[suvenire şi impresii'
                                   TRECUTUL
                          LA MĂNĂSTIREA DEALULUI Dedicat marirei sale prinţului nostru1
                  Precum o sentinelă, pe dealul depărtat Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt Se-ntinde împrejura-i, pustiu şi învechit,
                      De iedera bătrînă, de muşchi acoperit.2
         5 Acolo au odihna, locaş adînc, tăcut,
                     Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
                    Un cap îi prezidează3 şi, daca s-o-ntîmpla,
                      Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa,
                       P-a Dîmboviţei vale oştiri de s-or ivi,
                  10 Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi.
                  Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, şi-n vale se privesc Măreţul turn, trist martur 1-al nostru trist apus,
                      Ş-a cărui origină4 în veacuri s-a răpus,
     1 Bibescu.
     2      Pe cînd scriam aceste versuri, reînnoirea monumentelor nu începuse încă (n.a.). Renovarea începe în 1845. „Orice biserică de ţară, începînd de la elegia lui Gray, era în mod obligatoriu acoperită de muşchi “ (Lanson, Lamartine, voi. I, p. 196).
     3 Capul lui Mihai Viteazul (n.a.).
     4 Accentuat origină (după fr. origine).
5*
67
                                    15 Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi
              Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiţi1, în preajmă-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
              Precum atîţi nevrednici, trăind în moliciuni,
                                  20 Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.
                   Dar pentru ce oraşul atît de strălucit Acum între oraşe e cel mai umilit?
              Ce voie prea înaltă, ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălţarea-a fi?
                                             25 E o fatală soartă? sau pe acest pămînt Lăsă urmele sale blestemul unui sfînt2?
                                          Daca însă o ţară, un neam ar fi dator,
              Cînd au greşit despoţii, nelegiuirea lor A o plăti, atuncea oraşul osîndit 30 Şi numele-i din lume de mult ar fi perit.
              Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier, în strigări dureroase s-au înălţat la cer;
              Căci ploi ce în torente de-veacuri s-au vărsat Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat.
         35        Orcum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit,.
                                         O iubesc căci e tristă şi căci a suferit:
                                         Şi precum anticarul, la patima-i supus,
              Culege vechea-araniă ce nu mai are curs,
                                         Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc,
         40 Fiu al astor ruine, ţărîna lor slăvesc.
              încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam,
              Cînd la apusul zilei scheletul lor priveam.
     1 Turnul eurţei domneşti (n.a.).
     2     Sfîntul Nifon, care se zice că a blestemat pe Radu IV (n. a.). Patriarhul Nifon al Constantinopolelui este exilat de turci şi primit de Radu al iV-lea al Munteniei (1494-1507), unde ocupă scaunul metropolitan. După un timp izbucnesc certuri între voievod şi mitropolit şi acesta din urmă este nevoit să se retragă la muntele Atos, unde moare în 1508. La plecarea din Tîrgovişte, Nifon îl afuriseşte pe Radu al IV-lea.
 68
                                       „P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd,
                                           Intră tînăra doamnă, frumoasă şi fugind 45 De cetele tartare, cînd ele-acest palat,
               Iyipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat.1 Peştera, ce se-nţinde departe subt pămînt,
               Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut2 îşi are răsuflarea: în sînul ei găseşti 50 Averi nenumerate, comorile domneşti;
               în preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
               Şi cînd vrun-om aproape a merge-a cutezat,
                                         El la lumina zilei nu s-a mai arătat/'
          55        Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut,
                                       Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut!
                                                 Tot e tăcut şi jalnic: însă aşa cum eşti Singură porţi povara mărirei romîneşti,
                                                   Tîrgoveste căzută! poetul întristat 60 Colore variate în sînu-ţi a aflat,
                                                Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta,
                                      A vitejilor umbră d-am şti se o cinstim,
               Vrednici de libertate noi am putea să fim.
                                  65 Am afla de la dînşii ce jărtfe trebuiesc,
               Prin cîtă energie naţii se mîntuiesc.
                    A! facă provedinţa ca-naltul simtiment, Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
      1 Tradiţie (n.a.). Despre subteranele palatului, vezi G. Călinescu, p. 362.
      2 Asonanţa atît de vagă este extrem de rară la Alexandrescu; în vechea
poezie romînească, o silabă conţinînd vocala î poate rima cu una conţinînd vocala u ; de asemenea este admisă rima în care un vers se termină în sonantă (l, r, n) -f consoană şi al doilea numai în consoană (vezi mai sus versurile 37— 38). în cazul de faţă ambele licenţe sînt cumulate. Cf. Eliade, Despre decăderea literaturii romîne:   „nici o rimă decentă, nici o vorbă omenită; toate stro-
piate, toate stravestite, toate scrise ca de netoţi: spart rimă cu armat şi cu toate cele în at şi viceversa; cuvînt rimă fără ruşine cu avut şi*cu urît, faptă rimă cu gloată.“ (ed. Popovici, II, p-4-io)
 69
            Ce-a lege pe-nălţime al nemur irei loc,
       70 Să fie nuouă cîrma, coloana cea de foc, Coloana ce odată din ţara de exil Pe calea mîntuirei ducea pe Istrail!1
Cf. cartea Exodului din Biblie, cap. 13, versetele 21-22.
                    UMBRA LUI MIRCEA
                            la cozia
          Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
 5       Dintr-o geşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară
     De pe muche, de pe st încă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior.
          Este ceasul nălucirei: un mormînt se desvăleşte,
 10  O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...
     Iese...     vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte..
              Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc.
          Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă.. Oştiri,                   taberi fără număr împrejuru-i înviez...
 15  Glasul         ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,
     Transilvania-1 aude, ungurii se înarmez.
71
                Oltule, care-a i fost martur vitejiilor trecute,
           Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute, 20 Cine oar’ poate se fie omul care te-a-ngrozit?
                Este el, cum îl arată sabia lui şi armura1, Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura2, Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?
     25          Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
           Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc;
           Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
           Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
              Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune 30 De la fiii Romîniei care tu o ai cinstit:
          Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
              Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: Pînă 1-adînci bătrîneţe pe romîni îmbărbătaşi;
           35 însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertătii să îl lasi.
               Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat: întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
     40 De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
      1  în biserica de la.Cozia, Mircea este zugrăvit în costum de cruciat (n.a.).
       2 Pe malul drept ăl Oltului se vede drumu făcut de Traian (n.a.). Drumul
despre care vorbeşte poetul pornea de la Islaz, urma linia Oltului şi trecea pe la Turnu-Roşu în Transilvania.                          ,                          '
                                               72
*
               în acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
          Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,
          Cită ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie1 A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!
     45         Noi  citim  luptele voastre,  cum privim vechea armură
          Ce un,uriaş odată în războaie a purtat;
          Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
          Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.
               Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
     50 însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
          Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite în gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
               Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte, Şi ai lui sîngeraţi dafini2 naţiile îi plătesc;
     55 Ea cerului urgie, este foc care topeşte
          Crîngurile înflorite, şi pădurile3 ce-1 hrănesc.
               - Bar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
          Iva apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;
          Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
     60 Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormînt.
                                        IvUmea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc ;
          Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
     1      Doamna Florica, soţia lui Mihai, este îngropată în acelaşi mormînt cu Mircea, dupe cum arată inscripţia de pe piatră (n.a.). în realitate, Teodora, mama lui Mihai, este îngropată la Cozia. Florica nu e soţia voievodului, ci fiica lui.
     2 Este vorba de cununile de dafin ( — laur), simboluri ale victoriei.
     3      Scris pădurile. Trebuie citit în trei silabe. De cele mai multe ori, în cazuri similare, Alexandrescu nu scrie de loc sunetul i. Sincoparea vocalei nu este o licenţă poetică, ci reproducerea fidelă a unei pronunţări munteneşti.
                                         m
          RĂSĂRITUL LUNEI
                     LA TISMANA
         De cît în frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
     O priveleşte c-aceea ochii-mi n-au putut se vază,
     Lun-aşa încîntătoare n-am avut a ammira.
5         Şi întii, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
     Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind, în a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
     Pîntre frunzele clătite, am zărit-o licurind.
         Apoi tainecile-i raze dînd pieziş pe o zidire,
10 Ce pe muche se rîdică, locaş trist nelocuit,
     Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire,
     Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
         Apoi, glob rubinos, nopţei dînd mişcare şi viaţă Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtînd,
15 P-ale ştejarilor vîrfuri, piramide de verdeaţă,
     Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd,
74
           Lumină adinei prăpăstii, mănăstirea învechită, Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
           Ce de lună colorată şi privită de departe,
     20 Părea unul din acele osianice palate,
           Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc;
           Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
           Stînca, peştera adîncă, în vechime locuită
           De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii îl iubesc.1
     25         Erau  dulci acele ceasuri de extaz şi de gîndire:
          Şoptele, adînci murmure2 ce iau viaţa în pustii,
          A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
          Loc de zgomot altădată, de politici vijălii.
               Noaptea, totul astei scene colosală da mărire3, 30 Duouă nobile instincte cu putere deştepta;
          Unu-,a cerului credinţă, altu-,a patriei iubire,
          Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.
               Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate, Şi din vîrful lor romînii, torent iute furios,
     35 S-aruncau: mulţimi barbare pentru pradă adunate,
          Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
      1      „Tot în aceeaşi stîncă, deasupra peşterii, la o înălţime ca de 30 picioare, este o vizuină adîncă, chilie nemuritoare a sfîntului Nicodim, care se afla egumen al Tismanii.“ (Memorial, p. LVII.) Este vorba de întemeietorul Tismanej, călugărul sîrb Nicodim, care ar fi clădit între 1364 şi 1372 o biserică de lemn pe aceste locuri. (Cf. P. Drăghici, Monastirea Tismana, în Arhivele Olteniei, II, p. 11.)
      2 Accentuat, ca peste tot în poeziile lui Gr. Alexandrescu, murmure.
      3      Construcţia: „totul da astei scene (o) colosală mărire44. O inversiune similară se găseşte la Cîrlova, Ruinurile Tîrgoviştii (ed. Bogdan-Duică, p. 144):
                       La voi sjJre uşurinţă cu triste viu păreri.
 75
          Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează:1 Sînt plini munţii de oştire, sună zalele de fier; Pintenii lucesc; la lună săbiile scînteiază;
40 Basarab încheie pacea cum vrăjmaşii lui o cer.2
          Dar romînii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă Ce asupră-le aduce un necinstitor tractat;
     Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă,
     Coprind munţii, închid drumul ungurului spăimîntat.
45        Astfel  e atunci omorul, cît ostaşul încetează
     Obosit, şi riga singur, cu puţini scapă fugînd;
     Străluciţele-i veşminte le aruncă el de groază,
     Plînge şi în a sa ţară se întoarce blestemînd.
          Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
50 Ca fanai purtat .de valuri pe a mărilor cîmpie,
     Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat. Niciodată mîndru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăieşte,
     De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat;
55        Se găsesc ş-acum pe rîpe bucăţi de armuri zdrobite;
     Am văzut înşine, pinteni de rugină putreziţi,
     Şi p-al războiului munte monstruoasele morminte Unde şefii ungurimei zac cu toţii grămădiţi.
         Dar romînii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, 60' Cu sudori adăp pămîntul, cîştig hrana în dureri;
     Sînt plugari; şi alte nume, oameni nuoi se înalţară, Oameni nensemnaţi şi mîndri de vechimea lor de ieri.
  1 Carol I, riga Ungariii, la anul 1330 (n.a.).
  2 Ion Basarab (n.a.).
 76
     Streini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri; Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere Propăşîrei neînvinse pun ei dese-mprotiviri.
     Nu e-aşa legea naturei, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor streine rod ei nu-1 vor mai culege;
Va fi marg"îot romînul ţării lui folositor.
     Cugetări adînc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor,le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi î-n formă de mari fapte,
Subt privirea provedinţei, lumei se vor arăta.
             MORMINTELE
             LA DRĂGÂŞANI
                   Cînd vizitam odată locaşurile sfinte, Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat, Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde atîţi războinici ai Greciei slăvite 5 Strigarea libertăţii întîi au înălţat.
          Ziua de mult trecuse; natura obosită...
     Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vînt; Nimic viu: eram singur în lumea adormită,
     Şi stelele dasupra pe lunca părăsită 10 Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormînt.
          Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat,
     Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,
                        Sau ca ale mulţimei întărîtate valuri,
               15 Cînd din robie scapă un neam împovărat.
78
                     Şi ochii-mi s-aţintară pe semnul mîntuinţei Ce singur se înalţă în locul de suspin,
                Protector al durere i, nădejde-a suferinţei,
                Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,
           20 Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.
                     Şi mă gîndeam 1-aceia ce umbra-i învăleşte,
                L,a Grecia modernă ce ei au sprijinit;
                Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte,
                Căci sîngele de martiri1 e plantă ce rodeşte 25 Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit.
                     Precum cei dintîi preoţi ce crucea o purtară,
                Din peşteri, din pustiuri, săraci, despreţuiţi, în circ, amfiteatruri, puterea înfruntară,
                    Pe purpura romană credinţa aşăzară,
           .*30' Şi-nvinseră pe idoli în Capitol slăviţi,
                     Aşa sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu p-ai libertăţii vestiţi răzbunători;
                Parnasul şi Olimpul cu fală se priviră,
                Cînd flotele barbare2 zdrobite le zăriră,
           •35 Şi flacăra din ele suindu-se la nori.
                     Sînt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase, Sînt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,
                Şi lupta şi izbînda a Greciei frumoase,
                   Iar Boţari3, Miauli4, colosuri fioroase,
           40 Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.
      1 Accentuat martiri (gr. [xapTupo^).
      2        Aluzie la luptele navale de la Tenedos (insulă situata în faţa Troiei), : în care flota turcă a fost incendiată de răsculaţii greci.
      3       Markos Botzaris, erou al luptei pentru libertatea Greciei (1788 —1823), ; se distinge în luptele din Bpir (1820), apără oraşul Missolonghi; moare în luptele de .la Harpeia (1823).
      4       Andreas Vokos Miaulis, amiral grec (1768 —1835), 'luptă cu succes, în-iscepînd din 1821, împotriva turcilor, deţinînd comanda supremă a flotei.
 79
                  A! dac-a ta viaţă de lume admirată, Cînd naţiei gemînde veniseşi ajutor,
             De asprele ursite nu ar fi fost curmată, D-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată, 45  Arold1, al desnădejdei sălbatec călător,
                  O nuouă epopee, poemă strălucită, Creştină Iliadă pămîntu-ar fi-ncîntat.
                       Ca trîmbiţa-nvierei de suflet presimţită, Puternica ta liră, de mîna-ţi pipăită,
         50  A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat.
                   Pămîntul ţării noastre e azi adăpostire L-a grecilor ţărînă; iar agonia lor,
              Cu jale a văzut-o a Oltului oştire,
                      Şi semne de frăţie, dovadă de iubire 55 Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.
                   Căci nu gîndiţi, o umbre, de lume depărtate,
              Că locul morţii voastre e luptelor strein;
              Oştirile creştine de cruce insuflate,
                     Adesea se văzură aici împreunate 60 Subt Uniad romînul, subt Mateaş Corvin.
                   Şi cît ura robiei, a patriei iubire în limbi deosebite se vor numi virtuţi,
                        Cît vor număra Grecii între vestite zile Ziua cînd Leonida căzu la Termopile,
         65 Şi cît va purta Oltul diadema-i2 de munţi,
     1       Prin Arold, erou al poemului lui Byron Childe-Harold, Alexandrescu îl înţelege chiar pe poetul englez la care se referă întregul pasaj (v. 41 —50). Această suprapunere a autorului cu personajul său este acceptată, cu unele restricţii, de Byron însuşi, în prefaţa la al IV-lea cînt al poemului; pe de altă parte L,amar-tine, autorul unui Al cincilea cînt al pelerinajului lui Harold, în care vorbeşte despre ultimele acţiuni ale lui Byron şi despre moartea lui la Missolonghi, unde se dusese pentru a participa la lupta de eliberare a Greciei, foloseşte pentru Byron numele lui Harold, identificîndu-i.
     2 Accentuat diadema (gr, 8ia87)[xa).
80
             Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare, Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa; Şi-n vremi de suferinţă, în vremi de apăsare, Nădejde şi credinţă, virtuţi mîntuitoare,
   70 A voastră pomenire ades va deştepta.
Grigore Alexandrescu, Opere I
                  O IMPRESIE
                                 Dedicată oştirei romîne 22 aprilie 1846
                  Puţini erau la număr ostaşii Romîniei,
     Bar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei Semeţ înaintară cu pas răsunător,
     Din suliţe, din coifuri, din armele albite,
5 Cînd soarele în unde, în raze aurite,
     Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor,
          Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
     Muşcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ţinea,
10 Izbind subt ei pămîntul şi răsuflînd omorul,
     La sunete de luptă pe cîmp îşi lua zborul,
     Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,
                  Şi cînd auzii glasul aramei tunătoare,
     Şi cînd văzui silitra de fulger purtătoare 15 Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd,
     Iar pîntre fum, pîn ceaţă, egretele-albicioase Mişcîndu-se departe, ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amerinţînd,
82
                 Electrică schinteie simţii... şi bucuria,
       20 Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia,
                 Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci; Subt păsurile mele simţii arzînd pămîntul,
            Şi vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul, Iluziii-mi bogate cu fală se ivi.
       25        A! unde e acuma puternica mărire
            Din vremea cînd a ţării eroică oştire în lupte uriaşe Buzeştii1 comanda,
                    Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
            Şi duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată 30 Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta!
                    Călugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflată nemurirea,
                    Al faptelor de cinste preţ vecinic meritat;
            Iar praful ce acolo de vînturi viscoloase 35 în aer se ridică e pulbere de oase,
                     Ce tabere duşmane în treacăt au lăsat.
                Spun2 că în urma luptei, în Asia bogată, Daca maometanii vedeau cîteodată Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
       40 Coprinşi d-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare, Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.3
      1      Familie boiereasca din Muntenia. Preda, Radu şi Stroe Buzescu au ocupat demnităţi politice şi militare în timpul lui Mihai Viteazul.
      2 = se spune.
      3      N. I. Apostol eseu, Infl., p. 117, semnalează o legenda asemănătoare, avînd ca erou pe Richard Inimă-de-leu, în Itinerar iul lui Chateaubriand: „longtemps apres la mort de ce prince, quand un cheval tressaillait sans cause, Ies Sarrasins disaient qu’il avait vu l’ombre de Richard“ (multă vreme după moartea acestui principe, cînd un cal tresărea fără cauză, sarazinii spuneau că văzuse umbra lui Richard).
 6*
 83
                 Aşa era odată romînii, dar unirea Ce le hrănea corajul, ce le-nsufla mărirea,
       45 Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
             A patriei iubire, obiect de ironie, în veci este pe buza acelui care ştie Cu numele-i se tragă norodul amăgit.
                 Aşa în proaste cap işti care treceau 'de sfinte, 50 Al idolilor preot cu magice cuvinte Mulţimei adunate oracole-mpărţea:
             Oracole viclene de interes dictate,
             De înţeles lipsite, de patimi explicate,
             Şi-n care neştiinţa neîncetat credea.
       55         Dar tot se află încă virtuţi, şi viitorul
             în ele se încrede, aşteaptă ajutorul Ce îl aduc la naţii bărbaţi mîntuitori: însuşi domnul naturei zisese altădată Că pentr-un drept el iartă Gomora1 vinovată:
       60 Dreptatea şi virtutea în ceruri sînt surori.
                 Iar voi, războinici tineri, drage batalioane, Fiice ale acelor vestite legioane,
             Care între noroade un nume ne-au lăsat,
             Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
       65 Cu cinste veţi răspunde l-a patriei chemare,
             Cînd vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat.
       * în cartea Genezei din Biblie (cap. 18, versetele 20— 33) se povesteşte că Dumnezeu hotărîse distrugerea Gomorei pentru fărădelegile săvîrşite acolo; la rugămintea lui Avraam,'Dumnezeu a promis cruţarea cetăţii, dacă se vor găsi zece (şi nu unul singur, cum afirmă Alexandrescu) drepţi în ea. ,
                                      81
           ❖
ANUL 1840
          Să stăpînim durerea care pe om supune;
     Să aşteptăm în pace al soartei ajutor:
     Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?
5         Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei
     Se va arăta vesel pe orizon senin:
     Binele ades vine pe urmele mîhnirei Şi o zîmbire dulce dup-un amar suspin.
          Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
10 Aşa zicea odată copilăria mea;
     Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte,
     Şi ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.
          Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute, Zile ce-n vecinicie şi-iau repedele zbor;
15 Puţine suvenire din ele am plăcute:
     A fost numai-n durere varietatea lor!
 85
                    Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulţămire!
               Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
               Şi eu sînt mică parte din trista omenire,
          20 Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!
                    Cînd se născu copilul ce s-aştepta să vie,
               Ca  să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
               Un  bătrîn îl luă1 în braţe, strigînd cu bucurie:
               „Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzut/'2
          25       Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite
               Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite.
               O an, prezis atîta, măreţ reformator! începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
               Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
          30 Ado fără zăbavă o turmă ş-un păstor.
                    A lumei temelie' se mişcă, se clăteşte,
               Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
               Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit!
          35       Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite
               De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici*.
               Oricare simtimente înalte, generoase,
               Ne par ca nişte basne de povestit frumoase,
          40 Şi tot entusiasmul izvor de idei mici.
     1 lua, într-o singura silabă (Alexandrescu scrie luă).
     2      în Bvanghelia lui lyUca, capitolul 2, versetele 25 — 32, relatîndu-se prezentarea lui Isus la templu, se vorbeşte de Simeon, un bătrîn căruia i se prezisese că nu va muri pînă a nu vedea pe unsul lui Dumnezeu. Acesta, zărindu-1 pe Isus, exclamă:
     „Acum slobozeşte pe robul tău, stăpîne, după cuvîntul tău, în pace;
     Că ochii mei văzură mîntuirea ta.“ (Traducerea Gala Galaetion, p. 1158.)
 86
          Politica adîncă stă în fanfaronadă, Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;
     D-a omului mărire nimic nu dă dovadă, Şi numai despotismul e bine întărit.
