D. ANGHEL şi ST. O. IOSIF
SCRIERI II
Ediţie îngrijită şi comentări de
ION ROMAN
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti,   198 2
PROZĂ ORIGINALĂ DIN VOLUME
[LA DUMBRĂVENI]
în parcul vechi şi plin de privighitori de la Dumbrăveni, umbrele se statornicesc de dimineaţă. Liniştea aleelor străjuite de copacii seculari e de-săvîrşită şi pretutindeni adăposturi de umbră te
5 cheamă şi te predispun la visare. Acolo, în preajma bustului celui mai mare poet al nostru, am petrecut în vara trecută multe ceasuri de tihnă şi reculegere sufletească, citind împreună cărţile luate la întîmplare din vasta bibliotecă a domnului Leon
10 Ghica, unde oricine putea să găsească pe autorii săi favoriţi, căci mai multe generaţii au înzestrat-o treptat cu tot ce mintea omenească a produs, în timpul lor, ca poezie şi ştiinţă.
într-o dimineaţă curată de iunie* nu ştiu cum
15 ne-am pomenit citind din Verlaine. Pe scaunele lungi, stînd alături, sub streaşină unui tei, citeam cu glas tare şi sufletele noastre se înţelegeau uimite de atîta frumuseţe. Cuvintele veneau de la sine, ca să se alcătuiască în vers — şi astfel s-a
20 închegat întîia traducere, urmată apoi de seria întreagă.
Şi azi, dacă le adunăm în volum, o facem aceasta pentru a fixa un moment trecut din viaţa sufletelor noastre şi pentru a lega o amintire mai mult de 25    Dumbrăveni, unde am trăit atîtea ceasuri preţioase.
Bucureşti, 1903, mai
9
[PAUL VERLAINE] NOTĂ BIOGRAFICA
Paul-Marie Verlaine s-a născut în Metz, în ziua de 3(3 martie 1844, dintr-o familie originară din Ar-deni. Cîţiva dintre străbunii săi făcuseră parte din cler şi din armată. Tatăl său, Auguste Verlaine, a fost soldat sub Napoleon. Primii ani ai copilăriei şi i-a petrecut mai întîi în oraşul său natal Metz şi apoi în Montpellier, unde tatăl său, pe atunci căpitan de geniu, fusese strămutat cu regimentul. Spre aceste locuri, în nostalgia veşnicelor sale pe-regrinaţii, l-au purtat cu dor duioasele amintiri pînă la moarte, şi neîndur aţele întîmplări nu i-au dat pas să le mai revadă vreodată, ca să-şi mai poată mîngîia tulburii ochi înainte de a-i închide pe totdeauna, în 1851, căpitanul Verlaine, părăsind armata, veni să se stabilească la Paris cu fiul şi nevasta sa. Paul Verlaine urmă cursurile liceului „Bo-naparte" unde avu ca condiscipol pe Edmond Le-pelletier, cu care rămase prieten pînă la moarte. La 1862, luîndu-şi bacalaureatul în litere şi părinţii săi fiind aproape ruinaţi prin o nefericită speculaţie de bursă, el intră ca slujbaş mai întîi la o companie de asigurare; apoi la Hotel de Viile'" din Paris, în calitate de expediţionar. Peste un an tatăl său muri, iar mama sa, rămasă singură, pierdu încă o bună parte din avere, înşelată de specula-
* Primăria.
tori. Pe atunci începu să se trezească în el întîiul gust de aventuri care-1 făcură să-şi uite cîte puţin de slujbă. Ceva din geniul său prinde să se trezească şi tot atunci legă prietenie cu faimosul grup
30 al parnasienilor, atît de în floare pe vremea aceea, cînd Leconte de Lisle, Sully-Prudhomme, Leon Dierx, Catulle Mendes şi atîţia alţi fermecători şi cunoscuţi poeţi trăiau în cea mai strînsă tovărăşie, în 1866 publică întîiul său volum intitulat Poemes
35 Saturniens, volum în jurul căruia nu se făcu nici un zgomot, dar în care viitorul maestru ce trebuia să aibă o covîrşitoare înrîurire asupra poeziei moderne se oglindea deja cu toate defectele şi calităţile sale. Publică apoi Fetes galantes, şi în 1870,
40 anul cel mai nefast şi în acelaşi timp cel mai dulce poate al vieţii sale, se căsători cu domnişoara Maute, soră vitregă a prietenului său, compozitorul Charles de Sivry, şi publică drăgălaşul volum numit La bonne chanson, în care-şi cîntă toată dragostea ce-i
•45 umplea sufletul şi toate nădejdele viitorului visat de el. între aceste însă interveniră dezastrul de la Sedan, asediul Parisului şi Comuna. Compromis în mişcare, fu nevoit să se refugieze la Londra, de unde peste cîtva timp se reîntoarse. Odată la Pa-
50 ris, neînţelegerile cu soţia sa începură, şi nici naşterea fiului lor Georges, în 1871, nu fu în stare sâ
' statorniceacă liniştea între ei, ş-atunci, în tulburata lor existenţă, apăru ca un meteor dezorbitat Arthur Rimbaud, genialul şi extraordinarul vagabond, care
55 trebuia să aibă o atît de nefastă influenţă asupra lui. Verlaine nu cunoscu mai întîi pe Rimbaud de-cît printr-o scrisoare ce acesta-i trimesese cu cîteva poeme de-o uimitoare frumuseţe. Corespondenţa între ei urmă şi, în acord cu soţia sa, Verlaine scrise
60 lui Rimbaud să vie la Paris, să locuiască la ei, dar, după cincisprezece zile locuite în comun, excentricităţile lui Rimbaud nemaifiind de suferit, nevasta lui Verlaine fu nevoită să-1 dea afară. Neînţelegerile dintre soţi se înveninaseră şi mai mult, şi Ver-
«65' laine, nemaiputînd găsi linişte în viaţa casnică, îşi petrecea timpul mai mult pe-afară, în interminabile
10
11
i>[:   discuţiuni de artă. La urma urmei plecă dimpreună
cu prietenul său în Anglia, dar reveniră curînd. i Cîtva timp, Verlaine caută odihnă la o soră a tată- 11( 70    lui său, la Paliseul ; în curînd însă îl regăsim dimpreună cu prietenul său Rimbaud la Bruxelles, în ; 1873. Aci începe extraordinara odisee a acestor două firi atît de straniu întocmite şi avînd totuşi atîtea puncte asemănătoare. Ce-a fost călătoria acestor doi n' 75    impulsivi, rătăcitori din sat în sat, din oraş în oraş, duşi de voia întîmplărei şi a exuberantei lor fantezii, cine-ar putea-o spune ? Singurul lucru cert e că, o ceartă fatală intervenind între ei, Verlaine, exasperat, trase două focuri de revolver asupra lui 12< 80    Rimbaud, fapt în urma căruia fu condamnat de tribunalul din Brabant la doi ani de închisoare. Rimbaud, însănătoşit, plecă mînat de strania fatalitate ce-I urmărea, vagabond şi dezorbitat de-a pururi, negăsindu-şi loc nicăirea/de la Paris şi pînă în fun- 125 85    dul sălbaticei Africe, la Harrar, iar Verlaine, rămas din nou singur, fu întemniţat mai întîi în închisoarea de la Petits-Carmes din Bruxelles şi apoi transferat la Mons, unde, în liniştea şi singurătatea ce-1 împrejmuia, sufletul său se limpezi şi începu 130 90    din nou să cînte. Aci scrise Les romances sans paroles şi le trimise prietenului său Lepelletier, care le publică. Versul său înaripat şi tot mai liber notează cu o putere de vizionar impresiile cele mai fluide, şi o părere de rău negrăit de sfîşietoare te ! 135
95 cuprinde cetind aceste pagini din trista lui viaţă, \ pe care-o plînge, adunîndu-şi lacrămile şi jucîn- j du-se cu ele ca un copil cu fărîme de piatră scumpă. j Un sentiment de religiozitate âtît de mult uitat se j furişă din nou în sufletul său obosit şi bolnav, şi l 140
100    din aceste meditaţii tihnite şi blînde se încheagă ! ceea ce mai tîrziu trebuia să formeze volumul intitulat Sagesse. Liberat în 16 ianuarie 1875, se reîn- \ toarse în Franţa, unde soţia sa în timpul cît el sta I la închisoare făcu să se pronunţe divorţul între ei. ! 145
105 Singur, acum cînd poate avea mai mult nevoie de o fiinţă dragă, care să-1 mîngîie de atîtea suferinţi trecute, fără să-şi revadă prietenii buni din alte
vremuri, plecă mai amărît şi mai neconsolat ca totdeauna la mama sa, în Ardeni, unde rămase cîtăva vreme. Porni apoi din nou în Anglia, unde trăi dînd lecţii de franceză şi desen, pînă în 1877. Reîntors, încearcă o exploataţie agricolă, dar şi aici ur-mărindu-1 nenorocul, fu nevoit să-şi vîndă ferma şi reveni la Paris, unde termină Sagesse, care-i făcu în sfîrşit adevărata celebritate şi pînă în 1886 duse o viaţă destul de liniştită, fu profesor la Bou-logne-sur-Seine şi Neuilly, lucră şi publică un volum de proză, Les poetes maudits, şi un volum de versuri, Jadis et naguere. Dar la sfîrşitul anului 1886 mama sa muri, şi de atunci reîncepe, după aceste cîteva clipe de dulce linişte, îndureratul său martirolog. încununat de-o glorie tîrzie, zadarnic încearcă să-şi refacă viaţa, descătuşat de dureroasele amintiri care-i ţin tovărăşie şi-1 urmăresc pretutindeni, nobilele îndemnuri recad şi zilele lui se scurg ca un vis rău, din spital în spital şi din loc în loc, fără nici o rază de bucurie, fără nici o nădejde de noroc. în 1889 îl găsim în spitalul Broussai şi, la ieşirea din spital, mai multe banchete fură organizate în onoarea sa şi un moment fu vorba chiar să-şi puie candidatura la Academie. Dar trecură repede şi aceste şi, reluat de dorul de-a vagabonda, plecă să ţie conferinţe în Anglia, Belgia şi Olanda, de unde se întoarse mai bolnav şi reintră în spitalul Broussai. în vremea aceasta, Leconte de Lisle murind, un reporter avu fantezia să-i puie la vot suc-cesia, şi Paul Verlaine fu ales ca succesor al gloriei stinse. Ultimii ani trecură şi ei zbuciumaţi şi trişti ca toată viaţa. în 8 ianuarie 1896 muri într-un mic apartament din Rue Descartes, unde, nemaifiind în stare să iasă din casă, ca să-şi uite urîtul, îşi petrecea vremea vopsind cu boia aurită tot ce-i cădea sub mînă, setos parcă să-şi înveselească ochii cu o ultimă strălucire, înainte de a-i închide pentru totdeauna.
12
[HENRIK IBSEN] PREFAŢA
Traducerile de faţă au văzut în parte lumina zilei în Sămănătorul, tocmai în această mult oropsită revistă desprĂ care s-a afirmat de-atîtea ori că şi-a zăvorit porţile\ oricărei înrîuriri a vreunei mari li-5    ţeraturi străine.
Graţie dragostei^ce^ne poartă^ ruia-i mulţumim, le tipărim astăzi.
Fireşte că nu dăm aici toate poeziile lui Ibsen.x Am ales numai ce e mai caracteristic în această
1° parte, a operei sale din tinereţe, care cuprinde în germene toate problemele mai însemnate din filozofia sa individualistă de mai tîrziu. O umbră misterioasă pare că învăluie fiinţa lui sufletească de la început — ca un nour în care dormitau toate
.15 furtunile, toată revolta ce avea să se dezlănţuiască cu o putere elementară la întîia ciocnire cu societatea actuală. Căci Ibsen a fost un revoltat în toată puterea cuvîntului şi încă din anii fragezi a avut să lupte cu mizeria, prostia şi făţărnicia omenească.
20 Născut la 1828, la Skjen, un tîrguşor pierdut în fiorduri, dintr-o familie de negustori, crescut păn' la vîrsta de şaisprezece ani într-un institut clerical ; silit apoi, din pricina ruinei materiale a părinţilor săi, să intre elev farmacist la Grimstadt,
25 Ibsen se aplică studiilor medicale şi scrie întîiele sale versuri (1849) ; stabilit în anul următor la Cris-
14
30
35
40
45
50
tiania, unde face politică, publică pe Catilina, întîia sa dramă ; director de teatru la 1851 la Bergen, după o călătorie de studii la Copenhaga, Dresda, Hamburg, reuşeşte să joace cîte-o piesă pe fiecare an, fără mare succes însă ; din nou director de teatru la Cristiania, dă faliment; constrîns, solicitează atunci de la guvern o pensie de poet, neobţinînd decît o bursă de călătorie. înainte de a pleca însă din Norvegia, joacă şi tipăreşte Pretendenţii la coroană. Plecînd, se instalează la Roma, unde, liber şi fericit întîia oară în viaţă, scrie pe Brand.
Rămîne in Italia pînă în 1868, apoi în Germania, stă mai ales la Dresda, unde era tot atît de admirat pe cît de nerecunoscut era în patrie. Din această epocă datează operile sale cele mai celebre şi tot în acest răstimp reprezintă ţara sa la serbările inaugurării Canalului de Suez.
Revenit la Dresda, desăvîrşeşte una dintre cele mai puternice creaţii ale sale, împărat şi Galilean, care vede lumina tiparului abia în 1873. Cerut acum de toţi compatrioţii lui, se întoarce în Norvegia, unde-i purtat în triumf. Cu toate acestea, el pribegeşte din nou, atras de farmecul ţărilor calde, trăind, rînd pe rînd, cînd la Munchen, cînd la Roma, şi numai în anii din urmă nostalgia Nordului îl cucereşte cu desăvîrşire şi, obosit, poetul se reîntoarce în Cristiania, unde s-a stins zilele acestea, lăsînd pustiu, poate pentru cine ştie cîtă vreme, altarul la care numai puţini sînt chemaţi să slujească.
10
15
20
25
[GEORGE POPOVICI / T. ROBEANU] NOTIŢA BIOGRAFICA Şl BIBLIOGRAFICA
George Popovici s-a născut în ziua de 8/20 noiembrie 1863 la Cernăuţi. Tatăl său, Eusebiu Popovici, care e una din figurile cele mai venerate din Bucovina şi e profesor la Facultatea de teologie din Cernăuţi, s-a îngrijit a-i da educaţia cea mai aleasă.
George Popovici a absolvit gimnaziul în 1882, Facultatea de drept în 1886 — amîndouă în Cernăuţi. In timpul studiilor academice, intră în 1884 şi în armată ca voluntar şi deveni peste un an locotenent. Profesorii lui, fără deosebire, recunoscură de la început o fire excepţională. In afară de clasă îşi agonisise cunoştinţe întinse, mai cu seamă în studiile sale favorite, care la gimnaziu erau istoria, literatura şi filosofia, iar la universitate, istoria dreptului.
Studiile separate, în cari îi plăcea să se adîn-cească, pe de o parte, şi politica naţională, care începuse să-1 pasioneze în cel mai înalt grad, l-au făcut să nu-şi ia doctoratul decît în 1894. Ca student în Cernăuţi, a fost preşedinte al societăţii academice „Junimea". Semestrul de vară 1890 1-a petrecut la Universitatea din Innsbruck, unde s-a ocupat cu studiul său de predilecţiune, care era istoria dreptului. Mai cercetă apoi cursuri la Cernăuţi şi se mută în urmă, după ce în 1895 fu greu bolnav
de aprindere la plămîni, la 1896, la Viena, spre a se pregăti acolo în vederea unui loc de docent. Dar în primăvara anului 1897 fu ales deputat în Ca-
30 mera austriacă şi deveni în 1898 redactor al Foii legilor imperiale. In acelaşi an, o nenorocire neaşteptată îl lovi : logodnica lui, misterioasa şi dulcea figură ce apare în versurile sale, muri subit. Tot în 1898 fu ales deputat şi în Dieta Bucovinei, unde
35 dezvoltă o activitate strălucită. La 1899, îşi dete demisia din postul ce-1 ocupa, cu toate încercările ministrului de Interne de pe-atunci de a-1 îndupleca să rămînă. La 1900 era şi membru al Delegaţiunei aus-triace la Pesta, unde ceru cu energie o tratare mai
40 dreaptă a românilor din monarhie. La 1900, dizol-vîndu-se Senatul imperial, îşi puse din nou candidatura, dar de data asta căzu la alegeri. Atunci se retrase şi din Dieta provincială.
Căsătorindu-se la 1901, trece în România, unde
45 fu încetăţenit. Aici îşi continuă studiile sale de istoria dreptului român şi pregătea o lucrare monumentală, care-1 îndreptăţea să aspire la o catedră de această specialitate la prima noastră Universitate. Pe cînd însă se aştepta apariţia acestei lucrări,
50 el se sinucise în noaptea de 12 iulie 1905, la Mun-kâcs, în Ungaria.
George Popovici e înmormîntat în Cernăuţi. Activitatea sa literară, publicată sub pseudonimul T. Robeanu, a fost sporadică, dar cuprinde ade-
55 vărate mărgăritare. Manuscrisele, corespondenţa sa politică, precum şi toate notele rămase după el sînt In păstrarea Academiei Române. Iată-le : I. Studii şi cercetări cu privire la vechiul drept românesc : 1. Ai carte, ai parte; 2. Jurămîntul cu brazda în 60 cap; 3. Republica cîmpulungeană; 4. Dignităţile şi oficiile din vremea lui Alexandru cel Bun; 5. Uber die deutschrecktlichen Elemente in der altro-mdnischen Stădteverfassung; 6. Das moldauische Stădtewesen; 7. Das moldauische Scholtuzenamt;
65 8. Capitanatus moldaviensis. II. 9. Documente, acte şi corespondenţă ; privitoare la alegerea lui G. Popovici ca deputat al Cîmpulungului în Parlamentul
din Viena la 1895 ; discursul rostit la Pesta, în De-legaţiuni, la 26 mai 1900 ; diferite cestiuni politice,
70 administrative şi publice din Bucovina (1897—1900) ; corespondenţă română şi germană de interes literar, cultural-politic şi particular ; 10. O zi în Abdera, joi rupte din albumul unui cernăuţean de M. De-mocritos (manuscris copiat de o mînă străină, sau
75    poate rătăcit printre hîrtiile sale),
Cît priveşte lucrările tipărite, cităm următoarele :
1. Vechi aşezăminte româneşti (Convorbiri literare, a. XX, no. 8) ; 2. Mihai-Vodă şi moşnenii din
3Q Sularul (O. It., a. XX, no. 12) ; 3. Cronica lui Ureche despre şcoalele jugaene (C. It., a. XXIV, no. 12) ; 4. Anul de la martie în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun (C. It., a XXXIX, no. 3 şi în ediţie separată); 5. Runc, glosă la o colecţiune de docu-
85 mente moldo-cîmpulungene (C. It., XXV, no. 12) ; 6. Despre star ostia sepenicensă (în volumul Titu Maiorescu, Omagiu); 7. Ordinea de succesiune în moşiile donative moldovene în secolul al XIV-lea (în volumul Prinos d-lui A. Sturdza, scos şi în bro-
90 şură separată) ; 9. Index Zolkiewensis, opt documente privitoare la mănăstirea Putna (1707—1778) (în revista teologică Candela, a. III—IV, Cernăuţi).
Activitatea sa politică se poate urmări de-aproa-pe în colecţiile ziarelor unde a colaborat: Revista
95 politică din Suceava, Gazeta Bucovinei, Patria, Deşteptarea şi Tribuna din Sibiu. (v. Junimea literară, a. II, 1905, precum şi articolul Ziaristica română din Bucovina de G. Tofan, în Viaţa românească, al).
00    Aceasta e viaţa şi opera lui George Popovici.
I. PAUN-PINCIO
Fiecare epocă îşi are martirii ei necunoscuţi. Sunt figuri cari trec nelămurite şi dispar fără să fi avut vremea ca să se afirme. Drumeţi necunoscuţi care lasă cel mult o vagă amintire în sufletul 5 celor cari i-au cunoscut şi pier pentru totdeauna odată cu aceştia.
Un asemenea drumeţ este şi I. Păun-Pincio.
Mai ales acum, în preajma sărbătorilor, cînd se împlinesc doisprezece ani de la moartea lui tra-10 gică, simţim o pioasă datorie ca, punîndu-ne la un loc amintirile, să evocăm încă o dată figura lui blajină pentru cei ce vor veni după noi.
Pseudonimul Pincio, la care ţinea aşa de mult, e numele unei grădini din Roma, unde adeseori am
15 rătăcit -împreună în ceasul dulce, cînd soarele cobora după cupola „Sfîntului Petru". Acolo, în grădina plină de statui, sub copacii veşnic verzi, pe terasa de unde putea să îmbrăţişeze cu privirea splendoarea cetăţei eterne, ne spuneam şi discutam
20    impresiile căpătate peste zi.
Călătoria a fost o continuă uimire. Ieşeam întîia oară din ţară. Ne-am oprit succesiv la Fiume, Veneţia, Bologna şi Florenţa, despărţindu-ne apoi la Roma.
19-
25 Păun era o fire contemplativă şi succesia prea bogată de impresii îl obosea curînd. După un ceas petrecut într-un muzău sau aiurea, era cu neputinţă să-1 mai urneşti din loc : îi era de-ajuns pentru ziua aceea. Se aşeza pe scările cheului şi, ca
30 mulţi bătrîni ce stau şi se încălzesc la soare, sta şi el şi visa. E drept că impresiile lui căpătate erau puternice şi juste, şi e păcat că în scrierile rămase de la el nu s-a răsfrînt mai aproape nimic din ele. Cereau probabil răstimpul necesar pentru a se li-
35    nişti, a se desăvîrşi şi a prinde contur.
O altă însuşire caracteristică firii sale este o mare înclinare spre misticism. La Roma, de multe ori mă lăsa, la ceasul vecerniei, ca să intre la cea dintîi biserică întîlnită în drum. Intra ca s-asculte
40 orga şi eram sigur că-1 regăsesc peste un ceas stînd nemişcat, în aceeaşi atitudine de extaz în care-1 lăsasem. Pretindea că orga-1 linişteşte, şi glumele mele îl întristau.
Le spun acestea pentru a scoate şi mai mult în
45    lumină ironia dureroasă a morţii şi îngropării lui. Atras mai mult de simpatii decît de credinţe politice, care se rezumau la el într-o adîncă milă de cei oropsiţi şi într-o bunătate firească, Păun intrase în rîndul socialiştilor de atunci. Era o figură
50 aparte în clubul acela de revoltaţi şi gălăgioşi entuziaşti.
Nimeni nu-1 auzea vreodată ridicînd vocea pentru vreo revendicare socială ; figura lui dulce, încadrată de o barbă mare, era totdeauna aceeaşi.
55 Frecventarea clubului nu 1-a împiedicat să-şi cînte discret dragostele lui pentru nişte ochi albaştri, care, desigur, l-au uitat şi ei de mult. într-o singură poezie se schiţează un gest de revoltă şi trece o flamură roşie, după care aruncă totuşi „un colb mă-
60    runt de floare"...
încolo, discreţie şi duioşie ; evocări originale din natură, mai ales peisagiuri de toamnă întîrziată şi presimţiri de moarte timpurie. E ca un fel de ceaţă ce pluteşte peste tot ce-a scris el, o melancolie
65    vagă de învins. Proza lui e totuşi mai vioaie şi din
puţinele schiţe ce ni le-a lăsat se poate vedea un remarcabil talent de prozator. E păcat că moartea nu i-a îngăduit să se desăvîrşească.
Moartea aceasta a venit năprasnică, dintr-o me-70    ningită provocată de infecţiunea unei răni, căreia nu-i dăduse nici o însemnătate. în preajma sărbătorilor din a. 189... a murit, după cîteva zile de suferinţă, la spitalul Colţea.
Tovarăşii lui de luptă — cum se spunea pe 75 atunci — au ţinut să facă o demonstraţie din în-mormîntarea acestui poet. Un simplu dric, fără preot, fără cruce, aşa l-au dus. Flamura roşie le-a înlocuit pe toate. O ceată de muncitori rebegiţi. Singura figură de care-mi aduc aminte e aceea a 80    criticului Gherea.
Era o zi tristă şi umedă. La cimitir, porţile închise. Groapa nici nu era săpată. Abia pe înserate s-a isprăvit trista ceremonie.
Şi o negură deasă s-a coborît pe urmă peste 85    toate, ca un simbol al vieţii unui nenorocit poet român din veacul al XIX-lea.
20
LA ŢARA
Nu e nici noapte, nici ziuă încă. După perdeaua albă geamul pare albastru ca faţa unei ape îngheţate, peste care-a nins puţin. în lumina slabă a ceasului acestuia neştiut, încăperea odăii prelungită de oglindă ia o înfăţişare străină. Nu mai e odaia mea.
Un strigăt prelungit şi stins, care parcă cere ajutor, răzbate tăcerea.
Ridicat pe un cot, caut somnoros spre ochiul luminos al ceasului de pe masă.
Trei jumătate.
Ies în cerdac.
La zgomotul uşii, un huruit de hulubi răspunde din podul casei. Tăcere iarăşi.
Coperişurile hambarelor scînteie albe de rouă. Deasupra lor Carul-mare şi-a plecat oiştea de aur în jos.
Deodată o umbră se dezlipeşte din întunericul întins de streşină şi două scîntei s-apropie de mine. Osman, săracul !
Strigătul acela îndepărtat, după ajutor, reîncepe şi capătă un răspuns şi mai de departe.
O grămadă albă ca o zăpadă, de lîngă poartă, se mişcă, rupându-se în bucăţi. Două aripi bat aerul şi căpetenia îşi anunţă tribul gălăgios că mai
e pînă la ziuă. Pata albă se închegă la loc, lîngă poartă.
O undă de vînt abia simţit aruncă luciri de argint în creştetul plopilor. Acum un zgomot surd 30    vine dinspre livadă. Un miros de rod pîrguit umple aerul.
Mă-ntind pe divanul din cerdac şi, în răcoarea asta tihnită, reînchid ochii. Ca un val albastru de întuneric Se surpă peste mine. Nu mai ştiu nimic, 35    nu mai sunt eu, sunţ totul.
Un tril sfios, încet... Un altul... Cîtă vreme a trecut ?
Ciripiri nenumărate cad ca o grindină zvîrlită 40    pe coperiş. Laolaltă întreabă, răspund, se îngeamănă, cresc într-un singur sunet... Deschid ochii.
Un argat somnoros dă porţile-n lături. Departe, trei stoguri rămase de an-vară stau drepţi în faţa _    soarelui, care a răsărit pe jumătate, fumegînd ca nişte cozonaci la gura unui cuptor plin de jăratec...
Gîştele s-au trezit acum şi, cu mişcări Iqganate, îşi dezmorţesc picioarele, ca bete încă de sonin. Se saltă apoi şi, toate într-un gîgăit asurzitor, cu gî-50    turile întinse, dau asalt căsuţei unde doarme mama Maria.
în urma lor, fulgi albi se spulberă plutind în aer. împins de celelalte, un gînsac se înalţă pe prispa de lut şi cu pliscul loveşte în geamul înflo-55    rit de un chenar albastru.
Uşa căsuţei se crapă şi o babă bătrînă ca o vrăjitoare iese în prag şi le alungă hursuză :
— Halia ! că nti-i ziuă încă.
La zgomotul lor, năvălesc de pretutindeni cres-60    tele roşii.
O lume pestriţă de găini de prin poieţi, de supt grinzi, din buruieni împoporează locul din faţa casei.
Curcanii arţăgoşi păşesc măreţ, din cînd în cînd 65    răzînd cu cîte o aripă pămîntul, şi-n urma lor, puii de curcă umplu aerul cu zarva lor de zurgălăi.
22
23
70
75
80
85
90
95
100
105
Raţele cu penele lor pătate de noroi apar şi ele...
Soarele-i săltat deasupra stogurilor. Pe faţa lui trec stoluri grăbite, lăsîndu-se unul după altul spre bălţi.
De-a lungul streşinilor hulubii îngeamănă şi fărîmă curcubeie, într-un neastîmpăr veşnic, îşi schimbă locul, se saltă, colorînd aerul. Din cînd în cînd cîte-o echipă albă se rupe din republica aceasta de etern-îndrăgostiţi şi, luîndu-şi avîntul, se ridică pînă la o înălţime şi apoi, ca nişte fulgi albi, se risipesc cine ştie unde... Alţii, cei virstnici, cu ochii lor de mărgea, schimbă neastâmpăraţi din picioare, se cumpănesc, îşi umflă guşa de aer şi vor să zboare şi ei, ispitiţi de înălţimele cerului*
în lumina vie ce umple tot coprinsul, umbrele încep să trăiască şi ele, să-şi tragă chenarele viorii sub streşini; dunga plopului se întinde ca un minutar, bani de aur năluci tori joacă supt umbrarele salcîmilor, catifea verde se aşterne sub trunchiul rămuroşilor nuci.
O undă de vînt clatină un ram şi un sunet înmulţit la nesfîrşit porneşte din foaie-n foaie şi cuprinde toată livada, primenind aerul.
Tot soiul de miresme, de la mirosul puternic al sulcinei şi al romaniţei pînă la al cimbrului, plutesc aduse la mine.
Un fir de fum subţirel se urcă drept în sus din gura ogeagului şi uşa căsuţei se deschide, tăind o ramă de umbră, şi-n rama asta mama Maria apare, aruncînd din şorţ cu mîna ei bătrînă un pumn de aur.
E un zgomot de aripe, o năvală de gîgăituri, de cotcodăciri, măcăieli şi gîgăituri, toată zarva şi hărţuiala gurilor flămînde.
Cerc fac împrejurul ei ; gîştele, mai obraznice, sar şi-o ciugulesc de şorţ şi-i dau asalt. Culorile s-amestecă, crestele ard roşii ca nişte petale de mac, curcubeiele porumbilor se coboară şi ele, cocoşii, pintenaţi ca nişte jandarmi rurali, fac loc favoritelor, împărţind darnice lovituri de pliscuri în dreapta şi în stînga.
Cel din urmă pumn de aur a căzut, şi mama Maria a pierit, trăgînd uşa după dinsa. no        Un zbierat prelung de măgar, ca o vocaliza de bariton decăzut, acopere o clipă tumultul. #
Singur, pe marginea parmaclîcului, păunul, impasibil* înamorat de el însuşi, şi-a răsfirat coada din care străjuitori pîndesc ochii lui Argus...
24
r
[PREFAŢA LA „CARMEN SAECULARE"!
10
15
20
25
Ministerul Instrucţiunei Publice, dorind să comemoreze a cincizecea aniversare a acestui mare act care se cheamă Unirea Principatelor, s-a gîndit să se adreseze şi nouă.
Pentru lămurirea confraţilor în Apolo, cari ca oameni cu fantazie sunt de obicei dispuşi să brodeze multe, ţinem să spunem că însărcinarea aceasta de a slăvi Unirea într-un poem dramatic ni s-a dat fără s-o cerem, dar de asemenea ţinem să le mai spunem că am fost mîndri şi recunoscători ca s-o primim. Elogiile şi aplauzele ne-au măgulit îndestul vanitatea firească oricărui poet, dar nu ne-au făcut să uităm că ele-s trecătoare...
Timpul scurt ce ni s-a dat pentru a scrie acest poem ar putea scuza unele lipsuri, pe care nădăjduim că le vom întregi cu timpul. Istoria neamului nostru e un izvor nesecat de fapte mari şi tragic eroism, cari cer timp, odihnă şi rînduială spre a se putea cristaliza într-o operă de artă nepieritoare. Avem destui scriitori cu un talent necontestat şi către ei ne adresăm, amintindu-le cuvintele marelui Kogălniceanu, care spune aşa de frumos : „m ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărărei, de mărinimia şi bărbăţia voievozilor noştri, carii, deşi pe un teatru strîmt şi cu mici mijloace au săvîrşit lucruri uriaşe, în toate aceste nu mă tem a zice că istoria noastră
26
30
35
40
45
50
55
60
65
ar fi mai prejos decît istoria a oricărui popor vechi sau nou...44
Iar după ce trece în revistă domniile glorioase ale lui Alexandru, Mircea, Minai, Şerban Canta-cuzino, urmează : „Vroiţi însă un interes de roman, varietate de întîmplări, episoduri patetice, tragedii cari să vă scoată lacrămi din ochi..., apoi nu voi avea trebuinţă decît să vă povestesc cruzimile şi viaţa aventurieră a lui Vlad Ţepeş, moartea vrednică de un principe a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, intrarea cazacilor sub Hmelniţki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea Brîncoveanu-lui şi a familiei sale, unâ din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigore Ghica, în care se întîlneşte tot neprevăzutul dramei, şi cîte alte scene grozave şi uimitoare, cîte alte întîmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenţi...44
O săptămînă aproape, odată poemul terminat, am trăit într-o lume fantastică şi streină nouă cu desăvîrşire. Ne-am amestecat pentru o clipă într^o viaţă curioasă şi nebănuită de noi, o viaţă despărţită de marele public prin greaua perdea de fier a cortinei,
Sunt oameni acolo cari muncesc în umbră şi cheltuiesc o energie necunoscută.. Nimic mai interesant decît să urmăreşti de aproape repetiţiile unei piese care se montează...
Sala pierdută în întuneric pare interiorul unei uriaşe case de melc, staluri şi fotolii, ca mobilele unui salon necercetat de cine ştie cîtă vreme, stau acoperite cu pînză cenuşie care se întinde, ca un giulgiu, după fiecare reprezentaţie... Rampa scenei mărgineşte singură cu o dungă de raze, ca o pleoapă luminoasă, întunericul acesta. In faţa ei, cuşca sufIerului pare o gură de umbră ce cască a somn.
Fantasmagoria decorurilor e aşa de tristă în realitatea ei ! Cerurile senine stau strînse pe suluri, pădurile seculare par nişte mîzgălituri informe, făcute de un nebun sau de un copil; stînci de mucava,
75
80
" MV CQloane^de carton şi tronuri şubrede de lemn, mo-*W~V' gfls*      toate epocile stau grămădite ca la un mezat, ca; după un dezastru a unei vechi gospodării... Toâte; aşteaptă să Je vie rîndul spre a crea iluzia vieţii la un moment dat.
Şi iată că dintr-o dată glasul imperios al regizorului, al aceluia care cunoaşte toate tainele, trezeşte cutare decor din somnolenţa lui impasibilă. Pe nesimţite se desface un sul în fund şi un cer nebănuit îţi deschide orizonturi nemărginite ; din dreapta şi din stînga, ca nişte monştri sau ca un teren mişcat de cine ştie ce acţiuni suterane, se ridică stînci, care se îmbină, alcătuind o grotă. Un nou sul s^e desface şi acoperă cerul din fund cu nori imaginari; o altă pînză cade acum şi grota se închide ca de o perdea de întuneric.
La uri semn, o lumină albastră inundă scena şi două fiinţi, pe care le cunoaştem de atîta vreme, se metamorfozează sub ochii noştri, luînd înfăţişarea unor viziuni de acum o mie de ani...
In timpul acesta, voievozii, cu coroanele falşe în mîini, cu buzdugane îngrozitoare la vedere, cu hlamidele suflecate în brîu ; arcaşi, ţărani cu buciume, copii de casă, boieri simandicoşi şi tinere domniţe umblă forfota prin culise, împrăştiind un vag parfum de naftalină...
Sonore, versurile încep să picure şi nu le mai cunoşti parcă, atîta farmec capătă spuse de minunaţii artişti. Şi mulţămire sufletească mai mare nu poţi să ai decît să vezi întrupat aievea un lucru care ţi-a fulgerat numai o clipă prin gînd...
O, mare putere a iluziei! Cum îţi apar toate altfel, cînd devii un simplu spectator într-un stal, pierdut în mijlocul unei mulţimi într-o seară de spectacol. Nu ni-am recunoscut voievozii, aşa ni s-au părut de frumoşi, şi stîncile de mucava devenise adevărate stînci, şi grota de carton, o adevărată peşteră de vrăjitor. Cu ce mijloace simple se pot face minuni, cu ce elemente disparate se poate crea o viaţă fantastică şi însenina un cer plin de
85
90
95
100
105
nouri. O, divin regizor, de ce nu poţi  tu realiza HO    acestea şi în urîta şi banala noastră viaţă reală !
A fost fără îndoială o idee fericită a profesorilor noştri, cari s-au gîndit în primul rînd la partea educativă a unei reprezentaţii ce avea să înfăţişeze plastic cele mai mari fapte din istoria neamului 115 nostru. Ideea aceasta nu trebuie părăsită, şi am fi fericiţi dacă încercarea noastră — aproape improvizată — ar da un îndemn serios şi altora, ca să facă mai bine decît noi.
[FR. HALM] NOTIŢA BIO-BIBLIOGRAFICA
I I
A. D. HOLBAN
O AMINTIRE
Eligius Franz Joseph, baron de Munch-Belling-hausen, cunoscut sub numele de Friedrich Halm, s-a născut în ziua de 2 aprilie 1806 la Cracovia, a studiat în Viena dreptul şi, de la vîrsta de douăzeci de ani, a intrat în cariera administrativă. Multă vreme şi-a tăinuit activitatea poetică.
La 1834, drama sa Griselidis, reprezintată la Burgtheater în Viena, sub pseudonimul Friedr. Halm, avu un succes aşa de răsunător, încît fu reluată apoi de către toate scenele mari. Halm a mai scris o serie de drame şi tragedii, dintre cari Fiul 'pădurilor (Sohn der Wildnis) e cunoscută şi la noi. Cel mai mare răsunet 1-a avut însă tragedia sa Gladiatorul din Ravenna (1854).
Poeziile lui lirice se citesc şi astăzi cu plăcere.
30
10
15
20
25
Sunt unii oameni senini şi blînzi, cari împrăştie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă şi te cîştigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alţii, care te resping de la început şi faţă de cari nu ştiu ce simţimînt tainic îţi dă de ştire să te fereşti. Unul dintre aceştia din urmă este şi veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a laşului din alte vremuri.
Mi-am adus aminte de dînsul, citind într-un ziar recent reflecţiile sale pline de răutate la adresa artiştilor noştri de astăzi. 11 cunosc de cînd, eram copil ; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cît timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa şi de la masa noastră.
în anii din urmă însă îl pierdusem din vedere aproape cu desăvîrşire; glasul lui parcă amuţise în larma uriaşe ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspiraţii, cu alte idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar doar, ca un clopot dogit, îl mai auzeam, cînd mă abăteam prin Iaşi, discutînd şi arun-cînd diatribe vehemente comesenilor lui de la glorioasa cofetărie a lui Tufly ; arar mai citeam cîte un articol imund prin vreun ziar, în care ca o sepia mînioasă îşi arunca din cînd în cînd norul de cerneală, ca să se dea din nou afund pentru cine ştie cîtă vreme.
31
Nu m-a surprins deci noua lui izbucnire, dar mi-a evocat toată copilăria mea. îl revăd ca pe un căpcăun hămesit, cu osatura puternică, livid ca un
30 spectru, cu fălcile enorme, cu ochii mascaţi veşnic de ochelari negri, încălecaţi pe un nas cărnos, cu narile răsfrînte, din care ţişneau necontenit două şuvoaie de fum...
Nimic nu era destul de bun pentru el; mîncă-
35 rile cele mai „scumpe, pateurile cele mai alese, brîn-zeturi, fructe dispăreau ca într-o prăpastie în gura lui enormă... Regretata pivniţă a tatălui meu, garnisită cu cele mai preţioase vinuri de marcă, nu avea nici un secret pentru dînsul.
4°        El mînca, el bea, el vorbea.
Nimănui nu-i era îngăduit să-1 întrerupă, nimeni n-avea voie să emită o părere personală în faţa acestui etern musafir, la care se uitau toţi ca la o spaimă a vremei.
45 La noi în casă era o veşnică perindare de oameni politici, oameni de afaceri, samsari şî paraziţi. Veneau boieri scăpătaţi, relicvii de neam cu apucături patriarhale din vremea lui vodă Sturza, în general oameni simpli, modeşti, nelustruiţi de cultura apu-
50 seană... în mijlocul acestui bizar amestec, el trona, şi nici unul din cei pe cari obiceiul, întâmplarea sau cine ştie ce interes îl aducea la masa noastră nu scăpa de fulgerile lui... Toţi îl temeau şi-1 tolerau, fără să-1 poată suferi, văzînd în el un viitor „om
55 mare".
Tatăl meu avea o adevărată slăbiciune pentru el. într-un moment dat chiar îi pusese la dispoziţie o casă alături de a noastră, unde într-o bună zi s-a instalat cu arme şi bagaje. Mi-aduc aminte de
60 vălmăşagul ciudat de lucruri ce l-am văzut în acea locuinţă. O neorînduială de om care parcă veşnic stă să pribegească şi o lipsă de temeinicie ce contrasta cu gospodăriile aşezate de pe atunci. Vrafuri enorme de cărţi, foi despărecheate, teancuri de jur-
65 nale prăfuite, revărsate în toate părţile, Monitoare vechi, tratate de agricultură, rămăşiţi din timpul cînd era elev la şcoala din Grignon, toată litera-
32
tura lui Paul de Kock, Gaboriau, vagi manuale de economie politică, fascicole obscure, broşuri poli-
70 tice, scrisori răvăşite, cartoane cu desenuri şi caricaturi, toate zăceau vraişte, aruncate una peste alta, pe birou, pe scaune, pe podele. în păreţi, panoplii cu arme vechi, trombloane, vincesteruri, iatagane, pistoale de duel şi alte obiecte cari fac bine în casa
75    unui polemist...
E incontestabil că, printre această lume simplă de burgheji blajini, acest om veşnic irascibil şi vehement era o figură aparte.
Pentru el se punea mînă de la mînă şi se sco-
80 teau jurnale ca Darabana, Capitala bandei negre, Patria, în care el putea să-şi canalizeze prisosul de venin, combătînd „regimul nefast" al lui Ion Bră-tianu. Articolele lui, înainte de a fi aşternute pe hîrtie, erau trîmbiţate în timpul mesei cu atîta con-
85 vingere aparentă, încît eu, în mintea mea de copil, văzînd pe acest căpcăun uscat gesticulînd cu mîi-nele lui uriaşe şi osoase, cu unghii fioroase de animal apocaliptic, şi aruncînd pe nări cele două necontenite şuvoaie de fum, odată cu torentul de in-
90 vective cari-i curgeau din gură, îl priveam cu răsufletul oprit, crezîndu-mă veşnic în ajunul unui cataclism.
Aceasta a ţinut ani de zile. Ani de zile a ştiut, cu o dibăcie diabolică, să creeze şi să hrănească în
95 jurul său atmosfera asta de agitaţie, în care putea să aţîţe vîlvă în jurul numelui său. în întrunirile „opoziţiei unite" era aşteptat ca să spuie cuvîntul decisiv, care să răstoarne pe „sanguinarii care dormeau în capitala bandei negre".
100 Celebritatea lui creştea şi nimeni nu se îndoia că acest om va fi într-adevăr un viitor „om mare".
Şi anii au trecut, s-au dus bătrînii, unii după alţii, bunii burgheji blajini şi sinceri, s-au risipit părinţii noştri, casele vechi s-au înstrăinat şi multe 105 lucruri s-au prefăcut de atunci în laşul copilăriei mele. Turnul Goliei a scăzut, cel din poarta Tres-fetitelor s-a dărîmat, păreţii îndurători ai sălei de
33
întruniri „Pastia" repercutează astăzi ecoul altor glasuri chemate să strige în deşert durerile poporu-10    lui, redacţiile adăpostesc alte celebrităţi... şi numai cel predestinat să ajungă un „mare om" durează încă, cu legenda lui... Bătrîneţea i-a mai pus oleacă de carne pe oase, 1-a rotunjit, i-a nins în cap şi pe barbişon, i-a mai umplut proeminenţa 5   fălcilor — i-a mai îngreuiat gesturile inutile... Pe el singur 1-a cruţat timpul, 1-a păstrat răutatea ca un elixir şi 1-a osîndit să-şi ducă mai departe viaţa zadarnică de pîn^acum, ca un Cain ce nu a avut stofă. Zadarnic mi-a înfiorat copilăria şi-a amăgit o generaţie întreagă. Nu era nimeni după ochelarii aceia negri, nimic îndărătul vorbelor răsunătoare, nimic în această uriaşă întrupare, decît un stomac şi-o pungă de fiere...
Astăzi, cînd arar mai dau cu ochii de acest nume, care, ca un înecat, tot mai caută să iasă la suprafaţă în vîrtejul grăbit al zilelor noastre, rîd, cum probabil ar rîde şi artiştii noştri, dacă ar şti ca mine cine e moşneagul acesta care-i insultă. Pentru ei am zugrăvit acest portret.
HOŢUL
E într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie.
Oalele de flori din nou primenite cu aşternutul lor fin de nisip, cu. pământ de pădure mărunt cernut prin sitele de sîrmă, stau rînduite frumos în 5 florărie.
Perdelele de rogojină sunt trase sus pe coperişul de sticlă.
O lumină moartă domneşte, şi-n lumnia asta florile pătează cuprinsul în culori ce nu ajung să
10    se îmbine.
Leandrii, ce-au înveselit aleele, dorm acum fără de flori, aşteptînd o nouă reînviere ; îămîii în ciu-băraşele lor eercuite, cu straturi de tescovină împrejurul tulpinelor, spânzură, printre foile lor verzi
15 şi lucitoare, roade pe jumătate pîrguite, palide, tîn-rjinid după soarele bogat al cerurilor de miazăzi. în atmosfera molcomă şi somnolentă, miresmele plutesc greoaie, înăbuşitoare, aşteptînd parcă o aripă de vînt care să le împrăştie, să le reîmprospăteze
20 aerul.
în grădină n-au mai rămas prin straturi decît trandafirii învăscuţi pentru iarnă şi cîteva gherghine cari !stăruie®c cu îndărătnicia celor ce nu vor să moară.
25 Şi îm liniştea asta tristă, iată că vîntul porneşte să scuture cu mînie copacii şi fulgii mari de ninsoare împânzesc priveliştea.
35
Prinde zăpada încetul cu încetul temei, şi nuanţele, supuse una după alta, se pierd şi se ascund 30   treptat sub năvala aceasta covîrşitoare de alb.
Pe la amiaz, zăpada e crescută troian. Nu mai fulguie decît arar din copaci, ca primăvara, şi e o lumină de-ţi ia ochii.
In aerul rece se aud strigăte vesele de copii ce se joacă.
Doi drăcuşori — un băieţel şi o fată — dau de-a tavalul un bulgăr de omăt care creşte necontenit. Omătul moale şi lipicios se prinde uşor, şi mîinile lor roşii lucrează harnice şi-1 modelează ca pe un aluat. Din cînd în cînd se opresc la oarecare distanţă, îl contemplează şi bat din palme cu bucurie, privind la opera lor începută, ca nişte artişti în clipele inspirate ale creaţiei.
Şi în adevăr, ca Făt-Frumos din poveste creşte omul de zăpadă, dotat de o precocitate minunată. Iată-1 acuma mai înalt decît înşişi creatorii lui. Cu trunchiul lui otova, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii de cărbune, cu înfăţişarea bizară de om de nord, pare cine ştie ce idol din vremi primitive.
Drept schiptru, ţine la piept clasicul măturoi, iar în colţul gurei îi spînzură luleaua tradiţională.
Copiii îi dau ocol, discută amănunte, fac adăogiri, umplu goluri, netezesc ici-colo şi, nemulţumiţi de atitudinea lui rece, îl invectivează din cînd în cînd, fără ca să izbutească a-1 scoate cîtuşi de puţin din profunda meditaţie în care s-a adîncit.
O idee luminoasă le fulgeră prin gînd dintr-o dată şi fericiţii artişti, privindu-1 îndărăt şi zicîn-du-i „la revedere", aleargă cu paşii lor mărunţi prin troian şi dispar, pentru cîteva clipe, în casă.
Omul de zăpadă a rămas singur, privind cu ochii lui negri, ca minunat de împărăţia albă în care se găseşte.
65 în zîmbetul lui marmorean, parcă ascunde un gînd şiret.
Fantezia nebună a vîntului a aninat ghirlănzi pretutindeni, ca pentru o mare recepţie. Cel mai ingenios artist n-ar fi putut să găsească motive ?o mai decorative, mai caste. A prefăcut copacii în policandre minunate cu ţurţuri sclipitori; a brodat dantele scumpe, a lucrat în filigran cele mai subţiri mlădiţe, cari se desenează pe cer ca într-o feerie...
?5 Cele cîteva gherghine, nescuturate încă, înco-voindu-se sub glugile lor de zăpadă, par nişte lampioane colorate cari au rămas aprinse.
Portiţa gradinei scîrţîie din nou, şi copiii, cu un aer fericit şi misterios, se apropie de creaţia lor, 80    ca nişte trimişi cu daruri.
Băieţelul mătură zăpada în urma lui, tîrînd un palton cu blană, iar fetiţa poartă într-o pălărie de panama darurile ei. Pune pălăria jos, şi amîndoi — cu gestul lui Ştefan cel Mare cînd îmbracă pe 85 Bogdan cu hermina domnească în frumoasa scenă din Apus de soare —, urcîndu-se în vîrful picioarelor, îi aruncă paltonul pe umeri... Apoi, scoţînd din pălărie un ceasornic de aur cu un lanţ, i-1 atîrnă de brîu, îl împodobesc cu toate inelele scumpe gă-90 site în casă şi, ca încheiere, încununează chelia strălucitoare cu panamaua.
Fericiţi de isprava lor, pornesc apoi un danţ nebun în jurul şi mai fericitului posesor al atîtor daruri — dar un glas aspru din casă pune capăt 95    brusc exuberanţei acestor manifestări entuziaste.
Cu reverenţe şi salamalecuri se despart, şi cu făgăduiala ca a doua zi să-i aducă alte daruri.
Din ce în ce mai şiret, zîmbetul marmorean apare pe figura înţolitului om, care a rămas iarăşi 100] singur în albul lui domeniu. Un vagabond zdrenţăros, trecînd pe stradă, s-a oprit şi priveşte cu jind, cu faţa lipită de grilaj, la blana călduroasă a parvenitului.
37
36
înserează.
Vîntul bate acum călduţ, de la sud, şi cerul îşi j 105   schimbă treptat faţa nourilor. Printre ramuri, fe- | restrele caselor licăresc prietenoase. j Copiii dorm fericiţi.
în somnul lor adine   şi nevinovat visează la HO    omul lor, vorbesc cu el şi n-aud ropotul zgomotos al ploii repezi de afară...
Şi dimineaţa, cînd au deschis ochii nerăbdători ca să-şi vadă isprava, aleargă amîndoi la fereastră, dar, uimiţi, constată cu indignare că omul de ză-115    padă, ca un om ingrat, a dispărut din grădină,
dimpreună cu paltonul, ceasul de aur, panamaua şi | toată alba feerie în care trona cu zîmbetul lui şiret... j
5
10
15
20
25
VASILE COSMOVICI
lin zgomotul şi mişcarea Parisului de atunci — vorbesc de acum vro patrusprezece sau cincisprezece ani — cînd viaţa cartierului latinesc era cu totul alta, cînd tineretul era, ori mi se părea mie, mai turbulent şi mai vesel ca cel de astăzi, cînd monomuri cu lampioane multicolore intrau cîntînd pe uşa unei cafenele, ca să iasă pe cealaltă, şi cutreierau uliţele, manifestînd cine ştie pentru ce revendicări nevinovate, oprindu-se prin pieţi, ca să ţină discursuri, ori să rotească în farandole nebune împrejurul statuiei impasibile a lui Etienne Dolet sau altuia — în acele vremuri, într-o berărie a unui alsacian de pe bulevardul Saint Michel, puteai să vezi în fiecare seară trei tovarăşi nedespărţiţi, cari stau neclintiţi la locul lor, pînă ce ornicul burtosului patron arăta orele două după miezul nopţii.
în fund, într-o încăpere tapisată cu imitaţii de scoarţe de copac, cu oglinzi stinse, cari sub reflexul lămpilor deschideau fereşti dubioase, într-o lumină vagă de acvarium, ca~n fundul unei ape, zăreai acest trio, din care unul era Vasile Cosmovici.
Pe jos, veşnica tărîţă de lemn împăştiată şi călcată de picioarele muşteriilor părea un strat de humus ce ar fi fost depus de aluviuni.
39
Pe poliţi, căni de lut bavareze, in diferite atitudini şi forme, ca după talia fiecărui consumator al casei, visau la agapele viitoare.
Pe mese vechi, cu lustru şters, chibritelniti ma-30 sive şi grele, retrase din circulaţie după revoluţia din cartier, ca proiectil primejdios lăsat pe mîna tinerime! exuberante de atunci ; şi peste tot, în aer, un miros greu de drojdie-năcri'tă, de vagi par-fumuri aduse de femei, de „caporalul" şi „marylan-35   dul" pipelor de spumă ale esteţilor.
în atmosfera asta, ani de ' zile de-a rîndul, în vagabondajul meu neliniştit de noctambul pasionat, eram sigur în fiecare seară că-1 regăsesc acolo cu cei doi nedespărţiţi tovarăşi, ţinînd vecinătatea unei 40 mese, unde poetul Moreas — în apogeul gloriei sale, împresurat de o ceată veşnic reînnoită de provinciali veniţi spre a centraliza şi a acapara gloriile pe cari le promitea Parisul celor tari — trona cu monoclu în ochi, propovăduind noua re-45   ligie a simbolismului...
Pe Cosmovici însă altele îl preocupau. Era pe atunci în puterea vîrstei şi se cheltuia în vorbe, în glume, în calambururi, în povestiri ingenioase, în timp ce ceasurile scădeau, iar sucu-pele creşteau în faţa celor trei, atestînd numărul fantastic de halbe consumate şi risipa vremii care nu se mai întoarce niciodată...
Buni ani pierduţi pentru el ; ce s-a făcut atîta vervă, unde mai sînt acum cei trei ?
într-o bună seară, scaunul lui a rămas gol în berăria Steinbach.
Cosmovici se întorsese în ţară. L-am regăsit în casa unui poet cunoscut, dar în figura lui brăzdată se citea acum un fel de resemnare, de oboseală : ochii îi erau febrili şi obrajii scofîlciţi. îşi regăsise şi aci doi tovarăşi, şi cu el al treilea, de ajuns spre a înjgheba o veşnică panţarolă. Pierdea invariabil bani, puţini, şi multă vreme. De la un timp însă, ca un drumeţ obosit ce cată în urmă şi vede înainte ce puţină cale i-a mai
rămas, părea că încearcă să se scuture şi să se recîştige.
Scrisese, în anii tineri, o piesă istorică ce se jucase cu oarecare succes la Teatrul Naţional; bie-
70 tele versuri, aruncate în dezordine pe hîrtie şi părăsite, începeau să-1 pasioneze iar, şi ochii i se aprindeau stranii, cînd povestea, bine dispus, de un ciclu legendar pe care proiecta să-1 scrie. Ce s-a ales din acest proiect ? Mai există sau nu ma-
75 nuscrisele, căci cîteva fragmente din el, într-adevăr frumoase, s-au publicat prin revistele de pe vremea aceea ?...
Mai tîrziu, cînd revista Sămănătorul trecuse sub îngrijirea unui grup de tineri, din cari puţini au
80 mai rămas prieteni de-atunci, Vasile Cosmovici venea din cînd în cînd cu povestiri epice în cari descria soarta unui ţăran român, care, de voie, de nevoie, luat de peste Prut de ruşi, apoi făcut prizonier de franţuji, luase parte la mai toate cam-
85 paniile lui Napoleon cel Mare. Puterea de invenţie era slabă, poate şi destul de neverosimilă, dar descripţiile şi umorul pe care i le împrumutase acestui' veteran sunt în adevăr o mărturie a talentului său.
90 Cine ştie dacă, încurajat şi îmboldit, talentul acesta, oprit şi deviat din calea lui dreaptă, n-ar fi ajuns să se' desăvîrşească ? în Mir on Costin, ultima lui lucrare, sunt scene într-adevăr minunate ; e cert că poseda simţul istoric, şi dacă prietenii 95 lui de mai tîrziu, maeştri al căror nume îl tac şi care se adunau la berăria Gambrinus, în loc să rîdă şi să glumească pe socoteala bietelor lui versuri cu atîta trudă scrise, l-ar fi povăţuit cu experienţa şi autoritatea lor, poate că Teatrul Naţional 100   ar fi putut să înregistreze un succes.
Piesa aceasta, după credinţa noastră, nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte piese istorice cari s-au scris pîn-acum... N-am să uit niciodată rîvna şi îndîrjirea cu care citea paginile multpurtatului 105 său manuscris ; se cunoştea că piesa era rodul ul-' timei lui energii...
40
41
Dar viaţa nu cruţă.
Zadarnic făcea planuri acum, înveselit de-o moştenire neaşteptată,   venită prea   tîrziu ; viaţa se no   retrăgea din el zi cu zi, şi cu adîncă melancolie caut astăzi să-mi readuc în minte clipa din urmă cînd l-am văzut.
Era la Mamaia, pe marginea mării. O lume de copii zburdalnici care alergau cu #   picioarele goale prin nisipul umed... Marea venea stăruind cu mişcări molcome, adormitoare ; rîsete fericite de femei răsunau sub umbrele clare... Şi în lumina asta vie, în aerul ăsta sănătos, el singur sta pe o movilă de nisip, o umbră de om privind 0   spre infinitul mării...
Şi nu l-am mai văzut de atunci.
NECULAI BELDICEANU (1845—1896)
Pe la anul 1890, într-o mahala a laşului, se mutase doi tineri cari visau cu orice preţ să cucerească Olimpul.
Casa în care locuiau era ferită de zgomotul tre-5 cătorilor şi făcută parcă anume pe gustul lor. Dinlăuntru! ei tihnit şi patriarhal dedeai într-un cerdac bătrînesc, streşinit şi umbros, de unde puteai zări amestecul pitoresc de case şi grădini al Tătăraşilor, cu drumul alb ce urca pieptiş şi la capătul căruia 10 scînteia crucea aurită a bisericei din ţintirimul Eternitatea.
Serile, cînd umbra ştergea conturul zărilor, una după alta luminile se aprindeau  licărind sfioase, amestecîndu-se pînă sus şi continuîndu-se cu stelele 15 cerului.
în ceardacul acesta, stau iarna, cînd troienele urcate pînă la fereşti îi strîngeau pe acasă la gura sobii, steteau pînă tîrziu, urzind întîiele lor versuri, sau depărând planuri fantastice pentru viitor, cei 20 doi tovarăşi de atunci — dintre cari unul azi nu mai cunoaşte altă muză decît pe Ceres, iar cellalt îşi urmează boema, urcînd cu îndărătnicie coastele Olimpului...
Era o linişte în interiorul acesta alb, cum n-Q 25    mai aflat-o în veşnicele lui peregrinări ireductibilul boem. Rămăşiţele unei mobile vechi părinteşti îm-
43
brăcau încăperea, dîndu-i Un aspect de statornicie, şi ce fericiţi erau cei doi ucenici poeţi în Teba-ida * lor J
30 Singurătatea aceasta împoporată de visuri juvenile arar doar de-o tulbura un sunet clar de clopoţel, şi un zîmbet de mulţumire le ilumina faţa amîndorura.
Atunci intra „Bădiţa Culai". 35       Ca un Atlas, redus la proporţii moderne, intra pe uşă puţin încovoiat, ca de greutatea sarcinei, pur-tînd Pămîntul subsuoară.
„Bădiţa Culai" era poetul Neculai Beldiceanu, care locuia în vecinătate, iar Pămîntul acela era 40   manuscrisul fantasticului poem la care lucra atunci. Dar astăzi cine îşi mai aduce aminte de acest poem şi de fenomenalul lui autor ?
Era una din cele mai curioase şi interesante figuri pe cari le-a pierdut prea de timpuriu lite-
45   ratura noastră. Firea lui ciudată 1-a îndepărtat de oamenii din generaţia lui cari poate nu şi-au dat seama ce extraordinară inteligenţă şi ce izvoare nesecate de energie erau ascunse în acest om. Părintesc aproape la început cu cei doi, încet-
50 încet se lăsa cîştigat de tinereţea lor şi, printr-un fenomen ciudat, parcă devenea mai tînăr decît ei. Uita anii mulţi cari îl despărţeau de vîrsta lor, şi gesturile deodată îi deveneau mlădioase, spinarea i se îndrepta, ochii albaştri îi licăreau vioi, ca
55 şi cum ar fi căzut o rază de soare într-inşii, o vînă groasă ca o coardă îi brăzda tîmpla largă, încreţiturile parcă îi dispăreau de sub pleoape, fruntea boltită strălucea şi o elocvenţă uimitoare cădea ca o ploaie de artificii pe capul răstrînsului său au-
60 ditor.
Sub farmecul vorbei lui, pămîntul cu epocile sale dispărute, cu toate fantasmagoria prefacerilor necontenite, misterele creaţiei, viaţa mărilor şi a
* Tebaida — aici, cu sensul de adăpost, refugiu. 44
uscatului de la moneră * şi pînă la troglodit, apă-
65   reau şi dispăreau cu o iuţeală vertiginoasă.
Nu mai exista nici timp, nici spaţiu în mica încăpere. Un mag învălmăşa universul prin farmecul cuvintelor sale şi-1 colora cu viziunile lui ca un copil ce se joacă fericit cu un balon de spumă...
70 pe nesimţite, mintea lui capricioasă schimba ordinea de idei. Pămîntul era acum închegat de milioane de ani, şi poetul, ca un arheolog erudit, trezea toată preistoria ţării noastre.
Colonii rebegite de ari şi de traci primitivi se
75 aşezau pe cuprinsul ţării ; adăposturi de lut ars şi de nuiele răsăreau ca din pămînt, şi oameni hidoşi, cu silexuri şi ciocane de piatră în mînă, treceau dănţuind în lumina focurilor pe cari le aprindea scînteia acestei nesecate fantezii...
80 Domol cîteodată, cu grai cumpătat de cronicar, îşi povestea pribegiile lui de epigrafist prin Moldova şi Bucovina, şi atunci o atmosferă cucernică se răspîndea din fiecare vorbă a lui, reînvia trecutul istoric din bătrîni, din litere slavone săpate pe
85 cruci, din inscripţii adunate de pe lespezi de morminte, din zapise vechi aflate pe la cine ştie ce anticari, din documente păstrate prin cine ştie ce lăzi de prin podurile caselor boiereşti.
Alteori căta să probeze celor doi discipoli, cari
00 îl ascultau cu gurile căscate, că toate sunetele la unii oameni excepţionali corespund colorilor. Vocale, consoane, diftongi', tetraftongi, miros, gust, temperatură, toate se colorau, toate deveneau cromatice, umplînd casa de curcubeie imaginare.
95 Aşa era acest om excepţional înzestrat, şi activitatea lui o dovedeşte îndeajuns. Şi totuşi, pentru contemporani, pentru trecătorii grăbiţi, plini de vanitatea persoanei lor, pentru mulţimea celor cari l-au apropiat şi s-au amestecat în viaţa lui,
100 el era un om ca toţi oamenii, un biet profesor de istorie la un gimnaziu din Iaşi... Nemulţumiri fa-
* Moneră — protozoare oare, după Haeckel, s-^ar afla la originea vieţuitoarelor.
46
105
110
115
120
125
130
135
140
miliare i-au întunecat şi amărît traiul, nevoile materiale l-au oprit la răscrucea atîtor căi prin cari deopotrivă ar fi putut glorios să meargă...
Nimeni n-ar fi bănuit că acest dascăl necăjit, puţintel la trup, venea la curs purtînd cu el, în mersul său legănat, ritmul unui vers croit de curînd, sau cine ştie ce ipoteză nouă asupra uneia dintre multiplele probleme de istorie sau arheologie carH preocupau...
A muncit omul acesta, o muncă sfîntă şi necunoscută. Unul dintre cei doi — cel care stăruie încă să urce coastele Olimpului — îşi mai aduce aminte de versurile lui, îşi mai dă seama de drumul pe care 1-a străbătut. Ştie că pastelurile pe cari le-a scris Beldiceanu nu sunt mai prejos decît ale lui Alecsandri ; ştie că, dezrobit de influenţa generaţiei în care a trăit, s-a ridicat mai presus şi-a căutat să-şi taie un drum nou, că în Contemporanul a scris bucăţi sociale, în care durerile şi lacrămile celor mici au stors lacrămile celor puţini cari le-au citit; a urmărit evoluţia lui mai departe în acel bizar poem ştiinţific, care vădeşte o concepţie grandioasă la care numai un poet mare poate năzui, cunoaşte îndrăzneala premergătoare ce a căutat să capteze izvoare noi de inspiraţie, punînd ştiinţa la contribuţie şi neocolind neologismul plastic şi rima bizară, ce putea să dea o nouă viaţă versului ; mai ştie că, luptând să scape din cătuşa strimtă a ritmului tradiţional, din haina aceea obişnuită a versului de atunci, a încercat forme noi în elegiile poliritmice din anii din urmă. Cel ce le spune acestea şi se revoltă acum ele nedreptatea acestei vieţi ignorate a fost prin casa acestui lucrător neobosit şi-şi aduce aminte de vitrinile în cari stăteau rînduite ciocanele de piatră, silexurile, vasele de lut, idolii, brăţările de bronz, pietrele de măcinat şi toată acea gospodărie a vremi-lor preistorice pe care cu toată truda şi cheltuiala proprie a micei lui lefi de profesor a dezgropat-o în staţiile de la Cucuteni, Rafaila şi de-aiurea, ca mai pe urmă s-o dăruiască aproape pe un preţ de
145
150
155
160
nimic muzeelor noastre... Îşi aduce aminte de teancurile de copii epigrafice, culese de mîna lui cu atîta trudă, stăruinţă şi cheltuială. Şi cînd îşi dă seama astăzi că acest om a fost într-adevăr un premergător şi în poezie, şi ca arheolog, şi ca epi-grafist, se întreabă : e o dreptate pe lumea asta, ca să munceşti zadarnic şi să fii uitat cum a fost
Beldiceanu ?
Nu era ceva mai mult ca o presimţire amară că timpul nu-1 va îngădui să meargă pînă la capăt, n-avea el oare dreptate să scrie aceste admirabile şi deznădăjduite versuri din poemul Pămîntul : Cînd vezi în raza minţei acest moluz de timpuri, Frumoasă epopee cu valuri drept Olimpuri, Cu adîncimi de ape ce-s tulburi ca Infernul, Cu secoli ce-s o clipă alături cu eternul, Te prinde-atunci mîhnire, te-ntrebi de unde vii, De ce sînt umbre-n raze, de ce sînt morţi şi vii ? Şi-ţi pare rău de urma ce pe nisip o laşi Cînd ştii că vine vîntul de-ţi şterge ai tăi paşi...
46
EDUARD GRUBER
Sunt unele fiinţi în adevăr paradoxale, asupra cărora, cînd te gîndeşti bine, nu poţi închega nici o părere întemeiată. Rostul ascuns al existenţii lor scapă, parcă un foarfec nevăzut îţi pîndeşte firul, pe care ţi s-a părut că l-ai prins o clipă, şi-1 taie fără veste, lăsîndu-te mai nedumerit ca-nainte.
Citeşti prin cărţi de unii care şi-au risipit toată energia vieţii lor căutând să dezlege o problemă insolubilă, ca mişcarea perpetuă sau piatra filozofală. Rămîi uimit de îndărătnicia convingerii şi stăruinţei lor. E de ajuns în viaţa de toate zilele ca întâmplarea să-i puie în faţa cine ştie cărei probleme, care la un moment dat li s-a părut plauzibilă, pentru ca să piardă pe totdeauna simţul realităţii. Retraşi de lume, muncesc în urmărirea himerei lor ; anii trec, frunţile li se-ncreţesc, tîmplele li se argintează, pînă într-o seară tristă vine moartea sau nebunia să le bată-n geam, ş\ nu mai auzi nimic de ei...
Un astfel de om a fost şi Eduard Gruber.
Nesiguranţa vieţei şi dragostea ce o avea pentru mama lui — care, în treacăt fie spus, nu era o fiinţă deloc împăciuitoare — l-au făcut, ca orice licenţiat în Litere, să primească întîiul post ce i s-a prezentat. Era profesor de geografie la şcoala comercială din Iaşi.
După moartea mamei lui, se întovărăşise cu Grig — un nume uitat astăzi poate, dar care semna nuvele, apreciate pe vremuri chiar de criticul Ghe-
30 rea, şi care printre altele a scris frumoasa prefaţă din fruntea povestirilor lui Creangă...
O ciudată întîmplare le-a dat acelaşi sfîrşit tragic amîndorora. Cine ştie ce afinităţi tainice i-au adunat pentru un moment şi i-au însemnat la o
35   răscruce a vieţei...
Pe atunci influenţa Contemporanului era spre declin şi fiecare îşi pipăia drumul în întuneric. Problemele sociale şi arta tendenţioasă, după valuri mari de polemici tulburi, ca marea cînd a atins ulti-
40 mul hotar pe dune, tindeau spre reflux. Sentimentalitatea şi misticismul literaturii ruseşti, cu Sonia lui Dostoievski şi calul-martir al lui Nekrasov, începuse să plictisească. în literatură, Occidentul francez, cu versurile şi manifestele în cari se propaga
45 doctrina nouă a simbolicismului, mijau misterios ca o auroră viitoare.
Gruber era un cititor neobosit. Şi el era crainicul tuturor veştilor noi. în fiecare zi apărea într-un cerc de prieteni, entuziasmat de cine ştie ce
50 teorii noi asupra simbolismului, sau hipnotismului. Mesele de lemn, cîte se aflau în casă, erau puse la contribuţie şi, cu concursul binevoitor şi şăgalnic al celor de faţă, jucau contradanţuri semnificative spre bucuria copilărească a iscoditorului.
55 Seriozitatea naivă cu care oficia în aceste şedinţe era în adevăr uimitoare. Zadarnic convorbirile luau, de la un timp, altă întorsătură — el urmărea ideea lui fixă.
Pe picioarele lui lungi, cu redingota lui pătată, 60 a cărei pulpane fîlfîiau fantastic în urma lui, cu capul în piept, cu dungi pe fruntea largă, el străbătea salonul, rostind din cînd în cînd numele lui Ribot, Charcot sau al cine ştie cărui savant ce făcea vîlvă pe vremea aceea.
65        într-o seară, nu ştiu cine adusese un număr din Le Temps, în care era reprodus faimosul sonet al
48
49
vocalelor al lui Arthur Rimbaud, ce însuşa fiecărei vocale o culoare corespunzătoare şi începea astfel :
A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu, voyelles, Je dirai quelque jour vos naissances latentes. *
Paradoxalul sonet stîrni discuţii vii şi avu darul să aprindă pînă la cel mai înalt grad curiozitatea întregului auditor, şi mai cu seamă a lui Gruber.
La cîteva zile, Neculai Beldiceanu, pe cînd poetul Artur Stavri citea frumoasa poezie :
Rînd pe rînd şi-ncet în tristul ţintirim bătrîn şi sfînt Lin se scutur liliacii clătinaţi de-al nopţii vînt...
deodată întrerupse pe autor, obiectînd că poezia aceasta i se pare extrem de... albastră !
De aci, cercetări asupra vocalei predominante, şi iată un prim punct de „audiţie colorată" stabilit în uimirea tuturor :
I albăstrise, după Beldiceanu, versurile poetului din seara aceea.
Surîsul şiret al lui Neculai Beldiceanu a trecut nebăgat de seamă, dar de atunci Gruber, ca un om care a făcut în adevăr o descoperire uimitoare, s-a alipit ca o umbră de paşii fericitului posesor de curcubeie...
In casa lui, pe pereţi, pe mesele golite de cărţi, pe birou, pe podele, vedeai fîşii enorme de hîrtie de desen, pe care se răsfăţa tot spectrul solar. Litere mari de-o şchiopă, frumos aduse din condei, înveseleau casa, vopsite în diverse culori ce-ţi luau ochii, ca un stol de păsări din paradis...
Ziua întreagă, cercetînd lacom şi neîndurat, chestiona pe docilul său pacient, care se complăcea acum în acest joc bizar, pe care poate îl născocise fantezia sa de poet... Gruber uitase de toate, nu-şi aducea aminte că e profesor de geografie, nici de
* A negru, E alb, I roşu, U verde, O albastru, vocale voi spune mtr-o zi ale voastre naşteri încete.
teoriile lui filologice. Era un alt om, şi-ntr-o bună dimineaţă, după atîtea cercetări şi adnotări amănunţite, şi-a adunat bagajul lui policromie şi a plecat cu soţia sa la Lipsea, ca să urmeze celebrele 105    lecţii de psihologie experimentală ale lui Wundt.
Ca un cal care-şi ia zăbala-n dinţi şi aleargă nepotolit fără a privi în dreapta, nici în stînga, pînă ce, istovit de energia cheltuită, se prăbuşeşte, privind cu ochii sperioşi în jurul lui, astfel încordat 110 şi plin de o ambiţie fără seamăn, omul acesta a pornit în căutarea himerei lui.
A muncit ani de zile la Lipsea, unde şi-a luat diploma de doctor în filozofie.
Prietenii îi pierduse urma, şi iată că prin anii 115 1892 jurnalele străine, intre cari şi Times, vestesc interesanta comunicare a lui Eduard Gruber la congresul internaţional de psihologie experimentală din Londra.
Dările de seamă vorbeau cu mari elogii de sa-120 vântul nostru compatriot, care, cu „ajutorul unui subiect de-o remarcabilă intelectualitate, ajunsese să stabilească nu numai o serie variată de culori imaginare, corespunzătoare vocalelor, silabelor, numerelor, temperaturei etc., dar şi o regularitate ma-125 tematică între relaţiile dintre aceste spaţiuri colorate imaginativ"...
Himera se colora şi căpăta sancţiunea savanţilor internaţionali, spre marea bucurie a paradoxalului Gruber şi a poetului Beldiceanu...
130 Şi acum, visînd la zîmbetul şiret al lui Beldiceanu din seara aceea, evocînd după atîţia ani figura sărmanului Gruber, te întrebi unde s-ar îi oprit acest conchistador de himere, înzestrat cu ştiinţa care o avea, cu energia şi stăruinţa aproape
135 demonică şi cu mijloacele lui extraordinare ? Te-n-trebi ce n-ar fi putut să facă dînsul, care, pornind ele la o premisă falşă poate, a izbutit să clădească un edificiu aşa de paradoxal, împrumutîndu-i toată aparenţa veracităţii ? De unde atîta ordine în
50
51
140
atîta dezordine ? Cum putea să stea atîta naivitate alături de atîta putere de sistematizare ? Unde ar fi putut să ajungă şi ce ar fi fost astăzi Eduard Gruber, dacă nebunia nu venea într-o seară tristă să-i bată cu degetul ei în geam ?...
DOMNUL PANU ŞI POEZIA NOASTRĂ
Anii trec, schimbînd mereu faţa lucrurilor, im-păcînd nedreptăţi, apropiind pe unii şi depărtînd pe alţii, nivelînd pe cei de o seamă, cicatrizînd răni, clădind şi surpînd reputaţii. In această necontenită 5 prefacere, rămîn neclintiţi şi domină singuri cei tari, imprimînd generaţiilor ce se ridică felul lor de a simţi şi a cugeta.
Aceşti tari, oricum, sînt şi ei oameni şi, deci, supuşi rătăcirilor.
10 Dar rătăcirile acestora sînt cu atît mai primejdioase, deoarece cuvîntul lor e ascultat de cei mulţi, cari de obicei nu judecă prin ei înşişi, ci, în indolenţa cu care s-au deprins, primesc afirmările ce se impun, îşi asimilează judecăţi gata formulate şi
15 se supun, formînd opinia acestui vag şi monstruos anonim care se cheamă marele public.
Da, aceşti tari sînt şi ei oameni, îndură şi ei simpatii şi antipatii, se lasă atraşi de cine ştie ce farmece pe domenii străine lor, au accese de genti-
20 leţă neexplicabilă, se extaziază, cu beatitudinea unui descoperitor care vede un fenomen extraordinar acolo unde bunul-simţ şi puternica logică ce i-a călăuzit în viaţă li-ar arăta cel mult un fapt de cea mai tristă banalitate, menit să inspire mai
25   degrabă mila decît admiraţia.
Un asemenea lucru se întîmplă şi cu ilustrul director şi unic colaborator al revistei Săptămîna.
53
O, cititori entuziaşti şi statornici, cari v-aţi de- j prins să purtaţi jugul iniţiatorului în atîtea pro-30 bieme sociale şi politice, cari v-aţi bucurat de multe ori pînă la sadism de loviturile de bici ce cădeau pe spetele celor ce aveau temeritatea să intre în arena acestui luptător irascibil ; voi, cari aţi urmărit cu duioşie peripeţiile Cucoşului devenit pensionar
35 sau jalnica tragodie a grandoare! şi decadenţei lui Lupei; voi, care v-aţi desfătat cu delicioasele amintiri ale unei „Junimi" care a fost — deschideţi astăzi ultimele numere ale Săptămînei, dacă voiţi să vedeţi o clasică pildă a melancolicelor reflecţii
40   expuse mai sus.
*
Sînt ani de cînd domnul Panu anunţase, spre ' bucuria literaţilor noştri şi a publicului cetitor, un studiu amănunţit asupra literaturei române actuale, în juvenila dorinţă de a se vedea judecaţi de un
45   spirit atît de sever, ce se găsea în afară de certurile inerente tagmei, scriitorii noştri s-au grăbit să-i trimeată domnului Panu scrierile lor, ca unui mare pontif, aşteptînd minunatul studiu făgăduit. Zi peste zi a trecut, Săptămînă peste „săptă-
50 mînă" s-a grămădit în teancuri, alcătuind colecţii de ani, şi toţi — scriitori şi cititori — aşteptau cu nerăbdare decizia marelui pontif. Animalele însă, cu lumea şi caracterele lor multiple, l-au atras mai mult pe domnul Panu. Menajeria poetică i s-a părut
55 mai puţin interesantă, se vede. Şi anii treceau, şi săptămînile se-ngrămădeau — dar studiul nu mai apărea. Domnul Panu lucra, de bună seamă ; se documenta, făcea o selecţie, nu pornea aşa la în-tîmplare, căci avea sentimentul răspunderii oricărui
60   iniţiator, al cărui cuvînt cade greu în balanţă.
Şi iată : într-o bună dimineaţă, rezultatul uriaşei elaborări s-a manifestat sub forma a două articole magistrale, din care se vedea că domnul Panu descoperise — în sfîrşit — paserea rară ce întrece
65   cu graiul ei melodios însăşi pe răposata „Privighe-
toare a Socolei", care a delectat tinereţele sentimentale ale generaţiei domnului Panu.
Şi această rivală redutabilă — ascultaţi, o, foşti, actuali şi viitori tovarăşi întru Apolo ! — această
70 rara avis cu glas dumnezeiesc, cu accente nemaiauzite, „cu concepţiuni pe teme nouă, cu forma şi limbagiul deosebit de cel curent literar" — această poetă „originală" pe care „camarazii ei în literatură" — o, camarazi ingraţi şi pizmătăreţi ! — „au
75    aerul a o nesocoti", de care „presa care vorbeşte de toate" — o, părtinitoare presă ! — „foarte puţin se ocupă", acest talent care „nu face parte din nici o şcoală" etc., etc. ştiţi voi cine este ? Este Riria, care „este ea, şi atîta".
80 Şi acum, să lăsăm pe doamna Riria însăşi să se
producă, sub irnpressa plină de admiraţie a bătrî-nului pontif.
Ascultaţi ce frumos cîntă, de pildă, în Vîrtejul, „într-o formă nouă pe o temă foarte veche" :
85 Să nu sape nimeni şanţuri înspre adîncimea mare,
Nici ridice la redute către-al dorurilor pisc, Căci pe vîrfurile-nalte nori neaşteptaţi se isc ; Iar spre adîncimi săpate cu dorinţe de pierzare Nu se ştie-al cărui nume scri-va soarta pe-al ei disc.
90 Şi nici cine-mbogăţi-va cu dureri al vieţii fisc !
Agenţii fiscali vor tresări desigur citind aceste versuri care concedem cu domnul Panu că au cea mai mare „originalitate". Dar asta nu-i nimic.
„Iată o poezie care nu are asemănare în literals tura noastră şi. aş putea zice nici aiurea, fiindcă concepţia este scoasă din credinţele noastre filozofice, colorate cu o bună doză de metafizică, credinţe care încă sunt rar explorate în literatură şi foarte rar se scot din ele motive poetice, cu atît 100 mai puţin, cu cît se caută a se produce cu acest material nouă emoţii poetice." *
Ierte-ne domnul Panu dacă — din lipsă de spaţiu — cităm numai un fragment din poezia ce o
* V. Săptămînă, nr. 22, pe 1909 (n.a.).
54
55
laudă cu atîta dărnicie în rîndurile de mai sus : 105 Iată:
Codrul plînge, roata merge, omul zbîrnîie mereu, Cum de veşnicia toată n-a fost scrisă-n veacul său, Cum de dat i-a fost lui oare să o vadă-n şir puternic între-un răsărit cu nouri şi între-un apus nemernic !
110        Curios rendez-vous !
De ce i-a fost dat ca anii să-i aştepte tot cu rîndul, Iar cînd ei se duc în cîrduri să nu-i mai încapă gîndul ? Codrul plînge, roata merge, omul zbîrnîie mereu Că putere au în sine, dar n-o au precum ei vreu.
115 Sus lirele, confraţilor ! Să zbîrnîim şi noi din lire, mugind un imn de admiraţie şi plîngînd de mila acestei lumi care nu vrea să recunoască măreţia acestei geniale strofe !
Dar nu ne putem împiedica de a mai reproduce
120 — tot după domnul Panu — o strofă care începe dealtfel, cu versul :
Se clatină o clipă...
şi încheie cu o adevărată descoperire ce o recomandăm cu toată căldura doctorului Manolescu sau 125 simpaticului său ginere, doctorul Stănculescu, specialist în boale de ochi şi urechi, pentru a face o comunicare la un viitor congres ce nu se va tine la Budapesta :
în ţinte se prinde privirea, 130 Auzu-şi opreşte-atunci mersul,
Iar pana-n scrîşnirea hîrtiei în stropi îşi aşterne tot versul!
Ar mai putea spune la acel congres că această interesantă pacientă poartă „brumarine proaspeţi L35 pe fruntea tinereţii" d-sale ; că „gîndurile sale suferă de pojar" ; că e înzestrată cu „doi sori frumoşi în faţă" ; că „bătăile inimii d-sale" se scurg „prin condei" — şi multe alte  particularităţi  pe care
domnul Panu le-a spicuit şi care, desigur, ar face 140   senzaţie în lumea savanţilor internaţionali...
Ne oprim aci şi regretăm pentru domnul Panu, pe care de copii ne deprinsesem să-1 vedem ca pe un îndemnător cu vederi largi, ca pe un iscoditor de probleme şi ca pe un semănător ingenios de 145 idei.
Cîte amintiri nu se leagă de numele d-sale ! Dar, vai ! ce departe este acel timp cînd de la gara Iaşilor pînă la bolta liceului un şivoi negru de oameni entuziaşti, înhămaţi în locul cailor, du-150 ceau în triumf pe un om scund, zgribulit într-un palton vechi, cu un fular alb la gît, cu părul şi barba cărunte, cu ochii vioi şi şireţi, care mulţă-mea cu gesturi stîngace mulţimei delirante ce-1 aclama !
155 Eram şi noi în mulţimea aceea, urmînd şivoiul, şi în mintea noastră am păstrat pe totdeauna amintirea acestui triumf ce răsplătea pe acel ce îndrăznise să-şi spună gîndurile, convingerile lui şi credinţele zilelor de atunci, cu atîta sinceritate şi
160 energie.
Ce s-a făcut Lupta şi unde e luptătorul de atunci, ah, domnule Panu ?... Ce nevoie mai aveai să mai înhami la carul triumfului dumitale „săp-tămînal" şi pe apocalipticul Pegas al Ririei ?...
i
56
TRANDAFIRII ROŞII
La început, cînd a fost de a făcut Dumnezeu pămîntul, dacă s-au liniştit toate, de-au intrat apele în matca lor, a rînduit El anotimpurile — şi a fost să vie pe pămînt şi primăvara.
Verdeaţa a prins să mijască pretutindeni şi negrul crengilor să lege frunză. Şi mulţumit de isprava Lui, s-a coborît Dumnezeu din scaunul lui strălucit ca să privească  pămîntul.   Şi-a stat el lung şi a privit în cele patru colţuri ale lumii, dar | mult i s-au întristat ochii, văzînd că întinsurile j mării şi ale ţărmurilor, dealurile şi văile, munţii şi \ pădurile parcă prea rămîn mîhnite de cînd răsare | şi pînă cînd se culcă soarele. Iar vietăţile rătăceau j de colo pînă colo nepăsătoare, parcă nu s-ar bucura îndestul de farmecul lumii acesteia... i Şi a stat el mult la gînduri : ce ar face ca să f înveselească pămîntul ? Ar fi coborît stele din ce- [ ruri să le samene ici-colo, dar cînd le făcuse aveau rostul lor şi ar fi rămas gol cerul. \ Atunci a făcut păsările. [ Dar cînturile lor răsunau a pustiu, că n-aveau | de dragul cui să cînte. întindeau ele aripele să zboare, dar se lăsau iar în afund de păduri... \ Şi de-a văzut aşa, o clipă i s-a descreţit faţa şi-a | zis să fie fluturii.
Zburdalnici şi în fel de fel de feţe, cari roşii ca flacăra, cari albaştri ca seninul cerului, albi ca zăpada sau negri ca noaptea, au început ei să joace în bătaia razelor de soare şi toată ziua aceea a fost 30   veselie pe pămînt.
Dar de la o vreme, cînd s-au săturat de atîta nuntă în văzduh, au purces fluturii în roiuri pin' la Dumnezeu şi-au întrebat unde să se culce.
Şi atunci meşterul lumilor a rupt un curcubeu 35 de pe cer şi 1-a fărîmat în cele patru cornuri ale zărilor...
Iar pămîntul tot, ca prin minune, s-a acoperit de flori...
Vînturile au dat năvală încropite de mireasmă, 40   fluturii şi-au găsit leagănul dulce, păsările au început să ciripească şi ochii tuturor s-au luminat şi întîia oară a răsărit zîmbetul pe feţele muritorilor. Ce frumoasă era acum firea ! Numai o grădină toată, de tot să stai şi să pri-45   veşti. Nenumărat şi felurit era norodul florilor de nu-1 mai încăpea locul.
Şi a lăsat Dumnezeu rînduială între ele să-şi aibă fiecare colţul ei, de la cea mai simandicoasă pînă la cea mai umilită dintre ele. 50 Iar pe Nufăr 1-a sfinţit de împărat, şi ca să ră-mînă mai ferit de celelalte, palat nu i-a făcut, ci 1-a pus pe ape.
Pace şi învoire a fost între flori o bucată de vreme şi Nufărul împărăţea fără nici o grijă.
55 Dar dulce e leagănul apelor şi aducător de somn e cîntecul lor î Cîte privelişti nu trec între cele două ceruri ; nourii călătoresc şi oglinzile apelor cînd se întunecă şi cînd se luminează, încît cine ar putea să nu se lase furat de atîta vis şi linişte î...
60 Şi de la o vreme, 1-a biruit şi pe Nufăr somnul...
Zadarnic trimeteau florile veşti de păsurile lor şi vîntul zadarnic venea încărcat cu ele, încreţind apele — Nufărul veşnic dormea dus şi nu mai spunea lui Dumnezeu ce se petrece   în împără-
65   ţia lui.
58
59
# Atunci un murmur de nemulţumire s-a pornit prin rîndurile supuselor fără de prihană şi triste au început să se plece una către alta, amestecîn-du-şi lacrimele lor de rouă. 70 Iar într-o noapte de lună s-au strîns în şezătoare şi s-au sfătuit să trimeată cuvînt la Floarea-soarelui care stă în poarta raiului, să se jeluiască Domnului.
Tînguindu-se şi-a întors atunci Floarea-soarelui 75   capul ei de aur către Domnul şi-a prins a spune :
— Doamne ! îndură-te de noi şi nu ne lăsa peirii, că greu painjeniş şi-a întins mreaja cernită pe capetele noastre şi ne pândeşte moartea de ne vei lăsa mai mult în paza somnorosului de Nufăr !
80        S-a posomorit atunci la faţă Domnul şi a zis :
— Să vie Nufărul la judecată !
Dar Nufărul n-a vrut să vie, că prea dulce era leagănul apelor şi aducător de somn cîntecul lor. Şi de atunci 1-a ajuns blestemul să doarmă cît o 85   fi lumea şi pierit să rămîie la faţă în vecii vecilor !... Iar ca să pună alt împărat în locul lui, şi-a întins Dumnezeu dreapta pe un vîrf de munte înalt» unde nu calcă nici îngerii cu picioarele lor sfinte, şi, luînd o mînă de zăpadă, a făcut un Trandafir-90 alb.
Şi punîndu-i strajă de spini, ca oricărui împărat, 1-a sădit în mijlocul unei grădini fermecătoare ca să stăpînească el mai cu dreptate.
Şi s-a făcut pace în lumea florilor... 95        ...Şi acuma noaptea creştea senină parcă s-ar fi scăldat în cleştarul izvoarelor. Vîntul venea bălsă-mat, de-ai fi putut spune prin ce flori a trecut...
Şi deodată, de departe, dintr-un afund de pădure, o lumină străbătu, mai întîi ca un licurici de 100 mică, apoi străluci ca un luceafăr cu săgeţi de aur, dăinui o clipă, pieri în umbra frunzarelor, cerul deasupra începu să se rumenească uşor, şi luna, îndepărtînd zările, apăru uriaşă la marginea pământului...
105 Cu feţele Întoarse către dânsa, florile dormeau, abea făcând umbră şi numai Trandafirul-alb veghea neadormit, păzit de straja lui de spini.
Atunci, fără de veste, ca o lacrimă răsunătoare ce picură din bolta unei peşteri in adâncul nemă-
ilO surat al unei fîntîni, o notă clară făcu să tresară Trandafirul.
O umbră se mişcă deasupra lui pe un ram înflorit şi un potop de suspine trezi umbrarele. Era privighetoarea. 115 Obrajii trandafirului sclipeau aşa de frumos, bă-
tuţi de lună, încît, nebună de patimă, Privighetoarea porni să cînte mai tare şi nu mai erau sunete parcă, ci fărîme de cuvinte de dragoste, iar creanga înflorită tot mai mult se pleca, parcă ar fi 120   vrut s-ajungă cu o sărutare Trandafirul.
Dar el îngheţase alb, cum îl făcuse Dumnezeu din zăpadă.
Cîteva petale plouară de sus, umbra înaripată se dezlipi de pe ram şi întinse aripele în lună şi, 125 în zbor nebun, începu să dea ocol tot mai aproape împăratului florilor... îndrăzneaţă venea, şi nu cuteza să s-atingă, de spaima străjilor ameninţătoare...
Tot mai aproape venea, pînă cînd, ameţită de 130   mireasmă şi biruită de patimă, atinse fără să vrea străjile ; şi'aripele însîngerate întîi, apoi inima acoperim cu un val de sînge faţa albă a Trandafirului...
Tot mai aproape venea, pînă ce, dînd un glas 135 sfîşietor, căzu moartă de dragostea împăratului Privighetoarea...
Iar Dumnezeu atuncea, văzînd că purpura se cade împăraţilor, a lăsat să fie şi trandafiri roşii pe lume.
60
AL DOILEA COLONIZATOR AL DACIEI
într-o dimineaţă de primăvară a anului 18..., pe I un tăpşan al moşiei Corneşti, din judeţul Iaşilor, ca în balada meşterului Manole, un isnaf* de meşteri mari băteau ţăruşi, întindeau sforile ca să mă~ 5 soare locul, socoteau şi însemnau cu hîrleţul cu un aer tainic şi grăbit, spre mirarea paşnicilor locuitori de pe vremea aceea. Apoi, cuptoare de cărămizi umplură locui, arzînd mocnit săptămîni întregi, harabalele aduceau lătunoaie şi scînduri, că-
10   rute pline de nisip scîrţîind presurau drumul, schele i se ridicau pretutindeni, varniţele clocoteau pufnind în stropi albi, sitele de sîrmă dîrdîiau alegînd nisipul şi un zgomot plin de o viaţă care naşte umplea văzduhul de dimineaţă pînă seara. Ciocanele
15 băteau, maiurile greoaie de lemn icneau, ferestra-iele gemeau împrăştiind în aer puzderia de tărîţe a scîndurilor, poruncile imperioase îndemnau la muncă, şi toţi lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat-model ce se înălţa ca prin
20 farmec.
Şi iată că într-o amiază, cînd satul acesta pustiu strălucea la soare cu zidurile lui albe ca zăpada, \ cu acoperişuri mărunt şindrilite pe cari fîlfîiau ste-guleţe şi se legănau în bătaia vîntului cununi de 25   stejar — uliţa dreaptă şi frumos bătută, spre care
* Isnaf — breaslă ; aici, grup.
ferestrele largi priveau uimite de-o parte şi de alta, fără de veste se umplu de o zarvă de glasuri străine, de o năvală de emigranţi în haine pestriţe, în culori strigătoare ; bărbaţi cu pălării garibaldiene,
30 cu surtucul de-a umărul, cu lulele mari atîrnate în colţul gurei, cu plete revărsate pe umeri, gesticu-lînd viu alături de femei cu barizuri şi rochii de toate culorile, cu figuri energice, cu cercei barbari ce li spînzurau de urechi în trei rînduri de inele,
35 cu salbe de mărgean roşu, cu pieptănături complicate, cu pieptarele strînse pe trup, tîrînd după ele o liotă de copii nespălaţi care urlau şi se hîrjoneau ca nişte draci.
Pînă în seară, satul acela pustiu sub cerul al-
40 bastru şi liniştit al ţării noastre se însufleţise ca prin farmec de viaţă, luînd înfăţişarea unui pitoresc cartier transteverian *.
După multă sfadă şi ciorovăială, fiecare cap de familie cu copiii lui îşi găsise vatra, dimpreună cu 45   vitele plugul şi toate uneltele trebuincioase muncilor pentru care fusese adus.
De dimineaţă, ogeagurile, răsfirîhd dunga lor de fum, dedeau de ştire că o viaţă s-a aciuat acolo. Căsuţele băştinaşilor, risipite sub umbrare, pri-50   veau parcă uimite spre satul acesta nou, şi oamenii, în portul lor străvechi, ieşise la drum să vadă pentru ce ispravă veniseră din ţara lor şi cum ştiu să lucreze aceşti venetici în haine nemţeşti. Steteau şi cătau cu gura căscată la şirul lung de harabale, 55   trase de boi înhămaţi la fel cu caii şi în care, sprijiniţi de draghinele ** înalte, bărbaţi şi femei ieşeau din sat cîntînd în cor vreun cîntec din ţara lor.
Zi cu zi tot soiul de legende luau naştere şi se răspîndeau pe socoteala intruşilor, de-o pildă că ar 60   fi mîncînd mortăciuni, că s-ar fi hrănind cu broaşte şi cu rîme, astfel că, de la început, toţi îi ocoleau
* Transteverian — de dincolo de Tibru. ** Draghină — loitră, partea laterală a căruţei.
62
63
şi se fereau de „talieni" ca de nişte oameni spurcaţi.
Munca acestora, felul lor de a lucra pămîntul,
65 de a prăşi cu plugul popuşoaiele, de a secera griul, de a-1 lega în snopi, toate obiceiurile şi tradiţiile răsturnate îi puseră pe gînduri.
Veneticii însă, cît ţinea săptămîna, îşi căutau de treabă. Erau muncitori harnici şi ştiau să lu-
70 creze ; săpători iscusiţi, alcătuiseră pe un şes din vecinătatea a două iazuri un întreg sistem de irigaţii, de canaluri ce se întretăiau, aducînd apa ca să adape, după un sistem periodic, pămîntul în care pentru întîia dată  în ţara  românească  avea să
75   crească orezul !
Şi, într-adevăr, sămînţa aceasta neobişnuită prinse rod în brazda unde fusese aruncată — şi acuma un lan frumos cu păiuşul puternic, cu spice mari uimea lumea care venea de pretutindeni să
80 vadă această minune de holdă, din care într-o zi însuşi măria-sa vodă era să mănînce pilaf !
Duminicele însă, cînd în satul mic cîntau lăutari şi ai noştri se strîngeau la horă, străinii cei tineri şi neînsuraţi, sfioşi mai întîi, se încumetau
85 să privească, apoi încetul cu încetul, atraşi de frumuseţea şi de noutatea jocurilor, îndrăzneau să se amestece, gelozii furtunatice năşteau şi, alcoolul ajutînd, bătăi năstruşnice, la care de multe ori lua parte tot satul, se iscau, nepotolindu-se decît la
90   ivirea autorităţilor.
La început, nu era zi de sărbătoare lăsată de Dumnezeu, fără ca procurorul să nu fie chemat de urgenţă de la Iaşi. „Talienii" scoteau cosoarele lor, românii năzuiau la chică şi nu rareori se făcea
95   moarte de om.
Anii însă trecînd, prietenii se născură şi generaţiile nouă se înfrăţeau; vedeai copii de ţăran vorbind limba lui Dante şi progenitura celorlalţi rostind neaoş româneşte ; idile înfloreau şi ispră-100 veau prin căsătorii, şi timpul şi norocul dacă ar fi ajutat pş proprietarul, care din lipsă de braţe adu-
sese pe aceşti fraţi îndepărtaţi, o nouă şi spontană lume ar fi împoporat locurile acelea...
Dar soarta, care — după cum se ştie — s-a ară-
105 tat atît de vitregă faţă de primele colonii aduse de împăratul Traian, n-a fost mai prietenoasă nici cu acest al doilea colonizator al vechei noastre Dacii !
Un şir de întîmplări, de bancheri veroşi, de oameni hrăpăreţi, de politiciani nesăturaţi, ca o nă-
110   vală de barbari, au hotărît de soarta acestei colonii.
Colonizatorul s-a ruinat, şi-n urma morţii lui neaşteptate Corneştii au căzut pe mîni străine ; iar italienii cari prinsese dragoste de pămîntul lucrat ani întregi de zile, legaţi de copiii născuţi acolo,
115 s-au văzut nevoiţi să-şi ia lumea-n cap şi să se aşeze pe pămîntul mai găzduitor al Dobrogei, la Cataloi, unde ei şi urmaşii lor trăiesc şi astăzi.
Pe urma lor, casele care străluceau la soare cu zidurile lor albe, rămase pustii, au stăruit 0 vreme
1,20 şi apoi una cîte una s-au dărîmat şi s-au făcut una cu pămîntul.
laşul n-a mai văzut în zilele de sărbători, pe străzile lui tihnite, amestecul pitoresc şi gălăgios, după care se ţineau copiii de prin mahalale; la
125 Cerneşti au amuţit pentru totdeauna corurile vesele, copiii de ţară au uitat limba lui Dante şi numai un cimitir întreg de oseminte mai păstrează pe lespezi şi pe cruci trecerea acestor colonişti fără noroc...
130 Aibă-i aminte savanţii noştri epigraf işti şi arheologi — şi dacă peste ani de zile întîmplarea îi va aduce prin acest Campo Santo, de vor găsi vreun nume sonor săpat pe vreo piatră, nu-1 însuşească cine ştie cărui legionar roman, care a luptat
135   acuma ani o mie...
64
SĂRMANUL VIJBOVSKI
Dacă era rus sau polonez, revoluţionar sau avea I vreo pată pe conştiinţă nu se ştie. Ceea ce ştim \ însă e că, într-o zi de iarnă geroasă, un nou musafir a îmbogăţit colecţia de tipuri stranii pe care
5 Bucureştii, acest Canaan al vagabonzilor din toată lumea, îi adăposteşte, îi îmbuibă cu onoruri, îi leagănă sau îi striveşte şi-i aruncă departe, cum aruncă valurile mării, de la un timp, cadavrele pe cari le-au purtat o clipă. ;
10 Zgribulit într-un macferlan de o formă exotică, I cu o pălărie largă sub care scăpa un smoc de păr I blond şi fin ca mătasea porumbului, cu ochii mici | şi cufundaţi în cap ca două schinteioare, în faţa j cărora te mirai ce caută în atîta deznădejde — săr-
15   manul Vijbovski mergea pe bulevardul întroienit de zăpadă, lăsînd cu ciubotele lui mari urme după care un paleontolog n-ar fi putut ghici niciodată ce fel de dihanie îşi însemnase trecerea-i efemeră | pe acest pămînt binecuvîntat. ;
20        Pe vremea aceea, pe Bulevardul Elisabeta, în j fundul unui parc sălbatic, era instalat laboratorul 1 de embriologie. Pata neagră pe care o însemna Vijbovski se mişca printre copacii albi, îndrumîndu-se spre clădirea izolată unde nădăjduia să găsească un
25 adăpost.
I se spusese că directorul laboratorului are nevoie de un servitor cinstit, care a mai slujit prin j
66
muzee. în lipsă de altul, fără multe cercetări, emigrantul nostru fu primit să păzească buna rînduială
30 a microscoapelor şi să ia sub protecţia lui embri-oanele. După ce i se încredinţa ustensilele de muncă, ce erau mai multe mături, pămătufuri de praf, perii de lustruit parchetele şi altele, el îşi luă postul în primire.
35 Ca niciodată, acolo, ca un embrion într-un bo-cal, a fost fericit Vijbovski ! Cît timp ţineau cursurile, spinarea lui îşi păstra atitudinea adecvată meseriei sale ; zîmbitor şi docil, asista la cursuri c-un aer absent, numai schinteioarele albastre şi le ţinea
40   ascunse sub pleoapele trudite. Dar îndată ce gălăgia studenţilor amuţea şi directorul părăsea şi el laboratorul, improvizatul servitor, venit de pe cine ştie ce tărîmuri, se transfigura ca prin farmec. Afară, copacii vuiau, zguduiţi de Crivăţ, zăpada
45 creştea înăbuşind zgomotele ; înăuntru era cald, şi atunci, acest Ruy-Blas al ştiinţei scotea caietele lui de note, scobora din bibliotecă tratatele şi, aşezat la microscop, lucra netulburat de nimeni, cerceta, iscodea pînă se făcea ziua albă.
50 Măturile neglijate protestau în felul lor, lăsînd colbul şi neorînduiala să se propage pretutindeni, căci savantul nostru alte griji avea şi nu catadicsea să coboare la starea lui de inferioritate decît din clipa ce auzea chemarea imperioasă a soneriei sau
55   paşii grei ai directorului răsunînd pe coridor.
într-o dimineaţă, învins de trudă, căzuse cu capul pe cărţi şi adormise, visînd poate la ţara lui, unde spera să se întoarcă odată acoperit de gloria celebrităţii.  Şi,  în dimineaţa aceea,  directorul îl
60 surprinsese aşa şi, fără a mai cerceta, exasperat de neorînduiala nemaipomenită ce domnea în laborator şi rău impresionat de figura aceasta de făcător de rele aiurit şi nespălat, îl dete afară.
Fără alte explicaţii, coperindu-şi schinteioarele
65 albastre sub pleoape, aseunzîndu-şi sub vastul lui macferlan comoara lui de note, Vijbovski porni din nou, după ce aruncă pe furiş o privire plină de păreri de rău spre paradisul pierdut, şi-şi duse cu
67
el taina şi mizeriile celui ce nu are hîrtii în regulă 70   sau poate poartă o pată pe conştiinţă.
Vagabondajul începu acum mai amar, mai dureros ca totdeauna. Prea mîndru ca să cerşească, prea suspect pentru a găsi de lucru, ce-au fost zilele şi nopţile lui de-atuncea nimeni nu poate şti. 75   Dormea pe bănci sub cerul liber, lîncezea, îndobitocit de foame şi de trudă, prin ceainăriile murdare din Calea Moşilor, unde se adunau muscalii, şi promiscuitatea asta îi era dulce, se vede, căci samovarele mari de  alamă  ce  eîntau căzăceasca 80   aprinsă, ronţăitul seminţelor de bostan  şi  veselia ! primitivă a acestor copii din rasa lui îl legănau şi-1 făceau să uite că e un paria adus de cine ştie ce întîmplare şi aruncat aici de vînturile lumii. j Mult nu se schimbase, căci n-avea ce să se mai ! 85   schimbe în el, mizeria îndelungă punînd un stigmat definitiv pe faţa celui ce-a îndurat-o.
Doar că în rama unei zile de toamnă, unde ni-a apărut ultima dată, în mijlocul   unui   vîrtej de frunze spulberate, cu barba şi părul veştede ca ele, 90   zgribulit în macferlanul bătut de vînt, părea însăşi imaginea mizeriei omeneşti.
Era vesel însă, şi schinteioarele albastre ale ochilor buni ce aveau să se stingă în curînd luceau straniu, ca înviorate de o nouă speranţă. 95 Pleca pe alt pămînt spre alt Canaan, unde, dealtfel, şi-a găsit hodina, murind într-un lazaret de ciumaţi în depărtata Alexandrie.
CIREŞUL LUI LUCULLUS
Coborîse primăvara pe Tibru, şi numai el în toată bogăţia asta de lumină curgea posomorit ca totdeauna, rostogolind apele lui tulburi, sporite de ploi, sub arcurile podurilor vechi. Doar spre Marmorată 5 se lumina în bătaia soarelui de un fluturat de pînze albe, umflate de vînt şi de steaguri care jucau vioaie pe catarguri. Un tumult de voci, de graiuri amestecate, răsuna vesel şi pretutindeni urcau şi coborau pe punţile legate de mal sclavii încovoiaţi, 10 descărcînd bogăţiile îndepărtatelor ţări, prăzile cucerite cu trudă şi sînge, cu risipă de puteri şi jertfe de vieţi.
Movila ce mai tîrziu avea să fie muntele Tes-taccio creştea din sfărîmăturile amforelor aruncate,
15 şi cheiurile lucii de lumină se colorau de felurimea covoarelor cu ţesături bogate, a lăzilor cu scumpeturi deschise în grabă, a trofeelor, a statuie-lor de marmură, a coloanelor de porfir, a armurelor şi castelor de bronz, a straniilor plante aduse din
20 tropice, a nenumăratelor comori ce alcătuiesc faima înfrîntului Mitridate şi a atîtor alţi regi nenorociţi.
Ca un furnicar cu aţe nenumărate, plebeii mişunau de pretutindeni să vadă minunile aduse în 25   pântecele corăbiilor, şi la fiece nouă descărcare braţele se înălţau în aer aplaudînd cu zgomot, ochii femeilor scînteiau lacomi şi numele sonor al divu-
69
lui Pompei stăpînea toată larma aceasta veselă şi fericită.
30 Mirosuri vagi se răspândeau, şi magia razelor | căzute din soare se aprindea cînd pe un fronton de [ templu, cînd pe un creştet de statuie, cînd pe un j vîrf de palmier, ca să se stingă, să se reaprindă şi j să renască necontenit de la debarcaderul Marmora-
35 tei şi pînă în Latiul vechi, unde — ca o insulă feerică, ascunsă printre palmieri, chiparoşi şi mirţi nemuritori — se înălţau albe palatele lui Lucullus. !
Era pe vremea marilor cuceriri, cînd ambiţiile ; nemărginite care pot să doarmă într-un suflet de 40 om se deşteptau şi izbucneau pretutindeni, cînd fiecare visa gloria, ori urzind intrigi în inima forului, ori croindu-şi cu spada prin îndepărtatele ţări reîntoarcerea triumfală în metropolă.
Roma era soarele bogat în raze ce se împrăştiau
45   pe tot pămîntul.
Singur Lucullus, obosit de ani şi sătul de glorii, trăia în domeniul lui ca într-un imperiu. Scîrbit de intrigile demagogiei crescînde şi îngrijorat de j vîrtejul de plăceri care fura tot mai mult societa-
50 tea cultă, lăsînd afacerile publice pe mîna politi-cianilor de meserie, aristocratul de rasă, bătrînul general ce dăruise Romei două imperii, încercă o clipă să se ridice cu toată autoritatea şi energia lui, dar fu biruit de ameninţarea unui proces scanda-
55 los, care ar fi dat în vileag izvorul bogăţiilor lui nemăsurate.
Acesta fu ultimul gest al lui Lucullus.
Învăţase acum de mult ce preţ trebuie să puie j pe măririle pămînteşti, ştia că şi numele lui răsu- j 60   nase odinioară, zburînd din gură-n gură ; înţelesese, j în sfîrşit, acuma, că poate singurul lucru bun şi cuminte e să te bucuri cît poţi mai bine de şirul numărat de zile pe care ţi le-au hărăzit Parcele...
Şi în dimineaţa aceasta strălucitoare de primă-
65 vară, pe cînd destinul urzea în umbră rostul atîtor măriri şi catastrofe, bătrînul alb ca o fantomă, păşind încet printre colonade, după o noapte de orgie, se îndrepta sprijinit de o sclavă spre terasa de marmură de unde obişnuia să contempleze priveliştea
70   fără de seamăn a oraşului etern.
Pe mozaicurile scumpe, zăceau pretutindeni ghirlănzi de roze ofilite ; o cupă de cleştar, rostogolită de sandala lui, sună prelung ca ecoul unui rîs de femeie...
75 Mireasma grea a florilor strivite, amestecată cu mirosul de mîncăruri şi vin risipit, îl făcu să se oprească o clipă.
Cu ochii tulburi privi buimăcit la hlamida lui de purpură, pătată, şi un zîmbet de dezgust îi in-
80 creţi şi mai mult faţa. Nudurile statuielor albe şi curate, ce străluceau pretutindeni, parcă-1 ruşinară cu castitatea lor, şi larma destrăbălată de glasuri şi cîntece, ce străbăteau pînă la el, îi îmboldi paşii spre lumina şi aerul curat al dimineţii.
85 La zgomotul paşilor ce se apropiau, un stol de porumbei, speriat, se-nălţă şi desfăcu o ghirlandă albă-n senin. Un păun îşi deschise coada ca un evantaliu şi pieri în umbră. O mierlă aruncă un tril de flaut.
90 Departe, Roma vuia de pulsaţia vieţii care nu cunoaşte astîmpărul.
Rezemat de o coloană, bătrînul Lucullus, apă-rîndu-şi ochii obosiţi cu mîneca largă a hlamidei, privea spre for, rechemîndu-şi amintirile.
95 Printre palmierii grădinii, clătinaţi de vînt, cîm-pia romană se străvedea înveselită pînă departe de şiragul arcuit al apeductelor. Calea Appia, cu aleea ei nesfîrşită de chiparoşi şi monumente funerare, părea un lung convoi de pelerini ce se îndrepta
100   spre Roma.
Şi Lucullus privea cu jind la toate. Vedea galerele albe clătinîndu-se pe Tibru, mulţimea ce umplea cheiurile, risipa de lumini ce ju-
70
71
cau mutîndu-se pe frontoanele templelor — şi o-n-105   tristare fără margini îi cuprinse sufletul.
Sprijinit de sclavă, îşi plecă privirile şi coborî în minunata lui grădină.
Florile rare îmbălsămau aerul cu miresmele lor puternice, împrospătate peste noapte ; un colţ de HO   umbră, răcorit de un joc de apă, îl atrase. Cîţiva flamingi, ce stăteau neclintiţi pe piciorul lor de mărgean, îşi schimbară locul.
Lucullus se aşeză pe colacul de marmură ce împrejmuia fîntîna — şi rămase singur. 115        Veşmîntul albastru al sclavei dispăru sub umbrare şi, în cîntecul sonor al apei, eroul de pe vremuri îşi îngropa fruntea în mîni şi începu să plîngă.
Ani de zile, în zgomotul ospeţelor şi al desfrîu-lui, căută să uite cine a fost şi cine putea să fie. 120 Şi iată acum că omul cumpătat, sever, ce nu cunoştea odihnă nici pentru el, nici pentru ceilalţi, ce tîra armatele după dînsul îngrămădind cadavrele şi luminînd cerul de feeria incendiilor, generalul temerar, ce pornise întru cucerirea lumei ca 125   un alt Alexandru, se deştepta din nou în el.
Pentru întîia oară îşi puse în cumpănă trecutul, şi Pompei, cu figura lui şireată, cu zîmbetul ironic, îi răsări în minte...
Şi ca şi cînd s-ar fi destăinuit altuia, rosti cu 130   glas sugrumat :
„Pompei ! Ce-ar fi el în Roma, de n-aş fi fost eu ! Ce nebuni sunt aceia care luptă pentru alţii ! Va rămînea ceva din noi oare, afar' decît cenuşa din columbarii ?..." 135 Dar deodată o undă de vînt trecu mişcînd ramurile, şi o ploaie albă de petale fragede îl făcu să ridice ochii în sus.
Alb, ca acoperit de o zăpadă căzută de curînd, deasupra lui, un cireş în floare îşi întindea crengile 140   clătinate, ca într-un gest de binecuvîntare.
Şi brusc, un zîmbet de adîncă mulţumire lumină faţa lui Lucullus. Cu un gest blajin, plin de gingăşie, culese de pe genunchi petalele căzute şi le duse la gură, sărutîndu-le îndelung.
72
145 Apoi, ridicîndu-şi genele bătrîne, îmbrăţişa cu o privire fericită măreaţa panoramă a celor şapte coline, căutînd prin grădini risipite grămezile albe ca spuma ce le însemnau pretutindeni cireşii înfloriţi peste noapte.
150 Şi se gîndi că, atunci cînd oasele lui se vor face pulbere şi gloria lui Pompei şi a lui Cezar sau a altor războinici mari ca ei se va fi stins, acoperită de uitare, pomul acesta roditor va reînflori şi se va scutura de flori în fiecare primăvară, pomenind nu-
155 mele fastuosului Lucius Licinius Lucullus, care 1-a adus din depărtatul Pont şi 1-a sădit în grădinile Romei.
UMBRA CASEI
După ani de pribegie, Teofil se-ntoarse-n sfîrşit în ţară, cu moartea în suflet, trist, pierdut, cu fire albe pe lîngă tîmple ; şi farmecul lucrurilor vechi, părăsite de-atîta vreme, părea că-1 linişteşte şi-1 leagănă.
Casele vechi, cu stîlpii albi ai cerdacului ce sprijineau acoperişul cu streşine mari, de sub cari se ţeseau perdelele verzi, luminate de strugurii albaştri de glicină ; salonul tihnit şi răcoros — mobilele demodate ; oglinzile triste parcă de a fi reflectat mereu aceleaşi lucruri ; colţarele înveselite de licărirea irizată a scoicilor în care vuia încă zgomotul talazurilor ce le-au legănat şi le-au azvîrlit pe nisipul dunelor ; portretele vechi de bunici cu omătul barbelor albe, de bunice cu zulufi de-a lungul tîmplelor şi încătuşate în crenoline uriaşe; scoarţele antice, cu tonuri îndulcite de soare ; diva-nurile largi cu grămada de perne, cu arabescuri orientale horbotate în fir şi mătase, şi mai cu seamă mireasma de levănţică ce stăruia îndărătnică după atîţia ani — îl făceau să creadă că sunt unghere în care pasul vremii rămîne parcă oprit pe loc de un farmec necunoscut...
O singură fiinţă mai păstra, ca un vechi letopiseţ, legendele şi întîmplările casei şi ale celor ce au stăpînit-o, şi fiecare lucru îşi avea povestea lui
pentru bătrîna slujnică credincioasă, pe care parcă o uitase Dumnezeu.
Şi vremea se-ntorcea din cale, cînd începea să
30 istorisească.
Pentru ea, dunga de întuneric vioriu ce creştea sub streşini, la temeliile casei, şi dispărea la scăpătatul soarelui, era poala rochiei de catifea a fetei a cărei umbră fusese zidită acolo de mult, de nişte
35    călugări greci, cînd au fost şi au durat clădirea asta veche...
Şi, năvălit de amintiri, cum soarele scăpata şi umbra se retrăgea ca suptă de zid, lui Teofil îi veni în minte, fără să vrea, vechea legendă pe care de 40   nenumărate ori o auzise din gura bătrînei, pe cind era copil.
Aşezat pe lespezile de piatră ce coborau din cerdac pînă-n grădină, rămase aşa, privind îndelung cum însera. 45 Păsările îşi ciripeau rugăciunea de seară, um-
plînd de ecouri aleele pustii. Apoi, de la un timp, tăcură fără de veste, şi-n liniştea deplină o lăcrăma albă străluci în senin.
De o parte şi de alta a lespezilor de piatră unde 50    sta Teofil, răzoarele de flori rînduite pe trepte îşi amestecau miresmele, tot aceleaşi miresme ce-i îmbălsămase trecutul. O fîntînă plîngea.
Şi-atunci copacii i se părură mai bătrîni — unii 55    îi erau necunoscuţi, alţii, cari însemnau zările, nu mai erau... Şi, deodată, sub umbrare, în întunericul ce crescuse, un fulger scapără şi o fereastră îşi lumină rama.
Teofil tresări şi, mirat, se uită într-acolo, adu-60   cîndu-şi aminte de tovarăşa lui din vecini.
Cîteva clipe se munci să refacă icoana ei, dar se lăsase prea mult întuneric peste dînsa.
Tulburat c-a putut să uite într-atîta, se ridică ştiind că pe un colţar din salon era şi fotografia ei. 65        Deschise uşa repede şi gangurile sunară prelung, în salon, ramele singure luceau, împrejmuind numai întuneric, de parcă venise cineva pe urma
74
75
lui şi amestecase toate culorile cu un penel muiat în noapte...
Aprinse o lampă.
Cristalele scînteiară ca nişte ţurţuri de gheaţă, lumini fosforescente trecură peste colţarele cu scoici şi-1 ţinură o clipă locului.
Aceeaşi spaimă ce-1 cuprindea cînd era copil, intrînd în odăile deşarte, îi făcu inima să bată pripit.
O oglindă îi răsfrînse chipul şi văzu că nu mai era copil, ci un om cu ochii trişti şi cu fire de argint pe tîmple.
Un surîs vag îi trecu pe faţă şi, găsind portretul ce-1 căuta, suflă bruma de praf de peste el şi, pri-vindu-1 cu drag, se apropie din nou sub lampă.
Ochii portretului părură că se uită miraţi la el şi în acelaşi timp şăgalnici, că-1 întreabă ce înseamnă firele acelea de argint pe tîmplele lui şi ce a căutat el pe-aiurea, cînd norocul era acasă ?
Şi atunci se întrebă ce s-o fi făcut Adina ?
La gîndul că poate s-a măritat şi a plecat şi ea aiurea, pustietatea ce-1 împresura i se păru şi mai amară. Şi-n liniştea tainică, în singurătatea asta de sihăstrie, un scrin deodată trosni, făcînd să răsune tot golul salonului vechi... Copacii de lîngă cerdac, mişcaţi de vînt, fremătară de parcă trecea un foşnet de rochie prin ganguri...
Şi Teofil tresări, înfiorat, aducîndu-şi aminte din nou, ca atunci cînd era copil, de „umbra casei44, de fata aceea îngropată în ziduri, de care îi povestea bătrîna că străbătea pridvoarele şi, lunecînd încet pe scările de piatră, cobora în grădină să se plimbe printre flori în nopţile senine — dar pe care el n-o văzuse niciodată...
Ce-ar fi s-apară  acuma măcar umbra ?
Şi, azvîrlind fotografia, ieşi repede în cerdac. Luna, ridicată peste duzi, lumina şi, străbătind printre stîlpii albi ca marmura de care spînzurau perdelele de glicină cu strugurii albaştri, pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe ce licăreau la cea mai mică adiere de vînt.
Mirosul florilor veni pînă la el şi se depărta 110   iară, lăsînd în urmă numai un parfum de verbină.
Aerul răcoros al nopţii îl învioră — dar, cînd ajunse în capul scărilor, se rezemă de un stîlp şi rămase cu ochii mari, dînd un ţipăt...
Pe aleea din fundul gradinei, plutind parcă dea-115   supra florilor, o formă albă venea spre el abia atin-gînd pămîntul.
Venea albă şi dreaptă, ca o statuie ce s-ar fi coborît de pe soclu — şi el simţi atunci că inima i se strînge şi abia mai bate. 120        O clipă dete să fugă, dar simţi că picioarele nu mai vor să-1 ajute.
Ar fi strigat de-a doua oară, şi nu putea — şi-n timpul acesta, fantoma albă, lunatecă, înainta liniştit, ţinînd o verbină în mînă. 125        Era acum ia cîţiva paşi.
Conturul acela alb de fantasmă, cu cît s-apropia, prindea trup. Doi ochi vii licăriră în lună şi, cînd ajunse treptele, un glas sonor şi dulce răsună deodată : 130        — Bună seara, Teofile ! Era Adina.
76
DIN LUMEA PARCELOR
într-o mahala a unui oraş de provincie, unde viaţa e tihnită încă şi patriarhală, şi mai vezi case vechi cu streşini mari şi parmaolîcuri turceşti, pe o ulicioară pe unde nu trec nici tramvaie, nici tră-5 suri şi e o linişte desăvîrşită, tulburată numai de glasul clopotelor şi de toaca ce sună eterna utrenie şi vecernie, locuiau odată trei prietene bune, avîn-du-şi casele în vecinătate.
Vîrsta lor la un loc putea să facă trei secole, şi 10   timpul, acest sculptor minunat, izbutise, în sfîrşit, să le modeleze aproape aceeaşi mască.
Semănau una cu alta şi la gesturi, şi la ticuri, trăind de ani nenumăraţi aproape nedespărţite în casele lor cu grădini umbrite de pomi sădiţi de 15    ele în tinereţe.
Grija vieţei zilnice nu le tulbura, fiecare din ele avînd oarecare stare, şi apoi trebuinţele lor, la vîrsta ajunsă, erau aşa de neînsemnate,  că nici n-aveau pe ce risipi. 20 Erau o curiozitate a orăşelului, şi un hazliu dă-
duse chiar ulicioarei unde locuiau bătrînele porecla de „strada celor trei Parce".
Dar ele trăiau în lumea lor, crestînd dungă peste dungă pe răbojul vremii. 25 Umbra bisericii cu turnurile ei vechi se-ntin-
dea de dimineaţă peste strada tăcută ; o portiţă
scîrţîia şi, ca o păpuşă demodată, coana Frosa pornea cu paşi mărunţi, trecea uliţa cu mersul ei ferit, dispărea pe un gang, la coana Maria, zăbovea o
30 clipă în căsuţa cu muşcate roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac, ca să reapară în două ipostaze.
Umbrele lor subţiate şi bizare se mişcau cu ele de-a lungul zidului, şi pantofii de pîslă parcă nu duceau pe nimenea, aşa de puţin zgomot făceau.
35 în curtea bisericii, pietruită cu bolovani şi năpădită de iarbă, după ce făceau o cruce mare, apucau la dreapta şi, pe-o cărăruie de lespezi albe, înaintau vorbind spre casa tihnită, cu parmaclîc de sticlă colorată, în care stătea coana Elencu.
40 Un clopoţel suna prelung şi cu răstimpuri ; uşa se deschidea încet, şi treimea, fericită de a se re-întocmi în fiecare zi la acelaşi ceas, începea să pună la cale pomelnicul de întîmplări şi de povestiri ce era însăşi viaţa lor.
45 Sub iconostasul cu icoana îmbrăcată în argint, sîmburul de foc al unei candele spînzurate într-un hîrzob cu lănţuşoare aurii împrăştia în casă un miros stăruitor de untdelemn. Sticlele cu agheasmă stătută şi gutuile de pe policioare îşi amestecau şi
50 ele mirosul în aerul închis al odăilor cu geamuri lipite. Un divan cu trepte, acoperit de caşmir ros de vreme, cu nenumărate perne, ţinea peretele din fund.
In jurul mesei rotunde, acoperită cu o muşama, 55   în jelţurile   cu  speteze  mari,  trăgîndu-şi cîte-o perniţă la picioare, prietenele se aşezau cu oftatul lor obişnuit.
Elencu, cu motanul alb lîngă dînsa, trăgea un chibrit, şi spirtul prindea să joace cu para lui also   bastră în jurul ibricului de alamă în care clocotea apa pentru cafea.
Cafeaua aducea totdeauna taifasul ce se învîrtea neschimbat în jurul sănătăţii. Fiecare povestea pe rînd ce-o doare şi asculta cu răbdare pe cealaltă. 65    Mătăniile ţăcăneau şi ceasurile umpleau pe nesimţite măsura vîrstei lor.
78
79
Aşa, se adunau cînd la una, cînd la cealaltă, şi-n afară de mersul regulat la biserică nu se duceau nicăiri.
70 Dar într-o zi, la sunetul clopoţelului, uşa coanei Elencu rămase închisă şi tîrşîitul paşilor cunoscuţi nu se mai auzi în pridvor. Un pas neobişnuit le umplu de grijă, şi-n uşa întredeschisă se ivi capul motanului alb cu mustăţile zburlite. Iar după el, faţa
75   plînsă a slujnicei.
Odată cu sunetele clopotului de utrenie, sufletul spăsit al coanei Elencu îşi luase zborul spre cele veşnice.
Şi de au făcut cele rînduite lutului şi sufletului, 80   după toată cuviinţa şi rostul creştinesc, cu pomeni şi parastase, au rămas bătrînele înde ele singure amîndouă.
Nu mai băteau acum drumul spre biserică, nu mai călcau pe cărăruia cu lespezi albe, nu mai cu-85 vîntau în trei, pe jelţurile vechi, împrejurul ibricului învăluit de flăcări albastre ; ci, cum locuiau peste drum una de alta, ca mai tînără, Frosa venea tot ea cu paşii ei mărunţi, trecea uliţa cu mersul ei ferit şi dispărea pe gang în căsuţa cu muşcate 90   roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac.
Cocoţate pe un divan sau în pridvorul umbrit de iederă şi îmbălsămat de mirosul florilor ce se ridica din grădiniţă, îşi petreceau zilele. Taifasul mutase locul, dar acum vorbele cădeau mai triste şi 95 tăceri mari se făceau, a treia nemaifiind să reia firul povestirilor.
Se căinau şi oftau, exagerîndu-şi una un reumatism, cealaltă o tuse care-o necăjea de cîteva zile, şi fiecare se pîndea urmărind pe obrazul şi-n ochii 100   celeilalte, în mers şi-n mişcări, apropierea morţii.
După o noapte de viscol, Frosa nu mai apăru ca de obicei. De la geam, coana Maria privi în-grijâtă în stradă. Afară era alb, şi ochii ei bătrîni clipiră de atîta lumină. Troianul crescuse pînă la 105 jumătatea zaplazurilor şi urmă de pas nu se vedea pe ulicioara lor neumblată. Şi-şi făcu socoteala că numai zăpada oprise pe Frosa să vie.
