2i$6 D. ANGHEL şi ST. O. IOSIF SCRIERI I Edifie îngrijită, studiu introductiv şi cornent arii de ION ROMAN scriitori românj editura minerva Buc tire'f t it 2- , 1 ! |.r : , -v \ j PREFAŢA Intr-un articol confesiv, publicat fără semnătură după apariţia volumului al II-Iea din Caleidoscopul lui A. Mirea, D. An-ghel şi St. O. Iosif, aflaţi în pragul despărţirii definitive, se referă la cîteva „colaborări ilustre44 din literatura universală, pentru a evidenţia că activitatea lor comună nu era ceva rar sau nou. Dintre cuplurile citate, cele mai multe alătură nume de prozatori, care au scris îndeosebi romane, dar şi piese de teatru. Pentru proza epică şi dramatică, mecanismul unei colaborări apare, fireşte, ca mai uşor de asamblat, cele două părţi avînd multiple posibilităţi de a-şi aduce contribuţia. în poezie, colaborarea, dacă admitem că e posibilă, nu poate fi imaginată din capul locului decît ca mult mai dificilă, fiind condiţionată de un acord al părţilor, pînă aproape de identificare, în planul sensibilităţii, al gustului, al stării de spirit şi al mijloacelor de expresie. Intre cei menţionaţi în articolul confesiv, numai doi sînt poeţi : Goethe şi Schiller, însă citarea acestora în rînd cu ceilalţi e abuzivă, deoarece, deşi şi-au amestecat la publicare, fără semnătură, Xeniile, unica lor operă asociată, nu le-au şi scris împreună. Aşadar, referirea, nu lipsită de vanitate, a celor doi poeţi români la cazuri precedente de colaborare literară scoate de fapt în relief unicitatea conlucrării lor. Se înţelege, termenul de unicitate nu implică aici o judecată de valoare, ci se referă doar la diversitatea producţiei comune : poezie, cronică rimată, teatru în versuri (poem dramatic tragic, comedie, evocare istorică), proză de ficţiune, memorialistică, publicistică. De adăugat traducerile de poezie, teatru, proză. VII Poeţii au publicat sub semnătură dublă, sau sub pseudonimul A. Mirea, timp de cîţiva ani, peste două sute de titluri. Prima perioadă a conlucrării, pe întinderea unui an (1902—1903), a fost dedicată tălmăcirilor şi s-a încheiat mai înainte ca sumarul culege* ii Poezii de H. Ibsen, tipărit abia în 1906, să fi fost alcătuit în întregime. în anul în care au dat la tipar această culegere, poeţii au semnat în Sămănătorul poezia originală închinare laşului, dar la ideea unei colaborări n-au ajuns decît în anul următor, cînd au scris Legenda funigeilor. Cu sfiala unor debutanţi, poate şi nesiguri de succesul întreprinderii, au trimis poemul dramatic la Iaşi, unde a apărut fără semnătură în Viaţa românească, începînd din septembrie 1907. Terminaseră, desigur, Legenda funigeilor cînd au inaugurat a doua direcţie a activităţii lor comune — cea polemică şi satirică — prin O dramă într-o colivie, publicată în august 1907, sub pseudonimul A. Mirea. Ce-i va fi determinat, iniţial, să învăluie în taină şi acest pseudonim ? O vreme, nici Natalia Iosif n-a ştiut cine se ascunde sub numele noului colaborator al Sămănătoruluif ale cărui versuri le comenta încîntată în faţa făptaşilor. Fireşte, secretul nu putea fi păstrat mult timp. Se pare că primul care s-a grăbit, cu satisfacţie, să-l spulbere public a fost, în ianuarie 1908, Mihail Dragomirescu, spre paguba lui, fiindcă A. Mirea nu i-a iertat-o. Din Moldova, amuzat, Mihail Sadoveanu a dorit să intre în joc şi a redactat o scrisoare ca din partea „adevăratului44 A. Mirea, silvicultor la Dolhasca, publicist amator, partizan în literatură al celor ce preţuiesc „cinstea şi adevărul44. Destinată, se pare, publicării, scrisoarea n-a apărut. 1 Colaborarea dovedindu-se posibilă şi, e de presupus, agreabilă, cei doi poeţi s-au angajat într-un efort de durată, continuu, disciplinat şi foarte fertil. La început se întîlneau acasă la D. Anghel, apoi au continuat în locuinţa mai spaţioasă, închiriată de familia Iosif în vecinătatea Foişorului de foc. Singura martoră a ineditei activităţi era acum Natalia Iosif, care pătrundea uneori pentru o clipă în camera învăluită în fum gros de tutun — ïamîndoi poeţii fumau mult — şi aromă de cafea, pregătită de Anghel la o maşină de spirt în forma unui butoiaş de nichel, ţinută la îndemînă. Helianta le punea dinainte tablaua 1 Textul, datat „Dolhasca, în 12 februarie 1908“, în Corespondenţă, ediţie îngrijită, note şi cuvînt înainte de Horia Oprescu, Editura pentru literatură, 1969, p. 357—358. VIII cu dulceaţă şi icîte-o epigramă improvizată în cealaltă odaie, unde învăţa pentru examene : „Aflase şi conu Mitif / Precum că omul primitif, / Ciocnind doi bolovani... pe loc / Găsi scînteile de foc ! / Şi-a zis atunci : — Să-ncerc şi eu / Să scot scîntei, izbind mereu, / Nu bolovan de bolovan, / Ci capul meu de-al lui Ştefan...41 Uneori, gospodina-poetă era reţinută pentru a asculta lectura unui fragment definitivat, alteori Steo trecea el dincolo şi-i citea versurile proaspete ce i se păreau mai reuşite. Aceste detalii, pitoreşti, dar care nu spun nimic despre cum funcţiona efectiv colaborarea, detalii comunicate ide Natalia Negru într-un articol *, au fost completate de aceeaşi prin altele, întrucîtva mai interesante, în nişte însemnări redactate pentru noi în iulie 1958 : „între Anghel şi Iosif se realiza armonizarea ideală. Enunţa unul o frază, un vers ; enunţa şi celălalt. Cumpăneau, cerneau amîn-doi, alegeau ce era mai artistic, şi numai la urmă Iosif fixa pe hîrtie cu scrisul lui fin, graţios-caligrafic44. Discuţia în jurul rolului jucat de fiecare dintre coechipieri, îndeosebi în creaţia originală, a început îndată după apariţia Legendei funigeilor şi s-a prelungit pînă astăzi. Cel dinţii care, definind aportul personal în colaborare al poeţilor, a propus o explicaţie a armoniei realizate de ei a fost G. Ibrăileanu. Anghel, „mai modern44 şi „mai puţin precis44, şi Iosif, „mai liric44 şi „mai naţional44, au putut conlucra atît de strîns datorită faptului că între ei exista o „mare asemănare44 prin sentimentalismul discret, subtilitatea, dacă nu adîncimea şi avîntul de simţire şi de gîndire, sinceritatea şi primordialitatea emoţiei, în sfîr-şit, puterea de evocare — sau de sugestie — „cu ajutorul celor mai adecvate imagini44.2 Pornind tot de la ideea armonizării trăsăturilor distincte ale celor doi poeţi, Eugen Lovinescu a formulat o concluzie mai categorică, iar aceasta, într-un articol de analiză a trei scrieri atît de diferite între ele-cum sînt Legenda funigeilor, Caleidoscopul lui A. Mirea (vol. I) şi Cometa. Dintr-un poet senin şi duios, intuitiv şi firesc, şi unul cu un temperament opus — socotea criticul — luase fiinţă „un nou poet44.3 De notat că aceasta a fost singura interpretare acceptată de poeţi, care 1 Şi iată, mă gîndesc la voi..., în Adevărul literar şi artistic, IX, nr. 419, 16 decembrie 1928, p. 5. 2 G. I., St. O. Iosif şi D. Anghel : „Legenda funigeilor**, în Viaţa românească, III, nr. 1, ianuarie 1907, p. 143—144. 3 E. Lovinescu, Dioscurii, în Convorbiri critice, II, nr. 14, 15 septembrie 1908, p. 567—574. IX au afirmat în numele A. Mirea „eu nu-s nici el, nici celălalt^ şi au replicat cu violenţă ori de cîte ori li s-a contestat unicitatea de inspiraţie şi expresie. Pe Mihail Dragomirescu l-au repezit cu totală lipsă de urbanitate, dar chiar dacă în aprecierile sale concrete s-a arătat uneori subiectiv şi n-a reuşit să fie concludent, acesta a fost singurul la vremea sa care şi-a pus mai serios întrebarea de principiu : este posibil ca din contopirea a două originalităţi să se constituie o a treia ? Cînd a recenzat poemul 1907 şi Legenda funigeilor, directorul Convorbirilor critice le-a contestat valoarea, considerîndu-le scrieri hibride şi false, ca unele ce rezultaseră din două temperamente ce-şi „pierduseră originalitatea, fără să cîştige o alta44.1 în ambele cazuri, concluzia pleacă de la o premisă exterioară operelor şi apare ea însăşi falsă, deoarece şi poemul, şi legenda se numără printre cele mai unitare producţii ale cuplului. Absolutizată, premisa — doi poeţi nu pot crea împreună o operă autentică şi unitară — nu se verifică nici în cazul Cometei, în recenzarea căreia criticul aplică reciproca : întrucît este opera unuia singur dintre poeţi, comedia are o „mare valoare44 şi „va face epocă în evoluţia dicţiunii noastre dramatice41.2 Cometa aparţine intr-adevăr mai mult unuia dintre autori, lui Anghel, dar aceasta este alta problemă. Odată colaborarea sistată, comentatorii contemporani, cu altă perspectivă asupra operei care se diversificase între timp, ar fi putut întreprinde o cercetare mai amănunţită a acestei opere. în genere, s-au limitat însă la o privire de ansamblu şi uneori unilaterală, în sensul că atenţia lor s-a concentrat asupra laturii umoristice şi satirice. N. Iorga, polemistul energic, n-a gustat ironia şi satira lui A. Mirea, deşi uneori loveau în ţinte care erau şi ale sale. Fostul director al Sămănătorului a preţuit cu rezerve poezia lui Anghel, fără reţineri, proza, dar nu s-a împăcat cu omul care nu i-a acceptat patronatul. Iar pe A. Mirea, el l-a identificat cu Anghel. Zadarnic ar fi căutat cineva în „noul venit44 A. Mirea — scrie Iorga în toamna lui 1910 — însuşirile talentului lui Iosif — „discreţie, melancolie, mister44, în colaborare, liricul duios a adus îndelungata lui experienţă de artizan al for- 1 M. Dragamirescu, „Legenda funigeiloric de St. O. Iosif şi D. Anghel, în Convorbiri critice, II, nr. 8, 15 aprilie 1908, p. 338— 340. .x 2 M. Dragomirescu, „Cometa“ de D. Anghel şi St. O. Iosif, în Convorbiri critice, II, nr. 13, 1 iulie 1908, p. 541—542. X mei, inspiraţia i-a aparţinut însă lui Anghel. Acesta „a desfiinţat un poet, l-a absorbit în sine, şi-a făcut plăcerea de a inventa un «A. Mirea» pe care l-a scos provocator înaintea fiecăruia, cu buzunarele pline de confeti epigramatice pentru toate reputaţiile şi a început a vorbi lumii despre aristocratice serate în care se fac preţioase jocuri de cuvinte şi de idei moderne... Forma a interesat cel mai mult...“ 1 Părerea că, în colaborare, D. Anghel a fost vioara întîi, autorul de fapt, in vreme ce lui St. O. Iosif i-a revenit rolul secund de şlefuitor al formei, a fost reluată în 1914, după stingerea din viaţă şi a poetului florilor. în revizuirile sale succesive, E. Lovinescu s-a distanţat din ce în ce mai mult de opiniile sale din 1908, ajungînd la antipodul acestora. Dacă iniţial vorbise despre dioscuri ca despre un „nou poet*, în articolul publicat la moartea lui D. Anghel operează o primă separare : în colaborare, Iosif a pus „simţirea44, iar celălalt „arta44.2 Mai tîrziu, criticul inversează termenii şi reduce aportul lui Iosif : „în întreaga sa operă de colaboraţie [a lui Anghel], inspiraţia îi aparţine, aşadar, lui, oricare ar fi fost contribuţia de şlefuire a lui St. O. Iosif44.3 în cele din urmă, E. Lovinescu îi contestă lui Iosif orice contribuţie : „prin biruinţa elementului celui mai viguros, colaboraţi a a confirmat numai talentul lui Anghel, pe bază de fantezie, de vervă rostandiană, de invenţie verbală ; contribuţia lui St. O. Iosif nemaidistingîndu-se, putem dèci înscrie în capul acestui articol numai numele lui Anghel44.4 Enunţată fără o argumentare propriu-zisă, sentinţa aceasta a lui E. Lovinescu se sprijină pe consideraţii mai curînd psihologice: verva lui Anghel, inteligenţa şi fantezia lui, elaboraţia spontană şi rapidă în prezenţa unui partener cu rol de secretar etc. Dintre contemporani, Ion Trivale opinează şi el că în creaţia asociată cel păgubit a fost Iosif, „naivitatea lui simplă44 fiind eclipsată de „rafinarea artistică44 a lui Anghel, deşi „fiinţa celui dintîi nu era mai puţin puternică44.5 în absenţa unor probe materiale, pe care nici contemporanii nu le-au putut obţine, procesul colaborării a fost redeschis în 1 N. Iorga, Scriitorul de azi : d. D. Anghel, în Neamul românesc, II, nr. 44, 31 octombrie 1910, p. 689—691. 2 E. Lovinescu, £>. Anghel, în Flacăra, IV, nr. 5—6, 22 noiembrie 1914, p. 28—29. 3 Idem, Memorii, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1930, p. 199. 4 Idem, Critice, II, Editura Ancora, Bucureşti, 1926, p. 55. 5 Ion Tirivaie, Cronici literare, Bucureşti, 1915, p. 340—341. XI deceniile următoare pe baza analizei de text. Procedeul nu e nou. L-a folosit şi M. Dragomirescu, atunci cînd a secţionat Legenda funigeilor în fragmente atribuite unuia sau altuia dintre coautori, cu argumente mai ales de ordin stilistic. Această modalitate de analiză „oarecum chimică44, după expresia lui Vladimir Streinu, pare a oferi garanţii de obiectivitate, însă de fapt nu exclude arbitrarul. Reflecţia ţi se impune, parcurgînd paginile în care Şerban Cioculescu tratează despre colaborarea ltii D. Anghel cu St. O. Iosif în monografia dedicată celui dintîi.1 Noutatea cercetării întreprinse de critic nu constă în concluziile ei, ci tocmai în efortul de a argumenta ceea ce mai înainte doar se afirmase. Ca principalii săi antecesori — N. Iorga, E. Lovinescu— Şerban Cioculescu este de părere că factorul principal şi dominant în colaborare a fost D. Anghel. Nu numai în Cometa, ci şi în Caleidoscopul lui A. Mirea, St. O. Iosif „a fost absorbit pînă la anulare de personalitatea complexă şi seducătoare a lui Anghel, oare n-a avut nevoie decît de stimulentul unei prezenţe, ca să-şi pună în valoare un mănunchi de virtualităţiu. Pentru a susţine acest enunţ categoric, criticul detaliază Respectivul mănunchi de virtualităţi, care ar fi : verva, umorul, combativitatea, interesul faţă de actualitate, o rezervă nesecată de subiecte, fantezia, imaginile noi, îndrăznelile lexicale, fluenţa versului, formele metrice variate, rimele funambuleşti etc. Ne-înzestrat cu cele de mai sus, lui Iosif i-ar reveni : timbrul egal şi placid, imaginile palide, rimele banale, versurile şi epitetele inexpresive. Atribuirea tuturor calităţilor unuia dintre poeţi şi a tuturor defectelor celuilalt este vădit părtinitoare. Cu intenţia de a reveni, vom observa aici numai că o parte cel puţin dintre „virtualităţi41 nu-i pot fi contestate lui Iosif, iar unele nici nu-şi află confirmarea în scrierile independente ale lui Anghel. în monografia lui Şerban Cioculescu, capitolul despre colaborare nu devine un capitol despre Anghel, dar cumpăna se înclină mereu în favoarea acestuia. Şi în lucrările în care, după opinia criticului, „colaborarea a fost mai efectivă* (Legenda funigeilor), Anghel nu numai că a realizat fragmentele cele mai izbutite, dar a şi exercitat „un control strîns“ asupra pasajelor compuse de Iosif. Chiar şi în traduceri, contribuţia lui Iosif e diminuată excesiv, ca şi cum excepţionalul interpret, capabil să intuiască 1 Şerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera, Editura Publicom, Bucureşti, 1945, p. 54—56, 75—102. XII sensurile cele mai pecetluite din originale (v. Prologul la Faust) şi să le transpună în forme corespunzătoare, cît de dificile şi de rafinate (v. Cataracta Lodorei de Southey, La o ciocîrlie de Shel-ley, Ucenicul vrăjitor de Goethe etc. etc.) şi-ar fi pierdut dibăcia, clacînd, ori de cîte ori n-a îngăduit măiestriei lui Anghel să acţioneze. Dimpotrivă, cînd s-a ţinut deoparte, succesul a fost total. D. Anghel n-a scris singur nici un vers despre ţărani sau de protest social, totuşi Balada spînzuraţilor şi cele două strofe despre asuprirea iobagilor din Gringoire, fiind bine traduse, nu pot fi decît de „factura* lui. Acelaşi nu cunoştea limba germană, dar, pentru că în Camoëns dialogul e „strălucit* şi versul mlădiat cu virtuozitate, tot lui îi revine meritul de a fi fasonat liber translaţiunea pe care i-a pus-o dinainte St. O. Iosif. Dar Iosif a fasonat de unul singur o cantitate uriaşă de versuri transpuse din limba germană, iar dialogurile pe care le-a tălmăcit din piesele — nu numai germane — de la Goethe şi Schiller la Shakespeare şi Corneille sînt mlădiate cu virtuozitatea unui meşter pentru care poemul dramatic al lui Fr. Halm a fost, cu siguranţă, o lucrare uşoară. După apariţia monografiei lui Şerban Cioculescu, Şt. O. Iosif, evident nedreptăţit, şi-a găsit un apărător, oarecum neaşteptat, în Vladimir Streinu. Acesta a calificat minimalizarea lui Iosif în colaborare drept o manifestare de „automatism critic*, cons-tînd în preluarea şi perpetuarea unor prejudecăţi. Dintre argumentele ce s-ar fi putut invoca împotriva aprecierilor din monografie, Vladimir Streinu se opreşte în principal la cele din sfera versificaţiei. Monometria de 18 silabe din volumul în grădină, reluată şi în unele poezii din culegerea Fantazii, preponderenţa iambului, rima de o „cuminţenie tradiţională*, chiar de o „sfială inexpresivă*, din ambele volume, gruparea aproape automată a versurilor în catrene, toate acestea dovedesc, deduce criticul, că lui D. Anghel „îi lipsea congenital invenţia formală*, astfel încît „proteismul colaborării nu vine de la Anghel*. Dacă ar fi venit de la el, cum s-ar explica faptul că nimic din îndrăznelile formale n-a trecut în propriile sale poezii ? La St. Oi Iosif, dimpotrivă, „plăcerea formală, aptitudinile şi latenţa caleidoscopică* se vădesc şi înainte de colaborare, iar după încetarea acesteia, poetul a rămas cu „gustul eterometriei, al felurimii ritmice, al combinaţiei strofice şi al rimelor surprinzătoare*. Jocul formelor, continuă Vladimir Streinu, îşi află explicaţia în predominanţa la Iosif a simţului auditiv, care face şi XIII ca imaginile sale cele mai expresive să fie de ordin acustic. La rîndu-i, D. Anghel era sensibil la forme, contururi şi culori, ca şi la mirosuri. în sfxrşit, criticul mai afirmă că „la masa cola-borării“ Anghel „aducea şi o penurie de lirism, care se remunera din. sensibilitatea mai adevărată a prietenului41. Completîndu-se unul pe altul, fiecare dintre poeţi a fost „colaboratorul năseut“ al celuilalt, iar conlucrarea lor „nu implica un antagonism, ca să fie nevoie să distingem dintre luptători cine pe cine învingea, şi nici o identitate de temperamente, din care să rezulte ceea ce cunoşteam de mai înainte de la fiecare în parte“. Drept urmare, „operaţia disocierii, cînd nu e nedreaptă, e oţioasă şi, în orice caz, păgubitoare11.1 Cu excepţia ultimei concluzii, pe care nu ne-o însuşim, acceptăm celelalte teze ale lui Vladimir Streinu şi le includem de pe acum în argumentarea noastră, astfel că nu le vom relua. Se pare că între un exeget sau un editor şi scriitorul studiat sau editat se naşte o afecţiune, dealtfel explicabilă, care poate duce la părtinire. Aceasta s-a petrecut, pare-se, şi cu autorul monografiei, altminteri excelentă, despre D. Anghel. Cu numai un an, poate cu numai cîteva luni înainte de monografie, Şerban Cioculescu a scos ediţia a doua, revăzută, a volumului Poezii de St. O. Iosif, fn introducerea căreia scrie : „în geneza noului autor, A. Mirea, unii critici refuză să vadă rolul activ al lui Iosif, atribuind colaboratorului său atît iniţiativa, cît şi redactarea, inspiraţia şi execuţia. Abilitatea polimetrică îi aparţine însă lui St. O. Iosif, mai virtuos în arta formală decît D. Anghel, al cărui impresionism se luptă cu dificultăţi rafinate. Se pare că sensul acestei colaborări, chiar în vremea ei, a putut fi răstălmăcit in defavoarea lui Iosif...“2 în articolul său, Vladimir Streinu n-a făcut, în mare, altceva decît să dezvolte ideile enunţate de autorul monografiei D. Anghel cu puţin înainte, ca editor al poeziilor lui Iosif. Automatismul critic a continuat să funcţioneze şi mult după intervenţia lui Vladimir Streinu, deşi între timp problema colaborării a fost abordată dintr-un unghi de vedere nou, care ar 1 VI. Streinu, Colaborarea losif-Anghel, în Revista Fundaţiilor regale, XIII, serie nouă, nr. 1, ianuarie 1946, p. 144—151. 2 St. O. Iosif, Poezii, ediţie definitivă îngrijită de Şerban Cioculescu. A doua ediţie revăzută, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1944, p. XVII. XIV fi îngăduit o mai dreaptă cumpănire a lucrurilor.1 Astfel, M. L Dragomirescu, editor al lui D. Anghel, atribuie masiv acestuia poeziile publicate sub semnătură dublă sau cu pseudonimul A. Mirea, considerînd că „opera în colaborare îl reprezintă în primul rînd pe el“. Printre motivele care l-ar fi determinat pe Anghel să se înhame la prodigioasa activitate literară din anii conlucrării — formale — s-ar fi numărat şi o pornire filantropică : ^dorinţa de a susţine veniturile familiei Iosif44 ! 2 Mai recent, în frumosul „portret în evantai44 al lui Anghel, Georgeta Horodincă supralicitează de asemenea contribuţia acestuia în Legenda funigeilor (cu argumente psihologice discutabile), în cîteva texte răzleţe şi, oarecum, în Caleidoscopul lui A. Mirea, dar, în ansamblu, se fereşte să-şi îmbogăţească modelul cu ceea ce nu e sigur că-i aparţine lui. 3 ★ în articolul asupra căruia am stăruit, Vladimir Streinu face observaţia că ideea „modernismului14 lui Anghel, care l-ar deosebi net pe acesta de „tradiţionalistul44 Iosif, are aspectul unei prejudecăţi. Pe această, să-i spunem şi noi, prejudecată, s-a bizuit de multe ori diferenţierea celor doi poeţi în colaborare şi accentuarea meritelor lui D. Anghel. Dar a existat oare realmente o deosebire atît de netă între dioscuri, în ceea ce priveşte gustul şi orientarea literară ? Pentru a răspunde la această întrebare, este interesant şi edificator să urmărim mai întîi cursul celor două cariere literare pînă la confluenţă. Punctele de plecare se află la mare distanţă, şi geografic, lulcru de însemnătate secundară, dar şi, ceea ce e mai important, ca origine şi tradiţie familială. Moldoveanul, mai vîrstnic cu trei ani, era fiul unui proprietar şi arendaş de moşii, minte iscoditoare, însă nu- 1 Cf. monografia noastră St. O. Iosif, 1964, Editura pentru literatură, p. 99—124 ; Dimitrie Anghel de Teodor Vârgolici, Editura tineretului, 1966, p. 116—132. ^ D. Anghel, Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de M. I. Dragomirescu, „Biblioteca pentru toţi44, nr. 445, Editura pentru literatură, 1968, p. XXV—XXVII. Mihail Sadoveanu afirmă, dimpo- trivă, că prin colaborare Anghel a urmărit un interes personal : „din nevoia de a-şi ţine necoborît standardul de viaţă, a convins pe Iosif să întemeieze cu el un atelier de versuri44 (Anii de ucenicie, „Biblioteca pentru toţi44 Editura de stat pentru literatură si artă, 1958, p. 262). 6 Georgeta Horodincă, D. Anghel, portret în evantai, Editura Cartea românească, 1972, p. 43—45, 110—120, 182—183. XV mai în direcţie materială şi tehnică, fără înclinaţii spre cultură şi fără apetenţă pentru frumos. în amintitul portret în evantai, Georgeta Horodincă derivă sensibilitatea poetului din fondul matern şi descifrează nu numai în adeziunea lui la poezie, ci şi în comportamentul său uman o reacţie împotriva mentalităţii burgheze înguste, dominantă în familie datorită tutelei autoritare a tatălui. în ce măsură va fi putut avea mama, femeie cultivată şi cu plăcerea lecturii, o influenţă formatoare asupra viitorului poet, care, la îmoartea ei, nu împlinise niai şase ani ? „Boierosulw (epitetul îi aparţine lui M. Sadoveanu) şi rafinatul D. Anghel, al cărui bunic a fost cîrciumar la Iaşi, nu se putea lăuda cu ascendenţii săi în nici un fel, şi nici n-a făcut-o. Singura-i superioritate, pe baza de plecare, faţă de viitorul său partener a fost aceea a situaţiei materiale de care s-a bucurat pînă la epuizarea, timpurie, a părţii sale de moştenire. Modestul şi „simplul“ St. O. Iosif se trăgea, dimpotrivă, dintr-o familie de cărturari, ridicată, ce-i drept, cu puţine generaţii în urmă din pătura rurală a românilor transilvăneni. Pe linie maternă, trebuie citat Gavriil Munteanu, profesor şi literat, membru al Academiei Române, autor de manuale şi dicţionare, traducător din Tacit, Hora-ţiu şi Suetoniu, cel dintîi tălmăcitor in româneşte al Suferinţelor tînărului Werther (1842). Tatăl poetului, Ştefan Iosif, profesor de latină şi germană, a fost director de liceu la Braşov şi a publicat cîteva lucrări didactice. în privinţa studiilor, avantajul se află tot de partea ardeleanului, care a învăţat în copilărie maghiara şi germana, şi-a însuşit latina cît să traducă fără dificultăţi un text clasic, a terminat liceul, şi-a luat bacalaureatul şi, ca student, a ajuns pînă în pragul licenţei, în vreme ce confratele său n-a absolvit nici gimnaziul. Mai tîrziu, e-adevărat, şi unul, şi celălalt, fără vreun titlu universitar care să le îngăduie practicarea unei profesii cu statut social ferm, au dus existenţa nesigură a atîtor literaţi români din trecut. După primele capitole parcurse în ambianţe familiale şi sociale atît de diferite, biografiile celor doi poeţi revelă mai multe similitudini şi cîteva momente contrapunctice ce merită a fi reamintite. Eliberat de sub veghea aspră a tatălui, D. Anghel începe să frecventeze la Iaşi redacţia Contemporanului şi ia contact cu socialismul. Contactul acesta se prelungeşte şi la Bucureşti, unde tînărul ieşean participă la întrunirile de la sala „Sotir“ ale Clubului muncitorilor. La acele întruniri este semnalată şi prezenţa lui St. O. Iosif. Prima întîlnire dintre cei doi aspiranţi la poezie va fi avut loc XVI în rumoarea sălii de la tribuna căreia perorau un C. Miile, Anton Bacalbaşa, I. Nădejde, C. Dobrogeanu-Gherea şi alţii. A fost o întîlnire fără consecinţe pentru relaţiile dintre ei, dar relevantă pentru mobilurile apropierii tinerilor din acea vreme de mişcarea socialistă. Ca şi fraţii săi, D. Anghel, la adăpost de grija zilei de mîine, răspundea unor elanuri generoase, printr-o solidarizare din afară cu revendicările muncitorilor. St. O. Iosif, torturat de privaţiuni, în Bucureştiul unde se simţea un dezrădăcinat, împărtăşea mai direct aceste revendicări, în situaţia sa de „proletar cult“. Adeziunea amîndurora a rămas însă la fel de superficială, a luat sfîrşit relativ repede, totuşi le-a marcat în-trucîtva conştiinţele. în ianuarie 1893, D. Anghel a plecat în străinătate, luîndu-1 cu el, pe spezele sale, pe Ion Păun, care, după neaşteptata călătorie la Roma, îşi va spune Pincio. Din vara lui 1893 pînă la începutul anului 1902, D. Anghel a locuit, cu întreruperi, la Paris. în capitala Franţei, la răscrucea celor două secole, s-a aflat şi St. O. Iosif, dar în postura lui Pincio, ca stipendiat al unui prieten avut (Virgil Cioflec). Amiciţia dintre moldovean şi transilvănean se leagă în primăvara anului 1900 pe malurile Senei. De aci înainte, vreme de un deceniu, ca poeţi şi ca activişti în domeniul literar, evoluează într-un paralelism care dovedeşte că în tot acest răstimp s-au aflat mult mai aproape, sub aspecte esenţiale, decît se consideră îndeobşte. Cea dintîi barieră care cade este tocmai aceea dintre poetul „modernist" şi cel „tradiţionalist44. Amîndoi au început să scrie versuri sub influenţa copleşitoare a lui Eminescu, mimînd cu naivitate tristeţi grave, care nu erau ale lor, cum nu erau nici formele preluate, pînă la pastişă, de la maestru. Singurătatea, dezamăgirea, zădărnicia, neîncrederea în oameni sînt teme tratate convenţional de ambii debutanţi, la care întîlnim pînă şi titluri identice : Singurătate/Singurătate, în noapte/în noaptea... Odată cu aflarèa timbrului propriu, era firesc ca asemenea coincidenţe să nu se mai producă.. D. Anghel a devenit poetul florilor, St. O. Iosif, poetul dezrădăcinării, al evocării vremurilor patriarhale, al naturii şi al satului. Paralelismul se regăseşte totuşi în poezia descriptivă, chiar dacă aspectele naturii agreate sînt diferite. O anume înrudire identificăm şi în nostalgia trecutului, desigur, nuanţată diferit. în definitiv, nu avem aici intenţia să demonstrăm suprapunerea celor două creaţii poetice, de o bine cunoscută originalitate una în raport de cealaltă. Semnalăm numai XVII acele aspecte care explică de ce D. Anghel şi St. O. Iosif n-au avut nevoie să sară o prăpastie spre a se întîlni. Contingenţele au contrabalansat mereu deosebirile dintre ei. St. O. Iosif a îndrăgit de timpuriu folclorul şi a năzuit, declarat, să fie un urmaş al lui Coşbuc. Dintre literaturile străine, a cunoscut-o mai bine pe cea germană, de la „clasicul14 Goethe la romanticul Heine. La Paris, în 1901, ignora poezia franceză, citea din cronicarii români, scria versuri de inspiraţie folclorică şi traducea intens din Heine. „Parizian44 mai vechi, D. Anghel, dimpotrivă, citea de predilecţie literatură franceză, pe care o şi preţuia mai mult decît pe oricare alta. Preferinţele literare ale celor doi tineri poeţi, atestate prin lecturi, erau deci divergente. într-o scenă, dintr-o braserie pariziană, evocată de Sextil Puşcariu, îi vedem apărîndu-şi cu vehemenţă aceste preferinţe, Anghel cu citate din Verlaine şi Musset, Iosif cu versuri de Goethe şi Heine. Cînd însă a apărut acolo Al. Antemireanu, care le era nesuferit pentru dispreţul său faţă de folclorul românesc, poeţii străini au fost daţi uitării, intrusul a fost silit să plece, iar cei patru comeseni (mai era şi V. Cioflec) şi-au unit glasurile pentru a ridica „un imn de slavă poetului anonim al Mioriţei“1. Solidarizarea lui Anghel cu admiratorii creaţiei populare n-a fost una de circumstanţă. Acest „mare cunoscător al poeziei contimporane europene, de gust subţire şi sigur44 2 — cum îl caracterizează M. Sadoveanu — s-a aliniat de la început în frontul literaturii române de orientare tradiţională. Nu vrem să-i contestăm notele noi pe care le-a adus în poezia şi proza noastră. Dar e semnificativ faptul că, artist cu un profil distinct între ceilalţi, îl găsim tot timpul în grupările în care prezenţa lui St. O. Iosif era de la sine înţeleasă. încă înainte de 1900 a colaborat la aceleaşi publicaţii ca şi viitorul său prieten (cu excepţia, pentru acesta, a Contemporanului). După aceea, îl întîlnim tot numai în paginile revistelor în care publică şi Iosif. Şi pentru entuziastul admirator al lui Paul Verlaine, revista simbolistă Viaţa nouă s-a aflat, ca şi pentru partenerul său, de cealaltă parte a baricadei. Stăruind mai pe larg asupra perioadei pariziene din biografia spirituală a lui D. Anghel, Georgeta Horodincă ajunge în esenţă la aceleaşi concluzii ca şi noi, dar ni se pare exagerat a 1 Sextil Puşcariu, St. O. Iosif, în Luceafărul, XII, nr. 15—16, 1 august 1913, p. 464. 2 Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie, ed. cit., p. 261. XVIII afirma că între 1900 şi 1901 Anghel „era pregătit să urmeze curentul tinerilor creatori dornici să-şi pună forţa de muncă şi talentul în slujba realităţilor naţionale, să militeze pentru o artă izvorîtă din viaţa şi aspiraţiile poporului român44. Poetului nu-i erau desigur străine „cele două mari probleme la ordinea zilei [în România], problema ţărănească şi problema naţională44, însă a vedea în el un poet militant, preocupat de rezolvarea acestor probleme este prea mult. Cum l-am mai putea distinge oare pe poetul florilor de Octavian Goga şi chiar de St. O. Iosif, cîntăreţ al satului şi al idealului de unitate naţională, prin eliberarea Transilvaniei subjugate ? Cel puţin pînă la Caleidoscopul lui A. Mirea,, D. Anghel este un poet al reveriei, al melancoliei fără sfîşieri, al nostalgiei după un trecut învăluit în aburii duioşiei. Grădina pe care o cîntă cu stăruinţă este grădina copilăriei sale, paradis al amintirii, o grădină a unui conac boieresc, dar care nu e boierească decît prin proporţii. încolo, nu are nimic din înfăţişarea unui parc, astfel încît, la dimensiuni reduse, arată prin floră ca grădina unei gospodării ţărăneşti oarecare. Prin imagini („chilimuri scumpe44, „ca fulgi uitaţi în cuiburi goale44, „cuib de promoroacău etc.) şi prin forme lexicale („hodină44, „polog44, „ţărnă“, „cladă44, „boiul44, „pătulită44 etc.), versurile au acelaşi ton pitoresc de nuanţa rustică. Amintind, retrospectiv, volumul în grădină, N. Iorga va ţine să sublinieze că Anghel îşi făcuse o „cultură vastă44 în Franţa, dînd astfel să se înţeleagă de ce, atunci cînd se ivise iar ca poet, „căuta în lumea florilor eroii săi, într-o vreme cînd ne dădeam cu toţii silinţa să aflăm literaturei româneşti alte izvoare şi altă îndreptare. Imnurile către florile scumpe de oraş mare erau o sfidare411. Nedreaptă observaţie ! Florile lui Anghel s-ar fi simţit, iar unele dintre ele chiar s-au simţit la ele acasă şi în grădina Sămănătorului. încă în 1899, poezia Murmurul fîntînei de D. Anghel începea astfel : „în murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute... / De ştii s-asculţi, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute : / S-a potolit atîta viaţă, s-a ars atîta foc de soare... // De ani şi ani, dar de atuncea grădina şi-a schimbat stăpînii / Cu glasuri gîngave altdată — pe cînd erau copii — bătrînii / Lung sfătuiau în şoapta apei sub cernerea de umbre sure, I Ş-acuma numai apa plînge, iar noi ne-am răzneţit pe-aiure. // Sunt ani şi ani... dar astăzi unde-s copiii gureşi ?44 în 1 N. Iorga, art. cit., p. 689. XIX Nucul (1900) de St. O. Iosif, doar obiectul care trezeşte nostalgia e altul: „Dar unde-s brudnicii copii / Şi unde-s rîsetele lor?... / Potecile-au rămas pustii / Şi-i năpădit de bălării / Pustiul din pridvor... // De mult s-au risipit şi-acei / Bătrîni ce-n umbră ţi-au stătut / La sfaturi cu părinţii mei, / Şi frunza ce-o călcară ei / Ţărînă s-a făcut !“ La distanţă de nici un an, cele două poezii par variaţiuni pe aceeaşi temă. Să ne întoarcem însă la relaţiile celor doi poeţi cu literaturile străine. Dacă cea dintîi traducere publicată de St. O. Iosif a fost o baladă de Goethe, prima tălmăcire tipărită de D. Anghel este o poezie de Lenau. Pînă la disputa încinsă în braseria din Paris, partizanul lui Musset şi Verlaine a tradus mai ales din poeţi germani : două poezii de Lenau, şase de Heine, una de Goethe, alta de Uhland, în sfîrşit, una de Rückert. Adăugind poeţii de pe un teren, ca să zicem aşa, neutru (grecul siracuzan Moschus şi rusul Lermontov), francezii rămîn în minoritate, fiind reprezentaţi cu un total de cinci poezii de H. Cazalis, T. Gautier şi Leconte de Lisle, la care e de adăugat belgianul Ver-haeren, singurul simbolist din serie. Dacă Anghel şi Iosif (traducător, pînă în 1901, din Goethe, Uhland, Lenau, Heine, Schiller, Lermontov, Petôfi etc.) şi-ar fi confruntat cu prilejul ciocnirii din braserie listele bibliografice, ar fi constatat că, practic, selecţia lor oa traducători se orientase în bună măsură în aceeaşi direcţie. Ar fi constatat totodată că nutreau acelaşi interes faţă de folclorul altor popoare. In cuprinsul anului 1899, D. Anghel a realizat o adevărată colecţie (completată mai tîrziu) de „voci ale popoarelor44, după expresia lui Herder : Populare greceşti, Populare spaniole, Populare ungureşti, Logodnica moartă (după o baladă cehă), Prevestire (motiv popular german), Motive italiene etc. St. O. Iosif tălmăcise şi el cîteva Populare maghiare, iar mai tîrziu va da versiuni ale unor „daine44 din Lituania, ale unui „vechi cîntec german44. * Pînă cînd a statornicit redaţii de prietenie cu St. O. Iosif, D. Anghel publicase în presa literară un număr de poezii originale şi de traduceri, însă nici un volum. Se afla încă în situaţia unui debutant, cu colaborări sporadice, insuficiente pentru alcătuirea unei culegeri. Totodată, locuind mai mult în străinătate, nu putuse stabili legături mai strînse cu redacţiile şi, în general, cu mişcarea literară din ţară. „Prietenii săi mai vechi — va XX scrie M. Sadoveanu —* îl ştiau drept un uşurel diletant/ 1 St. O. Iosif ftipărise un volum de poezii originale (Versuri, 1897) şi avea sub teascuri un al doilea (Patriarhale, 1901) ; publicase, de asemenea, două culegeri de traduceri din Petôfi (Apostolul şi alte poezii, 1896 ; Poezii alese, 1897) şi pregătea ampla antologie din Heine (Romanţe şi cîntece de H. Heine, 1901). Era cunoscut şi apreciat în cercurile literare. El însuşi, altminteri lipsit de orice vanitate, se socotea chemat şi îndreptăţit să adreseze confraţilor săi de-o vîrstă un manifest patetic, pentru a-i mobiliza în serviciul marilor idealuri naţionale. Manifestul — Cătrâ tinerii poeţi — 1901 — a fost întru totul în vederile celor doi directori ai Semănătorului, G. Coşbuc şi A. Vlahuţă, care l-au şi tipărit în primul număr al revistei. Pentru D. Anghel, prietenul mai tînăr putea fi un factor de integrare în mişcarea literară. Iosif şi-a şi asumat acest rol. încă din străinătate, a stabilit legătura lui An-ghel cu redacţiile unor reviste, iar după întoarcerea acasă şi l-a asociat în iniţiativele şi acţiunile sale literare. Dacă acordăm credit — şi nu avem motive să n-o facem — Nataliei Negru, primul ei soţ a revăzut „vers cu vers poeziile lui Anghel şi numai după v aceea volumul a fost tipărit, cu o copertă de Kimon Loghi : „în grădină“ (însemnările din iulie 1958). Cînd şi D. Anghel a revenit definitiv în ţară, cei doi s-au reîntîlnit la Dumbrăveni, ca oaspeţi ai lui Leon Ghica. Acolo a început colaborarea lor. Pentru amîndoi, popasul la conacul mecenatelui a fost un interludiu binevenit, fiindcă la Bucureşti îi aştepta o activitate încordată, care avea să le pună la încercare elanul şi puterea de muncă. După nici un an de apariţie a Semănătorului, Vlahuţă şi Coşbuc s-au retras de la direcţie, ceea ce ar fi putut duce la sistarea publicaţiei. în împrejurări nu prea clare, în legătură cu care se vor isca mai tîrziu unele polemici, revista a fost preluată de un comitet compus din Ilarie Chendi, St. O. Iosif, Zaharia Bârsan şi D. Anghel. Cel din urmă, boem îndătinat, a cunoscut o adevărată schimbare la faţă, ară-tîndu-se tot atît de zelos ca şi ceilalţi în acţiunea de reanimare a revistei, de unde reiese că nu avea nici un fel de reticenţe cu privire la programul acesteia. Dealtfel, de aci înainte va figura mereu în comitetele redacţionale restructurate în cîteva rînduri. Foarte devotat săptămînaluilui, în 1907 îi va face repro- 1 Mihail Sadoveanu, Evocări, Editura de stat pentru literatură şi artă, [1954], p. 172. XXI şuri severe lui St. O. Iosif, care acceptase să colaboreze la publicaţia „concurentă* Viaţa românească. Apoi însă, urmîndu-şi prietenul, îşi va întoarce şi el faţa spre Iaşi şi se va înstrăina de Sămănătorul, intrat sub altă conducere. Pînă în 1910, cei doi vor cultiva aceleaşi amiciţii şi, umăr la umăr, vor încrucişa floretele cu aceiaşi adversari. Aşa cum reiese din scurta prefaţă la volumul de traduceri din Verlaine, poeţii şi-au început colaborarea cu totul întîmplă-tor. în atmosfera de vacanţă prelungită de la Dumbrăveni, lectura ou voce tare a unor versuri din autorul cu care D. Anghel argumentase cu vreun an înainte la Paris superioritatea poeziei franceze faţă de cea germană s-a transformat spontan în tălmăcire : „Cuvintele veneau de la sine, ca să se alcătuiască în vers — şi astfel s-a închegat prima traducere44. A fost un moment de comuniune sufletească, sub vraja poeziei, după care lucrarea n-a mai continuat cu aceeaşi înlesnire. Reîntorşi la Bucureşti şi înhămaţi la carul Sămănătorului, poeţii şi-au făcut totuşi timp să ducă mai departe începutul făcut. Din scrisoarea, datată 30 septembrie 1902, trimisă de St. O. Iosif lui V. Cioflec, una din prea puţinele mărturii care ne îngăduie să aruncăm o privire în laboratorul colaborării, rezultă că factorul stimulativ în prima lor întreprindere a rămas pînă la urmă Anghel. Iosif găsea că bucăţile atacate de Mitif erau „cele mai grele44 şi „prea rafinate41, din care pricină el le găsea imposibil de tradus. La stăruinţele lui Anghel, treaba, odată urnită, mergea „strună44. Reţinem pasajul, deoarece ne oferă dovada că nici la traducerile din Verlaine St. O. Iosif n-a îndeplinit oficiul de simplu secretar, căci rt-ar fi avut nici un motiv de opoziţie, dacă efortul transpunerii i-ar fi revenit numai celuilalt. Cît de fidele faţă de originale sînt versiunile româneşti, am încercat a arăta prin confruntări în secţiunea de Comentarii a ediţiei. Aici vom adăuga că traducătorii au adus antologia întrucîtva la un numitor comun cu propria lor sensibilitate, atît prin alegere, cît şi prin stil. Sînt mai ales poezii de melancolie uşoară, de o sentimentalitate reţinută, descripţii de natură şi instantanee cărora şi cadrul, şi limbajul Ie conferă o tentă ruralistă. Publicate în Sămănătorul fără prestigioasa semnătură, Sărbătoarea pîinii şi Angelus ar fi putut trece drept producţii ale unui talentat colaborator al revistei. în activitatea de traducători, D. Anghel şi St. O. Iosif realizau armonia printr-o exigenţă egală în preluarea sensului şi a XXII formei originalelor. A căuta să desprindem ce imagine, vers sau strofă aparţin unuia şi ce îi revine celuilalt într-o traducere, ar fi un exerciţiu fără folos. O departajare ar fi posibilă în planul iniţiativei şi al selecţiei. Dacă, în cazul lui Paul Verlaine, autorul a fost ales de D. Anghel, iar sumarul antologiei stabilit tot de el, în privinţa lui Ibsen înclinăm să credem că iniţiativa i-a aparţinut lui St. O. Iosif. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de alte volume, pe volumul Poezii de H. Ibsen prima semnătură este a sa. Apoi, dacă, precum presupunem, traducerea s-a făcut după un intermediar german, lui i-a revenit rolul principal atît în selecţie, cît şi în tălmăcire. Volumul a apărut într-un moment cît se poate de potrivit : în mai 1906, cînd Ibsen se stingea din viaţă la Oslo. Viaţa noua l-a întâmpinat defavorabil, imputînd traducătorilor că au coborît poeziile la nivelul versurilor „ţărăneşti “ şi „populare“ din Sămănătorul. Imputarea, în numele „simbolismului superior “ (?) al scriitorului norvegian, este prea drastică. Un anume ton de autohtonizare „populară41 nu lipseşte, însă n-are nimic strident. Ibsen scrie despre oameni simpli, flăcăi de la ţară, luntraşi, mineri, despre sat şi natură, dintr-o realitate întrepătrunsă de fabulosul mitologiei scandinave. Paralel cu publicarea în reviste a traducerilor din Verlaine şi Ibsen, poeţii au mai semnat împreună cinci tălmăciri : două din H. de Régnier şi cîte una din Shelley, Arany şi Lebert. Régnier, din care Anghel a mai tradus singur, va fi fost adus pe masa de lucru de el. La Arany şi Lebert se vor fi oprit la sugestia lui Iosif, fiindcă el ştia ungureşte şi, respedtiv, nemţeşte. Pe Shelley îl putea propune oricare dintre ei, fiindcă, necunos-cînd engleza, au recurs la un intermediar, german sau francez. Totuşi, cum cu doi ani înainte Iosif a mai tradus o piesă de mare virtuozitate din lirica poetului englez, La o ciocîrlie» s-ar putea ca el să fi făcut alegerea. Harnici de-a lungul unui an, din iunie 1902 pînă în iuni© 1903, cei doi traducători scad mult, în lunile următoare, ritmul conlucrării, pe care o şi întrerup spre toamnă. St. O. Iosif fusese numit custode la Biblioteca Fundaţiei universitare, iar acolo o cunoscuse pe Natalia Negru. împărţindu-şi ziua între bibliotecă, redacţia Sămănătorului şi tipografia editorului Filip, unde făcea corecturi, dăruind şi idilei cît mai putea rupe din timp, poetul devenise din ce în ce mai puţin disponibil pentru o colaborare. în iulie *Î904 s-a căsătorit, au început necazurile cu custo- XXIII dia muzeului Theodor Aman, l-au împovărat grijile familiale. Toate acestea, ca şi faptul că D. Anghel a părăsit în 1905 Bucu-reştiul, ca să ocupe un post de funcţionar la Constanţa, lămuresc de ce pînă în 1907 fiecare dintre cei doi poeţi şi-a urmat drumul de unul singur. împrejurările care le-au impus această primă despărţire au fost neîndoielnic independente de voinţa lor. E loaua să ne întrebăm ; cîtă vreme au fost departe unul de altul, nu-şi vor fi scris nici un rînd, fie şi numai în legătură cu treburile revistei ? Dacă Anghel a păstrat scrisorile prietenului său, acestea au pierit în incendiul care i-a mistuit locuinţa în 1911. Dar cu scrisorile lui către Iosif ce se va fi întîmplat ? Le va fi distrus după ruptură acesta, care n-a azvîrlit nici una din scrisorile lui Virgil Cioflec, cu care se înduşmănise ? Pierderea e regretabilă. Poate că în scrisori am fi aflat răspunsuri şi la unele probleme privind colaborarea. In cei trei ani şi jumătate, cît n-a mai lucrat împreună cu Iosif, Anghel a tradus singur relativ puţin : o serie de „motive populare44 germane, italiene, spaniole, apoi cîte două poezii de Jean Moréas, André Chenier şi Victor Hugo şi cîte una de H. de Régnier, Camille Mauclair, Francis Jammes, poeţi de care confratele său nu s-a apropiat, dar care, cel puţin prin poeziile alese, ar fi fost şi pe gustul său. în 1907, Anghel a mai tălmăcit în colaborare cu Ion Minulescu, cu care era coleg de serviciu la Constanţa, cinci poezii : de Charles Guérin, Henry Bataille, Victor Hugo, Albert Samain şi H. de Régnier. De adăugat că în 1905 a publicat primul său volum de poezii originale, în grădină. în acelaşi interval de timp, St. O. Iosif, deşi timpul îi era atît de drămuit, a fost incomparabil mai productiv. A tradus un număr dublu de poezii, mai ales de autori germani, dar şi de Burns, Saadi, Multatuli etc. Totodată, a efectuat cîteva traduceri de amploare din Wagner : Tannhăuser şi Rienzi, integral ; Lohengrin şi Olandezul zburător, parţial. în sfîrşit, a publicat patru volume originale : povestea în versuri A fost odată, poemul istoric Din zile mari, culegerea de poezii Credinţe şi drama istorică Zorile, Cînd, îngemănaţi din 1907 în făptura bifrons a lui A. Mirea, poeţii s-au decis, în 1909, să mai traducă ceva împreună, s-^au oprit la poemul dramatic Camoëns de Fr. Halm, cu speranţa de a-i plasa la Teatrul Naţional din Bucureşti, dzr, cu siguranţă, şi pentru că îi impresionase elogiul adus poeziei, care, în pofida dispreţului ce i se arată într-o lume dominată de mercantilism, XXIV nu renunţă la marea ei misiune : „Să pot din letargie trezi poporul meu, / Să pot zvîrli o rază asupra unui veac, / Şi-atunci puţin îmi pasă de voi muri sărac...44 Fiind vorba de un text german, traducătorul în sens propriu n-a putut fi decît Şt. O. Iosif, contribuţia lui D. Anghel constînd în şlefuirea, împreună cu acesta, a versurilor odată descifrate. Mesajul unui poem ca acesta al lui Fr. Halm îi va fi stat cu deosebire la inimă lui Iosif, ca unuia ce s-a văzut mereu umilit şi contrariat în tentativele lui de a-şi încropi un rost, o existenţă demnă pentru el şi familia sa. în mai multe rînduri, poetul a deplîns în versuri şi în proză situaţia tristă a artistului cu un statut social de paria, care era şi a sa. A se vedea în acest sens poeziile Harpistul, O viaţă — „în amintirea lui Ştefan Petică şi a altora44, Poezia, Elegie — „în amintirea poetului Ion Păun-Pincio44, schiţa Monumentul. Fără îndoială, tema poemului dramatic Camoëns nu-i putea fi indiferentă nici lui D. Anghel. După ce el însuşi aparţinuse în tinereţe categoriei privilegiaţilor, alunecase spre traiul precar al boemei, fireşte, şi din vina sa (toţi fraţii lui au făcut „carieră44), dacă insuficienţa spiritului practic şi a energiei profitabil canalizate poate fi numită o vină. împărtăşind cu Iosif revolta împotriva desconsiderării poetului şi a poeziei, Anghel dădea urmare mai puţin unui sentiment de frustrare materială, cat mai ales unei nobile iritări pricinuite de nerecunoaşterea superiorităţii spirituale a artistului. Articolul pe care-1 va publica în 1911, după ce asistase la o reprezentaţie cu Camoëns, este foarte elocvent în acest sens (v. comentariul, în ediţia de faţă, la poemul dramatic). Tot un poet este şi eroul comediei Gringoire de Théodore de Banville, tradusă de D. Anghel şi St. O. Iosif pentru compania teatrală Davila. Pare-se, în realitate, cam conformist şi ahtiat după onoruri, Pierre Gringoire apare în comedie într-o lumină favorabilă, ca un răzvrătit în felul lui Villon într-o tiradă patetică, el defineşte cu o luciditate cam exagerată rolul poetului de cîntăreţ al suferinţelor celor obijduiţi : „Ei bine, uite ce face poetul : toate durerile acestea ale altora el le simte ; toate lacrimile acestea necunoscute, toate tînguirile acestea de plîns ce nu s-aud trec în glasul lui, i se amestecă în cîntec şi odată ce cîntecul acesta înaripat, viu, a scăpat din inima lui, nu mai e spadă, nici caznă care să-l poată opri ; el flutură departe, fără XXV odihnă, mereu, în aer, şi zboară din gură-n gură, pătrunde în castel, în palat, izbucneşte în mijlocul ospăţullui zgomotos şi spune stăpînitorilor pămîntului : — Ascultă ! Stăpîni, ce şi voi fi-veţi odată judecaţi, Gîndiţi-vă la cine nimic pe lume n-are ; Fiţi 'milostivi cu gloata de bieţi nevinovaţi, Stîlciţi de bir, datornici cu sîngele, şi care Sunt osîndiţi ogorul ce nu-i al lor să-l are...“ Versurile par desprinse dintr-un poem ca Scrisoarea deschisă a unui melc. Gringoire, inteligent şi spiritual, exponent curajos al celor umili, şi tînărul Perez (din Camoëns), gata de sacrificiu din devotament faţă de artă, ilustrează trăsăturile tipului de poet spre care a năzuit A. Mirea. Precum se vede, activitatea asociată de traducători a lui Anghel şi Iosif este direcţionată în linii mari de anumite afinităţi cu originalele, sau de o coincidenţă a perspectivei. Proza epică, domeniu care procură tălmăcitorului mai puţine satisfacţii artistice, nu i-a ispitit. Dacă au tradus totuşi Strigoiu Car-paţilor de Alexandre Dumas-tatăl, faptul s-a datorat desigur subiectului românesc al acestei povestiri fantastice, foarte potrivite pentru foiletonul — remunerat — al unui ziar. La fabu-lele lui La Fontaine, din care în 1909—1910 au tradus un număr considerabil, poate cu gîndul de a alcătui un volum, poeţii au ajuns, am zice, prin Caleidoscopul lui A. Mirea. Nici autorul Patriarhalelor, nici cel al Fantaziilor n-a agreat poezia didactică. D. Anghel a scris totuşi o fabulă, Stejarul şi vîscul (Sămănătorul, 1906), pe care, fiind dedicată „unui critic44, am putea s-o interpretăm ca un pandant al sonetului Unui critic de St. O. Iosif, în disputa cu Ilarie Chendi, dar acea fabulă nu se remarcă nici prin ascuţime satirică, nici prin umorul specific genului. Lui A. Mirea, ca autor satiric, armele fabulistului îi erau Ia îndemînă. Anghel şi Iosif au tradus fabulele lui La Fontaine cu voioşia din Caleidoscop, preluînd cu exactitate conţinutul, spiritul şi tonul originalului, sprinteneala versurilor, decupate după scheme metrice variabile, cu asigurarea conciziei expresive care salvează specia de platitudine. De la sentimentalitatea şi expresia corespunzătoare din versiunile poeziilor de Verlaine pînă la sprinteneala şi umorul din fabule, distanţa este foarte mare, ceea ce arată o dată mai mult că, lucrînd împreună, cei doi XXVI poeţi şi-au dezvăluit şi exersat însuşiri nevalorificate mai înainte, sau existente numai în germene la unul, ori la altul. A traduce masiv din La Fontaine în 1910, cînd nu aveam în româneşte decît tălmăciri răzleţe şi în majoritate neizbutite, era, ca şi acum, o acţiune întru totul respectabilă, dar de interes mai curînd cultural decît poetic. Registrul traducerilor efectuate împreună de D. Anghel şi St. O. Iosif înscrie şi alte nume mari, dintre care Paul Verlaine era cel mai apropiat de actualitatea mişcării poetice europene. Din păcate, prin selecţie şi prin sumarul prea restrîns, antologia din 1903 n-a fost nici reprezentativă, nici convingătoare. A avut propriu-zis înfăţişarea unei „introduceri14 prudente în opera verlainiană care, în temeritatea şi noutatea ei, rămînea necunoscută cititorilor români. La rîn-du-i, Henrik Ibsen ca poet putea cel mult suscita curiozitatea pentru o latură secundară a creaţiei marelui dramaturg. Dacă mai adăugăm că Friedrich Halm este un scriitor de mîna a doua, ca, dealtfel, şi Théodore de Banville, vom conchide că dioscurii n-au realizat o operă de translare artistică pe măsura capacităţii lor puţin obişnuite. Faptul acesta iese cu deosebire în relief, dacă aruncăm o privire peste ceea ce a tradus singur St. O. Iosif, care s-a orientat încă mai puţin spre actualitate, dar a ales uriaşi şi capodopere : Shakespeare, Corneille, Goethe, Schiller, apoi Heine, Petôfi şi alţii ; Egmont şi Faust, Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară, Cidul, Wilhelm Tell etc. In umbra acestor piscuri, bibliografia antumă a lui D. Anghel înscrie o singură traducere de mai mare întindere : Amorul veghează, o comedie uşoară de G. A. de Caillavet şi R. de Flers, ★ Cele două mărturii ale lui D. Anghel şi St. O. Iosif privitoare la colaborarea lor — prefaţa la traducerile din Verlaine şi articolul nesemnat din 1910 — pun în lumină acordul desăvîrşit pe care-1 realizau cînd lucrau împreună. „Şi pe urmă — ne informează ei în articol — între doi inşi ce şi-au cultivat oarecum sensibilitatea, se stabileşte ca un fel de fluid nevăzut, care-i face de multe ori să gîndească acelaşi lucru, să rostească simultan aceeaşi vorbă, să închege acelaşi vers. Aceasta poate părea ciudat multora, dar este aşa.“ în orele în care sufletele lor vibrau la „unison44, „elaborarea se făcea într-un chip uimitor şi aproape fără nici o sforţare — şi odată subiectul pus şi discutat, se îmbrăca de la sine, parcă ar fi fost cineva nevăzut care ne-ar fi XXVII şoptit versurile şi ne-ar fi dat imaginea justă“. Articolul a apărut odată cu ieşirea de sub tipar a volumului al II-lea din Caleidoscopul lui A. Mirea, moment ce li se păruse poeţilor potrivit să răspundă, în sfîrşit, întrebărilor „indiscrete44 ce li se puneau cu privire la conlucrare. Dar în acel februarie 1910, erau la un pas de despărţire (după articol n-au mai publicat nici o poezie originală), astfel încît confesiunea capătă, voit sau nu, semnificaţia unei priviri retrospective, de bilanţ, asupra unei activităţi ajunse la final. Mărturii separate ale poeţilor nu avem. O singură dată, St. O. Iosif se referă la colaborarea cu D. Anghel într-o scrisoare către soţia sa. Era după recenzia lui M. Dragomirescu asupra Cometei, iar poetul se plînge Nataliei ca de o nedreptate pe care i-a făcut-o criticul, negîndu-i dreptul de a semna comedia alături de Anghel. Tonul e al cuiva sincer mîhnit, de unde reiese încă o dată că pînă şi într-o lucrare indiscutabil într-o măsură mai mare a unuia dintre autori, celălalt n-a fost un martor inactiv. După despărţire, E. Lovinescu l-a văzut pe D. Anghel iritat la apariţia volumului Cîntece de St. O. Iosif şi l-a auzit învinuindu-şi fostul prieten de lipsă de demnitate şi de artă în lamentarea suferinţei din dragoste. învingător în disputa erotică, poetul Fantaziilor nu era fericit, iar compasiunea ce i se arăta public lui Iosif îl tulbura. Starea lui de spirit de-atunci şi temperamentul aprins, cu porniri vindicative, nu i-au smuls nici un cuvînt de desconsiderare a contribuţiei fostului partener în scrierile publicate împreună. între cei doi poeţi, nu s-au rostit vorbe aspre, ne încredinţează Vasile Savel, un răstimp secretar al lui Anghel, în ultimii ani de viaţă ai acestuia, care-şi aminteşte : „Nu-i aud vorbind unul despre altul, iar dacă o fac uneori, e pentru a-şi aminti cum au lucrat o bucată şi pentru a-şi aduce omagii talentului lor pe care ştiau să4 pre-ţuiască, fiecare silindu-se pînă să atîrne balanţa în cumpăna celuilalt". 1 In 1911—1913, D. Anghel a publicat cinci culegeri de proză şi nu i-ar fi putut reproşa nimeni, dacă în sumarul acestora ar fi introdus bucăţile din Portrete şi Cireşul lui Lucullus, pe care le tipărise mai înainte în periodice sub numele său, sau care îi aparţineau vădit lui. N-a făcut-o decît cu un singur portret : A. D. Holbau, reluat în volumul Fantome. De ce şi-a îngăduit doar o excepţie ? Evident, din echitate şi din respect 1 Vasile Savel, «Si. O. Iosif şi D. Anghel, In Luceafărul, XIV, nr. 20—21, 1919, p. 424—426. XXVIII faţă de un capitol al biografiei sale artistice, pe care nu l-a vrut tulburat de drama ce le răvăşise biografia umană. De aceeaşi reţinere a dat dovadă şi St. O. Iosif. In 1905, poetul se înstrăinase de Ilarie Chendi şi Virgil Cioflec din pricini incomparabil mai mărunte decît aceea care-1 îndepărtase de Anghel, şi totuşi, singur, sau în armura lui A. Mirea, se războise cu ei ani în şir. Nici pe Anghel nu l-a iertat că-i spulberase căminul. II socotea „un om necinstit“t cum îl numeşte, subliniind epitetul, într-o scrisoare către Avram Negru.1 Dar procesul colaborării nu l-a deschis nici el. Toate cele spuse pînă aici îndeamnă la prudenţă în abordarea operei originale rezultate din colaborare. Dar mai e de făcut o observaţie. în cei trei ani şi jumătate cît au scris împreună, Anghel şi Iosif nu şi-au întrerupt activitatea literară individuală, chiar dacă, în ceea ce priveşte poezia, numărul de titluri scade, mai ales pe lista bibliografică a celui de-al doilea. Poeţii îşi consumau deci în producţia asociată doar parţial energia şi fantezia creatoare. Este evident că pentru fiecare scrierile comune reprezentau un domeniu diferit de cel al exprimării pur personale. Participarea e diferită şi uneori identificabilă. în Comentarii am consemnat, peste tot unde a fost cazul, ceea ce ni se pare a fi aportul special al fiecăruia dintre autori. Aici ne vom mărgini la unele exemplificări, pentru o privire de sinteză. Dintre cele trei mari secţiuni — proza, teatrul, poezia — cea dintîi, proza, care e de fapt ultima practicată de dioscuri (abia în 1909), îngăduie o privire mai limpede decît celelalte asupra modului cum a funcţionat colaborarea. De aceea şi începem cu ea. Talent liric prin excelenţă, St. O. Iosif a avut dificultăţi ori de cîte ori şi-a încercat puterile într-o scriere epică, iar cînd a reuşit ceva — baladele — substanţa e preluată din folclor. Dar, dintre dioscuri, el este cel care a scris mai multă proză înainte de 1909. încă din 1893—1895 a publicat cîteva schiţe în Viaţa lui Vlahuţă ; altele, tipărite în 1903 în Voinţa naţională, inau plăcut lui N. Iorga, care a văzut în autor un „excelent prozator44. Deşi întîmpinat cu atîta bunăvoinţă, prozatorul amator, cu mici subiecte autobiografice, n-a perseverat. Pînă în perioada colaborării, D. Anghel a fost încă mai puţin prozator. Două schiţe (din 1894 şi 1900) sînt singurele sale proze mai vechi, şi acestea ase- 1 Scrisoarea, datată „18 oct. 191144, în St. O. Iosif, Opere, IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 619. XXIX mănătoare prin temă şi stil cu schiţele lui Iosif. In schiţa în ' grădină, un cerşetor trezeşte compasiunea scriitorului pentru cei sărmani, la fel cum se intîmplă în Cerşetorii de Iosif, iar în Din partea răposatului întîlnim im tip de bătrîn pensionar, creionat cu o uşoară tentă de umor, întocmai ca în „Lume minei~ noasă“ de Iosif. In timpul colaborării, D. Anghel a publicat sub semnătură proprie trei bucăţi de proză preluate în volumele comune : Bul-lier (în Cireşul lui Lucuilus), Racovski şi Tipuri dispărute (în Portrete) ; St. O. Iosif, una : Un arivist1 (în Portrete). Toate acestea, ca şi portretul A. D. Holban, se exclud din discuţia noastră. Cum n-au mai făcut-o altundeva, în evocarea lui Ion Păun-Pincio din Portrete semnatarii notează că în paginile respective şi-au combinat amintirile. Este evident că partea referitoare la călătoria în Italia îi aparţine lui Anghel, în vreme ce ultima parte, despre moartea şi înmormîntarea prietenului comun îi revine lui Iosif. în celelalte scrieri, tema, anumite detalii biografice, atmosfera, coloratura stilistică ne îndrumă spre unul sau spre celălalt, fără a ne determina să-l excludem total pe vreunul. în Cireşul lui Lucuilus, din fantezia lui Anghel par a rezulta povestirile cu caracter poematic inspirate din antichitatea latină sau greacă (Cireşul lui Lucuilus, Peţitorii Amfitritei) ; în seama aceluiaşi vom trece, şi datorită unor repere biografice, substanţa paginilor de evocare a tainei ce învăluie lucrurile vechi (Povestea unei console), a naraţiunilor în care fantasticul şi visul se îmbină într-un mod caracteristic cu realul (Idolul, Umbra casei). Tot din biografia lui Anghel derivă episoadele din Al doilea colonizator al Daciei şi Scrisoare veche, precum şi amintirile din majoritatea portretelor. La rîndul său, Iôsif a putut oferi materialul autobiografic din schiţele în spital şi La ţară. Viziunea şi stilul autorului Patriarhalelor se recunosc în naraţiunile cu subiect rural dezvoltat în spirit sămănătorist Răzbunarea lui Arghir şi Ochiul diavolului ; s-ar putea ca el să fi propus subiectul şi pentru alte schiţe. 