PROZĂ ORIGINALĂ DIN VOLUME
              [LA DUMBRĂVENI]
         în parcul vechi şi plin de privighitori de la Dumbrăveni, umbrele se statornicesc de dimineaţă. Liniştea aleelor străjuite de copacii seculari e de-săvîrşită şi pretutindeni adăposturi de umbră te 5 cheamă şi te predispun la visare. Acolo, în preajma bustului celui mai mare poet al nostru, am petrecut în vara trecută multe ceasuri de tihnă şi reculegere sufletească, citind împreună cărţile luate la întîmplare din vasta bibliotecă a domnului Leon 10 Ghica, unde oricine putea să găsească pe autorii săi favoriţi, căci mai multe generaţii aü înzestrat-o treptat cu tot ce mintea omenească a produs, în timpul lor, ca poezie şi ştiinţă.
         într-o dimineaţă curată de iunie* nu ştiu cum 15   ne-am pomenit citind din       Verlaine. Pe       scaunele
     lungi, stînd alături, sub streaşina unui tei, citeam cu glas tare şi sufletele noastre se înţelegeau uimite de atîta frumuseţe. Cuvintele veneau de la sine, ca să se alcătuiască în vers — şi         astfel s-a
20   închegat întîia traducere,     urmată apoi        de seria
     întreagă.
         Şi azi, dacă le adunăm în volum, o facem aceasta pentru a fixa un moment trecut din viaţa sufletelor noastre şi pentru a lega   o amintire mai mult de
25   Dumbrăveni, unde am trăit      atîtea ceasuri   preţioase.
                                            Bucureşti, 1903, mai
9
                 [PAUL VERLAINE] NOTA BIOGRAFICA
    ‘ Paul-Marie Verlaine s-a născut în Metz, în ziua de 30 martie 1844, dintr-o familie originară din Ar-deni. Cîţiva dintre străbunii săi făcuseră parte din cler şi din armată. Tatăl său, Auguste Verlaine, a fost soldat sub Napoleon. Primii ani ai copilăriei şi i-a petrecut mai întîi în oraşul său natal Metz şi apoi în Montpellier, unde tatăl său, pe atunci căpitan de geniu, fusese strămutat cu regimentul. Spre aceste locuri, în nostalgia veşnicelor sale pe-regrinaţii, l-au purtat cu dor duioasele amintiri pînă la moarte, şi neînduratele ihtîmplări nu i-au dat pas să le mai revadă vreodată, ca să-şi mai poată mîngîia tulburii ochi înainte de a-i închide pe totdeauna. In 1851, căpitanul Verlaine, părăsind armata, veni să se stabilească la Paris cu fiul şi nevasta sa. Paul Verlaine urmă cursurile liceului „Bonaparte*4 unde avu ca condiscipol pe Edmond Le-pelletier, cu care rămase prieten pînă la moarte. La 1862, luîndu-şi bacalaureatul în litere şi părinţii săi fiind aproape ruinaţi prin o nefericită speculaţie de bursă, el intră ca slujbaş măi întîi la o companie de asigurare; apoi la Hôtel de Viile'1' din Paris, în calitate de expediţionar. Peste un an tatăl său muri, iar mama sa, rămasă singură, pierdu încă o bună parte din avere, înşelată de -spécula-
     *  Primăria.
      tori. Pe atunci începu să se trezească în el întîiul gust de aventuri care-1 făcură să-şi uite cîte puţin de slujbă. Ceva din geniul său prinde să se trezească şi tot atunci legă prietenie cu faimosul grup 30 al parnasienilor, atît de în floare pe vremea aceea, cînd Leconte de Lisle, Sully-Prudhomme, Léon Dierx, Catulle Mendés şi atîţia alţi fermecători şi cunoscuţi poeţi trăiau în cea mai strînsă tovărăşie, în 1866 publică întîiul său volum intitulat Poèmes 35  Saturniens, volum    în jurul căruia nu se făcu nici
      un zgomot, dar în   care viitorul maestru ce trebuia
      să aibă o covîrşitoare înrîurire asupra poeziei moderne se oglindea deja cu toate defectele şi calităţile sale. Publică apoi Fêtes galantes, şi în 1870, 40 anul cel mai nefast şi în acelaşi timp cel mai dulce poate al vieţii sale, se căsători cu domnişoara Mauté, soră vitregă a prietenului său, compozitorul Charles de Sivry, şi publică drăgălaşul volum numit La bonne chanson, în care-şi cîntă toată dragostea ce-i -45 umplea sufletul şi toate nădejdele viitorului visat
      de el. între aceste însă interveniră dezastrul de la
      Sedan, asediul Parisului şi Comuna. Compromis în mişcare, fu nevoit să se refugieze la Londra, de unde peste cîtva timp se reîntoarse. Odată la Pa-50 ris, neînţelegerile cu soţia sa începură, şi nici naşterea: fiului lor Georges, în 1871, nu fu în stare sâ ;    statorniceacă liniştea între ei, ş-atunci, în tulburata
      lor existenţă, apăru ca un meteor dezorbitat Arthur Rimbaud, genialul şi extraordinarul vagabond, care 55   trebuia' să aibă o atît de nefastă influenţă asupra
      lui. Verlaine nu cünoscu mai întîi pe Rimbaud de-cît pr intr-o scrisoare ce acesta-i trimesese cu cîteva poeme de-o uimitoare frumuseţe. Corespondenţa între ei urmă şi, în acord cu soţia sa, Verlaine scrise 60   lui Rimbaud să vie la Paris, să locuiască la ei, dar,
      după cincisprezece zile locuite în comun, excentricităţile lui Rimbaud nemaifiind de suferit, nevasta lui Verlaine fu nevoită să-l dea afară. Neînţelegerile dintre soţi se înveninasérâ şi mai mült, şi Ver-65 ' laine, nemaiputînd găsi linişte în viaţa casnică, îşi
      petrecea timpul mai mult pe-afară, în’interminabile
 11
  i ; discuţiuni de artă. La urma urmei        plecă dimpreună
       cu prietenul său în Anglia, dar         reveniră curînd.
       Cîtva timp, VeMaine caută odihnă la o soră a tată-70  lui său, la Paliseul ; în curînd însă    îl regăsim dimpreună cu prietenul său Rimbaud              la Bruxelles, în
       1873. Aci începe extraordinara odisee a acestor două firi atît de straniu întocmite şi avînd totuşi atîtea puncte asemănătoare. Ce-a fost călătoria acestor doi 75  impulsivi, rătăcitori din sat în sat, din oraş în oraş,
       duşi de voia întîmplărei şi a exuberantei lor fantezii, cine-ar putea-o spune ? Singurul lucru cert e că, o ceartă fatală intervenind între ei, Verlaine, exasperat, trase două focuri de revolver asupra lui 80 Rimbaud, fapt în urma căruia fu condamnat de tribunalul din Brabant la doi ani de închisoare. Rimbaud, însănătoşit, plecă mînat de strania fatalitate ce-1 urmărea, vagabond şi dezorbitat de-a pururi, negăsindu-şi loc nicăirea,’de la Paris şi pînă în fun-85  dul sălbaticei Africe, la Harrar, iar Verlaine, ră-
       mas din nou singur, fu întemniţat mai întîi în închisoarea de la Petits-Carmes din Bruxelles şi apoi transferat la Mons, unde, în liniştea şi singurătatea ce-1 împrejmuia, sufletul său se limpezi şi începu 90  din nou să cînte. Aci scrise Les romances sans pa-
       roles şi le trimise prietenului său Lepelletier, care le publică. Versul său înaripat şi tot mai liber notează cu o putere de vizionar impresiile cele mai fluide, şi o părere de rău negrăit de sfîşietoare te 95  cuprinde cetind aceste pagini din trista lui viaţă,
       pe care-o plînge, adunîndu-şi lacrămile şi jucîn-du-se cu ele ca un copil cu fărîme de piatră scumpă. Un sentiment de religiozitate atît de mult uitat se furişă din nou în sufletul său obosit şi bolnav, şi 100   din aceste meditaţii tihnite şi blînde se încheagă
       ceea ce mai tîrziu trebuia să formeze volumul intitulat Sagesse. Liborat în 16 ianuarie 1875, se reîntoarse în Franţa, unde soţia sa în timpul cît el sta la închisoare făcu să se pronunţe divorţul între ei. 105   Singur, acum cînd poate avea mai mult nevoie de
       o fiinţă dragă, care să-l mîngîie de atîtea suferinţi trecute, fără să-şi revadă prietenii buni din alte
12
vremuri, plecă mai amărît şi mai neconsolat ca totdeauna la mama sa, în Ardeni, unde rămase cîtăva vreme. Porni apoi din nou în Anglia, unde trăi dînd lecţii de franceză şi desen, pînă în 1877. Reîntors, încearcă o exploataţie agricolă, dar şi aici ur-mărindu-1 nenorocul, fu nevoit să-şi vîndă ferma şi reveni la Paris, unde termină Sagesse, care-i făcu în sfîrşit adevărata celebritate şi pînă în 1886 duse o viaţă destul de liniştită, fu profesor la Bou-logne-sur-Seine şi Neuilly, lucră şi publică un volum de proză, Les poètes maudits, şi un volum de versuri, Jadis et naguère. Dar la sfîrşitul anului 1886 mama sa muri, şi de atunci reîncepe, după aceste cîteva clipe de dulce linişte, îndureratul său martirolog. Încununat de-o glorie tîrzie, zădarnic încearcă să-şi refacă viaţa, descătuşat de dureroasele amintiri care-i ţin tovărăşie şi-l urmăresc pretutindeni, nobilele îndemnuri recad şi zilele lui se scurg ca un vis rău, din spital în spital şi din loc în loc, fără nici o rază de bucurie, fără nici o nădejde de noroc. In 1889 îl găsim în spitalul Broussai şi, la ieşirea din spital, mai multe banchete fură organizate în onoarea sa şi un moment fu vorba chiar să-şi puie candidatura la Academie. Dar trecură repede şi aceste şi, reluat de dorul de-a vagabonda, plecă să ţie conferinţe în Anglia, Belgia şi Olanda, de unde se întoarse mai bolnav şi reintră în spitalul Broussai. în vremea aceasta, Leconte de Lisle murind, un reporter avu fantezia să-i puie la vot suc-cesia, şi Paul Verlaine fu ales ca succesor al gloriei stinse. Ultimii ani trecură şi ei zbuciumaţi şi trişti ca toată viaţa. în 8 ianuarie 1896 muri într-un mic apartament din Rue Descartes, unde, nemaifiind în stare să iasă din casă, ca să-şi uite urîtul, îşi petrecea vremea vopsind cu boia aurită tot ce-i cădea sub mînă, setos parcă să-şi înveselească ochii cu o ultimă strălucire, înainte de a-i închide pentru totdeauna.
                  [HENRIK IBSEN] PREFAŢĂ
        Traducerile de faţă au văzut în parte lumina zilei în Sămănătorul, tocmai în această mult oropsită revistă desprè care s-a afirmat de-atîtea ori că şi-a zăvorit porţile\ oricărei înrîuriri a vreunei mari li-5   teraturi străine. x
        Graţie dragosteipoartăjn-^Ieten,xcă-ruia-i mulţumim, le tipărim astăzi.              \
        Fireşte că mi dăm aici toate poeziile lui IbsenX Am ales numai ce e mai caracteristic în această 1°  parte, a operei sale din tinereţe, care cuprinde în
     germene toate problemele mai însemnate din filozofia sa individualistă de mai tîrziu. O umbră misterioasă pare că învăluie fiinţa lui sufletească de la început — ca un nour în care dormitau toaté 15  furtunile, toată revolta ce avea să se dezlănţuiască
    cu o putere elementară la întîia ciocnire cu societatea actuală. Căci Ibsen a fost un revoltat în toată puterea cuvîntului şi încă din anii fragezi ş avut să lupte cu mizeria, prostia şi făţărnicia omenească. 20 Născut la 1828, la Skjen, un tîrguşor pierdut în fiorduri, dintr-o familie de negustori, crescut păn* la vîrsta de şaisprezece ani într-un institut clerical ; silit apoi, din pricina ruinei materiale a părinţilor săi, să intre elev farmacist la Grimstadt, 25  Ibsen se aplică studiilor medicale şi scrie întîiele
    sale versuri (1849) ; stabilit în anul următor la Cris-
 14
40
     tiania, unde face politică, publică pe Catilina, în-tîia sa dramă ; director de teatru la 1851 1a Bergen, după o călătorie de studii la Copenhaga, Dresda, 30 Hamburg, reuşeşte să joace cîte-o piesă pe fiecare an, fără mare succes însă ; din nou director de teatru la Cristiania, dă faliment ; constrîns, solicitează atunci de la guvern o pensie de poet, neobţinînd decît o bursă de călătorie. înainte de a pleca însă 35 din Norvegia, joacă şi tipăreşte Pretendenţii la coroană. Plecînd, se instalează la Roma, unde, liber şi fericit întîia oară în viaţă, scrie pe Brand.
         Rămîne în Italia pînă în 1868, apoi în Germania, stă mai ales la Dresda, unde era tot atît de admirat pe cit de nerecunoscut era în patrie. Din această epocă datează operile sale cele mai celebre şi tot în acest răstimp reprezintă ţara sa la serbările inaugurării Canalului de Suez.
         Revenit la Dresda, desăvîrşeşte una dintre cele 45 mai puternice creaţii ale sale, împărat şi Galilean, care vede lumina tiparului abia în 1873. Cerut acum de toţi compatrioţii lui, se întoarce în Norvegia, unde-i purtat în triumf. Cu toate acestea, el pribegeşte din nou, atras de farmecul ţărilor calde, 50 trăind, rînd pe rînd, cînd la München, cînd la Roma, şi numai în anii din urmă nostalgia Nordului îl cucereşte cu desăvîrşire şi, obosit, poetul se reîntoarce în Cristiania, unde s-a stins zilele acestea, lăsînd pustiu, poate pentru cine ştie cîtă vreme, al-55 tarul la care numai puţini sînt chemaţi să slujească.
          [GEORGE POPOVICI / T. ROBEANU]
                                                     I
          NOTIŢA BIOGRAFICA Şl BIBLIOGRAFICA
         George Popovici s-a născut în ziua de 8/20 noiembrie 1863 la Cernăuţi. Tatăl său, Eusebiu Popovici, care e una din figurile cele mai venerate din Bucovina şi e profesor la Facultatea de teologie 5 din Cernăuţi, s-a îngrijit a-i da educaţia cea mai aleasă.
         George Popovici a absolvit gimnaziul în 1882, Facultatea de drept în 1886 — amîndouă în Cernăuţi. în timpul studiilor academice, intră în 1884 10   şi în armată ca voluntar şi deveni peste un an lo-
      cotenent. Profesorii lui, fără deosebire, recunoscură de la început o fire excepţională. în afară de clasă îşi agonisise cunoştinţe întinse, mai cu seamă în studiile sale favorite, care la gimnaziu erau istoria, 15   literatura şi filosof ia, iar la universitate, istoria
      dreptului.
         Studiile separate, în cari îi plăcea să se adîn-cească, pe de o parte, şi politica naţională, care începuse să-l pasioneze în cel mai înalt grad, l-au 20   făcut să nu-şi ia doctoratul decît în 1894. Ca stu-
      dent în Cernăuţi, a fost preşedinte al societăţii academice „Junimea44. Semestrul de vară 1890 l-a petrecut la Universitatea din Innsbruck, unde s-a ocupat cu studiul său de predilecţiune, care era istoria 25   dreptului. Mai cercetă apoi cursuri la Cernăuţi şi
      se mută în urmă, după ce în 1895 fu greu bolnav
 16
de aprindere la plămîni, la 1896, la Viena, spre a se pregăti acolo în vederea unui loc de docent. Dar în primăvara anului 1897 fu ales deputat în Camera austriacă şi deveni în 1898 redactor al Foii legilor imperiale. In acelaşi an, o nenorocire neaşteptată îl lovi : logodnica lui, misterioasa şi dulcea figură ce apare în versurile sale, muri subit. Tot în 1898 fu ales deputat şi în Dieta Bucovinei, unde dezvoltă o activitate strălucită. La 1899, îşi dete demisia din postul ce-1 ocupa, cu toate încercările ministrului de Interne de pe-atunci de a-1 îndupleca să rămînă. La 1900 era şi membru al Delegaţiunei aus-triace la Pesta, unde ceru cu energie o tratare mai dreaptă a românilor din monarhie. La 1900, dizol-vîndu-se Senatul imperial, îşi puse din nou candidatura, dar de data asta căzu la alegeri. Atunci se retrase şi din Dieta provincială.
    Căsătorindu-se la 1901, trece în România, unde fu încetăţenit. Aici îşi continuă studiile sale de istoria dreptului român şi pregătea o lucrare monumentală, care-l îndreptăţea să aspire la o catedră de această specialitate la prima noastră Universitate. Pe cînd însă se aştepta apariţia acestei lucrări, el se sinucise în noaptea de 12 iulie 1905, la Mun-kâcs, în Ungaria.
    George Popovici e înmormîntat în Cernăuţi.
    Activitatea sa literară, publicată sub pseudonimul T. Robeanu, a fost sporadică, dar cuprinde adevărate mărgăritare. Manuscrisele, corespondenţa sa politică, precum şi toate notele rămase după el sînt In păstrarea Academiei Române. Iată-le : I. Studii şi cercetări cu privire la vechiul drept românesc : 1. Ai carte, ai parte; 2. Jurămîntul cu brazda în cap ; 3. Republica cîmpulungeană ; 4. Dignităţile şi oficiile din vremea lui Alexandru cel Bun ; 5. Über die deutschrechtlichen Elemente in der altro -mănischen Stădteverfassung ; 6. Das moldauische Stădtewesen ; 7. Das moldauische Scholtuzenamt ; 8. Capitanatus moldaviensis. II. 9. Documente, acte şi corespondenţă ; privitoare la alegerea lui G. Popovici ca deputat al Cîmpulungului în Parlamentul
      din Viena la 1895 ; discursul rostit la Pesta, în De-legaţiuni, la 26 mai 1900 ; diferite cestiuni politice, 70 administrative şi publice din Bucovina (1897—1900) ; corespondenţă română şi germană de interes literar, cultural-politic şi particular ; 10. O zi în Abdera, foi rupte din albumul unui cernăuţean de M. De-mocritos (manuscris copiat de o mînă străină, sau 75  poate rătăcit printre hîrtiile sale),
         Cît priveşte lucrările tipărite, cităm următoarele :
         1. Vechi aşezăminte româneşti (Convorbiri literare, a. XX, no. 8) ; 2. Mihai-Vodă şi moşnenii din 8Q  Siilarul (C. Ita. XX, no. 12) ; 3. Cronica lui Ureche
      despre şcoalele jugaene (C. It., a. XXIV, no. 12); 4. Anul de la martie în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun (C. Ita XXXIX, no. 3 şi în ediţie separată) ; 5. Runc, glosă la o colecţiune de docu-85 mente moldo-cîmpulungene (C. It., XXV, no. 12) ; 6. Despre star ostia sepenicensă (în volumul Titu Maiorescu, Omagiu); 7. Ordinea de succesiune în moşiile donative moldovene în secolul ăl XIV-lea (în volumul Prinos d-lui A. Sturdza, scos şi în bro-90 şură separată) ; 9. Index Zolkiewensis, opt documente privitoare la mănăstirea Putna (1707—1778) (în revista teologică Candela, a. III—IV, Cernăuţi).
         Activitatea sa politică se poate urmări de-aproa-pe în colecţiile ziarelor unde a colaborat: Revista 95 politică din Suceava, Gazeta Bucovinei, Patria, Deşteptarea şi Tribuna din Sibiu. (v. Junimea literară, a. II, 1905, precum şi articolul Ziaristica română din Bucovina de G. Tofan, în Viaţa românească, a. I).
 !00 Acéasta e viaţa şi opera lui George Popovici.
                  I. PAUN-PINCIO
         Fiecare epocă îşi are martirii ei necunoscuţi. Sunt figuri cari trec nelămurite şi dispar fără să fi avut vremea ca să se afirme. Drumeţi necunoscuţi care lasă cel mult o vagă amintire în sufletul 5 celor cari i-au cunoscut şi pier pentru totdeauna odată cu aceştia.
         Un asemenea drumeţ este şi L Păun-Pincio.
   Mai ales acum, în preajma sărbătorilor, cînd se împlinesc doisprezece ani de la moartea lui tra-10 gică, simţim o pioasă datorie ca, punîndu-ne la un loc amintirile, să evocăm încă o dată figura lui blajină pentru cei ce vor veni după noi.
         Pseudonimul Pincio, la care ţinea aşa de mult, e numele unei grădini din Roma, unde adeseori am 15 rătăcit -împreună în ceasul dulce, cînd soarele cobora după cupola „Sfîntului Petru“. Acolo, în grădina plină de statui, sub copacii veşnic verzi, pe terasa de unde putea să îmbrăţişeze cu privirea splendoarea cetăţei eterne, ne spuneam şi discutam 20 impresiile căpătate peste zi.
         Călătoria a fost o continuă uimire. Ieşeam întîia oară din ţară. Ne-am oprit succesiv la Fiume, Veneţia, Bologna şi Florenţa, despărţindu-ne apoi la Roma.
 19-
25 Păun era o fire contemplativă şi succesia prea bogată de impresii îl obosea curînd. După un ceas petrecut într-un muzău sau aiurea, era cu neputinţă să-l mai urneşti din loc : îi era de-aj uns pentru ziua aceea. Se aşeza pe scările cheului şi, ca 30 mulţi bătrîni ce stau şi se încălzesc la soare, sta şi el şi visa. E drept că impresiile lui căpătate erau puternice şi juste, şi e păcat că în scrierile rămase de la el nu s-a răsfrînt mai aproape nimic din ele. Cereau probabil răstimpul necesar pentru a se li-35 nişti, a se desăvîrşi şi a prinde contur.
         O altă însuşire caracteristică firii sale este o mare înclinare spre misticism. La Roma, de multe ori mă lăsa, la ceasul vecerniei, ca să intre la cea dintîi biserică întîlnită în drum. Intra ca s-asculte 40   orga şi eram sigur că-1 regăsesc peste un ceas stînd
     nemişcat, în aceeaşi atitudine de extaz în care-1 lăsasem. Pretindea că orga-1 linişteşte, şi glumele mele îl întristau.
  Le spun acestea pentru a scoate şi mai mult în 45 lumină ironia dureroasă a morţii şi îngropării lui.
         Atras mai mult de simpatii decît de credinţe politice, care se rezumau la el într-o adîncă milă de cei oropsiţi şi într-o bunătate firească, Păun intrase în rîndul socialiştilor de atunci. Era o figură 50   aparte în clubul acela de revoltaţi şi gălăgioşi en-
      tuziaşti.
         Nimeni nu-1 auzea vreodată ridicînd vocea pentru vreo revendicare socială ; figura lui dulce, încadrată de o barbă mare, era totdeauna aceeaşi. 55   Frecventarea clubului nu l-a împiedicat să-şi cînte
      discret dragostele lui pentru nişte ochi albaştri, care, desigur, l-au uitat şi ei de mult. într-o singură poezie se schiţează un gest de revoltă şi trece o flamură roşie, după care aruncă totuşi „un colb mă-60   runt de floare*...
         încolo, discreţie şi duioşie ; evocări originale din natură, mai ales peisagiuri de toamnă întîrziată şi presimţiri de moarte timpurie. E ca un fel de ceaţă ce pluteşte peste tot ce-a scris el, o melancolie 65   vagă de învins. Proza lui e totuşi mai vioaie şi din
20
     puţinele schiţe ce ni le-a lăsat se poate vedea un remarcabil talent de prozator. E păcat că moartea nu i-a îngăduit să se desăvîrşească.
         Moartea aceasta a venit năprasnică, dintr-o me-70   ningită provocată de        infecţiunea unei răni, căreia
     nu-i dăduse nici o însemnătate. In preajma sărbătorilor din a. 189... a murit, după cîteva zile de suferinţă, la spitalul Colţea.
         Tovarăşii lui de             luptă — cum se spunea pe
75   atunci — au ţinut să facă o demonstraţie din înmormântarea acestui                 poet. Un simplu dric, fără
     preot, fără cruce, aşa l-au dus. Flamura roşie le-a înlocuit pe toate. O ceată de muncitori rebegiţi. Singura figură de care-mi aduc aminte e aceea a 80   criticului Gherea.
         Era o zi tristă şi umedă. La cimitir, porţile închise. Groapa nici nu era săpată. Abia pe înserate s-a isprăvit trista ceremonie.
         Şi o negură deasă s-a coborît pe urmă peste 85   toate, ca un simbol         al vieţii unui nenorocit poet
     român din veacul al XlX-lea.
                      LA ŢARA
   Nu e nici noapte, nici ziuă încă. După perdeaua albă geamul pare albastru ca faţa unei ape îngheţate, peste care-a nins puţin. în lumina slabă a ceasului acestuia neştiut, încăperea odăii prelungită de 5 oglindă ia o înfăţişare străină. Nu mai e odaia mea.
 -  * ■  Un strigăt prelungit şi     stins, care parcă     cere
                                       ajutor, răzbate tăcerea.
         Ridicat pe un cot, caut somnoros spre ochiul luminos al ceasului de pe masă.
 10      Trei jumătate.
         Ies în cerdac.
         La zgomotul uşii, un huruit de hulubi răspunde din podul casei.
         Tăcere iarăşi.
 15      Coperişurile hambarelor     scînteie albe de     rouă.
      Deasupra lor Carul-mare şi-a plecat oiştea de aur în jos.
       Deodată o umbră se dezlipeşte din întunericul întins de streşină şi două scîntei s-apropie de mine.
 20 Osman, săracul !
         Strigătul acela îndepărtat, după ajutor, reîncepe şi capătă un răspuns şi mai de departe.
       O grămadă albă ca o zăpadă, de lîngă poartă, se mişcă, rupîndu-se în bucăţi. Două aripi bat ae-
 25 rul şi căpetenia îşi anunţă tribul gălăgios că mai
 22
      e pînă la ziuă. Pata albă se închegă la loc, lîngă poartă.
         O undă de vînt abia simţit aruncă luciri de argint în creştetul plopilor. Acum un zgomot surd 30 vine dinspre livadă. Un miros de rod pîrguit umple aerul.
         Mă-ntind pe divanul din cerdac şi, în răcoarea asta tihnită, reînchid ochii. Ca un val albastru de întuneric Se surpă peste mine. Nu mai ştiu nimic, 35 nti mai sünt eu, sunţ totul.
          Un tril sfios, încet... Un altul... Cîtă vreme a trecut ?
         Ciripiri nenumărate cad ca o grindină zvîrlită 40 pe coperiş. Laolaltă întreabă, răspund, se îngeamănă, cresc într-un singur sunet...
         Deschid ochii.
          Un argat somnoros dă porţile-n lături. Departe, trei stoguri rămase de an-vară stau drepţi în faţa soarelui, care a răsărit pe jumătate, fumegînd ca nişte cozonaci la gura unui cuptor plin de jăratec...
          Gîştele s-au trezit acum şi, cu mişcări Iqgânate, îşi dezmorţesc picioarele, ca bete încă de sonîn. Se saltă apoi şi, toate într-un gîgăit asurzitor, cu gi-turile întinse, dau asalt căsuţei unde doarme mama Maria.
         In urma lor, fulgi albi se spulberă plutind în aer. împins de celelalte, un gînsac se înalţă pe prispa de lut şi cu pliscul loveşte în geamul înflo-55 rit de un chenar albastru.
          Uşa căsuţei se crapă şi o babă bătrînă ca o vrăjitoare iese în prag şi le alungă hursuză :
          —  Halia ! că ntx-i ziuă încă.
         La zgomotul lor, năvălesc de pretutindeni cres-60 . tele roşii.
          O lume pestriţă de găini de prin poieţi, de supt grinzi, din buruieni împoporează locul din faţa casei.
         Curcanii arţăgoşi păşesc măreţ, din cînd în cînd 65 răzînd cu cîte o aripă pămîntul, şi-n urma lor, puii de curcă umplu aerul cu zarva lor de zurgălăi.
 23
  70
 75
 80
 85
 90
 95
 100
 105
    Raţele cu penele lor pătate de nproi apar şi ele...
    Soarele-i săltat deasupra stogurilor. Pe faţa lui trec stoluri grăbite, lăsîndu-se unul după altul spre bălţi.
    De-a lungul streşinilor hulubii îngeamănă şi fărîmă curcubeie, într-un neastîmpăr veşnic, îşi schimbă locul, se saltă, colorînd aerul. Din cînd în cînd cîte-o echipă albă se rupe din republica aceasta de etern-îndrăgostiţi şi, luîndu-şi avîntul, se ridică pînă la o înălţime şi apoi, ca nişte fulgi albi, se risipesc cine ştie unde... Alţii, cei vîrstnici, cu ochii lor de mărgea, schimbă neastâmpăraţi din picioare, se cumpănesc, îşi umflă guşa de aer şi vor să zboare şi ei, ispitiţi de înălţimele cerului.
    In lumina vie ce umple tot coprixlsul, umbrele încep să trăiască şi ele, să-şi tragă chenarele viorii sub streşini ; dunga plopului se întinde ca un minutar, bani de aur nălucitori joacă supt umbrarele salcîmilor, catifea verde se aşterne sub trunchiul rămuroşilor nuci.
    O undă de vînt clatină un ram şi un sunet înmulţit la nesfîrşit porneşte din foaie-n foaie şi cuprinde toată livada, primenind aerul.
    Tot soiul de miresme, de la mirosul puternic al sulcinei şi al romaniţei pînă la al cimbrului, plutesc aduse la mine.
    Un fir de fum subţirel se urcă drept în sus din gura ogeagului şi uşa căsuţei se deschide, tăind o ramă de umbră, şi-n rama asta mama Maria apare, aruncînd din şorţ cu mîna ei bătrînă un pumn de aur.
    E un zgomot de aripe, o năvală de gîgăituri, de coteodăciri, măcăieli şi gîgăituri, toată zarva şi hărţuiala gurilor flămînde.
    Cerc fac împrejurul ei; gîştele, mai obraznice, sar şi-o ciugulesc de şorţ şi-ri dau asalt. Culorile s-amestecă, crestele ard roşii ca nişte petale de mac, curcubeiele porumbilor se coboară şi ele, cocoşii, pintenaţi ca nişte jandarmi rurali, fac loc favoritelor, împărţind darnice lovituri de pliscuri în dreapta şi în stînga.
24
    Cel din urmă pumn de aur a căzut, şi mama Maria a pierit, trăgînd uşa după dînsa.
    Un zbierăt prelung de măgar, ca o vocaliză de bariton decăzut, acopere o clipă tumultul.
    Singur, pe marginea parmaclîcului, păunul, impasibil, înamorat de el însuşi, şi-a răsfirat coada din care străjuitori pîndesc ochii lui Argus...
   [PREFAŢA LA „CARMEN SAECULARE“]
    Ministerul Instrucţiunei Publice, dorind să co-
memoreze a cincizecea aniversare a acestui mare act care se cheamă Unirea Principatelor, s-a gîndit să se adreseze şi nouă.
    Pentru lămurirea confraţilor în Apolo, cari ca oameni cu fantazie sunt de obicei dispuşi să brodeze multe, ţinem să spunem că însărcinarea aceasta de a slăvi Unirea într-un poem dramatic ni s-a dat fără s-o cerem, dar de asemenea ţinem să le mai spunem că am fost mîndri şi recunoscători ca s-o primim. Elogiile şi aplauzele ne-au măgulit îndestul vanitatea firească oricărui poet, dar nu ne-au făcut să uităm că ele-s trecătoare...
    Timpul scurt ce ni s-a dat pentru a scrie acest poem ar putea scuza unele lipsuri, pe care nădăjduim că le vom întregi cu timpul. Istoria neamului nostru e un izvor nesecat de fapte mari şi tragic eroism, cari cer timp, odihnă şi rînduială spre a se putea cristaliza într-o operă de artă nepieritoare. Avem destui scriitori cu un talent necontestat şi către ei ne adresăm, amintindu-le cuvintele marelui Kogălniceanu, care spune aşa de frumos : „m ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărărei, de mărinimia şi bărbăţia voievozilor noştri, carii, deşi pe un teatru strîmt şi cu mici mijloace au săvîrşit lucruri uriaşe, în toate aceste nu mă tem a zice că istoria noastră
 26
ar fi mai prejos decît istoria a oricărui popor vechi sau nou...44
    Iar după ce trece în revistă domniile glorioase ale lui Alexandru, Mircea, Mihai, Şerban Canta-cuzino, urmează : „Vroiţi însă un interes de roman, varietate de întîmplări, episoduri patetice, tragedii cari să vă scoată lacrămi din ochi..., apoi nu voi avea trebuinţă decît- să vă povestesc cruzimile şi viaţa aventurieră a lui Vlad Ţepeş, moartea vrednică de un principe a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, intrarea cazacilor sub Hmelniţki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea Brîncoveanu-lui şi a familiei sale, unâ din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigore Ghiea, în care se întîlneşte tot neprevăzutul dramei, şi cîte alte scene grozave şi uimitoare, cîte alte întîmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenţi...44
    O săptămînă aproape, odată poemul terminat, am trăit într-o lume fantastică şi streină nouă cu desăvîrşire. Ne-am amestecat pentru o clipă într-o viaţă curioasă şi nebănuită de noi, o viaţă despărţită de marele public prin greaua perdea de fier a cortinei,
    Sunt oameni acolo cari muncesc în umbră şi cheltuiesc o energie necunoscută.. Nimic mai interesant decît să urmăreşti de aproape repetiţiile unei piese care se montează...
    Sala pierdută în întuneric pare interiorul unei uriaşe case de melc, staluri şi fotolii, ca mobilele unui salon necercetat de cine ştie cîtă vreme, stau acoperite cu pînză cenuşie care se întinde, ca un giulgiu, după fiecare reprezentaţie... Rampa scenei mărgineşte singură cu o dungă de raze, ca o pleoapă luminoasă, întunericul acesta. In faţa ei, cuşca sufIerului pare o gură de umbră ce cască a somn.
    Fantasmagoria decorurilor e aşa de tristă în realitatea ei ! Cerurile senine stau strînse pe suluri, pădurile seculare par nişte mîzgălituri informe, făcute de un nebun sau de un copil ; stînci de mucava,
    ; * çol^anede carton şi tronuri şubrede de lemn, mo-tJife* clin' toate epocile stau grămădite ca la un me-. zat, ca, după un dezastru a unei vechi gospodării... Toate; aşteaptă să Je vie rîndul spre a crea iluzia vieţii Ia un moment dat.
       . Şi iată că dintr-o dată glasul imperios al regi-75 zorului, al aceluia care cunoaşte toate tainele, trezeşte cutare decor din somnolenţa lui impasibilă. Pe nesimţite se desface un sul în fund şi un cer nebănuit îţi deschide orizonturi nemărginite ; din dreapta şi din stînga, ca nişte monştri sau ca un 80 teren mişcat de cine ştie ce acţiuni suterane, se ridică stînci, care se îmbină, alcătuind o grotă. Un nou sul desface şi acoperă cerul din fund cu nori imaginari ; o altă pînză cade acum şi grota se închide ca de o perdea de întuneric.
  85 La uri semn, o lumină albastră inundă scena şi două fiinţi, pe care le cunoaştem de atîta vreme, se metamorfozează sub ochii noştri, luînd înfăţişarea unor viziuni de acum o mie de ani...
          în timpul acesta, voievozii, cu coroanele falşe 90 în mîini, cu buzdugane îngrozitoare la vedere, cu hlamidele suflecate în brîü ; arcaşi, ţărani cu buciume, copii de casă, boieri simandicoşi şi tinere domniţe umblă forfota prin culise, împrăştiind un vag parfum de naftalină...
  95      Sonore, versurile încep să picure şi nu le mai
       cunoşti parcă, atîta farmec capătă spuse de minunaţii artişti. Şi mulţămire sufletească mai mare nu poţi să ai decît să vezi întrupat aievea un lucru care ţi-a fulgerat numai o clipă prin gînd...
*00       O, mare putere a iluziei ! Cum îţi apar toate
       altfel, cînd devii un simplu spectator într-un stal, pierdut în mijlocul unei mulţimi într-o seară de spectacol. Nu ni-am recunoscut voievozii, aşa ni s-au părut de frumoşi, şi stîncile de mucava deve-105 nise adevărate stînci, şi grota de carton, o adevărată peşteră de vrăjitor. Cu ce mijloace simple se pot face minuni, cu ce elemente disparate se poate crea o viaţă fantastică şi însenina un cer plin de
 28
      nouri. O, divin regizor, de ce nu poţi tu realiza 110 acestea şi în urîta şi banala noastră viaţă reală !
          A fost fără îndoială o idee fericită a profesorilor noştri, cari s-au gîndit în primul rînd la partea educativă a unei reprezentaţii ce avea să înfăţişeze plastic cele mai mari fapte din istoria neamului 115 nostru. Ideea aceasta nu trebuie părăsită, şi am fi fericiţi dacă încercarea noastră — aproape improvizată — ar da un îndemn serios şi altora, ca să facă mai bine decît noi.
                      [FR. HALM]
               NOTIŢĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ
         Eiigius Franz Joseph, baron de Münch-Belling-hausen, cunoscut sub numele de Friedrich Halm, s-a născut în ziua de 2 aprilie 1806 la Cracovia, a studiat în Viena dreptul şi, de la vîrsta de douăzeci 5 de ani, a intrat în cariera administrativă. Multă vreme şi-a tăinuit activitatea poetică.
         La 1834, drama sa Griselidis, reprezintată la Burgtheater în Viena, sub pseudonimul Friedr. Halm, avu un succes aşa de răsunător, încît fu re-10 luată apoi de către toate scenele mari. Halm a mai scris o serie de drame şi tragedii, dintre cari Fiul pădurilor (Sohn der Wildnis) e cunoscută şi la noi. Cel mai mare răsunet l-a avut însă tragedia sa Gladiatorul din Ravenna (1854).
15 Poeziile lui Jirice se citesc şi astăzi cu plăcere.
 30
                   A. D. HOLBAN
                     O AMINTIRE
          Sunt unii oameni senini şi blînzi, cari împrăştie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă şi te cîştigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alţii, care te resping de la început 5 şi faţă de cari nu ştiu ce simţimînt tainic îţi dă de ştire să te fereşti. Unul dintre aceştia din urmă este şi veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a laşului din alte vremuri.
          Mi-am adus aminte de dînsul, citind într-un ziar 10 recent reflecţiile sale pline de răutate la adresa artiştilor noştri de astăzi. 11 cunosc de cînd . eram copil ; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, eît timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa şi de la masa noastră.
15 în anii din urmă însă îl pierdusem din vedere aproape cu desăvîrşire ; glasul lui parcă amuţise în larma uriaşe ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspiraţii, cu alte idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar doar, ca un clopot dogit, îl mai au-20 zeam, cînd mă abăteam prin Iaşi, discutînd şi arun-cînd diatribe vehemente comesenilor lui de la glorioasa cofetărie a lui Tufly ; arar mai citeam cîte un articol imund prin vreun ziar, în care ca o sepia mînioasă îşi arunca din cînd în cînd norul de 25 cerneală, ca să se dea din nou afund pentru cine ştie cîtă vreme.