80
Pe la amiază însă, singurătatea din casă i se păru nesuferită şi o nelinişte o cuprinse. Pe cînd ii        HO   se gîndea aşa, privind pe fereşti, o fetiţă cu părul ; bălan şi obrajii îmbujoraţi de frig deschise portiţa
! şi trecu strada alergînd spre casa ei.
( Coana Maria deschise, apoi dispăru din nou şi
peste un minut, cu caţaveica de-a umere, sprijinită 115    de fetiţă, porni să vadă pe biata Frosa care se paralizase.
In patul îngust, gata ca de sicriu, fiinţa ei scă-( zută abia se mai zărea din aşternut. Un miros de
buruieni de leac îngreuna aerul odăiţei cu tavanul |        120   jos. In vatră, focul bine hrănit se fărîma în jăratec, împrăştiind scîntei.
Coana Maria se aşeză pe dunga patului şi cuvintele ei sunară în gol. Frosa nu mai putea răspunde, şi numai ochii îi vorbeau, căci peste gura ei se *       125   pusese ca o mînă brutală ce n-o mai lăsa să spună ce-o doare şi ce simte.
Umbrele de la o vreme crescură din unghere, se ridicară şi cuprinseră odăiţa scundă, numai un ceasornic pe un scrin mai ticăia ca o inimă bol-130    navă. Mirosul de buruieni deveni copleşitor ; afară, I zăpada albă nălucea, şi coana Maria, mai privind o
I dată pe ultima ei tovarăşă, îşi pipăi încheieturile cu
I oarecare mulţumire ascunsă, se ridică, cercă vreo
| cîţiva paşi şi-apoi, încredinţată de tăria ei, oftă
|        135    adînc şi plecă, trăgînd încetinel uşa după dînsa. ! Dar peste noapte se trezi şi tot felul de gîn-
| duri o frămîntară pînă la ziuă. Vechea ei tuse o
necăji, şi o spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. Se gîndi : „ce-o mai fi făcînd Frosa ?" Şi se hotărî să 140   meargă s-o revadă. Apoi privi troianul de afară şi, cum un acces de tuse o scutură, nu mai cuteză să iasă. îşi făcu un ceai de nalbă şi rămase frumuşel acasă, mulţămindu-se să trimeată după veşti. Frosa mergea din ce în ce mai rău. 1       145        A doua zi, coana Maria se deşteptă ceva mai I tîrziu ca de obicei, şi parcă ceva îi spunea să întîrzie
I în aşternut. Un zgomot clar de zurgălăi sună afară
81
150
155
160
165
170
175
180
şi lucrul acesta neobişnuit o făcu să-şi învingă slăbiciunea şi să privească în stradă.
Pe uşa Frosei, o draperie neagră se umfla bătută de vînt, o fereastră era deschisă şi nişte luminări aprinse licăreau înăuntru. Din sanie se coborau sprinteni doi nepoţi ai moartei.
Şi atunci, coana Maria, cu o mînă obosită, lăsă perdelele să cadă.
Clopotele din turnul vechi al bisericei înfiorară tăcerea cu boncăitul lor.
Şi coana Maria se simţi singură ca niciodată.
Murise Elencu, Frosa închisese şi ea ochii, şi numai ea mai rămăsese, părăsită în ulicioara aceea bătrînă, în care trăiseră tustrele cu amintirile şi năcazurile lor.
0 slăbiciune o prinse şi se lăsă domol pe un jelţ. cu faţa spre icoane. Privi apoi cu duioşie la lucru-şoarele ei vechi, ce steteau neclintite la locul lor de atîţia ani de zile, şi se gîndi pe-a cui mîni au să ajungă ele.
Deschise un scrin, cătă la sculele ei, răsfiră o salbă, jucînd-o în lumină, cercă să surîdă, şi-apoi simţi că-i vine-a plînge, dar nu putu să plîngă, căci apele ochilor ei secaseră de mult — şi închise scrinul... Ar fi vrut să vorbească, dar nu mai avea cu cine.
Un urît fără margini o cuprinse. Lumea din afară încetase să mai aibă fiinţă pentru dînsa.
1 se păru că lumina scade neobişnuit de repede şi un fior o zgudui din creştet pînă în tălpi. Şi cum clopotele prinseră iară a se tîngui, înţelese că-i dezlipită de viaţă şi trimese după sfintele taine.
Dar moartea veni mai degrabă decît omul lui Dumnezeu.
SCRISOARE VECHE
Luc-Sur-Mer, 15 aug. 19...
Dragul meu...
10
15
20
25
Vei fi surprins, desigur, că-ţi mai scriu după o tăcere de aproape un an şi, mai cu seamă, că datez scrisoarea de la Luc-Sur-Mer.
Ştii bine că după plecarea ta, cu banii ce mi i-ai lăsat, găsindu-mă la adăpost pe cîtăva vreme, am căutat să-mi întocmesc o viaţă cinstită, să mă deprind din nou să lucrez.
Mi s-a urît însă degrabă, singură, în apartamentul tău drăguţ, în care toate îmi vorbeau de tine şi în care n-am clintit un lucru, ci le-am lăsat toate aşa cum erau în ziua plecărei tale. Am pus numai ceva mai multă ordine, am aşezat în rafturi cărţile pe care le-ai lăsat şi pe care aveai obicei, în neorînduiala ta, să le împrăştii prin toată casa ; am aşezat şi hîrtiile mîzgălite cu slova ta măruntă, versurile tale cu ştersături şi îndreptări, din care nu pricepeam nimic, blestematele de versuri, pe care te încăpăţînai să le scrii şi să le reciţi în limba voastră, nopţi întregi, la lumina lămpei, nelă-sîndu-mă să dorm.
Atîta schimbare am făcut ; încolo toate sunt tot aşa.
Deasupra patului, sub turbanul ei alb, Beatricea Cenci, iubita ta Beatrice, priveşte tristă ca şi mai înainte, cu ochii ei mari, părînd că te caută. Ficusul
83
a crescut prea mare, şi am fost nevoită să-1 scot în balcon. Pe şemineu, tanagraua din dreapta con-
30 tinuă să-şi ducă urna ei funerară, luîndu-şi parcă aere de circumstanţă de cîte ori mă uit la ea, pentru amorul nostru pierdut. Cea din stînga însă, cu rochia strînsă pe şolduri, încearcă acelaşi pas de danţ. Vechiul Buddha de bronz,   sub   patina lui
35 mlăştinoasă, zîmbeşte sarcastic, avînd aerul de a spune că toate trec. în schimb, veselele mele evan-taliuri şi parasoluri japoneze au reluat în posesie tavanul şi păreţii, de unde fusese excluse cu atîta indignare de tine în ziua aceea ploioasă, cînd ne-am
40   certat şi erai atît de urîcios...
Am mai aninat pe ici-colo amintirile mele — „larii mei" —, cum ziceai tu, şi alte nimicuri femeieşti, dar totuşi n-a fost chip să te alung cu desă-vîrşire din casă... Ceva din tine dăinuie încă şi de
45   multe ori mi se pare ciudat că lipseşti...
Şi atunci, într-o zi, cineva mi-a bătut la uşă. Acel cineva nu erai tu, ci Enric. Şi neavînd ceva mai bun de făcut, am rămas cu el.
Ştii însă bine că nu-1 iubesc. Nu pot să-1 iubesc.
50 E prea supus şi prea melancolic. Dar tot e mai bine aşa decît singură.
Deci am rămas cu Enric.
Şi zilele au trecut, lungile tale scrisori s-au făcut întăi mai rare, apoi s-au scurtat, pînă au sfîrşit 55   prin a nu mai veni.
Castanul, care atingea balconul nostru cu ramurile lui negre cînd ai plecat, s-a înduioşat de la o vreme de ploi şi de soare şi, într-o zi, a prins să înverzească, a-nflorit, şi-a risipit florile şi mai 60 deunăzi, cînd am văzut că începe8 iar să prindă rugină, m-a apucat un dor aşa de nebun de tine, încît am început să plîng.
Mi-am adus aminte de mare şi de luna fericită pe care am petrecut-o împreună. 65 Ştii cum e Parisul pe vremea asta, cînd vin caravanele de englezi să vadă pe Venera de Milo. Ştii ce pustiu şi trist e cartierul, lipsit de tinereţea lui obişnuită.
Noroc de Enric, că e un om cu patrimonii. 70   Scurt, ne-am hotărît să plecăm.
Şi alt loc n-am găsit mai bun decît Luc-Sur-Mer, unde am fost cu tine anul trecut — lucru pe care, bineînţeles, n-am găsit de cuviinţă să i-1 spun şi noului meu adorator. 75 Şi s-a întîmplat aşa că vila noastră de anul trecut era goală şi, cu toate stăruinţele lui Enric, care găsea că e prea răzleaţă şi-n bătaia vîntului, am izbutit să-1 fac s-o închirieze.
îţi închipuieşti tu fericirea mea cînd am dat cu 80   ochii de ea.
Ţineam la braţ pe Enric şi mi se părea că eşti tu.
Proprietăreasa s-a uitat mirată, a zîmbit şi n-a spus nimic.
85 Am urcat treptele sus, în iatacul tapiţat cu motive decorative de românite ; în vasele mari de Saxa am găsit aceleaşi mănunchiuri de ierburi uscate. Proiectilul nostru favorit de pe divan, adică perna cu papagalul multicolor cu ochii de mărgea, m-a fă-
90 cut să rîd, şi la întrebarea lui Enric că de ce rid, i-am spus să întrebe pe papagal.
Am deschis geamurile, şi aerul mărei, sărat, a venit pînă la mine, mi-a amestecat buclele ca-n ziua aceea cînd le-am deschis împreună. Şi o lacrimă
95 mi-a curs fără voie de-a lungul feţei. Şi dacă Enric m-a întrebat de ce plîng, i-am răspuns că de bucurie.
S-a făcut seară-ncet apoi, şi raza unui far s-a aprins deodată aruncînd o dungă peste mare. Ste-
100 lele răsăreau şi ele. Nisipul uscat de pe plajă scîn-teia de-o pulbere de cristale de mică... Valurile cîntau şi veneau nevăzute pînă aproape de noi, în-semnîndu-şi necontenit fuga-ndărăt cu o horbotă fosforescentă. Fugeau valurile foşnind şi luminînd
105   pe dună ca trena unei rochii de femeie...
Fereştile restaurantului unde prînzeam erau luminate şi un acordeon îşi trimetea notele pînă la noi. Şi acelaşi chelner, care ne servea an, ne-a servit şi acuma, zîmbind şi el binevoitor şi discret. Am
84
85
HO   mîncat cu poftă şi am fost drăguţă cu Enric, ca j niciodată. | Cum suntem la 15 august, iarmarocul anual era | în toiul lui, ca şi an. Am făcut onoare cailor de lemn — ca o adevărată amazoană ! Am dat în ţintă ;
115 cu mingile în păpuşi, mi-am încercat norocul zvîr- j lind cu belciugele în cuţite — am făcut, în sfîrşit, | toate prostiile, şi Enric era fericit ca un copil. |
Apoi ne-am depărtat pe plajă, ştii, unde începeau grotele şi vuia marea sub bolţi cu glasuri de j
120   orgă, şi cum era pustie plaja, ne-am aşezat în locul j nostru obişnuit, unde făceam cursele  noastre  de | crabi, în toate dimineţele, după pescuit, şi unde ne iubeam în toate serile sub bolta largă a cerului... întunericul amestecase liniile. Nisipul pe care
125   ne aşezasem era cald încă, asemeni unui trup viu, şi mi-am răzemat capul pe genunchii lui Enric, privind în sus, la furnicarul de stele. Apoi mi-am în- ) chis ochii, i-am pus braţele pe după gît, cum ţi le 5 puneam şi ţie, şi l-am iubit, cum ne iubeam noi !
130   amîndoi, în timp ce marea înainta mereu în creştere... Iar el, nebun de fericire, mă săruta, neştiind, prostul, că dacă venisem la Luc-Sur-Mer, venisem ! pentru că mi-era dor de amintirile mele, că pe mine 10 venisem să mă regăsesc şi că acel pe care l-am iubit
135   aşa de pătimaş în seara aceea sub bolta largă a cerului, cînd marea cînta, erai tu — şi nu el...
15
| 20
j
POVESTEA UNEI CONSOLE
Sunt lucruri care dăinuiesc şi pe care parcă un tăinuit destin le ocroteşte şi le păstrează pentru cine ştie ce scop ascuns, după care brusc le nimiceşte şi le face să dispară. Ce legături obscure sunt între viaţa lor şi-a noastră, ce înrudire neînţeleasă ; ce le putem noi împrumuta şi ce ne pot da ele în schimb, ce atracţii şi energii latente dorm în ele şi în noi — nu ştiu.
în seara asta posomorită de septembrie, în lumina îndoioasă care se strecoară pe geamuri şi se tîrăşte încet, umplînd odaia în care stau, simţesc că tot mobilierul acesta de hotel îmi e străin şi toate lucrurile care mă înconjoară au ceva ursuz şi parcă suferă de a nu fi putut lega nici o prietenie cu nimeni, de-a fi rămas singure şi nemîngăiate pe urma atîtor vieţi care s-au aciuat o clipă şi-au plecat aiurea.
Ceva din singurătatea unui cuib gol mă-mpre-sură... Şi-o amintire ciudată mă tulbură cu misterul întâmplărilor abia întrezărite şi rămase numai pe jumătate înţelese. Mintea nu are ce vedea aici, simţurile singure percep şi parcă luptă să înţeleagă, dibuind o înrudire cu o lume alături de a noastră, în care poate ochii închişi văd mai bine.
Da, mintea nu are ce vedea aici, altfel nu mi-aş putea explica povestea plină de mister a consolei care mă urmăreşte în seara asta.
87
în amintirea mea trăieşte de copil şi, în oglinda ei ovală, înainte de a mă oglindi eu, s-au privit
30 mama, şi înaintea mamii, străbunii cari nu mai erau de mult pe lume.
Ea dăinuia, răsfrîngînd în apa ei şi mărind parcă cuprinsul iatacului liniştit în care mi-am petrecut copilăria. Lemnul de acajou roşu, din care era fă-
35 cută, strălucea curat şi neatins de vreme ; săltăra-şele ei, care găzduise lucruşoare şi amintiri scumpe, miroseau frumos, îmbibate de un parfum necunoscut, adus de mama din Orient. Stilul ei arhaic, cu colonade meşteşugite, tăbliţa care se trăgea de sub
40 placa de marmură şi pe care învăţasem să scriu — toate rămăseseră intacte şi ca nouă.
Tot se vestejea împrejurul ei; covoarele păleau cu anii, mobilele noi luau locul celor vechi, tot alte portrete se schimbau prin rame, şi ea pe toate le
45 răsfrîngea cu aceeaşi nepăsare şi rămînea la locul ei, neatinsă.
Au venit ani grei pe urmă ; mama a închis şi ea ochii, şi într-o zi gospodăria veche s-a risipit, şi altele nouă s-au durat, ca la o casă unde sunt ^0   mai mulţi fraţi.
Eu am plecat în lume şi nu mi-am mai oglindit ochii în misterioasa ei apă străvezie. Mai străină şi mai arhaică între mobilele de stil nou de atunci, ea şi-a luat locul ei într-un ungher în casa unuia :55   dintre fraţi.
Oglinda  ei ovală  avea ceva  şi mai misterios parcă de multele lucruri ce le văzuse, de multele feţe ce le răsfrînsese ; săltăraşele ei răspîndeau tot aceleaşi miresme care-mi evocau de multe ori anu-60   mite ceasuri din viaţa mea.
în iatacul străin mie, celui rătăcit prin lume, două fetiţe se jucau acum pe covor, clădind palate din cărţi de joc, şi consola le prindea parcă cu drag în rama ei, ea care ne văzuse pe noi clădind, ca 65   şi ele, aceleaşi palate trecătoare...
Şi anii iarăşi au trecut şi ea şi-a urmat stăpînii din loc în loc, supusă şi ea fluctuaţiilor unei vieţi
88
de magistrat aruncat de la un colţ de ţară la altul — şi pretutindeni, la răstimpuri, am revăzut-o cu
70 bucurie şi cu o grijă din ce în ce mai mare. îmi era ca o rudenie, ca o prietenă bună, ca singura prietenă rămasă din alte vremuri, care-mi ştia trecutul meu şi care parcă mă întinerea cînd priveam într-însa, căci mă făcea să-mi amintesc chipul meu
75   de copil.
Şi într-o zi, după ce o uitasem aproape, întâmplarea iar m-a făcut s-o regăsesc într-o casă de ţară unde sta acuma una din cele două fetiţe care se jucau odinioară pe covor.
80 Picasem rău, că nimeni, şi mai puţin stăpîna de gazdă, care era în ajunul unei naşteri, nu putea să-mi poarte de grijă...
Mi se dăduse o odăiţă mai retrasă, chiar odăiţa în care bătrîna consolă se odihnea acuma într-un
85   ungher, după atîtea călătorii şi mutări.
în căsuţa izolată, umbrită de nuci bătrîni şi negri şi împrejmuită de podgorii, noaptea aceea de toamnă umedă şi plină de freamăt, cu fulgerări depărtate, parcă sporea neliniştea şi misterul plin de
90 evlavie ce domnesc întotdeauna în preajma venirii unui oaspe nou pe lume.
Toţi ai casei vegheau, aşteptînd uşurarea. La fereastra iatacului meu noaptea era atît de neagră şi de opacă, încît ai fi zis că fereastra-i zi-
95 dită. Creanga unui măr, care-1 văzusem de cu ziuă, într-un tîrziu însă bătu ca un deget uscat care cheamă.
O luminare sta aprinsă pe consolă şi se răsfrîngea în oglinda ovală. Flacăra ce se subţia tremura 100   şi apoi rămînea iarăşi nemişcată.
Un sentiment ciudat de regăsire mă chema lîngă consolă ; o toropeală însă nebiruită mă pironea locului pe sofaua pe care eram culcat. Aş fi vrut să mă scol şi s-o văd de-aproape, să mă privesc în 105 apele moarte ale oglinzii, să cercetez iarăşi saltarele parfumate, dar o putere mai mare mă oprea.
într-un tîrziu, aţipisem, dar deodată, prin somn parcă, simţii din nou chemarea ei... şi atunci un
89
110
115
120
125
130
sunet sec de sticlă ce se sfarmă trezi singurătatea iatacului.
Luminarea ardea cu flacăra încremenită parcă ; şi ovalul oglindei, în care odaia nu se mai răsfrîn-gea, rămăsese ca un ochi gol. Cioburile schinteiau risipite pe covor, şi liniştea neţărmurită ce împresura casa se închegă din nou.
Ce potrivire ciudată m-a adus ca să fiu de faţă la nimicirea acestei vechi oglinzi tocmai în noaptea cînd un nou-născut venea pe lume ?
A cui era puterea aceea tainică ce mă chema ?
Cîte primejdii n-a ocolit sărmana consolă în necontenitele ei călătorii dintr-un oraş în altul, din casă în casă, pînă n-a ajuns aici ? In cîte nopţi n-au ars şi s-au trecut luminările în faţa oglinzii, fără să-i căşuneze ? De ce tocmai în noaptea cînd mă găseam acolo a biruit-o flacăra şi-a sfărîmat-o în ţăndări ? Şi ce legătură ascunsă putea să fie între cel ce venea pe lume în noaptea aceea şi această oglindă ? De ce n-a mai vrut ea să răsfrîngă şi ochii acestui ultim venit, după ce răsfrînsese chipurile noastre ale tuturora ?... îşi împlinise ea menirea ei ? Prezida vreun mister ascuns viaţa lucrurilor ?...
T
10
15
20
25
MAESTRUL
Era într-o zi de iarnă, pe ]a două după-amiazi. Ninsese peste noapte şi un ger tăios zugrăvise fantasticele lui arabescuri pe geamurile maestrului.
în biurou, salamandra încinsă strălucea cu feres truiele ei de mică, după cari cărbunii se prefăceau în bucăţi de aur, răspîndind o căldură dulce şi moleşitoare.
O statuie goală părea că se dezbrăcase anume pe soclul din ungher, ca să vădească şi mai bine temperatura odăii.
Tolănit pe sofa, maestrul privea la ea, zîmbind cu satisfacţie.
Alăturea de el, pe o mesuţă, cafeaua adusă de curînd aburea uşor într-un filigean de argint; jos, la picioarele lui, un urs alb cu ochi de sticlă privea cu gura căscată la ultima ediţie a unui roman pe care maestrul îl scosese de curînd şi pe care, în dulcea lui reverie, îl lăsase să-i cadă din mînă.
Pe pereţi, în rame bogate, peisagii şi portrete pînă la cea mai mică acuarelă steteau ca nişte mărturii ale celebrităţii lui căutată de toţi artiştii. Farfurii şi bibelouri de Saxa, cleştaruri de Veneţia şi de Mur ano povesteau călătoriile lui oficiale.
Privirile-i leneşe şi viclene se plimbau de la un lucru la altul şi pe figura lui expresivă se răsfrîn-geau pe rînd toate mulţumirile vieţei sale întocmite cu atîta meşteşug şi iscusinţă.
91
Cum mîricase bine, viziunea lucrurilor care-1 înconjurau începu să se paienjenească încet, încet, 30 şi maestrul îşi îmbină genele şi se lăsă furat de voluptatea somnului.
Dar abia adormise, şi soneria îl făcu să tresară.
Figura lui beată de adineaore se schimbă ca prin farmec.
35 întunecat şi cu sprincenele încruntate, cu părul căzut peste frunte, privi spre uşa de unde trebuia să vie duşmanul necunoscut care îndrăznise să-i tulbure siesta.
O slujnică intră şi-i dete un bilet.
40 El luă biletul, îşi potrivi haina şi cravata, se instala la birou şi, luîndu-şi un aer meditativ şi solemn, zise slujnicei :
— Pofteşte-1 înăuntru !
Şi cum sta aşa maestrul, uşa se deschise încet 45   şi un chip sfios se ivi în rama ei. Supărătorul mo-safir se opri o clipă în prag, îngrijat că tulbură meditaţia marelui om.
Acesta însă, zărindu-1, se ridică brusc şi, cu o espansiune meridională, întîmpină pe noul venit, 50   atentînd de-a dreptul la buzunarele lui.
— Versurile ! Unde-s versurile ?
Tînărul se apăra îngrijat şi ruşinat, ştiind că-n buzunarul drept avea o coajă de pîine căreia îi dăduse o destinaţie pentru masa de seară. După ce-şi 55   garantă  cu  o mînă  inviolabilitatea buzunarului, scoase un manuscris cam mototolit.
Maestrul i-1 smulse ca pe un trofeu şi, fixîndu-şi ochelarii de aur pe nas, îi zise imperios :
— Acum stăi colo, să citim !
60        Apoi, cu glas înalt şi solemn, începu :
65
VAGABONDUL.
în nopţile de iarnă tîrzii, după ce-a nins, Cînd e-adormit oraşul şi-i alb ca o minune, De cîte ori în viaţa-mi de vagabond învins Nu am privit în gura cuptorului aprins La omul alb ce-aşază cu lunga lui lopată
Aluatul sfînt de care e vorba-n rugăciune. Flămînd, simţeam, mirosul acela cald de pîne, Priveam la pînea albă cum rumenea sub boltă Şi mă hrăneam cu-aroma, visînd ; dar cîteodată 70   Chinuitoarea foame mă biruia, stăpîne,
Şi surd creştea în mine un strigăt de revoltă !
Aluatul alb pe care ţi-1 cer în rugăciune De ce îl dai la unii şi nu-1 împărţi la toţi ? De ce-i îmbuibi pe unii cu toate cele bune 75    Şi îi împingi pe alţii ca să se facă hoţi ?
De unde nedreptatea aceasta-n lume, spune !
Aşa striga mînia ce-n mine clocotea, Dar îmi plecam iar capul, gîndind că poate mîne Au să se schimbe toate, şi-ncet pe drumul nins S0   îmi însemnam iar paşii de vagabond învins, în timp ce pin' departe, plutind pe urma mea, Călătorea mirosul acela bun de pîne...
— Nu e rău, zise maestrul după ce-1 măsură, dar nu s-ar putea să ne slăbeşti cu vagabonzii ăştia ? La vîrsta dumitale nu găseşti ceva mai bun de cîntat ? Astea sunt lucruri subversive...
— Ce să fac ?...
— Da, ai dreptate... Dar cine n-a trecut prin situaţii grele !... Ei, dragul meu — şi glasul maestrului luă un ton părintesc —, noi, robii condeiului, trebuie să luptăm, să ne jertfim...
Şi, strîngînd manuscrisul, adause cu un surîs misterios de complice :
— Asta o publicăm... Are să facă o senzaţie ! Dar altceva mai ai ?
— Apoi... vă mai aduc mîine... Cu aceste cuvinte, gîndindu-se să nu abuzeze de
timpul maestrului, tînărul bard revoluţionar făcu un pas să plece, dar maestrul, ca lovit de-o inspiraţie subită, l-apucă de braţ şi-i zise :
— Stai ici... Bată-te norocul, că uitam să-ţi spun... Uite de ce e vorba... Ce-ai zice, de-o pildă,
85
90
95
100
92
93
de-un post, aşa, care să nu-ţi ia timp prea mult> sau mai bine de-o lucrare... da, de-o lucrare mai 105   mare, ca să te puie la adăpost...
Drept orice răspuns, întrebatul făcu o reverenţă plină de recunoştinţă.
Ei, ce zici ?... Să vorbim ministrului... Da, chiar astăzi am să-1 văd... Dar stai... deseară am sindro-HO   fie, să vii să ne citeşti ceva, dar vezi de-ţi mai văcsuieşte ghetele, mai perie-te niţel...
Şi bardul plecă îneîntat de frumoasa perspectivă care i se deschidea, rătăci pe străzi, trecu pe~a-casă să-şi ia un teanc de manuscrise, îmbrăcă o
115 haină mai bună şi, cum pînă seara mai era vreme, intră să răsfoiască revistele într-o cafenea, pînă la ora sindrofiei.
Salonul maestrului era plin de celebrităţi, critici, ziarişti temuţi, pictori şi nelipsiţii amatori ca-
120 re-şi fac un renume din prietenia oamenilor de seamă.
Apariţia tînărului timid şi stîngaci fu întîmpi-pinată de maestru cu exclamaţia :
— Iată viitorul traducător al lui Plutarh ! 125        Apoi, întorcîndu-se către un grup :
— In sfîrşit, l-am procopsit şi pe ăsta !
Şi grupul privi cu jind la „procopsit", întrebîn-du-se parcă dacă merită atîta atenţie din partea maestrului.
130 Apoi nimeni nu-1 mai băgă în seamă, şi el rămase toată seara cu manuscrisele în buzunar, pînă în sfîrşit, maestrul veni să-i explice enigma cu Plutarh.
Vorbise cu ministrul, care admitea în principiu 135 şi se arăta foarte dispus să-1 încurajeze. Era vorba de traducerea operelor lui Plutarh, o lucrare monumentală care putea să-i asigure viaţa pe cîţiva ani şi pentru care ministerul era hotărît să sacrifice o sumă destul de însemnată.
94
140 Afară lumea era albă şi săniile, alunecînd sprintene, umpleau aerul cu sunetul clar al zurgălăilor.
Poetul, înfăşurat într-un palton vechi, înota prin troian spre mahalaua lui, fluierînd vesel. Lumina de la o pitărie îl opri şi se simţi foarte mirat că
145 sentimentul de revoltă, care-1 oprise de atîtea ori în faţa pîinilor ce se rumeneau în cuptor, nu-1 mai stăpânea ca altădată.
Mergea şi se gîndea la Plutarh şi la maestru — ce oameni de treabă amîndoi ! 150        Totul e să ştii să rabzi şi să speri pe lumea asta.
Se gîndea să se puie pe lucru, îndată ce va primi înştiinţarea ministrului, şi croia planurile unui poem pe care să H dedice maestrului drept recunoştinţă.
Ajuns acasă, se gîndi că pînă la poem ar fi bine 155   să scrie o scrisoare lungă maestrului, în care să-i mulţumească şi să-1 asigure de tot devotamentul lui pentru dragostea de părinte care i-a arătat-o...
Dar zilele treceau, şi înştiinţarea zăbovea.
Maestrul nu mai era pe-acasă şi nici nu se ve-160   dea pe nicăieri.
De la un timp mirosul acela de pîine caldă în nopţile tîrzii de iarnă începu să-1 urmărească din nou pe tînărul poet, gestul pitarului care vîra pe lopată pîinele în cuptor îl obseda iarăşi şi nu înţeles legea cum poezia lui de acum cîteva luni i se păruse maestrului atît de subversivă.
într-o zi, biciuit de nevoi, luă drumul spre casa ilustrului său protector :
De astă dată slujnica îl pofti înăuntru. 170 în birou, aceeaşi tihnă şi căldură binefăcătoare
domnea. Ursul alb de lîngă sofa păru că-1 priveşte mirat cu ochii lui roşii.
Şi pînă să vină maestrul, tînărul privi la cadrele din pereţi, se mai uită la nişte cărţi noi apă-175   rute, aşezate deoparte pe-o măsuţă, şi apoi, apro-piindu-se de birou, înţelese deodată de ce maestrul nu mai era niciodată acasă pentru dînsul.
95
1B0
185
Pe imasa din mijlocul biroului, răspîndite în dezordinea unei munci grăbite, nişte foi de corecturi îi atraseră luarea-aminte.
Şi, luînd o foaie din ele, citi : „Vieţele oamenilor iluştri", de Plutarh...
Avu un gest de revoltă, apoi, cu un zîmbet amar, aruncă foaia, îşi luă pălăria şi, cu atitudinea lui resemnată de învins, coborî scările, şoptind : „Ce om de treabă şi Maestrul !"
RĂZBUNAREA LUI ARGHIR
Se făcea toamnă iar : porumburile erau culese, ! strujenii rămaşi pe cîmp cu foile lor galbene şi ruginite răsfrîngeau în aer, cînd apunea soarele, o lumină dulce-aurie ca trecută printr-un fagur. Prin 5 miriştile dese ca peria, vitele păşteau mutînd după ele Stoluri de grauri. Petece negre de pămînt răsturnat prindeau pe brazdele lucii lumini fugare şi o muţenie nesfîrşită stăpînea zările.
Numai la răscrucea drumurilor care ducea la 10   moara lui Arghir, era o veşnică larmă, şi certuri aprinse se ridicau între cărăuşi pentru rîndul cuvenit.
Veneau din zori, scîrţîind, carele încărcate şi poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, aş-15   teptîrid să-şi macine grăunţele.
Era o   perindare necontenită,   căci pe vremea aceea moara lui Arghir avea singură pietre ferecate de schimb şi apă destulă la iazul ei, ca să macine şi zi şi noapte la vreme de nevoie. 20 Şi în anul acesta fusese belşug din toate.
In moară, pulberea albă de făină cernută mărunt se ridica pretutindeni, juca în sulurile de raze, se anina în mrejele de păianjen şi nu mai avea astîmpăr la orice mişcare.
97
25 Leana lui Arghir, cu genele albe şi părui pu-clruit, umbla forfota printre oameni, gospodărind şi făcîndu-şi de lucru, ca o femeie harnică ce era. Vioaie şi glumeaţă, ea era veselia morii.
Nu se găsea flăcău să nu se uite cu jind cînd
30 o vedea trecînd grăbită, legănîndu-se pe şolduri şi strecurîndu-se pe sub curelele care tremurau şi se-nvîrteau într-o necontenită goană. Era deprinsă şi sprintenă la mişcări, şi oamenii, pin' să le vină rîndul măcinatului, zăboveau cu drag ia moara fer-
35 mecată.
Clevetirii însă îi place să macine, şi gura lumei e greu s-o fereci.
E drept însă că nu-i chip să te strecori printr-o moară fără să te mînjeşti de făină. Arghir însă avea
40 altă treabă şi n-auzea gura lumii în huruitul morii ; sau dacă bănuia ceva, avea el socotelile lui.
De trei ani de cînd o luase pe Leana, toate-i mergeau în plin. Şi singurătatea în care trăise el pînă atunci, în zgomotul acela veşnic de picături de
45 apă care cad şi cîntă ca într-o peşteră, înflorise parcă. Moara bătrînă şi hîrbuită, care gemea din încheieturi, ar fi spus că se molipsise şi ea ele atîta tinereţe. Cît a ţinut iarna aceea, singuri amîndoi, cînd iazul încremenise între stufuri, Arghir nu mai
50 bătea drumurile ca înainte. Se prefăcuse moara într-o cetăţuie aibă, şi roata cea mare dormea înţepenită şi plină de ţurţuri grei ; iar zăpada orbitoare ce acoperea împrejurimile parcă ar fi fost prisosul bogăţiei lui de făină furată de Crivăţ şi
55 împrăştiată pretutindeni. Leana cînta, şi moara oblonită răsuna toată ca de glasul unei privighetori pe care ar fi surprins-o iarna acolo înăuntru.
Dar într-o noapte a început din nou muzica picurilor şi, cînd soarele a sfărîmat lanţurile de
60 gheaţă ale roţilor, odată cu zăpada, s-a topit ca o spumă şi toată fericirea lui Arghir.
Iazul încărcat de sloiuri bătea~n stăvilare, şi Arghir, nemaidovedind la toate, îşi luă un băietan care ştia meşteşugul, ca să-i fie de ajutor.
65 Era pe o zi senină şi soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzînd prin crăpături în suluri de raze în care juca puzderia neodihnită a fainei.
Leana sta pe un scăunaş la umbră şi cosea, de-70    pănîncl parcă un fir de lumină.
Sălciile vuiau şi rîndunelele umpleau aerul de veselia ciripitului lor. Stropii îşi îngînau ca totdeauna eternul lor deseîntec, şi morăriţa, oprin-du-se din cusut, privi în jurul ei, apoi, aruneîndu-şi 75   lucrul, se răzimă de uşorul uşii şi privi afară. Parc-ar fi dorit să vie cineva. Singurătatea din jurul ei, amestecul acela de umbre şi lumini o tulburau. Afară era viaţă, viaţa bogată a primăverii, şi un miros proaspăt de iarbă 80   şi de flori veni pînă la dînsa.
Sinul ei tînăr, robit de cămeşuică, crescu şi pleoapele-i bătură. Apoi o moleşală o cuprinse şi încercă să-şi reia lucrul.
Cîteva clipe se scurseră încă, şi nişte paşi ră-85 sunară.
Lisandru, ascultînd parcă tainica ei voinţă, se ivi în prag, ţinînd pe umăr o stamboală * plină.
Era zvelt flăcăul, şi ochii lor erau asemeni, făcuţi parcă din aceeaşi apă. 90        Ea îl privi mirată, parcă acuma îl vedea pentru întîia oară.
Lisandru puse stamboală jos şi. rămase şi el o clipă ca pironit locului. Apoi, simţind că tot sîngele îi năvăleşte în obraji, dete să plece. 95 Dar în minutul acela un zîmbet trecu pe faţa morăresei, şi ochii ei ardeau şi chemau tulburător, deşi minele se făceau că vor să lucreze înainte.
Ispita chema, şi erau tineri amîndoi, şi apele căzind din cupă în cupă murmurau sub roată, um~ 100    plînd de un cîntec vrăjit încăperea. Zgomote nelămurite veneau dinspre iaz, chemări drăgăstoase de păsări care-şi clădeau cuibul — şi Lisandru s-a su-
* Stamboală — baniţă.
98
99
pus chemării, că prea era frumoasă ispita şi dulce primăvara de afară.
105        Şi acuma era toamnă, a doua toamnă de cînd se iubeau.
Lumea vorbea, dar Arghir îşi vedea de trebile lui, căutînd să împace pe toţi. Moara umbla fără hodină, şi el era pretutindeni, acum cercînd făina HO care curgea pe jgheab, acum alergînd la opust * să potrivească năvala apei, şi parcă nu băga în seamă nimic din cele ce se petreceau în jurul lui.
Dormea pe unde îl apuca oboseala, alb de făină, întins pe saci, şi noaptea se trezea, mai bătea o H5   pană, mai strîngea pietrele şi nu avea parcă altă grijă decît a morii.
Dar într-o noapte, cum trimesese pe Lisandru la tîrg, Arghir de care nu se lipea somnul, după ce văzu pe Leana adormită, se furişă încet şi ieşi 120   din moară.
Afară fulgera şi se pregătea de furtună. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbăteau şi se grămădeau la stăvilare.
Cînd intră înapoi, era ud de ploaie, plin ele no-125   roi şi tremura ca apucat de friguri.
în zori, furtuna se potolise, şi Leana îl găsi treaz ca de obicei, socotind pe un maldăr de saci.
Un zîmbet ciudat însă,  care  nu i-1 cunoştea, o-nfioră. Ochii lui luciră o clipă şi se ascunseră sub 130   gene, apoi îşi urmă socotelile mai departe.
Ziua veni, o zi posomorită, cu nori grei ce alergau, se despărţeau şi căutau din nou parcă să învăluie cerul. Apele umflate forfoteau şi veneau spu-megînd pe lăptoc, făcînd să duduie roata. 135 O presimţire grea o făcu pe Leana să iasă din moară şi gîndul că Lisandru nu s-a întors încă începu s-o neliniştească.
Intră înapoi, dar privirea întunecoasă a lui Arghir îi opri întrebarea pe buze.
* Opust — stăvilar.
100
140 Atunci, ca să-şi cate de lucru, îşi luă un val de pînză şi coborî să-1 ghilească, ca de obicei, în apa ce curgea de sub roată şi, îngenunchind, începu să spele.
Dar cum sta aplecată, simţi că cineva a deschis 145    opustul şi că o năvală mai mare de apă cădea din cupă în cupă.
în adevăr, Arghir, care se strecurase pe urma ei, dăduse drum larg apelor.
Moara vui zguduită din încheieturi, şi deodată 150    un trup de om urcă împins de lăptoc, lunecă la vale şi, ajuns lîngă roată, rămase o clipă locului.
Apoi, prins de un cauc, dispăru în adînc şi se prăbuşi într-o ploaie de stropi în faţa morăriţei, care dete un ţipăt de spaimă, recunoscînd pe cel 155    aşteptat cu atîta nelinişte...
_3g
GHEORGHE DIN MOLDOVA
Urmînd convoiul lui în ziua aceasta de toamnă frumoasă, caut să-mi amintesc cînd şi unde l-am întîlnit pentru întîia dată, şi gîndul' mă duce în pădurile cari împrejmuiesc mănăstirea Văraticului. Un miros de brad parcă se răspîndeşte pe cără-ruiele albe care şerpuiesc, se string la o răscruce ; îl văd aşa cum era atunci, în tovărăşia altor doi prieteni, dispăruţi şi ei acuma.
Numele lui era popular pe atuncea, şi legenda de boem incorigibil, pe care o crease poezia lui, şăgalnică şi adeseori ştrengărească, i-atrăgea toate simpatiile tineretului de neofiţi. Era mic şi sprinten, glumeţ la vorbă şi totdeauna imaginativ. Cu toate astea, era greu de mişcat la plimbări, şi întîiul adăpost de umbră întîlnit îl ademenea să se aşeze, şi-n lenea lui de oriental visător îşi făcea un deliciu să se întindă pe spate, cu mîinile aduse sub cap, şi să istorisească cu duh anecdotele şi în-tîmplările tovarăşilor lui literari de pe-atunci. Pădurile de brad aromeau, vîntul rupea o creangă ici, colo, şi vorba, de la un timp, tăcea, şi Gheorghe din Moldova atunci îşi închidea ochii lui albaştri şi adormea în liniştea aceea solemnă, asemenea gnomilor decorativi ce-i vezi dormind nemişcaţi sub vreun copac, prin parcurile caselor germane.
Dricul cu oamenii negri se opreşte, şi mă-ntreb ce caut eu după dricul acesta ? Mirosul pădurilor de brad s-a risipit, şi mă trezesc ca după un vis, mergînd în urma convoiului mortuar. împrejurul
30 meu nu-i nimeni din cei de-atunci şi eu singur duc amintirea aceasta duioasă, privind mirat la sicriul îngust în care doarme gnomul-poet.
Pornit iar după urma lui, îl revăd, departe, sub un cer mult mai frumos şi mai senin ca al nostru.
35 Eram la Roma, în tovărăşia altui poet dispărut prea devreme. în convalescenţă, după o boală grea, dragostea de viaţă cum n-am mai simţit-o niciodată de-atunci mă 'alungă din casă, dornic să văd, să aud, să simt toate frumuseţile şi farmecele acestei
40   bune lumi recucerite.
într-o zi, paşii noştri rătăcitori ne dusese spre fîntina Trevi, să admirăm Neptunul uriaş. Apele curgeau sonore, umplînd piaţa cu zgomotul lor, despre care Madame de Stael, în entuziasmul ei ro-
45 mantie, spune că se aude în toată Roma... Acolo l-am întîlnit din nou, căci stătea în împrejurimi, pe Via dei Luchesi, venit aici pentru studii statistice. De atunci începurăm peregrinările împreună, pe la biserici şi muzee, şi-mi amintesc cu drag o plim-
50   bare făcută afară din Roma, la Frascati.
Era o zi frumoasă de primăvară şi pornisem tustrei, veseli ca nişte copii, făcînd planuri bizare să ne deschidem o fermă-model la Bucureşti, sub conducerea lui. Eu aveam să pun fondurile, căci eram
55 capitalist pe-atunci, el, experienţa pe care-şi închipuia că o are, vizitând toate lăptăriile din Roma, iar Păun, poetul bucolic şi cuminte, destoinicia lui de om aşezat. Şi cine ştie dacă n-ar fi fost mai bine dacă proiectele acelea n-ar fi rămas o glumă. în
60 entuziasmul nostru de-atunci, ne-am oprit la o os-terie rustică, unde căruţe pline de lucrători veniţi din Tusculum, cu măgăruşii lor împopoţonaţi cu flori artificiale şi cu hamurile bătute-n alămuri sclipitoare, veneau în zile de sărbătoare să petreacă.
102
103
65 Vinul de Frascati e bun şi dă chef de vorbă, şi nu puţine pahare am ciocnit atunci pentru viitoarea noastră întreprindere. Ne-am dus atunci de am vizitat vila Aldobrandini, minunaţi de liniştea aceea divină ce domnea sub copacii seculari din parc. De
70 departe, pe un jgheab prăvălit de lespezi mari, un sul uriaş de apă cobora şi cădea prelungindu-se pe un zid de marmură în grădină, în bazinul unei fîn-tîni. Departe, dunga mării strălucea ca luciul unei spezi zvîrlită-n ierburile cîmpiei romane brăzdate
75 de apeducte. La întoarcere, pe băncile vagonului în care eram, învioraţi de vinul şi frumuseţile de la Frascati, l-am rugat să ne cetească versuri.
Priveliştele se schimbau în goana trenului, şi noi, aşezaţi în faţa lui, îl ascultam cum cetea. Era
80 o baladă în ritm popular, care ne aducea ca un ecou depărtat din ţara noastră. Nu ştiu în ce volum s-o fi găsind, dacă se găsesc, aşa cum erau atunci, versurile acelea. Mi-aduc aminte numai de cîteva, în care era vorba de o dragoste :
85 Că eu te-oi iubi
Pentru ochi căprii, Că şi tu mă iei Pentru ochii mei...
Şi se isprăvea cu melancolica reflecţie, ce pare şi 90   mai tristă astăzi, cînd el nu mai este :
Vremea de-a veni, Ţărnă ne-a-nveli, Ochi s-or potoli, Ţărna astupa 95 Gura mea şi-a ta...
Şi-acuma ochii lui albaştri s-au potolit, gura lui şăgalnică a tăcut.
Un amurg roz învăluie cimitirul Sfintei Vineri. Cu alţi prieteni cetesc pe lespezi şi cruci epitafe-n 100   versuri, care mă fac să gîndesc cu ce zîmbet ironic ar privi dînsul la ele. Şi sînt nenumărate acele versuri ; durerea strigătoare şi grosolană s-a manifes-
104
tat pretutindeni, parcă nici acolo nu i-a fost dat să scape de versurile inepte ale contemporanilor. 105 Pe lespezi toţi sînt buni, ideali şi sfinţi. Cîţi însă au fost buni în adevăr ca acest gnom iubit de muze şi prieteni !
RĂSPLATA LUI CRITON
Se însera încet, şi soarele, coborît departe după muntele Cromion, rumenea cerul ca un vast incendiu. Alfeul, izvorît din pădurile de pini ale Arca-diei, îşi mîna maiestuos apele spre cetatea de mar-5   moră a Olimpiei.
Pe cele şapte drumuri ce duceau spre porţile cetăţii, mulţimea nenumărată a pelerinilor veniţi de peste tot pămîntul grecesc zorea să ajungă înainte de căderea nopţii. Turme şi cirezi aduse
10 pentru jertfa lui Zeus Olimpianul ridicau nouri de pulbere ce se întindea ca o pînză grea, pînă departe pe şesuri; care şi curicule * sprintene se strecurau cu dibăcie făcîridu-şi loc prin gloată ; de la cel mai sărac ce nu aducea cu el decît entuziasmul
15 şi pînă la cel mai bogat care venea încărcat cu daruri scumpe şi cu tot fastul rangului şi averii sale, tot elinul grăbea stîrnit de cine ştie unde de strigătele pristavilor care cutreierau toată Elada, vestind pentru a suta oară serbările olimpice. Părinţi
S0 şi rude, toţi alergau nădăjduind să vadă fruntea vreunui fiu sau frate încununată cu ramura iz-bîndei.
Pherenike, văduva din Rodos, venea şi ea, pierdută în mulţimea asta, ştiind că şi fiul ei va lua
* Curriculum — car de curse.
25 parte la jocuri. Tăcută şi umilită, cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulţime, privind prin nourii de praf şi măsurînd drumul.
Umbra acuma se împînzea tot mai deasă ; de-a lungul Alfeului, prin baratei şi corturi, luminile în-
30 cepură să licărească. Şi, în tîrziu, cînd luna plină a nopţii de iulie, ca un disc de argint scăpat din mîna unui discobol, răsări dincolo pe vîrfurile pinilor întunecaţi, cetatea albă a Olimpiei se lămuri deodată şi crescu cu nenumăratele temple, strălucind dintre
35   umbrarele ei.
Pherenike, odată ajunsă sub arcul monumental al porţii, după ce spuse străjilor a cui fiică era şi de unde vine, intră în cetate pe Calea Sacră. Grupuri însufleţite se mişcau înaintea ei sub umbra-40   rele aleelor ţărmurite de temple şi statui.
Ajungînd pe o esplanadă, se opri un minut să se odihnească.
Pe înălţimi, pădurile negre de pini trăgeau ca o dungă de cărbune ; mai jos, sub aleele de platani, 45 luna bătea de-a curmeziş, prelungind umbrele, şi numai plopii albi nu mai aveau astîmpăr, clătinîn-du-şi neadormiţi frunza lor de argint. Grupurile de oameni se răriră ; arar, sofişti întîrziaţi mai discutau vreo problemă, aşezaţi pe colacul vreunei fîn-50 tîni.
Ea însă părea străină atîtor frumuseţi ; nu venise să vadă statui, ori temple. Ea era o simplă mamă venită de departe să-şi vadă fiul aşa cum îl visa ea, aclamat de mulţime şi cu fruntea încunu-
55 nată cu ramura de măslin sălbatec, tăiată din copacul sfînt al lui Heracles.
întrebînd pe unul şi altul, ajunse, în sfîrşit, după miezul nopţii, la poarta marelui gymnas *, unde fiul ei Criton, alături de ceilalţi, îşi dormea,
60 poate, somnul hodinitor, atît de trebuincios acelor ce au să lupte pentru biruinţă.
* Gymnas — arenă pentru antrenamentul luptătorilor.
106
107
Găsind poarta închisă, Pherenike se aciua sub un portic şi aşteptă să se facă ziuă.
Stelele dispărură una cîte una, şi cerul începu, 65 încet, să se rumenească. Răcoarea dimineţii limpezi liniile dezvăluind oraşul din negura uşoară ce-1 acoperea i şi mişcarea reîncepu. Gloata pelerinilor izvorî de pretutindeni, îndreptîndu-se în bande spre stadiu *, ca să ia în stăpînire cele mai bune locuri. 70 întocmai ca freamătul unei păduri care se deşteaptă, murmurul mulţimii crescu. Departe, zidurile de marmură ale stadiului începură să albească, parcă erau ninse.
Pherenike se amestecă în gloată şi, zărind un 75 bătrîn gymnast din Rodos, se luă după el şi-1 ajunse, destăinuindu-i gîndul ascuns pe care-1 avea, ca să pătrundă şi ea în stadiu. Bătrînul o poyăţui să nu cheme asupra ei mînia zeilor, cari nu îngăduiau femeilor să calce în arene. Dar inima ei de 80 mamă birui teama de pedeapsă, aşa că bătrînul, care cunoştea oraşul, o sfătui să îmbrace tunica bărbătească a gymnaştilor şi, astfel travestită, o luă sub ocrotirea lui.
Rugurile sacrificiilor făcute în cinstea lui Zeus 85 ardeau pretutindeni, hrănite de preoţi, şi fumul se înălţa în spirale şi se risipea la cea mai mică batere de vînt. Şi, cînd munţii Arcadiei se luminară şi discul soarelui apăru, deodată, un sunet prelung de fanfare umplu aerul proaspăt al dimineţii : hei- > 90 lanodicii**, cu lungile lor hlamide de purpură, intrară în stadiu şi merseră să-şi ia locurile în tribune, dînd semnalul deschiderii serbărilor.
Ca o frunză luată de un şivoi, Pherenike, pier-dută-n mulţime, mergea fără să- ştie şi, cînd se trezi 95   pe înălţimile amfiteatrului, nu zări la-nceput decît
* Stadium — stadion. ** Hellanodici — cei zece judecători (arbitri) aleşi, care supravegheau desfăşurarea corectă a luptelor în arenă şi-1 proclamau pe învingător.
o mare negură de capete şi se gîndi că toată lumea asta venită din toate unghiurile Eladei se adunase acolo numai ca să aclame pe Criton al ei!
O presimţire tainică îi spunea că el va fi eroul
100 zilei şi ochii ei îl căutau pretutindeni spre cortul unde se dezbrăcau atleţii.
Luptele începură şi, cătră amiazi, cînd în sfîrşit veni rîndul lui Criton, căruia sorţii îi dăduse ca protivnic pe vestitul Polydamas, de care se poves-
105 tea că dobora leii cu pumnul, un murmur de nerăbdare străbătu mulţimea.
Ochii tuturora se îndreptau curioşi spre cei doi luptători, măsurîndu-le, după înfăţişare, sorţii de izbîndă. Nimeni nu biruise încă pe Polydamas, care,
HO pe lîngă zveltul Criton, era un colos. Trupurile lor frecate cu ulei străluceau la soare, şi amîndoi, după ce se priviră unul pe altul, începură lupta.
Pherenike închise ochii o clipă ; apoi, ridicată în picioare, cu răsufletul oprit şi abia ţinîndu-se ca
115 să nu strige şi să-şi îmbărbăteze feciorul, privi la cele dintîi zvîrcoliri ale atleţilor.
Colosul, printr-o mişcare ce-i era obişnuită, sări repede ca o panteră pe umerii lui Criton, căutîncl să-1 doboare sub greutatea lui, dar acesta feri miş-
120 carea cu atîta dibăcie, încît Polydamas se rostogoli la pămînt în hohotele uriaşe ale privitorilor. Criton nu pierdu vremea şi, aruncat asupra lui, punîn-du-i mîna-n beregată, căută să-1 lipească cu umerii la pămînt. Vinele colosului se umflară ca nişte
125 coarde şi, roş de mînie, sprijinit în creştet şi cu pieptul arcat, cu mîinile puternice ca nişte rădăcini înfipte-n nisip, gîfăia ; şi, nemaiavînd alt mijloc de scăpare, cînd Criton se pleca peste el, se smuci deodată cu putere şi-1 muşcă de umăr.
130 O dungă de sînge se ivi şi pată deodată tot braţul lui Criton ; gloata scoase un urlet sălbatec, m care se amestecau tot soiul de invective şi insulte la adresa eroului lor iubit.
Pherenike simţi şi ea durerea, parcă ar fi fost
135 şi ea muşcată la umăr, şi privi înainte, apăsîndu-şi cu pumnii încleştaţi sinii ei de mamă care se um-
108
109
140
145
150
155
160
165
170
175
flau de emoţie sub tunica strimtă de gymnast. Bătrînul care-o însoţea îi puse mîna pe umăr şi o sili să se aşeze la locul ei ca să nu se trădeze.
Dar atleţii erau iarăşi în picioare unul în faţa altuia. Polydamas, printr-o sforţare supraomenească, izbutise să scape din încleştarea lui Criton, şi acuma, încordat de furie, cu muşchii însîngeraţi şi întinşi ca nişte frînghii, cu picioarele sprijinite în pămînt asemenea unui copac puternic, aştepta sub rîsetele mulţimei minutul ca să atace din nou pe Criton. Acesta însă, la vederea sîngelui ce-i curgea de-a lungul braţului, se năpusti orbiş şi, trecînd fulgerător un braţ după grumazul protivnicului, îl atrase spre el. Trupurile lor se făcură una, ca o bestie cu două capete şi se prăvăliră iar la pămînt. O clipă Criton dispăru cu desăvîrşire sub masa colosului, dar după o secundă, ca un şarpe alunecos, trupul lui zvelt se furişă repede subsuoara lui Polydamas şi cu o mişcare-ndărăt îl întoarse pe acesta şi-1 culcă cu umerii la pămînt.
Hellanodicii ridicară braţul, proclamînd izbînda ; şi gloata, care umplea amfiteatrul, ţipa, urla, bătea din palme şi din picioare, într-un delir cum nu se mai văzuse în stadiul Olimpiei.
Atunci Pherenike, nemaiputîndu-şi stăpîni bucuria, respinse braţul bătrînului care cerca să o oprească, îşi făcu loc prin mulţime şi, coborînd în goană, cu părul ce i se despletise în învălmăşală şi-i cădea pe umeri, se năpusti fără de veste drept în arenă ca să-şi îmbrăţişeze fiul.
Criton, încremenit de groază, o primi la pieptul lui, căutîncl parcă să-i facă cu braţele lui puternice un scut de apărare.
Hellanodicii se ridicară severi în tribunele lor, şi norodul, nedumerit la început, văzînd această femeie care călcase porunca zeilor, porni întîi să murmure, apoi murmurul se schimbă în strigăte şi o furtună de injurii se dezlănţui şi cuprinse de sus pînă jos tot amfiteatrul. Braţe ameninţătoare se mişcau în aer şi pretutindeni se auzea strigătul :
180
185
190
— La moarte ! La moarte !
Dar la un gest al celui mai bătrîn dintre hel-lanodici, furia mulţimii se potoli ca prin farmec, şi la vederea acestei mame care, cu preţul pedepsei de moarte, venise tocmai din Rodos ca să-şi vadă fiul biruitor şi nu se putuse stăpîni să nu alerge să-1 îmbrăţişeze, ca pe vremea cînd era copil şi-i scăpa de la vreo primejdie, ochii tuturora se umeziră.
Şi mulţimea asta care cu un minut înainte proferase strigătul de „moarte" ! făcu gestul de iertare, aclamînd pe Criton care primise o răsplată mai "de preţ decît însăşi ramura verde de măslin tăiată din copacul lui Heracles...
110
35
RACOVSKI
I 40
în vîlva zilelor de astăzi, un nume revine mereu, stăpîneşte presa cotidiană, acaparează atenţia publică. Cunosc pe cel ce-} poartă şi mă miră că-n afară de ce e presă, în afară de cîteva fericite ex- 1 5 cepţii ca rîndurile pline de o aproape părintească dragoste a d-lui Gherea şi avîntatul articol al d-lui Sebastian Moruzzi, nu s-a găsit printre scriitorii români nici un glas ca să se ridice şi să protesteze contra nedreptăţii ce i se face lui Racovski. *■
10        Nu voi discuta — căci s-a discutat îndeajuns —
nici probe nu voi aduce, căci toate au fost aduse — , pentru a stabili drepturile acestui om.
Cum întîmplările însă m-au făcut să-1 cunosc j; îndeaproape, voi căuta să evoc pentru cei ce ne ci- 55
15   tesc cu toată încrederea figura atît de interesantă ; a vrednicului luptător. y L-am cunoscut la Constanţa, unde am locuit şi ■•' eu o bucată de vreme, în preajma veşnic răzvrătitei mări. Steteam într-un palat ruinat, zidit în bă- 60
20 taia vînturilor, unde mă trezeam şi adormeam în cîntarea valurilor. Marea cu zbuciumul ei împrumuta toate glasurile, psalmodia cu toate sonorităţile. Un glas de mînie însă, de revoltă continuă, predomina ; pietrişurile rostogolite de talazuri pe dune       * 65
25 aveau un huruit de lanţuri tîrîte, de obezi ce atîrnă greu în mers, de scrîşniri, de oftaturi prelungi, de suspine  înăbuşite...  Aceeaşi  forţă  oarbă,  aceeaşi 1
energie primordială, aceeaşi teamă de necunoscut, aceeaşi mlădiere, femenină de multe ori, am resimţit-o în faţa acestui om.
Cult, trăit sub diverse latitudini şi climate, la dînsul acasă pretutindeni, învăţînd limba, adaptîn-clu-se pretutindeni cu o uşurinţă minunată, culegînd ce era demn de cules din diferite medii în care a fost aruncat de soartă, acest intelectual cu individualitatea lui puternică nu putea decît să te atragă, să te captiveze, să te facă să te bucuri de timpul pe care-1 petreci cu el şi să regreţi că nu-1 mai poţi întîlni.
In gloata amestecată de indivizi care alcătuieşte populaţia Dobrogei, de funcţionari veroşi, de proprietari hrăpăreţi şi nesăturaţi, e adevărat că acest om nu putea fi la locul său. L-am văzut în diverse ocazii, după trista debarcare a potemehiniştilor la noi, devotîndu-se, ajutîncl pe aceşti marinari rămaşi fără patrie, sacrificînd timpul şi banul lui pentru cei nenorociţi, făcînd tot ee-i sta omeneşte în putinţă, oriunde şi oricînd, pentru a ajuta pe un aproape. L-am văzut cu capul spart după o întrunire — unde brutele poliţieneşti găsise mijlocul să se manifeste — deplîngînd barbaria gestului, şi nu durerea lui proprie. L-am ascultat în nenumărate seri istorisindu-mi diferite episoade din viaţa lui, şi parcă-1 aud încă, parcă văd figura lui energică, truda care o punea ca să-şi recheme amintirile, ca să-şi desfăşoare gîndurile. Vorba-i era gîngavă la început, cuvîntul venea ca de departe, apoi glasul se ridica, devenea vehement, precipitat, biciuitor, plin de avînt şi furtunatec ca un vînt ele nord. în vorba lui expresiile se amestecau, fraza se trunchea de cuvinte străine, dar gîndul ieşea luminos de puterea convingerii cu care era spus.
Activ, necunoscînd hodină, potrivnic visării, temperament de hotărîre imediată, aşa era pe-atunci, şi dacă într-adevăr socialismul la noi în ţară este un pericol, atunci cred, fără a sta pe gînduri, dimpreună cu puternicii zilei, că Racovski într-adevăr e un om periculos.
112
113
Cît am stat la Constanţa, l-am văzut într-un continuu neastîmpăr : dispărînd mereu şi apărînd în centrele de muncitori, cînd la Brăila, cînd la Galaţi, cînd la Iaşi, cînd aiurea, propovăduind pretutindeni cu aceeaşi neînfricată căldură şi convingere fanatică crezul lui social. Am întîlnit oameni, lucrători din port, scăpătaţi ai întîmplării, robi ai diverselor nevoi, ori visători şi fantezişti cari toţi n-au găsit decît cuvinte de laudă pentru dînsul, fie ca prieten, fie ca tovarăş de credinţe, fie ca om de bine.
în mijlocul atîtor laşi şi atîtor arivişti şi demagogi, în împrejurările grele prin care trecem, în mijlocul atîtor mizerii şi nedreptăţi care fierb înăbuşit în toate straturile societăţii noastre, cum n-ar fi dar primejdios un astfel de om ?
Mie unuia însă, cînd glasurile vîntului pe această seară de iarnă mi-aduc aminte de toate zgomotele mării, îmi pare rău de cel care-i departe şi care n-are, probabil, altă vină pe lume şi în ţara aceasta decît aceea de a fi un om întreg.
Vînturile venite din larg desigur că şi acum zguduie cutreierînd coridoarele şi încăperile palatului rău clădit, unde am trăit acum doi ani, pe marginea mării ; valurile, desigur, alungate unul după altul, vin să lovească gemîncl sub terasa lui de piatră — şi eu, amintindu-mi de tine, tovarăş de o clipă, mă gîndesc că aceleaşi forţe oarbe lu-crează-n întuneric şi contribuiesc nevăzute la dărî-marea unui falnic palat în care se adăpostesc atîtea nedreptăţi.
|
UN ARIVIST
Paleta pe care stă fărîmat spectrul solar nu înnobilează pe nici un artist, dacă acel artist n-are în suflet lumina sfîntă ce radiază. Cenuşa şi pulberea din care te ridici, dacă nu izbuteşti să te scuturi,
5 de la o-vreme se iau după tine, se-nalţă în raza de soare, se-mprăştie peste tot ce faci şi-ţi recad pe urmă pe creştet, învăţîndu-te să te pocăieşti şi să-ţi aduci aminte de unde te-ai ridicat. Dar mai ales în activitatea artistului se ţine de penel şi-i pă-
!0   tează toată opera lui.
Cenuşiul fără reflex, culoarea aceasta a medio-crităţei, predomneşte şi în toate lucrările unui pictor pe care l-am urmărit în expoziţiile anilor din urmă.
15 Pornit clin nu ştiu ce văgăună de munte, avînd drept armă un cărbune cu care mîzgălea varul alb al caselor de ţară, adoptat de un dascăl milostiv care vedea în el un viitor Rembrandt, urcînd toată scara umilinţelor în vederea treptei de sus, a răb-
20 dat, a plîns poate, a postit, dar n-a dat înapoi. Orice mai bine decît căsuţa umilă, foamea mai bine decît mămăliga rumenă din ceaun, surtucul de căpătat mai bine decît cămăşoiul aspru ţesut de mîi-nile mamei. Un altul ar fi tînjit, ar fi căzut strivit,
25   ori ar fi ascultat chemarea misterioasă a glebei *,
* Glebă — ogor, pămînt.
115
ar fi simţit nevoia de a-şi găsi un sprijin în coarnele plugului. El însă trecuse pragul caselor mari, şi ochii lui lacomi prinsese în oglinda lor confortul caselor orăşeneşti.
30 Şi cum se-ntîmplă la firile primitive că energia
nu-i era sleită, a ajuns prin energie. Bursa — acest hîrzob miraculos, realizat prin zgîrcenia unei vieţi numită Adamachi sau altfel — 1-a luat, 1-a dus, 1-a purtat prin lume, prin centrele mari, prin muzee
35 şi saloane de pictură şi, după o preumblare de cîţiva ani, i-a întors în ţară şi 1-a aşezat cu toată pompa cuvenită în capul unei instituţii de artă.
A trecut acum vremea cînd îşi spăla singur atelierul mai mult decît pe sine. Au zburat anii cînd
40 îşi ferăstruia ramele singur din rămăşiţi de cerce-vele de ferestre. Armata de pensule i-o curăţă acum un ucenic ; şi atelierul lui e vast şi cu lumină pirielnică.
Comenzile nu lipsesc, diurnele şi mai puţin ; ra-
45 mele sunt aurite, dar ele singure strălucesc, căci culorile au rămas refractare. Zadarnic ! Energia primitivului nu suplineşte soarele, şi o bură fină, impalpabilă, asemenea cenuşii nevăzute, pătrunde, adusă de cine ştie unde, i se amestecă în vopsele,
50 îi plouă pe paletă şi-i întunecă toate luminişurile. Huma, pulberea aceea veche îl urmăreşte ca un blestem şi4 face de multe ori să-şi arunce penelul şi să cugete la copilul cu opinci care ducea odinioară turma la păşune. Neputinţa de a da viaţă proprie
55 tehnicei însuşite îl face să viseze la strălucirea culorilor pe care le vecie împrăştiate pretutindeni în natură şi nu le poate culege. Şi tot neputinţa aceasta îl face rău, invidios, meschin, îl îmboldeşte să persecute orice talent, să vadă un rival primejdios în
80 orice tovarăş pe a cărui paletă culorile se rînduiesc şi se îmbină în chip firesc, ca luminile pe aripele unui flutur.
Tot ce pictează e şters, lipsit de expresie, dar el stăruieşte înainte, bravează cu încăpăţînare iro-05   nia şi dispreţul colegilor şi, nemulţumind pe ceilalţi, caută a se mulţumi pe sine.
Aşa este acest tip de arivist al picturii, pe al cărui penel nu va coborî niciodată o rază binecu-vîntată de soare. Şi dacă am căutat să-1 schiţez în 70 aceste rînduri, nu că aş fi vrut să-i tulbur digestia de bugetivor îmbuibat; totuşi e destul de trist să constaţi că un asemenea neisprăvit face parte inevitabil' din toate juriile oficiale, chemate să judece şi să dea îndrumări în materie de artă.
116
ÎN PARCUL EXPOZIŢIEI
E un sfîrşit de toamnă ploios şi umed. Negurile s-au lăsat jos şi^ cern o ploaie măruntă şi deasă care te străbate. în parcul răposatei Expoziţii, unde acum doi ani era atîta viată şi atîta mişcare veselă, 5 nu mai e aproape nimeni. Cîţiva grădinari mătură foile căzute pe alee şi cîte un sergent zgrebulit păzeşte pustietatea aceasta transformată în grădină zoologică.
Prin straturi luminate altădată de flori şi can-
10 dele colorate, abia cîteva crizanteme îşi prelungesc agonia; cîteva steguleţe rămase de la'cine ştie ce serbare atîrnă ca nişte rufe policrome spînzurate pe sîrmele întinse între copaci în mijloc. Cu spatele întors parcă în semn de dispreţ spre poarta monu-
15 mentală, statuia în ipsos a marelui Rosetti visează, devenită reumatică în cel din urmă grad.
De-o parte şi de alta, pe unde treci, clădirile şubrede, în tot soiul de stiluri fantastice, zidite în pripa mistriilor, se desfac ca nişte cutii de carton
20 rău încleiate. Coloanele îşi pierd capitelurile, balcoanele, balustradele se surpă şi umezeala se urcă pretutindeni, cuceritoare, nemiloasă, pătează ca o lepră murdară pereţii, desface tencuiala şi îşi urmează opera ei ele năruire cu îndărătnicia elemen-
25   telor naturii, cari nu cruţă nimic.
Nimeni nu pune o mînă de lut, nu înţepeneşte o proptea ; ciocanele, tîrnăcoapele şi maiurile, că-
ruţele cu var şi nisip, roabele nu mai cunosc drumul   Expoziţiei.   Pămîntul,  duşman oricărui fast 30   efemer, atrage parcă şi vrea să niveleze.
O undă de cutremur numai de-ar trece grăbit ca un fior pe o epidermă, şi opera de distrugere ar fi desăvîrşită şi tot ce-a mai rămas din feeria unei veri jubilare s-ar nărui şi-ar dispărea într-un 35   nour de moluz şi pulbere.
Spre Turnul lui Ţepeş — una din puţinele clădiri trainice —, un stol de ciori se-ntinde ca o pată de cerneală.
Cula a rămas albă şi graţioasă. 40        în fund, Palatul zis al „artelor", uniformul şi inutilul palat stă ca un paravan, mascînd orizontul.
Arenele, unde gloata guralivă mergea să se des-făteze şi să rîdă de pugilatele luptătorilor internaţionali, ' au aerul de a se întreba de ce s-au risipit 45   atîţia bani fără de rost ?
Dasupra lacului, grota pare cea din urmă gură căscată în faţa zădărniciei omeneşti.
Un urlet prelung de lup, urmat de alte urlete, înfioară singurătatea parcului.
50 în cuştile lor, îngrădite cu sîrmă, fiarele pădurilor noastre îşi trec viaţa de captivi nenorociţi, adăogînd poate cea mai dureroasă notă la tristeţea aceasta obştească.
Vulpile codane, cu blana împlinită de iarnă, sar
55 sprintene încoace şi-ncolo, aruneînd cu ochii lor vicleni priviri furişe în toate părţile ; în culcuş, cîţiva pui ciulesc urechile ascuţite. Unele-s roşii ca focul, altele pătate cu puţin negru pe labe şi deasupra botului.
60 Lupii — cu ochii lor fosforescenţi — se mişcă-n neastâmpăr, cască deschizînd o gură roză. Par mulţumiţi după aspectul lor gras, ca nişte întreţinuţi ai statului.
Mistreţul, dimpotrivă, e foarte pesimist şi n-ai 65    putea spune cu siguranţă ce culoare are. Fildeşul colţilor galbeni trădează cea mai mare dezinteresare de sine.
118
119
T
Pare un filozof cinic.
Urşii, cu ochii lor neînchipuit de mici la un trup 70   aşa de mare, par supăraţi unul pe altul, ai zice că o ceartă de curînd i-ar fi dezbinat, şi-şi întorc spatele cu dispreţ.
în jurul cuştelor, fireşte, nu domneşte o atmosferă de budoar şi deci o intimitate mai îndelungă 75 cu aceşti simpatici bursieri ai statului devine imposibilă. Dealtfel, nici ei nu prea par bucuroşi de musafiri şi mai ales de cucoane, pe vremea aceasta cînd blănurile capătă curs în piaţă...
într-o căsuţă răzleaţă, un huhurez stă deoparte 80   în pragul uşei, face un salt aproape fantomatic şi dispare înăuntru ca indignat de curiozitatea vizitatorilor.
O gălăgie de glasuri înţiglate şi de bătăi de aripi umple văzduhul. 85 într-un ochi de baltă, unde se înalţă o porum-bărie clădită din mesteacăn alb şi trestie, o adevărată republică de păsări şi-a ales domiciliul. în apa murdară se bălăcesc în voie tot soiul de vietăţi acvatice.
90 Iată flota ridicolilor pelicani, unul după altul, cu pliscurile lungi şi grele, brăzdează apa, pescuind cu îndărătnicie. De sus plouă, şi hidroterapia aceasta gratuită nu-i turbură deloc. Pliscurile se cască cer-cetînd băltocul şi ies cu pungile umflate, lăsînd 95 să le curgă prisosul apei ca nişte bale. Unul s-a urcat pe-o piatră şi, desfăcînd în lături nişte aripi murdare, pare un babalîc burtos care cu braţele întinse stă să-şi pună cearşaful în spate.
Printre ei lişiţele cu capul catifelat undesc şi ele.
100 Pe malul mocirlos, plin de ieroglife, călifarii ruginii se cumpănesc cătîndu-şi echilibrul; cocostârcii, plouaţi şi rebegiţi de frig, ca nişte vagabonzi în fracurile lor negre, au reuşit să fie cei mai murdari din toată colonia; singuri stîrcii păşesc
105 pe picioarele lor subţiri, ferindu-se parcă de tină, şi-s albi, imaculaţi, parcă ar fi făcuţi din zăpadă.
Raţe cu capete de smarald măcăiesc ; o lebădă, ca o matroană prea grasă, patinează greoi cu labele răsfirate, purtând parcă nişte şoşoni enormi. HO Un cocor/ slab ca un anahoret, visează parcă problema triunghiului, tânjind după tovarăşii lui plecaţi...
Toţi însă au aerul de a se fi aclimatizat mai mult sau mai puţin şi de-a primi, neavînd ce face, pro-115   miscuitatea asta de temniţă. Gălăgia ce-o fac e o simplă manifestaţie pentru hrana zilnică.
Vulturii, singuri în cuştile lor, par ireductibili.
Siniştri, posomoriţi, stau neclintiţi şi întreabă zările, setoşi de spaţiu şi de libertate. 120 Un pleşuv din cînd în cînd întinde o gheară
şi parcă îşi cearcă mobilitatea căngilor amorţite.
Cei negri, cu penele aripilor zburlite, purtând parcă nişte fantastice mantale de doliu una peste alta, şi-au lăsat membrana pleoapelor peste ochii 125   lor fulgerători, meditând la dezastrul lor.
Alături, cuşti goale spun că alţii au murit, ne-maiputînd să îndure acest regim celular al statului românesc.
Era un vulture! frumos şi elegant, ca şoimii pe 130   care-i mai vezi purtaţi pe mînă în vechile stampe — nu mai este...
în celelalte îngrădituri, prin gherete cine ştie cum ajunse aci, prin vechi chioşcuri cu jurnale, prin cocioabe demne de asemenea fiinţi, toată ginta 135 domesticită, ca cocoşii, găinile, chiar şi mascuri, de cari te întrebi ce caută în vecinătatea atîtor trişti captivi.
Şi meditând asupra acestora, în timp ce seara se lasă ursuză, posomorită şi îndoliată, mai aruncăm o 140   privire asupra atîtor foste măriri şi reintrăm între oameni.
120
BULLIER
Viaţa e un amestec de ceasuri vesele şi triste ; de aceea, fireşte, ne va fi îngăduit de multe ori să părăsim gravitatea şi să ne amintim de lucruri şi întîmplări care ne-au distrat o clipă în vîrtejul 5 anilor.
Amintirea pe care vreau s-o evoc e comună multora, bărbaţi gravi astăzi, simandicoşi profesori, iluştri demnitari şi atîtor altora cari au avut prilejul sau rente proprii   ca să trăiască   la Paris.
10 Voiesc să vorbesc de faimosul local de petrecere „Bullier", despre care jurnalele din toată lumea aduc vestea că a fost dărîmat.
Eminescu, într-una din satirele sale, vorbeşte cu o sfîntă indignare de vestitul „Bal Mabil", pe
15 care desigur că nu 1-a văzut şi nu i-a putut pricepe farmecul. Tinereţea îşi are şi ea drepturile ei. Danţul e o manifestare primitivă a dragostei de viaţă ; pasul şi ritmul, cîştigat mai tîrziu, ascunde în fond aceeaşi pornire.
20        Şi la „Bullier" se danţa.
Dasupra portalului vastei clădiri, sub care atîţia din noi au trecut, deşi s-ar ruşina astăzi poate s-o spună, vigilentul cucoş galic părea gata să-şi trîm-biţe nota lui sonoră,  apelul lui plin  de veselie.
25 Inscripţiile nu lipsesc de pe monumentele publice de la Paris, şi o întreagă literatură latinească de maxime s-ar putea învăţa de trecătorii cari nu le-au
122
învăţat la şcoală. Sub corabia tradiţională care mai figura dasupra portalului, pe crestele unor valuri
30 întărtate, sub această emblemă a oraşului Paris, puteai citi frumoasele cuvinte : „Fluctuat, nec mer-gitur" *, de care te mirai ce caută pe frontispiciul unui local al atîtor naufragii sentimentale...
De la intrare, o gălăgie drăcească îţi lua auzul.
35 Un amestec, o harmalaie, un tumult, o dezlănţuire neînchipuită te făceau să te opreşti pe scări şi să priveşti uluit.
Arca lui Noe desigur nu avea un aspect mai variat, cu toată  felurimea dobitoacelor  curate şl
40 necurate cărora le dăduse o aşa de largă găzduire. Toate continentele îşi dădeau întîlnire, reprezentanţii tuturor raselor şi naţiunelor se-nfrăţeau într-o cacofonie universală. Auzeai toate graiurile şi dialectele, de-ţi venea să   crezi că retrăieşti momentul
45 aceia suprem cînd s-au amestecat limbile în turnul lui Babei.
Pe-o estradă, în stînga, orchestra compusă mai mult din alămuri făcea un scandal nemaipomenit; tromboanele mugeau   ca nişte elefanţi    hămesiţi;
50 talgerile schinteietoare, lovite frenetic, scoteau un zgomot spart ; flautele şuierau ca nişte sirene disperate ; tobele băteau ca la mezat; triunghiurile metalice zîngăneau — dezlănţuind toate laolaltă o muzică infernală sub bagheta agitată a capelmaistru-
55 lui, care părea un Scaraoţchi ce chinuieşte o turmă de epileptici.
Şi în ritmul acestei muzici, în vasta sală luminată de girandole albe, fantasticele părechi, într-un vîrtej nebun de culori, în vîntul ridicat de fustele
^0 dănţuitoarelor, se-ngemănau, se desfăceau, se legănau pe şolduri, legau ghirlănzi şi porneau în farandole sălbatice, cotind, lovind, îmbrîncind în dreapta şi-n stînga, ca un alai de Sabat. Glume triviale, hohote de rîs, strigăte de bestii, chiote de beţivi
65   păreau că luptă să acopere orchestra, şi-n goana
E bătut ide valuri, dar nu se scufundă (lat.) ; deviza Parisului, a cărei emblemă este o corabie.
123
alaiului aceluia, profiluri bestiale se luminau, ochi bizari te aţinteau o clipă, un umăr gol, un grumaz alb răsărea, şi toată gama mirosurilor şi a parfu-murilor trecea într-un necurmat şi ameţitor vîrtej.
70 în jurul meselor de pe estrade, frumoasele ajunse coborau — mai cu seamă joia — din toate cartierele, în ţinută de gală, împodobite cu toată zestrea desfrîului lor obraznic, cu dunga de kohl sub pleoape, cu aurul pe danture, cu smalţul proaspăt
75 pe obraji. Băuturile felurite licăreau în pahare, multicolore ca şi inelele de pe mîini. Evantaliurile băteau, şi frumoasele, care-şi făcuseră stagiul de mult în arena „Bullier"-uTui, priveau cu un fel de compătimire amestecată cu invidie biruitoarea ti-
80 nereţă ce se perinda zgomotoasă pe sub ochii lor obosiţi.
Duminicile, arareori, se întîmpla să se rătăcească şi cîte-o nuntă, venită din Mont-Rouge sau din Gobelins, cu soacră, socru, nun şi nună, mireasă
85 şi mire cu invitaţii lor oneşti, să-şi termine seara danţînd. Vai, atunci, de nesocotita soacră ce se rătăcea de ceilalţi nuntaşi ! Nebunele de fete, ca un stol de rîndunele cînd prind o bufniţă, o împresurau în horă, prinse de mîini ca nişte elfe dezmăţate,
90 îi închideau drumul cînd voia să fugă, o strîmbau apostrofînd-o cu toate glumele şi invectivele de circumstanţă, în aplauzele şi hohotele de rîs ale mulţimei.
Ele, care practicau amorul liber, fireşte că nu 95   admiteau pe aceşti gravi reprezentanţi ai amorurilor conjugale.
Dar asta se întîmpla rar.
Mai dese erau bătăile însă : acele de pălărie erau arme redutabile, şi vai de cine nu-şi avea părul 100 lui propriu ! Dar acestea erau nişte simple fapte diverse, gelozii trecătoare, neplăceri domestice, războaie intime, care nu împiedecau orchestra să urle şi pe ceilalţi să petreacă înainte.
în fund, prin boschete, grădina adăpostea pere-* 105   chile sentimentale ; eterna idilă înflorea la lumina discretă a becurilor Auer. Conciliabule misterioase,
tîrguieli, jurăminte efemere, întîlniri neaşteptate, scene duioase, lacrimi, întrevederi de adio şi împăcări, toate se puneau la cale în îngăduitoarea gră-110 dină. Românii, bineînţeles, nu lipseau, şi tipul nostru oacheş avea mare trecere. Negrul bronzat, de asemenea, era foarte apreciat. Spaniolul, temut ; francezul, ca tip autohton, foarte puţin căutat.
Şi acuma că s-a năruit pentru totdeauna baratca 115 aceea bizară şi s-au stins luminile, şi-a tăcut diabolica muzică, şi au trecut anii cu grămada peste mulţi din cei ce au văzut-o, dacă am scris aceste rînduri de pomenire este că am vrut să fac o plăcere multora care ştiu că-şi vor aduce aminte cu 120 duioşie de un ceas bun petrecut în viaţa lor, de cine ştie ce ochi albaştri iubiţi o clipă, de cine ştie ce jurămînt pe care nu l-au ţinut...
Am făcut-o pentru că am vrut să le aduc aminte că au fost tineri, au danţat, n-au avut griji, au 125   iubit, şi n-au făcut tocmai rău — căci tinereţea este în adevăr nepreţuită.
124
TAINELE CELEBRITĂŢII
Mare lucru mai e pe lumea asta şi dorinţa de a te face celebru ! Aceasta implică, bineînţeles, muncă, străduinţă, încăpăţînare şi cheltuială de energie peste seamă, căci a te trezi celebru într-o bună dimineaţă este un paradox, în afară doar de-a fi genial sau de a comite o crimă monstruoasă şi a lăsa pe urmă să te vehiculeze presa avidă de ştiri senzaţionale.
Sunt unii însă cari mulţămită ziarelor au ajuns, dacă nu celebri, cel puţin să-şi creeze un nume şi ei prin veşnicele lor deplasări d.p. ca : „simpaticul X a trecut prin cutare punct al ţării44, sau că „s-a reîntors după o cursă la Marienbad, reluîndu-şi ocupaţiunile (?) sale44. Sau, de pildă : „d. X s-a suit în aparatul lui Bleriot, după cum atestă diferite instantanee expuse, de unde, fără să se expuie oricărei primejdii, a dat toate explicaţiile publicului, în timp de trei zile şi trei nopţi44. Alţii forţează celebritatea prin frecventarea oamenilor mari, ca, de pildă, o doamnă, mult călătorită, care ne trimetea — pe cînd eram la Sămănătorul — fotografii diferite din diferite ţări şi continente, fotografii în care chipul domniei-sale figura totdeauna, cînd într-o pagodă, oferind crizanteme lui Buddha, cînd în Egipt, depunînd un lotus la picioarele lui Keops, cînd la Paris, la braţ cu Rodin, cînd
scriind ce-i dictează Anatole France, îmbrăcat în halatul lui de dimineaţă.
Un alt mijloc de a te pune-n lumină este şi
30    acela de a ţine cel puţin o conferinţă.
Ateneul nostru a fost casa ospitalieră care i-a primit pe toţi cei cari au bătut la poarta lui. Oricine a frecventat acest templu al artelor cît de puţin a putut să vadă în lojile din dreapta şi din
35 stînga o serie de bărbaţi cu figurile grave, cari toate au aerul să spună că ei sunt stîlpii puternici pe cari se razemă uriaşa cupolă.
Te uiţi lung Ia cei mai mulţi şi te-ntrebi : ce-or fi făcut capetele acestea, cari au, ca şi marea frescă,
40   un ioc rezervat la Ateneu ?
Răspunsul e foarte simplu : pacienţii aceştia au ţinut în viaţa lor cîte-o conferinţă !
La cîţi din ei conferinţa aceasta unică nu le-a deschis cariera, deşi a fost cîntecul lor de lebădă,
45 căci iluştrii pe cari tu, cititorule, îi vezi şi-i admiri ca şi noi, cînd te duci la Ateneu, sunt în cea mai mare parte postumi ! Deci nu pizmui soarta lor ! Sau, dacă o pizmuieşti, cu preţul vieţei tale şi cu riscul de a deveni un bust după moarte (căci
50 nemurirea membrilor Ateneului e garantată după ultima dispoziţie a comitetului), atunci îţi indicăm noi, în mod gratuit, un mijloc care, fără multă trudă, te va pune în postura fericiţilor viitori pietrificaţi. Iată-1 :
55 într-o zi, unul dintre noi intrase în oficina unui bărbier şi cum se găsea într-o situaţie mai critică decît a lui Damocles : cu briciul pe beregată, fu silit să-şi întoarcă privirile spre un musafir ce intra şi care, recunoscîndu-1, îl întîmpină cu strigăte de
£0 bucurie.
Scurt, domnul acesta, după diferite meserii şi fel de fel de tribulaţiuni prin oraşele din provincie, pornise spre Bucureşti cu ferma hotărîre să sfîr-şească odată cu mizeria.
65 Şi pentru aceasta, după o matură gîndire, notarise că numai meşteşugul de conferenţiar i-ar putea asigura existenţa, Dar omul nostru nu ştia să
126
127
muncească, şi apoi n-avea nici răbdarea să-şi piardă vremea cu astfel de fleacuri. 70        _ Uite, spunea el, îmi pare bine că te~am găsit, ca unul ce te ocupi cu literele, să-mi dai o conferinţă.
— Dar conferinţele se fac, dragul meu, şi trebuie să lucrezi pentru asta, şi înţelegi că timpul
75   meu e măsurat şi, cu părere de rău, nu te pot servi.
— Ei, tare eşti simplu î Eu nu cer să-mi compui o conferinţă, ci să-mi indici una gata.
— Cum, una gata ?
— Apoi una care s-a ţinut ! Eu o învăţ şi cu-80   treier toată provincia cu ea ! înţelegi, cum am cunoştinţe în toate părţile, plasez bilete ici, plasez bilete colo, de ici o sută, de colo două, şi iacă-mâ scăpat de sărăcie !
— Bine, dragă, dar cum să iei munca altuia ? 85   Şi-apoi, dacă te prinde cineva ?
— Bine, bre, dar eu nu-ţi spun să-mi dai o conferinţă de acuma, ci una ţinută acum douăzeci de ani, căci, la urma urmei, nu fac şi eu ceea ce fac şi muzicanţii ? De pildă, Beethoven a scris So-
90 nata lunii! Ei, n-o cîntă toţi virtuoşii la toate concertele ! Asta înseamnă că ai furat pe Beethoven ? Sau, Depărăţeanu ăla al vostru n-a scris Vara la ţară, pe care o spune Nottara la orice festivaluri ?
— De, e un fel de-a judeca şi ăsta !
95 — Şi apoi, dacă-i conferinţa bună şi ideile salutare, nu fac eu operă de regenerare socială pro-povăduindu-le ? Ce rol au avut totdeauna apostolii ?...
Faţă de asemenea argumente, cel interpelat s-a 100 dus la o bibliotecă, a răsfoit diferite colecţii prăfuite şi, dînd peste o conferinţă a răposatului Palade asupra patriotismului, i-a oferit-o cu dragă inimă convinsului apostol, care a plecat plin de bucurie să-şi ţină turneul în Moldova. 105 Dările de seamă din gazetele de provincie erau pline de elogii la adresa ^distinsului conferenţiar", oare, dealtfel, încurajat de succesul repurtat pîn-a-
12S
cum, ne-a scris, cerîndu-ne un alt subiect de conferinţă, pentru a-1 ilustra la Bucureşti.
110 Iată dar un mijloc foarte simplu şi lesnicios de-a ajunge celebru.
L-am indicat gratuit cititorilor noştri, clacă vreunul din ei simte în adevăr imboldul unui astfel de apostolat. Răposaţii, de obicei, nu protestează
115 — şi cazuri certe de reincarnaţie nu s-au dovedit pîn-acum.
Şi cu toate astea, sunt atîţia încăpăţînaţi incori-gibiii care îşi jertfesc viaţa întreagă urmărind un ţel, muncesc fără preget, fac cercetări migăloase,
120 răstoarnă biblioteci, adună şi potrivesc cuvinte, îmbină culori, modelează lutul amorf, găsind că o viaţă e prea scurtă pentru a desăvîrşi ceva : şi nu se gîndesc că în vremea aceasta d. X, care s-a deplasat prin punctul Y, sau doamna B., care se fo-
125 tografiază în intimitatea lui Buddha, sau şăgalnicul conferenţiar care a făcut furori în Moldova le-au luat înainte cu celebritatea şi că-i privesc cu milă din înălţimea dispreţului lor, răzînd de atîta vreme şi energie pierdută, poate zadarnic.
VACANŢA
Amurgeşte-ncet. Casa cu grădina ei în nemărginirea holdelor blonde pare-om ostrov fericit, o oază de verdeaţă într-o Sahara de aur. Deasupra în văzduhul uscat nourii trec întruchipînd miraj uri.
Excelenţa-sa, ministrul Domeniilor, redevenit rustic şi scăpat de grijile departamentului, într-un simplu costum de farmer, cu o pălărie colonială pe cap, se-ntoarce bucuros din grădină, ţinînd un buchet enorm de trandafiri în mînă.
O veselie neobişnuită îi luminează figura şi o bunătate parcă-i umple inima.
Traiul acesta de o lună în mijlocul rozelor pe care le-a altoit singur şi al pomilor pe cari i-a sădit cu mîna lui îl înviorează şi-1 face să uite viaţa plină de compromisuri şi combinaţii plicticoase în care trăieşte tot restul anului.
E aşa de bine să te simţi omul naturii — dar un gong vibrează prelung şi-1 face să-şi grăbească pasul spre casă.
Printre perdelele de iederă ale cerdacului, o fereastră s-a aprins şi capetele blonde ale copiilor se zăresc sub abajurul roz al unei lămpi.
O siluetă zveltă de femeie s-a ivit în rama de umbră a uşii şi cu mîna rezemată de stîlp priveşte spre el, chemîndu-1 parcă.
Excelenţa ridică buchetul, făeînd o pată roză în aer şi, urcînd treptele cerdacului, se aşază la picioarele ei.
— Ce bine-i, dragă Tanţă, aici, sub coperişul 30    ăsta al nostru, şi ce nebuni suntem să ne lăsăm
noi cuibul pentru viaţa nesăbuită din Bucureşti ! Zău dacă-n clipe frumoase ca astea n-aş da orice portofoliu pe buchetul acesta de roze !
Şi, ridicîndu-se, cuprinse talia subţire a soţiei 35   sale şi intrară amîndoi în casă,
Copiii, întrerupîndu-şi jocul, îi săriră-nainte, îi luară rozele, rînduindu-le prin vase, apoi îl împresurară ca pe unul ce era al lor toată ziua acuma şi nu mai era excelenţa-sa posacă şi grăbită de 40 mai-nainte.
Tanţa se aşeză la pian şi începu să cînte încet un menuet, iar marele om politic, bătînd din palme ca un Tanzmeister, chemă copiii la joc.
Notele răsunau limpede, şi acum, pe parchetul 45 lucios, excelenţa, cu toată gravitatea necesară, schiţa paşii acestui danţ din alte vremuri. Apoi pianul tăcu, şi fericitul, luînd pe cel mai mic în cîrcă, trecu urmat de tot alaiul în sala de mîncare.
La cafea, un servitor fără galoane i-aduse co-50   respondenţa şi jurnalele. „
Fericitul, în beatitudinea dulce ce-1 cuprinsese, le dete însă deoparte, privind la ele ca la nişte oaspeţi neplăcuţi.
O scriitură cunoscută însă îl atrase şi, reluînd 55   teancul die scrisori, exclamă :
— Ei, scrisori de la băieţi ! Ia să vedem... Deschise una, cu un timbru turcesc pe plic :
— Ascultă ! Asta-i de la diplomatul nostru.
„Ilustre şi iubite protector al artelor !
60 Vă scriu de pe marginea Bosforului, unde, graţie înaltei dv. protecţii, mă găsesc în lumea fermecată a musmeelor * şi a dervişilor învîrtitori. Viitorul nu mă mai preocupă, căci viitorul este asemeni unei
* Musmee — femeie tînără.
130
131
eadîne acoperite de văl, căreia nu-ţi este îngăduit 65   să-i vezi faţa. Deci mă mulţumesc să trăiesc viaţa pe care am visat-o întotdeauna, în tovărăşia fracurilor brodate.
Chestiunea Orientului mă preocupă cu deosebire şi-mi ia aproape tot timpul. Dar, în ceasurile
70 mele libere, gîndul meu fugar se întoarce în patrie şi revăd cu ochii minţii casa ospitalieră, în care eram deprins să fiu tratat ca un copil găsit. Afecţiunea şi sfaturile dv. îmi lipsesc mult şi, dac-aş putea să vă fur o parte din timpul dv. ca să ştiu
75 ce mai faceţi, v-aş fi foarte recunoscător. Ca probă că gîndesc necontenit la dv. vă trimet prin poştă o doctorie suverană contra migrenei, sper că aceasta va face fericirea coanei Tanţii...
Aş dori să am veşti de la îngeraşii dv., cari
80 mi-erau aşa de dragi şi cari de multe ori mă fac să deplîng viaţa aceasta singuratică pe care o trăiesc. Aş dori un centru de oameni civilizaţi, mai european, ca Parisul, de pildă. Cînii aceştia vaga-gonzi, de cari te-mpiedici la tot pasul, mă dezgustă.
85 Ah, dac-ar fi vremile Bizanţului, să fii diplomat la curtea împărătesei Teodora, aş înţelege şi eu ! Sufăr grozav sub regimul acesta barbar al lui Abdul ! Şi de aceea v-aş ruga, ilustrul meu protector, să interveniţi să fiu strămutat, dacă se poate,
90 la Paris, sau dacă nu, chiar la Berlin... Recunoştinţa mea vă va urma prin toate centrele mari unde cerinţele carierei mele mă vor duce... Mai rog pe coana Tanţa să vă aducă aminte pentru noua promoţie că Steaua României n-a răsărit încă pe ori-
95 zontul fracului meu, deşi sunt un fiu devotat al patriei..."
— Ei, bată4 să-1 bată de lingău ! Ăstuia să-i dai şi Cornul-de-Aur şi tot ar mai cere...
Şi rusticul om, reluîndu-şi figura profesională, 100   aruncă scrisoarea cu dispreţ. întinse mîna şi luă alta.
— Asta-i de la bardul. Parcă s-au sfătuit să scrie toţi. Ia să vedem şi pe ăsta :
132
„Excelenţă !
Poemul meu, pe care vi l-am cetit cu o seară
105 înainte d^ plecare, înaintează cu paşi repezi. în singurătatea de sihastru unde m-am retras, trudesc cîte cincisprezece ceasuri pe zi, şterg, poliesc, şle-fuiesc, îndrept, rup, reîncep, ca un adevărat Sisif, urc piatra mea blestemată, cu gîndul de-a o pune
no odată ca un nou postament literaturii ce-o să vie. Singurul lucru ce mă chinuieşte este sărăcia amară în care trăiesc şi de-aceea, cum într-un număr răzleţ din Epoca ce s-a rătăcit pînă în săhăstria mea am citit că inspectorul domenial C. ar fi murit
115 pe neaşteptate, vă comunic că acest post mi-ar conveni foarte mult, deşi s-ar părea că nu e compatibil cu ocupaţiile mele... De asemenea am mai văzut că locul şefului de birou de la meserii e de asemenea liber, în urma cunoscutei afaceri, şi în caz
120 cînd locul de inspector nu mi s-ar putea da, m-aş mulţumi şi cu acesta..."j
-— Nici ăsta nu e mai breaz, zise excelenţa rî-zînd şi desfăcu alt plic.
„Ilustre Mecena !
125 De la plecarea d-tale am lucrat complectînd fondul tabloului şi guipura pe care coana Tanţa mi-a spus s-o schimb la corsaj. Acum portretul e complect, e sfîrşit şi vi-1 trimit, împachetat cu toată grija, prin poştă. Rama n-am putut s-o scot mai
130 puţin de o mie de lei. Dar sper că veţi fi mulţumiţi, căci portretul coanei Tanţa este, ca să zic aşa, cap' d-opera mea. V-aş ruga acum, fiind foarte lipsit de comenzi din cauza timpului pe care am fost silit să-1 consacrez acestei mari lucrări, să in-
135 terveniţi pe lîngă colega dv. de la Culte să mi se dea mie, în sfîrşit, marea frescă de la Ateneu. Bani trebuie să se găsească pentru o asemenea operă monumentală. Aş pleca în acest caz pe vreo doi ani în străinătate, unde să pot lucra după modeluri,
140 căci aici prejudecăţile sociale cu falşa lor pudicitate fac imposibilă existenţa nudului academic."
133
Ministrul se opri şi, zîmbind, zise :
— Asta cel puţin o ia de-a dreptul !
Şi dete teancul de scrisori la o parte, vroind 145   să se ridice.
In momentul acela însă, uşa se deschise şi servitorul intră cu o telegramă. Femeia ministrului, luînd-o, o desfăcu ea şi citi cu glas tare :
„Directorul general teatre sucombat anevrism. 150   Am aprobarea lui B. Intervino imediat.
Sache"
— Bravo ! Ei, acuma-i complet !
Şi, cu un singur gest, răzînd vraful de dinaintea lui, îl aruncă sub masă. 155        — La dosar !
Ziua era încheiată.
Afară, greierii cîntau şi într-un tîrziu, cînd raza de lumină de la fereastră se stinse, casa aceea liniştită, cu grădina ei, care ziua, în ^nemărginirea 160 holdelor blonde, părea un ostrov înflorit, o oază de verdeaţă în mijlocul unei Sahare de aur, îşi pierdu liniile, se estompă şi se prefăcu una cu masa de umbră în care numai mirosul puternic al trandafirilor mai stăpînea.
DOI DIRECTORI
Sunt greşeli pe care trebuie să le recunoşti. Mărturisim aceasta, fiind dat că am fost şi noi printre aceia cari am iscălit acum cîţiva ani protestul scriitorilor împotriva lui Alexandru Davila,
5 asociindu-ne la mişcarea pornită de domnul Ion C. Bacalbaşa, cunoscutul autor şi cronicar dramatic la Epoca. Mişcarea aceea avea poate o justificare, era o pornire explicabilă, erezînd că sunt lucruri remediabile şi nebănuind că vom cădea în ireme-
10 diabil.
Astăzi, după atîta timp de funcţionare a domnului Pompiliu Eliade, putem constata cu regret că venirea acestui pedagog normalist ca director al Teatrului Naţional n-a adăogat nimic la meritele
15   domnului P. Gusty.
Cum avem obiceiul să notăm într-un carnet lucrurile şi faptele care le credem interesante, recitim şi căutăm să reîntregim impresiile noastre.
Pe Alexandru Davila  îl cunoaştem  din vechi
20 vremuri, de pe cînd căuta să ne dea concursul lui literar la Sămănătorul. Scrisorile pe care le avem încă şi le păstrăm cu drag, trimise de la moşia Izvorul, unde se retrăsese pe atunci pentru cîtăva vreme, trădează acelaşi entuziasm pentru ce e fru-
25 mos, aceeaşi energie nebiruită, acelaşi avînt comunicativ care e talismanul succeselor lui de astăzi. Un bun camarad, autoritar poate în principiile lui
135
de artă, dar fără pedantismul inerent celor cu diplome, aşa a trecut o clipă printre noi. Trecerea
30 lui la Sămănătorul s-a marcat cu frumoasa Baladă a strămoşilor, precum şi alte mici bucăţi lirice, pline de duioşie. L-am pierdut apoi din vedere, dar, cînd l-am regăsit, omul acesta parcă-şi scădea anii, în loc să şi-i adaoge : tot mai neobosit, vremea asupra
35   lui parcă nu avea nici o putere. Şi în seara cînd am asistat la repetiţia generală a piesei cu care îşi inaugura noua sa activitate teatrală, mărturisim că uimirea noastră n-a mai avut nici o margine. O semiobscuritate domnea în sală ; rampa de la
40 un timp s-aprinse luminînd figurile celor de pe scenă.Se montau decorurile piesei Stane de piatră; ciocanele băteau pretutindeni febril, glasuri se amestecau, întreaga fantasmagorie scenică se întregea şi un om neobosit, neastâmpărat — o flacără
*5 vie, o energie în mers — se cheltuia, supraveghind toate, nelăsînd nimic să scape vigilenţei lui pricepute, ochiului său ager şi atotvăzător. Nimic nu se făcea pe scenă, un cui nu se bătea, o lumină nu se aprindea, o pînză nu se desfăşura, fără ca să
50 fie întrebat. Şi în timpul acesta, priveliştea scenică prindea viaţă ca prin farmec, şi totul era la locui lui, şi nimic nu trebuia schimbat, şi nimeni n-ar fi putut face mai bine.
Atunci am priceput noi ce va să zică energia,
55 ce va să zică pasiunea pentru teatru, ce va să zică gust, intuiţie — şi cine era într-adevăr omul pe care 1-a pierdut Teatrul Naţional. Roadele s-au văzut în curînd : ansamblul teatrului său şi felul cum sunt montate piesele ce le joacă sunt demne de
60 orice scenă din ţările civilizate. Dacă repertoriul nu corespunde totdeauna cerinţelor noastre, aceasta nu e vina lui, teatrul Popescu nefiind un teatru subvenţionat şi naţional.
Să ne întoarcem acuma spre vechea clădire a 65   Teatrului nostru Naţional şi să evocăm după notele noastre fugitive figurina de Alberic a veşnic agitatului domn Pompiliu Eliade.
136
Pentru un teatru de liliputani desigur că ar ii fost excelent şi ar ii cadrat. Vremea lui Thomas
70 Holden însă — cu marionetele lui cu tot — a trecut ; guignol-UTile, din nefericire, în ţară la nM, nu au succes ; teatrele de păpuşi de asemeni mx dispărut aproape cu desăvîrşire ; şi cu toate astea, domnul Pompiliu Eliad  persistă  de  a funcţiona,
75 ca un anacronism. Irascibil fără motiv, pedant pînă la obsesiune, preţios pînă la ridicol, susceptibil fca o vestală, îngîmfat ca un magnat polon, acest director pe care domnul Haret ni 1-a făcut cadou îşi închipuie, desigur, că este salvatorul artei si
80   literaturei noastre dramatice.
Noi putem mărturisi că niciodată nu ne-am putut întîlni cu el, fără a avea toate neplăcerile. Nimeni nu se pricepe ca domnia-sa să încurce lucrul cel mai simplu, şi aceasta, pentru bunul motiv
85 că nu e fixat şi n-are o părere personală asupra nici unui lucru. Dumnealui e un rezumat de ecouri, o cvintesenţă de păreri contradictorii. Nu ştie niciodată nici ce vrea, nici ce face. E o rechizită de decoruri vechi, de costume care reprezintă toate
90 secolele, de tomuri despărecheate din toate repertoriile mondiale. E adevăratul internaţionalist al artei. în sfîrşit, omul acesta pare totdeauna a căuta un stîlp mîntuitor de răscruce care să-i arate drumul. O lipsă de personalitate totală ; nici o pasiune,
95 ambiţii nemăsurate însă. Fără-ndoială că numai ambiţia 1-a împins să rîvnească gloria directoratului, şi numai ea îl menţine după atîtea infringer! ruşinoase şi atîtea neplăceri pe care şi le-a pricinuit singur, obligîndu-1 să plece astă-vară într-o staţie
100 de neurastenici. Te-ntrebi fără să vrei ce multă-mire poate să simtă omul acesta, care n-a creat nimic, nu are nici o chemare, nici o intuiţie, nici o pornire sinceră pentru ce e frumos — ce-1 face să se cramponeze cu preţul atîtor plictiseli ? Rapor-
105 tul domniei-sale nu ne-o spune. Şi e păcat. Ar îi singura parte de adevăr interesantă în această Îngrămădire de foi, pline de platitudini şi locuri comune.
137
Din opunerea acestor două figuri, reiese clar că fără chemare nu se poate face nimic. Poţi să ai toate avantajele unei situaţii politice, să fii cit de bine-nrudit, să ai chiar şi cea mai mare bunăvoinţă, e zadarnic. Pasiunea înnobilează totul, ea dă imboldul, ea împrăştie dragoste de muncă şi face pe cei ce te-mpresoară să fie gata de jertfă. Nu ai, pînă acum cel puţin, această calitate, domnule Pompiliu Eliade. Tot ce se mai face bun la Teatrul Naţional se-ntîmplă fără ştiinţa şi voinţa dumitale. Reia-ţi dar fişele mîntuitoare, micul bagaj de pedagog pe care nu ţi-1 contestă nimeni — şi convin-ge-te odată pentru totdeauna că, decît atîtea plictiseli, e mai bine orice şi că e timpul să-ţi revii în starea normală.
ARTUR STAVRI
Una din figurile cele mai simpatice în literatura noastră, actualul deputat de Dorohoi, stă la răscrucea vremilor, încît scriitorii mai în vîrsta, ca şi cei mai noi ar putea să şi-1 însuşească.
5 Timid, modest ca nimeni altul, căutînd parcă să se ascundă şi să facă tăcere în jurul numelui său în gălăgia disonantă a atîtor lire năbădăioase. Cu toate acestea, e un sfert de veac de cînd scrie. A debutat la Convorbiri literare, în epoca lor de în-
10 florire încă. Pe atunci purta uniforma Institutelor unite de la Iaşi. Era un băiet subţiratec şi gingaş ca o fată mare ; jocurile nu-1 atrăgeau ; exerciţiile violente şi brutale, nici atîta.
în turma de copii de toate vîrstele, cu toate
15 pornirile, în promiscuitatea aceea silită a internatului, în clădirea aceea sinistră şi umedă, cu ganguri murdare, cu fereşti rău închise, prin care gemea vîntul, întorcînd pe neaşteptate filele cărţilor în sălile de meditaţie, acest precoce martir al muzelor
20   ducea o viaţă aparte — visa.
Eminescian la început, ca orice debutant de pe-atunci, plîngea dureri imaginare. O melancolie dulce însă şi o dragoste adevărată de natură făceau partea caracteristică  a poeziei  lui, care  a rămas
25 aceeaşi şi astăzi. Influenţa lui Leconte de Lisle de asemeni era vizibilă şi Les Odes Barbares îl întovărăşeau întotdeauna. De aci versul lui cizelat şi
139
sonor ca al nimănuia altuia pe atunci. Colecţia Convorbirilor literare o dovedeşte. Mulţi ani de-a 30 rîndul a fost cel mai asiduu colaborator al bătrînei reviste. Una din bucăţile care rămîne de pe acea vreme ca un model clasic de frumuseţe şi care poate sta alăturea de Călin al lui Eminescu este Copila codrilor de tei, un basm, un pretext mai mult 35 pentru frumuseţea de formă şi bogăţia de imagini rare ce-1 urmăreau pe tînărul poet.
Mai tîrziu, prietenia cu Gherea şi cercul socialist a dat o nuanţă socială producţiei lui, o notă care, după noi, nu i se potrivea şi pe care apoi chiar a părăsit-o, dealtfel ca şi domnul Vlahuţă, cu care s-a petrecut acelaşi fenomen. Adevărul literar şi Moftul român l-au găzduit o clipă, unde s-a manifestat cu succes şi ca cronicar umoristic. Dar acolo unde Artur Stavri şi-a pus toată energia, dragostea şi mai cu seamă discreţia lui caracteristică a fost la revista Pagini literare — o creaţie care-i revine de drept. Aproape doi ani, blajinul şi dulcele cîntăreţ a izbutit să grupeze la aceeaşi foaie elementele cele mai disparate. Cei care au condus vreodată o revistă ştiu cu cîte greutăţi ai de luptat şi cîte susceptibilităţi trebuie să împaci, cit trebuie să alergi pentru adunarea materialului, ce corespondenţă laborioasă şi întinsă trebuie să întreţii şi cît trebuie să te căzneşti pentru a împlini albul coloanelor. El a făcut-o aceasta, fără ca nimeni s-o ştie, şi fără a-şi da pomposul nume de director.
în anii din urmă, simpatii personale l-au apropiat de Sămănătorul şi Viaţa românească. Pretutindeni însă a rămas acelaşi ; un melancolic poet şi un bun camarad.
O soartă vitregă 1-a condamnat aproape cincisprezece ani la munca silnică de stenograf la Cameră, unde a scris atîtea prostii cari, din fericire, nu erau ale sale. Şi probabil că dintr-un sentiment de compasiune către vechii lui colegi, în situaţia de deputat caută a fi discret, nu face interpelări, nu ţine discursuri. El şi-a spus cuvîntul, în versurile
lui duioase, publicate de-a lungul anilor. El e reprezentantul naturii pe care o cîntă atît de frumos.
70 La Staroşilţa, moşia părintească, în cadrul patriarhal în care a trăit şi s-au îngropat ai lui, în casa bătrînă, plină de amintirile copilăriei, acolo ascultă glasul vremilor, aude bătaia clopotelor bisericii vecine, priveşte reîntoarcerea turmelor cînd
75 se-mpînzeşte amurgul, se-nduioşează de plînsetui vîntului iarna, de legănarea holdelor vara, de tristeţea ploilor toamna ; adună, culege, înseamnă şi-şi construieşte minunatele lui versuri pe care nu le poţi citi fără să nu te urmărească şi să nu-ţi umple
80   sufletul de-o nestăpînită melancolie.
Aceste gînduri ne-au venit în minte, răsfoind primele coaie ale volumului său de poezii Luminişuri.
140
TIPURI DISPĂRUTE
Odată cu gospodăriile mari din Moldova, adică odată cu vremea cînd trusturile nu luase fiinţă şi cînd oamenii erau mai ospitalieri şi mai buni ca cei de astăzi, a dispărut şi un tip de parazit ciudat 5   şi simpatic cu toate acestea.
Tipul acesta se încarna sub înfăţişarea boierului scăpătat, care purta cu dînsul legenda unei averi fabuloase risipite îndeobşte în fel de fel de aventuri, în jocul de cărţi, în cai de rasă şi chefuri 10 sardanapalice.
Redus de întîmplări şi rămas ififliu *, se întîmpla de obicei că unuia dintre boierii cu cari chefuise i se făcea milă de el şi-1 relega la vreuna din moşiile sale, ca să scape de plictiseala zilnică de 15 a-1 întîlni. La ţară se trăieşte cu puţin ; apoi, un om devotat la un conac boieresc nu e de dispreţuit. Bani de mănuit fireşte că nu i se dau pe mînă ; socoteli de ţinut de asemeni nu i se încredinţau. Tot ce i se cerea era să se identifice cu umbra casei 20   şi să trăiască acolo pînă l-o strînge Dumnezeu.
La început, se-nţelege că boierului îi venea greu ; d,ar, de la o vreme, regularitatea meselor, adăpostul cald, cafeaua la vreme şi tutunul îl făceau să uite şi să se declare mort lui însuşi.
* Ififliu — lefter.
25 Servitorii de baştină se uitau la întronarea lui în casă cam chiorîş. Era, oricum, un Argus mai mult, dar cum ifosul intrusului scădea treptat faţă cu micile slăbiciuni inerente vieţii lui trecute, concesiile de-o parte şi de alta urmau, şi parazitul se
30   lipea la conglomerat.
Singurul lucru la care nu renunţa era la amintirile lui, pe care le evoca cu orice prilej, de cîte ori găsea pe cineva să-1 asculte. Poştalion ca el, fireşte, nu mai avusese nimeni. Şi toţi boierii mari,
35 cu cari făcuse el cîrdăşie, reveneau în povestirile lui, amintiţi pe poreclele lor. Gesturile lui de mărinimie cînd pierdea „fratele Alecu" sau „fratele Barbu" la stos erau relevate cu sfinţenie. Cui nu-i făcuse el bine ? Cine nu-i datora lui, dacă şi-ar
40 pune el mintea ? Şi lucrul se prea putea, căci pe atuncea drumuri de fier nu erau, şi Monte-Carlo sau Spa erau tărîmuri neabordabile, aşa că boierii noştri porneau cu rădvanele de la unul la altul şi jucau, nu ca astăzi, cu grămejoarele de arginţi, ci
45 cu paharul ras de galbeni, şi aurul curgea de se-m-bogăţeau pînă şi logofeţii cari veneau cu tavele unse de dulceaţă pe dedesupt şi culegeau gălbiorii numai atingîndu-le de masă.
Depărtarea faptelor întîmplate dedea oarecare
50 farmec povestitorului, ca unuia ce parcă trăise într-o altă viaţă. Vremea robilor era tezaurul nesecat din care scotea cele mai fantastice istorii. Chefurile boiereşti reînviau în toată sălbăticia lor epică, cu şiruri de buţi desfundate şi golite pînă la fund,
55 cu rămăşaguri nesăbuite, cu întreceri de dat la ţintă în lăutarii urcaţi în plopi şi cari picau unul după altul, de-a rostogolul, cu cobzele şi viorile lor sfă-rîmate de pămînt. Amintirile acestea tragice ori burleşti le istorisea mereu şi la orice întîmplare,
60 fiind el însuşi unul dintre actorii atîtor peripeţii. Lucrurile acestea parcă-1 reîntinereau şi-1 făceau să uite pe parazitul trist şi ridicol ce era acum.
Cînd stăpînul venea pe la moşie, el îi ieşea înainte şi faţă de prietenia ce i-o arăta boierul parcă
65   se reabilita o clipă în ochii lui proprii, şi un imens
142
143
'       sentiment de recunoştinţă îl făcea să găsească cuvinte potrivite situaţiei penibile în care era. J Şi ani după ani treceau, şi parazitul îmbătrînit, j ca unul ce făcea parte din familie, închidea într-e 70   bună dimineaţă ochii, plîns de clopotele bisericii \ boiereşti, în umbra căreia sfîrşea prin a-şi dormi somnul de veci, alături de cei ce-1 ocrotise...
Aceştia erau fericiţi. Se-ntîmpla însă că alţii nu aveau noroc şi cînd le era lumea mai dragă, cînd
79 erau mai obişnuiţi cu viaţa asta sedentară şi lipsită de griji, învăţaţi să nu facă nimic — şi ce ar fi mai putut să facă ei la o vîrsta ca a lor, cînd şi atunci cînd erau în toată vlaga nu ştiau decît să poruncească ? — deodată intervenea cine ştie ce împre-
80 jurare neaşteptată care le năruia tot rostul vieţii lor aşa de bine ticluite.
O catastrofă, care aduce după dînsa ruina binefăcătorului ospitalier sai^ moartea acestuia şi intrarea în posesie a noilor moştenitori, a unor rude
85 depărtate, care nu trăise, nici nu făcuse chefuri cu el, nici nu împuşcase lăutarii prin copaci, îl aduceau în trista postură să părăsească adăpostul cald, în care se odihnise atîta vreme.
Şi atunci, sub ochii ironici ai noilor stăpîni şi
90 ai slugilor cari rămîneau la locul lor, fiind de folos, sărmanul parazit îşi lua puţinele catrafuse ce le mai avea, le găvozdea * într-o ladă veche de Braşov sau în vreo boccea făcută dintr-un vechi şal turcesc şi, urcat într-o natişancă ** hodorogită, îşi înfunda pă-
95 lăria pe ochi şi dispărea într-un nor de praf, fără nici un ţel hotărît, fără nici o speranţă, probabil, să-şi afle un alt paradis pe lume...
II
Un alt tip interesant care a dispărut odată cu gospodăriile vechi moldoveneşti este slujnica bă-trînă, moştenită din părinţi. Ea era columbarul în
*Găvozdi (a) — a îngrămădi. ** Nadişancă — brişcă.
care dormeau amintirile familiei. Ea stătuse de faţă 5 la naşteri, ţinuse pruncii în braţe la botezuri, aprinsese luminările la căpătîiul celor în agonie. Drepturile ei erau nelimitate şi control asupra ei nu exista. Mănunchiul de chei, ce n-o părăsea niciodată, deschidea toate uşile, cunoştea toate lacăţile,
10 de la lăcata mucegăită a pivniţei şi pînă la broasca cea mai de sus a podului. Un sunet de chei deci întovărăşea pretutindeni paşii ei bătrîni ; copiilor le spunea pe nume, stăpînilor — deşi cu o nuanţă de respect — le vorbea de la egal la egal; iar asupra
15 celorlalţi servitori exercita cea mai mare autoritate. Stăpînilor li se zicea „cuconul" şi „coniţa", iar ea răspundea la numele de „madama" la oraş şi „mama" la ţară... Aici mai cu seamă, se vedea cît preţuieşte într-o gospodărie o femeie atotştiutoare ca
20 dînsa. Ea prezida la toate pregătirile care se făceau într-o casă bine întocmită. Harnică, sprintenă, cu toţi anii ei bătrîni, deşteaptă cea dintîi în curte, ştiind toate tainele şi rostul cuibarelor, toate vicleniile şi obiceiurile argaţilor, gura ei nu mai conte-
25 nea. O vedeai zorind pe ceilalţi, cu obrazul brăzdat de zbîrcituri concentrice, cu mîinele-n şolduri, poruncind aspru şi dojenind fără de-astîmpăr.
Toamna, mai cu seamă, se întrecea ba la facerea crohmalei, ba la fiertul bulionului, ba la usca-
30 rea prunelor, ba la facerea povidlel, ba la aşezatul murăturilor, şi la cîte şi mai cîte rosturi pentru iarnă ! Crohmala, care se pregătea pe atunci acasă, era mai cu seamă o întreagă istorie. Mi-aduc aminte de un tip de bătrînă aşa, care ducea adevărate lupte
35 omerice cu nesăţioşii prieteni ai Circeiei, cari, atraşi de albul imaculat al amidonului, năvăleau grohăind să se înfrupte. Aceasta era firesc, crohmala fiind făcută din grîu ales, dospit multă vreme-n saci ţinuţi în apă şi apoi storşi. Aluatul închegat se făcea
40 alb ca un şerbet şi apoi se tăia în bucăţi şi se întindea pe prostiri curate, la soare. Lăcomia rîmă-torilor era deci destul de firească.
Fiecare anotimp îşi avea îndeletnicirile lui favorite ; şi bătrînele acestea, care ştiau toate misterele
144
145
45 dulceţurilor, a compoturilor, a vişinatelor şi a conservelor, puneau an peste an şi cînd, în sfîrşit, credeau că au făcut îndeajuns pentru trei sau patru generaţii, îşi închideau şi ele pleoapele şi se-ntor-ceau cu faţa către Dumnezeu.
50 Aşa erau cea mai mare parte din ele. Eu am cunoscut una însă care ieşea din tiparul obişnuit al acestor fiinţe providenţiale.
Bătrîna de care vorbesc îngropase două generaţii şi prezida acuma la destinul şi ruina celei din
55 urmă. Stăpînii rămaşi peste avutul ce-1 împărăţea ea de-atîta timp erau acu doi tineri trăiţi departe, cari, la vîrsta lor, nu prea aveau simţimîntul de pietate al lucrurilor vechi şi al casei patriarhale în care copilărise. O dezinteresare desăvîrşită lăsa să
60 se ruineze adăpostul străvechi care-i văzuse născînd, şi lucrurile, ca plictisite de inerţia în care zăceau de atîţia ani, îşi mutau locul şi dispăreau unul după altul, ca prin farmec, fără să le mai dea nimeni de urmă. Lăzile bătrînei însă ştiau de ele, şi siste-
65 mul ei era următorul : azi, de-o pildă, găsea că un sfeşnic de argint ar sta bine în casa cutărui nepot al ei şi atunci îl dosea mai întîi după o sobă mare, apoi, dacă nu-ntreba nimeni de el o bucată de timp, îl ascundea într-un cufăr unde se ţineau sal-
70 telele şi după ce îl trecea prin aceste două purgatorii, îl exila pe totdeauna spre locuri mai ospitaliere şi mai sigure. Aşa, cu vremea, covoare, ornice, plapume, oglinzi, bibelouri, argintării, toate se eelipseau. Cărţile singure rămîneau să povestească
75 de alte vremuri, cu autori pe care nimeni nu-i mai citeşte astăzi şi cari erau, poate, mai cuminţi şi îşi iubeau arta lor mai mult decît noi. Această comoară inutilă, fireşte, n-ave a nici un preţ pentru ea.
80 Păcatul cu care-şi împovăra de-atîţia ani conştiinţa ei bătrînă n-o tulbura însă cîtuşi de puţin, căci găsise un mijloc de a-şi împăca şi cugetul, bo-tezînd necontenit şi eumătrindu-se astfel pînă la al şaptelea sat. Darurile erau, de bună seamă, făcute
&5   indirect tot de bieţii stăpîni.
Şi într-o dimineaţă, cînd a simţit că nu mai are zile de crestat pe răboj, fără să fi suspinat, s-a spălat frumos pe faţă, şi-a adunat caierile de păr ca lîna, frumos, sub trei rînduri de tulpanuri, şi-a 90 închis sipetele şi, după ce le-a urcat într-un car şi le-a trimes la nepoţi, cu o gravitate antică a trimes argatul să dea de 'ştire popii să tragă clopotul la biserică, şi-a aprins luminarea şi şi-a dat duhul.
146
IDOLUL
Sunt întîmplări miraculoase în viaţa aceasta, care te pun pe gînduri şi trezesc în tine sufletul omului primitiv, şi de-aici nevoia de o veşnică adorare neesplicabilă. Un idol îşi avea, desigur, rostul lui în vremile cînd omul nu-şi da seama de elementele naturii : lemnul, lutul sau piatra prindea o formă, modelată după puterea şi dibăcia mîniior grosolane de pe atunci, spre a comemorajm ceas fatal înlăturat. Bunii troglodiţi au temut focul ori revărsările, pe cei mai mari în talie ca dînşii, ca uriaşul mamut sau ursul cavernelor : împotriva lor frica a plăsmuit imagini şi chipuri cărora le împrumutau puteri nebiruite, şi e probabil că în peşterile de piatră în care trăiau, la lumina nesigură a unui biet foc de găteje, îşi trudeau mintea lor neguroasă să reducă la proporţii minime acel talisman apărător de primejdii pe care să-1 poată purta cu dînşii pretutindeni în contra morţii ce-i pîndea sub atîtea înfăţişări diferite, în lupta lor grea pentru viaţă. Triburile sălbatice de astăzi poartă încă asupra lor, fie la gît, fie la mîni, astfel de podoabe aducătoare de noroc... Cînd idolii s-au năruit, creştinismul a dat crucei puterile lor miraculoase, a ridicat-o pe clopotniţi, i-a dat locul de cinste în casa fiecărui şi, reducînd-o la proporţii de giuvaer, a atîrnat-o de gîtul tuturor celor ce au îngăduit-o şi n-au preferat s-o ducă în spate...
Trebuinţa veche de a idolatriza ceva, în afară de cruce, însă, încă n-a dispărut în fieştecare din
30 noi. Credinţele deşarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine ştie ce monedă găurită ; pe cei întorşi din hagialîc, o fărămătură de lemn sfînt; pe amorez, o mănuşă sau o floare uscată ; pe negustor, o frîntură de potcoavă şi cîte altele, în cari
35 să creadă şi fără de cari să nu îndeplinească nimic decisiv în viaţă, să nu pornească la drum, să nu înceapă o întreprindere şi să nu se simtă în siguranţă nicăiri.
Gîndurile astea îmi vin în minte trecînd prin-
40 tr-un muzeu arheologic şi punîndu-le în legătură cu o întîmplare miraculoasă la care am asistat — sunt mulţi ani acuma.
Eram o ceată de prieteni, printre cari şi un arheolog pasionat, la o moşie din judeţul Vasluiului,
45 renumită ca staţie preistorică, unde s-au găsit multe lucruri care stau astăzi prin vitrinile necercetate ale muzeului nostru din Bucureşti. După sălaşele cu întărituri de lut şi nuiele arse, un cunoscător putea treptat să urmărească viaţa, să găsească în sat, la
50 ţărani, şi să reconstituie civilizaţia străbătută de-a lungul vremilor, de la ciocanul de silex pînă la inelele şi pieptăraşele de bronz ce slujeau frumoaselor de pe atunci, care, desigur, pentru ispita bărbaţilor aveau şi ele podoabele lor.
55 ' Arheologul nostru avea un plan amănunţit asupra acestor staţii şi căuta să facă un studiu plin de erudiţie asupra tracilor şi aşezării lor într-o anumită zonă a ţării noastre. Lucrurile acestea nu ne prea interesau  pe noi ;  eram tineri, zburdalnici,
60 bucuroşi de aer liber, de viaţa ce-o trăiam, nepăsători atît de timpurile ce erau să vie, cit şi de acele pe cari le înghiţise pămîntul.
Dar cum savantul nostru era încăpăţînat, ca să nu ne întrerupem cheful, într-o zi am luat lăutarii
65 cu noi, cari pe acolo sunt vestiţi. Căci în împrejurimile acelei moşii e o colonie întreagă de lăutari, un fel de academie de muzică populară, ai cărei discipoli învaţă dibla ori ghitara din tată în fiu, nu
149
148
lucrează pămîntul şi se împrăştie prin ţară, reve-70   nind arar să moară la căminul unde au văzut lumina zilii...
Urcaţi în căruţă, cu săpi, cu tîrnăcoape, cu site pentru a cerne pămîntul, glumind şi cîntînd, ne-am oprit pe un tăpşan, unde tot soiul de hîrburi, de
75 oale şi ulcele de lut ars zăceau la suprafaţa pămîn-tului, ca după cine ştie ce ospăţ întrerupt şi sfărî-mat de goana năprasnică a unor năvălitori.
Odată solul cercetat, cu toată neîncrederea noastră, începurăm să săpăm, sub comanda maestrului
80 — şi asta mai mult ca să-i facem plăcere şi să rî-dem. El însă cerceta, scormonea, vîntura, cernea şi din cînd în cînd alegea din ţărîna dată la o parte hîrburi, pietre, bucăţi informe, cu o vădită satisfacţie.
85 De la un timp însă, un vînt puternic se stîrni şi nişte nouri mari, ca o caravană grăbită, se arătară în zare. Aerul se răcori brusc, şi noi ne oprirăm din lucru, socotind că ar fi mai bine să renunţăm la oalele vechi şi hîrbuite, pentru cele pline
90   de acasă. Greva generală deci fu decisă.
înainte de a zvîrli târnăcopul, unul dintre noi scoase atunci din malul deschis un idol mic de lut, ciunt de-o mînă şi de-un picior, dar încolo destul de bine păstrat. Discuţii diverse se născură, şi cum
95 savantul nostru, în omniscienţa lui, afirmă fără ezitare că figurina aceasta bizară era un idol înlă-turător de primejdii, fericitul descoperitor i 1-a cedat rîzînd, urîndu-i să-1 poarte fericit.
în vremea asta însă, cerul se acoperise şi o scă-100   parare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaş, lumină această scenă de profanare preistorică. Şi cum o ploaie piezişă începu brusc, fiecare se aciua pe unde putu.
Cel din urmă care cedă terenul a fost, fireşte, 105   pasionatul arheolog. Cînd văzu însă că-1 răzbeşte furia apei, zvîrli în fine hîrleţul şi, luîndu-şi idolul, alergă sub adăpostul unui stejar înalt care lupta singur în cîmp, izolat de restul dumhrăvei.
Dar abia ajuns acolo, o lumină mare se făcu şi HO   trăsnetul înfăşură stejarul ca un foc de artificii, profilîndu-1 pe cer cu ramurile aprinse într-un potop de schintei şi frunze spulberate.
Şi cînd toţi îl socoteam pierdut, arheologul nostru, teafăr şi neatins, ţinînd încă idolul miraculos 115   în mînă, ieşi înlăturînd perdeaua de fum...
