IOAN ALEXANDRU hm IMNELE IUBIRII ediţia a Il-a revăzută şi adăugită CARTEA ROMÂNEASCĂ şi copiilor mei Ştefan Maria Ioachim Rut-Eleiia Ioan Constantin ROMÂNIA / Fie-mi iertat acuma şi mereu Că îndrăznesc să mă măsor cu tine Să te desmierd ca pe pruncuţul meu Să te bocesc pe stingerea de sine Mai ales prin suferinţi mă ştiu îngăduit de lacrimile tale Să străvăd pământul străveziu Peste noi din slăvi cum se pnăvale Iar să pot în sînge să-l cuprind Să rodească-n noi mai cu putere Candela nădejdii s-o aprind Nu-i cu putinţă fără înviere 7 TRANSILVANIA îndurind am devenit o ţară Să nu mă tem de nimeni pe pămînt Şi în genunchi la candela de seară Să propăşim în ce va fi mai sfînt Dacă sporit-am în ceva anume N-au fost averi şi-un trai nesăbuit Ci-mpodobiţi cu cealaltă lume Puterea milei nu ne-a ocolit Mai ales in zile de durere înconjuram altarul jertfitor Şi deşertînd potirul cu-nviere Din tată-n fiu mă ştiu nemuritor 8 PATRIE E o putere-n lucrurile sfinte Ce se revarsă pe pămînt Desăvîrşind aducerile-aminte Pe cît rodeşte sufletu-n cuvînt Neamurile să se ştie-n pace Să nu poarte teamă nimănui Cît erau pe lume de sărace Sanctuare-şi ridicau întîi Cît era acropola de strimtă Pămîntul de neroditor Pînă ţara li se părea sfîntă N-aveau somn în aşternutul lor Ce era mai bun puneau deoparte Tot ce dobîndeau ei mai frumos Se ştiau ajunşi fără de moarte După cît trăiau de cuvios In Carpaţi de-avem o mîngîiere Care nu ne-a părăsit nicicînd E credinţa noastră-n înviere Străvederea celuilalt pămînt 9 OPŢIUNE Vine vremea cind trebuie să optezi Pentru neamul tău sau pentru risipire Vulturii spre soare la nămiezi Pămîntului sînt singura umbrire Moise de faraon era-nfiat Frumosul prunc şi blînd la-nfăţişare Dar într-o noapte-un vis l-a luminat Că neamul său e sclav între popoare Din moile-aşternuturi s-a desprins Cum fluturii învie din omide Dragostea de neamul său 1-a-nvins Desculţ şi gol ieşea din piramide Abia apoi a fost învrednicit Cu grai de gîngav şi cu neputinţă Să poată smulge neamul său robit Spre munţi de foc prin mări de suferinţă Smerenia-i descoperi apoi Că de la sine e fără putere Şi lepădat între cei mulţi şi goi Dobîndi veşmînt de înviere 10 TRADIŢIA Tradiţie înseamnă transbordare Din mînă-n mină devenind mai sfînt Cu cît transpare-n fiecare Icoana celuilalt pămînt Porneşti la drum cu multă sărăcie Ce se-mpuţină pe cît ştii s-o porţi Fluviul tot creşte şi învie Cel din urmă dintre morţi i SIMBOLUL Nu sîntem umbră ci parte întregul e rănit fără de noi Ulciorului lăuntrice toarte Să poată golul ocroti altoi Se împlinesc stejarii-n emisfere Punctul de la care-au început Sfîrşeşte-ncoronarea-n înviere Rădăcinile în absolut 12 BRÂNCOVEANU Brâncoveanu s-a consultat cu înţelepţii vremii Asupra morţii cît mai precis Cu trup cu tot de este înviere Sau numai duh te-ntorci în paradis El ştia cu fiecare os în parte Oricît ar fi în trup de nimicit Că făptura-ntreagă-i fără moarte Că-nvierii-i cosmosul menit \ Numai teama să nu te pătrundă Să nu te lepezi de Cuvînt Si Lumina milei tremurîndă Fecunda-va celălalt pămînt 13 IUBIREA LUI BRÂNCOVEANU : 1 Las pe pămînt cetăţi şi catedrale Dar cerurile-n ce mă vor primi Să nu vin la Tine cu mîinile goale Tngăduie-mi cu pruncii-a mă jertfi Va curge singele sfinţind a mea lucrare Va închega tot ce am sfinţit Acoperişele de plumb ocrotitoare Vor nimba un neam fără sfîrşit La Hurezi cînd pus-am temelie Din pronaos am început-o de la mormînt Locul spre slăvi să-ajungă ctitorie Ii mai lipsea o jertfă pe pămînt 14 TOPOS Caişii din Fanar au dat în floare Din bărci pescarii seara pe Bosfor Pe un bănuţ un peşte la frigare încă zvîcnind pe jarul ţipător Sfînta Sofia în suliţe înfiptă Cu pumnii iataganelor în dinţi Prin veacuri devenit-a criptă Să poată-ncape amar de suferinţi Să n-o întrezăreşti din depărtare Alte ciuperci în jurul ei s-au pus Imitind-o fără întrupare Jertfa iubirii nu s-a mai depus Şi lăuntric fost-a siluită Privirea feciorelnică spre răsărit De Paradis să nu fie rîvnită Lacrima-n altar i s-a zdrobit Herubii-au mai rămas de priveghere Erau prea sus să-i poţi opri curînd Pe şase aripi de la înviere Duc în spate golul din mormînt 15 EVANGHELIARUL DE VORONEŢ Ştefan cu mîna ridicată Atinge poala tronului albastră Pe care şade-n braţe cu Iisus Măicuţa Domnului şi-a noastră Nebiruitul domn fără cuvînt Cît un bob de grîu la-nfăţişare Ca o stea pe lîngă-un soare sfînt Neamul meu îl ţine cel mai mare N-a fost mîndru cît biruitor Ştia c-o mină de ţărînă De-o lucrează braţul rugător Fără moarte-i dată să rămînă Clopotele lui din veac Le returnăm în vechile tipare Oricît aş fi în lume de sărac Ce limbă-n cosmos de răsunătoare Şi streşinile peste Voroneţ Ca nişte cloşti ce puii şi-i adună Ce e mai sfint şi vom avea de preţ Sub aripele lor o să rămînă 16 DVERA la putna Ştefan e mare pentru că-i smerit In dveră stă în colţul cel din urmă Ce uriaş e Mielul răstignit De mila lui tot cosmosul se curmă în cel mai dinafară loc Postavul cam pe unde se deşiră Un snop încins peste mijloc Milostivul zimbru în porfiră De cer aveam nevoie pe pămînt De nevăzuta slăvilor oştire De clopote la Putna mai curînd Să-i ţinem pe barbari în risipire Ştefan cel Mare voievodul Receptacol fără nume Să poată-atrage în Moldova lui O lacrimă din cealaltă lume Şi soaţa sa cu chipul cuvios îngenuncheată cît o luminare Cam de unde Mirelui frumos Poţi să-i vezi străpunsele picioare 17 Totul în purpuriu lucrat Cîtă a fost în lume suferinţă Mai ales Moldovei i s-a dat îndesat cu vîrf din prisosinţă Iar dacă-n iubire s-a deschis Fir de aur dacă o mănîncă Dacă-am dat prin ea de paradis Este loc de suferinţă încă 18 AVERE Averea unui neam nepieritoare Stă în puterea de-a iubi Cît de smerit e-n sine fiecare Cîţi pruncuţi îmbracă zi de zi Nu cîte oale fierb la mine-n vatră Şi de vin ulcioare am golit Ci inima de n-a rămas de piatră Cît urît în ea s-a pustiit De am trecut pe lîngă mîna goală întinsă de un cerşetor Zadarnic umbra-n jur răscoală Din peşteră ecou răsunător 19 OMUL CUVÎNTULUI Puternic fosta-n faptă şi cuvînt Proorocul în neamul său o vreme Căci nu de unul singur fără rînd A-nceput să plîngă şi blesteme De strămoşi în preajmă duhul lor S-a pătruns prin stingerea de sine Cînd va lovi în neam necruţător Nu numai să doară, să aline ! De unul singur rămîne-vei străin Oricît e tînguirea de profundă Cutremurat isvorul de senin Se-alege steaua-n fiecare undă 20 PASHA Tu trebuie să sîngeri, să suferi ne-ntrerupt întîiul tău născut nu-ţi aparţine Să nu-i dai moştenire nici atît pămînt Cît să-şi ascundă oasele de mine Oriunde bate să nu fie primit Să nu îşi afle-n cosmos liniştire Din pîntecele maicii hăituit Spînzure ca ţap de ispăşire Să-l frămînte sub picioare toţi In agonia lui să se răzbune Ciungi şi ologi şi desfrînaţi şi hoţi Să-i străpungă ranele din mîne Şi adăpat cu fiere şi oţet In loc de lacrima de-mpărtăşire Zdrobit pe lemn ca om şi ca profet Să se umple de Dumnezeire Acestui zgîrci de carne rubiniu Lipsit de orice slavă şi putere în peşteră închis într-un tîrziu Să i se dea prilej de înviere 21 LUCRARE PROFETICA Să dărîmi şi să dezrădăcinezi Idoli lăuntrici răul din afară Să zideşti şi să însămînţezi Pînă locul este bun de ţară Numai răul să-l faci cunoscut Tîrşîindu-te de azi pe mîine Dac-aş fi doar mormînt de lut Dar sufletul cui rămîne Oceanele acestea ce vuiesc în prea strimte lacrimile mele Nu-i loc să-ncap decît duhovnicesc în cerurile dincolo de stele 22 PENUEL De la oameni nu-i de-ajuns Să te-alegi cu binecuvîntare Groaza unei nopţi de nu te-a uns Pînă dai de sînge în sudoare Nu-i de-ajuns să te ştii hăituit Dinspre oameni sau grăit de bine Pămîntul printre stele-mpodobit De lumina ce nu-i aparţine N-are omul stare pe pămînt Fără lupta asta-ncrîncenată Se va-ntoarce pururi şchiopătînd De lumina neapropiată Nu vrea să ştie de-a învins Sau înfrînt pe a cîta vamă ? în cenuşa cosmosului stins Şoldul unui svîcnet se întramă 23 MANĂ Ca Elohim de-a pururi să le-ajungă Numai de-o zi mană să strîngă Cerul duce stelele de vară Să nu ne fie cosmosul povară Cum pămîntu-i dus de rodnicie Eu să ţin de împărăţie Umbră de neprihănire A stingerii de sine Din iubire HAR O tufă stearpă de spini şi mărăcine Intr-un ciulin rătăcitor Dezlănţuie puterile divine Dansul focului mistuitor Că-n cea mai destrămată creatură In care-un strop de rouă nu poate fi cuprins Este prilej de milă de aură De paradisul rugului nestins Ce de la sine n-au nici o tărie In cele mai umile care nu-s In leproasa-nchisă de pustie îngenunche slăvile de sus 25 EXOD Ieşirea fiecare în parte trebuie s-o săvîrşească în Din mocirla istoriei de lîngă cazanele beznei Clocotind înfundate cu carne, patimilor stăvilar Din lucrarea oarbă din patrat lutul strîns în cleiul cărămizilor, jarul stelelor diamantul potir Să-şi săvîrşească şi ele spiritul pur bucuria de Numai la truda de jos să rămîi să sporeşti să te De la omphalos în jos numai călcîie zdrobind Broaştele imperiilor între şoareci şi năpîrci în nămolurile fluviului ridicînd uriaş Picioarele Molohilor a statui călcînd Fătul în pîntecele istoriei. Statul pe loc încremene Cari oceanul cu ciurul din nămolul deltei ce cre'te Mereu învîrtoşat cu paie şi stuf şi sudoare Pînă la foc să pătrunzi nu-ţi este-ngăduit Din soare cît aduce el vînt să-l primeşti Pruncul boţit din pîntece smuls ud ca mielul Rupt stors din mitra oii şi azvîrlit zdrobit De leasa strimtă de strunga fricii de hoitul Din pîntecul piramidei. Vieţuind fără de oseminte Moluscă numai patimile puturoasa deltă fără Focul izvorului pur fără cremenea stîncă în care craniul şarpelui în căpăţîna pustie Deşteptat cu otrava rănind ar putea izbăvi Cară Nilul spre mlaştini scursurile piramidelor Sînge de prunci mai ales nenăscuţi, rugină şi purp Osînză şi zăr şi leşie şi roţi de la carele 26 Moarte de luptă, maţe şi sule şi cratiţe oarbe în care a fiert zeamă lacrima proorocilor Mîţe umflate la porţile coloşi în piatră veghind între Şeol şi uitare bot de leu şi bufniţă peste Chip de femei numai trup omenesc iar faţă De bestie să cauţi mereu dedesubt o scăpare-n Scursori unde buboaiele năvălesc să Roadă cămaşa de nuntă Ce ajunge porcului în troci resturile din blide Trăind din incest delta se-ngraşă La maţul cel gros al istoriei între izvor şi albastrele mări, sugrumaţi Hăituiţi scîrbele toate se scurg peste mine Caut zadarnic în agonia mocirlelor ce curg nentrerup Brumă de statornicie nu poate rodi trunchi Şi coroana n-au văzduh să cuprindă Văpaia amirosirilor de la rădăcină în jos şoarecii beznei rodesc mogîldeţe Sporesc în cuptoarele puturoase ale deznădejdii Nici turmele pînă aici nu ajung Faptele ce nu ard Focul ceresc unde nu-i dat să străbată Muşiţă şi lăcuste omizi şerpi groşi de ape Fără dinţi molfăie grăsimea rîncedă Restul fără zvîcnet şi roi din coada fluviului Nu se poate rămîne pe veci la hoitul cărămizilor între ape soioase şi lut Focul ceresc să nu-şi împlînte urletul turn urechea clopot prelung Botul timid ochiul blînd ovalul Creştet de miel acest pumn de har murmurînd De un an mielul sfînt jertfitor să nu bată în podeţi, zbierătul turmelor ce-au irupt Din ţarcul strimt al piramidelor Nu se poate-ntr-o zi scăpat scăpătat De la ţîţa maicii-nţărcat cu coarnele abia Mijind Lai bucălai miel mior Sărman să-şi tragă scîncind pe sub porţi Să nu scape din curţi din ogTăzi să nu iasă Ca fum jertfitor din altarele lor Ce nu sînt încă decît în cenuşă înainte de-a fi sîngele scurs la Rădăcina istoriei Apare-ntr-o zi scăpat trimis împins fugit Jupuit de viu spînzurat pe lemnul uscat întreg încă botul ud de lapte crud Supt în grabă rupt din sfîrcul feciorelnic Apare Mielul într-o zi înstelat se rătăceşte Se-mpletică răsare cu lumînărele brumării între corniţe făclii în mijlocul Dezastrelor noastre în pupilă mijesc Căprii sîngerii pîrtiile poteci zările se deschid Putinţa ieşirii ieşi din adîncuri fără memorie Din toate osemintele din bube de veci din Umilinţi fără timp din haosul nenceput Din spaimă apare copîrşeul strîmt Şi curat leagănul înstelat Putinţa îndemnul gudronit apele Să nu-1 ia ca pana de gîscă Să nu-1 atingă să nu-1 cuprindă Timpul să nu-1 înşface în găoacele lui Spăimoase şi pruncu-i împins In mila fetei faraonului Şi de acum nu va mai putea fi stins învins în veci dorul de ducă Putinţa ieşirii umbra pustiei Se lasă peste mormintele noastre peste vii şi Morţi peste duşi şi prunci peste leagăne Şi fumul din vatră nu mai are gust Carnea fiartă în cazanele uriaşe De la poarta istoriei Timpul nu-i bun Pe buze aduce vîntu-n amurg sperlă Şi amiros din pustia cea sfîntă Picioarele nu mai pot tropăi o dau A furtună braţele ating coapsele Feciorelnice ca rug încins 28 Dincolo dintre morţi ieşiţi In zorii dintâi se frământă Atît ne este-ngăduit ieşire Libertatea de-a nu rămâne rob Spinarea-ncovoiată şi braţele-ntre genunchi Frămîntind mocirle sub picioare Se să ridice pină la umeri blând Să poată da-n extaza roditoare Să poată fi a crengi încoronînd Pe lemn întinse braţele de rind L ŞARPE Dacă i-aţi biruit prin iubire sînteţi pe veci biruitori Prin ură dacă i-aţi biruit prin isteţime şi înţelepciune De-aţi fost mai puternici devenind necruţători Nici ei nu sînt mai buni nici voi nu veţi rămîne Se legară de voi să vă stîrpească pe fiecare să vă distrug Pentru că şi limba voastră era sabie şi tăvălugă Nu vroiaţi numai răul din ei să-l zdrobiţi fără urmă Sfîşiarăţi tot ce vă căzură-nainte din turmă Nu se scoate rău cu rău nu cedează moartea de frică Şarpele de aramă de bunăvoie pe lemn se ridică Trupul plăpînd hulit de toţi în agonie se frînge Restaurând cosmosul din iubire, picătura de sîn^e Blînd şi smerit cu inima nici o vorbă deşartă Numai purpuriul smereniei lui inima mea îl suportă Apasă pămîntul ca iarba leac fără durere Pînă jertfa Lui încolţi-va în noi din iubire-nviere 30 STRĂMOŞII Oricît le era vatra de săracă Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor Lîngă părinţi o viaţă să petreacă Şi încă una lîngă pruncii lor După ce întreaga moştenire Se ştia ajunsă-n locul sfînt Sătui de zile şi de fericire Plecau strămoşii de aici cîntînd După ce-aşezau pe îndelete Pentru suflet ce era mai greu întorşi senini cu faţa la perete Se strămutau la bunul Dumnezeu Nu puteau muri fără să-şi lase întreaga avuţie celor vii Matusalemi cu bărbi evlavioase încap într-un mileniu doi sau trei Ce-i mai de preţ să nu se risipească Frumuseţea lumilor de la-nceput Cîteva făpturi s-o tăinuiască Prin care focul veşnic a trecut 31 Să nu se uite să nu-1 bage-n seamă Cuvîntul sta în veac nemuritor Ca limba într-un clopot de aramă Cu cît îl bate-i mai răsunător Unde sînt mulţi e gata să se piardă In graba mare ce avem mai sfînt Era de-ajuns luceferii să ardă Să se străvadă celălalt pămînt 32 ABRAHAM Multe jertfe fost-au altădată Mulţi au jertfit ce socoteau mai bun Dar n-o făceau din inimă tocmai curată Cereau în schimb ceva de la stăpîn Intîi născuţi în ziduri de cetate Pămîntul este plin de sîngiuiri Fecioare în războaie înrolate Flăcăi în suliţi aruncaţi de miri Tu însă ai avut răbdare S-aduci jertfă ce aveai mai sfînt Nu din rîvnă ci din ascultare Şi ai atras iubirea spre pămînt 33 ADAM S-a ruşinat Adam cînd a căzut Rămăsese încă prunc din fire Semn că totul nu-i pierdut S-a tras în strai de ispăşire Să nu piardă tot