31
    Nu m-a surprins deci noua lui izbucnire, dar mi-a evocat toată copilăria mea. Il revăd ca pe un căpcăun hămesit, cu osatura puternică, livid ca un spectru, cu fălcile enorme, cu ochii mascaţi veşnic de ochelari negri, încălecaţi pe un nas cărnos, cu narile răsfrînte, din care ţişneau necontenit două şuvoaie de fum...
    Nimic nu era destul de bun pentru el ; mîncă-rile cele mai „scumpe, pateurile cele mai alese, brîn-zeturi, fructe dispăreau ca într-o prăpastie în gura Iui enormă... Regretata pivniţă a tatălui meu, garnisită cu cele mai preţioase vinuri de marcă, nu avea nici un secret pentru dînsul.
    El mînca, el bea, el vorbea.
    Nimănui nu-i era îngăduit să-l întrerupă, nimeni n-avea voie să emită o părere personală în faţa acestui etern musafir, la care se uitau toţi ca la o spaimă a vremei.
    La noi în casă era o veşnică perindare de oameni politici, oameni de afaceri, samsari şi paraziţi. Veneau boieri scăpătaţi, relicvii de neam cu apucături patriarhale din vremea lui vodă Sturza, în general oameni simpli, modeşti, nelustruiţi de cultura apuseană... în mijlocul acestui bizar amestec, el trona, şi nici unul din cei pe cari obiceiul, întâmplarea sau cine ştie ce interes îl aducea la masa noastră nu scăpa de fulgerile lui;.. Toţi îl temeau şi-l tolerau, fără să-l poată suferi, văzînd în el un viitor „om mare“.
    Tatăl meu avea o adevărată slăbiciune pentru el. într-un moment dat chiar îi pusese la dispoziţie o casă alături de a noastră, unde într-o bună zi s-a instalat cu arme şi bagaje. Mi-aduc aminte de vălmăşagul ciudat de lucruri ce l-am văzut în acea locuinţă. O neorînduială de om care parcă veşnic stă să pribegească şi o lipsă de temeinicie ce contrasta cu gospodăriile aşezate de pe atunci. Vrafuri enorme de cărţi, foi despărecheate, teancuri de jurnale prăfuite, revărsate în toate părţile, Monitoare vechi, tratate de agricultură, rămăşiţi din timpul cînd era elev la şcoala din Grignon, toată litera-
32
tura lui Paul de Kock, Gaboriau, vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, broşuri politice, scrisori răvăşite, cartoane cu desenuri şi caricaturi, toate zăceau vraişte, aruncate una peste alta, pe birou, pe scaune, pe podele. In păreţi, panoplii cu arme vechi, trombloane, vincesteruri, iatagane, pistoale de duel şi alte obiecte cari fac bine în casa unui polemist...
    E incontestabil că, printre această lume simplă de burgheji blajini, acest om veşnic irascibil şi vehement era o figură aparte.
    Pentru el se punea mînă de la mînă şi se scoteau jurnale ca Darabana, Capitala bandei negre, Patria, în care el putea să-şi canalizeze prisosul de venin, combătând „regimul nefast44 al lui Ion Bră-tianu. Articolele lui, înainte de a fi aşternute pe hîrtie, erau trîmbiţate în timpul mesei cu atîta convingere aparentă, încît eu, în mintea mea de copil, văzînd pe acest căpcăun uscat gesticulînd cu mîi-nele lui uriaşe şi osoase, cu unghii fioroase de animal apocaliptic, şi aruncînd pe nări cele două necontenite şuvoaie de fum, odată cu torentul de invective cari-i curgeau din gură, îl priveam cu răsufletul oprit, crezîndu-mă veşnic în ajunul unui cataclism.
    Aceasta a ţinut ani de zile. Ani de zile a ştiut, cu o dibăcie diabolică, să creeze şi să hrănească în jurul său atmosfera asta de agitaţie, în care putea să aţîţe vîlvă în jurul numelui său. In întrunirile „opoziţiei unite44 era aşteptat ca să spuie cuvîntul decisiv, care să răstoarne pe „sanguinarii care dormeau în capitala bandei negre44.
    Celebritatea lui creştea şi nimeni nu se îndoia că acest om va fi într-adevăr un viitor „om mare44.
    Şi anii au trecut, s-au dus bătrînii, unii după alţii, bunii burgheji blajini şi sinceri, s-au risipit părinţii noştri, casele vechi s-au înstrăinat şi multe lucruri s-au prefăcut de atunci în laşul copilăriei mele. Turnul Goliei a scăzut, cel din poarta Tres-fetitelor s-a dărîmat, păreţii îndurători ai sălei de
       întruniri „Pastia" repercutează astăzi ecoul altor glasuri chemate să strige în deşert durerile poporu-110 lui, redacţiile adăpostesc alte celebrităţi... şi numai cel predestinat să ajungă un „mare om“ durează încă, cu legenda lui... Bătrîneţea i-a mai pus oleacă de carne pe oase, l-a rotunjit, i-a nins în cap şi pe barbişon, i-a mai umplut proeminenţa U5 fălcilor — i-a mai îngreuiat gesturile inutile... Pe el isingur l-a cruţat timpul, l-a păstrat răutatea ca un elixir şi l-a osîndit să-şi ducă mai departe viaţa zadarnică de pm-acum, ca un Cain ce nu a avut stofă. Zadarnic mi-a înfiorat copilăria şi-a amăgit 120   o generaţie întreagă. Nu era nimeni după ochelarii
       aceia negri, nimic îndărătul vorbelor răsunătoare, nimic în această uriaşă întrupare, decît un stomac şi-o pungă de fiere...
          Astăzi, cînd arar mai dau cu ochii de acest 125   nume, care, ca un înecat, tot mai caută să iasă la
       suprafaţă în vîrtejul grăbit al zilelor noastre, rîd, cum probabil ar rîde şi artiştii noştri, dacă ar şti ca mine cine e moşneagul acesta oare-i insultă.
          Pentru ei am zugrăvit acest portret.
                      HOŢUL
         E într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie.
         Oalele de flori din nou primenite cu aşternutul lor fin de nisip, eu pământ de pădure mărunt cernut prin sitele de sîrmă, stau rânduite frumos în 5 florărie.
         Perdelele de rogojină sunt trase sus pe coperişul de sticlă.
         O lumină moartă domneşte, şi-n lumnia asta florile pătează cuprinsul în culori ce nu ajung să 10 se îmbine.
         Leandrii, ce-au înveselit aleele, dorm acum fără de flori, aşteptînd o nouă reînviere ; îămîii în ciubăr aşele lor cercuite, cu straturi de tescovină împrejurul tulpinelor, spânzură, printre foile lor verzi 15 şi lucitoare, roade pe jumătate pîrguite, palide, tîn-ijind după soarele bogat al cerurilor de miazăzi. în atmosfera niolcomă şi somnolentă, mireismele plutesc greoaie, înăbuşitoare, aşteptînd parcă o aripă de vînt care să le împrăştie, să le reîmprospăteze 20 aerul.
         în grădină n-au mai rămas prin straturi decît trandafirii învăscuţi pentru iarnă şi câteva gherghine cari istăruiesc eu îndărătnicia celor ce -nu vor să moară.
25 Şi îin liniştea asta tristă, iată că vîntul porneşte să scuture cu mânie copacii şi fulgii mari de ninsoare împânzesc priveliştea.
                               35
          Prinde zăpada încetul cu încetul temei, şi nuanţele, supuse una după alta, se pierd şi se ascund 30 treptat sub năvala aceasta covârşitoare de alb.
          Pe la amiaz, zăpada e crescută troian.
          Nu mai fulguie decît arar din copaci, ca primăvara, şi e o lumină de-ţi ia ochii.
          în aerul rece se aud strigăte vesele de copii 35 ce se joacă.
          Doi drăcuşori — un băieţel şi o fată — dau de-a tavalul un bulgăr de omăt care creşte necontenit. Omătul moale şi lipicios se prinde uşor, şi mîinile lor roşii lucrează harnice şi-l modelează ca pe un 40   aluat. Din cînd în cînd se opresc la oarecare dis-
      tanţă, îl contemplează şi bat din palme cu bucurie, privind la opera lor începută, ca nişte artişti în clipele inspirate ale creaţiei.
          Şi în adevăr, ca Făt-Frumos din poveste creşte 45   omul de zăpadă, dotat de o precocitate minunată.
          Iată-1 acuma mai înalt decît înşişi creatorii lui.
          Cu trunchiul lui otova, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii de cărbune, cu înfăţişarea bizară de om de nord, pare cine ştie ce idol din vremi pri-50   mitive.
          Drept schiptru, ţine la piept clasicul măturoi, iar în colţul gurei îi spînzură luleaua tradiţională.
          Copiii îi dau ocol, discută amănunte, fac adăogiri, umplu goluri, netezesc ici-colo şi, nemulţumiţi de atitudinea lui rece, îl invectivează din cînd în cînd, fără ca să izbutească a-1 scoate cîtuşi de puţin din profunda meditaţie în care s-a adîncit.
          O idee luminoasă le fulgeră prin gînd dintr-o dată şi fericiţii artişti, privindu-1 îndărăt şi zicîn-60   du-i „la revederew, aleargă cu paşii lor mărunţi
      prin troian şi dispar, pentru cîteva clipe, în casă.
          Omul de zăpadă a rămas singur, privind cu ochii lui negri, ca minunat de împărăţia albă în care se găseşte.
36
    în zîmbetul lui marmor ean, parcă ascunde un gînd şiret.
    Fantezia nebună a vîntului a aninat ghirlănzi pretutindeni, ca pentru o mare recepţie. Cel mai ingenios artist n-ar fi putut să găsească motive mai decorative, mai caste. A prefăcut copacii în policandre minunate cu ţurţuri sclipitori ; a brodat dantele scumpe, a lucrat în filigran cele mai subţiri mlădiţe, cari se desenează pe cer ca într-o feerie...
    Cele cîteva gherghine, nescuturate încă, înco-voindu-se sub glugile lor de zăpadă, par nişte lampioane colorate cari au rămas aprinse.
    Portiţa grădinei scîrţîie din nou, şi copiii, cu un aer fericit şi misterios, se apropie de creaţia lor, ca nişte trimişi cu daruri.
    Băieţelul mătură zăpada în urma lui, tîrînd un palton cu blană, iar fetiţa poartă într-o pălărie de panama darurile ei. Pune pălăria Jos, şi amîndoi
—   cu gestul lui Ştefan cel Mare cînd îmbracă pe Bogdan cu hermina domnească în frumoasa scenă din Apus de soare —, urcîndu-se în vîrful picioarelor, îi aruncă paltonul pe umeri... Apoi, scoţînd din pălărie un ceasornic de aur cu un lanţ, i-1 atîrnă de brîu, îl împodobesc cu toate inelele scumpe găsite în casă şi, ca încheiere, încununează chelia strălucitoare cu panamaua.
    Fericiţi de isprava lor, pornesc apoi un danţ nebun în jurul şi mai fericitului posesor al atîtor daruri — dar un glas aspru din casă pune capăt brusc exuberanţei acestor manifestări entuziaste.
    Cu reverenţe şi salamalecuri se despart, şi cu făgăduiala ca a doua zi să-i aducă alte daruri.
    Din ce în ce mai şiret, zîmbetul marmorean apare pe figura înţolitului om, care a rămas iarăşi singur în albul lui domeniu. Un vagabond zdrenţăros, trecînd pe stradă, s-a oprit şi priveşte cu jind, cu faţa lipită de grilaj, la blana călduroasă a parvenitului.
          înserează.
          Vîntul bate acum călduţ, de la sud, şi cerul îşi 105  schimbă treptat faţa nourilor. Printre ramuri, fe-
      restrele caselor licăresc prietenoase.
          Copiii dorm fericiţi.
          în somnul lor adine şi nevinovat visează la 110  omul lor, vorbesc eu el şi n-aud ropotul zgomotos
      al ploii repezi de afară...
          Şi dimineaţa, cînd au deschis ochii nerăbdători ca să-şi vadă isprava, aleargă amîndoi la fereastră, dar, uimiţi, constată cu indignare că omul de ză-115  padă, ca un om ingrat, a dispărut din grădină,
      dimpreună cu paltonul, ceasul de aur, panamaua şi toată alba feerie în care trona cu zîmbetul lui şiret...
VASILE COSMOVICI
        lin zgomotul şi mişcarea Parisului de atunci
     —       vorbesc de acum vro patrusprezece sau cincisprezece ani — cînd viaţa cartierului latinesc era cu totul alta, cînd tineretul era, ori mi se părea mie, 5 mai turbulent şi mai vesel ca cel de astăzi, cînd monomuri cu lampioane multicolore intrau cîntînd pe uşa unei cafenele, ca să iasă pe cealaltă, şi cutreierau uliţele, manifestînd cine ştie pentru ce revendicări nevinovate, oprindu-se prin pieţi, ca să 10      ţină discursuri, ori să rotească în farandole nebune
     împrejurul statuiei impasibile a lui Etienne Dolet sau altuia — în acele vremuri, într-o berărie a unui alsacian de pe bulevardul Saint Michel, pu-teai să vezi în fiecare seară trei tovarăşi nedespăr-15 ţiţi, cari stau neclintiţi la locul lor, pînă ce ornicul burtosului patron arăta orele două după miezul nopţii.
        în fund, într-o încăpere tapisată cu imitaţii de scoarţe de copac, cu oglinzi stinse, cari sub reflexul 20  lămpilor deschideau fereşti dubioase, într-o lumină
     vagă de acvarium, ca-n fundul unei ape, zăreai acest trio, din care unul era Vasile Cosmovici.
        Pe jos, veşnica tărîţă de lemn împăştiată şi călcată de picioarele muşteriilor părea un strat de 25  humus ce ar fi fost depus de aluviuni.
                               39
         Pe poliţi, căni de lut bavareze, în diferite atitudini şi forme, ca după talia fiecărui consumator al casei, visau la agapele viitoare.
         Pe mese vechi, cu lustru şters, chibritelniţi ma-30 sive şi grele, retrase din circulaţie după revoluţia din cartier, ca proiectil primejdios lăsat pe mîna tinerimei exuberante de atunci ; şi peste tot, în aer, un miros greu de drojdie-năcrită, de vagi par-fumuri aduse de femei, de „caporalul^ şi „marylan-35 dul“ pipelor de spumă ale esteţilor.
         în atmosfera asta, ani de zile de-a rîndul, în vagabondajul meu neliniştit        de noctambul pasionat,
     eram sigur în fiecare seară        că-1 regăsesc acolo cu
     cei doi nedespărţiţi tovarăşi,    ţinînd vecinătatea unei
40   mese, unde poetul Moréas             — în apogeul gloriei
     sale, împresurat de o ceată veşnic reînnoită de provinciali veniţi spre a centraliza şi a acapara gloriile pe cari le promitea Parisul celor tari — trona cu monoclu în ochi, propovăduind noua re-45   ligie a simbolismului...
         Pe Cosmovici însă altele îl preocupau.
         Era pe atunci în puterea vîrstei şi se cheltuia în vorbe, în glume, în calambururi, în povestiri ingenioase, în timp ce ceasurile scădeau, iar sucu-50 pele creşteau în faţa celor trei, atestînd numărul fantastic de halbe consumate şi risipa vremii care nu se mai întoarce niciodată...
         Buni ani pierduţi pentru el ; ce s-a făcut atîta vervă, unde mai sînt acum cei trei ?
55 într-o bună seară, scaunul lui a rămas gol în berăria Steinbach.
         Cosmovici se întorsese în ţară.
         L-am regăsit în casa unui poet cunoscut, dar în figura lui brăzdată       se citea acum un fel  de resem-
60   nare, de oboseală :      ochii îi erau febrili şi obrajii
     scofîlciţi. îşi regăsise şi aci doi tovarăşi, şi cu el al treilea, de ajuns spre a înjgheba o veşnică panţarolă.
         Pierdea invariabil bani, puţini, şi multă vreme.
         De la un timp           însă, ca un drumeţ  obosit ce
65   cată în urmă şi vede înainte ce puţină cale i-a mai
40
     rămas, părea că încearcă să se scuture şi să se recîştige.
         Scrisese, în anii tineri, o piesă istorică ce se jucase cu oarecare succes la Teatrul Naţional ; bie-70 tele versuri, aruncate în dezordine pe hîrtie şi părăsite, începeau să-l pasioneze iar, şi ochii i se aprindeau stranii, cînd povestea, bine dispus, de un ciclu legendar pe care proiecta să-l scrie. Ce s-a ales din acest proiect ? Mai există sau nu ma-75   nuscrisele,     căci cîte va fragmente din el, într-adevăr
     frumoase,        s-au publicat prin revistele de pe vre-
     mea aceea ?...
         Mai tîrziu, cînd revista Sămănătorul trecuse sub îngrijirea unui grup de tineri, din cari puţini au 80 mai rămas prieteni de-atunci, Vasile Cosmovici venea din cînd în cînd cu povestiri               epice    în cari
     descria soarta unui ţăran român, care, de voie, de nevoie, luat de peste Prut de ruşi, apoi făcut prizonier de        franţuji, luase parte la mai toate cam-
65   paniile lui        Napoleon cel Mare. Puterea de invenţie
     era slabă, poate şi destul de neverosimilă, dar descripţiile şi umorul pe care i le împrumutase acestui veteran sunt în adevăr o mărturie a talentului său.
90 Cine ştie dacă, încurajat şi îmboldit,               talentul
     acesta, oprit şi deviat din calea lui dreaptă, n-ar fi ajuns să se desăvîrşească ? In Miron Costin, ultima lui lucrare, sunt scene într-adevăr minunate ; e cert că poseda simţul istoric, şi         dacă  prietenii
95   Ini de mai tîrziu, maeştri al căror         nume  îl tac şi
     care se adunau la berăria Gambrinus, în loc să rîdă şi să glumească pe socoteala bietelor lui versuri cu atîta trudă scrise, l-ar fi povăţuit cu experienţa şi autoritatea lor, poate că Teatrul Naţional 100 ar fi putut să înregistreze un succes.
         Piesa aceasta, după credinţa noastră, nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte piese istorice cari s-au scris pîn-acum... N-am să uit niciodată rîvna şi îndîrjirea cu care citea paginile multpurtatului 105 său manuscris ; se cunoştea că piesa era rodul ul- " timei lui energii...
41
           Dar viaţa nu cruţă.
      Zadarnic făcea planuri acum, înveselit de-o moştenire neaşteptată, venită prea tîrziu ; viaţa se 110 retrăgea din el zi cu zi, şi cu adîncă melancolie caut astăzi să-mi readuc în minte clipa din urmă cînd l-am văzut.
           Era la Mamaia, pe marginea mării.
           O lume de copii zburdalnici care alergau cu HP picioarele goale prin nisipul umed... Marea venea stăruind cu mişcări molcome, adormitoare ; rîsete fericite de femei răsunau sub umbrele clare... Şi în lumina asta vie, în aerul ăsta sănătos, el singur sta pe o movilă de nisip, o umbră de om privind 120 spre infinitul mării...
           Şi nu l-am mai văzut de atunci.
                   NECULAI BELDICEANU
                          (1845—1896)
         Pe la anul 1890, într-o mahala a laşului, se mutase doi tineri cari visau cu orice preţ să cucerească Olimpul.
         Casa în care locuiau    era ferită de zgomotul tre-
5    cătorilor şi făcută parcă   anume pe gustul lor. Din-
     lăuntru! ei tihnit şi patriarhal dedeai într-un cerdac bătrînesc, streşinit şi umbros, de unde puteai zări amestecul pitoresc de case şi grădini al Tătăraşilor, cu drumul alb ce urca pieptiş şi la capătul căruia
10   scînteia crucea aurită a bisericei din ţintirimul Eternitatea.
         Serile, cînd umbra ştergea conturul zărilor, una după alta luminile se aprindeau licărind sfioase, amestecîndu-se pînă sus     şi continuîndu-se cu stelele
15   cerului.
         în ceardacul acesta,    stau iarna, cînd troienele
     urcate pînă la fereşti îi   strîngeau pe acasă la gura
     sobii, steteau pînă tîrziu, urzind întîiele lor versuri, sau depărând planuri fantastice pentru viitor, cei 20 doi tovarăşi de atunci — dintre cari unul azi nu mai cunoaşte altă muză decît pe Ceres, iar cellalt îşi urmează boema, urcînd cu îndărătnicie coastele Olimpului...
          Era o linişte în interiorul acesta alb, cum n-a 25 mai aflat-o în veşnicele lui peregrinări ireductibilul boem. Rămăşiţele unei mobile vechi părinteşti îm-
43
     brăcau încăperea, dîndu-i Un aspect de statornicie, şi ce fericiţi erau cei doi ucenici poeţi în Teba-ida * lor l
 30 Singurătatea aceasta împoporată de visuri juvenile arar doar de-o tulbura un sunet clar de clopoţel, şi un zîmbet de mulţumire le ilumina faţa amîndorura.
         Atunci intra „Bădiţa Culaiu.
 35 Ca un Atlas, redus la proporţii moderne, intra pe uşă puţin încovoiat, ca de greutatea sarcinei, pur-tînd Pămîntul subsuoară.
         „Bădiţa Culai“ era poetul      Neculai Beldiceanu,
     care locuia în vecinătate, iar     Pămîntul acela era
 40  manuscrisul fantasticului poem     la care lucra atunci.
         Dar astăzi cine îşi mai aduce aminte de acest poem şi de fenomenalul lui autor ?
         Era una din cele mai curioase şi interesante figuri pe cari le-a pierdut prea de timpuriu lite-45  ratura noastră. Firea lui ciudată l-a îndepărtat de
     oamenii din generaţia lui cari poate nu şi-au dat seama ce extraordinară inteligenţă şi ce izvoare nesecate de energie erau ascunse în acest om.
         Părintesc aproape la început cu cei doi, încet-50  încet se lăsa cîştigat de tinereţea lor şi, printr-un
     fenomen ciudat, parcă devenea mai tînăr decît ei. Uita anii mulţi cari îl despărţeau de vîrsta lor, şi gesturile deodată îi deveneau mlădioase, spinarea i se îndrepta, ochii albaştri îi licăreau vioi, ca 55  şi cum ar fi căzut o rază de soare într-înşii, o vînă
     groasă ca o coardă îi brăzda tîmpla largă, încreţiturile parcă îi dispăreau de sub pleoape, fruntea boltită strălucea şi o elocvenţă uimitoare cădea ca o ploaie de artificii pe capul răstrînsului său au-60  ditor.
         Sub farmecul vorbei lui, pămîntul cu epocile sale dispărute, cu toate fantasmagoria prefacerilor necontenite, misterele creaţiei, viaţa mărilor şi a
          * Tebaida — aici, cu sensul de adăpost, refugiu.
44
      uscatului de la moneră * şi pînă la troglodit, apă-65 reau şi dispăreau cu o iuţeală vertiginoasă.
          Nu mai exista nici timp, nici spaţiu în mica încăpere. Un mag învălmăşa universul prin farmecul cuvintelor sale şi-l colora cu viziunile lui ca un copil ce se joacă fericit cu un balon de spumă... 7° Pe nesimţite, mintea lui capricioasă schimba ordinea de idei. Pămîntul era acum închegat de milioane de ani, şi poetul, ca un arheolog erudit, trezea toată preistoria ţării noastre.
          Colonii rebegite de ari şi de traci primitivi se 75 aşezau pe cuprinsul ţării ; adăposturi de lut ars şi de nuiele răsăreau ca din pămînt, şi oameni hidoşi, cu silexuri şi ciocane de piatră în mînă, treceau dănţuind în lumina focurilor pe cari le aprindea scînteia acestei nesecate fantezii...
 80       Domol cîteodată, cu grai cumpătat de cronicar,
      îşi povestea pribegiile lui de epigrafist prin Mol-
      dova şi Bucovina, şi atunci o atmosferă cucernică se răspîndea din fiecare vorbă a lui, reînvia trecutul istoric din bătrîni, din litere slavone săpate pe 85   cruci, din inscripţii adunate de pe lespezi de mor-
      minte, din zapise vechi aflate pe la cine ştie ce anticari, din documente păstrate prin cine ştie ce lăzi de prin podurile caselor boiereşti.
          Alteori căta să probeze celor doi discipoli, cari 90   îl ascultau cu gurile căscate, că toate sunetele la
      unii oameni excepţionali corespund colorilor. Vocale, consoane, diftongi, tetraftongi, miros, gust, temperatură, toate se colorau, toate deveneau cromatice, umplînd casa de curcubeie imaginare.
 95       Aşa era acest om excepţional înzestrat, şi ac-
      tivitatea lui o dovedeşte îndeajuns. Şi totuşi, pentru contemporani, pentru trecătorii grăbiţi, plini de vanitatea persoanei lor, pentru mulţimea celor cari l-au apropiat şi s-au amestecat în viaţa lui, 100  el era un om ca toţi oamenii, un biet profesor de
      istorie la un gimnaziu din Iaşi... Nemulţumiri fa-
           *     Monera — protozoare oare, după Haeckel, s-ar afla la originea vieţuitoarelor.
45
      miliare i-au întunecat şi amărît traiul, nevoile materiale l-au oprit la răscrucea atîtor căi prin cari deopotrivă ar fi putut glorios să meargă...
105      Ni meni n-ar fi bănuit că acest dascăl necăjit,
      puţintel la trup, venea la curs purtînd cu el, In mersul său legănat, ritmul unui vers croit de curînd, sau cine ştie ce ipoteză nouă asupra uneia dintre multiplele probleme de istorie sau arheologie 110  cari-1 preocupau...
          A muncit omul acesta, o muncă sfîntă şi necunoscută. Unul dintre cei doi — cel care stăruie încă să urce coastele Glimpului — îşi mai aduce aminte de versurile lui, îşi mai dă seama de drumul 115 pe care l-a străbătut. Ştie că pastelurile pe cari îe-a scris Beldiceanu nu         sunt      mai prejos decît ale
      lui Alecsandri ; ştie că,   dezrobit de influenţa ge-
      neraţiei în care a trăit, s-a ridicat mai presus şi-a căutat să-şi taie un drum   nou,      că în Contemporanul
120  a scris bucăţi sociale, în   care    durerile şi lacrămile
      celor mici au stors lacrămile celor puţini cari le-au citit ; a urmărit evoluţia lui mai departe în acel bizar poem ştiinţific, care vădeşte o concepţie grandioasă la care numai un poet mare poate năzui, 125 cunoaşte îndrăzneala premergătoare ce a căutat să capteze izvoare noi de inspiraţie, punînd ştiinţa la contribuţie şi neocolind neologismul plastic şi rima bizară, ce putea să dea o nouă viaţă versului ; mai ştie că, luptînd să scape din cătuşa strimtă a ritmului tradiţional, din haina aceea obişnuită a versului de atunci, a încercat forme noi în elegiile poliritmice din anii din urmă. Cel ce le spune acestea şi se revoltă acum de nedreptatea acestei vieţi ignorate a fost prin casa acestui lu-13'5 crător neobosit şi-şi aduce aminte de vitrinile în cari stăteau rînduite ciocanele de piatră, silexurile, vasele de lut, idolii, brăţările de bronz, pietrele de măcinat şi toată acea gospodărie a vremi-lor preistorice pe care cu toată truda şi cheltuiala 140 proprie a micei lui lefi de profesor a dezgropat-o în staţiile de la Cucuteni, Rafaila şi de-aiurea, ca mai pe urmă s-o dăruiască aproape pe un preţ de
130
 46
       nimic muzeelor noastre... Îşi aduce aminte de teancurile de copii epigrafice, culese de mîna lui cu 145 atîta trudă, stăruinţă şi cheltuială. Şi cînd îşi dă seama astăzi că acest om a fost într-adevăr un premergător şi în poezie, şi ca arheolog, şi ca epi-grafist, se întreabă : e o dreptate pe lumea asta, ca să munceşti zadarnic şi să fii uitat cum a fost 150 Beldiceanu ?
          Nu era ceva mai mult ca o presimţire amară că timpul nu-1 va îngădui să meargă pînă la capăt, n-avea el oare dreptate să scrie aceste admirabile şi deznădăjduite versuri din poemul Pămîntul :
155       Cînd vezi în raza minţei acest moluz de timpuri,
          Frumoasă epopee cu valuri drept Olimpuri,
          Cu adîncimi de ape ce-s tulburi ca Infernul,
          Cu secoli ce-s o clipă alături cu eternul,
          Te prinde-atunci mîhnire, te-ntrebi de unde vii,
150        De ce  sînt   umbre-n  raze, de ce sînt morţi şi vii ?
          Şi-ţi Pare rău de urma ce pe nisip o laşi Cînd ştii că vine vîntul de-ţi şterge ai tăi paşi...
               EDUARD GRUBER
         Sunt unele fiinţi în adevăr paradoxale, asupra cărora, cînd te gîndeşti bine, nu poţi închega nici o părere întemeiată. Rostul ascuns al existenţii lor scapă, parcă un foarfec nevăzut îţi pîndeşte firul, 5   pe care ţi s-a părut că l-ai prins o clipă, şi-l taie
     fără veste, lăsîndu-te mai nedumerit ca-nainte.
         Citeşti prin cărţi de unii care şi-au risipit toată energia vieţii lor căutînd să dezlege o problemă insolubilă, ca mişcarea perpetuă sau piatra filozo-10  fală. Rămîi uimit de îndărătnicia convingerii şi stă-
     ruinţei lor. E de ajuns în viaţa de toate zilele ca întîmplarea să-i puie în faţa cine ştie cărei probleme, care la un moment dat li s-a părut plauzibilă, pentru ca să piardă pe totdeauna simţul rea-I5  lităţii. Retraşi de lume, muncesc în urmărirea hime-
     rei lor ; anii trec, frunţile li se-ncreţesc, tîmplele
     li se argintează, pînă într-o seară tristă vine moartea sau nebunia să le bată-n geam, ş\ nu mai auzi nimic de ei...
20 Un astfel de om a fost şi Eduard Gruber.
         Nesiguranţa vieţei şi dragostea ce o avea pentru mama lui — care, în treacăt fie spus, nu era o fiinţă deloc împăciuitoare — l-au făcut, ca orice licenţiat în Litere, să primească întîiul post ce i 25  s-a prezentat. Era profesor de geografie la şcoala
     comercială din Iaşi.
48
  După moartea mamei lui, se întovărăşise cu Grig — un nume uitat astăzi poate, dar care semna nuvele, apreciate pe vremuri chiar de criticul Ghe-30 rea, şi care printre altele a scris frumoasa prefaţă din fruntea povestirilor lui Creangă...
         O ciudată întîmplare le-a dat acelaşi sfîrşit tragic amîndorora. Cine ştie ce afinităţi tainice i-au adunat pentru un moment şi i-au însemnat la o 35 răscruce a vieţei...
         Pe atunci influenţa Contemporanului era spre declin şi fiecare îşi pipăia drumul în întuneric. Problemele sociale şi arta tendenţioasă, după valuri mari de polemici tulburi, ca marea cînd a atins ulti-40   mul hotar pe dune, tindeau spre reflux. Sentimen-
  talitatea şi misticismul literaturii ruseşti, cu Sonia lui Dostoievski şi calul-martir al lui Nekrasov, începuse să plictisească. In literatură, Occidentul francez, cu versurile şi manifestele în cari se propaga 45   doctrina nouă a simbolicismului, mijau misterios ca
     o auroră viitoare.
         Gruber era un cititor neobosit. Şi el era crainicul tuturor veştilor noi. în fiecare zi apărea într-un cerc de prieteni, entuziasmat de cine ştie ce 50   teorii noi asupra simbolismului, sau hipnotismului.
     Mesele de lemn, cîte se aflau în casă, erau puse la contribuţie şi, cu concursul binevoitor şi şagalnic al celor de faţă, jucau contradanţuri semnificative spre bucuria copilărească a iscoditorului.
55         Seriozitatea naivă cu care oficia în aceste şedinţe
     era în adevăr uimitoare. Zadarnic convorbirile luau, de la un timp, altă întorsătură — el urmărea ideea lui fixă.
         Pe picioarele lui lungi, cu redingota lui pătată, 60   a cărei pulpane fîlfîiau fantastic în urma lui, cu
     capul în piept, cu dungi pe fruntea largă, el stră-bătea salonul, rostind din cînd în cînd numele lui Ribot, Charcot sau al cine ştie cărui savant ce făcea vîlvă pe vremea aceea.
65             într-o seară, nu ştiu cine adusese un număr din
     Le Temps, în care era reprodus faimosul sonet al
49
      vocalelor al lui Arthur Rimbaud, ce însuşa fiecărei vocale o culoare corespunzătoare şi începea astfel :
      A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu, voyelles, 70 Je dirai quelque jour vos naissances latentes. *
          Paradoxalul sonet stîrni discuţii vii şi avu darul să aprindă pînă la cel mai înalt grad curiozitatea întregului auditor, şi mai cu seamă a lui Gruber.
          La cîteva zile, Neculai Beldiceanu, pe cînd poe-75 tul Artur Stavri citea frumoasa poezie :
      Rînd pe rînd şi-ncet în tristul ţintirim bătrîn şi sfînt Lin se scutur liliacii clătinaţi de-al nopţii vînt...
      deodată întrerupse pe autor, obiectînd că poezia aceasta i se pare extrem de... albastră !
 80 De aci, cercetări asupra vocalei predominante, şi iată un prim punct de „audiţie colorată44 stabilit în uimirea tuturor :
          I     albăstrise, după Beldiceanu, versurile poetului din seara aceea.
 85 Surîsul şiret al lui Neculai Beldiceanu a trecut nebăgat de seamă, dar de atunci Gruber, ca un om care a făcut în adevăr o descoperire uimitoare, s-a alipit ca o umbră de paşii fericitului posesor de curcubeie...
 90 In casa lui, pe pereţi, pe mesele golite de cărţi, pe birou, pe podele, vedeai fîşii enorme de hîrtie de desen, pe care se răsfăţa tot spectrul solar. Litere mari de-o şchiopă, frumos aduse din condei, înveseleau casa, vopsite în diverse culori ce-ţi luau 95 ochii, ca un stol de păsări din paradis...
  Ziua întreagă, cercetând lacom şi neîndurat, chestiona pe docilul său pacient, care se complăcea acum în acest joc bizar, pe care poate îl născocise fantezia sa de poet... Gruber uitase de toate, nu-şi 100 aducea aminte că e profesor de geografie, nici de
             *  A negru, E alb, I roşu, U verde, O albastru, vocale, Voi spune într-o zi ale voastre naşteri încete.
 50
      teoriile lui filologice. Era un alt om, şi-ntr-o bună dimineaţă, după atîtea cercetări şi adnotări amănunţite, şi-a adunat bagajul lui policromie şi a plecat cu soţia sa la Lipsea, ca să urmeze celebrele 105 lecţii de psihologie experimentală ale lui Wundt.
          Ca un cal care-şi ia zăbala-n dinţi şi aleargă nepotolit fără a privi în dreapta, nici în stînga, pînă ce, istovit de energia cheltuită, se prăbuşeşte, privind cu ochii sperioşi în jurul lui, astfel încordat 110  şi plin de o ambiţie fără seamăn, omul acesta a
      pornit în căutarea himerei lui.
          A muncit ani de zile la Lipsea, unde şi-a luat diploma de doctor în filozofie.
          Prietenii îi pierduse urma, şi iată că prin anii 115  1892 jurnalele străine, între cari şi Times, vestesc
      interesanta comunicare a lui Eduard Gruber la congresul internaţional de psihologie experimentală din Londra.
          Dările de seamă vorbeau cu mari elogii de sa-120  vântul nostru compatriot, care, cu „ajutorul unui
      subiect de-o remarcabilă intelectualitate, ajunsese să stabilească nu numai o serie variată de culori imaginare, corespunzătoare vocalelor, silabelor, numerelor, temperaturei etc., dar şi o regularitate ma-125  tematică între relaţiile dintre aceste spaţiuri colo-
      rate imaginativ44...
          Himera se colora şi căpăta sancţiunea savanţilor internaţionali, spre marea bucurie a paradoxalului Gruber şi a poetului Beldiceanu...
130       Şi acum, visînd la zîmbetul şiret al lui Beldi-
      ceanu din seara aceea, evocînd după atîţia ani figura sărmanului Gruber, te întrebi unde s-ar fi oprit acest conchistador de himere, înzestrat cu ştiinţa care o avea, cu energia şi stăruinţa aproape 135  demonică şi cu mijloacele lui extraordinare ? Te-n-
      trebi ce n-ar fi putut să facă dînsul, care, pornind de la o premisă falşă poate, a izbutit să clădească un edificiu aşa de paradoxal, împrumutîndu-i toată aparenţa veracităţii ? De unde atîta ordine în
 51
140 atîta dezordine ? Cum putea să stea atîta naivitate alături de atîta putere de sistematizare ? Unde ar îi putut să ajungă şi ee ar fi fost astăzi Eduard Gruber, dacă nebunia nu venea într-o seară tristă să-i bată cu degetul ei în geam ?...
        DOMNUL PANU ŞI POEZIA NOASTRĂ
         Anii trec, schimbînd mereu faţa lucrurilor, îm-păcînd nedreptăţi, apropiind pe unii şi depărtînd pe alţii, nivelînd pe cei de o seamă, cicatrizînd răni, clădind şi surpînd reputaţii. în această necontenită 5 prefacere, rămîn neclintiţi şi domină singuri cei tari, imprimînd generaţiilor ce se ridică felul lor de a simţi şi a cugeta.
         Aceşti tari, oricum, sînt şi ei oameni şi, deci, supuşi rătăcirilor.
10 Dar rătăcirile acestora sînt cu atît mai primejdioase, deoarece cuvîntul lor e ascultat de cei mulţi, cari de obicei nu judecă prin ei înşişi, ci, în indolenţa cu care s-au deprins, primesc afirmările ce se impun, îşi asimilează judecăţi gata formulate şi 15 se supun, formînd opinia acestui vag şi monstruos anonim care se cheamă marele public.
         Da, aceşti tari sînt şi ei oameni, îndură şi ei simpatii şi antipatii, se lasă atraşi de cine ştie ce farmece pe domenii străine lor, au accese de genti-20 leţă neexplicabilă, se extaziază, cu beatitudinea unui descoperitor care vede un fenomen extraordinar acolo unde bunul-simţ şi puternica logică ce i-a călăuzit în viaţă li-ar arăta cel mult un fapt de cea mai tristă banalitate, menit să inspire mai degrabă mila decît admiraţia.
         Un asemenea lucru se întîmplă şi cu ilustrul director şi unic colaborator al revistei Săptămîna.