1 în monografia citată, Şerban Cioculescu îi atribuie acest portret lui Anghel, fiind de părere că la apariţia în Cumpăna semnătura lui^ St. O. Iosif a fost culeasă din greşeală sub pagina respectivă. Dar aceeaşi semnătură e dată şi la sumarul de pe copertă. D. Anghel a publicat şi el ceva cu un titlu asemănător : Arivistul, în Tribuna XV, nr. 74, 1 (14) aprilie 1911 (v. si volumul Steluţa, 1913). XXX Prozatorii din Cireşul lui Lucuilus şi Portrete nu se deosebesc în esenţă de autorii schiţelor publicate înainte de colaborare. Ca şi atunci, proza lor se hrăneşte mai ales din fondul personal de amintiri, şi chiar în povestirile cu subiect imaginat procesul de obiectivarë e abia început. Mai peste tot, firul epic, subţire, e o coardă care vibrează de fiorul emoţiei. O notă de umor, cu intenţii satirice, diferenţiază schiţele Tainele celebrităţii, Maestrul şi Vacanţa, dar şi în aceste schiţe e vizibilă subiectivitatea autorilor, ca adversari ai imposturii, sau ca eroi ai unor întîmplări de felul celor narate. Scriind nuvele — remarca E. Lovinescu — Anghel n-a devenit nuvelist. în proza din vremea colaborării, nu e nuvelist nici asociat cu Iosif. Din lirismul lor combinat n-a putut lua fiinţă un prozator cu potenţe epice. în paginile din Cireşul lui Lucuilus nu vom căuta deci conflicte, momente de tensiune, caractere. Cînd se iveşte aşa ceva (în Răzbunarea lui Arghir şi Ochiul diavolului)f schema, convenţională, e împrumutată. în Portrete, detaliul fizic relie-fant, sesizabil prin distanţare, aproape lipseşte, iar trăsăturile morale ale modelelor apar mai curînd ca oglindiri în memoria afectivă a evocatorului, decît ca însuşiri reale ale acelora. Indiferent care va fi fost cota sa de cooperare, St. O. Iosif n-a dus mai departe experienţa Ia care participase. După despărţire, n-a mai publicat decît cîteva articole. D. Anghel a continuat drumul început, între aceleaşi jaloane, la liziera poemului în proză. în A. Mirea-prozatorul, a fost cu siguranţă mai mult el decît celălalt. ★ Şi dramaturgia e un teritoriu pe care D. Anghel s-a aventurat abia prin colaborare. Singur n-a scris nimic pentru teatru. Proiectul unei piese în versuri, Ludovic II al Bavariei, despre care ne informează biografii săi, proiect schiţat desigur după incendiul din 1911, n-a depăşit faza primară a unui „scenariul St. O. Iosif avea însă oarecare experienţă în domeniu, recentă, dar nu neglijabilă. La începutul anului în oare a fost compusă Legenda funigeilor (1907), aşadar cu cîteva luni înainte de aceasta, el a reluat şi a dus pînă la capăt o lucrare începută mai demult, drama în versuri Zorile, construită pe un episod de la 1848, din tradiţia familiei sale. E o piesă lipsită de nerv dramatic, cu replici cadenţate în versuri nu de puţine ori frumoase XXXI (G. Topîrceanu le găsea pe alocuri „splendide44). Tot în prima jumătate a anului 1907, St. O. Iosif a încheiat şi tipărit traducerea pastoralei Dragoste cu toane de Goethe. In sfîrşit, în aceeaşi vreme tălmăcea intens din Wagner. Avea deci un exerciţiu proaspăt şi serios în construirea dialogului versificat, a tiradelor, a replicilor rapide, formate din unităţi metrice frînte. La masa colaborării, s-a prezentat cu un antrenament de care partenerul său era total lipsit. Cele trei lucrări pe care le-au scris împreună — Legenda funigeilor, Cometa şi Carmen saeculare — aparţin dramaturgiei prin forma dialogată, altminteri nu sînt mai „dramatice" decît ceea ce a scris sau tradus independent, în 1907, St. O. Iosif. „Lirismul din noi — aveau să spună poeţii în articolul din 1910 — l-am pus în Legenda funigeilor, cu gîndul de a scrie mai tîrziu pentru teatru, dialogul fiind pentru colaboraţie forma cea mai potrivită." Pentru teatru au scris, dar sub dominaţia aceluiaşi lirism, de care nu s-au putut elibera nici în proză. Scenariul poemului dramatic Legenda funigeilor, după un subiect probabil preluat de aiurea, va fi fost schiţat de Iosif, care se afla pe atunci sub puternica impresie a universului de simboluri wagneriene. Recenzenţii contemporani au sesizat paralelismul legendei cu operele lui Wagner şi ale lui Maeterlinck. în privinţa celui dintîi s-ar putea vorbi chiar de o înrîurire directă. Ceea ce Mihail Dragomirescu numea „vagul relaţiunilor de timp şi spaţiu" vine de la Wagner şi are de fapt o situare temporală şi geografică identificabile : evul mediu îndepărtat şi nordul germanic, adică lumea legendară a operelor wagneriene. Runa, Rilda, Hunar, Landor sînt — cum s-a remarcat — nume împrumutate parcă din onomastica wagneriană. Hunar, cavaler rătăcitor în căutarea nemuririi, se aseamănă întru-cîtva cu Olandezul zburător, torturat de setea de repaos. Pentru amîndoi, factorul izbăvitor este dragostea unei femei. Runa acceptă sacrificiul cerut de Hunar, aşa cum Senta e gata de jertfă pentru Olandez. Amîndouă săvîrşesc o trădare fatală : cea dintîi faţă de fratele ei, Landor, cea de-a doua, faţă de logodnicul său, -Erik. Paralelismele nu par a fi întîmplătoare. Legenda funigeilor nu se ridică la înălţimea sensului cu care e învestită alegoria în model (destinul tragic al artistului, al omului superior, într-o lume nedemnă de el). „Lipsa de motivare şi contur" (M. Dragomirescu) e însă un reproş care cade, nefiind vorba de o piesă de teatru, ci de un poem alegoric care se susţine prin adevărul sentimentelor şi puterea de sugestie a expresiei. Din- XXXIÎ colo de semnificaţia general umană, poemul avea să capete şi un alt înţeles — independent de voinţa autorilor şi imprevizibil în 1907 — aplicabil trioului Mitif-Steo-Helianta. în Legenda funigeilor se prefigurează drama celor trei, la fel ca în Cometa, însă din alt unghi de vedere, şi cu sfîrşitul dureros pe care l-a avut şi în realitate. Helianta-Runa îşi va trăda nu fratele, ci soţul, la chemarea tulburătoare a lui Mitif-Hunar şi-i va pierde pe amîndoi. Cometa pare opera altor autori decît cei ce scriseseră Legenda funigeilor. Comedia îi revine într-o măsură mai mare lui D. Anghel în primul rînd prin subiect, prin creionarea personajelor şi a raporturilor dintre ele. „în Cometa — ne spunea Natalia Negru — cred că Iosif nu a avut alt rol decît să măies- trească versuri pentru sentimentele intime numai ale lui Anghel.u Iosif şi-a scris cu propria mînă sentinţa într-un proces sentimental, desigur, fără să-şi dea seama. Tity Roznov, „cometa* strălucitoare, un fel de Cyrano de Bergerac, tînăr spiritual şi plin de vervă, îndrăgostit fără patetism, dar insistent şi cuceritor, fiu de moşier, bogat în fantezie ca şi în bunuri materiale (aceasta numai în piesă...), e un alter-ego al lui D. Anghel. Poetul Colum, aşezat, duios, o pierde pe Roro, aşa cum Iosif o va pierde pe Natalia. iFără să descifreze alegoria, Iosif s-a prins în joc, scandînd replici, cu ştiuta-i spontaneitate în versificare, şi caligrafiindu-le conştiincios. N-a tresărit nici cînd partenerul său, premeditînd trădarea, plasa ultimul act la ţară, probabil cu gîndul la Buciumeni... Comedia, de o vervă rostandiană, e o explozie de voie bună, în care sentimentele sînt doar declarate, iar conflictul se schiţează şi se dezleagă fără nici un accent dramatic. Volubile şi bine dispuse, ca într-o perpetuă vacanţă, personajele par a fi părtaşe la un joc de societate, în care se poate cîştiga sau pierde cu aceeaşi seninătate. Ceea ce susţine această comedie stă în verva spumoasă, în turnura ingenioasă a tiradelor, în ritmul alert al replicilor rostite într-un limbaj ales şi colorat. E o scriere în „spiritul timpului14 — o saluta Viaţa nouă. Este „o apă sclipitoare şi o lungă armonie fără cusur, în fundul căreia nu găseşti şi viaţău — opina G. Bogdan-Duică, dezlănţuind maliţia autorilor. Viaţă e într-adevăr puţină în Cometa, iar „spiritul timpului44 rezidă numai în aceea că poeţii nu-şi propun altceva decît să scrie frumos, transformînd, pe un plan ideal, în comedie, ceea ce în planul vieţii reale ar fi fost ô dramă sentimen- XXXIII tală. Prin luciditate, vervă şi ironie, Cometa se situează în vecinătatea Caleidoscopului lui A. Mirea. Aluziile la adresa societăţii vitrege faţă de poeţi, sau la adresa Academiei incapabile să discearnă între valoare şi nonvaloare sînt trasate ascuţit, cu pana lui A. Mirea. Pînă la Cometa, comedia românească în versuri a urmat o cale lungă, cu etape marcate, între altele, de Franţuzitele lui Facca şi Orthonerozia lui Hasdeu, avînd permanent o orientare satirică. Piesa lui Anghel şi Iosif ne abate de la această cale, care a fost şi a lui Macedonski în Iadeş ! „Cometa e de părere Tudor Vianu — ţine însă primtr-un fir puternic de vechea lucrare a lui Macedonski, ca una care este după Iadeş ! a doua comedie în versuri înfăţişînd societatea burgheză şi intelectuală a vremii şi ea e aceea care aminteşte, prin vioiciunea dialogului, modelul creat cu atîta siguranţă de poetul nostru44. Trebuie adăugată precizarea că în Iadeş ! atitudinea faţă de societatea burgheză şi intelectuală a vremii e critică, în vreme ce în Cometa e binevoitoare, dacă nu chiar admirativă. Deosebirea e pusă în evidenţă şi de Tudor Vianu, cu raportare nu numai la Macedonski, ci şi la I. L. Caragiale : „A trebuit să treacă o generaţie, pentru ca alţi doi scriitori, D. Anghel şi St. O. Io-sif, în comedia lor Cometa, să reabiliteze figura tînărului intelectual romantic, iubit de femei, pe care resentimentul politic şi burghez al lui Caragiale şi Macedonski îl predase ironiei pu-blice.“ 1 Reabilitarea tînărului intelectual, ironizat şi de predecesorii lui Caragiale, era realmente o contribuţie inovatoare, pe care — pentru a ne limita la teatru — o vor duce mai departe un Camil Petrescu sau un Mihail Sébastian. De precizat însă o nuanţă importantă : continuatorii au avut în vedere şi poziţia socială a tînărului intelectual, care la ei este de extracţie modestă şi tocmai de aceea simpatizat. Faţă de un Andrei Pietraru, din Suflete tari, „cometa44 Tity Roznov se găseşte socialmente în tabăra cealaltă. Cum am şi dat de înţeles, nu este de crezut ca în compunerea Cometei St. O. Iosif să fi" fost un calemgiu obedient, cu urechile aţintite la ce i se dicta. Sprinteneala replicilor, tonul graţios şi spiritual nu sînt argumente pentru excluderea lui, 1 Tudor Vianu, Introducere. Teatrul lui Macedonski, în Alexandru Macedonski, Opere, II, Teatru, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1939, p. IX—X. XXXIV dimpotrivă. Traducătorul virtuoz al pastoralei Dragoste cu toane şi-a putut aduce contribuţia tocmai prin „măiestrirea versurilor44. Cometa nici nu e altceva decît un fel de pastorală în costumaţie modernă. Nu avem spaţiu aici, dar propunem amatorilor să compare convorbirea fetelor din comedie (Tanţa, Roro) cu a celor din pastorală (Eglea, Amina), de asemenea, o scenă oarecare dintre Amina şi Eridon, cu una dintre Tanţa şi Tity. Aceeaşi vioiciune şăgalnică, aceeaşi tachinerie amicală. Desigur, în Cometa participă la joc o societate mai numeroasă, dar, în mare, avem a face cu aceeaşi badinerie pe tema amorului. Un moment din comedie pare de-a dreptul sugerat de pastorală : cu un gest tandru faţă de Tanţa, Tity iscă gelozia lui Roro, întocmai ca Eridon care o supără pe Amina, sărutînd-o pe Eglea. S-ar zice că, dacă la compunerea Cometei, Rostand s-a aflat pe-aproape, apoi nici tînărul Goethe nu se găsea prea departe. Similitudinea cu pastorala se impune şi datorită formei. Amîn-două piesele sînt versificate în alexandrini. După ce ritmase şi rimase aproape o mie de alexandrini traducînd Dragoste cu toane, mai putea rămîne Iosif cu buzele strînse, mai ales că tonalitatea comediei era atît de înrudită cu aceea a pastoralei ? Carmen saeculare, ultima scriere pentru teatru a celor doi poeţi, este o lucrare ocazională în sensul cel mai propriu al cuvin tului şi un pretext pentru tablouri vivante. Tema fiind în consens cu sentimentele de admiraţie ale autorilor faţă de trecutul patriei, emoţia nu lipseşte din tiradele celor două personaje alegorice, Danubiu şi Doina. în cîteva locuri, prinşi de avînt, poeţii par a fi uitat că scriau pentru un spectacol festiv : Ai îndurat destule, sărman popor iobag ! Din zdreanţa de cămaşă de rob tu fă-ţi un steag Şi pleacă înainte cu vîntul de răscoală Ce-ţi ia pan* şi cenuşa rămasă-n vatra goală ! Din şubrede colibe, din umede chilii, Din negrele bordeie săpate în pămînt, Sculaţi-vă cu toţii, ca stafii din mormînt, Voi care-aţi stat atîta înmormîntaţi de vii ! La doi ani după răscoalele ţărăneşti, asemenea versuri sunau cutezător pe scena Teatrului Naţional, în prezenţa oficialităţilor. Energia lor nu se regăseşte decît în distihurile lui Iosif din Somnul lui Corbea. îndrăzneala din scurta sclipire de re- XXXV voltă nu poate fi privită izolat de poemele din 1907 ale lui A. Mirea, dar nici supraapreciată, ca expresie a unei atitudini civice ferme. încurajaţi de succesul primei părţi a poemului dramatic Carmen saeculare, scrisă pentru aniversarea a cincizeci de ani de Ia Unire, poeţii au dat şi o a doua parte, concepută ca un elogiu conformist adus purtătorului „coroanei de oţelu. ★ Caleidoscopul lui A. Mirea este rodul cel mai reprezentativ al colaborării. Aici, cele două talente s-au armonizat In aşa fel, încît din contopirea lor pare a fi rezultat realmente un al treilea poet — care nu e „nici el, nici celălalt44. De aceea, probabil, autorii au şi semnat versurile cu un pseudonim, şi nu cu numele lor alăturate, cum au făcut-o în cazul poemelor dramatice, al comediei, al unor proze şi al traducerilor. Şi în Caleidoscop identificăm unele amănunte biografice din care putem deduce că episodul, ca material şi stare de spirit, aparţine unuia dintre colaboratori. Prietenia cu Virgil Cioflec la Paris (Cioflecărie), reîntoarcerea poetului — nenumit — din Bucovina, de la serbările „Junimii44 (Colloquium), munca de noapte în tipografie a poetului corector de ziar (Povestea unei nopţi de iarnă) provin din biografia lui Iosif. Sonetele rusticane evocă zilele de tihnă petrecute de acelaşi la mica proprietate din Moldova a soţiei sale. Nunta la ţară e ia lui St. O. Iosif, dar martorul ce meditează cu tristeţe asupra irosirii vieţii sale este Anghel. Pe poetul cîntăreţ al grădinii îl recunoaştem în desenul fin al unor pasteluri. Policromia, tabloul cîmpurilor înflorite şi ial unor alei ornate cu statui şi fîntîni, nostalgia ce-n-văluie amintirea copilăriei în Reîntoarcerea ne îndrumă imperativ spre un poem ca Murmurul fîntînei din volumul în grădină. Lucrarea aceasta de identificare a amprentelor ar putea continua (v. Comentariile). Dar mult mai interesantă decît depistarea similitudinilor dintre opera comună şi creaţia unuia sau a celuilalt dintre colaboratori este relevarea deosebirilor dintre ele, a noutăţii celei dintîi. Noutatea, şocantă şi pentru contemporani, stă în primul rînd în spiritul polemic. Cînd l-au creat pe A. Mirea, poeţii, cum ne-o spun ei înşişi, i-au ucis pe „liricii44 din ei. în realitate, i-au făcut doar să tacă pentru început, în favoarea unui condeier bătăios cum nu fusese mai înainte nici unul dintre ei. în poezia dinainte de conlucrare a XXXVI lüi D. Anghel nu se află nici un vers de satiră şi extrem de rar te întîmpină un zîmbet sau o turnură acuzat familiară a expresiei. ïncepînd cu N. Iorga, s-a confundat mereu, şi în privinţa aceasta, psihologia omului cu valenţele poetului. Şt. O. Iosif a putut să pară un intrus în combinaţie, fiindcă era „blînd44 şi „sfios44. Şi totuşi, „dulcele14 poet este cel care a mî-nuit înainte de 1907 o peniţă mai ascuţită. Amintind numai în treacăt că a scris şi cîteva epigrame, să notăm că în 1905 şi în mai 1907 el a anticipat prin sonetul Unui critic şi „pastişarea după Goethe44, Hilariantă, pamfletele din ciclul Cioflecării şi hilariante de A. Mirea. Violenţa de limbaj din sonet şi din „pastişare44 nu e mai prejos decît aceea din ciclu. Tonul familiar se regăseşte de asemenea în versurile dinainte de 1907 ale lui St. O. Iosif (a se vedea în acest sens poeziile April, Vesele semnale). Din versurile aceluiaşi nu lipseşte nici umorul (Visul unui slujbaş, Ideal, Rugăciunea beţivului etc.). în sfîrşit, chiar şi în proza sa, Iosif a făcut un mic pas în direcţia satirei (v. schiţa „Opinca românească“). Prin toate acestea, nu avem de gînd să răsturnăm raporturile în colaborare, pentru a-1 coborî pe Anghel. Dorim doar să evidenţiem că între chipul real al blîndului St. O. Iosif şi figura zîmbitoare, ironică şi sarcastică a lui A. Mirea n-a existat acea discrepanţă prin care s-a motivat micşorarea excesivă a aportului său în Caleidoscopul lui A. Mirea, S-a spus că pînă la Caleidoscop D. Anghel acumulase o rezervă de indignare şi revoltă pe care n-o putea lăsa neîntrebuinţată. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre St. O. Iosif. Cooperarea le-a dat amîndurora posibilitatea şi prilejul să se descarce, i-a făcut prompţi în replică şi agresivi. Genus irrita-bile vatum ! Cuplul e de o iritabilitate fără măsură. O obièctte făcută de un critic pe marginea unei scrieri a lor, refuzul, poate motivat, al unui director de a le pune în scenă o piesă, pînă şi o aluzie le declanşează pe loc riposta, care e violentă, pe cît mînia le e de durată. Nu-şi mai aleg armele şi-şi ridiculizează adversarii pînă şi pentru defectele fizice. Aceeaşi asprime polemică se întîlneşte şi în proza din timpul colaborării. Paginile despre A. D. Holban de D. Anghel gravează în apă tare un foarte bun portret, cum e şi cel al arivistului schiţat de St. O. Iosif. Asemenea proze incisive, la un pas de invectivă, preludează tabletele-pamflet ale lui Tudor Arghezi. în versuri (şi în proză), resorturile, adresa şi calitatea polemicii sînt diferite. La nivelul cel mai scăzut se situează seria XXXVII de cronici rimate antitakiste, dintre care autorii au reţinut-o pentru Caleidoscop doar pe aceea în care e implicat Caragiale, dar pe care noi le-am reprodus integral în ediţia de faţă, pentru a da imaginea completă a colaborării în grandoarea şi decadenţa ei. Situaţia e şi amuzantă : admiratorii lui Caragiale s-au aflat atunci în tabăra politică adversă, nu din convingere, ca maestrul, repede dezamăgit şi el, ci ca nişte mercenari ai condeiului, fără alte veleităţi. La cu totul alt nivel se ridică polemica lor ca artişti. A. Mirea susţine cu un nobil orgoliu dreptul literaţilor de a participa la viaţa obştească şi de a-şi rosti cuvîntul în marile probleme ce se pun societăţii. El spulberă prejudecata „bunilor burghezi11 că scriitorul ar fi şi ar trebui să rămînă un visător rupt de realitate şi-i opune imaginea scriitorului cetăţean, căruia „nimic din ce e comun durerilor şi bucuriilor celorlalţi nu poate să-i fie străin44, deoarece „un artist, prin firea lui, prin educaţia lui, prin complexitatea care o are, simte de obicei mai profund şi poate fi deci mai capabil să exprime şi să servească o cauză44. Cu aceeaşi ardoare şi aproape în aceiaşi termeni, ideile din articolul Ieri şi astăzi, din care am citat, publicat de A. Mirea în decembrie 1909, au fost susţinute şi de I. L. Caragiale, în acelaşi an, în schimbul de scrisori deschise cu A. Vlahuţă (Politică şi literatură). Spiritul de frondă, pe care N. Iorga i-1 reproşa lui A. Mirea — „un fel de Cyrano, cu o mînă în şold şi alta pe sabie44 — îşi află explicaţia într-un viu sentiment de demnitate, chiar atunci cînd mobilul ripostei pare a fi altul. Pînă şi răfuiala cu criticii porneşte, cel puţin parţial, de aici. Tot de aici, vehemenţa cu care e condamnată impostura în poezie (v. polemica purtată cu G. Panu în jurul „poetei44 Riria). Pentru demnitatea scriitorilor, îndreptăţiţi să se elibereze din situaţia de exploataţi, au militat D. Anghel şi St. O. Iosif şi atunci cînd, alături de alţi confraţi, s-au străduit şi au reuşit să fondeze Societatea scriitorilor români. Versurile din Caleidoscopul lui A. Mirea se grupează în două mari categorii : cronică rimată, care e dominantă, şi poezie. Separaţia nu e întotdeauna totală, adesea se produc infiltraţii într-un sens sau altul, spre folosul celei dintîi, ori spre paguba celei de-a doua. A. Mirea îşi precizează în repetate rînduri intenţia şi mijloacele (Crezul meu, Oglinda etc.). Umoristul şi polemistul cedează pasul liricului, sau se întovărăşeşte cu el, hohotul de XXXVIII rîs se frînge sugrumat de tristeţe : „Nu-s melancolic ca Pe-trarca, / Dar ştiu să rîd, şi plîng apoi, / Că-i ceva putred şi la noi / Ca-n Danemarca41 (Sărmanul Yorik). Prin dubla sa ipostază, ca şi prin arta sa, A. Mirea îi lasă în urmă pe ceilalţi autori de cronici rimate din epocă, un D. Teleor, G'# Ranetti, AL Gh. Doinaru şi alţii. Prin tonul grav, preia tradiţia satirelor lui Bo-lintineanu, dar şi în raport de acesta e mai artist, fiind totodată şi mai spontan. Totuşi, a vorbi de o analogie cu satira eminesciană, cum a făcut-o Ion Scurtu, e o lipsă de măsură. Dacă, în tinereţe, D. Anghel şi St. O. Iosif n-au devenit poeţi militanţi prin contactul cu mişcarea socialistă, conştiinţa lor se radicalizează, nu surprinzător, în perioada colaborării. în acest sens, sonetul Excelsior ! enunţă lapidar şi patetic răspunderea etică şi civică a scriitorului : „De-aceea mergi şi luptă înainte, / Ca dincolo, de-ţi vei aduce-aminte / De viaţa ta de-acum să nu roşeşti.44 Sonetul îşi va afla un pandant în poezia înainte !, publicată în Cumpăna, după apariţia celui de-al doilea volum din Caleidoscopul lui A. Mirea. Pledoarie pentru o literatură cu faţa spre viitor, înainte ! reia tema misiunii poetului, dator a-şi sluji semenii pînă la jertfa de sine : „Iar dac-o fi ca totuşi să te-n-groape / A valurilor răzvrătită turmă — / Nu părăsi pe cei ce-ţi sînt aproape : / Fă tot ce poţi ai tăi măcar să scape / Şi caută să mori cel de pe urmă !‘4 Caleidoscopul lui A. Mirea este o operă de actualitate şi atitudine, care trebuie luată aşa cum este, fără regretul că poeţii n-au mînuit o sită mai deasă la trecerea în volume a textelor din periodice. însăşi alcătuirea caleidoscopică a culegerii i-a îndreptăţit să preia şi lucrările minore, cronicile vesele despre „chestiuni la ordinea zilei44, cum cultivau revistele umoristice de tipul Furnicii. Pentru cititorii vremii, teme ce ne apar atît de mărunte în perspectivă erau preocupări vii ce dezlănţuiau patimi şi ocupau coloanele presei săptămîni şi uneori luni în şir. Pentru cititorii de astăzi, tot acest material extraliterar alcătuieşte un fel de hartă la scară mică a perioadei dinaintea primului război mondial, cu măruntele şi marile ei frămîntări cotidiene. De un interes special, întrucîtva mai elevate şi prin ţinută, sînt şarjele la adresa vieţii literare (Banchetul meuf Congresul literaţilor, Victima florilor de turnesol etc.). O temă gravă cum este aceea a răscoalelor ţărăneşti din 1907 şi-a găsit în A. Mirea un cronicar inspirat. încă din martie, în plină desfăşurare a evenimentelor, Şt. O. Iosif a scris poezia XXXIX Rugăciune, mărturisire a unei compătimiri înlăcrimate şi apel la împăcarea „fraţilor Vocea lui Anghel nu s-a auzit în corul destul de restrîns al scriitorilor care au luat atitudine atunci împotriva sîngeroasei opresiuni. Ştim însă că evenimentele l-au „umplut de fiori şi groază11, precum ne spune într-un articol publicat în 1910, în care condamnă „pornirea aceea la agresiune a brutelor sanguinare, lipsite de orice control, care au făcut hecatombe pretutindeni pe unde au trecut prin sate...“ 1 împărtăşind aceeaşi simpatie faţă de ţărănime, cei doi poeţi au aflat împreună accente vibrante în cele două poeme din Caleidoscop dedicate răscoalelor, Scrisoarea deschisă a unui melc şi 1907, de departe cele mai bune versuri ce s-au scris atunci despre tragedia ţărănimii. Poemele fac notă aparte în ambianţa în general senină a Caleidoscopului lui A. Mirea, totuşi nu disonantă, datorită notelor de umor şi ironie amară integrate cu tact în orchestraţia sobră a întregului. Interesul lui A, Mirea faţă de ţărănime derivă din sentimentul său de responsabilitate civică. Altminteri, viaţa satului nu intră în aria sa de preocupări. Şi în proză, cele două schiţe cu subiect rural constituie excepţii. Spre deosebire de cei doi poeţi îngemănaţi în făptura lui, A. Mirea e un spirit citadin şi, ca atare, un cronicar al mediului urban. Oraşul apare şi în creaţia individuală a lui D. Anghel, o singură dată (în port), mai frecvent în poezia lui St. O. Iosif, ceea ce de obicei se uită (Artişti, Din Paris, Sărbătoare, Doi prieteni, Veteranul, Imnul muncii), însă mai ales în instantanee sentimentale, fără acea perspectivă nouă spre poezia specifică, asupra căreia insistau simboliştii de la Viaţa nouă. Nu-1 vom afilia pe A. Mirea integral mişcării inovatoare în această direcţie, însă paşii pe care-i face sînt semnificativi (Nocturnă, Pastel în metru antic etc.). Privirea lui proaspătă surprinde aspecte revelatoare ale. Bucureştiului din primul deceniu al secolului nostru. La Şosea, Neurastenie, Afişe, Cişmi-giul, Ceasornicul „Independenţei“, în Cişmigiu, Wagnerism, Preparative, O plimbare la Şosea şi altele alcătuiesc un album de stampe şi acuarele care înregistrează nu numai înfăţişări exterioare ale capitalei, ci şi ceva din spiritul ei, din deprinderile şi moravurile bucureştenilor. Aici, lumea lui Tity Roznov nu mai e privită cu un zîmbet amical ca în Cometa, ei persiflată cu 1 D. Anghel, Represiune pentru represiune, în Ramuri, VI, nr. 5/22, 7 noiembrie 1910, p. 66. acrimonia „poetului-proletar44. în unele versuri sesizăm duhul lui Caragiale din Momente (Five-o’ clock, Mesajul, Indignarea clopotului de la Mitropolie, Un fost ministru). Ironistul devine duios cînd scrie despre cei modeşti şi vitregiţi de soartă, funcţionari mărunţi, osîndiţi la o viaţă mizeră şi fără orizont, poeţi ce trudesc cot la cot cu robii slovei, zeţarii (O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii, Elegie, Povestea unei nopţi de iarnă etc.). Citadinul A. Mirea este unul dintre cei dintîi care au deschis poarta poeziei noastre pentru muncă şi procesul producţiei industriale. Descripţia mişcării utilajului într-o tipografie (în Povestea unei nopţi de iarnă), ori a liniei de fabricaţie a hîrtiei (în O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii) realizează o performanţă prin precizia reportericească şi prin plasticitatea imaginilor. într-o caracterizare dş ansamblu, E. Lovinescu vedea în Caleidoscopul lui A. Mirea, pe care i-1 atribuia exclusiv lui D. Anghel, „mai înainte de toate un minunat joc de ape colorate, de imagini, de viziuni chiar, de asociaţiuni de cuvinte disparate, de rime neprevăzute, de aluziuni literare, de vervă rostandiană, de sentimentalism dizolvat în umor, de observaţie caricaturală — o fuziune fericit dozată a unor elemente cotidiane, ce surprind tocmai prin cotidianul lor, în flacăra purificatoare a poeziei44. Criticul atrăgea însă atenţia asupra faptului că „oricare ar fi arta şi fantezia poetului, nu trebuie să uităm că avem de a face, în realitate, cu o cronică rimată extrasă din noroiul actualităţii, al cărei interes iese, în parte, tocmai din această actualitate, din aluzii şi asociaţii baroce, din violentarea limbii, din virtuozitate, jonglerie şi simulare44. De acord cu aceste aprecieri foarte exacte, nu putem împărtăşi, în afară de excluderea lui Io-sif, considerarea în bloc ca negativă a înrîuririi Caleidoscopului lui A. Mirea, datorită căruia ar fi luat fiinţă „o specie literară cu o vitalitate aproape supărătoare441. Criticul însuşi atenuează în-trucîtva severitatea judecăţii în paginile despre G. Topîrceanu, „cel mai autentic reprezentant al moştenirii directe a lui A. Mirea44. Nu voim a lua apărarea cronicii rimate, dispuşi a-i acorda o „calitate poetică44 pe care, pe bună dreptate, E. Lovinescu i-o neagă principial. Dorim să aducem. în discuţie ceva ce nici nu 1 E. Lovinescu, D. Anghel, în Istoria literaturii române contemporane, III. Evoluţia poeziei lirice, Editura Ancora, Bucureşti, 1927, p. 253. XLI priveşte de fapt specia cronicii rimata, ci poezia însăşi. Intr-un moment de răscruce pentru poezia românească, ţinută în loc de o sumă de prejudecăţi, A Mirea i-a făcut un serviciu important, prin îmbogăţirea tematicii, semnalată mai sus, şi prin împrospătarea expresiei. Cu alte cuvinte, propunem răsturnarea raţionamentului lui E. Lovinescu : împrumutînd mijloacele poeziei, cronica rimată a lui A. Mirea n-a degradat poezia, provocînd o confuzie de noţiuni „dăunătoare destinelor ei viitoare44 *, ci, dimpotrivă, a slujit poezia şi destinele viitoare ale acesteia. Toate aspectele enumerate de E. Lovinescu în caracterizarea de mai sus sînt elemente înnoitoare de care va fi profitat şi cronica rimată a succesorilor lui A. Mirea, dar care au adus un cert cîştig şi poeziei înseşi. în Caleidoscopul lui A. Mirea, cronica rimată, înnobilată, e un fel de teren experimental, în cuprinsul căruia D. Anghel şi St. O. Iosif încearcă mijloace şi efecte la care ar fi şovăit să recurgă în propria lor creaţie. Imaginile insolite, asociaţiile livreşti, calambururile, neologismele de uz restrîns, expresiile familiare, termenii tehnici, rimele neaşteptate în care e adus şi cîte un nume propriu, toate acestea, admise fără obiecţii în cronica rimată, îşi dezvăluie uneori capacitatea surprinzătoare de a deveni material poetic, iar alteori doar sugerează posibilitatea flexibilizării limbajului. Spre deosebire de ceilalţi autori de cronici rimate, D. Anghel şi Şt. O. Iosif, umorişti şi polemişti în mod deliberat, sînt poeţi şi nu-şi pierd această calitate, astfel că lirismul lor ţîşneşte în destule locuri, ca o apă freatică de nezăgăzuit. Barcurgînd Caleidoscopul lui A. Mirea, nu o dată îţi pare rău că bunul gust scapă de sub control efortul de rebutare a clişeelor, iar o strofă, un vers, cîteva imagini sau cuvinte imposibil de salvat din vulgaritate strică un ansamblu ce-ar fi putut deveni poezie (v., de exemplu, Cişmigiul). în Păţania celor trei magi, versuri cadenţate cu emoţie şi artă, fără umbră de parodie, sînt în final devalorizate printr-o poantă ieftină de anecdotă. Uneori se întîmplă şi invers : un text de cronică rimată îţi oferă surpriza unei încheieri poetice (O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii). „Liricii41, despre care poeţii afirmau că i-au ucis în ei cînd l-au creat pe A. Mirea, se află involuntar în permanentă competiţie cu umoristul şi polemistul. Cu îndrăzneala căpătată în practicarea genului uşor, ei îşi fac drum spre poezie, valorificînd mijloacele experimentate acolo. 1 E. Lovinescu, idem. XLII Crai-nou este un instantaneu sesizant prin ineditul imaginii : „Crai-nou pe cer senin s-arată, / Şi cum străluce-n geamul meu, / îmi pare-o unghie tăiată / Din degetul lui Dumnezeu44. Pentru contemporani, imaginea — o unghie tăiată ! — a fost cu siguranţă mai frapantă decît pentru noi, aşa cum fuseseră pentru generaţia anterioară cuvintele nepoetice „subsuori44 şi „călcîie44, în poezia lui Eminescu. în versurile : „Ca o hîrtie albă e stepa de zăpadă I Pe care troica scrie, alunecînd uşoară, / în goana ei nebună, o violetă dungă.,. / Aproape, mai aproape, stau lupii s-o ajungă... / Ca nişte zdrenţe roze le-atîrnă limba-n lături44 (Troica), comparaţiile ni se pare foarte adecvate şi expresive, dar la apariţia poeziei M. Dragomirescu a făcut haz de ele, socotindu-le lipsite de „eleganţă44. Un asfinţit de lună, privelişte banalizată prin clişeele romantice, capătă sub penelul lui A. Mirea o înfăţişare nouă prin trăsături pe cît de neprevăzute, pe atît de sugestive : „Coboară luna peste ape / Şi cum şi-apropie figura, / Ai spune-uln cap ce se prăvale / în fundul lacului de-a dura. // însîngerată joacă apa / Şi e-o tăcere sepulcrală : / A fost pe undeva, se vede, / O execuţie capitală.44 Trecerea de la verva şi limbajul de cronică rimată la poezie este foarte vizibilă în Regina Mab, care a apărut în volumul întîi din Caleidoscopul lui A. Mirea, în 1908. în acelaşi an, sincronie semnificativă, Ion Minulescu tipărea Romanţe pentru mai tîrziu. Dacă, printr-o eroare de paginaţie în tipografie, Regina Mab ar fi fost broşată în volumul lui Minulescu, aproape că nu s-ar fi remarcat vreo discordanţă. „Scena mută44 din Nocturnă, o descriere colorată, în trăsături groteşti, a unui interior de local, ca o pînză de Toulouse-Lautrec, revendică de asemenea o încadrare superioară cronicii rimate. Opera comună a lui D. Anghel şi St. O. Iosif — nota G. Ibrăi-leanu — a fost „mai mult'artă decît creaţie44. Este-adevărat. în Caleidoscopul lui A. Mirea şi în ceea ce au publicat poeţii mai tîrziu, creaţiile sînt cu mult în inferioritate numerică, dar există. Troica, din care am citat, un tablou evocator prin mişcare şi plasticitate, poemul Reîntoarcerea, în versuri fastuoase vibrînd de o emoţie intensă, Pastel în metru antic, descripţie de peisaj urban, într-o tonalitate gravă, Necunoscutul, poezie străbătută de un fior straniu, Diligenţa, cu un „nucleu liric44 rezistent (G. Căli-nescu), n-ar putea lipsi dintr-o antologie a poeziei noastre de la începutul secolului. în Lui Grigorescu, în Artistul, parabolă pe tema sacrificiului legendarului meşter Manole, în Lui Eminescu, arta serveşte de asemenea emoţiei şi o comunică. XLIII După despărţire, nici D#. Anghel, nici St. O. Iosif n-a fost altul decît cel ce fusese înainte de colaborare, dar nici n-a rămas aidoma aceluia. Poetul florilor, căruia Parcele i-au îngăduit aproape un an şi jumătate de viaţă mai mult decît partenerului său, a mai publicat doar cinci poezii, dar şi-a consolidat locul în istoria literaturii ca prozator. St. O. Iosif a scris mult — volumul Cîntece şi numeroase alte poezii ce-au rămas în periodice. La ei se arată incomparabil mai evident ceea ce a cîştigat şi, desigur, ceea ce a descoperit intuitiv prin colaborare. îndrăznelile formale, limbajul împrospătat, sensibilitatea mai rafinată din Meduza, Mandolinate, Cîntece [„Adie vîntul lin“], Grădina Hespe-ridelor etc., avalanşa de imagini vizuale, neobişnuite la el, din Către lună marchează o cotitură remarcabilă. Este şi acesta un motiv care justifică interesul arătat colaborării celor doi poeţi reprezentativi de la începutul secolului. ION ROMAN NOTA ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă adună în două volume scrierile publicate sub semnătură comună de D. Anghel şi St. O. Iosif : versuri, piese de teatru, proză (povestiri, portrete, articole), traduceri (poezii, opere dramatice, proză). Primul volum cuprinde opera originală în versuri, volumul al doilea, proza şi traducerile. Am menţinut în sumar şi acele scrieri pe care cei doi poeţi le-au tipărit mai întîi, în periodice, sub semnătura unuia dintre ei, dar pe care ulterior le-au inclus în unul dintre volumele rezultate în ansamblu din colaborarea lor. Ni s-a părut potrivit a proceda astfel, deoarece faptul aruncă o lumină specială asupra acestei colaborări, remarcabile şi prin stingerea, în cazurile respective, a oricărui orgoliu al paternităţii. Un număr de cronici rimate şi pagini de proză, părăsite de autori în coloanele ziarelor sau ale revistelor, reapar ediţia noastră pentru prima dată. Chiar cînd sint lucrări minore, efemeride, socotite ca atare de autorii înşişi, acestea prezintă totuşi un anume interes documentar şi trasează mai precis coordonatele producţiei asociate. Respectînd însă selecţia operată de cei doi poeţi, am grupat materialul original în două secţiuni : din volume şi din periodice. Nu numai în a doua secţiune, ci şi în cea dintîi, am aşezat scrierile în ordine cronologică, corespunzător primei apariţii în periodice. Dezavantajul rezultat din renunţarea la ordinea dată de autori în sumarul yolumelor lor ni s-a părut neglijabil. Fiind vorba, de multe ori, de scrieri ocazionale, de ecouri şi replici la evenimente cu dată precisă, criteriul cronologic este cu atît mai indicat. Dar chiar şi în cazul lucrărilor „independente44, acest criteriu asigură reconstituirea mai clară a imaginii de ansamblu XLV a colaborării în evoluţia ei. Am făcut totuşi unele excepţii, anume pentru cele cîteva cicluri din Caleidoscopul lui A. Mirea, constituite în jurul unor persoane sau teme, cum ar fi Cioflecării şi hilariante, Sonete rusticane, Sonete indignate etc. Grupajul, preluat cu structura din Caleidoscop, se înseriază în suita cronologică prin aşezarea în locul determinat de apariţia în presă a celei dintîi piese din ciclu. Intr-un mod simiilar am procedat şi cu traducerile din cele două culegeri publicate de D. Anghel şi St. O. Iosif (Paul Verlaine şi Henrik Ibsen), ca şi cu traducerile preluate din periodice : acestea se succed de asemenea cronologic, dar sînt grupate pe autori. Nu am separat proza publicistică de cea literară, fiindcă n-au făcut-o nici autorii (în Portrete). Ca text de bază am considerat ultimul apărut în volum sau în periodice. Dealtfel, poeţii au efectuat rareori modificări de la o tipărire la alta. Diferenţele dintre textul definitiv şi cel anterior au fost consemnate de noi în capitolul Comentarii, cu care însoţim fiecare volum al ediţiei noastre. Nu am înregistrat ca variante deosebirile fonetice, acestea datorindu-se, sîntem convinşi, fie rigorii, fie neglijenţei serviciilor de corectură ale periodicelor. Astfel, în textele din Viaţa românească, forme ca sînt, pană, supt etc., sau învălmăşală, paianjeni, mîni (mîine şi mîini), sară (seară), samă etc. apar cu o consecvenţă ce trebuie atribuită membrilor redacţiei, nu numai grijulii în efectuarea corecturii, ci şi tributari pronunţiei moldoveneşti. Cum rezultă din textele apărute în volum, pe care e de presupus că le-au urmărit la tipar ei înşişi, D. Anghel şi St. O. Iosif n-au dat atenţie aspectu-tui fonetic şi ortografic al scrisului lor. Ce-i drept, cel care scria la propriu a fost întotdeauna St. O. Iosif, dar la recitirea textului scris, sau la corectură, D. Anghel putea să intervină, şi probabil că a şi făcut-o uneori, ceea ce ar explica, parţial, frecventele dublete. Comentariile mai cuprind datele bibliografice pentru fiecare scriere, precum şi informaţiile necesare, pînă la ultimul amănunt ce ni s-a părut semnificativ, asupra numeroaselor referiri directe sau aluzive la evenimen/te, stări de lucruri, incidente de oarecare importanţă sau mărunte, episoade autobiografice, personalităţi sau figuri de plan secundar din cronicile rimate, portrete şi articole. Am acordat o atenţie specială detaliilor de istorie XLVI literară, precum şi acelor ce pot contribui la clarificarea paternităţii în sensul mai larg a unora dintre lucrări (iniţiativă, propunerea subiectului, formă etc.). în privinţa traducerilor, am răspuns unei curiozităţi legitime, întreprinzînd, evident prin sondaj, o serie de confruntări cu originalele. Volumul al doilea se încheie cu un indice de titluri din întreaga ediţie şi o bibliografie. I. R. CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA Marelui Sacerdot închină aceste prime cronice rimate A. Mirea LUI GRIGORESCU Se leagănă în pas agale Un mîndru car purtat de boi : Te duc pe nenturnata cale Şi-s albi ca neaua amîndoi. 5 Iar carul tău, cît e de mare, E-acoperit de-un lăvicer, Şi munţii-nalţi privesc din zare, Şi drumul parcă urcă-n cer. Pe unde treci un vînt dă viaţă 10 Şi-mbină felurimi de flori, Precum ţi se schimba la faţă Paleta-n sute de culori. Uimit de farmec o clipită, De sus, păstorul legendar 15 îşi lasă turma risipită Privind cum trece mîndrul car. Şi-acum, cînd carul se opreşte Şi plîng tălăngile-n ecou, Natura parcă retrăieşte 20 Cel de pe urmă-al tău tablou. 3 CIOFLECĂRII ŞI HILARIANTE Siniştrilor mei critici Virgil Cioflec şi Ilarie Chendi ÎN ZORI întîrziat-aţi voi vreodată-n capitală în zori de zi, cînd vin măturătorii ? Ei nu-s poeţi — şi, pentru dînşii, zorii Nu prevestesc lumina triumfală. 5 Ca nişte critici îngîmfaţi, pe uliţi, Cu gesturi largi aruncă nori de praf în soare... Dar el, senin, sporeşte în splendoare Ţintind în ei cu aurite suliţi ! în faţa lui, orbiţi, se dau în lături 10 Şi-apoi gonind, ca-ntr-un sabat murdar, în norii ridicaţi de ei dispar Ca-ntr-un Walpurgisnacht, călări pe mături... 0 DRAMA ÎNTR-O COLIVIE I întîia oară-n viaţă cînd i-am aflat de nume, Ca orice bard lunatic trăia într-o mansardă, Alt foc decît cel sacru el nu voia să ardă : Pe dînsul cinci etaje îl despărţeau de lume. 4 Privea de-acolo dînsul ogeag lîngă ogeag Cum cerul i~l astupă cu-a fumului risipă, Şi, mîniat, atuncea scotea şi el o pipă Şi s-ascundea-ntr-un nour, asemeni unui mag. Ascuns în noru-acela tot aştepta să vină, Să se pogoar-asupră-i deodată din văzduh, Pe fruntea lui îngustă să scrie Sfîntul Duh, Asemeni unei virguli, o flacără divină. Bătea un ceas, şi altul, şi nu venea nimică, Căci Sfîntul Duh, se vede, avea el altă treabă. Şi-atunci Virgilul nostru îşi închidea cu grabă Oblonul, şi-ntuneric făcea-n mansarda-i mică. Stetea aşa o vreme, ş-apoi zicea cu ciudă : „Cum vrei ca să mă afle, cînd nu i-am dat adresa ?tt Şi nu putea pricepe în mintea lui cea crudă Că una este muza — şi alta e metresa. II In albe dungi lumina trecea printre oblon, Cădea-ntr-un ciob de-oglindă şi se frîngea-n unghere ; Sonoră sticlăria suna pe etajere De-un sforăit năstruşnic şi gros ca un trombon. Cu faţa-n sus, poetul visa că se inspiră, Visa că-i un Virgiliu, şi-n vis ca scumpe pietre Zvîrlea cu dărnicie splendide hexametre, Pe cînd cu mîna dreaptă bătea măreţ în liră. Un sul de raze cade acum pieziş, şi iată O mică zburătoare captivă — un canar Trezit în colivie — salută c-un tril clar Lumina ce inundă mansarda-ntunecată. Mai viu, tot mai puternic el urcă-nalta gamă Ca-n vremea cînd sta gata să zboare în văzduh : 15 El cîntă şi n-aşteaptă să vie Sfîntul Duh, Nu ştie c-a lui viaţă se va sfîrşi cu-o dramă. Deschide-un ochi poetul, ursuz şi plin de ciudă : „Iar m-ai trezit, infame, chiar cînd găsisem tonul ?u Şi nu pricepe bardul în mintea lui cea crudă : 20 Că una e canarul — şi alta e trombonul. III „Cine te-nspiră oare, gînganie infimă, De cînţi cu-ntîia rază ?... La masa mea de scris Am stat o noapte-ntreagă şi n-am găsit o rimă, Şi mă deştepţi acum cînd am găsit-o-n vis ? 5 Pe viaţă şi pe moarte între noi doi de-acuma ! Va trebui ca unul din noi doi să renunţe ! Te-am suferit o vreme, dar s-a trecut cu gluma : Să ştii că-ţi tai de-acuma subsidiul de grăunţe !u Canaru-n colivie îşi urmăreşte trilul — 1° Şi somnoros poetul se-ntoarce spre părete... Da — nu sunt între dînşii afinităţi secrete, Căci una-i cîntăreţul — şi alta crocodilul ! IV Exasperat deodată, dînd plapuma-ntr-o parte, Tiptil înaintează spre micul lui vecin, Deschide colivia cu mîni de asasin — In colivie cîntă un condamnat la moarte ! 5 Grăbit el pune mîna pe bietul cîntăreţ Şi s-a făcut tăcere... în mîna lui de gîde Rămîne mort canarul... sinistrul bard surîde Şi-mtr-un ungher cadavrul l-aruncă cu dispreţ. 6 Dar unde cade, pare, cu mîndrele ei pene, Sărmana păsărică, un bulgăraş de aur... Se-ntinde asasinul — căscînd apoi alene, Se culcă să-şi viseze cununile de laur. Sus soarele începe acum să se ridice..,. Poetul cade iarăşi în dulcea-i somnolenţă, Un braţ supt cap şi-l trece, satisfăcut, şi-şi zice : „N-o să-mi mai facă nimeni de-acuma concurenţă !“ CIOFLECĂRIE Grupului „Tinerimea artistică“ Mi-ai aruncat mănuşa, ilustre Goliat ! Şi eu primesc duelul cu zîmbetul pe buze, Cu dolofani ca tine sînt gata să mă bat : In panoplii bogate am arcuri, archebuze Şi iatagane mîndre cu lama de Damasc, Hangere care-n teacă s-au plictisit să doarmă, Trombloane *, vincesteruri **, ca un senior fantasc — Şi cum eu-s insultatul şi-am drept s-aleg o armă, Pricepi acum ce lesne mi-ar fi să te ucid, Dar vezi, ce-ar pierde lumea, ce unic exemplar ! Prea ai părea ridicol pe carul funerar ! Renunţ dar la barbarul sistem al lui David ! Iau praştia satirii şi-n loc de pietre, glume Voi arunca în tine, rîzînd fără-ncetare : Te-oi lapida, Cioflece, cu versuri lapidare Pîn’ va ajunge clasic nemernicul tău nume ! Ţi-oi da aureola ce-o speri de-atîta vreme, Te voi tîrî de guler cu mine, în Parnas, Te-oi împăia de-a pururi... Azvîrle anateme Şi ţine-te de mine, Zoii, că nu te las ! Tromblon — puşcă scurtă, cu gura ţevii în formă de pîlnie. Vincester (Winchester) — puşcă de vînătoare. Tu ce-ai cercat deodată să fii şi vers şi proză, întocmai ea Bondreanu * cu băţ şi cu umbrelă, Cu clac peste căciulă, tu, om-metamorfoză, îmi eşti, oricum, simpatic... Hai, urcă-te-n nacelă ! 25 Prostia ta eternă mă va distra pe cale — Voi îndura cu milă chiar criticile tale, Cum păsări uriaşe pe aripele grele îngăduie să steie şi alte păsărele Ce n-ar putea ajunge în ţările cu soare... 30 Te-oi remorca cu mine... In veşnica splendoare Pe unde nu sînt neguri, ci numai lumi albastre, Vom evoca trecutul prieteniei noastre De care mi-e ruşine... Să nu ne-nduioşăm... 35 Sîntem protivniici doară... acuma pugilăm... Vom evoca pe Loghi, pe Iosif, pe Sextil, Pe Anghel, şi pe tine, sărman pterodactil, Vei fi din nou Mecena, distribuind cafea, Vei pune pantalonii cei vechi de catifea 40 Spre a părea cu dînşii că eşti şi tu artist... O, cînd mi-aduc aminte, nu pot să mai rezist... Erai aşa ridicol !... O ţin de prea mult timp... Mă întrebase Joe : „Ce caută-n Olimp Contrabandistu-acesta ?“ — I-am spus : „Fiţi indulgent ! 45 I-un bun băiat, sărmanul, deşi n-are talent ! Nu-i vina lui, stăpîne ! Aşa a fost născut !...“ Vom rechema în fine acest splendid trecut Şi vom nota în treacăt ce-a fost mai plin de haz. Şi dacă mai ai sînge să-ţi urce în obraz, 50 Eu mă voi face-a crede, ilustrul meu Cioflex, Că te-a atins o rază, că-i numai un reflex, Din sufletul acelor ou cari-ai stat alături, Tu ce-ai luat penelul drept coada unei mături Şi-ai preschimbat condeiul în bîtă de haidău !... Tip celebru în Bucureşti, care circulă pe străzi aşa cum e descris aci (n.a.)m 8 55 Vom poposi o clipă pe coasta unui nor Şi-n timp ce eu în aer voi împroşca cu clor, Tu, spre-a schimba, vei scoate frumos volumul tău, Îmi vei citi în tihnă vreo două epigrame Şi-l vei zvîrli la dracu... 60 Apoi, din an în an, Vei anunţa un studiu întins despre Chavannes * Şi... ne-om întoarce-n ţară. ** Vei trece-n altă barcă, Pîndind intimitatea persoanelor de marcă, 65 Vei scrie de poetul Coşbuc că are-o casă Cu geamurile sparte şi altele de-aceste, Şi-apoi supt stăpînirea unei mînii funeste, Vei da la mir lui Loghi, lui Iosif şi lui Anghel... Te vei simţi deodată al criticei arhanghel, 70 Alături de Ilariu... Vei patrona dueluri, Vei deveni multiplu, cercîind în mii de f eluri Să te afirmi pe lume, sărmanul meu ghiveci ! Eu — le-oi nota pe toate... că nu-s doi V. Ciofleci Supt firmamentul nostru... 75 Pe urmă, din crîmpeie, Răscumpărînd norocul de-a-ţi fi contemporan, Cu pana mea hazlie voi face un roman, Şi-apoi romanu-acesta va creşte-n epopee : Un munte de ridicol mai nalt ca Ararat... 80 In gardă deci de-acuma, sinistre Goliat ! PANTALONADĂ Cioflecăria pentru mine Incepe-a deveni un viţiu. * Pentru lămurirea cititorilor cari au avut nenorocirea să nu cunoască pînă în momentul de faţă personalitatea complexă a d-lui V. Cioflexe, declarăm că acest important personaj este şi autorul unui studiu asupra pictorului Puvis de Chavannes (n.a.). ** Pentru a evita orice confuzie, ţinem a spune că d. V. Cioflexe a fost un parizian foarte bine apreciat de... portarii muzeelor publice (n.a.)' Ce-i de făcut, că nu e bine ? Cum să închei un armistiţiu ? Mă persecută-o arătare : Un pantalon de catifea Ce strigă-ntruna : „Răzbunare !“ Ca-n Don Juan de Marana. O, pantalon, ce dramă sumbră Stîrni satira care-am scris-o, De umbli singur, fără umbră, Ca Petru Schlemihl din Chamisso Ce ţi-ai făcut proprietarul, O, pantalon rătăcitor ? Ce vrei cu mine ? Am eu darul Să renviez pe cei ce mor ? Te-ia renegat ; — oe-s eu de vină, Că ţi-am redat aureola ? Să poate fără de pricină Să-ţi pierzi în aşa hal busola ? Ce tot îmi joci şi-mi ieşi în cale, Şi tot te ţii în urma mea ? Nu mai vin vremurile tale, O, pantalon de catifea ! Păşeşte iar în tihnă Stixul !... Nu căuta în urmă-ţi trist, Căci te-a uitat de mult Cioflixul, Sărmane pantalon de-artist ! CORRIDA Ca un trufaş toreador M-am înarmat şi în arenă M-am coborît provocător, Pe umăr mantia cu trenă 5 Şi-n mînă spada de omor. Cu ochii ţintă spre torril Am stat aşa în aşteptare, Şi capa mi-o mişcăm agil, Cînd iată taurul mi-apare 10 Supt pielea lui Cioflec Virgil. Priveau la noi cu interes Senorii lumei literare Şi senorite mai ales — Toţi aşteptau cu nerăbdare, 15 Pronosticîndu-mi un deces. Din loji şi pînă-n galerii Se angajase rămăşaguri —• Şi se iveau discuţii vii — Deodată-n fîlfăiri de steaguri 20 Vin picadori pe bidivii. Dar taurul, nu ştiu de ce, Stetea hursuz, zbîrlindu-şi perii — Spunîndu-mi parcă : Lasă, bre ! In van strigau banderilerii 25 Şi senoritele : „Ollè !“ Un pas făcui atunci spre el, Să-i dau o primă estocadă — Dar se făcuse mititel — Şi milă-atunci mi-a fost de spadă 30 Şi scîrbă de aşa duel ! 11 Cînd l-am văzut aşa umil, M-am închinat la senorite — Iar taurul Cioflec Virgil, Mişcînd urechile-i pleoştite, 35 A reintrat iar în torril. VULCANII GLODOŞI Lui Virgil Cioflec şi Ilarie Chendi, spre dulce amintire... Mîincasem mult se vede-n seara ceea, Eu care-s cumpătat de obicei Ş-alt aliment nu am decît ideea. Căci poezia-i sobră, domnii mei, — 5 Dar altfel e la Lucullus la masă : Un boa nu mănîncă „funigei46, Ci o mîncare mult mai copioasă : Sterleţi * dungaţi veneau serviţi pe tave, Se perindau lachei cu faţa rasă, 10 Purtînd fazani cu garnituri grozave Pe care chiar piosul sfînt Anton Nu i-ar fi pus în cumpănă c-un „Ave !“ Cînd n-ai un pîntec vast ca un balcon, In care-atîta lume să încapă, 15 Şi cum în orice zi n-ai un patron, Ca să-ţi serveasc-asemenea agapă, Mănînci mai mult decît ţi-ar fi permis... Şi eu mă ospătasem cît un papă ! * Sterlet — cegă. 12 Dar, vai, ce-a fost cînd ochii i-am închis !., 20 Crud am plătit acea necumpătare, Căci groaznic lucru am văzut în vis... Şi se făcea prin nu ştiu ce-ntîmplare Că merg pe un teren petrolifer... Un zgomot surd venea din depărtare... 25 Plutea o atmosferă de mister, Iar sondele, macabre santinele, îşi profilau scheletele pe cer... Din ce în ce picioarele mai grele Mi le simţeam, de lutul cel cleios 30 Ce se lipea de păsurile mele... Ca un „preludiu46, un infam miros Venea ca de pe-o gură de canal Şi iată că dintr-un vulcan glodos Un om cu lătrătura de şacal 35 Inalţ-un cap hidos cu barbişon, Rînjind c-un galben rîset infernal... Creştea pînă la brîu din negrul con Şi iar cădea, ca-n urmă din noroi Să mai pompeze înc-un „foileton44. 40 Ca dintr-o rană plină de puroi Curgea venin pe gura lui murdară Şi descreştea pe urmă ca un foi... Se da afund, dar cînd să iasă iară, II văd că stă pe loc, şi că salută 45 Cu-o bucurie extra-ordinară, 13 Parc-ar vedea o mutră cunoscută... Şi-atunci zăresc din alt vulcan cum creşte încet un cap, ca după o redută... Umil răsare, parcă se sfieşte, Aruncă o privire-ntrebătoare Şi-apoi, ca alt piston, şi el porneşte. Se dă afund, cînd celălalt răsare, Şi iese iar, cînd celălalt s-afundă, Şi rînd pe rînd se-ntrec care de care Cîmpia cu mocirlă de-o inundă... In clocote noroiul negru joacă Şi groaznică-i figura lor imundă ! Se bălăcesc voioşi ca într-o troacă Şi cel citat în cronica trecută, Şi celălalt tovarăş de cloacă. Se lăfăiesc, se-ndeamnă şi strănută : Cioflecăresc cu note hilariante, Şi unul altui verva-şi împrumută... Cu invective abracadabrante Vroiau să iasă parcă din cratere, Ca umbrele din „IaduF tău, o, Dante ! Cr es cî n d spre mine ca un val de fiere, Pestilenţial venea acum noroiul, Şi-atunci am dat un strigăt cu putere : „Napoi !“ — şi-a dispărut întîi strigoiul Ca-n fundul unei vaste călimări... Dar celălalt tot mai urma războiul... „Napoi !“ strigai din nou şi lung în zări Ecoul mi-a răspuns, pîn’ ce-a pierit 75 Şi mutra celeilalte arătări... Şi-atunci din visul meu am tresărit Şi-am zis rîzînd : „Dacă voiţi, poeţi, Ca să vă fie somnul liniştit, Feriţi-vă de trufe şi sterleţi !“ SUICIDUL ŞI îNMORMlNTAREA UNUI CRITIC DE ARTA „S-a săvîrşit un furt la Ateneu. Una din pînzele cele mai bune ale maestrului Gri-gorescu, Colţ de atelier, a fost sustrasă şi înlocuită prin o copie fără valoare. D. V. Cioflec, descoperind această impietate, a publicat în ziare o scrisoare către cei în drept, cerînd anchetarea cazului.44 (Viaţa literara, no. de la 24. dec. 1907.) Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice „Un ziar din capitală a anunţat, pe baza unei scrisori particulare, că tabloul în atelier de Grigorescu, care se afla la Pinacoteca din Bucureşti, ar fi fost sustras şi înlocuit cu o copie. Ministerul, în urma cercetărilor sale, face cunoscut că acea informaţie este neîntemeiată şi că tabloul original se află neatins “ (Comunicatul din Monitorul oficial de la 2 ianuarie 1908.) Vai, ce proteiformă mai e şi disperarea ! Cu briciu-şi taie unul a gîtului arteră, Cu CO2 un altul şi-opreşte răsuflarea, Iar altul se aruncă pe geam dup-o himeră. 15 5 Preferă unii trenul ca Anna Karenina, Iar alţi postumi ca Iuda, frînghia şi săpunul, Celor grăbiţi să plece le recomand stricnina — Şi-l iau pe garanţie dac-o scăpa vreunul ! E excelent de-asemeni extractul de stramoniu * : 10 Cu siguranţă-ţi cîntă pe casă cucuvaia — Dar mai curat e totuşi cum a făcut Petroniu, Să mori cu Eunice senin luîndu-ţi baia. Frumos ştiu să moară de-asemeni Cleopatra, Lăsîndu-şi sînul fraged muşcat de o aspidă — 15 Dar scris a fost, pe groapă, să-ţi surpi tu însuţi piatra Şi morţile ilustre cu tine să se-nchidă. Tu ai făcut, Cioflece, ca-n lume nimeni altul ! Cu-al tău deces celebru ai întrecut măsura ! Spre a ţinea recordul, tu ai ales cobaltul : 20 Pe tine-n floarea vîrstei te-a „sinucis“ Pictura. Maestrul Grigorescu te-a dat, sărmane, gata ! Vezi, dragul meu, nici viii, nici morţii nu te cruţă ! Ursit-a fost pe tine ţărîna cu lopata — O ironie-a sorţii !— s-o zvîrle chiar Vlahuţă ! îi Original ai fost, Cioflece, Ai vrut să fii cu orice preţ, Priveai la toate-aşa de rece, De-aşa de sus şi cü dispreţ. * Stramoniu — plantă otrăvitoare din familia mătrăgunei. 16 5 Nimica nu făceai pe lume, Ca ceilalţi simpli muritori, Cînd porţi aşa de mîndru nume, Era fatal aşa să mori ! Ba chiar sfîrşitul tău celebru 10 L-ai anunţat original Printr-un comunicat funebru în Monitorul oficial. III Ţi-ai izbîndit în fine visul şi iată-te pe catafalc... Pe urma ta, în rînd cu lumea, cu-ai mei şoşoni smerit eu calc. Te duce unde nu-s tablouri un car purtat de şase cai : N-o să găseşti experţi pe-acolo de lucru gratis să le dai ! Emfatic pe o pernă roşă, ca epilog al astei drame, Cu grijă mare duce Nanu un mic volum de epigrame. Colivele enorme-s duse în loc de tave, pe palete, Se leagănă în mers coroane cu panglici pline de regrete. Drept torţe-aprinse St. O. Iosif şi Anghel poartă lampioane, Iar Tzigara şi A. Vlahuţă ţin capetele la cordoane. In frunte merge domnu’ Chendi, sinistrul iezuit umil, Şi după el înseamnă drumul cu lacrămi mari de crocodil. Alăturea de dînsul saltă, de el ţinîndu-se abia, Cu pasul larg şi fantomatic un pantalon de catifea. 15 Vin în monom tânguitorii, ai Vieţei literare scribi, Macabri ca în postul mare o generaţie de hribi. Urmează Scurtu, Sadoveanu, Doinaru, Sandu şi Murgoci, Purtînd pe-o bandieră moto : „Cu arta, dragă, nu te joci !“ Văd şi Viaţa românească cu d-1 Stere care vine, 20 Purtînd un steag pe care scrie : „Să fii cuviincios, creştine !“ Sunt multe panglici, multe moto şi unu-i mai frumos ca altul, Remarc pe-al pictorului Loghi : „Să nu te joci nici cu cobaltul !“ La o răscruce, Mihalache, cel mai „deştept44 din impresari, Cădelniţînd s-alăturează cu mîndrii lui turiferari *. 25 Amicul Cincinat şi-ascunde săgeata de epigramist Şi-mprovizează epitaful trudindu-se să pară trist. Ranetti şi cu Nenea Nae îşi duc Furnica lor bigamă — Şi plîng toţi trei că le dispare un musafir aşa de seamă. * Juriferar — aici, cu înţelesul de tămîietor. 18 E arborat un steag de doliu la domnu’ Anastase Simu, La domnu’ Kalinderu-asemeni — momentul a atins sublimu’. Plîng clopotele răposatul cu nota lor cea mai amară Şi iată că a stat acuma din mers coloana funerară. La Ateneu, l-au dus, fireşte, — căci nu avem alt Panteon... Şi domnul Chendi, de pe trepte, cu glas perfid şi monoton începe-un jalnic panegiric : „Mult întristată adunare î Vai, ce mai e şi viaţa noastră ! Ia, un biet muc de lumînare î Trec zilele nesăbuite ca nişte proaste «foiletoane», Te «fragmentezi»- pe zi ce merge, culegi «impresii» după toane, Mai dai un pumn în nas la altul, mai scrii o mică infamie, Te mai abaţi la vreo revistă, anunţi cîte-o monografie, Şi-apoi cînd se trezeşte-n tine arar imperiosul eu, Pe scara cea monumentală îţi faci intrarea-n Ateneu Şi strigi de-acolo-n gura mare ca vînzătorii de iaurt, Cu glas de stentor dai alarma că s-a comis un groaznic furt. C-au emigrat din rame maiştri şi-n locul lor sunt numai copii... Iar cînd îţi e mai dragă lumea, atuncea, vai ! dai ortul popii... Aşa ţi s-a-ntîmplat şi ţie pe lumea asta mult groaznic furt, Adio, dar, iubit prieten, ilustre critice de artă, Adio, da, pe totdeauna şi pentru cea din urmă oară... Pe cît ţi-a fost de grea prostia, să-ţi fie ţărna de uşoară !“ FIVE O’CLOCK Lui Iorgu Juvara I Stăpîna pretutindeni aşază flori în casă — Azi floarea-mpărătească avea rabat în piaţă — Şi crinii albi, clorotici, se săvîrşesc din viaţă, Tînjind ca cea din urmă mlădiţă dintr-o rasă... 5 Oglinda ştie numai cît s-a vopsit stăpîna, Şi sluga poate spune de caznele stăpînii, Cît s-a muncit, sărmana, întreagă săptămîna Să-şi facă albă faţa şi moale pielea mînii. Şi-a oblojit obrajii şi mîinile în colcreme 10 Şi le-a ţinut întinse în aer, ca fachirii, S-ascundă hieroglifa ce-o-nseamnă cruda vreme, Să nu i-o descifreze pe faţă musafirii. In circonflex sprinceana c-o umbră de funigeni Şi-a-ncondeiat-o meşter — şi-o dungă de carmin 15 Şi-a pus, ca să însemne pe buze şi pe gingeni Obişnuitu-i zîmbet ce-ascunde-atît venin. Un uruit de roate ; — răsună soneria... — Ah, ce plăcere rară! Comme c’est gentil, ma chère ! 20 Ce roşi bujori pe faţă ţi-a pus ştrengarul ger ! 20 Cum te întinereşte pe lume bucuria ! — Toujours aimable, dragă !... Şi-abia sfîrşeşte, iată, Şi clopotul iar sună... Şi e-o învălmăşeală De vorbe, de volane !... Ah, lumea cea bogată, Cum ştie să te-nşele şi cum se mai înşală ! 25 Aruncă fiecare o vorbă ce n-o crede Şi alta îi răspunde, făcînd o reverenţă... Maschează toţi ca struţul, deşi oricine vede In fond ce se ascunde supt mîndra aparenţă... ii : Văzut-aţi voi vreodată pletosul pin de dună, Cum e-apucat de spasmuri cînd vine uraganul ? La dreapta şi la stînga cum crengile şi-adună Şi iar si le resfiră ?... Aşa-i şi cu pianul, 5 Cînd e rugat maestrul să cînte-o rapsodie !... La dreapta şi la stînga buhosul cap şi-nclină Sărbătoritul geniu şi nu mai vrea să ştie De lumea muritoare în lumea lui divină ! Acum ea bidiviul, cînd şi-a găsit buiestrul, 10 Trec mînile-i pe clape, în maximul vitezii, Se-ncruntă şi se zbate şi-i furibund maestrul, Vai, ce păţesc acuma bemolii şi diezii ! Şi deodată parcă s-ar face-o acalmie... Dar, nu !... şi mai sălbatec prind notele să zboare ! 15 De necrezut ce poate să fac-un om, cînd ştie Să deie cu virtute din mîini şi din picioare ! 21 III Citeşte-acuma bardul. Solemn, supt policandru, Cu aerul macabru de cioclu nemîncat, Altfel ireproşabil în negru îmbrăcat, In frac... căci fracul este adesea un scafandru... 5 Cu el s-aruncă-n marea acestei lumi bizare, Scoboară, tot scoboară nemărginitul fund : El e-ncercat şi ştie că acolo s-ascund Nepreţuite stridii ce au mărgăritare ! Cu glas postum citeşte, citeşte-ntruna bardul... io Scandează cu emfază, accentuînd detaliuri ; Ca de pe-antioe ziduri, pe-obraji se scurge fardul Şi-un vînt uşor porneşte trezit de evantaliuri... Blazat, într-un fotoliu, un tip, căscînd, clipeşte, îşi şterge ochelarii, la bard se uită iar... 15 Şi-şi zice : „Doamne ! Fracul, ce mai veşmînt bizar : Adesea se termină în coada unui peşte !“ IV O clipă de repaos... Şi-un zgomot de argint, Din linguriţi mişcate în cupele de ceai... Dintr-un pahar poetul înghite cu un pai, Avînd pe-obraji lividul reflex de pipermint. 5 Maestrul nu mănîncă nici chiar zaharicale... Nu-i e celebritatea cea mai aleasă hrană ?... Stăpîna doar de-1 roagă, găseşte el cu cale Cu degetele-i sacre s-atingă o bomboană. Se fac grupări aparte, dar flirtul între tineri 10 E-acelaşi pretutindeni, atît că-şi schimbă locul. 22 Primeşte-o doamnă miercuri, şi altă doamnă vineri : Căci care dintre doamne nu-şi are five o’clock-ul ? ! Se vîntură divorţuri, şi vorbele au cheie... De-ar fi să poarte şorţul sau mîndra diademă, 15 E prodigios cît poate oriunde o femeie Cu brio să brodeze pe-aceeaşi veche temă ! Şi totuşi, dţi nu-şi lasă acolo bună parte Din sufletul lor candid, pînă ce văd odată Ce-nsarană five o’ clock-ul şi cît e de departe 20 Viaţa ăstor oameni de cea adevărată... De-aceea, cînd îţi spune, zîmbind simandicoasă, Vreo doamnă : „Primesc vineri44 — ori altă zi nefastă, Refuz-o categoric — iar dacă ai nevastă, Să te fereşti, române, de five o’clock în casă ! O LACRIMA LA DOSAR SAU TRIBULAŢIILE UNEI PETIŢII Editorului meu G. Filip I Eram pe vremuri o sărmană zdreanţă, Zvîrlită-n fundul unei lăzi murdare, Şi-ajunsă-ntr-o aşa de proastă stare, Pierdusem chiar şi ultima speranţă. 5 Trăiam în cel mai execrabil mediu, într-o infamă promiscuitate Cu fel de fel de lucruri disparate, Şi nu mai aşteptam nici un remediu. Vecinul meu adus de naufragiu, 1° Un biet şoşon, cu pneurile sparte, Ofta ades : „Sublim e-al tău adagiu, Psalmistule ! Da, toate sunt deşarte..." Alăturea o lingură coclită, Un piepten fără dinţi şi coji de ouă 15 Dormeau, tot aşteptînd o Viaţă nouă Şi-o lume mai puţin heteroclită. Mai înţeleaptă şi mai rezervată, Eu nu aveam nimica a le spune, Şi totuşi scris a fost să fiu salvată, 20 -Căci a venit o zi de redempţiune ! 24 II Era-ntr-un crepuscul murdar, Cînd m-a atins deodată O zare slabă de fanar Şi mă trezesc mirată. 5 Văd două mîni ce răscolesc Grăbite şi barbare Şi ca prin vis mă pomenesc în traista din spinare. Adio, bunul meu şoşon, Tu rabdă şi visează — Eu trec din traiul monoton în altă ipostază. III Un uruit grăbit de roţi, De mii de transmisioane, Pufneşte fumul furios Pe coşuri, în coloane ; 5 Pe scări d-a valma-n sus şi-ri jos Aleargă sute de iloţi Şi apa clocote-n cazane... Iar eu necontenit mă plimb Din vas în vas zglobie, 10 Mă-ntind, mă primenesc, mă schimb Fac hidroterapie ! în fibre lungi alerg acum Şi iată-mă, sunt pastă — Vai, ce grozav de mare drum, 15 Ce luptă şi ce chin Mi-a trebuit ca să devin Din nou albă şi castă ! 25 Din sul în sul acu descind, Val după val mă-mbie Şi iată-mă că mă desprind... Nu cîrpă neagră, cum am fost, Ci marfă bună şi cu rost : ' Sunt coala de hîrtie ! IV Stam într-o librărie, ascunsă-ntr-o testea, Cînd uşa se deschide şi zgribulit apare Un tînăr trist şi palid şi supt de nemîncare... Şi iarăşi se preschimbă a vieţii mele stea ! întreaga castitate mi-o ia pe-un ban de zece. Şi iată-mă-ntr-o scundă şi mucedă chilie, Pe masă mă atinge încet o mînă rece, îngheţ de spaimă toată... Ah, Doamne, ce-o să scrie Să fie oare-o odă în falnicul vers safic ? Vreun testament macabru ori vreun roman sinistru ?. Ah, nu... văd bine-acuma : prea scrie caligrafic, E-un postulant, sărmanul !... „Stimate domn ministru Am trei copii şi traiul mi-a devenit acerb Şi aş munci .cît şapte pentr-un modest salar, Ce vreţi ?... Nu-i gratis lemnul la firma Bela Erb Şi-i trist cînd omul n-are un socru măcelar !...“ Cunosc străvechiul cîntec... „Primiţi, et caetera...^ Ştiu proza asta tristă a vremilor moderne : Iei tocul, aşterni proza, şi-oricum prinzi a spera — Căci fiecare doarme aşa cum îşi aşterne ! V Asemeni unui june c-o floare-n butonieră, La piept eu port un timbru şi-un număr de registru, Mă rog, sînt oficială... începe-o nouă eră : Un pas mai am acuma s-ajung la dom’ ministru. 5 Dar vai ! trei ani de zile am stat nerezolvată, Trecînd din mînă-n mînă, de pe-un birou pe altul, Şi n-am putut da ochii nicicînd cu Preaînaltul... Au n-o să se sfîrşească cu toate-acestea-odată ? ! Pe la direcţia-ntîia am stat un cîrd de vreme 10 Şi-iam transmigrat în urmă jos la direcţia-treia, Apoi iar la întîia... şi-n toată vremea-aceea Am auzit atîtea prostii şi anateme ! Ce rău-crescuţi sînt, Doamne, adesea impiegaţii ! Mă înhăţau barbarii şi m-azvîrleau cu ciudă : 15 N-aş fi crezut vreodată în mintea mea cea crudă Ca pin’ la dom’ ministru să fie-atîtea staţii ! Urîtă, zdrenţuită şi-anemică la faţă, Ou timbrul rupt şi veşted, aşa eram acum : Mai galbenă ca Grozeia cel săvîirsit din viaţă, 20 Mai searbădă ca versul comis de-Anton Naum ! Dar toate au un capăt, şi iată-mă la ţîntă... Sever mă cercetează ministrul, şi tresar... Se-ncruntă o sprinceană, şi-un glas ce înspăimîntă Rosteşte : „La dosar !“ VT Ca-n ţintirim tăcere-i în arhivă... Ce-o fi făcînd sărmanul postulant ? I-o fi mîncat copiii din colivă Sau i-a mutat cu dînsul în neant ?... 27 5 Eu nu mai ştiu... dorm somnul din in-folii... Au răposat atîţia arhivari ! In juru-mi trec fantasticele molii Şi-aud cum rod în lemn lugubrii cari. Deasupra mea grămezi sedimentare 10 S-au adunat mereu şi se adună... N-aud un glas, şi ceasul nu-mi mai sună, Căci pentru mine-s toate seculare. Ca un fosil păstrez pe veşnicie O lacrimă ce am cules-o-n cale, 15 Şi-o ţin intactă ca pe-o mărturie A veşnicei dureri universale ! BACHICA Lui Alecu Şmelţ Inşiruite-n rafturi pe brînci, supt vechea boltă, In fel de fel de sticle cu epitafuri varii, Dorm rarele selecţii, recoltă cu recoltă, Precum dormeau anticii romani în columbarii. 5 „Eu m-am născut in anno o mie şi opt sute, Da, sunt Matusalemul întregilor podgorii, Văzui pe Bonaparte încununat de glorii — Sunt cronicarul vesel al bunei vremi trecute.44 „Hei, eu crescui pe coasta rîposului Vezuviu, io pe vremea cînd pe lume nu apăruse sapa. Plantat am fost de Noe,-nainte de deluviu, Şi n-am cu toate-acestea nimic comun cu apa...44 „Eu sunt contemporanul lui domnu’ Ipsilante, Şi-am apucat zavera, de Beldiman descrisă, 15 De Beldiman, sărmanul, ce nu era un Dante — Fac parte dintr-o vreme grozav de compromisă !“ „Da, îmi aduc aminte şi eu : era în anul... în anul cu zavera4*... — „Confunzi cu strada Enii ? !“ „Nu... dar erau în ţară tot vremuri de bejenii...44 20 „Ei fi din Viişoara de unde-i Sadoveanu ? !44 29 „Ştirbey îmi este tată, am vîrsta mai recentă... Nu port cămaşă scumpă ţesută din tanin, Nici chiar foaia de viţă ca Venera decentă, Căci eu nu am ce-ascunde : sunt pur şi simplu vin.“ 25 „Mă recomand : sunt Tokay, magnat de viţă veche...“ „O, taci !“ răspunde corul de sticle iridente : „Cotnarul e mai nobil, e fără de păreche“... Cresc din extrema stingă proteste violente. Se umple-ntreaga boltă de clinchete rebele, 30 Şi zgomotul din hrubă în hrubă se repetă. — Rîd sticlele bătrîne : „Am fost şi noi ca ele... Dar astea-s prea lipsite de orice etichetă !“ DOLEANŢELE UNUI EX-TROGLODIT ÎN PREAJMA SFÎNTULUI DUMITRU Lui G. Murgoci I Neparcelat era p-atunci Pămîntul în hectare, Proprietarul nu venea La termen să mă mustre, 5 Căci nu erau proprietari In vremuri cvaternare — Din peşteri totuşi m-am mutat In locuinţi lacustre. Acolo mi-am sporit un timp Tihnit progenitura, Spre seară-ntrerupeam orice Relaţii cu uscatul ; Drept orişice vestmînt aveam O frunză de datura *, Căci nudul se părea firesc, Necunoscînd păcatul. Şi-aşa, la adăpost, cum stam, Cu puntea ridicată, Cu jind priveau la noi sticlind 20 Din ochii lor de aur * Datura — mătrăgună. 