MEDITAŢII. ELEGII. EPISTOLE. SATIRE ŞI FABULE (1863) IBEDITATII. ELEGII, EPISTOLE, SATIRE si FABULE DB GRIGOKE HIHA1L ALEXANDBESCll BUCURESCI. TYPOGRAFIA NATIONAL® A LVI ŞTEFAN KASS1DESCU. C*U«* N«Jn}^sdf, Otelul Glicm*n Nr, 37. 1863. ' Pagina de titlu a ediţiei din 1863 DOMNULUI ION GHICA Ca unui bun şi statornic amic, cu care am petrecut o mare parte a vieţei mele, cu care am vizitat — juni amîndoi şi plini de iluzii pentru viitorul ţărei noastre — mănăstirile de dincolo de Olt, acele multe suvenire ale mărirei trecute şi ale decadenţei actuale a Romîniei, ce mi-au inspirat poeziile eroice coprinse în cartea mea — îţi dedic această carte, ca dovadă de amicia şi stima ce îţi păstrez;— amicie pentru amicia ce mi-ai arătat totdauna, şi stima pentru necontestatele tale merite şi capacităţi. POEZII ADIO la tîrgovişte Culcat p-aste ruine, sub care adîncită E gloria străbună şi umbra de eroi, în linişte, tăcere, văz lumea adormită Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi. 5 Dar cine se aude şi ce este ast sunet? Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas? Pămîntul îl clăteşte războinicescul tunet, Zgomot de taberi, şopte, trece, vîjie-un glas... Dar unde sînt acestea? s-au dus! au fost părere, 10 Căci armele, vitejii şi toate au tăcut. Aşa orce mărire nemicnicită piere! A noastră, a Palmirii1 ş-a Romei a trecut. 1 Palmira, oraş din Siria, aşezat într-o oază la jumătatea drumului dintre Damasc şi Kufrat, la încrucişarea a numeroase drumuri de caravane. Cucerită de romani în secolul I al erei noastre, şi-a păstrat o autonomie locală şi o formă de guvernămînt proprie. Ajutorul pe care Palmira l-a dat romanilor împotriva părţilor şi a goţilor, precum şi amestecul regilor Palmirei în luptele interne din imperiu, conferă cetăţii o strălucire deosebită sub regele Odenathus (258 — 249 Şi pe ţărîna-aceea, de care-odinioară Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd, 15 Al nopţii tîlhar vine şi pasări cobe zboară, Pe monumente trece păstorul şuierînd. Mă scol, mă mut d-aicea; duc păsurile mele, Ce pipă iese cărarea, în fundul unui crîng. Şi las aste morminte cu suvenire grele, 20 Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng. Aicea am speranţă se aflu mulţumire; Eu voi să auz unda şi cerul să-l privesc, Să văz a aurorii mult veselă zîmbire, Razele dimineţii ce norii auresc; 25 Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează, Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii, Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează; Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii. Din coasta-acestor stînce, din vîrful ăstui munte, 30 De unde îşi apucă vulturul al său zbor, A nopţii stea răvarsă lumină p-a mea frunte Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor; 266). în timpul domniei Zenobiei şi a fiului ei, Vaballathus, regatul Palmirei se întinde de la Nil la Bosfor şi încearcă să scuture jugul roman. împăratul Aurelian restabileşte situaţia (272) şi, la a doua tentativă de răscoală, distruge oraşul (273). înflorirea efemeră a Palmirei a lăsat ca urme vizibile ruinele unor monumente măreţe, temple, palate, morminte, teatre, băi etc. (în parte datînd dinaintea cuceririi romane). Ruinele au devenit cunoscute europenilor începînd de la sfîr-şitul secolului al XVII-lea. Informaţiile lui Alexandrescu provin din lectura operelor lui Volney (este mai puţin probabil să fi cunoscut Voyage pittoresque de la Syrie al lui h. P. Cassas, Paris, 1799). 250 * Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea orizonul e dulce, luminos; 35 Aici aceste rîuri... Dar unda lor e lină, Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos. Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri, Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit, Ca ale mării repezi şi groaznece talazuri, 40 De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit. Acuma pretutindeni întorc a mea vedere, Dar ochii-mi mulţumire de loc nu întîlnesc. Căci nimenea nu simte cumplita mea durere, Şi oamenii pe mine trecînd mă ocolesc. 45 Aşaî aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine; Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line, Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt. •a* Din zilele trecute, din vechea fericire, 50 Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor, } Idei au rămas numai, precum o nălucire Rămîne dimineaţa din visuri care zbor; Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă D-acum e pentru mine nesip neroditor, 55 Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă Şi nici o floare n-află sîrmanul călător. Dar însă suvenirul fiinţelor iubite Va fi la al meu suflet etern înfăţişat, Ca frunzele aduse de vijălii pornite 60 La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat. 251 De visurile voastre, speranţe-amăjjitoare, Acum peste măsură mă văz îndestulat; Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorîtoare Pe tînăra mea vîrstă curînd aţi adunat. Cînd toamna să arată al iernii rece soare, Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc Aşa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare, Zic lumei un adio: iau lira şi mă duc. ADIO LUI LORD BYRON LA SOŢIA SA Şi în sfîrşit adio! Şi dacă relii soarte îi place a fi vecinic... adio iarăşi zic! Zadarnică ţi-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte Dragostea mea viază; nici secoli nu o stric» 5 De ce nu poci în ochii-ţi inima-mi a desface, Pe care-adesea capu-ţi îl rezemai cu pace, Cînd somnul cu dulceaţă pe gene-ţi odihnea! Şi asfel să-ţi arate ascunsa ei gîndire! Căci poate vei cunoaşte c-ai fost în amăgire, 10 Ş-a ta despreţuire nedreaptă vei vedea. Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăveşte, Cînd rana-mi sîngerează, plăceri ei afl-atunci! Dar vezi că astă lume amar te necinsteşte, întemeindu-ţi slava pe ale mele munci. 15 Cu toate că-n credinţă greşala-mi este mare, Cu toate că în faptă, după a mea purtare, Destule am eu singur asupra-mi a-mputa; Dar cruzii! nu putură un alt braţ să găsească, Atît să mă sfîşie ş-adînc să mă rănească, 20 Decît braţul ce-odată cu drag’ mă-mbrăţişa? 253 Să nu te-nşeli atîta: amorul cu-ncet piere, Dar iarăşi nu mai crede că inimile pot Prin orice depărtare, prin oricare tăcere, Prin orice silnicie schimbate-a fi de tot. 25 A ta încă păstrează amorul către mine, A mea e sîngerîndă, dar însă. pentru tine Bate, s-asvîrle, arde, şi arde nencetat. O cugetare groaznic pe amîndoi pătrunde: Voi fi pe alte ţărmuri, şi cine ştie unde? 30 Vecinic în despărţire, de tine depărtat! Sînt jalnici aste vorbe ca gemătul de moarte, Ca piatra mormîntală pe noi ne-a-nfiorat; Tristele dimineţe cînd voi trăi departe Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat! 35 Cînd vei vrea să te mîngîi cu fiica ta iubită Şi cînd va fi vrodată urechea ta izbită De glasul ei cel tînăr, de vorbele-i dîntîi, Vei învăţa-o oare să zică: al meu tată? Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată, 40 Să-i dea îmbrăţişare în lumea celor vii. Cînd mîinele-i prea frageţi te-or strînge cu dulceaţă, Cînd mica ei guriţă va cere pe a ta, Gîndeşte la acela ce nu va mai fi faţă, Ce-n veci de fericirea-ţi el cerul va ruga, 45 L-acela ce amoru-ţi putea să-l fericească: Şi dacă acest martur d-o dragoste cerească V-avea într-al său aer ceva d-al tată-său, A ta inim-atuncea va bate pentru mine; Fior rece va trece prin ale tale vine; 50 Repede se va strînge, va bate pulsul tău. Cumplita-mi rătăcire ţi-e cunoscută poate: Dar niminea să ştie smintirea mea nu crez. Pe urmă-ţi în tot locul a mele nădejdi toate Se vestejăsc, şi iarăşi pe urmă-ţi înviez. 