53
         O, cititori entuziaşti şi statornici, cari v-aţi deprins să purtaţi jugul iniţiatorului în atîtea pro-30 bleme sociale şi politice, cari v-aţi bucurat de multe ori pînă la sadism de loviturile de bici ce cădeau pe spetele celor ce aveau temeritatea să intre m arena acestui luptător irascibil ; voi, cari aţi urmărit cu duioşie peripeţiile Cucoşului devenit pensionar 35 sau jalnica tragodie a grandoarei şi decadenţei Iuj Lupei ; voi, care v-aţi desfătat cu delicioasele amintiri ale unei „Junimi44 care a fost — deschideţi astăzi ultimele numere ale Săptămînei, dacă voiţi să vedeţi o clasică pildă a melancolicelor reflecţii 40 expuse mai sus.
         Sînt ani de cînd domnul Panu anunţase, spre bucuria literaţilor noştri şi a publicului cetitor, un studiu amănunţit asupra literaturei române 'actuale, în juvenila dorinţă de a se vedea judecaţi de un 45   spirit atît de sever, ce se găsea în afară de certu-
     rile inerente tagmei, scriitorii noştri s-au grăbit să-i trimeată domnului Panu scrierile lor, ca unui mare pontif, aşteptînd minunatul studiu făgăduit.
         Zi peste zi a trecut, Săptămînă peste „săptă-50   mînă44 s-a grămădit în teancuri, alcătuind colecţii
     de ani, şi toţi — scriitori şi cititori — aşteptau cu nerăbdare decizia marelui pontif. Animalele însă, cu lumea şi caracterele lor multiple, l-au atras mai mult pe domnul Panu. Menajeria poetică i s-a părut mai puţin interesantă, se vede. Şi anii treceau, şi săptămînile se-ngrămădeau — dar studiul nu mai apărea. Domnul Panu lucra, de bună seamă ; se documenta, făcea o selecţie, nu pornea aşa la în-tîmplare, căci avea sentimentul răspunderii oricărui 60   iniţiator, al            cărui cuvînt cade greu în balanţă.
         Şi iată :       într-o bună dimineaţă, rezultatul uria-
     şei elaborări s-a manifestat sub forma a două articole magistrale, din care se vedea că domnul Panu descoperise          — în sfîrşit — paserea rară ce întrece
$5   cu graiul ei         melodios însăşi pe răposata „Privighe-
55
 54
       toare a Socolei44, care a delectat tinereţele sentimentale ale generaţiei domnului Panu.
           Şi această rivală redutabilă — ascultaţi, o, foşti, actuali şi viitori tovarăşi întru Apolo ! — această 70   rara avis cu glas dumnezeiesc, cu accente nemaiau-
       zite, „cu concepţiuni pe teme nouă, cu forma şi limbagiul deosebit de cel curent literar46 — această poetă      „originală44 pe       care „camarazii ei în literatură44                                            — o, camarazi ingraţi şi pizmătăreţi ! — „au
 75   aerul       a o nesocoti44,         de care „presa care vorbeşte
       de toateu — o, părtinitoare presă ! — „foarte puţin se ocupă44, acest talent care „nu face parte din nici o şcoală44 etc., etc. ştiţi voi cine este ?
           Este Riria, care „este ea, şi atîta44.
 ^0 Şi acum, să lăsăm pe doamna Riria însăşi să se producă, sub impressa plină de admiraţie a bătrî-nului pontif.
          Ascultaţi ce frumos cîntă, de pildă, în Vîrtejul> „într-o formă nouă pe o temă foarte veche44 :
 85      Să nu sape nimeni şanţuri înspre adîncimea mare,
          Nici ridice la redute către-al dorurilor pisc,
          Căci pe vîrfurile-nalte nori neaşteptaţi se isc ;
           Iar spre adîncimi săpate cu dorinţe de pierzare Nu se ştie-al cărui nume scri-va soarta pe-al ei disc. 90      Şi nici cine-mbogăţi-va cu dureri al vieţii fisc !
          Agenţii fiscali vor tresări desigur citind aceste versuri care concedem cu domnul Panu că au cea mai mare „originalitate44. Dar asta nu-i nimic.
          „Iată o poezie care nu are asemănare în litera-05 tura noastră şi. aş putea zice nici aiurea, fiindcă concepţia este scoasă din credinţele noastre filozofice, colorate cu o bună doză de metafizică, credinţe care încă sunt rar explorate în literatură şi foarte rar se scot din ele motive poetice, cu atît !00 mai puţin, cu cît se caută a se produce cu acest material nouă emoţii poetice.44 *
          Ierte-ne domnul Panu dacă — din lipsă de spaţiu — cităm numai un fragment din poezia ce o
          * V. Săptamîna, nr. 22, pe 1909 (n.a.).
 55
       laudă cu atîta dărnicie în rîndurile de mai sus :
 105 iată :
       Codrul plînge, roata merge, omul zbîrnîie mereu,
       Cum de veşnicia toată n-a fost scrisă-n veacul său,
       Cum de dat i-a fost lui oare să o vadă-n şir puternic între-un răsărit cu nouri şi între-un apus nemernic !
 110       Curios rendez-vous !
       De  ce i-a fost dat ca anii să-i aştepte tot cu rîndul,
       Iar cînd ei se duc în cîrduri să nu-i mai încapă gîndul ?
       Codrul plînge, roata merge, omul zbîrnîie mereu Că  putere au în sine, dar n-o au precum ei vreu.
 115       Sus lirele, confraţilor ! Să zbîrnîim şi noi din
       lire, mugind un imn de admiraţie şi plîngînd de -mila acestei lumi care nu vrea să recunoască măreţia acestei geniale strofe !
           Dar nu ne putem împiedica de a mai reproduce 120     — tot după domnul Panu — o strofă care începe
       dealtfel, cu versul :
                           Se clatină o clipă...
       şi încheie cu o adevărată descoperire ce o recomandăm cu toată căldura doctorului Manolescu sau 125  simpaticului său ginere, doctorul Stănculescu, spe-
       cialist în boale de ochi şi urechi, pentru a face o comunicare la un viitor congres ce nu se va tine la Budapesta :
                    în ţinte se prinde privirea,
 130               Auzu-şi opreşte-a tun ci mersul,
                    Iar pana-n scrîşnirea hîrtiei în stropi îşi aşterne tot versul !
           Ar mai putea spune la acel congres că această interesantă pacientă                 poartă „brumarine proaspeţi
 135  pe fruntea tinereţii44           d-sale ; că „gîndurile sale suferă de pojar44 ; că e                  înzestrată cu „doi sori frumoşi
       în faţă44 ; că „bătăile inimii d-sale44 se scurg „prin condei44 — şi multe alte particularităţi pe care
 56
      domnul Panu le-a spicuit şi care, desigur, ar face 140 senzaţie în lumea savanţilor internaţionali...
                                    *
          Ne oprim aci şi regretăm pentru domnul Panu, pe care de copii ne deprinsesem să-l vedem ca pe un îndemnător cu vederi largi, ca pe un iscoditor de probleme şi ca pe un semănător ingenios de 145   idei.
          Cîte amintiri nu se leagă de numele d-sale ! Dar, vai ! ce departe este acel timp cînd de la gara Iaşilor pînă la bolta liceului un şivoi negru de oameni entuziaşti, înhămaţi în locul cailor, du-150   ceau în triumf pe un om           scund,    zgribulit într-un
      palton vechi, cu un fular         alb la     gît, cu părul şi
      barba cărunte, cu ochii vioi şi şireţi, care mulţă-mea cu gesturi stîngace mulţimei delirante ce-1 aclama !
155 Eram şi noi în mulţimea aceea, urmînd şivoiul, şi în mintea noastră am păstrat pe totdeauna amintirea acestui triumf ce răsplătea pe acel ce îndrăznise să-şi spună gîndurile, convingerile lui şi credinţele zilelor de atunci, cu atîta sinceritate şi 160   energie.
          Ce s-a făcut Lupta şi           unde      e luptătorul de
      atunci, ah, domnule Panu         ?... Ce     nevoie mai aveai
      să mai înhami la carul triumfului dumitale „săp-tămînala şi pe apocalipticul Pegas al Ririei ?...
TRANDAFIRII ROŞII
         La început, cînd a fost de a făcut Dumnezeu pămîntul, dacă s-au liniştit toate, de-au intrat apele în matca lor, a rînduit El anotimpurile — şi a fost să vie pe pămînt şi primăvara.
5       Verdeaţa a prins să mijască      pretutindeni şi ne-
     grul crengilor să lege frunză. Şi mulţumit de isprava Lui, s-a coborît Dumnezeu din scaunul lui strălucit ca să privească pămîntul. Şi-a stat el lung şi a privit în cele patru colţuri ale lumii, dar 10 mult i s-au întristat ochii, văzînd că întinsurile mării şi ale ţărmurilor, dealurile şi văile, munţii şi pădurile parcă prea rămîn mîhnite de cînd răsare şi pînă cînd se culcă soarele. Iar vietăţile rătăceau de colo pînă colo nepăsătoare, parcă nu s-ar bucura 15 îndestul de farmecul lumii acesteia...
         Şi a stat el mult la gînduri : ce ar face ca să înveselească pămîntul ? Ar fi coborît stele din ceruri să le samene ici-colo, dar cînd le făcuse aveau rostul lor şi ar fi rămas gol cerul.
20      Atunci a făcut păsările.
         Dar cînturile lor răsunau a     pustiu, că n-aveau
     de dragul cui să cînte. întindeau ele aripele să zboare, dar se lăsau iar în afund de păduri...
         Şi de-a văzut aşa, o clipă i s-a descreţit faţa şi-a 25 zis să fie fluturii.
                                58
    Zburdalnici şi în fel de fel de feţe, cari roşii ca flacăra, cari albaştri ca seninul cerului, albi ca zăpada sau negri ca noaptea, au început ei să joace în bătaia razelor de soare şi toată ziua aceea a fost veselie pe pămînt.
    Dar de la o vreme, cînd s-au săturat de atîta nuntă în văzduh, au purces fluturii în roiuri pîn’ la Dumnezeu şi-au întrebat unde să se culce.
    Şi atunci meşterul lumilor a rupt un curcubeu de pe cer şi l-a fărîmat în cele patru cornuri ale zărilor...
    Iar pămîntul tot, ca prin minune, s~a acoperit de flori...
    Vînturile au dat năvală încropite de mireasmă, fluturii şi-au găsit leagănul dulce, păsările au început să ciripească şi ochii tuturor s-au luminat şi întîia oară a răsărit zîmbetul pe feţele muritorilor.
    Ce frumoasă era acum firea !
    Numai o grădină toată, de tot să stai şi să priveşti. Nenumărat şi felurit era norodul florilor de nu-1 mai încăpea locul.
    Şi a lăsat Dumnezeu rînduială între ele să-şi aibă fiecare colţul ei, de la cea mai simandicoasă pînă la cea mai umilită dintre ele.
    Iar pe Nufăr l-a sfinţit de împărat, şi ca să ră-mînă mai ferit de celelalte, palat nu i-a făcut, ci l-a pus pe ape.
    Pace şi învoire a fost între flori o bucată de vreme şi Nufărul împărăţea fără nici o grijă.
    Dar dulce e leagănul apelor şi aducător de somn e cîntecul lor ! Cîte privelişti nu trec între cele două ceruri ; nourii călătoresc şi oglinzile apelor cînd se întunecă şi cînd se luminează, încît cine ar putea să nu se lase furat de atîta vis şi linişte î...
    Şi de la o vreme, l-a biruit şi pe Nufăr somnul...
    Zadarnic trimeteau florile veşti de păsurile lor şi vîntul zadarnic venea încărcat cu ele, încreţind apele — Nufărul veşnic dormea dus şi nu mai spunea lui Dumnezeu ce se petrece în împărăţia lui.
          Atunci un murmur de nemulţumire s-a pornit prin rîndurile supuselor fără de prihană şi triste au început să se plece una către alta, amestecîn-du-şi lacrimele lor de rouă.
 70 Iar într-o noapte de lună s-au strîns în şezătoare şi s-au sfătuit să trimeată cuvînt la Floarea-soarelui care stă în poarta raiului, să se jeluiască Domnului.
    Tînguindu-se şi-a întors atunci Floarea-soarelui 75 capul ei de aur către Domnul şi-a prins a spune :
          —      Doamne ! Indură-te de noi şi nu ne lăsa peirii, că greu painjeniş şi-a întins mreaja cernită pe capetele noastre şi ne pîndeşte moartea de ne vei lăsa mai mult în paza somnorosului de Nufăr l
 80 S-a posomorit atunci la faţă Domnul şi a zis :
          —  Să vie Nufărul la judecată !
          Dar Nufărul n-a vrut să vie, că prea dulce era leagănul apelor şi aducător de somn cîntecul lor.
    Şi de atunci l-a ajuns blestemul să doarmă cît o 85 fi lumea şi pierit să rămîie la faţă în vecii vecilor !...
          Iar ca să pună alt împărat în locul lui, şi-a întins Dumnezeu dreapta pe un vîrf de munte înalt* unde nu calcă nici îngerii cu picioarele lor sfinte* şi, luînd o mînă de zăpadă, a făcut un Trandafir-90   alb.
          Şi punîndu-i strajă de spini, ca oricărui împărat, l-a sădit în mijlocul unei grădini fermecătoare ca să stăpînească el mai cu dreptate.
          Şi s-a făcut pace în lumea florilor...
 95       ...Şi acuma   noaptea creştea senină parcă s-ar fl
        scăldat în cleştarul izvoarelor. Vîntul venea bălsă-mat, de-ai fi putut spune prin ce flori a trecut...
          Şi     deodată,   de departe, dintr-un afund       de pădure,                                                     o lumină străbătu, mai întîi ca un licurici de
 100  mică,  apoi străluci  ca un luceafăr    cu săgeţi  de aur*
      dăinui o clipă, pieri în umbra frunzarelor, cerul deasupra începu să se rumenească uşor, şi luna* îndepărtând zările, apăru uriaşă la marginea pământului...
 60
105      Cu feţele întoarse către dînsa, florile dormeau,
      abea făcînd umbră şi numai Trandafirul-alb veghea neadormit, păzit de straja lui de spini.
          Atunci, fără de veste, ca o lacrimă răsunătoare ce picură din bolta unei peşteri în adîncul nemă-110 surat al unei fîntîni, o notă clară făcu să tresară Trandafirul.
          O umbră se mişcă deasupra lui pe un ram înflorit şi un potop de suspine trezi umbrarele.
          Era privighetoarea.
115      Obrajii trandafirului sclipeau aşa de frumos, bă-
      tuţi de lună, încît, nebună de patimă, Privighetoarea porni să cînte mai tare şi nu mai erau sunete parcă, ci fărîme de cuvinte de dragoste, iar creanga înflorită tot mai mult se pleca, parcă ar fi 120  vrut s-ajungă cu o sărutare Trandafirul.
          Dar el îngheţase alb, cum îl făcuse Dumnezeu din zăpadă.
          Cîte va petale plouară de sus, umbra înaripată se dezlipi de pe ram şi întinse aripele în lună şi, 125 în zbor nebun, începu să dea ocol tot mai aproape împăratului florilor... îndrăzneaţă venea, şi nu cuteza să s-atingă, de spaima străjilor ameninţătoare...
          Tot mai aproape venea, pî-nă cînd, ameţită de 130  mireasmă şi biruită de patimă, atinse fără să vrea
      străjile ; şi aripele însîngerate întîi, apoi inima aco-periră cu un val de sînge faţa albă a Trandafirului...
          Tot mai aproape venea, pînă ce, dînd un glas 135  sfîşietor, căzu moartă de dragostea împăratului
      Privighetoarea...
          Iar Dumnezeu atuncea, văzînd că purpura se cade împăraţilor, a lăsat să fie şi trandafiri roşii pe lume.
            AL DOILEA COLONIZATOR AL DACIEI
          Intr-o dimineaţă de primăvară a anului 18..., pe un tăpşan al moşiei Corneşti, din judeţul Iaşilor* ca în balada meşterului Manole, Un isnaf * de meşteri mari băteau ţăruşi, întindeau sforile ca să mă~ 5 soare locul, socoteau şi însemnau cu hîrleţul cu un aer tainic şi grăbit, spre mirarea paşnicilor locuitori de pe vremea aceea. Apoi, cuptoare de cărămizi umplură locul, arzînd mocnit săptămîni întregi, harabalele aduceau lătunoaie şi scînduri, că-10 ruţe pline de nisip scîrţîind presurau drumul, schele se ridicau pretutindeni, varniţele clocoteau pufnind în stropi albi, sitele de sîrmă dîrdîiau alegînd nisipul şi un zgomot plin de o viaţă care naşte umplea văzduhul de dimineaţă pînă seara. Ciocanele 15  băteau, maiurile greoaie de lemn icneau, ferestra-
   iele gemeau împrăştiind în aer puzderia de tărîţe a scîndurilor, poruncile imperioase îndemnau la muncă, şi toţi lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat-model ce se înălţa ca prin 20  farmec.
   Şi iată că într-o amiază, cînd satul acesta pustiu strălucea la soare cu zidurile lui albe ca zăpada, cu acoperişuri mărunt şindrilite pe cari fîlfîiau ste-guleţe şi se legănau în bătaia vîntului cununi de 25 stejar — uliţa dreaptă şi frumos bătută, spre care
             * Isnaf — breiaslă ; aici, grup.
62
     ferestrele largi priveau uimite de-o parte şi de alta, fără de veste se umplu de o zarvă de glasuri străine, de o năvală de emigranţi în haine pestriţe, în culori strigătoare ; bărbaţi cu pălării garibaldiene, 30 cu surtucul de-a umărul, cu lulele mari atîrnate în colţul gurei, cu plete revărsate pe umeri, gesticu-lînd viu alături de femei cu barizuri şi rochii de toate culorile, cu figuri energice, cu cercei barbari ce li spînzurau de urechi în trei rînduri de inele, 35 cu salbe de mărgean roşu, cu pieptănături complicate, cu pieptarele strînse pe trup, tîrînd după ele o liotă de copii nespălaţi care urlau şi se hîrjoneau ca nişte draci.
         Pînă în seară, satul acela pustiu sub cerul al-40 bastru şi liniştit al ţării noastre se însufleţise ca prin farmec de viaţă, luînd înfăţişarea unui pitoresc cartier transteverian *.
         După multă sfadă şi ciorovăială, fiecare cap de familie cu copiii lui îşi găsise vatra, dimpreună cu 45   vitele plugul şi toate uneltele trebuincioase mun-
     cilor pentru care fusese adus.
             De dimineaţă, ogeagurile, răsfirînd dunga lor de fum, dedeau de ştire că o viaţă s-a aciuat acolo.
         Căsuţele băştinaşilor, risipite sub umbrare, pri-50   veau parcă uimite spre satul acesta nou, şi oamenii,
     în portul lor străvechi, ieşise la drum să vadă pentru ce ispravă veniseră din ţara lor şi cum ştiu să lucreze aceşti venetici în haine nemţeşti. Steteau şi cătau cu gura căscată la şirul lung de harabale, 55   trase de boi înhămaţi la fel cu caii şi în care, spri-
     jiniţi de draghinele ** înalte, bărbaţi şi femei ieşeau din sat cîntînd în cor vreun cîntee din ţara lor.
         Zi cu zi tot soiul de legende luau naştere şi se răspîndeau pe socoteala intruşilor, de-o pildă că ar 60   fi mîncînd mortăciuni, că s-ar fi hrănind cu broaşte
      şi cu rîme, astfel că, de la început, toţi îi ocoleau
           * Transteverian — de dincolo de Tibru.
          ** Draghină — loitră, partea laterală a căruţei.
 63
      şi se fereau de „talieniu ca de nişte oameni spurcaţi.
          Munca acestora, felul lor de a lucra pămîntul, 65  de a prăşi cu plugul popuşoaiele, de a secera griul,
      de a-1 lega în snopi, toate obiceiurile şi tradiţiile răsturnate îi puseră pe gînduri.
          Veneticii însă, cît ţinea săptămîna, îşi căutau de treabă. Erau muncitori harnici şi ştiau să Iu-70  creze ; săpători iscusiţi, alcătuiseră pe un şes din
      vecinătatea a două iazuri un întreg sistem de irigaţii, de canaluri ce se întretăiau, aducînd apa ca să adape, după un sistem periodic, pămîntul în care pentru întîia dată în ţara românească avea să 75  crească orezul !
          Şi, într-adevăr, sămînţa aceasta neobişnuită prinse rod în brazda unde fusese aruncată — şi acuma un lan frumos cu păiuşul puternic, cu spice mari uimea lumea care venea de pretutindeni să 80  vadă această minune de holdâ, din care într-o zi
      însuşi măria-sa vodă era să mănînce pilaf !
          Duminicele însă, cînd în satul mic cîntau lăutari şi ai noştri se strîngeau la horă, străinii cei tineri şi neînsuraţi, sfioşi mai întîi, se încumetau 85  să privească, apoi încetul cu încetul, atraşi de fru-
      museţea şi de noutatea jocurilor, îndrăzneau să se amestece, gelozii furtunatice năşteau şi, alcoolul ajutînd, bătăi năstruşnice, la care de multe ori lua parte tot satul, se iscau, nepotolindu-se decît la 90  ivirea autorităţilor.
          La început, nu era zi de sărbătoare lăsată de Dumnezeu, fără ca procurorul să nu fie chemat de urgenţă de la Iaşi. ,„Talieniiu scoteau cosoarele lor, românii năzuiau la chică şi nu rareori se făcea 95  moarte de om.
          Anii însă trecînd, prietenii se născură şi generaţiile nouă se înfrăţeau ; vedeai copii de ţăran vorbind limba lui Dante şi progenitura celorlalţi rostind neaoş româneşte ; idile înfloreau şi ispră-100 veau prin căsătorii, şi timpul şi norocul dacă ar fi
      ajutat pş proprietarul, care din lipsă de braţe adu-
64
      sese pe aceşti fraţi îndepărtaţi, o nouă şi spontană lume ar fi împoporat locurile acelea...
          Dar soarta, care — după cum se ştie — s-a ară-105  tat atît de vitregă faţă de primele colonii aduse de
      împăratul Traian, n-a fost mai prietenoasă nici cu acest al doilea colonizator al veehei noastre Dacii !
          Un şir de întîmplări, de bancheri veroşi, de oameni hrăpăreţi, de politiciani nesăturaţi, ca o nă-110  vală de barbari, au hotărît de soarta acestei colonii.
          Colonizatorul s-a ruinat, şi-n urma morţii lui neaşteptate Corneştii au căzut pe mîni străine ; iar italienii cari prinsese dragoste de pămîntul lucrat ani întregi de zile, legaţi de copiii născuţi acolo, 115  s-au văzut nevoiţi să-şi ia lumea-n              cap şi să se
      aşeze pe pămîntul mai găzduitor al              Dobrogei, la
      Cataloi, unde ei şi urmaşii lor trăiesc şi astăzi.
          Pe urma lor, casele care străluceau la soare cu zidurile lor albe, rămase pustii, au stăruit ô vreme 120  şi apoi una cîte una s-au dărîmat şi s-au făcut una
      cu pămîntul.
          laşul n-a mai văzut în zilele de sărbători, pe străzile lui tihnite, amestecul pitoresc şi gălăgios, după care se ţineau copiii de prin mahalale ; la 125  Corneşti au amuţit pentru totdeauna             corurile vesele, copiii de ţară au uitat limba lui               Dante şi nu-
      mai un cimitir întreg de oseminte mai păstrează pe lespezi şi pe cruci trecerea acestor colonişti fără noroc...
130 Aibă-i aminte savanţii noştri epigraf işti şi arheologi — şi dacă peste ani de zile întîmplarea îi va aduce prin acest Campo Santo, de vor găsi vreun nume sonor săpat pe vreo piatră, nu-1 însuşească cine ştie cărui legionar roman,               care a luptat
135  acuma ani o mie...
              sărmanul vijbovski
        Dacă era rus sau polonez, revoluţionar sau avea vreo pată pe conştiinţă nu se ştie. Ceea ce ştim însă e că, într-o zi de iarnă geroasă, un nou musafir a îmbogăţit colecţia de tipuri stranii pe care 5 Bucureştii, acest Canaan al vagabonzilor din toată lumea,        îi adăposteşte, îi îmbuibă cu onoruri, îi lea-
     gănă sau îi striveşte şi-i aruncă departe, cum aruncă valurile mării, de la un timp, cadavrele pe cari le-au purtat o clipă.
10 Zgribulit într-un macferlan de o formă exotică, cu o pălărie largă sub care scăpa un smoc de păr blond şi fin ca mătasea porumbului, cu ochii mici şi cufundaţi în cap ca două schinteioare, în faţa cărora te mirai ce caută în atîta deznădejde — săr-15  manul           Vijbovski mergea pe bulevardul întroienit
     de zăpadă, lăsînd cu ciubotele lui mari urme după care un paleontolog n-ar fi putut ghici niciodată ce fel de dihanie îşi însemnase trecerea-i efemeră pe acest pămînt binecuvîntat.
20 Pe               vremea aceea, pe Bulevardul Elisabeta, în
     fundul unui parc sălbatic, era instalat laboratorul de embriologie. Pata neagră pe care o însemna Vijbovski se mişca printre copacii albi, îndrumîndu-se spre clădirea izolată unde nădăjduia să găsească un 25 adăpost.
            I se spusese că directorul laboratorului are nevoie de un servitor cinstit, care a mai slujit prin
 66
muzee. în lipsă de altul, fără multe cercetări, emigrantul nostru fu primit să păzească buna rînduială a microscoapelor şi să ia sub protecţia lui embri-oanele. După ce i se încredinţă ustensilele de muncă, ce erau mai multe mături, pămătufuri de praf, perii de lustruit parchetele şi altele, el îşi luă postul în primire.
    Ca niciodată, acolo, ca un embrion într-un bocal, a fost fericit Vijbovski ! Cît timp ţineau cursurile, spinarea lui îşi păstra atitudinea adecvată meseriei sale ; zîmbitor şi docil, asista la cursuri c-un aer absent, numai schinteioarele albastre şi le ţinea ascunse sub pleoapele trudite. Dar îndată ce gălăgia studenţilor amuţea şi directorul părăsea şi el laboratorul, improvizatul servitor, venit de pe cine ştie ce tărîmuri, se transfigura ca prin farmec.
    Afară, copacii vuiau, zguduiţi de Crivăţ, zăpada creştea înăbuşind zgomotele ; înăuntru era cald, şi atunci, acest Ruy-Blas al ştiinţei scotea caietele lui de note, scobora din bibliotecă tratatele şi, aşezat la microscop, lucra netulburat de nimeni, cerceta, iscodea pînă se făcea ziua albă.
    Măturile neglijate protestau în felul lor, lăsînd colbul şi neorînduiala să se propage pretutindeni, căci savantul nostru alte griji avea şi nu catadicsea să coboare la starea lui de inferioritate decît din clipa ce auzea chemarea imperioasă a soneriei sau paşii grei ai directorului răsunînd pe coridor.
    într-o dimineaţă, învins de trudă, căzuse cu capul pe cărţi şi adormise, visînd poate la ţara lui, unde spera să se întoarcă odată acoperit de gloria celebrităţii. Şi, în dimineaţa aceea, directorul îl surprinsese aşa şi, fără a mai cerceta, exasperat de neorînduiala nemaipomenită ce domnea în laborator şi rău impresionat de figura aceasta de făcător de rele aiurit şi nespălat, îl dete afară.
    Fără alte explicaţii, coperindu-şi schinteioarele albastre sub pleoape, ascunzîndu-şi sub vastul lui macferlan comoara lui de note, Vijbovski porni din nou, după ce aruncă pe furiş o privire plină de păreri de rău spre paradisul pierdut, şi-şi duse cu
 67
el taina şi mizeriile celui ce nu are hîrtii în regulă sau poate poartă o pată pe conştiinţă.
    Vagabondaj ui începu acum mai amar, mai dureros ca totdeauna. Prea mîndru ca să cerşească, prea suspect pentru a găsi de lucrü, ce-au fost zilele şi nopţile lui de-atuncea nimeni nu poate şti. Dormea pe bănci sub cerul liber, lîncezea, îndobitocit de foame şi de trudă, prin ceainăriile murdare din Calea Moşilor, unde se adunau muscalii, şi promiscuitatea asta îi era dulce, se vede, căci samovarele mari de alamă ce cîntau căzăceasca aprinsă, ronţăitul seminţelor de bostan şi veselia primitivă a acestor copii din rasa lui îl legănau şi-l făceau să uite că e un paria adus de cine ştie ce întîmplare şi aruncat aici de vînturile lumii.
    Mult nu se schimbase, căci n-avea ce să se mai schimbe în el, mizeria îndelungă punînd un stigmat definitiv pe faţa celui ce-a îndurat-o.
    Doar că în rama unei zile de toamnă, unde ni-a apărut ultima dată, în mijlocul unui vîrtej de frunze spulberate, cu barba şi părul veştede ca ele, zgribulit în macferlanul bătut de vînt, părea însăşi imaginea mizeriei omeneşti.
    Era vesel însă, şi schinteioarele albastre ale ochilor buni ce aveau să se stingă în curînd luceau straniu, ca înviorate de o nouă speranţă.
    Pleca pe alt pămînt spre alt Canaan, unde, dealtfel, şi-a găsit hodina, murind într-un lazaret de ciumaţi în depărtata Alexandrie.
             CIREŞUL LUI LUCULLUS
         Coborîse primăvara pe Tibru, şi numai el în toată bogăţia asta de lumină curgea posomorit ca totdeauna, rostogolind apele lui tulburi, sporite de ploi, sub arcurile podurilor vechi. Doar spre Marmorata 5 se lumina în bătaia soarelui de un fluturat de pînze albe, umflate de vînt şi de steaguri care jucau vioaie pe catarguri. Un tumult de voci, de graiuri amestecate, răsuna vesel şi pretutindeni urcau şi coborau pe punţile legate de mal sclavii încovoiaţi, 10  descărcînd bogăţiile îndepărtatelor ţări, prăzile cu-
     cerite cu trudă şi sînge, cu risipă de puteri şi jertfe de vieţi.
         Movila ce mai tîrziu avea să fie muntele Tes-taccio creştea din sfărîmăturile amforelor aruncate, 15   şi cheiurile lucii de lumină se colorau de feluri-
     mea covoarelor cu ţesături bogate, a lăzilor cu seumpeturi deschise în grabă, a trofeelor, a statuie-lor de marmură, a coloanelor de porfir, a armurelor şi castelor de bronz, a straniilor plante aduse din 20   tropice, a nenumăratelor comori ce alcătuiesc fai-
     ma înfrîntului Mitridate şi a atîtor alţi regi nenorociţi.
         Ca un furnicar cu aţe nenumărate, plebeii mişunau de pretutindeni să vadă minunile aduse în 25   pântecele corăbiilor, şi la fiece nouă descărcare bra-
     ţele se înălţau în aer aplaudînd cu zgomot, ochii femeilor scînteiau lacomi şi numele sonor al divu-
 69
     lui Pompei stăpînea toată larma aceasta veselă şi fericită.
30 Mirosuri vagi se răspândeau, şi magia razelor căzute din soare se aprindea cînd pe un fronton de templu, cînd pe un creştet de statuie, cînd pe un vîrf de palmier, ca să se stîngă, să se reaprindă şi să renască necontenit de la debarcaderul Marmora-35 tei şi pînă în Latiul vechi, unde — ca o insulă feerică, ascunsă printre palmieri, chiparoşi şi mirţi nemuritori — se înălţau albe palatele lui Lucullus.
         Era pe vremea marilor cuceriri, cînd ambiţiile nemărginite care pot să doarmă într-un suflet de 40 om se deşteptau şi izbucneau pretutindeni, cînd fiecare visa gloria, ori urzind intrigi în inima forului, ori croindu-şi cu spada prin îndepărtatele ţări reîntoarcerea triumfală în metropolă.
         Roma era soarele bogat în raze ce se împrăştiau 45 pe tot pămîntul.
         Singur Lucullus, obosit de ani şi sătul de glorii, trăia în domeniul lui ca într-un imperiu. Scîrbit de intrigile demagogiei crescînde şi îngrijorat de vîrtejul de plăceri care fura tot mai mult societa-50 tea cultă, lăsînd afacerile publice pe mîna politi-cianilor de meserie, aristocratul de rasă, bătrînul general ce dăruise Romei două imperii, încercă o clipă să se ridice cu toată autoritatea şi energia lui, dar fu biruit de ameninţarea unui proces scanda-55 los, care ar fi dat în vileag izvorul bogăţiilor lui nemăsurate.
         Acesta fu ultimul gest al lui Lucullus.
         Învăţase acum de mult ce preţ trebuie să puie pe măririle pămînteşti, ştia că şi numele lui răsu-60 nase odinioară, zburînd din gură~n gură ; înţelesese, în sfîrşit, acuma, că poate singurul lucru bun şi cuminte e să te bucuri cît poţi mai bine de şirul numărat de zile pe care ţi le-au hărăzit Parcele...
 70
    Şi în dimineaţa aceasta strălucitoare de primăvară, pe cînd destinul urzea în umbră rostul atîtor măriri şi catastrofe, bătrînul alb ca o fantomă, păşind încet printre colonade, după o noapte de orgie, se îndrepta sprijinit de o sclavă spre terasa de marmură de unde obişnuia să contempleze priveliştea fără de seamăn a oraşului etern.
    Pe mozaicurile scumpe, zăceau pretutindeni ghirlănzi de roze ofilite ; o cupă de cleştar, rostogolită de sandala lui, sună prelung ca ecoul unui rîs de femeie...
    Mireasma grea a florilor strivite, amestecată cu mirosul de mîncăruri şi vin risipit, îl făcu să se oprească o clipă.
    Cu ochii tulburi privi buimăcit la hlamida lui de purpură, pătată, şi un zîmbet de dezgust îi încreţi şi mai mult faţa. Nudurile statuielor albe şi curate, ce străluceau pretutindeni, parcă-1 ruşinară cu castitatea lor, şi larma destrăbălată de glasuri şi cîntece, ce străbăteau pînă la el, îi îmboldi paşii spre lumina şi aerul curat al dimineţii.
    La zgomotul paşilor ce se apropiau, un stol de porumbei, speriat, se-nălţă şi desfăcu o ghirlandă albă-n senin. Un păun îşi deschise coada ca un evantaliu şi pieri în umbră. O mierlă aruncă un tril de flaut.
    Departe, Roma vuia de pulsaţia vieţii care nu cunoaşte astîmpărul.
    Rezemat de o coloană, bătrînul Lucullus, apă-rîndu-şi ochii obosiţi cu mîneca largă a hlamidei, privea spre for, rechemîndu-şi amintirile.
    Printre palmierii grădinii, clătinaţi de vînt, cîm-pia romană se străvedea înveselită pînă departe de şiragul arcuit al apeductelor. Calea Appia, cu aleea ei nesfîrşită de chiparoşi şi monumente funerare, părea un lung convoi de pelerini ce se îndrepta spre Roma.
    Şi Lucullus privea cu jind la toate.
    Vedea galerele albe clătinîndu-se pe Tibru, mulţimea ce umplea cheiurile, risipa de lumini ce ju-
      eau mutîndu-se pe frontoanele templelor — şi o-n-105 tristare fără margini îi cuprinse sufletul.
          Sprijinit de sclavă, îşi plecă privirile şi coborî în minunata lui grădină.
  Florile rare îmbălsămau aerul cu miresmele lor puternice, împrospătate peste noapte ; un colţ de HO umbră, răcorit de un joc de apă, îl atrase. Cîţiva flamingi, ce stăteau neclintiţi pe piciorul lor de mărgean, îşi schimbară locul.
          Lucullus se aşeză pe colacul de marmură ce împrejmuia fîntîna — şi rămase singur.
115        Veşmîntul albastru al sclavei dispăru sub um-
        brare şi, în cîntecul sonor al apei, eroul de pe vremuri îşi îngropă fruntea în mîni şi începu să plîngă.
          Ani de zile, în zgomotul ospeţelor şi al desfrîu-lui, căută să uite cine a fost şi cine putea să fie.
120        Şi iată acum că omul cumpătat, sever, ce nu
  cunoştea odihnă nici pentru el, nici pentru ceilalţi, ce tîra armatele după dînsul îngrămădind cadavrele şi luminînd cerul de feeria incendiilor, generalul temerar, ce pornise întru cucerirea lumei ca 125  un    alt Alexandru, se deştepta din nou în el.
          Pentru întîia oară îşi puse în cumpănă trecutul, şi Pompei, cu figura lui şireată, cu zîmbetul ironic, îi răsări în minte...
          Şi ca şi cînd s-ar fi destăinuit altuia, rosti cu 130 glas sugrumat :
          „Pompei ! Ce-ar fi el în Roma, de n-aş fi fost eu ! Ce nebuni sunt aceia care luptă pentru alţii ! Va rămînea ceva din noi oare, afar’ decît cenuşa din columbarii ?...“
435 Dar deodată o undă de vînt trecu mişcînd ramurile, şi o ploaie albă de petale fragede îl făcu să rîdice ochii în sus.
          Alb, ca acoperit de o zăpadă căzută de curînd, deasupra lui, un cireş în floare îşi întindea crengile 140 clătinate, ca într-un gest de binecuvîntare.
          Şi brusc, un zîmbet de adîncă mulţumire lumină faţa lui Lucullus. Cu un gest blajin, plin de gingăşie, culese de pe genunchi petalele căzute şi le duse la gură, sărutîndu-le îndelung.
72
    Apoi, ridicîndu-şi genele bătrîne, îmbrăţişă cu o privire fericită măreaţa panoramă a celor şapte coline, căutînd prin grădini risipite grămezile albe ca spuma ce le însemnau pretutindeni cireşii înfloriţi peste noapte.
    Şi se gîndi că, atunci cînd oasele lui se vor face pulbere şi gloria lui Pompei şi a lui Cezar sau a altor războinici mari ca ei se va fi stins, acoperită de uitare, pomul acesta roditor va reînflori şi se va scutura de flori în fiecare primăvară, pomenind numele fastuosului Lucius Licinius Lucullus, care l-a adus din depărtatul Pont şi l-a sădit în grădinile Romei.
UMBRA CASEI
  După ani de pribegie, Teofil se-ntoarse-n sfîrşit în ţară, cu moartea în suflet, trist, pierdut, cu fire albe pe lîngă tîmple ; şi farmecul lucrurilor vechi, părăsite de-atîta vreme, părea că-1 linişteşte şi-l 5 leagănă.
         Casele vechi, cu stîlpii albi ai cerdacului ce sprijineau acoperişul cu streşine mari, de sub cari se ţeseau perdelele verzi, luminate de strugurii albaştri de glicină ; salonul tihnit şi răcoros — mo-10 bilele demodate ; oglinzile triste parcă de a fi reflectat mereu aceleaşi lucruri ; colţarele înveselite de licărirea irizată a scoicilor în care vuia încă zgomotul talazurilor ce le-au legănat şi le-au azvîrlit pe nisipul dunelor ; portretele vechi de bunici cu 15 omătul barbelor albe, de bunice cu zulufi de-a lungul tîmplelor şi încătuşate în crenoline uriaşe ; scoarţele antice, cu tonuri îndulcite de soare ; diva-nurile largi cu grămada de perne, cu arabescuri orientale horbotate în fir şi mătase, şi mai cu sea-20 mă mireasma de levănţică ce stăruia îndărătnică după atîţia ani — îl făceau să creadă că sunt unghere în care pasul vremii rămîne parcă oprit pe loc de un farmec necunoscut...
