proză TEXT ÎNGRIJIT, PREFAŢA Ş« TABEL CRONOLOGIC DE M. I. DRAGOMJRESCU BIBIIOTECA PENTRU TOT! « ms EDITURA MlNERVA • BUCUKEŞTI PREFAŢA Răsfăţat de belşug, dar zdruncinat de boală, D. Anghel 3 trăit chiar din adolescenţă traumatisme sufleteşti, care i-au marcat pentru totdeauna personalitatea : la 6 ani, moartea mamei, desele absenţe ale tatălui, absorbit de afaceri, apoi moartea acestuia în haosul falimentului întinsei averi; ca elev, eşecurile pînâ la abandonarea şcolii; în sfîrşit, dezrădăcinarea prin părăsirea locurilor copilăriei şi a ţării. Pe acest teren al unor mari seisme personale, cu nelinişti, dizlocări şi prăbuşiri, s-a constituit structura lui sufletească : sensibilitate delicată, ascuţită şi suferindă, propensiunea spre singurătate, tristeţe, reverie şi misticism, alternate compensator în scepticism, ironie şi sarcasm. Conştiinţa tragică a ratării, convingerea că viaţa sa e o suită de naufragii şi că nu merită să te integrezi sistemului de valori din acea epocă l-au făcut pe Anghel să caute împlinirea în artă. El va realiza o formulă pudică a tragicului, faţă de care axa de susţinere tonică va fi conştiinţa superiorităţii şi eternităţii artei. Personalitatea lui artistică, de aceea, se va orienta, mai ales, spre trecut, spre evocările melancolice ale universului paradiziac din copilărie, spre miracolul naturii, spre oamenii şi locurile de altădată, din Iaşi, din Franţa, sau din Bucureşti, spre fantasticul uneori folcloric şi spre morbid şi straniu, forme ale dezgustului faţă de mercantilismul burghez, stigmatizat în pamflete în care zvîcneşte vitalitatea paternă. Integrarea scriitorului ia viaţa literară din România, urmată imediat de zguduirea morală provocată de răscoala din 1907 şi. apoi, dragostea pentru Natalia Negru au adus o înnoire a personalităţii lui Anghel, printr-o atitudine mai viguroasa de critică socială şi politică, de euforie virilă, a cărei expresie strălucită o aflăm în Caleidoscopul lui A. Mirea şi în unele proze. O caracteristică a lui D. Anghel este capacitatea lui de înnoire artistică. Debutînd ca ,.poet al florilor", elegiac şi delicat, romantic, cu miresme şi muzicalitate simboliste, la al doilea volum se desăvîrşeşte ca poet într-o înaltă, rafinată şi modernă vibraţie intelectuală. Cam in acelaşi timp şi după versurile din Fawtazti, ceiefotwăriîe lui literare eu Iosif realizează prima creaţie valoroasă a teatrului poetic românesc în Legenda funigeilor, iar în Cometa, o excelentă comedie în versuri. Surpriza şi succes»! Caleidoscopului lui A. Mirea a venit cSn actualitatea lat, dar şi din verva spumoasă, într-un registru variat al umorului, ironiei şi sarcasmului. încoronarea creaţiei literare a lui Anghel o constitui* proza, sinteza multiplelor lui calităţi artistice ajunse la maturitate. Concepute şi publicate mai intîi în reviste şi ziare, prozele lai Anghel nu constituie, ca volume, în general, o unitate. Cele mai omogene sînt Portrete şi Fantome, deşi nici acestea întră totul. Celelalte dau impresia de amalgam, unificat doar de sensibilitatea şi de stilul scriitorului. Spre sCrşitul vieţii, Anghel a dat diverselor proze din periodice titluri care să anticipeze pe cele ale volumelor: Arca lui Noe, Reflecţiile unui poet, î>m jurnalul unei pribege. Aşa cum s-a remarcat, proza Tui Anghel este precumpănitor s amintirilor. Elaborată nesjstematk-, poate constitui, într-un fel, romanul lui autobiografic, fragmentat în evocări mai niult lirice. Se pare că Anghel a ţinut un carnet de scriitor, căci spune : „înseninările, .pe care le-ai cules de-a lungul drumucilar şi al toîîin-pl arilor, sînt Maturi preţioase, cu care poţi întregi un tot", pre-cizmd : „Viziunea, oricît de puternică ar fi, doarme dacă nu « deşteptată prin înttaiplare de un lucru de nimic, care a concretizat-o" La el, amintirile cresc nu numai din vechi însemnări, ci şi răsfoind scrisori, ziare sau afişe vechi, privind o mobilă sau o casă, auzind o întîmpiare, toate, pentru el, trezind trecutul la viaţă. In ele scriitorul se 'descoperă pe .sine : „Căutătorul de amintiri pe el singur se căuta, de viaţa lui i-a fost dor"3; „trebuie să te cobori în sufletul tău şi să proiectezi lumini..., trebuie să te pleci asupra inimei tale şi să asculţi înce-tinel cum bate în ea trecutul" :l. Proza aceasta a amintirilor răs-l'rînge frămîntarea vieţii lui, In chipurile dispărute, cărora le trage „giulgiul de pe faţă". Tristeţea străbate aceste pagini : „O lume întreagă de morţi şi de moarte, -de privelişti şi decoruri ce nu mai sunt au ieşit ca din pâmînt şi m-au zguduit ca de apropierea unor vedenii". 4 Aşa „cum lespede îîngă lespede închi-:■ puiesc un cimitir, ele vor face o carie" J. Ca într-o necropolă sînt rînduiţi în proza lui : părinţii, prietenii, -eunoscuţii. Amintirea mamei deschide volumul, parcă în-' tr-o ierarhizare a sentimentelor. Mama este mai puţin un por-iret, cît o elegie patetică ţesută pe fundalul mării şi în acelaşi timp o autodefinire : „gîndul meu arde şi mă chinuieşte... simţiri ce nu le pricep mă încearcă... « necurmată sete de iubire mă învinge... Ai visat şi tu, şi mi-ai lăsat partea .asta şi mie, ;,hărăzin „vie, puternică, fantastică", se întîlneşte cu reproşul de a jvj fi 1 Trl-umful vieţii, p 4. • 2 Epilog, în voi. Fantome, p. 236. 3 Triumful vieţii, p. 5. * Ex-voto, în voi. Fantome, p. 36. 5 Epilog, în voi. Fantome, p. 237. 6 Mama, în voi. Fantome, p. 13—12. Vil simţit mîfîfîierne celui robit de „mirajul nălucitor"1 al aurului. Tatălui îi consacră încă două proze': Al doilea colonizator al Daciei, povestea instalării coloniştilor italieni la Corneşti, şi Duşmanul maşinismului, despre rezistenţa întîmpiriată de acest pasionat al mecanizării agriculturii. La celălalt pol al registrului sufletesc, dar în aceeaşi formulă stilistică, este portretizat caricatural Ion Nădejde : „tu, cel ce erai totul..., îţi mai aduci aminte de trecutul furnicar, mai aştepţi tu pe cineva... te mai întrebi' tu ce ţi-au devenit tovarăşii şi ce ai devenit tu însuţi în curgerea vremurilor!"2 Evocarea capătă caracterul pronunţat poematic, de şoptire caldă şi discret dureroasă, în : Ex-voto, Fantome, Clo-potele, Fata din dafin, Epilog etc. Subiectivitatea scriitorului e deplin angajată, chipurile oamenilor sînt în penumbră, desenul este estompat, atmosfera de regret pentru trecut învăluie în ceaţa melancoliei totul. Amintirea se aşază sub semnul ironiei sau a pamfletului în prozele: Povestea unui muşuroi, Altă poveste, A. D. Holbau, Maestrul, Colecţionari, Tinereţă, Mafia, Arivistul, Agora modernă, Arca lui Noe, Veterinarii, Retorul etc. Chiar dacă "nu toate de aceeaşi valoare artistică, interesante cel puţin prin latura lor de document istorico-literar sîrifc prozele despre scriitori şi compozitori români şi străini : M. Kogăl-niceanu, M. Eminescu, Veronica Miele, I. L. Caragiale, Gherea, I. Păun-Pincio, N. Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, A. Stavri, G. Panu, N. Iorga, Al. Davila, D. Kiriac, O. Goga, Emil Gîrleanu, Cincinât Pavelescu, N. D. Cocea, G. Ranetti, T. Arghezi, O. Wilde, Jean Moreas, Verdi etc. Uneori Anghel creionează, alături de aspectele fizice, trăsături morale, intelectuale ale celor evocaţi, ca în portretul lui Kogălniceanu : „Gîndirea vie licărea scăpărătoare... glumeţ şi iubitor de copii... cu ochelarii lui măritori, sub sprîncenele stufoase, cu tufele de păr creţ şi alb ciufulit în jurai" tîmplelor, cu barbişonul mişcător deasupra celor trei rînduri de bărbii, cu pîntecele enorm, boltit peste picioarele scurte, cu mina 1 Tata, în voi. Fantome, p. 201. 2 Povestea unui muşuroi, în voi. Fantome, p. 79. VIII I, elegant îngrijită şi fină, ca o mînă de femeie"». Cînd personali-1 tatea este cea a unui biruitor, ca Jean Moreas, tonul este. viguros I şi senin, chiar euforic, însă cînd este vorba de un înfrint, proza I lui vibrează de compătimire pentru naufragiatul vieţii, ca în por-I tretul lui Oscar Wilde, luceafăr decăzut, albatros pătat de tare I omeneşti. întîlnim în proza lui Anghel adevărate „fiziologii" ale I unor categorii profesionale sau ale unor manii, ca în : Tainele i celebrităţii, Tipuri dispărute, Fluturul rampei, Un boem, Anii-^ carul, Un om straniu, Colecţionari, Arivistul, Mafia, Maestrul etc. | Tema morţii, prezentă pe parcursul întregii creaţii, în ul- ii tima perioadă (1911—1913) e tratată mai reflejriv, conştiinţa tra-| gică a lui Anghel căpătînd o expresie mai acută de nelinişte şi I de sfîşiere, ca în Parqdoxele unui muribund: „dacă ţi-a rămas : cît de puţin eroism, trebuie să priveşti senin moartea în faţă"'?. " Moartea a fost una din obsesiile scriitorului, nu numai ca evo- ' care a celor ajunşi în lumea umbrelor, ci şi ca fenomen fiziologic, în : Să nu ucizi, Amintirea simţurilor, Două agonii, Flutur . rul morţii etc. !- Există în proza lui Anghel şi momente de reviriment tonic b. cum este acela de după grava criză psihică din 1.911, cînd, în l convalescenţă, redescoperă bucuria de a trăi, care capătă ex-K presie artistică în Triumful vieţii. JL Deşi a refuzat încadrarea în vreo grupare politică sau lite-§ rară, Anghel şi-a exprimat simpatia pentru ideologia sămănă-< toristă, recunoscînd că datoreşte contactului cu Iorga „dragostea l de ţară şi de neamul nostru... pietate pentru tot ce e al neamului , nostru, toate aceste sfinte şi mari lucruri"8. Intîlhim în opera s lui idei sămănătoriste ca : slăvirea trecutului istoric, în antiteză iş cu prezentul decăzut, preamărirea boierimii pusă în contrast cu '{burghezia străină, elogierea vieţii patriarhale în antiteză cu ci->■ vilizaţia oraşului corupt, antipoliticianismul, drama dezrădăci-: nării*, demascarea parvenitismului burghez, duioşia romantică 1 Mihail Kogălniceanu, în voi. Fantome, p. 160—161. ;#» I * Steluţa, p. 12. •• 3 Nicolae Iorga, în voi. Triumful vieţii, p. 51. l IX . pentru o lur»e rare dispare, preţuirea folclorului etc. In începuturi ie de prozator ale lai Angliei se află două texte sămănătoriste semnate împreună cu lasif : Răzbunarea lui Arghir, o dramă sentimentală sângeroasă, şi Ochiul diavolului. Nu credem că euve vorba de o „pastişă", cum s-a afirmat *, cît expresia unei perioade de căutări a formulei prozei. în proza Reveria unei statui, Ştefan cel Mare este slăvit pentru iubirea de ţară, pentru -dreptatea pe care o face celor năpăstuiţi, laşul de slavă şi dreptate din trecut este pus în contrast cu cel contemporan, cînd negustorii străini, „adulmecînd dapă chilipiruri, au început să roiască". In acelaşi sens, privind, In expoziţia lui V-erona, „portretul unui bancher modern", prefera „boierul din zilele lui Ştefan cel Mare, e măreţie în el". Elogierea boierilor de altădată, animaţi de „dragostea de. • Barocă", de „iubire pentru pămînt", este pasă în contrast cu atitudinea fiilor, corupţi de plăcerile vieţii moderne. Asemenea fwwse, eticiste, sîot Tinereţi şi -Siminătarul -Tinerii ; sînt mustraţi 'pentru lipsa lor de pietate faţă de cele vechi. Angliei evocă o petrecere dezmăţată, îatr-o veche oasă boierească din Bucureşti, de pe pereţii -căreia portretele .bătrînilor- privesc mustrător şi ,,,caută... pe nemernicul vlăstar ce i-a uitat acolo... şi i-a vîndut dimpreună cu casa strămoşească*2. ■ Sămănătorismul unora dintre prozele lui Anghel a fost remarcat de Valeriu Rîpeanu3 şi de Teodor Vîrgolici*. Naturismul romantic - al începuturilor, dezvoltat şi nuanţat de cunoaşterea operei lui Francis Jammes şi celei a lui Mae-terlinck, a devenit, sub influenţa sămănătorismului, antiteza sat-©raş, natură-civilizaţie. Patriarhalismul sămănătorist este evident în bucata Săm&nătorul, m care bătrânul conu Toma gîndeşte la „vechea şi patriarhala poezie a omului înfrăţit "ca brazda... Se Viaţa şi 'opera, 1945, 1 Şerban Cioculescu, Dimitrie Anghel P 1*8b. Anghel şi Si. O. losif, Pietate i, în Cireşul lui Lv-ciMus, p. 138. , , . 3 Valeriu Ripeanu, U» scriitor uitat; Dimitrie Anghel, m voi. Poezii şi proză, „B.P.T." 1957, p. 20—21. 4 Teodor Vîrgolici, Dimitrie Anghel, 1966, p. 82—34, gîndea. cum pot trăi unii la oraşe, ...aici e libertatea, nu în târguri, că numai pămîntul te poate face bun şi milostiv"'. Anghel pledează pentru înaltele valori morale ale vieţii rustice în poemul în proză PâmîwtMÎ, blamînd. pe cei care l-au părăsit, dînd r pămîntului înţeles de moşie, i Scriitorul n-a fost receptiv la idilizarea ţărănimii, precum I sămănătoriştii. Există la el, chiar, o tendinţă contrară: „Idila |> fasonată în iţari dispare, găteala de paradă şi de sărbătoare face | • loc portului sărac şi încercat de. vreme. Adevăratul aspect al I ţăranului nostru chinuit se realizează pe pînză aşa cum e. ei, |£ cum ţi-1 arată ochiul: eternul rob al pămîntului."2 Anghel s-a vrut autor de proză fantastică. Mărturiseşte ci de la bătrîna lui doică i-a „rămas pasiunea pentru fantastic, dragostea de legende şi fiinţi supranaturale, iubirea pentru tot ce trăieşte pe altă lume decît pe a noastră"3. Aspiraţia spre fantastic a putut veni la Angfael şi din influenţe livreşti : B. A. Poe, Th. Gautier şi mai ales A. Hoffmara, care a exercitat o influenţă asupra neoromanticilor francezi de Ia finele secolului al XlX-Iea. Şi ia Anghel, ca şi ia Hoffman, aflăm o- pendulare între realitate şi vis, între dramatismul vieţii şi euforia fanteziei, acelaşi refugiu în lumea fantomelor, aceeaşi prezenţă a ironiei şi a sarcasmului. Anghel a vrut să dea în Oglinda fermecata o proză fantastică, intenţie dezvăluită în bucata titulară. Autorul îşi imaginează un vis în care, „ţinînd o oglindă în mină", poate schimba .aspectul naturii,, „ca un dezrobitor". Este orgoliul artistului de a recrea lumea cu fantezia lui. întâlnim la Anghel mai paţin faa-, tasticul neliniştii, al aventurii absolute, cît al fanteziei poetice. Ca şi în poezie, unde Anghel traduce simbolul, în proză el coa-'Struieşte, pornind de la realitate, o Iunie a fanteziei pe care apoi o raportează la real. .Fără să se poată desprinde total de lirism, l&nghel reuşeşte totuşi, în Pîmea' noastră cea de toate zilele, să J'dea o povestire fantastică în care maeabrul, miraculosul magic 1 Sămănătorul, în voi. Povestea celor necăjiţi, p. 13—14. 8 In expoziţia, lui Verona, în voi. Poezii şi proză, '195-7, p. 349, 3 Ex-voto, m. voi. Fantome, p. 24—25. XI şi senzaţionalul să se închege într-o epică detaşată de povestitor, sub forma unui ritual iniţia tic, căruia însă îi lipseşte sus-pensul, creator de mari nelinişti. Dacă Anghel n-are capacitatea de a crea fantasticul, în schimb realizează povestiri simbolice — simple ca filon epic —, cu personaje stranii, dominate de manii, cîixd nu sînt cu totul nebuni, sau urmăriţi de fatalităţi misterioasei inexplicabile: Poate fi amintită, în acest sens, Culegătorul de stele căzătoare. Există în proza lui Anghel preferinţa pentru umanitatea de-' reglată, un gust pentru straniu şi misterios, pentru estropiaţi, maniaci şi muribunzi. Este universul unui scriitor mizantrop, ulcerat de viaţă. O asemenea descriere a unei stări anormale este Morfina, în care viziunile euforice provocate -de „fantastica otravă" sînt feerice, încîntătoare, iar fantezia verbală a lui-Anghel se mişcă în voie:1 ■ . ... -...... Scriitorul este convins, potrivit concepţiei' simbolistei că dincolo de aparenţa vieţii există forţe misterioase care'â&ijează lumea : „O fatalitate schimbă şi preface ordinea 'M&aiââîix^J nu vei putea face un pas ce nu e hotărît dinainte de alte voinţe şl de alte puteri oarbe, de cari nun? putem da seama, dar'pe care simţurile noastre le presimt"1. El socoate că .yTrebu'le- să cresl în prevestiri. Năframa ce înfloreşte în picuri de sînge, în clipa cînd a murit iubitul departe, spada pe care o visează eroul ruptă în două, pistoalele ruginite, toate prevestirile acestea venite, din altă lume se îndeplinesc." Ş Acceptarea misterelor care ar guverna lumea este atitudinea unui om neliniştit, răvăşit de fantomele, conştiinţei lui. Anghel este convins că o fatalitate sinistră, i'{ apasă3. O proză se intitulează O taină, alta Misterul din prada Navarre. In Cucuveaua, aflăm că rău prevestitorul clntec dezvăluise intenţiile criminale a'le unui străjer, iar în Din tainele lunii, că urletul cîinelui anunţă moartea cuiva. Realul capătă la Anghel funcţia imaginarului, fiindcă, el■ selectează din „aspectele vieţii" insolitul, pitorescul, straniul,' ex-- » Lui Octavian Goga, în voi. Poezii şi^proză, 19.72, p. 221, 2 Prevestiri, în voi. Povestea-celor necăjiţi, p. 89. s S. Puşcariu, Călare pe dottă veacuri, 1968, p. 216. travagantul, macabrul. De aceea, în viziunea prozatorului a intrat lumea estropiaţilor (Fără mîini... fără picioare, Spovedania unui orb), a înfrînţilor (O. Wilde), a dezrădăcinaţilor (Papa Wie-gcnd, Domnu' Hube, Un boem), a vagabonzilor (Sărmanul Vij-bovsky), a maniacilor (Culegătorul de stele căzătoare), a oamenilor bizari (Un om straniu, Un rege fantastic, Habas Cipriotul) etc. Anghel şi-a exprimat admiraţia pentru folclor. In Pe un volum de Charles Perrault, regretă că scriitorii dispreţuiesc poveştile. Ei, în schimb, foloseşte motivele creaţiei populare, formulele ei caracteristice şi lexicul. Povestea celor necăjiţi, deşi lipsită de strălucire în expresie, este interesantă prin semnificaţia ei protestatară. Printre basmele şi legendele pe motive populare scrise de Anghel, prima apariţie este Jertfa, publicată mai întîi '.. sub titlul Trandafirii roşii1. Este legenda trandafirilor roşii născuţi dia jertfa de sînge a grădinarului. îndrăgostit de domniţa ■suferindă. Va fi dramatizată, cu neînsemnate modificări, de către Zaharla Bârsan. E. .Lovinescu remarcă plagiatul2 şi o discu-faţie se iscă în presă.-. . , .' - ■ i. -La interferenţa legendei cu istoria se situează povestirea, 'toată după francezul Bellanger, Tunsul -haiducul, în care Anghel /îşi exprimă admiraţia pentru aceşti exponenţi ai protestului ,'popular, „nişte eroi naţionali". Basmele şi legendele lui Anghel sînt simbolice, interesante mai mult prin semnificaţia lor. Limita între proza literară şi cea publicistică, la Anghel, este ! greu de stabilit, fiindcă prima este ancorată în viaţă, în coti--tdian chiar, iar cealaltă are, mai totdeauna, o expresie rafinată. pŞlnele proze pot fi socotite reportaje artistice de actualitate. In ţÂlaiul vechiturilor, expunerea propriu-zisă porneşte astfel: „In sSucureştî, cînd a zburat pentru întîia oară Bleriot, âm avut şl teu norocul să-1 văd şi notez pentru mal ttrziu ciudata privelişte gce o înfăţişa capitala noastră în ziua aceea"3. Şi prozatorul con- 1 Teofil Jianu, Trandafirii roşii, în Sămănătorul, II, 11, 16 tartie 1903, p. 162. 8 E. Lovinescu, Legenda trandafirilor roşii, în Rampa, 1, 98, |4 dec, 1915. 8 Alaiul vechiturilor, în Triumful vieţii, p. 42. semnează, cu o raiaw capacitate plastică, vehiculele cu care fcucu-■reş*enii *-a»< «ins „să vadă ipasărea-om". Ga&vsmd ftoriior c&-mentează ironic o "bătaie cu flori, la Şosea, a protipendadei bucu-reştewe, în care „materialul" fusese smuls «lin cimitiTC. Anghel s-a angajat de -multe ori iu polemici violente, surprinzătoare pentru cine cunoaşte doar gingăşia sentimentală şi visătoare a „poetului florilor". Ne explică chiar el transformarea : „sentimentalismul bolnăvicios de odinioară s-a prefăcut la nsine-m ironie, .cu vin tul de dragoste în sarcasm, lacrima de multe ori în piatra scumpă. Apoi ani chemat în jur»! meu ura şi pizma, şi acestea mi-au fost o adevărată voluptate, căci este o voluptate şi aceea a danţului între pumnale." 1 Paginile polemice ale lui Anghel ne descoperă „splendidele stridenţe .ale pasiunii" 1 depăşind, prin violenţa, ceea ce fusese mai mult umor .şi ironie în Caleidoscopul iui A. Mirea. Ctteva polemici s-au desfăşurat, Ia începutul secolului, in jurul numelui său. Aşa a fost cea provocată de apariţia prorelor Poveste* unui muşuroi şi AUă por est*. Disputa, s-a transformat într-o luptă între ■ .«Efăiterl -şâ ziarista. Spiritul «polemic aî hâ Azighel era «cswwias de convingerea că „violenţa se pj&teşte cu violenţă". Folemicfle .sînt iscate de multe ori din dorinţa -de a pleda în favoarea unor confraţi. In Represiune pentru r-eşrresiune, luînd apărarea lui GMeanu, acuză violent Viaţa roiwânejMSBă că s-a eschivat de a lua atitudine împotriva represiunii din 1907. în O măsură a domnului Stelian, atacă pe ministrul justiţiei care interzisese lui Cincinat Pavelesciu sâ ' se manifeste ca scriitor, în public. Pentru acelaşi Cincinat po-- lemizează cu N. D. -Cocea în pamfletul Democraţie... Polemicile cu Tud-or Arghezi, Izabela Sadoveanu, Geor-ge Ranetti s-au iscat din pătimaşa apărare a Nataliei Negru, devenită soţia lui. Structura discursului polemic este dintre cele mai variate, trecînd de la particular la generai şi invers, de la evocarea admiraţiei pentru -Gherea la poziţii xenofobe în Răspuns domnului C Dobro-ţ/eanu-Glzerea, de, la lâudarea. „generoaselor şi fruino&setep ddei"- 1 Ex-voto, în voi. Fantome, p. 37. 2 G. T.(opîrceanu), Dr Anghel, în Viaţa românească, IX, 10-*. 11—12, oct.-nov.-dec. 1914, p. 310. ,- |ale mişcării socialiste, la condamnarea conducătorilor ei, în rPovextea unui m.uşuroi. Cea mai violentă, dar şi cea mai expre-; sivă proză pamfletară este Agora modernă, ieşită din explozia ■ de disperare şi ura a lui Anghel împotriva cafenelei bucureştene, colportoare de glume şi atacuri împotriva cuplului D. Anghel-Natalia Negru. Remarcabile sînt pamfletele antiburgheze : Mafia —• dezvăluind caracterul de clică acaparatoare a aparatului poli UtLc şi administrativ ; Retorul — ironizarea demagogiei politice ; A. D. Holban — stigmatizarea unui politician reacţionar; Coco »— demascarea compromisurilor moralei burgheze ; Arivistul — tipologia parvenitului. Chiar dacă Anghel nu este creatorul pam-* fie tul ui în literatura românăţ cum afirmă V. Ardeleanu ', este i sigur că el i-a dat o strălucire care a făcut epocă. Pamfletele lui ••se aseamănă, cu cele ale lui Arghezi, prin rafinarea expresiei ': plastice, sublinierea esenţei unui portret sau Situaţii, ironia sub-S.tilă, expresia caustică, violenţa fără de măsură. Ca un adevărat scriitor modern, Anghel nu urmăreşte în jppirozâ- realizarea unei precise tipologii literare. Genurile se întrepătrund, formulele sînt dispersate, naraţiunea, descrierea şi Revocarea se întflnesc în acelaşi text. De aceea, gruparea pe struc-j-tori literare clasice este mai dificilă. Nu faptele de viaţă şi con-Jr-terarea prin ele a. personajelor îl preocupă- pe Anghel',. ci pvoîec-- tarea propriei sensibilităţi El ilustrează proza lirică, poetică, im-^presionîstd, de influenţă preponderent simbolistă. Se vorbeşte «despre „poetul" i>. Anghel nu numai fiindcă el. s-a afirm.it mai ţintii ca atare, ci şi pentru eă dramaturgia şi proza lui au un (caracter liric. Cele mai rrwtlte din piesele volumelor Fantome şt ^.Oglinda fermecată sînt poeme îa proză. T. Vianu- îl situează pe prozatorul Angliei printre „intelec-rtualişti si esteţi", alaiuri de- Maceâoasfai, Petică, Cialaction- şt-k%-ghezi El este-, într-adera»;. uaut din. străluciţii artişti ai cu-Ivîntului, realizînd „stilul — artist", care-i creează lui Lovinescu V. Ardeleanu, Proza lui D. Anqhel, în Steaua, XIX, 4 (219"), \&pr p 71 XIV impresia de „cantilenă obositoare", de „manierism insuportabil" şi de „verbozitate retorică".1 ...... Lirismul dă prozei lui Anghel strălucire, dar o lipseşte de forţă. Viaţa este sufocată de sensibilitatea scriitorului, aruncată într-o penumbră, epicul topindu-se în fluxul poetic. Valoarea prozei lui Anghel stă mai ales în expresia artistică, în strălucirea descrierilor, a ironiei, a reflecţiilor şi a aforisme» lor, a comparaţiilor inedite, a topicei şi a ritmului muzical al frazei, a varietăţii şi pitorescului lexicului. Structura enunţului în proza lui Anghel este de obicei amplă, cu mai multe propoziţii principale şi secundare, grupate într-o -simetrie bine calculată, dar şi cu varietatea care o fereşte de monotonie. Dominantă este coordonarea mai ales prin juxtapunere fiindcă marchează mai bine ritmul, melodici tatea. t,l îşi construieşte cu o tehnică deliberată fraza, creînd aşteptarea ş* surpriza prin plasarea propoziţiilor principale la urmă : „Gîn-gave, îndepărtate şi ca. acoperite de o surdinăv cu imagini în crep îndoliate, cu.licariri.de torţe bătute de. vînt şi despletite de furtună, ori cu .sonorităţi de trîmbiţi ce cheamă;, la. revoltă şi poruncitoare-ecouri ce vin de dincolo de» termal vieţii noastre pă-mîniene, poetul (s.a.) Luisiadelor îşi spune durerile vieţii lui trecute şi îşi zugrăveşte apoteoza gloriei ce începe să mijească'"2. S-a remarcat arborescenta simetrică a frazei lui Anghel. De aceea, unora li s-a părut că el este „un artist de năzuinţe, clasice". Credem că este mai curînd un baroc, prin excesul de ornamentaţie, prin abundenţa de construcţii menite să decoreze. Vianu şi alţii au. vorbit de „manierismul poetic" al prozei lui Anghel, care este un aspect al barocului. Un procedeu al prozei acesteia este distanţarea dintre subiect şi predicat, prin intercalarea de atribute, complemente, sau propoziţii subordonate: „Şi ei, amîndoi, ca unii ce-şi petrecu- 1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi. .11,. Ed. Minervav 1973, p. 159. 1911. După reprezentarea lui Cambehs, în Rampa, I, 15, 3 nov. seră multă vreme ca să le înţeleagă taina, cumpănindu-le in balanţa lor de aur, o ştiau aceasta"'. Obsedat de exprimarea poetică, Anghel foloseşte inversiunea şi în proză, fapt remarcat de cerecuitori. El pune determinantul înaintea determinatului, predicatul la începutul propoziţiei etc. Formulele introductive au. un rol important în proza lui Anghel- Ele sînt menite să trezească interesul sau să stabilească d problematică generală, care va fi exemplificată printr-un fapt de viaţă comentat liric. Alteori însă schiţa începe cu o scurtă povestire sau descriere, urmate de reflecţiile generale, sociale, politice, filozofice etc. : „Am în faţa mea un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor."2 Urmează reflecţii despre dragostea de patrie. Frecvente sînt introducerile, prin formule de basm sau de povestire, într-o lume proprie scriitorului -: a amintirii, a contemporaneităţii, a visului cu tîleuri umane, stabilind chiar de la început interferenţa între realitate şi basm, dintre concret şi fantezie: „Se face un amurg de toamnă, într-un codru bătrîn de stejar" (Gar4a imperială), începutul este deseori un aforism, meditaţie despre condiţia-omului, despre sensul şi misterele morţii. Sub formă aforistică apar, uneori, simple constatări din experienţa vieţii, lipsite de adîn-cimea cugetării filozofice sau morale : „Ce fragil lucru e o- femeie" (Puteri ascunse); „A moşteni implică un cadavru" (Dan-tura). ■ ■ ■ . Anghel realizează ritmul, armonia muzicală, atit-de caracteristice prozei lui, prin variatele forme ale repetiţiei, frecventă şi în potvic. Ritmul muzical 'mai larg este dat de folosirea laitmotivului, reliefat de Şerban Cioculescu3 ; apoi de V. Ardeleanu 4 şi de Ion Vîad.5. Ultimul remarcă faptul .că în admirabila schiţă • 1 Scrisorile, - în. voi. Oglinda fermecată, p, 143. '* Privind o sferă terestră, în Steluţa, p. 68. s Şerban Cioculescu, Op. cit., p. 112. 4 V. Ardeleanu,'Op. cit., p. 66. 5 1. Vlad, Dimitrie Anghel, prozatorul, în voi Convergenţe, 3972, p.. 185. XVI ■VVTT Tovarăşii1 laitmotivul „creează prin repetare un grup sculptural:: trăsura, doctorul, caii, vizitiul, trăind un ciclu între tinereţe şi anii stingerii". Procedeu frecvent în proza simbolistă, laitmotivul este întîlnit în Mama, Ex-voto, Clopotele lui Nicoară. Sonata lunii etc. Ca şi cea a lui Sadoveanu, proza lui Anghel poate fi aşezată în versuri, de care o apropie simetria şi muzicalitatea. * Confirmîndu-i caracterul simbolist, există în proza iui Angliei teme şi motive din lumea armoniilor sonore, în : Sonata lunu, Cîntece, Clopotele, Steluţa etc. Ca şi în poezie, .cea mai frecventă/figură de stil a prozei este comparaţia dovedind cît de legat este Anghel de formele tradiţionale ale expresiei, cu toată modernitatea stilului său. In căutare de originalitate, el compară domenii ale lumii materiale cu ale celei spirituale : „Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut" (Oglinda fermecată). Succesiunea de comparaţii, în aceeaşi frază, este realizată cu mijloace lexicale deosebite : ca şi cum, de-ai fi spus, ca, asemeni. Uneori apar comparaţii deschise spre metafore, lipsindu-le copulâ : „Scrisori, bucăţi din inimă rupte, îărîme de deznădejde şi de adorare, iluzii înaripate... frînturi de viaţă zbuciumată" (Scrisori de dragoste). Mai rară decît în poezie, metafora e de obicei comună : „Cuvintele lui bicîuiaii, arzătoare, ironia îşi arăta dinţii sclipitori..." (Nicolae Iorga). Atît de frecventă în poezie, personificarea apare şi în proză. G. Călinescu, remareînd că proza lui Anghel este „excepţională şi revoluţionară", o apropie de a lui Arghezi şi Urtnuz, evi-denţiindu-i modernitatea, întrucît dă „naştere la un univers nou, fantastic, creat după legi absurde"3. In stilul liric şi retoric al lui Anghel, îşi află locul firesc hiperbola, interogaţia, exclamaţia : „Mamă ! Ce puţin am rostit numele tău şi cît de vag îmi aduc aminte de tine !" (Mama) 1 Publicată iniţial sub titlul Doctorul, trăsura, vizitiul ţi caii, în Minerva, III," 1074, 12 dec, 1911, p, 1, şi reprodusă cu acelaşi titlu în voi. Proză, 1924. 2 Mihaela Mancaş, Ritmul prozei lui Dimitrie Anghel. Analiza stilistică, în voi. Studii de poetică.şi stilistică, 1966, p. 244—250. Istoria literaturii romane..., 1941, p. 612, Deosebit de frecvente sînt structurile lexicale binare şi ter-plenare, îndeplinind o funcţie stilistică asemănătoare repetiţiilor, * dînd ritm muzical textului : „troice şi bihunci, docare şi răd-vane, sânii şi cupele, biciuri şi harapnice cum n-a mai. avut nimeni" (Colecţionari). Caracteristice stilului baroc al prozei angheliene sînt acumulările verbale: „El. se - pleacă, se multiplică, şerpuieşte, ciuleşte urechea ca să asculte, prinde o vorbă pe care o reţine" (Arivistul), sau nominale, mai numeroase şi corespunzînd preferinţelor scriitorului pentru imaginile auditive şi mai ales plastice. „Vrafuri enorme de cărţi, foi despărecheate, teancuri de jurnale prăfuite, revărsate în toate părţile, Monitoare vechi, tratate de agricultură, ...vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, bro- * şuri politice, scrisori răvăşite, cartoane cu desenuri şi caricaturi, toate zăceau vraişte aruncate una peste alta pe birou, pe scaune, pe podele." (A. D. Holban) Strălucire dau stilului lui Anghel şi mijloacele lexicale. -Importanţa- neologismului a fost relevată de Tudor Vianu : „Ta-lentul cu care el a întrebuinţat neologismul, proscris în poetica ; tradiţională, conferă cazului său literar însemnătatea unei pietre de hotar... Nimeni, în aceeaşi măsură cu Anghel, n-a scos din folosirea neologismului mai multe valori ale fineţei stilistice."1 * Frecventa neologismului vine din caracterul intelectualist şi rafinat al prozei sale. La funcţia umoristică a neologismului, remarcată de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu adaugă adecvarea ei „la obiectul percepţiei mai în genere, precum şi la natura emoţiei . de la care pleacă artistul" *. Acelaşi critic observă poziţia mijlocie „pe care o păstrează autorul în experienţele sale lexicale", prin folosirea unor „forme neaoşe". Exemplele sînt numeroase: pri-' chiaul, gangurul, horbotă, ţintirim, ostreţe, răvare, blăstămat, t mai acătării, se iţea, de mînecate etc. In acelaşi sens, Anghel îşi ;ţ corecta, la retipărire, abuzul de neologisme, înlocuindu-le prin _.: 1 Tudor Vianu, D. Anghel, în Arta prozatorilor români, 196S, ' voi II, p. 81 şi 87. * Op. cit., p. 108. itVIII XIX cuvinte din fondul principal sau chiar populare. O astfel de schimbare se observă între textul prozei Duşmanul maşinlsmuiut, apărut în Minerva, din 31 oct. 1911, şi cel din volumul Proza (1924), reprodus după alt periodic : în loc de „custură informă" apare „custură grosolană" ; pentru * „un preţ aşa de derizoriu", „un pi-eţ aproape de nimic" ; „toate idioamele" devine „toate graiurile", iar „toate etapele" — „toate prefacerile". Orientarea conştientă a lui Anghel în acest sens o aflăm şi dintr-o scrisoare trimisă de losif lui Paul Bujor, în 4 dec. 1902, în care se spune că, într-un text al acestuia, D. Anghel a schimbat cuvîntul „religiozitate"' prin „cucernicie". Alternarea neologismului cu vorba neaoşă dă stilului lui Anghel varietate, pitoresc şi umor : „cîteva exemple din toate speciile de dihănii pure şi impure. E o menajerie întreagă de vietăţi care mişună, se bucură ori se întrs'euză." (Pe un volum de Emil Gîrleanu.j ..vt.*.*.: îndelunga folosire de către Anghel a limbii franceze a'-S^ât ca rezultat, oarecum mecanic, prezenţa îh proza lui a unor franţu-zisme şi chiar a unor expresii luate din limba franceză, atî-t de numeroase ea în Caleidoscopul lui A. Mirea. Anghel a intenţionat să abordeze şi specia romanului, cum o dovedeşte fragmentul Hipparc şi Didona. Natalia Negru ne-a declarat că el intenţiona să scrie un roman din lumea petrolului, in acelaşi sens pot fi înţelese şi afirmaţiile lui Lovinescu : „Ta faţa acestei invazii de literatură amfibie, Anghel s-a cumpănit o clipă, înainte de a începe altceva. Moartea tragică 1-a apucat la această răscruce a activităţii sale." 1 Evident că proza iui Anghel, scrisă la vîrsta maturităţii artistice, este superioară poeziei prin sinteza realizată între sentimentalismul visător al primelor creaţii şi spiritul caustic ai Caleidoscopului lui A. Mirea. Este mai aproape de simbolism decit poezia, prin copleşirea epicului de către lirism, prin interferenţa genurilor, lipsa contururilor, prioritatea sugestiei faţă de descriere, rafinamentul şi subtilitatea expresiei, muzicalitate. In 1 E. Lovinescu, Critice, voi. II, p. 64. ■' aceste pagini sînt evocate semnificative aspecte ale vieţii, profunde şi ascunse stări sufleteşti, simbolice înţelesuri ale naturii. Anghel îşi etalează în proză toate lăturile originalei lui personalităţi : sensibilitatea bogată şi rafinată, fantezia dezlănţuită' mai mult imagistic şi verbal decît epic, o conştiinţă tragică, izvor de regrete, incriminări sau amare reflecţii asupra vieţii şi a morţii, o luciditate ironică, necruţătoare pînă la sarcasm. In procesul de reaşezare a valorilor, pe care timpul o face încet, dar sigur, locul lui D. Anghel în contextul literaturii române de la începutul secolului al XX-lea este din ce în ce mai evident. Dacă nu este creatorul genului, el a impus în literatura noastră poemul în proză şi pamfletul, în care aduce acea notă de intelectualitate, de, complexitate psihologică şi de rafinament artistic puţin frecvente într-o epocă de modeste valori literare, dominată de săpiănătorism şi de poporanism. Ceea ce dă îndeosebi strălucire prozei lui Anghel este bogăţia stilistică, realizată prin : lirism, rafinament, plasticitate, muzicalitate. Există la el un cult al formei, o adevărată magie a cuvîn-|j tului, căruia-i este subordonat totul, într-un joc al arabescurilor I subtile, al enunţului amplu de mare rezonanţă eufonică. Folosirea i complexă şi bine strunită a neologismului, nuanţată de expresi.i populară, dă stilului său prospeţime, culoare şi varietate. M. I. DRAGOMIRESCU XX TABEL CRONOLOGIC 1872 16 iulie S-a născut, în satul Corneşti, la 8 km sud-vest de Iaşi, Dimitrie Anghel, fiul lui Dimitrie A. Anghel şi al Erifiliei, născută Leatris. Sextil Puş-cariu, în volumul Călare pe 4ouă veacuri, 1968 (p. 216), redă o mărturie a scriitorului : ,JZiua naşterii mele e între 12 şi 13 (de aici fatalitatea sinistră care mă apasă...) luna iulie (de aici temperamentul meu aprins..':)"- însă în actul de naştere nr. 49, din registrul stării civile al comunei Miroslava pe anul 1872 (Arhivele Statului Iaşi, dosar nr. 2007, fila 51), luna iulie, ziua 18, scrie că s-a născut „alaltaeri, în casa părinţilor săi". Dimitrie A. Anghel, tatăl scriitorului (1833—1888), a frecventat, între 12 şi 16 ani, pensionul ieşean de sub' direcţia lui Malgouverne. Moşier si arendaş, a introdus tehnica nouă în agricultură, sub influenţa lui Ion Joaescu de-la-Brad. Adversar înverşunat al junimiştilor, era liberal fracţionist, din gruparea lui C. A. Rosetti, condusă la Iaşi de prof. N. lonescu, fratele lui I. lonescu de-la-Brad. A fost deputat şi a votat, în 1884, împotriva acordării apanajelor coroanei. Prins în afaceri şi în politică, i-a lipsit pe copii de afecţiunea paternă. Scriitorul îi admira „flacăra vie a minţii", dar îi portretizează fără dra- XXIII goşte : „O clipă de răgaz n-ă't avut să-ţi mîngîi copiii. * Străini am crescut noi de tine şi puţin am' auzit vorba ta," (Tata) Pe M-. Kogălniceanu „O prietenie veche îl lega de tata şi, cu toată deosebirea de cultură ce era între ei, marele om iubea drumul casei noastre" (Mihail Kogălniceanu). Mama, Erifilia Leatris (1845—1879), era grecoaică din insula Prinkipo, în Marea -Marinară. Era sensibilă şi cultivată. CD. Anghel, fratele scriitorului, scrie că mama era „o fire poetică şi avidă de cultură, pe care şi-a îndestulat-o din belşug din literatura clasică elină şi din cea romantică" (C. D. Anghel,. Fratele meu, poetul D. Anghel, în Adevărul, din 17 noiembrie 1932, p. 3—4). Bunicul, Anghel Constantin (Constantinovici) (1795— 15*72), a fost proprietar şi cîrciumar în Iaşi. La 15 aprilie 1860, şi-a adjudecat la licitaţie moşia, Corneşti, de la Măria V. Beldiman, mama lui Alexandru V. Beldiman, întemeietorul ziarului Adevă'rul: Era prieten cu M. Kogălniceanu şi Anastasie Panu. Admirator al lui Alexandru Ion Cuza, a fost amestecat în mişcarea separatistă din 3 aprilie 1866, provocată de răsturnarea domnitorului. Bunica, Ecaterina Anghel, născută Zarifopol (1814-1880). Prin ea, scriitorul era văr cu Paul Zarifopol. Orfani de mamă, scriitorul şi fraţii săi au rămas în îngrijirea bunicii. După mărturii de familie, bunicii din partea tatălui ar fi fost aromâni, fugiţi din părţile Ianinei, pe •la începutul secolului al XlX-lea, din cauza persecuţiilor . lui Aii Paşa. Bunicii din partea mamei erau greci din Con-stantinopol. Scriitorul a avut doi fraţi şi o soră ; alţi fraţi au murit de mici. >1872 M1879 Constantin D. Anghel (4 decembrie 1867—25 martie 1935), fratele cel mare, a făcut parte din cercul socialist din Iaşi. în 1884, pleacă la Paris, unde îşi ia licenţa şi doctoratul în drept. Activează în Grupul socialist român din Paris. In 1895, a fost ales în conducerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, pe care-1 părăseşte spre sfîrşitul aceluiaşi an, cînd devine magistrat, apoi director al vămilor şi timbrului. Este prefect al judeţului Olt în timpul înăbuşirii răscoalelor din 1907. După primul război mondial, va fi membru al Consiliului Legislativ. Paul D. Anghel (31 octombrie 1869—5 aprilie 1937) studiază medicina la Paris, pe care o va termina în 1897. A fost membru al mişcării socialiste. Apropiat ca vîrstă de scriitor, Paul Anghel i-a fost prieten de joacă. Andreea D. Anghel (1875—1927). Căsătorită cu ofiţerul de marină Angelo Ţepdoreşcu. —1879 Dimitrie D. Anghel, Mitif, cum era alintat în familie şi de prieteni, şi-a petrecut copilăria la Iaşi, pe strada Sf. Vineri nr. 18, în plin centru comercial, şi, mai ales, la Corneşti, unde se afla conacul familiei, cu o splendidă grădină, pe care o va evoca. Mitif are o guvernantă franceză, apoi pe dascălul Fleury, de la care a învăţat limba franceză. 1877—1878 Războiul pentru Independenţă a României. 10 ianuarie Moare Erifilia Anghel, după o lungă su-" ferinţă, Mitif avea şase ani şi jumătate cînd a rămas orfan de mamă. „Gura ta a tăcut aşa de curînd şi farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă, au sunat aşa de puţin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, minele mele spre cine să-şi întindă deznădejdea". (Mama) D. Angiiel-latăl aduce la Corneşti, pentru a cultiva orezul, o colonie italiană de 50 de familii. De la ei va învăţa Mitif limba italiană. 1879—1883 Urmează şcoala primară, -clasa I şi a Il-a Ia Institutul particular al lui Caracas, apoi la Institutul pedagogii, condus de Alexandru Lambrior. 1881 Apare, la Iaşi, revista Contemporanul, tribună a -materialismului militant şi a ideilor socialiste, ou o -mane influenţă printre tinerii ieşeni. 1-883 Boala lui Emineseu. Apare primul volum de versuri al marelui poet. . 1883—1888 D. Anghel urmează gimnaziul la Institutele Unite, din dealul Smrăriei „•• • "• 1884 Apare la Iaşi Revista socială. 1885 Odată cu mutarea la Bucureşti a lui lacob Negruzz), „Junimea"' şi Convorbiri literare părăsesc laşul. 1886, 18 sept. Jean Moreas publică manifestul simbolismului în Le Figaro. 1887 începe degringolada financiară a lui Dimitrie An-ghel-tatăl. I se scoate la vînzare un imobil şi i se urmăreşte averea pentru datorii şi ipoteci. 18M-7 martie. D. Anghel participă entuziast, -elev fiind. Ia primirea făcută la Iaşi lui George Panu, întors din exil, urmarea unei condamnări pentru articole antimonarhice. „Eram şi noi în mulţimea aceea, îşi va aminti D. Anghel în 1909, urmînd şivoiul şi în mintea noastră am păstrat pe totdeauna amintirea •XXVI acestui triumf ce-răsplătea pe cel ce îndrăznise să-şi spună gîndurile, convingerile lui..." (D. Anghel si St. O. Iosif : Domnul Panu şi poezia noastră, în voi. Portrete ). 12 aprilie Moşia Corneşti, casele, grădina etc. sînt adjudecate definitiv la licitaţie de către A. Mavro-e«>rdat, pentru sumele datorate de Dimitrie Anghel-tatăl. Lipsit de îndrumare şi afectat de necazurile ta-' tălui, tânărul D. Anghel este un şcolar rău : lipseşte şi nu învaţă. Este, în schimb, pasionat de lectura şi de politică: „Cetirile mele lungi şi nealese poate, căci, ca unul ce nu făcusem nimic în şcoală, neavînd de cine să fiu povăţuit şi îndreptat, o sete neînchipuită de a ceti mă ajunsese. începusem să. simt frumosul." (Ex-voto) In clasa a treia rămîne repetent. 31 iulie Moare Dimitrie Anghel-tatăl ; Mitif rămîne orfan de ambii părinţi la 16 ani. După moartea tatălui, fiii lichidează moştenirea, încurcată în ipoteci. Cu banii obţinuţi, C. D. Anghel şi Paul D.. Anghel îşi vor continua studiile Ia Paris (va sosi şi poetul mai tîrziu). Se înscrie la gimnaziul Alexandru cel Bun, din Iaşi, în clasa a treia, pe care o va promova în 1889. Ca şi fraţii lui, face parte din mişcarea socialistă. A activat în cercul socialist condus de I. Nădejde, îşi aminteşte mai tîrziu : „...din nenumăratele străzi ale tăcutului Iaşi, ne strecurăm misterioşi, ea nişte umbre, spre dealul Sărăriei" (Povestea unui muşuroi). Face parte, la Iaşi, dfe cenaclul literar condus de N. Beldiceanu, alături de A. D. Xenopol. Eduard Gruber, A. Gorovei, Isabela Andrei-Sadoveanu, Artur Stuvri şi alţii. .< Aici îl întîlneşte pe Ion Creangă. 1889, 15 iunie Moare Mihail Emineseu. 31 decembrie Moare Ion Creangă. . 1889—1890 Urmează clasa a patra la gimnaziul Alexandru cel Bun, dar părăseşte definitiv studiile, în urma unui conflict cu profesorul de franceză Alexandru Bădărău. 1890 Se dedică activităţii literare şi celei politice (socialiste). Se pare că a fost elev al Şcoalei de Belle Arte din Iaşi. Locuieşte cu un prieten, într-o mahala a laşului, nu departe de casa lui N. Beldiceanu, care îl vizita, îşi adună primele 13 poezii de epigon eminescian, citite în cenaclurile literare din Iaşi, într-un caiet : Versuri, Mitif. 22 august Moare V. Alecsandri. Octombrie Debutează la Contemporanul, VII, nr. 10, cu poeziile Plînset de grier şi Zîna codrilor de brad. 1891, 20 iunie Moare Mihail Kogălniceanu. 14 septembrie Jean Moreas părăseşte zgomotos mişcarea simbolistă, înfiinţînd „şcoala romană". 1892 Trimite lui lacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, două poezii, care însă nu vor fi publicate. 1893 Februarie — iulie Călătoreşte în Italia, lumdu-l pe cheltuiala lui şi pe prietenul său, poetul lori Păun. „Călătoria a fost o continuă uimire. Ieşeam întîia oară din ţară. Ne-ăm oprit succesiv la Fiume, Veneţia, Bolonia şi Florenţa, despărţindu-ne apoi la Roma." (I. Păun-Pincio, în voi. Portrete.) îmbolnă-vindu-se de febră tifoidă la Roma, este îngrijit cu devotament de I. Păun, care aici îşi va lua pseudonimul Pincio, după numele vestitei grădini din capitala Italiei. Urmăreşte activitatea socialiştilor italieni, căci scrie din Roma, la 2 mai: „întîi mai aici linişte desăvîrşită, nici: un soi «le manifestaţie*. Aprilie înfiinţarea Partidului Social Democrat âl Muncitorilor din România. Iulie Anghel soseşte la Paris, Unde se aflau, la studii, fraţii lui. Va rămîne în Franţa pînă în 1902, făcînd în acest timp unele călătorii în Franţa, E1-. veţia, Spania, Italia şi în ţară. 1893-^1902 La Paris,, frecventează "cafenelele literare. Cunoaşte poezia modernă franceză şi europeană, din care traduce. Intră în cercurile scriitorilor francezi, gravitînd mai ales în jurul lui Jean Moreas. Este prieten cu I. G. Duca, Iancu Păucescu, Alfred şi Iorgu Juvara. |-1593 Septembrie întors în ţară, C. D. Anghel devine redactor permanent la Adevărul ziar în care încep să publice D. Anghel, I. Păun-Pincio şi St. O. Iosif* ^1893—1896 D. Anghel face parte din grupul socialist aî românilor din Franţa. |ţ$94 Colaborează la Almanahul Social-Democrat pe 1894, ■ ■■ la Adevărul şi Adevărul literar. XXVIII XXIX' 20 iunie Apare in Adevărul poezia în grădină, prima din volumul cu acelaşi titlw, din 1905. 24 noiembrie Intr-o scrisoare către Alexandru Smeltz şi I. Păun-Pincio — amândoi socialişti —, Anghel se consideră abonat la ziarul Lumea noua, cerînd să-i fie trimis cu regularitate şi dorindu-1 mai combativ. 1895 Aprilie La congresul al 111-lea al Partidului So-ciaJ-Democrat al Muncitorilor din România, C. D. Anghel este ales în conducere. C. D. Anghel, intrînd în magistratură, părăseşte mişcarea socialistă. , •. ■■ ' 1895—1896 Colaborează la Lumea nouă ştiinţifică şi literară, Viaţa şi Povestea vorbei. 1897 Colaborează la Literatura şi arta'româna, cu versuri care vor intra în volumul In grădină. ..- 1898 Octombrie Vine în ţară, unde rămîne şase luni. Publică traduceri din folclorul spaniol şi italian în Adevărul de joi şi în Pagini literare. J.899 întors la Paris, se împrieteneşte cu Adoil Clamei, care fusese expulzat din ţară ca socialist, împreuna cu care asistă la o întrunire din sala Tivoli, unde îl ascultă, copleşit de emoţie, pe Jean Jaures. La o întrunire din Montmartre, îl ascultă pe Laureni Tailhade. - "Octombrie Vine de la Paris la Brqşteni, îîi nord a; Moldovei, unde Paul D. Anghel era medic. $900 Aprilie Se întoarce la Paris, unde îl întîlneşte pe : St. O. Iosif, cu care se împrieteneşte. încep să traducă împreună din Verlaine. 25 noiembrie. St. O. Iosif trimite de ia Paris lui Ion Bogdan, redactorul Convorbirilor literare, o traducere a lui Anghel din poetul Greciei antice Moschus. Poezia va apărea la 15 decembrie. 32 decembrie Petrece revelionul la Paris împreună cu St. O. Iosif, Sextil Puşcariu, V. Cioflec şi alţi români, 1901 8 ianuarie St. O. Iosif îi trimite de la Paris lui I. Bogdan cîteva. Populare spaniole, traduse de Anghel, care vor apărea la 1 decembrie în Convorbiri literare. Toamna St. O. Iosif se întoarce în ţară. Octombrie-noiembrie D. Anghel colaborează la Curierul literar. 2 decembrie Apare Sămănătorul, sub conducerea lui Al. Vla-huţâ şi G. Costouc. avînd pe St. O. Iosif şi 1. Gorun redactori. 19<)2 întors definitiv în ţară, petrece vara, împreună cu St. O. Iosif şi cu alţi scriitori, la moşia din Dumbrăveni a lui Leon Ghica, unde este dezvelit un bust al lui Emineseu. Aici Anghel şi Iosif continuă să traducă din poeziile lui Paul Verlaine. 29 sept. îşi începe colaborarea la Sămănătorul, unde este introdus de St. O, Iosif. -Va fi un membru activ al comitetului de redacţie. împreună cu Iosif, a stăruit pe lîngă G. Coşbuc ca acesta să nu părăsească conducerea revistei. (Scrisoarea lui XXX. XXXI Chendi către Coşbuc, din 12. III. 1903, publicată în Gazeta literară, din 15 sept. 1966.) La Sămănătorul, D. Anghel a semnat şi cu pseudonimele I. Fulga, Teofil Jianu, Maghiran, Rozmarin, V. Ieronim ; apoi A. Mirea, pentru colaborările cu St. O. Iosif. 1903 Mai Sămănătorul începe a fi îndrumat de N. Iorga, care colaborează cu regularitate, semnînd articolele - de fond. Iunie Apare volumul de versuri Traduceri 'din Paul Verlaine, de D. Anghel şi St. O. Iosif, „Biblioteca Sămănătorul", nr. 38, Editura Minerva, 95 pagini. 19Q4 Mai Participă împreună cu grupul de la Sămănătorul, în Bucovina, la serbările care aniversau 4t)0 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. 25 iulie St. O. Iosif şi Natalia Negru se căsătoresc. 1905 Februarie Apare volumul In grădină, poem, editat de G. Juvara, prietenul poetului, cu o copertă în culori şi cu desene de Kimon Loghi. Gh. Adamescu, G. Călinescu şi alţii dau ca dată a apariţiei volumului anul 1903, care este greşită. Moldova din Botoşani, publicaţia prietenului său Alexandru Smeltz, anunţă la 1 ianuarie 1905 : „Aflăm cu o vie bucurie că talentatul poet Dimitrie D. Anghel în curînd va scoate un volum de poezii". Primele recenzii apar la 25 februarie 1905, în Literatura şi arta română, la 1 aprilie 1905, în ^Viaţa nouă, şi la 10 aprilie 1905, în Sămănătorul, Articolul lui Sextil Puşcariu, Poeţii noştri, publicat în Junimea literară din Cernăuţi, în 1904, se referă la poeziile fi din reviste, nu la volumul In grădină. în general^ bine primit de critică, în grădină nu are succes de librărie, cum îşi va.aminti D. Anghel : „Dar florile mele au durat un anotimp, cît durează şi florile, şi bietele volume, dispărînd din vitrine, s-au urcat în podul unui prieten, unde dorm şi acum în vrafuri sub colbul aşternut de vreme, aşteptînd o nouă primăvară" (întîiul volum). "5 iunie N. Iorga îşi asumă şi responsabilitatea formală de director al Semănătorului. In cursul anului 1905, D. Anghel nu publică nimic, nici în Sămănătorul (nu se înţelegea cu N. Iorga), nici în alt periodic. 1906 1J: martie Ia parte la acţiunea lui N. Iorga împotriva spectacolelor în limba franceză de la Teatrul Naţional din Bucureşti. 26 martie La şezătoarea organizată la Iaşi de grupul de la Sămănătorul se citeşte poezia Închinare laşului, de St. O Iosif şi D. Anghel. Mai Apare volumul Poezii de Henric Ibsen, tradu-* ceri de St. O. Iosif şi D. Anghel, Institutul de arte grafice, editura Minerva, 76 pagini; Volumul cuprinde 11 poeme. D. C. OIlănescu-Ascanio prezintă Academiei Române raportul . pentru premierea volumului în grădină, fără succes. ; 1906, vara — 1907, primăvara Este inspector Ia Direcţia administrării bunurilor statului din Do-brogea, numit de prietenul său Iancu Păucescu, care era administrator general. Toamna va fi numit si Ion Minulescu. La Constanţa, Anghel şi Minu- leseu au tradus din V. Hugo, Ch. Guerin, H. Ba-taille, A. Samain, H. deRegnier. „Ceteam împreună poeţii moderni şi, fermecaţi de armonia lor. cercam să-i transpunem pe româneşte'' (Aducerile:-aminte...)., 17 octombrie N. Iorga se retrage de la Sămănătorul. 12 noiembrie Sămănătorul anunţă cooptarea lui D. Anghel şi C. Sandu-Aldea în conducerea revistei, alături de St. O. Iosif, M. Sadoveanu şi 1. Scurtu. Î$Q7 Februarie-martie Au loc marile răscoale Ţărăneşti, înăbuşite in sînge de clasele stăpînisoarc. Răscoalele au ecou in poeziile 1907 şi Scrisoarea deschisă a unui melc, din Caleidoscopul lui A. Mirea. Polemi» zîn-d cu Vkcia românească şi eu G. Ibrăiieanu, D. Angbel co^amnă violent represiunea,. in. proza Represiune pentru .vtţvesiune (Ramwrţ,, 7 noiembrie Martie-aprilie Publică în Viaţa HierCtră şi artistică şi în Sămănătorul, sub pseudonimul Gahriei Sutzu, traducerile din cîţiva poeţi francezi, realizate împreună cu I. Minuîescu. 26 august încep să apară în Sămănătorul versuri semnate A. Mirea, pseudonimul colaborărilor lui D. Anghel cu St. O. Iosif. Octombrie Apare, în, Viaţa românească. Legenda funigeilor, poem dramatic în trei acte, semnat ***, scos imediat în volum de editura „Viaţa românească" şi semnat St. O. Iosif şi D. Anghel. A fost retipărit în ,,Biblioteca pentru toţi" (seria veche, numerotată, nr. 534). Î998 2S fel-rruarie Semnează, alături de rilţi 28 de scriitori, un memoriu către Ministerul instrucţiunii Pu- I 3.909 blice, condus de Spiru Haret, prin care se cer măsuri pentru îndreptarea situaţiei de la Teatrul Naţional din Bucureşti, condus de Al. Davila, acuzat că nu sprijină dramaturgia românească. 28 martie şi 13 aprilie Ia parte la-consfătuirile în care se iniţiază înfiinţarea „Societăţii scriitorilor români". Preşedintele primului comitet este Cincinat Pavelescu, vice-preşedinţi : G. Ranetti şi D. Anghel ; bibliotecar : St. O. Iosif. Mai-iunie în Viaţa românească, apare comedia in trei acte Cometa, de Anghel şi Iosif. La 22 iulie, autorii au cedat manuscrisul, pentru 500 lei, editurii Socec, care o va tipări imediat. Va fi retipărită în Biblioteca populară Socec, nr. 113—114, 1912, 93 pagini . Iunie Participă, la Cernăuţi, împreună cu M. Sado-veanu, N. Iorga şi alţii, la jubilelui de 30 de ani al „Societăţii academice Junimea," din Bucovina. 22 iunie D. Anghel şi St. O. Iosif se retrag din conducerea Sămănătorului. Iulie Apare Caleidoscopul lui A. Mirea, voi. I, Buc.» editura Minerva, 208 pagini. Vara Este oaspetele lamiliei Na talia şi St, O. Iosif, la Buciumeni, jud. Tecuci. Alcătuiesc o antologie a poeziei româneşti care n-a apărut, , - februarie Publică al doilea volum de poezii, Fantazii, Librăria editoare Socec et comp., Buc, 1X8 pagini. Apare Carmen saeculare, poem istoric în două părţi, de D. Anghel şi St. O. Iosif, în Biblioteca românească enciclopedică Socec, nr, 63, Buc, 43 pagini. Poemul a fost comandat de Teatrul Naţional, pentru aniversarea a 50 de. ani de la Unire, şi a fost reprezentat la 24 ianuarie 1909. Incepînd de la 29 februarie, apare în foiletonul ziarului Ordinea romanul Strigoiul CarpaţUor de Al. Dumas-tatăl, tradus de Anghel şi Iosif. Se publică apoi în volum în Biblioteca Minerva, nr. 38, Buc, 106 pagini. ... t 7 martie Teatrul Naţional din Bucureşti reprezintă comedia Amorul veghează de Robert de Flers şi G. A. Caillavet, tradusă de Anghel. Piesa va fi tipărită în „Biblioteca pentru toţi" (seria veche, numerotată, nr. 463—463 bis), v funie Ia parte împreună cu St. O. Iosif şi Natalia -Negru-Iosif la sărbătorirea lui Emineseu, la Boto* şani, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la moartea! poetului. Cu acest prilej, prin grija Iui Âlex. Smeltz, apare volumul comemorativ Emineseu, în care D. Anghel şi St. O. Iosif publică poezia Lui Emi-> nescu, apărută şi în ziarul Minerva, din 26 iulie 1909. v,v V 14 iulie Ia parte la comemorarea lui Emineseu, la Galaţi, împreună cu Natalia Negru şi St. O. Iosif, iL'â reprezentarea poemului Carmen saeculare, la Sibiu, de către trupa condusă de Zaharia Bîrsan, a asistat şi p. Anghel. care a fost aclamat de spec-f tatori. Iţi Urnî|i Raportului făcut de Duiliu Zamfirescuy Ângnej şi Josif obţin „Premiul Adamachi" (2.000 lei) al Ac|demfe^ Române, pentru Legenda funigeilot^ Cometa şt Caleidoscopul tuf A, Mirea, voi. I. ijxxxvt Camoenş, poem dramatic într-un act, de Fr. Halm, tradus de Anghel şi Iosif, apare în Biblioteca românească enciclopedică Socec, nr. 73, Buc, 52 pagini. Tipăreşte, împreună cu I. Oncescu, Călăuza serviciului maritim român (în limba franceză şi română). 2 septembrie E prezent la votarea statutelor şi alegerea comitetului „Societăţii scriitorilor români", în care M. Sadoveanu este preşedinte, D. Anghel, vice-preşedinte, Emil Gîrleanu, secretar. Ia parte la şezătorile literare organizate de „Societatea scriitorilor români" la : Bucureşti, Buzău (11 decembrie 1909), Ploieşti, Galaţi, Brăila, Piatra-Neamţ, Cîmpulung, Suceava, Cernăuţi, Arad, Sibiu, Iaşi, Craiova, Bîrlad etc. 27 noiembrie Apare revista săptămînală Cumpăna, scrisă de' M. Sadoveanu, D. Anghel, St. O. Iosif şi Ilarie Chendi. 4 decembrie In articolul Racovski, publicat în Cumpăna, protestează împotriva expulzării fruntaşului socialist. 1910 Ianuarie Apare volumul al II-lea din Caleidoscopul lui A, Mirea, editura Minerva, Buc, 170 pagini. 31 ianuarie-2 februarie Are loc Congresul pentru reconstituirea Partidului Social-Democrat. 5 februarie Este inaugurat localul „Societăţii scriitorilor români", în clădirea Luvru, din Calea Victoriei, colţ cu str. Sărindar, la etajul al 2-lea, în prezenţa, printre alţii, a lui St. O. Iosif şi D. Anghel, care avea locuinţa în aceeaşi clădire, 1 aprilie Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti premiază pe : B. Delavrancea şi Al. G. Fîoreseti, premiui I-, cu eîte 215©* .lei ; I. G. Mielescu, premiul al 2-lea, ca 1M0 lei ; D» Anghel şî St. O. Iosif, premiul al S-lea, eu: 5§# lei, şi G. Ranetti, premiul al 3-lea, cu 500 lei. Aprilie Se produce- ruptura cu Sfc 0\ fosil, de soţia căruia. D. Anghel se îndrăgostise. 15 aprilie Revista Cumpăna încetează să- mai apară, ApriHe. Apare Cireşul lui Lucuhlus, proză de D. Anghel şi St. O. Iosif, Minerva, Buc, 239 pagini. Volumul a fost tradus, în 1911, în limba franceză, sub- titlul Le ceris&er de Liseullus, în colecţia „Les millcs nouTCitesiv, Paris, I. GalEequi. Iunie Apare volumul Portrete, de D Anghel şi St. O. Iosrf, m- „IR-biS-feteea pentru toţr* (seria veche, nuwierctatăv nr. 58®)v August, Apare Grwgmve, comedie într-un act de Th. de Baaaville, tradusă de Anghel şi Iosif, Tip. Coop. Poporul. Traducerea s-a făcut pentru Compania dramatică Daviia, care a jucat-o ia Constanţa, în 15 august, cu prilejui inaugjucâi u Cazinoului. ÎMI 29 ianuarie în timp. ce sg. afla, la. Pacis,, împreună cu Natalia Negru, îi "arde locuinţa din Calea Vic-ioreef,, erade es* ş* şedeai „Sfoeîetăţii scriitorilor ro-mmâu. „Sbcieiatea a pîsrdufr aproape toa*ăs averea ei, Iar Angftef şi-a prrhs' cenaşa M r%p^serJan, ma-ffuscTfsuî tcmoiaaM: s#u. pe-eace n»-a mm avut nici îndemn, nici" vreme si-\ refacă*" (V I. Popa, Societate» msfMosSkm mmâni-, în Bm&w gwim,, V, nr. 10, i$my 'pag,. • kxxwh întors -în ţară, se -internează în Sanatoriul de boli nervoase condus -de dr. Gh. Marinescu. Scriitorii organizează o campanie -de presă, corînd ajutorarea colegului sinistrat. ApriMe îi apare volumul în proză Povestea celor necăjiţi. Fantezii şi portrete, Biblioteca Lumina, nr. 13, Librăria nouă, Buc, 126 pagini. Mai Apare Faxbome., cei mai valoros volum de proză al lui Anghel, la Institutul de arte grafice Minerva, Buc, 240 pagini. 10 iunie 'Tribunalul "Ilfov îl.condamnă pe proprietarul imobilului din Calea Victoriei la 59.000 lei •despăgubiri către ©. Anghel. 21 iunie Tribunalul Ilfov admite divorţul Natali ei Negru de St. O. Iosif. ■ . >. 15 august Lumea nouă, ziar socM-iemoeraţ, publică Minerul, poezie de H. îbsen, tradusă de Anghel şi Iosif, şi inclusă în volamul apărut în 1906. * 3 octombrie Teatrul Naţional din Bucureşti reprezintă, cu succes, Cometa, Comedie în trei acte, în versuri, de D. Anghel şi St. O. Iosif, în regia lui Paul Gusty, cu Ion lancovescu, Măria Giorge-a, Za-haria 'Bârsan :şi alţii. Prbtegu-1 a fost'declamat de Petre Liciu. Piesa va-fi •reprezentată, 'în aceeaşi -stagiune, şi de Teatrul Na-ţional din Cfeaiwa, condus de Emil GMeanu. 9 octombrie Participă la inaugurarea localului renovat ai Teafcraiui Jfaţienal d.in Craîova, -cînd este citit Ce e teatrul. Prolog scris pse«finu. Teatrul Naţional din-Craiova,- de ,©. -.Angheâ:>şi V. Ef-timiu. 25 octombrie Este numit în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, inspector al ajutoraţilor pentru opere artistice şi literare, al editurii şi al lucrărilor făcute în baza subvenţiilor acordate de Administraţia Casei Şcoalelor (Monitorul Oficial, din oct. 19, 1911). Pînă atunci fusese referent literar la Casa Şcoalelor. ■ ■■-..'■■ 16 octombrie Cu ocazia dezvelirii la Galaţi a monu-< * mentului lui Emineseu, ţine, în numele „Societăţii scriitorilor români", o cuvîntare pe care o va pu* blica, sub titlul Prinosul unui iconoclast, în volu-. mul Triumful vieţii. Teatrul Naţional din Bucureşti reprezintă Camoens, poem dramatic de Fr. Halm, tradus de Anghel şi Iosif. : Octombrie Apare în traducerea lui Pescarul şi sufletul său, de Oscar Wilde, cu un studiu al lui C. Stere, în Biblioteca Minerva, nr, 103, editura Cartea românească, Buc, 96 pagini. Noiembrie Se căsătoreşte cu Natalia Negru. 1912 Ianuarie Apare volumul de proză Oglinda ferme cată. Faniazii, în editura revistei Flacăra, Buc, 160 pagini. Februarie Apare volumul de proză Triumful vieţii — Fantazii şi portrete, în „Biblioteca pentru toţi" (seria Veche, numerotată, nr. 711), editura Alcalay, 92 pagini. Protestează împotriva manifestaţiilor antisemite care au avut loc cu prilejul reprezentării piesei Ma-nasse, de Rohetti-Român. 16 (29) aprilie Semnează, împreună cu un grup de scriitori participanţi la o şezătoare literară din Arad, o declaraţie în care arată ca doresc întărirea legăturii de prietenie cu tovarăşii lor, care, călăuziţi de aceleaşi credinţe, duc cu bărbăţie şi jertfe lupta pentru redeşteptarea naţională şi culturală a poporului românesc din Ungaria. ■19 aprilie Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti acordă următoarele premii: I. L. Caragiale, 2.000 lei pentru O scrisoare pierdută; ■V. Eftimiu, , 1.000 lei pentru înşir 'te mărgărite; . »D. Anghel şi Şt. O. Iosif, 1.500 lei pentru Cometa. I mai Ia parte, rostind, şi un discurs, la banchetul din sala Qppler, dat pentru sărbătorirea fruntaşului mişcării socialiste din România, dr. Christ'ian Racovski, reîntors în ţară după un exil, pentru anularea căruia se dusese o intensă campanie de presă, la care luase parte şi D. Anghel. Octombrie Premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti cu piesa Marşul nupţial de Henry Bataille, tradusă de Anghel. Teatrul Naţional reia Cometa de. Anghel şi Iosif şi Camoens de Fr. Halm, în traducerea aceloraşi scriitori. 26, octombrie Ia parte la şezătoarea literară organizată la Ateneul român, pentru sprijinirea lui Ilarie Chendi, care era grav bolnav. 26 noiembrie La adunarea „Societăţii scriitorilor români", ţinută la liceul Lazăr, se alege un nou comitet : preşedinte, Mihail Dragomirescu; vice-preşe-dinte, I. Al. Brătescu-Voineşti ; secretar, C. Theo-dorian ; membri, Mihail Sadoveanu, D. Anghel si al- XI» iii. D. Anghel, dîndu-şi demisia, va fi înlocuit cu Gh. Bogdan-Duică, Ia 15 ianuarie 1913. 35 decembrie Apare, în Flacăra, Războiul — Prolog, semnat de Anghel şi V. Eftimiu, care va fi recitat de Al. Davila, la serbarea societăţii „Furnica". 1912—1913 Semnează în: Flacăra, cu - pseudonimul Oia Cânta, versuri şi proză, scrise în colaborare cu Leon Feraru. 1913 Ianuarie îi apare ultimul volum de proză, .Steluţa — Faniazii şi paradoxe, în „Biblioteca pentru toţi" (seria veche, numerotată, nr. 870), 96 pagini. Martie-octombrie Publică în Flacăra ultimele poezii 3 Gherghina, Cîniecul greierului, Balul pomilor şi Puterea amintirii. 22 iunie Moare St. O. Iosif. 2913 octombrie—mai 1914 Stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti reprezintă Gringoîre,. de Th. de Banville, tradusă de Anghel şi Iosif, şi reia Cometa. Din decembrie 1913 nu mai publică nimic, semn al unei grave boli de nervi.- • '1914 28 martie Ca inspector al Artelor în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, face un referat în care ia apărarea tânărului învăţător Iosif Andreeacu, acuzat de consiliul permanent' al ministerului că ar fi exprimat idei primejdioase ordinel sociale în broşura De ce nu progresăm ? 27 octombrie După continui neînţelegeri familiale, se sinucide la locuinţa Nataliei Negru, soţia lui, din Buciumeni, jud. Tecuci. 13 noiembrie Moare, după o internare de două săp~ tămîni în Clinica din Iaşi a fratelui său, cir. Paul Anghel. Este înmormîntat în cimitirul Eternitatea din , Iaşi. Intre manuscrisele lui, s-au găsit : o traducere din On ne badme pas avec Vamour, de A. de Musset, şi scenariul unei piese în versuri. Ludovic 11 al Ba-variei. 1922 Iulie-august La 50 de ani de ia naştere, apare volumul Poezii, sub îngrijirea luî C. D. Anghel. Cuprinde ciclurile : în grădină, Fantazîi, apoi Inedite şi Traduceri, Editura Cartea românească. Bucureşti, 212 pagini (fără an). Toamna Compania teatrală Insula, condusa, de B. Fundo-ianu, reprezintă Legenda funigeilor. 1924 La 10 ani de la moarte, apare volumul Proză, sub îngrijirea lui C. D. Anghel, cuprinzînd aproape numai texte din periodice, eîteva semnate A. Mirea,. la Editura Cartea românească, Bucureşti, 1924, 192 i. pagini. 27 septembrie Dezvelirea, în cimitirul Eternitatea din laşi, a busiafei lui B. Anghel, executat de sculptorul I. Mateescu, profesor la Şcoala de Belte Arte din Iaşi. La aceeaşi dată au fost dezvelite şi busturile scriitorilor I. Creangă, N. Gane, N. BeMieeamui ai B. Pelavraneea. |î#25 Apare studiul Opera literară a poetului D. Anghel, de dr. Silvia T. Bălan, Buc, CUktca Naţională. 1929 Apare volumul Fabule, de La Fgntaine, traducere de Anghel şi Iosif, editura Cartea românească, Buc, 73 pagini. Clarnet scoate volumul de amintiri Mitif, poetul flo-' rilor, în editura Vremea, 96 pagini, '1935 Apare volumul Victor Hugo, Albert Satnain. Charles Guerin, Henri de Regnier, tălmăciţi în limba românească de Dimitrie Anghel şi Ion Minulescu, cu 5 gravuri de Petre Grant, Tip. Luceafărul, Buc, 20 pagini. 25 noiembrie Consilierul Ochs propune, în şedinţa Consiliului comunal al Primăriei Iaşi, să se schimbe denumirea străzii Cizmăriei în str. Dimitrie Anghel. '1945 Apare monografia Dimitrie Anghel — Viaţa şi opera, de Şerban Cioculescu, în editura Publicom, Bucureşti; 168 pagini. $946 Apare volumul Poezii, de D. Anghel, îngrijit de D. Murăraşu, editura Cartea românească. [1956 August-sepiembrie Apare Caleidoscopul lui A. Mirea, în „Biblioteca pentru toţi" (seria veche, nenumerotată). Îngrijirea ediţiei, note bibliografice şi cuvînt înainte, de Mihail Dragomirescu, E.S.P.L.A., 176 pagini. U957 SeptembrieApare volumul Poezii şi proză, ediţie îngrijită şi note bibliografice de Mihail Dragomirescu, cuvînt înainte de.Vaîeriu Râpeanu, „Biblioteca pentru toţi" (seria veche, nenumerotată); E.S.P.L.A., 416 pagini. '1963 Aprilie Apare în „Biblioteca şcolarului", Editura Tineretului, în grădină (Poezii şi proză); ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţa de Margareta Iordan. D. Panaitescu-Perpessicius publică studiul Un capitol inedit din biografia lui Dimitrie Anghel, cuprinzînd în anexă 11 poezii inedite şi 3 scrisori necunoscute, în Limbă şi literatură, 7, Bucureşti, 1963, p. 4—28. '1935 Apare monografia Dimitrie Anghel, de Teodor Vîrgolici, în Editura Tineretului, 144 pagini. 1968 Mai Apare volumul D. Anghel — Poezii. îngrijirea ediţiei, prefaţa, tabelul cronologic şi nota asupra ediţiei de M. I. Dragomirescu. Ilustraţia copertei de H. Mavrodin, „Biblioteca pentru toţi" (seria nouă, nr. 445), Editura pentru literatura, pagini LXI + 424. ţ$70 5 octombrie La casa din Iaşi, str. Anastasie Panu nr. 16, s-a dezvelit o placă ce aminteşte că aici a locuit D. Anghel. Î1971 30 mai Se inaugurează Muzeul D. Anghel, în satul Corneşti, corn. Miroslava. \l972 Se comemorează împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului. - Apare volumul D. Anghel, portret în evantai, de Georgeta Horodincă, Ed. Cartea Românească, 245 pagini. Apare volumul D. Anghel — Poezie şt proză, antologie, prefaţă şi bibliografie de Georgeta Horodincă ; text stabilit de Mihail I. Dragomirescu. Co-; lecţia „Arcade", Ed. Minerva. XLV «XLIV 5974 Aoare Caleidoscopul Ivi A-Mima de D Anghel şi â O Iosif. Ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic si note de Ion Roman, „Biblioteca pentru toţi (nr. 779), Editura Minerva. M.LD. NOTA ASUPRA EDîŢIEI Volumul de faţă. cuprinde o selecte din proza lui D. Anghel şi apare în continuarea celui din 1968, care conpnea, integral, poezia. Materia volumului este grupată în două secţiuni: — din volume — din periodice. Au fost reproduse texte din următoarele volume : Fantome ~(Ed. Minerva, 1911), Oglinda fermecată (Ed. revistei Flacăra, 1912), ^Povestea celor necăjiţi (Biblioteca Lumina, 1911), Triumful vieţii ^„Biblioteca pentru toţi", nr. 512, 1912) şi Steluţa („Biblioteca pentru toţi", nr. 870, 1913). Proza neapărută în volum în timpul vieţii autorului a fost şreprodusă din periodicele menţionate la sfîrşitul textului, cînd aceasta e singura formă cunoscută. Cînd a fost retipărită de au-por, am indicat prima apariţie, dar am reprodus ultima versiune |a textului apărută în timpul vieţii. Neexistînd manuscrise, am confruntat forma din volume mai ales cînd s-au ivit dubii — cu cea din periodice, iar cînd bucăţile au apărut de mai multe ori, pe acestea între ele şi cu sxtul din volum. Ortografia a fost modernizată, păstrîndu-se formele caracte-Btice scriitorului şl care reprezentau o realitate lingvistică în ancă : aripe, ţerm, vorbăreţ, resfăţa, priveghe tarile, părete, stre- şine, hrăpăreţe, nevrîstnic, stetea, zîngănea, spezelor (pentru spadelor), pană, sihăstrie, întăi, vâslind, hodină, vezeteul, «oro etc. Am păstrat unele forme nediftongate, considerîndu-le caracteristice autorului : fer, perdui etc. Socotind-o formă specifică autorului, am păstrat genitivul în ei. Am menţinut, ca fiind ezitări ale scriitorului, unele forme duble : mini şi mîini, cetească şi citească, întunerec şi întuneric, fantazie şi fantezie, care şi cor», sunt şi sînt, sub şi subi. Greşelile de tipar evidente au fost corectate tacit. Unele cuvinte au fost explicate în josul paginii. M.l.D. FANTOME MAMA Mamă ! Ce puţin am rostit numele tău. şi cît de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău. In i'aţa mărei, unde am stat, privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ee-1 hotărăşte linia curbă a mărei, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat, ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer, te-a adus desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visînd uneori, au coborît paşii tăi, de bună seamă. Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sura ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu faţa întoarsă peste umăr, ai trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta... După marginea curbă a mire!, unde se închide orizontul, acolo unde încep apele albastre ale Bosforului, e o altă lume, şi tu de acolo ai venit. Multele lucruri ciudate, ce dorm în sufletul meu, de acolo mi le-ai adus. Nostalgia ce o resimt în faţa marilor ape, ând văd o pînză albă, fîli'îînd ca o aripă de albatros,, de ia tine trebuie 3 4* să-mie vie. îngustele caice, cu şirul lor de vîslaşi, plecaţi pe rame, de aceea mă farmecă. De după marginea curbă a mărei, unde palatele de marmoră coboară cu treptele lor pînă în valuri, de acolo, ca valurile aceste ce călătoresc şi murmură necurmat, îmi vin amintirile. Ca o odaliscă, cu faţa acoperită, vine trecutul şi mă cheamă. De multe ori, tot cîmpul infinit al mărei se acoperă parcă de dănţuitoare ce-şi flutură vălurile diafane în lună şi joacă. Dantele albe îmi par spumele talazurilor şi cîntări line de harfă, mîni de vis, ce trec visătoare pe strune, eternele cîntări ale apei... Spre linia aceea caută ochii mei şi aşteaptă o lumină. Pe margine de apă ai fost născută tu, şi de aci nestator- x nicia gîndurilor mele, de aci veşnica frămîntare, de aci fantezia de a clădi necontenit, precum clădeşte marea talazurile ei, ca în urmă să le dărîme iarăşi. După linia aceea ai lăsat tu visurile tale de copilă, în-tîile tale prietenii, toate dorurile tale, pe care eu astăzi trebuie să le trăiesc din nou, desigur. A rămas ceva departe, o făşie de viaţă, care a trebuit ' să te urmărească atunci cînd m-ai născut pe mine, de nu mai am eu astîmpăr şi nu mă pot împiedica să visez. Fără de preget, gîndul meu arde şi mă chinuieşte; 1 apropierile cele mai ciudate se fac într-o clipă; simţiri ce nu le pricep mă încearcă ; lucruri ce nu le-am bănuit îmi par fireşti şi o sete, o necurmată sete de iubire mă , învinge. Fără de vreme tu ţi-ai închis ochii, şi eu ţi-am văzut aşa de puţin dragile lumini aplecate peste mine ; fără de vreme minele tale au Încremenit şi eu le-am simţit aşa de puţin mîngîierea. Gura ta a tăcut aşa de cUrînd şi farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă, au sunat aşa de puţin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, minele mele spre cine să-şi întindă deznădejdea. Şi ţu erai duioasă, mamă... Puţinele cărţi ce au rămas de la tine, cu pagini însemnate pe margini, spun că ţi-era drag să visezi, povestesc că te-au încîntat şi pe tine vorbele sonore şi ritmata cîntare, a versurilor. Ai visat şi tu, şi mi-ai lăsat partea asta şi mie, hără-zindu-mi putinţa de a mă înduioşa şi de a-mi aduce aminte de toate. Aci însă am fost mai aproape de tine. Muezinul, ce iese rin cerdacul minaretului cînd se face cerul violet spre seară, mi s-a părut firesc şi cunoscut de cînd e lumea şi nu ştiu de ce minele lui întinse spre cer mi-au spus întotdeauna mai mult decît semnul crucei." Albele moschee m-au fermecat şi m-au atras la pragul lor ; tristele şi ne-, îngrăditele cimitire, cu norodul lor de pietre îngropate în pămînt, mi-au povestit mai multe decît lespezile noastre... Cu ochii tăi le văd eu, desigur, toate acestea, cu sufletul tău le simt, fără îndoială; de aceea nu mi-e dragă luna, decît cînd se ridică în crai nou. Şi totuşi, abia dacă pot să-mi aduc aminte cum era . faţa ta, căci o negură te învăluie şi parcă din neguri e făcut şi conturul tău... (Minerva, III, 749, 17 ian. 1911, p. 1.) ^ EX VOTO Prieten bun, fantomă acuma şi tu, nu ştiu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă... Afară fulgeră şi geamurile întunecate ale odăiei mele se luminează la răstimpuri, ca de apropierea unui albastru flutur uriaş, rătăcit prin noapte. Un suflu de vînt trece şi un miros tulburător de floare de tei îşi [ace loc şi se strecoară în casă-, adus de cine ştie unde. Poate mireasma asta ce stăpînea romanticele nopţi de iunie ale oraşului adolescenţei noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregăteşte să fi dat simţurilor mele îndurerate o limpezime deosebită. Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvîrlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, şi nu ştiu pentru ce, în tăcerea care s-a lăsat mai mare parcă, te văd şi mai lămurit. Să n-aibă oare sufletele pace nici după moarte ? Oricum, în. ţintirimui îndepărtat de ţară, în care te-au îngropat ad. tăi,, somnul tău trebuie să fie tulburat de puterea aminti rilsar mefe, Care au fost cîndva şi ale tale. De este aşa, ajartă-mi să le reîntregim şi să scăpăm ceva din noi, din marele şi mfrieoşaral întuneric ce ne pîrt-deşte. Cei ce te-au cunoscut şi pe cai-e i-ai înveselit cu bunătatea şi glumele tale, şi-n amintirea cărora mai stăru-iesti încă, vor muri şi ci, şi odată cu dînşii vei muri şi ta, căci tu nu erai dintre aceia a căror viaţă începe după moarte, şi ambiţii postume n-ai avut. EU însă, care mi-am jertfit atîtea nopţi ca să deprind farmecul misterios al cuvintelor, dacă îmi vei ajuta, voi încerca prin ele să te rechem din lumea umbrelor şi să te fac să trăieşti măcar seară» furtunoasă ea şi aste, şi noi sratei-u d» eepfî nevrfstetcf,; înfp-u» ©raş «âesfc. Tekat ew fieri dte aur, de Ehgă poartă, îşi trgnPte maresa* lui tuftwril®* ţl o îîncezeală ne-a cuprins parcă pe amîndoi. Tu eşti mai răsărit ca mine şi mirosul acesta te nelinişteşte, îţi dezvăluie lucruri care încă dorm în mine şi pe care nu Ie înţeleg. Şi în tăcerea aceasta, zgomotul unor paşi mărunţi a trezit noaptea şi te-a făcut să tresari. Da, imboldul dragostei se trezise In tine, şi grădiniţa noastră nu te mai încăpea. Un cuvînt brutal- m-a făcut să înţeleg atuncea că prietenia noastră era un obicei, o deprindere cotidiană, impusă de copilăria noastră, petrecută împreună. Decorul de vis se împrăştia, sfărimat de cuvîntul tău brutal,; şi te-am lăsat să pleci singur, cu paşii tăi grei, după paşii mărunţi, pe care i-am auzit după o clipă stînd locului; şi apoi, depărtîndu-se în umbra acelei nopţi de iunie, în care mirosul florilor de tei nu ne da pentru întăiaşi dată acelaşi îndemn la amîndoi.. , A fost întîia mea, durere de copil nevrîstriic, întîia suferinţă a unui yisător, întîia convingere că realitatea brU-taiă nu e partea mea pe lumea asta. , " " Şi -cum stern aşa, prin lacrima ee-mi luneca din ochi, am mai privit încă o dată grădina, şi noaptea mi s-a pă-I rut, oricum,, divină, privită aşa printr-o lacrimă... Şi am reluat lanţul, căci obiceiul e tiranic şi prietenia oricum e o formă a iubirei. ■ După ani perduţi, suntem iarăşi la uh loc şi căutăm să discernem caracterele şi pornirile noastre. Vorbăreţ şi glumeţ cum eşti, evoci un palat de marmoră scumpă,'cu scări monumentale, străjuite de lachei, îmbrăcaţi în fireturi, cu ciorapii albi, bine traşi pe pulpe, şi înăuntrul palatului cu portrete vechi de familie, cu arme şi fola- 8 zoane străvechi, un ghebos urît la faţă şi îndemînatic la mişcări, un senior din alte vremuri, fastuos şi autoritar, limbut şi ghiduş. Palatul e înconjurat de un parc străvechi ; oraşul unde e clădit palatul acela e Florenţa, iar seniorul ghebos şi ghiduş e străbunul vostru, Vîntul cald cînd se strecura prin parc scutura roadele coapte, pe cari nimeni n-avea voie să le culeagă. Anotimpurile aduceau fiecare florile lor, pe cari nimeni n-avea voie să le adune în mănunchiuri; singure miresmele, pe cari nimeni nu-i stăpîn pe pămînt, rătăceau sub ramuri, se ridicau şi treceau peste zidurile mari, împrăş-tiindu-se în lume. Ici, colo, ramuri spînzurau de copacii bătrîni, ca nişte braţe rupte din umeri, şi seva curgea în neştire, cum picură sîngele dintr-o rană neîngrijită de nimeni, căci fantascul senior avea drept principiu : că cine se naşte într-un loc', acolo trebuie să trăiască şi să moară şi că fatalitatea nu o poate înlătura nimic. Şi nu ştia bătrinul senior că acei dintr-o rasă cu dîn-sul, ramurile străvechiului său copac, odată cu luptele pentru N Unitatea Italiei, aveau să plece pe alte pămînturi, aiurea, şi să moară sub alt acoperămînt decît acela al palatului de marmoră, în frumosul oraş al Florenţei. Au venit vremuri grele însă, şi frumoasa ţară cu grămada ei de statui albe, care strălucesc la soare, cu răcoroasele fîntîni din care tritoni şi fauni aruncă eternul lor joc de apă peste nimfele care înoată şi se strevăd în apele limpezi din havuzuri, a rămas în urmă, iar adăpostiţi! palatului de marmoră scumpă,. din seminţia ghebosului senior, s-au împrăştiat în lume, şi astfel o ramură ruptă şi adusă de vînt a ajuns şi pe pămîntul ţării noastre, în Iaşi, pe vremea aceea era belşug, şi un străin ce venea din alte lumi era bine primit şi îmbrăţişat, căci adu- cea veşti noi şi putea povesti de alte întîmplări decît acelea obişnuite vieţei noastre patriarhale. Noului venit deci îi fu lesne să se aşeze, să-şi cumpere o paletă şi văp-selile 'trebuincioase cu care să-şi poată agonisi traiul lui şi al copiilor ce aducea ou dânsul. Din vremea aceea, în casele vechi, în rame demodate, au rămas nenumărate portrete ale boierilor de atunci, cu portul lor, chipuri blajine şi triste, cu ochii limpezi de un albastru neobişnuit cerului nostru, a unui albastru pe care vremea 1-a îndulcit şi înseninat de mîhnirile pămîn-teşti. Aproape toate poartă aceeaşi pecete, avîhd parcă un aer de familie. Pinacoteca din Iaşi păstrează şi ea dovada talentului acestui carbonar transplantat şi rămas în unul din ţinuturile laşului Vechi. Aceasta eră origina, şi cu atît mai mare era mirarea mea cum de în tine, prieten scump, în afară de dragostea de fast, nu pusese nimica străbunul acesta artist, cu paleta lui plină de culori, pe cari parcă rîdea fericirea soarelui ţării lui perdute. Viaţa apoi a curs, şi ca un contrast ciudat, ca-n apropierea unei primejdii de moarte pentru rasă, cel din urmă vlăstar, strîngînd parcă toată vlaga şi toată seva ce mai rămăsese, a crescut frumos, puternic şi dîrz, ca o dezminţire a ghebosului din Florenţa. Era un exemplar unic de frumuseţe omenească, dar, ca o statuie minunată, făcută de ua artist dintr-un pămînt obosit şi netrainic, s-a năruit curînd, murind pentru .cea din urmă oară în tine. Am întrerupt notele cîteva zile şi caut să reiau firul pperdut... Cînd le începusem, în vazele japoneze din odaia unea erau cîteva flori. In unul, garoafe, în celălalt, trandafiri. Trandafirii, unul după altul, feţe albe şi roşii şi-au 8 plecat paloarea şi purpura pe marginea văzului, apoi s-au scuturat înfrăţindu-se încă o dată în cădere : petale de sînge şi petale de ceară... Garoafele roşii au supravieţuit rozelor, dar s-au vestejit şi ele, învinse de vreme, şi ceva mai mult, parcă a murit în jurul meu de cînd m-ara despărţit de tine. în răstimpul acesta am cercat să cetesc, şi întâmpla-* rea m-a făcut să cad peste o carte de poveşti orientale, care mi-a adus aminte de o femeie bătrână, de un fel de Parcă, ce mă adormea cînd eram copil. Graiul ei trăgănat şi molcom parcă a sunat în' casă deşteptând ecouri. Un pat micuţ, cu un copil cu ochii mari în el, şi alături pe un scăunaş, o babă bizară desfă-cindu-şi tulpanele unul după altul. Aceasta a fost Şeherezada copilăriei mele. De la din-sa, desigur, rni-ra rămas pasiunea pentru fantastic, dragostea de legende şi fiinţi supranaturale, iubirea pentru tot ce trăieşte pe altă lume decît pe a noastră. Graiul ei molcom şi trăgănat mă liniştea şi mă făcea să uit supărările mele de copil. Vorbele ei îmi împăcau sufletul şi mă linişteau-ca o harfă. Ce-mi spunea, nu-mi aduc aminte, dar ştiu că erau poveşti nesfîrşite, ea un ciclu wagnerian, cu eroi neobişnuiţi în poveştile noastre, cu întîmplări oe se petreceau aiurea decît pe pămînt, undeva, nu ştiu unde, într-un domeniu creat de fantazia şi talentul ei improvizator. Cînd am început să cetesc, mai tîrziu, şi am ştiut cine e regina Mab, nu ştiu de ce mi-am adus aminte de dînsa. Poate că era o zînă bătrînă şi ea, şi că sub tulpanele acelea, legate unul peste altul, sub turbanul acela de barizuri, se ascundea o mare poetă necunoscută, cum sunt atîtea în popor. Ochii mei obosiţi, clipeau, luptînd împotriva somnului, şi ea parcă se făcea tot mai mică, mai mică, pînă ce dispărea. Lumina din casă se stingea şi ea şi apoi ziua mi se părea că e nesfîrşită în aşteptarea cuvin tului ei. Odată, dacă e adevărat că, cu cît creşti în vîrstă, îti adura aminte de lucrurile cele mai îndepărtate, am sa caut mchizmdu-mi ochii, să regăsesc urma eroilor creaţi de lantazia nesfîrşită a Şeherezadei mele. Precum îşi relua dar firul, bătrţna povestitoare, în fiecare seară, pornesc şi eu cu amintirile mele. Trec peste Spânii de şcoală, atît de trişti pentru noi, şi într-un amurg ("-de iarnă ne văd urcind împreună, un drum rîpos din pă~ tdurea Bordei. De o parte şi de alta, copacii închiduraţi •rmr încărcaţi de cristaluri. Pe drumul prăvălit 'înaintea fc. noastră, o sanie ţărănească încărcată greu a stat înnămoli Mtâ în zăpadă. Şi parcă văd încă cum stăpînul săniei, un TLţăran cu faţa de asasin, a scos resteul şî într-o odaie am văzut un lucru pe care fcpu mi s-a mai întîmplat de atunci să-1 întîlnesc, căci sim-n^mîntul pietăţii, parcă, a dispărut din sufletele noastre ţjhodenii'xate. 10 In odaia aceea murise mama ta,.'şi.toate cele care povesteau o viaţă intimă brusc întreruptă de moarte rămăseseră la locui lor, după zeci de ani de zile. Am aprins un chibrit, şi luminarea sub abajurul de hîrtie roză a împrăştiat parcă o lumină de trandafir împrejurul ei. Oglinda ovală a consolei a prins, cît ai clipi, imaginea odăiei întunecate şi a luminat-o îndepărtînd-o ca într-un vis. Din policandrul de sus, cu ramurile în lături, umbra deodată a coborît ca un painjen uriaş pe parchet. Deasupra patului, pologul roz atîrna ocrotitor, pernele fin brodate chemau parcă la hodină. Plapoma de mătasă aştepta şi ea, gata aşternută pentru somn. Peste plapomă, spuma unei cămăşi albe, şi lingă pat, doi pantofiori, ca lăsaţi atunci din picioare. Alături, o măsuţă, cu o cupă de cleştar, pe marginea căreia jucau lumini, eupa care primea inelele în fiecare seară. Un Crist de ivoriu, cu faţa torturată sub cununa de spini, îşi întindea braţele deznădăjduite. Pe o sofa, o carte ne'ncepută, cu un semn la o pârghia, işi aştepta încă stăpînul. Era continuarea unei vieţi, o anticameră a unui mor-mînt, în care ierburi nemuritoare trăiau încă în vaze şi în care toate încă reflectau ceea ce a fost şi e cu neputinţă să fie iarăşi. Lucruşoare intime, în argint cizelat, sticluţe de parfum pe jumătate goale stau cu toate, rîn-duite frumos pe o măsuţă aşternută cu o horbotă albă, deasupra căreia o oglindă cu basculă aşteaptă încă ochii frumoşi ai moartei, care se priveau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Toate stau rînduite la locul lor, ca în minutul suprem, şi ceva imaterial parcă pluteşte în casă, care străjuie, se înduioşează de atîta pietate şi riu poate lua trup, şi nu poate da glas ca să mulţumească celui ce a cristalizat amintirea ei, şi a-nmărmurit, ca îh palatul fermecat din poveste, mersul trecătoarei vremi. Ceasornicul oprit în clipa morţii spune şi el un ceas care nu va mai veni, şi limba oprită străluce, nemaiputind nici ea sa dea glas, ca o fiinţă care a tăcut pentru totdeauna. Şi iată-mă în altă casă veche, în care am stat într-o toamnă tîrzie amîndoi, aduşi de întâmplare. h E casa unui artist pe marginea Senei, rămasă, moşte-. nire unei bătrîne servitoare, care o închiria. In seara cînd î ne-am mutat, ţin minte că am simţit, şi unul şi altul, un fel de sfiiciune, ca şi cum am fi surprins intimitatea unei * vieţi. In atelierul vast în care lucra pictorul, tot felul de ^schiţe şi tablouri începute, portrete cu ochi întrebători flori peisagii stranii povesteau viaţa artistului. Intr-un ■Stingherj o bibliotecă veche cu estampe şi albumuri de că-fetorii, cu imagini desperecheate, cu teancuri de croch.i-furi, însemnate în treacăt, dovedeau o sforţare omenească ispre frumos. în alt ungher, o epinetă îşi arăta dinţii de ţfildeş îngălbeniţi de vreme. Şi tu, nu ştiu cum, deodată, ai încercat un acord, şi Jun glas trist, ca âl unei păsări rănite, venit dintr-un afund |de pădure, a umplut odaia. Era ceva sfîşietor, o tînguire ': şi o dojana parcă în glasul acela, pentru noii veniţi, care ItulbUrau liniştea asta. Şi e ciudat că, mai tîrziu, cînd împrumutasem casei iaceştia ceva din viaţa noastră, cînd ne deprinsesem parcă feu lucrurile ce ne înconjurau, întrebuinţîndu-le zilnic, tcînd cadrul întreg, în sfîrşit, se obişnuise cu noi, numai iaceastă epinetă străveche ne rămînea hursuză şi neprie-penbasă. Zadarnic, de multe ori, în bătaie de joc, încer-pcam tot soiul de cîntece, căci ea, oricît am fi variat ariile, prăspundea cu acelaşi glas sinistru şi sfîşietor, ca un bă-Itrîn care ar încerca să cînte o arie veselă, murind. Plic-ttisiţi de vederea ei, într-o zi am hotărît s-o mutăm, dar Kînd am încercat s-o clintim din loc, acelaşi sunet ca la început ne-a înfiorat, şi întregul instrument ni s-a părut că e 0 bestie rănită, care rînjea la noi cu dinţii ei ae îndes îngălbenit. „ „ „0_.nm Şi închizînd-o, am lăsat-o să stea acolo, pma ce ne am mutat din casa artistului. După multe rătăciri şi ani pierduţi zadarnic, pentru a scăpa restul de energie ce simţeam că doarme în mine, ne-am despărţit din nou. Era într-un zori de ziuă, după o noapte de nesomn. In neguri clopotele deşteptate începeau să plîngă, şi sunetele lor venite din turle nevăzute, parcă toate îmi spuneau :■ Pleacă de aici cît mai e vreme ! Nu ştiu de ce căutam eu să pun aceste cuvinte în gura -clopotelor, cînd vorbele rostite, nu erau decît o rezultantă .a. gîndurilor mele. Simţeam că dorm ambiţii în mine, ce trebuiau fatal să moară în oraşul acesta tăcut, de care mă legau a ti tea amintiri. îmi număram anii, şi o groază că nu mai este vreme pentru a face ceva era să mă piardă din nou. Eram ca un înecat ce revine la suprafaţă înainte de a muri şi simte într-o scăpărare de fulger ce nepreîuită.era viaţa. Firele ce mă legau de tine erau rupte, dealtfel, de mult. Intelectualitatea ta nu mă mai mulţumea, şi in afară de plăcerile vieţii fizice, nu mai era nimic comun între noi. De multe ori chiar, mi se părea ciudat .cum ai rămas aşa de simplu, şi cu toate acestea te iubeam şi simţeam nevoie de bunătatea sufletului tău. Apropierea ta mă insenina, şi răzvrătirile mele se potoleau la auzul vorbelor tale blajine. Dealtfel, erai şi iubit de toţi, lucru însă pe care nu ţi l-am pizmuit niciodată. Dacă tu, care ţi-ai întors acuma ochii spre altă lumină, ai mai putea ceti rîndurile aceste, m-ai ierta, desigur, şi 14 mai puţin decît mine încă, ai putea spune de ce mă iubeai şî căutai între toate prieteşugul meu. Şi am plecat, văzînd fără păreri de rău cum dispărea oraşul în urma mea, iar clopotele ce au sunat atunci, în zorii zilei aceleia, din nevăzutele turle, au sunat parcă un recviem al unui suflet care a murit. Oricum, tu ai fost începutul vieţei mele sentimentale, S.' către tine a mers nevoia, care doarme în fiecare din noi, ţgde a-şi căuta un seamăn. Şi apoi, eu am fost un copil trist, închis, cu melancolii întunecate, şi singurătatea mea de tatunci, neavînd încă o viaţă sufletească, nu ştiam cu ce "jS-o împoporez, şi-mi era frică de dînsa. Nu te-am ales pentru calităţile tale deosebite, căci «■.acestea nu puteam să-mi dau seama dacă tu le aveai. Nu gţt&uţam un sprijin în tine, nu era o tovărăşie de bine şi de '. rău, de senin ori de furtună ; nu urmăream un ţel comun, r»«u ne stimulam unul pe altul pentru o ambiţie oarecare. Nu, pe atunci eram doi inactivi ce sufereau de trecerea vremei, care nu le aducea nici bucurii, nici dureri, nici mulţumiri, care să răsplătească cheltuiala vrunei energii -risipite. Nedezvoltîndu-ne pe aceleaşi căi, era fatal să ne despărţim la o răscruce. Cetirile mele lungi şi nealese poate, căci, ca unul ce nu făcusem nimic în şcoală, ne-l'avînd de cine să fiu povăţuit şi îndreptat, o sete neîhchi-;4>uită de a ceti mă ajunsese. începusem să simt frumosul, '.şi pornirile mele, care adeseori se aprindeau şi izbucneau • în vorbe, nu căpătau ,nkî un ecou de la tine. Cînd am în-^.ţeles aceasta şi mi-am. adunat, îndeajuns, o comoară în st*-i.fletul meu, pe socoteala căreia să trăiesc, am simţit că-roi - sunt de ajuns eu singur şi că mai bun prieten cu care să fcvorbesc şi să mă înţeleg nu aş putea găsi. ; Singurătatea mea mi-o înfloream eu singur şi mi-o h>-F minam cum vroiam, iar frica aceea obscură, care desigur că doarme în noi de la începutul vremilor, nevoia aceea de a-ţi. căuta un tovarăş contra singurătăţii a murit de la sine în sufletul meu. Şi n-am simţit nici o părere de bine sau de rău de această dezrobire. Dealtfel, desigur că nici eu nu ţi-am lipsit tie, dovadă că în timp ce eu am rămas tot mai singur, tu ţi-ai făcut lesne alte legături şi te găseai bine în orice tovărăşie. Ne-am despărţit firesc ; cuvinte grele nu au căzut între noi, cum au căzut mai tîrziu între alte prietenii ce le-am fost legat, cuvîntul acela, piatră aruncată dintr-o praştie, care, odată pornit, fiice semn unde a ajuns şi care, orice ar spune unii. nu se mai poate uita niciodată. Ultima dată cînd te-am văzut, am răscolit amintiri comune, şi o clipă te-am regăsit,' regăsindu-mă şi pe mine, şi o înduioşare neînchipuită m-a cuprins, căci am văzut, precum tatăl tău aşezase lucruşoarele în odaia moartei, de la pantofiorii de lîngă pat pînă la cupa de cristal ce primea inelele in fiecare seară, că şi tu aveai acelaşi cult, aceeaşi pietate pentru lucrurile care au foşt. O năvală bruscă de aer curat venea, parcă deschisese cineva o fereastră spre un orizont de mare, şi clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut al Iaşilor întovărăşesc toate împrejurările vieţii, clopote pentru viaţă şi clopote pentru moarte, clopote pentru, dureri şi clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăşi, încet, încet, pe urmă tot mai tare, pînă s-au pierdut din nou într-o vagă armonie, ca atunci cînd ţi se pare că începe să cînte liniştea ea însăşi... Şi am văzut cu ochii amintirei oraşul bătrîn, casele noastre părinteşti, cu viţa de vie care plîngea în fiecare primăvară boabe clare de apă, limpezi ca întiiele • noastre lacrimi. Bătrînii noştri au prins din nou fiinţă, siluete Vechi au început să se strecoare pe străzi, copaci tăieti s-au ridicat din nou întinzîndu-şi umbrarul deasupra porţilor, slugi îmbătrînite pe lîngă casele boiereşti şi-au reluat locul şi taifasul în pragul porţilor. O lume" întreagă de morţi şi de moarte, de privelişti şi decoruri C3 nu mai sunt au ieşit ca din pămînt şi m-au zguduit ca de apropierea unor vedenii. Farmecul amintirilor le-a dat toată melancolia, şi acum, cînd încerc să le fixez, mi se pare că sunt un copil ce se joacă, suflînd aşternutul uşor de praf ce s-a depus peste o lume veche. Prietenia nu e decît o formă vană a amorului, şi numai amorul te poate robi pînă într-atîta, încît să uiţi de toate şi să nu trăieşti decît pentru el. Intîlnirea lui e covîrşitoare, şi între tine şi viaţă se lasă ca o cortină, după care se agită şi aleargă lumea care ţi-a devenit străină. Pe căile opuse pe care am apucat, tîrziu, la o răscruce de drum, l-am întîlnit fiecare sub osebite înfăţişări. Al meu purtînd o mască de melancolie şi deznădejde, al tău, de fericire şi de voluptate, şi legăturile dintre noi s-au desfăcut, fireşte, şi mai mult' Singurătatea mie mi-a devenit mai trebuincioasă, ca să pot sta mai bine cu masca tragică de vorbă... Şi atunci, sentimentalismul bolnăvicios de odinioară s-a prefăcut la mine-n ironie, cuvîntul de dragoste în sarcasm, lacrima, de multe ori în piatră scumpă. Apoi-am chemat în jurul meu ura şi pisma, şi acestea mi-au fost o adevărată voluptate, căci este o voluptate şi aceea a danţului între pumnale. Astfel am ajuns să ucid în mine amorul, după • cum ucisesem şi prietenia, căutînd să mă pregătesc pentru | voluptăţi viitoare, în fiinţa aceleia ce le-ar îmbrăca pe amîndouă. Tu însă, câruia-i era dat să te poţi bucura de toate, cu sufletul tău liniştit, n-ai avut norocul şi te-ai reîntors printre umbre. Recitesc aceste amintiri, aduse toate într-o seară furtunoasă, de un miros vag de floare de tei, şi-mi spun că poate fluturul acela albastru ce-şi dezvălea aripele fosforescente, în dreptul geamurilor mele, era sufletul tău întristat, ce rătăcea prin noapte şi revenea să-şi vadă prietenul anilor tineri, Rămîie dar aceste ca un ex voto în amintirea ta, şi dormi liniştit în ţintirimul îndepărtat de ţară unde te-au îngropat ai tăi. Şi de acuma clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut unde am copilărit amîndoi întovărăşesc toate împrejurările vieţii, clopote pentru dureri şi clopote pentru bucurii, clopote pentru viaţă şi clopote pentru moarte, bucure-se şi tînguiască-se pentru alţii, că pentru noi nu mai au pentru ce suna... (Viaţa românească, V, 7, iul. 1910, p. 49—57). FANTOME E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziş, depărtările se estompează şi o negură albăstrie îndepărtează colinele. In tăcerea aceasta, divină care te-mpresoară, nu poţi şti ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veşnicie te cuprinde. Pe tăpşanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor şi a copacilor. In vale, ca într-o albie, cetatea veche a laşului, cu albele turnuri şi turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit şi abia îşi trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetăţuii şi Galatei adună ultimele raze de soare pe coperişurile cetăţilor bătrîne. Şi în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieşit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîn-tului, zgribulit, cu o bărbie violetă înţepenită de coşul uscat ai vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decît celălalt, îşi tremură arcuşul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cînte un cîntec vechi, o romanţă duioasă auzită în copilărie. Cîntă fantoma, şi deodată, de pe poarta de la intrarea tăpşanului, un şir nesfîrşit de echipajuri cu cai frumoşi în clinchet de alămuri, cu roţile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se iveşte şi umple parcă platoul. Roată lîngă roată apoi se învecinează şi rîsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie şi în bătaia evantaliurilor frumoasele zilei îşi împărtăşesc taine, îşi destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreţii îşi joacă bidiviii, strecurîndu-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zîmbet colo, fac frumos Ia cucoane. Un parfum dulce se răspîndeşte, şi parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă... Fantoma de adineaori are un taraf acuma, o giubea nouă o îmbracă, ochii îi sclipesc şi mîna nu-i mai tremură, tînguirea singuratecă se face orchestră, o ghitară parcă s-a adăogat, şi iată şi un flaut, şi sunt mai multe viori parcă, şi vocea care cîntă ai spune acuma că e tînără, vibratoare, sonoră... Şi tot alte trăsuri vin. Şi iată-le acum pe largul tăpşanului ocolind, se ţin şir una după alta, merg domol îndrumate spre poartă şi dispar una după 18 alta sub umbrarele aleelor de tei ce împrejmuiesc drumul în defileu pînă de vale. Dar cîntecul a tăcut şi amintirea aceasta adusă de ^cîntec a dispărut cu el. Pe tăpşanul pustiu se face întuneric şi devale laşul şi-aprinde luminile . sfioase tremu-rînd în ceaţa albăstrie. Arunc un ban fantomei de lăutar şi cobor la vale, cătînd să-mi întregesc amintirile. Da, viziunea aceasta era adevărată în vremea copilăriei mele. Era bogăţie, şi nu era seară cu lună să nu urce trăsurile pe dealul Copoului. laşul era un ostrov fericit, o oază de verdeaţă împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cîntecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul .binecuvîntat, în care se aciuiase boierii noştri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este. Cobor la vale trist, sub teii cari au imbătrînit şi murmură mişcîndu-şi umbrele. Şi iată, parcă văd trăsurile iar cum se opresc la ronduri, unde alţi lăutari cîntă. Parcă le văd acuma în plină bătaie de lumină, cu alte haine, ca pe vremea noastră, cu Crenoline mari şi învoalte, cu mijlocul subţire, cu pălării cu streşine mari pe sub cari scăpată zulufii pînă pe umeri. Toţi se' cunosc şi figurile lor toate parcă-mi sunt cunoscute şi mie, şi m'i-e jale de dînsele, ca de o lume de morţi. Luna urcată sus, deasupra copacilor, ca o mască lividă de clovn, priveşte şi ea şi rîde ironic, mişcînd umbrele... Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boiereşti, de o parte şi de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse şi o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini şi umple aerul nopţii. Trăsurile s-au oprit din nou pe două rînduri şi-au umplut strada, în faţa cofetăriei celebrei M-rae Alexandre... Evantaliurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care şi băieţii din prăvălie vin le-gănind tablalele cu dulceţuri şi cu îngheţate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună şi cîntec de lăutar şi înviorate de aer curat, mănîncă cu poftă, ţmînd cu mănuşatele lor mîini graţioase farfurioarele cu bunătăţuri. Cavalerii îşi servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, şi strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitiii şi lacheii de pe capre stau gravi, făcînd zîmbre, neexistînd parcă, neauzind, ne-ştiind nimic. Şi cînd au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mînă, o înclinare graţioasă din cap, şi alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome. Da, alaiul e plecat din nou, şi iată-mă singur cu umbra mea în laşul mohorît al zilelor noastre, în laşul lepros şi vulgar, unde străinii s-au mutat şi au pus mîna pe vechile case boiereşti, pe parfumatele grădini de altădată. Ostrovul fericit, ascuns între umbrare şi împrejmuit de vii, adăposteşte astăzi o altă lume, care nil mai e aceea a copilăriei mele şi unde eu mă simt un străin, aproape o fantomă. (Cumpăna, I, 11, 5 febr. 1910, p. 171—173). GARDA IMPERIALA Se face un amurg de toamnă într-un codru bătrîn de stejari, prin care trece un rădvan în clinchete vesele de zurgălăi. în el suntem noi, micuţi cum eram atunci, cu tata şi mama. Frunzarele veştede sună împrăştiindu-şi ghinda pe drumuri, iar în fund, departe, printre trunchiurile negre, soarele a coborît şi a stat neclintit, ca o candelă între colonadele unui templu. Zurgălăii sună încet şi, de o parte şi de alta a drumului, fructul roş al măcieşilor împrăştie pretutindeni pete de sînge. Feregele uscate şi-au plecat dantelatele frunze şi pe Inga trunchiuri, pe covoarele catifelate de muşchi, bureţii albi se înşiruîesc, ori se adună. în pilcuri, adumbrind parcă o lume minusculă sub umbreluţele lor. Faţa mamei e coperită cu un văl cenuşiu, prin care i se văd ochii blajini, ca după pînză de păianjen. Mîna ei mînuşată se întinde la răstimpuri ca să ne aşeze o şuviţă, ori să ne învelească cînd bate vîntul. Tata pare adîncit în gînduri, şi noi stăm cuminţi şi tăcuţi, cu micile noastre suflete călătoare prin codrul bătrîn. Soarele a căzut apoi tot mai jos, şi întreg fundul pă-durei, cu painjenişul de crengi luminat, pare un vitraliu misterios, după care se petrece agonia unei lumi. Tăcerea creştea ca din pămînt, tăcerea aceea tristă a lumei vegetale- care te învăluie, te pătrunde, te face să cauţi căldura unei mînr, prietenia unor ochi. Şi în tăcerea aceasta adîncă, deodată, ca atunci cînd vîntul porneşte pe nesimţite d'e trezeşte ici o frunză şi colo alta, de apleacă un ram ici şi fărîmă o crenguţă mai încolo,, suflă Îbe intrarea, unei scorburi ori trezeşte un ecou prin peşteri şi ca apoi, toate aceste zgomote răzleţite adu-nîndu-le, cu ele să întregească o simfonie dulce ori un zgomotos marş de biruinţă ; de departe, venind pe sub crengi, un glas de fanfară străbătu încet, încet, se potoli şi apoi, călătorind parcă pe sub pămînt, reîncepu mai tare, apropiindu-se mereu. Mîna tatei s^a ridicat lin către vizitiu,, şi în amurgul dulce leagănul trăsurei a stat sub un copac bătrîn, de o parte a drumului. înainte şleaul alb lucea, şi în afară de muzica aceea- dulce ce înfiora codrul, nimeni: nu venea înspre noi. Sonore notele răsunau, şi acum ai fi spus- că vin din cer, de undeva, călătoreau prin aer, apoi, tot mai: aproape parcă,, pînă ce deodată culorile unui. steag, se aprinseră în aer şx răniră cuprinsul., 99 Şi atunci, izvorînd de sub crengi, o întreagă armată în aurul firetelor, o lume întreagă de oameni şi cai, purtînd lumini pe dunga epoletelor şi pe tăiuşul spezelor, umplu şleaul. în capul lor, un general bătrîn, pe un cal negru înflorit tot de spună, apăru pe jumătate întors, sprijinit în scările lucitoare, şi făcu un semn ridicînd un fulger cu spada. Alămurile tăcură pripit şi muzica aceea dulce, ca tăiată de ascuţişul săbiei lui, conteni într-o risipă de sunete ce se împrăştiară sub umbrare. Alaiul leit în aur stătu, flăcările albe, albastre şi roşii ale steagului fluturară, şi bătrînul general, coborînd de pe cal, se apropie de trăsura noastră, duse o rrimă la chipiu şi rosti cîteva cuvinte în franţuzeşte. Tata coborîse şi el, şi acum, în timp ce armata sta neclintită, amîndoi apropiaţi de marginea trăsurei, vorbeau cu mama ce-şi ridicase vălul de pe faţă, sus. Era ceva blînd în faţa omului aceluia bătrîn, care străbătea ţara noastră .prin codrul străvechi de stejar, ducînd alaiul lui la moarte. Gesturile lui corecte arătau parcă prea puţin obişnuinţa de a mînui o spadă, pe a căreia lucire, desigur, nu înflorise încă pata sîngelui. Mîna lui se pusese pe creştetul meu, tremurătoare, amintindu-şi parcă ceva. Şi ochii lui erau trişti, trişti, ca ochii care lasă ceva în urmă. Da, nu era nimic războinic în înfăţişarea lui, precum nimic războinic nu era în tot alaiul acela de capete bălaie, cu mustaţa abia mi-jindă, îmbrăcat numai în aur şi în fireturi, care plecase din ţara lui spre necunoscut... Era mai mult o armată gătită de paradă, o armată ca să facă frumos la cucoane, un alai elegant, gata să fie acoperit de flori ce i s-ar arunca de prin balcoane, o ceată de figuranţi ce merg la o sărbătoare ori într-un lournoi1 ne-1, vinovat. 1 Serbare militară (fr.) Codrul bălrin de stejar, trist şi întunecat cum era, nu avea flori să arunce, nici ghirlănzi triumfale de întins peste capetele lor. Frunzele moarte ce le aruncau crengile cu gestul lor de deznădejde nu aveau eleganţa braţelor ce aruncă mănunchiuri în calea celor biruitori. Prin codrul bătrîn treceau mai mult prevestiri de moarte, şi eleganţa aceea părea stranie în pustiul acela, unde fiecare era un călător. Şi parcă văd apoi din nou, după un ultim salut • şi o ultimă mîngîiere pe obrazul meu, pe general urcat pe negrul lui cal înflorit de spumă. Mîna domoală a strîns frîiele o clipă, capul i s-a întors către umăr privind îndărăt, braţul celălalt ridicat sus a întins spada. O comandă scurtă, într-o limbă necunoscută, a sunat, şi întreg alaiul a pornit. :^ Muzica a început din nou, şi,în umbra ce se lăsa acum ■tot mai neagră, aurul epoleţilor luci, tăiuşurile albe ale spezilor scînteiară, culorile vii de pe steaguri se cerniră, şi cei ce nu mai aveau să se întoarcă se făcură una cu noaptea, sub ramuri. Sunetele fanfarei singure, de ce se depărtau, veneau pînă la noi cînd călătorind prin aer, cînd tîrîndu-se ca sub pămînt, plîngînd toate bucuriile şi toate regretele, pînă ce amuţiră şi ele. Iar noi, purtînd în ochi viziunea alaiului acestuia stropit de aur, ce mergea la moarte îmbrăcat în haine de paradă, în sunetul zurgălăilor trişti, ce sunau în noapte, ne-am urmat drumul prin codrul bătrîn de stejar care înfloreşte desigur şi acuma şi care' nu-şi mai aduce aminte -nici de noi, nici de cei ce au trecut sub ramurile lui ne-păsătoare, ducîndu-se la moarte... (Viaţa socială, I, 9, oct. 1910, p. 134—138). ALTA POVESTE O, ban de aur, rotund şi galben ca faţa soarelui, ban de argint alb la faţă ca luna, şi tu, ban sărac de aramă, negru şi posomorit ca faţa pămîntului — aur, argint ori aramă, deopotrivă de ademenitoare, bucăţi de metal cu efigii şterse şi ani trecuţi, ce faceţi voi cu omul, cum îi ştergeţi şi-i schimbaţi voi înfăţişarea asemeni efigiilor voastre, şi-1 faceţi de nerecunoscut ? Căci omul e adeseori ca şi un ban, ca şi o cruce, ca şi o lespede, care poartă un . chip, un nume, un leat ce nu mai este. Şi precum circulaţi voi pînă la o vreme şi dispăreţi pe nesimţite, aşa dispar ,şi cei ce se jertfesc pentru voi şi cred că numai voi puteţi să-i daţi fericirea. Energiile tu le abaţi din cale, muzica ta dulce ia auzul celor mulţi, şi a avut dreptate cel care a spus că nenorocirea e legată de aur. în tine sunt toate satisfacţiile ime-' diate, şi una din aceste satisfacţii e şi aceea a pântecului. Unii cheltuiesc pentru palate somptuoase, alţii pentru palatul gurii lor şi, neavînd bogăţiile lui Lucu'llus, te ia, o, banule rotund, ce scapi aşa uşor printre degete, de ori-, unde te găseşte, căci trufandalele sunt trecătoare şi nu : aşteaptă. Icrele moi sunt o delicioasă mîncare, jambonul de York, un fragment de nobil animal, stridiile, aceste inerte şi mult casnice jigodii ale mării, iubesc Chablis-ul şi au oroarea înnăscută de apă. Tu aşterni giulgiul alb şi ^ curat pe mese, scoţi cristalurile ori argintăria din dulapuri, I aşterni flori decorative printre ele şi dai glas viorilor şi | sonoritate ghitarelor. Unui om, ce ar avea astfel de gus-|. turi rafinate în ţara noastră, i s-ar cere o necurmată muncă şi ani de zile de trudă şi răbdare ca să-şi poată agonisi cinstit cu ce să şi le plătească. Dar stomacul nu aşteaptă, cum nu aşteaptă nici trufandalele ; sucul gastric cere vic-■ time imediate, anii îmbătrînesc, maşina întreagă se în- 24 vecheşte şi palatul unei astfel de guri cere şi el apanagiî şi~protestează cu vehemenţă dacă nu i se acordă. In zadar nobila parte de sus protestează contra orif i-ciului dăunător, în zadar adună argumente şi ironii predi-cînd sobrietatea şi se revoltă deplîngînd atîta risipă de energie, căci partea mestecătoare îşi urmează exerciţiul avînd drept deviză că cine a mîncat va mînca, şi cine a băut va bea. O bandă de asemenea robi era şi în tîrgul meu, bandă devenită mai tîrziu partid, născut din cine ştie ce fantazie după o digestie bună. Era o grupare de oameni joviali, şi eu nu cred că a fost nevoia de a reacţiona contra cuiva, care i-a adunat la un loc, ci nevinovata plăcere de a mînca, de a face glume unul pe socoteala celuilalt şi de a petrece timpul cît se poate mai agreabil în singurătatea şi lipsa de distracţii ce le oferea monotonia laşului. Era un grup pitoresc de oameni de diferite vîrste, pe care, dacă ai fi fost străin de localitate, i-ai fi luat desigur drept un taraf de lăutari. Evoc o noapte tîrzie şi neguroasă şi după cortina aceea de neguri revăd un conglomerat de tipuri, sprijinite unul de altul, mergînd încet, oprindu-se din vreme în vreme, Sezmembrîndu-se, gesticulînd, apostrofîndu-se, apoi re-făcînd conglomeratul şi pierind în noapte. De obicei, cortegiul îl deschidea un om scund, cu gîtul intrat între umere, cu barba neîngrijită, ce părea a şeful tarafului. Capul îi era mai totdeauna aplecat în jos şi mînile, gesticulînd, aveau aerul de a duce ca zeul Pan un nai imaginar la gură. Alături de el păşea un om puternic, înalt, spătos, cu sprîncenile cît nişte mustăţi şi cu nişte mustăţi ca două aripi de corb întinse. Nasul scurt, cu nările răs-frînte, cu gura roşie şi senzuală, avînd toată înfăţişarea unui tenor de suburbii. Apoi, pe de lături o arătare cu două gheburi, încovoiată ca de povara unei flaşnete, iar după ea, umbra urmărindu-i paşii ca o maimuţă zgribulită şi famelică. Un altul, slab şi uscat, părea însuşi un 26 Stradivarius în mers şi pe lingă aceştia o siluetă, de senior, totdeauna bine pus, cu o veşnică havană în colţul gurei* şi alte două fiinţe fără formă precisă, fără colţuri şi fără . unghiuri, două planuri rotunde, două capacităţi insondabile. Ani de zile, aceste siluete drumeţe şi bizare au cutreierat străzile laşului, făcînd deliciul băcăniilor, restau- • rantelor şi localurilor de noapte. Bolta rece, plină de amintiri glorioase, cu mesele ei murdare de vinul scurs, cu farfuriile ei hîrbuite şi tacîmurile ordinare, cu scaunele ■ ei de lemn pe care s-au aşezat şi s-au grupat rînd pe rînd atîţia visători şi atîţi cheflii, i-a văzut şi i-a auzit, şi bă- f ieţii ce servesc încă şi astăzi, deşi localul s-a mutat şi şi-a | pierdut faima, ţin încă minte şi povestesc, ca de vremuri .eroice şi legendare, de acele agape nocturne, de aceşti jsprotivnici ai vidului sub orice formă. Bătrînul Buch, care a închis ochii acum şi el şi care pera un adevărat tezaur de amintiri, un cronicar necunoscut al faptelor şi al întîmplărilor străvechiului Iaşi, şi care ţera un admirator pasionat al şefului acestei bande, ar fi J putut scrie cu mai multă vervă şi cu mai puţine repetiţii, l-ca un alt cronicar îmbătrînit, peripeţiile acestei a doua t „Junimi". „Frigăruie" ar fi putut adăuga şi el, pivnicie-|rul hrubelor de la Rivalet de asemeni, precum şi cel de fia Socola, precum şi toate sticlele destupate, dacă ar pu-* tea prinde glas, precum şi toţi lăutarii, de la Ionică Barbu |şi pînă la cei mai necunoscuţi. Din local în local, de la sud la nord şi de la nord la sud, |în căutarea licoarei rare, ori a trufandalei anotimpului care j|fee fac să ţi se pară mai bună viaţa, îţi dezleagă limba şi fie predispun la idei umanitare şi la planuri pentru viitor, * la acestea s-a mărginit activitatea atîtor ani pierduţi. Şi aşa, încet, încet, sub lumina lămpilor, pe netezişul !|meselor de brad, pe zăpada giulgiurilor albe a pînzelor de gt'&Q, pe funduri de farfurii cu stropi de vin roş şi alb din fundul paharelor, s-a scris programul unui partid care a durat cît durează şi un pahar cu vin. Apoi banda s-a dezmembrat, şeful ei plecînd să caute trufandale aiurea ; Stradivariului, într-o bună zi, i-a plesnit o coardă ; arătarea cu două gheburi, ce părea că duce o flaşnetă în spate, tărîndu-şi umbra după dînsa ca o maimuţă, poate că mai trăieşte încă, silueta de senior şi-a stîns havana, aruncînd deasupra lui ca un horn de casă părăsită o ultimă spirală de fum spre cer ; cele două fiinţe fără colţuri şi fără unghiuri au devenit din ce în ce mai . imprecise, şi banda s^a risipit. Tenorul, singur, cel cu două rînduri de mustăţi suprapuse, a rămas locului, cătîndu-şi un alt angajament. Acum începuse să devie mai îngrijit de persoana lui. Părăsise veşnicul portofoliu ce-1 întovărăşea, visînd la alte portofolii. Nu mai înfăţişa pe tenorul de suburbii, părea un brazilian** transplantat şi îmbogăţit de speculaţii fabuloase. Din zi în zi cîştigînd teren, lăţindu-se ca o pată de unde-lemn pe conştiinţe, ramificîndu-se pretutindeni, acuzîn-du-se an cu an ca un personaj indispensabil, ca un om ce ţinea în mîna lui nenumăratele baiere ale unei plase nevăzute. Odată laşul cucerit, conştiinţi debile şi suflete şubrede fiind şi aiurea, pata de undelemn se lăţi şi peste provincii. Banul rotund sună şi se rostogoli, îşi făcu drum, trecu pragul unei case, şi a alteia, se răspîndi, se multiplică, se furişă în fundul pungilor goale, năluci în faţa ochilor lacomi şi izvorî pretutindeni, aruncat dibaci de mîna tentaculară a celui ce avea să aibă odată un portofoliu. Şi brazilianul nu întîrzie de a cuceri Moldova, spre deznădejdea şi nedumerirea vechiului.său şef, ce nu şi-a închipuit desigur niciodată a avea un aşa de vrednic acolit în banda lui. Trudnic, stingher, încolţit, transmigrînd de ici-colo, fregolizînd cu partidele, hăcuind cuvintele cu gesturi urîte de bucătar, siluind frazele ce sfîrşiră prin a nu i se mai supune, vorbind de totul şi de toate, de oameni şi animale, de politică şi literatură, fostul şef, rămas fără partid, s-a Consolat repede, ca unul ce n-a ţinut la nimic decît la comestibile. Şi acum, ca în fiecare an cînd căldurile toride se abat peste Bucureşti, într-o săhăstrie răcoroasă, umbrită de pomi, deasupra căreia mersul soarelui îşi întinde şi-şi retrage zilnic umbra uriaşului Ceahlău, filozoful nostru, după turneul făcut la toate ministerele, eforiile şi alte sucursale unde Nilul picură în fiecare an din robinete ploaia lui de aur, se aşază visînd la digestiile lui viitoare. Un popor pestriţ de volatile umplu curtea şi roiesc de pretutindeni, cotcodăcesc anunţînd oul proaspăt pentru omletă, curcanii burtoşi îşi tremură guşa, înfioraţi la gîndul că vor trebui să cadă jertfă nohotului şi stafidelor'din cămară, claponii albi se visează cu o rădăcină de hrean în gură, şi toate dau ocol casei.şi murmură la vederea căpcău-..nului ca nişte biete victime fatale ce sunt. In vale, Bistriţa murmură, iar lostriţele şi păstrăvii îşi scot din cînd în cînd capul şi apoi grăbesc fulgerînd şi se „ dau afund în bulboane. Şi în timpul ce de pe fereştile des-. chise ale acestei săhăstrii tot felul de mirezme delicioase ' se împrăştie şi plutesc în aer, din depărtatul Bucureşti, de la Ciobanu şi de la Capsa, de la Mercur ori de aiure, jambon . de York şi pastrama de gîscă, pateuri de foie gras şi limbi 'afumate, liourini şi sterleţi, icre moi şi languste, torturi şi f;prăjituri, vinul rubiniu şi alte nectaruri, piersici şi canta-lupi. curmale şi banane, şi tot ce-i bun pe cele patru continente se îngrămădesc în lăzi şi, trecînd mirate din staţie iîn staţie, iau drumul fericitei săhăstrii. Faţa albă de masă se aşază, bunătăţurile îşi iau locul rînduit prin farfurii răspîndindu-şi mirosurile, vinurile ^sticlesc în carafe, un clopot înduioşat sUnă din turla mînăs-rtirei, şi în timp ce toaca veche de lemn răspunde, căpcăunul nostru, avînd aerul unui alt Lucullus ce s-ar fi invitat singur la masă, cu şervetul legat pe după gît, cu ochii oo sticlitori, îşi lasă furculiţa şi cuţitul din mînă şi, cuprins de o dulce beatitudine, visează la efigia lui ştearsă, la viaţa care trece şi scade treptat ca paharul de vin rubiniu ce stă înaintea lui şi, nemaiavînd cu cine închina, închină pentru el singur, dorindu-şi ani mulţi şi puteri re-născătoare pentru a se mai putea folosi de tot ce e bun şi delicios pe lume. (1907, I, 31, 28 iunie 1910, p. 663—666). REVERIA UNEI STATUI Pe piedestalul lui de marmoră, din ziua solemnă cînd buciumul a sunat prelung şi alba pînză ce-1 acoperea a căzut ca luată de vînt, pe calul de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să păşească de pe soclu, înţepenit puternic în scări, ţinînd în dreapta buzduganul, cu cununa de bronz pe creştet, Ştefan-Vodă priveşte parcă înaintea lui peste veacuri. De-a dreapta şi de-a stînga, tunurile mute străjuiesc, şi vîntul toamnei tîrzii, trecînd cu suflarea lui rece, îi murmură parcă un cîntec trist, o întîmplare străveche, un basm din vremuri legendare. Soarele 1-a luminat cu strălucirea lui de foc, ploi de primăvară l-au spălat, iernile i-au schimbat pe rînd hlamidele de hermină, şi anii au trecut tot mai mulţi, tot mai tmulţi... Peste gîtul încordat al calului cu fruntea ridicată sus, ochii lui privesc, şi piaţa goală dimprejurul lui parcă se umple de lume. ^ De pretutindeni, de pe străzi, roiuri negre curg, pe vîrful catargurilor flamurile bat amintindu-i victoriile lui trecute. Tropote de cai răsună, lumini fugare trec şi se mută pe chivere şi coifuri, enoletele ard în soare. Şi lîngă el, iată, ieşind ca din piamînt, un cort rotund cu baldachin de catifea roşie, cu albastre perdele de atlaz, şi iată, ori i se pare lui, că lîngă cort s-a făcut un jilţ de piatră străveche, lustruit de vremuri, în care a stat odată. Da, e jilţul lui, de-a cărui spetează s-a răzimat de atîtea ori şi a visat plecîndu-şi capul pe mînă în ceasurile de t îndoială. E jilţul lui, în faţa căruia au venit şi au înge-î nunchiat atîţi năpăstuiţi ca să asculte cuvîntul de jude-I cată, e jilţul lui părăsit la Cetatea Neamţului, de unde a şt plecat într-un ajun de bătălie. Pete roşii de sînge i se zugrăvesc dinainte, capete tăiate bolborosesc în agonie, chipuri viclene de boieri se r'adună în sfat, soli cu haine prăfuite apar, şi el nu mai e 'pe calul lui de bronz, ci pe jilţul de piatră, într-o sală •veche cu arcade sonore... Dar un cor de glasuri a răsunat şi piaţa iar s-a umplut fLde lume, şi întreaga oştire în haine lucitoare a dus arma gpentru onor, şi nu e oştirea lui, şi cîntecul pe care ei îl Jcîntă, cu toate acestea, el îl cunoaşte, e cîntecul străvechi Ipe care îl cîntau oştirile lui, e tot acelaşi cîntec, şi auzul fj. se înfioară ascultînd : Hai, fraţi, hai, fraţi, La năvală daţi, Ţara v-apăraţi. Dar pînă să prindă bine cuvîntul, o suflare de vînt ve-jjpind a împrăştiat din nou tot norodul acela adunat, a golit Ipiaţa ca prin farmec... îndărătul lui un ceas a bătut, şi tot soiul de oameni, Bunii cu figurile necăjite şi triste, alţii cu ochii şireţi şi ges-Muri mari, ţinînd portofolii subsuoară, birje grăbite cu cai ■fantastici, chipuri străine de jidovi adulmecînd după chili-fpiruri au început să roiască spre vechile curţi unde ţinea el fsfat odată. Şi i se păru parcă ciudat că nu mai vede nimic din ve-iptfhile ziduri cu metereze ce împrejmuiau curtea, că nu mai an vede turnul străvechi de la poartă cu clopotul lui şi cu străjerii de pază, şi, uimit, căuta iarăşi să-şi aducă aminte... Vremile se abătură din nou din cale, şi meşterul amintirii clădi un palat frumos cum era pe vremuri, îl lumină •in bătaia soarelui, dură copaci şi verdeaţă împrejurul lui, dete glas fîntînilor să cînte şi dezlegă întreaga viaţă cu obiceiurile şi datinele apuse. Un clopot prinse atunci să sune şi cunoscutul glas îi aminti biserica pe care o zidise. Apoi o vulvoare îi jucă pe dinaintea ochilor, luminînd tot cerul. Flăcări lacome se înalţă aţîţate de vînt, se îngea-mănă şi se despletesc, şi un nor gros de fum, ca o cortină, se lasă peste această vedenie. Şi meşterul amintirii, după ce perdeaua de fum s-a dat într-o parte, a prins să-1 clădească din nou mai frumos şi mai mîndru decît era. Şi anii curg cu întîmplările lor. Tot alte feţe apar în ceardacurile palaturilor, tot alte chipuri de domniţe visează la geamuri, tot alţi boieri se adună în sălile mari Ia sfat. Dar geana de foc ca un blăstăm din veac în veac aleargă sub streşini, pînă ce din palatul străvechi n-a mai rămas piatră peste piatră. Şi acum, în clădirea sinistră ridicată îndărătul lui, în clădirea aceea unde necurmat uşile se deschid şi bat, glasuri stridente răsună strigînd nume de împricinaţi, l'n sălile mari, imagina tristă a lui Crist răstignit pe cruce prezida împărţirea dreptăţii. în haosul acela de săli, paşii măsoară neliniştiţi clipa cînd cumpăna se va pleca spre partea lui, în odăile acelea mucede norocul fiecăruia doarme în in-foliile prăfuite ale arhivelor, în vestibulurile triste se adună acuma şi se strecoară misiţii, iată lumea pe care o aduc valurile vremii. Piatră.peste piatră n-a mai rămas din ce a fost, şi el singur, în amurgul acesta de toamnă, între tunurile mute ce-1 străjuiesc, pe ■calul lui de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să păşească de pe soclu, stă visînd la vremile de altădată. ' (Sub titlul La mîndrele vremi de altădată, în Luceafărul [Sibiul, IX, 21, 1 nolem. 1910, p. 517—518) UE VORBA CU UN AF ;Ş Un afiş uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi şi de actorii lui, şi mă gîndesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe vremea aceea, cînd toaleta era de rigoare şi cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă şi să fie văzute. Era o întrecere între frumoasele de atunci, şi pregătirile începeau cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote 1 de dimineaţă, fierele de frizat pentru zulufuri, cari se purtau de-a lungul tîmplelor, stau gata la locul lor. Inelele scumpe, cerceii şi brăţările erau scoase din bisactele 2, rochiile încercate şi potrivite, şi slujnicile gata, care c-un ac în mînă, care cu o sponcă3, care cu pămătuful de pudră. Şi toaleta începea în faţa oglinzei, ochii vioi se aprindeau de plăcere, sprinceana se arcuia cu negru, gura se rumenea de trandafiriu, unghia se împurpura de carmin şi dinţii îşi încercau fildeşul, schiţînd surîsuri nevinovate. Apoi părul, cu pieptănătura lui complicată, o dată aşezat, puful stîrnea un nor alb de pudră, şi umerii şi sînul deveneau mai albi, colţul urechei se rumenea şi el cu un 1 Papiotă : bucată de hîrtie, de stofă sau de metal pe care femeile îşi răsucesc părul pentru a-1 ondula. 2 Besactea : cutioară lucrată cu migală, în care se păstrează obiecte trebuincioase la cusut. 3 Sponcă : copcă. pic de roz, smaraldele aruncau sticlirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sînge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasa foşnea, şi cînd mănuşele erau puse, binoclul şi evantaiul luate, cupeul ce aştepta la scară huruia pe lespezi şi urca dealul Copoului, unde era teatru de atunci. în curtea largă, echipaj lîngă echipaj se rînduia frumos, vizfteii îşi trăgeau glugele peste cap, şi de-ar fi nins ori de-ar fi plouat, de se juca comedie sau drama cea mai lugubră, dacă se asasinau regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capră, făcîndu-se una cu trăsura, nepăsători de-atîtea fantastice peripeţii. Şi înăuntru, chilioarele mici cu marginea de catifea purpurie se umpleau una după alta, împrăştiind toate miresmele, frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, pietrele sclipeau, umerii mai aibi ca dantelele păreau ninşi, mîni graţioase se plecau peste balustrade, capete se învecinau surăzîndu-şi şi nelipsita orchestră cu alămurile ei ataca zgomotos eterna partitură : Poete et paysan K Antractele erau lungi, şi lumea se vizita din lojă-n lojă. îşi întorcea vizitele, cornetele cu bomboane şi tăvile cu îngheţate apăreau, şi gurile mîncînd lucruri dulci îşi spuneau poate vorbe amare cu cel mai graţios surîs. Aşa mergea lumea pe atunci la teatru, nu ca astăzi. Şi actorii de pe vremea aceea îşi dădeau toată osteneala şi nu erau ocoliţi, deşi trupele străine nu lipseau, precum nici impresarii care ştiau afacerile de aur ce se puteau face în Iaşi. Şi zidul cortinei o dată ridicat, rampa tainic învăluită, iată măştile vechi şi triste, regii detronaţi, amorezii oftă-tori, lumina de foc bengal de pe morminte, Don Jose care iese dintr-o trapă pîn'la mijlocul trupului şi cere răzbunare, şi iată şi Cucoana Chiriţa şi toţi eroii şi eroinele uitaţi acuma ai lui Alecsandri, întrupaţi în fiinţa lui Bălănescu, 1 Poet şi ţăran (fr.). cel mai iubit între toţi, veşnic răsplătit de aplauze şi adorat de mulţime. Era de ajuns să apară cu înfăţişarea lui bachică, peste măsură de gros, cu burta lui balonată, ca zîmbetul să cîştige lojă cu lojă, scaun cu scaun, pînă în înaltul galeriilor, şi teatrul să se prefacă într-o gură imensă care rîde. Şi iată Luchian, cu faţa lui simiescă 1, şi iată tragicul Gallino, ce clătina veşnic din cap ca o potişă2 chinezească. Acolo am văzut pentru întîia dată şi pe Aristiţa Roma-nescu jucind cu veselul Hasnaş, în Angelo Mălapierî. Hasnaş ţinea pe atunci rolurile de amorez şi juca dramă. Era subţire şi zvelt, şi glasul lui avea un timbru neobişnuit de simpatic. Dar într-o zi, o flacără alergă sub streşini, fumul şi seînteile au umplut aerul, decoruri şi costume, spezi şi pumnale de lemn, chivere şi coroane de carton, lemnărie şi tencuială, toate au căzut la pămînt şi s-au prefăcut în cenuşă. Zidurile singure au rămas, decoruri triste, şi între ziduri, ici-colo, urme din chilioarele cu balustrade de pliuşă roşă, unde atîtea guri frumoase au surîs, atîtea capete graţioase s-au înclinat şi atîtea binocluri au cercetat, căutînd o faţă cunoscută, un profil iubit. Apoi ploile şi zăpada au căzut peste ziduri, ruinele au stat o bucată de vreme în faţa soarelui şi a lunei, şi într-o zi, in căsuţele din dosul teatrului, ce rămăseseră neatinse de puterea flacărei, s-a stins şi actorul cel mai adorat . al mulţimei. într-o odăiţă scundă, joasă în tavan, cel ce stirnea risul tuturora, cu o lumină aprinsă la căpătîi, după ce murise de atîtea ori, îşi dormea acum somnul cel din urmă. 1 Ca de maimuţă (fr.). 2 Vas de porţelan chinezesc (fr.). 6* 35 Mîni graţioase şi înmănuşate puteau să bată şi să cheme, căci mortul ar fi rămas surd la aplauzele atît de iubite într-o vreme. O mască tragică, lipsită de carminul întineritor şi de pudra dătătoare de aparenţe, care era Madame Laşcu, apăru într-un gang, desenă o siluetă neagră şi dispăru. Faţa-i era plînsă de adevărate lacrimi, şi nu de lacrimi de cabotină, iar el, în sicriul de lemn, pentru cea din urmă oară mă făcu să zîmbesc printre lacrimi, căci din fiinţa lui, la lumina aceea, se vedea aproape numai pîntecul enorm boltit peste sicriu şi vîrful picioarelor micuţe, faţa fiindu-i acoperită. Apoi şi zidurile au dispărut, cum toate sunt menite să dispară. Viaţa s-a reînnoit, şi cele cîte au fost ni se par acum triste şi ofilite ca şi afişul acesta vechi, care poartă data unor zile ce nu mai sunt. (Minerita, II, 577, 26 iulie 1910. p. 1) CEASORNICUL BUNICII Urmez o stradă cunoscută, pe care am străbătut-o atîţia ani de zile, şi fără să mă gîndesc la năvala anilor care a curs peste mine, de cînd trăiesc departe, mi se pare ciudat că prin grădini nu văd aceiaşi pomi, la geamuri aceleaşi figuri cunoscute. Aci îşi apleca ramurile un cais, şi dincolo, noaptea, nălucea un arţar alb ca o fantomă. Oprit lîngă un grilaj de fier, îmi reazim capul ca să privesc înlăuntrul unei curţi, şi nu mai recunosc vechile case în care am stat. Străinul care s-a mutat şi-a pus pecetea lui. E tăcere, nu văd nici o trăsură la scară, nici o siluetă de misit, nici o umbiă de cerşetor . Şi totuşi, stînd afară, mă strecor, cu gîncîul înlăuntru, urc scările, trec uşurel prin ganguri şi intru în odaia unde am copilărit. Cu puterea amintirii aşez lucrurile la loc, covoarele vechi cu flori şterse, iconostasul în firida din părete, rînduiesc icoanele îmbrăcate în argint, aprind candela, apoi, făcîndu-mă copil, îngenunchi o clipă şi, aducîn-du-mi braţul spre rugăciune, cerc să-mi aduc aminte pioasele cuvinte spuse altădată. Mă ridic in urmă şi trec în altă odaie. Aci un sentiment de adîncă evlavie mă cuprinde. Parcă revăd portretele vechi pe fondul lor de umbră, e noapte după capetele lor şi numai ochii penelul morţii nu i-a putut întuneca. Trişti şi buni, privesc ochii bunicilor. Cercei de hurmuz atîrn în urechile bătrînei, ochii sunt negri şi întreaga înfăţişare îi e străină. Privind-o o clipă, îmi desluşesc multe lucruri ce dorm în mine. Pe fereastră se văd clopotniţele vechi cu cruci strîmbe ale bisericii Barnovschi, şi un clopot a prins să răsune şi să se tînguiască prelung. In fundul unui divan cu dungi verzi, între perne, o umbră a prins să ia trup, şi masca unuia dintre portrete, cu aceleaşi trăsături. îmbătrînite însă, s-a coborît parcă din ramă pe trupul acela de umbră şi a prins să capete expresia vieţei. Pe genunchii strînşi unul lîngă altul, stă o evanghelie deschisă, şi tăcerea din odaie se înfioară din cînd în cind, la fiecare întoarcere de filă. Eu m-am alăturat uşor privind în carte, şi acum o mînă pală şi tremurătoare a luminat parcă în aer şi mi s-a aşezat binişor pe creştet. Gura bătrină a prins apoi încet, încet să citească, şi parcă văd încă fila cu slove vechi pe care sta scrisă evanghelia fiului risipitor. Şi cum a stat din citit bătrina, deodată, sub golul unui glob de sticlă, un ceas a prins să bată. Şi în sunetul unei muzici line, ca venită de departe, din altă odaie, din cea- 36 37 sornicui vechi ce închipuia un castel, o arcadă s-a deschis şi un alai de nuntă, îmbrăcat în haine tiroleze, un alai de j păpuşi de porţelan, cu ghirlănzi de flori în mînă şi pan- , gliei ia pălării, a apărut în rama arcadei, a defilat încet şi a dispărut din nou cu ultima notă cristalină, sub umbra altei porţi ce i s-a închis pe urmă ca trasă de o mînă nevăzută. Un zîmbet duios ca o geană de zi a trecut pe faţa bă-trlnei. Un clinchet sec de mătănii de chihlimbar a sunat, şi trupul şi-a pierdut conturui şi a dispărut fără a mai privi în urmă... Şi pasul meu a sunat din nou în golul altor încăperi. Cu fantoma amintirii de mînă am mers, şi o gospodărie veche a reînviat : un salon vast, cu mobile fantome, cu jilţuri şi canapele mari acoperite cu giulgiuri albe, un salon părăsit de musafiri unde pare că vîntul s-a strecurat pe undeva, pe un geam spart şi, aducînd zăpada de afară, a cernut-o mărunt peste tot. Şi într-o ramă, iată o canava iubită, răbdător cusută în fir de mătasă şi mărgele înşirate. .Sub răbdarea acului îndemînatec, bătrînul Milton a încremenit, cu fruntea inspirată, răzemată de mînă, privind cu ochii lui orbi întunericul. Şi gura lui s-a mişcat parcă să dicteze un vers ce nu pot să-l aud. Lîngă el, aşezată pe un scăunaş, o femeie tînără. ţinînd în mînă o pană, a ridicat-o ca să scrie, cu mărgele negre într-o carte albă, deschisă pe genunchi. Cine a fost aceea care a îmbinat în mătăsuri chipul inspiratului poet ? Ce s-a făcut răbdătoarea mînă care a purtat acul şi pe care n-am putut s-o sărut niciodată ? Ce vers înduioşat a încremenit negrele mărgele, cine ştie !... Şi brusc, o tobă a sunat rupînd canavaua visului meu, şi toată ograda, ca prin farmec, s-a umplut de figuri răpitoare. Canaturile uşilor s-au deschis brutal într-o parte, şi pe scările vechi au dat năvală înăuntru nepoftiţii oaspeţi. Mîni lacome s-au întins, zăpada albă a giulgiurilor de pe mobile, ca luată de vînt, a fost dată într-o parte, jilţu- 38 rile vechi au întins milos braţe sfîşietoare, oglinzile s-au mirat parcă de atîtea chipuri necunoscute, urme murdare de paşi s-au întipărit pe luciul parchetelor, şi portretele triste au prins o viaţă stranie în ramele lor. Din om în om parcă mergeau ochii bătrînilor, deschizîndu-se cercetători şi mînioşi, apoi se făceau rugători şi dulci, dar minele lacome se întindeau neîndurate, mutau din loc mobilele neclintite în ungherele lor de ani de zile, deschideau dulapuri, cotrobăiau prin saltare... Mirosuri vechi se ridicară, şi deodată, în larma aceea un sunet cristalin căzu şi zgomotul se potoli o clipă ca prin farmec, şi mînile încremeniră, şi paşii statură locului ca lipiţi de parchet... O mînă curioasă împinsese un resort, şi de sub golul globului de sticlă prăfuită, din ceasul străvechi ce sta cu minutarele neclintite de cînd murise bunica, o poartă s-a deschis, şi alaiul acela de nuntă, îmbrăcat în haine tiroleze, alaiul de păpuşi de porţelan cu ghirlănzi de flori în mînă şi panglici la pălărie apăru, defila încet şi dispăru din nou cu ultima notă cristalină, tîrînd după el sub umbra portalului ce i s-a închis pe urmă toată lumea aceasta de vedenii evocată de puterea amintirii mele. . (Sub titlul Fantoma amintirii, în Revista democraţiei române, I, 29, 26 sept. 1.910, p. 1 140—1 142). MIHAIL KOGĂLNICEANU Ce farmec trist au colecţiile vechi, efemerele de o zi, foile grabnic tipărite ca să arunce o ştire senzaţională, o telegramă care a făcut ocolul lumii, o întîmplare stropită cu sînge şi cîte alte fărîme din viaţă. 39 Aşa, răsfoiam mai ieri colecţia prăfuită a unui jurnal ce poartă data anului 1877, şi o melancolie nestăpînită mă cuprinsese, cetind întâmplările trecute, dînd peste nume ce au pasionat opinia publică şi peste anunţuri de prăvălii vechi. Filă peste filă se aşeza, zi peste zi, an peste an, păs-trînd în ele, ca în nişte pături sedimentare, urma unei vieţi care a fost. Şi iată că printre atîtea ştiri şi fapte diverse, printre telegramele ce vădeau starea febrilă de care era cuprinsă lumea în apropierea războiului, am dat peste faimosul discurs al marelui Kogălniceanu, privitor la profesorii Universităţii din Iaşi. Pasionat, ca un vînător chemat pe o urmă, am rătăcit înainte în pădurea aceasta de hîrtie, ale cărei foi le-au scuturat rînd pe rînd anotimpurile. Şi figura marelui om se înălţa covârşitoare dintre pagini, întunecînd încetul cu încetul pe ceilalţi, pe toate gloriile de o zi, pe toate fantoşele cari reuşise să înşele cu aparenţa lor zgomotoasă ochii miopi ai contimporanilor. Ghidi rea vie licărea scăpărătoare dintre rînduri, şi mintea mea rămînea vrăjită de puterea cugetării lui, de caldul patriotism, de înflorirea curat neaoşă a cuvintelor pe cari le îngemăna în elanurile lui oratorice. Nu erau vorbele de efect ale oratorilor noştri, cari îţi iau auzul cu sonorităţile lor şi apoi rămîn goale de miez, o dată ce litera nepărtinitoare a tiparului ţi le pune sub ochi. Şi încet, încet, ridicîndu-mi privirile de pe foile prăfuite, l-am revăzut aşa cum l-am cunoscut în casa noastră. Omul de toate zilele, glumeţ şi iubitor de copii, a reapărut cu ochelarii lui măritori, sub sprîncenele stufoase, cu tufele de păr creţ şi alb ciufulit în jurul tîmplelor, cu barbişonul mişcător deasupra celor trei rînduri de bărbii, cu pîntecele enorm, boltit peste picioarele scurte, cu mina elegant îngrijită şi fină, ca o mînă de femeie. O prietenie veche îl lega de tata, şi, cu toată deosebirea de cultură ce era între ei, marele om iubea drumul casei noastre şi venea, în orele lui de îndoială, spre omul de bun-simţ ce era părintele meu, ca la un fel de puls al vieţei politice din Iaşii de atunci, şi discuţiile se încin-j geau vii şi nervoase, vesele şi pline de ironii. în faţa ; mesei bogat încărcată, cu şervetul alb înnodat pe după i gît ca la un copil, cu furculiţa şi cuţitul ţinute războinic în mînile mici gata parcă de apărare, vorbind şi mîncînd 1 ca un Gargantua, aşa mi-1 arată mai bine mintea. Şi în casa noastră, într-o ramă de aur a stat pînă tîr-ziu un portret, pe care tata, în admiraţia lui, îl aninase la locul de onoare. în faţa biuroului, dacă ridicai ochii, îi întîlneai privirea mioapă după ochelari şi, fără să vrei, | un respect adine te cuprindea faţă de fruntea aceea bol» • tită, în care sălăşluiseră atîtea gînduri mari. Ani de zile i stătuse neclintit acolo, şi marelui om îi era drag intrînd | în casa prietenului să-şi contemple imaginea fidelă. Spre portret căutau mai întîi ochii lui cercetători intrînd în casă, şi chipul i se lumina de o bucurie copilărească faţă de acest omagiu de iubire şi de admiraţie. Dar într-o zi, fluctuaţiile viforoase ale politicei îi despărţiră, şi tata porunci să dea portretul jos din cui şi să-1 urce în pod. Portretul apărea şi dispărea după cum erau şi vremurile, şi conul Mihalaehe ştia dinainte, intrînd în casă şi ridicînd ochii spre locul cunoscut, la ce fel de primire trebuia să se aştepte. Acest episod hazliu s-a repetat de multe ori, pînă ce pasiunile şi înverşunările politice au contenit, şi el a rămas neclintit pe zid, spre admiraţia copiilor,' cari l-au păstrat la locul de onoare pînă întâmplările i-au mutat şi pe ei din casă. Bătrîn de tot îl revăd apoi, într-un palton lung pînă f la pămint, ureînd greoi scările unei tribune. într-o sală , furtunoasă de întrunire, glasul lui stîns şi plîngător abia răsună şi lacrimi mari i se rostogolesc pe obrajii bucălaţi, . iară să le poată stăpîni. Mina lui mică şi fină duce la gură 40 41 din cînd în cînd o sticluţă din care bea şi, în tăcerea din sală, glasul reîncepe tînguitor. Se apăra bătrînul de o acuzare ce i s-ar fi aruncat şi vorbea de laşul lui de care , îl legau atîtea amintiri şi care-i datora atîta. Se apăra că I într-un discurs ar fi spus că toată viaţa trebuie să se restrîngă spre centru, şi că astfel îşi renegase oraşul, spu-nînd că poate să crească iarbă pe străzile laşului. O mîh-nire nesfîrşită cuprinsese sala şi un sentiment de ruşine • parcă îi învinsese pe toţi. Era ceva sfîşietor în glasul lui şi apărarea aceea era făcută ca de pe pragul unui mormînt. Şi după cîţiva ani apoi l-au şi dus la locul de odihnă, , în glasul clopotelor şi în mireasma ghirlănzilor de flori, ( unde doarme şi acuma, aşteptînd ca vremea şi istoricii să refacă marea şi covîrşitoarea figură care a fost el. I i (Luceafărul [Sibiu], IX, 22, 16 noiem. 