din paradis Să nu se risipească în pustie In burduf de piele-a fost închis Isvoru-n oaza străvezie Iar să nu rămînă în deşert După cea din urmă picătură In amurg cu braţele pe piept Era-mpins de-o lacrimă-n aură 34 MIRIAM Pe malul mării tainică făptură Te frămîntă duhul nevăzut Nu-i ştii pune lacrimii măsură Prin pustie încă n-ai trecut Dansezi prea înfocat fecioară Eşti prea deslănţuită pe pămînt Şi lepra o muşcă de subţioară Simţi în carne dinţii Celui sfînt Pe căi nimicitoare sfinţenia pătrunde Făptura celui rîvnitor Şi-n cortul dinafară te ascunde Pînă-o presimţi ca foc mistuitor 35 VAL A AM Cum să blestem unde-i o binecuvîntare Mai presus de noi peste-un popor Aşa rosti de pe-un măgar călare Valaam proorocul fiul lui Beor Dintre şapte jertfelnice aprinse Neştiind ce spune glăsui Şi pe rînd blestemele învinse Să moară-n el pe veci le osîndi Vedea în Duh o slavă ce pătrunde Dinspre pustie peste neamul lui Intre noroade să te-ascunzi nu-i unde Şi-ntre stele mai strălucită nu-i Pe-un mînzoc de măgăruş călare Prin poarta cea de aur în curînd Pe cel mai blînd şi sfînt la-nfăţişare Din cîţi în cosmos vor veni pe rînd Să fii dintre ai lui ce bucurie Să poţi muri şi tu în moartea lor Şi dispăru prodromul în pustie Şi a rămas în duh nemuritor 36 In plin Florar e Iov sărbătorit Cînd bănuim ceva despre-nviere Cînd cosmosul e cel mai fericit Şi suferinţi încap şi priveghere Acest boţ de came nezmintit Mîncat de spaime pînă la puroaie Pe cît era de sine de scîrbit Iahve în el ardea în vîlvătaie Incît părea pământul fără rost Cerurile-asupra lui tintite Să cerce osemintele de post Cît pot de vii să fie răstignite 37 IOV Cu cît e omul mai neprihănit Mai multă groază-n jurul lui se-adună Pînă veni-va cel desăvîrşit Să soarbă toată scîrba din ţJrînă Cîţi au călcat pămîntul pînă-acum Abia un strop de rău împuţinară încinşi în sac cu pulbere şi scrum înfricoşaţi de spaima milenară Crţi au urcat Golgotele pe rînd Nici unul viu nu le mai coborîră Vitregi şi sfinţi dar prea puţin cuvînt Cînd duhul morţii hohotea în gură Dincolo de moarte n-au trecut Decît în vis şi agonie poate Ţăndări zac ulcioarele de lut în poarta ei cît o eternitate Bubatul negru pe mine s-a-nteţit Păduchii-mi mîncă sîngele din viiie Dar simt în duh că nu pot fi zdrobit Că Iahve-a dat de-o stingere de sine 38 Şi răul să se-ncuibe nu mai este loc Sînt ocupat de milă şi iubire Cum stau de viu mîncat de nenoroc De cîtă scîrbă este-n omenire Iar că sînt în stare să-ţi cerşesc In cerul gurii mele încă-o ţeapă De bună seamă că-i duhovnicesc Boţul de carne care mă îngroapă Viu oare cum rămîne în mormînt Acest fuiag de milă şi durere în acest fulg de sînge şi pămînt Vuieşte cosmosul întru-nviere RAHILA Ori îmi dai copii ori mor acum Nu mai pot să-ndur vreo amînare Mesia e aproape e pe drum Poate în trup şi-n aste mădulare Că nu îmi aflu rostul pe pămînt Că zilele-mi par prea anevoioase în acest pîntece de lut frămînt Pe Elohim în came şi în oase Să te urmez pustiei mi-ai permis Să-mi las părinţi şi patrie şi turmă Şi nu transpare nici un paradis Şi iată moartea că ne dă de urmă Sub stele uriaşe în cortul sfîrtecat Rahila se frămintă-n agonie O de-ar fi întîiul prunc băiat Pot să mor în prag de-mpărăţie 40 RUT MOABITEANCA Doarme Booz snop c-un snop la căpătîi Lîngă stogul său de grîu pe-o rînă Şi în zori îl muşcă de călcîi Vipera pustiului bătrînă S-a lipit de stogurile lui De cu seară văduva pustie Moabiteanca Rut a nimănui S-a vîrît la el în sărăcie Fără prunci bărbatul i-a murit Booz e ruda rămăşiţii sale Şi din el să nască-i legiuit Peste ea pămîntul să-l prăvale Vrea cu orice preţ în legămînt Să pătrundă tînăra femeie In miez de noapte pîntecele sfînt Mai presus de stele să scînteie Nu-i decît unealtă acest Booz bătrîn Să mă-ngroape-n stogul lui de vie Sub Elohim murind să mă frămînt Să smulgă el din mine seminţie 41 IUBIREA IUDITEI Tînărâ văduvă în curăţie Se vestejea cu zile în popor Cînd se-^abătuse peste neam urgie Seca de plîns ultimul isvor Nu mijea de nicăieri scăpare Sleiseră ascunsele fîntîni împrejmuită de oştiri barbare Cetatea mai trăia din rugăciuni în ungherul ei de sărăcie Acest pumn de oase văduvit între pîndă şi-ntre nebunie Aştepta un semn neprihănit Prin cineva de sus o mîngîiere Nainte pruncii toţi de-o fi trecut Din cei crescuţi cu lapte şi cu miere Şi cu lumina fără de-nceput Cum se hrănea în taină din cuvinte încinsă-n sac zbătîndu-se pe jos Din cenuşa pulberii fierbinte Pe cît se stinse, se-nchega frumos Şi cum se frămînta a întrupare Ca aluatu-nvîrtoşat de pumni Sînii sbîrciţi — a fată mare Picioarele a arme şi columni Se-ntruchipa o sveltă catedrală Unsă cu mir şi cu belciug în nări Ruptă la mijloc de încetineală Iuţea din şolduri rai de desfătări Cu pîine şi cu vin într-o desagă Cu un ulcior pe umăr de ulei A fost svîrlită oştilor ca pradă Cînd se ştia că nu mai este-a ei C-a fost luată o clipă-n stăpînire Umbrită de-un pogorămînt înconjurată-n taină de-o oştire Din frumuseţea celuilalt pămînt Călca uşor ca-ntîia libertate Mai mult aripe să priceapă-n zbor Că ea pe cît a devenit cetate Frumuseţea-i foc mistuitor Şi s-a întors eurînd izbăvitoare Şi triumfale porţi i s-au deschis Şi-n straiul văduviei slujitoare S-a închis din nou ca-n paradis 43 SAUL Umbla după măgarii rătăciţi In cea mai nensemnată seminţie Cînd fost-a smuls de Duh de la părinţi Prooroc să calce prin pustie Cînd nu-nsemna nimic în ochii lui Şi-n cuvînt n-avea o tresărire Rătăcitor vlăjganul nimănui A fost atins în duh de fericire Fălcile descleştate, ca de-un vînt Aripele morii în furtună Hohoteau cuvînt după cuvînt Din pămînt nimic să nu rămînă Darul cuvîntului în care fost-a uns Să fie rege bun de nemurire N-a ştiut să-l preţuie-ndeajuns Şi-a rîvnit în loc înavuţire Şi se-ndepărtase Duhul bun Şi cel rău a năvălit în casă Pînă ce desvlăguit bătrîn Din Şeol n-a mai putut să iasă ION A Nici prin moarte nu scapi de iubire Iona în pintecele chitului fugit In loc de moarte-a dat de mînăstire Şi să-ngenunche mortu-a trebuit Fugi în moarte dai de înviere Şi trebuie în viaţă vrei nu vrei Să te întorci priveghere — S-aprindă mila candelele ei 45 ION A Nici adîncul mării n-are loc Să tăinuie făptura rugătoare Mistuit de fiară sau de foc Rămîi ca jertfă la înfăţişare Nu-i unde te ascunde pe pămînt Logosul de urma ta se ţine Şi oriunde-n cosmos e prea strîmt îşi trimite mila după tine Iar odată de cuvînt ajuns Toate se grăbesc să te întoarcă Din adîncul cel mai nepătruns Copîrşeul se preface arcă 46 IOSIF CEL FRUMOS De două ori veşmântul sfîrtecat Svîrlit de fraţi de viu într-o fîntînă Şi-o muiere frămînta în pat Pielea moartă-a şarpelui în mînă Era cu paradisu-mpodobit De tatăl său într-o cămaşă lungă De va fi-n pustie încolţit Fiarele la suflet să n-ajungă Iar sub strai cu fecioria-ncins Patimile nu-1 puteau cuprinde Dinspre lume candelabrul stins Dincolo de stele se aprinde Pierde se pot multe pe pămînt Mai ales ce nu ne aparţine Şi din moarte vom ieşi curînd Pe lumina stingerii de sine PARTENOS Din mintea Zeului zămislitoare Apăru ca soare printre nori Pe muritori să-i ţină-n adorare Şi pe cereşti pămîntului datori Sub cerul liber în marmoră-ntrupată Deşteaptă în neamuri un temei Cînd Talasa era-nvolburată O liniştea seninătatea ei Cultul tainicei fecioare Acropolele toate într-un gînd In preajma ei în temple jertfitoare îngenuncheau pe celălalt pămînt 48 OMUL Patrusprezece miliarde de celule Pe scoarţa cerebrală a lui încape-ntregul cosmos şi rămîne E cel din urmă şi e cel dinţii Cea mai smeritâ-n cosmos plăsmuire în preajma ei cu toate cite sînt Ajung la sine dintr-o-nsufleţire Fără să ia decît puţin cuvînt 49 BUNAVESTIRE Pămîntul era mult prea strimt Şi stelele prea neîncăpătoare Şi printre ele Duhul sfînt Nu afla cetate de scăpare Făpturile nu îl răbdau prea mult Mistuitorul foc fără de moarte Izgonit de toate cîte sînt Cutremura văzduhul de departe Nu se vroia nimeni casa lui Să-mpărtăşească-aceeaşi vieţuire Pe cît bătea la poarta orişicui Ii răspundea străină-mpotrivire Dar un suflet într-o bună zi Desăvîrşit în lanţ de priveghere Fecioară astăzi îndrăzni Să se-ngreuie de înviere Iată roaba Domnului eu sînt După cuvîntul tău să-mi fie Şi printre stele crinul fremătînd Şi-a scuturat văpaia în pustie 50 iLl . MAGNIFICAT Tu eşti scoica întruchipare scumpă Nu că eu marea aş socoti că sînt Şi nici perla-n care să irumpă Transfigurarea celuilalt pămînt Perla şi marea se potrivesc tot ţie Tu scoică vuitoare sanctuar deschis în vîntul în amurg ce-adie în preajma mării dinspre paradis 51 MAGNIFICAT în stare de logodnă a fost surprinsă Cînd se părea că-n sineşi e de-ajuns Dinspre ceruri candela aprinsă Pîlpîia într-un ungher ascuns Şi înspre lume ardea înfrigurată Fructul copt vărsa dogoritor Mireasma din grădina sigilată Spre frăgezimea unui umil ulcior Cînd se părea risipei hărăzită Lacrima dintîi o copleşi De dincolo de stele-a fost umbrită Logosul în ea se zămisli 52 PANTOCRATOR De la Adam încep să vin spre voi Cînd a scăpat pământul printre stele Să-l poată-ntoarce îngerii înapoi L-am smuls pe-un crin din lacrimile mele Să nu se-ndepărteze neîntrerupt Să dobîndească-n cosmos limpezire Am început din ele să-i înfrupt Oceanele străpunse de orbire In pulbere am fost amestecat Să poată prinde-n pumni frămîntătură Eram pe crengi în rouă scuturat Şi-am zămislit întîia creatură Ş; de atunci întruna mă arunc A plămadă-n fiece durere Incredinţîndu-i fiecărui prunc înfăţişarea mea după-nviere Carnea mea este acest pămînt Rănile mele aste cimitire Iar pînă vor treoe în cuvînt Agonia ţine de iubire 53 MIELUL Stăpînul cosmosului este miel Blindeţe numai şi iubire Oricît de slavă tăinuie-se El E-n creştere dinspre neprihănire Să-mpuţineze-ncoronarea lui De cîte raiuri cosmosul colindă In cer şi pe pămînt putere nu-i Un altuia mai darnic să le-ntindă Pe curcubeul focului de-apoi Cu stelele culese-n paraclise Strămută jertfa-n sîngele din noi Din flăcările rănilor deschise IMNUL MIELULUI Taina nu s-a săvîrşit fără el Pe crucea istoriei fără murmurul sîngelui său Aşezămînt n-a durat pe pămînt Nu durează unde nu-i tras valul Subţire al jertfei lui uriaşul noian nevăzut De lumină şi foc ce mijloceşte ieşirea. Cele mari şi statornice-n rău, vîscul Crescut din vlaga paradisului, parazit, Sînt smerite de cele ce nu-s vedenii-n Lucrare decît de departe, prin ce-i sfînt Răscolind ranele inimii. Cosmosul stă pe creştetul său blînd Constelaţii întind mîini rătăcite Spre murmurele acestui crin izvor Spre aceste priviri împăienjenite De dor ce nu pot odihni In cele ce sînt Pină Aura milei împrejurul lor De dincolo de stele se-nfiripă Tremură mielul neîntrerupt Dus de juvăţ la junghiere Că n-am să mor nicicînd nu ştiu Fără fluierele lui de înviere. 55 MARIA MAGDALENA Să-l oaute-ntre morţi ea cea dinţii s-a dus Se declanşă în ea o vijelie De cum îl îngropară pe Iisus Era din nou lăsată în pustie Simţea că se sufocă pe pămînt Din loc în loc cerca o surpă tură Unde e El s-ajungă mai curînd Să-i sărute moartea de pe gură Pulberea s-o strîngă şi pe ea Grabnic Şeolul s-o înghită Pe dealul Căpăţînii şerpuia Cu noaptea-n cap fecioara despletită Cînd se crăpară zorii cei dintîi Fără El pămîntul să-l cuprindă In mahrama strînsă căpătîi Rănile-ncepură să se-aprindă Şi mormîntul roată răscolit Şi săpînd un grădinar pe-aproape Şi pe cînd să-l vadă desluşit Tremura columba peste ape 56 Şi-o strigă pe numele ei blînd Şi-l recunoscu din mângîiere Şi călca pe celălalt pămînt Căci trecuse-n El prin înviere 57 IHTYS Prin cinci simţuri dragostea pătrunde In acest vast boboc întredeschis Să nu mă poată cosmosul ascunde C'ricît sînt de căzut din paradis Prin pipăit cu uriaşe coarne De ce îmi este-aproape mă lipesc Strămut în stîncă prin cochilie carne Mă afund în peşteră ca să găsesc Gustul limbii prefăcută-n pîndă Cînd trăznete se lovesc de nori După sămînţa moartă se cufundă Lacrimile ce-au căzut surori Amirosul de urma ta m-aţine Din coasta-mi ruptă ca să-mi devii altoi Pe-nflăcărarea stingerii de sine Să crească paradisul între noi Prin auz în Duh ce înfrăţire Cu cei duşi şi cei ce vor veni Trece marea în nemărginire Pe cît o scoică-o poate undui Prin vedere faţă către faţă Intr-o zi va fi să te ador Să-l cuprindă braţele de gheaţă Pe cel ce este foc mistuitor Făptura-ntreagă este iubitoare Organul dragostei desăvîrşit Acest boţ de carne jertfitoare între extaz şi milă răstignit 09 RUGUL ÎNCINS Grumazul ars de flăcările Cuvîntului Miez de foc devenit pe jertfelnicul lacrimilor Din tată-n fiu în pustie trecut rostogol Şarpe de aramă toiag înghiţind Agonia şerpilor otrăvitori. Fără Patrie şi pămînt roditor dezmoştenit Pe veci dinspre cele lumeşti să trăieşti Din pîrga Logosului cît îngăduie Cît poate el deveni tihna unui aşezămînt Peste cenuşa mormintelor Dar acum în pustie pribeag cu turma de oi Păstorind în preoţie străină aciuat In casa naturii neprihănită pe cît se putea Şi într-o zi la amiază dintr-odată Cuprins un vrej ca de jnep un ciuline Vîrtos un arbust îndesat cum e rugul Sălbatec la noi în Ardeal pe păşuni Unde cocoşul strigînd nu ajunge Să ducă vestirea lepădării în Săptămîna patimilor. Şi acele crengi Acei spini carnea de lemn a acelui întrupat osămînt începuse să ardă Nemistuindu-se nu răzbeau flăcările Să dea în sîngele ei de pumnul de cenuşă Muşoată împrejur şi-n adînc zdrobită în Amănunt nu ceda devenise focului hrană Amarnicul gust nu-1 ştia focul cît e de bun Fructul pustiei nu pogorîse în rădăcina lacrimii 60 Ce rodise pustia acel zvîcnet triadic de crengi Cit un pumn de nimic înfrunta era acolo Prilej cereştilor de-a odihni convorbi încălţămintea moartă pielea adaos veşmîntul De piele primit cîrpit pe noi cînd am fost De Paradis desţăraţi se descoperea iarăşi Cădea in pustie cu sunet surd pietre de moară Dezlipite cu vuiet de pe călcîiul de flăcări Cuprins, Locul e sfînt omul întîi Logosul atins de el să-l numească încins de flăcările iubirii el Adeverea miracolul din afară Şi deveni profetul începător de ţară 01 TEOFAN GRECUL Foc lumină nevedere Materia de spirit dogorind Ce rămîne după înviere Din cîte-a fost o mină de pămînt N-a luat o parte din lumină Ci întreagă albă peste arsul lut Nu-i coloritul din grădină Ci văpaia care l-a născut Făpturi aprinse de despătimire Stîlpnicii de foc mistuitor Acest pămînt în cosmos de iubire Este ţinut pe degetele lor i ! 