31 Gentilii mastodonţi pe mal, — Doar vreun plesiozaur * Venea înot cu coada lui In uşa mea să bată... 25 Fireşte că, deşi-ncîntat De-atîta politeţe, Eu vizita nu i-o-ntorceam, Deşi-i stimam tot neamul, Şi tot asemeni mă purtam 30 Şi cu hipopotamul, Sau alte memorabile Figuri p-atunci măreţe. Era un trai patriarhal, Senin din cale-afară, 35 Un trai de castor, dacă vreţi, Dar plin de libertate ! N-aveam chirie, poliţi, bir... O, vremuri mult beate, O, paradisul meu pierdut 40 Din vremuri cvaternare î II Şi milenarii au trecut — Iar printre cataclisme Ca Prichindelul legendar Cu uriaşe cizme, 5 Eu am păşit din veac în veac, Cu slabele-mi mijloace, Pe cînd degenerau pe-un cap Atîtea dobitoace. * Cerem iertare prietenului Murgoci dacă am mutat — cu ocazia Sfîntului Dumitru — pe sărmanul plesiozaur din secundar în cvaternar (n.a.). 32 Din sud spre nord am transmigrat, io Clădindu-mi adăposturi, La apa Vavilonului, La Teba, la Ninive, Dar rînd pe rînd am părăsit Aceste avantposturi, 15 Cu nostalgia peşterii Din vremuri primitive. în Occident am apărut Apoi, lăsînd ruine, Mi-am stilizat, precum vedeţi, 26 Perfect arhitectura, Şi astăzi secession * cum sînt, . Gîndesc şi rîd în mine : Ce-ar fi s-apar într-un salon C-o foaie de datura ! iii Ah, om modern, ex-troglodit, Cum îţi mai plîng de milă ! Aşteaptă camionul jos Aiurea să te mute... 5 Nu... cel ce-a spus că marile Dureri sunt veşnic mute, A fost desigur un cretin Cu mintea imbecilă ! Ce-njurături nu se aud 10 Pe scări ! vai ! ce scandaluri ! Grozavă speţă-s cioclii, dar Hamalii-s mai teribili ! Ah, fericiţi acei ce-ajung Stăpîni inamovibili 15 Şi dorm la dulce adăpost, Retraşi în caşcavaluri. * Secession — stil în arhitectura din ultimele decenii ale secolului trecut. 33 Hipopotam, amic iubit, Te fac pe tine-arbitru : Nu eram eu mai fericit 20 In vremea cvaternară ? Se poate oare, spune tu, O viaţă mai amară, Să fii silit să transmigrezi La orice Sfînt Dumitru ? ! IV De ce n-am dispărut cu toţi Colegii mei odată — Să fiu, ca dînşii, cernozem — Şi-am fost cruţat de moarte ? 5 Azi, poate, sufletele lor S-au ridicat în Marte, Şi aeriene-acuma duc O viaţă fermecată ! Oh, unde-i astăzi scumpul meu 10 Apartament lacustru ? Să stau la adăpost, cum stam, Cu puntea ridicată, Să vie iar, cu coada lui In uşa mea să bată 15 Plesiozaurul măreţ Sau alt amic ilustru ! O, dulce trai patriarhal, Senin din cale-afară, Cînd îmi creşteam smalaua * mea 20 în plină libertate ! Cînd nu eram un Heimatlos**... O, vremuri mult beâte ! O, paradisul meu pierdut Din vremea cvaternară ! ! * Smala — cuvînt arab (preluat din franceză), aici, cu sensul de familie numeroasă. ** Heimatlos — fără patrie. PROTESTUL ClRCIUMARILOR Lui C. D. Anghel Moto : „...apelăm la toţi oamenii de bine şi cu bun-simţ... apelăm la întreaga presă din ţară... ca să se ocupe de această... lovitură ce ni se pregăteşte şi care va îngropa de vii peste 30.000 familii..." etc* etc. Protestul cîrciumarilor piteşteni (Ziarele.} Aprob şi eu protestul vostru, bravi cetăţeni de la Piteşti, Şi mă revolt cu indignare în faţa groaznicelor veşti. Da, mă revolt cu voi alături, chiar eu, umilul cronicar,. Căci nu-mi tăgăduiesc strămoşii : da, sunt nepot de cîrciumar Ï 5 Era vestit în Sfînta Vineri din Iaşi, printre negustorime, Bunicu ce vindea rachiuri, ca mine care vînd azi rime. 35 în mine s-a trezit strămoşul şi-i natural să mă revolt, Deşi sunt rudă de aproape cu prefectura de la Olt. Oe vreţi ? treizeci de mii de oameni cu legitime şi copii 10 Nu-i glumă, ca Barbara Ubryk, să fie îngropaţi de vii ! Nu-i glumă să-i strămuţi, deodată, din lumea asta-n alte lumi ! Şi să-i inviţi pe nepoftite să se declare ca postumi ! Unde mai pui că cimitire nu sunt să aib-atîta loc Conglomeratul ăsta straniu să-l poat-escamota în bloc ! 15 Ce faci, guvernule ! Opreşte ! Retrage-ţi legea în tenebre ! Sau dacă nu, dă-mi pentru-o lună concesia pompelor funebre î II Da, mă revolt şi protestez, ; . > Cînd văd că şi conservatorii, - j - Pe care, dealtfel, îi stimez, Sunt contra bietelor podgorii. 5 Ei, oamenii de viţă veche, Vestiţi şi mari proprietari, Cred că e floare la ureche Un Dumitrescu-Militari ? 36 Cu cine vor mai face-alegeri ? 10 Adio toasturi şi trataţii ! Cui oare-or mai ţinea prelegeri Ou pieptul plin de decoraţii ? Adio chef şi masalale ! Din centru pînă la Obor, 15 Prin depărtate mahalale, Gem cîrciumarii trişti în cor : Se face statul negustor ! III Va fi o linişte macabră şi noaptea neagră o să pară Că s-a vărsat pe lumea-ntreagă ca un enorm pahar de şvarţ, N-o să mai fie mese-ntinse în nopţile tîrzii de vară — Renunţă, domnule ministru, nu fi cu inimă de cuarţ... 5 Şi cum acuma vine iarna la ceasuri mai înaintate, La ceasul cînd ar fi ridicol să-ţi speli măseaua cu Odol, Nici un fanar n-o să te cheme şi-n uşi zadarnic vei mai bate : Vei rătăci prin frig şi ceaţă ca bietul Nansen înspre Pol. Biletul de deces pe uşă te-a-ntîmpina în orice loc, 10 In loc de birji, funebre dricuri te-or îmbia să te transporte — Ţi-nchipui, domnule ministru, că nu m-ar aranja ' deloc — Cum poţi să zugrăveşti cu lacrimi aşa sinistru acvaforte ! 37 Renunţă, domnule ministru, la groaznicul proiect de lege ! Nu are fiecare-ntr-însul predispoziţii de sobol — Viaţa e destul de tristă şi-aşa cum este — înţelege Că vei ucide veselia de pui pe cîrciumi monopol ! IV Onoare deci vi se cuvine, O, cetăţenilor eroi ! — Voi staţi alăturea de mine Şi eu alăturea de voi ! 5 De iscăliţi această odă, De aderaţi cap lîngă cap, Apoi vom merge toţi la vodă Să ducem jalba în proţap. Şi vodă ne va da dreptate, 10 Că nu degeaba-i de pe Rin — Şi-oricît ar fi de majestate, Tot bea cîte-un pahar de vin ! La vodă dar ! Cu legitime Şi cu copii ! Treizeci de mii ! 15 Şi eu, cu-al meu bagaj de rime, Al treizeci şi-unulea voi fi ! CREZUL MEU Nu sunt Miron Costin, nici domnul Miile Pretenţii n-am s-ajung nemuritor, Dar cred că-i bine-n aste grave zile Să se audă rîsul meu sonor. 5 Voi rîde dar, în versuri săltăreţe, Din care nici un vers nu va fi şchiop, Voi învîrti în fel de fel de feţe Al vieţii noastre caleidoscop. Voi rîde cu întreaga mea dantură 10 Făr’ să păstrez un dinte nimănui, Că nici nu am atîţia dinţi în gură, Iar alţii falşi nici n-aş dori să-mi pui. Voi rîde sincer, fără de isfială, N-am să ascund lumina sub obroc 15 Şi, nefiind Mefisto sau Păcală, Eu voi fi eu, sau nu voi fi deloc. RACHETA D-lui M. Dragomirescu etc. Celebrule între esteţi, Declari că eu, subscrisul Mirea, Sunt pur şi simplu contopirea Hibridă între doi poeţi. 5 Aceasta e o infamie, O născocire infantilă !... Ai cercetat la primărie ? Cunoşti tu starea mea civilă ? De unde-ţi iei dar îndrăzneala 10 Să mă conteşti, sărman pigmeu, Cînd eu am rude în Walhalla Şi Wotan este tatăl meu ?! Hibrid eşti tu, ilustre critic, Tu, imposibilă treime : 15 Poet, estet şi om politic, Făptuitor de triple crime ; De-aceea, pentru Dumnezeu, Ascultă-mă şi ţine-ţi firea : Căci tu eşti tu şi eu sunt eu 20 ■ Aşa cum iscălesc : A. Mirea. 40 MĂNUŞA Aceluiaşi Iubite critic şi estet Ce te căzneşti să pari subtil, Mă văd silit cu mult regret Să-ţi spun că eşti un... crocodil ! Ţi-am spus de mult şi nu e greu Să cauţi bine în registre Că Wotan este tatăl meu... De ce recidivezi, magistre ? De ce mă faci să-ţi spun mereu Că Anghel, Iosif şi A. Mirea La urmă-i un secret al meu — Treime ca dumnezeirea ! Deci, bagă-ţi asta în urechi : Am şase mîni, şi la un oaz Mănuşi am sute de perechi, Pe cînd tu nu ai nici un haz ! Da, crocodilul meu buimac, Eu nu-s nici el, nici celălalt, Dar orişicînd, ca Bergerac, De vrei, sunt gata de asalt ! Şi-acuma, daca eu nu-s el Şi dacă el susţii că-s eu, Cum să ne batem în duel ? Ce-ai să te faci cu-acest Proteu ? ! SCARA LUI IACOB Aceluiaşi şi altora de aceeaşi speţă I E mare şi mănoasă ţara noastră Şi-avem şi sucursale prin vecini, Ici curge mîndră Dunărea albastră (Vezi Strauss) — şi colo-s munţii Carpatini. 5 Avem treizeci şi două de judeţe Ce pro'sperează-ntruna an cu an, Ascundeţi-vă, voi, figuri măreţe Cioplite pe Columna lui Traian ! De fiece judeţ o metropolă, 10 Şi-n metropolă cîte-un Ateneu Bolteşte strălucita lui cupolă Supt care se afirmă cîte-un eu. Se ţin discursuri, se destupă sticle De fiecare Ateneu deschis — 15 Renvie iarăşi vremea lui Pericle Şi fastul lui Lorenzo Medicis ! II Şi-n timp ce toţi pe-un cap se-ntrec, Cînd fiecare burtăverde Cu dărnicie vremea-şi pierde Spre-a oficia în templul grec ; 5 In timpul ăsta, cum vă zic, Cînd toţi s-afirmă şi deliră, Un biet proprietar de liră, Ce n-are-ncolo alt nimic, 42 Un visător, ca un neghiob, 10 De cer şi-atîrnă nalta-i scară Pe care îngerii coboară Ca-n visul sfîntului Iacob... III Sunt primele iluzii închise-ntr-un volum, Intîia emanare a spiritului sfînt — Cu mîni de marnoş gingaş îl netezeşti acum, Făcîndu-ţi corectura la ultimul cuvînt. 5 E gata şi erata... Ce-s două-trei greşeli Pe lîng-aşa copertă ?! Un pictor cu renume Şi-a cheltuit pe dînsa trei tuburi de vopseli, Şi iat-o ca o fată cînd iese-ntîi în lume. Dar cartea stă-n vitrină şi nimenea n-o cere — 10 (Cum stăm cu teoria de cerere şi-ofertă ?) Rămîne ca o fată ce n-ar avea avere — Deşi ca zestre are un preţ fix pe copertă... Priveşte autorul şi-ascult-atîtea glume !... N-o cumpără nici unul şi toţi de ea s-anină... 15 Şi-şi zice melancolic : „Ar fi de scris volume Ce de prostii aude o carte-ntr-o vitrină ! Răbdare însă, barde ! Lumina se va face ! N-avem în toată ţara atîtea Atenee ? O carte-i ca diamantul cu feţele opace 20 Şi trebuie tăiată de vrei ca să scînteie... Va da alarma unul, şi-atunci, să vezi ediţii ! Oleacă de răbdare ! Nu năvăliţi cu toţii ! Ce garanţii aduceţi ? Hei, la o parte hoţii ! E dreptul meu acuma ca să dictez condiţii !“ 43 IV Rămîne, vai, diamantul cu feţele obscure, Nu-i nimene să-i taie frumoasele lui feţe, Să-i deie strălucirea privirile să fure — Ghinionul pretutindeni îi pune-n roate beţe ! 5 Doar vreun bovin de critic te cere-n bibliotecă — Şi mîzgăleşte-o coală cu proza-i insipidă : Talentul tău ce încă abia-i în crisalidă Grevat ţi-1 vezi deodată c-o primă ipotecă. Şi uite insipidul că ţi se urcă-n cîrcă : 10 „Hai, scrie, mă, de-acuma ! Să pot să scriu şi eu ! Căci eu sunt tu ! Hai, scrie ! Tu eşti domeniul meu ! Ori te strivesc, infame, pe loc, ea pe-o năpîircă !w Tu bucură-te însă ! Şi-ndură cu răbdare Şi las’ să te greveze : rămîi la toate rece... I5 Au nu e scos pe lume întîiul în vînzare Acela care are mai multe ipotece ? ! V Da, cîntă, rabdă, speră Aed nemîngîiet ! Deşi nu-i o carieră, Cariera de poet ! 5 Continuă cuminte, Duiosul meu neghiob, Şi urcă-te-nainte Pe scara lui Iacob. Avîntu-ţi de se curmă Pe greul drum celest, De sus aruncă-n urmă Dispreţul tău ca lest. 44 Bovinului ce rage Tu zi-i : „Rămîi cu bine !“ Şi-odată-n ceruri, trage Şi scara după tine !... SCRISOAREA DESCHISA A UNUI MELC Lui Alfred Juvara- Iubitul meu amic A. Mirea ! Au scris atîţi în chestia agrară Cu pana lor adeseaori barbară, încît să nu te prindă azi uimirea, 5 Că îndrăznesc şi eu să-mi spun părerea. Aş fi trimis-o bucuros lui Sterea, Ştiind c-obişnuieşte să plătească — Dar apăruse Viaţa românească, Aşa păţesc eu mai întotdeauna. 10 Tu ştii că-s cam greoi la mers ; Pîn’ mă decid să scriu un vers, Mă pomenesc că iarăşi trece luna. De-aceea m-am gîndit la tine, Că scrii mai mult şi ţi-ai făcut un nume, 15 Şi-apoi cunoşti atît amar de lume Ca s-o plasezi într-un jurnal mai bine. De pildă-n Viitorul, de se poate, Deşi-s conservator, dar cu „nebunii4* Eu nu fac cîrd, şi mai întîi de toate, 20 Sunt adversar convins al „fuziunii“. 46 Să revenim, gentilul meu A. Mirea, Şi s-abordăm, deci, chestia agrară. Tu ştii că eu, ca melc, trăiesc la ţară Şi nu mă duc aproape nicăirea. 25 Nu-s un nabab, dar am proprietate, Am uţi palat şi eu, şi-l duc în spate ©riunde vreau şi după cum am chef : E un palat cu totul de sidef, O raritate arhitecturală ! 30 E un nonsens clădit dintr-o spirală Şi-n el eu singur poruncesc en chef, Şi-i ordine în el, şi disciplină, Nu ca la voi... Cînd vremea e senină, 35 îmi place să mă plimb ca un burghez Şi cîte nu văd eu, cît ţine vara... Din toţi cei cari au scris, Alfred Juvara Mi s-a părut c-a scris, ştii, mai cu miez... Dar las consideraţiile grave, 40 Nu-is un sociolog, ci un observator, N-au taină pentru mine palatele burgrave, Şi pe ţăran de-asemeni l-am urmărit de-aproape. Nu-s înzestrat eu oare cu două telescoape ? N-aş fi văzut eu, spune, pe-acel instigator 45 Care aruncă-n holde, ca duhul rău, neghină ? Dar n-am văzut nimica din cele ce se spun, Ţi-o jur solemn, o, Mirea ! pe casa mea rurală, Să se sfărîme-n hîrburi măiastra mea spirală, De-a fost măcar vreo umbră a vreunui căpcăun ! 50 Nu căutaţi aiurea şi altora pricină ! Că nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină, Ci Sărăcia cruntă, eterna Sărăcie !... Augustul gest aruncă seminţele în glie Şi glia le primeşte cu-aceeaşi nepăsare... 47 Ca peria de deasâ, fir lîngă fir, răsare Şi se ridică holda, pămîntul trist s-ascunde. Pe-ntinderea cea verde trec legănări de unde, Polenul ca un nour de aur fin se plimbă Şi verdele în galben treptat apoi se schimbă... Lucesc grăbite seceri şi snopii saltă-n claie... Lung duduie maşina, cresc piramizi de paie, Mugeşte greu batoza, şi-n praf, ca-ntr-un infern, Trec umbre dureroase cu saci greoi în spate, Şi peste-atîtea frînte cerbici încovoiate Atîrnă greul aur ca un blestem etern ! Dispare ca prin farmec, apoi, acest tablou... Felii, ca ciocolata, se-nşiruiesc din nou Tăiate cu măsură de-a plugului cuţite... Şi... cade iar sămînţa cu-acelaşi gest august ! Palatele burgrave cu geamuri oblonite Şi-au reluat tăcerea... De-i just, sau de nu-i just, întreaga energie a robilor sărmani în depărtate porturi s-a preschimbat în bani, Şi ei, după risipa de gesturi inutile, Rămîn cu deznădejdea... Trec zile după zile, Şi deodată iarăşi fulgi mari pornesc a cerne De-ai zice că în ceruri se bat sfinţii cu perne, Sau că un trib sălbatec de gîşte emigrante îşi scutură bagajul... Cu note delirante Ursuzul Crivăţ cearcă prin horn a lui arpegii... Şi nu mai umblă nimeni, doar vreo epidemie Din sat în sat aleargă... Nu vezi un om al legii, Nici suprefect, nici doftor, nici moaşă, — nicăirea... Veterinarii numai se mai decid să vină Spre-a declara la centru că peste cea bovină S-a declarat odată cu dînşii, prin comune, Şi-uitam pe perceptorul ce-aleargă în buiestru Să puie, cît e vreme, pe ce-a rămas, sechestru... Aşa e, mult iubite şi scumpe demn A. Mirea ! N-am inventat nimica, orice şi-ori cît s-ar spune, Acestea sunt văzute cu-a mele telescoape, Şi-acum că-i frig năprasnic — ca domnul Nordenskjëld, Neaşteptînd ca cioclii să vie să mă-ngroape — Mă fac eu singur cioclu : mă culc frumos pe-un şold, Pe ochii mei cei ageri las finele pleoape, îmi pun la cord surdină şi-astup orice-orificiu. Şi-acum mă-ntreb pe gînduri : N-ar fi oare-un deliciu, Să inventaţi un mijloc, lăsînd deoparte blaga, Ca muncitorul ăsta ce-şi stoarce toată vlaga, Să poată să se strîngă, ca mine, în găoace, Şi fără nici o grijă să doarmă-n bună pace, Cît ţine lunga iarnă cu nopţile-i enorme... N-ar fi cea mai cuminte şi bună din reforme ? Ştiţi ce ?... N-aveţi nimica să-l astupaţi hermetic ? N-ar mai umbla atuncea după mălai, bezmetic, Ci-ar sta tihnit pe vatră, în loc să protesteze — O, fericiţi aceia ce pot să hiberneze ! ! CIŞMIGIUL Lui M. Sadoveanu Penultimele frunze s-au scuturat pe-alee, Şi salcia cochetă cu plete elegiace, Ce se privea în apă cu drag ca o femeie, A pleşuvit cu totul... Prind fulgi de-omăt să joace. 5 Platanii, uriaşii grădinii, se despoaie De coaja lor frumoasă, ca după scarlatină... S-a ramolit acuma şi falnica gherghină Zvîrlindu-şi, ca în Lenau, pe vînt pălită foaie. Ca un calic ce-ar cere la trecători pomană, 1° Un tei la o răscruce întinde-un ram schilod Şi vîntul milogeşte o tînguire vană, Dosind, ca bani de aur, al frunzelor norod. O foaie de catalpa * pe-o bancă solitară Cum stă uitată,-ţi pare un pergament pierdut 15 Al cine ştie cărui poet necunoscut, Ce a dormit pe-acolo în nopţile de vară... * Catalpa — arbore decorativ originar din America de Nord, cu frunze mari în formă de inimă. 50 Un carpen îşi aşteaptă să-i vie spînzuratul, Cu legănări de pendul să-şi mişte umibra-n lună... Acuaticele lebezi au îndrăgit uscatul 20 Ca nişte simple gîşte... Fanfare nu mai sună ; S-au dus şi doici, şi bone, şi mîndri vistavoi... Cu florile în seră închis stă grădinarul... Şi trist e Cişmigiul precum e calendarul, 25 Din care-o mînă rupe cele din urmă foi... NUNTĂ LA ŢARĂ In vîrtej de iederă nemuritoare Cuprins e tot pridvorul ca-ntr-o plasă, Şi ici un strugur, dincolo o floare Atîrnă aşezate de mireasă... 5 E~un tărăboi ameţitor de glasuri, Şi vinul vechi dă vervă tuturora, Zvârlind pe grave şi-ancestrale nasuri Reflexe purpure ca aurora. In faţa casei cîntă barosanii io încredinţaţi de-nalta lor chemare : îşi uită reumatismul veteranii, Şi cercul horei creşte tot mai mare... Dar iată că mireasa-n prag s-arată Şi, după vechea datină păgînă, 15 Ea îşi desprinde vălul ei de fată Şi-l tine-o clipă fluturînd în mînă. Asemeni unui stol de rîndunele Vin fetele în ceată zgomotoasă Şi mîinile se luptă între ele 20 Cer cînd s-apuce vălul de mireasă... 52 Bucăţi e-acuma vălul de zăpadă, Şi ea, zîmbind duioasă, îl împarte Şi fost-a scris ca un crîmpei să cadă Şi-asupra mea, cum stam privind deoparte. Şi m-am gîndit la anii mei pustii Şi la a mele-mprăştiate cînturi — Aşa mi-am rupt eu sufletu-n făşii Şi l-am zvîrlit în cele patru vînturi, CRAI-NOU Crai-nou pe cer senin s-arată, Şi cum străluce-n geamul meu, îmi pare-o unghie tăiată Din degetul lui Dumnezeu... 54 CEASORNICUL „INDEPENDENŢEI" Lui Olimp loan Ies mîni grăbite-n noapte şi-obloanele se-nchid Şi liniştea pustie pe străzi s-a aşternut. Tramvaiul cel din urmă cu zgomot a trecut, Prin negura compactă lucind ca un bolid. îşi stinge şi vecinul acuma lampa lui Şi-a mea e cea din urmă fereastră luminată. Acum cu voluptate iau lira mea din cui, Dar cînd să-ncep, departe, un ceas a prins să bată... Prelung răspunde altul cu glasu-i monoton Şi iată că începe acum „Independenţa44 Cu timbrul ei metalic străvechiul cînt breton... Recade-apoi greoaie ca plumbul somnolenţa. Aş vrea să încerc un cîntec cum n-a mai fost cîntat, în care să renvie ca-n flautul lui Pan Tot farmecul naturii... mă simt că-s inspirat... Dar ritmul „Paimpolezei“ îmi sună în timpan. Ca pe-un ţînţar obraznic l-alung şi-ncep din nou... Mai am un vers s-adaug la cel dintîi catren... Dar nu ştiu cine parcă trezeşte-un vag ecou, Şi iar îmi vine-n minte diabolicul refren. 55 Rup strunele, şi lira mi-o zvîrl ciudos supt pat... Mă culc cu „Paimpoleza“, cu ea mă voi trezi... Şi-o s-o aud întruna, şi mîni, şi nencetat De douăzeci şi patru de ori în orice zi... Fac deci apel cu lacrimi, o, fraţi întru Apolo ! Să fim uniţi o dată cu toţi, şi noi, aezii, Şi orologiul ăsta să-l dărîmăm de-acolo, Căci altfel ne dă g»ta romanţa „Paimpolezii“. DESCHAMPS LA ATENEU La Ateneu — strălucitorul lustru E-aprins ca-n serile de gală... Dar conferenţa fu extrem de pală Pentr-un aşa conferenţiar ilustru. 5 Spre-a nu-şi dezminte numele, Deschamps Bătut-a cîmpii ca un virtuos Şi-a învîrtit acelaşi sarbăd sos Pe care-1 scrie zilnic în Le Temps. Duios, asemeni unei guvernante, 10 A evocat mici murdării intime Din viaţa celui care doar cu Dante E frate prin imagini şi prin rime. Sărman Victor Hugo ! bard al luminii ! Tu, care dormi măreţ în Panteon ! Te preţuiam mai altfel noi, latinii... H Rău ai căzut pe inîna lui Gaston ! POVESTEA UNEI NOPŢI DE IARNĂ Lui C. Sandu-Aldea E-un uruit de roţi, un zgomot de uşi ce se trîntesc cu pripă... „Cupeul prinţului Sodoma*... şi-i o întrecere de glasuri, S-afirmă domesticitatea împodobită cu lampasuri, E ceasul cînd domneşte verva în a muscalilor echipă. Se-nvectivează eunucii cercînd să ieie rînd la scară, Se-nalţă bicele în aer şi e un clinchet de zăbale, De cai struniţi în neastîmpăr ; se luminează feţe pale, Ici-colo fulgeră în treacăt dintr-un inel o piatră rară ; Atras de-o mînă-n întuneric dispare valul unei trene ; Ca mantii de omăt pe umeri albesc bogatele dantele, Ca nişte flăcări blonde-n umbră s-aprind şuviţele rebele, Albesc plastrOianele şi joacă reflexe lucii pe joibene... Apoi dispare ca prin farmec această fantasmagorie, Şi, cum rămîne singur, Teatrul, învăluit în neguri, pare Un mausoleu de piatră sură păzit de două lampadare, In care doarme Arta noastră căzută-n neurastenie. Spre Capşa se îndrum-alaiul ca să mănînce ciocolată... Bat evantaliurile iarăşi şi toate mesele sunt prinse... Ce curioase atitudini mai au persoanele distinse!... 20 Ca la panopticum, pe geamuri, vreun trecător la ele cată... Nici unul nu se simte-acasă, ca prinşi de-un pictor nedibaci, Stau ţepeni, ca halucinaţii, cu ochii ficşi la vreo garafă. Cusute parcă-n aţă albă lucesc cărările la ceafă, Şi zîmbetul, şi gestul — totul e calculat şi e stîngaci. 25 Pe unu-1 supără manşeta ori dunga de la pantalon, Pe alta umbra unei pene, ori cine ştii ce vag regret... Ştiu, e grozav să-ţi intre-n coaste balenele de la corset Şi să zîmbeşti ca o martiră... O, tu, eternule plastron ! 30 Faţadă care-acoperi toate, amăgitorule decor, Cîţi după ce se-ntorc acasă nu plîng cum plînge un actor Care-a jucat un rol de rege... Aşa gîndeşte-un biet poet Ce, zgribulit, s-opreşte-o clipă şi-apoi îşi vede iar de cale... 35 Ca un discurs contradictoriu, ecoul păsurilor sale Trezeşte uliţa pustie şi-apoi se stinge-ncet-ncet... E plin de deznădejde cerul ca un volum de Schopenhauer... Poetul ca o umbră trece, urmat de umbra lui pe zid, înspre redacţia, de unde, în întunericul livid, 40 Ca nişte faruri blestemate îl cheamă becurile Auer... 59 Cu paşi de somnambul se duce şi urcă scara în spirală... Cu el odată vîntul intră şi geme lung din gang în gang... Nu mai miroase ca la Capsa p-aicea a Ylang-ylang *, Ci pretutindenea domneşte un miros greu de răbuială **... 45 In atelier dorm monştrii încă, visîndu-şi prada viitoare, Şi numai transmisionul umblă şi bîzîie ca un bondar... Ca un moşneag în agonie motorul horcăie şi-arar O par-albastră, ca un suflet ce-ar vrea să scape şi să zboare, Fosforescentă joacă-n aer... 50 In fund, noptatecii zeţari, Minerii ăştia de oraşe, ce-n fruntea omenirii merg, îşi plimbă mîinile grăbite prin casele lui Gutenberg Şi pe pereţi cu ei odată culeg alţi robi imaginari... Poetul-corector s-aşează la masă trist, cu ochii grei... 55 Desface teancurile-n grabă şi moaie pana-n călimară : Ca un potop venit deodată în urma arşiţei de vară* Cad puncte, virguli, exclamaţii pe sărăcia de idei î Transcrie iute-o telegramă şi-o dă zeţarilor avizi* Apoi, grăbit, rencepe iarăşi, căci transmisionu-i sus pe axă... * Ylang-ylang — parfum obţinut din florile unui arbore cu acelaşi nume, cultivat în Indonezia şi Madagascar. ** Răbuială — unsoare preparată din păcură. 60 Ce-i pasă lui că Ies sau Ygrec n-a învăţat de-ajuns sintaxă, C-„ai noştri44 şi cu-„ai loru se luptă mai crunt ca tragicii Atrizi ! El corectează înainte. Şi-acuma monştrii se deşteaptă, Tresar, de bucurie parcă, din somn eternii nesătui; Motorul îşi revine-n fire şi ritmic bate pulsul lui... Roiesc ciocanele pe formă, şi „puitoarea“ sus aşteaptă. Coboară foile uşoare, imaculate, albe foi !... Le prinde sulul în rotire şi altele revin la loc, Sclipesc ca o cascadă albă cînd scapă, val cu val pe scoc, Şi ies, pe rînd, stigmatizate de-al prozei zilnice noroi... Din ele creşte-o adiere de vînt răcoritor de munte... Şi-n faţa lor stă melancolic sărmanul corector şi-adună In ochi priveliştea aceasta, zicînd ironic : „Noapte bunău Tovarăşilor lui de trudă... Afară-i un potop de puncte, De albe virguli jucăuşe şi de steluţe rotitoare... Fantastic, învîrtite-n viscol, cad lostopane de ninsoare... Un zurgălău voios îl cheamă din depărtare, ca să vie, Căci i s-aştern pînă acasă covoare mîndre de hermină... Priveşte împăcat poetul, atras de vesela lumină, Şi ca o umbră-albastră piere acum în alba feerie... J©S PĂPUŞILE ! FANTEZIE DE CRĂCIUN Lui G. Vasiliu E anotimpul sfîntului Bacşiş, Şi-o lume de întruchipări bizare Se etalează iar prin galantare, Ca scoasă dintr-o pipă de haşiş. 5 Ca pentru-o intervenţie străină Vin regimente de ulani de plumb, E-un bivuac în orişice vitrină, Cu tunuri, încărcate cu porumb. Oraşu-ntreg e-o arcă a lui Noe. 10 Rămîi stupid la orice pas pe drum, Parc-ai trăi un vis de Edgar Poë Sau te-ai plimba-n muzeul lui Barnum. Sătui de-aceste jucării neroade, Deşi bugetele nu sunt enorme, 15 Exasperaţi de-a'oeleaşi calapoade, Copiii strigă-n cor : „Voim reforme !“ Ameninţă cu greva generală : „Toţi laolaltă ca un singur om Ne-om ridica şi fără şovăială 20 Vom refuza tradiţionalul pom ! 62 Ne-am plictisit de veşnica paiaţă, De idolii cu cap de porţelan, De anoştii berbeci cu lînă creaţă, Ce se rentorc în fiecare an ! Suntem o generaţie precoce, De-aceea nimeni, vai, să nu ne-aţîţe, Căci pe păpuşi ne-om răzbuna atroce, Şi-or curge-n stradă valuri de tărîţe ! Ţinînd recordul capetelor sparte, Noi fără de cruţare vom lovi — Vom renvia un treisprezece Marte, Un şi mai crîncen Saint-Barthélemy. Colegi, să facem devastări enorme ! Să fim neînduraţi cu cei sus-puşi ! Jos pomul teuton ! Noi vrem reforme ! Destul cu învechitele păpuşi !...“ PĂŢANIA CELOR TREI MAGI Lui A. C. Cuza Cu paşi grăbiţi prin noapte călătoreau trei inşi Şi erau albi drumeţii de parcă erau ninşi, Le fluturau în urmă hlamidele în vînt ; Şi ca un cerc de pară pe capul unui sfînt 5 Pe fruntea fiecărui lucea cîte-o coroană — Deasupra lor, fantastic, a nourilor goană Ii urmărea, vrînd parcă tot cerul să cuprindă, — • Dar, slab, ca un tăciune ce-ncearcă să-l aprindă Un suflu îndărătnic, o stea necontenit 1° Se lumină şi iarăşi pierea în infinit... Cu dreapta tremurîndă pe ochi, priveau în zare Şi-apoi, atraşi în noapte de tainica chemare, Porneau iar înainte... Mergeau — şi paşii lor, Cum nu trezeşti un sunet cînd calci pe un covor, 15 Pluteau ca-n vis, şi noaptea se refăcea la loc. Arareori prin stepe, la zarea unui foc Îşi zugrăveau în treacăt conturul lor spectral... li revedeai acuma pe geana unui deal Crescînd fără de veste, ca să dispară iarăşi... 20 Neobosiţi de cale umblau cei trei tovarăşi... Pluteau pe punţi înguste, se străvedeau în ape Mai albi şi mai eterici, imateriali aproape, Luau iar trup, şi-n urmă trei umbre uriaşe Se furişau cu dînşii pe ziduri de oraşe... 64 Treceau pe subt arcade făr’ a trezi un zvon Şi descreşteau în urmă din nou pe orizon, Mînaţi mereu de-acelaşi nelămurit îndemn, Şi mai departe încă spre luminosul semn Care-i chema întruna pîn’ se ivea de zori... Ce se-ntîmpla atuncea cu cei trei călători Scriptura nu ne-o spune, dar, noaptea, cei trei inşi, Cu bărbile lor albe, de parcă erau ninşi, încet, cu-acelaşi aer de nepătruns mister, Se arătau odată cu steaua de pe cer... Le fluturau în urmă hlamidele în vînt, Şi, ca un cerc de pară pe capul unui sfînt, Pe fruntea fiecărui lucea cîte-o coroană... Dasupra lor, fantastic, a nourilor goană Ii urmărea, vrînd parcă tot cerul să-l cuprindă, — Dar steaua tot mai vie pornea să se aprindă : învăluită-n nouri lupta necontenit, Se lumina şi iarăşi pierea în infinit... Astfel cele trei umbre, cei trei bătrîni pribegi Au colindat de-a rîndul împărăţii întregi. Dar într-o noapte neagră misterioasa stea A dispărut deodată... şi repede-o perdea De întuneric groaznic i-a abătut din drum... Fulgi mari, aduşi de viscol, cădeau potop acum, Şi ei, ca nişte păsări ajunse de furtună, La piept a lor hlamide zadarnic şi le-adună... Bat albele veşminte ca nişte aripi grele Şi bărbile lor albe se-ncurcă între ele ; îngreuiaţi de ţurţuri rămîn pe loc şi cată Un adăpost să afle în noaptea-ntunecată... Ca pe-alt tărîm, departe, zăresc o licărire, Se uită lung şi parcă îşi mai revin în fire, Pornesc încet, cu grijă, pe stepa de zăpadă... Ţin darurile-n mînă, de teamă să nu cadă, Şi luptă prin troiene cu Crivăţul vrăjmaş, Spre dunga luminoasă ce-o-nseamnă un oraş... Topiţi de somn cum intră acum cei trei moşnegi, Cine-ar putea cunoaşte în ei pe magii regi? Miraţi străbat pe uliţi şi stau privind la geamuri, Văd albe candelabre de-argint, cu şapte ramuri, In care cîte şapte lumini bogate ard... Nedumerit rămîne, clipind din ochi, Gaspard, Şi Melchior se-ntoarce mirat spre Baltazar, Şi nu le vine-a crede, apoi ascultă iar : O limbă cunoscută le sună în urechi, Se-nalţă tînguirea unui psalom străvechi Şi-oriunde merg le pare că tot mereu aud Aceleaşi cadenţate verset uri din Talmud, Şi pretutindeni oameni în laibăre cernite, Cu cornul pus pe frunte, cu feţe chinuite, Se bat în piept şi cheamă, gemînd, pe lehova !... Uimiţii magi atuncea exclamă : „Osana ! Ajuns-am în Judeea ! Scăpaţi de-acum suntem ! Ce-ar fi să fie-aicea, Gaspare, Betleem ! Ia să-ntrebăm mai bine...44 Şi-acum cei trei moşnegi îşi potrivesc pe frunte coroanele de regi, îşi scutură hlamida, luînd un aer demn, Dar, nesvăzînd pe ceruri misteriosul semn, Rămîn pierduţi pe gînduri... O, regi asiriani ! Nu-i încă Betleemul, — e numai —*— Darabani ! GLASUL LUI MEMNON Lui I. Oncescu Mă-ntrebi de ce am stat deoparte Oa un profet într-un pustiu, Şi-acum ce năzuiri deşarte Mă fac să cînt fără să ştiu ? 5 Era-n Eghipet cunoscută, In preajma Tebei, o statuie Ce sta de-atîtea veacuri mută... întreab-o dacă vrei să-ţi spuie... Stăpîn peste pustia-ntreagă 10 Domnea colosul neclintit — Arar c-o pasăre pribeagă Veghind pe fruntea-i de granit. Cerca Simunul să-l îngroape, Zvîrlind asupra lui nisipul 15 Şi nu-1 mai cunoşteai aproape, Aşa i se schimbase chipul. Săpase vremea răni pe dînsul Şi-acuma goalele-i orbite Adesea-i lăcrămau de plînsul 20 Atîtor ploi necontenite... 67 Prin creştetu-i crăpat în două Spre inimă făcîndu-şi cale, Se aduna bogata rouă A nopţilor subtropicale... 25 Şi iată că-ntr-o auroră Statuia cea nepăsătoare Deodată deveni sonoră Cu roua ce urca în soare... 30 35 Vibra-năuntrul lui granitul, Şi lumea plină de mirare Pîndea de-atuncea răsăritul Ca să-i asculte-a lui cîntare... Şi tu te miri că imnuri nouă îmi izvorăsc din suflet mie, Cînd l-a trezit un strop de rouă Pe Memnon mut de-o veşnicie ! NEURASTENIE Se spune că neurastenia E boala marilor oraşe Şi-i creşte groaznică domnia Luînd proporţii uriaşe. 5 în adevăr, e-atîta larmă în capitalele moderne, Că omul n-are chip să doarmă, Oricît de bine şi-ar aşterne. Atîtea zilnice dispute, 10 Atîtea mîni care fac game, Şi-apoi jurnalele-apărute Cu sîngeroasele lor1 drame, Flaşnetele şi precupeţii, Ţigani cu curse şi grătare, 15 Schimbarea gărzii cu trompeţii, Societatea de salvare. Mari camioane cu gunoaie Şi vehicule de tot neamul, Trăsuri, cucoane şi tramvaie 20 Şi tot ce poartă macadamul, 69 Uzinele ce prind să cheme Şi clopotele grele-n turle... Oraşul pare la o vreme Un monstru osîndit să urle ! 25 Tăcerea-i un cuvînt fantastic, Un pleonasm al morţii poate ; — Să ai un nerv cît un elastic, Din balamale tot te scoate... De-aceea nu mă mir că-ţi pare, 30 ©ţ provincial ce stai departe, Că-n România noastră mare Bucureşteanu-i tip aparte ! — PROBLEMA Se-ntreab-un critic : „Tu, Horaţiu, Ce stai acuma în Olimp, Pe cînd trăiai, oare cît timp Şi cam ce loc aveai în spaţiu ?“ Şi a răspuns atunci Horaţiu Cu domiciliul în Olimp : „Dragomirescu are spaţiu, Horaţiu însă n-are timp“. \ SIMBOLISM „Poemul d-lor Iosif şi Anghel, apărut în Viaţa românească, cuprinde o notă simbolistă pe care ne mirăm că au aprobat-o poporaniştii de la Iaşi...“ etc. (Ervin-Densusianu, în Viaţa nouă, nr. 24, a. 1907.) Da, simbolist e tot poemul Şi-orice erou e un simbol — Ervin, ajungă-te blestemul ! Căci numai tu i-ai dat de gol ?! 5 Da, un simbol e toată drama — Mi-au spus-o mie autorii : Petrache Carp e Rilda-mama, Ce ştie bine ce vreau norii ! Ionescu Take Hunar este — 10 Pe-un nor călare, iată-1, vine... Da, Funigeii nu-s poveste... Cum ai ghicit aşa de bine ! 72 Dar cin’ să fie oare Runa ? Şi ce-i cămaşa fermecată 15 Ce-o ţese şi-o distramă-ntruna ? Aici e drama încurcată ! Cămaşa este „fuziunea44 Şi Runa-i chiar „partidul4*, dragă ! Cum altfel să-ţi explici minunea 20 Că ţese de-o vecie-ntreagă ?. Şi că Viaţa românească, Mult enigmatica revistă, S-a şi grăbit să tipărească O dramă-aşa de simbolistă !? HORNARUL Pe cerul alb se face-o pată, Apare şi dispare iar, Şi pata asta-ndoliată E-o siluetă de hornar... 5 Se pleacă omul de cărbune, Ţinînd în mînă un odgon, Şi-ntr-un ogeac nu ştiu ce spune Ca printr-un negru telefon. Din horn în horn îşi schimbă locul, 10 La orice pas primejduit, Dar neschimbat îi e norocul... Ş-atunci cu jale m-am gîndit : De ce atîtea suferinţe Să-ndure-naltul funcţionar, 15 Cînd sunt atîtea conştiinţe, Ce au nevoie de-un hornar ?! 74 OMUL DE ZAPADÀ Lui Iancu Păucescu Dorm duşi acum copiii, şi omul de zăpadă, Albind ca o fantomă sub liniştea lunară, Stă singur şi veghează în trista mea ogradă... Albastră umbră face fiinţa lui bizară 5 Ce creşte şi descreşte sub el, cu mersul lunii... Dar nemişcat stă dînsul, cum şade o statuie. Lugubri în orbite îi înnegresc cărbunii Şi gura-i încleştată parc-ar voi să-mi spuie O taină nenţeleasă, la geam cînd mă arăt... 10 Aşa mă deprinsesem cu el să-l ştiu, dar, iată, Pe cînd scriam, o mînă a prins în geam să-mi bată Şi am văzut cu spaimă pe omul de omăt Privindu-mă ironic : „Cum ? Tot nu te-ai culcat ! “ 15 Se zgîtina fereastra la vorba lui sonoră... „în fiecare noapte văd geamul luminat : De ce veghezi tu oare pîn’ la această oră ?... De vreai în astă noapte să-ţi ţiu tovărăşie, 75 Deschide ! Stinge focul, şi lampa poţi s-o stingi... 20 Ne luminează luna ; şi eu am insomnie : In doi tot e mai lesne urîtul să-l învingi... Ştiu gîndurile tale, deşi-s un om de gheaţă : Iubeşti o mîndră formă de lut, o Galatee, Şi-ai vrea cu-a tale versuri să-i împrumuţi viaţă, 25 Ca Pygmalion statuia s-o schimbi într-o femeie Care-ar simţi iubirea şi ar putea răspunde La patima ta caldă... şi scrii vers după vers... Şi nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers 30 Pe faţa ta înseamnă tăcutele-i stigmate... Pe nicovala de-aur a poeziei tale Tu baţi şi nu-ţi dai seama că inima ta bate Din ce în ce mai slabă, că degetele-ţi pale De tremur sunt cuprinse, că viaţa ta o nărui ! 35 Că dai o neagră noapte de somn pe-o albă filă Şi cu-ndărătnicie tu te trudeşti şi stărui, Că pentru tine însuţi eşti cel mai făr’ de milă Călău, sărman prieten... Dac-ai veni cu mine, Ţi-aş arăta cum alţii pricep frumoasa viaţă. 40 Şi iată-mă cu dînsul de mînă prin zăpadă... Mi-am pus o albă mască şi-un domino de gheaţă... Ca doi copii nevirstnici ne furişăm pe stradă : Ne cheamă pretutindeni fereşti licăritoare, Vedem sub candelabre cum se-nvîrtesc părechi... 45 „Vezi pentru ce-ţi sacrifici tu partea ta de soare ? Şi nu-nţelegi că soare-i şi-n vinurile vechi Şi-n ochii ce scînteie ? Că braţul ce se lasă Pe umărul tău, leneş, e cel mai dulce lanţ, Că versul nu îmbată ca rochia de mătasă 50 Ce freamătă vrăjită cînd se porneşte-n danţ ?...“ Sunau a lui picioare şi mă tîra-nainte : Suflarea lui de crivăţ cînd se pleca spre mine Mă pătrundea în suflet... O, ale lui cuvinte Parcă-ngheţau în aer !... 76 „Vezi tu, să fiu ca tine, De n-aş avea sfială de soare şi de foc, Cum aş iubi viaţa şi cum aş risipi-o ! Dar omul de zăpadă e-un om făr’ de noroc ! La cea dintăie rază de soare-mi iau adio Şi mă întorc în nouri... Trăieşte-ţi dar viaţa ! Loveşte în poarta-aceasta şi intră... Bun rămas !“ Şi am simţit o mînă mai rece decît gheaţa Cum mă-mpingea pe poartă... iar straniul său glas S-a depărtat în noapte... Cu spaimă îndărăt Mi-am aruncat privirea, dar nu l-am mai văzut De-atuncea nicăirea... Ah, unde-ai dispărut Şi ce ai vrut cu mine, fantasmă de omăt ? 1907 ...Cum în poveşti din pămînt răsărea un oraş ca prin farmec* Falnic spre cerul senin înălţlnd auritele turnuri, împodobit cu grădini şi cu punţi peste ape-aruncate,. Astfel pe cîmpul viran, dătător de friguri palustre,. 5 Unde nici un pas nu trezea vreun ecou mai-nainter Ne-am pomenit într-un zori ca-mpăratul acela din basme C-un Babilon înălţat de-un fachir al naţiei noastre, j Mîndre palate sclipeau mai fantastic unul ca altuly Cu balustrade bizare, cu turnuri şi vaste cupole 10 Intr-un amestec de stiluri cu fel de fel de podoabe, | Cu guralive fîntîni şi cu peşteri şi munţi ca j decoruri,. Cu o lagună pe care cîntau voioşi barcarole Gondolierii, ca-n vremea de fast a splendidei Veneţii, Cînd Bucentaurul mîndru ieşea cu dogele-n larguri 15 Ca să arunce inelul, ca semn de logodnă, în mare... Serile-apoi deodată cu stelele cerului, magul îşi aprindea feeria de candele multicolore : Unde cătai pretutindeni luceau girandole-n umbrare, Sori luminoşi s-aprindeau, şi rachete zburînd peste case 20 Dungi sclipitoare scriau şi-apoi recădeau în buchete 78 Ca nişte flori de scîntei fărîmate de-o mînă divină, Asurzitoare orchestre chemau la chermesă norodul, Alergător cu grămada din depărtate suburbii, Zilnic atras ca romanii cei vechi în măreţele-arene 25 Care vuiau de tumultul sălbatec al gloatei barbare Cînd un atlet biruit atingea cu un umăr pămîntul. Ca-n Saturnalii, setos dăduse buzna suburul, Trenul gemea de străini şi-i vărsa prin gări încontinuu, Şi provincialii curgeau din toate ungherele ţării, 30 Dornici să vadă această minune fără păreche. Dar dup-atîtea orgii au secat milioanele multe Ce-ar fi putut să prefacă-ntr-un Iov chiar pe regele Cresus ! Ultimul speech s-a ţinut la banchetul sardanapalic Şi după ce a căzut şi potopul de lente şi stele, 35 Ca o răsplată pe fracul atîtor bărbaţi meritorii — Magul un semn a făcut şi deodată s-au stins ca prin vrajă Coruri, fanfare şi-orchestre şi sori luminoşi şi rachete, Şi, cum se darm-un castel înălţat de-un copil ce se joacă, Mîndrul oraş zgomotos a rentrât surpîndu-se-n noapte... 40 Toate-au trecut cum pe lume lăsat e ca toate să treacă, Iarna veni viforoasă şi plină de semne de spaimă. Pînă şi marea-n neastîmpăr — acum amorţise la ţărmuri. Albe corăbii cu grijă pluteau îndrumate spre faruri, Pline de ţurţuri fantastici venind ca din porturi polare. 45 Viforul noaptea-nălţa în calea grăbitelor trenuri Albele lui baricade de-omăt, strămutîndu-le-ntruna — Parcă uitase de noi primăvara cea plină de farmec ! 79 De-ai fi venit mai devreme, tu blinda şi plina de pace, Ca să arunci toporaşii albaştri pe margini de drumuri 50 Şi să avînţi ciocîrliile-n slavă cu vesele triluri ! De-ai fi trezit mai devreme viaţa din somnul letargic, Poate c-atuncea şi robul învins de nevoi seculare S-ar fi lăsat amăgit să-ţi asculte eterna chemare. Mirosul proaspăt de glie-adăpată de-atîta zăpadă, 55 L-ar fi făcut să revadă cum cresc mănoasele holde, Mînile lui prin instinct ar fi prins ale plugului coarne, Brazda durată din nou i-ar fi dat virtutea să-ngroape Marea nădejde ce doarme închisă în micul grăunte. Altfel a vrut însă soarta şi straşnică fostu-i-a pilda ! 60 Cînd s-a văzut într-atît urgisit şi de legile firii, Mult-oropsitul de toţi şi-a pierdut cea din urmă nădejde ; Plin de-o surdă mînie-adunată în suflet de veacuri Mîna pe torţă a pus scuturînd-o aprinsă în aer Şi dintr-0 dată tot cerul păli luminat de văpaie ; 65 Ruguri pe măguri ardeau, făcîndu-şi tăcute semnale, Şi-altele jos răspundeau oglindite pe funduri de ape î Se profilau pe ceruri treptat luminînd orizontul Vîrfuri de codri în flăcări, părînd nişte negre convoiuri Cari cu f ăcliile-aprinse porneau să îngroape o moartă ; 70 Clopote-n dungă băteau ca-n vreme de cumpănă-ntruna, Gloate de oameni în groaznic tumult se-ndreptau spre conace ; Cel îndîrjit şi cel paşnic, cel slab şi nevolnic de-a valma, 80 Cain lîngă Abel, alături femei cu copiii în faşe, Turbur cum curge un rîu cînd zăporul porneşte din munte* 75 Astfel mergeau în amestec să ceară dreptate sau moarte ! înfricoşată bulboană e sufletul omului, Doamne ! Limpdde-ţi pare adesea ca apa tăcutelor lacuri Ce te-amăgesc cu privelişti pe care le fură luminii, Cînd în adîncu-i păstrează atît întuneric sălbatec ! 80 Cînd îngropate-s într-însul de alţii atîtea cadavre Şi-i de ajuns un vîrtej din adînc să le-arunce dasupra ! Da, e de-ajuns un cuvînt ca o piatră-n prăpăstii să cadă Spre-a deştepta în omul de astăzi deodată ecoul Omului-fiară din noaptea cumplită-a străvechilor peşteri ! 85 Năruie tot şi nu cruţă nimic şi-n cumpeni nu pune Viaţa copiilor lui, nici pe-a sa, nici pe-a celorlalţi semeni, Moartea nu-1 spërie-n mers, şi rînjind dezgropată chiar moartea, Gura umplîndu-i-o crunt cu pămîntul de care-i el lacom. Tot ce au strîns generaţii întregi prin muncă sau pradă 90 Zboară în nouri de fum şi cade în praf de cenuşă !... Tremură toate oraşele-acum apucate de spaimă, Ziua şi noaptea patrule călări colindă pe uliţi, Fulgere-albastre-aprinzînd în treacăt pe săbii şi coifuri ; Pulsul vieţii multiple o clipă se zbate nesigur, 95 înfrigurat de alarma nutrită dibaci de ziare... Iată şi gura de bronz că începe să-şi spună cuvîntul, 81 Dojenitor şi ursuz răspîndind pretutindeni teroarea ! Satele cad în cenuşe, căci focul nu ştie s-aleagă Nici somptuosul palat, nici coliba de stuf coperită. 100 Cîţi n-au plătit pentru alţii cu viaţa lor simplă şi bună ! Oameni cinstiţi de tot satul, cu gestul romanilor antici Poala sumanului alb ca o togă pe ochi aducîndu-şi ; Preoţi bătrîni în odăjdii făcînd un semn de iertare ; Tineri apostoli ai vremii, crescuţi în izvorul luminii, 105 Dascăli cucernici de ţară, căzînd ca stejarii cei falnici, Mîndri cu braţele-n lături, de vii prefăcîndu-se-n cruce... Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre, Vouă vă dau ce-am mai sfînt din durerile mele ! Sîngele vostru vărsat ne rămîie de-a pururi ca pildă, 110 Toţi să fim gata de jertfă şi preţ să nu punem pe viaţa Care-asfinţeşte cu noi, ci pe-aceea ce încă mijeşte, Şi-oricît de aspru calvarul ar fi — să urzim viitorul Astăzi, că nimeni nu ştie ce-aduce ziua de mîne ! REÎNTOARCEREA Ca pe-o fereastra deschisă m-ajunge răcoarea din şesuri, Butca se clatină-n mers domolit şi mă simt ca-ntr-un leagăn. Ochii se-nchid somnoroşi şi voinţa zadarnic mai luptă : Nu mai aud tropotind nici potcoava fugarilor ageri, 5 Nici unduiosul harapnic cu albul lui şfichi de mătasă Vesel pocnind în răstimpuri în liniştea nopţii sonore... Parcă alunec încet şi mă pierd într-o lume mai bună, Nu mai sunt eu, ci-i un altul ce nu-şi mai aduce aminte Cine a fost pîn-acum şi prin cîte-a trecut pînă astăzi. 10 Şi-n toropeala aceasta ce clipă cu clipă mă fură Numai mirosul rămîne atotputernic pe simţuri Şi-mi povesteşte în treacăt ce locuri anume străbatem... Aerul galben se face întîi supt pleoapele mele : Dulce-şi trimete mireasma uşoară pe vînt simziana, 83 Parcă o văd cum îşi mişcă domol filigranul de aur... Blondă e preajma şi floarea se schimbă-ntr-o fată bălaie Ce mă urmează zîmbind c-o tristă dojană-n privire... Nu ştiu de unde-o cunosc şi de ce mi-o recheamă mireasma Care dispare treptat depărtîndu-se-ncet cu fantoma... 20 Fără de veste tresar din fantastica mea reverie... Albul îmi farmecă ochii ca iarna un cîmp de zăpadă : Lanuri de hrişcă în floare lucesc supt lumina lunară. Somnul mă-nvinge din nou şi alb mi se face-acum somnul... Pare că sunt un rapsod cu barba şi pletele albe, 25 Alb peste tot îmbrăcat într-un straniu burnuz de mătase ; Dreapta mi-o razem în mers pe-un toiag cu mănunchiul de fildeş, Lira-mi la fiece pas redeşteaptă frînturi de acorduri, Parc-aş fi sunetul însuşi în mers care-şi caută drumul... Ritmic îmi sună toiagul pe lespezi de marmură scumpă, 30 Albe palate sclipesc orbitor potopite de soare, Antice statui supt arbori apar şi dispar ca vedenii... Iată acum o fîntînă păzită de nimfe marine, Roz ca o scoică-i havuzul scobit în porfir de Egipet. Patru tritoni îngenunche supt el sprijinindu-1 cu frică, 35 Apele vii forfotesc şi fruntea le-o-mbracă-n mărgele. Lîngă fîntînă m-aşez, zugrăvindu-mi umbra pe dale, Lira solemn mi-o-nalţ, şi sonorele strune de aur Scînteie-n aer ca şapte raze căzute din soare... Brusc mă trezeşte trăsura trecînd un podeţ peste-o apă, 40 Dîrdîie grinzile surd supt toaca potcoavelor grele. 84 Visul feeric surprins îşi distramă fugind canavaua... Prinde pe ceruri contur priveliştea lumii reale, Pare că supt orizont s-ar aprinde-o lumină de rampă* Palidă-ntîi ca reflexul ce doarme-ntr-o floare de nufăr* 45 Dăinuie-aşa un răstimp, cît ai sta să-ţi spui rugăciunea* Tainic-apoi ca un lînged obraz înflorit de sfială Palidu-n rumăn se schimbă treptat, cucerind înălţimea. Şi în tăcerea aceasta atîta de plină de taină, Iată că-n fund se iveşte acuma un creştet de aur* 50 Parcă un sfînt călător ar urca luminînd după dealuri... După fantasticul umbrei începe magia luminei : Flăcări de purpură vie aruncă pe-alocurea macii* Albe grămezi de zăpadă par boii ce pasc prin suhaturi* Ulii apar deşteptaţi din marea imensului verde* 55 Cruce rămîn în văzduh şi rotesc lărgindu-şi ocolul. Grauri cu zborul zvîcnit nălucesc ca o umbră de nour, Gîştele-n stoluri se-ndrumă spre bălţi lărmuind, iară cerul Fără de veste se umple acum ca de albe năframe... Ah, poezia-aceasta o simt atîta de bine ! 60 Ceasul acesta divin ce-1 trăiesc eu acum, altădată Nu era zi să nu-1 văd, dar, copil, nu ştiam cît de mare-i !’ Sună un clopot departe şi sufletul meu de pe vremuri,. Astfel cum sunetul clar se apropie undă cu undă* Simt că revine şi el, sărmanul, pierdutul meu suflet î OGLINDA Am o oglindă şi mă joc Cu razele ce le răsfrîng, Mutîndu-le din loc în loc, Le risipesc şi iar le strîng. 5 Le-adun ou drag, ca un avar, Şi-ades în sufletele voastre Cînd e mai noapte, ca un far Mi-arunc luminile albastre. Vă-ntind o punte de scăpare 10 Deasupra negrelor genuni, Şi raza mea strălucitoare Ê făcătoare de minuni. Mi-o plimb pe-atîtea feţe pale, Cînd cu oglinda mea mă joc — 15 Dar cînd îmi stă ceva în cale, Oglinda mea e-un ochi de foc. Mi-adun puterile solare Şi fulgerînd, după un semn, Ca Arhimed, în depărtare, 20 Aprind escadrele de lemn !... 86 NOCTURNA Lui G. Arghirescu Cu şvarţul meu stau singur şi e pustiu localul. Pe-un scaun lăturalnic stă dus pe gînduri ţalul. Un chelinăr dormitează eu coatele pe masă. Patroana, ca un Buddha, tronează sus, la casă, 5 Umplînd cu cifre golul fatalului registru... Prin ochiul lui de sticlă, ca un ciclop sinistru, Ceasornicul deasupra îi cată peste umăr... Bănuitor scrutează al şirurilor număr Şi vede că în vreme ce-şi mişc-a lui pendulă, 10 Treptat, şi capitalul sporeşte cu o nulă... Surîde sus, pe rafturi, o gamă colorată De sticle-n care doarme, hermetic astupată, Facticea veselie aşa de scump plătită... Supt orice etichetă pîndeşte o ispită... 15 De fum pălite-atîrnă afişele din cuie, De sus, lămpile-aruncă lumina lor verzuie, Pe-oglinzile murdare, făcînd să repercute La infinit macabrul acestei scene mute... ASFINŢIT DE LUNA Lui Leonte Moldovan Coboară peste ape luna Şi, cum şi-apropie figura, Ai spune-un cap ce se prăvale In fundul lacului de-a dura. 5 Insîngerată joacă apa Şi e-o tăcere sepulcrală : A fost pe undeva, se vede, O execuţie capitală... 88 IDOLUL PĂRĂSIT Lui M. O muză la urechea ta se pleacă Şi-mi vine-n gînd refrenul din poveste „...iar cel ce-aude şi va spune-aceste, Pin’ la genunchi de piatră să se facă...“ Pe faţa ta o rază-n treacăt joacă Şi-apoi din nou te-ntuneci fără veste : „.,.iar cel ce-aude şi va spune-aceste Pin’ la mijloc de piatră să se facă...44 întunecimea creşte-acum opacă Şi ceasu-i plin de presimţiri funeste : „...iar cel ce-aude şi va spune-aceste, De piatră pînă-n creştet să se facă...“ Şi nu mai vrea' refrenul trist să tacă... O, muză, tu, de le ştiai aceste. De ce din vreme nu i-ai dat de veste, Şi l-ai lăsat de piatră să se facă ?... PASTEL ÎN METRU ANTIC Lui Artur Stavri Trist îmi apare din neguri enormul oraş după ploaie, Soarele-i bate-n fereşti umede încă de plîns. Negrii castani îşi întind adormiţi candelabrul de ramuri... Cine-a suflat şi le-a stins albele flăcări de flori ? 5 Trece amurgul acuma pe ceruri cu dulcea-i estompă — Vesele farduri punînd ca pe o mască de mort. Cum înserează acuma clamoarea stridentă-a uzinii Umple de vaier prelung posomoritul amurg. Dreaptă-o coloană de fum se înalţă din horn către ceruri, 10 Stăruie-o clipă sporind, se risipeşte apoi, Se despleteşte-n şuviţe şi cade respinsă din slavă, Ca de pe rugul funest fumul fugar al lui Cain. 90 SONETE DE MART Lui Sextil Puşcariu I Am încercat să scriu în triolete, Cercai apoi ca Uhland o baladă, Am proiectat pe urm-o Iliadă... Emfatic mîna mi-am trecut prin plete. 10 La cap mi-am pus comprese de zăpadă, Ca alt Buf fon am tot schimbat manşete... O, cum m-aş da cu capul de părete, Ca Decebal m-aş arunca în spadă ! Un vers ! Un vers cum e un bronz de Spaethe Ce n-ar reprezintă pe Cincinat — Un vers într-adevăr înaripat, Un vers şi-apoi să mă înec în Lethe -Dar e-n zadar ! Azi nu sunt inspirat. De-aceea astăzi vă servesc sonete. II Arvers cu toate-acestea c-un sonet Şi-a pironit în veşnicie-un cui, Deşi nu exista, pe vremea lui, . Dragomirescu, marele estet. 91 5 Dar nu-s Arvers, ei un sărman poet, Şi sunt contemporanul domnului Mai sus citat, şi orice-ar fi să spui, Cît de frumos, de fin şi de discret, Hibridul critic ar strîmba din nas, 10 Şi-apoi cu o custură de-argument Tăind sonetul ce pe-un ananas. Ar decreta că nu sunt suculent... Ce vrei ?! Nu dai bacşiş — nu ai talent Aşa-i portarul nostru din Parnas ! IU Literatura noastră-i iarmarocul Spre care fel de fel de cavaleri Se năpustesc ca marile puteri Ce vor să ia cu orice preţ Marocul. 5 Ici-colo vezi Sibile cu ghiocul, Vin fii de proletari şi vin boieri, Sunt gloriile de astăzi şi de ieri, Şi toţi aleargă să-şi desfacă stocul. Ca din pămînt vezi că răsar barace, 10 Menajerii cu strigătoare firme... Se-ntind ca să te prindă mîni rapace, Te-nduioşează colo mîni infirme... Tu cugetă — şi lasă-i să s-afirme Cum poate fiecare... Dă-le pace ! IV „Ce oamend cumsecade sunt poeţii ! Cei morţi, bine-nţeles... Cei ce trăiest l-aştept să moară toţi ca să-i iubesc... O, Parcelor, lungiţi-mi firul vieţii ! 92 5 Cei morţi nu protestează, nu cîftesc, Dar ăştia vii, mai rău ca precupeţii, Mă-njură pentru-un vers în centrul pieţii, De-mi vine uneori să-nnebunesc ! Să am eu coasa ta, hidoasa moarte, io Ce hecatombe-aş face eu din ei ! Să-i văd murind aci, supt ochii mei !“ Aşa-şi zicea un critic : „Ah, ce brute ! Ce de volume nouă apărute !“ Apoi porni cu ciudă mai departe... tr : Fereşte-te de Idele lui Marte, Oricît ai crede îrf ^lÉ^Cempsicoza, Cum ţine-n veci persanu-n mînă-o roză, Tu urmăreşte-ţi gîndul pîn’ la moarte. — 5 De-ar fi să-i dai un strai în vers sau proză, Munceşte-ţi gîndul tău şi stai deoparte, Căci fără muncă nu-i apoteoză — Şi toate celelalte sunt deşarte. Dar mai cu samă-n luna ast’ nefastă 10 Munceşte îndoit şi fii cuminte, Căci moartea te pîndeşte la fereastă. Munceşte fără preget, înainte, Şi nu uita că viaţa asta proastă E ca şi antereul lui Arvinte. 93 r UNUI POET NECUNOSCUT (T. ROBEANU t 1906) Colecţii vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc şi-arar, din cînd în cînd, înduioşat, cu mîna tremurînd, Adun mărgăritare risipite. 5 M-afund sfios ca într-o necropolă Şi filele-mi par lespezi de morminte, Refac ici-colo cîte-o aureolă De care nimeni nu-şi aduce-aminte. Dau de pe-un nume umbra într-o parte . 10 Şi într-un vers aud un glas ce plînge Aşa de trist, de stîns şi de departe... Şi numele se-mpurpură de sînge... Il caut printre filele tăcute, II urmăresc din an în an cum creşte 15 Misterios din vremile trecute : Cum suferă, cum rîde, cum iubeşte... Cu fiecare vers spre el mă cheamă, I-aud acum tot mai aproape plînsul Şi, urmărit de-aceeaşi neagră teamă, 20 Mă plec şi plîng alăturea de dînsul... 94 „AMERICANISM LITERAR" Eu sunt americanul literar Şi-s înzestrat cu 32 de dinţi... Aşa-i, stimate domn S. Mehedinţi : Tot omul cu modestul său salar ! 5 Talentul meu e-ntocmai ca un bar ! Pui banul ici, şi versul a picat : Sunt, prin urmare, un automat Ca orice dascăl universitar ! Cum pentru bani, la ceasul anumit, 1° Se duce bietul om să-şi ţie cursul, Eu, pentru bani, îmi joc la poartă ursul... Atîta tot — şi cred că suntem chit. 95 CONTROVERS Subiect de meditaţie pentru d. Dragomirescu şi alţi filozofi moderni şi viitori. Garàfa esté plină Şi fila nencepută... : Au: care e de vină ? E-o înrudire mută 5 Ihtre pahar şi vers ? Ce aii; de se-m|)rumutâ ? E vrun raport invers ? Cum poate să se-ntîmple , Atare côntrovers ? 10 J Cu mîriilé là tîmple Stau ca un alt Esop : Cînd fila mi se împle De ce cu orice trop Garafa se deşartă 15 Şi scade strop cu strop ?... O, artă pentru artă ! 96 PRIN VISCOLELE BUCEGILOR în zilele de 24 martie, patru excursionişti şi cu d. Becescu Gh. Silvan cinci „şi-au luat inima-n dinţi“ — după cum spune Adevărul de la 7 (aprilie c. — „şi-au dispărut în Valea Cerbului, spre'Omul “ etc. etc. etc. Cu inime^e-n dinţi porniră Cinci Tartarini de la Ploieşti — O, muză, vino şi mă-nspiră, C-aşa subiect nu mai găseşti ! 5 Cu schiuri, blănuri, scări şi funii, Cu tîrnăcoape, alpenstockuri Cei cinci porniră ca nebunii Să urce falnicele blocuri. Pe vremea ast-aşa ursuză io Să-i însoţească prin zăpezi, , Nu s-a găsit o călăuză — Dar ei sunt curajoşi, ce crezi ! 97 Porniră dar, avînd în frunte Pe marele turist Silvan Ce însuşi el e cît un munte... Ce zic, un munte ! — un Caraiman Cercau troienii să-l îngroape, Dar el c-un gest îi da-ntr-o parte, Şi cînd vedea un stei aproape Că năvălea — el, de departe, Sufla cu focul său cel sacru, Şi-atuncea steiul de zăpadă, Schimbat în rîu de lapte acru, Curgea la vale în cascadă... Urcau din nou, săpînd tuneluri, Surpau la brazi să facă punţi Şi-aveau năstruşnice dueluri Cu urşi mai mari şi... mai mărunţi. Scrutau terenul pe-ndelete, Natura solului şi clima — Şi-umplură cîteva carnete Cu constatări de toată stima. Gustau în treacăt mineraluri Şi ciocăneau conglomerate, Şi pe supt albele portaluri Ieşeau din peşteri dărîmate. îi prefăcea în statui gerul, Oricît de gros li-era costumul — Pîn1 se-ndura la urmă cerul Şi soarele le da iar drumul... Dar iată-i sus, pe culme-n fine, Stăpîni acuma peste blocuri, Măreţi, cu feţele senine, Cum stau proptiţi în alpenstockuri ! 45 Şi cum pe piscurile ninse Nu mai puteai acum să vezi, Al bandei fotograf aprinse Cinci kilograme de magnez. Stau neclintiţi în faţa plăcii 50 Cei cinci eroi şi marii munţi Şi tot imperiul vast al păcii Şi urşii mari şi mai mărunţi ! Stăpîni apoi pe nemurire, Se gratulează călduros — 55 Silvan atuncea c-o zîmbire, Nainte de-a porni în jos : „La anul, Omule, revanşă !“ 'Şi-n urmă banda, cît clipeşti, A înhămat o avalanşă 60 Şi s-a trezit... iar la Ploieşti ! VREMEA PREMIILOR Lui N. lor ga Fumez mereu şi-am insomnie, Odaia e-necată-n fum... j E vremea premiilor — vai mie ! j Gîndesc la bietul meu volum. ] 5 5 Iar luna care-n geam luceşte, j La vremea asta-n orice an, ! Nu ştiu de ce îmi aminteşte Un craniu de-academician... 10 15 20 100 MONSTRUL DE FIER B~lui V. G. Morţun „Aleargă monstrul meu voinic, aleargă... Cu mîinile pe frînă stau, poţi merge-n pace... Inseamnă-ţi dunga ta de fum supt bolta largă : Naintea noastră drumul îşi desface Panglica lui de fier şerpuitoare... Hai, monstrul meu, voios descleaştă-ţi gura, Aruncă-ţi şuierul prelung — şi-aleargă ! Din goana* ta mi-e drag să văd natura Cu mîndrele-i decoruri schimbătoare : Păduri şi ţarini, tîrguri, sate, ape... Vin zările spre noi tot mai aproape : Ca nişte uriaşi în pas gimnastic, Cuprinşi ca de o panică, fantastic Fug stîlpii mari de telegraf în urmă... "Fug casele din sate ca o turmă Şi fuge turla după ea ca un păstor ; Ca gîturi de girafe însetate Se uită cumpeni de fîntîni la noi mirate, Se-nşiruie şi fug cantoanele-n monom Şi kilometrii fug în urma lor, Şi toate-aleargă ca pe-un hipodrom Parcă s-au pus să bată un record... 101 Şi-n fuga asta de la sud spre nord Pîn’ şi pămîntul antrenat deodată A prins să se învîrte ca o roată... Hai, monstrul meu, că iar e primăvară, înnoadă-ţi în tampoane lunga trenă... Divinul regizor a pus în scenă Cea mai frumoasă feerie iară : A pus întîi să măture Austrul Cele din urmă zdrenţe de zăpadă ; Ca unui nastur vechi, cînd e paradă, I-a dat pe cer lui Febus iarăşi lustrul ; A primenit decorurile toate, A cheltuit atîta verde şi albastru ; — Tavanul spart de-ai iernei crunt dezastru L-a zugrăvit din nou şi-acuma scoate Din garderoba lui făr’ de pereche Treptat strălucitoarele costume, Cîrpind din nou mizeria cea veche Spre a-nveseli această tristă lume... E tristă lumea, monstrul meu, priveşte : Vezi tu, în marea asta luminată In care totul reîntinereşte, Eu singur, unde trec, însemn o pată, De parc-aş fi în doliu totdeauna : De sus şi pînă jos sunt una Cu umbra mea,, de negru, ca un cioclu... Cu grije-n veci, prin vastul tău monoclu Scrutez mii de primejdii puse-n cale, Căci sunt răspunzător de-atîtea vieţi, închise în cutele de fier a trenei tale... Parlamentari cu libere permise, înalţi slujbaşi ai statului, miniştri, Suspecte mutre de casieri siniştri, Spoliatori, şi lume mai măruntă, însurăţei ce-şi fac voiajul lor de nuntă, Comişi, demimondene, barzi cu plete, Aventurieri ce pleacă să joace la rulete, 60 Şi cîţi nu port cu mine, pe cîţi nu-i am în samă... Ei beau, petrec, mănîncă şi nu ştiu sumbra dramă Ce se petrece-n mine... Vezi tu, iarăşi descinde Culoarea vieţii mele ca tuşul cel de China 65 Din călimara nopţii... Se-aprinde-acum lumina Treptat, supt capişoane, în şirul de vagoane, Şi fiecare-şi cată acuma un culcuş... Perdele şi zăvoare sunt trase-acum la uşi, îşi scoate unul gheata şi gulerul cellalt, 70 In wagon-lit se-ntinde un personaj înalt Şi sforăie cu toţii, feriţi, la adăpost... Eu singur stau de veghe şi neclintit la post, N-am voie să-nchid ochii... A, monstrul meu iubit, 75 Ce-ar fi acuma, spune, să-i prăvălim pe toţi ! Vezi cotul care-1 face Şiretul liniştit, Ţi-aduci aminte podul pe şubrezii piloţi, Ştii apa ce adîncă-i acolo în bulboane...44 ...Măreşte-acum viteza şi trena de vagoane 80 îşi zguduie întreaga coloană vertebrală, Fulgerător sporeşte a monstrului iuţeală, Descreşte depărtarea şi se iveşte podul... Dar iată că un clopot, cu nota lui sonoră, Vesteşte-n taina nopţii cea mai sublimă oră 85 Care-a sunat vreodată, chemînd la el norodul... Ascultă omul negru cu mînele pe frînă Şi îşi aduce-aminte că-i sfînta săptămână A patimilor... Vede din fugă cum s-aprind, Cum tremură pe drumuri făclii, ca puncte pale, 90 Cum joacă pretutindeni, cum se ajung pe cale Şi pier ca iar s-apară departe licărind... Tresare omul negru şi aiurit îşi duce La frunte mîna dreaptă, făcîndu-şi sfînta cruce, Brusc apăsînd cu stînga pe frînă... 103 Şi supt roţi 95 Răsună-n treacăt podul pe şubrezii piloţi, Se luminează-adîncul de fulgerări fugare, Zădarnic cheamă apa... „Hai monstrul meu iubit, 100 Inseamnă-ţi iarăşi dunga de fum supt negrul cer Aprinde-ţi ochii roşii mai vii în scăpărare, Să mergem înainte pe panglica de fier Ce-ncunjură pămîntul acesta-mbătrînit !...“ SONETE INDIGNATE Lui D. Biirileanu PROPRIETARULUI MEU DISTINS GENEALOGIST M-am săturat de zarvă şi bucluc, M-am săturat să dau din puţ în lac — Ca Diogene, marele sărac, Vreau să trăiesc o viaţă de bursuc. 5 Apartamentul meu e un copac — De cînd doream eu mobilă de nuc ! Drept ceas deşteptător îmi cînt-un cuc, Iar patul meu e un splendid hamac ! jT Sunt fericit şi nici o grijă n-am... 10 Dac-iaş fi fost şi eu un -cap mai logic, De mult din capitală mă mutam... Adio dar, proprietar infam ! Şi du-te de te spînzură de-un ram Al arborelui tău genealogic ! CONTRAST Asemeni unui japonez lampion Luceşte luna pe un ram de tei... La masă şade-un editor cu trei Mari scriitori, şi beau vin cu sifon. 105 5 E-n vervă azi simpaticul patron Şi-aprobă cele mai sanchii idei — Entuziast pledează pentru ei Privighetoarea-ntr-un ascuns amvon. Natura-ntreagă-n contra lui conspiră... 10 A doua zi cînd însă-i înmînez Ceremonios volumul meu cel nou, Se uită lung la mine şi se miră : E altul editorul la biurou — S-a stins acum lampionul japonez. VIS ATAVIC Visam că umblu prin păduri virgine, Că mă hrănesc, nu cu iluzii vane — Ci substanţial, cu beefsteak-uvi umane Şi mă simţeam aşa nespus de bine ! 5 Nu mai scriam nici versuri, nici romane... Sub baobabi dormeam... O, nopţi divine ! Trăia în vis exoticul din mine în mijlocul naturii suverane. Ca un goril eram agil şi tare, 10 Aveam stomac să-nghit o antilopă Şi o dantură ca un mastodont... Nu mă spălam pe dinţi cu kalodont... Cum nu te-aş renega cu indignare Cînd mi-amintesc, stupidă Europă ! 106 BEŢIVUL SOLITAR 1 mai Lipsit de viaţa binefăcătoare A aerului sănătos de ţară, Visînd într-o tavernă solitară, Eu stau cu lăutarul şi beau soare ! 5 Căci orice bob de strugur e-o-nchisoare, In care fierbe chestia agrară, Şi-n orice sticlă arşiţa solară A-nchis puteri în veci renăscătoare. Eu dezrobesc un şir de raze moarte... 10 Aşa sînt eu ! Sus ridicaţi dar teascul ! Lăsaţi-mă stăpîn pe tot fantascul... Stimez capacităţile deşarte... Cioroiule, mai cîntă-mi un adagiu ! Aşa... şi după mine — naufragiu ! PREMIUL MEU 4 mai Azi la Băneasa-i mare handicap Şi orişicine-ai fi, de nu eşti cal Sau un jocheu, ori cel puţin muscal, Ori o ţesală, sau măcar valtrap, 5 Nu eşti nimic... Dă starterul semnal... Pornesc celebrităţile în trap Şi Straja a bătut pe Flirt c-un cap In veritabil intelectual. 107 E-o zarvă şi-o-mbulzeală la tribune 10 Şi prosper eazâ tur ful de minune : Au trecere mîrţoagele de azi... De-aceea m-am decis şi eu, A. Mirea, Să pun un premiu spre-mbunătăţirea Degeneratei rase-a lui Pegaz ! PORTRET 5 mai Un speculant de speţa cea mai pură, Un purăţ deci. Un antic anticar, Evoluat cu vremea în librar — Căci toate-evoluează în natură. 5 Din toată casa lui de editură El este cel mai cinic exemplar — Ca mîne o să-l vezi milionar, Nefericita mea literatură ! Cincizeci de lei oferă pe-un volum, 10 Făr’ a-1 ceti, căci — crudă ironie ! — El nici măcar nu ştie să citească. Aşa e tipul meu. — Feriţi, de-acum ! Eu mi-am făcut o sfîntă datorie : Am smuls de pe-un obraz încă o mască ! EXCELSIOR! Cunosc atîţi netrebnici care zic : „Să nil pui preţ pe anii care zboară !“ Ei nu pricep că viaţa-i o comoară Şi nu prevăd în moarte-un inamic. 108 5 Lor li se pare natural să moară, Că după moarte nu mai e nimic : Nu ştiu că firea e un alambic, în care tot renaşte-a doua oară. Sub care formă viaţa-o să te cheme 1° Ca s-o trăieşti din nou în altă vreme, Tu nici nu poţi măcar să bănuieşti... De-aceea mergi şi luptă înainte, Ca dincolo, de-ţi vei aduce-aminte De viaţa ta de-acum, să nu roşeşti. NOSTALGIE Ah, suflet vagabond de Robinson, De zece luni eşti rob al capitalii ! Te-am îmbrăcat în fracul de salon, Ţi-am arătat şi flirtul mahalalii, 5 Te-am dus prin fel de fel de saturnalii, Prin locurile zise de bon-ton, în kake-walk, matchich-uri şi boston — Dar mi-e ruşine să mai dau detalii... Ce mai voieşti ?... Eu ţi-am făcut de toate, 10 Ţi-am dat ce-ai vrut : distracţii de tot felu Ai să-mi pretinzi acu ce nu se poate... Devii bucolic ?... însă n-am ce-ţi face, Că fonduri n-am. — Vreau linişte şi pace. — Ei lasă, că te-oi duce şi la Belu ! 109 PREPARATIVE 9 mai E-ajunul zilei celei mai măreţe Şi de pe-acum bătrîna capitală Se piaptănă cu grijă şi se spală Ca prinsă de-un acces de tinereţe. Ghirlănzi de flori şi-atîrnă pe ostreţe Şi tot cercîndu-şi rochia-i de gală, Ca o cochetă-n marea zăpuşală îşi face vînt cu mii de steguleţe. Apoi se dă petrecerilor pradă... Iluminaţii, muzice sonore, Şi toate celelalte ca-n tot anul... Mariţă,-nchide geamul dinspre stradă, Că simt că mi se sfarămă timpanul Şi-ncep să am vedenii tricolore... DEFILARE 10 mai îmi fac revista mea, de zece mai. Stau pe Pegaz şi nu-mi încap în piele, Căci azi prin faţa majestăţii mele Trec versuri după versuri în alai ! De la Minerva, Socec, Alcalay Sosesc troheii mei cu-armele grele, Iambi răsăriţi din ceste de cafele, Dactili uşori în trap mărunt de cai. 110 Trec anapeşti, trec iambi, trec iar trohei, Prezintă arma toţi supt ochii mei, Şi iată iar dactilii cu duiumul... Şi iar trohei şi iambi... Ho, mai sunteţi ? ! M-am plictisit de voi. Destul, băieţi ! Căraţi-vă şi rentegraţi volumul ! COLLOQUIUM Marelui Sacerdot PERSOANELE: POETUL SERVITOAREA CLEOPATRA CEASORNICUL I-IUL PAPUC AL II-LEA PAPUC UN MANUSCRIS NEISPRĂVIT CLOPOŢELUL O STICLA CU VIN I-IUL PAHAR AL II-LEA PAHAR O POLIŢA UN CONT STREŞINA CASEI UN DULAP UN PAT UN FOTOLIU UN CALENDAR DE PĂRETE UN PORTOFEL GOL O CITAŢIE VOCI DIN BIBLIOTECA etc. Scena se petrece în casa unui poet plecat în Bucovina. E noapte. Lumină fantastică de lună. CEASORNICUL Tic-tac ! Tic-tac ! I-iul PAPUC (căscînd) 5 Ce oră-i ?... CEASORNICUL Tic-tac : Dang ! dang AL II-lea PAPUC Tîrziu ! 