1910, p. 532—534). A. D. HOLBAM Sunt unii oameni senini şi blînzi, cari împrăştie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă şi te cîş- ■ ţigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alţii care te resping de la început şi faţă de cari nu ştiu ce sîmţi-mînt tainic îţi dă de ştire să te fereşti. Unul dintre aceştia din urmă este şi veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a laşului din alte vremuri. Mi-am adus aminte de dînsul citind într-un ziar recent reflecţiile sale pline de răutate la adresa artiştilor ; noştri de astăzi, ll cunosc de cînd eram copil ; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cît timp a trăit tatăl meu, s nelipsit a fost din casa si de la masa noastră. 1 42 în anii din urmă însă, îl pierdusem din vedere aproape cu desăvârşire ; glasul lui parcă amuţise în larma uriaşă ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspiraţii, cu aite idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar doar, ca un clopot dogit, îl mai auzeam cînd mă abăteam prin Iaşi discutând şi aruncînd diatribe vehemente comesenilor lui de la glorioasa cofetărie a lui Tufly ; arar mai citeam cîte un articol imund prin vreun ziar, în care, ca o sepia mî-nioasă, îşi arunca din cînd în cînd norul de cerneală ca să se dea din nou afund pentru cine ştie cîtă vreme. Nu m-a surprins deci noua lui izbucnire, dar mi-a evocat toată copilăria mea. îl revăd ca pe un căpcăun hămesit, cu osatura puternică, livid ca un spectru, cu fălcile enorme, cu ochii mascaţi veşnic de ochelarii negri, încălecaţi pe un nas cărnos, cu nările răsfrînte, din care ţîşneau necontenit două şuvoiae de fum... Nimic nu era destul de bun pentru el; mîncările cele mai scumpe, pateurile cele mai alese, brînzeturi, fructe dispăreau ca într-o prăpastie în gura lui enormă... Regretata pivniţă a tatălui meu, garnisită cu cele mai preţioase vinuri de marcă, nu avea nici un secret pentru dînsul. El mînca, el bea, el vorbea. Nimănui nu-i era îngăduit să-1 întrerupă, nimeni n-avea voie să emită o părere personală în faţa acestui etern musafir, la care se uitau toţi ca la o spaimă a vremii. La noi în casă era o veşnică perindare de oameni politici, oameni de afaceri, samsari şi paraziţi. Veneau boieri scăpătaţi, relicvii de neam cu apucături patriarhale din vremea lui vodă Sturza, în general oameni simpli, modeşti, nelustruiţi de cultura apusană... în mijlocul acestui bizar amestec, el trona, şi nici unul din cei pe cari obiceiul, întîmplarea sau cine ştie ce interes îl aducea la masa noastră nu scăpa de fulgerile lui... Toţi îl temeau 43 şi-1 tolerau, fără să-1 poată suferi, văzînd în el un viitor ,.om mare". Tatăl meu avea o adevărată slăbiciune pentru el. In-tr-un moment dat, chiar îi pusese la dispoziţie o casă alături de a noastră, unde într-o bună zi s-a instalat cu arme şi bagaje. Mi-aduc aminte de vălmăşagul ciudat de lucruri ce l-am văzut în acea locuinţă. O neorinduială de om care parcă veşnic sta să pribegească şi o lipsă de temeinicie ce contrasta cu gospodăriile aşezate de pe atunci. Vrafuri enorme de cărţi, foi despărechiate, teancuri de jurnale prăfuite, revărsate în toate părţile, Monitoare vechi, tratate de agricultură, rămăşiţi din timpul cînd era elev la şcoala din Grignon, toată literatura lui Paul de Kock, Gaboriau, vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, broşuri politice, scrisori răvăşite, cartoane cu desenuri şi caricaturi, toate zăceau vraişte aruncate una peste alta pe birou, pe scaune, pe podele. în păreţi, panoplii cu arme vechi, trombloane, vin-cesteruri \ iatagane, pistoale de duel şi alte obiecte cari fac bine în casa unui polemist... E incontestabil că, printre această lume simplă de burgheji blajini, acest om veşnic irascibil şi vehement era o figură aparte. Pentru el se punea mînă de la mînă şi se scoteau jurnale, ca Darabana, Capitala Bandei Negre, Patria, în care el putea să-şi canalizeze prisosul de venin, combătînd ..regimul nefast" al lui Ion Brătianu. Articolele, înainte de a fi aşternute pe hîrtie, erau frîmbiţate în timpul mesei cu atîta convingere aparentă, încît eu, în mintea mea de copil, văzînd pe acest căpcăun uscat, gesticulînd cu minele lui uriaşe şi osoase, cu unghii fioroase de animal apocaliptic şi aruncînd pe nări cele două necontenite şuvoaie de fum o dată cu torentul de invective care-i 1 Tipuri de arme vechi. 44 curgeau din gură, îl priveam cu răsufletul oprit, crezîn-du-mă veşnic în ajunul unui cataclism. i Aceasta a ţinut ani de zile. Ani de zile a ştiut, cu o 'dibăcie diabolică, să creeze şi să hrănească în jurul său atmosfera asta de agitaţie, în care putea să aţîţe vîlvă în jurul numelui său. în întrunirile „opoziţiei unite" era aşteptat ca să spuie cuvîntul decisiv care să răstoarne pe „sanguinarii care domneau în Capitala Bandei Negre". Celebritatea lui creştea, şi nimeni nu se îndoia că !, acest om va fi într-adevăr un viitor „om mare". Şi anii au trecut, s-au dus bătrînii unii după alţii, bu-* nii burgheji blajini şi sinceri, s-au risipit părinţii noştri, 1 casele vechi s-au înstrăinat şi multe lucruri s-au prefăcut :, de atunci în laşul copilăriei mele. Turnul Goliei a scăzut, cel din poarta Tresfetitelor s-a dărîmat, păreţii îndurători ai sălei de întruniri „Pastia" repercutează astăzi ecoul altor glasuri chemate să strige în deşert durerile poporu-liu, redacţiile adăpostesc alte celebrităţi... şi numai cel predestinat să ajungă un „mare om" durează încă, cu legenda lui... Bătrîneţea i-a mai pus o leacă de carne pe oase, i-a rotunjit, i-a nins pe cap şi pe barbişon, i-a mai umplut proeminenţa fălcilor, i-a mai îngreuiat gesturile inutile... Pe el singur 1-a cruţat timpul, i-a păstrat răutatea ca un elixir şi 1-a osîndit să-şi ducă mai departe viaţa zadarnică de pîn-acum, ca un Cain ce nu a avut stofă. Zadarnic mi-a înfiorat copilăria şi-a amăgit o generaţie întreagă. Nu era nimeni după ochelarii aceia ? negri, nimic îndărătul vorbelor răsunătoare, nimic în această uriaşă întrupare, decît un stomac şi o pungă de fiere... ( Astăzi, cînd arar mai dau cu ochii de acest nume, care , ca un înecat tot mai caută să iasă la suprafaţa în vîrtejul î 45 ■A:-..- grăbit al zilelor noastre, rid, cum probabil ar rîde şi artiştii noştri, dacă ar şti ca mine cine e moşneagul acesta care-i insultă. Pentru ei am zugrăvit acest portret. (Ordinea, II, 428, 17 mai 1909, p. 1) REVISTA NOCTURNA De ziua mea m-am culcat trist, amintindu-mi de darurile ce le primeam cînd eram copil, de pasiunea mea pentru soldaţi şi uniforme, pentru cai şi tunuri şi pentru tot materialul războinic pe care oamenii l-au inventat spre a se putea măcelări mai bine. , Şi amintindu-mi acestea, îndată ce am adormit, în visul meu, ca în vestita Revistă nocturnă a lui Zedlitz, un soldat de plumb mi-a apărut, un toboşar bătrîn din vechea gardă, ţinînd baghetele în mînă, sus, gata să sune adunarea. Şi l-am recunoscut, aşa decolorat de vreme cum era ; am recunoscut toboşarul meu iubit, cu mustăţile lui mari, cu sprincenile stufoase sub căciula grea, ca pe un scăpat din mormînt. L-am revăzut cu drag şi l-am rugat să-şi bată toba ca în alte vremuri. Şi baghetele lui au căzut dîrz şi, la sunetul lor răsunător, ca prin farmec, de sub divanurile vechi, de prin dulapuri şi scrinuri, din vaste cutii de carton, o năvală de oameni au izvorît în uniformele lor vechi, umplînd pretutindeni odaia. Lumini vii s-au aprins pe vîrful baionetelor şi pe alama chiverilor, raze s-au aprins pe spiţele roţilor de la tunuri, steaguri în fel de fel de ape au apărut fîlfîind, tresele şi epoleţii de aur şi-au recăpătat strălucirea, escadroanele zgomotoase au trecut ca o furtună, şi fiecare, la locul lor, după vrăşmaşii, şi-au ales poziţiile 46 j în grabă, şi-au reclădit forturile, şi-au săpat şanţurile, şi-au făcut adăposturile pentru gurile de iun, şi inima mea s-a strîns în aşteptarea întîiei guri de bronz ce avea • să dea semnalul şi să deschidă ostilităţile. Şi deşteptîndu-mă, am privit golul din casă. Noaptea era liniştită şi adîncă, şi nici un mort cu faţa întoarsă spre cer nu zăcea, nici o chemare după ajutor nu întrerupea tăcerea, nici un dar nou nu-mi adusese bunul sfînt Dumitru ca în alte vremuri. Toată lumea de plumb izvo-V rîtă în visul meu dispăruse, cum au dispărut şi anii mei de atunci, cu pasiunea lor pentru soldaţi şi pentru tunuri. i Azi mă războiesc altfel, cum pot şi cu alte arme ; nu r mai visez războaie întinse şi incursiuni pe terenuri ima-' ginare, nu mai declar război vărului meu, care e un filo-(. log şi un dulce wagnerian astăzi, şi cu toate acestea, mi-aduc cu drag aminte de nesfîrşitele noastre discordii , şi armistiţii. Ne înarmam fiecare în tăcere, căutînd fel de fel de mijloace pentru a ne mări armamentele şi materialul de , război ; aduceam îmbunătăţiri necontenite şi, urmînd pildele cetite prin cărţi, nu lăsăm nimic la întîmplare. Cînd unul îşi sporea flota de război pentru apărarea coastelor imaginare, celălalt, ştiind că în contra vîntului ^ nu se poate lupta nimeni afară de Dumnezeu, căuta să-şi întărească puterea pe uscat, şi aşa cred că niciodată arsenalele minuscule de la Niiremberg ori de aiurea n-au avut între copii clienţi mai serioşi şi mai în curent cu toate perfecţiunile aduse de ele. Apoi, cînd ne credeam îndestul I de tari pentru a ne măsura, ostilităţile reîncepeau şi cîm-j, pul de război era ales cînd la noi acasă, cînd la el. Cel ce avea să facă incursiunea îşi împacheta soldaţii, caii, tu-nurile, flotele şi, luîndu-le subsoară, le transporta fără • multă oboseală la vecin, şi acolo, pe o masă mare, după multe chibzuieli şi provizii de mazăre ori nohot, începea crincenul război, care de multe ori dura zile întregi, ni- 47 meni neavînd dreptul să intre în odaia unde se urmau operaţiile, pînă ce victoria nu se decidea de o parte ori de alta. , Cîţi morţi n-au căzut atuncea, cîte hecatombe nu s-au făcut, cîte capete de plumb sparte, şi de cîte ori şi cei doi regi ai acestor două neînvinse armate nu interveneau şi ei, coborînd pe cîmpul de luptă, gata să se. iee de păr pentru delimitarea unui teritoriu sau cine ştie ce altă controversă, uitînd demnitatea, lor şi cununile de carton aurit ce trebuiau să le poarte pe creştet... Şi ca nişte alţi regi în exil, eu, rămas fără nici un teritoriu, sau cu unul prea mic din cale afară pentru un om ce mişcase atîtea armate, m-am expatriat cu visurile mele şi m-am apucat să disciplinez cuvinte, să înşiruiesc esca-droane de vorbe, să ridic alte steaguri, să fac incursiuni pe alte terenuri ; el, de asemeni, uitînd de vechile lui aptitudini de strateg şi de înverşunata lui pornire la luptă, a capitulat într-o bună zi şi a trecut cu arme şi bagaje în cîmpul filologiei. S-a expatriat şi el, şi, fiind un om cult, care ştie că muzica îndulceşte moravurile, după aptitudinile lui s-a apucat să cînte, trezind în norodul clapelor albe şi negre de fildeş sonorităţile cari dorm şi corespund anumitor trebuinţi din suflet. Ca şirul lung de morţi ce au căzut sub ghiulelele boabelor noastre de mazăre, şiruri lungi de zile şi nopţi au murit şi ele. Noi nu mai suntem nici prieteni, nici duşmani, nu ne mai declarăm război, nici nu ne mai împăcăm, ci suntem doi oameni străini, pe care i-au despărţit vremile şi întîmplările. Şi casele noastre, totuşi, stau vecine şi astăzi. Acelaşi zăplaz le desparte, aceeaşi portiţă condamnată astăzi sta gata parcă să se deschidă. Una s-a schimbat la faţa, cea- laltă, a lor, e ca un mormînt, copacii au crescut mari şi umezeala a făcut-o sinistră. Anii s-au dus, şi acum toboşarul bătrîn, soldatul de plumb din vechea gardă, cu mustăţile lui mari şi sprin-cenile stufoase sub căciula grea, pe care l-am văzut în vis, poate să-şi ridice baghetele sus şi să bată cu putere în toba lui răsunătoare, căci precum de sub vechile diva-nuri, de prin dulapuri şi scrinuri, vechii eroi de plumb nu vor mai reveni, aşa nu vor mai reveni nici zilele noastre de atunci, bunele zile cînd aşteptam pe sfîntul Dumitru să-mi aducă preţioase daruri. (în voi. Fantome, p. 183—190). TATA Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, şi tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur şi zidul s-a prăbuşit peste tine, îngropîndu-te sub el. Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra W vie a minţii tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau şi le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de duşmănia fiarelor ? După perdeaua de foc a minţii tale, ai stat tu ascuns \ toată viaţa, apărîndu-te. Vie, puternică, fantastică, se |'; consuma inteligenţa ta. Mari, flăcările jucau zvîrlind k. seîntei orbitoare. Vînturile întîmplărilor o înălţau şi o coborau şi ghearele lacome aşteptau cu răbdare să te sfîşie ; sclipitorii ochi pîndeau din umbră stingerea ma- 'reluî incendiu1, ea sa poată prin drumul de cenuşă să ajungă pînă la tine. Ce te împingea pe tine, căci din înfrîngeri şi dureri, ca la mulţi alţii, a crescut energia ta. N-ai avut amoruri triste de uitat, nici patimi care să te dezguste. Ţi-ai dat tu oare seama de timpuriu că totul se vinde pe lume, că ■voinţele cele mai tari se încovoaie, că un picur de aur căzut pe conştiinţa cea mai liniştită întinde cercuri la infinit ? Tu care erai cel mai conştient dintre oameni că lucru mai fluid şi mai călător decît banul nu poate să tie, *u a cărui casă era schimbată într-o bursă, unde o goană eternă de jidovi venea împinsă necurmat de dimineaţă şi pînă seara, cu dreapta întinsă ca să ofere şi cu stînga ca să ia înapoi. Un potop întreg de hîrtii timbrate, de citaţii şi de poliţi, de proteste şi adjudecări au curs cît ai trăit. Trăsurile au duruit fără încetare pe lespezile cui-ţei noastre, făcînd să tremure geamurile ; la masa noastră albă şi îngrijită toţi nepoftiţii oaspeţi s-au aşezat, toate feţele veroase s-au rânduit, toate figurile patibulare 1 au apărut. Mâncările cu cifrele la un loc le mestecai, căci fiecare venea cu cifre, fiecare vorbea de sume fantastice,, toţi veneau să te îmbie cu ceva. Necontenit pe drumuri şi între două trenuri,, acum aci şi acum aiurea.,.. ; neodihnit şi. zbuciumat, pretutindeni călător, precum călător e de-a pururi şi banul. Cum nu stă el. la un. loc,, aşa n-ai stat nici tu. O clipă de răgaz n-ai avut să-ţi mângâi copiii. Străini am crescut noi de tine şi puţin am auzit vorba ta. N-aveai tu o casă minunată, moştenită din părinţi, cu un pridvor frumos şi alb ce da spre o grădină, unde flori bogate rîdeau în straturi şi unde un şipot plângea necontenit, adueîndu-şi aminte de copilăria ta ? Pentru ce atâta pământ, cînd 1 Demne de spînzuritoare. atîta cît se întindea în jurul casei tale ţi-ar fi fost de: ajuns să fii fericit! Tu tot mai multe ai vrut ; pămîntul din tine cerea pămînt şi a vrut să se întindă. Prin voinţa ta lanuri verzi şi holde blonde au ieşit pretutindeni ; sute şi mii de braţe s-au ridicat ca să arunce sămînţa şi să coboare sapa. Pămîntului încă nou ce ar fi rodit, scrijelat de simplul fer de plug, tu i-ai adus complicate pluguri cu aburi, ca să facă arătura adâncă. Gestul sămănă-torului l-ai înlocuit cu acela al maşinelor, al vechei săceri învârtite ca un crai nou, secerătoarele ce se mişcau prin lanuri cu aripele lor fantastice şi multicolore.* Nimic nu era cu neputinţă pentru tine, şi cum ai adus maşini, ai adus şi oameni, ai golit cartierele transteve-riane 1, ori Santa Lucia Neapolului ca să-i aduci la noi; ai vrut să interverteşti climele şi să schimbi grîul în orez, pilaful cu mămăliga ; nimic nu te-a oprit în trufia ta, şi pentru ce toate acestea ?... Himera, eterna himeră care ne poartă pe toţi şi ne momeşte de a fi cum n-a mai fost altul. Deschise sunt căile toate, himera-ţi întinde cârca, şi dacă ai urcat pe ea crezi că-ţi e de ajuns să vrei, şi, să te înalţi în soare. Ai fost slăvit şi temut, ai simţit marea voluptate de-a fi mişcat oamenii, te-ai bucurat poate făcînd să se încovoaie umerii multora sub dispreţul banului tău, inima ta a bătut mai tare cîteodată, cînd ai putut să aduci puţină fericire deschizîndu-ţi darnică dreapta, dar avîn-turile toate trebuie să fie fără popas, şi cel ce merge spre soare nu trebuie să cate înapoi.... Ai şovăit o clipă, boala te-a doborât, flacăra marelui incendiu, după care se ascundea mintea ta, a început să pîlpîie, şi cînd ai văzut lacomii ochi ce te pîndeau, as- 1 Cartiere eu pop-ulaţie săracă, în. Roma, situate dincolo de Tifara. pitele gheare ce stau de. atîta hemaiavirid ce arunca pentru a o nrani, stingă şi te-ai dat învins. Şi astăzi cine-şi mai aduce aminte de tine, cine mai ştie cîte pămînturi ai avut sub soare, cîte lanuri au rodit prin voinţa ta, cîte guri au avut ce să mănînce, cîtă viaţă şi energie ai cheltuit în căutarea strălucitorului t aur... Dar pe fiecare îl cheamă un miraj, şi cum nu te înţeleg eu pe tine, care mi-ai dat fiinţă, tot aşa nu m-ai înţelege nici tu, dacă. ai vedea de ce mă zbucium şi cărui altar slujesc. (Minerita, III, 759, 28 ian. 1911, p. 1). ŢIGANII Cînd soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pa largul şesului întins şi galben, cei ce nu cunosc alt coperămînt decît clopotul de azur al cerului îşi opriră mersul şi poposiră pe marginea Elanului secătuit de arşiţă. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpînire a marelui pămînt pentru a purcede aiurea, unde-i duce deşirul nesfîrşit al ghemului ce 1-a scăpat din mîni ursita lor. Căruţele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberaţi din hamurile de frînghii, au prins să pască iarba rară. Un ţol negru, întins pe cîţiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vîntului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vîlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi şi un ceaun negru a fost aşezat pe pirostrii. Puţinul ce dă viaţă : cîţiva pumni de făină galbenă ca aurul şi mina obişnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri de argint, ca rămăşiţi de lună, s-au aprins în pletele femeilor, lumini de bunăvoie au scăpărat în ochii bărbaţilor şi zarva obişnuită s-a pornit în lumea măruntă a dancilor. Şi soarele, vechiul lor cunoscut, ce i-a văzut de la Începutul vremurilor pretutindeni, bătrînul soare, prietenul bun ce i-a încălzit, rumenindu-le pielea lucie ca bronzul, darnicul cuptor, în faţa căruia s-au zbicit de atîtea ori de umezeala ploilor, luminoasa călăuză ce le-a arătat de atîtea ori răsăritul şi-a arătat încă o dată faţa iui de aur privind la dînşii. Zvelte, trupurile s-au ridicat şi minele cu încheieturile neînchipuit de fine s-au înălţat spre el într-un a vînt. Singuri apaticii urşi ce nu se mai pot bucură cu ochii lor orbi de bucuria luminei au clătinat din cap trişti, sunîndu-şi lanţurile. Captivii eternilor liberi, singuri, rămîneau posomoriţi. Grămadă apoi, după perdeaua de ţol ce le slujea de adăpost, s-au strîns rătăcitorii să puie la cale măruntele trebi. Fără umbră de sfială, ca în vremea cînd omul nu cunoştea încă păcatul, o fată, cu un gest natural, şi-a scos cămaşa şi s-a pus s-o cîrpească. Luminos ca o rază părea firul de aţă' ce-1 înălţa şi-1 cobora acul din mîna ei. Negre, ca nişte şerpi, şuviţele părului i se rostogoliseră peste umeri şi peste sîni. Şi cum sta aşa, vorbind în răstimpuri cu un flăcău ce o privea cu ochii liniştiţi, nudul ei sănătos, sărutat de soare, părea tot atît de cast ca o statuie, în cadrul naturei aceleia sărace. Crescuţi în sînul naturei, nedeformate de tiparul hainelor, trupurile lor au rămas zvelte, mişcările armonice şi îndemînatice ca şi ale animalelor. Frumoşi ca nimeni alţii, de o frumuseţe sălbatică, bătuţi aşa de ploi şi vîn- turi, tipul rasei lor s-a păstrat, lucrînd atît cît trebuie să mînînce, umerii lor nu poartă stigmatul încovoiat al muncii. O lenevie dulce, însă, le însoţeşte toţi paşii. Femeile au o clătinare uşoară pe şolduri cînd merg, părînd a trage după ele trena unei rochi imaginare. Bărbaţii, un ritm ciudat al capului, ca atunci cînd îţi apleci urechea ca să asculţi un sunet. Promiscuitatea în care trăiesc nu-i degenerează şi te întrebi din ce izvoare ascunse îşi reînnoiesc mereu puterile; Aerul,, lumina, libertatea poate. Eu i-am pizmuit totdeauna, şi unde i-ara întîlnit mi-a fost drag să-i privesc. Să nu te obişnuieşti cu nimic, să fii antipodul statorniciei, să nu-ţi legi eul de toate micile lucruri din care e făcută viaţa noastră, să ştii că astăzi nu va fi ca ieri, că nu vei vedea aceleaşi privelişti prin feamurile tale, ci ochii tăi vor privi' tot alte decoruri, să asculţi de forţa obscură care te mînă şi să mergi înainte mereu, fără să regreţi nimic. Traşi de firul lor nevăzut, pe unde nu i-am întîlnit, şi totuşi un prieten îmi spunea că paşii aceştia rătăcitori ştiu unde merg şi că voinţele acestea în mişcare au o ţintă. îmi spunea că cetele acestea răzleţe nu sînt decît fărâmele conştiente ale unui mare trup, şi că o dată pe an, spre sfîrşitul lunei august, s-adună cu toţii ca într-un congres, pe un larg tăpşan, din judeţul laşului, unde s-a aciuiat o şatră cu un bulibaşă bătrîn, ca un patriarh. Aşa, cît ai clipi, călători sub lună, în acelaşi timp anumit, sosesc de pretutindeni negrii musafiri ;, în zgomote de zurgălăi şi în pocnete de bice, căruţe greu încărcate vin, urmînd una după alta. De pretutindeni, izvorînd ca din pământ, răscrucile îi adună şi-i împrăştie, pe jos se strecoară unii, * călări fugăresc alţii, şi tăpşanul ca prin farmec se umple de corturi, de căruţe, de danci goi, de fete cu părul aproape albastru şi cu dinţii ca fildeşul, de oameni vînjoşi, cu privirile viclene şi negri ca tăciunele. Un norod întreg de urşi îşi sună lanţurile, focuri se aprind pretutindeni, şi aşa stau trei zile, sfătuind şi punînd la cale cu bătrînul patriarh, mai-marele lor. Ce pun ei la cale, ce taine vorovesc, ce negre şi înfiorătoare mărturisiri fac în faţa lunei nu ştiu, dar prietenul meu spune că această vastă şi neagră congregaţie nu face alta decît să puie la cale care ăr fi locurile cele mai bune de umblat, casele cele mai lesne de prădat, omorurile cele mai fără grijă de făptuit. Aşa o fi, dar mult nu ţine popasul, şi spovedaniile, şi cei veniţi, a treia noapte, pînă în zori, cum au sosit aşa şi dispar. Cort lîngă cort, la un semn dat, ca şi cînd un vînt puternic ar bate, cad la pătmînt, focurile se sting, caii înhămaţi în grabă îşi sună zurgălăii, dancii şi femeile sar în căruţe, oamenii încalică, şi negrul norod, cu tainele lui, apucînd care la răsărit, care la apus, se face nevăzut, urmîndu-şi fiecare calea lui. (Minerva, III, 756, 25 ian. 1911, p. 1) FATA DIN DAFIN Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stîlpi albi îi sprijineau bătrîna streşină plină de cuiburi şi perdelele de salcîm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolaeul îşi prindea rădăcineîe îndărătnice, rămîneau calde pînă tlmu, şi grierii, o dată cu luceafărul de seară, îşi începeau «feerna lor cîntare. Sfios prindea unul să clnte <•& încercînd un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, şi monotonul refren se prelungea pînă la ziuă. Stelele, una cîte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari pînă la cele mici, şi-apoi în tîrziu, ca şi cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-şi însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezişul cerului. Umbrarele se întunecau şi minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca şi sufletele noastre după un plîns tăcut. Fîntîna cînta, şi pe apa havuzului împresurat de teii înalţi, sădiţi laolaltă şi crescuţi ca nişte fraţi gemeni, nuferii pali stăteau neclintiţi, ca şi cum o făclie trecută pe faţa unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară. Şi noi, fraţii amîndoi, crescuţi în farmecul poveştilor şi lăsaţi în voia lor, cînd toţi dormeau, ne furişam din casă şi, strîngîndu-ne unul lîngă altul, ne aşezam pe lespezi şi aşteptam încrezători ea lumea fantastică a celor ce au fiinţă în poveşti să se trezească şi întrupeze. La Fata din Dafin visam noi, la frumoasa şi bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaş şi plin de scorburi, în care apele ploilor strînse luceau în nopţile de lună ca nişte ochi misterioşi. Spre el ne aţinteam ochii la orice zgomot, aşteptînd ca închisoarea de lemn să se deschidă şi albaştrii ei ochi luminoşi să lumineze întunericul. în haine albe de crin o îmbrăca fan-tazia noastră, un mac roş ca un potir plin de sînge trebuia să poarte la piept şi un galben trandafir în mînă. • Dar dafinul rămînea neclintit, murmura cînd bătea vîntul şi arar se, înfiora de un suspin ca din adîncurile iui venit, căruia în zadar căutam să-i dăm o tălmăcire... De Fata din Dafin ne era dor nouă, şi cîte nopţi n-au crescut şi au scăzut deasupra capetelor noastre... Imensul mister ce învăluie lumea plantelor cîte nu ne-a spus nouă ! Toată poezia aceea semănată aşa de darnic, toată simfonia viorie de semitonuri, unde nimic nu răneşte ochiul, toată lumea de vis care îndulceşte decorurile, cît de mult nu ne-au desfătat ! Căci numai noaptea ştie, pe unde trece cu dulcea ei estompă, să şteargă marginea realului şi să ne unească cu nemărginirea... Numai ea dezrobeşte flăcările comorilor şi le face să joace şi să tremure în aer, numai ea ştie să aţîţe flăcările minţei şi să deie ochilor putere de a vedea mai departe, dincolo de zidul mărginirei. Şi dacă n-am mai căutat pe frumoasa fată bălaie cu ochii albaştri, dacă n-am mai bătut cu minele mele de copil în lemnul răsunător al dafinului bătrîn, dacă nu m-am mai înfiorat de apele ploilor ce priveau adunate în scorburi ca nişte ochi misterioşi, dacă n-am mai tresărit de < suspinul acela adînc ieşit ca din afundul unui suflet din trunchiul străvechi, totuşi ochii albaştri ai dulcei fantasme visate i-am aşteptat, căutîndu-i de atunci pretutindeni în lume... Dacă dafinul bătrîn nu şi-a deschis inima să-mi arate comoara lui, comoara întreagă de poezie a nopţilor pe care le-am pierdut privind la dînsul mi-a pătruns fără de voie sufletul. Nemărginita poezie risipită aşa de darnic, de la lacrima stelei din infinit şi pînă la stropul de lumină al licuriciului, mi-au luminat îndeajuns ochii. Freamătele împrăştiate care trec pe vîrfurile ierburilor plecate, ca şi pe înaltele frunzare ale copacilor, mi-au fermecat cu prisos auzul. Mirezmele toate, pe care trupurile florilor le exală, m-au făcut să ştiu ce-i îmbătarea şi să-mi pot fermeca singur, oriunde aş fi, întunericul. Şi ca dafinul acela bătrîn ce-şi păstra comoara lui, arborul acela sădit în decorul minunat al gradinei noastre, aşa am închis şi eu acum în adîncul sufletului meu o fiinţă minunată, cu ochii albaştri, căreia îi voi închina 57 toată poezia pe care simţurile mele au cules-o de-a toAgul anilor la lumina stelelor, atunci cînd greierii cîntă _şi «ma Prichindelul ceresc îşi aruncă în urma lui spuza farămi-Jurilor de stele ca să-şi însemne drumul pe unde a trecut... (Viaţa sociala, I, 10, noiem. 1910, p. 196—197). EPILOG Fiind unul dintre aceia ce .nu mai primesc daruri şi în a cărui casă înlocui veselului pom de Crăciun străjuieşte o tristă aruncaria i, am hotărît să stau cu voi şi să vă rechem pentru cea din urmă dată, dulcele şi tristele mele 'fantome. V-am purtat atîţia ani pretutindeni cu mine pe unde m-a bătut vîntul întâmplărilor, pe pămînt şi pe ape v-am dus, prin străine ţări şi îndepărtate locuri, şi iată că acuma iarăşi vă tulbur somnul. Singur şi trist, îmi reiau filele înnegrite peste an şi, recitind cele ce am scris, o neînchipuită simţire de impietate îmi strînge inima. Cu ce drept am dat eu piatra mormintelor voastre la o parte şi v-am trezit somnul înaintea judecăţii din urmă? Prieteni, ori străini, fiinţi scăpate de povara vieţii, umbre de mult învăscute în giulgiuri, ce stranie dorinţă m-a împins să vă redeştept cu rîsul şi cu lacrimile mele ? Cu rîvnă am răscolit un trecut, ara deschis "porţi pe care le zăvorise vremea, m-am strecurat nevăzut prin case părăsite răscolind praful aşternut peste lucrurile vechi, şi iată că praful răscolit astăzi tot peste mine recade. 1 Aruncaria : specie ide conifer din ţările calde. 58 Căutătorul de amintiri pe el singur se căuta, de viaţa lui i-a fost dor,, şi voi; toţi, aţi trăit odată cu el laolaltă în tăcutul şi. liniştitul oraş al copilăriei lui. Pentru că i-a fost dor de el, a trezit multele clopote în turnuri şi: le-a pus să plîngă. Pentru că i-a fost dor de voi, a ales cuvinte care dor şi care vibrează şi ele în felul lor, în anumite ceasuri cînd sufletul şi,-aduce aminte. Cuvinte de vis a căutat, vorbe ce fac drumuri de catifea, anume pentru paşii de fantomă. Tonuri crepusculare a împrăştiat, imagini îndoliate a găsit, sclipirile le-a adumbrit şi voi aţi venit cu drag să-i ţineţi tovărăşie. Cu litere cernite v-a zugrăvit apoi, cum se cade morţilor, şi dacă pe unii v-a plina, iar de alţii a rîs, e că aşa e făcută inima omenească,, aplecată spre patimi. Fiecare mi-aţi spus povestea voastră în grabă şi apoi V~a-ţi dus, mi-aţi mărturisit o durere ori mi-aţi încredinţat o lacrimă, şi eu le-am adunat pe toate ca într-o urnă funerară, căci o urnă funerară mi se pare cartea aceasta, a cărei ultimă pagină o scriu. Teancul de file înnegrite sunt zilele mele de trudă şi nopţile de nesomn. De la cel dintîi cuvînt şi pîn'la cel din urmă, inima mea a bătut şi ochii mei adeseori au lăcrimat cînd a trebuit să vă tragă giulgiul de peste faţă. Ţintirimile unde dormiţi m-au umplut de fuwebra lor întristare şi paginile albe pe care am încercat să scriu istoria voastră, a fiecăruia, mai triste mi s-au părut decît lespezile pe morminte. Mîine, cum lespede lîngă lespede închipuiesc un cimitir, ele vor face o carte pe care mulţi oameni trişti ca mine, în seara aceasta, o vor deschide şi se vor înduioşa de voi, fantomele mele. în tristul şi tăcutul oraş pe care l-am evocat, va merge poate cartea mea şi va pătrunde în casele unde am trăit noi cu toţii. Mică, aşa cum e, o va lua un tînăr căruia i-e drag să viseze şi o va purta cu dînsul pe străzile unde am trecut şi noi, o va deschide poate subt adăpostul unui ram ce-şi va juca umbra viorie pe file, şi în timp ce un clopot va plînge din multele turnuri, va rămînea pe gînduri auzind cum plîng şi clopotele mele... Nepăsătoare şi tristă va creşte vremea apoi, aşezată într-un raft va rămînea biata carte şi poate nimeni nu va mai vorbi de ea, ca de alte multe altele. Alte şiruri voi scrie eu, alte cărţi, urmînd acolo unde mă cheamă viaţa, voi zugrăvi alte figuri şi alte privelişti, ; alte dureri şi alte lacrimi voi aduna poate. Seara aceasta, însă, vouă v-o dau, vouă îmi închin sufletul trist, căci voi aţi fost viaţa mea, şi astfel voi face întotdeauna, pînă ce voi veni şi eu s-adaug un giulgiu mai mult în lumea voastră de fantome... (Viaţa românească, V, 12, dec. 1910, p. 466—467). OGLINDA FERMECATA FANTAZII OGLINDA FERMECATA Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... în rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari şi o singură stea, albă ca o crizantemă uriaşă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperişuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau aşa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea şi în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici faţa mea pală pe care o resfrîngea apa albăstrie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsă-ruică, înşelată de acest zor de ziuă timpuriu, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, şi-a întins aripele şi a împrăştiat mireasma grea a teilor. Am lăsat deschis larg fereastra, în cuprinsul căreia alba crizantemă se desemna ca pe o mătase decolorată, în- 61 cercând s-adorm din nou şi să rechem visul meu ; şi visul supus voinţei mele şi-a reluat firul întrerupt... Ţinînd o oglindă rotundă în mînă, cel ce eram eu sau fiinţa mea din somn se făcea că descindeam lespezile de piatră ale casei noastre străvechi în care mă născusem şi un zâmbet ciudat îmi lumină faţa... O duşmănie contra alcătuirii fireşti a lucrurilor fierbea în sufletul meu, monotonia aceloraşi decoruri înălţate de ani şi în care mă îngrădise o voinţă ce nu era a mea mă răzvrăteau. înşiruirea liniară de oşteni disciplinaţi a plopilor ce se îndrumau veşnic spre arcul porţii, fără a putea trece niciodată dincolo de ea,, în largul câmpului, spre libertate, mă chinuia parcă. înalţii duzi din fundul grădinii, ce stăteau de-atîta vreme ca două sentinele obosite, îndo-indu-se din şele, privind departe, spre şesuri, fără să vadă nimic nou venind din golul orizontului, îşi tremurară nervos frunzişul, de bucurie, văzîndu-mă. Şi eu, sau alba mea fiinţă din somn, păşeam cu oglinda mea ca un duşman al eternelor forme şi mă bucuram ştiind că voi putea să schimb faţa naturii şi că voi putea păşi printre arbori şi flori ca un dezrobitor. Albă, luna se ridicase căutînd să furişeze o rază piezişe în oglinda mea, dar eu o ţineam strînsă cu grijă la piept, ferind-o de lumini, pînă ce am ajuns pe înaltul unei coline, din vîrful căreia se vedeau zările. Nemişcate, priveliştile ce le ştiam din totdeauna dormeau sub feeria astrelor... Şi nu ştiu cum, atunci am ridicat oglinda sus cu'amîn-două mîinile spre şiragul nemişcaţilor plopi, ale căror umbre dormeau ca nişte drumeţi obosiţi pe albul aleelor. Fulgerătoare o rază trecu, şi apa moartă şi verde a oglinzii s-a aprins deodată, ca un ochi redeşteptat sub o pleoapă în care mijeşte un straniu gînd. Şi cît ai clipi, tre- ziţi din nemişcarea lor seculară, deşteptând odată cu el umbrele drumeţilor obosiţi de pe albul aleelor, mari şi greoi, uriaşii plopi au prins să murmure mişeîndu-şi argintul din creştete şi fantomatici au pornit-o' spre poarta închisă. împinse ca de un vânt puternic, canaturile vechi s-au zguduit scrîjnind din ţâţâni, apoi s-au dat într-o parte cu vuâet, lovind pereţii. Şi întâiul plop păşi, iar după întâiul, înşiruirea uriaşilor aplecîndu-şi creştetele a urmat, trecând'sub arcul porţii, chemată de puterea oglinzii mele. Un râs zgomotos umplu aerul şi, ca într-o veselie tremurată de foi, nemişcaţii plopi, unul după altul, înaintară dezrobiţi de farmecul meu şi apoi se aşezară roată împrejurul unui iaz adormit, în adîncul căruia se priviră miraţi, ca unii ce-şi vedeau pentru întîia oară chipul. Gol rămăsese locul în urma lor, schimbând priveliştea obişnuită a grădinii, care părea acum o faţă cunoscută din care ar fi ciuntit cineva o parte. Tăcut apoi, am întins ochiul meu făcător de minuni, prinzând în rotundul lui imaginea caselor părinteşti, întor-când-o cu faţa spre şes şi cu dosul spre grădină... Şi iată că ferestrele casei străvechi, ca nişte ochi sătuli de a fi privit de atâţia ani aceiaşi copaci şi aceleaşi straturi cu flori, s-au luminat şi ele, părând a privi lung şi avid noua privelişte a şesului luminat de lună. Vesele, ca şi ochii mei, priveau geamurile bătrîne, după care într-un fund de odaie văpaia unei candeli ardea ca un iris de aur : 6 uşă deschisă, plină de un întunerec albastru, sta căscată parcă de mirare; şi împrejmuirea toată neputând să-şi vină locului faţă de atîta schimbare, se cumpănea căutînd să-şi aşeze liniile. Ridicîndu-mi ochii din nou după isprava aceasta ciudată şi văzînd sărmanii duzi din fundul grădinii, ce stă- teau de atîta vreme ea două sentinele pe care nu venea nimeni să le schimbe, mi-am întins oglinda şi i-am schimbat şi pe dînşii, pe unul în locul celuilalt. Şi apoi, strîngîndu-mi cu grijă iar oglinda la piept, m-am aşezat pe înaltul movilei ca să privesc cu mulţumire la cele ce făcusem. In fundul cerului, albă luna se ridicase şi ea şi privea mirată, ea care le vede de atîta vreme toate şi nu putea parcă să se armonizeze cu peisagiul acesta neobişnuit, pă-rînd că e o podoabă aninată, aşa într-o doară, de cineva fără gust şi fără simţămînt artistic. Străină privea şi pe faţa ei ironică se vedea cît de colo că-şi dădea seama că ieşise din obişnuitul lucrurilor existente şi, ruşinată parcă de fapta mea, îşi trase un nor peste mască şi se acoperi. Iar aşa, întunecat, peisagiul rămase şi mai straniu. Eu însă simţeam frumosul şi în acest fel şi mă gîndeam cu bucurie ce surprinşi o să rămîie vecinii cînd se vor deştepta şi vor vedea toate acestea. Schimbasem ordinea firească şi mă bucuram de puterea mea, eram fericit ca un copil; şi preţuind multa noutate ce puteam s-o aduc, mi-am coperit mulţumit ochiul luminos al oglinzii făcătoare de minuni şi, strîngînd-o la piept, am pornit singur în lume ca s-o izbăvesc de urît şi s-o fac să mai vadă şi altfel lucrurile de cum le apucase din străbuni... Dar cînd m-am trezit din somn şi canavaua visului şi-a destrămat urzeala, misteriosul meu talisman nu mai era nicăiri, fereastra mea întoarsă tot spre acelaşi orizont, spre care priveau ochii mei trişti în fiecare dimineaţă, şi eu tot acelaşi om pe care îl ştiu de mult şi pe care nu-1 pot scăpa de realitatea lucrurilor existente. (Sub titlul Un vis simbolic, în Tribuna, XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2). FLUTURUL MORŢII E un amurg misterios de toamnă, şi umbra urcată în negrii chiparoşi coboară încet şi se întinde pe drumuri. Zgomotele vii au amuţit şi numai şoaptele au fiinţă, foşnete de ramuri, murmure de foi, ţîrîituri pierdute... Şi în cuprinsul acesta tăinuit ca o sihăstrie, acum cînd fluturii de ziuă şi-au strîns aripele obosite şi s-au strecurat în cuibul florilor ca să doarmă, numai miresmele şi fluturii de noapte s-au trezit ca să rătăcească sub lună. Copiii o ştiu aceasta şi, în aşteptarea întîiului zbor, s-au aşezat cu bunicul pe lespezile scărilor calde încă de focul soarelui de peste zi. De o parte şi de alta a lespezilor, florile roze de leandru înduioşează întunericul şi se leagănă în vîrful crenguţelor şterse de umbră, parcă ar pluti în aer. O mireasmă amară a umplut văzduhul o clipă şi apoi vîntul s-a îndulcit cu un miros de trandafir, s-a împrăştiat, ca să vie iarăşi tainic să cădelniţeze pe rînd toate miresmele. Şi cînd luna, departe, în păinjenişul de ramuri, s-a aprins în fundul grădinii, ca un lampion fantastic, năruind simetria umbrelor statornicite, copiii cu glugile lor verzi prinse în vîrful nuielelor de trestie au coborît uşor, ca în fiecare seară, pe urma fluturilor de noapte. Cu paşi tainici şi rari, iată-i pe catifeaua neagră a straturilor, trezind de-abia somnul florilor. Bătrînul a rămas sus pe scări cu barba lui albă ca omătul, iar ei aleargă pretutindeni, adueîndu-i din vreme în vreme prada culeasă. Şi acei ce poartă pe aripele lor diafane întunerecul, cît pţine ziua făcîndu-se una cu scoarţa copacilor ori cu pul-^ berea cenuşie a drumurilor, încep să zboare şi ei bătînd fe: aerul, zdrenţe de catifea şi bucăţi de mătase, cusuţii cu fir m şi stropiţii cu purpură, somnoroşi întîi şi nesiguri, mai iî4 vioi pe urmă şi mai îndrăzneţi, căutînd raza care cheamă şi năluceşte, nectarul care îmbată şi dă viaţă. Un punct mişcător pătează aerul,-murmură şi trece. Şi ca prin farmec, la răstimpuri, un crin îşi leagănă potirul alb mişcînd o umbră viorie, foi de trandafir se desfac şi flutură uşor, aur de stînjenei se împrăştie în noapte. Nălucitori şi caprieioşi, zugrăvind tumbe şi arabescuri nebune, zboară hodiniţii de peste zi, urcă în razele de lună, ating faţa pământului, clătesc somnul florilor, şi glugile verzi din vârful trestiilor purtate de copii se ridică ici-calo şi se abat din răzor în răzor, dispar la răscruci, pînă ce o rază misterioasă de lampă răneşte cuprinsul şi glasul •bătrânului .sună trăgănat şi blajin : „La culcare, copii !tt Lumina lămpii se mişcă apoi, rumenind stîlpii albi ai cerdacului, dispare o clîpă în umbră, şi, deodată, rama «nor fereşti se luminează. •Înăuntru, ia jurai unei mese rotunde, capetele blonde ale copiilor s-au apropiat de capul argintiu al bunicului, şi .mâinile lor uşoare, eu fgesturi delicate, întinzînd rînd pe rînd aripele celor căzuţi, au prins să se mişte în lumina lămpii, îndemînatiee şi pline de băgare de seamă. O pulbere fină de pastel s-a risipit şi joacă împrejurul lor, feţele înflorite de un zîmbet de mulţumire se luminează şi vânătoarea nocturnă odată rânduită, stă acum să-şi ia locul în cartoanele mari ale -colecţiei de care e plină odaia. In jurul lor, un miros vag de camforă pluteşte, iar pe pereţi şi pe mese,, sub adăposturile de sticlă, o lume întreagă de fluturi, de aripi uşoare ce-au vîslit, plimbîn-du-se din potir în potir, purtînd toate scînteierile cureubeelor şi toate nuanţele şi fantaziile infinitului, toate neamurile şi felurimea gingăşiilor care ţîrâieşte în ierburi şi cântă la 'soare, cei de prin scorburi şi cei de sub păimîmt., vieţi de o zi şi străluciri de o clipă, pietre scumpe Împrăştiate în praful drumurilor, juvaeruri zbu- rătoare, aripi pe'care capriciul naturii şi-a zugrăvit toate arabescurile, palete pe care au rămas culori uitate, senin ' de cer şi beteală de lună, painjeniş de rază şi urzeală de purpură, tot ce a strîns truda lor de pretutindeni, un întreg ţintirim de aripi încremenite stau acuma aşezate frumos, fiecare ţintuite de un bold. Pretutindenea cărţi şi tabele, booaluri şi sticluţe, clopote de sticlă ce strălucesc, închisori de cleştare in care-şi doarme somnul o gînganie infimă, ca un faraon sub o piramidă. Şi diafanele aripi încremenite pe totdeauna, ţintuite în cruce, povestesc toate splendorile. Libelula cu ochii de peruzele şi ou aripele fine, abia bănuite, ca de gază, aminteşte faţa apelor în care se resfrînge cu zborul ei fulgerător, cocineiele scânteind ca nişte pietre pierdute dintr-un inel parcă îndoaie încă un firicel de iarbă ; cosaşul cu picioarele strînse pentru salt spune de liniştea mohoarelor, îndoliatul greier cu cîntecul lui, de liniştea ce era la începutul lumilor, păiajenii cu picioarele lor încremenite de mătasa firului scăpat pe totdeauna... Şi toată răcoarea pădurilor se ridică parcă-, stârnită de bietele aripi, toată lumea florilor şi tot murmurul dumbrăvilor. Pe o aripă doarme ochiul misterios ce mijeşte pe cozile de păun, altui e făcut ca dintr-o frântură de rochie de bal, pe o catifea a uitat cineva cîteva rubinuri, praf de chilimbar a tivit marginile altuia, o întreagă orgie de forme şi de culori, un vis scăpat dintr-o narghilea, un poem visat de un poet nebun... Veşnic în căutarea speciei rare, a exemplarului unic care lipseşte încă, a noutăţilor pe care le creează şi le distruge mereu bizarul spirit al naturii, de ani de zile bătrânul entomologist adună, rânduieşte, clasează- în vederea întregirii operei lui începute. Acum bucuria ce-o avea de-a umbla singur i-au luat-o anii mulţi, şi cum puterile nu-1 nrai ajutau, el a insuilafcr©' copiilor, şi, în timp ce clasează, aleargă ei pentru dînsul, aducîndu-i prada culeasă. Fiecare zi şi fiecare seară îşi aduce tributul ei, şi colecţiile se împlinesc cu încetul. Un singur flutur de noapte îi lipseşte, şi ochii lui bătrîni privesc cu părere de rău şi cu un fei de sfială la locul rămas gol ce i 1-a păstrat şi care străluceşte alb în mijlocul unui carton. Lampa s-a stins apoi, şi în zori, cînd fluturii de noapte şi-au strîns aripele obosite prefăcîndu-se din nou una cu coaja copacilor şi cu pulberea drumului, cei de ziuă s-au trezit la rîndul lor şi au umplut de veselie cuprinsul grădinii. Fiecare floare se pleacă şi-şi leagănă graţios capul, una picură o lacrimă, alta se îndoaie şi se scutură ca vrînd să scape de o povară, şi atunci, un albăstrel îşi întinde aripele şi zboară tulburat, ca un gînd ascuns din cuprinsul floarei. Ar veni la loc, şi nu cutează. Nehotărît stă o secundă în aer, ca o frîntură de senin, apoi fulgeră şi se mistuie în cuprinsul albastru. Din cuibul unei gherghine, o flacără verde pîlpîie şi se înalţă şi ea, bilete albe zboară schimbîndu-şi locul ca nişte gînduri de dragoste, şi iată o frîntură de steag, iată şi o fundă roză ce şi-a luat zborul de pe cine ştie ce umăr de femeie. Goana după nectar începe şi din 'naltul ramurilor, din umbra scorburilor, din împărăţia florilor, din pădurea măruntă şi deasă a ierburilor, de pe cîmpuri şi de prin livezi, cei ce poartă toate vestmintele coboară, vîslesc aerul în tumbe fantastice, se alătură şi se alungă ca totdeauna, neodihniţi şi îmbătaţi de bunătatea soarelui şî dărnicia vieţii. Şi iată capetele blonde, din nou, cu bătrînul sub ramuri. Sub umbrarul unui tei, lîngă şipotul care murmură necurmat şi sună mai încet sau mai tare, după cum bate vîntul, bătrînul cu o carte în mînă s-a aşezat şi priveşte lumea felurită pe care o cunoaşte în toate tainele ei. O seninătate fără margini i se zugrăveşte pe faţă, şi sufletul lui, ca o oglindă liniştită, resfrînge împăcat colţul de natură în care şi-a trăit anii. Copiii au umplut grădina cu rîsetele lor vesele, boschetele au răsunat de ecouri şi chemări, şi nevinovata vînătoare după gîngănii şi zburătoare a reînceput. Rîndu-nele îşi scriu virgulele lor în aer. Şi tot soiul de ciripiri şi de zgomote confuze, prefăcute într-un singur sunet, au prins să vibreze ca o strună întinsă pe care ar trece cineva un deget distrat. Cu ochii lui aproape stinşi de a fi privit atîta strălucire, de la un timp, bătrînul îşi lăsă cartea din . mînă şi privi trist, gîndindu-se că poate în curînd va trebui să plece aiurea, şi colecţiile lui se vor risipi fără "să-şi fi putut isprăvi lucrarea de atîţia ani începută. O , slăbiciune îl cuprinse, şi cum se gîndea aşa, la veşnicile , Btransformări ale naturii, deodată, un punct năluci în aer, -\departe, se mări şi trecu pe dinaintea lui ca o flacără. O [clipire de ochi îi însenină vederea, iar cînd privi, punctul f era la loc şi altă flacără trecu pe dinaintea lui. Şi alte flă-§ cări jucară, două cîte două, trei cîte trei, urmînd aceeaşi I linie. Veneau flăcările călătoare, rănind cuprinsul verde, ii jucau înaintea lui şi dispăreau ca prin farmec. Roşii şi ['albastre veneau straniile flăcări, galbene şi purpurii, ne-irgre şi albe jucau, de la răsărit spre apus, chemate parcă J-de o tainică putere, gonite de cine ştie ce mîini nevăzute. iFără să se oprească pe un ram, fără a se coborî pe o floare, ca zorit de cineva din Urmă, trecea şivoiul de flăcări, ira-fdiind aerul cu toate culorile. Zîmbind, bătrînul chemă copiii şi le arătă migraţiunea iaceasta ciudată de flăcări, norodul acesta de văpăi ce por-nia în surgun aiurea din ţara lui, împins de cine ştie ce iorţă oarbă, căci hrană pentru el e pretutindeni şi culcuşurile, gata aşternute de Dumnezeu. Uimiţi priviră copiii, şi glugile verzi se ridicară să abată şivoiul în mers. Ca o ploaie de petale fantastice scuturate din copaci după furtună, pămîntul se acoperi în torul lor ie aripi strivite, dar trâmba de lmsamar sus,, se făcea la loc, şi cei scăpaţi îşi urmau fantomatic drumul fără a mai privi în urma lor. Astfel trecea timpul lăsîndu-şi cortinele lui albe şi negre peste sihăstria aceasta fericită, fiecare clipă adu-cîndu-şi întâmplarea ei neaşteptată şi noul oaspe din lumea felurită a gîngăniilor. Singur fluturul mult aşteptat rămînea nevăzut şi tăinuit de toate privirile, ca şi cum, obosit de sfera noastră, şi-ar fi întins aripile spre alte lumi, unde e mai adine somnul şi mai netulburată hodina. Dar într-o zi râsetele, clare ale copiilor nu mai răsunară în grădină, şi bătrânul cu barba lui albă, tăiată ca dintr-un giulgiu, nu mai apăru ca de obicei în capul scărilor. Vîntul singur,, ca un uriaş nebun, trecea răscolind cu minele lui nevăzute creştetele copacilor bătrîni. Foi moarte se împrăştiau şi un murmur adînc, ca un oftat de orgă, cînta din scorbură în scorbură. Şi cînd vîntul contenea, ramuri şi foi, ierburi şi flori rămâneau rigide, oprindu-şi parcă viaţa. Era ca o încetare subită a sevei, o cădere pripită în somn, o: întrerupere letargică a puterilor. - Şi în. mîhnirea aceasta întunecată ce se strîngea împrejurul căsuţei, umbra se rumeni deodată ea de înflorirea unui nufăr. Sub- abajurul ei galben, ochiul de aur al lămpii luci pe o meseioară Ia eăpătîiul bătrînului. In jurul mesei rotunde,. îa lumea aceea de aripi diafane încremenite pentru totdeauna, copiii, eu capetele alăturate, răsfoiau o carte privind din cînd în cînd cu grijă spre.pătai bolnavului. Q undă de- vînt freeînd! ca un suflu misterios umflă o perdea. Şi cum ochii: bătrînului se ridicară, deodată o umbră năluci ca o cruce pe zid şi se stinse. Un foşnet de ' aripi bătu apoi şi un flutur uriaş, dînd un ţipăt straniu, se opri nehotărît, ca orbit de lumină, în rama fereştilor, şi _ intră în odaie. Umbra jucă din nou, mutîndu-se de ici-colo deasupra capetelor copiilor, roti în cercuri mari bătînd zidurile şi se lăsă lin pe fruntea palidă a bolnavului. Afară copacii fremătară lung, iar cel sărutat de moarte, recunoscînd în musafirul acesta tîrziu pe cel ce vine să facă întuneric, luă frîntura de noapte ce i se aşezase pe frunte şi, privind o clipă trist la stigmatul alb al fluturului, chemă pe copii lîngă el şi le zise : „Iată şi cel mult aşteptat !« (Viaţa românească, V, 9, sept. 1910, p. 403—408). CULEGĂTORUL DE STELE CĂZĂTOARE De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, aşteptând să vadă ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă şi impalpabilă care umple aerul şi nu cade nicăierea, firele de beteală care se urzesc ca o mreajă şi apoi se desfac ; şl ochii lui se umpleau de visuri şi sufletul Iui veşnic avîntat se umplea de o melancolie fără de margini, vrînd să scape şi el şi să se amestece mai curând în oceanul acesta luminos, spre care râvnea de atîta vreme. Uşoară ca o estompă, seara întuneca vârfurile copacilor, -dezlega umbrele din ramuri şi le împrăştia pe drumuri, .ştergea contururile florilor, amesteca laolaltă culorile. Sus, întîile licăriri sfioase se arătau, mare şi orbitor luceafărul apărea, scânteietoare constelaţiile îşi arătatt punctele lor de foc în locul obişnuit, imens şerpuitorul drum al robilor se strecura printre norodul de sori, de luceferi şi de stele, brăzdînd tăria şi apoi, după cele mari şi scăpărătoare, sfioase se arătau şi cele mai mici, şi cele mai mărunte, şi toată pulberea de diamant a celor de-abia văzute, şi tot praful stelar al celor de-abia bănuite. Prăpăstii negre de catifea, oceane de întuneric, pustiuri de cerneală se zugrăveau totuşi pe alocuri, nemărginitele depărtări ce se întindeau de la planetă la planetă, ori de la stea la stea, căscau enigmatice şi oarbe, se afirmau sfidătoare voinţelor ce s-ar fi încumetat măcar să străbată atîta drum, virgine de viaţă încă şi străine de fericire ori de nefericire. Tăcut se cumpănea universul cu miile-i de astre deasupra căsuţei lui. - Tot mai alb şi mai licăritor se arăta drumul robilor de-a lungul căruia, în fiecare noapte, se înşiră parcă şi merge spre un ţel necunoscut, spre celălalt capăt al lumii, un sireag de miliarde de pelerini cu făcliile aprinse, şi iată că*într-un tîrziu şi feeria pe care o aştepta el cu atîta nerăbdare, ploaia de artificii multicolore, jocul nebun de rachete pe care îl schimbă între ele bătrînele planete începea să brăzdeze tăria... Ca un preludiu, sau ca picurii răzleţi de ploaie cînd trece un nour gonit de furtună, în întunericul albastru alba fulguire începea. Vii, scînteiele aprinse ale atîtor sfărîmături, ca un roi de albine de aur împrejurul stupului de foc al-soarelui, "prindeau să rotească. Unele se desprindeau parcă, luate de cine ştie ce vînt care străbate acele înălţimi nebănuite ; şi răzleţe de roi, tremurau o clipă, se făceau albastre, se fărîmau în pulbere violetă şi apoi dispăreau. Altele, ca nişte seminţe de diamant aruncate prin voinţa şi ştirea cuiva, se apropiau tremurătoare la un loc, păreau că odrăs-lesc un mănunchi de viorele şi dispăreau la rândul lor. >. Viu înălţimile se luminau o clipă, străluciri de ape ca pe luciul unei mătase albastre treceau ; şi universul, nepăsător de risipa asta de nestemate aruncate cu atîta dărnicie, se schimba la faţă, pălea, îşi stingea din loc în loc înflăcăratele faruri şi devenea încetul cu încetul uriaşul clopot de sticlă anonim, ce stă deasupra capetelor noastre şi îşi ascunde tainele cît ţine ziua. în unele seri de august însă, vagabondele lumini ce J| brăzdează cerul păreau că Se înmulţesc şi plînsul acela de i; foc, al cine ştie cărei dureri uriaşe, amestecîndu-şi lacri-*\, mile, cădea parcă tot mai aproape de pămînt. Dar inima li iui Enric îşi avea şi ea lacrimile ei şi în timp ce universul Î!?i plîngea preaplinul de lacrimi, el şi le plîngea pe ale lui, sătul de puterea asta nevăzută ce-1 ţinea încătuşat pe pămînt, în timp ce cu privirile putea să facă ocolul lumii. O mizantropie ciudată îl făcu să se răzleţească de toţi işi să trăiască .închis în propriul lui suflet. Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să I poată trăi pe socoteala lor. Viaţa cărţilor însă e moartă, I suflul ce-a palpitat în literile negre, care au fost scrise într-un moment de inspiraţie, e ca o adiere ce-ar trece jr întâi peste un mormînt, pînă să ajungă la tine. -J Visurile toate ce le-âu cristalizat marii poeţi au fost I stropite de lacrimi, gîndirile mari ce-au chinuit mintea I cugetătorilor au lăsat dîre de sînge şi cântecele de dra-1 goste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul rîului * roş care aleargă fără astâmpăr în noi. El însă nu vedea -acestea şi, urmînd să trăiască singur, cum nu mai putea | să sufere oamenii, de la o vreme nu mai putu să sufere vectivă plină de virilitate. • Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau tra-* pul în galop Ori îşi încetineau mersul pe nesimţite, revenind la pasul uniform, după cum erau şi îndemnurile celui ce le înţelegea graiul şi le ştia puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra Jpr ca alţi cai ima-* ginari se înhăma şi ea în umbre de hamuri şi, bătute dş umbra biciului, ne întovărăşea pretutindeni. Deasupra cîmpului gol, trecînd peste mirişti şi arături, stolurile de grauri ori de corbi luau toate aceeaşi direcţie, zorind din aripi către un hambar ciudat ce sta răznit în mijlocul cîmpului. — Acolo mi-am strîns griul, fiind mai aproape de Prut şi mai lesne de încărcat, îmi zise prietenul şi apoi tăcu din nou. Roşu, soarele acum, ca şi cum cineva ar fi purtat un fanar uriaş căutînd ceva pe faţa pămîntului, se oprise pe marginea orizontului, conturînd tot mai bine hambarul spre care zoreau păsările. împurpurat de lumină, ca într-o apoteoză, ciudata clădire îşi preciza tot mai mult contururile. Ai fi spus o arcă fantastică, un bucentaur împodobit de străluciri pentru cine ştie ce serbare, care ancorase în mijlocul valurilor negre a straniei mări pe care o închipuiau arăturile. Un steag de aur fîlfîia mişcîndu-şi faldurile în vînt, dar pe nava aceasta ciudată, pe vasul acesta fantomă, rătăcit în mijlocul câmpurilor şi înspre care zorea flămînda armată a corbilor,.nici un matroz nu-şi profila silueta. . Aşa mi-l arăta discul soarelui ce sta nemişcat deasupra orizontului, şi viziunea aceasta lipsită de poezia şi strălucirile ce i le împrumuta lumina de amurg era totuşi adevărată. Nu era nici un bucentaur, nici un vas-fantomă, nici fantastică arcă, şi era totuşi un şlep, o ruină de corabie •ce înfruntase şi ea valurile şi întâmplările, ce avusese o flamură şi un nume sonor, un căpitan şi o busolă poate. Ca^adus de cine ştie ce furtună uriaşă, sau rămas pe .uscat în urma cine ştie cărui cataclism ce mutase aiurea apele pe care se legănase ducindu-şi blondele comori ale spicelor, straniul şlep, răsturnat acum cu fundul în sus şi clădit bine pe temelii nemişcătoare, se prefăcuse un biet hambar în care îşi ţinea griul prietenul meu. Steagul de aur ce fii fii a era o biată zdreanţă de cămaşă. Negre, sinistre şi mâncate de carii, scînduri'le gudronate şi lucitoare din alte vremuri îşi arătau uzura". Geamurile rotunde ca nişte ochi purtau bandaje de scânduri ; bucăţi de lanţuri sfărâmate atîrnau pretutindeni şi nu ştiu prin ce ciudată întâmplare ancora pe jumătate îngropată în pămînt ca o gheară încleştată mai străjuia şi' dânsa povestind multele popasuri ale unui trecut rătăcitor... Unde era acum căpitanul care sta în căsuţa lui de scânduri de pe covertă, eternul căpitan ce povesteşte basme levantine şi face primăvară împrejurul lui deschizând o ladă de portocale sau de rodii să vadă ce a ajuns sărmanul lui bastiment ? De cîte ori aşteptând să vie apele mari n-o fi zăbovit el pe o margine de rîu, cîntindu-şi dintr-o armonică sau dintr-o ghitară romanţele lui levantine... De cîte ori, în amurguri, nu şi-o fi' spus nostalgiile papagalului verde, fără de care un căpitan nu pleacă niciodată la drum... De cîte ori nu trebuie să-şi fi ridicat cehii lui trişti, în nopţile înstelate, spre bucata de gheaţă care este steaua polară, steaua aceasta ce călăuzea întâiul drum al corăbierilor. , • O ' Eterne naufragii, cum le prefaceţi voi toate şi cum vă -bateţi joc de tot ce durăm noi pe pămînt ş. pe ape. Cum încremeniţi voi lucrul ce-a. fost mişcător şi dezrobiţi c»-a fost clădit pe temelii statornice odată. ...Dar noaptea, ca şi cum ar fi vrut să întărească şi mai mult tristele mele gânduri, trimise talazurile ei de umbră neînflorite de nici o spumă, şi corabia-hambar dispăru ca într-un ultim naufragiu. (Sub titlul Ultimul naufragiu, în. Minerva, III, 1030, 29 oct. 1911, p. 3). SONATA LUNII Dulce şi liniştitoare, noaptea se statorniceşte. Umbre încărcate de somn,-sfioase, moi şi încete, lunecă deasupra pământului ca o apă. Sfioase, moi şi încete, se desfăşură, cresc, ca aburii purtaţi de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălţimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc şi li dispar. Un ritm ascuns prezida şi rînduieşte năvala aceasta mută a tonalităţilor încărcate de vis ce se aşază. Un farmec mistic trece prin aer, şi acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu şi de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca şi cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-şi capul pe mână, priveşte. Părul, mai negru ca umbrele de afară, âi face o cunună de noapte pe frunte. Departe oraşul îşi tremură fosforescenţele şi amestecă îa orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanţuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelaţii, desemnează capricii de foc. 92 Un murmur neîntrerupt, ca o -apă care bate într-un ţărm, urcă pînă la el şi îl face să-şi plece urechea şi să asculte. Vii, ochii lui se aprind şi licăresc şi mîna-i albă, ca şi cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăştiate în aer, se întinde şi dibuieşte prin întunerec... Afară însă, dulce, domoală şi liniştitoare, noaptea îşi caută ritmul şi se statorniceşte. Luna, înălţată sus, a chemat ochii visătorului care se priveşte în ea şi se, recunoaşte cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii» abia însemnaţi şi gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă şi ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine... Nepăsătoare şi albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru creşte însă pe nesimţite. Albă, albă,^neînchipuit de albă, ca şi cum ar.fi trecut printr-un bulgăr de gheaţă, a ajuns acum drept fereastră şi a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeş ale clavecinului străvechi, peste care dormeau aţipite visurile, s-au luminat. Foi răvăşite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăştiate pretutindeni, O vioară într-un cui spînzur-ă lîngă arcuşul ei, deasupra unui divan străvechi. Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un, Plutarh cu scoarţe vechi spune faima atîtor vieţi trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea şi sărăcia asta, priveşte enigmatică din rama ei la alba lumină ce creşte luminîndu-i zîmbetul de pe buze... . Deodată însă cîteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de aceşti trei negii soli, ca ieşiţi dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, şi alba tăcere a început să cîrite. Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurîndu-se printre negrele note fune- bre şi s-au domolit şi ele, făcînd iarăşi loc triştilor soli. ai disperării. O întrebare sfioasă şi rugătoare şi-a făcut loc apoi şi un glas nehotărît, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mîinile albe, ca şi cum sîngele tot s-ar fi,retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă şi cu. ochii aproape plînşi, faţa celui ce cînta s-a întors şi a privit peste umăr la portretul de pe masă. Drept geamul deschis, luna se oprise acuma şi privia curioasă, idealizînd sărăcia cuprinsului. Pulberea ridicată juca în sulul de raze şi mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau nişte hîrzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă şi coboară portativele, chemate de atracţia asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hîrtiei şi să-şi ia zborul în lume. Nerăbdarea gloriei, încătuşată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă şi voia să iasă cu orice preţ, cu negrul- ei norod de semne, sătulă de sărăcia şi întristarea cuprinsului. Zîmbind însă trist şi împrăştiind cu piciorul hîrtiiîe din jurul lui, Beethoven îşi întinse din nou braţele şi, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cînte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeşteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăşi, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurîndu-se printre clapele albe şi negre, ca printre lumini şi umbre, şi o plîngere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca şi cum lacrimile lui însăşi cădeau pe' clape trezind sonorităţile acestea umbrite. Fumuria şi trista îndoială îşi arăta faţa acum, şi minele albe ce-o deşteptase mîngîind-o parcă, nu luau seamă la minele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele şi să prindă neliniştita îndoială ca s-o zugrume... Revolta dormea încă, aţipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mîni o treziră şi pe ea fără de 94 voie;; şi ■■mâniosul chip al celei deşteptate din soma privi o clipă nedumerit la cealaltă faţă şi trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete. Mînios, chipul celui ce cînta se brazdă de zbîrcituri adinei şi minele Iui, ce alergau acum pe clape, păreau că ameninţă însuşi destinul şi că luptă cu el căutînd să-1 înfrîngă... O undă de vînt ca trezită de energia lui, sau venită de cine ştie unde, intră în casă mişcind partiturile şi amestecând clarul de lună. înfiorată, revolta căzu şi merse să aţipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormînt. răsunară încă o dată şi cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dînşii, se arătară şi ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet", ca dornice de a se reîntoarce în întunerec... r Speranţe de.glorie şi de fericiri, glasuri de îndoială şi" glasuri de revoltă, .şoapte de umbră şi înfiorări de lumină, toate tăcură sub minele încremenite. în cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-şi cînta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecînd pe lîngă ochii miraţi ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie şi ca pe un uriaş portativ de raze se înălţa şi se pierdea în lună. (Ţara nouă, I, 3, 25 dec 1911, p. 138—190). POVESTEA CELOR NECĂJIŢI FANTAZII ŞI PORTRETE POVESTEA CELOR NECĂJIŢI A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. Şi nu era prost creştinul, dar o piază rea i se punea de-a. ■ curmeziş, aşa că tot ce făcea îi ieşea pe dos. Muncea din răsputeri omul şi abia ce putea să încropească după multe \ trude şi. necazuri, cîţiva bani, că o năpastă şi da peste el, 'de-1 lăsa şi mai sărman ca mai înainte. Dar toate astea nu-i abăteau puterile, căci sădise, se vede, Dumnezeu într-insul viaţă de prisos ca să poată suferi, mai bine. De la un timp şi-a dat el cu gîndul că poate locul unde i se nernerise să stea şi să.muncească e bîăstămat. Şi luîn-,du-şi ce bruma îi mai rămăsese, se mută cu sărăcie cu tot aiurea. Dar nici acolo nu-i fu mai acătărei. , în sfîrşit, toate i se înturnau împotrivă, pînă ce la urma urmei se hotărî să-şi încrucişeze mînîle pe pept şi feă aştepte moartea liniştit. Şi stînd el aşa, şi privind în jurul lui, nu se putea du-Cmeri cum de fac alţii cari rămîn cu mîinile albe toată viaţa, /şi nu ţi-ar ridica singuri un pai. de jos, şi au de toate, ba încă l'merg pînă să te şi umilească cu prisosul unui gologan, cînd k ai întinde mîna ta neagră, chinuită şi bătătorită de muncă. Dar, cuaii sta şi gîndea aşa, o undă de vînt cald clătină creştetul pletos al copacului sub care se adumbrise şi o • risipă de flori albe căzu peste neagra lui sărăcie... Şi atunci băgă de seamă că vremea se premenise afară şi că lumea era frumoasă, mai mare dragul s-o priveşti. In grădină rîdeau flori, prin dumbrăvi se îngînau cucii, grîele săltate înverzeau cîmpurile, viile înveseleau colinele, în sfîrşit, o bogăţie întreagă aruncată din dărnicia lui Dumnezeu se răsfăţa pretutindeni. Şi i se păru şi mai nedrept atunci, căci îşi zicea el : ,,Şi eu sînt făptura Celui-de-sus, şi numai eu stau ca o pată în toată strălucirea astaa. Şi cum era slab, îşi aşeză sapa ca pe o bună şi nelipsită tovarăşă lîngă el, îşi aşternu risipa de flori scuturată din pletele copacului sub cap şi adormi dulce, ca pe o pernă albă înfăţată de curînd. _. Noroc însă că după atîtea năcazuri, după zilele trudite, Dumnezeu a lăsat şi negrele nopţi cu visuri, care te mai mîngîie şi te mai luminează uneori măcar prin somn. Şi bietul nostru om necăjit visă că în somnul lui mergea după un scăpătat de soare pe largul unui şes întins, deasupra căruia deodată o flacără scapără, luci şi se făcu nevăzută. Intîi nu-i veni să creadă şi frecîndu-se la ochi. îşi făcu semnul crucii. Dar cum porni înainte, flacăra se ivi din nou si îl ademeni. Atunci se luă după ea. Flacără şi om se întrecură. Fugea vîlvătaia albastră pe faţa pămîntului parcă avea aripi, dar nici omul nostru nu se lăsa. Acu-acu s-o ajungă din urmă, dar cînd să-şi arunce căciula şi s-o prindă sub ea, ia-o de unde nu-i. Şi flacăra se iţea, se iţea cît colo printre ierburi, cale de-o poştă, şi apoi se apropia iarăşi, mai-mai la picioarele lui. Şi aşa 1-a dus pe om flacăra aceea, pînă ce şesul a rămas în urma lui ca un ostrov verde, şi s-a pomenit în faţa unui palat ce se lumină de sus şi pînă jos la apropierea vîlvătaiei, care pîlpîind se prefăcu într-un moş bătrîn şi zise : — Uite, vezi tu, ăsta-i palatul noroacelor, şi dacă vrei să vezi care-i norocul tău, aşteaptă pînă s-o ridica soarele şi se vor deschide porţile ca să poţi pătrunde înăuntru. Apoi moşul se făcu nevăzut şi omul rămase prin întuneric pînă ce stea după stea s-a stins şi s-a arătat soarele printre copaci ca un obraz îndărătul unor ostreţe. Cu zgomot atunci porţile grele s-au deschis şi din palatul acela minunat, spre mirarea omului, o babă chinuită şi adusă de şale a ieşit cu o sapă în spinare. Păşea de zor bâtrîna, grăbită parcă să-şi înceapă lucrul, şi trenţele de j,pe ea fluturau ca un frunzar rebegit, arătîndu-i trupul numai piele şi ciolane. — încotro, mătuşă, aşa de mînecate, a întrebat-o omul, | şi cine eşti tu ? Şi abia de-a stat bătrîna o clipă rezemată în sapă şi *i-a ră" puns : — Apoi eu sunt norocul împărătesei voastre. Şi de aceea mă scol o dată cu soarele, ca să aibă ea mîinile albe .