62 ARS POETICA Lîngă uşă în prag pe ultimul loc în sanctuar Locul tău de un deceniu şi jumătate Foarte departe de slava din sfîntul altar Dar şi departe de pustietate Pe-afară uritul crivăţul la fereşti Vîntul de miazănoapte dinspre bărăgane îl auzi cum linge ocniţele brâncoveneşti Pînă dă de sînge în icoane Şi-ngenunchezi degrabă unde rănile dor Uşi fereşti candele cuvinte Pînă pîinea şi vinul se frîng în popor Şi se strămut pe lacrime în oseminte Şi cînd ieşi afară de-acolo mereu De ce împăcare făptura ta-i cuprinsă Cît va fi drumul Căpăţînii de greu Bezna inimii de iubire e-nvinsă Vei călca peste scorpii şi peste mormînt Peste vipere vei păşi peste moarte De iubirea Logosului sfînt Nu ne poate nimenea desparte 63 ARS POETICA Nu pot rosti nici un cuvînt curat Netrecut prin lacrimile toate Cred că sînt cel mai neajutorat Şi mai sărac din cîte-au fost create Iar pînă la ele să ajung Ce sbatere şi frîngere de sine Stele şi isvoare toate plîng Pînă plînge sufletul din mine 64 POETUL Cuvîntul devenit-a carne Istoria a dobindit cuprins Nu poate nimeni să răstoarne Unde cereştile-au învins Cuvîntul este sacrament şi hrană Nu poate fi poetul decît slujitor Profet şi preot fără de prihană Logosului foc mistuitor împărţit pe lemn prin spînzurare Cămaşa-ntreagă căzu la sorţi Logosul scăpat între popoare Să poată s-o îmbrace dintre morţi S-o jupoaie nu e cu putinţă Cămaşa nunţii de pe trupul sfînt Iubirea zămislită-n suferinţă Macină umbra golului mormânt 65 JERTFA LAUDEf Are putere de ispăşire Jertfa Laudei din iuibire Psaltirion cu zece strune Ranele din coastă şi din mîne N-a mai rămas în suflete durere Să nu fie străpunsă de-nviere Oricît moartea mai stăpîneşte încă Invierea-n noi e mai adîncă Oricîte bocete se mai frămîntă Se-aud în veci cîntările de nuntă Nu poate fi în cosmos tînguire Să nu fie-nghiţită de iubire Să lunece pămîntul printre stele Uns de aloia lacrimilor mele 66 IUBIRE Să-l iubeşti şi pe vrăjmaş înseamnă A-i da lui însuşi şansa de-a iubi Să nu-1 treci cu vederea pe cerşetor înseamnă Să se desprindă însuşi a jertfi Ce-i faci tu aceea doreşti să-ţi facă Celălalt ţie şi tuturor Pe cît îţi este viaţa de săracă Pe-atît poţi fi în taină jertfitor In lacrimi mai ales comoară In stingerea de sine în frămînt Prin pîinea-mpărtăşită-n fapt de seară Prisoseşte hrana din cuvînt IUBIREA Singura dogmă ce nu se discută împotriva căreia n-avem nimic de spus De douăzeci de veacuri zăvorită în carnea mea de rana lui Iisus Nu-i de-ajunsă-n creaturi putere Oricxt aş încerca în sînge s-o stîrpesc în loc de moarte e-nviere Rănile în mine-nvlăstăresc Rădăcinile-s prea ancestrale Să le-ncapă doar acest pămînt Cîte fi-vor în adînc răscoale In coroane zbaterea-i cuvînt. Oricît va fi zdrobită sub picioare Cît îi vom şterge urmele din noi Isbucni-va taină cu ardoare Umbra milei Mirelui de-apoi 68 SFÎNTUL Voalul virgin întins peste zidire Dragostea divină se naşte din privire îndrăgostit prin tot ce e-n fiinţă De cel ce te-a născut în suferinţă îi săruţi în fulgul de ninsoare Rănile din mîini şi din picioare în fiecare şoaptă şi-adiere Este prilej în noi de-nviere Cazi în extaz la fiece svonire Ce înroşeşte straiul de pe Mire De dorul Celui ce-a venit şi vine Sp topeşte carnea de pe tine 69 TRIADĂ Eroul geniul şi sfîntul Trei coarde-ntr-un popor Pe care sîngerînd cuvîntul Devine Logosul izbăvitor Fir de lumină şi de bucurie Oricît le este veacul de tîrziu S-aducă roada-n.ştîncă şi pustie Răstigniţi din leagăne se ştiu Nu cred — nu se tem de soartă Libertatea este jugul lor Ce-1 duc pe umeri ca pe-o mare moartă Să fecundeze raiul tuturor Celor mai mulţi prezenţa lor le scapă Dar se întorc din veacuri înapoi Sfinţenia întruna îi dezgroapă Din raclele uitării printre noi Ii prindem în statui şi sanctuare în zugrăveli pe troiţi la răscruci Crucificaţi în neamuri şi popoare in vis de-apar nu-i socotim năluci 70 DACO-ROMANIA Se naşte-un neam în lume, ce puteri Ce uriaşe jertfe vin de pretutindeni Tot ce-a rodit în vremile de ieri Se scutură ca nourii de grindeni Romanii vin războinici cu drumurile lor Din Grecia Sofia se deschide Şi preoţi vin sihastri în sobor Cu bărbi prelungi din aspre piramide Iar să dureze toate la un loc O nouă seminţie să închege Din Rusalimul limbilor de foc Columbe vin cu crucea s-o deslege Un neam să prindă-n cosmos rădăcini Fără iubire nu e cu putinţă Pe cît îşi ia cuvîntul din străini Rodeşte Patria în suferinţă Să te socoată toţi dintre ai lor Pe cît rodi-va stingerea de sine Desăvîrşind icoana tuturor Se va alege ce îţi aparţine 71 PATRIE Nici sfinţi n-am dat prea mulţi noi la Făptuitorii binelui s-ascunşi Vom socoti cît fost-am la-nviere De bucuria milelor ajunşi Pînă atunci e vieţuirea noastră Grîu şi neghină la un loc Şi de departe zarea e albastră Oricît ar fi în lume nenoroc Neamul meu popor de omenie Cît ne-a fost pămîntul de puţin Ne-am ţinut cu el de veşnicie Am dat de pîine şi de vin Şi cu pruncii am crescut o ţară Şi cu vremea-am devenit stăpîni Peste cerul stelelor de vară Tremurîndu-şi auru-n fîntîni 72 IMN Lupta cea grea de două mii de ani Nu eu o port ci Logosul o duce De-aceea-mi este locu-ntre sărmani Şi mă simt în Patrie pe cruce •Suferinţele unde-s în toi Intre cei mai fără de putere Pe cît sîntem de străini şi goi "N-avem timp decît pentru-nviere 73 MAXIM MĂRTURISITORUL I-au tăiat limba din rădăcină Ca să nu mai poată vorbi Căci nu ştia să spună dedt Adevărul I-au retezat şi dreapta apoi Ca să nu mai poată scrie L-au trimis în exil şi a murit într-o şură-ngheţată Pentru o dogmă aparent Neînsemnată Problema era dacă-n Logosul întrupat Convieţuiesc cele două firi Dacă omenescu-i sortit Să se îndumnezeiască vreodată Dacă are un sens vieţuirea în curăţie Dacă nu-i mai de dorit să mori Decît să trăieşti în devălmăşie Că atîrnă de faptele din credinţă Ca omul să fie îndumnezeit prin voinţă Că isibăvirea nu-i întîmplătoare Pe cît e dar sporeşte prin lucrare Că unde-i înfrînare şi iubire Trup şi suflet ţin de nemurire Că la viaţă duce calea strimtă Că pîinea bună pumnii o frămîntă Unde mustesc plăcerile-a risipă Viermii neadormirii se înfiripă în poftele de la buric la vale îşi sapă iadul peşterile sale 74 I-au smuls din umăr dreapta roditoare Să se usuce pomul pe picioare Şi cleştele i-au spînzurat de limbă Cînd au văzut nici moartă că se schimbă Cînd moartea i-a fost dat să îl ajungă Era-n exil numai cu mîna stîngă Şi n-a avut de ce să îl apuce Căci dreapta-i era aripă şi cruce IOAN CASIANUL în Marsilia nemuritorul doarme Călugărul din Scitia Minor N-a luptat cu suliţe şi arme Ci prin post ieşi biruitor Prin smerenie şi prin răbdare Prin nesomn şi alte nevoinţi Să-ndrăznească-n taină fiecare Pînă dă c-o lacrimă-ntre sfinţi In desaga cu Septuaginta-n spate Cu o curea încins peste mijloc Mîncînd acride în pustietate Calcă desculţ pe vipere şl foc Nu mai au asupra lui putere Nici demonii nici fiarele-n păduri De cînd s-a creştinat tot Bărăganul Şi-i hrănit cu pîine de vulturi Călugărul de Tomis Ioan Casianul Slăvită fie seminţia lui De cînd s-a creştinat tot Bărăganul N-ai capul unde să ţi-1 pui 78 Holdele se îndesesc întruna Şi de vii pămîntul este plin Si pe rîuri rumeneşte luna Şi-ntre stele omu-i pelerin IMN Pelerini fecioare claustrate Sihastrii lepădaţi de sinea lor Gîndul e van că din uşurătate Au preferat un strai de cerşetor Părăseau şi nume şi avere Traşi pe roată răstigniţi de vii Dacă n-ar ţinea de înviere Ce i-ar mistui ca pe făclii Greu să spui că şi-au ieşit din minte Căci alegeau întruna ce-i mai prost Trăiau în peşteri goi şi în morminte Şi singura lor hrană era post Căutătorii Graalului, ai Florii albastre Ai Paradisului pierdut Jefuitori deşertăciunii noastre Prin voi acest pămînt e mai avut 7R TRANSPLANT Şi cu-o altă inimă în piept Iubirea mea întreagă-i pentru Tine Şi din ţărînă am să mă deştept Cu-acelaşi dor al stingerii de sine Se poate pierde totul pe pămînt Ciungi şi orbi au dat de-mpărăţie Scopiţi de bunăvoie cîţi nu sînt Ce s-au aprins de tine pe vecie Nu ce pierd în carne an de an Din cîte mi s-au dat pentru o vreme Ci de suflet celălalt organ Cosmosul începe a se teme NUME Evanghelicus Titus Bretanion Gherontius şi cei doi Teotimi Timotei Paternus Alexandru Şi Valentinian. Să-i pomenim Zilnic, să-i strig pe nume, să se ştie Intîi unşi în Sciţia Minor Cu amiros de smirnă şi tămîie Alungă moartea din acest popor Jertfelnice barbare cu tauri junghiaţ? Pute o ţară de idolatrie Şi babele pe suliţi din Carpaţi Se leapădă de prunci cu vitejie Atunci pe Istrul bocnă îngheţat Licărea columba la vedere Şi-n amfore în vinul sigilat Se-ntrezărea potirul de-nviere In catacombe peşteri de calcar La Basarabi şi Tomis şi pe sate In locul jertfelor în sanctuar E frîntă pîinea zilnic pe-nserat»» 80 De duhurile rele cît de greu S-a curăţat şi-această seminţie Şi cum se-ntorc sălbatice mereu Unde miroase a idolatrie Nume sfinte strămoşii mei părinţi Veşnic în neamul meu la pomenire Din leagăne deprinşi în suferinţi Căci vă pregăteaţi de nemurire 81 SIN AX AR Două milenii în fiecare zi La candelele-aducerii aminte Neamul meu nu poate vieţui Fără sfinţi şi fără oseminte Dacă nu erau din neamul meu Ii luam din altele vecine Unde se părea că e mai greu De purtat sfinţenia cu bine După ce Bizanţul a căzut Toate numele se strămutară In pămîntul nostru mai tăcut Să rodească mila milenară Cît i-am plîns pe cei decapitaţi Mînăstiri şi ziduri părăsite Le cunosc toţi pruncii în Carpaţi De la sînul maicii şopotite Pietrele lui Sfîntul Constantin Mucenicii tăi Ierusalime Cît am fost pe lume de străin Nu mă ştiu înstrăinat de nime 82 Două mii de ani neîntrerupt In genunchi în nopţi de priveghere Tot ce alţii au uitat demult A viat la noi întru-nviere dobrogea Mormînt împrejmuit de ape Altar spre răsărit deschis Se ştie privegheat de-aproape De-o lacrimă din paradis Dinspre munţi pămîntul se-mpuţină Marea vînturile o-nfăşor Şi mormîntul pus într-o grădină Se preface foc mistuitor Lanuri de maci ţărîna o îmbată Sînge şi sudoare de martir Corabie în cosmos uşurată De oseminte-amirosind a mir 84 DRUM ROMAN Misiune sfîntă au avut romanii Peste păduri barbare şi colini Drumuri largi de piatră să dăltuie cu anii Sub paşii blînzi ai primilor creştini Pietre din cărarea transilvană De le speli cu apă şi cu mir Cioplite de evlavia romană Ne ţin de cald în prag şi cimitir Unde-s ştirbiţi Carpaţii la vedere Suliţele i-au rănit puţin Cînd au trecut prin coastă cu-nviere Şi sîngele s-a prefăcut în vin L 85 ŞARPELE înţelepciunea şarpelui aceasta este Cînd setea-1 mînă spre izvor De departe-ntîi se curăţeşte De tot ce poate fi otrăvitor Cum se leapădă de pielea moartă Din grumazul şerpuirii lui Punga cu otravă o deşartă Să nu spurce apa nimănui într-un fel de stingere de sine Se neprihăneşte ca un miel Că răul n-aparţine Celui ce-1 adapă şi pe el Ce este-al lui socoate ca o rană Ce-o tăinuie pe cît e-ngăduit E întins uleiul în icoană Peste care-apoi s-a zugrăvit SCHIT BRÂNCOVENESC întocmai svîcnet trebuie cuprins Şi zăvorit lăuntric şi-nafară Nainte focul de-a se fi răcit Să îi jupoi suflarea de pe nară Astfel în mlaştini spînzură pe stînci Capcanele acestea peste clipă Şi sîngeră prin strimtele fereşti Cum s-a zbătut lumina din aripă 87 lucrare Nu-mi mai aflu-n lucruri împăcare Cosmosul a devenit prea strimt Iubirea e devastatoare Trudesc la celălalt pămînt Sori şi stele mai strălucitoare Pomi mai dăruiţi şi roditori Se scapă printre degete-n lucrare Cuprinde-voi în pumni de sărbători Amar de har mă-nconjoară Măcar în parte să se ştie strîns De mireasmă-n bulgărul de ceară De văpaia focului în plîns 88 RODIRE Şi în suferinţă poate fi mîndrie De unul singur dacă vrei s-o porţi Nu-i greu să mori dar nu vine Decît iubirea dintre morţi Cît de uscat e la înfăţişare Copacul dar înmugureşte-n vîrf Suferinţa de-i înseninare Vulturul este atras de stîrv 89 DINCOLO învierea-ncepe în infern Unde uitarea-i daft să cotropească Unde nici sufletele nu se mai discern Iubirea-ncepe să le recunoască Le strigă-nfăţişarea după chip Ce-a mai rămas în spuză după nume Ce licăre din ele-n arhetip Li se întinde dincolo de lume 90 NEIUBIRE Şi infernu-i dragoste dar nelucrată Nu s-a pus pe jertfă un temei Cu patimă de sine-i adorată Creatura fără icoana ei Înlănţuire fără transparenţă Eternizarea unei ne-mpliniri Te dărui celuilalt în aparenţă Ca să nu renaşti în amintiri Fără trecut eşti fără-nfăţişare Creatură fără creator înlănţuită întru desfrînare Intr-un mormînt nemuritor DOGMA Nu-i nici o valoare în durere Dacă nu-i străpunsă de-nviere De nu o porţi cu milă şi iubire Nu-i în durere nici o ispăşire S-aducă roadă fiece cruce In suferinţă Logosul străluce 92 LUCRARE Harul arde răul cum spirtul macerează Carnea putredă de pe un osămînt Cum limbile de flăcări la amiază Mănîncă umbra celuilalt pămînt. Totu-i să-l laşi să intre în lucrare Oricît ar fi în cosmos împietrit Hoitul în vultur devine sburătoare Pe cîtă milă-n el s-a răspîndit 93 CALE LUNGA De la Eros la Agape Drum lung ameţiitor Pustia mîrîie pe-aproape Urîtu-i cel dintîi însoţitor \ r Un fel de spaimă creşte-n mădulare De bunăvoie răstignit de viu Pînă se stinge dor ne-mpreunare Şi rămîi pusstielor pustiu Vederea cea dintîi orbeşte Cazi de pe cal în pulbere-ngrozit De dincolo de soare năvăleşte Icoana Focului neprihănit Cele cinci simţuri ce tîrau la moarte Şi veştejesc în tine tot ce-i sfînt De patime pe rînd să se deşarte Ca să presimtă celălalt pămînt 94 TECLA Astfel se răspunde din înalt Cînd rănile invocă vindecare De pe tărîmul celălalt Lumina milei intră în lucrare Şi se-adaugă la suferinţi încă una întru liniştire Lacrima rămasă din părinţi Se preface perlă din iubire 95 dar Aşa e darul împărătesc Cînd e-ncredinţat că i se cere Întîi necazurile copleşesc Fără jertfă nu este înviere Nu se dă acelaşi tuturor Ci în taină pentru fiecare Devine darul foc mistuitor Pe cît a fost primit din renunţare Numai să ai răbdarea îndeajuns Vei fi încoronat de biruinţă Pe cît te ştii de-a binelea străpuns De cîtă este-n lume suferinţă 96 IUBIREA Nu-i frică în iubire în dragostea deplină Se stinge teama cît ai fi de vină Fărădelegilor din neştiinţă Lumina milei nu le mai dă fiinţă Oricite-ar fi sînt goale ţintirime Iubirea le absoarbe-n întregime Ce mai rămîne-n cosmos după ele Sînt lacrimile prefăcute stele SOARELE Este fierbinte soarele în sine Dar creşte uriaş căldura lui Pe cît îi este dat să se desbine Să se deşente-n calea orişicui în-frîngerea de sine — dăruire Numai în celălalt sînt de găsit Tot ce dobîndim prin zămislire Ca să sporească trebuie jertfit 98 INIMA Cosmosul întreg mi-e la picioare Ţări şi sori mi se deschid pe rînd Cîte pier în urmă sanctuare Le reface inima curînd Raţiunea poate fi învinsă Străvederea inimii nicicînd Orbecăind cu candela aprinsă Reface-n urmă celălalt pămînt Nu-i cea dintîi ajunsă în lucrare Să nu se piardă-n ce e mai străin Ce îndelungă-n cosmos lepădare Pînă apa se preface-n vin Cortul dinafară se destramă Pe cît lăuntricul e-ntredeschis Pătrundă-1 vamă după vamă Potirul jertfitor în paradis 99 OMUL lubirea-nseamnă ardere de sine Te lepezi de ceva ne-ncăpător Cînd se aprinde marea după tine Porneşte-n fluviu fiece izvor Cit sînt toate -căile de-nchise Cît ar fi izvorul de plăpînd Cerurile cum i-au fost pr»mise îşi strămută stelele în prunci 100 IMN Fără-nviere nu poate fi nici moarte E stinsă ziua fărâ-a fi-nceput Orbecăind ţarinile deşarte Durează-n rouă umbrele de lut Dar printre stele pămîntul se mai ţine Şi trandafiru-abia a-mbobocit Şi pe akarul stingerii de sine Liturghia-i fără de sfîrşit 101 LUCRAREA IUBIRII MoHCiea e trecere nu mă tem De moarte ci de iubire-ar trebui Căci vieţuirea în eternitate îmi este dată pe cît pot iubi Cu voi cu toţi rămîne-vora viaţă Să trăim nestingerea de timp Cît ne-a rănit iubirea se vor vedea pe faţă Transfigurate rănile în nimb Pe lacrima nădejdii lucrătoare ţncepe lecuirea de pe-acum pe cît iubirea e mistuitoare E paradis unde-i pustiu şi scrum 102 LUMINA Că lumina pînă la noi răsună Oricît am fi în cosmos de străini Şi stea şi creanga mărului o-ngînă Să pot dormi în pace pe colini * întrezăresc în preajmă o putere De mine însumi mai presus Mai ales cu