 O singură fiinţă mai păstra, ca un vechi leto-25 piseţ, legendele şi întîmplările casei şi ale celor ce au stăpînit-o, şi fiecare lucru îşi avea povestea lui
74
pentru bătrîna slujnică credincioasă, pe care parcă o uitase Dumnezeu.
     Şi vremea se-ntorcea din cale, cînd începea să istorisească.
     Pentru ea, dunga de întuneric vioriu ce creştea sub streşini, la temeliile casei, şi dispărea la scăpătatul soarelui, era poala rochiei de catifea a fetei a cărei umbră fusese zidită acolo de mult, de nişte călugări greci, cînd au fost şi au durat clădirea asta veche...
     Şi, năvălit de amintiri, cum soarele scăpăta şi umbra se retrăgea ca suptă de zid, lui Teofil îi veni în minte, fără să vrea, vechea legendă pe care de nenumărate ori o auzise din gura bătrînei, pe cind era copil.
     Aşezat pe lespezile de piatră ce coborau din cerdac pînă-n grădină, rămase aşa, privind îndelung cum însera.
     Păsările îşi ciripeau rugăciunea de seară, um-plînd de ecouri aleele pustii. Apoi, de la un timp, tăcură fără de veste, şi-n liniştea deplină o lacrămă albă străluci în isenin.
     De o parte şi de alta a lespezilor de piatră unde sta Teofil, răzoarele de flori rînduite pe trepte îşi amestecau miresmele, tot aceleaşi miresme ce-i îmbălsămase trecutul.
     O fîntînă plîngea.
     Şi-atunci copacii i se părură mai bătrîni — unii îi erau necunoscuţi, alţii, cari însemnau zările, nu mai erau... Şi, deodată, sub umbrare, în întunericul ce crescuse, un fulger scăpără şi o fereastră îşi lumină rama.
     Teofil tresări şi, mirat, se uită într-acolo, adu-cîndu-şi aminte de tovarăşa lui din vecini.
     Cîteva clipe se munci să refacă icoana ei, dar se lăsase prea mult întuneric peste dînsa.
     Tulburat c-a putut să uite într-atîta, se ridică ştiind că pe un colţar din salon era şi fotografia ei.
     Deschise uşa repede şi gangurile sunară prelung.
     In salon, ramele singure luceau, împrejmuind numai întuneric, de parcă venise cineva pe urma
       lui şi amestecase toate culorile cu un penel muiat în noapte...
 70        Aprinse o lampă.
           Cristalele scînteiară ca nişte ţurţuri de gheaţă, lumini fosforescente trecură peste colţarele cu scoici şi-l ţinură o clipă locului.
           Aceeaşi spaimă ce-1 cuprindea cînd era copil, 75   intrînd în odăile deşarte, îi făcu inima să bată
       pripit.
           O      oglindă îi răsfrînse chipul şi văzu că nu mai era copil, ci un om cu ochii trişti şi cu fire de argint pe tîmple.
 80        Un surîs vag îi trecu pe faţă şi, găsihd portretul
       ce-1 căuta, suflă bruma de praf de peste el şi, pri-vindu-1 cu drag, se apropie din nou sub lampă.
           Ochii portretului părură că se uită miraţi la el şi în acelaşi timp şagalnici, că-1 întreabă ce în-85   searnnă firele acelea de argint pe tîmplele lui şi ce
       a căutat el pe-aiurea, cînd norocul era acasă ?
           Şi atunci se întrebă ce s-o fi făcut Adina ?
           La gîndul că poate s-a măritat şi a plecat şi ea aiurea, pustietatea ce-1 împresura i se păru şi mai 90   amară. Şi-n liniştea tainică, în singurătatea asta de
       sihăstrie, un scrin deodată trosni, făcînd să răsune tot golul salonului vechi... Copacii de lîngă cerdac, mişcaţi de vînt, fremătară de parcă trecea un foşnet de rochie prin ganguri...
 95        Şi Teofil tresări, înfiorat, aducîndu-şi aminte
       din nou, ca atunci cînd era copil, de „umbra casei44,
       de fata aceea îngropată în ziduri, de care îi povestea bătrîna că străbătea pridvoarele şi, lunecînd încet pe scările de piatră, cobora în grădină să se plimbe 100  printre flori în nopţile senine — dar pe care el n-o
       văzuse niciodată...
           Ce-ar fi s-apară acuma măcar umbra ?
           Şi, azvîrlind fotografia, ieşi repede în cerdac.
           Luna, ridicată peste duzi, lumina şi, străbătind 105  printre stîlpii albi ca marmura de care spînzurau
       perdelele de glicină cu strugurii albaştri, pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe ce licăreau la cea mai mică adiere de vînt.
76
          Mirosul florilor veni pînă la el şi se depărtă HO   iară, lăsînd în urmă numai un parfum de verbină.
          Aerul răcoros al nopţii îl învioră — dar, cînd ajunse în capul scărilor, se rezemă de un stîlp şi rămase cu ochii mari, dînd un ţipăt...
          Pe aleea din fundul grădinei, plutind parcă dea-115  supra florilor, o formă albă venea spre el abia atin-
      gînd pămîntul.
          Venea albă şi dreaptă, ca o statuie ce s-ar fi coborît de pe soclu — şi el simţi atunci că inima
      i  se strînge şi abia mai bate.
120      O clipă dete să fugă, dar simţi că picioarele nu
      mai vor să-l ajute.
          Ar fi strigat de-a doua oară, şi nu putea — şi-n timpul acesta, fantoma albă, lunatecă, înainta liniştit, ţinînd o verbină în mînă.
125      Era acum 1a cîţiva paşi.
          Conturul acela alb de fantasmă, cu cît s-apropia, prindea trup. Doi ochi vii licăriră în lună şi, cînd ajunse treptele, un glas sonor şi dulce răsună deodată :
130      — Bună seara, Teofile !
          Era Adina.
DIN LUMEA PARCELOR
         într-o mahala a unui oraş de provincie, unde viaţa e tihnită încă şi patriarhală, şi mai vezi case vechi cu streşini mari şi parmaclîcuri turceşti, pe
     o      ulicioară pe unde nu trec nici tramvaie, nici tră-5      suri şi e o linişte desăvîrşită, tulburată numai de
     glasul clopotelor şi de toaca ce sună eterna utrenie şi vecernie, locuiau odată trei prietene bune, avîn-du-şi casele în vecinătate.
         Vîrsta lor la un loc putea să facă trei secole, şi 10   timpul, acest sculptor minunat, izbutise, în sfîrşit,
     să le modeleze aproape aceeaşi mască.
         Semănau una cu alta şi la gesturi, şi la ticuri, trăind de ani nenumăraţi aproape nedespărţite în casele lor cu grădini umbrite de pomi sădiţi de 15   ele în tinereţe.
         Grija vieţei zilnice nu le tulbura, fiecare din ele avînd oarecare stare, şi apoi trebuinţele lor, la vîrsta ajunsă, erau aşa de neînsemnate, că nici n-aveau pe ce risipi.
20 Erau o curiozitate a orăşelului, şi un hazliu dăduse chiar ulicioarei unde locuiau bătrînele porecla de „strada celor trei Parce44.
         Dar ele trăiau în lumea lor, crestînd dungă peste dungă pe răbojul vremii.
25 Umbra bisericii cu turnurile ei vechi se-ntin-dea de dimineaţă peste strada tăcută ; o portiţă
 78
scîrţîia şi, ca o păpuşă demodată, coana Frosa pornea cu paşi mărunţi, trecea uliţa cu mersul ei ferit, dispărea pe un gang, la coana Maria, zăbovea o clipă în căsuţa cu muşcate roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac, ca să reapară în două ipostaze.
    Umbrele lor subţiate şi bizare se mişcau cu ele de-a lungul zidului, şi pantofii de pîslă parcă nu duceau pe nimenea, aşa de puţin zgomot făceau.
    în curtea bisericii, pietruită cu bolovani şi năpădită de iarbă, după ce făceau o cruce mare, apucau la dreapta şi, pe-o cărăruie de lespezi albe, înaintau vorbind spre casa tihnită, cu parmaclîc de sticlă colorată, în care stătea coana Elencu.
    Un clopoţel suna prelung şi cu răstimpuri ; uşa se deschidea încet, şi treimea, fericită de a se re-întocmi în fiecare zi la acelaşi ceas, începea să pună la cale pomelnicul de întîmplări şi de povestiri ce era însăşi viaţa lor.
    Sub iconostasul cu icoana îmbrăcată în argint, sîmburul de foc al unei candele spînzurate într-un hîrzob cu lănţuşoare aurii împrăştia în casă un miros stăruitor de untdelemn. Sticlele cu agheasmă stătută şi gutuile de pe policioare îşi amestecau şi ele mirosul în aerul închis al odăilor cu geamuri lipite. Un divan cu trepte, acoperit de caşmir ros de vreme, cu nenumărate perne, ţinea peretele din fund.
    în jurul mesei rotunde, acoperită cu o muşama, în jelţurile cu speteze mari, trăgîndu-şi cîte-o perniţă la picioare, prietenele se aşezau cu oftatul lor obişnuit.
    Elencu, cu motanul alb lîngă dînsa, trăgea un chibrit, şi spirtul prindea să joace cu para lui albastră în jurul ibricului de alamă în care clocotea apa pentru cafea.
    Cafeaua aducea totdeauna taifasul ce se învîrtea neschimbat în jurul sănătăţii. Fiecare povestea pe rînd ce-o doare şi asculta cu răbdare pe cealaltă. Mătăniile ţăcăneau şi ceasurile umpleau pe nesimţite măsura vîrstei lor.
          Aşa, se adunau cînd la una, cînd la cealaltă, şi-n afară de mersul regulat la biserică nu se duceau nicăiri.
 70 Dar într-o zi, la sunetul clopoţelului, uşa coanei Elencu rămase închisă şi tîrşîitul paşilor cunoscuţi nu se mai auzi în pridvor. Un pas neobişnuit le umplu de grijă, şi-n uşa întredeschisă se ivi capul motanului alb cu mustăţile zburlite. Iar după el, faţa 75 plînsă a slujnicei.
          Odată cu sunetele clopotului de utrenie, sufletul spăsit al coanei Elencu îşi luase zborul spre cele veşnice.
          Şi de au făcut cele rînduite lutului şi sufletului, 80 după toată cuviinţa şi rostul creştinesc, cu pomeni şi parastase, au rămas bătrînele înde ele singure amîndouă.
          Nu mai băteau acum drumul spre biserică, nu mai călcau pe cărăruia cu lespezi albe, nu mai cu-85 vîntau în trei, pe jelţurile vechi, împrejurul ibricului învăluit de flăcări albastre ; ci, cum locuiau peste drum una de alta, ca mai tînără, Frosa venea tot ea cu paşii ei mărunţi, trecea uliţa cu mersul ei ferit şi dispărea pe gang în căsuţa cu muşcate 90  roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac.
          Cocoţate pe un divan sau în pridvorul umbrit de iederă şi îmbălsămat de mirosul florilor ce se ridica din grădiniţă, îşi petreceau zilele. Taifasul mutase locul, dar acum vorbele cădeau mai triste şi 95   tăceri mari se făceau, a treia nemaifiind să reia
      firul povestirilor.
          Se căinau şi oftau, exagerîndu-şi una un reumatism, cealaltă o tuse care-o necăjea de cîteva zile, şi fiecare se pîndea urmărind pe obrazul şi-n ochii 100  celeilalte, în mers şi-n mişcări, apropierea morţii.
          După o noapte de viscol, Frosa nu mai apăru ca de obicei. De la geam, coana Maria privi în-grijâtă în stradă. Afară era alb, şi ochii ei bătrîni clipiră de atîta lumină. Troianul crescuse pînă la 105  jumătatea zaplazurilor şi urmă de pas nu se vedea
      pe ulicioara lor neumblată. Şi-şi făcu socoteala că numai zăpada oprise pe Frosa să vie.
80
  Pe la amiază însă, singurătatea din casă i se păru nesuferită şi o nelinişte o cuprinse. Pe cînd HO se gîndea aşa, privind pe fereşti, o fetiţă cu părul bălan şi obrajii îmbujoraţi de frig deschise portiţa şi trecu strada alergînd spre casa ei.
          Coana Maria deschise, apoi dispăru din nou şi peste un minut, cu caţaveica de-a umere, sprijinită 115 de fetiţă, porni să vadă pe biata Frosa care se paralizase.
  In patul îngust, gata ca de sicriu, fiinţa ei scăzută abia se mai zărea din aşternut. Un miros de buruieni de leac îngreuna aerul odăiţei cu tavanul 120 jos. In vatră, focul bine hrănit se fărîma în jăratec, împrăştiind scîntei.
  Coana Maria se aşeză pe dunga patului şi cuvintele ei sunară în gol. Frosa nu mai putea răspunde, şi numai ochii îi vorbeau, căci peste gura ei se 125 pusese ca o mînă brutală ce n-o mai lăsa să spună ce-o doare şi ce simte.
          Umbrele de la o vreme crescură din unghere, se ridicară şi cuprinseră odăiţa scundă, numai un ceasornic pe un scrin mai ticăia ca o inimă bol-130 navă. Mirosul de buruieni deveni copleşitor ; afară, zăpada albă nălucea, şi coana Maria, mai privind o dată pe ultima ei tovarăşă, îşi pipăi încheieturile cu oarecare mulţumire ascunsă, se ridică, cercă vreo cîţiva paşi şi-apoi, încredinţată de tăria ei, oftă 135 adînc şi plecă, trăgînd încetinel uşa după dînsa.
          Dar peste noapte se trezi şi tot felul de gîn-duri o frămîntară pînă la ziuă. Vechea ei tuse o necăji, şi o spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. Se gîndi : „ce-o mai fi făcînd Frosa ?u Şi se hotărî să 140 meargă s-o revadă. Apoi privi troianul de afară şi, cum un acces de tuse o scutură, nu mai cuteză să iasă. îşi făcu un ceai de nalbă şi rămase frumuşel acasă, mulţămindu-se să trimeată după veşti.
          Frosa mergea din ce în ce mai rău.
145 A doua zi, coana Maria se deşteptă ceva mai tîrziu ca de obicei, şi parcă ceva îi spunea să întîrzie în aşternut. Un zgomot clar de zurgălăi sună afară
 81
şi lucrul acesta neobişnuit o făcu să-şi învingă slăbiciunea şi să privească în stradă.
    Pe uşa Frosei, o draperie neagră se umfla bătută de vînt, o fereastră era deschisă şi nişte luminări aprinse licăreau înăuntru. Din sanie se coborau sprinteni doi nepoţi ai moartei.
    Şi atunci, coana Maria, cu o mînă obosită, lăsă perdelele să cadă.
    Clopotele din turnul vechi al biserieei înfiorară tăcerea cu boncăitul lor.
    Şi coana Maria se simţi singură ca niciodată.
    Murise Elencu, Frosa închisese şi ea ochii, şi numai ea mai rămăsese, părăsită în ulicioara aceea bătrînă, în care trăiseră tustrele cu amintirile şi năcazurile lor.
    0     slăbiciune o prinse şi se lăsă domol pe un jelţ, cu faţa spre icoane. Privi apoi cu duioşie la lucru-şoarele ei vechi, ce steteau neclintite la locul lor de atîţia ani de zile, şi se gîndi pe-a cui mîni au să ajungă ele.
    Deschise un scrin, cătă la sculele ei, răsfiră o salbă, jucînd-o în lumină, cercă să surîdă, şi-apoi simţi că-i vine-a plînge, dar nu putu să plîngă, căci apele ochilor ei secaseră de mult — şi închise scrinul... Ar fi vrut să vorbească, dar nu mai avea cu cine.
    Un urît fără margini o cuprinse. Lumea din afară încetase să mai aibă fiinţă pentru dînsa.
    1     se păru că lumina scade neobişnuit de repede şi un fior o zgudui din creştet pînă în tălpi. Şi cum clopotele prinseră iară a se tîngui, înţelese că-i dezlipită de viaţă şi trimese după sfintele taine.
    Dar moartea veni mai degrabă decît omul lui Dumnezeu.
SCRISOARE VECHE
                                     Luc-Sur-Mer, 15 aug. 19...
    Dragul meu...
    Vei fi surprins, desigur, că-ţi mai scriu după o tăcere de aproape un an şi, mai cu seamă, că datez scrisoarea de la Luc-Sur-Mer.
    Ştii bine că după plecarea ta, cu banii ce mi i-ai lăsat, găsindu-mă la adăpost pe cităva vreme, am căutat să-mi întocmesc o viaţă cinstită, să mă deprind din nou să lucrez.
    Mi s-a urît însă degrabă, singură, în apartamentul tău drăguţ, în care toate îmi vorbeau de tine şi în care n-am clintit un lucru, ci le-am lăsat toate aşa cum erau în ziua plecărei tale. Am pus numai ceva mai multă ordine, am aşezat în rafturi cărţile pe care le-ai lăsat şi pe care aveai obicei, în neorînduiala ta, să le împrăştii prin toată casa ; am aşezat şi hîrtiile mîzgălite cu slova ta măruntă, versurile tale cu ştersături şi îndreptări, din care nu pricepeam nimic, blestematele de versuri, pe care te îincăpăţînai să le scrii şi să le reciţi în limba voastră, nopţi întregi, la lumina lămpei, nelă-sîndu-mă să dorm.
    Atîta schimbare am făcut ; încolo toate sunt tot aşa.
    Deasupra patului, sub turbanul ei alb, Beatricea Cenci, iubita ta Beatrice, priveşte tristă ca şi mai înainte, cu ochii ei mari, părînd că te caută. Ficusul
      a crescut prea mare, şi am fost nevoită să-l scot în balcon. Pe şemineu, tanagraua din dreapta con-30 tinuă să-şi ducă urna ei funerară, luîndu-şi parcă aere de circumstanţă de cîte ori mă uit la ea, pentru amorul nostru pierdut. Cea din stînga însă, cu rochia strînsă pe şolduri, încearcă acelaşi pas de danţ. Vechiul Buddha de bronz, sub patina lui 35 mlăştinoasă, zîmbeşte sarcastic, avînd aerul de a spune că toate trec. în schimb, veselele mele evan-taliuri şi parasoluri japoneze au reluat în posesie tavanul şi păreţii, de unde fusese excluse cu atîta indignare de tine în ziua aceea ploioasă, cînd ne-am 40   certat şi erai atît de urîcios...
      Am mai aninat pe ici-colo amintirile mele — „larii mei“ —, cum ziceai tu, şi alte nimicuri femeieşti, dar totuşi n-a fost chip să te alung cu desă-vîrşire din casă... Ceva din tine dăinuie încă şi de 45 multe ori mi se pare ciudat că lipseşti...
         Şi atunci, într-o zi, cineva mi-a bătut la uşă. Acel cineva nu erai tu, ci Enric. Şi neavînd ceva mai bun de făcut, am rămas cu el.
          Ştii însă bine că nu-1 iubesc. Nu pot să-l iubesc. 50   E prea supus şi prea melancolic. Dar tot e mai bine
                                                    aşa decît singură.
         Deci am rămas cu Enric.
          Şi zilele au trecut, lungile tale scrisori s-au făcut întăi mai rare, apoi s-au scurtat, pînă au sfîrşit 55   prin a nu mai veni.
         Castanul, care atingea balconul nostru cu ramurile lui negre cînd ai plecat, s-a înduioşat de la o vreme de ploi şi de soare şi, într-o zi, a prins să înverzească, a-nfilorit, şi-a risipit florile şi mai 60 deunăzi, cînd am văzut că începe8 iar să prindă rugină, m-a apucat un dor aşa de nebun de tine, încît am început să plîng.
         Mi-am adus aminte de mare şi de luna fericită pe care am petrecut-o împreună.
65 Ştii cum e Parisul pe vremea asta, cînd vin caravanele de englezi să vadă pe Venera de Milo. Ştii ce pustiu şi trist e cartierul, lipsit de tinereţea lui obişnuită.
84
          Noroc de Enric, că e un om cu patrimonii. 70 Scurt, ne-am hotărît să plecăm.
          Şi alt loc n-am găsit mai bun decît Luc-Sur-Mer, unde am fost cu tine anul trecut — lucru pe care, bineînţeles, n-am găsit de cuviinţă să i-1 spun şi noului meu adorator.
 75 Şi s-a întîmplat aşa că vila noastră de anul trecut era goală şi, cu toate stăruinţele lui Enric, care găsea că e prea răzleaţă şi-n bătaia vîntului, am izbutit să-l fac s-o închirieze.
          Iţi închipuieşti tu fericirea mea cînd am dat cu 80 ochii de ea.
          Ţineam la braţ pe Enric şi mi se părea că eşti tu.
          Proprietăreasa s-a uitat mirată, a zîmbit şi n-a spus nimic.
 85 Am urcat treptele sus, în iatacul tapiţat cu motive decorative de romaniţe ; în vasele mari de Saxa am găsit aceleaşi mănunchiuri de ierburi uscate. Proiectilul nostru favorit de pe divan, adică perna cu papagalul multicolor cu ochii de mărgea, m-a fă-90 eut să rîd, şi la întrebarea lui Enric că de ce rîdY i-am spus să întrebe pe papagal.
          Am deschis geamurile, şi aerul mărei, sărat, a venit pînă la mine, mi-a amestecat buclele ca-n ziua aceea cînd le-am deschis împreună. Şi o lacrimă 95 mi-a curs fără voie de-a lungul feţei. Şi dacă Enric m-a întrebat de ce plîng, i-am răspuns că de bucurie.
          S-a făcut seară-ncet apoi, şi raza unui far s-a aprins deodată aruneînd o dungă peste        mare. Ste~
 100  lele răsăreau şi ele. Nisipul uscat de pe    plajă seîn-
      teia de-o pulbere de cristale de mică... Valurile cîntau şi veneau nevăzute pînă aproape       de noi, în-
      semnîndu-şi necontenit fuga-ndărăt cu        o horbotă
      fosforescentă. Fugeau valurile foşnind şi luminînd 105  pe dună ca trena unei rochii de femeie...
          Fereştile restaurantului unde prînzeam erau luminate şi un acordeon îşi trimetea notele pînă la noi. Şi acelaşi chelner, care ne servea an, ne-a servit şi acuma, zîmbind şi el binevoitor şi discret. Am
85
mîncat cu poftă şi am fost drăguţă cu Enric, ca niciodată.
    Cum suntem la 15 august, iarmarocul anual era în toiul lui, ca şi an. Am făcut onoare cailor de lemn — ca o adevărată amazoană ! Am dat în ţintă cu mingile în păpuşi, mi-am încercat norocul zvîr-lind cu belciugele în cuţite — am făcut, în sfîrşit, toate prostiile, şi Enric era fericit ca un copil.
    Apoi ne-am depărtat pe plajă, ştii, unde începeau grotele şi vuia marea sub bolţi cu glasuri de orgă, şi cum era pustie plaja, ne-am aşezat în locul nostru obişnuit, unde făceam cursele noastre de crabi, în toate dimineţele, după pescuit, şi unde ne iubeam în toate serile sub bolta largă a cerului...
    întunericul amestecase liniile. Nisipul pe care ne aşezasem era cald încă, asemeni unui trup viu, şi mi-am răzemat capul pe genunchii lui Enric, privind în sus, la furnicarul de stele. Apoi mi-am închis ochii, i-am pus braţele pe după gît, cum ţi le puneam şi ţie, şi l-am iubit, cum ne iubeam noi amîndoi, în timp ce marea înainta mereu în creştere... Iar el, nebun de fericire, mă săruta, neştiind, prostul, că dacă venisem la Luc-Sur-Mer, venisem pentru că mi-era dor de amintirile mele, că pe mine venisem să mă regăsesc şi că acel pe care l-am iubit aşa de pătimaş în seara aceea sub bolta largă a cerului, cînd marea cînta, erai tu — şi nu el...
            POVESTEA UNEI CONSOLE
         Sunt lucruri care dăinuiesc şi pe care parcă un tăinuit destin le ocroteşte şi le păstrează pentru cine ştie ce scop ascuns, după care brusc le nimiceşte şi le face să dispară. Ce legături obscure sunt 5   între viaţa lor şi-a noastră, ce înrudire neînţeleasă ;
     ce le putem noi împrumuta şi ce ne pot da ele în schimb, ce atracţii şi energii latente dorm în ele şi în noi — nu ştiu.
         în seara asta posomorită de septembrie, în lu-10  mina îndoioasă care se strecoară pe geamuri şi se
     tîrăşte încet, umplînd odaia în care stau, simţesc că tot mobilierul acesta de hotel îmi e străin şi toate lucrurile care mă înconjoară au ceva ursuz şi parcă suferă de a nu fi putut lega nici o prietenie cu 15  nimeni, de-a fi rămas singure şi nemîngăiate pe
     urma atîtor vieţi care s-au aciuat o clipă şi-au plecat aiurea.
         Ceva din singurătatea unui cuib gol mă-mpre-sură... Şi-o amintire ciudată mă tulbură cu miste-20  rul întâmplărilor abia întrezărite şi rămase numai pe
     jumătate înţelese. Mintea nu are ce vedea aici, simţurile singure percep şi parcă luptă să înţeleagă, dibuind o înrudire cu o lume alături de a noastră, în care poate ochii închişi văd mai bine.
25 Da, mintea nu are ce vedea aici, altfel nu mi-aş putea explica povestea plină de mister a consolei care mă urmăreşte în seara asta.
                                  87
         In amintirea mea trăieşte de copil şi, în oglinda ei ovală, înainte de a mă oglindi eu, s-au privit 30 mama, şi înaintea mamii, străbunii cari nu mai erau de mult pe lume.
         Ea dăinuia, răsfrîngînd în apa ei şi mărind parcă cuprinsul iatacului liniştit în care mi-am petrecut copilăria. Lemnul de acajou roşu, din care era fă-35   cută, strălucea curat şi neatins de vreme ;        săltăra-
     şele ei, care găzduise lucruşoare şi amintiri       scumpe,
     miroseau frumos, îmbibate de un parfum necunoscut, adus de mama din Orient. Stilul ei arhaic, cu colonade meşteşugite, tăbliţa care se trăgea de sub 40   placa de marmură şi pe care învăţasem să            scriu —
     toate rămăseseră intacte şi ca nouă.
         Tot se vestejea împrejurul ei ; covoarele păleau cu anii, mobilele noi luau locul celor vechi, tot alte portrete se schimbau prin rame, şi ea pe           toate le
45   răsfrî-ngea cu aceeaşi nepăsare şi rămînea         la locul
     ei, neatinsă.
         Au venit ani grei pe urmă ; mama a închis şi ea ochii, şi într-o zi gospodăria veche s-a risipit, şi altele nouă s-au durat, ca la o casă unde sunt £0   mai mulţi fraţi.
         Eu am plecat în lume şi nu mi-am mai oglindit ochii în misterioasa ei apă străvezie. Mai străină şi mai arhaică între mobilele de stil nou de atunci, ea şi-a luat locul ei într-un ungher în casa unuia !55  dintre fraţi.
         Oglinda ei ovală avea ceva şi mai misterios parcă de multele lucruri ce le văzuse, de multele feţe ce le răsfrînsese ; săltăraşele ei răspîndeau tot aceleaşi miresme care-mi evocau de multe ori anu-60   mite ceasuri din viaţa mea.
         în iatacul străin mie, celui rătăcit prin lume, două fetiţe se jucau acum pe covor, clădind palate din cărţi de joc, şi consola le prindea parcă cu drag în rama ei, ea care ne văzuse pe noi clădind, ca 65   şi ele, aceleaşi palate trecătoare...
         Şi anii iarăşi au trecut şi ea şi-a urmat stăpînii din loc în loc, supusă şi ea fluctuaţiilor unei vieţi
 88
de magistrat aruncat de la un colţ de ţară la altul
—   şi pretutindeni, la răstimpuri, am revăzut-o cu bucurie şi cu o grijă din ce în ce mai mare. îmi era ca o rudenie, ca o prietenă bună, ca singura prietenă rămasă din alte vremuri, care-mi ştia trecutul meu şi care parcă mă întinerea cînd priveam într-însa, căci mă făcea să-mi amintesc chipul meu de copil.
    Şi într-o zi, după ce o uitasem aproape, întîm-plarea iar m-a făcut s-o regăsesc într-o casă de ţară unde sta acuma una din cele două fetiţe care se jucau odinioară pe covor.
    Picasem rău, că nimeni, şi mai puţin stăpîna de gazdă, care era în ajunul unei naşteri, nu putea să-mi poarte de grijă...
    Mi se dăduse o odăiţă mai retrasă, chiar odăiţa în care bătrîna consolă se odihnea acuma într-un ungher, după atîtea călătorii şi mutări.
    în căsuţa izolată, umbrită de nuci bătrîni şi negri şi împrejmuită de podgorii, noaptea aceea de toamnă umedă şi plină de freamăt, cu fulgerări depărtate, parcă sporea neliniştea şi misterul plin de evlavie ce domnesc întotdeauna în preajma venirii unui oaspe nou pe lume.
    Toţi ai casei vegheau, aşteptînd uşurarea.
    La fereastra iatacului meu noaptea era atît de neagră şi de opacă, încît ai fi zis că fereastra-i zidită. Creanga unui măr, care-1 văzusem de cu ziuă, într-un tîrziu însă bătu ca un deget uscat care cheamă.
    O lumînare sta aprinsă pe consolă şi se răsfrîn-gea în oglinda ovală. Flacăra ce se subţia tremura şi apoi rămînea iarăşi nemişcată.
    Un sentiment ciudat de regăsire mă chema lîngă consolă ; o toropeală însă nebiruită mă pironea locului pe sofaua pe care eram culcat. Aş fi vrut să mă scol şi s-o văd de-aproape, să mă privesc în apele moarte ale oglinzii, să cercetez iarăşi sălta-rele parfumate, dar o putere mai mare mă oprea.
    într -un tîrziu, aţipisem, dar deodată, prin somn parcă, simţii din nou chemarea ei... şi atunci un
sunet sec de sticlă ce se sfarmă trezi singurătatea iatacului.
    Luminarea ardea cu flacăra încremenită parcă ; şi ovalul oglindei, în care odaia nu se mai răsfrîn-gea, rămăsese ca un ochi gol. Cioburile schinteiau risipite pe covor, şi liniştea neţărmurită ce împresura casa se închegă din nou.
    Ce potrivire ciudată m-a adus ca să fiu de faţă la nimicirea acestei vechi oglinzi tocmai în noaptea cînd un nou-născut venea pe lume ?
    A cui era puterea aceea tainică ce mă chema ?
    Cîte primejdii n-a ocolit sărmana consolă în necontenitele ei călătorii dintr-un oraş în altul, din casă în casă, pînă n-a ajuns aici ? In cîte nopţi n-au ars şi s-au trecut luminările în faţa oglinzii, fără să-i căşuneze ? De ce tocmai în noaptea cînd mă găseam acolo a biruit-o flacăra şi-a sfărîmat-o în ţăndări ? Şi ce legătură ascunsă putea să fie între cel ce venea pe lume în noaptea aceea şi această oglindă ? De ce n-a mai vrut ea să răsfrîngă şi ochii acestui ultim venit, după ce răsfrînsese chipurile noastre ale tuturora ?... îşi împlinise ea menirea ei ? Prezidă vreun mister ascuns viaţa lucrurilor ?...
                  MAESTRUL
         Era într-o zi de iarnă, pe ]a două după-amiazi. Ninsese peste noapte şi un ger tăios zugrăvise fantasticele lui arabescuri pe geamurile maestrului.
         In biurou,* salamandra încinsă strălucea cu fe-5 restruiele ei de mică, după cari cărbunii se prefăceau în bucăţi de aur, răspîndind o căldură dulce şi moleşitoare.
         O statuie goală părea că se dezbrăcase anume pe soclul din ungher, ca să vădească şi mai bine 10   temperatura odăii.
         Tolănit pe sofa, maestrul privea la ea, zîmbind cu satisfacţie.
         Alăturea de el, pe o mesuţă, cafeaua adusă de curînd aburea uşor într-un filigean de argint ; jos, 15   la picioarele lui, un urs alb cu ochi de sticlă pri-
     vea cu gura căscată la ultima ediţie a unui roman pe care maestrul îl scosese de curînd şi pe care, în dulcea lui reverie, îl lăsase să-i cadă din mînă.
         Pe pereţi, în rame bogate, peisagii şi portrete 20   pînă la cea mai mică acuarelă steteau ca nişte măr-
     turii ale celebrităţii lui căutată de toţi artiştii. Farfurii şi bibelouri de Saxa, cleştaruri de Veneţia şi de Mur ano povesteau călătoriile lui oficiale.
         Privirile-i leneşe şi viclene se plimbau de la un 25   lucru la altul şi pe figura lui expresivă se răsfrîn-
     geau pe rînd toate mulţumirile vieţei sale întocmite cu atîta meşteşug şi iscusinţă.
 91
         Cum mîncase bine, viziunea lucrurilor care-1 înconjurau începu să se paienjenească încet, încet, 30 şi maestrul îşi îmbină genele şi se lăsă furat de voluptatea somnului.
         Dar abia adormise, şi soneria îl făcu să tresară.
         Figura lui beată de adineaore se schimbă ca prin farmec.
35      întunecat şi cu sprincenele încruntate, cu părul
     căzut peste frunte, privi spre uşa de unde trebuia să vie duşmanul necunoscut care îndrăznise să-i tulbure siesta.
         O slujnică intră şi-i dete un bilet.
40      El luă biletul, îşi potrivi haina şi cravata, se in-
     stală la birou şi, luîndu-şi un aer meditativ şi solemn, zise slujnicei :
         —Pofteşte-1 înăuntru !
         Şi cum sta aşa maestrul, uşa se deschise încet 45 şi un chip sfios se ivi în rama ei. Supărătorul mo-safir se opri o clipă în prag, îngrijat că tulbură meditaţia marelui om.
         Acesta însă, zărindu-1, se ridică brusc şi, cu o espansiune meridională, întîmpină pe noul venit* 50 atentînd de-a dreptul la buzunarele lui.
         —   Versurile ! Unde-s versurile ?
         Tînărul se apăra îngrijat şi ruşinat, ştiind că-n buzunarul drept avea o coajă de pîine căreia îi dăduse o destinaţie pentru masa de seară. După ce-şi 55       garantă cu o mînă inviolabilitatea buzunarului*
     scoase un manuscris cam mototolit.
         Maestrul   i-1 smulse ca pe un trofeu şi,    fixîndu-şi
     ochelarii de   aur pe nas, îi zise imperios               :
         —   Acum stăi colo, să citim !
60 Apoi, cu glas înalt şi solemn, începu :
                            VAGABONDUL
         în nopţile de iarnă tîrzii, după ce-a nins,
         Cînd e-adormit oraşul şi-i alb ca o minune,
         De cîte ori în viaţa-mi de vagabond învins
         Nu am privit în gura cuptorului aprins 65          La omul alb ce-aşază cu lunga lui             lopată
92
    Aluatul sfînt de care e vorba-n rugăciune. Flămînd, simţeam, mirosul acela cald de pine, Priveam la pînea albă cum rumenea sub boltă Şi mă hrăneam cu-aroma, visînd ; dar citeodată 70 Chinuitoarea foame mă biruia, stăpîne,
        Şi surd creştea în mine un strigăt de revoltă !
      Aluatul alb pe care ţi-1 cer în rugăciune De ce îl dai la unii şi nu-1 împărţi la toţi ?
      De ce-i îmbuibi pe unii cu toate cele bune 75 Şi îi împingi pe alţii ca să se facă hoţi ?
        De unde nedreptatea aceasta-n lume, spune !
      Aşa striga mînia ce-n mine clocotea,
      Dar îmi plecam iar capul, gîndind că poate mîne Au să se schimbe toate, şi-ncet pe              drumul nins
 80  îmi însemnam iar paşii de vagabond                   învins,
      în timp ce pîn’ departe, plutind pe urma mea, Călătorea mirosul acela bun de pîne...
          —      Nu e rău, zise maestrul după ce-1 măsură, dar nu s-ar putea să ne slăbeşti cu vagabonzii
  85 ăştia ? La vîrsta dumitale nu găseşti ceva mai bun de cîntat ? Astea sunt lucruri subversive...
          —  Ce să fac ?...
          —  Da, ai dreptate... Dar cine n-a trecut prin
      situaţii grele !... Ei, dragul meu — şi        glasul maes-
 90  trului luă un ton părintesc —, noi, robii condeiului,
      trebuie să luptăm, să ne jertfim...
          Şi, strîngînd manuscrisul, adause cu un surîs misterios de complice :
          —  Asta o publicăm... Are să facă o senzaţie !
 95  Dar altceva mai ai ?
          —  Apoi... vă mai aduc mîine...
          Cu aceste cuvinte, gîndindu-se să nu abuzeze de timpul maestrului, tînărul bard revoluţionar făcu un pas să plece, dar maestrul, ca lovit de-o inspi-100 raţie subită, l-apucă de braţ şi-i zise :
          —      Stai ici... Bată-te norocul, că uitam să-ţi spun... Uite de ce e vorba... Ce-ai zice, de-o pildă,
93
      de~un post, aşa, care să nu-ţi ia timp prea mult* sau mai bine     de-o lucrare... da, de-o lucrare mai
105  mare, ca să te    puie la adăpost...
          Drept orice  răspuns, întrebatul făcu o reverenţă
      plină de recunoştinţă.
          Ei, ce zici ?... Să vorbim ministrului... Da, chiar astăzi am să-l   văd... Dar stai... deseară am sindro-
HO   fie, să vii să    ne citeşti ceva, dar vezi de-ţi mai
      văcsuieşte ghetele, mai perie-te niţel...
          Şi bardul plecă încîntat de frumoasa perspectivă care i se      deschidea, rătăci pe străzi, trecu pe-a-
      casă să-şi  ia           un teanc de manuscrise,   îmbrăcă o
115  haină mai    bună şi, cum pînă seara mai           era vreme,
      intră să răsfoiască revistele într-o cafenea, pînă la ora sindrofiei.
          Salonul maestrului era plin de celebrităţi, critici, ziarişti temuţi, pictori şi nelipsiţii amatori ca-120  re-şi fac    un renume din prietenia oamenilor de
      seamă.
          Apariţia tînărului timid şi stîngaci fu întîmpi-pinată de maestru cu exclamaţia :
          —   Iată viitorul traducător al lui Plutarh            !
125      Apoi,               întorcîndu-se către un grup :
          —   In      sfîrşit, l-am procopsit şi pe ăsta !
          Şi grupul privi cu jind la „procopsit4*, întrebm-du-se parcă dacă merită atîta atenţie din partea maestrului.
130      Apoi            nimeni nu-1 mai băgă în seamă, şi  el ră-
      mase toată seara cu manuscrisele în buzunar, pînă în sfîrşit, maestrul veni să-i explice enigma cu Plutarh.