şi să poată purta cunună pe cap şi veşminte de purpură kpe umeri. Pentru ea mă-ndoi de mii de ori pe zi din şele şi ridic necontenit sapa asta, piîngînd, ca să n-aibă mîinile ei alta de făcut, decît să-şi ridice oglinda şt să se privească I într-însa, iar ochii ei să rămîie limpezi totdeauna şi să jjf n-aibe lacrime de plîns ca să-şi ofilească obrajii. Şi în urma bătrînei aceleia, altele au ieşit, deopotrivă de chinuite şi zorite să înceapă lucrul şi ele, pînă nu-i soarele sus. * Şi dacă le-a întrebat omul, ele au răspuns că sunt no-foacele domniţelor ori ale curtenilor, ori ale atîtor alţi picrde-vară şi linge-blide, care trăiesc din belşug şi se |. trîndăvesc cu somnul. Pentru soiul acesta pornea la |f muncă şi acest norod chinuit de umbre rufoase. Şi pe urma lor veneau înnegrind, de te mirai de unde |":mai izvorăsc din palat atîtea fiinţe supuse, ce au o sapă \ân mînă, al cărui tăiuş, oricum, e o armă la vreme de Inevoie şi pe care ei n-o ridică din zori şi pînă-n seară ..decît pentru a brăzda faţa mult răbdătorului pămînt. Şi cîiirl a încetat izvorîrea asta neagră, o muzică zgomotoasă a trezit deodată palatul. Flaute, viori şi chitare îşi împreunau sunetul, rîsete vesele se amestecau în clinchete * de pahare şi zuruitul aurului şi argintului, mai vesel încă decît rîsul, i-a umplut auzul. Şi a păşit sfios creştinul nostru pragul şi. urcînd scările neoprit de nimeni a intrat înlăuntru. Lumina soarelui ce năvălea pe fereşti părea oarbă pe lîngă aceea ce se împrăştia din globul policandrelor. Cristalurile şi argintăriile luceau, şi în jurul meselor pline de bunătăţuri, cei ce erau noroacele altora, a atîtor chinuiţi şi oropsiţi ca dînsul, mîncau şi se desfătau, ca unii ce nu ştiau ce sunt grijile şi necazurile. Dar nimeni n-a privit la nepoftitul oaspe, decît unul singur, ce sta în capul mesei, încununat de flori şi cu haine strălucitoare pe el. Şi ca într-o oglindă, cel ce venea şi-a recunoscut atunci chipul ; un el dezbrăcat de haina săracă ce-1 îmbrăca, rumân şi frumos la faţă, cu ochii sclipitori ca pietrele ce le purta în inelele de pe mîini şi cu neînchipuită mulţumire de sine zugrăvită pe întreaga înfăţişare. Şi celălalt, fericitul, s-a recunoscut şi el la rîndul lui, şi a văzut umbra chinuită şi tristă care muncea pentru dînsul, în timp ce el petrecea în ospeţe, pe cel ce nu se putuse să se aciuieze, sub nici un acoperământ, nici să-şi odihnească capul trudit nicăirea, fără să-1 înfioare grija zilei de mine.... Şi pe aceste două feţe aceleaşi, dar deosebite, umbra unor gînduri parcă a trecut. Pe una, pe a fericitului, o tainică şi mută grijă, o spaimă josnică şi laşă ; pe. cealaltă, o scârbă şi o năvalnică, .pornire de răzvrătire.; Şi în visul Iui, s-a făcut atuncea că, recunoscînclU-şi norocul pentru care trudea de atâţia ani de zile fără rost, mînile Iui negre s-au întins, ridicând sapa cu putere, spre cel ce-i semăna ca un frate gemen. 100 f Dar la o mişcare a celui ce-i semăna atîta de bine, sute de braţe s-au ridicat, şi omul nostru, cît ai clipi, s-a trezit afară din palat, sub pletele copacului bătrîn, unde adormise pe risipa de flori pe care-şi răzimase capul ca pe o pernă albă înfăţată de curînd. Albe erau florile pe care se odihnise, iar el reluîndu-şi sapa de jos ca să-şi reînceapă munca, pentru întîiaşi dată în viaţa lui chinuită i se păru ciudat că fierul acesta ascuţit, pe al cărui tăiuş lucea o rază de soare, nu i-a dat niciodată răgaz să cugete că mai poate fi bun şi la altceva decît la săpatul ogorului altuia. (Ramuri, VI, 7, 21 noiem. 1910, p. 97—101). PUTERI ASCUNSE Ce lucru fragil e o femeie ! Cea mai mică oboseală îi înclină fruntea, cel mai ascuns fior îi zugrăveşte cearcăne viorii sub ochi, o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji şi să-i facă minele palide. Şi totuşi, ce putere de rezistenţă au ele, cînd viaţa lor urmează o stea ce le arată calea. De cîte nehunii nu sînt în stare cînd iubesc, ce jertfe n-ar face pentru, o fiinţă scumpă. Legănări de valuri au în mersul lor şi mlădieri de creangă înflorită. Dar aceste nu-s decît o părere, o cochetărie poate, căci cînd bate furtuna, asemenea valului, ele undoiază ca să se ridice, deopotrivă ramului se înmlădiază ca să nu se frângă. Liniştitul val ce cînta cît e cerul senin talaz se preface ■în mînie, şi:vai de cel ce se joacă cu astfel de talazuri : înflorită arc se poate preface sub încordarea durerii. Un singur cuvînt o răneşte şi o face potrivnică, o la crimă numai şi e de ajuns să o învingă. ceangă ce presară flori cînd o mîngîie zefirul Maternitatea însă, acest sublim şl dureros mister, o ■sfinţeşte încă şi mai mult. Un penel nevăzut, ca muiat în bunătate, le îndulceşte trăsăturile cele mai aspre ; gura, cu liniile cele mai amare capătă un zîmbet de blîndeţe ; ochii cei mai răi, străluciri de adorare ; gesturile cele mai nestăpînite, înimlădieri de leagăn ; glasul cel mai hursuz, inflexiuni mîngîietoare. Atunci puterile ascunse din ea se vădesc ; fragilul trup, ce ai crezut de atîtea ori că ţi s-ar frînge în braţe sub caldul unei sărutări, e în stare să ţină piept oboselilor, cît n-ar fi cel mai puternic atlet. Flacăra sfioasă, ce ţi s-a părut totdeauna că pîlpîie în ea, poate să ardă mai viu decît un incendiu. Ochii cei mai deprinşi să lupte cu puterea toropitoare a somnului nu pot să ţină strajă cît pot ochii ei. Aceste nu sunt lucruri cetite în cărţi, cum le fac mulţi alţii care nu ştiu să deschidă ochii spre viaţă şi să privească în jurul lor, ci mi-au revenit îh minte fiind de faţă la moartea unui copil. Era într-un cartier lăturalnic şi umbros al Parisului, unde doi îndrăgostiţi îşi făcuse cuibul pentru cităva vreme. Bărbatul plecase chemat de nişte afaceri, şi mama rămăsese singură cu fetiţa lor, un odor de copil născut din dragoste şi din mîngîieri, o biată floare timpurie ce le înveselea primăvara dragostei. Fragilă ca un ram tînăr era femeia, căci furtună nu se abătuse încă asupra ei. Din leneviri dulci îi erau făcute zilele, palori de ceară şi de fildeş purta pe mîni şi pe faţă, umbre viorii sub pleoape, şi cea mai mică durere ai îi crezut s-o înfrîngă... Dar într-o zi odorul drag* căzu bolnav de o boală ce nu iartă. Şi ramul fragil, arc atunci s-a făcut; valul mlădios, puternic şi despletit talaz ; flacără vie, pîlpîitoarea şi sfioasa scînteie. Neadormiţi au stat străjuitorii ochi săptămîna în- treagă, peste culcuşul unde se prelungea o agonie. Clipă de somn n-a biruit punctele negre, lumina întuneric se prefăcea după geamuri şi întunericul iarăşi lumină; pleoapele ei ca de din piatră însă au rămas şi mîna grea a oboselii n-a fost în stare să i le alipească. Ca un nufăr crescut într-o zăpadă se ofilea capul odorului între perne ; neodihnite mînile i se ridicau ca vrînd să alunge o muscă imaginară, şi marele şi îngheţatul somn al morţii se apropia treptat. Afară, după zidul negru al umbrarelor, trenurile treceau zguduind casele, căruţele grele, încărcate cu legume, duruiau îndrumîndu-se spre Paris, negre şi albe se rîndu-iau orele, neadormită sta însă şubreda fiinţă. Ea singură, sprijinul ei fiind departe, şi ca luptînd pentru doi se încorda împotriva morţii. Lacrimi nu mai avea să plîngă, căci arşiţa durerilor seacă alinătoarele ape. ^Totuşi, marea putere a deznădejdei o ţinea, instinctul acela ascuns ce-1 au şi fiarele cînd li-s puii în primejdie, sfînta.şi covârşitoarea putere a iubirii. Moartea însă şi-a zugrăvit florile-i de ceară pe dulcii obraji. Micuţile mîni de la o vreme au stat, un buchet de trandafiri iernateci şi-au adăugat paloarea lor lîngă aceea a morţii şi ochii deschişi au urmat să privească ochii închişi, ■lumina să.se plece peste întuneric... în mută şi rigidă aşteptare a rămas, un cuvînt n-a rostit, căci moartea nu răspunde. Cu masca tragică a durerii pe faţă, aşa a împietrit şi numai cînd tovarăşul ei de t viaţă, vestit de prieteni, a trecut îndoliatul prag, atunci •numai, ca un talaz cînd vîntul a încetat, ca un ram des-f prins.de greutatea ce-1 încorda, ca o flacără ce nu mai I are aer, s-a lăsat biruită şi ea. Şi totuşi ce lucru fragil pare o femeie ! (Românul [Arad], I, 1, [14] ian, 1911, p. 1—2). Si am la o masă într-o cafenea, unde se adună de obicei o parte din literaţii noştri, şi ascultam discuţiile lor. Era vorba de revistele noi, de volumele ce stau să apară, de editori, şi rănii neam uimit de cită pasiune şi entuziasm sunt capabili încă aceşti incorigibili vînători ele himere, în timpul acesta, un tînăr sfios s-a aşezat la o masă deoparte şi, după ce şi-a făcut ochii roată împrejur, a scos cu grije un volum din buzunar. Era atîta dragoste în mişcările lui, atîta lumină in ochi, atîta bucurie pe întreaga lui faţă, încît mă miram cum de nu poartă o aureolă deasupra capului. Era extazul primului volum de versuri, rodul atîtor ceasuri de trudă, întîia poliţă asupra viitorului. Şi fără de voie, mi-am adus şi eu aminte de întîiul meu volum, de truda amară cu care mi-am scris întîiele versuri, de groaza ce o aveam pentru tipar şi de vecinica îndoială ce-mi tăia aripele. Chin mai amar si mai sfînt nu poate să existe. Eu mi-alesesem lumea fiorilor, căci în lumea lor mi-am petrecut copilăria. Mi-aduccam aminte de grădina minunată unde am trăit, de murmurul sonor al sipetului, de freamătul arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăştie necurmat vîntul. îmi aminteam simpatiile ce le aveam pentru unele flori şi antipatiile nejudecate pentru altele. Pentru mine mire inele erau gîndurile lor lainice, felul lor de a vorbi, şi cu aş fi putut gîci pe întuneric, noaptea, cînd e mai puternic i-arosul lor, ce floare anume mi-1 trimete, şi mai tîrziu toate amintirile aceste s-au redeşteptat şi m-au chinuit, şi asemuirea strălucirei lor am căutat-o în cuvinte, iar alcătuirea minunată a petalelor ce formează o roză, oii isn crin, am căutat s-o redau în strofe. La Paris, în preajma Luxemburgului, ori la Fontaine-bîeau, în minunatele păduri, unde cărările sunt îngrijite ca aleele unei grădini, în liniştea aceea a copacilor seculari, -iH' îmi urmăream visurile mele, şi după ani de zile, ca un f' adevărat; grădinar, ierborizîad şi tăind crengile moarte şi netrebnice, mi-am alcătuit un mănunchi din ce a rămas. Un pictor mi-a ilustrat cu dragoste acele visuri, un • prieten entuziast s-a însărcinat cu publicarea lor, şi, într-o zi, un volum cu coperta stranie şi neînţeleasă ca un rebus a apărut în vitrinele librăriilor. Şi acum, după atîţia ani, văzînd pe tînărul acosta ce-şi răsfoieşte întîiul lui volum, parcă mă văd pe mine şi-mi aduc aminte cită bucurie şi cîte speranţe pusesem în cele cîtcva foi legate la un loc. Dar florile mele au durat un anotimp, cit durează şi florile, şi bietele volume dispărînd din vitrine s-au urcat în podul unui prieten, unde dorm şi acum în vrafuri, sub colbul aşternut de vreme, aştepiînd o nouă primăvară. Aceasta nu m-a împiedicat, însă, să visez înainte şi să ascult cu dragoste convorbirile pline de entuziasm şi de pasiune ale incorigibililor vînători de himere ce sînt prietenii mei, ori să resimt o caldă înduioşare cuprinzîndu-mi inima, cînd văd un tînăr răsfoindu-şi întîiul volum. TINERET A Am călătorit o bucată de drum cu cîţiva tineri care plecau să-şi facă studiile la Paris. O veselie neînchipuită îi însufleţea că se duc departe de ţară. Nici un regret, nici o urmă de melancolie, parcă n-ar fi iubit pe nimeni, parcă nimic nu i-ar fi legat de pămîntul unde s-au născut. întîi mi s-a părut firesc, căci tinereţea pulsează mai tare, şi mi-am spus că preocupările înalte şi serioase^ studiile ce aveau să Ie facă, nu le dădea răgaz să gîndea«că la toate acestea. Din vorba lor, însă, am priceput atîta numai că ei erau veseli de a putea petrece necontrolaţi, do a fi liberi 10-i 105 să-şi dezlănţuiască pornirile fără să dea seamă nimănui, de a-şi risipi bunul cel mai scump pe care li 1-a lăsat Dumnezeu : tinereţa, iară să cugete că anii aceştia trec aşa de uşor şi nu se mai întorc înapoi. Şi mi-am adus aminte de atîţia alţii care au plecat ca ei. I-am urmărit cu gîndul şi mi-am zis că risipă zadarnică de bani şi crimă mai mare nu pot face părinţii aceia ce-şi trimit fragedele şi necoaptele odrasle, înlesnindu-Ie cecul lunar şi înstrăinîndu-i astfel, numai pentru plăcerea de a-şi zice că şi-au trimis fiul la Paris. Afară de acei ce studiau medicina, singurii mai serioşi poate, şi de cîteva excepţii fericite, ceilalţi, marea majoritate, nu făceau nimic. lai un copil nevîrstnic încă, care a crescut subt ochii tăi, căruia i-ai dat toate îngrijirile, de care te interesai la fiecare minut, controlîndu-i faptele şi mişcările, şi apoi brusc îi scoţi frîul din gură şi-i dai drumul să alerge. El pleacă, oraşul acela mare îl atrage, femeile îl prind în mrejele lor, cafenelele îl înstăpînesc, localurile de noapte şi toată promiscuitatea aceea în care fatal trebuie să trăiască îi pîngăresc încet-încet sufletul curat, puţinii bani lunari se duc şi, cum acel care a gustat din atîtea plăceri nu mai ştie să se stăpînească, goana după expediente începe şi redempţiune posibilă nu mai este. Cîţi nu s-au perdut aşa ! Un braţ cald trecut pe după gît e greu de deznodat. O fiinţă aruncată în virtejul lumii, o biată fiinţă ridicată de jos care şi-a prins o dantelă în jurul gîtului, ori o floare în păr, o fiinţă care pînă mai ieri purta o bonetă pe cap şi un şorţ dinainte, ale cărei mîni poartă pînă tîrziu încă stigmatul domesticităţii, ori sfîn-tul stigmat pe care îl lasă acul degetelor harnice, o astfel de fiinţă a zîmbit într-o seară, privind cu ochii languroşi îndărătul unui pahar cie absint. Şi ochii aceia, în care verdea băutură a pus o nuanţă de vis, au apărut nespus de frumoşi străinului. Nasul uşor ridicat, adulmecînd parcă viaţa, a părut neobişnuit, gura ce s-a întredeschis, umezită de licoarea băută, a surîs voluptuoasă şi tăgăduitoare 10G şi braţul acela cald de care vorbeam răpede s-a întins şi a pus' stăpînire pe grumazul aceluia ce a făcut într-un moment dat prostia de a se aşeza lîngă sirena cu paharul de absint. De aci un trai comun a început si traiul acela la unii s-a multiplicat printr-o progenitură hibridă. Omul a deprins obiceiurile proaste şi josnice ale femeii, femeia, la adăpostul grijilor pentru cîtva timp, şi-a reînnoit garderoba, şi-a reparat avariile dinţilor, şi-a oxidat părul, şi, sigură de ziua de mîne, a început să cînte. Banilor lunari, nemaiajungind, li s-au adăugat taxele de inscripţii, taxelor de inscripţie, cele de examene, acestora, toate micile păcăleli stoarse într-un moment de înduioşare părintească, şi apoi era ingenioasă a expedientelor a început, precum : cărţi cumpărate în rate lunare şi vindute în bloc, mobile şi biciclete cumpărate pe credit şi vindute pe jumătate preţ, haine elegante comandate pe la croitori binevoitori, juvaeruri angajate la muntele de pietate şi recunoştinţi reangajate pe la toţi uzurarii \ şi cîte alte toate... Tînărul străin, devenit un adevărat apaş, parcă a uitat pentru care nobil scop a fost trimis. Îmbunătăţirea rasei cailor îl interesează în cel mai înalţ grad, cursele cu lumea lor interlopă şi cu veşnicul miraj al cîştigului au pus stăpînire pe el, vastele trăsurile staţionează la orele fixe în anumite colţuri de stradă îl au de constant muşteriu. Cîmpurile pe care operează nu mai au nici un secret pentru dînsul. Apoi, după curse, companiile caselor interlope de joc îl cunosc tot aşa de bine, fie ca rabatteur fie ca pont :\ şi în cîte alte case şi tripouri clandestine nu intră el, căutînd nălucitorul ban de aur, care i-ar putea satisface pornirile neînfrînate. 1 Uzurar : cămătar. 2 Cel care aduce clienţi (fr.). 3 Jucător. 101 1 _ Pe cîţi nu i-am cunoscut dintre aceştia, care venise tineri, cu lumini strălucitoare în ochi, cu obrajii rumeni de viaţă, şi nu i-am văzut mai tîrziu cu feţele triste şi cu ochii morţi, purtînd stigmatul tuturor viţiilor pe faţă şi a tuturor avatarurilor pe care le-au jucat. Pe cîţi nu i-a perdut oraşul acela monstruos, cîţi din ex-oamenii aceia nu rătăcesc" încă şi acuma pe străzile lui ! Conştiinţele slabe au murit, noţiunea binelui şi a răului, întunecată în ei, a adormit, ambiţiile au tăcut. Alţii au mers înainte, cei buni s-au ridicat, au simţit şi ei chemările plăcerilor, o clipă, pentru că plăcerile sunt de vîrsta lor şi : „II jaut que jeunesse se passe" \ după cum spune un adagiu. îşi aduc aminte şi ei eu drag de un braţ cald ce le-a înconjurat gîtul o clipă, de doi ochi albaştri sau negri ce le-au surîs într-o zi de primăvară, de toate nebuniile trecute, dar s-au reîntors, s-au deprins să-şi iubească ţara şi au devenit oameni... Tinereţea e un vîrtej, un timp fericit, desigur, dară vîrsta aceasta e primejdioasă şi sufletul e puţin statornic ca să poată rezista. Cunoştinţele se leagă repede, legăturile dăunătoare se încheagă cu înlesnire şi mirajuriie plăcerilor prea te cheamă pretutindeni, într-un oraş mare ca Parisul. Tinerii aceia pe care i-am întîlnit în drumul meu vor fi ajuns acuma, şi mi se strînge inima gîndindu-mă că nu se vor mai întoarce aşa cum au pornit şi că poate, ca mulţi alţii pe care i-am cunoscut, vor ajunge şi ei dopeuri2 de cai la vreun grajd de curse din Maisonsi-Laffitte sau ra-batori ai vreunei case clandestine. Gîndească-se dar bine bătrînii ca nu cumva să" le fie mai tîrziu ruşine de odraslele lor. (Ramuri, VI, 9, 5 dec, 1910, p 129—132). 1 Trebuie ca tinereţea să se petreacă (fr.). 2 îngrijitori (de cai) (fr.). CALVARUL FLORILOR Cine a trăit mult timp în preajma grădinilor şi s-a deprins să urmărească jocul umbrelor în creşterea şi scăderea luminei, ori. s-a lăsat îmbătat de miresmele ce le poartă şi le împrăştie vîntul, şi apoi e silit să trăiască .•într-o casă ale cărei fereşti dau pe un orizont de hornuri 'Lşi de eoperişuri, acela păstrează în suflet melancolia înduioşată, ce trebuia s-o resimtă întîiul om după raiul pierdut. Eu am- trăit mult în preajma lor, şi întîiele mele visuri ţle-am scuturat din caliciul florilor. Ele, din vremile cele ?mai vechi, au spus în graiul lor mut ceea ce nu poate impune gura, au fost semnul de pietate al celor morţi, culmina celui victorios, ghirlanda zilei de sărbătoare, prinosul de dragoste iubitei. în oraşele mari, unde scuarele şi gradinele sunt mai fdese, nu ca la noi, poţi urmări mersul anotimpurilor, şi |în parterele împrejmuite de verdeaţă florile se perindă ca (mişte călători ce vin şi pleacă, de la umila viorica, pîn' la Jjicapricioasa crizantemă. Crizantemele mai cu seamă, aşa de .-variate, încît nu găseşti două la fel, de nenumărate culori . şi nuanţe, au ajuns, după cum era la antici asfodela, să .împărătească imperiul morţilor. E ziua lor. De pretutin-jtderii. din centru şi din suburbii, crizantemele cad jertfă, to hecatombă uriaşă de flori, şi toţi, de Ia mic la mare, căci Btoţi avem să plîngem un regret pe lume, un mort iubit, Hpornesc spre ţintirimele îndepărtate, să le arunce cu un gest pios peste, lespezile reci, pe care stă scris numele jjjscump. Floarea, această minune divină, eu contururi perfecte, Işl-a cîştigat locul pretutindeni, s-a răspîndit pe faţa de |aîasă albă a ospeţelor, printre cristale, S-a aninat pe mantia regală, s-a urcat pe cornişele templelor, s-a idealizat i:ca un simbol al sufletului. 108 Şi iată că în cimitirile noastre, într-un zori de zi, ciocli îndoliaţi şi macabri, paznici profanatori, armaţi de foarfece şi cuţite, au năvălit printre morminte şi, întinzînd mîinile lor hidoase, au început un adevărat masacru asupra celor mai nevinovate şi mai fără împotrivire creaţii ale lui Dumnezeu. O ploaie de petale a căzut, sîngele rozelor s-a împrăştiat, zăpada narcişilor a nins în fulgi, polenul stînjîneilor a scuturat aur pe negrele mîini, şi toate miresmele trupurilor acestor nevinovate, bogat crescute, în pămîntul gras al morţei, au umplut cu mirosul lor tulburător împărăţia mormintelor. îngerii plecaţi, cu aripele lor albe deasupra monumentelor, priveau cu ochii lor de piatră ; ramurile copacilor funebri se mişcau murmurînd ; cerul îşi pleca veş-mîntul lui albastru şi împăciuitor, dar nimic nu oprea mina răufăcătorilor. Coşurile o dată pline din adumbritul ţintirim de la .Bi>Ju, din pămîntul celui de la S'fînta'Vineri, din acela de la Ghencea ori de la cei ce poartă modestul nume de Pă-trunjelu, din preajma bisericei Iancului, de la Trei Coceni, de pe ramuri şi din ostreţe, din răvare şi din straturi, bogate şi sărace, umile ori preţioase, la un loc cu toate, sărmanele crescute în sunetul clopotelor şi al rugăciuni-, lor, stropitele de lacrămi şi rouă, au luat fără milă şi fără pic de mustrare drumul pieţii. Ţigăncile murdare au venit şi le-au legat în mănunchiuri şi mănunchioare, le-au muiat în apa noroioasă din marginea trotoareior, le-au stropit cu gura lor soioasă, şi apoi tîrgul întreg a răsunat : „Hai la albăstrele, hai' la levănţică, hai la trandafiri..." Şi florile morţei au trăit aşa o jumătate zi, apoi gologanii au plouat şi coşurile luate cu asalt au umplut trăsurile, au împodobit roţile, au înghirlandat vizitiii şi bicele, au împopoţonat caii şi automobilele şi, transformate în • proiectile luminoase şi mirositoare, au ajuns Ia şosea. Aci, de-a lungul aleilor de tei, trăsurile treceau, şi frumoasele zilei, trecătoarele frumuseţi ca şi ale florilor, modernele : amazoane ce nu mai ştiu astăzi să mânuiască decît floarea şi evantaliul, decît surîsul ori intriga, au început bătaia pe cîmpul de război al graţiilor. Mînuşatele mîini aruncau . flori albe şi roşii, albastre ori catifelate, aruncau „regrete eterne", se băteau cu „păreri de rău", se răneau cu „nu mă uita". Cavalerii se întreceau şi ei ; trăsurile se învecinau, miresmele se amestecau, bicele purtau un şfichi de floare •şi miile de petale cădeau în noroiul drumului, sub copitele cailor. Şi cînd seara s-a lăsat şi înfloritul alai a dispărut, ca pe un cîmp de bătaie au rămas răniţii şi morţii sub ne-păsătoarea boltă a cerului. Roşul macilor zugrăvea pete de sînge, seninul albăstrelelor, iărîrnături de cer albastru, petalele trandafirilor, purpură sfîşiată ; toate la un loc, căzute jertfă din plăcerile trecătoare ale unei nebunii de o clipă. Apoi noaptea s-a lăsat, culorile şi-au perdut lumina şi s-a făcut întuneric, miresmele s-au împrăştiat şi viaţa nepăsătoare şi-a reluat cursul ei uniform... (Viaţa socială, I, 5—6, iunie-iulie 1910, p. 334—336). PE UN VOLUM DE CHARLES PERRAULT Poveştile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de cînd timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria oriiului şi de aceea farmecă şi desfată şi astăzi pe copii. Frica ori urîtul şi monotonia lungilor nopţi a trebuit să împoporeze necunoscutul. în sunetele şi zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a 110 trebuit să închipuiască fiinţi nevăzute, care grăiesc, îşi spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioşeze sufletul. Iar cei ce le ascultau au căutat să deie trup negurelor uşoare şi diafane ce se ridică şi joacă peste ape, şi le-au numit elfe, să întrevadă în contururile fantastice pe care le fac şi le desfac nourii o lume întreagă de zei, un cer întreg de fiinţi supranaturale, pe care l-au numit Oiimp, Walhalla sau altfel, au împoporat pădurile întunecate cu un întreg norod de fauni, nimfe şi silvani, au îngropat în fiecare albie de rîu o sirenă şi au înfăptuit din nou Universul, ca o lume aparte decît cea existentă, l-au dedublat după imaginaţia lor, zidind astfel clin umbre şi neguri, din raze şi păreri, fantasticul domeniu al irealului... Şi toată lumea asta nevăzută, de la începutul vremilor a fost denumită cu nume sonore, toţi eroii aceştia fabuloşi aiunşi pînă la noi s-au chemat într-un fel după însuşirile ce le-au avut, dar cu timpul s-au .schimbat, s-au transformat, păs-trînd totuşi fiecare cîte ceva din darurile cu care i-a înzestrat origina lor milenară. Poveştile şi legendele ca o nesfîrşită canava s-au ţesut pe încetul, fiecare veac venind, poate, să adauge firul lui colorat, fiecare întîmplare stăruind să mărească mai mult firea fabuloşilor eroi. Ele sunt vechi ca şi timpul, şi mă gîndesc răsfoind volumul acesta de Poveşti din vremea da demult, cum le intitulează Perrault, care şi-a legat numele de ele, că dînsul nu a fost decît un culegător dibaci, care a ştiut cu talentul şi cu dragostea lui să le redea un. farmec nou, să le desfăşoare în decorul vremei în care a trăit şi să le împrumute o aparenţă de realitate. Mobilele demodate acum şi ele, căci şivoiul vremei a curs de atunci încoace, vecinie obiceiuri rafinate, ale Curţii marelui Ludovic se vădesc în descripţii, toată graţia zilelor acestora fastuoase dau farmec întâmplărilor. Cetindu-ie, regăsesc urma eroilor lui pretutindeni. Vechile mele citiri mi-i arată în alte vremuri, purtând alte mme şi mişeîndu-se în alte decoruri. Ei însă supravieţu-:-iese astăzi şi vor supravieţui fixaţi şi deghizaţi de mîna ţiscusită a iui Perrault, purtând pecetea neştearsă a vre-Tmilor în care a trăit el. Ce e curios e că opera aceasta el a scris-o mai mult ca. §jsă-şi desfete copiii lui şi că, necrezînd-o demnă de reputaţia unui academician cum era el, a. publicat-o întâi, sub Ipseudonimul Perrault d'Armancour, nebănuind că tocmai [această operă o să-i supravieţuiască, cînd toate celelalte' 6vor fi uitate de mult. Astăzi, mulţumită acestor cîteva poveşti minunate, Ifrancezii,. spre bucuria copiilor, i-au ridicat bustul in gră-|dina Tuileries-lor, unde mînîndu-şi cercurile îl vor vedea |de-a pururi pe soclul lui de piatră, străjuit de credinciosul Bui tovarăş, de falnicul Cotoi încălţat, transformat şi el pntr-un fastuos cavaler, cum erau pe atunci, cu manta az-Vîrlită pe umeri, vasta pălărie cu pană pe ureche, război-§hica spadă la coapsă şi cizmele de şapte poşte în picioare. La noi, scriitorii dispreţuiesc însă poveştile, ca şi cum fee n-ar putea să dea nemurirea. Oamenii serioşi, severi Idomni profesori, în augusta lor înţelepciune, le privesc îndrept prostii, şi cu toate acestea, ce adîneă morală şi ce înţelepte pilde închid bietele poveşti ! Ele sunt o fereastră deschisă spre o lume mai bună, tunde toate sunt cu putinţă, unde binefăcătoarele zîne se. ; arată totdeauna la timp, unde cel nedrept si rău îşi ia pină fcia sfârşit răsplata, iar cel-bun ajunge totdeauna Ia. fericire. * E lumea ideală, după cum vedeţi, lumea cea desăvârşit .'Mitocmită,, pe Care o întrevăd încă visătorii, şi minţile cele-Srnai înalte se trudesc zadarnic s-o înfăptuiască. în această lume vrăjită ne duc poveştile vechiului de Jidemuit povestitor francez-- din secolul al şaptesprezecelea, Uşi eu; simt un farmec deosebit citindu-le. Pe o zi cum e aceasta,,cînd ninge afară şi fulgii ţes, ca. : pentru o feerie, o mare perdea albă din cer şi pînă-n pămînt, mie m'i-e drag să evoc lumea fantasticului şi ea vine ca un bun prieten ce-i sînt. Silvani şi elf6, nixe ori colbozî, zmei şi pa jure, toată lumea aceasta care nu mi-e ruşine s-o frecventez, tot materialul acesta socotit ca aşa de puţin serios, dar cu care marele Shakespeare şi-a urzit fantasmagoriile lui din Visul unei nopţi de vară ori din Furtuna, tot norodul acesta ce trăieşte alături de viaţa noastră eu îl chem şi mă desfătez cu dînsul. Deschid cărţile vechi şi, neavînd cui spune atîtea frumuseţi, mă plec pe ele la gura sobei şi mi le citesc mie singur, uitînd necazurile şi uniformitatea zilelor de astăzi. (Viaţa românească, V, 11, noiem. 1910, p. 230— OSC AR WILDE Gândesc la soarta scriitorilor noştri, ce tristă şi sarbădă este pe lîngă aceea a scriitorilor din ţări străine. ' Unde-i vremea cînd vechii trubaduri străbăteau lumea, ducând cuvintele înaripate şi sonore din oraş în oras, din castel în castel ? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutcle şi ■ uraois-urile de aezi inspiraţi care veneau să se măsoare în puterea cîntecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-şi suspine, înstrunîndu-şi harfa, romanţa la stea, ori impetuosul Tannhăuser să preamărească voluptatea amorului... S-a perdut obiceiul serbărilor de mult. în vastele săli goale în cari locuiesc baronii ori prinţii noştri, nu se obişnuiesc serbări, pe înaltul scărilor de marmoră nu mai stă cel ce ţinea în mîna lui ridicată şoimul pe care magnaţi şi seniori se întreceau să-1 ieie, ca un semn că-şi iau asupră-şi toate cheltuielile serbărilor. Viaţa noastră e mizez-ă şi cenuşie, izvoarele de inspiraţie nu ie putem lua decît din cărţi, ochii noştri nu se pot înveseli de fastul serbărilor, în care se răsfăţau splendorile aurului şi al mătăsurilor. Sufletul trist, în orele lui de melancolie, n-are ce să-şi aducă aminte. Veacul nostru practic i-a îmbrăcat pe toţi laolaltă cu aceleaşi haine fără strălucire, serbărilor de gală le-a dat fracul sinistru, zilelor celorlalte, livreaua hainei de muncă. Şi eu, în viaţa mea vagabondă, am avut norocul, cu toate aceste, să întrevăd pe un poet care a cunoscut toate strălucirile, care a urcat toate culmile şi s-a bucurat de toate splendorile. Era un mort însă acuma, un lunatic trist ce purta pe faţa lui o lumină astrală, un postum în-tîrziat printre cei vii, un reflex rătăcit a unei magice oglinde. Ca o lacrimă ce stă atîrnată pe marginea unei pleoape gata să cadă. aşa stătuse şi omul acesta trist pe marginea unei prăpăstii. Negurile cenuşii răscolite din fund parcă se ridicase şi i se prinsese în plete. Picioarele îi tremurau de spaima adîncului şi ochii îi păreau ca a păsărilor ce se feresc de lumină. Lipsită de splendoare era haina lui, şi în mulţimea anonimă în care se amesteca, nimeni n-ar fi bănuit agonia unui luceafăr. Trist si singur ca un Ahasver modern rătăcea, şi fără să-1 urmăreşti puteai să fii sigur încotro se îndrumă paşii lui. La Calis-saya. în faţa rîului tulbur ce trecea necurmat, fâcîndu-se una cu scaunul, cel ce fusese mai mult decît un om, se strîngea timid, parcă ar fi vrut să-şi piardă trupul şi să devie imaterial, scîrbit de închisoarea de humă în care fusese condamnat. O licoare opalină, ca o apă lunară, se strevedea în paharul pus dinaintea lui, şi el sorbea necurmat dintr-un pai otrava care poate îl făcea să uite cine era. Pleoapele i se lăsau grele pe moartele globuri, şi stîncl aşa, visa cine ştie ce visuri de înger căzut. Şi eu, ca unul ce cetisem pe Dorian Gray şi mă îmbâ-tasem de atîtea ori, în anii mei de atunci, de nestematele semănate în Casa (jrenaăelor, care plînscsem pe tristele pagini clin De projundis, eu care auzisem şi ştiam cum fusese primit acest prinţ al poeţilor în Paris, cum elita întreagă a cugetării venise să sc prosterne cu osanale şi cu flori în faţa acestui ales al muzelor care-şi arunca banii şi paradoxele cu atîta dărnicie la cele patru ■ vînturi, stam şi priveam la el, şi nu-mi puteam închipui cum poate să te legene şi să te ocrotească soarta, hărăzindu-ţi toate darurile, şi apoi să te degradeze brusc,' să-ţi ieie luminile din ochi şi razele de pe frunte, să-ţi stingă fantasmagoria mirajurilor şi să'te condamne să supravieţuieşti ruinei tale. Aşa mă gîndeam eu, dar el îşi urma visul său, rigid şi absent, ca din piatră făcut. Şi cînd se ridica, tîrziu, cu înalta sa statură, ca să plece, ce-1 ce-şi .pierduse aripile privea uimit la mine şi nu ştia desigur că un suflet se înduioşase lîngă el, că un necunoscut venit de departe visase pe strălucitoarele iui pagini, că un poet infim pîîngea poema unui Lucîfer. Licoarea opalină sorbită încet, încet, îl făcea poate să mai creadă posibilă viaţa, să întrevadă o renaştere, căci nu e cu putinţă ca acel ce a fost stăpin pe o aşa splendidă comoară s-o fi. cheltuit pîn' la fund. Pietre scumpe trebuie să mai fi rămas în el, şi desigur că în orele aceste tulburi îşi. mai aruncau strălucirile loivfantastice. Greu de crezut că funebra noapte să fi fost atît de biruitoare şi să-i fi întunecat cu. desăvârşire licări toarcă lui minte. Dai- îngerul căzut se strecura în mulţime şi pornea iarăşi singur, înalta lui statură se încovoia ca de greutatea aripelor ce le purtase odată şi se pierdea ca o umbră rătăcită. Şi apoi, ce preţ are viaţa faţă cu atîta strălucire şi ce poate moartea contra celui ce a învins-o. Steaua spre care şi-a ridicat harfa Wolfram va răsări totdeauna, şi cine va şti s-o eînte poate să-şi închidă ochii liniştit. (Hamuri, VI, 3 [20], 24 oct. 1010, p..33--m ADUCERILE-AMINTE... Eram doi călători în pustiul larg al lumei, şi întîmplă-Erile ne aruncase ca pe doi naufragiaţi pe coasta unei fur-l'tunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici, jjfunul, nici celalt ;. pentru bunul cuvînt că eram săraci-[amândoi şi că tot avutul nostru nu era făcut decît din (luciu de lună, din rime rare şi versuri sonore. Eu aveam un palat ca locuinţă, ca un senior fabulos,, leu fere.ştile deschise pe orizontul mării. Sub terasa de fepiatră, valurile îşi cîntau concertul lor milenar, şi în afară Td.e corăbiile ce treceau însemnîndu-şi dunga lor de fum §pe cer, alţi oaspeţi n-aveam decît doar pe fantasticii delfini cerşi ridicau cozile lor din valuri ca nişte ancore. Era in mtirmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire c Bcouri. Pescarii albi, iubitori de;, furtună, cu zborul lor |raţios,,se jucau de-a pururi arătîndu-şi piepturile lor ' lai albe decît spuma, se înălţau ca ridicaţi de un fir ne-ivăzut, se alungau o clipă prin spaţiu, apoi cădeau săgeată,. fpăşind parcă pe apă, şi se înălţau din nou umplînd aerul leu ţipetele lor stridente. Din spre port, glasul geamandurii |străbătea sfîşietor la răstimpuri, ca glasul cuiva care se îneacă şi cheamă după ajutor. Şi în singurătatea aceea neţărmurită în care visam, |ca un alt Ramses, scoborît dintr-o piramidă, un tînăr cu ^înfăţişarea stranie venea să mă cerceteze. Fantazia şugubaţă a crivăţului ce ridică şi poartă ni-I şipul alb al zăpezilor îl gătea ca pentru o feerie, în roşul tbarbei lui enorme îi atîrna ţurţuri, manta albă de beduin f îi punea pe umeri, turban de muselina, albă devenea gu-igiul; ghete de cleştar îi punea în picioare, şi astfel, cînd se ' deschidea uşa, mi-1 îmbrîncea în casă... La căldura salamandrei, omul fantastic de zăpadă, se fecobora din lumea lui polară şi redevenea prietenul meu fCeaiul cald îi redescleşta gura, şi versurile redezgheţate începeau să cînte ca o biruinţă a primăverei. Aşa era-cel 116 117 ce a renunţat la frumoasa lui barbă şi astăzi poartă mustaţa tunsă englezeşte, şi o piatră de rubin, ca o picătură de sînge pe spuma crăvăţilor lui tăiate ca din manta unui doge. De-atunci datează cele mai frumoase romanţe ale hu, cum e : Romanţa celor trei corăbii, Tomis, Sosesc corăbiile, Romanţa celor trei galere şi multe altele. E o muzicalitate neîntrecută în aceste versuri, şi nu mă sfiesc să spun că nimenea încă n-a scris versuri mai sonore la noi. Cuvintele cîntă şi se îngemănează ca notele în arpegii. E o armonie intimă, rară, în versurile lui, şi numai cei ce au scris versuri în viaţa lor pot să o simtă aceasta. Nu criticii sunt chemaţi s-o spuie şi s-o catalogheze, ci numai acei ce-au scris şi au trudit versul ca şi el. Recitindu-le, aud şi revăd iarna aceea cumplită, cînd crivăţul, ca un alt Traian pe vremea năvălirilor, ridica grăbit zidurile lui de zăpadă de-a lungul Dobrogei, ca de frica cine ştie cărei năvăliri cesta să vină. în faţa palatului vechi, sub terasă, marele glas al mării amuţise, şi cuprinsă de îngheţ, se întindea acum ca un cîmp alb cît vedeai cu ochii. Apoi într-o dimineaţă, un vînt de sud a venit şi, cu foarfecă lui nevăzută tăind gheaţa de-a lungul malului, a dat drumul banchizei în larguri. Uşor şi lin, cu molcome legănări a pornit minunatul ostrov alb, şi apoi s-a depărtat ca o insulă feerică luată de valuri. Sosesc corăbiile, Vino, Să le vedem, cum intră-n port, şoptea fantasticul meu tovarăş, şi ca şi cînd am fi aşteptat ■ pe cineva, pe cine ştie ce princesă îndepărtată ori cine ştie ce daruri trimise de vreun nabab din Orient, alergam spre port, să vedem sosirea corăbiilor. Şi vasele mari, ocolind farul prefăcut în turn de cleştar, veneau jucînd pe valuri, ca nişte gheţari minaţi din ţările polare. » De la căpitan pînă lă cel mai tînăr, ani o sută parc» f-aveau marinarii, aşa de albe le erau mustăţile şi barbele. Rigide stăteau funiile, ca din sticlă făcute, şi din sticlă părea şi pupa cu pilotul ei încremenit la bară. Cei veniţi de departe coborau apoi, lăzile descindeau împrăştiind felurimea mirezmelor, şi tot Orientul încîntat, ce dormea dincolo de apa Bosforului, cu palatele lui de marmoră, cu cimitirele lui străvechi, unde pietrele albe nălucesc noaptea sub palmieri ca nişte fantome, ne chema ".parcă spre dînsul, dar noi rămîneam locului, legaţi de 1 greaua ancoră a nevoiei. Noi stam locului, şi nu călătoream decît cu fantazia, noi rămîneam ţintuiţi de margfnea 'cheiului trist de unde se deschidea infinitul mării, ca doi 'albatroşi cu aripele rănite. Sarea amară a lăcrămilor ne curgea de multe ori pe '.faţă, şi balsamul adormitor al versurilor ne adormea nostalgiile. Ceteam împreună poeţii moderni şi, fermecaţi de armonia lor, cercam să-i transpunem pe româneşte. Lu-: eram amîndoi, şi poate dacă vremurile nu ne-ar fi despărţit, colaborarea noastră să fi dat roade. Aveam unele afinităţi, şi-mi aduc aminte că nu o dată lăcrămam amîndoi, citind versurile făcute din lacrămi şi regrete, din spumă şi fum ale lui Hehry Bataille, autor ce e acum la modă şi care a cucerit teatrele Parisului. E atîta tristeţă în versurile lui, încît, înduioşat şi acum de clipa aceea cînd l-am tradus amîndoi, le dezmormîntez dintr-o revistă uitată. Iată-le : Aducerile-aminie, Aducerile-aminte-s odăi fără zăvoare — Odăi pustii prin care să intri nu-ndrăzneşti De cînd muriră'n ele străbunii... Şi trăieşti Trecînd pe lîngă ele tăcut prin coridoare... ti 9 Le ştii că sunt acolo, aşa precum au fost —■ Aci-i odaia roză şi colo-i cea albastră, Şi liniştea sporeşte sub tristul adăpost. Şi-aşa nepăsăloare se scurge viaţa noastră. Adesea aminlirei — .spre mine cînd se-ndreaptă ti zic : Rămii aice... Revin eu să te văd... Şi-n urmă toată viaţa ştiu bine că m-aşteaptă, Dar lotu.yi uit adesea să vin s-o mai revăd... Şi multe sunt asemeni in casa mea bălrină Ce s-au deprins încetul cu-nceiul cu uitarea Şi dac-ar ji de-a pururi, uitate să rămînă — Să nu mă mai îndrepte spre ele înlimplarea; Nu < creţi unei inimi mai mult ăccît vieţii Ştiu bine cu-s acolo - că dorm după păretii Odăilor... Spre ele la ce m-as duce-acum ' Und le zăresc la geamuri de-a pururea din drum, >l ie'0î zari de-c pururi aşa o-nireag'i viaţă ? Arar cu toate-aceslea, cînd soarele coboară, O tristă presimţire mă prinde şi mă-ngheaţă, Şi cum nu-mi pol da seama ce-i jalea asta-amară. Eu trec... Or, totdeauna, sporeşte inc-o moarte O turburare-n taină, venind ne dă de ştire C-o amintire moare, or-că s-a dus departe, Şi-anumc-n clipa aceea nu şti ce amintire. Căci nu le mai iii minte cînd eşti de .moarle-aproape... Şi totuşi simt în mine cum se închid pleoape ! Aşa trăiam pe atunci, şi cînd tăcea marea cu glasurile ei, atunci ne vorbeau ruinele de care e plină Constanţa. Ca nişte pelerini ne strecuram în templul lui Poseidon, 120 :prin gangurile vechi, unde se serbau poate riturile antice în onoarea lui Noptun, zeul mării, al romanilor. Cu tridentul în mînă, desigur, şi cu pletele si barba încâlcită de alge, aşa trebuie să fi stat cu faţa întoarsă spre ape, cînd templul lui era în fiinţă şi strălucea alb la soare, înfruntind furtunile ce-1 băteau... Frontoane şi colonade trunchiate ne povesteau de glorioase vremi, de biruiiiţi trecute, de întristările lui Ovid şi de cîte alte lucruri ce nu mai sint. Pe fiecare însă întâmplările l-au minat aiure, şi cu unul nu m-am mai întors pe ţărmul mărei, şi astăzi, cînd scriu aceste, mă gîndese cu melancolie că are dreptate poetul cînd plînge amintirile şi spune : că fiece clipă ce trece ,,sporeşte încă o moarte" ! (Tribuna [Arad], XIV, 231. 23 oct. [10 noienr] 1010, p. 1—2). PELERINUL PASIONAT Teoria dezrădăcinaţilor lui Barres nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească şi oraşul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri cînd ochii lui vor fi ţintiţi spre o stea călăuzitoare. în monstruosul oraş, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri şi trubaduri, speculanţi şi hetaire se îndreaptă ca să-şi caute norocul, mulţi cad striviţi, alu-necînd din ce în ce mai jos, cind poate stînd în locul lor de baştină ar fi putut fi elemente utile şi ar fi fost 1 nevoilor zilnice. Mediocritatea insa e me- "n~tă oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinaţi si căutători de himere, unii totuşi ajung, şi atunci 121 strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează şi dă aureola aleşilor care au stăruit pentru un ideal.şi nu şi-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul. Unul din aceşti fericiţi a fost şi Jean Moreas. Şi cine ar fi crezut aceasta, că din turma anonimă şi poliglotă ce se aduna pe atunci la Cafe Vachette unul şe va alege şi va străluci mai tîrziu deasupra vremurilor. In zgomotul acel etern, în care huruitul zarurilor cădea ca o grindină, unde partidele de pichet, nesfîrşite, dădeau loc la discuţii şi invective în toate vocabularele, unde book-makerii care aduceau cu dînşii un miros de grajd se adunau şi încasau pariurile, unde tot soiul de fiinţe interlope, vînzători de tuyau-uri şi curtieri de bursă îşi puneau la cale traficurile acolo, cu toate acestea îşi risipea cea mai mare parte din vreme viitorul poet al Stanţelor. Văd încă figura lui frumoasă, de corsar oriental, cu trăsături regulate şi îndrăzneţe, Cu părul negru ca corbul, cu mustaţa ridicată războinic, urmărind ceasuri întregi în mirosul de fum şi de alcooluri nesfîrşitele partide de pichet, cu o veşnică havană în colţul gurii. Il Văd din cînd în cînd ridicîndu-şi nalta lui statură, lat în umeri, subţire la mijloc, cum îşi sprijină mîinile în şolduri şi priveşte cu ochiul sfidător prin geamul rotund a! monoclului ce nu-1 părăsea niciodată şi pe care pe vremea aceea, cînd prinţul de Sagan era arbitrul elegantelor Parisului, îl purta atârnat cu o lată panglică neagră, care îi brăzda faţa ca o dungă de cărbune. în zgomotul şi promiscuitatea aceea el însă îşi căuta drumul, şi armonia intimă a versurilor sonore cînta în sufletul lui cum cîntă sonorităţile picurilor de apă într-o peşteră adîncă. Zarurile precumpăneau norocul Unora şi-a altora, regii întorşi de-o mînă dibace adăugau un punct unui partener, şi vremea, ngfndurata vreme, curgea, scăzînd minută cu 122 r.minută anii atîtor pierde-vară, adăugind însă vers cu vers ţ gloria lui de mai tîrziu. Şi el era un jucător, în arena atîtor ambiţii, lucra însă pretutindeni, şi, deşi în mulţime era absent, căci cine are ceva în el poate gîndi ori-şi-unde, Muza, pentru un poet adevărat, fiind pretutindeni ca şi Dumnezeu pentru un credincios. Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe ; acolo, ceasul acela, cînd aerul miroasă a absint şi cînd f birourile şi atelierele de pretutindeni îşi deschid porţile, dînd drumul robilor muncii. E divin ceasul acela; şi amurgurile Parisului nu le-am mai văzut nicăirea. O năvală de lume ia cu asalt omnibuzurile — vorbesc de vremea cînd Metropolitanul nu era încă, şi forfotă în toate părţile. Imperialele sînt pline, şi o primăvară întreagă, de fete, cărora le e deajuns o panglică şi o floare ca să fie ţ frumoase, ies ca din pămînt. Şi nu e loc mai delicios ca |-să priveşti decît terasa unei cafenele. Pentru mulţi,.terasa aceea, în viaţa asta zbuciumată şi călătoare, e ca bordul ;unui vas din întunericul căruia ieşi ca să respiri aerul şi lumina largului şi să cauţi la felurimea făpturilor, ori la schimbarea necontenită a priveliştilor. Pe bordul acesta fericit, se aşeza şi poetul nostru, şi, deşi pe faţa lui de corsar nu trecea nici o umbră, poate . că visa la ţara lui îndepărtată, unde nu era să se mai iun toarcă decît o singură dată. Visa la proporţiile senine ale templelor antice profilate pe albastrul cerului, Ia marea veşnic cîntăreaţă, la viaţă şi la moarte poate... Cine cunoaşte ce a scris el poate'urmări vers cu vers aceste reverii nostalgice. Dezrădăcinatul, totuşi, visa, şi |' armoniile lui intime se resimt de frumuseţea liniilor templelor antice, cadenţa versurilor lui răsună de cadenţa valurilor. şi în întreaga lui operă trece acel suflu antic al izvorului în care s-a adăpat. Dacă însă, după toate peregrinările şi toate zgomotoasele manifeste lansate ca şef de şcoală, a -sfârşit prin a se reîntoarce la cla- Sica formă â stanţelor, el însuşi nu s-a mai întors la clasicul pămînt al Eladei şi a murit în ţara lui de adopţiune. ' Şi-a întors faţa de la natura adevărată, şi 'iubind Parisul cu pasiunea unui adevărat parisian înnăscut, s-a închis în zidurile lui fermecate, s-a mulţumit cu umbrarele Luxemburgului, cu triştii castani de pe bulevarde, cu toată, natura meschină, şi anemică ce o închide un .oraş. ..Sena pentru dînsul, cum spune unde va,7,,curge cu simplicitatea unui hexametru omeric", cerul mînjit şi estompat de funinginea miilor de hornuri ale uzinelor el îl vede limpede ca o minune, pădurile prăfuite, pline de larma automobi-liştilor şi parfumate de benzină, sunt demne pentru el să adăpostească sanctuarul muzelor. Pretutindeni şi necurmat, icoanele culese în dragul lui Paris l-au urmărit. Pentru el Parisul a fostso obsesiune, o desăvîrşită luare în stăpînire. Pînzele albe ale unei corăbii văzute în treacăt pe marea Egee lui îi amintesc nostalgic flotilele uşoare ce plutesc de-a pururi pe valurile veşnic calme ale bazinului din grădina Luxemburgului. Grădina aceea, frumoasă odată, plină acuma do bus-turile atîtor poeţi ale. căror versuri au murit înaintea; marmorei şi în vecinătatea căreia am stat şi eu atîţia ani de zile, nu era noapte tîrzie să nu-1 vadă trecind pe lîngă grilajul ei, îndreptîndu-se spre Mont-Rouge, unde locuia. Cînd zic că nu era noapte, înţeleg ora aceea, cînd ultimele cafenele din: cartierul latin îşi. stingeau lămpile, amintind visătorilor şi incorigibililor boemi că e ceasul suprem al hodinei. Discuţiile întrerupte cădeau, femei şi umbre se furişau, tovarăşi de-o noapte, amintiri de-o clipă. Departe apoi, din susul înneguratului bulevard, doi ochi roşii ca de balaur se. aprindeau,, creşteau în mers, şi huruitul trenului ce coboară din Mont-Rouge se auzea: şi: dispărea: şi. el. Atunci poetul, pelerinul pasionat, îşi relua reveria şi, eu paşi înceţi, cu capul plecat pe umărul stîng, cum îi stă bine unui visător, pornea şi el, se oprea în loc sub un umbrar, se rezema o clipă de un, trunchi; pe orice anotimp şi pe orice vreme, şi mai cu seamă toamna, cînd frunzele arborilor se desprind şi tremură in aer una după alta, cum una după alta reveriile lui, foaie după foaie, au căzut lîngă el de pe trunchiul minunat ce le-a purtat. Şi mă gîndesc acum, cînd silueta lui nu va mai trece . în ore tîrzii sub arborii minunatei grădini care adăposteşte atîta marmură' şi flori, ce bine i-ar sta devenit marmură şi el pe înaltul unui soclu, în faţa havuzului unde trec eternele flote fluturîndu-şi pînzele lor albe. (Ramuri, VI, 9 [181, 10 oct. 1910, p. 4—7).' 19M: TRIUMFUL VIEŢU FANTAZir ŞI PORTRETE TRIUMFUL VIEŢII _ Doctorului Hoenig Să reînvii din nou ca pasărea Phoenix e desigur o problemă extraordinară. Dar, oricîte mizerii le-ar abate, ori-cîte dezastre ar fi să ti se întâmple, eşti dator să păstrezi seînteia care mai arde în tine şi s-o aţiţi din nou, s-o faci flacără. Dacă flăcările mi-au luat tot ce-am avut pămîhtesc, dacă a fost scris să mi se distrugă toate pioasele amintiri, dacă mi s-a fărîmat cuibul acela unde mă aciuiasem o clipă şi unde am fost fericit, visînd şi lucrînd, trebuie să fiu tot atît de fericit că viaţa a pus cu prisos puteri în mine, ca să pot renaşte. Visurile, pe cari le-am visat şt am încercat să le încheg, va trebui să renunţ la ele, căci nu poţi visa de două ori acelaşi lucru, precum nu te poţi scălda de două ori în acelaşi fluviu, cum spune un vechi adagiu. In cazul meu, acel scripta mânerii1 e o tristă ironie, şi manuscrisele mele au dovedit-o îndeajuns. Dacă am perdut atîtea însă, sufletul meu a avut şi bucurii, căci numai în asemenea împrejurări se cunosc prietenii şi simpatiile. Ele au urcat unanim înspre mine, şi acum, că reîncep să cred în viaţă şi. să scriu, îmi simt o datorie sfântă să mulţumesc color de departe ori de aproape, cari au scris un cuvînt bun despre mine şi s-au 1 Cele scrise rămîn (lat.). 136 înduioşat de soarta mea, privind jocul capricios al flăcărilor, care nu ţine seamă de nimic. Viaţa e fatal făcută dintr-o înşirare de fapte care se succed : amintirile sunt o temelie pe care poţi zidi însemnările pe cari le-ai cules de-a lungul drumurilor şi al în-tîmplărilor, sunt frânturi preţioase, cu care poţi întregi tot. O simplă urmă de grafit pe aici iţi aminteşte o epocă, o coloană trunchiată sau un. capitel fărîmat îţi spune de splendoarea unui templu, toate, în sfîrşit, contribuiesc ca să alcătuiască comoaraVaceea ce e absolut necesară unui ■ suflet de artist. Viziunea, oricît de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată prin întâmplare de un lucru de nimic, care a concretizat-o ; şi, cînd nu le mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti. Ca într-o subterană obscură trebuie să te cobori în sufletul tău şi să proiectezi lumini, ca să mai poţi afla ceva. Ca atunci cînd pui. urechea la pămînt, ca să auzi , de departe cum vine surd un zgomot, aşa trebuie să te pleci asupra ini mei tale şi să asculţi, încetinel, cum bate în ea trecutul. Şi eu acuma aşa sunt, dibuiesc prin întunerec şi mă recaut, visez la cărţile mele dragi adunate de pretutindeni pe unde am fost, la poemele iubite unde se deschidea volumul singur, la însemnările făcute, la florile presate ce dormeau în ele adunate întîmplător, ici dintr-o luncă, dincolo dintr-o dumbravă, gîndese la Sfinxul lui Stuck, spre care îmi ridicam de atîtea ori ochii, la floarea albastră din farfuria de porcelan ce o purtasem cu mine'pretutindeni de zece ani, ca simbolul lui Novalis, la vazele mele dragi pe cari o mînă iubită avea grijă şă mi le împodobească în fiecare săptămână, la scrisorile scumpe, la foile acestea, pe cari le scutura copacul dragostei, şi la cîte nu visez în nopţile mele de nesomn... Inima bate însă ; mintea cîte le-a adunat nu le poale uita-; sunete, culori şi forme, auzul şi văzul urmează să le păstreze, şi seînteia aceea ce a dormit o clipă sub cenuşă, Scânteia aceea mică, care se cheamă energie, o dată cu primăvara şi cu vîntul care bate, simt că va renaşte şi va alcătui din ele din nou viaţa. Zidurile înnegrite de fum, decorurile acestea triste împresurate de schele, toată clădirea aceea de piatră şi de fier, în care am trăit laolaltă, alături, atîtea vieţi, pentru mine poate să dispară. în norii de praf pe care-i ridică târnăcopul lucrătorului, piatră cu piatră poate sâ se dărâme. Vîntul de ici-colo poate să plimbe cenuşa răscolită, căci altă clădire se va ridica la loc. Şi precum mîni harnice vor veni mâine grăbite ca ridicând piatră peste piatră şi înălţînd schelele să ridice un alt palat, aşa voi încerca să fac şi eu, căci schela mea, e clădită pînă la un Ioc, şi de aci, pentru a urca mai sus, nu trebuie decît energie. Cînd n-ai ambiţiile lui Solness, nici orgoliul celor ce sfidau cerul ca să înalţe turnul lui Babei, poţi spera, şi nu eşti încă perdut. .' Şi eu sper, căci afară e iarăşi primăvară, crenguţele zvelte de liliac au început să înverzească, cornii, pretutindeni după zaplazuri, par împodobiţi cu mimoză şi cine trăieşte încă nu poate rămâne străin şi cu braţele încrucişate, cînd o viaţă nouă izbucneşte şi reîncepe triumfătoare pretutindeni... Sanatoriul -Elisabcta, 24 martie 1011 CONVALESCENTUL Stau trist pe o bancă în grădină ; împrejurul meu,, .nevăzutul artist, care prezidează destinele naturii, a început să schiţeze grăbit un peisaj nou. Ca un pointilist dibaci, a aruncat pretutindeni o serie de puncte verzi, înveselind ne-f gFele ramuri. în pajişti a împrăştiat puţin albastru, odrăs- fălind viorele. Ce-i tînăr a înverzit mai curând, mlădiţele rs-au lăsat înduioşate, liliacul şi cornul au luat-o înaintea, celorlalţi. Arborii mari, numai, par încă nepăsători de' multele frunze ce le-au scuturat în. atîtea toamne, avînd s aerul de a spune : „Am mai înverzit de atîtea ori .şi ne-am . pierdut podoaba, la ce bun să reîncepem iar !" Soarele râde însă darnic, căutînd a învinge, el stăruie, ■sărută cu gura lui fierbinte şi lumina lui e atît de auritâV . ' că pe unde trece aprinde fosforescenţe, iradiază bucurii, Cald acum îl simt pe mînile şi obrazul meu, binefăcător • pe melancoliile mele. Uit de cartea pe care o am dinainte •şi mă îmbăt de sărutarea Iui. Mă întreb : „Ştie el oare -mâhnirile mele şi a venit într-adins să mă cerceteze, ştie vel ce se petrece în sufletul meu şi vrea să alunge um-•Vbreie ?" Nu, căci iată-1 în aceeaşi vreme râzînd pe gura JFunui nebun care şi-a scos capul printre gratiile ferestrei |âui şi aiurează cuvinte neînţelese. Era actor nebunul acela în vremi Le lui şi poate lumina ^aceasta neaşteptată ce i-a ajuns pe marginea ferestrei 1-a-.'•redeşteptat ca o lumină bruscă de rampă şi i-a adus paminte de un rol ce 1-a, jucat. Mirosuri vagi trec, fermentul puternic al pământului lucrează pentru renaşterea ce tvine şi soarele nu-şi face-decît meseria, ca un vechi funcţionar, căruia i s-a- încredinţat mâhnită noastră planetă. : Dacă aruncă aur în treacăt pe gura unui nebun, presară beteală în creştetul unui copac, sau se apleacă peste me-ilancoliile mele, lui îi e indiferent şi o face cu aceeaşi ne-păsare. *" Ne bucurăm de el şi simţim chemarea lui deopotrivă .şi eu şi nebunul. Pe mine gândurile' mă dor şi renaşterea Iasta mă întristează, pe nebun însă âl înveseleşte şi îl farmecă. El trăieşte o viaţă imaginară, de"părtări pentru dînsul nu mai sunt. şi,'coborât acum lîngă mine, trăieşte în viziunile lui. Şi ceea ce i se părea cu neputinţă sau aşa de greu, cînd era în deplina stăpânire a minţii lui, să infâp-i tuiască acum i se pare firesc. Greutăţile pentru dînsul nu mai sunt, cum nu mai e nici: timp, nici spaţiu. O veche ambiţie, un vis urmărit, acela de a juca pe Hamlet, se trezeşte în mintea lui întunecată. De ce tocmai acest rol vine să-1 farmece, ce caută nebunia tristului prinţ din Elseneur în decorul acesta de primăvară ? Omul slăbit, cu umeri aduşi, ca sub imboldul unui resort ascuns, reînvie ; ochii i s-aprind şi licăresc. Cu o mişcare bruscă a capului 9re aerul de a-şi da în lături pletele imaginate. Talia-i devine zveltă, ca aceluia ce era deprins să poarte la coapsă o spadă. Păşeşte ca şi cînd ar tîrî după el maiestuos poala lungă a unei mantii. Nobilile atitudini învăţate într-o vreme revin ca prin farmec şi iată că prin luminişul copacilor, pe albastrul imaculat al cerului, un nouraş alb, ca acela pe care i-1. arăta odată misteriosul prinţ lui Poionius, a scris o clipă o formă vagă şi a dispărut. Timp, spaţiu şi realitate au pierit şi pentru mine, şi ceea ce n-ar fi fost în stare să facă acest biet actor mai înainte, cu simplele lui mijloace, pe scîndurile unei scene, nebunul de acuma a înfăptuit-o. Hamlet, cu melancoliile lui, negrul om, chinuit de veşnica îndoială, streinul prinţ îndoliat păşeşte încet sub umbrare, scrutează şi ascultă, se opreşte şi cugetă, îşi scoate tabletele şi înseamnă un gînd fulgerător, ce i-a trecut prin minte, visează dezgustat la toate deşertăciunile, se înduioşează de.o rază de soare, amintindu-şi bălanele plete ale Ofeiiei şi apoi revine în faţa mea, ia o piatră cu frumosul gest cu care lua altădată Manolescu craniul sărmanului Yorik şi, privind trist în splendoarea şi bucuria dimineţei ce mă înconjoară, şopteşte deodată : '„A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea" — şi apoi porneşte din nou, rîzînd cu hohote sub ramuri. Strident acuma, rîsul lui trezeşte ecoul, vesel se depărtează, satisfăcut parcă de intonaţia găsită, nepăsător de turburarea ce a putut s-o arunce în sufletul meu. A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea — şi el nu mai este, el e o umbră, o fantoşă omenească, o ruină care aşteaptă cea din urmă lovitură, ca să cadă, o maşină ce mai stăruie încă în virtutea unei impulsii. Mintea lui nu mai judecă, nu mai poate face apropierea între lucruri din care scapără lumina. Intre un animal şi dînsul nu mai e mici o deosebire, şi totuşi el este vesel, se bucură de sărutarea soarelui, toate i se par bune şi frumoase. A înlăturat depărtările şi'obstacolele şi toate i se par cu putinţă. Eu sunt cu toate acestea. în primăvara asta, care 'mijeşte pretutindeni, eu înţeleg mersul fatal al anotimpurilor, înţeleg exacta rînduială a naturii, simt căldura soa-:.relui pe mîni şi pe faţă, pot să-mi chem amintirile şi să-mi ^analizez simţirile, înţeleg melancoliile misteriosului prinţ, \ "şi eu nu rid, eu nu mă pot bucura, şi cugetarea mi se pare |.o povară. ♦ _ • Să fie dar mai fericit acel ce pare a fi şi. nu mai este, decît acel ce-şi dă seama de toate ? Să fie mai bine să -treci ca o umbră în eflorescenta bogată a naturii care 'reînvie ? Soarele rîde însă darnic, mă sărută cu gura lui de foc, ^.mă dezmiardă pe tîmple şi pe ochi, cald trece pe mînile |_ şi obrazul meu, binefăcător se lasă peste melancoliile mele. Fermenturile tari ale pămîntului ajung din nou pînă la .mine spunîndu-mi că toate renasc, făcîndu-mă să înţeleg că a fi sau a nu fi nu există, ci că în toate e o eternă şi necontenită prefacere. (Seara, II, 448, 13 apr. 1911, p. 1—2). DIN VIAŢA SFINŢILOR Extraordinară şi misterioasă este puterea alcoolului. fi El poate da visuri, poate să te facă să uiţi pentru o clipă amarurile vieţei, dar cine a gustat din cupa acestor plăceri îşi lasă pînă Ia sfîrşit şi mintea în fundul ei. Oricum, cl împărăteşte lumea. Şi. ca să momească mai bine, închisori de cleştar în fel de Iele j s-a făcut, cupe şi pahare de nenumărate forme s-au inventat '— de la cupa de corn din care sorbeau anticii miedul, sau zeii delicioasa ambrozie, şi pînă la paharul rafinat al zilelor noastre. Cine a băut va mai bea, şi excepţia, rară a regelui din Thule, care la un moment dat făcu magnificul gest zvîr-lindu-şi cupa în talazurile mării, după care nimeni nu 1-a mai văzut bînd, nu s-a mai repetat de atunci. Fostele congregaţii de benedictini o ştiau, desigur, aceasta, şi în laboratoarele lor misterioase, din extractul ierburilor parfumate, pe care le cunoşteau ei singuri, din sucul florilor încropite de soare din cine ştie ce miresme şi din ce -efluvii pe care le împrumutau alcoolului, îşi pregăteau delicioasele. licoruri, cari, sub egida sfintei cruci etichetate pe fiecare sticlă, se răspîndeau în toată lumea. Călătoreau visurile multicolore, ieşite din tainica oficină, se răspîndeau mirositoarele otrăvuri şi crima şi nebunia îşi făceau liber drumul, nesupărate de nimeni. Acestea le făceau misterioşii călugări în sihăstriile lor-adumbrite şi mirositoare, odată cu rugăciunile ce poate le înălţau spre Domnul şi în glasul clopotelor, ce-şi întindeau cercul vibraţiilor la infinit... Ce ierburi cultivau printre florile lor nu ştiu şi n-a ştiut să mi-o spuie nici părintele Teofilact. El însă'n-ar da, pentru nimic în lume, licoarea lui pe a benedictiniJor, căci au şi călugării noştri iarba lor tainică, mult mirosi-toarea melisă, din care şi-au făcut o specialitate. Şi e glumeaţă, poznaşă şi gureşă melisa, după vecernie. O lacrimă picurată iutr-o cafea îi dă o aromă netăgăduită. Dar de la picătura ce o' torni într-o cafea, dacă demonul te îmbie să-ti umpli şi o jumătate păhărel, atunci, fără să vrei, foci apel la garafă. 132 Şi totuşi, părintele Teofilact spune că e bună de leac, ca şi cum boala lui ar mai putea găsi lecuire. Cît ţine ziua, pecetluită, ca şi sticla din gîiiici, rămîne gura lui. Ursuz şi întunecat ca un haiduc, umblă după treabă, apare şi dispare furişîndu-se printre negrii brazi ce-i împrejmuie livada, adună roadele căzute, îşi zvîn-tează vînzolind în aer palele de fîn mirositor, îşi cerceii' tează cu băgare de seamă stupii, vorbeşte în limba lor cu vacile şi cu viţeii, îşi clădeşte lemnele în stînjen pentru la iarnă, cînd îţi închide viscolul cărările şi nu mai. e chip să ieşi din casă, şi din cînd în cînd îşi mai aduce aminte, prea arar, cînd se aude zgomotul sec al toacei şi mai lăcrimează un sunet de clopot, să-şi mai ducă mîna în numele tatălui şi să "schiţeze un gest de rugăciune. Seara însă, cînd stăm noi în ceardac şi luna îşi mişcă l-razele printre ramurile merilor bătrîni din livadă, se dă Uşi el aproape de noi şi rîvneşte la sticla de coniac. Noi ' îl îmbiem, că ştim că coniacul e frate cu melisa şi că odată ce se întâlnesc se pun la sfat, ca rudele ce nu s-au mai văzut de mult. Şi aşa benedictinul Teofilact ne spune multe taine. Vorbeşte de stareţii ucişi, de copii lepădaţi prin fundul bălţilor, de fioroase sacrilegii şi de cîte toate, petrecute .sub noaptea comînacului şi a negrei rase. — Căci, dacă te-ai potrivi, zice el, cum fac mulţi, cu ,ce-ţi dă statul sau mînăstirea, n-ai duce-o nici un cîşlegi. Eu n-am fost prost ca alţii, de aceea mă vedeţi încăput ; că pe pustia de loc pe care mi 1-a dat mînăstirea acum ; treizeci de ani ca să-mi pasc vita, nici nu-mi puteam întinde bine anteriul, ca să dorm cum doarme un creştin.-:Bar eu casă mi-am făcut, dar asta e altă poveste şi voi spune-o altă dată. Acum numai despre loc vreau să vă §L povestesc, cum l-am crescut şi l-am întins ca pe un aluat; şi mă-ţi întreba cum? Că dacă întinzi de pămînt, I el nu se întinde şi că dintr-o prăjină ce am avut am făcut |-douăzeci şi mai bine, nu ca ceilalţi, cari au rămas tot cu una, de n-au nici unde să-şi pască vitele. Dealtfel, m-a chemat şi sfinţia-sa stareţul într-un rînd, cînd n-avea unde paşte vitele mînăstirei, şi m-a întrebat şi el : Cum de am făcut de am atîta pămînt ? Şi cum gustasem ca astă-seară oleacă de melisă, i-am spus curat că atunci, demult, cînd mi-a dat şi mie pămînt ca altora, mi l-am îngrădit cu par de salce şi l-am legat cu nuiele. Apoi gardul se strică cu vremea, că de aceea-i gard, şi trebuie să-1 dregi, şi eu l-am dres cînd la răsărit, cînd la apus, că se cunosc încă urmele parilor. Cum zic, eu am umblat cu. gardul, l-am mutat cînd ici, cînd colo, cîte-o şchioapă. „Acum vezi şi sfinţia-ta cît poate să. umble un gard în treizeci de ani." „Bine, părinte Teofilact, mi-a zis stareţul, acuma istoria cu gardul o pricep eu, da' lunca de sălcii de unde ?" „Apoi, sfinţia-ta nu ştie că parul de salcie odrăsleşte■.. şi nu-şi închipuie că eu nu mi-am scos parii cînd mi-am mutat gardul ? Acuma numără şi dumneata parii şi ai să vezi : cîţi pari au fost, atîţi copaci sunt astăzi." Şi n-a mai zis nimic sfinţia-sa decît atît : „Ia vezi, părinte Teofilact, că nu mai avem unde paşte vitele mînăs-tirii şi e păcat". „Apoi dacă n-ar mai avea, sfinţia-ta nu-ţi fie grije, că pe ale mele le-oi duce la mine şi nu ţi-oi face pagubă." Iaca aşa mi-am întins locul,'fiilor, 'căci a zis Hristos paraliticului din parabolă : „Ia-ţl. patul tău şi umblă", ori parabola e făcută s-o înţelegi după nevoie şi numai pentru proşti rămîne literă moartă. Eu n-aveam nevoie de pat, căci, slava Domnului, sunt om în putere, dar mi-am luat gardul şi am umblat. Da mi-am zis aşa : „la-ţi gardul tău şi umblă, Teofile, că altfel te-ai prăpădit, Ia-ţi gardul tău şi umblă şi la adăpostul lui fă să .crească iarba, las' să odrăslească sălciile,, să-ţi cînte vîntul într-însele şi să te umbrească, altoieşte-ţi pomii din livadă, să ai mere şi gutui de pus în ocniţă pentru iarnă, :'şi mai îngrijeşte de cele flori, că-s şi ele o podoabă a lui Dumnezeu şi, dacă pliveşti buruienile, pliveşte-le toate cu sîrguinţă şi cu îndărătnicie, numai melisa să n-o pliveşti, ci să-i porţi de grijă, că numai ea e bună de leac şi mîntuitoare de păcate." Astfel de poveşti ne spune sfîntul benedictin seara ■ cînd se liniştesc umbrele şi se întind sub ramuri ca nişte |' negre rase. " Puterea demonică a alcoolului îi dă glas şi-i stîrneşte amintirile, îi colorează cuvintele şi-i ascuţeşte glumele, de fe ne înfioară şi ne incintă cînd îl vedem ducîndu-şi paharul | ia gură şi ne face să ne gîndim că pentru un astfel de om frumosul gest al regelui din Thul'e ar fi un păcat de ne-iertat, căci, dacă l-ar face, n-ar mai vorbi, şi multele taine Ice dorm ascunse în cuprinsul mănăstirilor ar rămînea ' oe-a pururi neştiute de nimeni. (Seara, II, 505, 10, iunie 1911, p. 1—2). TRECÎND PRIN LUVRU Ce soartă ciudată au şi statuele ! Ele sunt ridicate ca să eternizeze o glorie, ca să spuie trecătorilor faima unei întîmplări, ca să arate un simbol, ori să-şi întindă puterea protegiuitoare asupra unei cetăţi. Marea aripă a vremei însă trece peste ele, ciunteşte ici un nas, fărîmă colo un braţ ; ploile îşi sapă jghiaburile lor, umezeala le cariază, o sămînţă adusă de vînt îşi strecoară rădăcinile într-un creier de marmoră, ce nemaiputîndu-se împotrivi îşi fărîmă ţeasta, şi imaginea fidelă a celui ce-a fost devine de nerecunc^cut. Pămîntul le acoperă sub aşternutul iui Uniform şi ele dorm o bucată de vreme, hîrleţul le scoate iarăşi la iveală, un necrofor dibaci adună mădularele risipite, o corabie îşi întinde pînza în vînt, şi gloria locală ce a .stat poate vreme de veacuri într-o piaţă, sau a străjuit pe înaltul vreunui templu, transmigrează departe ca să ajungă în cine ştie ce muzeu, sau să viseze sub cine ştie ce acoperământ inospitalier. Acolo, gurile de marmură sau de bronz ale celor ce tac de veacuri şi stau rînduiţi faţă în faţă, cînd vine soarele ori luna la anumite ceasuri şi le coboară umbra de •pe socluri, de se pot ajunge unii pe alţii, cine ştie ce poveşti triste îşi spun. Ca nişte veterani, poate, arătîndu-şi una alteia rănile adinei ce le poartă, işi istorisesc degradările prin care au .trecut. .Una. fără braţ, şi-aduce aminte de frumuseţea mâinilor ei marmoreene : o oglindă de metal ţinea o alta în care s-a privit secoli: întregi şi-aeum îşi rosteşte ;jalea că nu-şi mai poate vedea frumuseţea ; un gladiu purta un războinic, pe care'1-a perdut în cine ştie ce năvăliri ; o balanţă era simbolul celeilalte, dar a scăpat-o din mînă ca şi cum dreptatea ar fi fost un cuvînt van... Oricum ar fi, coborî le de pe un fronton de templu, trunchiate de pe înaltul unei coloane, date jos din preajma unei fîntînî, oameni de bronz şi de porfir, divinităţi de alabastru ori de granit, femei de fildeş ori de aramă. Si Ioni şi B-acchuşi hilari. Neptuni cu încolăcite barbe, ce şi-au scăpat tridentul din mînă, ori funerare tanagreene ce-au străjuit cu urnele lor votivo pe umeri somnul cine ştie căror celebre curtezane, aşa adunate la un loc ele mtimplări, ele au ce-şi spune pentru că au însăşi gura vremurilor. Spre- -ele urcă eternele valuri ale prostiei omeneşti cît ţine ziua, în diverse graiuri se răspindeşte. căci prostia n-are ţaiâ şi fiecare o aduce cu dînsul dc unde vine. Triste, reci şi îngheţate, ele îşi urmează visul lor etern. Păturile superpuse ale veacurilor ce s-au aşezat liniştite şi cu răbdare, una peste alta, răscolite de un cutremur şi-au schimbat rînduiala şi s-au găsit vecine fără voie. Informă, nedibace şi abia pipăită, un primitiv în care scîntei:!, minţii abia^a prins să mijească, înduioşat poat-.