254 55 A inimii-mi simţire cu totul şovăieşte; Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umileşte, La tine se închină, la tine s-a supus, Dar!... părăsit de tine şi sufletul mă lasă, Viaţa mi-e povară, o simţ cum mă apasă 60 Şi orice fericire o văz că mi-a apus. Destul, în zadar este oricare rugăciune, Ş-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult, Căci sînt cugetări triste ce-n silă ne supune, Ce făr’ de voie scapă, de lege nu ascult. 65 O dată înc-adio! Lipsit acum de toate De cîte-mi erau scumpe, simţirea-mi nu mai poate, Inima-mi osteneşte de a mai suferi; Sînt jalnic, singuratic, coprins de întristare, Şi desnădăjduirea-mi se face tot mai mare, 70 Şi sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri. LORD BYRON ÎNTRISTARE Duceţi-mă acolo pe ţărmuri fericite, Ziceam, unde Neapol p-al mării sîn prea lin Răsfrînge dealuri, stele de nori neînvelite Şi unde cresc oranzii subt cerul cel senin. 5 Ce-ntîrziem? Să mergem; din unda cea albită Să văz ieşind Vezuvul în flăcări care zbor; Să văz eu Aurora pe dealuri strălucită. Şi voi, ţiind de mînă uşor p-a mea iubită, Din aste nălţimi veseli visînd să mă cobor. 10 Urmează-mi în ocolul acestor golfuri line; Să-ncoarcem paşii noştri pe ţărmul cunoscut, Iv-a lui Virgil cenuşă 1, l-a Cintiei2 grădine, L-al Venerii vechi templu ţărîn-acum făcut: Acolo subt oranze, subt via înflorită 15 A căria mlădiţe cu mirţii se mărită Şi fruntea şi-o-mpleteşte c-o boltă de lungi flori, Iv-al apii dulce zgomot, l-a vîntului murmură, Noi singuri cu amorul, cu vesela natură, Gustînd viaţă dulce, plăcuţi vom avea sori. 1 Vergilius a fost înmormîntat lîngă Neapole; mormintul care i se atribuie (dar a cărui autenticitate este cel puţin îndoielnică) a devenit un loc de pelerinaj pentru poeţi. 2 Cynthia, iubita poetului latin Propertius. 256 20 A galbenelor zile făclia se topeşte, Se stinge cu încetul de al restriştii vînt* Ori dacă cîteodată puţin mai fîlfîieşte, Scînteiele-i aprinse de suveniru-ţi sînt. Eu nu ştiu dacă cerul în marea-i îndurare 25 Voieşte al meu suflet în ast loc a iesi: Viaţa-mi e aproape de recele-i hotare, Şi-abia pe un an poate că încă va păşi. Dar dac-o veni moartea în primăvara vieţii, De trebuie în locul la bine închinat 30 Să scap din a mea mînă o cup-a tinereţii Pe care cu flori soarta părea c-a-ncoronat, Eu nu rog dumnezeii decît să merg o dată Pe ţărmuri ce păstrează iubitu-ţi suvenir, Să zic un lung adio la clima cea curată, 35 Şi unde-am gustat viaţa să pierz al vieţii fir. LAMARTIJSE Grigore Alexandrescu, Opere I 9 FLUTURELE Cu primăvar-a naşte, cu roza ei să moară, în unde de lumină cu zefiri a-nota, Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă uşoară, De aer, de miroase, senin a se-mbăta, De praf a sale aripi de june să clătească, Să zboare ca suflarea la bolta cea cerească: A fluturelui asfel e soarta de iubit. El este ca dorinţa ce-n veci nu se aşază, Nemulţumit de toate, din toate vrînd să vază, Se duce s-afle-n ceruri plăcerea ce-a dorit. LAMARTINE UNIREA PRINCIPATELOR Dedicată fiitorilor deputaţi ai Romîniei I Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbru ţării-nvecinate, Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd; Şi în vechea capitală, o măreaţă mănăstire 1, 5 După lupte sîngeroase monument de înfrăţire, D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd. II Ce spun aste suvenire? ele-arăt că altădată, înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată, Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi; 10 C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire, Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire, Decît numai în unirea către care sînt chemaţi. 1 Biserica Stelii din Tîrgovişte (n.a.). Kste vorba (vezi şi nota lui Alexandrescu din Concordia, la aparatul critic) de tratatul de pace încheiat în 1639 între Matei Basarab şi Vasile Lupu, concretizat prin clădirea bisericii Stelea de către domnul Moldovei şi a mănăstirii Soveja de către domnul Munteniei. 17* 259 III Căci de urele interne mult a profitat streinul; Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul, 15 Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos; Căci slăbiţi prin moliciune, umiliţi prin apăsare, în furtune şi în intrigi balotaţi fără-ncetare, Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios. IV Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sînge, 20 Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi. Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă, Orizonul se-nsenină, calea noastră este dreaptă, Şi asupra-ne se-ntinde mîna bunei provedinţi. V 25 Romîni! Dulce e unirea! Ascultaţi... glasu-i răsună... De la fiii Romîniei cere patrie comună... Steaua1 merge înainte-i, simbol sacru pe pămînt; Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare Conducea pe-ncoronaţii cavaleri, din depărtare, 30 De la marginile lumei, către leagănul cel sfînt. VI Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune Virtuţi mari, ilusîre fapte ale naţiei romîne, Care inimă stă rece? care suflet nemişcat? Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire, 35 Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire, Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat? 1 Este vorba de ziarul Steaua Dunării a lui M. Kogălniceanu, la care Gr. Alexandrescu a şi colaborat. 260 VII în tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se-ntîlniră 1, Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe romîni îi înfrăţiră; împrejura-le stau dese umbre de măreţi eroi... 40 Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează... Deputaţi! asupra voastră ei privirea şi-aţintează; Fala sau ruşinea ţărei se aşteaptă de la voi. VIII Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărînă, Daca voi acum veţi pierde marea cauză romînă, 45 Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc: Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire, Ce de la părinţi de merit nobili fii o priimesc. 1 „Cei dintîi domni, cari încheiara tractate cu înalta Poartă, unul pentru Moldova şi altul pentru Ţara Romînească.44 (Nota lui Alexandrescu în Concordia.) Printre revendicările care apar în mod constant în presa politică a timpului se află şi aceea a respectării de către Poartă a autonomiei interne a Principatelor, prevăzută de tratatele pomenite de Alexandrescu. Vezi mai jos, p.5i3, nota i. 261 MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I Anul 1859 Pentru ziua intrării sale în Bucureşti I Timp dorit, zi de speranţe, Fiu al ţărei, salutare! Romînia învestită în vesminte de serbare, 5 îţi doreşte, îţi urează De mari fapte viaţă plină, vŞi se-nclină stelei tale Ce străluce de lumină. II Cînd de glasul omenirei 10 Inspirată şi condusă, Pleiada europeană, De puternici regi compusă, Reda naţiei gemînde Antici drepturi şi tărie1, 15 Soarta-ţi se-nscria în cerur Cu lumina cea mai vie. Aluzie la tratatul de la Paris din 1856. 262 III Fă dar numele-ţi să treacă între numele divine, Celor ce au fost ai lumei 20 Nobili făcători de bine. Secolul să te admire, Şi cu noi să se fălească Franţa, naţia cea mare, Naţia cavalerească. IV 25 Căci e aspră datorie Ce o naţie impune, Căci e grea, mult grea, coroana Ce pe capul tău se pune. Ţara te salută, prinţe, 30 Cu plăcere şi iubire, Şi-ţi încrede viitoru-i Zîmbitor de fericire. O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat. Căci am cuvinte să crez că la Divanul Ad-hoc Bine lumei o să fac, şi rol nobil o se joc, 5 După cum puteţi vedea Din.mărturisirea mea. încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare, Şi după ce m-am născut Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare 10 Pînă într-acest minut. Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală Se compune totdeauna din acea particulară, Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare Am îmbogăţit eu statul, cumpărîndu-mi moşioare; 15 Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul, îmi da ranguri pe tot anul, siluind regulamentul1, Pe cînd mulţi' păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate, Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate. Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară2, 20 De la cine înlesnire întru toate ele-aflară? 1 Regulamentul Organic. 2 Este vorba probabil de ocupaţia austriacă din timpul Războiului CrimeeL Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute, Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute? Cînd era în lipsă ţara, subt a mea isprăvnicie, Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie. 25 Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate, ' Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,. Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei, Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei. I^as doparte ale mele osteneli şi cheltuială, 30 Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială, Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare, După lupte sîngeroase încheind tractat de pace, Hotărî pe Romînia fericită a o face. 1 35 Pe aceste dar temeiuri, fraţi romîni, eu vă cer votul, Şi la cauza cea sacră azi mă devotez cu totul. Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă, Iva Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare 40 Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare; Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte; însă prinţ strein nu-mi place căci nu ştie romîneşte; vŞi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească, 45 Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate, Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate; Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie, Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie. Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe într-o oală, 50 Ş-a streinului domnire Ţării îi va fi fatală; Şi religia vom pierde şi vom uita romîneşte, Ca în Grecia modernă unde azi vorbesc nemţeşte.2 Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă romînească, Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească. 55 Nu-1 voi însă ereditar, căci a ţării veche lege Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-1 alege; 1 Aluzie la Tratatul de la Paris din 1856. 2 în 1832, doi ani după recunoaşterea independenţei Greciei, este adus pe tron principele german Otto de Bavaria, 265 Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare Daca chiar şi nouă rindul ne-o veni din întîmplare. Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte, HO O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte* Adică în orce cazuri să urmez eu cum îmi place, Fără a putea guvernul observaţie a-mi face. Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională, Vrînd să mă declar d-acuma, simţ o mare îndoială: 65 Căci vorbind drept, nu ştiu bine ast cuvînt ce va se zică, Şi în loc de bine ţării să nu-i fac mai rău mi-e frică. Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă fricopsealâ, Un guvern în constituţii e supus la socoteală, Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme, 70 Astea n-or să ne aducă decît pierdere de vreme, Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate, Care plac junimei noastre cei cu capete stricate. Trebile cu ^vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare, Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare. 75 Dup-aceste dar cuvinte, fraţi romîni ce mă-nţelegeţi, Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi, Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună, Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă; Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune 80 Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune. 12 august i8$j CÎNTECUL SOLDATULUI I Pe cîmpul Romîniei Trompeta cînd răsună, La glasul datoriei Oştirea se adună. Şi steagul o umbreşte Şi arma-le luceşte Şi inimile-n piepturi Bat repede voios. De nici un fel de vreme 10 Soldatul nu se teme, Deviza-i e credinţa Şi suflet curajos. II Cînd bolta din tărie De nori se încunună, 15 Pe munţi şi pe cîmpie Cînd fulgeră şi tună, 267 Soldatu-naintează, Şi marşul său urmează, De misia sa mîndru, 22 Nu cată înapoi. El legea împlineşte, Şi ţara-şi ocroteşte, E totdeauna gata în pace şi-n război. 25 în astă lume mare Oriunde soarta-1 duce, Viaţa-i schimbătoare Plăceri cu ea aduce. III Apoi cînd totul trece, 30 Cînd bate ceasul rece, De fraţii săi de arme Măreţ e-nmormîntat1; El vesel vieţuieşte Şi moare bărbăteşte, Căci astfel este traiul Şi moartea de soldat. septemvrie 18 1 Pentru o atitudine diferită faţă de acelaşi fapt, vezi Cîinele soldatului, 13 — 16. 268 /.. I *0 \. t> t * I /* f > t 1 \.y /f'. / ; r! * f f «■ ‘ ‘ î S\ V >/ .> ! C- * f X sf C. (>/*<' <* r//' vf 6/» f ' ' * ' f * - ■/.- -y ■ ■Ş'''*: .'■/ ■ 7 r?f; ..e '- ^ ^ 4 ( 0 y- fi <. / f S > i ^ (• , 4.1 r r Vn C' y i <■>',( f >•• '* * /1 /, * * < l ry* { < ' 1 >-/...-/ /r. /%,' € fe s£r ** /V* l« / . ^Z^jrj ■/ # ^ ^ ^ ' jr* ^ ' * *- V: * s * £■ ^ X f c/ ^ v ^ ^ ^'ţ^&u\9' 9 Manuscrisul poeziei „Cometef anonsate pentru 13 iunie“ (Biblioteca Academiei R.P.&«, ms. SOI, f° 140*141) te,.' # r * «vVîrK * Xyi- ' * ( &* f J ^ (A^ ^vV' / ^ ^ / (* S f f{ e- 2 < / \ y'k îi f/ £& ( ^ *** <^2 .ifc. s? > AyS- < ' ‘ "- ' -^«f /«• V- /v>V ,.. ^ < i . • ./T ( * * ‘ #>* >» / / V' V * -v -< ^ ^ . ' 7" e .✓ >'*<«/*4 fr* > 1 jy r s . A - / ' »’X'i' P /^f . vy t * kl^y ^ y ;.i -? & n f si / { <: - < «« ^ COMETEI ANONSATE PENTRU 13 IUNIE Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? El, drept, mult nu plăteşte, dar tot avem cuvinte Viaţa-i păcătoasă cîtva să prelungim. 5 De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască în locu-ne fiinţe mai rele decît noi, Ce-n grab or să-ntărîte mînia ta stelească, Prin fapte mai cumplite, prin crime şi război. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată, 10 La care cum s-aude destul ai conlucrat, Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deşălată, Plutea pe universul subt unde înecat? Ei bine! omenirea ce moşteni pămîntul, Fiinţe, lighioane ce-n urmă s-au ivit, 15 întrec ele p-acelea ce» ş-au găsit mormîntul în marea adîncime şi monştri au nutrit? 269 Cîmpiile de astăzi sînt ele mai mănoase Decît cele antice? măgarii mai deştepţi? Broasca mai muzicantă în bălţile stufoase? 20 Tigrii mai cu blîndeţe, şi oamenii mai drepţi? Nu, nu! bagă de seamă să nu faci o greşală, De care mai în urmă amar să te că ieşti; Ba încă să dai, poate, o aspră socoteală Prea bunului părinte al rasei omeneşti. 25 Căci noi avem de lucru în Ţara Romînească; Legi vechi şi ruginite avem să le-nnoim, Regulamentul multe are să pătimească 1, De ne-or lăsa în pace aşa precum dorim. De eşti tu executor înaltelor decrete, 30 Mai dă-ne un mic termen de zece mii de ani, Să ne-ndreptăm purtarea, să ne spălăm de pete, Să nu cădem în iaduri pe gheare de satani. Atuncea, daca globul n-o merita viaţă, Poţi să-l prăjeşti în voie-ţi, eu nu mă-mprotivesc, 35 Dar azi, topeşte numai a inimilor gheaţă, Şi arde astrologii ce lumea îngrozesc. i&57 1 Revendicarea unui regim constituţional implica revizuirea Regulamentulu Organic. 270 RĂSPUNSUL COMETEI Iubit muritor, Astăzi am priimit, Prin post ia cerească, Biletul tău pornit Din Ţara Romînească. • 5 Odată cunoşteam Subt nume de roman Un prea puternic neam, Al lumei crud tiran; Neam ce-1 credeam perit, 10 Căci nu l-am mai zărit; Şi pînă-ntr-ast minut (Mă jur pe al meu nume), Eu nici aş fi crezut Că existaţi pe lume; 15 Dar de vreme ce ser iţi Voi trebuie să fiţi. Numai nu înţeleg cine v-a putut spune Că aveam pentru glob intenţii aşa bune. E netăgăduit 20 C-a lui desfiinţare 271 De timp nepomenit Mi-era în cugetare, în cerc tot viţios Văzînd că se-nvîrteste, 25 Şi omul păcătos în rele mult sporeşte, Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni, Lumei folositori, au trecut de nebuni, Au fost persecutaţi 30 în vreme ce-au trăit, Şi foarte lăudaţi După ce au murit. Eu prea rău am urmat, Cînd am lăsat odată 35 Pe Noe d-a scăpat Cu luntrea-i deşălată, Căci ştii ce a făcut Cît liber s-a văzut? El a sădit o vie 40 Ş-a căzut pe beţie! Iar cu fetele lui Ce-a mai făcut, nu spui. Iar ţie atunci încoaci din el cîţi s-au prăşit* Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit; 45 Soarele-au spăimîntat prin lupte şi omor, Pentru globul pămînt, ce nu era al lor. Căci socotesc că ştii, nevoie n-am să-ţi spui* Că nu e-ctl vostru el, ci voi sînteţi ai lui. Apoi v-aţi apucat 50 Cerul d-aţi spionat, Prin sticle cercetind Ce avem noi de gînd, Ce fel ne preumblăm, Pînă şi ce mîncăm. 