milă şi-;iviere Mă urmăreşte oriunde-aş fi dus în cea mai ştearsă dintre inimi clipă Dau de prezenţa lacrimilor Lui Păienjenişul slavei se-nfiripă S-aducă roadă taina orişicui ./■ 103 IUBIREA ESTE MILA Fără milă dragostea e moartă Şi curind ulciorul se deşartă Celălalt e numai folosit în pustia ce l-a zămislit Unde nu-i milă nu e nici iubire Oricît fi-vei de dogoritor Fumegă orgoliul din fire Care arde nemistuitor Dragostea-i milostivire Stingerea de sine nesfîrşit Cosmosul cunoaşte izbăvire Acel în care sunt jertfit 104 MEDITAŢIE Nemărginit în zare se întinde Celălalt tărîm duhovnicesc Ce nu poate cugetul cuprinde Prin iubire-i dat să îngrijesc Intr-acolo lacrima mă poartă De la o vreme nu mai e pămînt Nici pentru sâmînţa cea mai moartă Dacă nu-i cu ceru-n legămînt întunericul e isgonit din fire Umbrele mai sităruie în vis Nu mai e moarte unde e iubire Totu-i devorat de paradis 105 DAS NICHT Infernul e nimicul care arde Cum ţii în palme cărbunele încins De-ai fi din foc mistuitor în carne De durere nu ai fi cuprins Că h-ai ajuns biruitor durerii Că de iubire n-ai fost mistuit 'Nu-s cu putinţă zorii învierii Şi doare mult nimicu-ngăduit Se cade cît mai grabnic potrivire Focul în foc te cere preschimbat Sa şi răspunzi iubirii cu iubire Logosul să poată fi-ntrupat 106 EVENIMENT ŞI. SĂRBĂTOARE lui Valeriu Anania Evenimentele vieţii sînt sărace îţ; treci viaţa aproape neştiut In jurul tău mult se tace sămînţa moare cînd a renăscut Vestea culesului să ajungă în bucuria tuturor Stingerea de sine îndelungă pînă-n adincul jertfitor Să se prefacă-n sărbătoare cele umile cc Încă nu-s Decît prilej de renunţare dincolo de stele fi-vei dus Nu trebuie să fii de faţă cosmosul e prea puţin Cînd se inundă moartea de viaţă şi dau în jertfă apele de vin 107 IUBIREA CRUCIFICATĂ Cel mai puţin iubirea-i vieţuită De cei ce vreau s-o aibă cel mai mult Dar fără jertfă dragostea-i sortită Să desfrîneze ce avem mai sfînt Unde nu-i lege nu e libertate Nu tot ce este cade-se atins Pe lemn întins afară din cetate Logosul de dragoste-i învins Iubirea trebuie crucificată Cî.t mai degrabă răstignit de viu Ţapul ispăşitor de altădată Pe malul Mării Moarte în Pustiu Ca să rodească vulturii în stîncă îşi încropesc sălaşul răbdător Pe cît prăpastia e mai adîncă Ceru-i mai larg sub aripile lor 108 LILIAC Să ajungi degrabă măritor în starea doxologică deplină Acesta-i rostul tuturor Din cîte cresc în tainica grădină Să pregăteşti cît fi-vei de sărac Luminii loc întru desfoliere Să poată da în floare-un liliac Este nevoie-n cer de înviere Cruciuliţe-albastre vineţii Strînse laolaltă piramide Sub o creangă dacă întîrzii Paradisu-n suflet se deschide Ciorchine stors amurgului de vînt Să-mbete nopţile de primăvară Cu frumuseţea celuilalt pămînt Unde cei dragi pe rînd se strămutară Liliacul iarăşi s-a deschis Să se vadă raiul din aproape Candelabrele din paradis Numai cerul nu le mai încape 109 VIERME Vierme de sînt De bună seamă Că fluture voi deveni curînd 'Pe cît ţărîna-n mine se Destramă Pe-atît transpare Celălalt pămînt Nu originea-i hotărîtoare Ci-spiritul ce ie-a ajuns pe drum Şi dintr-un boţ de carne muritoare Vultur de stîrv ai devenit de-acum 110 LUCRARE Răul ce-n trup l-ai săvârşi® Pînă la suflet ca să nu ajungă Cît mai proaspăt trebuie sbicit Cu-o tînguire-adîncă îndelungă Nainte să apuce rădăcini 1 Otrava lui în suflet să pătrundă Slujeşte-le la negustori străini Să-ţi ia din trup talantul de osîndă Ca sufletul să poată lecui Rănile ce-1 dor mai dinainte Le strămută-n Logos zi cu zi îngerul aducerii aminte 311 IUBIRE Iubirea este creatoare Ea-ntruchipează totul din puţin Din restul lepădat fără suflare De la ulciorul plăsmuit divin Ea e sortită-ntru recuperare De unde vieţuire-a dispărut îşi pun amprentele izbăvitoare Rănile râmase fără lut 1 12 EXOD Paza minţii-i cea mai grea lucrare Să se împrăştie cît mai curînd Să înceteze-n chip şi-asemănare Transfigurarea celuilalt pămînt Cît mai puţine să-şi aducă-aminte în cele veşnice cît mai străin Şi de la lacrimi pînă la Părinte Să-i presarăm cărarea cu venin Să-i stingem candelele jertfitoare Să amuţească omul rugător Ce itrîmbiţe şi surle ţipătoare Ameninţă voinţa tuturor Fi-voi pază gîndurilor mele Cum se-alege-un nufăr din noroi Şi pleznind bobocul printre stele Nu-şi întoarce slava înapoi NUNTĂ Mai ales la nunţi cu bucurie Aflăm că nu murim nicicînd • Se străvede-n zori de cununie ■ Frumuseţea celuilalt pămînt La nuntă paradisul e-n putere. Perechea cea dintîi necontenit Invoalată întru înviere Nainte răul de-a o fi umbrit Rumoarea raiului răsună La nunta care-a început Pînă ce Mirele o să spună Cum apele în vin s-au prefăcut 1.1,4 NUNTA Nu frumuseţea te-a atras atunci Să-ţi laşi părinţi şi ţară pentru mine Precum columba-n crăpături de stînci Te alipeai de rana ce mă ţine Nu farmecele mele te-au învins Ci cîtă era-n lume sărăcie Şi cînd o stea în noapte s-a aprins Eram cu magii în tovărăşie Ce îşi ajunge sieşi e închis Unde nu-i durere este moarte Sihaştrii-n peştere ca-n paradis Se descălţau de slavele deşarte In rana mîinilor în coasta lui In pulberea picioarelor străpunse In cel mai sterp pămînt al nimănui Ne-au fost de nuntă creştetele unse 115 NUNTA Nunta e taină de aceea nu se poate Sâ ieşi din ea fără să mori Sîntem uniţi pentru eternitate Oricît am fi în strai de muritori Orice taină e-nfricoşătoare Dar a nunţii e-n puterea lor Cununile de flăcări fiecare împreună-s foc mistuitor Inelul de pe deget nu-i podoabă Ci cheia paradisului curînd Pot stele să se stingă mai degrabă Decît să lunece din legâmmt 116 aura Iubirea dă cunoaşterii aură Fără iubire numai profanăm Ce rămîne-n urma noastră-i ură Ce n-am cules va trebui să dăm Cît ar fi lucrarea din iubire De săracă-n fapită şi cuvînt Culege-vom dintr-însa nemurire Pe ramurile celuilalt pămînt 117 FEMEIA Iar femeia cum a fost c;«l Pe cînd dormeam străi - paradis Să nu mă dezlipesc de vreodată Această rană-n coastă ?: _a deschis Ce nu îşi află-n lume ' :-?care Oricîte fi-vor leacuri c. ^rnei Grădina-mprejmuită c —oare E dat s-aline dorurile * Oriunde-ajung ca uml>:i riâ urmează Grădina raiului de la-ceput Oricît pustia-n jur în&r^ază Iubirea-mi este pavăz- ;• scut ORFEU Orfeu n-avu putere să-şi ridice Iubita dintre duşi Euridice Era incă fire muritoare S-o ştie-n pace fără-nfăţişare N-a avut răbdarea îndelungă Numai în duh, nu chip, să o ajungă S-a atins de-ntreaga ei făptură Cu braţul lirei fără de aură N-a ştiut că n-are loc în fire Dogoritoarea ei nemărginire El o vroia singură anume Şi ea venea cu cealaltă lume Şi-a îriţeles e-aceasta-i mult prea strimtă Să poată-hcepe-atît amar de nuntă Şi şi-a întors privirile învinse De lacrima în care o cuprinse 119 PRIVEGHERE Nu-i unde te ascunde de-nviere Cenuşă foc în toate e prea strimt Cînd va striga Cuvîntul cu putere Neîntrebat ieşi-vei murmurînd Cît trăieşti e dată libertate Poţi să optezi pe cît eşti viu In ce fel vei fi eternitate Pînă încă nu e prea tîrziu Invierea-n toate o să vină Năvod ceresc peste ocean svîrlit Cosmosul clintit din rădăcina Să deşerte tot ce-« zămislit N -are unde firea să ascundă Nici o tresărire un suspin Nici un strop de rouă tremurîndă N-are cum să scape de divin. Logosul pornit în rostogoale Nu se-ntoarce-n slavă înapoi Cu străpunse lacrimile sale Fără fiecare dintre noi 120 TAINĂ C-ai fost iubit nainte de-ndreptare Cîtă vreme erai vrăjmaş celui sfînt în dragoste nu-i amînare De nu acum nu vei iubi nicicînd La ce împotrivire ? Cerul cerurilor m-a învins în albastra lui nemărginire De poala unei lacrime cuprins Nu că iubesc e taina ce mă ţine Ci că-s iubit de Dumnezeu Să poată pogorî pînă la mine A-ntins vremelnicia-n jurul meu 121 FIUL MEU De iubeşti pe Ziditorul tău Şi pe-aproape chiar dacă te vinde De te fereşti de tot ce este rău N-are moartea-n ce te mai cuprinde Şi trăi-vei liber din Cuvînt Fără teamă fără durere Şi vedea-vei celălalt pămînt încă înainte de-nviere Doar iubirii să te ştii dator Cîtă-o ai mereu să nu-ţi ajungă Şi-n credinţă fii privegheftor 'Căci e noaptea încă îndelungă Paza minţii-i grija cea dintîi Apoi vin celelalte toate Fiece euvînit care îl spui Se strămută în eternitate AUTOPORTRET în chip şi-asemănarea celui sfînt Plămădit din pulberea nătîngă Să-nsămînţez în toate cîte sînt Bătaia Logosului îndelungă Sâ nu mă pot pe mine deşerta -Pulberea de sine e sterilă Ochiul pe lîngă ce avea în lumină i s-a pus şi milă Să rodească-n altul ne-ncetat Prin atingerea fără putere Nu ţărîna care l-a uitat Ci lumina de la înviere 123 DUREREA Că sufletul să sufere e-n stare în carnea mea-i prilej de renunţare Suferinţa unde prisoseşte Vremelnicia ne-nduhovniceşte Ca forţa uriaşă din durere Să nu se curme fără înviere în stingerea de sine-i ispăşire Pe cît străbate mila în iubire FIUL MEU Singura tristeţe-ngâduită Omului pe pămînt Din care moartea-i izgonită E că nu-i sfînt Geniu poţi fi, stăpîn peste popoare Omenirii binefăcător Dar să trăieşti ca frunza-n tremurare Din iubire slugă tuturor Răul să-l uiţi oricît ţi se va face Să te-nduri de cel ce te-a lovit Cum vinul în iertare se preface In sanctuarul graiului jertfit Cel din urmă să te socoţi în toate La răbdare să-ndrăznesti întti Nu vei greşi din milă pentru frate In locul lui şi-n iad să te propui Cum e prezent luceafărul de searâ Pe-o lacrimă în valuri şi fereşti Aşa n-ai să ajungi povară In cer şi pe pămînt oriunde eşti 125 FIUL MEU In sudoarea -frunţii-i' izbăvire în suferinţi şi lipsuri şi nevoi Lucrarea sâvîrşită cu iubire Ne va striga din moarte înapoi Eternitatea nu-i tocmeală Cei milostivi vor fi biruitori Nu poţi să te întorci cu mîna goală Truda poate dezveli comori Fără jertfă nu ies la vedere Nu sînt naşteri fără suferinţi Primeşte-le ca pe o mingii ere Ce-a izbăvit părinţii din părinţi 126 PĂMÎNT TRANSFIGURAT Dăm de el în cîte-o sărbătoare Ni se îngăduie din cînd în cînd-Pe frîngerea de sine jertfitoare Să-l străvedem în suflet şi în gînd Tărîmul dislocat în amintire Transfiguratul trup nemuritor Pe sîngele străpuns de izbăvire Irigă raiu-n veghea tuturor 127 PAZA MINTII Paza minţii cea mai grea lucrare Să se împrăştie cît mai curînd Să înceteze-n chip şi-asemănare Transfigurarea celuilalt pămînt Cit mai puţine să-şi aducă-aminte In cele veşnice cît mai străin Şi de la lacrimi pînă la Părinte Să-i presărăm cărarea cu venin Lemn otrăvit să-i punem în mîncaie Să amuţească omul rugător Să-i stingem candelele jertfitoare Ameninţă cel râu triumfător Fi-voi pază gîndurilor mele Cum se-alege-un nufăr din noroi Şi pleznind bobocul printre stele Nu-şi întoarce slava înapoi 128 FIUL MEU Nici un anotimp prea mult nu ţine Să nu mă ştiu aici împotmolit După iarnă primăvara vine Trece-un an şi altu-i nesfîrşit Numai ce stă este pîndit de moarte De aceea vasul e fragil de lut Sînt iiriaşe cele de departe Şi cresc în urmă cele ce-au trecut Să ne pătrundem de eternitate Se schimbă grabnic totul pe pămînt Lenevesc pe crengi nescuturate înfloriri ce nu rodesc nicicînd Dar acolo unde roada-i multă Scuturarea-ncepe timpuriu Sînt miresme ce vor da de nuntă Cînd vor fi pe-un lujer străveziu Atîta doar în stare de jertfire Să te ştii cît mai mai degrabă-ajuns Pe altarul milei din iubire De-nviere cosmosu-i străpuns 129 RANA ALTUIA Apa lovită-n cercuri tot mai strîns Se desfăşoară-n jur să te cuprindă Unduie la ceruri îndeajuns Candelă de taină să aprindă Pe cît de lin pe-atît se înfior Adîncurile de o presimţire C’ă-n rana altuia de mă-nfăşor Nu pot sfîrşi declt în nemurire 130 A DOUA FIRE Unele rîuri curgînd la vale Din cînd în cînd s-întoarse la isvor In curgerea aceasta-s mai domoale Căci mările-s originile lor In jos se trage rîul după fire îşi taie-n stîncă-anevoiosul drum Dar cînd i-aruncă cerul o privire Ca lumînarea-ncepe de la fum în jertfă-şi au începătura toate A doua fire-i ultimul cuvînt Ce ne lucrează-ntru eternitate Pînă vom da de celălalt pămînt A doua fire este cea firească Nu după carne ci duhovnicesc Cînd zboru-n aripi este dat să crească Picioarele de vultur amorţesc Precum oceanelor pe lună plină Li se întîmplă curgerea în sus Sînt cotropit în cosmos de lumină De cînd de Duh sufletul meu e dus 131 ÎNTOARCEREA Ce sîntem cînd ne ştim iubiţi aceea vom rămîne în veci de veci de la iubire-n sus Mireasma vinului se-mprăştie în pîine Unde-o jertfă-n taină s-a depus Fiul risipitor că e iubit ştie Altfel cum să se smulgă să bată atîta drum Să ia calea întoarcerii de-o veşnicie Din pulbere să iasă şi din scrum De nu l-ar fi-nsoţit în cea din urmă ura Lacrima Părintelui 1-a-nvins Ce l-a întrezărit la cotitură Cînd mîneca de ochi i s-a atins TRANSFIGURARE Credinţa-i dă iubirii nădejde jertfitoare Ce este vulturul o află-n zbor Cînd aripele-1 duc în nemişcare Peste prăpăstii de la sinea lor La ceruri tragi mult de bună seamă Numai umbra n-ai în ce s-o ţii Pînă pămîntu-ntr-însa se destramă Şi răsări-vor stelele făclii Sori miliarde-n taină conlucrează C-un strop de rouă la un dram de vînt Pînă striga-va Duhul pe o rază înfăţişarea celuilalt pămînt 133 APA Cîtă smerenie-ndelungă Ocean isvorul să ajungă La cîte slăvi se cere renunţare Să poţi încape ceru-n legănare Cînd se străvede cosmosu-n aură Să-i fii oceanului o picătură 134 MAREA Se tot frământă acolo în neştire Val după val se-alungă nencetat E-n spargere la margini şi zdrobire Ca să-i rămînă miezul preacurat Şi ea se ştie în lucrare încă De sinea sa că-i fără de temei Pe cît se zbate din poruncă E-n creştere nemărginirea ei Mai degrabă întruna-i lepădare De furtunile ce o înstrîmt Că şi ea e scoică-n ascultare De vuietele Logosului sfînt 135 CHENOZĂ Ni se întinde marea la picioare Să fim prin ea la cer în ascultare Cele mari prin jertfa din slujire Se ştiu la adăpost de prihănire Semeţe piscuri goale şi mărunte Nici pasărea nu-i dat să le încînte Eternitatea cît ni-e de aproape Calcă Iisus cu umbra peste ape 136 MAREA D-atît amar de vremuri tot vine înspre noi Şi cînd s-o pot cuprinde se trage înapoi Şi stă mormîntul jur împrejur închis De vuietul acest necircumscris Mai veche decît ţărna cu o zi N-o pot ajunge fără de-a muri I-atît de-adîncă cerului supusă Numai ca jertfă poate fi răpusă Şi aurora-n fiecare zi Repetă jertfa care va veni 137 MAREA MOARTA Aceste ape nu mai poartă Nici o fiinţă vie sau moartă De cînd i s-a cerut din fiară Să-l scuipe pe profet afară N-are nimeni pe unde pătrunde De cînd moartea nu mai poate-ascunde Ca un ochi înceţoşat de peşte în pustie zace şi boleşte Acest hoit enorm fără putere Să poată fi găsit de înviere 13a IHTYS Pe malul mării peşte fript pe jar I.i s-a întins pescarilor împărtăşire Să-l recunoască-n carnea după har Ca învierea jertfei din iubire Să-i încredinţeze pentru veci Numai oa jertfă că le aparţine Că urcuşul strimtelor poteci Birui-l-va stingerea de sine Pe suliţe înfipt între hultani Pe frigarea lemnului în stîncă In agonie de două mii de ani Mîncăm din Logos pe cît ne mănîncă Cosmosul întreg în jurul lui Pe cît trece fi-va să vieze în acest hoit în carnea orişicui Puterea morţii-ncepe să cedeze 139 ELEGIE Delfinul mort scuipat pe ţărm de mare Nainte de-a fi putrezit De ciori şi viermi şi rozătoare Din toate părţile e cotropit Aşa-i sufletul cînd moare Nevăzute duhuri în sobor Oricît de viu părea-vei pe picioare Încep lucrarea nimicirii lor Ce