10 CLOPOŢELUL * (pe birou) Colloquium ! I-iul PAHAR (trezindu-se) 15 Mi-e sete... STICLA Mai rabdă... AL II-lea PAHAR (suspinînd) 20 Un burghiu î 113 DOPUL N-ai grijă ! PATUL (trosnind) 25 Pac ! DULAPUL Ce-ţi este ? i-ul PAPUC Ce ai? 30 AL II-lea PAPUC (ironic) Presentiment ! CALENDARUL DE PĂRETE Mîni e zi-ntîi ! POLIŢA 35 Ce facem ?... AL II-lea PAPUC Las’ că plătim procente ! UN SEMN DE ÎNTREBARE Dar unde-o fi ? 40 UN PUNCT DE EXCLAMAŢIE Nebunul ! MANUSCRISUL Eu mine ce mă fac? îmi trebui două pagini... 45 TOCUL (plictisit) Ei aşi ! UN PORTOFEL GOL Tare-s sărac ! 114 50 UŞA Dar cînd a spus că vine ?... STICLA Tare mi-e dor de dînsul ! FOTOLIUL 55 Cu braţele deschise l-aştept... STREŞINA CASEI M-apucă plînsul... UN „VIRGIL44 DIN BIBLIOTECA Da. Sunt lacrimae rerum. * 60 UN PAHAR Prefer lacrima Christi... MANUSCRISUL Ce mutră o să-mi facă directorul revistii ! UN „UNIVERS44 SUB BANDĂ 65 Da’ bine se distrează !... UN CONT NEPLĂTIT Ei, asta nu se face ! O CITAŢIE DE LA TRIBUNAL O să-l condamne-n lipsă.. 70 SOBA Lăsaţi pe om în pace, Că toate sunt cenuşă... SCRUMELNIŢA Cenuşă, da — şi scrum ! 75 CEASORNICUL Trei ore... * Ai de ce să verşi lacrimi (Eneida, I, 462). 115 UN PAPUC Noapte bună ! AL II-lea PAPUC 80 Merçi. CLOPOŢELUL Silentium POLIŢA Protest... 85 1 CONTUL S-achite suta ! CITAŢIA Ehei?... MANUSCRISUL 90 Dar eu ?... CEASORNICUL Tic-tac ! CLOPOŢELUL Silentium tic-tacu ! 95 CEASORNICUL Tic... CLOPOŢELUL Taci odată ! CEASORNICUL > 100 Tac ! (Se opreşte şi el din mers, şi toate lucrurile celelalte cad în somnolenţa lor obişnuită.) 116 SCENA II (Se face dimineaţă.) POETUL (cu hainele boţite, cu faţa umflată de nesomn, obosit de drum, intră aruncîndu-şi geamantanul într-un colţ. Privind 5 extaziat în jurul lui) V-am regăsit în fine, o larii mei iubiţi ! Cînd sunt de voi departe, de-aţi şti cît îmi lipsiţi ! (Zărind Fotoliul) Cu braţele deschise m-aştepţi tu, drag fotoliu ! 10 Nu te uita la mine c-am unghiile-n doliu... (Către Sobă) Ţie ţi-aduc căldură... \ (Către Lampă) Ţie ţi-aduc lumină ! 15 ^ (Cu un gest larg, Îmbrăţişîrd camera) Aduc la fiecare din dulcea Biicovină Un pic de veselie !... (Melancolic) Ce oameni sunt pe-acolo ! 20 Ei ştiu să preţuiască pe fiii lui Apollo ! Cu dragoste frăţească întîmpină pe fraţi, Şi ce surori frumoase !... Hei ! patru zile-ntregi Am fost noi, cei cinci oaspeţi, trataţi ca nişte regi... Aşa e-n Bucovina, o zeii mei penaţi ! 25 (Către Oglindă, potrivindu-şi hainele) Ei, ce te uiţi la mine?! Mi-e cam boţit decoru’... Dar... nu sunt eu de vină!... E domnu Teodoru... Auzi ? ! să-mi dea el mie, poet de-ntîia clasă, Bilet de clasa-a doua? !... Ei, dar, la urmă, lasă !... 30 Cînd o să trecem Styxul, Caron pe dînsul, parcă, N-o să-1 transporte-n Hades tot în aceeaşi barcă ? !... Am stat mai treaz ca Argus... de-aceea-s cum mă vezi... 117 (Se-ntoarce spre birou şi dă cu ochii de Manuscris) Dar tu, ce faci acolo ?... Sărmane, vegetezi... 35 Ia să-ncercăm o frază... (Moaie tocul în călimară şi rămîne pe gînduri) Hm! (Tuşeşte. Ca prin vis) Dulce Bucovină ! 40 (Tresare) Nu merge... Las’ pe mine !... (Aruncă tocul şi zăreşte Citaţia) Vii chiar la apropont ! (Vede Poliţa) 45 Dar asta ! ?... (Grav) Se amînă ! (Vede Contul ; mirat) Salut, domnule cont ! 50 Cum aţi crescut ! ?... (Către Portofel) Plăteşte !... Ce stai ?... N-ai astăzi ?... Mîne ? (Vede Ceasornicul) Şi tu ?... Pe loc, repaos ?... 55 (îl întoarce şi dă cu ochii de Sticlă, pe care o ridică-n sus, adresîndu-se către Ceasornic) Deşteaptă-te, române ! (Cercetează mirat Sticla) Mai este? !... 60 (Cu bucurie) Da !... Ei, drace ! Cum l-am uitat ? ! (Toarnă în amîndouă paharele, apoi ia unul şi ciocneşte cu celălalt) Trăiască i (Bea cu sete.) 65 Nu-i rău... îmi era gura uscată ca o iască ! 118 80 (Trece de cealaltă parte a mesei şi închină cu celait pahar. Ceasornicul batej Silentium ! 70 (Ceasornicul continuă.) Daţi-mi voie... (Tuşeşte.) deşi nu-s orator... (Tuşeşte încurcat.) 75 Să vă salut... (Adresîndu-se Patului) Ilustru vechi membru fondator ! Primeşte tot respectul... ^ (Către Autorii din bibliotecă) O, membri „emeriţi*, De şoareci, deie Domnul să fiţi în veci feriţi ! (Cătră mobile) Voi, mobilele mele, „comilitonii“ mei Şi, vastă călimară, tu, puţul cu idei, Şi tu, ilustră peană, o ! scaun, o ! dulap, Iertaţi-mă cu toţii de mi-am făcut de cap De patru zile-ntruna... Voi, care m-aţi urmat, Ca nişte demni tovarăşi, oriunde m-am mutat, Şi-adesea-n nopţi de veghe aţi stat ca mărturie, Privind cum truda-mi aspră să face poezie, Tu, lampa mea, ce-adesea n-aveai un pic de gaz Şi mă lăsai prin beznă călare pe Pegaz, Tu, calendar, ce-adesea mi-ai anunţat scadenţa, Şi tu, ritmice ornic, ce-mi măsurai cadenţa, în fine, voi, 'cu toţii, societatea mea, „Care nu se mai află“, permiteţi-mi a bea în sănătatea voastră acest ,,pocal“ cu vin... (Ciocneşte) Să zicem: Vivat! Crescatl şi Floreat ! Şi-amin î... 100 (Cade în fotoliu şi-adoarme, vorbind cu întreruperi prin somn) La revedere !... Ura !... Iţcanii... Foarte bine !... 85 90 95 119 Ce paşaport ? !... Celebru!... (Pauză.) Un şpriţ!... „îndată... vine.“ Cinci şpriţuri!... Alte şpriţuri!... Spre Şpriţberg !... U ! jidanii... Vereştii... Cinci minute !... Cinci şpriţuri !... Cinci !... Paşcanii... 105 Trăiască sacerdotul !... Şampanie... banchet... Tănase... Tanasacbe... Discursuri... berechet Care nu se mai află... Adios ! (Adoarme de-a binelea şi sforăie cu deliciu.) I-iul PAPUC 110 Ei, îţi place ? ! AL II-lea PAPUC S-a îmbătat pârlitul, de glorie — şi pace ! călimara Uitaţi-vă la dînsul ! 115 OGLINDA Priviţi-1 ! Asta-i — hal ? ! PATUL Lăsaţî-1 ca să doarmă... POETUL 120 (prin somn) Ridic acest pocal... (Intră servitoarea.) S C E N A III SERVITOAREA Vai !... s-a întors conaşul !... Conaşule... POETUL 5 (deschide un ochi) Trăiască ! SERVITOAREA V-am aşternut... 120 POETUL (buimăcit) 10 O, fiică a Romei, te salut ! (Se trezeşte uimit) A... tu eşti, Cleopatro ?... SERVITOAREA Eu sunt... V-am aşternut... 15 POETUL (gătindu-se de culcare, fredonează somnoros) O, dulce Bucovină ! O, ţară pitorească !... SERVITOAREA Ce spune ? !... POETUL 20 Dulce tară !... în fine : să trăiască ! ! LA ŞQSEA Lui I. G. Duca Ce e Şoseaua ? — Este un drum de-orizontale Creat odinioară de domnul Kiseleff Şi dat în concesiune progeniturei sale De cînd în România era muscal en chef. 5 Deci vechea ocupaţie n-a dispărut din scenă, Căci Kiseleff trăieşte în orişice muscal... Şi-apoi ce e muscalul ?... Nici birjă nu-i, nici cal, Nici om — ci toate-acestea... plus o demimondenă ! Rezultă că muscalul e un conglomerat... 10 Dar pînă una-alta renunţ la definiţii Şi-am să vă spun mai bine ce fel de exibiţii Zăreşte-un biet pedestru aicea pe-nserat. Castanul şi salcîmul spun mersul primăverii, Şi cînd a lor perucă s-a scuturat pe-alei, 15 Tulburător de simţuri afrodiziacul tei Şi-mprăştie mireasma... Şi iată, serii^serii Trăsuri şi echipagiuri cu mîndre cvadrupede Ce costă o avere. Din tot acest alai 20 Cîţi nu păţesc întocmai ca bietul Diomede Ce-a fost mîncat cu poftă de propriii săi cai ! 122 încep să defileze vitrinele mondene... Bat albe muselinuri ca zmeiele din coadă, Şi tremură din goană babilonii de pene De-ai crede că-i o trupă de struţi în cavalcadă. Trec migraţiuni bizare de păsări împăiate ; Grădini de zarzavaturi se balansează grele, Cu gîturile-ntinse fug caii după ele, Ca noi în căutarea himerelor visate. P-aici Ervin nu are obsesia opincii... Vezi blonde astăzi brune şi brune mîne blonde, Matroane emailate ce ţi-au furat, o, Vinci, Surîsul invincibil al straniei Gioconde... Trec rochii asortate cu roţile trăsurii... Ce-şi zice nalta doamnă ?... „Azi trebui să desfidem. Dacă mă-mbrac în verde, să fie toate idem, Spectrali de verzi să trecem prin verdele naturii.* „Vom fi o agonie de pală crizantemă*, îşi spune-o altă doamnă — şi astfel mai departe, E-atît de variată a frumuseţii temă, încît îşi dă tributul pin’ şi hidoasa moarte. Au doliul lor şi caii şi poartă negre hamuri... Cunosc cucoane blonde ce-n cruntul lor orgoliu Ar face-o hecatombă dac-ar putea-ntre neamuri, Căci blonda e mai blondă în negrul crep de doliu ! Trăsuri, automobile... trec toţi obişnuiţii, Ai spune că salutul e-o funcţiune sacră, Ici unul îşi salută pe viitoarea soacră, Sau poate chiar nevastă... depinde de ediţii... Şi astfel mai departe, trecînd în sus şi-n jos, Apare tot ce poartă blazoane şi sufixe, Precum pe cer ies aştri la ceasurile fixe, Ca să descrie-ntruna acelaşi cerc viţios. Dar după două ceasuri alaiu-ntr-o clipită, Cînd noaptea se coboară din ramuri pe alee, Dispare ca prin farmec, căci nobila elită Nu vine să ia aer, ci aere să-şi deie... SONETE ANTIMUZICALE I Lui I. Scurtu Ah, pentr-a suta oară iar Traviata ! In dreapta iarăşi marşul din Profetul ! în stînga, Walzertraum — iar sus poetul Cum vreţi să deie manuscrisul gata ! 5 Dar dac-ar fi să scriu Mahabharata ! Eu care nu pot seri măcar sonetul ? N-aş termina chiar de-aş trăi cît bietul Bunicu-meu, bunica şi cu tata ! Nu pot să scriu, să dorm, nu-mi aflu loc... 10 Ah, pentru ce nu sunt un diplodoc, Ce proaşcă-aş da cu coada prin orhestre... De vrei să nu m-azvîrlu pe ferestre, Fă, Dumnezeule, un hocus-pocus Şi schimbă-mă pe-un ceas în diplodocus ! II Pe-un afluent al rîului Iordan Stătea a Ierihonului cetate Cu ziduri tari şi turnuri crenelate, Pe care mulţi au asediat-o-n van. 125 5 Dar iată că nu ştiu în care an O-mpresură cu oşti nenumărate Un şef de-orhestră Iosua, sau poate, Un alt erou al neamului jidan. Şi cînd văzu că nu-şi ajunge scopul 10 Nici cu berbecii, nici cu tîrnăcopul, A poruncit atunci : „Strigaţi, măi, ho Suflaţi în surle tare, cu avînt !“ Şi — bîldîbîc ! — cetatea-i la pămînt. Am să mă dărm ca tine, Ieriho ! ELEGIE In cursul vieţii mele-atît de triste Am scris atîtea cronice rimate, Ce dorm acum uitate prin reviste Şi tot nu-s încă o celebritate. 5 Am scris la Convorbirile „Junimii* Cu Petre Carp şi Maiorescu Tit — Dar m-au uitat ca de-obicei sublimii Şi nici la jubileu nu m-au poftit. Contemporan mi-era-n Contemporanul 1° V. Gh. Morţun cu-a lui poeme-n proză El e ministru azi, şi eu, sărmanul, Aştept zădarnic o metamorfoză. Am scris apoi la Viaţa lui Vlahuţă, Dar Viaţa a murit, căci n-avea zile — 15 Şi am rămas şi-acolo de căruţă ! Nu-nvie Viaţa, e-n zădar, copile ! Colaboram la Pagini literare Cu-Artur Stavri, Gorun şi alţi eroi... Azi unde sunt ? !... O, vremuri funerare ! 20 Stavri e deputat de Dorohoi î Azi scriu c-o mînă la Sămănătorul, Cu cealaltă la Viaţa românească — Dar orişice-mi rezervă viitorul, Oricum, aceste două să trăiască ! 25 La Convorbirile lui Mişu, însă, De m-eţi vedea cumva, ori la Arhiva, Să ştiţi atunci că steaua mea e stinsă : Puteţi, o, critici, să-mi mîncaţi coliva ! t VIZIUNE TELEGRAFICA (REMINISCENŢA) Un turn din zile vechi rămas, Doi spadasini. Schimb de cuvinte. Pas înapoi, pas înainte. Un zîngănit, un jalnic glas. 5 Tumult. O ceată de arcaşi. Un felinar pe-obrazul pal... Tîrziu !... Infamul ucigaş ? Departe un galop de cal... 129 WAGNERISM Azi-dimineaţă Cişmigiul părea un parc de vechi castel, Şi, ca un rege singuratec, eu singur mă plimbam prin el. Treceam cu mînile la spate, tăcut, pe-aleele pustii, Copacii moţăiau din creştet ca nişte uriaşi cheflii. 5 Dar iat-un brad că se deşteaptă şi cu un ram bătînd uşor, Asemeni unui capelmaistru le dă semnal în do minor. Buimaci de somn se-ntind giganţii trosnind a lor încheieturi Şi tumultuoşi pornesc să cînte preludiul unei uverturi. Ca un catarg interminabil dasupra negrelor boschete, 10 Un plop s-alintă-n neastâmpăr, bătînd din mii de castaniete. 130 Un tei stufos ca un Dinicu s-a deşteptat acum şi el Şi amoroso plînge-n umbră cu nota lui de violoncel. Privindu-se ca-ntr-o oglindă în luciul apei liniştite» Din harfe sălciile cîntă ca nişte fete despletite. 15 Alăturea, ursuz, platanul, mîncat şi găurit de ploi. Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. Tresare ca din altă lume, mişcîndu-şi foile ei late* Şi, la răstimpuri, zgomotoasă din talgere catalpa bate. Se întregeşte simfonia şi tot mai veselă devine, 20 Staccato păsările cîntă din fluiere şi piculine... Divin era concertul, gratis şi fără de compozitor f Iar eu, ca Ludwig, melomanul, în sală singur spectator. Şi-o lebădă misterioasă vîslea pe apa-aşa de lin... De ce n-am dispărut ca tine, fantasticule Lohengrin l ARCA LUI NOE îmi recitesc volumul rîzînd şi, fără voie, Printr-o apropiere bizară de idei, îmi vine-n gînd celebra corabie-a lui Noe. El şi-a făcut o arcă — eu, caleidoscop : 5 Deci pot să doarmă-n pace contemporanii mei Şi frică nu le fie de-un viitor potop. Pieri-va chiar Antipa, acest Noe modern, Ce şi-a zidit o arcă superbă la Şosea — Eu însă n-am subvenţii, ca el, de la guvern : 10 Eu mi-am clădit din versuri eterne arca mea Catarg mi-a fost condeiul, şi pînză fantezia, Iar platoşă solidă prostia lor cea grea. Da, m-am blindat mai trainic ca „Belgica“ şi „FramuF. Căci ce blindaj e oare mai trainic ca prostia ? 15 Şi-acuma daţi-mi voie să vă servesc programul ! Din vastul regn de bestii, şi pure şi impure, Eu mi-am ales cu grijă cîte-un specimen rar Şi am cîteva piese din cele mai obscure. Intraţi, onorat public... Un leu cincizeci volumul... 20 Aceste e un şarpe... zis „şarpe cu-ochelari“... E-n stare să vă-mbale pe toţi dacă-i dau drumul... Precum vedeţi, nu este reptil de mîn-a doua... înghite mai cu seamă poeţi, dar nu-i digeră. Priviţi-1 cu-atenţiune : e cel mai mare boa. 25 Nu muşcă... Dar să trecem acum la mamifere... Colecţia e bogată, şi autorul speră S-o mai sporească încă cu alte juvăere. Vedeţi aci şacalul... E puţintel la trup Şi mai puţin la suflet... dar foarte-nteresant : 30 S-ar zice-o corcitură de vulpe şi de lup... Nu v-apropiaţi prea tare, că muşcă pantalonii ! L-am pus în cuşca asta şi-i dau cîte-un calmant, Cîte-un picior pe oră... ică-1 stăpânesc demonii. Luaţi seama... Se hrăneşte cu orice-i dai : hîrtie, 35 Grafit, peniţe, tocuri şi bea numai cerneală... E monstruos... Să trecem la altă colivie... Aici sunt papagalii cu pene decadente... Dar să-i lăsăm în pace, c-aici e zăpăceală... E amator vreunul de ţipete stridente ? ! 133 40 Nu ?... Bine. Să ne-ntoarcem acum la pachiderme... Aici am un specimen cum n-are nici Barnum : Vai ce distanţă-i între un pachiderm şi-un vierme ! Aţi nimerit-o bine : e-n ora lui de baie... Priviţi-1 cum îşi scaldă frumosul lui volum,.. 45 Un aşa nud desigur că n-avea nici Danae ! El face o avere... da, el e-al meu tezaur ! Ce n-aş fi dat pe dînsul în arca mea să-l am — Aş fi fost larg ca Joe, cînd a plouat cu aur ! Dar a venit el singur şi s-a vîrît în arcă ! 50 Nu m-a costat nimica acest hipopotam... Vă rog trataţi-1 bine ca pe-un subiect de marcă, Că-i foarte irascibil şi foarte gastronom... Mănîncă rente proprii, dar cînd e mînios E-n stare pachidermul să deie şi la om... 55 E plină arca toată, precum v-am arătat, Ou fel de fel de tipuri de sus şi pînă jos, Şi-acum îndrept busola spre muntele-Ararat... Pot să se spargă norii, escamotînd uscatul, Să crească formidabil în jurul meu potopul, 60 Să fie tot o apă de-a lungul şi de-a latul, Eu n-am să-mi uit o clipă sublima mea menire, Ci voi pluti deasupra cu Caleidoscopul, Salvînd de-a doua oară această omenire ! 134 Cînd însă curcubeul va da semnal de pace Şi apele în matcă se vor retrage iar, Eu voi descinde vesel cu-a mele dobitoace. Şi-apoi, ca Noe, drumul le-oi da, sau cine ştie De n-o să fiu mai practic, şi ca un impresar De n-oi porni-n turneuri cu-a mea menagerie ? ! EPILOG MUZA Ai fi putut să scrii Atîtea variante, Brodînd cioflecării Şi hilariante. POETUL Aşa-i, dar ei s-au dus Şi n-o să mai apară : De-aceea-s indispus 1° Din cale-afară ! MUZA Nu-i plînge în zadar ; Cel mort de-o diatribă Nu reînvie iar, 15 Că nu-i amibă ! POETUL Atuncea să-i iertăm, Să doarmă în neştire Tihniţi... Să le cîntăm 20 Un Dies irae *... MUZA Da, dragul meu poet, Rămîie-acolo undi-s — Hai, şi-om clama-n duet 25 Şi-un De profundis ** ! Ziua mîniei, titlul unui cîntec din slujba pentru morţi la catolici. ** Din adîncuri, rugăciune pentru morţi. SONETE RUSTICANE PROLOG Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană Şi-un strugure de boz mi-a dat cerneală Zicîndu-mi : „Scrie cea mai colosală Poemă scrisă-n Dacia Traiană. 5 Să pui într-însa viaţa rusticană Cu disciplina ei patriarhală : La opt te culcă şi la trei te scoală, De vrei să cînţi natura suverană !“ Gînsac iubit, poţi să te umfli-n pene ! 10 Am să te-ascult, cu toate că mi-e lene, Şi-oi căuta să fiu la înălţime Spre-a dovedi, cînd vreau, ce pot să fac Cu patru strofe, cinci perechi de rime, C-un boz şi cu o pană de gînsac ! CUCOŞUL Mereu aud prin somn prelungi somaţii Şi cresc biruitoare cucuriguri... Ai spune un norod cuprins de friguri Trezit în zorii unei proclamaţii... 138 Cu somnul luptă ochii mei nesiguri : Sînt în Stambul ori am halucinaţii ?... Văd valurile unei brave naţii Escaladînd ale robiei diguri... Tot mai strident s-aud cîntînd cocoşii... Mă scol... Pe cer o semilună pală Şi în ogradă numai fesuri roşii... S-au ridicat găinile rebele : Hai, dă-le-o constituţie liberală Şi tu, Abdul Hamid al curţii mele ! RĂSĂRITUL SOARELUI Îmi sorb acum cafeaua în balcon... Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare... Un tunet, cînd şi cînd, în depărtare * Incearc-o gamă, ca un bariton. Ce-o fi fierbînd la răsărit, în zare, Divinul nostru nevăzut patron ? Îşi potcoveşte caii Apolon, Ori ce să fie-acest incendiu mare ?... Tot mai compacţi ies aburii acum, Dar flăcările cresc mai vii şi ele, Din ce în ce tot cerul îl cîştigă... Şi iată că, prin nourii de fum, Ca un simbol al României mele, Răsare-o uriaşă mămăligă ! PAINGUL Cercam tihnit o nouă poezie, Ca să-mi continuu ciclul de la ţară,, Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie. 5 Privesc mirat şi văd din bagdadie Cum un paing, torcînd un fir, coboară Asemeni unui saltimbanc pe sfoară, Treptat mărindu-şi pata pe hîrtie. s, Ce cauţi tu, o negru musafir, Ori te-a atins al lirei mele cîntec ? — Dar el se leagănă pe albu-i fir : „M-am coborît să-mi văd şi eu de pîntec, Căci eu, la masă, nu consum idei — Eu fac, nu scriu, ca tine, Funigei"... VIS BIBLIC Am fost să-mi văd ocolul meu de vite — Sărmanele, duc lipsă de nutreţ... Am dejunat apoi, şi într-un jeţ Am aţipit vreo cîteva clipite. 5 Şi iată-n vis mi-apar şapte poeţi Slabi, jigăriţi, cu feţe scofîlcite, Şi-alţi şapte graşi, cu burţile boltite, Păscînd în mijlocul unei fîneţi. Ca Faraon am tresărit cu frică 10 Şi am strigat : „Iosife, tu explică Ce-o fi-nsemnînd aceste lighioane ?“ 140 Şi-a zis losif atuncea : „Faraoane ! Fă material pe şapte ani, că-n tară Va bîntui o criză literară !“ INDIGNARE RECIPROCA — Cu pana ta măiastră cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum, gînsace — Dar pana s-a uzat şi nu mai face — Dă-mi altă pană... — Nu, destul, poete ! 5 Vrei să mă jumuleşti de viu ? ! Dă-mi pace Plătesc cam scump promisele cuplete. Eu nu-ţi mai dau nimic... Mii de regrete ! De-aci încolo scrie cum îţi place !... — Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate ! 10 Salvează-mă ! Acesta-ţi este rolul ! — Las’ c-am salvat o dată Capitolul Noi, gîştele — şi tot am fost mîncate... Purtarea voastră nu-i deloc galantă... — Hai, marş de-aci, friptură ambulantă ! SCRISOARE De cînd trăiesc la ţară, Sacerdote, M-a convertit, ca pe Rousseau, natura ; De-aceea de-astăzi las literatura Şi-azvîrl în foc carnetul meu de note. 5 De-acum mă pun serios s-adun bancnote, In pod îmi spînzur lancea şi armura, Şi cum vă spun, am să vă fac figura, Chiar dac-aş şti că-s Anghel Buonarrote ! 141 Ce-atîta artă cînd în pruni rodeşte Aperitivul zilelor de mîne, Cînd am hameiul dospitor de pîne Şi mă-nveşmîntă cînepa şi inul ? ! Vezi, Sacerdote, astfel se sfîrşeşte Cariera mea... Aşa mi-a fost destinul ! AMORUL ORB Nu se cunosc, nici s-au văzut vreodată !... Dar ambii sapă sumbre galerii, Ca doi mineri înmormîntaţi de vii Ce-n întuneric, făr’de lămpi, se cată. — Atraşi de-aeeleaşi tainici simpatii, Boltesc tuneluri lungi ca să răzbată, Şi solul sună, unde prind să bată, De zvonul surdei lor telegrafii. — Tot mai aproape se aud, şi tot Mai harnici sapă vesel să s-ajungă, Şi dup-atît ocol şi cale lungă Se întîlnesc deodată bot în bot Sub bolta nupţială a cupolei... Şi iată, astfel se iubesc — sobolii ! — 143 RĂSPUNS LA O SCRISOARE „...Sunt cîteva săptămîni de cînd am aflat că în literatura românească a apărut un poet ce semnează A. Mirea... 5 în consecinţă vă invit a părăsi numele de A. Mirea care este ai meu şi al unchiului meu, domiciliat în Cîmpulung44... etc. Paris A. Mirea Unchi fericit ce are-aşâ nepot ! Nepot ferice, vrednic de-aşa unchi î — Fiindcă-i monstruos acest mănunchi De trei A. Mirea... iată ce soeot : 5 Declar de mai-nainte că nu pot Să mă reneg — chiar de-aţi cădea-n genunchi, Surcea de neam şi tu, ilustre trunchi, Şi m-aţi ruga cu neamul vostru tot ! 144 Eu sunt A. Mirea şi voi fi în veci Adevăratul, singurul, sublimul ! Şi nu-mi împart cu nimeni nemurirea, îţi interzic eu dumitale, deci, Ca să mai iscăleşti de-acum A. Mirea... Căci prea mi-ai compromis pseudonimul ! REGINA MAB Sînt mîndre seri cu lună plină, cînd nu m-aş da nici pe-un nabab, Şi-acelea sînt cînd vine-n taină ca să mă ia regina Mab In cărucioara ei făcută din darul unei scoici marine... Mi-aruncă-n geam o perlă-n treacăt şi-mi strigă dulce : „Hai cu mine !“ 5 în lături dau atunci oblonul şi-ntreg azurul intră-n casă... Şi cum un spectator la teatru în garderob paltonu-şi lasă, Aşa îmi lepăd eu argila, vestmîntul ăsta de celule, Şi ca un clovn lansat în aer de scîndura unei bascule M-avînt cu Mab... Mă pierd în spaţiu şi uit de solul meu natal... 10 Nu mai cunosc hotar, sînt suflet, sînt cetăţean universal ! în implacabilul ei luciu oglinda nu-mi mai prinde chipul, Nu-şi mai strecoară pentru mine clepsidra fir cu fir nisipul, Eu umbră nu mai fac nici mie, nici nimănui... Sînt un ex-om : 146 De sub picioare eu pămîntul mi-1 amputez ca pe-un sarcom — 15 M-avînt cu Mab în furnicarul de sori şi stele fără număr... Cămaşa ei abia o ţine un cărăbuş de-argint pe umăr, Ca bici în dreapta ţine-o algă ce-un şfichi de spumă-o înfloreşte, Cu stînga frînele de raze — şi-acuma depărtarea creşte : Ca Wilburgh Wright desfid pămîntul de care-s bucuros să scap, 20 Planez deasupra tuturora şi pot dubla orişice cap, De-ar fi încoronat să fie... căci în a mele ascensiuni Eu pot urca la orice culme fără de-a face concesiuni... M-avînt cu Mab... Făr’ de bagaje decît carnetul meu şi-un toc — Sînt înălţimi nepipăite de vîrful unui alpenstock, 25 Sînt ţări neabordate încă de nici un Cristofor Columb, Sînt mări nestrăbătute încă nici chiar de biblicul porumb, Mai sînt regiuni neexplorate şi lumi între pămînt şi cer Spre cari turişti semeţi se-ndreaptă fără să aib-un Baedecker... Sînt călători ce n-apelează la nici o companie Cook... 30 Şi dacă nu-s... dac-aş şti bine c-am să rămîn eu singur-cuc, M-avînt cu Mab... Atinge-ţi caii cu alga ta cu şfichi de spumă, 0, tu, crăiasa fanteziei, şi unde vrei acuma du-mă, Dar scapă-mă de lumea asta de concesiuni şi compromisuri... 35 Reia-mi şi pîinea cotidiană, dar lasă-mi porţia de visuri ! 147 Iar voi cu libere-parcurse pe toate căile ferate, Lăsaţi poetului aceste localităţi neexplorate, Şi-n loc să-i puneţi beţe-n roate, încurajaţi-1 mai degrab’ — Căci nu primeşte pe oricine în carul ei regina Mab. UN FOST MINISTRU PORTRET Departe de-a fi un Narcis, El totuşi persoana-şi adoră ; Se vede şi noaptea în vis Şi ziua în fiece oră. 5 El poartă mănuşi couleur paille Şi păru-i e plin de unsoare, Şi are oglinzi ca-n Versailles, Ca Ludovic, Regele-Soare. El are ca vechii boieri 10 O vast-a strămoşilor sală, Burbonicii lui uşieri Gătiţi sunt în haine de gală. Pe ziduri de aur şi stuc Atîrn-un milion de portrete 15 Şi toate cu dînsul aduc, Spunînd diferite regrete. 149 Aici e de-o lună şi-un ceas, în fazele primei epoce, Prin razele Rôntgen extras — 20 Căci mult a fost dînsul precoce ! Aici nemurit se trezi De-un zugrav celebru de firme : Era de un an şi o zi, Şi tot a ştiut să s-afirme. 25 Apoi de doi ani şi de trei, De patru, de şase, de şapte, Pe urmă în anii cei grei Şi plini de ilustrele-i fapte. Dincoace e adolescent 30 Cu două-trei fire de barbă, Şi-i pal şi c-un aer absent De parcă-i hrănit cu „rubarbă44. Mai sus e viril şi stă drept, De parcă digeră o bîrnă, 35 Căci pe redingotă la piept Un „Bene-merenti44 i-atîrnă. Dincoace mai poartă şi-o stea, Apoi tot mai mari şi mai multe, Deşi aduna doar abia 40 Recoltele vîrstei adulte. Dar iată-1 pe-un singur panou : Aici, unde-atinge sublimul, A pus să-l picteze din nou La piept cu întreg vicleimul. 150 45 Asemenea marilor duci E tot bandajat de cordoane Şi plin e de stele, de cruci, De lanţuri formînd macaroane. Aice, în scumpu-i Versailles, 50 Ca Ludovic, Regele-Soare, El intră — dar fără alai, Şi stă aiurit.de splendoare. Aici vine ziua furiş Şi noaptea în tainice ore, 55 Să-şi vadă-al său propriu fetiş, Distinsul său chip să-şi adore. Adesea c-un zîmbet şiret Se uită la „el“ din părete, Şi celălalt rîde şiret, Şi rîd celelalte portrete. 60 Atuncea burbonicul sclav Apare urmat de un pictor, Iar dînsul se umfl-atunci grav Şi demn, ca un boa constrictor. 65 Genunchiul în faţă-i plecînd, Burbonicul sclav îi oferă Cordonul primit de curînd Sau poate vreo nouă „jartieră*. De-abia i-o anină la gît — 70 Căci sclavul îi ştie tabietul — Şi pictorul numaidecît Se urcă şi-atacă portretul. 151 Subit, aub agilul penel, Podoaba abia căpătată 75 Răsare pe pînză là fel De-ài crede că e reflectată. C-un gest concediază pe sclav, C-un altul pe meşterul pictor, Şi cade-ntr-un jelţ apoi grav, BO Beât ca un boa constrictor. Şi-n liniştea de ţinterim, Ca-n sala strămoşilor creşte, Adoarme, lăsînd intérim Pe eul din cui — şi zîmbeşte : 85 Visează că moare-ngropat Sub munţi de cordoane şi lente, La urmă de tot decorat De cele cinci continente ! INCITATUS REDIVIVUS Maestrul Caragiale, la „Eforie“, a comparat pe d. Fleva eu un harmăsar. (Ziarele.) La dînşii unu-i „omul-soare“, Şi altul „vultur", altul „far“ — Un altul „sfînt“, un altul „floare" — Dar Fleva este-un „harmăsar" ! 5 Acum se naşte o-ntrebare : De unde e ? De la Nucet ? E-un Ducipal, Galben-din-Soare, . Sau Pegasul vreunui poet ? Să fie calul lui Ulise 10 Sau poate vreun pur sang rămas Din cei ce Hercul îi găsise In grajdul lui Augias ? E-un hippogrif * sau vreun centaur, Ori calul sfîntului vestit 15 Care-a ucis pe-acel balaur Cu şapte capete-nvestit ? * Hippogrif — animal fabulos, jumătate cal, jumătate grifon. 153 O fi din stava * lui Apolo, Sau poate chiar vreun strănepot Al Rosinantei ?! Fugi de-acolo ! 20 Nu insulta pe Don Chişot ! O, nu ! O, nu ! Vă cer iertare C-atîtea nume v-am citat ! El este-o simplă rencamare A falnicului Incitat. 25 Ştiţi, calul cel făr’ de păreche Pe care marele-mpărat Caligula, în Roma veche, La rang de consul 1-a-nălţat. Cunoaşteţi faptul din Anale 30 Cum e de Tacit povestit, Şi cred că domnul Oaragiale La el, desigur, s-a gîndit. O, da — dar este-o diferenţă : Pe cînd acel vestit cezar 35 Făcu-ntr-o clipă de demenţă Un consul dintr-un harmăsar. Tu Caragiale-ai fost mai tare, Căci pe-un ilustru demnitar, Pe Fleva, tu ai fost în stare 40 Să-l faci din consul „harmăsar“ ! * Stavă — herghelie. MOARTEA CÎRCIUMARULUI „D. Costinescu, îiitre altele, a admis ca un comerciant, încă trăind, să poată ceda brevetul său, fie vreunui fiu al său, sau vreunui băiat din prăvălie care l-ar fi servit cu credinţă mai mult timp.u (Legea cîrciumarilor.) Simţind că e pe drojdii cîrciumarul, Că viaţa lui e ca o picătură Ce-abia se mai prelinge pe paharul Pe care un beţiv l-a dus la gură, 5 A zis cu glasul stins : — © vin’ aici, Tu, cel ce cu credinţă mă serveşti ! Şi iat-un cap răsare din gîrlici, Stîrnind un vag miros de Odobeşti. O linişte profundă stăpînea *0 Năuntrul crîşmei în această oră, Şi n-auzeai decît arar, sonoră, Cum picură-ntr-o strachină-o canea... 155 — Deschide lada veche de Braşov în care-am pus „Brevetul* la păstrare. 15 Ţi-1 dăruiesc să-l ţii ca pe-un hrisov Rămas din vremea lui Ştefan cel Mare... Nu-1 terfeli şi ţine-1 fără pată Cum l-am ţinut eu pîn’ la bătrîneţe, Că-i cel din urmă titlu de nobleţe 20 Al bunilor crîşmari de altădată. Cu cinste, fiul meu să-l stăpîneşti !... A zis, şi-ntr-un sughiţ îşi dete duhul, Şi-n crîşmă se umplu din nou văzduhul De-acelaşi vag miros de Odobeşti. 25 Şi-n liniştea profundă ce domnea Năuntrul crîşmei în această oră Plîngea băietul ascultînd, sonoră, Cum picură-ntr-o strachină-o canea... REVELIONUL UNUI CONFRATE Era o seară tristă cum sunt atîtea sări, Doar glasul geamandurei vocaliza arar Şi-o stea făcea semnale din vîrful unui far Ca-n seara cînd deasupra întunecatei mări Veghea din turn lumina îndrăgostitei Hero : — Din umbra unei streşini pe ţărm două fereşti, Misterios cum cată doi ochi supt un sombrero, Clipeau, şi înăuntru puteai ca să zăreşti Pe unul dintre sumbrii confraţi ai lui A. Mirea... El singur nu plecase de-acasă nicăirea, Căci vrea să-şi amputeze un vers rămas olog, Intr-un ibric de-alamă bolborosea un grog Şi para cînd albastră, cînd verde, multiformă, Ca de-un suflai sporită acum creştea enormă, Se-nvolbura, pe urmă scădea pe loc ca suptă, Părea din clipă-n clipă că moare şi se stinge, Juca apoi pe margini, şi o vedeai cum luptă Să prindă iar putere, şi-aleargă, se prelinge Şi iar zbucnea ca para de sulfur, verde-pală, Precum apare-n Faust lumina infernală Cînd iese dintr-o trapă rînjind Mefistofel... 157 Uitase-acum poetul de versul lui olog Şi, cum privea în para fantasticului grog, Simţea că se petrece ceva bizar cu el ; 25 Se depărtau păreţii şi peste ei tavanul Se boltuia deasupra în gotice arcade ; Ca o fantomă neagră pe nişte baricade Pe mii de cărţi în vrafuri se strecura motanul ; Pe-o poliţă deoparte anticele lui ghete 30 Steteau încovoiate ca nişte eprubete, Şi-o bestie scăpată dintr-un apocalips I se părea că-i patul cu plapuma de rips, Iar el, bătrîn ca Faust, cu minţile-n delir, Şoptea formule stranii, plecat pe-un alambic 35 Fierbîndu-şi plin de taină supremul elixir... Şi iată, ca prin farmec, vedeniile triste Dispar, şi-ntinereşte ilustrul meu amic, îi scapără sub gene de bucurie ochii, Şi flacările-uşoare ca nişte baletiste 40 îşi flutură în aer spectralele lor rochii, Cînd albe, cînd albastre, cînd verzi, cînd violete... Jucau acu-mpreună, acu despărechete... Părînd că vor în horă să-l prindă şi pe el... Şi surîdea poetul zicînd : 45 „Mefistofel ! Te-am păcălit de-acuma şi nu-ţi mai dau nimic, N-ai să-mi mai iei de-acuma tu sufletul zălog, Cît timp mai am acasă eu apă-ntr-un ibric Şi spirt şi rom şi zahăr ca să-mi prepar un grog !tt POETUL ŞI PRIMĂVARA drama in cinci sonete Lui L Botez I Deschide-mi geamurile, primăvară ! îa-mi foile pe care îmi notez A mele versuri, smulse de Botez Ca să uimească lumea literară ! 5 Da, ai dreptate tu : nu mai lucrez ! E mult mai bine să te plimbi pe-afară... Dar vai ! nu pot, că trebuie s-apară Revista... Ia-ţi un scaun dar, şi şezi... Imprăştie-un parfum de viorele 10 In jurul meu şi spune-mi ce mai face Tot neamul tău pribeag de rîndunele ? Mai cîntă cucul tău, ori şi el tace Şi nu-şi găseşte nota lui de flaut, Cum nu-mi găsesc eu rima care-o caut ? II „O gioventù, prima ver a... etc.“ Metastasio Rine-ai venit ! Mă ierţi că te primesc Ca Empedocle, numai în papuci... Nu mă jenez deloc... Ei, ce-mi aduci ? Ce-mi dai, cu rime noi să te cinstesc ? 159 Dar stai puţin... De ce vrei să te duci ? Mai stai, măcar un rînd să isprăvesc... Pe cînd voi scrie eu un vers burlesc, O lacrimă pe-obraz tu să-mi usuci. Colaborează, dacă vrei, cu mine... Ajută-mă, că sunt într-un impas... Dar pentru ce, mă rog, cam strîmbi din nas Ce oare ? Nu cumva ţi-a fi ruşine Şi crezi că te-a cîntat cu mult mai bine Buonaventura Pietro Metastas ?!... III Eram prieteni buni odată noi... Tu-mi dădeai flori, şi eu-ţi dădeam sonete Şi mîna ta mi-o petreceai prin plete — O, de mi-ai da azi pletele-napoi ! Dă-mi inima de-atunci... — O, nu, poete î Deşi suntem amici buni amîndoi, Mai bine e să porţi în piept un sloi, De vrei să mori octogenar ca Goethe... — Dă-mi pletele măcar... — O, rătăcire ! Dar nu-nţelegi, cum eşti de furios, Că de te-aş face cum ai fost, pletos, In goana ta, pe Pegaz, spre mărire, Te-ai spînzura de creanga vreunui pom Ca lung-hirsutul biblic Absalom ?!... IV De este-aşa să ştii că amputez Din ale mele Opere complete Orişice ode, orice canţonete In care te-am slăvit... — Infam burghez ! Socoţi că ţin eu să mă celebrezi ? Cînd m-a cîntat în splendide sonete Pe mine-un Dante Gabriel Rosette — Pot maclatura ta s-o ignorez î 1° Atît aş vrea să ştiu, poet-bancnotă, Nenorocite boccengiu de rime, Ce-ai să mai cînţi, de nu mă cînţi pe mine ? — Ce^am să mai cînt ? mă-ntrebi ?! Orişice-mi vine Şi voi găsi accente mai sublime I5 Cîntîndu-mi soba mea de teracotă ! V —■ Ieşi dar, sulemenită peţitoare ! Cunosc a tale graţii ancestrale Şi toate şiretlicurile tale Şi foaia ta de zestre-amăgitoare ! 5 la-ţi fardurile, că nu fac parale ! Ia-ţi şi esenţele tulburătoare ! Căci tinereţea mea nemuritoare E lacomă de lumi mai ideale ! Să-ţi baţi tu joc de-un biet poet-sărac ?! 10 Nu vreau să te mai văd, vreau să visez ; Mi-oi pune cărţile sub cap, drept pernă, 161 Şi-n ciuda ta, să vezi tu ce-am să fac Cu flori retorice am să-mi creez O primăvară nouă şi eternă ! SONETUL UNUI REUMATIC O, cocostîrci, dragi păsări migratoare Ce primăvara-n fiecare an Veniţi cu veşti de peste ocean Ca nişte albe plicuri zburătoare, Blînzi musafiri ai omului sărman, Am să vă văd şi anul ăsta oare Prin mlaştini de smarald la vînătoare Umblînd pe catalige de mărgean ? în igrasia locuinţei mele 10 Mă dor genunchii, mîinile mi-s grele Şi-am ceasuri de macabru pesimism. Voi cari umblaţi prin mlaştini şi băltoace, O, spuneţi-mi şi mie cum se face Că-n veci nu suferiţi de reumatism ? 163 O PLIMBARE LA ŞOSEA (SCENETA CE SE RECOMANDĂ STAGIUNII VIITOARE) Scena se petrece la Şosea. întîia zi caldă ; natura contrastează prin goliciunea ei cu razele arzătoare ale soarelui. Birji, echipaje, taximetré etc. Copacii se-ntind ca nişte somnoroşi şi vorbesc între ei. 5 O barză şi poeţii Anghel şi losif. UN PLOP Un punct alb în albastru... ALTUL Ce, eşti nebun ? 10 AL III-LEA Că văd un punct... e-o barză ! AL II-LEA 15 I-IUL PLOP Am spus Ei aşi ! 20 Priveşte, sus ! N-o vezi ca o năframă care ne face semne... UN TEI (ursuz) Ah, zdrenţele aceste de frunze sunt nedemne ! Şi nu pat să le lepăd... 164 ALŢI TEI Ce să mai zicem noi, Cînd stăm de astă-toamnă literalmente goi ! 25 UN TEI TÎNÀR Să n-ai măcar o frunză ca statuiele-antice... E scandalos ! Căci uite, mă rog, orişice-ai zice Trec doamne, domnişoare, muscali... 30 UN BRAD Ce-mi pasă mie ? ! î Roşiţi şi voi, ca omul, de-a voastră anatomie ?... TÎNĂRUL TEI Ba nu ! Voi sta ca tine întotdeauna verde !... Şi-apoi tu porţi şi vara şi iarna-aceleaşi haine... 35 Oroare ! BRADUL Stîrpitură ! POETUL IOSIF Avea dreptate Heine : „Nici pomul sub insultă nu poate sta de lemn*. 40 POETUL ANGHEL Te cred... Vezi tu, colega, copacul ăsta demn, Eu am să-l cînt odată... UN CIREŞ TIMPURIU 45 (către o salcie) Nu te găteşti de Paşte ? SALCIA (cochetă) Nu mi-a trimes comanda Printemps... CIREŞUL 50 Da — se cunoaşte... Tu ce-arborai aldată întîia toaletă... Ce-o fi zăbava asta ? 165 55 VÎNTUL (trecînd) Voi face o anchetă ! SALCIA (melancolic) An, într-o dimineaţă, ţii minte, ce surpriză ! M-am pomenit cu tine pudrat ca o marchiză 60 Din vremea cînd în Franţa domnea un Rege-Soare — Aşa erai de candid şi prăfuit de floare ! CIREŞUL Ce vrei ?... S-avem răbdare ! BARZA 65 (abia sosită, coborînd pe-o margine de băltoc) Degeaba mai răbdaţi ! TOŢI COPACII (în tumult) Ce spune mesagera ?!... 70 BARZA Nu toţi odată... staţi ! COPACII Ce-i cu comanda noastră, ei, tu de peste Nil ?! BARZA 75 Vă spun că nu mai este pe lume clorofil ! S-a consumat atîta venin în acest an, Curgînd prin călimara oricărui cotidian ; Au deşertat beţivii atîtea buţi de-absint : S-a înghiţit cu paiul atîta pipermint ; 80 Mai pune şi pe maiştrii al căror nume-1 tac, Ce-au desfăcut o supraproducţie de spanac, Plus moda asta nouă de pălării maghiare, Plus „Daţi-mi valea verde44... poemul vechi pe care La orice festivaluri îl spune Nottara — 166 85 Plus mesele pe care se joacă bacara, Şi livida figură a pontului ce pierde — Apoi folclorul vostru cu atîta „frunză verde* — Şi alte „verzi şi-uscate* — şi mai voiţi să fie Pe lume-un pic de verde dup-o aşa orgie ! 90 Sînteţi nebuni ! UN COPAC OARECARE Fugi, barză ! POEŢII (care, văzînd barza, se retrăsese pe o banca şi compuneauf 95 gravi, o Odă la barză) Ba nu, rămîi, mă rog ! Mai stai puţin şi-ascultă al nostru apolog !... BARZA (ascultă) 100 POEŢII (citind) „Bine-ai venit, o barză, din mîndrul Ceylan... Tu care vii de-acolo în fiecare an... Şi care... care... care...* 105 BARZA (încîntată) Mergi ! Tot voi sînteţi ? Ei, bată-vă norocul, iubiţii mei poeţi ! Ce-i aerul acesta solemn şi oficial ? HO Voi care-ntotdeauna staţi gata de scandal, V-aţi apucat de ode, umblaţi cu festivaluri, Primiţi Bene merenti !... POEŢII Ei, ale lumii valuri ! 115 BARZA Dar scumpul vostru critic, ilustrul pedagog, Nemuritorul Duică e decorat, mă rog ? 167 ! Il POEŢII Ijljj Cum ? Cine ? Domnul Duică ? Taci, că i|! te-aude-Apolo ! ! i 120 BARZA 1 ! ! Ba mie mi-e simpatic... POEŢII Ţi-o fi ! VARIAŢIUNI ASUPRA LUI „CUM* BARZA 125 Fugiţi încolo ! D-l Bogdan-Duică ceartă în Luceafărul Ei, faima-i schimbătoare, băieţi, ca cursul rentii... pe autorii poemului Carmen saeculare că Nu-i decorat ? Să-i spuneţi, că-n ciuda tuturor, 1 n-au pus pe Barbarossa în locul lui Da- Cînd l-oi vedea pe stradă, am să-i trimit din zbor nubiu şi le face o crimă de-a fi abuzat Din propria-mi pornire un mic Bene-merenti ! dp nart.irnla rnm“ i 120 BARZA j Ba mie mi-e simpatic... ! POEŢII Ţi-o fi ! VARIAŢIUNI ASUPRA LUI „CUM* BARZA 125 Fugiţi încolo ! D-l Bogdan-Duică ceartă în Luceafărul Ei, faima-i schimbătoare, băieţi, ca cursul rentii... pe autorii poemului Carmen saeculare că Nu-i decorat ? Să-i spuneţi, că-n ciuda tuturor, n-au pus pe Barbarossa în locul lui Da- Cînd l-oi vedea pe stradă, am să-i trimit din zbor nubiu şi le face o crimă de-a fi abuzat Din propria-mi pornire un mic Bene-merenti ! nartîpnl^ rnm“ !>!! BARZA 120 Ba mie mi-e simpatic... j POEŢII ! Ţi-o fi ! BARZA | VARIAŢIUNI ASUPRA LUI „CUM* 125 Fugiţi încolo ! D-l Bogdan-Duică ceartă în Luceafărul Ei, faima-i schimbătoare, băieţi, ca cursul rentii... pe autorii poemului Carmen saeculare că Nu-i decorat ? Să-i spuneţi, că-n ciuda tuturor, 1 n-au pus pe Barbarossa în locul lui Da- Cînd l-oi vedea pe stradă, am să-i trimit din zbor nubiu şi le face o crimă de-a fi abuzat Din propria-mi pornire un mic Bene-merenti ! 1 dp nart.irnla rnm“ CRONICA Şi-a pus pămîntul blană albă şi-şi doarme somnul hibernal, Orchestra Crivăţului cîntă un Oratorium de Bach Şi mii de hornuri şi furnale înscriu acum pe cerul pal Cu litere de fum reclama celebrei firme Lôwenbach. 5 Lignita, cocsul, antracitul, aceste negre escedente A capitalului teluric din timpul antedeluvian Abia acum, în vremea noastră, dau rezultate excelente In sobele de teracotă, de fontă şi de porţelan. Eu, lîngă calda salamandră, m->aşez comod într-un fotoliu 10 Şi-n timp ce antracitul negru se schimbă în bucăţi de soare, Visez şi-n dulcea mea visare surîd şi simt un just orgoliu Că pot trăi pe socoteala atîtor vîrste-anterioare. 170 Ard vastele păduri virgine şi noi ne încălzim cu toţii, Noi cheltuim acest tezaur cruţat de bunii troglodiţi, Căci astfel e, se vede, soarta capitaliştilor zgîrciţi : Ce-au adunat cu trudă unchii, să risipească strănepoţii ! ( JOS RAMOLIŢII i „...Vrem să cîntăm voluptatea primejdiei, energia şi îndrăzneala. ...Elementele esenţiale ale poeziei noastre vor fi curajul, îndrăzneala şi revolta. ...Literatura necîntînd pînă acuma decît inerţia gîndirii, extazul şi somnul, noi voim să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia febrilă, pasul gimnastic, saltul mortal şi mai cu seamă loviturile de palmă şi de pumni... Urcaţi pe cel din urmă promontoriu al veacurilor, de pe culmea universului aruncăm încă o dată gestul nostru de sfidare stelelor.. Marinetti Fraternizăm cu tine, Marinetti ! Trăiască energia şi revolta ! Să ne-ncărcăm ca pilele lui Volta Şi să-i trăsnim pe toţi cu vîrful ghetii î 5 De-am şti că după noi se darmă bolta Şi aştri cad ca ploaie de confetti, Eu şi-autorii gemeni ai Cometii, Te vom urma, oricare-ar fi recolta ! 172 Te vom urma cu drag — îţi dăm parola.. 10 Trăiască bîta, boxul şi savata * ! Un ultim iuruş dîrz, ca la Magenta, Şi ai să vezi de nu i-om da noi gata ! Jos ramoliţii ! Şi-au mîncat polenta**! Hai să-i gonim, băieţi, din gorgonzola *** ! * Savata — trîntă. ** Polenta — mămăligă. *** Gorgonzola — brînză preparată în localitatea cu acelaşi nume din Lombardia. INDIGNAREA CLOPOTULUI DE LA MITROPOLIE (Şedinţă de noapte a Camerii ; cea din urmă din sesiunea aceasta. Din Parlament se aude un murmur difuz. în curtea Mitropoliei, o îngrămădire neobişnuită de birji şi automobile. Singur, ursuz, în cuşca lui de lemn, CLOPOTUL MITROPOLIEI vibrează încet, atins de vînt. Un reporter al Miner vei, auzind vibraţia clopotului, se apropie de el.) CLOPOTUL Eh ! în sfîrşit se-nchide şi-această grea sesiune î REPORTERUL Nu mai era sesiune... era o obsesiune î 5 De-atîta surmenare spun drept că sunt sătul... CLOPOTUL Aşa-i... eu devenisem aproape noctambul... Nu mă lăsau în pace nici noaptea să mai dorm... REPORTERUL Da, astăzi mai cu seamă fac un scandal enorm.,. Ai spune-un trib, cînd vine epoca migraţiunii... Se-ntorc la ginecee aleşii naţiunii 174 Şi, cum ajung acasă, îndată se cunoaşte : încep ca să roşească chiar ouăle de Paşte... 15 CLOPOTUL Dar turnul meu votat e ? REPORTERUL Ce turn ? CLOPOTUL 20 Am înţeles... M-au tras din nou pe sfoară ! Vlădicii, mai ales, Nu s-au gîndit la mine deloc... Era fatal Să nu m-audă nimeni, dacă nu fac scandal ! REPORTERUL 25 Mai las-o pîn’ la toamnă ! (Deputaţii încep să plece») CLOPOTUL (indignat) Ei aşi !... Balang ! Balang ! 30 Un prost pe lumea asta-i cel ce mai rabd-un ştreang ! (Către deputaţii care trec) Anunţ o-nterpelare : cînd mă urcaţi în turn ? UN DEPUTAT (ironic) 35 Să nu-ţi vie-ameţeală ! CLOPOTUL (crescendo) Ce ? Unde-s taciturn De felul meu şi numai la zile mari vorbesc, 40 Vă-nchipuiţi pesemne că eu nu mai trăiesc ?! Vă bateţi joc de mine şi mă lăsaţi la poartă Ca pe-un calic ? Ce ? Oare nu-s demn de altă soartă ? 175 Fiindcă tac, voi credeţi că n-am destul talent ? Ce ? Are glas ca mine vreunu-n Parlament ? 45 Nu am vorbit în toate ocaziile solemne ? Ce va să zică, spuneţi, acest coteţ de lemne ? Cît o să stau eu astfel ca un ermit uitat ? Cînd lîngă mine-alături, voi v-aţi făcut palat ! Dac-oi porni odată s-o iau într-o ureche 50 Şi mi-oi întoarce limba, chemînd din Delea-Veche, Din Popa Nan, din Spirii, din Cuibul-cel-cu barză Poporul la răscoală, vă fac pe toţi o varză ! Sunt opozant de-acuma, şi-mi pun candidatura ! REPORTERUL 55 Oho ! Puşchea pe limbă-ţi ! Ajunge ! :Tacă-ţi gura ! CLOPOTUL Ce face ? Las’ pe mine ! Voi spune cîte ştiu... UN DEPUTAT (în treacăt) 60 Eşti cam dogit, moşnege ! Prea te-ai trezit tîrziu... CLOPOTUL La vîrsta mea pe drumuri să stau, nu-i derizoriu? UN DEPUTAT (poet) 65 Las că-ţi cedez mansarda din turnul meu d-ivoriu !... D. Anghel şi St. O. Iosif (în volumul Corespondenţă, Editura pentru literatură, 1969) FANTEZIE DE SF. GHEORGHE (Un interior de bătrin divorţat ) CALENDARUL DE PĂRETE (cu cifra roşie de mînie) V-anunţ c-a venit Sfîntu Gheorghe ! 5 Un FOTOLIU VETERAN Hai cară-te ! UN CAMION (uruind afară) Lasă pe mine î 10 Vă car eu pe toate ! Răbdare ! TOATE MOBILELE (în cor) Ce plagă ! Ce chin î UN OBIECT INTIM 15 Ce ruşine ! UN PĂIANJEN Aşa se cuvine acelui ce nu-şi are propria casă ! De-mi daţi două puncte în spaţiu, îndată-mi întind a mea plasă ! 177 MĂTUROIUL (ameninţîndu-l) Mă urc eu la tine-arahnee şi-ţi spulber îndată eu verva ! PĂIANJENUL (fugind pe tavan) în trist hal ajuns^-ai, sărmana mea veche rivală, Minerva î Rămîi cu gunoaiele tale, respectă-mi exilul celest... UN ŞOAREC Plecaţi cine vreţi ! Eu sunt contra : moi, j’y suis, deci je reste ! o PLOŞNIŢA E trist ca să-ţi laşi un prieten cu care-ai trăit împreună ! Deci eu emigrez cu stăpînul pe care-1 ador... ŞOARECUL Poftă bună ! FOTOLIUL VETERAN (oftînd) Ce este şi viaţa umană decît o eternă mutare ! Dar tot universul acesta nu-i oare bazat pe mişcare ? De ce ne-am mai plînge, tovarăşi, cînd ştiţi c-a probat Galileu Că-n spaţiu pămîntul se mută, rotindu-se-n zodii mereu ; Că inamovibil nu este în viaţa aceasta amară Decît ghinionul lui Mirea, poetul — şi steaua polară ! UN ALTUL Aşa e ! Sunt toate mobile ! UN RAVAŞ DE DRAGOSTE RĂTĂCIT Da, pîn’ şi la donna è mobile ! 45 UN FULG DE PERNĂ Quoi pium’ al vento ! VETERANUL O, Doamne ! Ce vremuri ignobile ! Pe vremea cînd eu eram tînăr, ţin minte la-ntîia mutare... 50 UN SCAUN „MODERN STYL“ începe din nou ramolitul cu-a sale-oraţiuni funerare. VETERANUL Pe vremea cînd eu eram tînăr, eram adorat de stăpînă : Cu drag îmi păzea canavaua cusută de propria-i mînă, 55 Căci încă p-atuncea în casă era în onoare ghergheful... Cu degete fine şi albe, sub lampă lucind ca sideful, © văd cum broda curcubeie din firele lungi de mătasă... Ţii minte, micuţă oglindă ?... OGLINDA 60 (of tind) Era minunat de frumoasă ! Sub ceaţa întinsă de vremuri pe ochiul meu limpede-odată, Surîde şagalnică încă imaginea ei adorată, Şi parcă se miră de-atîta ruină şi-atîta vechime... 65 LAMPA O, dulci, neuitate şi-apuse de-a pururi ceasuri sublime ! Aice, pe colţul de masă, vegheam cu-abajurul meu roz, 179 Cînd ea-şi împletea de culcare cu panglici bogatele cozi, Şi stam luminîndu-i visarea ades pînă noaptea tîrziu... O PERNIŢA DE MĂTASE Oricît de ascuns şi de tainic, un gînd nu avea să nu4 ştiu, Aci-şi îngropa ea obrajii cînd singură-adesea plîngea... MAI MULTE VASE DE FLORI Podoabe de flori minunate tot anul purtam pentru ea ! CEASORNICUL Şi harnică ! SCRINUL Şi gospodină, cu cheile-n brîu şi cu şorţul... UŞA Era cam uşurelnică, totuşi... UN COD BLAZAT (pe birou) Ce pacoste, bre, şi divorţul î Doi inşi se-ntîlnesc cine ştie la ce festival sau serată, îşi fac cu piciorul sub masă, în timp ce mănîncă-ngheţată, îşi dau rendez-vous-uri pe stradă, îşi scriu cîtva timp post-restant, Şi dînsa devine amantă, iar dînsul devine amant. Apoi se complică-aventura, şi, dacă amanta-i abilă, 11 poartă pe-amant ce-1 mai poartă şi-l duce la starea-civilă : Biserică, popi, nun şi nună, Ciolac, fotograf, gratulări, Plecare urgentă la Nizza, dar după exces-dezmierdări, Golit e borcanul cu miere... necaz, gelozie scandal, Aprozi, trei somaţii legale, şi — uf, în sfîrşit ! — tribunal ! CEASORNICUL 95 De-atunci a-nceput iar boema... BIBLIOTECA O, Doamne, ce harababură ! O CANAPEA Mai an mi-am pierdut două coaste... 100 PIANUL Şi eu, mai întreaga dantură ! PENDULA Eu sticla din ochi... LAVABOUL 105 Eu, ibricul. O SOFA Şi eu jumătate din cîlţi ! FOTOLIUL VETERAN Din toată familia-mi scumpă eu astăzi sunt ultimul jilţ ! 110 (Uşile se deschid brusc şi intră hamalii cu zgomot, scoţînd brutal lucrurile din casă. întîi dau jos cadrele.) O CADRA Adio perete ! PERETELE 115 (în ecou) Adio! 181 O OGLINDA VENEŢIANA Dămol ! FOTOLIUL VETERAN " 120 Aduceţi-mi brancardul ! UN PASTEL DE FEMEIE (către hamal) Sn lături cu laba, mojice, că-mi iei de pe faţă tot fardul ! (Un hamal scapă ghipsul Venerei din Milo, rupînău-i nasul 125 Şi căutlnd să i-l puie la loc.) VENUS Mutatis mutandis * ! Vai mie ! OGLINDA Sărmana mea Venus din Milo ! 130 Ca Duică, nici nas n-ai acuma... STĂPÎNUL (intrind, o zăreşte şi exclamă, ca Aeneas) O, quantum mutatus ab Mo ** ! * Schimbaţi ceea ce trebuie schimbat. ** O, cît de schimbat faţă de-acela ! PROLOG (Ce urma să fie recitat la reprezentaţia Cometei nereprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti) Pe vremea lui Sofocle, Euripid sau Plaut Ştiţi bine că „prologul44 era un obicei, Şi dacă-n teatrul nostru să-l readuc eu caut, Nu e că vreau ca dînşii să tămîiez pe zei, 5 Nici chiar pe zeii zilei... O, nu ! Ar fi grotesc... Nu, n-am să rog pe nimeni, precum făceau cei vechi, Să-şi scoată dinainte bumbacul din urechi, Ori să impun tăcere acelor ce tuşesc Sau cască-n timpul celei mai tragice tirade... 1° Nu, că deşi nu-s clasic, eu sunt om cumsecade : S-a mai cioplit oleacă de-atunci şi Heliconul, Şi-altfel ştiu decît Plaut să fac pe-Amfitrionul... Să facă dar oricine cum vrea... Urmaţi, vă rog ! I5 Nu vă-ntrerupeţi, doamnă... tuşeşte, domnul meu ! Aplaudaţi frenetic, sau fluieraţi, căci eu Sunt hotărît a-mi spune oricum acest prolog î Deci, mai întîi de toate, vreo cîteva cuvinte Asupra piesei însăşi... V-atrag luarea-aminte 20 Că-i scrisă-n româneşte, în versuri şi cu rime ! Iar dacă autorii acestei triple crime Au îndrăznit s-o scrie, precum o să se vadă, E că au vrut să deie elitei o dovadă Că dulcea noastră limbă, cînd o vorbesc poeţii, 25 Nu-i mai prejos ca graiul simpaticei Luteţii... 183 Acum : de ce au scris-o în versuri, autorii, Ţinînd să plictisească şi publicul şi-actorii, Cînd mult era mai simplu ca s-o fi scris în proză ?... De ce ?... Fiindcă versul e o metamorfoză, 30 Un strai de feerie ţesut cu nopţi de trudă Spre-a-mpodobi a vieţii realitate crudă... De ce au scris-o-n versuri ?... De ce ? Fiindcă versul E însăşi cadenţarea ce-o are universul, Jonglînd fără-ncetare cu miile de astre, 35 Cu-aceste mari imagini zvîrlite-n infinit... De ce ?... Fiindcă-i ritmul pulsaţiilor noastre, E valul care-alungă alt val necontenit Şi naşte armonia eternelor cascade, E basmul care-1 spune etern Şeherezade, 40 E însuşi Pan ce cîntă din naiul lui de trestii, E miticul Orfeos îmblînzitor de bestii, E-nţelepciunea Vedei şi a Mahabharatei, A luminoasei Indii şi Saga-ntunecatei împărăţii polare... E Hesiod, Homer, 45 Sofocle, Euripide, Shakespeare, Corneille, Molière, Racine, Manzoni, Goethe, Alecsandri, Hugo !... Şi tot nu ştiţi ce-i versul ? Ce este versul ?... O ! E toată arta, teatrul, de la Aristofan Şi pîn’ la miliardarul de rime, la Rostand !... 50 E, cum aş spune-n fine, un fel de somatoză * ! Aţi înţeles acuma de ce n-au scris-o-n proză Cei doi poeţi Cometa ? Şi-altfel nici n-au să scrie Decît în versuri ? Totuşi, sărmana Polimnie 55 Arar deschide gura la Teatrul Naţional, Şi nici atunci nu poate vorbi fără scandal ! De cînd s-a stins duiosul maestru-al poeziei, Parc-a secat izvorul Fîntînei Blanduziei. De la Răzvan şi Vidra şi pîn’ la Vlaicu-Vodă * Somatoză — medicament fortifiant, conţinînd substanţe al-buminoase. * 184 60 Arar la festivaluri de se mai spmne-o odă Sau cine ştii ce versuri din vremea lui Pazvante... Precum Cenuşereasa sta între celelante Surori, necunoscută şi neluată-n seamă, Aşa sta poezia... 65 Vedeţi : nimeni n-o cheamă La balurile curţii, la teatru, în saloane, Pe ea ce are haine cum n-au multe cucoane, (Nu haine de duzină cu ciucuri sau dantele, Compuse şi semnate de maiştri croitori) — 70 Pe ea, ce cînd i-aţi cere ca să vă deie probe, Ar scoate din cuprinsul vrăjitei garderobe, Cînd rochia albastră a cerului cu stele, Cînd rochia cea verde a cîmpului cu flori... Nu, ea e surgunită de toţi şi din tot locul... 75 Dar va veni acela ce va avea norocul De jos ca să ridice condurul ei pierdut, Şi veţi vedea atuncea ce crimă s-a făcut : Veţi înţelege-atuncea ce farmec are versul, De ce pe zi ce merge tot mai greoi vi-i mersul, 80 De ce pe-a voastre umeri nu mai simţiţi aripe, De ce din şcoala voastră ies tristele echipe Cari au uitat că ceru-i boltit peste pămînt... Nu ştiţi ce frumuseţe-i închisă-ntr-un cuvînt Cînd versul ce-1 închide îl schimbă-n juvaer... 85 Voi aţi uitat că piatra nu poate-urca spre cer, De nu e ajutată de-avîntul unei prăştii... Mărgelele-adunate pe-un fir — de le împrăştii — Nu ard cu-aceeaşi pară cum ard într-un şirag... Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, 90 O trîmbiţă de-alarmă, un dig — o baricadă Pe care vrea poetul să-nvingă ori să cadă ! (Pauză.) Acuma... despre piesă să vă mai spun ceva : Cometa se petrece în spaţiu, undeva, 95 Şi poate să se-nalţe ori poate ca să cadă... Indiferent... Povestea-i cam nebuloasă poate, 185 Dar vă desfid a-mi spüne că n-are cap, nici coadă., Nu-i, în sfîrşit, o piesă ca celelalte toate, Deşi e împărţită în acte şi în scene... 100 Un critic oarecare, ca să se umfle-n pene, Va afirma desigur că nu sunt caractere, Dar omul ce nu are tocmai aceea cere... Va spune-apoi că-n piesă nu-i intrigă defel... Fireşte, autorii nu-s intriganţi ca el ! 105 Că n-au nici o acţiune... Poet şi acţionar Veti fi de-acord cu mine că s-a văzut cam rar !... Vreo cîteva cuvinte mai spun — şi isprăvesc : „Cometele" ştiţi bine că-n veci călătoresc, Şi dacă azi planează pe Teatrul Naţional, HO Eu, după mine unul, cred că era fatal, în lumea asta plină de glorii trecătoare, S-apară şi-o Cometă dup-un Apus de soare ! Atît... vă las cu bine... Ce-o fi, o să vedeţi... Dar chiar dac-au să-şi facă de cap cei doi poeţi, 115 Pe capul lor nu faceţi ca marginea cortinei Să cadă ca tăiosul cuţit al ghilotinei !... MESAGIUL (Scena reprezintă sala Senatului, unde sunt adunaţi reprezentanţii naţiunei în dimineaţa deschiderii seziunîi din anul 19...) TUNUL (de departe) Bum ! Bum ! FOTOLIUL PREZIDENŢIAL Porneşte vodă ! CLOPOŢELUL Treziţi-vă cu toţii ! TUNUL Bum ! UN ECOU (din Sala paşilor pierduţi) N-auziţi ?! TRIBUNA PUBLICA Ia lasă, că nu dau ostrogoţii ! UN FOTOLIU Mai rău ca ostrogoţii ! 20 FOTOLIUL PREZIDENŢIAL Fiţi mai parlamentar î UMBRA UNUI MAMELUC Solemnă zi ! O CADRĂ VECHE 25 Solemnă ! O BILA NEAGRĂ începe farsa iar ! BILA ALBA Taci, bilă pesimistă ! 30 BILA NEAGRĂ Tot n-ai pierdut speranţa C-o să se-ndrepte lumea ? URNA S-a isprăvit vacanţa ! 35 TUNUL Bum! Bum! FOTOLIUL PREZIDENŢIAL Soseşte vodă ! N-aţi auzit iar tunul ? TRONUL REGAL 40 Las’ că mai este vreme ! Cinci din o sută unu ! Către Mitropolie se-ndreapt-acum duiumul, Şi pînă să ajungă, cît ţine Tedeum-ul, Avem destulă vreme să tragem un taifas... UN FOTOLIU SENATORIAL 45 Dacă mai este vreme, atunci mai dorm uri ceas... 188 TRONUL REGAL Şi-apoi, la urma urmei, ce-atîta gălăgie ?! De-mi acordaţi cuvîntul, vă spun eu ce-o să fie ! Tăceţi acuma dară cu toţii şi-ascultaţi : (Pauză.) (Tuşeşte Tronul şi începe) Domni senatori, domni deputaţi ! Simţesc o vie bucurie că-n sînul astei adunări Pot în daumont-ul * meu eu însumi s-aduc a mele salutări ! Cu toate statele vecine suntem în relaţiuni normale : Nu cerem, ca de pildă, sîrbii, compensaţiuni teritoriale. Şi pentru menţinerea păcii jertfindu-ne ca şi-altă dată, Congratulaţi şi strînşi în braţe am fost de Europa toată ! (Aici aplauze. Pe urmă) Domni senatori ! Domni deputaţi ! (Tăcere-adîncă în tribune.) Treizeci de ani sunt încheiaţi De cînd în fruntea-armatei mele am pus piciorul în Dobrogea, Cred c-a venit acuma timpul să-şi aibă dreptul lui şi Hogea în Dacia sa se coboare, ca cetăţean din minaret, Să steie-n Parlament alături cu domnul Stere sau Haret, Venind din gloriosul Tomis, ca şi din mlăştinoasa Tulce, Să-şi aibă în Senat pupitrul pe care capul să şi-l culce... Veţi fi chemaţi apoi să puneţi... (Mişcare vie între busturi.) în discuţiune şi proiectul acela groaznic pentru trusturi, Ce pune vîrf la celelalte şi care eclipsează restul — Daumont (d’Aumont) — trăsură luxoasă trasă de patru oai. Atît de discutat de pf^esă şi prevăzut în manifestul 70 Lansat în 12 marte o mie nouă-sute-şapte... Ministrul de comerţ şi-industrii va proceda la alte fapte : Va face tot ce-i stă-n putinţă spre a spori mereu progresul Industriei naţionale : spre a turti odată fesul Străinilor — ce pînă astăzi au încercat să ne supuie : 75 Să poată domnul Costinescu să toarne mii şi mii de cuie, Spre-a răstigni pe toţi tîlharii ca pe-alt Isus şi Baraba ! (Acesta-i cuiul din Mesagiu : deci crede tu şi nu-ntrebal) Cît despre-industria hîrtiei în fruntea căreia stă „Letea44 Din care — după cum se ştie — cei vechi veneau să-şi stingă setea 80 De viaţă, spre-a uita de lume, precum ai noştri îşi uitară Că din hîrtie şi cerneală trăieşte gintea literară, Vom mai scumpi pe cit se poate produsele de celuloză Să nu mai poată-n contra noastră să scrie nime-n vers sau proză ; Ne vom juca cu-Assan în nasturi, pe cari de-a gata îi importă 85 Ca să le facă în ureche ca Grădişteanului o bortă ; (Aplauze însufleţite...) Păşim cu-ncredere-nainte, Că înapoi nu-i chip să mergem, luînd angajamente sfinte Să aplicăm cu străşnicie în ţară legile agrare Şi în lucrarea cea comună să-şi aibă partea fiecare... 90 Guvernul o să aibă grijă, cercînd cele mai bune norme, Să-ncalţe vechea „talpă-a ţării44 cu sancţionatele reforme ; Voind de-asemeni prin judeţe să nu mai văd războiul punic 190 Azi, după-o matură gîndire, făgăduiesc „colegiul unic“ ! Văzînd că-n ţara mea întreagă populaţiunea-i decimată Mai rău ca-n’ 77 prea glorioasa mea armată, Cînd a dat piept cu Semiluna pe tristele cîmpii bulgare, Am hotărît modificarea bolnavelor legi sanitare. Finanţele sunt tot prospere şi nimeni nu se mai revoltă, Deşi a fost doi ani de-a rîndul o mizerabilă recoltă. Ca domnii Cuza şi N. Iorga să nu mai fie irascibili, Vom face — dacă nu v-opuneţi — pe magistraţi inamovibili. Ministrul nostru de domenii a pregătit o nouă lege, Pe care dacă veţi vota-o, menită-i mîinile să lege Silvanilor ce fără cuget de vremile care-or să vie, Ieşeau la drum în „codru66 silvic şi-l prefăcuse-ntr-o Vlăsie î Vom îngriji ca toţi să-şi aibă acasă sursa de petrol ; Cît despre staţii balneare ca Govora sau Tekirghiol, Vom priveghea ca tot creştinul să aibă îndestul noroi Spre a putea în vremi de criză s-arunce cu succes în noi î Armata a-nceput să fie obiectul grijii tuturora. Şi vă răspund că este gata oricînd va fi să sune ora î (Aici s-aplaudă frenetic...) Domni senatori ! Domni deputaţi î Adînc convins că fără preget cu toată rîvna toti lucraţi, Cum aţi lucrat întotdeauna în celelalte mari seziuni, Născînd atîtea legi faimoase în scurtul timp de şase luni, Păşind cu-ncredere-nainte pe calea marelui progres Ce printre celelalte state ne-a dobîndit un loc ales, 191 Deschid seziunea ordinară o, bravii mei parlamentari Cătaţi să staţi deci la-nălţime şi nu fiţi oameni ordinari !.. POSTSCRIPT UM Şi-acuma că trecură acele şase luni, Vă-ntreb : unde sunt toate promisele minuni?! BANCHETUL MEU Subscrisul, după cum se ştie, Fiind sacrat de-Academie, Spre a serba această dată în chip solemn, chemă îndată 5 La un ospăţ gargantuesc Pe numeroşii săi amici. Lectorii să-mi dea voie-aici Pe scurt ca să le povestesc Cum a decurs acest banchet, 10 In adevăr demn de-un poet ! Celebre au rămas pe lume ospeţele lui Baltazar, Chefliul descendent al celui din urmă crai din Babilon, Ce bea din cupele sacrate aduse din Ierusalim ; Sardanapal, afemeiatul, de-asemeni este legendar ; 15 Vestită-i nunta de la Cana, la care-un musafir sublim C-un gest de binecuvîntare ştia să schimbe apa-n vin ; Nemuritor rămase iarăşi banchetul marelui Platon, Banchetul cel mai de pe urmă, pe care-n casa lui l-a dat, Cînd renunţă la poezie ca să urmeze pe Socrat ; 20 Celebru în istoria lumii va rămînea de-a pururi iar Ospăţul dat de Cleopatra mult fastuosului Antoniu, 193 Cînd dînsa-i oferi-ntr-o cupă acel frumos mărgăritar, Ce preţuia cît un imperiu ; nemuritor e şi Petroniu Care-a descris cu-atîta vervă banchetul lui Trimalcion ; 25 Va face epocă desigur banchetul de la Tîrgovişte, Dar mai presus de Cleopatra, Brătianu, Baltazar, Platon, Sunt eu — căci ale lor ospeţe, pe lîng-al meu, nu-s decît nişte Agape fără importanţă... ★ Ospăţul era-ntins afară 30 în cea mai splendidă grădină din lumea mea imaginară, Cu flori enorme cît copacii, şi cu copaci, nişte copaci î Să nu-ţi ajung-o zi întreagă ocolul trunchiului să-l faci... Deasupra mea drept policandru se aprinsese o Cometă ; In capul mesei, lîngă mine, îmi instalasem o lunetă 35 Să pot vedea în celait capăt pe cel din urmă musafir... Poruncile mi-erau purtate prin telegrame fără fir... Pe uriaşul cîmp al mesei, imaculaţi ca luciul lunii, Se împînzise Funigeii, scăpaţi din stativele Runii ; Străvechea mea argintărie, cu-atîta artă cizelată 40 De rafinatul Benvenuto, sclipea pe masă înşirată... De la cleştarul alb de rocă şi pîn’ la amfora de lut Bogate cupe multiforme chemau pe oaspeţi la băut. Fîntînile-aruncau în aer efluvii de opoponax ; Negrese zvelte şi fardate cu cel mai autentic vax, 45 Din creştet pîn’ la talpă nude ca Veritas ieşind din puţ, Mişcau cu gesturi cadenţate apărătoarele de struţ. 194 Orchestra mea era condusă de însuşi zeul Apolon, Căci impozantul domn Dinicu, gătit cu marele cordon, Se îndurase să-i cedeze la urma urmelor bagheta... Şi ce divin cînta orchestra ! Eol, mă rog, ţinea trompeta, Orfeu din cetera-i măiastră scotea accente colosale, Pan da din cap, ca un isteric, suflînd în nai imensa-i jale, La contrabacus era Bachus ; alăturea de el, Triton Sufla-ntr-o scoică uriaşă, adusă-n formă de trombon, Şi-alţi virtuoşi din lumea veche, al căror nume-acum îmi scapă... Iar grosul îl făceau satirii, divinităţile de apă, Driadele, silvanii, faunii cîntînd din syrinx, citarezii... Ca o cascadă tumultoasă curgeau bemolii şi diezii î Era divină-a lor cîntare, ce se vărsa în valuri line, Căci cum puteau să cînte zeii decît doar armonii divine?!... Pe care să le-aprecieze n-ar fi putut decît Castalde, Mascagni, sau vreun alt maestru născut sub ceruri mult mai calde... Bacante-alese pe sprinceană, conduse-n danţ de Terpsichora, Desculţe-aşa cum joacă astăzi celebra Duncan Isadora, Şi-aşa cum le mai vezi pictate pe-al vazelor antice pîntec, Se legănau în jurul mesei, ritmîndu-şi pasul după cîntec... Voioase îşi sunau crotalii şi surîdeau provocătoare, Alcătuind ghirlănzi imense, ca nişte flori dănţuitoare, Ce-şi risipeau policromia şi iarăşi se strîngeau încet, Unindu-se pe nesimţite la loc ca un splendid buchet... 