45         An nuou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege;
     Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
     Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie.
     La darurile tale eu nu simţ bucurie,
50 De-mbunătăţiri rele cît vrei sîntem sătui.
          Ce bine va aduce o astfel de schimbare? Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, Care să arză globul ş-ai lui locuitori!
     Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
                             55 Să ştie de ce mînă va fi măcelărită Şi daca are unul sau mulţi apăsători?
          Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
     Dacă numai asupră-mi nu poţi s-aduci vrun bine, 60 Eu rîz d-a mea durere şi o despreţuiesc.
          După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte,
     Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.
65         Dar aş vrea să văz ziua pămîntului vestită,
     Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
     Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
     Că lumea moştenire-ntîmplărilor s-a dat!
 87
          Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită, 70 Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt, Dac-a vieţii-mi triste făclie osîndită S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vînt,
          Pe aripele morţii celei mîntuitoare,
     Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit;
75 Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
     Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.
               UCIGAŞUL FARĂ VOIE
                      O temniţă-adîncă îmi e locuinţa1:
               Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune fiinţa Cerescului soare, seninului cer.
          5        Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pămîntul;
                     De ziduri, de lanţuri eu sînt ocolit:
                      Aici suferinţa aşteaptă mormîntul,
               Căci legile lumei aşa au voit.
                      Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
          10 L-a temniţii poartă nădejdea-am lăsat,
               Şi simţ chinuire atît mai amară Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.
     1 Sujetul aceştii poezii este o întîmplare adevărată. Osînditul socotesc că trăieşte încă, şi nu e mai mult de patru ani de cînd s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se desvinovăţi prin povesti" rea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temîndu-se ca nu cumva îndurarea către acesta să insufle şi altora dorinţa de a visa, au aplicat pravila care nu coprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum ştim, e încă nedesăvîrşită (n.a.).
 89
          O noapte fatală! o noapte cumplită!
     Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:
15 Era despre ziuă: soţia-mi iubită
     Şedea lîngă mine... un vis, vis cumplit!
          Văzui: în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu; eram călător;
     Dar calea pierdusem; pe rămuri uscate 20 Cînta cucuveaua cu glas cobitor.
          Copacii în preajmă-mi părea că-nviază: Din toată tulpina un gemet ieşa:
     Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla.
25         Şi eu   fugeam iute, fugeam cu grăbire,
     Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silinţe-mi zadarnici punea-mprotivire;
     D-o rece sudoare eram înundat.
          Sufla un vînt iute, şi luna-ngrozită 30 în spaţiuri vecinici trecea alergînd,
     Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită, întinse pustiuri abia luminînd.
          Apoi deodată în nori se ascunse,
     Şi lipsa ei dete cumplitul semnal:
            35 în spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse, Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.
          Schelet d-altă lume, cu forme cumplite, Rînjînd, către mine privea neclintit: în mîna-i uscată, în unghi ascuţite 40 Ţinea o femeie... din capu-i zdrobit,
          Muşca cîteodată, muşca cu turbare,
     Şi creieri şi oase din gura-i cădea:
     Uimit rămăsesem: la orce mişcare Părea că ea rupe din inima mea.
45        Dar ceata de hiare o văz... mă soseşte...
     Fierbintea-i suflare acum o simţii...
     Mă plec, cat, şi mîna-mi grea piatră-ntîlneşte, Coragi desnădejdea îmi dă, şi... izbii...
          Un ţipet s-aude... eu sai în picioare,
50 Din somnu-mi de groază atunci deşteptat. Soţia-mi lipsită d-a vieţii suflare Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat!
          D-atunci zile multe şi nopţi osîndite Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit 55 A lor osebire; vedenii cumplite Şi ţipetu-acela în veci m-a-nsoţit.
          Răsună el seara, l-auz dimineaţa,
     Precum în minutul prin crimă-nsemnat;
     Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa,
60 Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.
          Aici aştept vremea şi ziua dorită,
     Să văz daca dreptul ceresc împărat Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită,
     ' Sau numai la cuget, ce este curat.
3*.
                   CANDELA
          Tăcerea e adîncă şi noaptea-ntunecoasă; Norii ascund vederea înaltelor tării,
     Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă Ce smăltuiau seninul cereştilor cîmpii.
5           Numai  religioasa a candelei lumină
     Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină, Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc. Emblemă-a bunătăţei, mîngîitoare rază, Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază,
10 Rugăciunile noastre stăpînului obştesc!
          în minutele-acelea cînd sufletul gîndeşte, Cînd omul se coboară în conştiinţa lui,
     Ca unei inimi care cu noi compătimeşte Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.
92
15        Cîte chinuri ascunse, cîte lacrimi vărsate
     Au avut-o de martur, şi i-am încredinţat! Cîte dorinţi smerite şi neînfiinţate Am tăinuit^de lume şi ei am arătat!
          Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată, 20 El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit, îmi spune că-nainte-i se va vedea odată Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.
          Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărînă, Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mînă,
25 Umilit ca se-nşale şi blînd ucigător,
     Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
     Cînd la un semn puternic se vor clăti cu groază Cerurile-aşezate pe polurile lor?
         Dar adînca odihnă în lume încetează:
30 Religiosul clopot se leagănă în vînt;
     Chemînd pe credincioşii ce somnu-mpovărează, Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfînt.
         întunecimea nopţii care încă domneşte,
                     Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind, 35 Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte • Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind.
          Se desfăşur în ochii-mi minunile zidirei; Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit ; Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
40 La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.
93
     Iar tu, candelă sfîntă, a căria vedere îmi aduce aminte atîtea năluciri, îmi vei fi totdeauna rază de mîngîiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gîndiri.
     Voi alerga la tine în dureri şi necazuri, De oameni şi de soartă cînd voi fi apăsat: Astfel corăbierul, cînd marea e-n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.
      FRUMUSEŢEA
          D-ei * *
          Adesea pe cîtnpie Auz o armonie,
      Un ce melodios:
          Un glas care se pare 5 Ascuns în depărtare,
      Un imn misterios.
          De unde oare vine? Din sferele senine?
      Din zefirii ce zbor?
10         Din iarba ce şopteşte?
      Din planta ce trăieşte?
      Din floare? din izvor?
         Din nici- una în parte, Din multe-mpreunate,
15 Din toate e-ntocmit;
       E glas al suferinţei,
     Al lumei ş-al fiinţei Suspin nemărginit.
 95
          Aşa e frumuseţea:
20 Dulceaţa, tinereţea,
      Blîndeţea, eleganţa, o-ncing, o încunun Chipu-i e crin, porfiră,
      Inima ei o liră,
      Cuvintele ei şopte, ce-n mimă răsun.
25        Şi  flacăra  privirei
      Şi graţia zîmbirei
      în ochii ei.se joacă, pe buze-i locuiesc.
          Din preajmă-i ea goneşte Durerea ce munceşte,
30 Icoană-a fericirei, iluzii o-nsoţesc.
          Un dar, ce nume n-are în limbă muritoare,
      Mişcările-i insuflă, în umbletu-i îl vezi Şi toate, în unire,
35 Cîştig acea numire,
      Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.
      PRIETEŞUGUL ŞI AMORUL
                 Emiliei
                   Zici c-ai vrea prieteneşte Să iubeşti, să fii iubită; Zici c-amorul te-ngrozeşte, Că e patimă cumplită;
                                        5 Zici că este trecătoare Flacăra-i cea arzătoare!
                 Şi ce nu e trecător?
                   După vara cea bogată Vine iarna-ntărîtată,
              10 Bate vînt îngrozitor.
                                           Trandafirul din grădină* înflorit de dimineaţă,
                   Zace veşted pe tulpină, După ziua de viaţă.
              15 Dar căci iarna şi durerea Sînt condiţia vieţii, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereţii?
                                   Căci zîmbirea-ţi graţioasă 20 Vremea o să ţi-o răpească, Trebuie, cît eşti frumoasă, Nimeni să nu te iubească?
Grigore Alexandrescu, Opere I
 97
      Aşa cum miroşi o floare, Care trece, care moare,
    25 Care mîine n-o găseşti? Primăvara,-a ei zîmbire,
      De ce-nvie-a ta simţire, Iarna nu ţi-o-nchipuieşti?
      O, ascultă-mă, dorită,
      30 Scumpă, dragă Emilie!
          O zi bună, fericită,
         E o parte din vecie.
         Vezi, plăcerile uşoare, împrejurul tău unite,
           35 Dănţuiesc fără-ncetare,
      De amor povăţuite: Te-mpresor cu mulţumire, Fiecare ţi se-nchină,
           Şi amorul cu mîhnire 40 Te priveşte, şi suspină. Dă-le, dă-le ascultare; Pentru tine adunate,
      Subt colore de mirare Vor şti lumea să-ţi arate.
   45 Pînă n-ajungi timpul rece, Bucură-te de natură:
      Apoi cînd vremea va trece Peste-a inimii căldură,
      Cînd din hora încîntată,
             .50 Ce viaţa ta coprinde,
      Cu o faţă întristată Graţiile s-ar desprinde, Cînd odată şi-or lua zborul Tinereţe, bucurie,
    55 De-i pofti atunci amorul, E-om numi o nebunie:
        Iţi voi fi prieten, frate, îţi voi fi orce îţi place,
     Şi de lume şi de toate 60 împreună ne-om desface.
                SUFERINŢA
               îmi place a naturei sălbatecă mînie,
               Şi negură, şi viscol, şi cer înţărîtat,
             Şi tot ce e de groază, ce e în armonie Cu focul care arde în pieptu-mi sfîşiat.
5        La  umbră,-n întunerec, gîndirea-mi se arată
             Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptînd,
            Şi prada îi e gata... De fulger luminată,
               Ca valea chinuirei se vede sîngerînd.
                    încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
        10 Adaoge chiar iadul şărpi, furii ce muncesc; Durerea mea e mută ca desnădejduirea,
            E neagră ca şi ziua cînd nu te întîlnesc.
              Căci astfel e acuma viaţa-mi osîndită,
               O lungă agonie în care tu domneşti;
            15 La glasu-ţi, la privirea-ţi simţ inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ţi închipuieşti.
 7*
 99
          Şi ochii mei în lacrămi înoată în tăcere,
     Şi pizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sînt; Zadarnică dorinţă cînd sufletul nu piere!
20 Nu o să-mi turburi oare şi pacea din mormînt?
          N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă, Pe păsurile tale orunde locuieşti?
     E lume, e vecie atîta de frumoasă, încît să uit pămîntul ce tu împodobeşti?
25        Să mor dar la picioare-ţi; să mor dar de plăcere;
      în ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
      Să strîng draga ta mînă, să simţ a ta durere Vărsîndu-se asupră-mi ca balsam fericit.
           Şi sufletu-mi atuncea pe buzele-ţi să zboare, 20 Să ia un lung, un dulce, un vecinic sărutat;
      Din braţele-ţi, din sînu-ţi să treacă el în soare, Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.
      NU, A TA MOARTE...
           Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte; Nu, astă jertfă eu n-am dorit;
     Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte, Pacea adîncă ce mi-ai răpit.
          Ia-mi suferinţe aspre, turbate, De adînci chinuri vecinic izvor, Zile amare, nopţi turburate,
     Pline de tine, d-al meu amor.
          în zadar ochii-ţi arăt iubirea 10 Ce eşti departe d-a o simţi;
     în zadar chipu-ţi poartă mîhnirea, Umbra durerei, ce m-amăgi.
          Subt astă mască văz bucurie, Văz mulţumirea-ţi să pătimesc,
                 15 Şi orce-ai zice, vei ca-n vecie Ceas de odihnă să nu găsesc.
                      101 t:. : - ,
          Cunosc prea bine a mea greşală, Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat,
     Căci a mea soartă, tristă, fatală,
20 Zîmbirei tale pradă m-a dat.
          Astfel în crînguri o păsărică Aude-aproape un ciripit,
     Zboară îndată, şi fără frică Lîngă colibă ea s-a oprit.
25           Priveşte,-ascultă, dar fără veste
     Tainica cursă ce i s-a-ntins Se-nchide... roabă ea se găseşte;
     Un glas s-aude zicînd „te-am prins".
                  Şi vînătorul ce imitează 30 Pe frunzuliţă un glas strein,
     De vicleşugu-i se îngîmfează,
     De bucurie el este plin.
          O! cîte lupte, cîte suspine,
     Tăcuta noapte n-a ascultat;
                  35 Cîte pustiuri de groază pline A mea durere n-a vizitat!
          M-a văzut şoimul pe-nalta stîncă, A cării vîrfuri s-ascund în nori,
                Şi al lui ţipet în valea-adîncă 40 S-a-ntins departe plin de fiori.
          Dar nici pustiul, nici depărtarea, Gîndiri cumplite ri-au biruit:
     Molifţii, brazii, ce port răcoarea,
     Ei suferinţa-mi n-au răcorit.
 102
  45        Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
        Ca în minutul cel încîntat,
        Cînd eu de pieptu-ţi tînăr, fierbinte, Tremurînd, fruntea-mi am rezimat.
             Minutu-acela-n veci mă munceşte, 50 Ca o sentinţă e-n mintea mea;
        De ating fruntea-mi, simţ că svicneşte, Focul din sînu-ţi arde în ea.
             Fierul cel roşu, care-11 apasă Mîna cruzimei p-un osîndit,
  55 Mai adînci urme nici el nu lasă,
        Decît minutul acel dorit.
             A mea durere trecut nu are;
        Ea nici va creşte, nici va scădea;
           Şi fericita, dulce uitare 60 Ce crezi că cearcă inima mea
             E c-acea tristă, vie tăcere,
        Care domneşte dupe război P-un cîmp de groază şi de durere *
        De morţi, de chinuri şi de nevoi:
  65        Unde un tată pe un fiu plînge,,
        Unde nădejdea toată-a-ncetat,
        Unde se-nalţă un fum de sînge,
        Ca blestem jalnic şi necurmat.
             Mai mult d-atîta nu poţi a face: 70 Asta e soarta ce mi-ai gătit,
        Singurul bine, singura-mi pace,
        Dupe amorul ce-am suferit.
   pe care.v
103
          CÎND DAR O SĂ GUŞTI PACEA
                    Cînd dar o să guşti pacea, o inimă mîhnită?
               Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin?
               Viaţa ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
               Iubirea vecinic chin.
          5        Din cupa desfătării amărăciunea naşte;
               Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor;
               O singură privire viaţa veştejaşte Cu lanţuri de amor!
                    Amor care adoarme şi legi şi datorie,
          10 Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfînt:
               Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie,
               Şi află un mormînt.1
     1 Marcus Antonius, om politic roman (83 — 30 î. e. n.); partizan al lui Caesar, devine, după uciderea acestuia, stăpîn al Romei, împreună cu Octavian. Revenindu-i conducerea Orientului, intră în legături de dragoste cu Cleopatra, regina Egiptului, sub influenţa căreia comite un număr de greşeli politice, care-1 fac să-şi piardă popularitatea. Octavian porneşte o campanie militară împotriva Cleopatrei şi lui Antonius şi îi înfrînge în bătălia navală de la Acţiuni (31 î. e.n.). Urmărit şi pe teritoriul Egiptului, Antonius se sinucide (30 î. e.n.).
          Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti?
15 Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate,
      Femeii le jertfeşti!
          Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte Acel uriaş falnic, al zilii domnitor?
      La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte,
20 Nimic nu eşti dator?
          Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie,
      Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
      Ca leul ce izbeşte a temniţii tărie,
      Şi geme furios.
25        Dar rana e adîncă şi patima cumplită,
      Şi lacrăma de singe, obrajii mei arzînd,
      Răsfrînge frumuseţea, icoana osîndită,
      Ce o blestem plîngînd!
          O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;
30 Ca un rănit de moarte simţ în piept un fier greu;
      Voi să-l trag: fierul iese, dar însă cu viaţa,
      Şi cu sufletul meu!
                       ÎNCĂ O ZI
             încă o zi cu tine, o zi de fericire, în dulcele extazuri ce simţ cînd te privesc: încă un ceas..., un zîmbet... Adîncă mea iubire Izvoarele nădejdei mai mult nu o hrănesc.
  5         Şi soarele mai palid din zi în zi, îmi pare,
        Şi coardele vieţei în pieptu-mi obosit Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare, Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit.
             întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă, 10 Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut:
        Din ceaţa veciniciei, stea blîndă, luminoasă,
                    Te văz lucind departe, departe în trecut:
             Şi tot ce e-n natură, obiecte şi fiinţe, Panorama1 de umbre, se-ntunec, se strecor;
  15 Iluzia mă lasă: ...şi artă şi silinţe
        Sînt stavile zadarnici 1-al sufletului zbor?
1 Accentuat panorama (gr. 7rav6pa[xa).
 106
          Aş vrea numai, blînd înger, ca numele-mi să fie Scump, drag inimei tale, ades să-l repetezi,
     Pfecum un dulce sunet, precum o melodie 20 în inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi.
          Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată,
     Căci alt decît iubirea-ţi ea nu avu mai sfînt,
     Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pămînt.
 25       Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte,
     Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit,
     C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte S-a săvîrşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit?
                      N-a fost aceasta ţinta, sfîrşitul pentru care 30 Gîndirea-mi fără preget în munci am frămîntat?
     Nu dobîndesc răsplata dorită cu-nfocare?
     Nu e acesta rodul ce eu am semănat?
          Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vrodată, Daca nemulţumirea-mi jadesea te-a mîhnit,
 35 E vremea de iertare:... vecia nempăcată
     Mă cheamă... cerul iartă acelor ce-au iubit.
          De ce să plîng viaţa? în trista-i prelungire Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind;
     Minciuna, calomnia, dau tainică izbire,
 40 Lumina, adevărul în inimi înnegrind.
          Dar cînd ia însuşi moartea a noastră apărare, Cînd neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat,
     Ca martur de credinţă, chezaş de neuitare, Păstrează suvenirul acelui depărtat.
107
     Valea răsunătoare, a rîului murmură, Veşteda toamnei frunză ce flutură în vînt, Palida lunei rază, puternica natură, îţi vor şopti adesea cuvinte din mormînt.
   UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU
          Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput:
     Ce vie salutare din inimă fierbinte
             Iv-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut
5        Ziceam: „S-a dus ş-acesta c-o parte din viaţă;
             Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc;
             Frumos apus vesteşte frumoasă dimineaţă,
            Şi anul ce începe tot astfel îl doresc".
          Aşa-1 doream! în lungă, în oarbă-ncredinţare 10 Eu nu vedeam că soarta zîmbeşte cu amar,
           Că vremei şi durerei găteşte răzbunare,
           La vechile lor drepturi uitate în zadar.
               Schimbat nimic nu pare: alesele fiinţe,
             Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea:
       15 De voia întîmplărei mai multe din dorinţe Cu grabă împlinite putui a le vedea.
109
          Apoi, unde e răul? de ce şi cum... cuvîntul, Om nu poate să-l ştie afară decît eu;
      Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul,
20 Iar martur suferinţii-mi e numai Dumnezeu.
          A! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare S-aline, să adoarmă un chin sfîşiitor,
      O ştiu, ar fi frăţia-ţi acea mîngîitoare Acel simţiment tînăr ce eu îţi sînt dator.
25        E scump prieteşugul ce-nsuflă o femeie
      Deprinsă a-1 cunoaşte, născută a-1 simţi;
      Şi dulcele ei suflet, electrică scînteie,
      Mîngîie orce suflet la care s-o ivi.
          Ades, cînd sînt în luptă cu gîndurile mele,
            30 Muncit d-al suferinţei demon neîmblînzit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
      Din sfere luminoase, din aer bălsămit.
          Apoi, negură deasă lumina-ntunecează; Fantome d-altă lume şoptesc, mă încunjor;
35 în fiecare şoptă o muncă înviază,
      în ochii-mi se confundă trecut şi viitor.
          Căci ştiu eu viitorul... el nu poate să fie Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut;
      Bogat de chinuire, deşert de bucurie,
40 Pustiu, fără nădejde, sălbatec şi tăcut.
          Stejarul de pe munte ce trăsnetu-1 izbeşte,
      Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit;
      Dar inima-i e arsă, şi orcît mai trăieşte De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.
                 BUCHETUL
                   Dorită odată era a lui soartă,
              Pe cînd altă mînă de el îngrijea;
              Dar astăzi se stinge, zîmbirea-i e moartă Şi pierde colora ce ochii-ncînta.
                           5 . Sfîrşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
                   Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.
                   O singură frunză acum mai pluteşte;
              Ea plînge atîţia tovarăşi de flori:
              Streină, uitată, de ce mai trăieşte,
                           10 De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?
                   Cînd pierzi o fiinţă, obiect de iubire,
                   O lungă viaţă e nenorocire.
                   Cînd florile-acelea în mîna-mi. căzură,
              Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,
         15 Trei tinere nimfe1 pe rînd mi-1 cerură,
                                        Şi mult se rugară... iar eu... nu l-am dat. îmi pare că încă le văz, cîte trele,
                   Jaluze, privindu-1 în mîinele mele.
      1 Alexandrescu foloseşte adesea, în scrisori, termenul nimfă 'pentru „fată tînărău, de obicei cu nuanţă ironică.
 in
           Să vedeţi acuma d-a fost cu putinţă 20 Acea preţioasă dorinţă s-ascult:
      Că lor li se cade, a mea conştiinţă îndată mi-o spuse, eu nu gîndii mult.
           Ca Paris cu poama acea fabuloasă, Hotărîi buchetul la cea mai frumoasă.
25        Dar atunci nevoie, atunci greutate.
      Să fac osebire în zadar am vrut:
      Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
           Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
30        Rumene şi-nalte domnesc în grădină.
           Văzînd eu aceasta, îl luai cu mine; Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
      Şi limpede apă şi tot ce e bine
      l-am dat, şi silinţa cu dînsul mi-am pus,
35         Făcînd  orce poate un om să gîndească,
           Orcîte o mumă ar şti să găsească.
           Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!
      Din ceasul acela nădejdea-am pierdut: Viaţa la mine îi părea amară,
40 Ştiind cine-1 dete, cine l-a cerut.