uriaşă luptă poartă Duhurile împrejurul meu Pînă învie Marea Moartă Intre infern şi Dumnezeu 140 IHTYS Pentru că-n oase are oseminte Nu-1 poţi mistui fără luare aminte Să nu-1 înghiţi dintr-o înfulecătură Fără să bagi de seamă că-i făptură Din mări şi fluvii pînă să-l desnoade Cît s-a sbătut în suliţi şi năvoade Fript pe jar cît mai svîcneşte încă Cu răni cu tot pescarii îl mănîncă Să nu le scape o fărîmitură Au pus sub el altare şi scriptură Nu-i hrană peştele n-are saţietate Să nu te saturi de eternitate Pe cît mănînci şi setea-i răscolită In vin jertfa e desăvîrşită Sîngele vărsat a ispăşire Pe osul căpăţînii din iubire 141 HRANĂ Mă satur cu pîine şi cu vin Să devin cît mai devreme hrană Să pot fi mistuit întru divin Pe cît voi fi găsit fără prihană Iar că-mi place să mă-mpărtăşesc Din toate cîte sînt cu bucurie E că-n taină uriaş doresc Să mă dărui ţie veşnicie Să fiu mistuit cît mai curînd Precum grîu-n pietrele de moară Ca strugurii zdrobiţi să mă frămînt Pîine şi vin să mă prefac în Ţară Iar semn că Logosul a început In tihnă să mă mestece pe mine E lacrima ce-aţîţă nentrerupt Focul încet al stingerii de sine 142 LACRIMA Izvorul e în munţi să poată să ajungă Singur steaua s-o răsfrîngă Dar cerurile să le-atingă toate Oceanele-n deşert spînzurate S-ajungi pe mări transfigurare Ce uriaşă-n lume lepădare Să laşi în urmă-n văi şi pe coline Rodnicia stingerii de sine Cine rodeşte nu vei şti nicicînd Marea ce-1 cheamă sau izvor plecînd Sau fericita întîlnire dintre amîndouă Pe şes cosit în rubinia rouă In lacrima ce ia fiinţă Din cîtă este-n cosmos suferinţă Şi se prăvale-n ochi din nevedere Să dau cîntînd în ea de înviere i 143 FRUMUSEŢE Că frumuseţea e nemuritoare Ni se întinde marea la picioare S-o aibă la-ndemînă fiecine Pe cît o ia prin stingere de sine Decît eu însumi duhu-i mai aproape Ce spînzură pămîntul peste ape 14 4 PECETLUIRE O zi i-a fost luminii îndeajuns Din nimic pămîntul să-l fi smuls Şi-n ziua şasea către înserare Să-ngîne raiul chip şi-asemănare Stea din stea să se aprindă Cît poate-o săptămînă să cuprindă Şase zile fiece orbită Cît poate veşnicia să-şi promită Să-şi stîmpere nestăvilita foartie La uriaşe vămi sa se înhame Şase zile totu-n devenire Puteai cerşi adaos la smerire In ziua a şaptea firea fericită Imn a fost pecetluită L 145 MICHAEL Cu sabia de foc vîlvăitoare Intre pustie şi paradis Apără Logosul de profanare La toate uşile de sanctuare Să fie zi şi noapte-ntredeschis Acolo-s luptele hotărîtoare — Răsăriturile de acolo vin De la lacrima izbăvitoare Intre dezastru şi divin 146 GABRIEL Această făptură înaripată Mireasma crinului de-apoi Ce se lasă-n cosmos scuturată Pe cît divinul creşte între noi Taina se mai tăinuie odată Pe cît un înger e mijlocitor In mormînt şi pîntec sigilată Icoana focului mistuitor 147 ÎNGER îngerul şi el e plăsmuire De la origini schimbător Pentru că trăieşte din iubire Din iubire-a devenit nemuritor Cum se hrăneşte din lumină E-ngăduit să fie nevăzut Pe cît sboară-ntruna şi se-nchină Mai ales în aripi a crescut Ce-ar putea să vadă, să ascundă Să-i rămînă de dorit In dumnezeire se cufundă Să predea din slava ce-a primit 148 JERTFA LAUDEI îngerii nu-s duhuri ei trăiesc din milă Eternitatea şi-o dobîndesc cîntînd Trec dintr-un cer în altul ca ochii de pe filă Şi răsfoita carte n-o termină nicicînd Nu înţelesuri le este dat s-ajungă Peceţile rămîn unde-au întredeschis împrăştie mireasmă îndelungă Destăinuind tot locul paradis 149 STAREA ÎNGERILOR Imnică starea îngerilor este Urcă de pe pămînt întruna şi cobor Oricîte scîrbe-absorb din omenire Le mistuie ascensiunea lor Oricît în slăvi s-ar nevoi s-ajungă Să dărîme unde n-au zidit Ceata îngerilor îndelungă Nu predă decît ce-a vămuit îngerul smerită poticnire Să răzbată răul nu e chip Oceanele-n dezlănţuire Le-ngrădeşte-o mînă de nisip ISICHIA Dragostea mea-i de-acum dezlănţuită Nu pot de Tine-o clipă să mă înstrăin Cum de aer viaţa este-ngăduită Să mă sufoc e dat fără divlr. Duhul nu-şi află liniştire Cu aerul deodată dacă nu inspir Mireasma paradisului în unduire Pe cît iubirii-am devenit potir Şi mă întorc de la risipă Intr-un ungher să pregătesc tăceri Ce încap în fiecare clipă Ardoarea nunţii Sfintei primăveri 151 EXTAZÂ In vis răpit ai fost De puterea Logosului sfînt Eternitatea violentează Şi mărturisim cuvînt Să deprind cu rîvnă în tăcere Bucuria fără de amurg Lacrima atinsă de-nviere După care vremile se scurg 152 AURĂ Noapte de iarnă necuprinsă Candela lunii Pluteşte aprinsă Luna fără viaţă Altă frumuseţe o răsfaţă Deşarta creatură A dobîndit aură Să ne-aducă aminte Că-nvierea se dă In morminte 153 PSALM Din toată inima din tot cugetul şi sufletul meu Iubesc absoluta Fiinţă Iar că aproape-o ştiu mereu Oceane între noi de suferinţă Cerurile albastre cortul lor Peste mări întins peste zidire De-aş fi cît nimicul de uşor Etern voi fi găsit după iubire Numai să rămîn răspuns Chip şi asemănare Murind voi fi şi mai expus învierii lui mistuitoare 154 IHTYS Să rămîi viaţă nentrerupt Oricîte valuri vin să te cufunde Oricît te soarbe adînoul dedesubt Nu-i unde-n tine moartea se ascunde Svîcnet stelar cu ancora în nări Să sîngerezi cu suliţa în coastă Pînă-şi ridică luna de pe mări Potirul plin cu suferinţa noastră 155 LUNA Cu aurul se înrudeşte luna Cu comorile este-n legămînt Ele întreţin întruna Ce împrumută celuilalt pămînt Ce-au primit dăruie mai departe Darul din dar se-ntoarce înapoi Pînă se-alege-n lucruri fără moarte înfăţişarea focului din noi 156 LUNĂ PLINĂ Iarăşi luna este plină Cît de puţin sînt singur pe pămînt Cînd moartea o să vină Cereştilor să fiu plecat de mult Aurul de dincolo m-ajunge A Paşti miroase luna şi-a stîlpări Logosul dezbrăcat de sînge Se întoarce-acasă peste mări Duhovnic pămîntului e luna îngenuncheat sub patrafir uşor De nu vindecă pe totdeauna Pregăteşte ceas isbăvitor 157 LUNA Lucrarea lunii cît de îndelungă Pe cer întreagă-o clipă să ajungă Vreme îşi la să se întrame Şi tot atîta ca să se destrame O clipă ţine de perfecţiune Iar că-n aceeaşi formă tot revine E semn şi ea că nu îşi aparţine Că pe cît se ştie în slujire î se dă prilej de nemurire C-a fost întreagă ţine de-nviere Fie-n creştere fie-n scădere Să nu mai poţi de răsărit apune De-ajuns i-o clipă de perfecţiune Lună plină peste mări străluce Nu poţi rodi în slavă fără cruce 158 IUBIREA Nemărginit lăuntric se întinde Celălalt tărîm duhovnicesc Ce nu poate cugetul cuprinde Prin iubire-i dat să-ntrezăresc Intr-acolo paşii mei mă poartă De la o vreme nu mai e pămînt Şi pentru sămînţa cea mai moartă Cînd se-abate Duhul legămînt întunericul e izgonit din fire Umbrele mai stăruie în vis Nu e moarte unde e iubire Totu-i devastat de paradis 159 LUCRAREA DRAGOSTEI Că din iubire lumea e creată Se vede după frumuseţea ei Că dragostea e implicată în tot ce făptuim mai cu temei Unde lucrarea ei se împuţină Pustia se întoarce înapoi Desfiinţînd şi casă şi grădină Se inculcă şarpele-ntre noi 160 Din somnul meu ai dobândit trezie Din coasta mea te tragi din rădăcini Să te deştepţi mereu in agonie Cînd vei cerca de rai să te-nstrăini Numai odată-atins de zămislire Odată-n cosmos fost-am umbrit De-ntind mîna după-nchipuire Rămîne raiul otrăvit 161 NUNTA Ne pregătim de nuntă zi cu zi De intrarea prin îngusta poartă Gîndul curat nu va pieri Nici o faptă nu-i deşartă Naştere şi boli şi suferinţi Sora moarte pregătire Orfani şi văduve şi sfinţi Cîte sînt în cosmos cimitire E limpede că va veni curînd Nu-i îngăduită amînare Că-s prea mulţi ce nu mai dorm nicicînd îngropaţi în sanctuare Pe pămînt nu mai e nici un loc Nerănit de-o candelă de seară Cîte lacrimi l-au hrănit cu foc Perlă printre stele să răsară Clopotele nunţii se aud Prea e zarea limpede şi sfîntă Cît ar fi acest pămînt de surd învierea-n cosmos îl frămîntă 162 FIUL MEU începutul înţelepciunii frica de Iahve Numai această frică este sfîntă Celelalte toate-s omeneşti Din cîte ne-nspăimîntă De una să te îngrozeşti Nu-ţi pot spune clipa cînd se-abate Mai ales în nopţi sărbătoreşti Porţile să-ţi fie sigilate Sigur să fii că nimeni n-a intrat Că năvala nu e dinafară Că hăurile spaimei necurmat Din bezna inimii se desfăşoară Vine vremea fi-vei ispitit înainte steaua să apună Să-ţi rămînă timp de ispăşit lîoagă-te pe rănile din mînă 163 IUBIREA Să-ţi pui viaţa pentru cel mai bun Pe care îl cinsteşti mai mult Nu-i o cale pentru fiecine Să-ţi pui viaţa însă pentru cel lovit Făcător de rele în cetate Unde nimic nu-i de nădăjduit Te îngropi de viu din libertate Aceasta-i măreţie pe pămînt Sublimul jertfei din iubire Unde ţinem de Cuvînt E şansa pentru noi de nemurire MEDITAŢIE Vreme de aur trecerea pe pămînt Pînă se mută totu-n amintire Eternitate-i fiece avînt Prilejuit în clipă de iubire Nu se pierde nici un gînd curat Nici un vis atins de bucurie Şi-n gînguritul într-un cuib uitat Ce fericire cosmică adie Nici o blîndeţe nu este-n zadar Nici o lacrimă de mîngîiere Fiece mormînt este altar începînd cu noaptea de-nviere 165 FLOARE DE CRIN Frumuseţea-ţi este îndeajuns Cunoşti că nu îţi aparţine De-nviere dacă e pătruns Răsăritul stelei peste tine Pînă la sămînţă să străbaţi Ţi-este-ngăduită vieţuire Şi-n mireasmă dacă te abaţi E mai mult c-un strop de nemurire Şi cu cît ai risipit pe drum Şi cu cît păstrezi pe mai departe Pregătit e cosmosul de-acum Să-ţi rămînă-n urmă fără moarte 166 MIERLA Mierla în extază cît o scamă Cîntecul din ea Subţie cerul vamă după vamă S-o poată paradisul străvedea Cearcă vremea neumbrită Printre alte cîntece sobor Stingerea să-i fie hăruită Zbaterea e foc mistuitor Cu răbdare în înalta bucurie Cîntec să devii desăvîrşit Pulberea e dată să învie Pe cît iubirea-n ea s-a răstignit 167 LUNA In aur se lucrează-asupra lunii Fiecare-amurg şi răsărit Pe talgerul perfecţiunii Să sîngere în coastă e rănit Şi-aduce-n taină jertfa fiecare Să devii în cosmos văzător Cîte stele — sanctuare Prefac lumina — foc mistuitor 168 ADÎNC DE NOAPTE După trei nopţi lunii pline I se ia ardoarea înapoi Sînt alte-n cosmos tainice lumine Gata să se-aprindă peste noi Să nu poată pune stăpînire Creaturile numai ating Vremelnicesc cu toatele din fir® Să ajungă veşnice se sting 169 HAR Iubirea e suprema mîngîiere Cea după Har întra-nviere Şi mîngiierile din fire Aprind o clipă candela-n privire Dar e dat întruna să dispară Să nu rămîn pe dinafară Orfani şi văduve de azi pe mîine Ţinuţi cu cealaltă pîine S-o păstrezi nu-s pe pămînt hambare N-o primeşti decît prin sanctuare Harul în taină toate le-ntreţine Ge-1 rîvnesc prin stingerea de sine 170 NUNŢILE Nunţile la noi în sat Sînt la fel ca o îngropăciune Acelaşi e colacul spînzurat Aceeaşi smirnă sîngeră-n tăciune Părinţi şi fraţi şi neamuri în pridvor Descoperiţi lacrimii făclie Cînd sare-n ţăndări de poartă un ulcior Şi steagul nunţii intră-n agonie Te smulgi din leagănul ce te-a născut într-o covată să te frămînţi a pîine în prohodul care-a început Te-or duce pruncii-n ţintirime mîine Drumul e scurt o palmă de pămînt Crengi nescuturate să rămînă Rodnicia fără de pămînt Atîţă rănile-n cunună 171 DESĂVlRŞIRE N-are nevoie cosmosul de mine Fiinţa lui Cuvîntul o-ntreţine Iar eu rostindu-1 nu apune Muntele şi steaua-n rugăciune E-n şuierul de brazi desăvîrşire O presimt prin jertfa din iubire Să nu se stingă jarul din tăciune Suflu in el cu rănile din mine NUNTĂ Aceasta-i pacea sufletului meu Că mă ştiu umbrit de Dumnezeu Dacă un vierme-i îngăduit s-o spună De ce sfiala-n mine s-o răpună Rozei de-aş fi prilej de-mbobocire Mi-aş stinge dragostea-n zidire Fără să ia din umbra mea poruncă Desfundă bradul smirnele din stîneă Deslănţuind sub stele şi sub lună Amirosiri ce nu ţin de ţărînă Se bănuie în taină ce se-nstrună Cu melosul ce-n univers răsună Cea mai umilă creatură Cu Logosul a nuntă-n legătură 173 IUBIREA Şi păsări iau o altă-nfăţişare Cînd dragostea străluce-n zarea lor Prezenţa paradisului mistuitoare Preface-n stea pe orice muritor Aripi de rînd încep să se desfacă Din pulberea în purpuriu veşmînt Oricît ar fi ţărîna de săracă Transpare-n taină celălalt pămînt lubirii-i este-ngăduit s-arate Cel din urmă-al firii neajuns Este ieşirea din singurătate Prin celălalt de paradis străpuns 174 SORA MEA IUBITĂ Din dorurile cele mai profunde Eşti zămislită sufletului meu Ca răsăritul lunii tremurînde Peste oceanele lui Dumnezeu Pe cînd dormeam în stare de extază Din leagănele ultimului vis In umbra foşnetelor de amiază M-am deşteptat cu tine-n paradis Iar să te pot de dincolo cuprinde De pustie-am fost împrejmuit După tine dreapta cînd se-ntinde O prelungeşte lemnul desfrunzit 175 SEARA Că-i eternă fiece creatură O ştim din cînd în cînd după aură Au ceasurile lor iluminate Cînd nu mai sînt decît eternitate Nu trebuie decît să se strămute Pe lacrimile milei nevăzute Să li se-adauge durere Să poată fi găsite de-nviere 176 MAREA Nu-i atît luptă, marea Nu lucrează Să ia locul cuiva pe pămînt E mai mare în ea împăcarea Rămînerea-n leagănul sfînt Şopotirea îi place mult Legănată Ca o pîine de jertfă ca un cuvînt Loveşte-n ţărmuri marea Să o ascult 177 MAREA In faţa mării cuvine-se tăcere De nu te ştii ajuns de înviere Cum marea spre pămînt tot vine S-o-ntîmpinăm cu stingere de sine Pe cealaltă-n taină dăruire Să se strămute-n Har din unduire In ochii fripţi pe jar de dimineaţă Şi marea şi-nvierea se dezgheaţă 178 LUNA Lumina lunii noaptea să o poarte Murind se vede că-s fără de moarte Cu lumina tainică pe faţă Cînd voi fi găsit fără viaţă Cînd în beznă astrul mort colindă Lumina-i dat de el să se aprindă Hăuri şi goluri atîtea sînt în mine Să unduie lumina ce mă ţine In crăpături adînc se va prelinge Cind va fi lipsă rănile mi-oi linge Hrăneşte altul aceste văi deşarte Cu ce-i rămîne lui fără de moarte Pe cît de sine-ntruna se desparte N-am lumină proprie ştiu bine De-aceea moartea nu îmi aparţine Să mă văd de veşnicie ninsă Altul îmi ţine candela aprinsă 179 PERLA Ulvinei Să licăre pe fruntea împărată I-această rană-n taină vindecată Răbdarea îndelungă-n agonie Găsită vrednică de-mpărăţie Nu poţi scăpa de rană de la sine Cj se absoarbe-n ce nu-i aparţine In casă nouă, neîncăpătoare Răneşte fruntea-ntru încoronare Nu s-a găsit de frunte împărată Decît această rană vindecată Frumuseţea să devină hrană Din suferinţi se-nfruptă şi prigoană O lacrimă atinsă de iubire Împietreşte-n perlă izbăvire 180 MAGNIFICAT Fecioara nuntă nu cunoaşte Sămînţa zămislirii nu-i Să îl poată fiecaire naşte Logosul în lacrimile lui Originea seminţei e-n lucrare P’ulgură din nou ca la-nceput Pe cît făptura-n taină-i ascultare O-ngreuie cuvîntul nevăzut 181 MAGNIFICAT Sufletul se cade să rodească — Numai trup eşti încă nenăscut Oricît cules e dat să prisosească De-un mormînt pămîntu-i încăput Văpaia crinului atrasă în martie de sufletul virgin Pînă ce-n aur umbrele se lasă Zămisli-va Logosul divin Două lucrări se-ntîmplă cu putere Pînă la iarnă-n toate cîte sînt Sufletul veghează-ntru-nviere Rodnicia celuilalt pămînt 182 LUNA In schimbare-i semn de tăinuire în stingerea de sine e iubire Oricît e luna de puţin întreagă Vederii-o faţă nu şi-o desleagă O clipă-şi lasă faţa peste unde Oceane după ea să se cufunde Pe cît mai rar se-arată la vedere Ţinem la ea mai mult prin înviere 'Prezenţa ei nu noaptea o alungă Ci pîn’la ea lumina să