De atuncea cred în lucrurile ce mă-mpresoară şi cu care trăiesc ; le împrumut virtuţi după întîmplări şi păşesc cu respect prin sălile vechi din muzee, pe lîngă vitrinile în care dorm figurinele de lut in-120 forme, pe care le-au patinat veacurile în mormintele unde au dormit îngropate şi care au slujit şi • au înlăturat cine ştie ce primejdii şi dureri care astăzi nu mai sunt.
150
MAESTRUL KIRIAC
Cine nu-şi mai aminteşte încă aspectul vrednic de vremile antice pe care-1 înfăţişa, pe timpul Expoziţiei, Arenele romane, în acea zi memorabilă cînd corurile venite din toate unghiurile locuite de ro-
5 mâni s-au înfrăţit prin cîntec ! Ca nişte afluenţi chemaţi spre aceeaşi matcă venise fraţii de pretutindeni. Sub cerul luminos, vastul emiciclu gemea de lume şi, cînd fiecare şi-a aflat locul, o linişte neobişnuită gloatelor s-a făcut ca prin minune ;
10 toţi aşteptau puterea cîntecului, vraja glasului omenesc care ştie să împrumute toate graiurile naturii, să îmblînzească fiara care este în om şi să tălmăcească toate durerile şi bucuriile din care e plămădită viaţa.
15 Banierile străluceau la soare şi societăţile corale apăreau una după alta pe estrada din faţa amfiteatrului. Vocile urcau sub cerul liber în liniştea aceea solemnă şi plină de evlavie, aerul vibra, şi nu cred să fi fost inimă să nu vibreze. Unul după
20 altul, corurile veneau ca să aducă ecoul munţilor şi văilor îndepărtate şi atît. de scumpe nouă, pînă ce, adunate la un loc, ca o grandioasă orgă pusă-n mişcare de un uriaş, ca un codru deşteptat de o vijelie, ca o mare trezită de un uragan, au început
25 toate să cînte, intonînd, sub vastul cer care se boltea peste arene ca o cupolă albastră de templu, zguduitorul imn naţional.
152
Cel ce stăpînea furtuna asta şi o mînuia cu văr-guţa lui era departe însă de a fi un uriaş ; era nu-30   mai un om, şi încă unul mic de stat şi puţintel la trup, dar mare la suflet.
Omul acela era George Kir iac. Aplauzele şi uralele entuziaste cu care mulţimea 1-a răsplătit m-au făcut să mă gîndesc că nu este 35   muncă susţinută, nu este jertfă şi energie cheltuită care pînă la sfîrşit să nu-şi găsească răsplata.
Eu mi-am adus aminte de anii lui de trudă, m-am întors cu cincisprezece ani în urmă, într-o stradă a Parisului ce se chema Cardinal Lemoine, 40 şi am văzut o casă străjuită de un castan care-şi urca ramurile înflorite pînă la etajul de sus unde steteam noi.
Acolo, în fundul unui coridor, locuia Kiriac. Alăturea, dintr-un atelier de croitorie, se auzea un
45 zumzet necontenit de maşină de cusut şi de glasuri vesele de uvriere care cîntau îndemnîndu-se la lucru. Rîsete tinere urcau, şi obscuritatea aceea mo-horîtă a coridorului se făcea prietenoasă.
Din odaia lui Kiriac pianul răspundea, şi o ro-
50 mantă, o veşnică romanţă de Grieg, începută şi reluată cu îndărătnicie de cîntăreţ, picura următoarele cuvinte :
Frumoasa crăiasă Din-naltul pridvor ^5 Ascultă cum cîntă
Duiosul păstor...
Romanţa murea de la un timp, şi pianul începea sinistru să tînguie moartea lui Aas, lucru ce ne făcea să protestăm atît noi, cît şi uvrierele şi să 60    cerem cu insistenţă schimbarea repertoriului.
Maestrul înceta cîntecul şi îşi relua transpunerile de note. In neorînduiala extraordinară a odăii lui sumar mobilate, ceasuri întregi scria umplînd portative peste portative cu tot soiul de semne ca-
153
I
|
65 balistice, de chei fantastice,, de mîzgălituri bizare de note negre şi albe ce le urca şi le scobora în etaje şi pe care numai el singur le pricepea.
Luni întregi l-am văzut muncind aşa, mîncînd pe apucate şi interesîndu-se prea puţin de ce se pe-70   trece împrejurul lui.
Cînd pornea pe stradă, cu gulerul paltonului ridicat, cu pălăria pe ochi, părea o pasăre zgribulită rămasă din cine ştie ce întîmplare în negurile Parisului.
75 O vreme a condus corul la capela română, aşa de puţin cercetată de bunii noştri credincioşi din capitala Franţei. Apoi lnam pierdut din vedere ; zilele ne-au despărţit, el s-a mutat în alt cartier, mai aproape de conservator, unde şi-a urmat studiile
80 pentru care venise, atras de o ascunsă chemare. Căci Kiriac, înainte de a se consacra muzicii, îşi luase licenţa în drept la Universitatea din Bucureşti. Dar în sufletul său de mult încă izbucnise un conflict tainic între nobila Euterpe şi pretenţioasa
85 Themis — şi phV la sfîrşit flautul a biruit baianţa. Dar activitatea lui muzicală se mărginea p-atunci la cîteva romanţe scrise pe unele din melancolicele versuri ale lui O. Carp, ca :
Nu întîrzia pe mări 90 Şi pe ţărmuri^ tropicale...
sau'
într-un codru de cărbune O crăiasă jalea-şi poartă Şi durerile nebune...
95 romanţe care făceau deliciul cercului literar alcătuit de A. Vlahuţă. Delavrancea şi alţi visători. Un festival organizat de cei doi maeştri au făcut să răsune întîia oară numele lui Kiriac sub cupola Ateneului, nume nou şi necunoscut pe atunci, care era
100   menit să devină aşa de popular şi iubit mai tîrziu...
★
Cine va scrie odată istoria noastră culturală, în diferitele ei tendinţe spre o unitate definitivă a nea-
mului, nu va putea trece peste numele acestui om, legat pe totdeauna de societatea corală „Carmen",
105 pe care el a înfiinţat-o după modelul celebrelor „Săngervereine", care se ştie în ce măsură au contribuit la unitatea imperiului german.
începutul a fost modest ca şi viaţa lui, dar prin energie, prin  muncă şi  stăruinţă neînfrînată, în
HO cîţiva ani a ştiut să-şi înfăptuiască visul pe care de multe ori ni-1 dezvăluia în ceasuri intime, pe vremea cînd întâmplarea ne făcuse să locuim sub acelaşi acoperămînt.
Vremea morţii lui Aas şi a duioasei romanţe cu
115 păstorul şi crăiasa a trecut de mult acum. Rîsul şi cîntecele tinerelor uvriere au amuţit şi ele. Cîntă-reţul cu părul ca abanosuil a încărunţit. Castanul acela care-şi urca ramurile pînă la etajul de sus al casei noastre întinde astăzi poate flori altora. Pe
120 balconul acela de piatră alţi tineri, poate, visează, privind cum apune soarele peste Paris.
Mulţi dintre noi n-au avut norocul să-şi vadă realizate visurile acelea. Kiriac însă poate fi mul-ţămit şi pizmuit, că n-a visat în zadar : opera lui
125 e trainică şi poate fi sigur că muza populară nu-1 va uita niciodată.
154
Deasupra Pompeiului vechi, cerul de dimineaţă e de aceeaşi nuanţă cu violetele pe care mi le-a vîndut o buchetieră din Sorrento.
O undă de vînt răcoritor venind dinspre golf rădică şi poartă de ici-colo pulberea fină a veacurilor moarte, ca s-o cearnă din nou peste ruine. Icnitu-rile surde ale unui tîrnăcop se aud lovind undeva* departe, şi abia ajung pînă la mine, purtate de sonoritatea atîtor încăperi deşarte, ca un oftat prelung într-o inimă pustie.
în răstimpuri, un glas tînăr cîntă o ritornelă tristă în cadenţa monotonă a tîrnăcopului.
Glasul plînge trăgănat :
L'amor comincia con suoni e con canti E poi finisce con dolori e pianti... *
E jalnic glasul acesta şi vădeşte o durere nouă., de curînd resimţită, dar e tînăr cîntăreţul şi durerea pe care-o cîntă o va lua, desigur, cu el anotimpul care vine : soarele de aci îl va vindeca ; rănile la vîrsta de douăzeci de ani se închid lesne, cînd izvoarele ascunse şi puternice ale vieţii sînt necheltuite în om.
* Dragostea începe cu sunete şi cîntece, Iar apoi sfîrşeşte ou dureri şi plîngeri...
156
Sufletul meu singur nu se mai bucură, căci tinereţea mea nu s-a încălzit la soare. Soarele meu 25 a apus de mult şi eu sînt ca lespedea aceasta de marmură pe care stau şi care păstrează încă pînă tîrziu noaptea căldura dezmierdate are a soarelui care a ars peste zi. Mîinile mele sînt pale şi lîn-cede şi vinele viorii ce-mi şerpuiesc sub piele se 30   izvodesc ca şi pe marmora aceasta.
Ochii mei prind lumina, dar nu se mai bucură de felurimea culorilor.
Pentru mine toate sînt la fel.
A secat parcă puterea cea divină care mă făcea 35   să mă pot bucura în alte vremuri de darul nepreţuit al vederii.
Frescurile văzute în casa bogatului Pansa, aşa de zvelte şi graţioase, cu întregul alai de îngeraşi cu trupuri roze care întind arcul şi aruncă săgeata, 40 se dau de-a tumba ori fac fel de fel de ghiduşii, toată lumea aceea de forme lascive şi îmbolditoare de dragoste, toate aceste vedenii zugrăvite pe roşul fond, de artişti ce-s trecuţi şi ei astăzi în lumea vedeniilor fără nume, aşa de limpezi păstrate sub 45 cenuşa cernută de veacuri — mie nu-mi mai spun nimic !
Trupul meu rămîne inert; chemările acestea tainice la dragoste, semnele acestea venite de dincolo de mormînt, toate gesturile aceste drăgălaşe de
50 îngeraşi rămîn fără răspuns — şi cu toate acestea şi în sufletul meu peste care azi s-a aşternut atîta cenuşă, imagini dulci de femei iubite, de forme graţioase, de îngeraşi care se joacă lovind cu arcul trăiesc aşa de vii parcă ar fi de ieri...
55 Şi venisem aci să mă liniştesc, să mă uit pe mine însumi, eontemplînd natura, să uit pe acest trudit eu care mă chinuieşte pretutindeni, să scap de locurile unde m-am torturat, crezînd că banul este acela ce poate da fericirea !
60 Căci, în anii mei zbuciumaţi, eu n-am avut vreme să caut spre cer, să visez... Eu am văzut viaţa
157
prin geamurile zăbrelite ale unui comptoar, ca o fiară închisă într-o colivie. Anotimpurile şi-au schimbat fantasmagoria decorurilor şi eu nu le deo-
65 sebeam decît după felul îmbrăcămintelor pe care le purtam. Unul purta totuşi hermina albă a zăpezilor, celălalt rugina şi purpura frunzelor veştede, altul verdele fraged stropit de spuma albă-tranda-firie a florilor de cireş sau aurul mişcător al hol-
70   delor coapte...
Dar eu nu le vedeam. Eu n-ascultam tumultul vieţii, care-mi bătea la fereastră şi mă chema necontenit să iau parte şi eu, ca orice muritor, la sărbătorile ei vesele sau triste.
75 Eu nu vream să le ascult, şi în mine cu toate astea era un visător.
Eu toate le-am amînat pentru mai tîrziu, zieîn-du-mi că banul mi le va reda cu prisos. Eu n-am cunoscut decît munca fără preget de zi şi de noapte,
80 ca un minier ce sapă în întunericul orb spre a avea dreptul să se bucure odată de lumină.
Acuma, deasupra mea s-a boltit, în sfîrşit, cerul, zăbrelele prin care întrevedeam viaţa au dispărut, şi mă întreb : acesta era paradisul pe care l-am vi-
85 sat atîţia ani în obscuritatea neprietenoasă a comp-toarului în care m-am trudit ca să-mi cîştig libertatea şi să mă bucur de cer ?
In timp ce-mi număram şi-mi agoniseam cu trudă banii, eu nu cîntam cum cîntă lucrătorul
00 acesta nevăzut, în timp ce dezgroapă o lume dispărută, lovind cu tîrnăcopul în lavă : eu îngropam o lume, amînînd toate pentru mai tîrziu ; eu nu-mi dădeam seama că o clipă trecută nu se mai în-toarce-napoi...
05        Azi am vîrsta la care nimeni nu-ţi mai închide I ochii cu o sărutare, sînt cel ce-am fost ; în schimb, am însă un capital solid plasat, pot să mă duc unde vreau de la nord la sud, să schimb priveliştele la infinit, să urmăresc mersul primăverii din ţară-n j 100   ţară, să-mi deschid fereastra cînd vreau spre un
decor polar sau spre un parc exotic, să rîvnesc după j
i i
158 I
o formă care trece şi mi-ar desfăta ochii, să-mi în-cînt în sfîrşit toate simţurile — căci omul e cu atîta mai desăvîrşit, cu cît ştie şi poate să ia parte cu 105 toate simţurile lui la cîte le-mbie schimbătoarea viaţă...
Am citit cu pasiune scrieri de călătorie, am epuizat toate continentele şi am trăit priveliştele înainte de a le vedea, mi-am scontat plăcerile şi
HO bucuriile cu gîndul — şi azi nu mai găsesc nici un farmec în tot ce mă-nconjoară. Toate le revăd iarăşi parcă prin zăbrelele înguste a comptoarului în care am trăit, nimica spontan, toate mi se înfăţişează prin privirea cărţilor citite. Virginitatea lulls crurilor îmi lipseşte. Şi eu am rîvnit după libertate cu toate aceste, crezînd că libertatea e totul, în loc să urmez pilda cuminte a tuturora, să mă bucur de minuta pe care-o trăiesc şi să trăiesc minuta de care m-aş fi putut bucura...
120 Zidurile triste şi ruinate, care cu toate acestea povestesc de gloria unei civilizaţii atît de rafinate, înmormîntate printr-un capriciu al naturii, sunt pentru mine ruinele unui oraş ca oricare altul. Grădinile de la Sorrento, care coboară-n pantă dulce
125 pînă-n mare, cu lămîii şi mandarinii lor înfloriţi, mă indispun ca o ironie. Terasa albă, de unde stau şi privesc de cealaltă parte a golfului cum Neapo-lul zgomotos se înalţă în amfiteatru din ape, îmi pare ceva de prisos, un banal artificiu omenesc, o
130   insultă adusă naturii...
Îmi întorc capul şi privesc : dintre boschetele de arbori nemuritori văd albul palat al prinţesei Gorciakof cum stă trist ca un mausoleu sub cerul albastru, în somnolenţa asta a soarelui care acum
135 e ridicat sus. Obloanele închise la toate fereştile spun că nimeni nu vine în acest anotimp să deschidă geamurile într-o parte, să lase aerul venit din largul mării, să alunge adormitoarea atmosferă din iatacurile părăsite, să lumineze saloanele, să
140   joace răsfrîngerile soarelui pe cadrele aurite, să îm-
159
bălsămeze cu parfumul puternic şi ameţitor al lă-mîilor deşertele ganguri...
Nimeni nu vine acolo, cum nimeni nu sălăşluieşte în sufletul meu. Şi gîndul ăsta de părăsire
145   îmi măreşte parcă întristarea mea fără vindecare.
Amurgul sau zorii, ca nişte decoratori fantastici, pot trece pe ape schimbînd la nesfîrşit faţa valurilor, romantica lună poate ieşi din valuri 'sau coborî în ele ; neodihnitul Vezuv înconjurat de tur-
150 bane de neguri poate să-şi arunce leneş spre cer spirala lui de fum, ca un musulman visător — sau să-şi răscolească cenuşa din funduri şi s-o împrăştie încă o dată peste aceste locuri — căci mie mi-e totuna !
155 Şi eu nu sunt nici măcar un romantic, un byro-nian, eu iubesc viaţa şi nu pot lua parte la dînsa, pentru că n-am ştiut-o preţui la vreme. Mă mişc, vorbesc, târăsc o umbră după mine — şi cu toate aceste nu exist...
160 Icniturile surde ale târnăcopului reîncep să bată din nou, şi cîntecul printre ruinele vechi străbate acuma ironic parcă... Glasul cîntă :
A Napoli s'e fatto lo consiglio,
Che non si piange l'uomo quando more... *
165 Ascult cîntecul ritmat de loviturile târnăcopului şi mi-aduc aminte că, în săpăturile care s-au făcut odată la Pompei, s-a găsit tiparul unei forme ideal de frumoase a unei femei pe care erupţia Vezuviu-lui a surprins-o şi-a acoperit-o în giulgiul lui de
170 cenuşă jilavă, vroind parcă, în pornirea lui nimicitoare, să păstreze pentru cei ce vor dezgropa-o conturul divin al acelui trup care a trecut pe pămînt.
în tiparul păstrat de veacuri, un artist curios a turnat acea formă, rechemînd la viaţă trupul din
175   care sufletul a dispărut...
Şi visînd la acestea, mă gîndesc că şi eu nu mai sunt decît un amestec de lut care mai păstrează
* La Neapole s-a ţinut sfatul Oa să nu se plîngă omul cînd moare...
160
încă forma exterioară a celui care a fost odată şi din care sufletul si-a luat zborul aiurea...
180 Da, în zadar schimb locurile şi caut să-mi deschid ochii tot asupra altor privelişti; în zadar m-am întors la Roma.
Sunt ca un vas de lut în care un parfum preţios a sălăşluit o clipă, care nu mai păstrează acum
185   decît amintirea vagă a parfumului ce 1-a locuit.
Ideea morţii, aci, în oraşul acesta zis „etern", o întâlneşti aproape la fiece pas, o spune aproape orice piatră, ţi-o impune orice lespede de marmoră pe care amăgitorul spectru al gloriei a vrut să scrie
190 un nume, orice templu ridicat în faţa soarelui, ca să perpetueze un cult.
Ideea aceasta mă urmăreşte de cînd sunt aci şi nu mai pot să scap de ea.
Spectrul morţii, cu toate aceste, nu mă-nspăi-
195 mîntă, şi acum, obişnuit cu ea, singurul lucru care mă chinuieşte este chipul de a reda pămîntului partea ce mi-a hărăzit-o şi peste care puterea necunoscută, care poartă atîtea nume ele cînd e lumea, a suflat fluidul acela misterios care se cheamă
200   darul vieţii.
De ce mă chinuieşte acest gînd — nu ştiu. Aşa; subtilizat şi redus cum sunt, voi reda pămîntului aşa de puţin din ceea ce mi-a închiriat o clipă!... Ideea însă de a fi închis într-un loc şi de a sta
205 o veşnicie într-un cuprins măsurat, într-o încăpere silită, mă revoltă.
Cimitirele întâilor creştini, pe care le-am văzut la St. Calixt şi aiurea, necropolele acelea întunecate, saltarele acele înguste săpate unul peste altul
210 în zidul întunecat unde nu mai pătrunde lumina, promiscuitatea aceea silită a putreziciunei la un loc, în aerul muced, sub greutatea păturilor de pămînt care te despart de lumină şi de cerul boltit, de-desuptul căruia viaţa continuă să-nflorească şi să
215   rodească — mă înspăimîntă.
161
\
Cot la cot aproape cu ceilalţi, întinşi pe spate, neclintiţi, să fii silit să stai, cînd viaţa cu eternele-i prefaceri îşi urmează mersul ei, să ştii că stai inert, cu mîinele pe piept, în catacombele triste, unde creştinismul te-a relegat în aşteptarea trîmbiţei care te va chema în faţa lui Dumnezeu şi a judecatei supreme...
Chinuit de gîndul acesta am mers să rătăcesc prin cimitirele Romei vechi; fără de ţintă am mers sub lumina albă a soarelui şi, la o răspîntie, din afundul unei străzi, am întîlnit un convoi pe care astăzi încă nu ştiu dacă l-am văzut cu adevărat, sau a fost o închipuire a fantaziei mele...
Peste zidurile ce îngustau de-a stînga şi de-a dreapta strada care cobora în pantă, copacii bătrîni îşi împreunau aproape ramurile, mişcînd la fiece batere de vînt capricioasele arabescuri ţesute de cutremurul necontenit al frunzelor.
Un amestec de voci sună deodată şi-n lumina cea tăinuită un şir de călugări dintr-o sectă necunoscută mie apăru fără de veste. Un fel de cămaşă lungă, fantastică, cenuşie aproape, îi îmbrăca, în-cepînd cu o glugă ascuţită, tăiată numai în dreptul frunţii cu două găuri strimte din care ochii vii priveau ca nişte cheotori; în mîni purtau nişte prapuri negre, iar în urma lor, într-un dric hodorogit, tras de-un singur cal, un mort necunoscut, coperit de un postav negru pe care sta scris în litere de argint :
„Hic jacet pulvis, cinis et nihil" *.
Mascaţi erau cei ce-1 duceau, mascat şi necunoscut şi mortul —, şi numai ochii care priveau prin cheotorile acele tăiate în postavul sur al glugilor, dimpreună cu glasurile acele îngemănate în rugă mă încredinţau că văd în adevăr această stranie privelişte şi că nu e dezgustul meu de viaţă care şi-o închipuie...
* Aici zace pulbere, cenuşă şi nimic.
E un fel de a fi îngropat şi acesta, aşa, aproape fantomatic, fără de fast şi fără de feţe descoperite
255 pe cari snar vedea curgînd lacrimile falşe. Durerea se cuvine să fie anonimă şi lacrimile nevăzute de mulţimea indiferentă.
Spre care cimitir clandestin s-a îndrumat ca să doarmă necunoscutul mort nu ştiu.
260 într-un tîrziu însă, m-am pomenit în cimitirul protestant, acolo unde, sub chiparoşii şi pinii de-a pururi nemuritori, sub o simplă lespede de marmură, se odihneşte inima cruţată de flăcările rugului care au mistuit trupul aruncat de valuri al
265   celui mai eteric poet — inima lui Shelley...
Era-n amurg acum, şi ciripitul pasărilor nevăzute cînta moartea soarelui deasupra acestei lespezi pe care pietatea unui prieten a săpat numai două cuvinte : „Cor Cor diurn" *.
270 Piramida uriaşă a lui Cestius se înălţa sub cer, întinzîndu-şi umbra triunghiulară ea o sfidare obraznică aruncată vremilor şi modestei lespezi sub care dormea această mică inimă în care se reflectase tot universul.
275 Eu nu am un nume, nici n-o să-1 am. De-ar fi să dorm sub o piramidă, sau sub o simplă lespede, nu voi spune nimic trecătorului.
Eu voi să mă dezbrac de mine, pentru că n-am ştiut să-mi înnobilez lutul pe care mi 1-a împru-
280   mutat natura.
Cum n-am izbutit să fiu nimic, trebuie să mă reîntorc în marele tot, să nu las o parte din mine locului, să mă amestec cît mai curînd în materia care ar putea renaşte, să nu stau închis sub o
285 piatră de mormînt, într-un saltar săpat într-un zid de ţărînă, sub o piramidă obraznică sau sub un mausoleu fastuos, pe care mi l-aş putea plăti cu preţul economiilor mele. Singura mea dorinţă este de a mă reîntoarce cît mai curînd în marele tot,
290 spre a reîncepe mai curînd o altă viaţă. Fiecare clipă pe care o mai trăiesc inutil, după o viaţă inu-
* Inima inimilor.
163
tilă, o socotesc ca un furt asupra vieţii viitoare...
Hodina nu mă mai farmecă şi mă gîndesc că la începutul călătoriei mele, urcînd amfiteatrul abrupt
235 pe care e zidit oraşul Fiume, am fost atras de umbrarele unor copaci ce de departe mi se arătau ca o grădină liniştită în care florile înfloresc şi rîd la soare... Cu cît urcam, atras de viziunea asta fermecătoare, dasupra zidurilor albe presărate de cio-
300 buri de sticlă ascuţite pe care le seamănă pe-acolo pretutindeni instinctul egoist de proprietate, marea se dezvălea tot mai mult, luminată de albul pînze-lor, de fluturatul steagurilor de pe catargurile corăbiilor ancorate în radă.
305 Grădina cea fericită, cînd am ajuns sus, pe culme, nu era decît un cimitir. Şi era atîta linişte şi tihnă acolo, după poarta care-1 despărţea de lume, deasupra zbuciumului mării şi-al vieţii !
Poarta aceea, pe care am împins-o intrînd, mă
310 izola în adevăr aşa de mult de oameni... loc mai visat pentru hodină nu-mi puteam închipui că se găseşte pe pămînt... Şi cu toate aceste, am redeschis poarta şi-am reintrat printre oameni.
De ce-am reintrat şi-am căutat să fac pe turis-
315 tul şi pentru ce acuma m-am reîntors în Roma şi stau privind de pe terasa hotelului unde mă găsesc apoteoza soarelui care se culcă departe, după cupola „Sfântului Petru" ?
Din Piaţa de Spania un miros puternic de flori 320   urcă stăpînit de aroma ameţitoare a crinilor.
E un miros puternic ce-mi da fiori de dragoste în altă vreme...
Jos, în vasta luntre de piatră, apele gîlgăiesc şi cîntă, rochii clare de femei primăvăratec îmbrăcate 325   luminează ceasul ăsta pe care vor să-1 cucerească umbrele amurgului, şi acum o mandolină a prins să chite.
Viaţa cheamă... cheamă florile, ispitesc rochiile clare ce luminează întunerecul amurgului acestuia 330   trist; apele jos cîntă, spunînd că toate curg şi trec, şi acum, în negura albăstrie care se lasă, încep şi
164
I clopotele să sune, să cheme, să renască o speranţă
în mine, să spuie parcă de o viaţă viitoare...
★
M-am reîntors la Napoli. 335 Şi acum, de pe puntea corăbiei care mă duce
aiurea, privesc nemărginirea valurilor care se-nalţă şi murmură împrejurul meu. O putere uriaşă şi nevăzută tulbură apele la infinit şi talazurile înflorite de spumă se fugăresc, sar unul peste altul, se-ngea-1 340 mănă, se boltesc în cupolă, se farmă ca un zid fragil cu temelii netrainice, ca să reînceapă mai departe acelaşi joc neodihnit.
în fund, cu toate aceste, e hodină şi viaţa urmează tihnită în adîncimile nemăsurate ale albiei 345   în care ne-am născut.
Departe, oraşul zgomotos se surpă încet-încet şi numai de-a lungul cheiului valurile izbite se înalţă şi se fugăresc ca nişte fantome cu giulgiuri albe. Pe cer, Vezuviul îşi insamnă dunga lui de fum 350   şi norii ce se grămădesc spre dînsul par nişte vagoane fantastice duse de-o locomotivă uriaşă, j Acum nu se mai vede nici dunga de fum a Ve~
zuviului, ci numai apa şi cerul, ca la-nceputul lumilor.
355 Şi, faţă de imensitatea asta, parcă-mi regăsesc liniştea sufletului ; gîndul acela obscur, ideea aceea de a mă reîntoarce la nefiinţă, de a dispărea fără
i a lăsa o urmă, mi se pare acuma aşa de firească,
J încît parcă aş fi îndeplinit-o, şi acum revin, ca spi-
f        360   rit, şi gîndesc la sfîrşitul meu.
| Aceasta este moartea pe care-o căutam.
| în curînd, cînd nu va mai fi nimeni pe punte,
i mă voi lăsa încetişor s-alunec în ape şi voi dispă-
| rea în adîncuri.
I 365 Voi aştepta să răsară luceafărul de seară, să iau [ în ochii mei o scînteiere din alte lumi, înainte de
| a-i închide pe totdeauna.
j Valurile acestea în veşnic neastîmpăr mă vor
J lua ca pe o jucărie şi mă vor purta o clipă cu ele,
i        370   apoi, scufundîndu-mă, voi trece de pătura apelor,
.j
f. 165
unde nu mai străbate lumina, în-regiunea fantasticului, unde monştri hidoşi aşteaptă prşrda lor, unde algele rămuroase se răsfiră ca nişte evantaliuri şi unde stâncile abrupte par decorurile ruinate ale cine
375   ştie căror palate din alte vremuri.
Acolo, dus în voia întîmplării, mă voi desface şi mă voi amesteca pentru a reveni la suprafaţă. Şi, gîndind la aceste, nici o jale nu mă-ncearcă pentru viaţa mea trecută, nici o amintire nu mă-n-
380 duioşează pentru lutul pe care vream să-1 părăsesc şi să-1 arunc mării, nici o părere de rău pentru acel ce a fost şi n-a ştiut să-şi trăiască viaţa la timp.
Nu vor arde pentru mine luminări, fosforescenţele mării fiindu-mi îndestulătoare. Clopote nu vor
385 suna, .zgomotul talazurilor înlocuindu-le cu prisosinţă. De lacrime nu voi avea nevoie, apele mării avînd destulă amărăciune în ele.
Voi dispărea cu voluptatea că am înlăturat tot fastul şi minciunile ce înconjoară moartea...
390 Luceafărul de seară a prins acum să schinteie ca o lacrimă albă, şi ochii mei se bucură parcă de această ultimă privelişte pe care-o adună.
La nesfîrşit, valurile joacă, se fugăresc, forfotă ca într-un uriaş cazsan aşezat deasupra unui vulcan.
395 Mîine însă furtuna se va potoli dasupra mea, şi-n sufletul meu se va face pace...
Notele aceste ce le-am scris vor aminti trecerea mea efemeră pe pămînt şi poate vor sluji ca povaţă celor ce nu-şi trăiesc viaţa la timp.
400 Un ultim adio, ţie, luceafăr alb, singura lacrimă peste mormîntul mişcător de ape în care am să dorm...
PIETATE
Cum se schimbă şi se prefac toate, cu cît s-adaogă anii; generaţiile se succed, case vechi se dărîmă şi altele noi se clădesc, creînd tot alte perspective.
5 La noi, mai ales, s-ar părea că nimic nu e statornic şi că o fantezie şugubaţă şi cu toane combină, face şi desface la infinit lucrurile. Averile parcă nu au nici un temei; casa rămasă din părinţi, în care fii, nepoţi şi strănepoţi ar putea să
10 trăiască tot aşa de tihnit ca şi înaintaşii lor, în loc să fie adăugată, înfrumuseţată şi adaptată vieţei moderne, ca-n alte ţări, e vîndută într-o bună zi ; şi larii, fără nici o pietate, ajung prin hala vechiturilor ori sunt lăsaţi în voia soartei.
15 De-o pildă, cine s-ar fi dus să petreacă acu vreo doi ani la una din vilele celebre de la Şosea, unde risipitorii aşa-zisului nostru high-life se duc noaptea sub adăpostul discret al coşurilor ridicate ale muscalilor — aceste arhive ambulante ale păcatelor
20 bucureştene — ar fi văzut într-un salon, transformat in chambre separee, o privelişte care ar fi putut să-1 pună pe gînduri.
Fireşte că acel cineva trebuia să fie un sentimental care înţelege poezia intimă a lucrurilor vechi,
25 moştenite, care ar fi purtat cu dînsul pretutindeni nostalgia unui cămin risipit şi deznădejdea târzie a pierderilor ireparabile...
167
într-o casă veche boierească, tăinuită de privirile trecătorilor în umbra copacilor bătrîni, ferestrele luminate licăresc printre crengi şi cheamă parcă din întuneric. La poartă, o lanternă suspectă arde şi se clatină la fiecare bătaie de vînt.
Cîţiva muscali, alcătuind o masă informă cu caii şi trăsurile lor, par încremeniţi de cînd lumea, dormind pe capre. Dinăuntru, la fiece deschidere de uşă, cînd trec chelnării cu şervete albe sub braţ, răzbesc sunete de viori amestecate cu arpegii de ghitară.
Şi sentimentalul nostru, în noaptea aceasta de toamnă, ademenit de un grup de prieteni şi plictisit de viaţa iui monotonă, a intrat şi el pe poarta făgăduitoare de plăceri scump plătite'.
Iată-1 într-o rotundă albă, în mijlocul tovărăşiei sale vesele, la o masă încărcată cu tot soiul de bunătăţi. Sticlele de şampanie, în ciubăraşele cu gheaţă, stau cu şervetele la gît, decapitate, ca o mărturie glorioasă a entuziasmului ce a cuprins pe comeseni. Crizanteme zburlite se ofilesc împrăştiate pe masă, exalînd ca un miros uşor de camfor.
Luminările, sub abajururile lor roze, răsfrîng schinteieri pe cristalul paharelor, în care tremură ambrozia modernă.
Cîteva femei ameţite pe jumătate, unele fumînd, altele rîzînd cu hohot, fac o larmă de păsări exotice, ş-un dialect special ajută la comunicarea puţinelor gînduri ce pot să domicilieze în asemenea capete.
Sentimentalul caută-mprejur.
De afară, nici un zgomot nu poate străbate prin zidurile groase şi solide ale casei bătrîneşti. Albul varului alcătuieşte un cadru de inocenţă acestui desfrîu. în afară de masa şi scaunele pe care stau comesenii, nu e nici un alt mobilier, decît o dormeză veche, în stil Empire.
Şi, cum îşi plimbă ochii distraţi şi vagi prin această veche încăpere, două portrete atîrnate pe zid, drept în faţa lui, îl fac să tresară uimit.
în cadrele vechi aurite, doi bătrîni din alte vremuri privesc parcă nedumeriţi la comeseni.
70 El, îmbrăcat în giubeaua lui de boier din epoca Regulamentului Organic, cu işlicul tradiţional, cu ochii dulci, albaştri şi parcă şterşi, privind peste hotarele vremii ; ea, o băbuşcă cu bărbia ascuţită sub care e înnodată panglica bonetei drotate *, de
75 sub care scapă două rînduri de zulufi albi, frumos înşurubaţi, stă înţepată, cu un şal scump de caşmir pe umeri, în mîna stingă, albă ca de sidef, ţine nişte mătănii de lemn de odogaci **, şi ochii ei negri, rămaşi parcă tineri încă, se uită întrebător la
80 bătrînul ei tovarăş, care nici el nu pricepe ce-n-seamnă năvala asta de intruşi barbari în sanctuarul familiei lor.
Dar uşa se crapă binişor şi, pe gîtul unei ghitare, un cap negru şi soios se iveşte, urmat de alte 85   două capete la fel, care zîmbesc, străfulgerînd cu dinţii albi în întuneric. Sunt .„artiştii".
Un acord  zglobiu de  ţimbal vorbeşte pentru dînşii.
90 Şi iată femeile, ca o furtună, într-un foşnet zgomotos de mătăsuri, dau scaunele într-o parte şi un kake-walk dezmăţat i-amestecă pe toţi, îmbrîncind pe bietul visător, care se uitase cu cotul răzemat de zid, privind la cele două portrete.
95 Naiul fluieră deznădăjduit, arcuşul vioristului îşi pierde părul ca prins de o peladă subită, şi ciocănelele izbesc cu putere în coardele ţimbalului, trezind vibraţii sonore în sticlăria de pe masă.
Danţul merge nebun, loveşte păreţii, parcă ar 100 vrea să-i dea la o parte, răstoarnă scaunele, creşte tumultuos într-un amestec ameţitor şi din ce în ce mai desfrînat, sub ochii încremeniţi ai bătrînilor, oare privesc din ramele lor la scena aceasta de sa-turnalii sălbatece.
* Drotat — încreţit.
** Odogaci — arbust exotic, ia cărui scoarţă exală un miros plăcut.
168
169
105
110
115
120
125
130
135
Parcă se-ntreabă unde sunt lucrurile lor, unde liniştea aceea patriarhală ce domnea dupâ zidurile groase, unde-s divanurile lor largi şi încăpătoare, scoarţele şi chilimurile trainice, iconostasul cu icoanele îmbrăcate-n cămăşi de argint, dasupra cărora candela nestinsă arunca necurmat lumina ei plină de pace şi de sfinţenie ?
Ochii bătrînului prind parcă viaţă şi privesc supăraţi la bătrînă ; ochii bătrînei cată şi ei deznădăjduiţi, caută pe cineva din ai lor, pe cel din urmă, pe nemernicul vlăstar ce i-a uitat acolo, în părete, în cadrele lor aurite, şi i-a vîndut dimpreună cu casa strămoşească, fără teamă de blestem, fără pic de remuşcare...
Caută... dar nimeni nu vine să deie afară turnia asta de dezmăţaţi... Nimeni nu vine, căci toţi s-au dus aiurea, unii prin cimitire, alţii prin oasele de joc, lăsîndu-i pe ei, sărmanii, să vadă singuri pentru ce-au muncit, pentru cine au trudit, pentru cine au adunat.
Şi sentimentalul, dezgustat, ridicînd o crizantemă căzută, se furişează pe uşă şi iese în aerul curat al nopţii.
Afară se luminează de zi, şi copacii, în dimineaţa umedă, freamătă din puţinele frunze ce le-au mai rămas.
O tristeţe nemărginită îi cuprinde inima şi-şi aduce aminte de atîtea alte căminuri risipite, de atîtea alte gospodării ruinate, de atîtea alte tipuri dispărute. Scene şi tablouri din albumurile lui Raf-fet şi Szathmary i se luminează în treacăt, şi, clă-tinînd din cap, apucă pe alee, spre oraş, gîndindu-se la ce a mai rămas din Bucureştii vechi şi la lipsa de pietate ,a contemporanilor lui.
PETITORII AMFITRITEI
10
15
20
25
Era pe vremea cînd zeii locuiau pămîntul, cînd fiecare izvor îşi avea naiada lui şi orice peşteră adăpostea un satir, cînd marele Pan încă nu era mort.
Pe vremea aceea, la poalele muntelui Atlas, într-o grotă fermecată, cu păreţii de marmoră albă, trăia, ferită de razele soarelui şi de ochii oamenilor, Amfitrita, tînăra fiică a lui Okeanos.
Frumuseţea ei neasemănată era preamărită de toate noroadele mărilor şi nu era vietate să nu-i aducă prinosul ei de slavă : darurile se îngrămădeau la intrarea peşterii ei, algele cele mai mlădioase se împleteau să-i facă aşternut, scoicile în fel de fel de feţe se îmbinau în curcubeie şi se deschideau singure, îmbiind-o cu mărgăritare, mărgeanurile cele mai curate îşi întindeau ramurile şi se lăsau rupte ca să le culeagă mîna ei şi să şi le împletească în plete.
Vestea frumuseţii sale ajunse într-o zi pînă la uriaşele palate din fundul mării, unde Neptun trăia singuratic şi ursuz, spre marea întristare a poporului lui de nimfe şi sirene, ale căror jocuri şi cîntece inu mai izbuteau să-1 desfete.
Şi aşa, într-o bună dimineaţă, luîndu-şi hlamida cea mai scumpă, după ce-şi pieptănă cu tridentul cît putu mai frumos pletele verzi şi barba lui încîl-
171
cită, punîndu-şi pe cap coroana lui de trestie, îşi părăsi palatul fără să spună, nimănui nimic şi porni şi el să vadă minunea de care zvonea tot norodul mărilor.
Umblînd pe talazuri cu barba lui lungă, răsfirată de vînt, după multă cale, ajunse în sfîrşit la poalele muntelui Atlas.
Pe urma lui, numai doi delfini, apărînd şi dis-părînd în valuri, înotau neştiuţi de el, doritori'parcă să vadă unde se duce aşa de gătit împăratul lor.
Soarele apunea ca un ochi galben care pîndeşte, şi în ceasul acela o lumină de aur se revărsase, îm-brăcînd întunecatul munte care sprijineşte cerul la marginea lumii.
In lumina aceea rumenită, cînd soarele sta să se culce, Amfitrita tocmai ieşise din ape şi acum se urca pe ţărm, storcîndu-şi pletele roşcate ca o flacără.
Picăturile se prelingeau pe trupul ei alb, rosto-golindu-se ca nişte mărgăritare. Ochii îi străluceau ca două stele vinete, şi, iri clipa cînd cu braţele amîndouă înălţate peste creştet îşi aduna pletele, scoţîndu-şi înainte sinii tineri, rămase încremenită, văzînd pe cel ce se apropia alergînd pe ape.
Era aşa de ciudată arătarea ce venea, zeul acela necunoscut cu faţa arsă de vînturi, cu ochii mari şi mlăştinoşi, cu barba plină de scoici şi nisip, încît la început dădu să fugă.
Dar măreţia lui întunecată, cununa de trestii şi tridentul plin de alge, pe care-1 ţinea ridicat în aer, o făcură să încremenească din nou, recunoseînd pe Neptun, zeul mărilor.
Inima lui Neptun se opri parcă din bătaie, simţind un farmec ce nu-1 mai încercase pînă atunci.
Toată asprimea lui de stăpîn se îndulci la privirea frumoasei nimfe, şi glasul lui care nu ştia să rostească decît cuvinte de poruncă îngînă un cuvînt dezmierdâtor.
Ea,  sfioasă şi cu ochii  plecaţi în faţa acestui 65    peţitor neaşteptat, cu viclenia ei de femeie, pricepu că numai cîştigînd vreme l-ar putea domoli, căci o înspăimînta numai gîndul că ar putea să-i fie soţie.
Şi cruntul şi temutul zeu, împăcat de un zîmbet, se reîntoarse în palaturile lui, ca să revie şi a doua, 70   şi a treia zi.
Amfitrita însă nu mai apăru, şi fiinţa aceea divină cu trupul ei alb, pe care picăturile de apă se rostogoleau ca nişte mărgăritare, braţele acele rotunde ridicate peste creştet, sînii aceia tineri şi 75 ispititori, în ceasul acela aurit de apusul soarelui, îl tulburau şi nu-i mai îngăduiau nici o clipă de repaos.
Muntele Atlas care sprijină bolta cerului se lumina de acelaşi amurg, soarele se culca în valuri, 80   lumina scădea,' şi Neptun, singur şi ursuz, în fiecare seară, aştepta zadarnic vedenia fermecătoare care-i furase minţile.
Apoi, obosit de aşteptare, pornea furtunatec pe mări, ridicând în calea lui talazuri. Apele tulburate 85    din pacea lor vuiau şi numai noaptea tîrziu, cînd ajungea el acasă, se potoleau încetul cu încetul.
Palaturile lui atît de vesele şi pline de zgomot amuţise, nimfele şi nereidele înfundase cotloanele cele mai ascunse. 90        Nimeni nu mai îndrăznea să apară înaintea lui.
Singuri numai cei doi delfini ce-1 urmărise cunoşteau taina acestei adinei întristări a stăpînului mărilor.
Şi ca doi bătrîni care văzuseră multe şi cunoş-95   teau sufletul femeii, au sfătuit ce-au sfătuit şi au hotărît să meargă singuri în petit.
Pe cînd Neptun plîngea, lovind cu tridentul zidurile de cleştar ale iatacului său împărătesc, delfinii noştri s-au pornit la dînsa şi, mai afundîndu-se, 100   mai ieşind la suprafaţă, au ajuns în sfîrşit la ţinta călătoriei lor.
172
173
Amfitrita, stînd culcată pe marginea mării, pe nisipul cald, visa, privind faţa apei care se ridica şi cădea săltată de tumbele şi giumbuşlucurile delfinilor, şi ca o femeie ce era, se ridică pe un cot ca să-i vadă.
Un mărgăritar uriaş, pe care juca parcă toată strălucirea lunei, se rostogoli deodată la picioarele ei.
O lumină dulce se făcu, luminînd preajma, şi, pe cînd privea uimită, unul din delfini prinse să-i vorbească şi să-i spună păsurile împăratului lor.
Ea îşi acoperi ochii cu pletele numai aducîndu-şi aminte de faţa aceea cruntă şi arsă de vuituri, de ochii aceia mari şi mlăştinoşi, de barba lui plină de scoici şi nisip — şi se înfiora.
Dar celălalt delfin începu atunci să înşire bogăţiile şi comorile nemăsurate, pe care va fi ea stăpînă, luîndu-1 pe Neptun.
Pletele se deteră de pe frunte într-o parte şi ochii vineţi străluciră, lacomi, şi apoi, întinzînd mîna încet spre boaba uriaşă de mărgăritar, începu să se joace cu ea şi zîmbi.
Urîţenia zeului cu cununa de trestii pe creştet se îndulci parcă şi sufletul ei femeiesc, poftitor de tot ce străluce, viclenia ei înnăscută, gîndul de-a fi soţia unui împărat aşa de mare, toate astea şi altele multe o înduplecară în sfîrşit.
Şi seara a fost nuntă mare în palatele din fundul mărilor.
Nimfele şi nereidele ieşiră din cotloanele lor, făcînd palatul ca oglinda, noctilucii şi-au aprins luminile, stelele de mare şi meduzele au întins ghirlandele lor luminoase în toate părţile, ca să primească după cum se cuvine pe nuntaşi.
Şi s-a întins o masă uriaşe, la care au benchetuit zeii cum ştiau ei să benchetuiască pe atunci.
Iar cînd a fost să-şi ia Neptun mireasa şi să intre în iatacul lui, i-au ieşit şi delfinii în cale să-şi capete răsplata cuvenită, că numai lor li se datora toate acestea.
Cei mari însă, odată ce şi-au văzut visul cu ochii, nu se mai uită la cine s-a trudit şi i-a ajutat; si, cum i-a văzut pe scări, aşa, cu solzii verzi şi musteţile lor zburlite, i s-a făcut scîrbă — şi luîn-145 du-i de coadă i-a aruncat cît colo în înaltul cerului, de stau şi astăzi şi străjuiesc cu ochii lor de aur pe bolta nemăsurată a tăriei.
174
In spital
Sunt în spital.
Am intrat într-un amurg de iarnă, venind de departe, din mahalaua mea, prin zăpada căzută de curînd. Din cînd în cînd îmi întorceam capul privind la urmele însemnate de paşii mei şi mă gîndeam, aşa bolnav cum sunt, că urmele mele se vor acoperi în cîteva minute şi poate niciodată nu le voi mai însemna întorcîndu-mă spre casă.
Cum am intrat în clădirea asta severă şi parfumată de acid fenic, tot soiul de presimţiri rele m-au cuprins. Aş fi vrut să mă întorc, dar acum păşisem pragul. Coridorul pustiu şi tăcut, în care pasul* meu trezea ecouri prelungi, mi s-a părut un drum spre moarte.
Peste cîteva minute, am devenit un anonim, o umbră, un număr oarecare. Tot ce-am avut, în afară de boala de care sufăr, mi le-au luat de la intrare, şi în schimb mi-au dat un halat şi o scufie în care m-am găsit destul de ridicol.
Mi-am luat în primire patul ce mi-era destinat, în fundul sălii, lîngă o fereastră. Cînd am intrat în sală, toţi noii mei tovarăşi, cu scufii şi halaturi, ca nişte alter-ego, unii afundaţi între perne, alţii sprijiniţi pe-un cot, sau stînd pe marginea patului, şi-au întors ochii spre mine. Şi în toţi ochii am citit parcă aceeaşi nemulţumire întrebătoare, care parcă spunea :
„Cine-o mai fi şi ăsta ? Şi ce boală mai aduce cu el ?«
30 Plictisit de această primire duşmănoasă, m-am aşezat în pat şi mi-am tras plapuma peste ochi.
Cînd m-am trezit, ce ceas era nu ştiu. Un singur bec lumina liniştea sinistră, întreruptă din cînd în când de cîte-un oftat prin somn sau scîrţîitul unui
35 pat.
Lumina ce se-mpărţea fantastic peste cei cari dormeau sub plapumele albe, ca pe nişte întroie-niţi, mă făcea să mă cred că sunt căzut pe un cîmp de război acoperit de zăpadă şi plin de morţi şi din 40 care suspinele răniţilor răzbeau slabe din cînd în cînd.
Era oftatul atîtor învinşi în lupta aprigă a vieţii, şi, fără să vreau, un sentiment de milă m-a cuprins şi mi-am iertat fraţii de suferinţă pentru primirea
45   duşmănoasă de peste zi.
Dimineaţa, în aşteptarea doctorului, am căutat să fac cunoştinţă cu vecinii mei, dar în zadar am încercat să intru în vorbă cu ei, cel din dreapta fiind imobilizat de-o fractură, iar cel din faţă fiind
50 bandajat peste fălci. Am renunţat deci la orice convorbire, mărginindu-mă să ascult şi să privesc în sală. Erau oameni de toate categoriile şi naţionalităţile : hamali estropiaţi de ridicarea poverilor, căruţaşi cu picioarele frînte de prăbuşirea vreunui
55 mal, lucrători cu mîna apucată de cine ştie de trans-mision — mai cu seamă accidente speciale chirurgiei.
Unii steteau cu piciorul prins în scripăt, alţii cu mîna imobilizată în seînduri — şi toţi povesteau
60 pentru a suta oară poate amănuntele nenorocirii care a dat peste dînşii, văitîndu-se şi căinîndu-se unul pe altul.
Pe la 9, doctorul cel mare, urmat de-o ceată de tineri în bluze albe, trecu de la pat la pat, stabilind
65 ici o diagnoză, colo schimbînd un pansament, dincolo dînd o poruncă pentru operaţie, şi, după ce mi-a prescris şi mie ce aveam de urmat, trecu în altă sală.
176
177
în timpul acesta, vecinul meu, un individ uscă-70 ţiv, care, dealtfel, părea că nu sufere de nimic, dete plapuma la o parte şi, după plecarea doctorului, începu să umble de Ia pat la pat, cercetând pe unii şi pe alţii, şi pe un ton plângător întrebîn-du-i pe rînd : 75        — Da ţie ce ţi^a dat ?
Şi după ce bolnavul spunea doctoria prescrisă, îl implora pe acelaşi ton :
— Apoi să-mi dai şi mie !
Şi nu se lăsa pînă nu-1 împărtăşea fiecare din 80   medicamentul lui.
Cum mi-au adus şi mie doctoriile, originalul meu vecin care părea că suferă de toate boalele, deşi nu suferea de nici una, veni şi la mine şi mă întrebă :
— Da ţie ce ţi-a dat ?... Dă-mi şi mie.
85 Şi atîta stăruinţă punea în rugămintea lui repetată, încî£vn^am putut să-1 refuz pînă la sfîrşit. Mi-am împărţit deci sarea amară cu simpaticul meu vecin, care-o înghiţi cu deliciu, spre marea mea mirare.
90 Ziua trecu monotonă şi fără incidente, în aşteptarea operaţiei mele care urma să se facă a doua zi. Peste noapte, un oftat prelung m-a deşteptat.
M-am ridicat să văd de unde vine oftatul şi, în sala de alături, într-un pat împrejmuit de un pa-
95 ravan, am văzut un om care se lupta din greu cu moartea. Un căpăţel de luminare de ceară picura lipit de vergeaua de fier a patului, luminînd figura palidă a părăsitului de toţi. Coşul pieptului i se urca şi nişte mîini slabe zgîriau prostirea, parcă
100   voind s-o înlăture ca pe-o povară.
Un avânt de compătimire mă împingea către el să-1 ajut, dar în minutul acela un individ fantomatic apăru din fundul coridorului, veni cu paşi grăbiţi, intră în sală şi, apropiindu-se de patul celui
105   care murea, îşi înălţă capul peste paravan şi, sprijinit aşa, începu să urle îngrozitor.
173
într-un minut toţi bolnavii se treziră, speriaţi de larma aceasta neobişnuită, gardienele şi internul alergară, încercînd în zadar să potolească pe urlător. HO        Dar acesta se încleştase acum cu amîndouă mîi-nile de speteaza patului şi, cu instinctul cîinelui care presimte moartea, urma să urle... Cu mare trudă l-au ridicat şi l-au dus. Horcăiturile celui bolnav de la o vreme s-au stins 115   şi căpeţelul de luminare înfipt pe vergeaua patului acum nu mai străjuia decît un mort...
*
Zece zile au trecut de la operaţie, încep să mă vindec.
O serie de bolnavi s-au schimbat şi alte figuri 120   au  apărut. Vecinul  meu hipocondru  a fost dat afară.
Pe fereastră zăresc cerul albastru, şi acelaşi dor ca şi pe mine îi stăpâneşte parcă pe toţi, acelaşi neastâmpăr ciudat, mai cu seamă pentru cei mai
125   mulţi cari, aci, oricum, sunt la un adăpost şi au tot ce le trebuie...
O sete nebună de a fi liberi, de a-şi relua ocupaţiile, de a îndura orice griji şi necazuri ale vieţii, numai să fie liberi !
130        Regimul acesta disciplinat devine de la o vreme o tortură.
Şi eu, ca şi dînşii, nu am alt gînd decît să scap mai degrabă de zidurile astea goale şi de paturile acestea care sunt ca nişte sicrie din care unul se 135   duce, ca să vie altul să-i ieie locul...
TRADUCERI LIRICE ŞI EPICE DIN VOLUME
P aul Verlaine
AMORUL SFArIMAT
Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul Ce-n colţul cel mai dulce ce-1 tăinuieşte parcul Adesea ne oprise din drum, săgetătorul, Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.
Ieri peste noapte vîntul 1-a sfărîmat. Şi-acuma Puzderia de marmor roteşte-n zori — şi-i trist Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa Iscălitura ştearsă a bietului artist.
Ce trist se-nalţă soclul stingher ! Luîndu-şi zborul,
întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie
In visul meu de jale în care viitorul
îmi prevesteşte-o soartă mîhnită şi pustie...
E trist din cale-afară... Chiar tu, aşa-i, femeie ? Rămîi pierdută parcă, deşi firea-ţi uşoară Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară Prin pulberea de marmor purtată pe alee...
183
CÎND RĂSARE LUCEAFĂRUL
ALEAN
Departe-n zări prin ceaţă sta luna-nsîngerată ;
Din neguri jucăuşe abia se mai cunoaşte
Cîmpia oare adoarme şi-ncep să cînte broaşte
în papura de-un tremur de vînt înfiorată. !
5
5   Se-nchid palizii nuferi pe-a apelor oglindă,
Şi plopi ce stau de strajă, înalţi şi drepţi în zări, Cresc unul lîngă altul ca nişte arătări ;
Iar spre tufişuri zborul de licurici colindă. 10
Şi buhne deşteptate, cu-aripi ce-abia mai bat, 10   Vîslesc aerul negru şi se strecoară mute,
Iar largul tot se umple de străluciri pierdute : Alb, Venus se aprinde, şi noaptea s-a lăsat.
Căminul cald, şi lampa cu tainica-i lumină, Spre reverie fruntea pe mînă cînd se-nelină, Şi ochii duşi în ochii iubiţi din cale-afară Şi liniştea ce cade în fiecare sară, Cînd ceaiul abureşte şi cărţile-s închise, Şi aşteptarea sfîntă cu dulcea-i moleşală, Cînd noaptea îşi desface hlamida-i nupţială... Ah, toate, toate-aceste mă urmăresc în vise, Mereu, fără-ncetare, sperînd de azi pe mîni De-atîtea luni trecute, de-atîtea săptămîni!
184
185
OÎNTEC PRIBEAG
GREEN
Clavirul oe-1 sărută o mînă delicată Abia de mai străluce în seara viorie, Pe cînd un cîntec molcom, o veche melodie, Abia luptînd din aripi, sfios şi slab adie 1 5   In liniştea odăii de Dînsa parfumată.
Ce-i leagănul acesta ce cu mişcarea-i lină Mi-alint-atît de dulce durerea mea întreagă ? Ce vrei tu de la mine, eîntare^atît de dragă ? Ce-ai vrut să-mi  spui,  cîntare, tu  ce-n curînd*
pribeagă*
10   Zbura-vei pe fereastra deschisă spre grădină ?
10
Priveşte flori şi roade, şi foi, şi ramuri, iacă Şi inima-mi ce numai doar pentru tine bate : N-o-nsîngera cu-a tale mîini albe şi curate Şi ochii tăi primească o jertfă-aşa săracă.
îmbrobonat de roua ce vîntul din grădină Pe frunte mi-a-ngheţat-o în boabe lucitoare, îngăduie ca truda-mi să-ţi cadă la picioare, Visînd la vremi frumoase care-i vor da hodină.
Pe sînu-ţi feciorelnic tu lasă-mi să se culce, Las* capul meu ce încă de sărutări răsună, Tihnit să se potoale, să uite de furtună Şi să adorm acuma cînd dormi atît de dulce.
186
187
EPITALAM DE VARA
SĂRBĂTOAREA PÎINII
Va fi~ntr-o zi de vară senină, nu-i aşa ? Şi uriaşul soare, părtaş la bucurie, în haina-ţi de mătasă privindu-te-o să ştie Să-ţi facă mai frumoasă chiar frumuseţea ta.
5   Ca un cort nalt «albastru, tot eeru-ntins în zare Bogat îşi va desface larg faldurile sale Pe-a noastre frunţi plecate ce-or fi aşa de pale De-atîta fericire şi lungă aşteptare.
Şi-un vînt nespus de dulce, cînd seara-ncet se lasă, 10   Se va juca şăgalnic cu scumpele-ţi veşminte ; Iar stelele din ceruri îşi vor aduce-aminte Să binecuvinteze pe mire şi mireasă...
E sărbătoarea sfîntă — a pîinii sărbătoare ! Văd iarăşi locuri scumpe, întors din pribegie. E-un murmur lung şi-afară e-atît potop de soare, încît şi umbra pare că e trandafirie,
5    Se prăvăleşte aur sub fulgerul de seceri Ce scînteie şi trece foşnind ca o aripă ; Cîmpia geme toată de-a braţelor întreceri, Schimbând mii de privelişti pe fiecare clipă.
E-atîta sîrg şi luptă — zoresc secerătorii 10   Sub soarele ce arde pe-a holdelor podoabă, Şi care poartă grijă ca strugurii-n podgorii Să prindă-un pic de miere în fiecare boabă.
Ai grijă dar de pîine şi vin, bătrîne soare ! Păstrează-ne pămîntul bogat şi dă-ne, tată, 15   Paharu-n care râde o rază de uitare, Copii ! această clipă e binecuvîntată !
Căci din odrasla mândră ce-o dăruie pămîntul, Din lamura curată /aleasă din natură, îşi seceră şi-şi strânge pe seama lui Preasfîntul 20   Să aibă trup şi sînge de cuminecătură.
188
189
— Ce-albastru era cerul şi mare viitorul !
— Dar, frînt, spre cerul negru s-a dus, luîndu-şi
zborul.
15   Aşa, printre ovăzuri ce le-ncurcase vîntul
Mergeau, şi numai noaptea le-a auzit cuvîntul...
ÎN PARCUL VECHI DE ZILE... , )
în parcul vechi de zile, pustiu şi îngheţat, Doi inşi cu paşi de umbră uşor s-au strecurat.
Li-s ochii stinşi sub gene şi buzele uscate, Şi slabele lor vorbe abia de-s îngânate.
5   în parcul vechi de zile, pustiu şi îngheţat, Două năluci trecutul din somn l-au deşteptat.
— Mai  ti-amintesti   tu  astăzi   de-acele ceasuri
sfinte ?...
— De ce mai vrei tu oare ca să-mi aduc aminte ?...
— Cînd îmi auzi de nume, tot mai tresari ş-acu ? 10   îţi mai apar în visuri, ca altădată ? — Nu.
— Ah, zilele frumoase, nespus de fermecate,
Cînd ale noastre buze se-mpreunau ! — Se poate...
190
Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină Eu mîna mea voi pune-o duios în mîna ta, Şi-om merge-aşa înainte, cu inima senină
A celor ce s-adoră deoparte, nu-i aşa ?
NU ESTE-AŞA?...
Nu eSite-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie, Vom fi arare mîndri şi buni în veci cu ei ?
Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie 5   Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată^ Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie ?
Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată, A noastre două inimi cînta-vor în iubire, Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.
10   Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire* Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîşie, Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.
Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie, Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină, 15   Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.
192
ALBASTRA-I ZAREA
MELANCOLIE
Albastră-i zarea peste streşini
Şi-aşa senină, Un arbor fruntea peste streşini
încet şi-nclină.
Şi clopotul în turn acolo
Lin auieşte, O pasere pe ram acolo
Se tînguieşte.
O, Doamne, duloe-i viaţa asta 10        Şi-aşa-i de bine,
Şi dinspre tîrg prigoana asta Ce paşnic vine...
Somn negru s-a întins Pe-ntreaga-mi fiinţă, Orice vis s-a stins — Dormi orice dorinţă !
5   Nimic nu mai vreu, Nu mai ştiu ce este Nici bine, nici rău — Ce tristă poveste !
Ca un leagăn sînt 10   Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormînt Tăcere ! Tăcere !
Tu, care plîngi mereu acuma, Ce-ai făcut oare, 15   O, spune-mi unde ţi-s acuma Anii îtL floare ?...
194
195
AMURG
CAVALERUL
Amurgu-arunca cea din urmă pară Şi-un vînt mişca lin nuferii de ceară. Uriaşii «nuferi cu feţe ofilite, Lucind printre stuhuri pe ape-adormite. 5   Eu rătăceam singur, plimbîndu-mi năcazul Sub plete de sălcii ce-mprejmuiau iazul Peste care ceaţa-nchipuia o mare Deznădăjduită, albă arătare, Şi unindu-mi plînsul cu-al larilor vaier
10   Ce bătînd din aripi se chemau prin aer, Printre sălcii triste, unde singuratic îmi plimbam năcazul, cînd giulgiul noptatic, întinzînd asupra-i umbra-i mortuară, Veni ca să-nece cea din urmă pară
15   Şi nuferii veştezi cu feţe ofilite, Uriaşii nuferi pe ape-adormite !...
Pe cale Nenorocul, un călăreţ mascat, în inima-mi bătrînă, trecând, m-a săgetat.
Din ea un val de singe zbucni pe holda-n floare Şi-apoi din flori în aer s-a ridicat în soare.
5   Atuncea cavalerul degrabă a descins Şi, dîndu-se aproape, cu mîna nua atins
Şi degetu-i puternic de fier 1-a-nfipt în rană, Rostindu-şi jurămîntul cu glas plin de dojana.
Atunci ca prin minune a prins vioi să bată 10   O inimă în mine, mai mhidră şi curată,
Bătea întinerită o inimă fecioară,
Mai bună şi mai sfîntă decît odinioară.
Năuc stam, prins de-un tremur, şi nu-mi venea a
crede
Ca omul care-n slavă pe Dumnezeu îl vede. 197
Dar călăreţul darnic din nou a-ncălecat
Şi dînd din cap -spre mine din goană a strigat,
De parcă-i aud încă al glasului ecou :
— Măcar de-acum ia sama să nu te prinz din nou !
MARCO
Cînd Marco trecea cu ochii de foc, Nu era flăcău să nu stea pe loc, Căci în ochii ei fulgera lumină Şi pe urma ei tot cădea-n ruină. 5   Mistice miresme umpleau preajma toată* Că plmgînd pe urmă-i sufletul murea, Pe părul ei roşu o vrajă lucea, Şi rochia-i straniu cînta fermecată — Cînd Marco trecea.
10    Cînd Marco cînta, mîinele-i pe clape Din veacuri pierdute rechemau aproape Toată adîncimea cîntecelor moarte, Şi glasul ei dulce urca mai departe In nemărginirea viselor ce mint,
15    Şi însufleţirea atuncea purta
Pînă sus la ceruri pe cel ee-asculta Vocea-i nentreruptă cu sunet de-argint — Cînd Marco cînta.
Cînd Marco plîngea, spadele-n schintei 20   N-aveau strălucirea lacrimelor ei; Buzele ei roşii se făceau de pară Şi în deznădejde era ca o fiară ; Clocotind turbată creştea ca o lavă,
199
Furia ei roşă, şi-atunci se părea 25   Că e o leoaică ce codrii trezea
Răoniodu-şi sălbatec mînia grozavă — Cînd Marco plîngea.
Cînd Marco juca, fusta ei de-atlaz Mergea şi venea viu ca un talaz ;
30   Ca trestia-n vînt se-ndoia pe şold, Sinilor ei albi dîndu-le imbold. Fulgera în treacăt. Picioru-i sprinţar Strălucind, obraznic, sus îşi ridica Albele-i splendori, şi-un foşnet pornea
35   Ca un yînt năprasnic noaptea-ntr-un umbrar Cînd Marco juca.
Cînd Marco dormea, te făcea buimac Mireasma de-amor ce plutea-n iatac, Sub prostiri conturul formelor divine
40   Undoia — şi-n umbra perdelelor fine Urca răsuflarea-i în mişcări ritmate ; Un somn fericit şi lin închidea Ochii ei, şijn taina ce dulce cădea Adormeau pe poliţi lucrurile toate —
45        Cînd Marco dormea.
DRUMUL MEU
10
A circiumelor larmă, gunoaiele pe stradă, Castanii morţi ce-şi lasă frunzişul să le cadă ; Tramcare zgomotoase se-mproşcă^n drum cu tină, Şi între patru roate abia pot să se ţină, Holbîndu-şi ochii roşii şi verzi, în fapt de sară : Dezmoşteniţi ce^alene spre cluburi se strecoară, Fumînd fuduli sub nasul «agenţilor de pază ; Ploioase şandramale ; clădiri ce lăcrimează ; Canaluri potopite, drum fărîmat de cai — Ah, şi aceasta-i calea pe care merg spre rai!
Şi-apoi cînd iubea, valuri de desfrîu Năvăleau — cum curge din rană un rîu De sînge ce fierbe şi-aleargă bogat — Din trupul ei fraged, iertat de păcat ; 50   Şuvoiul rumpea zăgazul din loc, îneca gîndirea şi tot ce-ntîlnea Tîra după dînsul, şi iar revenea Sălbatec şi lacom cum arde un foc — Şi-apoi îngheţa.
200
201
Cald se ridică vîntul şi creşte greu încoace Ca un duh rău ce trece şi vine înapoi, Nelinişteşte-o clipă stejarii mari .— apoi, 20   Plutind ca o miasmă, în aer se desface.
E noapte-acum şi-i ceasul cînd îţi dedeau fior Poveştile bunicii. Izvoarele-ntre ele IN CODRU Se sfătuiesc prin tufe, ca făcători de rele
Ce stau şi pun la cale în umbră vreun omor...
Sînt unii slabi de înger sau nencercaţi de viaţă Pe care codru-i cheamă la dînsul ca vrăjiţi, Miresme dulci i-alintă ; — aceia-s fericiţi : Dar mistice fioruri pe alţii îi îngheaţă.
5    Sînt fericiţi aceia ! Dar eu ce-n suflet port O neagră remuşoare ce-alungă ai mei paşi, Eu tremur în pădure ca şi un ucigaş Care s-ar teme-n cale să nu-ntîlnească-un mort.
Cînd trec sub aste ramuri ce joacă şi s-afundă 10   In bolţi sub care vecinie doimneşte-o meagră pace Şi-o noapte şi mai neagră — eu nu ştiu cum se face Că mă cuprinde-o spaimă nebună şi profundă.
Dar mai cu seamă vara : roşaţa din apus S-namestecă prin neguri şi-albastrul se preschimbă 15   Atunci în foc şi-n sînge — şi-a clopotului limbă Răsună ca un plînset tot mai aproape-adus.
202
Aşa să fie oare ? Adevărat să fie ? Pot pune eu credinţă pe dulcea-i mărturie ? Nu se gîndeşte dînsa la alte lucruri oare 25   Acum, cînd, printre lacrimi, citesc a ei scrisoare ? Şi cînd zilele mele trec triste şi domoale Cum trece-un rîu, o floare ,neoglindind în cale, Ea poate că priveşte în lume, zîmbitoare, Că-i veselă şi poate mă uită ? Cine ştie !
SCRISOAREA | _   c. . . ,       , r
30   Şi-x recitesc scrisoarea plin de melancolie.
Iar cincisprezece zile — şi cît timp ne desparte Acum ! Fără-ndoială, din cele mai amare Dureri, cea mai cumplită e-acea de-a fi departe.
întîi ,cu drag ne scriem, şi punem grijă mare 5   Să ne-amintim întruna o vorbă, o mişcare, Şi ochii, glasul celui ce-acum departe este, Şi ceasuri lungi cu dînsui stăm singuri de poveste. Dar orice gînd ne vine, orice simţiri ne-noearcă, Şi ce vorbim atuncea cu cel departe, parcă. 10   Rămîne şters în ceaţă şi-n veci plin de-ntristare.
O ! lipsa, dintre rele, e răul cel mai mare ! Să te mingii eu fraze şi vorbe să-ţi înşiri ; Să cauţi în izvorul cel tulbur de gîndiri Speranţelor trudite să le mai dai putere,
15   Şi să nu afli alta decît amar şi fiere, Şi iat-apoi, mai rece şi mai pătrunzător Ca fierul, şi mai iute ca pasărea în zbor Şi ca talazul mării, cînd îl ridică-n slavă Simunul din pustiuri aducător de-otravă,
20   Aşa te săgetează deodată bănuiala
Pe care ţi-o deşteaptă în inimă-ndoiala.
204
ANGELUS
Cu aur viu şi lucitor jăratec O auroră de sfîrşit de vară Zbucneşte fără veste furtunatec Pe orizontul înroşit de pară.
Murind, albastră, noaptea-nduioşată Scînteie-n aer tot mai străvezie, Şi-apusul plin de umbra-nfiorată Aprinde-o margine trandafirie.
Cîmpia rîde aburind în zare. 10   Din soarele ce prinde să se vadă Pieziş, o rază-aprinde râul, care Străfulgera departe ca o spadă.
15
S-au deşteptat iar zvonurile vieţii Şi joacă toate-n plutitoarea ceaţă Ce se ridică-n faptul dimineţii Desprinsă din umbrare şi fîneaţă.
20
Priveliştile vagi şi-ndepărtate Apar şi pier în zarea luminoasă. Un colţ de sat începe să s-arate Pierdut. Arar, din umbră, cîte-o casă
Pripit şi-aprinde geamul şi aruncă Un fulger alb ce-ncearcă să străbată Misterul nopţii din tăcuta luncă. Acum, ici-oollo, cîte-un turn s-arată.
25   Lumina creşte-ntruna şi se-mparte, Zvârlind sclipiri de pluguri în ogoare ; Şi iată-n sat cocoşii, de departe, Cu glasuri mândre şi poruncitoare
Vestesc că-i ceasul friguros al pînii 30   în silă, fără foame, mestecate,
Şi-al ochilor frecaţi de podul mînii.. Se-aude-un plîns de osii ferecate.
35
Din coperişuri se înalţă fumul, De lătrături răsună tot cătunul. Plugarii grei, trecînd agale drumul, S-abat prin hanuri unul cîte unul,
40
Iar aerul se umple-n astă vreme De zvonuri lungi de clopote sfărmate Ce suie ca un cor greu de blesteme Spre slava Celui-plin^de-bunătate.
206
ÎN SURDINA
Iară cînd dintre stejarii Negri va cădea-nserarea, Glas al deznădejdii noastre 20   Va cînta privighetoarea.
Liniştiţi în adumbrirea Ce din ramuri se desface Dragostea să ne-o pătrundem De-o aşa adîneă pace.
Ca-ntr-un vis frumos şi tainic Duşi să ne topim cu-ncetul în melancolia vagă Ce-o împrăştie brădetul.
Ţine-ţi braţele în cruce, Ochii-nchişi pe jumătate Şi din inimă ţi-alungă Orice dor într-însa bate.
Să ne-adoarmă ca într-jun leagăn Adierele uşoare Care trec şi mişcă-n tremur Iarba arselor răzoare.
208
CATERINCA
[
Henrik îbsen
ÎN ALPI
Frumos fanfara sună şi mîndru orga cîntă, Şi pentru mine pancă-s aceleaşi amîndouă. Căci una te pătrunde de-o^nfiorare sfîntă, Cealaltă îţi insuflă ca o viaţă nouă 5   De cînd te naşti pe lume şi pînă te-nmormîntă.
Dar după-aceste două, din zvonurile toate Ce rătăcesc prin lume, nimic nu mi-e mai drag Decît o caterincă, din care curg fărmate Atîta plîns şi vaiet trezite de~un pribeag 10   într-un amurg de soare, pe căi îndepărtate.
Pe drumuri, cînd pierdute şi cînd apropiete, Purtînd aceeaşi jale, aceleaşi lacrimi storc... Se-nalţă vreo revoltă ori mor nişte regrete ? Ah, mai curînd nu-s oare a visurilor cete 15   Ce din morminte iarăşi în leagăne se-ntorc,
Ca să se-ntoarcă iarăşi din leagăne-n morminte ? Mereu şi pretutindeni, etern apus de soare, Drum îmbrăcat de toamnă în jalnice veşminte, Ceas zăbovit pe cale cînd bietul suflet moare 20   De-o neagră plictiseală ce nu-i chip s-o alinte...
210
O noapte de vară domneşte pe vale Şi-o-nvăluie-n giulgiuri de umbre cernite ; Pe munte, rămase la mijloc de cale, Dorm neguri tihnite. 5    Şi nori cenuşii atîta de deşi
Se string, că privirea să bată nu poate Spre-nalţii gheţari urieşi, Ce stau toată ziua de pază pe sate Cu frunţile lor de soare scăldate.
10   Dar iată că după perdeaua de nori Smălţat în podoabe de mîndre colori, Un sat odihnit străluceşte şi pare O insulă prinsă în mijloc de mare ; Ori poate-i un vultur ce iese din ceaţă,
15   Vreo navă departe, pe valuri drumeaţă, Şi-n fund clădăria de-nalte gheţare, Ca nişte giganţi în haine de fier Ce-ameninţă parcă pe Domnul din cer.
Priveşte acuma, colo, o păşună 20   Tivită-ntr-o horbotă albă de nea, Departe albastrele stînci, şi colea, Lucind ca o albă bucată de lună, O casă tihnită.
Ce straniu e locul în care-i zidită, Şi cît îs de stranii stăpînii din ea, Departe de lume, cuprinşi de şivoaie Ce curg pretutindeni şi calea li-o taie.
Dar pentru ei bolta oerească-i mai largă
Şi soarele parcă mai darnic răsare.
Priveşte la fata păstorului, sus,
Ce dulce visează cu sufletul dus,
In vreme ce^ntruna pe-obraji îi aleargă
Cînd purpura rază de soare,
Cînd umbra cu-albastre sclipiri trecătoare.
Visează-ndelung la un chip fără nume, De-un silf rătăcit în mica ei lume, Ce-o duce departe,
Departe, pe căi nensemnate de urme...
încep să răsune
Tălăngi de la turme,
Şi gîndul ei zboară spre soare apune
Şi-o duce... Nu ştie nici ea în ce parte !
în Alpi vremea bună ce iute se trece ! De ierburi zăpada e~atîta de aproape, Curînd în mantaua ei albă şi rece Păşunile toate va sta să le-ngroape.
Şi-atuncea, copilă, din nou te-i întoarce
Să stai lîngă vatră — şi-n vreme ce-i toarce,
O rază a soarelui roş ce coboară
în Alpi să se culce,
Te-o face să uiţi, în visarea ta dulce,
Că-i iarnă afară.
10
15
ÎN NEMĂRGENIRE
I
De-^acuma traista la spinare Şi flinta mea din cui desprinsă închisă-i lacra, vatra-i stinsă, împing şi grelele zăvoare. Trec pragul la bătrîna-n casă Şi, sărutîndu-i mîma,-i spun : — Te las, măicuţă, sănătoasă ! Iar m-a cuprins un dor nebun Să urc la munte. Rămas bun !
Şerpuitoare suie-o cale Sus spre pădurea-ntuneoată. în jos, cît ochii pot să bată, Se pierd în neguri fiord şi vale. La megieş cînd trec, e noapte, Şi-ncetinel, cînd mă strecor, Aud prin flori ca nişte şoapte O rochie foşnind uşor, Şi-o umbră stă lîngă stobor*.
* Stobor — gard,
213
Veşmîntu-i alb atunci luceşte 20   Şi „bună sară" draga-mi spune. Era frumoasă de minune Ca floarea care-in munte creşte. Zîmbea privind pe supt pleoape — Stoborul doar ne despărţea, 25   Dar cînd m-am dat de ea aproape Atunoea am văzut abea Din ochi scăpîindu-i o mărgea.
Cu braţul i-am cuprins mijlocul,
Tresaltă pieptul de fecioară ; 30   Acuma-i albă ca de ceară,
Acuma-i roşie ca focul.
I-am juruit că-mi este dragă
Şi că bărbatul ei eu sînt
Nu de-nazi pe mîni, ci viaţa-ntreagă — 35   Ea sta cu ochii în pămînt,
Şi parcă nu-mi da crezămînt.
Şi mă rugă aşa de bună,
Aşa frumos, c-am stat cuminte
Şinam prins a rîde ca-nainte,
40   Dar inima-mi bătea nebună. Eu o rugai din nou, şi iată Abia tăcuse rîsul ei, Mi s-a părut c-aud deodată Un hohot viu de troli * şi zei,
45   Sunînd prelung din stei în stei.
Atunci şerpuitoarea oale Ne-a dus încet înspre pădure, In urma noastră neguri sure Acopereau şi fiord şi vale.
* Trol — spiriduş, în mitologia scandinavă.
214
50   Călcam pe margini de abisuri, Purtaţi, se vede, de-un noroc, Aşa eram pierduţi în visuri, Şi ce-a mai fost, nu ştiu deloc. Dar fruntea mea era de foc.
55   Cu braţul am coprins-o iară, Ea pe genunchii mei se lasă, Atunci mi-a fost cu drept mireasă, Şi-n umbră trolii iar cântară, Iar dac-au rîs ş-atuncea zeii
00   Nu ştiu, că mie nu-mi păsa — Dar ştiu atîta că femeii Nespus de frică îi era Şi trupu-i gingaş tremura.
II
Privesc de sus şi soarele răsare, Jos valea e de neguri încă plină, Gheţarii însă fulgeră-n lumină. Un petic roş, pierdut în depărtare, 5   Se rupe-ncet din ceaţa dimineţii : E casa mamei, mica noastră casă, Acolo unde mama mea, duioasă, A sîrguit luptând cu greul vieţii. Acolo am crescut, şi cine ştie 10   De-atuncea dacă sufletul meu, poate, De-a pururi însetat de libertate, Şi-a mai lărgit a lui împărăţie.
O umbră sprintenă în prag apare Şi, din oceagul de la casa mică, 15    Un fir de fum albastru se ridică — Se duce mama la ghilit, îmi pare. j La casă sînt atîtea trebi mărunte !
Da, mania-i umbra ce pe drum zoreşte.
|
215
„Lucrează, mamă, Domnul răsplăteşte 20   Pe cei ce ştiu nevoile să-nfrunte. Iar eu urcind pe plaiurile acele, Pe unde urme renii doar mai lasă, Vă voi aduce de la ei, acasă, Blăni scumpe ţie şi miresei mele.44
25   Ce n-ar da ochii mei acum s-o vază !
Desigur ea prin somn şi^aduce^aminte..
Visează, uită ce-a fost mai-nainte,
Visează, tu, iubita mea, visează !
Iar dacă nu visezi, şi stai deşteaptă, 30   Goneşte, dragă, orice amintire...
Nu ţi^am jurat eu oare să-ţi fiu mire ?
Tu uită ca şi mine, şi aşteaptă.
Dar păn-atunoea lucrul ţi-1 împarte :
Fă-ţi zestrea, pune de război în casă, 35   Să-ţi fie gata haina de mireasă —
Că nici biserica nu e departe.
Ce dureroasă este despărţirea Cînd ai pe lume o fiinţă scumpă ! Dar cînd e scris de tine să pe rumpă,
40   Şi mai cumplită creşte-atunci iubirea. De-acum îmi pare că o nouă soartă Mă cheamă, şi că tot ce-a fost se stînge. în mine nu mai fierbe-acelaşi sînge Şi viaţa mea de păn-acum e moartă.
45   Căci prea era de tot şovăitoare Şi se zbătea mereu, în neputinţă Să scape de păcat şi de căinţă — De-aceea am călcat^o în picioare !
Iar sufletu-mi de tot ce^a fost nemernic 50   S-a dezlegat şi^a izbutit să scape
Şi sînt al meu de-acum, tot mai aproape De mine şi de Cel-atotputernic.
O clipă-mi mai arunc privirea roată Pe văi, pe fiorduri şi păduri cărunte,
55   Apoi pornesc voios în sus, la munte, Ca să mă pierd în lumea minunată De care numai renii au de ştire. Adio dară, maica mea duioasă ! Adio dară, dulcea mea mireasă !
60   M-avînt de-acuma în nemărginire !
Iii
Amurgul în nouri de pară s-aprinde, De-ai crede că arde întreg universul. Convoiul din urmă de neguri descinde, Pe rîpe, ici-colo-şi întârzie mersul. 5   Trudit îmi e ochiul şi calc fără spor, Şi sufletu-mi plin e de gînduri cernite, Dar iată în cale-mi surîd pe-un pripor Flori fără de seamăn, ca-n sînge stropite, De vîntul de seară plecate uşor.
10    Aici stînd o clipă, din florile-acele Am rupt cea mai mîndră şi la pălărie Am pus-o, tovarăş de cale să-mi fie ; Apoi, subt o creangă, aproape de ele, în noaptea senină să dorm m-am culcat.
15   Dar gînduri mîhnite, atuncea, veniră Ca babele care, duminica-n gat, Cînd ies de la slujbă, pe cale se-nşiră : S-au strîns, se certară şi iar m-au lăsat.
De-aş fi eu acuma măcar lîngă tine !
20   Tu, floarea mea ruptă ieri seară pe cale ! Aş sta ca un cîine — şi mult mi-^ar fi bine Culcat pe-o pulpană a rochiei tale. în ochii tăi limpezi pierdut aş căta Şi demonul oare mă duse-n ispită,
25   Atunci cînd văzut-am înfrîngerea ta, De-ar fi să apară acuma, iubită, De dreapta-mi urgie el n-ar mai scăpa.
216
217
Spre naltele ceruri aş vrea să-mi iau zborul, Să cer în genunchi, drăgălaşa mea floare,
30   Să-ţi scalde-n eternă lumină şi soare Viaţa întreagă Atotştiutorul ! Dar nu, căci prea mîndru mă simt şi n-aş vrea, Nimica, o, Doamne, să cer de la tine, Dar dacă poţi face ceva pentru ea,
35   Atuncea ascultă-mi dorinţa : mai bine Fă-i calea vieţii spinoasă şi grea !
Ţîşnească torente speriate din munte
Pe unde va merge ; primejdii să-i semeni,
Pe negre prăpăstii, cînd trece pe punte ;
40    Să-i sîngere mersul de asprele cremeni, Cînd urcă pe rîpe mîneate de ploi ; Atunci eu în braţe luîmdu-mi stăpîna, La sinul meu strînsă, vom treee-amîndoi, Ş-asupră-i nuniitinde-ndrăzneaţă, Tu, ;mîna,
45   O, Doamne, c-atuncea dăm piept amîndoi !
IV
Din miazăzi soseşte un vînător bizar, Noianuri fără margini el a avut să-nfrunte Şi gîndoiri mute-i joacă pe palida lui frunte Ca razele nocturne a soarelui polar.
5   Surîsu-i străluceşte în laorime răsfrînt, Şi gura-i, deşi tace, parcă i^aud cuvîntul. Dar cine-i el ? Ce spune ? Mai clar grăieşte vîntul, Cînd trece prin pădure şi murmură un cînt.
Şi nici nu poţi pricepe ce gînduri se ascund 10   In ochii lui cei limpezi, ca şi acele lacuri Hrănite de gheţare, în care par de veacuri Că dorm oglinzi curate pe-abisuri fără fund.
Dar iată, negre gînduri, ca păsările-n zbor, S-alungă speriate şi pacea li-o distramă — 15   Atunci, ca marinarii, băgaţi bine ,de seamă,
Căci nimeni nu se-ntoarce din adîncimea lor i —
La o răscruce-n munte mina răsărit în drum, Eu însoţit de puşcă, iar el de-un cine mare. Acolo ne legarăm c-un jurămînt de care, 20   De-aş mai avea tărie, m-aş lepăda acum.
Ce mă ţinea de dîinsul legat, nu pot să spui, Şi m-am luptat eu totuşi, dar nna fost cu putinţă Să scap de el — iar astăzi nici nu mai am voinţă Văd că-s cu trup şi suflet pe vecinicie-al lui !
V
— Pentru ce arar tu plîngi spre seară Cînd gîndeşti la maică-ta bătrînă ? Au dormeai, sub pătura de lînă, Mai tihnit ca sus, subt cer, afară ?
5   — Plîng, căci mă gîndesc în pacea serii Că-mi era acas-aşa de bine. Blind torcea motanul lîngă mine, Sar eu dus mă dam robit visării.
— Pentru ce visezi tu ca nebunii ? 10   Mult mai bună-i lupta, nu te teme ! Deci trăieşte-ţi viaţa, că ai vreme Să visezi sub sălcii cu străbunii.
Suie unde renul trece-n goană, Ploi şi vînt de-i înfrunta în cale, 15   Tot mai bine-^aşa, decît în vale
Prund să sfaremi ca să capeţi hrană.
218
219
— Dar aud purtat de vînt încoace Glas de clopot blind sunînd... — Ce-ţi pasă l Las' să sune ! Apa zgomotoasă 20   Murmură mai dulce la răstoace.
— Prind la schit creştinii să s-adune, Printre ei e mama cu nevasta...
— Crezi că nu-i păcat în lumea asta Vremea să ţi-o pierzi în rugăciune ?
25   — Orga-n bolţi psalmodiază cîntul, Albe ard făcliile-n altare... — Dar mai albi lucesc gheţarii-n soare, Şi mai viu pe culmi buciumă vîntul !
— Haide dar, de crezi tu că-i mai bine, 30   Tot mai sus, mai sus, spre zarea largă — Cui îi place la biserici, meargă — Taie drum — de-acuma merg cu tine !
vi
Se face toamnă, plîng domol
Tălăngile îndepărtate, Reintră turmele-n ocol,
Lăsîndu-şi dulcea libertate.
5   Curînd şi iarna va veni
Să-mbrace-n alb coasta rîpoasă, Potecile s-or troieni
Şi-i vremea să cobor acasă.
Dar dacă sufletul ţi-e dus, 10        Mai ai tu casă ? Ai tu vatră ? El m-a-nvăţat uitarea, sus, Şi mi-este inima de piatră.
220
r
Oricît trudeşti, jos de rămîi,
Nu poţi purcede-o faptă mare, 15    Puternic cresc ai mei plămîi
Pe culmi, şi-aici mă simt eu tare.
întreaga zi nu-mi aflu loc,
Dar sara-ntors cu prada-n spate, Mă hodinesc, privind la foc,
Şi mă îmbăt de libertate.
Vin noaptea duhuri, fel de fel, Dar vînătorul le cunoaşte ;
Mi-a dat un coif vrăjit de el, Şi nici o frică nu mă paşte.
25   Pe culmile-mbrăcate-n nea
Gîndirea de oţel se face — Nici un cirip de păsărea
Nu-ţi tulbură senina pace.
De-oi fi eu tot aşa şi-n mai, 30        îmi iau şi mamă şi soţie, Le-aduc din chinuitul trai în vasta mea împărăţie.
Tot ce-am aflat le-oi arăta
Şi-or duce-o numa-n rîs şi glume, 35   Şi-intre gheţare vor uita
C-au mai trăit pe altă lume.
VII
Simt că nu mai am putere
Şi urîtul greu m-apasă,
Prea-s de mult în munţi ; — mă cere
Inima din nou acasă.
221
O zi numai, şi-apoi iară Voi urca pe coasta-naltă, Unde cîteşitrei la vară Vom petrece laolaltă.
Haide ! Insă flori mărunte Ning, şi-acum nu se mai poate ! Iarna e stăpînă-n munte : Căile-s închise toate.
vin
Şi săptămîni trecură iar grămadă. M-am potolit şi nu mai vin să-mi ţie Părerile de rău tovărăşie. Izvoarele de mult dorm subt zăpadă. Sus, luna albă printre piscuri trece Şi stelele ard mari în noaptea rece...
Cînd cade-amurgul, nu mai am hodină, Plec din bordei ca dimtr-o închisoare Şi-alerg pe culmi albite de ninsoare, Pin' ce pe-un pisc, rămas încă-n lumină, Mă uit în adîncimile albastre Cu gîndul dus la plaiurile noastre.
E pace şfîintă-n văi. Dar făr' de veste Un zvon purcede-n liniştea pustie Şi umple tot văzduhul de-armonie. Ce-nsamnă oare zgomotele-aceste Ce tulbură, acolo jos, cătunul ?... Sînt clopotele ce vestesc Crăciunul!
Mi-aduc aminte-acuma. Da, sînt ele. în satu-ntreg e mîndră sărbătoare... La megieş, lumini licăritoare S-aprind pe la fereşti ca nişte stele :
O stea străluce şi la casa noastră Şi ochii-mi cată ţintă la fereastră.
25   De unde stau, ca un palat din basme îmi pare-acum sărmana noastră casă. Aici, pustietatea-i fioroasă Iar piseuriile-nalte par fantasme. Şi parcă glasuri dragi prind să mă cheme
30   „întoarce-te^napoi cît mai devreme !"
Dar deodat-un hohotit demonic Mă face să tresar, plin de sfială ; în umbră văd atunci o faţă pală : Rînjea ciudatul vînător, ironic : 35   — Pricep eu jalea ce acum te-apasă :
Ce slab ele înger eşti ! Ţi-e dor de-acasă...
Şi iarăşi braţele-mi devin vînjoase, Recapăt îndrăzneală şi virtute, Şi sîngele mai cald mi-aleargă iute, 40    înviorat de gînduri sănătoase,
Nimic de-acum din drum n-o să m-abată : Las' clopotele-n voia lor să bată !...
Neaşteptat atunci o slabă zare Străluce peste casa părintească... 45    întîi abia începe să clipească —
Ai spune-un palid răsărit de soare — Apoi perdea de fum o prinde-n faţă Şi flacăra zbucneşte uriaşă.
Mii de seîntei se războiesc prin aer 50   De luminează păn' departe locul ; Cuceritor se-ntinde, creşte focul; Neputincios mă zbucium, şi mă vaier ; — Ei şi ? — şopteşte El încet — ce-ţi pasă La ce să plîngi cînd arde-o biată casă ?
222
223
55   Aveau atîta rost acele şoapte,
Că, îngrozit, eu am uitat de toate : Ştia cu-aitîta artă să-mi arate Cît de frumos e-acest tablou de noapte : Cum flăcările cresc şi se-mpreună
60   Jucînd în ploaia razelor de lună.
Cu ochii adumbriţi, clipea din gene, Parcă-ar fi vrut nimica să nu-i scape. — Atunci trecu pe lîngă noi aproape Un cor de glasuri dulci, aeriene, 65   Şi-am înţeles că biata mamă-i moartă Şi îngerii cîntînd spre cer o poartă :
„Blajină ai trecut prin viaţă, Şi-ai fost blajină în dureri, Sărmana mamă din popor ; 70        De-aeeea te-nălţăm uşor
Deasupra munţilor de gheaţă, în noaptea de Crăciun, la cer !"
Cît ai clipi, s-a stins ca o părere Ciudatul vînător, şi-n noaptea clară, 75   Deşi eram cuprins de-o jale-amară,
La ce să mint ?... priveam, fără de vrere Cu drag cum flăcările se-mpreună, Jucînd în ploaia razelor de lună...
IX
Lumină era păn* la mijloc de munţi. Şi clopote, vesele-n aer sunînd, Vuiau zgomotoase cum sună la nunţi; Vedeam vornieeii pe caii mărunţi 5   Pe şleaul din vale în goană trecînd.
Lungi salve de puşcă pocneau la vecin ; Jucau steguleţe pe stîlpi, la zaplaz ;
224
Creştea veselia sub cerul senin, Dar eu, pe-un pripor, rîdeam cu venin, 10   Şi lacrimi de foc îmi curgeau pe obraz.
Urcau pan' la mine cîntările lor, Frînturi de cuvinte aduse de vînt, Lovindu-mi auzul, batjocoritor — Atunci de durere-am crezut c-o să mor, 15   Văzînd că sînt singur de-acum pe pămînt.
Pe poartă irumpe bogatul alai; Stă smirna voioasa mireasă pe-un murg. Străluce la soare bogatul ei strai, în urmă îi flutură părul bălai — 20   îl ştiu eu al cui e, de-atunci, din amurg !
Ea trece pîrîul, merg caii domol, S-apleacă mireasa spre mine uşor... Ajunge de--acuma ! Mi-e sufletul gol — Păşească-n lumină voiosul lor stol — 25   De-acum am scăpat de dureri şi de dor !
Pe gura prăpastiei negre rămas, Plutesc peste valea-nflorită de vară, Şi văd mica .ceată cum trece la pas — Acum ei aleargă, acum fac popas, 30   Şl toate le vede privirea mea clară.
Văd albe năframe în vînt jucătoare Şi roşii zăbune, ca pete de foc. Biserica albă încinsă de soare, Frumoasa mireasă, iubita mea floare — 35   Şi-n urmă păşeşte pierdutul noroc.
225
Din culmea vieţii privesc eu la toate, Şi toate îşi au înţeles pe deplin. Mă uit ca la lucruri de veacuri uitate Şi nimenea nu mnar cunoaşte azi, poate, Văzîndu-mă cît sînt de calm şi senin !
Atunoea demonicul rîset răsună Şi-aoelaşi ciudat vînător văd că vine : — Prietene dragă, de-acum cale bună ! Noi nu mai avem nimic împreună, Poţi merge-nainte şi fără de mine !
Fireşte că astăzi destul sînt de tare, Destul pană astăzi mi-ai fost de-ajutor Şi ori pe ce drum să apuc sînt în .stare, Nici inima-n mine. măcar nu tresare — De piatră rămîn de acum pană mor.
Gustat-am din cupa supremelor plîngeri, Şi nu mai mă sperie astăzi nămeţii — Fărmată mi-e nava xle-atîte vasfrîngeri, Mi-e rupt de furtună copacul vieţii. — Revăd printre ramuri trecînd călăreţii.
în goană de-a lungul se-nşiră alaiul, Şi-n frunte pe poarta bisericii trece Frumoasa mireasă — şi-i flutură straiul ! De-acuma, iubito, senin fie-ţi traiul Şi viaţa senină de-acum ţi-o petrece !
Ci eu, oţelit, tot mai sus voi răzbate Şi tot mai de sus voi privi peste voi — Pe cuilmile-nalte, de nimeni umblate, E cerul aproape, şi e libertate — Tîirască-se alţii, de vor. în noroi !
MINERUL
Subpămînteană boltă, te sfărâmă Subt loviturile grelei cazmale, Tot mai adînc îmi voi purcede cale Păn' voi trezi un sunet de aramă.
5    în adîncimile necercetate
Din munţi mă cheamă un bogat tezaur, Acolo, îngrădite-n brîie de-aur, Dorm strălucind movili de nestemate.
O pace şi-o tăcere nepătrunsă 10   Domneşte-n veci în astă închisoare. Deschide-mi drum, cazma biruitoare, S-ating comoara inimei ascunsă.
Voios ca un copil eram odată, Trăind sub cerul sămănat de stele, 15   Flori surîdeau în calea vieţii mele, Căci inima-mi p-atunci era-mpăcată.
Dar mai tîrziu uitat-am de lumină, Căci nici un cîntec vesel nu străbate,
227
20
Nici murmurul răchitelor plecate în întunericul pustiu din mină.
Şi viaţa mea era strălucitoare, Cind am descins aici întîia oară Şi aşteptam un spirit să-mi răsară Ca să-mi dezlege-a vieţii ghicitoare.
25   Dar pană azi pe lume nimeni încă Nu m-a-ndreptat pe cale-adevărată, Nici o schinteie nouă nu s^arată Să-mi lumineze noaptea cea adîncă.
A fost o simplă amăgire oare ? 30   Nu poţi s-ajungi prin umbră la lumină ? Şi totuşi lumea, sus, e-aşa senină, Iar ochii mei orbesc, privind la soare.
Dar nu ! mai bine-n pacea nepătrunsă Ce-n veci domneşte-n neagra închisoare 35   Deschide-mi drum, cazma biruitoare, S-^ajung comoara inimei ascunsă...
Şi păn1 la cel din urmă ceas al vieţii Ridică-te, cazma, şi cazi întruna, Că-i încă noapte, ca întotdeauna, 40   Şi nu ştiu unde-s zorii dimineţii.
ALBATROSUL
Departe-acolo, unde parcă s-atinge marea şi cu cerul,
îşi face albatrosul cuibul, cum povesteşte corăbierul.
în spuma apelor îşi scaldă aripele-i din undă-n undă
Şi-alunecă păşind pe valuri, dar niciodată nu s-afundă.
10
Cu marea urcă şi coboară
şi strigă-n vreme de furtună
Şi tace, cînd pe marea calmă
stă să se-ntoarcă vremea bună.
15
Nici nu înoată peste ape
şi nici prin aer nu vîsleşte,
Şi-ntre abis şi cer ai spune că e un vis care pluteşte.
229
Cînd în văzduh, cînd peste ape aripa ta se tot desface —
Sărmană pasăre-poetă,
cum n-ai tu nicăirea pace !
Şi ce-i mai trist, că lumea rîde cînd tu rîvneşti să urci la cer,
Spunînd că toate aeestea-s basme scornite de vreun corăbier...
COPIII REVERIEI
Tăcere e-n odaie şi-i linişte afară. Eu stau visînd sub lampa cu streşina plecată, în jurul meu e-o umbră în purpur înecată, Şinatunci fără de veste copiii mei s-arată, 5    Plutind voioşi prin fumul albastru de ţigară.
Sosesc bătând din aripi aleşii reveriei, Se rup din umbra dulce şăgalnicele cete, Vin feţi-frumoşi de mînă cu drăgălaşe fete Şi flutură prin aer bălaiele lor plete, 10   Iar eu rna pierd cu dînşii în lumea bucuriei.
Dar cînd ne e mai vesel şi mai cu farmec jocul, Privirea mea-ntîlneşte oglinda — şi prin ceaţă Văd în halatu-i simplu pe-un om cu ochi de gheaţă Privindu-mă ironic şi mohorît la faţă, 15    Şi-atunci, ca prin minune, s-a risipit norocul.
îmi pare c-o tăcere de plumb pe toţi se lasă ; Cu degetul la gură stă unul ; cu mirare Se uită-n lături altul, văzînd aşa schimbare... Dar ce copil pe lume nu-şi pierde firea oare 20    Cînd intră fără veste un om străin în casă ?...
231
r
FRICA DE LUMINA
20
Acuma, în puterea zilei,
cobolzii * calea mi-o aţin,
Şi pentru ochii mei lumina
azi este cel mai groaznic chin.
Dar, cum se lasă noaptea, iarăşi cu drag la mine o rechem :
Zbor ca un şoim peste hotare, acolo unde nu-i blestem !
25
10
15
Pe cînd eram copil la şcoală, umblam voios, cu fruntea sus.
Şi nu ştiam ce este frica, păn' soarele cădea-n apus.
Dar cînd, dinspre păduri şi fiorduri,
cernite neguri coborau, Vedenii din poveşti uitate
deodată mă înconjurau.
Şi, de-nchideam o clipă ochii, în visuri le vedeam mereu,
Şi-atuncea Dumnezeu mai ştie ce se făcea curajul meu !
Dar astăzi m-am schimbat cu totul şi stranie-i a mea schimbare,
Acum, cu-ntîia raz-a zilei, curajul meu întreg dispare.
30
35
Prin foc şi apă voi răzbate şi voi sfărma orice cătuşe,
Uitînd de-nfiorarea spaimei păn' ziua bate iar la uşe.
Atunci din nou m-apucă groaza şi cad învins, făr' de putere,
De cum presimt că, surgunită de zorii zilei, noaptea piere.
Şi vezi, de-aceea fug de soare cu tot cortegiul lui feeric :
Da, de-oi purcede-o faptă mare, voi plăsmui-onn întuneric !...
* Cobold -înfăţişare de munţi.
- în mitologia popoarelor germanice, duh care ia pitic;  apără  casele sau pietrele preţioase din
232
navi arse
ŞIVOIUL
Cu năvile-ntoarse spre sud s-a pornit Din nordul ce doarme în ceaţă, S-a dus către ceruri c-un trai mai tihnit, Spre ţări mai bogate-n viaţă.
Aprinsele faruri de pază în zări El nu le mai vede pe mare, — Dar florile mîndre din caldele ţări îi deteră-n schimb alinare.
Şi dacă ajunse la capăt de drum, îşi arse el năvile-n pripă, Şi numai o dîră albastră de fum Spre nord flutura în risipă.
Dar cum se-nnoptează, acuma, un sol, Cînd cad obositele gene, Din ţara cu soare porneşte spre pol, La casa asounsă-n troiene.
Ameninţa furtuna şi-un nor s-a spart apoi, Cît ai clipi, pîrîul s-a prefăcut şivoi.
Şi-n timp ce uraganul venea cumplit şi greu, In clocote şivoiul creştea şi el mereu.
5   Apoi a stat furtuna. Şi norii s-au pierdut, Şi-atunci şivoiul, iarăşi, pîrîu s-a prefăcut.
Doar lacrime pe frunze cîntau, picînd uşoare, Din cînd în cînd, asemeni unor mărgăritare.
O dungă albă prundul era ca mai-nainte : 10   Secase iar pîrîul sub arşiţa fierbinte.
Şi la răstimpuri, totuşi, dulci picurii de ploaie Tot mai cădeau ici, colo, zvonind din foaie-n foaie,
De se părea că încă tot cîntă un izvor, La care-a stat odată un tînăr visător.
234
235
EJNAR
DIN „BRAND"
EJNAR
Agnes, mîndru flutur plin de vrajă, Jocul meu încearcă să te-^nşele Şi te-oi prinde în curînd în mreajă — Mreaja fi-vor cînteceie mele.
AGNES
Dacă-s flutur cu-aripi sclipitoare, Mreaja ta spre mine n-o întinde. Lasă-mă să zbor din floare-n floare, Joacă-te, de vrei, dar nu mă prinde !
EJNAR
Agnes, mîndru flutur plin de vrajă Firele se string tot mai aproape — In curînd îmi vei cădea în mreajă — Aripele nu pot să te scape.
AGNES
Dacă-s flutur cu-aripi aurite, Lasă-mă să zbor voios în soare, Şi, de cad în mreaja ta, iubite, Cruţă-mi praful de pe aripioare.
Cătinel te-oi lua cu mîna, dragă, Te-oi închide-n inimă, la mine, Şi-acolo de-i vrea, viaţanntreagă 25   Te-i juca cum ţi-o plăcea mai bine
236
Le ştiu de la aceia cari au trăit cu dansul, 25   Acei ce-au stat de faţă la ceasul lui din urmă
Şi i-au închis pleoapa să-şi doarmă-n pace somnul, Cînd a-mplinit cu cinste şaizeci de ani în capăt.
TERJE VIGEN
într-un ostrov, departe, pe-o stîncă solitară, Trăia în alte vremuri un om bătrîn şi straniu, El nu făcea la nimeni, desigur, nici un rău Nici cînd stetea acasă, nici cînd umbla pe ape. 5   Dar ochii cîteodată îi scăpărau sălbatec
Şi mai cu seam-atunoea cînd bîntuia furtuna, Atuncea nebunia părea că-1 cucereşte. Şi rari erau aceia cenar fi avut curajul Atunci cu Terje Vigen să steie faţă-n faţă.
10   Şi l-am văzut eu totuşi, o dată însă numai, Era în port, şi marea mult darnică-i fusese, Şi el, subt albe plete, cînta voios în luntre, Mai sprinten şi mai vesel ca un năier nevîrstnic. Şăgalnice cuvinte el arunca la fete,
15   Şi haz făcea cu ceata copiilor zburdalnici. Dar, salutînd, în barcă sări fără de veste Şi, desfăcîndai-şi pînza, asemeni unui vultur, îşi îndrumă a vîntul spre-ostrovu-i plin de soare.
Şi-acuma vă voi spune eu vouă, pe-ndelete, 20   Tot ce se povesteşte pe-ascuns de Terje Vigen. Şi dacă pe alocuri vă vine greu a crede, Nu vă-ndoiţi, căci totuşi s-a întâmplat odată. Căci chiar de n-am ştiinţă din spusa lui de toate,
Fusese-n anii tineri un soi de-mpuşcă-n lună, Şi încă de cu vreme şi-a părăsit căminul, 30   Ca un pilot nevîrstnic o luă pe ape razna, Şi într-o dimineaţă fugi la Amsterdam, Dar într-o zi deodată îl prinse nostalgia Şi s-a întors în ţara Norvegiei, acasă, Pe nava „Reuniunii" cu căpitanul Pram.
35   Dar nimeni din localnici nu mai recunoscură în el pe copilandrul fugar de altădată, Aşa cum era astăzi bărbat în toată firea, în straie orăşene ca orice om cu cheag. Dealtminterea, părinţii dormeau de mult sub glie,
40    Ca şi cei ce-1 ştiuse, vecini şi rubedenii.
Rămase el pe gînduri şi trist vreo două zile, Apoi de la o vreme îşi scutură obida, Nemaiţputînd să simtă sub talpa lui pămîntul, îl prinse iarăşi dorul de marea mişcătoare.
45   Un an după aceea se-insoară Terje totuşi, Dar hotăirîrea asta fu luată aşa de^n pripă, încît îl apucară părerile de rău, Că-i nevoit acuma să stea buştean acasă. Tîrîş-grăpiş a dus-o o iarnă încheiată,
50   O iarnă însă plină de chef şi veselie.
Ferestrele-i sub streşini rîdeau ca-n foc de soare Şi floriile la geamuri cu perdeluţe albe Se străvedeau în casa cu roşu zugrăvită.
Dar cînd, în primăvară, porni în fiord zăporul, 55   Din nou porni şi Terje pe bordul unei nave.
238
239
Apoi senntooairse toamna, şi cînd, subt ceruri, stolul Sălbatecelor gîşte îl întîlni pe Terje, Atunci simţi o jale că inima i-o strânge ; Venea robust şi teafăr din ţări scăldate-n soare, 60   Şi trebuia să zică rămas bun la prieteni, Rămas bun de la soare şi celelalte toate, Şi-i răsări în faţă trist spectrul unei ierne.
Căzu aneora-n funduri, şi, liberi, mateloţii
Se înfundau prin cîrciumi în pilcuri zgomotoase. *
65   Zuliar o clipă Terje privi în urma lor,
Şi iată-1 fără veste în pragul casei sale. * In taină ei se uită la geamuri, prin perdele, Şi înăuntru-şi vede nevasta lui cum toarce, Alăturea de dînsa el vede-un dulce înger
70   Cum rîde într-un leagăn, eu-obrajii înfloriţi.
t
Şi s-a făcut că Terje, din clipa^aceasita sfîntă, S-a fost schimbat cu totul, muncind şi zi şi noapte, Găsind pană şi weme să-şi legene copila, Duminicile, seara, cînd muzici zvăpăiate } 75   Horeau fără de preget în circiuma decalaturi, El pe genunchi pe Ana şi-o lua, cîntîndu-i vesel, Lăsînd-o să se joace ou pletele lui brune. f
Dar iată anul groaznic, o mie opt sute nouă, De care se mai spune şi-acum ce grea năpastă
80   A fost ca să îndure norodul cel sărman. I Corăbiile vrăjmaşe stăteau de strajă-n porturi, Şi-avan se mai făcuse pămîntu-n anu-acela : Flămind era săracul, şi-abia-nfrupta bogatul. Nu mai sluja nimica să ai vînjoase braţe,
85   Şi molima şi moartea băteau din uşe-n uşe.
I
240
O zi sau două Terje rămase iar pe gînduri, Apoi, de la o vreme, îşi scutură obida, îşi aminti de vechea şi buna lui amică, De mişcătoarea mare, 90   Şi pînă astăzi ştie să spună orişicine
Cum a ştiut atuncea să-nfrunte Terje moartea.
Cum sta să cadă vîntul, străbate Terje marea, Pentru ai lui, pe-o barcă, vîslind voinic din rame. Şi-alese cea mai mică din luntri, ca să poată
95    S-ajungă mai degrabă la Skagen în Iutlanda. Catarg şi pînze dînsul acasă le lăsase, Găsindu-se mai sigur astfel de drumul lui. De valuri, n-avea frică, era-nfrăţit cu ele, Şi de-ocolea cu grijă el stîncile de mare
100   Mai mult avea în grijă ca nu cumva să-1 vadă Englejii de pe nave care-1 pîndeau din hune *.
încrezător se duse în steaua lui cea bună, Vîslind din răsputere în luptă grea cu marea, Şi-ajunse viu şi teafăr la Fladstrand, cum plecase, 105   Spre-a duce-acas' povara atît de mult dorită Şi Domnul singur ştie de era grea povara : Trei butoiaşe pline cu grîu, nimica toată, Dar pentru-ai lui comoară era, şi mîntuirea.
Luptînd pentru viaţa femeii lui şi-a Anii, HO   Trei nopţi lungi şi trei zile vîsli el, îndrăzneţul,
Şi-a patra dimineaţă, cînd se iviră zorii,
întrevăzu uscatul ivindu-se din neguri.
O, nu, nu erau neguri, ci munţii ţării sale,
înalţii munţi, giganţii cu piscurile albe, 115    Şi peste toţi, deasupra, îşi ridica albastră
Spinarea Imenăes, îl cunoştea prea bine...
O avîntare încă, da, va avea puterea !
* Hună — platformă rotundă în partea de sus a catargului.
241
f
Viu i se umflă pieptul, spre cer înalţă ochii, Dar ruga îi îngheaţă pe buze fără veste.
120   li năzăreşte oare ? In faţă-i, printre neguri, Ce se desfac în falduri cu legănări de umbră, Un vas englez răsare, înaintînd cu-ncetul Spre sundul Hesnoes. Dar barca-i fu văzută, o salvă izbucneşte,
125   Şi trecerile toate i-au fost pe loc închise.
Cu toate-acestea, vîntul din zori îi e prielnic, Şi Terje drum îşi taie, zorind spre soare-apune. Corabia vrăjmaşă atuncea las-o luntre, Aude bietul Terje cum cîntă marinarii, 130   Şi-^atunci cu îndârjire îşi înteţeşte vîsla,
în timp ce marea-n juru-i se umflă clocotind.
Cu mîini însingerate vîsleşte el, cînd iată Ajunge la Groslingen, la stâncile cumplite Ce stau de pîndă-n mare, la răsărit de Homburg.
135   Sălbatecă e marea în locurile-nacele,
Cînd vîntul se răscoală — şi dai de fund aproape. Acolo joacă spuma cînd galbenă, cînd albă Chiar cînd e vremea bună şi ziua liniştită. Dar cînd se-ntartă marea, pe vremuri de furtună,
140   Ferită-n adăposturi, ea pare potolită, Şi apele acolo nu se prefac talazuri.
Sprenacest liman s-avîntă corabia lui Terje Trecînd ca o săgeată.
Dar, pas cu pas, în urma-i, pe dîra care-o lasă, 145   Zoreşte vasul sprinten cu cincisprezece oameni. Atunci în surdul vuiet al mării-n stînci izbite, îşi strigă Terje ruga spre Dumnezeu, cu spaimă : „Dincolo de aceste stînci de nisip, aşteaptă In mica mea căsuţă, rămase singurele, 150   Nevasta şi copila, bucata lor de pîine".
155
160
165
Dar poate mateloţii i-acoperiră glasul Să nu-1 audă Domnul şi-a fost pe-a lor să fie, Aşa ca^ntotdeauna cînd ei ne pradă-n fiorduri. Terje-atingea nisipul cînd fu ajuns din urmă De barca cea vrăjmaşă. — Stai ! strigă ofiţerul şi, ridicîndu-şi vîsla, Izbeşte fundul luntrii lui Terje cu putere. Sar scîndurile-n lături şi luntrea se desface Şi apa dă năvală atunci cu valuri pline, Luînd cu ea comoara atît de greu adusă. Dar cumpătul lui Terje nu se pierdu o clipă, Dă-n lături marinarii armaţi ce-1 împresoară Şi se aruncă unde e apa mai adîncă, Dispare-n fund şi iarăşi pe ape se arată, Dar unde-şi scoate capul e urmărit de focuri, Şi săbii scînteiază, păn* ce e smuls din mare Şi-i dus pe bordul năvii, ce salută cu-o salvă.
La proră, căpitanul, aproape-un copilandru, Stetea-n picioare mîndru, umflîndu-se în pene 170   De-ntîia biruinţă ce-o cîştigase-n cale.
Ci Terje, dîndu-şi seama că s-^a sfîrşit cu dînsul, îngenunche şi plînse acum, el, omul tare, Se milogea pe puntea corăbiei duşmane, Iar ei rîdeau, englejii, de lacrimele lui.
175   Porni să bată vîntul din răsărit, şi nava Acum biruitoare ieşi în largul mării. Tăcu atuncea Terje. Se isprăvise toate. De-aci-nainte singur îşi va păstra amarul, Şi cei cari îl robise vedeau acuma bine
180   Că se stinsese-o rază şi nu ştiu ce plecase De pe înalta frunte a celuia robit.
Rămase rob acolo ani îndelungi de-a rîndul, Cinci ani — cum mi se spune — în slujbă la ponton. Şi tot visînd întruna la vatra lui pierdută, 185   I se curba grumazul şi păru-i cărunţise.
242
243
190
Dar taina lui în suflet el şi-o ţinu închisă, Ca singurul lui bine şi singura-i comoară.
Iar de trecură anii şi se făcu iar pace,
O navă suedeză aduse prizonierii,
Şi între ei şi Terje s-a reîntors acasă.
Dar cînd descinse iarăşi, călcînd pămîntul ţării,
Avea la mînă Terje o carte de pilot.
195
200
Supt pletele-i cărunte puţini recunoscură
Pe cel care plecase ca tînăr marinar.
Căsuţa lui iubită era în mîini străine,
Şi-afiă de la stăpînul cel nou al casei soarta
De oare-avură parte femeia şi copila.
„Plecase el, şi-n urmă-i, cum nimeni n-avu milă,
Femeia lui şi fata muriră şi de-atunci
Dorm supt aceeaşi cruce în ţintirimul obştei.44
Trecură iarăşi anii, şi-ncărunţitul Terje Era pilot acuma într-un ostrov, departe, El nu făcea la nimeni, fireşte, nici un rău, Nici cînd stetea acasă, nici cînd umbla pe ape, 205   Dar ochii cîteodată îi scăpărau sălbatec
Şi mai cu sam-atuncea cînd bîntuia furtuna, Atuncea nebunia părea că-1 cucereşte, Şi rari erau aceia ce-ar fi avut curajul Atunci cu Terje Vigen să steie faţă-n faţă.
210   Dar într-o seară vîntul se ridică pe mare, Pe ţărm, în luciul lunii, se frămîntau piloţii, Văzînd o biată navă engleză cum se luptă Cu pînza sfîşiată, şi cum un roşu steag Făcea de pe catarguri semnale desperate.
215
220
225
Pe loc atunci o barcă se dezlipi de ţărmuri
Şi străbătu-ndrăzneaţă pe marea furioasă :
Şi dintr-o săritură ajunse Terje iahtul.
Părea stăpînui mării pilotul cel cărunt,
Şi cînd întinse mîna şi-o puse greu pe cîrmă
I s-a supus furtuna ca unui uriaş.
Spre larg apucă iahtul, cu luntrea după dînsul,
Iar lordul şi femeia cu un copil în braţe
Se-apropie de Terje, ce salută c-oin gest :
— Bogat eu te voi face pe cît eşti de sărac,
Dacă ne scoţi cu bine din stîncile acestea.
Dar, în aceeaşi clipă, pilotul lasă cîrma, Se-ngălbeni la faţă grozav, şi-atunci, pe buze Ii flutură un rînjet ce-1 aştepta de mult. Acuma iarăşi marea purta spre ţărmuri iahtul, 230   Şi nava cea superbă intră iar între stînci.
— Nu mai m-ascultă vasul, descindeti iute-n barcă, Veniţi, milord, milady, cu mine să vă duc, Căci iahtul e pe ducă, o ştiu de bună samă, Dar nu-i departe ţărmul, şi mi-e ştiută calea.
235
240
245
Juca fantastic luna pe barca mişcătoare, Ce-nainta spre ţărmuri cu sarcina ei scumpă. La spate sta pilotul înalt şi viguros, Şi ochii lui în noapte aveau luciri de fulger, Spre stîncile Groslingen trecu ca o săgeată, Vîslind mereu spre capul din sundul Hesnoes.
Acolo, lăsă cîrma, şi pînza desfăcută,
Cu vîsla ridicată puternic, sus, deodată,
Izbi cu-o lovitură cumplită fundul bărcii,
In care, înspumată, dădu năvală apa.
în groaz-acestei clipe atît de neaşteptate,
Făcîndu-se ca pînza de albă, biata mamă
Cu braţele-amîndouă îşi ridică copila
Şi, dînd un ţipăt groaznic, strigă nebună : — Ana !
245
244
i
250
255
260
265
270
275
280
La numele acesta căruntul om tresare, Cu repegiune-apucă iar pânzele şi cîrma Şi-asemeni unei păsări, cu repegiune, luntrea împarte-n două spuma şi unda argintată, împrejmuie viitoarea şi se izbi de prunduri.
Dar dup-aceste prunduri sta marea liniştită, Şi-abia păn' la genunche urca bătaia apei. Strigă atuncea lordul : — Ţineţi-vă de barcă ! Vai, ne-o răpeşte marea ! Sîntem pierduţi de-acuma. Ci, surîzînd, pilotul le spuse : — Fiţi pe pace î Căci luntrea ce ne poartă acuma e aceeaşi Ce s-a-necat odată cu trei balerci de grîu.
O amintire moartă din vremile trecute Pătrunse ca un fulger a lordului gîndire. Aminte îşi aduse atunci de matelotul Ce-ngenunchease-odată plîngînd pe a lui punte. Şi-atunei îi strigă Terje : — Tot ce-am avut pe lume Ţi-a stat ţie-n putere şi-a ta trufie oarbă A fost să mi le piardă. Acum e ceasul plăţii !
Atuncea mîndrul nobil englez îngenunchează, La rîndul lui, în faţa pilotului norveg. Proptit de vîslă, Terje stătea ca-n anii tineri, Cu scăpărări în ochii lui plini de nendurare, Cu pletele-i răsfrînte de-al mării uragan.
— Pe cînd brăzdai tu marea cu nava ta măreaţă, Eu pentru-ai mei, cu trudă, minam micuţa-mi barcă, Şi lesne ţi-a fost ţie să-mi iei din gură pîinea Şi să răspunzi cu hohot la lacrămile mele ! Femeia ta bogată, ca primă var a-i mîndră, Ca o mătase dulce sînt mîinile ei albe — De muncă scorojite ale femeii mele. Erau îns-ale mele acele mîini trudite.
285
290
295
300
305
310
315
Bălan îţi e copilul şi ochii i-s albaştri, Precum sînt heruvimii în cer, la Dumnezeu ; Pe cînd a mea copilă era aşa de pală, Cum sînt în veci copiii de oameni nevoieşi, Dar vezi, oricum, atîta aveam şi eu pe lume ; Da, dînsa mi-era totul şi alt n-aveam nimica, Decît comoara-aceasta în veci nepreţuită ! Şi tu nu ţi-ai dat seama ce preţ aveau acestea ! Dar ceasul răzbunării acuma a' sunat Şi vei trăi ca mine, în goana unei clipe, Tot chinul fără seamăn atîtor jalnici ani Ce mi-au curmat grumajii şi-mi înălbiră capul, Răpindu-mi toată partea de fericire-n lume.
Cuprinse-atunci copilul, c-un braţ în sus ţinîndu-1, Cu cellalt pe femeie de mijloc cuprinzînd-'o, Strigă : — Napoi, milorde ! Un pas de-i face încă, Femeia şi copila nu vor mai fi-ntre vii. Stătea pierit la faţă şi nemişcat milordul, Cu inima în flăcări şi ochii rătăciţi.
Dar a lui Ţerje frunte era senină însă
Şi calm acuma pieptul i se-nălţa-n răsuflet.
Blajin plecă el mîna care purta copila,
Ii sărută cucernic micuţele ei braţe
Şi răsuflă puternic ca un scăpat din ocnă.
Cu vocea lui sonoră, firesc el prinse-a spune : — Acuma Terje Vigen şi-a revenit în fire, Ca un şuvoi sălbatec curgea sîngele-n mine Cerînd o răzbunare.
Şi inima-mi, sărmana, bolea de ani de zile, Stătînd de ani de zile închisă totdeauna. Ca iarba de pe stîncă plecată spre prăpăstii, Priveam setos de-a pururi pe-abisurile mării. S-a împlinit măsura, să fim de-acum pe pace. Tu mi-ai luat norocul, dar dăruindu-ţi viata, Mi-am regăsit hodina.
întreabă tu pe Domnul de-i bine ce-am făcut !
246
247
In zori de zi cu toţii scăpaseră cu viaţă,
Şi iahtul chiar, el însuşi, sta ancorat în port...
Şi-oricît el nu spusese o vorbă nimănuia,
Lui Terje-i merse vestea în toată-mprejurimea.
Dar negrele lui visuri şi cruda amintire
Le-a dus cu ea furtuna din noaptea blestemată,
Şi de atuncea Terje purtă mai sus ca nimeni
Acea senină frunte ce se-nclinase-odată
Atîta de umilă pe puntea unei nave.
Cînd lordul cu soţia veni cu tot alaiul Cu drag ca să salute pe cel ce-i mîntuise De stîncele cumplite şi oarbele talazuri, Blajin dezmiardă Terje copila cea bălaie, Şi-i zice : — Cînd năpasta era mai nempăcată, Dac-aţi scăpat cu zile, să mulţumiţi copilei.
Plecă la urmă iahtul din sundul de Hesnoes, Avînd sus pe catarguri culori norvegiene, Şi cînd coti spre stînca de spumă argintată, Cu salve lungi de tunuri ei salutară stînca. O lacrimă atuncea alunecă pe geana Lui Terje, care singur privea în urma navei.
„Am suferit eu multe, dar mi-am primit răsplata, Şopti el, însă astfel se vede mi-^a fost scris. Dar orişicum, Stăpîne, fii lăudat în veci !"
Eu l-am văzut pe urmă, o dată însă numai, Era în port, şi marea mult darnică-i fusese, Şi el subt albe plete cînta voios în luntre, Mai sprinten şi mai vesel ca un năier nevîrstnic.
345   Şăgalnice cuvinte el arunca la fete,
Şi haz făcea cu ceata copiilor zburdalnici. Dar, salutînd, în barcă sări fără de veste, Şi desfăcîndu-şi pînza, asemeni unui vultur, îşi îndrumă avîntul spre-ostrovu-i plin de soare.
350   In ţintirim, la Fjoere, lung am privit mormîntul Pus în bătaia aspră a vîntului de nord ; Era sărman ^normîntul şi părăsit de lume, Insă pe-un braţ de cruce de vreme înnegrită Puteai citi la soare, lucind în slove albe :
355   Un nume : Terje Vigen şi leatul morţii sale.
Din darul de la soare şi-al vuiturilor mării, Crescuse iarba^naită şi aspră pe mormînt, Dar iarba era-n două cu flori sălbătăcite.
248
Ci totuşi mai găsiţi cu cale că vi se datoreşte vouă
Comoar-acestui suflet mare s-o împărţiţi cu el în două ?
EPIGONILOR
în lături dar cu-atîta vîlvă, căci n-amăgiţi pe cei străini
Lăsaţi-1 ca să doarmă-n pace pe cel încununat cu spini î
Cu glas înalt slăvindu-1 gloata acum în jurul lui se strînge —
Dar slava lui şi-a cîştigat-o
vărsîndu-şi nobilul său sînge.
5   Şi torţa care a purtat-o
călăuzimdu-vă prin ceaţă, Din mini i-aţi smuls-o cu puterea şi l-aţi lovit barbar în faţă.
Iar spada lui strălucitoare 10        ce v-a deprins s-o faceţi roată, Spre pieptul lui viteaz a-ntors-o nesocotită, oarba gloată.
Şi dac-a dus război de moarte cu ceata spiritelor rele, 15   L-a dus în van, căci voi şi astăzi sînteţi prieteni buni cu ele.
250
CAMOENS
Fr. Halm
POEM DRAMATIC ÎNTR-UN ACT
PERSOANELE
DON LUIZ DE CAMOENS
DON JOSE QUEBEDO DE CASTEL-BRANCO,
mare negustor PEREZ, fiul său 5 PAZNICUL marelui spital din Lisabona
Acţiunea se petrece într-o chilioară din spitalul Lisabonei, în ziua de 10 iunie 1580.
O mică odăiţă cu zidurile şterse şi tencuiala căzută pe-a-locuri. In dreapta, la mijloc, un pat, alături o spadă cu o harfă dasupra. Fereastră cu gratii la dreapta. Mai în-coace, o masă cu un jeţ: pe masă, manuscrisul Lusia-5 delor. La stînga, altă masă cu două scaune; pe masă: cărţi, hîrtii, călimară, pene de scris, pergamente. Amurg.
SCENA ÎNTÎIA
CAMOENS,   NEGUSTORUL   QUEBENDO   DE CASTEL-BRANCO, PAZNICUL
CAMOENS
(cu părul şi barba cărunte, cu o urmă de rană la mij-5    locul frunţii, cu un bandaj peste ochiul stîng, doarme
în pat.)
QUEBEDO
(îmbrăcat în  bogat costum spaniol, intră prin uşa din
mijloc.)
10 PAZNICUL
(cu un mănunchi de chei la brîu şi cu o carte enormă la subsuoară, îl urmează.)
255
QUEBEDO (gîfîind, la început cu glas scăzut)
15   Afurisită scară î Trei rînduri am urcat ! Mai este ?
PAZNICUL Nu, senore î
QUEBEDO
20 (ştergîndu-şi năduşala)
Fii, Doamne, lăudat ! Sînt tot numai o apă ! Afurisită scară ! De-abia pot să răsuflu... Aice este dară !
(îşi scoate scufa.)
25 PAZNICUL
(deschizînd condica cea mare şi întinzîndu-i-o)
Senor, citeşte singur de nu te-ncrezi în mine : Don Luiz de Camoens, numărul cinci. Prea bine ! Şi-acuma uite colo... Nu scrie cinci ?
30 QUEBEDO
(aruncînd o privire-n carte, înaintează puţin)
Ba da !
Omul acesta însă ştii cine-i, dumneata ?
PAZNICUL
35   De und' să-1 ştiu ?
QUEBEDO
Din faimă ! Că-i doar vestit în lume! N-ai auzit de dînsul ?
PAZNICUL
40 Senor, noi n-avem nume,
Ci numere, şi faima nu intră-n casa asta... Don Luiz de Camoens, numărul cinci, şi basta ! Atîta e-n registru...