           Şi galben şi veşted trecu fără veste,
           Şi astăzi cenuşă în mîna mea este.
           Aşadar sfîrşitu-i veni din dorinţă; Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
45 Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,
      Ce-a fost şi ce este adesea gîndesc.
           Eu sufer de moartea-i, d-a lui pătimire, Şi-a floarei trecute păstrez pomenire.
112
              reveria
          De zgomot departe, în vesela vale,
     A cării verdeaţă ades am călcat, în liniştea nopţei, privirile tale Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat,
5         De unde oar’ vine a ta reverie?
     Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc? Admiri tu natura, a ei armonie?
     Citeşti viitorul în literi de foc?
          Sau cauţi departe o stea favorită,
10 Ce crezi că asupră-ţi priveşte zîmbind?
     Dar nu, e instinctul d-o viaţă dorită,
     Ce 11-0 află omul aicea trăind.
          Căci sufletul nostru, ca raza de soare, Ce-şi are-nceputul mai sus de pămînt,
         15 Deşi luminează a sa închisoare, îşi află în ceruri izvorul cel sfînt.
Grigare Alexandrescu, Opere 1
113
           D-acolo adînca acea aspirare Spre bunuri ascunse ce noi devinăm, D-acolo deşărtul, dorinţi, întristare,
20    Ce chiar în plăcere ades le aflăm.
          Un clopot ce seara s-aude la turme,
     Ce stă, reîncepe, abia răsunînd,
     Ca glas care moartea e-aproape să-l curme, Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd;
25        Un  greier ce cîntă, o iarbă, răsura,
     Stufoasa pădure, pierdute cărări,
     Adînca murmură ce-nvie natura,
     Ca geniuri tainici ascunse pîn flori;
          Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; 30 Tot are un fermec, tot este mister; Nădejdile noastre, suspin, suferire, Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer.
          Acolo în stele ca-n lumi de lumină, Sînt suflete, îngeri, ce cînt şi ador;
         35 Fiinţi graţioase ce blînd se înclină, Cătîndu-şi în lume tovarăşii lor.
          Şi cînd, stăpînită d-a vieţei mîhnire, Te plimbi tu pe cîmpul tăcerii-nchinat, De simţi o suflare, d-auzi o şoptire,
40 E glasu-unui înger de tine-ncîntat.
114
                De ce însă gîndirea-mi se-ntoarce cu durere Spre zilele acelea? timpi ce v~aţi depărtat,
           Cînd pe urmele voastre tot intră în tăcere,
           Cînd ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat,
      45        Cînd inima sătulă de ură, de iubire,
           N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor, De ce singure numai a voastre suvenire Trăiesc ele în sînu-mi ca un nestins amor?
                Sînteţi voi acel sunet, a stîncelor viaţă,
      50 Eco, care trăieşte în loc nelocuit?
           Sau sînteţi aurora care ştia să scoaţă Din statua lui Memnon1 suspin nemărginit?
      1       Memnon, erou legendar, ajută Troia împotriva grecilor, în fruntea unei armate de etiopieni şi este ucis de Ahile. Alte legende, mai recente, îi fixează domnia în Egipt; de aceea se considera, în epoca romană, că una din statuile lui Amenophis al III-lea, regele Egiptului, îl reprezintă. Această statuie vibra sonor în zorii zilei, sub influenţa picăturilor de rouă şi a razelor soarelui.
 8*                                           115
                      MEDITAŢIE
     Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate, Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
     Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate, Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.
5 O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum sch imb ăt o are a lume fugînd o rennoiesc! Cîtă nemărginită pun ele depărtare între cei din morminte şi acei ce doresc!
                       Unde atîţi prietini plăcuţi de tinereţe?
10 Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
     Abia ajunşi în vîrsta frumoasei dimineţe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut!
116
                    Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimeşte!1 Ce deşărt se arată, oriincotro priveşti!
  15 întinsa depărtare se pare că uneşte,
                      Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti.
                      Cît sînge aste locuri setoase înghiţiră!
       Cîte oase războiul aici a semănat!
       Cîţi veterani războinici, moartea purtînd, muriră
  21   Pentru izbînzi de care ei nu s-au bucurat!
       îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărînă, Pe-ncreţita lor frunte sfîrşitul arătînd,
       Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mînă Fierul care le scapă cu furie strîngînd.
  25 Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viaţă, Ei nu gîndesc la fapte ce-n viaţă au urmat, Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheaţă, Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat!
                   Puţin mai înainte un monument s-arată;
  30 Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt? Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
      Azi slava stă dasupra, şi omul în pămînt!
                      Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
                    O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
               35 Cînd tot ce e-nalt cade şi cînd mărirea piere, Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?
  Cîmpia Brăilei (n.a.).
 117
     Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
     Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
     Să treacă peste vîrste şi peste ani să zboare,
40 Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?
     Cînd marea-ntărîtată corabia-ţi zdrobeşte,
     Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
     Cînd cu grozave furii asupra ta porneşte Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,
45 Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte Catartul fără pînze ce nu-ţi e d-ajutor,
     Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
     Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?
     Viaţa e o luptă, o dramă variată 50 Şi actu-i cel din urmă în veci e sîngerat: Moartea-1 încoronează, moartea neîmpăcată,
     Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.
     A, întorcînd privirea spre veacur’le trecute,
     Şi nencetat pămîntul văzîndu-1 pustiit,
55 Văzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
     De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit!
     Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat?
                Cu o dulce zîmbire vine, ţiind de mînă 60 Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.
     Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
     Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
     Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă; Acum din mîini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.
118
65 Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească, Să-şi afle fieşcare grozavul viitor,
     Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
     Cînd lumea e de chinuri nedeşărtat izvor?
     Vremea d-acum, trecutul, a-1 şti avem putere, 70 Numai ce-o să se-ntîmple noi nu, putem vedea; Dar cînd ceasul soseşte, cînd nălucirea piere, Se trage deodată şi vecinica perdea.
                    ClMITIRIUIv
                   Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei,
                 Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier,
                   Unde eroii credinţei Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!
         5         Tu  care ai fost martur 1-atîtea rugăminte
              Ce se şoptea în umbra şi în răcoarea ta,
                                Cînd inima fierbinte Viaţa de vecie în lacrimi o căta,
                                Daca bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse 10 De omeneşti suspinuri, d-al patimilor vînt
              Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse, Departe de pămînt,
                   Iartă cumplita spaimă, ce în sînu-mi aprinse Urîcioasa privire a foştilor părinţi2,
         15 Şi altarul de piatră, pe care stau întinse Mădulare de sfinţi.
     1 Cf. Anul 184.0, v. 72.
     2      părinţi — călugări; este vorba de subteranele mănăstirii, unde erau zate scheletele călugărilor morţi.
                                      120
                 Fioroasa răceală ce-nsufl-a ta vedere, Vecinicul întunerec aicea domnitor,
                 Şi grozava tăcere 20 Arăt umbrele morţii ce pîntre oase zbor!
                 îmi pare că mă aflu în locuinţ-adîncă A unei groazneci iesme, ce sîngiuri1 o hrănesc;
                 Şi care de o stâncă,
             Pe călător sfărâmă c-un zbieret sătănesc,
        25         Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,
             Druizii2 cei sălbatici jertfeau pe osîndiţi,
             Cînd, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrîniţi!
                 Aici cu toate-acestea religia vorbeşte 30 Celor ce vor s-asculte cuvîntul lui Hristos: Groaza cu-ncetul piere, şi omul întîlneşte Poveţe de folos.
                 Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia;
             Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărîtat;
        35 Aici fapta cea bună visează vecinicia Ş-aşteaptă nencetat.
                 Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă D-o sfîntă mîngîiere în veci e însoţit;
             Pacea va fi cu dînsul; el va lua răsplată,
        40        Căci a nădejduit.
      1  sîngiuri, pluralul lui sînge.
       2       druizii — casta preoţilor din Galia antică; slujbele religioase aveau loc de obicei în crînguri de stejar şi comportau uneori jertfe omeneşti.
 121
               BARCA
         Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită! Respectează-al naturei răpaos trecător;
     Inima mea de zgomot cu totul obosită
     Ca la un scump tovarăş se-ncrede 1-al tău zbor.
5        Poartă-mă-n sus, în laturi, orunde vrei şi-ţi place,
     Unde te-mpinge vîntul, sau unde tu doreşti;
     Toate-mi sînt dopotrivă, dacă mă duci în pace,
     Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti.
         Voi cunoaşteţi, o unde, cu cîtă bucurie,
10 De ce sfîrşit pornită, cu ce cuget curat,
     Barca mea totdeauna p-a voastră-mpărăţie,
     Ca-ntr-ale ei coprinsuri jucînd s-a preumblat.
         înghiţiţi pe tîlharii a căror îndrăzneală,
     Cu trupuri sîngerate, cu morţi vă otrăvesc,
15 Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială,
     Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.
122
                însă melancolia, amorul şi plăcerea, Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii;
                          Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea, 20 Cînd alerg p-ale voastre mult umede cîmpii.
                Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întîmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez;
           Seninul lor insuflă sfială şi mirare;
           Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez.
      25        Cerul o să ne-ajute, zicea a mea iubită,
           El pînă acum tace! Să n-o fi ascultat?
           Şi poate frumuseţea a o vedea mîhnită, Aducîndu-i drept jertfă suspin neîncetat?
               Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare 30 S-ar afla lîngă mine... minut dumnezeit!1 Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare, Cîtă-mi rămîne-aş da-o ş-aş zice: am trăit.
                Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele, Căria i-am dat nume... un nume ce slăvesc,
                                  35 Nume ce-n înfocarea închipuirei mele Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc.
               Acolo te opreşte, acolo priveghează,
          Cît raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zîmbi; Cînd va peri cu noaptea, atunci te depărtează, 40 Şi iar cu noaptea vino la dînsa a privi.
      1 Expresie a lui Iancu Văcărescu. Titlul unei poezii a acestuia este Minutul îndumnezeit (Colecţie, p. 99).
 323
     Pînă cînd fericirea, atîta aşteptată, îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar; Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată, N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar!
        RUGĂCIUNEA
     Al totului părinte, tu, a cărui voinţă La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă, Stăpîne creator!
     Putere fără margini, izvor de vecinicie,
5 Al căruia sfînt nume pămîntul nu îl ştie, Nici omul muritor!
     Daca la cer s-aude glasul făpturei tale,
     Fă ca întotdeauna pe a virtuţei cale Să merg nestrămutat.
   10 Cînd soarta mă apasă, cum şi cînd îmi zîmbeşte, Cînd veselă m-ajută, cînd aspră mă goneşte,
         Să poci fi neschimbat.
     Mîndria-n fericire să nu mă stăpînească,
     Mîhnirea în restrişte să nu mă umilească,
15        Dreptatea să o ştiu.
     Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă,
     Prin ea tu mă-ndreptează, şi cînd greşesc mă-nvaţă Cum trebuie să fiu.
125
     Fă să doresc de obşte al omenirei bine,
20 Să mă cunosc pe însumi, şi altul decît tine Să nu am dumnezeu.
     La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
     De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală Să nu îmi răzbun eu.
25 Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază Lumina aşteptată, a nemurirei rază, Dincolo de mormînt,
     Acolo unde viaţa cea vecinică zîmbeşte Sîrmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
30         Gonit  p-acest  pămînt.
     Ştiu cum că lumea noastră între globur’le multe, Ce sînt pentru mărirea-ţi cu un cuvînt făcute Dupe un vecinic plan,
     Nimica înainte-ţi nu poate să se crează,
35 C-aşa de puţin este ş-atîta însemnează Un val în ocean.
     Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare Că-n fapta cea mai mică şi-n lucru cel mai mare Deopotrivă eşti,
40 Că la a ta dreptate nu este părtinire,
      Că îngrijeşti de toate, că fără osebire Ş-asupra mea priveşti.
      Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pămîntu, înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vîntu, 45         Eşti  viaţa ce  ne-ai dat.
      Ascultă dar, stăpîne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune La tronu-ţi nencetat.
 126
     Pînă-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie 50 Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
           Izvor de fericiri;
     El singur să-mi stea faţă în acele minute, Cînd planuri viitoare şi amăgiri trecute Se şterg ca năluciri.
           VIAŢA CÎMPENEASCĂ
                  D. V. G. C. 1
                  Aşa, simpla vieţuire Eu ştiu să o preţuiesc Şi de acea fericire Voi bucuros să-ţi vorbesc.
                     5 Dar florile şi verdeaţa, Apusul şi dimineaţa,
                        Şi fluierul cîmpenesc,
                  Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimei mele,
                   10 Nicicum nu se potrivesc.
                       Departe d-acele locuri,
                      Ce poate m-ar fi-nsuflat,
                  De ţărăneştile jocuri, Ce-adesea m-au încîntat,
                   15 Coprins de nemulţumire,
                       De grijă şi de mîhnire,
                  De soarta mea ocolit, în rele ce mă-mpresoară,
                      Ce gînduri, idei omoară,
1 Vornicului Gr. Cantacuzino.
 128
20 Duhul îşi pierde puterea; E greu să descrii plăcerea, Cînd sufletul e mîhnit.
                                          însă a mea mulţumire Pentru a ta găzduire >5 Eu tot nu o poci uita,
      Şi cît va sta prin putinţă Voi pune a mea silinţă Adevăru-a imita;
                                              Măcar în vorbele mele,
30 Să poci să găsesc văpsele,
      Să ştiu să-ntrebuinţez Colorele osebite,
      Tonurile felurite,
                                                  Care stilu-nsufleţez;
                                             35 S-arăt atîta simţire,
      Cîtă simţeam mulţumire, Cînd dulcea serei răcoare în preajmă-mi se întindea Şi patimi sfîşiitoare,
40 Ca aburi din lac, din mare, Deşertul mi le-absorbea.
     Coprinsul, unde odată împreună-am vieţuit,
                                           Şi plăcerea-adevărată 45 Zilele mi-a îndulcit,
     Este un cîmp lat, ce are De vechi şi fireşti hotare
*   Un mal către răsărit,
                                               Iar către apus o apă,
50 Ce saduri, grădini adapă,
                                                Ce udă ţărmul setos,
     Şi-n ramuri multe-mpărţită, Curge mîndră, liniştită,
                                               Pe patu-i cel năsipos.
9 — Grigore A'lexandrescu, Opere I
129
                                       55 Casa p-o muche clădită, Singură cîmpul domnind,
      De umbră neocolită,
      O vezi în aer albind.
      Să zic că a ei zidire 60 E lucru cu osebire,
      Că e d-o arhitectură Cap d-operă în natură,
      De loc nu mi-ar părea greu; însă această minciună,
                      65 Deşi îndestul de bună,
      Apasă cugetul meu.
      Aşadar, iau îndrăzneală Şi spui că adevărat N-are nimic de mirat,
                      70 Dar are fără-ndoială,
      Tot ce e neapărat.
      Spre patru părţi ale lumei Patru ferestre privesc,
      Şi dacă pe tonul glumei 75 Slobod îmi e să vorbesc, Al lor număr, micşorime, Cu a casei înălţime,
      Atît nu se învoiesc,
      Încît ochiul ce le vede 80 Cu lesnire poate crede Că se plătea altădată Vro dajdie însemnată Subt nume de ferestrit; Măcar că nu mi se pare 85 Nici undeva am citit,
      Că la vreo întîmplare Nobilii să fi plătit.
      Astfel de năravuri proaste, Dacă vreodată au fost,
                    90 N-au putut fi ale noastre Ci-a le norodului prost.
130
      Numai el singur plăteşte, Fiind mai obicinuit;
       Iar de ce, nici se vorbeşte; 95 Păcatul ar fi cumplit. Pricina e delicată,
      Şi prea puţin cîştigăm,
      La mulţimea nensemnată, Adevărur i s-aruncăm.
                                       100 Dar în vorbă neplăcută Ca să nu ne încurcăm,
      Şi ca nu, din întîmplare, S-aduc la mulţi supărare, Descr ierea începută,
                                        105 Mai bine să o urmăm.
      Aproape de casă-ndată,
      Spre miazănoapte s-arată O biserică smerită,
      Un templu dumnezeiesc,
                                        110 Unde muncitorul vine
      Prinoasele să-şi închine, Unde ruga umilită,
      Ca tămîia cea sfinţită,
                                          Este la cer priimită 115 De părintele obştesc.
      Tot către această parte,
      Un sat puţin însemnat, în duouă rînduri se-mparte, Pe linie aşăzat.
                                        120 în vale se văd desişuri, Saduri, livezi, alunişuri,
       Pe urmă ochiul zăreşte Un deal ce se prelungeşte Verde şi împestriţat.
131
125 Coastele-i sînt învălite De vii, de semănături, De ţarine felurite,
                  De crînguri şi de păduri. Munţii mai în depărtare 130 Se văd ca tulbure nor; Vara le e la picioare Şi iarna pe fruntea lor.
       Iată, dup-a mea părere, Locul atîta dorit,
135 Unde zile de plăcere,
       Zile scumpe am trăit. Frumoasă singurătate, Bunurile-a de văr ate în sînul tău le-am simţit; 140 Pace, linişte, viaţă,
                        Toate-acolo mă-nsoţea,
                        Şi din orce dimineaţă, Mulţumirea se năştea.
       Dacă vreo cugetare 145 C-o umbră de întristare Fruntea mea acoperea, Uşoara-i întipărire,
                                         Ca cercul acel supţire, Ce-aţîţă din întîmplare 150 P-o undă nemişcătoare
       Un vînt cu lină suflare, Trecea, se pierdea de sine Ş-al fir ei glas simţitor,
                      Şi ideile senine 155 Lua iarăşi cursul lor.
       Adeseaori pe cîmpie Departe mă rătăceam, Adesea cu bucurie în dulci gîndiri mă pierdeam
             132
160 Simboluri de tinereţe, Fluturi cu vesele feţe Privirea mea o trăgea:
                      Pe iarbă în depărtare Fluturile părea floare;
165 Dar cînd umbletu-mi simţea Insectele-amăgitoare Se-nălţa, găsea scăpare Aripele-şi scuturînd,
                  Şi eu c-o dulce mirare 170 Vedeam florile zburînd.
      Nori deşi, negri, cîteodată Cerul îl întuneca,
      Şi ploaia-n ei adunată Pe cîmpia-nsetoşată 175 în torente se vărsa;
      Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcînd, Şi-n munţi, valuri aurite Norii umezi prefăcînd,
180 C-o privire-nflăcărată Lumea el o coprindea,
                      Şi o mreajă purpurată Peste dealuri întindea.
      Cînd acea stea arzătoare, 185 Aproape d-al ei sfinţit, Părea a da sărutare Pămîntului ce-a-ncălzit, Şi mai întorcînd o rază Ca zîmbet prietenesc,
190 Sta un minut să o vază Ochii care o doresc; Ochii acei pentru care Este cel din urmă soare Ce ei poate mai privesc;
133
 195 Supus la acea uimire, L-acea adîncă simţire,
       Care subt ceruri senine Seara aduce cu sine,
       Slobod de griji, de dorinţe, 200 în cugetu-mi mulţumit, Slăvind o-naltă putere, Eu ascultam în tăcere Al multor mii de fiinţe Concertul nemărginit.
 205 Şi cînd lun-argintuită, Albind iarba de pe vale, lesa lină, ocolită De stelele curţii sale,
       Pe dealurile rîpoase,
 210 Stam, mă opream să privesc Cerurile sămănate De globuri nenumărate, Care, făclii luminoase, în umbra nopţii lucesc.
 215 Pîn aluniş sufla vîntul, Frunza uşor clătina,
       Nucii bătrîni ca pămîntul D-a lungul se desina;
       Unda cea armonioasă 220 A unui ascuns izvor Ca o şoptă amoroasă S-auzea în preajma lor. Curmînd adînca tăcere A cîmpului liniştit,
 225 Un glas cînta cu plăcere Un cîntec obicinuit.
       Ast glas, această cîmpie, Noaptea care mă-nvălea
134
                                           Gîndiri de melancolie 230 în inimă-mi învia.
                                                  Şi florile tinereţei,
       Visuri, nădejdi, amăgiri,
                                                Acea ghirland-a vieţei Ţesută de năluciri,
                                            235 Care, cîte una-una,
       Treptat s-au desfiinţat,
       Ca frunzele ce furtuna De verzi le-a smuls, le-a uscat, Mi s-arăta înainte;
 240 Cu gîndul mă întorceam La locurile dorite, în valea ce-atît iubeam. Vedeam livada, grădina,
                                                 Poteca ce des călcam,
 245 Părul înalt şi tulpina Unde copil mă jucam.
       Astfel în ţări depărtate,
       Unde strein te numeşti,
       D-auzi pe neaşteptate 250 Limba care o doreşti,
       Limba acea părintească, în care tu te gîndeai,
       Ce-n vîrsta copilărească Cu maică-ta o vorbeai,
                                            255 Orcît de urîtă fie,
                                                 Aspră, grea la auzit,
                                                    Se naşte o bucurie Un ce neobicinuit,
                                           O simţire vie-adîncă 260 în sufletu-ţi rătăcit,
       Şi crezi că te afli încă, în ţara ce-ai părăsit.
      A! dacă o provedinţă Asupra mea ar privi,
 135
265 Dacă smerita-mi dorinţă Soarta o ar împlini, Departe d-ai tiraniei Tovarăşi nelegiuiţi,
      De cursele vicleniei,
270 De oameni neomeniţi,
      De tot ce se crede mare în fapte ce necinstesc,
      De zîmbete protectoare, Care le nesocotesc,
275 Uitînd acea zeitate
      Care-n zgomotosu-i zbor Staturilor înălţate Le suflă căderea lor,
      La cîmp, locaş de plăcere, 280 Eu mulţumit aş trăi, Liniştit şi în tăcere,
      Ziua mea aş împlini.
      La binele ce îmi place,
      Şi neamului meu doresc, 285 Pe voi cîţi puteţi a-1 face Aş cerca să vă pornesc:
      Aş pune mica mea parte, Silinţa-vă lăudînd,
      Isprava nu prea departe, , 290 Bună, dreaptă arătînd,
      V-aş arăta răsplătirea, Ş-un înger ajutător,
      Şi cinstea, şi mulţumirea Ce inimile aprinde,
295 Iar celuia ce se vinde,
      LTn trăsnet răzbunător.