ajungă Să se ştie-n cosmos nesmintită .Altei slăvi i-o faţă dăruită 183 LUNA Numai trei zile luna nu-i de faţă Pe cerul bolţii dinspre noi Numai trei zile sufletul îngheaţă Pînă suna-va trîmbiţa de-apoi In restul vremii luna e-n putere In toate părţile pe pămînt Fie plină fie în scădere Oricît veni-va somnul de curînd După trei zile-i înviere Asta ne spune luna Lunecînd peste păduri ca o părere Şi peste mare sîngerînd 184 ÎNVIEREA Nu cum s-a-ntîmplat ci cum e vieţui tă Măcar de-un suflet pe pămînt Poate fi-nvierea adeverită In potirul veacului preastrîmt Că zi de zi o cînt cu bucurie In cosmosul în care-am fost svîrlit Să-i fiu în clopot limbii liturghie Pînă-1 voi şti de moarte văduvit Că fiecărui om ce-mi iese-n cale Nu am ceva mai uriaş să-i spun Decît să-i hohotesc în osanale Că şi el de-nviere-i bun Să-l îngrozesc o clipă să audă Ce tot sugrumă-n el şi-a tot ucis Şi-n lacrimile milei cînd asudă Să-l ştiu ajuns în prag de paradis Şi liberat să-l ştiu că nu se-ntoarce Că de moarte fost-a isbăvit C-a început în flăcări să se-mbarce Pe nava cu catargul răstignit 185 EPIFANIE Cum apa vine din pămînt Să-mi poată deveni mormînt Intr-un ciubăr de la isvor umplut E cufundat acest ulcior de lut Hrănit cu pîine şi cu vin şi mir Pînă devine pulberea potir In beznele acestui vas preastrîmt Fragilitatea-şi spînzură cuvînt Pe cît îşi pierde din grosolănie Transpare trestie în agonie Pe neclintirea apei cea mai pură Se sbu ciumă răsfîntâ de aură Şi pe pămînt pe cît se-nrădăcină Descoperă că puiberea-i divină ESHATON Nu sînt pe pămînt Spini şi pălămidă-ndeajuns Creşterea-n Duh s-o zădărnicească Nu ne aparţinem complet Celuilalt zi cu zi de-o viaţă Pregătirea i-a fiecăruia grabnică Nentrerupt îndelungă Mult timp căutării s-a scurs De. nimic nu mă ştiu mai statornic legat Decît de ceea ce Eshaton întrezări-va In clipa din urmă de trup părăsit Snop de grîu copt pîinii menit Să rodească 187 DOR Iar de am un dor mai sfînt întreţinut de milă şi iubire E ca-n icoana ceiluilalt pămînt Să nu lipsească nici o-nsufleţire De port povara unui singur dor Ce mă mistuie-ntru umilinţă E să nu rămîn nepăsător La tot ce este-n lume suferinţă Că-n bucurie ard nestrămutat Că moartea n-are-asupra mea ultima putere Că şi-n ungherul cel mai înnoptat Nu e loc decît pentru-nviere ! 188 CRIN Şi crinul iar a-mbobocit Are şi el anume o solie In corul creaturilor neistovit Şi ultimul venit învie Corabia întîrzie în port Mireasma crinului se-mbarcă Pînă-nvia-va cel din urmă mort Oceanele de taină o încearcă 189 AMINTIRE Cit de puţine în grija mea-s lăsate Pe deal o turmă clopotul pe sate Păduri şi stele se ţin de noi departe Şi cîte fi-vor dincolo de moarte Pînă la groapă c-o lumină-n mină O însoţesc pe maica mea bătrînă Cu jarul din cădelniţă aprinsă Pecetluiesc ţărîna necuprinsă Un pumn de grîu şi vin o picătură Şi două vorbe spuse din scriptură Şi-o lacrimă în sat de mai rămîne Trăim din ea ca focul în tăciune Cit de mult e dat fără de mine Să-şi petreacă stingerea de sine în jurul casei cît un strop de rouă E o grădină dată pe din două Intr-un ungher icoana şi leagănul la grindă Şi hăiţi de lupi în noaptea de colindă 190 ŢINUT ROMÂNESC Că sînt iubit e marea fericire Nainte de-a fi vrednic să iubesc Că strigat din pulbere de Mire De mii de ani de nuntă mă gătesc împodobit-am lumea cu-aşteptare Oriunde o clipă capul mi-1 înclin Rodnicia trece-n sanctuare Pînă apa se preface-n vin Casele în alb sînt văruite Zi şi noapte-ntruna înveşmînt Prunci şi stele ţară şi ursite Cu frumuseţea celuilalt pămînt 191 LUMINA LINĂ I-o candelă aprinsă în fiece făptură Ce-o stinge adesea mila în aiură Să nu o bănui după-nfăţişare De lacrimile milei purtătoare In vis şi duh transpare-o fulguire Din ce-i mai sfînt în fiece zidire Ce linişte sfîrşind în veşnicie Pe mări şi munţi şi-n fulg de păpădie împăcarea sîngeră în toate Să poată ţine de eternitate 192 MIEZONOPTICA Întreabă noaptea intră la Cuvînt Miezul nopţii tainica trezie De nu te-acuză ceasul cel mai sfînt De ce-ai fi bun de nu de veşnicie C-un singur gînd nu pot să mă împac Oricît aş stărui în umilinţă Să mor nu-i greu, avut sau sărac Dar pierderea pe veci e ou putinţă ? Boli şi lipsuri stingerea-ntr-o zi Nu îşi află-adîncă-mpotrivire E nădejdea ce n-o pot smeri Cîte sînt în cosmos cimitire Numai gîndul că aş fi pierdut Nu îşi află-n suflet împăcare Oricîtă-i beznă de nestrăbătut Stingerea de sine luminare 193 IERTAREA Trupul iertării a înviat din morţi In iertare singura putere Lunecă pe prapori şi ipe porţi Şarpele zdrobit a înviere Otrava strînsă-n căpăţîna lui Din răul creaturilor din fire Sfinţeniei să poţi să te supui Pe stingerea de sine din iubire Cerbul mănîncă şarpele-otrăvit însetat se-aruncă în isvoare Pe lemnul suferinţei pironit Patru fluvii curg fără-ncetare 194 OMUL De cînd mă ştiu am tot primit Din dar în dar din bine în mai bine Şi-acum deodată-nvrednicit De bucuria stingerii de sine împovărat de umbra unui nimb Să fie oare cu putinţă Fără să-mi ceară ceva-n schimb Să mi se dea atîta suferinţă Nu cer durerile să mi se ia Ci înţelegerea deplină Cînd bezna mă va-nconjura Să nu mă tem c-am devenit lumină 195 ZUGRAVUL lui Paul Gherasim In aur şi pămînt şi ceară Ţăranul de zugrav e-ntruchipat încă o dată focul să doară Nainte de-a fi totul sigilat Iar atît-amar de oseminte Pînă s-or preface în cuvînt Relicvele să se păstreze sfinte Ne trebuie transfigurat pămînt 196 NOAPTE Florilor adînc mirositoare Noaptea le e dată pe pămînt După-ale zilei cupe jertfitoare Ne-mpărtăşesc cu ce-a rămas mai sfînt Precum un schit în munţi de priveghere Anevoios pe cărărui de-ajuns De cu seară pînă la-nviere Printre stele ştie-se răspuns Tuturor e dat să se deşarte Să întoarcă-n aur sinea lor în lumină şi de ea departe Timpu-i jertfitor 197 IUBIREA Iubirea-i svonul minţii în inimă prelins Starea de bar în cuget şi voinţă Rămîne în cosmos de necuprins Ce rodeşte peste suferinţă Arde-n ceruri Logosul întîi Pină o lacrimă-i cuprinde Şi oceanul mumă-n jurul lui Potoleşte ce se tot aprinde Purpuriu e ceru-n zori de zi Şi-n amurg tot jertfa-i încunună Rănile să-nceapă a rodi Se deschid în cealaltă mînă 198 PĂMÎNTUL Sămînţa dac-ajunge în pămînt Află că trebuie să se întoarcă Puternicia golului mormînt Cu holde de aur o încarcă Duce cu ea ce-ntoarce înapoi A dobîndit ceva ce-i aparţine Misterul rodniciei fără noi E altoit pe stingerea de sine Pămîntul dă fără să ia nimic Mă va pierde întru desăvîrşire Pînă voi putea să mă ridic împovărat de-ntreaga omenire O clipă fi-va vremea, s-a oprit Na mai răsare soare şi apune Eu nu voi fi decît desăvîrşit Din fărâma pîimi ce rămâne PĂRINŢII Se ţin bătrîni părinţii mei de mînă Se ştiu pe veci de-acuma împreună Feciorii au plecat nepoţii-s o grămadă Umplu şura cînd se strîng să-i vadă Nu au ieşit din sat mai niciodată Decît pînă la fata măritată Plecau în zori cu caii-ntr-o căruţă Tata şi-un prunc şi scumpa mea măicuţă Şi ne-ntorceam degrabă către seară Pe-acelaşi drum bătătorit de ţară Şi dincolo curînd la veşnicie S-or strămuta ca oameni de-omenie 200 SAT Mai mare-i cimitirul decît întregul sat Mai mulţi sînt duşi decît rămaşi în viaţă Şi cerurile s-au mai strîmtorat Şi pămîntul s-a schimbat la faţă Şi isvorul care adăpa Turme la rînd şi sute de ulcioare Abia mai poate-un suflet împăca Din pumnul strîns c-o şoaptă de răcoare Ocolul şi el s-a împuţinat Şi-n şură caru-ncremenit pe roate Şi la grumazul ieslei spînzurat Rugina mîncă lanţurile toate Mirosul oilor a mai rămas în staurele transilvane ude Şi bocetele surde fără glas Şi buhăitul buhelor se-aude Clopotul în turn a tot crescut Cimitiru-ntreg să îl ajungă Şi leagănul în care m-am născut Sub aceeaşi grindă să mă strîngă 201 CANA Sat sărac cu garduri de nuiele Putea un vînt să-l spulbere-ntre stele Viţa-n pridvor şi-n bruma de grădină Şi pentru-o nuntă era prea puţină Că nu au vin şi nunta-i pe sfîrşite Spuneau din prag cîntări încetinite Şi îşi mută privirea Lui solară Şi-a dat de vasele cu apă chioară Şi peste ape-ntinSe în tăcere Braţele străpunse de-nviere Săvîrşind c-o lacrimă de Mire Cea dintîi minune din iubire 202 PASTORUL CEL BUN Numai cu cea din urmă oaie-n spate Mă pot întoarce la eternitate Cît mai boleşte în pustie una Umblu în noapte după ea ca luna Tremur în cosmos pentru fiecare Şi pentru cea pierdută mai cu-nfrigurare Cîtă vreme mai rătăceşte încă Spînzur de viu în fiecare stîncă Doar nuar vedea măcar că-i sînt aproape Ca lacrima ce-i sîngeră în pleoape Corăbii multe îmi vor da tîrcoale Şi s-or întoarce de aici tot goale Să mă grăbesc să plec nu-i cu putinţă Cît mai e încă suferinţă Cît mai e unul gata să mă vîndă Nu-1 pot lăsa să lunece-n osîndă Nainte de-a cădea în defăimare Să fiu cu el din milă şi-ndurare 203 TROIŢĂ Absolutul nostru Triadă Orbul din naştere e dat să vadă Unul în trei la chip şi-asemănare După iubire-i fiecare De unul singur ne deplină Şi-n doi e lipsă cel ce o să vină Cînd trei nutresc o singură privire De-ajuns i-o pîine pentru omenire Firimiturile în coşuri adunate Hrăni-vor neamuri în deplinătate CIMITIRUL Cimitirele la noi mai ales Pe dealuri sînt aşezate In jurul bisericuţei de lemn Cu pridvor Dintr-un sătuc pe vale Ş-aici mai multe sate Ca stelele în albăstrimea lor Pe limba clopotului pe-nserate Ne ştim şi noi în cosmos Un popor Oricît sînt crucile împrăştiate Şi iarba se îndeasă de cu spor în altar ca în eternitate Ţin liturghie îngerii sobor 205 TROIŢA Absolutul nostru Triadă Orbul din naştere e dat să vadă Unul în trei la chip şi-asemănare După iubire-i fiecare De unul singur ne deplină Şi-n doi e lipsă cel ce o să vină Cînd trei nutresc o singură privire De-ajuns i-o pîine pentru omenire Firimiturile în coşuri adunate Hrăni-vor neamuri în deplinătate 204 CIMITIRUL Cimitirele la noi mai ales Pe dealuri sînt aşezate In jurul bisericuţei de lemn Cu pridvor Dintr-un sătuc pe vale Ş-aici mai multe sate Ca stelele în albăstrimea lor Pe limba clopotului pe-nserate Ne ştim şi noi în cosmos Un popor Oricît sînt crucile împrăştiate Şi iarba se îndeasă de cu spor în altar ca în eternitate Ţin liturghie îngerii sobor 205 COMUNIUNE Cind omul fost-a izgonit din rai Şi vremile-nceput-au să se toarcă Din pulbere i s-a-ncropit un strai Să poată grabnic să se-ntoarcă E numai colb împrăştiat puţin Ca pe luceafăr fumuria zare Pînă ce apa se preface vin Pe lîngă trudă e şi sîngerare Iar singur să nu fie-nstrăinat Şi slava stelelor s-a îndurat Să ia mereu prin stingere fiinţă In acest veşmînt de umilinţă Şi florile înmiresanarea lor Pe cît pot întreagă să şi-o poarte Ne va fi prin moarte mai uşor Să ne ştim ajunşi fără de moarte EPILOG Ultimul cuvînt va fi iubire Nainte de-a mă-ntoarce dintre voi Acolo in albastre cimitire Pînă la-nvierea de apoi Voi deveni pămînt pentru o vreme Dincolo de sori să mă ridic Nainte trâmbiţele să mă cheme Ce fericire să ajung nimic Mi se întinde-o punte de ieşire Să mă smeresc de-a binelea şi eu Să-mi par o clipă şters din- omenire Nainte de-a-1 vedea pe Dumnezeu 207 ANGELUS Iar că te iubesc asta înseamnă Şi cosmosul că e nemuritor Că e nevoie de această toamnă Şi acum şi-n veacul viitor Şi de crini e neapărat nevoie De miresme mai ales, de vînt De corabia rămasă după Noe Să strîngă creaturile de pe pămint Nimic să nu piară Jertfa iubirii unde s-a depus La lumina candelei de seară Se aprind stelele de sus 208 LUNA Sporeşte harul unde-i renunţare S-ajungă dragostea mistuitoare Prin iubire ni se deschid cu toate Pe cîtă li s-a dat eternitate Să nu rămînă'O parte neculeasă Prin moarte e întoarcere acasă Universu-ntreg îmi aparţine Pe lacrimile stingerii de sine 209 GRIUL Griul s-ajungă pîine trebuie să moară Singur întîi sămânţă în pămînt Apoi zdrobit de pietrele de moară Este atras ca jertfă de cuvînt Cernut în nopţi întru frămîntătură închis ca leş pe jar într-un cuptor Şi printr-o pîine pe-o firimitură Devine-n cosmos foc mistuitor Că se zdrobeşte-ntruna şi împarte Câ-n dăruire-şi are început II oaută întruna sora moarte In spicul gol de seceriş trecut 210 CLEPSIDRA Numai iubirea singura rămîne Să sporim în ea cîte puţin Averea noastră fără stricăciune Apa la nuntă prefăcută-n vin în hiibine-i loc şi pentru moarte Grăunţele într-un ulcior Fac să răsune cealaltă parte Pe urma focului mistuitor 211 ŢĂRlNĂ Şi ţărîna este cîntătoare Şi Sn ea sînt laude-ndeajuns Tot ce rodeşte nu mai moare De-nviere-i cosmosul străpuns Şi de-aceea-s plin de fericire Pămînt fi-voi pururi viu Nu-i loc decît pentru iubire în mormîntul ce-a rămas pustiu DURATA Iar că iubirea mai poate să vieze E sigur semn că totul nu-i pierdut în umbră de căpiţe la nămieze Miroase-a rai ulciorul nenceput Nu ni s-a dat să învîrtim planete Să născocesc în haos cîte nu-s Pe urma lacrimei încete De sori şi stele fi-voi mai presus Numai să am răbdare-n priveghere Milă în jerftă sare în cuvînt Prin iubire ţin de înviere De mireasma celuilalt pămînt 213 MACUL Cînd mare verdele ce mai cuprinde Şi ceru-i greu în multe cît sînt Cea mai fragilă dintre flori şi-aprinde Ardoarea purpurie pe pămînt Prin holde picurat pe bărăgane Mai uşor ca lacrima-n priviri Cum candelele-nVie la icoane Sîngele de sfinţi şi de martiri 214 MATER DOLOROSA Fecioara cu pruncul sînt de-ajuns Acest pămînt în veci să fie uns Printre sori să lunece şi printre stele Să-l poată ascunde laorimile meîe Fecioara pururea imaculată Şi mama Mirelui îndurerată Amîndouă o singură făptură Lacrima prelinsă în aură Icoania ei în fiecare casă Fecioara mamă ce va fi mireasă Ceva mai sfînt trecut prin suferinţă Universului nu-i stă-n putinţă Cîte stele fost-au călătoare S-au oprit cu magii din lucrare Ce pribegie-n cosmos îndelungă Pînă la ieslea pruncului s-ajungă 215 PARADIS Din milă raiul nu e pe păinînt Să nu fiu pelerin pe dinafară Ci-n Duh lăuntric paradisul sfînt Se tăinuie pe cît se desfăşoară Să nu mă amăgesc c-aş fi ajuns Că-mi poate fi oricum la îndemină Acest pămînt de suliţe străpuns Preface-n vin sudoarea din ţărînă 216 LUCRARE Paradisul este foarte strimt O geană de grădină în pustie Şi să-l extind cît poate fi pămînt Plug mi s-a dat şi bruma de soţie Numai modelul mi s-a-ncredinţat Iar pînă-n hăuri lumea-i nelucrată Pe cît mă ştiu din leagăn împărat Pe-atît prin trudă frunte-ncoronată 217 GEBUNDEN-FREI Trei părţi de apă una de pămînt Şi sufletu-i de-atîtea ori mai m&re După chip cît o icoană sînt Ce fără margini după-asemănare ! CRĂIŢE Surorile crăiţe-au dat în floare In plină vară e sorocul lor Cu^ntî ii struguri puse pe altare Tînjesc după cuvînt isbăvitor Căci după ce-s ajunse de-nflorire Şi s-au pătruns de aur şi de vînt Lujerul i-atîta de subţire C^abiia le ţine umbra pe pămînt Cupola uriaşă s-o susţină Să nu se prăbuşească în abis Jertfeşte Logosul Lumină Amiros curat de paradis 219 ORIGINE Din pămînt roşu din pămînt virgin Nelucrat de ploi şi de brăzdare Să nu pot prinde rod fără divin Să nu mă satur fără sanctuare Din pulberea pămîntului sticlos Nainte de-a fi sori şi stele Fost-am cules ca jertfă de prinos încoronat în cosmos fără ele Doar cerurile sînt mai vechi Decît mine cu o tresărire Să^mi răsune veşnic în urechi Cel ce este fără amintire Decît lumina creată-s mai bătrîn Nici de beznă să nu-mi fie teamă Cît va fi intr-însa să rămîn Ea pînă la urmă se destramă Din pulbere din tot ce-i mai puţin Din