55 Ba încă aţi scornit Feluri de secături, Şi pe voi v-aţi numit Alese creaturi! 272 Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream,, 60 Şi răzbunarea mea în taină pregăteam. Dar fiindcă îmi scrii că sînteţi ocupaţi Proastelor voastre legi spoială să le daţi, Fiindcă ai cerut sorocul mărginit De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit 65 Ş-o graţioasă stea d intr-a le curţii mele, Pentru cîţiva poeţi ce casc gura la stele, Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc, îmi pui caii la grajdi şi coadele la toc. Numai luaţi măsuri, gîndiţi şi căutaţi 70 De indulgenţa mea acum să profitaţi. Căci daca spre pămînt vrodată m-oi porni, Vă poci încredinţa că bine nu oţi fi. (Scris în palatul nostru de vară) 14 mai i8$y 18 — Grigore Alexandrescu, Opere I DOAMNEI P. S. G.1 Şi veselă şi jună te-am cunoscut odată; Cu aceleaşi defecte acum iar te găsesc; Pe soţul ce te-aşteaptă în ţară depărtată, Deşi strein de ţara-i, eu tot îl fericesc. 5 Căci spiritul ce-ncîntă şi graţia dorită Viaţa-i viscoloasă ades a îndulcit; Pe calea însemnată d-a omului ursită, Nemulţumiri, plăcere cu el ai împărţit. A unui vechi prieten amabilă soţie, 10 în insula streină în care lăcuiţi, Cînd veţi vorbi-mpreună d-a ţărei poezie, Vă rog cîteodată la mine să gîndiţi. 1 Princesei Saşa Ghica (si a lui I. Ghica). 274 D-NEI A. BA Angelii port al tău nume. Ca ei blindă, dulce eşti, Tot ce e plăcut în lume în persoana ta uneşti, 5 Eleganţă şi juneţe, Graţie şi frumuseţe Te-ncunjor, te încunun, Florile cu vii coloare Trimet ţie salutare, 10 Zefirii numele-ţi spun. Cînd dai nume fiicii mele, Atunci una dintre stele De lumină strălucind Luă misie cerească 15 în viaţă s-o-nsoţească De la ea răul gonind. 1 Angelina Bălăceanu, naşa fiicei lui Alexandrescu. 275 Şi cînd astă copilită Va fi-n vîrstă să vorbească, Voi deprinde-a ei guriţă 20 Cu amor să te numească Şi să aibă pentru tine Tot acea simţire vie Cită inima-mi conţine Pentru Iancu1 am ic ie. 1 Ion Bălăceanu. D-NEI M. C.1 în albumul dumitale, Doamna mea, dorind a seri, Nu putui găsi culoare Nici omagiuri a descri 5 Frumuseţea-ncîntătoare, Graţiile zîmbitoare, Acel spirit cultivat, Ce adesea-n convorbire M-a pătruns de mulţumire 10 Şi-n Edem2 m-a transportat. P-al tău nobil, bun consoarte3 îl iubesc ca pe un frate, Căci amic bun l-am aflat: Şi la amîndoi unire 15 Vă urez şi fericire, Trai plăcut şi-ndelungat. 1 Maria Cantacuzino. 2 Numele biblic al raiului. Forma edem (faţă de obişnuitul eden) provine din traducerea grecească a Bibliei şi este cea mai frecventă în cărţile noastre bisericeşti, slavone şi romîne. Atestări literare contemporane cu Alexandrescu găsim, de exemplu, la I. Văcărescu, Colecţie, p. 495, şi Al. Pelimon, Poezii, p. 71. 3 Ion Cantacuzino. 277 D-IvAA S. LA. îmi place micşuneaua, zambila, dulce floare, Simboluri de iluzii ce nu vieţuiesc mult. îmi place trandafirul, dar mai frumoasă-mi pare Privirea ce le-alese şi mîna ce le-a smult. 5 Căci spiritul ce-ncîntă şi graţia dorită Şi daruri ce unite prea rar se întîlnesc, De flori neperitoare ghirlandă fericită, Sînt scumpele podoa5e~ce nu te părăsesc. A! fie-ţi viaţa dulce şi zilele senine 10 Şi numai pentru floare se ai gîndiri, dorinţi; A inimii-ţi odihnă nimic să n-o-nvenine. Amarul fericirei în veci se nu îl simţi. 1 Demoazela. 278 UNEI NECUNOSCUTE MOLDOVENCE Care mi-a cerut versuri De vreme ce îţi place a ţării poezie, Prin calităţi alese crez că te osibeşti; Crez că ai eleganţă şi-n suflet armonie, Misterioasă limbă a silfilor cereşti. 5 Să zice însă, doamnă, că eşti şi mult frumoasă, Nobilă-n sentimente, în spirit graţioasă, Dar vai! nu sînt perfecte fiinţe omeneşti; Căci se mai zice încă (şi foarte rău îmi pare) Căci lîngă toate-acestea ai şi un defect mare, 10 Că, sclavă datoriei, numai un om iubeşti. io iunie i8$y FRUMOASĂ E NATURA Frumoasă e natura, frumoasă dimineaţa, Plăcut este al undei murmur melodios: Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa, Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos. 5 A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor, Şi vîntul îţi şopteşte misteruri de amor. Sînt dulci ale prunciei dorite suvenire Şi visuri fericite, iluzii îngereşti, Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zîmbire, 10 Dar nici un vis nu-mi place, de nu-1 pricinuieşti. Cînd soarta nemblînzită m-adapă cu durere, Cînd lumea ş-orce bunuri aş vrea a le uita, Nimic nu cei vieţii, mărire, nici putere, Nimic nu mă mîngîie decît iubirea ta. 15 A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor., Şi vîntul îţi şopteşte misteruri de amor. 280 ÎN ORE DE MÎHNIRE în ore de mîhnire SJ^ntîfriplă cîteodată S-alin a ta privire Şi fruntea-ţi cea curată, 5 Pe care umbra tristă în veci n-o înveleşte, Pe care liniştirea şi pacea lăcuieşte. Atuncea în mirare întreb, e cu putinţă Un suflet ce nu are • 10 Nici patimi, nici dorinţă, Sau care adînc ştie simţirea a-şi ascunde Ca negrele-i impresii să nu le poţi pătrunde? Viaţa-i ca visul Ce vesel se renaşte? 15 Gîndirea-i chiparisul Ce nu se vestejeşte, Ce iarna cînd în preajmă-i e viscol, întristare, El verde primăverei trimite sărutare, 281 Sau este ca volcanul ce arde în tăcere, 20 Ce-n faţă şi în preajmă-i s-arată liniştit, Cînd sînul lui coprinde şi muncă şi durere, Ca orşice trăieşte, ca orşice-a trăit? Orcum va fi, copilă, senină ţi-e privirea, Blîndeţea, bunătatea de soră te-au luat; 25 Ca ele în tot locul însufli mulţumirea, La naşterea-ţi natura zîmbind te-a-mbrăţişat. Daruri ce vin din suflet sînt negreşit dorite, Sînt vrednici de iubire orunde le-ntîlneşti; Eu le ador, dar ele îmi par mai preţuite 30 Cînd le găsesc unite Cu daruri mai zadarnici, cu graţii mai trupeşti. Inima mea de fire aşa este făcută, Şi trista omenire aşa este născută. Voi, fiicele Aurorei, dulci tinere pansele, 35 Flori care o cunoaşteţi, flori care o iubiţi, Frumoase ca icoana din visurile mele, Nu puteţi cîteodată de mine să-i vorbiţi? IMN DESTINÂT A SE CÎNTA LA INAUGURATIA TEATRULUI I Veniţi, romîni, se consacrăm O zi înseninătoare, Şi artelor ce cultivăm S-aducem salutare. II 5 în sfîrşit iată-1 ridicat, Templul la muze dedicat, Templul măreţ împodobit, de unde-n viitor Se va-nălţa în zbor Vestea răsunătoare, 10 Ca să arate-n lume Că ş-ale noastre nume Pot fi nepieritoare. III Artişti, poeţi care simţiţi Scînteia inspirărei, 15 Acum deschisă voi priviţi Are na-na intăre i. 283 IV Nobile naţii se fălesc Cu scrieri lăudate, Prin simtimente ce trăiesc, 20 Şi prin idei bogate. V Veniţi, vă-ntreceţi, triumfaţi, Cum triumfa odată Esch.il, Sofoclu-aplaudaţi în Grecia încîntată. VI 25 Talentele îşi vor găsi Aicea răsplătire, Idei măreţe vor rodi în inimi cu simţire. VII Aici se va încorona 30 Virtutea lăudată, Şi viţiul se va-nfrunta Prin fapta-i imitată. VIII Plăceri şi plînsuri, Dureri şi rîsuri, 35 Ce fac viaţa p-acest pămînt, Toate-mpreună Scena le-adună, Folositoare toate ne sînt. 284 IX Veniţi dar în ast templu, 40 în solemnelă seară, Să onorăm bărbaţii Acei ce îl fondară. X Un cuget, o gîndire, Pe toţi să ne-nfrăţească, 45 Şi-n dreaptă mulţumire Să zicem în unire: Trăiască ţara noastră Şi arta romînească. 