GR.ALEXANDRESCU OPERE 1 POEZII GR.ALEXANDRESCU Ediţie critică, note, variante şi bibliografie de I. PISCHKR Studiu introductiv de SILVIAN IOSIFBSCU 1957 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 1957 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Prezentarea grafică 0 POrtretUl «^copertei: j. ^S^M GRIGORE ALEXANDRESCU 1 f I I i ) Există încă discuţie cu privire la dataŢnaşterii\ lui Grigore Alexandrescu. Din înştiinţarea mortuară ar reieşi anul 1810, din spusele lui Ghica — 1812, din-tr-unele fraze ale lui Alexandrescu s-ar deduce chiar anul 1814. Născut la Tîrgovişte, Alexandrescu era fiul lui Mihai Alexandrescu şi al Măriei Fusea. Ştim puţin despre anii copilăriei — cît ne împărtăşesc unele versuri din Adio la Tîrgovişte ori din Satiră. Duhului meu. O copilărie fericita, a cărei amintire va provoca regrete adolescentului orfan. Ca şi contemporanul său, Vasile Cîrlova, a învăţat carte grecească şi franţuzească la Tîrgovişte. După cum ne spune într-o notă autobiografică1, a învăţat „în Tîrgoviştea, în şcoala şi sub direcţiunea profesorului grec Rafail {în casele lui Nae Hiotu), unde se preda limba greacă modernă şi declamaţiunea; apoi în şcoala lui Mitilineu pentru limba elină". Mai tîrziu, la şcoala lui Vaillant a dobîndit faimă prin cunoştinţele lui de franceză şi prin bogăţia lecturilor. De asemeni, Ghica ne vorbeşte de memoria lui extraordinară. O pomeneşte şi poetul: Nu mai eşti tu acela care-n copilărie Ştiai pe dinafară vestit-Alexăndrie. Pierzîndu-şi de timpuriu — probabil prin 1827 — amîndoi părinţii, Alexandrescu vine la Bucureşti pe la sfîrşitul anului 1830, unde e găzduit mai întîi la Mitropolie de unchiul său, părintele Ieremia. în podul Mitropoliei, unde se aflau vreo mie de volume, apoi la Sf. Sava, care cuprindea a doua şi mai vastă biblioteca din acea vreme, Alexandrescu a urmat să-şi îmbogăţească lecturile, citind cu ace- 1 Nota a fost publicată de Remus Caracas în Contribuţiuni la biografia lui Gr. Alexandrescu, Prietenii istoriei literare, Bucureşti, 1931, pp. 36—46. Dat fiind că a fost dictată ginerelui poetului Dinu Georgian Meedinţeanu, este posterioară anului 1879, data căsătoriei Angelinei Alexandrescu. iaşi nesaţ pe scriitorii antichităţii greceşti — Xenofon, Tucidide, Plutarh, pe clasicii secolelor XVII şi XVIII ori pe primii romantici francezi. în această perioadă, prin 1831, Ghica, elev la şcoala lui Vaillant, a făcut cunoştinţă cu un nou coleg, „un tînăr... înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, toarte oacheş, părul negru, sprîncenele groase îmbinate, ochii căprii şi scînteietori, mustaţa îi mijea pe buză"1. Prietenia care a început pe băncile şcolii lui Vaillant, apoi la Sf. Sava, şi-a dovedit trăinicia vreme de zeci de ani. Lui Ghica îi datorăm preţioase amintiri despre Alexandrescu, amintiri ce compensează — ca în general la Ghica —unele nepreciziuni cronologice, prin culoare şi prin darul de a portretiza. în casa lui Ghica, Grigore Alexandrescu a cunoscut pe unele dintre personalităţile progresiste ale vremii, care aveau să-1 şi sprijine pe poetul tînăr şi sărac. L-a cunoscut pe Iancu Văcărescu, din a cărui operă ştia pe de rost multe poezii. Cînd i le-a recitat, „Văcărescu, încîntat, l-a luat în braţe şi l-a sărutat, zicîndu-i: {(Băiete, tu o să fii un poet mare»."2 De ziua numelui lui Văcărescu, cu ajutorul lui Ghica, Grigore Alexandrescu punea sub căpătîiul admiratului său înaintaş un plic , cuprinzînd Epistolă Marelui Logofăt I. Văcărescu. îşi spunea acolo şi entuziasmul, \îar şi unele nedumeriri cu privire la propriul său drum în poezie. în casa lui Ghica l-a cunoscut şi pe Grigore Băleanu, de la care a primit sprijin temeinic, pe fraţii Cîmpineanu, pe Bufrosin Poteca. De asemeni pe Balade, care l-a adăpostit la el. Raporturile lui Alexandrescu cu BHade s-au rupt după cîţiva ani, degenerînd într-o violentă ostilitate. La început, legăturile au fost apropiate. Bliade, care apoi l-a acuzat pe Alexandrescu de ingratitudine, l-a găzduit, se pare chiar ca l-a îngrijit în timpul unei boli. Poetul începător a publicat versuri în Curierul romî-nesc: Miezul nopţei, Prieteşugul etc. în tipografia lui Bliade şi sub probabila îndrumare a acestuia şi-a tipărit Alexandrescu în 1832 prima culegere — Eliezer şi Neftali. în afară de traducerea poemului lui Florian, după care se intitula volumul şi de alte trei traduceri — după Byron şi Lamartine — în această culegere intrau şi zece poezii originale — cinci meditaţii şi poezii erotice şi cinci fabule. Prin 1837 —1838 intervine între cei doi scriitori o ruptură, care a dus la o polemică reînnoită vreme de cîteva zeci de ani. Focul deschis de Bliade prin unele aluzii cuprinse în prefaţa operelor lui Paris Mumuleanu e continuat printr-o critică făcută în Curierul de ambe sexe unei fabule — Vulpea, calul şi lupul pe care Alexandrescu o publicase în ziarul România. Deşi, la sfîrşit, Bliade, spre a oferi un model, refăcea fabula, articolul avea mai mult caracter de polemică decîtde analiză critică. Prefăcîndu-se că nu desluşeşte numele autorului, sub iniţialele transparente G. A-scu, cu care era semnată fabula Vulpea, calul şi lupul, Bliade făcea diverse comentarii răutăcioase cu privire la alegerea pseudonimului. Alexandrescu a răspuns cu o altă fabulă — Privighitoarea şi măgarul, în care, asemănîndu-se cu pasărea cîntăreaţa, îi rezerva lui BHade rolul celeilalte vietăţi. A revenit apoi cu diferite înţepături referitoare la degenerarea părerilor despre limbă ale lui BHade — (Epistola către Voltaire) — ori la valoarea traducerilor acestuia. 1 I. G-hica, Amintiri Bucureşti, 1887, p. 656. 2 Idem, p. 659. Grigorie Alexandrescu In Scrisori către Vasile AlecsandrU Polemica a urmat cu Ingratul — lung rechizitoriu în versuri făcut .edde aBH După mai bine de douăzeci de ani, cînd Alexandrescu a fost lovit de boala din care nu şi-a mai revenit, Bliade, cu duşmănie nepotolită, a scris Clinele bolnav de ochie căreia Alexandrescu i-a replicat prin Confesiunea unui renegat cu aluzii clare — schimbarea la faţă politică a lui Bliade. Cauza rupturii a fost desigur şi de ordin personal. Alături de acuzaţiile d,i ingratitudine, BHade pomeneşte şi de „două inimi calde ce tu le-ai dezunit", fără ca să putem şti la ce se referă concret şi cît de întemeiate îi erau bănuielile. Acest aspect al polemicii explică nivelul supărător de coborît la care a ajuns uneori.1 Dar este sigur că nu numai motive personale i-au despărţit pe cei doi scriitori, ci şi deosebirile de atitudine politică. în Ingratul BHade se plînge că a căzut „în cursa uvzirii prea spurcate" nimerind „în sfaturi blestemate", într-un „loc de pierici-une", „al ţârii pandemoniu şi cuibul de ispite". Din versurile vehemente şi obscure se poate înţelege că BHade regretă a fi fost atras un timp într-o societate politică secretă. Ne aflăm în acest al patrulea deceniu al secolului trecut, într-o perioadă cînd peste tot se face simţită frămîntarea generală, intensificarea contradicţiilor care prevesteau revoluţia. „A lumii temelie se mişcă, se clăteşte" va scrie peste cîţiva ani Alexandrescu. Sămînţa ideilor înaintate încolţea cu repeziciune pe un teren prielnic. Burghezia mobiliza în jurul ei toate forţele antifeudale. împotrivirea marii boierimi retrograde, teroarea exercitată de Alexandru Ghica, domn preţuit numai de reacţionari înverşunaţi, cum a fost colonelul Lăcusteanu, surghiuni, rile şi arestările nu puteau împiedica creşterea mişcării de pregătire politică şi ideologică a revoluţiei. S-au creat societăţi culturale, cum a fost Societatea Filară monică, printre cotizanţii căreia se număra în 1835 şi Alexandrescu. De asemenil societăţi secrete. Aşa a fost cea înjghebată în 1837 de o partea membrilor Societăţi Filarmonice — între care Cîmpineanu, BHade, Voinescu II. Programul acestei a doua societăţi era pur politic, cuprinzînd o serie de reforme democratice — egalitatea tuturor»înaintea legii, emanciparea ţiganilor etc După desfiinţarea societăţii, Ghica întemeiază la Paris o altă societate secretă, din care a făcut parte de asemeni Alexandrescu. [Această societate a speriat prin caracterul înaintat al progresului ei pe şovăitorul BHade, care o acuză că împinge „libertatea tiparului pînă la calomnie, egalitatea cu cei mai mari pînă la impertinenţă" .2 Opoziţia mai adîncă decît neînţelegerile personale explică şi prelungita duşmănie dintre cei doi scriitori. Alexandrescu, care, după înfrîngerea revoluţiei şi-a păstrat cu consecvenţă poziţiile, judeca sever, în 1851, felul cum prezenta BHade • evenimentele revoluţionare. „Am găsit în sfîrşit cartea marelui patriot şi mă ocup cu citirea ei. Niciodată n-am auzit aşa mari minciuni, nici am văzut om să se laude mai fără ruşine; şi apoi abia sunt la început"z — îi scria el lui Ghica la 5 noiembrie 1851. în acelaşi sens vorbeşte şi în Confesiunea unui renegat. Părăsind casa lui BHade, Alexandrescu a locuit la Ghica, unde a rămas mai mulţi ani. în aceşti ani, el îmbrăţişează cariera militară, intrînd în armata ca 1 Cf. Aricescu: Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1840—1866. 2 Eliade, Equilibrul între antithesi sau spiritul şi materia, Bucureşti, 1859. 3 Scrisoare publicată în Grigore Alexandrescu, monografie de Eugen Lovinescu, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 275. „iuncher". Alături de alţi ofiţeri progresişti ca fraţii Golescu, fraţii Creţulescu, Voinescu II, împreună cu care citea memorialul lui Napoleon ori poeziile lui Hu-go, Lamartine, Beranger, Alexandrescu vedea în armata creată de Regulamentul Organic o nădejde pentru redeşteptarea naţională şi implicit pentru transformările politice dorite. Armatei acesteia, a cărei înfiinţare Cîrlova o celebrase în Marşul oştirii romîne, Alexandrescu i-a consacrat de asemeni versurile din 0 impresie (1846) ori din Cîntecul soldatului (1853). Slujba pe care a făcut-o însă noul iuncher la djurstvă nu era în măsură să-1 mulţumească. După o perioadă cînd s-a ocupat mai mult cu scriptele, caligrafia sa părînd nesatisfăcătoare superiorilor, a fost trimis la Focşani, la frontiera dintre cele două principate, cu o însărcinare din cale-afară de prozaică. Avea misiunea „de a întreba de paşaport pe toţi cîţi voiau să treacă şanţul care despărţea partea oraşului moldovenesc de cea muntenească şi să taie la răboj oile cari veneau, dintr-un mal în celălalt al Milcovului"1. A demisionat în 1837. Un an mai tîrziu şi-a tipărit, la tipografia lui Carcalechi, al doilea volum2, cuprinzînd douăzeci de noi poezii — versuri de dragoste, Eliza, Aşteptarea, Inima mea e tristă, epistole — către I. Văcărescu şi I. Cîmpineanu, meditaţii — Candela, Fericirea, Peştera — fabule, printre care faimoasa Boul şi viţelul Ghica plecase în 1837 la studii la Paris. Alexandrescu urmează însă să rămînă în legături strînse cu familia acestuia şi în anul următor se mută chiar la Tache Ghica, unde avea să locuiască şase ani. Sînt ani de pregătire revoluţionară — mai ales cei dintre 1838 şi 1840. Societăţile secrete îşi înteţesc activitatea. împotriva domnitorului Alexandru Ghica, exponent al reacţiunii feudale, se înjgheabă acţiuni secrete de răsturnare. Pentru participarea la una din ele — la mişcarea lui Dimitrie Filipescu — avea să fie zvîrlit în închisoare Bălcescu. în aceşti ani, Grigore Alexandrescu îşi întăreşte legăturile cu cercurile progresiste, ceea ce insuflă operei lui vigoare sporită şi o încredere calmă în viitorul pe care-1 pregătea acţiunea oamenilor. B sentimentul pe care-1 respiră Anul 1840. întorcîndu-se în ţara de la studii, Ghica îl găseşte pe poet — după cum ne spune — „tot la djurstvă, în mahalaua Gorgani, unde îl lăsasem; dar de astă dată nu ca iunker, nu ca copist, ci ca pensionar, sub cheie şi cu pază de soldat cu puşcă la uşă"z. Alexandrescu era arestat din octombrie 1840. Cauza nu putea fi — cum crede Ghica — fabula Lebăda şi puii corbului, căci această fabulă fusese scrisă cu doi ani înainte, în 1838. Mai probabil este ca arestarea să se fi datorat, în general, legăturilor poetului cu cercurile răzvrătiţilor şi în special Anului 184.0, care apăruse cu cîteva luni înainte în numărul din mai al Daciei literare. în închisoare, Alexandrescu a rămas trei luni. în acest timp a tradus Meropa lui Voltaire, din opera căruia mai tradusese cu cîţiva ani înainte A Izira-, în această perioadă, scrisul lui ajunsese la deplină notorietate şi prin intermediul unor antologii numele lui începuse a fi cunoscut peste hotare. Culegerea depoezii înromîneştepe care Petru Lupulov o tipăreşte la Buda în 1841 cuprinde 1 I. Ghica — op cit., p. 662. 2 Poezii ale d. Gr. Alexandrescu, Bucureşti, 1838. 3 I. Ghica, op cit., p. 663. 4 A Izira sau Americanii, Bucureşti, 1835 ; Meropa, Bucureşti, 1847. „Poezii ale d. Gr. Alexandrescu, Văcărescu şi Eliadu ; mai tîrziu versuri de-ale sale apar în franceză, în antologia publicată de Vaillant, în engleză, în Rouman ţ Anthology sl lui Stanley. în 1855, Canini traduce Nu, a ta moarte în II libro ! delV Amore. în vara lui 1842, Alexandrescu şi Ghica — care între timp fusese numit \i profesor la Academia Mihăileană din Iaşi — pornesc într-o călătorie de o lună şi jumătate la mănăstirile de pe valea Oltului. B semnificativă alegerea acestor locuri bogate în amintiri istorice care vor răsuna curînd în versurile poetului. Semnificative sînt şi condiţiile plecării. Ceruseră lui Alecu Villara cîteva recomandaţii „neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în ţară la noi... însă el ne răspunse că trebuie mai întîi să ceară voie de mai sus, căci sîntem cam bănuiţi şi poate să nu fie plăcută întreprinderea noastră". Fără să mai aştepte dezlegarea „ce putea să nu vie", cei doi scriitori au vizitat pe rînd Cozia şi Tismana, ajungînd pînă la Tjirjnu Roşu. în Memorialul de călătorie, scris — după cum ne arată — îndată după întoarcere, Alexandrescu avea să povestească momente din călătorie. Fragmente din Memorial au apărut în Propăşirea din 1844, la solicitarea lui Alecsandri, care în martie al aceluiaşi an îi cerea lui Alexandrescu să colaboreze la revista ieşeană. Alte fragmente — Mănăstirea dintr-un lemn, Bistriţa, Polovracii — s-au tipărit în Vestitorul romînesc din anul următor. în volum, Memorialul a apărut în ediţia 1863. Roadele poetice ale călătoriei sînt importante: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunei la Tismana, Mormintele la Drâgâşani. f Anii din jurul lui 1840 se caracterizează printr-o creaţie îmbogăţită şi matură. Nu se poate să nu punem în legătură aceste zile de deosebită fertilitate cu marea speranţă, cu atmosfera de înfrigurată pregătire a schimbărilor politice şi sociale. Alexandrescu scrie acum cîteva dintre fabulele sale cele mai populare — Clinele şi căţelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, epistolele către Donici şi Voinescu, poemele filozofice citate mai sus. într-un singur an — 1842 — creaţiei lui i se adaugă un număr de poezii egal cu cel scris în cei doisprezece ani anteriori. în aceeaşi perioadă, se intensifică legăturile poetului — ca şi ale celorlalţi scriitori munteni ai timpului — cu literaţii moldoveni şi cu publicaţiile lor. Sînt manifestări exprimînd şi lupta pentru unitatea naţională şi comunitatea de ideologie şi aspiraţii progresiste. încă în 1839, Kogălniceanu, sosind la Bucureşti, fusese recomandat lui Alexandrescu printr-o scrisoare a lui Costache Negruzzi. în răspunsul lui, poetul muntean se arăta foarte interesat de „întreprinderea jurnalului ce are de gînd să facă Kogălniceanu" — e vorba de Dacia literară, care avea să apară peste un an — şi făgăduia „că va avea în noi corespondenţi statornici"1. I Ghica pleacă apoi la Iaşi pentru a oferi lui Mihail Sturdza să devină domn şi în Muntenia, realizîndu-se printr-un mijloc ce avea să fie folosit în 1859, la • alegerea lui Cuza, un început de unire. Măgulit, dar foarte prudent, Sturdza refuză. ; Nici nu putea fi omul potrivit pentru un asemenea act, viitorul sugrumător al j mişcării revoluţionare din Moldova. Ghica rămîne la Iaşi. în corespondenţa foarte ! interesantă a lui Alexandrescu cu Ghica vedem cît de strînse erau raporturile Jj poetului, pe diferite căi, cu scriitorii Moldovei. Bl publică poezii în Dacia lite- rară şi apoi în Propăşirea; strînge colaborări pentru publicaţiile moldoveneşti i Scrisoare publicată de Iacob Negruzzi în Convorbiri literare din 1886, nr. 10. 8 9 şi le difuzează printre cunoscuţi. La io iunie 1842 cere pentru Voinescu întreaga colecţie a Glanerului (Le glaneur moldo-roumain) . Cînd apare Propăşirea, se plînge: „... Din treizeci de eczamplare ale Propăşirei ce zici că îmi trimiţi, n-am priimit decît unul şi acela cel şters de ţensură" .x Se gîndeşte o vreme să se mute la Iaşi şi refuzînd un loc la şcoală îl roagă pe Ghica să-i caute un post „în slujba administrativă sau judecătorească". Tot la Iaşi, la Cantora joii săteşti sub îngrijirea lui Donici apare şi a treia culegere a lui Alexandrescu.2 în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, Alexandrescu îşi reia slujba de stat ca şef la „masa jălbilor" şi apoi ca şef de secţie la secretariatul de stat. Bibescu îl apreciază. „Dar — scrie Ghica despre prietenul său — nici intriga, nici linguşirea nu s-a putut apropia vreodată de dînşul." Alexandrescu refuză titlul de „poet al curţii" pe care i-1 propusese peremptoriu soţia lui Bibescu.3 în 1847 ÎS* publică o nouă ediţie a poeziilor.4 Nu se cunosc multe fapte cu privire la participarea lui Alexandrescu la revoluţie. Dar această participare e neîndoioasă. „Fără să fie printre cei din 'fruntea mişcării revoluţionare, convingerile lui nu l-au ţinut departe de ea", scrie Ovid Densusianu.5 Se pare că a ocupat funcţii de stat6 şi a colaborat la Popolul suveran, Apărînd într-un format mai mare, nr. 15 (din anul 1848) al publicaţiei, al cărui redactor responsabil era Nicolae Bălcescu, cuprinde în fruntea primei pagini o înştiinţare: „Redactorii acestii foi, vâzînd trebuinţa ce naţia simte astăzi de o foaie care să dezvolteze principiile constituţiei noastre şi să trateze mai cu întindere toate chestiunile atît dinlăuntru, cit şi dinafară, au chibzuit a-i da formatul ce se vede. Redactorii sunt\ D. N. Bălcescu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, D. Bolin-tineanu, P. Teulescu, A. Zâne." Nu se întîlnesc în paginile revistei colaborări semnate de Gr. Alexandrescu. Dar printre cele care i-ar putea fi atribuite, o mare probabilitate prezintă o bucată în versuri, apărută în nr. 24: Plîngerea deputatului. I-au atribuit-o şi G. Bogdan-Duică şi Emil Gîrleanu, care a introdus-o în ediţia lui din 1907, cu titlul de Patriotul veacului. Sub acest titlu o aflase într-un manuscris al Academiei. în notă, Gîrleanu arată că se poate regăsi în această poezie, comparînd-o cu celelalte satire ale lui Alexandrescu, „caracteristica versurilor lui din acestea". înrudirile de concepţie şi stil sînt, într-adevăr, certe şi Plîngerea deputatului (Patriotul veacului) prefigurează O profesiune de credinţă, scrisă cu nouă ani mai tîrziu. Acelaşi tip de autobiografie umoristică, aceeaşi persiflare a frazeolo. giei demagogice şi a pseudopatriotismului solicitînd răsplată. Cu cîţiva ani înainte, Alecsandri exprimase o asemănătoare idee critică prin calamburul „patrioţi — patrihoţi" din cupletele Iaşilor în Carnaval. 1 Cf. „Corespondenţa [lui Gr. Alexandrescu] cu Ion Ghica" în monografia lui E. Lovinescu, ed. cit., p. 232. 2 Poezii a lui Gr. Alexandrescu, Iaşi, 1842. 3 I. Ghica, op. cit., p. 668. 4 Suvenire şi impresii, epistole şi fabule de Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1847, C. A. Rosetti şi Vinterhalder. 5 Literatura romînă modernă, III, Bucureşti, 1929, p. 104. 6 Cf. introducerea lui Gh. Adamescu la ediţia operelor lui Alexandrescu, Bucureşti, 1929. 10 Candidatul din O profesiune de credinţă se va adresa alegătorilor. Patriotul veacului îşi revendică meritele în faţa „prea înaltei stăpîniri" şi aminteşte domnitorului: Ţi-am slujit cu înfocare şi la orce ai urmat, Faptele măriii tale, glasul meu le-a lăudat. Indignat că elogiul prelungit al stăpînirii nu i-a adus vreo recompensă, personajul e gata să facă o întoarcere de o sută optzeci de grade: Opoziţia m-aşteaptă, ea doreşte al meu vot Şi-i vedea cînd s-o aprinde sîngele de patriot! şi să atace tot atît de zgomotos ceea ce lăudase: C-un cuvînt numai eu singur o să strig cît strigă toţi, Ş-o să las patriotizmul moştenire la nepoţi! Din cauza acestei participări la revoluţie, Alexandrescu cu mare greutate a scăpat în timpul terorii contrarevoluţionare. „Abia scăpasem din ghiarele patrioţilor Cornescu şi beizadea Scarlat" — scrie el lui Ghica la 27 ianuarie 1849, făcînd aluzie la doi dintre cei mai îndîrjiţi reprezentanţi ai reacţiunii — la logofătul Constantin Cornescu şi la Scarlat Ghica. Corespondenţa din aceşti ani cu Ghica — aflător la Constantinopol şi urmînd să devină bei de Samos— e deosebit de interesantă şi pentru cunoaşterea atmosferei timpului şi pentru înţelegerea fermităţii şi consecvenţei pe care Alexandrescu a ştiut să le păstreze îndărătul măştii ironice. în anii de după 1848, teama de revoluţie a burgheziei, după ce trădase mişcarea şi pregătea compromisul de clasă, se exprima printr-o infinită serie de laşităţi, meschinării şi servilisme. Pe de altă parte, marea boierime şi exponenţii ei, ca şi aristocraţia franceză din timpul Restauraţiei, „nu uitaseră şi nu învăţaseră nimic". Alexandrescu va caracteriza cu aceeaşi ironică amărăciune înverşunarea stupidă a boierimii, ca şi slugărnicia negustorimii. Fără a avea vigoarea de conducător a lui Bălcescu şi nici înaripata lui înţelegere politică, rămînînd adeptul unui democratism mai vag conceput, Alexandrescu a ignorat marasmul moral şi cotitura politică. în tot timpul existenţei lui conştiente, curmate de boală în 1860, s-a păstrat pe poziţiile unui artist care voia să-şi unească „soarta cu a mulţimii". De aceea îl vom vedea notînd în scrisori, cu aparent calm ironic sau cu neascunsă indignare, fapte caracteristice. Divanul modifică pînă la absurd condiţiile pentru a fi alegători şi aleşi, pentru primii, moşie de 30 stînjeni, pentru ceilalţi cel puţin 250 de stînjeni. Se votează în unanimitate pedeapsa cu moartea. Boierii se dispensează de plata datoriei statului, căci „contribuţia obştească este o perspectivă care îngrozeşte pe toţi senatorii",1 Pe de altă parte, la marea „ţerimonie" ce se face la palat de ziua oştirii, în 1851, „corpul neguţătorilor a ţinut un cuvînt foarte lung în care zicea că guvernul de astăzi a împins civilizaţia noastră la gradul 1 Cf. „Corespondenţa [lui Gr. Alexandrescu] cu Ion Ghica'1—E. Lovinescu, ed. cit., p. 264. 11 cel mai înalt, şi că prin ajutorul şefului politiei despre care a făcut o laudă pompoasă, ţara noastră are săf ie curînd raiul pămîntului. Acestea sunt nişte adevăruri aşa netăgăduite — adaugă Alexandrescu — încît nu le-aş fi înşirat aici dacă nu s-ar fi găsit unii vrăjmaşi ai adevărului ca să le tăgăduiască." 1 în asemenea împrejurări, scriitorul ne va mărturisi că se află în „nişte zile de mizantropie, care de vor ţinea mult, trebuie, după [cum] zice comedia: «să mo? sau să mă însor)}".2 Atitudinea mizantropică se risipeşte în anii din preajma Unirii. Scriitorul participă la acţiunea unioniştilor. în creaţie, de asemeni, întrerupe tăcerea pe care Sion i-o reproşase într-o epigramă. în Concordia din 30 martie 1857, închină viitorilor deputaţi ai Romîniei poezia Unirea Principatelor în care entuziasmul patriotic regăseşte accente pline: Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei romîne, Care inimă stă rece? care suflet nemişcat? Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire, Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire, Cultivînd artele păcii pe al său pămînt bogat? Publică fabule, dintre care una — Corbii şi barza — stîrneşte furia marilor boieri şi cereri de pedepsire. Scrie Cometei anonsate pentru 13 iunie şi Răspunsul cometei, apoi, în dîrdora alegerilor pentru divanurile ad-hoc, O profesiune de credinţă. în anii aceştia ocupă diferite funcţii. în afară de cea onorifică, de membru în comitetul teatral, este director al Arhivelor Statului — prin care calitate Sion explică într-o epigramă tăcerea poetului: „Şoarecii de la arhivă/Ţi-au ros pana cea activă". Devine apoi director al Eforiei Spitalelor. După Unire, refuză propunerea de a intra în minister, primind doar un loc în Comisia Centrală de la Focşani. Acolo se căsătoreşte la 29 mai 1860 cu Raluca Stamatiu. 3 în timp ce funcţiona la Comisia Centrală dă semne de aliejaatie„mintală E internat la Bucureşti la spitalul Pantelimon şi foarte repede înlocuit din funcţie la Comisia Centrală. Cu aceeaşi grabă, fratele lui, Ion, ceruse punerea sub interdicţie a poetului.4 Revenindu-şi, după cîteva luni, Alexandrescu cere ridicarea interdicţiei printr-o petiţie către domnitor. Boala din 1860 avea să-şi lase urmele asupra inteligenţei şi creaţiei lui Grigore Alexandrescu. „Timp de 25 de ani — scrie G. Călinescu în Istoria literaturii romîne — poetul se clătină, ca şi Holderlin, între luciditate şi eroare..."5 Totuşi, nu se poate vorbi de o totală absenţă şi de istovirea bruscă a creaţiei. Mai multe fapte arată că reaua-voinţă oficială a contribuit în mare măsură la pecetluirea 1 Cf. „Corespondenţa [lui Gr. Alexandrescu] cu Ion Ghica" —Lovinescu, ed. cif., p. 264, 2 Ibidem, p. 284. 3 Vezi Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, nr. 1, p. 94. a In privinţa acestei ultime perioade din viaţa poetului, a se vedea monografia lui G-. Călinescu, alcătuită în cadrul Institutului de istorie literară şi folclor. Certificatul medical din 1862 e reprodus în introducerea ediţiei V. G-hiacioiu, pp. 49—51. 5 G. Călinescu, op. cit., p. 149. 12 poetului ca dement. O hotărîre arbitrară îl scosese pe Alexandrescu din postul onorific de efor. Protestînd prin petiţii adresate domnitorului şi printr-unele versuri usturătoare pe care le pusese în circulaţie, prin declaraţii în presă, poetul îşi atrage mînia lui Nicolae Creţulescu, preşedintele consiliului şi ministru de Interne. Acesta trimite o comisie să-1 examineze din nou. Din comisie făcea parte acelaşi medic — Protesi — care, cu un an înainte, atestase deplinătatea facul» taţilor lui Alexandrescu şi contribuise la ridicarea interdicţiei. Noul certificat din 7. IX. 1862, deşi constată „căutătura firească şi manierele cuviincioase ale celui cercetat", consideră aluziile lui la faptul — riguros exact — că refuzase sa intre în mi^istei, drept simptome de megalomanie. Poetul e declarat iar dement şi decizia dobîndeşte publicitate prin poliţie. în Noaptea Sfîntului Botez, publicată postum de Ghica, va pomeni de felul în care miniştrii se răzbunau prin comisii medicale „ce ne sînt ades fatale". , Creaţia lui Alexandrescu a coborît treptat în aceşti ani, fără a înceta cu desă-vîrşire. în vremea cînd se lupta împotriva pecetluirii ca dement, a publicat mai multe fabule: Catîrul cu clopoţei, Mielul murind, Castorul şi alte lighioni, Zugravul şi portretul, apărute toate în Romînul din 1861. în acelaşi an îşi continuă polemica ve^lie cu BHade, publicînd Confesiunea unui renegat. în 1863 îşi alcătuieşte o ultimă ediţie a poeziilor, introducînd nefericite modificări de înrîurire latinistă. Opera originală se fărîmiţează apoi în cîteva versuri ocazionale, puţin semnificative, în proză, publică în 1869 cîteva nuvele, care, spre deosebire de fabulele din 1861, sînt de departe inferioare prozei spirituale din Memorial. Ele poartă titlul comun: Amintiri măreţe, dar numai ultima — Un episod din viaţa lui Mihai — este semnată Gr. M. Alexandrescu. în 1868, fostul traducător al lui Florian şi Voltaire publică în periodicele vremii mai multe basme după E. Laboulaye, adunîndu-le în 1872 în culegerea Poveşti albastre. Traducerile cuprind însă inadvertenţe, flagrante galicisme — „un turc de vieille roche" e redat printr-„tm turc de veche stîncă". Apăsat de uitarea din ce în ce mai deasă în care e relegat, Alexandrescu se gîndeşte să intre în viaţa politică. în 1868 aspiră la un loc de senator şi în Trompeta Carpaţilor apare apelul său către alegătorii colegiului II. în acelaşi an începe să publice — fără să indice însă sursa — mai multe articole de consideraţii politico-juridice, traduse după Etienne Jouy, literat francez de la începutul secolului trecut. în 1875, într-o scrisoare către Alecsandri, îşi exprimă dorinţa de a fi ales deputat. Bonifaciu Florescu ne descrie, în 1874, întîlnirea pe străzile din Tîrgovişte cu Alexandrescu „slab şi palid ca o umbră"1.' în 1882, poetul septuagenar publică în Cimpoiul traducerea primelor cînturi din Gerusalemme liberata. îl va fi izbit — cum presupune acad. G. Călinescu2—asemănarea dintre soarta lui şi nebunia lui Tasso? Va fi fost o ultimă replică dată lui EHade această traducere a epopeii din care cu cîteva decenii în urmă şi Eliade publicase un cîntec în Curierul de ambe sexe} în orice caz acesta e ultimul semn ce ni l-a mai dat scrisul lui Alexandrescu. Poetul s-a stins în noaptea de 25 — 26 noiembrie 1885. 1 Columna lui Troian, 1874, p. 2 G-. Călinescu, op. cit., p. 62. 116. [13 în amintirile lui, Ghica vorbeşte indignat de contrastul între înmormîntarea unui puternic al vremii, „fost de zece ori ministru, acoperit de sus şi pînă jos cu cruci, stele şi cordoane"1 şi poetul dus la groapă într-un dric sărac, însoţit de cîţiva cunoscuţi. Deşi s-a încercat a se spulbera „legenda nepăsării publice, creată de Ghica"2, faptele justifică indignarea acestuia. O confirmă şi scrisoarea publicată în presă de ginerele lui Alexandrescu, D. Georgian Meedinţeanu şi cea trimisă de Alecsandri de la Paris lui Al. Papadopol Calimachi: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît demult, căci el era mort'de mai mulţi ani,cît m-a mîhnit nepăsarea generaţiei actuale în privirea lui şi uitarea în care căzuse numele lui, odinloare strălucit". ^)perajlui Grigore Alexandrescu se întinde pe mai bine de trei decenii şi cuprinde versuri satirice (fabule, epistole, satire), poezii erotice şi meditaţii, iar în proză — Memorialul de călătorie.] Fabula constituie specia poetică la care poetul se reîntoarce mereu. Dacă poe. ziile dlfdragoste, inspirate pe rînd de g^liza.ori de Emilia, ori meditaţiile se întîl-nesc mai mult în opera de tinereţe şi numai apar după 1850, fabule Alexandrescu a scris în toţi aceşti treizeci de ani. Cu prelucrări încă apropiate de original', după La Fontaine ori Florian — Catîrul ce-şi laudă nobilitatea, Măgarul răsfăţat — 1 colaborat douăzeci de ani la Curierul romînesc. Cu fabulele pomenite mai sus i se încheie de fapt opera, dacă nu mai ţinem seamă de versurile răzleţe din anii urmă" tori. Dincolo de diversitatea curentelor de care poetul a fost înrîurit şi de diversitatea problemelor ce le pune opera, realismul ei ferm. îi asigură unitatea. Imaginea acestor vremi de mare nădejde şi de prefaceri se regăseşte atît în clasicizanta fabulă, cît şi în meditaţia romantică, în satire ori epistole. E un realism în concordanţă cu felul cum a conceput poetul arta, cum i-a înţeles funcţia de reflectare şi de educare. Şi în această privinţă, Alexandrescu e în deplinul înţeles al cuvîntului un om al vremii sale, un scriitor al generaţiei luptătoare de la 1848. Poetul ignorează subiectivismul aproape solipsist, ca şi estetismul izolării în care au alunecat reprezentanţii romanticii reacţionare, bunăoară romantici germani ca Tieck ori Novalis. în plin zbucium de dragoste, cînd „inima^ mîhnită" cheamă pacea, sentimentul civic, conştiinţa datoriei faţă de patrie, de lume, de tot ce pătimeşte reaminteşte poetului că dragostea lui nu e centrul universului, că ea trebuie să se subordoneze unor ţeluri superioare. Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti? Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate Femeii le jertfeşti! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte Acel uriaş falnic, al zilii domnitor? La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte Nimic nu eşti dator? 1 I. Ghica, op. cit., p. 654. 2 Petre V. Haneş în Preocupări literare, 1936. Poetul care, în freamătul pasiunii, ştie s-o subordoneze datoriei către patrie şi către umanitate are o clară înţelegere a rostului artei. Arta oferă oamenilor oglinda realităţii, îi ajută să distingă bunul de rău, să demaşte urîtul care se dă drept frumos. O face triumfînd asupra prohibiţiilor stabilite de despoţi, de guvernanţii interesaţi în ascunderea adevărului. Acesta e tîlcul unei fabule din 1842 —iO^linde^. într-o ţară în care şi „plăcuta frumuseţe trecea de urîciune", oglinzile sînt prohibite. Printr-o întîmplare — o corabie încărcată naufragiază la ţărm — locuitorii descoperă oglinda şi în ea îşi văd feţele, „mulţi însă cu-ntristare". Dregătorii dau poruncă să se sfărîme oglinzile. „Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe" — care serviră mai departe, fiind puse în faţa urîciunii. Oglinda artei nu poate fi nici interzisă, nici sfărîmată. în acelaşi sens vorbesc direct prefeţele lui Alexandrescu la diferitele ediţii ale poeziilor lui. în prefaţa din 1842, el ia apărarea criticii literare şi face elogiul criticii în general, arătînd apoi: „că am avut datoria să fac aceea ce am putut; să pun şi eu o piatră cît de mică la zidirea obştească". Mai clar încă, în 1847, scriitorul leagă acest sentiment al datoriei împlinite de funcţia socială a artei. După ce arată că în noua ediţie a făcut îndreptări şi adăugiri de poezii „între care unele sujeturi istorice de un interes naţional, şi prin urmare şi mai puţin egoist"—adaugă: „căci eu sînt din numărul acelora care cred că poezia, pe Ungă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să deştepte simtimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine pînă în viitorul nemărginit şi în anii cei veciniei". Opera lui Alexandrescu este, mai ales în prima ei parte, dominantfromantica. Ca la toţi ceilalţi reprezentanţi ai romantismului nostru în această jumătate a veacului trăsăturile romantice sînt caracterizate, dar mi şi pure. Ele se împletesc cu note re^alis^criti^ey şi chiar -—într-o măsură de neconceput pentru romantismul occidental —■ cu altele ciajiice^Vom regăsi această plurivalentă la mulţi dintre romanticii noştri. în proza lui Negruzzi, Zoe şi 0 alergare de cai stau alături de scrisorile din Negru pe alb. în teatrul lui Alecsandri, Despot-vodă şi comediile. Tot astfel la Alexandrescu coexistă Te mai văzui o dată, Candela, fabulele, epistolele. Nue vorba doar de o evoluţie mai cotită, de trecerea unor scriitori prin curente literare deosebite, ci de cp_exlstenţa acestor trăsături la principalii scriitori romantici, în opera lui Alecsandri, Despot-vodă e scris cam în aceeaşi vreme cu Rusaliile de pildă. De asemeni, Satiră. Duhului meu şi Cînd dar o să guşti pacea ori Te mai văzui o dată datează din acelaşi an — 1842. Caracterelefclasice^înt de asemenea incontestabile. Ele consistă în preocupări şi mijloace stilistice înrudite cu ale moraliştilor clasici, într-un anumit tip de ironie lucidă şi măsurată, foarte deosebită de Witz-ul romantic, apoi în folosirea unor specii împrumutate clasicismului şi caracteristice lui —X^abula^ care în prr* mele decenii are o enormă şi, cum vom vedea, firească răspîndire — epistola. Ca şi Boileau, Alexandrescu va închina o satiră „duhului său". Boileau coresponda în versuri cu Horaţiu; Alexandrescu o va face cu Voltaire. Dar cuprinsul celor două scrisori pe care poetul francez şi cel romîn le adresau spiritului lor se deosebesc în problematic a, şi^aţnio^fexă», cum se deosebea P'ranţa din timpul lui Ludovic al XlV-lea de Ţara Romînească din jurul lui 1840. 15 îmbinareaIclasicism-rornantism'^ij^jiJia^JU^ Alexandrescu şi pe ceilalţi romantici romîni ai vremii de romanticii occidentali.^Tm"jpccidenti dublul aspect rSn^^ii^KaiisJ critic se întîlneşte chiar la exponenţi atît de tipici ai celor două curente: la Bjrrgn sau la Balzac. Dar romantismul occidental s-a afirmat şi dezvoltat în luptă împotriva clasicismului. I-a contestat estetica, i-a subliniat limitele, a persiflat chiar — în dogoarea luptei — pe marii lui reprezentanţi. Combatanţii zgomotoşi de la premiera lui Hj^^mi scandalizau pe respectabilii clasicizanţi de la parter blasfemînd tragediile şi pe autorii de tragedii. Ca şi ceilalţi romantici, Alexandrescu îşi începe scrisul traducînd şi prelucrînd din Lamartine şi Byron, dar şi din La Fontaine ori Florian. împrumută de la ţAileau tiparul epistolei, şi de la Lamartine — meditaţia. Ar fi însă eronat şi stăruitor dezminţit de fapte să reducem opera lui Alexandrescu sau a altor scriitori contemporani la un eclectism lipsit de unitate şi originalitate, la simpla adoptare de modele eteroclite. Găsim în istoria literară trecută aprecieri în care opera scriitorilor din prima jumătate a veacului se reduce la un fel de listă de izvoare, scrierile originale ajungînd aproape să fie asimilate cu traducerile. Această reducere a operelor literare la o listă de izvoare se remarcă în special în lucrări cum e cea a lui N. I. Apostolespu: L'influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, în care Mai am un singur dor al lui Bminescu devine o compilaţie după Ronsard şi Paul Bourget. Se resimte de această tendinţă şi o ediţie alcătuită cu multă seriozitate şi minuţiozitate cum e cea a Vioricăi Ghiacioiu, unde izvoarele se reduc adesea la o vagă înrudire tematică, ori la imagini aproximativ apropiate. Desigur, ŢglSJŞjel^sînt incontestabile. Musset, Lamartine, Yoltaire, B.xLQn au lăsat urme adînci în literatura primei jumătăţi a secolului aKXIX-lea. Dar tot ^ atît de incontestabil e că aceste influenţe au fost totdeauna^elective:s Contagiunea spirituală, influenţa exercitată, indiferent de condiţiile istorice, există numai în mentalitatea idealistă. Faptele istorico-literare arată că influenţele s-au exercitat doar cînd au fost cerute, selectate de condiţii istorice locale. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor tragediile făceau parte din bagajul indispensabil al unui om de cultură. Scriitorii noştri citeau, declamau, traduceau tragedii greceşti, franceze. Ştim că Alexandrescu l-a minunat pe Ghica, după ce s-au cunoscut, recitîndu-i scene întregi din Andromaca şi Fedra lui Racine. Tragedia însă nu s-a dezvoltat la noi, iar f |tmla. ja căpătat o mare jrăspîndire. Ţichin-deal, Stamati, BHade, Bălăcescu, Pann, Donici, Sion etc, chiar şi Hrisoverghi şi-a acordat instrumentul mai grav pentru a scrie Măgarul îngîmfat. „Socotesc că putem zice fără să ne îndoimjCă e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim", scrie Alexandrescu în epistola lui de tinereţe către Iancu Văcărescu. S-a răspîn-^lit de asemeni şi meditaţia lamartineană, dar vom vedea că în opera lui Alexan-/ drescu ea şi-a schimbat caracterul, trecînd de la tristeţea contemplaţiei la energia Xafirmării. Un exemplu semnificativ de felul cum e selectat şi transformat un model în condiţii istorice noi ni-1 oferă soarta operei lui Volney la noi. Les ruines ou me-ditations sur les revolutions des empires1, opera principală a lui ConstantinFrancois i Volney— Ruinele sau meditaţii asupra revoluţiilor imperiilor, ed. a Il-a, Paris, 1792. 