(închide condica.)
256
45 , QUEBEDO
Prea bine ! Văd că eşti Un om cu rînduială !
(Examinînd odaia)
Hm ! Gratii la fereşti ! 50    San Jago ! Ce chilie ! Ce ziduri ! Ce tavan !
PAZNICUL
Aici ţineam sărmanii nebuni închişi mai an. Dar ăsta, cum venise sfîrşit de oboseală Şi vrea să steie singur, fiind odaia goală, L-am aşezat într-însa aşa cum a cerut.
QUEBEDO (ironic)
Unde steteau nebunii ? Prea bine ai făcut ! Aşa om, vezi, îmi place ! Dea Dumnezeu să poţi 60   în balamucul ăsta să mi-i aduni pe toţi Mîzgălitorii ăştia de rime...
(Se-ntoarce şi se uită înapoi.)
St ! Nu-i el ?
55
65
PAZNICUL (acelaşi joc)
Da. Să-1 deştept ?
QUEBEDO (oprindu-l cu mîna ridicată)
Nu... lasă-1 ! Vorbeşte-noetinel ! 70   Nu vreau să-i tulbur somnul... O să-1 aştept.
PAZNICUL (îndreptîndu-se către uşă)
Senor,
Mă-nchin atunci, şi Domnul să-ţi vină-n ajutor, 75   Spre-a-ţi izbîndi dorinţa !...
257
QUEBEDO (întinzîndu-i o piesă)
îţi mulţumesc, amice...
Primeşte...
PAZNICUL (cu o reverenţă)
Sluga !
QUEBEDO Lasă...
SCENA  A DOUA
CAMOENS, în aşternut; QUEBEDO QUEBEDO
(înaintează şi se lasă binişor pe un scaun Ungă masa din stînga, fără să piardă pe CAMOENS din ochi)
Ei, iată-mă şi-aice î San Jago ! Cită cale şi trudă, vai de mine ! Oleacă de odihnă cred că mi se cuvine ! Poftim, eu prin spitaluri ! Dar ce să faci ! Păcate ! Cînd ţi-e cuprins copilul de duhuri necurate, Alergi î Auzi, să-mi facă el neamul de ruşine, Să mîzgălească versuri, să uite el de mine, Să-ndruge la picioare mereu şi să dorească Cununi de lauri ! Dînsul, ce-o să mă moştenească, Şi lauri ! El, şi lauri î De parcă nu i-s tată, De bani nici să n-audă ! De glorie se-mbată : Camoens pentru dînsu-i supremul ideal î (Cu un ton ironic şi compătimitor)
Şi, uite, colo-i omul, priviţi-1 în ce hal ! O plapomă de lauri pe el, priviţi, mă rog ! Fără de-un ochi, şi palid, şi trist, şi slăbănog, Acesta-i. cîntăreţul Lusiadelor faimoase Ce la Oran, sub zidul Ceutei, se luptase !
în cuşca asta tristă măreţul bard apune : O spadă ruginită şi-o liră fără strune 25   E-averea lui întreagă ! Şi viaţa lui ce-a fost.? Mizerie şi luptă î O, trai fără de rost! Don Luiz de Camoens, numărul cinci — şi-atît! Cum scrie la registru...
(Mulţumit de sine)
30 Eu, însă, amărît,
Batjocorit de dînsul, numit de el netot, Eu, ce purtam porecla de Calaverul-Cot, Eu, care vînd stafide şi număr portocale, Eu voi fi fost acela — dar astăzi am parale,
35   Sînt mulţumit de mine şi gras, şi în putere, Am trei rînduri de case şi am patru galere Ce vîntură oceanul cu preţioasă marfă : Eu sun în pungă aur, el a cîntat din harfă ! Ha ! cînd l-o vedea Perez, desigur, va-nţelege
40   Şi, aruncîndu-şi harfa, ca mine va alege. Da, trebuie să-1 vadă, să vie, să audă Din propria lui gură ce neagră şi ce crudă I-a fost această viaţă !...
CAMOENS
45       (se mişcă puţin şi suspină ca un om care se deşteaptă.)
QUEBEDO
St!... Geme... s-a trezit!
CAMOENS (cu un suspin)
50   Deci iar un somn de-o clipă abia m-a amăgit, Doar oi simţi pe urmă durerea şi mai vie, Nu somnul cela dulce ce ţine-o veşnicie, Nu era moartea însăşi, ci numai umbra ei.
QUEBEDO
55 (face, fără să vrea., o mişcare.)
258
259
- CAMOENS (cu linişte)
Ce mişcă,?.— Om la mine ? Văd bine ochii mei ? (Surprins şi cu îndoială)
60 Cine eşti tu ? Ce cauţi ? Ce vînt întâmplător Te-a rătăcit pe-aicea ?
QUEBEDO
(ridicîndu-se şi făcînd cîţiva paşi spre el)
N-am rătăcit, senor î 65   Ştiam pe cine caut : nu sînt adus de vînt...
CAMOENS
(ridicîndu-se pe jumătate, sprijinit cu braţul pe pat)
Aşa e ! Da, uitasem aproape cine sînt ! Veneaţi, de bună samă, pentr-un epitalam ? 70   Său poate-o serenadă ?
(Arătînd pe masa din stînga)
Alegeţi, după voie... găsiţi carmine gata : Luaţi, că le dau ieftin.
(Cu o grimasă)
75 Cu doi reali bucata.
QUEBEDO (refuzînd)
O, nu, senor î
CAMOENS
B0    (care în timpul acesta s-a ridicat din aşternut şi cu greu sprijinindu-se în spadă, trecînd pe dinaintea lui QUEBEDO, ajunge la jeţ, obosit şi fără ironie)
Atuncea le vreţi chiar pe măsură ? Sînt istovit acuma şi mintea mi-e obscură, 85   îmi e cu neputinţă să mai compun nimic. De-abia mai am tărie din pat să mă ridic ; Luaţi din astea gata, că nu mai pot să scriu...
(Arată pe masa de alături şi aşază spada dasupra.)
260
QUEBEDO
90   Eu nu vin după versuri, eu după alte viu ! Priveşte-mă în faţă, don Luiz, priveşte bine, . Nu mă cunoşti ?
CAMOENS
(examinează pe QUEBEDO; după o mică pauză) Mai ştiu eu ?
95
QUEBEDO (vesel)
Nu-ţi aminteşti de mine ? CAMOENS
100 (ca mai sus, dînd din cap cu îndoială)
Nu prea, senor !
QUEBEDO La Calvas am fost colegi.
105
CAMOENS (pe gînduri)
Cu mine ?
QUEBEDO (rîzînd)
Cu dumneata, fireşte, la Calvas... Dar cu cine ? 110   Ne luam de păr adesea şi-ades m-ai scărmănat... Gîndeşte-te î Se poate aşa să fi uitat ?
CAMOENS (cuprinzîndu-şi fruntea)
Senor ! Să am iertare, oreîte-mi spui, nu pot 115   Să-mi mai aduc aminte. Mi-e capul slab de tot, Nu te mai pot cunoaşte !
261
120
130
135
140
145
QUEBEDO
San Jago î Domnul meu, Ascultă-mă atuncea să-ţi spun. Ascultă. Eu Sînt chiar Jose Quebedo de Castel-Braneo, ştii, Fiul Marghitei care te-a botezat...
CAMOENS (după puţină gîndire)
125   Jose Quebedo ?
Să fii
QUEBEDO (încîntat de sine)
Sigur ! Chiar în persoană ! Eu ! Cap de dovleac pe vremuri era numele meu, Aşa-mi spuneai, ţii minte ?...
CAMOENS (întunecat şi ursuz)
Şi ce voieşti cu mine,
Jose Quebedo ?..
QUEBEDO (volubil)
Asta-i ! Mă miră cum îţi vine Să mai întrebi ? Venisem să văd ce-ai devenit ? îţi merge rău, pesemne ; pari foarte prăpădit. Pe cînd, uit'te la mine, abia mă-ncape locul, Aşa-i, se vede, lumea. O roată e norocul !
CAMOENS (aprobîndu-l, cu resignare)
întocmai ca o roată !
QUEBEDO (prietenos)
Sărac între săraci! Tu în spitalul ăsta uitat şi singur zaci,
262
Fără de-un ochi, albit eşti, cu brazde-adînci pe
îliifck.-: 1 frunte.,
150 CAMOENS
Ce ai, Jose Quebedo, cu pletele-mi cărunte Şi urmele săpate de-a lungul frunţii mele ?
QUEBEDO (tot mai linguşitor)
155   Ei, vremile se schimbă şi ne schimbăm cu ele ! Nu mai eşti astăzi zveltul şi mîndrul favorit Simpatizat de dame şi de cei mari slăvit! Nu mai eşti azi Camoens acel ce-ai fost odată !
CAMOENS
160   Da, nu mai sînt acela ! — Dar orşicît dispreţ Am astăzi de mărirea trecutei tinereţi —
(măsurîndu-l cu privirea şi respingîndu-l)
N-aştept eu de la tine nici sprijin, nici a vînt : Nu un Quebedo poate să judece ce sînt !
165 QUEBEDO
(la dreapta, aparte)
Auzi, smintit ! San Jago ! ţi-aş arăta eu ţie, De nu mi-ar fi de Perez...
(Tare, pe un ton linguşitor)
Tot plin de duşmănie ! Eu m-aşteptam să aflu o mînă amicală, Credeam că-ţi fac plăcere. Eşti năcăjit de boală, Că de n-ai fi, desigur, m-ai fi primit ca frate, Şi n-ai lua în samă greşelile uitate, Ci am vorbi mai bine de ce era-nainte... De casa părintească îţi mai aduci aminte ? Mai ştii tu piaţa unde ne adunam la joc Şi-naltele zaplazuri... ?
CAMOENS
180 (cu un zîmbet blajin)
Ei da!
170
175
263
QUEBEDO (vioi)
în arce loc,
185   Tot tu erai mai sprinten, tot tu mai îndrăzneţ, Ai fi urcat un munte după un cuib răzleţ, Primejduindu-ţi viaţa la fiecare pas...
CAMOENS (arâtînd semnul) 190   Da, semnul ăsta-n frunte de-atuncea mi-a rămas !
QUEBEDO (ca mai sus)
Parcă mă văd şi-acuma, cînd ne scăldam. Ţii minte ? Noi nu-ndrăzneam, tu însă...
195 CAMOENS
(cu însufleţire)
Tot eu eram nainte î (Cu tot mai multă căldură)
Mă aruncam în valuri şi mă luptam cu ele, Păn' ce simţeam deodată că braţele mi-s grele, Şi m-aşezam pe spate ca apa să mă poarte, Pe cînd voi, plini de spaimă, steteaţi pe mal, departe. (Se ridică, deschizînd larg braţele)
Ce vremuri fericite ! 205 (După o pauză)
Quebedo !
QUEBEDO (înaintează spre el.)
CAMOENS
21° Mîna ta !
Mi-ai fost duşman de moarte, odată, nu uita !
(Cu îndoială)
Şi mi-ai părut...
200
264
215
220
225
230
235
240
245
(Căutînd să alunge o amintire urîtă)
Dar poate mă-nşel... Vin lîngă mine ! Intîii ani de şcoală i-am petrecut cu tine, Şi-acum, în amurgitul funebru-al vieţii mele, Tot tu mi-aduci aminte de vremile acele Mai vesele... Sînt singur ! şi chiar dacă mi-ai fi Duşmanul cel mai mare, eu tot ar trebui Să te primesc, Quebedo, ca pe-un amic iubit !
(îl îmbrăţişează.)
QUEBEDO (după o pauză, ştergîndu-şi ochii)
Şi cum ţi-a mers de-atuncea, de cînd ne-am
despărţit ?
Tu ai rămas ; eu însă m-am dus cu tatăl meu Din Calvas la Figuera — şi-acolo-am dat de greu. Nu era glumă — muncă !
(Se plimbă braţ la braţ cu CAMOENS, apoi s-aşază amîndoi la masă.)
CAMOENS
Pe mine, vezi tu, soarta M-a dus în templul unde ştiinţele şi arta Domnesc, şi la Coimbra, supt liniştitul cer, Am evocat eroii divinului Homer Şi-am stat la sfat cu Dante... Acolo-am înţeles Ce este frumuseţea şi că sînt un ales. In mine-atunci o mare lumină s-a făcut : Tot ce-mi dormea în suflet nelămurit şi mut A căpătat o formă, culoare şi grai viu, Şi-am presimţit atuncea cine eram să fiu !
QUEBEDO (întrerupîndu~l)
Eu, dragul meu, ştii bine, că nu^nvăţam nimic Şi am intrat din vreme, frumos, ca ucenic La un băcan...
265
1
250
255
260
265
270
275
280
CAMOENS (însufleţit, evocînd)
Cu anii eu am crescut şi-apoi Am resimţit nevoia de orizonturi noi ; Mă apăsa a şcolii viaţă monotonă : Şi am văzut atuncea măreaţa Lisabona, Şi strălucirea Curţii, pe regele-n splendoare, înconjurat de sfetnici în haine orbitoare ! Eu însă stam deoparte, privind ca aiurit...
QUEBEDO (întrerupîndu-l)
Aşa priveam la toate şi eu, cînd am zărit întîi palatul bursei şi lumea cea bogată...
CAMOENS (fără să-l audă)
Atuncea am văzut-o pe ea întîiaşi dată !
Şi peste lumea-ntreagă căzu ca o perdea,
Tot universul parcă se întrupase-n ea !
Şi astfel, precum Domnul în negrul infinit
A aruncat sămînţa luminii, de-a-nflorit
întunecatul haos cu moartele-i ruini,
Tot astfel o privire din ochii ei senini,
In noaptea mea din suflet, lucind, cînd a căzut,
Adîncurile-i negre în rai s-au prefăcut!
QUEBEDO
Şi eu, tocmai ca tine ! Jupînul meu avea O fată — şi ce fată,! frumoasă ca o stea ! Şi-avea parale omul, dar şi eu, econom Şi chipeş, fără stare, dar vezi, şi eu, un om...
(cu
CAMOENS acelaşi avînt poetic)
Iubeam ! Iubirea noastră era un cînt sonor, Era un glas de harfă, trezit întîmplător, De-o mînă nevăzută ce-alunecă pe strune Şi face altă harfă ascunsă să răsune,
260
Să cînte fără voie, cu fiecare undă, Cînd una se trezeşte, cealaltă să răspundă... Iubeam ! Iubirea noastră a fost o fulgerare 285   Ce scrie-o dungă-n aer, străluce şi dispare !
QUEBEDO (ca mai sus)
Eu l-am convins pe socru din două, trei cuvinte. El a zis „da", fireşte, şi, ca un om cuminte, 290   Invidiat de-o lume, făr' să mai am habar,
Mi-am luat de braţ mireasa şi-am dus-o la altar...
CAMOENS
Ferice de iubirea ce-a fost încununată !
(Cu melancolie)
295   Eu n-am avut norocul ! Ursita blestemată Ne-a despărţit, zuliară. Ea într-o sihăstrie S-a răzleţit de lume, şi moartea timpurie I-a veştejit obrazii şi-a stins-o ca pe-o floare.
(Cu însufleţire)
300    pe mine însă viaţa m-a prins ca o vuitoare ! Sunau prin ţară trîmbiţi de-alarmă, şi cu drag Am alergat spre semnul făcut de negrul steag, Am asaltat Ceuta, şi de-am scăpat de moarte Sînt făr-un ochi de-atuncea...
305 QUEBEDO
Nici eu n-am avut parte De-o viaţă mai ca lumea. Neîmpăcata soartă A vrut să răposeze sărmana mea consoartă. Am plîns şi eu ca tine şi-n urmă am uitat,
*110   Căci avea zestre fata...
CAMOENS
Şi eu m-am consolat. Da, îmi aduc aminte, după ce-am fost rănit, Parcă revăd spitalul, şi cum stăteam lungit, 315    Legat tot în bandaje, cu noapte-n jurul meu
Şi-n mine întuneric, şi-atunci — cum să spun eu
267
(
Venea — ba nu, mai bine, căzu — nu, plutea lin... Venea, dar nu ştiu cine, şi ca un duh divin M-a străbătut în suflet, strălucitor ca para
320   Şi paşnic ca lumina cînd se coboară seara, . Dogoritor ca sorii şi dulce ca un plîns, Părea cînd glas de tunet, cînd glas de harfă stîns, Şi eu eram un altul, deşi eram tot eu ! Tot mai înguste cercuri scria în jurul meu,
325   Venea tot mai aproape, şi nu ştiu cum, m-a clus Ca un vîrtej prin spaţiu, sus, parcă tot mai sus,
(Pauză.)
Şi nu mai ştiu.
(Pauză.)
330 Şi-n urmă, cînd m-am trezit din vis,
Eu mi-am găsit pe-o filă întîiul cîntec scris, Şi noaptea mea din suflet s-a-mpoporat de stele Parcă golisem cupa nenorocirii mele ; Iar sufletu-mi pe-aripa cîntării, avîntat,
335   De tot trecutul jalnic atunci s-a dezbrăcat.
QUEBEDO
Eu, cum ţi-am spus, amice, cu banii m-am zbătut... I-am însutit prin mărfuri, am dat cu împrumut, Am învîrtit negoţuri şi alte daraveri, 340   Jar azi sînt posesorul unei frumoase-averi...
(După o pauză)
Şi ce-am făcut la urmă cu zilele ? Nu ştiu.
CAMOENS (povestind mai departe)
345   Eu am plecat în lume cu sufletul pustiu,
Lăsînd o cruce-n urmă, şi-apoi am dispărut Din mijlocul acelor ce nu m-au cunoscut, Spre Indii mi-am luat drumul, ca Vasco-odinioară, M-am dus acolo unde-i eterna primăvară
350   Şi-am făurit departe de ţărmul meu natal
Un cînt ce preamăreşte tot neamul portugal, De-a mers pînă la Tage al cîntului ecou
268
Şi al lui Vasco nume l-am renviat din nou Şi pîn* departe-n Thule Lusiadele l-au dus... 355 QUEBEDO
Da, se zvonea prin ţară... dar cîţi bani ţi-a adus ?
CAMOENS (cu o mişcare mînioasă)
Batjocură şi ură în schimb eu am avut!
360   Cel ce-a cîntat strămoşii mai bine-ar fi tăcut Şi-ar fi lăsat în pace divinii uriaşi Spre-a nu trezi mînia piticilor urmaşi ! De-aceea ei crezură  că versul meu e-o armă, N-au priceput că-i numai un strigăt de alarmă ;
365   pe ce-am pus preţ, aceea s-a prefăcut dispreţ Şi patria lui însăşi lovi în cîntăreţ !
QUEBEDO
(se ridică cîştigat de indignarea poetului.) CAMOENS
370   Nu-mi place să mă tîngui, căci tînguirea-i vană, Dar vezi, aricit de tare-s, eu port în mine-o rană Ce sîngeră întruna, şi-o simt şi-acum fierbinte Arzînd nevindecată, ca să-mi aduc aminte De ceasul rău în care plecat-am în exil.
375 (Trece nervos pe dinaintea lui Quebedo.)
QUEBEDO (s-apropie şi-i pune mina pe umăr)
Ei, dar păstrează-ţi firea, şi nu mai fi copil ! Cine nu speculează greşit ? Cu toţi greşim. 380   O-ncurci cîteodată, arare izbutim.
CAMOENS
Dar mai tîrziu norocul din nou m-a cercetat. Sebastian, pe tronul părinţilor urcat, Şi-a amintit de mine ce stam la închisoare 385   Şi mi-a redat iar cerul şi partea mea de soare, C-un gest a dat în lături zăvoarele pe uşi, în zgomot surd căzură greoaiele cătuşi,
Şi-a răsărit în mine o nouă primăvară. Dar iată bate ora funestă pentru ţară ; 390   Sebastian, victimă a vitejiei sale,
Căzu luptînd eroic. O î zi plină de jale Care ne-ai dat lui Filip ! O, ceas nefericit, De ce eu ţie oare ţi-am supravieţuit ?
QUEBEDO
395   Da, tristă zi, şi alte mai triste înc-au fost !
Şi mai cu seamă ţie ţi-a mers grozav de prost...
CAMOENS
Lumina ce-mi lucise aşa scurt timp s-a stins, Posomorit amurgul cu umbra-i m-a cuprins,
400   Cinstit odinioară de toţi, bogat eram ;
Acum, rămas pe drumuri, nimica nu mai am — Aşa e roata lumii ! Uitat de toţi, bolnav, îmi rămăsese-un singur prieten : un biet sclav, Pe care îl cinstisem adesea ca pe-un cîne,
405   Dar el rupea în două bucata lui de pîne
Şi-o împărţea cu mine ; cînd am căzut la pat, El m-a-ngrijit, sărmanul, şi nopţi de veghe-a stat. La el găseam o vorbă de dulce mîngăiere, Şi-apoi cînd bătrîneţea i-a luat orce putere,
410   A-ntins în stradă mîna, cerşind fără ruşine,
Pin' ce şi-a dat şi viaţa, sărmanul, pentru mine... (Cu recunoştinţă adîncă, amintindu-şi)
Sărmane cîne negru î — Şă-i răsplătească Domnul ! Acei din groapă numai pot şti ce dulce-i somnul !
415 QUEBEDO
(întors spre stînga)
Cred c-a venit momentul să-i spun ce am de spus.
(Face cîţiva paşi spre CAMOENS, tare)
Nefericit prieten, ce jalnic trai ai dus ! 420   Ce slabă răsplătire, vai, după atîta trudă ! Şi flori aşa bogate — ce ironie crudă ! -— Să dea astfel de roade ! Tu, bardul ideal, S-ajungi la bătrîneţe să mori într-un spital ! Aşa te-ntorci acasă, tu care ai plecat...
425 CAMOENS
Aşa mă-ntorc î
QUEBEDO
Ei, frate, mă uit la amîndoi, Şi mă gîndesc la vremea lăsată înapoi,
430   Cînd ne-am pornit pe lume pe căi deosebite : Tu ai umblat prin stele — da, iartă-mă, iubite, Eu n-am crezut ca tine în visuri şi păreri, Priveşte,-s om cu stare. Am care cu poveri Pe drumuri, şi galere pe marea-ndepărtată !
435   Din ce-nălţimi la mine priveai tu altădată...
Eu n-am purtat pe frunte în veci cununi de laur, Şi cred şi-acum că visul nu se preschimbă-n aur !
CAMOENS
Pe-un negustor succesul îl pune în valoare, 440   Dar sînt anume lucruri prea fine, pentru care Balanţă nu există... Cum oare crezi că totul Se măsură pe lume cu fundul sau cu cotul ? De vrei, de foi de dafin vorbeşte cît îţi place, Dar frunzele de laur tu lasă-le în pace ! 445 (Cade în melancolie.)
QUEBEDO (aparte)
De tagma mea se leagă ?! Pe viul Dumnezeu ! Vin' tu la mine numai, să fiu la largul meu, 450   Şi ţi-oi plăti eu ţie !
(Cu ton prefăcut)
Camoens ! cer iertare. N-am spus-o să te supăr şi de cumva îţi pare Că te-am rănit, ascultă ! Vrei tu să-mi faci plăcere ? 455   Ieşi din spitalul ăsta ! De ţi-am vorbit de-avere, E că nutresc nădejdea că vei veni la mine. Am încăperi destule şi îţi va fi mai bine Decît aici ! M-auzi tu, Camoens ? Spune ! Da ?
CAMOENS
460 (îngîndurat şi neliniştit)
Ce spui tu ? Cum ? Se poate ? La tine ?
270
271
QUEBEDO
Casa mea
Iţi stă deschisă. Haide ! Vrei oaspete să-mi fii ?
465 CAMOENS
Eu, oaspete? Cui? Ţie ! Crezi tu?...-Nu, ce prostii ! Ştiu că ai gînduri bune! Dar nu, îţi mulţumesc ! (îi întinde mîna mişcat)
Sînt fericit şi-aicea, şi-aicea tot trăiesc ! 470   Prisosul mesei tale dă-1 la săraci mai bine.
Aşa mi-am vrut eu soarta şi-aşa mi se cuvine... La ce să-ţi calc eu pragul, să-ţi cad povară ţie, Nici eu să nu mă bucur — că eu n-am bucurie !
QUEBEDO
475 (mai stăruitor)
Tu, o povară, mie ? Nu ! Un prieten bun
Ca tine ? Dimpotrivă, cinstit de vrei să-ţi spun,
In casa mea cu sfatul mi-ai fi de mult folos...
CAMOENS
480 (zîmbind cu resemnare)
Eu, de folos ? Eu, sfaturi ? Eu, bietul visător, Ce nimănui pe lume n-a fost de ajutor Şi m-am slujit pe mine cu-atît folos ?...
QUEBEDO
485 Ei, frate !
Ascultă-mă mai bine şi o să-mi dai dreptate !
(Cu mîinile pe umerii lui CAMOENS.)
Am un copil, nădejdea întregei mele vieţi, Şi l-am crescut cu grijă, nu ca pe alţi băieţi.
490   Mi-1 vedeam cu mintea crescînd avutul meu, Zidind pe temelia pe care-am pus-o eu ; Cînd uite că, deodată, cuprins de-o nebunie, Le-a dat deoparte toate şi nu mai vrea să ştie De tatăl său, de-avere, relaţii excelente,
495    Nu — pînă-n gît s-afundă acum în pergamente,
272
505
510
515
520
525
Nimic din ce-i pe lume nu-1 mai interesează Şi scrie toată ziua la versuri şi visează ! —
CAMOENS (rîzînd)
500    Deşertăciuni !
QUEBEDO
•   Aşa e ! Şi eu i-am spus la fel, Dar unde-i chip acuma să te-nţelegi cu el ? De cînd a-ntrat în slujbă la muze...
CAMOENS (rîzînd)
Dar toţi visează numai !
Toţi visează,
QUEBEDO
Întruna aiurează, Degeaba-1 rog întruna. Şi nu ştiu ce să fac, Căci boala asta-mi pare că-i boală fără leac.
(Căutînd vorbele potrivite)
Dar totuşi — dacă dînsul — cum zic, ar fi să vadă
Cum ţi-au plătit ei ţie — să te-aibă ca dovadă,
Pe tine, da, pe tine, supremu-i ideal,
Pe marele Camoens să-1 vadă-ntr-un spital,
Atuncea...
CAMOENS (pricepînd, cu o ironie amară)
Să mă vadă ! Trimite-mi-1 ! Să vie ! Şi las' că am să-1 vindec de-această nebunie ! Eu, prostul, care traiul netrebnic şi-1 defăima, Văd c-am ajuns acuma ca un subiect de spaimă...
QUEBEDO
(plin de speranţă)
Şi ai să faci tu asta ? Să-1 sfătuieşti de bine ?
273
CAMOENS (hotărît)
530   L-oi sfătui, cum trebuit trimite-1 dar la mine.
QUEBEDO (arată spre uşa din stînga, în fund)
Atunci îl chem îndată. E chiar aice, jos. Primeşte-1 şi-i vorbeşte. Şi-apoi te-om lua frumos 535   Şi-n casa lui Quebedo vei merge. Spune, vii ?
CAMOENS (refuzînd)
Om mai vedea noi ! Laşă ! Mergi sănătos !
QUEBEDO
540 Să ştii
Că nu te las ! Cu bine !
(Aparte, în treacăt)
Da bine l-am adus ! Cînd Perez s-o convinge de cele ce i-am spus, 545   De vrea, poate să-şi deie şi duhul, ce-mi mai pasă ! (Pleacă prin fund, uşa din mijloc.)
SCENA A TREIA CAMOENS
(se aşază la mescioară, înclinînd capul, şi se înfioară)
Mi-e frig ! Simt cum mă lasă treptat-treptat puterea, Amurgu-mi împînzeşte cu umbra lui vederea î 5    De ce mă prinde frigul ? Să fie moartea oare Ce vine ca să-mi deie suprema sărutare ? M-au părăsit cu toţii şi singur mă apropii, Nesprijinit de nimeni, de marginile gropii. Mai fericit acela ce nu s-a abătut 10   De căile ştiute de toţi şi nu a vrut Să-şi taie drum el însuşi...
(Pauză.)
El, cînd e scris să moară. Cu dragoste pioasă ai săi îl împresoară, 15   Tihnit înclină fruntea şi împăcat se duce, Căci are cine-i pune pe piept mîinele cruce Şi cine să-i închidă pleoapele-ngheţate !
(Cu renunţare)
Dar eu, rătăcitorul ! O, vis înşelător, 20   Eu m-am răznit pe lume şi singur am să mor î Cînd m-a cuprins furtuna pe ape-ndepărtate, Şi-a fost ca să-mi fărîme de-o stînca biata navă,
(ia manuscrisul Lusiadelor şi-l ridică în sus) Tu mi-ai redat putere în clipa cea grozavă : 25    Ca să te scap pe tine, răseumpărînd uitarea,
Nu te-am lăsat din mînă şi m-am luptat cu marea, Lăsînd să-mi piar-avutul în vălmăşagul spumii : (arată manuscrisul)
Voi însă, Lusiade, aţi fost păstrate lumii!
30   Nefericite cînturi, cunună blestemată ;
De dragul vostru numai eu am luptat odată Şi-am renunţat la toate măruntele plăceri, Spre-a recunoaşte-acuma că tot ce poţi să ceri Vieţii, ca pe lume să poţi fi fericit,
35   E-a nu rîvni nimica, spre a nu fi rîvnit!
(După o pauză, cu un fior)
Iar mă cuprind fiorii ! Mi-e frig... Camoens moare ! Şi nimenea nu vine în ceasul ăsta mare Să-i dea o mingîiere. — O noapte e trecutul 40   Şi noapte viitorul; de-abia se ţine lutul,
Praf s-a ales din toate : credinţele-s pierdute... Cununile de laur în pulbere-s căzute...
(Ridicîndu-se cu înflăcărare)
Ce ijam cerut eu vieţei şi ce mi-a dat ea mie ?
45   Ce-a fost, la urma urmei, decît o nebunie ? Himera nendurată, ce-mi da întruna pinteni, A dispărut ca fumul ce piere la răspinteni; Dar a avut dreptate şi adevăr a zis : Că sterp rămîne pomul ce l-ai sădit în vis !
50    (Cade istovit în jelţ. Uşa la stînga, în mijloc, se deschide. PEREZ intră grăbit. Se-ntunecă din ce în ce mai tare.)
274
275
SCENA   A   PATRA |
■■  ■ l
CAMOENS, PEREZ
PEREZ (în prag)
In chilioara asta-i; aşa-i precum mi-au zis...
(în extaz)
El este, da, el este ! Aşa-i vedeam în vis )
Sublima lui figură ; dar, totuşi, mai senină,
Şi dulcea lui privire mai plină de lumină ;
Şi înclinata-i frunte mai mîndră, mai semeaţă !
Oroum ar fi, tot el e ! Şi dacă trista-i viaţă
L-a-neovoiat, văd totuşi pe luciul feţei pale
Pecetea genială a cântecelor sale !
(Inaintînd în faţa lui CAMOENS, cu adîncâ veneraţie) * Don Luiz de Camoens ! Salut!
CAMOENS (liniştit şi măsurat)
Cine-mi vorbeşte ?
PEREZ I E fiul lui Quebedo şi Perez se numeşte !
CAMOENS
(pe gînduri) \ Tu, fiul lui Quebedo ?    . ' !
PEREZ I (cu bucurie)
Da, maistrul meu iubit ! Sînt fiul lui Quebedo, cum spui, şi am venit După îndemnul tatei ca să te iau la noi î j-
CAMOENS
(ridică mîna în semn de răspuns.) )
30 PEREZ Vin poate prea devreme ?
CAMOENS (cu privirea ţintă la el)
Nu, încă nu-i tîrziu ! 35   Apropie-te dară ! Şi-ascultă cît sînt viu !
PEREZ (se supune.)
CAMOENS (grav)
40   Stă cheruvimul morţii între noi doi, şi ceasul Mult aşteptat de mine acum zoreşte pasul! Eu am să mor, ascultă deci păn' mai sînt în viaţă Şi vorba mea din urmă păstreaz-o ca povaţă.
PERJEZ
45 (cu teamă şi totuşi demn)
Să mori tu ?! O ! Camoens, nu, asta niciodată !
CAMOENS (afirmînd din cap)
Ascultă-mă, copiile, căci vremea-i măsurată ! 50   Vrei să slujeşti altarul ce l-am slujit şi eu ? E drept ce-a spus Quebedo ?
PEREZ
Pe viul Dumnezeu,
E-adevărat, stăpîne !
55 CAMOENS
Gîndeşte-te oe-alegi, Ştii tu că viaţa-ntreagă de-a pururea ţi-o legi ? Gîndeşte că ai zile şi sufletu-ţi, străin De lumea asta încă, e-atras spre ce-i divin ; 00   De-aceea poezia tu o rîvneşti şi-o ceri,
Că sufletu-ţi purcede, ca dînsa, tot din cer.
276
277
65
70
75
SO
85
'90
95
Căci a dori e una şi alta-i a putea, Nu-i dat orcui pricepe să poată şi crea, A presimţi nu-nseamnă că ai găsit...
PEREZ
Ştiu bine
Că, de primesc cu toţii, nu dăruieşte-oricine ! CAMOENS
Aşa e, da ; de^aceea în suflet tu ţi-o scrie : Deci orşice te cheamă, o vanitate fie, Sau chiar copilărescul imbold de-a imita, Ori sîngele ce-alergă umplîmd inima ta, Sau poate numai nervii întinşi peste putere, Nu te-nşela. Căci arta cîntării de se-nvaţă — Pe un poet natura îl cheamă la viaţă. Faci totul prin voinţă, dar geniul se naşte Din ceruri el purcede şi ceru-1 recunoaşte !
PEREZ
(după o scurtă pauză)
dar
Nu despre cel ce-i astăzi pot să-ţi vorbesc eu Pe-acel ce va să vie îl văd aşa de clar ! Ca un copil cuminte eu am crescut visînd, Şi n-aveam bucurie decît atuncea cînd Puteam citi în tihnă ; privind adînc în mine, Umblam ca orb prin viaţă şi nu-mi găseam un loc, Şi singurul tovarăş de visuri şi de joc Mi-era poleiul lunei în nopţile senine ; Tăcerea pentru mine avea un tainic glas, De zgomotele zilei străin eu am rămas, Iar inima-mi ursuză s-a răzleţit de-ai mei, Eram în vîrst-aceea cînd nici nu ştii ce vrei...
(însufleţit şi cu înălţare)
Dar am citit atuncea Lusiadele-ti divine, Şi-atunei ca o lumină s-a revărsat în mine, Simţirea mea ascunsă, cum se deschide-o floare Ce a tînjit la umbră, a înflorit la soare ! Pierise îndoiala, nu mai eram acel Copil fără voinţă ! Pe urma lui ! Ca el!
Mi-a scris o mînă-n suflet cu litere de pară 100   Şi parcă mii de glasuri deodată îmi strigară : Ca el ! Ca el! Păşeşte-i pe urmă-i nencetat. Răspunde-acum, stăpîne, de sînt sau nu chemat ?
CAMOENS (prietenos, cu bunăvoinţă)
105   Pe Dumnezeu ! Ai spune-o — căci ochiul tău
străluce !
Se poate... însă totuşi — eşti încă la răscruce, Ursita îţi surîde, urmeaz-o în tot locul, Şi crede-mă pe mine, ascultă şi socoate : Nu trece pragul casei poetului norocul !
110 PEREZ
Să pot s-ajung ca tine, şi mă lipsesc de toate !
CAMOENS (pe un ton părintesc)
O, orb ce eşti ! Mărirea te cheamă aşadar !
(Se ridică.)
Ţi-e dor să simţi pe tîmple cununa de stejar, Doreşti să ai pe frunte un diadem de stele ! Dar frunzele se scutur şi stelele pălesc : Vezi ce mi-a dat mărirea în schimbul vieţii mele ! Acei ce fără vîlvă viaţa şi-o trăiesc, în linişte ei numai sînt fericiţi pe lume Şi prea puţin le pasă de n-au lăsat un nume !
PEREZ (sever)
O, am văzut, alături de-atîţia falşi eroi, Cununa celui vrednic zvîrlită în noroi !
(Solemn)
Orcît aş fi de tînăr, mărirea nu mă-ncîntă, Spre alte culmi simţirea şi mintea mea s-avîntă !
115
120
125
278
279
130 CAMOENS
(ironic)
Ştii alte culmi dincolo de glorie şi aur? Ce vrei tu ? Şi ce cauţi ?
PEREZ
135 De ani, ca pe-un tezaur
Eu mi-am păstrat în suflet închis secretul meu, Dar ţi-1 voi spune ţie, cel uns de Dumnezeu. Nu lauri, nici mărire, nici fericire cer : (cu înălţare)
140   Voiesc să fiu aripa ce stăruie spre cer,
Vreau să fiu geana roşe ce-anunţă aurora. Voiesc s-aprind în suflet simţirea tuturora Din piropria-mi văpaie oe-o simt arzînd în piept ; lin certele din taberi s-arunc cuvîntul drept;
145   Nu-s friguri, nici orbire, dar simt ce sînt în stare Şi că aceasta este suprema mea chemare !
CAMOENS (cu melancolie)'
O, vis al tinereţii pe-aripi de serafim, 150    Cît de străin de lume e-avîntul tău sublim !
(Către Perez)
Vrei să înveţi pe oameni spre cer să-ntoarcă faţa ? Şi să le-aprinzi simţirea ? Dar poţi aprinde gheaţa ? Poţi să trezeşti c-un sunet pe surdul din născare ?
155 PEREZ
(cu fruntea ridicată)
Tu ai făcut-o asta ! Da, tu ai fost în stare Să faci minunea asta ! Nicicîind n-am fost ca azi. Increde-te în mine, că simt, oa-ntr-un extaz, 1^0   Că Dumnezeu vorbeşte acum prin gura mea, Tu ai zvîrlit scînteia în suflete, şi ea S-a strecurat în inimi, zburînd din loc în loc : Pin' s-a aprins şi arde acuma ca un foc : în mii de oameni astăzi trăieşte al tău cînt !
280
165   Şi poate să se-ntoarcă pămîntul în pămînt, Căci cîntecele tale vor vieţui în veci : Nu iei decît pămîntul în lumea-n care treci !
CAMOENS {atins de vorbele luii aparte)
170    Aprinşi îi sînt obrajii şi ochii lui de foc ! In vorba lui răsună un glas de prooroc Ce-mi răscoleşte-n suflet întreg trecutul meu ! Să fie dînsul solul trimis de Dumnezeu ?
(După o pauză, întunecat)
175   in zile viitoare privirea ta pluteşte, Dar uite ce-i prezentul !
(Cu mîinile împreunate pe piept)
Eu sînt aci, priveşte î Acesta-i cîntăreţul Lusiadelor ! Eu sînt ! 180   Vezi unde se sfîrşeşte cel mai măreţ avînt, Răsplata-i sărăcia şi moartea-ntr-un spital !
(Părinteşte) Ascultă-mă, renunţă la orice ideal !
PEREZ
185 ' (gata de jertfă)
Eu ! Niciodată ! Dacă mizeri a-i răsplata Acelui bun şi vrednic, atuncea eu sînt gata De jertfă, căci atuncea mizeria i-o fală Şi spinul se preface cunună triumfală, 190   Şi e un rai spitalul ! Să fiu Camoens eu, Să pot din letargie trezi poporul meu, Să pot zvîrli o rază asupra unui veac, Şi-atunci puţin îmi pasă că voi muri sărac Şi nebăgat în samă, de voi fi fost ca tine !
195 CAMOENS
(cu tărie)
Pe umbra funerară ce-asupră-mi simt că vine, Pe dulcele şi-namarul vieţii ce-am trăit, Pe zeii toţi pe care visînd i-am bănuit,
281
200   Pe visurile mele şi tot ce-mi este sf înt —
Tu ai o datorie şi-un drept pe-acest pămînt, Pe tine nu te mînă ambiţia deşartă, Nici vana strălucire în visul tău de artă, Eşti un trimis din ceruri, tu nu te înspăimînţi
205   De-acest pămînt nevrednic, tu eşti făcut să cînţi Şi să ajungi pe culme, o, inimă curată î
PEREZ (căzîndu-i la x>^cioare)
Zici tu că voi ajunge ? O, spune-mi înc-o dată ! 210   O, spune-mi drept! Răspunde î
(Apucîndu-i mîna)
Voi fi eu un poet ?
CAMOENS (atingîndu-l pe creştet)
215   Tu eşti ! Urmează-ţi drumul ! Da, eşti, eu ţi-o
repet l
Şi-orcare-ţi este soarta, şi-orcît de greu calvarul, De vei simţi arare că prea e plin paharul De chinuri, ceasul ăsta să ţi-A aduci aminte, Gîndeşte-te că vorba şi duhul tău fierbinte
220   A risipit o clipă întunecata ceaţă
Din ochii lui Camoens, că el, plecînd din viaţă, Cuprins de îndoială a renviat prin tine Şi în avîntu-ţi tînăr s-a regăsit pe sine : Vezi mîna asta rece ce se ridică-ncet
225   Şi te binecuvîntă, sfinţindu-te poet!
Să ţi-o aduci aminte ! Şi-acuma du-te ! Viaţa Te cheamă ! Mergi la luptă ! Şi fii tu dimineaţa Căci eu acu-s amurgul şi soarele meu moare t (Se aşază în jeţul din faţă.)
230 PEREZ
(se ridică cu ochii înflăcăraţi)
Nu, cîntecele tale rămîn nemuritoare ! Camoens, pe-al tău nume e scris eternitate !
CAMOENS
235   Mă fac un trup cu dînsa ! O simt, da, ai dreptate, Am fost poet şi-atîta, dar am rămas întreg, De ce-mi plîngeam eu soarta, acuma nu-nţeleg, Cînd chinul este însuşi o binecuvîntare, Şi Dumnezeu îl pune în orce suflet tare,
240   Căci numai prin durere poetul prinde glas ! Ce-am fost întotdeauna acelaşi am rămas, Gîndirea-mi aruncată n-a fost cenuşă-n vînt, Şi va trăi de-aceea dincolo de mormînt ! Pot să păşesc în faţa Celui înalt de-acum :
245   A încolţit sămînţa ce-am aruncat-o-n drum
(cu înflăcărare) Şi visurile mele se fac eternitate !
PEREZ
Ce vii mai ard a tale priviri înflăcărate, 250   Stăpîne !
CAMOENS
Al meu suflet aripele-şi întinde Şi din adîncul ăsta de neguri se desprinde ! Mă-nalţă...
255    (Se ridică din jeţ susţinut de PEREZ, o muzică molcomă începe în orchestră, soarele în amurg se răsfrînge din dreapta, înecînd chilia.)
CAMOENS (ca un vizionar)
260 Simt acuma cum tot mai sus s-avîntă,
Cum sferele-n rotire armonioase cîntă ! Mă-ntîmpină cu freamăt al spiritelor cor ! Lumină văd ! Tot cerul e-un astru orbitor ! Privirea mea s-afundă în vremi c-ntr-o viitoare,
265   Mărgele-s ale vieţii clipite trecătoare ! Tot cerul se deschide şi îngerii coboară ! Un chip iubit odată îmi străluceşte iară, Un luminos luceafăr după o noapte lungă î Ea-ntinde o cunună pe fruntea mea s-ajungă —
282
283
270   Văd steagul ţării mele în falduri cum o-mbracă... O, ţară, slavă ţie ! Şi neagra noapte dacă Te-acopere acuma, cînd ceasul o să bată, Te vei trezi mai mîndră de cum erai odată...
(Muzica încetează treptat.)
275 (Urmărind viziunea)
Cum, vrei să mă laşi iarăşi ? O, ia-mă sus, cu tine f Cîntaţi ! începeţi iară, o, armonii divine !... Cad lanţurile ! Daţi-mi lumină ! Vreau lumină ! (Cade în jeţ neînsufleţit, dar cu figura luminată, sprijinit 280 de PEREZ.)
Theodore de Banville
GRINGOIRE
COMEDIE ÎNTR-UN ACT
PERSOANELE
LUDOVIC XI
PETRE GRINGOIRE
SIMON FOURNIEZ
OLIVIER LE DAIM
LOYSA, fiica lui S. Fourniez
NICOLA ANDRY, sora lui Simon
Pajii regelui, valeţii lui Simon Fourniez, ofiţeri şi arcaşv ai gardei scoţiene.
Acţiunea se petrece   la Tours,   la Simon Fourniez, în martie 1469.
286
Scena înfăţişează o frumoasă odaie gotică, mobilată cu luxul sever al burgheziei avute. Fundul e cuprins de un cămin mare de piatră, cu coloane îngemănate şi im-late, împodobit cu trei figurine aşezate pe etajere. De o -5    parte şi de cealaltă a căminului, cîte-o uşă cu două canaturi, de stejar, ca şi pervazul de pe părete. Aceste uşi dau pe un gang de scară luminată de ferestre trilobate, puţin cam scunde, cu mici vitraliuri romboidale. Tavanul cu grinzi zugrăvite, împodobite cu ornamente de metal. Pe 10    zidurile laterale, două ferestre în bolţi adinei, cu perdele de mătase.- La stînga, un mare bufet cu trei etajere şi cu baldachinuri ieşite în afară, încărcate cu tipsii de argint şi cu mîncăruri alese. La dreapta, un orologiu de aramă, a cărui maşinărie, ciocan şi clopot se văd. Pe 15    podele, o scoarţă groasă de rogojină, jăţuri, masă pătrată şi scaune de stejar. La ridicarea cortinei, OLIVIER LE DAIM stă în picioare lîngă fereastra din dreapta. Doi paji ai regelui stau nemişcaţi înaintea   bufetului.  LOUIS   XI,  aşezat într~o 20    strană mare, sculptată, căptuşită cu perine de purpură şi aur, SIMON FOURNIEZ şi NICOLA ANDRY stau împrejurul unei mese încărcate de roade şi de ulcioare de argint umplute cu vin. NICOLA, isprăvind povestea ce o spunea, se ridică pentru a turna de băut regelui.
287
SCENA I
REGELE, SIMON FOURNIEZ, NICOLA ANDRY, OLIVIER LE DAIM, DOj PAJI
NICOLA
(ridicîndu-se şi turnînd de băut REGELUI)
5 Da, sire, aşa s-a întîmplat că, în zilele răposatului rege, tatăl maiestăţei-voastre, jupîniţa Gode-grand a luat de bărbat pe un spânzurat, căruia nişte dieci îi tăiaseră funia, ca să facă haz, şi pe care l-au aşezat apoi în iatacul bătrînei fete, pe cînd era 10   dusă la vecernie.
REGELE (rîzînd)
Minunat !... Jupîn Olivier Le Dâim, ce zici de nostimada asta ?
15 OLIVIER
Zic, sire, că flăcăul nu fusese bine spînzurat.
REGELE
Nici vorbă. Tu vezi totdeauna lucrurile sub adevărata lor înfăţişare. (Către NICOLA ANDRY.) Ori-20   cum, veselă poveste. E o plăcere să te asculte cineva, frumoasă  Nicola.   Dar  de ce nu stai mai aproape ?
NICOLA Fiindcă nu se cade, sire.
25 REGELE Apropie-te !
NICOLA
Nu-ndrăznesc.
REGELE
30        Bine, atunci am să îndrăznesc eu !
NICOLA
O, sire !
REGELE Da* cîţi ani vei fi avînd ?
35 NICOLA Am douăzeci şi patru, sire.
REGELE
Apoi la vîrsta aceasta nu se cade să rămîi văduvă, mai ales cînd eşti cea mai mîndră floare din 40   oraşul nostru, Tours. Nu ţi se zice oare dumitale „frumoasa postăvăreasă" ?
NICOLA
O, sire, mi-au dat porecla asta fiindcă am fost cîntată aşa într-o baladă care-a ajuns vestită în 45   toate şezătorile de iarnă.
REGELE
Şi cine a făcut acea baladă ? Vreun îndrăgostit de ochii aceştia drăcoşi ?
NICOLA
50        Un îndrăgostit ! Oh ! nu, sire. E Gringoire.
REGELE
Cine e acest Gringoire ?
OLIVIER Un om ele nimic, sire.
55 SIMON
Un comediant, un soitariu fără pereche. E, cum aş spune, cel mai năuc şi mai flămînd dintre copiii pribegi.
NICOLA
00        Un biet împuşcă-lună, sire.
REGELE
Ceea ce nu-J. împiedică, după cîte văd, să se priceapă la femei frumoase şi să preamărească pe cea mai frumoasă dintre toate.
288
289
65 NICOLA
(către SIMON FOURNIEZ)
Nu vezi că regele îmi face curte pe faţă ? Apă-ră-mă, frate !
SIMON
70 O, maiestăţii-sale regelui nostru îi place să glumească ; dar tu eşti o femeie destul de cuminte şi ştii să te aperi şi singură.
NICOLA
Atunci, sire, îngăduiţi-mi să beau în sănătatea 75   aceluia care pedepseşte cu asprime în regatul acesta pe toţi cei cari se dedau la pîngăritul căsniciilor şi necinstirea femeilor !
REGELE (stăruitor, către NICOLA)
80        Ah, aceasta e trădare pe faţă, şi am să mă răzbun !
NICOLA
(îngenunchind înaintea REGELUI şi ridicîndu-şi paharul)
Beau în sănătatea regelui î şi pentru adînci bă-trîneţe !
85 REGELE
(oprindu-se)
Cu femeia isteaţă nici dracul nu face cîrd ! NICOLA
Să biruiască pe toţi potrivnicii săi !
90 REGELE
Ba zău, cei mai nemiloşi dintre toţi sunt ochii aceştia care mă ard ca focurile Gheenei ! Dar ce să fac împotriva unui duşman pe care n-am cum să-1 bat, nici să-1 fugăresc ? Se va zice dar de regele
95   Loys că i-a fost frică !
NICOLA
Dac-ar zice cineva una ca asta, englejii de la Dieppe şi sviţeranii de la Basel ar răspunde că acela a minţit.
100 SIMON
Bine-ai grăit, surioară ! Şi dacă regele e cel mai vrednic căpitan din regatul său, el e şi seniorul cel mai drept şi mai puţin mîndru, aşa să ştii. De aceea îndrăznesc să-i mulţămesc de cinstea pe care ne-a
105 fă cut-o, binevoind să ia loc la masa unuia dintre pîrgarii săi...
REGELE
Zi dintre prietenii săi, Simon Fourniez. Tu nu eşti pentru mine un simplu pîrgar, un orşicine. N-am
HO uitat ceasurile bune pe care le-am petrecut în grădina ta, chiar aceasta care-ţi înconjoară casa ta primitoare, pe cînd nu eram decît delfinul Franţei. în ceasul acela aşa de greu, cînd făceam pe socoteala mea ucenicia aspră a vieţii, tu, umilă şi oredin-
115 cioasă slugă, tu m-ai ajutat cu punga ta ; mai mult încă, ţi-ai pus pentru mine viaţa în primejdie. Ştiu cum... Acestea sunt amintiri pe care nimic nu le poate şterge, bune şi vrednice prietene Simon... Unde mai pui că fiică-ta, Loysa, e fina mea.
120 SIMON
A, sire, iertaţi-mă, plîng de bucurie. N-am aşteptat eu, pentru a vă sluji, ca maiestatea-voastră să fiţi regele şi stăpînul atotputernic ; căci a fost de ajuns numai o clipă ca să ne înţelegem. Pîrgar din
125 popor, gîndind şi simţind la fel cu dînsul, am ghicit cu cîtă aprindere iubeaţi biata noastră ţară sfî-şiată. Ne trebuia un căpitan, mînă de fier şi viteaz, care să fie pentru noi un tată, iar un stăpîn neîndurat pentru păstorii cari prea ne tundeau ca pe
130 oi. Maiestatea-voastră eraţi omul nostru şi noi v-am priceput.
REGELE
Asta e vorbă sănătoasă. Pe legea mea, Simon Fourniez, ai dreptate : norodul şi pîrgarii mei, iată 135   ce mi-e mai drag pe lume. Dacă am venit azi să mă aşez la masa ta e că, slavă Domnului, pot în sfîrşit să mă odihnesc puţin : mi se cade ! Vreau
290
291
pînă diseară să mă desfătez în bună pace în mijlocul vostru şi să-mi fac gustul de a nu mai fi regele. 140 Zilele urîte de la Peronna şi Liege au trecut, dragii mei ! (Frecîndu-şi mînile) Vărul meu, ducele de Burgundia, îşi pierde vremea prin meleagurile Guel-drei şi ale landgraviatului Alsaciei!
NICOLA
145 Dar se zice că vicleanul vrea să înscăuneze în Şampania pe fratele maiestăţii-voastre, ducele de Normandia...
SIMON
Ca să-şi păstreze o trecătoare între Ardeni şi 150   Burgundia lui.
REGELE
Da, a fost vorba de aşa ceva. Eh ! ducele Carol e şiret şi mare hîtru.
SIMON
155 (ghicind pe REGELE)
Dar se pot găsi şi alţii mai şireţi şi mai hîtri ca el.
REGELE
Ce-ai zice, de-o pildă, prietene Simon, dacă, lip-160   sindu-se  de Şampania,  fratele meu  ar primi în schimb Guyenna şi Aquitania ?
SIMON
Aş zice că i-aţi jucat un renghi.
REGELE
165 Şi ar fi totuşi un schimb bun pentru un tînăr căruia îi place să petreacă, aşa cum e dumnealui, fratele nostru. De aceea cred că are să primească.
170
OLIVIER (înaintînd)
Credeţi, sire ?
REGELE
Şi de ce nu, Olivier ? (Bind o gură de vin.) Pe La Balue l-am însărcinat să facă învoiala. Pun mare temei pe La Balue — e slugă credincioasă.
175 OLIVIER
Aşa de credincioasă, încît maiestatea-voastră are să rămîie în curînd surprinsă.
REGELE (punîndu-şi paharul pe masă)
180        Ce vrei să zici ?
OLIVIER
Eu, sire ? Nimic. (Aparte) Să nu-i stricăm cheful, că mi-e de folos.
REGELE
185 (ridicîndu-se şi mergînd spre el)
Ce înseamnă aceasta, jupîn Olivier ? Ce ai, de mormăieşti aşa între dinţi ? Nu cumva tăgăduieşti că am toate cărţile în mînă şi că folosul e de partea mea ?
190 OLIVIER
Nicidecum, sire. N-ar fi fost firesc lucru ca cei mai isteţ jucător să piardă mereu.
REGELE
Şi am să cîştig, copii ! Deci să ne înveselim, Si-195   m0n ; toarnă-mi vinul tău vechi, care e chiar sîn-gele porfiriu al frumoasei noastre Turene !
SIMON
(umplînd paharul REGELUI)
E al maiestăţii-voastre, sire ! (VALEŢII şi PAJII 200   duc masa într-uti colţ al sălii şi pregătesc jăţul regelui.)
REGELE (după ce a băut)
Şi acum am să-ţi arăt că, dacă mă iubeşti, n-ai 205   a face cu un ingrat.
292
293
SIMON
215
220
225
230
235
Ah, sire !
REGELE
Războiul nu e totul, cumetre ! Negoţul, o ştii 210   bine, e şi el puterea unei ţări. Şi am daraveri însemnate de lămurit cu prietenii mei, flamanzii.
SIMON
Bine.
REGELE (aşezîndu-se în jăţ)
Şi mi-a venit în gînd să te fac ambasadorul meu. SIMON
Ambasador, eu ? Maiestatea-voastră s-a milostivit să se gîndească la mine pentru asemenea însărcinare ? Dar asta nu se poate. Mă pricep eu cum să vorbesc cum trebuie cu nişte seniori ?
REGELE
Tocmai că nu cu nobili vei avea a face, ci cu ţesători şi căldărari. Care altul m-ar putea sluji mai bine ca tine ?
SIMON (încurcat)
Dar... dar prăvălia mea, sire ?
REGELE
Ia lasă!... E cea mai îmbulzită de muşterii din tot tîirgul. La nevoie, postavurile tale s-ar vinde şi singure.
NICOLA
Sire, eu am ghicit mai degrabă la ce se gîndeşte fratele meu. Nu-1 îngrijeşte pe el prăvălia, ci Loysa, pe care nu-1 rabdă inima să o lase în paza nimănui, nici chiar a maiestăţii-voastre, nici a mea !
240
250
255
260
265
SIMON
încaltea dacă Loysa ar fi măritată !
REGELE
Dacă e numai pe atît, s-o mărităm.
SIMON
Dacă maiestatea-voastră crede că e lucru lesne ?? Parcă eu nu mă gîndesc mereu la asta ? Dar Loysa 245   se încăpăţînează, şi pînă acum n-a vrut nici* în ruptul capului.
REGELE
Poate să am eu mai multă trecere.
SIMON
Dar pînă una-alta, nu văd nici mirele !
OLIVIER (apropiindu-se)
Lucrul cel mai greu nu este ăsta, cumetre Simon. Loysa nu e oare frumoasă ca o zînă ?
REGELE (privind pe OLIVIER)
Ai băgat de seamă ?
OLIVIER Orb să fii ca să nu vezi !
REGELE
Aşa e. Şi pe lîngă atîtea farmece de drăgălăşenie şi frumuseţe, Loysa mai întruneşte şi altele. Are un tată cu imaşuri...
SIMON
Imaşuri minunate !
REGELE
Cu podgorii...
SIMON
Care dau vinul cel mai bun din Tours l
294
295
270 REGELE
Şi pe colinele vecine...
SIMON
Multe şi frumoase mori pe cari vîntul nu le mai lasă să doarmă !
275 REGELE
Şi apoi Loysa e fina noastră. Trage şi asta la cîntar.
SIMON
E o căsătorie minunată pentru un negustor bo-280   gat din oraşul nostru. Şi asta i-o cînt eu toată ziua ; dar nu vrea să m-asculte.
OLIVIER
Atunci, dacă i-ai propune ceva mai deasupra ?
SIMON
285        Mai deasupra decît un negustor ?
REGELE
N-ai ghicit, Simone ? Pe meser Olivier, de pildă, care, după o tinereţe plină de zbucium şi de ştrengării, pare foarte dornic, drept încheiere, să-şi pună 290   capul sub evenghelie.
SIMON (făcînd pe modestul)
Asemenea încheiere nu face pentru domnul bărbier al maiestăţii-voastre. Pronia cerească, fără-n-295   doială, îi păstrează ceva mai bun.
OLIVIER
Cum ?
SIMON (cu bonomie)
300        Zic şi eu ca toată lumea.
REGELE
Dacă e aşa, să întrebăm pe Loysa. Fii pe pace, cumetre, am făcut eu lucruri mai grele. Dar uite,
296
unde e drăguţa mea Loysa ? Îmi face cumva în 305   necaz ?... Că doară ştie cît de dor îmi e s-o văd zîmbind şi s-o ascult cum ciripeşte...
SIMON
Uite-o, sire, vine. Parc-ar fi ghicit dorinţa maiestăţii-voastre... şi pe a mea.
SCENA II
REGELE, SIMON FOURNIEZ, NICOLA ANDRY, OLIVIER LE DAIM şi LOYSA
REGELE (surîzînd LOYSEI cu bunătate)
5        Tu eşti, Loysa mea ?
LOYSA
(îngenunchind pe o pernă la picioarele REGELUI) Da, sire... Oh ! cum era să vă uit!
REGELE
10 Ştii ce-mi spunea prietenul meu Simon ? Spunea că ţii la mine tot aşa de mult ca şi dînsul şi că, tot ca şi dînsul, ai fi în stare să faci orice pe lume pentru mine.
LOYSA
15        încercaţi, sire !
REGELE
(ţinîndu-i capul între mîinile sale şi privind-o cu duioşie)
Ascultă. Voiesc să fii mulţumită. La nime pe lume nu ţin mai mult, căci (confidenţial), nu ţi-am spus-o 20   niciodată (cu gravitate), dacă stelele nu mint, am cuvinte temeinice să cred că fericirea mea e legată de a ta.
LOYSA (cu avînt)
2^        Atunci, faceţi-mă fericită numaidecît !
297
REGELE (aparte)
Suflet de porumbiţă !... (Loysei) Vrei să m-as-culţi ?
30 LOYSA Oh ! din toată inima !
REGELE
Atunci, fetico, trebuie să te măriţi.
LOYSA
35        Aceasta voiaţi să-mi cereţi ?
REGELE
Da.
LOYSA (cu părere de rău)
40        Oh ! ce păcat !
REGELE
Şi de ce oare, drăguţă ? lată-te mare, frumoasă, rumenă şi înflorită ca luna lui april ; o aşa comoară nu poate rămîne fără stăpîn. Spune un cuvînt, şi
45 vei căpăta pe cel mai mîndru dintre negustorii din Tours. Surîzi ? Mi se pare că te pricep : postăvarii şi bogasierii din vechiul nostru tîrg au pămînt uri şi podgorii la soare, dar cei mai mulţi dintre ei au şi părul alb şi umerii aduşi. Pe cînd acela la care-ţi
50 fuge gîndul, cînd eşti singurică, e un tînăr ucenic, cu plete bălaie, dar fără altă bogăţie decît cotul său ? Nu e asta o piedică ! Pe legea mea, ţi-oi înzestra ucenicul aşa de bine, încît să-şi poată ospăta stăpî-nul la care a slujit pe o pînzătură cum e catifeaua
55 şi numai în vase şi tacîmuri de argint î Zi-i dar pe nume fără teamă.
LOYSA
Sire, ce-mi pasă mie de e ucenic sau negustor. 298
SIMON
60 (cu minte)
Pesemne că ne găseşti pe noi prea de rînd pentru tine ?
LOYSA (către REGE)
65 Nu tocmai eu am să înjosesc breasla căreia tatăl meu îi face cinste...
SIMON
Eh, dar atunci ?
70 LOYSA
(urmînd)
Dar nu văd nici o deosebire între o prăvălie şi o temniţă. Ce ! să stai aşa, în umbra şi urîtul acesta, cînd lumea e aşa de mare, cînd sunt atîtea zări, atîtea izvoare, atîtea stele !
75 REGELE
Nu vrei negustor ?... Nu spui nimic ?...
LOYSA
Sire...
NICOLA
80 Fii pe pace, sire. Loysa nu-mi ascunde nimic şi voi spovedi-o.
LOYSA
N-^am taine, mătuşica... Regele o ştie bine, mu-mă-mea era fată de postăvar din Tours. Cînd era
85 copilă, cum se juca pe malul Loirei, a fost furată de ţigani. După doisprezece ani, a fost regăsită, ca prin minune, tot cuminte, curată şi blinda. Dar, din viaţa ei pribeagă, rămăsese cu dragostea de a trăi sub cerul liber şi cu dorul de zările nemărgi-
90 nite. Tata a luat-o de soţie cu o sinceră prietenie şi i-a făcut viaţa fericită...
299
95
100
105
110
116
120
SIMON
Draga de ea !
LOYSA
Şi cu toate acestea, a murit tînără, orcît de bine şi cu orcîtă dragoste fusese îngrijită. Visa mereu la ţările binecuvântate unde roadele şi florile nasc împreună la soare !... In vinele mele curge sîngele mamei : iată de ce, sire, nu vreau să iau de soţ un negustor.
Prinţesă !
Vrei un oştean ?
SIMON
REGELE
LOYSA
Nu, sire. Să stau acasă, cînd bărbatul meu ar înfrunta întîmplările şi primejdiile războiului, n-ar fi să-ndur ca o nemernică chinurile fiecărei clipe ?
REGELE
Atunci inima nu-ţi spune nimic ?
NICOLA (către REGE)
Nimic, sire!
LOYSA (mirată)
Ba da, dar ceea ce-mi spune nu-nţeleg nici eu. (Se apropie de REGE şi, gînditoare, îşi reazemă capul pe jăţul lui.) Mă tem că iubesc un om care, fără îndoială, nu există, deoarece l-aş vrea viteaz ca un căpitan şi destoinic de o faptă mare, dar blînd ca o femeie. Şi — spuneţi voi, dacă visările mele nu sunt nebune ! — cînd visez la iubitul meu necunoscut, îl văd uneori bolnav şi plăpînd şi avînd
300
125
130
135
nevoie de ocrotirea mea, ca şi cum i-aş fi mamă. Vedeţi dar că sunt încă o fetiţă care nu ştie nici ea ce vrea şi că trebuie să-mi lăsaţi vreme ca să pot citi eu singură mai limpede în inima mea.
SIMON
Lasă mai bine o pisică să-ţi depene un ghem de aţă. Ah ! nu vrei bărbat. Ei bine, îţi spun eu una : am să te dau după unul mai repede decît crezi.
LOYSA
Nu, tată. Lasă-mă singură cu florile mele, să mă bucur de aer şi de soare.
SIMON
Soare ! (REGELUI) Sire, porunciţi-i să m-as-culte.
140
145
REGELE
A, Simone ! Aci nu mai sunt regele...
LOYSA (cu alintare)
Tată dragă, ţine-mă lîngă tine, nu mă alunga ! SIMON
Ascultă ! Ştii ce am să-ţi fac într-o bună zi ? Am să te închid cu cheia în iatacul tău şi n-am să-ţi dau drumul decît atunci cînd te vei pleca voinţei mele.
150
195
LOYSA (făcînd o reverenţă)
Nu te supăra, tată. Mă duc eu singură, numai-decît. Dar (împreunîndu-şi mîinile) nu mă mărita ! (REGELUI) La revedere, nasule.
REGELE
Biata Loysa ! (LOYSA iese cu o graţioasă mutră de copil supărat.)
301
10
15
20
25
30
SCENA III
REGELE, SIMON FOURNIEZ, NICOLA ANDRY, OLIVIER LE DAIM
REGELE
Iar ai speriat păsărică, cumetre Simon. SIMON
Vreau s-o fac să m-asculte. Trebuie să m-arăt eu tare, deoarece maiestatea-voastră n-a voit să-şi hotărască fina să fie fericită.
REGELE
Ei, oamenilor nu le place să-i facă alţii fericiţi, precum nici ţiparilor să fie jupuiţi de vii !
OLIVIER
Aceia de cari vorbeşte maiestatea-voastră sînt nişte ingraţi.
REGELE
Adică toată lumea.
SIMON
Ah ! Sire, sunt un tată prădat, gîtuit. Adio, ambasada mea. N-am să dau ochii cu căldărarii maiestăţii-voastre.
REGELE
Linişteşte-te. Dacă Loysa face nazuri, e că nu iubeşte încă pe nimeni. Nu rămîne decît să-i căutăm pe acela pe care l-ar putea iubi.
MCOLA (către REGE)
Şi Loysei noastre o să-i treacă dorul de a mai vedea alte ţări, din ziua cînd cineva va fi pentru dînsa tot universul!
REGELE
Bun ! Dar e vorba acum să-1 găsim pe acel cineva. (Afară se aude o larmă mare şi hohote de
35
40
45
50
55
60
65
rîs prelungit.) Ce e zarva asta ? (SIMON FOURNIEZ se duce la fereastra din dreapta şi deodată izbucneşte de rîs.) Ce e acolo ?
Sire, e Gringoire.
Gringoire ! aci !.
SIMON (rîzînd)
OLIVIER (aparte)
Nătărăii — l-au lăsat să s-a-
propie de această casă !
SIMON
Ah ! iată4 în faţa ©spătăriei vecinului meu. Ui-te-1 cum fură puii din ochi ! Ai spune că mănîncă fumul, sire ! Ce mai diavol şi Gringoire ăsta î
OLIVIER
Da, şi diavolul ăsta se opreşte cam des sub ferestrele casei dumitale şi, mai ales, sub acele ale fetei dumitale.
REGELE
Unde vezi răul ?
SIMON
Are cîntece aşa de nostime ! (Cîntă) Satana s-a făcut bărbier ! El ţine briciul...
(întîlnind privirea lui OLIVIER LE DAIM şi sfîrşind printre dinţi)
într-o gheară ! (Aparte) Eh, drace ! uitasem !
OLIVIER
Şi cîntecele acestea, jupîne Fourniez, se pare că sunt gustate pe aci.
NICOLA (cu hotărîre)
Ba bine că nu.
302
303
OLIVIER f Luaţi seama jşi nu vă prea lăudaţi cu ele.
70 REGELE
Şi pentru ce, mă rog ? %
OLIVIER
Pentru că, printre aceste cîntece neruşinate, care nu cruţă pe nimeni...
75 REGELE ]
Văd.
OLIVIER (continuînd)
Este şi o Baladă a spînzuraţilor, cum i se zice, 80   şi care ar putea să pună juvăţul de gîtul cui a făcut-o. *
NICOLA (aparte, cu spaimă)
Juvăţul !
85 REGELE
Ce fel de vorbă e aceasta, Nicola ? Cum ? Acesta k e acel împuşcă-lună   de care-mi   vorbeai ? Apoi acesta întoarce capul norodului !...
SIMON
90        Parcă el ştie ce face ? Gringoire, sire, e un copil. ţ
OLIVIER
Un copil rău şi primejdios ca toţi cei de teapa lui. Viersuitorii ăştia sunt un soi de nebuni cari nu ştiu de ce sunt lăsaţi slobozi, cu toate că cel mai 95 teafăr dintre ei se hrăneşte cu luciu de lună şi se poartă cu mai puţină judecată decît o fiară îmblîn-zită. f
NICOLA
Oh ! (Către REGE) Adevărat e, sire ? '
100 REGELE ,
N-o fi tocmai aşa, şi meser Olivier Le Daim e prea sever. S-ar părea, Nicola, că ţii mult la vier-suitorul acesta care te-a cîntat ?
NICOLA
105        Da, sire, mărturisesc pe faţă că mi-e drag.
REGELE
Ţi-e drag ?
NICOLA
Foarte. Şi dacă Gringoire n-ar fi mîndru ca un HO   padişah, ar găsi totdeauna un locşor la căminul nostru şi o masă bună. Cînd l-am văzut întîiaşi dată, sunt acum trei ani, în acea iarnă grea care a fost atunci, de a stat pămîntul două luni alb de ninsoare, Gringoire şedea aciuat sub poarta unei 115   case şi ţinea pe genunchi doi copilaşi rătăciţi, pe care-i' găsise scîncind după mama lor şi tremurînd de frig. îşi dezbrăcase de pe umeri biata lui haină zdrenţuită ca să-i învelească-n ea şi, rămas aproape gol, legăna micuţii, cîntîndu-le o rugăciune către 120   Maica Precista.
REGELE (după un moment de visare)
Vreau să văd pe acest Gringoire.
OLIVIER
125        Ah !
NICOLA
Ah ! Sire ! Iată un gînd vrednic de un rege ! Bietul băiat ! I-a venit şi lui norocul!
OLIVIER
130        S-aduc în faţa maiestăţii-voastre un vagabond ca acesta !
REGELE
Am zis : vreau !
304
305
OLIVIER
135 (schimbîndu-şi gîndul)
Fie î (Se-nclină în faţa REGELUI şi pleacă să dea o poruncă ofiţerilor aşezaţi în camera vecină.)
REGELE
Petrecerea aceasta face cît şi alta. Şi apoi o 140   masă, cît de bună, parcă nu e bună dacă nu se sfîr-şeşte cu ceva snoave şi mucalituri.
SIMON
Şi eu sunt tot de părerea asta. Gringoire o să ne spună una de-ale lui, cum ştie el... Aceea a lui 145   Pathelin, de-o pildă... Bee... bee... bee... bee.. !
OLIVIER (REGELUI)
Maiestatea-voastră va fi ascultat. Gringoire are să vină, şi-1 voi pune să spună cîteva rime. Nu-150   mai, nu făgăduiesc că vor fi pe placul maiestăţii-voastre !
REGELE
Vom vedea. Şi dacă baladele lui n-or fi tocmai aşa de răutăcioase pe  cît spui,   şi deoarece 155   Gringoire e aşa de flămînd, avem aci' cu ce să-1 cinstim. (Se aşază mîncări pe masă.) Cred că o să-i placă şi lui.
160
SIMON (mergînd spre uşă)
Iată-1.
SCENA IV
GRINGOIRE intră în mijlocul arcaşilor, palid, tremurînd şi ca ameţit de foame.
GRINGOIRE
Ba nu, zău, domnilor arcaşi, unde mă duceţi ? 5   (Arcaşilor)   Ce  mă-ntindeţi   aşa ?    (Arcaşii tac.)
306
Ăştia-s scoţieni, de nu mă pricep. (La un semn a lui OLIVIER LE DAIM, arcaşii dau drumul lui GRINGOIRE şi ies odată cu pajii.) Ce face ? Bine că m-au slăbit! (Văzînd pe REGE şi pe OLIVIER)
10 Cine-or fi seniorii ăştia? (Adulmecînd bucatele) Doamne sfinte, ce mirodenii ! Nu cumva mă pofteau la masă ? Mă pofteau, cu sila, să mă ospăteze ! Parcă mai era nevoie de silă ! Că eu nu veneam de bună voie ! (Admirînd masa aşternută) Plăcinte,
15 vînaturi, ulcioare cu vin spumos. (Către REGE şi OLIVIER LE DAIM) înţeleg... Aţi ghicit că domnii arcaşi mă duceau la răcoare pe nemîncate şi atunci aţi trimis după mine ca să mă scăpaţi din ghearele lor, să iertaţi — şi ca să mă găzduiţi, cum au
20    făcut odată olarii cu Homiros !
REGELE
Spui drept, meştere Gringoire ?   N-ai prînzit încă ?
GRINGOIRE 25        Prînzit ? Nu, mesere. Nu astăzi.
NICOLA (înaintînd către REGE)
Se şi vede. Uitaţi-vă la el cît e de galben şi tras la faţă.
30 GRINGOIRE
(îmbărbătat)
Doamna Nicola Andry !
SIMON (înaintînd şi el)
35        Leşină de foame !
GRINGOIRE
Jupîn Simon Fourniez ! De zăpăceală nici nu ti-am recunoscut casa.
307
40 OLIVIER
(lui GRINGOIRE)
N-ai prînzit, mi se pare ? Atunci cred că vei primi să iei o aripă de pui ?
GRINGOIRE (ca halucinat)
t5        Cum să nu ! Două aripi şi un picior !
OLIVIER
Iată un vin care ar putea să deştepte şi un mort.
GRINGOIRE 50 (înaintînd spre masă)
Aci e de mine î
OLIVIER (oprindu-l cu un gest)
Un minut, mă rog. Cinstit lucru ar fi să te aşezi 5   astfel la masă, fără să-ţi dai obolul şi să-ţi plăteşti tacîmul ?
GRINGOIRE (descurajat)
Să plătesc ? N-am o para chioară !
0 OLIVIER
Dacă muzele nu sunt darnice de aur şi argint, au ştiut în schimb să te încarce cu alte daruri. Ai o închipuire vie, gînduri alese, darul rimelor.
GRINGOIRE
55 (cu tristeţe)
Asemenea daruri nu slujesc la nimic cînd ţi-e foame, şi astfel mi se întîmpla astăzi. Ce 2;ic astăzi ? în toate zilele.
OLIVIER
}        Nu m-ai înţeles. Vreau să spun că înainte de a-ţi astîmpăra foamea, să ne spui vreo odă din
' x-     — -----:----» "^«a »
acelea pe care ţi le-au inspirat muzele.
308
GRINGOIRE
Oh, jupîne, foamea mea e mai zorită decît ure-75   chile dumneavoastră. (Dă să se apropie de masă.)
OLIVIER (oprindu-l)
Mai stai... Versurile, întăi. Mîncarea şi băutura, pe urmă.
80 GRINGOIRE
Credeţi-mă... sunt foarte răguşit.
NICOLA (lui GRINGOIRE)
85
90
îndrăzneşte !
GRINGOIRE (aparte)
Haidem ! Văd eu bine că lucrul cel mai cuminte e să mă supun. (Tare) Vreţi să vă zic ceva din poemul meu Încercări nebune ?
OLIVIER
Nu !
GRINGOIRE Despre Jupîn Proces şi chipul său ?
OLIVIER
g§ (întrerupîndu-l)
Nu. O baladă mai curînd. Sunt mai de ale noastre.
GRINGOIRE (încîntat)
100        Ei bine, atunci aceea care are de refren : „Căci Domnul miluieşte pe toţi cei milostivi..."
OLIVIER
Nu asta. Zi-ne mai bine balada aceea... balada... ştii?... care umblă în tot tîrgul şi care desfată aşa 105   de tare pe cei cărora li se spune pe furiş.
309
110
115
120
125
NICOLA (aparte)
Ah ! pricep, în sfîrşit !
GRINGOIRE (bănuitor)
Nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti.
NICOLA (aparte)
Ce suflet rău !
OLIVIER
Bun ! Vrei să spui că nu ştii Balada spînzu-ratilor ?
GRINGOIRE (stăpînindu-şi o tresărire)
Ce e aia ?
OLIVIER
Ultima baladă pe care ai făcut-o.
Nu e adevărat. Desigur.
GRINGOIRE (înspăimîntat)
NICOLA
REGELE Lasă, Nicola. Ascultă.
130 NICOLA
(aparte, privind pe GRINGOIRE cu milă) Săracul ! Bărbierul o să-1 facă mici fărîmi.
OLIVIER
Şi cine ar putea mă rog, în zilele noastre, dacă 1,35   nu ilustrul poet Gringoire, să facă o baladă ca asta, ale cărei rime îşi răspund aşa de frumos de
310
la o strofă la cealaltă, ca nişte chemări de goarnă în pădure ?
GRINGOIRE 140 (măgulit)
E drept că rimele sunt cu dibăcie potrivite !
OLIVIER
Ah ! vrea să zică o ştii ?
GRINGOIRE 145 (aparte)
Renumele mă dă de gol ! (Tare) Mi-ar fi, cre-deţi-mă, foarte anevoie să v-o spun. N-o ştiu.
OLIVIER
Te socoteam, ca pe noi, o slugă credincioasă a 150   stăpînului nostru, dar avînd îndrăzneala de a nu-ţi ascunde gîndirea şi de a spune adevărul tuturora,, chiar şi regelui.
GRINGOIRE (cam şovăind)
155        Ah ! d-ăştia mi-eşti dumneata !
OLIVIER
Dar deoarece m-am înşelat, Dumnezeu să te aibă în a sa pază, meştere Gringoire. Uite uşa.
GRINGOIRE 160 (cu părere de rău)
Să părăsesc eu casa asta, mirodeniile astea, fără să mă fi înfruptat!
OLIVIER
Dumneata o vrei.
165 GRINGOIRE
Acesta e chinul lui Tantal care furase un cîine de aur din Creta ! Mi-e însutit de foame decît adineauri. (Cu deznădejde) Mesere...
311
170
175
180
185
190
OLIVIER
S-a isprăvit ; şi să ne despărţim fără supărare. (îl împinge spre uşă.)
195
200
GRINGOIRE (dezolat)
Da.
OLIVIER
Păcat de bunătate de prînz ! Ia priveşte gîsca !
GRINGOIRE îmi lasă gura apă.
OLIVIER
(luînd tava cu mîncare de pe masă şi arătîndu-i-o lui GRINGOIRE)
Ia uită-te colea carne grasă şi gustoasă ! (Se apropie de GRINGOIRE şi i-o trece pe sub nas.)
GRINGOIRE
îmbătător miros ! Seniorul acesta are dreptate. El vorbeşte verde, dar e cu inimă bună. (Furat de foame) Haide, dacă vrei cu orice preţ...
NICOLA (cu spaimă)
Ce are de gînd ?
OLIVIER
(oprind pe NICOLA cu privirea, sever) Doamnă Andry !
GRINGOIRE
Şi dumneata, doamnă, vrei s-o asculţi ? Atunci, bine, dacă toată lumea vrea...
REGELE
Fireşte.
GRINGOIRE
Am să vă zic Balada spînzuraţilor. (REGELUI, cu orgoliu şi confidenţial) E de mine. (Naiv) E o
312
205
210
215
220
225
230
235
idee care mi-a trăsnit prin cap trecînd prin pădurea de la Plessis, unde erau o groază de spîn-zuraţi. îi atîrnase acolo, pesemne, de teamă ca roua dimineţii să nu le ude tălpile !
N-o să tacă ?
S-auzim.
Să vă spun.
NICOLA (aparte)
REGELE (lui GRINGOIRE)
GRINGOIRE
BALADA SPÎNZURAŢILOR
De-ntinsele lor braţe stejarii cei comaţi, In zori, cînd zîna Flora din somn uşor tresare, Şi-au atîrnat ciorchine de oameni spînzuraţi, Ce, legănaţi de vînturi, s-or -pîrgui la soare. Pădurea, de pometuri d-acestea roditoare — Pometuri nezărite de nimeni nici în vis — Acea pădure mîndră cum alta lumea n-are, E vesela livadă a regelui Loys.
Nu începe rău !
îndurare !
OLIVIER
NICOLA (REGELUI)
REGELE (cu linişte, către GRINGOIRE)
Mai departe ?
GRINGOIRE
Toţi acei inşi sunt jalnici şi tac, îndureraţi î. Căzuţi pe cine ştie ce gînduri uimitoare, Şi veşnic de cumplite vîrtejuri apucaţi, Ei se-nvîrtesc întruna cu tresăriri uşoare, Pe cînd, pieziş, îi pişcă săgeţile din zare...
313
240
245
250
255
260
265
270
— Priviţi, din slava voastră, îngeri din paradis, Cum umbra li se-ntinde sub ziua ce răsare L.. E vesela livadă a reglui Loys.
OLIVIER (repetînd refrenul cu ironie)
E vesela livadă a regelui Loys !
REGELE (cu acelaşi calm) Minunat. (Lui GRINGOIRE) Zi-nainte.
GRINGOIRE Strofa a treia e ce e.
275
REGELE
Cu adevărat ?
GRINGOIRE
O să vedeţi. Toţi spînzuraţii-aceia, de diavol ascultaţi, Cer alţi şi alţi tovarăşi pentru spînzurătoare... Şi-n vreme ce spre norii, d-azur înconjuraţi Ş-aprinşi d-ale lui Febus sclipiri fulgerătoare, Â dimineţii rouă se-nalţă-n dulce boare, Un stol de ciori pornite din funduri de abis Pe tigva lor s-aşază cu ciocuri şi cu gheare... E vesela livadă a regelui Loys.
NICOLA (aparte)
Nenorocitul de el ! (GRINGOIRE se-ntoarce, toată lumea tace.)
GRINGOIRE
Eh, v-a plăcut? (Aparte) Nimeni nu face haz. Numai moşului parcă i-a mers la inimă. El se pricepe, desigur.
REGELE (lui GRINGOIRE) Dar parcă de obicei mai vine şi o închinare după cele trei strofe ?
280
285
290
295
300
GRINGOIRE
Oh ! am înţeles eu numaidecît că nu eşti un ageamiu !
REGELE
Închinarea trebuie să înceapă, după cîte ştiu, cu vorba „Principe" !
GRINGOIRE
Oh ! asta nu poate lipsi, cum nici ochii lui Argus de pe coada păunului ! Principe ! Numai vezi că eu nu cunosc nici un principe.
REGELE
Păcat !
GRINGOIRE (cu fineţă)
Ştiu că aş putea foarte bine să închin balada mea ducelui de Bretania sau monseniorului de Nor-mandia.
REGELE
Ce e drept. Şi de ce nu o faci ?
GRINGOIRE (simplu)
Pentru că eu ţin prea mult la Franţa, chiar şi la regele Loys, orşicum ! Dar sunt ca dumneata, li spun verde păcatele... Cine ştie să iubească...
REGELE
Ştie şi să pedepsească. E adevărat. Acum să vedem închinarea.
GRINGOIRE
închin a ere
O, principe, cel codru, sonor şi des, în care Atîtora de soarta miloasă le fu scris S-atîrne ca ciorchine sub negrele umbrare, E vesela livadă a regelui Loys.
314
315
OLIVIER
305 (lui GRINGOIRE)
Meştere Petre Gringoire, cine ar mai fi în stare să şlefuiască versuri aşa de nostime şi de mucalite !
GRINGOIRE ~ 310 (cu modestie)
Oh, mesere !
REGELE
Poţi să fii mîndru de aşa laudă. Toată lumea ştie ce reputaţie de om de gust are jupîn Olivier 31*   Le Daim !
GRINGOIRE Olivier Le Daim !
OLIVIER
Maiestăţii-voastre v-o datoresc, sire !
320
Regele ! Da, regele !
GRINGOIRE
REGELE
325
GRINGOIRE (cu deznădejde)
Regele ! S-a dus prînzul pe copcă! (GRIN-GOIRE, speriat, rămîne nemişcat. Toţi tac.)
REGELE (către GRINGOIRE)
330
Ai amuţit ?
GRINGOIRE
Sire, dacă am amuţit, e că stau pe gînduri.
REGELE
Gîndeşti poate că după ce ai cîntat aşa de frti* #35   mos pe spînzuraţi...
316
GRINGOIRE
..ar fi nostim..
OLIVIER
...să fii spînzurat la rîndul tău.
340
345
Mamă î
Sire !
GRINGOIRE (care-şi simte ştreangul de gît)
NICOLA (rugătoare, REGELUI)
REGELE
(uitîndu-se la NICOLA cu un aer de înţelegere şi arătînd pe OLIVIER LE DAIM)
Dumnealui   a   vorbit  fără-nvoiala  mea. Dar 350   poate să fi spus drept.
NICOLA (încet, REGELUI)
Am văzut pe rege zîmbind. Regele iartă.
355
N-am zis asta.
REGELE (cu bonomie)
GRINGOIRE
360
Spînzurat ! (REGELUI, pe un ton copilăros) Fără să prînzesc !
REGELE (privindu-l)
Ai mai fi în stare ?
GRINGOIRE
Ba bine că nu. Dar maiestatea-voastră n-o să 365   mă lase să prînzesc.
317
REGELE (rîzînd cu poftă)
Oh ! Cum poţi să-ţi închipui una ca asta ! Ar fi o răzbunare nevrednică de un creştin şi de un 370   gentilom ! Nu-mi trimit eu prietenii la culcare pe nemîncate. Ai să prînzeşti.
GRINGOIRE Bine c-a dat Dumnezeu !
REGELE
375 Mănîncă şi bea cît vei putea, dacă ţi-e pofta
inimii.
GRINGOIRE (cu faţa radioasă, mergînd spre masă)
Las' pe mine !
380 REGELE
(către NICOLA)
Jupîniţă Nicola, cred că ai de unde alege. Dumneata să-i umpli paharul !
NICOLA
385        Despre asta cu plăcere, bietul băiat ! (Aparte) Regele e în toane bune !
SIMON
Încaltea să s-aleagă cu ceva.
REGELE
300        Dumneata, Olivier, vei sluji mosafirul nostru.
GRINGOIRE Lasă că mă slujesc eu şi singur !
OLIVIER
Eu, sire ?
395 REGELE
Poţi s-o faci fără a fi înjosit, s-o ştii de la mine. Nu uit că te-am făcut nobil. Dar un senior poate sluji un poet.
GRINGOIRE
400 (cu mîndrie)
Aşa vine vorba ? Ei bine, sire (punîndu-se în genunchi), iertaţi-mă ! Sunt vinovat faţă de maiestatea-voastră ; dar deoarece mi se ia viaţa, mai mult nu pot să dau !
405 REGELE
(aparte)
Bine. (Arătînd lui GRINGOIRE masa) Aşază-te repede !
GRINGOIRE
410 (ridicîndu-se)
E drept că n-am vreme de pierdut (se aşază la masă şi mănîncă. OLIVIER LE DAIM îl serveşte, NICOLA ANDRY îi toarnă de băut), dacă ospăţul acesta e scris să fie cel de pe urmă din
4(15 viaţa mea ! (REGELE s-a aşezat într-un jăţ lîngă GRINGOIRE şi petrece privindu-l. GRINGOIRE bea şi mănîncă cu o lăcomie deznădăjduită.) Cel de pe urmă ! Ce spun eu ! E chiar cel dintîi ! (Atacă plăcinta enormă.) Ia uitaţi-vă ce mai plă-
420 cintă, cu metereze şi turnuri !... N-o să mă credeţi ? Eh bine, aşa ceva visam eu de cînd m-am născut! înţelegeţi ? De cînd ţiu minte, mereu mi-a fost foame. Asta mai merge un an, doi ani, zece ani ; dar la urma urmei, foamea e tot foame ! Nu
425 era dimineaţă să nu spun stelelor albe : „Ce, şi astăzi tot zi de post e ?" Şi-mi răspundeau blajinele stele, dar pîne de unde să-mi dea ? N-aveau nici ele. (Lui OLIVIER LE DAIM, care-i trece o mîn-care) Mii de  mulţumiri,  mesere.   (REGELUI) Ce
430 lesne trebuie să-ţi vină să fii bun, cînd mănînci aşa bunătăţuri. Eu sunt foarte bun de felul meu, cre-deţi-mă. Mi se face milă de cele mai ticăloase fiinţe.
318
319
NICOLA
435 (REGELUI) Suflet fără de prihană !
GRINGOIRE (urmînd)
Şi totuşi, astăzi pentru întîiaşi dată m-apropii, 440   fie chiar cu ochii, de asemenea mîncări ! (NICOLE! ANDRY, care-i toarnă de băut) Mulţumesc, doamnă ! Oh ! ce limpede e drăguţul ! Ah ! (Bea.) Asta-ţi aduce-n suflet veselie, soare şi toate virtuţile ! Ce bine am să trăiesc ! Cine spunea c-ara 445   să fiu spînzurat ? Vă mărturisesc că nu mai cred în ruptul capului ! (REGELUI) La ce v-ar sluji să spînzuraţi un ţîncuşor al Caiiopei şi al maestrului cor parnasian, care ar putea, sire, să povestească isprăvile maiestăţii-voastre neamurilor viitoare şi 450   să le facă tot aşa de nepieritoare în amintirea oamenilor, ca şi acele ale lui Amadis din Galia şi ale cavalerului Perseus.
REGELE începuseşi aşa de bine !
455 GRINGOIRE
(deplorabil)
Nu prea !
REGELE
„Toţi spînzuraţii aceia, de diavol ascultaţi, 460        Cer alţi şi alţi tovarăşi pentru spînzurătoare..."
GRINGOIRE (stînd parcă la îndoială)
Oh, cer, cer... vedeţi, sire, bunul-simţ şi cu mine nu ducem casă bună. (Cu modestie) Eu n-am 465 decît geniu.. Eh, dar la urmă, spînzuraţi-mă, ce-mi pasă ! Ce-mi mai bat eu capul pe degeaba ! (Se ridică.) Ce mai caut eu pe planeta aceasta răcită ? Am iubit rozele şi strălucitul crin, am cîntat ca greierul, am jucat mistere întru slava sfinţilor şi
320
470 nu văd ce n-am făcut, doar atît că n-am lăsat după mine alţi mici Gringoiri cari să tremure de foame şi să doarmă pe pămîntul gol. Şi la urma urmei, la ce ar fi slujit ? Singurul lucru pe care uitasem să-1 fac pînă astăzi a fost să prînzesc. Şi am prînzit
475 bine. Jicnisem pe regele, bunul nostru stăpîn : i-am cerut iertare-n genunchi. Daraverile mele sunt rîn-duite, toate merg strună, şi acuma, jupîne Simon Fourniez, binecuvîntez seara aceea de vară în care pentru întîiaşi dată am trecut pe dinaintea casei
480 dumitale.
SIMON
Ce seară ?
(GRINGOIRE se reazămă mai întîi de jăţul REGELUI; apoi, fără a băga de seamă ce face, se aşază în el de-a binelea. 485    OLIVIER LE DAIM se repede furios, dar REGELE opreşte cu privirea pe bărbier şi-i face semn surîzînd să nu tulbure pe GRINGOIRE.)
GRINGOIRE
(lăsîndu-se pierdut în reveria lui extatică şi încet-încet 490 sfîrşind prin a uita prezenţa celor dimprejurul lui)
Uite, un poet flămînd aduce mult cu un fluture speriat. în seara aceea de care spuneam — era ceasul cînd soarele apunînd înveşmîntă cerul cu purpură trandafirie şi cu aur — trecînd pe piaţă,
495 văzui strălucind în reţeaua lor de plumb ferestrele dumitale, pe care amurgul le umplea de fulgere şi de văpăi, şi, nu ştiu pentru ce, m-am simţit atras de flacără ! Mă apropiai, şi cînd am văzut printre frumoasele geamuri înflăcărate sclipind purpura po-
500, metelor, strălucind juvaericalele şi scînteind vasele de argint, am înţeles că masa era pusă şi am rămas în extaz. Deodată, chiar deasupra acestei săli, o fereastră se deschide şi un cap de fată se ivi, drăgălaş şi sperios ca acela al Dianei, marea nimfă
505 cu suflet tăcut, cînd soarbe aerul liber al pădurii. Razele de aur ce se jucau în părul ei şi pe fruntea ei dalbă îi puneau ca o cunună cerească şi mi-am închipuit numaidecît că era o sfîntă din paradis !
321
510
515
520
525
530
535
540
545
NICOLA (încet, REGELUI)
Era Loysa
GRINGOIRE
Părea aşa de neprihănită şi de mîndră ! Dar pe urmă am înţeles că nu era decît un copil, văzînd un surîs de o bunătate nespusă fluturînd în lumina buzelor ei trandafirii! Acum, înţelegeţi de ce am rămas încremenit locului şi nu puteam să-mi iau ochii de la casa aceasta, unde se găseau la un loc adunate toate cîte eram ursit să nu le am niciodată : un prînz ales servit în vase scumpe şi o fecioară vrednică de lauda îngerilor.
REGELE (încetişor, NICOLEI)
Eh, Nicola, iată un biet visător care slăveşte cum se cuvine pe scumpa mea fină ! Ce zici ?
SIMON (aparte)
Mare noroc şi pe fiică-mea să atragă privirile acestei umbre de om străveziu ca un geam de felinar !
GRINGOIRE
Şi am revenit în toate zilele, pentru că nimic nu ne momeşte ca surîsul amăgitor al himerelor ! Dar cum a spus un înţelept, la urmă toate se împlinesc, chiar şi cele dorite. Astăzi, în sfîrşit, am prînzit ca Baltazar, prinţul Babiloniei. Ş-apoi am dorit altceva, căci aşa e omul făcut, să n-aibă saţ.
REGELE
(rezemîndu-se de jăţul unde sade GRINGOIRE) Şi ce ai dorit ?
GRINGOIRE (observîndu-şi greşala şi ridicîndu-se cu grabă)
Aş fi dorit să mai văd o dată pe acea frumoasă copilă de la fereastră.
550
555
560
565
57©
575
SIMON
Ba ţi-ei mai pune pofta-n cui !
OLIVIER (aparte)
Bine !
GRINGOIRE
(care n-a auzit pe SIMON FOURNIEZ, continuind)
Dar voi revedea-o, pentru că mă siliţi să plec înaintea ei şi că mă trimiteţi s-o aştept în cer unde stau toţi îngerii ! Deci, ce-mi pasă mie de acum !... şi dacă mi-a bătut ceasul, pot să mor cu voie bună şi fără nici o teamă !
REGELE (aparte)
Acesta e om !
NICOLA t aparte)
Şi regele tot n-a iertat!
REGELE (încetişor, NICOLEI)
Ia spune-mi, Nicola ! Crezi tu că Loysa ar pu-putea iubi pe acest Gringoire ?
NICOLA
Cum ?
REGELE
Nu te minuna ! Ar putea să-1 iubească ? NICOLA
Să dea Dumnezeu, însă... (li arată faţa suptă a lui GRINGOIRE.)
REGELE
Te-nţeleg. (Aparte) Poate că are dreptate. (După ce a stat visător şi ca vorbind cu sine) Orcum, în
322
323
lumea asta mică ce ar încăpea în cuprinsul palmei mele, zăresc omul şi sforile care-1 mişcă, tot aşa 580   de bine ca şi în cele mai ilustre intrigi, şi mă voi desfăta să văd sfîrşitul acestei întîmplări.
OLIVIER
Sire, pot să-1 iau de acum pe meşterul Gringoire ?
585 REGELE
(necăjit de stăruinţele lui OLIVIER LE DAIM)
Nu, lasă-1. Vreau să vorbesc cu el singur un minut.
OLIVIER
590        Cum se poate ?
REGELE (cu severitate)
Ai înţeles ? Pleacă ! Şi nimeni să nu mai intre aci fără să-1 chem.
595 OLIVIER
(aparte)
Regele ăsta nu face două parale, cînd e bun. Are să facă vreo prostie. Dar, răbdare ! (Se înclină în faţa REGELUI şi iese cu o furie stăpînită.)
600 REGELE
Dragul meu Simon şi dumneata Nicola, lăsa-ţi-mă, rogu-vă, singur cu meşterul Gringoire. Am ceva să-i spun.
GRINGOIRE
605    (aparte, în timp ce SIMON FOURNIEZ şi NICOLA ANDRY se înclină înaintea REGELUI şi ies)
Mie ! Sfinte Petre, ce o să-mi spună ? 324
SCENA V
REGELE, GRINGOIRE REGELE
Petre Gringoire, mi-s dragi semenii tăi, cînd fac versuri frumoase ca tine. Te iert.
5 GRINGOIRE
(căzînd în genunchi)
Ah, sire. „Căci Domnul miluieşte pe toţi cei milostivi !"
REGELE
10        Da, te iert, dar cu o condiţie.
GRINGOIRE Faceţi ce vreţi cu mine !
REGELE
Vreau să te-nsor. 15 GRINGOIRE
Oh, sire, de ce nu mă iertaţi încalţe pe deplin î REGELE
Ce fel, poete flămînd ! Nu cumva ai fi de plîns avînd o gospodină bună la casa ta ?
20 GRINGOIRE
(ridicîndu-se)
Sire, vreţi să mă pedepsiţi mai cumplit decît mi se cade. Nu mă simt în stare să iau de nevastă cine ştie ce bunică din zilele lui Carol Magnul.
25 REGELE
Aceea de care îţi vorbesc a împlinit abia şaptesprezece ani.
GRINGOIRE Atunci o fi slută de o mănîncă pămîntul!
325
30 REGELE
Dimpotrivă : e tînără şi frumoasă ca un trandafir îmbobocit.
GRINGOIRE (pălind)
35 Ghicesc, sire. Dar liber şi fără pată sub soare, sunt prea sărac pentru a mă lipsi de cinste şi de renume.
REGELE
Taci. Fecioara pe care vreau să ţi-o dau de so-40   ţie e mai curată ca albul ermelin, pe care nimic nu trebuie să-1 întineze.
GRINGOIRE
Nu vă bateţi joc de mine ? Dar eu n-am alt pat decît pădurea verde, nici alt blid decît podul 45   palmii. Cum să mă gospodăresc eu numai cu atîta zestre ?
REGELE
Nu te-ngriji de asta. Pricepi tu că n-o să fac eu lucrurile pe jumătate.
50 GRINGOIRE
Sire, sunteţi darnic ca soarele! Dar cine va hotărî tînăra fecioară să mă ia pe mine ?
REGELE
Cine ? Chiar tu ! Vei privi-o cum priveai prîn-55   zul jupanului Simon şi-i vei zice : „Vrei să fii soţia mea?"
GRINGOIRE N-am să îndrăznesc niciodată.
REGELE
60        Trebuie să-ndrăzneşti.
GRINGOIRE
Asta e ca şi cum m-aţi pune să ţin cu drîmba hangul Iliadei î
326
65
90
REGELE
N-ai decît să te faci plăcut.
GRINGOIRE
Tocmai. Cu mutra asta ! Mă simt urît şi umilit, şi cînd am vrut să gîngăvesc cuvinte de dragoste, au fost aşa de rău întâmpinate, încît de
70 atunci mi-^am luat de seamă. Să vă spun, sire. într-o zi — asta s-a întîmplat în pădurea vecină —, am văzut trecînd pe o prestură buiestraşă o nobilă doamnă rătăcită de ceilalţi vânători. Faţa ei strălucea de o lumină dumnezeiască, şi rochia ei era
75 cu totul şi cu totul de aur. Căzui în genunchi şi întinzînd mîinile către acea nimfă eroică strigai : „Oh, ce frumoasă eşti !" Ea îşi opri calul şi prinse a rîde atît de tare şi aşa de îndelung, încît mi-a fost teamă să n-o văd murind pe loc... Altădată,
80 am îndrăznit să vorbesc de dragoste unei ţărance, tot aşa de sărmană ca şi mine şi îmbrăcată ca vai de capul ei. Cu asta am păţit-o altfel. S-a uitat la mine cu atîta milă şi era atît de mîhnită că nu izbutea să mă găsească frumos, încît, fără să spună
85 un cuvînt, două lacrimi mari i^au izvorît din ochi, pe care le-au strîns îngerii, fără îndoială.
REGELE
Vrea să zică te părăseşti tu singur, cînd îţi dau mijloc să trăieşti ?
GRINGOIRE
Himeric !
REGELE
Nu ţi-e ruşine ! Ciudată nemernicie a unui om ce stă la-ndoială, cînd are la-ndemînă o armă mai 95 puternică decît lănci şi spade ! Ce ? Eşti poet, adică dibaci în vicleniile şi dezmierdările vorbirii, şi dragostea de viaţă nu te inspiră deloc ? Află de la mine : cîtă vreme mîntuirea noastră atîrnă de cineva şi n-avem limba tăiată, nimic nu e pierdut. 100 Acum un an, Gringoire, regele acesta, care-ţi vorbeşte acum, unde se afla ? Ţi-aduci aminte ? La
327
Peronna, la ducele Carol. Prizonierul ducelui Carol. Prizonierul unui vasal interesat să-1 prăpădească, violent, neştiind singur dacă voia sau nu
105 voia să-1 răpuie... E simţirea nelămurită care te-n-cearcă la începutul marilor ispite ! Pe cine vedea împrejurul ducelui ? Pe vrăjmaşii săi, nişte trădători ! Temnicerul său se prefăcea că avea socoteli vechi de răfuit. Drept locuinţă  plăcută  avea un
110 turn întunecat unde cursese sîngele unui rege al Franţei, asasinat de un T;Permandois î Aurul său era socotit aşa de pierdut, încît aceia, prin care îl trimetea la credincioşii săi, îl vîrau în buzunarele lor. Nimic nu putea să-1 mai scape, decît mintea lui
115 ageră... Dar a izbutit, slavă Domnului ! să vorbească duşmanului său, şi iată-1 aci, temut, învingător, stăpîn pe sine şi pe ceilalţi, plătind şi răsplătind... Pe cînd tu, Gringoire, tu care ai gustat din mierea divină, pe cine ai tu de înduplecat?
120 Pe cine ? O copilă, o fetiţă cu toane, o femeie, o fiinţă schimbătoare şi nestatornică care se poate plămădi ca ceara moale. Şi ţi-e frică ?
125
GRINGOIRE
Da.
REGELE
Şi să mori găseşti că e mai lesne ?
GRINGOIRE
Da, sire, căci dacă vorbesc, după cum voiţi, acestei copile necunoscute, ştiu dinainte ce are să 130   se-ntîmple : va rîde cu hohote ca tînăra Diană din pădure...
REGELE
Nu va rîde.
GRINGOIRE
135 Atunci va plînge ca cerşetoarea. Ori una, ori alta. Eu nu sunt făcut să fiu iubit, şi nu voi mai iubi niciodată.
REGELE
^ Nu eşti sincer. Dar te ghicesc. Zici că ţi-e tea-140 mă de aceea de care vreau să-ţi leg nădejdea vieţii ? Zici că nu poate să te iubească, Gringoire ? Atunci, pentru ce ai păstrat în ochii tăi icoana vie a frumuseţii sale de înger ? De ce ţi-e inima plină de dînsa ? De ce doreai s-o revezi adineauri ?
145 GRINGOIRE Pe cine, sire ?
REGELE
Pe ea, pe cine alta î Pe copila de la fereastră, pe aceea pe care ai iubit-o de cum ai zărit-o, pe 150   aceea pe care vreau să ţi-o dau şi pe care tu n-o vrei, pe fata lui Simon Fourniez, pe Loysa.
GRINGOIRE (aiurit)
155
Ce?
REGELE
Ei bine, da, e una şi aceeaşi. Tot te mai temi de ea ? Tot mai vrei să mori şi-acuma ?
GRINGOIRE (gata să leşine)
100        Oh ! Sire, nu mai spuneţi că e vorba de ea, căci atuncea chiar mor pe loc.
REGELE
(urmărind curios pe GRINGOIRE)
Te credeam mai tare. Ce are să fie cînd vei 165   vedea-o aci, îndată ?
GRINGOIRE
Numai cît gîndesc, şi mi se taie picioarele şi simt c-am să mă-năbuş.
REGELE
170        Haide ! haide ! e vreme să isprăvim. (Se duce la uşă şi cheamă) Hei ! cumetre Simon ! Nicola !
328
329
(Rîzînd, lui GRINGOIRE) Pe cinstea mea, am crezut că ai să leşini ca o femeie !
SCENA VI
Aceiaşi, SIMON FOURNIEZ, NICOLA ANDRY, LOYSA
NICOLA (intrînd)
A iertat !
5 SIMON
(aducînd pe LOYSA pe care la începui REGELE n-o vede) Sire, iată-ne.
REGELE (lui SIMON FOURNIEZ)
10 Bine, Simon, dar f iică-ta ?
SIMON (scîncitor)
Sire, n-am avut curajul s-o mai ţin închisă în colivie ! M-am înduioşat ca un prost ce sunt. (RE-15    GELE surîde.) Sunt slab de înger, nu e aşa?
REGELE (rîzînd)
Dimpotrivă. Cheam-o aci.
20 GRINGOIRE
(aparte)
Ea este! (Se reazimă de o mobilă, gata să leşine.)
LOYSA (REGELUI)
25 Sire, am fost dezrobită cu toate onorurile războiului. (Sărută pe SIMON FOURNIEZ, care se lasă sărutat şi-şi şterge o lacrimă.) Mi s-au deschis porţile cetăţii fără să depun armele.
REGELE
30 (pe un ton glumeţ)
Bine !... Dar acum mai ai de căpătat şi iertarea regelui.
LOYSA (rîzînd)
35        Oh ! regele ! Nu mi-e frică de el. (încet, REGELUI) El e drept.
REGELE
Aşa e. (Ia pe LOYSA sub braţul său şi vorbeşte încet, aşa ca numai LOYSA şi NICOLA să-l audă) 40   Ia spune, cum îl găseşti pe băiatul acela ?
LOYSA (căutînd cu ochii)
45
Unde ?
Colo.
REGELE
50
LOYSA
(după ce s-a uitat la GRINGOIRE) Nu e frumos. Pare trist, umilit.
NICOLA (încet, REGELUI)
Ce spuneam eu, sire ?
REGELE (NICOLEI)
Vreau să am inima împăcată. Vreau să ştiu 55 dacă lumina ascunsă a sufletului nu poate să înfrumuseţeze uneori o biată faţă şi dacă flacăra subtilă a duhului n-ajunge ca să trezească amorul! (LOYSEI) Petre Gringoire, credinciosul meu, are să-ţi ceară ceva din partea mea. Acordă-i cîteva 60 clipe.
330
331
SIMON
El, sire ? Muritorul ăsta de foame să vorbească în numele maiestăţii-voastră. (Rîzînd) Ah ! ah î ah ! asta e bună !
REGELE (lui SIMON FOURNIEZ)
Din îndemnul meu, o să laşi, nu e aşa, pe Loysa cîteva minute singură cu dînsul ?
SIMON
Oh !... cît despre asta, sire, cît o pofti ! Nu e nici o primejdie. Gringoire e un momitor de fete pe care aş putea să-1 aşez fără teamă, ca momîie de speriat păsările, în livada mea.
GRINGOIRE (aparte, cu durere)
Şi dînsa aude !
REGELE (LOYSEI)
Ascultă pe tînărul acesta, te rog. Vrei, Loysa?
LOYSA
Oh ! bucuros !
REGELE
Bine, fata mea. (Văzînd că se deschide uşa) Dar cine intră aci fără porunca mea ! Olivier ?
SCENA VII Aceiaşi, OLIVIER LE DAIM
REGELE (lui OLIVIER LE DAIM)
Te oprisem, domnule, în chiar interesul dumitale, să fii de faţă la o convorbire în care aveam de hotărît despre soarta Loysei.
10
15
20
25
30
35
OLIVIER (aparte)
Sosesc la timp. (Tare) Cînd e vorba de interesele maiestăţii-voastre, nu se cuvine, dacă e nevoie, să trec peste orice poruncă ?
REGELE
Cunosc eu cuvintele acestea făţarnice. Trebuie să m-asculţi, şi atîta toţ.
OLIVIER
Chiar atunci cînd cele mai scumpe planuri ale regelui meu sunt ameninţate ?
REGELE (arătînd pe cei de faţă) Ce planuri ? Vorbeşte, domnule !
OLIVIER
De fată cu ei ?
REGELE
De faţă cu toţi ! Vorbeşte, îţi spui, şi vai de tine dacă mă tulburi degeaba î
OLIVIER
Deie Domnul, sire, ca maiestatea-voastră să n-aibă de pedepsit decît neascultarea credincioasei sale slugi. Dar va trebui să pedepsească alte crime mult mai primejdioase decît aceasta.
REGELE
Ce vrei să zici ?
OLIVIER
Schimbul acela între Guyenna şi Şampania...
REGELE Eh !... schimbul acela ?
(Tresărind şi depărtînd cu un gest pe LOYSA.)
3a2
333
OLIVIER
Schimbul acela nu se face.
Ai zis ?
REGELE
OLIVIER
Monseniorul, fratele maiestăţii-voastre, nu-1 primeşte.
Nu-1 primeşte ?
REGELE (scos din fire)
OLIVIER
Voiaţi, sire, ca ducele de Burgundia să nu afle gîndurile maiestăţii-voastre.
Da.
A aflat.
REGELE
OLIVIER
REGELE
Cine e trădătorul ?
OLIVIER
Trădătorul, sire, e cel ce prin scrisorile sale înştiinţa pe ducele Carol. Am izbutit, în sfîrşit, să pun mîna pe una din ştafetele lui. Sire, citiţi (îi înfăţişează o scrisoare desfăcută), şi maiestatea-voastră va spune dacă mi-am făcut datoria.
REGELE
(după ce a aruncat o privire pe scrisoare)
La Balue ! El, creatura mea ! (Citind) „Credeţi fără pic de bănuială pe un servitor discret care e mai puţin omul regelui decît al vostru..." Ah, La Balue ! fătul meu, pentru ca să te poţi căi de fapta
70
75
80
85
90
95
100
aceasta, vei avea pe seama ta o noapte atît de lungă, de neagră şi de adîncă, încît cu mare greu să-ţi mai poţi aduce aminte de strălucirea soarelui şi de lumina zilei.
LOYSA
(care nu poate s-audăf dar pe care mînia REGELUI o înspăimîntă)
Ce are regele ? Nu l-am văzut niciodată aşa !
REGELE (ridicîndu-se)
Dar ce spun eu ? A fugit, desigur !
OLIVIER
Nu atît de departe ca să nu-1 pot ajunge.
REGELE (răsuflînd)
Nătărăul ! L-avem în mînă ! Mulţămesc, Olivier. Eşti o slugă bună, un prieten credincios. N-am s-o uit. (Cu o furie mereu crescîndă) Ah, mînia mea dormea şi mi-o redeşteaptă ! Deci, nu s-a isprăvit încă, domnilor nemulţămiţi, şi vă trebuie pilde folositoare : le veţi avea ! Vă-nchipuiţi că Franţa nu e decît o grădină înflorind în jurul castelelor voastre oblonite ? Nu, dragii mei : Franţa e o pădure al cărei pădurar sunt eu... şi voi doborî la pămînt orce ramură care mă supără, cu juvăţul, cu spada, cu securea !
OLIVIER
Sire, monseniorul La Balue e un prinţ al bisericii.
REGELE
Ştiu. Viaţa lui e sfîntă. Nu mă voi atinge de viaţa domnului de La Balue. (Pălind de furie) Dar îi păstrez un adăpost... Să plecăm !
334
335
105
110
115
120
SIMON (apropiindu-se de REGE)
Sire !
REGELE (întorcîndu-se)
Ce î Ce este ? Ce vrei tu ?
SIMON
Maiestatea-voastră pleacă fără să-mi spună... REGELE
Ce-am să-ţi spun ? N-am pierdut destulă vreme cu taifasul în taraba ta ?
SIMON (înecat)
Taraba mea ?...
REGELE
Vezi-ţi de cot, creştine ! Vezi-ţi de cot ! SIMON
(nemaidîndu-şi seama de ce spune) Mă duc, sire... Cotul e jos.
OLIVIER
Dar Gringoire...
REGELE (ca în vis)
125        Gringoire ? Ce e asta, Gringoire ?...
OLIVIER
Răzvrătitul care-şi bate joc de dreptatea maiestăţii-voastre.
REGELE
130        îşi bate joc ? Să-1 spînzure !
NICOLA
Sire, maiestatea-voastră uită că l-aţi iertat.
336
135
140
145
150
155
160
165
REGELE (venindu-şi în fire) E adevărat. Rău am făcut. Am ascultat de-ntîia pornire, care nu e bună de nimic. Pentru un rege iubitor de dreptate, îngăduinţa e o crimă. Bunătatea, iertarea dau naştere la ingraţi.
NICOLA
Oh, sire !
REGELE (NICOLEI)
Lasă-mă. (Lui GRINGOIRE, cu asprime) Ca să-ţi răscumperi viaţa, îţi pusesem o condiţie...
NICOLA
Dacă n-o poate îndeplini ?
REGELE
Cu atît mai bine ! Atunci e că Dumnezeu nu vrea să iert. (Lui GRIN GOI RE) Var asta te priveşte. De aci pînă-ntr-o oră vei fi hotărît tu de viaţa ta. Nu-mi ajung prinţii şi seniorii ? Fie ! Mă voi coborî, dacă e nevoie, să caut rebeli de pedepsit pînă şi-n noroi ! (NICOLA vrea să vorbească. REGELE, cu gestul, îi impune tăcere) Destul! Destul! (Iese.)
LOYSA (lui SIMON FOURNIEZ) Ce s-a întîmplat, tată? Ce este? (Privind cu spaimă la uşa pe unde a ieşit REGELE) Ce schimbare !
SIMON
(arătînd pumnul lui GRINGOIRE) Vezi-ţi de cot ! Şi pentru păcătosul acesta să-mi facă regele aşa ocară ? Un vagabond, un desculţ î
OLIVIER
Jupîne Simon Fourniez şi dumneata, jupîneasă Nicola Andry, plecaţi ; iar Loysa (arătînd pe GRINGOIRE) să rămînă singură cu omul acesta !
337
170
175
180
185
SIMON
Desculţul acesta cu fata mea ?
Regele vrea î
NICOLA (luînd pe SIMON)
SIMON (lui GRINGOIRE)
Măscărici ! Tîrăie-bnu ! (Smucindu-se din mîinile NICOLEI şi întorcîndu-se furios) Comediant !
LOYSA
La revedere, tată !
(SIMON FOURNIER şi NICOLA ANDRY ies.)
OLIVIER
Peste un ceas. (Mergînd la uşă şi adresîndu-se ofiţerului care stă afară) Ia seama ca soldaţii să pălească fiecare uşă a casei acesteia şi să nu iasă nimeni sub pedeapsa de moarte. (Dispare. Uşa se închide )
10
SCENA VIII GRINGOIRE, LOYSA
GRINGOIRE (aparte)
Haide, Gringoire, că mare lucru nu e. Copleşit, cum eşti, de batjocurile lor, fă-te iubit de ea. în cîtă vreme, bunii mei seniori ? într-o clipă, îndată. Ei, aşa vezi! Ce n-aţi spus-o mai devreme ? E aşa de lesne !
LOYSA (aparte)
Ce se petrece oare ? Cine o fi omul acesta ? Regele, care vrea să-1 ascult, îl împovărează în acelaşi timp cu toată mînia sa. Ce-o să-mi ceară ? Ce pot
338
25
face eu pentru el ? (Tare, lui GRINGOIRE) Ai ceva 15   (să-mi spui ?
GRINGOIRE
Eu ? Nicidecum.
LOYSA
Altfel mi-a sp'us regele. 20 GRINGOIRE
Ah, da ! Regele m-a însărcinat să vă fac o propunere caraghioasă şi ciudată.
LOYSA
N-ai decît s-o faci.
GRINGOIRE N-aveţi s-o primiţi.
LOYSA
Spune-o orcum !
GRINGOIRE
Regele m-a însărcinat...
LOYSA
Ce?
GRINGOIRE
Dacă aţi vrea... (Aparte) Nu e chip, şi pace l
LOYSA Dacă aş vrea...
GRINGOIRE
Nu... dacă aş putea... Mă înşel ! în sfîrşit, domnişoară, regele... vrea să vă mărite.
40 LOYSA
Ştiu. Regele mi-a spus-o. Dar pe cine porun-ceşte să iau ?
30
35
339
GRINGOIRE
Atenţiunea maiestăţii-sale ? Bine ai zis. Şi-a atras-o, si încă mai mult decît ar fi dorit-o. Cum?
80   Făcînd versuri.
Versuri.
LOYSA (uimită)
GRINGOIRE
85 Da, domnişoară. O petrecere de pierde-vară. Asta
va să zică a potrivi între ele cuvinte care să sune la ureche ca o muzică înţesată, care de bine, de rău, să descrie frumos tot soiul de lucruri şi printre care să-mperecheze din cînd în cînd sunete gemene,
90 al căror acord sună-n aiurire ca nişte clopoţei de aur.
LOYSA
Ce ? Un joc aşa de uşuratic ? Aşa de copilăros ? Cînd sunt pe lume spede, cînd poţi să te lupţi, cînd 95    poţi să trăieşti ?
GRINGOIRE
Da, poţi să trăieşti ! Dar ce vrei ? Visătorului acestuia — şi în toate vremile a fost cîte unul de felul lui — îi place mai bine să povestească faptele, 100   amorurile şi isprăvile altora în cîntece, în care minciuna se amestecă cu adevărul.
LOYSA
Dar acesta e un nebun sau un nevrednic.
GRINGOIRE
Vă lasă toată voia, domnişoară. Aveţi orcînd dreptul de a refuza. Dar omul pe care regele vi-1 propune, el trebuie să se facă iubit de dumneavoastră.
LOYSA
Dar, la urma urmei, cine e omul acela ?
50 GRINGOIRE
Ce vă pasă ? (Dînd din umeri) Nu-1 puteţi iubi. LOYSA
Dar şi dumitale ce-ţi pasă ? Spune, ce este, în sfîrşit ?
55 GRINGOIRE
Ce este ? Oh ! am să spun numaidecît. închi-puieşte-ţi, de-o pildă. Dumneata eşti gingaşă şi fermecătoare, el urît şi prăpădit. Dumneata eşti bogată şi ai toate darurile, el e sărman, flămînd, aproape
50 gol ! Dumneata eşti veselă şi zburdalnică, şi el, cînd nu e nevoit să stîrnească rîsul trecătorilor, e melancolic. Vedeţi dar prea bine că a vă propune pe acest nenorocit e ca şi cum ar fi să-mperechezi un huhurez noptatic cu ciocîrlia dimineţii.
>5 LOYSA ;
(aparte, cu spaimă naivă) Să fie el ? O, nu. (Tare) Rîzi de mine. Regele mă iubeşte şi nu se poate să fi ales aşa de rău pentru mine.
0 GRINGOIRE
In adevăr, aşa ceva nu se poate, dar cu toate astea e aşa.
LOYSA
Dar cum se face că nenorocitul acesta pe care »   mi-1 zugrăveşti a atras asupră-i atenţiunea maiestăţii-sale ?
GRINGOIRE 105 (sărind, aparte)
Un nevrednic ! (Tare, cu mîndrie) Acel nevrednic, domnişoară, în vremi cari sunt departe de noi, tîra după paşii săi armatele şi le dedea avîntul care cîştigă bătăliile eroice. Pe nebunul acela un popor HO de înţelepţi şi de semizei îl asculta cîntînd din harpă, ca pe un glas venit din cer, şi-i încununa fruntea cu laurul verde !
340 #
341
LOYSA
Asta mai merge la paginii idolatri, dar la noi, în 115   ziua de astăzi...
GRINGOIRE (cu melancolie)
Astăzi? E altceva. Toată lumea gîndeşte ca şi dumneata.
120 LOYSA
Dar cine a putut îndemna pe... protejatul regelui să-şi ia un astfel de meşteşug ?
GRINGOIRE (cu simplicitate)
125 Nimeni. Meşteşugul pe oare-1 are cîntăreţul acesta trîndav, poetul acesta (aşa i se zicea pe vremuri) nimeni nu-1 sfătuieşte să şi-1 ia. Dumnezeu i-1 hărăzeşte.
LOYSA
130 Dumnezeu ! şi pentru ce ? Pentru ce ar osîndi el nişte făpturi omeneşti să fie nefolositoare şi scutite de orce datorie ?
GRINGOIRE
Dar Dumnezeu nu are asemenea intenţii dispre-135   ţuitoare. Fiecare aci, pe pămînt, îşi are datoria sa, şi poetul o are şi el. Uite, am să-ţi vorbesc de un lucru care te va face poate să zîmbeşti, pe dumneata care eşti numai tinereţe şi gingăşie ! Căci dumneata n-ai cunoscut niciodată, fără-ndoială, chinul acesta 140   amar de a suferi de durerile celorlalţi, de a-ţi zice, în clipele cînd te simţi mai fericit: „în clipa chiar cînd simt eu bucuria aceasta, sunt mii de fiinţe care plîng, care gem, care îndură chinuri neînchipuite, oare, deznădăjduite, văd murind încetul cu încetul 145   ce le este mai drag pe lume şi simt că li se rupe din inimă făşii însîngerate". Lucrul acesta nu ţi s-a întîmplat dumitale !
LOYSA
f Te-nşeli. Să ştiu că atîtea fiinţe suspină, se-n-
150 oovoaie sub poveri, se sfîrşesc, şi să mă simt vitează, voinică şi să nu le pot sări în ajutor, iată ce mă face adeseori să mă urăsc singură ! iată de ce
] aş vrea să fiu bărbat, să ţin o spadă şi să-mi dau
| sîngele pentru a răscumpăra pe cei ce sufăr pe
j        155 nedrept.
GRINGOIRE
) (exaltat)
|- Atunci se cheamă că ai inimă ! Eh bine, vrei să
) ştii un lucru ? Sunt pe pămînt, chiar în ţările cele
| 160 mai bogate, mii de fiinţe care s-au născut nevolnice ! şi nevolnice vor muri !
LOYSA
\ Vai!
GRINGOIRE
165        Sunt robii iobagi legaţi de brazdă care trebuie i să dea seniorului toată munca lor şi care văd foa-
j mea, boala secerînd alături de dînşii copilaşii lor
| ofiliţi şi înfriguraţi. Sunt sărmanele fete părăsite,
I care string la pieptul lor uscat pruncul ce scînceşte
I 170 după laptele — vai ! secat. E ţesătorul îngheţat şi | istovit care-şi ţese în neştire giulgiul ! Ei bine, uite
ce face poetul : toate durerile acestea ale altora el le simte ; toate lacrimile acestea necunoscute, toate j tînguirile acestea de plîns ce nu s-aud trec în gla-
} 175 sul lui, i se amestecă în cîntec, şi odată ce cîntecul acesta înaripat, viu, a scăpat din inima lui, nu mai e spadă, nici caznă care să-1 poată opri; el flutură departe, fără odihnă, mereu, în aer, şi zboară din gură-n gură, pătrunde în castel, în palat, izbuc-180 neşte în mijlocul ospăţului zgomotos şi spune stă-panitorilor pămîntului. Ascultă !
Stăpîni, ce şi voi fi-veţi odată judecaţi, Gîndiţi-vă la cine nimic pe lume n-are ; ) Fiţi milostivi cu gloata de bieţi nevinovaţi,
342
343
185    Stîlciţi de bir, datornici cu sângele, şi care
Sunt osîndiţi ogorul ce nu e-al lor să-1 are... Blestemul îi apasă, aşa le-a fost ursit, Şi chinul niciodată nu le-a fost îndulcit ; Cel mai ferit de Domnul abia la mal o scoate ;
190   Ger, viscol, ploaie, rouă, chiar soarele iubit Sărmanilor nevolnici sunt chin şi jale toate î
LOYSA (cu durere)
Ah, Dumnezeule !
195 GRINGOIRE Mai ascultă :
Iobagii ce-n bordeie de vii zac îngropaţi Tînjesc mai rău ca vita răpusă de samare. Dacă culeg pomete din arbori încărcaţi,
200   De pun să coacă pita la-ncinsele cuptoare,
De-ntind ospăţ de nuntă sau de vreo sărbătoare, Stăpînul se repede, mereu mai îndîrjit. Pe robul său, de spaimă pe loc încremenit, Ca hrăpăreţul vultur el gheara şi-o abate
205   Şi-i ia tot dintr-o dată, strigîndu-i : „Am sosit !"
LOYSA
(care cade în genunchi, plîngînd)
Oh !
GRINGOIRE 210 (cu o bucurie nebună)
Plîngi?
LOYSA
(cu aprindere) „Sărmanilor nevolnici sunt chin şi jale toate!"
215 GRINGOIRE O, Doamne !
344
LOYSA
(mergînd spre GRINGOIRE şi privindu-l cu o curiozitate
mişcată)
220 Şi acel ce vorbeşte astfel, cu o voce aşa de mîn-dră, aşa de elocventă, şi cu atîta duioşie în mînia lui este protejatul regelui ! De ce credeai dar că nu l-aş putea iubi ?
GRINGOIRE 225 (cu amărăciune)
De ce ?
LOYSA
Şi luptătorul acesta atît de resemnat, atît de îndrăzneţ, care înfruntă toate primejdiile pentru alţii, 230   are nevoie să fie sprijinit şi mîngîiat în însăşi deznădejdea lui. Pe omul acesta vreau să-1 cunosc. Cine e ?
GRINGOIRE (cît pe ce să se dea de gol)
235        Vrei să-1 cunoşti ?
LOYSA
Da... Şi să-1 scap de el însuşi.
GRINGOIRE
Să-1 scapi ?
240 LOYSA Mai stai pe gînduri ?
GRINGOIRE
Să-1 scapi de el însuşi... şi de rege. (Aparte) Ah ! mişelule ! Cum îţi dă prin minte aşa ceva ? 245 înălţat cu ea în raiul îngerilor, te mai gîndeşti a te coborî în nemernicia ta şi s-o tîrăşti cu tine ? Mori, ca să fii vrednic de-o fericire cu care nu te vei mai întîlni. Mori, ca să nu fii mai prejos de dînsa şi s-o scapi la rîndul tău !
345
255
250 LOYSA
Ce vrei, în sfîrşit, să răspund regelui ? Cum îl cheamă pe omul acesta ? E dreptul meu s-o ştiu !