195 Greu să descriu în fine pasul unor femei aşa lejere ! Păreau că-s nişte preotese ce-oficiază vechi mistere. Nu un kake-walk neeuritmic, lasciv şi fără nici un haz. Aşa precum îl joacă turma demimondenelor de azi... 75 Vrăjiţi priveau la toate-acestea nenumăraţii musafiri, Pierduţi cu totul în beţia ce-o dau supremele uimiri ! Erau reprezentanţi iluştri din toate treptele sociale : Academia-n păr, cu toate că multe titve erau cheale, Mortzun cel iubitor de artă şi-atît de voitor de bine, -Q Blindat de cruci şi constelaţii autohtone şi străine, Reprezenta guvernul însuşi, ca unul care-n altă vreme Nu ducea trenul cel de astăzi, ci s-antrena scriind poeme ; Era intransigentul Stere şi domnul Maiorescu Tit, Cari, după ce se ospătase mîncînd cu mare apetit, 35 Făceau acuma curte muzei poporaniste a lui Goga ; Duiliu îşi plecase capul, pe ochi c-un gest trăgîndu-şi toga, Să nu mai vad-aşa oroare ; Ranetti, tînărul Silen, Ce de-obicei bea vin sau bere, se adăpa din La Fontaine ; Amicul nostru Peucescu, în culmea marei bucurii, 90 Armat cu şapte furculiţe, mînca din şapte farfurii ; Bucolicul Stavri pe gînduri visa la holdele-i de grîu ; Bârsan, simpaticul Danubiu, într-adevăr bea ca un rîu ; A. D. Holban sta lîngă Spaethe, ce se-ncerca cu miez de pine Să-i ieie masca, să-l cunoască şi generaţiile de mîne ; 95 Brătescu ot Voineşti, c-un zîmbet privind pierdut la craniul gol 196 Al miticului Caragiani, schiţa un gest de carambol ; Viu discuta cu A. Davila — Pompiliu Eliad, detalii, Sfidîndu-se unul pe altul şi măsurîndu-se în Thalii ; Efebul sprinten Minulescu, al muzelor precoce fiu, 100 îşi rezervase mai deoparte tacîmul pentru mai tîrziu ; Ovid, Dragomirescu, Motru, cu-a lor reviste excelente îşi făceau vînt, cercînd în aer ca să provoace mici curente ! Era-n sfîrşit tot ce-i ilustru, plus senatori şi deputaţi, Judecători, artişti, profesori, popor şi mateloţi, soldaţi, 105 Afar’ de doctorul Ureche, care făcea scandal enorm, Fiind poftit să ias-afară, căci mirosa a iodoform... Dar ce splendid era menu-ul î Ar trebui să fiu Flaubert Ca să descriu banchetul ăsta ce sta întins sub vastul cer, Ca cel ce l-au văzut odată grădinile lui Hamilcar... HO Ca Dumas-Père eram eu însumi, şi-Amphitrion şi bucătar : Citez vreo trei sau patru feluri din suculentele minuni : Erau întăi vreo şapte critici gătiţi cu pene de păuni, Apoi opt sclavi purtau pe-o tavă de zece metri, toată-n aur, Ceremonioşi, de-a lungul mesei, friptură de pleziozaur ; 115 Alţi ofereau piftii gătite din labe de hipopotam, Urechi de elefant; fragmente din vechea coast-a lui Adam ; Apoi (în toată Europa ca lucru rar, nemaivăzut), Adusă din regiuni polare, o îngheţată de mamut Făcu deliciul şi mirarea întregii adunări auguste : 197 Doar singur domnul Teodora n-a vrut cu nici un preţ s-o guste... Zaharicale şi bomboane şi prăjituri nu s-au servit, Căci vream să menajez stomacul lui domnul Maiorescu Tit, Dar portocali, banani şi rodii, nuci seculari şi mandarini Ca-n Richard III veneau în goană, tîrînd enorme rădăcini, Veneau, făcînd ocolul mesei, aşa împovăraţi de roadă Şi se plecau spre fiecare ca drept în gură să le cadâ.,. Iar cînd şi-atinse apogeul acest ospăţ demn de Homor, Am dat poruncă să se scoată din pivniţa lui Jupiter Un vas uitat, rămas acolo supt dărâmături din vechiul timp, Cînd zeii-au fost siliţi cu toţii să emigreze din Olimp, Şi, ridicînd, apoi, în aer, hanapul * meu plin de-ambrozie, Am zis cu glas măreţ : „Trăiască ilustra noastră-Academie ! Cînd dumneaei îmi recunoaşte cu laude talentul meu, Ca semn de reciprocitate e drept s-o recunosc şi eu ! V-am combătut cu îndîrjire mai an, e foarte-adevărat, Şi lănci am rupt în contra voastră — dar sufletul mi-a fost curat ! Şi dac-am îndrăznit ca astăzi să vă conduc la un banchet, E ca să ştiţi şi voi odată ce bine ştie un poet Hanap — cupă mare, folosită în evul-mediu. 340 Să-şi ospăteze musafirii... ţin însă să dezmint un zvon Ce tinde să s-acrediteze : s-a spus că eu, ca şi Platon, Voiesc să~mi ard a mele versuri şi să mă las de pc ^zi :. Să ştiţi, iluştri domni, că asta e-adevărată infamie. Nu ! Eu voi scrie înainte, doar nu-s nebun să tiu ca el, 345 Căci vreau cm orice preţ la anul să iau şi Premiul Năsturel ! î IN CIŞMIGIU FANTEZIE VÏNTUL (care rostogoleşte pe alee nişte jurnale vechi) Ciudat copac şi-aeesta al vieţei sociale ! Ceilalţi copaci, de-o pildă un tei sau un castan, 3 Scot foi o dată numai în timpul unui an, Şi-abia tîrziu, spre toamnă, cînd se-nvechesc şi-s pale, Se scutură din ramuri ; pe cînd cu-acest copac Ce scoate foi întruna, nu ştiu ce să mă fac. Zadarnic le tot mătur, că nu mai dovedesc... 10 Le iau pe sus, le spulber, le-ascund, le găvozdesc Prin scorburi, prin canale, prin beciuri, prin cotloane, Zadarnic cu de-a sila le duc în co'rilioane Şi le poftesc afară, căci tot alte ediţii Apar... De unde naiba mai au atîta sevă ! 15 De n-o lua guvernul o grabnică măsură, Voi fi silit la urmă ca să mă pun în grevă, Căci înţelegeţi bine că-n astfel de condiţii Nu-i chip să pun oleacă de ordine-n natură ! UN NUMĂR DIN „ORDINEA “ 20 De ce te legi de mine ? VÎNTUL Ah, blestemate foi ! 200 Poftim ! Abia le mătur şi iar vin înapoi ! (Le-aruncă afară. Se-ntoarce şi dă peste un număr din 25 (Epoca ce vine alergînd.) Dar tu, reacţionaro ? ! Pe unde-ai penetrat ? Ce caţi în paradisul acesta democrat ? EPOCA Aduc o ştire nouă despre remaniere ! 30 UN „ADEVĂR41 (galopînd) Şi eu ! UN „CONSERVATOR" (idem) 35 E-aproape sigur că intră domnul Stere... O „MINERVĂ“ Noi singuri ştim misterul din staţia B.M... VÎNTUL Hai, circulaţi ! Afară ! — Ei, aţi văzut de ce 40 Ies sute de ediţii ?!... O, voi copiii mei, Platani, jugaştri, paltini, mesteceni, brazi şi tei, Gîndiţi-vă că viaţa e o metamorfoză, Şi s-ar putea ca mîine s-ajungeţi celuloză... UN TEI 45 De este-aşa, mai bine să fiu incinerat ! UN BRAD Decît s-ajung un cinic, mai bine să fiu cinis * Să nu mă-ntrebe nimeni de unde viu şi cin-is... O „DIMINEAŢĂ14 50 Citiţi pe Manolescu din morţi reînviat ! * Cinis — cenuşă. 201 VÎNTUL Hai, circulaţi ! Ce-i asta ? Afară cu escrocii ! UN MESTEACĂN Eu am visat azi-noapte redacţia Epocii... 55 Era un întuneric de cameră obscură, O stranie lumină cum o-ntrevezi în vis. Nici umbră de redactor, nici pic de manuscris, Ci doar un singur foarfec ce clănţănea din gură... Oribil vis ! 60 VÎNTUL Ajunge ! am curăţit terenul ! Acum copaci cu toţii luaţi-vă refrenul ! Uf, ce miros în urma acestor flori de stil ! Hai, şi-oi atinge-n treacăt, ici-^colo, un pistil, ^5 Sau hai să fiu mai darnic şi să jertfesc o roză Să asanez cuprinsul greu infectat de proză ! VERSURI CANICULARE Cînd este o căldură de patruzeci şi două De şpriţuri mari la umbră, Cînd vezi pe agronomul, pe care nu-1 mai plouă, Făcînd o mină sumbră ; 5 Cînd eşti silit ca mine să rîzi ca Pagliacci De propria-ţi durere, Cînd nu ai ca Nababul în solul vechii Dacii Fîntîni petrolifere ; Cînd nici nu ai putinţa să treci măcar bariera, 10 Să-ţi cauţi sănătatea, Necum ca bardul Goga să pleci la Bordighera Să cînţi eternitatea... Cînd n-ai ca Sadoveanu o casă şi-o livadă, O moară şi-o albină, I5 Cînd numai creditorii mai vin ca să te vadă — N-ar mai veni să vină ! — Cînd n-ai o prefectură ca Gheorghe din Moldova Şi nici nu ţi-e odaia întreagă tapiţată cu piele de Cordova 20 Cum are la Sinaia 203 Poeta Carmen Sylva ; nici cum aveau latinii Un atriu cu fîntînă ; Nici chiar ca ex-sultanul o vilă Alatini, Un parc şi o cadînă ; 25 Cînd în a ta odaie din uşă la ferestre Abia te poţi întinde, Aşa că-i imposibil, ca alt Xavier de Maistre Voiajuri a-ntreprinde — Atunci renunţi la toate şi, aşteptînd să plouă, 30 Cu mina cea mai sumbră Faci versuri ca aceste, sub patruzeci şi două De şpriţuri mari la umbră... LUI EMINESCU O, Doamne, cîtă vreme rămasă înapoi ! Unde eşti tu acuma şi unde suntem noi, Nevrîstnicii romantici, sentimentali de ieri, Care plîngeam cu tine şi-a tale mari dureri 5 Ni le-nsuşeam, asemeni acelor neofiţi, Ce se visau aieve pe cruce răstigniţi Şi resimţeau tot chinul, batjocura şi-amar.ul, Ce le-ndurase-odată şi Christ urcînd Calvarul ?... Sunt ani de-atunci... şi astăzi nevrîstnicii de ieri 10 Au încercat ei înşişi cumplitele dureri, Au suferit şi dînşii şi-au plîns cu-adevărat, Ca tine, nopţi de trudă adese au vegheat, Slujind plini de credinţă divinului tău cult, Şi cine ştie dacă n-au suferit mai mult, 15 Lipsiţi de-aripa largă a geniului tău... Azi cînd pluteşti dincolo de bine şi de rău, Cînd nu mai simţi pe frunte cununa grea de spini, Pătrunşi de pietate, ca nişte pelerini, fi-aducem ţie altă cunună mai bogată — 30 Căci sunt şi flori pe lume ce nu mor niciodată !... Ca pelerini cucernici, trudiţi de lungul drum, Ne ridicăm privirea spre tine şi acum 205 Abia ne dăm noi seamă ce sfînt şi mare eşti : Ce sus, tot mai puternic, mai mîndru străjuieşti Umplînd tot orizontul cu raza ta cea clară, întocmai cum în zare luceafărul de sară Pe cerul gol de stele răsare timpuriu... Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai tîrziu... CONGRESUL LITERAŢILOR In fine se-ncheiase ciclul nenumăratelor congrese... Banchetul A.-Miresc, banchetul cel mai vestit în ăst sezon, Ce-a provocat în toată ţara o vîlvă-atît de colosală, Părea acum uitat şi dînsul, şi-un fapt istoric ajunsese... 5 Şi vremea-şi reluase cursul obişnuit şi monoton. Ceasornicul Independenţii, cu gravitatea-i oficială, Abia-şi mişca, din oră-n oră, metalica sa limbă-n gură, Gemînd ca un milog bicisnic plictisitoru-i cînt breton... Vreo trei babiloneni venise pe la congresul esperanto, 10 încolo, capitala-ntreagă părea un jalnic Campo Santo *, Căci toţi capitaliştii noştri plecaseră-n vilegiatură... Cînd iată, doi poeţi zburdalnici, care-amîndoi, de nu mă-nşel, Scriu şi la Viaţa românească, printr-un canicular apel Lansat către confraţi, stîrniră o-nsufleţire generală Î5 în pururea nemulţumita a literaţilor Walhallă... Apelul lor, cu toate-acestea, era un paşnic manifest, Era, după atîta sfadă şi zavistie,-ntîiul gest * Campo Santo — cimitir. 207 De împăcare,-o-nşiruire de-năbuşite doleanţe, Era-n sfîrşit năframa albă deasupra unei ambulanţe, 20 Era hulubül alb ce-aduce în plisc crenguţa de măslin, Splendidul curcubeu ce-anunţă că iarăşi s-a făcut senin. „Veniţi, confraţi din toată ţara“, zicea entuziast apelu, „Veniţi, cit mai avem vigoare şi încă n-am plecat la Belu, Să pregătim o soartă nouă şi mai lipsită de nevoi 25 Măcar acelor ce-au să vină, cum n-au făcut-o pentru noi Acei ce trebuiau s-o facă, bătrînii egoişti de ieri... Veniţi, voi, toţi pacienţii cronici ai muzelor, veniţi, truveri, Veniţi, voi, prozatori, voi, critici, veniţi, simpatici proletari Ai tocului şi ai hîrtiei, pioni ai artei mici şi mari, 30 Veniţi poporanişti şi clasici, parnasiani şi simbolişti, Voi, lacrimali şi gingaşi lirici, voi, irascibili umorişti, Descindeţi cu-ale voastre muze de prin cotloane şi mansarde, Veniţi, în fine, toţi aceia în care sacrul foc mai arde, Toţi care-aveţi în cui o liră, oricare-ar fi ai voştri zei, 35 Porniţi urgent spre capitală, cu tot bagajul de idei, Să discutăm, să ne-nţelegem şi să vedem ce-i de făcut...44 II Şi-abia a fost lansat apelul, aşa de sobru conceput, Şi capitala cea pustie, în toiul arzătoarei veri, Părea că s-a umplut deodată de-un codru viu de palmieri, Aşa pletoşi şi mulţi la număr, dăduse buzna trubadurii... 5 Vibra acum întreg văzduhul de-un zvon de harfă-eoliană. 208 Purtau, drept orişice insignii, la pălărie cîte-o pană, Dar n-aveau doi la fel costumul, aceşti bizari fii ai naturii... Vedeai mantale de hidalgo şi pălării de D’Artagnani, Cămăşi de purpură şi toge şi laticlave * de romani, Impermeabile şi fracuri, cagule ** vechi de pelerini, Patriarhale tundre albe, burnuzuri lungi de beduini, Fenomenale redingote, tăiate dintr-un tricolor, Lavaliere montmartreze, hlamide de imperator, Iţari, nădragi, şalvari, chiulote şi pantaloni de catifea, Gherocuri verzi, albastre, roşii, de şeviot, de alpaga, Picioare cu opinci, cu botfori, sandale, iminei, cu ghetre, Ritmînd cînd lenta elegie, cînd sprintenele hexametre... Mergeau discipoli după maiştri, cercînd să le imite pasul, Iar, de priveai mai lung la maiştri, credeai că şi-a deschis Parnasul 20 In lături porţile de aur, ş-au coborît din nou pe lume, Toţi cei ce şi-au gravat pe zidul eternităţii a lor nume. Ai fi jurat că vezi pe Goethe, cu clasicul lui chip sever, Pe inspiratul orb, pe Milton, acest mic frate-al lui Homer, Pe Dante şi pe Leopardi, pe naufragiatul Camoëns, 25 pe Paul Verlaine, Hugo, Manzoni, pe Mallarmé cel fără sens, Căci fiecare-şi potrivise o mască ce-1 avantaja, Şi iată cum un Byron, Heine, un Lermontov etcetera, Reînviase şi venise să ieie parte la congres. Laticlavă — fîşie de purpură care împodobea toga senatorilor romani. ** Cagulă — glugă. 209 III Vuia de larmă Ateneul ca vechiul templu din Efes. Discuţiile-au fost aprinse şi foarte mulţi s-au ilustrat, Deşi din oratori nici unul n-a imitat pe Herostrat. Da, toate-au mers cu disciplină, căci, în afară de-argumente, 5 N-avu nici unul voie-n sală s-aducă corpuri contondente Ca pipa, tocul, călimara, umbrela, lira sau ciomagul... Şedinţele fiind secrete, ce-a pus la cale-areopagul N-a transpirat deloc în public... dar ştiu atît, în linii mari, Că s-au luat măsuri severe spre a distruge pe librari, 10 Spre a forţa Academia s-acorde un surplus de premii, Să se incendieze „Leteau, această pacoste a vremii, Să se expună în vitrine contractele cu editorii, Să vadă lume-nspăimîntată ce onorarii derizorii Primesc sărmanii fii ai muzei... Şi alte mari revendicări... 15 Iar la sfîrşit, după mai multe donaţii şi comunicări, De care cu solemnitate luară congresiştii act, Au hotărît ca să formeze cu toţii un partid compact, Spre-a dovedi că sunt o forţă, jurînd că nu vor dezarma Păn’ nu vor prăbuşi cu zgomot această veche şandrama, 20 Sub care stă adăpostită minciuna ordinei sociale !... IV Iar seara steaguri pretutindeni, lampioane, cîntece, urale, Un zdrîngănit nebun de lire şi de teorbe * şi ghitare, Furtuni de ode şi epode, cu versuri pare şi impare, * Teorbă — instrument muzical similar lăutei. 210 Dezlănţuiri scăpărătoare de paradoxe şi de glume, 5 Şi, cum deasupra unei cupe şampania irumpe-n spume, Tot astfel clocotea arena de verva celor adunaţi... Ca-n sînu-aceleiaşi familii, păreau cu toţii că sînt fraţi : Magistrul critic Maiorescu vorbea de Taine şi de Platon Cu Gherea, ce-i servea-n răstimpuri cîte-o felie de jambon ; 10 Şi amîndoi priveau c-un zîmbet la generaţiile june, De parcă nu-ndrăzneau să creadă că văd cu ochii-aşa minune, Cînd iată că un grup de tineri i-opreşte şi le-oferă-n drum Polemicile lor legate în scoarţ-aceluiaşi volum. La braţ, A. Popovici şi Stere umblau, schimbînd cîte-o idee, 15 Ca două umbre fericite în cîmpurile Elizee, Ca două talgere egale ce oscilează-ntr-o balanţă, Aşa pluteau purtînd pe frunte aceeaşi rază de speranţă ; N. Iorga şi A. D. Xenopol, ca doi potrivnici voievozi, Se-mbrăţişau cu efuziune, în timp ce tinerii rapsozi, 20 Cu lirele proptite-n şolduri, cîntau un imn dumnezeiesc ; In litere fosforescente ieşise Neamul românesc Precum şi Viaţa românească şi Corworbmle-amîndouă, Luceafărul, Sămănătorul, ba pînă chiar şi Viaţa nouă. Numai revista lui Petraşcu nu-şi luminase frontispiciu... 25 Era un chef, şi-o bucurie, şi-o-nsufleţire — un deliciu, De-ai fi crezut că eşti pe vremea întîielor olimpiade... Şi după tot potopul ăsta de detirambe şi tirade S-a-ntins o horă uriaşă, în care parcă dinadins Ca să vădească era nouă, duşman lîngă duşman s-a prins. 211 Fireşte, eu pe Bogdan-Duică şi pe Cioflec mi i-am ales : Sanielevici, Sadoveanu jucau ţinîndu-se de S, Ibrăileanu, Scurtu, Chendi formau un fericit brelan ; Ilustrul polemist G. Panu, cuprins de-un juvenil elan, Se cumpănea cu eleganţă, cătînd să ţină în pas cadenţa, Purtat de Riria, poeta, şi de Gribincea Laurenţa ; Duiliu-n fine dase mîna cu Goga, junele aed : Fraterniza-n sfîrşit opinca şi cu mănuşa de Suède, Şi toţi aplaudau frenetic, se-mbrăţişau ca scoşi din minţi, In timp ce Rădulescu-Motru, Dragomirescu, Mehedinţi, Din teancuri negre de reviste clădeau un uriaş nonsens, Zvîrleau polemici, sfezi, nimicuri, formînd încet un rug imens, O hecatombă de ambiţii, de inepţii şi de orgoliu, Şi după ce-n sfîrşit turnară deasupra nard, petrol şi oliu, Ovid, scoţînd „lumini de fulger“, zvîrli scînteia salutară... Ah, ca un gaizer, ca o trombă, ca un gigantic stîlp de pară, Ca o spirală sulfuroasă, ţîşni vulcanul de hîrtie, Pocnea, trosnea, juca sălbatic şi toţi, cuprinşi de frenezie, Priveau coloana asta dreaptă de foc cum se urca la cer, Ca semn că jertfa e primită de-Apolon, şi de Jupiter... Dar toate-acestea-s numai mofturi ce le-am visat... O ! pentru ce N-a fost decît un vis serbarea şi-acest splendid autodafé ! VICTIMA FLORILOR DE TURNESOL Citiser-ntîmplător un critic într-o revistă cunoscută O laudă exagerată a unei proaste poetese, Şi, indignat, ce-i dă prin minte, văzînd tăcerea-ntregei prese ? Se duce repede acasă şi scoate-o filă nencepută, 5 Şi scoate ghetele, surtucul, şi scoate pana-i de Toledo Şi — plin de apriga-i mînie, văzîndu-şi falnicul său Credo Batjocorit — porneşte-a scrie cel mai splendid al lui articol... Curgea pe fruntea lui sudoarea — această rouă proletară Fără de care nu-ncolţeşte ideea-n glia literară — 10 Scria convins că face bine şi că denunţă un pericol, Că e un salvator şi dînsul în.genul doctorului Lupu... Căci dac-acesta se-ngrijeşte de hrana ce-o reclamă trupu, De pîinea plină de gunoaie ce muncitorul o mănîncă, Un critic are şi el dreptul şi chiar mai multe drepturi încă 15 Să dea-n vileag pe toţi aceia cari fără scrupul şi sfială Denaturează poezia, această pîine ideală... 213 Scria înflăcărat băiatul şi, cu-o luciditate rară, Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranţă, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente. Şi cînd sub aprigu-i articol îşi puse în sfîrşit parafa, — îşi puse ghetele, surtucul, îşi şterse pana de Toledo, Făcu un sul din manuscrisul pe care îşi scrisese Credo, Pornind la drum, fără să ştie că de la Ana la Caiafa Va fi purtat, ca altădată Isus Christos Mîntuitorul. Se duse-ntîi la o gazetă la care însuşi directorul II îmbiase ca să scrie ce-i place lui şi după chef, Aşa cum inima-1 îndeamnă, făr\ de condiţii şi ' control... Vai, nu ştia că directorii-s ca florile de turnesol Silite a-şi întoarce capul întotdeauna după şef... Iar. şeful are-ntotdeauna motive binecuvîntate, Căci el gîndeşte pentru-aceste sărmane ginţi decapitate ! Deci cum s-ataci pe o poetă ce-i rudă cu savantul X Ce-i unul din „fruntaşii noştri44 şi poate-aduce-un număr fix De voturi sigure partidei ? Afară dar cu-aşa prostie ! îşi strînse filele-autorul oftînd, şi cu melancolie Se duse-aiurea ca să bată la uşa altui turnesol... Luă şi-acesta manuscrisul şi regretă : „N-avem ce face, Dar cu revista cunoscută suntem în relaţiuni de pace, Şi-apoi nici şeful nu-i aicea... “ Porni atunci cu pas domol Şi cam descurajat să-şi cerce la un. al treilea norocul. Grăbit acesta îi răspunse : „La noi e ocupat tot locul : Avem pe azi o deraiere, cinci sinucideri, şase drame 45 Şi alte multe catastrofe, iar restul plin tot de reclame... Unde mai vrei să aflu spaţiu să te plasez pe dumneata !...“ Şi precum Moise altdată porni cătînd pe Iehova, Prin arşiţa caniculară, semnîndu-şi paşii pe asfalt, Porni din nou martirul nostru de la un cap la celălalt, 50 Cutreierînd tot Bucureştii ; urca la scări, bătea la uşi, Se întîlnea prin curţi şi ganguri cu fel de fel de trepăduşi, Pe la gazetele-opozante, pe la ziare cu tiraj, Pe la reviste — pretutindeni, dar nimenea n-avu curaj Să-i tipărească cel mai splendid şi mai sublim al său articol. 55 Atunci cuprins de-amărăciune, văzînd cît este de ridicol Să ai ceva de spus pe lume, şi nicăiri să n-o poţi spune Cînd alţii n-au nimic, şi totuşi vorbesc în orice ocaziune, Scîrbit de alianţa asta tacită-a celor răi şi laşi, Cu manuscriptul subsuoară grăbit şi-ndreap'tă ai lui paşi 60 Spre cheiul unde Dîmboviţa se scurge-n strîmbul ei canal Servilă, cum se scurge proza mult indigestului jurnal La care el colaborase plin de convingere şi-avînt... 215 Se pleacă peste balustradă şi, făr’ să spună un cuvînt, îşi scoate ghetele, surtucul, măiastra-i pană de Toledo, Le-aruncă una după alta, aruncă şi sublimu-i Credo, Apoi şi dînsul le urmează... Şi astfel, după-atît ocol, Pieri această mîndră jertfă a florilor de turnesol, Colaborînd fără să ştie şi pentru cea din urmă oară Prin moartea sa senzaţională la toate foile din ţară... REDINGOTA Nu cam rentase versul anu-acesta Şi-n buzunar n-aveam nici o bancnotă, Aveam în schimb o neagră redingotă Cu pantalonul ei vărgat şi vesta. Am scos-o deci frumos din garderobă, Din somnu-i parfumat de naftalină, Şi am chemat pe un telal să vină, Deşi simţeam că ea mă dezaprobă. Cu mînecile triste-n jos căzute, C-un veşted trandafir la cheotoare, Parcă vroia să-mi spună cît o doare Că n-are nici un sfanţ să-mi împrumute. Părea muiată-n radiu pe la coate Şi mă privea cu-atîta-amărăciune, Că eu atunci mi-am amintit de toate Succesele, şi ea părea că-mi spune : „Vrei să mă vinzi acum unui telal, Să te desparţi de scumpa-ţi redingotă Ce te-a purtat cu drag din bal în bal — Şi asta-n schimb pe-o zdreanţă de bancnotă Să-ţi vinzi relicva cea mai glorioasă Cu care-ai plîns, şi-ai rîs, şi-ai petrecut ; Să-ţi vinzi bucata asta de trecut, Şi asta pentru că-s de molii roasă ? !6S Şi, amintindu-mi vremile acele, Am dat pe uşă-afară pe jidan, Şi trist, asemeni unui veteran, Am plîns la pieptul redingotei mele ! SARMANUL YORIK Nu-s filosof, nu-s nici istoric, Nici doctor din Paris sau Bonn, Ci pur şi simplu un bufon Ca bietul Yorik. 5 N-am zurgălăi, ci rime bufe Ce sună mult mai caraghios In versu-mi plin de Worcester sauce Şi plin de trufe. Nu-s melancolic ca Petrarca, 10 Dar ştiu isă nîid, şi pl'îng apoi, Că-i ceva putred şi la noi Ca-n Danemarca. Şi ca bufon tot una mi-este De m-o-ngropa, cînd am să mor, 15 La Belu sau la Elsenor... Cu toate-aceste, Cînd rîs şi plînset au să tacă Şi însumi eu voi putrezi — Tot mi-ar fi dulce într-o zi 20 Atuncea, dacă 219 Vreun filosof, sau vreun istoric, Privindu-mi tidva cu regret, Ar esclama ca alt Hamlet : Sărmane Yorik ! POETUL ŞI LEBEDELE Cu mînile înfipte-n buzunare, Un bard pîrlit, dat gîndurilor pradă, Ca un erou flămînd într-o baladă, Se plimbă-n Cişmigiu, pe sub umbrare, Cînd de sub sălcii iată că apare A lebedelor flotă de zăpadă... El se opreşte-o clipă să le vadă, Apoi le strigă plin de indignare „Cît am să stau mereu aşa sărac Şi-n buzunar să n-am nici o leţcaie Puteţi voi, lebede, să-mi spuneţi oare ! Dar lebedele care veşnic tac, Nedumerite gîtul şi-l îndoaie, Ca nişte albe semne de-ntrebare... NU ŞTIU, N-AM VĂZUT. Spun unii şi se poate să fie-adevărat Că şi în anu-acesta s-a desprimăvărat, C-au lineat plugarii în ţarini negre brazde, Şi-au tras aceleaşi berze, la vechile lor gazde, 5 Că holdele pe urmă bogate au crescut... Se poate... Cine ştie ! Eu nu ştiu, n-am văzut... Spun alţii că cireşii, salcîmii şi castanii Au înflorit şi-n anul acesta ca-n toţi anii. Că sub albastra boltă pictată de ozonă 10 A dat concerte iarăşi eterna primadonă Şi că natura toată un rai s-a prefăcut... Se poate... Cine ştie ! Eu nu ştiu, n-am văzut... Afirmă alţii iarăşi că holdele bogate S-au copt şi-au fost pe urmă cu grabă secerate, I5 C-au fluierat maşine şi-au clănţănit batoze, C-au fost seri violete şi răsărituri roze, C-a fiert prin crame mustul, voios ca şi-n trecut... Se poate... Cine ştie ! Eu nu ştiu, n-am văzut !... Spun în sfîrşit cu toţii c-au vilegiaturat, 20 Că aerul pe-aiurea nu e de comparat 222 Cu cel din capitală, că-n timp de două luni, Au auzit cu toţii şi au văzut minuni... M-eţi întreba acuma : „Dar tu ce ai făcut ?“ Am scris cinci mii de versuri... Eu nu ştiu, n-am văzut ARTISTUL Tîrzie este noaptea, şi albă creşte-n lună Străvechea mănăstire a bunului Neagoe, Tăcută năluceşte biserica străbună Cu turnuri răsucite ascunse sub cupole : 5 încet doar clopoţeii de-argint i-aud cum sună, I-aud vibrînd sub streşini duios, şi fără voie, Cu drag mi-aduc aminte de meşterul Manole. Renaşte parcă lumea uitată din baladă, Şi ce frumoasă-mi pare această lume moartă î 10 Se umple curtea-ntreagă de blocuri de zăpadă. Bat dălţile-n cadenţă şi pulberea cea fină Pe care cioplitorii o lasă ca^ să cadă O fură-n treacăt vîntul, o spulberă şi-o poartă împrejmuind cuprinsul c-un nour de lumină. 15 Trăieşte iar balada copilăriei mele... E-o goană,-un neastîmpăr, o-ntrecere, o larmă, Gem scripetele-n aer şi cad ciocane grele ; Doar meşterul Manole stă singur şi priveşte Treptat cum urcă zidul împresurat de schele. 20 Gîndind a cui e mîna ce peste noapte darmă Tot ce cu-atîta trudă el peste zi clădeşte ? 224 îl văd cum cercetează la temelii clădirea, Cum urcă şi coboară îngîndurat pe schele, Fărîmă-n mîini molozul, scrutează cu privirea 25 Şi piatra şi nisipul, şi cearcă şi socoate : Unde-i greşala care n-o află nicăierea ? Prin ce ascunse locuri vin duhurile rele ? Pîn’ ce-ntr-un zori de ziuă le-a priceput pe toate., 30 Ştia de ce nu ţine acuma temelia, Că fără jertfă-n lume nimica nu e trainic, Şi făr’ să stea la cumpeni, îşi ia atunci mistria Ca să-şi îngroape-n ziduri ce-avea mai scump în viaţa Treptat cum urcă zidul, îi scade bucuria, Dar el zideşte totuşi, întunecat şi tainic, 35 Zorit să-şi isprăvească clădirea lui măreaţă. Nici rugăminţi, nici plîngeri nu-1 mai abat şi iată Că după ani de trudă o mîndră mănăstire Se-nalţă orbitoare de albă şi bogată Cum n-a mai fost o alta mai falnică pe lume... 40 Rîd zidurile scumpe de marmură curată Şi viu luceşte sfîntul locaş de pomenire Clădit ca să cinstească a lui Neagoe nume... Dar cînd vru să-şi culeagă sărmanul meşter rodul Atîtor ceasuri pline de străduinţe grele, 45 Cînd s-a văzut pe culme slăvit de tot norodul Ce alerga s-admire minunea asta rară, Balada povesteşte atunci că voievodul A poruncit, drept plată, să-i darme scări şi schele Şi l-a lăsat acolo, pe-acoperiş, să moară... ELEGIE Ah, viaţă năcăjită de mici funcţionari, Ce scrieţi voi întruna în catastife mari ? Ce ţăcăniţi întruna vai la maşina Yost ? Ce-nseamnă toate-aceste coloane fără rost 5 De cifre cu eterne totaluri şi scăderi, Făr-a putea s-ajungeţi azi mai bogaţi ca ieri ? O, robi de modă nouă, cu mîneci de lustrină ! în călimări n-ajunge o rază de lumină... Ce scriţi voi cu-ntuneric pe-atîtea albe file ? 10 în călimări e noapte, şi trec a voastre zile Cum din a voastre, tocuri cad pe hîrtie pete... Ce demon de birouri încătuşaţi vă ţine ?... în călimări e noapte... Mă mir cum nu vă vine Să le zvîrliţi ca Luther odată de părete ? !... 15 Vedeţi ! Afară-i soare, şi trec trăsuri, cucoane... Ce gust aveţi întruna să forfecaţi cupoane Şi să schimbaţi la poliţi ce nu sunt ale voastre ?., Nu v-amintesc de ceruri hîrtiile albastre ? Nu vi se pare vouă că sunt bucăţi de cer ? 20 De ce închideţi cerul în lăzile de fier ?... 226 Dar voi tăceţi şi scrieţi în catastife mari Şi adunaţi coloane de cifre fără rost, Ori ţăcăniţi întruna la vreo maşină Yost... Ah, viaţă năcăjită de mici funcţionari ! AFIŞE.., Afişe-albastre, galbene, verzi, roşii, Otravă dulce-a muştelor stupide, Fereşti pe cari neantul le deschide Spre a privi prin ele curioşii ; Voi, zdrenţe de o zi, efemeride Cari trîmbiţaţi pe toţi nesăţioşii De bani şi glorii, pe toţi virtuoşii Şi toţi tîrîitorii de hlamide, Voi cari pe ziciuri vă iviţi cu zorii Spre a opri în cale pe drumeţi Şi a pieri pe urmă în tenebre, Puteţi să-mi spuneţi unde dispăreţi Ce faceţi voi cu numele celebre Şi unde duceţi voi atîtea glorii ? TRADUCÎND PE LA FONTAINE... Scîrbit de ticăloasele jivine De care zilnic mă izbesc în cale, M-am surghiunit şi mă găsesc mai bine în lumea veche-a fabulelor tale. 5 Te văd voios la vînătoare, Umblînd prin văi haihui, sărind păraie, Pe albele poteci şerpuitoare, Prin codri peste cari erai chihaie. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Şi-ţi povestea viaţa ei intimă Cu tot misterul ei, lăsîndu-ţi ţie Doar greutatea de-a găsi o rimă... Nu erau lei, nici leoparzi, nici hiene, Nici elefanţi, nici urşi, nici colibri, 15 Dar tu ştiai c-un gest făcut alene Să-i chemi în codrii din Château-Thierry. Şi îi primeai cu drag, zîmbind cuminte, Iar ei veneau de peste tot pămîntul, Şi-asemeni unui vrednic preşedinte 20 Tu le luai sau le dedeai cuvîntul. 229 Vorbeai cu toţi pe limba lor natală Şi-i domoleai cu varga ta măiastră... O, La Fontaine, ce lume ideală Pe lîngă lumea rea din vremea noastră ! 25 Era pe-atunci girafa o girafă, Şi lupul lup, mistreţul tot mistreţ. Şi nu om /fjjrnica pOTnografă, n !Nici masciinil nu se credea isteţ... De-aceea astăzi eu mă simt mai bine 30 In lumea veche-a fabulelor tale Şi las să latre care cum îi vine, Văzîndu-mi vesel şi sfcnin de cale. STATUIA LUI HEINE „Statuia lui Heine, izgonită de la Corfu de Wilhelm al II-lea, continuă să rătăcească prin Germania, care îi refuză găzduirea/4 (Ziarele.) Ai stat atîta vreme între perne, Dar cînd viaţa ta a fost s-apuie, Te-ai reîntors din lumile eterne Spre a rătăci sub formă de statuie. 5 Germania burgheză şi ingrată Te-a izgonit de-acasă-odinioară Şi-acum te izgoneşte înc-o dată Ca pe un mort ce nu mai vrea să moară. Ca şi cum n-ai fi rătăcit în viaţă Destul, prin toate-oraşele germane, Din tîrg în tîrg acum, din piaţă-n piaţă, Ca o fantomă rătăceşti, sărmane ! Te-a adoptat o clipă-o-mpărăteasă Şi, mîndră de poetu-i adorat, 15 Departe, într-o insulă frumoasă, Cu flori şi chiparoşi, te-a aşezat... 231 Venea ecoul mării pîn’ la tine Pe coasta fermecată a Corcyrii, Sirenele-ţi cîntau în nopţi senine 20 Eternele legende-ale iubirii. Dar cînd stăpîna ta nevinovată înduioşaţii ochi şi i-a închis, Un împărat hursuz veni dodată Şi te-alungă din mîndrul paradis. 25 Se depărta în raze ţărmul ionic, Dar tu, ca o statuie înţeleaptă, Priveai în urma ta zîmbind ironic, Ştiind prea bine soarta ce te-aşteaptă. Ca şi cum n-ai fi rătăcit în viaţă, 30 In marmură acum cioplit, sărmane, Alergi gonit din nou din piaţă-n piaţă, Fiu renegat al patriei gerjnane ! Ţi-ai blestemat amar în viaţă patul, Şi-ai fost se vede osîndit de cer, 35 Să rătăceşti şi tu ca blestematul, Rătăcitorul jidov, Ahasver... TOAMNA Se trec şi pălăriile de paie De Panama, Manilla şi Bangkok, S-a potolit a soarelui văpaie ; Curînd va arde-n sobă-ntîiul foc. 5 Trec păsările călătoare-n bandă, îndurerat le urmăresc cu ochii... Vin alte pălării, vin alte rochii ; Adio tul şi crêpe-de-Chine şi-olandă ! Se-ntoarce iarăşi năzuroasa toamnă, Acuma-i soare şi acuma plouă... Să-i vină Femina cu moda nouă Nerăbdătoare-aşteaptă orice doamnă. îşi părăsesc a nordului cotloane Şi, profitînd de clima ţării noastre, 15 Vin urşii albi, vin lutri, vulpi albastre... Noroc că vin sub formă de manşoane ! Căci vii dac-ar ajunge fiecare, Vai, ce ne-am face noi în faţ-acestii Emigraţiuni din ţările polare — 20 Cînd ai să lupţi şi-aşa cu-atîtea bestii !... 233 DILIGENŢA La zile anumite sta-ntr-o piaţă O veche diligenţă-ncăpătoare Cu surugiii sprinteni de-a călare. Drumeţii se iveau pe rînd din ceaţă, 5 Şi cum se lumina de dimineaţă, Cînd cornul da semnalul de plecare, îşi lua în grabă locul fiecare Ca la taifas pe perne faţă-n faţă. Se opinteau mîrţoagele în hamuri 10 Şi-apoi în dîrdîit prelung de geamuri Pornea ca-n altă zi iar să apară. Dar zile noi pe ghemul vechi s-a tors... Şi biata diligenţă legendară Porni-ntr-o zi — şi nu s-a mai întors. 234 GRANDOMANIE A fi sau a nu fi-n antologie... Vezi şi aceasta este o-ntrebare Ce nu arar, cuprins de desperare, Şi-o pune orişice poet cînd scrie. Eu însă trec indiferent, căci mie Puţin îmi pasă. Nimenea nu are Ca mine rime şi imagini rare Şi-atîta-mpărătească dărnicie ! Orice părere ar avea prezentul, io De-mi preţuieşte sau de nu talentul, Eu mă îndrum unde mă cheamă steaua Şi las să cadă-n urmă-mi tot ce am, Cum perlele curgeau de pe mantaua Multfastuosului lord Buckingham. 235 LEGENDA FUNIGEILOR POEM DRAMATIC IN TREI ACTE ACTUL I Interiorul unui castel vechi cu bolţi întretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsînd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec în forme 5 fantastice pe fundul cerului coprins în deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de ţesutt la care stă RUNA pe gînduri. Intră RILDA. în răstimpuri se aud sunete de goarne şi clopote. RILDA Tot stai pe gînduri, Runa ? RUNA Ah, mamă, dragă mamă, Acelaşi glas de surle Care răsună-ntruna, Şi clopotele-n turle Ce bat şi-ntruna cheamă, Nu poţi s-arunci o vrajă Să tacă, dragă mamă ? RILDA O, pune gurii tale strajă. 237 RUNA Vezi, firele se-ncurcă, Nu pot să ţes o floare ; Spetezele cînd urcă 25 Şi cad, aşa îmi pare Că sună a pustiu, Ca bulgări de ţărînă Ce cad peste-un sicriu. Ce harnică, ţii minte, 30 Era această mînă, Şi ochii ce cuminte Ştiau ca să încheie Pe tortul alb de lînă Frumoase curcubeie. 35 Dar azi ştiu doar să plîngă, Iar dreapta iscusită Desface şi distramă Ce face mîna stîngă. N-o fi o vrajă, mamă ?... 40 RILDA Copila mea iubită, De vrajă nu mai spune ! Pe cer nu-s semne bune : Nu vezi tu negri nouri 45 Cum se adună-n bande închipuind armate Ce-aleargă şi se-nfruntă Cu flamuri ridicate ?... RUNA 50 Mai ieri erau ghirlande Închipuind alaiul Unei serbări de nuntă... Schimbau din oră-n oră, Din clipă-n clipă straiul, 55 Se risipeau şi iară Se-ngemănau în horă Ca umbre plutitoare, Ca-nchipuiri de spume, 238 Păn’ ce intrau pe-ncetul, 60 Ca pe-un portal, în soare... Ce-s semnele acestea, mamă ? RILDA Au toate rost pe lume Şi toate-şi au secretul, 65 Sînt semne ce nu mint, Şi firele de-argint Din plete, la bătrîni, Şi liniile scrise în palma unei mîni, 70 Şi semnele din vise Şi frunţile-ncreţite, Şi-o dungă supt pleoape, Şi nourii pe cer, Sunt toate-nvăluite 75 De un fatal mister De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape ! RUNA i\tunci, ce-i scris pe cer ? Citeşte, ce vreau norii B0 Ce-aleargă şi s-adună, De ce mă prind fiorii Cînd clopotele sună ? RILDA (cătînd spre cer) 85 în clopote-i furtună ! Vroiam să nu-ţi răspund, Dar clopotul mă-ndeamnă Nimic să nu-ţi ascund... Ascultă, dragă Rună ! 90 Vezi, mamă, pe supt norul Ce-nchipuie-o arcadă, Pe-un nor de-argint cum trece, Urmat de-o cavalcadă, 239 Pe stepele senine 95 Un călăreţ sălbatec Cu fulgere pe cască, Prăpăstios cum vine Gonind spre casa noastră, Cum prinde să descrească 1°0 întinderea albastră Şi ochiul meu încearcă în van să-l recunoască, Deşi-1 cunoaşte parcă... RUNA 105 Ah, mamă, cine-i oare norul ? N-o fi chiar Hunar, călătorul, Străinul ce-a sosit aseară Supt adăpostul casei noastre ? Avea şi el pe cască fulgere albastre, 11° Şi calul lui tot alb era Cînd a intrat în curte, supt arcadă, Urmat de cavalcadă. RILDA Se poate... Dar acum lis Se farmă norul. Dispare călătorul, învăluită-n fum Se stinge cavalcada, Se năruie arcada, 120 Şi, alb ca zăpada, Se face-acuma un castel Şi-un lac albastru lîngă el, Cu palmieri cu umbrele rotunde, Cu nuferi albi ce dorm pe unde : 125 Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri, Iar colo-n fund, supt un umbriş de ramur Se vede înăuntru, pe fereastră, O fată blondă care ţese-ntruna. RUNA 130 O, mamă, parcă-i casa noastră ! 240 RILDA O vezi şi tu ca mine, Runa ? O vezi cum ţese ? Cum stativele urcă şi coboară 135 Şi cum suveica-n mîni dibace zboară ? Cum firele de borangic alese Vin unul cîte unul să se-nşire Şi se prefac Paianjeniş subţire 140 Ca pentru-o cămaşă de mire ? RUNA Văd, mamă, văd ! RILDA Dispar acum şi palmieri şi lac 145 Şi nuferii, în unde ; Castelu-neepe-ncet să se cufunde ; Dispare pin’ la geam, treptat, treptat, Şi fata cea bălaie ce ţese nencetat La mîndra ei cămaşă — 150 Un fulger de lumină o înfaşă Şi-o văd, o văd acuma bine : Ah, cum mai seamănă cu tine, Runa ! RUNA 155 o văd şi eu, mă văd ca-ntr-o oglindă. RILDA (cu spaimă) Tăria parcă stă să se aprindă ! Străbate ca un bici albastru cerul... 160 Vezi largile zigzaguri... Şi steaguri după steaguri... Şi iată iar armatele-n şiraguri, Cum dau năvală, Cu caii-nnebuniţi de-nvălmăşeală, 241 Şi iată iarăşi cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoşata cavalcadă. HUNA E Hunar, mamă, cavalerul ! îl văd cum m-am văzut pe mine ! RILDA Acum s-a-ntuneoat tot cerul Şi nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată Şi se deschide-acolo, sus, Un luminiş feeric, O pajişte pe care doarme dus Un om cu faţa~n jos căzută, Şi unde ochii-mi port Nu ştiu s-aleg de-s flori sau sînge, Că faţa nu i-o văd şi iarăşi nu-nţeleg De ce îmi vine parc-a plînge ? Şi inima îmi spune Că omul care doarme-i Landor, E fratele tău, Landor ! RUNA Vai, mamă, nu sunt semne bune ! Ce rost să aibă oare toate-aceste ? RILDA E Landor, fratele tău Landor este ! Şi-acum pricep... Ascultă, dragă Rună î Ştii că din ţara-ntreagă se adună Toţi tinerii să plece la război, Că Landor şi cu Hunar, amîndoi, Se duc şi ei să lupte pentru ţară... De-aceea norii care ard în pară Intruchipeaz-o bătălie mare. Frumosul cavaler, pe cît se pare, E Hunar care teafăr o să scape... 242 RUNA Castelul însă ce-1 vedeam Pe marginea acelei ape, Şi fata ce ţesea la geam ? 205 RILDA Chiar tu eşti, Runa mea iubită ! RUNA Şi-acel ce doarme dus Pe pajiştea-nflorită ? 210 RILDA E fratele tău Landor, cum ţi-am spus ! RUNA Şi ce-nsemnează aceste toate, mamă ? De ce mă prind fiori şi mi-este teamă ? 215 RILDA Nu cunoşti tu, Rună, dragă Rună, Basmul cu cămaşa fermecată, In trei nopţi ţesută de o fată, In trei nopţi la razele de lună ? 220 Albe mîini curate de fecioară Albe fire trebuie să ţeasă Celui drag cămaşă de mătasă, Dacă vrea ca-n luptă să nu moară... Albe zile trei, întregi, de-a rîndul, 225 Alb ca tortul alb să-i fie gîndul, Albe mînile şi nepătate Ca veşmîntul Maicei Preacurate... Albe razele de-argint cînd plouă Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă 243 230 Şi s-amestece cîntînd, în două, Aluatul alb ca o zăpadă. Alb-aşa ca cine-o fi s-o poarte Nici cuţit, nici glonte să-l atingă, In război de-a pururea să-nvingă 235 Şi să fie ocolit de moarte ! RUNA (care a ascultat, ca într-un extaz, se ridică şi, întinzînd mînile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi) Cum e nimbul alb ce-ţi împresoară 240 Fruntea ta, aşa de alb mi-e gîndul ! Nu trei nopţi, ci ani întregi de-a rîndul Eu aş ţese, numai să nu moară ! Clopote şi surle pot să sune, Moartea poate la fereşti să bată, 245 Eu ursitei mele m-oi supune, Ca să ţes cămaşa fermecată. Aluatul alb ca o zăpadă L-oi lua cînd albe raze plouă, L-oi lua cu mînile-amîndouă 250 Să-l amestec ca pe o plămadă. Alb-aşa voi ţese-o ca s-o poarte Fratele meu drag în bătălie, Ca de moarte teamă să nu-i fie, Ci să fie el stăpîn pe moarte ! 255 RILDA Dar ştii tu ce blestem amar Au razele de lună, Pe fata ce-a păcătuit Cum ele se răzbună, 244 260 Cînd altuia i-a dat în dar Cămaşa făr’ de moarte, De moarte-n luptă biruit Acel menit s-o poarte ? Blestemul cade-asupra ta, 265 Să ţeşi viaţa-ntreagă, Din munca fără de temei Nimic să nu s-aleagă, Să se destrame tortul tău Şi fir cu fir să zboare, 270 Să zboare albii funigei In cete călătoare ; Să se destrame tot ce faci, Să-ţi scape de supt mîni, Să se anine de copaci, 275 De cumpeni de fîntîni, Să treacă repezi la răscruci* Pe stoguri să se lase, Să se anine sus, pe cruci, Pe streşine de case, 280 Dar nici acolo să nu stea, Şi vîntul să le-alunge, Să spuie de osînda grea Oriunde or ajunge. S-alerge, fără de noroc, 285 Fir după fir, tot tortul, Pîn’ vor găsi în care loc Neîngropat stă mortul. Şi precum ţes fulgi după fulgi O pînză de zăpadă, 290 Să se adune ca un giulgi Şi-asupra lui să cadă, 245 Iar fata ce-a păcătuit Să ţeasă-n veci, nebună... — Âeesta-i blestemul cumplit 295 Al razelor de lună ! RUNA (a ascultat în genunchi, şi întorcîndu-se din nou către icoană) Alb ca nimbul care-ţi împresoară 300 Fruntea ta, aşa de alb mi-e gîndul : Nu trei nopţi, ci ani întregi de-a rîndul Eu aş ţese, numai să nu moară ! ACTUL AL II-LEA Acelaşi decor. Luna, la înălţimea arborilor, aruncă razele pieziş, învăluind stativele şi pe RUNA care ţese. Restul iatacului pluteşte într-o lumină de vis. RUNA 5 (singură) Lună, ca pe-o harfă trec mînile mele, Firele sunt parcă strune fermecate. Stativele cîntă, şi eu cînt cu ele... Ca o harfă cîntă stativele mele, 10 Şi în noaptea asta toate-s luminate. Nu ştiu, cîntă-n mine sau firele sună, Fiecare-şi spune nota lui cu taină, De trei nopţi întruna ţes cu tine, lună, Ţes fără de preget fermecata haină. Nu ştiu, cîntă-n mine sau firele sună... După cum artistul atinge o strună, Mai încet, mai tare, mîna mea cînd ţese, Trezeşte atîtea glasuri nenţelese. 247 De trei nopţi de veghe ţes fără de preget, 20 Nu ştiu, cîntă-n mine sau firele sună, Nu ştiu cine cîntă cînd le-ating c-un deget : Firul de mătasă sau raza de lună ? Ca o harfă cîntă stativele mele Şi-i atîta farmec... Umbre violete 25 Umbl-aşa sfioase... Ca nişte mărgele Rîd în umbră ochii vechilor portrete, Căutînd Uimite la mînile mele... Ah, e-atîta farmec şi-i atîta taină... De-aş sfîrşi odată fermecata haină ! 30 Scade noaptea... Ceasul prinde lung să bată, De-aş sfîrşi odată haina fermecată ! (Desface pînza de pe sul, pregătindu-se s-o coasă. în acest timp, odată cu ultimele versuri, ceasul bate lung. HUNAR intră.) 35 HUNAR Veşnicie să se facă ora asta dulce ! RUNA (speriată, se întoarce cu tortul în mînă) Pe cine cauţi tu, străine ? 40 HUNAR Cum ? Nu s-a dus frumoasa Rună să se culce, Cînd toate dorm ? RUNA Ce cauţi tu la mine ? 45 Cum îndrăzneşti să-mi tulburi ora asta ? HUNAR O boltă de senin era fereasta Şi eu treceam supt ea, visînd la moarte, Şi mă gîndeam că mîine plec departe 50 Şi poate n-o să mai revin. 248 60 Şi-atunci o formă albă ca un crin, Mai albă ca un crin, mai castă, Se zugrăvi-n seninul din fereastă Şi crinul ăsta alb erai tu, Runa ! 55 RUNA (cu grijă) O, taci, să nu te-audă luna ! HUNAR Şi s-a întunecat pe urmă iar fereastra Şi-apoi, precum arunci Intr-o sonoră cupă de cleştar Uşoare boabe de mărgăritar, Aşa sonor atunci A prins să sune-un glas, 65 Incît pătruns de farmec am rămas — Şi glasul ăsta era glasul Runii ! RUNA : O, taci, tu nu cunoşti blestemul lunii ! HUNAR 70 O, lasă-n pace luna şi-ascultă-mă mai bine : Trei zile sunt acuma de cînd petrec la voi, De-ai şti tu cîtă cale lăsat-am înapoi, Un ghem de l-ai desface, trei zile nu-ţi ajung Să măsuri drumul lung 75 Ce m-a mînat spre tine. Viaţa mea-nainte era aşa pustie, Dormeam prin taberi noaptea, cu fruntea pe un scut, Totuna mi-era mie să nu mă fi născut, Sau să mă pierd în lupte, să mor ca un pribeag La umbra unui steag Pe-un cîmp de bătălie !... Vedeam pe cer nainte-mi un stol de corbi de pradă ; Ca un herold al morţii urmam eu negru semn Şi nu ştiam eu singur ce-nsamn-acest îndemn — 249 85 Acum abia-mi dau seama ce taină m-a-ndreptat In goană spre palat Să trec pe sub arcadă... Era îndemnul vieţii ce m-a cuprins deodată, Cînd te-am văzut, o, Rună, şi groaza c-o să mor, 90 Cînd aş putea prin tine să fiu nemuritor, Să am ceea ce nimeni pe lume n-ar avea : Pe tine, Runa mea, Şi haina fermecată ! 95 Cum poţi vorbi tu astfel, o Hunar, cînd ştii bine Că n-am ţesut cămaşa pentru tine ! RUNA HUNAR 100 De n-ai ţesut-o pentru mine, Atuncea, spune, mîna ta, Nainte ca să vin la tine, De ce nu mai putea lucra ? RUNA De unde ştii tu taina mea ? HUNAR 105 De n-ai ţesut-o pentru mine, Atunci de ce privirea-ţi oare Nu mai putea să vadă bine Pe albul tort s-aleag-o floare ? RUNA 110 Ah, Hunar, inima mă doare ! HUNAR 115 De n-ai ţesut-o pentru mine, De ce de cînd eu am intrat, Răsună, ca un stup de-albine, De cîntec vechiul tău palat ? 250 RUNA O, Hunar, taci — că e păcat ! HUNAR De n-ai ţesut-o pentru mine, 120 De ce-i mai albă faţa ta Ca pînza asta, cînd cu tine Vorbesc — răspunde, Runa mea ! RUNA De unde ştii tu toate aşa de bine ? 125 HUNAR Painjeniş de raze e-ntins din stea în stea — Şi ca o plasă largă cuprinde universul, In care sfera noastră pe osia ei grea Ca un painjen negru îşi cumpăneşte mersul. I30 Nu mişcă nicăirea şi nu se farm-o rază Pe-ntinderea acestei reţele diafane, Ca în aceeaşi vreme mii de meridiane Să nu prindă de veste... Şi crezi că nu vibrează 135 Şi-n noi undele-aceste De-nştiinţări secrete Şi că în fiecare din noi nu dormitează Aceleaşi legi ce mişcă enormele planete ? RUNA 140 Nu te-nţeleg, o Hunar, dar cum un arc se rumpe, Cînd e întins prea tare, aşa mă simt înfrîntă. A tale vorbe-aruncă luciri de pietre scumpe, Şi tu te joci cu ele ; A tale vorbe cîntă 145 Ca razele de lună pe stativele mele ! HUNAR Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe, Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul ! Văzut-ai licuriciul părechea cînd şi-o cheamă, . 251 150 Cum scînteie în aer, ca să-i arate locul ? Cum vrei a mele vorbe să nu scînteie, spune ! RUNA De ce mă prinde, Hunar, o nenţeleasă teamă ? HUNAR 155 Nu-i teamă, ci iubirea ! Dar ştii tu ce-i iubirea ? Ştii ce-i o apă mare Ce doarme-ncătuşată în albele gheţare ? De ani de zile-acolo a nins şi veşnic ninge, 160 Ţin norii întuneric şi noaptea nu mai moare, Dar vine-odată totuşi biruitorul soare, Se luptă mult o rază şi-n clipa ce-o atinge, Precum un mag vrăjeşte cu varga fermecată, Cu zgomot apa-şi iese din matca îngheţată : 165 Dînd unul peste altul, în vălmăşag, deodată Pornesc albastre sloiuri, Şi tot ce sta acolo încremenit de mult, întreaga rînduială Se prăbuşeşte-acuma, curg libere puhoiuri, I70 Şi-o larmă, o năvală, Un furios tumult, îneacă tot şi cîntă scăparea din robie f RUNA Aşa e, Hunar, viaţa mi-era aşa pustie ! 175 HUNAR Dormeau atîtea doruri în tine-ncremenite... Vezi tu, monotonia vieţii uniforme, Aceeaşi rînduială şi după-aceleaşi norme La anumite ceasuri, 180 Bătăile de clopot cînd sună de vecerne, Şi mobilele toate aşa de învechite, Şi-aceleaşi coridoare pe care-a tale păsuri Veneau ca să se plimbe, Nu ţi-au părut adesea că n-au să se mai schimbe 185 Şi că devin eterne ? 252 RUNA O, da, simţeam adesea că trebuie să fie Şi alte lumi mai mîndre ca lumea mea cea mică. Şi-un gînd vioi, arare, 190 Cum zboar-o rîndunică Şi-atinge-n treacăt numai cu aripa~i uşoară Oglinda apei clare, De-o tulbură o clipă în cercuri mişcătoare, Aşa-mi trecea prin suflet şi-l tulbura o clipă. 195 Şi alteori, în noaptea ce s-aduna în mine, Cum se adună neguri în funduri de abisuri, Cînd e de-ajuns o piatră în treacăt aruncată De se deschid deodată, De poţi vedea departe ca prin fereşti senine, 200 Aşa o vorbă-n treacăt mă deştepta din visuri ; Şi-atunci simţeam eu bine Că trebuie să fie pe un tărîm, departe, O lume ca-n poveste. HUNAR 205 Da, gîndurile tale n-au fost păreri deşarte, Căci lumea asta este ! RUNA (din ce în ce mai cucerită) Dar unde, Hunar, unde ? 210 HUNAR (misterios) Departe, neştiută de ochi profani, s-ascunde Ca o comoară scumpă spre care toţi aleargă. Cîţi nu-şi pierdură mintea voind ca s-o dezgroape, 215 Cătînd-o pretutindeni în lumea asta largă, Cînd ea era aproape... Ca o comoară-ascunsă care-şi vesteşte locul Cu flacăra-i albastră, de cînd e omenirea, Şi cheamă pretutindeni, dar nu e nicăirea, 220 Şi totuşi ea există, şi de-om avea norocul Noi vom afla-o poate... 253 RUNA Şi ce trebuie să facem ca s-o găsim, o, spune î HUNAR 225 Să te desfaci de toate ! Să rupi îngusta punte Ce leagă cu trecutul, Şi tot ce te supune Şi-ţi porunceşte lutul 230 Şi tot ce-ţi farmă viaţa în mii de griji mărunte ; Să-nduri, fără să murmuri, oricare suferinţi, Să uiţi şi neam, şi lege, şi casă, şi părinţi, Să calci tot în picioare, Şi să nu stai la gînduri chiar dac-ar fi să-ţi ceară 235 o jertfă cît de. mare ! RUNA (repede) O jertfă ! Spune : care ? O fac, orice mi-ai cere ! 240 HUNAR (imperios) De este aşa, dă-mi tortul şi vin’ cu mine-n lume î RUNA (cu spaimă) 245 O, cine eşti tu, Hunar, şi ce mă îndemni să fac ? O, cine eşti ? Răspunde ! Abia îţi ştiu de nume l Şi cum de-a ta putere nu pot să mă desfac ? Să-ţi dau eu ţie tortul ce nu ţi-a fost sortit, Să moară-n luptă Landor, şi mama, scumpa mamă, 250 S-aud cum mă blesteamă ? Nu, asta nu se poate ! HUNAR (ironic) Vezi cît de mică eşti ! 255 Erai ursită-n lumea aceasta să trăieşti ! Nu-ţi era dată ţie ca să găseşti comoara ! 254 RUNA Comoara ! Dar blestemul ? Eu de blestem mă tem ! HUNAR 260 Iubirea e mai tare ca orişice blestem ! (Se face ziuă ; s-aude în depărtare cîntecul cocoşilor, apoi tot mai aproape. La scară răsună tropotul calului. HUNAR tresare şi păleşte. Se întoarce hotărît) Priveşte,-i ziuă-afară, şi calul mă aşteaptă... 265 Răspunde : vii cu mine ? Sau plec — şi nu mai viu... RUNA (ieşită din minţi) Da, Hunar, viu cu tine ! 270 (Ia tortul şi i-l dă) Al tău să fie tortul — a ta şi eu să fiu ! (Cade în braţele lui leşinată.) HUNAR (se uită la ea ironic, o aşază frumos lîngă stative şi rosteşte 275 zîmbind) Sărmana păsărică ! Aceleaşi sunteţi toate ! (Se depărtează încet, privind peste umăr la RUNA leşinată la stative, şi dispare.) ACTUL AL III-LEA Au trecut ani de zile. Scena reprezintă acelaşi decor. Deschizătura terasei încadrează parcul veştejit, în cele din urmă zile de toamnă. Se luminează de zi. Mobilele din casă, care încep să se lămurească în lumina zorilor, arcurile de la 5 fereşti, oglinzile, cercevelele uşilor sunt acoperite de fire albe din tortul destrămat de pe stative. La fiecare mişcare firele se leagănă ca purtate de vînt, îşi schimbă locul plutind încet prin aert unele parcă vin pe fereşti, şi altele parcă stau să plece. RUNA, nebuna, ofilită de suferinţu 10 umblă ca o umbră prin casa,, de ici-colo, adunînd cu stă- ruinţă firele plutitoare. RUNA Mai meşteri decît mine, păianjeni ţesători, N-au stativele voastre hodină niciodată, 15 Cînd eu lucrez zadarnic din noapte pînă-n zori, Şi nu mai pot să mîntui cămaşa fermecată. V-alung mereu din casă, dar pîn’ să prind de seamă, Păianjenişul vostru la loc se rentregeşte... O, spuneţi cum se face că pînza voastră creşte, 20 Pe cînd a mea se rupe şi-n aer se destramă ? 256 CORUL FUNIGEILOR (departe, nevăzut) Noi funigei sîntem, Noi sîntem însuşi tortul 25 Ce-1 poartă un blestem Ca să găsească mortul ! RUNA (cu mîinile pline de firele adunate, pe care le aruncă pe geam) 30 Duceţi-vă în lume, păianjeni blestemaţi î Că nu-mi rămîne vreme să vă gonesc mereu, Ce vă ţineţi întruna, aşa, de pasul meu ? Ce spuneţi voi întruna ? Pe cine căutaţi ? FUNIGEII 35 Zadarnic ne alungi Şi ne goneşti afară, în mii de fire lungi Noi ne-om întoarce iară ! RUNA 40 (cu deznădejde, se aşază la stative) Asemeni unei harfe cu strune fărămate, Aşa sînteţi acuma, voi, stativele mele î Spetezele suspină şi cad aşa de grele, Şi nu mai ştiu nici ceasul străvechi ce oră bate. 45 Zorită port suveica în mîna mea dibace, Se pare-a creşte tortul, şi-atuncea prind putere, Dar sulul se-nvîrteşte în loc, şi pînza piere... Şi nu ştiu cine vine mereu de mi-o desface. A cui să fie mîna această nevăzută ? 50 Cum aş zdrobi-o, Doamne, s-o prind între speteze Şi-aş pune-o cu de-a sila să steie să-mi lucreze, Sărmana pînză albă de-atîţia ani ţesută. (Ţese. RILDA intră.) RILDA 55 Tot nu mai ai hodină, Rună ? RUNA Nu, mamă î 257 RILDA Ce blestem cumplit ! 60 Vai, ce amarnic se răzbună Neîndurat a lună ! Ce slabă eşti şi pală ! Paloarea ei spectrală Pe-obraji ţi s-a întins Şi nu ştiu : fire albe din tortul risipit In părul tău s-au prins, Ori părul tău acuma e alb cu dinadins ? Mai ieri, ca o podoabă tu străluceai în casă, Şi-atîta de frumoasă 70 Te răsfrîngea oglinda cu drag, şi ochii mei, Dar cînd te văd acuma... (Plînge.) RUNA (cu mustrare) 75 Decît mereu să plîngi, Mai bine-ai face, mamă, păianjenii să-i strîngi. Nu-i vezi cum ţes întruna şi vor să mă întreacă ? Nu-i vezi cum ţes şi-mbracă, De jos şi pînă-n grinzi 80 Ietacul pretutindeni, pe jeţuri, pe oglinzi, Pe vechile portrete, pe uşi, pe cercevele, Cum îşi anină-n grabă urîtele perdele, Cum împletesc şi leagă Din ce în ce mai des, De parcă vor să prindă în plasă casa-ntreagă Şi mîinile să-mi lege, să nu mai pot să ţes ? Păianjenii !... alungă-i odată, mamă dragă ! FUNIGEII Noi funigei sîntem ! 90 Noi sîntem însuşi tortul Ce-1 poartă un blestem Ca să găsească mortul ! RUNA I-auzi ce spun ei, mamă ? 85 258 95 RILDA Iar aiurezi, sărmană ! Eu nu aud nimic... RUNA 100 N-auzi ce spun d-un tort Ce-n mii de fire-aleargă Ca să găseasc-un mort In lumea asta largă ? RILDA Nu, eu n-aud nimic ! 105 FUNIGEII Umblat-am cale lungă Şi nicăirea nu-i, Blestemul iar ne-alungă Să dăm de urma lui... 110 RUNA I-auzi acum ce zic ? ALŢI FUNIGEI (foarte departe) Noi am umblat pe ape 115 Crezînd că l-am găsit, Dar cînd eram aproape, Un vînt ne-a risipit ! RUNA Acuma alţii cîntă ! 120 Cum, tot n-auzi nimic ? RILDA Ce gînduri te frămîntă ! FUNIGEII (mai aproape) 125 Pe-o pajişte în floare Noi l-am găsit — 259 ALŢI FUNIGEI De-acum, Gătiţi de-nmormîntare, 130 Căci mortul e pe drum ! RUNA (cu un ţipăt) Ah, mortul e pe drum ! (Se aucl irîmbiţe şi un marş funebru.) 135 RILDA (aleargă la fereastră) Da,-n praful de pe cale Se vede un convoi. Aud cîntări de jale Şi trîmbiţi de război. RUNA Se pierd încet sub ramuri, Şi iată-i iar pe drum, Se-nclină negre flamuri, 145 Se desluşesc acum. RILDA Un cal păşeşte-n frunte Şi nimeni nu-i pe cal, Acuma trec pe punte 150 Şi intră sub portal. RUNA Vuieşte poarta largă, Convoiul s-a oprit, Zăresc acum pe targă 155 Un mort acoperit... RILDA Alăturea de dînsul O suliţă şi-un scut... Mă podideşte plînsul, 160 Căci vai ! l-am cunoscut ! 260 RUNA Dacă-1 cunoşti tu, mamă, O, spune : cine-i el ? Răspunde, cum îl cheamă, Ce caută-n castel ? RILDA S-aud acum pe scări... O, taci ! că iată-i sus. RUNA Ce jalnice cîntări ! RILDA Pe cine mi-au adus ? (Intră convoiul. Oamenii lasă jos targa, acoperită toată de un giulgiu de funigei. In timpul acesta, pe cînd RUNA cade 175 în braţele RILDEI, se aude :) CORUL FUNIGEILOR (de pretutindeni) Din noaptea cînd ai dăruit Cămaşa făr’ de moarte, 180 In lumea larg-am pribegit, Am fost aşa departe. Cum ne urzeau a tale mîni, Noi dispăream pe geamuri, Cădeam pe cumpeni de fîntîni, 185 Ne aninam de ramuri, Treceam cu grabă la răscruci, Lungi fire de mătase, Cădeam pe stoguri şi pe cruci Pe streşine de case, 165 170 261 Dar nici acolo noi n-am stat, Ci am umplut pămîntul, Pîn’ ce de urma lui am dat — Gătiţi de-acum mormîntul ! Căci noi de-acum ne pribegim, Ci-n fiecare toamnă Vom reveni să povestim Blestemul tău ce-nsamnă. Să ştie cine ne-a zări Că nu mai are parte 200 Pe lume nimeni a urzi Cămaşa făr’ de moarte ! (încetul cu încetul, se desprind funigeii de pretutindeni, şi, ca luat de-o mîna nevăzută, se dă la o parte giulgiul, lăsînd descoperit mortul. RUNA îl zăreşte şi abia acum îl recu-205 noaste.) RUNA Ah, Landor, dulce frate ! RILDA 210 Ah, fiul meu pierdut ! De unde mi-1 aduceţi, voi purtători cerniţi ? UN OŞTEAN Era-ntr-un zori de zi, Şi-un nor de-argint în zare plutea-naintea noastră, Acum părea că-n aer pe-ncetul se distramă 215 Şi-acum s-adună iarăşi, în zarea cea albastră. Tot flutura încetul, chema ca o năframă, Ne tot 'chema întruna păn-iam băgat de seamă. Şi nu era nici nour, şi n-a fost nici năframă, Ci fire lungi şi albe, un stol de funigei Ce ne-ndemna cu semne să mergem după ei ; 220 262 Şi dac-am mers, pe seară, pe-o pajişte în floare Noi i-am văzut încetul cu-ncetul cum se lasă, Şi-am mai văzut deodată în cete călătoare Cum stăruiau în aer lungi fire de mătasă ; 225 Veneau de pretutindeni, făceau popas o clipă, Precum sclipeşte-n aer, întinsă, o aripă, Şi iar porneau în urmă încet să se coboare, Şi-aeolo-n locul unde cădeau mereu grămadă, Cum sta întroienit, 230 Ca supt un giulgi de albă şi lucie zăpadă, Acolo l-am găsit ! FUNIGEII (se adună mereu, se desprind treptat şif dispărînd pe fereşti, se aud cîntînd tot mai departe) 235 Pe pajiştea în floare Noi mortul l-am găsit, Sărmană ţesătoare, Osînda s-a sfîrşit ! RUNA 240 (ca deşteptată dintr-un vis, îşi duce mînile la tîmple şi, îngenunchind lîngă mort, cu faţa spre icoană, se roagă) Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară, Tot aşa mi-era odată gîndul... Am ţesut atîţia ani de-a rîndul... 245 Las-acuma roaba ta să moară ! De-am greşit, a fost fără de vrere... O putere mai presus de mine M-a făcut să uit ce-i rău şi bine — Şi nu ştiu ce-a fost acea putere ! 250 Stam să ţes cămaşa de mătasă... Albă era noaptea— şi deodată, Fără ca în uşa mea să bată, A intrat un om străin în casă. 263 275 280 Ochii lui ca două pietre rare 255 Licăreau aşa ciudat sub geană, De părea c-ar fi o arătare Rătăcită-n lumea pămînteană. Flăcări vii erau a lui cuvinte Şi se împleteau aşa măiestre 260 Cînd vorbea... o, da, mi-aduc aminte, Da, n-avea nimic din lumi terestre... Adiau acum aşa de line, Şi acum vuiau ca o furtună, Se-mpleteau cîntînd pe lîngă mine, 265 pîn’ m-au prins pe-ncet ca-ntr-o cunună. Şi n-a fost cunună, Preacurată, Cum crezusem eu, nenorocita, Ci a fost cătuşă blestemată : Nu era Amorul, ci Ispita ! 270 Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară, Fă să-mi fie astăzi iarăşi gîndul !... Am ţesut atîţia ani de-a rîndul !... Las-acuma roaba ta să moară ! (Cade sfîrşită, peste trupul fratelui său. RILDA şi toţi cei de faţă îngenunche şi se roagă.) RILDA (în genunchi) O, Maică Preacurată, îndură-te de noi ! De-a fost ca să descindă asupra ei Păcatul, A fost o încercare... îndură-te de noi ! CORUL ŞI RILDA 264 RILDA Imbrac-atîtea haine pe lume Necuratul 285 S-acIemeneasc-un suflet... CORUL îndură-te de noi ! RILDA Fă să coboare pacea pe viaţa ei trudită, 290 Prefă-te-n bunătate... CORUL îndură-te de noi ! RILDA La fiece răscruce pîndeşte o ispită 295 Şi tu le ştii pe toate... CORUL îndură-te de noi ! RILDA Fă sufletul ei candid curat ca mai-nainte, 300 Refă-1 un suflet iarăşi... CORUL îndură-te de noi ! RILDA Să nu rămîie-o pată în neam printre morminte, 305 Că s-a pierdut un suflet neîmpăcat cu sine, Ascultă ruga tristă ce-o îndreptăm spre tine... CORUL ŞI RILDA O, Maică Preacurată, îndură-te de noi ! 265 310 RUNA (în agonie) Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară, Fă să-mi fie astăzi iarăşi gîndul ! Am ţesut atîţia ani de-a rîndul... Las-acuma roaba ta să moară ! 315 CEI DIN URMĂ FUNIGEI Adormi de-acu-mpăcat In lumea nefiinţii, Biet suflet încercat De para suferinţii ! 320 UN ECOU DEPĂRTAT Mărire suferinţii ! COMETA COMEDIE IN TREI .ACTE, ÎN VERSURI Lui D. Burileanu, căruia i se datoreşte apariţia acestei Comete Autorii PERSOANELE TITY ROSNOV, rentier Doamna MIREA RORO \ TANŢA f fiicele doamnei Mirea NINETA LUCICA CLEO Doamna GUBIN RUDI, fiul doamnei Gubin POETUL COLUM SCULPTORUL PRALEA HALS INVITAŢI 268 ACTUL I Un salon modern. Lumină de lampă. RORO, pe un puf, lucrează lîngă foc, la o broderie. TANŢA îngrijeşte de un samovar. E în amurg. SCENA I RORO, TANŢA TANŢA Ciudat ! Nu vine nimeni... RORO 5 Da, nimeni... TANŢA RORO Te miră ? 10 TANŢA Da, vezi bine... Eu m-aşteptam să vie. Nu-i astăzi miercuri oare ? RORO De bună samă, miercuri... Ce să fie ? 269 15 TANŢA Nu-i cercul nostru astăzi ? RORO O, sînt atîtea cercuri TANŢA 20 Da, e-o epidemie ! RORO Nu,-i foarte natural ! De-arunci o piatră-n apă, nu se porneşte-un val ? Şi-n urmă valul oare nu creşte-n cerc ? 25 TANŢA Fireşte ! RORO Şi-apoi din cercu-acela nu prinde altu-a creşte ? Şi altele-n virtutea aceleiaşi vibraţii ? 30 Unde-i acuma cercul întîiei generaţii ? Cine-ar putea să spună ?... TANŢA Nu eu ! RORO 35 Ascult-atunci t (Sentenţios) Aicea cade piatra pe care o arunci, (face gestul) 40 Aici se face cercul, şi-acesta-i „cercul nostru46... Pe urmă cercul creşte şi face „cercul vostru“... Şi cercul vostru face pe-al lor — şi mai departe... TANŢA Roro, să aibă Tity ca tine-atîta carte... 270 RORO De ce vorbeşti de Tity ? TANŢA Ar fi un lucru mare ! Ce n-ar putea s-ajungă el, un băiat cu stare !... RORO Ei, şi ? Ce-mi pasă mie ? TANŢA Ce-ţi pasă ? Ei, îţi pasă. RORO îmi pasă ca şi ţie, după cum văd... TANŢA Ei, lasă ! Las’, şi mai bine haide, continuă-ţi ideea Cu cercul tău cel magic... Cum stăm cu piatra-aceea RORO (sentenţios) Aceea ce greşeşte să nu arunce piatra ! TANŢA (luînd în mînă Indépendance Roumaine de pe masă) Ia să vedem mai bine ce-i cu puterea-a patra ? (Parcurgînd ziarul) Te-nteresează Bursa ?... (RORO tace. TANŢA schimbă tonul) Nu ?... Preferaţi vreo scenă Din Parlament ?... Să trecem la rubrica mondenă... A ! violetul iarăşi !... RORO Da, toate-s violete ! TANŢA Şi, sigur, violetul cu tenul tău se ceartă... 75 RORO Nu... dar ce-ai zice dacă o mie de palete S-ar pune să picteze printr-un capriciu de artă C-o singură culoare o mie de portrete ?... TANŢA so Ce-ar fi ? RORO Un an rentabil pentr-un oftalmolog !... (Rîd.) Şi totuşi violetul mi-e drag, cînd nu-i en vogue ! 85 E-atîta poezie în el cînd ziua moare... C-o dungă violetă se-ncheie-o depărtare, O viorică spune că-i primăvara-aproape, O dungă violetă însamnă supt pleoape O patimă ascunsă... O umbră violetă 90 Acopere trecutul... TANŢA (ironic) Roro !... devii poetă !... RORO 95 Ba nu... dar o culoare aşa de ideală, Lăsată parc-anume pentru melancolie, Nu e păcat s-ajungă atîta de banală Prin tirania modei ? Sărmana poezie f TANŢA 100 Ce vrei ? Sînt numai şapte culori în curcubeu ! RORO S-arată curcubeul ? Atunci e semn de pace ?... 272 TANŢA Ba nicidecum ! Văd lumea şi eu în felul meu ! 1Û5 Şi orice pun pe mine mă prinde şi îmi place. RORO Iţi place, că-i la modă, şi moda-i, cum se ştie, Făcută pentru-aceia ce nu au fantezie. . Gîndeşte pentru tine un Worth sau Madame Paul. Î10 Vînează-ntre gheţare un eschimos la pol Şi în aceeaşi vreme un cafru-n ţări toride... Mor gingaşii colibri cu penele splendide, Devin ridicoli struţii aşa de eleganţi, Rămîn cu gura ştirbă sărmanii elefanţi, 115 In semn de întrebare sucind în aer tromba ; Pe zi ce merge creşte imensă hecatomba, Şi toţi îşi dau tributul, ca-n urmă domnul Worth Sau altul ca şi dînsul, din materialul mort, Din toate-aceste lucruri aşa de disparate, !20 Ducînd la frunte mîna cu gesturi inspirate, Să-njghebe cine ştie ce creaţiune nouă... Şi-apoi să decreteze ca Dumnezeu : „Vai vouă, De nu-ţi purta cu toate, burgheză sau regină, Jupon scurt, redingotă, jiletca androgină 125 Sau bluza cu guipură... Pe stradă chimonoul... Pentru anotimpu-acesta, acesta mi-i cadoul ! Iar cît despre culoare, cu violet vă satur, Sau stofele vărgate şi... (cu emfază) 130 tertium non datur ! * (Rîd amîndouă.) Ce rîzi ?... Nu-i asta moda ?... TANŢA Roro !... eşti o nebună !... * Tertium non datur — a treia posibilitate nu e permisă. 273 135 RORO Şi tu... Palas Atena, fireşte... TANŢA Asta-i bună ! în orice caz mai bine-i să fiu aşa cum sînt, 140 O fire mărginită... RORO N-am spus acest cuvînt... •/D “ TANŢA Nici nu-s o revoltată ça tine, o estetă. 145 RORO Tu nu-nţelegi că toate pe lume se repetă ? Că nu e nou nimica, şi vasta crenolină Purtată de bunica a fost şi-o să revină Mereu, că e un ciclu de forme şi tipare, 150 Menite să ascundă diformităţi bizare, Să întregească lipsuri... TANŢA Atunci cum vrei să fie ? RORO 155 Cum vreau ?... Întîi de toate să fie-o armonie De linii, căci în linii e-a frumuseţii taină... Să nu le-ascunzi, ci astfel să-ţi faci orişice haină Ca ritmul plin de farmec al lor să nu se strice... Aş vrea să port hlamida statuielor antice, 160 Să-mi fie liber mersul, şi braţul gol să-l am, Să am mişcări de valuri şi legănări de ram, Ca undele-n mişcare, al faldurilor joc Cîntînd să se preschimbe cînd merg sau stau pe loc, Şi-n orice-nfăţişare senină să rămîn, 165 Născută ca din dalta unui artist păgîn... Pe orice fond aş trece., să nu însemn o pată, Să fiu cu fondul una, să par că sunt pictată... 274 TANŢA Prostii ! 170 RORO Nu, dragă Tanţă ! Sînt lucruri înnăscute... TANŢA Ei aşi ! RORO 175 Las-o-ncurcată ! TANŢA RORO 180 Şi-anunţ-o conferinţă la Ateneu... TANŢA (indignată) Ba nu î Atuncea du-te Cum ? Eu ?... RORO 185 Da’ cine ? TANŢA Tu, desigur ! Că tu vorbeşti mereu, Tu ai formule gata şi-asortimente nouă Expuse la vitrină... 190 RORO (plictisită) Ei, las-o ! (în timpul acesta DOAMNA MIREA intră, în toaletă de vizită.) 275 SCENA II ACELEAŞI, DOAMNA MIREA DOAMNA MIREA (întinzînd mîinile) Pace vouă ! 5 Iar vă certaţi, desigur... Iar faceţi teorii !... TANŢA (cu răutate) Nu, mamă... dar e-n vervă Roro, şi tu o ştii Cum e esteta noastră cînd şi-a pornit motorul... 10 DOAMNA MIREA (cu deznădejde comică) O ştiu ! RORO (arătînd-o cu degetul) Ce-s eu de vină ?! De vină-i autorul ! (Soneria. Se aud glasuri pe coridor.) TANŢA Vin fetele ! (Aleargă să le-ntîmpine.) 20 Da ! Ele-s ! DOAMNA MIREA Cum ?... Iar ?... Credeam că-i joi ! Eu fug... azi nu am vreme... primiţi-le şi voi ! (Larma din coridor creşte.) 25 I-auzi ce gălăgie !... Nebune ce mai sînt !... (Iese.) 276 SCENA III RORO, TANŢA, NINETA, LUCICA şi CLEO, m costum de patinaj. NINETA, LUCICA, CLEO Bon jur ! 5 CLEO Frumos vă sade ! Vă ţineţi de cuvînt !... TANŢA Nu-i vina noastră, Cleo.., LUCICA 10 Păcat ! NINETA Era o gheaţă Curată ca oglinda, mai limpede la faţă Decît obrazul doamnei Gubin, de obicei... 15 Încremenise apa cuprinsă de polei, Aşa de străvezie, că-n loc stai ruşinată Văzîndu-te în luciul oglindei dedublată... RORO Risca deci să te piardă un mic pas olandez ? 