16 de Chasseboeuf de Volney, a fost cunoscută încă de la începutul secolului, circu-lînd în două traduceri manuscrise datorate lui Ion Tăutu în Moldova şi Stanciu Căpăţinea în Muntenia.1 Meditaţia asupra decadenţei unor mar^cetaiijaerYine temă predilectă la mulţi poeţi ai noştri. O întîlnim la Bliade şi la Cîrlova, la Alexandrescu şi Hrisoverghi. înainte de a medita asupra monumentelor din Tîrgovişte sau asupra mănăstirilor stăpînite de umbra lui Mircea, Alexandrescu pomeneşte de decăderea Romei şi P a lm ir ei- Aşa orice mărire nemicnicită piere! A noastră, a Palmirii şi-a Romei a trecut. Dar o poezie exprimînd ridicarea unor forţe sociale pline de vitalitate, pornite să sfarme întîrziatele lanţuri feudale nu se putea mărgini la filozofia luţ^vanitas mundi, la contemplarea melancolică şi fără vlagă a marilor dărîmări ale istoriei. Tocmai acesta e sensul ecoului pe care-1 află scrierea declamatoare a lui Volney. Spre deosebire de alţi pţprrm^Tiţjcj, spre deosebire de Thoma^^r^^^in^Elegi^ scrisă într-un cimitir de ţarăifvolney) deputat în Constituanta din 1791, lega ideea decăderii cetăţilor de consideraTîTrousseauiste asupra formării societăţii şi de idei generoase şi vagi despre o ^temitate^ popoarelor, făurită împotriva tiranilor. Spaima şi conspiraţia tiranilor se intitulează unul dintre capitolele Ruinelor. B vorba de spaima tiranilor în faţa „strigătului solemn al libertâţiişi egalităţii".2 Cîrlova şi Alexandrescu pomenesc şi ei de această spaimă şi, reluînd asociaţia făcută de Volney între contemplarea ruinelor şi lupta împotriva tiraniei, o aplică împrejurărilor din ţara noastră. Pomenirea ruinelor trecutului devine un prilej de rememorare xa unor pagini glorioase din istorie, care stimulează pe oamenii prezentului şi-i înspăimîntă pe tirani. B ideea din Ruinurile Tîrgoviştei a lui Cîrlova. Astfel urmează şi versurile amintite din Adio la Tîrgovişte de Alexandrescu: Şi pe ţărîna-aceea, de care-odinioară Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd. Mai tîrziu, abandonînd orice referinţă livrescă la Palmira şi Roma, Alexandrescu se întoarce spre marile monumente ale trecutului naţional, îndepărtîndu-se de Volney şi de tristele lui consideraţii asupra deşertăciunii aceea ce clădeşte omul. Aceeaşi coloratură o are şi teismul poetului. După Cîrlova, după BHade din Cîntarea dimineţii, Alexandrescu a introdus în volumul din 1838 Rugăciunea. Ca şi în poezia la fel intitulată a lui CitlovaXRugăciunea trece dejsa^jre£ulegerea gravă la preocuparea,civică,. „Voiesc dreptate, cer mîntuire, patriei mele, jalnic pă-mînt11—- exclama Cîrlova. „Fă să doresc de obşte al omenirei bine", cere şi Alexandrescu divinităţii. B caracteristică pentru romantismul nostru această unificare prin patosul patriotic a diverse linii şi izvoare tematice. în latura Romantică a operei lui, Alexandrescu a străbătut drumul deja, tonul elegiac de. de.znMejde şi neputinţă, în care suferinţa e considerată ca un feT~de""lege a~firii, la romantismul major al afirmării şi acţiunii. 1 Gr. Bogdan-Duică, Istoria literaturii romîne moderne, întîii poeţi munteni, Cluj., 1923, p. 156. 2 Volney, op. cit. 2 — Grigore Alexandrescu, Opere I Y] Nimic nu ne permite însă să considerăm perioada de lamartinizare — termenul acesta, folosit în trecut, rămîne impropriu — ca simplu tribut plătit modei timpului. în primii ani ai scrisului său, Alexandrescu împrumută accentele, imaginile şi uneori chiar metrul lamartinean pentru a da glas unor tristeţi genuine. E_dezolarea adolescentului despărţit de locurile natale, sînt apoi suferinţele dragostei. în versurile publicate la optsprezece ani, se tînguie un adolescent orfan — „De cînd pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură/Trei ierni căci după ierne viaţa-mi socotesc". Poetul care simte că „nici o legătură nu are pre pămînt" nu jrnai poate gusta nici farmecul unui peisaj calm: E limpede-orizonul şi cerul luminos; A rîurilor şoptă... Dar unda lor e lină, Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.1 încheierea acestor poezii cuprinde adesea apelul către dezlegarea morţii: „Şi a vieţii taină în moarte voi afla" (Miezul nopţei), „Zic lumei un adio: iau lira şi mă duc" (Adio la Tîrgovişte). Expresia e exagerată şi chemările repetate ale morţii dau oarecare impresie dej retorism/. Se simte printre aceste exclamaţii vehemente că dezgustul de viaţă, la un poet care n-a avut încă prilejul să o cunoască, nu poate fi njteijlurajâil, nici pro- ij fund. Pe de altă parte, exagerarea, retorismul trădează procesul de căutare a expresi-f ^ ei, într-o poezie aflată încă la început. Poetul recurge la calea mai uşoară a imaginii de un tragic exterior, adesea teatral. Căutarea expresiei, făurirea limbajului poetic se străvede şi în revenirea aceleiaşi imagini în mai multe poezii din această perioadă. „Văzînd zilele mele de suferinţe pline,IPui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt" din Miezul nopţei revine într-o formă foarte asemănătoare în ţjTăto~~~ta Tirgoyişjefi&in. volumul Eliezer şi Neftali (1832): „Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line,/Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt". Alteori reapare eri-" . Cuprinsul fabulei, de altfel narat rapid şi cu vivacitate, nu adaugă, 29 în ce priveşte elefantul, altceva peste trăsătura enunţată în primele versuri. Blefantul care „a înţelegerei' n-avea îndemînare/blînd şi plin de bunătate era cît nu se mai poate". Alexandrescu îl arată pe elefant guvernînd. îi pune în slujbă pe boi, iar pe lup ministru la oi. Cînd oile împovărate „fac strigare", elefantul continuă să ia de bune cele spuse de lup. Scena judecăţii ne e descrisă în cadrul de curte şi berbecele învăţat îşi înşiră păsurile înaintea craiului înconjurat de „un ştab vrednic de a fi privit". Hotărîrea craiului — „decît pielea obişnuităfSă nu poţi cere un pâr mai mult" — e luată după reflecţie şi cu solemnitate. „Măreţul elefant, după ce se gîndeştejDă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte." Detaliile care individualizează şi localizează se grupează astfel după tipuri şi semnificaţia politică se desprinde din felul cum tipurile reproduc ironic pe acelea contemporane. Dar o astfel de constatare, confirmată de ansamblul operei fabulistice a lui Alexandrescu, nu trebuie interpretată simplist. Ar fi greşit să se vorbească de personajele şi tipurile din fabule ca despre personaje de roman, cu individualitatea şi complexitatea respectivă. Gradul de individualizare în fabulă, ca şi în orice literatură cu caracter simbolic, e limitat de condiţiile specifice genului. Personajele sînt alese dintre animalele pe care uzul şi folclorul le leagă de anumite trăsături ori situaţii. Dar în fabulele de tipul celor ale lui Alexandrescu, accentul cade nu pe trăsăturile convenţionale ale animalului descris, ci pe amănunte caracteristice tipului simbolizat. Leul se va mişca, va vorbi şi va acţiona ca un domnitor neţinut în frîu de legi. în Boul şi viţelul, boul are comportarea parvenitului. Tabietos, îşi face siesta de după-amiază, trece pe lingă oameni fără să-i vadă şi se leapădă cu indignare de rudele sărace. Sub masca rigidă, pe care o formează cele cîteva indicaţii despre animalul respectiv, vedem cîte un tip localizat istoric şi geografic. „Samson, dulău de curte ce latră foarte tare" e demagogul de pe la 1838 şi programul lui politic e înrudit cu cel al proiectului de constituţie „cărvunarească": egalitatea celor mijlocii cu cei mari, dar în nici un caz cu cei mici. în cadrul fabulei, amănuntele individualizatoare nu pot fi deci numeroase. Arta alegerii şi îmbinării lor desenează tipul. Şi felul cum tipul se desprinde din-dărătul animalului care-1 simbolizează, felul cum boul se identifică cu parvenitul, ori vulpea cu demagogul liberal creează un comic particular. Cu acest mod specific de individualizare puterea lui Alexandrescu de a pune în scenă tipurile societăţii contemporane e remarcabilă. A subliniat-o Delavran-cea: „într-o sută douăzeci de pagini vezi o lume întreagă, ascunsă sub pielea dobitoacelor sale... Un norod întreg, intabulat cu toate viţiile lui, cu toate viţiile noastre."1 Societatea contemporană lui Alexandrescu se conturează deci din relaţiile vietăţilor din fabule. în vîrful piramidei, domnitorul e desemnat prin simboluri variabile, după trăsătura ori situaţia pe care o accentuează fabulistul. Cînd e vorba de cruzimea şi bunul-plac al monarhului, el va fi reprezentat prin leu, •care-şi face totdeauna dreptate pe măsură. într-o vreme cînd domniile, impuse de conflictul intereselor dinafară, se dovedeau şubrede şi se succedau pe neaşteptate, domnii se vedeau adesea în situaţia ursului, care, adulat de lupul curtezan, pune în slujbe neamul lupesc: „Cum că prieteni are, gîndeştef /Care persoana lui o slăvesc". Cînd însă leul, fostul monarh, 1 Delavrancea, op. cit., p. 174* 30 se scoală şi vîne cu oaste să-şi recucerească tronul, lupii, urmînd modelul boierimii, care a ştiut totdeauna să-şi mute omagiile după monarhi, fug la leu. Taurii insă — simbol exprimînd fermitatea şi fidelitatea norodului — vin în număr mare, .■scapă domnul şi ţara. în jurul domnitorului animalelor variata faună boierească ţese intrigi, aleargă după slujbe şi se îmbogăţeşte, îngrăşîndu-se din nenorocirile ţării, ca şi corbii admonestaţi de barză. Cînd e vorba de eficacitatea lor administrativă, boierii consilieri tergiversează şi lasă, ca şi lişiţa, raţa şi gîsca, să putrezească peştele pentru prepararea căruia lebăda-i chemase la sfat. Presa oficială, trăind din pomenile leului şi lupului, îşi găseşte simbolul in zugravul care laudă clienţilor arta de a face portrete după dorinţa platnicului: ...nu e întîiaşi dată Cînd pe urîţi făcînd frumoşi luai o bună plată: Kşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine, Numai vezi de portret departe a te ţine. Două teme sînt accentuate în cîteva fabule: liberalismul şi parvenitismul. :Şi e remarcabil că în fabule, ca şi în epistole, Alexandrescu, scriitor prin excelenţă «al 48-lui, a ştiut ca, lovind în feudalism, să păstreze distanţa critică faţă de burghezie şi de „sinceritatea" profesiunilor ei de credinţă. I se pot aplica, într-o măsură sporită de alte condiţii istorice, cuvintele prin care Taine caracteriza felul lucid şi maliţios al lui La Fontaine de a-1 înfăţişa pe burghez: „...La Fontaine, care pare burghez cînd îşi bate joc de nobili, pare nobil cînd îşi bate joc de burghezi"1. Liberalismul zgomotos e privit de autorul Anului 1840, de parti-.zanul schimbărilor efective cu ochi bănuitori. Cojocul oratorului liberal e cercetat cu atenţie şi aflat adesea a fi din piele de oaie. Vulpea liberală, care . ..fără-ncetare Striga în gura mare Că de cînd elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte, -fiind numită şefă peste departamentul găinilor, se îmbolnăveşte îndată înecîndu-se >c-un os. Tipul va reapărea în preajma Unirii, în candidatul la Divanul ad-hoc din O profesiune de credinţă. Parvenitismul era un fenomen caracteristic în ţara aflată într-o perioadă-de repezi schimbări economice şi sociale. Teatrul consemnează şi el fenomenul. Gargarisindu-se cu fraze zgomotoase despre egalitate, noi clase şi pături sociale aspiră să ajungă protipendadă. Mica burghezie, negustorii de la marginea -oraşului, „boierii de mahala" mimează rafinamentele moderne în maniere şi costum. Iată-i în comediile lui Facca, Bălăcescu, Costache Caragiali ori ale tînărului Alecsandri. Marii negustori, boierinaşii cer şi ei egalitate „dar nu pentru căţei" .şi în acest fel participă, pînă la un punct, la pregătirea revoluţiei din 1848. x H. Taine, La Fontaine ei ses faoles, 31 Sdition, Hachette. 31 Alexandrescu prezintă parvenitismul în două stadii. în Clinele şi căţelul apare doar ca o aspiraţie spre parvenire şi e însoţit, deci, de demagogie. După cum ştim, Samson are două limbaje deosebite. Cu boul e afectuos şi savant, pomeneşte de ţările civilizate şi de cioplirea lumii. Cu Samurache, care, luîndu-i în serios frazele, şi-a permis familiarităţi, dulăul e repezit. „Noi fraţii tăi, potaie,/ 0 să~ţi dăm o bătaie / Care s-o pomeneşti". în schimb, boul ajuns în cireada la un post însemnat e trufaş şi zgîrcit la vorbă. Alexandrescu ironizează tendinţa demagogică de a propune „îmbunătăţiri rele", cum le numea în Anul 1840, şi marile „schimbări" folositoare numai celor care le fac. Ursul umblă să răstoarne pe împăratul tigru, anunţînd vremuri fericite după ce va veni el la putere. Binele va sta „mai ales în dreptate"'. Abuzul, tîlhăria, avem să le stîrpim Şi legea criminală s-o îmbunătăţim, Căci pe vinovaţi tigrul întîi îi judeca Şi apoi îi sugruma... ...Noi o să-i sugrumăm Şi apoi să-i judecăm. Dar dacă denunţă demagogia, cu sau fără program de schimbări, fabulistul face elogiul marilor acte făcute spre folosul mulţimii, chiar dacă ele, cînd eşuează, sînt defăimate: „Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare/ Pentru a mulţimii bine şi a ţârii apărare/ Mişeii o defăima dacă nu izbuteşte". Refuzul progresului — ne spune scriitorul înrîurit de ideile iluministe — e semn al ignoranţei, care respinge ceea ce nu cunoaşte. Ca şi bufniţa care fără a scoate capul din bezna nopţii refuză contactul cu lumina soarelui, cei ce socotesc că învăţătura şi ideile înaintate sînt vătămătoare neamului nostru, aflat încă în copilărie, fac jocul despoţilor: Numai lor le e bună a unui neam orbire Căci nu-1 lasă să-şi vază a sa nenorocire. Există în fabulele lui Alexandrescu o evoluţie de la epic la dramatic. Primele fabule, adaptările, se mărginesc să povestească o întîmplare. Fabulele de după 1838 încep s-o pună în scenă (Cîinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Elefantul etc). După exemplul lui La Fontaine, Alexandrescu transformă fabulele în mici scenete, nu numai intensificînd dialogul, ci urmărind pas cu pas acţiunea personajelor şireprezentîndu-le gesturile şi mimica. Păţaniile viţelului venit să se căpătuiască la „buna lui rudă" sînt astfel urmărite în momente succesive, prevăzute cu dialogul respectiv: bucuria viţelului cînd află că unchiul s-a făcut boier, schimbul de cuvinte dintre acesta şi slugă, în sfîrşit ultimele versuri în care boul se leapădă de „astfel de rude". Deşi n-a scris piese originale şi s-a mulţumit a traduce tragedii, orientarea spre dramatic caracterizează talentul lui Alexandrescu. O regăsim în epistole şi în O profesiune de credinţă. Cu puţine excepţii — între care şi amintita Boul şi viţelul — Alexandrescu păstrează structura uzuală a fabulei, cu morala explicită care, în general, urmează şi, în cîteva rînduri, precede povestirea. Dar într-o fabulă politică şi de moravuri, funcţia moralei finale nu poate fi numai de a extrage norma etică din întîmplare. Generalizînd, morala accentuează semnificaţia politică, îndreaptă săgeata mai 32 spre ţintă. Uneori aluzia e personală. Tîlcul fabulei Zugravul şi portretul e aplicat gazetarilor de felul faimosului Carcalechi — „redactor care a trăit/Al cărui jurnal fabulos/Era destul de mincinos". Alteori, morala devine o adevărată pledoarie,, pe un număr de versuri egal cu acel care narează întîmplarea propriu-zisă.. A doua jumătate a fabulei Mierla şi bufniţa cuprinde un elogiu al progresului» Adeseori însă Alexandrescu se mărgineşte să accentueze lapidar semnificaţia politică: Cunosc mulţi liberali, la vorbe ei se-ntrec, Dar pînă la sfîrşit cu .oase se înec. Ceea ce fabulele spuneau sub vălul alegoriei, celelalte scrieri satirice — epistolele, satirele —o spun mai direct. Obiectivele rămîn, în mare, aceleaşi: tot ce ţinea de orînduirea feudală, instituţiile şi prejudecăţile ei, tipurile ce se cramponează de ea. Ca şi în ceea ce neagă, aceeaşi consecvenţă în ceea ce afirmă opera. Acelaşi optimism caracteristic, aceeaşi încredere motivată în progres. Alexandrescu a împrumutat probabil de la Boileau — care, la rîndul lui, o luase de la Horaţiu — forma j^^pîe^^satirice. De altfel specia a avut o mare răspîndire în poezia franceză a secolului al XVIH-lea. Voltaire însuşi a scris mai bine de o sută douăzeci de epistole în versuri, în afară de cele, nenumărate, adresate contemporanilor. A conversat şi cu Boileau şi cu Horaţiu. Ficţiunea conversaţiei în scris permite nu numai tonul familiar, ci şi abordarea unui număr mare de subiecte, prin treceri rapide şi imperceptibile, permite deci o satiră mai cuprinzătoare. Ca şi Boileau, Alexandrescu extinde ficţiunea conversaţiei la scriitori din veacuri trecute — epistole către Voltaire — ori se adresează propriului său duh. îndeobşte, în epistole şi satire vorbeşte scriitorul. în cîteva rînduri,. el dă cuvîntul altor personaje, punîndu-1 să monologheze pe candidatul din 0 profesiune de credinţă ori imaginînd chiar răspunsul cometei anunţate pentru. 13 iunie. E izbitoare spontaneitatea epistolelor. Versurile dau impresia convorbirii^ cu asociaţiile ei neprevăzute. Dintre părerile pe care Alexandrescu ni le împărtăşeşte conversînd, o bună parte se referă lCl^raţursh în general şi la sarcinile literaturii vremii. Din acest punct de vedere, epistolele şi satirele întregesc cele cîteva referiri la rosturile artei pe care le-am întîlnit în prefeţe şi fabule. Văcărescu e aşezat în rîndul celor... „care întîi statură începătorii romîneştei poezii". Alexandrescu îl laudă pe poetul vîrstnic pentru merite ce ţin de o concepţie estetică clasică, pentru arta de „a fi-nalt cu desluşire, simplu fără a cădea", pentru conciziunea poetului care ştia „să nu zică niciodată cuvînt ce-ar fi de prisos". Laude în acord cu propriul mod de lucru. Bxigent cu opera lui, Alexandrescu „cînd scria avea mania de se citea şi tot ştergea şi îndrepta"1. vJ^istoj^.cătreVolt"âlr^, care în prima ei parte reproşează greoi şi fără lărgime de gîr^ire scriitorului francez ateismul său, cuprinde în a doua parte consideraţii 1 I. Ghica, op. cit., p. 666. 3 — Grigore Alexandrescu, Opere I 33 pline de interes asupra literaturii rornînejtia vremii, Alexandrescu are conştiinţa sarcinilor grele pe care le impunea un stadiu de început al literaturii: Altfel e-n ţară la noi: noi trebuie să formăm, Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm; Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim, Şi nelucrate cîmpii de ghimpi să le curăţim. Printre împunsăturile din versurile următoare, îndreptate împotriva cîtorva dintre locuitorii „Parnasului nostru", nefiind uitat nici Bliade, există şi una consacrată latiniştilor. în 1842 acţiunea acestora devenise destul de agresivă ca să justifice versurile lui Alexandrescu: Altul strigînd furios că sîntem neam latinesc Ar vrea să nu mai avem nici un cuvînt creştinesc. Protestul împotriva pernicioaselor confuzii lingvistice e accentuat de convingerea că materialul limbii oferă mari posibilităţi, fiind „un dialect bun, uşor şi îmmlădios". Două epistole din 1842 îi slujesc lui Alexandrescu pentru a spune păreri critice despre oamenii vremii lui, pornind de la felul cum îi erau întîmpinate versurile. Donici, fabulistul moldovean, îi dedicase fabula Rîul şi heleşteul, precedată de „versuri închinate d-lui Grigore Alexandrescu la hărăzirea fabulei« Rîul şi heleşteuh ". Fabula lui Donici pornea de la ideea că „apele mişcînd păstrează prospeţime" şi ajungea la morala: „Aşa talentele cînd lenea le cuprindejSlăbind din zi în zi, se pierd fără a se întinde". Alexandrescu nu putea socoti că observaţia se aplică scrisului său în acea perioadă mai fertil. în Epistola către Donici el reia elogiul artei şi al întinselor ei posibilităţi. „Tot ce e mai sfînt, mai nobil în duh, inimi omeneştifPrin el ni se-nfafişează, şi al binelui amorJSe aprinde la făclia unui geniu creator" — scrie el despre talent. Restul epistolei stăruie însă asupra rezistenţelor şi ostilităţii pe care le stîrnesc versurile ce spun adevărul. Elogiul eroismului trecut a fost considerat de unii contemporani drept dispreţ faţă de ei. Poetul încuviinţează aprecierea din acest unghi a evocărilor lui trecute: Căci dumnealor ştiu prea bine, ca oameni care citesc, Că în lauda virtuţei acei răi se osîndesc. Se simte şi aici, ca şi în Epistola d-lui Maior Voinescu II,\îndărătul nemulţumirii afectate, mîndria poetului că loviturile şi-au atins ţinta, că satira s-a dovedit eficace. Scepticismul pe care-1 adoptă Epistola d-lui Voinescu se acordă cu stilul ei ironic. Poetul îşi apără cu un zîmbet puţin ascuns nevinovăţia fabulelor, care „nu se ating de nimeni, n-au personalitate"; elogiază „cenzura cea deşteaptă", îşi exprimă îndoiala îndreptăţită că poezia ar putea face pe cei răi să se schimbe singuri — „tiranilor să le insufle a patriei iubire... Pe toţi să-i îndemne cu cinste să -trăiască/Şi cîţi judec poporul să nu-i năpăstuiască." Iniţiind un atac pe care-1 vor 34 relua Bminescu şi Vlahuţă, epistola pomeneşte de barzii oficiali. Alexandrescu*, care refuzase a fi poet de curte, afectează invidia pentru traiul uşor al celor care „scriu de porunceală"... ode sugrumate. Laudele aduc mulţumiri, „. .în vreme ce acum,fVorbind cum mi se pare, îmi fac vrăjmaşi". Sensul ironic al scepticismului şi al cuminţeniei simulate de poet e accentuat de ultimele versuri. Poetul îşi făgăduieşte să atribuie „de astăzi înainte" alte cuvinte păsărilor şi lighioanelor, cere amicului său un mijloc să se desfacă de muză şi îi promite în schimb o satiră. Fără a avea, după cum ne-o spune singur, tăria unui Tasso, Alexandrescu n-a renunţat la satiră. Un loc deosebit îl ocupa Satiră. Duhului nteuj publicată întîia oară în volumul din 1842. Comentariul satiric porneşte de la un tablou foarte vioi a.l_saloanelor din 1840.„Rafinamentul Apusului — jocul de cărţi, contradansul, moda — se impuseseră. Cel care nu le cunoaşte e descalificat. Q,ucpjuţele joacă whist, conştiente fiind că „veacul înaintează". Dojnjnşorul elegant „căruia vorbă, spirit îi stă în pălărie" poartă haine cusute la Paris, iar lornieta sa, pe care o rîvnise şi prinţul, „este şi mai străină". Bîrfeala şi snobismul înfloresc. Cuconiţele „umplute de pretenţii"... cînd au avut cinstea să fie remarcate de prinţ, „nu mai vorbesc cu nimeni cîte o săptămînă". jCri£jcjuia forma autoreproşurilor făcute cu umor. Poetul nu ştie să se poarte în lume: la whist, „cînd i se joacă riga, bate cu alta mai mareu; la dans, „rar să se afle damă de mijloc aşa tare, care să nu fac să cadă la cea dintîi mişcare". în schimb, nu se poate stăpîni să nu remarce ridicolul peste tot unde-1 întîlneşte, supărînd „...din greşeală persoane însemnate, / ba încă cîteodată şi dame delicate". Satira se transformă astfel într-o serie de scenete: jocul de cărţi, tînărul care lorniază damele, dansul, conversaţia, avînd toate acelaşi decor — saloanele vremii. în salonul acesta „rafinamentul" a biruit pe deplin. în satira lui Alexandrescu nu se mai notează vreun conflict între franţuziţi şi tombatere ca în Comodia vremii ori în Iorgu de la Sadagura. Ca şi Alecsandri, acceptînd entuziast şi popularizînd tot ce-i oferea cultura progresistă a Apusului, batjocorind „bufnitele" care se opuneau luminii ideilor înaintate, Alexandrescu respinge procesul de cosmopolitizare. Critica lui e acerbă pentru cucoanele şi domnişorii care din Occident n-au ştiut să reţie decît admiraţia beată de lornietele, jocurile de cărţi şi moda pariziană. < Caracterul scenic e tot atît de accentuat în monologu^O profesiune de credinţei Candidatul la Divan, care se înfăţişează înaintea publicului, are truculenţa demagogului, îşi povesteşte pe scurt viaţa şi îşi împărtăşeşte părerile politice. A luptat pentru ţară pînă în acest minut. De pe urma micilor slujbe şi lefuşoară „a îmbogăţit statul" cumpărîndu-şi moşioară. Aprovizionînd armatele de ocupaţie, a încărcat socotelile pentru a se deprinde cu regula înmulţirii. Programul politic e pe măsura autobiografiei. Candidatul apreciază programul unionist după criterii strict personale. Aprobă unirea „căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte". De asemeni e de acord cu jiutonpniia şi o cere pe cont propriu: să i se permită a proceda cum vrea, fără să dea socoteală guvernului. Priveşte însă cu neîncredere ideea guvernului constituţional, căci „după cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopsealăf Un guvern în constituţie e supus la socoteală!" Fişa personajului pe care-1 schiţase dulăul Samson se îmbogăţeşte astfel simţitor în 0 profesiune de credinţă prin aceste mărturisiri surprinzătoare şi surprinză- 35 tor motivate. Alexandrescu n-a mai avut putinţa «2S ci - • printre figurile politice de după l86o. ^ Ple de politicieni care, fără a o declara a t de fS aTaT t? T eSem" programe la interesul personal şi de clasă P * ^ ^ demo«*te _____ -— -vm^ui, tu polemicii cu Eliade, după ce , comentase boala lui Alexandrescu în dinelebolnav de ochi, într-un mod care-i făcea prea puţină cinste autorului. Că e un răspuns o spune nota care a însoţit Confesiunea unui renegat la prima ei publicare în Independenţa din i mai 1863. Nota, extrem de violentă, recunoaşte în X-ul cu care apăruse semnat Clinele bolnav de ochi, „vreun farmazon, vreun renegat, sau vreun infernal cavaz". Deşi epistola lui Alexandrescu e incomparabil superioară lamentabilelor epigrame pe care ni le-a conservat Aricescu, originea ei personal polemică se face simţită într-unele exagerări retorice: „Vînzări, sataneşti planuri, de lume neştiute/ în'inima-mi pun Iadul, ca iesme îmi scrişnescu. Dar deasupra înverşunării polemice se detaşează, ca şi în fabula Dervişul şi fata, oroarea poetului de abjurareşi renegare. Omul care se spovedeşte ni se înfăţişează scormonit de remuşcări pentru trădările lui succesive: Am cunoscut bărbaţi lucrînd 1-al ţărei bine. Cu-nalte simţiminte la ei m-am arătat; Tîrîndu-mă la dînşii, s-au încrezut în mine, Ieri le-am jurat credinţă, şi astăzi i-am trădat. Sfîrşitul poeziei priveşte cu neîncredere remuşcările unui renegat. Retractîn-du-se, renegatul afirmă orgolios „este o slăbiciune orice pocăinţă,/Gîde am fost în viaţă şi gîde voi să mor". Aportul pe care-1 aduce Alexandrescu în evoluţia mijloacelor artistici este însemnat şi inegal. De această inegalitate s-au lovit mulţi comentatori trecuţi, care au subliniat mai ales împestriţarea şi scăderile de limbă ori de versificaţie, fără să-şi dea seama îndeajuns că incertitudinile de limbă şi împiedicările prozodice constituiau preţul pentru un proces de căutare şi înnoire. Aceste inegalităţi, deosebirile calitative dintre Umbra lui Mircea şi Eliza sau în ore de mîhnire nu se pot pricepe dacă nu le raportăm la poziţia unuia dintre primii, poate chiar primul nostru poet modern cu operă mai vastă. Avînd de spus lucruri noi, poetul se trudea să-şi creeze un nou limbaj artistic şi ar fi inadmisibil ca • evidentele scorii să marcheze tot ceea ce ne-a adus. Căutării acesteia i se datoreşte şi împestxiţarea- -vocabnlarului. Mai mult decît la alţi contemporani sau decît la scriitorii imediat înaintaşi, mai mult decît la Cîrlova şi Iancu Văcărescu, vom întîlni la Alexandrescu neologisme împrumutate aproape direct din franceză, forme incerte. Alexandrescu scrie: apuind, jaluse, jaluzie, sujeturi, devinăm. Foloseşte adjective pe care dezvoltarea ulterioară a limbii nu le-a validat: rubinos, sătănesc. Asemenea incertitudini aparţin epocii, le vom întîlni la Alecsandri şi la Kogălniceanu. însă, după cum am spus, la Alexandrescu ele izbesc prin frecvenţă. 36 Şi totuşi, cititorul atent nu poate să nu subscrie la aprecierea lui Delavrancea — „Alexandrescu s-a proptit curentului (latinist n.n.) — şi a învins, căci sosise mare şi puternic, gînditor adînc, minte limpede şi simţ drept. Opera sa este originală şi romînească. Limba în care se încheagă gîndirea este limba nepieritoare a poporului, este limba cea adevărată; ca şi A lecsandri a socotit că nu poţi să fii poet adevărat decît în limba vie, înţeleasă şi grăită peste toată întinderea pămîntului romînesc." 1 Elogiul acesta nu e valabil numai pentru rezistenţa la influenţele latiniste, de care, cu excepţia ediţiei din 1863, a dat dovadă autorul Epistolei către Voltaire. Versurile lui Alexandrescu sînt scrise într-o limbă cu posibilităţi înnoite de nuanţare şi flexibilitate. Cu foarte rare excepţii, cîte un vers ca „Adio! de ale mele nu-ţi mai vorbesc rătăciri" — din Epistola către Cîmpineanu — topica e ferită de inversiunile şi contorsiunile care stînjenesc în poezia lui Conachi de pildă. îmbogăţirea lexicului începe a se realiza, ca la toţi contribuitorii de seamă ai limbii literare, prin alăturările neprevăzute de termeni, care, sprijinindu-se unul pe altul, reînnoiesc sensul. încep să apară la Alexandrescu semne de maturitate poetică de felul dublului epitet, a celor două adjective îngemănate pentru a nuanţa mai delicat. Prevestind eminescianul „uşor — măruntul mers", vom întîlni în Răsăritul lunei la Tismana „plăpînda-lina rază" a lunei. Noile mijloace sînt în special de ordin stilistic. Flexibilitatea intelectuală, vioiciunea inteligenţei lui Alexandrescu ies la iveală în capacitatea de a alterna fără efort stilul solemn din evocarea istorică cu cel familiar din epistole, gravul^ cu ironicul. Există la Alexandrescu o preferinţă pentru tonul aforistic, pe care ştie să-1 ferească de didacticismul greoi, pentru că-i imprimă autenticitatea unei experienţe personale. Cîteva dintre cele mai frumoase versuri ale Anului 1840 şi ale'operei lui Alexandrescu în genere au acest caracter de mărturisiri intime, exprimate aforistic: După suferiri multe, inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. Dar aportul cel mai masiv pe care l-a adus Alexandrescu la dezvoltarea stilistică este, fără îndoială, legat de mijloacele \comicului stilistic, jde mînuirea ironiei şi umorului. Am văzut-o în corespondenţă, în proza din Memorial şi în versuri. Exprimarea ironică devine obişnuită la Alexandrescu: Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt! E haină de podoabă, mască de bucurie, Şi mîhnirea mi-e numai al inimei veşmînt. 2 Ar fi nedrept să vedem în aceste mărturisiri doar postura convenţional-ro-mantică a neînţelesului. Felul cum ironia se extinde în operă şi pătrunde în corespon- 1 Delavrancea, op. cit., p. 2 Mîngîierea, Poezii, 1842. 174. 37 denţa particulară dovedeşte tendinţa de a-i da funcţii multiple, de a o face să fie nu numai zeflemitoare, ci şi amară sau indignată. Caracterizarea răsturnată ori voit inadecvată a ironiei, aprobarea care reprobă, indignarea prefăcută, calificările vădit disproporţionate devin un instrument potrivit şi cu firea poetului şi cu caracterul luptei pe care o duce. în corespondenţă, Alexandrescu preferă să-şi deghizeze cu discreţie ironia, dezgustul şi amărăciunea pe care i le inspiră renegările şi concesiile morale de după 1848. în operă, de asemeni, ironia oferă o deghizare transparentă tot atît de folositoare pentru condiţiile vremii ca şi alegoria fabulei. „Cenzura cea deşteaptă" de care pomeneşte în Epistola d-lui Voinescu nu se putea îndrituit supăra de o asemenea calificare. Alături de nuanţele ironiei, opera unuia dintre primii noştri mari satirici foloseşte, rafinîndu-le treptat, alte mijloace ale comicului. Cele mai multe sînt de ordin stilistic, dat fiind locul pe care-1 ocupă în opera satirică a lui Alexandrescu versurile scrise la persoana întîia. Comicul ţine astfel de modalitatea povestirii şi aprecierii. Dă naştere comicului şi folosirea neprevăzută a tonului familiar, bagatelizator. în Satiră. Duhului .meu, depănîndu-şi amintirile, poetul îl desemnează pe Arghir, eroul poemei populare reluate de I. Barac, drept,,... un crai cuminte, ICare lăsă pe dracu fără încălţăminte". Alexandrescu foloseşte cu falsă gravitate raţionamentul absurd: Şi caii lui Ahil care prorociau Negreşit că au fost, de vreme ce-1 trăgeau. Mijloacele acestea noi nu sînt utilizate numai pentru a înviora epistola sau fabula, pentru a-i da un caracter de conversaţie spirituală, ci subordonate scopului satiric. Iată-1 pe demagogul din O profesiune de credinţă. Pe lîngă făgăduieli, pe lîngă fraze răsunătoare, el foloseşte şi sofismele, menite să dea auditorului iluzia argumentării, a stringenţei logice. Pentru candidatul care-şi face profesiunea de credinţă, sensul termenului „general" e un produs de acumulare. Fericirea generală se compune din fericirile particulare. Chivernisindu-se, avînd grijă de fericirea proprie, el a slujit deci binelui obştesc: CunoScînd că într-o ţară fericirea generală Se compune totdeauna din acea particulară, Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare Am îmbogăţit eu statul, cumpărîndu-mi moşioare. Raţionamentul e anunţat solemn, axiomatic. Cu aceeaşi desăvîrşită gravitate sînt folosite mijloacele umorului. Poetul împrumută o perspectivă străină pentru a o ridiculiza. în epistola către Voinescu, poetul se preface a accepta ideea unei influenţe directe şi imediate a artei asupra oamenilor. Constată cu mirare că n-a putut scăpa de datorii cu ajutorul unei poezii. Deşi poezia dovedea „că aurul, argintul, metaluri păcătoase, jLa omul ce-o să moară nu sînt trebuincioase", deşi i-a făgăduit creditorului „...0 elegie mare/Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească/ Cum trebuie averea să o despreţuiască..." ...A fost peste putinţă Puterea armoniei să-1 fac s-o înţeleagă. 38 Toată Satira. Duhului meu e construită pe această pseudoadoptare a unei perspective ce-şi dovedeşte neantul. Satirizarea saloanelor vremii e făcută indirect, prin imputările pe care şi le face poetul, prefăcîndu-se a-şi însuşi verdictul dat asupra sa de jucătoarele de whist şi de amicul prinţului. Ca şi pentru limbă şi stil, în măsură mai mare chiar, versificaţia şi celelalte mijloace de expresie prezintă inegalităţi izbitoare. EroriJn versificaţia lui Alexandrescu au fost adeseori semnalate în trecut» în articolul său, deşi entuziast, Delavrancea dădea numeroase exemple în care „accentul tonic al cuvintelor schimbat, multa intonaţie a particulelor netonice, eliziuni nepotrivite şi cîteodată greşeala în plus sau minus de silabe, toate acestea strică armonia versului".1 Accentuarea, greşită e într-adevăr frecventă: „ acei ce doresc^'" (Meditaţie); cele trei versuri succesive din Eliza: („Am cătat-o-n pustiuri"... „Am căta-o pe dealuri"... „Am cătat-o-n deşertul" etc). De asemeni, sînt accentuate ultimele silabe ale substantivelor la genitiv sau dativ. Impuse de forţarea metrică se ivesc — ca şi la Bolintineanu — unele dezacorduri. Ne putem oare mărgini, aşa cum a făcut Aron Densusianu, în timpul vieţif poetului, să constatăm aceste erori cu severitatea unui pedagog care nu face decît să numere greşelile elevului? Nu se poate reduce versificaţia lui Alexandrescu la aceste neglijenţe. Nici nu e justificat să se vorbească despre o incapacitate, cum a făcut-o Delavrancea. Poetul care forţa adesea accentul tonic e acelaşi care în primele strofe din Umbra lui Mircea reuşeşte neuitata armonie imitativă. Neglijenţele de versificaţie sînt numeroase, dar însăşi frecvenţa lor — ca şi a impurităţii lexicale — trebuie pusă în legătură cu căutarea ce se resimte mereu la Alexandrescu. în reuşitele şi chiar în eşecurile versificaţiei se simte acelaşi efort de a face versul mai suplu, de a-1 transforma într-un instrument mai docil pentru idee. în fabule, lucrul e evident. Aici Alexandrescu avea exemplul marilor fabulişti înaintaşi, care adoptaseră versul liber, în stare să dea mai curînd povestirii mişcarea caracteristică. Alternările de metru din Toporul şi pădurea ori din Elefantul, de la versul de 6 şi 7 silabe la cel de 14, contribuie la fluenţa povestirii şi la transformarea ei în scenetă. Pentru a face ca versul să urmărească expresiv mişcarea imaginii, Alexandrescu introduce mai multe cezuri care îl separă în unităţi ritmice. Bl dă valoare expresivă pauzelor (Aşteptarea, Umbra lui Mircea). în ce priveşte ^epitetul, comparaţia, tropii—aceeaşi evoluţie de la„ convenţional la expresiv. Discutînd poezia erotică am văzut cît se simte într-însa starea de început în care se afla, din acest punct de vedere, literatura noastră. Aceeaşi greutate lasă urme în primele meditaţii. La început, Alexandrescu se foloseşte de limbajul neoanacreontic ori de cel, nu mai puţin convenţional, al poeţilor minori francezi din secolul al XVIII-lea, destul de citiţi la noi la începutul veacului trecut. Ca şi ei, Alexandrescu foloseşte imaginea convenţională, locurile comune ale poeziei timpului. Fericirea chemată mereu şi ascunsă e aflată în ochii iubitei (Eliza). Poetul îşi doreşte să moară de plăcere la picioarele fiinţei iubite (Suferinţă). Ver şurile se mărginesc uneori la madrigalul facil; nu lipseşte nici floarea — nu-mă 1 Delavrancea, op. cit., p. 1" 39 •uita — „Atunci, atunci gîndeşte/De mine că-ti vorbeşte". Alteori poetul împrumută ■de la acelaşi limbaj literar al timpului facticele, teatralul. împins de pasiune, vizitează „pustiuri de groaza pline" şi şoimul îl vede pe-nalta stîncă „A cărei ■vîrfuri s-ascund în nori/Şi al lui ţipăt în vale adîncâjS-a-ntins departe plin de fiori!" împrumuturile din atmosfera literară a vremii apar chiar în termenii (de comparaţie. Alexandrescu ne vorbeşte de „ossianice palate", după numele legendarului bard scoţian, căruia Macpherson îi atribuia la jumătatea secolului al XVIII-lea nişte poeme proprii. Dar această aparatură de imagini convenţionale şi fără forţă emotivă e dezminţită de cîte o comparaţie avînd adevăr şi prospeţime. Asemenea descoperiri poetice nu se limitează doar la cele cîteva poezii de dragoste mai puternice de care -s-a vorbit. Ele se ivesc din ce în ce mai des în versurile erotice. Comparaţia izbutită a gîndului veghind în noapte, cu o piramidă în pustiu, e încă tributară imagisticii romantice franceze. Comparaţia cu stejarul trăsnit, şi încă în picioare, se leagă mai curînd — chiar-dacă indirect — de limbajul poetic al cîntecului popular: Stejarul de pe munte, ce trăsnetu-1 izbeşte Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit Dar inima-i e arsă şi oricît mai trăieşte De nici o primăvară nu poate fi-nverzit. Imaginea graţioasă a (stelei) cu care e asemuită iubirea trecută apare mai întîi la Alexandrescu: întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut. Din ceaţa veciniciei, stea blîndă, luminoasă, Te văz lucind departe, departe în trecut. (încă o zi, în volumul din 1847) în contrast cu patetismul gongoric, poetul descoperă forţa tonului autentic grav. „Din cupa desfătării, amărăciunea creşte." De asemeni, calificarea expresivă, îndrăgostitului nefericit viitorul îi apare „bogat de chinuri, deşert de bucuriijPustiu, fără nădejde, sălbatec şi tăcut". Trebuie remarcat că încă de la primele volume Alexandrescu nu consideră exprimarea figurată ca ornament poetic obligator, ci o utilizează sau nu, adaptînd-o după idee şi după tonul general al poeziei. Chiar în timpul cînd din motivele pomenite poezia erotică foloseşte unele inexpresive formule convenţionale, epistolele păstrează tonul firesc şi direct al conversaţiei. Cînd apar comparaţia, forma figurată de expresie au menire comică. O dată cu maturitatea artistică se accentuează acest refuz al ornamentului gratuit, distonînd cu ideea. Ediţia de faţă adaugă o nouă retipărire la cele cîteva — mai largi sau parţiale — apărute în ultimii ani. Audienţa pe care o întîlneşte azi opera lui Grigore 40 mul poetului, care cr avansate fentru 13 »«»"• Rofflînească: SILVIAN IOSIFESCTJ 1 NOTA EDITORULUI Cuprinsul ediţiei. Ediţia de faţa, în două volume, a operelor lui Grigore Alexandrescu, urmează să cuprindă, în măsura posibilului, întreaga creaţie originală a poetului: poezii, proză literară, articole, corespondenţă. în ceea ce priveşte traducerile, am fost nevoiţi să recurgem la o selecţie: publicăm în primul rînd cele cîteva poezii incluse în volumele tipărite de Alexandrescu şi care fac, astfel, parte integrantă din opera autorului; dintre celelalte traduceri, am ales pe acelea care prezintă un interes istoric literar şi estetic: lucrarea de debut Eliezer şi Neftali de Florian, tragediile Alzira şi Meropa de Voltaire; nu vom publica nici volumul Poveşti albastre (1872) de Laboulaye, unde stîngăcia traducătorului se îmbină cu obscuritatea originalului, nici traducerea fragmentară din epopeea lui Tasso, şi cu atît mai puţin numeroasele articole politice traduse. Primul volum este consacrat operei poetice şi conţine, pe lîngă poemele incluse în cele două ediţii definitive1, o anexă în care publicăm pe de o parte diversele poezii scrise înainte de 1863, data apariţiei ultimului volum de versuri, şi omise din ediţiile definitive, iar pe de altă parte, producţia poetică, inferioară atît din punct de vedere cantitativ, cît şi calitativ, a anilor 1863 —1881; un loc aparte a fost acordat poeziilor pe care Alexandrescu nu şi le-a publicat niciodată şi pe care am ezitat să le intitulăm „postume", deoarece nepublicarea lor nu se datorează vreunui scrupul estetic sau lipsei de definitivare a elaborării, cum e cazul în genere la această categorie de creaţii, ci caracterului ocazional şi difuzării lor pe alte căi decît cele obişnuite (erau trimise direct unui personaj vizat sau circulau în public sub formă manuscrisă). în sfîrşit, am acordat locul cuvenit poeziilor populare culese de Alexandrescu în Oltenia şi publicate în ziare şi, prin intermediul lui V. Alecsandri, în revista Convorbiri literare din anul 1876. 