          Vorbise cu ministrul, care admitea în principiu 135 şi se arăta foarte dispus să-l încurajeze. Era vorba de traducerea operelor lui Plutarh, o lucrare monumentală care putea să-i asigure viaţa pe cîţiva ani şi pentru care ministerul era hotărît să sacrifice o sumă destul de însemnată.
 94
140            Afară lumea era albă şi săniile, alunecînd sprin-
      tene, umpleau aerul cu sunetul clar al zurgălăilor.
          Poetul, înfăşurat într-un palton vechi, înota prin troian spre mahalaua lui, fluierînd vesel. Lumina de la o pitărie îl opri şi se simţi foarte mirat că 145 sentimentul de revoltă, care-1 oprise de atîtea ori în faţa pâinilor ce se rumeneau în cuptor, nu-1 mai stăpânea ca altădată.
          Mergea şi se gîndea la Plutarh şi la maestru
      —   ce oameni de treabă amîndoi !
150          Totul e să ştii să rabzi şi să speri pe lumea asta.
          Se gîndea să se puie pe lucru, îndată ce va primi înştiinţarea ministrului, şi croia planurile unui poem pe care să i-1 dedice maestrului drept recunoştinţă.
          Ajuns acasă, se gîndi că pînă la poem ar fi bine 155 să scrie o scrisoare lungă maestrului, în care să-i mulţumească şi să-l asigure de tot devotamentul lui pentru dragostea de părinte care i-a arătat-o...
          Dar zilele treceau, şi înştiinţarea zăbovea.
          Maestrul nu mai era pe-acasă şi nici nu se ve-160 dea pe nicăieri.
          De la un timp mirosul acela de pîine caldă în nopţile tîrzii de iarnă începu să-l urmărească din nou pe tânărul poet, gestul pitarului care vîra pe lopată pîinele în cuptor îl obseda iarăşi şi      nu înţe-
165  legea           cum poezia lui de acum cîteva luni i se pă-
      ruse maestrului atît de subversivă.
          într-o zi, biciuit de nevoi, luă drumul spre casa ilustrului său protector :
          De astă dată slujnica îl pofti înăuntru.
170       în  birou,  aceeaşi  tihnă şi căldură binefăcătoare
      domnea. Ursul alb de lîngă sofa păru că-1 priveşte mirat cu ochii lui roşii.
          Şi pînă să vină maestrul, tînărul privi la cadrele      din pereţi, se mai uită la nişte cărţi noi apă-
175  rute, aşezate deoparte pe-o măsuţă, şi apoi, apro-
      piindu-se de birou, înţelese deodată de ce maestrul nu mai era niciodată acasă pentru dînsul.
95
          Pe masa din mijlocul biroului, răspîndite în dezordinea unei munci grăbite, nişte foi de corecturi *180 îi atraseră luarea-aminte.
          Şi, luînd o foaie din ele, citi : „Vieţele oamenilor iluştri“, de Plutarh...
          Avu un gest de revoltă, apoi, cu un zîmbet amar, aruncă foaia, îşi luă pălăria şi, cu atitudinea 185 lui resemnată de învins, coborî scările, şoptind : „Ce om de treabă şi Maestrul !“
           RĂZBUNAREA LUI ARGHIR
         Se făcea toamnă iar : porumburile erau culese, strujenii rămaşi pe cîmp cu foile lor galbene şi ruginite răsfrîngeau în aer, cînd apunea soarele, o lumină dulce-aurie ca trecută printr-un fagur. Prin 5   miriştile dese ca peria, vitele păşteau mutînd după
     ele Stoluri de grauri. Petece negre de pămînt răsturnat prindeau pe brazdele lucii lumini fugare şi o muţenie nesfîrşită stăpînea zările.
         Numai la răscrucea drumurilor care ducea la 10  moara lui Arghir, era o veşnică larmă, şi certuri
     aprinse se ridicau între cărăuşi pentru rîndul cuvenit.
         Veneau din zori, scîrţîind, carele încărcate şi poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, aş-15  teptîrid să-şi macine grăunţele.
         Era o perindare necontenită, căci pe vremea aceea moara lui Arghir avea singură pietre ferecate de schimb şi apă destulă la iazul ei, ca să macine şi zi şi noapte la vreme de nevoie.
20       Şi în anul acesta fusese belşug din toate.
         In moară, pulberea albă de făină cernută mărunt se ridica pretutindeni, juca în sulurile de raze, se anina în mrejele de păianjen şi nu mai avea astîmpăr la orice mişcare.
 97
25 Leana lui Arghir, cu genele albe şi părul pu-clruit, umbla forfota printre oameni, gospodărind şi făcîndu-şi de lucru, ca o femeie harnică ce era. Vioaie şi glumeaţă, ea era veselia morii.
         Nu se găsea flăcău să nu se uite cu jind cînd 30   o vedea trecînd           grăbită, legănîndu-se pe şolduri
     şi strecurîndu-se         pe sub curelele care tremurau şi
     se-nvîrteau într-o necontenită goană. Era deprinsă şi sprintenă la mişcări, şi oamenii, pîn’ să le vină rîndul măcinatului, zăboveau cu drag la moara fer-35   mecată.
         Clevetirii însă îi place să macine, şi gura lumei e greu s-o fereci.
         E drept însă că nu-i chip să te strecori printr-o moară fără să te mînieşti de făină. Arghir însă avea 40   altă treabă şi n-auzea gura lumii în huruitul morii ;
     sau dacă bănuia ceva, avea el socotelile lui.
         De trei ani de cînd o luase pe Leana, toate-i mergeau în plin. Şi singurătatea în care trăise el pînă atunci, în zgomotul acela veşnic de picături de 45   apă care cad şi         cîntă ca într-o peşteră, înflorise
     parcă. Moara bătrînă şi hîrbuită, care gemea din încheieturi, ar fi spus că se molipsise şi ea de atîta tinereţe. Cît a ţinut iarna aceea, singuri amîndoi, cînd iazul încremenise între stufuri, Arghir nu mai 50   bătea drumurile ca înainte. Se             prefăcuse moara
     într-o cetăţuie albă, şi roata cea         mare dormea în-
     ţepenită şi plină de ţurţuri grei ; iar zăpada orbitoare ce acoperea împrejurimile           parcă ar fi fost
     prisosul bogăţiei lui de făină furată de Crivăţ şi 55   împrăştiată pretutindeni. Leana            cînta, şi moara
     oblonită răsuna toată ca de glasul       unei privighetori
     pe care ar fi surprins-o iarna acolo înăuntru.
         Dar într-o noapte a început             din nou muzica
     picurilor şi, cînd soarele a sfărîmat lanţurile de gheaţă ale roţilor, odată cu zăpada, s-a topit ca o spumă şi toată fericirea lui Arghir.
         Iazul încărcat de sloiuri bătea~n stăvilare, şi Arghir, nemaidovedind la toate, îşi luă un băietan care ştia meşteşugul, ca să-i fie de ajutor.
60
98
 65 Era pe o zi senină şi soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzînd prin crăpături în suluri de raze în care juca puzderia neodihnită a făinei.
          Leana sta pe un scăunaş la      umbră şi cosea, de-
 70  pănînd parcă un fir de lumină.
          Sălciile vuiau şi rîndunelele umpleau aerul de veselia ciripitului lor. Stropii    îşi îngînau ca totdeauna eternul lor descîntec,       şi morăriţa, oprin-
      du-se din cusut, privi  în jurul ei,    apoi, aruncîndu-şi
 75  lucrul, se răzimă de     uşorul uşii        şi privi afară.
          Parc-ar fi dorit să vie cineva.
          Singurătatea din jurul ei,      amestecul acela de
      umbre şi lumini o tulburau. Afară era viaţă, viaţa bogată a primăverii, şi un miros proaspăt de iarbă 80  şi de flori veni pînă la dînsa.
          Sînul ei tînăr, robit de cămeşuică, crescu şi pleoapele-i bătură. Apoi o moleşală o cuprinse şi încercă să-şi reia lucrul.
          Cîteva clipe se scurseră încă, şi nişte paşi ră-85  sunară.
          Lisandru, ascultînd parcă tainica ei voinţă, se ivi în prag, ţinînd pe  umăr o stamboală * plină.
          Era zvelt flăcăul,  şi ochii lor     erau asemeni, fă-
      cuţi parcă din aceeaşi apă.
 90      Ea îl privi mirată, parcă acuma îl vedea pentru
      întîia oară.
          Lisandru puse stamboala jos şl rămase şi el o clipă ca pironit locului. Apoi, simţind că tot sîngele îi năvăleşte în obraji, dete să plece.
 95      Dar în minutul acela un zîmbet trecu pe faţa
      morăresei, şi ochii ei ardeau şi chemau tulburător, deşi mînele se făceau că vor să lucreze înainte.
          Ispita chema, şi erau tineri amîndoi, şi apele căzii)d din cupă în cupă murmurau        sub roată, um~
 100 plînd de un cîntec vrăjit încăperea.      Zgomote nelămurite veneau dinspre iaz, chemări            drăgăstoase de
      păsări care-şi clădeau cuibul — şi Lisandru s-a su-
          * Stamboală — baniţă.
 99
      pus chemării, că prea era frumoasă ispita şi dulce primăvara de afară.
105 Şi acuma era toamnă, a doua toamnă de cînd se iubeau.
          Lumea vorbea, dar Arghir îşi vedea de trebile lui, căutînd să împace pe toţi. Moara umbla fără hodină, şi el era pretutindeni, acum cercînd făina 110 care curgea pe jgheab, acum alergînd la opust * să potrivească năvala apei, şi parcă nu băga în seamă nimic din cele ce se petreceau în jurul lui.
          Dormea pe unde îl apuca oboseala, alb de făină, întins pe saci, şi noaptea se trezea, mai bătea o 115 pană, mai strîngea pietrele şi nu avea parcă altă grijă decît a morii.
          Dar într-o noapte, cum trimesese pe Lisandru la tîrg, Arghir de care nu se lipea somnul, după ce văzu pe Leana adormită, se furişă încet şi ieşi 120  din moară.
          Afară fulgera şi se pregătea de furtună. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau şi se grămădeau la stăvilare.
          Cînd intră înapoi, era ud de ploaie, plin de no-125 roi şi tremura ca apucat de friguri.
          In zori, furtuna se potolise,      şi Leana îl găsi
      treaz ca de obicei, socotind pe un maldăr de saci.
          Un zîmbet ciudat însă, care        nu i-1 cunoştea,
      o-nfioră. Ochii lui luciră o clipă şi se ascunseră sub 130  gene, apoi îşi urmă socotelile mai      departe.
          Ziua veni, o zi posomorită, cu         nori grei ce alergau, se despărţeau şi căutau din       nou parcă să în-
      văluie cerul. Apele umflate forfoteau şi veneau spu-megînd pe lăptoc, făcînd să duduie roata.
135 O presimţire grea o făcu pe Leana să iasă din moară şi gîndul că Lisandru nu s-a întors încă începu s-o neliniştească.
          Intră înapoi, dar privirea întunecoasă a lui Arghir îi opri întrebarea pe buze.
             * Opust — stăvilar.
100
    Atunci, ca să-şi cate de lucru, îşi luă un val de pînză şi coborî să-l ghilească, ca de obicei, în apa ce curgea de sub roată şi, îngenunchind, începu să spele.
    Dar cum sta aplecată, simţi că cineva a deschis opustul şi că o năvală mai mare de apă cădea din cupă în cupă.
    In adevăr, Arghir, care se strecurase pe urma ei, dăduse drum larg apelor.
    Moara vui zguduită din încheieturi, şi deodată un trup de om urcă împins de lăptoc, lunecă la vale şi, ajuns lîngă roată, rămase o clipă locului.
    Apoi, prins de un cauc, dispăru în adînc şi se prăbuşi într-o ploaie de stropi în faţa morăriţei, care dete un ţipăt de spaimă, recunoscînd pe cel aşteptat cu atîta nelinişte...
GHEORGHE DIN MOLDOVA
         Urmînd convoiul lui în ziua aceasta de toamnă frumoasă, caut să-*mi amintesc cînd şi unde l-am întîlnit pentru întîia dată, şi gîndul mă duce în pădurile cari împrejmuiesc mănăstirea Varaticului.
5 Un miros de brad parcă se răspîndeşte pe cără-ruiele albe care şerpuiesc, se strîng la o răscruce ; îl văd aşa cum era atunci, în tovărăşia altor doi prieteni, dispăruţi şi ei acuma.
         Numele lui era popular pe atuncea, şi legenda 10 de boem incorigibil, pe care o crease poezia lui, şa-galnică şi adeseori ştrengărească, i-atrăgea toate simpatiile tineretului de neofiţi. Era mic şi sprinten, glumeţ la vorbă şi totdeauna imaginativ. Cu toate astea, era greu de mişcat la plimbări, şi în-15 tîiul adăpost de umbră întîlnit îl ademenea să se aşeze, şi-n lenea lui de oriental visător îşi făcea un deliciu să se întindă pe spate, cu mîinile aduse sub cap, şi să istorisească cu duh anecdotele şi în-tîmplările tovarăşilor lui literari de pe-atunci. Pă-20 durile de brad aromeau, vîntul rupea o creangă ici, colo, şi vorba, de la un timp, tăcea, şi Gheorghe din Moldova atunci îşi închidea ochii lui albaştri şi adormea în liniştea aceea solemnă, asemenea gnomilor decorativi ce-i vezi dormind nemişcaţi sub 25 vreun copac, prin parcurile caselor germane.
                               102
    Dricul cu oamenii negri se opreşte, şi mă~ntreb ce caut eu după dricul acesta ? Mirosul pădurilor de brad s-a risipit, şi mă trezesc ca după un vis, mergînd în urma convoiului mortuar. împrejurul meu nu-i nimeni din cei de-atunci şi eu singur duc amintirea aceasta duioasă, privind mirat la sicriul îngust în care doarme gnomul-poet.
    Pornit iar după urma lui, îl revăd, departe, sub un cer mult mai frumos şi mai senin ca al nostru. Eram la Roma, în tovărăşia altui poet dispărut prea devreme. In convalescenţă, după o boală grea, dragostea de viaţă cum n-am mai simţit-o niciodată de-atunci mă alungă din casă, dornic să văd, să aud, să simt toate frumuseţile şi farmecele acestei bune lumi recucerite.
    într-o zi, paşii noştri rătăcitori ne dusese spre fîntîna Trevi, să admirăm Neptunul uriaş. Apele curgeau sonore, umplînd piaţa cu zgomotul lor, despre care Madame de Staël, în entuziasmul ei romantic, spune că se aude în toată Roma... Acolo
l-am întîlnit din nou, căci stătea în împrejurimi, pe Via dei Luchesi, venit aici pentru studii statistice. De atunci începurăm peregrinările împreună, pe la biserici şi muzee, şi-mi amintesc cu drag o plimbare făcută afară din Roma, la Frascati.
    Era o zi frumoasă de primăvară şi pornisem tustrei, veseli ca nişte copii, făcînd planuri bizare să ne deschidem o fermă-model la Bucureşti, sub conducerea lui. Eu aveam să pun fondurile, căci eram capitalist pe-atunei, el, experienţa pe care-şi închipuia că o are, vizitînd toate lăptăriile din Roma, iar Păun, poetul bucolic şi cuminte, destoinicia lui de om aşezat. Şi cine ştie dacă n-ar fi fost mai bine dacă proiectele acelea n-ar fi rămas o glumă. In entuziasmul nostru de-atunci, ne-am oprit la o os-terie rustică, unde căruţe pline de lucrători veniţi din Tusculum, cu măgăruşii lor împopoţonaţi cu flori artificiale şi cu hamurile bătute-n alămuri sclipitoare, veneau în zile de sărbătoare să petreacă.
 65 Vinul de Frascati e bun şi dă chef de vorbă, şi nu puţine pahare am ciocnit atunci pentru viitoarea noastră întreprindere. Ne-am dus atunci de am vizitat vila Aldobrandini, minunaţi de liniştea aceea divină ce domnea sub copacii seculari din parc. De 70 departe, pe un jgheab prăvălit de lespezi mari, un sul uriaş de apă cobora şi cădea prelungindu-se pe un zid de marmură în grădină, în bazinul unei fîn-tîni. Departe, dunga mării strălucea ca luciul unei spezi zvîrlită-n ierburile cîmpiei romane brăzdate 75 de apeducte. La întoarcere, pe băncile vagonului în care eram, învioraţi de vinul şi frumuseţile de la Frascati, l-am rugat să ne cetească versuri.
           Priveliştele se schimbau în goana trenului, şi noi, aşezaţi în faţa lui, îl ascultam cum cetea. Era 80 o baladă în ritm popular, care ne aducea ca un ecou depărtat din ţara noastră. Nu ştiu în ce volum s-o fi găsind, dacă se găsesc, aşa cum erau atunci, versurile acelea. Mi-aduc aminte numai de cîteva, în care era vorba de o dragoste :
 85                         Că eu te-oi iubi
                             Pentru ochi căprii,
                             Că şi tu mă iei Pentru ochii mei...
           Şi se isprăvea cu melancolica reflecţie, ce pare şi 90 mai tristă astăzi, cînd el nu mai este :
                             Vremea de-a veni,
                             Ţărnă ne-a-nveli,
                             Ochi s-or potoli,
                             Ţărna astupa 95                         Gura mea şi-a ta...
           Şi-acuma ochii lui albaştri s-au potolit, gura lui şăgalnică a tăcut.
 Un amurg roz învăluie cimitirul Sfintei Vineri. Cu alţi prieteni cetesc pe lespezi şi cruci epitafe-n 100 versuri, care mă fac să gîndesc cu ce zîmbet ironic ar privi dînsul la ele. Şi sînt nenumărate acele versuri ; durerea strigătoare şi grosolană s-a manifes-
104
 tat pretutindeni, parcă nici acolo nu i-a fost dat să scape de versurile inepte ale contemporanilor. Pe lespezi toţi sînt buni, ideali şi sfinţi. Cîţi însă au fost buni în adevăr ca acest gnom iubit de muze şi prieteni !
             RĂSPLATA LUI CRITON
    Se însera încet, şi soarele, coborît departe după muntele Cromion, rumenea cerul ca un vast incendiu. Alfeul, izvorît din pădurile de pini ale Arca-diei, îşi mîna maiestuos apele spre cetatea de mar-5 moră a Olimpiei.
         Pe cele şapte drumuri ce duceau spre porţile cetăţii, mulţimea nenumărată a pelerinilor veniţi de peste tot pămîntul grecesc zorea să ajungă înainte de căderea nopţii. Turme şi cirezi aduse 10 pentru jertfa lui Zeus Olimpianul ridicau nouri de pulbere ce se întindea ca o pînză grea, pînă departe pe şesuri ; care şi curicule * sprintene se strecurau cu dibăcie făcîildu-şi loc prin gloată ; de la cel mai sărac ce nu aducea cu el decît entuziasmul 15 şi pînă la cel mai bogat care venea încărcat cu daruri scumpe şi cu tot fastul rangului şi averii sale, tot elinul grăbea stîrnit de cine ştie unde de strigătele pristavilor care cutreierau toată Elada, vestind pentru a suta oară serbările olimpice. Părinţi 30 şi rude, toţi alergau nădăjduind să vadă fruntea vreunui fiu sau frate încununată cu ramura iz-bîndei.
             Pherenike, văduva din Rodos, venea şi ea, pierdută în mulţimea asta, ştiind că şi fiul ei va lua
          * Curriculum — car de curse.
 106
25 parte la jocuri. Tăcută şi umilită, cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulţime, privind prin nourii de praf şi măsurînd drumul.
         Umbra acuma se împînzea tot mai deasă ; de-a lungul Alfeului, prin bărătci şi corturi, luminile în-30   cepură să licărească. Şi, în tîrziu, cînd luna plină a
   nopţii de iulie, ca un disc de argint scăpat din mîna unui discobol, răsări dincolo pe vîrfurile pinilor întunecaţi, cetatea albă a Olimpiei se lămuri deodată şi crescu cu nenumăratele temple, strălucind dintre 35   umbrarele ei.
   Pherenike, odată ajunsă sub arcul monumental al porţii, după ce spuse străjilor a cui fiică era şi de unde vine, intră în cetate pe Calea Sacră. Grupuri însufleţite se mişcau înaintea ei sub umbra-40 rele aleelor ţărmurite de temple şi statui.
         Ajungînd pe o esplanadă, se opri un minut să se odihnească.
         Pe înălţimi, pădurile negre de pini trăgeau ca o dungă de cărbune ; mai jos, sub aleele de platani, 45 luna bătea de-a curmeziş, prelungind umbrele, şi numai plopii albi nu mai aveau astîmpăr, clătinîn-du-şi neadormiţi        frunza lor de argint. Grupurile de
     oameni se răriră   ; arar, sofişti întîrziaţi mai discu-
     tau vreo problemă, aşezaţi pe colacul vreunei fîn-50   tîni.
         Ea însă părea străină atîtor frumuseţi ; nu venise să vadă statui, ori temple. Ea era o simplă mamă venită de departe să-şi vadă fiul aşa cum îl visa ea, aclamat   de mulţime şi cu fruntea încunu-
55   nată cu ramura     de măslin sălbatec, tăiată din co-
     pacul sfînt al lui Heracles.
   Întrebînd pe unul şi altul, ajunse, în sfîrşit, după miezul nopţii, la poarta marelui gymnas *, unde fiul ei Criton, alături de ceilalţi, îşi dormea, 60 poate, somnul hodinitor, atît de trebuincios acelor ce au să lupte pentru biruinţă.
          * Gymnas — arenă pentru antrenamentul luptătorilor.
 107
         Găsind poarta închisă, Pherenike ,se aciuă sub un portic şi aşteptă să se facă ziuă.
         Stelele dispărură una cîte una, şi cerul începu, 65  încet,   să se rumenească. Răcoarea dimineţii limpezi
      liniile dezvăluind oraşul din negura uşoară ce-1 aco-
      perea ; şi mişcarea reîncepu. Gloata pelerinilor izvorî de pretutindeni, îndreptîndu-se în bande spre stadiu ca   să ia în stăpînire     cele mai bune locuri.
 70  întocmai ca  freamătul anei păduri care se deşteaptă,
      murmurul    mulţimii crescu.        Departe, zidurile de
      marmură ale stadiului începură să albească, parcă erau ninse.
         Pherenike se amestecă în gloată şi, zărind un 75  bătrîn gymnast din Rodos,             se luă după el şi-l
      ajunse, destăinuindu-i gîndul ascuns pe care-1 avea, ca să   pătrundă şi ea în stadiu. Bătrînul o povăţui
      să nu   cheme asupra ei mînia zeilor, cari nu îngăduiau femeilor să calce în arene. Dar inima ei de
 80  mamă     birui teama de pedeapsă, aşa că bătrînul, care
      cunoştea oraşul, o sfătui să îmbrace tunica bărbătească a gymnaştilor şi, astfel travestită, o luă sub ocrotirea lui.
         Rugurile sacrificiilor făcute în cinstea lui Zeus 85  ardeau pretutindeni, hrănite de preoţi, şi fumul se
      înălţa în spirale şi se risipea la cea mai mică batere de vînt. Şi, cînd munţii Arcadiei se luminară şi discul soarelui apăru, deodată, un sunet prelung de fanfare umplu aerul proaspăt al dimineţii : hel-90  lanodicii **> cu lungile lor hlamide de purpură, in-
      trară în stadiu şi merseră să-şi ia locurile în tribune, dînd semnalul deschiderii serbărilor.
         Ca   o frunză luată de un şivoi, Pherenike, pier-
      dută-n  mulţime, mergea fără sa ştie şi, cînd se trezi
 95  pe înălţimile amfiteatrului, nu zări la-nceput decît
      * Stadium — stadion.
    ** Hellanodici — cei zece judecători (arbitri) aleşi, care supravegheau desfăşurarea corectă a luptelor în arenă şi-l proclamau pe învingător.
 108
      o mare negură de capete şi se gîndi că toată lumea asta venită din toate unghiurile Eladei se adunase acolo         numai ca să aclame pe Criton al ei !
          O      presimţire tainică îi spunea că el va îi  eroul
100 zilei şi ochii ei îl căutau pretutindeni spre cortul unde se dezbrăcau atleţii.
          Luptele începură şi, cătră amiazi, cînd în sfîrşit veni rîndul lui Criton, căruia sorţii îi dăduse ca protivnic pe vestitul Polydamas, de care se poves-105   tea că dobora leii cu pumnul, un murmur de ne-
      răbdare străbătu mulţimea.
          Ochii tuturora se îndreptau curioşi spre cei doi luptători, măsurîndu-le, după înfăţişare, sorţii de izbîndă. Nimeni nu biruise încă pe Polydamas, care, 110   pe lîngă zveltul Criton, era un colos. Trupurile lor
      frecate cu ulei străluceau la soare, şi amîndoi, după ce  se     priviră unul pe altul, începură lupta.
          Pherenike închise ochii o clipă ;      apoi, ridicată
      în picioare, cu răsufletul oprit şi abia ţinîndu-se ca H5    să nu strige şi să-şi îmbărbăteze feciorul, privi la
      cele dintîi zvîrcoliri ale atleţilor.
          Colosul, printr-o mişcare ce-i era obişnuită, sări repede ca o panteră pe umerii lui Criton, căutînd să-l doboare sub greutatea lui, dar acesta feri miş-120   carea cu atîta dibăcie, încît Polydamas se rostogoli
      la pămînt în hohotele uriaşe ale privitorilor. Criton nu pierdu vremea şi, aruncat asupra lui, punîn-du-i xnîna-n beregată, căută să-l lipească cu umerii la pămînt. Vinele colosului se umflară ca nişte 125   coarde şi, roş de mînie, sprijinit în creştet şi cu
      pieptul arcat, cu mîinile puternice ca nişte rădăcini înfipte-n nisip, gîfăia ; şi, nemaiavînd alt mijloc de scăpare, cînd Criton se pleca peste el, se smuci deodată cu putere şi-l muşcă de umăr.
130 O dungă de sînge se ivi şi pătă deodată tot braţul lui Criton ; gloata scoase un urlet sălbatec, m care se amestecau tot soiul de invective şi insulte la adresa eroului lor iubit.
          Pherenike simţi şi ea durerea, parcă ar fi fost 135   şi ea muşcată la umăr, şi privi înainte, apăsîndu-şi
      cu pumnii încleştaţi sînii ei de mamă care se um-
 109
      flau de emoţie sub tunica strimtă de gymnast. Bâ~ trînul care-o însoţea îi puse mîna pe umăr      şi o sili
      să se aşeze la locul ei ca să nu se trădeze.
140           Dar atleţii erau iarăşi în picioare unul  în faţa
      altuia. Polydamas, printr-o sforţare supraomenească, izbutise să scape din încleştarea lui Criton, şi acuma, încordat de furie, cu muşchii însîngeraţi şi întinşi ca nişte frînghii, cu picioarele sprijinite în     pămînt
145          asemenea unui copac puternic, aştepta sub rîsetele
      mulţimei minutul ca să atace din nou pe           Criton.
      Acesta însă, la vederea sîngelui ce-i curgea de-a lungul braţului, se năpusti orbiş şi, trecînd fulgerător un braţ după grumazul protivnicului, îl atrase 150  spre el. Trupurile lor se făcură una, ca o bestie cu
      două capete şi se prăvăliră iar la pămînt. O clipă Criton dispăru cu desăvîrşire sub masa colosului, dar după o secundă, ca un şarpe alunecos, trupul lui zvelt se furişă repede subsuoara lui Polydamas 155  şi cu o mişcare-ndărăt îl întoarse pe acesta şi-l cul-
      că cu umerii la pămînt.
         Helianodicii ridicară braţul, proclamînd izbînda ; şi gloata, care umplea amfiteatrul, ţipa, urla, bătea din palme şi din picioare, într-un delir cum nu se 160  mai văzuse în stadiul Olimpiei.
         Atunci Pherenike, nem'aiputîndu-şi stăpîni bucuria, respinse braţul bătrânului care cerca să o oprească, îşi făcu loc prin mulţime şi, coborînd în goană, cu părul ce i se despletise în învălmăşală 165  şi-i cădea pe umeri, se năpusti fără de veste drept
      în arenă ca să-şi îmbrăţişeze fiul.
         Criton, încremenit de groază, o primi la pieptul lui, căutînd parcă să-i facă cu braţele lui puternice un scut de apărare.
170 Helianodicii se ridicară severi în tribunele lor, şi norodul, nedumerit la început, văzînd această femeie care călcase porunca zeilor, porni întîi să murmure, apoi murmurul se schimbă în strigăte şi o furtună de injurii se dezlănţui şi cuprinse de sus 175 pînă jos tot amfiteatrul. Braţe ameninţătoare se mişcau în aer şi pretutindeni se auzea strigătul :
110
    —   La moarte ! La moarte !
    Dar la un gest al celui mai bătrîn dintre hei-lanodici, furia mulţimii se potoli ca prin farmec, şi la vederea acestei mame care, cu preţul pedepsei de moarte, venise tocmai din Rodos ca să-şi vadă fiul biruitor şi nu se putuse stăpîni să nu alerge să-l îmbrăţişeze, ca pe vremea cînd era copil şi-l scăpa de la vreo primejdie, ochii tuturora se umeziră.
    Şi mulţimea asta care cu un minut înainte proferase strigătul de „moarte^ ! făcu gestul de iertare, aclamînd pe Criton care primise o răsplată mai 'de preţ decît însăşi ramura verde de măslin tăiată din copacul lui Heracles...
                   RACOVSKI
         In vîlva zilelor de astăzi, un nume revine mereu, stăpîneşte presa cotidiană, acaparează atenţia publică. Cunosc pe cel ce-ţ poartă şi mă miră că-n afară de ce e presă, în afară de cîteva fericite ex-5 cepţii ca rîndurile pline de o aproape părintească dragoste a d-lui Gherea şi avîntatul articol al d-lui Sébastian Moruzzi, nu s-a găsit printre scriitorii români nici un glas ca să se ridice şi să protesteze contra nedreptăţii ce i se face lui Racovski.
10 Nu voi discuta — căci s-a discutat îndeajuns — nici probe nu voi aduce, căci toate au fost aduse — pentru a stabili drepturile acestui om.
         Cum întîmplările însă m-au făcut să-l cunosc îndeaproape, voi căuta să evoc pentru cei ce ne ci-15 tesc cu toată încrederea figura atît de interesantă a vrednicului luptător.
         L-am cunoscut la Constanţa, unde am locuit şi eu o bucată de vreme, în preajma veşnic răzvrătitei mări. Steteam într-un palat ruinat, zidit în bă-20 taia vînturilor, unde mă trezeam şi adormeam în cîntarea valurilor. Marea cu zbuciumul ei împrumuta toate glasurile, psalmodia cu toate sonorităţile. Un glas de mînie însă, de revoltă continuă, predomina ; pietrişurile rostogolite de talazuri pe dune 25 aveau un huruit de lanţuri tîrîte, de obezi ce atîrnă greu în mers, de scrîşniri, de oftaturi prelungi, de suspine înăbuşite... Aceeaşi forţă oarbă, aceeaşi
                                 112
     energie primordială, aceeaşi teamă de necunoscut, aceeaşi mlădiere, femenină de multe ori, am resim-30 ţit-o în faţa acestui om.
         Cult, trăit sub diverse latitudini şi climate, la dînsul acasă pretutindeni, învăţînd limba, adaptîn-du-se pretutindeni cu o uşurinţă minunată, culegînd ce era demn de cules din diferite medii în care a 35 fost aruncat de soartă, acest intelectual cu individualitatea lui puternică nu putea decît să te atragă, să te captiveze, să te facă să te bucuri de timpul pe care-1 petreci cu el şi să regreţi că nu-1 mai poţi întîlni.
40 In gloata amestecată de indivizi care alcătuieşte populaţia Dobrogei, de funcţionari veroşi, de proprietari hrăpăreţi şi nesăturaţi, e adevărat că acest om nu putea fi la locul său. L-am văzut în diverse ocazii, după trista debarcare a potemchiniştilor la 45 noi, devotîndu-se, ajutînd pe aceşti marinari rămaşi fără patrie, sacrificînd timpul şi banul lui pentru cei nenorociţi, făcînd tot ce-i sta omeneşte în putinţă, oriunde şi oricînd, pentru a ajuta pe un aproape. L-am văzut cu capul spart după o întru-50 nire — unde brutele poliţieneşti găsise mijlocul să se manifeste — deplîngînd barbaria gestului, şi nu durerea lui proprie. L-am ascultat în nenumărate seri istorisindu-mi diferite episoade din viaţa lui, şi parcă-1 aud încă, parcă văd figura lui energică, 55 truda care o punea ca să-şi recheme amintirile, ca să-şi desfăşoare gîndurile. Vorba-i era gîngavă la început, cuvîntul venea ca de departe, apoi glasul se ridica, devenea vehement, precipitat, biciuitor, plin de avînt şi furtunatee ca un vînt de nord. în 60 vorba lui expresiile se amestecau, fraza se trunchea de cuvinte străine, dar gîndul ieşea luminos de puterea convingerii cu care era spus.
         Activ, necunoscînd hodină, potrivnic visării, temperament de hotărîre imediată, aşa era pe-atunci, 65 şi dacă într-adevăr socialismul la noi în ţară este un pericol, atunci cred, fără a sta pe gînduri, dimpreună cu puternicii zilei, că Racovski într-adevăr e un om periculos.
 113
    Cît am stat la Constanţa, l-am văzut într-un continuu neastîmpăr : dispărînd mereu şi apărînd în centrele de muncitori, cînd la Brăila, cînd la Galaţi, cînd la Iaşi, cînd aiurea, propovăduind pretutindeni cu aceeaşi neînfricată căldură şi convingere fanatică crezul lui social. Am întîlnit oameni, lucrători din port, scăpătaţi ai întîmplării, robi ai diverselor nevoi, ori visători şi fantezişti cari toţi n-au găsit decît cuvinte de laudă pentru dînsul, fie ca prieten, fie ca tovarăş de credinţe, fie ca om de bine.
    In mijlocul atîtor laşi şi atîtor arivişti şi demagogi, în împrejurările grele prin care trecem, în mijlocul atîtor mizerii şi nedreptăţi care fierb înăbuşit în toate straturile societăţii noastre, cum n-ar fi dar primejdios un astfel de om ?
    Mie unuia însă, cînd glasurile vîntului pe această seară de iarnă mi-aduc aminte de toate zgomotele mării, îmi pare rău de cel care-i departe şi care n-are, probabil, altă vină pe lume şi în ţara aceasta decît aceea de a fi un om întreg.
    Vînturile venite din larg desigur că şi acum zguduie cutreierînd coridoarele şi încăperile palatului rău clădit, unde am trăit acum doi ani, pe marginea mării ; valurile, desigur, alungate unul după altul, vin să lovească gemînd sub terasa lui de piatră — şi eu, amintindu-mi de tine, tovarăş de o clipă, mă gîndesc că aceleaşi forţe oarbe lu~ crează-n întuneric şi contribuiesc nevăzute la dărî-marea unui falnic palat în care se adăpostesc atîtea nedreptăţi.
UN ARIVIST
        Paleta pe care stă fărîmat spectrul solar nu înnobilează pe nici un artist, dacă acel artist n-are în suflet lumina sfîntă ce radiază. Cenuşa şi pulberea din care te ridici, dacă nu izbuteşti să te scuturi, 5 de la o-vreme se iau după tine, se-nalţă în raza de soare, se-mprăştie peste tot ce faci şi-ţi reead pe urmă pe creştet, învăţîndu-te să te pocăieşti şi să-ţi aduci aminte de unde te-ai ridicat. Dar mai ales în activitatea artistului se ţine de penel şi-i pă~ 10 tează toată opera lui.
        Cenuşiul fără reflex, culoarea aceasta a medio-crităţei, predomneşte şi în toate lucrările unui pictor pe care l-am urmărit în expoziţiile anilor din urmă.
15 Pornit din nu ştiu ce văgăună de munte, avînd drept armă un cărbune cu care mîzgălea varul alb al caselor de ţară, adoptat de un dascăl milostiv care vedea în el un viitor Rembrandt, urcînd toată scara umilinţelor în vederea treptei de sus, a răb-20 dat, a plîns poate, a postit, dar n-a dat înapoi. Orice mai bine decît căsuţa umilă, foamea mai bine decît mămăliga rumenă din ceaun, surtucul de căpătat mai bine decît cămăşoiul aspru ţesut de mîi-nile mamei. Un altul ar fi tînjit, ar fi căzut strivit, 25 ori ar fi ascultat chemarea misterioasă a glebei *,
          * Glebă — ogor, pămînt.
115
     ar fi simţit nevoia de a-şi găsi un sprijin în coarnele plugului. El însă trecuse pragul caselor mari, şi ochii lui lacomi prinsese în oglinda lor confortul caselor orăşeneşti.
30 Şi cum se-ntîmplă la firile primitive că energia nu-i era sleită, a ajuns prin energie. Bursa — acest hîrzob miraculos, realizat prin zgîrcenia unei vieţi numită Adamachi sau altfel — l-a luat, l-a dus, l-a purtat prin lume, prin centrele mari, prin muzee 35 şi saloane de pictură şi, după o preumblare de cîţiva ani, i-a întors în ţară şi l-a aşezat cu toată pompa cuvenită în capul unei instituţii de artă.
         A trecut acum vremea cînd îşi spăla singur atelierul mai mult decît pe sine. Au zburat anii cînd 40 îşi ferăstruia ramele singur din rămăşiţi de cerce-vele de ferestre. Armata de pensule i-o curăţă acum un ucenic ; şi atelierul lui e vast şi cu lumină prielnică.
         Comenzile nu lipsesc, diurnele şi mai puţin ; ra~ 45 mele sunt aurite, dar ele singure strălucesc, căci culorile au rămas refractare. Zadarnic ! Energia primitivului nu suplineşte soarele, şi o bură fină, impalpabilă, asemenea cenuşii nevăzute, pătrunde, adusă de cine ştie unde, i se amestecă în vopsele, 50  îi plouă pe paletă şi-i întunecă toate luminişurile.
         Huma, pulberea aceea veche îl urmăreşte ca un blestem şi-d face de multe ori să-şi arunce penelul şi să cugete la copilul cu opinci care ducea odinioară turma la păşune. Neputinţa de a da viaţă proprie 55   tehnicei însuşite îl face să viseze la strălucirea cu-
     lorilor pe care le vede împrăştiate pretutindeni în natură şi nu le poate culege. Şi tot neputinţa accasta îl face rău, invidios, meschin, îl îmboldeşte să persecute orice talent, să vadă un rival primejdios în 60   orice tovarăş pe a cărui paletă culorile se rînduiesc
     şi se îmbină în chip firesc, ca luminile pe aripele unui flutur.
         Tot ce pictează e şters, lipsit de expresie, dar el stăruieşte înainte, bravează cu încăpăţînare iro-65   nia şi dispreţul colegilor şi, nemulţumind pe cei-
     lalţi, caută a se mulţumi pe sine.