         MIEZUL NOPŢEI
                 Aici p-aste ruine cu mindre suvenire Privesc cum orizonul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.
     Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii,
               Deşteaptă priveghează a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-na Iţă în pustii.
     Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie, Al meu suflet se-na Iţă pe aripi d-un foc sfînt, în zboru-i se ridică la poarta de vecie,
                 Căci nici o legătură nu are pre pămînt.
     Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor;
S-a şters precum se şterge a vulturului urmă Cînd spintecă văzduhul în fa Înecul său zbor.
137
          De cînd pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură, Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
     Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
20 Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc.
          Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori;
     Păşaşte, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori.
25         Zefirul printre frunze misterios suspină,
     E limpede-orizonul şi cerul luminos;
     A rîurilor şoptă... Dar unda lor e lină,
     Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
          Căci închinat durerei, amara mea viaţă 30 D-atunci e pentru mine nisip neroditor,
     Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă,
     Pe care flori nu află sărmanul călător.
          Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,
     Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
35 Văzînd zilele mele de suferinţe pline,
     Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt.
          Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
     Şi inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta!
     Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
40 Şi a vieţii taină în moarte voi afla.
                  EUZA
          Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
     Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
     E veche ca pămîntul, împodobeşte firea,
     De mult, sau deodată cu tine s-a născut?
5         Am cătat-o-n pustiuri, am câtat-o în lume,
     Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe cîmpii; Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
     Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.
          Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
10 Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
     O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde Te întîlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!
          Vedeţi aceste locuri, aceste stînci rîpoase? Vedeţi pămîntu-acesta de tot nelocuit?
15 Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
     Mai mult decît oriunde aici sînt fericit.
139
           Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
      Zîmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
      A ei dulce suflare ast aer bălsămeşte,
 20  Şi graţiile-ntr-însa văd o tînără sor.
           Daca ar fi pămîntul în vechea simplitate, Cînd cea dintîi femeie în rai s-a pomenit, Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
      Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:
 25        Negreşit  că Eliza de sine încîntată,
      Văzîndu-şi în fîntînă atîtea frumuseţi,
      Tovarăşelor sale: „Veniţi, le-ar zice-ndată, în cristalul1 acesta minune să vedeţi.
           Voi sînteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire 30  Inima mea o     trage, mi-e drag să vă ascult;
      Dar văz colo   în apă un lucru peste fire,
      Un chip care   vă-ntrece, şi-mi place şi mai      mult!"
           Pînă nu o văzusem, pîn-a nu o cunoaşte, Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
 35  Vremea ce-acuma zboară părea că se tîraşte,
      Anii, ca o povară grozavă de purtat!
           Vîntu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
      Cerul ca o cîmpie de care sînt sătul,
      Eho numai un sunet ce fără folos trece,
 40  Aurora o rază privită îndestul.
           Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare! în lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori. Le privesc cu Eliza; totul schimbat îmi pare, Cerul este cu stele, cîmpiile cu flori.
1 Accentuat cristalul (gr. xptSaTaXXo?).
 140
45         Aurora,  o nimfă de soare prea iubită,
      Se deşteaptă ş-în aer alunecă zîmbind,
      De cele dinţii ceasuri, d-ai săi fii ocolită,
      La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.
           Zefirul o fiinţă de bine făcătoare,
50   Care către cer duce suspinuri omeneşti;
      Eho o zeitate la chinuri simţitoare,
      Ce repetează glasul acelii ce slăveşti.
           Cînd tăcerea Elizii îmi spune-a ei iubire,
      Cînd mîna ei mă strînge, cînd ochii-i îmi vorbesc; 55   Cînd lîngă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
      Decît pentru minutul în care o privesc,
           Zic: „Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
      Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
      Daca iubirea noastră e s-aibă sfîrşit rece,
60   De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"
               AŞTEPTAREA
          Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte, Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sînt oare de pierdut?
                 Foarte puţine omul în viaţa lui are!
          5 Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare... Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.
          Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere; Totul se mişcă, umblă, dar toate sînt părere; Vîntul, umbra mă-nşală, cînd crez a o vedea. 10 Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
                  Abia cîteodată întunecul pătrunde,
                Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.
          Poate că şi ea are o tainică-ntîlnire,
     Poate că stăpînită d-asemenea simţire 15 Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor.
              Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
               Cu ce drept omul singur să fie simţitor?
                                    142
                Nu ştiu, dar la      atîtea rele nesuferite,
      20  Ce  asupră-mi adesea       se par a fi unite,
           Singur amorul este izvorul fericit,
           Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
           Ca undele vestite fîntînei de mirare,
           •  Prin care morţii uită că-n lume au trăit.1
      25      Zile nepreţuite ale copilăriei,
           Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
           De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
           Cîte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
           L,a un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
      30  Şi  din toate o scurtă viaţă      să-ntocmesc!
                M-aş duce unde       zboară atîtea rîndurele,
           Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele;
           Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
           Din loc în loc aş trece în climele streine,
      35 Unde sînt alte stele, şi ceruri mai senine,
           Dar iarăşi m-aş întoarce cînd firea ar zîmbi.
                Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, Cătînd în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
           Ca rîul fără nume, aş trece neştiut.
                  40 Orcît de mic e templu, dar tot îl locuieşte Acela ce pămîntul şi cerul stăpîneşte:
           Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!
                Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate Un drum fără primejdii, cărări nesemănate 45 De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
     1       Este vorba de Lethe, rîu al Infernului greco-roman, din care sufletele morţilor beau uitarea existenţei lor pămîntene.
 143
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine... Părere-nşălătoare, ş-acum mă amăgeşti?
     Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează... Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte. Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte! Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.
       INIMA MEA E TRISTĂ
          Inima-mi e-ntristată,
          Şi-n lacrimi înecată,
     Iva fericiri trecute gîndeşte în zadar!
          Plăcere, mulţumire,
5         Viaţă, fericire,
     Le-am gustat. A lor lipsă acum o simţ amar
          Acele dulci suspinuri Cum se schimbară-n chinuri,
     Şi bucuria noastră în otrăvit venin!
10        Cît rău dup-at-ît bine!
          Aşa furtuna vine,
     Cînd soarele zîmbeşte* cînd cerul e senin.
          Adio! N-am cuvinte Să-ţi arăt tot ce simte,
15 în asfel de minuturi, mîhnit sufletul meu.
          E o durere mare,
          Şi suferinţi, pe care A le simţi poci numai; a Ie descri mi-e greu
- Gîîgore Alexandrescu, Opere I
145
     A! cît de mult amară Viaţa o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
     A orcărei zi rază,
     Nuoi lacrimi o să vază,
Cînd pe streine ţărmuri strein o să trăiesc!
     Spune-mi însă, iubită,
     Cînd inima-ţi lipsită D-un credincios prieten cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate?
Simţirea se va stinge, şi nu-1 vei mai dori?
     Astă lege obştească vSe cade să-ngrozească Amorul, care vremea atîta 1-a-ntărit? în ce loc, pe ce cale,
     Călcînd pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
     Durerea cea mai mare Nu poate să omoare:
P-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu poci să mor! A! de-i mai ţinea minte Atîtea jurăminte, îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
      Cînd scara tu vei merge Pe c impuri, a culege Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
      Daca din întîmplare,,
      Vei nemeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-mă-uita,,
         Atunci, atunci gîndeşte
50        De  mine  că-ţi  vorbeşte:
     Asta-mi este nădejdea şi d-asta mai trăiesc; Eu tot crez că e-n fire,
         Acea compătimire,
     Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc.
10*
   TE MAI VĂZUI O DATĂ
Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire,
     O înger ce slăvesc !
Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zîmbire,
     Cu suflet, cu viaţa sînt gata să plătesc.
în valurile-acelea de lume încîntată, în care ne-am găsit,
în vesele cadrile, în sala luminată,
     Stam singur şi mîhnit.
Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite,
     Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite D-al patimei amar.
Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea,
Şi mă gîndeam la vremea care în veci n-apune în pomenirea mea.
     Atunci intraşi! Dodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor:
     Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere 20       Un aer de amor.
     Zambila primăverii aşa ea ne împarte Desfătător miros,
     Aşa dulcele-i suflet se simte de departe, în aer răcoros.
25 Şi inimile noastre, şi ochii se-ntîlniră;
          Simţii ce pătimeşti;
     Un zîmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zîmbiră Puterile cereşti!
     Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare,
30       Subt vălul ce sălta;
     Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare, Văzuşi puterea ta.
                                  V
     Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
          Ce iute au trecut!
       35 Jaluză d-al meu bine, făcu nenorocirea Un semn, şi te-am pierdut!
     Multe rele d-atuncea am suferit, iubită!
          Multe am pătimit!
     Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită,
40         Din zboru-i s-a oprit.
     Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea,
          Toate mă obosesc;
     Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea,
          Tu făceai să trăiesc.
149
Rouă buzelor tale sufletul răcoreşte,
     Dă viaţă şi plăceri:
Subt umedele-ţi gene, e un foc ce topeşte Tot felul de dureri.
Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea? Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească?
     Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?
Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte Care sînt al tău dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte P-al inimii-ţi oltar?
       DE CE SUSPIN
                  Şi cum poci a-ţi răspunde?
     De ce m-ai întrebat?
                              Eu ştiu c-am suspinat,
     Dar taina mea e tristă şi va a se ascunde,.
5        Să zic că eşti frumoasă
     Ca visul de amor,
     Că pasul tău uşor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă,
10       Că chiar privighetoarea
     Te crede trandafir,
     Că dulcele zefir
     Sărută cu plăcere o frunte graţioasă,
                           Că florile grădinii 15 Cu pizmă te privesc,
                               Şi-n chipu-ţi se unesc,
            Cu graţie cerească, garoafele şi crinii
151
           Să zic c-aeestea toate Mă fac să pătimesc,
20 Să-ţi sptti că te slăvesc,
      Că ochii-ţi îmi insuflă suspinuri înfocate,
           C-adînca mea iubire...
      Dar nu voi să-ţi descriu Amorul meu cel viu;
25 Las inima să-ţi spuie a mea nenorocire.
               MÎNGÎIEREA
               Unei tinere femei
          De ce urăşti viaţa, tu fiica Armoniei?
     De ce dintr-a 1 tău suflet nădejdea ai gonit?
     Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei,
     A vîrstei nălucire şi visuri ţi-au răpit?
5         Tu  n-ai deşărtat cupa ce încă este plină;
     Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar;
     Dar plîngi! Zefirul astfel fără cuvînt suspină;
     Toată lacrima-n ochii-ţi e un mărgăritar.
          Eu nu voi să adaog a ta melancolie,
10  Să-ţi zugrăvesc icoana durerei omeneşti,
     Să desfăşur în ochii-ţi a mea copilărie,
     Ca osîndă de moarte în care să citeşti;
          Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte în care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit;
15  Să vezi ce e durerea, să vezi d-aveam cuvinte,
     Cînd chiar de provedinţă nevrînd m-am îndoit.
153
          Să vezi apoi în lume cumplita răutate Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
     Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate 20 Cîte un singur suflet coprinde-n el dureri!
           Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt! E haină de podoabă, mască de bucurie,
     Si  mîhnirea mi-e numai al inimei vesmînt.
           Dacă nu după zile, ci după suferinţe Ni s-ar socoti vîrsta, ştii, mare Dumnezeu, — Pentru care ani, veacuri, şi lume şi fiinţe Nu sînt nimic — ştii singur cîţi ani aş avea eu!
           A mea credinţă însă nu este încă moartă; 30 Mîngîitor tovarăş ea nu m-a părăsit:
     în umbră îmi deschide a vec inie iei poartă,
     Şi negura mîhnirei ades mi-a răsipit.
           Dar tu, cării nădejdea s-arată aurită,
     Tu, cării viitorul păstrează năluciri,
35 Cînd tînăra ta vîrstă zîmbeşte înflorită,
     Cînd nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolile lumei şi de nenorociri,
     Mîngîi-te, copilă, şi simte mulţumirea Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat.
40 Eu cînd te-ascult uit toate, uit chiar nenorocirea, Mă aflu-n altă lume uimit şi încintat.
          Subt degetele tale, în sunete-argintoase Clavirul cînd răsună, cînd dulce preludezi, Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, 45 A patimilor stinse cenuşă înviezi.
                            154
 -i;
               Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte;
             De soarta cea obştească şi tu poate să ţii;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte: Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii.
     Desăvîrşitul bine nu-1 poate-avea pămîntul Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin? Omul este o taină care-o ştie mormîntul, Femeia e un înger, viaţa-i un suspin.
              MULŢUMIREA
                                      Z... în vîrstă de un an
           Aşa! îmi trimiţi daruri, iubită copiliţă ; Abia eşti de o palmă şi vrei să te slăvesc!
      De ochii tăi albaştri, de mica ta guriţă, în limba armoniei îţi place să vorbesc?
           Eu nu ştiu ce aş face d-ai fi mai măricică, Eu nu ştiu ce aş zice, nici cum te-aş fi cîntat, Dar ştiu cu-ncredinţare c-aş cere fără frică, Drept plata ostenelei, un dulce sărutat.
                 Acum însă, adio dorinţi amăgitoare!
10 Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit:
             Cînd tu pe scena lumei vei fi veselă floare,
            De ani, dureri, de patimi mă vei găsi slăbit.
           Parcă te văz, frumoasă, de fluturi ocolită. Zburdalnicei lor trupe cu graţie zîmbind,
15 Cununa modestiei pe fruntea-ţi împletită,
      A inimilor tineri slăvire priimind.
156
          Ştiu bine c-al meu suflet e sfînt, nu-mbătrîneste, Că aş putea ş-atuncea să-ţi spui că te iubesc;
               Dar tristă rolă joacă un sfînt care trăieşte 20 în nişte vechi ruine ce-abia se sprijinesc.
          A! cel puţin, copilă, atunci adu-ţi aminte Că-n leagănu-ţi adesea te-am binecuvîntat;
     Ascultă cu răbdare trezitele-mi cuvinte,
                      Zîmbeşte-mi cîteodată, ş-oi fi îndestulat.
25        Iar dacă vreun tînăr, în dreapta-i jaluzie,
     Se va mira d-atîta nemeritat favor,
     Zi-i: ăsta mă cunoaşte din mica mea pruncie,
     La tot ce simţ, ce-mi place, s-arată simţitor.
          A fost în casa noastră la orce întîmplare,
               30 Mă mîngîia adesea, îl ştiu de cînd trăiesc;
     Cu tată-meu odată el deşerta pahare,
                    De mult au fost prieteni şi încă se iubesc.
           NINA
   După atîta cochetărie vŞi necredinţă şi viclenie, în sfîrşit, Nino, simţ că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită D-acea robie nesuferită;
   Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc.
   S-a stins în mine flacăra toată:
   Subt o mînie neadevărată1 Mai mult amorul nu e ascuns.
   Daca în lipsă-ţi eşti pomenită,
   Sau înainte-mi de eşti slăvită,
   De turburare nu sînt pătruns.
   Eu dorm în pace fără de tine;
   Cînd deschiz ochii, cînd ziua vine, Nu eşti dorinţa-mi cea mai dintîi. Nu-mi mai însufli nici o gîndire; Fără plăcere, fără mîhnire Te las, te-ntimpin, mă duc cînd vii.
cinci silabe.
                            Nici ale mele lacrimi trecute,
                        20 Nici suvenire dulci şi plăcute Nu pot a face să te doresc.
     Cît mi-eşti de scumpă poţi vedea bine: Fără de pizmă, acum de tine Chiar cu rivalu-mi poci să vorbesc.
25 Fii cît de mîndră, fii nempăcată,
                               A ta mîndrie % nensemnată Ca şi blîndeţea ce ai avea.
     Nu-mi zic nimica vorbele tale,
     Şi nici chiar ochii-ţi nu mai au cale 30 Ca să pătrunză-n inima mea.
     L,a al tău zîmbet, l-a ta mînie,
     A mea mîhnire sau bucurie Nu pot nici creşte, nici a slăbi. Crînguri stufoase, peşteri tăcute,
                       35 Fără de tine îmi sînt plăcute Şi iar cu tine pot a nu-mi fi.
      Tu-mi pari frumoasă ca ş-altădată, Dar mai mult nu eşti Nina ce-odată Desăvîrşită eu o vedeam.
40 Dreapta gîndire, ce tîrziu vine,
      Azi mă învaţă şi văz în tine Greşeli ce graţii atunci numeam.
     Cînd zdrobii lanţul robiei mele, Doamne! ce luptă, ce chinuri grele! 45 în mîna morţei credeam a fi.
     Dar în nevoie, cînd omul are Coraj statornic, pentru scăpare Ce rău nu poate a suferi?
159
                          Aşa din cursa primejdioasă 50 O păsărică simplă, fricoasă,
      Prilej să scape cînd a găsit, Pierzîndu-şi pene, ia măsuri bune Şi-nvăţătură de-nţelepciune Să se ferească de ce-a păţit.
 55 Tu crezi că poate tot te slăveşte Acela care încă vorbeşte De nişte chinuri ce a cercat;
      Dar însă astfel scăpînd din mare Corăbierul fără-ncetare 60 Spune-n ce valuri el s-a aflat.
      Acel războinic ce biruieşte După izbîndă ne povesteşte Prin ce primejdii el a trecut; Şi robul slobod, după robie, 65 La toţi arată cu bucurie Lanţul în care ani a zăcut.
      îţi arăt starea-mi fără sfială; Vorbele mele n-au îndoială,
      Că sînt zadarnici să nu gîndeşti;
                          70 Şi orice-ai zice, făr-osebire,
      De loc nu-mi pasă, n-am mulţumire Să ştiu de mine ce fel vorbeşti.
      Nici frumuseţea-ţi prea lăudată Nici viclenia-ţi n-or găsi-ndată 75 Amorez astfel cum mă fălesc.
      Te pierz, dar soarta-mi rea nu îmi pare, Căci eu o altă înşelătoare Mai cu lesnire poci să găsesc.
                                                     (Imitaţie)
     cîinele soldatului
     Rănit în războaie, soldatul căzuse. Şi-n puţine zile chinuit muri,
     Departe d-o mumă care îl crescuse,
          Şi care-1 iubi!
5 Sîrman, fără rude, pe ţărmuri streine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor; Nu era fiinţă care să suspine Pentr-un trecător!
     Singurul tovarăş de nenorocire,
10 Singura-i avere, un cîine iubit,
     Şedea lîngă dînsul, şi-n mare mîhnire Părea adîncit.
     Acum tot e gata pentru îngropare, Acum rîdic trupul pe mîini de soldaţ 15 Cinste hotărîtă acelora care Mor pentru-mpăraţi.
                                     11 — Grîgore Alexandrescu, Opere I
161
în fruntea paradei cîinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt, Ca un iubit frate el îl însoţeşte Pîna la mormînt.
Aci se opreşte, aci se aşază,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază Cînd s-o deştepta!
Cîteodată cearcă piatra s-o rîdice, Cîteodată latră dup-un călător;
Coprins de durere: Vino, parc-ar zice, Să-mi dai ajutor.
Apoi cînd streinul de milă voieşte A-1 trage doparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pămînt priveşte,
     Şi nimic nu va!
De două ori noaptea cu umbrele sale Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sîrmanul cîine din locul de jale A fost nelipsit!
Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe cînd se deşteaptă omul muncitor, Zăcea lingă groapă, mort de întristare, Cîinele Azor!
                                                                 (Imitaţie)
              FERICIREA
                O vedeţi colo, colo în vale,
               Unde natura vesel zîmbeşte,
     Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărgineşte?
              5 Inimă simplă, nevinovată,
               Orice dorinţă lesne-mplinită.
                   I/ă cîmp simţirea e-adevărată,
                     La cîmp viaţa e fericită:
     La cîmp, nădejdea zice, veniţi, 10 în fericire de vreţi să fiţi.
     O vedeţi colo, în palat mare, înconjurată de bogăţie,
     Vedeţi ce cinste, ce drepturi are, Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie?
15 Relele-i fapte se schimb în bune, Orice dorinţă-şi are-mplinirea, Numai mărirea toate supune, Numa-n palaturi e fericirea. Măriri, nădejdea zice, goniţi,
              20 în fericire de vreţi să fiţi.
163
      O vedeţi colo, colo-n războaie,
      De steagul slavei falnic umbrită? Ochii sînt groazneci, plini de văpaie, De morţi, de sîngiuri stă ocolită;
25 Apără dreptul, legea, credinţa,
      Şi răsplătirea-i e nemurire.
      A! ce plăcută e biruinţa!
      Ce fericire e la oştire!
      Nădejdea zice: războinici fiţi,
30 De fericire dacă doriţi.
     O vedeţi colo, colo pe mare,
     Cum îşi încrede soarta la vînturi, Cum se preumblă fără-ncetare,
     Şi ce departe e de pămînturi?
35 Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nuouă, creşte simţirea, Măsoar-adîncul, lăţimea toată: Numai pe mare e fericirea. Nădejdea zice: pe mări trăiţi,
40 în fericire de vreţi să fiţi.
      O vedeţi colo,-n ţara grecească,
      Azil al slavei ş-al libertăţii, Fantomă mîndră, urieşască,
     Unde-a scris Solon cartea dreptăţii? 45 Frumoasă climă, ceruri senine,
      Care însuflă-n veci bucuria! în aste locuri cît e de bine!
      Ce fericire e în Grecia!
      Nădejdea,-acolo, zice, trăiţi,
50 în fericire de vreţi să fiţi.
     O vedeţi colo, colo departe, în noru-acela ce se zăreşte?
164
               A! zice omul care la moarte,
               Albit de zile, mîhnit soseşte:
             55 Ca voi odată aveam greşală,
               Dar al meu sînge astăzi e rece, Astăzi nădejdea nu mai mă-nşală: Veţi vedea singuri norul cum trece! Pîn-atunci însă, mergeţi, goniţi,
                60 Norul acela unde-o1 zăriţi.
                                                        (Imitaţie )
i Se referă la fericire.