1 1847 şi 1863. 43 Volumul al II-lea va cuprinde proza literară (Memorialul de călătorie şi schiţele publicate prin ziare), articole alese, corespondenţa generală (în măsura în care am putut-o cunoaşte1), precum şi volumele de traduceri menţionate mai sus. Socotim necesar să dăm unele precizări cu privire la sistemul de note şi comentarii care însoţesc poeziile. Notele din subsol se reduc numai la explicaţiile strict necesare înţelegerii textului, din punctul de vedere al sensului, al diverselor aluzii, al limbii şi al versificaţiei. Nu am dat un număr prea mare de note de metrică şi prozodie, unele fapte fiind general cunoscute cititorilor familiarizaţi într-o oarecare măsură cu literatura secolului al XlX-lea (citirea lui vreo,caut etc. în două silabe, a lui viaţă în trei silabe etc), iar altele putînd fi uf or deduse din citirea textului (accentuarea lui murmur şi murmură pe a doua silabă etc). Am acordat o oarecare importanţă notelor privind accentuarea cuvintelor, pentru a spulbera legenda incapacităţii ritmice a lui Alexandrescu; această impresie greşită provine din citirea modernă a unor cuvinte care pe vremea poetului se accentuau diferit. Prezenta ediţie adresîndu-se unui public întrucîtva mai restrîns, n-am socotit nimerit să dăm explicaţii lingvistice elementare (trăgea e formă corectă, trăgeau fiind mai nouă, la fel sor pentru soră etc). Notele de istorie literară şi variantele au fost grupate, din necesităţi impuse de tehnica editorială şi tipografică, la sfîrşitul volumului. Notele cuprind, în linii mari, mai multe diviziuni. O primă parte este consacrată expunerii datelor genezei poeziei: prima publicare2, condiţiile istorice sau biografice care au determinat compunerea poeziei, eventualele influenţe străine. Asupra acestui din urmă punct sînt de adus unele precizări şi sînt de stabilit unele limite impuse de o anumită stringenţă de ordin metodic: ar fi fost desigur interesant să putem semnala atenţiei cercetătorilor toate reminiscenţele pe care memoria — devenita celebră — şi cultura bogată a lui Alexandrescu le-a putut transmite poeziilor sale. Un inventar complet al pasajelor similare din Alexandrescu şi alţi poeţi romîni sau străini ne-ar da posibilitatea de a stabili cu precizie întinderea lecturilor poetului şi gradul de intensitate a influenţelor suferite de el, contribuind în acelaşi timp la elucidarea atmosferei literare a epocii. Din păcate, o asemenea cercetare s-a lovit de dificultăţi provenite în parte din răstimpul relativ scurt în care a fost alcătuită prezenta ediţie, dar mai ales din penuria de lucrări pregătitoare şi din lipsa materialului bibliografic.3 Studiul influenţelor străine exercitate asupra operei lui Grigore Alexandrescu a format obiectul unor cercetări meritorii prin materialul adus în discuţie, dar care au diminuat personalitatea literară a poetului, atît prin faptul că l-au redus la rolul de discipol al unor literaţi străini, cît şi prin circumscrierea influenţelor la un număr de trei-patru autori francezi. Seria studiilor de acest fel este deschisă 1 Am fi recunoscători celor care ne-ar putea comunica în termen util scrisori ale poetului în afara celor din colecţia Academiei sau a celor publicate în diverse reviste. 2 în notele unde prima publicare nu este semnalată în mod explicit, trebuie să se înţeleagă că ediţia de bază (1847 pentru prima parte a volumului, 1863 pentru cea de a doua) publică pentru prima oară poezia respectivă. 3 Din bibliotecile noastre lipsesc foarte multe din operele literarecare au putut constitui bagajul de lecturi al lui Alexandrescu; lipsesc de asemenea lucrări fundamentale ca, de pildă, Elegie en France a lui Potez şi Les petits romanliques de Asse. 44 de articolul lui Pompiliu Bliade, intitulat semnificativ Gregoire Alexandresco et ses maîtres francais (în Revue des deux mondes, 1904): poetul romîn este prezentat ca un elev al lui Lamartine, La Fontaine şi Boileau. Teza lui N. I. Apostolescu, L'influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine (Paris, 1909), lărgeşte numai aparent orizontul: goana după surse şi după pasaje paralele îl duce pe autor la apropieri cu totul neconvingătoare sau îl face să treacă pe lîngă fapte importante fără să le observe: în Miezul nopţei găseşte urme din A. Chenier şi Sainte-Beuve, în alte poeme recunoaşte influenţe imaginare din Musset şi Th. Gautier, în timp ce influenţa lui Volney este redusă la cîteva pasaje paralele, fără să ia în considerare caracterul de filozof raţionalist al lui Volney şi rolul ideilor autorului francez în formaţia lui Alexandrescu. O completare preţioasă, deşi propunîndu-şi un domeniu de cercetare limitat, la portretul intelectual al poetului romîn aduce articolul lui Ch. Drouhet, Grigore Alexandrescu şi Voltaire, în care se stabilesc nu atît influenţele directe ale filozofului luminilor, puţine la număr, cît, mai ales, înrudirea spirituală dintre cei doi scriitori; studiul lui Ch. Drouhet ni-1 prezintă pe Alexandrescu ca pe un cunoscător nu numai al operei lui Voltaire, ci şi a altor scriitori din secolul al XVIII-lea. în ediţia poeziilor lui Alexandrescu alcătuită de V. Ghiacioiu sînt adunate informaţiile puse la dispoziţie de cercetători precedenţi1 şi se încearcă o extindere a investigaţiilor: rezultatul nu compensează în întreaga sa măsură efortul depus, şi aceasta datorită unei concepţii greşite şi unor metode prea puţin riguroase. Situîndu-se pe aceeaşi linie cu N. I. Apostolescu, V. Ghiacioiu vede peste tot imitaţii, împrumuturi, ba chiar traduceri ale unor versuri izolate sau numai ale unor titluri. Privită prin prisma editoarei menţionate, opera lui Alexandrescu apare ca o alăturare de fragmente din alţi poeţi, adaptate necesităţilor subiectului. De altfel investigaţiile n-au depăşit, în fapt, pe Lamartine pentru poezia lirica şi pe Boileau pentru cea satirică, iar apropierile propuse, rezumîndu-se uneori la cîteva cuvinte, nu sînt cîtuşi de puţin convingătoare: astfel, de exemplu, la p. 220, versul lui Alexandrescu: Tăcerea e adîncă şi noaptea-ntunecoasă (Candela, v. 1) este apropiat de expresia: „Dans le calme des nuits" a lui Lamartine! Aceeaşi valoare o au şi pretinsele reminiscenţe din Boileau găsite în Epistola către Voinescu II, din care cităm (p. 298): „Oricum îmi e cam frică" (v. 107) este considerat că provine din „Je sais qu'un juste effroi" (Satira I a lui Boileau, v. 71). Apropieri de acest tip abundă şi de aceea nici nu am considerat necesar să le discutăm pe toate în notele noastre. Din ansamblul surselor propuse pentru poeziile lui Alexandrescu, am reţinut pe cele care ni s-au părut convingătoare şi am adăugat un număr relativ redus de pasaje paralele nesemnalate pînă acum. Cercetarea surselor şi a reminiscenţelor nu a fost considerată de noi ca un scop în sine şi nu a fost în intenţia noastră de a diminua prin aceasta originalitatea lui Alexandrescu. Urmărirea influenţelor străine care s-au exercitat asupra poetului romîn ne permite să determinăm întin-1 Lucrările de amănunt (V. D. Păun, R. Ortiz, Al. Ciorănescu etc.) sînt discutate de noi în notele la diversele poezii la care se referă. 45 derea lecturilor poetului şi gradul de profunzime a culturii lui literare. Rezultatele la care ajungem ni-1 înfăţişează pe Alexandrescu ca un cunoscător temeinic al literaturii franceze1 din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea; coroborate cu informaţiile pe care ni îe dau scrisorile, ele confirmă pe deplin cunoscutul pasaj din amintirile lui Ghica: „Decopil, Alexandrescu cunoştea poeţii greci vechi şi moderni; la vîrsta de şaptesprezece ani citise pe toţi clasicii francezi şi ştia pe dinafară tot ce era măreţ şi frumos în literatură. [...] în podul casei la Mitropolie stau aruncate vreo mie de volume, claie peste grămadă, necatalogate2. Acolo se închidea Alexandrescu de citea. Multe ore plăcute am petrecut noi împreună, în mijlocul acelor in-folio, citind cînd vieţile oamenilor iluştri de Plutarch, cînd vieţile sfinţilor din Cazanie3, cînd pe Tucidid sau pe Xenofon" (p. 671). Pe de altă parte, însă, nu poate fi negat rolul literaturilor străine, în primul rînd al celei franceze, în creaţia poetică romînească, mai ales în această perioadă de început, de căutare a unor drumuri şi formule noi; părăsirea liricii frivole şi dulcege de origine neogreacă, cu banalitatea stilului şi versificaţiei ei, şi tendinţa de integrare în curentul poeziei franceze contemporane, continuatoare a unor tradiţii strălucite şi asimilînd în vremea aceea atmosfera şi tematica poetică engleză, germană şi chiar italiană, reprezintă un progres de netăgăduit. Tematica se lărgeşte, genurile se dezvoltă, versificaţia devine mai variată, stilul se îmbogăţeşte cu imagini noi, limba adoptă cuvinte noi; nu trebuie să uităm apoi că literatura franceză exprima o ideologie progresistă şi asimilarea ei a contribuit la formarea spiritului revoluţionar în rîndurile tineretului romîn. Recunoaşterea datoriei lui Alexandrescu faţă de literatura franceză nu înseamnă o negare sau o diminuare a originalităţii şi a meritelor lui. Nimeni nu contestă originalitatea lui Lamartine, de exemplu, şi totuşi, dacă aruncăm o privire în subsolul ediţiei Lanson a Meditaţiilor sale, constatăm un număr impresionant de reminiscenţe din poeţii anteriori. în general, materia poetică, imaginile, limba sînt rezultatul strădaniei multor generaţii. Dar în momentul cînd Alexandrescu începe să scrie, literatura romînă nu avea tradiţii suficient de bogate şi de natură să constituie o bază solidă pentru o poezie nouă, originală. Dintre înaintaşi, poetul avea o admiraţie sinceră pentru Iancu Văcărescu. Dar opera poetică a acestuia, în care poeziile ocazionale şi improvizaţiile ocupau un loc atît de însemnat, nu-i puteau satisface realmente cerinţele estetice. Nu este deci de mirare că Văcărescu nu a exercitat nici o influenţă asupra 1 In afară de greaca veche şi modernă, Alexandrescu nu ştia altă limbă străină decît franceza; el a luat cunoştinţă de alte literaturi prin intermediul traducerilor franceze. De altfel cunoştinţele lui de greacă nu par să fi fost deosebit de profunde: în scrisoarea trimisă lui Ghica în 2 noiembrie (1843), ms. 801, f° 28, Euripide este citat într-o traducere franceză în versuri; chiar şi greaca modernă îi era mai puţin familiară ca franceza; în scrisoarea din 29 iulie 1855, exprimîndu-şi admiraţia pentru discursul rostit de G-hica în Adunarea din Samos, îi cere acestuia un exemplar francez: „De ai cuvîntul tău în franţozeşte, fă bine şi mi-1 trimite, căci mărturisesc că greceasca de acolo nu prea îmi place". 2 Catalogul a fost alcătuit în 1836 de P. Poienaru şi se găseşte printre manuscrisele Academiei R.P.R. Studierea acestui document ar putea lărgi orizonturile cercetării literaturii noastre din prima jumătate a secolului trecut. 3 Alexandrescu pare să fi cunoscut destul de temeinic şi literatura noastră veche, populară şi bisericească: o dovedesc citatele din psalmi, evanghelii; cf. de asemenea Satiră Duhului meu, v. 25 şi urm. 46 tînărului său admirator, dacă exceptăm cele cîteva expresii şi cuvinte semnalate de noi în cuprinsul notelor. Nici modestele încercări de inovare ale lui Mu-muleanu nu puteau constitui un model pentru Alexandrescu, care le socotea „ca din topor lucrate" (Epistola D. V. II, v. 108). BHade însuşi se manifestase în primul rînd ca traducător, de mare talent, e drept, dar poezia originală ocupa un loc deocamdată restrîns în creaţia sa.1 Nu putem să-i reproşăm lui Alexandrescu că nu şi-a dat seama de valoarea poeziei populare ca izvor de inspiraţie; spirit clasic în esenţă, el considera folclorul ca un produs „necultivat" al suferinţei poporului. Este deci aproape natural ca Alexandrescu să se fi adresat poeziei franceze contemporane şi mai vechi; în felul acesta, el creează o poezie originală, în timp ce predecesorii săi se mărgineau la traduceri, o poezie a cărei valoare estetică a rezistat timpului: opera sa poate fi citită şi azi nu ca document de istorie literară, ci cu sentimentul de prospeţime pe care îl oferă lectura unei creaţii realizate, am putea spune clasice. S-ar putea obiecta că înregistrarea, în prima,parte a notelor noastre, a surselor şi reminiscenţelor poate lăsa impresia că aceste elemente din poezia lui Alexandrescu au o importanţă mai mare în geneza poemelor decît o au în realitate şi că în felul acesta se umbreşte originalitatea poetului. Credem însă că nici unui cititor nu-i va fi deformată imaginea despre poet dacă va şti că într-o poezie de zece strofe, de exemplu, două imagini sau cîteva idei sînt tradiţionale sau împrumutate. Nu am socotit, de aceea, necesar să insistăm de fiecare dată asupra originalităţii poetului pentru a compensa indicarea surselor: scopul nostru nu este de a analiza poeziile lui Alexandrescu, ci de a pune la îndemîna cercetătorilor material pentru o asemenea analiză; am evitat tot ce ar putea fi considerat analiză sau apreciere de valoare, domeniul de muncă al editorului fiind diferit de al istoricului literar sau al esteticianului. Am lăsat intenţionat la sfîrşit problema surselor la fabule. Este aproape o lege a genului ca intriga, afabulaţia propriu-zisă, să fie tradiţională, un bun comun tuturor popoarelor. Florian, unul din preferaţii lui Alexandrescu, exprimă plastic această situaţie, în Avant-propos sur la Fable: „En poesie comme â la guerre, ce qu'on prend â ses freres est voi, mais ce qu'on enleve aux etrangers est conquete"2. La Fontaine şi Florian sînt aproape traduşi în fabulele din ediţia 1832; mai tîrziu poetul se emancipează şi transformă datele intrigii, adaptîndu-le situaţiei locale şi contemporane; sursele de inspiraţie se extind: Krîlov, Voltaire, Esop chiar, desigur şi alţii.3 Reproducem în întregime fabulele traduse sau prelucrate fără schimbări radicale, dăm în rezumat sursele mai depărtate; nici în ceea ce 1 Cele cîteva reminiscenţe din Eliade au fost menţionate în note. 2 „în poezie, ca la război, ceea ce iei de la fraţii tăi e furt, dar ceea ce iei de la străini e cucerire." 3 V. Ghiacioiu introduce în rîndul surselor fabulele fastidioase ale lui Houdard de La Motte, fără să ne poată convinge; cîteva apropieri cu Lachambeaudie sînt destul de îndoielnice. Lipsa materialului bibliografic ne-a făcut aproape imposibilă extinderea cercetărilor: n-am putut ?asi labulele lui A. V. Arnault, Th. Foudras, Francois de Neufchateau, P. L. Gin-guen6, U. Guttinguer. X. Marmier, L. Ph. de Segur, P. F. Tissot, Viennet etc. etc, care au putut fi, desigur, cunoscute de Alexandrescu. Este posibil ca unele fabule să fie în întregime creaţia lui Alexandrescu, dar nu se poate afirma cu toată siguranţa că aceasta este situa-, ţia tuturor fabulelor pentru care nu cunoaştem nici o sursă. 47 priveşte fabulele, nu am socotit necesar să insistăm asupra originalităţii creatoare a lui Alexandrescu, care este evidentă. A doua parte a notelor este consacrată urmăririi istorice a temelor lirice sau a ideilor din poeziile lui Alexandrescu. Am dat o trecere în revistă sumară istoricului temei respective în literatura universală, oprindu-ne asupra situaţiei din literatura noastră pînă la generaţia imediat următoare lui Alexandrescu. în felul acesta am căutat să situăm opera poetului în ambianţa literară a timpului, ceea ce oferă material pentru o interpretare ştiinţifică a acestei opere. Nu trebuie să surprindă faptul că, în vederea operaţiei menţionate, am despuiat autori de mult şi pe drept uitaţi: atmosfera generală a unei perioade literare nu este dată numai de vîrfuri, ci, pentru istoricul literar, şi de masa pigmeilor literaturii, a căror receptivitate la locurile comune şi la curentul general este mărită de lipsa puterii de creaţie originală. Am urmărit de asemenea evoluţia şi permanenţa unor idei în interiorul operei lui Alexandrescu. A treia parte este consacrată ecoului în epocă a poeziilor: aprecieri, traduceri în limbi străine, reminiscenţe la alţi autori etc.1 Ultima parte a notelor este constituită de aparatul critic propriu-zis, de lista variantelor. Fără a fi complet (cititorul nu va putea, bazat numai pe notele noastre, reconstitui exact grafia celor cinci ediţii), aparatul critic este totuşi amplu, înregistrînd toate variantele despre care nu avem siguranţă absolută că sînt simple grafii sau erori tipografice. Am socotit necesar să acordăm o atenţie deosebită nu numai variantelor care pot interesa pe istoricul literar sau pe stilist în urmărirea elaborării poeziilor, ci şi pe acelea care oferă cercetătorilor limbii literare un material extrem de preţios: epoca lui Alexandrescu fiind epoca de formare a limbii literare, orice amănunt este semnificativ şi ajută la înţelegerea procesului de fixare a normelor fonetice, morfologice şi lexicale ale limbii. Cînd a fost cazul, nu ne-am limitat numai la semnalarea variantei, ci am însoţit-o de un succint comentariu.2 Pentru a facilita înţelegerea textului am socotit necesar să dăm cîte un glosar la fiecare volum şi un indice general (nume proprii, teme, cuvinte etc.) care va încheia volumul al II-lea. Sursele textului. Epoca în care scrie Alexandrescu se caracterizează prin efortul conştient al majorităţii intelectualilor romîni de a fixa normele unei limbi literare unice pentru toţi cei care vorbeau romîneşte, indiferent de graniţele politice, socotite pe drept cuvînt efemere. Dacă în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea se poate vorbi de o unitate a limbii literare numai în sensul că scriitorii evită, în unele cazuri, formele cu o culoare dialectală prea pronunţată şi tind să se apropie de graiul muntenesc, secolul al XlX-lea (după 1821) marchează un adevărat salt calitativ în această direcţie: problema unităţii este dezbătută şi susţinută de cercuri largi, scriitorii din toate provinciile discută între ei, îşi adap- 1 Tabloul va fi completat în volumul al II-lea al prezentei ediţii: bibliografia critică va arăta frecvenţa retipăririlor diferitelor poezii şi va reuni aprecierile contemporanilor. 2 Indicele general de la sfîrşitul celui de al II-lea volum va înlesni consultarea acestor comentarii, grupîndu-le după fenomenele lingvistice sau cuvintele discutate.' 48 1 tează scrierile normelor pe cale de elaborare; în cîteva decenii numai, limba se fixează la tiparele pe care le are şi astăzi. Alexandrescu nu rămîne nici el departe de aceste frămîntări: noi trebuie să formăm, Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm; Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim, Şi nelucrate cîmpii de ghimpi să le curăţim. (Epistola către Voltaire, v. 65 — 68) Prin această prismă, a permanentei adaptări la ceea ce se considera la un moment dat drept norma limbii literare, trebuie să studiem transformările lexicale, morfologice, fonetice şi ortografice pe care Alexandrescu le aduce poeziilor sale în ediţiile succesive pe care le-a publicat. împrejurarea specială că una din ediţii, aceea din 1842, a fost tipărită la Iaşi, deşi complică mult munca editorului, face totuşi ca limba textelor lui x\lexandrescu să fie imaginea clară a limbii noastre literare, formată pe baza graiului .muntenesc, dar cu importante aporturi ale celorlalte graiuri, în special ale celui moldovenesc. Vom descrie în cele ce urmează sursele textului lui Alexandrescu1 şi vom arăta apoi criteriile după care am ales ediţia de bază. Pentru cunoaşterea textului lui Alexandrescu ne stau la dispoziţie: cele cinci ediţii din timpul vieţii autorului, publicaţiile în ziare şi reviste ale unora din poezii, cîteva manuscrise (cele mai multe în colecţia de scrisori primite de Ghica). în 1832, la sfîrşitul traducerii poemului Eliezer şi Neftali de Florian, Alexandrescu publică şi cîteva poezii proprii. Textul este îngrijit şi nu este exclus să fi fost revizuit de Eliade, în tipografia căruia apăruse: unele muntenisme, care se menţin pînă tîrziu în scrisul lui Alexandrescu, sînt evitate: pă apare foarte rar (întoarcerea, v. 2, 9), dă nu apare niciodată, tot aşa lipsesc şi pluralele neutre articulate, terminate în -ur'le ( = urile) ; se observă şi unele forme arhaizante şi etimologice: perdut, rescîntătoare, rescoală etc. Forme şi fonetisme regionale, deşi nu toate specific munteneşti, există totuşi: aş Hi (genitiv), daca, deşărt, împrăştie, sfîrşî, razile, urletile etc.2 După cearta cu Eliade, în 1838, Alexandrescu tipăreşte la Zaharia Carcaiechi un nou volum de poezii. De data aceasta, textul n-a fost supus nici unei revizuiri, aşa că ediţia din 1838 reproduce cel mai fidel felul de a scrie al lui Alexandrescu (aşa cum îl găsim şi în scrisorile sale către prieteni). Elementele regionale abundă: pă apare aproape exclusiv, uneori e atestat şi dă, pluralele neutre articulate sînt de multe ori terminate în -ur'le (scris fără apostrof) mârunţişur'le, minutur'le etc, forme şi fonetisme ca daca, întii, pîşaşte sînt obişnuite. Fidelitatea faţă de pronunţare ne oferă grafii ca spunem (= spune-mi)z şi chiar oichiul (Meditaţie, v. 13) şi veiche (Epistolă către I. Văcărescu, v. 8). 1 Descrierea amănunţită a ediţiilor şi publicaţiilor din ziare şi reviste va fi făcută în bibliograna anexată volumului al II-lea al prezentei ediţii. „ 2 în linii mari se poate observa o concordanţă între aspectul lingvistic al ediţiei din 1832 şi al traducerii tragediei Alzira de Voltaire, tipărită tot la Eliade în 1835. 3 Scrierea pronumelor (î)mi şi (î)şi fără -i se găseşte, mai rar, şi în ediţiile următoare. Astfel, de exemplu: în ediţia 1847: Epistolă D. I. C, v. 2, Mierla şi bufniţa, v. 17, 31; în ediţia 1863 : Eliza, v. 37, O profesiune de credinţă, v. 78 etc. 4 — Grigore Alexandrescu, Opere I 49 în 1842 apare la Iaşi o „ediţie completă" a poeziilor lui Alexandrescu, îngrijită de Al. Donici şi M. Kogălniceanu. Această ediţie cuprinde, pe lîngă un număr important de poezii noi, reproducerea celor publicate în ediţiile precedente.1 Tipărit în condiţii tehnice şi estetice am putea spune excepţionale, volumul este precedat de o prefaţă, iar cuprinsul riguros împărţit după genuri: epistole, meditaţii, elegii, traducţii, fabule, epigrame. Caracteristic pentru această ediţie este „literarizarea" limbii, înlăturarea majorităţii particularităţilor regionale munteneşti: pă devine pe (pin devine cîteodată pe'nl), daca devine dacă, veşnica este înlocuit cu vecinica (socotit mai literar, Meditaţie, v. 73), chiar şi formele iotaci-zate ale verbelor sînt înlăturate uneori (văd pentru văz, Anul 1840, v. 44), pluralele în -ur'le sînt în general evitate (felurile-s pentru felurile sînt, Epistolă către I. Văcărescu, v. 23, cîmpiile înlocuieşte cîmpur'le, Eliza, v. 44). Ortografia a fost de asemenea schimbată: î este notat deseori cu semnul lui ă (*>), ie este notat e: pept, fer, pere, perde; z urmat de consoană este scris s, la fel şi z intervocalic, uneori; î este scris i cînd este precedat de o consoană continuă: riz,osindit, sin, zimbire, aţiţa etc. Dar modificările nu s-au redus numai la atît: o limbă literară unică nefiind încă pe deplin constituită, au putut fi luate drept forme literare unele particularităţi ale graiului moldovenesc. Astfel apare forma invariabilă a articolului genitival a: a lui lăcuitori (Anul 1840, v. 53-), viitorul perifrastic cu a să (faţă de o să) la persoana a treia: a să aducă (ibid., v. 4); pronumele ista şi cela; sufixul -eţă (frumuseţă); -ea este înlocuit cu -e în pronume şi adverbe de tipul acele, aceste, adese, aice, nimene; de asemenea se pot citi forme ca: cătră, ceriul, cucoşi, feliurite, îmbla, împle, împregiur, rapide, sfarâ etc.2 O problemă mai dificilă o constituie, după cum vom vedea mai jos, acele forme sau grafii moldoveneşti care au fost consacrate în limba literară de mai tîrziu sau care au orăspîndire geografică mai largă: astfel, pe lîngă mîne, cine, mini (scris cu semnul chirilic i>), se pot găsi străin (pentru muntenescul strein), păşeşte (pentru pîşaşte), mănăstire (faţă de mînăstire, cum scrie Alexandrescu totdeauna în corespondenţa particulară), rădică (în loc de ridică), sărman (pentru sîrman) etc. Forma sub care se prezintă ediţia din 1842 a influenţat şi ediţiile pe care Alexandrescu le-a dat ulterior poeziilor sale. Aceasta, nu numai datorită faptului că, după cum am arătat mai sus, poetul trimitea la tipar un text tipărit şi nu un manuscris, dar şi din cauză că limba literară şi ortografia tindeau să se apropie într-o măsură destul de largă de formele atestate în ediţia amintită. în 1847 apare, în tipografia lui C. A. Rosetti şi Winterhalter, o nouă ediţie a poeziilor lui Alexandrescu, alcătuită de astă dată după un criteriu selectiv: poetul a menţinut din ediţiile precedente numai ceea ce credea că merită să rămînă şi a adus modificări însemnate redactării poeziilor mai vechi. întreaga ediţie din 1832 a fost sacrificată, cu excepţia Miezului nopţei, reprodus într-o 1 Alexandrescu nu şi-a transcris poeziile, în vederea acestor reproduceri, ci a trimis exemplare tipărite. Dovada o avem în preluarea de către ediţia din 1842 a unor evidente greşeli de tipar din ediţiile anterioare: la versul 15 al fabulei Măgarul răsfăţat, cuvîntul astă este scris de două ori atît în ediţia 1832 cît şi în 1842. 2 Schimbările de acest fel nu au o consecvenţă absolută: subsistă adesea forme ca daca, grafii ca piere (Adio la Tîrgovişte, v. 11) etc. 50 versiune adînc modificată, folosind^ * ^ ""^Tecum şi bucăţile noi din ediţia din 1842 au renun|a§gT^ Ediţia din TWşW, A fost incluse în ediţia din 1847; la aceasta se adaugă un număr destul de redus de poezii noi (14), unele din ele fiind inspirate din impresiile lăsate de călătoria întreprinsă la mănăstiri împreună cu I. Ghica (Umbra lui Mircea, Răsăritul lunei la Tismana, Mormintele la Drăgăşani etc.); de aici titlul Suvenire şi Impresii. Nu apare nici o epistolă şi nici o fabulă nouă; volumul este precedat de o prefaţă, diferită de cea din 1842, în care poetul îşi expune şi mai clar ideile cu privire la scopul artei sale. Deşi scrisese foarte puţin în ultimii ani, fiind din ce în ce mai puternic angrenat în frămîntările revoluţionare ale vremii, Alexandrescu se afla în această epocă în deplina maturitate a talentului său. Modificările pe care le aduce poeziilor mai vechi, selecţionarea materialului nou dovedesc siguranţa gustului său şi ascuţimea inteligenţei: lirica este eliberată de un balast inutil (au fost suprimate cîte 2 strofe în Candelkşi Cimitiriul, 3 strofe în Barca şi Aşteptarea, 4 în Cînd dar ai să guşti pacea? şi Te mai văzui o dată, 8 în Meditaţie, 12 în Miezul nopţei). Grija lui Alexandrescu a fost însă mult mai mică în legătură cu aspectul lingvistic şi ortografic al poeziilor sale. Trimiţînd la tipar paginile ediţiei din 1842, poetul n-a procedat decît sporadic la înlăturarea elementelor moldoveneşti. De aceea se mai găsesc forme ca împregiurare (Epistola către Donici, v. 4), împregiuru-i (Privighitoarea şi măgarul, v. 4), ursu cela (Ursul şi lupul, v. 14), îmflată (Mierla şi bufniţa, v. 2). Particularităţile grafice ale ediţiei de la Iaşi sînt reproduse în noua ediţie: scrierea lui î cu semnul lui ă, mai rar decît în ediţia precedentă şi mai puţin consecvent, scrierea lui ie prin e, a lui z prin 5 etc. Nu este lipsit de interes să semnalăm că aceste particularităţi grafice pătrund, într-un grad mult mai mic, ce-i drept, şi în poeziile care apăreau prima dată în volum. Probabil că un rol în acest sens au jucat şi tipografii, dar acest rol este destul de greu de determinat, deoarece scrisorile lui Alexandrescu din această epocă, pe de o parte, iar, pe de alta, traducerea Meropei lui Voltaire, tipărită la aceeaşi tipografie, în acelaşi an, nu prezintă aproape nici una dintre particularităţile grafice pe care le-am semnalat. Menţionăm, în sfîrşit, rare reproduceri ale unor simple greşeli de tipar din ediţia 1842, ceea ce dovedeşte şi mai clar neglijenţa lui Alexandrescu: Chir Pisicovici (Şoarecele şi pisica, v. 5) devine în 1842 Chiar Pisicovici şi este menţinut astfel în ediţiile următoare; tot aşa, ş-aş zice (Barca, v. 32), devenit, printr-o banală confuzie de litere, m-aş zice în ediţia din 1842, este „corectat" în mi-aş zice în ediţia din 1847. ^e altfel, corectări parţiale se mai pot întîlni: împregiurul (Prieteşugul şi amorul, v.34) devine împrejiurul; alături de păşeşte, reprodus din ediţia 1842, găsim păşaşte, muntenizat numai parţial etc. Vom trece în revistă acum faptele de ordin lingvistic şi grafic prin care ediţia de care ne ocupăm se deosebeşte de ediţiile precedente. Din punct de vedere ortografic şi fonetic se observă menţinerea şi chiar extinderea scrierii sunetului z cu ajutorul semnului s; apare grafia s pentru x (chiar numele autorului apare scris astfel pe pagina de titlu); se menţine şi se 51 extinde scrierea grupului ie prin semnul e1; vocala a, mai ales în prefixele râs- şi ră-, este transcrisă cu e: repus, resuflare, resunâ şi chiar predat pentru prădat (grafie care apare şi în traducerea Meropei); nici aceste caracteristici nu se regăsesc în corespondenţa particulară a poetului din acea epocă. Apar apoi fonetisme mai apropiate de limba actuală: ridica (alternînd cu ridica, scris şi rădica), locui, locuinţă, locaş (faţă de lăcui etc). Din punct de vedere morfologic e de remarcat apariţia şi extinderea genitivului în -ei (candelei, naturei, toamnei, nopţei), concomitent cu menţinerea a numeroase forme în -ii; se remarcă de asemenea o părăsire, deocamdată timidă, a desinenţei de neutru -uri în favoarea lui -e (torente, Viaţa cîmpenească, v. 174,-faţă de torenturi din ediţia 1842); pronumele compuse cu particulari sînt evitate: fiecare înlocuieşte pe fieşcare (Prieteşugulşi amorul, v. 38). în flexiunea verbală e de remarcat apariţia, la imperfect, a cîtorva forme cu -u la persoana a IlI-a plural (treceau, faţă de trecea, Cimitiriul, v. 27). în vocabular se observă înlocuiri de cuvinte: unele, bazate pe criterii estetice, depăşesc cadrul discuţiei noastre; altele însă atestă o tendinţă foarte clară în evoluţia limbii noastre literare: abandonarea unor termeni arhaici sau a unor calcuri semantice şi adoptarea din ce în ce mai mare a împrumuturilor lexicale. Alexandrescu nu abuzează însă în folosirea împrumuturilor şi, în linii mari, termenii acceptaţi de el sînt cei care s-au menţinut pînă azi. Astfel a scorni este înlocuit cu a inventa, în sensul pe care îl are astăzi acest din urmă cuvînt, cusur cu defect, crăiesc cu domnesc, fire cu natură, neam cu naţie etc în 1863, Alexandrescu publică ultima ediţie a poeziilor sale, care urma să îmbrăţişeze întreaga creaţie a poetului, inclusiv proza literară. Titlul este, ca şi la ediţia precedentă, lamartinian2: Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule. Faţă de ediţia din 1847, aceasta cuprinde, în afară de Memorialul de călătorie (inclus în volum cu paginaţie deosebită), majoritatea poeziilor publicate în ediţia din 1832, cele scrise după 1847 (Alexandrescu avusese o ultimă perioadă de activitate bogată între 1855 Ş1 1^57> epocă din care datează Răzbunarea şoarecilor, O profesiune de credinţă, cele două poezii scrise în legătură cu cometa din 1857 şi cîteva fabule), şi, în sfîrşit, poezii scrise înainte de 1847, dar nepublicate în volum. în alcătuirea ediţiei, în distribuirea materialului, în modificările aduse redactării, se resimte diminuarea forţelor intelectuale ale poetului. Nu numai că, urmărind să fie complet, Alexandrescu a inclus în volum poeme inferioare din punctul de vedere al calităţii, dar s-au ivit şi unele repetări supărătoare: poezia Miezul nopţei, în redactarea din 1847, reprodusă în 1863, cuprinde trei strofe din Adio la Tîrgovişte, omisă în 1847, dar introdusă în ediţia ultimă; tot astfel fabula Vulpea liberală, care este o reluare a temei tratate în Vulpoiul predicator, se găseşte alături de aceasta în ediţia din 1863. în ceea ce priveşte structura poeziilor, nu se găsesc schimbări esenţiale faţă de ediţiile precedente, modificările reducîndu-se la detalii de redactare şi de limbă. în puţinele cazuri cînd Alexandrescu a adus modificări mai ample, 1 Fără prea mare consecvenţă, ca şi scrierea lui z prin s: forme cu ie la verbul a pierde se găsesc sporadic (de exemplu: Buchetul, v. 11, Viaţa cîmpenească, v. 152, Nina, v. 52, 76); fierbinte (Un ceas de cînd anul trecu, v. 3); piele (Epistolă D. V. II, v. 70) etc. 2 Souvenirs et impressions ale lui Lamartine apăruseră în 1845, numai cu doi ani înaintea volumului cu titlu identic, deşi cu conţinut total diferit, al lui Alexandrescu. 52 ele nu sînt prea reuşite. Astfel, în ediţia 1847, fabula Şoarecele şi pisica se încheia printr-o scurtă-concluzie, frumoasă prin însăşi scurtimea ei: Cotoiul cel smerit E omul ipocrit. în ediţia din 1863, la aceste versuri se adaugă alte două, extrase din încheierea aceleiaşi fabule într-o redactare anterioară: Eu prin cotoiul acesta să vă arăt m-am silit Icoana adevărată a omului ipocrit. Aceste versuri nu fac decît să repete, în chip destul de prozaic, cele spuse în primele două. Altă dată, o formulă prozaică este înlocuită cu alta la fel de prozaică: în istorioara Şarlatanul şi bolnavul, prima redactare (1855) are următoarea încheiere: Sînt şarlatani de tot felul: unii astfel lecuiesc Relele societăţii; eu îi zic, dar nu-i numesc. în 1863 citim: ^ Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez Simplitatea populară şi ei singuri profitez. Nici dispunerea poeziilor nu este totdeauna fericită. Deşi împărţit pe grupe (Poezii, epistole şi satire, fabule, epigrame), volumul prezintă numeroase inconsecvenţe: O profesiune de credinţă şi poeziile inspirate de vîlva.făcută de cometa din 1857 sint clasate printre poeziile lirice, deşi locul lor ar fi fost printre satire. Poezia ocazională închinată Zinchii Donici este trecută la sfîrşitul epigramelor, locul ei legitim fiind alături de celelalte cinci poezii ocazionale dedicate unor femei (Angelina Bălăceanu, Măria Cantacuzino, Alexandrina Ghica etc.). Dar ceea ce izbeşte cel mai mult pe cititorul ediţiei din 1863 este aspectul ei ortografic şi lingvistic. Curentul latinist, care începuse să se afirme cu putere pe la 1850, ajunge la apogeu între anii 1860 şi 1880. Alexandrescu, atent la toate curentele literare şi lingvistice ale timpului, nu putea rămîne neinfluenţat de latinişti. De altfel, rolul acestora în formarea limbii literare contemporane n-a fost suficient scos în evidenţă şi cercetat, în parte din cauza ridicolului de care s-au acoperit extremiştii curentului. în ortografie, influenţa curentului latinist se manifestă prin. graf ii ca ţerra, mănăstire, sunt1, sciu, astădi, rondurele. cît şi prin abuzul de 5 în locul lui z (civilisaţi, resonabil, viteas, învies, rase, jalus etc)2, de e pentru iez, de e pentru ă, nu numai în prefixe, ci şi în alte împrejurări 1 Scrise deseori cu omiterea accentelor; scrierea sunt (suntem, sunteţi) este cea mai obişnuită în ediţia în discuţie; sînt apare sub următoarele aspecte grafice: sînt: Meditaţie, v. 30, Eliza, v. 29, Epistolă D. I. V., v. 70, Epistolă D.I.C., v. 35 (de două ori) ; sânt: Epistolă Domnului Alexandru Donici, v. 48; sunt: Frumoasă e natura, v. 7, Răzbunarea şoarecilor, v. 53, Epistola către Voltaire, v. 19, 22, Epistolă Domnului Alexandru Donici, v. 3, 4, Epistolă D. I. V., v. 43, 51, 58, Epistolă D. V. II, v. 24, Epistolă D. I. C, v. 64, 82, 86, 97, 109, 117, 120. 2 Totuşi poezii (Epistolă D. I. V., v. 98). 3 Grafii cu -ie persistă şi aici: piept (Miezul nopţei, v. 38); forme ale verbelor a pierde şi a pieri: Nina, v. 52, 76, O profesiune de credinţă, v. 51, 70, Adio la Tîrgovişte, v. 11; a fierbe: O profesiune de credinţă, v. 49. 