GRINGOIRE (aparte)
La ce bun dacă nu l^a ghicit!
LOYSA
(aparte)
Ah, speram că-şi va spune singur numele !
GRINGOIRE 260 (aparte)
Aud venind ?... (Văzînd că intră OLIVIER) E Olivier. E mîntuirea ! Slavă Domnului, ştreangul acesta pe drept va fi al meu, căci am muncit să4 capăt.
SCENA IX Aceiaşi, OLIVIER LE DAIM
OLIVIER (intrînd, lui GRINGOIRE) S-a-mplinit ceasul.
5 GRINGOIRE Atît mai bine !
Aşa degrabă ?
LOYSA
OLIVIER
10        Să plecăm, dar ! (Aparte) Să nu-i vină regelui iarăşi vreun gust să-1 ierte !
GRINGOIRE
Adio, domnişoară, şi toţi sfinţii să te aibă-n pază !
15 LOYSA
Dar misiunea dumitale nu e-ncheiată.
GRINGOIRE
Iartă-mă, domnişoară. Lui meser Olivier nu-i place să aştepte.
20 LOYSA
Şi unde vrea să te ducă ?
GRINGOIRE
La o serbare ce n-are nici un rost fără mine. LOYSA
25 (văzînd că intră pajii care vestesc pe REGE)
Regele ! Toate au să se lămurească !
SCENA X
Aceiaşi, REGELE, apoi SIMON FOURNIEZ şi NICOLA
ANDRY
LOYSA, GRINGOIRE şi OLIVIER LE DAIM se înşiră de o parte şi de alta a uşei. REGELE intră fără să-i vadă. îşi 5    freacă mîinile şi figura îi exprimă o bucurie mare. Străbate scena şi merge să se aşeze într-un jăţ la stînga.)
REGELE
Dacă mai e pe pămînt o bucurie deplină şi fără seamăn, dacă mai e o voluptate care să fie în
10 adevăr divină, apoi e aceea de a pedepsi pe un trădător ! Mai ales cînd trădarea n-a izbutit şi nu mai poate căşuna ! Ah, acuma mă simt bine ! Nimic nu s-a primejduit, dimpotrivă, şi tot eu sunt stă-pîn pe împrejurări... (Zărind pe OLIVIER LE DAIM)
15 Tu eşti, bravul meu, credinciosul meu ? Ce faci tu iaci ?
OLIVIER
Sire, împlineam poruncile maiestăţii-voastre.
346
f
/
347
REGELE
20 Poruncile mele ? (Vede pe GRINGOIRE si-si aduce aminte de toate) Gringoire? (întelegînd că OLIVIER vrea să-l ia) Ah ! un moment î'
25
OLIVIER
Dar.
REGELE (fără să-l audă)
M-ai slujit cu credinţă, Olivier. Şi te voi răsplăti.
OLIVIER
30        Sire, maiestatea-voastră mă şi răsplăteşte bine-voind să preţuiască zelul meu !
REGELE
E prea puţin. (Concediindu-l cu un gest) Du-te, Olivier. Lasă-mă să pun eu lucrurile la cale. N-ai 35   să pierzi nimic.
OLIVIER (înclinîndu-se)
Sire, nu încape decît cîştig, încrezîndu-mă în maiestatea-voastră !
40 REGELE
(în sine)
Căpitănatul podului de la Meulan, şi am scăpat de el. (Observînd pe LOYSA) Loysa ! Tu eşti, drăguţă ? Ce stai acolo ? Ţi-e frică de mine ?
45 LOYSA
Cam. Aţi fost aşa de răutăcios.
REGELE
(ca trezindu-se din vis)
Răutăcios? Ah, da! Să nu mai vorbim de asta. 50   Vederea ta mă-nveseleşte. Vino ! (O sărută pe frunte) Dar unde-i taică-tău ? (De un minut, SIMON
FOURNIEZ şi NICOLA ANDRY au intrat pe uşa din stînga, rămîn în fundul scenei şi privesc cu curiozitate pe REGE.)
55 LOYSA
Se ascunde de maiestatea-voastră. Aţi fost aşa de aspru cu el.
REGELE
Eu ! Ce am putut să-i spun eu bunului şi dra-60   gului meu prietin ?
LOYSA (arătînd pe SIMON)
Uite-1 colo, lîngă uşă. Nu cutează să s-apropie. REGELE
65 (lui SIMON FOURNIEZ)
Şi de ce, mă rog ? Vino mai aproape. Haide, amice Fourniez. Dar unde erai ?
SIMON
Unde eram ? (Cu amărăciune) La taraba mea !
70 REGELE
La tara... ! (Surîzînd) Vrednice Simone, te-am jignit. Mîna ta. Nu sunt supărat pe tine. Te iert.
NICOLA (înaintînd)
75 Multă mărinimie. Maiestatea-voastră a binevoit să bruftuiască aşa de straşnic pe frate-meu, încît nu se putea să n-aibă şi pică pe dînsul.
REGELE
Nicola ! Greşit am fost să nu iau seama la cu-80   vinte de faţă cu o femeie de duh ca tine ! Veniţi încoa, dragii mei, aci, lîngă mine. Şi tu, Gringoire, asemenea. Avem ceva de pus la cale între noi. (Lui GRINGOIRE) Eh, meştere, cred că ţi-ai împlinit vi-
348
349
f
1
sul. Da. Sunt încredinţat că fina mea a ştiut să pre-85   ţuiască bărbatul pe care i 1-^am propus.
100
Ce bărbat ?
SIMON
REGELE
Nu e aşa, Loys© ?
90 LOYSA
(prefăcîndu-se că nu înţelege) Ce anume, sire ? De cine vorbiţi ?
REGELE
De bărbatul pe care ţi l-am hotărît.
95 SIMON Care bărbat ?
îl primeşti ?
Nu.
REGELE (LOYSEI)
LOYSA
REGELE (surprins)
Nu?
LOYSA
105 (aparte)
De data asta n-are încotro, trebuie să vorbească,
REGELE Nu-1 vrei tu, Loyso ?
110 LOYSA
(privind pe furiş pe GRINGOIRE)
Nu pot să iau de bărbat un necunoscut... al cărui nume nici nu mi s-a spus măcar.
350
0J15
NICOLA (REGELUI)
Ah ! Nu mă-ndoiam. A fost brav pînă la capăt!
LOYSA
Ştiam eu bine că era-n primejdie.
REGELE
120 (LOYSEI)
Gringoire nu ţi-a spus că a jignit pe regele, stă-pînul său, făcînd oarecare Baladă a spînzuraţilor şi că, pentru a-şi răscumpăra viaţa...
LOYSA
125 (ghicind)
... trebuia, într-un ceas, într-o clipă...
REGELE
... să se facă iubit de tine !
LOYSA
130 (cu un ţipăt de bucurie)
Ah ! (Mergînd spre GRINGOIRE pe care-l ia de mînă) Sire, vă ceream adineauri un bărbat în stare să poată săvîrşi o faptă eroică, un viteaz, care să aibă mîinile nepătate de sînge... Eh, bine, iată-1 sire.
135 Daţi-mi-1! îl iubesc. Eu sunt aceea care cer să vă ţineţi de cuvînt, şi voi fi mîndră să fiu tovarăşa lui pînă la moarte.
REGELE (lui SIMON FOURNIEZ)
140        Eh, Simone ?
SIMON
înţeleg, Sire. Vreţi învoirea mea ?
Mi-o vei da ?
REGELE
351
145
150
155
160
165
SIMON (rîzînd)
Maiestatea-voastră ştie că nu avem obiceiul să ne refuzăm nimic unul altuia.
REGELE (rîzînd)
Mulţămesc, cumetre ! (Lui GRINGOIRE) Dar tu, Gringoire, ce mai ai de zis ?
GRINGOIRE (uluit de bucurie)
Sire, nu rîde.
REGELE
Dar nici nu plînge. (încet, lui GRINGOIRE) Mai e nevoie să-i spun cuvîntul pentru care erai aşa de sfios ?
GRINGOIRE (arătîndu-şi cu melancolie bietul său chip)
Pentru ce, sire, dacă nu vede !
REGELE (către SIMON FOURNIEZ)
Scumpul meu ambasador !
SIMON (radios)
LOYSA
... pe cînd o pasăre din pădure sau un poet care cîntă slujesc cel puţin să spuie că zorile s-arată şi 180   că primăvara va să vie.
Cortina cade
Ambasador !
170
175
REGELE
Iată-ţi fata măritată. Pregăteşte-te de plecare pentru Flandra. (Luînd la fiecare braţ pe NICOLA ANDRY şi LOYSA) Eşti mulţumită de mine Nicola ?
NICOLA
Da, sire. Sînteţi un adevărat rege ! Pentru că ştiţi să iertaţi. Şi ce e mai dulce pe lume ? Un spînzurat nu e de nici un folos nimănui...
352
AL Dumas-tat ăl
STRIGOIU CARPAŢILOR
CARPAŢII
...Sunt poloneză, născută la Sadomir, adică într-o ţară unde legendele devin cu vremea un cult, unde credem în datinele noastre de familie tot atît, ba poate mai mult decît în evanghelie. La noi nu e
5 castel să nu-şi aibă umbra lui, nici bordei cît de sărac, fără spiritul iui familiar. Bogat ori sărac, palat sau colibă, fiecare îşi are duhul lui bun şi duhul lui rău. Cîteodată duhurile acestea se iau la ceartă şi se războiesc, şi atunci pridvoarele răsună
10 de zgomote aşa de misterioase, turnurile vechi urlă şi gem aşa de înspăimîntător, zidurile se cutremură şi se clatină din temelii aşa de grozav, încît, cuprinşi de spaimă, din palate şi colibe, de-a valma, ţărani şi boieri o rup la goană spre biserică unde
15 stă crucea şi sfintele daruri, singurele în stare să ne ocrotească împotriva Necuratului care ne bîn-tuie.
Tot în ţara asta însă, mult mai grozave, mai aprige şi mai neîmpăcate ca duhurile, două prin-20   cipii stau faţă în faţă şi luptă — acestea sînt tirania şi libertatea.
Anului 1825 îi fu dat să vadă între Rusia şi Polonia o luptă dintre acele după care ai crede că s-a istovit tot sîngele unui popor, precum adesea se is-25   toveşte tot sîngele unei familii.
357
Tatăl meu şi amîndoi fraţii mei se ridicase contra noului ţar şi se înrolase sub steagul independenţei poloneze, steag mereu înfrînt, dar reînălţat mereu.
30 într-o zi am primit vestea că fratele meu cei
mai mic a fost ucis, în alta că cel mai mare e rănit de moarte ; în sfîrşit, într-un amurg, după ce ascultasem cu groază bubuitul tunului care se apropia mereu, am văzut şi pe tata revenind cu vreo
35 sută de cavaleri ce-i mai rămăsese din cei trei mii de oameni pe care îi .comanda.
Se reîntorcea cu gîndul să se închidă în castel şi să moară sub zidurile lui, apărîndu-le. Tatăl meu, care nu ştia ce-i frica, tremura pentru mine. Căci
40 pe el, în adevăr, nu-1 aştepta decît moartea, ştiind bine că nu va cădea cu zile în mîinile duşmanilor lui ; pe cînd pe mine nu mă aştepta decît robia, necinstea şi ruşinea.
Atunci a ales o sută de oameni din cei care îi
45 mai rămăsese, a chemat pe intendent, îi dădu tot aurul şi juvaerele ce le mai aveam şi, amintindu-şi că, pe vremea cînd Polonia s-a împărţit de a doua oară, mama îşi aflase un adăpost nepătruns în mănăstirea Sahastrului, tăinuită în mijlocul Carpaţilor,
50 îi porunci să mă ducă în mănăstirea aceea, zicîn-duşi că, dacă a găzduit pe mamă, va găzdui şi pe fiică.
Cu toată marea dragoste ce-o avea el pentru mine, ne-am despărţit fără lung rămas bun. După 55   toate prevederile, a doua zi ruşii trebuiau să ajungă la castel, deci vreme de pierdut nu mai era.
Am îmbrăcat în grabă o amazonă, un strai cu care mă îmbrăcam de obicei cînd însoţeam pe fraţii mei la vînătoare. Mi-am înşăuat calul cel mai 60 cuminte din grajd ; tatăl meu mi-a pus la coburi pistoalele lui, o minune a manufacturei de Tuia, m-a sărutat şi £ dat poruncă de plecare.
Timp de o noapte şi o zi făcurăm douăzeci de poşte urmînd malurile uneia din acele ape fără de 65   nume care se aruncă în Vistula. Odată drumul acesta făcut, eram scăpaţi de ruşi.
La cele din urmă raze ale soarelui, văzurăm scînteind culmile ninse ale munţilor Carpaţi.
Pe la amurgitul zilei următoare ajunserăm la
?o poala munţilor ; în sfîrşit, a treia zi, dimineaţa, am început să înaintăm într-una din strîmtorile lor.
Carpaţii noştri nu seamănă deloc cu munţii civilizaţi din Apusul vostru. Tot ce natura are mai grandios se înfăţişează privirilor în cea mai desă-
75   vîrşită a sa măreţie.
Piscurile lor bătute de vijelii se pierd în nori, acoperite de zăpezi eterne ; urieşii codri de brad se oglindesc în limpezimea strălucitoare a lacurilor ; şi în aceste lacuri niciodată vîsla n-a vîrstat o dîrâ,
80 niciodată plasa de pescar n-a tulburat cristalul, adine ca azurul cerului ; glas de om răsună arar din vreme în vreme, îngînînd o doină moldovenească, căreia îi răspund doar mugetele fiarelor sălbatece, şi laolaltă trezesc cine ştie ce ecou singuratic, care se
85 deşteaptă mirat de zgomotul ce-i aduce aminte că mai trăieşte. Depărtări mari călătoreşti pe sub bolţi întunecate întrerupte de minunile neaşteptate pe care singurătatea le descopere la fiecare pas şi care te uimesc şi îţi farmecă mintea. Acolo, primejdia te
90 pîndeşte de pretutindeni şi nu-i o primejdie, ci sunt mii de primejdii de tot soiul ; dar n-ai vreme să te temi de ele, atît sunt de măreţe. Acum întîlneşti şivoaie crescute din topirea gheţurilor şi cari, sărind din stînca în stînca, potopesc fără de veste po-
05 teca îngustă ce-o urmează, potecă deschisă de fiara fugărită de vînător ; acum dai de copaci mîncaţi de vreme care se dezrădăcinează şi cad cu un zgomot asurzitor ca al unui cutremur de pămînt ; acuma, în sfîrşit, pornesc vijelii ce te împresoară de nouri 100 din cari vezi cum fulgerul ţîşneşte, se subţiază şi se zvîrcoleşte asemeni unui balaur de foc.
Şi apoi, după ce te-ai căţărat pe piscuri rîpoase, după ce-ai străbătut păduri necălcate, după ce ai văzut munţi şi codri nemărginiţi, vezi stepele nu-105 mite fără hotar, adevărată mare cu talazuri şi furtunile ei, întinderi neroditoare, cu gheburi nemăsurate, peste care privirea bate la nesfîrşit, şi atunci
358
359
nu mai este groaza care te coprinde, ci o mîhnire îţi strînge inima, o nesfîrşită şi adîncă melancolie
HO pe care nimic n-o mai poate risipi, căci faţa pămîntului, oricît ar putea să bată ochiul, e aceeaşi mereu. Urci şi cobori mereu aceleaşi povîrnişuri, cău-tînd în van o urmă de drum ; şi văzîndu-te pierdut aşa în singurătatea asta, în mijlocul pustiului, îţi
115 vine să te crezi singur pe lume, şi melancolia ta se face deznădejde. Într-adevăr îţi spui : la ce bun să mai mergi degeaba, cînd pasul nu te duce nicăi-rea : nu dai nici de cătun, nici de palat, nici de colibă, nici urmă de locuinţă omenească. Arar nu-
120 mai, ca pentru a mîhni şi mai mult priveliştea asta, vezi cîte un eleşteu fără trestii, fără sălcii, care doarme în covată unei văi, ca o mare moartă, şi care-ţi taie drumul cu apele lui pline de mătreaţă verde, deasupra cărora cîţiva bîtlani se înalţă cu ţi-
125 petele lor prelungi şi ascuţite la apropierea pasului tău. Apoi faci un ocol, urci o colină care-ţi ţine piept, cobori în altă vale, mai urci o colină, şi aşa întruna, pînă ai străbătut un lanţ de dealuri cari scad mereu.
130 Dar, odată trecut de lanţul acesta de dealuri, de coteşti spre miazăzi, priveliştea atunci devine iarăşi măreaţă. Atunci zăreşti un alt brîu de munţi şi mai înalţi, mai pitoreşti, mai bogaţi în podoabe ; păduri imense îi îmbracă, pîraie vii îi străbat; um-
135 bra şi apa redau viaţă peisagiului ; arar sună clopotul vreunei sihăstrii, cîte-o caravană şerpuieşte ur-cînd coapsa vreunui munte... în sfîrşit, în lumina amurgului, vezi ca un pîlc de păsări albe rezemate una de alta căscioarele vreunui cătun, care parcă
140 s-au strîns la un loc de frica unui atac nocturn, căci odată cu viaţa s-a ivit din nou şi primejdia, si acum nu mai ai a te teme de lupi şi de urşi, ca în munţii pustii care i-ai străbătut, ci de cetele de haiduci cărora trebuie să le ţii piept.
145 Intre acestea ne apropiam de ţinta călătoriei noastre. Zece zile, de cînd eram pe drum, trecură fără ca să ni se întâmple nimic. Acuma întrezăream
360
piscul muntelui Pion*, care întrece cu un cap toată semeţia aceasta de uriaşi şi pe a cărei coastă me-
150 ridională se află mănăstirea Sahastrului la care mergeam. încă trei zile de drum, şi eram acolo.
Era pe la sfîrşitul lunei lui iulie ; ziua fusese dogoritoare şi, cu o voluptate fără seamăn, pe la ceasurile patru, începurăm să aspirăm întîia ră-
155 coare a serei. Depăşisem turnurile în ruină ale Cetăţii Neamţului. Acuma coboram spre o cîmpie care începea să se zărească printre spărturile muntelui.
De unde eram, puteam urmări curgerea Bistriţei cu maluri înflorite. Ocoleam o prăpastie, din
160 fundul căreia se rostogolea rîul ce părea de sus ca un simplu şuvoi. Poteca era aşa de strimtă, încît abia puteau păşi doi cai buziş. Călugărul nostru ne arăta calea, înclinat pe un oblînc, şi cînta un cîntec morlac, cu trăgănări monotone şi ale cărui cuvinte
165 le urmăream cu un interes deosebit. Vorbele cîn-tecului erau făcute tot de cîntăreţ. Cît despre melodie, ar trebui să fii muntean ca dînşii ca s-o poţi reda în toată jalea ei sălbatecă, în toată posomorita ei simplicitate.
170 Deodată se auzi detunătura omei arme de foc,
un glonţ şuieră. Cîntecul amuţi, şi călăuzul, rănit de moarte, se prăvăli în fundul prăpastiei, în vreme ce calul său se opri înfiorat, înclinîndu-şi capul isteţ spre adîncul prăpastiei unde pierise stăpînul lui.
175 îa acelaşi timp se făcu o larmă mare, şi din povîrnişurile muntelui se ivi o ceată de treizeci de haiduci; eram împresuraţi de toate părţile.
Toţi puseră mîna pe armă şi, deşi luaţi repede, ai noştri, fiind soldaţi vechi şi deprinşi cu luptele,
180 nu se lăsară mai prejos şi răspunseră ; eu însămi, ca să dau pildă, apucai un pistol şi, simţind gravitatea situaţiei, strigai : „înainte !" şi dădui pinteni calului care o luă la goană spre cîmpie.
Dar noi aveam de-a face cu munteni care să-185   reau din stînca în stînca întocmai ca nişte demoni
* Ceahlăul.
361
f
ai prăpăstiilor, descăreînd arma din goană şi reuşind să ne ţie astfel mereu în bătia puştilor.
Dealtfel, manevra noastră fusese prevăzută. La o cotitură unde drumul se deschidea, dînd
190 într-un tăpşan, un flăcău ne aştepta cu vreo doisprezece oameni călări ; cum ne văzură, deteră pinteni cailor şi ne izbiră în faţă, în timp ce aceia care ne urmăreau se coborîră de-a valma pe povârnişuri şi, tăindu-ne orice mijloc de retragere, ne învăluiră
195    din toate părţile.
Situaţia era gravă, şi cu toate acestea, deprinsă din copilărie cu priveliştea războiului, eu putui s-o observ fără să pierd nici un amănunt.
Toţi aceşti oameni, îmbrăcaţi în piele de oaie, 200   purtau enorme pălării rotate, împodobite cu flori de munte, întocmai ca ungurii. Fiecare avea în mînă cîte o flintă turcească pe care o avînta în aer după fiecare descărcătură, scoţînd răcnete sălbatice — şi la brîu cîte un iatagan şi o pereche de pistoale. 205        Căpetenia lor era un flăcăiandru de vreo douăzeci şi doi de ani, cu faţa palidă, cu ochii negri, cu plete inelate ce-i cădeau pe umeri. Era îmbrăcat în caftan moldovenesc garnisit cu blană şi încins cu o eşarfă cu dungi de aur şi de mătase. Un iatagan 210   strălucea în mîna lui şi patru pistoale îi scînteiau la cingătoare. în timpul luptei scotea strigăte aspre şi nearticulate ce nu mai semănau a glas omenesc şi care cu toate astea exprimau voinţa sa, căci la strigătele  sale  oamenii   ascultau,   lungindu-se la 215   pămînt. ca să se păzească de salvele soldaţilor noştri '.    şi ridicîndu-se repede ca să descarce armele la rîn-dul lor, doborînd pe cei care mai rămăsese în picioare, isprăvind pe răniţi şi schimbînd în urma lupta ih măcel. 220        Văzusem  căzînd unul după  altul ca  la două treimi din apărătorii mei. Patru mai rămăsese încă teferi, şi aceştia se strînseră în jurul meu, neîncer-cînd sa ceară iertarea ce erau siguri că n-au s-o capete şi stăpîniţi de un singur gînd — acela de 225   a-şi vinde cît mai scump viaţa.
Atunci tînărul căpitan scoase un strigăt şi mai expresiv ca celelalte, întinzînd vîrful săbiei spre noi. Fără îndoială această poruncă însemna ca să învăluie într-un cerc de foc pe cei cîţi mai rămă-
230 sese şi să ne împuşte pe toţi laolaltă, căci lungile flinte moldoveneşti se înclinară cu o singură mişcare. Am înţeles atunci că ne-a sosit ceasul din urmă. Ridicai ochii şi mîinile la cer, cu o ultimă rugă, şi aşteptam moartea.
235 In acest moment, văzui, nu coborînd, ci arun-cîndu-se, săltînd din stînca în stînca, un alt tînăr, care se opri deodată sus pe un stei, de unde stăpî-nea cu privirea toată scena aceasta, asemenea unei statui pe un piedestal şi care, întinzînd mîna peste
240    cîmpul de bătaie, nu rosti decît o vorbă : — Ajunge!
La glasul lui, toate privirile se ridicară spre el şi toţi parcă ştiau de frica acestui nou stăpîn. Numai un bandit puse puşca la ochi şi trase. Unul din
245 oamenii noştri dete un ţipăt : glontele îi sfărîmase braţul sting. Se întoarse repede, ca să s-arunce asupra omului care-1 rănise ; dar abia făcuse calul patru paşi, cînd un fulger sclipi deasupra capetelor noastre şi haiducul nesupus se rostogoli cu capul
250   sfărîmat de un glonte.
Atîtea emoţiuni diferite îmi sleiseră puterile. Am leşinat.
Cînd mi-am venit în fire, eram culcată pe iarbă, cu capul sprijinit pe genunchii unui om, din a că-255 rui făptură nu zăream decît o mînă albă plină de inele cu care-mi împresură mijlocul, în vreme ce în faţa mea, nemişcat, cu braţele în cruce, cu sabia subţioară, stătea tînărul moldovean care ne atacase cu ceata lui.
260 —Costachi, zicea pe franţuzeşte şi .cu un ton
poruncitor cel ce îmi sprijinea capul pe genunchi, spune oamenilor tăi să plece numaidecât şi lasă în grija mea pe femeia asta !
— Frate ! frate ! răspunse cel agrăit, care parcă
265   se silea să se stăpânească. Frate, ia seama, că răbdarea are un capăt; îţi las castelul, lasă-mi mie co-
363
drul ! în castel tu poţi da porunci cît îţi place, dar aici eu sunt atotputernic ! Un cuvînt să spun, şi ai fi silit să m-asculţi.
— Costachi, ţi-s frate mai mare ! Vreau să spun că sunt stăpân pretutindeni, în codru ca şi în castel, şi acolo şi aici. O, am sînge brîncovenesc ca şi tine, sunt neam de domn care e deprins să poruncească, şi poruncesc.
— Porunceşte slugilor tale, Grigoriţă ; dar oştenilor mei, nu !
— Oştenii tăi sunt nişte hoţi de codru, Costachi... şi am să-i spînzur pe toţi de zidurile cetăţei, dacă nu m-ascultă numaidecît.
— Ei, bine, încearcă şi porunceşte-le! Atunci am simţit că acela care mă sprijinea îşi
retrase genunchiul şi îmi reazămă binişor capul de un bolovan. îl urmării cu ochii plini de spaimă şi văzui atunci pe acelaşi tînăr care picase parcă din cer în mijlocul luptei, abia întrezărit de mine, căci leşinasem chiar în momentul cînd începu să vorbească. Era un flăcău de douăzeci şi patru de ani, înalt la stat, cu nişte ochi mari, albaştri, în care puteai citi o hotărîre şi o voinţă neobişnuită. Pletele lui lungi, bălaie, îi cădeau pe umeri, îi încadrau obrajii tineri şi fragezi, dîndu-i înfăţişarea arhanghelului Mihail; buzele lui se deschideau într-un zîmbet dispreţuitor şi lăsau să se vadă un îndoit şirag de mărgăritare ; privirea lui de vultur era fulgerătoare. Era îmbrăcat într-un soi de tunică de catifea neagră ; o cuşmuliţă în felul bonetei lui Rafael, împodobită cu o pană de vultur, îi acoperea capul; avea pantalonul strîns pe picior şi pantofi horbotaţi. O cingătoare cu un cuţit de vtnătoare înfipt într-însa  îi cuprindea mijlocul; purta pe umăr o carabină cu două focuri. El întinse mîna, şi mîna aceasta întinsă părea că impune chiar şi fratelui său. Rosti cîteva  cuvinte  pe moldoveneşte. Cuvintele lui făcură o adîncă impresie asupra haiducilor.
Atunci, în aceeaşi limbă, tînărul căpitan vorbi la rîndul său, şi aeu am ghicit că în vorbele sale
erau amestecate ameninţări şi blesteme. Dar, la acest discurs lung şi înfierbântat, cel mai mare dintre 310 fraţi nu răspunse decât cu un cuvânt. Haiducii plecară capetele. Făcu un gest, haiducii se Înşirară îndărătul nostru.
— Ei bine ! fie, Grigoriţă, zise Costachi din nou pe franţuzeşte. Femeia asta n-are să meargă în
315   peşteră, dar tot va fi a mea ! E frumoasă, eu am cucerit-o, şi o vreau !
Şi zicînd aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi mă luă în braţe.
— Femeia aceasta va fi dusă la castel şi dată-n 320   grija mamei mele, iar pînă atunci n-o voi lăsa singură, răspunse protectorul meu.
— Aduceţi-mi calul ! strigă Costachi pe moldoveneşte.
Zece haiduci săriră pe loc şi-i aduseră calul cerut. 325        Grigoriţă îşi roti ochii o dată, apucă de Mu un cal fără stăpîn şi încălică dintr-un salt fără să pună piciorul în scară.
Costachi se aruncă-n şea aproape tot aşa de lesne ca şi fratele său, cu toate că mă ţinea încă în braţe 330   şi porni în galop.
Calul lui Grigoriţă parcă primise acelaşi imbold, şi amîndoi caii îşi alăturară capetele din goană.
Era curios să vezi pe aceşti doi călăreţi zburînd alături, posomoriţi, tăcuţi, pîndindunse unul pe altul 335   fără să aibă aerul a se vedea, dînd frîu liber cailor cari îi duceau într-o goană nebună prin păduri, printre stînci şi prăpăstii.
Cum eram cu capul înclinat pe umăr, zăream ochii frumoşi ai lui Grigoriţă pironiţi în ochii mei. 340 Costachi băgă de seamă, îmi înălţă capul şi nu mai văzui decît privirea lui întunecată care mâ sorbea, închisei pleoapele, dar în zadar, prin învelişul lor nu încetam a vedea privirea lui sfredelitoare care mă pătrundea pînă în fundul inimei. Atunci o stranie 345 halucinaţie începu să mă stăpînească : mi se părea că sunt Leonora din balada lui Biirger, furată de calul şi călăreţul strigoi, şi, cînd am simţit că ne-am
364
365
oprit, abia am deschis ochii de groază, aşa eram de încredinţată că voi vedea în jurul meu numai cruci 350   sfărîmate şi morminte deschise.
Ceea ce văzui nu era cîtuşi de puţin mai vesel : era ograda unui castel moldovenesc zidit pe la o mie patru sute.
CASTELUL BRÎNCOVENILOR
Atunci Costachi mă lăsa să alunec din braţele lui la pămînt şi aproape în aceeaşi clipă coborî lîngă mine : dar, oricît de repede îi fu mişcarea, Grigoriţă descăliease şi mai repede. 5 întocmai cum zisese Costachi, în castel fratele
său era stăpînul.
Cum zăriră pe cei doi tineri şi pe străina ce-o aduceau, slujitorii alergară întru întâmpinare ; dar, cu toate că se grăbeau să-i mulţumească pe amîn-l°    doi, simţeai că grija cea mai mare şi cinstea cea 'mai adîncă tot lui Grigoriţă i-o purtau.
Două femei se apiropiară ; Grigoriţă le dete o poruncă în limba moldovenească şi-mi făcu semn cu mîna să le urmez. 15 Era atîta respect în privirea care însoţea acest gest, încît nu mai statui la gînduri. Cinci minute după aceea, mă aflam într-o cameră care, oricît de goală şi cu neputinţă de locuit ar fi părut omului celui mai puţin pretenţios, era desigur cea mai 20    frumoasă din tot castelul.
Era o încăpere pătrată, cu un fel de divan de stofă verde, care slujea şi de pat şi de canapea. Cinci sau şase mari fotolii de stejar, un sipet uriaş, şi într-unui din ungherele acestei mari odăi, un băl-25   dachin ce semăna cu o strană împărătească.
Perdele nu se vedeau nici la pat, nici la fereşti. La odaia aceasta ducea o scară unde, în firide, în picioare, mai mari ca în natură, stăteau trei statui ale Brincovenilor. 30        în această cameră, nu peste mult, urcară bagajele, printre cari se găseau şi lăzile mele. Femeile
se grăbiră să mă slujească. Dar căutând să-mi dreg puţin neorînduielile ce întâmplarea de mai sus o adusese hainelor mele, mi-am păstrat totuşi lunga 35 mea amazonă, veşmînt mai potrivit decît oricare altul în mijlocul lumii în care mă găseam.
D-abia mă gătisem puţin, şi auzii că-mi bate cineva uşor la uşă.
— Intră ! răspunsei eu, fireşte pe franţuzeşte. 40   Căci franţuzeasca, precum ştiţi, era pentru noi, polonezii, o a doua limbă maternă.
Grigoriţă intră.
— Ah, doamnă, ce bine îmi pare că vorbeşti franţuzeşte.
45 — Şi eu, de asemeni, domnule, sunt fericită că pot vorbi această limbă, căci mulţumită numai acestei împrejurări am fost în măsură să preţuiesc mărinimia dumitale faţă de mine. în graiul acesta m-ai apărat împotriva gîndurilor rele ale fratelui
50 dumitale; şi tot în graiul acesta vin să îţi aduc recunoştinţa mea !
— Mulţumesc, doamnă. Era foarte firesc să sar în ajutorul unei femei în împrejurarea în care te găseai. Vînam prin munţi, cînd au ajuns pîn' la
55 auzul meu bubuiturile de puşcă ; am înţeles îndată că era vorba de un atac şi am alergat într-acolo. Am ajuns la vreme, din fericire — dar îmi dai voie să aflu şi eu prin ce întâmplare o femeie nobilă ca dumneata s-a rătăcit prin munţii noştri ?
60 — Sunt poloneză, domnule, i-am răspuns eu. Amîndoi fraţii mei au căzut în luptele cu ruşii. Tatăl meu, care a rămas să apere castelul nostru împotriva duşmanului, trebuie să fi căzut şi ei acuma. Şi eu, la porunca tatălui meu, fugind de
65 atîtea nenorociri, veneam să caut adăpost în mănăstirea Sahastrului, unde şi mama mea, în tine-reţele ei, şi tot în împrejurări ca acestea, aflase un azil.
— Eşti duşmana ruşilor; atunci, cu atît mai 70   bine, zise tînărul; acest lucru îţi va fi de mare ajutor în castel, iar noi avem mare nevoie de toate puterile  noastre,  ca să înfruntăm războiul care
366
367
ameninţă. Acum, . pentru că ştiu cine eşti dumneata, doamnă, află cine suntem noi. Numele de
75 Brîncovan cred că nu-ţi este străin. Nu este aşa, doamna mea ? Mama mea e ultima prinţesă ce poartă acest nume, ultima odraslă a ilustrului şef pe care au pus să-l ucidă Cantemireştii, aceşti slugarnici curtezani ai lui Petru I. Mama mea a fost
80 măritată mai întîi cu Şerban-Vodă, prinţ ca şi ea, dar de un neam mai puţin vestit. Tatăl meu fusese crescut la Viena ; el a fost în măsură deci să pre-ţuiască bunurile civilizaţiei. El îşi pusese în gînd să facă din mine un european şi aşa am cunoscut
85 Franţa, Italia, Spania şi Germania. Mama (ştiu bine că nu se cade unui fiu să povestească cele ce am să-ţi spun, dar cum, pentru mîntuirea noastră, trebuie să ne cunoşti bine, vei înţelege pricinile acestei destăinuiri); cum îţi spun, mama, care în vremea
00 întîielor călătorii ale tatălui meu, pe cînd eu eram încă numai un copil, se dase în dragoste nelegiuită cu o căpetenie, Iordaki Koproli, jumătate grec, jumătate moldovan, scrise tatii ca să-i spună verde şi să-i ceară despărţenie, zicîndu-i în cererea ei că
95 o Brîncoveancă nu mai vroia să mai fie femeia unui om care se înstrăina din ce în ce mai mult de ţara lui. Vai, tata nu mai avu nevoie să-şi dea consim-ţămîntul lui la această cerere, care poate să-ţi pară ciudată dumitale, dar care la noi e lucrul cel mai 100 obicinuit şi mai firesc : tata tocmai murise de un anevrism, şi, în locul lui, eu am primit scrisoarea mamei.
Nu-mi rămînea altceva decît să urez mamei toate fericirile. Aceste urări i le aduse o scrisoare a mea
105 care îi vestea că e văduvă. Tot prin această scrisoare îi ceream să-mi dea voie să-mi urmez mai departe călătoriile, lucru ce mi-a fost îngăduit.
Eram hotărît să mă aşez în Franţa sau în Germania, ca să nu fiu nevoit să mă găsesc faţă cu
110 un om care mă ura şi pe care nu puteam să-l iubesc, adică în faţa soţului mamei mele — cînd, fără veste, îmi veni ştirea că „contele" Iordaki Koproli
368
fusese asasinat, după cum se zicea, de bătrînii cazaci ai tatălui meu.
115 M-am grăbit să mă reîntorc. Iubeam pe mama.
înţelegeam singurătatea ei, nevoia de a avea pe lîngă ea, într-un asemenea moment, fiinţele care-i erau scumpe. Fără ca să-mi fi arătat vreodată prea multă dragoste, oricum, eram copilul ei. Şi într-o
120 dimineaţă, m-am reîntors, pe neaşteptate, acasă. Am găsit aici un băietan, pe care l-am luat mai întîi drept un străin şi de care am aflat mai tîrziu că mi-e frate.
Era Costachi, fiul adulterului, pe care îl legi-
125 timase a doua căsătorie. Costachi, fiinţa sălbatică pe care ai văzut-o, care nu ascultă decît de patimile lui, care n-are nimica sfînt pe lumea asta decît pe mama şi care mi se supune cum se supune un tigru braţului care 1-a biruit, dar cu un veşnic
130 scrîşnet nutrit de o vagă nădejde că o să mă sfîşie într-o zi... în castel, în locuinţa Brîncovanilor şi a voievozilor, sunt încă stăpân, dar, odată afară din această locuinţă, dincolo de acest hotar, el redevine copilul sălbatec al codrilor şi al munţilor, care vrea
135 să plece totul sub voinţa lui de fier. Cum s-a înduplecat să m-asculte astăzi, cum m-au ascultat oamenii lui, nu ştiu ; poate printr-o veche obişnuinţă, o rămăşiţă de sfială. Dar ţi-o spun drept că n-aş vrea să-l mai pun o dată la încercare. Ră-
140 mii aici, nu părăsi odaia aceasta, curtea asta, împrejmuirea acestor ziduri, în sfîrşit — şi răspund de toate. Dar de faci un pas afară din castel, nu mai răspund de nimic, decît doar că voi muri apă-rîndu-te.
145 _ Nu voi putea dar să-mi urmez drumul după dorinţa tatălui meu, spre mănăstirea Sahastrului ?
— Fă-o, încearc-o, porunceşte-mi şi te voi întovărăşi, dar eu voi rămînea în drum şi dumneata... dumneata nu vei ajunge acolo.
150        _ Ce-i de făcut atunci ?
— Să rămîi aci. Să aştepţi, să laşi să te povă-ţuiască întâmplările şi să te foloseşti de împrejurări, închipuieşte-ţi că ai căzut într-un viespar de han-
369
diţi şi că numai curajul dumitale te poate ajuta,
155   că numai judecata rece te poate mîntui. Mama, cu       ; 195 toată slăbiciunea ei pentru Costachi, rodul amorului ei, e bună şi darnică. Dealtfel, e o Brîncove-neasă, adică o adevărată prinţesă. Ai s-o vezi, ea te va apăra de sălbatecele porniri ale lui Costachi. [
160   Pune-te sub scutul ei. Eşti frumoasă, are să te iu- 200 bească. Dealtfel (şi se uită la mine cu o privire nespusă) cine ar putea să te vadă şi să nu te iubească ? Vino acum în sufragerie, unde ei ne aşteaptă. Nu te arăta încurcată, nici bănuitoare, vor-
165   beşte pe leşeşte, căci nimenea nu cunoaşte limba 205 aceasta aici. Eu voi tălmăci mamii ce vei spune şi fii pe pace, căci n-am să-i spun decît ce trebuie. Mai ales, nici vorbă despre cele ce ţi-am spus, să nu bănuiască nimeni că suntem înţeleşi între noi.
170   Nici nu poţi să-ţi închipui pînă unde merge şire- 210 tenia şi viclenia celui mai sincer dintre ai noştri. *
îl urmai pe scara luminată de torţele de răşină, care ardeau ţinute de mîinile de fier ce ieşeau din ziduri.
175        Era vădit că în onoarea mea se făcuse luminăţia 215 aceasta neobişnuită.
Ajunserăm în sofragerie.
îndată ce Grigoriţă deschise uşa şi spuse pe moldoveneşte un cuvînt care mai tîrziu am aflat 180   că înseamnă „străina", o femeie puternică se în- 220 dreptă spre noi.
Era prinţesa Brîncoveanu.
Purta părul alb împletit în cozi în jurul capului, purta o scufă de zipelină, împodobită cu un Y 185    surguci, mărturie a obârşiei ei princiare, purta o 225 tunică de stofă de aur, cu pieptarul semănat de pietre scumpe, îmbrăcat peste  o rochie lungă de stofă turcească, împodobită tot cu aceeaşi blană ca şi scufa de pe cap. în mîni ţinea un şir de mătănii        j 23Q 190   de chihlibar pe care le scăpata printre degete. ! Lîngă ea, Costachi, purtînd un splendid costum maghiar, părea şi mai straniu încă. Era îmbrăcat -   într-un vestmint de catifea verde, cu mîneci largi,
370
care-i cădea pînă din jos de genunchi, pantaloni de caşmir roş, pantofi de marochin horbotaţi cu aur. Capul îi era descoperit şi pletele lui lungi, albastre aproape de negre ce erau, îi cădeau pe gîtul gol, cuprins uşor de o cămaşe de mătase albă.
Mă salută cu stângăcie şi rosti cîteva cuvinte moldoveneşti pe care nu le-am putut înţelege.
-—Poţi să vorbeşti franţuzeşte, frate, zise Grigoriţă. Doamna e poloneză şi pricepe limba aceasta.
Atunci Costachi rosti în franţuzeşte cîteva cuvinte tot atît de neînţelese pentru mine ca şi acele pe care le rostise în limba lui moldovenească, dar mama, ridicînd poruncitor braţul, îi întrerupse.
Era vădit lucru pentru mine că spunea fiilor ei cum că ea se cuvenea să mă primească. Atunci începu pe moldoveneşte un discurs de bună venire, căruia fizionomia sa îi dădea un înţeles uşor de tălmăcit. îmi arătă masa, îmi îmbie un scaun lîngă ea, arătă cu un gest casa întreagă, ca pentru a-mi spune că toată era a mea şi, aşezîndu-se ea cea dintâi, cu o demnitate binevoitoare, făcu semnul crucii ortodoxe şi începu o rugăciune.
Atunci fiecare se aşeză la locul lui, loc rînduit de etichetă. Grigoriţă, lingă mine. Eram streină şi prin urmare ii cream un loc de cinste lui Costachi, lingă mama lui, Smaranda. Aşa o chema pe prinţesă.
Grigoriţă îşi schimbase şi el veşmântul. Purta şi el o tunică maghiară, ca şi frate-său, numai tunica lui era de catifea roşie-inchis, şi pantalonii de caşmir albastru. O minunată decoraţie îi atîrna la gît^ şi decoraţia asta era Nisham-ul sultanului Mahmud.
Ceilalţi meseni ai casei mîncau la aceeaşi masă, fiecare la locul care se cuvenea după rangul ce~l avea.
Prînzul fu trist : Costachi nu-mi spuse un cuvînt, cu toate că fratele său avu tot timpul grije de a-mi vorbi pe franţuzeşte. Bătrîna însă mă îmbie cu de toate ea însăşi, cu acel aer solemn care n-o părăsea nici o clipă. Grigoriţă spusese adevărul, era o adevărată prinţesă.
371
235 După prînz, Grigoriţă înainta spre bătrînă şă explice pe moldoveneşte nevoia pe care trebuia s-o resimt de a fi singură şi cît de mult rni-era trebuincioasă hodina după ©moţiunile unei astfel de zile. Smaranda dete din cap în semn de aprobare. îmi
240 întinse mîna, mă sărută pe frunte ca pe fata ei şi-mi ură noapte bună în castelul ei.
Grigoriţă nu se înşelase. Minutul acela de singurătate îl aşteptam cu cea mai mare nerăbdare. Am mulţumit dar prinţesei care mă însoţi pînă
245   la uşa unde mă aşteptau cele două femei, care mă conduseră înainte în iatacul meu. O salutai la rîndul meu, precum şi pe fiii ei amîndoi, şi intrai în acelaşi apartament din care ieşisem cu un ceas înainte. Sofaua devenise  un pat.  Atîta schimbare se
250 făcuse.
Am mulţumit femeilor, făcîndu4e semn că am să mă dezbrac singură, şi ele ieşiră numaidecît, cu plecăciuni cari arătau că aveau poruncă să facă tot ce le voi spune eu. 255 Rămăsei în odaia asta imensă, pe care luminarea mea, mutată din loc în loc, nu izbutea s-o lumineze decît din partea unde eram, fără a izbuti niciodată să lumineze încăperea. Era un straniu joc de lumină, care alcătuia o luptă între lucirea lu-260 mînărei mele şi razele de lună care pătrundeau pe fereastra fără perdele.
Afară de uşa pe care intrasem şi care se deschidea pe scară, două alte uşi dedeau în odaia mea, dar aveau nişte uriaşe zăvoare cari se închideau pe 265   dinăuntru ; era de ajuns ca să pot dormi liniştită.
Mă îndreptai spre uşa de intrare, pe care o cercetai. Şi uşa asta, ca şi celelalte, avea zăvoarele ei.
Fereastra se deschidea pe o prăpastie. Am înţeles că Grigoriţă se gîndise bine, cînd îmi alesese 270   odaia aceasta.
în fine, revenind spre sofaua mea, am găsit pe o măsuţă aşezată lîngă căpătâi un bileţel îndoit. L-am deschis şi l-am citit leşeşte :
„Dormi liniştită şi nu te teme de nimic, cît vei 275   rămînea înăuntrul castelului.
Grigoriţă"
Am urmat sfatul ce mi se dase şi, oboseala fiind mai mare decît grijile mele, m-am culcat ş-am adormit.
FRAŢII
Din ziua aceea am rămas în castel, şi din acel moment începe drama care am să v-o povestesc.
Fraţii amîndoi s-au înamorat de mine, fieştecare după cum era firea lui. 5        Costachi, începând chiar de a doua zi, îmi spuse că mă iubeşte şi-mi hotărî că mai degrabă mă va ucide decît să mă lase oricărui altuia.
Grigoriţă nu-mi spuse nimic, dar în schimb făcea tot ce-i sta în putinţă ca să mă slujească şi 10 să-mi poarte de grijă de tot ce poate da o creştere îngrijită, cu toate amintirile unei tinereţi petrecute în cele mai strălucite curţi ale Europei. Vai, nu era greu ! Cum a prins să vorbească, am simţit că glasul lui îmi dezmierda sufletul şi de la cea dintîi 15 privire am simţit că ochii lui pătrund pînă în adîn-cul sufletului meu.
Timp  de trei luni împlinite,  Costachi  îmi şi spusese de o sută de ori că mă iubeşte, şi eu îl uram ; Grigoriţă îneă nu-mi spusese nici cel mai 20   mic cuvînt de dragoste. Şi cu toate aceste, simţeam bine că, oricînd mi-ar fi cerut, m-aş fi dat lui.
Costachi uitase de vînătorile lui ; nu mai părăsea castelul. Deocamdată lăsa totul în sarcina unui soi de locţiitor, care din vreme în vreme venea să-i 25   ceară poruncile şi dispărea.
Smaranda mă iubea şi ea cu o patimă care mă înspăimînta însă. Ea ţinea parte făţişă lui Costachi şi părea şi mai geloasă de mine decît el. Numai cum nu pricepea nici leşeşte, nici franţuzeşte, şi cum 30   nici eu nu pricepeam moldoveneasca, nu prea pu-
372
373
team să-i vorbesc de "Costachi al ei, dar învăţase să rostească pe franţuzeşte trei vorbe pe care mi le rostea mereu de cîte ori mă săruta pe frunte :
— Costachi iubeşte pe Hedwiga.
într-o zi am aflat o veste groaznică ce punea vîrf nenorocirilor mele. Celor patru care supravie-ţuiseră în lupta din pădure li se dăduse libertate şi ei plecaseră îndărăt în Polonia, legîndu-se cu jurămînt că unul dintre ei se va reîntoarce înainte de a se împlini trei luni, ca să aducă veşti de la tata.
într-adevăr, unul dintre ei reapăru într-o dimineaţă. Castelul nostru fusese ars şi dărâmat până la pământ, şi tata căzuse apărîndu-1.
Rămăsesem aşadar singură pe lume.
Costachi se făcu şi mai stăruitor, şi Smaranda şi mai dezmierdătoare. Dar, cum eram în doliu, n-aveau ce să facă.
Costachi revenea mereu, spunîndu-mi că, cu cît sunt mai singură, cu atît am mai multă nevoie de un sprijin. Maică-sa îl ajuta, stăruind încă şi mai mult decât dînsul.
Grigoriţă îmi vorbise despre puterea ce o au moldovenii de a-şi stăpâni simţirile atunci când nu vor să li se citească în suflet. Şi el era o pildă vie.
Era cu neputinţă de a fi mai sigură de amorul cuiva, de cum eram eu de amorul lui, şi cu toate acestea, dacă m-ar fi întrebat cineva de ce eram aşa de sigură, n-aş fi ştiut să răspund. Nimenea în castel nu ne văzuse strîngîndu-ne mînile sau pri-vindu-ne ochi în ochi. Numai gelozia putea să-1 *facă pe Costachi să bănuiască cum că Grigoriţă îi este rival, cum numai singur amorul meu putea să mă lumineze asupra acestui amor.
Cu toate aceste, mărturisesc că puterea asta de a se stăpâni a lui Grigoriţă mă neliniştea. Eram bine încredinţată, dar nu-mi era de ajuns, aveam parcă nevoia de a fi şi mai încredinţată, cînd, iată că într-o seară, auzii bătînd încetişor la una din cele două uşi despre cari v-am spus că se închideau pe dinăuntru. După felul cum bătea,  am ghicit că
chemarea aceasta este a unui prieten. M-am apropiat şi am întrebat cine e acolo ?
— Grigoriţă, răspunse un glas, pe care-1 recu-75   noscui îndată.
— Ce voieşti de la mine ? am întrebat tremurând toată.
— Dacă te increzi în mine, răspunse Grigoriţă, dacă mă socoti un om cinstit, fă ce ţi-oi spune eu.
80        — Ce anume ?
— Stinge-ţi lumina, ca şi cînd te-ai fi culcat, şi, peste o jumătate de ceas, să-mi deschizi uşa.
— Revino peste o jumătate de ceas, fu singurul meu răspuns.
85        Am suflat în luminare şi am aşteptat.
Inima îmi bătea cu putere, căci am înţeles că trebuia să se petreacă ceva neobişnuit. Jumătate de ceas se scurse, şi auzii o bătaie şi mai uşoară în uşă, ca întîi.a dată. Trăsesem mai dinainte zăvoarele, 90    aşa că n-aveam decît să deschid uşa.
Grigoriţă intră şi, fără să mi-o spuie el, am împins uşa după dînsul şi am tras zăvoarele.
Stătu o clipă locului, fără a spune un cuvânt, făcîndu-mi semn să tac. Apoi, cînd se încredinţa că 95 nici o primejdie nu ne ameninţă deocamdată, mă duse în mijlocul vastului iatac şi, simţind că nu mă mai ţin picioarele de tare ce tremurau, alergă să-mi aducă un scaun.
— O, Doamne ! Ce se petrece şi de ce toate 100    aceste prevederi ? întrebai eu.
— Pentru că viaţa mea, ceea ce n-ar însemna nimic, pentru că şi a dumitâle, atîrnă de cele ce am să-ţi spun.
L-am apucat atunci de mină, cuprinsă de spaimă. 105 El îmi duse mîna la buzele lui şi mă privea în acelaşi timp, voind parcă să-mi ceară iertare de atâta îndrăzneală. Eu mi-am plecat ochii în pămînt : ceea ce însemna că poate să facă cu mine ce vrea.
110        — Te iubesc, rosti el cu vocea lui melodioasă ca un cînt. Mă iubeşti tu ?
— Da, i-am răspuns eu.
374
— Vroieşti să fii femeia mea ?
— Da.
115 El îsi trecu mîna peste frunte cu un suspin adînc de fericire.
— Atunci nu te vei împotrivi să vii cu mine ?
— Oriunde. f
— Căci înţelegi, urmă el, că nu putem să fim 120   fericiţi decît fugind de aci.
— O, da, i-am răspuns, să fugim !
— Tăcere ! zise el tresărind. Tăcere !
— Ai dreptate... ' Şi tremurînd m-am apropiat de dînsul.
125        — iată ce-am pus la cale, îmi zise. Iată de ce am stat atîta vreme fără să-ţi mărturisesc că te iubesc. E că voiam, odată sigur de iubirea ta, să nu ne mai poată despărţi nimic. Sunt bogat, Hed- [ wigo ! nemăsurat de bogat, dar cum sunt boierii I
130   moldoveni : bogat în pămînturi, în turme, în robi. j Ei bine, am vîndut mînăstirii Hangului, pe un milion, moşii, turme şi tîrguri. Mi-au dat trei sute de mii de franci în aur, iar restul în cecuri asupra Vienii. Un milion are să-ţi fie de-ajuns ?
135        I-am strîns mîna.
— Iubirea ta ar fi fost de-ajuns, Grigoriţă.
— Ei bine, ascultă ! Mîine mă duc la mînăs-tirea Hangului, ca să pun la cale toate cele cu sta-riţul. El îmi ţine caii gata de plecare. Caii ne
140   vor aştepta de la nouă ceasuri, ascunşi la o sută
de paşi de castel. După cină, te vei urca în iatac i ca şi azi, ca şi azi vei stinge lumina şi ca şi azi voi pătrunde la tine. Dar mîine, în loc să plec ţ singur, mă urmezi ; ajungem la uşa  ce  dă  spre [
145 cîmp, vom găsi caii, ne vom arunca în şa şi poimîne în zori de zi vom fi la depărtare de treizeci de poşte.
— De ce nu suntem acum poimîne !
— Scumpa mea Hedwigă !
150        Grigoriţă mă strînse pe inima lui şi buzele j noastre se întîlniră.
O, nu mă minţise, era un om cinstit acela că- I ruia îi deschisesem uşa iatacului meu. Dar el pri- i
376
pricepea bine că, dacă nu cu trupul, eram însă cu *55   tot sufletul a lui.
Noaptea se scurse fără să pot închide ochii o singură clipă. Mă vedeam fugind cu Grigoriţă, mă simţeam dusă de el, precum fusesem dusă de Costachi. Numai de data aceasta, fuga asta grozavă, £60   înspăimîntătoare, întunecată, se preschimba într-o dulce şi fermecată îmbrăţişare, căreia iuţeala îi dedea şi mai multă voluptate, căci iuţeala are şi ea voluptatea ei. Ziua veni. 165        Am coborît.
Mi se păru că salutul lui Costachi era mai posomorit decît de obicei. Zîmbetul său nu mai era o ironie, ci o ameninţare.
Cît priveşte pe Smaranda, ea mi s-a părut ca 170   de obicei.
în timpul dejunului, Grigoriţă porunci să i se gătească caii. Costachi părea că nici nu bagă de seamă.
Pe la unsprezece, Grigoriţă ne salută, anunţînd
175 că se va întoarce numai către seară şi rugind pe maică-sa să nu-1 aştepte cu masa ; apoi, întorcîn-du-se cu faţa spre mine, mă rugă să-l iert că trebuie să plece. Ieşi. Ochii fratelui său îl urmăriră pînă ce părăsi odaia. Şi în acest minut scapără din
180   aceşti ochi atîta ură, încît m-am înfiorat.
Ziua se scurse plină de nelinişte, după cum vă puteţi închipui. Nu spusesem nimica nimănui, doar în rugăciunile mele dacă îndrăznisem să spun ceva lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, mi se părea că
185 gîndurile mele mi le ştia toată lumea, că orice privire se aţintea spre mine putea să pătrundă şi să citească în fundul inimei mele.
Prînzul a fost un chin : posomorit şi întunecat, Costachi, care vorbea destul de rar, de data asta
190 de-abia dacă îngăimă două-trei cuvinte pe moldoveneşte cu bătrîna, şi glasul lui, de cîte ori l-auzeam, mă făcea să mă-nfior.
Cînd m-am sculat ca să mă urc în iatacul meu, Smaranda, ca de obicei, mă sărută şi, sărutîndu-mă,
377
195   îmi spuse cuvintele acestea ce nu le mai auzisem opt zile din gura ei :
— Costachi iubeşte pe Hedwiga. Fraza aceasta mă urmări ca o ameninţare şi, odată în odaia mea, îmi părea că o voce fatală îmi 200   murmura mereu la ureche : „Costachi iubeşte pe Hedwiga !"
Or, amorul lui Costachi era moartea, cum îmi spusese Grigoriţă.
Pe la şapte seara, cum ziua începuse să scadă, 205 văzui pe Costachi străbătând curtea. Privi îndărăt ca să mă vadă la fereastră, dar m-am retras repede, să nu mă zărească.
Eram tulburată, căci, după cît am putut să-l urmăresc de la fereastra mea, îl văzusem îndrep-210 tîndu-se spre grajduri. Mi-am luat curaj, am tras zăvoarele de pe uşă şi m-am strecurat în camera de alături, de unde puteam să văd tot ce va face.
într-adevăr se îndrepta spre grajduri. Porunci să-i scoată calul său favorit şi îl înşeuă singur, cu 215   grija omului ce nu lasă nimic nebăgat în seamă.
Purta acelaşi veşmînt ca întîia dată cînd îl văzusem. Drept orice armă însă îşi încinsese numai spada. După ce îşi înşeuă calul, mai aruncă încă o privire spre fereastra mea. Apoi, nezărindu-mă, 220 sări în şea, porunci să i se deschidă aceeaşi poartă pe care Grigoriţă ieşise şi trebuia să se întoarcă poate — şi porni la galop pe drumul mînăstirei Hangului.
Atunci inima mea se strînse de spaimă şi o pre-225   simţire fatală îmi spuse că Costachi pleacă să-i iasă în drum fratelui său.
Rămăsei la fereastră cît timp am putut să desluşesc drumul care la un sfert de poştă de castel făcea un cot şi se pierdea în întunericul codrului. 230   Dar noaptea se făcea din ce în ce mai neagră şi drumul nu se mai văzu. Am mai zăbovit încă.
în sfîrşit, neliniştea mea crescu aşa de tare, * încît mi-am adunat toate puterile şi am coborît
378
235    în sala de jos, unde trebuia să aflu întîiele ştiri despre unul ori despre cellalt dintre fraţi.
întîia mea privire căzu pe Smaranda. Pe faţa ei nu se citea nici o nelinişte. Poruncea slugilor să aştearnă masa şi .tacâmurile celor doi fraţi, ca de
240 obicei.
Nu îndrăzneam să întreb pe nimeni. Dealtfel, pe cine aş fi întrebat? Nimeni în castel, afară de Costachi şi Grigoriţă, nu m-ar fi putut înţelege.
Cel mai mic zgomot mă făcea să tresar. 245        De obicei cinam pe la nouă ore.
Mă coborîsem la opt şi jumătate şi nu conteneam a urmări cu ochii minutarul, al cărui mers îl puteam zări aproape clipă cu clipă pe vastul cadran al orologiului. 250 Minutarul călător păşi sfertul de ceas.
Sfertul sună.
Vibraţia se prelungi sumbră şi tristă, apoi minutarul îşi reluă mersul taciturn şi-1 văzui din nou străbătând distanţa cu regularitatea şi încetineala 255    unui vîrf de compas.
Cîteva minute înainte de nouă, mi se păru că aud tropotul unui cal în curte.
Smaranda îl auzi şi ea, căci întoarse capul spre fereastră, dar noaptea era prea neagră şi ochii ei 260   n-au putut să zărească nimic.
O ! dacă s-ar fi uitat la mine în minutul acela, ce uşor ar fi putut ghici ce se petrece în inima mea !
Nu se auzise decît tropotul unui singur cal şi 265    era foarte firesc.
Ştiam bine eu că n-o să se întoarcă decît un singur călăreţ.
Dar care din amîndoi ? Se auziră paşi răsunînd în sală. 270        Paşii aceştia erau înceţi şi păreau că apasă pe inima mea.
Uşa se deschise şi în întuneric se desenă o umbră.
Umbra aceasta se opri un minut în prag. 379
275        Inima mea se oprise şi ea.
Umbra înainta şi, pe măsură ce intra în cercul de lumină, îmi venea sufletul la loc şi mie. Recunoscusem pe Grigoriţă. O minută de zbucium mai mult, şi inima mea 280   s-ar fi sfărîmat.
Recunoscusem pe Grigoriţă, dar era palid ca un mort. Era de ajuns să-1 vezi numai şi ghiceai că ceva grozav trebuie să se fi petrecut.
— Tu eşti, Costachi ? întrebă Smaranda.
285        — Nu, mamă, răspunse Grigoriţă cu o voce surdă.
— Ah, iată-te, în sfîrşit! răspunse ea. De cînd, mă rog, faci pe mama ta să te aştepte ?
— Mamă, răspunse Grigoriţă, aruncînd o privire 290   Spre pendulă, nu sunt decît nouă ore.
Şi în acelaşi timp, în adevăr, nouă ceasuri sunară.
— Ai dreptate, răspunse Smaranda, unde e fratele tău ?
295        Fără să vreau, m-am gîndit că era aceeaşi întrebare pe care Dumnezeu i-o pusese lui Cain. Grigoriţă nu răspunse nimic.
— N-a văzut nimeni pe Costachi ? întrebă Smaranda.
300        Vătaful curţii întrebă şi el pe ai lui.
— Pe la şapte, răspunse el, prinţul a fost pe la grajduri, şi-a înşeuat calul singurel şi a luat drumul Hangului.
In minutul acesta ochii mei întîlniră ochii lui 305 Grigoriţă, şi nu ştiu, adevăr a fost sau părere, dar am văzut lunecînd pe fruntea lui ca o lacrimă de sînge. Mi-am dus încetişor degetul la frunte, ară-tîndu-i locul unde mi s-a părut că am văzut stropul de sînge. Grigoriţă mă pricepu, îşi scoase năframa 310   şi o duse la frunte.
— Da, da ! murmură Smaranda, i-o fi ieşit în cale vreun urs, ori vreun lup, şi s-o fi luat ca de obicei după dînşii. Iată pentru ce un copil face pe maică-sa să-1 aştepte. Unde l-ai lăsat Grigoriţă ?
315   Răspunde !
380
— Mamă, răspunse Grigoriţă cu o voc£ mişcată, dar sigură. N-am ieşit cu fratele meu împreună.
— Bine, răspunse Smaranda, să aducă la masă. Luaţi-vă locul fiştecare şi să închidă porţile ! Cei
320   ce au rămas afară, afară să doarmă !
Cele dintîi două porunci fură ascultate. Smaranda se aşeză în capul mesei, Grigoriţă de-a dreapta, şi eu de-a stînga.
Apoi servitorii ieşiră pentru a împlini a treia 325   poruncă, adică pentru ca să închidă porţile castelului.
In acel moment, un zgomot mare se stîrni în curte şi un copil de casă dete buzna înspăimîntat pe uşă, strigînd : 330        — Măria-ta ! calul prinţului Costachi s-a întors singur acasă şi plin tot de sînge.
— Da, murmură Smaranda, ridicîndu-se palidă şi ameninţătoare, aşa s-a rentors într-o seară la castel şi calul lui tată-său.
335 Aruncai privirea spre Grigoriţă ; nu mai era palid, ci parcă i se luase pînza de pe obraz.
într-adevăr, calul lui Koproli venise singur într-o seară la castel, plin de sînge şi-abia după un ceas apoi servitorii îi regăsise trupul neînsufleţit 340   şi acoperit de răni.
Smaranda luă o torţă din mîna unui copil, sări spre uşe, o deschise şi coborî în curte.
Calul, sforăind de spaimă, era ţinut de patru slujitori ce-şi încordau puterile că să-1 domolească. 345 Smaranda înainta spre dobitoc, privi sîngele de
pe şea şi văzu o rană brăzdată pe naltul frunţii.
— Costachi a fost ucis făţiş, zise ea, în luptă dreaptă şi de-un singur potrivnic. Căutaţi-i trupul, copii ! Pe urmă vom căuta pe ucigaş.
350 Cum calul revenise pe poarta Hangului, toţi slujitorii deteră năvală pe poarta aceea şi torţele lor se răspîndiră în întunericul cîmpiei şi al pădurii, precum pe-o frumoasă seară de vară ard licuricii în cîmpiile Nizzei şi ale Pisei.
381
355 Smaranda, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că nu vor zăbovi mult ca să-l găsească, rămase în picioare, aşteptînd în pragul porţii.
O lacrimă nu picura din ochii acestei mame îndurerate, şi, cu toate acestea, simţeai clocotind 360   deznădejdea în fundul sufletului ei.
Grigoriţă sta la spatele ei, şi eu stam lîngă Grigoriţă. Un moment, parcă vroise să-mi dea braţul cînd am ieşit din sală, dar n-a îndrăznit.
Cam după un sfert de ceas, la cotul unui drum, 365   scînteie o torţă, apoi două, apoi scînteiară toate torţele. Numai, de data aceasta, în loc să se răs-pîndească pe cîmpie, ele împrejmuiau parcă acum pe cineva.
Şi nişte năsălii pe care un om era culcat apă-370   rură încet în lumină.
Convoiul înainta încetinel, dar înainta. După zece minute fu lîngă mine. Văzînd pe mama care îşi aştepta feciorul mort, cei ce-1 purtau îşi descoperiră fără voie capetele şi 375   apoi intrară tăcuţi în curte.
Smaranda îi urmă, şi noi urmarăm pe Smaranda.
Ajunserăm astfel în sala cea mare, unde fu aşezat mortul.
380 Atunci, cu un gest de supremă măreţie, Smaranda dete la o parte pe toţi şi, apropiindu-se de mort, puse un genunchi în pămînt dinaintea lui, dete într-o parte şuviţele de păr ce-i cădeau ca un val pe obraz, îl privi lung, fără a vărsa o lacrimă,
385 apoi, descheindu-i vesmîntul, îi desfăcu încet cămaşa plină de sînge.
Rana roşi în dreptul pieptului. Era de bună seamă făcută de lama unui junghi cu două tăişuri.
390 Mi-am adus aminte că în ziua aceea chiar văzusem la coapsa lui Grigoriţă un lung cuţit de vînătoare.
Privii spre coapsa lui, dar cuţitul nu mai era. 382
Smaranda ceru apă, îşi muie năframa în apa 395    aceea şi spălă rana. Un sînge proaspăt şi curat împurpura marginile rănii.
Priveliştea oe-o vedeam era cumplită şi măreaţă în acelaşi timp. Odaia aceea mare, învăluită de fumul torţelor de răşină, feţele acelea barbare, ochii 400 aceia strălucitori de sălbăticie, veşmintele acelea stranii, mama aceasta ce socotea după sîngele cald că de puţină vreme îi murise fiul, tăcerea aceea adîncă, întreruptă numai de plînsetul haiducilor al căror şef era Costachi — toate acestea — o mai 405 spun încă o dată — erau într-adevăr cumplite şi măreţe de văzut,
lin sfîrşit, Smaranda îşi apropie buzele de fruntea fiului său,  apoi, ridicîndu-se şi dîndu-şi pe spate lungile-i cosiţe albe care se despletiseră : 410        — Grigoriţă, zise ea.
Grigoriţă tresări, scutură din cap şi, ca trezit dintr-un vis :
— Mamă ? răspunse el
— Apropiere, fiul meu, şi aseultă-mă !
415        Grigoriţă se supuse, înfiorat, dar se supuse.
Pe măsură ce s-apropia de mort, sîngele, mai îmbelşugat şi mai roşu, gîlgîia din rană. Din fericire, Smaranda nu mai privea într-acolo, căci, la vederea acestui sînge care învinuia, n-ar mai fi
420   avut nevoie să caute pe ucigaş.
— Grigoriţă, zise ea, ştiu bine că tu şi Costachi nu vă iubeaţi ; ştiu bine că eşti Vaiwady după tată, după cum el este Koproli, dar după mama voastră eraţi amîndoi Brîncoveni; ştiu bine că tu
425 eşti un apusean, iar el, un copil al munţilor orientali, dar, în sfîrşit, prin sinul ce v-a purtat pe amîndoi, voi sunteţi fraţi. Ei bine, Grigoriţă; vro-iesc să ştiu dacă trebuie să ducem pe fiul meu acolo unde doarme tatăl său, fără ca să mai fie
430 nevoie să facem jurămîntul obişnuit, dacă, în sfîrşit, pot să-mi plîng copilul liniştită, ca o femeie ce sunt, ştiind bine că nu vei întîrzia răzbunarea.
—- Numeşte-mi pe ucigaşul fratelui meu, doamnă, şi porunceşte ! Şi-ţi jur că înainte de a
383
435 trece un ceas, dacă o doreşti, el nu va mai fi printre vii.
— Jură oricum, Grigoriţă ! jură, sub frica blestemului, auzi tu, fiul meu ? jură că ucigaşul va muri ; că nu vei lăsa piatră peste piatră din casa
440 lui, că fie mama, fie copiii, fie fraţii, fie femeia sau logodnica lui vor pieri de mîna ta. Jură şi, ju~ rînd, cheamă asupra ta mînia cerului dacă-ţi vei călea Jurămîntul. Dacă-ţi vei călca jurământul, into ar că-se asupra ta nevoile, dispreţul prietenilor şi
445   blestemul mamei tale !
Grigoriţă întinse mîna asupra cadavrului.
— Jur că ucigaşul va muri ! zise el.
La auzul acestui straniu jurămînt al cărui înţeles numai eu şi cel mort poate eram în stare să-1
450 pătrundem, am văzut, sau mi s-a părut că văd o minune grozavă săvîrşindu-se. Ochii mortului se deschiseră şi se ţintiră spre mine mai vii decît nu-i văzusem niciodată, şi am simţit ca şi cum aceste două raze s-ar fi închegat pătrunzând ca un
455   fier arzător în inima mea.
Şi, nemaifiind în stare să îndur mai mult, am leşinat.
MÎNĂSTIREA HANGU
Cînd mi-am venit în fire, eram în ietacul meu, culcată în pat; una din cele două slujnice îmi sta la căpătîi. Am întrebat-o unde-i Smaranda; mi-a răspuns că veghează lîngă fiul său mort. Am în-5 trebat-o unde e Grigoriţă ; mi-a răspuns că era la mînăstirea Hangului.
Nu mai era vorba de fugă. Costachi nu era mort ?
Nu mai era vorba de căsătorie. Puteam eu să 10   iau de bărbat pe un fratricid ?
Trei zile şi trei nopţi se scurseră astfel, tulburate de visuri stranii.
^ In ceasurile mele de veghe sau cînd dormeam, mă urmăreau necontenit ochii aceia cari trăiau sin-
15   guri în faţa împietrită de moarte. Era o vedenie îngrozitoare.
In dimineaţa acestei zile, mi-au adus din partea Smarandei un' vestmînt cernit, de văduvă. M-am îmbrăcat cu el şi m-am coborît. Casa era goală. 20   Toată lumea era la biserică. Mi-am îndreptat paşii spre locui de adunare. ' In minutul cînd am apărut în prag, Smaranda,
pe care n-o văzusem de trei zile, trecu pragul şi veni spre mine. Părea o statuie a durerei. Cu o 25 mişcare înceată, asemeni unei statui, ea mă sărută cu buzele ei îngheţate pe frunte şi cu un glas care părea că iese din mormînt, rosti obişnuitele cuvinte :
— Costachi te iubeşte. 30        Nu vă puteţi închipui ce rău îmi făcură cuvintele acestea. Această declaraţie de iubire, rostită la prezent, în loc de a fi rostită la trecut, acest „te iubeşte" în loc de „te-a iubit", amoral acesta de > dincolo de mormînt, care venea să mă caute în
i        35   viaţă, îmi răscoli toată fiinţa.
în acelaşi timp o simţire stranie puse stăpânire pe mine, ca şi cum, în adevăr, aş fi fost femeia aceluia care era mort, şi nu logodnica celui care trăia.
40 Sicriul acela mă atrăgea spre el, fără să vreau, într-un chip chinuitor, precum se zice că şarpele atrage pasărea pe care o fascinează. Căutam cu ochii pe Grigoriţă. L-am zărit, pierit la faţă, stînd în picioare, rezemat de o coloană, cu ochii la cer. 45   N-aş putea spune dacă m-a văzut ori nu.
Călugării mînăstirei Hangului împrejmuiau mortul, cîntînd psalmodiile ritului grecesc, arareori armonioase şi mai mult monotoane.
Vroiam săx îngîn şi eu o rugăciune ; dar ruga 50   murea pe buzele mele. Mintea îmi era aşa de tulburată, încît mi se părea mai curînd că stau în i faţa unui sobor de demoni, decît în mijlocul unor
3 preoţi.
j In momentul cînd au ridicat mortul, am vrut
55   să-1 urmez ; dar puterile nu-mi ajutară. Simţeam
384
385
că mi se-nmoaie picioarele şi m-am sprijinit de uşă. Smaranda păşi spre mine şi făcu un semn lui Grigoriţă. Grigoriţă ascultă şi se apropie. Atunci Smaranda îmi vorbi pe moldoveneşte.
— Mama îmi porunceşte să-ţi repet cu vînt cu cuvînt ceea ce va. spune; îngână Grigoriţă.
Ea vorbi din nou şi cînd isprăvi :
— Iată ce spune mama, zise el: „Plângi pe fiul meu, Hedwiga ; îl iubeai, nu este aşa ? Iţi: mulţumesc pentru lacrimele şi dragostea ta. De aci înainte eşti copila mea, ca şi cum ai fi fost soţia lui Costachi. De acum înainte ai o patrie, o mamă, o familie. Să dăm prinosul de lacrimi ce-1 datorăm morţilor şi apoi să redevenim amândouă vrednice de cel ce nu mai este... eu, mama, şi tu, soţia lui ! Adio ! întoarce-te acasă ; eu voi urma pe fiul meu pînă la marginele gropii. Şi odată ce-1 voi îngropa, mă voi închide în durerea mea şi n-ai să mă mai vezi pînă nu voi birui-o ; fii liniştită, am s-o ucid, căci nu vreau să mă ucidă ea pe mine."
Acestor cuvinte spuse de Smaranda şi tălmăcite de Grigoiriţă n-am putut răspunde decît printr-un suspin. M-am întors în odaia mea.
Convoiul se îndepărtă. L-am văzut dispărând la cotitura drumului. Mînăstirea Hangului era la o jumătate de poştă depărtare de castel, în linie dreaptă. Dar locurile deluroase sileau drumul să se abată, şi, urmînd acest drum, depărtarea sporea cu două ceasuri.
Eram în luna lui noiembrie. Zilele se făceau din nou reci şi mici. La cinci ceasuri era noapte de-a binele.
Pe la ceasurile şapte, am văzut reapărând torţele. Era convoiul care se întorcea.
Mortul se odihnea în mormântul părinţilor lui. Toate se isprăviseră.
...V-am spus ce simţire stranie pusese stăpânire pe mine de la nenorocita întâmplare care ne cernise pe toţi şi mai cu seamă de cînd văzusem ochii aceia de mort deschizîndu-se mari şi privind la mine.
386
In seara aceea, doborâtă de zguduirile de peste zi, eram încă şi mai tristă] Ascultam cum sună unul după altul ceasurile în turnul vechi al caste-
100 lului şi mă întristam tot mai mult, pe măsură ce timpul strecurat mă apropia tot mai mult de ceasul în care Costachi murise.
Auzii sunînd nouă ceasuri fără un sfert. Atunci o stranie simţire mă cuprinse. O groază
105 plină de fiori îmi cutreieră tot trupul şi mă îngheţă. Şi apoi, în acelaşi timp cu această groază, un fel de somn neînvins îmi îngreuia toate simţurile, pieptul mi se înăbuşi şi ochii mi se acoperiră ca de o ceaţă. Mi-am întins braţele în aer şi, păşind
HO de-a îndăratele, m-am lăsat pe pat. Cu toate acestea, simţurile nu mă părăsiseră într-atît, încît să nu pot auzi ca un pas ce se apropia de uşa mea ; apoi mi s-a părut că uşa se deschide şi în urmă n-am mai văzut, nici n-am mai auzit nimica. Sim-
115 ţeam numai o durere vie la gît. După aceasta, am căzut într-o letargie desăvârşită.
Pe la miezul nopţii m-am deşteptat. Lampa mea ardea încă. Am dat să mă scol, dar eram atît ele slabă, că a trebuit să încerc de două ori. Totuşi
120 mi-am biruit slăbiciunea şi cum, trezită, simţeam la gît aceeaşi durere pe care o simţisem prin somn, m-am tîrît, sprijinindu-mă de ziduri, pînă la oglindă şi m-am privit în ea. Un punct roş, ca o împunsătură de bold, îmi însemna artera de la gît. Am
125 crezut întîi că vreo gînganie m-a pişcat pe cînd dormeam şi, cum eram zdrobită de oboseală, m-am culcat din nou şi am adormit.
A doua zi, m-am trezit ca de obicei. Ca de obicei am vroit să mă scol din aşternut, îndată ce
130 am deschis ochii, dar simţii o slăbiciune pe care n-am simţit-o decît o singură dată în viaţă, adică a doua zi după o zi cînd îmi luase sînge.
M-am apropiat de oglindă şi am rămas uimită văzîndu-mă ce palidă sânt.
135 Ziua trecu tristă şi mohorâtă ; simţeam că se petrecea ceva straniu ; picioarele nu mă mai ţineau şi orice mişcare mă obosea.
387
Noaptea veni; mi-au adus lampa; slujnicele, după cît am înţeles din semnele lor, vroiau să ră-140   mînă cu mine, dar n-am voit, şi ele plecară.
La acelaşi ceas ca în ajun resimţii aceleaşi simptome. Am vroit să mă scol şi să strig „ajutor", dar nu putui să ajung la uşă.
Auzii, ca prin vis, orologiul din turn bătînd 145 nouă fără un sfert. Aceiaşi paşi răsunară ; uşa se deschise, dar nu vedeam, nu auzeam nimic, ca şi în seara trecută, şi am căzut din nou răsturnată pe pat.
Ca în ajun, m-am trezit pe la miezul nopţii, nu-150   mai m-am trezit şi mai slabă şi palidă ca în ajun.
A doua zi, aceleaşi lucruri se petrecură din nou. Eram hotărîtă să mă cobor lîngă Smaranda, aşa prăpădită cum eram, cînd o slujnică intră în odaia mea şi rosti numele lui Grigoriţă. 155        Grigoriţă o urma.
Am cercat să mă ridic pentru ca să-1 primesc, dar am recăzut în jeţul meu. El dete un ţipăt vă-zîndu-mă şi vroi să alerge spre mine. Dar avui puterea să întind un braţ spre dînsul. 160        — Ce vii să cauţi aici ? l-am întrebat.
— Vai, veneam să-mi iau rămas bun ! Veneam să-ţi spun că părăsesc lumea asta, care mi-e nesuferită fără iubirea ta şi fără fiinţa ta. Veneam să-ţi spun că intru în mînăstirea Hangului.
165 — Fiinţa mea ai pierdut-o, Grigoriţă, i-am răspuns eu ; dar nu şi iubirea mea, căci, vai, tot te iubesc, şi marea mea durere e că de acum iubirea aceasta e aproape o nelegiuire.
—• Atunci pot să nădăjduiesc că ai să te rogi
170   pentru mine, Hedwiga ?
— Da, numai n-am să am vreme să mă rog mult timp, adăugai eu surîzînd.
— Dar ce ai şi pentru ce eşti aşa de pierită la faţă ?
175 — Ce am?... Am... că Dumnezeu se îndură de mine şi are să mă cheme la dînsul.
388
Grigoriţă se apropie de mine, îmi luă mîna, pe care nu avui puterea să i-o retrag, şi mă privi ţintă :
180 — Paloarea asta nu-i firească, Hedwiga. Cum ţi-a venit ?
— Dacă ţi-aş spune-o, m-ai crede că-s nebună, Grigoriţă !
— Nu, nu, spune, Hedwiga! Te implor! Aci 185   sîntem într-o ţară care nu seamănă nici unei alte
ţări, într-o familie ce nu seamănă nici unei familii. Spune-mi, spune-mi tot; te implor, Hedwiga.
I-am povestit totul : acea stranie vedenie care mă stăpînea la ceasul cînd   Costachi   a  fost să
190 moară ; groaza aceea fără nume, amorţirea aceea ciudată ; frigul acela de gheaţă ; acel leşin care mă dobora pe pat; zgomotul acela de paşi care mi se părea că-I aud, uşa aceea care credeam c-o văd cum se deschide, în sfîrşit, durerea aceea vie, ur-
195   mată de o paloare şi de o slăbiciune tot mai mare.
Crezusem că povestirea mea o să-i pară lui Grigoriţă un început de nebunie, şi am isprăvit-o cu un fel de sfială, cînd, dimpotrivă, băgai de seamă că el mă asculta cu cea mai mare încordare.
200 După ce am isprăvit, el rămase pe gînduri un minut.
— Cum spui, somnul te ia în fiecare seară pe la nouă fără un sfert ?
— Da, orice aş face ca să-i stau împotrivă.
205 — Cum spui, ţi se pare că vezi deschizîndu-se uşa ?
— Da, cu toate că o închid cu zăvoarele.
— Cum spui, simţi o durere vie la gît ?
— Da, cu toate că pe gîtul meu abia de se 210   vede o urmă de roşaţă.
— îmi dai voie să văd şi eu ?
îmi plecai uşor capul pe umăr. El privi lung cicatricea.
— Hedwigo, zise el după un timp, ai tu încre-215   dere în mine ?
— Mă mai întrebi ? îi răspunsei eu.
— Crezi tu în cuvîntul meu ?
389
220
225
230
235
240
245
250
255
— Ca în sfînta scriptură.
— Ei bine, Hedwigo, pe cuvîntul meu, îţi jur că nu mai ai opt zile de trăit, dacă nu te învoieşti să faci, începînd de astăzi chiar, ceea ce am să-ţi spun.
— Şi dacă mă învoiesc ?
— Dacă te învoieşti, vei scăpa, poate. —. Poate ?
El tăcu.
— Orice ar fi să se întîmple, Grigoriţă, voi face tot ce-mi vei porunci să fac.
— Ei bine, ascultă, zise el ; şi, mai cu seamă, nu te înspăimmta. In ţara ta, ca şi în Ungaria, ca şi în România noastră, este o credinţă.
Mă înfiorai, căci credinţa aceasta îmi venise în minte.
— Da, îi răspunsei eu ; am văzut în Polonia oameni loviţi de această nenorocire.
— Vrei să vorbeşti de strigoi, nu este aşa ?
— Da, în copilăria mea am văzut dezgropîn-clu-se în cimitirul unui sat al tatălui meu patruzeci de oameni cari muriseră în cincisprezece zile, fără ca să se ştie pricina morţii lor. Şaptesprezece dintre ei aveau toate semnele strigoilor, adică au fost găsiţi neatinşi şi rumeni ca nişte oameni vii : ceilalţi erau victimele lor.
— Şi ce-a făcut obştea ca să scape de ei ?
— Le-a înfipt cîte un par în inimă şi i-a ars pe urmă.
— Da, aşa se face de obicei ; dar pentru noi, aceasta nu ajunge. Ca să te scap de strigoi, trebuie întîi să4 ştiu cine-i, şi, pe ce am mai sfînt, am să-l aflu. Da, şi dacă e nevoie, voi lupta piept la piept cu el, oricine ar fi să fie !
— Ah ! Grigoriţă ! strigai eu cu spaimă.
— Am zis că oricine ar fi să fie, şi o mai zic încă o dată! Dar, ca să izbutim cu noroc în această încercare, trebuie să mi te supui la tot ce-ţi voi cere.
Spune
— Fii gata la ceasurile şapte. Coboară-te în biserică. Trebuie să-ţi  birui  slăbiciunea, Hedwigo.
260 Trebuie numaidecît!... Acolo, ne vom cununa." In-voieşte-te, iubita mea. Trebuie, ca să te pot apăra, ca înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor să am dreptul să veghez asupra ta. Pe urmă ne vom întoarce aci, şi atunci vom vedea...
265 — O, Grigoriţă, strigai eu; dacă este el, te va ucide !
— Nu-ţi fie teamă de nimic, iubita mea Hedwigo, numai învoieşte-te !
— Ştii bine că voi face tot ce doreşti tu, Gri-270   goriţă!
— Pe deseară, atunci.
— Da, fă tot ce crezi că e de făcut, şi eu am să te urmez, n-ai nici o grijă.
Ieşi. Un sfert de ceas după aceea văzui un că-275 lăreţ galopînd pe drumul mînăstirii. Era el! Abia l-am pierdut din ochi şi, căzînd în genunchi, am prins să mă rog cum nu se mai roagă nimeni în ţările noastre lipsite de credinţă şi am aşteptat să bată orele şapte, înălţînd spre Domnul jertfa gîn-280 durilor mele; nu m-am ridicat decît în clipa cînd am auzit sunînd ceasurile şapte. Eram slăbită şi palidă ca o moartă; mi-am aruncat pe cap un hobot negru, am coborît scările ţinîndu-mă de ziduri şi am intrat în biserică fără să întîlnesc pe 285 nimeni. Grigoriţă mă aştepta cu părintele Vasile, stariţul mînăstirii Hangu. Purta la coapsă o sabie sfînţă, moştenire de la un străbun cruciat care luase Constantinopolul cu Villehărdouin şi Balduin de Flandra !...
290 — Hedwiga, zise el, lovindu-şi minerul săbiei cu mîna ; cu ajutorul lui Dumnezeu, iată cine va rupe vraja ce-ţi ameninţă viaţa. Apropie-te dar cu hotărîre ! Iată un sfînt părinte care, după ce m-am spovedit lui, ne va cununa.
295 Slujba începu, şi nu cred că s-a făcut vreodată slujbă mai simplă şi mai solemnă. Popa singur slujea ; singur el ne puse cununiile pe cap ; în veşminte cernite amîndoi, făcurăm ocolul altarului, ţi-
391
nînd cîte o luminare în mînă ; apoi preotul, ros-300   tind cuvintele sfinte, adăugă :
— Plecaţi de acum, copiii mei, şi Dumnezeu să vă dăruiască tăria şi curajul de a lupta împotriva Necuratului. Aveţi cu voi şi nevinovăţia şi dreptatea, şi-1 veţi învinge. Plecaţi de acum şi fiţi
305   binecuvîntaţi !
Sărutarăm sfînta evanghelie şi ieşirăm din biserică.
Atunci, pentru întîia dată, m-am rezemat de braţul lui Grigoriţă. Şi mi s-a părut că, la atin-310 gerea acestui braţ vînjos, în apropierea acestui suflet, îmi reveneam în fire. Mă credeam sigură de biruinţă, pentru că Grigoriţă era cu mine. Urcarăm din nou în iatacul meu.
Ceasul bătu opt şi jumătate. 315        — Hedwiga, îmi zise Grigoriţă; nu mai avem vreme de pierdut. Vrei tu să te culci ca de obicei şi toate cele să se petreacă în timpul somnului ? Vrei tu să rămîi îmbrăcată şi să vezi tot ?
— Lîngă tine nu mă tem de nimic. Vreau să 320   stau deşteaptă şi să văd tot.
Grigoriţă scoase din sîn o crenguţă de mirt sfin-tin, încă umed de agheasmă, şi mi-1 dete.
— Ia dar crenguţa asta, îmi spuse el, culcă-te pe pat, spune rugăciunile Maicii Domnului şi aş-
325 teaptă liniştită. Dumnezeu e cu noi! Bagă de seamă însă să nu-ţi scape crenguţa din mînâ, cu ea poţi birui tot iadul ! Nu mă chema, nu mă striga. Roagă-te, nădăjduieşte şi aşteaptă.
M-am culcat pe pat, mi-am pus mînile cruce
330 pe piept, şi peste ele crenguţa sfinţită; Grigoriţă însă se ascunse după baldachinul de care v-am vorbit şi care acoperea un unghi al camerii.
Socoteam minutele, şi Grigoriţă le socotea, fără îndoială, şi dînsul.
335        Cele trei sferturi răsunară.
Zgomotul ciocanului nici nu se stinsese încă şi mă şi apucase aceeaşi toropeală, aceeaşi groază, acelaşi frig de gheaţă ; dar mi-am apropiat crenguţa sfîntă de buze, şi acestea pieriră.
340 Atunci am auzit foarte lămurit zgomotul acelui pas domol şi măsurat care răsuna pe scară şi se apropia de uşa mea. Apoi uşa mea se deschise încetişor, fără vuiet, ca împinsă de-o putere supranaturală, şi atunci... Atunci l-am zărit pe Costachi
345 palid, cum îl văzusem pe năsălii. Lungile lui plete negre, revărsate pe umeri, picurau de sînge. Purta veşmîntul lui obişnuit. Numai era descheiat la piept, lăsînd ca să se vadă rana sîngerată... Tot era mort într-însul :   carnea, veşmîntul, mersul — numai
350 ochii, ochii aceia grozavi trăiau încă. La vederea acestora, lucru ciudat : în loc să simt o groază şi mai mare, am simţit că mi se îndoieşte curajul. Dumnezeu mi-1 trimisese, desigur, ca să-mi pot da seama de starea în care mă găseam şi să mă apăr
355   împotriva celui necurat.
La cel dintîi pas pe care strigoiul îl făcu spre patul meu, privii cu îndrăzneală în ochii aceia de plumb, întinzînd asupră-le crenguţa sfinţită.
Strigoiul încerca să înainteze. Dar o putere mai
360   mare decît a sa îl ţintui locului şi se opri.
— O, murmură el, nu doarme, ştie tot!
Vorbea pe moldoveneşte, şi cu toate acestea înţelegeam, ca şi cum aceste cuvinte ar fi fost rostite într-o limbă cunoscută.
365 St am aşa unul în faţa celuilalt: strigoiul şi cu mine ! fără ca să-mi pot lua ochii de la ochii lui, cînd am văzut, fără să fi avut nevoie de a întoarce capul în partea ceea, pe Grigoriţă ieşind de după baldachin,   asemeni   arhanghelului   nimicitor, cu
370 spada ridicată. îşi făcu cruce cu mîna stingă şi înainta încet cu spada întinsă spre strigoi. Acesta, la vederea fratelui său, îşi trăsese şi el din teacă sabia, cu un hohot de rîs grozav.
Dar de-abia sabia lui se atinse de fierul sfînt,
375 şi braţul îi căzu nemişcat de-a lungul trupului. Costachi dete un strigăt plin de deznădejde şi amar.
— Ce vrei tu ? grăi cătră fratele său.
— Pe viul Dumnezeu, zise Grigoriţă, îţi poruncesc să răspunzi.
392
393
380        —Spune! zise  strigoiul,  scrîşnind din dinţi.
— Te-am pîndit eu la drum?... Nu! Te-am atacat eu ?... Nu ! Te-am lovit eu ?... Nu ! Te-ai aruncat în spada mea, şi iată tot! Âşadară, în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor, nu sunt vinovat de
385 fratricid! Deci tu n-ai avut o menire dumnezeiască, ci infernală ; deci tu ai ieşit din mormînt, nu ca o umbră sfînţă;, ci ca un strigoi blestemat şi vei reintra în mormînt !
...rr-r Cu dînsa, da, strigă Costachi, încordîndu-şi
390   puterile ca să mă ia.
— Singur! strigă la rîndul lui Grigoriţă; femeia aceasta este a mea !
Şi rostind aceste cuvinte, îi atinse rana sînge-rată cu Vîrful fierului sfînt, 395        Costachi dete un ţipăt, ca şi cum o spadă de foc l-ar fi atins, şi, ducîndu-şi mîna la piept, făcu un pas îndărăt. In acelaşi timp şi cu o mişcare ce părea legată de-a celuilalt, Grigoriţă făcu un pas înainte. Atunci, ochi în ochi cu mortul, cu vîrful 400   spadei în pieptul fratelui său, porni într-un mers încet, înfiorător■ solejnn, asemeni mersului lui Don Juan sau id;Comand retrăgîndu-se în faţa spadei sfinţite, sub voinţa neîndurată a semnului lui Dumnezeu, acesta' urmărindu-1 fără a 405   rosti un cuvînt, amîndoi oftînd din greu, amîndoi fără pic de sînge în obraz, cel viu împingind pe mort înaintea lui şi silindu-1 să plece din castelul care-i fusese locuinţa şi să intre în mormînt. O, era ceva înfiorător de văzut, vă mărturisesc ! 410        Şi cu toate acestea, purtată eu însămi de o putere mai mare, nevăzută, necunoscută, fără să-mi dau seama de ceea ce făceam,   m-am  ridicat şi m-am luat după dînşii.
Scoborîrăm scările, luminate  numai   de ochii 415   plini de pară ai lui Costachi.
Străbăturăm aşa pridvorul şi ograda. Trecurăm pragul porţii cu acelaşi pas măsurat : strigoiul păşind îndărăt, Grigoriţă cu braţul întins spre el, şi eu pe urma lor. 420        Cursa asta fantastică dură un ceas.
Trebuia să ducem mortul înapoi la groapa lui; numai, în loc de a lua drumul obişnuit, Costachi şi Grigoriţă tăiaseră drumul de-a dreptul, nemaiţinînd seama de piedecele care parcă pierise. Sub picioarele
425 lor, pămîntul se netezea, şiroaiele secau, copacii se retrăgeau, stîncele se dedeau la o parte. Aceeaşi minune se intîmpla şi pentru mine, ca şi pentru ei ; numai tot cerul mi se părea coperit de un ho-bot* negru, luna şi cerul dispăruse şi nu vedeam
430 nimic alta decît ochii de foc ai strigoiului scîn-teind în noapte.
Astfel ajunserăm la Hangu.
Astfel trecurăm printre gardul de mărăcini care împrejmuia cimitirul. 435 De-abia intraţi acolo, am zărit în umbră groapa
lui Costachi săpată alăturea de a tatălui său, pe care n-o ştiam, şi cu toate acestea am ghicit-o. în noaptea aceea ştiam toate cele. Pe marginea gropii deschise, Grigoriţă se opri. 440 — Costachi, zise el, nu s-a isprăvit încă toate
pentru tine, şi un glas ceresc îmi spune că vei fi iertat, dacă te vei pocăi : făgăduieşti să reintri în mormîntul tău, făgăduieşti tu să nu mai ieşi din el, făgăduieşti tu, în sfîrşit, să te întorci spre Dum-445   nezeu, lepădîndu-te de Satana ?
— Nu ! răspunse Costachi.
— Te pocăieşti ? întrebă Grigoriţă.
— Nu !
— Pentru cea din urmă dată, Costachi ! 450         _ Nu !
— Bine, atuncea cheamă în ajutorul tău pe Satana, după cum eu chem pe Dumnezeu în ajutorul meu. Şi vom vedea încă o dată cine va birui!
Două strigăte răsunară în acelaşi timp ; spadele 455   se încrucişară scăpătînd schintei şi lupta dură un minut ce mi s-a părut un veac.
Costachi căzu. Şi am văzut spada cea înfricoşată, am văzut-o înfigîndu-se în trupul lui şi ţin-tuind acest trup în pămîntul de curînd -răscolit/
* Hohot — văl.
394
395
460        Un răcnet suprem, ce n-avea nimic omenesc, trecu prin aer. Am dat fuga.
Grigoriţă rămăsese în picioare, dar se clătina. Am alergat şi l-am sprijinit în braţe. 465        — Eşti rănit ? l-am întrebat eu plină de teamă.
— Nu, îmi răspunse el ; dar într-un asemenea duel, dragă Hedwigo, nu te ucide rana, ci lupta. Cu moartea m-am luptat, şi voi fi al morţii!
— Iubitul meu ! iubitul meu ! să plecăm de aci î 470   să plecăm de aci! Şi viaţa poate va reveni iarăşi.
— Nu, iată mormîntul meu, Hedwigo. Dar să nu pierdem timpul : ia o mînă din ţărîna asta îmbibată de sînge şi pune-o pe muşcătura ce ţi-a făcut-*) strigoiul. E singurul chip de a te apăra pe
475   viitor împotriva îngrozitoarei lui iubiri.
M-am supus înfiorîndu-mă. M-am plecat să iau un pumn din ţărîna aceea plină de sînge şi, ple-cîndu-mă, am văzut cadavrul pironit în pămînt : spada strălucitoare îi străpungea inima şi un sînge
480   negru gîlgîia ieşind din rană, ca şi cum abia acuma ar fi murit.
Am plămădit pămîntul acela amestecat cu sînge şi l-am lipit de muşcătură.
— Acum, Hedwiga mea adorată, zise Grigoriţă 485   €u glas slăbit, ascultă bine ultimele mele poveţe.
Părăseşte ţara cît vei putea mai curînd, depărtarea singură te poate mîntui. Părintele Vasile ştie ultimele voinţe şi le va îndeplini. Hedwigo, o sărutare, cea din urma şi singura, Hedwigo, eu mor!
490        Şi zicînd aceste, Grigoriţă căzu lîngă fratele său.
In orice altă împrejurare, în mijlocul acestui cimitir, lîngă groapa aceasta deschisă, cu aceste două cadavre unul lîngă altul, mi-aş fi pierdut minţile, dar, cum am mai spus-o, Dumnezeu pusese în mine
495 o tărie deopotrivă de mare cu întâmplările la care nu mă făcuse martoră numai, ci şi făptaşă.
396
în minutul acela cînd priveam în jurul meu, căutând un ajutor, deodată poarta mînăstirii s-a deschis şi călugării, duşi de părintele Vasile, intrară
500 doi cîte doi, purtând torţe aprinse şi cîntînd troparele morţilor.
Părintele Vasile sosise chiar atunci la mînăstire, căci prevăzuse cele ce s-au întâmplat şi, în fruntea întregului sobor, intra acum în cimitir.
505        Aşa m-a găsit în viaţă între cei doi morţi.
Faţa lui Costachi era chinuită de cele din urmă zvîrcoliri; Grigoriţă a fost îngropat alăturea de fratele său, creştinul, de cel blestemat.
Smaranda,  aflînd  această  nouă  nenorocire şi
510 amestecul ce l-am avut eu, vroi să mă vadă, şi, venind să mă găsească la mînăstirea Hangului, i-am povestit tot ce se petrecuse în noaptea aceea grozavă. I-am povestit de-a fir-a părul toate peripeţiile acestei fantastice istorii, dar ea m-a ascultat
515    ca şi Grigoriţă, fără mirare, fără frică.
— Hedwigo, răspunse ea, după un moment de tăcere, oricît de stranii sunt cele ce-mi povesteşti, ştiu cu toate acestea că nu mi-ai spus decît adevărul. Neamul Brîncovenilor e blestemat pînă la
520 a treia şi a patra generaţie. Şi aceasta, pentru că un Brîncovan a ucis un preot. Dar blestemul acum s-a sfîrşit, căci, cu toate că eşti soţie, eşti încă fecioară ; cu mine, neamul se stinge. Dacă fiul meu ţi-a dat un milion, primeşte-1. După mine, în afară
525 de milosteniile ce am de gînd să le fac, prisosul averii mele va fi al tău. Acuma, ascultă povaţa soţului tău : pleacă numaidecît în ţările unde Domnul nu îngăduie să se întâmple astfel de groaznice lucruri. N-am nevoie de nimeni ca să-mi plîng copiii.
530 Adio ! Nu te mai îngriji de mine. Zilele ce or să vie sunt numai ale mele şi ale lui Dumnezeu !
Şi, sărutându-mă pe frunte ca de obicei, mă lasă şi plecă să se închidă în castelul Brîncovenilor. Opt zile după aceste întîmplări, am plecat în
535 Franţa.
397
După cum nădăjduise Grigoriţă, nopţile mele se liniştiră şi nu mai fură cercetate de cumplitul strigoi. Cu timpul, m-am însănătoşit chiar pe deplin şi nu păstrez din această întîmplare decît doar paloarea asta de moartă, care însoţeşte pînă la mor-mînt pe orice fiinţă care a fost sărutată de un strigoi...
PROZĂ ORIGINALĂ DIN PERIODICE
ECATERINA PITIŞ
„Poezii", Minerva, 1909. Un volum 163 p. în 8
Dacă urci într-o zi de primăvară pe Tîmpa, de sus, de la cerdacul de piatră ferecat, priveliştea ce ţi se înfăţişază e într-adevăr uimitoare. în faţă ţi se desfăşoară în toată întinderea ei liniştită şi bo-5 gată vestita ţară a Bîrsei, cu sate risipite sub umbrare, cu arături aşa de frumos grăpate, încît ţi se par de sus cine ştie ce covoare scumpe de catifea. Semănăturile răsărite, cu verdele lor deschis şi fraged, înveselesc ochiul pînă departe, unde linia zării
10   se amestecă cu cerul.
Dincoace, Postovarul îşi ridică fruntea ninsă, privind ca un uriaş uimit la atîta tinereţe, iar de cauţi în jos, la picioarele tale, pădurile de pretutindeni se rostogolesc tumultos ca o cascadă cu ta-
15 lazuri verzi, ducînd cu ele parcă de-a rostogolul ca nişte jucării un vălmăşag de case, de grădini, de biserici, ca apoi să le arunce la întîmplare şi să clădească tihnitul oraş al Braşovului...
Acolo, în suburbia liniştită a Scheiului-Vechi,
20 departe de zarva lumei. şi de toate frămîntările vieţii, noastre bucureştene, într-o căsuţă mică şi modestă, ascunsă în fundul unei grădini cu pomi înfloriţi, ce-şi scutură necontenit petalele albe şi trandafirii, visează scriindu-şi povestea zilnică a inimei ei o fată
25 palidă, cu ochii mari, albaştri, şi cu părul inelat în cîrlionţi aurii...
401
Povestea acestei inimi bune şi curate e de o melancolie înduioşătoare... E atîta linişte împrejurul ei, atîta singurătate o împresură, încît ai spune că-şi 30   aude inima bătînd, şi în ritmul bătăilor ei îşi urzeşte versurile...
In ele nu vei găsi preocupările femeilor moderne ; pe strunele acestei lire discrete nu rătăceşte nici un ecou al emancipării feminine sau al 35   altor probleme sociale.
Nici o tendinţă de a uimi prin erudiţie, nici o înclinaţie de înregimentare la vreo şcoală literară...
Versurile Ecaterinei Pitiş au totuşi un farmec neîntîlnit la celelalte poete ale noastre. 40 O sensibilitate într-adevăr feminină o face să găsească note şi accente ce te înduioşează şi te îmbie să visezi cu dînsa ; imagini eterice, aproape impalpabile, te urmăresc şi te fac să repeţi fără de voie versuri ca următoarele :
45    Aş vrea să fiu o rază de lună ori de stea,
Să-ţi lunec îri odaie uşor printre perdea,
Şi să mă joc zglobie pe cărţi şi pe hîr-tii,
Iar tu să caţi la mine, să nu mai poţi să scrii...
Aş vrea să fiu o floare uitată într-un răvar, 50    Să împart cu tine visuri şi jale şi amar,
Să stau la ferestruie şi să înfloresc frumos, Căsuţa să se umple de farmec şi miros...
Tot talentul ei e făcut numai din sensibilitate. Ei îi ajunge că iubeşte, că sufere şi visează. De aci
55 toată uşurinţa cu care se exprimă. Un fluture, o floare, o rază îi sunt de ajuns ca s-o facă să cînte... Arare numai, umbra unei îndoieli, dorul de-o viaţă necunoscută, mai intensă şi mai bogată în dureri şi bucurii, întunecă seninătatea sufletului ei resem-
*60   nat, şi atunci îşi plînge închisoarea ei înflorită :
La geamul meu pe-o ramură în floare Venit-a-n zbor să cînte-o ciocîrlie, Pieri apoi uşoară şi zglobie
în ploaia cald-a razelor de soare. . ]
65    Pe urma ei canaru-n colivie
Se uită dus, bătînd din aripioare, Şi-ntr-un tîrziu, din strimta închisoare Vibrează lin o tristă melodie.
Eu stau privind la el ca la un frate. 70    Şi drag, mi-e drag, că dînsul, ca şi mine,
Prin cînturi dulci şi triste şi curate, Durerea lui încearcă să-şi aline. Pe amîndoi acelaşi dor ne bate, Şi amîndoi trăim în ţări străine...
75 E dorul poate-al unei lumi pe care acest suflet delicat şi bun ar fi mai bine să n-o cunoască niciodată. La noi e atîta răutate, atîta invidie, atîtea şcoli şi curente, atîţi maeştri şi discipoli, atîta zgomot zadarnic şi certuri care n-au nimic de-a face
80 cu arta, încît, după cîţiva ani pierduţi în vălmăşagul acesta pestriţ, cu greu te-ai mai putea recunoaşte... Care dintre noi a rămas senin şi încrezător ? Cine nu-i înarmat pînă-n dinţi şi nu stă gata a da o lovitură pentru lovitură ? In mica republică
85 a literiloir noastre, domneşte o eternă stare de asediu, şi vai de acela care nu ştie să lupte sau să se înjosească...
Rămînă dar sufletele bune şi curate în sihăstriile lor înflorite, departe de zarva lumii şi de
oo toate frâmîntările noastre, căci natura e mai bună sfătuitoare ca orice maestru, cîntecul păsărilor mai isteţ ca orice teorii, mirosul florilor mai dulce şi mai mulţumitor ca orice tămîieri şi laude interesate... Rămînă acolo şi cîntă-ne în graiul simplu aî
o5   naturii, care singur este cel adevărat!
.402
UN CONGRES AL SCRIITORILOR !
De un timp, de cînd instituţiile de editură şi-au clădit palate splendide, instalate cu tot confortul maşinismului modern, cu vitrine largi şi luminoase, în care cărţile nouă se impun ochilor trecătorilor, 5 de cînd ziarele cu tiraj fac jertfe colosale pentru a-şi asigura tot mai mulţi cititori — s-ar părea că o eră nouă s-a deschis şi pentru cei cari s-au devotat literaturei. Reviste ca Viaţa românească sînt învinuite că îmbuibă pe insaţiabilii literaţi cu toate
^0   onorurile şi le căptuşesc buzunarele cu infolii de * bancnote pe care ei să poată să-şi însemne impresiile zilnice; biblioteci de popularizare se întrec între ele să puie la îndemîna publicului mic şi mare, în traduceri scumpe, capodoperile literaturilor străi-
15 ne şi cele indigene, adică produsele scriitorilor celor mai mari reduse la preţurile cele mai mici ; teatrul şi-a deschis larg porţile, dînd sume fabuloase fericiţilor traducători ai unor piese ca Heidelbergul de altădată, Don Carlos, Falimentul, Amorul ve-
20 ghează etc. In sfîrşit, un scriitor de astăzi, în imaginaţia senină a burtăverzilor, trebuie să ia proporţii uriaşe. Un scriitor din zilele noastre ar trebui să aibă cel puţin un palat la Şosea, o vilă la Sinaia, un iaht sub presiune în portul Constanţa
25 şi un automobil la scară, deocamdată aeroplanele nereprezintînd destulă  siguranţă pentru preţioasa
404
persoană a maestrului respectiv. Vor mai opina unii că acest om tras de mînecă din toate părţile trebuie să se bucure într-adevăr de o constituţie extraordi-30 nar de robustă, ca să nu rămînă ciung ca Venera de Milo în mijlocul atîtor solicitudini.
Cu toate astea, scriitorul român este o fiinţă ingrată prin excelenţă, insaţiabilă, irascibilă, grando-mană, care nu se mai mulţămeşte cu nimic şi să 35   tînguie   pretutindeni   că   moare   literalmente de foame !
Fireşte că, rar de tot, întîlneşti printre ei şi excepţii fericite. De o pildă, noi cunoaştem unul care o viaţă întreagă s-a străduit ca să ridice pres-
40 tigiul scriitorilor noştri, nu numai în ţara noastră, dar şi în ochii Europei : a alergat bietul om de la Bucureşti la Paris, şi de la Paris la Bucureşti, a adus oameni de legi şi reprezentanţi ai pîrliţilor de scriitori de pe aiurea, ca să pună odată frîu nesă-
45 ţioasei lăcomii a îmbuibaţilor noştri confraţi, a provocat un congres la Ateneu, sub a cărui cupolă solemnă s-au discutat cu gravitate drepturile nesocotite a sus-numiţilor pîrliţi şi intrarea României în hora convenţiilor 'literare ; apoi, plin de bunăvoinţă
50 şi animat de' cele mai bune intenţii pentru propăşirea literaturei, s-a gîndit să clădească şi o casă comună, un palat al literaţilor ; a alergat pe la primărie, a obţinut teren :— iată cum literatura cîştiga teren! — şi apoi, cu ajutorul celor mai mari arhi-
55 tecţi, a pus piatră peste piatră şi a izbutit să facă această a zecea minune : casa literaţilor. Invidia şi răutatea, însuşiri îndeobşte cunoscute ale literaţilor noştri, fiind aşa de mari, încît nu pot sta doi la un loc, nu într-o casă, ci nici la o revistă sau gazetă,
60 au hotărît pe Solness constructorul să locuiască singur în Thebaida lui, precum singur locuieşte la pro-pria-i revistă.
Iată ce poate realiza un scriitor cu bunăvoinţă în ţara românească !
405
65 In fond însă, viata noastră este mult mai tristă. Lăsînd gluma la o parte, e timpul ca să distrugem legenda aceasta aurită, la adăpostul căreia tocmai cei nechemaţi, oameni cari n-au aproape nimic comun cu literatura, îşi asigură o existenţă comodă
70   şi un caşcaval inexpugnabil !
Soarta literatului modern este cea mai de plîns poate din cîte există în ţara noastră. Tipul acesta de proletar intelectual este nespus de trist, şi problema existenţei lui cu atît mai dureroasă, cu cît
75 el ţine mai mult la ideile lui sau are veleităţi de independenţă. In zilele noastre de specializare, trebuie să te devotezi unui lucru căruia să-i dai toată energia ta, toată inima şi tot sufletul tău. Greşesc amar aceia — şi sînt cei mai mulţi — cari socotesc
80 literatura ca un lux şi ca o ocupaţie de diletanţi, în realitate, nici o carieră nu cere o mai îndelungă pregătire şi o mai intensă stăruinţă şi continuitate, devotament mai mult şi mai mari sacrificii, pentru a crea ceva durabil.
85 De aceea, poate, scriitorii — mai cu seamă la noi — fac impresia unor oameni dezorbitaţi. Va trece multă vreme, probabil, pînă cînd organismul nostru social îi va recunoaşte ca pe nişte elemente utile şi hotărîtoare pentru propăşirea adevărată a
90   unui neam.
Pînă atunci însă, o, tovarăşi cari suferim de aceleaşi răni inveterate, cum nu mai avem nimic de aşteptat, nu credeţi că ar fi timpul să uităm tot ce ne dezbină, toate nemulţumirile trecătoare şi por-
95 nirile vrăjmaşe dintre noi şi să ne apropiem şi să ne sfătuim într-un congres, doar am realiza odată o adevărată societate a oamenilor de litere din ţara românească?!
SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI RĂSPUNSUL D-LOR D. ANGHEL şi SŢ. O. IOSIF
D-le redactor,
La întrebările dv., drept răspuns am putea să ne cităm singuri, reproducînd articolul publicat acum . cîteva săptărnîni tot în preţuitul dv. ziar. Este ade-5   vărat însă că atunci aveam prea puţină nădejde în realizarea unei societăţi, a scriitorilor, de care vorbeam mai mult ca de un fapt din domeniul lucru-<      rilor herealizabile. '
Cea mai bună dovadă că nevoia unei astfel de 10    societăţi se simte astăzi mai mult ca oricînd este entuziasmul plin de făgăduinţă cu care ideea a fost întîmpinată în toate cercurile ce se interesează de literatură. Societatea va lua fiinţă deci şi va dura, în ciuda-apostolicelor sarcasme de rău gust ale rău-15    voitorilor care s-au grăbit să compare pe scriitorii noştri cu o asociaţie de fabricanţi de cizme — ui-tînd, probabil, că pe Hans Sachs şi pe Tolstoi nu cizmăria i-a împiedicat să facă literatură cel puţin tot aşa de înaltă ca unii din apostolii noştri cu stil 20 ciobotăresc.
Societatea va lua fiinţă, fiindcă exprimă dorinţa noastră, a tuturora cari îşi cîştigă existenţa prin scris şi cari îşi fac o glorie din aceasta şi, mai ales, pentru că o cer împrejurările de cele mai multe ori 25 nespus de grele în care trăiesc scriitorii în mijlocul unei societăţi de îmbuibaţi cari dispreţuiesc şi găsesc că e un lux inutil acest fel de a-ţi cheltui
407
energia. Va lua fiinţă, fiindcă o voim, însemnăm ceva şi avem conştiinţa forţelor noastre.
30 Printr-o selecţie care să elimineze elementele parazitare sau inutile, prin uitarea tuturor duşmăniilor şi resentimentelor personale, prin energie, entuziasm sincer şi devotament absolut, vom ajunge, desigur, cît mai curînd, la înjghebarea temeinică a
35 societăţii visate. Cît e vorba de mijloacele de realizare, societatea avînd un scop economic, putem urma şi noi pilda asociaţiilor similare, neţinînd de astă-dată nicidecum la gloria de a fi originali sau novatori. Fireşte că, la început, nu pot să fie toate
40 desăvîrşite ; experienţa însă ne va învăţa şi, dacă unele nemulţumiri inevitabile se vor ivi, sperăm că timpul le va nivela şi pe acestea ca pe multe altele.
Foloasele pe cari o societate de acest fel le-ar 45   aduce culturei noastre în genere sunt netăgăduite. Noi, de pildă, cari am dat de atîtea ori concursul gratuit şi graţios diferitelor serbări prin diferite oraşe, împreună cu, şi fără marele „meşter" care ne acordă azi brevetul de cizmari, suntem în mă-50   sură să cunoaştem ce influenţă binefăcătoare pot avea asupra publicului nostru aceste şezători, organizate însă în mod sistematic şi cu scopuri pur culturale. Societatea ar fi chemată astfel să se pună în legătură directă ou „marele" public, care, din 55   nefericire, astăzi e atît de mic, să-1 crească şi să-i formeze gustul pentru literatură.
Iar scriitorului, care va găsi un colţişor de adăpost şi recreare în mijlocul celor deopotrivă cu el, îi va spori încrederea în sine, atît de necesară pen-so tru a stărui înainte în meseria lui, căci şi scrisul — aricit s-ar spune — este o meserie astăzi, si poate cea mai nobilă din cîte sunt.
Iată, în cîteva cuvinte, ce credem noi despre societatea ce e pe cale de a se întocmi şi pentru care 65   suntem gata a face toate jertfele, încredinţaţi că colaborăm la o faptă bună.
D. Anghel şi St. O. Iosif
GAZETA LUI WILY
Locuiam pe-atuncea în fundul unei curţi într-o mahala de muncitori, la un tîmplar neamţ. Eram în anii aceia cînd începeam să scriu şi aveam cel mai mare respect pentru a patra putere, care domici-5   liază în chioşcurile de pe bulevard.
Gazda mea era un muncitor harnic şi totdeauna vesel. Eu geluiam versuri, el traverse, şi asta ne legase ca pe doi oameni cari pun preţ pe vreme şi-şi cîştigă existenţa prin munca lor. între noi doi
10 nu era nici o taină, eu îi spuneam păsurile mele, el mie pe a lui şi nu mi se părea că sunt aşa de străin în vălmăşagul Bucureştilor. Cu deosebire, avea mare respect de mine, văzîndu-mă că citesc şi scriu mereu şi din cînd în cînd descoperind numele
15   meu iscălit în josul vreunei coloane de ziar.
într-o seară, pe cînd tocmai isprăvisem un poem, în care cîntam bucuriile vieţii casnice, la care rîv-neam pe-atunci, iată şi Wily că intră la mine şi, închizînd uşa cu grijă, se apropie de masa mea cu
20   un aer misterios şi-mi spune :
— Domnule Dichter, multe ticăloşii se mai petrec pe lumea asta ! Eu am să-ţi spun ceva care să dai la gazetă. Ştii ticălosul ăla beţiv din fundul curţii...
25        1— Ei, ce-i cu el ?
— Apoi acela are un copil de la nevastă-sa dinţii, o fetiţă ca de şase ani şi-o ţine în pimniţă şi
409
nu-i dă de mîncare decît la două zile. Am văzut-o ieri, cînd mi-a căzut o daltă acolo : mai mare mila, 30 numai pielea şi ciolanele pe dînsa. Nu crezi dumneata că ar fi bine să-ţi iei pălăria şi paltonul şi să te duci la gazetă să spui ce se petrece aici ?
— M-oi duce, Wily...
A doua zi de dimineaţă, luîndu-mi informaţiile 35 şi notîndu-mi acest caz senzaţional, m-am dus la redacţia unui ziar răspândit, unde am făcut cum mă-ndemnase Wily.
Veneam cu inima-mpăcată că săvîrşisem o faptă creştinească, denunţînd pe acel tată denaturat, ca 40 să vorbesc în limbajul simpaticilor noştri reporteri. Ajung acasă, caut pe Wily, să-i povestesc.
El însă, pînă să deschid eu gura, îmi luă înainte şi-mi zise zîmbind :
?    — Păcat de deranj, domnule Dichter. S-a pu-45   blicat deja la gazetă...
— Ce gazetă ? întreb eu mirat, ştiind că-?n afară de mine tîmplarul n-avea nici o legătură cu presa.
— Apoi în gazeta mea...
— Care gazetă a dumitale ?
50        _ Bukarester Tageblatt! zise el cu o vădită satisfacţie, zîmbind.
— Să văd şi eu numărul...
Atunci tîmplarul, deschizînd uşa, începu să strige :
55        — Amalie, komm hier î
Nevastă-sa, o nemţoaică rumănă, ştergîndu-şi mînile cu un şervet, cu gestul lui Pilat din^Pont, apăru în pragul uşei. Wily atunci strigă :
— Iaca Bukarester Tageblatt, numărul cel mai 60   nou... şi cel mai bine informat!
Şi-mi spuse pe urmă că-n lipsa mea, pe cînd ca un reporter care a pus mîna pe o ştire senzaţională alergam într-un suflet la redacţie, nevastă-sa, care prinsese veste de acest caz monstruos de sechestra-65 re, îmi luase înainte şi umpluse toată mahalaua, provocase descinderea autorităţilor, liberarea victimei şi arestarea monstrului, făcîndu-mi astfel inutil demersul meu plin de nobile intenţii...
De-atunci, atît eu cît şi prietenul meu Wily am 70 rămas foarte sceptici faţă de progresul pe care-1 face reportajul cotidianelor din zi în zi. La ce bun atîtea automobile, telefoane, aeroplane, chiar şi alte invenţii puse în slujba reportajului modern, cînd gura unei „Amalie" poate cu atît succes să le în-75   locuiască !
41t)
IERI ŞI ASTĂZI
Un artist, să-i zicem poet, romancier, deşi pînă acum n-a existat, sau nuvelist, era privit pînă astăzi la noi ca un individ apocaliptic, adică un individ care trebuie, neapărat, să poarte plete lungi — nici într-un caz să fie chel — să se hrănească cu foi veştede cînd e toamnă, cu flori de cireş cînd e primăvară, şi să consume o enormă cantitate de luciu de lună în orice anotimp. E just că şi perioada posteminesciană a ajutat mult întru înjghebarea unui astfel de tip nereal. Un observator judicios, dacă ar fi cetit şi ar poseda, ca noi, toată eflorescenta noilor trubaduri de la Eminescu şi pînă în zilele noastre, ar putea să constate următoarele :
După stingerea marelui nostru bard, un potop de poezii, în care tinerii de pe atunci îşi cheltuiesc vremea scumpă a tinereţii plîngînd dureri imaginare, în loc s-o trăiască în toată deplinătatea simţurilor şi inteligenţii lor. E un donchişotism romantic, cum rareori s-a întîlnit în alte literaturi. Fiecare se credea obligat să-şi aibă o amantă ideală, căreia să-i dedice tot surplusul lui de energie, plus toate florile cîmpului şi toată garnitura de rigoare.
Aceasta nu este de mirat. Toţi poeţii mari au avut aceeaşi înrîurire asupra generaţiei imediate. La noi s-a localizat, limba românească nefiind o limbă europeană. In alte părţi, a trecut graniţele,
412
s-a întins, a cîştigat teren şi ar fi urcat pînă-n Marte, dacă mijloace de comunicaţie posibilă ar fi fost şi dacă britanismul colonizator, de pildă, ar fi
30   putut să aibă veleităţi de colonizare interplanetară. Această epidemie de sentimentalism exasperat şi monocord a fost variată de o notă nouă, adusă şi răspîndită dintr-un focar care-şi avea sediul în dealul Sărăriei din Iaşi, unde trona pe atunci leo-
35 ninul portret al lui Karl Marx şi acela al răposatului cavaler Lassalle. Contemporanul întrerupe pentru un moment cu nota lui socială eternele elegii ale epigonilor eminescieni. O serie nouă de accente începe să vibreze, plîngînd alte dureri decît ale
40 amorului, acelea ale pîntecului poate, ale proletarului zgribulit care îşi găsise poetul în domnii Cuza, Miile şi alţi protagonişti ai idealurilor proaspăt aduse din străinătate. Aceşti noi truveri nu se deosebeau nici ca fizic, căci arborau aceleaşi straie so-
45 ioase, cu care se mîndreau, nici ca sinceritate, căci plîngeau dureri imaginare pe care nu le resimţise, îşi umflau glasul de o revoltă care era străină inimii lor ; precum ceilalţi nu suferise încă de dragostea sau de trădarea unei amante, tot aşa aceşti pro-
50 letari imaginari nu suferise de surplusul unei munci mai mari decît opt ore de lucru, nici de bătaia Crivăţului, nici de înmulţirea unei progenituri pe care n-aveau cu ce s-o hrănească, nici de tot convoiul de mizerii şi nenorociri pe care le îndură fatal cei
55   ce trăiesc din munca lor.
Au trecut vremile acele. O generaţie nouă s-a ridicat, o producţie puternică, vioaie, continuă, o încercare veşnică spre desăvîrşire se accentuează de-atunci. O tendinţă evidentă de manifestare a
60 personalităţii se afirmă din tot ce se produce astăzi. O sinceritate absolută reiese din opera tuturor scriitorilor tineri. Durerile imaginare au dispărut, falşul sentimentalism, supraproducţia de luciu de lună, dragostea aceea stupidă, etalată ca pe o tarabă, nu
65 se mai vede. Sentimentul acesta sublim care naşte în fiece om şi care dominează lumea apare ca o notă tăinuită. Imaginea abia-1 spune, simbolul ici-
413
colo îl indică, suferinţele proprii au căpătat o înnobilare. De asemeni durerile altora nu se mai ma-
70 nifestă prin sufletul celui care n-a suferit şi n-a încercat încă durerile lui proprii.
De-atunci s-au format scriitori cari au ajuns la o vîrsta cînd îţi poţi da seama de tot realismul brutal al vieţii. Sînt firi încercate, sînt oameni cari au
75 căutat să se dezrobească şi să lupte pentru idealul lor propriu, care este arta. De aci mirarea celor mai mulţi de a vedea că poeţii şi în genere scriitorii de astăzi au veleităţi de a-şi spune şi ei cuvîntul lor în toate chestiunile care frămîntă vremile noastre
80 tulburi. De aci neîncrederea că aceşti oameni cari ar trebui să se ocupe esclusiv cu variaţiile lunii sau cu nuferii de pe băltoace ar putea şi ei să aibă o idee de ceea ce se petrece în jurul lor.
De aci curiozitatea bunilor burghezi pentru ac-
85 centul de revoltă, pentru ironia crudă, pentru cuvîntul biciuitor care-1 găsesc în versul sau în proza scriitorilor noştri de astăzi. Lor niciodată nu le-a trecut prin minte că în afară de a fi scriitori, sîn-tem şi noi cetăţeni şi că, prin urmare, nimic din
90 ce e comun durerilor şi bucuriilor celorlalţi nu poate să ne fie străin. Un artist, prin firea lui, prin educaţia lui, prin complexitatea care o are, simte de obicei mai profund şi poate fi deci mai capabil să exprime şi să servească o cauză.
95 Prin urmare, voi toţi cari aţi stat pînă acum în umbră timizi, dibuind uri cuvînt, chinuind un vers, cizelînd o frază, voi, cari v-aţi lăsat intimidaţi de tupeul cutărui X ales de guvern ca mandatar al naţiunii sau de cinismul cine ştie cărui sociolog cu 100 teorii şi sisteme infailibile, scuturaţi-vă, recăpătaţi încrederea în voi şi în experienţa voastră proprie cîştigată cu atîtea jertfe. Spuneţi-vă că tratatele şi cărţile le stau tuturora la dispoziţie, că inteligenţa noastră nu poate fi mai prejos decît a lor, că sim-105 ţirea noastră poate fi mai puternică şi că mijloacele noastre de exprimare pot fi mai potrivite pentru a pune o idee în mişcare, pentru a semăna un gînd bun, pentru a propaga o credinţă salutară.
414
Astfel vom împrăştia legenda scriitorului eteric no   care consumă luciu de lună şi vom ajunge să fim şi noi luaţi în seamă ca forţe utile societăţii, aşa că nu-şi va mai permite orice burtă-verde să ne privească de sus şi să ne trateze de visători.
\
REPRESIUNE
O negură deasă acopere oraşul. De-abia se vede la doi paşi. Umbre apar şi dispar ca după nişte cortine. Felinarele luptă greu împotriva acestei'navale de întuneric, în care guri nevăzute îşi amestecă 5 strigătele, lansînd apelul ştirilor senzaţionale ale gazetelor de tiraj.
îmi iau şi eu gazetele şi, ajuns acasă, le răsfoiesc cu nerăbdarea unui bucureştean ce sunt. Mirosul acesta de tipar proaspăt e pentru mine un
10 parfum înviorător, o otravă de care nu mă pot lipsi, cum nu se pot lipsi alţii de morfină sau de opiu. Citesc, şi ca unul ce am Irecventat multe redacţii şi am corectat multe inepţii ale multora dintre confraţii mei cari mai persistă şi astăzi în jurnalism,
15 revăd tradiţionala foarfecă, nelipsita pensulă cu gumă, îndurătoarele biurouri pline cu teancurile lor de gazete cosmopolite şi autohtone, atotştiutoarea Enciclopedie a lui Larousse — şi o melancolie ciudată mă cuprinde. Văd diverse capete aplecate pe
20 foile albe, văd mîni febrile mînuind neobosite jucăria primejdioasă, unealta făcătoare de glorii sau dărîmătoare de celebrităţi, pliscul de oţel care zgî-rie, răneşte, inoculează, vindecă sau ucide — şi diverse nume îmi revin în minte. în jurnalele cum-
25 parate, pe unele din ele le regăsesc, la distanţă de ani, cum fără mirare e fatal să regăseşti pe un osîndit la ocnă tăind acelaşi bloc de sare.
416
Pe îaţa unora joacă un zîmbet de mulţumire, pe-a altora o crispaţie dureroasă ; în timp ce-şi aş-
30 tern proza pe hîrtie, o mină nevăzută parcă vine şi le pune o mască ce exprimă lăcomia, şantajul, răzbunarea, ura ori durerea şi revolta pornită din adîncimea sufletelor curate şi cinstite.