%1/iN %ion Kfiiiil am «ihix OKpiroapea Rbipe Opac, Dopiani, de c ap <f>t n<%T«r, roarb c<J>ia.ia c/b *iac,
CVi&i cfcpiă ne «fi toii                 Kbr mal mhp«îij c a iistea
Mii (Tfc’ti,! uopiieCK 811 kmct «iSKpaT .fui <f>uKpiKa mea. Dap aszicem Kh boi, iiotîiţi, ciipiiropi iiecTinJ, xftndar& ue a||i nispix îi'b $a'i<*ţţi Ham im‘hUmi.i Kam rpouiî iK'ijiBtaizait,!; iui dpcnx trb vmix, nih Temeam, Vh n^mi «Tiiixopnî 5ii p'bciiBiic mai acnps de sihi doptam; l*Bcn«ne fca auiM «ie 7J*iî K'b’ti ai»«.i xpeK#t yja<% dar, Din uaprea Am BoaJto an ceKperap ne’nBby,aT
                  Pagină din ediţia 1842
               EPISTOLE
                      EPISTOLĂ
                        CĂTRE
                      VOLTAIRE
                 Din ziua cînd am citit scrisoarea către Horace Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
            Să-ţi scriu pe un ton măreţ, cît mai măreţ s-ar putea, Şi să-ţi pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
                                5 Dar auzisem că voi, poeţi, scriitori vestiţi, îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi,
            Cam groşi, necivilizaţi; şi, drept să spui, mă temeam Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream: Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ţi-a dat,
              10 Din partea lui Boileau% un secretar nenvăţat3.
            Aicea, ca şi la voi, se află mulţi nătărăi,
     1 Horace (citit, şi scris de Alexandrescu, Oras), numele francez al lui Horaţiu*
      2      în trei silabe (Bo-a-lo) ; limba romînă nu avea, pe vremea lui Alexandrescu, diftongai oa neaccentuat. Cf. Epistolă D. I. F., v. 65.
      3       începutul epistolei lui Voltaire către Horaţiu face aluzie la Epistola lui Boileau către Voltaire scrisă de J. M. B. Clement (din Dijon), un adversar al lui Voltaire, ca răspuns la epistola acestuia către Boileau:
                  Toujours ami des vers et du diable pousse,
                  Au rigoureux Boileau j’ecrivis l’an passe.
                      Je ne sais si ma lettre aurait pu lui deplaire;
                  Mais il me repondit par un plat secretaire.
(Dintotdeauna prieten al versurilor şi împins de diavol, i-am scris anul trecut severului Boileau. Nu ştiu dacă scrisoarea mea ar fi putut să-i displacă, dar mi-a răspuns printr-un secretar lipsit de duh.)
                                          167
                  Care s-ar da bucuros că sînt secretari ai tăi.
              Cu toate-acestea acum dorinţa mea o ascult;
              Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult,
            15 Şi paie-ţi bine sau rău, slobod din partea mea eşti.
              Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuieşti,
              X,a ce fel de munci, pedepsi, păcatele-ţi te-au supus Şi dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
              Sînt sigur că sfinţii toţi asupră-ţi au reclamat,
             20 Şi chiar de nu-i fi prăjit, eşti negreşit afumat.
              Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pămînt,
              Unde păgîni sau creştini cu toţii la un loc sînt,
              Unde vedem fericiţi pe cei mai mari păcătoşi,
                                Şi soarele luniinînd pe răi ca pe credincioşi;1 25 Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.
                   Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat, Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osîndeşti Acele nalte cîntări, acele gîndiri cereşti,
              Care-al naturei stăpîn el însuşi le-a insuflat,
        30 Spre slava numelui său, poetului împărat2?
                  De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor3,
              Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
                   Şi geniul tău frumos, pînă acolo să-l sui.
                   Cerul, tăria vestind faptele mîinelor lui,
        35 Din pavilonu-i de nori, acel prea înalt tunînd,
              Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnînd,
                  Pămîntul din temelii clătit, desrădăcinat,
                   Suflarea-acelei mînii ce mările-a-ntărîtat4,
              Aste măreţe trăsuri tu cum le despreţuieşti?
      1 Ideea revine la Alexandrescu:                              ' J
                                 zefirii răcoroşi Sufla cu aceeaşi măsură La drepţi sau necredincioşi;
                        (Răzbunarea şoarecilor, v. 63 — 65.) ’
      2 Postul-împârat — David, autoriil presupus al majorităţii psalmilor.
      3 în trei silabă.               '
      4      V. 34— 38 sînt parafrazări ale psalmilor (cf. Ch. ■ Drouhet, p. 283): „Cerurile "povestesc'slâ^'a lui Dumnezeu şi firmamentul destăinuieşte lucrul mîinilor sale“. (Ps. 19, versetul 2, traducerea Gala Galaction; în epoca lui Alexandrescu circula o versiune mai apropiată de aceea a versului 34; o găsim la C. I. Fundescu,
168
                        EPISTOLA
                            cât re
    Din zioa kT>ud am 'litit skpisoarea ki.trc Oras,
Doream, de s’ap «fi nvtyt, toatt s<f>ia.la si ias, #
St’^r skriv ne yn ton mipeiţ, ki>t mat im.pciţ s’ap nvtea, llli st>’ii,i nornosk vn fii.lct lykpat în >£a6pika mea.
Dai- ayzisom k7» Coif, nocivi', skpiitopf fie&nţf, îndatt 4c aiţl mypit Irt «faneiţl' kara ne^foniiiţi',
Kam rpouxî, ne'iifji.lizaiţi; iui dpcut st snvif, mt temeam, St. nv’niî’ întor'ii' yn n>snyns «nai asnpy de ktt doream: Pisnyns ka anei 'ic zi’ii' kt ’n‘ anv.l tpekyt nfa dat,
Din nartea .Ivi' Boa.Io vn sekpctap ne’nfr&iţat.
                                                                        H
                                       Pagina din ediţia 1847
         40 Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
                Racine1, pe care-1 iubeai, din ele s-a adăpat;
                Rousseau2, pe care-1 urai, adesea le-a imitat:
                 Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.
                    Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
         45 Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Flori de cîmp, p. 91: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi faptele mîinilor sale vestesc tăria“) ; „Drept aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar răsturna pămîntul şi munţii s-ar zgudui în fundul mării, şi valurile ei s-ar frămînta şi ar spumega şi munţii ar fi să-i clatine din loc cu răzvrătirea loru (Ps. 46, versetele 3 —4, traducerea Gala Galaction). Este evident că Alexandrescu nu s-a adresat unor traduceri franceze a psalmilor, cum afirmă Drouhet, p. 183.
      1       Este vorba de Louis Racine ale cărui Odes sacrees sînt inspirate din psalmi. Voltaire pare să fi fost în relaţii de prietenie cu Racine (o mică poezie pe care i-o dedică începe cu cuvintele:
                  Cher Racine, j’ai lu dans tes vers didactiques...
„Dragă Racine, am citit în versurile tale didactice44), dar îi preţuia destul de moderat lucrările. (Cf. nota care-i este dedicată în Secolul lui Ludovic al XlV-lea şi opusculul Conseils ă Mv. Racine sur son poeme de la religion — Sfaturi d-lui Racine privind poemul său despre religie.)
      2       Alexandrescu se referă la J. B. Rousseau, ale cărui ode cuprind, în cartea I, parafrazări ale psalmilor. Voltaire nu era în bune raporturi cu Rousseau şi nici nu-i aprecia operele. în caracterizarea pe care i-o face în Secolul lui Ludovic al XlV-lea, spune: „Rousseau eut'rarement dans ses ouvrages de l’amenite, des grâces, du sentiment, de 1’ inventionf...] Ses epîtres sont ecrites avec une plume de fer trempee dans le fiel le plus degoutant.“ (Rousseau a avut rareori în operele sale blîndeţe, graţii, sentiment, imaginaţief...] Epistolele sale sînt scrise cu o pană de fier muiată în fierea cea mai dezgustătoare.) De asemenea Voltaire îi consacră pamfletul Utile examen sur Ies trois dernieres epîtres du sieur Rousseau (Examinare folositoare a ultimelor trei epistole ale domnului Rousseau). „Ura“ lui Voltaire împotriva lui Rousseau este atestată chiar de acesta din urmă în epitaful pe care şi l-a compus şi în care îl socoteşte pe Voltaire printre duşmanii săi:
                 De cet auteur, noirci d’un crayon si mălin,
                 Passant, veux-tu savoir quel fut le caractere?
                 II avait pour amis d’Usse, Brumoy, Rollin;
                 Pour cnnemis, Gacon, Lenglct, Saurin, Voltaire.
(Acestui autor, înnegrit de un creion atît de răutăcios, vrei să-i cunoşti, tre-cătorule, caracterul? Avea ca prieteni pe.d’Usse, Brumoy, Rollin; ca duşmani pe Gacon, Lenglet, Saurin, Voltaire.)
      Despre istoricul conflictului dintre Rousseau şi Voltaire, vezi Paul Bon. nefon, Une inimitie littevaire au XVIII~e siecle, d'apres des documents inedits. Voltaire et Jean-Baptiste Rousseau, în Revue d'Histoire litteraire de la France, 1902, P- 543 Şi urm.
 169
             Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
             Ucideri şi desfrînări, iată ce-ţi sîntem datori! f Viaţa-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
             Iar pe sceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
        50   Vor în zadar a-ţi găsi un cuget ce n-ai avut,
             A zice că te-ai luptat abuzul să războieşti;
             Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.
                  A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuinţat,
             Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
        55   Dacă pe drepţi întărind, pe răi ai fi îngrozit,
             îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.
                  Ani ai trăit îndestui, rolă măreaţă-ai jucat,
             Ai lumei stăpînitori adesea te-au vizitat1:
             Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
        60   Iar duhu-ţi nemărginit e singur ce pizmuiesc.
                  La toate-ai fost norocit: nu crez c-atît izbuteai,
             D-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
             Dar veacul te-a ajutat; în vremea cînd te-ai născut, Stilul era curăţit şi drumul era făcut.
        65         Altfel  e-n ţară  la noi:  noi trebuie să formăm,
             Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm;
             Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim,
             Şi nelucrate cîmpii de ghimpi să le curăţim.
      1 Cf. Voltaire, Jzpître ă Boileau, v. 56 — 59:
                                              mon ermitage Voyait dans son enceinte arriver â grands flots De cent divers pays Ies belles, Ies heros,
                 Des rimeurs, des savants, des tetes couronnees.
(Locul meu de sihăstrie vedea sosind în valuri mari dintr-o sută de ţări diferite frumoasele, eroii, versificatori, savanţi, capete încoronate.) „Capetele încoronate44 nu erau chiar ai lumei stăpînitori, ci prinţi germani şi ruşi mai mult sau mai puţin obscuri.
                 Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti, 70 Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti. Unul, iscoditor trist de termini încornoraţi,
              Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi,
            Se plînge că nu-nţeleg acei care îl ascult, în vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult.1 75 Altul, strigînd furios că sîntem neam latinesc,
             Ar vrea să nu mai avem nici un cuvînt creştinesc,
                 Şi lumei să arătăm că nu am degenerat2;
             Altul, ce scrie pe şleau ca preotul de la sat,
             Zice că e desluşit, se crede simplu3; iar eu 80 Mă trag doparte, privesc, şi scriu cum dă Dumnezeu. Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
             Dăm sfaturi şi osîndim, ne facem legiuitori,
             Ne credem pe cît putem ai lui Apolon nepoţi,
             Rîdem de unii cîţiva, şi publicul de noi toţi.
        85 Amestecul întîmplat în limbile omeneşti,
             Cînd s-a zidit acel turn, în vremile păgîneşti4,
             N-a fost atît de pestriţ, n-a putut fi mai ciudat, Decît acel ce aici urmează neîncetat.
             Uniţi am face ceva, am fi de      vreun folos:
        90  Avem un dialect bun, uşor şi       îmmlădios;
                  în* el fieşce cuvînt nu e ca la voi legat,
             Cu un articol semeţ, cu un pronume ciudat5, Pronume,-articole lungi care sufletul ţi-1 scot,
                 Şi seamănă cînd pîşesc suita unui despot6.
        95  Dar ce mai mult să vorbesc?        Cîte am avut     de   zis,
             Cîte de tine gîndesc, mă vezi     că slobod le-am     scris:
      1      Ch. Drouhet (p. 188) presupune ca este vorba de Gh. Asachi, lăsînd însă loc şi ipotezei că n-ar fi vizată nici o persoană anume.
      2 Probabil Eliade.
      8 Drouhet (ibid.) crede că este vorba de A. Pann sau de Mumuleanu. Prima presupunere este destul de hazardată, deoarece înainte de 1841 Pann nu scrisese nimic care ar H putut atrage atenţia contemporanilor şi ar fi putut corespunde caracterizărilor lui Alexandrescu.
      4 Aluzie la legenda biblică a Turnului Babei (Geneza, cap. 11, v. 1 — 9).
      5 Este vorba de pronumele subiect al verbelor.
      6       Suita este trisilab. Construcţia tranzitivă a verbului semăna nu e fără exemplu: cf. Calul vîndut şi diamantul cumpărat, v. 14.                              1
171
Cît pentru noi lucruri mari nu e să nădejduieşt Numai acel Dumnezeu, subt mîna căruia eşti, Duhul unirei de sus spre noi de îl va porni, Părerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decît să gîndesc că noi ne-am alătura, Mai lesne-aş putea să crez că tu* te vei boteza.
         EPISTOLĂ DOMNULUI ALEXANDRU DONICI
                       FABULIST MOLDOVEAN
          „Cum măsori ţi se măsoară" este un proverb ştiut: Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut,
                  Sînt pornite să-ţi aducă ale mele mulţumiri,
     Sînt  răspuns la ale tale vrednici de cinste gîndiri.
5          Nu ştiu bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestrat
     C-un talent ce mi se pare puţin, slab, neînsemnat,
                  Dar iubesc talentu-acesta care tu îl preţuieşti;
     Tot ce e mai sfînt, mai nobil, în duh, inimi omeneşti Prin el ni se-nfăţişază, şi al binelui amor 10 Se aprinde la făclia unui geniu creator.
                 Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit;
                  L,a o slavă meritată cu mîndrie m-am smerit;
     Să-i  urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc,
     Dar   a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc;
15      Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simţ prea mic,
                  Şi nevrednic să iau urma unui mare mucenic.
                    Crez cu tine că talentul ne e din cer dăruit,
                  Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit,
 173
            Şi de am o zi mai lină, un ceas bun de întîlnesc,
       20  Cu        plăcere a-1 aprinde, a-i da hrană mă silesc.
            Dar pe om ş-a lui natură destul nu         ai cercetat,
            De voieşti să fiu ca rîul care curge nencetat.
            Acel rîu trece p-o vale, pe cîmpie, pîntre flori;
            Iar prin relile vieţii e mai greu să te strecori:
       25 Prozaice umilinţe nu poci a le înfrunta.
                 Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta, Poftită la tribunaluri1, ar merge să dea cuvînt,
            Să spuie în bună proză de ce umblă după vînt:
            De ţi-ar zice judecata: „Fiindc-am aflat că scrii,
       3o Fiindcă vorbeşti cu norii şi pui slove pe hîrtii,
            Ado versurile tale, avem poftă să citim,
            Şi de n-ai atins pe nimeni noi osînda-ţi mărginim".
            Dacă, zic, plăceri d-acestea de l-ai tăi ai fi cercat,
            L,a     atîtea dobitoace suflet oare ai fi dat?
       35  Ai        fi zis cu îndrăzneală d-un vulpoi judecător
            Că îl vezi cîteodată cu puf alb pe botişor2,
            Că în cumpăna dreptăţii caşul el l-a cumpănit,
            Pînă ce prigonitorii cu nimic s-au pomenit?
                 La voi sînt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic ;
       40 Aicea dau de nevoie, orce mă încerc să zic.
            De voi să cînt eroismul bunilor noştri strămoşi,
            Auz o sută de glasuri: „Ce? noi sîntem ticăloşi?
     1      Posibilă aluzie la acuzaţia care i s-a adus lui Alexandrescu în jurul anului 1840 (vezi Studiul introductiv, p. 8). Vezi şi Memorial, p. III.
     2       Expresia apare în fabula lui Donici Vulpea şi bursucul (I, p. 12): Vulpea se întîlneşte cu bursucul şi i se plînge că a fost surghiunită din slujba pe care o avea la o găinărie, pentru nişte „pîri nedovediteu, în timp ce ea îşi ruinase sănătatea din excesul de muncă. Iyuîndu-1 de martor pe bursuc pentru nevinovăţia ei, vulpea îl întreabă dacă a văzut-o vreodată „măcar cu vreun pui“. Bursucul răspunde:
                  Nu, dragă cumătră; dar cînd ne întîlnem Eu cam ades vedem Că tu pe botişor Avei şi pufuşor.
 174
           Numai cei vechi îţi plac ţie? Prilejul s-a-nfăţoşat,
           Şi noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat?"
      45   De laud vrun om de merit, vreun amploaiat cinstit,
           „A î îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit? Lăudînd faptele bune, arăţi, şi învederat,
           Că nu sîntem de aceia! Pe noi tu ne-ai satirat!"
            Căci dumnealor ştiu prea bine, ca oameni care citesc, 50   Că în lauda virtuţei acei răi se osîndesc.
                De ar fi o mulţumire să te vezi în tipar dat,
           Şi pe uliţi cîteodată cu degetul arătat,
           S-auzi: asta e cutare! apoi eu te-aş ferici Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi,
      55   Ale cărora sujeturi, stil uşor şi lămurit,
           Au a fabulei plăcute merit netăgăduit.
                Suţul1 zice într-o carte că în Grecia, de vrei,
           Poţi să scrii orce îţi place, fără vorbe şi idei;
           Mulţi din autorii noştri au acest talent dorit,
      60   Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit.
           Văz că o duc foarte bine, şi eu o să-i imitez;
           O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez; Numai din vreme în vreme, ăi să afli că trăiesc Şi muzele din Moldova că ştiu să le preţuiesc.
      1      Al. Soutsos, om politic şi scriitor grec (1802—1863), ia parte la războiul independenţei, scrie în 1829 o istorie a revoluţiei greceşti. Publică apoi poezii lirice şi satirice îndreptate împotriva lui Capo d’Istria şi a penetraţiei germane în Grecia.
                                         175
EPISTOLA
  D. I. V.1
               AUTORUL „ PRIMA VEREI AMORULUI44
                  Tu care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
             Şi ca strămoşască-avere geniul l-ai moştenit2,
             Cîntător al primăverii, ce ai darul a plăcea,
             A fi-nalt cu desluşire, simplu fără a cădea,
        5   Care lucruri mici de sine ştii să le măreşti frumos,
             Şi să nu zici niciodată cuvînt ce-ar fi de prisos,
             Dacă mai gîndeşti şi astăzi cum atuncea socoteai,
             Cînd hotărît de natură să fiu poet mă credeai,
             Făr-a-ţ:i vorbi de folosul bunelor tale poveţi,
        10  La a mea nedesluşire, alerg încă să mă-nveţi.
                  Cînd nenţeleasa natură, din sînu-i cel roditor,
             Cu talentul poeziei naşte pe un muritor,
             (Fără să mergem departe, atît aş dori să-mi spui) Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui?
     1 I, Văcărescu,
     2      Aluzie la cunoscutul „testament44 al lui Ienăchiţă Văcărescu, bunicul lui Iancu Văcărescu:
                           Urmaşilor mei Văcăreşti,
                           Las vouă moştenire Creşterea limbii romîneşti Ş-a patriei cinstire.
 176
   15    Mulţi îmi zic cum că aceasta nu e              de tăgăduit,
        Şi că  tot omul s-apleacă la ce este             mai pornit;
        Că acela ce-n tragedii1 face patimi a vorbi Nu poate şi-n elegie chinurile a descri.
        Dacă iar în cea din urmă ştii frumos să zugrăveşti 20 Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufleteşti,
        Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-l ţii,
        Nici să alergi p-ale slavei pline de sînge cîmpii.
        Felurile-s osebite, şi voiesc osebit dar:
        Cine-n mai multe se cearcă, osteneala-i e-n zadar.
   25          Eu dar, ce din cruda-mi vîrstă, de cînd ochii am deschis,
        Cînd a-nceput pentru mine al vieţei amar vis,
        Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
        Tot ce sufletul înalţă şi e minţii de folos;
        Poet   cum poci a mă crede, cînd al           lirei dumnezeu
   30     încă nu vrea să-mi arate care este              felul meu?
        Tot ce-mi place mă aprinde, şi-n minutul ce citesc,
        A putea lucra întocmai docamdată socotesc.
        Apoi vine cugetarea. P-al meu duh îl întreb: Ştii Dacă tu în felu-acesta eşti născut sau nu să scrii?
   35  Cîte planuri astă aspră idee mi-a stînjinit!
        Şi din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit!
        Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor,
        Se opreşte p-o cîmpie, şi cu totul întristat ^
   40  Drumuri vede, dar nu ştie care e adevărat.
        Pleacă, se îrîtoarce-ndată, se porneşte iar pe loc,
        Pierde vremea preţioasă şi aleargă-ntr-un noroc.
        Astfel sînt şi eu; ca dînsul totdeauna rătăcit,
        Ca să nu-1 pierz, lăsînd drumul, poate cînd l-am nemerit. 45 Apoi nu ajunge-atîta, ci şi chiar cînd mă pornesc,
        A lucra' cu hotărîre, pe un plan ce îmi croiesc,
        Nu poci păzi cuviinţa, nici c-un umblet măsurat,
        La sfîrşit s-ajung d-a dreptul, fără să mă mai abat.
        Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las,
   50  Şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
  1 Accentuat tragedii.
— Grigore Alexandrescu, Opere I     177
            Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg,
            Ci la trandafir îndată şi apoi la crin alerg.
            Depărtarea cea mai mare, şi ocolu cel mai lung,
            Un ceas nu mă zăboveşte, fac trei păsuri şi ajung.
       55 Mărunţişurile-mi scapă, şi ideile ce-mi vin,
            Dacă-ncep cu o zîmbire, se sfîrşesc cu un suspin. Aplicarea îmi lipseşte, şi n-am darul însemnat,
            A strica şi a preface cîte sînt de îndreptat.