53 (septămîni, nurrter, teu, acestea cu mai multă sau mai puţină „justificare" etimologică, dar şi zereşte etc). * în vocabular, Alexandrescu a procedat la o latinizare aproape sistematică. Unele cuvinte capătă forme schimbate {înger devine angel, război — resbel), altele sînt înlocuite. ^Trebuie să remarcăm însă că nici în această epocă Alexandrescu n-a depăşit limitele impuse de bunul-simţ; dovada ne-o oferă faptul că mare parte din înlocuirile operate de poet sînt consacrate de uzul limbii actuale. Iată cîteva exemple de înlocuiri mai frecvente : comun creator fruct geniu glorie inspira june liber natură nutri onor (onoare) oră recompensă secol sînt speranţă spirit suvenire timp înlocuieşte pe obştesc w ziditor rod duh slavă, cinste insufla tînăr slobod fire hrăni cinste ceas răsplătire veac sfînt nădejde duh pomenire vreme < Dar schimbările introduse în ediţia 1863 nu se datorează exclusiv influenţei curentului latinist. Unele sînt produsul „remuntenizării" unei părţi din moldovenismele strecurate din ediţia 1842 în cea din 1847: adesea, sîrman, rîdică, zîmbi în loc de adese, sărman* rădică, zimbi. Altele consemnează evoluţia limbii literare: şoptâ este înlocuit prin şoaptă, demizeu prin semizeu, nuansă prin nuanţă, object prin obiect, termin prin termen etc; se observă desigur şi promovarea unor forme condamnate de evoluţia ulterioară a limbii: influenţă a fost înlocuit (Cîteva cuvinte în loc de prefaţă, p. 66, r. 17) prin influinţă etc. în morfologie, modernizarea este şi mai clară: genul unor substantive se precizează: moralul devine morala (Epistolă D. V. II, v. 54); continuă întărirea pluralului neutru în -e faţă de cel în -uri: exemple în loc de exempluri, defecte pentru defecturi, monumente pentru monumenturi, tribunale pentru tribunaluri; se extind formele de persoana a IlI-a plural în -u la imperfect: erau, poposeau, prooroceau, trăgeau, trăiau. Un factor important în aprecierea justă a valorii ediţiei din 1863 este neglijenţa cu care a fost lucrată, atît de autor cît şi de tipografi. în modificările pe care le-a adus textului, Alexandrescu n-a ţinut totdeauna seamă nici de ritm, nici de măsură, nici de rimă. Astfel, înlocuind veacul cu secolul (Epistola către Voltaire, v. 64), numărul silabelor creşte în vers; prin înlocuirea fragmentului şi pădurile ce-l (Umbra lui Mircea, v. 56) cu păduri care-l,$e pierde o silabă; preferind participiul smuls mai vechiului smult, se ajunge la rima smuls/mult (D-la S. La., v. 2,4); rima renaşte/ veştejaşte (în ore de mîhnire> v. 14, 16) este sacrificată prin schimbarea lui veştejaşte în vestezeşte. Tot neglijenţei trebuie să-i atribuim propoziţia: Acesta 54 este ora (Aşteptarea, v. 1), provenit din Acesta este ceasul, prin înlocuirea cuvîn-tului ceasul, fără rectificarea acordului. Este probabil că poetului i se datorează şi numeroase greşeli de ritm şi de măsură, care provin din omiterea unor eliziuni sau din eliziuni inutile. Greşelile de tipar abundă: versuri şi cuvinte omise, versuri contopite în mod eronat, inversarea ordinii cuvintelor etc La acestea se adaugă deformarea unor cuvinte: neosebită pentru neobosită (Umbra lui Mircea, v. 33), apucă pentru apasă (ibid.,v. 47), eroism pentru egoism (Anul 1840, v. 34), mâxnite soşeie pentru mîhnit soseşte (Fericirea, v. 54) etc etc Publicările din ziare şi reviste ale poeziilor nu pun probleme speciale. Trebuie numai să ţinem seamă de faptul că unele periodice aveau sisteme ortografice proprii, după care modificau textul primit de la autor; în alte cazuri, şi acest lucru este valabil mai ales pentru ziare, erorile tipografice pot deforma textul, în orice caz, nu rareori mărturia acestor surse ale textului ne ajută la descoperirea şi înlăturarea unor greşeli strecurate în volume. Cele cîteva manuscrise (ale unor poezii de importanţă secundară, din păcate) sînt extrem de valoroase prin faptul că reflectă în modul cel mai fidel chipul de a scrie al poetului. E de remarcat că Alexandrescu nu se supune nici unei mode . ortografice (cel puţin înainte de 1860), ci redă întocmai pronunţarea reală. Singura particularitate care ne interesează în stabilirea textului este confuzia între conjuncţia să şi pronumele reflexiv omonim. Deseori putem găsi în manuscrise forma se extinsă şi la conjuncţie.1 Alegerea ediţiei de bază. în general, ediţia de bază este ultima publicată în timpul vieţii autorului, sub supravegherea lui. în cazul lui Alexandrescu ar urma să luăm ca ediţie de bază volumul publicat în 1863. Am arătat însă că, în acea epocă, poetul se afla într-o perioadă de grav declin, de diminuarea forţelor sale intelectuale, ceea ce nu este lipsit de importante consecinţe pentru conţinutul şi forma ediţiei. S-a putut constata însă că o parte, cel puţin, din modificările aduse textului în 1863, sînt valabile, că cele mai multe schimbări sînt în spiritul vremii. Sirn^l^^rjt^rii estetice, subiective, nu ne_pot îndreptăţi sJngu£el^înlătTir ediţiei din 1863. Latinizarea textului poate fi un argument, dar nu cel hotărîtor, deşi şi pentru alţi scriitori contemporani a trebuit să se renunţe la ediţia publicată în epoca înfloririi curentului latinist; exemplul lui Eliade este clar: nimeni nu poate lua ca bază textul latinizat din Cursul întreg de poezie generală, publicat în 1868 —1870, ci trebuie să recurgă la ediţii mai vechi sau la forma primitivă a poeziilor din Curs. însă totalitatea scăderilor, enumerate mai sus, de care suferă ediţia din 1863, ne pot determina să nu o considerăm ca ediţie de bază. într-adevăr, dacă am porni de la textul oferit de această ediţie» ar trebui să aducem corectări la fiecare vers, corectări provenite din alte surse: ediţia ultimă nu poate fi folosită independent, fără o permanentă comparaţie cu celelalte, fără să-i modificăm grafia, să corectăm formele aritmice, să completăm cuvintele omise să refacem acordul gramatical etc. 1 Aspectul lingvistic al manuscriselor concordă întocmai cu acela al scrisorilor particulare. Despre acestea vom avea ocazie să ne ocupăm în treacăt mai jos, dar mai pe larg în volumul al II-lea. 55 11 n. Se pune atunci problema: care ediţie trebuie urmată? Primele două (1832 şi mai ales 1838) au avantajul că redau fidel limba autorului. Dar nu putem da ca definitiv un text pe care autorul, în apogeul maturităţii sale creatoare, l-a considerat depăşit. Ediţia din 1842, care înglobează primele două fără modificări de redactare, prezintă şi dezavantajul că textul ei, moldovenizat de editorii de la Iaşi, nu poate fi considerat ca autentic pentru poetul muntean. Va_ trebuj să considerăm ca bază a textului nostru ediţia din 1847, ale cărei merite au fost expuse în descrierea făcută mai sus: această ediţie ne oferă un text relativ corect al poeziilor pe care Alexandrescu le-a socotit cele mai demne să-1 reprezinte, redactate într-o formă îmbunătăţită faţă de primele publicări.1 Desigur că şi această ediţie are numeroase scăderi, provenite din neatenţia cu care Alexandrescu îşi edita opera, dar nu avem o alternativă avantajoasă. în ceea ce priveştel poemele care lipsesc în această ediţie, sîntem nevoiţi să recurgem la cea din 1863,J uneori sursă unică a textului. 2 Cît despre poeziile publicate în anexă, vom arăta în notele critice textul pe care l-am luat ca bază. Stabilirea textului. în stabilirea textului lui Alexandrescu nu am recurs la copierea mecanică a ediţiei de bază. Un asemenea procedeu ar fi dat cititorului de astăzi o impresie greşită asupra limbii secolului trecut, ar fi sacrificat, cu alte cuvinte, redarea realităţii lingvistice în favoarea reproducerii exacte a unor grafii sau inconsecvenţe provenite din mode ortografice, straturi redacţionale succesive etc. Textul nostru este bazat pe interpretarea fonetică a materialului oferit de surse şi urmăreşte să redea realitatea lingvistică, deseori ascunsă de grafie. Pentru a ajunge la aceasta, nu ne-am folosit numai de sursele textului publicat (ediţii, periodice etc), ci am ţinut seama şi de materialul oferit de corespondenţa poetului, pe care o cunoaştem pe o perioadă de aproape patruzeci de ani (1839 —1878): corespondenţa ne dă imaginea cea mai fidelă a felului de a scrie al lui Alexandrescu, înregistrează etapele evoluţiei limbii folosite de el. Se pune acum o întrebare: dacă cunoaştem cu precizie toate formele în care Alexandrescu folosea cuvintele romîneşti, dacă avem în vedere puţina atenţie pe care poetul a dat-o lucrărilor de tipărire a operei sale, dacă, în sfîrşit, putem urmări geneza formelor tipărite care se abat de la textul primitiv dedus din comparaţia surselor, sîntem oare îndreptăţiţi să unificăm textul, introducînd peste tot formele despre care ştim că sînt folosite de Alexandrescu? Cu toate că înclinăm în favoarea răspunsului afirmativ, n-am socotit că, într-o ediţie ca cea de faţă, putem să ne luăm o asemenea libertate: metoda comportă riscuri, atît de a greşi, cît şi de a fi inconsecvent (unele cuvinte pot să nu fie atestate în scrisori sau în ediţiile din 1832 şi 1838). Pe de altă parte ar putea exista diferenţe între felul în care poetul a scris unui prieten şi felul în care a pregătit un text pentru tipar. De aceea am limitat unificările numai la cazurile în care avem siguranţa că este vorba de o simplă modă ortografică sau cînd avem a face cu forme fără rea- 1 Am arătat că, în ceea ce priveşte structura poeziilor şi liniile mari ale redactării, ediţia din 1863 nu aduce nimic nou faţă de cea din 1847. 2 Acest fapt explică şi diviziunile volumului nostru: prima parte reproduce întocmai ediţia din 1847 iar apoi, sub titlul de Meditaţii, Elegii, Epistole şi Fabule, sînt trecute poeziile din ediţia 1863 care nu figurează în ediţia de bază, în ordinea din volumul de Meditaţii. litate lingvistică sau necunoscute graiului muntenesc şi limbii literare.1 în mare măsură unificarea constă în înlăturarea formelor provenite din ediţia publicată în 1842 şi neconsacrate de uzul limbii literare. în toate celelalte cazuri am păstrat textul ediţiei de bază, chiar dacă acesta oferă mai multe forme pentru acelaşi cuvînt. Dăm mai jos soluţiile la care ne-am oprit pentru o serie de fapte.2 Grafia ă pentru î: am restabilit peste tot formele cu î cu excepţia* cuvintelor sărman şi păşi pentru care forma cu ă a fost consacrată ulterior. (Alexandrescu scrie peste tot cu î.) Vom scrie deci cînd, cît, încă etc, dar şi ridica, singura formă folosită de poet. Grafia e pentru ă: am restabilit forma ă, cu excepţia conjuncţiei să, în care scrierea cu e este folosită des de Alexandrescu (vezi mai sus, p. 55). Deci scriem peste tot cu ă prefixul râs- (răz-) sinuos-, cum apare adesea în textul-tipărit al ediţiei 1847 f1 mai ales l863- ^Q asemenea restabilim în cuvintele vechi prefixul ră- {rămînea, răpune, răsări, răsufla, răsuna). Restabilim pe â şi în forme ca reu, teu , seu, ţerm, desevîrşi, preda (pentru prăda). Grafia e pentru ie, după consoane labiale; restabilim formele cu ie: scriem deci: fier, fierbe, fierbinte, miel, mierlă, miez, piele, piept, pietre*, pierde, pier (şi celelalte forme ale acestui verb, accentuate pe ie), pieziş. Restabilim forma cu ie şi în timpurile accentuate pe sufix ale verbului pierde (pierdui, pierdut), deoarece atît Alexandrescu cît şi contemporanii săi foloseau curent această formă. Am păstrat însă pe e în formele peri, perii, (ne)peritor, atestate numai în această formă. La început de silabă scriem peste tot ie: trebuie, şuiera, vuiet etc. N-am respectat însă grafiile tradiţionale de tipul chiemare (Cîinele izgonit, v. 8). Am înlăturat grafiile moldoveneşti cu i în loc de î: aţiţa, osindi, ride, sin, zimbi etc. Grupul -iu final a fost transcris i (grajdi, cor agi). Grafia s pentru z: deşi în corespondenţa sa şi în primele ediţii Alexandrescu scrie peste tot z, nu am făcut unificările decît în cazurile în care certitudinea ne-a fost dată de realităţile fonetice cunoscute din alte surse şi de etimologie. Astfel, am scris peste tot z cînd urma o oclusivă sonoră (prefixul des-, înainte de vocală, b, g sau d, a fost scris dez-, înainte de celelalte consoane a fost păstrat sub forma des-); am unificat în z formele duble, cînd s este intervocalic: azil, cauză, civiliza, deviză, iluzie, muzicant, poezie, prezida, proză, rezultat, vizita, Vezuv etc; tot aşa în cuvîntul abuz. Am păstrat însă grafia entusiasmf cuvîntul putînd proveni direct din greaca modernă. L-am păstrat pe s cînd preceda pe v : asvîrli, svîcni. Am scris însă peste tot izvor, deşi grafia isvor este extrem de frecventă chiar în ediţiile din 1832 şi 18384; etimologia însă ne arată că este vorba de o simplă obişnuinţă grafică. Cînd s era urmat de m sau n, am unificat numai atunci cînd etimologia o cerea: am scris peste tot groaznic, îndrăzni, obraznic, pizmă, 1 Ne-am folosit, pentru stabilirea acestor fapte, şi de atestările lor la alţi autori, în afară de sursele citate ale textului lui Alexandrescu. 2 Alte amănunte vor putea fi găsite în aparatul critic. Tn ceea ce priveşte aplicarea normelor ortografice din 1954, am urmat principiile pe care le-am expus în articolul publicat în revista Limba romînă, 1955, nr. 3, p. 75 şi urm. 3 Cu singularul piatră, nu peatră. 4 Forme cu z se găsesc totuşi în ediţiile 1847 şi 1863: Epistolă D. V. II, v. 41. 56 57 pizrnui etc. Am păstrat pe 5 în iasmă, smulge, cu toate că Alexandrescu în izvoarele autografe scria numai cu z. Păstrăm în text forma censură, bazaţi pe forma franceză de la care provine. Grafia s pentru x o considerăm ca o modă ortografică. Manuscrisele şi scrisorile lui Alexandrescu confirmă această interpretare. Deci scriem peste totx. Am păstrat, ori de cîte ori le-am întîlnit, formele albaştri, foşti, miniştri, noştri, voştri, frecvente în acea epocă. Am înlocuit totuşi pe s prin ş, acolo unde nu există alternanţă morfologică sau forme duble reale: înştiinţează (Umbra lui Mircea, v. 27). Pronumele (î)mi şi (î)şi au fost scrise cu i final, indiferent de lecţiunea ediţiei de bază; cînd şi- este urmat de un cuvînt care începe cu o vocală, respectăm grafia originală. Am păstrat formele duble daca şi dacă, întii şi întîi, deşi Alexandrescu scria exclusiv daca şi întii. 1 Moldovenismele au fost înlăturate (cu excepţiile discutate mai sus): ase-mine, acele, adese, aice etc. au fost transformate în asemenea, acelea etc; domnişorul cela a fost înlocuit cu domnişoru-acela2 etc, judica cu judeca. Am introdus sau am suprimat liniuţa de unire, cînd ritmul o cerea. Asemenea intervenţii au fost necesare mai ales în poeziile pentru care ediţia de basă este aceea din 1863. Cuvîntul mănăstire prezintă dificultatea că apare numai în forma mănăstire (în ediţia din 1863 scris şi monăstire, monăstire, monastire), în timp ce în corespondenţă este scris în mod constant mînăstire. Am păstrat totuşi forma mănăstire, formă literară consecvent atestată de tipărituri, înlăturînd variantele grafice de tipul monăstire, monastire. Am scris peste tot sînt, înlăturînd forma sunt care apare deseori în ediţia din 1863.3 Numele proprii franceze (şi cele străine pe care Alexandrescu le transcrie în fonetismul francez) au fost redate în ortografia actuală şi nu în transcrierea fonetică caracteristică alfabetului chirilic (am scris aşadar Boileau nu Boalo, Racine nu Rasin, Rousseau nu Ruso, Voltaire nu Volter, Horace nu Oras); am exceptat de la acest principiu numele Ow^rpecare l-am lăsat neschimbat, deoarece circulă adesea şi azi sub această formă (grafia Homere ar fi fost, de altfel, rebarbativă). în ceea ce priveşte punctuaţia, ne-am permis o modernizare relativă, dar am respectat originalul ori de cîte ori nu era în contradicţie flagrantă cu normele moderne. Deoarece în note apar mai multe citate din aceeaşi operă literară sau din acelaşi studiu, dăm mai jos lista abrevierilor pe care le-am folosit spre a nu încărca textul. Nu este vorba de o bibliografie completă: lucrările citate o singură dată au indicaţia bibliografică completă la locul respectiv. 1 Această din urmă formă, chiar dacă nu este atestată în scris, este cerută de rimă: Nina, v. 15—18 (rimează cu vii), Epistolă D. I. V., v. 97—98, (poezii), Satiră duhului meu, v. 53—54 (jucării), Lebăda şi puii Corbului, v. 51—54 (fii), Adio lui Lord Byron, v. 37—40 (vii)* 2 Satiră duhului meu, v. 55; cf. Ursul şi lupul, v. 14. | Vezi mai sus, p. 53, nota 1. Alecsandri = N. I. Apostolescu, Infl. = Aricescu, Arpa = Aricescu, Cîteva ore de colegiu = Baronzi, Nopturne = Bianu-Ghica = G. Bogdan-Duică = G. Bogdan-Duică, Ist. lit.= Bolintineanu, Poezii = Bolliac, Colecţiune = Candrea — Densusianu -Sperantia, Graiul nostru = G. Călinescu G. Călinescu, Ist. Ut. Ciauşanu — Fira — Popescu Cîrlova Creţeanu, Melodii intime Cuciuran, Poetice cercări Cuciuran, Poezii Donici, I Donici, II Ch. Drouhet V. Alecsandri, Poezii. Ediţie îngrijită, adnotată şi comentată de G. C. Nicolescu. I (II), Bucureşti, 1954 (1955). L'influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine par N. I. Apostolescu, Paris, 1909. Arpa romînă de C. D. Aricescu, Bucureşti, 1852. C. D. Aricescu, Cîteva ore de colegiu, Bucureşti, 1846. Nopturnele de G. A. Baronzi, Bucureşti, 1853. Grigorie Alexandrescu, Scrieri în versuri şi în proză, Bucureşti, 1893. G. Bogdan-Duică, Despre Grigorie Alexandrescu, Bucureşti, 1900. (Extras din Convorbiri literare). ■■ Istoria literaturii romîne moderne. întîii poeţi munteni, Lecţiuni de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923. : Dimitrie Bolintineanu. Poesii. Culegere ordinată de chiar autorul, cu o prefaţă de G. Sion, Bucureşti, 1877. = Cesar Bolliac. Collecţiune de poesii vechi şi noi, Bucureşti (1857). = Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de ro-mîni, publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Sperantia, Bucureşti, 1906—1908. = Acad. G. Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, în Studii şi Cercetări de Istorie literară şi Folclor, IV, 1955, p. 355 — 511. = Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent, de G. Călinescu, Bucureşti, 1941. = G. F. Ciauşanu, G. Fira, C. M. Popescu, Culegere de folclor din judeţul Vîlcea şi împrejurimi, Bucureşti, 1928. = N. Nicoleanu, Poezii şi proză. Vasile Cîrlova, Poezii. C. Stamati, Poezii şi proză. Publicaţie îngrijită de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1906. (Cîrlova la p. 133 — 153.) = Melodii intime de George Cretzianu. Bucureşti, 1854. = Poetice cercări a lui Mihail Cuciuran, Iaşii, 1838. = Poezii a lui Mich. Kuciuran, Iaşi, 1840. = Fabule de A. Donici, Cartea I, Ediţia a doua, Iaşi, 1842. = Fabule de A. Donici, Cartea II, Iaşi, 1842. = Ch. Drouhet, Grigore Alexandrescu şi Voltaire în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927, p. 175 — 192. 58 59 Eliade, Meditaţii Pompiliu Eliade Fundescu, Flori V. Ghiacioiu Em. Gîrleanu Grandea, Preludele ■ Hrisoverghi, Poezii ■ R. Ionescu, Cînturi G. Lanson, Lamartine E. Lovinescu Mumuleanu, Poezii = A. Pelimon, Poezii = A. Pelimon, Poezii fugitive = D. Popovici, Heliade D. Popovici, Ideologia = D. Popovici, Litterature = CA. Rosetti, Ceasurile de mulţumire = I. I. Sacellariu, Ehoul ini-mei — Sihleanu, Arm. = = Meditaţii poetice dintr-ale lui A. De La Martine, tra_ duse şi alăturate cu alte bucăţi originale prin D. I. Eliad, 1830. = Pompiliu Eliade, Gregoire Alexandresco et ses maîtres frangais în Revue des deux mondes, dec. 1904, p. 871 şi urm. = C. I. Fundescu, Flori de cîmp, Bucureşti, 1864. = Gr. Alexandrescu, Poezii comentate de V. Ghiacioiu. Proză. Memorial de călătorie. Ediţia a Il-a, Craiova (1946). = Grigorie M. Alecsandrescu, Opere complecte, I, Poezii, epistole, satire, fabule, epigrame, traduceri. Cu o culegere asupra vieţei şi operei postului şi însemnări de Em. Gîrleanu. Bucureşti (1907). = Preludele lui Haralamb Grandea, cu o prefaţă de G. Sion, Bucureşti, 1862. = Poezii a lui A. Hrisoverghi. Ediţie completă, Iaşii, 1843. = Cînturi intime. Poesii de R. Ionescu, Bucureşti, 1854. = Lamartine, Meditations poetiques. Nouvelle edition publiee d'apres les manuscrits et les editions originales, avec des variantes, une introduction, des notices et des notes par Gustave Lanson. I (II). Deuxieme tirage, Paris, 1922. ■ E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui şi corespondenţa lui cu Ion Ghica, Bucureşti, 1928. Poezii ale lui Paris Mumuleanul, Bucureşti, în tipografia lui Eliad, 1837. ; Poezii de Alexandru Pelimon, Iaşi, 1847. Poesii fugitive. Partea I. Dintr-ale lui A. Pelimon, Bucureşti, 1846. I. Heliade Rădulescu, Opere, Tomul I (II), ediţie critică, cu introducere, note şi variante de D. Popovici, Bucureşti, 1939 (1943). D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935. D. Popovici, La litterature roumaine ă V epoque des lumieres, Sibiu, 1945. Ceasurile de mulţumire ale lui C. A. Rosetti, Bucureşti, 1843. I. I. Sacellariu, Ehoul inimei. Poesii, Bucureşti, 1861. Armonii intime de Alessandru Z. Sihleanu. A duoua ediţiune, Bucureşti, 1871 . J. K. Schuller, Romă- nische Gedichte Sion, Ceasurile de multe- mire Stamati, Muza H. Stanley, Rouman Anthology G. Dem. Teodorescu Gr. Tocilescu, Materia-luri folcloristice Van Tieghem, Prerom. I. Văcărescu, Colecţie J. K. Schuller, Aus der Walachei. Romănische Gedichte und Sprichworter... Zweite Auflage, Hermann-stadt, 1852. Ciasurile de mulţemire a lui Gheorghe Sion, Iaşii, 1844. Cavaler C. Stamati, Musa romînească, voi. I (II), Iaşi, f. a. Rouman Anthology or Selections of rouman poetry ancient and modern,., by the hon. Henry Stanley, Hertford, 1856. Poesii populare romîne... Culegere de G. Dem. Teodorescu, Bucureşti, i885. = Materialuri folkloristice culese şi publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi învăţămîntului Public prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1900. = Paul van Tieghem, Le preromaniisme. Etudes d'his-toire litteraire europeenne, Paris, 1924, i93°« = Colecţie din poeziile D-lui marelui logofăt I. Văcărescu. Tipărite cu fondurile Asociaţiii literare, Bucureşti, 1848. Indicăm mai jos ediţiile folosite pentru citarea autorilor străini; faptul că nu toate aceste ediţii sînt la acelaşi nivel al corectitudinii filologice se datorează atît unor considerente de ordin practic (ediţiile citate au fost mai uşor accesibile), cît şi lacunelor din bibliotecile noastre. Pentru autorii citaţi o singură dată, indicaţiile bibliografice figurează la pasajul respectiv. = Oeuvres poetiques de N. Boileau suivies d'Oeuvres en prose, publiees avec notes et variantes par P. Cheron (2 voi.), Paris, Flammarion, f.a. = Oeuvres de Chateaubriand. A tala, Rene, Aventure du dernier Abencerage. Notices par A. France, Paris, Lemerre, 1879. = Fables de J. P. Claris de Florian publiees avec un Avant-propos sur lafable et une table alphabetique, Paris, Flammarion, f.a. = I. A. Krîlov, Basni, Moskva, Ogiz, 1946. (Numerotarea fabulelor din această ediţie nu corespunde cu aceea din culegerea franceză citată la p. 487). = Fables choisies mises en vers par M. De La Fontaine. Introduction, index, glossaire, par Pierre Clarac, Paris, Association pour la diffusion de la pensee frangaise (1946). Boileau Chateaubriand Florian Krîlov La Fontaine 60 61 Lamartine Volney Voltaire = Pentru Meditaţii vezi mai sus Lanson, Lamartine. Les chefs d'oeuvre de Lamartine. Nouvelles Medita-tions poetiques, Paris, Hachette (1924). (Cuprinde şi Le dernier chant du pelerinaje d'Harold.) Les chefs-d' oeuvre de Lamartine. Harmonies poetiques et religieuses, Paris, Hachette (1924). = Oeuvres choisies de C. F. Volney, pair de France, membre de l'Institut, Les ruines, Paris, Chez les libraires du Palais-Royal, 1828. (Imprimerie de H. Balzac.) = Oeuvres completes de Voltaire avec des notes et une notice sur la vie de Voltaire, Paris, Firmin Didot, 1855. Nu putem încheia înainte de a mulţumi tuturor acelor care, citind volumul în manuscris, punîndu-ne la dispoziţie texte greu accesibile, dîndu-ne prilejul să ne verificăm unele păreri, ne-au înlesnit munca şi au contribuit la îmbunătăţirea lucrării. în primul rînd gratitudinea ni se îndreaptă către tovarăşul Liviu Călin, redactorul responsabil al ediţiei, a cărui competenţă, înţelegere şi pasiune ne-au fost un sprijin constant şi încurajator, şi către tovarăşul profesor Al. Rosetti, referentul volumului, a cărui vastă experienţă filologică şi lingvistică ne-a fost pusă la dispoziţie cu amabilitatea şi atenţia care-i sînt cunoscute. Dacă ediţia aceasta constituie un oarecare progres în cercetarea operei lui Gr. Alexandrescu, meritul le revine în mare măsură. Erorile însă nu pot fi imputate decît editorului. I. FISCHER Martie 1956 SUVENIRE ŞI IMPRESII EPISTOLE ŞI FABULE (1847) i. mc*. *3 SUVENIRE CUI IMPRESII EPISTOLE CHI FABULE »B • r»dK5PEipi. TiitnrVA$tA JSI A'. A. POCKFTl l»f HINTKPXA~*Wt>. IH47. Pagina de titlu a ediţiei din 1847 CÎTEVA CUVINTE ÎN LOC DE PREFAŢĂ „Pentru ce nu publici scrierile dumitale?" întrebai mai deunăzi pe un bărbat de spirit şi de gust care ţine ascunse în portfoliul său mai multe manuscripte de poezii. „M-am speriat, îmi răspunse, de cînd am văzut atîţia poeţi"... Negreşit, niciodată nu am avut mai multă/ r> îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate în parte din greşita idee că arta poetului ar fi mai uşoară decît a prozatorului, dupe cum socotim cei mai mulţi, atunci cînd intrăm, în cariera literilor cu toată încrederea juneţei şi neexperienţei; poate însă asemenea dintr-o lege înaltă care va ca poeţii să fie cele dinţii 10 instrumente ale geniului noroadelor, cînd geniul acesta începe să se deştepte. în adevăr, armonia avînd o atracţie naturală pentru cei mai mulţi oameni şi versurile frumoase întipărindu-se cu lesnire în memorie, toţi aceia care la începutul civilizaţiilor simt, sau cred a; simţi, în sufletul lor o scînteie divină aleg instrumentul acesta ca 15 cel mai sigur, spre a-şi răspîndi ideile lor. De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor celor antice erau scrise în versuri; de aceea în ierarşia literilor poezia are un loc aşa de înalt. Ea face cea mai mare parte a gloriei naţiilor; şi cele mai însemnate fapte, cele mai înalte descoperiri au trebuinţă de aju- 20 torul ei ca să poată trăi. Dar cu cît arta e mai frumoasă, atît este mai anevoie; cu cît sînt mai rari poeţii care au lăsat numele lor la veacuri, atît mai numeroşi aceia care s-au pierdut în adîncul uitării. 5 — Grigore Alexandrescu, Opere I §5 Faimosul Beranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme şi unul din capetele cele mai rezonabile ale Franţei, zice că multe din cîntecile sale cele mici l-a costat duouâ şi trei săptămîni de lucru; mărturisire ce dovedeşte cită străşnicie trebuie 5 să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atîtea nuanse delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atîta trebuinţă de ale rezonului ca să poată ajunge ţinta lor, care este frumosul ideal sau strălucirea adevărului, după cum zice Platon1, încît nu este de mirare daca desăvîrşirea 10 lipseşte la mulţi, cărora însă nu le lipseşte talentul, şi daca literatura noastră mai ales, a caria parte poetică nu se compunea pînă în anii din urmă decît de nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturei sălbateci, nu este, zic, de mirare daca literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă care să poată 15 sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decît în literaturele formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebire toţi aceia care scriu, şi prin urmare cunosc influenţa ce are limba asupra stilului.2 Ce poci zice acum de poeziile mele? O parte din ele s-au mai r'tîpărit la Iaşi, în anul 1842, şi defavorul de care mă bucuram atunci3 20 a contribuit negreşit la priimirea ce li s-a făcut, dupe cum se întîmplă cu tot ce este poprit. Retipărindu-le acum, am şters pe unele, am vrut să îndreptez pe altele şi am adăogat cîteva, între care unele sujeturi istorice de un interes naţional, şi prin urmare şi mai puţin egoist; căci eu sînt din numărul acelora care cred că poezia, pe lîngă neapărata 25 condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să deştepte simtimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine pînă în viitorul [nemărginit şi în anii cei veciniei. Sînt departe de a crede că am tratat aceste sujete cu tot interesul 30 de care sînt priimitoare. Dar o scriere este totdeauna un mijloc de a face alta mai desâvîrşitâ, şi eu voi fi cel dintîi a aplauda pe acela ce va face mai bine. {suVenTre şi impresii] 1 Nu este vorba de o citare reala din Platon, ci o vagă reminiscenţă literară, în Republica lui Platon se compară ideea binelui cu strălucirea soarelui. 2 Cf. Epistola către Voltaire, v. 61 şi urm. 3 Alexandrescu fusese implicat, pe cît se pare, în complotul care urmărea răsturnarea lui A. Ghica şi fusese chiar arestat în 1840 Vezi Studiul introductiv7p. 8. 66 10 TRECUTUL LA MĂNĂSTIREA DEALULUI Dedicat mărirei sale prinţului nostru1 Precum o sentinelă, pe dealul depărtat Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt Se-ntinde împrejuru-i, pustiu şi învechit, De iedera bătrînă, de muşchi acoperit.2 Acolo au odihna, locaş adînc, tăcut, Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut. Un cap îi prezidează3 şi, daca s-o-ntîmpla, Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa, P-a Dîmboviţei vale oştiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, şi-n vale se privesc Măreţul turn, trist martur 1-al nostru trist apus, Ş-a cărui origină4 în veacuri s-a răpus, 1 Bibescu. 2 Pe cînd scriam aceste versuri, reînnoirea monumentelor nu începuse încă (n.a.). Renovarea începe în 1845. „Orice biserică de ţară, începînd de la elegia lui Gray, era în mod obligatoriu acoperită de muşchi " (Lanson, Lamartine, voi. I, p. 196). 3 Capul lui Mihai Viteazul (n.a.). 4 Accentuat origină (după fr. origine). 67 15 Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiţi1, în preajmă-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală arăt la călători, Precum atîţi nevrednici, trăind în moliciuni, 20 Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. Dar pentru ce oraşul atît de strălucit Acum între oraşe e cel mai umilit? Ce voie prea înaltă, ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălţarea-a fi? 25 E o fatală soartă? sau pe acest pămînt I^ăsă urmele sale blestemul unui sfînt2? Daca însă o ţară, un neam ar fi dator, Cînd au greşit despoţii, nelegiuirea lor A o plăti, atuncea oraşul osîndit 30 Şi numele-i din lume de mult ar fi perit. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier, în strigări dureroase s-au înălţat la cer; Căci ploi ce în torente de-veacuri s-au vărsat Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat. 35 Orcum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit, O iubesc căci e tristă şi căci a suferit: Şi precum anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-araniă ce nu mai are curs, Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc, 40 Fiu al astor ruine, ţărîna lor slăvesc. încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam, Cînd la apusul zilei scheletul lor priveam. 1 Turnul curţei domneşti (n.a.). 2 Sfîntul Nifon, care se zice că a blestemat pe Radu IV (n. a.). Patriarhul Nifon al Constantinopolelui este exilat de turci şi primit de Radu al iV-lea al Munteniei (1494-1507), unde ocupă scaunul metropolitan. După un timp izbucnesc certuri între voievod şi mitropolit şi acesta din urmă este nevoit să se retragă la muntele Atos, unde moare în 1508. La plecarea din Tîrgovişte, Nifon îl afuriseşte pe Radu al IV-lea. 68 „P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră tînăra doamnă, frumoasă şi fugind 45 De cetele tartare, cînd ele-acest palat, Lipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat.1 Peştera, ce se-ntinde departe subt pămînt, Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut2 îşi are răsuflarea: în sînul ei găseşti 50 Averi nenumerate, comorile domneşti; în preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc; Şi cînd vrumom aproape a merge-a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat." 55 Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut, Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut! Tot e tăcut si jalnic: însă aşa cum eşti Singură porţi povara mărirei romineşti, Tîrgoveşte căzută! poetul întristat 60 Colore variate în sînu-ţi a aflat, Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta, A vitejilor umbră d-am şti se o cinstim, Vrednici de libertate noi am putea să fim. 65 Am afla de la dînşii ce jărtfe trebuiesc, Prin cîtă energie naţii se mîntuiesc. A! facă provedinţa ca-naltul simtiment, Ce-nchină vitejiei măreţul monument, 1 Tradiţie (n.a.). Despre subteranele palatului, vezi G. Călinescu, p. 362. 2 Asonanta atît de vagă este extrem de rară la Alexandrescu; în vechea poezie romînească, o silabă conţinînd vocala î poate rima cu una conţinînd vocala u ; de asemenea este admisă rima în care un vers se termină în sonantă (/, r, n) + consoană şi al doilea numai în consoană (vezi mai sus versurile 37— 38)-în cazul de faţă ambele licenţe sînt cumulate. Cf. BHade, Despre decăderea literaturii romîne: „nici o rimă decentă, nici o vorbă omenită; toate stro-piate, toate străvestite, toate scrise ca de netoţi: spart rimă cu armat şi cu toate cele în at şi viceversa; cuvînt rimă fără ruşine cu avut şi'cu urît, faptă rima. cu gloată." (ed. Popovici, II, p.410) 69 70 Ce-alege pe-„ălfime al nem ^a ne nuoua cîrma „ i ' C«ioana ce 0^°^ **■ * -ea ffltatuirei j:r^mi UMBRA IyUI MIRCEA LA COZIA Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc. Dintr-o geşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară De pe muche, de pe st încă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se desvăleşte, 10 O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte.. Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc. Exodului din Biblie, cap. z 15 cap. 13,.versetele 2/-2 Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă. Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez... Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania-1 aude, ungurii se înarmez. 70 71 Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute, 20 Cine oar' poate se fie omul care te-a-ngrozit? Este el, cum îl arată sabia lui şi armura1, Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura2, Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn? 25 Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc; Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune 30 De la fiii Romîniei care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit. Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: Pînă 1-adînci bătrîneţe pe romîni îmbărbătaşi; 35 însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. Dar cu slabele-ţi mijloace fapteîe-ţi sînt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat: întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, 40 De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. teta- * - **■ «™ s^-- 72 45 în acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit, Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie1 A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit! Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un,uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, 50 însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite în gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc. Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte, Şi ai lui sîngeraţi dafini2 naţiile îi plătesc; 55 Ea cerului urgie, este foc care topeşte Crîngurile înflorite, şi pădurile3 ce-1 hrănesc. Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, L,a apus se adun norii, se întind ca un veşmînt; Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte; 60 Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormînt. Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc. 1 Doamna Florica, soţia lui Mihai, este îngropată în acelaşi mormînt cu Mircea, dupe cum arată inscripţia de pe piatră (n.a.). în realitate, Teodora, mama lui Mihai, este îngropată la Cozia. Florica nu e soţia voievodului, ci fiica lui. 2 Bste vorba de cununile de dafin ( — laur), simboluri ale victoriei. 3 Scris pădurile. Trebuie citit în trei silabe. De cele mai multe ori, în cazuri similare, Alexandrescu nu scrie de loc sunetul i. Sincoparea vocalei nu este o licenţă poetică, ci reproducerea fidelă a unei pronunţări munteneşti. 73 RĂSĂRITUL IvUNKl LA TISMANA De cît în frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora, O priveleşte c-aceea ochii-mi n-au putut se vază, Lun-aşa încîntătoare n-am avut a ammira. Şi întii, ca o steluţă, ca făclie depărtată, Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind, In a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,' Pîntre frunzele clătite, am zărit-o licurind.' Apoi tainecile-i raze dînd pieziş pe o zidire, Ce pe muche se ridică, locaş trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire, Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. Apoi, glob rubinos, nopţei dînd mişcare şi viaţă Se-nălţă şi, dimprejuru-i de^şeumbre depărtînd, P-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeaţă, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd, 74 Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea învechită, Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată şi privită de departe, 20 Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită, Stînca, peştera adîncă, în vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii îl iubesc.1 25 -r Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gîndire: Şoptele, adînci murmure* ce iau viaţa în pustii,  mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii. Noaptea, totul astei scene colosală da mărire3, 30 Duouă nobile instincte cu putere deştepta; ^ Unu-,a cerului credinţă, altu-,a patriei iubire, Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi insufla. Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate, Si din vîrful lor romînii, torent iute furios, 35 S-aruncau: mulţimi barbare pentru pradă adunate, Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos. 1 „Tot în aceeaşi stînca, deasupra peşterii, la o înălţime ca de 30 picioare, este o vizuină adîncă, chilie nemuritoare a sfîntului Nicodim, care se afla egumen al Tismanii." (Memorial, p. LVII.) Este vorba de întemeietorul Tismanei, călugărul sîrb Nicodim, care ar fi clădit între 1364 şi 1372 o biserică de lemn pe aceste locuri. (Cf. P. Drăghici, Monastirea Tismana, în Arhivele Olteniei, II, p. 11.) 2 Accentuat, ca peste tot în poeziile lui Gr. Alexandrescu, murmure. 3 Construcţia: „totul da astei scene (o) colosală mărire". O inversiune similară se găseşte la Cîrlova, Ruinurile Tîrgoviştii (ed. Bogdan-Duică, p. 144): La voi srjfre uşurinţă cu triste viu păreri. 75 Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează:1 Sînt plini munţii de oştire, sună zalele de fier; Pintenii lucesc; la lună săbiile scînteiază; 40 Basarab încheie pacea cum vrăjmaşii lui o cer.2 Dar romînii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă Ce asupră-le aduce un necinstitor tractat; Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă, Coprind munţii, închid drumul ungurului spăimîntat. 45 Astfel e atunci omorul, cît ostaşul încetează Obosit, şi riga singur, cu puţini scapă fugînd; Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază, Plînge şi în a sa ţară se întoarce blestemînd. Niciodată astă lună ce înoată în tărie, 50 Ca fanai purtat de valuri pe a mărilor cîmpie, Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat. Niciodată mîndru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăieşte, De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat*. 65 Streini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mmgnere AverTc n tl care odată se-mpărţeau drept răsplatun, Mlnopol fac azi de drepturi; în a lor scurta vedere Propăsîrei neînvinse pun ei dese-mprotivin. Nu e-aşa legea naturei, nu e-aşa a ţării lege; Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor: Al sudorilor strein, rod ei nu-1 ^ mai culege, 70 Va fi marrEot'romînul ţăru lui folositor. Cugetări adînc ascunse, idei drepte şi înalte, Ce în inimile-alese ura lor le apăsa, Vor vedea lumina zilei; şi fax formă de mari fapte, Subt privirea provedinţei, lumei se vor arata. 55 Se găsesc ş-acum pe rîpe bucăţi de armuri zdrobite; Am văzut înşine, pinteni de rugină putreziţi, Şi p-al războiului munte monstruoasele morminte Unde şefii ungurimei zac cu toţii grămădiţi. Dar romînii, fii ai celor ce-n vechime se luptară, 60' Cu sudori adăp pămîntul, cîştig hrana în dureri; Sînt plugari; şi alte nume, oameni nuoi se înalţară, Oameni nensemnaţi şi mîndri de vechimea lor de ieri. 1 Carol I, riga Ungariii, la anul 1330 (n.a.). 