Alung aceste vedenii şi urmez să citesc proza
35 zilelor de azi. Alăturea de nume cunoscute de gazetari profesionişti, diletanţi necunoscuţi, nume de-o zi, încearcă să se afirme. Restul — e fatalul balast anonim, inspirat de direcţia unui partid şi impus de oficină.
40 O notă comună însă dă un caracter de unitate gazetei româneşti, şi aceasta este violenţa de limbaj şi lipsa totală de urbanitate în stil. Singure gazetele populare ca Minerva şi Universul respiră o altă atmosferă, infectată şi ea, din nenorocire, de
45 o altă plagă care este reportajul senzaţional, cu tot bagajul lui de crime monstruoase, de sinucideri tragice şi delapidări ingenioase. Fantezia aceasta sîn-geroasă se repercutează şi ea în sufletele naive ale diverşilor cititori, probă contagioasele sinucideri de
50 la staţia B.-M, sau altele. Literatura e sporadică, tolerată şi considerată ca materie de umplutură, sau cel muit ca un lux costisitor, de reclamă.
în haosul acesta de interese multiple şi nu totdeauna curate, care se învălmăşesc şi luptă să-şi
55 cîştige un public, un tip de gazetar adevărat, cu convingeri proprii şi nestrămutate, gata de jertfă şi abnegaţie, un pionier al unei cauze mari, nu s-a putut forma la noi. în orice caz, multfluctuantul şi binevoitorul d. Panu nu este acela. E adevărat că
60 au trecut cîteva figuri luminoase, dar un Cezar Bolliac, un C. A. Rosetti, un Eminescu n-au avut urmaşi. Un temperament, un gazetar-tip, un pasionat de meseria lui, a fost, poate, Toni Bacalbaşa, dar probabil că ar fi urmat şi el să devie un opor-
65 tunist, vînător de portofolii ministeriale — şi pentru ce nu ? — ca atâţia alţii, cari au trecut prin presă şi au ieşit cu degetele pline de cerneală şi cu conştiinţa încărcată de cine ştie ce idei subversive,
417
aruncate-n treacăt, ca o neghină, spre a dispărea
70   apoi în turma bine hrănită a bugetivorilor.
Din aceste pricini gazetele noastre în genere nu poartă pecetia unei personalităţi. Zadarnic se cheltuiesc bani, circulă subscripţii printre partizani, apar reviste şi ziare noi cu toată reclama cuvenită —
75 căci toate se aseamănă, purtînd doar o firmă deosebită. Aceeaşi lipsă de entuziasm adevărat şi mai cu seamă de convingere caldă şi nestrămutată le caracterizează deopotrivă. Şi pentru ce ne-am mira atunci cînd vedem că simpatiile şi gologanii publi-
80 cului merg spre un jurnal ca Adevărul, care apără interese potrivnice poate neamului nostru, le apără cu perfidie, cu sistem, dar cu încăpăţînarea inerentă omului care are o convingere şi un ţel bine stabilit. Nu represiuni barbare, nu decrete de expul-
85 zare, nu interpelări violente vor putea coborî tirajul şi opri din mers mica şi primejdioasa unealtă pe care o deţin în mînile lor ce nu cunosc hodina î Nu dispreţul şi batjocura faţă de nişte oameni cari îşi slujesc cauza lor cu credinţă, ci un ziar bine
00 făcut, o tribună totdeauna elocventă, un laborator în care să se dezbată şi să se lămurească toate problemele mari şi dureroase ale sufletului nostru zbuciumat de astăzi, şi un om, în sfîrşit, un om intransigent, implacabil, întreg, care să-şi jertfească toată
05   hodina şi sufletul lui.
Prin urmare, adevărata gazetă românească, dezinteresată, care să nu vîneze nici cîştigul, nici popularitatea directorului ei — rămîne încă de făcut.
STERIADE
Un om jovial şi totdeauna bine dispus vădeşte un echilibru sufletesc, trădează o sănătate morală. Şi aceasta e caracteristica pictorului Steriade. Exuberanţa şi veselia anilor de studiu, petrecuţi la Miî-5 nich şi Paris, le-a luat cu dînsul, depăşind pragul atelierelor în care a lucrat şi intrînd în vălmăşagul vieţii, unde a căutat să-şi afirme talentul şi originalitatea. Lumea curioasă, amestecată, turbulentă şi entuziastă, care frecventează academiile de pic-
10 tură de la Paris, lumea pantalonilor de catifea şi a beretelor, lumea aceea de fete tinere, modeluri peste zi şi metrese de esteţi peste noapte, în sfîrşit, tot amestecul acela pe care Henry Bataille îl zugrăveşte aşa de frumos în la Femme nue, cu glu-
15 mele, suferinţele şi bucuriile, cu dialectul specific — şi care nu există la noi, deşi d. Pompiliu Eliade ar vrea să-l transplanteze, traducînd piesa — i-a dat lui Steriade ceva fermecător şi comunicativ, pe care nu-1 au alţi maiştri gravi de la noi. Exube-
20 ranţa şi veselia le-a luat cu dînsul, şi acestea l-au făcut bun, căci o impresie adîncă de bunătate şi milă respiră din toată fiinţa lui.
A călătorit şi a ştiut să vadă, şi ceea ce a lucrat a luat direct după natură. în atelier n-a făcut
25 decît să desăvîrşească, de aceea şi însuşirea de căpetenie a operelor lui e sinceritatea. Nu ştie, nici
419
nu vrea să facă frumos şi lins, nu-i un decorator de buduaruri şi un înveselitor de ginecee. O notă socială pronunţată se vădeşte la el. Lumea celor umili îl ademeneşte îndeobşte, viaţa porturilor cu salahorii ei încovoiaţi sub poveri, cu corăbiile încărcate de mărfuri, cu toată atmosfera de muncă şi energie cheltuită pentru cîştigarea pîinei de toate zilele. Suburbii vechi cu căsuţe şubrede, colţuri de natură ce n-ar fi ademenit pe nimeni capătă viaţă şi-şi dezvăluiesc parcă tot misterul sub penelul lui puternic. Figuranţii lui nu sunt figuranţi de paradă, ci recrutaţi din vălmăşagul vieţii adevărate : ţigăn-cile sunt veritabile, cu patina lor, şi nu cu farduri, turcii sunt turci, şi nu „juni turci" europenizaţi — frumosul convenţional, în sfîrşit, pentru el nu există.
Dar consideraţii mai amănunţite asupra picturii lui, a felului cum lucrează, cum îşi pregăteşte paleta şi îşi îmbină culorile vi le vor spune alţii, mai competenţi — căci, vai, nu ne lipsesc oamenii competenţi în orice materie. Noi ne mulţămim să vedem în Steriade un artist cu personalitate proprie, oare-şi caută drumul în plin aer, nefăcînd concesii tradiţiilor, preocupat numai de ceea ce simte şi găseşte el vrednic şi interesant de a fi redat. II salutăm deci cu toată bucuria şi încrederea ca pe un viitor maistru al picturii noastre !
LITERATURA DE SĂRBĂTORI
în seara aceasta de ajun, senină, deasupra oraşului tihnit ai spune că Dumnezeu îşi aprinde pe rînd candelele în ramurile nevăzute ale unui uriaş pom de Crăciun, care ne aduce aminte că e timpul 5 darurilor — şi ne gîndim ce dar am putea da şi noi celor mici. E o problemă pe care, desigur, şi-o pun mulţi.
Celor nevinovaţi — păpuşile, ori soldaţii de plumb, sau toate dihăniile şi paiaţele vorbitoare li 10 se cuvin, dar este o vîrstă la care copilul întoarce capul plictisit de la jucărele. E începutul adolescenţei, şi fireşte că adolescenţei i se cade alt fel de daruri.
în străinătate, problema aceasta e dezlegată de 15   mult : n-aveţi decît să deschideţi orice revistă sau gazetă în preajma sărbătorilor şi veţi vedea o nomenclatură întreagă de cărţi scrise anume pentru tinerime.
Toate genurile sunt reprezintate pentru a putea 20 dezvolta imaginaţia şi a trezi curiozitatea minţilor fragede. Icoana — gravura — în primul plan ; căci ca să insufli copiilor gustul rar şi nepreţuit al lecturii e bine ca întîiele cărţi ce i le dai să se adreseze mai întîi ochilor şi apoi minţii. Pentru aceasta 25 francezii au, de pildă, minunata comoară a poveştilor lui Perrault, sau Romanul vulpii, sau întîmplă-
421
rile lui Oadet Rousselle, Regele Dagobert etc.; în altă ordine de idei, pe bunul La Fontaine, unde fiecare de mic se deprinde să-şi controleze după tipa-
30 ruri simţimintele, să urască şiretenia, să hulească minciuna, să se înfioare de zgîrcenie şi să se deprindă să fie bun cu aproapele şi milostiv cu dobitoacele. Germanii au, în afară de fraţii Grimm, o întreagă literatură de povestiri morale şi educative.
35 Toate ţările îşi au, în sfîrşit, literatura lor pentru copii şi nu cruţă nici o jertfă materială pentru a tălmăci, a împrumuta una alteia şi a ilustra în chipul cel mai artistic acest fel de cărţi. Pictorii cei mai mari nu se cred înjosiţi punîndu-şi verva pe-
40 netului lor în slujba unor astfel de opere ; scriitorii cei mai reputaţi şi ei ^continuă tradiţia.
în schimb, ce putem găsi la noi ? Ce s-a făcut pentru educaţia, în afară de litera şcolii, a copiilor şi aceea a poporului care este şi el alt copil ? Colin-
45 daţi librăriile noastre, opriţi-vă la vitrinile luminate şi căutaţi : ce-aţi putea alege ? Există vreo ediţie ilustrată a poveştilor lui Creangă ? Se pot numi oare ilustraţii mîzgăliturile fantastice, cu care un editor dealtfel plin de rîvnă pentru cartea româ-
50 nească a înzestrat pe Ispirescu ? Cîteva poveşti de Carmen Sylva, basmele lui Andersen traduse de curînd de doamna Vlahuţă, cu ilustraţii reproduse ; Păcală şi Legenda ţiganilor de P. Dulfu — cam atît pentru partea imaginativă, căci nesăratele şi
55 nepipăratele anecdote ale domnului Speranţia nu le putem trece în acest inventar. Cît priveşte partea recreativă şi ştiinţifică — tocmai aceea care ocupă un loc mai important în educaţia timpului nostru — în afară de manualul lui Tom-Titt şi cîteva alte tra-
60 duceri răzleţe din Flammarion — neant desăvîrşit. Antologiile raţionabile şi bine selecţionate lipsesc de asemenea.
Librarii fac ce pot şi ce le convine. Dar credinţa noastră este că nu lor le incumbă această sarcină, 65   ci în primul rînd Ministerului de Instrucţiune Publică.
422
Există la Casa şcoalelor — după cît ştim — un fond respectabil pentru tipăriri de cărţi bune şi răspîndirea lor în popor. în fiecare an acest fond
70 cu multiple nule figurează în buget — şi dispare ca prin farmec, nelăsînd nici o urmă trainică în ce priveşte tipăriturile. Nu exagerăm dacă afirmăm că în afară de România pitorească şi Din trecutul nostru a domnului Vlăhuţă, precum şi Povestea unei
75 coroane de oţel a domnului Coşbuc, aproape nici o carte de seamă nu ne este cunoscută nouă. Probabil că se tipăresc în vreo tipografie clandestină, ca în Rusia, şi se răspândesc pe sub mînă, ca în Ardeal; cel puţin noi, în peregrinările noastre prin
80 ţară, n-am avut plăcerea să le vedem prin casele oamenilor. în oraşe, lipsa lor se împlineşte prin cărţi străine, mai ales franţuzeşti; la ţară însă, cel ce face tabloul minunat al ţăranului român, stînd la adăpostul Crivăţului şi citind lîngă vatră, încon-
85 jurat de familia lui, Biblia sau alte cărţi tipărite sub oblăduirea Ministerului nostru de Culte — minte. Noi mărturisim că n-am văzut nici urmă de carte — nici pe poliţi, nici pe masă, nici după uşă. Poate vor fi în lăzile de zestre, sau aiurea ? Nu se ştie !
90 Ceea ce se ştie însă e că la ţară, în noaptea de Ajun, cînd Dumnezeu îşi aprinde luminile uriaşului candelabru ceresc, luminînd deopotrivă tot pămîntul, în casele de prin sate, oamenii, ca şi acum cîteva veacuri, dacă stau strînşi în jurul vetrii, de-
95 plîng aceleaşi dureri, îşi spun aceleaşi poveşti şi legende moştenite din moş-strămoşi, ascultă la geamuri aceleaşi colinde şi deapănă acelaşi fir, conti-nuînd astfel tot vechea tradiţie orală.
UN INCENDIU
CRONICA FANTEZISTĂ
Un autodafe în toată regula, un fel de manifestare în contra întregei prese, a avut loc mai deunăzi în str. Regală : un chioşc — din ce pricini nu se ştie — fie din cauza gazetelor incendiare pe 5 care le conţinea, fie din alte motive, s-a aprins şi a incinerat întreaga producţie săptămînală a scriitorilor noştri politici şi literari.
Era un amestec bizar de flăcări, de limbi de foc de toate nuanţele, de scîntei multicolore, care te fă-10   ceau să te gindeşti fără de voie la diversitatea de opinii, de principii şi de păreri ce le cuprindeau foile incinerate. Vîntul ce rătăcea în treacăt pe la acea oră împrăştia bucăţi furate la întîmplare, fron-tispicii efemere pe cari puteai citi : Furnica, Lily, 15   Ţintarul, Scoica, Falanga, Neamul românesc, Noua revistă română, Săptămîna, Viaţa nouă, Biblioteca modernă, incendiarul 1907, Revista ilustrată, Minerva literară, Sămănătorul (Facla nu apăruse încă, deci nu i se poate imputa nimic deocamdată) — 20   plus nomenclatura tuturor cotidianelor...
Mărturisesc că întîmplarea asta m-a pus pe gîn-duri şi m-am întrebat: dacă incendiul acesta s-ar fi generalizat, mistuind toate chioşcurile, ar fi fost o mare pierdere pentru cultura românească ? 25 Nu ştiu. Pentru chioşcar însă pierderile au fost
considerabile. Şi cum reporterii nu se găseau la cea-
424
sul acela înaintat de noapte pentru a face o dare de seamă amănunţită ca să arate ce a mai scăpat din acest flagel, îmi iau eu ingrata sarcină de a 30 reda cîteva fragmente din producţia intelectuală a contemporanilor mei pe care le-am cules pe locul „sinistrului".
Notez un fragment din revista craioveană Ramuri cari probabil fiind încă prea verzi au fost
35 mai cruţate de furia elementului atotpurifioator. Partea cruţată de flăcări — dar vai ! nu şi de posteritate — a fost tocmai un articol datorit ilustrului pedagog Bogdan-Duică privitor la Cometa -— nu cea apărută incognito zilele acestea pe cer, ci aceea
40 care — graţie d-lui Pompiliu Eliade — n-a consimţit să apară pe scena Teatrului Naţional... Păcat că articolul era fragmentat, ca şi nasul criticului — fapt care m-a inspirat şi m-a făcut să improvizez, la lumina incendiului, următoarea gingaşă dedicaţie :
45 lui duică
A fost un critic care Credea că are nas Să facă disciplină Şi ordine-n Parnas.
50 Deci se porni să scrie
Cu aprigu-i plaivas, La orice poezie Strîmbînd mereu din nas.
Dar după-atîtea critici, 55 Din gloriosu-i nas
Abia contururi triste
Şi umbre-au mai rămas...
Răscolesc mai departe, ca un peticar, în mormanul de foi, şi găsesc un alt fragment dintr-o gazetă, 60   la care am colaborat odată — pe vremea cînd I.V.H. nu era, încă, „sfredeluşul" d-lui Pompiliu Eliade... Mărturisesc că mi-a părut rău de modestia simpa-
425
ticului Alberic de la Teatrul Naţional, văzînd că preţuieşte aşa de mult manopera struţului care, cînd
65 e încolţit de-aproape, îşi vîră capul în nisip — în cazul de faţă în culise — crezîndu-se astfel invizibil şi inviolabil.
Focul însă se-^nteţea mereu şi cum o flacără verde, infernală, zbuonea, şi cu toată apa ce-o con-
70 ţineau cotidianele în descrierile inundaţiilor din Franţa, nu se da biruită, ci se aprindea tot mai tare, am înţeles că situaţia desperată în care se afla acum chioşcul era datorită revistei d-lui Motru... dar :
75 în faţa^acestei triste scene
Mi-am zis : De Motruis
Nil nisi bene...
Chioşcul trosnea acum îmbrăţişat de flăcări,
80 ajutate de focul sacru al revistelor tinere şi mai ales de uscăturile celor bătrîne — o singură foaie rezista cu toate acestea în mijlocul vâlvătăilor mistuitoare. Era un incombustibil articol care ar fi rezistat, desigur, şi marilor incendii istorice care au
85 mistuit Templul din Efes, Biblioteca din Alexandria şi acum de curînd Tîrgul Cucului din Iaşi.
Şi materialul rezistent ca cremenea era datorit, fireşte, simpaticului Mihalache, această creaţie a d-lui Maiorescu şi — recreaţie a noastră.
90 Acum, ca să termin această senzaţională dare de seamă asupra acestui îngrozitor incendiu, ţin să vă spun că, din toate ziarele şi revistele distruse, singură Cumpăna n-a ars şi aceasta pentru bunul motiv că nu se mai afla nici un număr în chioşcul
95   fatal, toate fiind vîndute de peste zi !
„APROPO DE POETA RIRIA"
RĂSPUNS D-LUI PANU
De la un timp încoace şi mai cu seamă de cînd am izbutit a ne gospodări în casa noastră — un vis de atîta timp urmărit — vedem cu părere de rău că aproape la fiecare pas trezim o nemulţumire,
5 exasperăm o susceptibilitate, punem degetul, fără să vrem poate, pe cine ştie ce rană ascunsă. De-aci unii ajung să ne tăgăduiască arce talent, alţii ne învinuiesc că umblăm să căutăm cearta cu luminarea, că sintem arţăgoşi, grandomani, pizmătareţi
10   şi cîte altele.
Noi ştim un singur lucru : că în contra aceluia care are atîtea defecte şi nici o calitate, nu se plînge nimenea şi de scrisul sau vorba lui nu se discută, în orice caz poate că suntem greşiţi de multe ori,
15 că chiar avem o parte din defectele enunţate mai sus ; nici într-un caz însă, după ştirea noastră şi după obiceiul de control ce ni l-am impus, dublu mai cu seamă de cînd scriem împreună, n-am fost necuviincioşi faţă de nimeni şi cu atît mai puţin faţă
20 de venerabilul d. Panu, după cum pretinde d-sa în Săptămîna din 22 ianuarie 1910.
Dar mai întîi, ca să poată fi înţelese cuvintele de mai sus, datorim oarecari lămuriri cititorilor noştri care poate n-au citit articolul d-lui Panu şi 25   nu  cunosc nici  cauzele care  l-au provocat. Iată despre ce e vorba :
427
Acum şase luni, d. Panu, care este un adorator al poetei Riria, scrisese un „studiu" plin de elogii despre opera acestei doamne, care încearcă de atîţia ani să cucerească cu orice preţ celebritatea. Un sentiment de adîncă şi sinceră compătimire ne-a cuprins atunci — faţă de d. Panu, bineînţeles — văzînd pînă unde poate să se coboare cu amabilitatea un om de talia d-sale şi am scris un articol care după multe peripeţii şi tribulaţiuni s-a publicat, în sfîrşit, în ziarul Viitorul, în acel articol arătam că masa îşi asimilează judecăţi gata formulate şi se ] supune celor ce ştiu s-o domine şi că, din acest punct de vedere, greşelile îndrumătorilor sunt cu ( atît mai primejdioase şi de neiertat, cu cît aceştia sunt personalităţi mai superioare. Ori tocmai acesta era cazul d-lui Panu, care, continuăm a crede şi astăzi că a făcut o mare greşeală, cînd, din bună- j voinţă, s-a extaziat în faţa elucubraţiilor de rău j gust ale doamnei Riria, pe care, dealtfel, le cita, I comentîndu-le — nu cu puncte şi cu exclamaţii, j după cum zice că am făcut noi, ci cu fraze curtenitoare şi ditirambice şi avînturi juvenile de efeb, curioase la un om ce mărturiseşte 61 de ani. ,
Recitim articolul d-lui Panu şi nouă ni se pare că ar fi scris de acelaşi tînăr neofit care frecventa odinioară — e mult de-atunci ! — muzele şi se căznea să traducă sonetele geniale ale lui Petrarea, visînd la dulcea Laura. Versurile lui de-atunci trădează o lipsă de îndemînare explicabilă la un diletant în ale literaturei, cum era şi cum mărturiseşte j că a rămas — în ciuda vîrstei — venerabilul nostru f pontif. Să fie aceasta o înrudire tainică, o explicaţie plauzibilă pentru ce d. Panu a rămas un mare i admirator de versuri detestabile ? Nu ştim. Amintirile sale omit această parte clandestină din activitatea sa.
E cert, dealtfel, că pe acest teren d. Panu n-a evoluat. Poezia adevărată pentru d-lui, şi mai cu seamă versul, a fost un lucru care era menit să \ dispară odată cu progresul civilizaţiei^a fost o jucărie de copii, o pierdere de vreme a popoarelor pri- \
mitive, după cum a căutat s-o probeze într-o serie de articole pe care le-a publicat în reposatul jurnal
70 Ziua, scos pe vremuri cu d. Caragiale, articole neiscălite şi uitate poate de d-sa, pe care însă ni cerem voie să i le reamintim (căci le-am citit, ca multe altele, şi pe acestea, deşi d-sa pretinde că amîndoi la un loc nu vom fi în stare să vedem, să citim şi
75 să auzim atîtea cîte a fost în stare d-sa pînă la vîrsta la care a ajuns şi pe care i-o dorim, dealtfel, matusalemică).
Toate aceste constatări exacte ne-au făcut să relevăm în articolul nostru faptul că d. Panu, difi-
80 cilul critic al marelui Eminescu, a găsit, în sfîrşit, un subiect demn de admiraţia d-sale. N-am făcut decît să cităm versurile pe care le-a ales d-sa, n-am adăogat o virgulă, nici o interjecţie măcar, şi am făcut apel pur şi simplu la bunul simţ al cititorilor
85 ca să judece. Ce sîntem noi de vină, dacă acele nenorocite stihuri erau ridicole şi că marele pontif, după doi ani de zile de cînd anunţase un studiu asupra literaturii noastre, n-a descoperit decît talentul d-nei Riria ? Unde-a văzut d-sa că am fi su-
90 paraţi ? Dimpotrivă, noi am jubilat cînd l-am scris — şi după tonul dojenitor cu care ni răspunde, s-ar părea că singurul supărat e în adevăr numai d. Panu.
Este oare o lipsă de cuviinţă a-ţi spune părerile ? O greşală a-ţi aduce aminte de un moment
95 înălţător din viaţa' unuia din contemporanii tăi ? Probează aceasta că prin contrast am vrut să arătăm mersul neînduratului Cronos, care nu cruţă nimic, nici pe poeta Riria, nici chiar pe d. Panu ? Calificativul grav de ramolit de care, ca de o gra-100 ţioasă atenţie din partea noastră, pomeneşte d-sa, l-am rostit noi undeva ? Am arătat noi oare vreo preferinţă la ce vîrsta am dori să atingem această beată stare ? Sincer răspundem că nu.
Deci ocupe-se înainte, dacă aceasta-i face plă-105   cere, după cum ne ameninţă, cu poeziile d-nei Riria : urce, dacă mai e loc liber, în cîrca Pegasului zburdător şi plimbe-se prin cele şapte vămi ale văzduhului, în timp ce inspirata bardă îi va susura ge-
428
429
110
115
120
nialele versuri, care au făcut deliciul d-lui Panu şi care sună astfel :
Să nu sape nimeni şanţuri înspre adâncimea mare, Nici ridice la redute către-al dorurilor pisc, Căci pe vîrfurile-nalte nori neaşteptaţi se isc ; Iar spre adîncimi săpate cu dorinţe de pierzare Nu se ştie-al cărui nume scri-va soarta pe-al ei disc, Şi nici cine-mbogăţi-va cu dureri al vieţii fisc !
Noi însă mărturisim că, oricît ne-ar părea de rău şi oricît de „prezumptuoasă" ar fi tinereţea noastră cutezătoare, nu-1 vom mai urma, de teamă să nu-1 supărăm cu nevinovatele noastre reflexii, care aveau păcatul de a fi prea sincere poate, dar nu erau nici într-un caz lipsite de cuviinţă.
CRONICA MEA
EVADĂRI SENZAŢIONALE. — IARĂŞI D. PANU. — DIN AVENTURILE LUI MIHALACBE. — D-L I. C. BRÂ-
TIANU, A. MIRA Şl BOGDAN-DUICÂ
10
15
20
25
La Iaşi se-ntîmplă lucruri stranii de-o vre-me-ncoace. Ziarele aduc tot soiul de veşti senzaţionale. Epidemii groaznice, demne de pana unui Man-zoni, crime monstruoase, incendii neronice şi cîte alte catastrofe care au sfîrşit prin a pune pe gînduri pe paşnicii cetăţeni ai tihnitului oraş.
Să fie oare acestea nişte semne apocaliptice, nişte somaţii cereşti în legătură cu apropierea celor două comete ?
Dăunăzi citeam, de pildă, că o ceată de bandiţi fioroşi au izbutit să evadeze din penetenciarul local, această sinistră pinacotecă de figuri patibulare ; şi iată că acum ni se semnalează o altă evadare mult mai senzaţională, de data asta din adevărata Pinacotecă, acest penetenciar al artei ! Mai mulţi pensionari celebri ai acestui local, reuşind să înşele vigilenţa temnicerului Bardasare, au dispărut, stre-curîndu-se printre galerii şi lăsînd în locul lor nişte simple copii ! Bandiţii evadaţi din penetenciar au fost prinşi şi condamnaţi, pentru a se învăţa minte, la regimul celular ; clienţilor d-lui Bardasare însă, numiţilor Rembrandt, Correggio, Teniers, Van Dyck, spaniolului Murillo şi altora, nu li s-a putut încă da de urmă şi fug probabil şi-acuma.
Era fatal ca această senzaţională dispariţie să provoace o panică generală. Făcîndu-se cercetări şi
431
cerîndu-se o anchetă, d. Bardasare, directorul Şcoa-lei de bele-arte din Iaşi, s-a grăbit să facă cunoscut printr-o scrisoare că de mai multă vreme a semnalat atît Parchetului, cît şi Ministerului lucrurile suspecte care se petreceau în muzeu. D-sa pretinde că această evadare s-ar datori mai cu seamă unor ţărani suspecţi, care-şi petreceau timpul ducînd viaţa cea mai destrăbălată, jucînd cărţile toată ziua, în tovărăşia unui oarecare Teniers, care a dispărut odată cu dînşii. Mai semnalează pe un bătrîn „văzut de jumătate, dirijat spre stînga, cu capul în faţă şi privirea lăsată în jos", caracteristica bandiţilor şi răufăcătorilor din şcoala numitului Rembrandt.
Aceştia, după d-sa, ar fi instigatorii. Dealtfel, mai pretinde că localul era bîntuit, cînd I-a luat în primire, în 1901, şi de... Stahi ! Dar afirmaţiunile d-lui Biardasare devin interesante cînd afirmă cu tărie că, la urma urmei, acei dilecvenţi, adică Rembrandt, Correggio, Murillo etc. nici n-ar fi existat !
Deci să presupunem că nu s-a întîmplat nimic şi să ne împăcăm cu gîndul că cel puţin bandiţii de la penitenciar au reintegrat celulele lor.
*
D. Panu recidivează şi cu o adorabilă ignoranţă a vieţei şi producţiei noastre literare — deşi pretinde că este un fel de je-sais tout — pare dispus a-şi părăsi înaltele preocupări politice, pentru a-şi reface o virginitate literară. Il asigurăm că suntem gata să cotizăm pentru a-i trimete floarea de lă-mîiţă, după care rîmneşte, şi credem că nu va lua acest mic cadou din partea noastră drept un nou semn de necuviinţă.
Trecem peste comentariile gratuite şi sentimentalismul lacrimatoriu cu care întâmpină manifestul scriitorilor în chestia Pom, acestea fiind chestii de principiu care nu se discută mai cu seamă cu d. Panu, fiind cunoscute simpatiile d-sale pentru neamul lui Israel. Cît e vorba însă de părerea d-sale că revista noastră Cumpăna n-avea nici un
rost să apară, cînd sunt atîtea reviste la care am fî putut colabora, noi ne permitem a-1 întreba: de ce mai apare atunci Săptămîna, cînd sunt atîtea
20 reviste şi ziare la care nu se simte lipsa colaborării d-sale ? Mai spunea d. Panu mai deunăzi că tinereţea e „prezumptuoasă", dar ni se pare că nici bătrîneţea nu se lasă mai prejos... Dar... ,„apropo de d-na Riria"... Pe cînd vom avea deliciul să jubilăm
25   citind noul articol asupra acestei poete mondiale ?...
Am fi dat mult să fim o oglindă, pentru a putea răsfrînge chipul simpaticului Mihalache, în momentele cînd i-au căzut sub ochi frumoasele şi demnele scrisori ce i le adresează în Viitorul d-nii 5 Em. Gârleanu şi I. Minulescu, colaboratori ai Fa-langii şi ai Convorbirilor critice pe care eminentul critic — o autoritate, după cum mărturiseşte singur — le dirijează cu atîta tact.
E un caz unic în viaţa noastră literară, şi ne 10 facem o plăcere reproducîndu-le. Iată scrisoarea d-lui Gârleanu :
„Domnule Director,
In ultimul număr al .revistei Convorbiri critice, revistă la care am colaborat de la înfiinţarea ei,
15 a apărut o notiţă ironică la adresa Societăţii scriitorilor români. Cum şi eu am fost unul dintre întemeietorii acestei societăţi şi cum acest fapt îl voi considera totdeauna ca partea cea mai frumoasă din viaţa mea de scriitor, ţin să dezaprob prin pu-
20 blicitate aceste atacuri, fie ele glumeţe, la adresa societăţei — şi le voi dezaproba totdeauna, ori de la cine vor veni.
Cu atît mai mult de data aceasta, cînd, personal, am intervenit pentru înlăturarea notiţei despre
25 care e vorba şi cînd nu s-a ţinut seamă de rugămintea mea.
31/1 1910, Bucureşti
Em. Gârleanu"
432
433
Iată ce spune şi d. Minulescu :
•30        „Domnule Director, \ Daţi-mi voie să protestez şi eu alături de prie- |. tenul Gârleanu contra violenţelor de prost gust şi de proastă calitate literară,  strecurate  în  revista Ţ Convorbiri critice la adresa Societăţei scriitorilor j
•35 români.
Ca vechi colaborator al sus-numitei reviste, regret. Ca membru în comitetul societăţei, surîd.
Regret, fiindcă maniile la oamenii trecuţi de o vîrstă oarecare pot deveni cu timpul periculoase 40    pentru ei înşişi,   şi surîd fiindcă   aceleaşi manii ]> rămîn totuşi vecinie amuzante. Â bon entendeur, salut...
1 februarie 1910
Ion Minulescu" \
45 Asemenea gesturi, care fac onoare prietenilor noştri, dovedesc o dată mai mult spiritul de solidaritate care domină între membrii Societăţei scriitorilor şi ar trebui să dea de gîndit acelor cari prin clevetiri neruşinate caută să tulbure o mişcare atît
50   de frumoasă şi dezinteresată.
Se pare că laurii ce i-am cules cu prilejul banchetului meu de anul trecut, care în strălucire a întunecat pe acela de la Tîrgovişte, nu-1 lasă pe d. prim-ministru I. I. C. Brătianu să doarmă li-5 niştit. De aceea, se vede, a pus pe admiratorii d-sale să-i organizeze un nou banchet, la care dintre literaţi n-a luat parte decît colegul nostru d. Brătescu-Vbineşti.
Menu~ul, nu-i vorbă, a fost destul de copios, -iO   dar nici pe departe nu 1-a atins pe al meu. Ieie cititorii volumul al doilea din Caleidoscop, care a apărut zilele acestea — şi compare !
Cu această ocazie îmi fac o plăcere să previn şi pe ilustrul meu critic d. Bogdan-Duică să se gră-15 bească a-şi procura volumul, căci, cu apariţia aceasta de comete, nu se ştie dacă cititorii vor avea răbdarea şi putinţa să-1 mai aştepte doi ani ca să-i poată citi' înaltele judecăţi ce le va emite despre noua mea lucrare. Şi ar fi păcat!
20        La Teatrul Naţional, Prostul  continuă  să ţie — afişul.
434
CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA
— VOLUMUL AL DOILEA —
Există o revistă în Germania — şi nu dintre cele mai puţin importante — care a introdus obiceiul original de a lăsa pe autori singuri să-şi facă critica operei lor şi să se prezinte oarecum în faţa j publicului.
E just că nimeni nu poate fi mai indulgent pentru copiii săi decît părinţii, pentru opera lor decît autorii. Nu ne ieie dar în nume de rău cititorii ; dacă, cu ocazia apariţiei volumului al doilea al Ca- ; leidoscopului lui A. Mirea, pentru a scăpa de mul- | tele întrebări indiscrete cari ni se fac mereu şi cari ! au început a deveni plicticoase de la un timp, vom încerca să dăm  oarecari  lămuriri  asupra felului nostru de a lucra şi a genezei acestei colaborări.
Faptul în sine nu e nici nou, nici aşa de rar. Nu e nevoie ca să cităm colaborări identice cari au de- \ venit ilustre, cum ar fi, de pildă, Goethe şi Schiller, ! Erckmann—Chatrian, fraţii Goncourt, Arno Holz şi Schlaf, fraţii Rosny şi alţii. Colaborarea nu importă, ci opera ce rezultă din această colaborare.
Noi am început prin a traduce. Citirile comune, cu exaltarea firească a unor oameni ce simt frumosul, au născut în noi dorinţa de a le exprima în limba noastră, de a le da o formă. De aci tovărăşia. Ori, lucrul e firesc : vorba aduce vorba ; cu nimeni nu te simţi mai bine decît cu un tovarăş al gîndu- *
rilor cari le simţi confuze în tine ; simţirile tale tainice prind să se lămurească, să capete contur, chemate de vorbă, mişcate de o judecată, evocate
30 printr-un cuvînt just, fixate într-o imagine. Totdeauna te simţi mai elocvent, mai ingenios, mai îndrăzneţ în faţa cuiva care te înţelege şi răspunde gîndurilor tale. Cuvîntul caută ripostă, din care scapără lumina, precum spada caută spadă şi naşte
35 o scînteie. Farmecul vorbei e cuceritor, el aduce amintirile, el deşteaptă lucrurile adormite în cine ştie ce colţ de creier, el luminează deodată o privelişte văzută şi umbrită de vreme.
Şi pe urmă, între doi înşi ce şi-au cultivat oare-
40 cum sensibilitatea, se stabileşte ca un fel de fluid nevăzut, care-i face de multe ori să gândească acelaşi lucru, să rostească simultan aceeaşi vorbă, să închege acelaşi vers. Aceasta poate părea ciudat multora, dar eiste aşa.
45 Noi, în seri tîrzii,  după ceasuri de muncă în-
cordată, am rămas uimiţi de multe ori auzindu-ne spunînd faceeaşi frază sau ^acelaşi cuvînt care ne lipsea, fapt care ne-a făcut să credem într-o fatalitate bizară a formelor, a expresiilor ce trebuiau
50 să fie ineluctabil aşa şi nu altfel. în ceasurile acele, cele mai frumoase ceasuri poate, cînd sufletele noastre vibrau atît de unison, elaborarea se făcea într-un chip uimitor şi aproape fără nici o sforţare — şi odată subiectul pus şi discutat, se îmbrăca
55 de la sine, parcă ar fi fost cineva nevăzut care ne-ar fi dat imagina justă. Zilele, însă, în cari fiecare era tulburat de cine ştie ce gînduri sau necazuri proprii, vremea cheltuită era inutilă şi producţia noastră fără nici o noimă. Subiectul, care
60 ni se părea absurd atunci, reluat altădată, reînvia şi căpăta valoare în ochii noştri.
Aşa am scris multe versuri; lirismul din noi l-am pus în Legenda funigeilor, cu gîndul de a scrie mai târziu pentru teatru, dialogul fiind pentru co-
65 laboraţie forma cea mai potrivită. împrejurările însă ne-au deviat.
436
437
Dar opera dramatică cere izolare, linişte, concentrare şi continuitate. Şi tocmai nota caracteristică a timpului îri care trăim e zbuciumul necurmat,
70 e goana după existenţa zilnică, e sentimentul de revoltă care naşte surd la fiecare pas şi un apel necontenit la luptă a tuturor forţelor spre îmbunătăţirea societăţii noastre. Fatal era să fim furaţi şi noi de acest tulbure vîrtej.
75 Am suprimat dar pe liricii din noi, amînînd pentru vremuri mai prielnice veleităţile noastre. Hărţuiţi pe nedrept, îmboldiţi de meschinăriile diverselor reviste, dezgustaţi de noroiul ce încerca să arunce asupra noastră, nevoia de a răspunde, de a
80 ne apăra şi a lovi la rîndul nostru ne-a hotărît într-o bună zi să încercăm satira, scriind în acest gen cea dinţii bucată care se chema O dramă într-o colivie şi după care au urmat toate celelalte. Pseudonimul ales a fost luat la întîmplare, necre-
85 zînd că vom continua în sensul acesta şi că acest pseudonim va ajunge vreodată să figureze pe frontispiciul a două volume scrise în doi ani consecutivi sub titlul Caleidoscopul lui A. Mirea, care a avut pînă şi deosebita cinste de a fi premiat de
90   Academia Română.
In acest al doilea volum, cititorii vor găsi un ansamblu bizar de veselie şi tristeţe, de revoltă şi resignare, de sarcasm şi duioşie, de ură şi indulgenţă, de răbdare şi impetuozitate. Vor vedea în
95 treacăt privelişti rupte din viaţa zilnică, vor simţi reflexul pasiunilor cari au frămîntat lumea noastră în anii din urmă. Vor întîlni forme şi ritmuri diverse şi, dacă au suflet, se vor îndurera şi vor zîmbi, cum am făcut şi noi cînd le-am scris.
100        Noi ne-am făcut, prin urmare, reclama cuvenită.
Ce va aduce anul nou, nu ştim. Dar ceea ce ştim este că, orice ar spune critica română, nouă ne este absolut indiferent.
UN ERUDIT
D-lui Bogdan-Duică
Multă pacientă li se mai cere custozilor de biblioteci pentru a face în lumea aceasta pe un om erudit ! Ei singuri pătimesc, suferind toate capriciile maniacului, stîrninid colbul depus de vremuri 5 pe rafturile unde nici o mînă nu se mai întinde, urcînd şi coborînd scările cu teancuri de cărţi vechi pe braţe, ca atleţii de iarmaroc cari ar da reprezentaţii gratuite ca să-şi arate forţa muschiulară — stînd umiliţi ceasuri îndelungate în aşteptare ca
10 eruditul să-şi isprăvească un pasaj interesant, sau să-Hşi ia cine ştie ce note, sau să-şi strîngă fişele nenumărate în care se închide tezaurul muncei lui de şoarec de bibliotecă.
Tipul acesta de erudit sterp, care munceşte şi se
15 trudeşte de ani de zile ca muntele lui Esop pentru a naşte un şoarec, există şi la noi. De o pildă, eu am avut fericirea să cunosc unul care, pentru a-1 putea recunoaşte şi d-voastră, vă voi spune, tre-cînd peste alte detalii, că aducea cu vestitul spătar
20 Milescu, acel mare erudit cenşi pierduse, după cum se ştie, o parte integrantă şi destul de decorativă a figurii sale, rămînînd totuşi o figură în istoria literaturii noastre.
Eruditul meu e un om posac, veşnic nemulţumit
25 ca un dispeptic — probabil pentru că înghite foarte mult şi mistuie prea puţin. Din frageda tinereţe a îngurgitat, ca struţul oel lacom, pe nealese, tot ce
439
i-a căzut sub mînă. Autori clasici, tratate de filozofie, romane, drame, comedii, — în sfîrşit menu-ul
30 cel mai variat şi mai contradictoiriu. Şi, fireşte, ca omul care ar începe mâncarea de la desert spre supă, acuma pătimeşte. Cetind atâta, natural că i-au venit veleităţi de literatură — şi a scris omul, căci nimic nu-i mai contagios ca poligrafia. Contactul cu
35 unul dintre maeştrii noştri i-a dat gustul să încerce şi el gimnastica versului. Şi-a frânt nasul, se-nţelege, în această acrobaţie, pătimind deopotrivă atît el, cît şi nefericitul autor pe care a vroit să-1 traducă. Logodna lui cu muza poeziei a fost
40 sfinţită printr-un inel faimos al regelui Candaules — logodnă, însă, care s-a stricat, frumosul mire nefiind pe placul capricioasei Polymnii...
După această înfrângere dureroasă, ratatul poet gândi că nu e serios să scrii versuri, cînd ai o fire
45 de erudit ca a lui. Aruncă o privire scrutătoare asupra trecutului nostru şi cugetă la marea operă ce o are die făcut.
îşi zise indignat că sunt atâtea figuri care dorm în umbră şi trebuie reabilitate cu orice preţ, se
50   revoltă contra prostiei şi nerecunoştinţei contemporanilor acestor mari figuri şi se năpusti asupra bibliotecilor fără întîrziere ca un titan ce ar vrea să rezidească o lume. Rafturile prăfuite se goleau, teancurile de cărţi
55 coborau în cascade, praful se ridica şi juca în razele de soare, făcîndu-i o aureolă luminoasă. Cu stânga el foileta, cu dreapta nota, cu picioarele înlătura grămezile de volume şi colecţii de ziare vechi care ameninţau să-1 clădească de viu, ca pe re-
60 grefata soţie a meşterului Manole. Bibliotecile îşi dublase personalul faţă cu acest Gargantua intelectual.
Şi-alesese un poet şi, cum se documenta asupra lui, culegând cel mai mic amănunt, cea mai obscură 65 aluzie, cea mai infimă întîmplare din viaţa acestuia, văzu că este imposibil a scrie viaţa acestui om şi a reabilita opera sa, fără a pune în lumină şi a reabilita întreaga epocă. Coborî deci iarăşi tomu-
440
rile, jucă iarăşi praful în soare, bibliotecile îşi tri-
70 piară acum personalul — şi eruditul nostru începu să sape din nou, ca un cobold încăpăţînat, la zidul de întuneric ce ameninţa să se năruie peste dînsul.
Ani de zile munci din nou aşa, spre consternarea bieţilor custozi, adună munţi de fişe, de note
75 şi glose — şi cînd, în sfîrşit, cu figura radioasă, crezu că a sfîrşit, văzu că nu era încă decît tot la început. Epoca aceasta, în care trăise scriitorul, nu era decît o pătură din imensul sediment al veacurilor în care se alcătuise cultura noastră.
80        Văzînd  aceasta, nu se descurajă.  îşi numără anii şi-şi zise : nici veşnicia nu mă va putea abate ! Şi, cu îndărătnicie, reîncepu. Aceeaşi scenă  se repetă.   încăpăţînatul erudit îmbătrâni, custozii apucaţi în tinereţe, unii trecură
85 la pensie, alţii muriră. Cărţi noi apărură şi fură uitate de toţi, viaţa afară se preschimba urmîndu-şi calea ei firească, comete vagabonde implinindu-şi ciclul reapăreau —, dar coboldul nostru, care aducea cu spătarul Milescu, nu se da... Şi probabil,
90 când gongul ceresc va vesti în univers că a sosit momentul judecăţii din urmă, când cortina de tenebre va trebui să cadă peste toată această lume, eruditul nostru nici atunci nu va isprăvi şi va fi foarte plictisit că trebuie să renunţe definitiv la
95   monumentala lui operă abia incepută !
I
POVESTE PENTRU GINTEA LITERARA
Ce curioasă şi aparte lume mai este şi aceea a ginţii noastre literare !
După atîtea deziluzii şi zile triste trăite cine ştie cum, după toate amărăciunile simţite la fiecare pas, după atîtea înfrîngeri dureroase, te miri cum aceşti veşnici copii pot să spereze şi să se iluzioneze de cea dinţii rază ce le-o trimite un şugubăţ ciob de oglindă. O adiere, a şoaptă ajunsă pînă la ei, sporeşte, se face rumoare şi ia proporţii nemăsurate. Entuziasmul se comunică şi se propagă de la unul la altul, precum două streşini apropiate se aprind una pe alta. Ochii lor sunt nişte lentile măritoare, timpanele lor, mai sensibile ca nişte dia-pazoane, vibrează şi repercuta cel mai mic zvon de îndreptare spre bine... Şi de aci să vedeţi sfaturi, conciliabule, intrigi, discuţii, planuri, nemulţumiri, aluzii, pizme, intervenţii, pretenţii şi cîte de toate î
Aşa, mi-aduc aminte că acum cîteva luni o ştire în adevăr senzaţională a pus în mişcare toată turbulenta şi irascibila gintă ! Unul dintre noi, Jntr-o bună zi, fiind chemat de un arhont al poeziei noastre, aduse într-un cerc îmbucurătoarea veste că în curînd se va încheia pe totdeauna cu lungul şir de suferinţe şi nevoi ce păreau a fi apanajul etern al celor ce fac în ţara românească literatură. Vestea
ce-o aducea tovarăşilor lui de suferinţi de la marele arhont era că ministerul, în sfîrşit, înduioşat de lungul martirolog al acestor fii ai patriei, exploataţi aşa de inuman pe toate căile de milionarii edi-30 tori, de analfabeţii directori de gazete, de clandestinii administratori de reviste, ba chiar pînă şi de cei mai obscuri anticari (acest ultim refugiu şi ne-icropolă a tuturor gloriilor naufragiate) ■— ministerul, cum spuneam, înduioşat pînă la lacrimi, s-a 35 hotărât să intervină în favoarea lor, înfiinţînd un mare institut de editură !
Senzaţia era extremă, şi atît trubadurii, cît şi prozatorii, în minutul acela, făcură probă de un lirism fără seamăn, neatins încă în istoria literaturii 40    noastre. în faţa ochilor lor halucinaţi se înălţa deodată, orbitor, un palat alb cu ferestre largi; timpanele lor vibrau de bîzîitul motoarelor ; maşinele aruncau ca o cascadă foaie după foaie, kilometri de proză şi versuri curgeau ; mîni sprintene f eţuiau 45    şi broşau, piramide de volume se ridicau şi dispăreau, împrăştiindu-se peste imensul sol al ţării. Era un entuziasm indescriptibil ! O sumă considerabilă se alocase pentru această întreprindere, un comitet ales pe sprinceană — aici 50   nu se prea înţelegau, uitîndu-se cam chiorâş şi de sus unii la alţii, barzii şi prozatorii noştri — trebuia să prezide şi să dea sancţiunea manuscriselor menite a vedea lumina zilei. Planul, în adevăr, era ingenios şi mirific. Mecena acela fără figura nu-şi 55   rezerva decît scoaterea cheltuielilor, adică 10% din vînzarea cărţilor, rămînînd ca restul să umple punga pînă atuncea, vai ! atît de goală a fiecărui pacient al muzelor şi al diverselor bănci şi zarafii, plus al muntelui   de   pietate   şi   al   nenumăratelor lui 60   sucursale !
Din ziua aceea, picior de scriitor român nu mai călca pragul cafenelelor. Toţi se dăduse afund. Constelaţiile mansardelor ardeau pînă tîrziu, o consumaţie neobişnuită de hîrtie se resimţea pe piaţă, 65 o pădure de „Kohinoruri" şi „Faberi" dispăreau zilnic din vitrinele librăriilor,  crampa scriitorului
442
443
făcea ravagii şi, pentru întîia dată în viaţa lor, aezii şi prozatorii regretau lipsa de educaţie a am-bedextrielor.
70 Fiecare isprăvise ori un roman, ori un poem în douăzeci şi patru de ciuturi ; criticii se bucurau şi ei de această neobişnuită producţie ce avea să le dea material pentru atâtea volume.
Cei mai în vîrstă îşi alcătuiau operile complete,
75 dezgropau de prin saltare şi coşniţe manuscrise îngălbenite, înseilau amintiri trunchiate, înnodau fragmente risipite, prescriau crâmpeie din scrisori vechi — şi, în sfîrşit, era o jubilare generală.
O panică îngrozitoare se răspândi în lumea edi-
80 tarilor şi câteva case mari ameninţau să dea faliment. Zadarnic, cu zâmbetul pe buze şi cu mîna plină de bilete de bancă, se prosternau în faţa scriitorilor, căci erau daţi afară pe uşă fără cruţare, cum fusese şi ei la rândul lor daţi afară în altă
85 vreme.
Dar lunile trecură şi starea de asediu benevolă a mansardelor încetă. Ca sloiurile eratice, cînd vine zăporul, unul câte unul coborîră din nou copiii muzelor. Ospitalierele cafenele se umplură iarăşi, şi 90 marmurele meselor, de atâta timp mute, prinseră din nou glas ca-n poezia lui Ervin... Pesimistele şfarţuri legară iar prietenie cu multoptimiştii dezertori — şi acum, că romanele, poemele, studiile etc. erau gata, convorbirile reîncepură.
95 Cînd se regăsiră cu toţii, din această arcă modernă, o deputăţie fu trimeasă după informaţii să vadă ce mai e cu faimoasa casă de editură, făgăduită de oblăduire prin gura arhontelui.
Deputăţia se-ntoarse cu buzele umflate. Fai-
100 moaşa casă nu fusese decît un mit. Bunul şi milostivul arhonte, care plîngea cu lacrimi de crocodil soarta sărmanilor scribi proletari, tineri şi bătrîni, foşti, prezenţi şi viitori, trădase cauza, căutînd să amestece întreg Universul în tainicile şi grandioa-
105 sele planuri ale oblădui tor ului, care-şi retrăsese grăunţele, plin de mîhnire, pentru mai nobile scopuri.
Considerabila sumă ce se alocase spre înfiinţarea marelui institut de editură proiectat s-a repar-110   tizat aiurea.
Şi acum, cînd alba casă ce se-nălţa în faţa ochilor voştri halucinaţi s-a surpat, acum, cînd timpanele voastre sensibile nu mai prind bîzîitul motoarelor, iar piramidele de volume au dispărut ca prin
115 farmec, o, voi toţi, veciniei copii cari vă iluzionaţi de cea mai slabă rază pe care v-o aruncă un şugubăţ ciob de oglindă, voi toţi cari speraţi o îndreptare spre mai bine, adunaţi-vă cu toţii din nou : porniţi discuţii, aprindeţi-vă  la  faţă  şi judecaţi,
120 dacă aţi priceput povestea mea, spuneţi dacă e frumos şi bine ce s-a făcut ? Iar, după aceasta, lua-ţi-vă la subsuoară manuscrisele cu atîta trudă scrise şi sunaţi sfios la uşa editorilor, de nu vreţi să fiţi daţi afară, urcaţi din nou treptele redacţiilor şi
125 gîndiţi-vă că, oricum, ca ultimă speranţă vă mai rămâne totuşi necropola bunilor şi ospitalierilor anticari.
444
CRONICA MEA
într-una din cronicele mele spuneam că la Iaşi, de-o vreme încoace, se întîmpla lucrurile cele mai stranii. Se zvonea atuncea că mai mulţi bandiţi fio-roşi, ca Rembrandt, Correggio, Teniers şi alţii, în-şelînd vigilenţa paznicului lor Emanuel Bardasare, au reuşit să evadeze din celulele lor.
O anchetă în urmă a liniştit opinia publică, de-clarînd că numiţii bandiţi n-au existat decît în imaginaţia febrilă a reporterilor avizi de ştiri senzaţionale. Indus în eroare, am crezut şi eu aceasta şi eram gata să fac amendă onorabilă pentru cronica scrisă şi subscrisă şi să iau parte la jubileul Şcoalei de bele-arte din Iaşi, organizat de un comitet pus sub preşedenţia multoropsitului de toţi Emanuel P. Bardasare.
Eram animat de cele mai bune intenţii, cînd, iată, ziarele înregistrează o nouă ispravă a celebrului Emanuel. Acum e vorba de efracţii nocturne, de diplome falşe, de ruperi de sigiliu şi şnururi de registre, de escaladări de arhive în societatea d-lor Atanasiu şi Penel, de-o întreagă machinaţie demnă de investigaţiile unui Sherlock Holmes ! Eu, însă, care n-am talente de poliţist, nici rangul de inspector, ca să pot face o anchetă, nici destulă vreme, ca să scriu un roman criminal, m-am mulţumit, pentru   distracţia   cititorilor   mei, să improvizez,
după obiceiul care mă caracterizează, următoarea baladă, în care am căutat, păstrînd culoarea locală, să fixez în timp şi-n spaţiu tristele figuri ale eroilor 30 de la Şcoala de bele-arte din Iaşi şi pe care o intitulez
balada lui bardasare
La ora cea misterioasă, Cînd Stahi doar deambulează, 35   Cînd cu o voce cavernoasă Preasfântul Spiridon vibrează De unsprezece ori,
Pe lîngă zid, pe sub lucarne, De-un timp, în fiecare seară, 40   lînvăluite-n macferlane,
Trei umbre negre se strecoară Ca trei răufăcători...
In mîni lanterne surde poartă, Şi-n faţa unui edificiu 45    Deschid cu false chei o poartă Al cărei antic frontispiciu E mîzgălit de ploi.
Tăcuţi pe-un gang se furişază, Trag poarta după ei şi suie 50    Pe trepte vechi care oftează... Ah, cine ar putea să spuie Ce fac ăşti trei strigoi !
Răsună cea din urmă treaptă, Şi bezna-n urma lor s-aşterne... 55   Spre cancelarie îndreaptă Acuma surdele lanterne Lumini de licurici.
Atinsă-abia, o clampă sare Şi, iată, pe furiş păşeşte 60   Emanuel P. Bardasare,
Tîrînd pe urma lui hoţeşte Pe ceilalţi doi complici...
446
447
— La lucru, fraţi, cît mai e vreme ! Să punem mîna pe registre ! 65   ia,r ceilalţi doi : — O, nu te teme, încrede-te în noi, magistre, Că nu uităm nimic !
Desfac peceţi şi taie şnururi Şi din arhivă rup dosare... 70    Nu ţi-am ştiut aşa cusururi, Emanuel P. Bardasare, Ilustrul meu amic !
Lui însă parcă nici nu-i pasă Şi înainte operează, 75   p|n» ce cu yocea-i cavernoasă Preasfîntul Spiridon vibrează De douăspirece ori...
Plini de medalii şi diplome, învăluiţi în macferlane, 80   Coboar-atunci ca trei fantome Pe lîngă zid, pe sub burlane, Cei trei răufăcători...
Aceasta este balada.
Eu mi-am făcut datoria şi trec de-acum cuvîntul justiţiei, ca să şi-o facă şi ea cît mai grabnic, pentru a nu fi nevoit, Doamne fereşte, să mai improvizez şi alte balade. Dealtfel, ştiţi că mie nu-mi place să mă repet.
Societatea scriitorilor Romani
După o adunare a Societăţii scriitorilor români (în Minerva, nr. 262, 1909)
TRADUCERI DIN PERIODICE
H. de Reg ni ev
PE ŢARM
Culcat pe ţărmul mării, tu mîinile-amîndouă Le umple cu nisipul bălai, aprins de soare, Şi, fir cu fir, dă-i drumul prin degete să plouă. Apoi, cînd somnul ochii veni-va să ţi-i fure,
5   Nainte de-ai închide, mai lasă-i duşi aiure Pe marea potolită şi-n nesfîrşita zare; Iar cînd cel de pe urmă grăunte o să-ţi scape, Şi mîinile deodată le vei ,simţi uşoare, Nainte de-^a deschide iar grelele pleoape,
io   Gindeşte-te că viaţa ce ni s-na dat îşi cerne Nisipul ei de-a valma cu-al mărilor eterne.
451,
Shelley
ARĂTARE
Galopul greu de ape gonind spumează-n zare. Se-apropie. Priveşte-1! Vin valuri în mişcare Şi-n lovituri de bice ridică vîntul toată Năprasnica lor turmă şi-o-mpinge ca pe-o gloată.
5   Priveşte. Unul cade şi, uite, celălalt
Cum după el isă vîră hursuz şi, mai înalt, li trece peste umăr şi-1 lasă dintr-un salt; Apoi şi el se sparge, pe cînd un altul sprinten — în coapsele-ammdouă ca săgetat de-un pinten —
10   Nechezător se-nalţă şi se prăvale^n larttnă De vînt oe-şi trage duhul ,şi apă ce se farmă.
O, armăsari năvalnici cu coamele de spumă ! Privit-am multă vreme, bătut de vijelie, Nebuna voastră goană spre ţărmuri cum se-ndrumă, 15   Şi-aştept ca din viitoare omul din voi să vie, Ca, grabnic desfăcîndu-şi aripile-i muiate, Să-mi spună : „Hai, stăpîne ! pe mări cu mine vin !tt Şi să mă las în voia Pegasului marin.
CATRA NOAPTE
Coboară grăbită pe marea-n apus,
O, noapte măreaţă ! Din peştera unde, cît soareie-i sus,
Ascunsă în valuri de ceaţă, 5   Petreci solitară, urzind la fuiorul
Atîtor destinuri, Tu, care odihnă şi farmec ne dai
Sau lacrimi şi chinuri, O, noapte temută şi dragă, răsai, 0        Ia-ţi repede zborul!
Infăşură-ţi trupul în haină de fum,
Stropită cu stele, Şi-ai zilei ochi limpezi sărută-i acum,
Orbeşte-i cu pletele-ţi grele ; 15   Alunecă-n urmă cu pasul uşor
Pe-a mărilor unde, Şi-n casa acelui bogat şi sărac
Oriunde-i pătrunde, Atinge-le toate cu firul de mac... 20 O, vino, tu, mult aşteptată cu dor !
In zori cînd văzut-am lumina în sus Pe culmi dînd năvală,
453
Am plîns după tine; cînd rouă s-a dus Şi-amiaza cu grea zăpuşală 25   S-a stins orbitoare, căzînd pe gradine, Şi ziua trudită, Stînd gata s-adoarmă sub cerul senin,
Visa plictisită, Urîtă de toţi ca un oaspe străin, 30        Am plîns după tine.
Surora ta, Moartea, venind mi-a grăit :
„M-alegi tu pe mine ?" Copilul tău, Somnul, cu ochiul umbrit,
îmi zise c-un murmur de-alfoine : 35   „Vreai tu. să ma-alătur de ţine uşor ?
Mă vrei tu pe mine ?..." Dar eu le-am răspuns :
„Nu vreau nici să dorm, nici să mor!44
Căci Moartea veni-va, cînd nu vei muri, . ; Aşa timpurie ! 40   Şi somnul atunci cînd departe vei fi, Curînd şi el o să vie. Nici una, nici altul nu poate să-mi dea
Ce sper de la tine, Norocul pe care eu ţie ţi-1 cer 45        Să-mi fie mai bine,
O, noapte, coboară degrabă din cer Şi-aleargă spre mine !
Ar any
AGNES
Agnes, pe izvor plecată, Spal-un tort, cu gîndu-jaiure ; Pînză albă-nsingerată Cearcă unda să i-o fure... Indurare, Doamne sfinte !
— Ce faci, Agnes ? o întreabă Un ştrengar, gloata se strînge...
— Am tăiat un pui şi^n grabă Mi-am pătat tortul de sînge !...
îndurare, Doamne sfinte !
Megieşi spre ea se-ndreaptă :
— Agnes, unde ţi-e bărbatul ?
— Nu intraţi, că se deşteaptă, Doarme încă adoratul!
15        Indurare, Doamne sfinte !
— Agnes, hai la închisoare Zice paznicul. Eşti gata ?
— Vai, dar pot pleca eu oare Pînă nu se duce pata ?
20       îndurare, Doamne sfinte !
455
Neagră-i temniţa şi mare, Doar o rază de lumină, Insă raza asta-i soare ; Noaptea de năluci e plină... Indurare, Doamne sfinte !
Biata Agnes, ziua-ntreagă Stă privind, şi-n bezna oarbă Cearcă raza s-o aleagă, Lacom ochiul ei s-o soarbă... Indurare, Doamne sfinte !
Dar cum face o mişcare Prind nălucile să joace, De n-ar fi raza de soare, Ar înnebuni — şi pace !
Indurare, Doamne sfinte !
Vremea trece-aşa, cînd iată Se deschide poarta mică Şi pornind la judecată Agnes dreaptă se ridică.
Indurare, Doamne sfinte !
Se găteşte cu năframa, Părul negru şi-1 adună Şi se chipuie de teama Ca să nu pară nebună. — Indurare, Doamne sfinte !
Cînd trecu de prag umilă, Sta la masa verde sfatul De bătrîni — privind cu milă Parcă i-ar ierta păcatul. — Indurare, Doamne sfinte !
456
— Agnes, ce-ai făcut nu-i bine ; Fapta ta e vinovată, Chiar ibovnicul pe tine Azi aruncă vina toată.
Indurare, Doamne sfinte !
— De săcuire mîine moare Cel ce ţi-a ucis bărbatul, Iară tu în închisoare Iţi vei ispăşi păcatul! ®0        îndurare, Doamne sfinte !
Agnes împrejur priveşte, Toate minţile-şi adună, Prinde tot ce se vorbeşte Şi se-ntreabă de-i nebună ? *S5        îndurare, Doamne sfinte !
însă tot ce ei descîntă De bărbat — ciudat îi pare, Pe ea pata o frămîntă ; Pata care nu dispare... 70        îndurare, Doamne sfinte !
— O, stăpîni, dacă vă lasă Inima, fiţi cu-ndurare : Am un lucru greu acasă, Nu-1 pot face-n închisoare ! 75        îndurare, Doamne sfinte !
Mi-s prostirele pătate, Agnes cată să le spele, Că de-or sta însângerate Ce mă fac atunci cu ele ? ^0        îndurare, Doamne sfinte !
457
Trist-asoultă adunarea Strania ei tînguire, Scrisă li-este cugetarea Fiecăruiar-n privire... 85        Indurare, Doamne sfinte !
— Mergi la casa ta, femeie, Şi prostirele le strînge. Zile Dumnezeu pă-ţi deie Să le poţi spăla de sînge... 90        îndurare, Doamne sfinte !
Şi se^ntoarce Agnes iară La izvor, cu gîndu-aiure. Şi cum spală, unda clară Cearcă tortul să i-1 fure. 95        îndurare, Doamne sfinte !
Spală azi şi spală mîine, De mult pînza-i fără pată — însă pentru ea rămîne Tot ca-n noaptea blestemată. 100        îndurare, Doamne sfinte !
Zorile, cînd stau să-neeapă, Serile înltîrziete, Joacă umbra ei pe apă, Vîntu-i flutură în plete... 105        îndurare, Doamne sfinte !
Iar în nopţile cu lună Cînd pe ape-s mimai şoapte, Maiul ei mereu răsună Şi străluce-albind în noapte. — HO        îndurare, Doamne sfinte !
458
Mor obrajii ei şi anii Trec ; nemilostiv e cerul. Albii ei genunchi, sărmanii, Vineţi sînt cît ţine gerul... îndurare, Doamne sfinte !
Peste ochi îi cad cărunte Pletele întunecate, Şi pe faţă, şi pe frunte Ici^colo brazde-s săpate. — îndurare, Doamne sfinte !
Dar ea spală, nu ia-n samă, Spală zdrenţele rămase Din prostirea ce-o distramă Goana apei furioase... 125        îndurare, Doamne sfinte !
A. Leb er t
25
Pe marginea ferestrii el strigă-n gura mare
Şi palid e ca luna bătrînul voievod.
Un semn cu mîna face, se-nolină tot mai tare,
Dar se prăvale-n mare — Şi-atunci se potoleşte al apelor norod.
VOIEVODUL NEBUN
într-4in castel, departe, pe ţărmul unei mări,
Uitat stă de-ani de zile albitul voievod.
Şi vremea el şi-o trece privind pierdut în zări
Cum creşte-n depărtări Călătorind spre dînsul al apelor norod.
Cînd soarele se-nalţă din marea azurie El crede că-şi zăreşte pierduta lui cunună, îşi aminteşte iarăşi de-a lui împărăţie
Şi-atunci, fără să ştie, Pe mînă-<şi lasă fruntea şi minţile-şi adună.
Cînd valurile mării voiesc ca să-1 ajungă Şi pîn' la turn se-nalţă, tinzînd să se acaţe, Cînd tunetul vuieşte c-o hohotire lungă
Şi somnul i-l alungă, Alb, voievodu-nalţă truditele lui braţe.
Plin de mînie strigă, plecat pe balustradă :
— Ce duhuri de răscoală prin ţara mea aleargă ?
Astîmpără-te-odată, popor setos de sfadă !
Dar apele grămadă Izbesc în zid şi creşte furtuna tot mai largă.
460
E-aşa de sfînt-a Graalului fiinţă, Că orice ochi profan l-ar întina. Daţi cavalerului său, deci, credinţă, Căci dacă nu — atunci va dispărea.
Richard Wagner BALADA LUI LOHENGRIN
25   Silit vă spun dar rostul tainei sfinte : De sfîntul Graal trimis aice vin, Şi Parsifal este al meu părinte : Sunt cavalerul lui — sunt Lohengrin.
Departe^ntr-o misterioasă ţară E un castel ce-i spune „Monsalvatu Şi-un templu sfînt ca o minune rară Cu pietre scumpe şi-iaur îmbrăcat.
5   Acolo este un potir de aur
Adus de-un stol de îngeri pe pămînt.
Păzit ca un nepreţuit tezaur
De cel ce-i dintre oameni cel mai sfînt.
Din an în an o porumbiţă vine 10   Spre-a-1 înzestra cu proaspete puteri : E Graalul, care dă virtuţi divine Fidelei sale străji de cavaleri.
Şi-acel de Graal ales să-i ţie strajă Cu daruri peste fire-i înarmat 15   Ferit de orice necurată vrajă Şi de puterea morţii apărat.
Şi cel trimis să lupte-n ţări străine, Luînd virtutea sub viteazu-i scut, Din orice luptă neînvins revine, 20   Dacă de nimeni nu e cunoscut.
462
Gustav Falke
PE ALTA STEA
A cortului de purpură perdea O gingaşă şi albă mînă-o dă-ntr-o- parte, Cu-obrajii înfloriţi de tinereţe, Crăiasa mea salută sfînta zi.
5   De ieri ne-am strămutat pe altă stea, La milioane poşte depărtare De la pămînt. Cînd ieri ne-am despărţit, Dasupra sta al lunei sarbăd disc, Şi-un glas de paznic aspru mă gonea 10   De la zăbrelele grădinii tale,
Simţind pe hoţul cel de mult pîndit Ce vrea să fure merele de aur.
De ieri ne-am strămutat pe altă stea, Şi-o noapte, din a cărei pace sfînta
15   Un cor de sute de privigfoitori
N^ar fi putut să-i ia nimic din faraaec, Ne-a dat uitarea. Cearta, sumeţia Şi toate nebuniile terestre Departe au rămas în urma noastră
20   Şi orice amintire a murit.
A cortului de purpură perdea
O gingaşă şi albă mînă-o dă-ntr-o parte,
Cu-obrajii înfloriţi de tinereţe,
Crăiasa mea salută sfînta zi. 25   Ce mîndră eşti în rama aurorii
A şapte sori ce-mprejmuie-n ghirlandă
Al fericirii noastre baldachin !
Mătasa albă, prinsă-n copce d-aur,
Învăluieşte mlădiosul trup, 30   Nici o podoabă de prisos nu-ncarcă
Frumosul trup mai cast decît un crin.
De ieri ne-am strămutat pe altă stea,
Şi niciodat' mai mîndră dimineaţă
N-a mai urmat unei mai mîndre nopţi...
35   A cortului de purpură perdea
O gingaşă şi albă mînă-o dă-ntr-o parte, Cu-obrajii înfloriţi de tinereţe, Crăiasa mea salută sfînta zi. Oleacă fruntea ţi-o înclini,
40   Şi ochii tăi orbiţi sunt de lumină, Şi stai uimită încă de-amintirea Acestei nopţi şi-a dulcei sale taine. Dar furtunatec braţu-mi te-mpresoară, Şi furtiunatec gura mea sărută
45   Pe gura ta solia dimineţii.
Apoi înlănţuiţi ne pierdem paşii
Beţi de noroc în raiul aurit,
De pas de om în veci netulburat.
A noastră-i steaua care azi ne poartă,
50   De la-nceput,    ea iubirii noastre A fost ursită de la început-Iri crugul lumilor de Dumnezeu.
464
La Fontaine
ŞARPELE ŞI PILA BABA ŞI CELE DOUA FETE-N CASA
Se spune că un şarpe vecin c-un ornicar, (Pentru-ornicar desigur un neplăcut vecin) Intrîndu-i în dugheană, eătase în zadar Ceva ca să mănînce, dar au găsi altfel 5   Decît o simplă pilă cu zimţii de oţel, Pe care îmibălînd-o cu negrul său venin A încercat s-o roadă.
Şi-i spuse-atuncea pila : — O, minte mult neroadă ! Nu vezi că sunt, sărmane, mai tare decît tine ? 10   Micuţa mea reptilă, reptilă fără minte !
Tu nu-ţi cunoşti pesemne măsura năzuinţii, Şi pin* s-ajungi să-mi faremi măcar un zimţ din
mine,
Tu mai degrab', mă crede, ai să-ţi fărîmi toţi dinţii... Căci mie nu mi-e teamă decît de-al vremii dinte.
15   Luaţi aminte-aicestea, o, spirite de rînd
Ce, neputînd să faceţi nimic, trăiţi muşcînd. Dar truda voastră toată-i redusă la neant. Vă-nchipuiţi, nemernici, că dinţii voştri oare Pot să distrug-atîtea lucrări nepieritoare ?
20   Cînd ele-s de aramă, de-oţel, de diamant.
A fost odată-o babă şi două fete-n casă Şi fetele acestea cînd se porneau a toarce Noi le puteau întrece nici meşterele Parce. Şi n-avea altă grijă bătrîna urîeioasă 5   Decît să dea de lucru la cele două fete.
De-abia creştea din mare Cel-eu-aurite plete, Vîrtelniţe şi fuse deodată se trezeau,
Şi fetele torceau,
Torceau fără hodină. 10   Cum zic, nici încă bine nu se făcea lumină
Că-n liniştea adîncă Şi începea să cînte cocoşul, blestematul,
Pe loc şi baba Cloanţă
Mai blestemată încă 15        îşi petrecea o zdreanţă
De fustă jerpelită, Lua-n mină un opaiţ şi fuga da la patul în care cele două sărmane torcătoare Dormeau buştean cum doarme la vîrsta lor oricare. 20   Abia făcea ochi una, din visul ei trezită,
C-un braţ întins cealaltă sărea înspăimîntată
Şi amîndouă odată
Şopteau într-un scrâşnit:
_Ei, lasă că ţi-o coacem, cocoş afurisit !
25   Şi cum au pus la cale, aşa au şi urmat : Deşteptătorul aprig a fost deci sugrumat,
466
467
Dar soarta lor prin asta nu s-a făcut mai dulce, Şi n-apucau acuma nici bine să #e culce, Căci baba mai devreme se deştepta acuş, Umblînd prin toată casa cum umbl-un spiriduş.
Tot astfel se întîmplă că ades, Cînd crezi să-ţi dregi nişte afaceri rele,
Şi mai anapoda îţi ies : Să se ferească dar acei ce fac
Ca fetele poveştii mele, Ca să nu dea şi ei din puţ în lac.
TÎNARA VĂDUVA
Orice femeie plînge cînd i-a murit bărbatul: Boceşte cît boceşte, şi-apoi îşi ia de seamă, Uitînd pe răposatul. ] încet, încet, cu vremea, plăcerile-o recheamă
5   Şi-aşa de mult se schimbă că nu mai are-a face Vădana cea de astăzi cu cea de-acum un an. Pe cît părea că-ţi spune : ,„Hai, du-te-n colo" una, Pe atît cealaltă pare că-ţi zice : „Vino-ncoace !" Cu ahturi şi suspine se văicăra întruna, 10   Căinînd fără de preget pe bietul răposat: Aşa oricare spune că e nemîngîiată, Dar nimeni să n-o crează, Că nu-i adevărat, Cum vom vedea îndată 15        Din cele ce urmează :
Bărbatul unei tinere femei
Pleca să exploreze veşnicia,
Şi ea ţipa de răsuna văzduhul :
— Stai, nu pleca, să-mi dau cu tine duhul! 1 20   Aşteaptă-mă cu tine să mă iei!
ţ Bărbatul totuşi n-a mai aşteptat
Şi singur a făcut călătoria.
469
Frumoasa îns-avea, cum s-a-ntîmiplat, Ca tată-un om întreg, cu mintea rece :
25   EI de-a lăsat potopul ca să sece, Ca s-o împace într-o zi i-a spus : — Copila mea, destule lamentaţii !...
Ce-i pasă celui dus Dacă-ţi îneci în plîns a tale graţii ?
30   Gîndeşte-te la vii, şi nu la morţi,
Nu spun nici eu ca doliul să nu-1 porţi
Şi dacă vine unul să te ceară
Să-l iai aşa, oirbiş, numaidecît;
Dar, de-o mai trece vremea, bunăoară
35   Şi-o fi să-ţi vie-un mire în petit Voinic şi tînăr, zvelt (şi nu urît, Ba chiar mai fercheş decît răposatul — îngăduie-1. — Ah, zise ea, bărbatul, Ce-mi trebuie acuma, e un schit!
40   Deci, n-a mai zis nimic bătrînul tată. Dar de-a trecut o lună încheiată, Pe zi, pe ceas, vădana cîte-oleacă Se preschimba văzînd cu ochii : La pieptănat, la albituri, la rochii —
45   Căci, în sfîrşit, şi doliul te îmbracă De nu e chip să porţi altă găteală... Şi iată Cupidon că dă năvală Cu ceata lui de îngeraşi în casă, Şi rîsetul, şi cîntecul, şi jocul
50   îşi reeîştigă pretutindeni locul, Iar văduva necontenit întinerind se face mai frumoasă... Bătrînului acuma nu-i mai e frică De răposatul soţ prea mult iubit,
55   Dar cum zîmbea şi sta mereu tăcut, A prins ea singură-ntr-o zi să-i zică : — Ascultă, tată, ce s-a mai făcut Logodnicul de care mi-ai vorbit ?
10
15
20
25
CÎRPACIUL ŞI FINANCIARUL
Cît ţine ziulica un biet cîrpaci cînta. Ţi-era mai mare dragul să4 vezi şi să-l asculţi : Cînta cît îl lua gura, trăgînd la aghioase, Căci era vesel omul cum nu-s pe lume mulţi. Vecinului său însă, un om bogat ce sta
în propriile case, Nu-i prea ardea de cîntec şi de dormit mai rar :
Era un financiar. De se întîmpla spre ziuă să-nchidă un ochi-abia,
Cu vesela lui larmă Se şi pornea cîrpaciul şi nu-1 lăsa să doarmă. Şi financiarul nostru mereu se tînguia : „Ah, pentru ce pe lumea aceasta oare Domnul Nu a lăsat din piaţă să poţi să-ţi eutoperi somnul
Ca pîinea ori ca vinul ?" Deci, ^plictisit, odată el îşi chemă vecinul Cel cîntăreţ, şi-i spuse : — I-ascultă, măi Grigore, Cam cît cîştigi tu oare pe an ? — O, monseniore, Pe an ? rîzînd răspunse mehenchiul de cîrpaci, Eu nu lucrez cu anul, trăiesc de azi pe mîne,
Ca oamenii sărad ; Şi-s mulţumit la urmă s-o pot urni din loc, Căci orice zi mi-aduce bucata ei de pîne.
— Ei bine-atuncea, spune
Cam cît cîştigi pe zi ? — Cum dă, una cu alta, mai mult după noroc. Dar vezi, unde-i beleaua (căci asta de n-ar fi,
471
L
Am cîştiga altminteri parale şi mai bune) Se-nfâmplă peste an
30        Destul de multe ori
Că şade lucrul baltă ; mai pune sărbători, Căci popa d-aia-i popă, să-ncarce calendarul, Şi-acuima vezi de-aice un biet cîrpaei sărman Cît poate să cîştige ? Surise financiarul
35   De-atîta simplitate şi-i zise apoi : — Voiesc Să duci şi tu de-acuma un trai mai omenesc : Na-ţi dară suta asta de scuzi, să ai şi tu La vreme de nevoie. Atunci i se păru Cîrpaeiului că vede atîta bănărit
40 Cit ar putea să aibă un veac de cheltuit Toţi nevoiaşii lumii, şi-ajuns odat-acasă In beci el îşi îngroapă comoara, dimpreună
Cu voia lui cea bună. Adio aghioase : îi amuţise glasul
45        Ca un blestem din ceasul
De cînd avea şi dînsul, mă rog, ce să păzească. Nici somn nu vrea de gene acum să se lipească, Şi grijile şi spaima în casa lui intrară. Cît ţine ziulica pindea, şi noaptea iară,
50        De se-ntîmpla motanul Să facă tărăboi, Motanu-i fura banii. Pînă-n sfîrşit, sărmanul, Nemaiputind, dă fuga la omul cel avut Care dormea acuma el pentru amîndoi :
55   — Dă-mi cînteceie, zise, şi somnul meu pierdut Şi ia-ţi scuzii-napoi !
I
f
MUSCA ŞI CHERVANUL
Pe creasta nisipoasă şi-abruptă-a unui plai încinsă viu de-un soare de-amiaz dogoritor, Urca la deal chervanul purtat de şase cai, Se dase jos cu toţii : bătrîni, popi şi femei. 5     Suflau greu, bidiviii, trăgînd din răsputeri, Cînd numai iat-o muscă s-apropie în zbor Şi chip ca să-i îndemne cu bîzîitul ei, Cînd la rotaşi aleargă şi cînd la prăştieri, S-aşază cînd pe unii, cînd pe ceilalţi de-i pişcă 10   Şi-n sinea ei socoate că ea-i pricina dacă
Chervanul se mai mişcă. Se mută de pe oişte la vizitiu pe nas Şi-ndată ce chervanul se mai urneşte-oleacă
Şi tot mai fac un pas, 15   Ea gloria întreagă pe seama ei şi-o pune,
Se plimbă înoalo-neoace ca să se afle-n treabă
Zorind pe toţi, de-ai spune Că e un şef ce-aleargă pe cîmpul ide război Spre-a-şi înteţi oştenii să nu deie-napoi 20   Şi-a cîştiga izbînda c-o clipă mai degrabă.
Şi musca, în această strădanie obştească, Se tînguia că dînsa şi numai ea munceşte, Şi nimeni alt ,n-ajută pe cai să se urnească :
Părintele în cartea de rugăciuni citea 25   Taman la timp, fireşte ! O doamnă, iar, cînta.
473
Poftim ! că nouă parcă de cîntece ne-ardea î Şinaşa cucoana niuscă zbura neastâmpărată Şi bîzîia întruna făcîmd mii de prostii. Chervanu-n fine ajunge pe deal cu chiu cu vai
Şi musca mea îndată Strigă : — Uf ! Bogdaproste ! Să răsuflăm, copii ! Că doar destulă trudă pînă v-am scos pe plai, Să-mi daţi ce mi se cade, vă rog, domnilor cai!
Tot astfel unii oameni c-o prefăcută grabă S-amestecă în toate, ca musca legendară, Pe cînd, la o adică, nu-s buni de nici o treabă Şi (S-ar cădea mai bine să fie daţi afară.
CALUL CARE VOI SA SE RĂZBUNE PE CERB
10
15
20
în alte vremuri oaii trăiau în libertate,
Cînd oamenii la masă cu ghindă se hrăneau
Şi caii şi asinii prin codri locuiau.
Nu mai vedeai p-atunicea ca-n aste vremi ciudate
Atîtea tarniţe şi şele,
Atîtea palate şi armuri,
Şi butci, şi diligente grele,
Cotiiugi, rădvane şi trăsuri,
Nici nunţi şi-ospeţe, ca acum, Un cal, cum zic, pe atuncea voind să se răzbune
Pe-un cerb bun de picior Şi neputînd să-1 prindă din fugă nicidecum, El unui om se plînse, cerîndu-i ajutor, Şi omul nostru grabnic un frîu în gură-i pune, în spate i s-aruncă şi-1 îmboldeşte-atît Păn'ce din goană cerbul e-ajuns şi omorît. Spre om atuncea calul, gătindu^se de cale, Se înturnă şi-i zise : — îţi mulţămesc frumos !
Sînt sluga dumitale ! Te las de-acum şi-n codirii mă-ntorc iar înapoi ! — Ba nu, răspunse omul ; mai bine stai la noi, Căci văd acum prea bine la ce eşti de folos. Rămîi, mă rog, şi-ascultă, că n-o să-ţi pară rău, Căci vei avea şi paie, şi fin, şi grajdul tău.
475
[
i
Dar vai, la pe sînt bune pe lumea asta toate,
Cînd nu poţi să te bucuri de ele-n libertate ?
Acum văzuse calul că a brodit-o prost,
Dar prea tîrziu, căci grajdul era acum zidit;
Şi rob, trăi cu Mul de gît pîn-a murit.
Să fi iertat jignirea, cuminte-ar mai fi fost!
Căci orice bucurie ţi-ar da o răzbunare,
Prea scump plătită-i totuşi c-4in preţ, fără de care
Viaţa-n lumea asta îşi pierde orice rost.
LEUL BOLNAV ŞI VULPEA
10
15
20
Din partea maiestăţii-sale, Care bolea-ntr-o vizuină, Vestit fu ginţilor vasale Din fiecare neam să vină Să-l vadă o deputăţie, Făgăduind că au să fie Primiţi frumos şi ei şi-alaiul. Cuvin t de leu scris şi subscris : Bun paşaport să-l aibă slabii In contra colţilor şi-a labii. Şi s-a făcut cum a zis craiul : Sosi trimis după trimis. Vulpoii doar n-au vrut să vină, Şi unu-a spus din ce pricină : — Toţi paşii însemnaţi pe cale Spre curtea maiestăţii-sale Arată numai calea mearsă, Nici unul însă urma-ntoarsă. Aceasta nu ne prea convine ! Măria-sa deci ne slăbească Cu cartea sa împărătească ! O fi ea bună, cred : deşi Cum intri în bîrlog văd bine, Dar nu prea văd cum poţi ieşi
i
477
PLUGARUL ŞI COPIII LUI
FEMEIA ÎNECATA
Munciţi, fiţi vrednici şi n-aveţi habar, Că de pămînt, este pămînt de-ajuns. Simţind că vine moartea, un plugar îşi adună copiii şi-ntr-ascuns Le spuse : — Dragii mei, să m-ascultaţî,
Să nu cumva să-nstrăinaţi Moşia noastră din strămoşi lăsată, Că-ntr-însa o comoară e-ngropată, Dar unde, nu ştiu bine ; căutaţi
Şi veţi găsi-o negreşit, întoarceţi brazda cum veţi strînge mana, Săpaţi, grăpaţi, scurmaţi şi nu lăsaţi,
Un petic de pămînt înţelenit.
Şi de-a murit bătrînul, s-au purces Flăcăii mei pe scormonit pămîntul în lung şi-n lat, aşa că s-au ales
Cu roadă însutită la cules. Bani n-au găsit. Dar drept a fost cuvîntul Ce-1 spuse tatăl, cînd a fost să .moară :
Că munca este o comoară.
Nu sunt din cei ţce spun : „Ce lucru mare
Se-neacă o muiere !" Ci tocmai dimpotrivă mi se pare Demn de jălit acest sex fără oare 5   N-am mai simţi, oricum, nici o plăcere. Ce spun aici nu e fără temei, Fiindcă-i vorba în fabula aceasta De soarta unei tinere femei Ce şi-a aflat un trist sfîrşit în valuri...
10        Bărbatu-şi căuta nevasta
Spre a-i faoe-n dureroasa-mprejurare O cît mai creştinească-nmormîntare. Şi cum a fost că, pe acele malairi A rîului în care s-a-necat,
15   Treceau şi nişte oameni în plimbare Ce nici habar n-aveau de lîntîmplare, Bărbatul întrebîndu-i de n-au dat Cumva de urma jumătăţii sale,
— Nu, îi răspunse unul dintre ei, 20   Dar caut-o pe apă, mai la vale.
— Nu, n-o căuta la vale, dacă vrei S-o mai găseşti, al doilea i-a spus, Ci mergi pe cursul rîului în sus : Căci orişicît de povîrnit ar fi
25 Şi iute rîul care-n jos o duce, Ea, numai spre-a se-mpotrivi, De-a-ndoiasele a căutat s-apuce.
479
Glumeţul meu greşise ceasul, poate : Dar cît e vorba de-ndărătnicie Nu pot să ştiu de nu avea dreptate, Acum, păcat al sexului să fie, Sau nu, acest puternic obicei, Un lucru sigur e că din femei Oricare 1-a avut de la născare Aceea îl păstrează pînă moare, Şi dacă s-ar putea, ar contrazice Şi pe cealaltă lume ca şi-aice.
DOBITOACELE BÎNTUITE DE CIUMA
10
15
20
25
O molimă cumplită, o urgie
Prin oare ceru-n dreapta sa mînie
Vroia să certe păcătoasa lume,
In fine ciuma (ca să-i zic pe nume),
De care greu mai scapă cine zace,
Se înnădise printre dobitoace.
Boleau pe-un cap, şi parcă-n vindecare
Nici nu le mai venea măcar să creadă,
Nu mai aveau nici poftă de mîncare ;
Nici lupi, nici vulpi nu mai pîndeau
Blajina şi nevinovata pradă,
Şi turturelele se ocoleau :
Nu mai era amor şi deci nici veselie...
Şi sfat ţinînd atunci bătrînul leu
A zis : — Prieteni, cred că Dumnezeu
Anume ne-a trimes aşa urgie
De multele păcate să ne certe.
Jertfească^se deci cel mai plin de vină,
Căci poate astfel pronia divină
Se va-'nd'Ura pe toate să <ne ierte.
Istoria nu este plină oare
De-asemene exemple^nălţătoare ?
Să fim dar drepţi şi nimeni să nu mintă,
Să spună toţi ce au pe conştiinţă.
De pildă eu-s cam hulpav, dragii mei,
Şi am pe cuget turme-ntregi de miei.
481
Şi care a fost, mă rog, greşeala lor ?... Ba uneori mi s-a întâmplat să-nghit Şi pe păstor. 30   Sunt gata deci de jertfă, negreşit. Dar mai întîi să facă toţi ca mine, Căci pe dreptate cred că se cuvine Să se jertfească cel mai vinovat.
— O, sire !, zise vulpea, m-ei ierta, 35   Eşti prea mărinimos măria-ta.
Ce ? nişte miei, acolo, de-ai mîncat,
E mare lucru ? Nu ! Mîncîndu-i,
Deosebită cinste le-ai făcut.
Iar cît priveşte pe păstor, la rîndu-i 40   I se cădea răsplata să-şi primească
Fiind dintre aceia ce socot
Că lumea noastră pot s-o stăpînească.
Astfel deci vulpea încheind discursul,
Aplaudă auditorul tot. 45   Şi multă vorbă nu s-a mai făcut,
Cînd a vorbit pe urmă tigrul, ursul,
Sau oricare alt magnat temut
De relele ce el le făptuise.
Cei mai şireţi şi cei mai răi de dinţi 50   Ai fi jurat că toţi sunt nişte sfinţi.
Veni-n sfîrşit măgarul, care zise :
— Prin curtea unei mănăstiri trecând, Ispita, iarba dulce, eu flămînd,
Sau poate cine ştie ce gînd drăcesc 55   M-a-mpins o gură doar să şterpelesc. Deci am greşit, o spun aicea verde ! Atîta fu de-ajuns pentru a-1 pierde ! Un lup mai cult pe loc luînd cuvîntul Probă numaidecît că Urecheatul, 60   Această blestămată lighioană, Acest rîios măgar e vinovatul Că le-a adus a cerului prigoană, De s-a umplut de molimă pâmîntul.
Era, mă rog, de neiertat păcatul : 65   Să paşti tu iarbă care nu-i a ta ! Desigur numai moartea mai putea Să speie-aşa păcat nemaivăzut! Şi cum au zis, aşa au şi făcut...
Deci, după cum eşti mare ori mic, la judecată, 70   Tot astfel intri-n ocnă, ori ieşi basma curată.
482
JUNCA, OAIA SI CAPRA ÎN TOVĂRĂŞIE CU LEUL
Odată, capra, junca şi oaia, sora "lor, C-un leu, peste meleaguri atotstăpinitor, Au prins, pe cît se spune, tovărăşie bună Să-Împartă şi cîştigul şi paguba^mpreună. 5   Im laţurile caprei un cerb frumos căzînd, Ea veste la tovarăşi îndată le-a trimis. Sosiţi aceştia — leul, pe labă numărînd, Strigă : — Să rupem prada în patru părţi egale. Şi-o sfîrtică îndată precum a zis :
10   Fireşte, întîia parte fu a măriei-sale :
— Aceasta, zise dînsul, a mea e, căci pe mine, Cum ştiţi, mă cheamă Leu, Deci este dreptul meu ; A doua parte-asemeni pe drept mi se cuvine
15   Şi-anume pe cu vîntul că eu sunt cel mai tare ; Confisc şi-a treia parte ca mai viteaz, şi-acum Poftim de vă atingeţi de-a patra orişicare De vreţi să vă sugrum !
OALA DE LUT ŞI OALA DE FIER
Odată oala cea de fier Pofti pe cea de lut la drum, Dar dînsa nu primi nicicum, Găsind că este mai cu loc 5   Ca să mijească lîngă foc
Decît să plece-n lumea largă ;
Că-i trebuia aşa puţin,
Un te-miri-oe ca să se spargă :
— E altceva cu dumneata 10   Şi nu ştiu ce te-ar reţinea,
Căci poţi să duci la tăvăleală.
— Te iau pe chezăşia mea, Răspunse atunci cealaltă oală, Căci de cumva vreun luicru tare
15   îţi iese-n drum din întâmplare, M-oi pune între el şi tine Şi te-oi feri cum e mai bine. Cealaltă n-a mai zis nimica Şi atunci cu scumpa sa amică
20   Porneşte-alături la plimbare. Şi cum se duc pe trei picioare Şontîc-şontâc aşa cum pot Şi tot ciocnite bot în bot,
484
La zdruncinarea cea mai mică,
Nu merseră prea multă cale şi biata oală cea de lut De-a ei tovarăşă izbită întreagă hîrburi s-a făcut Făr' să mai aibă ce să zică.
Ia sama bine dinainte cu cine stai să te-nsoţeşti Ca una din aceste oale de vrei cumva să n-o păţeşti.
CHITICUL ŞI PESCARUL
Chtic-chiitic va creşte mare, Doar Dumnezeu de-o vrea să-1 ţie} Eu însă cred că-i o prostie Să4 faci scăpat în aşteptare, 5   Că-i greu să-ţi cadă-n plasă iar.
Un crăpuşor prea mititel Fu prins odată de-un pescar. „E bun şi ăsta,-şi zise el, Văzînd ce-a prins ; am mezelieul
10   Poftim la traistă aşadar !"
Şi-a spus pe limba lui chiticul : — Din mine, vezi că n-ai ce-alege, Abia de ai ce înghiţi : Las' păn' m-oi face crap în lege
15   Şi-atuncea iar m-ei pescui,
Şi mă vei vinde mult mai bine, Pe cînd acum ţi-ar trebui Să prinzi o sută de-alde mine Ca să găteşti un fleac de ciorbă !
20   — Fleac ! zise omul : da, nici vorbă ! Dar ştii că eşti isteţ de cap ; Să dau eu o mîncare bună, Pan* ce va fi chiticul crap ? Nu, chiar diseară-am să te pap !
25   Căci : ce-i în mină nu-i minciună.
487
VULPEA ŞI BUSTUL
MĂGARUL ŞI STAPiNII SAI
20
Cei mari, în mare parte, sunt nişte măşti de teatru.
Aceasta, vezi, prosteşte pe vulgul idolatru.
Măgarul, cu ce vede, cu atîta se alege ;
Dar vulpea-i cercetează, din contră, cu temei,
I-ntoaree şi-i suceşte ; şi-apoi cînd înţelege
Că e pospaiul numai, şi alta nu-i de ei,
Le spune, înţeleaptă, cuvîntul ce-a găsit
Văzând odată bustul unui erou vestit.
Era un bust gol, falnic, mai mare ca natura,
Şi lung privindu-l vulpea şi admirînd sculptura :
„Frumos cap, zise dînsa, dar creieri nici defel'!"
Cîţi mari boieri pe lume nu-s busturi ca şi el ?
îndurerat, măgarul unui zarzavagiu îşi tînguia Ursitei trudită lui viaţă.
— Cocoşii pot să cînte oricît de dimineaţă, Pe mine mă trezeşte şi mai de timpuriu.
5   Şi pentru ce ? Spre-a duce nişte legume-n piaţă ; Vă-ntreb eu : face asta să-mi strice mie somnul ? Înduioşat Destinul atunci îi schimbă domnul,
Şi trudnicul măgar Intră ca să slujească acum pe-un tăbăcar. 10   Povara şi mirosul cel greu de piei dubite Curînd jigniră simţul neobrăzatei vite. „Hei, unde e acuma stăpînul meu, cel vechi, Cînd el meirgea-nainte, Oricum, mi-aduc aminte 15   Tot mai ciordeam ici-colo o frunză de curechi. Aici nu mai e pleaşcă, sau de primesc vreun dar Nu sînt decît ciomege." — Schimbă stăpînul iar. Şi cea din urmă dată căzu pe-un cărbunar.
— Iar plîngeri... Ce ? întreabă Ursita cu mînie, 20   Un urecheat să-mi deie atît de lucru mie
Qt n-ar putea-mpreună o sută de-mpăraţi ? Ce crede că pe lume nu-s şi-alţii-mpovăraţi Şi n-am eu altă treabă decît să văd de el ?
488
489
Avea dreptate Soarta. Ou toţi sîntem la fel,
Căci mu se-mpacă nimeni cu starea lui de viaţă,
Şi cea mai rea din toate
E veşnic cea de faţă.
Şi orişicît ar face oricăruia pe voie,
Noi tot îi batem capul şi-1 plictisim pe Joe.
VORBA LUI SOCRATE
Socrat o casă-odată vrînd să-şi facă, Toţi îi găseau cusururi fel de fel, Ba unul că-năuntru-i prea săracă Şi nu e demnă de un om ca el; 5   Ba altuia faţada nu-i plăcea,
Şi mai ales cîrteau toţi din pricină Că încăperile-is din cale-afară mici.
— Ce, casă-i asta ? Abia te-nvîrţi în ea !
— Dea cerul, zise el, să fie plină 10   Aşa cum e, de-adevăraţi amici !
Şi-avea Socrat dreptate cînd spunea Că pentru-aceştia casa-i e prea mare : Că ţi-e prieten, jură fiecare, Dar cine se încrede e nebun. 15        Căci, orişicit de-obişnuit îţi pare, Nimic mai rar ca un prieten bun.
491
GREIERUL ŞI FURNICA
ŞIVOIUL ŞI RlUL
Greierul, sunînd ghitara 5 Toată vara, Ififliu s^a pomenit Crivăţul cînd a venit. 5   N-avea bietul nici fărîmă De muscuţă sau de rimă... Merse foamea deci să-şi zică La vecina lui furnică Şi-o rugă ca să renunţe 10   La vreo două, trei grăunţe Pan' la anul viitor.
— Iţi plătesc ce-ţi sînt dator Cu dobînzi cînd am să treier, Pe cuvîntul meu de greier !
15   Dar furnica-i cam avară, Asta-i singuru-i păcat.
— Ce-ai făcut tu astă-vară ? j Ea pe greier 1-a-ntrebat. 1
— Apoi zi şi noapte eu \ 20   Am cîntat, de nu-ţi displace... I
— Ai cîntat ? Ei, n-am ce-ţi face. j Acum joacă, fătul meu !
i
!
\
492
Prăpăstios şi spumegînd la vale Cădea cu zgomot un şivoi din munte.
Vira în sperieţi tot ce-ntîlnea,
Şi tot i se ferea din cale, Şi nici un călător nu îndrăznea Puternica lui stavilă s-o-nfrunte. Doar unul, urmărit de hoţi de-aproape, Dădu prin el de-a dreptul ca să scape : Cu toată larma nu păţi nimica Şi se alese numai doar cu frica. Prinzînd atunci la suflet omul meu, Cum hoţii încă-1 urmăreau mereu,
în calea lui a întîlnit
O apă ale cărei valuri Curgeau aşa domol şi liniştit, Că nu-i păru să fie-aşa de mare : Nici urmă de prăpăstioase maluri, Doar prund mărunt; el intră de-a călare,
Şi calul izbuti să-l scape De hoţi, nu însă şi de negrul val.
Şi amîndoi, şi călăreţ şi cal, S-au dus de-a dreptu-n Stix să se adape ;
Se duseră-amîndoi înot, frumos,
493
I
Pe celălalt tărîm necunoscut, Să se mai scalde şi în alte ape_
Fereşte-te de omul cel tăcut, Că cel limbut nu e primejdios.
FATA MARE
O fată oarecare, cu nasul cam pe sus, Credea că i se cade să ieie de bărbat Şi tinerel, şi chipeş, şi bun, şi dezgheţat, Nici prea zuliar, nici rece ; şi afar'de cîte-am spus 5   Vroia fetiţa noastră să ,aibă şi-avuţie Şi rang, şi duh — de toate, Dar toate să le iaibă pe lume cine poate ? Şi nu că n-a vrut soarta prielnică să-i fie, Căci au peţit^o oameni ce nu-s de lepădat; 10   Dar n-a vroit frumoasa să-i ieie de bărbat.
„Cum ? Eu ? Să iau pe ăştia ? Eu ? Ce, nu vă e bine Să mi-i aduceţi mie ? Vai ! ăştia-s de luat ? Uitaţi-vă la ei !
Acesta nici nu ştie vorbi unei femei ! 15   Şi slutul cela crede că face el de mine ?" Şi toţi aveau cusururi,
Căci fetele-ncrezute aşa au fost de-a pururi, Cum ştiţi : nici cu prăjina să nu le-ajungi la nas. Astfel că după toate partidele de seamă, 20   Veni-n sfîrşit şi irîndul ciurucului rămas.
Dar ea rîdea întruna : „Zău, că-s prea bună eu, Să-i mai primesc în casă, cînd nimenea nu-i
cheamă !
Cred dînşii că, pesemne, mi s-a urît ca fată ? Dar slavă ţie, Doamne, că dorm în patul meu 25   Destul de bine noaptea, şi singură culcată."
495
Şi se umfla în pene fetiţa cea drăguţă ; Dar vîrsta, vai, nu cruţă : Adio, curtezani !
Neliniştiţi trecură aşa vreo doi-trei ani,
30   Şi-apoi veni-ntristarea : simţea cum se desface
De ea pe^ncet şi rîsul, şi jocul, şi amorul, ^
Cum farmecu-şi ia zborul
Şi-ncepe-a nu mai place.
Pe urmă, sulimanuri. Cerca, însă-n zadar,
35   Să păcălească timpul, acest ascuns tîlhar.
O casă ruinată k O mai lipeşti şi ţine : de ce, ah, nu-s mijloace Să-ntinereşti şi-o faţă de zbîrcituri brăzdată ! Noi mai vorbea frumoasa acum ca altădată, !
40   Că-i tot spunea oglinda : „Ia-ţi repede-un bărbat!" Precum şi-un dor într-ninsa îi da întruna ghes, Căci cît de năzuroasă, femeia-i tot femeie, Şi-aşa frumoasa noastră, după ce an cu an, A tot stat la tocmeală, mereu, şi-a tot ales, *
45   A fost prea fericită, cînd s-a aflat s-o ieie La urmă-un bădăran.
10
15
20
25
STEJARUL ŞI TRESTIA
Stejarul zise trestiei odată :
— Pe fire să te superi ai cuvînt. O păsărică ţi-este o povară,
Şi cea mai slabă batere de vînt, Ce-abia-noreţeşte apa, te doboară Şi îţi înclină capul spre pămînt. Gînd fruntea mea, asemeni unui munte, Las'că stă-n drumul razelor de soare, Dar poate chiar furtuna s-o înfrunte. Zefir mi-e tot ce-ţi pare ţie Crivăţ ! Măcar de-ai fi avut şi tu norocul Să creşti sub umbra mea ocrotitoare Ce-acoperă pană departe locul : N-ai fi avut atîtea împotrivă-ţi Şi n-ai mai fi ştiut ce e furtuna. Voi însă creşteţi mai întotdeauna Pe malurile umede, pe unde Împărăteşte vîntu-n voia lui... V-a oropsit natura, cum îţi spui !
— Atîta grije, trestia-i răspunde — Iţi face cinste, dar e de prisos.
Eu mai degrab de vînturi nu mă tem ; Mă-nndoi, dar ,nu mă frîng. Ai stat vînjos Şi n-a putut furtuna cît de mare Pînă acuma să te culce jos, Dar s-aşteptăm la urmă să vedem.
497
Şi-abia sfîrşi cînd iată că din zare Se şi stârneşte cel mai straşnic vînt Ce-a alergat vreodată pe pămînt.
30   Stă dîrz stejarul ; trestia se-nclină. Porneşte-atunicea şi mai îndârjit Şi, îndărătnic, nu se lasă vîntul Pînă ce cade, smuls din rădăcină, Giganticul copac nebiruit,
35   Ce atingea şi cerul, şi pămîntul !
CALUL ŞI LUPUL
Un lup, în anotimpul cel plin de desfătare, Cînd vînturile calde fac iarba de-nverzeşte Şi orişice jivină cotlonu-işi părăseşte
Să-şi cate de mâncare; 5   Un lup, zic, cînd natura începe să renască, Zări un cal afară pe cîmp lăsat să pască. Vă-nnchipuiţi, fireşte, ce vesel fu amicul. „Halal vânat, îşi zise, dar cum să-i vin de bac ? Ei, dac-ar fi berbece, aş şti eu ce să-i fac, 10   Pe cînd acuma trebui să-1 iau cu şiretlicul..
Să-ncerc ?" Şi deci se-ndreaptă cu pasul măsurat,, Se dă drept un discipol din al lui Hipoerat, Ce ştie şi puterea şi tainele ce zac
în ierbile de leac : 15   Că, fără vorbe late, el poate lecui
Orişice boli. Şi dacă cumva s-ar învoi Şi domnul cal să-i spună pe şleau ce boală are El, lupul, pe degeaba l-ar face sănătos, Căci, cum îl vede astfel, nempiedecat că paşte, 20        Ca doftor el cunoaşte
Că trebuie să aibă vreo meteahnă mare.
— Am, zise dobitocul,
O bubă sub copită. — Ei, dragă, zise lupul, e foarte gingaş locul ! 25        Am cinstea osebită
De-a fi slujit adesea pe domnii noştri cai,
Şi ştiu chiar şi să tai.
499
Pîndea preabunul doftor mai bine cum ar face j
Bolnavul să-şi înşface. SO   Dar calul mirosise şi-i dă o lovitură
De-i face harcea-parcea măselele din gură.
Trist zise-n sineşi lupul : „Aşa-mi trebuie mie !tt f
De treaba lui să-şi vadă orice meşteşugar.
Te-apuci de spitărie
35   Cînd n-ai fost toată viaţa decît un măcelar ! VULPEA, MAIMUŢOIUL ŞI DOBITOACELE
Se spune că odată cînd s-a stins Un leu ce-a-mpărăţit în ţara lor, Jivinele într-un divan s-au strînis Ca sănşi aleagă-un nou stăpînitor. 5   Fu scoasă deci coroana cea de aur Din lada ei păzită de-un balaur, Dar care cine pe-o frunte şi-o punea Nici unuia nu i se potrivea, Căci capetele li erau făcute
10   Ba mari de tot, ba mici, ba prea cornute. Veni şi maimuţoiul şi, rîzînd, Mai mult de haz coroana încercînd Făcu în preajmă-i mii de ştrengării, De giumbuşlucuri şi maimuţării,
15   Trecu printr-însa ca printr-un inel, Şi toţi, atît s-au minunat de el, Că l-au ales şi i s-au închinat. Vulpoiul doar era cam supărat, Fără să-şi dea pe faţă supărarea,
20   Dar cînd a fost să-şi facă închinarea, I-a zis : — Cunosc eu o comoară, sire, De care nimeni încă n-are ştire, Ori prin prerogativele regale Orice comoară e-a măriei-tale !
25   Şi cum era ahotnic, unsul ţării,
Spre-a n-o scăpa, aleargă în persoană, Dar dete-n loc de bani peste-o capcană.
501
Vulpoiul zise-n numele adunării : — Cînd singur tu nu ştii să te păzeşti, 30   Mai ai obraz ca să neHîmpărăţeşti ? Şi-atunci cu toţii l-au luat la goană, Că nu-i oricine vrednic de coroană.
GUZGANUL DE LA TÎRG ŞI GUZGANUL DE LA ŞES
CSndva guzganul tîrgovăţ, Pofti guzganul de la şesuri, Ceremonios, la un ospăţ, La nişte rămăşiţi de presuri.
5   Pe un covor vechi de Turchia Era ospăţul rînduit, Vă^nchipuiţi dar veselia Ce-ntre prieteni a domnit.
La masă n-a lipsit nimica 10   Din tot ce este mai de soi — Dar cineva, poftim, le strică Tot cheful cînd era în toi.
Aud pe sală parcă merge Un pas spre uşă-ncetinel — 15   Cel tîrgovăţ atunci o şterge, Şi camaradul, după el.
Dar zgomotul se potoleşte, Pe loc guzganii reapar;
503
Şi gazda oaspele-şi pofteşte : 20   — Hai, şi-om şedea la masă iar !
— Iţi mulţămesc, ruralul spune ; L La mine mini vin să prînzeşti ; I Nu vreau să spun că nu sînt bune A tale-ospeţe-mpărăteşti,
I IEPURELE ŞI BROAŞTELE
25   Dar, vezi, la noi petreci în vrere, ! Netulburat. Nu mai rămîn.
Lehamite de-aşa plăcere, i Ca să mănînci cu frica-n sîn. I
Un iepure-n culcuşul său visa, Că ce poţi face altceva acasă ? \ Şi-o întristare adîncă-1 apăsa,
i Că animalul ăsta-i trist şi plin de frică.
I 5        „Cînd ai o fire aşa de ticăloasă ■—
Zicea — atunci viaţa ta-i un chin : Nu poţi să-nfrupţi în tihnă-o bucăţică, j Toţi te pîndesc, n-ai nici un ceas semn.
I Aşa trăiesc eu. Frica nu mă lasă
10   Să dorm, decît cu ochii mari deschişi... j «îndreaptă-te», mi-ar spune oarecine,
I Dar are leac o boală ca a mea ?
j Şi-apoi, de ar fi ca să vorbim făţiş.
Nu-s oamenii şi ei fricoşi ca mine ?u
15        Astfel sărmanul iepure vorbea în vreme ce neliniştit pîndea Cu ochii speriaţi şi-tntrebători : O şoaptă-o umbră îl băga-n răcori. Şi mult nenorocitul dobitoc 20        Pe cînd gîndea la soarta-i ticăloasă, Aude-ain zvon şi-i fu de-ajuns, pe loc Să spele putina de-acasă.
505
i
Dar cum trecea pe lingă un baltac, Hop, broaştele sărind se dau afund Şinn mlaştină care-ncotro s-ascund.
„Oh î — zise el — şi eu, precum vedeţi,
Pot face, dar, ce mi se face mie !
Şi eu, cînd trec, bag lumea-n sperieţi !
Şi cum ide am atîta bărbăţie ?
Cum ? Sunt jigodii ce se tem de mine ?
Sunt aşadar grozav de fioros ? Văd deci că orişicît eşti de fricos, Poţi da de-un altul mai fricos ca tine !"
Cîndva Boreu şi Phoebus văzură-un călător Ce, ca un om prevăzător,
Se îmbrăcase bine. Dedea în toamnă-acum
Cînd paza cea mai mare nu-i de prisos la drum ; 5 Ba plouă, ba e soare,
Şi mîndră cingătoare
A Irisei *** dă celor ce ,vor să plece veste
Să-şi ia cu ei cojocul în lunile aceste
(De aceea luni cu toane latinii le-au numit.) 10   Deci călătorul nostru, temîndu-se de zloată,
îşi ia cojoc nu glumă, ştii colea, îmblănit.
— Vezi ăsta, zise Vîntul, şi-o fi închipuit Că a scăpat de grijă ; nu ştie el, săracul,
Cînd m-oi zborşi o dată 15    Că nu-i rămîne-un nastur ; că pot numaidecât De-oi vrea să-i smulg cojocul şi să i-1 zvîrl la
dracul !
Şi-aşa ne-o trece poate şi nouă ide urît.
— Ţii mult ? Hai o prinsoare să facem amîndoi.
* Boreu — personificare a vîntului de nord, la elini. ** Phoebus — Soarele. *** Iris — în mitologia elină, simbol al curcubeului şi mesageră a zeilor.
f
BOREU * ŞI PHOEBUS **
i
507
Răspunde-atunoea Phoebus, cine-o putea din noi 20   Să-i scoată mai degrabă drumeţului cojocul... Începe, îţi îngădui ca să-mi întuneci focul.
Şi-a fost destul atîta — şi vîntul, hait! porneşte, Se ghiftuie de nouri, se umflă, clocoteşte, Face-o drăcească larmă, 25   Huieşte, ţipă, urlă şi spulberă şi darmă
Şi năvi şi coperişuri, cătînd să-şi facă loc — Şi toate-aceste numai pentru un biet cojoc ! Dar călătorul nostru lupta neîntrerupt Ca nu cumva furtuna să-l ia pe dedesupt. 30   Aceasta-i fu scăparea : trudea degeaba vîntul Şi-oricît de mult lupta, Nici celalt nu se da. Degeaba-1 lua de guler şi-i scutura veşmîntul. Dar cum trecu răstimpul prinsorii ce-şi pusese, 35        Răzbind îndată, iese Şi soarele din nor, Dezmiardă şi pătrunde apoi pe călător Şi sub cojoc la urmă să năduşească-1 face Silindu-l să-l dezbrace, 40   Deşi nu-şi arătase nici pe un sfert tăria...
Mai bună e blîndeţea, ca samavolnicia.
io
15
20
25
LEUL ŞI MUSCA
— Hai, cară-te de-aicea, scîrnăvie ! Cam astfel într-o bună zi un leu Vorbea cu-o musculiţă supărat.
Ea însă îl pofti la bătălie :
— Crezi tu, îi zise, nu cumva că eu Mă tem de faima ta de împărat ? Mai tare decît tine este boul
Şi tot ţi-1 duc oriunde după plac.
Şi nici nu isprăvi ce-avea de (spus,
Că şi sună semnalul de atac,
Tot ea şi trîmbiţaşul şi eroul.
Deci iat-o că acum se-nalţă sus
Şi cînd îi vine bine-apoi, pe negîndite,
Pe-al leului grumaz căzînd săgeată,
îl face ca să-şi iasă din sărite. Turbează patrupedul şi ochiu-i se dilată, Răcneşte : toată preajma-i cuprinsă de teroare
Şi numai musouliţa-i vinovată
De panica aceasta-ngrozitoare. — Un flecuşteţ de gîză — şi-o clipă nu-i dă pas : Cîmd îl înţeapă-n spate şi cînd pe bot îi sare,
Cînd i se vîră-n nas. Mînia lui întrece atunci orice hotare. Triumfă nevăzutul duşman, şi face haz,
Văzîndu-1 că nu are
Nici dinţi de-ajuns, nici gheare Ca să-şi sfîşie carnea de ciudă şi năcaz.
509
Se sfîrtică el singur nefericitul leu,
Se biciuie pe şolduri cu încordata-i coadă,
Plesnind în van văzduhul, dar furia-i grozavă
Sleindu-1, îl doboară — şi iată-1 jos, grămadă. — j
Insecta se retrage din luptă-apoi cu slavă : l
Cum şi-a sunat asaltul, izbînda-acum şi-o sună, J
Aleargă s-o vestească, întregei lumi s-o spună,
Dar întîlneşte-n cale ) COMENTARII
O plasă de paing
Şi moartea dumisale.
Spunîndu-vă aceste ce ţintă-am vrut s-ating ? j
Sunt două : una este că între inamici [
Mai de temut adesea sunt tocmai cei mai mici ; j
Şi-a doua : că de-oricîte primejdii te fereşti, j
Poţi ca să mori atuncea cînd nici nu te gîndeşti. j
PROZA ORIGINALA DIN VOLUME
(p. 9) [LA DUMBRĂVENI]
Prefaţă fără titlu la volumul Traduceri din Paul Verlaine, Minerva, Bucureşti, 1903, p. 3—4 (semnat: D. Anghel — St. O. Iosif).
Latifundiar cu preocupări culturale şi gesturi de mecenate, Leon Ghica obişnuia să invite la conacul său din nordul Moldovei scriitori şi pictori, cărora le oferea astfel posibilitatea de a lucra şi a se odihni într-un cadru pitoresc. împreună cu alţi confraţi, St. O. Iosif a fost oaspetele său în 1902 cîteva luni, din martie pînă în iunie. D. Anghel s-a aflat şi el acolo un răstimp. Bustul lui Emineseu (r. 6), realizat de O. Spaethe, a fost inaugurat după ce poeţii începuseră să traducă din Paul Verlaine, anume spre sfîrşitul lui iulie 1902.
(p. 10) [PAUL VERLAINE]
notă biografică
Postfaţă la volumul Traduceri din Paul Verlaine, p. 91—93.
fe. 28—34 : relaţiile lui Paul Verlaine cu grupul parnasienilor au fost trecătoare şi nu depăşesc propriu-zis anul 1866, cînd poetul îşi publică primul volum, Poemes Saturniens, şi figurează în culegerea Parnasse contemporain, alături de şeful şcolii parnasiene, Charles-Marie-Rene Leconte de Lisle (1818—1894) şi discipolii acestuia : Leon Dierx (1838—1912), Rene Sully Prudhomme (1839—1907), Oatulle Mendes (1841—1909) ; r. 46—49 : după de-
513
zastrul de la Sedan (capitularea lui Napoleon al Ill-lea, la 2 septembrie 1870) şi instaurarea Comunei din Paris, Paul Verlaine s-a „compromis" prin aceea că, fiind funcţionar municipal şi avînd prieteni printre comunarzi, a fost numit şef al oficiului de presă al primăriei în noua organizare.
(p. 14) [HENRIK IBSEN]
prefaţă
In volumul Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, Bucureşti 1906, p. 5—7 (semnat : St. O. Iosif şi D. Anghel).
R. 1—5 : fraza de apărare a Sămănătorului împotriva învinuirii că şi-a „zăvorit porţile împotriva oricărei înrîuriri a vreunei mari literaturi străine" se adresează îndeosebi cercului simbolist de la Viaţa nouă. Poeţii ar fi oferit un argument încă mai convingător, citind traducerile din Paul Verlaine pe care le publicaseră în revista lor. Sămănătorul a tipărit într-adevăr cfdesea traduceri. Dar, desigur, nu frecvenţa acestora şi nici chiar selectarea lor nu constituia problema, ci orientarea de principiu a revistei şi literatura originală pe care o promova, ru-ralismul şi tradiţionalismul rezistent la inovaţiile suspectate şi respinse ca expresii ale decadentismului ; r. 6 : prietenul care. a finanţat tipărirea volumului şi căruia acesta îi e dedicat este folcloristul M. Lupeseu ; r. 26—27 : Cristiania este vechiul nume (pîină în 1924) al capitalei Norvegiei, Oslo ; r. 35—36 : Henrik Ibsen a publicat Pretendenţii la coroană în 1863, iar la Roma a plecat în 1864 ; r. 42—43 : inaugurarea Canalului de Suez a avut loc în noiembrie 1869 ; ca şi în alte rînduri, dramaturgul a revenit atunci în Norvegia pentru scurtă vreme, pflecînd apoi din nou în străinătate, unde a rămas pînă în 1891 ; r. 51—55 : „anii din urmă" petrecuţi în patrie reprezintă totuşi un deceniu şi jumătate: Henrik Ibsen a murit la Cristiania în ziua de 23 mai 1906.
Culegerea de traduceri Poezii de Henrik Ibsen a apărut în iulie 1906, încît ar putea fi socotită un omagiu adus dispărutului. Dar St. O. Iosif şi D. Anghel au început să-şi publice traducerile în periodice încă din 1902.
514
(p. 16) [GEORGE POPOVICI / T. ROBEANU]
NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ ŞI BIBLIOGRAFICĂ
Postfaţă nesemnată la volumaşul T. Robeanu (Dr. George Popovici), Poezii postume. Cu o prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Minerva, 1908, Biblioteca „Minervei", nr. 6, p. 75—78.
Cu data de 20 martie 1908, St. O. Iosif îi scria la Cernăuţi prietenului său Sextil Puşcariu : „O întîmplare curioasă ne-a făcut să dăm peste poeziile lui Robeam Anghel, entuziasmat, mi-a comunicat entuziasmul pe care, dealtfel, îl aveam în stare latentă. De aici am urmărit toată opera lui publicată, am citit şi copiat împreună cele publicate în Convorbiri literare. E un precursor incontestabil, care nu s-a manifestat însă decît ca diletant şi nu şi-a desăvîrşit opera, fiind ocupat desigur în altă direcţie. E un spirit complex, pozitiv poate, dar care a avut o parte misterioasă de visător. Poezia la el a fost un fel de refugiu, un loc de hodină, o streşină de umbră supt care a căutat un loc de adăpost liniştit, fericit că nu ştie nimeni unde se ascunde. Pseudonimul lui discret a fost masca sentimentului în mijlocul mulţimei pe care a trebuit s-o suporte. In el sunt indicaţi trouvaille-mi, gesturi abia schiţate, neguri care trebuiau să se risipească, aspiraţii care trebuiau să se cristalizeze, evocaţii istorice care trădează mai mult decît dragoste de neam şi istoricul, ci însuşi omul de rasă. E un instinctiv, un senzitiv care, supt înfăţişarea concretă cu care 1-a îmbrăcat natura, ia parte inconştientă la toate imboldurile pe care cine ştie ce atavism le-a sădit în el. E un adevărat erou, înzestrat cu toate darurile omului care trebuie să învingă şi care cu toate aceste cade jertfă convenţiunilor sociale. Toate indicaţiile unei drame superior de mişcătoare se ghicesc din puţina lui operă poetică, îţi poţi închipui deci interesul ce comportă viaţa acestui om.u în continuare, St. O. Iosif îl ruga pe Sextil Puşcariu să culeagă date despre viaţa şi scrierile lui T. Robeanu, adresîndu-se şi preotului Eusebiu Popovici, tatăl poetului, căruia îi scrisese de asemenea. (Scrisoarea, în St. O. Iosif, Opere, IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 430—431). Notiţa este desigur redactată pe baza informaţiilor primite de la cei solicitaţi. După ce-au adunat poeziile lui T. Robeanu, D. Anghel şi St. O. Iosif i-au adresat lui N. Iorga următoarea scrisoare :
515
„Bucureşti, 4 sept. 1908
Stimate domnule Iorga,
Sentimentul comun de admiraţie pe care. l-am avut faţă de George Popovici ne-a făcut odată să adunăm puţinele lui poezii, şi aceasta pentru simpla plăcere de a le avea strînse la un loc şi a le putea citi din vreme-n vreme.
Ne-am gîndit acum că ar fi păcat ca activitatea sa literară să rămînă necunoscută şi de aceea le-am dat Institutului „Mi-nerva" pentru biblioteca de popularizare.
Intenţia noastră era să scriem o prefaţă. Atunci ni-am adus aminte de articolul d-tale pe care l-am recitit. Credem că nimeni n-ar putea scrie mai frumos şi cu mai multă pietate despre acel ce a fost G. Popovici.
Te întrebăm dar dacă permiţi să reproducem acest articol în fruntea culegerii, ca prefaţă.
Poeziile fiind culese, ne-ai îndatora dac-ai binevoi să ne răspunzi un cuvînt imediat.
Primeşte, te rugăm, salutările noastre distinse.
St. O. Iosif D. Anghel"
Bd. Academiei, Bucureşti
(Scrisoarea, în ed. cit., p. 599.)
Articolul lui N. Iorga, reprodus ca prefaţă „cu învoirea autorului" este intitulat O lacrimă pentru George Popovici şi a apărut în Sămânătorul, IV, nr. 30, 24 iulie 1905, p. 527. Tipărirea volumaşului s-a încheiat chiar în luna septembrie 1908. în numărul 10, octombrie 1908, p. 128, Viaţa românească 1-a recenzat sub semnătura I. S. (Izabela Sadoveanu), apreciind prefaţa şi „pietatea d-lui Iorga pentru prietenul săvîrşit din viaţă", nu însă şi „versurile banale şi searbede ale lui Robeanu". Este evident că recenzenta nu ştia cine editase culegerea, astfel că i-o atribuia lui N. Iorga.
(p. 19) I. PAUN-PINCIO
In Minerva, I, nr. 18, 1 ianuarie 1909, p. 2 (cu titlul : Figuri dispărute. I. Păun-Pincio) * ; în volumul Portrete, Editura librăriei Leon Alcaliay, Bucureşti, 1910, p. 17—20.
* De cele mai multe ori, poeţii şi-au semnat bucăţile de proză cu numele lor (în ordinea : D. Angliei şi St. O. Iosif) ; vom nota în paranteză numai caşurile cînd au semnat altfel.
516
R. 8—9 : deşi şi-au pus amintirile „la un loc", cei doi poeţi nu şi-au adus aminte anul în care a murit Ion Păun-Pincio. Acesta s-a stins din viaţă în prima zi a anului 1895. Aşadar, cînd a fost scris articolul, se împlineau paisprezece, nu doisprezece ani. Dealtfel, mai departe (r. 72), anul este dat fără ultima cifră ; r. 14—44 : această parte cuprinde amintirile lui D. Anghel, căci el 1-a luat pe Ion Păun în Italia, pe cheltuiala sa, la începutul anului 1893 ; r. 31—36 : tânărul poet ia scris într-adevăr foarte puţin despre călătoria sa în Italia : două pagini, pe care le-a publicat cu titlul Note şi impresii în Adevărul, VII, nr. 1822, 28 martie 1894, p. 2. Succintele însemnări confirmă aprecierea lui Anghel în ceea ce priveşte faptul că vizita în muzee îl obosea pe prietenul său, dar nu şi în privinţa forţei şi a justeţei impresiilor acestuia. Amintirea călătoriei în Italia revine şi în două scrisori ale lui Ion Păun-Pincio, datate „Brăila, 18 iulie '93", respectiv, „Brăila, 30 decembrie '93", publicate postum şi reproduse în culegerea I. Păun-Pincio, Versuri, proză, scrisori, Editura de stat pentru literatură şi artă, „Biblioteca pentru toţi", 1955, p. 200—201 şi 203—204; sr. 36—37: D. Anghel pare a se îmişela şi cînd afirmă că misticismul era o însuşire caracteristică a lui Păun-Pincio. Acesta era un contemplativ şi un sentimental. Ascultând orga, visa „cu lacrimile în ochi", dar în faţa unui tablou cu subiect religios — Cele trei mironosiţe —-îl încercau gînduri dintre cele mai profane : una dintre mironosiţe „are aerul unei ştrengărite şi mă prind c-ar fi ispitit şi pe Isus din groapă... Ce ochi mari şi plini de o leneşă patimă — şi cum îmi venea s-o sărut" (ed. cit., p. 122). Dealtfel, în articolul Sentimentul religios şi arta, Păun-Pincio explică naşterea religiei corespunzător concepţiei materialiste, constată lipsa de religiozitate propriu-zisă a ţăranului român şi încheie cu observaţia : „Astăzi, pe ruinele credinţei, prind a miji în artă zorile unui sfînt şi sincer altruism" (ed. cit., p. 113—114) ; r. 46—51 : de prezenţa lui Ion Păun la adunările socialiştilor îşi vor fi amintit în egală măsură D. Anghel şi St. O. Iosif. Cel dintîi 1-a şi cunoscut probabil pe ceva mai vîrstnicul moldovean (n. 1868) la Cercul de studii sociale din Bucureşti, pe care-1 frecventau amîndoi în anul 1892. La rîndu-i, St. O. Iosif a luat şi el parte, prin 1894—1895, la unele adunări ale Clubului muncitorilor, fiind introdus aici de Ion Păun-Pincio, cu care se împrietenise . la Iaşi ; r. 55—60 : într-un articol iscris pentru Ade-
517
vărul literar îndată după moartea prietenului său, dar neapărut atunci, St. O. Iosif evocă dragostea despre care acesta îi făcea confesiuni în capitala Moldovei, mărturisindu-i că vrea s-o cînte într-o poezie intitulată laşule cu ochi albaştri (cf. articolul Ion Păun, în St. O. Iosif, Opere, IV, ed. cit.} p. 270—271). Poezia lui Păun-Pincio în care „se schiţează un gest de revoltă şi trece o flamură roşie" este întîi Mai; r. 70—87 : detaliile din această ultimă parte a articolului au fost cu siguranţă furnizate de poetul Patriarhalelor. Suferinţa, moartea şi înmormîntarea lui I. Păun-Pincio l-au impresionat profund pe St. O. Iosif, care 1-a vizitat la spital pe bolnav cu puţin înainte de a se sfîrşi, apoi a luat parte la ceremonia funebră.
In afară de paginile scrise pentru Adevărul literar, Iosif 1-a mai evocat pe poetul mort prematur în schiţa Monumentul (1895) şi în Elegie (1912). In Elegie revine amintirea steagului roşu, a faptului că la sosirea cortegiului mormîntul încă nu fuisese sălpat şi chiar a cetii ce s-a lăsat spre seară peste cimitir, în afară de Gherea, citat şi în articol, la înmormîntare au mai luat parte A. Bacalbaşa, C. D. Anghel, G. Miile şi alţii. D. Anghel se afla probabil peste hotare.
(p. 22) LA ŢARA
în Minerva, I, nr. 279, 5 martie 1909, p. 1; în volumul Cireşul lui Lucullus, Minerva, Bucureşti, 1910, p. 115—120.
Cum notam pe marginea ciclului Sonete rusticane, schiţa aceasta, ca şi sonetele, înregistrează desigur impresii ale lui St. O. Iosif din timpul popasurilor sale la Tecucel.