            Fără astă slăbiciune ceva tot aş izbuti;
       60 Osteneala şi răbdarea pot orce a dobîndi.
            însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început,
            Şi-ntr-un sfert1 stric cîteodată ce-ntr-o lună am făcut.
            De           pămînt trîntesc condeiul, meseria o urăsc,
            Şi           să nu-1 mai iau în viaţă, eu mă jur şi hotărăsc.
            65 Dar precum Boileau2 zise3: un astîmpăr1 nenţeles Nencetat se-mprotiveşte hotărîrei ce-arn ales;
            De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deştept, Şi cu multă plecăciune rima mîndră o aştept.
            Patima inimei mele, chiar şi streine nevoi,
       70 A le pune pe hîrtie sînt silit fără să voi.
            Apoi cînd în elegie destul nu poci să vorbesc,
            Şi s-arăt fără sfială toate cîte socotesc,
      1 Probabil „sfert de orău.
      2 în trei silabe: Bo-a-lo. (Cf. Epistola către V oltaire ,y . io şi nota.)
      3 Pasajul      la care se referă Alexandrescu este probabil următorul din Satira
   a Il-a dedicată lui Moliere (cf. I. M. Raşcu, Alte opere din literatura romînă,p.62):
                  Et, maudissant vingt fois le demon qui m’inspire,
                      Je fais miile serinents de ne jamais ecrire.
                  Ivlais quand j’ai bien maudit et Muses et Phebus,
                   Je la vois qui paraît quand je n’y pense plus.
                   Aussitot, malgre moi, tout mon feu se rallume;
                   Je reprends sur-le-champ le papier et la plume,
                   Kt, de mes vains serments perdant le souvenir,
                    J’attends de vers en vers qu’elle daigne venir.
(Şi, blestemînd de douăzeci de ori demonul care mă inspiră, cu o mie de jurăminte mă hotărăsc să nu mai scriu niciodată. Dar după ce am blestemat bine şi muzele şi pe Phoebus, cînd nu mă mai gîndesc la ea[9rima], o văd că apare. Pe dată, împotriva voinţei mele, focul din mine se aprinde din nou; într-o clipă iau iarăşi hîrtia şi pana şi, uitînd zadarnicele mele jurăminte, o aştept la fiece vers să binevoiască a veni.)
      4      astîmpăr, cu sensul posibil de „neastîmpăru, exemplu unic, poate o scăpare a lui Alexandrescu, păstrată în toate ediţiile. (Cf. Ch. Drouhet, p. 176.)
178
       Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea Şi-mi rîdică cu lesnire sarcină orcît de grea.
  75 Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, Adevăruri d-un preţ mare, cînd le poruncesc, ei spun. Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
       Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim;
                          Măcar că se află oameni care nu pricep de loc 80 Cum a putut să vorbească un sălbatec dobitoc,
       Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat Că în vremea veche cîinii au vorbit aşa curat, însă, cum ştii foarte bine, adevărul desvălit,
       Fără mască, între oameni lesne nu e priimit:
  85 Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti, JNenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti.
            Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep Prin poezie fiinţa ş-a lor stare de-şi pricep1,
       Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
  90 Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta.
       Tu amorul poeziei mie mi l-ai insuflat,
       Şi exempluri îndestule de ce e frumos ai dat.
                                   Aşa, cînd viitorimea, al nostru judecător,
       Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
                        95 ly-al său tribunal supune pe războinicii vestiţi,
                               Pe despoţi şi pe miniştri, scriitorii străluciţi,
       Va voi să cerceteze pe acei care întîi,
       Stătură începătorii romîneştei poezii, în rîndul celor de frunte numele tău vom găsi,
                           100 Şi a-ntemeierei cinste de la ea vei dobîndi.
       Sînt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut, în ştiinţi sau meşteşuguri, fericitul început,
       Decît cei ce după dînşii, şi de dînşii îndreptaţi.
                                 Au ajuns desăvîrşirea de exempluri ajutaţi.
1 în Cununa Cîrîovii (n. a. în ediţia 1842). Iată cuvintele lui Văcărescu: r Orice neam începe Întîi prin poezie Fiinţa de-şi pricepe.
                                  (Colecţie. p. 112.)
                      EPISTOLĂ D. V. II1
            Ziceai că în viaţă cea mai plăcută stare E a omului slobod de orce-nsărcinare,
       Care grijile lumei departe le aruncă,
       Şi-n pace, în tăcere, în linişte adîncă,
                5 Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură, Avîndu-şi întru toate plăcerea de măsură,
                     La fumul ce se-nalţă se uită, se gîndeşte,
       Şi slava drept nimica, drept fum o socoteşte.
           Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
 10 Care ne izbăveşte de grijele streine,
      Spune-mi prin ce mijloace natura-mi poci preface Şi zilele ca alţii să le petrec în pace.
      Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
      De ale lor capriţii, d-a lor cochetărie,
 15 Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
      Şi pricini felurite de lungă întristare? în ce muzele noastre pot să ne folosească?
      Nici chiar de un datornic nu ştiu să ne plătească! în zadar mai dăunăzi, am vrut, prin poezie, 20 Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie;
  Voinescu II.
 180
     Ş-am arătat acelui care cerea parale Că viaţa e scurtă şi vrednică de jale,
     Că aurul, argintul, metaluri păcătoase,
     La omul ce-o să moară nu sînt trebuincioase,
25 Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
     I-am făgăduit încă o elegie mare,
     Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească,
     Cum trebuie averea să o despreţuiască,
     Şi versuri din gramadă i-am dat ca să-şi aleagă.
30   Dar toat-a mea silinţă
     A fost peste putinţă Puterea armoniei să-l fac s-o înţeleagă i
          M-aş mîngîia d-aceasta, cînd aş vedea că, poate, Prin scrieri vom preface năravuri desfrînate;
35 Atunci, lăsînd odihna, pentru al multor bine,
     Aş zice şi aş face cît spînzură de mine.
     Acum însă ce iese, d-oi alerga pîn casă,
     De m-oi lovi d-un scaun, de sobă şi de masă,
     Ca să arăt în versuri, în rînduri măsurate,
40   Că cinstea şi virtutea sînt     lucruri lăudate,
     Că numai fapta bună este          izvor de bine,
     Iar cea rea îşi aduce pedeapsa ei cu sine?
     Astea sînt prea frumoase şi bune pe hîrtie,
     Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie?
45   De cînd lumea e lume, ce         carte omenească
     Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
     Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
     Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire,
     Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
50 Şi cîţi judec norodul să nu-1 năpăstuiască?
     Cînte lupii şi urşii în pilde cît le place,
     Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face.
     Poveţele sînt vorbe, dar fapta e departe;
     Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte.
55         De aş avea-ncai darul să scriu de porunceală,
     Şi cînd cearcă pămîntul vro mică zguduială,
     Să fac cîte-o duzină de ode sugrumate,
181
               Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit poate, în vreme ce acuma vorbind cum mi se pare,
          60   îmi fac vrăjmaşi. Sînt oameni        ce nu      iau îndreptare,
               Iar mai vîrtos aceia ce vor să       ne muncească,
               Cîntîndu-ne cu iadul cîntarea cea drăcească1.
                    Tu ştii că am păţit-o, cînd am cercat a spune Că versuri schilogite nu crez să fie bune,
          65   Şi că deocamdată noi nu ştim latineşte2.
               Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrîşneşte,
               A zis3 (ce urît vede a omului orbire!):
               Că lupii, urşii, leii4 vorbesc de stăpînire,
               Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
          70   Şi ia după om pielea ca lupul        de pe                oaie,
               Că lebăda5 e omul ce dă povăţuire Acelor care umblă pe calea de peire,
               Că boul6 e cutare ajuns în treaptă mare,
               Dator de orce bine la oarba întîmplare,
          75   Şi-n sfîrşit că măgarul7 ce zbiară şi răcneşte
               E un autor jalnic ce prost ne sfătuieşte.
               Iată ce înţelesuri şi ce cugete rele Vrăjmaşii fără lege dau scrierilor mele.
               Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
          80   Cînd vor să-ncurce statul în pricini literare,
               în zadar şi censura de mine-ncredinţată,
               Şi alţi cîţiva   prieteni cu bună judecată
      1 Aluzie la Bliade şi la  unele poezii   ale  sale: Cutremurul,  Odă  asupra
aniversării lui 2 septembrie i82g, Căderea dracilor etc.
      2 Alexandrescu atacase curentul latinist şi pe poeţii vremii în Epistola
către Voltaire, v. 71—80. Pasajul pare a dovedi că poeziile lui Alexandrescu circulau în manuscris înainte de a fi tipărite. „Păţania41 poate fi arestarea lui Alexandrescu, implicat în complotul împotriva lui Al. Gliica, sau numai reţinut ca suspect, nu pentru    o poezie anume, ci pentru întreaga sa activitate literară (cf. Bogdan-
Duică,  Ist. Ut., p. 253 ; G. Călinescu, p. 369).
     5 In ediţia din 1842 figurau înaintea acestui vers două versuri care făceau legătura între ideile din frază (vezi aparatul critic).
     4       Se referă la mai multe fabule: Dreptatea leului, Lupul moralist, Ursul şi lupul etc.
     5 Cf. Lebăda şi puii corbului.
     6 Cf. Boul şi viţelul.
     7 Cf. Privighitoarea şi măgarul. „Autorul jalnic“ e Bliade.
 182
                    Mă apără în lume, le spun că au greşală,
                   Căci ei o ţin tot una şi zic că nu se-nşală.
                  85 Mulţumesc astă dată şi stăpînirei noastre,
                   Care nici vru s-asculte la vorbe aşa proaste.
                   Altfel zău îmi e teamă că-n loc de mulţumire M-ar fi făcut prietin cu vreo mănăstire,
                   Unde spălîndu-mi vina, prin post şi nemîncare,
*             90      Mergeam în  rai d-a  dreptul şi fără cercetare.
                   De ce, domnilor critici, atîta urîciune?
                   Dobitoacele mele au cugete prea bune;
                   Şi numai ton de cîrciumi, poezii monstruoase, Censura cea deşteaptă e drept să nu le lase;
             95   Ele ne strică gustul, şi trista lor manie
                   Parnasul îl preface în proastă băcănie.
                   Dar fabulile mele de tot nevinovate Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
                    De vă găsiţi în ele, îmi pare foarte bine;
             100  însă de vă e teamă ca nu cumva, prin mine
                  Să ss-ndrepteze lumea, greşala vă e proastă;
                   Puteţi să luaţi pildă chiar de la dumneavoastră, Care nu vă prefaceţi, şi fără încetare Acelor ce v-ascultă aduceţi supărare.
             105        Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte,
                    La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
                    Deşi mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
                     Să zic cîte va vorbe de Paris1 răposatul,
                   Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
             110  Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
                   Cum faceţi dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura, Şi iar mînjeaţi hîrtie, iar v-arătaţi căldura;
                    Furioşi de mînie, iar strigaţi după mine:
                   „Auzi, nelegiuitul, că morţii nu scriu bine!
             115  Auzi ale cui versuri le socoteşte glume,
                   Şi cu ce chip vorbeşte de duşii de pe lume! Aceasta este vină grozavă, criminală,
                   Şi merită osîndă, pedeapsă capitală/'
            1 Barbu Paris Mumuleanu.
 183
                    Aşa ca să nu sufer strigări, nemulţumire,
120 Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire,
      Gîndeşte-te şi-mi spune un mijloc de-ndreptare,
      Tu, care petreci vremea în sfîntă nelucrare,
                    Care ai seri prea bine, de ai avea dorinţa,
                    Dar care în odihnă îţi mărgineşti silinţa,
            125 Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, vŞi eu, drept răsplătire, o satiră ţi-oi face.
               EPISTOLĂ D. I. C.1
                                Prietene, mai ţii minte acele povăţuiri Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri?
  C-aveai cuvînt, o văz bine; eu prea înşelat eram, Cînd socoteam de cumplite relile ce-atunci cercam, într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut), Povestindu-ţi eu o nuouă neplăcere ce-am avut,
  Te-ai întors, şi c-o zîmbire: „Văz adevărat, mi-ai zis, Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
  Şi în versuri iar nu-n proză, căci orcîţi sînteţi poeţi, Voie a vă plînge-n proză de 1-Apolon nu aveţi”.
                 Uitasem această glumă. Acum fără să gîndesc,
                                 Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
                                   Nengrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
            Şi în versuri de un stînjin lucruri de nimic să-ţi scriu.
  Ion Cîmpineanu.
15       Sînt încredinţat c-ai rîde, cînd vrodată ai putea
     Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Şi vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt,
     Cînd pîn lună şi pîn stele, cînd pe cer şi pe pămînt. Iar de gropi nici că e vorbă, căci în cîte-am căzut eu, 20 Căutînd cîte-un fraz nobil, ştie numai Dumnezeu!
           Nu gîndi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cînt Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sînt,
      Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi,
      Care cu fierul în mînă, pe zidul sfintei cetăţi,
25 Pentru a unei cruci umbră în războaie au perit,
      Şi ghirlanda vec inie iei cu-a lor moarte-au dobîndit.1 Asfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sînt;
      Pîn-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pămînt, Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
30 Pîn-a nu pleca, şi-ncearcă al săbiei ascuţit:
          Vino dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu Un coprins unde-ntîmplarea astăzi voieşte să fiu.
     Ca să n-ai cuvînt a zice c-a mea muză n-a făcut, Pentru buna ta plăcere, orce-n mînă-i ,a stătut.
35        Aici nu sînt văi sau dealuri, nu sînt crînguri sau păduri,
     Care-mpodobesc cu fală sînul veselii naturi,
     Şi de unde îşi înalţă cîntăreţul zburător Imnurile-arnionioase 1-al naturei ziditor.
     Nu e locul însuflărei ş-al înaltei cugetări,
40 Ce umple duhul de gînduri, inima de .desfătări,
     Ci cîmpie fără margini, ce arată nencetat O vedere monotonă ochiului cel întristat.
1 Este vorba în special de Cruciade (cetatea sfîntă = Ierusalimul).
 186
     Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii,
     Nişte sălcii semănate ici şi colea pe cîmpii.
45 Iar la răsărit departe a lor frunte îşi ivesc
     Nişte munţi care cu slava cea pierdută se fălesc.
     Spre apus curge o apă, între două ţări hotar1:
     Fraţi a căror neunire a avut sfîrşit amar.
     Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,
            50 Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur,
                Care subt o nuouă formă şi numire ce-â luat,
     Ca mulţi, cîntecul, purtarea şi năravul şi-a schimbat. Alt oriîncotro-ntorci ochii şi orîncotro priveşti,
                Nimic nu se mai arată, deşărtul îl întîlneşti.
             55 Se preumblă peste cîmpuri milioane de ţînţari,
                  Care după răutate seamănă a oameni mari;
                 Muşcă cît îi iartă gura şi cu cîte au puteri,
              Prin cîntări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri.
            Turme de oi sînt mulţime, însă încă n-am găsit 60 Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit.
     Şi nu ştiu cum în vechime atîţi mari biruitori Părăsea avere, slavă, şi trăia între păstori.
     Dar adeseaori poeţii lucrurile zugrăvesc,
     Nu precum sînt în fiinţă, ci cum şi le-nchipuiesc.
65 Şi acei ce fericita neavere-au lăudat
     Ale ei dulceţi şi bunuri nu crez să le fi gustat. Nimfele le văz desculţe; îmbrăcate-n piei de oi, Păstoriţele; pe viscol, pe furtune şi pe ploi,
     De a lor ticăloşie ocolite ca d-un lanţ,
              70 îţi rîdică toată pofta de a face vrun romanţ.
     Mie-mi pare rău din suflet, căci de aş fi nemerit Ciobăncuţe cum văzusem într-o carte ce-am citit,
                Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
                 Fără pierdere de vreme m-aş, fi şi amorezat.
             75 Acum însă ce poci face, cu ce mijloc să suspin,
     Cînd nimica nu mă doare şî cînd nu simţ nici un chin Bine-ar fi dacă vederea aş putea s-o amăgesc,
               Ş-un object ce urît este frumos să-l închipuiesc;
1 Situarea „spre apus“ a Milcovului e destul de aproximativă.
 187
                             Dar măcar deşi-nchiz ochii, nu poci imita de tot 80 Pe modelul rătăcirei, pe viteazul Don Quichotte1.
                                  Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfînt, Şi-mpărat al nefiinţei mi se pare cum că sînt;
           Fericit cînd se întîmplă, gonit de vrun viscol greu,
           Un călător să s-abată puţin în locaşul meu!
     85 Nu că e deşărt pămîntul de tot de locuitori;
           Pîmprejur sînt cîţiva nobili, de moşii stăpînitori,
           Care din copilărie aici s-au obicinuit,
           Ş-ale lui Avraam bunuri din strămoşi au moştenit.
           Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvăţat a se gîndi,
     90 Şi decît zilele lunei, alta nu doresc a şti.
           Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu poci să-ţi spui, Decît că fieştecare e copil al mumei lui.
           Nu de mult, unul dintr-înşii părăsise-al său locaş,
           Cu cuvînt că-1 locuieşte al cerurilor vrăjmaş;
     95 Dar în zilele trecute, după cum am auzit,
           Cu tămîie şi o cruce pe toţi dracii i-a gonit.
                                    Despre altele, buni oameni; ei sînt gata-a arăta Că după sfînta scriptură cred tot făr-a cerceta.
           Pentru ce? ast cuvînt aspru, la auz supărător,
     100 Şi de turburări grozave lumei pricinuitor,
                                    Cuvînt vrednic de osîndă, care totdeauna-a fost Ca un termin de himie la norodul acest prost,
           Nu se zice p-aste ţărmuri, unde omul liniştit Se-ngraşă în neştiinţă, ca în veacul aurit.
     105        Dar destul, iubită muză, stăi să te mai odihneşti,
          Că puterea-ţi este slabă, şi cam lesne osteneşti.
          Şi tu, înţelept prieten, care-adeseaori mi-ai dat Poveţe folositoare ce eu nu prea le-am urmat,
          Ale cărui fapte bune sînt vrednice=a se cinsti,
     110 Şi o dreaptă răsplătire merită a dobîndi,
      1 Citit (şi scris de Alexandrescu) Chişot, în conformitate cu pronunţarea franceză. Pasajul se referă în special la dragostea eroului lui Cervantes pentru Dulcinea din Toboso.
188
           De se vor pune vrodată în cumpenile cereşti,
           La porţile veciniciei, purtările omeneşti,
           Adio! de ale mele nu-ţi mai vorbesc rătăciri,
           Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri,
           115 Măcar că şi a mea soartă, care nu prea mi-a zîmbit, Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit.
           Dar ce sînt relile mele? Nimicuri le socotesc,
           Cînd cu ale soartei tale nedreptăţi le-asemuiesc ,1 Astfel cînd de pe un munte mă uit în jos pe pămînt, 120 Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sînt,
           Ochiul abia se opreşte p-al lor vîrf neînsemnat,
           Şi mare îmi pare numai muntele cel înălţat.
       1        Aluzie probabilă la agitaţiile în jurul problemei revizuirii Regulamentului Organic şi la conflictele din ce în ce mai aprinse dintre Cîmpineanu şi Al. Ghica. Firmanul imperial din 8/20 mai i838 se referă direct la acţiunile lui Cîmpineanu; în noiembrie i838, acesta este exilat, iar în februarie 1841 arestat*
                SATIRĂ
                DUHULUI MEU
         Trageţi toţi cîte-o carte: domnule, eşti cu mine. Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine.
     —  Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu din întîmplare, Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare:
5   Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,
     Cu voia dumitale, îmi sînt necunoscute.
     —  Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate; Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate,
     Veacul înaintează; Caro; vezi că ţi-e rîndul;
10  Dar ce făcuşi acolo! unde îţi este gîndul?
     Cînd eu am dat pe riga, baţi cu alta mai          mare?
     Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!
         Aşa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,
     O damă ce la jocuri e foarte învăţată,
15  Apoi şoptind pe taină cu cîteva vecine:
     Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine?
     Duouă greşeli ca asta, zău, sufletul, mi-1 scot,
     A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!
19p
                  Vino actim de faţă şi stăi la judecată,
        20 Tu care le faci astea, duh, fiinţă ciudată,
             Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:
             De ce treabă mi-eşti bună, putere gînditoare,
             Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine,
             Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu să-l joci bine?
        25        Nu mai eşti tu acela care-n copilărie
             Ştiai pe dinafară vestit-Alexăndrie,
             Şi viaţa ciudată a unui crai cuminte Care lăsă pe dracu fără încălţăminte?1 Tu care mai în urmă, rîzînd d-acestea toate,
        30 De rost puteai a spune tragedii2 însemnate,
             Meropa3, Atalia4 şi altele mai multe,
             Declamîndu-le toate cui vrea să te asculte?
                  Negreşit, îmi vei zice, ţiu minte ce îmi place,
             Dar cărţile cu mine e greu să se împace.
        35 Mai lesne poci a spune hoţiile urmate
             La zece tribunaluri subt nume de dreptate,
             Mai lesne poci să număr pe degetele mele,
             Cîţi sfinţi avem pe lună şi cîte versuri rele,
             Decît să bag de seamă ce carte nu e dată,
        40 A cui este mai mică şi cine o să bată.
             Cînd sînt în adunare, n-am altă mulţumire,
             Decît să se deschiză sujeturi de vorbire:
             Atunci sînt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere Tuşesc, zîmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere.
        45   — Frumos răspuns! Ascultă: pe cît mie îmi pare,
             De lume, de năravuri ai slabă încercare.
             Trebuie să ştii jocul şi danţul ce-ţi lipseşte,
             Şi nişte mici petreceri, ce se zic romîneşte
     1 Arghir, eroul poemei ce poartă numele lui, a furat de la dracu o pereche de papuci care slujeau drept aripi acelui ce se încălţa cu dînşii (n.a.). Poemul este al lui Ion Barac. Episodul citat se deosebeşte, întrucîtva, de relatarea lui Alexandrescu:  Arghir păcăleşte pe trei fii ai diavolului care se certau pentru o manta şi nişte papuci înzestraţi cu însuşiri miraculoase.