 116
    Aşa este acest tip de arivist al picturii, pe al cărui penel nu va coborî niciodată o rază binecu-vîntată de soare. Şi dacă am căutat să-l schiţez în aceste rînduri, nu că aş fi vrut să-i tulbur digestia de bugetivor îmbuibat ; totuşi e destul de trist să constaţi că un asemenea neisprăvit face parte inevitabil din toate juriile oficiale, chemate să judece şi să dea îndrumări în materie de artă.
              ÎN PARCUL EXPOZIŢIEI
         E un sfîrşit ele toamnă ploios şi umed. Negurile s-au lăsat jos şi cern o ploaie măruntă şi deasă care te străbate. în parcul răposatei Expoziţii, unde acum doi ani era atîta viată şi atîta mişcare veselă, 5 nu mai e aproape nimeni. Cîţiva grădinari mătură foile căzute pe alee şi cîte un sergent zgrebulit păzeşte pustietatea aceasta transformată în grădină zoologică.
         Prin straturi luminate altădată de flori şi can-10   dele colorate, abia cîteva crizanteme îşi prelungesc
     agonia ; cîteva steguleţe rămase de la cine ştie ce serbare atîrnă ca nişte rufe policrome spînzurate pe sîrmele întinse între copaci în mijloc. Cu spatele întors parcă în semn de dispreţ spre poarta monu-15   mentală, statuia în ipsos a marelui Rosetti visează,
               devenită reumatică în cel din urmă grad.
         De-o parte şi de alta, pe unde treci, clădirile şubrede, în tot soiul de stiluri fantastice, zidite în pripa mistriilor, se desfac ca nişte cutii de carton 20   rău încleiate. Coloanele îşi pierd capitelurile, bal-
     coanele, balustradele ;se surpă şi umezeala se urcă pretutindeni, cuceritoare, nemiloasă, pătează ca o lepră murdară pereţii, desface tencuiala şi îşi urmează opera ei de năruire cu îndărătnicia elemen-25   telor naturii, cari nu cruţă nimic.
      Nimeni nu pune o mînă de lut, nu înţepeneşte o proptea ; ciocanele, tîrnăcoapele şi maiurile, că-
                               118
     raţele cu var şi nisip, roabele nu mai cunosc drumul Expoziţiei. Pămîntul, duşman oricărui fast 30 efemer, atrage parcă şi vrea să niveleze.
 O undă de cutremur numai de-ar trece grăbit ca un fior pe o epidermă, şi opera de distrugere ar fi desăvirşită şi tot ce-a mai rămas din feeria unei veri jubilare s-ar nărui şi-ar dispărea într-un 35 nour de moluz şi pulbere.
         Spre Turnul lui Ţepeş — una din puţinele clădiri trainice —, un stol de ciori se-ntinde ca o pată de cerneală.
         Cula a rămas albă şi graţioasă.
  40 în fund, Palatul zis al „artelor“, uniformul şi inutilul palat stă ca un paravan, mascînd orizontul.
         Arenele, unde gloata guralivă mergea să se des-făteze şi să rîdă de pugilatele luptătorilor interna-ţiop.ali, au aerul de a se întreba de ce s-au risipit 45 atîţia bani fără de rost ?
         Dasupra lacului, grota pare cea din urmă gură căscată în faţa zădărniciei omeneşti.
         Un urlet prelung de lup, urmat de alte urlete, înfioară singurătatea parcului.
50       în cuştile lor, îngrădite cu sîrmă, fiarele pădu-
     rilor noastre îşi trec viaţa de captivi nenorociţi, adăoglnd poate cea mai dureroasă notă la tristeţea aceasta obştească.
         Vulpile codane, cu blana împlinită de iarnă, sar 55   sprintene încoace şi-ncolo, aruncînd            cu ochii lor
     vicleni priviri furişe în toate părţile ; în culcuş, cîţiva pui ciulesc urechile ascuţite.          Unele-s roşii
     ca focul, altele pătate cu puţin negru pe labe şi deasupra botului.
60       Lupii — cu ochii lor fosforescenţi — se mişcă-n
     neastîmpăr, cască deschizînd o gură roză. Par mulţumiţi după aspectul lor gras, ca nişte întreţinuţi ai statului.
         Mistreţul, dimpotrivă, e foarte pesimist şi n-ai 65   putea spune cu siguranţă ce culoare            are. Fildeşul
     colţilor galbeni trădează cea mai mare dezinteresare de sine.
119
          Pare un filozof cinic.
           Urşii, cu ochii lor neînchipuit de mici la un trup 70  aşa de mare, par supăraţi unul pe altul, ai zice că
      o ceartă de curînd i-ar fi dezbinat, şi-şi întorc spatele cu dispreţ.
           în jurul euştelor, fireşte, nu domneşte o atmosferă de budoar şi deci o intimitate mai îndelungă 75  cu aceşti simpatici bursieri ai statului devine im-
      posibilă. Dealtfel, nici ei nu prea par bucuroşi de musafiri şi mai ales de cucoane, pe vremea aceasta cînd blănurile capătă curs în piaţă...
           Intr-o căsuţă răzleaţă, un huhurez stă deoparte 80  în pragul uşei, face un salt aproape fantomatic şi
      dispare înăuntru ca indignat de curiozitatea vizitatorilor.
          O gălăgie de glasuri înţiglate şi de bătăi de aripi umple văzduhul.
 85       într-un ochi de baltă, unde se înalţă o porum-
      bărie clădită din mesteacăn alb şi trestie, o adevărată republică de păsări şi-a ales domiciliul. In apa murdară se bălăcesc în voie tot soiul de vietăţi acvatice.
 90       Iată flota ridicolilor pelicani, unul după altul,
      cu pliscurile lungi şi grele, brăzdează apa, pescuind cu îndărătnicie. De sus plouă, şi hidroterapia aceasta gratuită nu-i turbură deloc. Pliscurile se cască cer-cetînd băltocul şi ies cu pungile umflate, lăsînd 95  să le curgă prisosul apei ca nişte bale. Unul s-a
      urcat pe-o piatră şi, desfăcînd în lături nişte aripi murdare, pare un babalîc burtos care cu braţele întinse stă să-şi pună cearşaful în spate.
          Printre ei lişiţele cu capul catifelat undesc şi ele. 100 Pe malul mocirlos, plin de ieroglife, califarii ruginii se cumpănesc cătîndu-şi echilibrul ; cocos-tîrcii, plouaţi şi rebegiţi de frig, ca nişte vagabonzi în fracurile lor negre, au reuşit să fie cei mai murdari din toată colonia ; singuri stîrcii păşesc 105 pe picioarele lor subţiri, ferindu-se parcă de tină,
      şi-s albi, imaculaţi, parcă ar fi făcuţi din zăpadă.
120
    Raţe cu capete de smarald măcăiesc ; o lebădă, ca o matroană prea grasă, patinează greoi cu labele răsfirate, purtînd parcă nişte şoşoni enormi.
    Un cocor/ slab ca un anahoret, visează parcă problema triunghiului, tînjind după tovarăşii lui plecaţi...
    Toţi însă au aerul de a se fi aclimatizat mai mult sau mai puţin şi de-a primi, neavînd ce face, promiscuitatea asta de temniţă. Gălăgia ce-o fac e o simplă manifestaţie pentru hrana zilnică.
    Vulturii, singuri în cuştile lor, par ireductibili.
    Siniştri, posomoriţi, stau neclintiţi şi întreabă zările, setoşi de spaţiu şi de libertate.
                                                                                                                 Un pleşuv din cînd în cînd întinde o gheară şi parcă îşi cearcă mobilitatea căngilor amorţite.
    Cei negri, cu penele aripilor zburlite, purtînd parcă nişte fantastice mantale de doliu una peste alta, şi-au lăsat membrana pleoapelor peste ochii lor fulgerători, meditînd la dezastrul lor.
    Alături, cuşti goale spun că alţii au murit, ne-maiputînd să îndure acest regim celular al statului românesc.
    Era un vulturel frumos şi elegant, ca şoimii pe care-i mai vezi purtaţi pe mînă în vechile stampe
—   nu mai este...
    în celelalte îngrădituri, prin gherete cine ştie cum ajunse aci, prin vechi chioşcuri cu jurnale, prin cocioabe demne de asemenea fiinţi, toată ginta domesticită, ca cocoşii, găinile, chiar şi mascuri, de cari te întrebi ce caută în vecinătatea atîtor trişti captivi.
    Şi meditînd asupra acestora, în timp ce seara se lasă ursuză, posomorită şi îndoliată, mai aruncăm o privire asupra atîtor foste măriri şi reintrăm între oameni.
                      BULLIER
         Viaţa e un amestec de ceasuri vesele şi triste ; de aceea, fireşte, ne va fi îngăduit de multe ori să părăsim gravitatea şi să ne amintim de lucruri şi întîmplări care ne-au distrat o clipă în vîrtejul 5   anilor.
         Amintirea pe care vreau s-o evoc e comună multora, bărbaţi gravi astăzi, simandicoşi profesori, iluştri demnitari şi atîtor altora cari au avut prilejul sau             rente proprii ca să trăiască la Paris.
10  Voiesc să              vorbesc de faimosul local de petrecere
     „Bullier“,             despre care jurnalele din toată lumea
     aduc vestea că a fost dărîmat.
         Eminescu, într-una din satirele sale, vorbeşte cu o sfîntă indignare de vestitul „Bal MabiF, pe 15 care desigur că nu l-a văzut şi nu i-a putut pricepe farmecul. Tinereţea îşi are şi ea drepturile ei. Danţul e o manifestare primitivă a dragostei de viaţă ; pasul şi ritmul, cîştigat mai tîrziu, ascunde în fond aceeaşi pornire.
20 Şi la „Bullier“ se danţa.
         Dasupra portalului vastei clădiri, sub care atîţia din noi au trecut, deşi s-ar ruşina astăzi poate s-o spună, vigilentul cucoş galic părea gata să-şi trîm-biţe nota lui sonoră, apelul lui plin de veselie. 25 Inscripţiile nu lipsesc de pe monumentele publice de la Paris, şi o întreagă literatură latinească de maxime s-ar putea învăţa de trecătorii cari nu le-au
 122
     învăţat la şcoală. Sub corabia tradiţională care mai figura dasupra portalului, pe crestele unor valuri 30   întărtate, sub această emblemă a oraşului Paris,
     puteai citi frumoasele cuvinte : „Fluctuat, nec mer-gitur“ *, de care te mirai ce caută pe frontispiciul unui local al atîtor naufragii sentimentale...
         De la intrare, o gălăgie drăcească îţi lua auzul. 35   Un amestec, o harmalaie, un tumult, o dezlănţuire
     neînchipuită te făceau să te opreşti pe scări şi să priveşti uluit.
         Arca lui Noe desigur nu avea un aspect mai variat, cu toată felurimea dobitoacelor curate şl 40   necurate cărora le dăduse o aşa de largă găzduire.
     Toate continentele îşi dădeau întîlnire, reprezentanţii tuturor raselor şi naţiunelor se-nfrăţeau într-o cacofonie universală. Auzeai toate graiurile şi dialectele, de-ţi venea să crezi că retrăieşti momentul 45 acela suprem cînd s-au amestecat limbile în turnul lui Babei.
         Pe-o estradă, în stînga, orchestra compusă mai mult din alămuri făcea un scandal nemaipomenit ; tromboanele mugeau ca nişte elefanţi hămesiţi ; 50   talgerile schinteietoare, lovite frenetic, scoteau un
     zgomot spart ; flautele şuierau ca nişte sirene disperate ; tobele băteau ca la mezat ; triunghiurile metalice zîngăneau — dezlănţuind toate laolaltă o muzică infernală sub bagheta agitată a capelmaistru-55   lui, care părea un Scaraoţchi ce chinuieşte o turmă
     de epileptici.
         Şi în ritmul acestei muzici, în vasta sală luminată de girandole albe, fantasticele părechi, într-un vîrtej nebun de culori, în vîntul ridicat de fustele ^0   dănţuitoarelor, se-ngemănau, se desfăceau, se legă-
     nau pe şolduri, legau ghirlănzi şi porneau în farandole sălbatice, cotind, lovind, îmbrîncind în dreapta şi-n stînga, ca un alai de Sabat. Glume triviale, hohote de rîs, strigăte de bestii, chiote de beţivi 65   păreau că luptă să acopere orchestra, şi-n goana
             * E bătut ide valuri, dar nu se scufundă (lat.) ; deviza Parisului, a cărei emblemă este o corabie.
 123
      alaiului aceluia, profiluri bestiale se luminau, ochi bizari te aţinteau o clipă, un umăr gol, un grumaz alb răsărea, şi toată gama mirosurilor şi a parfu-murilor trecea într-un necurmat şi ameţitor vîrtej. 70 în jurul meselor de pe estrade, frumoasele ajunse coborau — mai cu seamă joia — din toate cartierele, în ţinută de gală, împodobite cu toată zestrea desfrîului lor obraznic, cu dunga de kohl sub pleoape, cu aurul pe danture, cu smalţul proaspăt 75 pe obraji. Băuturile felurite licăreau în pahare, multicolore ca şi inelele de pe mîini. Evantaliurile băteau, şi frumoasele, care-şi făcuseră stagiul de mult în arena „Bullier^-ului, priveau cu un fel de compătimire amestecată cu invidie biruitoarea ti-80 nereţă ce se perinda zgomotoasă pe sub ochii lor obosiţi.
          Duminicile, arareori, se întîmpla să se rătăcească şi cîte-o nuntă, venită din Mont-Rouge sau din Gobelins, cu soacră, socru, nun şi nună, mireasă 85 şi mire cu invitaţii lor oneşti, să-şi termine seara danţînd. Vai, atunci, de nesocotită soacră ce se rătăcea de ceilalţi nuntaşi ! Nebunele de fete, ca un stol de rîndunele cînd prind o bufniţă, o împresurau în horă, prinse de mîini ca nişte elfe dezmăţate, 90  îi închideau drumul cînd voia să fugă, o strîmbau
      apostrofînd-o cu toate glumele şi invectivele de circumstanţă, în aplauzele şi hohotele de rîs ale mulţimei.
         Ele, care practicau amorul liber, fireşte că nu 95   admiteau pe aceşti gravi reprezentanţi ai amorurilor
      conjugale.
          Dar asta se întîmpla rar.
         Mai dese erau bătăile însă : acele de pălărie erau arme redutabile, şi vai de cine nu-şi avea părul 100  lui propriu ! Dar acestea erau nişte simple fapte
      diverse, gelozii trecătoare, neplăceri domestice, războaie intime, care nu împiedecau orchestra să urle şi pe ceilalţi să petreacă înainte.
         în fund, prin boschete, grădina adăpostea pere’* 105  chile sentimentale ; eterna idilă înflorea la lumina
      discretă a becurilor Auer. Conciliabule misterioase,
 124
tîrguieli, jurăminte efemere, întîlniri neaşteptate, scene duioase, lacrimi, întrevederi de adio şi împăcări, toate se puneau la cale în îngăduitoarea grădină. Românii, bineînţeles, nu lipseau, şi tipul nostru oacheş avea mare trecere. Negrul bronzat, de asemenea, era foarte apreciat. Spaniolul, temut ; francezul, ca tip autohton, foarte puţin căutat.
    Şi acuma că s-a năruit pentru totdeauna baratca aceea bizară şi s-au stins luminile, şi-a tăcut diabolica muzică, şi au trecut anii cu grămada peste mulţi din cei ce au văzut-o, dacă am scris aceste rînduri de pomenire este că am vrut să fac o plăcere multora care ştiu că-şi vor aduce aminte cu duioşie de yn ceas bun petrecut în viaţa lor, de cine ştie ce ochi albaştri iubiţi o clipă, de cine ştie ce jurămînt pe care nu l-au ţinut...
    Am făcut-o pentru că am vrut să le aduc aminte că au fost tineri, au danţat, n-au avut griji, au iubit, şi n-au făcut tocmai rău — căci tinereţea este în adevăr nepreţuită.
TAINELE CELEBRITĂŢII
    Mare lucru mai e pe lumea asta şi dorinţa de a te face celebru ! Aceasta implică, bineînţeles, muncă, străduinţă, încăpăţînare şi cheltuială de energie peste seamă, căci a te trezi celebru într-o bună dimineaţă este un paradox, în afară doar de~a fi genial sau de a comite o crimă monstruoasă şi a lăsa pe urmă să te vehiculeze presa avidă de ştiri senzaţionale.
    Sunt unii însă cari mulţămită ziarelor au ajuns, clacă nu celebri, cel puţin să-şi creeze un nume şi ei prin veşnicele lor deplasări d.p. ca : „simpaticul X a trecut prin cutare punct al ţării44, sau că „s-a reîntors după o cursă la Marienbad, reluîndu-şi ocupaţiunile (?) sale44. Sau, de pildă : „d. X s-a suit în aparatul lui Blériot, după cum atestă diferite instantanee expuse, de unde, fără să se expuie oricărei primejdii, a dat toate explicaţiile publicului, în timp de trei zile şi trei nopţi44. Alţii forţează celebritatea prin frecventarea oamenilor mari, ca, de pildă, o doamnă, mult călătorită, care ne trimetea — pe cînd eram la Sămănătorul — fotografii diferite din diferite ţări şi continente, fotografii în care chipul domniei-sale figura totdeauna, cînd într-o pagodă, oferind crizanteme lui Buddha, cînd în Egipt, depunînd un lotus la picioarele lui Keops, cînd la Paris, la braţ cu Rodin, cînd
     scriind ce-i dictează Anatole France, îmbrăcat în halatul lui de dimineaţă.
         Un alt mijloc de a te pune-n lumină este şi 30 acela de a ţine cel puţin o conferinţă.
         Ateneul nostru a fost casa ospitalieră care i-a primit pe toţi cei cari au bătut la poarta lui. Oricine a frecventat acest templu al artelor cît de puţin a putut să vadă în lojile din dreapta şi din 35   stînga o serie de bărbaţi cu figurile grave, cari
     toate au aerul să spună că ei sunt stîlpii puternici pe cari se razemă uriaşa cupolă.
         Te uiţi lung Ia cei mai mulţi şi te-ntrebi : ce-or fi făcut capetele acestea, cari au, ca şi marea frescă, 40 un loc rezervat la Ateneu ?
         Răspunsul e foarte simplu : pacienţii aceştia au ţinut în viaţa lor cîte-o conferinţă !
         La cîţi din ei conferinţa aceasta unică nu le-a deschis cariera, deşi a fost cîntecul lor de lebădă, 45   căci iluştrii pe cari tu, cititorule, îi vezi şi-i ad-
     miri ca şi noi, cînd te duci la Ateneu, sunt în cea mai mare parte postumi ! Deci nu pizmui soarta lor ! Sau, dacă o pizmuieşti, cu preţul vieţei tale şi cu riscul de a deveni un bust după moarte (căci 50   nemurirea membrilor Ateneului e garantată după
     ultima dispoziţie a comitetului), atunci îţi indicăm noi, în mod gratuit, un mijloc care, fără multă trudă, te va pune în postura fericiţilor viitori pietrificaţi. Iată-1 :
55       într-o zi, unul dintre noî intrase în oficina unui
     bărbier şi cum se găsea într-o situaţie mai critică decît a lui Damocles : cu briciul pe beregată, fu silit să-şi întoarcă privirile spre un musafir ce intra şi care, recunoscîndu-1, îl întîmpină cu strigăte de 60   bucurie.
         Scurt, domnul acesta, după diferite meserii şi fel de fel de tribulaţiuni prin oraşele din provincie, pornise spre Bucureşti cu ferma hotărîre să sfîr-şească odată cu mizeria.
65       Şi pentru aceasta, după o matură gîndire, ho-
     tărâse că numai meşteşugul de conferenţiar i-ar putea asigura existenţa, Dar omul nostru nu ştia să
127
     muncească, şi apoi n-avea nici răbdarea să-şi piardă vremea cu astfel de fleacuri.
 70      _ Uite, spunea el, îmi pare bine că te~am găsit,
      ca unul ce te ocupi cu literele, să-mi dai o conferinţă.
          —      Dar conferinţele se fac, dragul meu, şi trebuie să lucrezi pentru asta, şi înţelegi că timpul
 75 meu e măsurat şi, cu părere de rău, nu te pot servi.
          —      Ei, tare eşti simplu î Eu nu cer să-mi compui o conferinţă, ci să-mi indici una gata.
          —  Cum, una gata ?
          —  Apoi una care s-a ţinut ! Eu o învăţ şi cu-
 80 treier toată provincia cu ea ! înţelegi, cum am cunoştinţe în toate părţile, plasez bilete ici, plasez bilete colo, de ici o sută, de colo două, şi iacă-mâ scăpat de sărăcie !
          —  Bine, dragă, dar cum să iei munca altuia ?
 85 Şi-apoi, dacă te prinde cineva ?
          —      Bine, bre, dar eu nu-ţi spun să-mi dai o conferinţă de acuma, ci una ţinută acum douăzeci de ani, căci, la urma urmei, nu fac şi eu ceea ce fac şi muzicanţii ? De pildă, Beethoven a scris So-
 90 nota lunii ! Ei, n-o cîntă toţi virtuoşii la toate concertele ! Asta înseamnă că ai furat pe Beethoven ? Sau, Depărăţeanu ăla al vostru n-a scris Vara la ţară, pe care o spune Nottara la orice festivaluri ?
          —  De, e un fel de-a judeca şi ăsta !
 95      — Şi apoi, dacă-i conferinţa bună şi ideile sa-
      lutare, nu fac eu operă de regenerare socială pro-povăduindu-le ? Ce rol au avut totdeauna apostolii ?...
          Faţă de asemenea argumente, cel interpelat s-a 100 dus la o bibliotecă, a răsfoit diferite colecţii prăfuite şi, dînd peste o conferinţă a răposatului Palade asupra patriotismului, i-a oferit-o cu dragă inimă convinsului apostol, care a plecat plin de bucurie să-şi ţină turneul în Moldova.
 105     Dările de seamă din gazetele de provincie erau
      pline de elogii la adresa ^distinsului conferenţiar care, dealtfel, încurajat de succesul repurtat pîn-a-
           m
cum, ne-a scris, cerîndu-ne un alt subiect de conferinţă, pentru a-1 ilustra la Bucureşti.
    Iată dar un mijloc foarte simplu şi lesnicios de-a ajunge celebru.
    L-am indicat gratuit cititorilor noştri, dacă vreunul din ei simte în adevăr imboldul unui astfel de apostolat. Răposaţii, de obicei, nu protestează
—   şi cazuri certe de reincarnaţie nu s-au dovedit pîn-acum.
    Şi cu toate astea, sunt atîţia încăpăţînaţi incorigibili care îşi jertfesc viaţa întreagă urmărind un ţel, muncesc fără preget, fac cercetări migăloase, răstoarnă biblioteci, adună şi potrivesc cuvinte, îmbină culori, modelează lutul amorf, găsind că o viaţă e prea scurtă pentru a desăvîrşi ceva : şi nu se gîndesc că în vremea aceasta d. X, care s-a deplasat prin punctul Y, sau doamna B., care se fotografiază în intimitatea lui Buddha, sau şagalnicul conferenţiar care a făcut furori în Moldova le-au luat înainte cu celebritatea şi că-i privesc cu milă din înălţimea dispreţului lor, răzînd de atîta vreme şi energie pierdută, poate zadarnic.
                  VACANŢA
        Amurgeşte-neet. Casa cu grădina ei în nemărginirea holdelor blonde pare-un ostrov fericit, o oază de verdeaţă într-o Sahară de aur. Deasupra în văzduhul uscat nourii trec întruchipînd mirajuri.
5      Excelenţa-sa, ministrul Domeniilor, redevenit
     rustic şi scăpat de grijile departamentului, într-un simplu costum de farmer, cu o pălărie colonială pe cap, se-ntoarce bucuros din grădină, ţinînd un buchet enorm de trandafiri în mînă.
10     O veselie neobişnuită îi luminează figura şi o
     bunătate parcă-i umple inima.
              Traiul acesta de o lună în mijlocul rozelor pe care le-a altoit singur şi al pomilor pe cari i-a sădit cu mîna lui îl înviorează şH face să uite viaţa 15 plină de compromisuri şi combinaţii plicticoase în care trăieşte tot restul anului.
        E aşa de bine să te simţi omul naturii — dar un gong vibrează prelung şi-l face să-şi grăbească pasul spre casă.
20 Printre perdelele de iederă ale cerdacului, o fereastră s-a aprins şi capetele blonde ale copiilor se zăresc sub abajurul roz al unei lămpi.
        O siluetă zveltă de femeie s-a ivit în rama de umbră a uşii şi cu mîna rezemată de stîlp priveşte 25 spre el, ehemîndu-1 parcă.
                                    130
         Excelenţa ridică buchetul, făcînd o pată roză în aer şi, urcînd treptele cerdacului, se aşază la picioarele ei.
         —            Ce bine-i, dragă Tanţă, aici, sub coperişul 30 ăsta al nostru, şi ce nebuni suntem să ne lăsăm
     noi cuibul pentru viaţa nesăbuită din Bucureşti ! Zău dacă-n clipe frumoase ca astea n-aş da orice portofoliu pe buchetul acesta de roze !
         Şi, ridicîndu-se, cuprinse talia subţire a soţiei 35 sale şi intrară amîndoi în casă,
               Copiii, întrerupîndu-şi jocul, îi săriră-nainte, îi luară rozele, rînduindu-jle prin vase, apoi îl împresurară ca pe unul ce era al lor toată ziua acuma şi nu mai era excelenţa-sa posacă şi grăbită de 40 mai-nainte.
         Tanţa se aşeză la pian şi începu să cînte încet un menuet, iar marele om politic, bătînd din palme ca un Tanzmeister, chemă copiii la joc.
               Notele răsunau limpede, şi acum, pe parchetul 45 lucios, excelenţa, cu toată gravitatea necesară, schiţa paşii acestui danţ din alte vremuri. Apoi pianul tăcu, şi fericitul, luînd pe cel mai mic în cîrcă, trecu urmat de tot alaiul în sala de mîncare.
         La cafea, un servitor fără galoane i-aduse co-50 respondenţa şi jurnalele. „
         Fericitul, în beatitudinea dulce ce-1 cuprinsese, le dete însă deoparte, privind la ele ca la nişte oaspeţi neplăcuţi.
         O scriitură cunoscută însă îl atrase şi, reluînd 55 teancul de scrisori, exclamă :
         —   Ei, scrisori de la băieţi ! Ia să vedem...
         Deschise una, cu un timbru turcesc pe plic :
         —   Ascultă ! Asta-i de la diplomatul nostru.
     „Ilustre şi iubite protector al artelor !
60 Vă scriu de pe marginea Bosforului, unde, graţie înaltei dv. protecţii, mă găsesc în lumea fermecată a musmeelor * şi a dervişilor învîrtitori. Viitorul nu mă mai preocupă, căci viitorul este asemeni unei
            * Musmee — femeie tînără.
131
cadîne acoperite de văl, căreia nu-ţi este îngăduit să-i vezi faţa. Deci mă mulţumesc să trăiesc viaţa pe care am visat-o întotdeauna, în tovărăşia fracurilor brodate.
    Chestiunea Orientului mă preocupă cu deosebire şi-mi ia aproape tot timpul. Dar, în ceasurile mele libere, gîndul meu fugar se întoarce în patrie şi revăd cu ochii minţii casa ospitalieră, în care eram deprins să fiu tratat ca un copil găsit. Afecţiunea şi sfaturile dv. îmi lipsesc mult şi, dac-aş putea să vă fur o parte din timpul dv. ca să ştiu ce mai faceţi, v-aş fi foarte recunoscător. Ca probă că gîndesc necontenit la dv. vă trimet prin poştă o doctorie suverană contra migrenei, sper că aceasta va face fericirea coanei Tanţii...
    Aş dori să am veşti de la îngeraşii dv., cari mi-erau aşa de dragi şi cari de multe ori mă fac să deplîng viaţa aceasta singuratică pe care o trăiesc. Aş dori un centru de oameni civilizaţi, mai european, ca Parisul, de pildă. Cînii aceştia vaga-gonzi, de cari te-mpiedici la tot pasul, mă dezgustă. Ah, dac-ar fi vremile Bizanţului, să fii diplomat la curtea împărătesei Teodora, aş înţelege şi eu ! Sufăr grozav sub regimul acesta barbar al lui Abdul ! Şi de aceea v-aş ruga, ilustrul meu protector, să interveniţi să fiu strămutat, dacă se poate, la Paris, sau dacă nu, chiar la Berlin... Recunoştinţa mea vă va urma prin toate centrele mari unde cerinţele carierei mele mă vor duce... Mai rog pe coana Tanţa să vă aducă aminte pentru noua promoţie că Steaua României n-a răsărit încă pe orizontul fracului meu, deşi sunt un fiu devotat al patriei...44
    —      Ei, bată4 să-l bată de lingău ! Ăstuia să-i dai şi Cornul-de-Aur şi tot ar mai cere...
    Şi rusticul om, reluîndu-şi figura profesională, aruncă scrisoarea cu dispreţ. întinse mîna şi luă alta.
    —      Asta-i de la bardul. Parcă s-au sfătuit să scrie toţi. Ia să vedem şi pe ăsta :
         „Excelenţă !
         Poemul meu, pe care vi l-am cetit         cu o seară
105   înainte cte plecare, înaintează cu paşi      repezi. In
      singurătatea de sihastru unde m-am retras, trudesc cîte cincisprezece ceasuri pe zi, şterg, poliesc, şle-fuiesc, îndrept, rup, reîncep, ca un adevărat Sisif, urc piatra mea blestemată, cu gîndul de-a o pune no odată ca un nou postament literaturii ce-o să vie. Singurul lucru ce mă chinuieşte este sărăcia amară în care trăiesc şi de-aceea, cum într-un număr răzleţ din Epoca ce s-a rătăcit pînă în săhăstria mea am citit că inspectorul domenial C.            ar fi murit
115   pe neaşteptate, vă comunic că acest post     mi-ar con-
      veni foarte mult, deşi s-ar părea că nu e compatibil cu ocupaţiile mele... De asemenea am mai văzut că locul şefului de birou de la meserii e de asemenea liber, în urma cunoscutei afaceri, şi în caz 120 cînd locul de inspector nu mi s-ar putea da, m-aş mulţumi şi cu acesta...
          -— Nici ăsta nu e mai breaz, zise excelenţa rî-zînd şi desfăcu alt plic.
         „Ilustre Mecena !
125 De la plecarea d-tale am lucrat complectînd fondul tabloului şi guipura pe care coana Tanţa mi-a spus s-o schimb la corsaj. Acum portretul e complect, e sfîrşit şi vi-1 trimit, împachetat cu toată grija, prin poştă. Rama n-am putut s-o scot mai 130   puţin de o mie de lei. Dar sper că veţi fi mulţu-
      miţi, căci portretul coanei Tanţa este, ca să zic aşa, cap’ d-opera mea. V-aş ruga acum, fiind foarte lipsit de comenzi din cauza timpului pe care am fost silit să-l consacrez acestei mari lucrări, să in-135   terveniţi pe lîngă colega dv. de la Culte să mi se dea
      mie, în sfîrşit, marea frescă de la Ateneu. Bani trebuie să se găsească pentru o asemenea operă monumentală. Aş pleca în acest caz pe vreo doi ani în străinătate, unde să pot lucra după modeluri, 140   căci aici prejudecăţile sociale cu falşa lor pudicitate
      fac imposibilă existenţa nudului academic.44
 133
          Ministrul se opri şi, zîmbind, zise :
          —  Ăsta cel puţin o ia de-a dreptul !
          Şi dete teancul de scrisori la o parte, vroind 14*5 să se ridice.
          în momentul acela însă, uşa se deschise şi servitorul intră cu o telegramă. Femeia ministrului, luînd-o, o desfăcu ea şi citi cu glas tare :
          „Directorul general teatre sucombat anevrism. 150  Am aprobarea lui B. Intervino imediat.
                                                                      Sache"
          —  Bravo ! Ei, acuma-i complet !
          Şi, cu un singur gest, răzînd vraful de dinaintea  lui, îl aruncă   sub masă.
155        — La dosar !
          Ziua era încheiată.
          Afară, greierii cîntau şi   într-un tîrziu, cînd raza
      de   lumină de la     fereastră se stinse, casa aceea   li-
      niştită, cu grădina ei, care ziua, în nemărginirea 160  holdelor blonde, părea un ostrov înflorit, o oază
      de verdeaţă în mijlocul unei Sahare de aur, îşi pierdu liniile, se estompă şi se prefăcu una cu masa de umbră în care numai mirosul puternic al trandafirilor mai stăpmea.
                  DOI DIRECTORI
         Sunt greşeli pe care trebuie să le recunoşti. Mărturisim aceasta, fiind dat că am fost şi noi printre aceia cari am iscălit acum cîţiva ani protestul scriitorilor împotriva lui Alexandru Davila, 5 asociindu-ne la mişcarea pornită de domnul Ion C. Bacalbaşa, cunoscutul autor şi cronicar dramatic la Epoca. Mişcarea aceea avea poate o justificare, era o pornire explicabilă, crezînd că sunt lucruri remediabile şi nebănuind că vom cădea în ireme-iO   diabil.
         Astăzi, după atîta timp de funcţionare a domnului Pompiliu Eliade, putem constata cu regret că venirea acestui pedagog normalist ca director ai Teatrului Naţional n-a adăogat nimic la meritele 15   domnului P. Gusty.
         Cum avem obiceiul să notăm într-un carnet lucrurile şi faptele care le credem interesante, recitim şi căutăm să reîntregim impresiile noastre.
         Pe Alexandru Davila îl cunoaştem din vechi 20 vremuri, de pe cînd căuta să ne dea concursul lui literar la Sămănătorul. Scrisorile pe care le avem încă şi le păstrăm cu drag, trimise de la moşia Izvorul, unde se retrăsese pe atunci pentru cîtăva vreme, trădează acelaşi entuziasm pentru ce e fru-25   mos, aceeaşi energie nebiruită, acelaşi avînt comu-
     nicativ care e talismanul succeselor lui de astăzi. Un bun camarad, autoritar poate în principiile lui
135
     de artă, dar fără pedantismul inerent celor cu diplome, aşa a trecut o clipă printre noi. Trecerea 30  lui la Sămănătorul s-a marcat cu frumoasa Baladă
     a strămoşilor, precum şi alte mici bucăţi lirice, pline de duioşie. L-am pierdut apoi din vedere, dar, cînd l-am regăsit, omul acesta parcă-şi scădea anii, în lac să şi-i adaoge : tot mai neobosit, vremea asupra 35  lui parcă nu avea nici o putere. Şi în seara cînd
     am asistat la repetiţia generală a piesei cu care îşi inaugura noua sa activitate teatrală, mărturisim că uimirea noastră n-a mai avut nici o margine.
         O semiobscuritate domnea în sală ; rampa de la 40  un timp s-aprinse luminînd figurile celor de pe
     scenă.Se montau decorurile piesei Stane de piatră ; ciocanele băteau pretutindeni febril, glasuri se amestecau, întreaga fantasmagorie scenică se întregea şi un om neobosit, neastâmpărat — o flacără 45 vie, o energie în mers — se cheltuia, supraveghind toate, nelăsînd nimic să scape vigilenţei lui pricepute, ochiului său ager şi atotvăzător. Nimic nu se făcea pe scenă, un cui nu se bătea, o lumină nu se aprindea, o pînză nu se desfăşura, fără ca să 50 fie întrebat. Şi în timpul acesta, priveliştea scenică prindea viaţă ca prin farmec, şi totul era la locül lui, şi nimic nu trebuia schimbat, şi nimeni n-ar fi putut face mai bine.
         Atunci am priceput noi ce va să zică energia, 55  ce va să zică pasiunea pentru teatru, ce va să zică
     gust, intuiţie — şi cine era într-adevăr omul pe care l-a pierdut Teatrul Naţional. Roadele s~au văzut în curînd : ansamblul teatrului său şi felul cum sunt montate piesele ce le joacă sunt demne de 60  orice scenă din ţările civilizate. Dacă repertoriul
     nu corespunde totdeauna cerinţelor noastre, aceasta nu e vina lui, teatrul Popescu nefiind un teatru subvenţionat şi naţional.
         Să ne întoarcem acuma spre vechea clădire a 65  Teatrului nostru Naţional şi să evocăm după notele
     noastre fugitive figurina de Alberic a veşnic agitatului domn Pompiliu Eliade.
136
         Pentru un teatru de liliputani desigur că ar fi fost excelent şi ar fi cadfat. Vremea lui Tham&s 70 Holden însă — cu marionetele lui eu tot — a trecut ; guignol-uTile, din nefericire, în ţară la noi, nu au succes ; teatrele de păpuşi de asemeni au dispărut aproape cu desăvîrşire ; şi cu toate astea, domnul Pompiliu Eliad persistă de a funcţiona, 75 ca un anacronism. Irascibil fără motiv, pedant pînă la obsesiune, preţios pînă la ridicol, susceptibil na o vestală, îngîmfat ca un magnat             polon, acest director pe care domnul Haret ni               l-a făcut cadou
      îşi închipuie, desigur, că este salvatorul artei şi 80   literaturei noastre dramatice.
         Noi putem mărturisi că niciodată nu ne-am putut întîlni cu el, fără a avea toate neplăcerile. Nimeni nu se pricepe ca domnia-sa să încurce lucrul cel mai simplu, şi aceasta, pentru bunul motiv 85 că nu e fixat şi n-are o părere personală asupra nici unui lucru. Dumnealui e un rezumat de ecouri, o cvintesenţă de păreri contradictorii. Nu ştie niciodată nici ce vrea, nici ce face. E o rechizită de decoruri vechi, de costume care              reprezintă toate
90   secolele, de tomuri despărecheate       din toate reper-
      toriile mondiale. E adevăratul internaţionalist al artei. în sfîrşit, omul acesta pare totdeauna a căuta un stîlp mîntuitor de răscruce care să-i arate drumul. O lipsă de personalitate totală ; nici o pasiuae, 95   ambiţii nemăsurate însă. Fără-ndoială că numai am-
      biţia l-a împins să rîvnească gloria directoratului, şi numai ea îl menţine după atîtea înfrîngeri ruşinoase şi atîtea neplăceri pe care şi le-a pricinuit singur, obligîndu-1 să plece astă-vară într-o staţie 100  de neurastenici. Te-ntrebi fără să vrei ce mulţă-
      mire poate să simtă omul acesta, care n-a creat nimic, nu are nici o chemare, nici o intuiţie, nid o pornire sinceră pentru ce e frumos — ce-1 face să se cramponeze cu preţul atîtor plictiseli ? Bapor-105 tul domniei-sale nu ne-o spune. Şi e păcat. Ar îi singura parte de adevăr interesantă în această îngrămădire de foi, pline de platitudini şi locuri comune.