(p. 26) [PREFAŢA LA CARMEN SAECULARE]
în volumul Carmen saeculare, Editura librăriei Socec, Bucureşti, 1909, p. 3—10.
R. 11—13 : despre succesul repurtat Ia reprezentaţie de poemul dramatic, v. amănunte în vol. I al ediţiei de faţă, în comentariul la Carmen saeculare; r. 20—46 : citatele despre eroismul voievozilor români, respectiv, despre valenţele literare a numeroase episoade din istoria românilor sînt desprinse din
Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană rostit de Mihail Kogălniceanu în ziua de 24 noiembrie 1843. în al doilea citat, punctele de suspensie marchează omisiunea propoziţiei : „grozăvii care să vă ridice părul pe cap". Omisiunea ieste explicabilă : poeţii erau preocupaţi de evocarea trecutului ca o epocă de înfăptuiri glorioase, iar Mihail Kogălnioeanu apăsa prea tare pe aspectele terifiante, ca şi cînd în acestea ar fi constat interesul literar al istoriei.
(p. 30) [FR. HALM]
NOTIŢA BIO-BIBLIOGRAPICĂ
Prefaţă la volumul Camoens. Poem dramatic într-un act, Editura librăriei Socec, Bucureşti, 1909, p. 3.
Ca dramaturg, scriitorul austriac Friedrich Halm (mort la 22 mai 1871) s-a bucurat într-adevăr de mare succes în vremea sa, fiind mai preţuit decît contemporanul său Franz Grillparzer (1791—1872) care-i era incomparabil superior. Astăzi este privit ca un epigon palid al lui Scrhiller. Dramele sale de idei, printre care Der Sohn der Wildnis (Fiul pustiului, 1842) şi Der Fechter von Ravenna (Gladiatorul din Ravenna, 1854), se remarcă prin-tr-o certă dibăcie a construcţiei, dar sînt minate de un retorism grandilocvent şi de incapacitatea conturării unor caractere vii. Poezii ale lui Fr. Halm au fost traduse la noi, încă înainte de 1900, de Miron Pompiliu şi Grigore Lazu.
R. 7—10 : Idirama Griseldis (nu : Griselidis) aduce în scenă o eroină — Griselda — dintr-o nuvelă a lui Boccaccio reluată şi de Gerhart Hauptmann în piesa Griselda (1909) ; drama Der Sohn der Wildnis a fost tălmăcită prin 1890 de actorul Vasile Leonescu (1866—1927) ; traducerea n-a fost tipărită ; manuscrisul se păstrează la Arhivele Statului din Iaşi (ms. 367).
(p 31) A. D. HOLBAN
O AMINTIRE
în Ordinea, II, nr. 428, 17 mai 1909, p. 1 (semnat: D. Anghel) ; în Portrete, p. 39—44.
518
519
Pamfletul îi aparţine deci lui D. Anghel, care 1-a şi retipărit în volumul său Fantome, Editura Minerva, Bucureşti, 1911, p. 173—181.
R. 7 : „veteranul om politic44 A. D. Holban (1836—-1917) a avut o carieră politică sinuoasă, lucru, dealtfel, nu rar în epocă. Mai întîi membru al Fracţiunii libere şi independente şi adversar ial junimiştilor, a trecut în Partidul liberal, sub auspiciile căruia, în 1870 şi 1875, a fost ales deputat. în 1883, a aderat la conservatori, declarîndu-se devotat faţă de Lascăr Catargiu, dar n-a întîrziat să se alăture fracţiunii junimiste. în 1892, era deputat al colegiului al III-lea de Roman, ales pe lista junimistă, în O viaţă de om aşa cum a fost, N. Iorga îl numeşte „ultra-oonjservatarul A. D. Holban" ; r. 66—68 : A. D. Holban ia făcut studii în Franţa, la Institutul imperial de agricultură (ulterior : Şcoala naţională de agronomie) de la Grignon, mică aşezare lîngă Versailles, unde a obţinut în 1860 diploma de inginer agronom. Autorii francezi, pe oare D. Anghel îşi aminteşte a-i fi văzut în vraful de cărţi şi hîrţoage din casa agronomului, sînt citaţi pentru a evidenţia nivelul scăzut al lecturilor acestuia : Paul de Kock (1793—1871), romancier şi dramaturg, autor a numeroase scrieri adesea licenţioase ; Emile Gaboriau (1832—1873), autor de romane poliţiste, considerat a fi creatorul genului în Franţa ; r. 79—82 : dintre periodicele conduse la Iaşi de A. D. Holban, Biblioteca Academiei R.S.R. nu posedă Capitala bandei negre; Darabana a apărut în 1874—1875, iar Patria — „ziar cotidian al Partidului liberal-conservator44 — în 1884—1886 şi 1893.
Portretul atît de negru, creionat de D. Anghel, îl nedreptăţeşte în oarecare măsură pe A. D. Holban. Din alte mărturii, reiese că avea bune cunoştinţe economice şi financiare. Totodată, nu era lipsit de calităţi oratorice. G. Panu, care a gravat în genere cu mult acid galeria sa de tipuri parlamentare, scria despre el în 1893 că este un „orator de valoare", cu „fraza scurtă şi incisivă, cu glasul cam casant, cu expresia justă şi cu o mare căldură", „duşmanul declamatoriei şi al frazelor bombaste". G. Panu relevă însă şi latura îngroşată în portretul său de D. Anghel: caracteristica oratoriei lui A. D. Holban era „pasiunea de multe ori oarbă, pasiunea dusă pînă la ură şi mai totdaunâ pînă la nedreptate" (A. D. Holban, în Portrete şi tipuri parlamentare, Bucureşti, Tipografia „Lupta", 1892, p. 59—61).
(p. 35) HOŢUL
în Ordinea, II, nr. 432, 24 mai 1909, p. 1 (semnat: A. Mirea) ; în Cumpăna, I, vol. I, nr. 17, 19 martie 1910, p. 267—269 (semnat : A. Mirea) ; în Cireşul lui Lucullus, p. 229—235.
In primăvara anului 1909, redacţia ziarului Ordinea crease o cronică zilnică destinată unor teme precise : ştiinţifice, literare etc. (Cronica de luni, de marţi etc.). Cronica de sîmbătă, care apărea de fapt în numărul de duminică, a fost încredinţată lui D. Anghel şi St. O. Iosif, care semnează pînă la sfîrşit A. Mirea. Colaborarea a luat sfîrşit în iunie 1909, din motivele arătate mai departe în comentariul la articolul D. Panu şi poezia noastră.
(p. 39) VASILE COSMOVICI
în Ordinea, II, nr. 438, 31 mai 1909, p. 1 (semnat: A. Mirea) ; în Portrete, p. 29—34.
Prilejuită de recentul deces al lui Vasile Cosmovici — în ianuarie 1909 — evocarea completează albumul amintirilor lui D. Anghel despre Parisul tinereţelor sale.
R. 10—11 : Etienne Dolet (1509—1546) este o personalitate reprezentativă pentru cultura franceză în evul mediu. Tipograf, erudit şi poet, s-a manifestat ca un spirit liber şi neconformist, ceea ce, în circumstanţele vremii, i-a fost fatal. Acuzat de erezie, a fost strangulat, după care trupul său a fost ars pe rug. Autor al unor lucrări polemice (Dialogus de imitatione Ciceroniana) şi filologice (Comentarii linguae latinae, La maniere de bien tra-duire d'une langue en autre), a scris şi poezii, printre care un ciclu compus în închisoare, în aşteptarea execuţiei (Cantique d'Etienne Dolet, prisonnier ă la Conciergerie de Paris, sur la desolation et la consolation); r. 40—45 : după 1890, cînd D. Anghel 1-a putut vedea şi asculta în cafeneaua Steinbach, Jean Moreas (1855—1910) nu .mai propovăduia „noua religie a simbolismului", de care se lepădase, ci reîntoarcerea la tradiţia clasică franceză, în care scop fondase în 1891, împreună cu cîţiva confraţi, aşa-numita „Şcoală romană" ; r. 68—69 : piesa istorică a lui Vasile Cosmovici, Domniţa Olena, a fost publicată în 1898 (Tipografia Elzevir, Bucureşti) şi reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în ianuarie 1900. Aşadar, piesa aparţine ma-
520
521
turităţii, nu „anilor tineri" ai autorului (data naşterii acestuia nu ne e cunoscută, dar chiar din context reiese că pe la 1900 Cosmovici nu mai era tînăr) ; r. 78—89 : printre tinerii ce preluasem Sămănătorul — nu mult „mai tîrziu", ci după abia doi j ani de la premiera Domniţei Olena — se aflau şi semnatarii Portretelor. Povestirile, publicate la intervale mari de Vasile Cosmovici în Sămănătorul (1901, 1903, 1906), sînt, respectiv : Ostaş fără voie, Lipsea. Infrîngerea de la Lipsea, Intrarea duşmanilor în Paris şi mazilirea împăratului Napoleon în 1814; r. 92—100 : aflîndu-se o vreme în preajma lui B. P. Hasdeu, la a cărui publicaţie, Revista nouă, colaborase cu versuri în 1889—1891, Vasile Cosmovici nutrea o reală pasiune pentru istorie. I-a lipsit însă puterea de a da viaţă figurilor şi episoadelor asupra cărora se documenta altminteri temeinic. Nici Domniţa Olena, nici, cu atît mai puţin, cealaltă tragedie istorică, Miron Costin (Bucureşti, 1905), nu depăşesc nivelul unor înjghebări convenţionale, lipsite de forţă dramatică. „A scris — nota N. Iorga, la moartea scriitorului — o Doamnă Oltea, care s-a reprezentat şi cuprinde multe versuri bune. Apoi a vrut să redea tragedia lui Miron Costin, căreia i se poate găsi numai cu greu o vrednică motivare dramatică" (Vasile Cosmovici, ianuarie 1909 ; în Oameni cari au fost, I, Editura pentru literatură, „Biblioteca pentru toţi", nr. 368, 1967, p. 206—207).
(p. 43) NECULAI BELDICEANU
(1845—1896)
în Ordinea, II, nr. 444, 7 iunie 1909, p. 1 (semnat: A. Mi-rea) ; în Portrete, p. 3—9.
Data naşterii, înscrisă între paranteze, trebuie corectată: 1844. i
Evocarea îi aparţine lui D. Anghel, căci el a frecventat la Iaşi, prin 1890—1891, cenaclul literar cu simpatii socialiste al lui N. Beldiceanu.
R. 35—40 : poemul Pămîntul, o compunere didactică, despre geneza şi evoluţia planetei, a fost publicat în revista ieşeană Albina, în 1893—1894 ; r. 80—88 : pasionat în egală măsură de epigrafie, ca şi de arheologie, N. Beldiceanu a publicat în 1888 j lucrarea Epitaful aflat la Bune şti şi a lăsat în manuscris o j cercetare despre Inscripţiile şi notele adunate din mănăstirile \
I I
522 !
Moldovei şi Bucovinei; r. 89—94 : N. Beldiceanu îşi cristalizase o teorie despre corespondenţa dintre sunete şi culori, în urma unor experienţe de „audiţie colorată", efectuate împreună cu Eduard Gruber, care-1 folosea ca mediu (cf. „portretul" Edmrd Gruber; de asemenea, M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa românească", ed. cit., p. 97) ; r. 101—104 : nemulţumirile „familiare" (sic !) care au întunecat viaţa lui N. Beldiceanu au dus la despărţirea de soţia lui după douăzeci de ani de căsnicie. O altă împrejurare care 1-a mîhnit profund pe poet a fost moartea unuia dintre fiii săi (cf. poezia Sorin); r. 115—131 : aprecierile despre valoarea operei poetice a lui N. Beldiceanu sînt exagerate, din simpatie pentru cel evocat. Pastelurile profesorului ieşean, chiar dacă aduc uneori „o notă mai exactă în descripţie" (G. Căli-nescu), sînt tributare, aproape pînă la pastişă, celor ale lui Alecsandri. în căutarea unui „drum nou", autorul poemului Pămîntul n-a ajuns prea departe, iar „concepţia grandioasă" din respectivul poem nu şi-a aflat expresia artistică pe măsură, astfel încît calificativul de „poet mare" rămîne total inadecvată. Captarea de izvoare noi de inspiraţie din ştiinţă, ca şi efectul de inovaţii formale (versurile poliritmice) au desigur meritul unor anticipări, nu al unor înnoiri reale ale poeziei româneşti. N. Beldiceanu nu s-a „dezrobit de influenţa generaţiei în care a trăit" nici în poeziile publicate în Contemporanul. în poeziile sale cu tematică socială se recunoaşte de la întîiul vers modelul eminescian (Amurgul veacului), sau răsună tonul de compasiune sentimentală întîlnit la toţi poeţii din cercul Contemporanului ; v. 140 : săpăturile de la Cucuteni ale arheologului amator au inaugurat cercetări dintre cele mai fertile asupra vieţii oamenilor din trecutul îndepărtat de pe teritoriul ţării noastre. N. Beldiceanu a sintetizat rezultatele explorărilor sale în lucrarea Antichităţile de la Cucuteni (1885).
<p. 48) EDUARD GRUBER
In Ordinea, II, nr. 450, 14 iunie 1909, p. 1 (semnat: A. Mi-rea) ; în Portrete, p. 21—27.
R. 24—26 : încă student al Facultăţii de litere de la Universitatea din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1884, Eduard Gruber <1861—1896) a fost numit profesor suplinitor la Liceul naţional
523
din acelaşi oraş. A funcţionat acolo în această calitate pînă în 1886, cînd a plecat la Paris, pentru studii ; r. 28—35 : ,yGrig" este magistratul ieşean Grigore I. Alexandrescu (I860—?), de asemenea unul dintre intelectualii cu preocupări literare care au frecventat cenaclul lui N. Beldiceanu. A colaborat, cu povestiri şi articole de critică, la revistele Asachi, Convorbiri literare, Arhiva. G. Dobrogeanu-Gherea 1-a apreciat într-adevăr ca narator, numi n du-1 „talentatul nuvelist", dar i-a combătut cu severitate opiniile total negative despre drama Năpasta a lui I. L. Cara-giale (cf. articolul Criticii noştri şi „Năpasta", în Studii critice, II, Editura Socec, Bucureşti, 1891 ; reprodus în C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, II, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956, p. 117—146). Grigore I. Alexandrescu 1-a cunoscut pe Ion Creangă, iar îndată după moartea acestuia a făcut parte, împreună cu A. D. Xenopol şi Eduard Gruber, din comitetul care a adunat şi publicat în două volume operele marelui povestitor. Pentru respectiva ediţie, a scris Biografia lui loan Creangă. Ca şi Eduard Gruber, şi-a sfîrşit viaţa bolnav de nervi; r. 36-^46 : aprecierile cu privire la mişcarea de idei şi orientările în literatură pe la 1890 sînt, evident, subiective. Polemicile în legătură cu rolul şi locul artei în societate nu fuseseră „tulburi", iar în urma lor scriitorii nu se aflau în situaţia de a-şi „pipăi drumul în întuneric". Odată cu încetarea apariţiei Contemporanului (în 1891), poziţiile cîştigate aveau să fie apărate de alte publicaţii. Nu-i mai puţin adevărat însă că, teoretic şi practic, în literatură apar nuanţări importante şi tendinţe inovatoare ce dau perioadei de la răscrucea celor două veacuri un caracter specific ; r. 41—42 : „Sania lui Dastoievski" este Sonia Marmeladov din Crimă şi pedeapsă, iar „calul-martir" — care 1-a impresionat puternic pe A. Vlahuţă (cf. conferinţa acestuia Onestitatea în artă) — apare în poemul lui Nekrasov Despre vreme; r. 63—64 : filozoful francez Theodule Ribot (1839—1916) este autorul unor studii de psihologie experimentală. Jean-Martin Charcot (1825—1893), celebrul neurolog, îl interesa, desigur, pe Gruber mai ales prin cercetările sale asupra hipnotismului ; r. 66—70 : cu distihul citat începe poezia Voyelles de Arthur Rimbaud ; r. 76—77 : ca şi în alte rînduri, citatul este dat din memorie. Forma corectă a celui de-al doilea vers : „Lăcrămează liliacul clătinat de-al nopţii vînt". Titlul poeziei : în ţintirim (în volumul Artur Stavri, Poezii, 1888—1894, Bucu-
524
reşti, Editura Tipografiei nouă Gr. Panaitescu, 1894, p. 29—30) ; r. 101 : Eduard Gruber, preocupat temporar de problemele limbii, a publicat un Studiu asupra genului elementelor latine în româneşte, în comparaţie cu celelalte limbi romanice, Iaşi, 1884; r. 101—111 : a doua plecare în străinătate a lui Eduard Gruber, în 1889, n-a avut un caracter intempestiv, cum ar reieşi din această evocare, ci s-a produs ca urmare a obţinerii unei burse, cu sprijinul lui Ti tu Maiorescu. După ce a lucrat timp de doi ani în laboratorul de psihologie experimentală al lui Wilhelm Wundt (1832—1920), Gruber şi-a luat doctoratul în 1893. La congresele de psihologie de la Paris (1889) şi Londra (1892), cercetările sale privitoare la audiţia colorată au suscitat într-adevăr interes.
(p. 53)       DOMNUL PANU Şl POEZIA NOASTRĂ
In Viitorul, III, nr. 588, 4 (17) iulie 1909, p. 1—2 (semnat: A. Mirea) ; în Portrete, p. 77—84.
Acesta este articolul pe care „criticul" din poezia Victima florilor de turnesol se plînge că nu 1-a putut plasa. De fapt, fusese refuzat numai de ziarul Ordinea, în împrejurările ce se vor vedea mai jos.
R. 33—37 : în Săptămîna, G. Panu publica, număr de număr, povestiri Din lumea animalelor, adunate mai apoi într-un volum cu acelaşi titlu, apărut la Editura „Adevărul", Bucureşti, [f.a.]; cealaltă scriere, la care se face aluzie, este cunoscuta evocare Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, din care în volum se tipărise numai prima parte, la aceeaşi editură, Bucureşti, 1908 ; r. 65—67 : „Privighetoarea Socolei", o curtezană din Iaşi, cu o voce fermecătoare, este eroina unei nuvele cu acelaşi titlu de N. Gane ; r. 124 : doctorul Nicolae Manolescu (1850—1910), vestit în epocă, este considerat unul dintre întemeietorii oftai mologiei româneşti; r. 146—160 : amintirea primirii triumfale făcute la Iaşi lui George Panu îi aparţine lui D. Anghel. Ca urmare a violentelor atacuri antidinastice, publicate în gazeta sa Lupta (v. articolul Omul periculos), Panu fusese acuzat în 1887 de lezmajestate şi condamnat la închisoare. Pentru a evita detenţiunea, publicistul plecase peste graniţă, dar, ales deputat, se întorsese în ţară şi fusese graţiat. Primirea la Iaşi i s-a făcut în ziua de 7 martie 1888.
525
Aprecierile elogioase, eu exagerări ce frizează realmente ridicolul, asupra poeziilor Ririei fuseseră publicate de G. Panu în revista — „scrisă" exclusiv de el — Săptămîna, IX, nr. 22, 12 iunie, p. 345—348, şi nr. 23, 19 iunie 1909, p. 360—363, sub titlul Ciuturi şi poeme de Riria. Oricît de respectat ar fi fost G. Panu pentru meritele sale de publicist şi pentru atitudinea sa civică din trecut, o concluzie ca : „Riria este o poetă aproape ireproşabilă şi ca formă şi ca fond" incita la o replică severă. D. Anighel şi St. O. Iosif şi-au scris deci articolul şi l-au prezentat ziarului Ordinea, unde colaborau săptămînal. Directorul ziarului, Iancu Păucescu, prietenul căruia în ianuarie 1908 A. Mirea îi dedica poezia Omul de zăpadă, a considerat inoportună publicarea articolului. Reacţia cuplului D. Anghel-St. O. Iosif a fost, ca de obicei, promptă şi categorică. Cei doi poeţi nu i-au acordat lui Iancu Păucescu nici măcar circumstanţe atenuante, ignorînd justificarea politică a refuzului acestuia : A. D. Xenopol, soţul Ririei, era la Iaşi principalul fruntaş al partidului takist. Dar tocmai din acest motiv Viitorul, ziar liberal, s-a arătat dispus să găzduiască în coloanele sale articolul refuzat de Ordinea. Aşadar, în fond, deşi era vorba despre o chestiune literară, au acţionat tot resorturi politice. Dealtfel, Viitorul avea obligaţii faţă de A. Mirea, care participase cu un zel vrednic de o cauză mai bună la campania împotriva conservatoriilor-democraţi, în 1908. Totuşi, deşi polemiza uneori violent cu Ordinea, redacţia Viitorului, ca şi cum n-ar fi dorit să fie implicată direct în cazul în speţă, a publicat articolul şi materialele însoţitoare cu menţiunea : „Discuţii libere (Două scrisori şi un articol — Moravuri politico-literare — de A. Mirea)" şi următoarea notă introductivă : „Primim de la d-nii D. Anghel şi St. O. Iosif următoarele scrisori, adresate d-lui I. Peucesou, directorul ziarului Ordinea, dimpreună cu un articol, pe care ne roagă să le publicăm şi pe care le publicăm în acest loc de discuţii libere." De precizat că „locul" — coloanele din dreapta paginii întîi — nu mai fusese ocupat de vreo „discuţie liberă". Iată scrisorile :
„Domnule director,
Ordinea de la 26 iunie c. vestea cititorilor săi pentru numărul ce avea să apară a doua zi obişnuitul foileton de sîmbătă al subsemnatului.
Acest foileton, din consideraţii care vă privesc pe dv., nu s-a publicat.
Datorim însă cititorilor noştri — mulţi, puţini cîţi îi avem — o lămurire pentru a şti de ce de astăzi înainte nu vor mai intimi simpatica noastră figură în subsolul d-voastră.
Cînd aţi binevoit a ne ceda acest subsol — e drept că eram în căutarea unui adăpost, după multe peregrinări pe la alte ziare, unde ori spiritul de partid — şi noi nu facem parte din nici un partid — ori consideraţii de gaşcă — ierte-ni-se acest cuvînt — se împotriveau felului nostru de a fi.
Dv. însă, cînd ne-aţi făcut distinsa onoare de a ne chema să colaborăm la Ordinea, nu ne-aţi pus nici o condiţie. Cunoaşteţi sinceritatea şi independenţa convingerilor noastre, dispreţul pentru tot ce e faţadă şi reclamă nejustificată, precum şi sentimentul de răspundere ce-1 avem ori cînd iscălim un lucru. Era, dealtfel, o afinitate între noi şi dv., sau, cel puţin, am crezut-o. Cu părere de rău constatăm astăzi că în gazetele noastre — fără deosebire de coloare politică — un literat n-are ce căuta. Orice părere mai independentă — fie ea tot pe-atîta de justă — e supusă unei cenzuri pe care noi n-o putem admite. Mai constatăm că un scriitor, cînd intră la o gazetă, trebuie să-şi ia din biroul redacţiei zgarda şi obezile care să-i aducă mereu aminte că e în slujba cutărei persoane care are cutare şef, al cărei prieten are cutare legături de rudenie, pe care le-ai putea jigni — Doamne fereşte! — spunînd un adevăr într-o chestiune literară...
Dar lăsăm toate acestea şi, nemaivoind să purtăm «sîm-feetele» literare nimănuia, ne vedem siliţi, cu părere de rău, domnule director, să vă rugăm să vestiţi cititorilor dv. că A. Mirea emigrează din nou, ca să se mute aiurea, de unde probabil se va muta iarăşi, pînă ce va avea mijloacele (dacă le va avea vreodată !) să se aciueze la propria lui gazetă, în care va fi liber să spună tot ce crede şi gîndeşte de contemporanii lui.
Deocamdată puteţi da ordine portarului dv. să atîrne dasupra subsolului părăsit biletul «de închiriat» şi vă urăm din toată inima să găsiţi un locatar mai puţin incomod şi mai maleabil decît
A. Mirea
Bucureşti, 27 iunie 1909"
526
527
„Domnule director,
Am avut onoarea să vă adresăm scrisoarea de mai sus, ) cu data de 28 iunie c.t în care vă exprimăm sineerile noastre | doleanţe pentru refuzul dv. de-a publica articolul intitulat Dom- ! nul Panu şi poezia noastră. |.
Dintr-un sentiment de delicateţă, explicabil între vechi prieteni, n-am voit să divulgăm din ce consideraţii aţi refuzat publicarea acelui articol, dar am căutat să explicăm cititorilor noştri — cărora, credem noi, le datoram o explicaţie — în ce condiţii am intrat la Ordinea şi pentru ce o părăsim. (
Dintr-o încăpăţînare ce vă caracterizează şi care poate n-ar putea fi înlăturată decît printr-o trepanaţie, în care excelează — după cît se spune — fratele ilustrului dv. şef* — n-aţi ( voit să ne daţi posibilitatea de a ne explica faţă de cititorii noştri şi înţelegeţi bine că în această situaţie nu mai putem păstra condescendenţa de pînă acum şi ne vedem siliţi să justificăm purtarea noastră. ^
Afle publicul dar adevăratele motive pentru cari articolul a fost respins şi colaborarea noastră zădărnicită. Ni s-a spus că d-na Riria este soţia d-lui A. D. Xenopol, istoricul bine cunoscut şi care e unul din mulţii şefi ai partidului conservator-democrat din ţara noastră. Ni s-a mai spus, fără a ni se pune j vreo condiţie sau a ni se cere vreo discreţie, că acest mare savant, în admiraţia nelimitată ce are pentru soţia d-sale — sen- j timent dealtfel destul de legitim — scrie singur articole ditirambice pe cari le publică Ordinea şi alte gazete binevoitoare partidului, sub semnături imaginare; că merge chiar pînă a împinge bunăvoinţa de a se trudi să scrie elucubraţiile pe cari le semnează d-na Riria; şi că, în afară de aceste meschine { considerente, cari nu privesc pe d. Take Ionescu şi mai puţin pe noi, în cazul cînd articolul nostru s-ar fi publicat, d. Xenopol, de bună seamă, jignit în amorul său propriu de scriitor colaborator legitim al d-nei Riria, ar fi fost obligat să-şi dea dimisia, cu siguranţă, primejduind situaţia partidului la Iaşi.
Acestea sunt faptele în toată ridicula lor goliciune şi iată dar cum doi poeţi inofensivi, cari nu fac din arta lor o meserie ,
* Fratele lui Take Ionescu, medicul Thoma Ionescu (1860— 1926), unul dintre creatorii chirurgiei moderne în România.
politică, fără să viseze măcar, erau cît p-aci să zdruncine din temelii situaţia unui partid atît de viguros, printr-un simplu articol de bun-simţ literar !
Faţă cu astfel de întîmplări catastrofale, nu ne rămîne decît să regretăm câ, în lungul timp cît am frecventat pe prietenul nostru d. Iancu Peucescu, n-am fost în stare să ne dăm seama că între portarul Ordinei şi directorul ei nu este nici o deosebire. Primiţi etc.
Iată acum şi articolul în chestiune.
A. Mirea"
Scrisoarea a doua, r. 22—27 : Ordinea publica într-adevăr articole ditirambice despre versurile Ririei, ăl cărei volum Ciuturi şi poeme era caracterizat „cea mai de seamă culegere de versuri de la Eminescu încoace, fiind inspirată de aceleaşi izvoare de gîndire". Pseudonimul Leandru al semnatarului recenziei despre volum (în nr. 358, 19 februarie 1909, p. 1—2) nu este însă al lui A. D. Xenopol, ci al publicistului I. Duscian. încîntat de „reflexiile filosofice44 ale Ririei, recenzentul se extaziază : „Poeta a gîndit ceea ce a scris, a prins în forma nepieritoare a versului toată flacăra gîndirii sale".
G. Panu a răspuns articolului lui A. Mirea abia după o jumătate de an. D. Anghel şi St. O Iosif i-au replicat şi atunci (Apropo de poeta Riria).
(p. 58) TRANDAFIRII ROŞII
Cu titlul Din legendele Creaţiunii. Trandafirii roşii, în Minerva, I, nr. 209, 15 iulie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus,. p. 123—129.
Motivul central al legendei — trandafirul roşu şi-a căpătat culoarea din sîngele unei privighetori — pare a fi o reminiscenţă de lectură. îl aflăm în Privighetoarea şi trandafirul de Oscar Wilde. La Wilde, motivul este însă încadrat în altă structură epică : unui student îndrăgostit, fata pe care o iubeşte îi cere, pentru a i se dărui, un trandafir roşu. E ca şi cum i-ar cere luna de pe cer, deoarece prin acele ţinuturi nu creşteau trandafiri cu flori roşii. Mişcată de zbuciumul tânărului, o privighetoare porneşte în căutare şi află totuşi o tufă
528
529
din această speţă, ' dar care nu înflorea. Cîntînd îndelung în bătaia lunii, cu pieptul apăsat pe o ramură stearpă, privighetoarea moare cu inima străpunsă de un spin, iar din sîngele ei se iveşte rîvnita floare roşie.
D.   Anghel şi St. O. Iosif  transpun  motivul în universul fantastic pur al legendei, într-un ansamblu în care răzbat unele f elemente din mitologia, poporului nostru (divinitatea care intervine pentru a răsplăti, a pedepsi, sau a modifica), dar textura poetică, prea încărcată, rămîne străină de simplitatea legendei populare. S-ar putea spune că şi stilistic, prin caracterul poematic, legenda Trandafirii roşii pare tributară modelului englez probabil. Ca un detaliu din biografia şi bibliografia lui D. Anghel, să amintim că acesta 1-a cunoscut pe Oscar Wilde la Paris j prin. 1894, iar mai tîrziu, în 1911, a tradus din opera acestuia : Pescarul şi sufletul său (Biblioteca „Minerva", nr. 103).
Tot D. Anghel va relua legenda trandafirilor roşii, într-o variantă total deosebită, în povestirea Jertfa din culegerea sa de proză Oglinda fermecată, Editura revistei „Flacăra", Bucu- ) reşti, 1911, p. 99—105. Subiectul povestirii — un tînăr înroşeşte cu sîngele său, sacrificîndu-şi viaţa, trandafirul alb, pentru a -obţine astfel leacul care s-o vindece pe fiica unui împărat — este bine cunoscut din basmul dramatizat Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan. Cum piesa a fost scrisă şi reprezentată după apariţia povestirii lui D. Anghel, în 1915, s-a pus problema paternităţii  subiectului. Zaharia  Bârsan şi-a revendicat paterni- I tatea, declarînd că el imaginase subiectul şi i-1 povestise cu | ani în urmă poetului. Despre „Trandafirii roşii" a d-lui Z. Bârsan şi „Jertfa" lui D. Anghel, cf. Eugen Lovinescu, Critice, III, Editura Ancora, S. Benvenisti & Co., 1927, p. 109—112.
O altă variantă a legendei, cu titlul Trandafirul, îi aparţine lui Emil Gârleanu şi a apărut în Falanga literară şi artistică, I, nr. .4, 31 ianuarie 1910, p. 2 şi în Din lumea celor cari nu cuvîntă, Bucureşti, Editura „Convorbirilor literare", 1910. Schiţa Trandafirul este aşadar ulterioară Trandafirilor roşii de D. An-ghel-Sit. O. Iosif şi anterioară povestirii Jertfă. De fapt, între Trandafirul şi toate celelalte scrieri, inclusiv poemul în proză al lui Oscar Wilde, nu există decît o singură notă comună : floarea trandafirului s-a înroşit din sîngele unei fiinţe. j în rest, totul e diferit: trandafirul, împodobit la început cu flori | albe şi neînzestrat cu ghimpi, este invidios pe spinul învecinat
pe care nu-1 atinge nimeni, în vreme ce el se vede mereu despuiat de flori de către drumeţi. La ruga sa, Dumnezeu îi acoperă ramurile cu ghimpi, dar trecătorii continuă să-l despoaie şi, rănindu-se, îi înroşesc floarea. Cum se vede, la Emil Gârleanu lipseşte nu numai motivaţia erotică, ci şi ideea de jertfă din celelalte scrieri.
Cu mult înaintea autorilor români pomeniţi mai sus, Veronica Miele a imaginat şi ea, în versuri naive, o Poveste a rozei, în care roza albă se înroşeşte din pudicitate feminină. Creatorul — „A zis rozei : — Floare dalbă, / înflorind tu să fii albă, / Şi corola ta să fie / Semn de nevinovăţie. // Dar cînd fu ca să-nflorească, / Sînul să şi-1 dezvelească, / La ea omul a privit / Şi ea-ndată s-a roşit..." (în culegerea Poezii» Iaşi, Biblioteca Şaraga, I, nr. 22—23, 1909, p. 32—33).
(p. 62) AL DOILEA COLONIZATOR AL DACIEI
In Minerva, I, nr. 227, 2 august 1909, p. 1 ; în Cireşul lut Lucullus, p. 53—59.
„Al doilea colonizator al Daciei" este Dimitrie Anghel, tatăl poetului, proprietar al moşiei Corneşti din apropierea Iaşilor, unde poetul s-a născut şi şi-a petrecut copilăria.
(p. 66) SĂRMANUL VIJBOVSKI
în Minerva, I, nr. 234, 9 august 1909, p. 1 ; în Portrete,, p. 55—59.
(p. 69) CIREŞUL LUI LUCULLUS
In Minerva, I, nr. 242, 17 august 1909, p. 1 ; în Cumpăna, I» vol. II, nr. 18, 15 aprilie 1910, p. 287—291 (într-o notă de subsol,, precizarea : „Din volumul cu acelaşi titlu ce apare zilele acestea în editura Minerva") ; în volumul cu acelaşi titlu, p. 5—12.
Dacă detaliile de peisaj din povestire sînt exacte, cele istorice se subordonează intenţiei artistice : frumuseţea, simbolizată prin cireşul alb de flori primăvara, este mai de preţ şt
530
531
mai trainică decît gloria şi bogăţiile cucerite în războaie. Momentul se situează în anul 63 î.e.n., cînd Cnaeius Pompeius (106—48 î.e.n.) 1-a învins pe Mithradate al VI-lea Eupator, rebele Pontului din Asia Mică. Dar, în acel an, Lucius Licinius Lucullus (cea 109—57 î.e.n.) nu împlinise nici 50 de ani, nefiind deci nicidecum „bătrînul Lucullus" „obosit de ani". Generalul Lucullus comandase el armata romană în prima parte a celui de-al treilea război mithradatic (74—63 î.e.n.) şi anume pînă în anul 66 î.e.n., cînd fusese înlocuit la comandă prin Pompeius, doar cu vreo trei ani mai tînăr. Un bărbat în plină putere a devenit în povestire un „bătrîn alb ca o fantomă", un moşneag cu „gene bătrîne", pentru a i se potrivi rolul înţeleptului ce meditează asupra caducităţii gloriei.
Numărul 18 este cel din urmă al revistei Cumpăna. Cei patru redactori care o „scriseseră" singuri pînă la nr. 17 nu mai puteau susţine materialiceşte apariţia săptămînală. Cum anunţă la rubrica Note şi reflexii se deciseseră — după aproape o lună de întrerupere — s-o reia mensual „în formă schimbată, lărgindu-şi terenul de muncă prin înmulţirea numărului de colaboratori", în locul menţiunii : „Scrisă de"..., pe coperta, acum portocalie, apare : „Fondată de"... La acest unic număr mensual colaborează Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu, Natalia Iosif, Eugen Lovinescu, Const. Mironescu, D. Anghel şi St. O. Iosif, D. N. Ciotori, Vasile Savel şi loan Bîrseanul. Se remarcă absenţa lui Mihail Sadoveanu şi Ilarie Chendi.
<p. 74) UMBRA CASEI
In Minerva, I, nr. 244, 19 august 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 13—19.
<tp. 78) DIN  LUMEA PARCELOR
în Minerva, I, nr. 257, 1 septembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 73—81.
Figuri de bătrîne populează opera ambilor poeţi. O bă-trînă, văduvă de mult, îşi vîntură cu nostalgie amintirile în schiţa Pe gînduri de St. O. Iosif. Dar chipurile şi atmosfera
532
mai sumbră din povestirea aceasta despre cele trei „Parce" ne
îndrumă mai curînd spre unele pagini ale lui D. Anghel, între
altele, spre A patra Parcă (în Oglinda fermecată, ed. cit., p. 119—122).
(p. 83) SCRISOARE VECHE
în Minerva, I, nr. 270, 14 septembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 85—91.
Chiar dacă imaginară, scrisoarea aceasta va fi avînd totuşi ca punct de plecare un episod din biografia lui D. Anghel, spre care ne îndrumă şi numele adresantului. Acest nume, puţin obişnuit la români, Enric, apare în două povestiri din Oglinda fermecată : Culegătorul de stele căzătoare (p. 55—62) şi Din tainele lunii (109—115).
<p. 87) POVESTEA UNEI CONSOLE
în Minerva, I, nr. 272, 16 septembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 63—69.
Detaliile biografice ne îngăduie să-1 identificăm fără dubii în narator pe D. Anghel. In septembrie 1909, acesta locuia într-o cameră de hotel (la hotelul „Luvru") (r. 9—16) ; mama sa, grecoaica Erifilia Leatris, venise din Orient (de la Constantino-pol) (r. 30—31) ; el a plecat „în lume", după risipirea vechii gospodării.
(p. 91) MAESTRUL
In Minerva, I, nr. 278, 22 septembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 143—151.
Poezia Vagabondul, menită să caracterizeze situaţia materială a eroului povestirii, nu poate fi, desigur, trecută ca atare în zestrea poetică a lui A. Mirea. Dar atît povestirea în ansamblu, cît şi poezia se înscriu în sfera protestului, frecvent şi divers formulat de D. Anghel şi St. O. Iosif, împotriva condiţiei precare a artistului în societatea vremii. Tema revine în repetate
533
rînduri în creaţia lui St. O. Iosif, între altele, în Harpistul {1903), cu un moto din Goethe : „Cine nu şi-a mîncat niciodată pîinea în lacrimi".
<p. 97) RĂZBUNAREA LUI ARGHIR
In Minerva, I, nr. 286, 30 septembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 23—30.
(p. 102) GHEORGHE DIN MOLDOVA
în Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 102— 103 (semnat : D. Anghel) ; în Portrete, p. 11—15.
R. 1 : Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach) (n. 1859) a murit subit la 21 septembrie 1909, la Iaşi, unde ocupa funcţia de prefect al judeţului. Corpul său a fost adus la Bucureşti şi înhumat la cimitirul Sfînta Vineri ; în convoiul funebru s-au aflat primul-ministru I. C. Brătianu, C. Stere, Mihail Sadoveanu, D. Anghel, St. O. Iosif, Emil Gârleanu, Ilarie Chendi, Ion Minu-lescu etic. ; r. 35—38 : la Roma, în 1893, D. Anghel s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, împrejurare cînd tovărăşia lui Ion Păun-Pincio, pe catre-l luase cu el, i-a fost de folos ; r. 85—95 : versurile lui Gheorghe din Moldova, cu mici diferenţe faţă de textul citat de Anghel, se pare, din memorie, aparţin poeziei Nunta (în grai moldovenesc), reprodusă în culegerea Versuri şi proză, Editura „Viaţa românească", Iaşi, 1912.
Numărul pe octombrie al Vieţii româneşti 1-a omaginat pe fostul colaborator, publicînd, în afara „portretului" semnat de D. Anghel, versuri din manuscrisele poetului, trei fotografii şi o evocare datorată Izabelei Sadoveanu : Gheorghe din Moldova. Amintiri (p. 105—108).
(p. 106) RĂSPLATA LUI CRITON
In Minerva, I, nr. 314, 28 octombrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 31—40.
(p. 112) RACOVSKI
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie 1909, p. 25—27 (semnat : D. Anghel) ; în Portrete, p. 45—49.
Doctorul Cristian Racovski (1873—1941), originar din Bulgaria, a activat în cadrul mişcării socialiste din România, unde intenţiona să se stabilească definitiv. în 1905, a contribuit, alături de I. C. Frimu, C. Dobrogeanu-Gherea şi alţii, la reapariţia ziarului România muncitoare, în paginile căruia a şi publicat diverse articole. Peste doi ani, în 1907, a făcut parte din delegaţia socialiştilor români la Congresul Internaţionalei a Il-a de la Stuttgart. La al treilea congres al Partidului social-democrat din România, ţinut în ianuarie 1908, a fost ales în comitetul central. Chiar atunci, considerat ca un agitator periculos, guvernul liberal 1-a expulzat. Strădaniile sale de a obţine anularea deciziei au rămas fără rezultat. în toamna anului 1909, a încercat totuşi să reintre în ţară, dar a fost arestat la graniţă. Au urmat proteste în presă, întruniri ale socialiştilor români, încheiate uneori cu intervenţia forţei represive şi arestări. Articolul lui D. Anghel, care se îndepărtase de mult de mişcarea socialistă, se înscrie obiectiv în campania de apărare a drepturilor celui surghiunit.
De peste hotare, C. Racovski a păstrat legăturile cu socialiştii români, iar la începutul lunii ianuarie 1912 a obţinut autorizaţia de a se întoarce în România. Supus în continuare ingerinţelor, în 1917 a trecut în Uniunea Sovietică, unde i s-au încredinţat munci de răspundere în partid şi stat.
(p. 115) UN ARIVIST
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie 1909, p. 27—28 (semnat: St. O. Iosif) ; în Portrete, p. 51—54.
St. O Iosif, în strînse legături de prietenie cu artiştii plastici asociaţi în gruparea „Tinerimea artistică", împărtăşeşte aversiunea acestora faţă de oficialul a cărui ascensiune nu-şi afla nici o justificare în meritele sale artistice. „Arivistul" ar putea fi I. C. Stăncescu, sau, încă mai probabil, George Demetrescu Mirea, pictori mai vîrstnici, prizonieri ai manierismului academic, promovaţi în funcţii importante.
534
535
<P. 118) ÎN PARCUL EXPOZIŢIEI
In Minerva, I, nr. 354, 7 decembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 165—173.
R. 4 : expoziţia jubiliară,' inaugurată în iunie 1906, fusese închisă la sfîrşitul lui noiembrie acelaşi an. Aşadar, în toamna lui 1909, se împlineau trei, nu doi ani de cînd expoziţia „răposase". Dar poate că poeţii notau cu un an mai tîrziu impresii culese în 1908, sau dădeau formă definitivă şi tipăreau, fără a-1 aduce la zi, un text scris mai înainte, cînd nu publicau decît versuri.
(p. 122) BULLIER
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 43—45 (semnat: D. Anghel) ; în Cireşul lui Lucullus, p. 95—101.
R. 13—19 : referirea se face la 'Cunoscutele versuri satirice din Scrisoarea III: „Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, / Drept ştiinţ-avînd în minte vre un vals de Bal-Mabil". Remarca lui D. Anghel, sunînd oarecum ca un reproş la adresa marelui poet care a înfierat „vestitul Bal-Mabil" fără a-1 fi văzut şi fără a-i fi putut pricepe farmecul, este lipsită de sens. în satira sa, Eminescu nu condamnă „danţul" şi localurile de petrecere ca atare! Dealtfel, se pare că în epocă Bal-Mabil devenise la noi un simbol al frivolităţii. într-un editorial intitulat Spiritul mercantil, publicat de gazeta Stindardul, I, nr. 10, 8 aprilie 1876 — aşadar cu cinci ani înainte de Scrisoarea III — la întrebarea „Ce este tinerimea ?" se răspunde prin : „Vedem de o parte coconaşii din juna dreaptă, cei din Bucureşti, şcoala de la Mabille..."
(p. 126) TAINELE CELEBRITĂŢII
în Minerva, I, nr. 368, 21 decembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 105—111.
R, 15—18 : constructorul de avioane şi pilotul francez Louis Bleriot (1872—1936) a făcut demonstraţii de zbor la Bucureşti, pe hipodromul Băneasa, în ziua de 18 octombrie 1909, în prezenţa oficialităţilor şi a peste o sută de mii de oameni, printre
care şi mulţi veniţi anume din provincie; r. 101: în „răposatul Palade" îl identificăm pe G. D. Palade care prin 1884—1885 conferenţia la Cercul de studii sociale, în sala „Franzelaru" din Bucureşti, alături de C. Miile, C. Bacalbaşa şi alţii. Devenind membru al Partidului liberal, a fost în mai multe rînduri ministru. A murit în 1903.
<p. 130) VACANŢA
în Minerva, I, nr. 373, 29 decembrie 1909, p. 1 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 115—163.
R. 68—69 : în ansamblul epic imaginar, cîteva amănunte aparţin istoriei reale a vremii. Astfel, „chestiunea Orientului" preocupa intens opinia publică încă din toamna anului 1908, cînd Bulgaria îşi proclamase independenţa, iar Austria anexase Bosnia şi Herţegovina; r. 88 : în aprilie 1909, sultanul Abdul HamM II fusese detronat; r. 149: cu telegrama despre sucombarea directorului general al teatrelor, D. Anghel şi St. O. Iosif fac o glumă macabră pe seama lui Pompiliu Eliade, care ocupa în 1909 respectiva funcţie... v
<p. 135) DOI DIRECTORI
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 88—90 (semnat : A. Mirea) ; în Portrete, p. 85—90.
R. 1—10 : adversitatea scriitorilor faţă de Alexandru Davila, care era director al Teatrului Naţional din Bucureşti de la 1 februarie 1905, s-a manifestat încă din 1906, în urma cunoscutelor incidente din ziua de 13 martie. Directorul a fost învinuit atunci că a admis organizarea, de către societatea de binefacere „Obolul", a unui spectacol în limba franceză pe prima scenă a ţării şi că, în timpul manifestaţiei studenţeşti din piaţa teatrului, s-a solidarizat cu forţa represivă. Printre publicaţiile care au întreţinut atunci agitaţia s-a aflat şi ziarul conservator Epoca, în paginile căruia Ion C. Bacalbaşa (1863—1918) semna cronica dramatică. La o întrunire care s-a ţinut în sala „Dacia", au vorbit N. Iorga şi B. St. Delavrancea, iar un număr de scriitori din toată ţara şi-au exprimat adeziunea la această acţiune de protest: B. P. Hasdeu, N. Gane, I. Al. Brătescu-Voineşti,
536
537
I. A. Bassarabeseu, Elena Farâgo, Matilda Cugler-Poni, N. Vulo-vici etc. Ideea, cristalizată încă din 1906, a fost aceea că Alexandru Davila a impus la Teatrul Naţional o orientare străină de interesele dramaturgiei româneşti, prin predilecţia sa faţă de repertoriul străin, în special francez. Ca urmare a unei îndelungate campanii de presă pe această temă, la 27 februarie 1908 N. Iorga 1-a interpelat în Camera deputaţilor pe Spiru Haret, care era ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, în legătură cu direcţia Teatrului Naţional, reformulînd cunoscuta acuzaţie. Peste două zile, la 29 februarie, treizeci de scriitori se adresau şi ei ministrului printr-un memoriu, în care, ca argument al aceleiaşi acuzaţii, menţionau că repertoriul Teatrului Naţional e constituit „în proporţie de mai mult de trei sferturi din piese străine". între alţii, memoriul era semnat de D. Anghel, St. O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Ilarie Chenidi, George Ranetti. Proporţia indicată nu corespundea adevărului (cf. Mihai Vasiliu, Al. Davila, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 97—100), dar Spiru Haret, incitat şi de refuzul directorului de a da urmare unor dispoziţii ale sale, 1-a destituit la 12 martie 1908 ; «r. 11—13 : cei doi poeţi îl numesc pe Pompiliu Eliade, cu ironie, „pedagog normalist", fiindcă îşi făcuse studiile la Şcoala normală superioară din Paris ; r. 15 : Paul Gusty (1858—1944) funcţiona la Teatrul Naţional ca director de scenă încă din 1885 ; r. 19—32 : „vechile vremuri", cînd D. Anghel şi St. O. Iosif îl cunoscuseră pe Alexandru Davila, se situau cu numai şapte ani înainte: Balada strămoşilor a apărut în Sămănătorul, I, nr. 38, 15 decembrie 1902, p. 177. Ca director de teatru, Alexandru Davila a fost într-adevăr autoritar. Curînd după numire, a intrat în conflict cu C. I. Nottara, care a şi părăsit Teatrul Naţional, urmat de un alt mare actor, Petre Liciu ; 35—63 : în 1909, Alexandru Davila a înfiinţat o companie teatrală proprie, ale cărei reprezentaţii au fost adăpostite de Teatrul Leon Popescu (Teatrul Liric). Stagiunea s-a deschis în seara de 12 septembrie 1909, cu piesa Stane de piatră, traducere de Em. D. Fagure a unei piese relativ recente (Stein iiber Steinen) de Hermann Sudermann (1857—1928). înainte de piesă, s-a reprezentat „instantaneul" începem! de I. L. Caragiale ; r. 66 : Pompiliu Eliade era mărunt de stat, de aceea poeţii îi spun „figurina de Alberic". Alberich era piticul paznic al comorii Nibelungilor ; r. 68—104 : în pornirea lor, despre ale cărei cauze am vorbit mai înainte, D. Anghel şi St. O. Iosif îl ne-
dreptăţesc pe Pompiliu Eliade, care a fost unul dintre bunii directori ai Teatrului Naţional, prin orientarea sa estetică, prin acţiunea de îmbogăţire a repertoriului, prin salutare măsuri organizatorice ; r. 104—105 : „raportul" este volumul pe care l-am citat : Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—1909; r. 112 : „binennrudit" este o aluzie la faptul că Pompiliu {Eliade era cumnat al ministrului Spiru Haret.
<p. 139)
ARTUR STAVRI
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910, p. 103—104 ; în Portrete, p. 35—38.
R. 1—20 : născut la Botoşani în 1869, Artur Stavri era deci cu trei ani mai în vîrsta decît D. Anghel, care 1-a cunoscut mai bine prin 1888—1891 la Iaşi, în cadrul Cercului socialist şi al cenaclului lui Niculae Beldiceanu. Mai tîrziu, ca şi alţi intelectuali apropiaţi în tinereţe de mişcarea socialistă, Artur Stavri devenise membru al Partidului liberal, iar în 1907 fusese numit prefect de Dorohoi. A debutat în 1888, la Contemporanul; la Convorbiri literare a colaborat începînd   din   anul   următor ; r. 26 : titlul corect al culegerii lui Leconte de Lisle (1818—1894) : Poemes barbares (1862) ; r. 46—56 : săptămânalul Pagini literare (1899—1900) a fost într-adevăr creaţia lui Artur Stavri, care a editat-o singur pînă la numărul 25 din 10 decembrie 1899, cînd i s-a asociat Ion Gorun (Alexandru Hodoş). Importanţa revistei constă într-adevăr, în primul rînd, în faptul că a obţinut colaborarea „elementelor celor mai disparate", printre care cei mai de seamă scriitori ai vremii : I. L. Caragiale, G. Coşbuc, A. Vla-huţă, Mihail Sadoveanu, D. Anghel, St. O. Iosif şi mulţi alţii; r. 81—82 : volumul Luminişuri de Artur Stavri a apărut în Editura „Vieţii româneşti", Iaşi, 1910. Ilarie Chendi 1-a recenzat favorabil, animat de aceeaşi simpatie pe care i-o purtau autorului D. Anghel şi St. O. Iosif (Poeziile lui Stavri, în Cumpăna, I, vol. I, nr. 9, 22 ianuarie 1910, p. 134—138).
(p. 142)
TIPURI DISPĂRUTE
Partea a Il-a, în Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910, p. 108—109 (semnat: D. Anghel) ; integral, în Portrete, p. 61—69.
538
539
(P. 148)
IDOLUL
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 8, 15 ianuarie 1910, p. 123—125 ; în Cireşul lui Lucullus, p. 43—49.
B. 43—54 : „arheologul pasionat" este profesorul şi poetul Niculae Beldiceanu, care a făcut săpături pe cont propriu nu numai la Cucuteni, ci şi în alte numeroase locuri din Moldova (în judeţele Iaşi, Vaslui, Suceava). Episodul narat, petrecîndu-se la „o moşie din judeţul Vaslui", ar putea fi plasat la Rafaila sau la Belceşti, aşezări din judeţul respectiv.
(p. 152)
MAESTRUL KIRIAC
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 10, 29 ianuarie 1910, p. 155—15$ (semnat: A. Mirea) ; în Portrete, p. 71—76.
După o întrerupere relativ îndelungată, societatea corală „Carmen", înfiinţată de D. G. Kiriac în 1901, îşi reluase in decembrie 1909 activitatea printr-un concert foarte bine primit de public. Succesul concertului, salutat de Cumpăna (nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 92—93) într-o notă anonimă la rubrica Efemeride, îi va fi determinat pe D. Anghel şi St. O. Iosif să scrie articolul despre muzician.
R. 1—36 : festivitatea care a avut loc la Arenele romane spre sfîrşitul lunii august 1906 („pe la 22 sau 23 august" — scrie C. Bacalbaşa) a reunit coruri nu numai din „ţară", ci şi din ţinuturile pe atunci subjugate : Bucovina, Banatul, Transilvania, între altele coruri din Reşiţa-Montana, Bocşăneni, Bozoviceni, Cacova, Beiuş, corul „Hilaria", corul din Coştei, Oraviţa, Sîn-Miclăuş, corul „Armonia" etc. în final, toate cele opt sute de voci au interpretat, sub bagheta lui D. G. Kiriac, piesele Hai la horă !, Pui de lei, Deşteaptă-te române. La cel din urmă s-a asociat şi foarte numerosul public. Cum subliniază amintita notă din Cumpăna, festivitatea de la Arenele romane a dovedit „că noi nu suntem uniţi numai prin graiul comun, ci şi prin cîntecul comun". C. Bacalbaşa va aprecia şi el că manifestaţia corurilor reunite a fost „divina prefaţă a măreţiei istorice de la 1918" (Bucureştii de altădată, III, Bucureşti, Editura ziarului „Universul", 1930, p. 133). Compozitorul şi dirijorul Dumitru G. Kiriac, căruia în text i se spune George Kiriac, se numea de
fapt Dumitru Georgeseu; r. 37—42 : ou cincisprezece ani în urmă, socotind din 1906, nici unul dintre cei doi poeţi nu se găsea la Paris. Cronologia trebuie deci corectată prin scăderea uriui număr mai mic de ani, pentru a obţine anii 1895—1896, cînd tînărul compozitor fusese trimis pentru studii în capitala Franţei. în acea vreme, la Paris, se afla D. Anghel, astfel încît amintirile din articol îi aparţin Iui ; r. 89-—94 : versurile citate din O. Carp aparţin poeziilor Triolete, respectiv, Din poveşti (în Poezii de O. Carp, Stabilimentul de arte grafice Albert Baer, Bucureşti, 1906, p. 51—52 ; 21—22). Din poveşti este dedicată „Lui D. G. Kiriac" (forma corectă a primului vers: „O cră-iasă-şi plimbă jalea").
<p. 156)
SPOVEDANII
Partea I (r. 1—179), în Cumpăna, I, vol. I, nr. 12, 19 februarie 1910, p. 187—190 ; partea II, ibid., nr. 13, 19 februarie 1910, p. 201—203 ; împreună, în Cireşul lui Lucullus, p. 207—226.
Confesiunea este a unui erou imaginar, însă detaliile despre locuri, monumente, privelişti, evocate ca „văzute", îi aparţin lui D. Anghel, care a vizitat Italia timp de mai multe luni în 1893 şi a revenit acolo în cîteva rînduri.
R. 260—269 : părăsind Anglia în 1817, Percy Bysshe Shelley (1792—1822) a locuit în Elveţia, apoi în Italia, unde, începînd din 1820, s-a stabilit în oraşul La Spezia. Pasionat de sportul navigaţiei cu vele, în 1822 a plecat cu iahtul său „Ariei" la Livorno, iar la întoarcere a fost surprins de o furtună, nu departe de ţărm, în golful La Spezia. S-a înecat împreună cu un prieten pe care-1 luase la bord. Din iniţiativa lui Byron, trupul poetului a fost incinerat, iar cenuşa, înhumată la Roma, lingă piramida lui Cestius. Prietenul care a conceput inscripţia de pe lespedea funerară este Byron ; r. 362—389 : felul sinuciderii şi chiar locul par a fi sugerate de modul în care şi-a pus capăt zilelor, în aprilie 1908, doctorul loan G. Radovici (1868—1908), fost militant socialist. Suferind de o boală incurabilă, loan G. Radovici s-a aruncat de pe bordul unui piroscaf, în mare, lîngă Palermo. D. Anghel îl cunoştea de prin 1895 de la Paris, unde frecventau cercuri socialiste. Datele biografice şi psihologice, ca şi motivul sinuciderii din „spovedanii" nu îngăduie identificarea eroului acestora cu persoana reală.
541
540
(p. 167) PIETATE In Cireşul lui Lucullus, p. 133—139.
R. 134—135 : dacă, în context, citarea lui Raffet este indicată, <a lui Szathmary .apare ca mai puţin potrivită. Graficianul francez Denis Auguste Marie Raffet (1804—1860), care a călătorit prin ţările române în 1837, a realizat un mare număr de schiţe, litografiate, reprezentând tipuri şi monumente, printre care şi aspecte din Bucureşti. Litografiile lui Carol Pop de Szathmary (1812—1888) înfăţişează mai ales portrete de personalităţi, sau scene de aiurea, încît productivul pictor, litograf şi fotograf nu poate fi considerat un evocator al Bucureştiului de altădată.
<p. 171) PEŢITORII AMFITRITEI
In Cireşul lui Lucullus, p. 187—194.
(p. 176) IN SPITAL
In Cireşul lui Lucullus, p. 197—203.
Bolnavul venit la spital dintr-o mahala îndepărtată este St. O. Iosif. Aflat pentru a doua oară la Iaşi, în primele luni ale anului 1897, poetul a suferit o operaţie şi şi-a făcut convalescenţa în spitalul „Sfîntul Spiridon".
Volumele de proză ale lui D. Anghel şi St. O. Iosif au trezit interesul criticii îndeosebi prin noutatea stilului. Ca de obicei, cea mai promptă şi binevoitoare recenzie a apărut în Viaţa românească (V, nr. 5, mai 1910, p. 262—263). Semnatara recenziei despre Cireşul lui Lucullus, aceeaşi I.S. (Izabela Sadoveanu), este de părere că D. Anghel şi St. O. Iosif „ne-au dovedit că nu ştiu face decît mici capodopere, fie în versuri, fie în proză. Povestirile scurte din volumul de faţă nu sînt compoziţii pentru revistă şi, deşi scrise în fuga condeiului, fără pretenţie, aproape fiecare din ele e o operă desăvîrşită... Nu ştii ce să admiri mai mult : puterea de evocare a descripţiilor, imaginile preţioase din viziunile viu colorate şi poetice, sau măsura şi gustul cu care aceste frumuseţi sînt dăruite cetitorului". în „darea de seamă" asupra volumelor Cireşul lui Lucullus şi Portrete, Ilarie Chendi, care scrisese cu nici trei ani înainte despre „abnegaţia ciudată"
542
a celor doi poeţi ce-şi contopeau personalitatea, se referă cu admiraţie la „colaborarea frăţească" şi „măiestria cu care aceştia ştiu să-şi îmbine gîndurile şi în forma nelegată a prozei". „Ia-, tă-ne îmbogăţiţi — exclamă criticul — cu doi noi prozatori de frunte, mai puţin povestitori, mai mult impresionişti şi cugetători, în scrisul cărora fantazia poetică continuă să lucreze cu vioiciune, iar spiritul de observaţie să dea la iveală fineţe neîntrerupte." Avem a face cu o proză „de elită", „cultă", poate vgenul prozei viitoare". Chendi apreciază Portretele şi pentru „datele şi observaţiunile de preţ" utile istoriei literare (D. Anghel şi St. O. Iosif, „Cireşul lui Lucullus<( şi „Portrete", în Luceafărul, IX, nr. 15—16, august 1910, p. 387). Recenzia concomitentă a lui C. I. Făgeţel identifică în bucăţile din Cireşul lui Lucullus o dublă atitudine artistică, rezultată din îmbinarea a două temperamente, dintre care unul „e deprins să privească mai mult în afară, culegînd formele supt care se prezintă viaţa, iar celălalt e deprins să se coboare în sine însuşi, îndeletnicin-du-se mai mult cu analiza interioară a stărilor sale sufleteşti". Cel dintîi e prezent în La ţară, Din lumea Parcelor, în parcul Expoziţiei, în spital, vădind o rară putere de observaţie, capabilă să surprindă esenţialul unui peisaj şi semnificaţia acestuia ; cel de-al doilea se regăseşte în Povestea unei console, Scrisoare veche, Spovedanii şi Pietate. Forma povestirilor dezvăluie „însuşiri de plasticitate şi preciziune" (Dări de seamă. D. Anghel şi St. O. Iosif: „Cireşul lui Lucullus", in Ramuri, V, nr. 15—16—17, 1—15 august—1 septembrie 1910, p. 418—419). Cu mai multă exigenţă este tratată proza celor doi poeţi de recenzentul Convorbirilor critice, Arminiu (M. Dragomirescu), care consideră volumul Cireşul lui Lucullus o „transpunere searbădă, fără păstrarea mijloacelor, a forţei, a realităţii, a profunzimii". Realitatea e diluată printr-un „stil artificial cu aparenţă de ireproşabil şi agreabil" — în genul întrucîtva la modă — „istoric, filozofic — vechiul «istoric» Anatole France". Se exemplifică cu povestirea ce dă titlul volumului, o povestire după o „schemă nesigură şi şubredă, punctele de relief sînt şterse şi totul se leagănă în gol." Defectele prozei acesteia sînt convenţionalismul, lirismul, sentimentalitatea difluentă, manierismul. Izbutite sînt numai bucăţile în care autorul îşi leagă sentimentele de un object — ca în „minunata Poveste a unei console", sau în care îşi expune direct sentimentele şi impresiile, ca în Spovedanii şi La ţară. Totul aparţine unui gen uşor, sînt „articole vremelnice*
543
de modă", scrise foarte elegant, dar care n-au legătură cu adevărata literatură decît prin mijloacele de descriere, realmente „alese şi bogate" („Cireşul lui Lucullus" de D. Anghel şi St. O. Iosif, în Convorbiri critice, IV, nr. 6, 25 iunie 1910, p. 400—402).
TRADUCERI LIRICE ŞI EPICE DIN VOLUME
Paul Verlaine
Cp. 183) AMORUL SFĂRÎMAT
In Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 755 * ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 5—8.
In revistă, traducerea este dedicată : „D-lui Leon Ghica".
Gu titlul VAmour par terre face parte din al doilea volum publicat de Paul Verlaine — Fetes galantes, 1869, Pentru confruntare, iată originalul :
Le vent de Tautre nuit a jete bas F Amour Qui, dans le coin le plus mysterieux du parc, Souriait en bandant malignement son arc, Et dont Taispect nous fit tant songe tout un jour !
5    Le vent de l'autre nuit Ta jete bas ! Le marbre Au souffle du matin tournoie, epars. C'est triste De voir le piedestal, ou le nom de Fartiste Se lit peniblernent parmi Fombre d'un arbre.
Oh î c'est triste de voir debout le piedestal 10    Tout seul! Et des pensers melancoliques vont
Et viennent dans mon reve ou le chagrin profond Evoque un avenir solitaire et fatal.
Oh ! c'est triste i — Et toi-meme, est-ce pas ? es touchee D'un si dolent tableau, bien que ton oeil frivole 15    S'amuse au papillon de pourpre et d'or qui vole Au-dessus des debris dont I'allee est jonchee.
* Cu puţine excepţii, traducerile sînt semnate : D. Anghel şi St. O. Iosif.
Cum se vede, traducerea, cursivă, este şi exactă, cu excepţia v. 2—4 unde adăugarea epitetului „cel mai dulce" şi eliminarea adverbului „malignement" slăbesc forţa evocatoare. „Cu zîmbetul pe buze" exprimă bunăvoinţă, ceea ce e la antipodul ideii din original.
(P. 184)
CIND RĂSARE LUCEAFĂRUL
In Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 755 ; în Sămănătorul, II, nr: 7, 16 februarie 1903, p. 111, în Traduceri din Paul Verlaine, p. 39—42.
Originalul poartă titlul Vheure du berger şi face parte din Poemes saturniens, 1866.
(p. 185)
ALEAN
în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 755 ; în Sămănătorul, II, nr. 7, 16 februarie 1903, p. 111 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 17—19.
Fără titlu, face parte din ciclul La bonne chanson (XIV), 1870.
în original, tortura aşteptării are o intensitate pe care traducerea nu reuşeşte s-o preia :
Oh ! tout cela, mon reve attendri le poursuit Sans relâche, â travers toutes remises vaines, Impatient des mois, furieux des semaines !
Cp. 186)
CÎNTEC PRIBEAG
In Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 756 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 73—75.
în original fără titlu, face parte din volumul Romances sans paroles, 1874.
544
545
(p. 187) GREEN -
în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 756; în Traduceri din Paul Verlaine, p, 61—64.
Cu acelaşi titlu, originalul aparţine ciclului Aquarelles din volumul Romances sans paroles.
Traducerea este exemplară pentru modul cum D. Anghel şi St. O. Iosif transpun în, limba română, adesea vers cu vers şi aproape cuvînt cu cuvînt, originalul, fără ca strofa să poarte urma stingheritoare a; vreunui efort: :
Voici des fru|ts,-des fleurs, des feuilles et des branches, Et puis voici mon coeur, qui ne bat que pour vous. ,. Ne le dechirez pas avec vos deux mains blanches Et qu'â vos yeux si beaux i'humble present soit doux.
Poeţii români modifică schema rimei, dar aceasta nu are importanţă.
(p. 188) ,   EPITALAM DE, VARA
în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 757 ; în Sămănătorul, II, nr. 7, 16 februarie 1903, p. 112 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p.. 69—72.
în revistă este datată : „Dumbrăveni, luna iulie 1902". „Originalul, fără titlu, în La bonne chanşop, (XIX).
(p. 189) SĂRBĂTOAREA PÎINII
în Sămănătorul, I, vol. II, nr. 27, 29 septembrie 1902, p. 15 ; în Traduceri din Paul Verlainex p. 13—46. Originalul, fără titlu, în Sagesse (XXI).
(p. 190) ÎN PARCUL VECHI DE ZILE
In Sămănătorul, II, vol. II, nr. 27, 29 septembrie 1902, p. 15 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 83—86.
în revistă este datată : „Bucureşti, septembrie 1902".
Originalul poartă titlul Collogue sentimental, fiind inclus în Fetes galantes.
Efectul tulburător al poeziei este obţinut în bună măsură prin lapidaritate. Distihurile capătă o elocvenţă pe care orice adaos ar fi diminuat-o, iar replicile rapide cad ca nişte lovituri de pumnal. Traducătorii au intuit perfect aceasta şi, îngă-duindu-şi unele substituiri lexicale, au evitat cu măiestrie diluarea. Spre confruntare, transcriem originalul:
Dans le vieux parc solitaire et glace Deux formes ont tout ă Vheure passe.
Leurs yeux sont morts et leurs levres sont molles, Et Von entend ă peine leurs paroles.
Dans le vieux parc solitair^ st glace, Deux spectres ont evoque le passe.
— Te souvient-il de notre extase ancienne ?
— Pourquoi voulez-vous done qufil m'en souvUnne ?
— Ton coeur bat-il toujours ă mon seul nom ? Toujours voit-tu mon âme en reve ? — Non.
— Ah! les beaux jours de bonheur indicible
Ou nous joignons nos bouches! — C'est possible.
— .Qu'il etait bleu, le ciel, et grand, Vespoir!
— Vespoir a fui, vaincu, vers le ciel noir.
. Tels ils marchaient dans les avoines folles, Et la nuit seule entendit leurs paroles.
(p. 192) NU ESTE-AŞA ?...
în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 10, 1 octombrie 1902,
p. 896—897 ; în Sămănătorul, II, nr. 10, 9 martie 1903, p. 159 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 65—68.
Originalul, fără titlu, în La bonne chanson (XVII).
546
(p. 194) ALBASTRA-! ZAREA
în Convorbiri literare, XXXVI, nr. 10, 1 octombrie 1902, p. 897 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 9—12. Originalul, fără titlu, în Sagesse (VI).
(p. 195) MELANCOLIE
în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 30 (fără titlu, numerotată : I) ; . în Traduceri din Paul Verlaine, p. 87—90.
Originalul, fără titlu, în Sagesse (V).
Versul scurt nepermiţînd nici transpunerea literală, nici parafrazări, sinonimia rămîne singura soluţie, cu condiţia să nu slăbească metafora şi să nu strice armonia strofei. D. Anghel şi St. O. Iosif îndeplinesc această condiţie, iar în final traduc ad-litteram cuvîntul-cheie, cu toată încărcătura sugestivă.
Ca un leagăn sînt Je suiş un berceau
Mişcat fără vrere Qu'une main balance
Pe-un gol de mormînt — Au creux d'un caveau :
Tăcere ! Tăcere ! Silence, silence !
(p. 196) AMURG
în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 31—32 (fără titlu, numerotată: II) ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 13—16.
Cu titlul Promenade sentimentale, în Poemes saturniens.
Versiunea românească nu omite nici un detaliu de peisaj şi redă ireproşabil atmosfera, menţinînd cu fidelitate mijloacele expresive din original (imagini, repetiţii) :
Le couchant dardait ses rayons supremes Et le vent bercait Ies nenuphars blemes ; Les grands nenuphars, entre Ies roseaux. Moi, j'etais tout seul, promenant mia plaie 5    Au long de l'etang, parmie la saulaie Ou la brume vague evoquait un grand Fantome laiteux et desesperant...
548
(p. 197) CAVALERUL
In Convorbiri literar, XXXVII, nr. 1, 1 ianuarie 1903; p. 32—33 (fără titlu, numerotată : III); în Traduceri din Pauî
Verlaine, p. 35—38.
în revistă, următoarele diferenţe faţă de textul din volum : după v. 4, urmează distihul, omis din volum, dintr-o eroare
de transcriere sau de tipiar :
Răcnii — şi peste ochii-mi căzu un văl noptatec, Şi inima-mi se stinse într-un fior sălbatec. —
corespunzător versurilor din original :
L'pmbre eteignit mes yeux, un cri vint â ma bouche, Et mon vieux coeur est mort dans un frisson farouche.
V. 5 Atuncea călăreţul degrabă a descins
V. 18 — Măcar de-acu-nainte să nu te prinz din nou î
Originalul, fără titlu, în Sagesse (I).
Obligaţi de măsura versului, traducătorii au tălmăcit în primul vers „Le Malheur" prin „Nenorocul", termen nu chiar impropriu, dar, oricum, nu de aceeaşi violenţă. De asemenea, e de remarcat că nepreluarea epitetului „vieux", în distihul omis din Traduceri din Paul Verlaine, prejudiciază expresivităţii.
(p. 199) MARCO
In Sămănătorul, II, nr. 6, 9 februarie 1903, p. 91—92 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 29—34.
In revistă, o notă de subsol : „Din volumul de traduceri ce va apărea în curînd".
Originalul, cu acelaşi titlu, în Poemes saturniens.
(p. 201) DRUMUL MEU
In Sămănătorul, II, nr. 6, 9 februarie 1903, p. 92 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 53—-55.
Originalul, fără titlu, în La bonne chanson (XVI). Peisajul citadin dezolant este recreionat de traducători cu
5*9
mînă sigură, totuşi tabfoul face o impresie întrucîtva mai puţin sumbră decît în original. Epitetul „zgomotoase" este insuficient pentru „ouragan de ferraille... / Qui grince..", dar prejudiciul principal e adus de un anume dezacord între atmosfera poemului şi sonoritatea versului. în franceză, frecvenţa vocalei închise „u" (ou), reluată şi în rima a patru versuri din zece, conferă expresiei o gravitate pe care versiunea românească n-o preia satisfăcător. Elocvent în acest sens este finalul:
„Bitume defonce, ruisseaux comblant l'egout, Voilâ ma route — avec le paradis au bout."
„Canaluri potopite, drum fărîmat de cai — Ah, şi aceasta-i calea pe care merg spre rai."
(p. 202)
ÎN CODRU
în Sămănătorul, II, nr. 10, -9 martie 1903, p. 158 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 25—28.
în revistă, nota de subsol: „Din volumul de traduceri aflat sub presă".
Originalul, cu titlul Dans les bois, în Poemes satumiens. Mal puţin riguroşi ca de obicei, traducătorii îşi îngăduie omisiuni ce scad tensiunea dramatică din original. Exemplificăm cu strofele a doua şi ultima :
lis sont heureux! Pour moi, nerveux, et qu'un remords
Epouvantable et vague affole sans relâche,
Par les forets je tremble â la facon d'un lache
Qui craindrait une embuche ou qui verrait des morts.
La nuit vient. Le hibou s'envole. C'est l'instant Ou l'on songe aux recits des aieuls naives... Sous un fourre, lâ-bas, des sources vives Font un bruit d'assassins postes se concertant.
(p. 204)
SCRISOAREA
În Sămănătorul, II, nr. 16, 20 aprilie 1903, p. 245 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 77—81.
Originalul, fără titlu, în La bonne chanson (X).
(p. 206)
ANGELUS
în Convorbiri literare, XXXIII, nr. ,6, 1 iunie 1903, p. 484— 485; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 47—52, *     în revistă :
v. 22 Un fulger alb ce cearcă să străbată
Originalul, în volumul Jadis et naguere, 1884, cu titlul UAngelus du matin (care s-ar fi putut traduce prin „clopotul de utrenie"). .
(p. 208)
ÎN SURDINĂ
în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 6, 1 iunie 1903, p. 485— 486 ; în Traduceri din Paul Verlaine, p. 21—24.
Cu titlul corespunzător, En sourdine, în Fetes galantes.
Traducerea preia în mod liber strofele din original, armo-nizînd versurile după tiparul eminescian*.;
Ca-ntr-un vis frumos şi tainic    Fondons nos âmes, nos coeurs Duşi să ne topim cu-ncetul'       Et nos sens extasies, în melancolia vagă Parmi les vagues langueurs
&-o împrăştie brădetul. Des pins et des arbousiers.
(p. 210)
CATERINCA
' în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 6, 1 iunie 1903, p. 486— 487 (semnat: 3t. O. Iosif şi D. Anghel); în Traduceri din Paul Verlaine, p. 57^—60. -în revistă :
v. 9 Atîta plîns şi vaier trezite de-un pribeag Originalul,, fără titlu, în Epigrammes (VI), unde este dedicat lui Octave Mirbeau ;şi are ca moto : „...Vorgue de Barbarie".
Titlurile date de D. Anghel şi St.. O. Iosif poeziilor neintitulate, în original sînt acceptabile şi în cazurile cînd nu constau într-un fragment din primul vers, Procedeul, intitulării altfel decît cu începutul poeziei nu e în genere recomandabil, deoarece; chiar cînd; nu lasă Ioq unei interpretări arbitrare, face dificilă identificarea. În privinţa traducerii -de către poeţii ro-
550
mâni a titlurilor existente în original, sînt de făcut unele obiecţii. Titlul Uheure du berger a fost corect transpus prin Cînd răsare luceafărul („Etoile du berger" — planeta Venus, luceafărul). Dar în parcul vechi de zile nu preia ironia amară din titlul Colloque sentimental, iar Amurg e un titlu neutru în raport de Promenade sentimentale.
începute la Dumbrăveni, traducerile din Paul Verlaine au fost continuate fără întîrziere de cei doi poeţi la Bucureşti. La 30 septembrie 1902, St. O. Iosif îi scria lui Virgil Cioflec, care se găsea din nou peste hotare : „Dup-amiază traducem din Verlaine, avem pînă acum treisprezece traduceri. E o halima cu ele ! Toată lumea care ne cunoaşte nu găseşte decît cuvinte de laudă şi-ncurajare, şi asta îl împinge pe Mitif s-atace bucăţile cele mai grele. Să vezi cum ne certam, eu — cîteodată şi din lene — spun de la-nceput că nu se pot traduce asemenea versuri, că sînt prea rafinate şi nu-mi plac ; el atunci s-aprinde cum îl ştii şi stăruieşte pînă ce mă convinge — şi pe urmă merge strună. Cînd găsim un vers frumos, e un triumf ! Sare în sus şi strigă şi se bucură parcă ar fi descoperit o comoară" (v. St. O. Iosif, Opere, IV, ed. cit., p. 404—405).
Apariţia volumului a trecut aproape neobservată. Numai dr. S.P. (Sextii Puşcariu) a publicat o succintă recenzie în Transilvania, remarcînd că, fiind vorba de un poet foarte dificil, „nouă ne-a trebuit ca subtilul şi rafinatul Anghel să dea mîna cu melancolicul Iosif, pentru ca să avem nişte traduceri cu adevărat bune ale lui Verlaine" (D. Anghel şi St. O. Iosif, „Traduceri din Paul Verlaine", în Luceafărul, III, hr. 4, 15 februarie 1904, p. 105). La p. 106, Luceafărul reproduce în parcul vechi de zile şi Cîntec pribeag.
Deşi citată şi comentată la noi încă înainte de 1900, poezia lui Paul Verlaine pare a fi căpătat pentru prima dată veşmînt românesc datorită lui D. Anghel şi St. O. Iosif. Traduceri răzleţe vor publica mai tîrziu în periodice Const. T. Stoika, N. Da-videscu, N. Budurescu, Mihai Cruceanu, Elena Farago etc. O culegere va tipări N". Ţimiraş, cu titlul Poeme creştine, Bucureşti, [f.a.] (68 p.). Mai recent, a apărut o antologie de Versuri, în româneşte de G. Georgescu, la Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1967 (116 p.).
Henrik lbsen (p. 211) IN ALPI
în Sămănătorul, I, vol. II, nr. 34, 24 noiembrie 1902, p. 74— 76 (semnat: St. O. Iosif şi D. Anghel) ; în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, Bucureşti, 1906, p. 41—43; „Biblioteca pentru toţi", nr. 399, p. 41—43.
Cei doi poeţi necunoscînd limba norvegiană, este sigur că au tradus poeziile lui Henrik lbsen după o versiune intermediară, franceză sau germană. Faptul că, în semnătură, cel dintîi nume este al lui St. O. Iosif ar putea fi o dovadă că textul intermediar a fost german. Dacă este aşa, poetul n-a putut avea la dispoziţie decît volumul Gedichte von Henrik lbsen. Vollstăn-dige Ausgabe. Ubertragen und erlăutert von L. Passarge, Leipzig, Druck und Verlag von Philipp Reclam jun., [1881], 140 p. (cu 59 de titluri). Cum se va vedea mai jos, colaţionarea prin sondaj cu traducerile lui L. Passarge nu poate duce la o concluzie fermă. Sub aspect formal, tălmăcirile poeţilor români corespund celor germane, uneori transpunerea se apropie şi în amănunte de cea a lui L. Passarge, alteori este liberă, fără a se îndepărta propriu-zis ca înţeles. S-ar putea ca traducătorii noştri, neavînd în faţă originalul, să se fi considerat mai puţin obligaţi să respecte, cu obişnuita lor rigoare, textul intermediar.
<p. 213) ÎN NEMARGENIRE
în Sămănătorul, I, vol. II, nr. 35, 24 noiembrie 1902, p. 137— 140 ; nr. 36, 1 decembrie, p. 145—148 ; nr. 37, 8 decembrie, p. 162—166 (semnat: St. O. Iosif şi D. Anghel) ; în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 9—33 ; „Biblioteca pentru toţi", nr. 399, p. 9—33.
în original, poemul poartă titlul Pas Vidderne, ceea ce s-ar traduce prin „coastele abrupte ale fiordurilor". Titlul dat de L. Passarge : Auf dem Hochgebirge — „în munţii cei înalţi". Iată, în germană, cele trei catrene din partea VII a poemului;
Lange Wochen sind vergangen, Doch vom Widerstreit getrieben Kann ich nicht zur Ruh gelangen : — Talwărts muss ich zu den Lieben.
553
5    Auf v,iien Tag nur steig' ich nieder Wo ich gait als bald verschollen ;
Kehre dann zur Hohe vieder,: - ! Wo zu drei'n wir wohnen wollen.
Fort, nur fort! — Hu, welch ein Stiirmen, 10    Schneegestober, — Hagelschlossen, — Rings sind hohe Wehenturmen : — Nun 1st jeder Weg verschlosseh.
în traducere literală : „Au trecut saptămîni lungi, / Totuşi, îmboldit de sentimente contrarii / Nu-mi pot găsi liniştea:,— / Trebuie să cobor în vale la cei dragi. // Ara să cobor doar pentru o zi, / Unde sînt socotit ca aproape dispărut; / Apoi mă reîntorq pe înălţimi, / Unde vom locui în trei. // S-o pornesc, s-o pornesc ! — Vai, ce vijelie, / Viscol, grindină, — / în jur sînt troiene înalte : / Acum orice drum este închis."
Cum se vede, cele trei strofe ale lui St. O. Iosif şi D. Anghel exprimă în mare ideile din corespondentele - germane, dar numai strofa a doua e mai apropiată de cea a lui L. Passarge, cu excepţia circumstanţialei de loc din v, 3, omisă integral. Ultimul vers al fragmentului apare ca o traducere exactă din germană; restul strofei oferă însă o foarte palidă imagine a înăspririi vremii în munţi. „însă flori mărunte ,/ Ning" evocă un început feeric de iarnă, nu o dezlănţuire a stihiilor.
(p. 227) MINERUL
In Sămănătorul, II, nr. 15, 13 aprilie 1903, p. 230—231 (semnat : St. O. Iosif şi D. Anghel) ; în Poezii de Henrik lbsen, Minerva, p. 36—38; „Biblioteca pentru toţi", p. 36—38.
De astă dată, versurile româneşti ar putea fi considerate drept o traducere a celor germane, doar cu mici diferenţe.
Exemplificăm cu strofa I (lucrurile stau la fel şi cu celelalte strofe) :
Felswand, brich mit lautem Ton Meiner schweren Hammerfrohn ! In die Tiefe muss ich dringen, Bis ich hor1 den Erzgang klingen.
In loc de „perete de stîncă", poeţii spun „subpămînteană boltă", şi omit „cu zgomot mare"; în loc de „ciocan", spun „cazma", dar în rest totul e aproape aidoma.
Cp. 229) ALBATROSUL
In Sămănătorul, II, nr. 15, 13 aprilie 1903, p. 232 (semnat: St. O. Iosif şi D. Anghel) ; în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 39—40 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 39—40.
în revistă, strofele sînt distihuri lungi ca în traducerea lui L. Passarge. Şi de data aceasta, versurile româneşti arată ca o traducere a celor germane :
Die Sturmschwalbe briitet, wie uns die Schiffer sagen, Wo hinaus ins Meer die letzten Riffe ragen.
Im Wasserrauseh der schăumenden Wellen schwingt sie Die Flugel, die Wage tritt sie, nimmer versinkt sie.
Doar v. 2 şL penultimul distih al traducerii germane sînt , tălmăcite în româneşte liber, dar cu respectarea ideii.
(p. 231) COPIII REVERIEI
în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 10, 1 octombrie 1903, p. 963 (semnat: St. O. Iosif şi D. Anghel); în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 44—45 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 44—45.
(p. 232) FRICA DE LUMINA
în Convorbiri literare, XXXVII, nr. 10, 1 octombrie 1903, p. 964 ; în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 52^—54; „Biblioteca pentru toţi", p. 52—54.
în revistă, strofele sînt distihuri şi prezintă următoarele diferenţe faţă de textul din volum :
v. 5 Dar cînd, dinspre păduri şi mlaştini,
v. 33—34 De-aceea silă mi-e de soare Şi de cortejul lui feeric :
555
Versurile finale prezintă un paralelism perfect cu versiunea germană (spre deosebire de rest, care, în raport de aceasta, apare ca o traducere liberă) :
Ja, vollbring' ich einmal was Grosses, Ist's gewiss eine Tat der Nacht.
(p. 234) NĂVI ARSE
în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 46—47 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 46—47.
Poezia e o confesiune a marelui dramaturg, care, trăind multă vreme în străinătate, în Germania şi Italia, era stăpînit de dorul de patrie.
Dacă acordăm credit traducerii lui L. Passarge *— germanii sînt în genere traducători scrupuloşi — versiunea lud St. G. Iosif şi D. Anghel are aspectul unei tălmăciri libere, în care poeţii, intuind exact emoţia din original, o exprimă fidel, însă cu alte cuvinte, imagini, metafore; ei păstrează însă metaforele principale : „năvile arse" („verbrannte Schiffe"), „o dîră de fum... spre nord" („der Răuch... nach Norden, ein Hauch"), „Dar cum se-nnoptează, acuma, un sol..." („Reitet ein Reiter I In jeder Nacht").
(p. 235) ŞIVOIUL
In Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 48—49 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 48—49.
(p. 236) DIN „BRAND"
In Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 50—51 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 50—51.
Acest fragment din dramă (act. I) figurează şi în volumul lui L. Passarge, cu titlul Agnes şi fără numele personajelor.
(p. 238) TERJE VIGEN
In Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 55—74 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 55—75.
Drama lui Terje Vigen evocă o perioadă dureroasă din istoria Norvegiei (v. 78—85). Ţara suferea din cauza blocadei engleze, deoarece, începînd din 1807, Danemarca, sub dominaţia căreia se afla, era angajată în război cu Anglia aliată cu Suedia. La cinci ani după ce fusese capturat de englezi (1809), Terje Vigen este adus acasă de o corabie suedeză (v. 182—190), deoarece la încheierea păcii (1814), Norvegia fusese cedată de Danemarca Suediei.
(p. 250) EPIGONILOR
In Sămănătorul, V, nr. 21, 21 mai 1906, p. 404 (semnat: St. O. Iosif şi D. Anghel) ; în Poezii de Henrik Ibsen, Minerva, p. 34—35 ; „Biblioteca pentru toţi", p. 34—35.
în revistă, strofele sînt distihuri cu versuri lungi, astfel că rima este pereche. O notă de subsol precizează : „Din Poezii de Henrik Ibsen traduse de St. O. Iosif şi D. Anghel, apărute zilele acestea". Pe foaia de gardă a volumaşului se menţionează : „Editat de M. Lupescu". Editorul e folcloristul căruia poeţii îi vor dedica Idolul părăsit din Caleidoscopul lui A. Mirea. Volumaşul poartă ca moto citatul: „«Cel mai tare om este acela care stă singur.» Ibsen, în Duşmanul societăţii". Fraza e rostită, în ultima sa replică, de doctorul Stockmann, personajul principal din Un duşman al poporului.
In cadrul rubricii Cronică, Sămănătorul din 4 iunie 1906 (nr. 23, p. 458) consemnează din nou apariţia volumaşului, cu adaosul: „Traducerile acestor meşteri traducători nu se mai laudă. Toţi le dorim însă mai multş". Dintre celelalte reviste literare, numai Viaţa nouă mai recenzează cartea, şi o face în termeni negativi: „în traducerea aceasta, Ibsen e scoborît, şi scoborît la nivelul celor mai ţărăneşti, mai populare versuri ale revistei Sămănătorul. Ai impresia că traducătorii au ţinut să dovedească înrudirea lor cu marele scriitor, au voit pare ca să spuie: «uite, şi Ibsen e uneori ca noi»". Se citează începutul poemului In nemărgenire şi alte versuri, după care se încheie cu întrebarea: „Unde-i simbolismul lui Ibsen, unde-i arta lui superioară, înţeleasă în toate ţările şi de toţi cei în stare a pricepe literatura ?" („Poezii de Ibsen" traduse de Iosif şi Anghel în Viaţa nouă, I, nr. 10, 15 iunie 1906, p. 232—233). In sfîrşit, într-un articol cu o temă mai largă, Ion Scurtu se referă şi la
556
557
traducerile lui D. Anghel şi St. O. Iosif : „Aceste două volumaşe, sfioase în arătarea lor ca şi autorii cari le-au insuflat viaţa/ dar cuprinzînd în sine cele mai scumpe nestimate ale traduce-^ rilor româneşti din poezia modernă, au fost aproape ignorate de un soi de critică, de un soi rău, şi mai tot-aşa de indiferent primite de. marea majoritate a publicului nostru cetitor" (Traducerile literare la noi, III, în Sămănătorul, V, nr. 31, 30 iulie 1906, p. 610).
Prima traducere românească din H. Ibsen se datorează lui Titu Maiorescu : Copilul Eyolf (1895). Au urmat traduceri de I. Hussar (Liga tinerimei, 1896), V. Popescu (Rossmersholm, 1896), Al. Antemireanu, (Strigoii, 1897), II. Chendi şi C. Sandu (Ziua învierii, 1900), V. Hulubei (loan Gavril Borckman, 1905), B. Marian (Nora sau Casa de păpuşi, 1906). St. O. Iosif şi D. Anghel sînt cei dintîi care traduc din poeziile dramaturgului. După ei, publicistul Mihail Negru dă la iveală volumul Henrik Ibsen, Poezii complete. Traduse pentru întîia oară în româneşte de ev, Bucureşti, Tip. Agenţiei I. Brănişteanu, 1918, 156 p. Mihail Negru traduce în proză, argumentînd că ritmul şi, mai ales, rima fac inevitabile „deturnările" de la ideea originalului ; dovadă : „minunatele lor versuri româneşti (ale lui Iosif şi Anghel), sînt, în anumite pasagii, cu totul altceva decît versuri ale lui Ibsen". Proza lui M. Negru nu este nici măcar literatură.
rF r.   Ha l m (p. 253) CAMOENS
POEM DRAMATIC ÎNTR-UN ACT
în Sămănătorul, VII, nr. 17, 20 aprilie, p. 342—345; nr. 18, 27 aprilie, p. 368—372 ; nr. 19, 4 măi, p. 391—394 ; nr. 20, 11 mai, p. 406—412 ; nr. 21, 18 mai, p. 429—430 ; nr. 22, 25 mai, p. 453— 455; nr. 24, 8 iunie 1908, p. 593—597; în volumaşul Camoens. Poem dramatic într-un act de Fr. Halm. Traducere de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Editura librăriei Leon Alcalay, „Biblioteca pentru toţi", nr. 480 [1908], 51 p. (volumaşul nu are prefaţă) ; cu acelaşi titlu (şi prefaţă), Editura librăriei Socec & Co, Biblioteca românească enciclopedică „Socec", nr. 73, 1909, 51 p.
Pentru poemul dramatic Camoens, publicat de Fr. Halm în 1838, problema caracterelor, ridicată, curii s-a văzut, pe marginea
operei ■dramaturgului, se pune mai puţin. Cît priveşte veridicitatea istorică a momentului, aceasta nici nu poate fi luată în discuţie. Jose şi Perez Quebedo sînt, desigur, personaje imaginare, iar vizitarea în spital a autorului Lusiadelor nici n-ar fi putut avea loc Camoens a murit de ciumă. Dar acestea sînt detalii de ordin secundar. Ceea ce interesează este glorificarea geniului gata de orice sacrificiu şi a misiunii militante a poeziei, prin-tr-o confruntare ou egoismul şi spiritul mercantil,
R. 4 : pe masa din camera de spital, s-ar fi putut afla mai curînd un volum decît manuscrisul: Lusiadelor, care fuseseră tipărite încă din 1572; sc. întîi, r: 5: Luis Vas de Camoens (Camoes) (1525—1580) a avut, ca şi Cervantes,, o * viaţă .aventuroasă, între 1547 şi 1549, poetul a luat parte la campaniile portugheze în Africa, unde şi-a pierdut, în faţa Ceutei, ochiul drept (nu stîngul, ca în poemul dramatic) ; sc. a doua, r. 232—236 : la Coimbra, Camoens a făcut pînă în 1542 studii clasice ; r.; 30.0r-304 : în realitate, nu a vîntul eroic 1-a îndemnat pe poet să, se înroleze, ci "impasul în care ajunsese datorită' vieţii sale zvăpăiate ; r. 345—354 : nici în India n-a plecat Camoens din pricinile declarate în tirada sa: în 1551, o dispută eu un curtean i-a adus un an de închisoare, apoi trimiterea în Orientul înde-, părtat ; îh aceste împrejurări, poetul într-adevăr şi-a scris capodopera, în care cîntă expediţia lui Vasco da Gama în Indiile de est; v. 354: Thule* eră considerată încă din antichitate cea mai nordică insulă ; ar putea fi! una din insulele arhipelagului Shetland, sau chiar Islanda (cf. balada Regele din Thule, în Faust def Goethe) ; r. 359—366 : se pare că neplăcerile de care se plînge aici poetul n-au fost nemotivate — i s-au imputat nereguli comise în funcţiile pe care le-a îndeplinit în Goa şi în insula Macao ; r. 382—390 : binefăcătorul lui Camoens a fost regele Sebastian; care, drept recunoaştere a meritelor sale că autor al epopeii Lusiadele, i-a acordat o pensie viageră; din păcate, în 1578, Sebastian a fost asasinat în cursul luptelor cu maurii din Africa ; r. 391—393 : în 1580, regele Spaniei Filip al Il-lea a cucerit Portugalia, devenind şi rege al acesteia, ca Filip î.
' în ziua de 12 martie 1909, St. O. Iosif a citit traducerea poemului dramatic Camoens la Societatea femeilor române. După cum aflăm din presă, poetul a început prin a comunica, asistenţei că directorul general -al teatrelor n-a acceptat punerea în scenă ă poemului; „sub cuvînt că ar fi plictisitor". „Dacă-1 ci-
550
tesc, a continuat poetul, publicul, să fie încredinţat că, departe de a avea intenţia să-1 obosesc, cred, dimpotrivă, că voi îndeplini condiţiunea elementara a unui cetitor de a nu-mi plictisi publicul. Singurul plictisit după această cetire ar putea să fie d. director general al teatrelor, care a refuzat lumina rampei spre a face să strălucească acest mărgăritar al repertoriului german." După lectura urmată de informaţii biografice asupra lui Camoens, publicul -** încheie reporterul — „a aplaudat mult frumoasa traducere" (De la Societatea femeilor române, în Ordinea, II, nr. 377, 13 martie 1909, p. 2),
Ca si Cometa, poemul dramatic Camoens a fost totuşi reprezentat la Teatrul Naţional din Bucureşti în toamna anului 1911, sub directorul Ion Bacalbaşa. La cîteva zile după premieră, D. Anghel, înstrăinat de mai bine de Un an de St. O. Iosif, a publicat un articol confesiv, din care extragem cîteva pasaje : „Am fost dăunăzi la teatru şi l-am văzut pe maestrul Nottara jucînd moartea lui Camoens — şi am rămas surprins cît de puţin poate să impresioneze sfîrşitul unui geniu, cînd oficialitatea şi reclama nu se amestecă. Decoruri triste şi fumurii, inexistente aproape, o mohorîtă cameră de ospiciu cu lumină bolnavă, un pat sărac şi cîteva manuscrise. Nimic din feeria şi iluzia scenei, nici o intrigă şi nici un amor şi, ce e mai paradoxal încă, nici o femeie." După ce dă un rezumat poetic al poemului dramatic, D. Anghel continuă, fericindu4 per Camoens pentru împlinirea sa ca artist: „Să poţi muri aşa, văzînd zorii unei apoteoze ce nu se va şterge niciodată, să te poţi stinge tihnit şi împăcat cu tine, să te domoleşti ca un sunet de harfă, să te risipeşti ca un cerc ce şi-a înscris la infinit vibraţiile pe nemărginirea unei ape, ce vis fericit l Eu la aceasta mă gîn-deam, privind jocul minunat al maestrului Nottara dăunăzi. Evadat din viaţa reală prin magicul joc al artistului, căutam în fundul sufletului meu şi îmi întrebam puterile. La altele desigur însă se gîndeau Quebezii din sală." Actorul nu i-a putut mişca pe cei mai mulţi dintre spectatori. „Extraordinara lui creaţie de aseară însă va rămînea în mintea noastră. Felul profetic cum a ştiut să rostească versurile ne va răsuna mult timp în suflet şi ne va fi un imbold şi o reculegere, seninătatea şi dispreţul ce a ştiut aşa de bine s-o [sic!] 'arate măririlor şi deşertăciunilor ne va fi o pildă poate. Eu îi mulţumesc din tot sufletul pentru minutele de mulţumire ce m-a făcut să trăiesc aseară şi îi doresc ca, odată ieşit din rol, să arate Quebezilor ce-1 înconjură şi
mişună în lume acelaşi dispreţ pe care 1-a arătat aseară sub masca lui Camoens" (După reprezentarea lui „Camoens", în Rampa, I, nr. 15, 3 noiembrie 1911, p. 1).
In mai 1912, Teatrul Naţional din Bucureşti a reluat Camoens, împreună cu Cometa.
Theodore de B anv iile (p. 285) gringoire
COMEDIE ÎNTR-UN ACT
In volumul Gringoire. Comedie într-un act de Theodore de Ban viile. Tradusă de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Tipografia cooperativă „Poporul", 1910, 88 p.
Debutînd la nouăsprezece ani ca poet (Les Cariatides, 1842), sub influenţa lui Victor Hugo şi Theophile Gautier, Theodore de Banville (1823—1891) a evoluat spre parnasianism, creînd o poezie de mare virtuozitate formală, dar săracă în emoţie (Odes funambulesques (1857 etc.). In Petit trăite de poesie frangaise (1872), a formulat regulile despre mijloacele formale ale poeziei, pe care şi le-au însuşit parnasienii. A mai scris proză şi teatru în versuri. Comedia Gringoire, apărută în 1866, s-a menţinut multă vreme în repertoriul permanent al Comediei Franceze. In noiembrie 1911, o trupă pariziană a dat spectacole cu această comedie la Bucureşti, pe scena Teatrului Naţional. Eroul piesei, Pierre Gringoire (Gringor) (1475—1538) a scris poeme didactice şi alegorice, dar s-a făcut apreciat mai ales ca dramaturg şi pamfletar. Cele mai cunoscute piese ale sale sînt Jeu du prince des sots et de la mere sotte (1511), satiră caustică împotriva papalităţii, şi un misteriu despre faptele lui Ludovic al Xl-lea, La vie du monseigneur Sainct Loys. Istoricii literari francezi consideră că atît în comedia lui Theodore de Banville, cît şi în romanul Nâtre-Dame de Paris de Victor Hugo, figura lui Gringoire apare în contururi mult idealizate. în afară de celălalt personaj istoric Ludovic al Xl-lea (rege al Franţei între 1461 „ şi 1483) — Olivier Necker Le Daim este şi el o persoană reală-Bărbier şi confident al regelui Ludovic al Xl-lea, a fost spîn-
560
561
:zurat îri 1484, curînd diipâ 'moartea protectorului său. Data acţiunii comediei 1469 — este corectă, fiind eoniirimată de evenimentele la care se face aluzie în text. Dar cum putea-fi implicat în această acţiune Pierre Gringoire, care, în 1469, -nici nu se născuse? Anacronismul este, desigur, voit : Banville * îl pune pe Gringoire faţă în faţă cu regele pe care 1-a satirizat în una din piesele sale.
Sc. I, r. 140—167 : Replicile evocă momente din zbuciumata istorie a Franţei sub Ludovic al Xl-lea. îndată ce a devenit rege, acesta a luat o serie de măsuri care au ridicat împotriva sa aristocraţia. în 1468, duoîndu-se Îa-Peronne pentru tratative cu ducele de Burgundia, Carol Temerarul, a fost luat prizonier şi silit să semneze un tratat militar, prin care ceda fratelui său, Charles de France, Champagne. Schimbul sugerat în text s-a făcut în realitate: în locul > provinciei Champagne, regele ; îi va da fratelui: său' Guyenne.;- r. 173—177 : cardinalul Jean Balue (La Balue) (1421—1491), secretar de stat, nu va fi o „slugă, credincioasă" a regelui, cum se vede pînă la urmă şi în comedie ; întemniţat în 1469, va fi pus îh libertate abia în 1480 ; sc. IV, r. 89':• titlul este real — Les foll.es entreprises — dar poemul datează din 1505, pînă cînd,' de la pretinsa întîlhire a lui Ludovic al Xl-lea cu Gringoire, vor mai trece treizeci şi şase de ani î ;  r. 214—-304 :  Gringoire debitează ~ cuplete din Sotye nduvelte des croniqueurs, satiră împotriva abuzurilor din vremea domniei lui Ludovic al Xl-lea, pe care o va da la iveală, îh Î515, deci peste patruzeci şi şase de ani; r. 202—203: la Plessis-Les Tours, Ludovic al Xl-lea construise uh castel ; pă-âurea era, aşadar, la propriu „livada regelui Loys" ; r. 287— 288 : ducele de Bretania şi monseniorul de; Normandia erau cei doi inamici ai lui Ludovic al Xl-lea — Carol Temerarul şi fratele regelui ; r. 448—449 : replica lui Gringoire ,e plină de umor ceea ce va scrie el despre Ludovic al Xl-lea va sluji gloriei acestuia ca funia spînzuratului... ; r. 451—452: Amadis de Gaula (de Gaule), erou al .unui roman cavaleresc iberic, datînd, probabil din secolul al XII-lea; prelucrat în spaniolă de Garcia Rodriguez de Montalvo, va fi tipărit în 1508-; în Franţa a fost tradus începînd din 1524 de către Herberay des Essarts şi •■■tipărit între 1540 şi 1546 ; sc. V, r. 102—105 : aluzie ia Carol al Il-lea cel Simplu (879—9.29), care a murit în turnul de. la~-Peronne, unde era ţinut prizonier de Herbert al II-lea de Vermandois.
Comedia Gringoire a fost tradusă de D. Anghel şi St. O. Iosif pentru Compania dramatică Al. Davila şi a fost „jucată de aceasta la Constanţa, cu prilejul inaugurării cazinului (cazinoului) în 15 august 1910". Precizarea aceasta se face pe coperta volumului din 1910, pe care se dă şi distribuţia : „Ludovic XI — Al. Davila ; Petre Gringoire — Ion Manolescu ; Simon Four-niez — R. Bulfinski ; Olivier Le Daim — Gh. Stofin ; Loysa — d-na M. Voie.-Quintus ; Nicola Andry — Elvass." în aceeaşi interpretare, Compania Davila a reprezentat comedia şi la Bucureşti, la începutul anului 1911. După revenirea lui Al. Davila la direcţia Teatrului Naţional din capitală, Gringoire s-a reluat cu succes şi pe prima scenă a ţării, tot cu Ion Manolescu în rolul titular (primul spectacol, la 24 noiembrie 1913).
Cu trei ani înainte de apariţia traducerii lui Gringoire, o altă piesă a lui Theodore de Banville, Sărutarea, a fost tradusă de H. G. Lecca şi publicată, împreună cu Atalia de Racine, de Editura Alcalay, în „Biblioteca pentru toţi", nr. 276, 1907.
Alexandre    Dum as-tatăl
(p. 355)
STRIGOIU CARPAŢILOR
în Ordinea, II, nr. 366, 28 februarie; nr; 367—378 (cu excepţia nr. 372, fără foileton), 1—14 martie 1909, p. 2; în volumaşuL cu acelaşi titlu, Minerva, Biblioteca „Minervei", nr. 38, Bucureşti, 1909, 106 p.
Povestirea fantastică a lui Dumas-tatăl era într-adevăr foarte indicată pentru un serial foiletonistic, într-o vreme cînd ziarele făceau efortul de a-şi spori tirajul prin publicarea unor scrieri pe gustul cercurilor celor mai largi de cititori. încă de la începutul lunii februarie 1909, Ordinea a înserat zilnic anunţul că. va începe tipărirea povestirii lui Al. Dumas-tatăl, cu precizarea i „Traducerea e minunată şi e datorită talentaţilor noştri poeţi D. Anghel şi St. O. Iosif".
Popularul romancier francez are asupra ţărilor româneşti o viziune în bună măsură neconformă realităţii, corespunzător ignorării adevăratelor stări de lucruri din această parte a Europei şi unor prejudecăţi de felul acelora pe care Vasile Alecsan-
562
563
dri le ridiculizează în Bait a-Albă. 'Munţii Moldovei sînt pentru ! el o regiune locuită de oameni stăpîniţi de patimi năvalnice, | care-şi trec timpul vînînd sau tîlhărind într-un peisaj sălbatic. I Totuşi, ca un autor specializat în reconstituiri istorice, Dumas- I tatăl n-a* purces la redactarea scr/lerii sale fără o documentare prealabilă. Ce va fi citit ? Poate relatări ale unor călători fran- f cezi, fără îndoială şi unele lucrări istorice. Daca, în Strigoiu i Carpaţilor, datele istorice nu rezistă în amănunt unui examen critic, aceasta nu se datorează numai unui minus de informare, ci şi modului liber în care scriitorul francez utiliza în genere ■ştirile culese din documente.
Momentul în care începe acţiunea narată de Hedwiga, fiică a unui nobil polonez din Sandomir (Sandomierz, oraş pe Vis- » tuia), reaminteşte evenimente reale.  „Lupta" din  1825 dintre Rusia şi Polonia este una dintre mişcările antiţariste poloneze, j care au precedat marea răscoală din 1830—1831. Cum se ştie, prin hotărîrea Congresului de la Viena, în 1815, Polonia fusese împărţită din nou între Austria, Prusia şi Rusia. Chiar în anul j? amintit, 1825, se suise pe tron ţarul Nicolae I, Paginile ce ur- j mează în povestire descriu cu remarcabilă plasticitate şi adevăr I peisajul pitoresc al Carpaţilor moldoveni. Va fi avut Dumas- r tatăl la îndemînă Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, ; care, ca şi el, foloseşte pentru Ceahlău denumirea de muntele Pion ? Ca un detaliu, să notăm că regiunea în care este plasată acţiunea este aceeaşi pe care o descrie V. Alecsandri în O prim-blare la munţi (1844), unde se vorbeşte de asemenea despre mî-năstirea Hangu. Coincidenţa nu poate fi, desigur, decît întîm-plătoare.
Cît priveşte datele despre familia celor doi fraţi vitregi, pe • care cel mai mare dintre ei, Grigoriţă, le comunică Hedwigăi, j mai totul este scornit de fantezia scriitorului. La 1825, un des- J cendent al lui Brîncoveanu, aflat în Moldova (!), nu avea caii- I tatea să vorbească, aproape ca o persoană oficială, despre iminenţa unui război. Tocmai atunci, între imperiul ţarist şi cel •otoman intervenise o anumită înţelegere. Din 1722, îri ţările româneşti fuseseră restabilite domniile pămîntene, iar în 1826 avea să fie semnată Convenţia ruso-turcă de la Akkerman. De asemenea, acelaşi personaj nu avea de ce să fie ostil ruşilor şi ) chiar Cantemireştilor. „Ilustrul şef" al familiei — expresie ce nu se poate referi-decît la domnitorul Constantin Brîncoveanu — n-a fost ucis la stăruinţa Cantemireştilor, ci a căzut victimă
564
uneltirilor propriilor sale rude. Poate că, totuşi, Alexandre Du-mas-tatăl aflase cîte ceva despre adversitatea dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brîncoveanu, din cauza orientărilor lor divergente în politica externă. în confesiunea tînărului Brîncoveanu apar şi alte inadvertenţe. Care Şerban-Vodă va fi fost primul soţ al Smarandei şi tatăl lui Grigoriţă ? Ultimul voievod cu acest nume a fost Şerban Cantacuzino, dar acela murise în 1688, cu peste un secol înainte de naşterea lui Grigoriţă. Dealtfel, din spusele acestuia reiese că tatăl său nici n-a fost domn. Spre sfîrşitul povestirii, Smaranda Brîncoveanu îi va aminti fiului său : „eşti Vaiwady după tată, după cum el (Costachi) e Koproli", ca şi cînd Vaiwady ar fi fost un nume propriu. Dar waivoda e termenul folosit în lucrările istorice străine pentru voievod.
Desigur, asemenea inadvertenţe nu aveau importanţă pentru cititorii francezi, cu atît mai mult, cu cît în povestire datele istorice sînt oricum de ordin secundar. Alexandre Dumas-tatăl a reţinut din izvoarele cercetate, alături de cîteva detalii pe care le-a prelucrat liber, şi unele nume, folosindu-le independent de personajele reale care le-au purtat. Astfel, o Smaragda a fost fiica lui Şerban Cantacuzino, iar un Koproli, mare vizir pe la 1660.
Ţinuta vestimentară a celor doi tineri, foarte pitorească, e verosimilă. Dar de ce va fi fost decorat Grigoriţă de sultanul Mahmud ? Mahmud era, într-adevăr, sultan în acea vreme; al II-lea cu acest nume, a domnit între 1808 şi 1839. Alexandre Dumas-tatăl denumeşte corect şi decoraţia turcă: Nisham (nicham sau nichan). Cu siguranţă însă că nici un străbun al familiei Brîncoveanu n-a fost cruciat şi n-a cucerit Constanti-nopolul cu Villehardouin şi Balduin de Flandra. Pentru teribila luptă dintre un om viu şi un strigoi, o spadă oarecare n-ar fi fost de ajuns — era nevoie de una moştenită de la un cruciat î In rest, trebuie spus că scriitorul francez se arată bine informat in privinţa credinţei în strigoi la popoarele din răsăritul Europei, în trecut.
Piese şi romane ale lui Dumas-tatăl au fost traduse la noi încă înainte de 1850. Strigoiul Carpaţilor a apărut pentru prima dată în româneşte în tălmăcirea fragmentară a lui G. Baronzi, cu titlul Castelul brîncovenesc, în volumul Castelul brîncovenesc, Carnavalul Veneţiei şi Visul vieţii omeneşti de MicKel-Ange, Bucureşti, Tipografia Mitropoliei, 1852.
565
1'
PROZA ORIGINALA DIN PERIODICE |
<P. 401) ECATERINA PITIŞ |
„Poezii", Minerva, 1909 [
I
In Ordinea, II, nr. 456, 21 iunie 1909, p. 1 (semnat: A. Mi- | rea).
Versificatoare modestă, Eoaterina Pitiş (1884 — ?) a celă-borat mai la toate revistele literare importante de la începutul > secolului, inclusiv la Viaţa românească. Recenzia pe care o face A. Mirea singurei sale culegeri, Poezii, este mai mult decît binevoitoare. Din articol, reiese că unul dintre dioscuri a vizitat-o I pe poetă acasă, la Braşov, în Scheiul-Vechi. Acesta trebuie să f fie St. O. Iosif, iar vizita va fi avut loc în 1907, cînd poetul a ! asistat la premiera pastoralei Dragoste cu toane de Goethe, pe care o tradusese, său cu prilejul altei călătorii în Transilvania. [ Oricum însă, descrierea amănunţită a peisajului pitoresc privit i de pe Tîmpa hu-i poate aparţine decît lui, ca unuia ce s-a născut î şi şi-a petrecut copilăria la Braşov. Diatriba împotriva „micii republici a literilor" dominată de patimi şi invidie, ca şiindem- I nul adresat „sufletelor curate" de a rămîne departe de zarvă şi frămîntări amintesc îndeaproape această Scrisoare a autorului I Patriarhalelor: \
Ţu îmi scrii din cuibul paşnic de la ţară, scumpe frate, Că ţi s-a urît de-atîtea visuri şi singurătate, Că ţi-e dor de viaţă nouă şi de lupta zgomotoasă... Iţi închipui lumea noastră din oraş mult mai frumoasă 5    Şi deplîngi monotonia zilelor pustii de toamnă ! Care tot la gînduri triste fără voie te îndeamnă... j
Mă întrebi de-ţi dau eu sfatul ca să vii în Capitală, ' Tu care-ai trăit de-a pururi într-o lume ideală, Simplu, delicat şi tainic în căsuţa ta curată, 10    Unde larma surd-a zilei nu străbate niciodată... !
O, rămîi, rămîi acolo, în căsuţa de la ţară,
Nu jertfi pe-ambiţii vane liniştea ce te-mpresoară, ^ Nici măreţele privelişti ce natura ţi le-mbie
Pe-un crîmpei de viaţă seacă fără pic de poezie... j
566
(In Voinţa naţională, XX, nr. 5537, ed. a 3-a, 17 septembrie / 1 octombrie 1903, p. 1 ; în Opere, IV, ed.- cit., p. 115.)
Cu recenzia despre volumul Ecaterinei Pitiş, colaborarea lui A. Mirea la ziarul Ordinea ia sfîrşit, în împrejurările cunoscute. Redacţia desfiinţează Cronica de sîmbătă, deşi le menţine pe cele din restul săptămînii. în spaţiul rămas liber se dau reproduceri din Noua revistă română, sau traduceri.
(p. 404) UN CONGRES AL SCRIITORILOR
în Minerva, I, nr. 206, 12 iulie 1909, p. 1.
R. 1—16 : deşi tirajele erau reduse, comerţul cu cartea pare a fi fost într-adevăr rentabil. Numai aşa se explică numărul relativ mare de edituri, dintre care unele iau fiinţă în primul deceniu al secolului. Printre casele de editură importante se numără în acea vreme Editura librăriei Socec & Comp., Editura librăriei şcoalelor C. Sfetea, Editura librăriei H. Steinberg, Editura Minerva, Editura Casa şcoalelor. în ţară funcţionau Institutul de editură Ralian şi Ignat Samitca, la Craiova ; Editura Viaţa românească, la Iaşi. La Braşov, cărţile româneşti erau publicate, între altele, de Librăria I. Ciurcu. De un succes deosebit se bucurau bibliotecile de popularizare, cu apariţii periodice, numerotate : „Biblioteca pentru toţi", Biblioteca românească enciclopedică „Socec", Biblioteca „Sămănătorul", Biblioteca „Minerva" etc. în privinţa ziarelor mari, „sacrificiile" pe care le făceau pentru a spori numărul cititorilor ne apar astăzi surprinzătoare, între altele, ofereau periodic, prin tragere la sorţi, premii care constau în diverse obiecte, garnituri de mobilă şi chiar case ! Totul, bineînţeles cu multă reclamă, fotografii, scrisori de mulţumire etc. Un amănunt amuzant: la prima tragere a cupoanelor ziarului Minerva, proaspăt înfiinţat, D. Anghel a cîştigat un ceas de aur; r. 16—20: iniţiativa de a încredinţa unor scriitori traducerea pieselor înscrise în repertoriul Teatrului Naţional îi aparţine lui Pompiliu Eliade. Acesta apreciase că pentru cele douăzeci şi două de traduceri se plătise o sumă „fabuloasă" — epitet reluat cu ironie de D. Anghel şi St. O. Iosif, în realitate remunerarea fusese în medie de 500 de lei de traducere. Traducerea pieselor enumerate în articol aparţinea lui : Ovid Densusianu (Heidelbergul de altădată de W. Meyer-Forster), George Coşbuc (Don Carlos de Friedrich Schiller), Bo-
niface Hetrat (Falimentul de Bjornstjerne Bjornston), Dimitrie Anghel (Amorul veghează de Oaillavet şi De Hers) ; r. 38—64 : literatul învinuit că şi-a construit o locuinţă personală pe terenul obţinut de la primăria capitalei pentru o casă a scriitorilor este Nicolae Petraşcu, directorul revistei Literatură şi artă română ; r. 91—98 : cum aveau s-o spună şi cei doi poeţi, glumind cu amărăciune, în Congresul literaţilor, reunirea într-un congres şi apoi într-o asociaţie a tuturor scriitorilor, dincolo de dezbinări şi animozităţi, a fost atunci un vis irealizabil. A se vedea în acest sens şi mîhnita parodie a lui I. Scurtu, Un congres care nu s-a ţinut — Poveste cum n-a fost şi nu mai este —, în Sămănătorul, VIII, 30 august 1909, p. 711—714.
(p. 407)      SOCIETATEA  SCRIITORILOR ROMÂNI
răspunsul d-lor d, anghel şi st. o. iosif
în Minerva, I, nr. 259, 3 septembrie 1909, p. 1.
Răspunsul celor doi poeţi se înscrie în ancheta iniţiată de V. Savel, redactor al ziarului Minerva, spre sfîrşitul lunii august 1909. întrebările erau următoarele: „I. Se simte nevoia înfiinţării unei societăţi a scriitorilor ? II. Cum s-ar ajunge la realizarea acestui scop cît mai curînd ? III. Ce foloase reale ar aduce societatea culturii noastre naţionale ?"  Au răspuns cu argumente în sprijinul înfiinţării unei asociaţii C. Rădulescu-Motru, loan Adam, II. Chendi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, I. Scurtu, N. N. Beldiceanu. între răspunsurile tuturor acestora, cel al lui D. Anghel şi St. O. Iosif este cel mai amplu, mai convingător şi mai energic. Dealtfel, cei doi poeţi s-au şi aflat de la bun început în fruntea grupului de confraţi ce-au depus eforturi pentru crearea societăţii. încă înainte de ancheta lui V. Savel se şi făcuse primul pas concret spre realizarea obiectivului. Anume, în ziua de 21 august 1909, un mănunchi de scriitori s-au întîlnit la cafeneaua „Bulevard", sub preşedinţia lui D. Anghel şi au decis (printr-un proces-verbal) înfiinţarea unei asociaţii profesionale. A urmat, la 2 septembrie (aşadar, cu o zi înainte de apariţia răspunsului lui D. Anghel şi St. O. Iosif) şedinţa de constituire legală, în foaierul Teatrului Naţional. Au participat, între alţii,  loan Adam, D.  Anghel, N.  N.  Beldiceanu, Ilarîe Chendi, P. Cerna, Ludovic Dauş, N. Dunăreanu, Emil Gârleanu,
St. O. Iosif, E. Lovinescu, Ion Minulescu, M. Sadoveanu„ I. Scurtu. Erau în total 26 de scriitori, dar alţi 25, care lipseau, au fost „citaţi" ca „membri activi". S-a ales comitetul Societăţii scriitorilor români, cu următoarea componenţă : M. Sadoveanu — preşedinte ; D. Anghel — vicepreşedinte ; Emil Gârleanu — secretar bibliotecar ; Cincinat Pavelescu şi Eugen Lovinescu — cenzori ; Artur Stavri, O. Goga, St. O. Iosif, II. Chendi, I. Minulescu şi Z. Bârsan — membri. în încheiere s-a hotărît să se trimită invitaţii de adeziune „vechilor scriitori", printre care I. L. Caragiale, B. St. Delavrancea, A. Vlahuţă, C. Gherea, N. Gane.
Pentru informaţii în legătură cu înfiinţarea Societăţii scriitorilor români, a se vedea Minerva, I, nr. 248, 251, 254, 256, 260, 262, 265, 266, din august-septembrie 1909, toate la p. 1. Un articol interesant: Istoricul societăţilor de scriitori români de D. Te-leor, în   Minerva, I, nr. 263, 7 septembrie 1909, p. 4.
La 5 februarie 1910, a fost inaugurat localul Societăţii scriitorilor români în strada Academiei 21. Au vorbit M. Sadoveanu şi Emil Gârleanu, iar Cincinat Pavelescu a citit două poezii. După inaugurare, scriitorii au luat masa împreună la restaurantul „Carpaţi" (Inaugurarea localului Societăţii scriitorilor români, în Seara, I, nr. 28, 7 februarie 1910, p. 2).
(p. 409)
GAZETA LUI WILY
în Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 1, 15 noiembrie 1909, p. 2—3.
Episodul narat pare a aparţine biografiei lui St. O. Iosif, căci acesta s-a aflat în anii debutului la Bucureşti, unde a locuit în odăiţe mizere de periferie. Aluzia la „poemul" în care tînărul poet cînta „bucuriile vieţii casnice, la care rîvnea pe-atunci", nu ne permite o identificare precisă ce ne-ar oferi un argument în plus. Care ar putea fi respectivul „poem"? Visul unui slujbaş (1895), vreuna dintre poeziile dezrădăcinatului transilvănean ? Oricum, D. Anghel n-a cîntat niciodată bucuriile vieţii casnice, în altă ordine de idei, a răsfoi presa (ce ziar şi în ce an ?!), în care poetul a publicat relatarea faptului divers, probabil succintă şi nesemnată, ar fi o operaţie imposibilă.
568
569
(P. 412)
IERI ŞI ASTĂZI
în Cumpăna, I, nr. • 3, 11 decembrie 1909, p. 33—35 (semnat: A. Mirea).
R. 1—2: afirmaţia că pînă în 1909 n-a existat nici un romancier în literatura română ar trebui probabil interpretată In sensul că A. Mirea înţelege prin „romancier" un autor în creaţia căruia romanul a ocupat un loc preponderent, dacă nu chiar exclusiv, nu un scriitor care a publicat, între altele, şi romane. Altminteri ar rămîne de neînţeles ignorarea lui N. Filimon, loan Slavici etc. Oricum, cel puţin Duiliu Zamfirescu putea fi considerat un romancier ; r. 8—19 : autorii reiau teza veche, susţinută, între alţii,  de A. Vlahuţă (Curentul Eminescu, Unde ni sînt visătorii ?..., 1892), dar în 1909 s-ar fi putut evita generalizarea („toată eflorescenta noilor trubaduri...") şi s-ar fi putut aduce nuanţările necesare, pentru ca înrîurirea lui Eminescu să nu apară ca un fenomen în ansamblu negativ. Epigonii. marelui poet n-au fost singurii reprezentanţi ai poeziei române din deceniile imediat următoare stingerii  maestrului,   iar influenţa acestuia, considerată în sensul ei major, nu ca imitaţie, a fertilizat întreaga dezvoltare ulterioară a poeziei noastre. St. O. Iosif şi D. Anghel au preluat şi ei la debut teme, vocabular, scheme de vers, imagini eminesciene, dar s-au eliberat, ca şi alţii, de pastişă, odată cu încheierea crizei de creştere. în cuvîn-tarea omagială din 1911 (Prinosul unui iconoclast), D. Anghel avea să spună, referindu-se la începuturile creaţiei sale : „Pe cînd el. (Eminescu, n.n.) îşi desfăta creştetul în lumină, bucurîn-du-şi privirile de priveliştile ce le vedea în zări, noi nu mai găseam nimic de spicuit şi, rămaşi în umbra lui, îl întîlneam pretutindeni, oriîncotro am fi vrut să apucăm"; r. 31—36: pe dealul Sărăriei, la Iaşi, se afla casa lui loan Nădejde, unde era instalată şi redacţia revistei Contemporanul, la care D. Anghel avea să debuteze în toamna anului 1890. Pe-atunci frecventa şi el casa din Sărărie, participînd la întrunirile pe care avea să le evoce în paginile de amintiri intitulate Povestea unui muşuroi (în voi. Fantome, Minerva, Bucureşti, 1911, p. 69—79) ; r. 41—55 : în tinereţe, A. C. Cuza (1857—1947), viitorul'om politic naţiona-list-şovin, a frecventat un răstimp-cercurile socialiste şi a co< labbrat la Contemporanul cu versuri de protest social. Constantin Miile (1861—1927), în vîrsta de abia douăzeci de ani, a
fost în 1881 primul director literar al Contemporanului, în paginile căruia şi-a publicat poeziile pe care le va strînge în 1883 în volumul Versuri. învinuirea de lipsă de sinceritate adusă „truverilor" protestatari este, desigur, prea drastică, dar nu e mai puţin adevărat că nici cei doi amintiţi, nici alţii nu s-au aflat pe o poziţie propriu-zis revoluţionară, ca exponenţi ai proletariatului.
în Povestea unui muşuroi, D. Anghel amendează indirect opinia critică, din Ieri şi astăzi, despre protagoniştii idealurilor pe care le împărtăşea pe la 1890 şi el şi pe care în 1909 le socotea împreună cu St. O. Iosif, ca fiind „proaspăt aduse din străinătate". Paralela dintre tinerii dinainte de 1900 şi cei de pe la 1910 capătă în Povestea unui muşuroi un sens opus celei din Ieri şi astăzi: „Tinerimea aceea ce nu cunoştea viaţa, în care ambiţiunile dormeau încă, dacă ar fi fost în altă ţară, unde li s-ar fi cerut o jertfă imediată, cred că n-ar fi stat în cumpănă să-şi sacrifice ce avea mai scump, să rupă cu părinţi şi rude pentru izbîndirea cauzei. Dacă i s-ar fi cerut să coboare în popor, nu s-ar fi dat într-o parte de la acest apostolat şi, oricum, neputînd face mai mult, precum avea inima deschisă pentru cei ce sufăr, avea şi mînă darnică şi bunăvoinţă nesfîr-şită. Era, în orice caz, superioară tineretului de astăzi, mai puţin egoistă, poate mai iubitoare de oameni, mai puţin pizmaşă şi lacomă şi mai puţin grăbită de a ajunge. Era mai mult respect şi aproapele nu mai era ca astăzi un concurent eventual, o piedică care trebuia abătută, o gură mai mult care cere pîne". Desigur, pasajul acesta nu se referă nemijlocit la poeţi şi poezie, dar pune totuşi în discuţie sinceritatea celor două generaţii. Pe de altă parte, printr-o. detaliere a idealurilor celor grupaţi în jurul Contemporanului, neagă obiectiv sorgintea străină a respectivelor idealuri ; r. 56—94 : pe cît de pesimistă e viziunea lui A. Mirea asupra poeziei posteminesciene, pe atît de optimistă este opinia sa despre literatura de pe la 1909. Mai interesantă decît această pendulare între extreme este sublinierea calităţilor poeziei noi, calităţi ce definesc de fapt simbolismul. Şi încă mai vrednică de reţinut este, din ultima parte a articolului, pledoaria pentru drepturile şi capacităţile civile ale scriitorilor, în această privinţă, D. Anghel şi St. O. Iosif reiau teoretic concepţia exprimată şi în poeziile înainte ! şi „Cumpăna".