î într-un ceas posomorit de amurg lîngă un foc avar de vreascuri, pe cînd negurile nelocuitului pămînt veniau să se adune în preajma luminii, a căutat să-şi concretizeze o imagine, să prindă şi să facă dar vremurilor - chipul unei fiinţe căreia nudul i se părea firesc -şi lîngă care a simţit . poate un minut căldura viului ce vrea să se veşnicească. Graiul nu .era pe atunci, şi cu toate acestea, informa s imagine de silex* vorbeşte, spune seînteia de dragoste -ce naşte, nevoia tovărăşiei contra pustiului, contra tăcerii şi a morţii. " Faraoni de granit cu frizate bărbi şi cu genunchii lipiţi unul de altul, sfinxi trandafirii cu chipul'de femeie 5-şi cu ghiară de bestii, păstrând încă în-oehii lor vizi toată nostalgia pustiurilor peste care aleargă liberul vînt, himericul cap de vultur care a văzut poate atîtea intrări triumfale a cine ştie căror Hadameşi căzuţi în pulbere, lingă cărăbuşi de bronz şi alte gîngănii infime, spun alte dureri şi alte bucurii, alte înfrângeri' şi alte glorii peste care soarele şi luna au răsărit şi au apus de nenumărate ori, «fără să le mai lase nimic din strălucirea lor trecută. F Minusculul şi grandiosul se învecinează, şi povestesc ■;. că aceleaşi mîini, în dorul lor de artă, au ştiut să modeleze şi să drâgostească şi ce-i mic şi ce-i uriaş, să facă în nebunia lor de visători să uree câteodată un biet cărăbuş de bronz, cit un grăunte, .pe trufaşul munte al unei piramide de granit. Trecând prin lumea aceasta, iţi pare că nişte uriaşi, Jiemaiavînd material, disponibil, s-au -apucat din fârîmi-turile rămase să-şi facă jucărele, ca să le treacă de urît... Şi hîrleţul le:a scos şi pe acestea, cazmaua grea a lovit şi a dat veacurile într-o parte, mîna sacrilege a aprins torţa şi a intrat subt portalurile sacre, măştile de aur-au căzut de pe feţe şi un norod întreg de fantome a revăzut din nou lumina zilei. Senine şi în hlamide frumos drapate, altele parcă rîv-nesc cer senin deasupra capetelor *or, vor nobile linii armonioase, ritmice mişcări în mersul celor ce vin şi umblă, albe pînze ca zăpada legănîndu-se departe pe mişcătorul eîmp de ape albastre ce mărgineşte orizontul. Posomorite se văd şi cer soare, aer şi lumină, vor rumeniri trandafirii de amurg pentru nudurile lor divine, vor scări de marmură pe care să urce.-cei ce vin, pînă să ajungă la ele, vor diafane lumini de lună ca să le idealizeze contururile.,. Şi iată, acum împăraţi ce nu le ajungea o lume* rigide feţe fără bărbi şi mustăţi, imperioase măşti ce nu ştiau ce-i îndurarea, feţe de gînditor, de filozofi şi de poeţi, ce .ţin încă un pergament în mână, auguste chipuri de împărătesc ce n-au atins niciodată pămîntul cu piciorul lor, decît pe covoare de purpură, eă-şi întind şi ele umbra, . căutînd să se ajungă una pe alta, ca să-şi povestească tristele şi nesfârşitele lor poveşti... Şi noaptea vine, în sfîrşit, alunecă peste coperişurile imensului oraş şi biruitoare îşi întinde umbrele. Ultima prostie s-a înălţat, a rătăcit printre norodul acesta de marmură şi de bronzuri şi a tăcut, ultimul pas a sunat şi el şi divina linişte ' s-a întins în sfîrşit. Tîrziu, un fanar coperit îşi va aprinde raza departe, ca un licurici, se va mări legănîndu-se în aer şi "nimeni nu le va mai turbura... -■' Triste, tăcutele guri îşi vor aduce aminte de ţările lor, de fiinţa celor ce erau, de mîinile ce le-au modelat, de simbolul ce-1 întrupau, de toată trecuta lor splendoare, de ■multele cununi ce le-au fost aduse.; şi, care plîngînd •floarea de asfodelă, care galbena floare de nufăr, care verdea cunună de laur, dezrobită de pe înaltul soclurilor de rotundul disc al lunii, ce le cunoaşte şi le-a văzut întotdeauna, îşi vor ajunge umbrele şi, cît le va mai fi sortit să stea împreună, îşi vor spune mereu împietritele lor dureri. (Minerva, III, 1049, 17 noiem. 1911, p. 1). ALAIUL VECHITURILOR ' Regina Mab încă singură, a rămas stăpînă pe spaţiul infinit. In cărucioara primitivă, ea sfidează fără frică, ; întâlnind în calea ei păsările cu aripi de trestie şi pânză, pe care le-a făcut omul în setea lui de libertate. Ea singură aleargă stăpînă pe vânturi, călătoreşte pe drumuri de nouri ce i se aştern, face popasuri pe poduri de senin, trece triumfală sub arcurile multicolore ale curcubeiior. Că o aripă frîntă de furtună a fîlfîit cu deznădejde undeva, în univers, şi că o viaţă mai mult s-a stins, ei prea puţin îi pasă... Şi un zbor întreg de aripi se avîntă cu toate acestea după ea, care ţine recordul spaţiului. Moartea nu-i decît un cuvînt van, căci e şi 6a o înălţare. Scăpaţi de greul, lest al lutului, ne vom înălţa cu toţii şi vom pluti ca şi Mab, frumoasa regină, în sterile albastre. Fascinaţi de infinit ori de aurul care străluceşte la capătul fiecărei etape, cei ce ţin aripele merg fără să în-, toarne capul înapoi, să vadă dacă moartea li s-a urcat în circă, şi aleargă, ca şi legendarul Wilhelm din balada Lenorei. Şi aşa, acel „merg repede morţii", tristul adagiu ■al lui Burger, a luat acum un înţeles deplin. 1.-30 In, Bucureşti, cînd a zburat pentru întîia oară .Bieriot, am avut şi eu norocul să-l văd, şi notez pentru mai tîrziu ciudata privelişte ce o înfăţişa capitala noastră în ziua aceea. De pretutindeni, de prin mahalale şi vecinătăţi, poporul s-a trezit de mînecate, să vie să vadă pasărea-om. Şi atunci, vehiculele cele mai extraordinare, căruţele cele mai ancestrale, tot ce, în sfîrşit, poartă roţi şi copite a fost scos la iveală, şi atunci numai mi-am putut da seama ce repede pas a făcut civilizaţia. Era o adevărată procesie, un nesfârşit monom de lucruri eteroclite, cel mai bizar caleidoscop retrospectiv al tuturor mijloacelor de comunicaţie. Scuturate de praful ce le acoperea de cine ştie cîte decenii, vechile rădvane, cu- muşamalele coşcovite de ploi şi cu pernele mîncate de molii,* au duruit mirate văzând lumina soarelui. Diligente hîrbuite care au stârnit atâţia nouri de praf în vremea lor, ducînd cu ele atitea veşti bune şi rele, vechile diligente, care au semănat poate atîtea leşuri de cai morţi de-a. lungul'drumurilor, zgomotoasele bunici ale frumoaselor trăsuri de astăzi, care scîrţîiau pe arcurile lor neelastice şi dîrdîiau din geamuri pe caldarîmul sunător al oraşelor cînd intrau în pocnetele de bice ale surugiilor, au ieşit şi ele, privind cu ochii lor somnoroşi -civilizaţia şi au scîrţîit prelung, avînd aerul de a spune : „Da' greu somn am dormit !'" Şi iată . şi vechile trameare, de cari stă legat numele lui Toma Blîndu, încăpătoarele căruţi în care s-au plimbat toţi bueureştenii şi care mai ies la iveală şi astăzi, prefăcute în sănii, cînd sunt zăpezile' mari; şi iată şi popularul car cu boi, venind: legănat şl domol, cu siguranţa că. tot va ajunge odată şi el, oricît de repede ar merge ceilalţi. Docare şi faetoane de gală a •cine.- ştie cărui Moruzi sau Răznovanu, brecuri şi cabriolete demodate, ce nu se mai văd încă decît în stampele | lui Szathmâry, cupele şi landouri în care şi-a făcut intra- srea cine ştie ce prinţ ori ambasador străin, bihunei şi cîte poţi să-ţi imaginezi şi să visezi, numai reprezentantul faimoaselor chaise ă porteurs1 nu erau, toate fiind acum .rechiziţionate şi adaptate pentru paraliticii din spitaluri. ori. sanatorii. Veneau apoi vehiculele moderne, năstruşnicii muscali cu droştele lor, trăsurile de casă cu vizitiii şi valeţii lor severi şi bine guleraţi, furgoanele militare, ; serviciile de ambulanţă cu steaguri albe, bicicletele cu -roţile strălucitoare, tandemuri, triplete, cuadruplete şi, . în sfîrşit, toate mărcile automobilelor şi toate reprezentantele benzinei. Ca un fluviu monstruos şi crescut de ploi, ce ar fi Etîrît cu el tot ee întîlneşte în cale, aşa era priveliştea şoselei in ziua aceea. Un vuiet asurzitor, făcut din toate zgomotele, umplea t,aerul. Gemetele sfîşietoare de osii neunse, văicăreli de ţarcuri, pocnete de bice, sunetele de alarmă ale tr-ompe-"alor care cîntau pe toate tonurile, ciuruitul roţilor şi pe slîngă acestea toate glasurile omeneşti te făceau să crezi f că visezi într-adevăr un vis rău. Bietele dihănii ce trăgeau înhămate la acest rîu tulbur de lucruri disparate erau şi ele alese parcă anume ca să arate toate frumuseţile şi toate decrepitudinile regnului animal. De la pur-sangul de rasă şi pînă la gloaba de saca şi de pompe funebre, toate erau reprezentate. într-un avînt de nedescris, cumpănindu-se, legănîndu-se, ajungîndu-se pe drum, lăsîndu-se în urmă, privind cu fereştile lor sparte, prinzînd în treacăt soarele pe spiţele lor. aprinzînd lumini fugare pe lanţuri şi pe alămuri, i;. împrăştiind toate mirosurile, de la leuca de păcură şi pînă la chintesenţa de benzină, f într-un exod nesfârşit, aşa mergea convoiul acesta bizar, înşiruirea aceasta de ani şi de zile moarte, trecutul acesta funebru şi dezmor- * Litieră (fr.). mîntat, ca să vadă plutind pasărea miraculoasă, triumful mult aşteptat al aripilor. Ai fi zis că vin lucrurile însăşi să se vadă biruite, căci lucrurile păreau încă poate mai mirate decît oamenii. Erau toţi reprezentanţii .trecutului faţă de viitor, o decădere în faţa unei apoteoze. - i Şi peste zgomotul acesta surd, peste lumea aceasta curioasă de rămăşiţi, peste moaştele şi fosilele atîtor vremuri, cari veniau să vadă din toate depărtările mahalalelor şi împrejurimilor, pasărea măiastră s-a ridicat şi a spintecat.» albastrul, spunînd povestea vremiior viitoare. ^ S-a înălţat frumoasa pasăre şi a zburat sfidînd pămîntul. Cuceritoare a făcut largeie-i ocoluri, ea, cea mai nouă născocire a geniului omenesc, ca şi cum ar avea să" stăpînească pe totdeauna infinitul şi nevoind să ştie că mîine, poate,,-va deveni şi ea, cu mîndrele ei aripe, o tovarăşe bună şi uitată a tuturor acestor ancestrale vehicule, care au ieşit din noaptea hrubelor şi a şurilor în care dormeau înmormîntate şi.i-au făcut distinsa onoare ca să vie s-o vadă. (Seara, II, 520, 25 iunie 1911, p. 1—2), 30 genialu-i occiput o panama sau un sombrero, Cînd însă, toate acestea vor deveni inutile şi vestmîntul de ştofă va dispărea împreună cu cel de lut şi de celule, atunci numai se va reîntoarce şi va răsări pretutindeni, la capătul tuturor răscrucilor, de unde pornesc cărările, ca supraomenescul Bosco, care era semnalat deodată la cele patruzeci de bariere ale unui tîrg. Legendara figură a lui va reveni nălucitoare din paginile tuturor cărţilor şi manuscriselor, din infoliile tu-[turor jurnalelor de pretutindeni şi de peste tot locul. : Amintindu-se figura lui şi cercetîndu-i-se opera, poveşti • vor umbla desigur, viaţă matusalemică îi vor dărui unii, puteri supraomeneşti, alţii, căci altfel nici nu s-ar putea înţelege, dacă nu l-ai fi cunoscut şi nu l-ai fi văzut cum fşiucrează, cînd ar fi putut să cristalizeze atîta muncă. Poveşti vor umbla desigur, ca de alt rege asirian şe ff?a spune poate că, înfricoşat de curgerea vremii, el a ho-iărît să nu mai doarmă şi să facă din noapte zi, iar din zi noapte, ca biruind somnul să oprească şi timpul din «mers şi să şi-1 supuie voinţei lui... NICOLAE IORGA Vorbim, de un om care astăzi a sfîrşit prin a fi popular, iar mine sau mai tîrziu va deveni mitic şi va trece,, desigur, în lumea legendelor. ** Astăzi ni se pare fiijpsc să fie aşa cum este, fiindcă toţi îl cunoaştem sau credem, că-1 cunoaştem, îi măsurăm activitatea, ne lovim pretutindeni de universalitatea lui. Azi e concret, peste haina lutului, înveştmîntă ca noi toţi, un sacou ori redingotă în zile de sărbătoare, poartă 142 Capricioasa vreme însă le schimbă toate şi. mi-a schimbat si'silueta cea dinţii, pe care am cunoscut-o. j în oraşul pe care l-am cîntat l-am văzut întîia oară, l'şi pe atunci era slab şi deşirat, ca un ţurţur. Singuratic era si puţin iubitor de oameni, afişînd pretutindeni cu voinţă poate paradoxa lui Ibsen că numai omul singur e tare. Era un "tînăr smolit, la faţă, urzit din linii mixte, o siluetă bizară, tîrînd după el şi acuzînd pe trotoar sunetul unui retevei noduros, care-1 întovărăşia pretutindeni şi pe care-1 mînuia cu destulă, dexteritate... ..' Şi silueta aceea de normalist juvenil, încă romanţios, care atrăgea luarea-aminte şi care deja avea un început d-e popularitate, o întîlmeai pretutindeni. Parcurgea spaţiul, grăbit, totdeauna, înfloritele alei de tei ale Copou-lui-trebuie să şi-1 aducă aminte, străzile şl bisericile vechi, pe care avea să le închidă în cuprinsul atîtor cărţi mai tîrziu, de asemenea rafturile librăriilor în faţa; cărora cetea neobosit între filele cărţilor, precum şi. toate priveliştile fugare cari se răsfrângeau în ochii lui mari ca nişte lupe, şi tot ce-a fost în laşul copilăriei mele şi a lui, desigur, că nu 1-a uitat. Un singur om se bucura pe atunci de prieteşugul solitarului, şi acela era un tînăr cu mustaţa blondă, spîna-tic la faţă şi cu ochii albaştri. Acela singur va putea povesti mai tîrziu amintirile vremilor acelora... Simplificat de, plete şi cu apostolică şi incîlcită barbă», $-ăfa regSsit mai tîrziu la Sămănătorul. Răposata revistă trecea pe atunci printr-o criză, căci numai din crize — afară bineînţeles de epoca subvenţionată, de minister, cînd erau directori d-nii Al. Vlahuţă şi Gh. Coşbuc — a trăit Sămănătorul, pînă la agonia finală. Eram tineri pe atunci şi ne trebuia un conducător, un tovarăş însă, un sfătuitor şi un prieten. Sămănătorul a mers şi a creat curentul pe care îl ştim cu toţii. Cauzele dezmembrării însă au rămas ascunse şi sunt multe. Printre altele, voi spune numai că cea dinţii a "fost poate că personalitatea d-lui Iorga se acuza prea eo-vîrşitoare şi că el a uitat că şi noi, ceilalţi mai mărunţi, aveam poate şi noi o scînteie asupra căreia suflam cu deznădejde ca s-o mărim şi că poate era ceva şi în sufletele noastre, că aveam şi noi unele gînduri estetice ce poate nu se asemănau cu ale lui şi că frumosul, pentru unii din noi, era poate altfel decît acela pe care îl vedea el. Apoi, gruparea, dacă avea să-1 urmeze, trebuia să |- meargă unde merge şi rîul, şi rîul îşi tîra imperios afluenţii, acolo unde dau toate rîurile ţării noastre, adică în | politică. Aceasta ar fi fost un rău, desigur, căci toţi acei ce am stăruit în jurul d-lui Iorga la Sămănătorul am sfîrşit prin muncă îndărătnică şi cinstită a ne afirma cu toţii şi a ne dezvăli, mult, puţin, personalitatea noastră. | A urmat fiecare spre steaua ce-1 chema, şi nu a fost un rău acesta, desigur. > Cele ce datoresc însă vremurilor acelora, în care am frecventat pe d-1 Iorga, e dragostea de ţară şi de neamul nostru, sîrguinţa de muncă, dată prin marele tei exemplu |' şi pietate pentru tot ce e al neamului nostru, toate aceste sfinte şi mari lucruri, .pentru care-i mulţumesc cu re-'icunoştinţă. Tot din vremtirile acele, notez o impresie fugară. E |- vremea cînd se reacţiona cu vehemenţă şi cu lucruri eonii., tondente chiar în contra franţuzomaniei. Notez aceasta, f pentru că am fost fermecat şi am visat citind multe pagini scrise de acest mare scriitor, nu mai puţin am fost izguduit de elocvenţa lui tumultuoasă. Era într-un amurg de marte, şi grupuri turbulente de |. studenţi grăbiau, îngrămădindu-se în sala unde astăzi răsună cîntecele destrăbălate ale femeilor unui cabaret bucureştean. Capete brune şi blonde se îngrămădiau, o atmosferă I de răzvrătire parcă plutea şi o lumină tulbure năvălia I pe geamuri. Zgomotul însă şi discuţiile tăcură, un braţ ridicat în aer, ca braţul unui alt Crist ridicat peste valuri, potoli tumultul. Un cap de mag, înfăşurat în barbă, apăru şi un glas în care vibrau toate emoţiile, o precipi-V tare de cuvinte, o goană de propoziţii, o fantazm de fraze se dezlănţui în aer. O putere elementară de uragan trecea în glasul acela, omul transfigurat, ca un anacoret, ca un rătăcit din altă lume, vorbia făcînd procesul boierilor de astăzi, în comparaţie cu boierimea veche. Cuvintele lui biciuiau, arzătoare, ironia îşi arăta dinţii sclipitori, duioşia găsia culori de o frăgezime minunată, cugetarea aprindea licăriri fantastice, şi masa ceea de capete tinere, grămada aceea de energii, peste care trecea marele vînt al elocvenţei, se pleca asemeni unui lan de spice, se înge-mîna pierzîndu-şi propria conştiinţă şi făcîndu-se una. Un gest să fi schiţat atunci dominatorul, un singur gest de răzvrătire, şi toată masa aceea docilă l-ar fi urmat oriunde şi pretutindeni. Şi eu eram în tulbura masă şi nu mai eram un tînăr ca acei în grămada cărora eram pierdut. Eram un om încercat de întâmplările vieţii, şi cu toate acestea, mărturisesc, i-aş fi urmat fără să stau un moment la îndoială. Era elocvenţa, care târăşte masele, suflul puternic care nu cu-npaşte stavilă, avântul neînfrînat care te duce la baricadă. El, însă, n-a făcut gestul acela care i s-a.atribuit mai tîrziu, ci cu vorbe domoale şi liniştitoare a povăţuit pe toţi să se întoarne acasă. Elocvenţa însă nu cunoaşte frîu şi elanurilor tinere nu li se poate pune zăbala... A venit însă şi vremea răsplatei, şi multele guri rele au tăcut, nămolul de tină s-a zăgăzuit în altă parte, invectivele s-au lovit ca de un zid puternic şi s-au dovedit neputincioase şi cel atât pizmuit şi negat' şi-a deschis singur porţile şi a intrat triumfător în templul unde dacă ar avea mai multă energie ar reedita gestul lui Christos cu fariseii. In faţă acestei selecţii umane, care, desigur, nu pe cale ; naturală s-a făcut — cum zic — în faţa acestor nimbaţi 146 de virgula sfîntului Duh, pe care le-au pus-o nu ştiu cine pe frunte şi care priveau la el, ca la o spaimă a vremii, l-am revăzut în sfîrşit triumfător. In jurul potco£ivei de lemn, după care se adunase ancestralii nemuritori ca în jurul cinei cea de taină, s-a frînt de acest apostol al vremilor noastre, pîinea de lumină şi energie pe care a plămădit-o el. Pe multe feţe am a ăzut trecând o înduioşare, pe multe altele, convingerea micimei lor, multe gesturi stânjenite am văzut ca şi cum afirmau că întîmplarea i-a adus acolo şi că ei n-au făcut nimic pentru aceasta. Mulţi aveau aerul de a-şi cere iertare. Exemplul energiei şi al muncei neobosite intrase şi acolo, suflul marilor isprăvi rătăcia şi sub grinzile templului şi tot ce era în sală se bucura în sfîrşit,că a venit un om... . Şi acum, ca să isprăvesc ca o dulce imputare faţa de cel ce-mi spunea odată că-mi prăpădesc vremea inutil eîntîhd florile, aceste minuni dumnezeieşti care ne dau atîţ'â mulţumire, voi povesti că ultima dată cînd l-am întâlnit l-am surprins cumpărînd flori. Muşcate roşii, ca să rîdâ în glastre poate, şi un trandafir de lună îşi alesese şi le privia cu o neţărmurită dragoste, precum — ori si care ar fi opinia lui — îmi privesc şi eu volumaşul meu în grădină. Şi dacă l-am întrebat de cînd i-s dragi florile, mi-a spus că şi-a făcut o grădiniţă la Văleni, şi cînd i s-a urît de oameni şi de documente se coboară în lumea lor şi se desfată zilnic, plivindu-le de buruiana rea, ce le năpădeşte, regretând că nu poate face astfel şi cu buruiana rea din omenire... (Ramuri, VI, 3 8—19—20, mai-iunie-iulie 1911, p. 389—394). 147 13* 'PRINOSUL UNUI ICONOCLAST Cuvîntare ţinută la Galaţi, Ia dezvălirea monumentului lui Emineseu A te urca pe un soclu înseamnă a înstăpîni un fragment de univers, de unde alungi viaţa ; înseamnă a pedepsi o marmură să ia o formă, ce n-o mulţumeşte poate; înseamnă a, adăoga o umbră mai mult pe pămînt, o umbră care de cele mai multe ori nu e decît umbra unei umbre. Cugetare de iconoclast, veţi zice, şi nu veţi fi departe de adevăr. Dar cine şi-a plimbat ca mine reveriile prin grădinile, pieţele şi parcurile noastre, căutînd o rimă sau o imagine, a trebuit să gândească aşa. De pretutindeni, de la roata oricărei răscruci şi din afundul oricărei cărări, un om de piatră sau de bronz şi-a întins braţele acoperindu-mi orizontul. O armată de pie-destaluri baricadează trecutul ; un norod de anonimi. îmbrăcaţi în redingote, ori în fracuri impecabile, sfidează ;. o.pleiadă, de morţi, a căror pleoapă trebuie. închisă pentru a doua oară, priveşte cu încredere viitorul... Forma aceasta nouă. de idolatrie a. mers prea departe, şi vechiul idolatru, cînd idolul nu-i mai slujea la nimic,, nu se sfia să întindă o mînă sacrileje şi sâ-1 dărîme la pămînt pentru a-şi clădi un altul. Ca să clădeşti trebuie să dărîmi şi să netezeşti, locul, şi apoi e o nebunie a crede că gloriile sunt eterne. Un i nume şi un leat săpat pe o piatră nu mai spune (sic) nimic atunci cînd lentila faimei şi-a întors faţa aiurea şi un sfint trepanat de aureolă veţi conveni că; devine un simplu om de rând. Edilii vechei Rome aveau dreptate cînd) intrau eu ciocanul în mînă în pădurile de statui ce acopereau forurile şi pieţele şi percutau vechile glorii ca să facă loc celor nouă. Un norod de idoli cădea la pămînt, împrăştiind ţăndări de lumină, un nou venit lua loc pe, vechiul soclu, un 148 •■discurs mai mult se ţinea, vremea îl lua în primire dîn-ţ-du-i patina necesară şi toată lumea era mulţumită. Noi, în norodul acesta de postumi care au murit de două ori, ridicăm azi un monument unui om ce nu avea nevoie să se ridice pe înălţimea unui soclu pentru a putea privi peste vremuri. A-i face onoarea aceasta înseamnă a-1 pune în rîndul celorlalţi, şi pînă ce edilii noştri nu vor decreta hecatomba, pînă ce selecţia adevărată între marmure nu se va fi făcut — cel de piatră astăzi va fi străin pe soclul unde l-aţi aşezat. Noi cei care am dibuit pe urmele lui gigantice, noi cei care l-am iubit şi l-am urît o simţim aceasta. L-am urît, pentru că în umbra pe care o face un munte uriaş arar mai poate ceva să crească. Personalitatea lui covîrşitoare încremenise formele în tipare cu neputinţă de sfărîmat, adunase toate florile şi imaginile ca şi cum n-ar mai fi ; voit să lase nici una după dînsul. Pe cînd el îşi desfăta ţ creştetul în lumină, bucurîndu-şi privirile de priveliştile ce le vedea în zări, noi nu mai găseam nimic de spicuit şi, rămaşi în umbra iui, îl întîlneam pretutindeni oriînco-tro am fi vrut să apucăm. L-am iubit însă, pentru că ne-a făcut să rîvnîm spre lumină, să stăruim în căutarea altor flori, pe care le bănuiam şi nu le vedeam nicăirea încă, să ne ridicăm braţele spre alte mirajuri care năluceau în zări. Universul e plin de forme şi culori şi simţurile, dincolo de viaţa conştientă, atunci cînd gîndul nu mai poate merge înainte, caută, dibuiesc şi presimt o altă lume, în care alte forme se schiţează, în care alte culori nălucesc, în care alte sunete vibrează. Dincolo de marile şi eternele decoruri ale naturii pământeşti, cerul îşi bolteşte imensa iui cupolă şi nemărginirea începe. Glasuri aleargă, se încrucişează şi se întâlnesc, vedenii poate umblă şi ne ating în treacăt, doruri şi porniri necheltuite încă îşi caută un 149 adăpost şi toate firele nevăzute, ce ne leagă cu viaţa universală, vibrează la trecerea noastră. Ca să pătrunzi în lumea aceasta încîntată, în care poate totul e ritm şi armonie, pentru ca auzul tău să poată prinde miile de zvonuri care rătăcesc şi urcă din prăpastia albastră, pentru ca să ghiceşti tăinuitele corespondenţe ce ne leagă de nemărginire, mintea nu e de ajuns, analiza nu are ce căuta şi sufletul singur trebuie să le simtă şi să le perceapă. Poezia singură şi imaginaţia poate da un corp acestor visuri. De aci va naşte frumuseţea, inutila şi trista frumuseţe, care pentru cei mai mulţi ce stau poate de faţă astăzi la dezvălirea bustului marelui nostru poet nu e nimic. Şi nopţile şi zilele cheltuite în căutarea ei, o pierdere de vreme. A exprima inexprimabilul, a da o formă lucrurilor informe, a-ţi pierde timpul cu alternarea monotonă a cadenţelor, a trezi prin ritm sensibilităţi adormite, a face din cuvinte un leagăn cu care să adormi durerile altora, a desena un surîs pe o gură ce-a uitat poate de mult să rida, printr-o fericită corespondenţă de imagini sau de sunete, şi din toate acestea să faci să nască frumosul, pe care să-1 dăruieşti contimporanilor tăi, poate fi ceva mai sublim ? Răsplata însă vine, şi nu e aceea a statuii, nu e aceea a gurii care tace, ci a tristei guri care a rostit atîtea frumuseţi prefăcute în cîntece şi le-a dat drumul în lume; aceea a versurilor lui, ce ca un stol de păsări sonore şi-au întins aripile şi-au zburat din casă în casă ; e a cărţii în care şi-a închis visurile şi pe care aplecaţi am visat cu toţii; e a graiului însuşi, pe care el 1-a făurit în adevăr şi îl vorbim noi astăzi. Deci, stăpîneşte-ţi fericit fragmentul de univers pe care l-ai cucerit, suirea ta pe soclu înseamnă o biruinţă, nobila ta formă glorifică marmura ce o poartă, şi dacă e adevărat, cum spune un alt poet, că „bustul supravie- ţuieşte adeseori cetăţii", pelerini întîrziaţi vor veni^ şi atunci de pretutindeni să se încline înaintea ta şi să-ţi aducă în locul cununii de spini pe care ai purtat-o cît ai trăit cununa de lauri şi de flori, ce ţi se datoreşte. (Rampa, I, 2, 17 oct. 1011, p. 1) ULTIMELE PAGINI - O, misterioasă şi tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum ştii tu să renaşti şi st-ţi iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor 'pagini şi am privit din nou viaţa şi n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-1 dăruia primăvara, cu viorelele şi toporaşii presăraţi subt paşii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriţi, cu sfiosul verde ce abia în-drăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, ni-âril' bucurat şi am binecuvântat prisosul de putere ce rămăsese în mine. Albe, zăpezile acum se aştern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, şi noile mele visuri laolaltă cu gândurile vechi, trecutele mele amintiri şi cele de mai curînd, se strâng iarăşi în jurul meu şi mă îmbie să nu le las să pfSră şi să le dau prinosul ce li se cuvine. Tihnitul sanatoriu, cu mobilele lui albe, îmi revine în minte, îndoiala şi deznădejdea celui ce visa privind cu fruntea lipită de geamuri la negrii copaci de afară, prin ramurile cărora surele neguri - veneau să se aşeze ca nişte 150 ■151 pasări obosite, se redeşteaptă iar şi o clipă retrăiesc încă o dată ceasurile acelea funebre, cînd mintea ajunsă la marginea unui negru hotar sta înspăimîntată, neîndrăznind nici să privească înainte, nici să se întoarne înapoi. Spectral şi trist, ca trimis de o oglindă în care ar bate luna, un chip de om,ce-mi seamănă ca un frate vine spre mine cu un surîs obosit şi mă priveşte în faţă, mirat parcă de-a se vedea pe el însuşi, cu ochii licăritori şi plini de nădejde. Umbrit de noapte e conturul lui şi nesigur, albă de nesomn îi. e faţa şi albe miinele lipsite de sînge, adine brăzdată îi e faţa şi fruntea, şi dezordinea foilor şi hîrtiilor aruncate pretutindeni povestesc şi mai mult descurajarea ce-1 apasă... Cu pas umbrit şi cu un deget milostiv dus la gură, somnul însă a intrat într-un ceas de noapte tîrzie în odaie, a deschis încet ferestrele să intre bogat suflul primăverii, mi s-a aşezat uşor la căpătîi şi, întuneeîndu-mi albul pernelor cu umbra ei, mi-a dat hodina după care rivneam de atîta vreme. Una după alta, s-a înşiruit de-atuncea negrul norod al slovelor, şi am început din nou să scriu, adunîndu-mi visurile pierdute. Spre bucuria celor ce m-au înconjurat cu simpatia lor, am început să cred din nou în mine; şi spre neplăcerea şi pizma celor ce aşteptau să-mi citească epitaful, mi-am pus toată rîvna şi încăpăţînarea să-mi scutur, din faldurile giulgiului unde aţipisem o clipă, gîndurile, imaginile, visurile şi fanteziile ce le-am găsit pe hotarul acela întunecat de unde nu mai îndrăzniam să privesc nici înainte, nici îndărăt. Prietenos, cercul alb al lămpii m-a găsit de atunci în fiecare seară sub el şi mă va găsi totdeauna, cît timp energia va dăinui în mine. Negre, subt lumina ei, mi se vor înşira gîndurile, ca într-un răzor miraculos ale cărui flori le culegi în fiecare seară şi găseşti altele nouă odrăslite la loc a doua zi, voi [ţntra neobosit ca să culeg mănunchiuri pentru a le împrăştia darnic în calea mea, şăgalnic ca un călător plictisit de cale voi ridica din cînd în cînd un. cuvînt greu ca fî) piatră ca să-1 arunc în grădinile vecinilor, misterios ca jun zoolog ce trezeşte o amibă cu un strop de apă, voi pi-icura calda lacrimă pejo amintire ca s-o fac să renască, şi |.astfel voi muiţămi puterii ocrotitoare ce m-a lăsat să mai lîntîrzii printre cei vii. Iar cînd ce! cu pas umbrit, care a intrat odată, într-un |ceas de noapte tîrzie, în odaia mea şi mi s-a aşezat uşor fia căpătîi, întuneeîndu-mi albul pernelor cu Umbra lui, jfmă va îndrăgi cu totul şi mă va lua cu el în lumea lui Ebrăzdată de cărări negre ca şi multele linii de slove pe ffCare le-am scris, cu un deget dus la gură îl voi urma li-Fniştit şi împăcat şi voi intra în marele imperiu al tăcerii, îc'păsător în ce anumită categorie de scriitori mă vor ea-ptaloga contimporanii mei. '■jăecembre 1911 152 FANTAZII ŞI PARADOXE STELUŢA Orăşelele de provincie sunt ca nişte muzee în cari rămîi surprins regăsind lucruri pe cari le-ai văzut odată, mode ce dorm uitate prin vitrine, portrete vechi ce-au comemorat o faptă peste care a curs nepăsătoarea năvală a anilor. Diferitele districte sunt multiplele ocheane ale unui pa-nopticum, făpturile si lucrurile pe cari le vezi sunt la fel, sau ţi se par aşa, şi cu toate aceste, dacă-ţi fixezi bine atenţia şi vei avea puţină răbdare ca să priveşti, vei vedea că, deşi toată lumea aceasta, ce se mişcă îndărătul ocheanelor de sticlă, pare aceeaşi, e totuşi aparte, deşi din aceiaşi neam, are nuanţe deosebite, deşi arată un vag aer de familie, la întîia privire, e cu totul neasemănată, dacă o cauţi de aproape. Oricum, toate sunt mai prietenoase, oamenii au un aer mai potolit, atmosfera patriarhală mai dăinuieşte încă, vechile cîntece sentimentale mai urmează .să răsune şi să te înduioşeze cu farmecul lor negrăit. Steluţa lui Alecsandri răsare încă fidelă pe cerul provinciei, şi taraful de lăutari ce-o cînta pe înaltul unei estrade, într-o cafenea obscură, m-a înduioşat ca şi întîia oară cînd am auzit-o. Două viori, un clarinet, un violoncel plîngător ca un glas omenesc şi un contrabas s-au pus de acord pentru a reînvia apusa romanţă. în amurgul ce înrpînzea lumina, cei cinci oameni, ce aveau să evoce o stea, cu un aer trist şi funerar aproape, ca şi cum ar fi pus ceva misterios la cale, au prins să se întrebe din strune şi din clape. Un arcuş a filat o notă şi o lungă şuviţa de păr alb desprinsă s-a rupt şi a plutit o clipă în aer ca un funigel rătăcitor. O şoaptă gîngavă, scăpată dedesubtul unei clape ca dedesubtul unui dinte bătrîn, a alergat parcă să întâlnească nota filată ; tremolo, ca un pas greoi şi nesigur, ce-ar trece deasupra unor dale clădite peste o boltă, contrabasul a urmat şi el să răspundă că-şi aduce aminte. Aerianele punţi întinse de vibraţii au ajuns de la om la om ; ca nişte fire nevăzute, sunetele, dezrobire din j înaltul unui arcuş, au înfăşurat molatec clarinetul, s-au j furişat trecînd pe gîtul bătrîn al contrabasului, au revenit I în meandre, s-au aninat pe după cuiele negre ale violoncelului şi i-a prins pe toţi parcă într-o plasă nevăzută, 1 într-un paianjeniş aerian de simpatie. Şi, puşi de acord, legaţi aşa ca nişte credincioşi într-o rugăciune, taraful a început să cînte. ( Glas omenesc ca să plîngă cuvintele nu s-a ridicat, I dar romanţele cunoscute n-au nevoie de cuvinte. Rotunda gură, ce face de obicei o pată de umbră într-o ramă de | fildeş, nu s-a arătat peste capetele celor strînşi în comuniune ; şi nici nu era nevoie de ea, căci cei ce cîntau mimau în acelaşi timp, sau mai bine zis, sculptau fără ■ de voie, cu gesturile lor, deznădejdea amară a absentelor cuvinte. f ■ Melancolic, aproape perpendicular, ca şi cum ar fi , fost rătezat de pe grumaz, se rezema capul primului vio- 154 155 rM pe străvechea lui vioară ; plin de deznădejde şi pasionat de-ai fi spus că strînge în braţe un trup pentru o ultimă îmbrăţişare, se pleca cel mai bătrîn peste contrabasul lui ; cu sprâncenele arcate în cireonflex îşi săruta vârful clarinetului, ca pentru o despărţire, cel ce-şi tremura degetele pe clape ; pasionat, asemenea unui amant ce ţine pe umăr capul iubitei lui, cercând s-o înduioşeze cu amintiri trecute, îşi ţinea cel mai tînăr dintre ei violoncelul, şoptind ca într-o ureche imaginară; şi numai secundul, dintre toţi, osînditul să ţie isonul, părea absent şi avea aerul să spuie cu gestul lui monoton : „La ce bun să vă mai înduioşaţi şi să plîngeţi o biată stea pierdută ?".-. Aşa cîntau în amurgul acela întristat cei cinci oameni durerea unei stele, şi nicicînd durere mai adevărată nu m-a înduioşat şi nu. mi-a adus lacrimi în ochi fără de voie. Lungă Şi tremurătoare,, plângerea romanţei, trezită din strune şi din clape, din lemne sonore şi din tremurate degete,, din braţe ridicate în aer şi din suflul puternic ce umflă, un piept, se răspândea;,, picurlndu-şi. lacrimile nevăzute în paharele de bere începute ale rarilor clienţi, în goalele cupe rămase pe margini de mese, în farfuriile de pe etajere ce se trezeau şi ele vibrînd, în ochii tânărului chelner ce avea şi el un suflet sentimental, pe umedele mustăţi ale bătrînului patron ce ofta, adueîndu-şi şi el aminte, şi în sufletul meu'ce venea şi el. să caute o altă stea călătoare. Astfel am reauzit străvechea romanţă uitată de demult, într-un orăşel de provincie, departe de Capitală, unde modele se schimbă într-una, figurile şi gesturile se primenesc mereu, iar tristele şi sentimentalele cîntece ale bă-trînilor noştri nu mai trezesc lacrimi în ochii nimănui. (Sub titlul Romanţe vechi, în Minerva, IV, 1175, 25 martie 191.2, p. 3) ÎNTR-UN AMURG DE TOAMNA Ca un gînd rău noaptea se tîrăşte şi o mîhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă şi verde, ca răsărită din adîncul unei mlaştini, topeşte formele, şi în toată mîhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă şi el, ca o flacără ce stă să se stingă... Aşa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci cînd regnul vegetal stăpînea pămîntul. Arbori şi plante uriaşe, ierburi ori flori monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi.strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită şi căzută ân adîncul unei ape. Şi cum nu se auzea un cîntec pe atunci ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un fluture din aripi şi nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e şi în colţul acesta de natură, unde ne găsim amîndoi după o dulce zi de dragoste... Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu ştiu "cum, prin ce misterioasă ambianţă cu cele ce ne împresoară, s-au depărtat şi s-au făcut străini, de parcă nu mai sunt ochii ce i-am sărutat cu cîteva clipe mai înainte. Mina ta e rece şi inertă, ca şi cînd tot sângele s-ar fi retras din ea, şi parcă negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca un zid fragil şi diafan între noi. O exalaţie puternică de foi moarte s-a trezit în aer, şi cîteva lacrimi de ploaie, căzînd din ram în ram, au prins să sune. Tu ţi-ai retras mina şi ai pus un spaţiu între noi doi, şi gestul acesta l-ai făcut cu atîta energie, încît am înţeles că era o luptă în tine, o voinţă de a te recăpăta, de-a afirma că eşti singură în faţa naturii. Şi-atunci, privind trist la tine şi împrejurul meu, am văzut ca într-un fulger că în toată lumea aceea ce ne înconjura, ân toată frăţia aceea aparentă de ierburi şi de ramuri ee se amestecă, în toate trupurile acelea vii, în care urcă şi stăruie 157 ceva, e o tendinţă numai : aceea egoistă, de a fi singur şi de a lupta pe socoteala sa pentru a-şi apăra fiinţa. Frunzarele făcute valuri cînd bate vîntul, masa aceea verde care mişcă, freamătă, se despleteşte şi se îndoaie, părînd că e un singur trup ce se împotriveşte contra furiei distructive a morţii, e o părere numai, şi fiecare creangă ori foaie, pentru ea luptă, căutîndu-şi partea de soare. Şi-acum cînd moartea era pe aproape, în nemişcarea asta, rigiditatea fiecărui fir de iarbă, înţepenirea dreaptă a. fiecărui arbor, lupta îndărătnică a fiecărei flori vădeau şi mai bine aceasta. Fiecare părea că vrea să amîie un sfîrşit, să prevină o agonie. Fiecare părea că vrea să lupte dîrz contra toamnei, nepăsător de soarta celui de alături. Şi cu cîteva zile înainte, cînd soarele ardea peste toată lumea aceasta, creangă cu creangă se înfrăţea, foaie lîngă foaie se alătura, floare lîngă floare îşi pleca obrazul şi din mişcarea aceasta porneau un murmur dulce, vroind parcă să întregească o simfonie, să arate ce strîns sunt legate între eie şi cît sunt de mult odrasla aceluiaşi pămînt. • Şi cînd gîndeam acestea, tu dreaptă te-ai ridicat de lîngă mine şi, fără un cuvînt, fără un gest, rigidă aproape, ai pornit pe cărăruia pe care ne întorceam de obicei aproape îmbrăţişaţi spre casă.- O foaie galbenă s-a desprins dintr-un înalt de creangă, a plutit ca un fluture obosit şi a căzut pe urma ta. Şi un cuvînt n-am îndrăznit să îngîn nici eu, înţelegînd că strigătul meu ar fi înfiorat şi mai mult tăcerea. Şi te-am lăsat să pleci, urmînd instinctiv pilda ce mi-o dădea natura împrejmuitoare. Am respectat simţirea ta, aşteptînd raza prietenoasă de soare, ce va da un alt aspect naturii. ■ Şi rămînînd în singurătatea aceea, am lăsat să crească noaptea. Şi noaptea, mai verde, mai tristă, mai spectrală, a crescut, învăluindu-mă ca o apă şi nemaiavînd alături ţcăldura mînii tale, nici picăturile de senin ce sunt ochii tăi, m-am lăsat şi eu gîndurilor triste. Am înţeles că I suntem singuri, că ori şi ce-am face şi oricît de puternic "ne-am uni gurile cînd poruncesc simţurile, că oricît ne-am încleşta braţele şi am căuta să ne facem numai un trup, suntem tot singuri, oricînd şi pretutindeni singuri. Şi între acestea, printre crengile unui brad, luminile orăşelului îndepărtat au clipit una după alta ca nişte stele licăritoare, au tremurat, pînă ce întregul brad s-a aprins ca un uriaş pom de Crăciun, care m-a făcut să sper că vor mai veni zile dulci şi că albastrul ochilor, car? m-a făcut să sufăr în seara aceea de toamnă întunecată, se va limpezi şi va răsfrînge în el altfel natura şi gîndurile ei ascunse. (Seara, I, 313, 23 noiemb. 1910, p. 2) NUMĂRUL 27 Pe un tablou al „Junimii" ■■■"• Am sub ochi tabloul comemorativ al „Junimii", o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitaţi, pe care cine ştie ce erou sîngeros şi plin de ironie şi-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec cu vremea... O hidră ameninţătoare cu şaptezeci şi patru de capete priveşte cu încredere viitorul, un strugure monstruos făcut din boabe diferite atîrnă într-o ramă pe un fond -negru de culoarea infinitului, o pleiadă de ambiţii se înfăţişează sub diverse măşti, o vecinătate de necunoscuţi se'luminează de aureola acelor cîţiva fericiţi ce-au izbutit- 158 159 să-şi scoată capetele dincolo de negrul cerc pe care moartea îl ţine, ca un clovn sinistru, la intrarea neantului. Nepăsător şi cu acelaşi gest teatral şi automatic, postumul Nestor Hayek 1, după ce s-a acoperit cu funebrul giulgiu de muşama, ca să facă întunerec în straniul lui aparat în care toate se văd pe dos, ne-a lăsat medalionul acesta ciudat, intrînd apoi pentru totdeauna în camera-i obscură. Şi obiectivul n-a ales ; a fost nepărtinitor şi indulgent cum i se cade să fie oricărui obiectiv, s-a înduioşat şi a înscris, şi-a deschis pleoapa, ca un ochi ce stă mult la întunerec, şi a prins ce a văzut pe retina lui, bun şi rău, frumos şi urît, ca un ochi operat de cataractă, ce se bucură de lumina ce i-o redă un operator. Şi chipurile, imperioasele şi simandicoasele barbişoane, lucitoarele chelii, unde asaltul sistemului pilos s-a oprit ca în faţa Unei, redute cu neputinţă de atacat, spînatecele figuri virane, peste care parcă ar fi trecut un nemilostiv taifun, nesfîrşitul exemplar ieşit din fundul lacului Caspic, ce te miri cum a mai putut să impresioneze sensibila membrană şi să poată grefa întunerec peste întunerec, ninsori timpurii pe vîrfurî de piscuri, precum şi precpce senilităţi pe abrupte povârnişuri, toate laolaltă, ca în fundul unui ochi uriaş ce-ar avea şaptezeci şi patru de irisuri, au venit să se aşeze, ca tot atîtea pupile, peste care recea, imperioasa şi violeta pleoapă a morţii de mult s-a lăsat. Şi eu, de la marginea neantului meu, privesc atîtea neanturi ; eu, de la capătul stăruinţelor mele şi trudnicelor ambiţii care mă îmboldesc, mă uit la atîtea ambiţii şi trude aţipite ; eu, cel ce am pozat cu atîţia alţi tovarăşi ai mei în faţa atâtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior şi să simt întunerecul, doliul şi frigul nepăsătoarei camere obscure. !..> Ca pe o hartă sculptată, trec mina peste tabloul acesta, ..ca un orb ce-ar pipăi cu degetul relieful ce-1 lasă un ascuţiş pe o suprafaţă lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare, lăsând să ii se vadă tăinui--tele prăpăstii şi vulcane ce le ascundeau în fundul lor, călătoresc şi mă mir cît de puţine înălţimi au rămas, pe care să mă pot urca spre a privi mai de aproape cerul. Ce curios şi zbuciumat continent, ce amestec de linii mixte a lăsat linia orizontală a apelor reîntorcîndu-se în soare ! Goale de pupile au rămas multe irisuri, împrejmuite ele neant au rămas ovalele globuri întoarse, neîndurate s-au lăsat întunecatele cortine ale dibaciului operator peste atîtea trufii, chfpuri anonime reprezentate printr-un număr sunt astăzi majoritatea acestei pleiade, cercuri de-a dura date pe panta nepăsării, cele mai multe din cercurile ce-au căutat să facă un mănunchi... Serioasă însă, tristă aproape, tînără încă, voluntară totuşi, priveşte enigmatica figură a marelui Caragiale din alveola acestui grup de coralier, un număr al mulţimii este şi el pe tabloul pe care îl privesc, ca un ocnaş într-o - celulă, ca un osândit la veşnica muncă, ca un stigmat pe umărul lui poartă şi el un număr, acela de 27, dar numărul acesta i-a fost cu noroc. 27 ianuarie 1912 (Flacăra, I, 16, 4 febr. 1912, p. 124—125) * Fotograf în Iaşi. 160 PE UN VOLUM CE NU SE MAI CITEŞTE La o anumită vîrstă, viaţa-i făcută1 din regrete, din însemnări răzleţe, pe margini de cărţi, din scrisori vechi şi pagini uitate. Ele sunt patrimoniul unei vieţi trecute, relîcviile scumpe pe care le porţi pretutindeni, unde te 161 14 duce soarta, prisosul sentimental pe care îl revarsă sufletul în ore tăinuite. Saltarele, dacă n-au fost devastate de mîni geloase, păstrează în ele ca un crematoriu ce a mai rămas din cel ce a fost altădată. Eu am păstrate multe şi, cînd mi-e dor de trecut, mă închid în casă şi le recitesc cu drag. Răscolesc şi-mi aduc aminte, şi aşa am dat şi peste nişte scrisori ale lui Păun. Recîtindu-le, am revăzut ca prin farmec Roma, m-am văzut cu el pe înaltul terasei grădinii Pincio, privind amurgitul soarelui ce cobora îndărătul cupolei Simţului Petru. Venind dinspre Corso, echipajurile elegante se ţineau lanţ, şi elegantele zilei veneau să-şi arate toaletele, făcînd ocolul grădinii. Sub ramuri, busturile de marmoră, de pe înălţimea soclului, priveau impasibile cu ochiul lor de piatră alaiul acesta trecător ca sigur de nemurirea lui. Ploile şi umezeala, însă, le cam deteriorase la mulţi 'nasul'; păsările, cu fantazia lor decoratoare, îi respectase prea puţin pe mulţi. Florile minunate îşi răsr-făţau policromia lor strălucitoare, şi ca alte flori ambulante scăpate din straturi, seminariştii cu rantiile lor de diverse culori luminau umbra, se proiectau pe zidurile masive de verdeaţă, se adunau în mănunchiuri, ori dispăreau brusc, ca nişte efecte de prismă. Un colb vioriu de floare de liliac scuturată rătăcea, şi noi, pe lespezile calde, priveam şi visam, neştiind că în curînd ne vom despărţi pentru a nu ne mai vedea. Seara aceasta liniştită, pe înaltul terasei grădinii Pincio (nume pe care şi 1-a ales ca pseudonim), e suprema amintire ce-o am despre dînsul. Eu am căzut bolnav apoi, şi n-am să uit niciodată cu ce grijă şi dragoste de frate m-a îngrijit. In orele de acalmie, cum eu nu mai puteam să umblu, aşezat pe marginea patului meu, el căuta să-mi desluşească impresiile lui, să-mi spuie ce-a văzut fără de mine. Povestea frumos, şi mi se pare ciudat că nimic din acele impresii nu s-a resfrînt în puţinul cît 1-a scris. Era un senzitiv timid şi 162 blajin, şi dacă versurile lui se par demodate astăz i, nu trebuie să se uite că pe atunci aducea o notă nouă şi că la vîrsta aceea nu era destul de format, ca să fi putut da tot ce ar fi fost în stare. Nu era o poezie rafinată de om cult, pe el nu-1 obsedau citirile şi complicaţiile autorilor străini, el simţea şi trăia pe socoteala propriei lui simţiri, şi era un înfrînt, deşi mulţi au căutat să găsească accente de revolta în opera lui. Din Roma şi din trecerea noastră prin Italia nu găsesc nici un rînd, nici o imagină în versurile lui, cîteva , note stinghere şi palide doar într-o pagină de proză, unde ţ spune că a trecut prin Bologna, Veneţia şi Florenţa. Şi eu mi-aduc aminte, cu toate acestea, de multe lucruri care l-au impresionat adînc. Îmi aduc aminte că la Bologna, în oraşul acela tăcut şi trist, ne-am dus împreună într-un r fastuos cimitir, făcut din galerii de marmoră, cu urne | pline flori, cu molizi şi ciprezi funerari. De-a lungul galeriilor, împodobite de statui rigide, în aspectul somnului din urmă, ne văd cum treceam, orbiţi de literele aurite ale inscripţiilor, şi cum ne-am oprit la un simplu monument de piatră, fără flori, fără ornamente, fără nume, subt care dormea, desigur, un om care vroise să i se şteargă amintirea trecerii lui prin lume şi lăsase să i Se sape în piatră numai următoarea laconică inscripţie, făcută din aceste două vorbe : „Amabat nescire" 1. Un om unic pe lume, care nu voia să se ştie nici cine a fost, nici cînd s-a născut, nici cînd a murit, un om care intra în veşnicie cu siguranţa că toate sînt deşertăciuni şi că el nu e decît un fir de praf mai mult, ce reintră în ordinea eternă a lucrurilor. Ca o sfidare stăteau aceste | două'vorbe pe simplul bloc de piatră, în faţa atîtor bogăţii si-nume fastuoase, ca un exemplu rar de modestie, în 1 îi plăcea să nu ştie (lat.). 163 pierdem vremea în ieremiadeuitînd că ascuţişul ei poate să împungă, că lacrima de cerneală lăsată în rană poate să cangreneze. Prin scris se fac toate, şi dacă bătrînii noştri, cari au stat cu rnînile în sin, acuzîndu-ne pe noi ceştilalţi că ne ridicăm, câ nu ştim decit să ne facem reclamă, au stat răzleţiţi şi n-au făcut nimic, să nu urmăm pilda lor, ci să ne. strângem ia un loc, căci acea forţă oarbă şi ascunsă numească-se ea Francmasonerie, Camorra sau Mafia, există într-adevăr şi trebuie s-o distrugem. {Minen-a, IV, 1182, :? apr. 1912, p. 2) ARIVISTUL' Arivistul e un om care nu pierde nici o ocazie pentru a se manifesta. El se pleacă, se multiplică, şerpuieşte, ciuleşte urechea ici să asculte, prinde o vorbă pe care o reţine, căci îi va trebui mai tîrziu, violează intimităţile şi are o serie nesfîrşită de măşti pe care lc preschimbă după împrejurări. Calităţi mari de inteligenţă, ori substrat de cultură serioasă nu e nevoie să aibă. Pospaiul e de ajuns şi, cînd nici nu te glndeşti, din omul infim de ieri, din nevoiaşul ce împărţea cu noi toţi, cei nepăsători de soartă, nevoile, îl vezi deodată ajuns cine ştie unde. Pentru aceasta e drept că a cheltuit o energie incontestabilă. Visurile nu l-au ţinut pe loc, idealurile de asemeni i s-au părut un bagaj inutil, şi e ştiut că, cu cil ai mai multe bagaje, cu atît e mai greu de călătorit. Eu unul am cunoscut mulţi de aceştia şi le dau dreptate, pentru că, oricum, au muncit în felul lor. .Şi-au trudit mintea in fel de fel de combinaţii, au sondat şi au ' Jcreiniadd : tînguire. 108 făcut incursiuni pe toate terenurile, în sfîrşit, n-au stat eu miinile în sîn. Pe mine ce mă miră e o altă categorie, care a ajuns la aceleaşi rezultate făcînd tocmai contrarul acestora. O dată cu schimbarea guvernului, Capitala a fost aproape inundată de astfel de specimene, oameni de cari n-am mai auzit de ani de zile şi pe care-i crezusem morţi ori nivelaţi de mult. Specimenele acestea nu locuise la centru şi sunt productul exclusiv al provinciei. Sistemul lor de a ajunge este acela de-a sta pe loc. Ei stau ; au darul înnăscut al inerţiei. Ocupă un loc definit în spaţiu, aşa că, fatal, la un moment trebuie să dai peste ei. întâmplările lucrează pentru aceştia. Ei stau şi în timpul acesta vremea se preschimbă. Moartea are grijă din timp în timp să rărească rîndurile. Apoi alţii pleacă, găsindu-şi interesele aiurea ori ne-priindu-le atmosfera monotonă în care trăiau. Fatal, cei râmaşi, de la un timp trebuie să se numere şi, număraţi aşa cum sunt, politica trebuie să-i împartă în partide. Trebuie un număr hotărît de partizani cînd sunt două tabere, pentru a putea lupta, şi e natural că, pînă să importezi pe altul, trebuie să dai peste cel ce stă, şi el n-are de ce se împotrivi. Aşa că iată-l consilier comunal astăzi, primar peste cîtva timp, apoi, cînd se mai întâmplă, cum s-a întîmplat la noi, să se mai ivească şi-un al treilea partid, cel ce veşnic a stat e firesc să devie şi el un om de stat. Luptele se dau aprige, tărăboiul se încinge, conştiinţele se etalează, banii izvoresc, aspectul obişnuit al micilor orăşele se preschimbă, cei din urmă bătăuşi îşi aduc aminte de rentabila lor meserie, şi impasibilul nostru specimen, fiind dat că a ocupat diverse funcţii însemnate, e purtat şi el de curent înainte şi pus fără voie să candideze. De vorbit nu vorbeşte, fiind dat că unui deputat nu i se cere absolut să vorbească, ci să fie un număr, i 169 curmeziş să nu ajungă. El vedea în fond francmasoni peste tot. Se muta de ici-colo, îşi da manuscrisele şi cărţile pecetluite cînd la un prieten, cînd la altul şi, pînă la sfîrşit, se temea de însăşi umbra lui ca de un spion. Că nu era în toate minţile omul acesta şi că avea mania persecuţiei asta e sigur. Dar la urma urmei, dacă am stat şi m-am gîndit, am văzut că el are puţină dreptate. Căci ce e buna noastră societate decît o castă de privilegiaţi, care-şi împart toate bunurile şi plăcerile vieţii ? Un om care vrea să trăiască bine la noi trebuie să caute cît mai multe cunoştinţe, să aibă cît mai multe relaţii. De aci lupta mare de a pătrunde cu orice preţ şi de a face parte din toate cluburile cîte sunt în Capitală. Fireşte că acolo sunt reprezentanţi ai tuturor păturilor care ocupă ierarhiile. O dată intrat, aurul care se rostogoleşte pe masa verde îi înfrăţeşte pe toţi. Un serviciu făcut la nevoie nu se uită şi angajează, şi cum în jurul mesei verzi vei întîlni medici, profesori, magistraţi de la întîia treaptă pînă la cea mai înaltă, deputaţi ministeriabili, oameni sus puşi, e firesc că ţi se vor deschide toate intrările, că avînd o odraslă leneşă şi nesîrguitoare vei alerga îndată la amicul care e profesor la cutare liceu şi punctul care îi lipseşte îi va fi lesne acordat. Ai o pricină, mai mult sau mai puţin justă, desigur că Themis te va privi cu mai multă indulgenţă, căci, de ! îi eşti un tovarăş zilnic, v-aţi asociat de atîtea ori la o bancă, l-ai luat de atîtea ori cu atîta la sută în momentele cînd îl ştiai sleit, şi codul e elastic, iar voinţa magistratului — suverană. Recomandaţii vei căpăta cîte vei vrea ; orice juriu pentru ocuparea unei catedre sau al unui post trebuind fatal să fie compus din membrii acestor cluburi. Şi deci aceiaşi indivizi, fiind date relaţiile lor, se vor găsi oriunde şi pretutindeni între ei. Fiind la toate petrecerile împreună, vor sfîrşi prin a se cunoaşte şi a se asemăna, biografiile fiecărui nu vor 166 avea nici un secret pentru celălalt; tainele de alcov ori operaţiile în marginea codului fiind ştiute, un serviciu la timp nu se poate refuza. Ceilalţi, dincolo de masa verde a cluburilor, de pologul mătăsos al alcovurilor, de tapetele înflorite ale budua-rurilor ori de draperiile ce închid uşile saloanelor, nu există. E rîul tulbure şi anonim care curge, e neagra mulţime indiferentă, care nu poartă o figură cunoscută, e turma care nu importă. Durerile, nevoile ori truda acestora nu au fiinţă, şi cei ce nu fac parte din această aso-. ciaţie, oricîtă dreptate ar avea, oricît suflet şi inteligenţă, e inutil să lupte. Aşadar,, există o francmasonerie, şi prietenul meu care sfîrşise prin a avea mania persecuţiei, avea dreptate în fond. Această Mafie nevăzută era tangibilă, membrii ei pretutindeni vegheau la post. Semnul acela, prin care se recunoşteau, vădit. Zidul care se ridică între unii şi ceilalţi într-adevăr există. Şi-mi spun : Oare noi toţi aceştia, caii ţinem un condei în mînă şi ştim să punem o idee în mişcare, n-am putea, întrunindu-ne la un loc, să formăm o forţă considerabilă, care să lovească ca o catapultă în zidul acesta după care se ascunde nevăzuta congregaţie? N-avem noi oare destul sarcasm şi ironie spre a-i urmări cu batjocura noastră,, nu suntem destul de destoinici de-a le arunca o pată de cerneală pe faţă şi a-i însemna pentru totdeauna? Să fie oare inerţia celor trîndavi mai tare decît energia noastră în mers ? Cărţile noastre pe care le-am scrie n-ar putea să devie o baricadă în dosul căreia să putem lupta la adăpost ? Avem o armă formidabilă, de care nu ştim încă să ne slujim, o muiem în lacrimi în loc s-o muiem >n fiere, facem flori de stil şi podoabe arhitecturale, ne 167 pierdem vremea în jeremiadeuitând că ascuţişul ei poale să împungă, că lacrima de cerneală lăsată în rană poate să cangreneze. Prin scris se fac toate, şi dacă bătrînii noştri, cari au stat cu mînile în sin, acuzîndu-ne pe noi ceştilalţi că ne ridicăm, câ nu ştim decit să ne facem reclamă, au stat răzleţiţi şi n-au făcut nimic, să nu urmăm pilda lor, ci să ne. strângem ia un loc, căci acea forţă oarbă şi ascunsă numească-se ea Francmasonerie, Camorra sau Mafia, există într-adevăr şi trebuie s-o distrugem. {Minen-a, IV, 1182, :? apr. 1912, p. 2) ARIVISTUL Arivistul e un om care nu pierde nici o ocazie pentru a se manifesta. El se pleacă, se multiplică, şerpuieşte, ciuleşte urechea ici să asculte, prinde o vorbă pe care o reţine, căci îi va trebui mai tîrziu, violează intimităţile şi are o serie nesfîrşită de măşti pe care le preschimbă după împrejurări. Calităţi mari de inteligenţă, ori substrat de cultură serioasă nu e nevoie să aibă. Pospaiul e de ajuns şi, cînd nici nu te gîndeşti, din omul infim de ieri, din nevoiaşul ce împărţea cu noi toţi, cei nepăsători de soartă, nevoile, îl vezi deodată ajuns cine ştie unde. Pentru aceasta e drept că a cheltuit o energie incontestabilă. Visurile nu l-au ţinut pe loc, idealurile de asemeni i s-au părut un bagaj inutil, şi e ştiut că, cu cit ai mai multe bagaje, cu atît e mai greu de călătorit. Eu unul am cunoscut mulţi de aceştia şi le dau dreptate, pentru că, oricum, au muncit în felul lor. .Şi-au trudit mintea în fel de fel de combinaţii, au sondat şi au ' Jcremladd : tînguire. 108 făcut incursiuni pe toate terenurile, în sfîrşit, n-au stat eu mîinile în sîn. Pe mine ce mă miră e o altă categorie, care a ajuns la aceleaşi rezultate făcînd tocmai contrarul acestora. O dată cu schimbarea guvernului, Capitala a fost aproape inundată de astfel de specimene, oameni de cari n-am mai auzit de ani de zile şi pe care-i crezusem morţi ori nivelaţi de mult. Specimenele acestea nu locuise la centru şi sunt productul exclusiv al provinciei. Sistemul lor de a ajunge este acela de-a sta pe loc. Ei stau ; au darul înnăscut al inerţiei. Ocupă un loc definit în spaţiu, aşa că, fatal, la un moment trebuie să dai peste ei. întâmplările lucrează pentru aceştia. Ei stau .şi în timpul acesta vremea se preschimbă. Moartea are grijă din timp în timp să rărească rîndurile. Apoi alţii pleacă, găsindu-şi interesele aiurea ori ne-priindu-le atmosfera monotonă în care trăiau. Fatal, cei râmaşi, de la un timp trebuie să se numere şi, număraţi aşa cum sunt, politica trebuie să-i împartă în partide. Trebuie un număr hotărît de partizani cînd sunt două tabere, pentru a putea lupta, şi e natural că, pînă să importezi pe altul, trebuie să dai peste cel ce stă, şi el n-are de ce se împotrivi. Aşa că iată-l consilier comunal astăzi, primar peste cîtva timp, apoi, cînd se mai întâmplă, cum s-a intimplat la noi, să se mai ivească şi-un al treilea partid, cel ce veşnic a stat e firesc să devie şi el un om de stat. Luptele .se dau aprige, tărăboiul se încinge, conştiinţele se etalează, banii izvoresc, aspectul obişnuit al micilor orăşele se preschimbă, cei din urmă bătăuşi îşi aduc aminte de rentabila lor meserie, şi impasibilul nostru specimen, fiind dat că a ocupat diverse funcţii însemnate, e purtat şi el de curent înainte şi pus fără voie să candideze. De vorbit nu vorbeşte, fiind dat că unui deputat nu i se cere absolut să vorbească, ci să fie un număr, i 169 să împlinească o majoritate. Apoi chiar dacă ar vorbi, ce-ar putea spune inertul individ ? Ce poate să facă o stridie, decît să-şi deschidă scoica şi să caşte ? Ce .poate să facă un zid decît să repercute ? Cum se poate afirma o minte care a stat într-un fund de craniu ca un burete într-un jgheab de stîncă ? Să stai şi să taci — ah, sfîntă tăcere, cîte nu spui tu ! Să stai, ce dulce mai e numele tău, hodină ! Să fii imuabil ca o piramidă peste care trece vremea, şi cu toate acestea să poţi rezista urîtului, eternului cotidian, veşnicilor întîmplări mărunte şi să n-ai putinţa de a evada sau curajul de a te sinucide. Să te laşi aşa, să te ducă forţa oarbă a vremurilor, să fii scîn-dura netrebnică pe care a rupt-o un puhoi dintr-un gard şi-o duce înainte şi să nu-ţi fie ruşine, să zici că ţi se cade ! Să vii să te instalezi, să ţi se pâră că locul unde te-a adus puhoiul ţi-e familiar şi că-ţi era desemnat de mai înainte. Qv dulce inerţie, ce mare mai eşti tu ! In, jurul nostru viaţa pulsează: văd tineri culţi ce muncesc din greu, supuşi de nevoile zilei să facă cele mai ingrate meserii, minţi frumoase cari nu au nici una din aceste două mari calităţi pe care le-am spus mai sus, care se istovesc şi orbecăiesc în beznă, care pentru că n-au ştiut să se multiplice ori să se furişeze, să-şi plece urechea ca să prindă un cuvînt din care va ţese o intrigă, n-au ştiut să facă frumos la cucoane şi să frecventeze five-o 'clock-urile şi saloanele, sau n-au putut de multa viaţă ce clocotea într-înşii să stea pe loc în atmosfera de provincie nepriitoare lor, şi-au luat-o morţiş înainte cu zăbala în dinţi, ca să-şi ducă răzvrătirile pretutindeni, zîmbind trişti la citirea acestor rînduri... Ei zîmbesc, clar zîmbetul lor e fioros ca zîmbetul acela pe care-1 zugrăveşte agonia pe gura muribunzilor. Zîmbetul acela ascunde amărăciuni şi înjosiri, maschează o revoltă ce mîine sau mai tîrziu va trebui, oricum, să iz-■bucnească. Ei zîmbesc azi, parcă nu văd lumea care-i împresoară, »parcă nu-şi dau seama că înfricoşata vreme curge peste Iei şi că, în timpul acesta, cei şerpuitori ca argintul viu, lori cei inerţi ca bietele stridii acaparează toate ierarhiile |şi urcă toate măririle, bătîndu-şi joc de ei. ^ Ei zîmbesc, dar mîine zîmbetul va dispare şi, nefiind icapabili de a urma cele două reţete amintite mai sus, lavînd prea multă mîndrie şi prea multă inimă pentru a [o face, îşi vor da seama în sfîrşit cît de năpăstuiţi au fost |şi vor începe să se strîngă... i Durerile lor puse la un loc vor face o forţă covîrşi-ftoare, înjosirile mari le vor da avîntul ca să crească pu-Ihoi şi să năpustească matca, şi atunci, revărsarea aceasta Iva fi în. adevăr aceea mare, căci contra ei nu se va putea ţnimic opune... (Sub titlul Reflexiile unui poet, în Tribuna [Arad], XV, 74, 1 [14], apr. 1911, p. 1—2) PRIVIND O SFERA TERESTRA I Am în faţa mea un glob terestru. Un albastru uniform f. spune imensul oceanelor, marea împărăţie a apelor, nemărginirea mişcătoare care nu-şi mai află astîmpăr, fluidul ■ element ce predomneşte asupra uscaturilor. Figuri bizare, pe care aleargă umbre uşoare ce înseamnă uriaşii munţi, Idungi abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale şi ne-' cunoscute ce sunt iniensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc continentele. Cu cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai gol, mai necunoscut se întinde rotundul pe care trăim. Acolo stînci de ghiaţă dăinuiesc de veacuri, gheţari uriaşi îşi ridică 170 171 ascuţitele vîrf&ri spre cer, eratice1 blocuri coboară dezrobite din cînd în cînd de soarele avar, ca să vie spre noi. Imensul albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală aşezate unul lîngă altul, de un paianjeniş de fire încurcate, ce-şi povestesc tovărăşiile ce le-au legat oamenii, de nevoile ce au întins punţi mişcătoare de la uscat pînă la uscat, pentru ca fiecare să-şi poată schimba rodul ce i 1-a hărăzit darul soarelui şi să se poată îndestula pentru a-şi perpetua progenitura. Pe cărările acestea mişcătoare de cînd e lumea, albe pînze s-au întins şi negre catarguri s-au mişcat ducând cu încredere toată schelăria lor de lemn, spre alte ţări şi alte continente, neavînd altă busolă decît îngheţata crizantemă de argint a stelei polare. Nume pline de faimă se cetesc pe rotundul globului, sonore nume care nu mai spun nimic decît gloria unui trecut, puracte de doliu şi de umbră, cărora numai luminile lunare li se mai cuvin... Civilizaţiile au mers şi cu trudă şi răbdare âu străbătut continentele, dinspre Orient spre Occident a călătorit lumina... Deasupra, uriaşul cer cu înfricoşatul lui norod de lumini s-a preschimbat poate şi el, multe astre poate s-au sfărâmat şi multe altele şi-au arătat deodată faţa luminoasă, rupînd învelişul de catifea care îmbracă neantul. Foarfecă întâmplărilor, ca un copil care se joacă, schimbă şi va schimba necontenit faţa nemărginitului univers : legi fatale mişcă puteri necunoscute, dezlănţuie cataclisme, decretează morţi, pe cari nici nu le putem bănui, şi noi, pe rotundul acesta, care e globul nostru, ne înşelăm, stropim cu picături de sînge hotare ce zicem că le-am moştenit din străbuni, ridicăm tot felul de steaguri 1 Eratic : rătăcitor. cari ard toate culorile împrumutate prismei solare ca şi purcubeul. f Mişc însă globul şi văd ţara mea, bucata de pământ, i udată şi ea de atîta sînge şi lacrimi, pe care m-am născut, îşi mă întreb de ce, din tot globul acesta imens, împrej-fh&uit de atîtea ape albastre care aşteaptă paciente ca să j cuprindă uscatul, mă înduioşez mai mult. Amintirile vin, fceu glasul lor depărtat, cu farmecul lor straniu, cu duioşia | lor, contra cărora nu poţi să te aperi ; cu cenuşa tristă fee-o poartă pe umeri şi pe faţă, eu surâsul trist ce-1 au "-morţii pe marginile gurii, ca să mă cheme, dar le înlătur... g. N-au drept oare atîţia cari s-au născut ca şi mine pe p acelaşi pămînt, învîrtind sfera aceasta pe care se zugrăvesc atîtea uscaturi despărţite de linii albastre ale apelor, să-şi recheme şi ei amintirile, să se lase legănaţi de g farmecul lor, să-şi caute în faţa rîurilor icoana pe care o SLaveau cînd erau copii, să plîngă şi să se înduioşeze de pri-I veliştele pe cari le-au văzut de cînd s-au născut ; şi, îm-jpboldiţi de acestea, să-şi rostească durerile şi bucuriile, în graiul pe care l-au învăţat şi pe care îl găsesc mai sonor şi mai apt de a se exprima, cum o fac şi eu ?•.. : Viaţa curge ca un fluviu imens şi noi suntem viaţa. Imensul fluviu are însă două maluri şi mulţi dintre cei ce : ne-a aruncat întâmplarea pe infima noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm despărţiţi de adîncul albiei în care aleargă valurile. Acelaşi cîntec ne murmură şi unora şi celorlalţi neîntrerupta goană de unde ; aceleaşi privelişti vedem şi unii şi ceilalţi în limpezimi ; aceiaşi nori, ce întunecă faţa apelor, ne întunecă pe unii şi pe ceilalţi ; aceleaşi melodioase cînteee. ce le trezeşte fluidul element, ne loveşte auzul şi se repercuta în sufletele noastre... Şi cu toate acestea, stăm deoparte-, nimenea, nu întinde o punte, nimenea nu se întreabă că cernutul mărunt de pulbere şi de nisip, că. rostogolitul pietriş care face albia rîului peste care curge uepăsătoare sonora melodie a apei 173 172 ir care merge aiurea şi se depărtează necontenit de noi 1-a adus de cine ştie unde şi 1-a lăsat aci pentru că n-a putut să-1 ducă mai departe. Pietrişul acesta care formează albia, patul acesta mişcător de silexuri şi de cremene, izvorul acesta greoi şi material, căci e şi el un izvor care mişcă, s-a înfrăţit cu toate acestea. Rostogolit de valuri şi aruncat din pripor în pri-por, s-a rotunzit şi a luat aceeaşi formă, s-a asemuit şi a devenit uniform, s-a şlefuit şi a alunecat, a făcut concesii poate şi şi-a pierdut întîia faţă, şi-a renegat colţurile şi asperităţile, ca să se poată aciuia şi face un conglomerat peste care să treacă fluctuantele ape, care se duc aiurea ca şi Vremea. Aşa am venit şi eu poate şi m-am aşezat, imensul fluviu al timpului m-a purtat şi m-a adus de aiurea, ca şi o piatră fără amintire, am uitat pe unde am fost, nu vreau să mai ştiu.ce valuri au trecut peste mine, nu simt decît înfăţişarea firului de nisip şi a cimentului întîmplător care ni-a făcut un tot. Iubesc dar albia peste care curge vremea, iubesc patul unde m-am aciuiat, iubesc firul de nisip care m-a legat pe vecie cu celelalte tovarăşe... Aceste sunt gîndurile ce-mi vin învîrtind sfera terestră. Ghemuitul şi micul contur pe care îl scrie ţara mea faţă de imensitatea marilor continente mi-e scump, pentru că aici m-am născut ; mi-e scump pentru că am uitat pe unde m-au purtat valurile ; mi-e scump pentru că nicăiri nu m-aş recunoaşte, pe unde m-aş putea întoarce ; mi-e scump pentru că amintirea altor vremuri a murit în mine... Deasupra mea, cel ce mişcă nesfîrşiţele infinituri de globuri, precum mişc eu acum, jucîndu-mă, sfera aceasta de carton, zugrăvită în tot felul de culori, căreia îi dă necurmat asalt nemărginitul apelor albastre, oare nu cată el ironic la mine văzîndu-mă privind cu nespusă duioşie dunga neagră pe care un geograf iscusit a conturat-o împrejurul ţării mele ? 374 Ce-mi pasă, eu cînt sfidînd zîmbetul lui şi, cînd pri- ■ vesc celelalte continente, surîd şi îmi spun că aici unde m-am născut, aci se va dezbrăca făptura mea de lut şi aci Voi lăsa schela mea de oase, care se va face pulbere şi se va întoarce în pămîntul ce m-a, ocrotit, în bucata aceasta infimă pe care o dungă de tuş o mărgineşte de imensitatea ■ sferei terestre ce o învîrt astă-seară între degete, gîndin-du-mă numai ce va deveni turburatul meu suflet după moarte. (Tribuna lArad], XV, 267, 0 [19] dec. 1911, p. 214) O PRIMĂVARA LA ROMA . Primăvară, ce bine ştii tu să-ţi întinzi mătăsurile al-'ba^tre deasupra caselor străvechi, să împodobeşti ruinele, să faci să strălucească albul stafuelor şi să redai viaţă celor ce aşteaptă să vie soarele, ca să le încălzească mînile şi obrajii din cari rumeneala sîngelui a dispărut ! De la patul meu la fereastră, depărtarea mi se părea nesfîrşită ; ochii mei însă puteau să umble şi priveau mersul tău biruitor, desluşeau trecerea ta deasupra arborilor, te urmăreau în zborul fulgerător al aripilor ce-şi zugrăveau neastîmpărul răscolind seninul. Neputînd să-ţi ies înainte şi să te întîmpin, intrai tu la mine ca să-mi spui biruinţele tale, în fragede şi mirositoare mănunchiuri de viorele şi de toporaşi, te aşezai la căpătîiul meu, în albe şi minuscule potire de lăcrămioare, îţi afirmai fiinţă plecîndu-te graţios pe marginea cupelor de lîngă oglindă, în vesele şi rîzătoare tovărăşii de românite ţinute de o mînă virginală, pătrundeai tu în odaia unde tînjeam bolnav, departe de ţară şi de toţi ai mei. Glasuri de clopote aducea vîntul, rîsete clare îmi arunca din stradă, fericirea de a trăi mi-o aducea pe fereşti şi mi-o 175 răspîndea în casă. -De la pat la geam însă, mi se părea o nemărginire, şi numai cu ochii şi cu auzul mă puteam bucura de luminile şi de sunetele ce ajungeau pînă la mine. Cînd am fost în stare, însă. să ajung pînă la marginea ferestrei, lumea mi .s-a părut o feerie. Pe un trotuar era lumină şi pe celălalt umbra era viorie, şi pe amîndouă, femei în rochii albe umblau purtîndu-te tot pe tine. primăvară. Departe, peste marea de coperişuri, cupola Sfîntului Petru se străvedea ca un clopot scufundat în azur, cireşii şi vişinii prin grădini înduioşau melancolia vechilor ruini cu spuma lor roz-albă. întunecatul Tibru se veselea şi el sub arcurile albelor poduri de piatră, coloanele toate păreau că sprijinesc cerul, şi cerul tot, aşa senin cum era, părea că-şi sprijină cu drag imensa-i boltă peste lumea aceasta de ruini, unde viaţa merge de-a pururi cu moartea de mînă şi unde trecutul te întîmpină la fiece pas. Firesc mi se părea să renasc, precum firesc mi s-ar fi părut să şi mor. Ca dunga viorie ce o vedeam mărginind dunga de lumină jos în stradă, umbra şi lumina, trecutul şi prezentul, moartea şi cu viaţa nu mergeau oare acolo pretutindeni ca doi buni tovarăşi, frageda tinereţe roz-albă a unui vişin nu-şi juca oare umbra pe scările de marmoră ale unui templu zidit acum ani o mie, frumuseţea juvenilă a unei brune fete nu visa oare pe lespedea şlefuită a unei fîntîni ascultînd o gură de apă, care îngîna un cîntec străvechi cu aceleaşi note ca şi pe vremea lui Tiberiu ?.., Pulbere nouă de floare cu pulbere veche de secoli, tinere aripi de păsări pe vechi adăposturi de temple, murmure clare de ape ce cîntă aceleaşi cîntece triste, albă risipă de soare şi neagră risipă de noapte nu sunt gemene aicea, nu sunt pretutindeni alături. Alături erau, şi firesc mi se părea să reviu la viaţă, cum firesc mi s-ar fi părut să şi mor. îmbătarea, însă, de viaţă, ce mi-ai adus-o tu, primăvară, n-am resimţit-o niciodată atît de puternic... 