     2 Accentuat 'tragedii.
     3 Tragedie a lui Voltaire, tradusă în versuri de Alexandrescu (18473 .
     4 Tragedie a lui J. Racine.
 191
              Jocuri nevinovate1. Nevinovate fie,
         50 Măcar că vini destule din ele pot să vie; Trebuie să faci păsuri şi complimente bune;
              La vorbe serioase cînd alţii se vor pune,
              Să n-asculţi, să spui glume, să scoţi la jucării, Şi pîn-a rîde alţii, să rîzi tu mai întîi.
         55       Vezi   domnişoru-acela care  toate le ştie,
             Căruia vorbă, duhul, îi stă în pălărie, în chipul d-a o scoate cu graţii prefăcute?
             Hainele după dînsul sînt la Paris cusute:
                                     Singur ne-ncredinţează. Lorneta atîrnată 60 Este şi mai streină, d-o formă minunată;
             Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cu minte Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
             Cînd le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte;
         65 I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfîrşit o lasă, Zicîndu-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă.
                                        Fieşcine cunoaşte ce cap tînărul are;
              Dar pentru că dă bine din mîini şi din picioare, Şi trînteşte la vorbe fără să se gîndească,
         70 Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; Iată de ce talente avem noi trebuinţă.
                  Dar tu care uiţi lesne, duh fără de ştiinţă, Socoteşti că poţi oare, prin altfel de mijloace, Arătîndu-te-n lume vreo figură-a face ?
         75 Pretenţia aceasta mi s-ar părea ciudată.
      1   — fr. jeux innocents, jocuri de societate cu un pronunţat substrat erotic.
Cf. C. Facca, Comodia vremii, în Primii noştri dramaturgi, ediţie îngrijită de Al. N icul eseu, Bucureşti, 1956, p. 107:
                  Pohtiţi să jucăm pă urmă de peti je inosan?
 192
                   Cînd pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată (Căci din nenorocire puternica natură Ne-a unit împreună c-o strînsă legătură),
              Rîz văzîndu-te singur, şi într-un colţ doparte,
                 80 Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
              Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
                     Dacă vro coconită, frumoasă, dulce, bună,
              Crezînd că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pofteşte,
              Ne ia la joc, greşala-i îndată şi-o plăteşte:
                   85 Rar să se afle damă de mijloc aşa tare,
              Ca să n-o fac să cază la cea dintîi mişcare.1 Asta îţi e talentul şi darurile toate.
                   Cît pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai poate*
                      E numai o părere: îţi cei şi iertăciune,
         90 Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune. Adevărat se-ntîmplă să zici pe la soroace Cîte o vorbă-duouă, care la unii^place^__^^ în cîte rînduri însă distracţiile tale Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale,
                  95 Să superi din greşală persoane însemnate,
                        Ba încă cîteodată şi dame delicate,
              Rîzînd d-acele duouă, statornică pereche,
              Care îşi petrec seara şoptindu-şi la ureche,
              De celelalte patru contese ideale,
                   100 Umflate de pretenţii şi vrednice de jale,
              Pe care dacă prinţul le ia la bal de mînă,
              Nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămînă.
              Astăzi rîzi d-o pedantă, mîine d-o preţioasă;
                 Zici de una ajunsă în vîrstă cuvioasă 105 Că atestatul vremei nu va să-l priimească;
              Şi d-alta ce iubeşte de cinste să vorbească,
              Ce laudă virtutea şi-n veci ţi-o pomeneşte,
              Zici că e virtuoasă cît ştim noi evreieşte.
     1      Nepriceperea la dans a lui Gr. xllexandrescu pare să fie mai mult decît o afectare literară. O mărturiseşte într-o scrisoare către C. Negruzzi, din 12 ianuarie 1839, deci cam în epoca în care a scris satira: „[soarta] nu mi-a înzestrat picioarele cu nici un talent“.
t3 — Grigore Alexandrescu, Opere I                ^93
                   Greşelile acestea îţi fac un urît nume.
             110 Tu ştii ce se întîmplă cînd se aude-n lume Că cinevaşi s-apucă defecturi să arate:
      Mulţi scot subt al lui nume minciuni nenumărate. S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, Declamînd simtimente ce sigur nu le are,
115  Care la lot ar pune suflarea omenească,
      Cînd cineva cu dînsul ar vrea să o tocmească;
      S-a zis ceva de lancu, de Stan, de Iyăurescu;
      Cine le-a scos acestea? — I,e-a scos Alexandrescu. Făr-a zice nimica, singura ta zîmbire,
120 De t-ei afla de faţă, e o-nvinovăţire.
                  în zadar te porţi bine şi lauzi cîteodată,
      Chiar lauda în gură-ţi de satiră e luată 1.
               Aşa, în loc să critici greşalele streine, în loc să rîzi de alţii, mai bine rîzi de tine;
125  învaţă danţul, vistul şi multe d-alde alea;
            Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea2.
1 în două silabe.          ,
2 Pralea, traducătorul Psaltiriei în versuri (n. a.).
              FABULE
            TOPORUL ŞI PĂDUREA
                Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
           Dar că vorbea odată lemne şi dobito^cer-Nu rămîne-ndoială; pentru că de-^ar fi,
                Nici nu s-ar povesti.
       5 Şi caii lui Ahil, care proorocea1,
           Negreşit că au fost, de vreme ce-1 trăgea, întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc Şi care îmi zicea 10       Că şi el o ştia
                De la strămoşii lui,
           Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu
           De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
           Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.
       15       Intr-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
           Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
           Trebuie să ştiţi însă, şi poci să dau dovadă,
           Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
     1 în Iliada lui Homer (XIX, 404 şi urm.), Xanthos, calul lui Ahile, îi prevesteşte acestuia moartea.
13*
195
                         Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte 20 Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
                            Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă, începu să sluţească pădurea cea bătrînă.
     Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, .să ne gătim de moarte,
25 începură să zică, toporul e aproape!
     în fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!“
     —   „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?u Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Şi care era singur ceva mai la o parte.
30    — „Nu.“   — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte
                               Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
          Decît să ostenească.“
          Stejaru-avu dreptate:
                                După multă silinţă, cercări îndelungate,
35 Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
     Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
                              Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.
      Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
40        îmi pare că arată
           Că în fieşce ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
      Nu le aduc streinii, ci ni le face toate Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.
         EIvEFANTUIv
          în vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul L,eu sătule, dezgustate, îşi aleseră lor Un alt stăpînitor,
                               5 Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit,
     Şi de cap tare, gros, cit vreţi să socotiţi, însă ca să puteţi să vi-1 închipuiţi,
              Mă grăbesc să vă spui 10            O judecată-a lui.
               Noul stăpînitor,
               Cît s-a orînduit,
               Puse-n slujbă pe boi,
              Iar lupu mîncător 15            Se făcu favorit
               Şi ministru la oi.
               Vă las să judecaţi,
               Cîţi miei fură mîncaţi,
              Şi cîte oi slutite 20            De fiarele cumplite !
               în zadar fac strigare Oile-mpovărate,
197
            Chip nu e de scăpare,
            Şi plîngeri necurmate 25          Ce vin de pe la turme
            Răul nu pot să-l curme. Lupul dar îşi urmează A sa nelegiuire,
            Căci de ce se lucrează 30          Craiul n-are de ştire;
            Ba cîte lupul spune Le ia toate de bune.
            A! cînd o să ne vie O zi de bucurie,
35          Zi foarte aşteptată,
            Şi scumpă în nevoi,
            Ca să vedem odată Pe lupi mîncaţi de oi?
            „O! asta nu se poateu,
40          Zic unii-alţi în lume.
            Domnii mei, se pot toate, Deşi le spui drept glume. Apoi, ştiţi dumneavoastră Că oaia este proastă,
45          Şi că nădejduieşte
            Aceea ce doreşte.
            Eu cu încredinţare Am auzit odată,
            La o turmă cam mare,
50          O vorb-aşa ciudată.
            Dar cum poci şti ce spune Oile între ele?
            Pentru astă minune Am cuvintele mele.
55 Acum, să venim iar la vorba începută Văzînd bietele oi că toate o să piară, După lungi chibzuiri s-aleseră o sută Şi merseră la crai izbăvire să ceară.
 198
                 Craiul sta ocolit d-o număroasă curte:
           60 Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte Alcătuia un ştab vrednic a fi privit.
                Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească, Se-nfăţişă smerit, şi-ncepu să vorbească:
     „Ne rugăm să ne-asculţi, craiule strălucit!
65 Şi să întorci spre noi mila măriei tale. Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale, Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat, în loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.u
                           Domnul lup, întrebat,
70           Răspunse cu glas mare:
                             „Stăpîne luminat!
                          Nici un cuvînt nu are: Cînd le-am năpăstuit?
              Cînd am scos biruri grele? 75           Eu iau obicinuit
                            De oaie cîte-o piele.
              Dar prostimea ciudată Aşa e învăţată,
              Şi făr-a şti ce cere 80           Va nencetat să zbiere.“
                   Măreţul elefant, după ce se gîndeşte,
      Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte: „Ascultă, zice, şi ia aminte La ale noastre crăieşti cuvinte.
85 Cît pentr-o piele, treacă şi meargă,
                     Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
                    Dar pentru c-astăzi oaia aleargă La mila noastră, care mult poate,
      O iert: de dajdii fie scutită;
90 Ale ei plîngeri voi să le-ascult;
      Şi decît pielea obicinuită
                    Să nu poţi cere un păr mai mult.“
                 OGUNDEI/E
          Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte, Că într-o ţară mare, de aici nu departe,
     Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune:
     Cîţi se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiţi;
5        Iar frumoşi de minune
     Se socotea aceia ce era mai pociţi.
     Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,
     Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.
          Aşa fieştecine 10       Socotea despre sine
          Ceea ce auzea,
     Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate Era atît de negre ş-atît de-ntunecate,
     Încît nu putea omul nici umbra a-şi vedea.
15 Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,
     O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
     Trecînd pe lingă ţara de care vă vorbesc,
     O apucă furtuna, o furtună cumplită,
     Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
20 Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;
     Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare Nu mi se pare mare;
 200
Mai vîrtos cînd aceasta nu s-atinge de mine. împinsă de talazuri, corabia slăbită Se sfărîmă, dar marfă puţină s-a-necat;
Şi în a ei pornire, unda neîmblînzită Oglindele mai toate le scoase la uscat.
     Locuitorii ţării,
Cîţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,
     Cu toţii alergară,
     Şi-n grab le adunară.
Se priviră în ele, şi coprinşi de mirare Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.
Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată, Porunciră îndată A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioşi.
                                      CÎINEIvE IZGONIT
i
i
                                                           Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăţia;
                                                      Şi ca un stăpînitor,
m                                                       Unora  le da avere,
                                                 5 Altora, pe o părere,
'J ‘                        %                         Le lua chiar starea lor.
                                                  Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare,
                                              Al domniei era plan.
                                         10 Cîinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de duşman;
                                                            C ar fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine 15 A mînca atîţia miei,
                                                       Şi că dacă le adună Lîna lor pe orice lună,
                                                       Să-i lase măcar cu piei.
                                                                      202
          Asemenea mari cuvinte, 20 Pe cum fieşcine simte,
     Nu sînt prea de suferit.
     Pe loc vrură să-l gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit.
25        A zis că nimic nu ştie,
     Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani;
     Că la orice-1 rînduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte, 30 Că nu face nici doi bani.
           Atunci vulpe, şarpe, broască, Fără măcar să-l cunoască,
      De prostia lui vorbea.
      Unul zicea că glas n-are,
                 35 Altu, că nu este-n stare O piatră de jos să ia.
          Se mira cum de răbdase Domnul, şi nu depărtase Pe un cîine ticălos,
40 A căruia toată treaba,
     E să mănînce degeaba,
     Făr-a face vrun folos.
          Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme,
45 Jalbă cîinele a dat,
     Zicînd că d-acu-nainte Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat.
203
            Adesea nenorocirea 50 Schimbă gîndul şi simţirea: Pe loc fu şi slobozit.
     Cinsti, averi nu se mai spune: Ce zicea el era bune,
      Duhul lui era vestit.
55       Într-o  zi neavînd treabă,
     Domnul pe ai săi întreabă: „Voi de cîine ce gîndiţi?" Şerpi, şopîrle, deodată Toţi răspunseră îndată:
60 „înălţime, să trăiţi!
           Tutulor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Ăstui vrednic dobitoc.
     Al lui cap, a lui ştiinţă, 65 Glas, putere, iscusinţă, Pentru noi sînt un noroc.
           De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Şi în lupte e vestit."
70     —  „Astea  le ştiam prea bine,
     Ştiam ce i se cuvine,
     Dar atunci era gonit/'
        şoarecele şi pisica
         Un şoarece de neam, şi anume Raton,
     Ce fusese crescut su’pat la pension,
     Şi care în sfîrşit, după un nobil plan,
     Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
5 Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
     Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
     Cum că domnul Raton îndată s-a gătit Se o ia la picior, nu e de îndoit.
     Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
10 Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt, începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
     Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele şoricesc cît de mult îl doresc Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
15 Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
     Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei;
     Dar eu nu sînt cum crezi : căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
     Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
20 De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc."
     La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat, Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
 205
                                                               îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni,
                                                               Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.
                                   25 îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă Ca un prieten bun ce norocu le dă.
                                                                Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
                                        Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
                                                                                                Ş-a acestui străin atîta de cinstit 30 Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
                                        Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal, După ce refuză şi limbi şi caşcaval, Zicînd că e în post şi nu poate mînca,
                                                                  Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
                                   35 Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
                                               Pe cîţi gura punea, îndată îi jertfea;
                                        Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.
                                                        Cotoiul cel smerit 40                 E   omul  ipocrit.
 PRIVIGHITOAREA ŞI MĂGARUL
            Nenorocita privighitoare Cînta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare,
       Tot  împrejuru-i era   tăcere.
   5        Alţii în locu-mi  ar descri poate
       Acele tonuri neimitate,
       Glasul acela-nmlădiitor,
       Ce c-o-ntorsură lină, uşoară Treptat se urcă şi se coboară,
  10 Plin de simţire, plin de amor.
            Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale,
       Că nedreptatea, nelegiuirea,
       Era  sujetul cîntării  sale.
  15        Un măgar mare     ce-o ascultase,
       Şi ca un aspru judecător Capul pleoştise, sau ridicase Cîte-o ureche,-n semn de favor,
207
          leşi-nainte să-i dea povaţă,
               20 Şi c-o neroadă încredinţare:
                   „Am fost, îi zise, aci de faţă,
     Dar zău nu-mi place a ta cîntare.
          Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îţi pare lucru prea greu 2h La nişte reguli a te supune,
                 Luînd de pildă cîntecul meu/'
                    Atunci începe cu bucurie Un cîntec jalnic şi necioplit,
                 Încît de aspra lui armonie 30 Toată pădurea s-a îngrozit.
          Privighitoarea, fără sfială,
     Zise: „Povaţa e în zadar;
     Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar/'
                cîinele şi căţelul
                     „Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
                       Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
                   Care cred despre sine că preţuiesc ceva t De se trag din neam mare,
    5           Asta  e o-ntîmplare:
         Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-ml place Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate.
         Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte^
             10 Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
         Cît pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă^ Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră "
                15 Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
         Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare, Căţelu Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor,
                 Auzind vorba lor,
    20 Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte, S-apropie îndată Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
Grigore Alexandrescu, Opere I               209
     ^Gîndîrea voastră, zise, îmi pare minunată,
     Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
25 „Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mînie,
                         Noi, fraţii tăi, potaie!
                         O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti.
     Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie,               ^
            30 Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?"
     —   „Dar ziceaţi..." — „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
               Adevărat vorbeam Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei,
     Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
35 Aceasta între noi adesea o vedem,
        Şi numai cu cei mari egalitate vrem.
   PISICA SĂLBATICĂ ŞI TIGRUL
                        Un cotoi sau pisica,
                      Din două nu ştiu care,
             Nici mare nici prea mică,
                       Dar foarte mîncătoare,
           5 Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte Şi pe copaci trăieşte,
             Văzu un tigru mare Trecînd pe o cărare.
     De sus de pe ghindaru unde era urcată,
10          Pisica socoti
                        Că poate-a-1 îngrozi;
     Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată La tigru ce trecea,
             Fără a o vedea:
          15 „Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos,
             Care te socoteşti Că nu ştiu cine eşti;
                Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos:
     Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei 20            Sînt  fii de dumnezei?
     Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit,
     Subt nume de pisici în lume au trăit.
14*
21T
                    Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc1,
                      Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!"
          25    —  „Dacă  strămoşii tăi cu tine semăna,
                      Negreşit era proşti cîţi lor se închina,
                     Răspunse tigru meu; iar daca au avut Vrun merit cunoscut,
                       Ceva dumneze iese,
          30            Atunci eu  te  căiesc,
                    Şi pentru starea ta de milă sînt pătruns,
                Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns."
                Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic:
                Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte:
          35 în zadar nepotul cu ea se făleşte,
                Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.
      1       Zeiţa cerului era reprezentată, în unele localităţi ale vechiului Egipt, sub forma unei pisici. Cf. J. H. Breasted, Geschichte Aegyptens., Viena, 1936, P- 50.
   DERVIŞUL ŞI FATA
     Se povesteşte cum că odată Un derviş pusnic, om cuvios, S-amorezase, văzînd o fată Cu trup supţire, cu chip frumos.
             5 Dintr-una-ntr-alta vorba aduse,
     Şi în stil neted patima-şi spuse, Zicînd: „Ascultă, eu te iubesc,
     Şi pentru tine mult pătimesc". Stilul acesta, adevărat,
              10 Nu mi se pare prea minunat;
     Dar pentr-un pusnic trăit departe De ale lumei valuri deşarte,
     Putem să zicem că nu e prost.
            Fata răspunse: „Poate-aş fi fost 15 Destul de bună ca să te crez,
     Dar aste haine bisericeşti Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti; Ş-apoi de barbă mă-nfiorez". Pusnicul nostru pe loc se duse,
                20 îşi rase barba, se pieptănă, Nemţeşte bine se îmbrăcă,
     Ş-o pălărie în cap îşi puse.
 213
      Veni la fată: „Cum ţi se pare? O-ntreabă. Spune-mi, mai te-ndoieşti? 25^ Vezi ce putere amorul are?
      Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?“ „Nu voi nimica, atunci ea zise; Credincios mie cum o să-mi fii,
              Cînd jurăminte în ceruri scrise 30 Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?"
 Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.
           DREPTATEA EEUI/OI
             Iveul, de multă vreme, ridicase oştire^
              Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
               Căci era între dînşii o veche prigonire,
               Şi gîlcevire mare, pentru un mic folos.
5           Vrea, adică, să ştie
             Cui mai mult se cuvine Să ţie pentru sine Un petec de cîmpie Şi un colţ de pădure, de tot nensemn-ător,
10 Ce despărţea ţinutul şi staturile lor.
     Acum sînge mult curse, şi multe luni trecură, Făr-a se putea şti Cine va birui.
             Elefantul năsos,
15          Şi bivolul pieptos,
             Cu lupul coadă-lungă,
             Multe izbînzi făcură.
     Fieşcare tulpină era plină de sînge.
               Ici se vedea* un taur jumătate mîncat;
             20 Ungă el un tovarăş ce zbiară şi îl plînge; Colo, un porc sălbatec fără două picioare;
     Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,, Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpaţi
 215
     Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
25 De două coarne groase în inimă pătruns.
     Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăveşte, Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
     Ce spun că ştia multe, şi că proorocea Întîmplările toate, după ce se trecea;
       30 Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare Cum poate să ajungă sfîrşitul ce doreşte.
     Ea se puse pe gînduri, tuşi, apoi răspunse, Rozînd cu mulţumire darurile aduse:
     „Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
35            Trebuie să jertfească
     Pe acel ce în oaste e decît toţi mai tare,
     Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare." Auzind astea leul strînse a sa oştire: „Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire 40 Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
     Aşa va proorocul. Rămîne-acum să ştim.
             Cine este mai tare.
     Cît pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare Că nu prea sînt puternic, căci      pătimesc de    tuse."
45   Vulpea era aproape:       „Ce-are a face! răspunse,
             înălţimea ta eşti Oricît de slab pofteşti."
             —■ „Dar şi puterea noastră E îndestul de proastă",
50   Strigară tigrii, urşii,    şi cu un cuvînt toate
     Lighioanele-acelea ce      erau mai colţate.
     „Nu rămîne-ndoială", le răspunse-mpăratul. lepurile, sărmanu, —crez că-1 trăgea păcatul,
             Sau păcate mai multe 55            De  moşii  lui făcute    —
     Veni să-şi dea părerea. Dar toţi cît îl zăriră Asupră-i năvăliră.
     „Ia vedeţi-1! strigară. Cu bună-ncredinţare El este cel mai tare!
    60 S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!
 216
Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!“ Cîinii atunci săriră Şi-n grab ţi-1 jupuiră.
Se află vreo ţară, unde 1-aşa-ntîmplare Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate, Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.
       LUPUL MORALIST
       V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.
                    Auzind împăratul că-n staturile sale Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori, Porunci să se strîngă obşteasca adunare,
       I/îngă un copaci mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
       Şi-n puţine cuvinte,
       Să le-aducă aminte Datoriile lor.
Toţi se înfăţişară: şi-nălţimea lupească începu să vorbească C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate? Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
218
            încă, pe la soroace,
            Cîte un dar vă face.
25           Bar reaua nărăvire,
            Ce o aveţi din fire,
            Nu se tămăduieşte.
            Vedeţi cu ce morţi grele Se isprăvesc din lume,
30          Şi cum lasă rău nume
            Acei care fac rele.
     Gîndiţi-vă că poate veţi da cuvînt odată, La-nalta judecată.
     Gîndiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine 35          Pildă a face bine."
            Ast cuvînt minunat,
     Pe care domnul lup auz că 1-a-nvăţat,
            Trecînd pe lîngă sat,
     La ziua unui sfînt, cînd preotul citea 40          Şi propoveduia,
     Pe mulţi din dregători să plîngă i-a-ndemnat.