2 Ion Basarab (n.a.). Şi ochii-mi s-aţintară pe semnul mîntuinţei Ce singur se înalţă în locul de suspin, Protector al durerei, nădejde-a suferinţei, Iyabarum vechi al luptei, simbol al biruinţei, 20 Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin. 10 15 MORMINTELE LA DRĂGÂŞANI Cînd vizitam odată locaşurile sfinte, Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat,' Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,' Unde atîţi războinici ai Greciei slăvite ' 5 Strigarea libertăţii întîi au înălţat. Ziua de mult trecuse; natura obosită... Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vînf Nimic viu: eram singur în lumea adormită, Şi stelele dasupra pe lunca părăsită Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormînt Şi mă gîndeam 1-aceia ce umbra-i învăleşte, L,a Grecia modernă ce ei au sprijinit; Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte, Căci sîngele de martiri1 e plantă ce rodeşte 25 Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. Precum cei dintîi preoţi ce crucea o purtară, Din peşteri, din pustiuri, săraci, despreţuiţi, în circ, amfiteatruri, puterea înfruntară, Pe purpura romană credinţa aşăzară, .-30' Şi-nvinseră pe idoli în Capitol slăviţi, Aşa sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu p-ai libertăţii vestiţi răzbunători; Parnasul şi Olimpul cu fală se priviră, Cînd flotele barbare2 zdrobite le zăriră, •35 Şi flacăra din ele suindu-se la nori. Sînt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase, Sînt mari cum fu robia subt limpedele-i cer, Şi lupta şi izbînda a Greciei frumoase, Iar Boţari3, Miauli4, colosuri fioroase, 40 Se par ca demizeii eroi ai lui Omer. Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulţimei întărîtate valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărat. 78 1 Accentuat martiri (gr. fxapTupos). 2 Aluzie la luptele navale de la Tenedos (insulă situată în faţa Troiei), : în care flota turcă a fost incendiată de răsculaţii greci. 3 Markos Botzaris, erou al luptei pentru libertatea Greciei (1788 —1823), ; se distinge în luptele din Bpir (1820), apără oraşul Missolongbi; moare în luptele de .la Harpeia (1823). 4 Andreas Vokos Miaulis, amiral grec (1768 —1835), luptă cu succes, în-tcepînd din 1821, împotriva turcilor, deţinînd comanda supremă a flotei. 79 A! dac-a ta viaţă de lume admirată, Cînd naţiei gemînde veniseşi ajutor, De asprele ursite nu ar fi fost curmată, D-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată? 45 Arold1, al desnădejdei sălbatec călător, O nuouă epopee, poemă strălucită, Creştină Iliadă pămîntu-ar fi-ncîntat. Ca trîmbiţa-nvierei de suflet presimţită, Puternica ta liră, de mîna-ţi pipăită, 50 A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat. Pămîntul ţării noastre e azi adăpostire Iv-a grecilor ţărînă; iar agonia Tor, Cu jale a văzut-o a Oltului oştire, Şi semne de frăţie, dovadă de iubire 55 Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor. Căci nu gîndiţi, o umbre, de lume depărtate, Că locul morţii voastre e luptelor strein; Oştirile creştine de cruce insuflate, Adesea se văzură aici împreunate 60 Subt Uniad romînul, subt Mateaş Cor vin. Şi cît ura robiei, a patriei iubire în limbi deosebite se vor numi virtuţi, Cît vor număra Grecii între vestite zile Ziua cînd L,eonida căzu la Termopile, 65 Şi cît va purta Oltul diadema-i2 de munţi, 70 Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare, Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa; Şi-n vremi de suferinţă, în vremi de apăsare, Nădejde şi credinţă, virtuţi mîntuitoare, A voastră pomenire ades va deştepta. 1 Prin Arold, erou al poemului lui Byron Childe-Harold, Alexandrescu îl înţelege chiar pe poetul englez la care se referă întregul pasaj (v. 41 —50). Această suprapunere a autorului cu personajul său este acceptată, cu unele restricţii, de Byron însuşi, în prefaţa la al IV-lea cînt al poemului; pe de altă parte Lamartine, autorul unui Al cincilea cînt al pelerinajului lui Harold, în care vorbeşte despre ultimele acţiuni ale lui Byron şi despre moartea lui la Missolonghi, unde se dusese pentru a participa la lupta de eliberare a Greciei, foloseşte pentru Byron numele lui Harold, identificîndu-i. 2 Accentuat diadema (gr, 8ia6*7]u.a). 80 6 — Grigore Alexandrescu, Opere I Electrică schinteie simţii... şi bucuria, 20 Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia, Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci; Subt păsurile mele simţii arzînd pămîntul, Şi vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul, Iluziii-mi bogate cu fală se ivi. 10 15 O IMPRESIE Dedicată oştirei romîne 22 aprilie 1846 Puţini erau la număr ostaşii Romîniei, Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei Semeţ înaintară cu pas răsunător, Din suliţe, din coifuri, din armele albite, Cînd soarele în unde, în raze aurite, Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor, Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Muşcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ţinea, Izbind subt ei pămîntul şi răsuflînd omorul, La sunete de luptă pe cîmp îşi lua zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea, Şi cînd auzii glasul aramei tunătoare, Şi cînd văzui silitra de fulger purtătoare Cîmp ia, atmosfera de fum întunec înd, Iar pîntre fum, pîn ceaţă, egretele-albicioase Mişcîndu-se departe, ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amerinţînd, 25 A! unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a ţării eroică oştire în lupte uriaşe Buzeştii1 comanda, Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată, Şi duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată 30 Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta! Călugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea, Al faptelor de cinste preţ vecinie meritat; Iar praful ce acolo de vînturi viscoloase 35 în aer se ridică e pulbere de oase, Ce tabere duşmane în treacăt au lăsat. Spun2 că în urma luptei, în Asia bogată, Daca maometanii vedeau cîteodată Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind, 40 Coprinşi d-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare, Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.3 1 Familie boierească din Muntenia. Preda, Radu şi Stroe Buzescu au ocupat demnităţi politice şi militare în timpul lui Mihai Viteazul. 2 = se spune. 3 N. I. Apostolescu, Infl., p. 117, semnalează o legendă asemănătoare, avînd ca erou pe Richard Inimă-de-leu, în Itinerar iul lui Chateaubriand: ,,longtemps apres la mort de ce prince, quand un cheval tressaillait sans cause, les Sarrasins disaient qu'il avait vu Tombre de Richard" (multă vreme după moartea acestui principe, cînd un cal tresărea fără cauză, sarazinii spuneau că văzuse umbra lui Richard). 82 6+ 83 45 50 55 60 65 Aşa era odată romînii, dar unirea Ce le hrănea corajul, ce le-nsufla mărirea, Cu vechea simplitate din inimi a lipsit. A patriei iubire, obiect de ironie, în veci este pe buza acelui care ştie Cu numele-i se tragă norodul amăgit. Aşa în proaste cap işti care treceau de sfinte, Al idolilor preot cu magice cuvinte Mulţimei adunate oracole-mpărţea: Oracole viclene de interes dictate, De înţeles lipsite, de patimi explicate, Şi-n care neştiinţa neîncetat credea. Dar tot se află încă virtuţi, şi viitorul în ele se încrede, aşteaptă ajutorul Ce îl aduc la naţii bărbaţi mîntuitori: însuşi domnul naturei zisese altădată Că pentr-un drept el iartă Gomora1 vinovată: Dreptatea şi virtutea în ceruri sînt surori. Iar voi, războinici tineri, drage batalioane, Fiice ale acelor vestite legioane, Care între noroade un nume ne-au lăsat, Voi, căror acest nume e dat el în păstrare, Cu cinste veţi răspunde l-a patriei chemare, Cînd vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat. In cartea Genezei din Biblie (cap., 18, versetele 20-33) se povesteşte că Dumnezeu hotărîse distrugerea Gomorei pentru fărădelegile săvîrşite acolo - la rugămintea lui Avraam, Dumnezeu a promis cruţarea cetăţii, dacă se vor găsi z'ece (şi nu unul singur, cum afirmă Alexandrescu) drepţi în ea. - 1 ' ANUL 1840 Să stăpînim durerea care pe om supune; Să aşteptăm în pace al soartei ajutor: Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua şi anul viitor? Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin: Binele ades vine pe urmele mîhnirei Şi o zîmbire dulce dup-un amar suspin. Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte, 10 Aşa zicea odată copilăria mea; Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia. Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute Zile ce-n vecinicie şi-iau repedele zbor; 15 Puţine suvenire din ele am plăcute: A fost numai-n durere varietatea lor! 84 85 20 Dar pe tine, an tînăr, te văz cu multămire! Pe tine te doreşte tot neamul omenesc! Şi eu sînt mică parte din trista omenire, Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc! Cînd se născu copilul ce s-aştepta să vie, Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut Un bătrîn îl luă* în braţe, strigînd cu bucurie: „Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzuta 25 30 35 40 Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite. O an, prezis atîta, măreţ reformator! începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează; Ado fără zăbavă o turmă ş-un păstor. A lumei temelie' se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit! Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici. Oricare simtimente înalte, generoase, Ne par ca nişte basne de povestit frumoase, Şi tot entusiasmul izvor de idei mici. 1 luă, într-o singură silabă (Alexandrescu scrie luă). 2 în Evanghelia lui L,uea, capitolul 2, versetele 25 — 32, relatîndu-se prezentarea lui Isus la templu, se vorbeşte de Simeon, un bătrîn căruia i se prezisese că nu va muri pînă a nu vedea pe unsul lui Dumnezeu. Acesta, zărindu-1 pe Isus, exclamă: „Acum slobozeşte pe robul tău, stăpîne, după cuvîntul tău, în pace; Că ochii mei văzură mîntuirea ta." (Traducerea Gala Galaction, p. 1158.) 86 45 Politica adîncă stă în fanfaronadă, Şi ştiinţa, vieţii în egoism cumplit; D-a omului mărire nimic nu dă dovadă, Şi numai despotismul e bine întărit. An nuou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie. La darurile tale eu nu simţ bucurie, 50 De-mbunătăţiri rele cît vrei sîntem sătui. Ce bine va aduce o astfel de schimbare? Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, Care să arză globul ş-ai lui locuitori! Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, 55 Să ştie de ce mînă va fi măcelărită Şi daca are unul sau mulţi apăsători? Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc: Dacă numai asupră-mi nu poţi s-aduci vrun bine, 60 Eu rîz d-a mea durere şi o despreţuiesc. După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. 65 Dar aş vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moştenire-ntîmplarilor s-a dat! 87 I Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită, 70 Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt/ Dac-a vieţii-mi triste făclie osîndită S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vînt, 75 ^ Pe aripele morţii celei mîntuitoare, Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit; Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are, Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit. I UCIGAŞUL FĂRĂ VOIE O temniţă-adîncă îmi e locuinţa1: Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune fiinţa Cerescului soare, seninului cer. Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pămîntul; De ziduri, de lanţuri eu sînt ocolit: Aici suferinţa aşteaptă mormîntul, Căci legile lumei aşa au voit. Adus ca o crudă, sălbatecă hiară, 10 L-a temniţii poartă nădejdea-am lăsat, Şi simţ chinuire atît mai amară Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. 1 Sujetul aceştii poezii este o întîmplare adevărată. Osînditul socotesc că trăieşte încă, şi nu e mai mult de patru ani de cînd s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se desvinovăţi prin povesti" rea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temîndu-se ca nu cumva îndurarea către acesta să insufle şi altora dorinţa de a visa, au aplicat pravila care nu coprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum ştim, e încă nedesăvîrşită (n.a.). 89 O noapte fatală! o noapte cumplită! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit: 15 Era despre ziuă: soţia-mi iubită Şedea lîngă mine... un vis, vis cumplit! Văzui: în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu; eram călător; Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate 20 Cînta cucuveaua cu glas cobitor. Copacii în preajmă-mi părea că-nviază: Din toată tulpina un gemet ieşa: Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla. 25 Şi eu fugeam iute, fugeam cu grăbire, Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silinţe-mi zadarnici punea-mprotivire; D-o rece sudoare eram înundat. Sufla un vînt iute, şi luna-ngrozită 30 în spaţiuri veciniei trecea alergînd, Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită, întinse pustiuri abia luminînd. Apoi deodată în nori se ascunse, Şi lipsa ei dete cumplitul semnal: 35 în spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse, Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal. Schelet d-altă lume, cu forme cumplite, Rînjînd, către mine privea neclintit: în mîna-i uscată, în unghi ascuţite 40 Ţinea o femeie... din capu-i zdrobit, 90 Musca cîteodată, muşca cu turbare, Si creieri şi oase din gura-i cădea: Uimit rămăsesem: la orce mişcare Părea că ea rupe din inima mea. 45 Dar ceata de hiare o văz... mâ soseşte... Fierbintea-i suflare acum o simţii... Mă plec, cat, şi mîna-mi grea piatra-ntilneşte, Coragi desnădejdea îmi dă, şi... izbii... Un ţipet s-aude... eu sai în picioare, 50 Din somnu-mi de groază atunci deşteptat. Soţia-mi lipsită d-a vieţii suflare Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat! D-atunci zile multe şi nopţi osîndite Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit 55 A lor osebire; vedenii cumplite Şi ţipetu-acela în veci m-a-nsoţit. Răsună el seara, l-auz dimineaţa, Precum în minutul prin crimă-nsemnat; Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa, 60 Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat. Aici aştept vremea şi ziua dorită, Să văz daca dreptul ceresc împărat Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită, ' Sau numai la cuget, ce este curat. 3f I CANDELA Tăcerea e adîncă şi noaptea-ntunecoasă; Norii ascund vederea înaltelor tării, Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă Ce smăltuiau seninul cereştilor cîmpii. Numai religioasa a candelei lumină Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină, Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc. Emblemă-a bunătăţei, mîngîitoare rază, Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază, Rugăciunile noastre stăpînului obştesc! în minutele-acelea cînd sufletul gîndeşte, Cînd omul se coboară în conştiinţa lui, Ca unei inimi care cu noi compătimeşte Frăţeştei ei lumine durerea mea supui. 15 2'0 25 Cîte chinuri ascunse, cîte lacrimi vărsate Au avut-o de martur, şi i-am încredinţat! Cîte dorinţi smerite şi neînfiinţate Am tăinuit de lume şi ei am arătat! Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată, El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit, îmi spune că-nainte-i se va vedea odată Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit. Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărînă, Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mînă, Umilit ca se-nşale şi blînd ucigător, Tronul dumnezeirei cum va putea să-1 vază, Cînd la un semn puternic se vor clăti cu groază Cerurile-aşezate pe polurile lor? Dar adîncă odihnă în lume încetează: 30 Religiosul clopot se leagănă în vînt; Chemînd pe credincioşii ce somnu-mpovărează, Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfînt. întunecimea nopţii care încă domneşte, Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind, 35 Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte -Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind. Se desfăşur în ochiî-mi minunile zidirei; Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit; ^ Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei, 40 £a cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit. 92 93 Iar tu, candelă sfîntă, a caria vedere îmi aduce aminte atîtea năluciri, îmi vei fi totdeauna rază de mîngîiere, Vei şti deopotrivă şi fapte şi gîndiri. 45 Voi alerga la tine în dureri şi necazuri, De oameni şi de soartă cînd voi fi apăsat: Astfel corăbierul, cînd marea e-n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat. FRUMUSEŢEA D-ei Adesea pe cîmp ie Auz o armonie, Un ce melodios: Un glas care se pare 5 Ascuns în depărtare, Un imn misterios. 10 De unde oare vine? Din sferele senine? Din zefirii ce zbor? Din iarba ce şopteşte? Din planta ce trăieşte? Din floare? din izvor? Din nici- una în parte, Din multe-mpreunate, Din toate e-ntocmit; E glas al suferinţei, Al lumei ş-al fiinţei Suspin nemărginit. 95 : Aşa e frumuseţea: 20 Dulceaţa, tinereţea, Blîndeţea, eleganţa, o-ncing, o încunun: Chipu-i e crin, porfiră, Inima ei o liră, Cuvintele ei şopte, ce-n mimă răsun. 25 Şi flacăra privirei Şi graţia zîmbirei In ochii ei.se joacă, pe buze-i locuiesc. Din preajmă-i ea goneşte Durerea ce munceşte, 30 Icoană-a fericirei, iluzii o-nsoţesc. Un dar, ce nume n-are în limbă muritoare, Mişcările-i insuflă, în umbletu-i îl vezi; Şi toate, în unire, 35 Cîştig acea numire, Ce rar e meritată, ce tu o meritezi. PRIETEŞUGUL ŞI AMORUL Emiliei 10 15 20 Zici c-ai vrea prieteneşte Să iubeşti, să fii iubită; Zici c-amorul te-ngrozeşte, Că e patimă cumplită; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea arzătoare! Şi ce nu e trecător? După vara cea bogată Vine iarna-ntărîtată, Bate vînt îngrozitor. Trandafirul din grădină, înflorit de dimineaţă, Zace veşted pe tulpină, După ziua de viaţă. Dar căci iarna şi durerea Sînt condiţia vieţii, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereţii? Căci zîmbirea-ţi graţioasă Vremea o să ţi-o răpească, Trebuie, cît eşti frumoasă, Nimeni să nu te iubească? 7 — Grigore Alexandrescu, Opere I 97 7 Aşa cum miroşi o floare, Care trece, care moare, 25 Care mîine n-o găseşti? Primăvara,-a ei zîmbire, De ce-nvie-a ta simţire, Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? O, ascultă-mă, dorită, 30 Scumpă, dragă Emilie! O zi bună, fericită, E o parte din vecie. Vezi, plăcerile uşoare, împrejurul tău unite, 35 Dănţuiesc fără-ncetare, De amor povăţuite: Te-mpresor cu mulţumire, Fiecare ţi se-nchină, Şi amorul cu mîhnire 40 Te priveşte, şi suspină. Dă-le, dă-le ascultare; Pentru tine adunate, Subt colore de mirare Vor şti lumea să-ţi arate. 45 Pînă n-ajungi timpul rece, Bucură-te de natură: Apoi cînd vremea va trece Peste-a inimii căldură, Cînd din hora încîntată, 50 Ce viaţa ta coprinde, Cu o faţă întristată Graţiile s-ar desprinde, Cînd odată şi-or lua zborul Tinereţe, bucurie, 55 De-i pofti atunci amorul, L-om numi o nebunie: Iţi voi fi prieten, frate, îţi voi fi orce îţi place, Şi de lume şi de toate 60 împreună ne-om desface. 10 SUFERINŢA 15 îmi place a naturei sălbatecă mînie, Şi negură, şi viscol, şi cer înţărîtat, Şi tot ce e,de groază, ce e în armonie Cu focul care arde în pieptu-mi sfîşiat. La umbră,-n întunerec, gîndirea-mi se arată Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptînd, Şi prada îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd. încerce acum soarta să-mi crească suferirea; Adaoge chiar iadul şărpi, furii ce muncesc; Durerea mea e mută ca desnădejduirea, E neagră ca şi ziua cînd nu te întîlnesc. Căci astfel e acuma viaţa-mi osîndită, O lungă agonie în care tu domneşti; La glasu-ţi, la privirea-ţi simţ inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ţi închipuieşti. 99 Şi ochii mei în lacrămi înoată în tăcere, Şi pizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sînt; Zadarnică dorinţă cînd sufletul nu piere! Nu o să-mi turburi oare şi pacea din mormînt? N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă, Pe păsurile tale orunde locuieşti? E lume, e vecie atîta de frumoasă, încît să uit pămîntul ce tu împodobeşti? Să mor dar la picioare-ţi; să mor dar de plăcere; în ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit, Să strîng draga ta mînă, să simţ a ta durere Vărsîndu-se asupră-mi ca balsam fericit. Şi sufletu-mi atuncea pe buzele-ţi să zboare, Să ia un lung, un dulce, un vecinie sărutat; Din braţele-ţi, din sînu-ţi să treacă el în soare, Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat. NU, A TA MOARTE. Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte; Nu, astă jertfă eu n-am dorit; Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte, Pacea adîncă ce mi-ai răpit. Ia-mi suferinţe aspre, turbate, De adînci chinuri vecinie izvor, Zile amare, nopţi turburate, Pline de tine, d-al meu amor. în zadar ochii-ţi arăt iubirea 10 Ce eşti departe d-a o simţi; în zadar chipu-ţi poartă mîhnirea, Umbra durerei, ce m-amăgi. Subt astă mască văz bucurie, Văz mulţumirea-ţi să pătimesc, 15 Şi orce-ai zice, vei ca-n vecie Ceas de odihnă să nu găsesc. 101 Cunosc prea bine a mea greşală, Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat, Căci a mea soartă, tristă, fatală, 20 Zîmbirei tale pradă m-a dat. Astfel în crînguri o păsărică Aude-aproape un ciripit, Zboară îndată, şi fără frică Lîngă colibă ea s-a oprit. 25 Priveşte,-ascultă, dar fără veste Tainica cursă ce i s-a-ntins Se-nchide... roabă ea se găseşte; Un glas s-aude zicînd „te-am prins" Şi vînătorul ce imitează 30 Pe frunzuliţă un glas strein, De vicleşugu-i se îngîmfează, De bucurie el este plin. O! cîte lupte, cîte suspine, Tăcuta noapte n-a ascultat; 35 Cîte pustiuri de groază pline A mea durere n-a vizitat! M-a văzut şoimul pe-nalta stînca, A carii vîrfuri s-ascund în nori, Şi al lui ţipet în valea-adîncă 40 S-a-ntins departe plin de fiori. Dar nici pustiul, nici depărtarea, Gîndiri cumplite n-au biruit: Molifţii, brazii, ce port răcoarea, Ei suferinţa-mi n-au răcorit. 45 Te iubesc astăzi ca mai-nainte, Ca în minutul cel încîntat, Cînd eu de pieptu-ţi tînăr, fierbinte, Tremurînd, fruntea-mi am rezimat. Minutu-acela-n veci mă munceşte, 50 Ca o sentinţă e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simţ că svîcneşte. Focul din sînu-ţi arde în ea. Fierul cel roşu, care-11 apasă Mîna cruzimei p-un osîndit, 55 Mai adînci urme nici el nu lasă, Decît minutul acel dorit. 60 A mea durere trecut nu are; Ea nici va creşte, nici va scădea; Şi fericita, dulce uitare Ce crezi că cearcă inima mea E c-acea tristă, vie tăcere, Care domneşte dupe război P-un cîmp de groază şi de durere, De morţi, de chinuri şi de nevoi: 65 Unde un tată pe un fiu plînge, Unde nădejdea toată-a-ncetat, Unde se-nalţă un fum de sînge, Ca blestem jalnic şi necurmat. Mai mult d-atîta nu poţi a face: 70 Asta e soarta ce mi-ai gătit, Singurul bine, singura-mi pace, Dupe amorul ce-am suferit. i = pe care.v 102 103 Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti? 15 Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate, Femeii le jertfeşti! CÎND DAR O SĂ GUŞTI PACEA Cînd dar o să guşti pacea, o inimă mîhnită? Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin? Viaţa ta e luptă, grozavă, nemblînzită, Iubirea vecinie chin. Din cupa desfătării amărăciunea naşte; Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor; O singură privire viaţa veştejaşte Cu lanţuri de amor! Amor care adoarme şi legi şi datorie, 10 Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfînt: Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie, Şi află un mormînt.1 1 Marcus Antonius, om politic roman (83 — 30 î. e. n.); partizan al lui Caesar, devine, după uciderea acestuia, stăpîn al Romei, împreună cu Octavian. Revenindu-i conducerea Orientului, intră în legături de dragoste cu Cleopatra, regina Egiptului, sub influenţa căreia comite un număr de greşeli politice, care-1 fac să-şi piardă popularitatea. Octavian porneşte o campanie militară împotriva Cleopatrei şi lui Antonius şi îi înfrînge în bătălia navală de la Actium (31 î. e.n.). Urmărit şi pe teritoriul Egiptului, Antonius se sinucide (30 î. e.n.). Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte Acel uriaş falnic, al zilii domnitor? La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte, 20 Nimic nu eşti dator? Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos, Ca leul ce izbeşte a temniţii tărie, Şi geme furios. 25 Dar rana e adîncă şi patima cumplită, Şi lăcrăma de sînge, obrajii mei arzînd, Răsfrînge frumuseţea, icoana osîndită, Ce o blestem plîngînd! O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa; 30 Ca un rănit de moarte simţ în piept un fier greu; Voi să-1 trag: fierul iese, dar însă cu viaţa, Şi cu sufletul meu! 104 Aş vrea numai, blîud înger, ca numele-mi să fie Scump, drag inimei tale, ades să-1 repetezi, Precum un dulce sunet, precum o melodie 20 în inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi. 10 ÎNCĂ O ZI încă o zi cu tine, o zi de fericire, în dulcele extazuri ce simţ cînd te privesc: încă un ceas..., un zîmbet... Adîncă mea iubire Izvoarele nădejdei mai mult nu o hrănesc. Şi soarele mai palid din zi în zi, îmi pare, Şi coardele vieţei în pieptu-mi obosit Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare, Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit. întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut: Din ceaţa veciniciei, stea blîndă, luminoasă, Te văz lucind departe, departe în trecut: Şi tot ce e-n natură, obiecte şi fiinţe, Panorama1 de umbre, se-ntunec, se strecor; 15 Iluzia mă lasă: ...şi artă şi silinţe Sînt stavile zadarnici 1-al sufletului zbor? 1 Accentuat panorama (gr. Tiavopa^a). Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată, Căci alt decît iubirea-ţi ea nu avu mai sfînt, Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată Si visu-mi cel din urmă aicea pe pămînt. 25 Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte, Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit, C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte S-a săvîrşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit? N-a fost aceasta ţinta, sfîrşitul pentru care 30 Gîndirea-mi fără preget în munci am frămîntat? Nu dobîndesc răsplata dorită cu-nfocare? Nu e acesta rodul ce eu am semănat? Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vrodată, Daca nemulţumirea-mi jadesea te-a mîhnit, 35 E vremea de iertare:... vecia nempăcată Mă cheamă... cerul iartă acelor ce-au iubit. De ce să plîng viaţa? în trista-i prelungire Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind; Minciuna, calomnia, dau tainică izbire, 40 Lumina, adevărul în inimi înnegrind. Dar cînd ia însuşi moartea a noastră apărare, Cînd neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat, Ca martur de credinţă, chezaş de neuitare, Păstrează suvenirul acelui depărtat. 106 107 Valea răsunătoare, a rîului murmură, Veşteda toamnei frunză ce flutură în vînt, Palida lunei rază, puternica natură, îţi vor şopti adesea cuvinte din mormînt. UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput: Ce vie salutare din inimă fierbinte Iv-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut Ziceam: „S-a dus ş-acesta c-o parte din viaţă; Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc; Frumos apus vesteşte frumoasă dimineaţă, Şi anul ce începe tot astfel îl doresc". Aşa-1 doream! în lungă, în oarbă-ncredmţare 10 Eu nu vedeam că soarta zîmbeşte cu amar, Că vremei şi durerei găteşte răzbunare, La vechile lor drepturi, uitate în zadar. Schimbat nimic nu pare: alesele fiinţe, Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea: De voia întîmplărei mai multe din dorinţe Cu grabă împlinite putui a le vedea. 109 Apoi, unde e răul? de ce şi cum... cuvîntul, Om nu poate să-1 ştie afară decît eu; Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul, 20 Iar martur suferinţii-mi e numai Dumnezeu. A! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare S-aline, să adoarmă un chin sfîşiitor, O ştiu, ar fi frăţia-ţi acea mîngîitoare Acel simţiment tînăr ce eu îţi sînt dator. 25 E scump prieteşugul ce-nsuflă o femeie Deprinsă a-1 cunoaşte, născută a-1 simţi; Şi dulcele ei suflet, electrică scînteie, Mîngîie orce suflet la care s-o ivi. Ades, cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, 30 Muncit d-al suferinţei demon neîmblînzit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele, Din sfere luminoase, din aer bălsămit. Apoi, negură deasă lumina-ntunecează; Fantome d-altă lume şoptesc, mă încunjor; 35 în fiecare şoptă o muncă înviază, în ochii-mi se confundă trecut şi viitor. Căci ştiu eu viitorul... el nu poate să fie Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut; Bogat de chinuire, deşert de bucurie, Pustiu, fără nădejde, sălbatec şi tăcut. Stejarul de pe munte ce trăsnetu-1 izbeşte, Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit; Dar inima-i e arsă, şi orcît mai trăieşte De nici o primăvară nu poate fi-nverzit. BUCHETUL Dorită odată era a lui soartă, Pe cînd altă mînă de el îngrijea; Dar astăzi se stinge, zîmbirea-i e moartă Şi pierde colora ce ochii-ncînta. 5 . Sfîrşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare. O singură frunză acum mai pluteşte; Ea plinge atîţia tovarăşi de flori: Streină, uitată, de ce mai trăieşte, 10 De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori? Cînd pierzi o fiinţă, obiect de iubire, O lungă viaţă e nenorocire. Cînd florile-acelea în mîna-mi căzură, Favor ce-n credinţă eu n-am meritat, 15 Trei tinere nimfe1 pe rînd mi-1 cerură, Şi mult se rugară... iar eu... nu l-am dat. îmi pare că încă le văz, cîte trele, Jaluze, privindu-1 în mîinele mele. 1 Alexandrescu foloseşte adesea, în scrisori, termenul nimfă 'pentru tînără", de obicei cu nuanţă ironică. ni „fată Să vedeţi acuma d-a fost cu putinţă Acea preţioasă dorinţă s-ascult: Că lor li se cade, a mea conştiinţă îndată mi-o spuse, eu nu gîndii mult. Ca Paris cu poama acea fabuloasă, Hotărîi buchetul la cea mai frumoasă. Dar atunci nevoie, atunci greutate. Să fac osebire în zadar am vrut: Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate S-aleagă p-acela ce e mai plăcut; Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină, Rumene şi-nalte domnesc în grădină. Văzînd eu aceasta, îl luai cu mine; Cu multă-ngrijire acasă l-am dus, Şi limpede apă şi tot ce e bine l-am dat, şi silinţa cu dînsul mi-am pus, Făcînd orce poate un om să gîndească, Orcîte o mumă ar şti să găsească. Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară! Din ceasul acela nădejdea-am pierdut: Viaţa la mine îi părea amară, Ştiind cine-1 dete, cine l-a cerut. Şi galben şi veşted trecu fără veste, Şi astăzi cenuşă în mîna mea este. Aşadar sfîrşitu-i veni din dorinţă; Buchet ca acela eu nu mai găsesc! Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă, Ce-a fost şi ce este adesea gîndesc. Eu sufer de moartea-i, d-a lui pătimire, Şi-a floarei trecute păstrez pomenire. REVERIA De zgomot departe, în vesela vale, A carii verdeaţă ades am călcat, în liniştea nopţei, privirile tale Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat, De unde oar' vine a ta reverie? Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc? Admiri tu natura, a ei armonie? Citeşti viitorul în literi de foc? Sau cauţi departe o stea favorită, 10 Ce crezi că asupră-ţi priveşte zîmbind? Dar nu, e instinctul d-o viaţă dorită, Ce n-o află omul aicea trăind. 15 Căci sufletul nostru, ca raza de soare, Ce-şi are-nceputul mai sus de pămînt, Deşi luminează a sa închisoare, îşi află în ceruri izvorul cel sfînt. 112 8 — Grigore Alexandrescu, Opere 1 113 D-acolo adîncă acea aspirare Spre bunuri ascunse ce noi devinăm, D-acolo deşărtul, dorinţi, întristare, 20 Ce chiar în plăcere ades le aflăm. Un clopot ce seara s-aude la turme, Ce stă, reîncepe, abia răsunînd, Ca glas care moartea e-aproape să-1 curme, Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd; 25 Un greier ce cîntă, o iarbă, răsura, Stufoasa pădure, pierdute cărări, Adîncă murmură ce-nvie natura, Ca geniuri tainici ascunse pîn flori; De ce însă gîndirea-mi se-ntoarce cu durere Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat, Cînd pe urmele voastre tot intră în tăcere, Cînd ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat, 5 Cînd inima sătulă de ură, de iubire, N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor, De ce singure numai a voastre suvenire Trăiesc ele în sînu-mi ca un nestins amor? Sînteţi voi acel sunet, a stîncelor viaţă, 50 Eco, care trăieşte în loc nelocuit? Sau sînteţi aurora care ştia să scoată Din statua lui Memnon1 suspin nemărginit? Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; 30 Tot are un fermec, tot este mister; Nădejdile noastre, suspin, suferire, Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer. Acolo în stele ca-n lumi de lumină, Sînt suflete, îngeri, ce cînt şi ador; 35 Fiinţi graţioase ce blînd se înclină, Cătîndu-şi în lume tovarăşii lor. vŞi cînd. stăpînită d-a vieţei mîhnire, Te plimbi tu pe cîmpul tăcerii-nchinat, De simţi o suflare, d-auzi o şoptire, 40 E glasu-unui înger de tine-ncîntat. ~~7^on, erou legendar, ajută Troia împotriva grecilor in fruntea^ unei argate de etiopieni ,1 este ucis de Anile. Alte legende, mai recente, u f isea- — în Egipt; de aceea se considera, în epoca romană, că una dm statuile lui ^» al III lea, regele Egiptului, îl reprezintă. Această statuie vibra sonor m zorii zilei, sub influenţa picăturilor de rouă şi a razelor soarelui. 114 8* 115 Ce netedă cîmp ie! Cum ochiul se uimeşte! Ce deşărt se arată, oriîncotro priveşti! 15 întinsa depărtare se pare că uneşte, Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti. 10 MEDITAŢIE Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate, Al toamnei dulce soare se pleacă la apus, Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate/ Simţiri deosebite în suflet mi-au adus. O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare» Cum schimbătoarea lume fugînd o rennoiesc! Cîtă nemărginită pun ele depărtare între cei din morminte şi acei ce doresc! Unde atîţi prietini plăcuţi de tinereţe? Unde-acele fiinţe cu care am crescut? Abia ajunşi în vîrsta frumoasei dimineţe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut! 116 Cît sînge aste locuri setoase înghiţim! Cîte oase războiul aici a semănat! Cîţi veterani războinici, moartea purtînd, muriră Pentru izbînzi de care ei nu s-au bucurat! îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărînă, Pe-ncreţita lor frunte sfîrşitul arătînd, Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mînă Fierul care le scapă cu furie strîngînd. 25 Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viaţă, Ei nu gîndesc la fapte ce-n viaţă au urmat, Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheaţă, Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat! Puţin mai înainte un monument s-arată; 30 Să-1 privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt? Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată: Azi slava stă dasupra, şi omul în pămînt! 35 Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere, O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi! Cînd tot ce e-nalt cade şi cînd mărirea piere, Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi? 1 Cîmpia Brăilei (n.a. 117 Din vremile trecute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit, Să treacă peste vîrste şi peste ani să zboare, 40 Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit? Cînd marea-ntărîtată corabia-ţi zdrobeşte, Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman, Cînd cu grozave furii asupra ta porneşte Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean, 65 Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească, Să-şi afle fieşcare grozavul viitor, Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască, Cînd lumea e de chinuri nedeşărtat izvor? Vremea d-acum, trecutul, a-1 şti avem putere, 70 Numai ce-o să se-ntîmple noi nu. putem vedea; Dar cînd ceasul soseşte, cînd nălucirea piere, Se trage deodată şi vecinica perdea. 45 Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte Catartul fără pînze ce nu-ţi e d-ajutor, Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte, Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor? Viaţa e o luptă, o dramă variată 50 Şi actu-i cel din urmă în veci e sîngerat: Moartea-1 încoronează, moartea neîmpăcată, Care în a sa cale pe nimini n-a uitat. A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute, Şi nencetat pămîntul văzîndu-1 pustiit, 55 Văzînd tot aste rele, tot zile neplăcute, De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit! Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat? Cu o dulce zîmbire vine, ţiind de mînă 60 Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat. Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă; Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi, Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă; Acum din mîini îţi scapă, acum iarăşi o vezi. 118 ClMITIRIUIv 10 15 Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei, Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier, Unde eroii credinţei Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer! Tu care ai fost martur 1-atîtea rugăminte Ce se şoptea în umbra şi în răcoarea ta, Cînd inima fierbinte Viaţa de vecie în lacrimi o căta, Daca bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse De omeneşti suspinuri, d-al patimilor vînt x, Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse, Departe de pămînt, Iartă cumplita spaimă, ce în sînu-mi aprinse Urîcioasa privire a foştilor părinţi2, Şi altarul de piatră, pe care stau întinse Mădulare de sfinţi. 1 Cf. Anul 1840, v. 72. 2 părinţi — călugări; este vorba de subteranele mănăstirii, unde erau aşezate scheletele călugărilor morţi. Fioroasa răceală ce-nsufl-a ta vedere, Vecinicul întunerec aicea domnitor, Şi grozava tăcere 20 Arăt umbrele morţii ce pîntre oase zbor! îmi pare că mă aflu în locuinţ-adîncă A unei groazneci iesme, ce sîngiuri1 o hrănesc; Si care de o stâncă, Pe călător sfărâmă c-un zbieret sătănesc, 25 Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte, Druizii2 cei sălbatici jertfeau pe osîndiţi, Cînd, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrîniţi! Aici cu toate-acestea religia vorbeşte 30 Celor ce vor s-asculte cuvîntul lui Hristos: Groaza cu-ncetul piere, şi omul întîlneşte Poveţe de folos. Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia; Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărîtat; 35 Aici fapta cea bună visează vecinicia Ş-aşteaptă nencetat. Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă D-o sfîntă mîngîiere în veci e însoţit; Pacea va fi cu dînsul; el va lua răsplată, 40 Căci a nădejduit. 1 sîngiuri, pluralul lui sînge. 2 druizii — casta preoţilor din Galia antică; slujbele religioase aveau loc de obicei în crînguri de stejar şi comportau uneori jertfe omeneşti. 