20 NINETA Noroc c-o bură fină ca pudra de orez Ningea, şi-atuncea faţa strălucitoarei sticle... RORO (ridicînd capul) 25 Ca lacul Yosemity a Veronicăi Mi ele S-a tulburat deodată... Şi-apoi ?... (Privind-o maliţios) Era şi Tity... 277 CLEO, TANŢA şi LUCICA (rîzînd) Cometa ! NINETA Da, Cometa ! TANŢA Te tulburi, Yosemity LUCICA Te-ntuneci, lac-oglindă ? CLEO, TANŢA şi LUCICA (rîzînd) Cometa ! NINETA Da, Cometa ! TANŢA Te tulburi, Yosemity LUCICA Te-ntuneci, lac-oglindă ? CLEO, TANŢA şi LUCICA (rîzînd) Cometa ! NINETA Da, Cometa ! TANŢA Te tulburi, Yosemity LUCICA Te-ntuneci, lac-oglindă ? rînmpta ! CLEO, TANŢA şi LUCICA (rîzînd) Fiind aceasta părerea tuturor, Permiteţi-mi, ilustră majoritate, mie Să mă înscriu în contra... TOATE (în cor) Aceasta-i infamie LUCICA E adorabil Tity... TANŢA E elegant, distins... Fiind aceasta părerea tuturor, Permiteţi-mi, ilustră majoritate, mie Să mă înscriu în contra... TOATE (în cor) Aceasta-i infamie LUCICA E adorabil Tity... TANŢA E elegant, distins... Fiind aceasta părerea tuturor, Permiteţi-mi, ilustră majoritate, mie Să mă înscriu în contra... TOATE (în cor) Aceasta-i infamie LUCICA E adorabil Tity... TANŢA E elegant, distins... Fiind aceasta părerea tuturor, Permiteţi-mi, ilustră majoritate, mie Să mă înscriu în contra...: LUCICA Şi parc-aceeaşi vorbă ce-o spune altă gură Alt înţeles îmbracă cînd gura lui o spune... CLEO 85 Da, orice face dînsul îl prinde de minune ! RORO (lăsînd broderia) Nici vorbă ! Lucrul ăsta l-am auzit şi an ! Eroul era altul... Un trubadur sărman... 90 Un palid Ahasvérus, un rătăcit din drum, Un bard căzut din lună, supt braţ cu un volum, Volumul lui de versuri, umplut ca un herbari Cu mîndre flori presate... Dar nu avea nici lari, Nici unde să şi-i ţie în casa lui umilă... 95 Nu se-ntrebase nimeni de starea lui civilă... Era pe-atunci în vogă cum e-astăzi violetul ! Şi-acuma... cine ştie pe unde-o fi poetul ! TANŢA Cum poţi să pui pe Tity în cumpănă c-un tont ! 100 RORO Da, astăzi Tity creşte măreţ la orizont ! S-a dus cîntînd poetul un biet epitalam, Şi cartea lui pe care odată o citeam Cu-atîta drag, pe margini scriind duioase note, 105 A prefăcut-o Tanţa de mult în papiliote ! {Fetele rîd.) TANŢA (indignată) Roro !... Cum inventează ?!... 110 RORO De ce te-ai supărat ? E-o cinste să ai părul în versuri ondulat ! De fiece şuviţă s-atîrne o poemă : £80 Ici un gazel şagalnic, dincoace-un triolet, 115 O-ntreag-arhiteetură clădită de-un poet, Se poate-o mai frumoasă şi scumpă diademă ? Iar se porneşte sfada... LUCICA 130 (cu un aer grav) Tăcere ! NINETA (bate din palme) Ştii că-mi place ?.. 135 RORO Aşa s-a-nchis şedinţa şi-acum o săptămînă ! 120 Tu nu-nţelegi că rîsu-i ca scumpele dantele Ce-nveselesc o haină ?... 125 TANŢA (enervată) Ei, lasă-mă în pace ! CLEO LUCICA La ordine ! CLEO 140 (punind mîna pe un clopoţel) Ajunge ! Discuţia s-amînă ! 281 SCENA IV ACELEAŞI, TITY TITY (întrînd, aude ultimele cuvinte şi, stînd în prag, strigă) Eu cer cuvîntul ! 5 TOATE (afară de RORO care-şi pleacă capul pe broderie şi se face că lucrează) Tity ! Cometa e-ntre noi ! TITY 10 (înaintînd) Cometa totdeauna vesteşte un război ! (Toate fetele, afară de RORO, care stă la locul ei, îl înconjoară.) CLEO 15 De unde vii, Cometă ? LUCICA Din care regiuni ? TITY Din regiuni polare,., şi-am să vă spun minuni ! 20 Dar, mai întîi, permiteţi... (Plecînd un genunchi în faţa lui RORO, care se face că lucrează înainte) Sînt preasupusul paj Al majestăţii-voastre... 25 (RORO se uită la el ironic.) N-aţi fost ia patinaj... (RORO tace.) Nu vreţi să rupeţi gheaţa ?.. 282 (Acelaşi joc.) 30 Tăceţi ? Brruh ! Ce aisberg ! (Se scoală scuturîndu-se ca de frig. TANŢA îi ţine calea, rîzînd.) TANŢA Amabilă primire !... 35 TITY Lăsaţi-mă s-alerg ! O, de-aş avea patine !... One horse ! One horse ! O, vai ! Ca Richard un imperiu aş da acum — pe-un ceai ! TANŢA 40 (arătîndu-i samovarul) Vin, samovarul cîntă... TITY (cu mîinile întinse spre samovar) Salut ! O, samovar ! 45 La tine e căldură... (Arătînd pe RORO) Acolo-i frig polar ! (Se întoarce iar spre samovar) De ai ceva pe suflet, tu murmuri cel puţin, 50 Ţi-arăţi nemulţumirea cînd toanele îţi vin, Pufneşti cînd atmosfera te-apasă, protestezi Cu grave borborigme ; arunci scîntei, fumezi ; Cînd eşti duios, cînd vesel, cînd mut, cînd guraliv... Oricum ai fi, tu însă eşti comunicativ ! 55 (Fetele rid, afară de RORO ; TANŢA îi toarnă şi-i serveşte ceaiul.) TANŢA Ţi-ai meritat paharul... 283 LUCICA 60 A fost splendid cupletul !... TITY (se duce la RORO şi-i oferă paharul) Îmi pun în el nădejdea să-mi fie interpretul.... RORO 65 (respingîndu-l cu ochii la cer) O, treacă de la mine, stăpîne,-acest pahar ! TITY Odată cu nădejdea am pus destul zahar : Nu ţi-1 servesc cu fiere... 70 RORO Nu suntem pe Golgota ! TITY De-acord, o, majestate ! RORO 75 (cu dispreţ) Cu Almanahul Gotha N-am nici o legătură ; nu port pe cap coroană... în schimb am pentru anoşti mîndria suverană... TITY Olimpică aproape... RORO Ce glume de prost gust ! TITY (bînd ceaiul, face o reverenţă) 80 85 Mă-nchin umil în faţa dispreţului august ! Şi totuşi daţi-mi voie să nu renunţ la glumă... 284 100 Căci glumele-s asemeni baloanelor de spumă Ce-adună curcubeie în viaţa lor de-o clipă înveselind copiii — şi-apoi cad în risipă... 90 RORO (îmblînzită) Ca pe-un copil atuncea doreşti să te ascult ? TITY (cu melancolie prefăcută, dă din cap) 95 Nu... nu mai am tutore... eu sunt major de mult ! CLEO Ai fost foarte precoce... TOATE (afară de RORO) O, da ! TITY Nu-s mai deştept Şi nici mai prost ca altul, dar am licenţa-n Drept, Paşportul ce deschide oricare barieră... A răposat în mine un om de carieră, Căci ţi-avea aptitudini să doarmă la birou. Am moştenit, se vede, un suflet de erou Şi vaste patrimonii cu dînsul deodată... Sunt deci o excelentă partidă pentr-o fată ! 110 RORO Modest erou ! (Fetele rîd.) TITY Desigur ! Modest de mic copil ! 215 îmi daţi voie s-adaug şi-acest mic codicil ! LUCICA Atunci din modestie se vede c-ai rămas Stingher ca o cometă pînă acum... 285 105 TITY Hélas ! ; TANŢA De ee oftezi ?... (TITY tace.) CLEO Răspunde ! TITY De ce ? Vreţi să vă spun Atunci face-vă-ţi roată !... (Fetele, afară de RORO, se strîng în jurul lui.) Sînt un sărman nebun TOATE O ştim !... Poveste veche !... TITY (continuînd pe acelaşi ton) Aveam un icleal... (Răzgîndindu-se, brusc) Nu... nu mai spun, căci astăzi prea sunt sentimental (Se ridică să plece.) FETELE (afară de RORO) Nu te lăsăm... Hai spune... TITY (se opreşte grav în mijlocul scenei) Tăcere în salon !.. Prin gura mea vorbeşte acum Flammarion ! (Pauză.) Gentil auditoriu ! Dincolo de lumină, De-această uriaşă şi veche pelerină, Tăiată din cuponul întinderii albastre, *50 Cum zic, mai sus de soare, de cuiul lumii noastre, De care-atîrn-această străveche pelerină... RORO (întrerupînd) Imagina-i greşită !... 155 TITY Mă rog, ce-s eu de vină ? Să zicem că-i greşită... şi trecem mai departe... Din bezna fără margini cu încăperi deşarte, Acolo unde-i noaptea opacă şi concretă, 160 în negrul haos unde nu ochi, dar nici lunetă N-a fost în stare încă s-arunce o privire, în locu-acela virgin de orice clevetire, Incognito ca regii, dar făr-agenţi secreţi, Aproape anonimă, cum sunt unii poeţi 165 Ce n-au avut norocul să afle-un editor, Nici doamne patronese — un biet punct călător, Inexistent în spaţiul obscur, deşi există, Se-nscrie dintr-o dată pe-a oaspeţilor listă Rupînd monotonia sistemului solar... 170 Senzaţia-i enormă... „Ce-i monstru-acest bizar ?“ Se-ntreabă cu mirare planetele şi sorii... Se umple universul de ştiri contradictorii ; Din Jupiter în Marte, din Marte-n Jupiter E-un schimb de telegrame cifrate, care cer 175 In cea mai mare taină amănunţit raport : Ce-i cu suspectu-acesta ce n-are paşaport ? Ce-i corpul ăsta straniu în rochie gazoasă ? A cui e oare-această reclamă luminoasă ? Şi-ndreaptă astronomii lunetele din turn 180 Şi pîn’ şi Ugolinul, ignobilul Saturn, îşi tulbură plăcerea digestiei lui grele Pîndind cu bănuială prin vastele-i inele, 287 Pe cînd cometa creşte pe cer, şi-n zbor nebun Cu mîndra-i coadă-ncearcă efecte de păun !... 185 TANŢA Cometa era dară, cum văd... TITY Bine-nţeles î NINETA 190 O, ce n-aş da ca dînsa să am atît succes ! TITY Succesu-i foarte lesne de repurtat. NINETA Ei, cum ? 195 TITY O rochie gazoasă şi fină ca de fum Şi părul dat pe spate ca simplă garnitură... TOATE (afară de RORO) 200 O ! O ! TITY Vă cer iertare ! LUCICA întreci orice măsură ! 205 TITY De ce mă întrerupeţi ?!... Tăcere în salon ! Prin gura mea vorbeşte din nou... TOATE (afară de RORO) 210 Flammarion l TITY Flammarion, fireşte... Dar unde am rămas ? A... da ! Cometa noastră acum din ceas în ceas 288 Tot mai impetuoasă s-avîntă şi desfide. 215 Poftită-i pretutindeni... i se ofer partide, Se luptă între ele planetele rivale, Se-ntrec în politeţe, fac jertfe colosale, Şi-aprind ca niciodată imensele lor faruri, I se trimit misive de dragoste şi daruri, 220 Saturn devine tandru, Mercur stă trist deoparte, Scăpărătoare, Venus se uită crunt la Marte, Pleiadele-i fac semne cu blîndele lor focuri, Tot ceru-i numai baluri, serate, five-o’ cZoc/c-uri, Dar ea, ca o mireasă, îşi flutură beteala 225 Şi trece înainte... Şi-acuma triumfala Şi mult sărbătorita persoană vagabondă Dispare, ca în urmă s-apară şi mai blondă, în alt sistem, departe, dar nu stă nicăirea Şi ori pe unde trece îşi scrie amintirea 230 Zvîrlind în întuneric un pumn de stele-albastre ; Apare şi dispare din sfera lumii noastre, Ca iarăşi să revie, pîn’ ce-ntr-o zi, distrată De-o nostalgie vagă, de-un gînd obscur, deodată Ajunge faţă-n faţă cu Febus Apolon... 235 TANŢA Cu cine are-onoarea ?... TITY Tăcere în salon ! NINETA 240 Ei, prea devii didactic ? TITY Mă rog, aşa sunt eu l Un clasic ! Şi de-aceea, vedeţi, îmi vine greu Să-i zic soarelui soare, cînd e aşa sublim 245 Acest plin de-armonie şi vechi pseudonim ! O, dătător de viaţă, o, Febus Apolon ! RORO Povestea cu cometa devine foileton ! 289 TITY 250 Atunci... pe mîini urmarea... (Se scoală să plece.) TOATE (afară de RORO) Ba nu !... Acuma vrem !... 255 LUCICA înşir’te mărgărite ! CLEO Desfăşură-te ghem, Că noi tăcem de-acuma... 260 TITY Gentil auditor ! Priviţi ! Urc iar spirala sus, în observator : Cum vă spuneam, cometa, în goana ei, deodată, De-un ochi imens de aur se simte fascinată, 265 Falenă * uriaşă ce-aleargă fără vrere Atrasă spre lumină de-o tainică putere... Se uită lung în urmă, s-ar înturna din cale, încearcă să reziste atracţiei fatale, Roteşte, tot roteşte, aproape, mai aproape, ^70 întinde înc-o dată aripile să scape De ochiul care-o cheamă imperios spre moarte, Dar nu mai e scăpare de-acum în nici o parte ; Un jar cumplit o arde, şi pleata ei bălaie Acum e-un nimb de flăcări, un caier de văpaie, 275 Şi vagabonda asta cu-atîta fantezie, Ce n-a putut să lege nici o tovărăşie, Ce cocheta cu toate imensele planete, Ce nu ştia pe lume nimica să regrete, învinsă, umilită, nemaiputînd să zboare, 280 Vertiginos s-aruncă şi se destramă-n soare !... * Falenă — fluture păgubitor. 290 TANTA Atîta tot ?... LUCICA Pe urmă ?... 285 TITY Ce, nu-i destul, mă rog ? Am început c-o glumă şi-nchei c-un necrolog ! NINETA Şi care e morala ? 290 TITY Morala ? (Melancolic) Cine ştie î (Se uită la ceas) 295 în orice caz pe astăzi destulă poezie ! Am zăbovit prin spaţiu destul... Mă duc. LUCICA Cum ? Pleci ?... NINETA 300 Nu ne conduci ?... TITY Sunt gata ! LUCICA (Către NINETA şi CLEO) 305 Plecăm cu Tity, deci ! (Se ridică toate trei, gata de plecare.) NINETA La revedere, Tanţa... 291 A !... Dar uitam... Roro, Veniţi la balul doamnei Gubin ?... RORO N-am încotro... TANŢA Ba da... cu.siguranţă... TITY Atunci voi fi şi eu ! NINETA La drum dar cu Cometa !... (Se-ntoarce către TITY) Să mergem, domnul meu ! (îi oferă braţul.) TOATE TREI La revedere, Tanţă... Roro... TANŢA, RORO La revedere ! (Dau să plece.) NINETA Hai... TITY (se opreşte) Merg... dar pun condiţii : să mergeţi în tăcere, Să nu v-aud pe stradă nici în surdină glasul, Să nu priviţi la nimeni, decît la mine... Pasul Scandat ca mersul sigur al versului spondeu... (Le arată.) Aşa... Primiţi ?.., CELE TREI Desigur ! 340 TITY Şi-n urmă fiecare Primiţi drept răsplătire să-mi daţi o sărutare ?... (Rîd toate, protestând.) LUCICA 345 Deschiide-atuncea marşul, ilustră călăuză ! (TANŢA le conduce spre uşă ; TITY, cînd să plece, lasă braţul NINETEI şi se-ntoarce brusc la RORO, care rămăsese la locul ei.) TITY 350 (către NINETA) Pardon ! (Aleargă spre RORO, plecînd un genunchi la pămînt) O, dulce Rebus, cer umilită scuză !... Uitam să-mi iau adio... 355 RORO ll iei pe totdeauna ? NINETA, LUCICA, CLEO (în fundul scenei) Ei, haide... vii odată ?... 360 TITY (întorcîndu-se către ele) Staţi, că nu dă furtuna ! (Răspunzînd lui RORO) Cînd reapare iarăşi, Cometa parcă ştie ? 365 RORO Permiteţi o-ntrebare : e-o autobiografie Povestea de-adineaori ? -293 TITY Şi dac-ar fi ?... 370 RORO Aş cere.. (ezită) Aş cere comentarii, ştiind că fac plăcere... TITY 375 Cui? RORO Vrei să ştii anume, cu orice preţ ?... TITY Da ! 380 RORO (fixîndu-l) Tanţii TITY Nu mai arunc nimica în talerul balanţii... 385 LUCICA (în fund) Da’ vii odată ?... TITY Gata !... 390 RORO (către TITY) La revedere, dar.. Desigur te reclamă un alt sistem solar... TITY 395 De ce aşa de sigur ?... 294 Da’ vii odată ?... TITY Gata!... 390 RORO (către TITY) FETELE (în fund) Ei, noi plecăm ! (Ies cu zgomot, conduse de TANŢA.) TITY (se-nclină) Rămîn Al majestăţii-voastre admirator şi-amîn Răspunsul la-ntrebare... TANŢA (intrînd) Ce întrebare ?... TITY (ca surprins) Plec... M-aşteaptă caravana... înc-un salamalec ! (Se-nclină şi fuge.) SCENA V RORO, TANŢA (Pauză, în care RORO rămîne pe gînduri. TANŢA, nehotă-rîtă, se prive şt e-n oglindă şi se apropie încet de pian. Deschide pianul, aruncînd o privire peste umăr la RORO. încearcă un acord şi închide brusc pianul.) RORO (tresărind) Ce ai ?... TANŢA Dar tu ?... 295 (Pauză, în care RORO rămîne pe gînduri. TANŢA, nehotă-rîtăy se prive şt e-n oglindă şi se apropie încet de pian. Deschide pianul, aruncînd o privire peste umăr la RORO. încearcă un acord şi închide brusc pianul.) RORO RORO Nimica... (Ducînd mîna la frunte) Migrena asta iar... 15 TANŢA (îndreptîndu-se spre uşă) Cam des o ai... (îi face semn cu degetul, în timp ce iese) Ia seama ! 20 RORO (rămasă pe gînduri, ridică din umeri) Curios !... Ce tip bizar.' C o r tina ACTUL II Serată dansantă la DOAMNA GUBIN. în jund se întrevede salonul în care lumea dansează pe o arie de vals. Scena din faţă reprezintă un alt salon. SCENA I TANŢA, TITY TANŢA (intră făcîndu-şi vînt cu evantaliul) Uf ! Nu mai pot ! Ce searâ ! TITY (aplecîndu-se pe speteaza fotoliului, cercînd să-i sărute umărul) Ce umeri ! O carară Nu i-ar putea întrece ! (în acest timp RORO intră cu POETUL COLUM.) SCENA II TANŢAf TITY, RORO, COLUM TANŢA (ameninţîndu-l peste umăr, cu evantaliul) Galant eşti astă-seară ! 297 5 TITY (aplecîndu-se din nou) Şi braţul... tanţa (retrăgînd braţul) 10 Nu... nici braţul... TITY (acelaşi joc) Nici mîna ?... TANŢA 15 Nici o mînă Doar degetele numai, dar... între noi rămînă ! He ! Colum ! 2b Cînd ai căzut din lună ? Parc-ai mai prins volum.. CdLUM Eu voi fi prins, se poate ; dar nu ştiu editorul... RORO (întinzînd braţul lui COLUM) 30 Continuaţi duetul... Revendic autorul ! (Se-ntoarce şagalnic, făcîndu-se că pleacă.) RORO (din prag) Discreţie garantată ! 20 TANŢA (întorcîndu-se jenată) A, bardul ! TITY 298 TANŢA (-căutînd să fie amabilă, către COLUM) Dar unde-aţi fost ? 35 COLUM La ţară. TITY Ei, asta-i ! în Olimp î TANŢA 40 V-aţi recules, desigur ; lipsiţi de-atîta timp... TITY Poeţii nu-şi dau seama de timp... Ei sunt eterni... COLUM (cu o umbră de tristeţe) 45 Sînt paseri care pleacă de frigul asprei ierni, Şi noi suntem ca ele, instinctul nu ne-nşală Şi pribegim îndată ce presimţim răceală... TANŢA Din partea cui răceală ? 50 TITY Te-nşeli. Un dric, poete, N-ar fi putut să ducă grămada de regrete Ce le-ai lăsat în urmă... COLUM 55 (cu un fior) Funebru e amicul ! RORO (către TITY) Pe urma dumitale cînd să trimitem dricul ? 299 60 TITY Eu nu-s grăbit ca domnul, şi-orice temperatură In jurul meu veţi face : răceală sau căldură, Le-oi îndura eroic... RORO 65 De asta nu mă mir : Te ştim cum te sacrifici... COLUM (către TANŢA) Asemenea martir 70 Mi-ar fi plăcut şi mie să fiu, şi-aş fi rămas. Eu, pentru o zîmbire... TITY Cu zeii din Parnas Te-ai fi luat de peplum * ? 75 COLUM (cu un ton glumeţ) Nu te lega de zei ? Că zeii se răzbună... Eu mi-i cinstesc pe-ai mei... TITY 80 (cu o compătimire comică) Sărmanul idolatru ! COLUM Slujeşte fiecare Un cult pe lumea asta şi îi înalţ-altare, 85 Ii trebuie un idol la care se se-nchine Şi căruia el însuşi îi dă puteri divine... El e stăpîn şi poate să-l darme cînd voieşte, Căci el i-a dat viaţă... Un idol nu trăieşte Decît atunci cînd jertfa pe-altarul lui mai arde... 90 De-aceea nu-ti dau voie... Peplum — manta scurtă, fără mîneci, purtată peste tunică, la romani şi greci. 300 TITY Aşa ! Ei bravo, barde î Revolta-i legitimă... COLUM Ei, domnule Rosnov, In viaţă pentru unii e cald ca-ntr-un alcov In care îndulcită pătrunde-orice lumină ; Covoarele-n odaie aştern ca o surdină Pe zgomotele aspre ce vin pînă la dînsul... TITY Destul, maestre dragă, c-o să ne-apuce plînsul ! TANŢA Tot elegiac, ca-n vremuri... RORO (cătră COLUM) Urmează pentru mine ! TITY (scoate batista) Să plîngem mai departe ! TANŢA Un tour de vals mai bine... (TITY gata să accepte ; în timpul acesta muzica încetează. DOAMNA GUBIN şi invitaţii intră în scenă.) SCENA III ACEIAŞI, DOAMNA GUBIN, DOAMNA klREA, LUCICA, CLEO, NINETA, SCULPTORUL PRALEA, HALS, RUDI, invitaţi. PRALEA Splendid arcuş ! 301 HALS Diabolic î NINETA Serafic î 10 RUDI Sarasate î HALS Un Wasserjall * armonic de triluri şi stacate ! TITY 15 (către grupul din faţă) Urcat e diapazonul ! DOAMNA GUBIN Frumos ! DOAMNA MIREA 20 Aici staţi voi ? TITY (arătînd pe COLUM) A renviat poetul ! LUCICA 25 Să-l auzim şi noi ! NINETA Cînd ai sosit divine ? CLEO Visez ?... * Wasserfall — cascadă. 302 30 DOAMNA GUBIN Ce vă miraţi La noi întotdeauna artiştii consacraţi Sînt musafirii casei... COLUM 35 (înclinîndu-se) Prea multă cinste, doamnă DOAMNA GUBIN Nu... nu... noi ştim prea bine talentul ce însamnă. Şi sîntem foarte mîndri !... Pe cînd trăia Gubin, 40 Alecsandri, sărmanul... Ce de-amintiri îmi vin. Colea-şi trăgea fotoliul... şi cîte nostimade Nu ne spunea... Vai, Doamne, ce suflet cumsecade TITY Să-i trecem dar fotoliul... Nu te jena, Colum ! 45 COLUM Mi-ar prinde poate bine după atîta drum... TITY Aşază-te atuncea... HORO 50 (către DOAMNA MIREA) Ah ! E; incorigibil ! TITY (către COLUM) Ia loc şi te declară de-acum inamovibil !... 55 DOAMNA MIREA : Eăn’ nu şi-o spune Tity sentinţa lui, se poate ? Mă rog, ce-nseamnă asta să rîzi mereu de toate ?. 303 DOAMNA GUBIN Ei, lasă-1, că nu strică cu gluma nimănui... 60 Gubin al meu, sărmanul, era la vîrsta lui Aidoma ca dînsul... TITY O, doamnă,-s încintat Că aducea cu mine ilustrul răposat !... 65 RUDI C-o mică diferenţă : era un om cuminte... HALS Ha ! Ha ! PRALEA 70 Ai ! a păţit-o jonglerul de cuvinte... TANŢA Lăsaţi Cometa-n pace ! HALS Mă rog, care cometă ? 75 (Fetele rîd cu înţelesJ PRALEA (cu mirare) Cum n-aţi văzut-o încă ? Ciudat ! Dar nu-i gazetă Să nu-i fi dat portretul... 80 FETELE (cu mirare) Care portret ? PRALEA Ce fel ? 85 N-aţi auzit de noua cometă Baladei ? 304 CLEO Cum ? Baladei îi zice ?.„ RORO (către TITY) Ce ! ai un concurent TITY (grqv) Un intérim pe care, îl las pe firmament, Cînd mă cobor în lume... DOAMNA MIREA (către PRALEA) Şi cum e ?... PRALEA O splendoare Dar numai cătră ziuă, ţîrziu de tot, apare Cînd e senin... NINETA Ei, asta-i ! Noi o vedem şi-acum ! (Fetele rîi.) PRALEA (se uita, mirat, în toate părţile) Unde-o vedeţi ? LUCICA ■n Aici î (Haz mare.) PRALEA Tu o zăreşti, Çolum ? COLUM (distrat) PRALEA (întrebător, către HALS) HALS Nici eu, fireşte... PRALEA (către TITY) COLUM (distrat) PRALEA (întrebător, către HALS) HALS Nici eu, fireşte... PRALEA (către TITY) COLUM (distrat) PRALEA (întrebător, către HALS) HALS Nici eu, fireşte... PRALEA (către TITY) COLUM (distrat) LUCICA Maestre, îl ştii ? TANŢA Are talent COLUM Respins de Academie în unanimitate ! (Răsfoind volumul) Sărmane hexametre aşa pios lucrate ! Nemuritorii noştri adună pergamente, Ei nu vor să trăiască în vremile prezente,_____________ LUCICA Maestre, îl ştii ? TANŢA Are talent COLUM Respins de Academie în unanimitate ! (Răsfoind volumul) Sărmane hexametre aşa pios lucrate ! Nemuritorii noştri adună pergamente, Ei nu vor să trăiască în vremile prezente, LUCICA Maestre, îl ştii ? TANŢA Are talent COLUM Respins de Academie în unanimitate ! (Răsfoind volumul) Sărmane hexametre aşa pios lucrate ! Nemuritorii noştri adună pergamente, Ei nu vor să trăiască în vremile prezente,_____________ LUCICA Maestre, îl ştii ? TANTA COLUM Da. Dar cle-aşa cadou Nu~s vrednici literaţii..,., Sînt premii, un nămol... De pildă, anul ăsta, staţiunea Tekirghiol A fost încoronată... TITY (compătimitor) Aveţi dreptate voi ! Poftim ! s-arunci un premiu într-un aşa noroi ! RUDI Se spune câ e muncă în opul premiat... COLUM (ridicînd cartea) O fi ! Dar asta nu e ? Homer reînviat Prin truda şi voinţa unui benedictin... Ce stăruinţă trebui şi ce amarnic chin Spre a călca pe urma lăsată de-un gigant, S-a întrebat el oare. maturul corp savant ? PRALEA De rioi, sculptorii,-i bine. Noi nici nu vrem să-i; ştim : Pe ei ori alţi macabri clienţi clé ţintirim. Tot dintr-un lut îi -'facem...' Păcat că mor cam rar... 195 La mine plastilina stă gâta-n buzunar... DOAMNA GUBIN Dar răi sînt azi artiştii ! Sărmanu-Alecsandri... Ce suflet cumsecade... PRALEA 200 (către COLUM) Ca noi, cînd om muri,,. (Muzica reîncepe zgomotos.) *; 175 180 185 308 HALS (către RORO) 205 întîiul vais, mein Frànlein ? RORO O nu... vă mulţămesc. HALS De ce ?... 210 TANŢA Nu-i place valsul... HALS Se poate ?... Nu-i firesc, La noi în dulcea ţară cu Dunărea albastră, 215 So eine schône Nixe *, cum sînteţi dumneavoastră, Tresare cînd aude acordul unui vals, Şi nu mai are-astîmpăr... RORO O fi, domnule Hals ! 220 HALS Da, da... In viaţa noastră nici nu aveţi idee Ce loc ocupă valsul... La noi toate se-ncheie C-un tour de vals... Da, valsul ! Eu îl ador, duduie î Atîta frenezie nici într-un cîntec nu e, 225 Oricît de plin de viaţă ţi s-ar părea acela... La Capri, La Sorrento se joacă tarantella (mimează) In sunet de tambure... O manola-n Sevilla Bătînd din castagnete danţează seguidilla... * O nimfă atît de frumoasă. 309 230 TITY (imïtîndu-l) ®llè ! HALS Cu-aprinsul ceardaş se laudă maghiarii... 235 Dar nici un; danţ nu curge în ritmul unei arii Mai legănat ca valsul... Nici valul mîndrei mări Pe dune nu descrie mai sprintene mişcări, Nici adierea serii n-alunecă mai lin Pe lanurile-ntinise... Da, valsul e divin ! 240 Da, orişice mi-aţi spune, nu-i nici o melodie Aşa de fermecată... 230 TITY (imvtîndu-l) ®Uè ! HALS Cu-aprinsul ceardaş se laudă maghiarii... 235 Dar nici un danţ nu curge în ritmul unei arii Mai legănat ca valsul... Nici valul mîndrei mări Pe dune nu descrie mai sprintene mişcări, Nici adierea serii n-alunecă mai lin Pe lanurile-ntinse... Da, valsul e divin ! 240 Da, orişice mi-aţi spune, nu-i nici o melodie Aşa de fermecată... 230 TITY (imîtîndu-l) ®llè ! HALS Cu-aprinsul ceardaş se laudă maghiarii... 235 Dar nici un danţ nu curge în ritmul unei arii Mai legănat ca valsul... Nici valul mîndrei mări Pe dune nu descrie mai sprintene mişcări, Nici adierea serii n-alunecă mai lin Pe lanurile-ntirise... Da, valsul e divin ! 240 Da, orişice mi-aţi spune, nu-i nici o melodie Aşa de fermecată... 230 ®llè ! TITY (imitîndu-l) TITY (în treacăt) Ce-aştepţi, domnule Pralea, iar cauţi vreo cometă ?... (Către RORO, oferindu-i braţul) Pot fi mai în favoare ca neamţul guraliv ? Permiteţi, domnişoară ? RORO (respingîndu-l cu un gest) Mergi de portativ ! (TITY iese cu tot grupul, afară de RORO.) TITY (în treacăt) Ce-aştepţi, domnule Pralea, iar cauţi vreo cometă ?... (Către RORO, oferindu-i braţul) Pot fi mai în favoare ca neamţul guraliv ? Permiteţi, domnişoară ? RORO (respingîndu-l cu un gest) Mergi de portativ ! (TITY iese cu tot grupul, afară de RORO.) TITY (în treacăt) Ce-aştepţi, domnule Pralea, iar cauţi vreo cometă ?... (Către RORO, oferindu-i braţul) Pot fi mai în favoare ca neamţul guraliv ? Permiteţi, domnişoară ? RORO (respingîndu-l cu un gest) Mergi de portativ ! (TITY iese cu tot grupul, afară de RORO.) TITY (în treacăt) Ce-aştepţi, domnule Pralea, iar cauţi vreo cometă ?... , . RORO Cum văd, in astă seară nu eşti în toane bune... Te-a-ntunecat vreo umbră ţreeînd prin infinit ? ; tity 20 O, nu, dar mi-a fost teamă de vechiul satelit... RORO Escaladezi iar cerul ?... TITY Ce-aş mai căta în cer, 25 Cînd eşti aici ?... RORO Atunce ?... TITY Nu... am venit să-ţi cer. 30 RORO Discreţia mea ?... TITY O glumă ! RORO 35 Ţi-am spus că-i garantată TITY O, cum nu laşi în voie o inimă să bată... RORO Eşti cardiac, pesemne... De ce-mi spui asta mie 40 Şi nu i-ai spus-o Tanţii... TITY Aceeaşi ironie Ce şfichiuie şi arde cu fiece cuvînt... HORO 50 45 îmi pare c-adineauri aveai mai mult avînt Pe cînd steteai de vorbă eu blocul de Carara... Şi blocul renviase atunci ca legendara Statuie-a Galateei... Noroc de evantaliu Că e şi el o armă... Nici cel mai mic detaliu Nu mi-a scăpat... De-o pildă : (Imitînd pe TITY) Ce umeri ! O carară Nu i-ar putea întrece ! (Imitînd pe TANŢA) 55 Galant eşti astă-seară ! (Imitînd pe TITY) Şi braţul... (Imitînd pe TANŢA) Nu... nici braţul... 60 (Imitînd pe TITY) Nici mîna... (Imitînd pe TANŢA) Nici o mînă... Doar degetele numai, dar... între noi rămînă ! 65 Aşa era ?!... E bine ?... TITY Ah, pentru-un compliment Atîta-nverşunare... RORO 70 O, ai atît talent Să-ntinzi ascunse mreje viclean ca păsărarii... Un virtuoz ce cîntă pe-o strună-atîtea arii, Ţi-atragi în cursă prada ca şerpii sunători... Ai orice îndrăzneală... De-o pildă, uneori 75 Te faci smerit ca pajii ce-abia ridică ochii, Cînd duc din urmă trena bogat-a unei rochii, 313 Ca Child Harold arare înăbuşi un suspin, Romanticul pe urmă devine-un arlechin, Şi dacă nu se prinde, mai faci o piruetă 80 Şi te arunci în spaţiu supt formă de cometă... TITY Cometa, iar cometa ! Ah, bietul meu simbol t RORO Simbolul e o mască... 85 TITY Simbolul e-un ocol... RORO E deraierea celor ce-au obosit pe drum... TITY 90 Ba nu, e picătura subtilă de parfum Ce-ţi aminteşte floarea şi toată primăvara... RORO (ironic) E statuia ce doarme în blocul de Carara ? 95 Nu ?... De ce taci ?... Răspunde ! Alo ! Rămîi afon ?. De ce-ai venit atuncea ?... (Intră HALS, grăbit.) SCENA V ACEIAŞI, HALS HALS (bătînd din palme, din prag) Poftim la cotillon 314 5 RORO Mergi !... HALS (cu disperare) Nici cotilionul ?... 10 (Plecînd) Ai, ai... în ţara noastră... (Dispare.) SCENA VI ACEIAŞI, fără HALS TITY (privind pe urma lui Hals) Dar du-te şi te-aruncă în Dunărea albastră ! 5 RORO (rîzînd) Nu îl urmezi ?... îmi pare că-n alte vremi erai In frunte totdeauna la cotilion... Ce ai ? TITY 1° Un cotilion e însăşi viaţa mea întreagă, Un lanţ de zile negre şi albe ce se leagă Şi se preschimbă-ntruna şi iarăşi se desfac... Am ore pesimiste mai negre ca un frac Şi altele senine, albastre, violete, 15 Strălucitoare zile în roze toalete, Ca nişte flori invoalte cu splendide corole Ce joacă-ntr-un amestec nebun de banderole, De panglici, de volane — ah, albe,-atît de albe Ca perle prinse-n hora unei bogate salbe, 20 Le văd cum se răsfiră... Sînt zilele de ieri... Şi iată, vin acuma ca negri cavaleri, 315 Vin zilele funebre şi-aruncă triste pete întunecînd lumina atîtor toalete, Se-ngeamănă cu ele şi mi le iau pe rînd, 25 Se duc în farandolă şi mă trezesc oftînd, Cu două-trei cocarde la piept şi cu un gol Nemărginit în suflet — vezi, asta-i un simbol ! RORO Şi ziua de-azi ce haină îmbracă ? 30 TITY Ştiu şi eu ! Ah, sînt sătul de-atîtea luciri de curcubeu ! Şi-aş vrea să scap odată de veşnicul alai, De-acest bizar amestec de caravanserai, 35 De fantasmagoria aceasta de culori, Ce mă-amăgeşte-ntruna, de-mi vine uneori Să cred că am drept suflet o prismă de cristal... O, dac-ai vrea, tot fastul acest de carnaval S-ar stinge ca o lume răsfrîntă de oglinzi... 40 (Punînd mîna pe inimă) Pe prisma asta vie dac-ai voi să-ntinzi Cu mîna ta o umbră — nebunele lumini S-ar stîmpăra, desigur... de-ai vrea să te înclini Asupra ei o clipă şi-n ea să te priveşti, 45 Te-ar prinde-n mii de feţe frumoas-aşa cum eşti, Şi fiecare faţă te-ar oglindi întreagă, Purtînd întotdeauna culoarea ce ţi-e dragă... Dac-ai voi o clipă... RORO 50 (rîzînd) Opreşte-te, cascadă Cînd te ascult îmi pare c-aud o serenadă... Altdat-ai face bine s-aduci şi o ghitară Şi restul — ca, de-o pildă, tradiţionala scară, 55 O mantă de hidalgo, o casă cu balcon, Şi să comanzi şi luna pe-al cerului plafon, De vrei cu dinadinsul să-mi pari un om serios... 316 TITY Ah, rîsul, veşnic rîsul, ca un cuţit tăios... 60 De ce tot rîzi întruna ? RORO Dar ce ?... Voieşti să plîng ?... . TITY De-ai şti de cîtă vreme şi cu ce grijă strîng 65 Eu gîndurile-acestea de care rîzi acuma, Ai înţelege poate ce crudă-ţi este gluma, Şi pentru ce-n saloane cu zgomot uneori Rîzînd îmi sun crotalii ca şerpii sunători, De ce devin multiplu şi pentru ce mă schimb, 70 De ce melancolia s~aşază ca un nimb Pe fruntea mea, de parcă sînt sumbrul Child Harold, Şi pentru ce, pe urmă, supt tainicul imbold, Mă-nalţ ca o cometă şi rătăcesc prin gol, De ce îmbrac întruna simbol după simbol — 75 N-ai mai glumi şi-ai crede ce nu-ndrăzneam să-ţi spun : Că te iubesc... (RORO rîde cu hohot. în vremea aceasta, alaiul cotilionului trece pe o uşă ca să iasă pe alta. TANŢA care-a auzit ultimele cuvinte opreşte grupul, ţinîndu-se de mîna cum 80 * se găseau fiecare.) SCENA VII ACEIAŞI, TANŢA, CLEO, LUCICA, COLUM, PRALEA, RUDI şi HALS conducînd cotilionul. TANŢA Ce face ?... 5 TITY (încurcat) Spuneam... 317 RORO (tăindu-i vorba şi rîzînd) 10 Că un nebun Avea în loc de suflet o prismă de cristal, Ce nu-1 lăsa să doarmă... Un caz puţin banal, Precum vedeţi... LUCICA Sărmanul ! COLUM Interesant pacient ! RORO (fixînd pe TITY) 20 Vă-nchipuiţi tortură ? ! La fiece moment Să simţi că-ţi joacă-n suflet, răsfrînt de şapte ori, Un spectru ! Şi ce spectru ! Un spectru de colori ! Să-ţi fie bietul suflet pestriţ ca o paletă... S-o vezi aşa, de pildă, pe Tanţa violetă, 25 Şi indigo, şi-albastră şi verde, străvezie, Şi galbenă pe urmă — apoi portocalie Şi roşie, în fine... TANŢA (roşie) 30 Şi pentru ce chiar eu Din toată adunarea... RORO (către TITY) Răspundeţi, domnul meu ?... 35 TANŢA Tot eu!... De ce nu Cleo, Nineta sau Lucica ? E-o veşnică manie... Nu mai pricep nimica... Ce legătură este între acel nebun Şi mine ? E vreuna ? Atunci ?... 318 40 RORO Tot eu să spun ?... TITY Pardon, eu sunt nebunul... RORO 45 (prinztndu-se în cotilion) Hai să-l legăm atunci ! Degrabă strîngeţi lanţul ! TOŢI (făcîndu-se roată în jurul lui TITY) 50 Da, lanţul ! RORO Mai arunci De-acuma invective ? HALS 55 (conducînd cu emfază) La dreapta toţi acum ! COLUM La stînga ! Strîngeţi cercul ! CLEO 60 Aşa ! TITY (cu braţele încrucişate) Şi tu, Colum ? ! COLUM 65 Desigur ! NINETA Să nu fugă ! 319 RORO Să nu-1 lăsăm, Ninetă ! 70 CLEO Rotiţi acum ! PRALEA Mai iute ! TANŢA 75 Sărmana mea cometă l RORO (luîncl cocarde de la HALS) Vreo două-trei cocarde ? (I le aruncă, TITY le prinde din zbor.) RORO, Sau poate-o banderolă ? (îi flutură o banderolă pe dinainte.) TITY (umilit) 85 Destul de-acum ! Iertare... HALS (comandînd)) Atuncea : farandolă ! La dreapta ! Rupeţi cercul ! 90 (Cercul se desface şi toţi trec, înclinîndu-se pe dinaintea lui TITY.) RUDI ’Nainte ! Rămas bun ! RORO 95 Bromură de potasă, simpatice nebun ! 320 CLEO Păzeşte-ţi bine prisma ! LUCICA Acuma cum ne vezi ? Albastre, violete ?... TANŢA Rămîi ?... Nu ne urmezi ?... HALS (comandînd) !05 Coloană înainte ! RORO (schiţînd un gest de adio) Cred că ne-am înţeles ! (Dispare farandola pe uşa din dreapta.) 110 TITY (rămas singur, priveşte melancolic la cocardele din mîna şi aninîndu-le la piept) Da — două-trei cocarde... cu atîta m-am ales ! Cortina 321 ACTUL III Acţiunea se petrece la DOAMNA MIREA. O casa la ţară, cu terasă şi un balcon îmbrăcat în vreji de trandafiri. Balconul dă spre o grădină cu alei, care se prelungesc pe planul întîi şi în fund. La marginea scării, de-o 5 parte şi de alta, leandri înfloriţi. Mai încolo, bănci de piatră şi straturi de flori. Copaci mari prin care se străvede cerul de noapte. La ridicarea cortinei, toată societatea e în aşteptarea cometei ; singură RORO, supt un lampadar, stă izolată şi 10 citeşte. SCENA I RORO, TANŢA, CLEO, LUCICA, NINETA, COLUM, PRALEA, RUDI CLEO Relâche şi-n astă seară ! 5 PRALEA Cum ?... Se-nnorează iar ? LUCICA Iar a lăsat cortina divinul impresar ? 322 COLUM De ce n-aveţi răbdare ?... RUDI Eu nu sunt noctambul Ca dumneata... CLEO Ieri noapte am aşteptat destul. TANŢA Eu nu ştiu, dar ai spune c-o face într-adins... COLUM Ieri noapte-abia plecaseţi şi norii s-au desprins Şi-a răsărit deodată acolo, între brazi... NINETA Eu una, mi se pare c-o să renunţ şi azi... Prea-şi bate joc de public... PRALEA Conjur-o tu, poete TANŢA Roro, tu pui pe goană sărmanele comete... LUCICA Roro-i de vină numai ! NINETA De asta nu apare ! CLEO Aşa-i... ca bietul Tity... PRALEA COLUM L-am întîlnit o dată... Era cam abătut Şi îmi spunea că pleacă... TANŢA Cum ? Fără nici un gest Făr’ să depun-o cartă ? COLUM Vorbea de Hammerfest, De fiorduri şi gheţare, de nordice minuni, De noaptea care ţine întruna şase luni, De pinguini, de Ibsen, de ursul alb, feroce, De vesta ce-o să-şi facă din pielea unei foce, Că nu mai merge-aicea cu traiul monoton, Şi pleacă deci să moară ca rentier lapon. ■ TANŢA Şi a plecat ? RUDI E-n stare nebunul î PRALEA Ce păcat ! Era aşa de vesel ! RUDI Ei, aş ! Un disperat ! Un om ce n-are-ntr-însul nimica... Un smintit Ce-şi bate joc de toate, c-un rîs nesuferit Rînjind ca o reclamă expusă de-un dentist... COLUM (cu căldură) Eu cred că, dimpotrivă, în fond e un artist, Un suflet ce vibrează adesea mai profund, Mai sincer decît alţii... Că-ntr-însul se ascund Simţiri mai delicate, mai gingaşe, mai rare, Ce parcă se sfieşte să le rostească tare, Că-i un poet din fire, ce, nedeprins să scrie, 70 Ca un nabab aruncă imensa-i bogăţie în daruri de cuvinte şi glume sclipitoare... RUDI VJ Lăsaţi-mă în pace !... Ce ? Parcă-i lucru mare Să-nşiri mereu la vorbe, fără vreun scop anume ? 75 Şi chiar artist să fie !... Ce face el pe lume ?... PRALEA (furios, către RUDI) Ştii dumneata ce-i lutul, un vers, sau o coloare ? Ştii ce-i să dai o formă simţirei ce te doare ? 80 Ţi-ai dat vreodată sama ce însemnează artă ? Cum îţi permiţi atuncea, mă rog ? RUDI (înţepat) Mă rog, mă iartă ! 85 Dar ce-are-a face arta cu micul meu erou ? PRALEA (se ridică furios ; în momentul acesta intră doamnele MIREA şi GUBIN.) SCENA II ACEIAŞI, DOAMNA MIREA şi DOAMNA GUBIN PRALEA Dă-mi voie, ce-are a face ?... DOAMNA GUBIN 5 (câtînd spre cer) Ei, cum stăm ? Ce mai nou ? 325 DOAMNA MIREA (acelaşi joc) A apărut vecina ?... Da scumpă-i la vedere ! 10 PRALEA (cu mîinile la spate, se plimbă furios.) DOAMNA GUBIN Dar ce-are domnu’ Pralea ? RUDI 15 Ce are ?... N-are bere ? PRALEA (împăcat, rîzînd) Aici ai nimerit-o ! E drept că n-o reneg, Şi-o am în mare stimă... dar totuşi, nu-nţeleg 20 Ce are-a face berea cu ce vroiam să spun... în lume fantazia-i un dar puţin comun Şi trebuie-admirată... Ce-mi pasă că nu scrie, Cînd poate să arunce puţină poezie In lumea asta plină de sportsmeni, cum e domnul... 25 (Arătînd pe RUDI.) RUDI S-a supărat maestrul !... DOAMNA MIRBA (întrerupînd) Dar nu găsiţi că somnul îşi are şi el rostul ?... Se vede c-aţi uitat Escursia de mîne... TANŢA Nu, eu am renunţat... 35 Eu ţin să văd cometa cu orice preţ... 326 CLEO, LUCICA, NINETA Şi noi ! RORO (ridicînd ochii de pe carte) Lăsaţi că peste-un secol se-ntoarce ea-napoi ! NINETA Noi azi o vrem ! TOATE (ca la teatru) Cometa ! DOAMNA MIREA Ei bine, dar e nor... Şi e cam frig... Pe mine m-a prins ca un fior... DOAMNA GUBIN Da,-s reci nopţile-acuma... Hai să intrăm în casă.. Poftim, domnule Pralea... Dă-mi braţu-aşa, şi lasă... Ştim noi cum sunt artiştii... îi ştim noi cum s-aprind Pentru-o nimica toată şi ce greu se deprind Cu lumea... Pentru-o vorbă înalţă baricade ! Alecsandri, sărmanul... NINETA (imitînd-o, către COLUM) Ce suflet cumsecade ! RUDI Nici vorbă ! Nişte îngeri artiştii... oui o spui ? CLEO Nici morţi nu scapi de dînşii, că se prefac statui ! DOAMNA MIREA Hai, fetelor, că-i rece... Roro, nu vii ? 327 65 HORO (ridicînd ochii de pe carte) Acum ! Să-mi isprăvesc pasajul,.. DOAMNA MIREA 70 Hai ! (Toţi pornesc spre uşa salonului, afară de RORO, care opreşte pe COLUM în treacăt.) RORO Domnule Colum ! SCENA III RORO, COLUM RORO COLUM Domnişoară... RORO E-adevărat ce-ai spus COLUM O vorbă.. De cine ?... 10 RORO (încurcată) A, de nimeni... (schimbînd vorba şi arătînd cerul) Uite-o rachetă sus 15 Cum îşi descrie arcul!... Şi alta... E-o splendoare! 328 COLUM Da, e-anotimpul ploii de stele căzătoare ! -1 RORO (reluînd fraza de mai înainte) 20 Şi... a plecat ? v : (încurcată din nou, erată cerul) A treia ! -v COLUM (zîmbind) 25 Am înţeles acum De cine este vorba ! RORO Da, domnule Colum ! Te ştiu că mi-eşti prieten,.. 30 COLUM (mişcat t se face că se uită şi el la cer) Priveşte, încă una ! RORO Să le lăsăm... Prieteni am fost întotdeauna... 35 Deci nu-ntreba nimica şi spune-mi : a plecat ? COLUM Da. RORO (după o pauză) 40 Mulţămesc... Atuncea era adevărat... (Pauză.) La revedere, dară... (îi întinde mîna.) COLUM 45 Mîini iarăşi va fi soare ! 329 RORO Nu... eu rămîn cu ploaia de stele căzătoare !. (COLUM pleacă.) SCENA IV RORO, apoi TITY RORO (rămine pe gînduri un moment, apoi încearcă că citească. Un colţ de cer întunecat se deschide, luminînd balconul şi o 5 parte din grădină. După un timp se aud de departe acordurile unei ghitare. RORO tresare şi ascultă. Crede întîi că vin din casă şi se uită într-acolo, apoi se întoarce repede spre balcon. Ghitara tace.) Mi s-a părut... 10 (încearcă să reieie cititul.) TITY (In vremea asta apare de subt arbori, cu o scară de funie pe umeri, cu o lungă mantie de hidalgo şi cu o ghitară. Se uită şi vede pe RORO, îşi ia o atitudine de amorez roman- 15 tic şi zdrîngăne ghitara.) RORO (tresărind, se pleacă pe rampă, uimită, scăpînd cartea din mînă.) TITY 20 (îşi dă bereta pe ceafă şi, prinzînd un acord, începe) Aicea iat-o casă Şi iată şi-un balcon, Şi luna~i radioasă Pe-al cerului plafon : 25 Arată-te, frumoasă, Şi vino pe balcon ! (Zdrîngăne ghitara•) 330 RORO (se apleacă din nou şi rîde) 30 Ce-i asta ? TITY (continuînd serenada, grav) Mi-ai spus s-aduc ghitara Şi, iată, m-am supus ! 35 Mi-am procurat şi scara Să urc pe ziduri, sus — Romantică e sara Şi toate-s cum mi-ai spus ! RORO 40 (rîzînd cu hohot) Vai, Doamne, ce nebun TITY (zdrîngănind cu brio) M-am travestit, priveşte, 45 în mîndru trubadur, Nici manta nu-mi lipseşte : Admir-o, te conjur ! Nimic nu mă opreşte Ca inima să-ţi fur ! 50 (Zdrîngăne cu furie.) RORO (abia ţinîndu-se de rîs, ia un trandafir din păr şi-aruncă-n el) Taci că te-aude lumea... 55 TITY (întinde ghitara şi prinde trandafirul; inspirat) Ei, lasă-mă să spun., Nu-i gata serenada... (Continuînd) 331 E ora cînd am brio, Las’ să mă manifest, Că de nu vrei, adio ! Plec iar la Hammerfest ! (Mai zdrîngăne o dată şi se uită la RORO mîndru) Şi-atîta... HORO (rîzînd) Vino sus Şi te prezintă mamei... TITY A, nu-s deloc dispus. Laponul nu admite astfel de etichete... RORO Să fi rămas acolo... TITY (ameninţător, gata să reînoeapă) Anunţ alte cuplete ! RORO A... nu ! Destul ! Dar spuneţi, vă rog, de cînd în ţară TITY (pregatindu-se din nou) Ghitara mea... RORO Mă supăr... Surdină la ghitară ! TITY De va tăcea ghitara, atuncea eu voi plînge... Dar mă supun... Priveşte ! (Aşezînd ghitara pe bancă) Şi ca un strop de sînge (lăsind trandafirul să cadă uşor pe strune) Pe coarde drept surdină rămîie trandafirul... RORO Mi-e teamă iar de-p criză... Se-ntoarce iar delirul ? (Indicînd trandafirul de pe ghitară) Redă-mi-1 ! (Se apleacă peste balustrada balconului.) TITY (acoperindu~şi ghitara cu braţul) Nu se poate ! RORO (coborînd cîteva trepte) Ba da ! TITY (ridicînd trandafirul de pe ghitara care vibrează) E-al meu de-acum ! S-a îmbibat de sunet suavul lui parfum Şi cîntă toată floarea din suta ei de foi... Sonoră cîntă floarea... (Duce trandafirul la gură.) > • RORO (alergînd spre dînsul) Nu... dă-mi-1 înapoi ! (întinde mîna să apuce trandafirul, TITY se apără şi în luptă floarea se scutura.) TITY (consternat): Vezi ce-ai făcut ?... Acuma nu-i nici al dumitale Şi nici al nimănuia... RORO 120 (consternată) Sărmanele petale ! (Cearcă să adune petalele de jos, dar se opreşte cu resemnare.) Ce-i scuturat odată nu mai renvie iar ! 125 TITY (priveşte melancolic la cotorul fără foi) Dar aruncat, ce-i dreptul... oricum, era un dar ! RORO (mişcată) *30 îţi pare rău ?... TITY (dă din cap afirmativ.) RORO Şi mie... TITY 135 (brusc) Roro î RORO (azvîrlindu-i foile în obraz) 140 Da, îmi eşti drag ! Mi-eşti drag cît nu-ţi închipui, laponul meu pribeag ! Mi-ai fost întotdeauna, şi mai de mult, şi azi, Şi fără de ghitară, şi cu... Şi poţi să-mi cazi, De crezi că se cuvine, chiar şi-n genunchi acuma... 145 TITY Roro, de-i iar o glumă, hotare are gluma Şi inimele noastre puteri ce-s măsurate... Mi-e frică... 334 RORO Fericirea pe slabi îi înspăimîntă ! Ei, să te văd acuma !... Ia harfa ta şi cîntă ! (îi întinde ghitara.) TITY Surdină la ghitară !... RORO (trezind un acord) Gum ? Nu suntem de-acord ? Ce ?... S-a-ndreptat busola din nou spre polul nord ? TITY Roro, mi-e frică totuşi de-atîta fericire... RORO Copil ce eşti ! Ascultă ! întreaga mea iubire O ai ! Auzi ? întreagă ! Şi-mi dau prea bine seamă Cît preţuieşti, de-aceeea, vezi, mie nu mi-e teamă ! TITY (reluîndu-şi veselia) Ghitara !... Dă-mi ghitara, atunci — şi-o sărutare ! RORO Nu... să lăsăm ghitara, şi pentru rest — răbdare ! Ghitara-ntre relicvii vom pune-o într-un cui, Şi-acum sărmana floare adună-mi-o s-o pui în cutioara asta, petală cu petală... (TITY adună foile de jos şi i le dă. RORO le pune în ghitară.) Să stea drept mărturie în viaţa conjugală Cum într-un scrin închise stau primele scrisori... Aşa, acum ghitara-i mormîntul unei flori... S-o respectăm... TITY 180 ; Şi dacă, Jlrziu, ,}$ritre-amîndoit S-a declara vreodată iar starea, de război, ;:j Eu voi lua ghitara, şi ceasul de acum, Trezit ca printr-un farmec de anticul parfum, Ne-a sfătui mai bine ca interpreţii legii : 185 In loc de paragrafe, cu două-trei, arpegii Voi readuce-n casă pierduta armonie... • (Schimbînd tonul şi ridicînd mantaua) Dar cu mantaua asta ce facem ?... . : RORO 190 Panoplie ! Şi scara, şi mantaua.,f.Să le-atîrnăm pe toate! Şi luna... 4 TITY ' : Da, şi luna... f: 195 rtORO . ’ - Păcat că nu se poate S-o punem ca ex-voto *... TITY Roro !... si tot decorul 200 Acestei nopţi în care eu, pseudozburătorul. Modernizat cu totul, am apărut pe scenă, Trezind florile-n straturi cu-a mantiei mele trenă Tot. ce trăieşte-il colţul acesta de natură, Să nu-1 lăsăm să piară... Vezi, ce frumos e: cerul ! 205 Ca-ntr-un Kodak în suflet noi să-i furăm misterul Şi să-l păstrăm de-a pururi în camera-i obscură... RORO Nu mă opun... * Ex-voto — obiect, inscripţie aşezate într-o biserică, la catolici, drept mulţumire, de către cei care cred câ le-â fost ascultată o rugăciune. 210 TITY (grav) Atuncea, nu mai mişca... (Se apropie, şi cu gesturi exagerate de fotograf) Iar eu. Profit !... Şi-acum.;. 215 (O sărută.) RORO (surprinsă) Ce-i asta ? TITY 220 (rîzînd) Un prim instantaneu RORO Nu eşti serios ! Nu-i bine... De ce nu ai răbdare Nu ştii că fericirea-i sporită de-aşteptare ? 225 Că-n stăruinţă poate-i mai multă fericire, Şi mai frumos e drumul ce duce la iubire Decît iubirea însăşi, de multe ori,.. TITY Admis ! 230 Dar vream să mă asigur întîi de nu-i un vis... Căci am visat atîta... Dac-aş fi fost Colum, Aş fi putut, desigur, să scriu, nu un volum, Ci o bibliotecă cu-a mele jeremiade... Dac-ar fi fost ca mine acolo unde cade 235 Zăpada şi e cronic amurgul, unde renul Cel iute de picioare înlocuieşte trenul, Acolo unde cerul pe faţa lui cea pală îşi pune roşii farduri de-auroră boreală, Schimbînd mereu costume, întocmai ca Fregoli, 240 Făcînd să joace acul magnetic al busolii 337 Ca-ntr-un delirium tremens, dac-ar fi fost acolo, S-audă asprul Crivăţ gemînd lugubru-i solo — Cu gîndurile-mi negre şi triste, şi amare, Ar fi-mpletit un ciclu de cîntece polare 245 Să plîngă toţi laponii ca streşinele vara... RORO Dar ce-ai cătat p-acolo ?... TITY Crezi c-am lăsat eu ţara 250 Aşa, de bunăvoie ?... Şi-am părăsit eu tot Ca să urmez o cură de emulsiune Scott La obîrşie însăşi ?... Nu... M-am expatriat Ca să te uit, şi totuşi degeaba am plecat... Am suferit atîta, Roro, de vrei să-ţi spun, 255 încît acuma dacă mă port ca un nebun, E că o fericire prea mare covîrşeşte Simţirea omenească... RORO Dar eu !... 260 TITY Şi tu ?... RORO Fireşte ! (Se aşaza amîndoi pe bancă, TITY îi ia mîna.) 265 RORO (liniştită) Intîi nu mi-am dat seama deloc... dar, mai tîrziu, O întristare vagă, aşa, fără să ştiu, M-a cucerit cu-ncetul, şi-adeseori simţeam 270 Că cineva lipseşte... dar cine ?... nu ştiam... Pierise parcă verva, şi pînă şi Colum Mă plictisea, sărmanul... Şi-n urmă, nu ştiu cum, 338 Mi-am explicat deodată cine lipsea din casă Şi ce era simţirea aceea nenţeleasă... 275 (Pauză.) Şi de-am ghicit că tu eşti, eu n-am mai întrebat, Dar din minutu-acela, vezi tu, te-am aşteptat... TITY Roro ! Ce farmec are orişice vorbă a ta ! 280 Eu ceasul ăsta dulce n-o să-l mai pot uita!... Ce viorie-i umbra !... Vezi colo un leandru... Il vezi cum străluceşte ?... Ai spune-un policandru Cu blinde flăcări roze, aprins pentru-o serbare... Şi-n scorbura de colo... vezi colo, supt umbrare, 285 Unde-un painjen meşter hamacul şi-a ţesut, Cum arde-n strop de rouă ca un diamant pierdut... N-o să găsim noi ceasul acesta niciodată ! încrede-te în mine, Roro, şi te îmbată, Să ne prefacem una cu tot ce ne-nconjoară... 290 (RORO se lasă cucerită, plecîndu-şi capul pe umărul lui.) Increde-te în mine, Roro, c-a doua oară N-o să găsim noi ceasul acesta... Simţi acum Subtil cum se strecoară supt ramuri un parfum De parc-ar trece-n umbră procesii cu buchete ? 2$5 Poţi să ghiceşti, ca mine, ce floare ni-1 trimete ? închide ochii... (RORO închide ochii şi aspiră aerul.) Spune ! RORO 300 Garoafa ! TITY Nu. RORO Verbina ? 305 TITY Nici ea ! 339 RORO Nu-i măgheranul ? TITY 310 Nici el... RORO Atunci sulfina TITY Nici... 315 RORO Spune-atuncea care ? TITY E crinul ? Nu4 simţeşti ?. închide ochii bine... Aşa... RORO Atunci sulfina TITY Nici... 315 RORO Spune-atuncea care ? TITY E crinul ? Nu-l simţeşti ?. închide ochii bine... Aşa... RORO Atunci sulfina TITY Nici... 315 RORO Spune-atuncea care ? TITY SCENA VI TITY, RORO, apoi TANŢA cu tot grupul. TITY Ce dulce ! TANŢA 5 (reintrînd cu un aer misterios, urmată de tot grupul) Sst !... Cometa ! (Toţi se adună buluc şi se uită spre cer, căutînd cometa.) PRALEA Aş... farsă !... 10 TANŢA (întorcîndu-se din nou către grup) Sst !... încet ! (Conduşi de TANŢA, toţi se apropie de balustradă.) TANŢA 5 (reintrînd cu un aer misterios, urmată de tot grupul) Sst !... Cometa ! (Toţi se adună buluc şi se uită spre cer, căutînd cometa.) PRALEA Aş... farsă !... 10 TANŢA (întorcîndu-se din nou către grup) Sst !... încet ! (Conduşi de TANŢA, toţi se apropie de balustradă.) TANŢA (reintrînd cu un aer misterios, urmată de tot grupul) Sst !... Cometa ! (Toţi se adună buluc şi se uită spre cer, căutînd cometa.) PRALEA Aş... farsă !... TANŢA (întorcîndu-se din nou către grup) 5 10 TITY (ridicîndu-se, fără să lase pe RORO de mină) Da !... sînt eu... RORO Adică noi... TANŢA Nici vorbă ! DOAMNA MIREA (către TITY, sever) Dar bine, domnul meu, Ce însemnează ?... TITY Doamnă... DOAMNA MIRBA Pardon ! RORO Te rog, mama Ï DOAMNA MIREA Tu taci ! TITY Stimată doamnă... DOAMNA MIREA Eu cred că se cădea Ca să-ţi anunţi sosirea, cum face toată lumea... RORO (rîzînd) Cometa :nu-şi anunţă sosirea niciodată ! Ş-apoi, la urma urmei, noi toţi n-o aşteptam ? In lipsa celeilalte, (arătînd pe TITY) eu vă servesc ce am ! 60 DOAMNA MIREA (mustrător) Roro ! TITY Iubită doamnă, văd bine că-s greşit... 65 Dar ce să fac ?... E poate cam neobişnuit Să vii la ceasul ăsta, şi totuşi prea firesc Să se-ntîlnească astfel acei ce se iubesc... Şi eu sunt printre-aceia... la gînduri n-am mai stat, Ci mi-am luat ghitara şi manta, şi-am plecat 70 Să-mi cuceresc mireasa... (Arătînd pe RORO) Mireasa e găsită ! Acuma ce-mi lipseşte e mîna ei iubită... Vă stă-n putere, doamnă, de vreţi să nu-mi rămînă 75 Ca Venera de Milo, să-mi daţi şi-această mînă... (Rîd cu toţii. în timpul acesta cerul se luminează în fund, şi cometa, neobservată de nimeni, apare deasupra copacilor.) DOAMNA MIREA 80 (răspunzînd lui TITY) Încet... că despre asta... om descurca-o noi ! Acum, haidem în casă... (Către TITY şi RORO.) Urcaţi, mă rog, şi voi ! 85 (Toţi rîd.) COLUM (care vede cel dintîi cometa) Staţi, c-a ieşit cometa ! 343 (Toţi se uită într-acolo. Exclamaţii de uimire şi admiraţie. 90 TITY se opreşte din urcat, pe scară, şi se razemă de rampă privind şi ţinînd cu un braţ pe RORO.) DOAMNA GUBIN (ducîndu-şi lorneta la ochi) Ce splendidă-i, copii ! 95 PRALEA Zbîrlită-i ! RORO Ce mai trenă ! TITY 100 (răzemat de balustradă, cu braţul întins către cometă) Ştiam eu c-o să vii, Colegă vagabondă ! Te presimţeam pe drum... Atotstăpînitoare poţi să rămîi de-acum : Orice rivalitate de astăzi încetează... 105 Desfăşură-ţi beteala pe cer şi luminează Această clipă sfîntă, şi-apoi reia-ţi avîntul : Al tău rămîie cerul, eu azi prefer Pămîntul ! Tu du-te şi urmează-ţi destinul mai departe, Şi de-ntîlneşti în cale pe-amicul nostru Marte, HO Pe Jupiter, Uranus sau alt distins bărbat Al cerului, le spune că Tity s-a fixat, Iar dacă vrei acuma să-ţi dau şi o povaţă : Fixează~te ca mine şi tu, că nu-i o viaţă Vagabondajul ăsta prin fel de fel de sfere... 115 Ia-ţi mantia de raze şi fără-ntîrziere Mergi la bătrînul soare şi cere-i o planetă... Şi de acum, adio, iubita mea cometă ! Cortina cade CARMEN SAECULARE POEM ISTORIC (La ridicarea cortinei se văd ruinele unui templu roman. DOINA, într-o atitudine meditativă, stă răzemată de o co-loană trunchiată. DANUBIU doarme la picioarele ei.) DOINA Un veac şi jumătate n-a mai căzut mistria Cea harnică din mîna dibaciului zidar, Căci pacea după sine aduce bogăţia. Puterile naturii, reîmblînzite iar, Torceau acum senine la firul nevăzut Ce se părea o clipă din mîni că l-au pierdut Şi se-ntreceau în daruri ca nişte ursitoare Plecate peste-un leagăn, căci nou era poporul Cum e-un copil ce doarme cu faţa zîmbitoare... Urzeau fără să ştie ce-ascunde viitorul : Se prefăcea granitul din munţi în colonade, In statui, în frontoane ; pădurile, şi ele, îşi dăruiau copacii ca să se-nalţe schele, Şi unde-au fost colibe de seminţii nomade Prin spornica voinţă a noilor stăpîni Au înflorit oraşe cu falnice palate, Cu apeducte-n care izvoarele captate Veneau gălăgioase să cînte prin fîntîni. Treceau triumfătoare acvilele romane Şi se schimba în urmă ca printr-un farmec locul. Parc-aduceau cu ele viaţa şi norocul ; Se potolise toate pornirile duşmane, Tăcuse vrajba dintre învins şi-nvingător, Ii înfrăţise grija aceluiaşi ogor Pe care îl lucrase de-un veac şi jumătate. 30 Prindeau în glia nouă seminţele-aruncate Şi da-nsutit, căci virgin era p-atunci pămîntul. Jucau talazuri blonde la infinit, cînd vîntul Se rătăcea prin spice, purtînd din lan în lan, Ca umbra unui nour de aur diafan, 35 Polenul fin, în care dorm germenii vieţii... Pe căi largi, pietruite, din faptul dimineţii Vuiau şiraguri albe de care ferecate, Ducînd spre municipii comorile-adunate... Odată cu lumina creştea cuceritoare 40 Viaţa pretutindeni prin foruri şi arene : Ici simulînd o luptă, cu scuturile-n soare Luptau gladiatorii ; dincoace augurii Cătau în măruntaie misterele naturii ; Bronzată cîte-o sclavă arar trecea alene 45 Ţinînd ca o statuie pe umăr o amforă, Suna uşor pe lespezi sandala ei sonoră : O urmăreau cu ochii zîmbind centurionii, Şi-opreau în aer braţul văzînd-0 discobolii... Păşeau în alb gătite spre-altarele Junonii 50 Purtînd ghirlănzi de roze sfioasele vergine ; Se grămădea mulţimea în for să vadă solii Veniţi s-aduc-o veste din cine ştii ce ţară ; Un scrib, la o răscruce, pe tablele de ceară Scria cîte-o scrisoare cu litere latine, 55 Şi peste toate-un freamăt, o larmă, o năvală, O ceartă de ciocane căzînd pe nicovală Şi miile de zvonuri, de glasuri zgomotoase, Ce-alcătuiesc tumultul vieţii laborioase, Creşteau, scădeau, ca-n urmă să reînceapă iar, 60 Ca murmurul ce-1 face un uriaş bondar... Aşa pe zi ce merge creştea mereu belşugul, Căci viaţa înfloreşte pe unde trece plugul ; Puteau colonii-n tihnă, păşind după cormană, S-arunce fără grijă pe brazde sfînta mană, 65 Ştiind c-al lor e rodul, că Valul lui Traian Le-mbrăţişează ţara ca un imens colan... 350 (Scena se-ntunecă. S-aude un zgomot surd ca o furtună ce se apropie. DANUBIU tresare clin somn şi se ridică.) DANUBIU 70 Ce vuiet mă deşteaptă din somnul secular ? Cine-ndrăzneşte oare să-mi tulbure hodina ? DOINA Bătrînule Danubiu, sînt hoardele barbare ! N-auzi tu uruitul celor din urmă care ? 75 Invăluite-n nouri de praf vin şi dispar... Ca o perdea se lasă şi-acopere lumina Şi cînd se limpezeşte întunecata zare, Ca după un cutremur altare şi palate, Oraşe-ntregi, cu zgomot, din temelii surpate, 8° Se schimbă în ruine... DANUBIU Dar tu ce cauţi oare pe plaiurile mele ? De unde-mi pare mie că te cunosc pe tine ? Cine eşti tu ? Răspunde ! 85 Ce farmec se ascunde în glasul tău, de-mi pare c-aud a mele unde Şoptindu-şi între ele ? Şi totuşi cum se face că graiul tău ales Se-ntunecă pe-alocuri de-mi pare nenţeles 90 Şi-n vorbele aceste, ce picur-aşa clare, Cad sunete barbare Ici-colo-n vălmăşag Ca pietrele de rînd Uitate-ntr-un şirag 95 Printre mărgăritare ? DOINA Cum nu-s a tale valuri întotdeauna line, Cum tu de pretutindeni desprinzi şi duci cu ele, Rostogolind tot cerul cu miile de stele ; 100 Cum porţi nisip şi aur în albia ta largă, Precum lumini şi umbre se fugăresc şi-aleargă 351 Pe-oglinda ta — şi-adesea, cînd vii cu ape pline, Cum glasul tău se-ncarcă de sunete străine, De parcă este altul — aşa-i şi graiul meu ! 105 DANUBIU Dar cine eşti ? Răspunde ! De unde te ştiu eu ? Din care vremi uitată ? Şi spune-mi cum te cheamă ! Vin lîngă mine-aproape, 110 Să te privesc... Ridică-ţi a genelor maramă, Să-ţi văd o clipă ochii sub plînsele pleoape, Căci tot se uită-n lume, dar ochii, niciodată ! DOINA O, dacă-n ochii limpezi poţi să citeşti viaţa, 115 Ai mei de plîns sînt tulburi... — Nu căuta-ntr-ai mei, Căci viaţa de-altădată nu mai străluce-n ei ! Şi n-ai să vezi prin ceaţa atîtor mari dureri, Precum pe-un geam cînd plouă se împînzeşte ceaţa, De nu mai vezi nimica în tristele-ncăperi... 120 DANUBIU E drept că parcă-s stinse splendorile luminii In ochii tăi, şi totuşi înfăţişarea ta Păstrează încă-n linii Şi-n portul tău ceva 125 Ca nişte urme şterse de veche măreţie !... Cine eşti tu, de sameni cu fetele acele Ce-şi împleteau cosiţa acuma ani o mie, Făcîndu-şi o oglindă din valurile mele ?... DOINA 130 De-mi recunoşti şi ochii, şi chipul meu, şi graiul, De mai cunoşti o urmă în portul meu din straiul Purtat odinioară de mîndrele fecioare, Deşi îţi par schimbată şi nu-mi mai ştii de nume, Tu ştii că şi-n natură acelaşi colţ de lume 135 Nu pare tot acelaşi cînd e văzut pe soare Sau e-necat de umbră, deşi acelaşi este... 352 In ochii noştri numai el altfel se preface, Oricum ar fi cu alte podoabe să-l îmbrace Fugarele-anotimpuri... 140 DANUBIU O, vorbele aceste îmi luminează mintea... şi gloria trecută O recunosc în tine : Tu trebuie să fii Doina ! DOINA 145 Sînt Doina, da, sînt Doina, din lacrime născută ! DANUBIU Ce greu somn am dormit ! Pătrund acuma taina Blestemului de veacuri de care-am fost lovit ! 150 Eşti Doina tu, eşti zîna pe care o aştept ...Cînd am văzut că, roasă adînc din temelie, A vastului imperiu măreaţă clădărie începe să se darme, că negre hoarde grele Vin clocotind mai multe ca valurile mele, 155 Şi una după alta grăbite se alungă, Talaz peste talaz, Ca să deschid-o strungă In brîul cel de piatră ce sta ca un zăgaz, Menit ca să despartă 160 O mare de-ntuneric de alta de lumină, Cînd am văzut că truda de veacuri e deşartă, Că mîna cea divină Ce-a pus întîia piatră, a pus-o în zadar, Că înapoi se-ntoarce preoiul minutar 165 Ce-nscrie nencetat Tot pasul înainte făcut în univers, Că o putere oarbă mai mare e în mers — Atuncea mai adîncă eu matca mi-am săpat, M-am îngropat atuncea în giulgiul meu de ape, 170 Mi-am aruncat cununa de trestii de pe frunte, Mi-am pus sub cap tridentul, sub pletele cărunte, Şi mi-am închis cu groază truditele pleoape Să nu mai văd nimica... 353 DOINA 175 Da, greu somn ai dormit In van pe-a tale maluri am stat ades plîngînd, Căci nu-mi simţeai tu plînsul, în apie picurînd... DANUBIU Cu lacrămile tale, vezi tu, mi-am limpezit ISO Noianul ăsta tulbur de ape care-1 port... DOINA In valurile tale ades m-am oglindit, Eu mă vedeam în apă, căci chipul mi-1 prindeai Cînd mă plecam pe tine, dar tu nu mă vedeai, 185 Cum prinde, dar nu vede, sticlosul ochi de mort. DANUBIU O, te vedeam prea bine Cînd te-oglindeai în mine Şi-ţi auzeam adesea îndureratul glas, 190 Dar nu sunase încă al mîntuirii ceas !... DOINA Cum ? Pentru noi mai poate să fie mîntuire ? DANUBIU Da, ceasul nu-i departe... şi-o nouă întocmire 195 Va-nlocui cea veche... DOINA Ca să se darme iar ?! Pe-un loc ferit de lume adeseaori apar, Ca nişte meşteri harnici ce-nchipuie-o cetate, 200 Mii tfte viëti mlărunte^de^-aoelaţşi glnd, purtate, Şi iată că deodată se-nalţ-un furnicar... Zoresc de pretutindeni încrucişîndu-şi mersul, Şi se-nteţesc la muncă şi-aleargă fiecare, In oarba lor trufie crezînd c-au fost în stare 205 Intr-un morman de ţărnă să-nchidă universul ! 354 Dar într-o zi s-abate un uriaş drumeţ, — Şi iată că-ntr-o clipă sub pasul lui greoi Se năruie-n risipă trufaşul muşuroi Clădit cu-atîta trudă şi jertfe de vieţi. 210 Se năruie cetatea, şi cei ce au noroc Să scape fug cfu spaimă şi umplu lumea toată, Se pierd unul de altul răzneţi, şi niciodată In vatra părăsită nu se mai strîng la loc... DANUBIU 215 Nu, nici un stăvilar Nu poate să despartă Pe-acei ce-n lumea asta-şi leag-aceeaşi soartă, Şi iarăşi se adună viaţa-mprăştiată, Căci, vezi, un furnicar 220 Se risipeşte, însă nu moare niciodată ! Tot astfel şi poporul pe care-1 plîngi, crezînd Că nu mai eşti în stare la loc să-l mai aduni, II vei zări-n curînd, O, Doina mea iubită, 225 pe căi nenumărate Roind de pretutindeni din negre văgăuni, Din peşteri, de prin codri, din văi îndepărtate, Ca să s-aşeze iarăşi în vatra părăsită !... 230 235 240 DOINA Grăieşti cu-aşa credinţă, ca unul care ştie Destinele vieţii... O, spune-mi dar şi mie, Arată-mi ce menire mai are-n viitor, O, spune-mi soarta-acestui greu încercat popor ! DANUBIU Fărîma unei clipe, un ceas, o zi, un veac Au toate-nsemnătate în cursul nesfîrşit Al vieţii-n care toate se fac şi se desfac... Va trece dară timpul ca un drumeţ grăbit Luînd ce-i pieritor, Se va-ncărca de lacrimi, va trece bălţi de sînge, Va dărîma cu mîna din mers cununi de regi, Va nărui în treacăt împărăţii întregi, 355 Dar el, nepăsător De tot ce se va stinge 245 Şi ce va fi căzut, Va merge înainte cu grabnicii lui paşi, Lăsînd ca stîlpi de strajă arar vreun uriaş, Ca să-şi însemne calea pe unde a trecut... Aceştia vor rămîne întregi la locul lor 250 Şi neatinşi de moarte Ei tot mai mari vor creşte, Cu cît va să păşască şi timpul mai departe... Ei au să spună cine va fi acest popor ! DOINA 255 O, ce n-aş da, o clipă să-i văd şi eu... DANUBIU (ridică tridentul în aer şi invoca) Priveşte ! (Scena se-ntunecă, în fund, şi pe măsură ce versurile sunt 260 spuse, partea figurativă apare şi se grupează pe scenă.) Luaţi fiinţ-o clipă, o vremuri viitoare ! Lăsaţi-ne-n oglinda ursitei să privim, Dincolo de viaţă... Din nepătrunsa ceaţă 265 Desfă-te, vis sublim ! Veniţi, luaţi întrupare, O, marilor eroi : Veniţi din cetăţuia Carpaţilor bătrîni, O ! juzi cu barba albă şi cu toiege-n mîni, 270 Veniţi păstori acasă cu turmele de oi ; Ca slovele mărunte ce-s scrise pe-un izvod Coboară-te la vale, împrăştiat norod, Că-ncepe să surîdă străvechiul tău noroc... Veniţi, furnici grăbite, din nou la furnicare, 275 Coboară, Basaraba ! şi cheamă la un loc Ostroavele răzleţe pierdute ca-ntr-o mare ! (BASARABA cu întreg alaiul coboară şi se grupează, în vreme ce din partea dimpotrivă se zăreşte coborînd BOGDAN, cu casa lui.) 35.6 280 Ca un zglobiu şivoi, împrăştiat şi gureş, Treci munţii şi coboară din vechiul Maramureş, Cu casa ta întreagă, o Bogdan-Voievod ! Coboară-n zvon de bucium cu cetele de-arcaşi, 285 Cu fete, cu feciori, Cu-ntregul tău norod, Coboară şi-napoi Nu te uita ce laşi, Căci mult mai mîndră-i ţara în care te cobori ! 290 (Apar MÎRCEA CEL MARE şi ALEXANDRU CEL BUN.) DOINA Văd doi venind acuma de mînă ca doi fraţi î Le fulgeră cununa bătută-n nestimate ; Blajin la chip e unul şi plin de bunătate, 295 Cu barba revărsată pe piept ca o zăpadă... Cellalt e aspru însă, cu ochii încruntaţi, Care-i lucesc sub gene ca un tăiuş de spadă. Cine-s aceştia, spune ? Aşa neasemănaţi, Cum pot să vin-alături de mînă ca doi fraţi ? 300 DANUBIU închină-te în faţa acestor două mîini, Că ele-s începutul frăţiei viitoare ! închină-te în faţa acestor doi bătrîni, Stăpînitori puternici din munte pînă-n mare ! 305 Mărire ţie, Mircea, şi ţie, Alexandre ! Măreţ vă stau pe frunte frumoasele cunune Bătute-n pietre scumpe cu străluciri de foc — Cădea-vor dintre ele cu timpul, dar odată Se va găsi o mînă pioasă să le-adune 310 Ca să le-aşeze iarăşi unde-au lucit, la loc ! (Scena se-ntunecă din nou.) DOINA Se lasă ca o pîclă acum pe ochii mei Şi, ca un nor ce-aleargă spre lună s-o cuprindă, 315 Sporeşte-un văl de sînge pe magica oglindă, De nu mai văd nimica în strălucirea ei... 357 DANUBIU Sînt fapte peste care mai bine-i să se lese Greoiul întuneric ; sînt domni ce nu cutează 320 Să iasă în lumină aşa pătaţi de sînge, Sînt ochi care nu sufăr să fie atinşi de-o rază, Sînt taine ce de-a pururi vor sta neînţelese : Cum pot să se sfîşie doi fraţi pe-o moştenire ? Ce vrajă blestemată au treptele de tron, 325 Că pîn’ şi cei nevolnici încearcă să le suie Trecînd peste cadavre... cine-ar putea să spuie ? Deci rămîneţi în noaptea din negrele genuni, Voi ce veţi fi nevrednici ca să purtaţi cununi ! Şi faceţi loc acelui, a cărui strălucire 330 Va arunca o rază ce nu se va mai stînge !... (Apare ŞTEFAN CEL MARE.) Păşeşte, Ştefan-Vodă, cu mîndrul tău alai, In zîngăniri de săbii şi tropote de cai, In trîmbiţări de surle şi cîntece de clerici, 335 Cuceritor de steaguri şi ctitor de biserici ! Albaştri îţi sînt ochii şi părul de mătasă Cu pletele bălaie îţi împresoară fruntea ca blonda vîlvătaie Ce tremură de-a pururi pe capul unui sfînt. 340 Tu porţi pe a ta frunte cununa tinereţii, Tu ai în plete aur, şi aurul cununii Ce va veni pe urmă, va trebui să vie ! Sînt paşi ce lasă urme sfinţite pe pămînt, Şi nu un cerc de aur, nici un domnesc veşmînt 345 Sfinţesc pe-un domn, ci domnul le dă lor măreţie Oricît de mulţi la număr ar fi duşmanii tăi, Oricît de tari şi-oriunde ar fi să stea la pîndă, Tu te aruncă-n luptă, fii sigur de izbîndă, Căci te-or sluji, frăţeşte, puterile naturii : 350 Te-a ajuta cînd ceaţa în gura unei văi, Cînd negrul întuneric, cînd arborii pădurii, încrezător în tine, păşeşte înainte : Ici vei lăsa pe-o vale atîtea oseminte. Albind pămîntul parcă c-un veşnic luciu de lună. 355 Dincoace, o dumbravă va-nlăcrăma pămîntul în fiecare toamnă cu pete mari de sînge... 