176 Priveliştile acelea, mirosurile toate, luminile multe şi multiplele forme atunci le-am înţeles întîi şi atunci am priceput ce însemnează să ridici în faţa soarelui un templu, fsă-ţi însemni numele pe piedestalul unei statui, să priveşti dincolo de marginea vieţii şi să te bucuri de rotundele ^globuri ce ţi le-a pus Dumnezeu subt pleoape, ca să poţi ► vedea ce frumoasă e lumea într-o dimineaţă de primăvară, «.subt albastrul cer al divinei Italii DOUA GLASURI Subt cerul tragic, o singură dungă de lumină însînge-rată a mai rămas luminînd naltele zări. Ca o ultimă ghiulea Strălucitoare şi aprins de licăriri, soarele a căzut după deal, trîmbe mari de neguri, amestecate cu fum, tîrîndu-se de pretutindeni, s-au ajuns împînzind funebrul peisaj unde s-a dat lupta..; Petele mari şi capricioase ale sîngelui căzut ici pe o prispă de casă, colo pe o foaie ce visa la o margine de drum s-au .întunecat şi ele, au mînjit marginea unei ciuturi peste care se pleacă să bea o gură însetată, a pătat o albă aripă de pasăre ce venea să caute şi ea o lacrimă de apă vie, şi-a pus stigmatul doveditor al sălbăticiei pretutindeni pe unde a trecut biruinţa sau înfrîngerea şi a odrăslit în floare.roşie pe mohorîtul cîmp stăpânit de moarte. De un tropot surd de copite îmi mai aduceam aminte, şi apoi urechea mea lipită la pămînt, ca atunci cînd eram copil şi cercam să prind îndepărtatele zgomote, n-a mai auzit nimic. Tăcerea, ca o mare pînză udă, s-a aşternut.peste toate vibraţiile. Nici un vînt nu bătea, ca să trezească un zvon, nici o gînganie nu mişca un fir de iarbă, ca să se pornească 177 15 — Proză 0 undoiere ; nici o pietricică nu se desprindea dintr-un mal, ca să rupă funerara pace. Era o linişte din acelea care nu se lasă decît în urma zăpezilor mari, după ce-a fulguit îndelung, şi nu ştiu pentru ce, ridicat pe un cot, mi s-a părut ciudat că nu văd în jurul meu livida lumină ce o au troienele, ci numai negrele şi funebrele covoare ce le întind umbrele în aşteptarea nopţii. . O durere vie mă făcu să duc mîna la frunte şi să-mi aduc aminte ce se întîmplase cu mine. 1 In învălmăşita goană a retragerii, în care abia mai puteam vedea luminoasele frînturi colorate ale steagului, căzusem lovit pe marginea drumului, unde, călcat de fraţii şi tovarăşii mei, ce n-aveau vreme să se înduioşeze, rămăsesem singur şi părăsit sub uriaşa boltă a cerului. Alături de mine, o roată de tun înnămolit îşi zugrăvea spiţele pe cer ca nişte minutare de umbră oprite pe ochiul unui, cadran într-un ceas fatal, iar după silueta ei, linia întinsului cîmp, unde mulţi alţi ca şi mine căzuseră, desigur, acolo unde-i ajunsese ceasul rău. împăcat cu soarta, în liniştea şi singurătatea aceea mare ce mă împresura, simţeam că mi-era lesne să mor. Cu faţa în sus, pîndind întiele licăriri ale stelelor, aşteptam n'i-clintit clipa din urmă. şi, nu ştiu cum-, simţeam chiar un fel de voluptate, ştiind că nimeni nu se va apleca.pe agonia mea şi că voi muri liniştit, cu ochii mari, deschişi spre zarea de lună ce începea să rumenească cerul. . Dar, în liniştea aceea nesfârşită şi întunecată, deodată un glas de durere chemă după ajutor. O plângere lungă urcă, se tîrî ân aerul adormit, se apropia de mine, trecu mai departe, negăsind parcă ce căuta şi tăcu din nou ca şi cum n-ar fi fost decît o părere. înfiorat, mai întâi am crezut că poate-i ecoul propriului meu glas, al propriei mele chemări după ajutor ce-mi scăpase fără să-mi dau seama ; dar glasul celui ce poate sta să moară ca şi mine, înfricoşat de singurimea ce-1 împre- 178 sura, reîncepu iarăşi mai sfîşietor, mai îndurerat şi mai |lin de spaima morţii ! împăcarea ce-o simţeam cu o minută mai înainte în faţa necunoscutului, în care stam să intru, pieri. Şi-acum, cînd auzisem un glas omenesc, o durere ce era soră cu a mea, nu mai voiam să mor şi aş fi vrut pe cineva la că-pătîiul meu, ca să pot înfrunta agonia... .1 Şi-atunci, ca un răspuns plîngerii aceleia, ce trezise în mine dragostea de viaţă, răsuflînd îndelung, am răspuns cu o altă plîngere, cu un alt strigăt de ajutor, la care glasul nevăzutului muribund s-a trezit din nou, simţind şi el desigur.ca şi mine că nu e singur în faţa morţii şi că o durere necunoscută se înfrăţeşte cu a lui. Sus, cerul larg se înflorise cu stele. Ca ochii licăritori ai altor răniţi poate, cari căzuse pe întinsele câmpii azure, nenumăratele puncte luminoase'Clipeau in infinit privind la mine, şi din minutul acela, la intervale, glasurile noastre urcară regulat îmbărbătîndu-se unul pe altul. Ştiam că nimeni nu putea să ne dea ajutor, că ■■împrejurul nostru tăcerea şi singurătatea erau nesfîrşite, că nici un fanar nu avea să-şi arate ochiul de foc, că nici un bran-card nu- avea să se legene şi că trebuia oricum să murim acolo, dar dragostea de viaţă ce doarme în fiecare e nesfârşită şi geamătul acela, pe care îl aruncam unul altuia, era o îmbărbătare, era ca un fel de imbold, care spune : „Stăruie înainte1', care întreabă : „Mai trăieşti tu ?" şi Cc.re răspunde : „Eu tot mai trăiesc". Şi cît a ţinut plîngerea aceea a necunoscutului, viaţa mi s-a părut cu putinţă, stăruinţa firească, nădejdea, ceva sublim. Una după alta însă, stelele au murit, luminoşii ochi de sus şi-au închis pe rînd pleoapele şi plînsul abia a mai ajuns pînă la mine, pînă ce la urmă a tăcut. . • Degeaba mai întrebau gemetele mele : „Mai trăieşti tu ? Ori ai murit — răspunde!" Degeaba repetau : „Răspunde !"... Căci glasul, de la; un timp, n-a mai răspuns, şi 179 15* eu-)iarăşi rr^am; simţit, singur şi am consimţit să mor în-chizînd ochii... n Un alai :nesffrşit de: oameni, minat de vălmăşag.: după*uh steag ce-şi flutura culorile într-un nour de fum;, a- trecut parcă, peste mine, un zgomot surd de glasuri pline de spaimă s-a înălţat, un uruit lung,de roate şi.de paşi grăbiţi au trecut ca o furtună şi s-au depărtat apoi, şi iarăşi n-aur-mai ştiu nimic, pînă m-am trezit în patul alb al unui spital... Al cui era geamătul acela ce venise pînă Ia. mine în noapte, al cui era strigătul acela de ajutor ce se înfrăţise cu al: meu, făcîndu-raă să. stăruiesc la viaţă ; cine era.fratele acela ce-şi amestecase agonia mea cu a lui şi de ce a tăcut şi n-a mai răspuns — nu am putut să ştiu niciodată. (.Minerva, IV, 1273, 3-iulie, 1912, p. 5) IN EXPOZIŢIA LUI. VERONA Impresii Nu ţin să precizez o formulă de artă. Sînt destui critici savanţi cari, din două linii şi trei cu-îori, vor zidi un sistem, vor înjgheba o problemă, opunînd asemănări sau stabilind comparaţii. Da, sînt destui cari se vor tăvăli prin cobalt sau indigo, etalîndu-se pe paleta bietului pictor, ca, în sfîrşit, să-şi afirme personalitatea lor multiplă de oameni cari au colindat toate muzeele şi pinacotecile din lume şi, prin urmare, pot decreta. Ceea ce vreau să însemn aci sînt.numai impresiile primite direct, bucuria sufletească ce mi-a dat-o o oră trăită în expoziţia deschisă de curînd, la Ateneu. Las la o parte pentru astăzi delicatele acuarele ale d-lui Grant, care ex-pune alături, şi trec în sala unde domneşte Verona. Pe vremea asta tristă şi ploioasă, în care negurile stă-pînesc şi toate s-arată sub formă de pată şi umbră, este o adevărată mulţumire să te izolezi în lumea asta minunată de culori. Aci Moldova noastră toată se dezvăluieşte ochiului, şi amintirile obscure păstrate de demult se redeşteaptă şi trăiesc aievea. Personalitatea energică a artistului mă farmecă şi mă obsedează. îmi amintesc cele spuse în treacăt de dînsul şi, iată, păşesc cu el la drum... 183 Fără de voie mă strecor pe urma lui. îl văd, înalt cum e, cu puşca de-a umăr, cu ustensilele de pictură subt braţ, aud trosnind gătejele uscate subt pasul lui puternic, acum se-ncovoaie un ram, dat de mîna lui în lături, acum coboară un hîrtop ca să apuce pe o potecă ştiută numai de dînsul ; simt din ce în ce răcoarea pădurei. singurătatea devine fioroasă, luminişurile se-nlunecă, amintirile vechilor hoţi ce bîntuiau acest legendar codru te urmăresc la fiecare pas şi te-nfioarâ, dar el şi-aşază tihnit scaunul lui de pictor, cu puşca alături, scrutează adincurile şi ochiul lui deprins cu tainele naturii devine visător. Sîntem în codrul Herţei... Aşa pictează el, direct, în. comunitate sfîntă cu natura. De aici luminişurile lui atîtde surprinzătoare, cu florile de nalbă cari îi sînt dragi şi care revin ici-colo, luminînd întunecimile cu lampioanele lor multicolore. Toată-, viaţa.câmpenească, nu aceea poetică, cL viaţa de trudă istovitoare, sub.arşiţaineînduratăia soarelui de vară, învie într-un pătrat de pânză, latăcosaşi cu; mişcarea. lor largă,.purtând.coasa ca o,aripă ce retează pămîntul, în.bătaia .soarelui<..albi, albaştri aproape de atîta lumină,.cu un "lunar surpat, iar cu celălalt sus, încordat de violenţa r.nş-carii,, cum muncesc din greu! Idila fasonată în. iţari dispare, găteala de paradă şi de sărbătoare face loc. portului sărac, şi încercat de vreme. Adevăratul aspect al ţăranului nostru chinuit se realizează pe pînză aşa cum e el, cum ţi-1 arată ochiul: eternul rob al pămîntului. lată aria, imensă ca un munte de aur topit. Lumina galbenă-aurie: tremură. în atmosferă,, culori violente scot în iveală siluete, mişcătoare de femei.prin colbul ce se ridică de pretutindeni.: sînt iarăşi robii care urcă, grămă* dind aurul în,clăi uriaşe. Un peisaj neînsemnat, mă opreşte, Zările sînt umede, viorii, şi aburi uşori se-nalţă, dezvelind orizontul dispus 184 Jn coline. Parcă un miros reavăn de pămînt te obsedează, îşi nu e nimic cu toate acestea care să-ţi oprească ochiul, {{Sînt contururi vagi, e o expresie a naturii... fi Acum vin ape, apele mari revărsate din matcă, e Du-^ narea vrăjmaşă celor umili : o biată colibă îşi scoate ştrea-■■ şina ca o corabie naufragiată — e o tragedie neştiută, într-un pustiu. *,. Şi mai departe, într-un colţ fericit, iată o simandicoasă-•"familie ce ţine sfat. punîndu-şi pretenţiile în evidenţă, personaje grave, cravatate cu vineţiu, umflîndu-se de mîridrie, cum le stă mai bine unor curcani ce sînt. De neutrii cla-■:■ poni nu mai vorbim... r Şi-n această varietate de aspecte ale naturii, portretele ■ în ramele lor spun de existenţa cutărei personalităţi. Por-, tretul unui bancher modern priveşte sever din cadrul aurit ia această fantasmagorie a omului.. în felul său, mai« bogat decît toţi bancherii-: • având poate mari calităţi de artă, mie, unuia, acest portret nu-mi spune nimic... Prefer pe boierul din zilele lui. Ştefan cel Mare : e măreţie în eî, e tradiţia care vorbeşte. Da, pe boierul acesta.evadat dintr-o compoziţie mai mare aş vrea să-I văd la locul lui, în :•. tabloul istoric ht care pictorul lucrează încă... , In platoşa lui. Minai priveşte hotărît şi impune. Acestea sînt, din fugă, impresiile mele. Şi-acum, din nou, in strada tristă şi întunecată de neguri, mă strecor încet, evoeînd înc-o dată viziunea delicată a florilor de nalbă, ce se aprind ca nişte lampioane minu-i nate, şi mă duc cu regret să mă pierd iarăşi în banalitatea incoloră şi insipidă a vieţii de toate zilele. ' . • (Sămănătorul, VI, 47, 18 noiem. 1.907, p. 961 — 0(«) im CÎNTECE. Cetesc o antologie franceză a poeţilor din Montmartre şi, fără să vreau, mă pomenesc fredonînd arii uitate, crîm-peie de cîntece îmi revin în minte, versuri regăsite mă farmecă şi o întreagă primăvară se face în jurul meu. Noi nu avem cîntece, noi suntem serioşi şi gravi, nu ştim şă înflorim o lacrimă, să poetizăm şi să ne mulţumim cu ce ne poate da viaţa, să fim recunoscători şi să binecuvântăm p clipă de fericire trecătoare. Romanţele noastre stupide şi triviale jignesc sufletul şi dezgustă. Poezia noastră sentimentală e savantă şi nu se adresează decît iniţiaţilor în literatură. Cîntecul înaripat şi zburdalnic, care să treacă din gură în gură, să cîştige casă cu casă, fereastră cu fereastră, stradă cu stradă şi să cuprindă întreg oraşul, ca o epidemie -—nu s-a auzit la noi. Cînd bulevardele-s înflorite acolo cu floarea rozalbă a castanilor, spre seară, cînd pulsaţia vieţii Parisului e sonoră şi atelierele şi fabricile jţşi închid porţile, lumea aceea chinuită de lucrători şi lucrătoare se opreşte cu drag să asculte propăvăduitorii de cîntece noi. Un acord de ghitară cheamă şi adună lumea la răscruce ; o vioară suspină şi se tîngue, şi în timp ce gloata se strînge, în larma eternă a străzii, un glas de trubadur urcă tenorizînd o durere nouă, un jurămînt trădat, o dragoste născîndă. Vers cu vers picură, şi odată romanţa terminată, cei strînşi în jurul trubadurilor, ca în tragediile antice, reiau în cor, cuplet cu cuplet, cîntecul nou al anotimpului, ducîndu-1 cu ei în casele lor triste, asemenea unei raze de lumini binefăcătoare. Seara, cabareturile artistice, mai cu seamă în Montmartre şi Cartierul Latin, îşi aprind frontispiciile lor bizare, chemînd publicul să asculte ultimele cîntece ale cântăreţilor şi ale poeţilor la modă. O lume eteroclită se adună : apaşul cu cascheta pe ochi, lîngă aristocratul cu flori de crini pe blazon ; demimon- w Idena de marcă, lîngă prostituata comună ; studentul avid rde plăceri, lîngă burghezul blazat de viaţă. Un miros înă-j'crit de bere şi de absint îngreuie aerul. Fumul pipelor se-• nalţă sub tavan, se statorniceşte în nour compact, Se dis-; tramă la fiece deschidere de uşă, estompînd figurile şi liniile ca într-un vis. Apoi, cînd sala s-a umplut, un ,- acordeon răsună şi cîntăreţii anunţaţi apar pe estradă primiţi de public, fiecare după faima şi simpatiile de care se bucură. Satira politică înfloreşte, biciuind neroziile zilei, , Mulţimea şi diversitatea întîmplărilor dă un material nesecat, asupra căruia ironiştii pot să-şi exercite verva. Sentimentul patriotic — cu steagul, tricolorul, pămîntul Alsaciei şi al Lorenei şi alte accesorii — e de asemenea speculat cu succes, şi mai cu seamă de cîntăreţii de mîna ' a doua. Note originale însă se ridică, cîntăreţi necunoscuţi ,şi originali se afirmă, marile dureri şi revendicări sociale îşi au şi ei (sic) trubadurii lor, cari impresionează şi zgu-due adînc. Romanţa sentimentală totuşi le biruie pe toate . şi numai ea depăşeşte pragul cabareturilor şi se populari-! zează. Fondul lor e comun —■ amorul ; variaţiile însă sunt infinite şi vor plăcea la infinit — nota lor actuală, însă, în afară de aceea frivolă, e un fel de filozofie făcută din re-■ nunţare, de mulţumire imediată, de neîncredere într-un sentiment ce poate să dureze, pe care nu-1 cunoaştem şi ni se pare ciudat nouă. Pentru cine ştie să se distreze şi să culeagă de oriunde impresii, ceasurile pierdute în astfel de localuri, n-au fost ceasuri pierdute, cîntecele auzite sunt o comoară, şi poeţii ce le-au alcătuit nu erau de lepădat, după cum probează antologiile de astăzi şi atîţia iluştri membri ai Academiei Franceze, care au debutat în cabareturile Montmartrului. Noi însă n-avem cîntece, noi sîntem ca o pădure prin care n-ar trece nici un izvor de apă vie ; şi nu să aciuiază^ păsările să cînte. în alte părţi însă, ca în Midi-ul Franţei, de-o pildă, sau în Italia, s-au instituit aşa-zisele „Jocuri florale", unde se .adună şi concurează poeţii şi cîntăreţii neamului în fiecare an. Cine n-a auzit de marele Mistral, trubadurul fermecătoarei Mireio ? Cine nu-şi aminteşte triumful bardului nostru de la Mireeşti, care a fost încununat la Montpellier ? Aceste jocuri florale au creat o întreagă literatură, în care se vădeşte genul etnic al rasei ce le-a instituit. Oare greu ar fi ministrului nostru de Instrucţiune să alcătuiască astfel de jocuri şi la noi, dîndu-le tot fastul şi toată pompa cuvenită ; o festivitate grandioasă la care să ia parte marea mesă a norodului şi să sărbătorească pe fericitul autor al celui mai bun cîntec de peste an ? Muzicanţi oare nu s-ar găsi destui ca să brodeze o arie demnă pe vorbele cântecului răsplătit, pentru a-1 putea populariza. Noi credem că aceasta ar fi lesne de făcut, dacă şi cei de la Instrucţie ar fi convinşi ca şi noi că un cîntec, după cum spune frumoasa coplas spaniolă, e : O lacrimă de miere Ce nu mai încape în suflet. (Cumpăna, I, 8, 15 ian. 1910, p. 113—114) STATUIA LUI CUZA-VODĂ în munţii Apeninilor în masivele de piatră pe care cataclismele străvechi ori nervozităţile epidermice ale eoajei noastre terestre zbuciumate de vulcani le-a ridicat şi îngrămădit sub bolta cerului veşnic senin al Italiei, dormea de veacuri şi un bloc de marmură albă. Dormea acolo 1 In text, greşit: „Pirineilor". f ţpiatra, aceea îngrămădită între stînci şi în somnul ei-mi-* llenar nici nu visa că odată va fi obiectul atîtor discordii şi r dispute. Nu ştia biata piatră, şi cum ar fi putut să bănu-. iască, că în sinul ei marmorean doarme o formă predestinat ă, o formă a cărei contururi precise trebuia să poarte pe occiput o coroană. Nu ştia că odată se va rostogoli din munte într-un nour de praf, ti rînd după ea o avalanşă de pietriş şi nisip, şi că va descătuşa un rîu negru de cerneală care va curge nepotolit şi tulbur. Dar dălţi şi ciocane au r bătut in ea cu vrednicie ; aşchii mari şi luminoase au sărit din. trupul ei, şi cel ce sta ele veacuri condamnat în alba-i închisoare a reintrat în lume graţie abilitatei cie prestidigitator a unui Romanelli oarecare. Şi în timpul acesta, în cetatea tăcută a laşului, patrioţi şi demagogi cercetau solul ca să găsească un Ioc potrivit oaspetelui de marmoră ce trebuia să sosească, ca şi cum uitase cu toţii în. frenezia lor naţională că omul sinţeşte : locul, iar nu locul pe om. Or tovarăşii de marmoră şi de bronz, cei călări şi cei pedeştri. cei de pe scaune-ori aşezaţi prin■■■firide,' surîdeau binevoitor, ştiind din experienţă cîte li se întîm-plase şi lor, şi cîte certuri şi discordii nu avusese loc pînă să-şi poată găsi o locuinţă definitivă şi să devie în sfîrşit inamovibili. Şiret, sub musteaţa lui tunsă, cel mai încercat dintre colegii de piatră, adecă bătrînul cărturar Asachi, părea că spune : Parcă eu n-am transmigrat şi nu m-am mutat de atâtea ori ca un chiriaş nenorocit, parcă mie un fost primar nu mi-a spus ca un alt Hristos : ia-ţi jilţul tău şi umblă,; parcă în. vremea cît am stat în faţa primăriei vechi n-am riscat să-mi pierd culoarea imaculată, pentru că redingota -nea de zăpadă nu cadra cu giubeaua de. bronz a. colegului Ce-s-tin ori fratele Mîron spre mai mare economie, fiindcă vopseaua costa prea scump, n-a riscat şi el să fie văruit cu bidineaua pentru a fi la fel cu mine ?■ Apoi, după ce ara stat o bucată de timp în. faţa primăriei vechi, cînd.-a fost să se prefacă în bronz şi veselul Alecsandri, nu m-au co- 189 borît din nou şi m-au mutat pe piaţa Trei Ierarhilor, unde stăteam aşa de bine ? N-am fost eu politicos şi n-am rămas de piatră, cedîndu-mi locul ? Şi-am făcut şi eu ceva, dragă Doamne, în ţara asta ! Dar cetăţenii vechei urbe monotone nu puteau să audă aceste reflecţii şi voiau pentru noul oaspe cu orice preţ locul de onoare. Şi ca mîni, cel ce a prins trup din nou de pe înaltul soclului va privi şi nu-şi va recunoaşte urba lui, va vedea figurile străine cc mişună tot mai mult pe străzile vechi, le va vedea tot aşa de bine din piaţa Unirei sau din altă piaţă, şi cu braţele încrucişate va fi osîndit să asculte fără ca gura lui'mută să poată răspunde elanului oratoric ce va urca spre el. Tumultul gloatelor şi vociferările oratorice vor amuţi şi ele, şi tîrziu, tîrziu, cînd voievodul nu va mai recunoaşte poate între cei ce-1 înconjoară pe nimeni dintr-ai lui, îşi va aduce aminte; cu părere de rău de somnul milenar ce. 1-a dormit în stînca de peatră din munţii Apeninilor 1 şi, rîzînd de cîte zgomote şi dispute s-au iscat pentru locul ce avea să i se dea, se va scobori singur de pe soclu şi împreună cu toţi colegii lui de bronz şi de marmoră va emigra aiure. lăsînd postamentul Iui şi al celorlalţi vacante .pentru celebrităţile noi ce se vor ri-. dica spre bucuria noroadelor. (1907, I, 39, 18 oct. 1910. p. 791—792) , REPRESIUNE PENTRU REPRESIUNE i Sunt cîţiva ani acuma, de cînd colaborez-la Viaţa românească, unde am fost ospitalizat cu drag şi am scris necenzurat de nimeni, decît o singură dată, cînd A. Mirea s-a apucat să parafrazeze un mesaj regal, în care se" vorbea, 1 în text, greşit: „Pirineilor". 190 ca totdeauna, de marile reforme ce aveau şă se întindă peste ţară ca o binecuvîntare. Aceasta este dar proba cea mai evidentă că doctrina poporanistă a d-Iui Stere şi a tovarăşilor dumnealui nu era impusă nici unui conpetiţio-nar la coloanele sus-zisei reviste. Apoi, a face artă după un anumit calapod şi pentru un anumit scop ar fi monstruos, şi diverşii scriitori care scriu astăzi, dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost, desigur, cu neputinţă să fie grupaţi. Dealtfel, un grup omogen şi statornic, în afară de cei ce ţin rubrici speciale, adică omogenitate anonimă, nu a fost niciodată. Scriitorii s-au perindat la în-tîmplare, au apărut şi au dispărut la intervale, adueînd fiecare tributul fanteziei şi muncii lui, după cum au binevoit. Fel de fel de nume s-au perindat, de diferite păreri ori şcoli, de diferite vîrste şi cu diferite aptitudini diametral-mente opuse, şi toţi, în sfîrşit, au fost bine primiţi şi cinstiţi, ceea ce, fireşte, face onoare gazdei. Un singur scriitor, care a scris la toate revistele şi. la toate ziarele, a stat deoparte, şi acela e d-1 Gîrleanu, pentru care recenzenţii acestei reviste n-au găsit niciodată măcar un cuvînt binevoitor. Ce mister poate să se ascundă sub acestea ? De ce n-are talent Gîrleanu, şi pentru ce are agronomul Sandu-Aldea, această fină lamă de ferăstrău a literilor noastre. Pentru ce cuvinte de laudă şi deschiderea largă a coloanelor aceluia ce n-a avut niciodată destulă pietate şi bun-simţ să-şi aleagă un pseudonim cînd poartă numele lui Neculai Beldiceanu, şi numai cuvinte de ponos pentru d-I Gîrleanu. Să fie mai interesanţi monştrii lui Aldea, decît micele personagii din Lumea celor ce nu cu-vîntă, să fie mai simpatică lumea de mahala a celui ce înjoseşte o memorie scumpă decît minunatele juvaere ale lui Gîrleanu ? Ori poate toate acestea îşi aveau explicaţia într-o antipatie personală, care, la drept vorbind,, e omenească, căci care din noi nu are anumite simpatii ori antipatii pentru 191 unii oameni sau unele lucruri ? Idiosincrasiile nu se discută. Acestea mi le spuneam eu, gîndindu-mă la cazul d-lui Gîrleanu, acest fecund şi variat scriitor, al cărui stil şi ingeniozitate m-au fermecat totdeauna. Cînd iată că ultimul număr al Vieţei româneşti îmi dă un fel de explicaţie, prin pana d-lui Ibrăileanu, care face o crimă de les-umanitate autorului cu pricina, pentru că ar fi cerut să supuie unui tratament inventat de domnia-sa pe mult oropsitul şi încercatul de soartă muncitor al glebei noastre. într-un articol plin de vehemenţă şi de ironie, dl Ibrăileanu, parcurgând în sus şi în jos Europa, numai pentru a arăta ce strigăte s-au ridicat pretutindeni contra mucurilor de represiune corporală, înfierează şi denunţă opiniei publice odiosul gest al blajinului scriitor. Gestul de les-umanitate abia schiţat către urechile plebei 1-a făcut să se revolte şi să găsească accente de un patetism care m-a uimit. ÎJvocarea cnutului cu sfichiuri plumbuite mi-a înfiorat de neplăcere epiderma, şi fără să vreau, toate instrumentele de tortură pe care le-a inventat sălbătăcta omenească mi-au revenit, ân minte şi am '.găsit-legitim strigătul de alarmă al domnului Ibrăileanu. Apoi, după ce toate aceste neplăcute senzaţii s-au potolit în mine, am luat colecţia Vieţei româneşti, această primitoare gazdă a noastră a tuturora, pe care o păstrez cu sfinţenie, şi, răsfoind-o, am căutat să văd ce s-a scris ân vremile acelea triste, cînd o pată roşie de sînge s-a întins peste ogoarele ţărci noastre. Şi cerul parcă deodată s-a luminat de flăcăii împurpurînd zările. Toate sîngeroasele mtîmplări de atunci, pe care le-am auzit povestite şi care au.găsit un aşa de.palid.ecou în literatura noastră, mi-au revenit în minte. Pornirea aceea la omor a brutelor sanguinare, -lipsite de orice control, care au făcut hecatombe pretutindeni pe unde au trecut prin sate, tot poporul acela de cruci şi troiţe ce-şi întind deznădăjduit braţele la toate marginile drumurilor de ţară, toate urmele de obuze care 192 au rămas ca nişte peceţi neşterse unde au ajuns, toate tiparele mînilor pline de sânge lăsate pe varul caselor, ca o amintire neştearsă, m-au umplut de fiori şi de groază... Şi am răsfoit Viaţa românească înainte, m-am plecat pe paginile pline de doctrine Înţelepte, de umanitar poporanism, si in afară decît rătăcirea literară de la Stoborăni n-am găsit nimic: Nici un strigăt de revoltă, nici un cu vînt de indignare pentru aşa vastă pată de sînge. Ce făcea d-1 Ibrăileanu atuncea ? Era absent oare din ţară, era bolnav, nu citea Universul ? Pentru ce atîta mutism, pentru ce făcea parte din lumea celor ce nu cuvîntă ? Se poate face o comparaţie oare între nevinovatul gest preconizat, de Gîrleanu şi gestul covârşitor şi larg al coasei pe care o poartă" totdeauna moartea cu sine ? ■Şi n-am mai răsfoit Viaţa românească. .. Iată dar ce rău face primitoarea şi simpatica revistă, care m-a ©spitalizat totdeauna,, când judecă numai după .antipatii personale şi ia zăbala în dinţi pentru un simplu ■gest nevinovat. ■ {Ramuri, VI, 5[22], 7 noiem. 1810, p. 65—67) (PE UN VOLUM AL, LUI E. GÎRLEANU ■Brun, ea ieşit dintr-o sticlă ,de cerneală, adevăratul tip de oriental,; ochi languroşi şi veşnic îndoliaţi de odaliscă. -Cînd nu cuvîntă, ştie să privească şi sâ asculte. înmagazinează bun şi rău, minciună şi adevăr, cu lăcomia struţului .care nu alege cînd îi e foame. Buna lui credinţă e nesfîr-şitâ şi, printr-o bizarerie curioasă, cu caro 1-a dotat natura, după cîtva timp de la Inhibiţie, el îşi însuşeşte toate întâmplările, transformîndu-le şi dându-le proporţii uriaşe. Invenţia la el e o. trebuinţă organică, e o reacţiune contra 183 ■uniformităţii, un antidot fără de care viaţa n-ar mai avea nici un haz, e, ca să zic aşa, pîinea lui cotidiană. Şi-apoi, ce-are a face dacă un lucru e adevărat sau nu, cînd cl poate să deştepte curiozitatea cetitorului măcar o minută, sau poate avea aparenţa unui adevăr. Dacă baronul de Munchhausen, de cinegetică memorie, care şi-a petrecut cea mai mare parte din existenţă în lumea lighioanelor, n-ar fi existat, Gîrleanu ar fi fost inconsolabil şi l-ar fi inventat, desigur. Mai tare ca el în acest gen nu poate .fi nimeni, şi ori cîţi s-au încercat în turnoi-urile noastre de fantezişti, recordul dat pînă acum el îl deţine. Noul lui volum, ca o modernă arcă a lui Noe, închide în el cîteva exemplare din toate speciile de dihănii pure şi impure. E o menagerie întreagă de vietăţi care mişună, se bucură ori se întristează, îşi povesteşte ori îşi mimează micile lor întîmplări şi necunoscutele drame. Fieştecare, supuse ca în faţa unui dompteur. f, aleargă la chemarea lui, îşi face turul „de force" a, salută şi pleacă. Eu, cetin-du-i volumul, mi-am amintit, fără de voie, de multele ceasuri pe. cari le-am petrecut în Jardin des Plantes sau în grădina Aclimataţiei la Paris ; şi am salutat cu bucurie multe cunoştinţi, am recunoscut multe subtile şi juste observaţii făcute în treacăt, am retrăit atîtea şi atîtea gesturi şi am rămas uimit de sobrietatea, uşurinţa şi plasticitatea cu cari sînt redate. Ingenios peste măsură, econom la vorbe, el concentrează ca şi cum ar fi la ultima lui filă de hîrtie, la cel din urmă pic de ■cerneală ce l-ar avea. Se joacă, zugrăvind miniaturi delicioase cari te incintă şi le fac să visezi, privelişti înarmate în cadre mici, avînd arar deasupra abea o dungă de cer, un început de infinit. 1 îmblînzitor, dresor (fr.). a De forţă (fr.). 194 Să poţi să simţi, să te transpui, ori, mai bine zis, să ai darul să îmbraci pielea oricărui dobitoc, afară numai dacă poli crede în metempsichoză şi sufletul tău îşi mai aduce aminte inconştient de multele avataruri prin cari ai transmigrat, e, fără îndoială, peste măsură de greu. Un om, şi încă un semen al tău cu care trăieşti şi te-ai deprins să-1 cunoşti zilnic şi nu şti de multe ori ce taine ascunse îi împinge să facă anumite lucruri, să ia cutări hotărîri, să apuce anumite căi. Dar omul şi durerile lui se vede că s-au banalizat, sufletul lui a fost disecat pînă la amănunţimi, şi o nevoie nouă de a căuta o lume mai interesantă a făcut pe unii să. se. coboare în regnul dobitoacelor. în Franţa, după manieratul şi elegantul Buffon, după veşnicul tînăr La Fontaine şt mai noul Jules Renard, mort de curînd, această variată lume a tentat pana unui alt tînăr scriitor, Louis Pergaud, al cărui volum a şi fost premiat de Academia Goncourt. S-a făcut zgomot mare despre volumul acesta numit De Goupil ă Mar got, pagini entuziaste s-au scris, articole trîmbiţătoare în toate coti-, diaiiele. în el, ca şi în volumul lui Gîrleanu, veţi găsi micele drame ori măruntele bucurii, din care e alcătuită viaţa celor cari nu cuvîntă. Mărturisesc însă eu un fel de mîndrie naţională," şi spre bucuria dobitoacelor noastre, că oricît ar fi de premiat volumul lui Pergaud nu poate d'i asemănat nici pe departe cu acela al lui Gîrleanu. Unul pune cinci zeci de pagini ca să descrie mişcătoarea dramă a• unei vulpi şi celălalt e în stare să concentreze un elefant în trei cuvinte. Cel dinţii nu ne face graţie de nici un detaliu spre a da mai multă putere unui deznodământ, cel de al doilea alege numai cîteva amănunte şi procedează prin imagini. Pergaud măreşte proporţiile, celălalt le reduce şi le mic-» şorează : gîză ori girafă, la dînsul.e totuna, şi precum'îţi-duioşatul Hei ne făcea mici cîntece din marile lui dureri, tot astfel procedează şi autorul nostru cu victimile lui. '■ 193 16* Apoi, orice ar face dînsul şi oricîte fantazii ar arunca el în spinarea dobitoacelor, îi e indiferent să ştie că dobitoacele nu vor putea protesta, deoarece le-a luat de la început cuvîntul. E multă milă, multă dragoste şi înduioşare pentru tot acest norod înaripat sau îmblănit, multe ciripiri şi scânteieri, cari te iac parcă mai bun şi te predispun la visare. Păcatul cel mare e că animalele noastre tiu citesc, căci astfel gloria i-ar fi asigurată, şi Gîrleanu ar deveni cel mai pismuit şi mai popular dintre scriitori. 11 ianuarve 1 91 T (Ramuri, VI, 13—14, 16 ian. IDll 201—201) LA FÎNTÎNA MEDICIŞILOR Un fragment Trecutul e o Împărăţie moartă. Locurile unde ai trăit mulţi ani şi ai putut să fii fericit, nu căuta, să le revezi, dacă ai o dragoste nouă în suflet, căci ele nu te vor recunoaşte şi-ţi vor rămîne străine. Priveşte din depărtare la toate şi inchipuieşte-ţi că ai visat, căci numai visul poate să-ţi dea mulţumire. Inchipuieşte-ţi că după linia curbă ce închide orizontul nu mai e nimic, că nourii ce aleargă într-acolo sînt nişte simple fantasme, că în sufletul tău desimi de imagini, uncie umbrite ori altele trandafirii, sînt tot ca şi goana aceasta de nouri. Vîntul, acest fantastic şi capricios artist, îi adună de pe faţa ■ cerului, clădeşte palate, zugrăveşte continente imaginare, lăsînd pe alocuri spaţiuri goale şi senine, ca nişte închipuiri ele oceane, îi resfiră apoi şi-i preface în 106 turme nesfîrşite, care pasc pe nesfîi-şita cîmple a-cerului, îi alungă cînd vrea într-o Fantazia nebună de cavaleri ce-aleargă pe cai năpraznici cu mantalele albe fluturînd pe umeri ; şi apoi, cînd s-a săturat de atîtea jocuri bizare, mătură nemărginirea, lăsîndu-ne ochii trişti şi nemîngă-iaţi, după atîtea frumoase vedenii. Dacă ai fantazie şi eşti şi tu artist, nu te aşeza nieăirea şi nu prinde rădăcină, nu căuta să revezi locurile unde ai trăit, ci lasă-ţi gîndul să umble slobod ca vîntul, clădeşte-ţi cu el palate, cu el umple-ţi golul nemărginit din suflet, crea/ă imagini şi desfată-te cu ele, alcătuieşte-ţi închipuiri, şi nu iubi nimic statornic, căci statornic nimic nu e pe lume. Cu gîndul umple vasta grădină goală, unde aştepţi lîngă fintîna Medicişilor să vie o dulce formă iubită. Curgerea dotnoală a apelor, pe care o auzi murmurând pe lespezile de piatră, inchipuieşte-ţi că-i însăşi curgerea vremilor... Priveşte durerea lui Poliphem ce stă îngenunchiat pe stînca lui spre care urcă verdele iederei şi mîngăie-te, stă-pîneşte-ţi gîndurile rele, măsoară-ţi trupul tău şubred pe lîngă uriaşa lui musculatură şi spune-ţi că, dacă el,. Zeu în lumea lui antică, n-a fost în stare să-şi îrafrmgă durerile aşteptării şi ale geloziei, tu, un simplu om, îţi vei pierde minţile, desigur ! Lasă apele să curgă în voie ca vremile, păstrează-ţi sufletul şi crede-1 că-i tare, convinge-te că trebuie să fii un spirit al eternităţii şi că,partea asta individuală, care ne-a fost împrumutată fiecărui, trebuie să existe de cînd lumea, că a trebuit să mai sufere şi să se mai zbuciume şi că eşti dator să ţii seamă de el, să nu-1 laşi înfrînt cu desăvîrşire pentru viitor, pentru noua formă ce o va fi s-o reia in decursul vremei. îatoarce-ţi ochii de Ia Poliphem, căci # şi-a dat ochii ca să nu-şi mai vadă durerile. "197 Gîndeşte-te că ochii tăi sînt oglinzile în care ai să răs-frîngi universul cu toate formele lui, şi nu-ţi jertfi pentru o singură formă. Intoaree-ţi-i înduioşaţi spre vasta grădină unde acum nu rîde nici o floare, că-i iarnă încă, priveşte la albul statuielor ce nălucesc printre crengile goale, con-vinge-te că ele.sînt o stăruinţă spre frumos şi că numai spre bucuria ochilor au fost făcute. Nu plînge ora ce-a sunat înfiorînd cuprinsul, căci e oră ca toate celelalte, şi neagra geană a minutarului ce merge fără de preget pe alba orbită a străvechiului ornic odată şi odată va încremeni şi ea... Lasă pe Poliphem să privească tulburat de pe stînca. lui de piatră îmbrăţişările Galateei cu Aqys, ascultă numai curgerea apelor* ce cade din lespede în lespede, umple-ţi auzul de melodia ei sonoră pentru ritmul cîntării de mai tîrziu, şi nu mai căuta printre copacii negri... Priveşte la porumbeii-albi, paznicii aceştia înaripaţi ai frumoasei gradine, cum se lasă unul cîte unul pe picioarele lor roze, şi cu faţa întoarsă spre înamoratul grup de piatră, se scaldă încli'nîndu-şi graţios capul in faţa amorului. Inclină-te şi tu şi uită ora care a sunat şi lasă-te în-tî mp] arilor. Uită întristătorul basm al lui Poliphem şi, adunîndu-ţi din nou gîndurile, clădeşte-ţi la nesi'îrşit fantasmagoriile ea vîntul, capriciosul artist ce se joacă cu lumea lui de nouri. Intoarce-ţi ochii de la Poliphem, fii bun şi milostiv ca el, uriaşul, iartă dacă te doare, răzvrăteşte-te contra propriei tale fiinţi şi adu-ţi aminte că el. care ar fi putut să frîngă cu mînile lui.vînjoase o stîncă, şi-a jertfit ochii ca să nu mai vadă pe lume altă imagină iubită decît aceea pe care a adorat-o. Treci poarta mare de fier fără a mai privi în urmă, căci în zadar vei urca să mai cunoşti faţa'locurilor unde ai stat atîta vreme, şi nici ele nu te vor putea recunoaşte. Şi cel venit de departe, înduioşat de înfrăţirea durerii lui cu a iui Poliphen, ieşi din grădină şi se pierdu în mulţime. Tribuna [Arad], XV, 81, 10 [23] aprilie 1911, p. 23—24) „SUNT LACRIMAE RERUM" 1 Ce dulce intimitate se desprinde dintr-o gospodărie veche... Surit unele în care lucrurile fac parcă un singur trup cu odaia. Ele stau nemişcate, şi vremea trece peste ele, nimic nu le schimbă, soarele poate pătrunde ici-colo şi le mai păleşte faţa cu sărutarea lui fierbinte, o mărgea poate dintr-o perină se desprinde, o floare pe un covor se decolorează, o fotografie într-o ramă se acopere de o uşoară negură. Încolo, ele stau, dormitează, trăiesc cu viaţa lor latentă, şi e de ajuns să mişte una din ele ca întreaga armonie să dispară. Apoi, cine trăieşte mult într-o casă îi.place să păstreze orînduială. Ochii s-au deprins cu liniile, şi fiinţa ta intimă sufere dacă-ţi clinteşte cineva un vas de pe o consolă, un portret de pe o etajeră, ori cel mai mic lucru, care ocupa un loc bine definit pentru tine în spaţiul odăiei tale. Mătuşa Elencu, însă, era inamica oricărei stabilităţi. Nemişcarea pentru dînsa era moartea,, şi lucrurile i se păreau că devin rigide şi îngheaţă dacă stăteau încremenite două.zile locului. Apoi praful era cel mai mare duşman al ei. Firul de praf îl urmărea şi înaripata molie, care năluceşte arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veştede culori. 1 Există lacrimi ale lucrurilor (lat.). 199 Mărunta pulbere fină şi impalpabilă care se ridică şi joacă atunci cînd intră în sulul de raze al biruitorului soare pe ferestre pe dînsa o înnebunea... Nimic nu era destul de strălucitor, nimic destul de curat, şi odăile parcă nu erau făcute pentru hodină şi reculegere, divanurile nu erau inventate pentru a te putea întinde lenevos pe ele şi visa, fotoliile din jurul meselor, pentru altceva lăsate decît pentru a sta la sfat, covoarele, pentru alt scop ţesute decît pentru a ţinea cald şi acoperi zgomotul cînd mergi pe ele. Nu, dulapuri, console, oglinzi, covoare şi celelalte pentru ea erau făcute ca să' dea de lucru unei gospodine. Si de aceea mobilele erau într-o veşnică mişcare şi stăteau mai mult pe afară decît în casă. - ' ' " Precum persanul stă de-a pururi cu o roză în mînă. turcul cu o narghilea- sau cu un şirag de mătănii, aşa se identifica şi ea cu un pămătuf pe care nu-1 părăsea niciodată. Intra cu pasul ei de nălucă, se pleca pe faţa străvezie a oglinzilor, cerca cu degetul ei uscat cea mai taică pată şi era de ajuns să i se pară ceva,, ca sâ hotărască : „Azi scoatem din salon î" sau : „Mîini.. afară cu odaia albastră" !... Şi bietele mobile abia aciuiate apăreau în ogradă. Tîn-jjtoare şi cu braţele întinse, se rugau parcă vechile fotolii. Sarcastic rîdea pianul cu. dinţii lui de fildeş, stăruitor se rugau ochii celor din rame, dar toate erau zadarnice. Co--voarele întinse pe funii singure ştiau ce păţeau, căci pe atunci nu era încă inventată maşina asta minunată, a cărei trompă intrată pe fereastră culege ca prin farmec, farâ a clinti lucrurile din Ioc, tot ce se poate aciuia în ele. - De d'mineaţă zgomotul începea. Parchetele deveneau lucii ca oglinda, oglinzile —- ca faţa apelor bătute de lună, şi. nu era lucru să nu fie întors, bătut, sucit, şlefuit ca şi cînd ar fi trecut vreo molimă prin casă sau s-ar fi aşezat ■moartea o clipă la căpătîiul cuiva. Fugeau gîngăniile şi ■ "fluturii, şi pînă şi încăpăţînatele furnici nu mai călcau pe acolo de atîta nelinişte. Păianjen nu cred să-şi fi ţesut în vreun ungher al lui,, nevăzut, mreaja, nici stăruinţă de rîndunică să-şi fi lipit cuibul sub vreo straşină. Uscată şi dreaptă, ca sculptată dintr-un lemn străvechi aşa era mătuşa, şi anii nu-i puteau domoli hărnicia. Ca o floare stranie, ţinînd pămătuful în mînă,,. umbla, şi pe unde-i călea pasul; precum se iau dihăniile după vrăjitor, aşa umblau şl mobilele după dînsa. Foşnind trecea rochia ei ca un val obosit, pe parchete, şi pumnul acela de oase fără de astîmpăr, energia aceea, ce poete dacă ar fi avut alt scop ar fi dat cine ştie ce roade, se cheltuia, aşa I" zadarnic. Pentru ea singura mobilă ce a stat nemişcată vreodată a fost desigur numai sicriul, căci moartea plie-fe.tisită de atîta mişcare într-o zi i-a luat pămătuful din , mină. Ca un viteaz: ţinîn'd,- steagul, aşa a murit ea,- şi de galbenă ce era şi uscată,, mai galbenă, părea acum. Tăcute pri-ti veau şi stranii oglinzile la ea,, refleetîndu-i chipul. Liniş-e tite şi alezate pe hodină păreau fotoliile.- Ca un zbor nebun de coţofane, cu tărcate aripi,, se lăsase şi încremenise clapele pianului. O molie, cu aripile ei veştede, se ridică în aer şi flutură ca o ironie, stăpînă parcă, pe nemişcatul imperiu. Severi priveau ochii portretelor din rame şi o bucu-'rie tăinuită, o linişte ţesută în umbra perdelelor parcă se desfăcea şi stătea gata "a sa cadă, o pace şi o împăcare neobişnuită trecea din mobilă în mobilă şi se împînzea pe tot. Trupul greoi. şi. nevăzut al liniştei se întindea parcă pe sofa şi-şi lăsase capul obosit pe o pernă do mătase, ştiind că n-o s-o mai tulbure nimeni. Aşa stătea liniştea privind în gol sau poate la sora ei moartea, ce s-aşezase şi ea nevăzută într-un fotoliu şi privea cu drag cum curg liniştite ceasurile şi neoprite de nimeni se. statornicesc umbrele... (Seara. II, 53*5, îl' iul. 191 î, p. 1) 280 m MOARTEA BABACULUI Sever e aspectul morţii. Crepul de doliu face pată, mărgineşte lumina şi întunecă. Noapte şi zi, întuneric şi lumină, neîmbinate lucruri, eternă vrăjmăşie. Şi cu toate aceste, funerara urzeală de umbră, neagra îmbrăcăminte ce intră în casă o dată cu moartea nu poate învinge de multe ori ridiculul vieţii care lasă urme, nu poate alunga ironia ce se aşază la căpătâiul "postumului, nu e în stare să biruiască zâmbetul de veselie ce-1 resimţi în faţa anumitor aspecte ale naturei, căci natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă, ci aşa cum o vede (sic) ochii noştri în anumite momente. Cu aceste gânduri părăseam o casă unde apusese o viaţă, sătulă de a sălăşlui o sută de ani în aceeaşi închisoare .de lut, A muri nu e a rămânea cu ochii mari deschişi în infinit, aşteptînd mîna pioasă ee-ţi va Închide pleoapele reci ■Beste-înmărmuritele globuri. Sufletul moare înaintea ochilor.. Sub povara anilor mulţi, cu vremea, el renunţă şi devine ca o oglindă moartă în care nu se mai reflectează nimic. Nici amintirile căzute la fund ca nişte cadavre nu se mai ridică la suprafaţă, nici zori nu mai mijesc, nici apusuri nu te mai întristează. Răsărituri nu mai sunt cu putinţă, şi cînd după orizontul pe care-1 mărgineşte noaptea, ştii că nici un, glob de lumină nu va sui ca să rumenească cerul tău, atunci începe moartea cu adevăr. Trupul rezistă şi vegetezi pînă obosesc în tine puterile şi în vinele tale sîngele, ca în nişte vaduri ostenite, abia se mai poate piine în mişcare... Şi aşa era şi mortul meu, un biet lucru uitat şi părăsit într-o odaie, un obiect de curiozitate scos la zile mari şi arătat la rude şi musafiri care-şi aduceau aminte şi mai întrebau din cînd în cînd : mai trăieşte babacu' ? Şi bietul bătrîn, izgonitul din viaţă de .atîta timp, |biata mină omenească peste a cărei urechi timpul îşi pu-'sese mîinile lui amândouă acoperindu-i orice zgomot dinafară, biata relicvă peste a cărei ochi anii îşi lăsase |. păienjenitele cortine, apărea, adus ca un specimen rar de "■ longevitate şi la toate întrebările, venitul de pe altă lume, ziditul de viu, mortul recalcitrant zâmbea cu bietul lui surîs senil, clătinând din cap ca o potişă1 chinezească. Demonstraţiile de filială dragoste îl împresurau, gesturi de -răsfăţare se întindeau spre el, cuvinte de o înduioşare neasemuită plouau peste capul lui, şi fiecare, privindu-1, gîndea cu jind la viaţa acestui patriarh, aşa de iubit şi ocrotit de fii şi de nepoţi. . In fond însă era altfel.. Patriarhul era un stîrv care ocupa un loc inutil în spaţiu, o gură inutilă care mai bine de o jumătate de veac trebuia hrănită, o pacoste pe care moartea care-şi are şi ea, se vede, ironiile ei, se încăpăţâna tS-o păstreze spre deznădejdea fiilor şi nepoţilor. Moştenire să rămîie după el nu era de unde, că ce avea., jietul bătrîn fusese de mult cheltuit în nădejdea morţii lui apropiate. Cînd are cineva şeaptezeci de ani, cine poaie: crede că ai să mai durezi încă aproape jumătate veac, şi aceasta şi-o spusese şi milostivele rude ce-1 făcuse pe bie-P tul bătrîn să-şi părăsească vechile lui căsuţe din. Iaşi şi să-şi' încredinţeze viaţa şi averea pe mîini străine. La în-| ceput, doi-trei ani a mers, dar după ce banii au fost cheltuiţi, ce-au fost zilele şi nopţie bietului bătrîn nimeni nu ştie. Uitat şi părăsit zile întregi, fără mîncare, nespălat şi murdar, aşa trăia sărmanul. Vigoarea ce era însă în el rezista cu o uimitoare putere. Ca un arc se încovoiase : uriaşul trup, nenumărate erau zbîrciturile şi ieroglifele pe tîmplele şi în jurul ochilor lui. Umflate, vinele şerpuiau şi se încolăceau pe uscatele lui mîini palide, dar ca un copac uscat şi noduros el urma 1 Vas de porţelan chinezesc sau japonez. «98. 203 să trăiască. Nesfîrşite li păreau zilele şi nopţile, şi, cît tiinp a putut să mai gândească şi să-şi aducă aminte, de multe ori 1 se părea că trăieşte de -cînd lumea. îşi amintea ca într-un vis de căsuţele lui străvechi, în care trăise atîta timp, de scoarţele cu flori pălite de soare, de răvaşele cu busuioc din cerdacul alb, de pomii bătrîni, ca şi dînsul, din livadă, de mătăniile şi ciubucul lui, şi ofta lung : „Doamne, de ce nu mă strîn-gi tu !" Le părăsise toate, de frica singurătăţii, vroind să vadă viaţă împrejurul lui. Vinduse tot, momit de zîmbetele viclene, plecase vrăjit de vorbele pline de miere ee-i zugrăveau o idilică viaţă, de străbun împresurat de dragostea fiilor şi a nepoţilor. Şi cînd gîndul lui s-a stins într-o zi ca un putregai, cînd vine ziua şi nici amintirile n-au mai putut să-1 alinte, alunei a rămas aşa, prostit, privind înaintea lui fără să vadă, aplecîndu-şi urechile la orice zgomot fără să poată să audă, un mort între vii. un'biet arbor uitat, ce aşteaptă lovitura 'mintu-itoare a securei. Aşa trăia 'babacul, ieroglifa asta nedescifrabilă, în ciuda tuturor, care îmbătrâniseră şi ei acuma... Dar într-o zi, moartea, fantezista rătăcitoare ce nu mai are hodină, nici astîmpăr, uşernica umbră care colindă toată lumea şi umblă toate drumurile, s-a oprit şi la geamul patriarhului, să-1 mai vadă ce face, şi, învinsă de milă, 1-a dezrobit de zile. Abia mai aplecat pe un umăr i-a rămas capul bătrîn, şi doar puţin mai galben dacă s-a făcut la faţă. încolo, şi mort aşa în marele jelţ, parcă urma să trăiască, singur, cu mica lui umbră care singură mai .mişca, descrescînd în scurgerea orelor. Un biet sicriu şi un popă, o cruce pe piept, o undă de fum ce urcă şi se împînzeşte dintr-o -cădelniţă şi eîţiva stropi de aghiazmă ar fi fost de ajuns. Dar faţada mincinoasă, vicleana nevoie de a părea, trufia de a arăta lumii cît respect li se cade morţilor dragi a prefăcut casa de^sus ■'m şi pînă jos într-o adevărată capelă mortuară. Bilete cu negru chenar au fost trimise pretutindeni ca să anunţe ireparabila pierdere. Crepul de doliu a îmbrăcat toată faţada casei. Afară, un dric pompos cu şease cai, complicate colive cu nuci aurite şi o întreagă armată de popi şi de ciocli aştepta. • ' Cupole îmbrăcate în doliu se înşirau şi ele pentru feţele simandicoase. Iar sub ghirlănzi de flori şi.jerbii de verdeaţă, sub un funebra uranisc1 aşezat în mijlocul salonului, chinuita viaţă ce apusese dormea acuma liniştită. în feşriicarele mari, de-a dreapta şi de-a stingă, flăcările albe se plecau după curent şi un miros puternic de ehiparoase îngreuna aerul. \ •• El însă urma să nu vadă, nici să audă ca mai înainte şi, cu toate aceste, un zîmbet de o şireatâ mulţumire par-că-i flutura pe buze. Sub mustăţile mari şi albe, o lumină misterioasă ca un început de ziuă parcă mijea, un reflex venit de cine ştie unde, o rază poate" căzută din naltul 1 feşnicarilor mari. în haina lui neagră, cel ce trecuse'hotarul celor o sută de ani hodinea, genele abia făceau o umbră viorie, cununa de păr alb arunca lumini argintii, mîinile palide, ca de sidef, ţineau crucea, şi totuşi numai moartea parcă lipsea şî nu era nicăirea. . Şi lumea începu să perinde, figuri grave, expresii se- " vere, negre siluete 'cu albe colţuri de batiste, chipuri chinuite ca să pară triste, melancolice atitudini de deznădejde,. Gesturi de părere de rău se schiţau şi banalele cuvinte de.condoleanţă cădeau dimpreună1,cu picurii de ceară în. cucernica tăcere. Mai grav şi mai trist decît însuşi mortul, cel ce ducea doliul, stînd lîngă înfloritul catafalc, cu o sinceră expresie de a fi încercat într-adevăr o ireparabilă pierdere, primea negri le strângeri de mină. ' trra»i.«c : baldachin. 205 Totul era corect, protocolar şi făcut după tipicul marilor doliuri din lumea bună. O risipă de flori,, de prapure, de ghirlănzi, de alb şi de negru, de lacrimi şi păreri de rău mincinoase se resfăţa. Şi cel de care nu ştiuse nimeni şi pe care îl uitau cu toţii, chinuitul de ani, sărmana gură inutilă urma acum să surîdă printre flori. Din ce în ce mai luminos i se zugrăvea acum misteriosul zîmbet, din depărtarea celor o sută de ani părea că su-rîde, neputînd clătina din cap ca totdeauna în faţa atîtor vanităţi. Plînsul de toţi singur zîmbea, văzînd ce neagră dungă de doliu a scris în urma lui. Singur centenarul zîmbet înveselea' funebrul aspect al morţii unui secol, singur numai babacul era fericit, căci numai pentru dînsul în minutul acela neîmbinatele lucruri, eterna vrăjmăşie ce este noaptea şi ziua, întunerecul şi lumina nu mai aveau fiinţă şi natura nu mai avea să îşi schimbe aspectul. (Minerva, lll, 945, 5 aug. 1911, p. 2) DOMNU' HUBE Din volumul plănuit ARCA LVI NOE O legendă teutonă povesteşte de un rege că, urcîndu-se pe tronul părinţilor lui, a poruncit să-i aşeze un clopot de argint în înaltul unui turn, ca să poată, ori de cîte ori ar încerca vreo mulţămire, s-o anunţe şi norodului său. Mută însă a rămas limba clopotului din înaltul turnului cît a trăit el, şi singura dată cînd regele a deşteptat din somn limba tăcutului clopot ca să-şi vestească norodul că e mulţumit, a fost atunci cînd a murit. Domriu' Hube era şi el teuton, dar clopotul în viaţa lui a jucat cu totul un alt rol. El, în sunetul clopotului s-a deşteptat, în sunetul clopotului a mîncat şi în sunetul clopotului a adormit toată viaţa lui. Tăcerea şi liniştea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. Gălăgia infernală a celor patru clase de copii, peste care vigilenţa lui trebuia să se exercite, îi suna neîntrerupt în urechi ca murmurul mării în. cuprinsul unei scoici. Amestecul de capete blonde şi brune, pe care îl vedea veşnic reînnoin-du-se în faţa lui ca un norod de buruiene îndărătnice ce nu-i chip să le stîrpeştl, toate feţele aceste ce purtau stigmatul atîtor eredităţi şi a atîtor porniri ascunse ce mijau de-abia, aşteptînd imboldul care să le trezească, tot amestecul ciudat de fiinţe, de biete vlăstare fragede, venite pe lume cine ştie cum, odrasle ale ceasurilor de păcat ori ale clipelor de fericire, născuţi, din melancolii ori din voluptăţi intense, hibride ale unor gîrbove senilităţi, cum puteau fi puse de acord vreodată în faţa binefăcătoarei linişti ?..-. Anii curgeau şi, ca un flux necontenit de valuri, nesimţit, generaţiile vechi împingeau pe cele noi, copacul vieţii tot alte foi schimba, şi numai domnu' Hube sta neclintit şi privea cu disperare la această hidră ce-şi reîn-uoia capetele necontenit. Să simţi eterna tinereţe care vine spre tine, veşnicul flux primăvăratec ce-ţi dă asalt biruitor, pururea metamorfoză ce ţi se dezvăleşte sub ochi, şi să nu ţi-o poţi apropia ca să renaşti şi tu, poate fi ceva mai sfâşietor ? Tumultul însă creştea necontenit, căci într-o grămadă de copii, ca în pădurea fermecată cînd rupi o frunză şi--se trezesc toţi copacii şi încep să murmure, e de ajuns ca unul să deştepte întîiul glas. De-abia de-şi lăsa pe mînă capul bătrînul pedagog ca să viseze la romantica lui ţară, cîntată aşa de duios în baladele tipărite în Lesebueh-nl1 1 Carte de citire (germ.) 206 207 ce-i sta dinainte, şi tot visul trebuia să se destrame, toate elfele şi cobolzii să dispară, tot norodul învechit al romantismului german să se reîntoarcă în. ţara iui. Fiinţele supra^ naturale iubesc liniştea, pasul lor abia lasă urmă, atît de uşor calcă ; şi clarul de lună, în care-s muiate vechile ba-. Iade, numai singurătăţilor li se potriveşte... In arca lui Noe n-aveau ce căuta astfel de fiinţi, şi domnu' Hube, avînd poate o ureche mai muzicală decît patriarhalul Noe, la cel mai mic zgomot sărea în sus. Fac această apropiere fiindcă ţinerile vlăstare încredinţate pedagogului erau toate dăruite cu numele unui dobitoc, toate speciile pure ori impure îşi aveau reprezentantele lor, iar toată şcoala era pentru dînsul o vastă arcă pe care i-o încredinţase- domnul director s-o ducă spre un Ararat ffiîntuitor, O nervozitate neîncetată îl agita. Minele lui pale ca fildeşul n-au ştiut desigur niciodată ce sunt dezmierdările, locul nu se îndulcea în preajma lor, lumina pe ele cădea rece şi neprietenoasă, şi ele păreau veşnic un simbol al ameninţării. Ochii vizi, înconjuraţi de nişte ochelari cu cercuri negre ca două nule, ce i s-ar fi urcat din catalog pe nas, priveau fără să adune soarele în ei. Părul, încărunţit şi plin de dungi albe ca tabla pe care se jucau copiii, împrăştia veşnic ca un praf de cretă împrejurul lui. Aşa era în linii mari domnu' Hube. Adus de cine ştie ce nevoi în ţara noastră, cu gîndul de a face cîteva economii pentru a se însura poate şi a-şi dura o familie, a rămas robul copiilor altora. ;.. Vesele şi triste precum erau şi zilele, luminate de soare ori acoperite de neguri, crescute de vînt ori asurzite de surdina zăpezii, se auzeau sunetele clopotului, veşnic şi neîndurat suna din ora în oră măsurînd timpul tare trecea fără să mai poată aduce nimica nou pentru dinsul. în sunete clare şi sunete triste era ţesută viaţa lui, o ploaie fă-rîmâtă de sunete erau ceasurile şi zilele cari nu-i vesteau nici o fericire... Dobitoacele strînse în arcă se răspîndeau în lume şi dfe-veneau oameni, amestecul de capete blonde şi brune pe care îl vedea veşnic reînnoindu-se în faţa lui, ca un norod de buruieni îndărătnice, reveneau sub altă formă, cu mustăţi şi bărbi acuma, aducîndu-şi la rîndul lor odraslele, un alt crîmpei al hidrei, un alt eu chinuitor, un alt specimen pe care domnu' Hube trebuia să-1 boteze, căutîndu-i un nume în vasta-i nomenclatură. El singur rămînea locului după catedra lui ca îndărătul unui fragment de baricadă, în faţa atîtor generaţii ce-i dau năvală, visînd, în tumultul care îl împresura cres-cînd necurmat împrejurul lui, timpul cînd clopotul va suna şi pentru el minutul de dezrobire, fericitul minut cînd se va face linişte ca în Lesebuch-ul ee-i sta dinainte şi elfele vor putea veni, în sfîrşit, neturburate, să-1 ia de mînă şi să-1 ducă aiurea, într-o lume mai bună. (Flacăra, I, 1, 22 oct. 1911, p. 3) DUŞMANUL MAŞINISMULUI Din ARCA LVI NOE De la custura informă de silex, ori de la întîiul cuţit de plug făcut din bucata de fier căzută din cine ştie ce astru, pe vremea bunilor troglodiţi, şi pînă la perfecţionatele instrumente aratorii din zilele noastre, ce cale uriaşe am străbătut. Pentru dunga neagră pe care o scrijelează omul de la începutul lumii, pe faţa răbdătorului pămînt, în care să arunce sămînţa, cîte minţi nu s-au trudit pînă să ajungă la arătură adîncă a plugului cu aburi. Domnul Panţu însă era contra maşinismului şi pentru tradiţie. Trogloditul din el nu murise încă, şi simplul fier 209 17 Proză de plug, eu care se slujise părinţii şi străbunii noştri din vremurile cele mai patriarhale, îl satisfăcea cu prisosinţă. „Maşinile sunt un cuvînt van şi nişte invenţii complicate şi diabolice. Totul e să gemem la vreme şi să ai ploi priincioase", zicea el. Stăpînul lui era însă cu totul de altă părere, ştiind că un pămînt, cu cît îl vei lucra mai bine, cu atîta va rodi şi el mai mult. Poate că era greşit şi că vechilul său avea şi el dreptate cînd spunea că pămîntul nostru nu-i încă destul de obosit ■pentru a-1 hrăni pe cale artificială şi a-1 lucra cu atîtea maşini, cînd ai destule braţe de muncă pentru un preţ aşa de derizoriu. Dar proprietarul fiind un spirit tiranic, ţinea să facă după cum voia el. Şi pentru acest scop nu cruţa nici o cheltuială. Tot ce era nou 'era •dinainte adoptat şi de dînsul. Pluguri şi secerători care umblau pe lanuri ca nişte dihănii cu aripi fantastice ; elevatoare care ridicau paiele căzute de pe dinţii mişcători ai batozei şi clădeau singure stogurile galbene ca nişte cozonaci; morişti care duduiau împrăştiind nouri de pleavă, alegînd grăunţele galbene ca aurul, maşini de semănat care lăsau pe urma lor boabele în şiraguri de creştea grîul rînduit ca o armată şi cîte altele nu aducea el spre disperarea domnului Panţu. Zece lemnari şi două covălii, în care foalele nu mai aveau niciodată astîmpăr, şi flacăra roşie a focului ardea fără încetare ca în grota lui Vulcan lucrau de dimineaţă şi pînă seara pentru repararea şi întreţinerea acestor monştri. O ceartă neîncetată de ciocane căzute zgomotos pe nicovală umplea aerul. Ferăstraele scîrţîiau şi o pulbere măruntă de lemn zbura iei-colo, purtată de vînt. Strujituri Monde ca nişte papi!iote desfăcute zăceau aruncate în toate părţile, şuruburi şi mutelei te împiedicau la fiecare pas, pete de ulei şi de văpsele luminau vesel cîte o mocirlă, şi toate acestea pentru ce mă rog?, se întreba 4l. Panţu. 210 O armată întreagă de maşinişti, cari vorbeau toate idiomele ce mai dăinuiesc de la Babei încoace şi pe care nu le putea pricepe, îl înfuria şi mai mult. El ştia una şi bună : părinţii noştri nu mai aveau de astea şi nu muriau de foame, slavă Domnului !. Dar ca să facă pe plac stăpînului,'după ce armata de mecanici hotărî că maşinile pot fi scoase la cîmp, el, pufnind şi trăsnind, înjugînd toţi boii pe care-i avea la îndemână, ieşea cu ele pe lanuri. Neagră, proaspătă şi adîncă, arătura sporea ca prin farmec, proaspăt mirosul pămîntului răscolit se împrăştia pe urma cuţitelor biruitoare, cînd era vorba de arat; ori blondă, ca o pleată bogată, se pleca holda, aşezîndu-şi aurul pale-pale, pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. Asta însă ţinea o zi. Şi îndată ce proprietarul pleca, vă-zîndu-şi cu plăcere visul izbîndit; el peste noapte, ca spiritele demonice din Meşterul Manoie, punea pe argaţii lui, în timp ce maşiniştii dormeau fără grije, să strice ici o roată, colo să desfacă o mutelcă, sau să taie o curea, aşa că în zori nici o maşină nu mai putea să urnească din loc; Alb apoi de nesomn şi cu un. zîmbet mefistofelic., apărea şi el odată cu soarele pe deal, ca să se bucure de isprava ce făcuse. înţelenite şi paralizate în mijlocul cîmpului, ca nişte matahale monstruoase, maşinile ce făcuse dovadă cu ce spor ar putea să muncească şi cîte braţe inutile puteau să înlăture, cînd poate era mai multă nevoie de ele, stăteau acuma ridicole şi neputincioase, pentru că aşa-i plă-. cea domnului Panţu. Arăturile însă n-au vreme să aştepte, cînd au început ploile, precum nici grîul cînd e în copt nu poate sta la bunăvoia şi întîmplarea vînturilor. Cu un gest imperios, îndărătnicul şi conservatorul slujbaş făcea oamenilor semn să intre în lan, aşa cum apucase dumnealui din vremuri ; şi apoi, poruncind să ducă ma- 17* 13 211 şinile la curte că nu sunt bune de nici o treabă, îşi vedea liniştit de lucrul lui... Iar în fundul curţii, subt un uriaş şopron, toate sfără-mălurile şi risipa* aceasta de fier, de lemn şi de oţel, se adunau zi cu zi ca în urma unui vast naufragiu. Mereu tot alte sfărîmături veneau să se adaoge celor vechi, voind parcă să arate ochilor miraţi toate etapele prin care trecuse maşinismul. Nepăsător, colbul cădea pe ele, flori de rugină se arătau pretutindeni, mucigaiul se întindea biruitor, iar cu cît creştea uzura şi risipa, cu atîta mefistofelicul Panţu se bucura şi el, plimbîndu-se ca un colecţionar ciudat printre atîtea roţi şi maşini pe care le ■oprise din mers dînsul, prin voinţa lui. Stranii, ca nişte girafe, priveau elevatoarele la el ; flămânde îşi arătau dinţii rînjiţi batozele, ca şi cînd ar fi vrut să-1 mănînce ; ameninţătoare luciau cuţitele de plug, fantastice îşi întindeau seeerătoarele aripile lor, ca şi cum ar fi vrut să-şi ieie zborul; căscate suspinau toate supapele, cînd trecea vîntul ; dar biruitorul trecea liniştit, ironic şi: .. satisfăcut.că ucisese maşinismul. (Minerim, III, 1032, 31 oct. 1911, p. 1> DUPA REPREZENTAREA LUI CAMOENS Am fost dăunăzi la teatru şi l-am văzut pe maestrul Nottara jucînd moartea lui Camoens ; şi am rămas surprins cît de puţin poate să impresioneze sfîrşitul tragic al unui geniu, cînd oficialitatea şi reclama nu se amestecă. • Decoruri triste şi fumurii, inexistente aproape, o mohorâtă cameră de ospiciu cu lumină bolnavă, un pat sărac şi cîteva manuscrise. Nimic din feeria şi iluzia scenei, nici 212 o intrigă şi nici un amor şi, ce e mai paradoxal încă, nici o femeie. Amurgul unei vieţi nimbate de glorie şi zorii unui talent care-şi simte chemarea şi se pregăteşte pentru jertfă, opoziţia spiritului practic care agoniseşte pentru anii albi şi dezinteresarea visătorului care-şi risipeşte preaplinul sufletului fără să se gîndească la hodină şi răsplată, aceasta e în puţine cuvinte piesa lui Halm. Pe canavaua aceasta simplă, cuvintele vin să se înşire şi să horboteze în imagini poema unei agonii. Alb de mulţii ani ce-i poartă şi gîrbov de viaţa vagabondă şi aventuroasă ce-a dus-o, cu tremurătoare şi pale mîni ce nu mai pot şă ţie povara penei ce-a scris atîtea versuri sublime, marele Camoens îşi aşteaptă sfîrşitul. Frigul premergător al morţii, care nu cunoaşte obstacol şi se coboară din negri chiparoşi ca să pătrundă pretutindeni, a intrat în odaie şi i s-a urcat pe umeri, negrul întunerec ce pândeşte agonia văpăii tot mai aproape îşi cer-cuieşte negurile, şi verbul sonor singur mai cîntă încă biruinţa vieţii. Gîngave," îndepărtate şi ca acoperite de o surdină, cu imagini în crep îndoliate, cu licăriri de torţe bătute de vînt şi despletite de furtună ori cu sonorităţi de trîmbiţi ce cheamă la revoltă şi proorocitoare ecouri ce vin de dincolo de ţermul vieţii noastre pămîntene, poetul Luisiadelor îşi spune durerile vieţii lui trecute şi îşi zugrăveşte apoteoza gloriei ce începe să mijească. Visurile lui prefăcute eternitate, părăsind trupul ce se va întoarce în ţărînă, cîntă singure acuma şi nu mai au nevoie de gura lui pământeană ca să trezească ecourile. Alături de el, manuscrisul, cu file îngălbenite, care a plutit un moment peste abisuri şi pe care 1-a scăpat luptând cu talazurile, hodineşte liniştit ştiind că nici un naufragiu nu-1 va mai putea,trage la fund şi că nici un ocean de-ar fi să treacă peste el, cu toate talazurile lui, nu-i va mai putea şterge slovele mărunte. 213 Ridicîndu-1 ca pe o torţă în jurul căreia se Tace lumină, astfel întîmpină el moartea, ce-şi retrage parcă pentru un moment negurile. Armonioase şi adormitoare prind apoi sferele să cînte, şi tot cerul devenit ca un astru orbitor îi farmecă vederea. Susţinut de Perez, de tînărul neofit ce-a înşelat speranţele bietului Quebedo, de tînărul luceafăr ce se pleacă milostiv şi respectuos pe agonia unui soare, Camoens, în jeţul lui străvechi, cu glasul stins ca al unui clopot ce-ar călători prin ape şi alb ca bătut de lună, se întoarce în eternitate. Să poţi muri aşa, văzînd zorii unei apoteoze ce nu se va şterge niciodată, să te poţi stinge tihnit şi împăcat cu tine, să te domoleşti ca un sunet de harfă, să te risipeşti ca un cerc ce şi-a înscris la infinit vibraţiile pe nemărginirea unei ape, ce vis fericit. Eu la acestea mă gîndeam, privind jocul minunat al maestrului Nottara dăunăzi. Evadat din viaţa reală prin magicul joc al artistului, căutam în fundul sufletului meu şi îmi întrebam puterile. La altele desigur, însă, se gîndeau Quebezii din sală, căci rasa lui Quebedo înfloreşte pretutindeni. Marele fior de artă pe care 1-a trezit în unii din noi cel ce întrupa pe Camoens n-a avut darul însă să mişte pe cei mulţi. Extraordinara lui creaţie de aseară însă va rămînea în mintea noastră. Felul profetic cum a ştiut să rostească versurile ne va răsuna mult timp în suflet şi ne va fi un imbold şi o reculegere ; seninătatea şi dispreţul ce a ştiut aşa de bine s-o arate măririlor şi deşărtăciunilor ne va fi o pildă poate. Eu îi mulţumesc din tot sufletul pentru minutele de mulţumire ce m-a făcut să le trăiesc aseară şi îi doresc, ca odată ieşit din rol, să arate Quebezilor ce-1 înconjură şi mişună în lume acelaşi dispreţ pe care 1-a arătat aseară sub masca lui Camoens. (Rampa, I, 15, 3 noiem. 1911, p. 1) DANTURA Din ARCA LUI WOE A moşteni implică un cadavru, evocă un catafalc, făclii aprinse care ard şi flutură, coroane şi discursuri de multe ori ; şi cu toate acestea, ce dulce lucru e a moşteni. Ce voluptate e să te găseşti stăpîn pe un lucru de-a gata muncit, să devii proprietar în cursul unei nopţi, să deschizi uşi şi sertare care ţi-erau străine, să-ţi predai la intrare pălăria şi pardesiul unui servitor ce ţi se înclină şi să-ţi asculţi singur zgomotul paşilor ce trezesc ecourile propriului tău eu, care se va aşeza şi etala fără de nici o discuţie, în locul binevoitorului de cuyus, care a fost aşa de^gentil să se strămute într-o proprietate în adevăr inalienabilă. Eu rîd, şi cu toate acestea fiecăruia îi se poate în-tîmpla o asemenea năpastă, să muncească pentru un altul. Unii se conving devreme că banul odată agonisit munceşte |f singur pentru tine şi că telepatii ciudate şi afinităţi nebănuite există între ban şi ban. încredinţaţi de aceasta, pînă ce ajung să aibă o Iadă de fier cu meşteşugite lăcăţi, simplul ciorap se preface pentru ei al treilea picior care să le călăuzească viaţa. Spre el se îndrumă toată energia cheltuită, în el dau întîlnire şi se adună în congres atîtea şi atîtea capete încoronate, peste el se apleacă vigilenţa acelui ce-1 deţine, după el caută ochii avizi şi mari deschişi ai celor ce aşteaptă să închidă ochii fericitului stăpînitor. Inform şi gol, Inert şi nebăgat în seamă cum era cel ce fusese ţesut pentru o altă destinaţie, zi cu zi a început să prindă o formă, galul a început să răspundă eu un sunet, inerta dihanie să devie mişcătoare, mult nebăgatul îii seamă să se afirme ca uri centru din care pornesc toate razele. 