sterpiciunea fără udătură A trebuit ca zvîcnetul divin Să-mi dea avînt pentru frămîntatură Numai prin el să pot să îmi lipesc Talpa de mări şi coasta de muiere Şi să fie pruncmnpărătesc Şi să ţin cu el de înviere 221 r EPITAF Pentru că s-a uitat cu milă La un căluţ snopit în bătăi Pentru că unei bătrîne ce se Aruncase în Iac fugind din azil l-a întins un cuvînt de salvare Pentru că-n sanctuarul inimii sale L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaş Pentru toate acestea şi mult mai mari Decît acestea pe oare nimeni nu le-a ştiut Pentru că le făiptuise la nevedere El nna murit, ci numai doarme Pînă la înviere 222 ÎNVIEREA Nu meii este moartea la putere Giulgiuri rămase goale în mormînt Pămîntul sfîşiat de înviere E vindecat de celălalt pămînt De-aeuma vieţuirea-i libertate Frica de moarte-a dispărut Străvezi umila vietate Paradisul care te-a-ncăput E-atit de sigur că nu mai este moarte Că voi pleca de-aici fără să mor Mă-ntorc la tine mamă de departe Cu Fiul tău la chip nemuritor 223 MAREA FAMILIE Povestea telurică a dumnezeirii > O adeverim noi pe pămînt mai ales Cei cu prunci mulţi săracii omenirii Cei ce semănau după fiecare cules Cei ce ne creştem unii pe alţii In aceeaşi hăinuţă astăzi şi ieri Ce ştiu de asta pe lume bogaţii Cei ce-şi omoară vlăstarii-n plăceri Seara la cină cu toţii strinşi roată Domnul hrăneşte flămîndele guri Ardealul nu va pieri niciodată Tata rosteşte cuvînt din scripturi Şi la grindă nuieluşa se svîntă Şi candela-i aprinsă-n ungher Ţara e veşnică unde familia-i sfîntă Nu ne temem de nimeni sub cer Multe-au trecut peste noi şi-o să treacă De cele cereşti însă nu ne-am dezis Cît va fi-n Duh seminţia noastră săracă Sintem şi noi ajunşi de paradis 224 IMN Ne pregătim încet de înviere Acesta este rostul tuturor Mai ales prin jertfă şi durere înaintezi ca fulgul de uşor Harul numai să-l păstrezi aproape Se dăruie pe cît este primit Tremură columba peste ape Cît ai fi izvor de tăinuit Ne depărtăm din ce în ce de moarte Pe cît cunoşti c-aproape te-a înfrînt Cînd o lacrimă ne mai desparte Se străvede celălalt păirint 225 STRIGĂT Vreau să rămîn copil să redevin, copil Să n-am cu voi bărbaţii de a face Mai bine cerşetor umil între îngeri şi dobitoace Nu-mi place gluma voastră să devin stupid Să vorbesc de rău să-mi pară bine în numele copiilor desfid Această morgă-a morţilor din mine CANTICUM CANTICORUM Se aaută, se bănuiesc Este de-ajuns că se întrezăriră Că amiros duhovnicesc Unul în altul răstigniră Aievea ca in vis şi-au apărut Din creştet pînă în picioare Cîte vor fi pustii de străbătut Au rănile în tălpi mistuitoare Să nu îşi dea odihnă pe pămînt Unul pe altul să se-ajungă Cosmosul să le rămînâ strimt Agonia este îndelungă 227 BUCURIE Iui Mie Cleopa Cea dintîi minune-a lui lisus Post-a săvîrsită la o nuntă De la veselia noastră-n sus A adaos bucuria sfîntă Nu la jale s-a lipit de noi Ci s-adauge la bucurie Ne-ntorceam prea grabnic înapoi Cu un spor mereu de sărăcie Vinul era silnic pe pămînt Mai degrabă dat să pustiască Trebuia din apă şi cuvînt In potirul jertfei să se nască De-nsetarea cea mai de nestins Unde vinului nu-i sta-n putere Logosul din milă s-a atins S-a lăsat văzut ca înviere 228 IUBIRE Aceeaşi dragoste mistuitoare împinge cosmosul întru transfigurare O lacrimă din milă ia putere Fără odihnă pînă la înviere Că te iubesc nu-ţi fie teamă Te voi atrage vamă după vamă Unul în altul ne vom pierde Precum coroanele-s pădurea verde După o ploaie repede de vară Picături de frunze înfioară Licăre pe frunte şi bărbie Şi-ntr-o poiană mirii de bucurie In genunchi lîngă-o tulpină ruptă Simt Dumnezeu în ei cum se înfruptă 229 CASA Corabie şi casa mea De-o legănare dusă fără nume Cu prunci şi griji şi suferinţi în ea înaintăm spre cealaltă lume E prea strimtă ca să stăm pe loc Prea fragilă printre-atitea stele Cu pruncii-n leagăn noaptea lingă foc O lacrimă ne scurge printre ele Cîte sînt necazuri şi nevoi Cît e calea de primejdioasă Logosul de veghe între noi Fără jertfă-n cosmos nu ne lasă Să ştim că vom ajunge în curînd Că sîntem la cea din urmă vamă Pe catargul spinzurat în vint Şuieră a şarpe de aramă 230 IUBIRE Impăcarea-i luptă foarte grea Pînă să pună-n suflet stăpînire Să se lepede de sinea sa Şi inimă şi cuget şi simţire Nu poţi vesti pacea celuilalt Cită vreme-n tine-i vălmăşie Cît ţi-ar fi euvîntul de înalt Simt şi surzii că e vorbărie Făptuirea omul bun şi blînd Ştiu cîte ceva despre-mpăcare Frumuseţea celuilalt pămînt Un Copil o-nclină sub picioare Unde suferit-am cel mai mult Nu poate nimenea să ne-nstrăine Impăcarea-n cele cîte sînt O-ncunumă stingerea de sine 231 NOAPTE lut Ioan Constantin Doarme pruncul c-un iepuraş de lînă Mînuţa dreaptă-i ţine căpătii Stelele-n cer şi razele de lună La ce se-aprind de nu de dragul lui Ce poate cosmosu-n desfăşurare Ocroti mai delicat şi sfînt Nici îngerii nu rabdă-nfăţişare Cînd să-l admire au pogorămint Acest pămînt e sigur că se ţine De cifce sînt mai trainice ţîţîni La candelele stingerii de sine Icoana Maicii cu pruncuţu-n mîini 232 PRUNCUL Căldura pruncului e ca o mană Vine pe lume cu nimic al lui Cules in pumni — lacrimă-n năframă Se va răci ca steaua mai întii Iar plînsul esfce dat să-l ocrotească Pe cît va plînge mai istovitor Va-ncepe sufletul să dogorească Pînă se naşte trup nemuritor 233 PRUNCUL MEU Nu totdeauna dragostea se spune Pruncuţul meu în somn este de-ajuns La candela aprinsă rugăciune Să-l pomenesc Părintelui de sus Cereştile las să-l învelească Mai ales cînd doarme fiul meu Cînd obrăjorii-ncep să dogorească Ştiu că e-n preajmă bunul Dumnezeu Şi pot să ies în linişte afară Să mă sustrag lumeştilor puţin Pînă se crapă zorile de vară : Sînt cuprinse toate de divin 234 LUNĂ PLINA Puterea lunii regăsită iarăşi Nu poţi dormi copilul meu de ea Parcă absoarbe somnul de pe lume Să poată cerul gol a te cerca Pămîntul parcă este-mpins deoparte Ca de vintoasă galbenele foi Ceva venind ca foarte de departe Aşază-o mască rece intre noi De-ar fi doar lt>na tie-am putea ascunde Dar soarele într-însa-i cuibărit Un plod de aur oare se extinde Obositor de sacru şi smerit 235 LUNA Luna se plăsmuieşte pe cer de soare Cînd între ei pămintu-a dispărut Aşa şi eu,voi fi înfăţişare Cînd se va stinge Patria de lut în braţe voi cădea Ia sfîntul soare Fără să-ntorc privirea înapoi Pînă pe-o lacrimă de îndurare Pămînt nou va creşte între noi 236 LUNA NOUĂ Conturul lunii-ntreg de la-nceput Să ştii în altul ce-i de străbătut Lumina arderii de sine Să vramuiascâ-n alţii se cuvine Ca să rămînă jertfa roditoare E lună-n creştere şi renunţare Luna~i umbrită peste cimitire De-o văpaie fără mistuire Să nu se sfarme blinda creatură O-nsufleţeşte-n brumă de aură Din împrumut se-alege in tăcere Un spor de slavă pînă la-nviere 237 IEREMIA DIN VALAHÎA Alţii pe împărat îl căutau cu daruri alese Cu aur de preţ pe cai învăţaţi Cu lacrimi de pe obrazul pădurilor culese Unul sosea cu desaga pe jos din Carpaţi Cu şuierul brazilor sfîrtecat de furtune In aceste perle de plîns împietrit Să ia din jarul rănilor din mâne Mireasma milei ce le-a zămislit Şi s-o întoarcă în potir acasă Pe cit ajuns-a-n inimă altoi Lacrima de rana lui culeasă S-o predea pădurilor napoi 238 ÎNSUFLEŢIRE Sufletul e partea cea mai grea încredinţată omului s-o poarte Sâ-i mistuie făptura sa Să desbrace cosmosul de moarte Te fericeşte-nflăcărarea lui în somn şi-n vis in stare de trezie Iar că n-ai capul unde să ţi-1 pui E numai lipsa de vremelnicie Cînd istovit adesea întristat Te doare cuget şi nădăjduite E semnul sfînt că sufletu-a muşcat Otrăvind u-te-ntru isbăvire Cînd eşti din toate părţile-ncolţit Şi-ncep păreri de rău să te deşarte Şi-i paharul mai de tot golit De mormînt vecia te desparte 239 IUBIRE Soţia mea iubita mea iubită Din Paradis mi-eşti dăruită Iubirea noastră-n rai întemeiată N-o poate stinge nimeni niciodată Cum se lipeşte de oceane luna Eram uniţi în rai pe totdeauna No m-am aprins de tine prin cădere Să nu te stingi în urmă de durere Cîte nevoi ne-au însoţit pe cale Nu m-au pierdut din zîmbetele tale Oricîtă îndura-vom suferinţă Sîntem în doi o singură fiinţă Pînă vom trece dincolo cu bine Pe lacrimile stingerii de sine 240 IUBIREA lubirea-i grea şi pomii se-ncovoaie Cînd vremea rodniciei a sosit De dincolo de stele vîlvătaie Kodeşte-n noi pămîntul fericit De-aceea lacrima îmi este dată Povara ei în taină să o port S-o-mpart prin cununie cu o fată Şi cu mormântul fructul cînd e copt 241 MAMA Ca ofrandă să le faci pe toate Asta-ţi repeţi în fiecare zi Cînd speli şi calci şi rabzi pe săturate Şi ostenită-abia poţi adormi Pruncii-s mulţi hăinuţele rămase Altuia mereu se potrivesc Sînt mai calde pe cit par de roase Pruncii mamii din iubire cresc Unde lacrima e lucrătoare Nu mâi poate nimeni profana Pe cît fi-vei frunză-n tremurare Ţii prin har de cea mai sfînta stea Fiece privire, mîngîiere Sâ le-atingă mila pe pămînt Asfca-i tot şi fi-va Înviere Unde jertfa s-a făcut cuvînt 242 IMN Unde este Duhul în lucrare Pacea iubirea bucuria sînt Nu oa podoabă ci-ntru fiinţare De zi cu zi în faptă şi cuvînt Clipa-i pătrunsă de eternitate Fiece floare — rai cuvîntător Cei ce flămînzesc după dreptate Cei curaţi cu inima, ferice lor ALTOI Ziua începe de la renunţare Prin lumină ţinem de pămînt Cu cît fiinţa mea-i mâi roditoare De dincolo-i de toate cîte sînt Ce este dat să-nfăptuiesc mai bine E-ngăduit pe cît devin altoi La candelele stingerii de sine Se prelinge Dumnezeu în noi 244 MARTIE De-acum mai ales pe lîngă ape Bine-1 să ajungi cît mai curînd Pe unde-ncepe via să desgroape Amiros curat de nepămînt Crengile de sălcii se înmoaie Pînă-n prag la sfinte sărbători Şi pe cît se înteţeşte-a ploaie Curcubeu se arată printre nori Ciripit de păsări tămîiază Dinspre miazăzi şi răsărit Pînă cerul cade în extază Faţă de pămîntul înflorit 245 CIREŞ BĂTRlN Cireş bătrîn după înfăţişare Demult coroana s-a desăvîrşit Pe an ce trece mai încărcat de floare Cîştig va fi şi moartea negreşit Trunchiul sbîrcit şi creanga noduroasă Dar ghemotoace florile sobor Din cită-nmiresmare ni se lasă Refacem raiu-n calea tuturor Să dispară nu e cu putinţă Strămutare mai în nevăzut Cu cît e adîncirea-n suferinţă Abia s-aducem roadă^am început 246 VIŢA-DE-VIE Pomul cunoaşterii rămas din paradis Pe dealurile sărăciei noastre Unde o zare s-a întredeschis îi-nvlăstăreşte suliţa în coaste Să poată pogorî focul ceresc Pe pămînt o vreme să rămînă Moaştele acestea trebuiesc Dezbrâcate-n sînge de ţărînă Unde sămînţa ei nu s-a stîrpit Unde butucul ei se mai încioată Oricît e şarpele de otrăvit Spînzură-1 călcîiele de piatră Hrana viţel este sfîntul grai Fără el lucrăm sălbăticie Dă-mi mina prea iubita mea şi hai S-auzi în cosmos viţele-de-vie 247 VIŢA-DE-VIE După arac viţa boleşte Nu se poate dezlipi de lut Fe cit e-n creştere se frăgezeşte Se întoarce după început Vîrfurile dau în floare Şi-nfloririle-n amirosiri Şi rămâne pentru înălţare Umbrei stinselor priviri Şi din ele-n taină se-nfiripă Celălalt tărîm mai roditor Svîcnetul de fiecare clipă Sîngeră a foc mistuitor 248 LOGODNĂ Mă leg de tine ca soarele de lună Prin acest inel prea strimt Nu mă leg de carnea de pe mînă Ci în Duh pe veci de osămlnt Să te strîng în braţe cu putere Iţi voi ţine-n cosmos de urît Cît eşti de albă pe genunchi şi gît Pină vom da-mpreună de-nviere Te voi duce să te vadă luna Printre holde mari şi printre plopi Şi din zarea lor pe totdeauna In lacrimile mele să te-ngropi 249 DIAMANT Materia devine mai deplină Fără să ia oeva de la lumină Se-ntrepătrund fără împreunare înavuţind ce nu au fiecare lAurjîna-i alta după ce se frînge Sie însuşi nimeni nu-şi ajunge Mai albastră sîngeră-n scânteie Materia fecioară şi femeie Pămîntul printre stele se frămîntă Ca dar menit cereştilor de nuntă 250 NUNTA DE ARGINT Cu coroanele cununiei pe frunţi Pe cît fost-au de mucenicie Printre stele făclii şi preoţii munţi Te voi urma iubita mea soţie Căsătoria-i taină din înalt De dincolo de rău şi bine Raiul îţi fulguie în celălalt S-ajungi în el prin stingerea de sine Să joci şi tu ţi-a fost îngăduit Odatăr-n jurul sfintelor altare De cetele de îngeri străjuit Pe osemintele din sanctuare Şi-am să mai joc odată nentrerupt Cu tine scumpă soaţa mea de mînă Pe cît de dragul tău am să mă lupt Să rămînem jertfă împreună 251 MĂRGĂRITAR lui Ioan Caraza Poate pe cer să nu mai fie stea Numai lumina lor întîrziată Astfel şi tu pînă vei învia Iubirea fi-va bolta înstelată Doar iubirea nu va conteni Lumina ei născută în durere Pămînt şi ceruri n-o pot istovi Lacrima de înviere MAMA A venit măicuţa să ne vadâ Pe copii şi pe nepoţi cuminţi Cu aceeaşi veşnică desagă Plină de lacrimi şi de suferinti Cu o pîine uriaşă-n braţă îmbrobodită-n făurar Cu Ardealul frămîntat pe faţă Şi cu busuioc pentru altar Ochii cufundaţi de priveghere Sub o frunte devenită scut î*Tu e loc decît pentru-nviere în aceasta candelă de lut Nu mai are mama în privire Decît icoana unui singur gînd împăienjenit de-o presimţire Că vom da de paradis curînd Că vom fi de-a pururi împreună Cei ce-am fost cu ceilalţi de-apoi Asta doreşte mama să ne spună Că e moartea moartă între noi 253 BRAZI In coroană vremile descresc Fără să ia din verde-o picătură Cresc muşchi pe piatră brazii-şi lămuresc In rouă stîncilor statură Semeţia lor să o înfrunţi îţi trebuie de vultur rotocoale Cum rabdă ape de sub munţi Şi către stele piscurile goale Ca trandafirii sînt ispăşitori Şi-n piatră e prilej de nemurire Imne vă scriu din milă şi iubire Mi-e milă de voi creaturi surori 254 BRADUL lut Constantin Gater zu Curajul bradului de a rămîne drept Oricît de strîmbă-i stînca şi de seacă Lacrimile şiroind pe piept Cu suferinţa lumii se îmbracă De mic se ştie intr-un singur strai Ce-1 tot cîrpeşte şi îl tot întinde Şi prin spărturi te poţi uita în rai Cînd steaua-n vîrf pe cruce se aprinde 255 MESTEACĂN Mesteacănul înseamnă biruinţă Din creştet pînă la pămînt Prin răni s-a vindecat de suferinţă Muiat in albul Spiritului sfînt Din vîrf pînă-n ţărînă se îngroaşe O ardere ce nu este a lui Şi se jupoaie-ntruna s-o înfaşe Pielea de pe şarpele dintîi % 256 PLOPUL De la vîrf pînă la rădăcină Cutremurare-i plopul neîntrerupt Fie că-i noapte fie că-i lumină Ţine de vin tul de la început Pe cîte frunze e zdrobit de sine Tot pe atîtea cerul l-a străpuns De-aceea-n umbra lui e-atît de bine Şi te socoţi de Duhul Sfînt ajuns 257 SFÎRŞIT DE TOAMNĂ Oricît e toamna fără de sfîrşit Pînă la urmă iarna se arată Acest pămînt în cosmos dezgolit Rămîne fără moarte înc-o dată Mai ales de ea s-au scuturat Livezi păduri şi stele pe coline Cimitirelor din fiecare sat Învierea tainic aparţine % 258 IMN După pămînt e primăvară După vreme încă făurar Seminţele să învieze iară N-au dezlegare de la sanctuar In mirosul de smirnă şi tămîie Nu li s-a tras în beznă sub călcii Seminţelor de goruni şi de grîie Văpaia focului dintîi N-au fără el de ce să se apuce Cosmosul le este mult prea strimt Spinii trandafirului pe cruce Sîngerează celălalt pămînt 259 GHIOCEI In pădure ghioceii încă o dată în toată slava lor au apărut Aceeaşi sbatere imaculată Reia miracolul de la-nceput Trei pleoape albe peste potirul verde Şi-un limb de aur clopotind uşor Pămîntu-n cosmos n-are cum se pierde I-un ghiocel in vînt tremurător Peste zăpezi