1853, ianuarie I EPISTOLE SI SATIRE RĂZBUNAREA ŞOARECILOR SAU MOARTEA LUI SION Pe dealul Mitropoliei, în arhiva Romîniei, Unde statul grămădeşte Tot ce nu-i mai trebuieşte, 5 Unde s-află aruncate Secături nenumărate, Hîrtii, condici osîndite, Judecăţi nenorocite, Are cuiburi din vechime 10 Numeroasă şoricime, Seminţie roditoare, Şi de literi rozătoare; Şeful ei, un ghiscan mare, în dosare locuieşte, 15 Nume de Rozon el are Şi pe poliţe domneşte: El e strănepot de frate Lui Raton, care odată Trăia de zgomot departe, 20 într-o cameră privată. 1 1 Cf. Şoarecele şi pisica, v. 4: Petrecea retirat într-un vechi parmazan. 287 într-o zi — nu, era seară — Dup-a lui Rozon poruncă Şoarecii toţi s-adunară Şi într-o tăcere-adîncă 25 Aste vorbe ascultară: „De cînd subt aceste boite ne aflăm adăpostiţi, Fraţilor! voi ştiţi prea bine cît am fost de fericiţi; Şeful de azi al arhivei, om de pace iubitor, Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor. 30 Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit, Sau că într-aceste ziduri vro pisică a-ntîlnit, Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman Pergamentele antice, condicile de divan; Soarta ne era prosperă, şeful trecea zîmbitor, 35 Generaţiile noastre aveau falnic viitor. Dar azi, vai! totul se schimbă, azi sîntem amerinţaţi Să ne pierdem locuinţa şi să fim dizgraţiaţi, Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cîntat Paradisul1 (deşi iadul el cu drept l-a meritat), 40 A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos, Că a şefului arhivei pana noi o am fi ros. Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător, Vrednic a purta mai bine nume de defăimător, Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pămînt 45 Să ne strice fericirea? Nu, cît eu în viaţă sînt Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm şi noi, S-arătăm că-n şoareci curge nobil sînge de eroi Şi că păgînul acela, ce ura a meritat, Nume de moldovean vrednic cu nedrept a cîştigat: 50 Mergeţi dar şi-n astă noapte picerele vă gătiţi, Şi cînd s-o ivi de ziuă cu toţii pe drum să fiţi. Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să-l călcăm,. Cine sînt şoarecii noştri şi Rozon să-i arătăm. De veţi găsi-mprotivire, să nu vă descurajaţi, 55 Şi la orce întîmplare, totdeauna s-alergaţi Sion tradusese fragmente din Paradisul pierdut al lui Milton (1851). Uixde-ţi zări că se mişcă vîrful de la coada mea, Ce pe a gloriei cale pururea o veţi vedea.“ Zise, şi1 auzitorii aşa mult au aplaudat^ Cît dulapurile toate în arhivă s-au mişcat. 69 A doua zi şoricimea cu mare grabă porni, Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi. II Noaptea domnea în natură, Şi zefirii răcoroşi Sufla cu-aceeaşi măsură 65 La drepţi sau necredincioşi; De a zilei osteneală Sion dormea obosit: Dormea! fără îndoială, în somnul lui fericit, 70 Visele, taineci fiinţe, Din loc în loc îl purta Şi toate-ale lui dorinţe împlinite-i arăta. C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea 75 Şi inima ei şi mîna c-o bună zestre cerea. Cînd deodată el dete un ţipăt îngrozitor: Ţîrcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor; Departamentul credinţei, la care fu mădular, Cu toţi darabanii vine... însă tîrziu, şi-n zadar: 80 Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sîngerat, Ca un caşcaval de Parma pe jumătate mîncat: Urechile lui şi nasul, chiar daca le-o fi avut, Atuncea să se găsească de loc nu s-a mai putut. Numai l-a doua-nviere eu crez că se vor găsi, 85 Cînd şoarecii le-or aduce, daca or mai trebui. 1 Zise, şi... formulă caracteristică poemelor epice. Parodia tonului epic este aproape dominantă în această poezie. 19 — Grigore Alexandrescu, Opere I 289 Cu toate acestea lupta, d-o fi cum am auzit, Mortului face onoare, căci mult s-a împrotivit: Şi s-au găsit împrejura-i, de mîna lui sugrumaţi, Un mare număr de şoareci, tot din cei mai însemnaţi. 90 Ba încă spun (Dar aceasta eu nu v-o asigurez, Căci fapta e de mirare, şi nu îmi vine s-o crez.), Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon, Lăsă o labă în mîna eroicului Sion. Ce s-a întîmplat în urmă eu nici am mai cercetat, 95 Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat. Sion amic îmi fusese, talent şi inimă-avea, Şi crez c-ar fi trăit încă daca atunci nu murea; Litefraturei romîne el ar fi fost de folos, Daca din nenorocire şoarecii nu l-ar fi ros. ADIO Pocit, faimos proconsol, model de tiranie, Cumplită fie calea pe care ai plecat, Cu apa consacrată prin somnul de vecie Vom curăţi pămîntul ce tu ai întinat. 5 Schelet fantasmagoric, fiinţă infernală, Geroasa, trista-ţi climă ea încă n-a produs Jjganie mai crudă, o iazmă mai fatală, De cînd soarele seara să pleacă la apus. Dator este romînul a sa recunoştinţă 10 Monarhului ce ţara cu tine înzestra. Căci zelul tău sălbatic, fanateca-ţi silinţă, De graţia robiei pe robi chiar dezgusta. Căci mulţi care-mprejuru-ţi cerşau a ta rînjire, Vrăjmaşi ai libertăţii, ce binele nu-1 vor, 15 Născuţi erau să fie cu tine în unire, De nu umileai, crude, şi chiar baseţea lor. 19* 291 Tiran omiopatic, cum nu des se găseşte, Otrava prin otravă în noi ai vindicat. O naţie întreagă prin mine-ţi mulţumeşte 20 Şi te proclam din parte-i al ţării Ipocrat. A! Daca vom ajunge la ţinta mult visată, De voi trăi atuncea (şi-mi place să o crez), Tu vei avea, fii sigur, o statuă bogată, Al cării bust cu lanţuri eu am să-l decorez. 25 în jocul lor, copiii o vor scuipa în faţă; Şi cînd vreunui gîde vom da numele tău, Acel om se va crede nevrednic de viaţă, Pierdut din omenire, bătut de Dumnezeu. Aşa cînd toamna rodul s-a copt în vii, grădină, 30 Ţăranul ce se teme de hoţii zburători, Pe ramură înaltă expune la lumină Scheletul coţofenei, cadavrul unei ciori. Spectacolul goneşte jivine răpitoare De lacoma lor ceată ogorul e ferit. 35 Ţăranu-atunci profită d-a feţei lui sudoare, E veselă natura şi omul mulţumit. Adio! lung adio! şi fără revedere, Departe, mult departe te du din ţara mea, Pustiul Siberiii te-aşteaptă cu plăcere, 40 Pămîntul să te-n|hită şi dracul să te ia. CONFESIUNEA UNUI RENEGAT Ascultă-mă, sfînt preot, ascultă-mă, părinte, Ajută un nevrednic, lipsit de ajutor; Consolă un trist suflet ce soarta îşi presimte, Cînd sună ceasul groaznic, veciei vestitor. 5 Viaţa-mi de necinste şi crimile-mi trecute, Ca furii nempăcate asupră-mi năvălesc; Vînzări, sataneşti planuri, de lume neştiute, în inima-mi pun iadul, ca iesme îmi scrîşnesc. Nopţile-mi sînt grozave, tăcerea îmi şopteşte, 10 Mă înconjor prăpăstii la fiecare pas; Părul meu c-al lui Cain pe frunte-mi se zbîrleşte; Gura mi se-ncleştează şi nu poci scoate glas. Mă rătăcesc pe cîmpuri, dar iarba înviază, Dar arborul pădurei ia formă, mi-e vrăjmaş; 15 Vulturul mă priveşte şi ochiu-i scînteiază, Ş-a sfîşia e gata un leş de ucigaş. 293 Vezi ceasornicu-acesta care la pieptu-mi bate? E vechea recompensă unui păcat cumplit. Cîte cu a mea faptă am drepturi cîştigate? 20 Vînzarea fu plăcută, dar eu despreţuit. Am cunoscut bărbaţi lucrînd 1-al ţărei bine. Cu-nalte simţimente la ei m-am arătat; Tîrîndu-mă la dînşii, s-au încrezut în mine, Ieri le-am jurat credinţă, şi astăzi i-am trădat. 25 Urînd orice virtute ce n-o puteam ajunge, Pe orice om de merit în veci am defăimat; Proteu 1 cu feţe multe, strigoi setos de sînge, L,a umbră, la-ntunerec, pe mulţi am sugrumat. Subt aer de blîndeţe, urmam a mea turbare, 30 Şi gheara-mi veninată în inimi înfigeam. Avînd nepedepsirea de preţ l-a mea vînzare, Minciuni neruşinate eu liber tipăream. Angel de întunerec pentru-ale lor păcate, Ieşind din adîncirea noptosului Tartar, 35 Am auzit cu spaimă cuvîntul de dreptate, M-am prefăcut că-mi place, şi am zîmbit amar. Am zis: iată speranţă, prilej de bucurie! Şi bogăţii şi titluri acum să dobîndesc; E timpul să se-nalţe smerita mea trufie, 40 Am imitat virtutea, dar o s-o prigonesc. 