214 215 O limită are însă şi el şi, bdată plin, trebuie să se reverse, ca un corn de abundenţă a cărui formă aproximativă o are, şi din acea zi gloria lui încetează. Severă şi rece, impunătoare şi mai concretă, lada de fier îi ia locul. Imperioase efigii regale se strămută în noul lor palat de oţel, promiscuitatea fatală a aurului cu argintul şi arama dispare, apartamentele osebite stau gata pregătite după rangul musafirilor. După zidul de metal dorm acum. speranţele, după fortificaţiile acestea rezistente se ascund de aci înainte energiile acumulate, sub meşteşugitele lăcăţi şi zăvoare ale perfecţionatelor Wertheimuri vor trăi acum în exil nepo-leonii şi vor rugini efigiile noilor republici. Lăzile acestea însă ascund de multe ori enigme şi ironii, surprize şi nebănuite sarcasme, căci cel ce strînge e firesc să se lipsească de plăceri, să uite că în jurul lui viaţa îşi desfăşoară tentaţiile, că rîde soarele şi că sclipesc mătăsu-rile, că îmbălsămează florile şi că surîd femeile. Cel ce strînge trebuie să aibă o cataractă pe ochi şi cînd :—Doamne, păzeşte ! — vine amorul, care şi el e orb în felul lui, să încerce operaţia cataractei, atunci cu vuet zăvoarele se dau într-o parte şi lada de cele mai multe ori rămîne goală, ca o gură plină de umbră care cască copleşită de u.rît! Enigmatică rămîne însă de obicei, şi moştenitorii prezumtivi sînt mulţumiţi ş-tiind-o la locul ei, nemişcată. Mobile şi portrete, oglinzi ori covoare pot să se mişte şi să-şi strămute locul, şi nici o bănuială nu se va ridica, atîta timp cît citadela de fier va sta închisă şi cheile vor trezi încă un sunet sonor în buzunarul proprietarului. Dar proprietarul lăzii de care vorbesc eu, harpagonul mult pizmuit care pusese o ladă de fier între el şi lume şi-şi petrecuse toată tinereţea uitînd că în jurul lui viaţa îşi desfăşoară tentaţiile, că rîde soarele şi că sclipesc mă-tăsurile, că îmbălsămează florile şi că surîd femeile, într-o *zi, pe cînd se întorcea acasă obosit, întîlni la o răscrm de drum amorul, spre nefericirea moştenitorilor lui. Leiţi îmbrăcaţi în aur, defilară din nou împăraţii şi ' regii, strălucitor ieşi alaiul de napoleoni, nălucitoare îşi | arătară din nou feţele republicele, biruitor şi clar se auz) -din nou glasul cocoşului gal dezrobit, mătăsos foşniră pa-f chetele de bancnote ce-şi luară zborul, sfioasă se rostogoli şi se dete de-a dura arama, cu regret urmară bonurile şi :.dispărură ca prin farmec. Două mîni avusese harpagonul ca să adune şi sute . parcă îi crescuse acum din umeri ca să risipească. Lumini şi muzici întîmpinară amorul, mătăsuri îl îmbrăcară şi mi-- resme îi parfumară drumul, pînă ce mîinele tremurătoare, dibuind într-o seară lada, nu mai găsiră nimic, şi întune-;rec iarăşi s-a făcut. Şi unde e întunerec, moartea mai degrabă îşi găseşte drumul. Sătul şi mulţumit, rămas singur din nou, harpagonul şi-a închis obloanele aşteptînd să-şi închidă şi ochii, şi, I; nemaiavînd ce mînca, nici pentru ce surîde, şi-a scos în-|ttr-o zi dantura legată în aur, a aruncat-o în ladă, şi a | murit... Stigmatele roşii ale peceţilor fură puse pretutindeni, crepul de doliu îşi zugrăvi neagra dungă, coroanele şi buchetele nu lipsiră şi, după ce ieşiră cioclii, moştenitorii intrară. Figuri de circonstanţă apărură în salon, o concu-î^renţă de regrete îndoliate se aşezară faţă în faţă, batiste încadrate în negru adunară o lacrimă, priviri avide şi cercetătoare se furişară către enigma de oţel, aşteptînd gestul : definitiv al magistratului care va face să cadă peceţile. După zidul de metal dormeau speranţele, după fortificaţiile acestea rezistente se ascundeau energiile acumulate, subt meşteşugitele.lăcăţi şi zăvoare mija blondul aur ce dă toate fericirile. Şi peceţile, în sfîrşit, căzură şi ele, sonor un resort deş-,Jteptă un ecou şi brusc uşa ce închidea comoara se dădu la 216' 217 o parte, în faţa moştenitorilor ce se strînseseră cerc în jurul magistratului. Hidoasă şi sinistră, în locul blondului aur însă, ca un rîs homeric, venit de dincolo de mormînt, dantura mortului rînji. Albi, dinţii de fildeş sclipiră între gingiile roşii, arătîndu-şi postuma ironie nerăbdătorilor moştenitori. Sarcastică rîdea gura aceasta fără buze la umbra lăzii în care stătuse închisă, veselă şi batjocoritoare se împrăştia în sfîrşit mulţumirea celui ce aştepta de atîta timp să se răzbune. Şi ca prin farmec, mincinoasele măşti căzură, arătînd adevăratele obrazuri, pe care nici o lacrimă nu se mai scurgea. Furioşi şi congestionaţi priveau ochii, bestiale şi monstruoase se întindeau fălcile, murmurătoare deveni concurenţa de regrete, şi toţi, ca la un semnal dat, ridicară pumnii strînşi în aer, laolaltă... Hilară însă, în timbra lăzii, ca pe marginea unui mormînt, sinistra gură urma să-şi rîdă rîsul ei mut ca voind să-şi strămute fălcile. Albi dinţii de fildeş sclipiră încă o dată, iar galbenul aur ce-i lega se lumină şi el între gingii cu o ultimă rămăşiţă a marelui avut pe care îl mîncase. (Minerva, III, 1046, 14 noiem. 1911, p. 1) OMUL. CARE S-A PIERDUT PE SINE O perucă, o labă de iepure, un borcănaş cu cold-cream şi altul de carmin, iar peste toate, un nor impalpabil de pudră erau de ajuns ca să-şi facă o eternă tinereţe. Pe umeri, o mantă lungă, frumos aruncată, ciorapii bine traşi pe pulpele artificiale de cauciuc, mîna elegant deprinsă să salute atingînd uşor pămîntul cu pana albă a tricornului sau a sombrerului de muşchetar, îl făceau netăgăduit de frumos şi îi cîştigase faima de amorez irezistibil. Deprins însă să iubească faţă cu toată lumea, să-şi declare înfocata dragoste în fiecare seară unei noi amante, să facă gesturi ce altfel nu sînt permise decît doară în cea mai strictă intimitate, să tragă spada fără a mai sta mult la gînd, cînd întîlneşte un adversar cîntîndu-şi romanţa subt un balcon asupra căruia ar avea drepturile primului ocupant, el nu se mai simţea la largul lui între oamenii adevăraţi şi nu mai putea să înţeleagă viaţa în afară de teatru... Succese şi aventuri avusese, bineînţeles, dar cel ce ştia să se drapeze atît de bine în faldurile unei mante, să repete de-a gata ceea ce alţii gindise pentru dînsul, să mânuiască aşa de frumos o spadă şi să rostească aşa de înduioşător : „te iubesc !..." victimei pe care i-o imola 1 repertoriul, devenea sinistru şi stupid cînd trebuia să iubească în adevăr. Nemaiavînd sufleurul care să-i sufle replicele, el devenea mut şi fatal, colocviul trebuia să se isprăvească repede-repede, solilocul nefiind permis în dragoste şi pur-tînd un nume destul de urît în tratatele de patologie. Farmecul se risipea şi întîiul renăez-vous nu mai avea urmare, foiletonul rămînea neisprăvit. Pe scenă însă, seara, el devenea un alt om şi îşi recîş-tiga toată prestanţa. Ravagiul cotidian ce era pedepsit de înalta direcţie să-1 facă printre regine, marchize ori subrete, îl consola îndestul; gesturile însă rămîneau albe, şi bietul om, după ce iubise atîta de paradă şi de comandă, într-o zi simţi cu adevărat nostalgia amorului. Un surîs luminos, ca o scînteiere de rampă pe care şi 1-a aprins într-o zi o vecină pe gura ei rumenă, ce nu ştiuse încă pînă atunci ce-i o labă de iepure, un borcan de cold-cream sau un creion de carmin, 1-a făcut să-şi lipească fără 1 A imola : a jertfi. 218 219 să Vrea palidă faţă, cu o mişcare naturală, îndărătul unor ostreţe. Natura, această veşnică şi dibace peţitoare, îşi preschimbase decorurile, mînjise cu clorofil copacii, spălase tavanul rulant al cerului, dezlegase limba păsărilor ca în Apusul de soare al maistrului Delavrancea, aşa că bietul om îşi pierduse cu desăvîrşire minţile... Ghitară n-avea, însă ca simpaticul Iancovescu din Cometa, manta lui Romeo era la recuzită, verva lui Manara "rămăsese într-un manuscris învechit acasă, prestanţa şi seducţiunea lui Lovelace o pierduse în reflexul unei oglinzi, acum douăzeci de ani. Natura însă, văzînd nehotărîrea lui, ca să-1 farmece şi mai mult, dădu drumul vîntului, care, trecînd peste cerdacul unde surîdea aşa de graţios vecina, îi mişcă şuviţele brune de pe frunte, scutură capetele florilor din răvare şi îi aruncă toată mireasma primăverii în faţă. îmboldit, cel ce fusese atîţia amorezi şi făcuse atîtea victime imaginare, schiţă un gest, dar, simţind că nu-i al lui şi că-1 făcuse altădată în cutare rol, îl lăsă neisprăvit. Prin cuvinte vru să exprime atunci ce nu putuse gestul, dar gura lui rămase deschisă şi nu grăi nimic, aducîndu-şi aminte că vorbele ce avea să le spuie le rostise Romeo în scena a treia ori- marchizul de Priola în al doilea act. Sufletul lui însă era plin şi cald de iubire, şi el nu mai era nicăirr, dragostea îl chema şi adevăratul el nu mai putea să se regăsească. Natura îi arunca toată voluptatea primăverii, şi bietului om, trăit la lumina artificială a rampei, îi era ruşine de lumina soarelui. Dar, ca un răspuns batjocoritor acestor triste gînduri, un rîset clar perlă între flori şi adorabila siluetă a celei de pe urmă eroine pieri din cerdac... Şi trist ca bietul Schlemihl, cel ce nu-şi pierduse umbra, dar se pierduse pe el însuşi, îşi dezlipi faţa boţită de pe ostreţe şi plecă cu pasul tărăgănat spre lumea lui artifi- cială, unde-1 aştepta borcănaşul de cold-cream, creionul de carmin şi laba de iepure, ca să-i refacă o eternă tinereţe. (Flacăra, I, 9, 17 dec. 1911, p. 68—69) RETORUL Din ARCA LUI NOE "Dacă darul oratoriei este un lucru înnăscut, mă întreb, pe vremea cînd nomeclatura cuvintelor de care ne slujim era aşa de mărginită, încît abia ajungea la exprimarea trebuinţelor celor mai imperioase, ce putea face un om spre a-şi putea stîmpăra valul tumultuos al elocvenţei care urca în anumite momente spre zăgazurile tăcerii... Vîntul dezlănţuit cînd pornea să rătăcească liber prin marile păduri mişcînd ramuri şi foi, plante şi ierburi, alU-necînd pe suprafeţele întinse ori coborînd prin văgăuni şi hârtoape, trezea tot felul de glasuri. Energia marelui suflu slobod găsea astfel mijlocul de a se cheltui şi de a-şi exprima în mii şi mii de tonuri, de modulări şi de vibraţii trecătoarele-i accese de oratorie... Marea aruncînd valuri şi gonind despletite talazuri care se fugăreau pe întinderi găsea şi ea astfel mijlocul de a-şi spune în ceasurile ei de limbuţie, în vehemente şi ritmate perioade rostite la gura peşterilor, ori punîndu-şi în fiecare val ca surdină o pietricică ca răposatul Demos-tene, ceea ce-o turmenta în ceasurile ei de hodină. Deasupra cerul, de asemeni, adunînd din cele patru puncte cardinale norii şi izbindu-i unii de alţii, îşi vocifera şi el cu glas de tunet şi cu vorbe de foc argumentele lui, ţinînd nesfîrşite discursuri, fără de care desigur că ar fi murit de urît biruit de monotona tăcere pe care o păs- 220 221 trează universul în perioadele lui de stagnare şi de infe-* cunditate. Astfel vorbeau cerul, marea şi vînturile, găsind mii de cuvinte, de modulări şi de sunete în ceasurile lor de elocvenţă cînd simţeau nevoia sâ urce spre zăgazurile tăcerii şi să treacă dincolo de ele. Omul singur era nenorocit, căci graiul corespunzător multiplelor sentimente ce-1 încercau nu era format încă. Gesturile, oricît de expresive ar fi, nu sînt de ajuns să exprime şi să convingă, în afară, bineînţeles, de cele brutale, care la nevoie îşi puteau adăoga un supliment şi mai convingător, făcînd apel la copacii pădurilor seculare ,ori la silexurile pe care i le ofereau gratuit stîncile cuaternare. Dar nu vorbesc de acestea, adică de nevoia ce-o aveau oamenii primitivi de a-şi exprima sentimentele, ci de darul oratoriei înnăscute, care, din moment ce credeam că este un dar înnăscut, nu văd de ce nu l-ar fi avut şi ei atunci tot aşa cum îl au şi unii din noi astăzi. Şi la suferinţa aceasta se gîndea un bătrîn retor ce locuia într-o casă care după multe peripeţii a căzut pradă, într-o noapte de iarnă, focului distrugător ce într-un moment de supremă elocvenţă n-a găsit, se vede, altfel mijlocul să exprime ce simţea decît aruncînd sclipitoare imagini de flăcări şi de scîntei în amintirea marelui om ce-o loouise atîta vreme şi plecase de mult aiurea, ca să trezească cu glasul lui de aur sonorităţi necunoscute în capitonatul imperiu al morţii. La suferinţa aceasta se gîndea desigur şi omul de care vorbesc, din cea mai fragedă vîrsta, şi fiind aşa s-a ho-tărît să fie un duşman neîmpăcat al tăcerii cît va trăi, să vorbească oricînd şi oriunde, cît timp îl va ajuta glasul şi corzile vocale, pînă va cădea covîrşit într-un acces de elocvenţă. Veşnicul acesta exerciţiu însă, fiind o gimnastică excelentă pentru plămîni, care sunt unele din organele cele mai esenţiale ale anatomiei noastre, 1-a ajutat întru atîta, •încît a ajuns aproape centenar. Tot ce nu putuse să spuie cei ce au avut acelaşi dar ca dînsul în vremile cînd nomenclatura cuvintelor era atît de mărginită, el a spus-o desigur ; din momentul cînd valul tumultuos al elocvenţei trecuse la el dincolo de zăgazul tăcerii, dînsul n-a mai tăcut. „Faire du bruit" 1 a fost lozinca lui, ca şi a eroului lui Alphonse Daudet. Destul a stăpînit tăcerea atîtea milenarii, cînd nu existau încă întruniri, nici parlamente pentru glorificarea verbului. Ca o ciocîrlie care urcă şi se îmbată de propriul ei cîntec pînă ce ajunge înaltele pături unde atmosfera nu-i mai îngăduie să-şi strige revendicările către discul binevoitor al soarelui, care o priveşte cu cea mai impasibilă, indiferenţă, tot astfel a urcat şi el scara anilor pînă n-a mai avut aer şi a trebuit să tacă... Legislaţiile toate care s-au urmat l-au văzut, şi glasul lui de aur fără încetare şi-a împrăştiat vibraţiile darnice in timpanele răbdătoare ale unor şiruri nesfîrşite de majorităţi. Mereu şi fără de hodină glasul lui a sunat alungind tăcerea, nici un stăvilar nu i-a putut zăgăzui elocvenţa, nici o tăcere nu i-a putut impune respect. Celebrul vers al lui Vigny care proclamă că numai tăcerea e mare n-a existat pentru el, şi discursurile lui, dacă ar fi puse unul lîngă altul, linie cu linie, ar face desigur înconjurul lumii. Atîta elocvenţă însă, aproape o viaţă de om, s-a aciuiat într-o biată odaie, ale cărei cărămizi, constatate de un arhitect după moartea marelui om, se zice că s-ar fi găsit mişcate din loc din cauza vibraţiilor vocii lui, ceea ce era un indiciu că nici cînd era singur omul acesta nu tăcea. Proprietarul însă care mi-a arătat odaia lui, aşa cum se găsea după ce a murit, m-a asigurat că omul acesta, care 1 A face zgomot, a stîrni vîlvă (fr.). 222 223 a vorbit aproape Iară întrerupere un secol şi care n-a dus desigur decît un singur regret pe lumea cealaltă, acela de-a nu fi putut vorbi la propria lui înmormântare, era omul cel mai tăcut şi mai liniştit din lume. De patruzeci de ani ocupa aceeaşi odaie. Ca şi în parlament, în jurul lui se preschimbase sute de generaţii, dar el nu băga de seamă. Casa cu reputaţie bună în care se mutase într-o zi devenise acum un fel de caravanserai, unde se adăposteau tot felul de fiinţe interlope, care nu aveau nici o legătură cu verbul sonor, dar pe el puţin îl preocupa. Cîntece triviale veneau şi urcau pînă la el prin ferestrele deschise, figuri patibulare îl întîmpinau prin coridoare, tot felul de mirosuri îşi făceau cale strecurîndU-se •subt uşa lui, răcnete după ajutor şi frînturi de vorbe cu neputinţă de întrebuinţat într-un discurs întrerupeau poate rinduiala frumoaselor perioade care le întocmea, dar secolul sonor, verbul în mişcare, colecţia de cuvinte, nomenclatura infinită, dicţionarul de apostrofe, omul făcut sunet, urca nepăsător scările, trecea ca un absent prin ganguri, se furişa ca faima unui discurs irosit de-a lungul uşilor şi intra în odaia lui plină de amintirea atîtor glorii trecute... Un ceasornic străvechi mişcîndu-şi roţile lui ruginite îşi deschidea în răstimpuri o portiţă, dindărătul căreia o pasăre ciudată apărea strigîndu-î : ,,cu-cu !" Două paturi gata făcute, de pe care îşi muta bătrine-ţile, îl aşteptau1... nici un discurs, intra solemn ca să adaoge un nou număr apărut mormanului de Monitoare oficiale care povesteau viaţa lui. Pretutindeni, colecţia urca cuprinzînd tot locul liber al odăii. Mii de in-folii aşezate frumos unul peste altul, mii de.foi scrise ca un calendar întocmit pe o sută de ani, miliarde de litere mărunte aşezate una lîngă alta spuneau , 1 Incoerenţă în textul din periodic. 224 faima neobositului retor. Sute de discursuri cu nesfîrşitele lor perioade goale veneau să-i cînte şi să-1 împresure, aducîndu-i aminte atîtea şi atîtea biruinţe, timpurile se întorceau din cale, bănci ministeriale cu figuri apuse reîn» viau, oratori defuncţi luau cuvîntul, guri pline de umbra şi de pămînt aruncau invective şi apostrofe, şi tăcerea,, eterna lui duşmană biruită, fugea din cuprinsul acesta unde darul oratoriei pusese parcă pe totdeauna .stăpânire. Cerul, marea şi vînturile, stăpînele pe atîtea mii de cuvinte, modulări şi sunete, în care îşi exprimă elocvenţa lor de cînd e lumea, îşi găsiră, în sfîrşit, potrivnicul şi răzbunătorul, şi cred că atunci cînd centenara gură, prin care vorbise un întreg secol, amuţise, trebuie să se fi înduioşat şi ele. Era'un potrivnic, dar era şi un aliat, căci acel „faire de bruit" pe care-1 ridiculizează Daudet îşi are şi el rostul lui. fiind, oricum, o afirmare a vieţii contra liniştii, untului şi a morţii. (Mnerva, IV, 1038, 21. dec. 1911, p. 3) HIPPARC Şl DIDONA Fragment Ca o seceră ce-ar intra în răzvrătirea unui lan, astfel se întoarse în sfîrşit şi vîntul de sud, în norodul tulburatelor valuri, şi culcă snopii de apă pe întinderea mării. Domolite, unul după altul, talazurile, cu ritmice mişcări împingînd spre ţărm sfîşiatele dantele de spumă, veneau să cînte subt fereastra atelierului lui Hipparc. în port, lîngă cheiul vechi, galerele se legănau la soare, şi cîntece vesele urcau de pretutindeni de pe punţi. Pînze albe se desfăşurau ici-colo şi se umflau în vînt, zgomote 225 18 Be lanţuri ce trăgeau ancorele grele de la fund se auzeau sunând, licăriri de lopeţi ce plîngeau mărgăritare de apă. în bătaia soarelui se aprindeau în aer. Geana curbă a orizontului chema aiurea, blândul cîntec de ape momea cu graiul lor înşelător, imensa mişcare de unde ce nu stau o clipă locului îndemnau pe cei ce stătuse la adăpost cît timp înfricoşatul Eol îşi trîmbiţase mîniile, să-şi întindă din nou încercatele pînze şi să plece în căutarea norocului. Ciocane grăbite loveau ritmînd cîntecele, flamure înălţate zugrăveau frînturi de curcubeie deasupra catargurilor, înăbuşitor, un miros greu de catran şi de smoală topită se făspîndea, fluierături şi semnale se înteţeau, întrebîndu-se şi răspunzîndu-şi de la proră la proră, şi otgoanele mari. o dată desfacute din belciugile grele, dezrobeau uşoarele trireme care, ca supte de puterea apelor, alergau vesele, cum-pănindu-şi schelăria de lemn, şi dispăreau ca nişte jucării după mişcătoarea curbă unde nu mai bate ochiul. Hipparc singur, ca unul ce încercase furioasele talazuri, rămînea surd Ia toate glasurile acestea şi, fericit de cerul ce-1 vedea în ochii Didonei, îşi căuta de lucrul lui. Cu mînecele hlamidei sumese sus, deasupra umerilor, ţi-nînd într-o mînă o daltă, iar în cealaltă un ciocan, el n-auzea şi nu vedea decît glasul dulce al iubitei lui, ce-şi pieptăna părul cîntînd un cîntec vechi din ţara ei, şi imaginea fidelă pe care blocul de marmură ce-i sta dinainte i-o desluşea minută cu minută. Albă era piatra ca şi Dido, vine albăstrii abia bănuite se zugrăveau pe luciul ei, şi minele lui Hipparc, ca şi cum ar fi trecut pe un obraz viu, lăsmd din cînd în cînd dalta, se apropiau şi pipăiau răceala marmorei, vrînd parcă să se asigure că nu visează. Reci apoi de atingerea pietrei, se apropia de obrazul cel adevărat şi-1 atingea şi pe el ca să-i simtă căldura viului. Iar ele, cea din lut viu făcută şi cea din piatră rece, ca două surori, sau ca una şi aceeaşi fiinţă, în praful alb de marmură ce se ridica şi juca în soare, pur- 228 tînd acelaşi surîs pe buze, unul trecător şi celălalt eter», priveau fericite la iubitul lor. De la surâsul trecător la cel etern, de la gura mută la aceea care ştia să cînte, se întorcea Hipparc şir.închizînd o clipă ochii, căuta în afundul sufletului lui vLţă ca să dea pietrei, cuvinte dulci ca să dea vieţii, nu cumva să dispară dunga de lumină ce avea s-o facă dar veşniciei. Pe amîndouă le iubea Hipparc, căci una era reflexul celeilalte ; pe amîndouă le iubea deopotrivă, căci una era continuarea celeilalte în timp şi în spaţiu ,■ pe amîndouă le iubea, căci erau întruparea sufletului lui de om şi de artist. Sfioasă, domoală şi liniştită, venea acum marea să cînte subt terasa lui, ca o mînă obosită ce abia ar mai trezi ultimele arpegii ale unei simfonii pe o harfă ; dornică venea şi-i arunca spumele ei, urcîndu-i o dantelă înflorită pe treptele scărilor ; înşelătoare îi arăta nemărginirea valurilor ei supuse şi frumos aşezate pînă la orizont ca nişte solzi albaştri ; doar I-o face să uite că o minută, zuliară de norocul ce-i hărăzise zeii dăruindu-i pe Dido, îşi înălţase vrăjmaşă valurile şi vroise să i-o fure... •Aşa cînta acum, dar Hipparc revedea înfiorat amurgul tulbure cînd ca atîţia alţii, lăsînd în urmă ţărmul înflorit al ţării luij încredinţîndu-şi valurilor nesigure zilele, plecase cu Didona să-şi caute norocul aiurea. Cu inima strînsă, retrăia încă minutul cînd puntea îngustă s-a ridicat, ru-pînd pentru totdeauna şubreda legătură ce-1 ţinea de pă-mîntul unde se născuse. O feerie de lumini juca, alergând, pe frontoanele templelor, albe străluceau acantele de marmoră, molatec se legănau cununile aninate în ajun, trist murea prinosul celor din urmă roze, ce împodobise templele pentru sărbătoare. Şi toate descrescură, se depărtară şi muriră în ochii celei ce-şi plecase sfioasă capul pe umărul hai şi în oare el privea fără să se uite la ce lasă în urmă. Ca în două oglinzi albastre, feeria se stingea treptat, ca nişte ultimi purtători de facle ce s-ar căuta prin întuneree, ultimele raze ce.mai .227 18* stăruiau ici-colo pe frontoane muriră, fantasticul oraş se surpă în mare, şi albastrul ochilor ce le răsfrîngea toate acestea se făcu-negru ca şi noaptea de afară... Tîrziu,-raza unui luceafăr se aprinse în ei, şi cînd şe trezi din visuri, Hipparc, în loc de luminile cunoscute ce le vedea ici-colo aprinzîndu-se sfioase după colonadele templelor, văzu un întreg cer de stele licărind cu mişcătoare-le-i puncte de foc în adîncimea celor două infinituri albastre. Un vînt însă porni din adîncimea abisurilor, ridică o perdea de neguri şi stinse şi această ultimă fantasmagorie. . Singurătatea necunoscutului împresura acum, spaima, cu miliardele de guri pe care le au valurile, cînta în jurul şubredei corăbii, înfricoşător se întindea deasupra curba cerului, sprijinindu-se pe abisuri, şi mai înfricoşătoare se urca cealaltă, scufundată în adâncuri. Aprige şi tumultuoase, aprinzînd fosforescenţe, se ridicau valurile să vadă frumuseţea Didonei, unul peste altul săreau talazurile fugărindu-se, negre prăpăstii ce căs-cau o clipă, fluide punţi se întindeau şi înspumatul norod nu mai avea astîmpăr. Un abis, peste care plutea divina frumuseţe a liniilor ce le întrupase întîmplător natura, se răzvrătea în mii şi mii de curbe, de vîrfuri şi zigzaguri, zuliar de-a nu putea fi niciodată armonios şi împăcat cu sine. Capricios zugrăvea noianul contururi, arunca la întîmplare o linie imensă, după care, nemulţumit, trimitea o alta ca s-o ajungă şi s-o şteargă şi apoi, reîncepînd din nou, spumega de neputinţă. Senină, ca un copil nevinovat, frumuseţea acum adormise pe umărul lui Hipparc. Cu un braţ alb, ca din marmură făcut, petrecut după grumazul lui, iar cu celălalt strîngîndu-i mijlocul, caldă şi vie cu întunerecul pe ochi şi cu iubirea în suflet, Didona neştiutoare de ura abisului ce niciodată nu se poate stîmpăra în deplin, ca prefăcut in oglindă să poată măcar răslringe frumosul pe care numai liniile în hodină le au, dormea liniştită, cu zîmbetul divin ce mai tîrziu trebuia să înflorească pe gura unei marmure nesimţitoare. Neliniştit şi tulburat, ca abisul acesta, peste care plutea, era sufletul lui Hipparc însă. Ochii lui' nu mai priveau, dar minele lui dezmier datoare de îndrăgostit spuneau acum artistului că divina perfecţie a formelor pe care voiau să i-o fure talazurile era neasemuită. Pentru întîia dată înţelegea ce comoară încredinţase dragostea artistului din el, şi acum îşi dădea seama ce nebunie a făcut părăsind liniştitul pămînt, unde liniile sunt statornice şi unde frumuseţea se poate veşnici, modelînd o bucată informă de lut, dezmierdind o. plămadă docilă de ceară, sau sculptînd o eternă bucată de marmoră... De pe vîrfuri înflorite de un punct luminos de spumă, in negre şi oarbe prăpăstii de umbră, se scufunda corabia, ca să se înalţe iar şi să plutească în neştire. Ude şi rigide, frînghiile atîrnau, neputincios bătrînul pilot cîrma, o stea nu se mai vedea, şi întîmplarea singură cîrmuia acum înjghebarea aceasta de scindură ce plutea pe infinitul mişcător. Zorii nu-şi arătară geana lor de lumină, orbitor rotundul disc hu rumeni faţa apelor, şi noaptea ziuă nu se mai făcu, nici ziua nu-şi mai acoperi strălucitoarea faţă ca să-şi poată arăta cerul înfloritele grădini de stele şi luceferi ce fac podoaba nopţilor. Funebru, uraganul, oprindu-se acum pe o creastă, acum pe alta, îşi cînta simfoniile. Din munţi de apă ridicaţi în slavă şi apoi năruiţi în adîncuri, din miliarde de picuri înălţaţi şi apoi risipiţi în ploaie sonoră, din mii de perdele de neguri adunate la un loc şi apoi sfîşiate în bucăţi, cînta năpraznicul vînt, umblînd stăpînitor peste abisuri. ' Udă, hlamida Didonei îi arăta şi mai bine sculptura-lele-i forme. Peste nudul ei divin, alba-i tunică înflorită 228 221) pe margini se lipise acum ca valurile umede ce le aruncă un sculptor peste o machetă de lut, iar Hipparc privea la ea ca şi cum pentru întîiaşi dată îşi dădea seama de comoara ce-o ţinea în braţe. Drăgostitor o ţinea, acoperind-o cu trupul lui, dulce căuta să-i încălzească îngheţatele-i mîni la piept, dezmierdător îi netezea părul şi o ferea de valurile ce măturau puntea, aşteptînd să se potolească furtuna. Din nicăiri însă o zare măcar nu-şi tremura nădejdea. Biruitorul întunerec stăpînea mereu, şi talazurile mai înteţite şi mai furioase parcă băteau în schelăria de lemn şi se căţărau, unul după altul, ca să vadă frumuseţea Didonei. Dar a clădi pe nisip sau pe valuri este totuna, şi şubreda jucărie fără temelii, non-sensul acesta înjghebat din funie şi din lemn, ce purta sculptat pe proră un ochi deschis ca talisman, îşi desfăcu obosită încheieturile ne-trainice, aruncînd o floare abisului. Albă şi frumoasă plecase zvelta triremă, lunecînd ca o lebădă pe valuri, în vesele cîntece pornise într-un tulbur amurg, în ritmate lovituri de lopeţi ce se înălţau şi recă-deau după sunetul flautului ce cînta pe punte, neştiind că o să-i iasă despletita furtună în cale şi că o să-i smulgă, una după alta, podoabele... Veselă plecase, ducînd cu ea frumuseţea, nebănuind că de la începutul lumii ea a fost pierzarea şi că pe acolo pe unde trece desăvârşitul micile patimi şi neputincioasele neajunsuri fierb şi îşi arată hidoasa lor faţă. De mult încetase notele de flaut după ritmul cărora se mişcau lopeţile, căci cum puteau să lupte bietele sunete trezite de un suflu omenesc faţă de uriaşa simfonie a vîn-tului, ce cînta cu miile ei de glasuri... învinsă se cumpăni frumoasa triremă, ce lăsase în urma ei vedenia unui oraş de marmoră şi, nemaiputînd lupta şi ţinea piept navalei furioase de valuri, dispăru în adîncuri... 230 Din munţii de apă ridicaţi în slavă şi apoi năruiţi în prăpăstii, din miliarde de picuri înălţaţi şi apoi risipiţi în ploaie sonoră, din mii de perdele de neguri adunate îa un loc şi apoi sfîşiate în bucăţi, urma să cînte năpraznicul vînt umblînd stăpînitor peste abizuri. Fioroase răcnete ici-colo se ridicară, chemări duioase după ajutor străbătură, deznădăjduite rugăciuni flutu? rară, albe veşminte luciră o clipă ca nişte giulgiuri lup-tînd cu strălucirea spumei... Vesel însă trecu funebrul uragan, oprindu-se acum pe-o creastă, acum pe alta, ca să privească în abisuri, glasuri de trompete buciumau acum în vuietul lui, hohote de rîs izbucneau parcă, jucîndu-se cu fărămiturile pe care era, în sfîrşit, stăpîn. Cuceritoare trecea puterea de-a lungul imensei curbe, uriaşe zigzaguri fluide alergau scriind pe culmi cu lumini de spumă biruinţa, gigantică palpita inima tulburatei mări simţind, în sfîrşit, capul desăvîrşitei fiinţi pe care o rîv-nise culcat pe smulsei îngheţat.  lui Hipparc însă era fiinţa aceasta, de cînd îi desprinsese vălul alb din creştet şi îi jurase credinţă pe pămînt şi pe ape, în faţa liniştii şi a furtunilor. La pieptul Iui, cum îşi găsise adăpost pe statornicele linii ale pămîn-tului, aşa îşi găsi Didona adăpost şi pe mişcătoarea suprafaţă a neodihnei. Volnic îşi întinse el braţul sting, tăind întunerecul, în timp ce cu cel drept îşi ţinea comoara şi urmă să plutească pe adîncuri, pînă ce într-un zor de ziuă se trezi pe nisipul cald şi umed al unei dune ce se întindea blondă ca un covor la marginea unei cetăţi. Albă, Dido, ca şi întîii zori cînd el, ridicat pe un cot, dăduse într-o parte diafanele prostiri înflorite de dantelă ca s-o vadă, dormea şi acum subt înflorită şi diafana horbotă ce o făceau leneşele şi stîmpăratele valuri înain-tînd pe ţărm. Scoici şi alge marine purta acum în loc de juvaerurile nupţiale, stele de mare avea ca diademă în ne- 231 grul ei păr şi colorate meduze de-a lungul sfîşietei ei hlamide, dar mai frumoasă ca totdeauna părea, aşa, pe ţărmul acesta pustiu, unde îi aruncase întîmplarea. Umed era părul acum despletit şi umede lungile ei gene ce stră-juiau albaştrii globi adormiţi. Pe gura ei marea parcă uitase un mărgean şi scoicile albe prefăcute în pulbere parcă ninsese pe minele ei palide... Ce se întâmplase şi ce căuta pe ţărmul acesta necunoscut Hipparc întîi nu-şi dete seamă. Obositul lui braţ abia sprijinea capul în care încă vuia zgomotul furtunii; şi abia în tîrziu, cînd Dido după mărgeanul gurii îşi arătă geana zîmbetului ei de lumină, şi-aduse aminte de alba galeră pe care plecase din ţara lui ca să-şi caute norocul. Ca o secere ce intrase în răzvrătirea unui lan, astfel se întorsese în sfîrşit şi vîntul de sud şi intrase în norodul tulburatelor valuri, culcînd snopii de apă pe întinderea mării. Domolite, unul după altul, talazurile cu ritmice mişcări, împingîndu-şi spre ţărm sfîşiatele dantele de spumă, veneau drăgostitoare să sărute picioarele Didonei, şi de la picioare să urce sfioase de-a lungul trupului spre sîn, şi de la trandafiriul punct al sinului să urce mai departe, abia îndrăznind să înflorească o dungă de spumă pînă la luminosul zîmbet ce-1 zugrăvea contururile gurii. Domolită şi supusă, venea neputincioasa uriaşă să revadă ce stăpînise o clipă şi nu putuse să păstreze, val cu val se ridica din adîncuri şi privea din depărtări divina întrupare ce pierduse, şi, nemaiputînd să-şi cînte biruinţa, plîngea acum sfărîmîndu-şi în stropi cîntarea, suspina abia mai avînd putere să trimită cercuri de valuri neisprăvite, murmura agonia celor din urmă note ce-i mai rămăsese. Trist răspundea ecoul peşterilor de subt ţărm, reluînd tema înfrîngerii, şi nimeni, afară de Hipparc şi Didona, nu ştia ce cîntă domolită harfă a mării şi ce răspund îndureratele.ecouri. AGORA MODERNA Incinpuiţi-vă un vast local cu geamuri veşnic aburite, umpleţi-1 după metodul indicat de Carriere, faimosul "-pictor, cît veţi putea cu mai mult fum ; după perdeaua .aceasta albăstrie de vis, faceţi să se mişte cîteva zeci de capete, ale căror contururi abia se văd în jurul meselor ; alungaţi pe un cîmp verde cîteva bile de fildeş care se urmăresc la infinit, se caută, se ciocnesc şi se despart, ca ia-, răşi să se adune ; daţi drumul unei grindeni de zaruri ; • zugrăviţi îndărătul unei estrade pline de sticle, de bucăţi de zahăr, de torturi, o femeie plictisită, ale cărei picioare mu se văd niciodată şi peste capul căreia negrul zbor de puncte mişcătoare ce-1 fac muştele îi zugrăvesc o impre-' cisă , aureolă ; aprindeţi ici-colo flăcări albăstrii de rom ce se înalţă, se despletesc şi joacă pe marginea paharelor '■ ca f antasticile focuri deasupra comorilor ; descleştaţi nenumărate guri care să caşte făcînd găuri de umbră, să rîdă .aprinzînd fulgere, să vocifereze aruncînd invective şi -.apostrofe ; deschideţi şi fîlfăiţi în aer aripi mari de jur-«male ; alungaţi din urmă, în goană, o serie de siluete negre ■ce scriu zigzaguri aprinzînd licăriri de pahare şi trezind !'ZÎngăniri de farfurii la capătul braţelor lor întinse ; faceţi |;Să circule tot felul de mirosuri, de cancanuri, de para-doxe ; deschideţi uşile din cînd în cînd şi daţi drumul zgomotoaselor ventilatoare de nu vreţi să înăbuşiţi ; temeţi-vă de ecouri şi de curente, aveţi grijă să puneţi surdină -tainelor şi peste toate aceste aruncaţi o mare pată de schwarz i, şi veţi avea aproximativ imaginea unei cafenele. Aşa e în contururi vagi mult ponegrită „Agora modernă", în care, pe lîngă mulţi alţft, se adună şi nestatornicii fii ai lui Apollo, ca aruncînd mici bucăţele imaculate : şi albe ca zăpada în neagra pată de schwarz să-şi spuie pă-«surile lor. (Almanahul Societăţii scriitorilor români pe 1912, p. 14- -20) 1 Cafea neagră. 232 233 La anumite ceasuri, sombrere, macferlane şi lavaliere, neisprăvite manuscrise şi definitive poeme, trunchiate ori şchioape versuri, ori marmoreane şi impasibile hexametre îşi mişcă picioarele şi trec pragul veneratului templu. Ca înlăuntrul unui bazar minunat, fiecare îşi desface scumpeturile ; unul aduce flori minunate culese prin cine ştie ce tărîmuri, le flutură în aer ca să le puie în valoare culorile, le agită ca să le trezească mirosurile, le strînge cu dragoste la piept ca să arate mai bine cît preţ pune pe ele ; altul, scuturîndu-şi bogatele plete, suflă în trîmbiţă de aramă trezind ecouri, ori aşază simpatic etajere roze şi etajere negre ; din Bagdad ori din Bassora, un armator sosind îşi ancorează zgomotos yahturile pline de nestemate, dă într-o parte bogate draperii, arătând ochilor fascinaţi nudurile sclavelor aduse din exotice ţări, le pune să moduleze romanţe şi să cînte barbare imnuri, le face să schiţeze indecente păsuri şi, împurpurat de plăceri, ca un pa-dişah oriental, contribuieşte cu norul Iui de fum la estomparea cuprinsului în care se ţese marea cortină albastră ; mai departe, un al patrulea dă drumul la tot felul de şerpi, făcînd gol împrejurul lui, arată săgeţi cu vîrful mulat în sucuri otrăvitoare, cuţite şi pumnale cu două tăişuri, misterioase sticluţe ce poartă cîte un cap de mort zugrăvit pe ele, vechi şi îngălbenite in-folii ale căror nume nu le mai poate descifra nimeni; fiecare, în sfîrşit, îşi arată ce-a cules din ţările visului şi-ale himerelor, privindu-se ironici cu coada ochiului ori zîmbindu-şi cu bunăvoinţă unul altuia. Larg însă uşa s-a deschis şi într-un miros pestilenţial, chintesenţa mahalalelor, extractul fermentatului guano, ce-a dospit îndelung la*soare în locurile virane, duhoarea ce-a stagnat la gura canalurilor, barometricele efluvii ce călătoresc numai pe drumuri de noapte, nenumitele gazuri ce-şi dau întilnire numai în anumite unghere, toate alambicatele parfumuri ce le poate distila un rinichi scos din fuz intră făcînd să bată în retragere şi cele din urmă pături •de oxigen. Mirosurile, efluviile, extractele şi chintesenţele acestea alambicate, ce-au dormitat îndelung la gura canalurilor, Iau dospit cu beatitudine pe locurile virane, au călătorit - şi vor călători cu plăcere în orele nocturne, şi-au dat ren-dez-vous-uri clandestine în anumite unghere ; îşi au şi ele partizanii lor, căci aşa sunt făcuţi unii, sau chiar cei mai j| mulţi dintre contimporanii noştri, pe cari numai exalările amoniacale îi mai pot trezi şi-i mai pot face să vibreze. Fiind marele colector, maxima cloacă a acestor şerpuitoare rîuleţe care nu mai pot reflecta cerul din multa î murdărie ce-o tîrăsc în ele, ce nu mai pot face valuri ca să poată aduna lumină pe crestele lor, ce nu mai pot scoate glasuri cristaline din cauza verminei ce le amuţeşte ca o veşnică surdină, ei se adună şi se strîng cerc ca o biiltă imundă în jurul mesei celui ce-a intrat, şi fiecare pe rînd, precum toţi locatarii unei mahalale, se mişcă du-. cîndu-şi cutia cu lături la zgomotul clopoţelului ce-1 sună fcmul primăriei, oprindu-şi odoriferantul Iui vehicul la 'fiecare poartă ; tot astfel şi ei, la semnalul dat de marele lor maestru, îşi destupă micele lor istorioare, captatele lor zvonuri, fermentatele lor ştiri, ignobilele lor cancanuri, ca să le verse în confidenţialul suflet al marelui preot, ce va face artă cu ele... Stupizi şi naivi ca nişte copii ai suburbiilor, ce-şi pregătesc micile corăbioare de hîrtie şi le dau drumul atunci | cînd vine zăporul sau cresc apele mari de multe ploi şi aleargă subt dunga murdară a trotuarelor spre răbdătoarea şi mult nesătula cloacă ce le adună toate ; tot astfel şi ei îşi dau drumul ştirilor în auzul celuia ce-i unul din directorii mult reputatei reviste Cloaca maximă. Din depărtările tuturor suburbiilor, din îndepărtatele mahalale, din toate cotloanele, pe toate scursorile, pe tot | ce poate mişca ttilbure valuri, pe toată murdăria în mers, pe tot ce e pantă ori povîrniş, escadrele îşi iat? drumul şi 234 23§ pleacă spre nesătula cloacă care le atrage şi le înghite, ca pe urmă, din ce-a adus fiecare corăbioară, din tot materialul fermentat, din tot noroiul şi toate zoile înăcrite, umflîndu-se, să se reverse din nou şi să se împrăştie pe aceleaşi drumuri, pe aceleaşi rîuleţe, pe aceleaşi funduri de pimniţe şi de cotloane, purtînd însă acuma marca parfumului lui personal, indelebila marcă a principalului Colector, stigmatul şi parafa plină de noroiul al cărui secret îl are numai el însuşi... Şi odată cu intrarea acestui om pitic şi neînsemnat pa o Furnică, dar care totuşi deţine recordul pestilenţialelor exalări, .acestui om care pune în mişcare toate ventilatoarele pe unde trece şi face să fluture batistele în aer ori pe unde îşi arată chipul de bizantin, minutul de exaltare cade, neîncrederea mijeşte o clipă în ochi, stînjenit şi cu grabă îşi strînge fiecare minunile şi priveşte îngrozit spre viitorul ce stă dincolo de perdeaua de fum şi dincolo de neagra pată de schwarz. Aci e gălăgie, e neutrul teren unde se revarsă canaturile, unde se adună paradoxele, e îngusta punte unde ambiţiile se aciuiază o clipă subt acelaşi pavilion, e cara-vanseraiul unde toţi intră şi nimeni nu se eternizează. Gol şi enigmatic rămîne paharul din care visurile narcoticului s-au împrăştiat. Clipita colorată, trebuitoare acestor suflete de copii, a trecut, şi a sta mai mult acolo în norul de fum e pierzarea. Zarurile ce sună sunt fărîmarea vremii care trece nesăbuită şi neroditoare, minele tremurătoare ce le aruncă spun că nu mai sunt bune de altceva, ochii îndobitociţi privesc în vid, aşteptînd reîntoarcerea norocului ce nu mai ştie să surîdă... Şi totuşi, oaze simpatice se zugrăvesc, bătrîni cari au apucat alte vremuri, călători ajunşi la capăt de cale, albi pensionari cu fluviale bărbi, areopaguri de fantome prin gura cărora vorbeşte glasul trecutului. Adunaţi la un loc, anii lor fac veacuri, precum amintirile lor condensează o epocă. Ţigarete groase de chihlim-Ifoar vechi au fiecare, lanţuri grele de aur îi înfăşoară ca |pe nişte Prometei, inele arhaice cu peceţi şi simboluri (complicate strălucesc pe degete, tabachere încrustate, cît |nişte besactele, se mută de la unul la altul, batiste mari [parcelate în pătrate le umflă buzunările. Ei singuri sunt fericiţi, căci numai ei nu mai visează ; '.ei singuri sunt fericiţi, căci sunt la capătul tuturor ambl-rţiilor şi nu mai au ce spera ; ei singuri sunt fericiţi, căci Isunt. dezbrăcaţi de toate patimile... Himere şi visuri ce înşiră hexametrii ori arborează lavaliere ei nu mai au ; bătrîneţea lor poartă şoşoni pe {toate anotimpurile şi contra tuturor noroaielor ; senilita-; tea lor nu se mai poate înduioşa de trandafiriile flori ce ,le poartă un ram tînăr în primăvară... Oaza aceasta singură e fericită, picături negre de \ schwarz şi albe bucăţi de zahăr îi leagă cu un lanţ împestriţat pe unul de celălalt, surdele lor urechi nu mai pot |auzi zgomotul zarurilor, bumbacul ce li astupă auzul îi : fereşte de curente, de clevetiri şi de vorbe rele, renunţarea ce o dă (sic) anii mulţi i-a făcut în sfîrşit înţelepţi. Purta-vom şi noi vreodată, o ! confraţii mei mulţi, în-'rudiţi'şi noi printr-o vastă pată de schwarz, grele lanţuri ! de aur pe burţi, fantastice inele pe degete, grele tabachere să ni le trecem cu prietenie unul altuia, bumbac în urechi ■ca să nu mai auzim clevetirile şi nepăsarea ce-o dau anii ^mulţi, ca să ne putem ierta unii pe alţii şi să ne adunăm în jurul acelei mese de marmură, într-un colţ, ca aceşti bătrîni înţelepţi şi privilegiaţi — cine ştie?... sl februarie 1 912 (Flacăra, I, 18, 18 feb. 1912, p. 142—143) 237 236 coco Din ARCA LUI NOE Sînt longevităţi absolut primejdioase, şi Coco, papagalul favorit al coanei Adela, spre deznădejdea noului soţ ce-şi luase vecina noastră, se încăpăţîna să trăiască şi să-1 persecute ca o eternă remuşcare. Să te muţi aşa într-o casă străină, cu arme şi bagaje, cu tabieturi şi obiceiuri, cu ticuri şi năravuri, şi Să poţi să te adaptezi mediului înconjurător, să ştii să respecţi aşezarea mobilelor ce şi-au căpătat un fel de inamovibilitate, după multele servicii făcute şi după locul adecvat ce poate să-1 ocupe în măsuratul spaţiu, să poţi prinde din curgerea traiului zilnic anumitele simpatii pe cari bătrîna stăpînă a casei le-a căpătat pentru unele bibelouri şi nimicuri ce o înconjoară şi stau risipite pe etajere ori în prietenoase colţuri, povestind de aniversări şi amintiri trecute, să fii atît de dibaci ca să dai fiecărei slugi, ce a slujit înaintea ta pe un altul, gradul de simpatie de care se bucura înainte şi care crede că i se cuvine e într-adevăr o problemă cît se poate de greu de rezolvat. Pe toate acestea însă scăpătatul boier izbutise să le aducă la bun capăt, şi în scurtă vreme, precum deprinsese să se strecoare frumuşel printre mobilele vechi, respectîndu-le poziţia cîştigată, tot astfel ştiuse să-şi atragă, prin vorbe blajine şi bacşişuri pe ascuns strecurate, şi simpatia vechilor slugi. Toţi şi toate, mobile şi oameni, uitaseră, parcă odată cu stăpîna, pe trecutul stăpîn şi se plecau întîmplărilor, căci se vede că aşa e făcută viaţa... înaripata dihanie, ce nu mai avea astîmpăr cît ţinea ziua, însemnîndu-şi pretutindeni locul pe unde se aşeza eu albe constelaţii, singură însă îşi mai aducea aminte si nu voia cu nici un chip pe noul venit ce se mutase în- 238 tr-o dimineaţă în primitoarea casă a răposatului ei prie-|ten şi stăpîn, conul Tudorachi. Un instinct obscur îi spunea ei, se vede, că noul ve-1-nit în casa lor nu e decît un parazit, şi aşa fiind, mai "tare la suflet şi mai mîndru poate ca cei ce-1 înconjurau, rămase rece la toate foile de salată suplimentară, pre-, cum şi la toate smochinele cu care noul oaspe îl îmbia (cu atîta dărnicie. Tăcut şi trist, cu capul lui alb adăpostit subt aripa [cenuşie, visa îndelung, aciuiat cînd pe ramurile întinse .ale auritului candelabru, cînd pe prichiciul sobei, cînd pe prepeleacul de lemn, unde se legăna ca un echilibrist pe inelul aninat, visîndu-se poate prin somn pe o mlădioasă creangă în virginele păduri de unde fusese adus... într-un instinct de libertate atunci, aprinzîndu-şi 1 irisul galbăn ca aurul subt alba pleoapă lăsată pe obraz, îşi întindea aripele în treflă şi se avînta spre bucata de |infinit. ce i-o zugrăvea geamul, bătea cu deznădejde în "nevăzutul zid, ce are culoarea aerului, şi apoi se reîntor-:ea şi mai trist şi, reluîndu-şi locul pe inelul ce se clătinase o clipă în vid, alb pe creastă şi pe pîntec ca o zăpadă, plumburiu, ca presurat cu cenuşă pe spete, pe aripi şi pe picioare, roş ca zugrăvit cu sînge închegat pe coadă, îşi umbrea din nou fărâma de aur din ochi subt pleoapa făinoasă şi recădea în somnolenţa şi melancolia lui de exilat... Fluvii mari, cu tumultuoase şi spumegate valuri, gonind subt adumbrişuri de uriaşe păduri ce-şi lăsau cortinele grele de iederi şi de liane pînă pe ţărmuri, îi treceau pe dinaintea ochilor lui închişi atuncea poate ; bărcî informe şi primitive, sculptate într-un trunchi de copac, din cari oameni negri ca nişte bucăţi de noapte îşi ridicau vîslele licăritoare de picuri spre el şi semenii lui şi alunecau mai departe, i se năzăreau poate ; mii de zgomote stridente, de glasuri înţiglate, de rîsete sonore, de bătăi de aripi ce mutau umbrele din loc, luîn.du-şi zbo- 239 * rul, de chemări şi de răspunsuri, de frînturi de -vorbe ce încercau să moduleze dulcele glas omenesc îi loveau auzul; şi atuncea, dînd un ţipăt, se trezea din nou şi privea în jurul lui mirat, la mobilele străvechi, la cunoscutele bibelouri şi la noul lui stăpîn ce dormita într-un jeţ, cetind Voinţa naţională. Viclean, duşmănos şi cu pleoapele lăsate subt ochelarii măritori, ca şi cum ar li vrut să-şi ascundă întunecatele gînduri ce dormeau în limpezile safire ale ochilor, potrivnicul îl privea pe dedesubtul foii mari deschise, în lături, făcîndu-se că nu-1 vede, şi cetea înainte interesantul cotidian al cărui partizan era. în umbră însă, de multe ori, lăsîndu-şi jurnalul pe genunchi, mîna lui păroasă de asasin la orice ţipăt strident se crispa, şi două licăriri, una albastră şi cealaltă de aur, se întîlneau o clipă, două duşmănii se încrucişau şi se stingeau din nou. Legănat pe trapezul lui, Coco îşi aducea aminte, în micul lui .creier obscur făcea,sforţări poate, voind să tran-spule o imagine, şi figura vechiului stăpîn, ce sta pe acelaşi jeţ unde stă acum potrivnicul, se refăcea la loc, cu mustăţile lui albe, tunse scurt, cu rufoasele sprîncene ce adumbreau ochii buni, cu patriarhalul halat cu care era el .deprins de atîta vreme — şi un glas domol şi blînd, venit ca de pe altă lume, răsuna din_ nou parcă, prietenos şi cald, şi prindea să-1 cheme : — Coco ! Coco ! Blajin, prietenul lui bun venea spre el, o mină tremurătoare se întindea spre trapezul lui mişcător şi îl lua, un pămîntean şi o înaripată se înfrăţeau, pudrat pe creastă şi licăritor de străluciri, el, bietul suflet rătăcitor de acum ce nu-şi mai afla hodină, îşi întindea aripele pe umărul celui legat de pămînt şi îi răspundea chemîndu-1 pe nume, ca pe un frate ce-i era : — Tudorachi ! Tudorachi ! 240 Alungat parcă, numele acesta însă pe care-1 învăţase el|; auzindu-1 rostit de atîtea ori pe zi din gura cucoanei Adela, ca şi din gura bătrînilor slujitori, de la un timp nu mai răsuna în casă. Un alt om, ce purta halatul celui vechi, îi luase locul, 'o altă fiinţă, spre care mergeau veşnic ochii drăgostitori §; ai cucoanei Adela, se mişca în cuprinsul cu mobile vechi şi cunoscute ; un alt nume străin rosteau acum slujnicele si musafirii cunoscuţi lui Coco de atîta vreme. Părăsit şi trist, cu picioarele umflate de bătrîneţe şi cu creasta lăsată pe o ureche, peizîndu-şi penele în zborul Iui necontenit şi fără de astîmpăr, el singur, ca un păstrător al datinilor şi al obiceiurilor, nu se putea împăca cu noua stare de lucruri. Ce era omul acesta ce răsărise aşa pe neaşteptate în. casă. cine era acel ce-1 necăjea pe ascuns, aruncîndu-i pri- t viii duşmănoase de asasin şi încerca să-1 drăgostească şi îi spunea vorbe mîngîietoare, faţă de ceilalţi, de ce nu-î putea ei iubi şi nu simţea decît ură pentru el ?... Si fiind aşa, somnul singur îl mai mîngîia. Stăruitor, subt pleoapa închisă, cu pliscul negru înfipt în piept, cu unghiile mari strîngînd lemnul mişcătorului trapez, ca îr.vătuit de promoroacă sau cernut de o brumă timpurie, mîhnita volatilă încerca, să se reîntoarcă în pădurile-i virgine, cerca" să se viseze pe o creangă mlădioasă arcuită peste un fluviu uriaş, revedea în somnolenţa ei infimele bărci minate de oameni negri ca noaptea, rîdicîndu-şi licăritoarele vîsle în aer, retrăia cu amintirea auzului stridentele glasuri ce se chemau, sonorele rîsete ce se urmăreau pi intre perdelele de liane, neastâmpăratele aripi ce mutau umbrele din loc, iuîndu-şi zborul, — şi ofta prelung, des-chizîndu-şi arare licăritorul' iris de aur subt greaua pleoapă... 241. 19 — Proză într-un amurg însă, cum adormise pe un ram al candelabrului, o lumină vie îl făcu să* se deştepte şi un hohot de glasuri îi izbi auzul, Subt lumina prietenoasă ce se răspândea de subt globurile lămpilor, coana Adela, ca să sărbătorească ziua noului amfitrion, adunase în sindrofie prietenii. Siluete cunoscute lui Coco se mişcau de ici-colo ; gesticulau în vastele jeţuri, guri mari, deschise, aruncau nouri de fum, bătrînul fecior intra şi ieşea aducînd pe tave de argint cînd dulceţuri, cînd aromate ceşti de cafea ; şi cu toţii, ca şi cînd vechiul stăpîn nu mai trăise niciodată, stau acum s'trînşi roată împrejurul noului amfitrion, care făcea onorurile casei. r Gătit într-o haină neagră şi simandicoasă, potrivnicul, cu o vestă larg deschisă peste o cămaşă frumos scrobită, îşi juca apele celor trei nasturi de diamant ce fuseseră ai răposatului şi pe care inconstanta consoartă îi dăruise, într-un elan de senilă recunoştinţă, de ziua lui. Emfatice şi sfidătoare, ca trei ochi limpezi şi plini de soare, luceau cele trei diamante pe cămaşa scrobită a parazitului, licăritoare, ca trei lacrimi cristalizate ce s-ar fi rostogolit din înaltul unor ochi, clipeau pe plastronul parvenitului ; iradiante ca trei mustrări ardeau frumoasele diamante, orbind privirile celor ce cădeau pe ele ; şi nimeni nu vedea ce vii şi licăritori se aprinseseră ochii pasărei ce privea de sus, de pe ramul candelabrului. Beat şi mulţumit de sine zîmbea parazitul, scoţîndu-şi pieptul înainte, cu gesturi mari, ca şi cum ar fi vrut să arate că tot ce-1 înconjoară prin munca şi stăruinţa lui a fost adunat; vorbea povestind tot soiul de întîmplări, în care cinstea, munca şi străduinţa erau apoteozate cu cel mai mare cinism. Obraznic şi îngîmfat de strălucirea celor trei lacrimi postume ce dormiseră îndelung la umbră, în cutioarele lor de catifea stacojie, şi pe care ajunsese, în sfîrşit, să puie stăpânire, îşi istorisea parazitul triumfurile carierei lui de birocrat şi de Don Juan ce ştiuse să se facă iubit, şi nu lua 242 seamă ce bizar îl prâveau ochii de aur ai pasărei ce se deşteptase pe ramul candelabrului... Strălucirile acelea ce licăreau pe zăpada plastronului le mai văzuse Coco în viaţa lui, peste punctele acelea de lumină se mai aplecaseră ochii lui altădată, cele trei boabe de foc albe erau trei amintiri ce se redeşteptau şi care îl atrăgeau imperioase spre ele ; şi aşa fiind, ca fascinată, pasărea, luîndu-şi zborul din înaltul candelabrului şi, în uimirea tuturor celor de faţă, îăsîndu-se pe pieptul alb al duşmanului, cu ghearele puternic înfipte de marginea vestei' şi cu ciocul întins spre cele trei lacrimi clare ce ardeau, începu să strige într-un ţipăt strident : —■ Ai lui Tudorachi... Ai lui Tudorachi... Ai lui Tudorachi... Ca o gheară se întinse mîna parazitului spre el, căutând să-1 descleşteze după marginea vestei, dar ghearele lui Coco ţineau dîrz de ea ; în drăgostiri se potoli furia mânii,8 in vorbe domoale şi prietenoase se îndulci mânia stăpânită a glasului celuia ce se vedea dat pe faţă, dar neindurata: pasăre, ca şi cum n-ar fi învăţat niciodată în vîaţa ei alte vorbe jdecât acestea, nu se da, urmîndu-şi în râsetele tuturora acuzatorul laitmotiv... Postumele lacrimi însă până la sfârşit i-au fost nefaste, şi cum un fir de pătrunjel e de ajuns ca să amuţească un glas nevinovat, Coco îşi plăti cu moartea accesul de sinceritate şi de statornică recunoştinţă. Moi şi neputincioase îşi dezlipi a doua zi biata pasăre ghearele de pe trapezul ei mişcător, unde visa, cu un zgomot surd, făcînd ca un amestec de cenuşă şi zăpadă, se rostogoli pe covorul vechi ; ritmat se mai legănă o clipă deasupra-i bara pe care visase atîta timp şi rămase neclintită ; mâhnită crescu tăcerea împrejurul acestei morţi necunoscute, şi parazitul aciuiat în casa coanei Adela, nemai-avînd atunci nici un martor care să-i trezească remuşca-rea, trăi până la adânci bătrâneţe, nesupărat de nimeni, în casa cinstitului Tudorachi, folosindu-se de tot ce adunase 13 243 19* truda lui. şi purtînd pe imaculatu-i plastron, la zile mari, cele trei diamante albe ca nişte lacrimi, ce dormiseră atîta timp în cutioara de catifea stacojie. 4' februarie 1912 (Flacăra, I, 20, 3 martie 1912, p. 157) O VICTIMA A LUI GUTENBERG Din ARCA LVI NOE ...Am fost liber altă dată şi stăpîn pe viaţa mea. Am umblat încotro m-au împins capricioşii paşi ai fantaziei şi jCum am trecut multe praguri am trecut şi pe acelea ale multor muzee din străine ţări. M-am oprit îndelung în faţa ramelor aurite, în care rî-■ deau ancestrale nuduri rămase totuşi tinere prin puterea artei ; pietre informe prefăcute în' giuvaere am văzut, precum şi stîngace cuţite de silex ce pretindeau a fi cea ' mai perfecţionată armă pentru omor în alte vremuri.. Cu o răbdare ciudată m-am plecat peste tot ce a ştiut să facă omul, cu o bolnavă bucurie m-am oprit faţă de tot pasul pe care energia acumulată a veacurilor a putut să-1 facă spre frumos şi n-am putut trece cu toate acestea fără să nu-mi opresc paşii deopotrivă şi în faţa vitrinelor unde stăteau rînduite, ca o pildă barbară, tot ce-a putut inventa inteligenţa unui tiran ori fantazia nejudecată a instinctului în dauna'superidrităţii 'cu care' ne pretindem înzestraţi. Străvechia roată pe care se arcuia trupul celui osîn-Hit am văzut-o, cătuşele grele ce tot ţineau înlănţuit de un zid pînă la agonie le-am văzut şi1 pe ele, omul de fier în care intra de vie*victimă ca într-un sicriu, monstruoase 244 pîlnii prin care se turnau cu de-a sila lichidurile în gura celui însetai de justiţie, mînuşa de piele care udată de apă se strîngea uscindu-se pe urmă. "îniăşurînd tot mai strîns degetele închise în tăieturile făcute şi umplute cu sare, din posul palmei, am văzut-o şi pe ea, şi cîte altele nu le-am văzut, îngrozindu-mă de multele chinuri îndurate, de nenumăratele lacrimi ce trebuie să fi curs, de nesfîrşitele picuri de sînge ce-au stropit desigur dalele de piatră şi s-au scurs pe jghiaburi nevăzute de nimeni, de sfâşietoarele glasuri ce trebuie să se fi ridicat în van, fără ca nici un ecou să le poată răspunde. Nenumăratele forme ale torturei le-am văzut, fulgeră-toarea moarte şi aceea care îşi târăşte paşii purtînd obezi la picioare, cea'care vine pe nesimţite şi cea care întârzie, viaţa care se strînge într-o flacără bruscă şi. aceea pâlpâitoare, deasupra cărei, din, vreme în vreme, se toarnă picătura nemilostivă de untdelemn şi se apleacă rînjitul bestial al călăului spre a putea vedea prelungindu-şi suferinţa şi a reîncepe agonia. . Pe lîngă toate acestea visător am trecut, ca un diletant fericit, ce ia din viaţă ce e rău şi ce e bun, ca un omeopat ce ştie virtutea ce doarme într-un anumit număr de pilule şi îşi dozează beatitudinea... Şi cum le-am văzut aceste multe intrînd într-un muzeu străvechi, am văzut şi întâie!e tipare, întîiele semne ciudate, sculptate cu răbdare în pătrate de lemn, întîiele figuri, ce aveau să facă nenorocirea noastră, a tuturora, întîiele sunete mute care corespundeau unui anumit desen, întîiele nonsensuri ce de sine stătătoare nu spuneau nimic si care învecinate şi puse la un loc aveau să formeze silabele si cuvintele care la rîndul lor trebuiau să formeze nesfîrşită rînduială de fraze şi goana de perioade, a căror victimă era să cad mai tîrziu. O carte cu scoarţe străvechi, cu ilustraţii primitive făcute de mîni nesigure şi nedibace, stătea de mărturie acelor vremi nesigure, povestind viaţa unui sfînt pe fiece filă, 245 în josul căreia o legendă de cîteva linii Istorisea viaţa şi martirul lui. Cu câtă. dragoste şi cu câtă pietate s-au aplecat ochii mei pe aceste legende, cu ce emoţii am privit bucăţile de lemn pe care se vedea săpată răzleaţă cîte o literă, cu cîtă cucernicie mi-am ridicat privirile spre portretul bătrînului Gutenberg, asemuindu-1 şi pe el ca pe un sfânt al Bibliei lui străvechi. Vremile acestea însă au trecut de mult, şi omul stăpîn pe viaţa lui s-a schimbat într-un rob, cel ce umbla încotro îl duceau capricioşii paşi ai fantaziei lui are obezi azi la mâni şi poartă povara unui condei pe care trebuie să-1 urnească vrind-nevrând, cel ce iubea albul cu patimă azi a devenit un duşman al lui şi nu poate concepe ca o zi să treacă fără ca s-o îndolieze cu nesfişite semne negre. Bucăţile de lemn de atunci, primitivele pătrate de stejar, pe care se zugrăveau cele douăzeci şi şase de torturi pe care nu le bănuiam, cele douăzeci şi şase de enigme ce trebuiau să corespundă tuturor simţirilor., minciunilor, patimilor, pretinselor idealuri, abstractelor idei şi josnicelor orgoliuri de mai tîrziu, puseseră totuşi stăpînire pe mine, căci nimeni nu ştie ce-i viaţa şi nimeni din noi, cînd este un visător, nu poate şti ce are să ajungă. "Viaţa e o înşirare de fapte, de întimplări, de fire nevăzute, ale căror capete le ţine în mînă un destin ce nu are o figură precisă, ce nu corespunde nici unul nume., contra căruia nu poţi să te revolţi şi la porunca ciudată a căror trebuie să te supui. Neluînd drumul drept, adică acela la al cărui capăt se găseşte o diplomă drept recompensă, pentru a putea câştiga o existenţă cinstită, am luat acela pe care l-am găsit ca să nu mor de foame. Aspiraţiile mele, ambiţiile, visurile ce le-am avut, ca o apă care .scade nealimentată de izvoare, le-am lăsat şi eu să scadă. Apele care scad însă să reîntorc în soare, eu n-am 246 fost fericit ea ele, şi am ajuns într-o redacţie a unui mare : cotidian. împrejurul meu. acum, în odăi deosebite, la mese mari, prototipul meu înmulţit, cu capul lăsat pe umărul drept, cu un braţ ce faee un gest de multe ori ce seamănă cu o îmbrăţişare, cu un negru lichid dinainte, ce are însăşi culoarea infernului, cu un instrument ce se termină prin-tr-un vîrf ascuţit, ce poate de multe ori fi o armă mai periculoasă decît un pumnal ce ştii să-1 mănuieşti, îndoliază albe pagini, înregistrează veşti ce viu din tot universul, înseamnă veşti triste şi veşti bune, înscrie dezastre ori bucurii, senzaţionale fapte ori indiferente lucruri... Ca un copac bătrîn ce a îndurat tortura anotimpurilor, ce-a crescut dintr-un pămînt unde oarba lege a fatalităţilor a adus o sămânţă şi a aruncat-o, el a crescut, s-a ridicat spre soare şi, îndurînd legea fatală, primeşte pe foile lui deopotrivă nepăsătoare pulberea ce vine să le acopere, răcoritoarea rouă a nopţii ce cade, fierbinţile ploi ce vin aduse de arşiţi, timpuria brumă ce-o aduce schimbarea temperaturii. Zi cu zi, cînd a sunat ceasul şi timpul anumit, işi desface foaia şi o aruncă vînturilor, ploilor, soarelui, furtunilor, înstelatelor nopţi, drăgostitoarelor raze de lună, palidelor amurguri, ca şi nesigurilor zori, căci niciodată viaţa nu-i aceeaşi şi nu stă pe loc şi nici o minută nu este la fel cu cealaltă. Nepăsătoare cade foaia care spune un ceas, care a adunat un reflex, care a legănat o minută, care a zîmbit unei secunde, singură a luminat o clipă, a fost o veste desprinsă de pe ram şi s-a făcut una cu celelalte ajunse pînă jos, copacul dimpreună cu ramul ce-au stat multă vreme căutînd să înverzească, să înscrie un ram gol cu o umbră viorie pe zăpadă, să arunce o galbenă foaie într-o toamnă târzie, să râdă veselă şi verde la soare ori să picure o lacrimă clară într-o noapte cu lună-plină de primăvară. 247 Astfel fac şi eu cu tovarăşii mei, la care privesc peste umăr din vreme în vreme, atunci cînd gândurile ca nişte valuri obosite şi scăzute nu vor să mai descindă izvorul spre zăgaz, ochi anonimi şi goi din care nimeni nu mai priveşte se întâlnesc eu ai mei, rotunde rame din care portretele ce au stat multă vreme sunt absente, stau enigmatice în faţa ramelor din care sunt absenţi ochii mei, şi atunci mă înspăimânt1 faţă de neantul pe care-1 întâlnesc,şl mă înfior de goalele fereşti pe prichiciul cărora nimeni nu se mai reazimă şi nu mai poate privi viaţa de afară. Sonerii clare cheamă, jucării prin cari toate ştirile ce circulă în univers vibrează în preajma mea, tot felul de figuri patibulare apar şi dispar, întinzînd o notă scrisă pe hîrtie, tot felul de telegrame sosesc, o nesfârşire de valuri vine să bată şi să se spargă de zidul redacţiei unde sunt robit. Fila albă de hîrtie, ca un pustiu pe care pasul nici unei caravane nu şi-a însemnat urma, ca un troian de curînd căzut, pe care nici o dîră nu şi-a scris violetul unei îndrumări, stă înaintea mea şi mă fascinează, şi atunci obosit îmi plec capul vid de gânduri pe umărul drept, pe umărul ce-i începutul 'braţului ce vâ însemna turpitudinile mele, şi mă îndrum în pustiu, fac cei dintîi paşi pe alba zăpadă şi urmez înainte, privind la tovarăşii mei, care fac acelaşi lucru, îtidurmd robia coloanelor care se vor acoperi de litere, de negrele semne, de înfiorătoarele hieroglife ce sunt primii paşi după care se vor lua atâţia,- ca să nu meargă nicăiri. Foi după foi cad, cu inconştienţa copacului le fac să tremure şi să joace în lumină, le las să se vestejească şi să cadă nepăsător lîngă trunchiul meu, mă acoper din nou şi mă fac stufos, joc umbre şi lumini, îmi strâng toată seva cât ţine noaptea, ca să-mi pot hrăni înălţimea, mă uit la trunchi şi îmi spun că degeaba o fac, şi urmez, cu toate acestea, mereu, împrăştiindu-mi pretutindeni foile", pe orice vînt şi pe orice vreme; ca un osîndit ce sunt la veşnica şi silnica muncă. Şi în ceasurile calme în ceasurile bune, cînd veşti nu sunt, cînd cataclisme nu se Întâmplă, când ambâţiile marilor oameni nu se ciocnesc, când firele telegrafice nu mai vibrează, când orâzontala faţă a marelui ocean pe care se Înscriu toate valurile nu mai Înseamnă nici o vibraţie, atunci îmi aduc aminte de mine, de omul setos de senzaţii, care umbla liber, împins de fantazia lui prin muzee, revăd multele lucruri ce le-am văzut, evoc primitivele semne ale lui Gutenberg, asupra cărora m-am aplecat cu atîta emoţie, şi nu pot să cred că ele au devenit pentru mine, in adevăr, o tortură. {Minervg, IV, 1176, 28 martie 1912, p. 1) ARCA LU NOE 1 Trăind în tulbure vremi şi neştiind ce poate să aducă ziua de mîine, cum nu ştia Noe înainte de a fi înştiinţat printr-o misivă divină, am privit cu bunăvoinţă pe toţi cei ce mă înconjoară, crezîndu-i pe toţi de esenţă eternă, ca unii ce erau făptura lui Dumnezeu. Toţi semenii mei, după scripturile, învăţate, înfăţişau însăşi făptura şi prototipul supremului creator, reflexul magicei lui oglinzi, gemenii uniformi ai aceluiaşi tipar; creatorul însă, în naivitatea lui primitivă, nu putea şti, nici bănui de teoriile viitoare, de adaptările ce fiecare dintre jucăriile fantaziei lui uriaşe, măturate cu un gest plictisit de pe masa lui de sculptor în infinit, trebuiau să le îndure într-un mod fatal. Cînd creezi şi ai fantazie, cînd mâna ta ia la întâmplare aluatul inform pe care degetele îl modelează şi - asupra 1 Prefaţă la noul volum cu acelaşi titlu (n. a.). 248 249 căruia puterea ta va sufla cu bunăvoinţă viaţa, nu e cu putinţă să nu te contrazici. Poate fi cineva sigur să creeze o operă perfectiă, cînd multele forme îl cheamă, graba aceea care te mînă de a scoate din haos umbra, a tăia un contur şi a-1 trimite apoi ca să-ţi faci loc pentru a tăia o altă bucată de umbră şi a-i da drumul în univers ca să urmeze pe cealaltă, poţi să fi sigur că-i va semăna ? . Migala, modelarea lentă şi continuă, dezmierdarea minei care alunecă, pipăieşte, trece, ca să revie din nou şi să se încredinţeze de conturul concretizat, cere linişte,. în-chipuieşte neputinţa, valorează uniformitatea, stigmatizează lipsa de fantazie, presupune oboseala cronică, şi teama de a întinde mîna în nevăzut şi de a scoate altă formă, în faţa căreia va sta singur îngrozit, dar în faţa căreia se va bucura veşnic ca de o nouă naştere, ca de o nouă germinaţie ajunsă, ca de o nouă eflorescentă. Din toate creaţiile acestea dibuite, din formele ce poate au păcătuit întrucîtva faţă de divinitate, din slăbiciunile şi neajunsurile unora, din fragmentele perfecte şi neasemuite ale altora, se va alcătui mîine prototipul, se va ajunge idealul, se va crea chintesenţa. Supremul sculptor, printr-o idee prea mare de sine, dreaptă poate, ca un bun burghez, ce după o masă copioasă se joacă cu miezul de pîine rămas, cătînd să-şi facă chipul lui, aşa a făcut şi el. Aluatul însă modelat şi aruncat de pe faţa albă de masă a căzut în noroaie şi s-a murdărit, s-a îmbibat de tot ce întîmplarea a sporit cursul şuvoaielor în care a căzut şi a ajuns de nerecunoscut. Multele şi diversele efigii ale celui ce simţea nevoia să creeze au umplut lumea şi, date în lături de pe masa lui de sculptor ca să facă loc altora, au căzut şi s-au rostogolit pretutindeni, căci aripi se vede că nu i-a venit în gînd să facă decît târziu, pentru anumiţi privilegiaţi, ca să poată zbura şi să nu cadă în noroaie. Şi aşa fiind, într-o zi, cînd inspiraţia se vede: că-1 părăsise» s-a aplecat pe marginea ferestrei atelierului său, de 250 j unde începe abisul albastru, ca să vadă ce mai fac acei pe care îi alcătuise după prototipul divinei lui fiinţi. Şi albastra oglindă, nemărginita faţă senină pe care n-o încape nici o ramă, nu i-a mai trimis reflexul lui însuşi, şi multul bătrîn s-a văzut cu mirare deformat şi întors de cum se răspîndise, schimbat la faţă şi la suflet de cum voise să se perpetueze, cu totul altfel decît fărîmitu-rile căzute, decît marele aluat copt şi rumenit la focul di-, vinei lui inspiraţii. ' ; Unul singur, ce parcă mai păstrase încă pecetea bizarei lui progenituri, îi mai atrase privirea, şi atunci, într-un ciudat orgoliu sau poate din lene de creator, se hotărî să distrugă ceea ce crease şi să păstreze numai ceea ce credea el că măcar pe. departe mai păstrează întîiele însuşiri cu care el le înzestrase. Ca un biet poet însă, ce-şi răsfoieşte opera lui, voind să facă o selecţie şi nu se îndură, găsind ici o imagine fericită, colo o scăpărare ce-i mai aminteşte încă visurile lui juvenile, încordarea lui, viziunile fulgurante ce i-au trecut odată prin minte, slăbiciunile de visător orgolios, toate aplecările şi simpatiile ce le-a avut, a început să se înduioşeze şi nu s-a mai îndurat să distrugă, cum nu se îndură bietul bard să rupă o filă în care şi-a concretizat, un vis, o albă filă pentru care a cheltuit o neagră noapte inutilă. : Toată opera lui oricum vorbea, chezăşuia de marele lui talent, de inspiraţiile lui, păstra încă reflexul fiinţei lui divine şi a o distruge singur însemna a se distruge pe el. Şi o milă nesfîrşită atunci îl cuprinse, văzînd în orice semen un copil, denaturat poate, dar care totuşi era un copil, şi pe care dacă l-ar fi distrus ar fi însemnat, să se. distrugă pe el însuşi. O pildă era de ajuns, şi atunci a hotărît să dea o pildă numai, să inventeze un sistem pedagogic, o represiune tn 251 masă, însărcinând pe singurul pămîhteam ce mai păstra caracteristica lui s-o aducă la îndeplinire. Şi astfel, Noe, întîiul armator al vremurilor, primi comanda unui titanic steamer >, ce avea să înfrunte surplusul imenselor rezervor ii de lichiduri neîntrebuinţate pe care le deţinea cel înalt şi cu care se hotărîse să duşeze patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi biata omenire. Un steamer însă, în care să încapă reprezentantele tuturor specimenelor pe care le crease Dumnezeu, nu se face cu una, cu două, tot astfel după cum nu se face un Magnurn elimologicum al unei naţii de azi pe mini. Concesia luată, o sută de ani n-au mai contenit zgomotele de ciocane şi gemetele de fierăstraie în şantierele practicului Noe, dar cum toate au. un sfîrşit şi centenarul se. împlinise, armatorul trebui să-şi scoată din docuri minunea în care avea să îmbarce, multiplele dihănii ale marelui Barnum. Cu zgomot, pe grele şine povîrnite, cu albele pînze spîrizurate pe o pădure dc eatarsiuri, ca un leviatan mirat în fnţa imensităţilor mişcătoare, jucăria de lemn, de funii, de macarale, uriaşul leagăn îmbăiat în gudron şi înfăşurat în lanţuri. întîiul Ahasver ce avea să rătăcească, fără să poată arunca nici o ancoră în adîncuri, ciudata coajă de nucă ce avea să plutească peste un abis în voia valurilor şi uraganurilor, primul vas-fantomă ce era menit să se coboare din creste în adîncuri, ca să se urce în circa altor creste, fără să mai poată întîlni nici o radă, nici un port, nici un golf prielnic*, ce avea să umble necălăuzit de nici un far decît imensul ochi în care se strâng toate luminile, purtînd ca un .steag lângă proră alba barbă resfirată de vânturi, a bătrînului concesionar ; înfruntă, în sfârşit, suprafaţa lichidă şi porni fără busolă ' Navă cu aburi (engl.). 