137
    Din opunerea acestor două figuri, reiese clar că fără chemare nu se poate face nimic. Poţi să ai toate avantajele unei situaţii politice, să fii cît de bine-nrudit, să ai chiar şi cea mai mare bunăvoinţă, e zadarnic. Pasiunea înnobilează totul, ea dă imboldul, ea împrăştie dragoste de muncă şi face pe cei ce te-mpresoară să fie gata de jertfă. Nu ai, până acum cel puţin, această calitate, domnule Pom-piliu Eliade. Tot ce se mai face bun la Teatrul Naţional se-ntîmplă fără ştiinţa şi voinţa dumitaîe. Reia-ţi dar fişele mîntuitoare, micul bagaj de pedagog pe care nu ţi-1 contestă nimeni — şi convin-ge-te odată pentru totdeauna că, decît atîtea plictiseli, e mai bine orice şi că e timpul să-ţi revii în starea normală.
                  ARTUR STAVRI
         Una din figurile cele mai simpatice în literatura noastră, actualul deputat de Dorohoi, stă la răscrucea vremilor, încît scriitorii mai în vîrstă, ca şi cei mai noi ar putea să şi-l însuşească.
5 Timid, modest ca nimeni altul, căutînd parcă să se ascundă şi să facă tăcere în jurul numelui său în gălăgia disonantă a atîtor lire năbădăioase. Cu toate acestea, e un sfert de veac de cînd scrie. A debutat la Convorbiri literare, în epoca lor de în-10 florire încă. Pe atunci purta uniforma Institutelor unite de la Iaşi. Era un băiet subţiratec şi gingaş ca o fată mare ; jocurile nu-1 atrăgeau ; exerciţiile violente şi brutale, nici atîta.
         In turma de copii de toate vîrstele, cu toate 15 pornirile, în promiscuitatea aceea silită a internatului, în clădirea aceea sinistră şi umedă, cu ganguri murdare, cu fereşti rău închise, prin care gemea vîntul, întorcînd pe neaşteptate filele cărţilor în sălile de meditaţie, acest precoce martir al muzelor 20 ducea o viaţă aparte — visa.
         Eminescian la început, ca orice debutant de pe-atunci, plîngea dureri imaginare. O melancolie dulce însă şi o dragoste adevărată de natură făceau partea caracteristică a poeziei lui, care a rămas 25 aceeaşi şi astăzi. Influenţa lui Leconte de Lisle de asemeni era vizibilă şi Les Odes Barbares îl întovărăşeau întotdeauna. De aci versul lui cizelat şi
                               139
      sonor ca al nimănuia altuia pe atunci. Colecţia Convorbirilor literare o dovedeşte. Mulţi ani de-a 30 rîndul a fost cel mai asiduu colaborator al bătrînei reviste. Una din bucăţile care rămîne de pe acea vreme ca un model clasic de frumuseţe şi care poate sta alăturea de Călin al lui Eminescu este Copila codrilor de tei9 un basm, un pretext mai mult 35 pentru frumuseţea de formă şi bogăţia de imagini
      rare ce-1 urmăreau pe tînărul poet.
         Mai tîrziu, prietenia cu Gherea şi cercul socialist a dat o nuanţă socială producţiei lui, o notă care, după noi, nu i se potrivea şi pe care apoi 40  chiar a părăsit-o, dealtfel ca şi domnul Vlahuţă,
      cu care s-a petrecut acelaşi fenomen. Adevărul literar şi Moftul român l-au găzduit o clipă, unde s-a manifestat cu succes şi ca cronicar umoristic. Dar acolo unde Artur Stavri şi-a pus toată energia, 45  dragostea şi mai cu seamă discreţia lui caracteris-
      tică a fost la revista Pagini literare — o creaţie care-i revine de drept. Aproape doi ani, blajinul şî dulcele cîntăreţ a izbutit să grupeze la aceeaşi foaie elementele cele mai disparate. Cei care au condus 50  vreodată o revistă ştiu cu cîte greutăţi ai de luptat
      şi cîte susceptibilităţi trebuie să împaci, cît trebuie să alergi pentru adunarea materialului, ce corespondenţă laborioasă şi întinsă trebuie să întreţii şi cît        trebuie să te căzneşti pentru a împlini albul
 55  coloanelor. El a făcut-o aceasta, fără ca nimeni s-o
      ştie, şi fără a-şi da pomposul nume de director.
         în anii din urmă, simpatii personale l-au apropiat de Sămănătorul şi Viaţa românească. Pretutindeni însă a rămas acelaşi ; un melancolic poet şi 60  un                                           bun camarad.
         O soartă vitregă l-a condamnat aproape cincisprezece ani la munca silnică de stenograf la Cameră, unde a scris atîtea prostii cari, din fericire, nu      erau ale sale. Şi probabil că dintr-un sentiment
 65  de        compasiune către vechii lui colegi, în situaţia
      de deputat caută a fi discret, nu face interpelări, nu ţine discursuri. El şi-a spus cuvîntul, în versurile
     lui duioase, publicate de-a lungul anilor. El e reprezentantul naturii pe care o cîntă atît de frumos. 70 La Staroşilţa, moşia părintească, în cadrul patriarhal în care a trăit şi s-au îngropat ai lui, îa casa bătrînă, plină de amintirile copilăriei, acolo ascultă glasul vremilor, aude bătaia clopotelor bisericii vecine, priveşte reîntoarcerea turmelor cînd 75 se-mpînzeşte amurgul, se-nduioşează de plînsetul vîntului iarna, de legănarea holdelor vara, de tristeţea ploilor toamna ; adună, culege, înseamnă şi-şi construieşte minunatele lui versuri pe care nu Ie poţi citi fără să nu te urmărească şi să nu-ţi umple 80 sufletul de-o nestăpînită melancolie.
        Aceste gînduri ne-au venit în minte, răsfoind primele coaie ale volumului său de poezii Luminişuri.
               TIPURI DISPĂRUTE
         Odată cu gospodăriile mari din Moldova, adică odată cu vremea cînd trusturile nu luase fiinţă şi cînd oamenii erau mai ospitalieri şi mai buni ca cei de astăzi, a dispărut şi un tip de parazit ciudat 5    şi simpatic cu toate acestea.
         Tipul acesta se încarna sub înfăţişarea boierului scăpătat, care purta cu dînsul legenda unei averi fabuloase risipite îndeobşte în fel de fel de aventuri, în jocul de cărţi, în cai de rasă şi chefuri 10   sardanapalice.
         Redus de întîmplări şi rămas ififliu *, se întîmpla de obicei că unuia dintre boierii cu cari chefuise i se făcea milă de el şi-l relega la vreuna din moşiile sale, ca să scape de plictiseala         zilnică de
15   a-1 întîlni. La ţară se trăieşte cu puţin        ; apoi, un
     om devotat la un conac boieresc nu e de          dispreţuit.
     Bani de mănuit fireşte că nu i se dau            pe mînă ;
     socoteli de ţinut de asemeni nu i se încredinţau. Tot ce i se cerea era să se identifice cu umbra casei 20 şi să trăiască acolo pînă l-o strînge Dumnezeu.
         La început, se-nţelege că boierului îi venea greu ; d,ar, de la o vreme, regularitatea meselor, adăpostul cald, cafeaua la vreme şi tutunul îl făceau să uite şi să se declare mort lui însuşi.
              *  Ififliu — lefter.
142
25 Servitorii de baştina se uitau la întronarea lui în casă cam chiorîş. Era, oricum, un Argus mai mult, dar cum ifosul intrusului scădea treptat faţă cu micile slăbiciuni inerente vieţii lui trecute, concesiile de-o parte şi de alta urmau, şi parazitul se 30 lipea la conglomerat.
         Singurul lucru la care nu renunţa era la amintirile lui, pe care le evoca cu orice prilej, de cîte ori găsea pe cineva să-l asculte. Poştalion ca el, fireşte, nu mai avusese nimeni. Şi toţi boierii mari, 35 cu cari făcuse el cîrdăşie, reveneau în povestirile lui, amintiţi pe poreclele lor. Gesturile lui de mărinimie cînd pierdea „fratele Alecu“ sau „fratele Barbu“ la stos erau relevate cu sfinţenie. Cui nu-i făcuse el bine ? Cine nu-i datora lui, dacă şi-ar 40 pune el mintea ? Şi lucrul se prea putea, căci pe atuncea drumuri de fier nu erau, şi Monte-Carlo sau Spa erau tărîmuri neabordabile, aşa că boierii noştri porneau cu rădvanele de la unul la altul şi jucau, nu ca astăzi, cu grămejoarele de arginţi, ci 45 cu paharul ras de galbeni, şi aurul curgea de se-m-bogăţeau pînă şi logofeţii cari veneau cu tavele unse de dulceaţă pe dedesupt şi culegeau gălbiorii numai atingîndu-le de masă.
         Depărtarea faptelor întîmplate dedea oarecare 50 farmec povestitorului, ca unuia ce parcă trăise într-o altă viaţă. Vremea robilor era tezaurul nesecat din care scotea cele mai fantastice istorii. Chefurile boiereşti reînviau în toată sălbăticia lor epică, cu şiruri de buţi desfundate şi golite pînă la fund, 55 cu rămăşaguri nesăbuite, cu întreceri de dat la ţintă în lăutarii urcaţi în plopi şi cari picau unul după altul, de-a rostogolul, cu cobzele şi viorile lor sfă-rîmate de pămînt. Amintirile acestea tragice ori burleşti le           istorisea mereu     şi la orice întîmplare,
&0   fiind el însuşi unul dintre        actorii atîtor peripeţii.
     Lucrurile acestea parcă-1 reîntinereau şi-l făceau să uite pe parazitul trist şi ridicol ce era acum.
         Cînd stăpînul venea pe la moşie, el îi ieşea înainte şi faţă     de prietenia ce     i-o arăta boierul parcă
65   se reabilita    o clipă în ochii    lui proprii, şi un imens
 143
        sentiment de recunoştinţă îl făcea să găsească cuvinte potrivite situaţiei penibile în care era.
            Şi ani după ani treceau, şi parazitul îmbătrînit, ca unul ce făcea parte din familie, închidea într-c 70  bună dimineaţă ochii, plîns de clopotele bisericii
        boiereşti, în umbra căreia sfîrşea prin a-şi dormi somnul de veci, alături de cei ce-1 ocrotise...
            Aceştia erau fericiţi. Se-ntîmpla însă că alţii nu aveau noroc şi cînd le era lumea mai dragă, cînd
•  75 erau mai obişnuiţi cu viaţa asta sedentară şi lipsită de griji, învăţaţi să nu facă nimic — şi ce ar fi mai putut să facă ei la o vîrstă ca a lor, cînd şi atunci cînd erau în toată vlaga nu ştiau decît să poruncească ? — deodată intervenea cine ştie ce împre-80     jurare neaşteptată care le năruia tot rostul vieţii
        lor aşa de bine ticluite.
            O catastrofă, care aduce după dînsa ruina binefăcătorului ospitalier say moartea acestuia şi intrarea în posesie a noilor moştenitori, a unor rude 85  depărtate, care nu trăise, nici nu făcuse chefuri cu
        el, nici nu împuşcase lăutarii prin copaci, îl aduceau în trista postură să părăsească adăpostul cald, în care se odihnise atîta vreme.
            Şi atunci, sub ochii ironici ai noilor stăpîni şi 90  ai slugilor cari rămîneau la locul lor, fiind de folos,
        sărmanul parazit îşi lua puţinele catrafuse ce le mai avea, le găvozdea * într-o ladă veche de Braşov sau în vreo boccea făcută dintr-un vechi şal turcesc şi, urcat într-o natişancă ** hodorogită, îşi înfunda pă-95  lăria pe ochi şi dispărea într-un nor de praf, fără
        nici un ţel hotărît, fără nici o speranţă, probabil, să-şi afle un alt paradis pe lume...
                                  II
            Un alt tip interesant care a dispărut odată cu gospodăriile vechi moldoveneşti este slujnica bă-trînă, moştenită din părinţi. Ea era columbarul în
             *Găvozdi (a) — a îngrămădi.
            ** Nadişancă — brişcă.
144
care dormeau amintirile familiei. Ea stătuse de faţă la naşteri, ţinuse pruncii în braţe la botezuri, aprinsese luminările la căpătîiul celor în agonie. Drepturile ei erau nelimitate şi control asupra ei nu exista. Mănunchiul de chei, ce n-o părăsea niciodată, deschidea toate uşile, cunoştea toate lacăţile, de la lăcata mucegăită a pivniţei şi pînă la broasca cea mai de sus a podului. Un sunet de chei deci întovărăşea pretutindeni paşii ei bătrîni ; copiilor le spunea pe nume, stăpînilor — deşi cu o nuanţă de respect — le vorbea de la egal la egal ; iar asupra celorlalţi servitori exercita cea mai mare autoritate. Stăpînilor li se zicea „cuconul44 şi „coniţa44, iar ea răspundea la numele de „madama44 la oraş şi „mama44 la ţară... Aici mai cu seamă, se vedea cît preţuieşte într-o gospodărie o femeie atotştiutoare ca dînsa. Ea prezida la toate pregătirile care se făceau într-o casă bine întocmită. Harnică, sprintenă, cu toţi anii ei bătrîni, deşteaptă cea dintîi în curte, ştiind toate tainele şi rostul cuibarelor, toate vicleniile şi obiceiurile argaţilor, gura ei nu mai contenea. O vedeai zorind pe ceilalţi, cu obrazul brăzdat de zbîrcituri concentrice, cu mîinele-^n şolduri, poruncind aspru şi dojenind fără de-astîmpăr.
    Toamna, mai cu seamă, se întrecea ba la facerea crohmalei, ba la fiertul bulionului, ba la uscarea primelor, ba la facerea povidlei, ba la aşezatul murăturilor, şi la cîte şi mai cîte rosturi pentru iarnă ! Crohmala, care se pregătea pe atunci acasă, era mai cu seamă o întreagă istorie. Mi-aduc aminte de un tip de bătrînă aşa, care ducea adevărate lupte omerice cu nesăţioşii prieteni ai Circeiei, cari, atraşi de albul imaculat al amidonului, năvăleau grohăind să se înfrupte. Aceasta era firesc, crohmala fiind făcută din grîu ales, dospit multă vreme-n saci ţinuţi în apă şi apoi storşi. Aluatul închegat se făcea alb ca un şerbet şi apoi se tăia în bucăţi şi se întindea pe prostiri curate, la soare. Lăcomia rîmă-torilor era deci destul de firească.
    Fiecare anotimp îşi avea îndeletnicirile lui favorite ; şi bătrînele acestea, care ştiau toate misterele
45   dulceţurilor, a compoturilor, a vişinatelor şi a con-
     servelor, puneau an peste an şi cînd, în sfîrşit, credeau că au făcut îndeajuns pentru trei sau patru generaţii, îşi închideau şi ele pleoapele şi se-ntor-ceau cu faţa către Dumnezeu.
50 Aşa erau cea mai mare parte din ele. Eu am cunoscut una însă care ieşea din tiparul obişnuit al acestor fiinţe providenţiale.
         Bătrâna de care vorbesc îngropase două gene-raţii şi prezida acuma la destinul şi ruina celei din 55   urmă. Stăpînii rămaşi peste avutul ce-1 împărăţea
     ea de-atîta timp erau acu doi tineri trăiţi departe, cari, la vîrsta lor, nu prea aveau simţimîntul de pietate al lucrurilor vechi şi al casei patriarhale în care copilărise. O dezinteresare desăvârşită lăsa să 60   se ruineze adăpostul străvechi care-i văzuse născînd,
     şi lucrurile, ca plictisite de inerţia în care zăceau de atîţia ani, îşi mutau locul şi dispăreau unul după altul, ca prin farmec, fără să le mai dea nimeni de urmă. Lăzile bătrînei însă ştiau de ele, şi sistemul ei era următorul : azi, de-o pildă, găsea că un sfeşnic de argint ar sta bine în casa cutărui nepot al ei şi atunci îl dosea mai întîi după o sobă mare, apoi, dacă nu-ntreba nimeni de el o bucată de timp, îl ascundea într-un cufăr unde se ţineau sal-70   telele şi după ce îl trecea prin aceste două purga-
     torii, îl exila pe totdeauna spre locuri mai ospitaliere şi mai sigure. Aşa, cu vremea, covoare, ornice, plapume, oglinzi, bibelouri, argintării, toate se eelipseau. Cărţile singure rămîneau să povestească 75 de alte vremuri, cu autori pe care nimeni nu-i mai citeşte astăzi şi cari erau, poate, mai cuminţi şi îşi iubeau arta lor mai mult decît noi. Această comoară inutilă, fireşte, n-ave a nici un preţ pentru ea.
80 Păcatul cu care-şi împovăra de-atîţia am conştiinţa ei bătrînă n-o tulbura însă câtuşi de puţin, căci găsise un mijloc de a-şi împăca şi cugetul, bo-tezînd necontenit şi cumătrindu-se astfel pînă la al şaptelea sat. Darurile erau, de bună seamă, făcute &5 indirect tot de bieţii stăpâni.
65
 146
    Şi într-o dimineaţă, cînd a simţit că nu mai are zile de crestat pe răboj, fără să fi suspinat, s-a spălat frumos pe faţă, şi-a adunat caierile de păr ca lîna, frumos, sub trei rînduri de tulpanuri, şi-a închis sipetele şi, după ce le-a urcat într-un car şi le-a trimes la nepoţi, cu o gravitate antică a trimes argatul să dea de ştire popii să tragă clopotul la biserică, şi-a aprins lumînarea şi şi-a dat duhul.
                     IDOLUL
        Sunt întîmplări miraculoase în viaţa aceasta, care te pun pe gînduri şi trezesc în tine sufletul omului primitiv, şi de-aici nevoia de o veşnică adorare neesplicabilă. Un idol îşi avea, desigur, rostul 5   lui în vremile cînd omul nu-şi da seama de elemen-
     tele naturii : lemnul, lutul sau piatra prindea o formă, modelată după puterea şi dibăcia mînilor grosolane de pe atunci, spre a comemorajan ceas fatal înlăturat. Bunii troglodiţi au temut focul ori revăr-10  sările, pe cei mai mari în talie ca dînşii, ca uriaşul
     mamut sau ursul cavernelor : împotriva lor frica a plăsmuit imagini şi chipuri cărora le împrumutau puteri nebiruite, şi e probabil că în peşterile de piatră în care trăiau, la lumina nesigură a unui 15  biet foc de găteje, îşi trudeau mintea lor neguroasă
     să reducă la proporţii minime acel talisman apărător de primejdii pe care să-l poată purta cu dînşii pretutindeni în contra morţii ce-i pîndea sub atîtea înfăţişări diferite, în lupta lor grea pentru viaţă. 20  Triburile sălbatice de astăzi poartă încă asupra lor,
     fie la gît, fie la mîni, astfel de podoabe aducătoare de noroc... Cînd idolii s-au năruit, creştinismul a dat crucei puterile lor miraculoase, a ridicat-o pe clopotniţi, i-a dat locul de cinste în casa fiecărui 25  şi, reducînd-o la proporţii de giuvaer, a atîrnat-o
     de gîtul tuturor celor ce au îngăduit-o şi n-au preferat s-o ducă în spate...
                               148
         Trebuinţa veche de a idolatriza ceva, în afară de cruce, însă, încă n-a dispărut în fieştecare din 30 noi. Credinţele deşarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine ştie ce monedă găurită ; pe cei întorşi din hagialîe, o fărâmătură de lemn sfînt ; pe amorez, o mănuşă sau o floare uscată ; pe negustor, o frmtură de potcoavă şi cîte altele, în cari 35  să creadă şi fără de cari să nu îndeplinească nimic
     decisiv în viaţă, să nu pornească la drum, să nu înceapă o întreprindere şi să nu se simtă în siguranţă nicăiri.
         Gîndurile astea îmi vin în minte trecînd prin-40   tr-un muzeu arheologic şi punîndu-le în legătură
     cu o întîmplare miraculoasă la care am asistat — sunt mulţi ani acuma.
         Eram o ceată de prieteni, printre cari şi un arheolog pasionat, la o moşie din judeţul Vasluiului, 45   renumită ca staţie preistorică, unde s-au găsit multe
     lucruri care stau astăzi prin vitrinile necercetate ale muzeului nostru din Bucureşti. După sălaşele cu întărituri de lut şi nuiele arse, un cunoscător putea treptat să urmărească viaţa, să găsească în sat, la 50   ţărani, şi să reconstituie civilizaţia străbătută de-a
     lungul vremilor, de la ciocanul de silex pînă la inelele şi pieptăraşele de bronz ce slujeau frumoaselor de pe atunci, care, desigur, pentru ispita bărbaţilor aveau şi ele podoabele lor.
55 Arheologul nostru avea un plan amănunţit asupra acestor staţii şi căuta să facă un studiu plin de erudiţie asupra tracilor şi aşezării lor într-o anumită zonă a ţării noastre. Lucrurile acestea nu ne prea interesau pe noi ; eram tineri, zburdalnici, 60  bucuroşi de aer liber, de viaţa ce-o trăiam, nepă-
     sători atît de timpurile ce erau să vie, cît şi de acele pe cari le înghiţise pămîntul.
         Dar cum savantul nostru era încăpăţînat, ca să nu ne întrerupem cheful, într-o zi am luat lăutarii 65   cu noi, cari pe acolo sunt vestiţi. Căci în împreju-
     rimile acelei moşii e o colonie întreagă de lăutari, un fel de academie de muzică populară, ai cărei discipoli învaţă dibla ori ghitara din tată în fiu, nu
149
      lucrează pămîntul şi se împrăştie prin ţară, reve-70 nind arar să moară la căminul unde au văzut lumina zilii...
          Urcaţi în căruţă, cu săpi, cu tîrnăcoape, cu site pentru a cerne pămîntul, glumind şi cîntînd, ne-am oprit pe un tăpşan, unde tot soiul de hîrburi, de 75 oale şi ulcele de lut ars zăceau la suprafaţa pămîn-tului, ca după cine ştie ce ospăţ întrerupt şi sfărî-mat de goana năprasnică a unor năvălitori.
          Odată solul cercetat, cu toată neîncrederea noastră, începurăm să săpăm, sub comanda maestrului 80  — şi asta mai mult ca să-i facem plăcere şi să rî-
      dem. El însă cerceta, scormonea, vîntura, cernea şi din cînd în cînd alegea din ţărîna dată la o parte hîrburi, pietre, bucăţi informe, cu o vădită satisfacţie.
 85 De la un timp însă, un vînt puternic se stârni şi nişte nouri mari, ca o caravană grăbită, se arătară în zare. Aerul se răcori brusc, şi noi ne oprirăm din lucru, socotind că ar fi mai bine să renunţăm la oalele vechi şi hîrbuite, pentru cele pline 90 de acasă. Greva generală deci fu decisă.
          înainte de a zvîrli târnăcopul, unul dintre noi scoase atunci din malul deschis un idol mic de lut, ciunt de-o mînă şi de-un picior, dar încolo destul de bine păstrat. Discuţii diverse se născură, şi cum 95  savantul nostru, în omniscienţa lui, afirmă fără
      ezitare că figurina aceasta bizară era un idol înlă-turător de primejdii, fericitul descoperitor i l-a cedat rîzînd, urîndu-i să-l poarte fericit.
          în vremea asta însă, cerul se acoperise şi o scă-100 părare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaş, lu-
      mină această scenă de profanare preistorică. Şi cum o ploaie piezişă începu brusc, fiecare se aciuă pe unde putu.
          Cel din urmă care cedă terenul a fost, fireşte, 105 pasionatul arheolog. Cînd văzu însă că-1 răzbeşte
      furia apei, zvîrli în fine hîrleţul şi, luîndu-şi idolul, alergă sub adăpostul unui stejar înalt care lupta singur în cîmp, izolat de restul dumbrăvei.
150
          Dar abia ajuns acolo, o lumină mare se făcu şi HO   trăsnetul înfăşură stejarul ca un foc de artificii*
      profilîndu-1 pe cer cu ramurile aprinse într-un potop de sehintei şi frunze spulberate.
          Şi cînd toţi îl socoteam pierdut, arheologul nostru, teafăr şi neatins, ţinînd încă idolul miraculos 1-15 în mînă, ieşi înlăturînd perdeaua de fum...
          De atuncea cred în lucrurile ce mă-mpresoară şi cu care trăiesc ; le împrumut virtuţi după întîmplări şi păşesc cu respect prin sălile vechi din muzee, pe lîngă vitrinile în care dorm figurinele de lut in-120  forme, pe care le-au patinat veacurile în mormin-
      tele unde au dormit îngropate şi care au slujit şi
      * au înlăturat cine ştie ce primejdii şi dureri care astăzi nu mai sunt.
MAESTRUL KIRIAC
         Cine nu-şi mai aminteşte încă aspectul vrednic de vremile antice pe care-1 înfăţişa, pe timpul Expoziţiei, Arenele romane, în acea zi memorabilă cînd corurile venite din toate unghiurile locuite de ro-5 mâni s-au înfrăţit prin cîntec ! Ca nişte afluenţi chemaţi spre aceeaşi matcă venise fraţii de pretutindeni. Sub cerul luminos, vastul emiciclu gemea de lume şi, cînd fiecare şi-a aflat locul, o linişte neobişnuită gloatelor s-a făcut ca prin minune ; 10 toţi aşteptau puterea cîntecului, vraja glasului omenesc care ştie să împrumute toate graiurile naturii, să îmblînzească fiara care este în om şi să tălmăcească toate durerile şi bucuriile din care e plămădită viaţa.
15 Banierile străluceau la soare şi societăţile corale apăreau una după alta pe estrada din faţa amfiteatrului. Vocile urcau sub cerul liber în liniştea aceea solemnă şi plină de evlavie, aerul vibra, şi nu cred să fi fost inimă să nu vibreze. Unul după 20 altul, corurile veneau ca să aducă ecoul munţilor şi văilor îndepărtate şi atît de scumpe nouă, pînă ce, adunate la un loc, ca o grandioasă orgă pusă-n mişcare de un uriaş, ca un codru deşteptat de o vijelie, ca o mare trezită de un uragan, au început 25 toate să cînte, intonînd, sub vastul cer care se boltea peste arene ca o cupolă albastră de templu, zguduitorul imn naţional.
                                152
         Cel ce stăpînea furtuna asta şi o mînuia cu văr-guţa lui era departe însă de a fi un uriaş ; era nu-30   mai un om, şi încă unul mic de stat şi puţintel la
      trup, dar mare la suflet.
         Omul acela era George Kiriac.
         Aplauzele şi uralele entuziaste cu care mulţimea l-a răsplătit m-au făcut să mă gîndesc că nu este 35   muncă susţinută, nu este jertfă şi energie cheltuită
      care pînă la sfîrşit să nu-şi găsească răsplata.
         Eu mi-am adus aminte de anii lui de trudă, m-am întors cu cincisprezece ani în urmă, într-o stradă a Parisului ce se chema Cardinal Lemoine, 40   şi am văzut o casă străjuită de un castan care-şi
      urca ramurile înflorite pînă la etajul de sus unde steteam noi.
         Acolo, în fundul unui coridor, locuia Kiriac. Alăturea, dintr-un atelier de croitorie, se auzea            un
45   zumzet necontenit de maşină de cusut şi de glasuri
      vesele de uvriere care cîntau îndemnîndu-se la lucru. Rîsete tinere urcau, şi obscuritatea aceea mo-horîtă a coridorului se făcea prietenoasă.
         Din odaia lui Kiriac pianul răspundea, şi o           ro-
50   manţă, o veşnică romanţă de Grieg, începută şi            re-
      luată cu îndărătnicie de cîntăreţ, picura următoarele cuvinte :
                           Frumoasa crăiasă Din-naltul pridvor 5 5                        Ascultă  cum ciută
                           Duiosul păstor...
         Romanţa murea de la un timp, şi pianul începea sinistru să tînguie moartea lui Aas, lucru ce ne făcea să protestăm atît noi, cît şi uvrierele şi să 60   cerem cu insistenţă schimbarea repertoriului.
         Maestrul înceta cîntecul şi îşi relua transpunerile de note. In neorînduiala extraordinară a odăii lui sumar mobilate, ceasuri întregi scria umplînd portative peste portative cu tot soiul de semne ca-
153
 65 balistice, de chei fantastice,, de mîzgălituri bizare de note negre şi albe ce le urca şi le scobora în etaje şi pe care numai el singur le pricepea.
          Luni întregi l-am văzut muncind aşa, mîncînd pe apucate şi interesîndu-se prea puţin de ce se pe-70  trece împrejurul lui.
          Cînd pornea pe stradă,     cu gulerul paltonului ri-
      dicat, cu pălăria pe ochi, părea o pasăre zgribulită rămasă din cine ştie ce întîmplare în negurile Parisului.
 75 O vreme a condus corul la capela română, aşa de puţin cercetată de bunii noştri credincioşi din capitala Franţei. Apoi lnam           pierdut din vedere ; zilele ne-au despărţit, el s-a        mutat în alt cartier, mai
      aproape de conservator, unde şi-a urmat studiile 80  pentru care venise, atras       de o ascunsă chemare.
      Căci Kiriac, înainte de a      se consacra muzicii, îşi
      luase licenţa în drept la Universitatea din Bucureşti. Dar în sufletul său de mult încă izbucnise un conflict tainic între nobila Euterpe şi pretenţioasa 85 Themis — şi pîn’ la sfîrşit flautul a biruit balanţa. Dar activitatea lui muzicală se mărginea p-atunci la cîteva romanţe scrise pe unele din melancolicele versuri ale lui O. Carp, ca :
                        Nu întîrzia pe mări 90                     Şi pe ţărmuri' tropicale...
      sau'
                        într-un codru de cărbune O crăiasă jalea-şi poartă Şi durerile nebune...
 95 romanţe care făceau deliciul cercului literar alcătuit de A. Vlahuţă. Delavrancea şi alţi visători. Un festival organizat de cei doi maeştri au făcut să răsune întîia oară numele lui Kiriac sub cupola Ateneului, nume nou şi necunoscut pe atunci, care era 100 menit să devină aşa de popular şi iubit mai tîrziu..*
                                   ★
            Cine va scrie odată istoria noastră culturală, în diferitele ei tendinţe spre o unitate definitivă a nea-
 154
               mului, nu va putea treee peste numele acestui om, legat pe totdeauna de societatea corală „Carmen44, l$5  pe care el a înfiinţat-o după modelul celebrelor
               „Săngervereine44, care se ştie în ce măsură au contribuit la unitatea imperiului german.
                   începutul a fost modest ca şi viaţa lui, dar prin energie, prin muncă şi stăruinţă neînfrînată, în HO   cîţiva ani a ştiut să-şi înfăptuiască visul pe care de
               multe ori ni-1 dezvăluia în ceasuri intime, pe vremea cînd întîmplarea ne făcuse să locuim sub acelaşi acoperământ.
                   Vremea morţii lui Aas şi a duioasei romanţe cu 115  păstorul şi crăiasa a trecut de mult acum. Rîsul şi
               cîntecele tinerelor uvriere au amuţit şi ele. Cîntă-reţul cu părul ca abanosul a încărunţit. Castanul acela care-şi urca ramurile pînă la etajul de sus al casei noastre întinde astăzi poate flori altora. Pe 120  balconul acela de piatră alţi tineri, poate, visează,
               privind cum apune soarele peste Paris.
                   Mulţi dintre noi n-au avut norocul să-şi vadă realizate visurile acelea. Kiriac însă poate fi mul-ţămit şi pizmuit, că n-a visat în zadar : opera lui 125  e trainică şi poate fi sigur că muza populară nu-1
               va uita niciodată.
   i
SPOVEDANII
         Deasupra Pompeiului vechi, cerul de dimineaţă e de aceeaşi nuanţă cu violetele pe care mi le-a vîndut o buchetieră din Soirento.
         O undă de vînt răcoritor venind dinspre golf ră~ 5 dică şi poartă de ici-colo pulberea fină a veacurilor moarte, ca s-o cearnă din nou peste ruine. Icnitu-rile surde ale unui tîrnăcop se aud lovind undeva* departe, şi abia ajung pînă la mine, purtate de sonoritatea atîtor încăperi deşarte, ca un oftat pre-10   lung într-o inimă pustie.
         în răstimpuri, un glas tînăr cîntă o ritornelă tristă în cadenţa monotonă a târnăcopului.
         Glasul plînge trăgănat :
              L’amor comincia con suoni e con canti 15            E poi finisce con dolori e pianti... *
         E jalnic glasul acesta şi vădeşte o durere nouă,, de curînd resimţită, dar e tînăr cîntăreţul şi durerea pe care-o cîntă o va lua, desigur, cu el anotimpul care      vine : soarele de aci îl    va vindeca ; rănile
20   la vîrsta        de douăzeci de ani se     închid lesne, cînd
     izvoarele      ascunse şi puternice ale vieţii sînt nechel-
     tuite în om.
      * Dragostea începe cu sunete şi cîntece, Iar apoi sfîrşeşte ou dureri şi plîngeri...
 156
         Sufletul meu singur nu se mai bucură, căci tinereţea mea nu s-a încălzit la soare. Soarele meu 25 a apus de mult şi eu sînt ca lespedea aceasta de marmură pe care stau şi care păstrează încă pînă tîrziu noaptea căldura dezmierdătoare a soarelui care a ars peste zi. Mîinile mele sînt pale şi lîn-cede şi vinele viorii ce-mi şerpuiesc sub piele se 30 izvodesc ca şi pe marmora aceasta.
         Ochii mei prind lumina, dar nu se mai bucură de felurimea culorilor.
         Pentru mine toate sînt la fel.
         A secat parcă puterea cea divină care mă făcea 35   să mă pot bucura în alte vremuri de darul nepre-
     ţuit al vederii.
         Frescurile văzute în casa bogatului Pansa, aşa de zvelte şi graţioase, cu întregul alai de îngeraşi cu trupuri roze care întind arcul şi aruncă săgeata, 40   se dau de-a tumba ori fac fel de fel de ghiduşii,
     toată lumea aceea de forme lascive şi îmbolditoare de dragoste, toate aceste vedenii zugrăvite pe roşul fond, de artişti ce-s trecuţi şi ei astăzi în lumea vedeniilor fără nume, aşa de limpezi păstrate sub 45   cenuşa cernută de veacuri — mie nu-mi mai spun
     nimic !
         Trupul meu rămîne inert ; chemările acestea tainice la dragoste, semnele acestea venite de dincolo de mormînt, toate gesturile aceste drăgălaşe de 50   îngeraşi rămîn fără răspuns — şi cu toate acestea
     şi în sufletul meu peste care azi s-a aşternut atîta ôenusâ, imagini dulci de femei iubite, de forme graţioase, de îngeraşi care se joacă lovind cu arcul trăiesc aşa de vii parcă ar fi de ieri...
55 Şi venisem aci să mă liniştesc, să mă uit pe mine însumi, contemplînd natura, să uit pe acest trudit eu ca:re mă chinuieşte pretutindeni, să scap de locurile unde m-am torturat, crezînd că banul este acela ce poate da fericirea !
60 Căci, în anii mei zbuciumaţi, eu n-am avut vreme să caut spre cer, să visez... Eu am văzut viaţa
157
      prin geamurile zăbrelite ale unui comptoar, ca o fiară închisă într-o colivie. Anotimpurile şi-au schimbat fantasmagoria decorurilor şi eu nu le deo-65 sebeam decît după felul îmbrăcămintelor pe care le purtam. Unul purta totuşi hermina albă a zăpezilor, celălalt rugina şi purpura frunzelor veştede, altul verdele fraged stropit de spuma albă-tranda-firie a florilor de cireş sau aurul mişcător al hol-70  delor coapte...
          Dar eu nu le vedeam. Eu n-ascultam tumultul vieţii, care-mi bătea la fereastră şi mă chema necontenit să iau parte şi eu, ca orice muritor, la sărbătorile ei vesele sau triste.
 75 Eu nu vream să le ascult, şi în mine cu toate astea era un visător.
          Eu toate le-am amînat pentru mai tîrziu,         zicîn-
      du-mi că banul           mi le va reda cu prisos. Eu   n-am
      cunoscut decît munca fără preget de zi şi de noapte, 80  ca un   minier ce sapă în întunericul orb spre a
      avea dreptul să se bucure odată de lumină.
          Acuma, deasupra mea s-a boltit, în sfîrşit, cerul, zăbrelele prin care întrevedeam viaţa au dispărut, şi mă întreb : acesta era paradisul pe care l-am vi-85  sat atîţia ani în        obscuritatea neprietenoasă a comptoar ului în care                    m-am trudit ca să-mi cîştig liber-
      tatea şi să mă bucur de cer ?
          In timp ce-mi număram şi-mi agoniseam cu
      trudă  banii, eu nu cîntam cum cîntă lucrătorul
 90  acesta  nevăzut, în timp ce dezgroapă o lume dis-
      părută, lovind cu târnăcopul în lavă : eu îngropam o lume, amînînd toate pentru mai tîrziu ; eu nu-mi dădeam seama că o clipă trecută nu se mai în-toarce-napoi...
 95 Azi am vîrsta la care nimeni nu-ţi mai închide ochii cu o sărutare, sînt cel ce-am fost ; în schimb, am însă un capital solid plasat, pot să mă duc unde vreau de la nord la sud, să schimb priveliştele la infinit, să urmăresc mersul primăverii din ţară-n 100 ţară, să-mi deschid fereastra cînd vreau spre un decor polar sau spre un parc exotic, să rîvnesc după
158
      o formă care trece şi mi-ar desfăta ochii, să-mi în-cînt în sfîrşit toate simţurile — căci omul e cu atîta mai desăvîrşit, cu cît ştie şi poate să ia parte cu 105   toate simţurile lui la cîte le-mbie schimbătoarea
      viaţă...
          Am citit cu pasiune scrieri de călătorie, am epuizat toate continentele şi am trăit priveliştele înainte de a le vedea, mi-am scontat plăcerile şi HO    bucuriile cu gîndul — şi azi nu mai găsesc nici un
      farmec în tot ce mă-nconjoară. Toate le revăd iarăşi parcă prin zăbrelele înguste a comptoarului în care am trăit, nimica spontan, toate mi se înfăţişează prin privirea cărţilor citite. Virginitatea lu-115   crurilor îmi lipseşte. Şi eu am rîvnit după libertate
      cu toate aceste, crezînd că libertatea e totul, în loc să urmez pilda cuminte a tuturora, să mă bucur de minuta pe care-o trăiesc şi să trăiesc minuta de care m-aş fi putut bucura...
120 Zidurile triste şi ruinate, care cu toate acestea povestesc de gloria unei civilizaţii atît de rafinate, înmormîntate printr-un capriciu al naturii, sunt pentru mine ruinele unui oraş ca oricare altul. Grădinile de la Sorrento, care coboară-n pantă dulce 125   pînă-n mare, cu lămîii şi mandarinii lor înfloriţi,
      mă indispun ca o ironie. Terasa albă, de unde stau şi privesc de cealaltă parte a golfului cum Neapo-lul zgomotos se înalţă în amfiteatru din ape, îmi pare ceva de prisos, un banal artificiu omenesc, o 130   insultă adusă naturii...