1 Proteu, personaj din mitologia greacă; era considerat ca un zeu al mării şi i se atribuia proprietatea de a lua înfăţişări diferite (leu, dragon, panteră mistreţ, arbore, apă, foc). 294 Poci să sugrum p-asti oameni, şi să le iau vesmîntul, Căci eu sînt cel mai tare, avînd tainele lor, Multe fiare ca mine le sufere pămîntul Şi cerul cu zăbavă trimite ajutor. 45 De ură nici nu-mi pasă, cînd e fără putere, Despreţul e o vorbă deşartă de-nţeles; Mai sînt poate şi alţii cu mine d-o părere, Şi cînd fac al meu bine, drum sigur mi-am ales. Iată puţine, taică, din multele-mi păcate, 50 Iată crime ce astăzi nu poci să mai lucrez, într-al lui Hristos nume drăceşte-au fost lucrate; Rîdeam de semnul crucei, dar lîngă moarte crez. Asta e adevărul ce pocăinţa-1 naşte; De frica judecăţii în sînu-ţi îl depui, 55 Amăgitorul şarpe abia se mai tîraşte ; La glasul veciniciei cu groază mă supui. Dar ce-am zis? Nu voi ruga, nu voi a ta credinţă; Urăsc a voastră lege ş-al vostru ajutor. Este o slăbiciune oricare pocăinţă; 60 Gîde am fost în viaţă, şi gîde voi să mor. FABULE l VULPOIUL PREDICATOR Un vulpoi coprins de boală, La putere foarte prost, însă învăţat în şcoală, Logica ştiind de rost, 5 Făcu plan ca să vorbească Şi să predice-n pustii; Se silea să dovedească, C-un stil dulce, vorbd mii, Că cu o simplicitate 10 Şi cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit; C-astă lume desfrînată Totdauna ne-amăgeşte, 15 Fără a ne da vrodată Cîte ne făgăduieşte. Dar la buna-i predicare Nimini nu da ascultare. Cîţiva şoarici, cerbi de munte 20 Veneau rar să o asculte; însă ei în depărtare, Neavînd nicidecum stare, 297 Fără cinste sau favor, Nu putea da-ncredinţare, 25 Slavă ăstui orator. Aşa el schimbă vorbirea, Defăimă năpăstuirea, Pe urşi, tigri, lei, pardosi, Arătînd a lor turbare 30 Şi a sîngelui vărsare, Şi că sînt nesăţioşi. Atunci cerbi, ciutele toate Ascultau întru mirare, Şi în lacrimi cufundate 35 Plecau de la adunare. Vulpea-şi făcu mare nume; Un leu foarte cu credinţă, Domn p-acea parte de lume, Să o vază-avu dorinţă: 40 Deci şi ea cu bucurie Iva palat grăbi să vie, Unde ajungînd vorbeşte; Tonul ei îmmărmureşte P-ai pădurilor tirani: 45 Cu putere ea descrie Slaba nevinovăţie, Pradă acestor duşmani, Cufundată în durere Cerînd la-nalta putere 50 Asupră-le ajutor. Curtezanii în mirare Ascultau cu supărare, Căci aşa vrea prinţul lor, Care plin de bucurie 55 La palat1 pofti să vie Vulpea în acel minut. „Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place, Căci prin tine mi se face Adevărul cunoscut: 1 Vulpea se afla la palat; repetarea amănuntului provine dintr-o înţelegere greşită a testului francez. 298 60 însă pentru osteneală, Spune fără de sfială, Ce vrei? slujbă, rang sau bani?u Oratorul zise-ndată: „Prinţule, în loc de plată, 65 Aş pofti cîţiva curcani.“ PRIVIGHITOAREA ŞI PĂUNUL Filomela drăgăstoasă Văzînd vremea cea frumoasă, Zile dulci de fericiri, Povestea cu întristare 5 La eho răscîntătoare1 Tristele-i nenorociri. Atunci însă deodată Un păun i se arată (Domn era într-acel loc). 10 Veni plin de supărare; Mînios şi c-un ton mare Astfel îi vorbi pe loc: „Nu vezi că nu-ţi şade bine, Că nici nu ţi se cuvine, 1 Adjectivul răscîntătoare, cu sensul „care răspunde (cîntînd)“ se acordă, cu eho, de genul feminin (vezi Eliza, v. 7), traducînd originalul echo fidele; răscîn-tâtoare este, poate, o creaţie a lui Alexandrescu, avînd ca precedent pe I. Yă-cărescu: Bcco prea cu îngrijire Al lor cîntec rescîntînd... (Colecţie, p. 19) 300 15 Cu acel cioc urîcios, Cu a ochilor grosime, Cu a penii-ntunecime Să cînţi în ast crîng frumos? Frumuseţea cu dreptate 20 Cît va vrea a cînta poate, Pe ea cîntece n-o stric: Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sînt frumos de mirare, Şi tot nu vorbesc nimic.u 25 Filomela îi răspunde: „Iartă-mă, nu poci ascunde, Frumoasă de loc nu sînt; Şi de cînt cîteodată în pădurea adîncată, 30 Soarta mea este de cînt. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi porunceşti mie Şi atîta zgomot faci, Tu nu cînţi căci n-ai putere, 35 Şi singura-ţi mîngîiere Este căci gîndeşti că placi. Trupul tău frumos s-arată, Şi cu coada-ţi lăudată Poate mult să străluceşti: 40 Dar amorul vederi n-are1; Iva auz s-aduci mirare, Asta vezi să dobîndeşti.44 1 Relativ la amorul orb, vezi fabula Nebunia şi Amorul. 301 MĂGARUL RĂSFĂŢAT Un măgar văzu odată P-al său stăpîn că dormea, Şi s-apr op ie îndată Binişor a-1 mîngîia. 5 Bar să ştiţi că dinainte Era trist şi supărat, Căci vedea cu ce cuvinte Mîngîia învederat Un căţeluş mic din casă, 10 Glume, jocuri ce-i făcea, Şi cu dînsul tot la masă Ziua, noaptea petrecea; „O ! ce rea nenorocire ! îşi zicea bietul măgar, 15 De ce astă osebire? Are potaia vrun dar? Eu că alerg pînă seara, Că muncesc necontenit, Ar cu boii toată vara, 20 Şi de fîn chiar sînt lipsit, Ba adesea şi ciomege Pe spinare cam cîştig: 302 Asta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig. 25 Blestematului de cîine, Căci îi joacă împrejur, îi dau cea mai bună pîine Şi pe mine toţi mă-njur. Daca linguşirea este 30 Mijlocul d-a-nainta, Să mă duc dar fără veste Ca şi dînsul a-i sălta.“ Cugetînd astfel în sine, .Vine, calcă-ncetişor, 35 Şi cînd s-apropie bine, îl loveşte c-un picior Atît de greu în spinare (Ba încă alăturînd Drăgăstosul glas ce are, 40 Ca mai mult să-i placă vrînd), Încît omul de mirare, De durere stăpînit, Strigă, se vaită tare: „Săriţi, că m-a prăpădit!“ 45 Slugele alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar îi arata, Cu tufele-i mulţămesc. Nu siliţi natura; 50 Veţi fi neplăcuţi Cu talentul care Nu sînteţi născuţi. PAPAGALUL ŞI CELELALTE PASERI Lăsînd a sa colivie, în pădure vru să vie Papagalu-a se plimba; Şi îndată ce ajunse 5 Să judece el se puse Păserile ce cînta. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ţine, Filomelii tot zicea. 10 Şi aşa pe orişicare, Pasăre mică sau mare, El să tacă le făcea. Dar odată supărate, Păsările adunate, 15 împrotiva lui strigînd, Merseră ca să vorbească Cu dînsul, şi să-l silească Să cînte ceva, zicînd: „Cîntă dar tu, împărate1; 20 Fă această bunătate, 1 Papagalul nu poate fi socotit „împărat41. Alexandrescu, traducînd pe Florian, n-a înţeles expresia franceză beau sire, care nu presupune un titlu de nobleţe, ci este o interpelare familiară. 304 Un exemplu să ne dai: Căci din a ta şuierare, Socotim cu-ncredinţare Că prea minunat glas ai.“ 25 El atun,ci stă la-ndoială, Şi prea cu multă sfială Le răspunde c-un cuvînt: „Domnilor! eu rîz prea bine D-alţii; iar cît pentru mine, 30 De loc cîntăreţ nu sînt.“ Grîgore Alexandrescu, Opsrî I CATÎRUE CB-ŞI LAUDĂ NOBIIJTATEA Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Nobleţea îşi lăuda, Zicînd fără încetare 5 Că de o virtute mare Exempluri mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie Singură a biruit, 10 Şi că l-a ei privire, Oricare om cu simţire De tot rămînea uimit; De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine 15 Domnul catîr socotea; Şi uitînd a sa rea stare, Părinteasca naintare, La lumină tot scotea. Dar cum se sfîrşi nobleţea? 20 Cînd îi veni bătrîneţea,^ La rîşniţă el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, El aminte şi-a adus. 306 BURSUCUL ŞI VULPEA Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească, Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic Şi acei ce îl văzură 5 Toţi într-o unire zic, Se învoiesc a spune că nu era alt nimic Decît o miniatură. Dar riga voiajase, Şi-n streinătate-âîlase 10 Că un bursuc domnitor, Ce va să-şi facă un nume Mare şi faimos în lume, E neapărat dator Să ia un ton de mărire, 15 Să dea porunci pe oştire, Chiar de n-ar avea soldaţi, Căci astfel obişnuiesc Toţi acei care domnesc, Duci sau regi sau împăraţi. , 20 Aşa el şi. slobozi Patru ordine de zi într-acest ciiip redijate: „Către armiile noastre de linie şi de mare, Cavalerii, infanterii1 şi-artileriei uşoare, 25 Poruncim... şi celelalte.44 O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat, De vînt a fost aruncată în ţara învecinată, Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat, 30 Văzînd că bursucul are Armie aşa de mare; Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni Pe ministru din afară2, pe vulpe, şi-i porunci Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona 35 Şi a trage cu urechea, iar mai ales a afla Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios, Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros. Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni, Se înfăţişă la curte, se închină şi vorbi: 40 „Porunca am împlinit; Cu ochii-mi le-am văzut toate, Şi poţi dormi liniştit, Fără să ai griji deşarte, Căci toate acele armii de linie şi de mare, 45 Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare Nu sînt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat, Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.44 Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare, Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare. 1 Dative singulare de la cavalerie, infanterie, obişnuite în pronunţarea curentă şi deseori redate în scris de scriitorii din prima jumătate a secolului al XlX-lea. 2 Din afară = de Externe. 308 ŞARLATANUL ŞI BOLNAVUL La un neguţător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. 5 Cînd zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-1 cunoştea, însă avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n Academii1 luase, cum el zicea, Prin ţări care niciodată 10 Nu au figurat pe hartă, Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit, D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit. Bunul pătimaş îl crede, Doctorul vreme nu pierde, 15 Ci-1 unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat, Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat Că are să şază astfel o săptămînă deplin întinde mîna... pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc; 20 Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc Mai pe scurt, el vine iară a duoua ş-a treia zi, 1 Accentuat Academii. 309 Şi nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă I/uă cîte unul-duouă Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi. 25 Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă: — „Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?u îl întrebă. „Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind Şi din averile sale nimica nemaizărind; Cum văz? nu ştiu, frate, atît numai poci să zic 30 Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“ Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez 1 Simplitatea populară, şi ei singuri profitez. 1 în patru silabe (ex-plo-a-iez)\ cf. p. 167, nota 2. 310 ATELAJUL ETEROGEN Un om avînd un armăsar îl înhamă la jug C-o vită de măgar Şi cu un bou de plug. 5 Boul fiind sacat, La un picior rănit, Măgarul nenvăţat Şi prea rău nărăvit, Stăpînul lor, din car, 10 Striga, plesnea-n zadar: Calul se asvîrlea, Dar boul îl oprea, Măgarul îl lovea, Şi carul nu mergea. 15 „Prea rău i-ai potrivitu, Zice un trecător. „Eşti foarte amăgit, Domnule privitor, Răspunse omul; eu 20 Lumea am vizitat, Şi, daca vrei să ştii, Într-însa am aflat Multe dregătorii Tot astfel întocmite ca atelajul meu.4 311 IEPURELE, OGARUL ŞI COPOIUL Calităţile noastre cele mai lăudate Ne sînt ades în lume drept crime reproşate; Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele Oprim executarea intenţiilor rele. 5 lepurile odată Fu tras la judecată De un ogar. în tufe atuncea prezida Copoiul, şi sentinţe fără apel el da*. Ogarul către el aşa se adresă 10 Şi-n limba lui strigă: „O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc, Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc De acest ticălos, Ce sufletul mi-a scos. 15 Căci vrînd a-1 întîlni, pe deal sau pe cîmpii, El fuge parc-ar fi gonit de vijelii; Ş-apoi n-aleargă drept, Cu el să poţi da piept, Ci merge tot cotiş 20 Şi sare curmeziş: C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc. Dar ce să mai vorbesc, 312 Cînd chiar măria ta, d-o fi cum am aflat, Ai fost adeseaori de dînsul înşelat?" 25 —„Destul, lătră atunci copoiul cafeniu; Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu, Orice pentru el crez, şi iată-1 osîndit Să fie jupuit. Carnea va rămînea pentru judecător, 30 Iar labele vor fi pentru jeluitor." URSUL ŞI VULPEA „Ce bine au să meargă trebile în pădure, Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna Şi noi vom guverna, Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure 5 Că nu s-a pomenit Un timp mai fericit." — „Şi-n ce o să stea oare Binele acest mare?" îl întrebă. 10 — „în toate, Mai ales în dreptate: Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim, Şi legea criminală s-o îmbunătăţim; Căci pe vinovaţi tigrul întîi îi judeca 15 Ş-apoi îi sugruma." — „Dar voi ce-o să le faceţi?" — „Noi o să-i sugrumăm Ş-apoi să-i judecăm." Cutare sau cutare, 20 Care se cred în stare 314 Lumea a guverna, Daca din întîmplare Ar face încercare, Tot astfel ar urma. CORBII ŞI BARZA Pe o cîmpie Mare, bogată, Urmă odată O bătălie 5 Aspră, cumplită, neasemănată1, Încît cadavre nenumărate Zăceau grămadă neîngropate. Corbii îndată luară ştire; Lacomi de pradă, ei năvăliră, 10 Şi cu grăbire Aci sosiră. Şi după ce mîncară, şi după ce băură' Mult sînge, începură C-un glas îngrozitor Să cînte cina lor. Barza cea simţitoare, Care pe om iubeşte Şi-n preajmă-i se nutreşte, Văzîndu-i, de departe Le strigă: „Cum se poate Aşa neruşinare: 15 20 în cinci silabe. 316 E locul pentru cină? e ora de plăcere, Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere? Mumele îşi plîng fiii; 25 Izvorul bogăţiei, Cîmpul, e ruinat, Iar voi vă îndopaţi, Şi cîntaţi!" — „D-aceasta ne iertaţi, 30 Răspunse deodată, Ceata întunecată, Omului cît îi place Poate fi ruinat, Dar noi sîntem în pace 35 Şi mult ne-am îngrăşat." Acei ce de a ţărei grea soartă profitară, Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară, Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi, Poate şi decoraţi, 40 După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi. Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori, (Căci eu vorbesc d-o ţară De tot imaginară) La noi să află oare astfel de muritori? 45 Daca aveţi de oameni idee aşa proastă, Las răspunderea toată asupra dumneavoastră. CALUL VÎNDUT şi DIAMANTUL CUMPĂRAT Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întîmplare Şi cu un preţ de mirare 5 Un cal prost ce el avea; „Căci bietul cumpărător, Zicea el, s-a înşelat Şi puţin cunoscător Orice i-am cerut mi-a dat." 10 La acestea ce să-i zic? Atunci n-am răspuns nimic; Bar peste puţine zile îl văz, însă furios, Şi-mi strigă: „Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. 15 Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat; Cum ţi se pare aceasta?" — „Zău, aşa cum mi-a părut Întîmplarea dă deunăzi cu. calul ce ai vîndut." Strigăm şi protestăm tare Cînd nedreptatea cercăm, 20 Dar mulţi urmăm la-ntîmplare Fapta ce o defăimăm. 318 PORCUL, LIBERAT Cînd s-au liberat ţiganii, în anul de la Hristos O mie şi... nu ştiu cîte, unul din ei, omenos, Vru şi el să libereze pe un porc ce el avea, Şi în jug de multă vreme lîngă şatră îl ţinea. 5 îl chemă dar şi îi zise: „Porcule, purcelul meu, Cunosc însumi,, din cercare, jugul cît este de greu. De aceea te fac liber; d-acum poţi a vieţui Orcum ţi-o plăcea, şi hrana singur a ţi-o dobîndi. — „Să trăieşti! însă, stăpîne, în grădini poci eu intra, 10 Pepeni, dovlecei şi verze fără griiă a mînca?" — „Ba nu, astea sînt oprite/' —^..Aşadar îţi mulţumesc, Cu un sfert de libertate, drept sa spui, nu mă-nvoiesc. Ba crez chiar că e ruşine, cînd toţi porcii au trăit La coşare în robie, să ies eu mai osebit, 15 Să-mi rîdic mai pe sus botul şi de treapta lor să fug, Ş-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug?" Unii-nteleg libertatea ca porcul cel ţigănesc; Alţii, deprinşi cu robia, de ea greu se despărţesc. 