252 şi fără harta în care stă zugrăvită roza vânturilor, la în-tâmplare, ân voia lui Dumnezeu , Un babei de glasuri urcă, un Volapiik1 neînchipuit işi amestecă sonorităţile, un Esperanto 2 fără pereche trezi tăcerea înfricoşată ce predomneşte înaintea furtunilor. Ce avea să se întîmple cu ele, unde mergea acest norod select, prin ce ântîmplare ciudată se găsise pe bordul aceluiaşi transatlantic multiplele fiinţe venite de la răsărit şi din apus, trăite în galbenul nisipurilor ori în negrele păduri virgine, în înaltul necuprinsului şi albastrului eter ? Dedesubt, imensa căldare îşi fierbea lichidul în clocote, clăbuci ca deasupra unui uncrop forfoteau ridicîndu-se, tulburi şi nisipoase valuri se ridicau răspîndindu-şi spuma lor murdară, voind să arate parcă ce negre sedimente fierb la fund ;, iar de sus, de sub imensul coviltir boltit, tot ceea ce supsese gura arsă de sete a lacomului soare, ca după o mare indigestie, recădea din nou ân cascadă, curgea ca din orificiul unui uriaş ce ar fi băut nemăsurat într-un ospăţ, proptit pe'arcadele cerului, şi se revărsa tumultuos ca din prisosul.unui roman ce şi-ar fi pus- degetul în fundul gîtlejului aplecat pe • vomitoriu, grăbit' şi gelos de cei răzemaţi pe im cot pe circularele divane, care ospătau înainte, beţi şi cu Ochii licăritori înălţaţi spre'braţele molatec ărcate ale sclavilor ce ridicau amfora ea să umple cupele până la vîrf, cu alba spumă ce-o da deopotrivă atît rOşul de sînge, cît şi galbănul de chilimbar al vinului îndelung adăpostit în Umbra hrubelor. Voios five-o-clock-vă de bestii porni, cu zîmbete albe de dinţi ori cu sclipiri de simandicoase coarne, cu licăritoare stele aprinse în lumina unui fulger pe copite ori cu luminoase scîntei divine în ochi, ieşite din compartimentele lor şi adunate pe punte ca nişte voiajori ce stau 1 Limbă artificială creată în 1880 de J. M. Schleyer. . 2 Limbă artificială, formată pentru a deveni limbă internaţională. 253 să~şi ia adio de Ia cei rămaşi pe ţerm, porni'alaiul de privilegiaţi. Ce era această chintesenţă âe bestii, ce reprezintă această somatoză închisă într-o cutie şubredă de lemn purtînd marca aceluiaşi concesionar, spre care ţel mergea internaţionala aceasta ce nu putea fi pusă la acelaşi diapazon, ce era acest tamazlîc de ginte eteroclite, dinte şi corn, copită şi unghie, gură şi ventuză, gheară şi periferii catifelate, glas şi răget,' instinct şi inteligenţă, candoare şi brutalitate ; cu ce văpseli era zugrăvit pavilionul lor alcătuit din penele ce purtau toate culorile curcubeielor şi nuanţele tuturor blănurilor'?... Ce era această chintesenţă de bestii urcate în şubreda cutie de lemn ? Voi răspunde că era însăşi multipla fiinţă a creatorului manifestată sub diverse forme. Ce era acest tamazlîc eterociit, alcătuit din dinte şi corn, copită şi unghie ? Voi spune că erau diversele manifestaţii ale aceleiaşi fiinţi care, oricît de perfectai ar fi, nu poate fi nici-* odată unitară. Spre care ţel mergea internaţionala aceasta ce nu putea fi pusă la acelaşi diapazon ? Vă voi mărturisi că nu ştiu nici eu, după cum nu ştia nici acela care le crease. Ele însă âu supravieţuit şi au acostat fericite. Negru semn de doliu, neagra zdreanţă purtată de furtună a întins corbul plutind prin neguri şi s-a tot dus, fără să se întoarne înapoi. Albe aripi imaculate a desfăcut porumbul, ca o năframă a fluturat prin răzvrătitul uragan, semn imaculat a stăruit o clipă între două abisuri, fulg sclipitor s-a făcut micşorat de depărtări, scînteie diafană a jucat, ca un pic de spumă zvîrlit de valuri deasupra uriaşelor creste, ca prefăcut din nou scînteie, jucător pic de spumă, fluturătoare năframă şi albă treflă de lumină, să reapară ducînd înflorită ramură de măslin ce anunţă împăcarea. Sub o imensă arcadă făcută din şapte culori, ca sub un uriaş tunel boltit în negrul întunerec al cerurilor, legă- 254 nata arcă trecu în manifestaţiile de bucurie aie ciudatukii norod. . Cu răzvrătiri, cu şiretenii, cu iscusinţi, cu ascunzişuri,, cu multele lor porniri şi cu inconştienta lor aplecare spre a se multiplica, cu toate variaţiile ce se pot face la nesfârşit asupra celor două eterne teine, ce se cheamă bun si râu, Dumnezeu coborî din nou pe pămînt cu vasta lui turmă de bestii şi le lăsă să se multiplice şi să reprezinte faţa lui divină. Ele au stăruit şi s-au selecţionat, s-au îndepărtat una de alta şi s-au adaptat diferitelor medii, şi-au stins lumina ochilor ca să nu mai vadă soarele, prefăcîndu-se cîr-tiţe şi călătorind sub pămînt, şi-au exagerat personalitatea ridicîndu-şi gîtul deasupra arborilor şi ascunzîndu-şi numele lui Dumnezeu sub pseudonimul de girafă, s-au strîns în muşuroaie ori s-au răzleţit în pustiuri, au întins aripi să se înalţe în albastru ori s-au coborât în adîncurile nebănuite, aprinzîndu-şi un far luminos deasupra orifi-ciului veşnic căscat ca să înghită o pradă, s-au făcut mlădioase, şerpuitoare alge, ori monstruoase balene ce aruncă necontenite clisme văzduhului cînd li se urăşte cu imensitatea infertilă a singurătăţilor în care trăiesc, meduze ce mai poartă în gelatinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv, ramificată şi tentaculară caracatiţă i-a plăcut să fie, ori neagră sepie ce aruncă un nour de cerneală în limpezimile în care se reflectează cerul s-a transformat, precum şi în fiinţa mea neliniştită şi ciudată i-a plăcut să se manifeste, spre deznădejdea mulţilor mei semeni. Sepie şi pe mine m-ai făcut, o ! mult fantazistule creator, într-un nour de cerneală m-ai osîndit să trăiesc şi să te reprezint pe tine cu o pată, cu un stigmat, cu o urmă, cu o nesfîrşită dîră de slove, de puncte şi linii, de exclamaţii şi întrebări pe oriunde trec m-ai făcut să-ţi însămn calea. Intr-un strop de cerneală îţi oglindeşti fiinţa ta în mine, într-un nesfîrşit ocean de hârtie boţit şi zbuciumat 255 în valuri, făcut din creste ascuţite şi din adîncuri umbrite ' de patimi m-ai osîndit să plutesc, spre o arcadă luminoasă făcută din şapte culori mi-ai făgăduit să trec cînd se va potoli uraganul care mă zbuciumă, şi eu m-am supus ţie... Aibă şi şubredă arcă din virgine foi mi-am făcut, deasupra cărora mi-am înplîntat ca un catarg condeiul. Neagră şi întristată ca o funebră zdreanţă de doliu pornească dar întristarea şi îndoiala mea ca să caute un tărîm şi să nu se mai întoarcă înapoi ; alb.şi imaculat ca zăpada, precum a pornit porumbul, ieie-şi zborul bietul meu suflet şi întoareă-se înapoi de va fi cu putinţă cu verdea ramură de măslin spre arca ce-o îmbarc acuma şi scoate-o la un liman fericit... Iar de nu se poate toate acestea şi arca ce mi-am alcătuit-o ca să scap de naufragiu multele speţe create^ de tine, o, Doamne, ca un val obosit ce se sfarmă de ţărm aruncă şi volumul acesta şi crede că cel ce e un reflex al tău şi-a căutat de multe ori să ridiculizeze divina ta esenţă, nu se va întrista şi, ca un alt copil răzvrătit ce l-ai creat într-un moment de demenţă, va repeta şi el după pilda lui, neputînd să-şi mai împace supuşii asupra cărora era menit să împărătească : „După mine, potopul" ! (Flacăra, T, 25, 7 apr. 1912, p. 193—199) CLAR.NET Clărnet — ce"vesel sună aceste două silabe şi ce complicată odisee ascunde acest nume, ce viaţă tristă şi ciudată răspunde amintirii mele cînd îl rostesc, ştiind că nimica n-a fost nici clar, nici net în existenţa acestui -ffai-matlos V Fără patrie (germ.). .în numele-acesta-de-instrument muzical, după eare se ascunde o făptură omenească, Clarnetul acesta uitat, care a modulat şi el timid în marea orchestră a vechei mişcări socialiste, este un om totuşi, un boem transplantat de pe malurile Dîmboviţei pe cheiurile Senei, o victimă ce a plătit oalele sparte pentru alţii, un sugun.it luat de taifu-mul prigonitor al altor vremuri, un izgonit pentru care de-a pururi, cum sta pentru răzvrătitul Adani un. înger de pază cu gladiul de foc la porţile raiului, stau neclintiţi grănicerii şi vameşii la toate fruntariile ţărei ca să-i arate că pentru dînsul universul începe dincolo de conturul bine hotărît al ţărei noastre., La el mă gîndeam dăunăzi fără de voie, fiind de faţă la frumoasa serbare pe care muncitorii au organizat-o în onoarea lui Racovski ; la el mă gîndeam privind spre ta-: raful_.de muzicanţi ce cînta -pe înaltul unef estrade şi în mijlocul căruia un om aducea un clarinet la gură. Veseli de izbînda acestei zile frumoase, aşa cum ştiu să fie veseli numai muncitorii cari îşi câştigă dreptui-la viaţă prin cotidiana energie ce-o cheltuiesc, muncind în fabrici, şi uzine, în fundul Obscurelor ateliere, pe înaltul povîrnitelor coperişuri ori pe faţa mult răbdătorului pămînt, mînuind acul ori tîrnăcopul, alegînd slova care trebuie în cutioarele lui Gutenberg, ori smulgînd măselele stricate din gura celor prea îmbuibaţi, tăietori de scumpe mătăsuri pentru nobilele trupuri ce se vor drapa cu ele, mînuitorii. de brice ori de foarfece, robii condeiului si ai ideei. Sisifii eternelor ştiri senzaţionale ce trebuie să Ie f- urce de-a lungul coloanelor cuprinseseră de cu vreme imensul hali şi, cu licăriri în ochii ce priveau cu dragoste la cel ce rătăcise vreme de cinci ani de zile prin ţâri străine, îşi luaseră locurile în jurul meselor, serbînd cina cea de taină.; ' ■ '. ' Nu era tumultul gloatelor nedisciplinate, nu se ridica exuberanţa celor ce sărbătoresc lucruri vane, nu se împrăştia veselia celor mulţumiţi, de sine pentru' o fericire 258 25? egoistă : ci evlavia celor ce comun iază pentru o conştientă idee, fort a liniştită a celor ce şi-au lăsat, odată cu instrumentele ce le dă hrana, gestul imperios şi brutal al muncei şi nu mai ştiu să-şi ridice minele şi bătătoritele palme decît pentru gestul aplauzelor. Modest şi simpatic ca totdeauna, cel sărbătorit nu făcea pată, nu plastrona, nu se evidenţia ; ci era şi el ca un val în norodul acesta de valuri, un ins mai mult în atîta mulţime, un suflet bun perdut între atîtea suflete, o energie conştientă între atîtea energii. De la el către mulţime îmi rătăceau ochii, precum şi de la mulţime spre el, şi văzînd atîta iubire, atîta admiraţie, am înţeles ce însemnează să te sacrifici unei idei şi să''lupţi pentru un ideal cu preţul oricăror sacrificii. Muzica însă a reînceput, şi veselele note ale clarinetului ce sunau pe estradă m-au făcut să-mi readuc aminte de Clametul meu şi de o scrisoare pe care o primisem, printr-o întîmplare erodată, chiar în ziua. aceea şi prin care îmi cerea să stăruiesc, dacă pot, pentru revocarea decretului lui de expulzare. Ca inspector al Artelor, şi nu ca sindicalist, ca artist, si nu ca înregimentat sub steagul roş sau alte steaguri, ca uvrier al frumosului, care e şi el bun la ceva în lumea aceasta, îmi înalţ glasul către ministrul meu 1, către preşedintele Societăţii noastre de scriitori, către cel ce şi-a întins înalta şi înţeleaptă lui protecţie pentru artişti,, către omul rafinat şi de gust care a căutat, cu orice prilej să ne dea prestigiul pe care îl merităm, pentru a-i recomanda pe Clametul meu. 0 fac aceasta în deplină conştiinţă, pentru că e trist să nu fii nicăerea la tine, subt uriaşa boltă a cerului ; o fac pentru că ştiu ce înseamnă nostalgiile pentru locurile pe cari le-ai părăsit; o fac pentru că în mine trăieşte încă Adam şi ştie ce însemnează fericirile raiului pierdut... 1 C. C. Avion (1855—1923}, ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, în 1912 şi interimar la Interne. 258 O mai fac pentru că ciudatul şi inofensivul boem care a plătit oalele sparte a căutat prin modestele lui mijloace să-şi însuşească limba ţărei uncie a fost nevoit să trăiască, ca să poată traduce în admirabile versuri cele mai frumoase poezii din Emineseu, să redea într-o conştiincioasă proză coloratele pagini ale lui Delavrancea, să cizeleze cu trudă multe din sonorele versuri ale poeţilor noştri contimporani. ' ! .Ca suflet, e o biată, fiinţă blajină, ca fizic, un om în •mîna căruia un ciocan sau orice alt instrument contondent e absolut inofensiv, ca energie, e aproape un învins. Pe malurile Dîmboviţei, se poate visa tot aşa de bine ca şi pe malurile Senei. r _ De departe poţi fi tot aşa de primejdios ea şi de aproape, cînd ai intenţii rele ; gîndurile de revoltă nu cunosc nici ţară, nici graniţă. Şi cînd Clametul meu nu are pe lumea -aceasta decît intenţiile numelui lui predestinat şi nici unul din gîndurile rele enunţate mai sus, hu văd de ce ministrul de Interne de astăzi nu i-ar deschide porţile graniţelor noastre, zicînduri : — Ai rătăcit îndestul, ai greşit poate, de-acuma însă •ia-ţi numele tău si cîntă ! ■21 aprilie 1912 (Adevărul, XXV, 8122, 24 apr. 1912, p. IV LUI OCTAVIAN GOG A Am fost o grămadă pornită sub acelaşi steag. Am schimbat de steaguri şi ne-am- răzleţit. In taberi ne-am r strîns din nou, b'aricade de hîrtie am înălţat şi am schimbat de taberi, precum am schimbat şi de baricade. Duşmanii de ieri am redevenit prieteni. Prietenii de ieri sun- 259 20* tem astăzi duşmani. Stropul de venin căutat cu îndîrjire pentru a fi picurat în rana pe care i-o cunoşteai potrivnicului lacrimă de înduioşare s-a prefăcut şi spinul ce-1 ţineai la îndemînă, în prinos de floare şi în vorbe de părere de rău. Grămada s-a răzleţit, fiecare căutîndu-şi drumul. Cel ce-a slujit un steag a căutat să-şi arboreze culorile lui proprii şi să şi—1 apere singur. Bunul şi răul din fiecare a căutat să se cearnă şi sita fiecăruia a prins să împrăştie pentru el lamura sufletului lui, roditoare plăpîndă, în care avea să înflorească propria lui floare. în paginile multe ce le-a scris fiecare şi le-a împrăştiat la cele patru vînturi e viaţa noastră, cu toate patimile ei, cu toate efemerele iubiri şi trecătoarea ură ce poţi s-o resimţi în momentele turburi, cînd judecata nu e stăpînă pe porniri... ■ ... . O fatalitate schimbă şi preface ordinea lucrurilor, şi oricît ai spune tuşi-te-ai apăra, prietenul meu, nu vei putea face un pas ce'nu e hotărît dinainte de alte voinţi şi de alte puteri oarbe de cari nu ne putem da seama, dar pe care simţurile mele le presimt. . Tu ai entuziasmul luptelor imediate, simţi încă în vălmăşagul in care te zbaţi îmbătarea sîngelui care-fierbe, crezi în ■curentele ce le vei putea porni şi zăgăzui încotro -energia ta primordială vrea să le mîie, crezi,şi nu simţi rănile multe care te sîngeră, precum nu simte în focul luptei soldatul glonţul care 1-a lovit şi merge spre moarte drept, rigid şi iluminat, cu -picioarele ţapene înfipte în scări, spre moartea care-şi ţine deschisă (sic) giulgiul funerar la o cotitură de cărare sau la o margine de şanţ. , ■ Tu vrei să lupţi şi nu vrei să înţelegi că eşti un visător, tu vrei să biruieşti şi nu-ţi dai seama că nu-i acelaşi lucru să-ncaleci un Ducipal sau să cavalcadezi pe un Pegas. ■:. • '•'•'':''- ■ . La ce bun să mergi înarmat pînă în dinţi, tare de convingerea ta, încrezător în aureola pe care o porţi, bizuit pe zalele pe care ţi le-a hărăzit cinstea,: cînd tu uiţi că eşti un visător şi că cvadrupedul pe care le-ai aruncat are şi din sîngele celui dintîi şi din al celui'de-al doilea, că dacă o parte din el îşi umflă nările în vînt cînd simte praful de puşcă, ori nechează cînd aude glasul strident al trîmbi-1 ţei, avînd şi din sîngele celuilalt, se va opri visător şi va ezita să pască o floare-ce poartă culorile curcubeului pe ea şi pe care întâmplarea a odrăslit-o în imensul şi monotonul lan al ierburilor, unde fiecare fir e la fel. Tu uiţi că în timp ce Pegasul tău îşi va strînge aripile şi va sta minunat în faţa unei flori, cei ce te. pîndesc vor putea să-şi arunce săgeţile şi să caute să te doboare. Oprit în faţa unui izvor, în care cerul se resfrînge, atras de o mireasmă ce călătoreşte dincolo de anotimpul care a dezlănţuit-o, chemat spre miragiurile pe cari le zugrăveşte uneori soarele în zări, tu nu-ţi dai seama că cvadrupedul tău trebuie să fie un Ducipal, şi nu un Pegas, tu nu pricepi că în multele privelişti pe care spiritul ciudat al na-turei, ori practicul spirit al oamenilor le seamănă, a pus şi siluete de mori cu braţele întinse pe coline şi că Ducipal şi Pegas poate deveni o simplă Rosinantă în faţa acelui aspect neaşteptat. La ce bun suliţa ori tolba de săgeţi, cînd Orfeu a purtat o harfă şi a ştiut să înduioşeze multele bestii, de ce uiţi tu că puterea cântecului e suverană şi că dacă stîncile, florile şi bestiile rămîneau fermecate la vibrarea orficelor strune, cei ce te înconjoară n-ar putea rămîne şi ei. De ce nu înţelegi că atunci cînd vei fi sătul de murdăriile ce caută să le arunce fiecare asupra ta, de multe vorbe goale care se ridică în aer şi se sparg ca nişte băşici de săpun, de toată grămada ce te înconjoară şi cu care n-ai nimic de comun decît lutul, te vei simţi singur precum ne simţim fiecare dintre noi astăzi, ce ne-am grupat odinioară, şi te va prinde un dor neînchipuit de tine şi de muza ta, pe care vei porni s-o cauţi pe un alt tărîm, ca Orfeu pe Euridice. 260 261 Singuri rămînem pretutindeni, prieteni buni, noi visătorii, singuri suntem pe pămînt şi în cer, pentru că sufletul nostru e altfel alcătuit şi mulţimea nu ne este prielnică. Menadele te aşteaptă, şi crede că, orice vei face, un destin fatidic ne cîrmuieşte ; şi dacă va fi să fii odată sfîrşit de bestii, lira ta singură va mai pluti şi va mai vibra ca lira miticului Orfeu pe valurile Hebrului. Baricadele de hîrtie se vor dărâma cu tine şi singur cu steagul tău vei merge, sătul de taberi, să-1 împlînţi la urma urmei în inima ta, singura redută sfîntă şi demnă de apărat. Frumos e idealul tău, şi eu cred în el, dar harfa e de ajuns şi singurătatea — prielnică. Duşmanii de ieri pot să-ţi redevie prieteni, precum prietenii de ieri pot să-ţi devie mai tîrziu duşmani; stropul de venin pe care l-ai căutat cu îndîrjire ca să-1 picuri în rana potrivnicului lacrimă de înduioşare se poate preface ; spinul ce-1 ţineai la îndemînă — în prinos de floare şi în vorbe de părere de rău ; şi cînd toate aceste se pot întknpla, de ce nu ţi-aş scrie aceste rînduri şi de ce nu le-ai citi tu cu înduioşare cînd îţi vin de la un prieten ?... (Seara, III, 844, 23 mai 1912, p. 1) •REFLECŢIILE UNUI RESPINS Flacăra îmi cere să fac un gest ostentativ împotriva nemuritorilor noştri. Răspund că l-am făcut în alte vremuri, cînd aveam mai multe iluzii, şi că tirada aceea inofensivă a fost destul de popularizată pe scena Teatrului Naţional de -poetul Colum, ca să am nevoie să mai reeditez un gest inutil. 202 Am fost premiat atunci şi n-am adormit pe laurii cîş-tigaţi, ci am lucrat înainte, conştient de mine, de drumul pe care merg. Ce-au făcut cei mai mulţi dintre acei ce alcătuiesc neutrul corp nu ştiu. Afară de cîteva fericite excepţii (vorbesc de „secţia literară", bineînţeles), nu văd cîte pagini au adăogat consacraţii Operelor lor... „postume". Mîhnire eu nu resimt,; căci, reluîndu-mi cărţile sur-gunite din incinta1 nemuririi, îmi aduc aminte cu drag, precum fac desigur şi tovarăşii mei, de ceasurile multe pe care le-am cheltuit ca să le scriu, de truda ce am pus-o spre mai bine, de mulţumirile ce le-am trăit cu fiece pagină şi de toate speranţele ce le-am înehis în ele. Aceste cei chemaţi să ne judece desigur nu le mai resimt de mult, ei nu mai duc visul eu dînşii, părăsindu-şi masa de scris, nu mai ştiu ce e nesomnul şi febrila aşteptare a luminii ce va cădea pe paginile albe. .,{ A crea e a renaşte mereu, e a supravieţui zilei de ieri şi a păşi pe ziua de mîine. Voluptate mai mare nu poate să fie, şi goana aceea nebună după himera visată ce dă străluciri ochilor şi te face să nu mai simţi oboseala ceasurilor care curg peste tine, să uiţi cine eşti şi mizeriile ce te înconjoară, să te transpui în eroii fantaziei tale, să suferi de durerile lor ori să te bucuri de fericirile ce li le dăruieşti tu singur, nu este. dată,, desigur, oricui.. Nouă ne rămîne aceasta, pe- cînd celor mai mulţi dintre, iluştrii de la care aşteptăm sancţiune nu le mai rămîne nimic. Să fim bucuroşi dar că existăm, şi dacă n-am fost premiaţi de astă dată — o, tovarăşii mei ! —-, să încercăm şi la anul; iar dacă nu vom fi mai norocoşi nici la anul, să aşteptăm cu resemnare moartea, care ştie mai bine să puie pe fiecare la locul pe care îl merită şi să-şi împartă mai cu nepărtinîre laurii şi premiile ei, • (Flacăra, I, 33, 2 iunie ,1912, p. 257) 263 ROCHIA BUNICEI Alb ca un caier era capul bunicei, o spumă ridicată pe creste îi era părul, o zăpadă ce nu putea s-o mai topească nici o primăvară îi împodobea statornic fruntea. Noaptea de odinioară în zi albă se prefăcuse, întunere-cul în lumină, în argint curat, abanosul. O mireasă timpurie fusese, măruntă la trup încă, aproape o copilă, păşise în faţa altarului. De subt cununa de lămîiţă spumegai ca un torent şi albă ca o coadă de cometă, sub şivoiul de aur al betelei, vălul de borangic îi cobora pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. Tînăr, gîtul gol şi nevrîst-nicii umeri, nerotunziţi încă, se vedeau din tăietura dibace a foarfecei ce despicase cu meşteşug faiul alb. Curba sinului abia ridica pieptăraşul, şoldurile ascuţite se străvedeau prin rochie, şi faldurile, dinainte pînă în josul picioruşelor miei, cădeau rigide, triste, funerare aproape, cum trebuie să cadă de-a lungul trupului unei vestale. O cingătoare largă, făcută dintr-o fundă sfîrşită prin ciucuri auriţi, îi strîngea mijlocul şi se despărţea în' două pe şoldul stîng ; o batistă din borangic subţire ţesută, făcută ca dintr-o zăpadă căzută peste noapte, îşi revărsa un colţ înflorit şi el cu aur. Astfel dusă de alaiul druştelor. şi al vorniceilor, trecuse bunica pragul bisericii, aşa se risipise ploaia sunetelor argintii căzută din clopotele turnului străvechi, deasupra acestei mirese, cum am zugrăvit-o, aşa era rochia celei ce nevrîstnică încă păşise în.faţa altarului ca să-şi plece graţiosul cap peste care mîinile întinse ale preotului avea să aşeze cercul de aur al cununiilor. 264 Cu grijă strînsă a rămas apoi alba rochie de fai. O spumă albă s-a risipit într-un sipet, o pleată de aur ca tăiată de o foarfecă volnică a adormit beteala pe valul obosit al diafanei ţesături de borangic, prinsă, odinioară în creştetul fecioarei. Păstrînd măsura trupului de atunci, nevrîstnicul tipar al virginalelor forme, candoarea anilor ce nu se mai întorc, în sipetul străvechi, plin de levănţică şi de busuioc ca într-un sicriu, rochia a urmat să doarmă, alba mărturie a rămas uitată ; aducîndu-şi aminte, cununa de lămîiţă a rămas în floare, lungile fire de aur pe care nimic nu le poate întuneca au stăruit să strălucească in ciuda anilor şi a întunericului. Nevrîstnică fată cu umerii înguşti .şi ascuţite şolduri femeie s-a făcut. Plin, sînul a ridicat pieptarul alb şi trandafiriu, prisosul sănătăţii a umplut .lipsurile şi a rotunjit unghiurile, sfioase gropiţele din obraji s-au acoperit şi trupul de altădată, puternic şi vânjos, s-a rotunjit împrejurul schelei de oase. Rînd pe rînd, o puzderie de copii şi-au întins nesigurele mîini după faldurile rochiilor, ce o îmbrăcau acum, rînd pe rînd, însetate şi lacome guri roze s-au întins spre sînul ei, rînd pe rînd, oglinzile au arătat-o tot alta : cînd cu lacrimi în ochi, cînd cu zîmbetul pe buze, cînd cu lumină pe frunte, cînd cu întunerec în suflet. Şi alba rochie de, spumă a urmat să doarmă în sicriul ei, pentru moarte păstrată, pentru ultima găteală care avea să meargă albă în întunerec, pentru ultimul sOmn 265 care avea să resfire aur pe beteală subt negrul portal iâ pragul căruia străjuieşte un înger cu torţa întoarsa spre pămînt.. . : x ■ 1 • Ca o rochie de păpuşă părea acum pentru trupului, ca un vestmînt ce fusese al alteia,, ca q podoabă ce-i îmbrăcase o soră murită de demult, ca o ofilită floare căzuta dintr-un mănunchi cules în zile fericite. Pentru moarte o păstra, pentru ceasul acela cînd odihni tele mîini dorm galbene pe piept, pentru minutul acela cînd ochii nu mai pot privi oglinda, pentru clipa aceea cînd cochetăriile sunt inutile şi nu te mai găteşti tu, ci stai liniştită ca să te gătească alţii. Rideau fetele şi nepoatele, căci anii mulţi trecuseră acuma, rîdeau cerîndu-i care frumosul văl de promoroacă, care lunga pleată de beteală, care însăşi frumoasa rochie ce-o îmbrăcase ca mireasă, ştiind că nu mai are la ee să-i slujească, aşa îngusta şi mică cum era pentru trupul ei pe care anii mulţi îl dăruise cu rotunjimi ce nu le cunoscuse oglinda in vremea cînd păşise pragul bisericii. Cu legămînt însă lăsase ea să fie îngropată cu rochia aceasta, albă ca un torent spumegat, să-i prindă nepoatele în creştet vălul de promoroacă deasupra căruia trebuia să şerpuiască strălucitorul şivoi de beteală. în rigide şi severe falduri, gîndea ea să-i cadă din nou pînă la picioruşele mici cutele virginalei ei rochii, deschis deasupra sinilor de-abia însemnaţi să i se înrămeze marginea pieptarului ridicat peste umerii înguşti, învăscută ca într-un giulgiu din care nevrîstnicele-i şol-" duri se vedeau, iar în sicriul de stejar, alb pe alb, îşi visa cununa de lămîiţă peste fruntea ei bătrînă, dedesubtul căreia genele lungi rămase 'întindeau o- maramă viorie de umbră. Flori1 peste flori au scuturat zarzării, vişinii şi piersicii în livezile ei. .Trandafirii şi albe, zăpadă şi sînge, au căzut laolaltă petalele scuturate de multele vînturi în multele primăveri. Verzi ca smaraldul şi galbene apoi ca chihlimbarul şi roşii mai pe urmă ea sîngele ce-1 izvoresc zorii, s-au amestecat frunzele de sus căzute jos, boabe răsunătoare de ploaie au căzut, negure fumurii sfîşiate prin crengi s-au purtat, roiuri de fulgi albi au năvălit şi au jucat împînzind ferestrele, grămezi de ani s-au scuturat din copacul timpului şi au căzut şi ei, aruncînd întîmplări felurite deasupra ştreşinei ce adumbrea casa bătrînă. Şi tot mai mică, tot mai sculptată de zile, tot mai modelată de vremuri, tot mai micşurată de anotimpuri s-a făcut aceea ce ducea acum după dînsa un şir nesfîrşit de zile şi nopţi, de săptămîni şi luni, de umbre şi lumini, de întîmplări ce erau un şir de boabe albe şi negre ca şi mă-tăniile ei. ■ Iar într-o zi, moartea veni şi-o atinsă cu mîna ei neînduplecată şi, văzînd-o aşa de mică şi de scăzută de moarte, nepoţii şi nepoatele şi-au adus aminte de vorbele ei şi, ne-ştiind cu ce s-o îmbrace, au căutat într-o doară în sipetul vechi. Albă ca o spumă, ofilită de vreme, dormea străvechea rochie de fată. ca o pleată de aur strălucea şivoiul de beteală, ca o ţesătură căzută din mîini obosite păta întunere-cul din sipet subţirele văl de promoroacă, şi toate — ca în clipa aceea fericită cînd nevrîstnica fată păşise pragul bisericii —, ca şi cum i-ar fi fost pe măsură făcute, îi mer-seră de minune şi-o îmbrăcară din nou. 1 Pentru alineatele ce urmează, textul din periodic fiind obscur, am urmat ediţia Proză, Cartea Românească,, 1924. 267 268 4 O mireasă timpurie fusese şi o mireasă era şi acum, măruntă la trup ca şi atunci cînd era abia o copilă şi păşise în fata altarului. în sicriul îngust, ieşită din sipetul vechi, rochia prinsese trup din nou acuma. De subt cununa de lămîiţă, spumegat ca un torent şi albă ca o coadă de cometă, subt şivoiul de aur al beteiei, vălul de borangic o învăluia pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei străvechi de mireasă atârna pînă la pămînt valuri obosite înflorite spumă. Bătrîn, gîtul ei gol şi sărmanii ei umeri, ca şi cum ar îi fost hevrîstnici şi nerotunjiţi încă, se vedeau din tăietura foarfecei ce spintecase faiul alb acum atîţia ani, Curba sinilor abia ridica pieptaraşul, şoldurile ascuţite se străvedeau din nou prin rochie, şi faldurile dinainte se lăsau pînă în josul picioruşelor mici încălţate în pantofio-rii albi ce însămnau marginea sicriului. O cingătoare largă făcută dintr-o fundă, sfîrşită prin Ciucuri auriţi, îi strângea mijlocul şi se despărţea în două pe soldul s'tîng, o batistă de borangic subţire făcută ca dintr-o' zăpadă căzută peste'noapte îşi revărsa un colţ înflorit si el cu aur. Modelat de moarte, ca printr-un ciudat capriciu, trupul ce purta un veac pe umeri îşi reluase conturul lui de fată, .redevenit mic, lutul se modelase din nou pe tiparul rochiei de mireasă, multele zile şi "nopţi ale unui veac reîncăpuse .iarăşi în marginea trupului ce abia purtase douăzeci de ani, şi rochia nevristnicei îngăduise pe mult bătrina ca' să-şi găsească adăpost în ea şi să ţie atîta loc în sicriu cît ţinuse şi în îngustul sipet aproape un veac. Şi astfel, în acelaşi sunet al clopotelor, căci clopotele la fel sună totdeauna, fie pentru bucurii, fie pentru dureri, dusă nu de alaiul druştelor şi al vorniceilor, trecu din nou bunica pragul bisericii, curmam zugrăvit-o la început, în alba rochie cu care păşise cînd era nevrîstnică în faţa altarului, nu ca să-şi plece graţiosul cap peste care mîinile 268 întinse ale preotului avea să aşeze cercul de aur al cununiilor, ci dusă de întreg alaiul de nepoţi şi nepoate ca să doarmă somnul îndelung şi fără de sfîrşit al celor drepţi care şi-au făcut datoria lpr întreagă pe pămînt...1 Cu grijă strînsă în jurul trupului scăzut de ani a înfăşurat-o apoi alba rochie de fai pe totdeauna, nu în cîntec de viori, ci în sunete de clopot de astă dată, o spumă albă s-a risipit, nu într-un sipet, ci într-un sicriu,'o pleată de aur.ca tăiată de o foarfecă volnică a adormit beteala pe valul obosit al diafanei ţeseturi de borangic prins în creştetul fecioarei şi un veac mai mult fiind adăogat multelor veacuri ce nu-s decît un val pe nesfârşita mare unde nimic nu e statornic şi unde tot alte valuri vin să-şi povestească eterna lor tragedie. (Minerva, IV, 1267, 27 iunie. 1912, p. 2) DIVANUL Le sofa sur leguel Hassan etait couche Etait dans son esp'ece une admirable chose. A. de Musset . Porniseră de-acasă, veseli, amîndoi la braţ şi zîmbitori ca o pereche luată de curînd. Exagerată în toate, felul ei de-a merge şi expansiunea ce-o arăta faţă de tovarăşul ei, făcea lumea să se întoarcă şi să-i privească, fericindu-I pe el. Olume grăbită furnica pretutindeni. Uvrierii cu minele negre de muncă, fiinţi muncite de chinuri, feţe triste şi feţe rîvnitoare ; elegante de suburbii, alături de luxul ;stri- Pasajul următor îl reproducem' din periodic. 269 gător, pene de struţ şi fulg de simplă volatila, fieri de tafta şi somptuoase roze murind pe corsajul alb al frumoaselor decoltate. Pierdută în mulţimea aceasta, fericita pereche mergea oprindu-se ici-colo la vitrine, unde tot ce-a născocit imaginaţia omenească pentru a aprinde ochii femeilor, dantele si muselinuri ca spuma, mătăsuri cu schimbătoare ape fugare, pălării variindu-şi la infinit formele şi cîte alte încântătoare şi fragile nimicuri, se revărsau aducind şi răs-pîndind sclipiri, chemând în graiul lor colorat ia voluptate, la desfrîu şi la pierzare. Strîns alăturea de. din sa, el mergea fericit şi cu inima bună, urmînd cu mintea visul ce-1 puseseră amîndoi la cale dis-de-dimineaţă, stînd pe marginea patului lor alb. Făcuseră planul amîndoi cum să-şi mobileze casa de la ţară. rînduiseră în odăile văruite locul ce avea să-1 ocupe fiecare mobilă. Harnică ea prindea perdele albe înrâurind bogatul verde de afară al copacilor. Un cover moale îi amuţia paşii, mînunchiuri de românite albe stropite încă de rouă'rîdeau pe marginea vazelor, o icoană ciudată adusă de la Sfîntul Mormânt sta aninată la căpătâiul paturilor învălite cu un creton stropit cu flori albastre şi, cum numai un divan lipsea ca să împlinească cuprinsul văzut cu imaginaţia, plecară de-acasă cu gîndul să-şi aleagă stofa ce s-ar îmbina mai bine cu cele ce acum erau toate la locul lor şi nu-i aşteptau parcă decît pe ei ca să sosească. Aceasta era ţinta ieşirii lor în tîrg şi nimeni n-ar fi putut bănui, văzîndu-i ce mulţumiţi treceau, cum erau sa se întoarne peste o oră înapoi, căci nimeni nu-şi poate închipui ce este un suflet femeiesc în care a încolţit odată sămînţa geloziei. Nimeni nu şi-ar fi putut închipui, căci puţini ştiu ca trecutul e o împărăţie la ale cărei negre porţi nu trebuie să baţi niciodată, dacă vrei să fii fericit;.. 270 Din popas în popas, găsiră în sfîrşit ce le trebuia şi, intraţi acum în prăvălie, răscoleau cu mînele lor grăbite cupoanele de stofe aşezate dinaintea lor. Pretutindeni orînduite în rafturi, catifelele şi mătăsu-rile îşi amestecau culorile şi îşi jucau apele. Covoare strînse în suluri se grămădeau unul lîngă altul ca nişte papirusuri uriaşe pe cari fantazia cine ştie cărui zugrav ar fi scris fel de fel de arabescuri,, de flori şi de păsări sclipitoare. Febrile mînele lor răscoleau; albe, mînele ei cereau moliciunea stofei, treceau în umbră ori scoteau în lumină desenurile şi, negăsind ce-i plăcea, cerea mereu altele. Nuanţele albastre ori verzi îi plăceau ei, pentru că aşa îi erau si ochii ; privirile lui însă pe culori de toamnă' se opreau, culori de foi veştede şi de amurg, cînd sînt umbrele dulci şi aproape ruginii. Mai liniştitoare îi se părea culorile aceste, poate pentru că vîrsta lui îi le îmbia, ori poate pentru că multele încercări îl aplecau.spre melancolii şi spre gînduri mai împăcate. Şi aşa, fără de nici un gînd rău, în schimbul unei stofe albastre cu un desen strigător de geometrie, el îi arătă din maldărul lui o altă stofă, asupra căreia îşi oprise ochii,şi visa ce efect va face în tovărăşia celorlalte lucruri din cuprinsul alb şi liniştitor al odăilor. . Era o ţesătură în care nuanţele stinse stăpâneau si o umbră de galbăn. ca un praf de soare căzut într-un amurg, lupta să se vădească. ^ Sfios i-o arăta, neputînd o clipă să bănuiască ce potrivnic avea să-i fie albastrul şi ce război civil avea să se cezlănţuiască pentru galbănul acela nevinovat presurat pe stofa lui, ea pe un gobelin învechit. Urme de aur stîns poartă atîtea lucruri din lume, dar că galbănul acesta şters ar fi putut aduce aminte cuiva de nuanţa părului ce-a împodobit Capul unei femei, pentru care poate ai avut o simpatie de demult — asta cine ar putea-o crede ?... 271 Galbenul însă a întunecat ochii oelei ce flutura o stofă albastră, şi ambele culori acuma, ce domniseră, de-atita vreme în 'vrafuri, se treziră duşmane, jucîndu-şi florile şi apele. Semeţ, albastrul intens şi lipsit de visuri şi de reverii se lumina, căzând în falduri rigide ; rece şi tăios, purtând nuanţa ce o au ascuţişurile de spadă, sfida, nevă-zînd ce obosit şi timid privea ofilita stofă care purta culorile renunţării pe ea. Şi precum se întâlniră'luminile stofelor ridicate în mînile lor ca nişte steaguri, tot astfel li se întîlniră şi luminile ochilor. în nuanţa ţesăturii ce-o flutura, era ochii femeii, şi străluciri tot aşa de reci. şi de tăioase'aruncau spre ochii, celui ce-i avea ca şi stofa ce şi-o alesese. O vorbă rea porni de pe gura de floare, apoi obişnuitele cuvinte, vocabularul întreg ce-1 auzise de-atîtea ori se dezlănţui nestăpinit. îndurător privi ei mai întîi, neputînd să-şi lămurească furia aceasta neaşteptată şi apoi, nemaiputîndu-se stăpîn i, răspunse şi el... - -Sfărâmată era pacea, şi visurile făcute dis-de-dîmineaţăJ pe marginea patului alb, pierdută .era liodina întrevăzută o clipă şi stinsă vedenia femeii aceleia harnice ce-prindea perdelele albe, înrămând bogatul verde de afară, ce privea pe fereşti. Aceeaşi lume grăbită furnica pretutindeni, aceleaşi elegante şi aceleaşi mizerii se încrucişau, făcînd popasuri cie-a lungul vitrinelor, şi în mulţimea aceasta perechea celor doi îndrăgostiţi după care adineaori îşi întorceau toţi ocliii cu jind mergea şi ea ; el. ca un de'.cetb* în urma ei, iar mult îndrăgostita o clipă mai înainte ca o panteră scăpată dintr-o cuşcă... . ...Soarele însă darnic, nevoind sâ ştie că galbănul este o culoare prohibită, îşi revărsa intr-una aurul, împrăşti-indu-1 pretutindeni, neputînd bănui că un divan intr-un 272 menaj trebuie să fie numaidecît albastru, dacă vrea să fie6 în felul lui un admirabil lucru ca divanul celebrului Hassan, cîntat de Alfred de Musset. . - : (Ilustraţiunea română, II, 9, sept. 1912, p. 156-T-157) IN FURTUNA... Pe marginea dunei, acolo unde forfotesc valurile în veşnic 'neastâmpăr, pescăruşii iubitori de furtună îşi înalţă' aripele, rămîn neclintiţi plutitori între cer şâ apă ca şi cum ar fi atârnaţi de un fir nevăzut, recad şi se fac una cu o creastă de val, in stropi argintii se înalţă din nou, se aliingă în spaţiu, se ajung înfrăţindu-şi zborul în rotocoale, cu cenuşiu şi alb pătează văzduhul şi lărmuesc cu ţipete stridente anunţând îndepărtata primejdie ce călătoreşte pe creste. ' Iubitorii de furtună, cenuşii că şi talazurile şi pătaţi de spuma ce d nasc frământările, ei singuri nu mai au hodină acum. cînd obloanele toate pe la case SUnt închise şi fantasticul fum se risipeşte despletit de pe marginea ogea-gurilor, înfrăţindu-se cu negurile ridicate din abisuri, Abătut de funebre .-gânduri, cu albele.foi dinainte, eu mi-am întrerupt poemul început în care am încercat să-mi încheg visurile mele născute din furtună şi, fără să vreau, mi-am lipit fruntea de geamuri, privind nebunele arabescuri ce le scriu aripele. Credeam în"visurile mele şâ, necăutînd.decât în adâncul sufletului meu omenesc, care e un abis ca şi adâncul mării, îmi aruncam imaginile şi le făceam să joace, îmi ântindeam aripele fantaziei între cer şi mare, intre liniştea de sus,şi furtuna de jos, ca şi pescăruşii, şi mă îmbătăm de voluptatea zborului, de primejdia ce 0 simţeam pitită după 273 18 — Proză — Anghel creste de marele suflu potrivnic ce mă pîndea de subt curba oricărui val. In cenuşiul zbor, mai alb ca toţi ceilalţi, ca o închegare de spumă sau ca o bucată imaculată de zăpadă, din tot nebunul stol, unul singur se avînta mai sus, precum tot el ştia să se lase mai bine furat de fluidul element în adîncuri, ca să răsară pe vîrful unei creste, ca şi cum ar fi fost reînsufleţit şi dus de voia valurilor, ca apoi să se ridice ca o săgeată într-un praf de stropi argintii, urmărit de toate cenuşiile aripi. Albe erau filele mele rămase pe masă ca şi dînsul, şi, nu ştiu pentru ce, nu puteam să mă liniştesc purtîndu-mi ochii de la dînsul la ele, precum nu ştiu de ce acea pasăre, simţind parcă adâncul gîndurilor mele, se răzleţea din cînd în cînd de stol şi fulgerătoare venea cu aripa ei albă să treacă pe dinaintea geamului meu, ca apoi să se piardă din nou în furtună. Spre neguri zbura pierzîndu-se pasărea, ca să apară din nou, mergînd parcă pe valuri, ca o foaie de hârtie albă luată şi clătinată de uragan fîlfîia în aer, departe de stol se răzleţea, ca apoi să revie ca o săgeată, capricioase tumbe făcea în aer ca şi cum ar fi vrut să-şi arate virtuozitatea, sfidătoare trecea deasupra stîncilor ascuţite, căutînd primejdia şi pierea din nou într-o bătaie de aripă. Şi în acest timp, furtuna creştea, aducînd negrele catifele ale nopţii pe valuri, purpurii lumini se aprindeau licărind pe subt obloane, arătînd parcă spaima de întune-recul ce avea să vie. Strânşi desigur în jurul meselor familiare, subt. alba lumină a lămpilor prietenoase, cei ce îşi dau seama că viaţa este aşa cum este, căutau să-şi aiunge întunericul din suflet şi să puie oleacă de lumină faţă de multul întunerec ce are să vie pe valuri. Om sunt ca şi cei mulţi. In minutul acela însă cu pescăruşul iubitor de furtună am fost frate şi neavînd aripi să 274 zbor, nici destulă energie să mă înalţ şi să mă pierd în furtună ca dînsul, deschizîradu-mi fereastra spre larg, miiam luat albele file şi le-am dat drumul în uragan. Şi albele file au pornit, s-au dus fîlfîind, marginea crestelor au ras-o şi mai sus s-au înălţat, ajungând albul pescăruş şi amestecîndu-se cu dînsul în furtună. 4 april 1912 (Grădina Hesperidelor, nr. 1—2, 1912, p. 1—3) TOVARĂŞII... Din ARCA LUI NOE Era odată un doctor, o trăsură veche, doi cai fără culoare hotărîtă şi un vizitiu bătrîn... Zic aşa, pentru că sunt anumite fiinţe pe care nu ţi le poţi închipui decât ca o pluralitate. Ei singuri nu există, pentru că cer o întregire, ei trebuie să se îngemăneze ca să poată fi, trebuie să-şi întovărăşească pe alţii ca să fie siguri că sunt cineva. Era deci un doctor, plus toate derivatele. lui, şi ei de douăzeci de ani stăpîneau un oraş. La anumite ceasuri, se trezeau cu toţii, privind prin opt ochi somnoroşi lumina, tot atîtea fălci se deschideau formând un uriaş căscat, diferite combustibile înghiţeau fiecare şi apoi ciudata maşină alcătuită se punea în mişcare. Cînd începuseră tovărăşia asta nu erau ca astăzi ; doctorul era brun, vizitiul blond, iar bidiviii suri, şi uitam să spun că şi adecvata trăsură la care erau înhămaţi cu toţii, pe vremea ceea, era solidă, strălucitoare şi juca uşoară şi legănată pe cele mai flexibile arcuri ce se pot visa. 275 Şi cum erau deosebiţi la înfăţişare, tot astfel erau şi la suflet, cînd pentru întîia dată zveltul bici, cu şfichiul lui sonor de mătase, înflorit ca un canaf de. spumă, vestise cetăţenilor paşnicului oraş că le-a sosit un riou emul al lui Hipocrat. Guraliv şi vesel era cel ce ţinea locul de cinste pe perinele moi ale trăsurei, ca unul ce nu avea încă nici un cadavru pe conştiinţă, nici un avort la pasivul, lui, nici. o, epidemie, rău combătută care să-i mustre cugetul. O vervă necurmată îl făcea în exuberanţa lui tinerească să cugete la fiece pas cu bunăvoinţă despre oameni şi despre lucruri. Saluturi respectuoase de moştenitori nu-1 întîmpina-seră încă, marşurile funebre ce întovărăşesc de obicei răposaţii n-aveau de ce să-1 turbure şi cum neagra culoare a doliului era încă pentru el ca şi orişice altă culoare, nu putea înţelege cum cel ce-i masca de-a pururi orizontul ţa un paravan şi din a cărui fiinţă nu vedea ■ decît partea pe care, o întoarce omul cînd e supărat, poate sta aşa mut, filozof şi nepăsător la nenumăratele aspecte ale vieţii asupra cărora el îi atrăgea luare-aminte... . Blondul vizitiu din înălţimea lui găsea, se vede, insă, mai demnă de luare-aminte tovărăşia celor ce-1 precedau decît a celui dindărătul lui. Era şi firesc dealtfel să fie o legătură mai apropiată, căci, ca unul ce ţinea hăţurile în mînă, nu putea fi decît o prelungire o dobitoacelor... Albele cvatrupede şi ele aveau pe atunci o personalitate destul de făţişă, şi greu se puneau la pas, neînţe-iegînd încă sfânta problemă a tovărăşiei şi nefiind destul de precoci, sau încercaţi, ca să ştie că iii unire stă puterea. Erau simpatici oricum, aşa, cu toţii, şi vechiul oraş cu căsuţele lui strînse, una lîngă alta, sub streşinele cărora se aciuiază atât de puţine bucurii şi aşa de mări dureri, căuta să se deprindă parcă, zicîndu-şf: Şi'nor am avut un ieri, am strălucit frumoase şi nouă la soare, am găsit alăturea pe altele mai vechi decît noi, dar anii mulţi, zăpezile şi soarele ne-au prefăcut Una şi ne-au dat aproape aceeaşi faţă, streşinile noastre acum picură aceleaşi lacrimi şi ferestrele deschise spre druni privesc aceeaşi viaţă... - ; Drumul printre ele, ca un rîu liniştit, curgea drept, cotea, se umplea de umbre pe unde-şi întindeau pomii frunzarele deasupra zăplazelor, se lumina din nou- mai încolo, se revărsa într-o piaţă şi apoi îşi relua cursul în linii drepte sau zigzaguri, ca să ducă aceiaşi trecători o bucată de vreme, să-i schimbe la faţă apoi, să le îngre-ueze pasul, să-i ducă pînă la o poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi şi să izvorască mereu alţii.. Şi pe cursul acesta au trecut şi ei, doctorul, trăsura, vizitiul şi caii; s-au oprit azi aci, sub umbrarul unor pomi a adăstat trăsura, vioi a sunat un clopoţel, din ce în ce mai grăbit a înnegrit Hipocratul o reţetă, şi râul alb al drumului 1-a oprit la altă casă, de unde 1-a luat şi 1-a minat aiurea spre, alte dureri, ea să-1 readucă iarăşi de-a lungul zilelor şi al anilor sub aceleaşi streşini ca să împrăştie o farămitură de nădejde cu cîteva slove negre ori cu o vorbă îngăimată în pripă. Suri fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul şi chipeşă trăsura ; liniştitele case însă care-şi aduceau aminte şi aveau acuma aproape toate aceeaşi faţă priveau cu duioşie la pluralitatea aceasta ce începea şi ea încet-încet să se identifice dupăi atîta vreme. Grămadă curseseră anii, neagra estompă a morţei îndoliase multe case, epidemii nenumărate dăruise moşteniri neaşteptate, mii de reţete semnase acuma mîna acelui ce acum douăzeci de ani nunşi pusese încă iscălitura sub nici un decret de moarte... Ca o pacientă rău îngrijită ce nu mai are nici o nădejde de scăpare, gemea acum trăsura, pe arcurile ei obosite ; tăcut, îngândurat şi fără vervă, privea' cel de pe peri-nile ce-şi pierdea cîlţii la paravanul viu ce-i acoperea ori- 276 277 zontul de atîta vreme ; nepăsător şi hursuz cel ce stăpînea poziţia cea mai înaltă mîna bietele cvatrupede, care înţe-leseseră, în sfiîrşit, ce însemnează a merge în unire şi de a-şi mişca în cadenţă pasul... Al lor era oraşul de mult, precum şi ei ai oraşului. Din moarte şi din viaţă se urzise trecutul, din mii şi mii de reţete, puse una peste alta, crescuse păturile zilelor, şi casele aveau acum toate aceeaşi poveste, care începea aşa : Era odată un doctor, sau mai bine nu — era odată un doctor, o trăsură veche, doi cai şi un vizitiu bătrîn... Cum fuseseră ei înainte nu-şi mai aduceau aminte tihnitele case, dar atîta ştiau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul şi că toţi treceau înhămaţi la aceeaşi veche trăsură, asemuindu-se aşa de bine, încît parcă 'făceau o singură şi nedespărţită fiinţă cu opt ochi • ce aveau să se stingă şi ei într-o zi, sătuli de atîtea suferinţe şi nemernicii pe care le-au văzut cît au trăit. (Ilustraţiureea română, II, nr. 11, noiembrie 1912. Apărută şi în Minerva, III, 1074, 12 dec. 1911, p. 3, sub titlul Doctorul, trăsura, vizitiul şi caii). ZI DE SĂRBĂTOARE... Eu credeam că numai pe mine mă întristează nourii şi că numai eu sunt trist cînd nu se arată soarele, şi nu bănuiam că cele ce mă încunjurau, lucruri ori dihănii, sunt aplecate şi ele spre un pesimism ciudat, cînd cerul se întunecă şi e vreme de ploaie. Găini şi raţe, îngîmfaţi cocoşi şi claponi cu arcuite pene, pestriţe picheriţe, precum şi emfatici şi irascibili curcani trăiau într-o deplină frăţie în curtea mea, în afară de puţinii imaculaţi porci şi alte multe lighioane. Pe streşeni, lumea celor mai sus cu o treaptă, porumbeii de-a pururi amorezaţi şi în neastîmpăr, schimbînd după plac orizontul cu o bătaie de aripă, nu m-au făcut să cred niciodată că au melancoliile lor, şi singurul, poate, care-mi da de bănuit în această republică, al cărei preşedinte eram de drept, era numai păunul văduv, care, neavînd cui să-şi arate strălucirile şi podoabele, tînjea şi protesta în graiul lui strident de cîte ori avea prilejul să-şi arate vrerile. Soarele, însă, de o bucată de vreme, călătorea, se vede, aiurea şi uitase de lumea noastră. Picuri mari de ploaie cădeau necontenit şi tot ce era a'b purta acum o pată. Lunecînd pe pămîntul hlisos, raţele se clătinau disperate, cu penele ude ; cocoşul părea mai mărunt la trup şi nu mai avea parcă trecere în ochii supuselor, lividă era guşa curcanilor ca şi cum un început de cangrenă ar fi pus stăpînire pe dînsa, plouate în adevăratul sens al cuvîntului erau găinile şi nu ştiu cum se făcea că pînă şi porcul, care orişicum se găsea în elementul lui cel mai natural, devenise şi el melancolic. Aşezat pe căpătîie, lîngă uşa pivniţei, singur un butoi, în rotunzimea lui cercuită, părea vesel ştiind poate că, ori-cît de întunerec e afară pe ziua aceasta ploioasă, tot mai întunerec trebuie să fie înăuntru, în întunecimile hrubei. Singur el stătea, cercuit în fier, ca un Prometeu, şi nu era trist, căci închidea veselia într-însul. Lichidul roş ce-1 avea în pîntece îl predispunea la vesele gînduri, într-o perpetuă stare de echilibru, căci el cap, pentru a putea fi ameţit, nu are, precum nici pe picioare nu se sprijină. Visa cu beatitudine şi cu dispreţ la gintea aceasta pe care apa o adusese la starea aceea de decepţionism în care se găsea. Divinul alcool din el îi dădea toate visurile, soarele ce nu mai lucea pentru nimeni el îl avea lichefiat în sînul lui şi deci eclipsă pentru dînsul nu era cu putinţă. 278 279 Ar fi manifestat veselia ce-o resimţea şi ar fi împărtăşit-o tovarăşilor lui de curte, dar gura îi era încătuşată de un cop şi, aşa fiind, îşi păstra, vrînd-nevrînd, gîndurile pentru el, stînd enigmatic în faţa acestei zile fără soare. , Legănate, raţele treceau pe lîngă el, stropindu-1 cu noroi ; dispreţuitor, resfirîndu-şi udul evantai îl săgeta păunul ; răzînd pămîntul cu o aripă murdară, trecea curcanul ; prostite de atîta beatitudine, căutau la el găinile cu ochiul lor mic sub pleoapa lăsată ; cenuşii şi anodine, ca ziua de afară, li întorceau spatele picheriţele, şi melancolia mai neagră şi mai adîncă urma să domnească peste această republică ce o stăpîneam. Murdar ca însuşi noroiul, porcul, însă, singur era .optimist. Cu rîtul lui roş, el scurma ici-colo şi nu-şi pierdea nădejdea ; spre so'are nu căta, căci îi era indiferent, dar ca unul ce avea spirit de investigaţie îşi urma exploraţiile pînă ce ajunse în faţa butoiului şi se opri ca Oedip în faţa unei enigme. Tăcut şi filpzofic îi făcu ocolul, mirosi îndelung cu rîtul lui roz, temeinic îşi ţinu infima coadă întoarsă în semn de întrebare şi, apoi, fie prin voinţă, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în faţa cepului ce era singurul punct reliefat din atîtea rotunzimi, începu să se scarpene.. Cu voluptate, găsindu-şi poate o alinare multiplilor paraziţi ce trăiau pe socoteala lui, îşi urmă mişcarea, recidivă cu disperare, urmă cu paroxism, şi iată că cepul, oricît era de lemn, pînă la sfîrşit nu rămase insensibil dezmierdărilor ce acest îndrăgostit străin venea să i le manifeste, şi, ce-dînd, ieşi ca un pumnal dintr-o rană, într-o explozie de sînge roş, făcîndu-1 să se dea cu cîţiva paşi înapoi şi să privească cu urechile pleoştite la isprava ce făcuse. Viu însă, generosul sînge ieşi gîlgîind din izvor, se împrăştia pe pămînt, în meandre, alunecă printre surcelele şi penele împrăştiate, se despleti în şuviţe şi, cu un murmur domolit, se răspîndi în toată curtea, umplînd de miros co- prinsul şi punînd în mişcare toată lumea măruntă de aripi, de coarne şi de copite, ce tînjea după soare în ziua ceea ploioasă. Ceva nou se petrecea, în sfîrşit; o fîntînă abundentă de veselie curgea dezrobită de un rît, un elixir, în care soarele îşi lichefiase puterea robită în cercuri şi doage de fier, izvora cu dărnicie, ca la o nuntă mare a cine ştie cărui împărat. Şi atunci, după ce gustă porcul îndelung şi lacom, îşi umflă şi curcanul cangrenată g'uşă ca să soarbă şi la fel făcu şi plouatul cocoş şi multele.găini, şi tristele şi plîngâ-toarele picheriţe, precum şi tot norodul ce umplea curtea. Ca în chermesele flamande zugrăvite de Rubens şi de Teniers, o veselie uriaşă şi bizară se dezlănţui, tot soiul de glasuri înţiglate umplură aerul, tot felul de behăituri anormale, de trîmbiţări ieşite din gamă, de cotcodăciri neobişnuite, de furioase nechezaturi se înfrăţiră ridicîndu-se în tămbălău. .. * Veleităţi neaşteptate se treziră. Aripi ce nu se ridicaseră niciodată de la pămînt năzuiră spre cer, mîndrii ce nu con-simţise niciodată să se înjosească se vulgarizau, patricianul păun cu egreta lui de pietre scumpe pe creştet fraterniza cu domestica gintă laolaltă, cocoşul îşi pierduse tot imperiul şi se clătina ca un sultan decrepit în faţa cadine-lor lui nedumerite. Cineva ascuns, un spirit glumeţ, într-o toană bună. părea că găsise mijlocul să le suprime tuturor centrul de gravitate, astfel se cumpăneau cu toţii, lunecînd pe pămîntul hlisos, dînd unii peste alţii, căzînd şi ridicîndu-se, pînă ce într-un tîrziu, ca subt varga unui vrăjitor, adormiră, care încotro pe unde i-a apucat somnul. Singur, aşezat pe căpătîie, lîngă uşa pimniţei, butoiul urma să murmure gîlgîindu-şi veselia, strecurîndu-şi divinul elixir în nenumărate meandre şi şuviţe, lunecînd 280 _ Proză 281 printre surcelele şi penele împrăştiate, nepăsător de veselia ce răspândise şi la care singur nu lua parte, ca un filozof pîntecos ce era. (România ilustrată IX, 3—4, dec. 1912— ian. 1913. Apărută şi în Minerva, IV, 1225. 16 mai 1912, p. 2, sub titlul Kermessa.j PRELUDIU Sunt departe, în mijlocul naturei, unde clevetirile şi v.orbele rele nu-ajung. Liniştea prielnică visurilor şi gândurilor bune mă împresoară, aşa că pot să văd limpede în adâncul sufletului meu, să-mi domolesc pornirile, să-mi pun în cumpănă dreaptă simpatiile, să arunc ca un ciurar destoinic bobul ales pentru sămînţa rodnică deoparte şi netrebnica pleavă nerodnicilor vânturi. Şi fiind aşa, cînd un apel vine spre mine încrezător că eu, un visător ce nu a urmărit în viaţa lui decît frumosul, un poet trist ce dezgustat de viaţa de toate zilele a căutat să-şi creeze o lume imaginară,, un fantezist ce s-a îndoit totdeauna de el însuşi, fascinat de toate mirajurile, un revoltat ce şi-a ironizat singur pornirile-i sentimentale, nu am crezut că pot refuza slabul meu ajutor unei cauze drepte. încă din anul trecut mi s-a cerut părerea asupra acestei mişcări şi nu am stat în cumpănă a mi-o da cu toată sinceritatea şi cu tot cugetul curat- In acel articol explicam felul meu de a gîndi şi a crede şi ce porniri m-au făcut să semnez acel articol, . < . Sînt un uvrier al frumosului, şi cred eă arta le poate înnobila toate. O cugetare cît de adâncă, o idee cît de subtilă, o pornire cît de profund omenească, dacă e spusă fără grija de a fi îmbrăcată frumos, dacă e rostită fără de intuiţia ciudată ce o au unii pentru sonoritatea intimă a cuvintelor, dacă e aruncată in fraze zvîrlite la întîmplare, nu-şi pot ajunge scopul. Artistul are la îndemâna lui sufletele, el ştie să puie degetul pe struna care va face prin simpatie să vibreze struna altui suflet, el numai poate da culoare suferinţii, numai el poate aprinde licăriri de lumină într-o lacrimă. Dacă sînt în adevăr înzestrat cu unele din aceste calităţi, voi încerca şi, cu note de duioşie ori accente de revoltă, poate voi ajunge să trezesc simpatii care dorm latente, să fac multor din contimporanii mei să le pară rău de pornirile lor barbare şi de multe ori antropofage. Acum vor părea ciudate, poate, toate acestea, precum pare ciudat celui ce călătoreşte pe o mare furtunoasă şi vede că suprafaţa nu e decît un zbucium imens de talazuri. Val cu val se ridică, săpînd prăpăstii adînci, zbuciumul pune cununi de spaimă pe fiece creştet, fiecare strop ce clădeşte un val poartă o lume aparte în el, dar toate se înfrăţesc şi fac puterea imensă a mării, toate sfîrşesc prin a se linişti însă şi se nivelează, şi, goană de valuri obosite împingîndu-se unul pe altul, merg toate către acelaşi orizont, ca să vadă răsărind soarele. Acel mâine va veni însă, şi călătorul ce am fost eu şi am căutat să văd răsăritul de soare spre care gonesc valurile înaintea altora va atinge ţărmul morţii odată precum îl atinge orişice val pe care îl mînă imensa curbă a mării. Stropii însă se vor împrăştia la atingerea acestui val obosit şi vor stropi faţa acelora ce se vor pleca peste adîncul acesta zbuciumat şi, prelingîndu-se de-a lungul feţei, vor ajunge la marginea gurii celor mulţi cari vor înţelege, în sfîrşit, că gustul acestor lacrimi sărate sînt gemene cu lacrimile lor şi că deci cu toţii trebuie să fim de aceeaşi obârşie. Acestea le scriu ca introducere la articolele mele, departe de larma vieţii, gata să ridic orice pavăză şi să înlătur orice turpitudini. 28» Dacă am duşmănii personale şi dacă urăsc potrivnicul cu toată înverşunarea, iubesc pe aproapele în faţa naturii cu care m-am deprins să mă împărtăşesc şi în fiecare om simt un frate, precum firul de iarbă simte alături un alt fir de iarbă care odrăsleşte în fiecare primăvară, luptă, îşi face evoluţia fatală anotimpurilor şi-ajunge apoteoza şi moare cînd devine netrebnic. (înfrăţirea I, 15, 12 mai 1913, p. 1.) •O AMINTIRE DESPRE VERDI Sunt puţini fericiţi, cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă. în Panteonul nemurirei. Gloria are capriciile ei şi cheamă, făgăduitoare ca o femeie, surîde vicleană, momeşte şi pierde pe cei mai mulţi, pe cei ce n-au fost destul de stăruitori şi n-au ştiut să prindă ceasul potrivit ca să şi-o însuşească. Ea aprinde însă licăriri de luceafăr în ochii celor aleşi şi -transfigurează pe cei ce s-au lăsat sărutaţi de ea. Intre fericiţii aceştia a fost şi Giuseppe Verdi, şi fiind dat că acum se serbează centenarul lui, voi adăoga şi eu o amintire personală. Eram la Roma, prin 1892, mi se pare, şi mă reîntorceam spre casa mea din Laţiul vechi, într-o seară tîrziu. Pe străzi, afişe .mari colorate, anunţau reprezentaţia lui Fals-taff, ultima operă a bătrînului maestru. Cum o lume neobişnuită forfotea pretutindeni la acea oră şi glasuri vesele Urcau, m-am apropiat de un grup şi am întrebat cărei în-tîmplări se datoreşte mişcarea aceasta spontană şi am aflat că lumea aştepta venirea lui Verdi, care fusese proclamat cetăţean al Romei. Una cu şuvoiul acesta tulbur, am uitat de casă şi m-am lăsat dus pînă în apropierea teatrului, 284 unde la" un moment dat m-am găsit blocat şi n-am-mai putut înainta. Nerăbdătoare glasurile reîncepură vocalizînd crîmpeie din noua operă ; glume şi interpelări violente pentru ocuparea întîiului rînd năşteau, porunci aspre pentru potolirea tumultului trecură peste mulţime, dar neastîmpărata gloată îşi urma murmurul, fiecare trăindu-şi dinainte clipa fericită cînd vor vedea pe bătrînul mag, ce i-a învăţat într-adevăr să cînte şi le-a pus de atîtea ori lacrimi de duioşie în ochi şi atîta miere pe suflet. Şi minuta aceea fericită a venit şi ea, în sfîrşit. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte slabe de lumină au lucit, s-au adunat tremurătoare la uii loc, ău devenit nenumărate şi, plecîndu-se spre partea de unde bătea vîntul, au apărut deodată. Un cor urzit din mii de glasuri a sunat şi el, şi într-o trăsură veche, acoperită toată de flori, un om bătrîn cu părul şi barba albă, o apariţie de omăt în care ochii luceau negri ca două bucăţi de cărbune, a trecut la cîţiva paşi de mine. Luminele acelea licăritoare şi nenumărate, pe cari le înviora ori Ie stingea vîntul, erau o retragere cu torţe sui-generis, improvizată din chibrituri de ceară, din chibriturile acelea pe cari vînzătdrii ambulanţi le vînd la toate colţurile străzilor, îmbiindu-te cu glasul lor sonor : Cento cerini un soldo 1. Era dar o manifestaţie a cento cerini un soldo, fiecare îşi avea cutioara lui şi aprindea rînd pe rînd chibriturile ţinîndu-le sus,, torţe minuscule, aprinse pentru o glorie uriaşă. Ai fi spus o migraţiune de licurici ce merg să apoteozeze un luceafăr, şerpuitorul drum al robilor coborît "întru intîmpmarea lui Dumnezeu. Cel ce dezrobise atîtea zvonuri însă şi le dăduse drumul în lume, magul făcut din vibraţii şi unde sonore, aşa cum. s-a îngropat între flori, adăpostit sub pălăria lui uriaşă, cu 1 O sută de chibrituri la un ban (it.)- 285 o batistă de mătase legat la gît, cu cele două puncte negre neclintite, ca două note pline ce i-ar fi adormit în ochi, privea la rîul tulbur stropit de lumini fără să-1 vadă parcă, privea mai departe, dincolo de lume, ca şi cum ar fi fost deprins cu extazul pămîntesc şi aştepta să vadă altceva, ce nu văzuse încă, aceea ce nu se poate vedea, desigur, decît după moarte... Şi a doua zi, l-am văzut iarăşi. Era altă sărbătoare în grădina Pincio, unde brazii şi chiparoşii nu se vestejesc niciodată, iar gloriile sunt reîmprospătate în toate anotimpurile. In această grădină-panteon, unde toate gloriile Italiei şi ale Romei vechi îşi au busturile lor, consiliul municipal găsise de cuviinţă să înalţe un bust de marmoră şi celui ce nu devenise o glorie postumă şi al cărui cap nu cunoscuse încă mîna sacrilege care să-i fi aplicat inevitabila mască de plastilină. Tot ce era oficial îndolia de astă dată luminele, rozetele şi decoraţiile iluştrilor rivalizau ,cu sclipirile florilor şi ale fluturilor, pietrele scumpe şi • juvaerurile atîrnau la gîtul şi urechile matroanelor. Şi omul de zăpadă, cu pătrunzătorii lui ochi de diamant negru în cari rîdea soarele, viul între morţi fu pus faţă în faţă cu tizul lui din marmoră făcut. Un zîmbet trecu sub mustăţile bătrînului compozitor, piatra însă a rămas rece şi nu a răspuns maestrului. Cîteva discursuri îşi despletiră spiralele, un cor de glasuri armonioase ca de serafimi se înălţă după o perdea de chiparoşi, un miros puternic de roze ce mor lăsate pe ramuri aburi, şi apoteozarea era terminată. Cel făcut din vibraţii şi unde sonore a sfîrşit într-o zi de a mai vibra şi s-a dus ca un sunet din lume, cetăţeanul Romei însă a rămas acolo unde copacii sunt vaşnic verzi şi florile nu mor niciodată. Acolo l-am revăzut într-o altă călătorie a mea, printre marmorele eterne, scriind o umbră violetă pe pămînt, of umbră ce nu se va mai şterge niciodată cît timp soarele va mai răsări şi vor mai răsuna mandoline şi ghitare. (Flacăra, II, 52, 12 oct. 1913, p. 411>, FIGURI DISPĂRUTE. IORGU JUVARA Mergeam încet după dricul, încărcat de coroane, ce se legăna, şi mă gîndeam la cel ce-mi fusese prieten. In ziua , clară şi luminoasă, umbra carului funebru îşi scria încă o dată pe drum aparenţa mai îndulcită parcă, mai stinsă, imaterializată aproape. Părerile de rău se frîngeau in vorbe, şoaptele în lacrimi ce se scurgeau printre gene şt alunecau de-a lungul obrajilor şv'o jale, într-adevăr mat adîncă, mai amară şi mai comunicativă nu mi-a fost dat niciodată să resimt. Cel ce plecase dintre noi iubea, viaţa cu patimă, o adora aproape, o trăia cu toate simţurile lui. Aspectele diverse ce i le desfăşura Capitala îl bucurau ca pe un copil şi nu cred să fi fost cineva care să nu fi cunoscut silueta lui originală. Un vast sombrero, de sub care scăpau pletele blonde, îi acoperea totdeauna creştetul. O lavalieră în crepe de Chine, ca un fluture de doliu, îi flutura veşnic pe piept. O statură de uriaş sprijinea parcă zidul de care se ră-zima ; şi ochii lui albaştri şi bruni de copil rîdeau de bucurie privind veşnicul şivoi ce se scurgea pe Calea Victoriei. Uriaşul acesta, care acum părea un personaj scăpat din La Ronăe de nuil a lui Rembrandt, cînd l-am cunoscut întîi era subţirel şi zvelt ca un Adonis. Grijile şi nevoile Vieţii nu-i făcuseră încă un funcţionar şi nici unul dintre acei ce l-au cunoscut pe atunci n-ar fi crezut că activitatea lui se va mărgini, mai tîrziu, în umbra unui minister, să fie şef al comerţului român. El era sufletul tuturor mişcărilor studenţeşti de pe atunci, şi verva-i nesecată însufleţea şi umplea de bucurie întrunirile ce se ţineau la.Cafe Voltaire, unde tinerii oratori, ce se pregăteau pentru mai tîrziu, răspundeau ia numele de Ion G. Duca, Ion Păucescu şi mulţi alţii. Calităţile de orator propriu-zis, care i s-au atribuit de toţi, el nu le avea însă. Ceoa ce avea cu drept cuvînt era într-adevăr un dar unic de a povesti. Cea mai mică întâmplare, cea mai banală ştire, un fapt divers oarecare luau, trecute prin gura lui, proporţii absolut neaşteptate, şi e sigur că dacă omul acesta ar fi avut răbdare să însemne tot ce povestea, ar fi putut deveni un scriitor de seamă. Capricioasele cuvinte, in jocul lor nebun, atunci,cînd pe o faţă albă de masă domneşte nerînduiala ceasurilor .tîrzii, îşi -au alt farmec, desigur, alt avînt, altă scăpărare decît atunci cînd sunt încredinţate unei file albe de.hîrtie. Fantezia zboară şi se înapoiază aţîţată de un cuvînt sau de o replică, goneşte nebună, biciuită de dorul de a plăcea,, se aprinde la văpaia ochilor ce privesc în ochii tăi şi ascultă, ondulează şi Urăşte fără voie oriunde vrea să te ducă povestitorul. Şi el avea farmecul acesta nedescris'; spunea fel de fel de întâmplări cu o jovialitate şi o vervă de meridional, cu o bucurie de uriaş care rîdea ca un copil, cu un suflet bun de om care nu ştie să privească decît partea fericită din viaţă şi să lase ce ar putea întrista şi aduce norii negri ai grijii pe frunte, pentru mai tîrziu cînd vor veni anii bătrîni. El trăia din viaţa mulţimei. şi mai cu seamă al acelei de Ia oraşe. Făcea parte din roiul acela ciudat care trăia în alte vremuri la Paris, înainte de a se cunoaşte automobilele şi aeroplanele, dueîndu-şi aproape toată viaţa între zidurile închise ale bulevardelor. Pentru el, lumea din afară nu mai exista, adevărata natură, ce reîntinereşte veş- nic dincolo de zidurile caselor uriaşe, nu avea fiinţă. Dramele, comediile şi toate întîmpîările diverse ce le face şi le desface viaţa necontenit erau în şivoiul multicolor ce-1 mînă trotuarele. Tot viaţă e şi aici şi dincolo, tot astfel înfloresc copacii şi florile şi'aici şi aiurea, precum pretutindeni te pîndeşte moartea, oriunde te-ai duce. La ce dar să te mişti şi să cauţi privelişti noi, cînd viaţa se primeneşte pretutindeni şi stă să o iubeşti ca dînsul. Şi acum, mergînd^ după dricul negru laolaltă cu prietenii care l-au iubit, mă gîndesc cu păreri de rău că, după ce ne vom stinge şi noi, din viaţa aceasta nu va mai rămîne nimic. Atîta vervă, spirit şi vorbe aruncate în vînt, care se vor uita ca mîine, o siluetă cunoscută mai puţin pe străzile Capitalei — şi atîta tot. * Uriaşul cu bucle blonde ce scăpau de sub vastul som-brero^ cu lavaliera de crep, ce bătea din aripi pe pieptul lui ca un fluture de doliu, s-a dus aiurea de acum, şi multele mîini, ce se întindeau spre el oprite în cale ca să-i strîngă mina prietenoasă, nu se vor mai întinde, precum nici multele capete ce se întorceau cu bucurie ca să-1 privească nu se vor mai întoarce — căci aşa e făcută viaţa ■— din puţine regrete, arare înduioşări şi multă uitare. (Flacăra, IU, 3, 2 noiem. 1913, p. 28). 288 SUMAR Prefaţă...... . . . > t . . . V Tabel cronologic .......„ . . . XXIII Notă asupra ediţiei .......... XLVII DIN VOLUME Fantome Marna............... Ex-voto .......... 3 Fantome i .... • 18 Garda imperiala .,....«..••• Altă poveste........».*.». 25 Reveria unei statui ........... 30 De vorbă cu un afiş .....«••■«■•• 33 Ceasornicul bunicii ............ Mihail Kogălniceanu........... 33 A. D. Holban........ ....... 42 Revistă nocturnă............ 46 Tata............• • ' • 45 Ţiganii ........««••••■ 52 Fata din dafin......»....«. oâ Epilog . ,.«*»..»■;■■••••• JO 291 OGLINDA FERMECATA Fantazii Oglinda fermecata....... Fiu turul morţii ........ Culegătorul de stele căzătoare Cedrul...... .... Hefaistos ......... Jertfa.......... Spovedania unui orb...... Gherghina .......... Vasul-fantomă........ Sonala lunii . POVESTEA CELOR NECĂJIŢI Fantazii şi portrete Povestea celor necăjiţi Puteri ascunse . . . .. întîiul volum . . . . . .Tinereţă .... . Calvarul florilor . . . . Pe un, volum de Charles. Perrâult Oscar VVilde ..... Aducerile-"ami'nte... . . Pelerinul .pasionat . . . TRIUMFUL VIEŢII Fantazii şi portrete Triumful vieţii . Convalescentul Din viaţa sfinţilor Trccînd prin Luvru . Alaiul vechiturilor 61 65 71 76 79 82 86 89 91 93 97 101 ţ04 io» 109 111 114 117 121 126 .128 131 135 139 Nicolae Iorga Prinasul unui Iconoclast Ultimele paginf .' V STELUŢA Faivtjizti şi pjrradoxo Steluţa ....... într-un amurg de toamnă . . Numărul 27 . . . ; . Pe un volum ce nu se mai citeşte Mafia ....... Arivistul . . . . . . Privind o sferă terestră O primăvară la Roma .y Două glasuri . .... DIN PERIOD în expoziţia lui Verona Cîntece . . . . . . . Statuia lui Cuza-Vodă . Represiune pentru represiune Pe un volum al lui E. Gîrleanu La fîntîna Medicişilor . . . „Sunt lacrimae rerum" . . Moartea babacului' Domnu' Hube . . . . . Duşmanul maşinismului . După reprezentarea lui Camoens Dantura ....... Omul care s-a pierdut pe sine . Retorul . ...... Hipparc şi Didona . . Agora modernă . . . CE 14? 148 151 292 Coco . . . . . . . . , , . . » . . . 238 O victimă a lui Gutenberg.......... 244 Arca lui Noe.............. 249 Clarnet............. , . . 256 Lui Octavian Goga............259 Reflecţiile unui respins......... 262 Rochia bunicei.......... . « . 264 Divanul............... 269 în furtună............... i » 273 Tovarăşii...............» » 275 Zi de sărbătoare...... Preludiu ..... O amintire despre Verdi Figuri dispărute. Iorgu Juvara 284 287