          îmi întorc capul şi privesc : dintre boschetele de arbori nemuritori văd albul palat al prinţesei Gorciakof cum stă trist ca un mausoleu sub cerul albastru, în somnolenţa asta a soarelui care acum 135   e ridicat sus. Obloanele închise la toate fereştiie
      spun că nimeni nu vine în acest anotimp să deschidă geamurile într-o parte, să lase aerul venit din largul mării, să alunge adormitoarea atmosferă din iatacurile părăsite, să lumineze saloanele, să 140   joace răsfrîngerile soarelui pe cadrele aurite, să îm-
159
      bălsămeze cu parfumul puternic şi ameţitor al lă~ mîilor deşertele ganguri...
            Nimeni nu vine acolo, cum nimeni nu sălăşluieşte în sufletul meu. Şi gîndul ăsta de părăsire 145 îmi măreşte parcă întristarea mea fără vindecare.
           Amurgul sau zorii, ca nişte decoratori fantastici, pot trece pe ape schimbînd la nesfîrşit faţa valurilor, romantica lună poate ieşi din valuri sau coborî în ele ; neodihnitul Vezuv înconjurat de tur-150 bane de neguri poate să-şi arunce leneş spre cer spirala lui de fum, ca un musulman visător — sau să-şi răscolească cenuşa din funduri şi s-o împrăştie încă o dată peste aceste locuri — căci mie mi-e totuna !
155       Şi eu nu sunt nici măcar un romantic, un byro-
      nian, eu iubesc viaţa şi nu pot lua parte la dînsa, pentru că n-am ştiut-o preţui la vreme. Mă mişc, vorbesc, tîrăse o umbră după mine — şi cu toate aceste nu exist...
160       Icniturile surde ale tîrnăcopului reîncep să bată
      din nou, şi cîntecul printre ruinele vechi străbate acuma ironic parcă... Glasul cîntă :
             A Napoli s’e fatto lo consiglio,
             Che non si piange l’uomo quando more... *
165 Ascult cîntecul ritmat de loviturile tîrnăcopului şi mi-aduc aminte că, în săpăturile care s-au făcut odată la Pompei, s-a găsit tiparul unei forme ideal de frumoase a unei femei pe care erupţia Vezuviu-lui a surprins-o şi-a acoperit-o în giulgiul lui de 170 cenuşă jilavă, vroind parcă, în pornirea lui nimicitoare, să păstreze pentru cei ce vor dezgropa-o conturul divin al acelui trup care a trecut pe pămînt.
          în tiparul păstrat de veacuri, un artist curios a turnat acea formă, rechemînd la viaţă trupul din 175 care sufletul a dispărut...
                         Şi visînd la acestea, mă gîndesc că şi eu nu mai sunt decît un amestec de lut care mai păstrează
       * La Naapole s-a ţinut sfatul Ga să nu se plîngă omul cînd moare...
160
      încă forma exterioară a celui care a fost odată şi din care sufletul şi-a luat zborul aiurea...
                                   ★
180 Da, în zadar schimb locurile şi caut să-mi deschid ochii tot asupra altor privelişti ; în zadar m-am întors la Roma.
            Sunt ca un vas de lut în care un parfum preţios a sălăşluit o clipă, care nu mai păstrează acum 185 decît amintirea vagă a parfumului ce l-a locuit.
          Ideea morţii, aci, în oraşul acesta zis „etern“, o întâlneşti aproape la fiece pas, o spune aproape orice piatră, ţi-o impune orice lespede de marmoră pe care amăgitorul spectru al gloriei a vrut să scrie 190 un nume, orice templu ridicat în faţa soarelui, ca să perpetueze un cult.
          Ideea aceasta mă urmăreşte de cînd sunt aci şi nu mai pot să scap de ea.
          Spectrul morţii, cu toate aceste, nu mă-nspăi-195 mîntă, şi acum, obişnuit cu ea, singurul lucru care mă chinuieşte este chipul de a reda pămîntului partea ce mi-a hărăzit-o şi peste care puterea necunoscută, care poartă atîtea nume de cînd e lumea, a suflat fluidul acela misterios care se cheamă 200 darul vieţii.
          De ce mă chinuieşte acest gînd — nu ştiu. Aşa, subtilizat şi redus cum sunt, voi reda pămîntului aşa de puţin din ceea ce mi-a închiriat o clipă!...
          Ideea însă de a fi închis într-un loc şi de a sta 205 o veşnicie într-un cuprins măsurat, într-o încăpere silită, mă revoltă.
          Cimitirele întîilor creştini, pe care le-am văzut la St. Calixt şi aiurea, necropolele acelea întunecate, saltarele acele înguste săpate unul peste altul 210 în zidul întunecat unde nu mai pătrunde lumina, promiscuitatea aceea silită a putreziciunei la un loc, în aerul muced, sub greutatea păturilor de pămînt care te despart de lumină şi de cerul boltit, de-desuptul căruia viaţa continuă să-nflorească şi să 215 rodească — mă înspăimîntă.
161
           Cot la cot aproape cu ceilalţi, întinşi pe spate, neclintiţi, să fii silit să stai, cînd viaţa cu eternele-i prefaceri îşi urmează mersul ei, să ştii că stai inert, cu mîinele pe piept, în catacombele triste, unde 220 creştinismul te-a relegat în aşteptarea trîmbiţei care te va chema în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţei supreme...
           Chinuit de gîndul acesta am mers să rătăcesc prin cimitirele Romei vechi ; fără de ţintă am mers 225 sub lumina albă a soarelui şi, la o răspîntie, din afundul unei străzi, am întîlnit un convoi pe care astăzi încă nu ştiu dacă l-am văzut cu adevărat, sau a fost o închipuire a fantaziei mele...
            Peste zidurile ce îngustau de-a stînga şi de-a 230 dreapta strada care cobora în pantă, copacii bătrîni îşi împreunau aproape ramurile, mişcînd la fiece batere de vînt capricioasele arabescuri ţesute de cutremurul necontenit al frunzelor.
           Un amestec de voci sună deodată şi-n lumina 235 cea tăinuită un şir de călugări dintr-o sectă necunoscută mie apăru fără de veste. Un fel de cămaşă lungă, fantastică, cenuşie aproape, îi îmbrăca, în-cepînd cu o glugă ascuţită, tăiată numai în dreptul frunţii cu două găuri strîmte din care ochii vii pri-240 veau ca nişte cheotori ; în mîni purtau nişte prapuri negre, iar în urma lor, într-un dric hodorogit, tras de-un singur cal, un mort necunoscut, coperit de un postav negru pe care sta scris în litere de argint :
245            „Hic jacet pulvis, cinis et nihîl“ *.
           Mascaţi erau cei ce-1 duceau, mascat şi necunoscut şi mortul —, şi numai ochii care priveau prin cheotorile acele tăiate în postavul sur al glugilor, dimpreună cu glasurile acele îngemănate în 250 rugă mă încredinţau că văd în adevăr această stranie privelişte şi că nu e dezgustul meu de viaţă care şi-o închipuie...
            * Aici zace pulbere, cenuşă şi nimic.
162
            E un fel de a fi îngropat şi acesta, aşa, aproape fantomatic, fără de fast şi fără de feţe descoperite 255 pe cari snar vedea curgînd lacrimile falşe. Durerea se cuvine să fie anonimă şi lacrimile nevăzute de mulţimea indiferentă.
          Spre care cimitir clandestin s-a îndrumat ca să doarmă necunoscutul mort nu ştiu.
260      într-un tîrziu însă, m-am pomenit în cimitirul
            protestant, acolo unde, sub chiparoşii şi pinii de-a pururi nemuritori, sub o simplă lespede de marmură, se odihneşte inima cruţată de flăcările rugului care au mistuit trupul aruncat de valuri al 265 celui mai eteric poet — inima lui Shelley...
          Era-n amurg acum, şi ciripitul pasărilor nevăzute cînta moartea soarelui deasupra acestei lespezi pe care pietatea unui prieten a săpat numai două cuvinte : „Cor Covdium“ *.
270      Piramida uriaşă a lui Cestius         se înălţa sub cer,
      întinzîndu-şi umbra triunghiulară ca o sfidare obraznică aruncată vremilor şi modestei lespezi sub care dormea această mică inimă în care se reflectase tot universul.
275      Eu nu am un nume, nici n-o             să-l am. De-ar fi
      să dorm sub o piramidă, sau sub           o simplă lespede,
      nu voi spune nimic trecătorului.
          Eu voi să mă dezbrac de mine, pentru că n-am ştiut să-mi înnobilez lutul pe oare mi l-a împru-280  mutat natura.
          Cum n-am izbutit să fiu nimic, trebuie să mă reîntorc în marele tot, să nu las o parte din mine locului, să mă amestec cît mai curînd în materia care ar putea renaşte, să nu stau închis sub o 285  piatră de mormînt, într-un săltar săpat într-un zid
            de ţarină, sub o piramidă obraznică sau sub un mausoleu fastuos, pe care mi l-aş putea plăti cu preţul economiilor mele. Singura mea dorinţă este de a mă reîntoarce cît mai curînd în marele tot, 290  spre a reîncepe mai curînd o altă viaţă. Fiecare
      clipă pe care o mai trăiesc inutil, după o viaţă inu-
            *  Inima inimilor.
163
      tilà, o socotesc ca un furt asupra vieţii viitoare...
          Hodina nu mă mai farmecă şi mă gândesc că la începutul călătoriei mele, urcînd amfiteatrul abrupt 2£5  pe care         e zidit oraşul Fiume, am fost atras de umbrarele                unor copaci ce de departe mi se arătau ca
      o grădină liniştită în care florile înfloresc şi rîd la soare... Cu cît urcam, atras de viziunea asta fermecătoare, dasupra zidurilor albe presărate de cio-300  buri de         sticlă ascuţite pe care le seamănă pe-acolo
      pretutindeni instinctul egoist de proprietate, marea se dezvălea tot mai mult, luminată de albul pînze-lor, de fluturatul steagurilor de pe catargurile corăbiilor ancorate în radă.
305 Grădina cea fericită, cînd am ajuns sus, pe culme, nu era decît un cimitir. Şi era atîta linişte şi tihnă acolo, după poarta care-1 despărţea de lume, deasupra zbuciumului mării şi-al vieţii !
          Poarta aceea, pe care am împins-o intrând, mă 310  izola în adevăr aşa de mult de oameni... loc mai
      visat pentru hodină nu-mi puteam închipui că se găseşte pe pămînt... Şi cu toate aceste, am redeschis poarta şi-am reintrat printre oameni.
          De ce-am reintrat şi-am căutat să fac pe turis-315  tul şi pentru ce acuma m--am reîntors în Roma şi
      stau privind de pe terasa hotelului unde mă găsesc apoteoza soarelui care se culcă departe, după cupola „Sfântului Petru44 ?
          Din Piaţa de Spania un miros puternic de flori 320  urcă stăpînit de aroma ameţitoare a crinilor.
          E un miros puternic ce-mi da fiori de dragoste in altă vreme...
          Jos, în vasta luntre de piatră, apele gîlgăiesc şi cîntă, rochii clare de femei primăvăratec îmbrăcate 325  luminează ceasul ăsta pe care vor să-l cucerească
      umbrele amurgului, şi acum o mandolină a prins să cânte.
          Viaţa cheamă... cheamă florile, ispitesc rochiile clare ce luminează întunerecul amurgului acestuia 330  trist ; apele jos cîntă, spunînd că toate curg şi trec,
      şi acum, în negura albăstrie care se lasă, încep şi
164
      clopotele să sune, să cheme, să renască o speranţă în mine, să spuie parcă de o viaţă viitoare...
                                  ★
          M-am reîntors la Napoli.
335       Şi  acum, de pe puntea corăbiei care mă duce
      aiurea, privesc nemărginirea valurilor care se-nalţă şi murmură împrejurul meu. O putere uriaşă şi nevăzută tulbură apele la infinit şi talazurile înflorite de spumă se fugăresc, sar unul peste altul, se-ngea-340 mănă, se boltesc în cupolă, se farmă ca un zid fragil cu temelii netrainice, ca să reînceapă mai departe acelaşi joc neodihnit.
          în fund, cu toate aceste, e hodină şi viaţa urmează tihnită în adîncimile nemăsurate ale albiei 345 în care ne-am născut.
          Departe, oraşul zgomotos se surpă încet-încet şi numai de-a lungul cheiului valurile izbite se înalţă şi se fugăresc ea nişte fantome cu giulgiuri albe.
          Pe cer, Vezuviul îşi insamnă dunga lui de fum 350           şi norii ce se grămădesc spre dînsul par nişte va-
      goane fantastice duse de-o locomotivă uriaşă.
          Acum nu se mai vede nici dunga de fum a Ve~ zuviului, ci numai apa şi cerul, ca la-nceputul lumilor.
355              Şi, faţă de imensitatea asta, parcă-mi regăsesc
      liniştea sufletului ; gîndul acela obscur, ideea aceea de a mă reîntoarce la nefiinţă, de a dispărea fără a lăsa o urmă, mi se pare acuma aşa de firească, încît parcă aş fi îndeplinit-o, şi acum revin, ca spi-360 rit, şi gîndesc la sfîrşitul meu.
          Aceasta este moartea pe care-o căutam.
          In curînd, cînd nu va mai fi nimeni pe punte, mă voi lăsa încetişor s-alunec în ape şi voi dispărea în adîncuri.
365            Voi aştepta să răsară luceafărul de seară, să iau
      în ochii mei o scînteiere din alte lumi, înainte de a-i închide pe totdeauna.
            Valurile acestea în veşnic neastâmpăr mă vor lua ca pe o jucărie şi mă vor purta o clipă cu ele, 370 apoi, scufundîndu-mă, voi trece de pătura apelor,
 165
            unde nu mai străbate lumina, în regiunea fantasticului, unde monştri hidoşi aşteaptă > prçdâ lôr, unde algele rămuroase se răsfiră ca nişte evantaliuri şi unde stîneile abrupte par decorurile ruinate ale cine 375 ştie căror palate din alte vremuri.
          Acolo, dus în voia întîmplării, mă voi desface şi mă voi amesteca pentru a reveni la suprafaţă. Şi, gîndind la aceste, nici o jale nu mă-ncearcă pentru viaţa mea trecută, nici o amintire nu mă-n-380 duioşează pentru lutul pe care vream să-l părăsesc şi să-l arunc mării, nici o părere de rău pentru acel ce a fost şi n-a ştiut să-şi trăiască viaţa la timp.
            Nu vor arde pentru mine luminări, fosforescenţele mării fiindu-mi îndestulătoare. Clopote nu vor 385 suna, .zgomotul talazurilor înlocuindu-le cu prisosinţă. De lacrime nu voi avea nevoie, apele mării avînd destulă amărăciune în ele.
          Voi dispărea cu voluptatea că am înlăturat tot fastul şi minciunile ce înconjoară moartea...
390      Luceafărul de seară a prins acum să schinteie
      ca o lacrimă albă, şi ochii mei se bucură parcă de
      această ultimă privelişte pe care-o adună.
          La nesfîrşit, valurile joacă, se fugăresc, forfotă ca într-un uriaş cazan aşezat deasupra unui vulcan.
395      Mîine însă furtuna se va potoli dasupra mea,
      şi-n sufletul meu se va face pace...
          Notele aceste ce le-am scris vor aminti trecerea mea efemeră pe pămînt şi poate vor sluji ca povaţă celor ce nu-şi trăiesc viaţa la timp.
400      Un ultim adio, ţie, luceafăr alb, singura lacrimă
      peste mormîntul mişcător de ape în care am să dorm...
                      PIETATE
         Cum se schimbă şi se prefac toate, cu cît s-adaogă anii ; generaţiile se succed, case vechi se dărîmă şi altele noi se clădesc, oreînd tot alte perspective.
5 La noi, mai ales, s-ar părea că nimic nu e statornic şi că o fantezie şugubaţă şi cu toane combină, face şi desface la infinit lucrurile. Averile parcă nu au nici un temei ; casa rămasă din părinţi, în care fii, nepoţi şi strănepoţi ar putea să 10   trăiască tot aşa de tihnit ca şi înaintaşii lor, în loc
     să fie adăugată, înfrumuseţată şi adaptată vieţei moderne, ca-n alte ţări, e vîndută într-o bună zi ; şi larii, fără nici o pietate, ajung prin hala vechiturilor ori sunt lăsaţi în voia soartei.
15 De-o pildă, cine s-ar fi dus să petreacă acu vreo doi ani la una din vilele celebre de la Şosea, unde risipitorii aşa-zisului nostru high-life se duc noaptea sub adăpostul discret al coşurilor ridicate ale muscalilor — aceste arhive ambulante ale păcatelor 20   bucureştene — ar fi văzut într-un salon, transfor-
     mat în chambre separée, o privelişte care ar fi putut să-l pună pe gînduri.
         Fireşte că acel cineva trebuia să fie un sentimental care înţelege poezia intimă a lucrurilor vechi, 25   moştenite, care ar fi purtat cu dînsul pretutindeni
     nostalgia unui cămin risipit şi deznădejdea tîrzie a pierderilor ireparabile...
                                       167
         Intr-o casă veche boierească, tăinuită de privirile trecătorilor în umbra copacilor bătrîni, fere-30  strele luminate licăresc printre crengi şi cheamă
     parcă din întuneric. La poartă, o lanternă suspectă arde şi se clatină la fiecare bătaie de vînt.
         Cîţiva muscali, alcătuind o masă informă cu caii şi trăsurile lor, par încremeniţi de cînd lumea, dor-35  mind pe capre. Dinăuntru, la fiece deschidere de
     uşă, cînd trec chelnării cu şervete albe sub braţ, răzbesc sunete de viori amestecate cu arpegii de ghitară.
         Şi sentimentalul nostru, în noaptea aceasta de 40 toamnă, ademenit de un grup de prieteni şi plictisit de viaţa iui monotonă, a intrat şi el pe poarta tăgăduitoare de plăceri scump plătite.
         Iată-1 într-o rotundă albă, în mijlocul tovărăşiei sale vesele, la o masă încărcată cu tot soiul de bu-45  nătăţi. Sticlele de şampanie, în ciubăraşele cu ghea-
     ţă, stau cu şervetele la gît, decapitate, ca o mărturie glorioasă a entuziasmului ce a cuprins pe comeseni. Crizanteme zburlite se ofilesc împrăştiate pe masă, exalînd ca un miros uşor de camfor.
50 Luminările, sub abajururile lor roze, răsfrîng schinteieri pe cristalul paharelor, în care tremură ambrozia modernă.
         Cîteva femei ameţite pe jumătate, unele fumînd, altele rîzînd cu hohot, fac o larmă de păsări exo-55  tice, ş-un dialect special ajută la comunicarea pu-
     ţinelor gînduri ce pot să domicilieze în asemenea capete.
         Sentimentalul caută-mprejur.
         De afară, nici un zgomot nu poate străbate prin 60  zidurile groase şi solide ale casei bătrîneşti. Albul
     varului alcătuieşte un cadru de inocenţă acestui desfrîu. în afară de masa şi scaunele pe care stau comesenii, nu e nici un alt mobilier, decît o dormeză veche, în stil Empire.
65 Şi, cum îşi plimbă ochii distraţi şi vagi prin această veche încăpere, două portrete atîrnate pe zid, drept în faţa lui, îl fac să tresară uimit.
 168
    In cadrele vechi aurite, doi bătrîni din alte vremuri privesc parcă nedumeriţi la comeseni.
    El, îmbrăcat în giubeaua lui de boier din epoca Regulamentului Organic, cu işlicul tradiţional, cu ochii dulci, albaştri şi parcă şterşi, privind peste hotarele vremii ; ea, o băbuşcă cu bărbia ascuţită sub care e înnodată panglica bonetei drotate *, de sub care scapă două rînduri de zulufi albi, frumos înşurubaţi, stă înţepată, cu un şal scump de caşmir pe umeri, în mîna stingă, albă ca de sidef, ţine nişte mătănii de lemn de odogaci **, şi ochii ei negri, rămaşi parcă tineri încă, se uită întrebător la bătrînul ei tovarăş, care nici el nu pricepe ce-n-seamnă năvala asta de intruşi barbari în sanctuarul familiei lor.
    Dar uşa se crapă binişor şi, pe gîtul unei ghitare, un cap negru şi soios se iveşte, urmat de alte două capete la fel, care zîmbesc, străfulgerînd cu dinţii albi în întuneric.
    Sunt ,„artiştii“.
    Un acord zglobiu de ţimbal vorbeşte pentru dînşii.
    Şi iată femeile, ca o furtună, într-un foşnet zgomotos de mătăsuri, dau scaunele într-o parte şi un kake-walk dezmăţat i-amestecă pe toţi, îmbrîncind pe bietul visător, care se uitase cu cotul răzemat de zid, privind la cele două portrete.
    Naiul fluieră deznădăjduit, arcuşul vioristului Îşi pierde părul oa prins de o peladă subită, şi ciocănelele izbesc cu putere în coardele ţimbalului, trezind vibraţii sonore în sticlăria de pe masă.
    Danţul merge nebun, loveşte păreţii, parcă ar vrea să-i dea la o parte, răstoarnă scaunele, creşte tumultuos într-un amestec ameţitor şi din ce în ce mai desfrînat, sub ochii încremeniţi ai bătrînilor, oare privesc din ramele lor la scena aceasta de sa-turnalii sălbatece.
       *  Drotat '— încreţit.
       ** Odogaci — arbust exotic, a cărui scoarţă exală un miros plăcut.
 105 Parcă se-ntreabă unde sunt lucrurile lor, unde liniştea aceea patriarhală ce domnea dupâ zidurile groase, unde-s divanurile lor largi şi încăpătoare, scoarţele şi chilimurile trainice, iconostasul cu icoanele îmbrăcate-n cămăşi de argint, dasupra că-110 rora candela nestinsă arunca necurmat lumina ei plină de pace şi de sfinţenie ?
          Ochii bătrînului prind parcă viaţă şi privesc supăraţi la bătrînă ; ochii bătrînei cată şi ei deznădăjduiţi, caută pe cineva din ai lor, pe cel din 115 urmă, pe nemernicul vlăstar ce i-a uitat acolo, în părete, în cadrele lor aurite, şi i-a vîndut dimpreună cu casa strămoşească, fără teamă de blestem, fără pic de remuşcare...
          Caută... dar nimeni nu vine să deie afară turma 120 asta de dezmăţaţi... Nimeni nu vine, căci toţi s-au dus aiurea, unii prin cimitire, alţii prin oasele de joc, lăsîndu-i pe ei, sărmanii, să vadă singuri pentru ce-au muncit, pentru cine au trudit, pentru cine au adunat.
 125 Şi sentimentalul, dezgustat, ridicînd o crizantemă căzută, se furişează pe uşă şi iese în aerul curat al nopţii.
          Afară se luminează de zi, şi copacii, în dimineaţa umedă, freamătă din puţinele frunze ce le-au 130 mai rămas.
          O tristeţe nemărginită îi cuprinde inima şi-şi aduce aminte de atîtea alte căminuri risipite, de atîtea alte gospodării ruinate, de atîtea alte tipuri dispărute. Scene şi tablouri din albumurile lui Raf-135 fet şi Szathmary i se luminează în treacăt, şi, clă-tinînd din cap, apucă pe alee, spre oraş, gîndindu-se la ce a mai rămas din Bucureştii vechi şi la lipsa de pietate (a contemporanilor lui.
               PEŢITORII AMFITRITEI
        Era pe vremea cînd zeii locuiau pămîntul, cînd fiecare izvor îşi avea naiada lui şi orice peşteră adăpostea un satir, cînd marele Pan încă nu era mort.
        Pe vremea aceea, la poalele muntelui Atlas, 5 într-o grotă fermecată, cu păreţii de marmoră albă, trăia, ferită de razele soarelui şi de ochii oamenilor, Amfitrita, tînăra fiică a lui Okeanos.
        Frumuseţea ei neasemănată era preamărită de toate noroadele mărilor şi nu era vietate să nu-i 10   aducă prinosul ei de slavă : darurile se îngrămădeau
     la intrarea peşterii ei, algele cele mai mlădioase se împleteau să-i facă aşternut, scoicile în fel de fel de feţe se îmbinau în curcubeie şi se deschideau singure, îmbiind-o cu mărgăritare, mărgeanurile cele 15   mai curate îşi întindeau ramurile şi se lăsau rupte
     ca să le culeagă mîna ei şi să şi le împletească în plete.
        Vestea frumuseţii sale ajunse într-o zi pînă la uriaşele palate din fundul mării, unde Neptun trăia 20   singuratic şi ursuz, spre marea întristare a po-
     porului lui de nimfe şi sirene, ale căror jocuri şi cîntece (nu mai izbuteau să-l desfete.
        Şi aşa, într-o bună dimineaţă, luîndu-şi hlamida cea mai scumpă, după ce-şi pieptănă cu tridentul 25   cît putu mai frumos pletele verzi şi barba lui încîl-
 171
     cită, punîndu-şi pe cap coroana lui de trestie, îşi părăsi palatul fără să spună nimănui nimic şi porni şi el să vadă minunea de care zvonea tot norodul mărilor.
30      Umblînd pe talazuri cu barba lui lungă, răsfi-
     rată de vînt, după multă cale, ajunse în sfîrşit la poalele muntelui Atlas.
            Pe urma lui, numai doi delfini, apărînd şi dis-părînd în valuri, înotau neştiuţi de el, doritori parcă 35 să vadă unde se duce aşa de gătit împăratul lor.
         Soarele apunea ca un ochi galben care pîndeşte, şi în ceasul acela o lumină de aur se revărsase, îm~ brăcînd întunecatul munte care sprijineşte cerul la marginea lumii.
40      In lumina aceea rumenită, cînd soarele sta să
     se culce, Amfitrita tocmai ieşise din ape şi acum se urca pe ţărm, storcîndu-şi pletele roşcate ca o flacără.
         Picăturile se prelingeau pe trupul ei alb, rosto-45  golindu-se ca nişte mărgăritare. Ochii îi străluceau
     ca două stele vinete, şi, îri clipa cînd cu braţele amîndouă înălţate peste creştet îşi aduna pletele, scoţîndu-şi înainte sînii tineri, rămase încremenită, văzînd pe cel ce se apropia alergînd pe ape.
50      Era aşa de ciudată arătarea ce venea, zeul acela
     necunoscut cu faţa arsă de vînturi, cu ochii mari şi mlăştinoşi, cu barba plină de scoici şi nisip, încît la început dădu să fugă.
         Dar măreţia lui întunecată, cununa de trestii şi 55  tridentul plin de alge, pe care-1 ţinea ridicat în aer,
     o făcură să încremenească din nou, recunoscînd pe Neptun, zeul mărilor.
         Inima lui Neptun se opri parcă din bătaie, simţind un farmec ce nu-1 mai încercase pînă atunci. 60      Toată asprimea lui de stăpîn se îndulci la pri-
     virea frumoasei nimfe, şi glasul lui care nu ştia să rostească decît cuvinte de poruncă îngînă un cuvînt dezmierdâtor.
 172
              Ea, sfioasă şi cu ochii plecaţi în faţa acestui 65 peţitor neaşteptat, cu viclenia ei de femeie, pricepu că numai cîştigînd vreme l-ar putea domoli, căci o înspăimânta numai gîndul că ar putea să-i fie soţie.
          Şi cruntul şi temutul zeu, împăcat de un zîmbet, se reîntoarse în palaturile lui, ca să revie şi a doua, 70  şi a treia zi.
          Amfitrita însă nu mai apăru, şi fiinţa aceea divină cu trupul ei alb, pe care picăturile de apă se rostogoleau ca   nişte mărgăritare, braţele      acele rotunde ridicate                                   peste creştet, sînii aceia tineri şi
 75  ispititori, în ceasul acela aurit de apusul       soarelui,
      îl tulburau şi   nu-i mai îngăduiau nici o       clipă de
      repaos.
              Muntele Atlas care sprijină bolta cerului se lumina de acelaşi amurg, soarele se culca în valuri, 80 lumina scădea, şi Neptun, singur şi ursuz, în fiecare seară, aştepta zadarnic vedenia fermecătoare care-i furase minţile.
          Apoi, obosit de aşteptare, pornea furtunatec pe mări, ridicînd în calea lui talazuri. Apele tulburate 85  din pacea            lor vuiau şi numai noaptea tîrziu, cînd
      ajungea el acasă, se potoleau încetul cu încetul.
          Palaturile lui atît de vesele şi pline de zgomot amuţise, nimfele şi nereidele înfundase cotloanele cele mai ascunse.
 90 Nimeni nu mai îndrăznea să apară înaintea lui.
          Singuri numai cei doi delfini ce-1 urmărise cunoşteau taina acestei adînci întristări a stăpînului mărilor.
          Şi ca doi bătrîni care văzuseră multe şi cunoş-95 .teau sufletul femeii, au sfătuit ce-au sfătuit şi au hotărît să meargă singuri în peţit.
          Pe cînd Neptun plîngea, lovind cu tridentul zidurile de cleştar ale iatacului său împărătesc, delfinii noştri     s-au pornit la dînsa şi, mai afundîndu-se,
 100 mai ieşind        la suprafaţă, au ajuns în sfîrşit la ţinta
      călătoriei lor.
173
            Amfitrita, stînd culcată pe marginea mării, pe nisipul cald, visa, privind faţa apei care se ridica şi cădea săltată de tumbele şi giumbuşlucurile del-105 finilor, şi ca o femeie ce era, se ridică pe un cot ca să-i vadă.
          Un mărgăritar uriaş, pe care juca parcă toată strălucirea lunei, se rostogoli deodată la picioarele ei.
          O           lumină dulce se făcu, luminînd preajma, şi, HO pe cînd privea uimită, unul din delfini prinse să-i vorbească şi să-i spună păsurile împăratului lor.
          Ea îşi acoperi ochii cu pletele numai aducîndu-şi aminte de faţa aceea cruntă şi arsă de vînturi, de ochii aceia mari şi mlăştinoşi, de barba lui plină H5 de scoici şi nisip — şi se înfioră.
          Dar celălalt delfin începu atunci să înşire bogăţiile şi comorile nemăsurate, pe care va fi ea stăpînă, luîndu-1 pe Neptun.
          Pletele se deteră de pe frunte într-o parte şi 120 ochii vineţi străluciră, lacomi, şi apoi, întinzînd mîna încet spre boaba uriaşă de mărgăritar, începu să se joace cu ea şi zîmbi.
            Urîţenia zeului eu cununa de trestii pe creştet se îndulci parcă şi sufletul ei femeiesc, poftitor de 125 tot ce străluce, viclenia ei înnăscută, gîndul de-a fi soţia unui împărat aşa de mare, toate astea şi altele multe o înduplecară în sfîrşit.
          Şi seara a fost nuntă mare în palatele din fundul mărilor.
130      Nimfele şi nereidele ieşiră din cotloanele lor,
      făcînd palatul ca oglinda, noctilucii şi-au aprins luminile, stelele de mare şi meduzele au întins ghirlandele lor luminoase în toate părţile, ca să primească după cum se cuvine pe nuntaşi.
135      Şi s-a întins o masă uriaşe, la care au benche-
                 tuit zeii cum ştiau ei să benchetuiască pe atunci.
          Iar cînd a fost să-şi ia Neptun mireasa şi să intre în iatacul lui, i-au ieşit şi delfinii în cale să-şi capete răsplata cuvenită, că numai lor li se datora 140 toate acestea.
 174
     Cei mari însă, odată ce şi-au văzut visul cu ochii, nu se mai uită la cine s-a trudit şi i-a ajutat ; şi, cum i-a văzut pe scări, aşa, cu solzii verzi şi musteţile lor zburlite, i s-^a făcut scîrbă — şi luîn-du-i de coadă i-a aruncat cît colo în înaltul cerului, de stau şi astăzi şi străjuiesc cu ochii lor de aur pe bolta nemăsurată a tăriei.
                      IN SPITAL
         Sunt în spital.
         Am intrat într-un amurg de iarnă, venind de departe, din mahalaua mea, prin zăpada căzută de curînd. Din cînd în cînd îmi întorceam capul privind 5 la urmele însemnate de paşii mei şi mă gîndeam, aşa bolnav cum sunt, că urmele mele se vor acoperi în cîteva minute şi poate niciodată nu ie voi mai însemna întorcîndu-mă spre casă.
         Cum am intrat în clădirea asta severă şi parfu-10 mată de acid fenic, tot soiul de presimţiri rele m-au cuprins. Aş fi vrut să mă întorc, dar acum păşisem pragul. Coridorul pustiu şi tăcut, în care pasul meu trezea ecouri prelungi, mi s-a părut un drum spre moarte.
15       Peste cîteva minute, am devenit un anonim, o
     umbră, un număr oarecare. Tot ce-am avut, în afară de boiala de care sufăr, mi le-au luat de la intrare, şi în schimb mi-au dat un halat şi o scufie în care m-arn găsit destul de ridicol.
20       Mi-am luat în primire patul ce mi-era destinat,
     în  fundul sălii, lîngă o fereastră. Cînd am intrat
     în  sală, toţi noii mei tovarăşi, cu scufii şi halaturi,
     ca  nişte alter-ego, unii afundaţi între perne, alţii
     sprijiniţi pe-un cot, sau stînd pe marginea patului, 25 şi-au întors ochii spre mine. Şi în toţi ochii am citit parcă aceeaşi nemulţumire întrebătoare, care parcă spunea :
 176
         „Cine-o mai fi şi ăsta ? Şi ce boală mai aduce c u el ?u
 30 Plictisit de această primire duşmănoasă, m-am aşezat în pat şi mi-am tras plapuma peste ochi.
         Cînd m-am trezit, ce ceas era nu ştiu. Un singur bec lumina liniştea sinistră, întreruptă din cînd în cînd de cîte-un oftat prin somn sau scîrţîitul unui 35 pat.
         Lumina ce se-mpărţea fantastic peste cei cari dormeau sub plapumele albe, ca pe nişte întroie-niţi, mă făcea să mă cred că sunt căzut pe un cîmp de război acoperit de zăpadă şi plin de morţi şi din 40   care suspinele răniţilor răzbeau slabe din cînd în
     cînd.
         Era oftatul atîtor învinşi în lupta aprigă a vieţii, şi, fără să vreau, un sentiment de milă m-a cuprins şi mi-am iertat fraţii de suferinţă pentru primirea 45 duşmănoasă de peste zi.
         Dimineaţa, în aşteptarea doctorului, am căutat să fac cunoştinţă cu vecinii mei, dar în zadar am încercat să intru în vorbă cu ei, cel din dreapta fiind imobilizat de-o fractură, iar cel din faţă fiind 50   bandajat peste fălci. Am renunţat deci la orice
     convorbire, mărginindu-mă să ascult şi să privesc în sală. Erau oameni de toate categoriile şi naţionalităţile : hamali estropiaţi de ridicarea poverilor, căruţaşi cu picioarele frînte de prăbuşirea vreunui 55   mal, lucrători cu mîna apucată de cine ştie de trans-
     mision — mai cu seamă accidente speciale chirurgiei.
         Unii steteau cu piciorul prins în scripăt, alţii cu mîna imobilizată în seînduri — şi toţi povesteau 60   pentru a suta oară poate amănuntele nenorocirii
     care a dat peste dînşii, văitîndu-se şi căinîndu-se unul pe altul.
         Pe la 9, doctorul cel mare, urmat de-o ceată de tineri în bluze albe, trecu de la pat la pat, stabilind 65 ici o diagnoză, colo schimbînd un pansament, dincolo dînd o poruncă pentru operaţie, şi, după ce mi-a prescris şi mie ce aveam de urmat, trecu în
i   altă sală.
 177
          în timpul acesta, vecinul meu, un individ uscă-70 ţiv, oare, dealtfel, părea că nu sufere de nimic, dete plapuma la o parte şi, după plecarea doctorului, începu să umble de la pat la pat, cercetând pe unii şi pe alţii, şi pe un ton plângător întrebîn-du-i pe rînd :
 75                        — Da ţie ce ţi-^a dat ?
          Şi după ce bolnavul spunea doctoria prescrisă, îl implora pe acelaşi ton :
          —  Apoi să-mi dai şi mie !
          Şi nu se lăsa pînă nu-1 împărtăşea fiecare din 80 medicamentul lui.
          Cum mi-au adus şi mie doctoriile, originalul meu vecin care părea că suferă de toate boalele, deşi nu suferea de nici una, veni şi la mine şi mă întrebă :
          —  Da ţie ce ţi-a dat ?... Dă-mi şi mie.
 85 Şi atâta stăruinţă punea în rugămintea lui re-
      petată, încîè.n^am putut să-l refuz pînă la sfîrşit. Mi-am împărţit deci sarea amară cu simpaticul meu vecin, care-o înghiţi cu deliciu, spre marea mea mirare.
 90 Ziua trecu monotonă şi fără incidente, în aşteptarea operaţiei mele care urma să se facă a doua zi. Peste noapte, un oftat prelung m-a deşteptat.
          M-am ridicat să văd de unde vine oftatul şi, în sala de alături, într-un pat împrejmuit de un pa-95   ravan, am văzut un om care se lupta din greu cu
      moartea. Un căpăţel de luminare de ceară picura lipit de vergeaua de fier a patului, luminînd figura palidă a părăsitului de toţi. Coşul pieptului i se urca şi nişte mîini slabe zgîriau prostirea, parcă 100  voind s-o înlăture ca peo povară.
          Un avînt de compătimire mă împingea către el să-l ajut, dar în minutul acela un individ fantomatic apăru din fundul coridorului, veni cu paşi grăbiţi, intră în sală şi, apropiindu-se de patul celui 105  care murea, îşi înălţă capul peste paravan şi, spri-
      jinit aşa, începu să urle îngrozitor.
178
    într-un minut toţi bolnavii se treziră, speriaţi de larma aceasta neobişnuită, gardienele şi internul alergară, încercând în zadar să potolească pe urlător.
    Dar acesta se încleştase acum cu amândouă mâinile de speteaza patului şi, cu instinctul cîinelui care presimte moartea, urma să urle...
    Cu mare trudă l-au ridicat şi l-au dus. Horcăiturile celui bolnav de la o vreme s-au stins şi căpeţelul de luminare înfipt pe vergeaua patului acum nu mai străjuia decît un mort...
    Zece zile au trecut de la operaţie.
    încep să mă vindec.
    O serie de bolnavi s-au schimbat şi alte figuri au apărut. Vecinul meu hipocondru a fost dat afară.
    Pe fereastră zăresc cerul albastru, şi acelaşi dor ca şi pe mine îi stăpâneşte parcă pe toţi, acelaşi neastâmpăr ciudat, mai cu seamă pentru cei mai mulţi cari, aci, oricum, sunt la un adăpost şi au tot ce le trebuie...
    O sete nebună de a fi liberi, de a-şi relua ocupaţiile, de a indura orice griji şi necazuri ale vieţii, numai să fie liberi !
    Regimul acesta disciplinat devine de la o vreme o tortură.
    Şi eu, ca şi dânşii, nu am alt gând decît să scap mai degrabă de zidurile astea goale şi de paturile acestea care sunt ca nişte sicrie din care unul se duce, ca să vie altul să-i iele locul...