319 CASTORUL ŞI ALTE LIGHIONI Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieşind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin. 5 Ele dar s-adunară Şi mult se consultară, Ce fel ar putea face, Şi prin care mijloace Stavilă ar opune 10 L-acea înecăciune. „Fraţi, zise un castor1, Zidar de soiul lui, Eu asta socotesc, De mi-eţi da ajutor, 15 Să m-apuc să clădesc Zid tare de pămînt şi apei să-l opui/* — „ Bravo! bine-ai gîndit, Strigară toţi pe loc; Eşti patriot vestit 20 Şi mare dobitoc." Castorul încîntat Făr-a mai zăbovi 1 Accentuat castor, după pronunţarea franceză. 320 S-apucă de lucrat, Dar nu fu ajutat, 25 Şi prea rău izbuti, Căci rîul furios, De multe ploi umflat, Izbi ş-asvîrli jos Pămîntul înălţat. 30 Atunci ceilalţi fugînd Pe meşter blestemau Şi toţi îl defăimau, Zicînd: „Ce ticălos, El a pricinuit 35 Răul ce s-a-ntîmplat Pentru că a cercat, în neroada-i dorinţă, Lucru peste putinţă; Eu l-am povăţuit 40 Dar nu m-a ascultat, Şi de aceea noi Tragem aste nevoi/' Adeseaori virtutea aşa se preţuieşte: Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare 45 Pentru-al mulţimei bine ş-a ţărei apărare Mişeii o defaimă, daca nu izbuteşte. Grigore Alexandrescu, Opere I MIELUI, MURIND Fiu al unui berbece care de mult murise, Un miel se bolnăvise, Muşcînd din întîmplare O-nveninată floare 5 Sau iarbă, nu să ştie; Destul că a lui moarte Nu mai era departe. Acum el îşi făcuse datoriile toate Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit. 10 Mumă-sa cu durere începuse să zbiere; îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit, Şi-i zicea: „Ce mi-e bună viaţa fără tine? Cui mă laşi, fătul meu? 15 Spune tată-tău1, dragă, că viu curînd şi eu, Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine!" — „Dar ce să-i răspunz, mamă, întrebă micul miel, De-mi va face-ntrebare Despre a turmei stare? tatălui tău. 322 20 Tu ştii bine că el Iubea mult să vorbească De dulăii din turmă şi de ceata lupească." — „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează Că are şapte doctori ce prea rău o tratează. 25 Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot, Ce tată-tău-1 cunoaşte, îngrijitor la turme, Ca să stîrpeasc-abuzul şi relele să curme; Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot." După acei din preajmă care îi ocolesc, 30 Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc. 21* ZUGRAVUL ŞI PORTRETUL La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare Artistului îi adresai, de poate să mi-1 facă Aşa‘cum orcui l-o vedea portretul meu să placă; 5 Căci am un mare interes, voi ca-n streinătate, Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să poci eu bate, Fiind acum de măritat o fată foarte rară, Ş-ai ei epitropi căutînd bărbat în astă ţară. „Prea lesne, îmi răspunse el, nu e întîiaşi dată 10 Cînd pe urîţi făcînd frumoşi luai o bună plată: Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine, Numai vezi de portret departe a te ţine/' Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi daca al meu nume Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume 15 N-ar putea crede că sînt eu, atît sînt de schimbate Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuseţate. Ai noştri rîd cîţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă, De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă, Şi daca vreun venetic, ieşit din ţări streine, 20 Sau vrun romîn mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine. 324 ' ' . • ■ J 80 srr- ■ ......... ' s * ~ - ’■ '• '&'***v»*-- \ ‘ ‘ r . '■ \ <-*V ^ST^yt. /4 > 5<,. ljţ:r - * £ fi A ~*30*4 fc* ^ ') // ?* £ »~v< ** i **&*»■? ^ ^ „./'fi t’&Sţf*" £***.#*< •&£ ^ €^P _ • >,, -L- y* ^r/'°^r ’■**■*?$€>&£ *-^4,# t* -<*£ * ct /• lsC ^Vv e ^ ✓£/**•*, 4- <^'*K ■%■ ^tt t ■ ■ . . , ; , e c+x&s J ^ ^ ^ *- OLr* ^ U Jt '/■* ' »4 *T i î c> ' ~ir ' **£««* Jb*C- *£*- **■/> C~ jf ^vn •5/* *''"■* %S'& >'2 t-2* Vi •' î. ,,£. ^- * T S' r.^*' ?<*%£*-**■' £*<-* < *. > -^. > ^f v'-rf «.'# r« ‘ . pi, . . ^ ^ V ' '/' -;\ •* ' . *V -•;< - ' . . . •J&t- -y -- Jr &. w / ^* *■ -< ^ &*. > * , '' '\j> '. *^, - # ." J? s * «-**■ <* /ţ * § S" s ? *' * - " - ;, -»^ "’'» - 1 . t. . ’ C ■*■ V ' Manuscrisul fabulei „Zugravul şi portretul’4 (Biblioteca Academiei R,f\R., ms< 801, i° 186) 4 Redactori care lăudaţi Pe unii dintre candidaţi, Ce proştilor le daţi virtuţi, Şi elocuenţă celor muţi, 25 Ce pe răi faceţi virtuoşi Şi patrioţi pe ticăloşi, Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit, Sau cu vestitul Carcalechi1, redactor care a trăit, Al cărui jurnal fabulos 30 Era destul de mincinos, Dar care cel puţin spunea Acelor care nu-1 credea Că adevăm-adevărat Este prea lesne de aflat; 35 Că n-au decît să ia pe dos Cîte a scris el de prisos, Ş-atunci pot fi încredinţaţi Că n-au să fie înşelaţi. 1 în trei silabe, scris de Alexandrescu Carcalechi. 325 CATÎRUL CU CLOPOŢEI Deunăzi un văcar de sat Catîrului i-a atîrnat Salbă de clopoţei, Numindu-1 el îngrijitor 5 Şi înainte mergător Ciredei de viţei, însă curînd s-a-ncredinţat Că ş-a făcut mare păcat Cu bietul dobitoc, 10 Care, cît s-a simţit Aşa împodobit, Strigă: „O ce noroc! în sfîrşit iată-mă chemat La gradul ce am meritat. 15 Meritul meu recunoscut De lumea toată e văzut. Acum de sus am să tratez Soiul dobitocesc; Pe nimeni nu mai salutez 20 Căci prea mă umilesc/* Aşa zicînd, aşa făcu, Şi plin de îngîmfare 326 El clopoţeii începu Să-i sune foarte tare; 25 Aşa de tare îi sună, Cît mintea i să răsturnă; Şi el, care june fiind Trecea de cam smintit, Acum mai mult îmbătrînind, 30 De tot a-nnebunit. Cum socotiţi şi dumneavoastră, Dar eu gîndesc că-n ţara noastră Se află aşa dregător, Numit chiar ecselenţă1, 35 Ce cu catîrul sunător Poate da concurenţă, Care să crede om de stat, Chiar şi politic însemnat, Şi care netăgăduit 40 De clopoţei este smintit. 1 Scris în conformitate cu pronunţarea franceză a cuvîntului excellence» 327 LIŞEŢA, RAŢA ŞI GÎSCA Spun că-n vara trecută o lişeţă ş-o raţă, Ai lebedei de baltă consilieri privaţi, Supt preşedinţa gîştei s-au strîns de dimineaţă Pe lac la Cişmegiu; acolo invitaţi Erau din înalt ordin, a hotărî în sfat O pricină de stat, Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască Pentru un peşte mare, cu ce sos să-l gătească. Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă: Mare le fu gîlceava şi lungă convorbirea; Prezidentul le zise: „Fraţilor senatori! Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum să vede, e. foarte delicată, Şi dup-a mea părere trebuie amînată; Veniţi mîine în zori." Propunerea aceasta cu toţi o aplaudară Şi pentru-ntîia oară Pe gîscă lăudară Pentru a ei ideie, apoi se risipiră Şi a doua zi iară 1-acelaşi loc veniră. Pînă-a dona zi însă ştiţi ce s-a întîmplat? Fiind vară şi soare şi o căldură mare, Peştele s-a stricat Şi racii l-a mîncat. Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume; Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume Şi la noi mai ales Se-ntîmplă foarte des. EPIGRAME D-NEI ZINCHEI DONICI Numele-ţi este viaţă1, Zîmbetu-ţi plin de dulceaţă, Chipu-ţi e încîntător. Ochii-ţi vii, raze de soare, 5 Atrag inimi simţitoare Ce se-nclin şi te ador. Porţi la piept o cruciuliţă Mică şi strălucitoare, Ca simbol sînt de credinţă, 10 Dulce şi mîngîitoare. Ajutor dar ea să-ţi fie, Precum şi mie îmi este Crucea care din pruncie De mari rele mă fereşte 1 Zoe înseamnă „viaţă“ în greceşte. Zinca, este, în cazul acesta, hipocoristicul numelui Zoe. 331 Să-ţi aducă ea aminte, Cînd vei fi în depărtare, Un amic care fierbinte îţi aduce salutare.