358 Stingher în cer lăsa-vei tu semnul semilunii, Făcîndu-1 să pălească în faţa sfintei cruci... Iar cînd va fi din lumea aceasta să te duci, 360 Cînd mîndra ta cunună ţi-a scăpăta pe frunte, Ca soarele ce-apune căzînd după un munte ; Cînd o să-ţi cadă sceptrul din mîna ta de fier — Poţi să-ţi întorci în pace privirea către cer Şi să cobori în groapă făr’ de păreri de rău, 365 Căci clopotele grele îţi vor purta de grijă Şi-n sute de clopotniţi cu glasul lor de schijă Vor spune peste veacuri mereu numele tău !... DOINA Mărire, ţie, Ştefan ! 370 DANUBIU Priveşte,-o mînă neagră s-a-ntins din nou pe soare, Şi noaptea se coboară păşind truimfătoare... Tu însă nu te teme de negrul întuneric, Căci sînt şi nopţi de-acele în care-un vis feeric, 375 Venit fără de veste, te cercetează-n somn... Aşa e şi figura năprasnicului domn Ce-o să alunge noaptea cu sabia-i de foc... Răsai dar pentr-o clipă, viteaz făr’ de noroc ! (Apare MIHAI VITEAZUL.) 380 Tu care ai statura anticilor eroi Şi vei purta pe frunte odată trei coroane, Căci tu vei fi în stare s-aduni iar la un loc Trei mîndre ţări pe care cumplitele nevoi Le-au rupt din trupul falnic al Daciei Traiane ! 385 O, sfîntă întrupare a visului Unirei, Urmează-ţi mîndru calea, nu te uita că porţi Pe chip stigmatul tragic al timpuriei morţi : Jertfeşte-te ! căci jertfa e preţul mîntuirii ! Şi dacă de pe umeri va trebui să-ţi cadă 390 Frumosul cap, lăcaşul acestei mari gîndiri, In moartea ta urmaşii un simbol au să vadă ; Căci tu n-ai să ai parte pe lume de-un mormînt : Zălog îţi va sta trupul unde-a căzut, spre-a spune Că-i cucerit de tine pe veci acel pămînt !... 359 395 Iar capul tău ce-odată lucea peste trei ţări, Sub bolta învechită a unei mănăstiri Pioase mîni l-or duce şi pe altar l-or pune, Să stea ca mărturie a negrei dezbinări, Păn’ ce din nou cu trunchiul va fi să se-mpreune !.. 400 DOINA (acoperindu-şi faţa cu mîinile) O, vis de înfrăţire ce repede te-ai stîns ! DANUBIU Destul ! căci nu mai este de-acuma timp de plîns •405 Nu mai spera zadarnic să vie-alti uriaşi, Ci înarmează-ţi braţul şi-ndreaptă ai tăi paşi Spre adîncimi de codri... Acolo e scăpare, Acolo mai adie un vînt de libertate, în mijlocul acelor eroi necunoscuţi *410 Cari se jertfesc în umbră spre-a mîntui o lume... Ca-n vremea năvălirii noroadelor barbare, Adună-ţi iar copiii pribegi, răzniţi din sate, Din codru rupe-o frunză şi cîntă-le-al tău nume, Fă să răsune Doina cu versul tău de foc... 415 La cele patru vînturi, la orişice răscruce Necontenit tu cîntă-1, trecînd din loc în loc, Să-l poarte pîn’ va creşte cu glas de uragan !... Şi-atunci, cum se porneşte un zvon nelămurit, Mişcînd un spic şi altul şi-apoi întregul lan, 420 Cum se trezeşte-un freamăt încet din ram în ram Păn’ ce răscoală codrii — aşa şi al tău glas Din om în om va trece trezind întregul neam !... Pîn’ ce-o să vină Tudor şi cetele şi-a strînge, Eroul cel din urmă din alte vremi rămas, 425 Să-şi pună-n cartea vremii pecetea lui de singe ! (Apare TUDOR VLADIMIRESCU cu un grup de ţărani innr maţi cu coase şi topoare.) Ai îndurat destule, sărman popor iobag ! Din zdreanţa de cămaşă de rob tu fă-ţi un steag, 430 Şi pleacă înainte cu vîntul de răscoală Ce-ţi ia păn’ şi cenuşa rămasă-n vatra goală ! 360 Din şubrede colibe, din umede chilii, Din negrele bordeie săpate în pămînt, Sculaţi-vă cu toţii, ca stafii din mormînt, 435 Voi care aţi stat atîta înmormîntaţi de vii ! Urcaţi-vă-n clopotniţi şi sub al crucii semn Loviţi cu bărbăţie în toaca grea de lemn Şi clopotele toate din somn le deşteptaţi, Căci a sosit acela pe care-1 aşteptaţi ! ^40 Du-i, Tudor, dă-le iarăşi lumini ochilor orbi, Să vadă cum din cîmpul mănos al ţării noastre, Ca nişte pete negre în zările albastre, Dispare cel din urmă hrăpăreţ stol de corbi !.. DOINA 445 Senin ! Senin ! Năvală bogată de senin ! Deasupra-mi parcă cerul şi-a mai lărgit privazul.. A cui e oare mîna care-a deschiz zăgazul De curge-atît albastru ?... In pietre de rubin S-a închegat acuma tot sîngele vărsat ! O, cine-i vrăjitorul ce toate le-a schimbat ? DANUBIU (arată pe CU ZA, care apare cu grupul unioniştilor) Priveşte vrăjitorul ! (Către CUZA) 455 O, vrednic domn, trimis De Cel atotputernic să-ncepi o vreme nouă Şi să-ntrupezi odată al înfrăţirii vis, Da, tu eşti făurarul menit să împreuni, Intr-o cunună numai, cununile-amîndouă 460 Şi fruntea ta înaltă cu ea să ţi-o-ncununi ! Vei frînge multe lanţuri, dar lanţul viu, pe care Potrivnicile vremuri l-au rupt de-atîtea ori, De-acum nimic să-l frîngă nu va mai fi în stare, Căci, la un semn, deodată, în ţările surori 465 Voioşi, bătrîni şi tineri, şi fete şi feciori, Cum rîd într-o ghirlandă alături flori cu flori, 361 îşi vor întinde mîna, păşind peste hotare In lanţul de unire al unei mîndre hori ! DOINA 470 Unire ! O, vis magic visat de-atîţi eroi ! Nevoie care doarme nelămurită-n noi, Să simţi întotdeauna pe cineva aproape, Putere domnitoare peste pămînt şi ape, Mister care împinge izvoarele spre mare, 475 Yir nevăzut ce leagă al păsărilor stol, Al însăşi vieţii noastre cel mai măreţ simbol, Unire, forţă oarbă, o ! tainică chemare, Ce mîndră sînt eu astăzi că-ţi pot rosti cuvîntul L (îngenunche.) 480 Umilă-mi plec genunchii în faţa voastr-acum, Giganţi pe care timpul în grabnicul lui drum V-a pus ca stîlpi de strajă spre-a ne păzi pămîntul Eternă închinare vi se cuvine vouă ! (Intorcîndu-ne spre DANUBIU) 485 Şi-iacum, bătrîn părinte, cu mînile-amîndouă, De nu-i un vis acesta, dă negura-ntr-o parte, Dă drumul iarăşi vremii ca să-şi urmeze zborul Şi spune-mi mai departe Ce-ascunde viitorul ! m DANUBIU (ca-ntr-un extaz) într-o împărăţie, la obîrşia mea Pe-acolo unde-s numai un rîuşor abia, Ce-şi despleteşte apa prin văile adînci, 495 Este-un castel fantastic împresurat de stînci, lntr-o împărăţie, la obîrşia mea... Un cuib de vultur pare fantasticul castel Zidit din vremi străbune, şi-acolo, sus, în el, Ferit de lumea-ntreagă trăieşte-un prinţ străin, 500 Ca nişte oşti stejarii în paza lui îl ţin Şi-un cuib de vultur pare fantasticul castel... 362 Cînd soarele se-nalţă încet din răsărit, El dăinuie în zare o clipă-n loc oprit, Arzînd ca o coroană pe negri codrii mai;i Şi freamătă oştirea bătrînilor stejari, Cînd soarele se-nalţă încet din răsărit... Uimit priveşte prinţul din vechiul lui castel Şi-adesea i se pare c-ajung pînă la el Din loc în loc purtate războinice chemări — 510 Lung clocotesc bătrînii stejari în depărtări Şi-uimit ascultă prinţul din vechiul său castel... Atunci a mele unde iau graiul de baladă, Zglobii peste pripoare săltînd cînd stau să cadă, Şi-i povestesc în taină de-o ţară fermecată In care-adus de mine va stăpîni odată, Şi-atunci a mele unde iau graiul de baladă... Ii povestesc întruna de ţara fermecată, Iau glasul de sirenă, şi-atunci ca niciodată Castelul vechi îi pare că este trist şi gol — 520 Dar într-o dimineaţă la poartă-i bate-un sol Ce vine ca să-l cheme în ţara fermecată... E greu să-ţi laşi în urmă castelul părintesc Şi-atîtea lucruri scumpe cari toate-ţi amintesc Viaţa ce-ai trăit-o — la fiecare pas... S25 Sînt lacrimi în cuvîntul acesta „bun-rămas“ — Dar el îşi lasă-n urmă castelul părintesc... Arzînd ca o coroană pe negri codrii mari, El vede mîndrul soare, iar falnicii stejari l-aduc de pretutindeni războinice chemări, 530 Şi merge cătră soare, pe care-1 vede-n zări Arzînd ca o coroană pe negri codrii mari : 363 Acesta-i cel ce ţine în mînă viitorul ! Acestuia să-i iasă în drum cu flori poporul* Acesta îl va duce pe căi de biruinţă ! Acestuia se cade ca să-i purtaţi credinţă, Căci el e cel ce ţine în mînă viitorul ! VERSURI ORIGINALE DIN PERIODICE ÎNCHINARE IAŞULUI Cetate senină a vechei măriri, Păzită de rodnice dealuri, De unde porniră atîtea simţiri Măreţe şi mari idealuri, s Spre tine-avîntăm ale noastre priviri ; Şi vin amintirile-n valuri, Din negre clopotniţi, din mari mănăstiri, Din vechi cetăţui şi portaluri. Plîng clopote-n vînt şi ne cheamă cu glas 10 Adînc de dojană şi-alarmă, Şi ele ne spun că din ce-a mai rămas Cu fiece piatră se farmă O parte din noi, şi nu-i timp de popas, Nici nu mai e vreme să doarmă 15 Acuma acel ce mai are un glas, Şi-o mînă s-aleagă o armă. De-aceea venim de departe acum Atraşi de duioasa chemare, Venim să vedem de mai arde subt scrum 20 O flacără-n sfintele-altare, 367 Să-i dăm iar puteri, s-o aprindem oricum^ S-arunce iar vremilor zare ; Venim după raza căzută în drum Pe urma lui Ştefan cel Mare ! 25 De-aceea strigăm către toţi fiii tăi, Cetate străveche şi dragă, S-apuce din nou părăsitele căi Cu care trecutul ne leagă ; Ca-n vremi de restrişte, cînd buciumu-n văl 30 Trezea a strămoşilor vlagă, Să-ncingă, drept veghe, cu-n brîu de văpăi Năprasnic moşia întreagă. SPLEEN 16 noiembrie Sînt ceasuri cînd nimica nu te cheamă : Nici sunete, nici linii, nici imagini. Contururile toate se distramă Şi stai pierdut în faţa albei pagini... 5 Ai vrea să-nsemni ceva din ce te doare, Să şlefuieşti cu dragoste un vers Ce-ar ţine-n loc o clipă trecătoare Şi-ar depăşi al ornicului mers. Dar marmură ţi-e mîna grea, şi gura mută, Pămîntul e pustiu şi cerul gol... Şi-ai vrea atunci să-ţi faci un fort-chabrol *, Să dormi cu pumnii strînşi, cum doarme-o brută... Fort-chabrol — băutură constînd dintr-un amestec de vin cu bulion (de carne). 369 MANIFESTAŢIE 23 noiembrie Supt gluga lămpii mele, pe la şase, Citeam celebra carte a lui Diehl... Bizanţul evocat mă fermecase Ca o poveste, cînd eram copil. 5 Dar un tumult de glasuri nenţelese S-a ridicat la mine ca prin vis... Ce v-aţi făcut, splendide-mpărătese ? Unde te-ai dus, o mîndr-Athenais ? Alerg la geam şi văd sporind în stradă 10 O trîmbă neagră de manifestanţi... S-o fi iscat la Hipodrom vreo sfadă ? Ce pacoste mai cade pe Bizanţ ? E vreo răscoală în imperiu oare ? Să fie-o turmă de iconoclaşti ? 15 Duh al revoltei, veşnică teroare, Din ce-adîncimi ascunse mai renaşti ? 370 „Trăiască lorga !“... A, pricep acuma... Studenţii tineri manifestă-n cor... Se pierd... un zvon se mai aude numa, Şi eu privesc duios pe urma lor... Am fost şi eu entuziast odată, Şi cine oare nu a fost ca ei ? Dar azi prefer o carte fermecată, Halatul, scufa şi papucii mei... SONETE DE MART [V] S-au întîmplat atîtea-n luna asta, Dar să mă ierţi, iubite cititor ; Eu îţi vorbesc de cele ce mă dor — Şi prea puţin îmi pasă de năpasta 5 Ce-a dat peste-un celebru „director44, Nici de succesul glasului lui Nasta, Şi nici că-n Parlament postumul Basta A reuşit s-omoare-un orator... Mă miră mult că n-avem cranii sparte 10 Şi n-a curs sînge ca de obicei... Sîntem deprinşi ca cei de la Pompei : Glumim şi rîdem la doi paşi de moarte... Vulcanul arde însă, domnii mei ! Feriţi-vă de Idele lui Marte !... 372 RĂSPUNS Prietenului G. Ranetti Primesc duelul fără-ntîrziere, Căci din dueluri s-a născut A. Mirea, Şi nu mă îndoiesc că ştirea Va face multor cititori plăcere. 5 Dar tot nu văd de unde îndîrjirea Aceasta contra mea ? — Or fi mistere ? N-am scris alături, noi, un an la Stere ? De ce te-ai supărat şi-mi juri pieirea ? De-am coborît din turnul de ivoriu, 10 E că am vrut ! Şi-apoi ce-mi pasă mie ? ! Mă pot plimba pe orice-mpărăţie... Ţi-am încălcat cumva vreun teritoriu ? Răspunde drept : ce ţi-am făcut eu ţie ? N-am scris în viaţa mea pornografie ! 373 FANTEZII PARLAMENTARE FOTOLIILE VACANTE Şedinţa e închisă, rămîn păreţii muţi ; Un pas mai suriă-n sala atîtor paşi pierduţi, Treptat, ca să renceapă, să moară şi din nou Să se îngîne-n duo cu propriul său ecou — 5 Şi-acesta este pasul sărmanului planton... Vestiarul gol s-ar face takist pentru-un palton, Căci termometrul este sub zero în incintă... Dar, iată, se ridică o voce elocintă Şi-ncepe ca să-şi spună cumplita-i doleanţă : 10 I-iul FOTOLIU M-am săturat, la dracu, de cînd stau în vacanţă. Al H-lea FOTOLIU Pricep că ţi-e ruşine de cînd stai gol ca Eva... I-iul FOTOLIU 3 5 Nu te-ocupa de mine ! Al II-lea FOTOLIU Să te ocupe Fleva, De este-aşa... Al III-lea FOTOLIU 20 Romanul ! 3 U I-iul FOTOLIU Da, e-un întreg roman... Ce n-ar putea să spună în fiecare an Cîte prostii n-aude în viaţă un fotoliu... 25 De cîte ori, confrate, n-ai fost ca mine-n doliu Şi ai visat să-ţi vie vreun Mesia, să-ţi deie O strălucire nouă, s-arunce o idee Care-ar cădea pe somnul obştesc cum cade-un duş* Să-ţi mai tresară cîlţul sub haina ta de pluş, 30 Să uiţi că eşti pe lume o mobilă curulă * ! Al IV-lea FOTOLIU Da, nimeni nu s-arată ! FOTOLIUL UNUI ASTRONOM Aveam un om-formulă, 35 Un om şi jumătate... Ce om ?... Un astronom ! Ce-avea o frunte vastă şi pleşă ca un dom Ce se-nălţa măreaţă, sculptată de peladă, Ca nudul Astarteei în antica Eladă. Cum joacă mii de raze răsfrînte într-un gladiu, 40 Jucau pe-această frunte străfulgerări de radiu, Culese din comerţul cu lumile astrale... în el aveam nădejde, în calculele sale, Căci el, ca Arhimede, ca marele defunct, De-ar fi avut în spaţiu un punct, un singur punct — 45 (De sprijin, se-nţelege) — cu gestu-i elegant De s-opunea guvernul, zvîrlea tot în neant ! Dar ce voiţi ? ! Guvernul nu este-un simplu car Cum este Carul-mare sau Carul-mic măcar, Cu oiştea-n sus spre seară, şi-n zori — o, ironie ! — 50 Cu oiştea-n gard, de-o pildă, ca bietul Eremie ! Nedîndu-i-se punctul — pe-un simplu blid de linte, A renunţat la mine, pierind ca o cometă (Pleşuvă, se-nţelege)... * Scaun curul — jilţ pe care şedeau consulul şi înalţii magistraţi romani. 375 UN GLAS DIN TRIBUNA DAMELOR 55 Era o siluetă Oricum interesantă... •ALTUL Ce gentleman ! ALTUL 60 Păcat ! MAI MULTE FOTOLII VACANTE Să ne ferească Domnul oricum de Jean Tehaş ! Astfel în sear-aceea ţineau în taină sfat Fotoliile vacante, în timp ce, măsurat, 65 Se ambula plantonul cu ritmicii săi paşi... NOUL TANNHÂUSER „Wie dieser Stab in meiner Hand Nie mehr sich schmückt mit frischen Griin, Kann aus der Hôlle heissem Brand Erlôsung nimmer dir erbliihn !“ * (Richard Wagner, Tannhăuser, act. III.) La Roma, spre Roma, eternul oraş Cu sediul pe şapte coline, Modernul Tannhăuser îşi duse-ai săi paşi La Scaunul sfînt să se-nchine. 5 Cu bîta de-alegeri în mîni ca toiag, Desculţ (căci detestă ciorapii), Porni după clopot tribunul pribeag, Să pupe picioarele papii. Cu tripla-i tiară pe cap l-a aflat, 10 In pragul Capelei Sixtine : * „Cum ăst toiag din mîna mea în veci nu va înmuguri, Tot astfel nici iertarea ta, Din iad, în veci nu-ţi va înflori !“ (Din traducerea lui St. O. Iosif.) 377 — O, sfinte părinte, pe mulţi i-ai iertat, îndură-te-acum şi de mine ! Zadarnic, în Roma sosit, m-am spălat Pe mîni şi picioare în Tibru, 15 Căci sufletul meu a rămas necurat — Redă-mi, dacă poţi, echilibru ! — Da, ştiu, te reclamă acuş Belzebut — Răspunde ironicul papă — Eşti prea ramolit, ca să-ncerci un debut, 20 Să cînţi pe străvechea ta clapă. Spre Takisberg vrei tu s-o iei la picior ? Ia sama că intri în coma, Şi dac-o să cazi, pelerin matador, Închisă ţi-e calea spre Roma. 25 Deci, fiul meu, lasă şi nu mai pomi ; O, fugi de-acel Take sinistru, Căci cum bîta asta uu poate-nflori, Aşa n-ai s-ajungi iar ministru ! FLEVA LA QUIRXNAL BALADA „Sînt ostaş de-al lui Garibaldi, strămoşul M. v.f şi trebuie să merg acolo unde trîmbiţa mă cheamă !“ (Adevărul din 7 dec. c.) La Quirinal, pe-o esplanadă Mişcare-i între halebarde, Căci toţi sînt curioşi să vadă Pe un erou al vechei garde 5 Care-a purtat o mîndră spadă Şi-a combătut sub Garibalde. Abia îşi trece dînsui carta, Şi regele Emmanuel, El însuşi, îi deschide poarta : io — Eşti Fleva, dacă nu mă-nşel ? Complimentînd cu toată arta, Răspunde : — Sire, sînt chiar el ! — Bine-ai venit ! 15 — O, Majestate ! Să-ţi dau un shake-hand veneam ! — Dar pentru ce ? 379 — Cînd toba bate Şi mă reclamă-ntregul neam 20 Cu glas de trîmbiţi depărtate, Să stau cu voi nu mai puteam. — A, da, îmi amintesc, aşa e, Tu eşti tribun în ţara ta. — O, da !... Un Fleva Nicolae 25 Nu poate mult să steie-aşa, Să lase calul de bătaie Şi suliţa de mucava ! Dă-mi mîna Maiestăţii-tale ! Dar regele surîzător, 30 Pentru a-i da răvaş de cale, Drept shake-hand înălţător, îi dete harta ţării sale Ce cam aduce c-un picior... SFlNTUL DIN „ALBASTRU* RUGĂCIUNE „Numele d-lui Ion Th. Florescu este venerat oa al unui sfînt la noi în «Albas-tru.»“ (Adevărul din 8 decembrie c.) Noi, bravi cetăţeni ai culoarei „Albastre44, Rugămu-te, Doamne, smeriţi să ne laşi De azi înainte-n moliftele noastre Să pomenin pe Tehaş. 5 O, Doamne din cer, primeneşte-ţi soborul : Alungă pe unul din sfinţii cei graşi Şi-n locu-i confirmă — cum cere poporul — Pe sfîntul nostru Tehaş. Să-şi aibă culoarea de-„Albastru* patronul, 10 El care ni-e tată, unchi, frate şi naş — Căci altfel, Stăpâne, întoarcem paltonul, De nu-1 validezi pe Tehaş. El, care mai alb e decît alabastru, Ce mit că ia mită ! Se poate ? Ei, aş ! 15 Primeşte-1 şi tu, deci, la tine-n „Albastru* Pe „unsul* nostru Tehaş ! 3&1 DISCURS ŢINUT LA O ÎNTRUNIRE A „TINERIMEI ARTISTICE44 Pînă cînd, iubiţi prieteni, o, maeştri valoroşi, Veţi lăsa pe orişicine să se plimbe prin culori ? Să se tăvălească-n verde, negru, alb, albastru, roş, Ca în urmă să boiască pe sărmanii-alegători ? 5 Jean Tehaş e oare pictor ? Incolorul Fie va chiar ? Ia, nişte zugravi de firme, de reclame şi paradă, Negustori de bricabraeuri — dar veţi căuta-n zadar Printre ei un singur pictor, şi sînteţi doar o pleiadă ? Că-s comuni, o ştim prea bine, însă ce au de comun 10 Cu paleta capitalei ! Ce tot scriu ei prin ziar De albastru, roşu, galben ? L-am văzut eu pe tribun t Cu ce drept se crede dînsul fiul spectrului solar ? * Sus paletele, paleta s-o salvăm ! La luptă vino, Nu mai sta „tablou44 şi-alungă pe aceşti uzurpatori î 15 Tinerime, desemnează-ţi candidatul în culori, Fie el Verona, Kimon, Strîmbu, Grant sau Artachino ! 382 Dacă-i vorba pe boite, sînteţi fără de păreche, Pictori brevetaţi din München, de la Roma şi Paris — Tinerime ! deci de-acuma la o parte cadra veche ! Sus paletele î Sus pînza ! Sus pe şevalet ! Am zis ! NOUL TRIBUN „D. Fleva a îmbrăţişat pe d-l Jean Th» Florescu, numindu-1 noul tribun al poporului/1 (Ziarele.) ° Simţind că i s-apropie sfîrşitul, Căci la chefal abia-i mai urcă seva, Augustul consul de la Roma, Fleva, In jurul lui urgent convoacă sfatul. 5 Se petrecea-n culoarea cea de „Negru“ Această tristă scenă funerară, Şi mult norod plîngea-n năfrămi p-afară Că pierde pe-un bărbat aşa integru. Dar el, senin, ca anticul Socrate, 10 Cînd a băut mixtura de cucută, îşi aminti splendoarea lui trecută Şi zise-apoi lui Cosăcescu : — Frate ! Simţesc că vine crîncena podagră, Mă clatin slab ca un ponton pe Tiber — 15 Şi-acum, cît sînt la cuget încă liber — Şi nu-i întinsă draperia neagră, 384 Vreau să vă spun dorinţa mea din urmă : Să desemnez aşa cum se cuvine Pe cel ce va să vină după mine, 20 Să păstorească democrata turmă. N-aleg pe Take, nici pe tine, Nae, Că sînteţi hors-concours, dar ştiu pe unul Ce-i înnăscut să facă pe tribunul, Să-mi moştenească calul de bătaie... 25 Să vină Jean Tehaş, da, el, nu altul !... Şi Jean Tehaş, abia ţinîndu-şi plînsul, Căzu-n genunchi atuncea lingă dînsul — Fii binecuvântat de Preaînaltul ! Te consacrez tribun ! Tehaşe, vade ! 30 Apoi, îmbrăţişîndu-1 părinteşte, A zis, simţind că viaţa-1 părăseşte : — Trimiteţi de acum după Ghenade !... SONET ELECTORAL Natura toată-i albă ca un urs Din gheţurile tristei emisfere, In care-odinioară domnul Stere A fost espediat făr’ de ramburs. 5 Iar Take^aiscultă-al vîntului discurs Şi-şi zice trist : „Să am aşa gulére, Aş răsturna pe rînd cinci ministere, Făr’ să mai cer tribunului concurs !" îşi ia apoi pe Păltineanu-n spate 10 Şi pleacă iar spre a ţinea prelegeri Prin mahalalele îndepărtate. Afară ninge, alb e peste tot, Şi-n calea lui cad fulgii, ca-n alegeri In urne buletinele de vot. 388 TAKIŞTII LA PIATRA A fost o Piatră de-ncercare Pentru takiştii noştri Piatra, Dar ca s-o ia n-au fost în stare, Deşi-au plecat cu toată şatra. 5 Şi-au dat destulă osteneală Cu Bădărău — eroul trif — Să mişte piatra infernală, Dar au păţit-o ca Sisif. Credeau că un chirurg e-n stare 10 Să opereze cu succes : Dar fie-un doctor cît de mare, Nu toate calculele ies. De-acuma presa lor barbară E supărată foc pe Piatra 15 Şi-aruncă cu noroi şi pară Ca Krakatoa din Sumatra. Tu, Take, însă, orice-ar zice Duşmanii, luptă-n capitală : Căci nu la Piatra, ci aice 20 E piatra ta filosofală !... 387 CONFERINŢA D-LUI MOTRU MODEL DE REPORTAJ ŞTIINŢIFIC Cu „cunoscuta-i competinţă“, într-o distinsa adunare, C.-Motru într-o conferinţă A dovedit să e „om mare“. 5 Reporterii se-ngrămădiră S-asiste toţi ca la o dramă, Şi iată-acum ce perle-nşiră Gentilele lor dări de seamă : Citez : „Cu cît e-un om mai mare, 10 Cu-atît producţia-i mai mică Balzac şi Goethe, prin urmare, Sînt nişte oameni de nimică. Văd mai departe cu plăcere Că „sînt şi oameni de idei 15 Cari pot să aibă caractere Şi viceversadomnii mei. Urmez cum scrie la gazetă : „Că-n Übermensch-i nu prea stăm răua. Să fié-o aluzie discretă 20 La Take sau la Bădărău ? 388 V-aş mai servi mărgăritare, Dar cred că vă ajunge mustra Şi ştiţi acum ce-i „omul mare“ Şi... cum vorbeşte Zarathustra ! CANIBALISM „Am venit să lupt alături cu bunul meu amic Take Ionescu, pe care au căutat să-l mănînce de viu... Acum să-i mîncăm noi pe ei.u (N. Fleva la o întrunire din „Negru44.) In vremea asta de-abstinenţă, Cînd se mănîncă numai hribi, Eu m-am visat poftit la masă De-un negru trib de caraibi. 5 Şi se făcea că masa-i pusă Pe-al Africei arid tărîm, Dar nu vedeai pahare, blide, Nici cel mai primitiv tacîm. In jurul unui vast incendiu, 10 Conduşi cu brio de Tehaş, Banchetofagii-n sarabandă Jucau un kake-walk uriaş. 390 Din tibii şi din peronee Bătînd., jucau macabru dans, Compus cu alt prilej, desigur, De marele artist Saint-Saëns. în nouă mari frigări, la mijloc, Gătiţi frumos de bucătari, Se pârjoleau pe îndelete Ai ţării nouă demnitari. Şi-n jurul lor era o larmă Şi un scandal, un tămbălău, C-anticipase doi miniştri Gargantuescul Bădărău. îi Îmbucase pe de-a-ntregul, Şi toţi urlau ca scoşi din minţi, Dar el, zîmbind, cu o prăjină Acuma se scobea în dinţi. Cu-obrazul luminat de pară, Sta Belzebut zîmbind sardonic, Bînd sînge dintr-o scăfîrlie, Ca un bolnav ce ia un tonic. Dar iată Fleva cu satîrul : — Poftiţi la masă, domnii mei ! Căci ei au vrut să ne mănînce, Dar noi îi vom mînca pe ei ! FRAGMENTE INEDITE DIN CARMEN SAECULARE I DOINA Sînt lacrima ce cîntă, sînt cîntecul ce plînge, Sînt tainica-ntrupare menită ca să-şi poarte Pe lume tînguiosul ecou fără de moarte, Sînt cîntecul pe care nimic nu-1 poate stinge, 5 Căci năbuşit aice, răspunde-n altă parte... Eu mă strecor prin case în fiecare sară Şi-n ritmul care-1 naşte o albie mişcată — Cînd n-are somn copilul — asupra lui plecată, Spun mamei la ureche cîntarea milenară 10 Cu care şi pe dînsa o adormeam odată... Eu pribegesc pe plaiuri de mînă cu păstorul, Cînd turma lui îl duce dincolo de hotare, Şi îl învăţ din creanga, tăiată la plecare, Să-şi făurească-un fluier, ca să-şi trimeată dorul 15 Spre alba lui căsuţă ascunsă-ntre umbrare... Eu bat poteci prin codrii străvechi, feriţi de lume, Ca să-mi adun voinicii răzleţi şi-nstrăinaţi, Le povestesc de vremea străbunilor uitaţi Şi îi învăţ din frunză să spună al meu nume, 20 Ca să se recunoască cu toţii că sînt fraţi... 392 Mă recunoşti acuma cine sînt eu, părinte, Ai înţeles acuma, bătrîne, cine sînt, De ce în orice casă, pe orice leagăn cînt, De ce cu al meu cîntec cerc să aduc aminte, 25 Pe unde trec, ce mare şi vechi e-acest pămînt ! II INTRAREA LUI MIHAI VITEAZUL ÎN ALBA IULIA Mihai, nemuritoare viziune glorioasă, Te văd intrînd pe poarta străvechei Albei Iulii, Cum treci ca un arhanghel pe-un cal strălucitor ! Iţi flutură pe umeri mantaua de matasă ; 5 Ţinut în copci de aur pe marginea căciulii îţi fîlfăie mănunchiul de pene de cocor ; Ard pietre scumpe-n treacăt pe pala ta vitează ; Opt cai, gătiţi cu pene în frunte, te urmează ; Nu-i nimenea pe dînşii, ci-s duşi la pas de frîne — 10 Cu scări de-argint, lucrate, ce fac cît un tezaur, Cu şele pe arsele * cusute-n fir de aur — Şi-n urma lor alaiul, boieri cu bărbi bătrîne, Oşteni ce-abia-nfirează o umbră de mustaţă, Viteji ce poartă semne de glorie pe faţă, 15 Călări toţi şi în straie de mîndră sărbătoare ! Se-nşiruie spre poartă bogata cavalcadă, Oerdacurile-s pline de flori şi de covoare, Aleargă tot norodul voios ca să te vadă, Vibrează tot văzduhul de cîntece străbune, 20 Viu clopotele-n turle încep acum să sune, Şi unde trec stegarii cu steagurile tale, Stindardele vrăjmaşe ţi se închină-n cale, Plecate să le calce pe unde-ţi pasă calul, Ca semn că-s biruite şi că-i al tău Ardealul ! 25 Dar tu treci înainte, de parcă nu le vezi, Cu fruntea-ngîndurată — şi nu ştiu ce visezi... * Arşea — harşa (harşale), pătură fină sau învelitoare de stofă, bogat ornamentată, întinsă pe cal sub şa. 393 CARMEN SAECULARE PARTEA A DOUA Fragment DOINA Zăresc departe !... Se face-o zi de toamnă luminoasă, Văd ca-ntr-o goană şir de albe sate — 5 Pe pajişti fînul neatins de coasă Şi lanuri mari de grîu nesecerate. Văd brazde de-arături neisprăvite Şi pomi bătrîni în fiece livadă Ce-şi lasă singuri rodul ca să cadă — io Ogrăzile de iarbă prididite. Zăresc femei ce plîng îngîndurate, Cu capul rezemat de stîlpul porţii, Cu ochii mari şi trişti de spaima morţii... Şi iat-acum oştiri nenumărate... 15 Rîd steaguri ca frînturi de curcubeie, Şi soare mult zăresc pe epolete, S-aprind în treacăt mii de baionete, Purtînd în vîrful lor cîte-o scînteie. Văd cai cu juguri grele pe grumaze, 20 Trec tunuri mari pe roţi uruitoare, Şi cum se duc, din goană, orbitoare Ard spiţele la roţi ca nişte raze... 394 Departe-i văd acuma, tot mai mici, Şi peste-o apă mare iat-un pod 25 Pe care trec încet ca un norod Nenumărat de ordii de furnici... Şi cum păşesc spre pod, şir după şir, Drapelele se-nclină toate-n jos, în faţa unui prinţ muiat în fir 30 Ce le salută mîndru şi voios ! Din mii de piepturi izbucnesc urale, Şi clocotind răspunde viu ecoul Din mal în mal ; iar valurile tale Se-nalţă parcă spre-a-şi vedea eroul !... 35 DANUBIU întoarce înc-o filă şi spune-mi, vezi acum, Vezi cum se-mbracă cerul ca-ntr-o apoteoză Şi aerul s-aprinde în vîlvătaie roză, Tremurător ca noaptea pe-o gură de vulcan ?... 40 Vezi tu ca nişte trîmbe mînate-n uragan, Cum fug în vălmăşală vîrtejuri mari de fum, Împrăştiind fantastic buchete de scîntei ? Simţi tu ce greu miroase spre noi cînd bate vîntul, De pare că aduce miasme din infern ? 45 Auzi tu cum vuieşte şi dîrdîie pămîntul ? Auzi, parcă aleargă cu paşii Iui cei grei Un uriaş prin ganguri de peşteri suterane ?... Se umple orizontul de-a corbilor bejenii, Străfulgeră vulcanul acum încins de pară 50 Şi ca-ndărătul unor cortine diafane, Spre-o pală semilună ce tremură pe cer, Vezi tu prin fumul roş, ca-ntr-ua sabat, vedenii Urcînd pieptiş în goană şi alte cum coboară Şi cad de-a rostogolul, zvîrlite din crater ?... ^5 Mai sus, mai sus, năvalnic urcînd pe urma lor, Tot alte umbre-aleargă spre semnul ce le cheamă, Şi iată că şi pînza de flăcări se distramă 395 Şi pala semiluna se schimbă-n tricolor 1 Vezi, pentru st'eagu-acesta în vîlvătaie roză 60 Se luminase cerul ca-ntr-o apoteoză Şi-a ars altaru-acesta de flăcări, ce se stinge!... DOINA Sfinţită fie ziua botezului de sînge ! Şi preamăriţi eroii care-au căzut sub steag, 65 Ducînd în ochii limpezi dincolo de mormînt Vedenia acestei frînturi de curcubeu ! DANUBIU Se face iarnă acuma şi-naintînd cu greu Prin fulgii de zăpadă, învălmăşiţi de vînt, 70 Vezi tu armata noastră, şirag după şirag, Voioasă cum păşeşte cu faţa către ţară ?... Nu mai zăreşti în treacăt scîntei pe baionete, Pe trese nu mai joacă răsfrîngeri de lumină, Mantalele pe umeri au albe epolete, 75 In albe, somptuoase căciule de hermină Şi-au preschimbat Curcanii căciula legendară, Căruntă li-este barba şi genele albite, Şi albă li-e mustaţa la toţi de promoroacă, Şi caii de la tunuri au hamuri înflorite, Şi ţurţuri albi atîmă de gurile de tun... E frig şi tot mai tare în viscol fulgii joacă, Zadarnic urlă vîntul din goarna lui, nebun, Ei cîntă... veseli cîntă, căci inima li-e bună, Li-e caldă-n piept de focul sublimei biruinţi... Şi-i alb şi prinţul tînăr ca troienit de ani, Şi cum în şea se-ntoarce, zîmbeşte mîndrul prinţ, Văzîndu-şi toţi voinicii cu dînsul împreună Cum i-a schimbat ninsoarea pe toţi in veterani... Dar iată şi amurgul cu umbre violete, 90 Şi mîndra viziune de glorie dispare, Doar vintul mai aduce slab sunet de fanfare... Acum răzbind prin viscol vin rebegite cete, Bieţi prizonieri în zdrenţe, desculţi, flămînzi şi ninşi, Purtînd în ochi tristeţea eroilor învinşi... 80 85 396 Lipsiţi de călăuza stindardului pierdut, Greu stăruiesc pe cale, păziţi de baionete... Tăcuţi şi fantomatici, în livida-nserare, Ei merg... şi frigul creşte şi ninge tot mai tare, Iar vîntul, ca un meşter grăbit şi nevăzut, Ducîndu-şi pretutindeni bizara-i fantezie, Aleargă şi se joacă cu harnica-i mistrie îngrămădind fugare troiene-n baricade... Ei merg... şi tot mai tristă pe dînşii noaptea cade... I-adulmecă perfidă fantastica zăpadă, Şi unul cîte unul rămîne din grămadă, Dar nimenea nu-ntreabă de cela ce-a căzut, Nu-şi mai întoarce nimeni privirile-ndărăt, Şi-i însemnat tot drumul de statui de omăt... DOINA Dormiţi şi voi în pace, duşmani de veacuri, voi Care-aţi trecut acuma de negrul prag al porţii, De unde nu mai este întoarcerea-napoi ! Vă dăruiesc şi vouă o lacrimă, eroi, Căci duşmănia trebui să tacă-n faţa morţii ! SCRISOARE DE DRAGOSTE (Scena reprezintă o cameră simplă, cu ferestrele spre stradă, într-unul din cele mai populate cartiere ale Bucureştilor. Tînărul poet, într-un acces de inspiraţie, stă şi scrie la o masă o scrisoare în versuri iubitei sale.) 5 POETUL Moi pana-n călimară Şi-ţi scriu, iubita mea. Afară-i primăvară, Dar inima mi-e grea, 10 Căci sînt aşa departe Acum de ochii tăi — O, pentru ce n-am parte Şi eu... UN OLTEAN 15 (sub fereşti) Pui de găi’ ! POETUL O, pentru ce n-am parte De-albastrele văpăi... 20 Tu, înger între fete, De albul tău grumaz, De gura ta mi-e sete — De-i vrea să-mi dai... 398 ALT OLTEAN 25 Gaz ! Gaz ! POETUL Ei, drace ! Marş de-aice !... (continuă) Ca alt Orfeu rămas, 30 Cătînd pe-Euridice, Te caut !... AL TREILEA OLTEAN Mielu gras ! POETUL 35 (căutînd să se concentreze) In versuri sunătoare Cu rimele părechi, Vreau să te cînt, o, floare, Ca Heine... 40 UN OVREI RĂGUŞIT Haine vechi ! POETUL (enervat) Ca genialul Heine, 45 Poet de la Frankfurt, Să-ţi dau... UN IAURGIU Iaurt ! Iaurt ! POETUL 50 (idem) ...Un semn, pe care valul Uitării să nu poată Să-l darme niciodată... Să stea nepieritor 55 Orişicît timp ar trece... 399 UN BULGAR Rahat cu apă rece ! POETUL Ca Sfinxul din Luxor ! (Scena continuă şi se repetă, cu mici variaţii, în fiecare dimineaţă.) BALADA LUI BUCUR Fragment inedit din Carmen saeculare Pe acele locuri unde şi-a păscut Legendarul Bucur turmele de oi, Dacă s-ar întoarce astăzi înapoi Dup-atîtea vremuri care au trecut, 5 Dacă s-ar întoarce unde a lăsat, Ca să stea acolo pe cîmp ca un semn, O bisericuţă cu turnul de lemn, Dacă s-ar întoarce în vechiul lui sat, N-ar mai vedea astăzi înspre stîna lui, 10 Cînd scapătă-n ierburi soarele-n declin, Turme după turme liniştit cum vin Scriind pretutindeni negre cărărui... Dacă s-ar întoarce n-ar mai auzi Tălăngile toate cu limbile lor 15 Cum dau glas, se-ntreabă şi răspund sonor Din amurg şi pînă-n revărsat de zi... Dar pe locu-acela de sfînt adăpost, Cu bisericuţa şubredă de lemn Ce-o durase dînsul pe cîmp ca un semn 20 Al statorniciei vieţii care-a fost, 401 Ar vedea cu vremea cum s-au grămădit Casă lingă casă cu tot rostul lor, Ca o turmă albă pe lîng-un păstor, In jurul acelui turn de el zidit. 25 Ar vedea în jurul sfintei cetăţui Bogat în biserici un oraş domnesc, Cu clopote grele care glăsuiesc Mai sonor ca schija tălăngilor lui. Ar vedea că locul ce şi l-a ales 30 Să-şi dureze-oraşul i-a fost cu noroc, Că n-au fost în stare sabie, nici foc Să-mprăstie viaţa care s-a purces... Că s-a-ntins oraşul şi-a crescut treptat înspre cele patru zări necontenit, 35 Căci e scris să ţie tot ce e zidit Pe pămînt cu rîvnă şi cu gînd curat. NOCTURNĂ Sînt nopţi cînd îmi revin în minte balade pline de mister, Macabre bazaconii scrise de Edgar Poe sau de Hoffmann ; Ca un paracliser eratic atunci sting stelele pe cer Şi-aprind în spaţiu luna pală a romantismului german. 5 Mă simt din nou acasă-n lumea ce-ncepe dincolo de moarte, Devin iar visătorul palid, fantasticul produs burghez, Care din nixe *, gnomi şi elfe** îşi construise-o lume-aparte ; Şi cum în noaptea asta tristă stau singur ca un huhurez, Din vechea mea bibliotecă o carte neagră se desprinde 10 Asemeni unui corb fantastic mişcînd o umbră pe covor, ■* Nixe — în vechea mitologie germană, duhuri ale apelor sub înfăţişarea unor femei cu coadă de peşte. ** Elfi — în legendele germane, personificări (bune sau rele) ale forţelor naturii. 403 Ca două aripi funerare copertele şi le întinde Şi pe deasupra mea pluteşte foşnind din file : „Nevermoor“ ! Un elzevir * se-ntredeschide, umplînd de-un vag parfum cămara, Căci moartele şi ele parcă îşi au parfumul favorit — 15 Şi dintre galbenele file îşi scoate capul Dona Clara, Asemeni unei flori presate într-un herbariu prăfuit. Trap ! trap ! aud ca în balada întunecată a Lenorii Şi văd călări pe-un tom de Bürger trecînd doi inşi îmbrăţişaţi... Se-ntorc eroi şi eroine prin lugubrele istorii, 20 Prinţese, pagi şi regi şi-atîţia alţi renumiţi asasinaţi... Vin morţii toţi din melodrame, poeme, tragedii, nuvele... Vai ! orişice volum e-o groapă în care zace o victimă... Şi-atunci çu groază stau şi cuget şi eu la operele mele, Căci ce poet romantic n-are pe suflet cel puţin o crimă ? 25 Da, mi-am ucis şi eu eroii de multe ori, neavînd ce face ; Mi i-am ucis fără de milă ca Edgar Poe şi ca Hoffmann... O recunosc... dar îmi ajunge ! Lăsaţi-mă să dorm în pace, M-am plictisit de luna pală a romantismului german ! * Elzevir — carte imprimată de unul dintre tipografii olandezi aparţinînd familiei Elzevir (sec. XVI—XVII). ÎNAINTE ! Un paradis pierdut e orice oră, Dar nu te mai întoarce spre trecut : Trecutul nu cunoaşte auroră — Ci-ndreaptă-ţi cîrma spre necunoscut, 5 Căci un pilot stă pururea la proră. Pe marea asta-a vieţii zbuciumată, Ce peste tot o-nvăluie misterul, De vrei să afli cale-adevărată, Ca-n roza vînturilor corăbierul, 10 în inima ta proprie o cată. Sirene-or încerca să te înşele, Dar tu urmează-ţi drumul tău spre larg. Nu te lăsa ademenit de ele : Ca Odiseu legat strîns de catarg, 15 Nu căuta-n adîncuri, ci spre stele ! Din calea ta o clipă nu te-abate, Nu mai căta pe unde ai trecut — Nu plînge-a tale pînze sfîşiate, Ci stăruieşte spre necunoscut, 20 Oricîte uragane te vor bate. 405 Iar dac-o fi ca totuşi să te-ngroape A valurilor răzvrătită turmă — Nu părăsi pe cei ce-ţi sunt aproape Fă tot ce poţi ai tăi măcar să scape Şi caută să mori cel de pe urmă ! „CUMPĂNA* In anotimpu-n care pămîntu-şi ţine polii, Asemeni unei cumpeni cu discuri lucitoare, Deopotrivă-n spaţiu îndepărtaţi de soare, Adică-n anotimpul cînd pulsul metropolii Începe iar să bată, cînd scribii proletari Fac cercuri, insuleţe, ostroave mici şi mari, întocmai cum coralii alcătuiesc atolii — Ne-am regăsit, fireşte, şi noi aceştia patru Şi discutând de artă, politică, de teatru, De cîte sunt pe lume, şi cîte nu există, Ca nişte vechi tovarăşi slujind acelaşi cult, Ne-am zis : „Ce-ar fi, prieteni, să scoatem o revistă Şi să combatem iarăşi ca-n vremea de demult ?“ Deci am jertfit Reclamei obolul ce se cade, Am tipărit afişe, am dat zvon prin jurnale, Nu ne-am uitat, vezi. bine, la cîteva parale ; Am răsplătit cu aur pe-artistul Steriade Spre-a ilustra coperta cu pana lui măiastră... Şi : Cumpăna stă dreaptă în faţa dumneavoastră ! 407 Ca două aripi care stau gata să tresalte, Ca două braţe-ntinse ce-ar spune : „Pace vouă !“ Stau neclintite încă tipsiile-amîndouă : Nu tulbură nici una odihna celeilalte... Stau astfel neclintite, căci Cumpăna e nouă ! Dar, cititori, desigur că vă-ntrebaţi acuma Ce vom zvîrli într-însa spre-a-i dărui mişcarea ? Noi ? Intr^un talger verva şi spiritul şi gluma, Avîntul, deznădejdea, mîhnirea, indignarea, Revolta împotriva oricărei nedreptăţi Şi toată bunătatea şi toată ironia... Dincoace? Îngîmfarea atîtor nulităţi, Neputincioasa ură, invidia, prostia, Ce-atîmă greu,, fireşte... Şi dac-acest gunoi Va fi să cumpănească orişice-am pune noi, Atunci în faţ-acestei nedrepte judecăţi, Spre-a trage-n partea noastră tipsia spre pămînt, Vom arunca într-însa ca nişte greutăţi, Chiar inimele noastre cu tot ce-avem mai sfînt !... Acesta este-ntîiul al Cumpenei cuvînt ! CREPUSCULUL ZEILOR I Amici, vreau să mor tînăr, nu ca Metusalem, Că-i trist să stai de faţă la propriu-ţi requiem ! E trist s-ajungi la urmă şi zilele acele Să fii poftit cu sila să intri în sicriu, 5 Să fii jelit ca morţii cu toate că eşti viu, S-asculţi funebre-oraţii şi să răspunzi la ele ! E bine dar din lume să ştii să pleci la vreme : Cînd anii bătrîneţii ţi-au nins argint în plete, Să-ţi faci frumos bagajul de opere complete 10 Şi să-ţi aştepţi în tihnă minutele supreme. Da, asta e o lege comună omenirii : Cînd s-a stricat în tine acel ascuns resort Ce-altdată-ţi da de veste că încă nu eşti mort, Poţi să-ţi provoci chiar somnul letargic ca fachirii, 15 Să hibernezi ca urşii, să-ncerci orişice cură, Să iei orişice apă, s-alergi la orice medici, Ca Mecinikof la masă să-nghiţi numai iaurt — Cînd ai rămas tu singur din vremea lui u scurt, Oricît ţi-ai pune iarăşi străvechea ta armură, 20 Febrilul pas al vremii nu poţi să-l mai împiedici, Nici să renaşti ca Phoenix din propria ta zgură... *09 Gîndeşte că te-aşteaptă acasă calzi pantofii, Că-i primitor halatul şi e comod fotelul, Că samovarul cîntă şi-i gata muşeţelul, 25 Că-n rafturi dormitează în tihnă filosofii, Şi că la bătrîneţe n-ai alta de făcut... Iar voi, ce n-aveţi încă pe lume un trecut, Voi trubadurii tineri, efebii, vagabonzii, Luaţi pildă pe anticii ce-i mai vedeţi şi^acum 30 Sculptaţi pe sarcofagii... Porniţi în bacanale ! Nu mai bociţi fachirii, matusalemii, bonzii, Lăsaţi s-apună zeii ! Vedeţi-vă de drum Şi intonaţi vieţii un Carmen triumphale ! II Cum preţuiau anticii pe oarnenii lor mari ! Nici marmură, nici aur, nici bronz de-ajuns pe lume Nu se găsea p-atuncea spre-a nemuri un nume ! Veneau de pretutindeni sculptori şi făurari, 5 Din munţi o avalanşă de blocuri de zăpadă Se cobora în foruri spre-a se preface-n zei... Astfel odinioară în veselul Pompei N-ai fi găsit un soclu vacant, o colonadă, Firidă să nu-şi aibă şi ea un chiriaş, 10 Fronton de templu, casă ori pod ca să nu spuie De faptele cutărui... Nu mai era-n oraş In fine nicăirea un loc făr-o statuie... Te-mpiedicai de ele la fiecare pas... Neînduratul Cronos cu coasa lui brutală I5 Le mai cresta vreun deget, le mai ciuntea din nas, Dar ele, neclintite, continuau să steie Pe propria lor bază... Cînd într-o zi fatală, Cum o epidemie s-a întîmplat să deie 20 Şi-a secerat deodată mai mulţi eroi ai zilii, 410 Cari binemeritase şi ei de o statuie, Văzînd că nu mai este un loc unde să-i puie, Intr-un solemn consiliu s-au adunat edilii Şi-au hotărît să facă loc pentru noii zei... 25 Şi astfel târnăcopul în veselul Pompei Ajunse-n mare cinste... Cînd nu mai erau locuri, Ieşeau patres conscripti * în for la judecată Şi, cîntărind trecutul, loveau apoi în blocuri Şi decretau statuia ce trebui dărîmată... 30 Mureau de-a doua oară atunci cei morţi o dată ; Se prăvăleau cu zgomot de tîrnăcop lovite Statuiele atâtor mari glorii ramolite... Cădeau străvechii idoli cu feţele în ţernă, Ca semn că nici o slavă pe lume nu-i eternă 35 Şi că la urmă toate le nivelează anii... Precum vedeţi, prietini, nu erau proşti romanii ! * Senatorii. CENTIFOLIA * O, roză, tu, cea mai splendidă floare, Tu, care ai 6 sută de petale La fel de albe şi îmbătătoare, Mă-nchin în faţa frumuseţii tale ! 5 Mă-nchin şi visător mă-ntreb : Pe lume Se va găsi vreunul dintre noi Să-şi lege veşnic fericitu-i nume Ca tine-ntr-un mănunchi de-atîtea foi ? O sută numai de petale scumpe, 10 Frumos alcătuite-ntr-un volum : Petală cu petală de s-ar rumpe Să răspîndească tot acel parfum ! Să poţi din orice pagină găsită Să rentregeşti poemul şir cu şir, 15 Precum orice petală risipită îţi aminteşte-ntregul trandafir ! Rosa centifolia — trandafir cu petale parfumate, de TROICA Pe largul unei stepe o sanie fugară Şi-n urma ei o haită de lupi eătînd o pradă... Ca ô hîrtie albă e stepa de zăpadă Pe care troica scrie, alunecînd uşoară, 5 în goana ei nebună, o violetă dungă... Aproape, mai aproape, stau lupii s-o ajungă... Ca nişte zdrenţe roze le-atîrnă limba-n lături, Bat cozile zburlite vîlvoi ca nişte mături, Sticlesc fosforici ochii... aproape, mai aproape... 10 Ai crede că zadarnic mai luptă ca să scape... înnebuniţi de groază fug sforăind sirepii, în timp ce vînătorii neînfricaţi ai stepii Ochesc cu dibăcie rărind mereu grămada... Se-mpurpură de sînge pe urma lor zăpada ; 15 Stă locului potaia o clipă-ntîrziată Ca să-şi împartă leşul căzutului tovarăş, Apoi mai învrăjbită se năpusteşte iarăş Pe drumul alb al stepei nemărginit pe care înaripata troică, zburînd ca o săgeată, 20 Din ce în ce mai mică se face, şi dispare... 413 NECUNOSCUTUL O, noctambul fără de-astîmpăr, o, vînt de nord, neliniştit, Ce cauţi tu în noaptea asta cu aripele tale reci De tot te-aud foşnind la geamuri pe lîngă casa mea cînd treci ? Nu-i nimenea la ora asta, întreg oraşu-i adormit... 5 Pe cine-1 urmăreşi întruna ?... Ori, poate, ochii tăi să vadă, Fiinţe ce nu lasă-n treacăt, păşind, o urmă pe ° zăpadă ? Ai tu vedenii ? Vezi tu umbre ? Ori, poate, vrei să mă vesteşti Că vreo primejdie ascunsă m-ameninţă fără să ştiu, Ori, poate, ai să-mi spui vreo taină, de-mi tulburi somnu-aşa tîrziu, 10 Şi treci şi iar te-ntorci şi-mi baţi cu aripa-n fereşti ? A locuit în casa asta vreun suflet trist ca şi al meu, Şi poate că vreo amintire l-aduce îndărăt mereu, II readuce fără vrere vreun dor ori poate-o remuşcare ? Poate-a uitat ceva în ceasul cel trist şi grabnic de plecare ? 414 15 Ori a iubit aici ! Şi tainic doar noaptea numai se strecoară Din alte lumi, să-şi vadă cuibul durat de el odinioară Şi sufere văzînd pe altul, pe un străin în locul lui ? Căci simt eă-i cineva la geamuri, deşi, de caut, nimeni nu-i... Dar tu n-asculţi şi-acum mai aprig arunci în geamuri cu zăpadă, 20 Parc-ai voi să le acoperi, să-mpiedici ochii mei să vadă Cum îl alungi pe bietul oaspe ce stăruie să intre-n casă... Şi vocea ta se face aspră, dojenitoare, mânioasă, Se tîngiiie prin coridoare prelung şi auie şi geme, Şi-apoi, cînd obosit te-astâmperi şi taci şi tu de la o vreme, 25 Se face-o linişte de moarte în care-aud, înfiorat, Ca nişte paşi care coboară îndepărtîndu-se treptat... COMETEI De unde vii, cometă minunată, Ce nu te ştie nici un astronom ? Ai mai trecut peste pămînt vreodată ? Te-a mai văzut vreodată ochi de om ? 5 De unde vii, că despre tine tac Izvoadele cele mai vechi din lume ? Cine eşti tu, de nu porţi nici un nume Şi nu eşti scrisă-n nici un zodiac ? Din care-afund de vremi nemărginit 10 Te-ntorci, şi cîte mii de veacuri sînt De cînd te-ai dus şi n-ai mai revenit Atîta de aproape de pămînt ?... De unde vii, nu ştiu — dar ştiu că eu Nu m-aş fi-ntors, ca tine, înapoi, I5 Ci ocoleam pe veci din drumul meu Pămîntul — globul ăsta de noroi ! 416 COMENTARII CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA (p. 3) LUI GRIGORESCU A apărut pentru prima dată în Sămănătorul, VI, nr. 31 , 29 iulie 1907. p. 241 (semnat: **)* ; s-a reprodus în Caleidoscopul lui A. Mirea, I, Minerva, Bucureşti, 1908, p. 14—15. Pictorul Nicolae Grigorescu a murit la Cîmpina, în ziua de 21 iulie 1907. La înmormântarea care a avut loc la Cîmpina, -au luat parte, între alţii, A. Vlahuţă şi B. St. Delavrancea. Poezia lui D. Anghel — St. O. losif, nesemnată, se alătură orna-giilor publicate atunci de scriitori ca N. lor ga (Nicolae Grigo-rescu, în Floarea darurilor, I, nr. 28, 29 iulie 1907, p. 1), A. Vlahuţă (Grigorescu, m Viaţa românească, II, nr. 9, septembrie 1907, p. 364—376) etc. C I O F L E C Ă\R 11 ŞI HILARI ANTE (p. 4) ÎN ZORI In Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 461 (cu data : 5 noiembrie) ; în Caleidoscopul lui A. Mirea, I, p. 169. Cu grupajul de poezii, dintre care prima e în zori (celelalte : Cişmigiul, Spleen, Nuntă la ţară, Crai-nou, Manifestaţie» * Majoritatea poeziilor originale au fost semnate de poeţi cu pseudonimul A. Mirea. Notăm în paranteză numai cazurile ex- cepţionale, cînd apare altă semnătură. 419 Ceasornicul „Independenţei" ), D. Anghel şi St. O. Iosif încep colaborarea lor, foarte intensă, cu „cronici vesele14, la Viaţa românească, în paginile căreia publicaseră mai înainte Legenda funigeilor. Titlul primului grupaj — Caleidoscop — se va repeta la fiecare colaborare. La sfîrşitul anului 1906, redacţia Vieţii româneşti, urmînd exemplul altor publicaţii, s-a decis să acorde cîteva pagini umorului şi satirei. In acest scop, i s~a solicitat lui George Ranetti să trimită pentru fiecare număr „cîte-o scrisoare din Bucureşti*. Cu titlul Cronici bucureştene, prima colaborare a directorului Furnicii a apărut în nr. 1 pe 1907 al publicaţiei din Iaşi. Relatarea era în versuri. Au urmat, număr de număr, altele în proză sau în versuri (printre care fabula Plugul şi Tunul). Aşa a luat fiinţă la Viaţa românească rubrica permanentă, al cărei titlu devine Cronica veselă, începînd cu nr. 2, februarie 1908. Redacţia, obţinînd în decembrie 1907 şi colaborarea, la aceeaşi rubrică, a lui D. Anghel şi St. O. Iosif, n-a renunţat la G. Ranetti. Cronica veselă va avea mereu două părţi : Caleidoscop (A. Mirea) şi Fărîmituri (Tarascon). Ciclul Cioflecării şi hilariante, constituit ca atare în volumul I din Caleidoscopul lui A. Mirea, este cronica îndelungatului duel al lui D. Anghel şi St. O. Iosif cu Virgil Cioflec şi Ilarie Chendi. în zori, care avea să devină piesa introductivă a ciclului, nu-i viza propriu-zis pe aceştia, dar ei au replicat, în revista lor Viaţa literară şi artistică (III, nr. 1, 6 ianuarie 1908, p. 7) prin următoarea notă maliţioasă : „Un poet de la Viaţa românească aseamănă pe critici cu măturătorii de stradă... Admitem comparaţia infelice, dar, mă rog, gunoaiele pe cari le mătură aceşti critici ce sînt ? Poeziile autorului ? Aî, ai !“ Iii, p. 65—66. In ziar : v. 14 : Ca nişte albe puncte de-ntrebare... (Pi 222) NU ŞTIU, N-AM VĂZUT... In Minerva, I, nr. 275, 19 septembrie 1909, p. 1 ; îo Caleidoscopul lui A. Mirea, II, £.158—159. (p. 224) ARTISTUL » în Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 109—1.10 (semnat: D. Anghel şi St. O. Iosif); în Caleidoscopul lui A Mî-, rea, II, p. 125—127. InTrevistă, poezia este publicată separat, nu la rubrica Cronica veselă. Caleidoscop. 471 (p. 226) ELEGIE ïn Viaţa românească, IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 128; în Calendarul Minervei pe 1910, p. 208 ; în Caleidoscopul lui A. .Mirea» II, p. 104—105. Revista din Iaşi a publicat în chiar numărul următor (11, noiembrie 1909, p. 294—295) Răspunsul micilor funcţionari („Lui A„ Mirea“). Autorul era G. Topîrceanu» care şi-a reprodus parodia în volumul Parodii originale (Bucureşti, Editura H. Steinberg et Fiu, 1916). Iată finalul parodiei : Da, ni-i trista soarta, domnule A. Mirea — Dar avem Iubirea ! Dar noi suntem tineri, noi avem speranţe ! Cînd ne-nchidem visul în obscure stanţe 5 (Nu ştiţi că noi facem şi literatură ?) O, atunci se schimbă vitrega natură : Ne-a mint este teancul''de hîrtii albastre Cît de larg e cerul visurilor noastre : în biroul umed soarele coboară, 10 Foarfecele cade, fantezia zboară, Ţăcăne maşina ritmul unui vers... Voi atingeţi culmea, noi suntem în mers. După Elegie» D. Anghel şi St. O. Iosif mai publică în Viaţa românească (nr. pe noiembrie) o singură poezie : Nocturnă, pe care nu o vor relua în Caleidoscopul lui A. Mirea. Poeţii aveau acum revista lor — Cumpăna — pentru care trebuiau să dea material număr de număr. Cronica veselă din Viaţa românească este preluată din decembrie 1909 de G. Topîrceanu» fapt ce marchează descendenţa directă din umorul a.-miresc a vervei poetului Parodiilor originale. Răspunsul micilor funcţionari a fost decisiv pentru cariera acestuia, în sensul că a stabilit legătura sa cu revista din Iaşi. Momentul capătă şi sub alt aspect semni-fioaţia unei transmiteri de ştafetă. în conferinţa Cum am devenit ieşean, G. Topîrceanu relatează că răspunsul său la versurile „poeţilor iluştri pe atunci44 Anghel şi Iosif a ajuns întîmplă-tor în mîna celui dintîi, care l^a trimis la Viaţa românească. Aşadar, cu cîteva luni înainte de a sista colaborarea sa cu St; O. Iosif, D. Anghel a deschis calea unui succesor al lui A» Mirea, desigur, fără vreo intenţie în acest sens. 472 (p. 228) AFIŞE lai Minerva, I, nr. 288, 2 octombrie -1909, p. 1 în Caleidoscopul lui A. Mirea, II» p. 106—107. (p. 229) ^ TRADUOIND PE LA FONTAINE în Luceafărul, VIII, nr. 21, 1 noiembrie 1909, p. 481 ; în Viitorul, III, nr. 686, 21 octombrie (3 noiembrie) 1909, p. 1 ; în Caleidoscopul lui A. Mirea, II, p. 155—157. Poeţii începuseră să traducă din La Fontaine pe la sfîrşitul anului 1908 : prima tălmăcire apare în ianuarie 1909. V. 5—16: între 1652 şi 1658, La Fontaine a fost „maestru al apelor şi pădurilor" în oraşul său natal Château-Thierry din Champagne. (p. 231). STATUIA LUI HEINE , In Minerva, I, nr. 321, 4 noiembrie 1909, p. 1 ; în Caleidoscopul lui A. Mirea, II, p. 140—142. Pentru amîndoi poeţii, Heinrich Heine era un artist îndrăgit de multă vreme. D. Anghel publicase cîteva traduceri din Inter-' mezzo între 1894 şi 1896, deci înainte de a-1 fi cunoscut pe St. O. losif, autor al unui număr considerabil de tălmăciri, adunate mai întîi în volumul Romanţe şi cïntece de Heine (190Ï), apoi reluate în Tălmăciri (1909). Era cu atît mai firesc ca p6eţii să fie impresionaţi de adversitatea postumă arătată lui Heine. V. 1 : din 1848 pînă la sfîrşitul vieţii sale (1856), Heinrich Heine, paralizat, n-a mai putut părăsi patul — acel Matrazen-gruft (mormîntul de saltele), după propria-i expresie ; v.5—6 : autorul Cărţii cîntecelor s-a expatriat în 1831, stabilindu-se la Paris. Adversitatea oficialităţilor germane* care-1 determinase să plecë, a atins punctul* culminant în 1835 : parlamentul federal a interzis difuzarea operelor sale în Germania (Decretul împotriva „Tinerei Germanii14) ; v.13—24 : împărăteasa care l-a „adoptat“ spiritualiceşte pe poet este Elisabeta, soţia împăratului Franz-Iosef. Aceasta i-a ridicat o statuie în Corfu (Corciră), în parcul castelului Achilleion, care fusese construit în 1890 pentru ea. în 1898, împărăteasa, în vîrstă de 61 de ani, a fost ucisa de un anar- 473 hist italian la Geneva. Castelul Achilleion a fost cumpărat de împăratul Wilhelm al II-lea, care a ordonat ca statuia (un bust) să fie îndepărtată ; v.29—36 : printre numeroasele oraşe germane oare au refuzat să primească statuia s-au numărat Düsseldorf, localitatea natală a poetului, şi Hamburg, unde acesta trăise un răstimp. In cele din urmă, Senatul din Hamburg a anulat hotă-ilrea negativă a Consiliului comunal şi a cedat comitetului unit din Berlin şi Hamburg un loc pentru instalarea monumentului. Cp. 233) TOAMNĂ In Minerva, L nr. 326» 9 noiembrie 1909, p. 1 ; în Caleidoscopul lui A, Mirea, II, p. 138—139. (p. 234) DILIGENŢA In Minerva literară ilustrată, I, nr. 2, 22 noiembrie 1909, p. 2 ; în Caleidoscopul lui A. Mirea» II, p. 160—161. altminteri în permanentă divergenţă cu Sămănătorul, a întâmpinat şi ea Caleidoscopul cu aprecieri pozitive, nottnd că „a scrie în genul glumeţ, fără a cădea în trivial, e ceva rar la noitt, iar Anghel şi Iosif „au meritul de a nu fi căzut în păcat41. Scurta recenzie adaugă însă că autorii caută uneori fără succes „spiritul44, sau fac greşeli de ritm (D. Anghel şi St. Q. Iosif, „Caleidoscopul lui A. Mirea“t în Viaţa nouă, IV, 1 august 1908, p. 243—244). Viaţa românească, în paginile căreia apăruseră o serie de poezii din Caleidoscop, a făcut volumului o primire entuziastă : „Tu, oricine ai fi, treime dumnezeiască, spiriduş scăpat din Walhalla, scînteie scăpărată din lumina veşniciei, binevenită fie între noi muzica versului tău ce, ca odinioară cîntul lui Orfeu, a reînviat sufletele noastre din amorţeala în care lîn-cezeau, binevenită fie lumina veseliei tale ce a creat în lumea noastră cenuşie şi uniformă colţul acesta de neprevăzut, feeria încîntătoare în care nu domneşte decît fantazia şi capriţiul“. Dacă Viaţa nouă nu găsea în versurile lui A. Mirea „multă satiră şi ironie44, revista din Iaşi sublinia tocmai caracterul critic (dar nu social) al culegerii (I. S., A. Mirea, „Caleidoscopul", In Viaţa românească, III, nr. 8» august 1908, p. 295—296). Pe de-â-n-tregiul elogios este şi pasajul despre Caleidoscopul lui A. Mirea 478 dintr-iHi : articol mai mare, publicat de Convorbiri critice, ceea cef dovedeşte că directorul revistei — Mihail Dragomirescu — batjocoriţi(acesta-i cuvântul î) de cei doi poeţi, acorda colaboratorilor ^ spre.-cinstea lui, o deplină libertate de opinii. Colaboratorul eşt.%.fugeai Lovinescu, care ; remarca „îndoita înfăţişare44 .a vol'ü^ muiluj : de o parte versuri, duioase cîntă pe un poet pierdut în floarea tinereţii, sau prind un peisaj în metru antic44, pe> de alta „cronici rimate, pline de spirit şi de vervă44. „Muza Calei-clo,scopului - continua criticul — seu un ochi rîde, şi cu celălalt,' dacă nu ,plînge, se uită cel puţin cu tristeţe la acest joc de umbre şi de năluciri, care e viaţa...44 Sub aspect formal, Lovinescu gă&ea că versurile sîixt desăvîrşite — „fără prihană44 (Dioscurii, îîi Cori-vorbiri critice, II, nr. 14, 15 septembrie 1908, p. 567—574)., ‘ ' Este ciudat că recenzentul de la Viaţa nouă n-a observat elementele noi din poezia lui A. Mirea, în primul rînd instantaneele citadine şi limbajul eliberat de rigorile neaoşismului. Cel câre a consemnat noutatea limbajului a fost un publicist care n-ă făcut'carieră literară — G. C. Ionescu-Şişeşti (agronomul !) (1885— 1967);-Tînărul publicist (a mai colaborat la Freamătul din Turnu Sever in, Luceafărul din Sibiu etc.) saluta folosirea unor „cuvinte şi expresii noiu, „admirabilele seînteieri de spirit44 şi „tăişuri de satiră puternică44 şi nimerea o bună caracterizare de ansamblu: „E poezia» coborîtâ din sferele ei olimpice între oameni, în stradă, în casă, în mijlocul micilor şi marilor mizerii. Această poezie îşi păstrează însă şi aici o strălucire cuceritoare şi capătă pe lingă asta ô putere nouă, se vindecă parcă de anemia de care par a suferi foarte multe din producţiunile poetice din ultimul timp44 (în Ramuri, III, nr. 21, 1 noiembrie 1908, p. 361). Foartë reticent s-a arătat Duiliu Zamfirescu, în citatul raport aicâdemic din 1909. După o analiză mai largâ a celor două compuneri dramatice ale lui D. Anghel şi St. O. losif, raportorul s-a referit sumar şi la a treia operă a poeţilor : „în fine, Caleidoscopul este o culegere de versuri de tot soiul, în care se. găr sesc două, trei bucăţi superioare, din care una mai cu seamă dq o absolută frumuseţe» Glasul lui MemnonC(. Volumul al II-lea din Caleidoscopul lui A. Mirea a apărut în primele zile ale anului 1910. Cea dintîi recenzie, foarte promptă, a fost a lui G. Bogdan-Duică. Spre deosebire de Mihail Dragomirescu, acesta nu şi-a jugulat ranchiuna. Ce-i drept, poeţii îl necăjiseră destul, făcînd haz (din păcate!) pînă şi dèd-ri- 476 făţi^area lui fizică. I-a admonestat deci că se lasă îmboldiţi de „impresii fugitive44, scriind pentru „gazete de zilnică petrecanie" şi ajungînd să creadă că „virtuozitatea formei salvează orice44. Autorii au abordat „locuri comune", condamnabile din punct de vedere estetic, au cultivat un comic inferior, grosolan, nedemn de „o iscălitură ca D. Anghel şi St. O. Iosif44, au tratat subiecte lipsite dé importanţă, au dovedit superficialitate a simţirii» ignoranţa în materie de clasici şi arbitrar în „potriveli14 (probabil : analogii), ca în Homarul şi Cişmigiul. Criticul admite că sînt şi „părţi bune44 şi citează un număr destul de mare de titluri, for-muLate inexact, desigur, din memorie : Scrisoarea unui melc, Noaptea de vară (titlu inexistent în Caleidoscopul lui A. Mirea ; poate Cucoşul, din Sonete rusticane), Povestea fantastică a omului de zăpadă (!), Povestea magilor (!), Nocturnă, Cei cinci Tar-tarini de la Ploeşti (!), Monstrul de fier, Coloquiu dramatic (!)> Vulcanii glodoşi. Pentru a nu încheia concesiv, G. Bogdan-Duică revine în final la incriminări : cei doi poeţi s-au coborît la „trivialităţi şi scîrnăvii44 („Caleidoscopul lui A. Mirea**, în Ramuri, V, nr. 2, 15 ianuarie 1910, p. 25—30). Incitat de articolul-confe-siune, tipărit de cei doi poeţi sub titlul Caleidoscopul lui A. Mirea — Volumul al doilea — în ziarul Seara, I, nr. 26, 5 februarie 1910* p. 1, pe care l-a considerat la propriu o „reclamă44 (cum îl numiseră şi poeţii, în glumă), G. Bogdan-Duică a publicat încă un articol, în care sporeşte lista poeziilor oare-i plăceau, dar re-formulează şi obiecţiile. Poeziile respective sînt : 1907, Reîntoarcerea, Sonete rusticane, Un fost ministru, Moartea cîr ciuma fiùlui. Printre’ multele pe care le „detestă44, „cea mai inferioară44 i se pare Versuri caniculare. Ca o impresie generală, operele lui A„ Mirea îi apar ca fiind nişte „conglomerate44, nu „cristale44. în ansamblu, al doilea volum din Caleidoscop nu este „poezia unui «romantic»44, cum se pretinde, ci „numai răsfăţul unui poet care crede că în domeniul poeziei româneşti este loc şi pentru legea : Tot ce zboară se mănîncă, tot ce vreau, scriu...44 („Caleidoscopul lui A. Mirea", 1n Ramuri, V, nr. 5, 1 martie 1910, p. 99—103). A. Mire-a a replicat şi de data aceasta prin pamfletul Un erudit — „D-lui Bogdan-Duică44 (v. secţiunea de proză din periodice în ediţia de faţă). La antipodul încruntărilor lui G. Bogdan-Duică, recenzia din Viaţa românească este din nou entuziastă. Autorul notei despre primul volum din Caleidoscopul lui A. Mireat semnînd cu iniţi- 477* alele I.S. (Izabela Sadoveanu), se bucură să regăsească în volumul al II-lea „jocul mereu reînnoit al unei fantezii de o bogăţie uimitoare*4, verva din care ţîşnesc asociaţii surprinzătoare. ; de idei şi de imagini, „de ironie muşcătoare şi fină luare în rîş, acel ceva ce nu se poate nici preciza, nici defini şi care e spiritul şi talentul unicului nostru «dublu» literar14. în Caleidoscopul/Mi A. Mirea se află „toată gama simţirii omeneşti, de la tînguirea discretă a simţirilor personale, ascunse în veselia factice, eu ritmul fantastic ca jocul unui troh pînă la acea izbucnire măreaţă şi simplă, grea de emoţie stăpânită din lungile versuri cu ritmul larg, ce. exprimă atît de just şi cumpănit durerile şi grozăvia iui 1907“ (D. Anghel şi St. O. Iosif, „Caleidoscopul lui 4- Mirea", vol. II, în Viaţa românească, V, nr. 3, martie 1910, p. 466—467). O altă recenzie favorabilă este aceea a lui Ion Scurtu : „Asemenea celui, dintîi volum al lui A. Mirea, noul Caleidoscop este un triumf al imaginaţiei poetice îndrăzneţe, în colaborare fericită, ycu cel mai fin simţ pentru armonia expresiunii artistice'1 (^Caleidoscopul, lui A. Mirea", vol. II, în Seara, I, nr. 58, 9 martie 1910, P. 1-2), Deşi temperament atît de combativ, N. Iorga a întâmpinat cu rezerve severe polemicile şi satira lui A. Mirea. După plecarea sa de la Sămănătorul, între el şi redactorii revistei a intervenit © explicabilă răceală, dar St. O. Iosif şi D. Anghel, ca şi M. Sadoveanu, au continuat să-i arate un respect neştirbit. Dintre personalităţile culturale importante ale vremii, N. Iorga este singurul asupra căruia nu s-au revărsat ironia şi sarcasmul lui A> Mirea, deşi motive s-ar fi găsit. Profesorul i-a dojenit totuşi pentru persiflarea altora —r iar dojana lui a rămas fără replică, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, desigur, dacă dojana ar fi venit din partea altcuiva. După apariţia volumului II din Caleidoscopul lui A.