şi peste frunze moarte De dincolo de stele picurat De n-ar fi fost Cuvintul să-l deşarte Cum să ajungă-aici imaculat Că drumu-i lung şi unde-i dat să vină îşi ţin întruna creştetul în jos Cum lacrimile-n taină se înclină Transfigurînd pâmîntul cuvios % 260 MUGUR Cît de ermetic închis pe dinafara Fiece mugur cu platoşe de fier Fără poruncă n-are cum s-apară Însîngeratul plisc de giuvaier Trebuie întinsă potrivire Intre voinţa cea de sus şi jos Ca să se-ntîmple-n creangă-nmugurire Tn potirul florii amiros LALELE Lalelele ce cînt le-mprejimiiesc Că au curajul să înmugurească De n-ar simţi ceva dumnezeieso La ce boboacele să mai pleznească Să facă loc luminii-n cuibul lor Şi bucuriei mele păciuire Se clatină pe lugere sobor Cutremurate-n zori de nemurire Mai ales spre stele se întind Pînă cînd de ţămă se-nstrăină După ce din rouă le cuprind A clopote se-ntorc spre rădăcină Pe cit de scurtă-i vieţuirea lor Ceva se-ntimplă a eternitate Cine-ar lăsa potirul jertfitor Cu-atîta aur în singurătate % 262 LALELE Pe Alfa şi Omega zi de zi L-închipuie lalelele în floare Chiar dacâ-i dată scuturare N-au în slavă cum s& ofili Şi tu de-a pururea vei fi Unde-i durere-i şi-ndurare Totu-i să ştii în renunţare Că din iubire nu putem pieri 263 PLOAIA Vine ploaia să fecundeze pămîntul Acesta-i rostul ei prescris în deşertare Cuvîntul Să iste crîmpei de paradis Fulgerele de o clipă Trăznetele le-nspăimînt Apoi din ape se-nfiripă Frumuseţea celuilalt pămînt 264 I IZVOARE Pornesc izvoarele la vale De la cereşti-îşi află început Oricît vor fi străpunse de nămoale De dincolo de stele-au apărut Oricît vor fi-nd el ung şerpuitoare Şi otrăvite şopotele lor Dumnezeiesc e rîul la isvoare Ca să rămînă foc mistuitor 265 NUFERI Ce splendoare apelor se lasă Din adîncuri frunze se deşir Şi pe verdele întinsă masă Boboceşte nufărul potir De cum crapă zorii în extază Se deschid în aur preacurat Şi pe cît lumina-i cercetează Din nămol se ştiu că au plecat 266 ROZE DE RUSALII Sînt mai înalte-n lujer fără spini Şi mal bogate în desfoliere Suferinţei nu-i sîntera străini Prin iubire după înviere Nu se apără de nicăieri Ocrotite-n taină dinafară Pe căpăţîna stinselor dureri Fragilitatea poate să răsară 267 OMIDA Umila şubredă făptură Dc nimenea ştiută pe pămînt Harul iubirii i-1 procură Paradisul din cuvânt Iubirea-i grea şi nu se cere De la sine s-o desăvîrşesc Ci străpuns de milă-n neputere Sînt iubit să nu mă-mpotrivesc După natură se creşte Din pulbere se-ncheagă un ulcior Dragostea desăvîrşeşte După har voi fi nemuritor 263 FLUTURE Tot omidă-i fluturele dar mai puţină în tîrşîitul ei care s-a-nchis Şi i-a crescut în spate de lumină Ceva ce-aduce a uşi de paradis Mai mult svîcneşte decît sboară Tot de ţarină ţine mai uşor Va trebui ca fluture să moară S-aştepte-n Duh aripi de sburător 269 TRANDAFIRUL Spinii trandafirului sînt inafară Cosmosul a fost rănit întîi Şi apoi lăuntric începu să doară Şi revărsă mireasmă rana lui Să nu se poată de la sine frioge Să nu se lase strămutat uşor Nainte de-a pătrunde pîn’ la sînge Să devină foc mistuitor 270 FLORII îp fiecare primăvară Trandafirii-o iau de la-nceput Rădăcina-i milenară Nu-s înfloriri fără trecut Cît e dat să se Intlmple toate Desfolieri şi veştejiri In picătura de eternitate Ce sîngeră cu roua-n trandafiri MAI Goi par pomii după înfloriri S-au dus frumuseţe şi amirosire Cresc umbrele ca albul din priviri Pătrunse de milostivire Desăvîrşirea frunzelor întii Coroane de foşnete-ncărcate Cerul apoi răcoarea umbrei lui Prilejuieşte-n fruct eternitate 272 OUL în ce formă fragilă e strîns Ceea ce trebuie să rămînă Lacrimile de plins Mările de lună Pe cît de perfectă e fragilă Să te ştii pe dinafară-nvins Să nu poţi atinge fără milă Zămislirea celuilalt cuprins ar omului îi este dat să crească Pe cît se trage-n taină din Cuvînt Acolo e menit întru rodire In cel mai sterp şi nestrăpuns potir Pe lemnul blestemat din zămislire Să prefacă otravă mir 318 CHIBOT Nu poţi trece dincolo plenar Nu-i chip de-aici să pleci cu uşurinţă De nu-i străpuns preastrîmtul sanctuar De cîtă este-n toate suferinţă Iar cînd corabia s-a-mpovărat De tot ce este-n lume vieţuire Urcă valul munţii Ararat O-nsoţeşte fără o vîslîre Chibotul deschis e tuturor Pentru o vreme cosmosul încape Cele ce nu pot pentru că nu vor Spînzură cadavre peste ape 319 NOAPTE Candelele stelelor se-aprind Peste păduri şi peste ape Cînd ranele de noapte ne cuprind Celălalt tărîm e mai aproape Ţin liturghie noaptea în sobor în răceala lor pîlpîitoare Să-ndrăznesc în beznă să pogor Pînă în prag de sanctuare 320 LEMN Intre sămînţa moartă şi crengile în vint Spre care fructul pleacă din morminte Ce uriaşe lemne pe pămînt Ce descărnate oseminte Pînă în virful pomului s-ajungi Cu cîteva seminţe-ntru păstrare De trăznete cîţi vom rămîne, ciungi încremeniţi cu hăul la picioare Sămînţa moartă înalţă-aceste schele Ce-aduc de sine fruct într-un tîrziu Cînd da-voi roadă dincolo de stele Va trebui de mult să /iu mai fiu 321 PĂUNUL -Atîţia ochi în desfăşurare Străvederii-nfioraţi pe rînd .Frumosului să-i fie întrupare -Au luat din paradis pămînt Ce-1 tot extind ţarinii cu ardoare Cum trece focul într-un vas plăpînd Cum ramurile după scuturare Refac coroana celuilalt pămînt 322 CĂLUGĂRIŢE S-au îmbrăcat cu noaptea din pruncie în strai întunecat pînă-n pămînt Ca nişte cuiburi stau la liturghie în care arde vulturul Cuvînt Şi capul roată e încins cu noapte Şi numai la privire-ntredeschis Şi buzele îmbobocind în şoapte Şi ochii împlîntaţi în paradis Mîinile ca isvorind din stîncă Ard sfeşnice cu cinci luminători Cînd miezul nopţii e-n putere i«că Ele-s de mult cu învierea-n zori Pe cît dezvlăguite înafară Pe-atît lăuntric foc mistuitor Lumînărele brumării de ceară Măicuţele Agapiei sobor 323 Învierea Cînd zidurile vremii vor cădea Timp şi spaţiu nu or să mai fie Din morminte toţi vom învia N-are-n ce pămîntul să ne ţie E o putere-n noi de pe acum Ce-ntr-acolo-ntruna se avîntă Oricît aici sînt pulbere şi scrum Se crapă-n cosmos zorile de nuntă Totul curge atît de nentrerupt S-ajungă mai degrabă în pustie Să pot în tihnă-o clipă să mă-nfrupt Din lacrimile care mă învie Cît mai devreme să mă înstrăin Mistuitor să mă pătrund de toate Pe-o lacrimă de pîine şi de vin Luneca-voi în eternitate Trîmbiţele cînd vor răsuna Se va stinge ca o păpădie Cosmosul Să poată încăpea Lacrima în stare Să ne-nvie 324 AGAPIA La Agapia cine a fost odată. Nu se mai întoarce înapoi Din toate zările împresurată De libertatea focului de-apoî Cu dtă brumă-avem de sărăcie Turma şi rîul şi puţin pămînt Cutremure au fost şi o să fie Agapia nu va pieri curînd Măicuţele-s legate nu de-avere Totul aici este fragil şi strimt * Larg e numai pentru înviere Pentru umbra celuilalt pămînl 325 ALBINE LA AGAPIA Să le primească fiecare floare Albinele-s de-a pururea fecioare Dragostea nu-nseamnâ pătimire Poţi rodi prin neprihănire Naşterea fără de suferinţă Nu-nseamnă-mpuţinare de fiinţă E o slavă ce poate fi culeasă Numai de-un zbor şi-o faţă cuvioasă I-o dulceaţă-n flora din zidire Ce nu se dă decît fără nuntire 326 IMN Mă pot întoarce de acum ştiu bine’ N-a fost nevoie-n univers de mine Să pot fi sigur de eternitate N-am apărut dintr-o necesitate Această dărnicie pură Scapătă cenuşile-n aură Nimănui de trebuinţă-n oale Pot să m-atîm de lacrimile sale Să le-ngreui nici să se-mpuţine Îmi este dată arderea de sine 327 AUTOPORTRET Ce mult mă doare sufletul De cînd nu sînt Decît o candelă mistuitoare La câpătîiul celuilalt pămînt De cînd pe arşiţa nendurătoare In miezul verii printre foi întreţin o pală de răcoare Pînă suna-va trimbiţa de-apoi 328 SENINĂTATE I^ogosul de dincolo de stele Pînă transpare-n lacrimile mele Acest surîs de milă şi iubire Cel mai greu de-atras la vieţuire Fluviile cîte mări cufundă De isvor să ţină printr-o undă Pînă să aprindă-n slavă rotocoale Cîte hăuri vulturul prăvale Pînâ-ntr-un pisc o stea să se aprindă Munţi de suferinţi colindă Lacrimii atinse de-nviere Mări deşarte stinse i se cere Plîngerile stingerii de sine Bucuria ce-a trecut cu bine ' 329 AGAP1A Trag clopotele de îngropăciune încă un suflet pleacă dintre noi Maicile din hîrbul cu tăciune Clatină tămîie în convoi Praporii cum datina cere Cu cîte-un colac şi un ştergar Toaca bate ca de înviere Cînd îndeamnă clopotele iar Preotul la fiece oprire Din scriptură-adaugă cuvînt Cum i-ajunsă-n ceas de fericire Şi această mînă de pămînt Nimenea nu plînge dar pe faţă Un surîs de ceară s-a lăţit în moarte şi în viaţă E nădejdea fără de sfîrşit După-ngropăciune i-o agapă Cina cea de taină — altoi La nunta care o să-nceapă Cîţi vor fi de faţă dintre noi ? 330 ELEGIE Schitu-i pustiu uritul l-a cuprins Monahul a plecat şi cel din urmă I s-a luat icoana de pe chip Şi-a fost împins la ceruri fără turmă Poienile s-au spart în jurul lui S-au dezgolit de flori şi de morminte Şi bufniţele tot s-au înmulţit Şi în pridvor şi-n clopotele sfinte Cărările la umbră s-au topit ( Albinele-au sălbăticit cu toate In loc de flori să-şi siringă rouă lor Din bălegare beau pe săturate Prunii-n livada s-au desvlăguit Şi viermuiesc în trunchiuri muşuroaie Ci în altarul sfînt neprihănit Sîm;er:?a7.â pielea de pe oaie 331 IMNUL IUBIRII Numai minunile nu sînt de-ajuns Calea inimii-i prea îndelungă De suferinţe trebuia străpuns Pină Ia noi iubirea să ajungă Iar suferinţele cît mai întregi Cotropesc cuget şi simţire Şi cite-n cosmos sînt fărădelegi Să dea în noi prin moarte de iubire Păstor şi Miel neprihănit Fără glas tîrît la junghiere Pe veci rămîrue-voi rănit De mila lui străpunsă de-nviere 332 AGAPIA Eastochiei Ciucartu Aici se duce lupta cea mare Dinspre cer să nu dăm înapoi Ce-am dobîndit prin vremi de renunţare Fără jertfă piere dintre noi De aceea-i turlă fiecare poarta Şi pronaus fiece pridvor Şi-n sandalele de piele moartă Şerpuieşte foc mistuitor Aid e strînsă toată averea noastră In jurul dragostei ce-avem mai sfînt Cîte-o muşcată-n fiece fereastră 0 candelă în fiece cuvînt 333 MURMUR Liniştea a fost la început Ajungere la liniştire Să poată-atinge flacăra în lut Desăvirşita ei dezlănţuire Crengi împovărate de-nfloriri Prevestesc în taină rodnicie Pe cît văpaia celor două firi încoronarea milei o adie Impăcarea-i rostul tuturor Isichie-n cer şi pe coline Se întoarce rîul la izvor Pe murmurele stingerii de sine 334 CIREŞ Citeva zile e cireşu-n floare înfloririle ţin de trecut Creanga face loc prin legănare Meu ales la fructul nevăzut Celorlalte le e-ngăduită Atingerea cît mai uşor De coasta trunchiului rănită Să deprindă gustul jertfitor 335 ORHIDEE Orhideea-i prea frumoasă floare Dar la rădăcina ei Incolăcită-n aşteptare Pindeşte vipera cu clopoţei Cu cit sînt suflet şi înmiresmare Şi nu mă tem de nimeni pe pămînt Uriaşă umbra la picioare Mă tot îngroapă fără de mormînt 336 EPITAF Toate murind se clatină spre tine Lalele veştede frunze crini Acolo unde-i arderea de sine Se-ncoronează rozele cu spini Şi nu pleacă fără mîngîiere Pînă se ştiu ajunse în potir Pînă ce în zorii de-nviere Nu se prefac miresmele în mir Vin sa dobindească-nfăţişare Cheia paradisului închis în lacrimile tale de-ndurare Ele înfloriră cum li s-a promis 337 PĂUNUL Pe spate-ţi este raiul dăruit Să-l porţi de ochii tăi la nevedere De podoabă să nu fi poticnit Sâ poţi să ţii de-a dreptul de-nviere Slava e-n urmă singur să rămu Numai trezie şi neocrotire Ca fructul fără ramurile lui Devine creangă pumnul dăruire 338 MOHMINTUL PĂUNULUI Pe-a cărui braţe te-aş putea întinde Cel mai în floare este mult prea ciung Luceferii cu raze tremurînde In jertfa ta de mii de ani se fring Pâmintul e prea strimt să te încapă Oriunde sap o lacrimă s-a-nchis In tine însuţi te îngroapă Ca-n cel mai proaspăt zvon din paradis 339 RĂSCUMPĂRAREA VREMII Răscumpărarea vremii ne-ntrerupt De-aceea-i dată-n cosmos vieţuire In cuvînt de tot ce mă înfrupt Să conveîtesc prin jertfă la iubire Nu vremuirea s-o încremenesc Ci veşnicia s-o străvăd în clipă Desăvîrşind duzfmezeiesc întoarcerea din moarte şi risipă Murind săminţa în pămînt Pînă fruct s-ajungă la vedere îşi revarsă miruirile-n vînt Spînzură în taină a-n viere 340 RODNICIE Pe umbre pot să pună stâpinire Pe cele ce n-au prins despătimire Dar rodnicia cea desâvîrşită Pe creangă-i sus de vinturi tăinuită Nu-s lumile-ndeajuns devastatoare Mireasma trandafirului să o desfloare Ceru-nstelat al stingerii de sine Nu poate nuneni să mi-1 instrăine Cele ce rodesc la nevedece Mi se întind pe-ascuns întru-nviere L 341 CHENOZĂ Cît de umilă fiece făptură E-nvrednicită de aură Fulgură tainic la vedere Pe cît trăieşte ea din înviere Sporeşti şi tu în împăcare Jertfind de veghe pentru fiecare Se-ngreuie pămîntul de lumină Pe cît prezenţa ta-i mai fără vină Desăvîrşim vecia împreună Pe cît o-mparţi pe-atît o să-ţi rămînă 342 DOLORE Credinţa zămislită în durere Toate cîte sînt te dor Şi lepădat de cosmos şi de stele Te năpusteşti la lacrimile lor Uşile făpturii ţi se închid cu toate De dinăuntru şi rămîi în drum Şi ţi S-'S dus viaţa jumătate Şi ce-a ram as e umfcrâ de pe-acum în întunericul cel mai de-afară Te pomeneşti de bunăvoie-mpins Dar sufletul de-ncepe să te doară E semn că-n tine raiul s-a aprins Hrăneşte-i jarul gata să se stingă Cu cel din urmă bocet neştiut Pînă porni-vor magii să învingă Pustia ieslei care te-a născut 343 DRUM Uriaşa lume nevăzută Cu sufletu-nfricoşător Cu nevedere-n mine zăvorită Mă duc Să o măsor Ochii-s miopi şi mintea e prea strimtă Cu cît mai în adine pogor Pînă voi da de cosmosul de nuntă In voal omidă Să mă înfăşor 344 ÎNCORONARE Cînd omul după aur sapă în pulbere şi beznă se îngroapă Sufletul aură să ajungă Smereniei ce trudă îndelungă Să poată smulge perla la vedere Nu-i cu putinţă fără înviere 345 TRANDAFIRUL Tîrziu apare trandafirul Mai intîi se scutură-ndelung Pînă e dat sâ~nchipuie potirul Pe care vremile nu-1 mal ajung. Statornicia spinilor s-a frlnt Cînd mireasma se desfoliază Străvederea celuilalt pămînt Suferinţa o încoronează 346 TRANDAFIRUL Trandafirul n-are rădăcină Pe cel sălbatec trebuie-altoit Tot rostul său e-n slava ce-o să vină Desfolierii-ntreg e dăruit Mireasmă cît mai multă să pogoare Potirul să devină-ncăpător Spinii — scară urcătoare Pe rugul foc mistuitor 347 NINSOAREA DINŢII Se-aşterne-ncet ninsoarea pe pămînt De cînd e îumea ninge pe coline Ninsorile dintîi nu-s fără rînd. I-aceeaşi jertfa ce le întreţine Nu de toamne să -uităm cînd vin De paradis să ne adueă^aminte Cum 11 s-a dat porunca din divin Să fulguie pe ţări şi pe morminte 348 IARNĂ Toate se întorc La feciorelnicie Zăpezi pogoară pe pămînt Ca slăvile de noi să se aţie Va trebui să devenim cuvînt Anotimp al sufletului prima oiară Lăuntricul în văzul tuturor Ce nu rodeşte în afară A devenit copleşitor - 349 NINSORI Ninsorile imaculate sînt După ce s-aştem peste zidire Primesc ceva solemn de la pămînt I-aduc aminte de neprihănire Oricît e cerul de nemărginit Cît de străin ne-ar fi şi de departe Printre sori de n-ar fi fulguit Pe pămînt lumina fără moarte 350 IZVOR Izvorul curge şi iarna Sub zăpadă ascuns Se ştie în taină De lumină străpuns Mărul se scutură De roadă şi foi Isvorul nicicînd Nu se-ntoarce napoi Stînca-1 sugrume Lumina-1 străpungă Numai oceanele Pot să-l răsfrîngă Lîngă undele lui Cutremurate Sînt mai sigur D