570
571
(p. 419)
REPRESIUNE
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909,-p.- 49—51. R. 43 : Universul, fondat în 1884 de italianul Luigi Cazza-villan, şi Minerva, editată începînd de la 13 decembrie 1908 de proprietarul editurii cu acelaşi nume, Gheorghe Filip, nu practicau violenţa de limbaj, deoarece, ca gazete independente de informaţie, nu participau la urîta polemică politică ; r. 57—59 : în presa epocii, Gheorghe Panu (1848—1910) se detaşează totuşi ca o personalitate viguroasă, cu audienţă largă. După caracterizarea lui N. Iorga, ziarul său Lupta (1884—1895) s-a remarcat prin „raţionalismul articolelor sale prime, prin caracterul de şarjă al portretelor foarte cetite şi foarte temute, ale tuturor personalităţilor care au luat parte în acel moment la viaţa politică şi pe care şeful unui partid abia existent avea mai multă latitudine decît altcineva să le caracterizeze după adevăr, prin ironia crudă, care se întrebuinţa faţă de adversari..." (Istoria presei româneşti, Bucureşti, Tipografia Adevărul, 1922, p. 147—^ 148). Despre celălalt periodic al lui Panu, Săptămîna, N. Iorga scrie : „... încetînd Lupta, Panu a tratat toate programele politice româneşti cu aceeaşi puternică logică şi cu mult talent satiric in Săptămîna, care şi ea a cîştigat un foarte mare număr de cetitori (1901 şi urm.). Fără a crea un curent şi cedînd prea adesea pasiunii personale, ea a servit totuşi să îndrepte atîtea porniri greşite ale politicii de partid" (ibid., p. 148). D. Anghel şi St. O. Iosif au însă perfectă dreptate cînd conferă lui Gheorghe Panu epitetul de „fluctuant". Pe poziţii „radicale" o vreme, acesta a aderat în 1897 la Partidul conservator; r. 62—66 : scepticismul în legătură cu evoluţia viitoare a lui Toni (Anton) Bacalbaşa (1865—1899), dacă acesta ar fi trăit, se putea dispensa de orice notă ipotetică. încă din 1895, Toni Bacalbaşa devenise colaborator al ziarului conservator Epoca; în 1896, preluase funcţia de prim-redactor al oficiosului liberalilor democraţi, Dreptatea, iar în 1899 fusese ales deputat ca membru al Partidului conservator ; r. 78—84 : ostilitatea celor doi poeţi faţă de Adevărul pare a fi determinată de unele comentarii defavorabile ale ziarului asupra revistei lor Cumpăna. Ca întotdeauna, împinşi de o susceptibilitate excesivă, ei exagerează, ajungînd pînă la a-şi însuşi din presa politică reacţionară acuzaţia gravă că, Adevărul apăra interese potrivnice poporului român. De reţinut, totuşi, dezacordul lor faţă de represiunile violente, într-o vreme cînd
572
aveau loc manifestaţii de stradă la Iaşi şi la Bucureşti şi campanii în Parlament împotriva Adevărului (cf. articolul Privire generală de G. Panu, îri Săptămîna, X, nr. 1, 8 ianuarie 1910, p. 593—605). Din 1895, Adevărul fusese preluat de C. Miile, care se rupsese de mişcarea socialistă, dar îşi păstrase convingerile democratice, imprimînd şi ziarului o orientare corespunzătoare. „...Dar —"vâ- scrie N. Iorga — şi înainte de trecerea foii supt conducerea d-lui Constantin Miile, care se distinsese ca poet socialist şi ca autor de nuvele realiste şi aducea un condei ager şi hotărîrea de a sfida prejudecăţile, de a călca şi anume interese pentru a servi ceea ce pentru dînsul era un crez de democraţie, Adevărul a avut marele merit de a agita necontenit problemele de căpetenie înaintea unui public care, dacă se simţea atras către Panu prin perfecţia aparentă a concluziilor sale, era mai bucuros să găsească acelaşi lucru într-o formă sentimentală fără multă filozofie, care corespundea mai bine pregătirii sale actuale" (Istoria presei româneşti, p. 149).
(P ..419)
STERIADE
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909, p. 60 (semnat : A. M.).
Pe Jean Al. Steriadi (1880—1956) poeţii îl cunoşteau din vremea cînd se aflaseră şi ei peste hotare. în 1901, St. O. Iosif îi trimitea din Neuburg a. D. tânărului pictor o scrisoare în versuri (v. Opere, IV, ed. cit., p. 432—433).
Articolul a fost prilejuit de „expoziţia de iarnă" a pictorului, deschisă la Ateneul Român în ziua de 3 decembrie 1909.
R. 11—17 : în acţiunea sa de îmbogăţire a repertoriului Teatrului Naţional cu traduceri îngrijite, Pompiliu Eliade a încredinţat tălmăcirea piesei La femme nue de Henri Bataille (1872— 1922) lui George Ranetti. în 1909, traducerea, cu titlul Modelul,. fusese predată, dar nu se trecuse la punerea ei în scenă.
(p. 421)
LITERATURA DE SĂRBĂTORI
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 5, 24 decembrie 1909, p. 73—75 (semnat: A. Mirea).
573
R. 25—27 : dintre scrierile franceze pentru copii şi tineret citate, cîteva erau cunoscute şi în România. Cu un an înainte» şi chiar în ajunul sărbătorilor de iarnă, I. L. Caragiale publicase Făt-Frumos cu moţ în frunte, traducere după Riquet ă la Houppe de Charles Penrault (în Convorbiri critice, II, 15 decembrie 1908, p. 785 şi urm. ; retipărită în Schiţe nouă, Editura Adevărul, Bucureşti, 1910). încă din 1875, Romanul vulpii (Le Roman de Renard) fusese localizat de Al. I. Odobescu sub titlul Jupîn Rănică Vulpoiul. A treia scriere pomenită este Cadet Rousselle, baladă populară creată, se pare, în cadrul armatei de voluntari din 1792; r. 48—50: editorul „plin de rîvnă pentru cartea românească" este Gheorghe Filip, proprietarul editurii Minerva, care publicase două volume conţinînd opera lui Petre Ispirescu, îngrijite şi prefaţate de St. O. Iosif: Legende sau Basmele românilor şi Poveştile uncheşului sfătos (1907) ; r. 51— 53 : unele povestiri răzleţe de Hans Christian Andersen fuseseră traduse la noi cu mult înainte. Cea dintîi pare a fi fost Carte de icoane fără icoane tălmăcită de savantul M. Gaster şi tipărită în Revista literară din Iaşi, în 1885 (la zece ani de la moartea scriitorului danez). Un volumaş cu titlul Scăpărătoarea. Din povestirile lui Andersen — a apărut în Biblioteca poporală a „Tribunei", nr. 22, Sibiu, Editura şi tipografia Institutului tipografic, 1886. Cu o culegere din poveştile scriitorului danez, în traducerea lui Dumitru Stăncescu, a fost inaugurată „Biblioteca pentru toţi" (1895) : Poveşti alese. Tot Dumitru Stăncescu a publicat Carte de chipuri fără chipuri, în aceeaşi colecţie, nr. 100 (1896). Traducerea Ruxandrei Vlahuţă, cea mai amplă de pînă atunci, poartă titlul Mărgăritare. Povestiri de Andersen, Bucureşti, 1909. Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu (1856—1953) au apărut la Bucureşti, în 1894 (ed. a Il-a, în 1907), iar Legenda ţiganilor de acelaşi autor, de asemenea la Bucureşti, în „Biblioteca pentru toţi", nr. 70 (ediţia a Il-a, în 1900) ; r. 54— 56: epitetul „nepipărate" este o aluzie la titlul unuia dintre volumele lui Th. D. Speranţia: Anecdote pipărate (Bucureşti, 1903). D. Anghel şi St. O. Iosif au despre prolificul anecdotist aceeaşi rea părere pe care o formulase în diverse rînduri şi confratele lor Ilarie Ghendi. La apariţia Anecdotelor botezate (Bucureşti, 1903), acesta "stăruise asupra lipsei de umor şi de bun-simţ a anecdotelor lui Speranţia, care „falsifică pînă şi morala cea mai de jos a poporului şi forţează nota pornografică într-un mod unic pînă acum la noi", astfel că „pot deveni destul
de periculoase" (citat din volumul Foiletoane,Bucureşti; ^Editura Cartea românească^ 1925, p. 142) ; r. 60 : lucrările -de popularizare ale astronomului francez Camîlle Flammarion (1842-— 1925) au suscitat la noi un interes cu "totul deosebit. în primul deceniu al secolului s-au tipărit în româneşte- următoarele volume* : Astronomia populară prescurtată de C. Dalon. Traducere de Th. M. Stoenescu,- Bucureşti, 1900; Tainele cerului: Traducere de Haralâmb G. Lecca, Bucureşti, 1904 ; Ce e cerul ? Astronomie populară. Traducere de Victor Anestin, Bucureşti, 1908 („Biblioteca pentru -toţi"; nr. 357—359) •; -'Sfîrşitul lumii. Traducere de M. Costin, Bucureşti, 1908 („Biblioteca pentru toţi", hr. 379) ; Ştiinţa şi cugn+nrea omenească. Conferinţă, Bucureşti, 1908 (Colecţia „Lumenk-, nr. 4) ; Visuri înstelate. Traducere de Sofia Nădejde, Bucureşti, 1909 (Biblioteca „Minerva", nr. 20); Erupţia vulcanului Krakatoa. Traducere de, S. G., Bucureşti, 1909 (Biblioteca „Minerva", nr. 53) ; Cataclismul din Martinica. Traducere- de " Victor Anestin,. Bucureşti, 1910 (Biblioteca „Minerva",. nr. 84). . • ,
După-sărbătorile de iarnă, Cumpăna (I, vol. I,, nr. 6, 1 ianuarie 1910, rp. 96) a revenit cu,.o notă anonimă, datorată probabil tot celor doi poeţi, intitulată Literatură ţie sărbători. Nota consemnează în numerele de sărbători ale ziarelor „cîteva ilustraţii slabe, cîteva lucrărişoare literare, semnate în mare parte de necunoscuţi", în rest „nimic cerar putea oferi, în lungileseri de iarnă, ceva demn de cetit". O excepţie: Tribuna din Arad,, apărută în 60 de pagini, cu un „mănunchi întreg, de articole,, nuvele şi poezii de-ale scriitorilor noştri".
(p. 424)
UN INCENDIU. cronica' fantezista
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 9, 22 ianuarie 1910, p. 139—141.
R. 14—18 : dintre periodicele enumerate, iată pe cele mai puţin cunoscute: Lily —" „revistă galantă", Bucureşti, 1907 ;Ţintarul, Bucureşti, 1909—1910; Scoica — „revistă feministă",-Bucureşti, 1909—1910 ; Biblioteca modernă, Bucureşti, 1908—1912 ; 1907, Bucureşti, 1910—1911; Revista ilustrată, Bucureşti, 1908—1910. La apariţia revistei 1907, sub direcţia lui I. Păucescu, Cumpăna (I, vol. î, nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 93) a ţinut să noteze „impresia
574
575
excelentă prin sinceritatea şi cinstea cu care e scris. Nici fraze mari, nici platitudini, nici linguşiri. E un glas al vremii, o pornire dezinteresată, o raritate în viaţa noastră publică". Cu cordialitate i-a salutat Cumpăna şi pe confraţii care au întemeiat Falanga, din care primul număr a apărut la 10 ianuarie 1910. Aceşti confraţi erau : Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu, Eugen Lovinescu* Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan ; secretarul de redacţie al revistei (care şi^a încetat apariţia după scurt timp, la 9 mai, acelaşi an) : Liviu Rebreanu ; r. 37— 38 : poeţii se referă la articolul pe care Inam menţionat la comentariul asupra Cometei.
(p. 427) „APROPO DE POETA RIRIA"
răspuns D-lui panu
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 10, 29 ianuarie 1910, p. 153—155. Titlul pus între semnele citării este preluat de la G. Panu. Cu acest titlu, G. Panu publicase o replică la articolul lui A. Mirea Domnul Panu şi poezia noastră în Săptămîna, X, nr. 3, 22 ianuarie 1910, p. 632—635. Era un răspuns mai mult mîhnit, de om ofensat, nedoritor să mai facă uz de armele gazetarului vehement şi temut de altădată. Pe un ton obiectiv, Panu îşi exprimase preţuirea faţă de poeţii D. Anghel şi St. O. Iosif şi, cu modestie, se declarase un „amator" în critica literară, calitate care, după părerea sa, îi asigura imparţialitatea. Adăugase că intervenţia celor doi poeţi nu-i convinsese că a exagerat elogiind versurile Ririei, astfel că va reveni asupra acesteia, într-adevăr, după o lună a publicat un nou articol, tot atît de admirativ : Cînturi vechi de d-na Riria, în Săptămîna, X, nr. 7, 19 februarie 1910, p. 695—698.
R. 1—21 : regretul mărturisit de cei doi poeţi în legătură cu animozitatea pe care le-o arătau diverse publicaţii (Convorbiri critice, Viaţa nouă> Adevărul, Săptămîna etc.) este, ca să fim drepţi, nemotivat, fiindcă adesea polemica o provocau ei şi o împingeau — oricît s-ar disculpa — pînă la jigniri. Trebuie spus însă că revista celor patru, Cumpăna, a trezit multe antipatii şi prin agresivitatea lui Ilarie Cihendi ; r. 49: în 1909, G. Panu avea într-adevăr vîrsta pe care o „mărturisea": 61 de lani (s-a născut în 1848, a murit la 6 noiembrie 1910) ; xv 50—58 traducerile din Petrarca, versificate totuşi cu oarecare dibăcie,
au apărut în Convorbiri literare, VII, nr. 1, 1 aprilie 1873, p. 38—39 : Caută singurătatea, dar amorul îl urmează, Depăr-tîndu-se de Laura, După moartea Laurei, văzînd Valchiusa; r. 63—77 : pasajul este elocvent pentru modul tendenţios în care polemiştii interpretează uneori opiniile celeilalte părţi. Articolele lui G. Panu, la care se referă, au apărut (semnate cu iniţiala G.) la rubrica săptămxnală Cronica literară, în ziarul Ziua — „organ al Partidului democrat-radical" — I, nr. 1, 11 ianuarie, p. 1 ; nr. 13, 25 ianuarie, p. 1—2 ; nr. 18, 1 februarie, p. 1—2 (cu titlul: Apărătorii versului); nr. 22, 8 februarie, p. 1 (cu titlul : Poezia şi versul); nr. 29, 15 februarie 1896, p. 1—2 (cu titlul: Viitorul versului). Pe un spaţiu, ce-i drept, prea întins pentru ceea ce voia să spună, cu reveniri inutile şi cam confuz, G. Panu susţine de fapt o idee interesantă, remarcabilă pentru ultimul deceniu al secolului trecut. Anume, că sensibilitatea modernă, ideile „complexe" ale vremurilor noi nu-şi mai află un veşmînt adecvat în vers. Dacă versul „a servit mult timp admirabil inspiraţiei poetice — astăzi el o omoară", deoarece „alungă prin mecanismul lui melodic cele de mai multe ori [sic!] inspiraţia, iar din cauza însăşi a acelei muzici de cuvinte face pe poet să creadă că tot ce pune el în versuri e poezie". în nici unul dintre articolele incriminate, Panu nu afirmă ceea ce-i atribuie D. Anghel şi St. O. Iosif, punînd ei înşişi poezia pe acelaşi plan cu versul : „Poezia adevărată pentru d-lui, şi mai cu seamă versul, a fost un lucru care era menit să dispară odată cu progresul civilizaţiei, a fost o jucărie..." Făcînd o distincţie netă între poezie şi vers, Panu precizează în termeni categorici : „Poezia va exista cît va exista omenirea, cît creierul va cugeta şi inima (expresie populară) va simţi" şi, mai departe : „Versul poate să fie scump numai acelor cari cred că artele sunt o simplă jucărie a facultăţilor noastre... Artele sunt în oricare stare de cultură o trebuinţă reală. Ceea ce e jucărie în ele este virtuozitatea, este jocul şi combinaţia cuvintelor cu ritm şi rimă". Cum se vede, G. Panu contestă viabilitatea versului (tradiţional), nu a poeziei, care este „eternă". Cele cinci articole din Ziua constituie în fond o pledoarie pentru versul liber, expresie pe care Panu n-o foloseşte, astfel că, lipsind şi orice exemplu sau trimitere, rămîne de neînţeles care erau pentru el mijloacele de exprimare ale poeziei moderne ; r. 79—80 : calificativul „dificilul critic al ma-
576
577
relui Eminescu" se referă la opiniile lui G. Panu despre Emi-nescu* formulate în Amintiri de la „Junimea": „Căci trebuie să spun că Eminescu la început nu-mi plăcuse deloc, nu-mi plăcuse fiindcă fondul poetului era fals, nedrept, pretenţios ; pentru că şi mai tîrziu Eminescu, dacă are inspiraţie admirabilă şi o formă frumoasă, însă oa gînditor, dacă nu este mediocru, cele mai multe ori este absurd". Pe marginea acestei fraze şi a altor comentarii despre poezie, Eugen Lovinescu notează că Panu „n-avea nici o înţelegere pentru poezie, era un anestet" şi : „era un antipoet" (cf. E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, II, Casa şcoalelor, 1944, p. 145—146 şi 147). Revenind la articolele despre vers, ar trebui să adăugăm că şi în acele articole G. Panu ne apare ca un diletant care vehiculează idei împrumutate, insuficient limpezite, despre poezie şi mijloacele ei de expresie. Cazul „poetei Riria" nu face decît să ilustreze incompetenţa sa în materie.
(p. 431) CRONICA MEA
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 11, 5 februarie 1910, p. 168—171 (semnat: A. Mirea).
„Evadarea" senzaţională de la Pinacotecă, la care se referă prima parte a articolului, relevă un caz ilustrativ pentru lipsa de grijă arătată valorilor artistice de însemnătate naţională, în unele instituţii ale vremii. D. Anghel şi St. O. Iosif, care-1 ridiculizaseră pe Virgil Cioflec pentru alarmă falsă în legătură cu dispariţia unui tablou de N. Grigorescu, dau acum importanţă cazului, şi pe bună dreptate. Gazeta Evenimentul din Iaşi, apoi cîteva ziare bucureştene, printre care Minerva şi Seara, s-au ocupat timp de aproape două luni (ianuarie—martie 1910) de „furtul de tablouri de la Pinacoteca din Iaşi". Din respectiva Pinacotecă dispăruseră — se afirma — patru tablouri semnate, respectiv, de Teniers, un pictor din şcoala lui Rembrandt (nu de Rembrandt însuşi, cum scrie A. Mirea), Albani Francisco (?). Originalele fuseseră înlocuite cu copii. întrucît Pinacoteca din Iaşi se afla sub administraţia Şcolii de bele-arte, dispariţia tablourilor a fost imputată de presă pictorului Emanoil Bardasare (1850—1935), directorul şcolii. Acesta s-a disculpat, decla-rînd în scrisoarea amintită în articol că tablourile lipseau încă de   pe   vremea   fostului   director,   pictorul   Constantin Stahi
578
(1844—1920). Ancheta ordonată de ministrul Instrucţiunii Publice a confirmat acuzaţiile presei, atît în privinţa lipsurilor, cît şi a incorectitudinii în eliberarea diplomelor. Em. Bardasare, pre-cum şi unii funcţionari ai Şcolii de bele-arte din Iaşi au fost trimişi în judecata Consiliului permanent al Instrucţiunii Publice, urmînd a se lua şi alte măsuri. A. Mirea va reveni asupra cazului într-o altă Cronică.
In replica dată lui G. Panu în privinţa aşa-numitului „caz Porn", A. Mirea nu face figură onorabilă. Publicistul Eugen Porn, alături de care cei doi poeţi semnaseră în diverse ziare, era secretar al profesorului C. Rădulescu-Motru şi colaborator la Noua revistă română a acestuia. Cu puţin timp înainte publicase un articol în care făcuse apologia poeziei lui Panait Cerna, pe care-1 socotea „cel mai mare poet care s-a produs după Eminescu". Era, desigur, o exagerare inadmisibilă, calificată ca atare şi de G. Panu. Dar, oricît s-ar fi simţit atinşi în orgoliul lor de aşezarea pe cea mai înaltă treaptă valorică a unui confrate mai tînăr, scriitorii, doar cu cîţiva ani mai vîrstnici, n-ar fi reacţionat, desigur, cu atîta violenţă. E. Porn însă, pentru a scoate în relief meritele lui Panait Cerna creionase o imagine foarte întunecată a literaturii din acei ani. După opinia sa, simţul pentru adevărata poezie fusese tocit şi pervertit, se scria o poezie măruntă pe gustul directorilor de publicaţii, asocierile de scriitori urmăreau obiective extraliterare, în sfîrşit, în revistele care ajunseseră prea numeroase se tipărea o literatură „de o mediocritate revoltătoare". Pom adăuga că se constituiseră grupuri şi grupuleţe, fiecare cu criticul său, dispus să recunoască numai valoarea celor din grup. îndeosebi în această din urmă afirmaţie, G. Panu descifra o aluzie „transparentă" la cei patru scriitori de la Cumpăna. Aceştia s-au şi considerat într-adevăr vizaţi. Era, fireşte, dreptul lor să răspundă, să-şi exprime cît de energic dezacordul faţă de opiniile publicistului şi să respingă învinuirea de părtinire, însă cu condiţia să se menţină în limitele unei dispute literare. Riposta lor „insultătoare" (epitetul îi aparţine lui G. Panu) a fost urmată de un fapt pe care directorul Săptămînii îl considera pe bună dreptate grav şi-1 dezaproba „cu desăvîrşire". E, Porn era evreu şi tocmai solicitase Senatului indigenatul. Cei patru scriitori de
579
i
la Cumpăna, care deţineau funcţii în conducerea Societăţii scriitorilor români, au obţinut adeziunea a încă unsprezece literaţi şi au semnat un Apel către domnii senatori prin care recomandau să i se refuze solicitantului cetăţenia, deoarece „are tendinţe antiromâneşti, insultînd toată mişcarea literaturii naţionale de astăzi". Acţiunea celor cincisprezece scriitori a avut efectul scontat. Reproducînd în Săptămîna Apelul ca pe un document infamant, G. Panu a comis şi el imprudenţa de a pune sub semnul întrebării utilitatea apariţiei săptămânalului Cumpăna : „Fără supărare, oare poeţii noştri n-au reviste ca Viaţa românească, Sămănătorul etc., în care ar fi putut să continue să-şi publice lucrările lor şi să se dispenseze de a se uni cîţiva împreună, de a face o bisericuţă şi a-şi scoate o mică revistă ?" (Un incident literar regretabil, în Săptămîna, X, nr. 4, 29 ianuarie 1910, p. 651—655).
*
„Notiţa ironică" despre Societatea scriitorilor români, care a determinat protestul lui Emil Gârleanu şi Ion Minulescu, a apărut în Convorbiri critice, IV, nr. 1, 25 ianuarie 1910, p. 61—62, sub titlul Coroane veştede. Nota era îndreptată în primul rînd împotriva lui Ilarie Chendi, pe care Mihail Dragomirescu îl considera „cel mai descalificat critic român". „în sfîrşit —• se mai spunea în notă — cel puţin scriitorii membri ai Societăţii scriitorilor români şi-au găsit criticul care-i va ocroti cu vata unui stil mîngîietor şi-al unei judecăţi veşnic complezente." Coroana specială distribuită de Ilarie Chendi era „coroana membrilor Societăţii scriitorilor". Dar, încheia nota, această societate „credem că are altă menire decît încurajarea unor asemenea sfruntate falsificări a valorilor".
Ostilitatea lui Mihail Dragomirescu faţă de asociaţia profesională a scriitorilor era determinată, cum se vede, de animozităţi personale. Menţinîndu-se o vreme în afara Societăţii scriitorilor români şi în conflict cu ea, profesorul universitar i se va alătura ceva mai tîrziu, iar în 1911 va izbuti să obţină alegerea sa ca preşedinte, în locul lui Mihail Sadoveanu. Nu s-a ajuns la o conciliere. Dimpotrivă. Atmosfera mereu mai înveninată din cadrul societăţii a dus la o ruptură. Adunarea generală din noiembrie 1912 s-a desfăşurat într-o asemenea atmosferă, încît o parte dintre principalii fondatori ai societăţii,
printre care Mihail Sadoveanu, D. Anghel şi St. O. Iosif, au părăsit demonstrativ sala şi şi-au dat demisia.
★
Orgoliul poeţilor ! A. Mirea zîmbeşte strîmb din invidie că I. AL Brătescu-Voineşti a fost singurul scriitor invitat la banchetul dat în onoarea primului-ministru I. I. C. Brătianu la hotelul Bulevard, în seara zilei de 29 ianuarie 1910. Primul-ministru era sărbătorit după restabilirea sa, în urma atentatului suferit nu demult.
Fraza finală din Cronica mea: „La Teatrul Naţional, Prostul continuă să ţie — afişul" informează printr-o aluzie nu prea graţioasă că direcţia Teatrului Naţional continua să fie deţinută de Pompiliu Eliade. Altminteri, piesa Prostul de Ludwig Fulda, tradusă de Sofia Nădejde, avea realmente succes.
(p. 436) CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA
volumul al doilea
In Seara, I, nr. 26, 5 februarie 1910, p. 1 (nesemnat).
15—so : numele lui Goethe şi Schiller nu pot lipsi, evident, dintr-o enumerare a colaborărilor celebre. Dar cei doi prieteni iluştri n-au creat împreună opere mari, pe care să le publice sub semnătură comună. Au colaborat într-un anume sens în ciclul distihurilor satirice (Xenien). Mult mai importantă a fost comuniunea lor spirituală, stimularea reciprocă, datorită căreia creaţia amîndurora a căpătat o vigoare nouă şi a rodit capodopere. Cuplul Erckmann—Chatrian constituie o mai ilustrativă îngemănare propriu-zisă a două condeie. Alsacianul Emile Erckmann (1822—1899) şi Alexandre Chatrian (1826—1890) şi-au obţinut lecui în istoria literaturii franceze exclusiv prin romanele şi povestirile scrise împreună şi publicate sub semnătura formată din numele de familie ale ambilor. După o conlucrare de patru decenii, cei doi s-au despărţit, abia cu un an înaintea morţii celui de-al doilea, în 1889, în urma unei dispute cu privire la drepturile de autor... Celebră mai ales datorită Jurnalului lor, colaborarea fraţilor Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt
580
581
(1822—1896) şi Jules Alfred Huot de Goneourt (1828—1870) este considerabil mai însemnată prin romanele ce-au inaugurat metoda naturalistă. Arno Holz (1863—1929) şi Johannes Schlaf (1862— 1914) au scris împreună nuvele, drame şi poezii, dar conlucrarea lor, fertilă îndeosebi în iarna 1888—1889, a durat un răstimp scurt (pînă în 1892), după care cel dintîi i-a purtat fostului prieten o ură oarbă. în sfîrşit, fraţii Joseph-Henri Boex (1856— 1940) şi Seraphim Justin Francois Boex (1859—1948) au publicat în colaborare cîteva romane, sub numele de J.-H. Rosny Aine şi J.-H. Rosny Jeune, între 1887 şi 1908, după care şi-au continuat activitatea independent.
(p. 439) UN ERUDIT
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 15, 5 martie 1910, p. 236—238 (semnat: A. Mirea).
Cum s-a arătat în comentariul asupra volumului al II-lea din Caleidoscopul lui A. Mirea, G. Bogdan-Duică a publicat în numărul de la 1 martie 1910 al revistei Ramuri o a doua recenzie despre întregul Caleidoscop. Recenzia nu era în ansamblu negativă, dar observaţiile critice aveau un caracter destul de dur. în loc de a răspunde la aceste obiecţii, poetul îngemănat îşi ascute din nou pana şi o moaie în venin. Ca şi în satirele din Caleidoscopul lui A. Mirea sau în „cronica fantezistă" Un incendiu, ei fac haz pe socoteala înfăţişării fizice a criticului („aducea cu vestitul spătar Milescu", fiindcă era... cîrn) şi reamintesc nefericita încercare a acestuia de a traduce în versuri drama Inelul lui Ghighes (Gyges und sein Ring) de Christian Friedrich Hebbel (1813—1863). Pînă aici, tonul zeflemist, oricum nedemn pentru „distincţia" pe care criticul o recunoştea celor doi poeţi, ar putea fi pus pe seama orgoliului lor, prea uşor vulnerabil. Dar minimalizarea batjocoritoare a întregii activităţi a eruditului împinge lucrurile cam departe. Criticul nu le-a contestat niciodată talentul şi n-a rostit vreo condamnare a operei lor în totalitate ; r. 63—68 : poetul ales, la care se face aluzie, ar putea fi Grigore Alexandrescu, despre care G. Bogdan-Duică a publicat un studiu în Convorbiri literare, 1900. Mai tîrziu, criticul, extinzîndu-şi într-adevăr cercetarea asupra întregii epoci, a realizat o serie    de monografii, pe care le va
aduna în Istoria literaturii române moderne. întîii poeţi munteni, Cluj, 1923.
(p.442)       POVESTE PENTRU GINTEA LITERARA
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 15, 5 martie 1910, p. 225—227 (semnat: A, Mirea).
După întemeierea Societăţii scriitorilor români, una dintre problemele acute ce se cereau rezolvate era aceea a asigurării unor condiţii mai bune de editare a cărţilor. Idealul ar fi fost înfiinţarea unei case de editură a scriitorilor, care i-ar fi eliberat pe autori de sub domnia bunului plac al editorilor particulari. Era şi acesta, în circumstanţele epocii, un ideal irealizabil — cum avea să se şi vadă — dar nu puţini au fost aceia care au crezut, ce-i drept, scurtă vreme, în el. Unul dintre aceştia a fost A. Vlahuţă. Deşi, de pe platforma pe care şi-o consolidase, era la adăpost de penibila tîrguială cu editorii, iar, pe de altă parte, nu participase în nici un fel la iniţiativele confraţilor mai tineri, Vlahuţă s^a simţit îndemnat să intervină cu autoritatea sa în sprijinirea acestora. Spre sfîrşitul anului 1909, el a publicat un articol în care saluta asocierea literaţilor şi lansa un apel pentru o colectă publică menită să asigure fondurile necesare creării unei edituri administrate de scriitorii înşişi („Societatea scriitorilor" — O casa de editură, în Universul, XXVII, nr. 344, 15 decembrie 1909, p. 1). Un post-scriptum la articol informa că la administraţia ziarului Universul se şi deschisese un registru special pentru subscripţii, cea dintîi contribuţie — importantă (2000 de lei) — fiind a directorului ziarului, N. Dimitrescu-Cîmpina. Scriitorii au întîmpinat cu satisfacţie iniţiativa. în chiar ziua apariţiei articolului, comitetul Societăţii scriitorilor români a trimis ziarului o telegramă, publicată a doua zi : „Ziarului Universul. Salutăm călduros ziarul care a îmbrăţişat cauza scriitorilor şi urăm izbîndă generoasei porniri, M. Sadoveanu, D. Anghel, St. O. Iosif, Em. Gârleanu, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Caton Teodorian" (Universul, XXVII, nr. 345, 16 decembrie 1909, p. 1). Redactorii Cumpenei s-au declarat în favoarea iniţiativei şi în revista lor, publicînd în cadrul rubricii Efemeride următoarea notă nesem-
582
583
nată: „Terminasem rîndurile de mai sus*, cînd iată apare în coloanele Universului un articol în care d-1 Vlahuţă tratează aceeaşi cestiune a editurilor, însă dintr-un alt punct de vedere. D-sa este de părere că s-ar veni în ajutorul scriitorilor şi s-ar putea evita o sumă de neplăceri cu editorii prin crearea unei «Case de editură», care, pusă sub conducerea şi controlul Societăţii scriitorilor, să primească sarcina de a tipări operele de seamă, punînd cîştigul la dispoziţia autorilor. Pentru urgenta realizare a acestui scop, d-1 Vlahuţă face apel la generozitatea publicului. Numitul ziar îşi şi deschide coloanele pentru o subscripţie publică, în fruntea căreia directorul său se înscrie cu o sumă considerabilă. Şi, după toate probabilităţile — şi cu toate glumele nesărate ale unui alt ziar din capitală, care cel dintîi ar fi trebuit să sprijinească o iniţiativă atît de frumoasă pentru promovarea intereselor literaturii naţionale — colecta aceasta va creşte şi problema «Casei de editură» va lua o formă concretă.
Printre scriitori, propunerea d-lui Vlahuţă a făcut o impresie dintre cele mai bune. S-au bucurat cu toţii că mişcările din anii din urmă pentru îmbunătăţirea situaţiei scriitorilor şi pentru schimbarea în bine a condiţiilor de creare a avut ecou şi în preajma d-sale şi l-au putut îndemna să se coboare în mijlocul acestor mişcări. Cîţiva dintre noi cunoaştem de mai-nainte ideile d-lui Vlahuţă în cestiunea asta. De nu ne înşelăm însă, d-sa avea credinţa că va putea obţine şi din partea statului o parte de ajutor pentru «Casa de editură». Ar fi în adevăr corect, dacă nu s-ar renunţa la acest gînd, deoarece în mod firesc statul ar trebui să fie în fruntea listei de subscripţie.
Neapărat, optimişti din cale-afară nu putem fi şi nu putem prevedea ce rezultat pozitiv va avea apelul d-lui Vlahuţă. Pînă la punerea în practică a frumoasei idei, ar mai fi multe de lămurit. Şi mai intervine şi libera concurenţă a comerţului literar, din pricina căreia se vor întîmpina multe dificultăţi. Dar să sperăm că vom învinge" (Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909, p. 61—62).
„Glumele nesărate", la care se referă nota, au apărut în ziarul Minerva, fapt regretat de redactorii Cumpenei, colabora-
* în rîndurile respective, nu se vorbea despre o editură a breslei, ci se adresa scriitorilor îndemnul de a face „învoieli limpezi" cu editorii, pentru a nu se lăsa „exploataţi de nimeni".
tori la respectivul ziar şi în relaţii amicale cu patronul lui, dar explicabil: Gheorghe Filip era şi directorul binecunoscutei edituri, astfel că vedea în iniţiativa lui Vlahuţă posibilitatea ivirii unei concurenţe. Un răspuns la comentariul ironic al Minervei 1-a dat şi A. Vlahuţă însuşi, în articolul O dată pentru totdeauna (în Universul, XXVII, nr. 348, 19 decembrie 1909, p. 1). în acelaşi număr, şi tot pe pagina 1, Universul a reluat din Viitorul un interviu cu Mihail Sadoveanu pe tema casei de editură a scriitorilor. Preşedintele Societăţii scriitorilor români considera iniţiativa drept „admirabilă", deoarece realizarea ei i-ar fi eliberat pe autori de dependenţa de „toate celelalte case de editură care pînă azi n-au făcut altceva decît să exploateze ope-rile literare".
Subscripţia a continuat cîteva zile, cu contribuţii puţine şi parcimonioase. Cea mai mare sumă, după aceea depusă de directorul ziarului, a fost a unui avocat (300 de lei). Au mai trimis sume între 5 şi 20 de lei diverşi cititori din capitală şi provincie. A. Vlahuţă şi B. Şt. Delavrancea au contribuit cu cîte 20 de lei, Anastase Simu, cu 100 de lei. Stăruim asupra acestor detalii, deoarece momentul ni se pare interesant şi edificator pentru istoria breslei scriitoriceşti şi, în general, pentru statutul literaţilor şi al literaturii acum şapte decenii. într-o săptămîna, suma colectată nu atinsese 3000 de lei, iar dacă scădem prima contribuţie, se situa sub 1000 de lei. Spre confruntare, să amintim că pentru Viforul, publicat de Universul în foileton, B. Şt. Delavrancea era remunerat cu 4000 de lei ; ce-i drept, un „record al onorariului", după cum nota Cumpăna. Iniţiativa nu pare a fi avut deci un ecou deosebit în rîndurile numeroşilor cititori ai Universului.
Lui A. Vlahuţă, rezultatele i se vor fi părut totuşi încurajatoare, astfel că s-a considerat îndreptăţit să intervină din nou, pe tonul cuiva care, iniţiator fiind, are autoritatea să dea indicaţii organizatorice concrete. El îşi numerotează „lămuririle" ca într-un regulament: 1. „Se vor tipări numai acele scrieri cari, şi prin limbă şi prin cuprinsul lor, vor contribui la înălţarea sufletească a neamului nostru..." 2. Consiliul de administraţie va fi alcătuit din şapte fruntaşi ai literaturii ; sînt propuşi : 1. L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea, G. Coşbuc, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. Gorun, M. Sadoveanu, O. Goga. 3. Unul dintre aceştia va fi numit director. 4. Casa de editură „nu va funda nici librărie, nici tipografie. Aceasta i-ar da un caracter co-
584
585
mereial; s-ar tulbura astfel frumoasa operă pe care-şi propune s-o îndeplinească". 5. Editura va încheia contracte cu o fabrică de hîrtie, cu o tipografie şi o librărie. 6. Manuscrisul predat directorului va fi repartizat în aceeaşi zi unui membru al consiliului. Acesta îşi va da avizul, va fixa tirajul şi onorariul. Pe baza hotărîrii acestuia, contrasemnate de încă un consilier, casierul va plăti drepturile de autor. întreaga operaţie urma să se încheie în opt zile de la depunerea manuscrisului. 7. Din şase în şase luni, directorul se va socoti cu librăria. 8. La finele anului, scriitorii vor primi, în afara drepturilor încasate, şi o parte din cîştig. 9. Avansuri se vor da numai cu semnătura tuturor membrilor consiliului. (A. Vlahuţă, Casa de editură a scriitorilor, în Universul, XXVII, nr. 350, 21 decembrie 1909, p. 1).
Caracterul utopic al acestor prevederi este izbitor, şi numai naivitatea unui Vlahuţă poate explica aberaţia. Cum ar fi putut funcţiona editura în condiţiile enumerate ? Caragiale locuia la Berlin, Delavrancea era prins în activitatea politică, Goga trăia dincolo de munţi... Dar chiar cu altă conducere, cum s-ar fi asigurat ritmul indicat ? Absurdă era şi cerinţa ca editura să nu capete un caracter comercial, cînd ceea ce-i interesa pe scriitori era tocmai aspectul economic al întreprinderii. Vlahuţă rămînea prizonier al unei mentalităţi vechi, iar tonul său ritos, patronal, nu putea decît să-i nemulţumească pe scriitorii mai tineri care întemeiaseră societatea şi care ar fi dorit ca editura să lucreze sub auspiciile acesteia. Reacţia lor n-a întîrziat. După cîteva zile, în Minerva (!) şi în alte ziare a apărut următorul text:
„Casa de editură a scriitorilor
O declaraţie a comitetului Societăţii scriitorilor români
Din partea Societăţii scriitorilor români primim următorul comunicat, cu rugămintea de a-1 tipări :
•«Comitetul Societate! scriitorilor români, întrunit pentru a discuta de aproape asupra propunerei făcute de d. Vlahuţă în Universul cu privire la întemeierea unei oase de editură a scriitorilor, a căzut de acord asupra următoarelor puncte :
1. Citind mai întîi propunerea d-lui Vlahuţă, comitetul a socotit că intenţia propunătorului este ca proiectata casă de editură să se înjghebeze sub controlul şi conducerea Societăţei scriitorilor români, înfiinţată de curînd. Din această cauză, co-
mitetul, bucurîndu-se de interesul pe care d. Vlahuţă părea că-1 poartă societăţei şi scopurilor ei economice — căci chestiunea editurei formează un punct din programul ei — a şi felicitat pe propunător atît pentru iniţiativa sa, cît şi pentru spiritul de solidaritate ce părea că-1 manifestă faţă de Societatea scriitorilor români.
2. Văzînd însă că într-un al doilea articol din Universul evită a mai vorbi de o legătură dintre societatea noastră şi propunerea d-sale, ci îşi ia singur însărcinarea de a stabili amănunte şi de a propune un colegiu de şapte inşi cari, deosebiţi de societate, să formeze o grupare nouă, să judece opere, să împartă ajutoare etc. — tot cestiuni cu care se însărcinase mai întîi societatea — comitetul ia această încercare a d-lui Vlahuţă drept o tendinţă separatistă şi personală şi declară că nu poate sprijini propunerea de a înfiinţa o casă de editură în aceste condiţiuni.
3. Se înştiinţează deci publicul că membrii comitetului Societăţii scriitorilor români nu au nici o legătură cu subscripţia pornită de Universul şi de d. Vlahuţă.
Comitetul Societăţei scriitorilor români : M. Sadoveanu, D. Anghel, Em. Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Ilarie Chendi, St. O. Iosif, Ion Mimul eseu, Zaharia Bârsan»" (în Minerva, I, nr. 372, 25 decembrie 1909, p. 3 ; v. şi Cumpăna, I, vol. I, nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 96).
Istoricul săptămînii de speranţe din decembrie 1909, pe care ni s-a părut util a-1 desfăşura aici, lămureşte pe deplin Povestea pentru gintea literară. Din Poveste mai aflăm însă şi un alt amănunt, foarte important, anume că iniţial institutul de editură proiectat urma să se înfiinţeze cu fonduri alocate de un minister, evident, de cel al Cultelor şi Instrucţiunii. Aşadar, „marele (milostivul, bunul) arhonte ale poeziei noastre", adică A. Vlahuţă, obţinuse o asemenea promisiune din partea „oblă-duitorului" — citeşte Spiru C. Haret, titularul amintitului minister în guvernul liberal. Acţiunea ulterioară a „arhontelui" a fost cu atît mai păgubitoare : prin amestecul „întregului «Univers»" (r. 104), aşadar prin subscripţia publică iniţiată în colaborare cu ziarul Universul, cauza fusese trădată, fiindcă „oblădui-torul", mîhnit, îşi retrăsese fondurile. Nu ne e prea clar de ce ministrul fusese atît de „mîhnit" de apelul adresat publicului. Un prilej de mîhnire pentru oricine îl vor fi dat mai curînd
586
587
disensiunile ivite între scriitori. S-ar zice că prin Povestea pentru gîntea literară cei doi poeţi au ţinut să denunţe un vinovat pentru eşecul ce-i va fi dezamăgit pe mulţi confraţi, poate şi să răspundă reproşurilor unora că, prin poziţia faţă de acţiunea lui Vlahuţă luată de comitetul Societăţei scriitorilor români, această acţiune fusese torpilată. în penultimul alineat al Poves-tei, ei se referă cu maliţie nu numai la iniţiativa lui Vlahuţă, ci şi la cele spuse de acesta în primul său articol cu privire la „greutăţile adesea umilitoare" întîmpinate de scriitori în relaţiile lor cu editorii : „plîngea cu lacrimi de crocodil..." (r. 101— 103). în privinţa umilitoarelor greutăţi, Vlahuţă îi amintise şi pe „fruntaşii literaturii" din vremea lui Eminescu şi Creangă, apoi menţionase talentele „de azi" şi pe „cele viitoare".
<p. 446) CRONICA MEA
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 16, 12 martie 1910, p. 250—252. V. comentariul la Cronica mea din Cumpăna, nr. 11.
TRADUCERI DIN PERIODICE
H. de Regnier
(p. 451) PE ŢARM
în Sămănătorul, I, vol. II, nr. 29, 13 octombrie 1902, p. 44.
Din opera poetului francez Henri de Regnier (1864—1936), care a oscilat între simbolism şi impresionism, D. Anghel a mai tradus singur poezia Plecarea (în 1906) şi, în colaborarea cu Ion Minulescu, Oraş francez. Poate că şi în 1902 iniţiativa traducerii a fost a lui.
(p. 452) ARÂTARE
In Sămănătorul, I, vol. II, nr. 29, 13 octombrie 1902, p. 45.
588
Shelley
(p. 453) CATRA NOAPTE
In Sămănătorul, I, vol. II, nr. 30, 20 octombrie 1902, p. 60—61.
Iniţiativa traducerii din Shelley îi va fi aparţinut lui St. O. Iosif, căci acesta a realizat (în 1900) excepţionala tălmăcire a poemului La o ciocîrlie, datorat poetului englez.
Ar any
(p. 455) AGNES
în Sămănătorul, II, nr. 5, 2 februarie 1903, p. 73—77, cu menţiunea : „Baladă de oo".
St. O. Iosif cunoştea de la Braşov şi de la Sibiu limba maghiară, a tradus mult din Petofi Sândor, precum şi o serie de „populare maghiare", încît s-ar putea ca propunerea de a tălmăci balada lui Arany să fi venit de la el. Nu trebuie uitat însă că încă din 1899, deci înainte de a-1 cunoaşte pe St. O. Iosif, D. Anghel a publicat şi el în versiune românească (realizată, desigur, după un intermediar francez) două „populare ungureşti", cărora le-a adăugat altele cîteva în 1901—1902.
A. Leber t
(p. 460) VOIEVODUL NEBUN
în Sămănătorul, II, nr. 11, 16 martie 1903, p. 171—172.
Richard Wagner (p. 462) BALADA LUI LOHENGRIN
în Minerva, I, nr. 292, 6 octombrie 1909, p. 1. Textul a fost reluat de St. O. Iosif, cu mici diferenţe, în volumul Richard Wagner, Lohengrin. Traducere în metrul original de St. O. Iosif,
589
Bucureşti, Editura librăriei Leon Alcalay, „Biblioteca pentru toţi", nr. 633, [1911].
„Balada", pe care Iosif a republicat-o în 1913 cu titlul Cm-tecul Graalului, face parte din scena a IH-a a actului al III-lea din Lohengrin. Deşi semnată împreună cu Anghel, traducerea ti aparţine exclusiv. Deoarece am reprodus textul definitiv (din volum), iată variantele din Minerva:
v. 13—14 Ci-acel de Graal ales să-i ţie strajă v. 23 Cu daruri peste fire-i înzestrat Daţi deci oricărui cavaler credinţă
Gustav Falke
CP. 464) PE ALTA STEA
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 12, februarie 1910, p. 180—181, cu menţiunea : „După co".
Cu cîţiva ani înainte (în 1904, respectiv 1906), St. O. Iosif a mai publicat, sub proprie semnătură, două traduceri din poetul german Gustav Falke (1853—1916) : Idilă şi Rugă.
La Fontaine
(p. 466) ŞARPELE ŞI PILA
în Minerva, I, nr. 23, 7 ianuarie 1909, p. 2. Originalul francez : Le Serpent et la Lime, cartea V, fabula 16.
(p. 467) BABA ŞI CELE DOUA FETE-N CASA
în Minerva, I, nr. 43, 2 februarie 1909, p. 1.
Originalul francez : La Vieille et Ies deux Servantes, V, 6.
Traducerea, fidelă, este exemplară pentru modul cum D. Anghel şi St. O Iosif realizează cu discreţie o anume „localizare" în sensul apropierii de universul spiritual românesc. Fără a exclude total elementele mitologice, atît de specifice fabulelor
590
lui La Fontaine, ei înlătură nota de preţiozitate clasicistă, sim-plificînd expresia, sau recurgînd chiar la folclorul nostru. Astfel, „Ies soeurs filandieres" devin „meşterele Parce" (v. 3) ; versul „Des que Tethys chassait Phebus aux crins dores" este tălmăcit prin : „De-abia creştea din mare Cel-cu-aurite-plete" (v. 6), versul „Des que VAurore, dis-je, en son char remontait", prin : „Cum zic, nici încă bine nu se făcea lumină" (v. 10). Expresia neutră „notre Vieille" capătă încărcătură sugestivă prin evocarea unei figuri bine cunoscute din basmele noastre: „baba Cloanţa" (v. 13). Pentru cititorul român, „tomber ... / De Charybde en Scylla" — din versurile finale — ar fi sunat livresc şi desigur mai puţin elocvent decît „Ca să nu dea şi el din puţ în lac".
(p. 469) TÎNĂRA VĂDUVĂ
In Minerva, I, nr. 134, 1 mai 1909, p. 1.
Originalul francez : La jeune Veuve, VI, 21.
Sub aspect formal, tălmăcirea e mai liberă decît altele, ceea ce se vădeşte şi în sporirea considerabilă a numărului de versuri : de la 48 la 58. Rezultatul este însă un plus de plasticitate. Iată un exemplu : v. 9 din original : „Vune fait fuir Ies gens, et Vautre a miile attraits" se dublează cu folos : „Pe cît părea că-ţi spune : «Hai, du-te-ncolo» una, / Pe atît cealaltă pare că-ţi zice: «Vino-ncoace !»tt (v. 7—8). Tot astfel, propoziţia concisă „Lui criait" se amplifică, acoperind un vers întreg : „Şi ea ţipa de răsuna văzduhul" (v. 18).
(p. 471) CÎRPACIUL ŞI FINANCIARUL
în Minerva, I, nr. 211, 17 iulie 1909, p. 1.
Originalul francez : Le Savetier et le Financier, VIII, 2.
Exactă ca şi celelalte, şi această traducere recurge la un limbaj familiar, întru totul adecvat: „il faisait des passages" — „trăgînd la aghioase" (v. 3). „Le gaillard Savetier" — „me-henchiul de cîrpaci" (v. 19), „Le mal est que..." — „Dar, vezi, unde-i beleaua..." (v. 27), „et Monsieur le cure / De quelque nouveau saint charge toujours son prone" — „Căci popa d-aia-i popă, să-ncarce calendarul" (v. 32) etc.
591
(p. 473)
MUSCA ŞI CHERVANUL
în Minerva, I, nr. 223, 29 iulie 1909, p. 1.
Originalul francez : Le Coche et la Mouche, VII, 9.
(p. 475) CALUL CARE VOI SĂ SE RÂZBUNE PE CERB în Minerva, I, nr. 253, 28 agust 1909, p. 1.
Originalul francez: Le Cheval s'etant voulu venger du Cerf, IV, 13.
CP. 477)
LEUL BOLNAV ŞI VULPEA
în Minerva, nr. 262, 6 septembrie 1909, p. 1. Originalul francez : Le Lion malade et le Renard, VI, 14. Iată, spre confruntare, începutul fabulei franceze şi versurile corespunzătoare din traducere :
„De par le Roi des animaux,
Qui dans son antre etait malade,
Fut fait savoir â se vassaux
Que chaque espece en ambassade 5 Envoyât gens le visiter, Sous promesse de bien traiter Les deputes, eux et leur suite, Foi de Lion, tres bien ecrite : Bon passeport contre la dent, 10 Contre la graffe tout autant."
„Din partea maiestăţii-sale, Care bolea-ntr-o vizuină Vestit fu ginţilor vasale Din fiecare neam să vină 5 Să-l vadă o deputăţie, Făgăduind că au să fie Primiţi frumos şi ei şi-alaiul. Cuvînt de leu scris şi subscris : Bun paşaport să-l aibă slabii 10 în contra colţilor şi^a labii."
Traducerea, foarte exactă, este totodată desăvîrşită ca expresivitate şi cursivitate.
(p. 478)
PLUGARUL ŞI COPIII LUI
în Minerva, I, nr. 264, 8 septembrie 1909, p. 1. Originalul francez : Le Laboureur et ses Enfants, V, 9. Deşi traducătorii lungesc versul penultim, morala păstrează caracterul sentenţios din original:
„Bani n-au găsit. Dar drept a fost cuvîntul Ce-1 spuse tatăl, cînd a fost să moară : Că munca este o comoară."
„D'argent point de cache ! Mais le Pere fus sage De leur montrer, avânt sa mort, Que le travail est un tresor."
Subiectul fabulei Plugarul şi copiii lui, provenit de la Esop, a fost prelucrat în literatura noastră de Anton Pann, care-1 dezvoltă în felul său într-o istorisire de 78 de versuri ample (capitolul Despre negoţ, iarăşi, în Culegere de proverburi sau Povestea vorbii).
(p. 479)
FEMEIA ÎNECATA
în Minerva, I, nr. 282, 26 septembrie 1909, p. 1.
Originalul francez : La Femme noyee, III, 16.
Şi subiectul acestei fabule se regăseşte într-una dintre istorioarele ilustrative ale lui Anton Pann (în capitolul Despre iuţeală şi mînie iarăşi din Culegere de proverburi sau Povestea vorbii).
(p. 481)
DOBITOACELE  BÎNTUITE  DE CIUMA
în Minerva, nr. 303, 17 octombrie 1909, p. 1. Originalul   francez :   Les Animaux malades   de la Peste, VII, 1.
592
593
Şi aici, o excelentă transpunere a moralei (ca, dealtfel, a întregii fabule) :
„Selon que vous serez puissant ou miserable,
Les jugements de cour vous rendront blanc ou noir."
„Deci, după cum eşti mare sau mic, la judecată, Tot astfel intri-n ocnă, ori ieşi basma curată."
(p. 484)     JUNCA, OAIA Şl CAPRA ÎN TOVĂRĂŞIE
în Minerva, I, nr. 307, 21 octombrie 1909, p. 1.
Originalul francez : La Genisse, la Chevre et la Brebis en societe avec le Lion, I, 6.
Titlul sub care această fabulă a devenit cunoscută în România este Dreptatea leului, expresie intrată în uz pentru a caracteriza samavolnicia celui mai tare. De notat, însă, că fabula cu acelaşi titlu şi aceeaşi „morală" a lui Grigore Alexandrescu are alt subiect.
(P. 485) OALA DE LUT Şl OALA DE FIER
In Minerva, I, nr. 309, 23 octombrie 1901 p 1
Originalul francez: Le Pot de terre et le Pot de fer, V. 2.
(p. 487)
CHITICUL ŞI PESCARUL
I, nr.  1, 15 noiembrie
în  Minerva literară  şi ilustrată, 1909, p. 6.
Originalul francez : Le petit Poisson et le Pecheur, V, 3.
Deşi permanent scrupuloşi în reformularea în româneşte a textului francez, D. Anghel şi St. O. Iosif sînt interesaţi în primul rînd, cum s-a văzut şi pînă acum, de preluarea cît mai expresivă a ideii. Libertatea pe care şi-o iau derivă nu din refuzul de a evita dificultăţile, prin simplificare, ci tocmai din exigenţă. Cum ar fi sunat în româneşte „morala" fabulei acesteia a lui La Fontaine :
„Un Tiens vaut, ce dit-on, mieux que deux Tu rauras : L'un est sur ; 1'autre ne Test pas ?"
Ar fi rezultat o frază greoaie, de o platitudine regretabilă. Traducătorii au spus exact acelaşi lucru ca fabulistul, dar succint şi mai grăitor, printr-o zicală :
„Căci : ce-i în mînă nu-i minciună."
(p. 488)
VULPEA ŞI BUSTUL
în Minerva, I, nr. 333, 16 noiembrie 1909, p. 1.
Originalul francez: Le Renard et le Buste, IV, 14.
Cu singura deosebire că extinde cele două versuri mai scurte din original (v. 6 şi 8) la dimensiunile celorlalte, traducerea preia modelul întocmai, vers cu vers si aproape cuvînt cu cuvînt Desi juxtaliniară, transpunerea e plină de savoare.
(p. 489)
MĂGARUL ŞI STĂPÎNII SAl
In Minerva, I, nr. 337, 20 noiembrie 1909, p. 1. Originalul francez : VĂne et ses Maîtres, VI, 11.
(p. 491)
VORBA LUI SOCRATE
In Minerva, I, nr. 340, 23 noiembrie 1909, p. 1. Originalul francez : Parole de Socrate, VI, 17.
(p. 492)
GREIERUL ŞI FURNICA
In Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 4, 6 decembrie 1909, p. 1.
Originalul francez : La Cigale et la Fourmi, I, 1.
Traducerea acestei fabule — poate cea mai celebră piesă a genului de la Esop încoace — constituie o performanţă inegalabilă a cuplului D. Anghel — St. O. Iosif. Din limba franceză în româneşte, textul trece ca un desen copiat pe hîrtia de calc. Numărul de versuri (22), măsura, schema rimelor (cu o singură
594
595
abatere neimportantă) sînt respectate cu stricteţe. Şi totuşi armonia simplă a ansamblului este desăvîrşită. Fără indicarea autorului francez, cititorul neavizat nu e încercat nici o clipă de bănuiala că are în faţă o traducere. Popularizată de-a lungul deceniilor prin manualele şcolare, fabula Greierele şi furnica în versiunea lui D. Anghel şi St. O. Iosif a devenit clasică în sensul cel mai propriu al termenului. Aurel Tita, autorul altminteri foarte merituos al traducerii integrale a fabulelor lui La Fontaine, s-a simţit evident stingherit, atunci cînd a intrat în competiţie cu cei doi predecesori inspiraţi ai săi în transpunerea fabulei La Cigale et la Fourmi (şi nu numai a acesteia). Cîteva versuri ale sale apar ca parafrazări ale unor pasaje din versiunea D. Anghel — St. O. Iosif :
„Petrecuse cu chitara
toată vara. Iată însă că-ntr-o zi, cînd viforniţa porni, 5    Greierele se trezi
fără muscă, fără rîmă, fără umbră de fărîmă."
(Aurel Tita)
„Greierul, sunînd ghitara Toată vara, Ififliu s-a pomenit Crivăţul cînd a venit. 5    N-avea bietul nici fărîmă De muscuţă sau de rîmă." (D. Anghel şi St. O. Iosif)
(p. 493) ŞIVOIUL ŞI RÎUL
In Minerva, I, nr. 365, 18 decembrie 1909, p. 1. Originalul francez : Le Torrent et la Riviere, VIII, 23.
<p. 495) FATA MARE
In Calendarul Minervei pe 1910, XII, p. 100. Originalul francez : La Fille, VII, 5.
(p. 497) STEJARUL Şl TRESTIA
In Calendarul Minervei, pe 1910, XII, p. 237. Originalul francez : Le Chene et le Roseau, I, 22.
596
(p. 499) CALUL ŞI LUPUL
In Minerva, I, nr. 378, 2 ianuarie 1910, p. 1. Originalul francez: Le Cheval et le Loup, V, 8.
(p. 501)   VULPEA, MAIMUŢOIUL ŞI DOBITOACELE
în Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 8, 3 ianuarie 1910, p. 8. Originalul francez : Le Renard, le Singe et Ies Animaux,
VI, 6.
(p. 503)    GUZGANUL DE LA TÎRG ŞI GUZGANUL DE LA ŞES
în Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910, p. 107 ; retipărită în Minerva, II, nr. 556, 5 iulie 1910, p. 1.
Originalul francez : Le Rat de viile et le Rat de champs, I, 9. In Cumpăna:
v. 15 Cel tîrgoveţ pe loc o şterge v. 20 Stai şi-om şedea la masă iar. v. 26 Neturburat. Nu mai rămîn.
(p. 505) IEPURELE ŞI BROAŞTELE
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 11, 5 februarie 1910, p. 165. Originalul francez : Le Lievre et Ies Grenouilles, II, 14.
(p. 507) BOREU ŞI PHOEBUS
In Cumpăna, I, vol. I, nr. 13, 19 februarie 1910, p. 204—205. Originalul francez : Phebus et Boree, VI, 3.
(p. 509) LEUL ŞI MUSCA
în Minerva, II, nr. 469, 5 aprilie 1910, 1.
Originalul francez: Le Lion et le Moucheron, II, 9.
597
49495959591959194919491959^^949
Cu această ultimă traducere din fabulele lui La Fontaine, colaborarea celor doi poeţi a luat sfîrşit. Ceea ce apare sub semnătură comună mai tîrziu, în cursul anului 1910, a fost realizat, sau dat la tipar pînă prin aprilie — mai, cînd s-a produs ruptura definitivă dintre ei. Aşa se explică de ce fabulele, nu prea numeroase, totuşi suficiente pentru o plachetă (sînt douăzeci şi şase), au rămas în paginile periodicelor. O culegere a fost alcătuită postum, mult mai tîrziu (în 1929), şi tipărită de Editura Cartea românească.
Regretabilă din multe motive, întreruperea colaborării dintre D. Anghel şi St. O. Iosif a fost păgubitoare şi prin aceea că a sistat seria tălmăcirilor din La Fontaine, cele mai bune de pînă atunci şi, după părerea noastră, încă neegalate. Desigur, aici nu intră în discuţie versiunile din La Fontaine ale lui Tudor Arghezi, care nu pot fi încadrate în sfera propriu-zisă a traducerilor.
Pînă în 1909—1910, transferul în româneşte al fabulelor cla- i şicului francez acumulase o experienţă de peste un veac. Cea ? dintîi tălmăcire, dinainte de 1800, îi aparţine lui loan Cantacu- j zino (1757—1828). Cantacuzino a tradus La Cigale et la Fourmi, pe care nu mult mai tîrziu a reluat-o şi Barbu Paris Mumu-leanu. Din La Fontaine au mai tradus, ca să nu amintim decît două nume mari, Ion Heliade Rădulescu (Corbul şi vulpea, 1829) şi Grigore Alexandrescu (Catîrul ce-şi laudă nobilitatea, 1832 ; Vulpea, calul şi lupul, 1838 ; Nebunia şi amorul, 1842). Traducerile lui Grigore Alexandrescu sînt întotdeauna „libere", dacă nu chiar prelucrări şi adaptări. La acelaşi, se mai întîmesc împrumuturi (idei, pasaje) din La Fontaine, utilizate în compuneri proprii. în general, în secolul al XIX-lea, fabula interesează ca        i • specie  a  literaturii  satirice  şi  militante,  pentru  eficienţa ei într-o dispută de actualitate şi cu adresă precisă, obligată să recurgă la alegorie. De aici, în cazul prelucrărilor şi chiar a traducerilor, adecvarea modelelor străine la situaţii concrete, locale. D. Anghel şi St. O. Iosif, lipsiţi altminteri de preocupări | didactice în creaţia lor, sînt poate cei dintîi care traduc la noi I din La Fontaine din pur interes cultural şi artistic. Cu o apli- i caţie şi un devotament lăudabile, începutul făcut de ei a fost * dus cantitativ pînă la capăt, nu însă la acelaşi nivel artistic, de traducătorul pomenit mai sus, Aurel Tita, în masivul volum *
Jean de la Fontaine, Fabule, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958.
Asupra receptării în România a operei fabulistului francez, a se vedea recenta lucrare a Georgetei Loghin, La Fontaine în literatura română, Editura Junimea, Iaşi, 1981 (despre traducerile lui D. Anghel şi St. O. Iosif, la p. 94—99).
598
BIBLIOGRAFIE
A. OPERA
i în periodice 1. SCRIERI ORIGINALE ÎN VERSURI
Poezii şi dramatice
Închinare laşului — Sămănătorul, V, nr. 14, 2 aprilie 1906, p. 265.
Lui Grigorescu — Sămănătorul, VI, nr. 31, 29 iulie 1907, p. 242.
O dramă într-o colivie — Sămănătorul, VI, nr. 35, 26 august 1907, p. 738—740.
Legenda funigeilor. Poem dramatic în trei acte — Viaţa românească, II, nr. 9, septembrie, p. 297—307 (Actul I) ; nr. 10, octombrie, p. 5—14 (Actul II) ; nr. 11, noiembrie 1907, p. 161—172 (Actul III).
Five o'clock — Sămănătorul, VI, nr. 38, 16 septembrie 1907, p. 797—780.
O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii — Sămănătorul, VI, nr. 40, 30 septembrie 1907, p. 837—840.
Cronica veselă [Bachică] — Sămănătorul, VI, nr. 41, 7 octombrie 1907, p. 860.
Doleanţele unu ex-troglodit în preajma S-tului Dumitru — Sămănătorul, VI, nr. 43, 21 octombrie 1907, p. 898—900.
Protestul cîrciumarilor — Sămănătorul, VI, nr. 45, 4 noiembrie 1907, p. 938—940.
Crezul meu — Viitorul, I, nr. 1, 5 (18) noiembrie 1907, p. 2.
Scara lui Iacob — Sămănătorul, VI, nr. 47, 18 noiembrie 1907, p. 978—980.
Scrisoarea deschisă a unui melc — Viitorul, I, nr. 20, 24 noiembrie (7 decembrie) 1907, p. 1.
In zori — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 461.
Cişmigiul — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 461—462.
Spleen — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 462. Nuntă la ţară — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 462—463.
Crai-nou — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 463. Manifestaţie — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 463—464.
Ceasornicul „Independenţei" — Viaţa românească, II, nr. 12,
decembrie 1907, p. 464—465. Deschamps la Ateneu — Sămănătorul, VI, nr. 49, 2 decembrie
1907, p. 1020.
Cioflecărie — Sămănătorul, VI, nr. 50, 9 decembrie 1907, p. 1038— 1040.
Povestea unei nopţi de iarnă — Viitorul, I, nr. 37, 11 (24) decembrie 1907, p. 1.
Cioflecărie — Reforma, I, nr. 14, 16 decembrie 1907, p. 9.
Pantalonadă — Sămănătorul, VI, nr. 51, 16 decembrie 1907, p. 1060.
Vulcanii glodoşi — Sămănătorul, VI, nr. 52, 23 decembrie 1907, p. 1088—1090.
Jos păpuşile ! — Reforma, I, nr. 15 şi 16, 23 şi 30 decembrie 1907, p. 9.
Păţania celor trei magi — Viitorul, I, nr. 51, 25 decembrie
(7 ianuarie) 1907, p. 1. Glasul lui Memnon — Viaţa românească, III, nr. 1. ianuarie 1908,
p. 111—112.
Neurastenie — Viaţa românească, III, nr. 1, ianuarie 1908, p. 112—113.
Problemă — Viaţa românească, III, nr. 1, ianuarie 1908, p. 113. Simbolism — Viaţa românească, III, nr. 1, ianuarie 1908, p. 114. Homarul — Viaţa românească, III, nr. 1, ianuarie 1908, p. 115. Omul de zăpadă — Viitorul, II, nr. 56, 2 (15) ianuarie 1908, p. 2. Corrida — Sămănătorul, VII, nr. 1, 1 ianuarie 1908, p. 20. Carmen sacculare. Cîntul XI [1907] — Sămănătorul, VII, nr. 2,
6 ianuarie 1908, p. 21. Suicidul şi înmormîntarea unui critic de artă — Sămănătorul,
VII, nr. 4, 20 ianuarie 1908, p. 78—80. Reîntoarcerea — Sămănătorul,  VII,  nr.  5,  27  ianuarie 1908,
p. 88—89.
Oglinda — Viaţa românească, III, nr. 2, februarie 1908, p. 309. Nocturnă   —   Viaţa   românească,   III,   nr.   2,   februarie 1908, p. 309—310.
600
601
Ceainăria naţională — Viaţa românească, III, nr. 2, februarie
1908, p. 310—311. Asfinţit de lună — Viaţa românească, III, nr. 2, februarie 1908,
p. 311.
Idolul părăsit — Viaţa românească, III, nr. 2, februarie 1908, p. 311.
Pastel în metru antic — Viaţa românească, III, nr. 2, februarie 1908, p. 312.
Rachetă — Sămănătorul, VII, nr. 7, 10 februarie 1908, p. 140. Sonete de mart — Viaţa românească, III, nr. 3, martie 1908, p. 461—463.
Unui poet necunoscut — Sămănătorul, Vil, nr. 14, 30 martie 1908, p. 274.
„Americanism literar" — Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie 1908, p. 113.
Controvers — Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie 1908, p. 113—114.
Prin viscolele Bucegilor — Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie
1908, p. 114—116. Vremea premiilor — Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie 1908,
p. 116.
Monstrul de fier — Sămănătorul, VII, nr. 16, 13 aprilie 1908, p. 332—334.
Cometa. Comedie în trei acte şi în versuri — Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie, p. 5—26 (Actul I) ; nr. 5, mai 1908, p. 231—249 (Actul II) ; nr. 6, iunie 190&, p. 378—395 (Actul III).
Sonete indignate : Proprietarului meu — Viaţa românească, III,
nr. 5, mai 1908, p. 310. Contrast — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 310. Vis atavic — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 311. Beţivul solitar — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 311. Premiul meu — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 311—312. Portret — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 312. Excelsior! — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 312—313. Nostalgie — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 313. Preparative — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 313—314. Defilare — Viaţa românească, III, nr. 5, mai 1908, p. 314. Colloquium — Viaţa românească, III, nr. 6, iunie 1908, p. 454—460. Cometa. Comedie în 3 acte (Actul III, scena IV) — Ordinea, I
nr. 173, 30 iunie 1908, p. 1—2.
La Şosea — Viitorul, II, nr. 230, 30 iunie (13 iulie) 1908, p. 1. Sonete antimuzicale — Viaţa românească, III, nr. 7, iulie 1908, p. 120—121.
Elegie — Viaţa românească, III, nr. 7, iulie 1908, p. 121. Viziune telegrafică — Viaţa românească, III, nr. 7, iulie 1908, p. 122.
Wagnerism — Viaţa românească, III, nr. 7, iulie 1908, p. 122. Povestea unei nopţi de iarnă — Sămănătorul, VII, nr. 28, 6 iulie
1908, p. 673—675. Arca lui Noe — Viitorul, II, nr. 240, 10 (23) iulie 1908, p. 1. Mănuşă — Sămănătorul, VII, nr. 29, 13 iulie 1908, p. 697. Epilog — Sămănătorul, VII, nr. 29, 13 iulie 1908, p. 698. Răspuns — Sămănătorul, VII, nr. 31, 27 iulie 1908, p. 738. Răspuns — Ordinea, I, nr. 197, 28 iulie 1908, p. 2. Sonete rusticane : Prolog — Viaţa românească, III, nr. 8, august
1908, p. 284—285. Cucoşul — Viaţa românească, III, nr. 8, august 1908, p. 285. Răsăritul soarelui — Viaţa românească, III, nr. 8, august 1908,
p. 285.
Paingul — Viaţa românească, III, nr. 8, august 1908, p. 286. Vis biblic — Viaţa românească, III, nr. 8, august 1908, p. ^86. Indignare reciprocă — Viaţa românească, III, nr. 8, august 1908, p. 287.
Amorul orb — Ordinea, I, nr. 213, 17 august 1908, p. 1. Scrisoare — Viaţa românească, III, nr. 9, septembrie 1908, p. 427. Răspuns la o scrisoare — Sămănătorul, VII, nr. 42, 12 octombrie 1908, p. 958.
Regina Mab — Viaţa românească, III, nr. 11, noiembrie 1908, p. 289—290.
Un fost ministru — Viaţa românească, III, nr. 12, decembrie 1908, p. 429—431.
Fantezii parlamentare — Fotoliile vacante — Viitorul, II, nr. 389, 7 (20) decembrie 1908, p. 1.
Noul Tannhăuser     Viitorul, II, nr. 390, 8 (21) decembrie 1908, p. 1.
Fleva la Quirinal — Viitorul, II, nr. 391,9 (22) decembrie 1908, p. 1.
Sfîntul din „Albastru" — Viitorul, II, nr. 393, 11 (24) decembrie 1908, p. 1.
Discurs ţinut la o întrunire a „Tinerimei artistice" — Viitorul, II, nr. 397, 15 (28) decembrie 1908, p. 1.
602
603
Noul tribun — Viitorul, II, nr. 398, 16 (29) decembrie 1908, p. 1. Incitatus redivivus — Viitorul, II, nr. 400, 18 (31) decembrie 1908, p. 1.
Sonet electoral — Viitorul, II, nr. 401, 19 decembrie (1 ianuarie) 1908, p. 1.
Takiştii la Piatra — Viitorul, II, nr. 402, 20 decembrie (2 ianuarie) 1908, p. 1.
Conferinţa d-lui Motru — Viitorul, II, nr. 408, 21 decembrie (3 ianuarie) 1908, p. 5.
Moartea cîrciumarului — Viitorul, II, nr. 405, 23 decembrie (5 ianuarie) 1908, p. 1.
Canibalism — Viitorul, II, nr. 407, 25 decembrie (8 ianuarie)
1908, p. 1.
Dacia Felix. Fragment — Minerva, I, nr. 13, 25 decembrie 1908, p. 2. Carmen saeculare. Poem istoric — Viaţa românească, IV, nr. 1.
Ianuarie 1909, p. 63—61 (numerotare greşită ; sînt 15 p.). Revelionul   unui confrate   —   Minerva, I,   nr. 18,   1 ianuarie
1909, p. 2.
Deşteptarea Danubiului — Sămănătorul, VIII, nr. 4, 23 ianuarie 1909, p. 84—85.
Baladă. Fragment din poemul istoric Carmen saeculare — Minerva, I, nr. 40, 25 ianuarie 1909, p. 2.
Poetul şi primăvara. Dramă în cinci sonete — Viaţa românească, IV, nr. 2, februarie 1909, p. 244—246.
Sonetul unui reumatic — Minerva, I, nr. 62, 16 februarie 1909, p. 1.
O plimbare la Şosea — Viaţa românească, IV, nr. 3, martie 1909, p. 397—401.
Fragmente inedite din Carmen saeculare. I Doina; II Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia — Viaţa românească, IV, nr. 3, martie 1909, p. 410—411.
Variaţiuni asupra lui „cum" — Făt-Frumos, III, nr. 1, 1 martie 1909, p. 9.
Cronica — Minerva, I, nr. 83, 9 martie 1909, p. 1.
Jos ramoliţii! — Făt-Frumos, III, nr. 2, 15 martie 1909, p. 41.
Indignarea clopotului de la Mitropolie — Minerva, I, nr. 103, 29 martie 1909, p. 1.
Fantezie de Sf. Gheorghe — Viaţa românească, IV, nr. 4, aprilie 1909, p. 97—101.
Carmen saeculare. Partea a doua — Viaţa românească, IV, nr. 4, aprilie 1909, p. 115—124.
Prolog — Ordinea, II, nr. 400, 12 aprilie 1909, p. 1. Mesagiul — Ordinea, II, nr. 46, 19 aprilie 1909, p. 1. O plimbare la Şosea — Ordinea, II, nr. 408, 22 aprilie 1909, p. 11. Banchetul lui A. Mirea — Viaţa românească, IV, nr. 5, mai 1909, p. 259—262.
In Cişmigiu. Fantezie — Ordinea, II, nr. 417, 3 mai 1909, p. 1. întoarcerea din război. Fragment inedit din Carmen saeculare —
Ordinea, II, nr. 422, 10 mai 1909, p. 1. Trecerea Dunărei. Fragment din Carmen saeculare — Minerva,
I, nr. 144, 11 mai 1909, p. 3. Versuri caniculare — Viaţa românească, IV, nr. 6, Iunie 1909,
p. 452—453.
Lui Eminescu — Eminescu, nr. comemorativ, 16 iunie 1909, p. 1. Congresul literaţilor — Viaţa românească, IV, nr. 7, iulie 1909, p. 120—123.
Victima florilor de turnesol — Minerva, I, nr. 213, 19 iulie 1909, p. 1.
Scrisoare de dragoste — Minerva, I, nr. 216, 22 iulie 1909, p. 1. Lui Eminescu — Minerva, I, nr. 220, 26 iulie 1909, p. 1. Redingota — Minerva, I, nr. 248, 23 august 1909, p. 1. Sărmanul Yorik — Minerva, I, nr. 260, 4 septembrie 1909, p. 1. Poetul şi lebedele — Minerva, I, nr. 269, 13 septembrie 1909, p. 1. Balada lui Bucur. Fragment inedit din Carmen saeculare —
Luceafărul, VIII, nr. 18, 15 septembrie 1909, p. 399. Nu ştiu, n-am văzut — Minerva, I, nr. 275, 19 septembrie
1909, p. 1.
Artistul — Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 109— 110.
Elegie — Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 128. Afişe — Minerva, I, nr. 288, 2 octombrie 1909, p. 1. Nocturnă  —  Viaţa  românească,  IV,  nr.   11,  noiembrie 1909, p. 293—294.
Traducînd pe La Fontaine — Luceafărul, VIII, nr. 21, 1 noiembrie 1909, p. 481.
Traducînd pe La Fontaine — Viitorul, III, nr. 686, 21 octombrie (3 noiembrie) 1909, p. 1.
Statuia lui Heine — Minerva, I, nr. 321, 4 noiembrie 1909, p. 1.
Toamnă — Minerva, I, nr. 326, 9 noiembrie 1909, p. 1.
Diligenta — Minerva literară ilustrată, I, nr. 2, 22 noiembrie 1909, p. 2.
604
605
înainte! — Cumpăna, I, vol. I, nr. 1, 29 noiembrie 1909, p. 1. „Cumpăna" — Cumpăna,  I, vol.  I, nr.  1,  29 noiembrie 1909 p. 6—7.
Crepusculul zeilor I — Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie
1909, p. 20—21.
Centifolia — Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie 1909, p. 24—25.
Troica — Cumpăna, I, vol. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 45. Necunoscutul — Luceafărul, VIII, nr.  24,  16  decembrie 1909, p. 544.
Grandomanie — Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909, p. 51.
Artistul — Calendarul Minervei pe anul 1910, XII, p. 161—162. Elegie — Calendarul Minervei pe anul 1910, XII, p. 208. Crepusculul zeilor II — Cumpăna, I, vol. I, nr. 6, 1 ianuarie
1910, p. 85.
Prolog — Junimea literară, VII, nr. 1, ianuarie 1910, p. 5—7. Cometei — Cumpăna, I, vol. I, nr. 9, 22 ianuarie 1910, p. 134.
2. SCRIERI ORIGINALE IN PROZA
Figuri dispărute. I. Păun-Pincio — Minerva, I, nr. 18, 1 ianuarie 1909, p. 2.
La ţară — Minerva, I, nr. 79, 5 martie 1909, p. 1.
A. D. Holban — O amintire — Ordinea, II, nr. 428, 17 mai 1909, p. 1.
Hoţul — Ordinea, II, nr. 432, 24 mai 1909, p. 1.
Vasile Cosmovici — Ordinea, II, nr. 438, 31 mai 1909, p. 1.
Neculai Beldiceanu — Ordinea, nr. 444, 7 iunie 1909, p. 1.
Eduard Gruber — Ordinea, II, nr. 450, 14 iunie 1909, p. 1.
Ecatcrina Pitiş — Ordinea, II, nr. 456, 21 iunie 1909, p. 1.
Două scrisori şi un articol — Moravuri politico-literare — Domnul Panu şi poezia noastră — Viitorul, III, nr. 588, 4 (17) iulie 1909, p. 1—2.
Un congres al scriitorilor — Minerva, I, nr. 206, 12 iulie 1909, p. 1.
Din legendele Creaţiunii. Trandafirii roşii — Minerva, I, nr. 209, 15 iulie 1909, p. 1.
Al doilea colonizator al Daciei — Minerva, nr. 227, 2 august 1909, p. 1.
Sărmanul Vijbovski — Minerva, I, nr. 234, 9 august 1909. p. 1. Cireşul lui Lucullus — Minerva, I, nr. 242, 17 august 1909, p. 1. Umbra casei — Minerva, I, nr. 244, 19 august 1909, p. 1.
Din lumea Parcelor — Minerva, I, nr. 257, 1 septembrie 1909. p. 1. Societatea scriitorilor  români.  Răspunsul  d-lor D.  Anghel şi
St. O. Iosif — Minerva, nr. 259, 3 septembrie 1909, p. 1. Scrisoare veche — Minerva, I, nr. 270, 14 septembrie 1909, p. 1. Povestea unei  console  — Minerva,  I,  nr.  272,  16 septembrie
1909, p. 1.
Maestrul — Minerva, I, nr. 278, 22 septembrie 1909, p. 1. Răzbunarea lui Arghir — Minerva, I, nr. 286, 30 septembrie 1909, p. 1.
Gheorghe din Moldova — Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 102—103.
Răsplata lui Criton — Minerva, I, nr. 314, 28 octombrie 1909, p. 1.
Gazeta lui Wily — Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 1, 15 noiembrie 1909, p. 2—3.
Racovski — Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie 1909, p. 25—27.
Un arivist — Cumpăna, I, vol. I, nr. 2, 4 decembrie 1909, p. 27—28.
în parcul Expoziţiei — Minerva, I, nr. 354, 7 decembrie 1909, p. 1. Ieri şi astăzi — Cumpăna, I, vol. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 33—35.
Bullier — Cumpăna, I, vol. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 43—45. Represiune — Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909, p. 49—51.
Steriade — Cumpăna, I, vol. I, nr. 4, 18 decembrie 1909, p. 60. Tainele celebrităţii — Minerva, I, nr. 368, 21 decembrie 1909, p. 1.
Literatura de sărbători — Cumpăna, I, vol. I, 24 decembrie
1909, p. 73—75. Vacanţa — Minerva, I, nr. 373, 29 decembrie 1909, p. 1. Doi directori — Cumpăna, I, vol. 1, nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 88—90. Artur Stavri — Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910,
p. 103—104.
Tipuri dispărute — Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910, p. 108—109.
Idolul — Cumpăna, I, vol. I, nr. 8, 15 ianuarie 1910, p. 123—124. Un incendiu — Cronică fantezistă — Cumpăna, I, vol. I. nr. 9,
22 ianuarie 1910, p. 139—141. „Apropo de poeta Riria". Răspuns d-lui Panu — Cumpăna, I,
vol. I, nr. 10, 29 ianuarie 1910, p. 153—155.
606
607
Maestrul Kiriac — Cumpăna, I, vol. I, nr. 10, 29 ianuarie 1910, J p. 155—158.
Cronica mea — Cumpăna, I, vol. I, nr. 11, 5 februarie 1910, p. 168—171.
Caleidoscopul lui A. Mirea. Volumul  al  doilea — Seara, I,
nr. 26, 5 februarie 1910, p. 1. Spovedanii I — Cumpăna, I, vol. I, nr. 12, 12 februarie 1910,
p. 187—190.
Spovedanii II — Cumpăna, I, vol. I, nr. 13, 19 februarie 1910, p. 201—203.
Poveste pentru gintea literară — Cumpăna, I, vol. I, nr. 15,
5 martie 1910, p. 225—227. Un erudit — Cumpăna, I, vol. I, nr. 15, 5 martie 1910, p. 236—
238.
Cronica mea — Cumpăna, I, vol. I, nr.  16, 12 martie 1910, p. 250—252.
Cireşul lui Lucullus — Cumpăna, I, vol. II, nr. 18, 15 aprilie 1910, p. 287—291.
3. TRADUCERI
Poezii, teatru, proză
Din Verlaine. Amorul sfărîmat — Convorbiri literare, XXXVI,
nr. 8, 1 august 1902, p. 755. Din  Verlaine. Cînd  răsare luceafărul  —  Convorbiri literare,
XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 755. Din Verlaine. Alean — Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 au- j
gust 1902, p. 755. Din Verlaine. Cîntec pribeag — Convorbiri literare, XXXVI,
nr. 8, 1 august 1902, p. 756. Din Verlaine. Green — Convorbiri literare, XXXVI, nr. 8, 1 august 1902, p. 756. Din Verlaine. Epitalam de vară — Convorbiri literare, XXXVI,
nr. 8, 1 august 1902, p. 757. Din  Verlaine.  Sărbătoarea pîinii  — Sămănătorul,  I, vol. II,
nr. 27, 29 septembrie 1902, p. 15. Din Verlaine. In parcul vechi de zile — Sămănătorul, I, vol. II,
nr. 27, 29 septembrie 1902, p. 15. Din Verlaine. Nu este-aşa ?... — Convorbiri literare, XXXVI,
nr. 10, 1 octombrie 1902, p. 896—897.
I
Din Verlaine. Albastră-i zarea — Convorbiri literare, XXXVI,
nr. 10, 1 octombrie 1902, p. 897. Din H. de Regnier. Pe ţărm — Sămănătorul, I, vol. II, nr. 29,
13 octombrie 1902, p. 44. Din H. de Regnier. Arătare — Sămănătorul, I, vol. II, nr. 29,
13 octombrie 1902, p. 45. Din Shelley. Cătră noapte — Sămănătorul, I, vol. II, nr. 30,
20 octombrie 1902, p. 60—61. In Alpi de Henrik lbsen — Sămănătorul, I, vol. II, nr. 31,
27 octombrie 1902, p. 74—76. Din H. lbsen. în nemărgenire — Sămănătorul, I, vol. II, nr. 35,
24 noiembrie, p. 137—140 ; nr. 36, 1 decembrie, p. 145—
148 ; nr. 37, 8 decembrie 1902, p. 162—166. Din Verlaine. I [Melancolie] — Convorbiri literare, XXXVII,
nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 30. Din Verlaine. II [Amurg] — Convorbiri literare, XXXVII, nr. 1,
1 ianuarie 1903, p. 31—32. Din Verlaine. III [Cavalerul] — Convorbiri literare, XXXVII,
nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 32—33. Agnes, Baladă de Arany — Sămănătorul, II, nr. 5, 2 februarie
1903, p. 73—74.
Din Verlaine. Marco — Sămănătorul, II, nr. 6, 9 februarie 1903, p. 91—92.
Din Verlaine. Drumul meu — Sămănătorul, II, nr. 6, 9 februarie 1903, p. 92.
Din Verlaine. Cînd răsare luceafărul — Sămănătorul, II, nr. 7, 16 februarie 1903, p. 111.
Din Verlaine. Alean — Sămănătorul, II, nr. 7, 16 februarie 1903, p. 111.
Din Verlaine. Epitalam de vară — Sămănătorul, II, nr. 7, 16
februarie 1903, p. 112. Din Verlaine. în codru — Sămănătorul, II, nr. 10, 9 martie
1903, p. 158.
Din Verlaine. Nu este-aşa ?... — Sămănătorul, II, nr. 10, 9 martie 1903, p. 159.
Din A. Lebert. Voievodul nebun — Sămănătorul, II, nr. 11, 16 martie 1903, p. 171—172.
Din Enrik lbsen. Minerul — Sămănătorul, II, nr. 15, 13 aprilie 1903, p. 230—231.
Din Enrik lbsen. Albatrosul — Sămănătorul, II, nr. 15, 13 aprilie 1903, p. 232.
609
Din Verlaine. Scrisoarea — Sămănătorul, II, nr. 16, 20 aprilie 1903, p. 245.
Din Verlaine. Angelus — Convorbiri literare, XXXVII, nr. 6,
1 iunie 1903, p. 484—485. Din Verlaine. în surdină — Convorbiri literare, XXXVII, nr. 6,
1 iunie 1903, p. 485—486. Din Verlaine. Caterinca — Convorbiri literare, XXXVI, nr. 6,
1 iunie 1903, p. 486—487. Din Henrik Ibsen. Copiii reveriei — Convorbiri literare, XXXVII,
nr. 10, 1 octombrie 1903, p. 963. Din   Henrik   Ibsen.   Frica   de   lumină  —   Convorbiri literare,
XXXVII, nr. 10, 1 octombrie 1903, p. 964. Henrik Ibsen. Epigonilor — Sămănătorul, V, nr.  21,  21 mai
1906, p. 404.
Fr. Halm. Camoens. Poem dramatic într-un act — Sămănătorul, VII, nr. 17, 20 aprilie, p. 342—345 ; nr. 18, 27 aprilie, p. 368—372 ; nr. 19, 4 mai, p. 391—394 ; m\ 20, 11 mai, p. 406—412 ; nr. 21, 18 mai, p. 429—430 ; nr. 22, 25 mai, p. 453—455 ; nr. 23, 8 iunie 1908, p. 593—597.
Din La Fontaine. Şarpele şi pila — Minerva, I, nr. 23, 7 ianuarie 1909, p. 2.
Din La Fontaine. Baba şi cele două fete-n casă — Minerva,
I, nr. 43, 2 februarie 1909, p. 1. Al. Dumas-tatăl. Strigoiu Carpaţilor — Ordinea, II, nr. 366, 367,
368, 369, 370, 371, 373, 374, 375, 376, 377, 378, 28 februarie
1, 3, 4, 5, 6, 8, 10, 11, 12, 13, 14 martie 1909, p. 2. Din La Fontaine, Tînăr a văduvă — Minerva, I, nr. 134, 1 mai
1909, p. 1.
Din La Fontaine. Cîrpaciul şi financiarul — Minerva, I, nr. 211, 17 iulie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Musca şi chervanul — Minerva, I, nr. 223, 29 iulie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Calul care voi să se răzbune pe cerb — Minerva, I, nr. 253, 28 august 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Leul bolnav şi vulpea — Minerva, I, 6 septembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Plugarul şi copiii lui — Minerva, nr. 264, 8 septembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Femeia înecată — Minerva, I, nr. 282, 26 septembrie 1909, p. 1.
R. Wagner. Balada lui Lohengrin — Minerva, I, nr. 292, 6 octombrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Dobitoacele bîntuite de ciumă — Minerva, I, nr. 303, 17 octombrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Junca, oaia şi capra în tovărăşie cu leul — Minerva, I, nr. 307, 21 octombrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Oala de lut şi oala de fier — Minerva, I, nr. 309, 23 octombrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Chiticul şi pescarul — Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 1, 15 noiembrie 1909, p. 6.
Din La Fontaine. Vulpea şi bustul — Minerva, I, nr. 333, 16 noiembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Măgarul şi stăpînii săi — Minerva, I, nr. 337, 20 noiembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Vorba lui Socrate — Minerva, I, nr. 340, 23 noiembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Greierul şi furnica — Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 4, 6 decembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Şivoiul şi rîul — Minerva, I, nr. 365, 18 decembrie 1909, p. 1.
Din La Fontaine. Fata mare — Calendarul Minervei pe 1910, XII, p. 100.
Din La Fontaine. Stejarul şi trestia — Calendarul Minervei pe 1910, XII, p. 237.
Din La Fontaine. Calul şi lupul — Minerva, I, nr. 378, 2 ianuarie 1910, p. 1.
Din La Fontaine. Vulpea, maimuţoiul şi dobitoacele — Minerva literară şi ilustrată, I, nr. 8, 3 ianuarie 1910, p. 8.
Din La Fontaine. Guzganul tîrgoveţ şi guzganul rural — Cumpăna, I, vol. I, nr. 7, 8 ianuarie 1910, p. 107.
Din La Fontaine. Iepurele şi broaştele — Cumpăna, I, vol. I, nr. 11, 5 februarie 1910, p. 165.
După Gustav Falke. Pe altă stea — Cumpăna, I, vol. I, nr. 12, 12 februarie 1910, p. 180—181.
Din La Fontaine. Boreu şi Phoebus — Cumpăna, I, vol. I, nr. 13, 19 februarie 1910, p. 204—205.
Din La Fontaine. Leul şi musca — Minerva, II, nr. 469, 5 aprilie 1910, p. 1.
Din La Fontaine. Guzganul tîrgoveţ şi guzganul rural — Minerva, II, nr. 556, 5 iulie 1910, p. 1.
610
611
n ÎN volume i. ORIGINALE
Legenda funigeilor. Poem dramatic în 3 acte, Iaşi, Editura „Viaţa românească", 1907, 59 p.
Cometa. Comedie în 3 acte în versuri, Bucureşti, Editura Librăriei Socec et Co., 1908, 76 p.
Caleidoscopul lui A. Mirea publicat de ~, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1908, 208 p. (Tabla de materii : Crezul meu, Scrisoarea deschisă a unui melc, Lui Grigorescu, Nuntă la ţară, Deschamps la Ateneu, Povestea unei nopţi de iarnă, Oglinda, Omul de zăpadă, Glasul lui Memnon, Păţania celor trei magi, Jos păpuşile!, Pastel în metru antic, Five o'clock, Homarul, Protestul cîrciumariilor, Crai-nou, Unui poet necunoscut, Doleanţele unui ex-troglodit, Cişmigiul, Asfinţit de lună, O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii, Idolul părăsit, Bachică, Sonete antimuzicale, Sonete de mart, Vremea premiilor, Nocturnă, Rachetă, Mănuşa, Scara lui Iacob, Simbolism, Ceasornicul „Independenţei", „Americanism literar", Controvers, Problemă, Prin viscolele Bu-cegilor, Proprietarului meu, Contrast, Vis atavic, Beţivul solitar, Premiul meu, Portret, Excelsior!, Nostalgie, Preparative, Defilare, La Şosea, Monstrul de fier, Colloquium, In zori, O dramă într-o colivie, Cioflecărie, Pantalonadă, Corrida, Vulcanii glodoşi, Suicidul şi înmormîntarea unui critic de artă, Elegie, Arca lui Noe, Epilog).
Carmen saeculare. Poem istoric, Bucureşti, Editura Librăriei Socec et Co., Biblioteca românească enciclopedică „Socec", nr. 63, 1909, 43 p.
Legenda funigeilor, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 534, 1909, 49 p.
Caleidoscopul lui A. Mirea publicat de ~, vol. II, Bucureşti, Minerva, 1910, 170 p. (Cuprinsul : Regina Mab, Victima florilor de turnesol, Sonete rusticane, Cucoşul, Răsăritul soarelui, Paingul, Vis biblic, Indignare reciprocă, Scrisoare, Variaţiuni asupra lui „cum", Un fost ministru, Cronica, Wagnerism, Revelionul unui confrate, Viziune telegrafică, Incitatus redivivus, Prolog, Neurastenie, Moartea cîrciu-marului, Mesagiul, Poetul şi lebedele, Indignarea clopotului de la Mitropolie, Amorul orb, Sonetul unui reumatic,
612
Jos ramoliţii î, Lui Eminescu, Banchetul meu, Răspuns la o scrisoare, Poetul şi primăvara, 1907, Elegie, Afişe, Reîntoarcerea, în Cişmigiu, Congresul literaţilor, Artistul, Versuri caniculare, O plimbare la Şosea, Toamnă, Statuia lui Heine, Redingota, Fantezie de Sf. Gheorghe, Traducînd pe La Fontaine, Nu ştiu, n-am văzut, Diligenta, Grandomanie, Sărmanul Yorik.
Cireşul lui Lucullus, Bucureşti, Minerva, 1910, 235 p. (Tabla cuprinsului : Cireşul lui Lucullus, Umbra casei, Răzbunarea lui Arghir, Răsplata lui Criton, Idolul, Al doilea colonizator al Daciei, Povestea unei console, Din lumea Parcelor, Scrisoare veche, Bullier, Tainele celebrităţii, La ţară, Trandafirii roşii, Pietate, Maestrul, Vacanţa, în parcul Expoziţiei, Ochii diavolului, în spital, Spovedanii, Hoţul).
Portrete, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Aleâlay, Biblioteca pentru toţi, nr. 580, 1910, 90 p. (Cuprinsul : Neculai Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, I. Păun-Pincio, Eduard Gruber, Vasile Cosmovici, Artur Stavri, A. D. Holban — O amintire, Racovski, Un arivist, Sărmanul Vijbovski, Tipuri dispărute, Maestrul Kiriac, Domnul Panu şi poezia noastră, Doi directori).
Le cerisier de Lucullus, col. Les milles nouvelles nouvelles, Paris, I. Gallequi, 1911—1912.
Cometa. Comedie în 3 acte în versuri, Bucureşti, Biblioteca populară „,Socec", nr. 113—114, 1912, 93 p.
2. TRADUCERI
Traduceri din Paul Verlaine de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Minerva, 1903, 95 p. (Cuprinsul : Prefaţă; Amorul sfărîmat, Albastră-i zarea, Amurg, Alean, în surdină, în codru, Marco, Cavalerul, Cînd răsare luceafărul, Sărbătoarea pîinii, Angelus, Drumul meu, Caterinca, Green, Nu este-aşa ?..., Epitalam de vară, Cîntec pribeag, Scrisoarea, în parcul vechi de zile, Melancolie ; Notă biografică).
Poezii de Henrik lbsen. Traduceri de St. O. Iosif şi D. Anghel, Bucureşti, Minervia, 1906, 74 p. (Cuprinsul: Prefaţă; în nemărgenire, Epigonilor, Minerul, Albatrosul, în Alpi, Copiii reveriei, Năvi arse, Şivoiul, Din „Brand", Frica de lumină, Terje Vigen).
613
Poezii de Henrik Ibsen. Traduceri de St. O. Iosif şi D. Anghel, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 399, 75 p. (Cuprinsul : acelaşi ca mai sus).
Camoens. Poem dramatic într-un act de Fr. Halm. Traducere de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 480, 51 p.
Camoens. Poem dramatic într-un act de Fr. Halm. Traducere de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., Biblioteca românească „Socec", nr. 73, 1909, 51 p.
Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor. Traducere de D. Anghel şi
St.   O.   Iosif,   Bucureşti,   Minerva,   Biblioteca „Minerva",
nr. 38, 1909, 106 p. Theodore de Banville, Gringoire. Comedie într-un act tradusă de
D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Tipografia cooperativă
„Poporul", 1910, 88 p.
iii ediţii postume
Carmen saeculare. Poem istoric în două părţi, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1929], 40 p.
La Fontaine, Fabule. Traduceri de D. Anghel şi St. O. Iosif, Bucureşti, Editura Cartea românească, [1929], 73 p.
Caleidoscopul lui A. Mirea. Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Mihail Dragomirescu, Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1956], 175 p.
A. Dumas-pere, Nosferatul — Strigoiul Carpaţilor — (fără numele traducătorilor), Editura Succes, Clasicii groazei, 1942, p. 1—53.
D. Anghel, Poezii. Ediţie îngrijită şi prefaţă de M. I. Dragomirescu, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toţi, nr. 445 (cuprinde cîteva poezii originale scrise în colaborare cu St. O. Iosif şi toate traducerile realizate împreună cu acesta), p. 235—395.
Legenda funigeilor. Poem dramatic în trei acte, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1971, 64 p.
Caleidoscopul lui A. Mirea. Poezii originale şi tălmăciri. Ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic şi note de Ion Roman, Bucureşti, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, nr. 779, 1974, 416 p.
Cireşul lui Lucullus. Teatru, proză, traduceri. Ediţie îngrijită şi note de Ion Roman, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, nr. 874, 1976, 460 p.
B. ARTICOLE ŞI STUDII DESPRE COLABORAREA D. ANGHEL—ST. O. IOSIF, ÎN PERIODICE ŞI VOLUME
Anghel, D., După reprezentarea lui Camoens — Rampa, I, nr. 15,
3 noiembrie 1911, p. 1. Arminiu, „Cireşul lui Lucullus" de D. Anghel şi St. O. Iosif
— Convorbiri critice, IV, nr. 6, 25 iunie 1910, p. 400—402. Bogdan-Duică, G., Corespondenţă din Bucureşti. „Carmen saeculare" şi „Apus de soare" — Luceafărul, VIII, nr. 5, 1 martie 1909, p. 110—111.
Bogdan-Duică, G., „Cometa" — Ramuri, V, nr. 1, 1 ianuarie 1910, p. 4—9.
Bogdan-Duică, G., „Caleidoscopul lui A. Mirea" — Ramuri, V,
nr. 2, 15 ianuarie 1910, p. 25—30. Bogdân-Duică, G., „Caleidoscopul lui A. Mirea" — Ramuri, V,
nr. 5, 1 martie 1910, p. 99—103. Calistrat, V., Scrisori către A. Mirea — Sămănătorul, VII, nr. 11,
9 martie 1908, p. 217. Cancel, P., „Cometa" d-lor Iosif şi Anghel la Teatrul Naţional
— Neamul romanesc literar, III, nr. 45—46, 27 noiembrie 1911, p. 727—728.
Cazimir, Ştefan, A. Mirea, precursor al lui Topîrceanu — Extras
din Analele Universităţii C. I. Parhon. Seria ştiinţe social-
filologice, nr. 15, 1959, 10 p. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în
prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1941, p. 611. Chendi, Ilarie, Literatura decadentă... St. O. Iosif şi D. Anghel,
„Legenda funigeilor" — Viaţa literară şi artistică, I, nr. 49,
16 decembrie 1907, p. 389—390. Chendi, II., D. Anghel şi St. O. Iosif: „Cireşul lui Lucullus",
„Portrete"  —  Luceafărul,  IX,  nr.   15—16,  1—16 august
1910, p. 387.
Cioculescu, Şerban, Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera, Editura „Publicom", Bucureşti, 1945, p. 54—56, 75—102.
614
615
Ciopraga, Constantin, „Caleidoscopul lui A. Mirea" şi Scrieri
dramatice — în voi. Literatura română între 1900 şi 1918,
Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 346—350. Oiorănescu, Al., Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui,
Casa şcoalelor, 1943, p. 170—174, 191—196. D., R., Cu d-na Natalia Negru despre Iosif, D. Anghel şi despre
alţii — Rampa, XIV, nr. 3322, 18 februarie 1929, p. 1 şi 3. Dragomirescu, M., „Carmen saeculare". Cîntecul XI de A. Mirea
— Convorbiri critice, II, nr. 2, 15 ianuarie 1908, p. 86—87. Dragomirescu, M., „Legenda funigeilor" de St. O. Iosif şi D. Anghel   — Convorbiri   critice,   II, nr. 8, 15   aprilie 1908, p. 338—340.
Dragomirescu, M., „Cometa" de D. Anghel şi St. O. Iosif — Convorbiri critice, II, nr. 13, 1 iulie 1908, p. 541—542.
Dragomirescu, Mihail, Cuvînt înainte la Caleidoscopul lui A. Mirea, Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, 1956, p. 3—4.
Dragomirescu, M. I., Prefaţă la Dimitrie Anghel, Poezii, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toţi, nr. 445, 1968, p. XXI—XXIII şi XXV—XXVII.
Eftimiu, Victor, Doi poeţi dispăruţi: St. O. Iosif şi D. Anghel
— Ramuri — Drum drept, XVII, 1 martie 1923, p. 67—74. Eliade, Pompiliu, Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—1909,
Tipografia „Voinţa naţională", 1909, p. 64—67. Făgeţel, C. I., D. Anghel şi St. O. Iosif: „Cireşul lui Lucullus"
— Ramuri, V, nr. 15—16—17, 1—15 august—1 septembrie 1910, p. 418—419.
Filimon, Domnica, Ecouri wagneriene, postfaţă la Richard Wagner, Olandezul zburător, Bucureşti, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toţi, nr. 423, 1968, p. 271—283.
G. M. D., De la Societatea femeilor române — Ordinea, I, nr. 35, 5 ianuarie 1908, p. 2.
Gemedor, Cronica teatrală. Teatrul Naţional: „Carmen saeculare", poemă de D. Anghel şi St. O. Iosif — Ordinea, II, nr. 341, 28 ianuarie 1909, p. 1.
Gorun, I., Pe Bărăganul literar. Garabeţi şi botezaţi — Viaţa literară şi artistică, III, nr. 5, 3 februarie 1908, p. 5.
Horodincă, Georgeta, D. Anghel — portret în evantai, Editura Cartea românească, 1972, p. 42—45, 110—124, 182—184.
I., G., St. O. Iosif şi D. Anghel, „Legenda funigeilor" — Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 480—481.
616
Ionescu-Siseşti, G. C, [Recenzie] — Ramuri, III, nr. 21, 1 noiembrie 1908, p. 361. Iorga, N., Contra pamfletelor — Neamul romanesc literar, II, nr. 11, 14 martie 1910, p. 161—163. j Iorga, N., Scriitorul de azi: d. D. Anghel — Neamul romanesc
literar, II, nr. 44, 31 octombrie 1910, p. 688—691. i Lovinescu, E., Dioscurii — Convorbiri critice, II, nr. 14, 15 sep-
I tembrie 1908, p. 567—574.
! Lovinescu, E., Critice, ediţie definitivă, II, Editura „Ancora",
I S. Benvenisti & Co., Bucureşti, [1926], p. 54—64.
( Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, III, Edi-
tura „Ancora", S. Benvenisti, Bucureşti, [1927], p. 251—256. , Minuleseu, Ion, „Cometa" de Dim. Anghel şi St. O. Iosif —
Viitorul, II, nr. 254, 24 iulie (6 august) 1908, p. 1. Minulescu, Ion, „Cometa" lui Anghel şi Iosif — Românul, I, | nr. 225, 13/26 octombrie 1911, p. 6—7.
j Moldovanu, Corneliu, Anul   teatral — Almanahul scriitorilor
( români pe 1913, p. 113.
Negru, Natalia, Helianta. Două vieţi stinse. Mărturisiri, Bucu-| reşti, Editura „Viaţa românească", 1921, 224 p.
Negru, Natalia, Şi iată, mă gîndesc la voi... — Adevărul literar şi artistic, IX, nr. 419, 16 decembrie 1928, p. 5.
Panu, G., Apropo de poet a Riria — Săptămîna, X, nr. 3, 22 ia-1 nuarie 1910, p. 632—635.
I Panu, G., Un incident literar regretabil — Săptămîna, X, nr. 4,
| 29 ianuarie 1910, p. 651—655.
P., S. dr., D. Anghel şi St. O. Iosif: „Traduceri din Paul Ver-1 laine" — Luceafărul, III, nr. 4, 15 februarie st. v. 1904,
| p. 105.
1 Roman, Ion, A. Mirea, în monografia St. O. Iosif, Editura pen-
( tru literatură, 1964, p. 99—124.
i Roman, Ion, Prefaţă la D. Anghel-St. O. Iosif, Caleidoscopul
lui A.  Mirea,  Editura Minerva,  Biblioteca pentru toţi, ! nr. 779, Bucureşti, 1974, p. V—XXVIII.
| Savel, V., St. O. Iosif şi D. Anghel — Luceafărul, XIV, nr. 18,
\ p. 366—371 ; nr. 20—21, 1919, p. 424—426.
Slavei, V., St. O. Iosif şi D. Anghel — File trunchiate dintr-un 1 carnet de însemnări, în voi. Contimporanii, Arad, 1920,
S p. 83—90.
! Săndulescu, AL, G. Topîrceanu, Editura de stat pentru literatură
şi artă, 1958, p. 106—108.
!
Scurtu, I., Traducerile literare la noi, III — Sămănătorul, V, nr. 31, 30 iulie 1906, p. 610.
Scurtu, I., Un scriitor nou : A. Mirea — Sămănătorul, VII, nr. 31, 28 iulie 1908, p. 719—723.
Scurtu, I., „Carmen saeculare", poemul dramatic al d-lor D. Anghel şi St. O. Iosif — Minerva, I, nr. 40, 25 ianuarie 1909, p. 3.
Scurtu, I., „Caleidoscopul lui A. Mirea", vol. II — Seara, I, nr. 58,
9 martie 1910, p. 1—2. S., I., St. O. Iosif şi D. Anghel, „Legenda funigeilor" — Viaţa
românească, III, nr. 1, ianuarie 1908, p. 143—144. S., I., A. Mirea : „Caleidoscopul" — Viaţa românească, III, nr. 8,
august 1908, p. 295—296. S. I., T. Robeanu (Dr. Gheorghe Popovici): „Poezii postume" —
Viaţa românească, III, nr. 10, octombrie 1908, p. 128. S., I., D. Anghel şi St. O. Iosif: „Caleidoscopul lui A. Mirea".
vol.    II — Viaţa românească,    V, nr. 3,   martie 1910,
p. 466—467.
S., I., D. Anghel şi St. O. Iosif: „Cireşul lui Lucullus" — Viaţa românească, V, nr. 5, mai 1910, p. 262—263.
Spiru-Hasnaş, C, Cronica literară. D. Anghel — Flacăra, IV, nr. 5—6, 22 noiembrie 1914, p. 35—36.
Streinu, Vladimir, Colaborarea Iosif—Anghel — Revista Fundaţiilor, XIII, serie nouă, nr. 1, ianuarie 1946, p. 144—151.
Teodorescu-Branişte, Tudor, Recitind „Caleidoscopul lui A. Mirea" — Adevărul literar şi artistic, VII, nr. 292, 11 iulie 1926, p. 4.
Trivale, Ion, St. O. Iosif, în Cronici literare, 1915, p. 340—341. Vârgolici,  Teodor,  Dimitrie  Anghel,  Editura tineretului, 1966, p. 116—132.
Vraja, C, Natalia Negru: „Helianta" — Viaţa românească, XIV, nr. 1, ianuarie 1922, p. 141—142.
Zamflirescu, Duiliu, St. O. Iosif şi D. Anghel: „Legenda funigeilor", „Cometa", „Caleidoscopul lui A. Mirea", Raport de co — Analele Academiei Române, seria II, tom. XXXI, 1908—1909, Bucureşti, 1909, p. 265—269.
— „Poezii" de lbsen traduse de Iosif şi Anghel — Viaţa nouă,
II, nr. 10, 15 iunie 1906, p. 232—233.
— St. O. Iosif şi D. Anghel: „Legenda funigeilor" — Viaţa
nouă, III, nr. 24, 15 ianuarie 1908, p. 533.
— „Caleidoscopul lui A. Mirea" — Viaţa nouă, IV, nr. 12, 1 au-
gust 1908, p. 243—244.
— D. Anghel şi St. O. Iosif; „Cometa" — Viaţa nouă, IV, nr. 21,
15 decembrie 1908, p. 427.
— Serbarea de la Teatrul Naţional — Minerva, I, nr. 41, 26 ia-
nuarie 1909, p. 1.
— D. Anghel şi St. O. Iosif: „Carmen saeculare" — Viaţa nouă,
nr. 5, 15 aprilie 1909, p. 98—99.
— înfiinţarea Societăţii scriitorilor români — Minerva, I, nr. 248,
23 august 1909, p. 1.
— Constituirea   Societăţii   scriitorilor   români   —   Minerva, I,
nr. 260, 4 septembrie 1909, p. 1.
618
INDICE DE TITLURli *
* Titlurile scrierilor în versuri şi proză din Cuprinsul, vol. I şi II.
A. D. Holban — O amintire —....... H, 31
Afişe............... I, 228
Agnes — Baladă de Arany......... II, 455
Albastră-i zarea — Verlaine    ........ II, 194
Albatrosul — Henrik Ibsen........ II, 229
Al doilea colonizator al Daciei........ H, 62
Alean — Verlaine........... II, 185
„Americanism literar".......... I, 95
Amorul orb............. I, 143
Amorul sfărîmat — Verlaine........ II, 183
Amurg — Verlaine........... II, 196
Angelus — Verlaine........... II, 206
„Apropo de poeta Riria"......... II, 427
Arătare — H. de Regnier......... II, 452
Arca lui Noe............ I, 132
Artistul.............. I, 224
Artur Stavri............. II, 139
Asfinţit de lună............ I, 88
Baba şi cele două fetenn casă — Da Fontaine   ... II, 467
Bachică.............. I, 29
Balada lui Bucur........... I, 401
623
Balada lui Lohengrin — Richard Wagner    . . II, 462
Banchetul meu............ I, 193
Beţivul solitar............. I, 107
Boreu şi Phoebus — La Fontaine....... II, 507
Bullier     .     ............. II, 122
Caleidoscopul lui A. Mireia. Volumul al doilea   .    .    . II, 436
Calul care voi să se răzbune pe cerb — La Fontaine   . II, 475
Calul şi lupul — La Fontaine........ II, 499
Camoens — Poem dramatic într-un act de Fr. Halm   . II, 253
Canibalism............. I, 390
Carmen saeculaire — Poem istoric   ....... I, 345
Caterinca — Verlaine.......... II, 210
Cavalerul — Verlaine.......... II, 197
Cătră noapte — Shelley......... II, 453
Ceasornicul „Independenţei" .  . I, 55
Centifolia......                                                                   . I, 412
Chiticul şi pescarul — La Fontaine...... II, 487
Cioflecărie    ............. I, 7
Ciofiecării şi hilariante.......... I, 4
Cireşul lui Lucullus............ II, 69
Cişmigiul........«..... I, 50
Cînd răsare luceafărul — Verlaine   ...... II, 184
Cîntec pribeag — Verlaine......... II, 186
Clrpaciul şi financiarul — La Fontaine..... II, 471
Colloquium............. I, 112
Cometa — Comedie în trei acte în versuri   .... I, 267
Cometei.............« I, 416
Conferinţa d-lui Motru — Model de reportaj ştiinţific I, 388
Congresul literaţilor........... I, 207
Contrast.............. I, 105
Controvers............. I, 96
Copiii reveriei — Henrik Ibsen   .    .    .    .    .    .    . II, 231
Corrida............» I, 11
Crai-nou   .   . .......... I, 54
Crepusculul zeilor    . ........ I, 409
Grezul meu............. I, 39
Cronica mea............. II, 431
Cronica mea (Balada lui Bardasare) II, 446
Cronica    ..............* I. 170
Cucoşul.............. I, 138
Cumpăna............. I, 407
Defilare......*    ......    . I, 110
Deschamps la Ateneu   ......... I, 57
Diligenta.....a    .....    . I, 234
Din „Brand" — Henrik Ibsen II, 236
Din lumea Parcelor........ II, 78
Discurs ţinut la o întrunire a „Tinerîmei artistice"  .    . I, 382
Dobitoacele bîntuite de ciumă — La Fontaine   ... II, 481
Doi directori   .   . ....... II, 135
Doina (Fragment din „Carmen saeeulare")   .... I, 392
Doleanţele unui ex-troglodit în preajma Sf. Dumitru   < I, 31
Domnul Panu şi poezia noastră...... II, 53
Drumul meu — Verlaine   ....... II, 201
JEcaterina Pitiş    .    .    .........                                            . II, 401
Eduard Gruber............ II, 48
Elegie (Ah, viaţă năcăjită de mici funcţionari)   . I, 226
Elegie (In cursul vieţii mele-atît de tri&te)   . I, 127
Epigonilor — Henrik Ibsen.....« II, 250
Epilog  ................ I, 136
Epitalam de vară — Verlaine.......6 II, 188
Excelsior!     .     ............. I, 108
Fantezie de Sf. Gheorghe......* I, 177
Fantezii parlamentare — Fotoliile vacante —   . I, 374
Fata mare — La Fontaine....... II, 495
Femeia înecată — La Fontaine ........ II, 479
Five o'clock.............* I, 20
Fleva la Quirinal — Baladă —.......„ I, 379
Fragmente inedite din „Carmen saeeulare"   .... I, 392
[Fr. Halm] Notiţă bio-bibliografică...... II, 30
Frica de lumină — Henrik Ibsen......„II, 232
624
625
Gazeta lui Wily............ n, 409
I George Popovici / T. Robeanu] Notiţă biografică şi bibliografică ............ II, 16
Gheorghe din Moldova.......... II, 102
Glasul lui Memnon........... I, 67
Grandomanie............ I, 235
Green — Verlaine..........                                                    . 11,187
Greierul şi furnica — La Fontaine...... II, 492
Gringoire — Comedie  într-un   act   de   Theodore de
Branville.............. II, 285
Guzganul de la tîrg şi guzganul de la şes — La Fontaine II, 503
fHenrik lbsen] Prefaţă.......... II, 14
Homarul.............. I, 74
Hoţul............... II, 35
Idolul..............    . II, 148
Idolul părăsit............ I, 89
Iepurele şi broaştele — La Fontaine...... II, 505
Ieri şi astăzi............ II, 412
Imcitatus redivivus........... I, 153
Indignarea clopotului de la Mitropolie..... I, 174
Indignare reciprocă   .   .    .    ........ I, 141
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia (Fragment din
„Carmen saeculare").......... I, 393
I. Păun-Pincio............ II, 19
Jos păpuşile !............
Jos ramoliţii !............
Junca, oaia şi capra în tovărăşie cu leul — La Fontaine
[La Dumbrăvenii...........
La Şosea............
La ţară.............
Legenda funigeilor — Poem dramatic în trei acte . Leul bolnav şi vulpea — La Fontaine ...
Leul şi musca — La Fontaine.......
Literatura de sărbători.........
Lui Eminescu...........
Lui Grigoreseu . .........
Maestrul.............
Maestrul Kiriac...........
Manifestaţie............
Marco — Verlaine..........
Măgarul şi stăpînii săi — La Fontaine ....
Mănuşă.............
Melancolie — Verlaine.........
Mesagiu!.............
Minerul — Henrik lbsen........
Moartea cîrciumarului.........
Monstrul de fier...........
Musca si chervanul — La Fontaine.....
înainte!.............. I, 405
în Alpi — Henrik Ibsen......... II, 211
închinare laşului........... I, 367
în Cişmigiu............. I, 200
în codru — Verlaine........... II, 202
în nemărgenire — Henrik lbsen....... II, 213
în parcul Expoziţiei.......... II, 118
în parcul vechi de zile — Verlaine...... II, 190
în spital   .............. II, 176
în surdină — Verlaine.......... II, 208
în zori.............. I, 4
A/avi arse — Henrik lbsen........
Neculai Beldiceanu..........
Necunoscutul.............
Neurastenie............ .
Nocturnă (Cu şvarţul meu stau   singur   şi   e pustiu
localul.).............
Nocturnă (Sînt nopţi cînd îmi revin în minte balade
pline de mister)...........
Nostalgie.............
Noul Tannhăuser............
I, 62 I, 172 II, 484
II, 9 I, 122 II, 22 I, 236 II, 477 II, 509 II, 421 I, 205 I, 3
II, 91 II, 152
I, 370 II, 199 II, 489
I, 41 II, 195
I, 187 II, 227
I, 155
I, 101 II, 473
II, 234 II, 43 I, 414 I, 69
I, 87
I, 403 I, 109 I, 377
626
627
Noul tribun............    . I, 384
Nu este-aşa ?...    ,    ........... II, 192
Nuntă la ţară I, 52
Nu ştiu, n-am văzut... I, 222
Oala de lut şi oala de fier — La Fontaine II, 485
O dramă într-o colivie I, 4
Oglinda.............. I, 86
O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii    . I, 24
Omul de zăpadă.........,    .    . I, 75
O plimbare la Şosea   ........ I, 164
Paingul    ............... I, 140
Pantalonadă............. I, 9
Pastel în metru antic......«... I, 90
IPaul Verlaine] Notă biografică ........ II, 10
Păţania celor trei magi.......... I, 64
Pe altă stea — Gustav Falke.......... II, 464
Pe ţărm — H. de Regnier......... II, 451
Peţitorii Amfitritei......,    4    ... II, 171
Pietate.............. XI, 167
Plugarul şi copiii lui — La Fontaine   ...... II, 478
Poetul şi lebedele........... I, 221
Poetul şi primăvara — Dramă în cinci sonete —   .    . I, 159
Portret.............. I, 108
Povestea unei console.......... II, 87
Povestea unei nopţi de iarnă   ,   ....... I, 58
Poveste pentru gintea literară II, 442
[Prefaţă la Carmen saeculare]    ....... II, 26
Premiul meu    ........... I, 107
Preparative.......*...... I, 110
Prin viscolele Bucegilor......... I, 97
Problemă  .............. I, 71
Prolog (la Cometa)........... I, 183
Prolog (Sonete rusticane)   .   .    .    ...... I, 138
Proprietarului meu........... I, 105
Protestul circiunuarilor   „......... I, 35
628
|          Rachetă.............. I, 40
j          Raoovski   .....         . ...... Ut H2
Răsăritul soarelui........... I, 139
Răsplata lui Griton........... II, 106
Răspuns    ............ I, 373
&         Răspuns la o scrisoare   ........... I, 144
Răzbunarea lui Arghir........                                              . II, 97
Redingota I, 217
Regina Mab............. I» 14$
Reîntoarcerea............. I, 83
>         Represiune ............. H, 416
Revelionul unui confrate......... I, 157
Sărbătoarea pîinii — Verlaine   ...„,,.. II, 189
Sărmanul Vijbovski............ II, 66
Sărmanul Yorik............ I, 219
Scara lui Iacob............ I, 42
Scrisoare.............. I, 141
Scrisoarea — Verlaine   .......... II, 204
Scrisoarea deschisă a unui melc......                                . I, 46
Scrisoare de dragoste........... I, 398
Scrisoare veche............ II, 83
'          Sfîntul din „Albastru" — Rugăciune I, 381
Simbolism .............. I, 72
i         Societatea scriitorilor români   .......    , II, 407
Sonete antimuzicale........... I, 125
Sonete de mart I, 91
Sonete de mart [V]   ..........    . I, 372
Sonet electoral    ............. I, 386
r         Sonete indignate    ...,..*...« I, 105
Sonete rusticane............ I, 138
Sonetul unui reumatic......, I, 163
Spleen......t    ......    . I, 369
Spovedanii    .    . ..... II, 156
Statuia lui Heine    ........ I, 231
Stejarul şi trestia — Da Fontaine  ....... II, 497
i         Steriade.............. II, 419
Strigoiu Oarpaţiilor — Al. Dumas-tatăl   .    .... II, 355
Suicidul şi înmormiîntarea unui critic de artă   .   , I, 15
629
Şarpele şi pila — La Fontaine....... II, 466
Şivoiul — Henrik Ibsen......... II, 235
Şivoiul şi rîul — La Fontaine........ II, 493
Tainele celebrităţii........... II, 126
Takiştii la Piatra........... I, 387
Terje Vigen — Henrik Ibsen........ II, 238
Tipuri dispărute............ 11,142
Tînăra văduvă — La Fontaine........ II, 469
Toamnă.............. I, 233
Tiraducînd pe La Fontaine......... I, 229
Trandafirii roşii............ II, 58
Troica............... I, 413
r/mbra casei............. II, 74
Un arivist............. II, 115
Un congres al scriitorilor......... II, 404
Un erudit............. II, 439
Un fost ministru — Portret —....... I, 149
Un incendiu — Cronică fantezistă —...... II, 424
Unui poet necunoscut (T. Robeanu)...... I, 94
Vulpea, maimuţoiul şi dobitoacele — La Fontaine   .    . II, 501
Vulpea şi bustul — La Fontaine....... II, 488
Wagnerism............. I» 130
1907    ............... I, 78
Vacanţa.............. II, 130
Variaţiuni asupra lui „cum"........ I, 169
Vasile Cosmovici............ II, 39
Versuri caniculare........... I, 203
Victima florilor de turnesol........ I, 213
Vis atavic.............. I, 106
Vis biblic............. I, 140
Viziune telegrafică........... I, 129
Voievodul nebun — A. Lebert........ II, 460
Vorba lui Socrate — La Fontaine...... II, 491
Vremea premiilor........... I, 100
Vulcanii glodoşi   ............ I, 12
630
CUPRINS
PROZA ORIGINALA DIN VOLUM©
[La Dumbrăveni]......... 9 (513)
[Paul Verlaine] Notă biografică...... 10 (513)
[Henrik Ibsen] Prefaţă........ 14 (514)
[George Popovici / T. Robeanu] Notiţă biografică
şi bibliografică........                                            . 16 (515)
I Păun-Pincio.........    .    . 19 (516)
La ţară............ 22 (518)
[Prefaţă la „Carmen saeeulare"]...... 26 (518)
[Fr. Halm] Notiţă bio-bibliografică..... 30 (519)
A. D. Holban — O amintire....... 31 (519)
Hoţul....... ..... 35 (521)
Vasile Cosmovici   .......... 39 (521)
Neculai Beldiceanu    ......... 43 (522)
Eduard Gruber.......... 48 (523)
Domnul Panu şi poezia noastră   ...... 53 (525)
Trandafirii roşii......                                          .    - 58 (529)
Al doilea colonizator al Daciei   ...... 62 (531)
Sărmanul Vijbovski        .     ....... 66 (531)
Cireşul lui Lucullus   ......... 69 (531)
Umbra casei........„    .    . 74 (532)
Din lumea Parcelor......... 78 (532)
Scrisoare veche.......... 83 (533)
Povestea unei console 87 (533)
Maestrul    ............ 9.1 (533)
633
Răzbunarea lui Arghir........ 97 (534)
Gheorghe din Moldova........ 102 (534)
Răsplata lui Criton......... 106 (534)
Racovski ........... 112 (535)
Un arivist............ 115 (535)
în parcul Expoziţiei......... 118 (536)
Bullier   .    ............ 122 (536)
Tainele celebrităţii    ......... 126 (536)
Vacanţa............ 130 (537)
Doi directori........... 135 (537)
Artur Stavri........... 139 (539)
Tipuri dispărute........... 142 (539)
Idolul............. 148 (540)
Maestrul Kiriac.......... 152 (540)
Spovedanii............ 156 (541)
Pietate............. 167 (542)
Peţitorii Amfitritei......... 171 (542)
în spital............ 176 (542)
TRADUCERI LIRICE ŞI EPICE DIN VOLUME Paul Verlaine
Amorul sfărîmat.......... 183 (544)
Cînd răsare luceafărul........ 184 (545)
Alean............    . 185 (545)
Cîntee pribeag.......... 186 (545)
Green............. 187 (546)
Epitalam de vară.......... 188 (546)
Sărbătoarea pîinii......... 189 (546)
în parcul vechi de zile........ 190 (546)
Nu este-aşa?............. 192 (547)
Albastră-i zarea.......... 194 (548)
Melancolie............ 195 (548)
Amurg............. 196 (548)
Cavalerul............ 197 (549)
Marco............. 199 (549)
Drumul meu........... 201 (549)
în codru............ 202 (550)
Scrisoarea...........                                                          . 204 (550)
Angelus............ 206 (551)
în  surdină........... 208 (551)
Caterinca............ 210 (551>
Henrik Ibsen
în   Alpi............ (553)
în nemărgenire.......... 213 (553)
Minerul............ 227 (554)
Albatrosul........... 229 (555)
Copiii   reveriei.......... 231 (555)
Frica de lumină.......... 232 (555)
Năvi arse............ 234 (556)
Şivoiul............. 235 (556)
Din „Brand"........... 236 (556)
Terje   Vigen........... 238 (556)
Epigonilor............ 250 (557)
Fr. Halm
CAMOENS. Poem dramatic într-un act    .... 253 (558)
Theodore de Banville
GRINGOIRE. Comedie într-un act...... 285 (561)
Alexandre Dumas-tatăl STRIGOIU CARPAŢILOR........335 (563)
PROZA ORIGINALA DIN PERIODICE
Eoaterina   Pitiş.......... 401 (566)
Un congres al scriitorilor........ 404 (567)
Societatea scriitorilor români...... 407 (568)
Gazeta lui Wily.......... 409 (569)
Ieri şi astăzi........... 412 (570)
Represiune........... 416 (572)
Steriade............ 419 (573)
Literatura de sărbători........ 421 (573)
Un  incendiu —  Cronică  fantezistă  — ... 424 (575)
„Apropo de poeta Riria" — Răspuns d-lui Panu    . 427 (576)
Cronica    mea.......... 431 (578)
Caleidoscopul lui A. Mirea — Volumul al doilea 436 (581)
Un   erudit........... 439 (582)
Poveste  pentru   gintea  literară..... 442 (583)
Cronica mea........... 446 (588)
634
635
TRADUCERI DIN PERIODICE H. de Regnier
Pe ţărm.........                                                 ... 451 (588)
Arătare............ 452 (588)
Shelley
Cătră noapte........... 453 (589)
Arany
Agnes........o    .... 455 (589)
A. Lebert
Voievodul nebun  .......... 460 (589)
Richard Wagner
Balada lui Lohengrin ......... 462 (589)
Gustav Falke
Pe altă stea........... 464 (590)
La Fontaine
Şarpele şi pila........                                         ... 466 (590)
Baba şi cele două fete-n casă 467 (590)
T%iăra văduvă    .......... 469 (591)
•C&ipaciul şi financiarul   ........ 471 (591)
Musca şi chervanul......... 473 (592)
Calul care voi să se răzbune pe cerb    ,    .    . 475 (592)
Leul bolnav şi vulpea   „.„..... 477 (592)
Plugarul şi copiii lui . ....... 478 (593
Femeia înecată......... 479 (593)
Dobitoacele bîntuite de ciumă...... 481 (593)
Junca, oaia şi capra în tovărăşie cu leul    ... 484 (594)
Oala de lut şi oala  de fier 485 (594)
Chiticul şi pescarul......... 487 (594)
Vulpea şi bustul   .......... 488 (595)
Măgarul şi stăjpînii săi......«    . 489 (595)
Vorba lui   Socrate......... 491 (595)
Greierul şi furnica......... 492 (595)
Şivoiul  şi  rîul    .......... 493 (596)
Fata   mare    ........... 495 (596)
Stejarul şi trestia.......... 497 (596)
Calul şi lupul........... 499 (597)
Vulpea, maimuţoiul şi dobitoacele..... 501 (597)
Guzganul de la tîrg şi guzganul de la şes    .    . 503 (597)
Iepurele şi broaştele....... 505 (597)
Boreu şi Phoebus . ........ 507 (597)
Leul şi musca .......    .    ... 509 (597)
Comentarii . ..... 511
Bibliografie............ 600
Indice de titluri 621
636