     „E! ce aţi hotărît, jupîni amploiaţi?
            Oare-o să vă-ndreptaţi? îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
45 Ce purta o manta de oaie jupuită.
     Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?"
     —   „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia voastră, Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
            Ne poate fi iertat 50 Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
     De unde-aţi cumpărat postavul de manta?"
     Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.
    NEBUNIA ŞI AMORUL
        în nişte fabuli un poet scrie Că Nebunia şi pruncu-Amor Se juca singuri pe o cîmpie, în primăvara vieţii lor.
5 Ştiţi că copiii cu înlesnire Găsesc sujeturi de neunire; Ei dar odată se gîlceviră Pentru o floare ce întîlniră.
     Striga Amorul în gura mare; 10 Cealaltă însă, minut cumplit! îl izbi-ndată atît de tare,
     Cît de lumină ea l-a lipsit. Adînc copilul simţi durere, Rămîind astfel fără vedere.
 220
                                               15 Trista lui mumă1 jalbă porneşte ]>al său părinte, stăpîn ceresc:
                  Va răzbunare, se tînguieşte;
                                           Cu ea toţi zeii compătimesc.
                       Mars şi Apolon, mai c-osebire, 20       Arăta mumei a lor mîhnire.
                                        S-adună sfatul cel fără moarte,
                  Şi hotărîră în obştea lor Ca Nebunia în veci să poarte,
                                           Să cîrmuiască pe orbu-Amor.
                                    25 Această dreaptă, grea osîndire,
                                          Din ziua aceea luă2-mplinire;
                                         Din ziua aceea sînt împreună,
                  Şi Nebunia-1 ţine de mînă.
      1       Mitologia antică nu este unitară în ce priveşte genealogia zeului Amor: după unele legende, el ar fi fiul zeiţei Venus (aceasta fiind socotită în poemele homerice fiica lui Jupiter), după altele, fiul Dianei (de asemenea fiică a lui Jupiter).
      2        luă într-o singură silabă; s-ar putea totuşi citi şi ziua-aceea, în acest caz luă rămînînd bisilab. în versul următor ar trebui de asemenea citit ziua-aceea, pentru a menţine totalul de zece silabe al versului.
 LEBĂDA ŞI PUII CORBULUI
         Lebăda odată-aflase (însă cum se întîmplase,
     Nu poci să vă dau cuvînt) Cum că într-un colţ de lume, 5 într-un loc cu mare nume,
         Şi pe un frumos pămînt,
           Nişte păsări osîndite, Corbi de cîţiva ani numite, în primejdie trăiesc.
10 Lebedele au din fire O ciudată presimţire,
     Care este dar ceresc.
        Aşa, să le izbăvească, Cu o rîvnă părintească,
15 Ea plecă pînă în ziori. Ajungînd într-o livede, în culcuş de vulpe vede Pui de corb nezburători,
222
      Care într-o vizuină 2® Petrecea ca în grădină, D-a lor soartă mulţumiţi. Pasărea cea albă-ndată Către dînşii se arată,
           Zice: „Puilor iubiţi!
25         Soarta   voastră e de milă:
     Spuneţi cum pe voi în silă Aici vulpea v-a adus?" Corbuleţii în mirare Răspund iute, rîzînd tare:
      30 „Noi de Voie ne-am supus.
          Vulpe ce e, nu ştim spune, Decît că năravuri bune Acea damă arăta:
          Că avea coadă pe spate,
      35 C-al ei păr în galben bate,
          Şi că oclii luciosi purta.
          Ea cînd ne-a luat d-acasă, Ne-a spus că la a sa masă Are feluri de mîncări,
       40 Că e prinţ de dobitoace,
     Că pe noi va a ne face Să ajungem la mari stări.
           Ne-a mai spus că ne e rudă, Că din vîrsta cea mai crudă 45 Neamul nostru l-a iubit.
          Ea, ca şi al nostru tată,
           Că ne tragem ne arată Din vulturul cel slăvit.
223
          Şi adesea ne vorbeşte
50   Că din suflet se sileşte A ne da slava dinţii."
     Lebăda strigă cu jale: „Sînteţi pe a morţii cale,
     O voi ai corbului fii!
55         Dar al vostru sec părinte
     Cum nu şi-a adus aminte Ceea ce i s-a-ntîmplat,
     Cînd îşi părăsi locaşul Şi din gură lăsă caşul,
60 Iar de vulpe înşelat?"
          Puii nebăgînd-o-n seamă: „Cale bună,-i zic, madamă, Noi nu ştim ce ne vorbeşti. Şi prin asfel de cuvinte,
65 Să^ne scoţi acum din minte Cam degeaba te sileşti."
          „Eu mă duc, lebăda zise, însă vouă vă sînt scrise Multe rele să răbdaţi;
70 Căci prostia-vă cea mare,
     Ca ş-a penii-ntunecare,
     Nu se poate s-o spălaţi."
     PRIVIGHITOAREA ÎN COLIVIE
                   O cîntăreaţă privighitoare,
      De mică prinsă, sta lâ-ncliisoare,
      Şi colivia i-era locaş.
                 Vreme la mijloc multă trecuse,
 5 Dar ea se uite tot nu putuse De unde-a luat-o1 omul vrăjmaş.
          Nencetat tristă, gîndea cu jale Iy-a tinereţei veselă vale,
                  L-acele crînguri, 1-acel izvor,
 10 Unde l-a nopţii lină tăcere*
      Ea a vieţei cînta plăcere,
      Razele zilei, dulcele-amor.
          La cîte păsări sînt zburătoare. Sloboda viaţă e lucru mare;
 15 Natura este patria lor.
                  Aşa şi mica paserea noastră,
      Care de minte era cam proastă, Căta mijloace să scape-n zbor.
                                           1 luat monosilab (scris luat).
                                                        — Grigore Alexandrescu, Opere I
225
                                         Astă dorinţă e lăudată,
                                20 Cînd e-ntărită pe judecată Şi cînd folosul e prevăzut;
     Dar ea uitase că mai-nainte O-nştiinţase un pui cuminte Că vrînd să zboare mulţi au căzut.
25        Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
     O păsărică ce poate face,
                                      Decît supusă soartei a fi,
     Sau să aştepte pînă să-i crească Smulsele aripi, şi să găsească 30 Nuouă mijloace de a fugi?
          Asfel pe dînsa o sfătuieşte O rîndurică ce o iubeşte Şi care gîndul ei îl ştia.
     Exempluri multe des îi tot spune 35 Şi îi arată cu dovezi bune
     C-acum să scape nu va putea.
          Dar tinereţea neînţeleaptă Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă; Toate-nainte-i jucării sînt.
40 Pîntre zăbrele ea se strecoară,
     Puţin se-nalţă, d-o palmă zboară,
     Si   cade-ndată jos pe pămînt.
      URSUL ŞI LUPUL
          împărăţia dobitocească,
     Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are:
     Toate supuse sînt la schimbare!
5              Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă
     Cel de ieri mare astăzi e mic;
     L,eu pe urs bate, urs pe leu schimbă, Dintr-o-ntîmplare prea de nimic.
          De curînd ursu pe leu schimbase,
10 Şi pe domnescul tron înălţat,
     Cîrma în labe tare-o luase,
     Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.
          Dator eu însă sînt a vă spune Că ursu-acela, măcar că urs,
15 Dar simtimente avea prea bune;
     D-al obştei bine erea pătruns.
15*
227
/
          Fiarele toate-ndată ce-aflară Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
     Să se închine lui alergară,
20 Una c-o vacă, alta c-un bou.
          Lupul în urmă spre tron se duce, Şi după vechiul bun obicei Măriii sale plocon îi duce Şi înainte-i pune doi miei.
25        într-o frumoasă precuvîntare,
     îi dovedeşte c-ar fi avînd Nişte hrisoave arătătoare Ce-au făcp.t urşii, zău'nu ştiu cînd.
          C-aste hrisoave, pe piei de oaie 30 Scrise cu apă, spun lămurit Cum au mers urşii la o bătaie,
     Şi cîte mure ei au jertfit.
          Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat 35 De întîmplarea cea minunată, De-ncoronare cînd a aflat,
          Cum că doreşte supus să-i fie,
     Că totdauna el l-a iubit,
               Că pentru dînsul vieţi o mie 40 Să le jertfească e mulţumit.
          Asfel de vorbe se zic în lume, însă drept formă se socotesc;
     Căci fieşcine le ia de glume,
     Care se uită cît se vorbesc.
 228
     Dar ursul crede, se amăgeşte, în slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndeşte,
Care persoana lui o slăvesc.
     După o vreme leul se scoală, Tocmai cînd urşii mort îl credea, După o mare şi lungă boală,
Vine să-şi ceară tronul ce-avea.
     Locuitorii se îngroziră;
Vestea se duse pîn’ la palat; Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toţi l-au lăsat.
     Taurii numai, ce niciodată A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai şi ţară ei au scăpat.
     Prea cu lesnire omul se-nşală! Dar foarte mare face greşală,
Cine la vorbe dă crezămînt. Faptele numai ne dovedeşte Fieştecine cît preţuieşte,
D-avem prieteni şi care sînt.
/
                          BOUL ŞI VIŢELUL
         Un bou ca toţi boii, puţin la simţire, în zilele noastre de soartă-ajutat,
                             Şi decît toţi fraţii mai cu osebire,
     Dobîndi-n cireadă un post însemnat.
5        —Un bou în post mare?—Drept cam ciudat vine.
                              Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:
     Decît multă minte, ştiu că e mai bine Să ai totdauna un dram de noroc.
                          Aşa d-a vieţei veselă schimbare 10 Cum şi de mîndrie boul stăpînit
     Se credea că este decît toţi mai mare, Că cu dînsul nimeni nu e potrivit.
          Viţelul atuncea plin de bucurie, Auzind că unchiul s-a făcut boier,
                            15 Că are clăi sumă şi livezi o mie:
     „Mă duc, zise-ndată, niţel fîn să-i cer."
230
             lioya mi luiţE.iy.i.
 > yH nov «a toii,î soi, iiymih .ia cÎM^ipe» ^îiai.ieae «oacTpe ,\u coapn* aiuvrar, llli (\eKAtVT Tulit l:pairi Mâî uy ocesipe,
                     ’h niponei, yh nocT th^esmaT.
 — yH boy iH noci' Mape?-^peiiT ksm hIt^t Bine, /ţap acra ci ’htamimi 111 op Kape aoj»:
 /l,e kat myati Minre ijiix m> e siaî ui ho ,
 Ci âiuf tot A’a\Ha, yh ^paM ,ţe nopoK.
    Aiua ^’aBicin Bece.vi. eKiiiBape,
 Kym mi ,\e-MiYiH^pie boya ctihahît,
 Ci i;pc,ţea ui ecre ,ţenAT tohî mat Mape,
 Iii» KY 41T.HCY4 HÎMCHÎ HY e HOTpiBlT.
    Iîîijcay.i a^vH'ieii n.\îH ,\e nxuypie,
 Ayzîha ki Iwuya ca «jhkyt uoepj Kt ape kaiÎ cymi mi .tinezî o «ie,
 Mi ayk, zice ’n^an, Hijte.t *Pah cif nep.
    *I>ip a inepte npeMC, itijjieay.i nopHeipe’;
 A<KYH1,Î8 Aa YHhlY, MOiipKT» a il'Tpa;
 /ţap ni .iok o CAYri nine iii’Îv.a onpeijic:
 Akym /ţoapMe, sine: hya hohîy eYnipa.
    Akym /ţoapwe? *ie 'fe.t\ ncirrpv 'HTÎaiH A&T%, 4,yiii np.vuz c-h vopsii; oBÎHelv.i 4YÎ,
 Kpa ci hy mazi zioa ni*it o.ţaTi;
 Act comh hy npea’M n.ia*ie uii o ciîo cnvî.
    Ba ciijt KaYjiî TpeaBa ki mih«t.hhî Tp«»HT0ajn»; C’a cKÎMBaT Boepy.1, hy e KYm ia ijiiî j
 TpeBve H’aiHTeî ciMepyî ky cfiaji,
 HpiiMii tn uaci Aatia npel ci 4>il.
Pagină din ediţia 1838
                                             \
          Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte.
     Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
     Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
20 „Acum doarme, zice, nu-1 poci supăra/'
          —       „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată După prînz să doarmă! Obiceiul lui Era să nu şază ziua niciodată;
     Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.u
25       —„Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trînteală;
     S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii; Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
     Priimit în casă daca vrei să fii."
          La o mojicie atîta de mare,
30 Viţelul răspunde că va aştepta;
     Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
     Pe lîngă el trece făr-a se uita.
          Cu mîhnire toate băiatul le vede, însă socoteşte că unchiu-a orbit;
           35 Căci fără-ndoială nu putea a crede Că buna sa rudă să-l fi ocolit.
          A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,
     Să-i găsească vreme la dînsul veni:
     O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
40 Ca să-i facă bine, de el pomeni.
     „Boierule, zise, aşteaptă afară Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu."
     —   „Cine? a mea rudă? mergi de-1 dă pe scară. N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu."
          VULPEA LIBERALĂ
                  Vulpea fără-ncetare Striga în gura mare Că de cînd elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte.
5                  Că este nedreptate
                  Să va să cheltuiască Veniturile toate Pentru masa crăiască.
       D-acestea elefantul, cît a luat de ştire,
10        Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire,
       Pe iepure la   vulpe cu un bilet trimise,
       O  invită la curte, o-mbrăţişe şi-i zise:
          „Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent. Voi să te pui în pîine;
15                Şi începînd de mîine
                  îţi dăm cu mulţumire,
                  Ca un semn de cinstire,
           Al găinelor noastre întins departament: Caută-ţi bine treaba."
20                —„Pe seama mea te lasă",
       Răspunse oratorul şi, sărutîndu-i laba,
232
             Se întoarse acasă, în ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
Şi cu un lipan mare la cap înfăşurată.
„Ce ai, de eşti asfel?" o întrebară toate.
—   „îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate, Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace.
             Craiul ştie ce face;
El nencetat gîndeşte la al obştii folos.
Adio! sînt bolnavă: m-am înecat c-un os.“
Cunosc mulţi liberali, la vorbă ei se-ntrec,
Dar pînă în sfîrşit cu oase se înec.
/
           MIERLA ŞI BUFNIŢA
         într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată,
     Mierla se-ntîlni seara cu bufniţa umflată.
     „Prietenă, îi zise, ţi-aş face o-ntrebare,
     Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
    5 Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută,
     De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
     Nu cunoşti, cum se vede, razele dimineţei,
     Dulceaţa primăverei, plăcerile vieţei.
     Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cînţi bine:
10   Dar eu şi  alte păsări mai vrednici decît mine
     îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă Să-ţi mai supţiem glasul cît va fi prin putinţă.
     Vino mîine la mine să mergem la plimbare,
     Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare."
15   Bufniţa îi răspunse: „îţi mulţumesc, iubită.
     Eu* cu soarele vostru nu sînt obicinuită; îmi supără vederea. Lumea o să mă vază, însă cînd m-oi deprinde cu a luminei rază."
         Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare, 20 Ca altele, să facă cercări de-naintare, Că-nvăţătur-adîncă, idei, filosof ie,
     Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie.
 234
Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngîmfată,
De vreţi, poate să fie despoţilor iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-1 lasă să-şi vază a sa nenorocire;
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte Bufniţei adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină, Daca măcar cercare tu nu faci vreodată,
Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată, Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?"
               CUCUL
     Cucul, pasere proastă dar plină de mîndrie, Socotind c-al său nume Este vestit în lume,
     Hotărî să mai facă vreo călătorie,
5 Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească Cu ce chip îl slăveşte naţia păserească.
     Plecă;       dar abia merse pînă-n vecinătate,
     Şi găsi felurimi de păsări adunate,
                 Care din întîmplare,
10                           Se-ntrecea la cîntare.
     Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară,
     Care prost, care bine, talentul şi-arătară.
                                 Iar bietei coţofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare;
15 îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră:
     Despre cîntec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă/* Astfel păţi şi cioara; în rîs ea fu luată,
     Şi cu un cuc nemernic de toate comparată.
     De asemenea cinste cucul supărat foarte 20                             Se duse mai departe;
                 Dar oriunde mergea,
                 Nimic alt n-auzea.
236
                         In sfîrşit obosit,
                         Şi desnădăjduit,
25              La cuibul său veni,
                        Făr-a se mai opri.
                        Puii cît îl zăriră Pe loc îl ocoliră;
                        Apoi îl întrebară:
30              „Ce mai veste p-afară?“
           „Urîtă, le. răspunse, şi vrednică de jale:
     Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit. Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale, Păsările sînt bete şi lumea-a nebunit/'
         35 Tot omul despre sine lesne se amăgeşte. Nimenea nu îşi este aspru judecător,
              Dar judecata obştii e o învăţătură.
     Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte, 40 Decît să va să-şi simţă nimicnicia lor.
            uleul şi găinile
            Ion prinse un uleu şi, ducîndu-1 acasă, îl legă cu o sfoară,
                             Ivîngă coteţ afară.
     De o vecinătate aşa primejdioasa,
          5 Găini, cocoşi şi gîşte întii se îngroziră,
     Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obicinuiră. începură să vie cît colea să-l privească, încă şi să-i vorbească.
             Uleul cu blîndeţe le priimi- pe toate;
10   Le spuse că se crede din suflet norocit,
           Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
     Dar îi pare rău foarte, căci el însuşi nu poate La dumnealor să vie,
             Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.
15   Mai adăogă însă că daca dumnealor
                        îi vor da ajutor Ca să poată scăpa,
                        El le făgăduieşte,
     —        Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte 20       Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
            încă din înălţime el le va da de ştire,
            Cînd asupră-le vulpea va face năvălire.
238
                  Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială;
25 Şi găinele proaste, ce dorea să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru; azi, mîine, se-ncercară,
     Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl deslegară. Uleu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată,
30 Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
                  Pe urmă cîte vrei.
     „Ce pază este asta? strigă una cu jale.
                  Vorba măr iii tale Era să ne păzeşti,
35               Iar nu să ne jertfeşti/'
     —   „O!  eu ştiu foarte bine   cuvîntul     ce v-am   dat,
                  Şi ce fel m-am    jurat.
     Dar   cînd  mă juram asfel,    eram legat,     supus,
     Acum însă sînt slobod şi vă vorbesc de sus.
40 Eu      d-aş   fi fost găină nu l-aş fi slobozit:
     Dumnealor au făcut-o şi văz că        s-au căit.
                 Uleii sînt cinstiţi,
                 Cînd sînt nenorociţi.
           CÎINEEE ŞI M ĂGARUL
         Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare, Cîinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-1 întîlneşte Un măgar, şi-l opreşte:
 5              „Unde te duci? îi   zise,
     Ce rău ţi  s-a-ntîmplat? Ştii, parcă   te-a plouat,
                       Aşa stai de mîhnit.''
                 —  „Dar, sînt nemulţumit.
            La împăratul leu în slujbă m-am aflat:
 10             însă purtarea lui,
                 De e slobod s-o spui,
            M-a silit în sfîrşit să fug, să-l părăsesc,
         Acum cat alt stăpîn; bun unde să-l găsesc? “ „Numai d-atît te plîngi? măgarul întrebă;
 15 Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
     Vino numaidecît la mine să te bagi:
                 Eu îţi făgăduiesc,
                 Nu rău să te hrănesc;
     Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi/'
20 La propunerea sa, cîinele i-a răspuns: „Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus La oricare tiran; dar slugă la măgar E mai umilitor, şi încă mai amar/'
                               240
         EPIGRAME
                                   i
              TJn osîndit la moarte pentru o vină mare Ruga pe un prieten să facă încercare,
             Ca unul ce la curte avea multă putere,
          De la prinţ sau miniştri iertarea lui a cere.
          5  „A! răspunse acela, nu te poci ajuta,
              Pentru că de aş face-o, eu te-aş compromită/'
                                   II
                            CELUI CE SCRIA că poezia este o boală nelecuită         j
              Dar, boala poeziei este nelecuită:
              Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr; Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită,
              Şi versurile tale, care se trag de păr.
          5  D-atîta vreme lumea îşi bate joc de tine,
              Şi-n loc să pui silinţă a seri ceva mai bine, Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi. Ce doctor aşa mare poate să se găsească,
              De a ta nebunie să te tămăduiască,
          10 Sau cel puţin să facă în proză să visezi1?
     1 Aluzie la Visul lui Eliade?
16 — Grigare Alexandrescu, Opere I               241
III
                               D. ****
      M-am silit totdeauna sâ-mi dobîndesc bun nume, Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume, Fără să am mîndria să zic c-am izbutit.
        Dar de cînd luai ştire că tu, ş-alţii ca tine,
     5 Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine, încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit.
                                IV
                  Un preot cuvios,
                            Odată spovedea Un crai religios,
                      Şi astfel îi vorbea:
 5               „Ajută, domnul meu,
                     Pe cîţi săraci găseşti,
                   Căci chiar pe Dumnezeu Într-înşii îl cinsteşti.
                  Ştii ceea ce-a grăit 10              Al lumei ziditor,
                  Că cerul e gătit De moştenire lor/'
                 „O! daca e aşa, răspunse mulţumit Acel spoveduit,
 15 Nici o grijă să n-ai, cuvioşia ta;
           Căci bunul Dumnezeu de mă va ajuta,
                       Eu îţi făgăduiesc,
         Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc/4
242
V
             în iad, mai deunăzi, cîţiva răposaţi,
             Care în viaţă trecea de-nvăţaţi,
             Dideseră jalbă, arătînd că cer Să se pedepsească jupînul Voltaire,
         5 Pentru cîte rele de dînşii vorbea,
                      Atunci cînd trăia.
             „Domnilor, strigă Voltaire mînios,
             Jalba ce aţi dat este de prisos;
             Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
         10 Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
             Cînd în Bucureşti, după cum v-am spus,
             Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus3/4
      1 Comentatorii sînt de acord să recunoască în cei doi traducători pe Eliade care tradusese tragedia Fanatismul sau Mahomet Proorocul (1831), şi pe V. Pogor traducătorul Henriadei (1838).