-Mierea, N. Iorga a publicat două articole critice. Desprindem din cel dintîi : („Cu uimire vede cineva pe doi poeţi de valoarea d- lor Iosif şi • Anghel, blîndul Iosif şi cîntăreţul florilor, întovăraşm-dUrfce pentru ca, în versuri impecabile, cu neaşteptate şi bifare rime, cu o virtuozitate tehnică, admirabilă desigur, dar fcaute periculoasă, să lovească în duşmani adevăraţi sau închipuiţi, cum numai de la un Chendi se poate aştepta cineva. Şi pare că acest vers de capriciu şi patimă, de bătaie de joc pentru idei şi pentru oameni, nu poate cuprinde nici el anumite insulte şi iată- ça,, pe lîngă paginile duioase pe care d. Anghel le serie 478 întru, amintirea vechilor prieteni morţi şi pe care le iscăleşte tot A. Mirea, deşi d. losif nu s-a împărtăşit nicicînd de aceeaşi viaţă ieşeană din anii ’90> se publică în Cumpăna alte rînduri, în care tovărăşia defensivă şi ofensivă triumfă pentru că la cine i-a criticat cu bună-credinţă (citeşte: G. Bogdan-Duică, n.n.) âü găsit... un nas turtit (şi oare, domnilor, nasurile d-voastre proprii să fie tot aşa de perfecte ca şi contururile icoanelor d-voastre poetice ?)w Prin Caleidoscop, „poeţii cei mai în vază din România sacrifică gustului cam pervertit al bucuî*eştenilorw (Contra pamfletelor\ în Neamul românesc literar, II, nr. 11, 14 mart 1910, p. 161—163). Al doilea articol critic al lui N. Iorga este interesant şi pentru opinia profesorului despre contribuţia în colaborare à celor doi poeţi : „Acum vreo doi ani [...] a răsărit un mare producător literar anonim, a cărui firmă burgheză ascundea două talente boeme, dintre care unul era foarte mult preţuit ca autor de poezii lirice cu un caracter intim şi duios. în noul venit «A. Mirea» ar fi căutat cineva însă zadarnic însuşirile talentului d-lui losif : discreţie, melancolie* mister. Aici era un fel dé Cyrano, cu o mînă în şold şi cu alta pe sabie, cu mustăţile în vint şi ochii provocători. Grija-i de căpetenie era să uimească prin noutatea paradoxală a ideii, comice, satirice, ba chiar a subiectului luat dintr-o lume fantastică, absolut personală, şi cu atît mai mult prin realitatea epitetului şi izbucnirea, mai zgomotoasă decît luminoasă, a unei rime pe care nu oricine ar fi putut s-o găsească, dar pe care oricine o putea preţui. La aceasta, d. losif participa desigur cu îndelungata-i experienţă poetică, de migălos căutător al formei. în factură, erau doi tovarăşi, desigur, dintre care unul, cel mai căutat şi apreciat, căuta după indicaţiile celuilalt ; în desfăşurare, însă, şi mai ales în inspiraţie, era unul singur : d. Anghel“. După N. Iorga, „imnurile către florile scumpe dé oraş44 ale lui D. Anghel au fost „o sfidare44, într-o vreme cînd se căutau literaturii româneşti „alte izvoare şi altă îndreptare44. Poezia sa nefiind apreciată, D. Anghel — care se socotise şi mai mainte un nedreptăţit — „a mers mai departe în revolta sa : a desfiinţat un poet, l-a absorbit în sine, şi-a făcut plăcerea de a inventa un «A. Mirea» pe care l-a scos provocă tor înainte fiecăruia# cu buzunarele pline de confeti epigramatice pentru toate reputaţiile şi a început a vorbi lumii despre aristocratice serate în care se fac preţioase jocuri de cuvinte şi de idei moderne, despre ultimele rafinări ale gustului parizian şi despre cele mai 479 individuale proiectări în albastru. Forma a interesat cel. mai mult, şi răposatul «A. Mirea» a avut ceasul său în poezia- română. Decît nesinceritatea în inspiraţia cea mare, mai bine., desigur, virtuozitatea în mica inspiraţie44 (Scriitorul de azi : d. D. Anghel, în Neamul românesc literar, II, nr. 44, 31 octombrie 1910, p. 688—691.) (P. 236) LEGENDA FUNIGEILOR In Viaţa româneasca, II, nr. 9, septembrie, p. 297—307 (Acr tul I) ; nr. 10, octombrie, p. 5—14 (Actul al II-lea) ; nr. 11; noiembrie 1907, p. 161—172 (Actul al IlI-lea) (semnata : ****),; în volumul St. O. losif şi D. Anghel, Legenda funigeilor. Poem dramatic în 3 acte, Iaşi, Editura „Viaţa românească44, 1907, 59 p. ; în volumul Legenda funigeilor. Poem dramatic în, trei acte. Biblioteca pentru toţi44, n>r. 534, Bucureşti, 1909, 49 p. Legenda funigeilor inaugurează colaborarea cuplului la Viaţa românească. St. O. losif începuse să publice încă din august 1907 la revista ieşeană, deşi aceasta se afla într-o permanentă polemică de principii cu Sămănătorul. Apariţia traducerii sale din Wagner :— Tannhăuser —- la Iaşi (îneepînd cu nr. 8 al Vieţii româneşti) provocase nemulţumiri în comitetul de redacţie al Să-mănătorului. Informîndu-1 despre acest lucru pe M. Sadoveanu, losif adăuga : „Am avut cu Anghel o explicaţie pe care o-regret, dar n-am provocat-o eu“ (vezi St. O. losif, Opere, IV, ed. cât., P. 610). Iată însă că foarte curînd Anghel se asociază „trădării44. De aci înainte, cei doi poeţi vor publica incomparabil mai mult la Viaţa românească decît la propria lor revistă. Dealtfel,' din 1908, cînd direcţia politică a Sămănătorului e preluată de Aurel C. Popovici, vechii sămănătorişti se simt mereu mai străini de săptămînalul pe oare nu vor întîrzia să-l părăsească, Poate - că publicarea anonimă în revista din Iaşi a Legendei funigeilor se explică prin dorinţa autorilor de a nu agrava deocamdată disputele din grupul sămănătoriştilor. La apariţia în volum, spre sfîrşitul anului 1907, anonimatul n-a mai fost păstrat, în cea dinţii recenzie asupra poemului dramatic, apărută tot în Viaţa românească, G. Ibrăileanu (care semnează cu iniţialele : G f, L) 480 lasă să se înţeleagă că redacţia revistei din Iaşi convenise să păstreze discreţia asupra paternităţii operei pe care o publicase. •Partizan^ al artei înnobilate prin misiunea ei socială,. Ibrăileanu admiră totuşi fără rezerve Legenda funigeilor, care „va rămîne44, ca. toate că e o operă de artă ce nu urmăreşte altceva „decît emoţia estetică14. Poemul este „un pretext pentru nişte admirabile versuri în care doi artişti de talent au exprimat cele mai delicate sentimente în forma cea mai strălucită44. Se vorbeşte1 că Legenda funigeilor va fi pusă pe muzică — un liicru aproape de prisos, opinează criticul, deoarece „deja ea este o muzică44. Muzicalitatea „delicioasă44 provine nu numai din „sonoritatea şi frumuseţea imaginilor44, ci, mai ales, din „emotivitatea rară întrupată într4nsa44 (St. O. Iosif şi D. Anghel — „Legenda funigeilor", în Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 480—481). Excelenta, părere despre poem a lui Ibrăileanu va fi fost împărtăşită de? întreaga redacţie a Vieţii româneşti, căci în chiar numărul următor al revistei, Legenda funigeilor este din nou recenzată, sub seţnnătura I. S. Intervenea poate şi satisfacţia ieşenilor de a-i fi racolat pe noii colaboratori, precum şi dorinţa de a-i cîştiga definitiv, acordîndu-le o atenţie deosebită. Cea de-a doua .recenzie reia;. aprecierea lui Ibrăileanu, subliniind că poemul e „muzică mai mult decît poezie44. A evidenţia acest lucru ca pe o calitate egalează însă cu o concesie făcută altei modalităţi estetice decît cea pentru care milita revista poporanistă. Recenzenta se şi referă» dealtfel, la „poezia nouă44, a cărei tendinţă constă în „a da viaţă şi realitate unor simţiminte şi idei ce nu încap în graiul ^oşiru precis şi direct, ci se exprimă prin simboluriFrazele despre muzicalitate şi exprimarea prin simboluri par extrase din Viaţa nouă a lui Ovid Densusianu ! > Pentru literaţii aflaţi pe o poziţie tradiţionalistă, literaţi care reprezentau orientarea dominantă la începutul secolului nostru, „poezia nouă44 (simbolismul) era totuna cu decadentismul; De acord, în fond, cu caracterizarea amintită din recenzia Viefti româneşti, Ilarie Chendi pune punctul pe t, considerînd poemul, cum am văzut mai înainte, drept o producţie decadentă, datorată, în colaborarea Iosif-Anghel, covîrşitoarei influenţe : a celui ' din urmă. „Versuri frumoase se găsesc destule în Legenda funigeilor — adaugă Chendi — încît sărăcia subiectului se acoperă iarăşi o caracteristică a literaturii decadente —dar nu mai puţin adevărat este că unele părţi se cite&c ca proza cea 481 mai searbădă." In ansamblu» legenda este „rece, palidă şi vaporoasă^. Criticul tradiţionalist nu contestă totuşi fertilitatea artistică a „decadentismuluici consideră Legenda funigeilor drept un eşec, pentru că „poezia decadentă cere tocmai subtilitate în stil, pe care d-nii losif şi Anghel trebuie să şi-o însuşească pe deplin, dacă ţin să producă opere de valoare în această direcţie14. Şi această frază va fi fost pe placul simboliştilor de ia Viaţa nouă : un partizan al poeziei tradiţionale admitea implicit că mijloacele de expresie ale acesteia sînt rudimentare ! Să ne amintim însă că în 1907 Ilarie Chendi se afla în conflict (personal, nu de principii) cu foştii săi colegi de la Sămănătorul. Oricum, din dorinţa de a minimaliza producţia acestora, comitea o gafă (cf. Literatura decadentă, în Viaţa literară şi artistica, I, nr. 49, 16 decembrie 1907, p. 389). .Fireşte» Viaţa nouă n-a scăpat prilejul de a înregistra erezia comisă de cei doi poeţi şi acceptată — chiar admirativ — de adversarii simbolismului : „Poemul d-lor losif şi Anghel, apărut mai întîi în Viaţa românească, cuprinde o notă simbolică pe care ne mirăm că au aprobat-o poporaniştii de la Iaşi44. Recenzentul (anonim) de la Viaţa nouă este de altă părere decît Chendi în ceea ce priveşte realizarea artistică a poemului, în care cei doi poeţi „aduc însă mai multă artă decît se vede de obicei astăzi la noi în cercuri zise literare44. Legenda funigeilor se mai abătuse de la matcă şi prin plasarea subiectului într-un mediu germanic, fapt care-i prilejuieşte recenzentului să lanseze încă o săgeată : „ce ziceţi, iarăşi, intransigenţi naţionalişti ?“ Din recenzia Vieţii noi nu lipsesc obiecţiile : simbolul nu este „dintre cele mai larg cuprinzătoare14, ceea ce înfăţişează poemul e „mai mult un crlm-pei de acţiune44. în sfîrşit, ritmul „nu e bine condus peste to1;a, apoi apar împerecheri nepotrivite de cuvinte. Exemplul dat pentru respectivele nepotriviri nu are nimic convingător („sonoră cupă de cleştar44) şi nu justifică întrebarea finală, inacceptabilă în sine ca idee : „cînd vor învăţa scriitorii noştri că cuvinte prea populare nu merg alături de neologisme ?“ (Din mişcarea intelectuală, în Viaţa nouă, III, 24, 15 ianuarie 1908, p. 533). Cum s-a văzut, în poezia Simbolism A. Mirea glumeşte pe seama observaţiei Vieţii noi că Legenda funigeilor ar fi un poem simbolist. Ca şi cum n-ar şti ce sens are termenul, îl interpretează la modul elementar — literatura simbolistă e o literatură cu cheie, la lectura căreia se pune întrebarea ce sau cine se as- 462 cunde sub un „simbol** sau altul... In treacăt fie spus, reproşul că poemul nu are acţiune dramatică nu i-a supărat pe autori. Ei înşişi ştiau acest lucru şi au şi ţinut să-l declare deschis. Peste cîţiva ani, la afirmaţia lui G. Panu că Legenda funigeilor a fost refuzată de Teatrul Naţional, poeţii vor răspunde : „Adevărul e că Legenda funigeilor n-a fost scrisă pentru teatru şi n-a fost prezentată să fie jucată44 (Lipsă de memorie, în Cumpăna, I, vol. I, nr. 11» 5 februarie 1910, p. 176). Pentru Eugen Lovinescu şi Duiliu Zamfirescu, lipsa structurii dramatice nu constituie un defect imputabil. Cel dintîi consideră că „nu trebuie să cerem de la acest poem să fie şi o dramă4* în care să aflăm „figuri bine lămurite44 — „e o simplă legendă, dramatizată, întrucît e în dialog44. Meritul scrierii constă în faptul că versurile sînt „admirabile44 (cf. Dioscurii. loc. cit., p. 596). Duiliu Zamfirescu relevă acelaşi lucru : poemul e „pretextul unor versuri minunate, şi atît ajunge44 (raportul academic citat, p. 267), Convenind şi el că Legenda funigeilor are „cîteva bucăţi lirice... într-adevăr frumoase44, Mihail Dragomireseu se arată, ca de obicei, mai sever : „poema în întregul ei păcătuieşte prin vagul re-laţiunilor de timp şi spaţiu* prin lipsa de motivare şi contur, iar ideea ce caută să pună în relief cum că amorul e mai puternic decît iubirea de frate nu are în ea nimic puternic şi interesant4*. Rezultate ale unei imaginaţii „prea fantastice44, astfel de „produc-ţiuni lipsite de contur şi energie şi, mai cu seamă, lipsite de puterea unei originalităţi individuale, nu trebuiesc încurajate la poeţi formaţi ca Iosif şi Anghel44 („Legenda funigeilor" de St Q. Iosif şl D. Anghel, în Convorbiri critice, II, nr. 2, 15 ianuarie 1908, p. 87). Cum am arătat în prefaţă, Mihail Dragomireseu sesizează In Legenda funigeilor, fără a argumenta, influenţa „vădită — prea vădită44 a lui Wagner şi cu deosebire a lui Maeterlink. în ee ne priveşte, am detaliat la locul potrivit analogiile cu Olandezul zburător. Aici am adăuga că în Legenda funigeilor ni se pare a mai întrezări un ecou din altă operă a lui Wagner, tradusă de asemenea de St. O. Iosif. Anume, corul final al „Ultimilor funigei44 la moartea Runei : Adormi de-acu-mpăcat în lumea nefiinţei, Biet suflet încercat De para suferinţei. 483 va fi. fost sugerat de un moment similar din Tannhăuser ; la moartea Elisabetei, „Corul de bărbaţi14 intonează: Odihnă sufletului dus ' Din bietul trup neprihănit ! ■ ' Drept plată între îngeri, sus, Raiul ceresc i-a fost menit ! La zece ani de la moartea lui St. O. losif. Legenda funigeilor a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova. Reprezentaţia a fost precedată de o conferinţă a lui Victor Eftimiu, câre-i cunoscuse îndeaproape pe cei doi poeţi, şi chiar colaborase pu D. Anghel (cf. Doi poeţi dispăruţi — Conferinţă —, în Ramuri'— Drum drept, XVII, 1 martie 1923, p. 67—74). în 1928, cu prilejul dezvelirii la Braşov a bustului lui St. O. losif, Adrian Maniu propunea ca un omagiu „temeinic44 adus poetului, retipărirea operei lui, precum şi reprezentarea Cometei şi a Legendei funigeilor. (Omagiu lui St. O. losif, în Rampa, XIII, nr. 3250, 19 noiembrie 1928, p. 1). (Pr 267) COMETA în Viaţa românească, III, nr. 4, aprilie, p. 5—25 (Actul I) ; ur. 5, mai, p. 231—249 (Actul II) ; nr. 6, iuniş 1908, p. 378—395 (Actul III) ; în volumul Cometa. Comedie în trei acte, în versuri, bucureşti, Editura librăriei Socec et. Co., 1908, 76 p ; în volumul Cometa. Comedie în trei acte, în versuri, Bucureşti, 1912, Biblioteca populară „SocecVnr. 113—114, 93 p. In revistă, textul prezintă unele diferenţe faţă de cel din volum. Persoanele sînt aşezate în această ordine: „DOAMNA MIREA ; RORO, TANŢA — fiicele doamnei Mirea ; Doamna GUBIN ; CLÉO- NINETA ; LUCICA ; TITY ROSNOV, tînăr rentier ; RUDI (lipseşte precizarea : „fiul doamnei Gubin14) ; HALS ; SCULPTORUL PRÀLEA; POETUL COLUM ; INVITAŢI44 (lipseşte : ,,etc.“). Alte diferenţe: Act. I, sc. î, r. 95 r coloare ; sc; II, r. 3: rmnile ; sc. III, r. 109 : Minţi fără de riişine / ; sc. IV, r. 52 ; sehintei ; act III, sc. I, r. 49 : ca cetăţean lepon. în textul din Viaţa românească, forme ca : întăi, pănă, sînt apar cu consecvenţă, desigur datorită mfeticulozităţii redacţiei, din 484 care cauză nu le-am luat în considerare în marcarea diferenţelor. , : ; Act, .1, sc. III, ,r. 25—26 ; cf, poezia Lac-oglindă de Veronica Mi ele („Yosemity» Yosemity, vale tainică şi dulce /... / Dar o clipă de-ai r.ăsfrînge starea sufletului, meu, / Te vei tulbura îndată şi-ai fi tulbure mereu“, în voi. Poezii, Iaşi, Biblioteca Şaraga, nr. 22—23, 1909, p. 50) ; sc. IV, r. 37—38 : „Un cal ! un cal ! regatul meu pentru un cal ! “ — strigă Richard al III-lea în finalul tragediei lui Shakespeare, care-i poartă numele; r. 180—182: aluzie la un episod din Infernul lui Dante (c. XXXII—XXXIII). Personaj real, Ugolino della Gherardesca, tiran al Pisei, din partidul ghibelinilor, a fost închis de guelfi într-un turn, împreună cu doi fii şi doi nepoţi şi, în 1828, lăsat să moară de foame. în Infernul, Ügolino, surprins de poet în vreme ce rodea ceafa duşmanului său, arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini, povesteşte cum, în turnul în care fusese închis, s-a hrănit cu carnea copiilor şi a nepoţilor săi, morţi de foame înaintea lui. Saturn (Cpo-nos) şi-ia devorat şi el copiii. Act. II, sc. III, r. 144—190 : prin intermediul lui Colum, poeţii reiau atacul împotriva Academiei, ironizate şi în Caleidoscopul lui A. Mirea pentru modul arbitrar în care erau decernate premiile (v. Vremea premiilor etc). Traducerea IUadei, la care se referă Colum, îi aparţine lui G. Murau. Acesta tălmăcise jumătate din epopee (douăsprezece cînturi) şi publicase textul într-un volum la Budapesta, în 1906, apoi, în 1907, prezentase volumul la Academia Română, pentru a concura la premiul Năsturel. în raportul său, I. Bianu a recomandat cu multă căldură premierea, dar academicienii şi-au dat votul pentru o lucrare istorică a lui Radu Rosetti. în tirada lui Colum, autorii Cometei nu se referă la această lucrare, ci — de dragul jocului de cuvinte — la una despre nămolul de la Tekirghiol. De fapt, aceea nu intra în discuţie, fiindcă nu concurase la premiul Năsturel, ci la altul, din care a şi obţinut o parte. Este vorba despre studiul doctorului I. N. Dona, Tekirghiol. Studiu descriptiv şi clinic. Tratamentul marin. Balneaţiunea cu nomol, Bucureşti, 1907. Deşi respins de la premiere şi criticat de unii recenzenţi pentru utilizarea hexametrilor şi limbă, G. Murnu avea să-şi ducă pînă Ia capăt traducerea, aşa cum o începuse, iar în 1912 avea s-o prezinte din nou Academiei, care i-a şi acordat premiul pe care-l merita ; r. 152 : citind diatriba lui Colum, academicienii ar fi avut , şi un motiv să zâmbească, surprinzîndü-i pe autorii Cometei în delict de ignoranţă — Biblia Scheiană nu e... biblie, ci psaltire (Psaltirea Scheiană). Act. III, sc. I, r. 43 : Hammerfest, oraş în Norvegia, cel mai nordic port al Europei. Poeţii au început să scrie piesa pe la sfirşitul anului 1907 : la serata literară, pe care am amintit-o, de la Societatea femeilor române, din 4 ianuarie 1908, St. O. Iosif a citit şi un fragment din Cometa (scena I din actul I). Curînd după ce revista din Iaşi a încheiat publicarea Come-tei, Mihail Dragomireseu a recenzat piesa, ca deşi a fost prezentată şi pusă în repetiţie, nu s-a jucat, fiindcă, cu toate insistenţele d-lui director, nu i-am permis s-o joace în condiţiunile mizerabile în care voia. Prin urmare, orice apreciere asupra valorii scenice a piesei e cel puţin prematură44 (O notă pentru altă notă, în Cumpăna, I, vol. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 47). Să înţelegem prin „condiţiunile mizerabile44 remunerarea zgîrcită, sau punerea în scenă nesatisfăcătoare? O scurtă informaţie din revista Făt-Frumos (III, nr. 9, 1 aprilie 1909, p. 75) nu ne ajută să aflăm un răspuns: autorii şi-au retras piesa, fiindcă nu au acceptat „unele cerinţe ale direcţiei44. După apariţia în volum, Cometa a fost în genere bine primită de presa literară. Comentatorii se raliază obiectiv opiniei lui Pompiliu Eliade privind lipsa de însuşiri scenice a piesei, dar, ea şi Mihail Dragomireseu, văd compensată această lipsă de o serie de calităţi formale. Recenzia din Viaţa nouă, apreciind din nou că „lucrarea autorilor e în spiritul timpului44, o consideră „mai mult literară decît dramatică, de scenă44 şi relevă frumuseţea dialogurilor şi a limbii (D. Anghel şi St. O. Iosif : „Cometa", în Viaţa nouă> IV, nr. 21, 15 decembrie 1908, p. 427). Pentru Eugen Lovinescu, Cometa e „un adevărat meteor al literaturii 488 noastre44 (Dioscuriifloc. cit., p. 570). în raportul academic, Duiliu Zamfirescu expune succint cuprinsul piesei şi conchide că aceasta nu aduce „nimic extraordinar ca invenţie, ba chiar oarecare platitudine în felul cum sfîrşeşte acest Don Juan astronom..." Deşi subiectul este banal, desfăşurarea lui are „o vioiciune atît dè nouă, versurile curg cu o îndemînare atît de artistică, încît cetitorul e surprins şi subjugat44. Academicianul se arată cel mai’ generos în calificative : Cometa şi Roro sînt oameni „vii44, „verosimili44, „plini de haz şi de vervă» produsul unei rase latine vioaie care-şi ascunde emoţiuinile şi rîde, pe cît se poate omeneşte rîdë. printre laerami44 (loc cit., p. 267). După amintita „notă pentru altă notă44, autorii Cometei şi-au continuat campania împotriva lui Pompiliu Eliade, cu o înverşunare crescîndă. A se vedea, în acest sens, articolul Doi directori reprodus în volumul al Il-lea al ediţiei de faţă. Ca şi în alte cazuri, poeţii execută un atac la persoană. Le-ar fi fost dealtfel, greu să conteste obiecţiile lui Pompiliu Eliade, pe care într-un. fel sau altul le formulaseră toţi recenzenţii Cometei. în apărarea lui Eliade intervine G. Bogdan-Duică» evident satisfăcut. că., are ocazia să azvîrle încă o săgeată în cuplul de poeţi care-1 necăjea şi pe el, dar îndreptăţit să afirme că piesa lor „nu are va~.._ loarea unui fapt decisiv în dezvoltarea teatrului român şi de aceea directorul Teatrului Naţional a putùt s-o aşeze în riadul, acelor piese ce se pot juca ori nu...“. în fond, sentinţa criticului asupra valorii dramatice a Cometei nu diferă de a celorlalţi. comentatori : piesa este „o apă sclipitoare şi o lungă armonie fără cusur, în fundul căreia nu găseşti şi viaţa — fireşte, viaţa ar turbura-o44. Exagerarea apare atunci cînd Bogdan-Duică neagă plasticitatea expresiei şi dă frîu liber maliţiei : „inutilitate etică44. ; şi „artificiu capricios44, comedia va fi citită cu plăcere de fetele de 13—15 ani... („Cometaîn Ramuri, V, nr. 1, 1 ianuarie 1910,■-p. 4—9). Se înţelege că nu era în firea dioscurilor să lase fără replică o intervenţie ca aceasta a lui G. Bogdan-Duică. Răspunsul lor» încă mai maliţios, este „cronica fantezistă44 Un incendiu, reprodusă de noi în ediţia de faţă — secţiunea prozei din periodice. - . D. Anghel şi St. O. losif au avut totuşi satisfacţia să-şi vadă Cometape scena Teatrului Naţional, la începutul stagiunii 191 !•— 1912. Dar cu ce sentimente vor fi asistat la spectacol cei dor poeţi atunci, cînd ruptura dintre ei se petrecuse ? 489 Premiera, care a avut loc în seara de luni, 3 octombrie 1911, io regia lui Paul Gusty, i-a prilejuit lui Ion Minulescu să revină asupra piesei. Dar în prezentarea pe care a făcut-o pentru transilvăneni n-a inclus nici o remarcă asupra spectacolului. A reprodus o parte din articolul mai vechi, la care a adăugat alte cîteva generalităţi : „Iată pentru ce totul, dar absolut totul din piesa lui Anghel şi Iosif pare pus la locul lui, totul aranjat cu gust şi artă, ca şi nişte bibelouri scumpe, păstrate într-o casetă de cristal** („Cometa" lui Anghel şi Iosif, în Românul, I. nr. 225, 13/26 octombrie 1911, p. 6—7). Intr-o cronică mai la obiect, P. Cancel, viitorul profesor de slavistică de la Universitatea din Bucureşti, consideră Cometa drept un „capriciu, însă plăcut**» plăcut prin „muzica versurilor sonore, laborios cizelate, cu rime pâre, îndrăzneţe** şi prin „calitatea rară a spiritului**. Spectacolul nu pare a fi fost un succes, aceasta însă din pricina interpretării, pe care Caneel o consideră în ansamblu slabă, chiar în ceea ce o priveşte pe Maria Giurgea. altminteri „artistă reputată*4, care a jucat rolul lui Roro. O excepţie : „tînărul debutant** Ion Iancovescu — „degajat şi agil“ în rolul lui Tity Rosnov. Atmosfera generală a spectacolului a fost aceea de „producţie de conservatoriu** („Cometa" d-lor Iosif şi Anghel la Teatrul Naţional, în Neamul românesc literar, III, nr. 45—46, 27 noiembrie 1911, p. 727—728). Comedia s-a reprezentat şi în a doua parte a stagiunii, la îndeputul anului 1912, cînd comitetul de lectură al teatrului i-a şi premiat pe autori. într-o dare de seamă asupra anului teatral 1912, Comeliu Moldovanu are cuvinte mai bune despre montare — căreia îi conferă „însemnătatea unei sărbători** — şi despre interpretare. Petre Liciu a rostit Prologul cu „un umor atît de firesc şi comunicativ**, încît a subliniat „cele mai mici fineţe cu o artă superioară**. Versurile „juvaerului de stil“ au fost puse în valoare de Maria Giurgea şi Zaharia Bârsan (poetul Colum). Şi Corneliu Moldovan îl evidenţiază pe Ion Iancovescu — „care şi-a hotărît pe urma acestui succes dreptul său de înaintare în teatru** (Anul teatral, în Almanahul scriitorilor pe anul 1913, p. 113). La scurtă vreme după premiera Cometei la Bucureşti, piesa a fost înscrisă şi în repertoriul Teatrului Naţional din Craiova, al cărui director era Emil Gârleanu. Primul spectacol s-a dat în seara zilei de 8 noiembrie 1911. Pentru a interpreta pe Roro» a fost invitată din capitală Maria Giurgea. în cronica asupra spectacolului, I. L. Dorna caracteriza piesa drept „o comedie senti- 490 mentală, dar la care te captivă tocmai partea uşoară şi hazlie ; este un poem fermecător scăldat într-o aureolă de poezie spirituală, cu o poveste nespus de simplă/4 Teatrul craiovean asigurase comediei o montare luxoasă. „Cometa — încheia cronicarul — à fost un triumf pe care publicul l-a primit cu aclamaţii, iar In cele trei seri, sala a fost plină. Publicul o aşteaptă iar*4 (Teatrul Naţional din Craiova. „Cometa", în Rampa, I, nr. 27, 17 noiembrie 1911» p. 2). La 19 şi 29 noiembrie, Cometa a fost din noii reprezentată la Craiova. (p:*345j- CARMEN SAECULARE Citeva fragmente au apărut, înainte de reprezentaţie, în diverse publicaţii, astfel : r. 5—66, cu titlul Dacia Felix — Fragment —, în Minerva, I, nr. 13, 25 decembrie 1908, p. 2 (fără numele personajului : Doina) ; r. 147—174» cu titlul Deşteptarea Danubiului, în Sămănătorul, VIII, nr. 4, 23 ianuarie 1909, p. 84— ; r. 491—536, cu titlul Baladă — Fragment din Carmen saeculare- <-~ţ în Minerva, I, nr. 40, 25 ianuarie 1909» p. 3. Textul integral, în Viaţa românească, IV, nr. 1, ianuarie 1909, p. 47—61 (în notă de subsol : „Reprezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 24 ianuarie 1909, cu d. Zaharia Bârsan (Danubiu) şi dina Olimpia Bârsan (Doina)“ ; în volumaşul Carmen saeculare. Poem istoric» Bucureşti, Editura librăriei Socec & Co. (Biblioteca românească enciclopedică „Socec“, nr. 63), 1909, 43 p. Aşa cum declară şi autorii în prefaţă, poemul a fost scris în urma unei comenzi oficiale în vederea sărbătoririi a cinci decenii de la Unirea Principatelor. Ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor era acelaşi Spiru Haret, eare-i comandase lui St., O losif o altă lucrare comemorativă, în 1904, cu prilejul împlinirii a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare : poemul epic Din zile mari. Din presa vremii aflăm că şi G. Coş-huc primise însărcinarea să scrie o „odă“, dar n-a scris-o. Alte manifestări publicistice prilejuite de semicentenar : cîteva broşuri dô N. Iorga, tipărite la Vălenii-de-Munte (Cuza-vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, Mesagii, proclamaţii şi scrisori ale lui Cuza-vodă, Unirea Principatelor)> volumaşul alcătuit de Emil Gârlôanu pentru Biblioteca românească enciclopedică „Socec“, nr. 48—50, Unirea — 24 ianimrie 1859. Cu un prim articol : Cuza-vodă de Petru Răşcanu şi numeroase portrete etc. 491 In toată ţara s-au organizat manifestări festive în şcoli şi-«a-r; zărmi. La Bucureşti au avut loc o „iluminaţie* şi o retragere, ci* torţe. Revistele (de ex. Convorbiri literare) şi ziarele au dedicat semicentenarului numere speciale. în numărul din 25 ianuarie 1909 al Minervei, în afară de D. Anghel şi St. O. Ioşif,. mai semnează Mihail Sadoveanu, Natalia Iosif, loan Adam,; Ion Scurtu, Cel din urmă face o prezentare entuziastă a poemului istoric, pe care l-a citit în manuscris, conchizînd : „Nu se putea scrie într-adevăr o poemă mai fericită pentru semicentenarul Unirei. D-nii Anghel şi Iosif, inspiraţi de simţirea naţională cea mai curată şi purtaţi pe aripile talentului lor poetic extraordinar, au izbutit pe deplin a ne înfăţişa — prin jocul imaginaţiei ; lor cu totul originale şi printr-o intuiţie sigură — feeria trecutului nostru în lumina cea mai bogată şi cea mai plină de adevăr, artistic* („Carmen saeculare“ — Poemul dramatic al d-lor D. An-■ ghel şi St. O. Iosif, la p. 3). : r : După premiera din 24 ianuarie, Teatrul Naţional a , dat?-,© „reprezentaţie şcolară* a doua zi, 25 ianuarie, în matineu; -Ai*‘ asistat profesorii şi elevii şcolilor secundare ; erau de faţă Spini’■ C. Haret, ministrul Instrucţiunii şi V. G. Morţun, ministrul Lucrărilor Publice. După o cuvântare rostită de B. Şt. Delavrancea» ; un cor de elevi a cântat Hora unirii şi Deşteaptă-te române. A urmat spectacolul cu Carmen saeculare. Serbarea s-a încheiat cd ' Poema română de George Enescu, interpretată de orchestra diri-; jată de P. Dinicu. Cele câteva reprezentaţii cu Carmen saeculare s-au bucurat de un mare succes de public. Interpreţii şi autorii au fost chemaţi de repetate ori la rampă şi „aplaudaţi furtunos*, după cum consemnează cronica dramatică din Minerva (nr. 41, 26 ianuarie 1909,-p. 2), care adaugă : „Interpretarea d-lui Zaharia Bârsan şi a doamnei Olimpia Bârsan au fost splendide ; verva şi atitudine^ artiştilor au stors versurilor de o clasică frumuseţe toate efectele artistice şi dramatice pe cari le-au urmărit autorii?*. „Aplauze, aclamaţii şi ovaţiuni cari nu mai conteneau, o sală -în-delir — scrie alt cronicar. — A fost de netăgăduit frumoasă^ rnai mult ca frumoasă, sublimă acea neuitată după-amiază, dată în istoria artei româneşti, în care doi nobili poeţi întorceau paginele de aur ale istoriei neamului, lăsînd ca din ele să răsară sufletele mari ale eroilor noştri... A fost o adevărată sărbătoare, în care am văzut triumfând împreună cea mai mare faptă a trecutului — Unirea — şi cei mai buni poeţi ai noştri* (Cronica teatrală 492 Teatrul Naţional : „Carmen saeculare", poemă de D. Anghel şi St. O. losif, semnată Gemedor (G. Metaxa-Doro), în Ordinea, II, nr., 3-41, 28 ianuarie 1909, p. 1). Măiestria actorilor, ca şi fastuoasa punere în scenă vor fi contribuit, desigur, la succesul spectacolului. Dar entuziasmul din sală se. datora în primul rînd sentimentelor patriotice care încălzeau sufletele la evocarea eroilor din trecut şi a evenimentului sărbătorit. De adăugat că, în anii din preajma primului război moţidial, ideea unităţii naţionale aparţinea nu numai istoriei, ci şi,; mereu mai mult, actualităţii. în aceste condiţii, atmosfera festivă diminua exigenţele spectatorilor faţă de valoarea dramatică sau chiar literară în genere a textului. Dar o privire critică mai atentă putea să asigure detaşarea. „Sala ţîţăia de aşteptare şi vuia de aplauze“ — îi va informa G. Bogdan-Duică pe românii transilvăneni, adăugind că, la lectură, „căldura de la cele două reprezentaţii44 la care asistase lăsa locul dezamăgirii — poemul „este numai poezie romantică şi fără haz“ (Corespondenţă din Bucureşti. „Carmen saeculare(< şi „Apus de soare**, în Luceafărul, VIII, nr. 5, 1 martie 1909» p. 110—112). în termeni similari este recenzat poemul şi de Viaţă nouă, care îi contestă calitatea de „operă de artă44, dar relevă „limba frumoasă, comparaţiile nouă, mersul curgător44 şi recunoaşte că, spre deosebire de alţii, cei doi autori au izbutit să lase loc poeziei într-o lucrare de comanda (D. Anghel şi St. O. losif, „Carmen saeculare", în Viaţa nouă, V, nr. 5, 15 aprilie 1909, p. 98—99). Colaborarea, inevitabilă, dintre directorul Teatrului Naţional şi cuplul de poeţi n-a decurs nici de data aceasta fără incidente, a căror cauză n-a mai fost însă de domeniul dramaturgiei, ca în cazul Cometei. Detalii aflăm în paginile pe care Pompiliu Eliade le dedică poemului istoric în amintitul său raport din 1909 către ministrul Instrucţiunii Publice. Respectivele pagini sînt revelatoare şi pentru opinia directorului faţă de întreaga operă comună ta lui D. Anghel şi St. O. losif, „Direcţiunea — scrie Pompiliu Eliade — a reprezentat cu plăcere scurta epopee dialogată Carmen saeculare, pe care ministrul a comandat-o d-lor D. Anghel şi St. O. losif cu prilejul serbării Unirei Principatelor. Reputaţia acestor doi poeţi nu mai este de făcut. Versul lor e cel mai uşor şi în acelaşi timp unul din cele mai încărcate de gîndire din cîte posedă literatura românească actuală. Acestei însuşiri trebuiesc adăogate o rară vervă caustică şi o şi mai rară. fineţe. Dacă aceşti autori izbutesc într-o zi să cîştige darul 493 de a mxnui sufletele şi pe acela de a înnoda o intrigă, eî mint destinaţi să readucă pe scena noastră graiul versului, cu care, din nefericire, s-au dezobicinuit artiştii noştri. Piesa Comeiu è uimitor de lipsită de acţiune, dar» poate, într-însa mai mult decît în altă parte se face cunoştinţa principalelor calităţi ale autorilor. Versul însă e şi mai neîntrecut în Carmen saeculare* : (se citează tirada: «Unire! O vis magic visat de-atîţi eroi !...»):* Dë-cît aceste versuri nu cunoaştem mai izbutite decît următoarele : (se citează replica lui Danubiu : «Ce greu somn am dormit I / Pătrund acuma taina...»).* In continuare, directorul Teatrului-Na^-ţional explică de ce Carmen saeculare nu s-a reprezentat in'ai des după premieră. Primele două motive sînt de ordin obiectiv : lucrarea este un poem de circumstanţă; pentru fiecare reprezentaţie sînt necesare „cheltuieli enorme de figuraţie*. AI treilêa motiv decurge din optica personală prea conformistă a direciovii-lui faţă de o scriere ea însăşi cu un final conformist. Poëmtiï istoric a fost reprezentat mai rar „pentru că conţine (.sau conţinea) nişte versuri în privinţa cărora direcţiunea îşi decHna orice răspundere : după defileul pandurilor lui Tudor, éxcîama Doina : ' r'[ A cui e oare mîna care-a deschis zăgazul De curge-atît albastru?... în pietre de rubin S-a închegat acuma tot sîngele vărsat ! . O, cine-i vrăjitorul ce toate le-a schimbat ? Iar Danubiul, arătînd pe Cuza, care apare cu grupul unio-niştilor, răspunde : Priveşte vrăjitorul!* La prima vedere, versurile pentru care direcţia teatruliii refuza să-şi asume răspunderea par absolut inofensive. In definitiv, era vorba de sărbătorirea Unirii, iar Cuza fusese ebxisiderat' dintotdeauna un simbol al realizării marelui act de la 1859. Be fapt, Pompiliu Eliade socotea că un astfel de elogiu adus domnitorului Unirii l-ar putea indispune pe suveranul de la 1909» È! însă nu numai că nu-şi destăinuie această părere, ei o şi res-pingei punînd-o pe seama altora. Regele Carol putea opune; înfăptuirilor lui Cuza pe ale sale, cel puţin tot atît de importante* pentru care poeţii îi şi consacrau „fermecătoarea (!) baladă ete la sfîrşitul poemului*. Cu o abilitate ce se demască singură/ directorul continuă : „Aceste versuri sunt jignitoare pentru Cos- 494 tache Negri, pentru Mihail Kogălniceanu, pentru Vasile Alecsan-d,i;i, pentru fraţii Brătieni, pentru Goleşti, pentru tot grupul unio-nişjfcilţQr., “ Cuza e un „efect*4, nu o „cauză44, Unirea şi reformele s-ar fi realizat şi fără el, nu însă „fără un Kogălniceanu, fără un Gosţache Negri, fără mai toţi ceilalţi corifei ai renaşterei jElomâniei...44 Ar rezulta deci că» dintre toţi corifeii unionişti, numai . Cuza n-a fost un factor decisiv, o „cauză14. De acord cu id$ea că Unirea Principatelor, sau oricare alt eveniment de o asemenea importanţă în viaţa unui popor, nu-şi află „cauza44 în acţiunea unei persoane, ci a poporului însuşi ; rămîne de neînţeles de ce i se refuză lui Alexandru Ioan Ctiza ceea ce se recunoaşte oricăruia dintre ceilalţi unionişti. Cu aceasta ne întoarcem la temerea directorului conformist, pe care o subliniam mai suş : numai Cuza fusese domnitor ! într-o notă de subsol, pe care am mai amintit-o, Pompiliu Eliade precizează că D. Anghel şi St. O. losif au schimbat versurile incriminate — şi „au făcut bine44. în sfîrşit, mai adaugă că le-a dat „o nouă dovadă de prietenie44, sporind din proprie iniţiativă „gratificaţia ce li se acopdase pentru poemul Unirei44 (Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—1909, ed. cit., p. 64—67). Nu ştim cum au fost modificate, la spectacol versurile aşa-zis jignitoare. Poeţii au evitat o discuţie publică asupra lor şi asupra argumentaţiei şubrede a directorului. Dar cînd au tipărit poemul, au lăsat versurile aşa cum le prezentaseră de la început. Răspunsul lor (în O notă pentru . altă notă) se limitează la gratificaţia sporită care, de fapţ —- precizează poeţii — „se reduce în adevăr la mirifica şi colosala sumă de 200 lei44... în seara zilei de 9 aprilie 1909» poemul Carmen saeculare a fost inclus în programul unei reprezentaţii de gală date de Teatrul Naţional din Bucureşti cu prilejul altei aniversări oficiale,. VERSURI ORIGINALE DIN PERIODICE (ix 367) ÎNCHINARE IAŞULUI In, Sămănătorul, V, nr. 14, 2 aprilie 1906, p. 265 (semnat: St. O» losif şi D. Anghel). 495 Această ^încHinàre11 este una dintre puţinele scrieri' rezultate dm colaborarea celor doi poeţi, în a căror semnătură frü-mele lui St. Ô. losif ocupă primul loc. Din acest motiv, dar şi din altele, cum ne va vedea, înclinăm să i-o atribuim în: principal lüi. închinare laşului se leagă de un episod îndeobşte ignorat de biografii poetului, dar lămurit de o pagină din O viaţă de om aşa cum a fost de N. Iorga, precum şi de alte supse-documentare. După incidentele din martie 1906 (protestul împotriva amintitei reprezentaţii în limba franceză la Teatrul Naţional din Bucureşti), N. Iorga a organizat un turneu prin ţară, cu scopul de a culege adeziuni pentru mişcarea de afirmare naţională iniţiată de sămănătorişti. La Iaşi — ne informează N. Iorga — festivalul dat de scriitori s-a transformat ’îrîtr-o „liiare manifestaţie de stradă11, la care au participat oămeni politici şi de cultură din localitate* în frunte cu Nicolae Gane. Ca- şi în celelalte centre vizitate, au citit din operele lor Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu şi Şt. O. losif. N. Iorga nu-1' citează şi pe D. Anghel. Acesta ar fi al doilea motiv pentru care considerăm închinare laşului ca fiind în primul rînd a lui ïèsif. Tèînul energic al versurilor, explicabil prin împrejurarea pentru oare au fost scrise, nu ne miră. Să ne amintim a sa chemare Cătră tinerii poeţi (1901) şi imnul de mai tîrziu La arme ! Dar cum Vor fi răsunat strofele mobilizatoare ale „închinării" în lectura poetului, despre care N. Iorga scrie : „se spuneau versuri, abia auzite, de losifu ? (Cf. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. cit., p/ 4tt5—• 406). Pentru caracterul real al turneului prin ţară organizat' de N. Iorga şi pentru rezultatele obţinute de acesta, a se vedea studiul lui Z. Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva/ "1970, p. 195—198. (p. 369) SPLEEN In Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 462, Ia rubrica Cronici vesele, cu titlul de ciclu Caleidoscop (împreună cu în zori, Cişmigiu, Nuntă la ţară, Crai-nou, Manifestaţie> Ceasornicul „Independenţei^ ). (p. 370) MANIFESTAŢIE în Viaţa românească, II, nr. 12, decembrie 1907, p. 463*^464 (v. mai sus). : ^ ; '« 496 V.2 : „Celebra oarte“ a istoricului francez Charles Diehl (1859—1944) va fi fost Figuri bizantine, din care primul volum apăruse în 1906 (al doilea, în 1908). , (p. 372) SONETE DE MART [V] In Viaţa românească, III, nr. 3» martie 1908, p. 463. Acest al cincilea sonet din grupajul de şase cu titlul generic Sonete de mart n-a fost reprodus de autori, între celelalte, în Caleidoscopul lui A. Mirea, probabil, pentru că între timp îşi schimbaseră atitudinea faţă de Al. Davila — „celebrul «di-rector»tt, la care se face aluzie în v. 4—5 şi care fusese destituit de la conducerea Teatrului Naţional. V.6 : Tenorul M. Nasta, care debutase nu de mult într-un mod promiţător, întreprinsese turnee peste hotare, între altele in Italia, încă din ianuarie 1907, cînd presa informa că „cercurile muzicale leagă mari nădejdi de frumuseţea vocii d-lui Nastaw. în 1908, Nasta obţinea succese în trupa de operă, subvenţionată de stat, a lui C. Grigoriu. (p. 373) RĂSPUNS în Sămănătorul, VII, nr. 31, 27 iulie 1908, p. 738 ; în Ordinea, L nr. 197, 28 iulie 1908, p. 2. în vara anului 1908, ziarul Ordinea, (nr. 179, 7 iulie, p. 2) a reprodus Povestea unei nopţi de iarnă, anunţînd totodată apropiata apariţie a volumului Caleidoscopul lui A. Mirea — „co-lecţiunea cîtorva cronici rimate datorite a doi poeţi din cei mai talentaţi şi apreciaţi, d-nii D. Anghel şi St. O. Iosif44. „Sarcasmul, ironia, «humorul» din aceste cronici — se spunea în continuare.-—sunt admirabile ; în ceea ce priveşte versul, el e impecabil, d-nii Anghel şi Iosif sînt cei mai perfecţi mînuitori ai versului44. Fraza din urmă l-a indispus pe George Ranetti, care se -socotea, pare-se, umoristul român numărul 1. Vanitos ca Cyyano (acesta şi era unul din nenumăratele lui pseudonime), ă, replicat, luînd ca moto respectiva frază din Ordinea, ca şi cum. ar ; fi aparţinut lui A. Mirea şi l-ar fi jignit, contestîndu-i primatul : ... 497 PROVOCARE LA DUEL Subt pseudonimul debutant A. Mirea, (Pseudonim cam homosexual, Căci între doi bărbaţi e contopirea) Citit-am multe cronici în jurnal. 5 De nu ca spirit, dar ca prozodie, Pe unele declar că le-am gustat ! Că doar mă cam pricep la meserie Şi pîn-acuma n-am fost contestat. Nu Ordinea, dar chiar şi Universul 10 De-ar scrie însă că cei doi poeţi Deţin recordu-n ce priveşte versul, Eu le-aş răspunde : — Mai domol, băieţi ! Nu doar că îţi tăgăduiesc talentu, O, juvenile bard A. Mirea, dar 15 Gîndeşte-te că mai este şi nen-tu ! El nu e mort, nici chiar pensionar... Deci protestez cu toată îndîrjirea ! Nu voi răbda să mă-ngropaţi de viu ! Vreau să-l turtesc pe tînărul A. Mirea ! 20 Şi-i zvîrl în public un solemn defiu. Rămîne-acum de-a se găsi mecena Care să verse-o sumă înadins Spre-a răsplăti pe cel care arena O va-nfrunta de lauri verzi încins. , Cyrano (Furnica, IV, nr. 201, 17 iulie 1908, p. 3) Redacţia ziarului Ordinea, retipărind Răspunsul lui A. Mirea, s-a bucurat că stîrnise disputa despre care credea ca, Ju'in-du-se în vedere valoarea combatanţilor, ne va da ocazia să asistăm la un spectacol rar, din cari librarii se vor alege eu două sau trei volume de versuri frumoase şi de comori de sprrii'V A urmat, sub semnătura directorului Furnicii 498 DECLARAŢIA UNEI VICTIME „N-am scris în viaţa mea pornografie. “ A. Mirea în ziarul Ordinea De unde vrei să ştiu ce-ai scris» amice ? Pe mii de cititori i-am întrebat, Din umeri toţi nedumeriţi au dat : — A. Mirea ? Nu-1 ştim. Poate nu-i de-aice ! 5 Am întrebat poliţia de siguranţă : — A. Mirea ? Ce-nvîrteşte ? Ce comerţ ! Am întrebat chiar pe librarul Herţ... Şi-aceleaşi cercetări fără speranţă. Doar la „Minerva“-n podul librăriei 10 Un şoricel mi-a spus cu glas lihnit : — A. Mirea e birtaşu-mi favorit —, Mănîmc la el... Osînd-a sărăciei ! Nu ştiu de-a scris pornografii... Spanacul Ce mi-1 serveşte mie bietul bard acest 15 E îns-aşa de fad şi indigest, Că mi-a stricat îngrozitor stomacul. Pe D. Anghel şi St. O. losif se pare că nu i-a «amuzat disputa în aceşti termeni. Dar cel care a refuzat duelul a fost totuşi G. Ranetti : RĂSPUNS D-LOR ST. O. IOSIF ŞI D. ANGHEL „Primesc duelul fără-ntîrziere...“ A. Mirea (Sămănătorul) Calmaţi-vă ! Nu sunt un om feroce, Un spadasin de cei cari-n priviri Au pururi diabolice sclipiri Ş-ameninţări teribile în voce. 5 Duel cu voi ? Nici gînd n-am, vai de mine, Eu nu mă bat cu gloanţe de noroi ! Şi-apoi, după cum ştiu, sunteţi doar doi... Zău, prea puţini potrivnici pentru mine. Cu debutanţi dau drum mărinimiei 10 Şi-n loc de-un glonţ, vă dăruiesc un sfat : Pe uliţa Reclamii-aţi apucat — Cîrmiţi domol spre strada Modestiei. Cyrano (Furnica, IV, nr. 204» 7 august 1908, p. 5) Vanitosul dădea lecţii de modestie, ceea ce nu i-a şocat pe cei de la Ordinea care, dealtfel, nu-i contestau superioritatea, ci regretau doar că n-a continuai duelul — „cu atît mai mult, cu cît cei doi debutanţi, dacă nu sunt de talia d-lui Ranetti, totuşi fiind doi şi având multă bunăvoinţă, talent şi sprtrit, ar fi putut să ţie piept atacurilor şi ripostelor spiritualului di- rector al Furnicei“ (Duelul literar, în Ordinea, L nr. 208, 11 august 1908, p. 2). în august 1908, volumul I din Caleidoscopul lui A. Mirea se găsea în librării, iar parcurgerea lui ar fi oferit destule dovezi că „debutantul44 nu se găsea sub nici un aspect în- tr-o situaţie de inferioritate faţă de adversarul său, dimpotrivă. Desigur, cînd Ranetti vorbea despre „juvenilul bard“, nu se referea la vîrsta celor doi poeţi (chiar şi Iosif era mai mare decît el cu... opt zile), ci la A. Mirea. în domeniul umorului şi al satirei, directorul Furnicii avea într-adevăr state de serviciu mult mai vechi, ca unul ce debutase, chiar cu volume» înainte de 1900. Infatuarea l-a dus însă pe umorist prea departe, făcîndu-1 să depăşească limitele unei şarje amicale („gloanţe de noroi“ etc.). Refuzând să se prezinte pe teren, George Ranetti şi-a căutat justificări, monologînd : NU MA POT BATE CU A. MIREA „E trist că d. Ranetti n-a continuat..(Ziarul Ordinea de luni, 11 aug.) Da ! Provocai pe tînărul A. Mirea La un concurs, sau — cum zici tu — duel ; Şi deplîngeam nenorocirea Ca să mă bat eu, Cyrano, c-un... el ! 500 5 Jignise îngîmfarea-i juvenilă Trecutul meu de bard răsconsacrat — Ş-am năbuşit în suflet orice milă Ş-am zis : — O să-l ucid... dar tot mă bat ! Căci ar fi fost o jucărie-mi pare 10 Pe un A. Mirea-n spadă-mi să-l înfig Şi ca p-o prepeliţă la frigare în focul vervei mele să ţi-1 frig. Ţîşnindu-i sîngele-n belşug din tîmplă, Vedeam deja p-A. Mirea jos zăcînd... 15 Da-n vremea asta ce se-ntîmplă ? De ce nu mă mai bat ? De ce-s azi blînd ? E că interveni în astă ceartă Dragomirescu Mihalache şi C-un mic articol a făcut~o fiartă 20 P-A. Mirea începînd a-1 proslăvi* L-au lăudat gazetele lui Take, Era d-ajuns A. Mirea deocheat ; Dar cînd îl laudă şi Mihalache, Pe veci sărmanul e dezonorat ! 25 ...Şi d-aia nu mă bat !... Nu mă voi bate !... Château-Villard a scris un axiom : „Persoanele ce-s descalificate Nu pot rîvni duel c-un gentilom !“ Cyrano (Furnica, IV, nr. 206, 21 august 1908, p. 2) George Ranetti se referă probabil la articolul lui M. Dragomirescu despre Cometa. Cît priveşte „gazetele lui Take [Ionescu]44, éé precizat că din ianuarie 1908 Ordinea devenise „organ eonser-,vator-democrat“. Rămas fără replică, Ranetti a revenit la sentimente amicale, la care, dealtfel, nu avusese din capul locului nici un motiv să renunţe, şi a adresat celor doi poeţi un : 501 PAX SNOBISCUM Te-am provocat A. Mirea !... Şi niţel A mai lipsit ca între noi să fie Un sîngeros, îngrozitor duel, C-ai fi murit de rîs, tu, Românie ! 5 Noroc că între noi s-a interpus Al criticii române crunt arhanghel, Dragomirescu, care a răpus Prin laude pe losif şi pe Anghel. Ş-atunci în minte-mi clar se lămuri : 10 Că de ne-am bate noi> ar fi prostie, Am fi ca clovnii ce s-ar pălmui Spre-a desfăta vulgara galerie. Uitam c-a noastre inimi sunt surori : Şi voi, şi eu trăind mai mult în lună, 15 Iar pe pămînt descindem uneori, Doar spre-a-ntîlni mizeria comună. Uitam că suntem fraţi... Uitaţi şi voi... (Poeţii sunt naivi ca prunci de ţîţă !) Şi să ne tăvălim vream prin noroi, 20 Ca să se-ngraşe falşii-amici ce-aţîţă. Snobismul, vai, şi-n Artă e stăpîn. Se-nctng între noi lupte şi întreceri, Se-ncing doar pentru publicul român Ce ca la circ vrea de la noi petreceri. 25 Deci'pax nobiscum, sincer eu vă zic (Mai bine pax snobiscum, zău, aş zice), Iar de vreţi musai sfadă c-un amic, Prefer să vă bat numai Ia popice. Kiriac Napadarjan (Furnica> IV, 4 septembrie 1908, p. 6) Peste patru ani, în aprilie-mai 1912, între unul dintre dio-scuri — D. Anghel — şi George Ranetti se va isca o nouă dispută, aceea serioasă şi urîtă. Nu va mai fi un „duel literar44, ci 502 o polemică, în care se va azvîrli de o parte şi de alta cu noroiul acuzaţiilor infamante şi al injuriilor. D. Anghel îl va provoca pe G. Ranetti la un duel real, cu pistoalele. Declarîndu-se adversar din principiu al duelului şi neacceptînd regulile lui Châ-teau-Villard, autor al unui Cod al onoarei, pe care în 1908 îl citase în favoarea sa, Cyrano de la Furnica a refuzat să iasă pe teren. Intîlnirea a avut loc între poetul florilor şi al doilea director al Furnicii, N. D. Ţăranu, care şi-a cerut scuze, astfel că pistoalele n-au mai fost descărcate. (V. dosarul incidentului în Corespondenţă> p. 331—335). (p. 374) FANTEZII PARLAMENTARE FOTOLIILE VACANTE In Viitorul, II, nr. 389, 7 (20 decembrie) 1908, p. 1, şi următoarele, sub titlul generic Caleidoscopul lui A. Mirea. (p. 377) NOUL TANNHÂUSER In Viitorul, II, nr. 390, 8 (21 decembrie) 1908, p. 1. Pentru a-şi afla iertarea de vina de a se fi lăsat ademenit de Venus, alături de care petrecuse o vreme în desfătări în Venusberg, Tannhăuser se duce în pelerinaj la Roma. Acolo, papa îi spune că va fi mîntuit atunci cînd îi va înfrunzi toiagul de pelerin. Minunea se produce. „Noul Tannhăuser “ — citeşte N. Fleva — ademenit de Belzebut* cum i se spunea lui Take lonescu, înfăţişat de caricaturiştii vremii cu trup gol de diavol încornorat, va aştepta însă în zadar, după părerea lui A. Mirea, ca bîta de alegeri să-i înflorească... (p. 379) FLEVA LA QUIRINAL In Viitorul, II, nr. 391, 9 (22 decembrie) 1908, p. 1. La intrarea sa în ţară, N. Fleva a fost întîmpinat de fruntaşii noului partid în gara Turnu-Severin. Ca „tribun" ce era, a rostit pe peron un scurt discurs, din care A. Mirea a reţinut fraza citată, o declaraţie în cel mai pur stil al eroilor lui Caragiale ; Quirinalul era reşedinţa regilor italieni» în 1908, a lui Victor- Emmanuel al III-lea, cel care va compromite definitiv dinastia prin pactizarea cu fasciştii. (p. 381) SFÎNTUL DIN „ALBASTRU" RUGĂCIUNE In Viitorul, II, nr. 393, 11 (24 decembrie) 1908, p. 1. Partidul conservator-democrat îşi constituise în Bucureşti, ca şi celelalte, organizaţii corespunzînd celor cinci sectoare administrative ale oraşului, denumite printr-o „coloare14. Şefii unora dintre culori fiind nominalizaţi în versurile lui A. Mirea, iată-i pe cei cinci : Barbu Păltineanu la „Roşu44, Iancu Brătescu la „Verde44, Ion Th. Florescu — Jean Tehaş — la „Albastru44, Nicolae Cosăcescu la „Negru44» Stroescu la „Galben44. (p. 382) DISCURS ŢINUT LA O ÎNTRUNIRE A „TINERIMEI ARTISTICE44 în Viitorul, II, nr. 397, 15 (28 decembrie) 1908, p. 1. (p. 384) NOUL TRIBUN în Viitorul, II, 398, 16 (29 decembrie) 1908, p. 1. „Ghenade“, a cărui asistenţă o solicită în final vechiul „tribun44, este fostul mitropolit Ghenadie Petrescu, destituit în 1896 şi surghiunit ca simplu monah la mînăstirea Căldăruşani. în scandalul de-atunei, un rol de primă mînă, ca apărător al mitropolitului în întruniri şi manifestaţii publice, i-a revenit lui N. Fleva, retras de curînd din guvernul lui Dimitrie Sturdza, în care fusese ministru de Interne, şi bucuros că găsise prilejul să lovească în Partidul liberal ce-1 dezavuase. (p. 386) SONET ELECTORAL In Viitorul, II, nr. 401, 19 decembrie (1 ianuarie) 1908, p. 1. Cu un accent nefiresc, cuvîntul din rima v. 6 : gulére e o aluzie la faimosul „guler Take Ionescu44, un guler înalt, scrobit» cu colţurile răsfrînte. 504 (p. 387) TAKIŞTII LA PIATRA In Viitorul, II, nr. 402, 20 decembrie (2 ianuarie) 1908, p. 1. V. 6 : Alexandru Bădărău fusese, ca şi Take Ionescu, frun- taş al Partidului conservator şi deţinuse în ultimul guvern al acestuia funcţia de ministru al Justiţiei ; v. 20 : „piatra filosofală“ de la Bucureşti a takiştilor era profesorul C. Rădulescu-Motru. (p. 388) CONFERINŢA D-LUI MOTRU In Viitorul, II, nr. 408, 21 decembrie (3 ianuarie) 1908, p. 5. C. Rădulescu-Motru (1868—1957)» profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti, aderase, ca şi alţi intelectuali, la partidul* takist. (p. 390; CANIBALISM In Viitorul, II, nr. 407, 25 decembrie (8 ianuarie) 1908, p. 1. Cu această... viziune macabră, suita de cronici rimate poli- tice a lui A. Mirea a luat sfîrşit, ca şi colaborarea lui D. Anghel şi St. O. Iosif la Viitorul. între cel doi poeţi şi redacţia ziarului liberal nu s-a produs o ruptură ca aceea ce-i va îndepărta peste cîteva luni de Ordinea. După succesul takist la alegerile parţiale — amintite de noi în comentariul la Incitatus redivivus — participarea lor făţişă la campania electorală, fără folos, li se va fi părut jenantă. Ca şi cînd ar fi voit s-o uite, şi-au lăsat versurile — cu singura excepţie ştiută — în coloanele ziarului. (p. 392) FRAGMENTE INEDITE DIN CARMEN SAECULARE I DOINA ; II INTRAREA LUI MIHAI VITEAZUL ÎN ALBA IULIA In Viaţa românească, IV, nr. 3, martie 1909, p. 410—411. In prefaţa la volumaşul apărut la Socec, D. Anghel şi St. O. Iosif scuzau lipsurile poemului prin timpul scurt pe care 505 l-au avut pentru a-1 scrie şi-şi exprimau nădejdea că îl vor întregi cu timpul. Cu aceeaşi speranţă îşi publica şi St. O. Iosif, în 1905, poemul despre Ştefan cel Mare. Poetul Patriarhalelor n-a mai revenit asupra lucrării. împreună cu D. Anghel, n-a lăsat însă fără urmare promisiunea de a dezvolta şi întregi încercarea „aproape improvizată44 compusă pentru sărbătorirea semicentenarului Unirii. Una din lipsurile ce-i nemulţumeau pe poeţi — fără a le fi fost reproşate de critică — pare a fi fost tratarea sumară a unor momente de efect poetic, sau a unor episoade istorice. Cele două „fragmente inedite44 publicate în Viaţa românească sînt exemplare pentru ambele categorii. După ce tresare din somn, Danubiu o întreabă de repetate ori pe Doina : „Cine eşti tu ? Răspunde !44 Răspunsul Doinei vine după cîteva replici digresive şi se reduce la un singur vers : „Sînt Doina, da, sînt Doina, din lacrime născută !44 Era într- adevăr insuficient şi plat. Poeţii întregesc deci, sau înlocuiesc acest vers inexpresiv prin primul fragment, care conţine o definiţie poetică a doinei, cu diferitele ei specii : doina de jale, de înstrăinare, de dor, haiducească. în strofa a doua, doina se defineşte şi ca un cîntec de leagăn, întocmai ca în Cîntec sfînt» pe oare St. O. Iosif îl va scrie pentru fiica sa Corina şi-l va publica în volumul Cîntece (1912). Dealtfel, Cîntec sfînt reia şi amplifică ideea din menţionata strofă a doua a tiradei rostite de Doina. De confruntat, în acest sens, v. 8—10 din tiradă cu v. 9—12 din Cîntec sfînt („Azi te-adorm cu dînsul eu, / Ieri — el m-a-dormea pe mine, / Şi-adormi pe tatăl meu / Cînd era copil ca tine...44). Insuficient şi poate necorespunzător li se va fi părut poeţilor pasajul în care îl evocaseră pe Mihai Viteazul. Domnitorul era caracterizat prea succint şi enunţiativ ca realizator al primei uniri ; cea mai mare parte a prezentării sale era dedicată tragicii lui morţi. Fragmentul Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iuliaf care se putea intercala bine în tirada lui Danubiu, între v. 384 şi 385, deplasa accentul, dînd cuvenita amploare episodului celui mai semnificativ din domnia eroului, semnificativ prin aceea că sublinia o dată mai mult ideea că unitatea naţională, parţial realizată în 1859, trebuia desăvîrşită prin alipirea Ardealului. 506 (p. 394) CARMEN SAECULARE PARTEA A DOUA Fragment In Viaţa românească, IV, nr. 4, aprilie 1909, p. 119—122 ; r. 3— 34 (r. 156—187 din poemul integral), cu titlul Trecerea Dunărei — Fragment din Carmen saeculare, în Minerva, I, nr. 144, 11 mai 1909, p. 3 ; r. 68—88 (r. 220—240 din textul integral), cu titlul întoarcerea din război — Fragment inedit din Carmen saecularev în Ordinea, II, nr. 422, 10 mai 1909, p. 1 (fragmentul nu era inedit !). Textul poemului dramatic Carmen saeculare, aşa cum a fost pus în scenă la 24 ianuarie 1909, apoi tipărit în volum, are drept punct culminant Unirea din 1859, astfel că principalul eveniment ulterior — războiul de independenţă — nici nu este men- ţionat. O anume aluzie, ca la un episod istoric de viitor, se întrezăreşte totuşi în ultima strofă din cele nouă dedicate noului domnitor („Acesta îl va duce [pe popor] pe căi de biruinţă !“). Probabil din proprie iniţiativă (nu avem dovezi că ar fi primit o nouă comandă oficială), poeţii au decis să continue poemul, apropiindu-1 de actualitate. Au scris deci „partea a douaw, al cărei miez este constituit de evocarea războiului de la 1877— 1878. Aceasită parte a doua, încă mai statică, lipsită şi de culoarea tablourilor vivante ce sporeau cît de cît interesul suscitat de partea întîi, măcar la reprezentaţie, înşiră 285 de versuri dintre care doar fragmentul despre război, reprodus de noi — valorificat parţial şi de autori, prin republicări — este întrucîtva mai inspirat. Partea a doua începe cu indicaţia : „Scena reprezintă grota Danubiului. La ridicarea cortinei, Danubiu, răzemat de o stîncă, citeşte în Cartea vieţii. Doina apare la intrarea grotei şi păşeşte spre dînsulw. Urmează un dialog dezlînat între cele două personaje alegorice, în care se reiau, ca un refren plictisitor, versuri din încheierea primei părţi, despre locul de obîrşie al prinţului. Primirea în ţară a acestuia şi, în final, făurirea coroanei de oţel sînt relatate în stihuri de o absolută platitudine. (p. 398) SCRISOARE DE DRAGOSTE In Minerva, I, nr. 216, 22 iulie 1909, p. 1. 507 (p. 401) BALADA LUI BUCUR Fragment inedit din Carmen saeculare ïtn Luceafărul, VIII, nr. 18, 15 septembrie 1909, p. 399 (semnată : D. Anghel şi St. O. losif). Versurile acestea, în suita acelora prin care D. Anghel şi St. O. losif doreau să-şi îmbogăţească poemul istoric, i-^ar fi revenit probabil lui Danubiu, dar e greu de spus unde ar fi urmat să fie încadrate în textul evocării. (p. 403) NOCTURNĂ In Viaţa românească, IV, nr. 11, noiembrie 1909, p. 293—294. Poezia s-ar putea interpreta ca o desolidarizare a celor doi poeţi de romantismul macabru. Dar nici unul dintre ei n-a cultivat în propria-i creaţie balada sumbră şi „plină de mister44, încît autoînvinuirea din v. 25—27 rămîne gratuită. în opera lui losif, balada Cu genele plecate constituie o excepţie. Ca traducător, acelaşi a dat însă excelente versiuni româneşti ale unor capodopere ale genului, ca Lenore de Bürger, la care se face aluzie în v. 17—18, şi Blestemul bardului de Uhland, sau Cavalerul Olaf şi Don Ramiro de Heine. Dona Clara, evocată în v. 15—16, ar putea fi nefericita mireasă, cu acest nume, din Don Ramiro. (p. 405) ÎNAINTE î în Cumpăna, I, vol. I, nr. 1, 29 noiembrie 1909, p. 1 (semnat : D. Anghel şi St. O. losif). (p. 407) „CUMPĂNA“ In Cumpăna, I, vol. I, nr. 1, 29 noiembrie 1909, p. 6—7. V. 8 : Cei patru care „scriau41 revista : M. Sadoveanu, D. Anghel, St. O. losif şi Ilarie Chendi ; v. 17—18 : desenul executat în cărbune de pictorul Jean Steriadi şi aşezat vertical pe latura stîngă a copertei de culoare albăstrie înfăţişează un tînăr într-o ţinută alegorică întrucîtva ciudată, dar elocventă : îmbrăcat în 508 armură medievală şi avînd sprijinită alături o spadă înaltă cît el, tînărul are fruntea încununată cu lauri şi poartă în mîna stingă cu mănuşă de fier, ridicată pînă la umăr, o cumpănă mică, Un fel de balanţă farmaceutică. Laurii simbolizează desigur caracterul literar al săptămînalului, iar armura şi spada, orientarea ei polemică. Cioflecării şi hiîariante In zori ................................................ 4 (419> O dramă într-o colivie.................................. 4 (420> Cioflecărie ............................................ 7 (424) Pantalonadă............................................. 9 (426> Corrida ................................................ 11 (426) Vulcanii glodoşi........................................ 12 (426) Suicidul şi înmormântarea unui critic de artă . . 15 (427) Five o’clock................................................ 20 (428> O lacrimă la dosar sau tribulaţiile unei petiţii ... 24 (429> Baehică..................................................... 29 (429) Doleanţele unui ex-troglodit în preajma s-tului Dumitru 31 (430> Protestul eîrciumarilor..................................... 35 (430) Crezul meu.................................................. 39 (432) Rachetă..................................................... 40 (432> Mănuşă...................................................... 41 (433> Scara lui Iacob............................................. 42 (434> Scrisoarea deschisă a unui melc .............. 46 (234> * In paranteză -se indică pagina din Comentarii. 511 Cişmigiul................................................... 50 (436) Nuntă la ţară............................................... 52 (436) Crai-nou.................................................... 54 (436) Ceasornicul „Independenţei44................................ 55 (437) Deschamps la Ateneu............................. 57 (437) Povestea unei nopţi de iarnă................................ 58 (437) Jos păpuşile ! — Fantezie de Crăciun — .... 62 (438) Păţania celor trei magi..................................... 64 (439) Glasul lui Memnon........................................... 67 (440) Neurastenie................................................. 69 (440) Problemă................................................ 71 (441) Simbolism .................................................. 72 (441) Homarul..................................................... 74 (441) Omul de zăpadă.............................................. 75 (441) 1907 ............................................... 78 (442) Reîntoarcerea .............................................. 83 (444) Oglinda..................................................... 86 (444) Nocturnă.................................................... 87 (444) Asfinţit de lună............................................ 88 (444) Idolul părăsit..............................................89 (445) Pastel în metru antic....................................... 90 (445) Sonete de mart..............................................91 (445) Unui poet necunoscut (T. Robeanu — 1906) ... 94 (446) „Americanism literar44 ..................................... 95 (446) Controvers ................................................. 96 (447) Prin viscolele Bucegilor................................ 97 (447) , Vremea premiilor............................................ 100 (447) Monstrul de fier............................................101 (448) Sonete indignate Proprietarului meu...................................... 105 (448) Contrast................................................ 105 (448) Vis atavic.............................................. 106 (449) Beţivul solitar......................................... 107 (449) Premiul meu..................................... 107 (449) Portret ................................................ 108 (449) Excelsior î............................................. 108 (449) .Nostalgie.............................................. 109 (449) Preparative............................................. 110 (450) Defilare................................................ 110 (450) 512 Colloquim .................................................. 112 (450) La Şosea....................................................122 (451^ Sonete antimuzicale Élegie...................................................^ (452) Viziune telegrafică......................................129 (453) Wagnerism................................................130 (453) Arca lui Noe.............................................132 (454) Epilog............................................... . 136 (454) Sonete rusticane Prolog ..................................................138 (454) Cucoşul ................................................. 138 (455) Răsăritul noarelui....................................... 139 (455) Paingul .................................................140 (455) Vis biblic............................................... 140 (455) Indignare reciprocă...................................... 141 (455) Scrisoare................................................ 141 (456) Amorul orb.................................................. 143 (456) Răspuns la o scrisoare...................................... 144 (456) Regina Mab.................................................. 146 (456) Un fost ministru — Portret.................................. 149 (457) Incitatus redivivus......................................... 153 (458) Moartea cîrciumarului....................................... 155 (459) Revelionul unui confrate.................................... 157 (459) Poetul şi primăvara — Dramă în cinci sonete . . 159 (460) Sonetul unui reumatic....................................... 163 (461) O plimbare la Şosea........................................ 164 (461) Variaţiuni asupra lui „cum44................................ 169 (461) Cronica............................................. • • 170 (462) Jos ramoliţii !............................................. 172 (462) Indignarea clopotului de la mitropolie.................... 174 (463) Fantezie de sf. Gheorghe.................................... 177 (463) Prolog . ............................ 183 (464) Mesagiul.................................................... 187 (465) Banchetul meu............................................... 193 (465) In Cişmigiu................................................. 200 (467) Versuri caniculare.......................................... 203 (468) Lui Eminescu................................................ 205 (468) Congresul literaţilor.......................................207 (469) Victima florilor de turnesol , . . . . . . 213 (470) .513 Bedingota ................................................217 (471) Sărmanul Yorik............................................219 (471) Poetul şi lebedele........................................ 221 (471) Nu ştiu, n-am văzut................................ . 222 (471) Artistul.................................................. 224 (471) Elegie ................................................ 226 (472) Afişe .................................................... 228 (473) Traducând pe La Fontaine.................................. 229 (473) Statuia lui Heine . . . . . . . . . . 231 (473) Toamnă . . . . ... ... . . . 233 (474) Diligenţa................................................. 234 (474) Grandomanie .............................................. 235 (474) LEGENDA FUNIGEILOR................................ 236 (480) COMETA ................................................... 267 (484) CARMEN SAECULARE.......................................... 345 (491) VERSURI ORIGINALE DIN PERIODICE închinare laşului ........................................ 367 (495) Spleen ................................................... 369 (496) Manifestaţie.......................................... . 370 (496) Sonete de mart [V]........................................ 372 (497) Răspuns................................................... 373 (497) Fantezii parlamentare — Fotoliile vacante . . . 374 (503) Noul Tannhăuser........................................... 377 (503) Fleva la Quirinal................................. 379 (503) Sfîntul 'din „Albastru44 — Rugăciune — . . . . 381 (504) Discuns ţinut la o întrunire a „Tinerimei artistice44 . . 382 (504) Noul tribun............................................... 384 (504) Sonet electoral................................... 386 (504) Tăkiştii la Piatra........................................ 387 (505) Conferinţa d-lui Motru.................................... 388 (505) Canibalism................................................ 390 (505) Fragmente inedite din Carmen saeculare I Doina.............................................. 392 (505) II Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia . . . 393 (505) Carmen saeculare — Partea a doua — Fragment . . 394 (507) Scrisoare de dragoste.............................. • 398 (507) 514 Balada lui Bucur — Fragment inedit din Carmen saeculare ............................................. 401 (508) Nocturnă .................................................. 403 (508) înainte ! .............................................. 405 (508) „Cumpăna".......................................... 407 (508) Crepusculul zeilor.............................. 409 (509) Centifolia ..................................... 412 (509) Troica . . . . ................................. 413 (509) Necunoscutul ........... 414 (509) Cometei . . . . .............................. . 416(510) Comentarii 417