120 121 10 15 BARCA Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită! Respectează-al naturei răpaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăş se-ncrede 1-al tău zbor. Poartă-mă-n sus, în laturi, orunde vrei şi-ţi place, Unde te-mpinge vîntul, sau unde tu doreşti; Toate-mi sînt dopotrivă, dacă mă duci în pace, Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti. Voi cunoaşteţi, o unde, cu cîtă bucurie, De ce sfîrşit pornită, cu ce cuget curat, Barca mea totdeauna p-a voastră-mpărăţie, Ca-ntr-ale ei coprinsuri jucînd s-a preumblat. înghiţiţi pe tîlharii a căror îndrăzneală, Cu trupuri sîngerate, cu morţi vă otrăvesc, Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială, Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc. 122 însă melancolia, amorul şi plăcerea, Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii; Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea, 20 Cînd alerg p-ale voastre mult umede cîmpii. Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întîmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez; Seninul lor insuflă sfială şi mirare; Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez. 25 Cerul o să ne-ajute, zicea a mea iubită, El pînă acum tace! Să n-o fi ascultat? Şi poate frumuseţea a o vedea niîhnită, Aducîndu-i drept jertfă suspin neîncetat? Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare 30 S-ar afla lîngă mine... minut dumnezeit!1 Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare, Cîtă-mi rămîne-aş da-o ş-aş zice: am trăit. Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele, Caria i-am dat nume... un nume ce slăvesc, 35 Nume ce-n înfocarea închipuirei mele Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc. Acolo te opreşte, acolo priveghează, Cît raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zîmbi; Cînd va peri cu noaptea, atunci te depărtează, 40 Şi iar cu noaptea vino la dînsa a privi. 1 Expresie a lui Iancu Văcărescu. Titlul unei poezii a acestuia este Minutul îndumnezeit (Colecţie, p. 99)- !23 Pînă cînd fericirea, atîta aşteptată, îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar; Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată, N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar! RUGĂCIUNEA Al totului părinte, tu, a cărui voinţă La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă, Stăpîne creator! Putere fără margini, izvor de vecinie ie, Al căruia sfînt nume pămîntul nu îl ştie, Nici omul muritor! 10 Daca la cer s-aude glasul făpturei tale, Fă ca întotdeauna pe a virtutei cale Să merg nestrămutat. Cînd soarta mă apasă, cum şi cînd îmi zîmbeşte, Cînd veselă m-ajută, cînd aspră mă goneşte, Să poci fi neschimbat. Mîndria-n fericire să nu mă stăpînească, Mîhnirea în restrişte să nu mă umilească, 15 Dreptatea să o ştiu. Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă, Prin ea tu mă-ndreptează, şi cînd greşesc mă-nvaţ Cum trebuie să fiu. 125 Fă să doresc de obşte al omenirei bine, 20 Să mă cunosc pe însumi, şi altul decît tine Să nu am dumnezeu. La oameni adevărul să-1 spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală Să nu îmi răzbun eu. 25 Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază Lumina aşteptată, a nemurirei rază, Dincolo de mormînt, Acolo unde viaţa cea vecinică zîmbeşte Sîrmanului acela ce-n viaţă pătimeşte, 30 Gonit p-acest pămînt. Ştiu cum că lumea noastră între globur'le multe, Ce sînt pentru mărirea-ţi cu un cuvînt făcute Dupe un vecinie plan, Nimica înainte-ţi nu poate să se crează, 35 C-aşa de puţin este ş-atîta însemnează Un val în ocean. Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare Că-n fapta cea mai mică şi-n lucru cel mai mare Deopotrivă eşti, 40 Că la a ta dreptate nu este părtinire, Că îngrijeşti de toate, că fără osebire Ş-asupra mea priveşti. Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pămîntu, înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vîntu, 45 Eşti viaţa ce ne-ai dat. Ascultă dar, stăpîne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune La tronu-ţi nencetat. i fi Pînă-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie 50 Comoară de nădejde, de dulce bucurie, Izvor de fericiri; El singur să-mi stea faţă în acele minute, Cînd planuri viitoare şi amăgiri trecute Se şterg ca năluciri. 126 20 Duhul îşi pierde puterea; E greu să descrii plăcerea, Cînd sufletul e mîhnit. VIAŢA CÎMPENEASCĂ D. V. G. C. 1 Aşa, simpla vieţuire Eu ştiu să o preţuiesc Şi de acea fericire Voi bucuros să-ţi vorbesc. 5 Dar florile şi verdeaţa, Apusul şi dimineaţa, Şi fluierul cîmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimei mele, 10 Nicicum nu se potrivesc. Departe d-acele locuri, Ce poate m-ar fi-nsuflat, De ţărăneştile jocuri, Ce-adesea m-au încîntat, 15 Coprins de nemulţumire, De grijă şi de mîhnire, De soarta mea ocolit, în rele ce mă-mpresoară, Ce gînduri, idei omoară, Vornicului Gr. Cantacuzino. însă a mea mulţumire Pentru a ta găzduire £5 Eu tot nu o poci uita, Şi cît va sta prin putinţă Voi pune a mea silinţă Adevăru-a imita; Măcar în vorbele mele, 30 Să poci să găsesc văpsele, Să ştiu să-ntrebuinţez Colorele osebite, Tonurile felurite, Care stilu-nsufleţez; 35 S-arăt atîta simţire, Cîtă simţeam mulţumire, Cînd dulcea serei răcoare în preajmă-mi se întindea Şi patimi sfîşiitoare, 40 Ca aburi din lac, din mare, Deşertul mi le-absorbea. Coprinsul, unde odată împreună-am vieţuit, Şi plăcerea-adevărată 45 Zilele mi-a îndulcit, Este un cîmp lat, ce are De vechi şi fireşti hotare x Un mal către răsărit, Iar către apus o apă, 50 Ce saduri, grădini adapă, Ce udă ţărmul setos, Şi-n ramuri multe-mpărţită, Curge mîndră, liniştită, Pe patu-i cel năsipos. 128 9 — Grigore Alexandrescu, Opere I 129 55 Casa p-o muche clădită, Singură cîmpul domnind, De umbră neocolită, O vezi în aer albind. Să zic că a ei zidire 60 E lucru cu osebire, Că e d-o arhitectură Cap d-operă în natură, De loc nu mi-ar părea greu; însă această minciună, 65 Deşi îndestul de bună, Apasă cugetul meu. Aşadar, iau îndrăzneală Şi spui că adevărat N-are nimic de mirat, 70 Dar are fără-ndoială, Tot ce e neapărat. Spre patru părţi ale lumei Patru ferestre privesc, Şi dacă pe tonul glumei 75 Slobod îmi e să vorbesc, Al lor număr, micşorime, Cu a casei înălţime, Atît nu se învoiesc, încît ochiul ce le vede 80 Cu lesnire poate crede Că se plătea altădată Vro dajdie însemnată Subt nume de ferestrit; Măcar că nu mi se pare 85 Nici undeva am citit, Că la vreo întîmplare Nobilii să fi plătit. Astfel de năravuri proaste, Dacă vreodată au fost, 90 N-au putut fi ale noastre Ci-ale norodului prost. Numai el singur plăteşte, Fiind mai obicinuit; Iar de ce, nici se vorbeşte; 95 Păcatul ar fi cumplit. Pricina e delicată, Şi prea puţin cîştigăm, La mulţimea nensemnată, Adevărur i s-aruncăm. 100 T)ar în vorbă neplăcută Ca să nu ne încurcăm, Şi ca nu, din întîmplare, S-aduc la mulţi supărare, Descrierea începută, 105 Mai bine să o urmăm. Aproape de casă-ndată, Spre miazănoapte s-arată O biserică smerită, Un templu dumnezeiesc, 110 Unde muncitorul vine Prinoasele să-şi închine, Unde ruga umilită, Ca tămîia cea sfinţită, Este la cer priimită 115 De părintele obştesc. Tot către această parte, Un sat puţin însemnat, în duouă rînduri se-mparte, Pe linie aşăzat. 120 în vale se văd desişuri, Saduri, livezi, alunişuri, Pe urmă ochiul zăreşte Un deal ce se prelungeşte Verde şi împestriţat. 130 9* 131 125 Coastele-i sînt învălite De vii, de semănături, De ţarine felurite, De crînguri şi de păduri. Munţii mai în depărtare 130 Se văd ca tulbure nor; Vara le e la picioare Şi iarna pe fruntea lor. Iată, dup-a mea părere, Locul atîta dorit, 135 Unde zile de plăcere, Zile scumpe am trăit. Frumoasă singurătate, Bunurile-adevărate în sînul tău le-am simţit; 140 Pace, linişte, viaţă, Toate-acolo mă-nsoţea, Şi din orce dimineaţă, Mulţumirea se năştea. Dacă vreo cugetare 145 C-o umbră de întristare Fruntea mea acoperea, Uşoara-i întipărire, Ca cercul acel supţire, Ce-aţîţă din întîmplare 150 P-o undă nemişcătoare Un vînt cu lină suflare, Trecea, se pierdea de sine Ş-al fir ei glas simţitor, Şi ideile senine 155 Lua iarăşi cursul lor. Adeseaori pe cîmpie Departe mă rătăceam, Adesea cu bucurie în dulci gîndiri mă pierdeam. 160 Simboluri de tinereţe, Fluturi cu vesele feţe Privirea mea o trăgea: Pe iarbă în depărtare Fluturile părea floare; 165 Dar cînd umbletu-mi simţea Insectele-amăgitoare Se-nălţa, găsea scăpare Aripele-şi scuturînd, Şi eu c-o dulce mirare 170 Vedeam florile zburînd. Nori deşi, negri, cîteodată Cerul îl întuneca, Şi ploaia-n ei adunată Pe cîmpia-nsetoşată 175 în torente se vărsa; Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcînd, Şi-n munţi, valuri aurite Norii umezi prefăcînd, 180 C-o privire-nflăcărată Lumea el o coprindea, Şi o mreajă purpurată Peste dealuri întindea. Cînd acea stea arzătoare, 185 Aproape d-al ei sfinţit, Părea a da sărutare Pămîntului ce-a-ncălzit, Şi mai întorcînd o rază Ca zîmbet prietenesc, 190 Sta un minut să o vază Ochii care o doresc; Ochii acei pentru care Este cel din urmă soare Ce ei poate mai privesc; 132 133 195 Supus la acea uimire, L-acea adîncă simţire, Care subt ceruri senine Seara aduce cu sine, Slobod de griji, de dorinţe, 200 în cugetu-mi mulţumit, Slăvind o-naltă putere, Eu ascultam în tăcere Al multor mii de fiinţe Concertul nemărginit. 205 Şi cînd lun-argintuită, Albind iarba de pe vale, lesa lină, ocolită De stelele curţii sale, Pe dealurile rîpoase, 210 Stam, mă opream să privesc Cerurile sămănate De globuri nenumărate, Care, făclii luminoase, în umbra nopţii lucesc. 215 Pîn aluniş sufla vîntul, Frunza uşor clătina, Nucii bătrîni ca pămîntul D-a lungul se desina; Unda cea armonioasă 220 A unui ascuns izvor Ca o şoptă amoroasă S-auzea în preajma lor. Curmînd adîncă tăcere A cîmpului liniştit, 225 Un glas cînta cu plăcere Un cîntec obicinuit. Ast glas, această cîmp ie, Noaptea care mă-nvălea Gîndiri de melancolie 230 în inimă-mi învia. Şi florile tinereţei, Visuri, nădejdi, amăgiri, Acea ghirland-a vieţei Ţesută de năluciri, 235 Care, cîte una-una, Treptat s-au desfiinţat, Ca frunzele ce furtuna De verzi le-a smuls, le-a uscat, Mi s-arăta înainte; 240 Cu gîndul mă întorceam La locurile dorite, în valea ce-atît iubeam. Vedeam livada, grădina, Poteca ce des călcam, 245 Părul înalt şi tulpina Unde copil mă jucam. Astfel în ţări depărtate, Unde strein te numeşti, D-auzi pe neaşteptate 250 Limba care o doreşti, Limba acea părintească, în care tu te gîndeai, Ce-n vîrsta copilărească Cu maică-ta o vorbeai, 255 Orcît de urîtă fie, Aspră, grea la auzit, Se naşte o bucurie Un ce neobicinuit, O simţire vie-adînca 260 în sufletu-ţi rătăcit, Şi crezi că te afli încă, în ţara ce-ai părăsit. A! dacă b provedinţă Asupra mea ar privi, 134 135 265 Dacă smerita-mi dorinţă vSoarta o ar împlini, Departe d-ai tiraniei Tovarăşi nelegiuiţi, De cursele vicleniei, 270 De oameni neomeniţi, De tot ce se crede mare în fapte ce necinstesc, De zîmbete protectoare, Care le nesocotesc, 275 Uitînd acea zeitate Care-n zgomotosu-i zbor Staturilor înălţate Le suflă căderea lor, La cîmp, locaş de plăcere, 280 Eu mulţumit aş trăi, Liniştit şi în tăcere, Ziua mea aş împlini. La binele ce îmi place, Şi neamului meu doresc, 285 Pe voi cîţi puteţi a-1 face Aş cerca să vă pornesc: Aş pune mica mea parte, Silinţa-vă lăudînd, Isprava nu prea departe, 290 Bună, dreaptă arătînd, V-aş arăta răsplătirea, Ş-un înger ajutător, Şi cinstea, şi mulţumirea Ce inimile aprinde, 295 Iar celuia ce se vinde, Un trăsnet răzbunător. 10 MIEZUL NOPŢEI Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire Privesc cum orizonul se umple de făclii, Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalţă în pustii. Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie, Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-un foc sfînt, în zboru-i se rîdică la poarta de vecie, Căci nici o legătură nu are pre pămînt. Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă; Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor; 15 S-a şters precum se şterge a vulturului urmă Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor. 137 De cînd pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură, Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc, Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, 20 Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori; Păşaşte, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori. 25 Zefirul printre frunze misterios suspină, E limpede-orizonul şi cerul luminos; A rîurilor şoptă... Dar unda lor e lină, Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos. Căci închinat durerei, amara mea viaţă 30 D-atunci e pentru mine nisip neroditor, Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă, Pe care flori nu află sărmanul călător. Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine, Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, 35 Văzînd zilele mele de suferinţe pline, Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt. Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge, Şi inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta! Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge, 40 Şi a vieţii taină în moarte voi afla. EEIZA Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea? Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut? E veche ca pămîntul, împodobeşte firea, De mult, sau deodată cu tine s-a născut? 5 Am cătat-o-n pustiuri, am câtat-o în lume, Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe cîmp ii; Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume, Pe valurile mării, în titluri, bogăţii. Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde; 10 Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc; O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde: Te întîlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc! 15 Vedeţi aceste locuri, aceste stînci rîpoase? Vedeţi pămîntu-acesta de tot nelocuit? Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase! Mai mult decît oriunde aici sînt fericit. 139 Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei Amor; A ei dulce suflare ast aer bălsămeşte, 20 Şi graţiile-ntr-însa văd o tînără sor. Daca ar fi pămîntul în vechea simplitate, Cînd cea dintîi femeie în rai s-a pomenit, Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate, Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit: 25 Negreşit că Eliza de sine încîntată, Văzîndu-şi în fîntînă atîtea frumuseţi, Tovarăşelor sale: „Veniţi, le-ar zice-ndată, în cristalul1 acesta minune să vedeţi. Voi sînteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire 30 Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult; Dar văz colo în apă un lucru peste fire, Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!" Pînă nu o văzusem, pîn-a nu o cunoaşte, Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat. 35 Vremea ce-acuma zboară părea că se tîraşte, Anii, ca o povară grozavă de purtat! Vîntu-mi părea suflare zadarnică şi rece, Cerul ca o cîmpie de care sînt sătul, Eho numai un sunet ce fără folos trece, 40 Aurora o rază privită îndestul. Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare! în lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori. Le privesc cu Eliza; totul schimbat îmi pare, Cerul este cu stele, cîmp iile cu flori. 45 Aurora, o nimfă de soare prea iubită, Se deşteaptă ş-în aer alunecă zîmbind, De cele dintîi ceasuri, d-ai săi fii ocolită, La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind. Zefirul o fiinţă de bine făcătoare, 50 Care către cer duce suspinuri omeneşti; Eho o zeitate la chinuri simţitoare, Ce repetează glasul acelii ce slăveşti. Cînd tăcerea Elizii îmi spune-a ei iubire, Cînd mîna ei mă strînge, cînd ochii-i îmi vorbesc; 55 Cînd lîngă ea uit lumea şi nu mai am simţire, Decît pentru minutul în care o privesc, Zic: „Viaţa este scurtă şi fericirea trece: Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor: Daca iubirea noastră e s-aibă sfîrşit rece, 60 De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?" 1 Accentuat cristalul (gr. xpucrraXXoc;). 140 AŞTEPTAREA Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte, Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sînt oare de pierdut? Foarte puţine omul în viaţa lui are! 5 Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare... Nu e nimic; o frunză în vale a căzut. Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere; Totul se mişcă, umblă, dar toate sînt părere; Vîntul, umbra mă-nşală, cînd crez a o vedea. 10 Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia cîteodată întunecul pătrunde, Şi norii înainte-i se pun ca o perdea. Poate că şi ea are o tainică-ntîlnire, Poate că stăpînită d-asemenea simţire 15 Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor. Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domneşte ca aerul în lume: Cu ce drept omul singur să fie simţitor? Nu ştiu, dar la atîtea rele nesuferite, 20 Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fîntînei de mirare, • Prin care morţii uită că-n lume au trăit.1 25 Zile nepreţuite ale copilăriei, Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei! De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc, Cîte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune, La un loc adunate, cu voi să se-mpreune, 30 Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc! M-aş duce unde zboară atîtea rîndurele, Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele; Pe pasur'le verdetei ca ele m-aş ivi. Din loc în loc aş trece în climele streine, 35 Unde sînt alte stele, şi ceruri mai senine, Dar iarăşi m-aş întoarce cînd firea ar zîmbi. Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, Cătînd în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, Ca rîul fără nume, aş trece neştiut. 40 Orcît de mic e templu, dar tot îl locuieşte Acela ce pămîntul şi cerul stăpîneşte: Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut! Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate Un drum fără primejdii, cărări nesemănate 45 De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. 1 Este vorba de Lethe, rîu al Infernului greco-roman, din care sufletele morţilor beau uitarea existenţei lor pămîntene. 142 143 Din frunza-ntunecată a pădurii vecine, Se întinde o umbră... cineva parcă vine. Părere-nşălătoare, ş-acum mă amăgeşti? Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează... Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează; Un strein pe aicea sfială ar avea. Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte. Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte! Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea. INIMA MEA E TRISTĂ Inima-mi e-ntristată, Şi-n lacrimi înecată, La fericiri trecute gîndeşte în zadar! Plăcere, mulţumire, 5 Viaţă, fericire, Le-am gustat. A lor lipsă acum o simţ amar. Acele dulci suspinuri Cum se schimbară-n chinuri, Şi bucuria noastră în otrăvit venin! 10 Cît rău dup-atît bine! Aşa furtuna vine, Cînd soarele zîmbeşte, cînd cerul e senin. Aâiol N-am cuvinte Să-ţi arăt tot ce simte, 15 în asfel de minuturi, mîhnit sufletul meu. E o durere mare, Şi suferinţi, pe care A le simţi poci numai; a le descri mi-e greu. 10 - Gîîgore Alexandrescu, Opere I 145 20 :25 30 35 A! cît de mult amară Viaţa o să-mi pară! Minuturile veacuri o să le socotesc. A orcărei zi rază, Nuoi lacrimi o să vază, Cînd pe streine ţărmuri strein o să trăiesc! Spune-mi însă, iubită, Cînd inima-ţi lipsită D-un credincios prieten cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate? Simţirea se va stinge, şi nu-1 vei mai dori? Astă lege obştească vSe cade să-ngrozească Amorul, care vremea atîta 1-a-ntărit? în ce loc, pe ce cale, Călcînd pasur'îe tale, Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit? Durerea cea mai mare Nu poate să omoare: P-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu poci să morf A! de-i mai ţinea minte Atîtea jurăminte, îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor! Cînd scara tu vei merge Pe c impuri, a culege Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta, Daca din întîmplare,, Vei nemeri o floare, Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-mâ-uita, Atunci, atunci gîndeşte 50 De mine că-ţi vorbeşte: Asta-mi este nădejdea şi d-asta mai trăiesc Eu tot crez că e-n fire, Acea compătimire, Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc. 10* Atunci intraşi! Dodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor: Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere 20 Un aer de amor. TE MAI VĂZUI O DATĂ Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire, O înger ce slăvesc ! Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zîmbire, Cu suflet, cu viaţa sînt gata să plătesc. 5 în valurile-acelea de lume încîntată, în care ne-am găsit, în vesele cadrile, în sala luminată, Stam singur şi mîhnit. Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite, 10 Tot era în zadar; Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite D-al patimei amar. Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea, 15 Şi mă gîndeam la vremea care în veci n-apune în pomenirea mea. Zambila primăverii aşa ea ne împarte Desfătător miros, Aşa dulcele-i suflet se simte de departe, în aer răcoros. 25 Şi inimile noastre, şi ochii se-ntîlniră; Simţii ce pătimeşti; Un zîmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zîmbiră Puterile cereşti! Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare, 30 Subt vălul ce sălta; Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare, Văzuşi puterea ta. Dar cum se strecurară delirul, fericirea! Ce iute au trecut! 35 Jaluză d-al meu bine, făcu nenorocirea Un semn, şi te-am pierdut! Multe rele d-atuncea am suferit, iubită! Multe am pătimit! Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită, 40 Din zboru-i s-a oprit. Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea, Toate mă obosesc; Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea, Tu făceai să trăiesc. 148 149 "1 Roua buzelor tale sufletul răcoreşte, Dă viaţă şi plăceri: Subt umedele-ţi gene, e un foc ce topeşte Tot felul de dureri. Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea? Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească? Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea? Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte Care sînt al tău dar, Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte P-al inimii-ţi oltar? DE CE SUSPIN Şi cum poci a-ţi răspunde? De ce m-ai întrebat? Eu ştiu c-am suspinat, Dar taina mea e tristă şi va a se ascunde. Să zic că eşti frumoasă Ca visul de amor, Că pasul tău uşor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă, 10 Că chiar privighetoarea Te crede trandafir, Că dulcele zefir Sărută cu plăcere o frunte graţioasă, Că florile grădinii 15 Cu pizmă te privesc, Şi-n chipu-ţi se unesc, Cu graţie cerească, garoafele şi crinii;. 151 Să zic c-aeestea toate Mă fac să pătimesc, 20 Să-ţi spui că te slăvesc, Că ochii-ţi îmi insuflă suspinuri înfocate, C-adînca mea iubire... Dar nu voi să-ţi descriu Amorul meu cel viu; 25 Las inima să-ţi spuie a mea nenorocire. MÎNGÎIEREA Unei tinere femei De ce urăşti viaţa, tu fiica Armoniei? De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei, A vîrstei nălucire şi visuri ţi-au răpit? 5 Tu n-ai deşărtat cupa ce încă este plină; Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar; Dar plîngi! Zefirul astfel fără cuvînt suspină; Toată lacrima-n ochii-ţi e un mărgăritar. Eu nu voi să adaog a ta melancolie, 10 Să-ţi zugrăvesc icoana durerei omeneşti, Să desfăşur în ochii-ţi a mea copilărie, | Ca osîndă de moarte în care să citeşti; ! l l Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte, | în care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit; 15 Să vezi ce e durerea, să vezi d-aveam cuvinte, Cînd chiar de provedinţă nevrînd m-am îndoit. 153 Să vezi apoi în lume cumplita răutate Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri; Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate 20 Cîte un singur suflet coprinde-n el dureri! Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt! E haină de podoabă, mască de bucurie, Şi mîhnirea mi-e numai al inimei veşmînt. Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte; De soarta cea obştească şi tu poate să ţn; Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte: Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii. 50 Desăvîrşitul bine nu-1 poate-avea pammtul Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin.' Omul este o taină care-o ştie mormîntul, Femeia e un înger, viaţa-i un suspin. Dacă nu după zile, ci după suferinţe Ni s-ar socoti vîrsta, ştii, mare Dumnezeu, — Pentru care ani, veacuri, şi lume şi fiinţe Nu sînt nimic — ştii singur cîţi ani aş avea eu! A mea credinţă însă nu este încă moartă; 30 Mîngîitor tovarăş ea nu m-a părăsit: în umbră îmi deschide a veciniciei poartă, Şi negura mîhnirei ades mi-a răsipit. Dar tu, carii nădejdea s-arată aurită, Tu, carii viitorul păstrează năluciri, 35 Cînd tînăra ta vîrstă zîmbeşte înflorită, Cînd nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolile lumei şi de nenorociri, Mîngîi-te, copilă, şi simte mulţumirea Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat. 40 Eu cînd te-ascult uit toate, uit chiar nenorocirea, Mă aflu-n altă lume uimit şi încintat. 45 Subt degetele tale, în sunete-argintoase Clavirul cînd răsună, cînd dulce preludezi, Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, A patimilor stinse cenuşă înviezi. 154 MULŢUMIREA Z... în vîrstă de un an Aşa! îmi trimiţi daruri, iubită copilită Abia eşti de o palmă şi vrei să te slăvesc! De ochii tăi albaştri, de mica ta guriţă, în limba armoniei îţi place să vorbesc? Ştiu bine c-al meu suflet e sfînt, nu-mbătrîneşte Că aş putea ş-atuncea să-ţi spui că te iubesc; Dar tristă rolă joacă un sfînt care trăieşte 20 în nişte vechi ruine ce-abia se sprijinesc. A! cel puţin, copilă, atunci adu-ţi aminte Că-n leagănu-ţi adesea te-am binecuvîntat; Ascultă cu răbdare trşzitele-mi cuvinte, Zîmbeşte-mi cîteodată, ş-oi fi îndestulat. 25 Iar dacă vreun tînăr, în dreapta-i jaluzie, Se va mira d-atîta nemeritat favor, Zi-i: ăsta mă cunoaşte din mica mea pruncie, La tot ce simţ, ce-mi place, s-arată simţitor. A fost în casa noastră la orce întîmplare, 30 Mă mîngîia adesea, îl ştiu de cînd trăiesc; Cu tată-meu odată el deşerta pahare, De mult au fost prieteni şi încă se iubesc. Eu nu ştiu ce aş face d-ai fi mai măricică, Eu nu ştiu ce aş zice, nici cum te-aş fi cîntat, Dar ştiu cu-ncredinţare c-aş cere fără frică, Drept plata ostenelei, un dulce sărutat. Acum însă, adio dorinţi amăgitoare! Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit: Cînd tu pe scena lumeî vei fi veselă floare, De ani, dureri, de patimi mă vei găsi slăbit. Parcă te văz, frumoasă, de fluturi ocolită. Zburdalnicei lor trupe cu graţie zîmbind, Cununa modestiei pe fruntea-ţi împletită, A inimilor tineri slăvire priimind. 156 NINA După atîta cochetărie vŞi necredinţă şi viclenie, în sfîrşit, Nino, simţ că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită 5 D-acea robie nesuferită ; Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc. 10 S-a stins în mine flacăra toată: Subt o mînie neadevărată1 Mai mult amorul nu e ascuns. Daca în lipsă-ţi eşti pomenită, Sau înainte-mi de eşti slăvită, De turburare nu sînt pătruns. 15 Eu dorm în pace fără de tine; Cînd deschiz ochii, cînd ziua vine, Nu eşti dorinţa-mi cea mai dintîi. Nu-mi mai însufli nici o gîndire; Fără plăcere, fără mîhnire Te las, te-ntimpin, mă duc cînd vii. ■f 1 neadevăratâ în cinci silabe. Nici ale mele lacrimi trecute, 20 Nici suvenire dulci şi plăcute Nu pot a face să te doresc. Cît mi-eşti de scumpă poţi vedea bine: Fără de pizmă, acum de tine Chiar cu rivalu-mi poci să vorbesc. 25 Fii cît de mîndră, fii nempăcată, A ta mîndrie % nensemnată Ca şi blîndeţea ce ai avea. Nu-mi zic nimica vorbele tale, Şi nici chiar ochii-ţi nu mai au cale 30 Ca să pătrunză-n inima mea. La al tău zîmbet, l-a ta mînie, A mea mîhnire sau bucurie Nu pot nici creşte, nici a slăbi. Crînguri stufoase, peşteri tăcute, 35 Fără de tine îmi sînt plăcute Şi iar cu tine pot a nu-mi fi. Tu-mi pari frumoasă ca ş-altădată, Dar mai mult nu eşti Nina ce-odată Desăvîrşită eu o vedeam. 40 Dreapta gîndire, ce tîrziu vine, Azi mă învaţă şi văz în tine Greşeli ce graţii atunci numeam. Cînd zdrobii lanţul robiei mele, Doamne! ce luptă, ce chinuri grele! 45 în mîna morţei credeam a fi. Dar în nevoie, cînd omul are Coraj statornic, pentru scăpare Ce rău nu poate a suferi? 158 159 Aşa din cursa primejdioasă 50 O păsărică simplă, fricoasă, Prilej să scape cînd a găsit, Pierzîndu-şi pene, ia măsuri bune Şi-nvăţătură de-nţelepciune Să se ferească de ce-a păţit. 55 Tu crezi că poate tot te slăveşte Acela care încă vorbeşte De nişte chinuri ce a cercat; Dar însă astfel scăpînd din mare Corăbierul fără-ncetare 60 Spune-n ce valuri el s-a aflat. Acel războinic ce biruieste După izbîndă ne povesteşte Prin ce primejdii el a trecut; Şi robul slobod, după robie, ti5 La toţi arată cu bucurie Lanţul în care ani a zăcut. îţi arăt starea-mi fără sfială; Vorbele mele n-au îndoială, Că sînt zadarnici să nu gîndeşti; 70 Şi orice-ai zice, făr-osebire, De loc nu-mi pasă, n-am mulţumire Să ştiu de mine ce fel vorbeşti. Nici frumuseţea-ţi prea lăudată Nici viclenia-ţi n-or găsi-ndată 75 Amorez astfel cum mă fălesc. Te pierz, dar soarta-mi rea nu îmi pare, Căci eu o altă înşelătoare Mai cu lesnire poci să găsesc. (Imitaţie) CÎINEEE SOLDATULUI Rănit în războaie, soldatul căzuse, Şi-n puţine zile chinuit muri, Departe d-o mumă care îl crescuse, Si care-1 iubi! Sîrman, fără rude, pe ţărmuri streine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor; Nu era fiinţă care să suspine Pentr-un trecător! Singurul tovarăş de nenorocire, 10 Singura-i avere, un eîine iubit, Şedea lîngă dînsul, şi-n mare mîhnire Părea adîncit. 15 Acum tot e gata pentru îngropare, Acum rîdic trupul pe mîini de soldat Cinste hotărîtă acelora care Mor pentru-mpăraţi. 11 — Grigore Alexandrescu, Opere I 161 în fruntea paradei cîinele porneşte, Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt, Ca un iubit frate el îl însoţeşte Pînă la mormînt. Aci se opreşte, aci se aşază, Nimic nu îl face a se depărta: Aşteaptă să-1 strige, crede c-o să-1 vază Cînd s-o deştepta! Cîteodată cearcă piatra s-o ridice, Cîteodată latră dup-un călător; Coprins de durere: Vino, parc-ar zice, Să-mi dai ajutor. Apoi cînd streinul de milă voieşte 30 A-1 trage doparte şi hrană a-i da, El îşi pleacă capul, în pămînt priveşte, Si nimic nu va! De două ori noaptea cu umbrele sale Emisferul nostru l-a învăluit, 35 Şi sîrmanul cîine din locul de jale A fost nelipsit! Dar în dimineaţa acea viitoare, Pe cînd se deşteaptă omul muncitor, Zăcea lîngă groapă, mort de întristare, 40 Cîinele Azorf (Imitaţie) FERICIREA io O vedeţi colo, colo în vale, Unde natura vesel zîmbeşte, Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărgineşte? Inimă simplă, nevinovată, Orice dorinţă lesne-mplinită. La cîmp simţirea e-adevărată, La cîmp viaţa e fericită: La cîmp, nădejdea zice, veniţi, în fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo, în palat mare, înconjurată de bogăţie, Vedeţi ce cinste, ce drepturi are, Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie? 15 Relele-i fapte se schimb în bune, Orice dorinţă-şi are-mplinirea, Numai mărirea toate supune, Numa-n pa laturi e fericirea. Măriri, nădejdea zice, goniţi, 20 în fericire de vreţi să fiţi. 11* 163 O vedeţi colo, colo-n războaie, De steagul slavei falnic umbrită? Ochii sînt groazneci, plini de văpaie, De morţi, de sîngiuri stă ocolită; 25 Apără dreptul, legea, credinţa, Şi răsplătirea-i e nemurire. A! ce plăcută e biruinţa! Ce fericire e la oştire! Nădejdea zice: războinici fiţi, 30 De fericire dacă doriţi. 55 60 A! zice omul care la moarte, Albit de zile, mîhnit soseşte: Ca voi odată aveam greşală, Dar al meu sînge astăzi e rece, Astăzi nădejdea nu mai mă-nşală: Veţi vedea singuri norul cum trece! Pîn-atunci însă, mergeţi, goniţi, Norul acela unde-o1 zăriţi. (Imitaţie) O vedeţi colo, colo pe mare, Cum îşi încrede soarta la vînturi, Cum se preumblă fără-ncetare, Şi ce departe e de pămînturi? 35 Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nuouă, creşte simţirea, Măsoar-adîncul, lăţimea toată: Numai pe mare e fericirea. Nădejdea zice: pe mări trăiţi, 40 în fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo,-n ţara grecească, Azil al slavei ş-al libertăţii, Fantomă mîndră, urieşască, Unde-a scris Solon cartea dreptăţii? 45 Frumoasă climă, ceruri senine, Care însuflă-n veci bucuria! în aste locuri cît e de bine! Ce fericire e în Grecia! Nădejdea,-acolo, zice, trăiţi, 50 în fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo, colo departe, în noru-acela ce se zăreşte? 164 i Se referă la fericire. k'bTJP'b flN zioa K'hiiil am «îixix o%piYoapea K'bxpt* Opar, Dopîani, de eap «fii iiftXKT, roarb c<|>ia.ia trb ►iar, CVţ&i cftpiă ne an toii mbpt'ii, Kbx mul ni'bptţiţ <:-a iiftxca. 1IU Cb'ţ&i îiopneCK 25*1 KUex .iswpax ffiaKptKa mea. Dap a&zicem Kh boî, uomii, ciipiiropî neriim, ffîhdax'b «tgi mspix îi'b tjKiwujI khiu iitwîoii.itiii, Kam rpouiî nei^iBtaizaiij; iui dpc.irr trb nib Temeau», €b na'mî iT»irropnî 5» p'bcusuc mai aaips de Kbr doptam: l*beii»nc kh. a«nvi uiî ziul k'bii amvi timizi tua& dar, Oui împxea aaî Boam cenpexap !icniu»Mai Pagină din ediţia 1842 EPISTOLE EPISTOLĂ CĂTRE VOLTAIRE Din ziua cînd am citit scrisoarea către Horace *, Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ţi scriu pe un ton măreţ, cît mai măreţ s-ar putea, Şi să-ţi pornesc un bilet lucrat în fabrica mea. 5 Dar auzisem că voi, poeţi, scriitori vestiţi, îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi, Cam groşi, necivilizaţi; şi, drept să spui, mă temeam Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream: Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ţi-a dat, 10 Din partea lui Boileau2 un secretar nenvăţat3. Aicea, ca şi la voi, se află mulţi nătărăi, 1 Horace (citit, şi scris de Alexandrescu, O ras), numele francez al lui Horaţiu- 2 în trei silabe (Bo-a-lo); limba romînă nu avea, pe vremea lui Alexandrescu, diftongul oa neaccentuat. Cf. Epistola D. I. V., v. 65. 3 începutul epistolei lui Voltaire către Horaţiu face aluzie la Epistola lui Boileau către Voltaire scrisă de J. M. B. Clement (din Dijon), un adversar al lut Voltaire, ca răspuns la epistola acestuia către Boileau: Toujours ami des vers et du diable pousse, Au rigoureux Boileau j'ecrivis l'an passe. Je ne sais si ma lettre aurait pu lui deplaire; Mais il me repondit par un plat secretaire. (Dintotdeauna prieten al versurilor şi împins de diavol, i-am scris anul trecut severului Boileau. Nu ştiu daca scrisoarea mea ar fi putut să-i displacă, dar mi-a răspuns printr-un secretar lipsit de duh.) 167 Care s-ar da bucuros că sînt secretari ai tăi. Cu toate-acestea acum dorinţa mea o ascult; Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult, 15 Şi paie-ţi bine sau rău, slobod din partea mea eşti. Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuieşti, X,a ce fel de munci, pedepsi, păcatele-ţi te-au supus Şi dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus. Sînt sigur că sfinţii toţi asupră-ţi au reclamat, 20 Şi chiar de nu-i fi prăjit, eşti negreşit afumat. Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pămînt, Unde păgîni sau creştini cu toţii la un loc sînt, Unde vedem fericiţi pe cei mai mari păcătoşi, Şi soarele luminînd pe răi ca pe credincioşi;1 25 Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat. Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat, Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osîndeşti Acele nalte cîntări, acele gîndiri cereşti, Care-al naturei stăpîn el însuşi le-a insuflat, 30 Spre slava numelui său, poetului împărat2? De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor3, Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor, Şi geniul tău frumos, pînă acolo să-1 sui. Cerul, tăria vestind faptele mîinelor lui, 35 Din pavilonu-i de nori, acel prea înalt tunînd, Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnînd, Pămîntul din temelii clătit, desrădăcinat, Suflarea-acelei mînii ce mările-a-ntărîtat4, Aste măreţe trăsuri tu cum le despreţuieşti? 1 Ideea revine la Alexandrescu: zefirii răcoroşi Sufla cu aceeaşi măsură La drepţi sau necredincioşi; (Răzbunarea şoarecilor, v. 63 — 65.) 2 Poetul-împârat — David, aUtoruT presupus al majorităţii psalmilor. 5 în trei silabe. " : 4 V. 34 — 38 sînt parafrazări ale psalmilor (cf. Ch. r Drouhet, p. 283): „Cerurile "povestesc'slava" lui Dumnezeu şi firmamentul destainuieşte lucrul mîinilor sale". ' (Ps. 19, versetul 2, traducerea Gala Galaction; în epoca lui Alexandrescu circula o versiune mai apropiată de aceea a versului 34; o găsim la C. I. Fundescu, EPISTOLA. către Din zioa ki>nd am «ritit skrisoarea lvfctre Oraş, Doream, de s'ap «fi nvtyt, toate sfiala st> las, ^ Sx'iţT skritf ne va ton nv&peiţ, ki>t mat nr&peiţ sap mica, Uli s-Biţf nornesk vn Bilet Ivkpat în £afîpika mea. Dap avziscm ki» i>ot, noe^i, skpiitopf fie&hţi', îndati> kv aiţf mypit C-b $x nv'inî' întopui vn pT>snyns mai asnpv de \cbt dopeam: Pxsnvns ka anei -a scos Alexandrescu. Făr-a zice nimica, singura ta zîmbire, 120 De t-ei afla de faţă, e o-nvinovăţire. în zadar te porţi bine şi lauzi cîteodată, Chiar lauda în gură-ţi de satiră e luată *. Aşa, în loc să critici greşalele streine, în loc să rîzi de alţii, mai bine rîzi de tine; 125 învaţă danţul, vistul şi multe d-alde alea; Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea' 1 în două silabe. 2 Pralea, traducătorul Psaltiriei în versuri (n. a.). 10 15 FABULE TOPORUE SI PĂDUREA Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne şi dobitoajce-r-Nu rămîne-ndoială; pentru că de-^ar fi, Nici nu s-ar povesti. Şi caii lui Ahil, care proorocea1, Negreşit că au fost, de vreme ce-1 trăgea, întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc Şi care îmi zicea Că şi el o ştia De la strămoşii lui, Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu De la un alt strămoş, ce nu mai este viu Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui. într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă, Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă. Trebuie să ştiţi însă, şi poci să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. 1 în Iliada lui Horner (XIX, 404 şi urm.), Xanthos, calul lui Ahile, îi prevesteşte acestuia moartea. 13* 195 Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte 20 Orice inventă omul şi orice duhul naşte. Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă, începu să sluţească pădurea cea bătrînă. Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, .să ne gătim de moarte, 25 începură să zică, toporul e aproape! în fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!" — „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?" Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Şi care era singur ceva mai la o parte. 30 —„Nu." — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte; Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească, Decît să ostenească." Stejaru-avu dreptate: După multă silinţă, cercări îndelungate, 35 Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare. Istoria aceasta, d-o fi adevărată, 40 îmi pare că arată Că în fieşce ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc streinii, ci ni le face toate Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate. EEEFANTUE în vremea dc demult, dobitoacele toate, De împăratul Leu sătule, dezgustate, îşi aleseră lor Un alt stăpînitor, 5 Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, Şi de cap tare, gros, cît vreţi să socotiţi, însă ca să puteţi să vi-1 închipuiţi, Mă grăbesc să vă spui 10 O judecată-a lui. Noul stăpînitor, Cît s-a orînduit, Puse-n slujbă pe boi, Iar lupu mîncător 15 Se făcu favorit Şi ministru la oi. Vă las să judecaţi, Cîţi miei fură mîncaţi, Şi cîte oi slutite 2o De fiarele cumplite! în zadar fac strigare Oile-mpovărate, 197 Chip nu e de scăpare, Şi plîngeri necurmate 25 Ce vin de pe la turme Răul nu pot să-1 curme. Lupul dar îşi urmează A sa nelegiuire, Căci de ce se lucrează 30 Craiul n-are de ştire; Ba cîte lupul spune Le ia toate de bune. A! cînd o să ne vie O zi de bucurie, 35 Zi foarte aşteptată, Şi scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncaţi de oi? „O! asta nu se poate", 40 Zic unii-alţi în lume. Domnii mei, se pot toate, Deşi le spui drept glume. Apoi, ştiţi dumneavoastră Că oaia este proastă, 45 Şi că nădejduieşte Aceea ce doreşte. Eu cu încredinţare Am auzit odată, La o turmă cam mare, 50 O vorb-aşa ciudată. Dar cum poci şti ce spune Oile între ele? Pentru astă minune Am cuvintele mele. 60 65 75 80 Acum, să venim iar la vorba începută: Văzînd bietele oi că toate o să piară, După lungi chibzuiri s-aleseră o sută Şi merseră la crai izbăvire să ceară. 90 Craiul sta ocolit d-o număroasă curte: Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte Alcătuia un ştab vrednic a fi privit. Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească, Se-nfăţişă smerit, şi-ncepu să vorbească: „Ne rugăm să ne-asculţi, craiule strălucit! Şi să întorci spre noi mila măriei tale. Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale, Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat, în loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.u Domnul lup, întrebat, Răspunse cu glas mare: „Stăpîne luminat! Nici un cuvînt nu are: Cînd le-am năpăstuit? Cînd am scos biruri grele? Eu iau obicinuit De oaie cîte-o piele. Dar prostimea ciudată " Aşa e învăţată, Şi făr-a şti ce cere Va nencetat să zbiere." Măreţul elefant, după ce se gîndeşte, Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte: „Ascultă, zice, şi ia aminte La ale noastre crăieşti cuvinte. Cît pentr-o piele, treacă şi meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. Dar pentru c-astăzi oaia aleargă La mila noastră, care mult poate, O iert: de dajdii fie scutită; Ale ei plîngeri voi să le-ascult; Şi decît pielea obicinuită Să nu poţi cere un păr mai mult.u 198 OGLINDELE Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte, Că într-o ţară mare, de aici nu departe, Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune: Cîţi se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiţi; 5 Iar frumoşi de minune Se socotea aceia ce era mai pociţi. Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară, Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară. Aşa fieştecine 10 Socotea despre sine Ceea ce auzea, Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate Era atît de negre ş-atît de-ntunecate, încît nu putea omul nici umbra a-şi vedea. 15 Dar după multe zile şi vreme-ndelungată, O corabie mare, cu oglinzi încărcată, Trecînd pe lîngă ţara de care vă vorbesc, O apucă furtuna, o furtună cumplită, Sau ca să zic mai bine, furtună norocită, 20 Pricină de prefaceri, de un folos obştesc; Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare Nu mi se pare mare; Mai vîrtos cînd aceasta nu s-atinge de mine. împinsă de talazuri, corabia slăbită 25 Se sfărîmă, dar marfă puţină s-a-necat; Şi în a ei pornire, unda neîmblînzită Oglindele mai toate le scoase la uscat. Locuitorii ţării, Cîţi se afla atuncea pe ţărmurile mării, 30 Cu toţii alergară, Şi-n grab le adunară. Se priviră în ele, şi coprinşi de mirare Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare. Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată, 35 Porunciră îndată A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa Oglindele acelea oriunde s-ar afla. Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe Acei care porunca nu vrură s-o asculte. 40 Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioşi. 200 Asemenea mari cuvinte, 20 Pe cum fieşcine simte, Nu sînt prea de suferit. Pe loc vrură să-1 gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit. 10 CÎINELE IZGONIT Lupul cu toată prostia Cîrmu ia împărat ia; Şi ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare, Al domniei era plan. Cîinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de duşman; Car fi zis, nu ştiu la cine, Cum că nu este prea bine 15 A mînca atîţia miei, Şi că dacă le adună Lîna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei. 25 A zis că nimic nu ştie, Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani; Că la orice-1 rînduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte, 30 Că nu face nici doi bani. 35 Atunci vulpe, şarpe, broască, Fără măcar să-1 cunoască, De prostia lui vorbea. Unul zicea că glas n-are, Altu, că nu este-n stare O piatră de jos să ia. 40 Se mira cum de răbdase Domnul, şi nu depărtase Pe un cîine ticălos, A căruia toată treaba, E să mănînce degeaba, Făr-a face vrun folos. Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, 45 Jalbă cîinele a dat, Zicînd că d-acu-nainte Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat. 202 203 Adesea nenorocirea Schimbă gîndul şi simţirea: Pe loc fu şi slobozit. Cinsti, averi nu se mai spune: Ce zicea el era bune, Duhul lui era vestit. într-o zi neavînd treabă, Domnul pe ai săi întreabă: „Voi de cîine ce gîndiţi?" Şerpi, şopîrle, deodată Toţi răspunseră îndată: „înălţime, să trăiţi! Tutuîor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Ăstui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui ştiinţă, Glas, putere, iscusinţă, Pentru noi sînt un noroc. De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Şi în lupte e vestit." — „Astea le ştiam prea bine, Ştiam ce i se cuvine, Dar atunci era gonit." m ŞOARECELE ŞI PISICA Un şoarece de neam, şi anume Raton, Ce fusese crescut su'pat la pension, Şi care în sfîrşit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi parmazan, 5 întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton îndată s-a gătit Se o ia la picior, nu e de îndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt, 10 Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt, începu a striga: „De ce fugi, domnul meu? Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele şoricesc cît de mult îl doresc Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu! 15 Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei, Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei; Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor. Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc, 20 De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc/' La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat, Văzînd că Dumnezeu de martur e luat, 205 îşi ceru iertăciuni şi-1 pofti a veni, Cu neamul şoricesc a se-mprieteni. 25 îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă Ca un prieten bun ce norocu le dă. Să fi văzut la ei jocuri şi veselii! Căci şoarecii cred mult la fisionomii, Ş-a acestui străin atîta de cinstit 30 Nu le înfăţişa nimic de bănuit. Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal, După ce refuză şi limbi şi caşcaval, Zicînd că e în post şi nu poate mînca, Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa. 35 Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat! Pe cîţi gura punea, îndată îi jertfea; încît abia doi-trei cu fuga au scăpat. Cotoiul cel smerit 40 E omul ipocrit. PRIVIGHITOAREA ŞI MĂGARUL io Nenorocita privighitoare Cînta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare, Tot împrejuru-i era tăcere. Alţii în locu-mi ar descri poate Acele tonuri neimitate, Glasul acela-nmlădiitor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoară Treptat se urcă şi se coboară, Plin de simţire, plin de amor. Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea, Era sujetul cîntării sale. 15 Un măgar mare ce-o ascultase, Şi ca un aspru judecător Capul pleoştise, sau ridicase Cîte-o ureche,-n semn de favor, leşi-naiute să-i dea povaţă, 20 Şi c-o neroadă încredinţare: ' „Am fost, îi zise, aci de faţă, Bar zău nu-mi place a ta cîntare. Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îţi pare lucru prea greu 25 La nişte reguli a te supune, Luînd de pildă cîntecul meu." Atunci începe cu bucurie Un cîntec jalnic şi necioplit, încît de aspra lui armonie 30 Toată pădurea s-a îngrozit. Privighitoarea, fără sfială, Zise: „Povaţa e în zadar; Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar." CÎINELE SI CĂŢELUL „Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva l De se trag din neam mare, 5 Asta e o-ntîmplare: Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place, Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte^ 10 Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte. Cît pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă^ Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră." 15 Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare, Căţelu Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, 20 Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte, S-apropie îndată Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: 14 — Grigore Alexandrescu, Opere I 209 ^Gîndîrea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei." 25 „Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mînie, Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie, ^ 30 Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?" — „Dar ziceaţi..." — „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." 35 Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem. PISICA SĂLBATICĂ ŞI TIGRUL Un cotoi sau pisică, Din două nu ştiu care, Nici mare nici prea mică, Dar foarte mîncătoare, 5 Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte Şi pe copaci trăieşte, Văzu un tigru mare Trecînd pe o cărare. De sus de pe ghindaru unde era urcată, 10 Pisica socoti Că poate-a-1 îngrozi; Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată La tigru ce trecea, Fără a o vedea: 15 „Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos, Care te socoteşti Că nu ştiu cine eşti; Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos: Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei 20 Sînt fii de dumnezei? Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit, Subt nume de pisici în lume au trăit. 14* 2II1 Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc1, Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!" 25 — „Dacă strămoşii tăi cu tine semăna, Negreşit era proşti cîţi lor se închina, Răspunse tigru meu; iar daca au avut Vrun merit cunoscut, Ceva dumneze iese, 30 Atunci eu te căiesc, Şi pentru starea ta de milă sînt pătruns, Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns." Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic: Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte: 35 în zadar nepotul cu ea se făleşte, Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic. 5 10 15 _,_ f 20 1 Zeiţa cerului era reprezentată, în unele localităţi ale vechiului Egipt, sub forma unei pisici. Cf. J. H. Breasted, Geschichte Aegyptens., Viena, 1936, P. 50. DERVIŞUL ŞI FATA Se povesteşte cum că odată Un derviş pusnic, om cuvios, S-amorezase, văzînd o fată Cu trup supţire, cu chip frumos. Dintr-una-ntr-alta vorba aduse, Şi în stil neted patima-şi spuse, Zicînd: „Ascultă, eu te iubesc, Şi pentru tine mult pătimesc". Stilul acesta, adevărat, Nu mi se pare prea minunat; Dar pentr-un pusnic trăit departe De ale lumei valuri deşarte, Putem să zicem că nu e prost. Fata răspunse: „Poate-aş fi fost Destul de bună ca să te crez, Dar aste haine bisericeşti Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti Ş-apoi de barbă mă-nfiorez". Pusnicul nostru pe loc se duse, îşi rase barba, se pieptănă, Nemţeşte bine se îmbrăcă, Ş-o pălărie în cap îşi puse. 213 Veni la fată: „Cum ţi se pare? O-ntreabă. Spune-mi, mai te-ndoieşti? 25^_ Vezi ce putere amorul are? Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?" „Nu voi nimica, atunci ea zise; Credincios mie cum o să-mi fii, Cînd jurăminte în ceruri scrise 30 Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?" Fata avea dreptate de nu vrea să-1 asculte. Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. DREPTATEA EEUEUî Iveul, de multă vreme, rîdicase oştire^ Să se bată cu riga ce se numea Pardos; Căci era între dînşii o veche prigonire, Şi gîlcevire mare, pentru un mic folos. 5 Vrea, adică, să ştie Cui mai mult se cuvine Să ţie pentru sine Un petec de cîmp ie Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător, 10 Ce despărţea ţinutul şi staturile lor. Acum sînge mult curse, şi multe luni trecură^ Făr-a se putea şti Cine va birui. Elefantul năsos, 15 Şi bivolul pieptos, Cu lupul coadă-lungă, Multe izbînzi făcură. Fieşcare tulpină era plină de sînge. Ici se vedea, un taur jumătate mîncat; 20 Ivîngă el un tovarăş ce zbiară şi îl plînge; Colo, un porc sălbatec fără două picioare; Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare7 Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat! 215 Iar mai vrednic de jale era viteazul urs, 25 De două coarne groase în inimă pătruns. Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăveşte, Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare, Ce spun că ştia multe, şi că proorocea întîmplările toate, după ce se trecea; 30 Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare Cum poate să ajungă sfîrşitul ce doreşte. Ea se puse pe gînduri, tuşi, apoi răspunse, Rozînd cu mulţumire darurile aduse: „Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască, 35 Trebuie să jertfească Pe acel ce în oaste e decît toţi mai tare, Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare/' Auzind astea leul strînse a sa oştire: „Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire 40 Că astăzi din noi unul trebuie să murim: Aşa va proorocul. Rămîne-acum să ştim. Cine este mai tare. Cît pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare Că nu prea sînt puternic, căci pătimesc de tuse." 45 Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse, înălţimea ta eşti Oricît de slab pofteşti." — „Dar şi puterea noastră E îndestul de proastă", 50 Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvînt toate Lighioanele-acelea ce erau mai colţate. „Nu rămîne-ndoială", le răspunse-mpăratul. lepurile, sărmanu, — crez că-1 trăgea păcatul, Sau păcate mai multe 55 De moşii lui făcute — Veni să-şi dea părerea. Dar toţi cît îl zăriră Asupra-i năvăliră. „Ia vedeţi-1! strigară. Cu bună-ncredinţare El este cel mai tare! 60 S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară! 216 65 Pe el, copii! Luaţi-1: el are să-mplinească Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!" Cîinii atunci săriră Şi-n grab ţi-1 jupuiră. Se află vreo ţară, unde 1-aşa-ntîmplare Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare. Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate, Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate. 25 30 LUPUL MORALIST 35 V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui. 5 Auzind împăratul că-n staturile sale Fac năpăstuiri multe păroşii dregători, Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori, Porunci să se strîngă obşteasca adunare, 10 Lîngă un copaci mare; Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească, Şi-n puţine cuvinte, Să le-aducă aminte Datoriile lor. 15 Toţi se înfăţişară: şi-nălţimea lupească începu să vorbească C-un glas dojenitor: „Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate? Datoriile slujbei astfel le împliniţi? 20 Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate, Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi? Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte: încă, pe la soroace, Cîte un dar vă face. Dar reaua nărăvire, Ce o aveţi din fire, Nu se tămăduieşte. Vedeţi cu ce morţi grele Se isprăvesc din lume, Şi cum lasă rău nume Acei care fac rele. Gîndiţi-vă că poate veţi da cuvînt odată, La-nalta judecată. Gîndiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine Pildă a face bine." Ast cuvînt minunat, Pe care domnul lup auz că 1-a-nvăţat, Trecînd pe lîngă sat, La ziua unui sfînt, cînd preotul citea Şi propoveduia, Pe mulţi din dregători să plîngă i-a-ndemnat. „E! ce aţi hotărît, jupîni amploiaţi? Oare-o să vă-ndreptaţi? îi întrebă atunci înalţimea-mblănită, Ce purta o manta de oaie jupuită. Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă? — „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia voastră, Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat; Ne poate fi iertat Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta, De unde-aţi cumpărat postavul de manta?" Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie. 218 15 Trista lui mumă1 jalbă porneşte Iv-al său părinte, stăpîn ceresc: Va răzbunare, se tînguieste; Cu ea toţi zeii compătimesc. Mars şi Apolon, mai c-osebire, 20 Arăta mumei a lor mîhnire. NEBUNIA ŞI AMORUL în nişte fabuli un poet scrie Că Nebunia şi pruncu-Amor Se juca singuri pe o cîmp ie, în primăvara vieţii lor. S-adună sfatul cel fără moarte, Şi hotarîră în obştea lor Ca Nebunia în veci să poarte, Să cîrmuiască pe orbu-Amor. 25 Această dreaptă, grea osîndire, Din ziua aceea luă2-mplinire; Din ziua aceea sînt împreună, Şi Nebunia-1 ţine de mînă. 5 Ştiţi că copiii cu înlesnire Găsesc sujeturi de neunire; Ei dar odată se gîlceviră Pentru o floare ce întîlniră. Striga Amorul în gura mare; 10 Cealaltă însă, minut cumplit! îl izbi-ndată atît de tare, Cît de lumină ea l-a lipsit. Adînc copilul simţi durere, Rămîind astfel fără vedere. 220 1 Mitologia antică nu este unitară în ce priveşte genealogia zeului Amor: după unele legende, el ar fi fiul zeiţei Venus (aceasta fiind socotită în poemele homerice fiica lui Jupiter), după altele, fiul Dianei (de asemenea fiică a lui Jupiter). 2 luă într-o singură silabă; s-ar putea totuşi citi şi ziua-aceea, în acest caz luă rămînînd bisilab. în versul următor ar trebui de asemenea citit ziua-aceea, pentru a menţine totalul de zece silabe al versului. Care într-o vizuină Petrecea ca în grădină, D-a lor soartă mulţumiţi. Pasărea cea albă-ndată Către dînşii se arată, Zice: „Puilor iubiţi! LEBĂDA ŞI PUII CORBULUI Lebăda odată-aflase (însă cum se întîmplase, Nu poci să vă dau cuvînt) Cum că într-un colţ de lume, într-un loc cu mare nume, Şi pe un frumos pămînt, 10 Nişte păsări osîndite, Corbi de cîţiva ani numite, în primejdie trăiesc. Lebedele au din fire O ciudată presimţire, Care este dar ceresc. 25 Soarta voastră e de milă: Spuneţi cum pe voi în silă Aici vulpea v-a adus?" Corbuleţii în mirare Răspund iute, rîzînd tare: 30 „Noi de Voie ne-am supus. 35 Vulpe ce e, nu ştim spune, Decît că năravuri bune Acea damă arăta: Că avea coadă pe spate, C-al ei păr în galben bate, Şi că ochi luciosi purta. 40 Ea cînd ne-a luat d-acasă, Ne-a spus că la a sa masă Are feluri de mîncări, Că e prinţ de dobitoace, Că pe noi va a ne face Să ajungem la mari stări. Aşa, să le izbăvească, Cu o rîvnă părintească, 15 Ea plecă pînă în ziori. Ajungînd într-o livede, în culcuş de vulpe vede Pui de corb nezburători, Ne-a mai spus că ne e rudă, Că din vîrstă cea mai crudă 45 Neamul nostru l-a iubit. Ea, ca şi al nostru tată, Că ne tragem ne arată Din vulturul cel slăvit. 222 223 Şi adesea ne vorbeşte Că din suflet se sileşte A ne da slava dintîi/' Lebăda strigă cu jale: „Sînteţi pe a morţii cale, O voi ai corbului fii! Dar al vostru sec părinte Cum nu şi-a adus aminte Ceea ce i s-a-ntîmplat, Cînd îşi părăsi locaşul Şi din gură lăsă caşul, Iar de vulpe înşelat?" Puii nebăgînd-o-n seamă: „Cale bună,-i zic, madamă, Noi nu ştim ce ne vorbeşti. Şi prin asfel de cuvinte, Să* ne scoţi acum din minte Cam degeaba te sileşti." PR IVIGHITOAREA ÎN COLIVIE O cîntăreaţă privighitoare, De mică prinsă, sta lst-nchisoare, Şi colivia i-era locaş. Vreme la mijloc multă trecuse, Dar ea se uite tot nu putuse De unde-a luat-o1 omul vrăjmaş. „Eu mă duc, lebăda zise, însă vouă vă sînt scrise Multe rele să răbdaţi; Căci prostia-vă cea mare, Ca ş-a penii-ntunecare, Nu se poate s-o spălaţi." 10 Nencetat tristă, gîndea cu jale L-a tinereţei veselă vale, L-acele crînguri, 1-acel izvor, Unde l-a nopţii lină tăcere, Ea a vieţei cînta plăcere, Razele zilei, dulcele-amor. La cîte păsări sînt zburătoare. Sloboda viaţă e lucru mare; 15 Natura este patria lor. Aşa şi mica paserea noastră, Care de minte era cam proastă, Căta mijloace să scape-n zbor. 1 luat monosilab (scris luat). ţ5 _ Grigore Alexandrescu, Opere I 225 Astă dorinţă e lăudată, 20 Cînd e-ntărită pe judecată Şi cînd folosul e prevăzut; Dar ea uitase că mai-nainte O-nştiinţase un pui cuminte Că vrînd să zboare mulţi au căzut. 25 Ea n-avea aripi. Fără mijloace, O păsărică ce poate face, Decît supusă soartei a fi, Sau să aştepte pînă să-i crească Smulsele aripi, şi să găsească 30 Nuouă mijloace de a fugi? Asfel pe dînsa o sfătuieşte O rîndurică ce o iubeşte Şi care gîndul ei îl ştia. Exempluri multe des îi tot spune Şi îi arată cu dovezi bune C-acum să scape nu va putea. URSUL SI LUPUL împărăţia dobitocească, Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are: Toate supuse sînt la schimbare! 40 Dar tinereţea neînţeleaptă Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă Toate-nainte-i jucării sînt. Pîntre zăbrele ea se strecoară, Puţin se-nalţă, d-o palmă zboară, Si cade-ndată jos pe pămînt. f Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă Cel de ieri mare astăzi e mic; Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă, Dintr-o-ntîmplare prea de nimic. De curînd ursu pe leu schimbase, 10 Şi pe domnescul tron înălţat, Cîrma în labe tare-o luase, Si cu verzi tufe sta-ncoronat. Dator eu însă sînt a vă spune Că ursu-acela, măcar că urs, 15 Dar simtimente avea prea bune; D-al obştei bine erea pătruns. 15* 227 20 Fiarele toate-ndată ce-aflară Că le-a dat cerul un stăpîn nuou, Să se închine lui alergară, Una c-o vacă, alta c-un bou. 25 Lupul în urmă spre tron se duce, Şi după vechiul bun obicei Măr iii sale plocon îi duce Şi înainte-i pune doi miei. într-o frumoasă precuvîntare, îi dovedeşte c-ar fi avînd Nişte hrisoave arătătoare Ce-au făcp.t urşii, zău'nu ştiu cînd. C-aste hrisoave, pe piei de oaie Scrise cu apă, spun lămurit Cum au mers urşii la o bătaie, Şi cîte mure ei au jertfit. Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat De întîmplarea cea minunată, De-ncoronare cînd a aflat, 45 Dar ursul crede, se amăgeşte; în slujbe pune neamul lupesc: Cum că prieteni are, gîndeşte, Care persoana lui o slăvesc. După o vreme leul se scoală, 50 Tocmai cînd urşii mort îl credea, După o mare şi lungă boală, Vine să-şi ceară tronul ce-avea. Locuitorii se îngroziră; Vestea se duse pin' la palat; 55 Lupii îndată la lei fugiră; P-al lor prieten toţi l-au lăsat. Taurii numai, ce niciodată A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute veniră-ndată, 60 Pe crai şi ţară ei au scăpat. 65 Prea cu lesnire omul se-nşală! Dar foarte mare face greşală, Cine ia vorbe dă crezămînt. Faptele numai ne dovedeşte Fieştecine cît preţuieşte, D-avem prieteni şi care sînt. Cum că doreşte supus să-i fie, Că totdauna el l-a iubit, Că pentru dînsul vieţi o mie 40 Să le jertfească e mulţumit, Asfel de vorbe se zic în lume, \ însă drept formă se socotesc; I Căci fieşcine le ia de glume, j Care se uită cît se vorbesc. î 228 £ I BOUL ŞI VIŢELUL Un bou ca toţi boii, puţin la simţire, în zilele noastre de soartă-ajutat, Şi decît toţi fraţii mai cu osebire, Dobîndi-n cireada un post însemnat. 5 —Un bou în post mare?—Drept cam ciudat vine.. Dar asta se-ntîmplă în orcare loc: Decît multă minte, ştiu că e mai bine Să ai totdauna un dram de noroc. Aşa d-a vieţei veselă schimbare 10 Cum şi de mîndrie boul stăpînit Se credea că este decît toţi mai mare, Că cu dînsul nimeni nu e potrivit. Viţelul atuncea plin de bucurie, Auzind că unchiul s-a făcut boier, 15 Că are clăi sumă şi Hvezi o mie: „Mă duc, zise-ndată, niţel fîn să-i cer." iîo> m un BiiţEaya. f yn nov ua TOiţi boi, imjiH aa cL\U|îpe> ^iiziaeae iioaerpe ,ţe coaprV aaiYTar, 11u #e KiWt Touî fpaiji Maîny oceuipe» ^oBiiiH^i 'HMipoa^? yh nocT lh^eMIiaT. — yH boy îh nocT Mape?-$peiiT Kaxl h^AaT B*lie > /l,ap aci a c% 'HTiinMnab tu op Kape aok: /ţe fuTiT myatt» miht6 1JI1Y G Mal 11îh6 , &> aîiiî tot a'aYHa, yh ,ţpau fţe aopou. Ama a'*1*"'!!1 neceAi» cRhiBape, Kym mi ac aiiTiHjpie boya ctiiiahit, Ch upe^ea kt» ee/re ^eK^vr toijT iviaî mape, 11% KY a'tlhcy'> HhieHÎ HY C IIOTpÎBlT • BiijCAYa a^YH4tva îiaîh ac BYBYpie, Ayzîiia kt» ^hkîya ca «i>t>kyt Boep j Kt* ape kat»î cymi» iui jilmzî o mie, M% ayk, zice 'h^aTT», hî ii ea $s%h CbX aine: hya homîy cYirepa. Akym AoapMe? n'efeM neiiTpY 'HŢiaui fflt%f $YIl!» npA.H/. Ch v^pwb. OBtHCÎY.* 4Yl, Epa ci» hy uiazi» zioa iiinî eşarfe; Act comh hy .np.ea'ai iuane uit o ci»îo cîiyî. Ba cTbjjT Karjjl Tpeasa kii mt»Hi?.hhî Tp&HTe&.r* C?a cKÎMBaT BoepY.i, hy e byiti îa JjiiT j TpcBxe n'aiHTeî cb Mepi.it ry c«f ia***, IfpiÎMir îh «act ^ana Bpeî #iî* 230 Pagină din ediţia 183$ Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte. Ajunge la unchiu, cearcă a intra; Dar pe loc o slugă vine şi-1 opreşte: „Acum doarme, zice, nu-1 poci supăra/' — „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată După prînz să doarmă! Obiceiul lui Era să nu şază ziua niciodată; Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.u — „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trînteal S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii; Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială, Priimit în casă daca vrei să fii." Ea o mojicie atîta de mare, Viţelul răspunde că va aştepta; Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare, Pe lîngă el trece făr-a se uita. Cu mîhnire toate băiatul le vede, însă socoteşte că unchiu-a orbit; Căci fără-ndoială nu putea a crede Că buna sa rudă să-1 fi ocolit. A doua zi iarăşi prea de dimineaţă, Să-i găsească vreme la dînsul veni: O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă, Ca să-i facă bine, de el pomeni. „Boierule, zise, aşteaptă afară Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu." — „Cine? a mea rudă? mergi de-1 dă pe scară. N-am asfel de rude, şi nici voi să-1 ştiu." VULPEA LIBERALĂ Se întoarse acasă, în ziua viitoare, Vulpea ca totdeauna veni la adunare; 25 Bar însă oblojită, pe subt barbă legată, Şi cu un lipan mare la cap înfăşurată. „Ce ai, de eşti asfel?" o întrebară toate. — „îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate, Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace. 30 Craiul ştie ce face; El nencetat gîndeşte la al obştii folos. Adio! sînt bolnavă: m-am înecat c-un os." Vulpea fără-ncetare Striga în gura mare Că de cînd elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte. 5 Că este nedreptate Să va să cheltuiască Veniturile toate Pentru masa crăiască. D-acestea elefantul, cît a luat de ştire, 10 Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire, Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise, O invită la curte, o-mbrăţişe şi-i zise: „Am aflat, jupîtieasă, că ai mare talent. Voi să te pui în pîine; 15 Şi începînd de mîine îţi dăm cu mulţumire, Ca un semn de cinstire, Al găinelor noastre întins departament: Caută-ţi bine treaba." 20 —„Pe seama mea te lasă", Răspunse oratorul şi, sărutîndu-i laba, Cunosc mulţi liberali, la vorbă ei se-ntrec, Dar pînă în sfîrşit cu oase se înec. 232 I MIEREA SI BUFNITA într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată, Mierla se-ntîlni seara cu bufniţa umflată. „Prietenă, îi zise, ţi-aş face o-ntrebare, Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare. 5 Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută, De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută? Nu cunoşti, cum se vede, razele dimineţei, Dulceaţa primăverei, plăcerile vieţei. Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cînţi bine: 10 Dar eu şi alte păsări mai vrednici decît mine îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă Să-ţi mai supţiem glasul cît va fi prin putinţă. Vino mîine la mine să mergem la plimbare, Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare." 15 Bufniţa îi răspunse: „îţi mulţumesc, iubită. Eu* cu soarele vostru nu sînt obicinuită; îmi supără vederea. Lumea o să mă vază, însă cînd m-oi deprinde cu a luminei rază." Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare, 20 Ca altele, să facă cercări de-naintare, Că-nvăţătur-adîncă, idei, filosof ie, Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie. Declamatia-aceasta, pompoasă, îngîmfată, De vreţi, poate să fie despoţilor iertată: 25 Numai lor le e bună a unui neam orbire, Căci nu-1 lasă să-şi vază a sa nenorocire; Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară, Sau e o nerozie, sau este o ocară. Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte 30 Bufniţei adresate de mierla cea cuminte: „Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină, Daca măcar cercare tu nu faci vreodată, Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată, Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?" 234 CUCUL Cucul, pasere proastă dar plină de mîndrie, Socotind c-al său nume Este vestit în lume, Hotărî să mai facă vreo călătorie, Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească Cu ce chip îl slăveşte naţia păserească. Plecă; dar abia merse pînă-n vecinătate, Şi găsi felurimi de păsări adunate, Care din întîmplare, Se-ntrecea la cîntare. Stătu să le asculte: toate pe rînd cînt ară, Care prost, care bine, talentul şi-arătară. Iar bietei coţofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare; îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră: Despre cîntec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă." Astfel păţi şi cioara; în rîs ea fu luată, Şi cu un cuc nemernic de toate comparată. De asemenea cinste cucul supărat foarte Se duse mai departe; Dar oriunde mergea, Nimic alt n-auzea. în sfîrşit obosit, Şi desnădăjduit, 25 La cuibul său veni, Făr-a se mai opri. Puii cît îl zăriră Pe loc îl ocoliră; Apoi îl întrebară: 30 „Ce mai veste p-afară?" „Urîtă, le. răspunse, şi vrednică de jale: Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit. Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale, Păsările sînt bete şi lumea-a nebunit." 35 Tot omul despre sine lesne se amăgeşte. Nimenea nu îşi este aspru judecător, Dar judecata obştii e o învăţătură. Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte, 40 Decît să va să-şi simtă nimicnicia lor. 236 ULEUL ŞI GĂINILE Ion prinse un uleu şi, ducîndu-1 acasă, II legă cu o sfoară, Lîngă coteţ afară. De o vecinătate aşa primejdioasă, 5 Găini, cocoşi şi gîşte întii se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obicinuiră. începură să vie cît colea să-1 privească, încă şi să-i vorbească. Uleul cu blîndeţe le priimi pe toate; 10 Le spuse că se crede din suflet norocit, Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte, căci el însuşi nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie. 15 Mai adaogă însă că daca dumnealor îi vor da ajutor Ca să poată scăpa, El le făgăduieşte, — Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte 20 Că la orice primejdii va şti a le-ajuta: încă din înălţime el le va da de ştire, Cînd asupră-le vulpea va face năvălire. Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială; 25 Şi găinele proaste, ce dorea să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru; azi, mîine, se-ncercară, Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl deslegară. Uleu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată, 30 Şi răpi o găină, pe urmă două, trei, Pe urmă cîte vrei. „Ce pază este asta? strigă una cu jale. Vorba măriii tale Era să ne păzeşti, 35 Iar nu să ne jertfeşti." _„O! eu ştiu foarte bine cuvîntul ce v-am dat, Şi ce fel m-am jurat. Dar cînd mă juram asfel, eram legat, supus, Acum însă sînt slobod şi vă vorbesc de sus. 40 Eu d-aş fi fost găină nu l-aş fi slobozit: Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit. Uleii sînt cinstiţi, Cînd sînt nenorociţi. 238 CÎINELE ŞI MĂGARUL Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare, Cîinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-1 întîlneşte Un măgar, şi-1 opreşte: „Unde te duci? îi zise, Ce rău ţi s-a-ntîmplat? Ştii, parcă te-a plouat, Aşa stai de mîhnit." — „Dar, sînt nemulţumit. La împăratul leu în slujbă m-am aflat: însă purtarea lui, De e slobod s-o spui, M-a silit în sfîrşit să fug, să-1 părăsesc, Acum cat alt stăpîn; bun unde să-1 găsesc?" „Numai d-atît te plîngi? măgarul întrebă; Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă. Vino numaidecît la mine să te bagi: Eu îţi făgăduiesc, Nu rău să te hrănesc; Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi." Ea propunerea sa, cîinele i-a răspuns: „Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus La oricare tiran; dar slugă la măgar E mai umilitor, şi încă mai amar." epigrame Un osîndit la moarte pentru o vină mare Ruga pe un prieten să facă încercare, Ca unul ce la curte avea multă putere, De la prinţ sau miniştri iertarea lui a cere. „A! răspunse acela, nu te poci ajuta, Pentru că de aş face-o, eu te-aş compromită," 10 II CELUI CB SCRIA că poezia este o boală nelecuită , Dar, boala poeziei este nelecuită: Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr; Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită, Şi versurile tale, care se trag de păr. D-atîta vreme lumea îşi bate joc de tine, Şi-n loc să pui silinţă a seri ceva mai bine, Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi. Ce doctor aşa mare poate să se găsească, De a ta nebunie să te tămăduiască, Sau cel puţin să facă în proză să visezi1? 1 Aluzie la Visul lui BHade? |g _ Grigore Alexandrescu, Opere I 241 240 III V D. M-am silit totdeauna sâ-mi dobîndesc bun nume, Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume, Fără să am mîndria să zic c-am izbutit. Dar de cînd luai ştire că tu, ş-alţii ca tine, Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine, încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit. IV 10 în iad, mai deunăzi, cîţiva răposaţi, Care în viaţă trecea de-nvăţaţi, Dideseră jalbă, arătînd că cer Să se pedepsească jupînul Voltaire, Pentru cîte rele de dînşii vorbea, Atunci cînd trăia. „Domnilor, strigă Voltaire mînios, Jalba ce aţi dat este de prisos; Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi? Eu vă socoteam destul mulţumiţi, Cînd în Bucureşti, după cum v-am spus, Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus3/' Un preot cuvios, Odată spovedea Un crai religios, Şi astfel îi vorbea: 5 „Ajută, domnul meu, Pe cîţi săraci găseşti, Căci chiar pe Dumnezeu într-înşii îl cinsteşti. Ştii ceea ce-a grăit 10 Al lumei ziditor, Că cerul e gătit De moştenire lor." „O! daca e aşa, răspunse mulţumit Acel spoveduit, 15 Nici o grijă să n-ai, cuvioşia ta; Căci bunul Dumnezeu de mă va ajuta, Eu îţi făgăduiesc, Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc.44 1 Comentatorii sînt de acord să recunoască în cei doi traducători pe Bliade care tradusese tragedia Fanatismul sau Mahomet Proorocul (1831), şi pe V. Pogor traducătorul Henriadei (1838). 242 16* 243 MEDITAŢII. ELEGII. EPISTOLE. SATIRE ŞI FABULE (1863) MEDITAŢII, ELEGII, EPISTOLE, SATIRE si FABULE GRIGORE) MHAIL ALEXANDRESCU. BUCURESCI. TYPOGRAFIA NAŢIONALA A LUÎ ŞTEFAN RASSiDESCU. Caii*» Nemţii, Otelul Gfcoraao Nr. 27. 1863. H . :........... .. Pagina de titlu a ediţiei din 1863 DOMNULUI ION GHICA Ca unui bun şi statornic amic, cu care am petrecut o mare parte a vieţei mele, cu care am vizitat — juni amîndoi şi plini de iluzii pentru viitorul ţărei noastre — mănăstirile de dincolo de Olt, acele multe suvenire ale mărirei trecute şi ale decadenţei actuale a Romîniei, ce mi-au inspirat poeziile eroice coprinse în cartea mea — îţi dedic această carte, ca dovadă de amicia şi stima ce îţi păstrez;— amicie pentru amicia ce mi-ai arătat totdauna, şi stima pentru necontestatele tale merite şi capacităţi. POEZII ADIO LA TÎRGOVIŞTE Culcat p-aste ruine, sub care adîncită I E gloria străbună şi umbra de eroi, în linişte, tăcere, văz lumea adormită ./ Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi. c 5 Dar cine se aude şi ce este ast sunet? Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas? Pămîntul îl clăteşte războinicescul tunet, Zgomot de taberi, şopte, trece, vîjie-un glas... Dar unde sînt acestea? s-au dus! au fost părere, 10 Căci armele, vitejii şi toate au tăcut. Aşa orce mărire nemicnicită piere! A noastră, a Palmirii1 ş-a Romeî a trecut. 1 Palmira, oraş din Siria, aşezat într-o oază la jumătatea drumului dintre Damasc şi Eufrat, la încrucişarea a numeroase drumuri de caravane. Cucerită de romani în secolul I al erei noastre, şi-a păstrat o autonomie locală şi o formă de guvernămînt proprie. Ajutorul pe care Palmira l-a dat romanilor împotriva părţilor şi a goţilor, precum şi amestecul regilor Palmirei în luptele interne din imperiu, conferă cetăţii o strălucire deosebită sub regele Odenathus (258 — 249 Şi pe ţărîna-aceea, de care-odinioară Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd, 15 Al nopţii tîlhar vine şi pasări cobe zboară, ! Pe monumente trece păstorul şuierînd. .................... r Mă scol, mă mut d-aicea; duc păsurile mele, Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng. Şi las aste morminte cu suvenire grele, 20 Re care nu am lacrămi destule ca se plîng. Aicea am speranţă se aflu mulţumire; Eu voi să auz unda şi cerul să-1 privesc, Să văz a aurorii mult veselă zîmbire, Razele dimineţii ce norii auresc; 25 Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează, Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii, Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează ; Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii. Din coasta-acestor stînce, din vîrful ăstui munte, 30 De unde îşi apucă vulturul al său zbor, A nopţii stea răvarsă lumină p-a mea frunte Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor; 266). în timpul domniei Zenobiei şi a fiului ei, Vaballathus, regatul Palmirei se întinde de la Nil la Bosfor şi încearcă să scuture jugul roman. împăratul Aurelian restabileşte situaţia (272) şi, la a doua tentativă de răscoală, distruge oraşul (273). înflorirea efemeră a Palmirei a lăsat ca urme vizibile ruinele unor monumente măreţe, temple, palate, morminte, teatre, băi etc. (în parte datînd dinaintea cuceririi romane). Ruinele au devenit cunoscute europenilor începînd de la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Informaţiile lui Alexandrescu provin din lectura operelor lui Volney (este mai puţin probabil să fi cunoscut Voyage pittoresque de la Syrie al lui L,. P. Cassas, Paris, 1799). * Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea orizonul e dulce, luminos; 35 Aici aceste rîuri... Dar unda lor e lină, Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos. Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri, Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit, Ca ale mării repezi şi groaznece talazuri, 40 De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit. Acuma pretutindeni întorc a mea vedere, Dar ochii-mi mulţumire de loc nu întîlnesc. Căci nimenea nu simte cumplita mea durere, Şi oamenii pe mine trecînd mă ocolesc. 45 Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine; Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line, Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt. .*» Din zilele trecute, din vechea fericire, 50 Din vîrstă mea de aur, din sîntul lor amor, , Idei au rămas numai, precum o nălucire Rămîne dimineaţa din visuri care zbor; Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă D-acum e pentru mine nesip neroditor, 55 Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă Şi nici o floare n-află sîrmanul călător. Dar însă suvenirul fiinţelor iubite Va fi la al meu suflet etern înfăţişat, Ca frunzele aduse de vijălii pornite 60 Ea vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat. 250 251 De visurile voastre, speranţe-amăgitoare, Acum peste măsură mă văz îndestulat; Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorîtoare Pe tînăra mea vîrstă curînd ati adunat. Cînd toamna să arată al iernii rece soare, Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc: Aşa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare, Zic lumei un adio: iau lira si mă duc. Titlu interior în ediţia t$42 ADIO lui LORD BYRON EA SOŢIA SA Şi în sfîrşit adio! Şi dacă relii soarte îi place a fi vecinie... adio iarăşi zic! Zadarnică ţi-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte Dragostea mea viază; nici secoli nu o stric, 5 De ce nu poci în ochii-ţi inima-mi a desface, Pe care-adesea capu-ţi îl rezemai cu pace, Cînd somnul cu dulceaţă pe gene-ţi odihnea! Şi asfel să-ţi arate ascunsa ei gîndire! Căci poate vei cunoaşte c-ai fost în amăgire, 10 Ş-a ta despreţuire nedreaptă vei vedea. Eovirea ce-mi dai mie de oameni se slăveşte, Cînd rana-mi sîngerează, plăceri ei afl-atunci! Dar vezi că astă lume amar te necinsteşte, întemeindu-ţi slava pe ale mele munci. 15 Cu toate că-n credinţă greşala-mi este mare, Cu toate că în faptă, după a mea purtare, Destule am eu singur asupra-mi a-mputa; Dar cruzii! nu putură un alt braţ să găsească, Atît să mă sfîşie ş-adînc să mă rănească, 20 Decît braţul ce-odată cu drag* mă-mbrăţişa? 253 Să nu te-nşeli atîta: amorul cu-ncet piere, Dar iarăşi nu mai crede că inimile pot Prin orice depărtare, prin oricare tăcere, Prin orice sîlnicie schimbate-a fi de tot. 25 A ta încă păstrează amorul către mine, A mea e sîngerîndă, dar însă.pentru tine Bate, s-asvîrle, arde, şi arde nencetat. O cugetare groaznic pe amîndoi pătrunde: Voi fi pe alte ţărmuri, şi cine ştie unde? 30 Vecinie în despărţire, de tine depărtat! Sînt jalnici aste vorbe ca gemătul de moarte, Ca piatra mormîntală pe noi ne-a-nfiorat; Tristele dimineţe cînd voi trăi departe Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat! 35 Cînd vei vrea să te mîngîi cu fiica ta iubită Şi cînd va fi vrodată urechea ta izbită De glasul ei cel tînăr, de vorbele-i dîntîi, Vei învăţa-o oare să zică: al meu tată? Măcar că n-o să poată să-1 vază vreodată, 40 Să-i dea îmbrăţişare în lumea~celor vii. Cînd mîinele-i prea frageţi te-or strînge cu dulceaţă, Cînd mica ei guriţă va cere pe a ta, Gîndeşte la acela ce nu va mai fi faţă, Ce-n veci de fericirea-ţi el cerul va ruga, 45 Iv-acela ce amoru-ţi putea să-1 fericească: Şi dacă acest martur d-o dragoste cerească V-avea într-al său aer ceva d-al tată-său, A ta inim-atuncea va bate pentru mine; Fior rece va trece prin ale tale vine; 50 Repede se va strînge, va bate pulsul tău. 55 A inimii-mi simţire cu totul şovăieşte; Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umileşte, La tine se închină, la tine s-a supus, Dar!... părăsit de tine şi sufletul mă lasă, Viaţa mi-e povară, o simţ cum mă apasă 60 Şi orice fericire o văz că mi-a apus. Destul, în zadar este oricare rugăciune, Ş-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult, Căci sînt cugetări triste ce-n silă ne supune, Ce far' de voie scapă, de lege nu ascult. 65 O dată înc-adio! Lipsit acum de toate De cîte-mi erau scumpe, simţirea-mi nu mai poate, Inima-mi osteneşte de a mai suferi; Sînt jalnic, singuratic, coprins de întristare, Şi desnădăjduirea-mi se face tot mai mare, 70 Şi sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri. LORD BYRON Cumplita-mi rătăcire ţi-e cunoscută poate: Dar niminea să ştie smintirea mea nu crez. Pe urmă-ţi în tot locul a mele nădejdi toate Se vestejăsc, şi iarăşi pe urmă-ţi înviez. 254 ÎNTRISTARE Duceţi-mă acolo pe ţărmuri fericite, Ziceam, unde Neapol p-al mării sin prea lin Răsfrînge dealuri, stele de nori neînvelite Şi unde cresc oranzii subt cerul cel senin. 5 Ce-ntîrziem? Să mergem; din unda cea albită Să văz ieşind Vezuvul în flăcări care zbor; Să văz eu Aurora pe dealuri strălucită. Şi voi, ţiind. de mînă uşor p-a mea iubită, Din aste nălţimi veseli visînd să mă cobor. 10 Urmează-mi în ocolul acestor golfuri line; Să-ncoarcem paşii noştri pe ţărmul cunoscut, Iz-a lui Virgil cenuşă 1, l-a Cintiei2 gradine, L-al Venerii vechi "Templu ţărîn-acum făcut: Acolo subt oranze, subt via înflorită 15 A caria mlădiţe cu mirt ii se mărită Şi fruntea şi-o-mpleteşte c-o boltă de lungi flori, L-al apii dulce zgomot, l-a vîntului murmură, Noi singuri cu amorul, cu vesela natură, Gustînd viaţă dulce, plăcuţi vom avea sori. 1 Vergilius a fost înmormîntat lîngă Neapole; mormintul care i se atribuie (dar a cărui autenticitate este cel puţin îndoielnică) a devenit un loc de pelerinaj pentru poeţi. 2 Cynthia, iubita poetului latin Propertius. 256 20 25 30 A galbenelor zile făclia se topeşte, Se stinge cu încetul de al restriştii vînt* Ori dacă cîteodată puţin mai fîlfîieşte, Scînteiele-i aprinse de suveniru-ţi sînt. Eu nu ştiu dacă cerul în marea-i îndurare Voieşte al meu suflet în ast loc a ieşi; Viaţa-mi e aproape de recele-i hotare, Şi-abia pe un an poate că încă va păşi. Dar dac-o veni moartea în primăvara vieţii, De trebuie în locul la bine închinat vSă scap din a mea mînă o cup-a tinereţii Pe care cu flori soarta părea c-a-ncoronat, Eu nu rog dumnezeii decît să merg o dată Pe ţărmuri ce păstrează iubitu-ţi suvenir, Să zic un lung adio la clima cea curată, Şi unde-am gustat viaţa să pierz al vieţii fir. LAMARTINE M — Grigore Alexandrescu, Opere I FIvUTURElvE UNIREA PRINCIPATELOR Dedicată fiitorilor deputaţi ai Romîniei Cu primăvar-a naşte, cu roza ei să moară, ; în unde de lumină cu zefiri a-nota, ! Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă uşoară, f De aer, de miroase, senin a se-mbăta, j De praf a sale aripi de june să clătească, Să zboare ca suflarea la bolta cea cerească: A fluturelui asfel e soarta de iubit. El este ca dorinţa ce-n veci nu se aşază, Nemulţumit de toate, din toate vrînd să vază, Se duce s-afle-n ceruri plăcerea ce-a dorit. LAMARTINE I Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbru ţării-nvecinate, Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd; Şi în vechea capitală, o măreaţă mănăstire 1, 5 După lupte sîngeroase monument de înfrăţire, D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd. II Ce spun aste suvenire? ele-arăt că altădată, înainte-acelor lupte, în vechimea depărtată, Fii ai Romei cei eterne, aceşti popoli au fost fraţi; 10 C-ale lor restrişti cumplite au izvor în despărţire, Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire, Decît numai în unirea către care sînt chemaţi. 1 Biserica Stelii din Tîrgovişte (n.a.). Kste vorba (vezi şi nota lui Alexandrescu din Concordia, la aparatul critic) de tratatul de pace încheiat în 1639 între Matei Basarab şi Vasile IyUpu, concretizat prin clădirea bisericii Stelea de către domnul Moldovei şi a mănăstirii Soveja de către domnul Munteniei. 17* VII III Căci de urele interne mult a profitat streinul; Căci în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul, 15 Ce corumpe, ce îneacă tot instinctul generos; Căci slăbiţi prin moliciune, umiliţi prin apăsare, în furtune şi în intrigi balotaţi fără-ncetare, Am uitat noi vechea cale şi trecutul glorios. IV Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sînge, 20 Virtuţi mari de altădată; astăzi ţinta vom ajunge Prin credinţă în unire, prin unire în dorinţi. Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă, Orizonul se-nsenină, calea noastră este dreaptă, Şi asupra-ne se-ntinde mîna bunei provedinţi. în tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se-ntîlniră 1, Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare pe romîni îi înfrăţiră; împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi... 40 Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează... Deputaţi! asupra voastră ei privirea şi-aţintează; Fala sau ruşinea ţărei se aşteaptă de la voi. VIII Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărînă, Daca voi acum veţi pierde marea cauză romînă, 45 Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc: Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire, Ce de la părinţi de merit nobili fii o priimesc. V 25 Romîni! Dulce e unirea! Ascultaţi... glasu-i răsună... I De la fiii Romîniei cere patrie comună... Steaua1 merge înainte-i, simbol sacru pe pămînt; Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare Conducea pe-ncoronaţii cavaleri, din depărtare, 30 De la marginile lumei, către leagănul cel sfînt. VI Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei romîne, Care inimă stă rece? care suflet nemişcat? Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire, 35 Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire, Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat? 1 Este vorba de ziarul Steaua Dunării a lui M. Kogălniceanu, la care Gr. Alexandrescu a şi colaborat. 1 „Cei dintîi domni, cari încheiară tractate cu înalta Poartă, unul pentru Moldova şi altul pentru Ţara Romînească." (Nota lui Alexandrescu în Concordia.) Printre revendicările care apar în mod constant în presa politică a timpului se află şi aceea a respectării de către Poartă a autonomiei interne a Principatelor, prevăzută de tratatele pomenite de Alexandrescu. Vezi mai jos, p.5i3, nota i. 261 260 ni Fă dar numele-ţi să treacă \ între numele divine, Celor ce au fost ai lumei 20 Nobili făcători de bine. i]f Secolul să te admire, Şi cu noi să se fălească j Franţa, naţia cea mare, '! Naţia cavalerească. MĂRIII SALE DOMNULUI : ALEXANDRU IO AN I Anul 1859 Pentru ziua intrării sale în Bucureşti I Timp dorit, zi de speranţe, Fiu al ţărei, salutare! Rom în ia învestită în vesminte de serbare, 5 îţi doreşte, îţi urează De mari fapte viaţă plină, Şi se-nclină stelei tale Ce străluce de lumină. IV Căci e aspră datorie Ce o naţie impune, Căci e grea, mult grea, coroana Ce pe capul tău se pune. Ţara te salută, prinţe, Cu plăcere şi iubire, Şi-ţi încrede viitoru-i Zîmbitor de fericire. II Cînd de glasul omenirei 10 Inspirată şi condusă, Pleiada europeană, De puternici regi compusă, Reda naţiei gemînde Antici drepturi şi tărie1, 15 Soarta-ţi se-nscria în cerur Cu lumina cea mai vie. Aluzie la tratatul de la Paris din 1856. 262 O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat. Căci am cuvinte să crez că la Divanul Ad-hoc Bine lumei o să fac, şi rol nobil o se ioc, 5 După cum puteţi vedea Din.mărturisirea mea. încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare, Şi după ce m-am născut Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare 10 Pînă într-acest minut. Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală Se compune totdeauna din acea particulară, Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare Am îmbogăţit eu statul, cumpărîndu-mi moşioare; 15 Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul, îmi da ranguri pe tot anul, siluind regulamentul1, Pe cînd mulţi' păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate, Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate. Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară2, 20 De la cine înlesnire întru toate ele-aflară? 1 Regulamentul Organic. 2 Kste vorba probabil de ocupaţia austriacă din timpul Războiului Crimeei. Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute, Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute? Cînd era în lipsă ţara, subt a mea ispravnic ie, Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie. 25 Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate, ' Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,. Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei, Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei. Las doparte ale mele osteneli şi cheltuială, 30 Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială, Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare, După lupte sîngeroase încheind tractat de pace, Hotărî pe Romînia fericită a o face. 1 35 Pe aceste dar temeiuri, fraţi romîni, eu vă cer votul, Şi la cauza cea sacră azi mă devotez cu totul. Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă, Ea Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare 40 Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare; Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte; însă prinţ strein nu-mi place căci nu ştie romîneşte; vŞi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească, 45 Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate, Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate; Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie, Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie. Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe într-o oală, 50 Ş-a streinului domnire Ţării îi va fi fatală; Şi religia vom pierde şi vom uita romîneşte, Ca în Grecia modernă unde azi vorbesc nemţeşte.2 Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă romînească, Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească. 55 Nu-1 voi însă ereditar, căci a ţării veche lege Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-1 alege; 1 Aluzie la Tratatul de la Paris din 1856. 2 în 1832, doi ani după recunoaşterea independenţei Greciei, este adus tron principele german Otto de Bavaria, 265 Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare Daca chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare. Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte, 60 O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte' Adică în orce cazuri să urmez eu cum îmi place, Fără a putea guvernul observaţie a-mi face. Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională, Vrînd să mă declar d-acuma, simţ o mare îndoială: 65 Căci vorbind drept, nu ştiu bine ast cuvînt ce va se zică, Şi în loc de bine ţării să nu-i fac mai rău mi-e frică. Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală, Un guvern în constituţii e supus la socoteală, Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme, 70 Astea n-or să ne aducă decît pierdere de vreme, Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate, Care plac junimei noastre cei cu capete stricate. Trebile cu "vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare, Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare. 75 Dup-aceste dar cuvinte, fraţi romîni ce mă-nţelegeţi, Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi, Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună, Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă; Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune 80 Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune. 12 august i8$j CÎNTECUL SOLDATULUI Pe cîmpul Pvomîniei Trompeta cînd răsună, La glasul datoriei Oştirea se adună. Şi steagul o umbreşte Şi arma-le luceşte Şi inimile-n piepturi Bat repede voios. De nici un fel de vreme 10 Soldatul nu se teme, Deviza-i e credinţa Şi suflet curajos. Cînd bolta din tărie De nori se încunună, 15 Pe munţi şi pe cîmpie Cînd fulgeră şi tună, 267 Soldatu-naintează, Şi marşul său urmează, De misia sa mîndru, 22 Nu cată înapoi. El legea împlineşte, Şi ţara-şi ocroteşte, E totdeauna gata în pace şi-n război. 25 în astă lume mare Oriunde soarta-1 duce, Viaţa-i schimbătoare Plăceri cu ea aduce. III Apoi cînd totul trece, 30 Cînd bate ceasul rece, De fraţii săi de arme Măreţ e-nmormîntat1; El vesel vieţuieşte Şi moare bărbăteşte, Căci astfel este traiul Şi moartea de soldat. 1853, septemvrie 18 1 Pentru o atitudine diferită faţă de acelaşi fapt, vezi Cîinele soldatului, v. 13 — 16. 268 I '»() ; / f ✓ /A st X cJ^'' & *4 *% ^ ♦ ' <± r >t i /i^r fi/.. , fi* yi/'pt- ^ 1 sfix fie 1 , 4" * —' e _ / y ^ / Aii * f z< s \- r A..-' Or ^rC> ,-7. S, X'" « ' ' ! -1.^ Manuscrisul poeziei „Cometef anonsate pentru 13 iunie" (Biblioteca Academiei ms, SOI, f° 140*141) iii ,*7 & - xy :y ^ * /st Sf s . COMETEI ANONSATE PENTRU 13 IUNIE Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte, De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? El, drept, mult nu plăteşte, dar tot avem cuvinte Viaţa-i păcătoasă cîtva să prelungim. De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască în locu-ne fiinţe mai rele decît noi, Ce-n grab or să-ntărîte mînia ta stelească, Prin fapte mai cumplite, prin crime şi război. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată, 10 Ea care cum s-aude destul ai conlucrat, Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deşălată, Plutea pe universul subt unde înecat? Ei bine! omenirea ce moşteni pămîntul, Fiinţe, lighioane ce-n urmă s-au ivit, 15 întrec ele p-acelea ce* ş-au găsit mormîntul în marea adîncime şi monştri au nutrit? 269 Cîmp iile de astăzi sînt ele mai mănoase Decît cele antice? măgarii mai deştepţi? Broasca mai muzicantă în bălţile stufoase? Tigrii mai cu blîndeţe, şi oamenii mai drepţi? Nu, nu! bagă de seamă să nu faci o greşală, De care mai în urmă amar să te că ieşti; Ba încă să dai, poate, o aspră socoteală Prea bunului părinte al rasei omeneşti. 25 Căci noi avem de lucru în Ţara Romînească; Legi vechi şi ruginite avem să le-nnoim, Regulamentul multe are să pătimească De ne-or lăsa în pace aşa precum dorim. De esti tu executor înaltelor decrete, 30 Mai dă-ne un mic termen de zece mii de ani, Să ne-ndreptăm purtarea, să ne spălăm de pete, Să nu cădem în iaduri pe gheare de satani. Atuncea, daca globul n-o merita viaţă, Poţi să-1 prăjeşti în voie-ţi, eu nu mă-mprotivesc, 35 Dar azi, topeşte numai a inimilor gheaţă, Şi arde astrologii ce lumea îngrozesc/ 12 fevruarie i8$y 1 Revendicarea unui regim constituţional implica revizuirea Regulamentului Organic. 270 RĂSPUNSUL COMETEI io 15 20 Iubit muritor, Astăzi am priimit, Prin poştia cerească, Biletul tău pornit Din Ţara Romînească. Odată cunoşteam Subt nume de roman Un prea puternic neam, Al lumei crud tiran; Neam ce-1 credeam perit, Căci nu l-am mai zărit; Şi pînă-ntr-ast minut (Mă jur pe al meu nume), Eu nici aş fi crezut Că existaţi pe lume; Dar de vreme ce ser iţi Voi trebuie să fiţi. Numai nu înţeleg cine v-a putut spune Că aveam pentru glob intenţii aşa bune. E netăgăduit C-a lui desfiinţare 271 De timp nepomenit Mi-era în cugetare, în cerc tot viţios Văzînd că se-nvîrteşte, 25 Şi omul păcătos în rele mult sporeşte, Văzînd că jos la voi mulţi oameni mari şi buni, Eumei folositori, au trecut de nebuni, Au fost persecutaţi 30 în vreme ce-au trăit, Şi foarte lăudaţi După ce au murit. Eu prea rău am urmat, Cînd am lăsat odată 35 Pe Noe d-a scăpat Cu luntrea-i deşălată, Căci ştii ce a făcut Cît liber s-a văzut? El a sădit o vie 40 Ş-a căzut pe beţie! Iar cu fetele lui Ce-a mai făcut, nu spui. Iar ţie atunci încoaci din el cîţi s-au prăşit, Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit; 45 Soarele-au spăimîntat prin lupte şi omor, Pentru globul pămînt, ce nu era al lor. Căci socotesc că ştii, nevoie n-am să-ţi spui, Că nu e-al vostru el, ci voi sînteţi ai lui. Apoi v-aţi apucat 50 Cerul d-aţi spionat, Prin sticle cercetind Ce avem noi de gînd, Ce fel ne preumblăm, Pînă şi ce mîncăm. 55 Ba încă aţi scornit Feluri de secături, Şi pe voi v-aţi numit Alese creaturii 272 Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream, 60 Şi răzbunarea mea în taină pregăteam. Dar fiindcă îmi scrii că sînteţi ocupaţi Proastelor voastre legi spoială să le daţi, Fiindcă ai cerut sorocul mărginit De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit 65 Ş-o graţioasă stea dintr-ale curţii mele, Pentru cîţiva poeţi ce casc gura la stele, Mă-nduplec în sfîrşit, astîmpăr al meu foc, îmi pui caii la grajdi şi coadele la toc. Numai luaţi măsuri, gînd iţi şi căutaţi 70 De indulgenţa mea acum să profitaţi. Căci daca spre pămînt vrodată m-oi porni, Vă poci încredinţa că bine nu oţi fi. (Scris în palatul nostru de vară) 14 mai i8$j 18 — Grigore Alexandrescu, Opere I DOAMNEI P. S. G.1 D-NEI A. BA Şi veselă şi jună te-am cunoscut odată; Cu aceleaşi defecte acum iar te găsesc; Pe soţul ce te-aşteaptă în ţară depărtată, Deşi strein de ţara-i, eu tot îl fericesc. Căci spiritul ce-ncîntă şi graţia dorită Viaţa-i viscoloasă ades a îndulcit; Pe calea însemnată d-a omului ursită, Nemulţumiri, plăcere cu el ai împărţit. A unui vechi prieten amabilă soţie, 10 în insula streină în care lăcuiţi, Cînd veţi vorbi-mpreună d-a ţărei poezie, Vă rog cîteodată la mine să gînd iţi. Princesei Saşa Ghica (si a lui I. Ghica) 274 Angelii port al tău nume. Ca ei blîndă, dulce eşti, Tot ce e plăcut în lume în persoana ta uneşti, 10 Eleganţă şi juneţe, Graţie şi frumuseţe Te-ncunjor, te încunun, Florile cu vii coloare Trimet ţie salutare, Zefirii numele-ţi spun. 15 Cînd dai nume fiicii mele, Atunci una dintre stele De lumină strălucind Euă misie cerească în viaţă s-o-nsoţească De la ea răul gonind. 1 Angelina Bălăceanu, naşa fiicei lui Alexandrescu. 18* 275 Şi cînd astă copilită Va fi-n vîrstă să vorbească, Voi deprinde-a ei guriţă Cu amor să te numească Şi să aibă pentru tine Tot acea simţire vie Cîtă inima-mi conţine Pentru Iancu1 am ic ie. D-NEI M. C.1 în albumul dumitale, Doamna mea, dorind a seri, Nu putui găsi culoare Nici omagiuri a descri 5 Frumuseţea-ncîntătoare, Graţiile zîmbitoare, Acel spirit cultivat, Ce adesea-n convorbire M-a pătruns de mulţumire 10 Şi-n Edem2 m-a transportat. P-al tău nobil, bun consoarte3 îl iubesc ca pe un frate, Căci amic bun l-am aflat: Şi la amîndoi unire 15 Vă urez şi fericire, Trai plăcut şi-ndelungat. 1 Măria Cantacuzino. 2 Numele biblic al raiului. Forma edem (faţă de obişnuitul eden) provine din traducerea grecească a Bibliei şi este cea mai frecventă în cărţile noastre bisericeşti, slavone şi romîne. Atestări literare contemporane cu Alexandrescu găsim, de exemplu, la I. Văcărescu, Colecţie, p. 495, şi Al. Pelimon, Poezii, p. 71. 3 Ion Cantacuzino. 277 D-LA1 S. LA. UNEI NECUNOSCUTE MOEDOVENCE Care mi-a cerut versuri îmi place micşuneaua, zambila, dulce floare, Simboluri de iluzii ce nu vieţuiesc mult. îmi place trandafirul, dar mai frumoasă-mi pare Privirea ce le-alese şi mîna ce le-a smult. 5 Căci spiritul ce-ncîntă şi graţia dorită Şi daruri ce unite prea rar se întîlnesc, De flori neperitoare ghirlandă fericită, Sînt scumpele podoal5e~ce nu te părăsesc. A! fie-ţi viaţa dulce şi zilele senine 10 Şi numai pentru floare se ai gîndiri, dorinţi; A inimii-ţi odihnă nimic să n-o-nvenine. Amarul fericirei în veci se nu îl simţi. De vreme ce îţi place a ţării poezie, Prin calităţi alese crez că te osibeşti; Crez că ai eleganţă şi-n suflet armonie, Misterioasă limbă a silfilor cereşti. 5 Să zice însă, doamnă, că eşti şi mult frumoasă, Nobilă-n sentimente, în spirit graţioasă, Dar vai! nu sînt perfecte fiinţe omeneşti; Căci se mai zice încă (şi foarte rău îmi pare) Căci lîngă toate-acestea ai şi un defect mare, 10 Că, sclavă datoriei, numai un om iubeşti. io iunie iS$y Demoazela. 278 FRUMOASĂ E NATURA ÎN ORE DE MÎHNIRE Frumoasă e natura, frumoasă dimineaţa, Plăcut este al undei murmur melodios: Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa, Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos. 5 A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor, Şi vîntul îţi şopteşte misteruri de amor. Sînt dulci ale prunciei dorite suvenire Şi visuri fericite, iluzii îngereşti, Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zîmbire, 10 Dar nici un vis nu-mi place, de nu-1 pricinuieşti. Cînd soarta nemblînzită m-adapă cu durere, Cînd lumea ş-orce bunuri aş vrea a le uita, Nimic nu cei vieţii, mărire, nici putere, Nimic nu mă mîngîie decît iubirea ta. 15 A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor, Şi vîntul îţi şopteşte misteruri de amor. În ore de mîhnire SJ/mtîfftplă cîteodată S-alin a ta privire Şi fruntea-ţi cea curată, 5 Pe care umbra tristă în veci n-o înveleşte, Pe care liniştirea şi pacea lăcuieşte. Atuncea în mirare întreb, e cu putinţă Un suflet ce nu are • 10 Nici patimi, nici dorinţă, Sau care adînc ştie simţirea a-şi ascunde Ca negrele-i impresii să nu le poţi pătrunde? Viaţa-i ca visul Ce vesel se renaşte? 15 Gîndirea-i chiparisul Ce nu se vestejeşte, Ce iarna cînd în preajmă-i e viscol, întristare, El verde primăverei trimite sărutare, 280 281 Sau este ca volcanul ce arde în tăcere, 20 Ce-n faţă şi în preajmă-i s-arată liniştit, Cînd sînul lui coprinde şi muncă şi durere, Ca orşice trăieşte, ca orşice-a trăit? Orcum va fi, copilă, senină ţi-e privirea, Blîndeţea, bunătatea de soră te-au luat; Ca ele în tot locul însufli mulţumirea, Ea naşterea-ţi natura zîmbind te-a-mbrăţişat. Daruri ce vin din suflet sînt negreşit dorite, Sînt vrednici de iubire orunde le-ntîlneşti; Eu le ador, dar ele îmi par mai preţuite 30 Cînd le găsesc unite Cu daruri mai zadarnici, cu graţii mai trupeşti. Inima mea de fire aşa este făcută, Şi trista omenire aşa este născută. Voi, fiicele Aurorei, dulci tinere pansele, 35 Flori care o cunoaşteţi, flori care o iubiţi, Frumoase ca icoana din visurile mele, Nu puteţi cîteodată de mine să-i vorbiţi? IMN DESTINAT A SE CÎNT A LA INAUGURAŢIA TEATRULUI Veniţi, romîni, se consacram O zi însemnătoare, Şi artelor ce cultivăm S-aducem salutare. 10 II în sfîrşit iată-1 ridicat, Templul la muze dedicat. Templul măreţ împodobit Se va-nălţa în zbor Vestea răsunătoare, Ca să arate-n lume Că ş-ale noastre nume Pot fi neperitoare. de unde-n viitor III Artişti, poeţi care simţiţi Scînteia inspirărei, 15 Acum deschisă voi priviţi Are na-na intăre i. 283 IV Nobile naţii se fălesc Cu scrieri lăudate, Prin simtimente ce trăiesc, 20 Şi prin idei bogate. V Veniţi, vă-ntreceţi, triumfaţi, Cum triumfa odată Eschil, Sofoclu-aplaudaţi în Grecia încîntată. VI 25 Talentele îşi vor găsi Aicea răsplătire, Idei măreţe vor rodi în inimi cu simţire. Veniţi dar în ast templu, 40 în solemnelă seară, Să onorăm bărbaţii Acei ce îl fondară. X Un cuget, o gîndire, Pe toţi să ne-nfrăţească, 45 Şi-n dreaptă mulţumire Să zicem în unire: Trăiască ţara noastră Si arta romînească. 1853, ianuarie VII Aici se va încorona 30 Virtutea lăudată, Şi viţiul se va-nfrunta Prin fapta-i imitată. VIII Plăceri şi plînsuri, Dureri şi rîsuri, 35 Ce fac viaţa p-acest pămînt, Toate-mpreună Scena le-adună, Folositoare toate ne sînt. 284 EPISTOLE ŞI SATIRE RĂZBUNAREA ŞOARECILOR SAU MOARTEA EUI SION Pe dealul Mitropoliei, în arhiva Romîniei, Unde statul grămădeşte Tot ce nu-i mai trebuieşte, 5 Unde s-află aruncate Secături nenumărate, Hîrtii, condici osîndite, Judecăţi nenorocite, Are cuiburi din vechime 10 Numeroasă şoricime, Seminţie roditoare, Şi de literi rozătoare; Şeful ei, un ghiscan mare, în dosare locuieşte, 15 Nume de Rozon el are Şi pe poliţe domneşte: El e strănepot de frate Eui Raton, care odată Trăia de zgomot departe, 20 într-o cameră privată. 1 Cf. Şoarecele şi pisica, v. 4: Petrecea retirat într-un vechi parmazan. 287 într-o zi — nu, era seară Dup-a lui Rozon poruncă Şoarecii toţi s-adunară Şi într-o tăcere-adîncă Aste vorbe ascultară: „De cînd subt aceste boite ne aflăm adăpostiţi, Fraţilor! voi ştiţi prea bine cît am fost de fericiţi; Şeful de azi al arhivei, om de pace iubitor, Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor. 30 Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit, Sau că într-aceste ziduri vro pisică a-ntîlnit, Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman Pergamentele antice, condicile de divan; Soarta ne era prosperă, şeful trecea zîmbitor, 35 Generaţiile noastre aveau falnic viitor. Dar azi, vai! totul se schimbă, azi sîntem amerinţaţi Să ne pierdem locuinţa şi să fim dizgraţiaţi, Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cîntat Paradisul1 (deşi iadul el cu drept l-a meritat), 40 A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos, Că a şefului arhivei pana noi o am fi ros. Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător, Vrednic a purta mai bine nume de defăimător, Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pămînt 45 Să ne strice fericirea? Nu, cît eu în viaţă sînt Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm şi noi, S-arătăm că-n şoareci curge nobil sînge de eroi Şi că păgînul acela, ce ura a meritat, Nume de moldovean vrednic cu nedrept a cîştigat: 50 Mergeţi dar şi-n astă noapte picerele vă gătiţi, Şi cînd s-o ivi de ziuă cu toţii pe drum să fiţi. Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să-1 călcăm, Cine sînt şoarecii noştri şi Rozon să-i arătăm. De veţi găsi-mprotivire, să nu vă descurajaţi, 55 Şi la orce întîmplare, totdeauna s-alergaţi 1 Sion tradusese fragmente din Paradisul pierdut al lui Milton (1851). 288 60 Unde-ţi zări că se mişcă vîrful de la coada mea, Ce pe a gloriei cale pururea o veţi vedea." Zise, şi1 auzitorii aşa mult au aplaudat^ Cît dulapurile toate în arhivă s-au mişcat. A doua zi şoricimea cu mare grabă pornit Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi. 65 70 II Noaptea domnea în natură, Şi zefirii răcoroşi Sufla cu-aceeaşi măsură Ea drepţi sau necredincioşi; De a zilei osteneală Sion dormea obosit: Dormea! fără îndoială, în somnul lui fericit, Visele, taineci fiinţe, Din loc în loc îl purta Şi toate-ale lui dorinţe împlinite-i arăta. 85 C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea Şi inima ei şi mîna c-o bună zestre cerea. Cînd deodată el dete un ţipăt îngrozitor: Tîrcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor; Departamentul credinţei, la care fu mădular, Cu toţi darabanii vine... însă tîrziu, şi-n zadar: Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sîngerat, Ca un caşcaval de Parma pe jumătate mîncat: Urechile lui şi nasul, chiar daca le-ofi avut, Atuncea să se găsească de loc nu s-a mai putut. Numai l-a doua-nviere eu crez că se vor găsi, Cînd şoarecii le-or aduce, daca or mai trebui. 1 Zise, şi... formulă caracteristică poemelor epice. Parodia tonului epic este aproape dominantă în această poezie. 19 — Grigore Alexandrescu, Opere I 289 I Cu toate acestea lupta, d-o fi cum am auzit, Mortului face onoare, căci mult s-a împrotivit: Şi s-au găsit împrejuru-i, de mîna lui sugrumaţi, Un mare număr de şoareci, tot din cei mai însemnaţi. 90 Ba încă spun (Dar aceasta eu nu v-o asigurez, Căci fapta e de mirare, şi nu îmi vine s-o crez.), Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon, Lăsă o labă în mîna eroicului Sion. Ce s-a întîmplat în urmă eu nici am mai cercetat, 95 Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat. Sion amic îmi fusese, talent şi inimă-avea, Şi crez c-ar fi trăit încă daca atunci nu murea; Eite'raturei romîne el ar fi fost de folos, Daca din nenorocire şoarecii nu l-ar fi ros. ADIO Pocit, faimos proconsol, model de tiranie, Cumplită fie calea pe care ai plecat, Cu apa consacrată prin somnul de vecie Vom curaţi pămîntul ce tu ai întinat. 5 Schelet fantasmagoric, fiinţă infernală, Geroasa, trista-ţi climă ea încă n-a produs ^jyganie mai crudă, o iazmă mai fatală, De cînd soarele seara să pleacă la apus. Dator este romînul a sa recunoştinţă 10 Monarhului ce ţara cu tine înzestra, Căci zelul tău sălbatic, fanateca-ţi silinţă, De graţia robiei pe robi chiar dezgusta. Căci mulţi care-mprejuru-ţi cerşau a ta rînjire, Vrăjmaşi ai libertăţii, ce binele nu-1 vor, 15 Născuţi erau să fie cu tine în unire, De nu umileai, crude, şi chiar baseţea lor. 19' 291 Tiran omiopatic, cum nu des se găseşte, Otrava prin otravă în noi ai vindicat. O naţie întreagă prin mine-ţi mulţumeşte 20 Şi te proclam din parte-i al ţării Ipocrat. A! Daca vom ajunge la ţinta mult visată, De voi trăi atuncea (şi-mi place să o crez), Tu vei avea, fii sigur, o statuă bogată, Al carii bust cu lanţuri eu am să-1 decorez. 25 în jocul lor, copiii o vor scuipa în faţă; Şi cînd vreunui gîde vom da numele tău, Acel om se va crede nevrednic de viaţă, Pierdut din omenire, bătut de Dumnezeu. Aşa cînd toamna rodul s-a copt în vii, grădină, 30 Ţăranul ce se teme de hoţii zburători, Pe ramură înaltă expune la lumină Scheletul coţofenei, cadavrul unei ciori. Spectacolul goneşte jivine răpitoare De lacoma lor ceată ogorul e ferit. 35 Ţăranu-atunci profită d-a feţei lui sudoare, E veselă natura şi omul mulţumit. Adio! lung adio! şi fără revedere, Departe, mult departe te du din ţara mea, Pustiul Siberiii te-aşteaptă cu plăcere, 40 Pămîntul să te-nghiţă şi dracul să te ia. CONFESIUNEA UNUI RENEGAT Ascultă-mă, sfînt preot, ascultă-mă, părinte, Ajută un nevrednic, lipsit de ajutor; Consolă un trist suflet ce soarta îşi presimte, Cînd sună ceasul groaznic, veciei vestitor. 5 Viaţa-mi de necinste şi crimile-mi trecute, Ca furii nempăcate asupră-mi năvălesc; Vînzări, sataneşti planuri, de lume neştiute, în inima-mi pun iadul, ca iesme îmi scrîşnesc. Nopţile-mi sînt grozave, tăcerea îmi şopteşte, 10 Mă înconjor prăpăstii la fiecare pas; Părul meu c-al lui Cain pe frunte-mi se zbîrleşte; Gura mi se-ncleştează şi nu poci scoate glas. Mă rătăcesc pe cîmpuri, dar iarba înviază, Dar arborul pădurei ia formă, mi-e vrăjmaş; 15 Vulturul mă priveşte şi ochiu-i scînteiază, Ş-a sfîşia e gata un leş de ucigaş. 293 Vezi ceasornicu-acesta care la pieptu-mi bate? E vechea recompensă unui păcat cumplit. Cîte cu a mea faptă am drepturi cîştigate? 20 Vînzarea fu plăcută, dar eu despreţuit. Am cunoscut bărbaţi lucrînd 1-al ţărei bine. Cu-nalte simţimente la ei m-am arătat; Tîrîndu-mă la dînşii, s-au încrezut în mine, Ieri le-am jurat credinţă, şi astăzi i-am trădat. 25 Urînd orice virtute ce n-o puteam ajunge, Pe orice om de merit în veci am defăimat; Proteu 1 cu feţe multe, strigoi setos de sînge, Ea umbră, la-ntunerec, pe mulţi am sugrumat. Subt aer de blîndeţe, urmam a mea turbare, 30 Şi gheara-mi veninată în inimi înfigeam. Avînd nepedepsirea de preţ l-a mea vînzare, Minciuni neruşinate eu liber tipăream. Angel de întunerec pentru-ale lor păcate, Ieşind din adîncirea noptosului Tartar, 35 Am auzit cu spaimă cuvîntul de dreptate, M-am prefăcut că-mi place, şi am zîmbit amar. Poci să sugrum p-asti oameni, şi să le iau vesmîntul, Căci eu sînt cel mai tare, avînd tainele lor, Multe fiare ca mine le sufere pămîntul Şi cerul cu zăbavă trimite ajutor. 45 De ură nici nu-mi pasă, cînd e fără putere, Despreţul e o vorbă deşartă de-nţeles; Mai sînt poate şi alţii cu mine d-o părere, Şi cînd fac al meu bine, drum sigur mi-am ales. Iată puţine, taică, din multele-mi păcate, 50 Iată crime ce astăzi nu poci să mai lucrez, într-al lui Hristos nume drăceşte-au fost lucrate; Rîdeam de semnul crucei, dar lîngă moarte crez. Asta e adevărul ce pocăinţa-1 naşte; De frica judecăţii în sînu-ţi îl depui, 55 Amăgitorul şarpe abia se mai tîraşte; Ea glasul veciniciei cu groază mă supui. Dar ce-am zis? Nu voi ruga, nu voi a ta credinţă; Urăsc a voastră lege ş-al vostru ajutor. Este o slăbiciune oricare pocăinţă; 60 Gîde am fost în viaţă, şi gîde voi să mor. Am zis: iată speranţă, prilej de bucurie! Şi bogăţii şi titluri acum să dobîndesc; E timpul să se-nalţe smerita mea trufie, 40 Am imitat virtutea, dar o s-o prigonesc. 1 Proteu, personaj din mitologia greacă; era considerat ca un zeu al mării şi i se atribuia proprietatea de a lua înfăţişări diferite (leu, dragon, panteră mistreţ, arbore, apă, foc). 294 FABULE VULPOIUL PREDICATOR Un vulpoi coprins de boală, Ea putere foarte prost, | însă învăţat în şcoală, I Logica ştiind de rost, I 5 Făcu plan ca să vorbească Şi să predice-n pustii; Se silea să dovedească, C-un stil dulce, vorbe* mii, Că cu o simplicitate 10 Şi cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit; C-astă lume desfrînată Totdauna ne-amăgeşte, 15 Fără a ne da vrodată Cîte ne făgăduieşte. Dar la buna-i predicare Nimini nu da ascultare. Cîţiva şoarici, cerbi de munte < 20 Veneau rar să o asculte; însă ei în depărtare, Neavînd nicidecum stare, 297 Fără cinste sau favor, Nu putea da-ncredinţare, 25 Slavă ăstui orator. Aşa el schimbă vorbirea, Defăima năpăstuirea, Pe urşi, tigri, lei, pardosi, Arătînd a lor turbare 30 Şi a sînge lui vărsare, Şi că sînt nesăţioşi. Atunci cerbi, ciutele toate Ascultau întru mirare, Şi în lacrimi cufundate 35 Plecau de la adunare. Vulpea-şi făcu mare nume; Un leu foarte cu credinţă, Domn p-acea parte de lume, Să o vază-avu dorinţă: 40 Deci şi ea cu bucurie Iva palat grăbi să vie, Unde ajungînd vorbeşte; Tonul ei îmmărmureşte P-ai pădurilor tirani: 45 Cu putere ea descrie Slaba nevinovăţie, Pradă acestor duşmani, Cufundată în durere Cerînd la-nalta putere 50 Asupră-le ajutor. Curtezanii în mirare Ascultau cu supărare, Căci aşa vrea prinţul lor, Care plin de bucurie 55 Ea palat1 pofti să vie Vulpea în acel minut. „Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place, Căci prin tine mi se face Adevărul cunoscut: 60 însă pentru osteneală, Spune fără de sfială, Ce vrei? slujbă, rang sau bani?" Oratorul zise-ndată: „Prinţule, în loc de plată, 65 Aş pofti cîţiva curcani." 1 Vulpea se afla la palat; repetarea amănuntului provine dintr-o înţelegere greşită a textului francez. 298 I PRIVIGHITOAREA ŞI PĂUNUL Filomela drăgăstoasă Văzînd vremea cea frumoasă, Zile dulci de fericiri, Povestea cu întristare 5 La eho răscîntătoare1 Tristele-i nenorociri. Atunci însă deodată Un păun i se arată (Domn era într-acel loc). 10 Veni plin de supărare; Mînios şi c-un ton mare Astfel îi vorbi pe loc: „Nu vezi că nu-ţi sade bine, Că nici nu ţi se cuvine, 1 Adjectivul răscîntătoare, cu sensul „care răspunde (cîntînd)" se acordă, cu eho, de genul feminin (vezi Eliza, v. 7), traducînd originalul echu fidele; răscîntătoare este, poate, o creaţie a lui Alexandrescu, avînd ca precedent pe I. Văcărescu: Bcco prea cu îngrijire Al lor cîntec rescîntînd... (Colecţie, p. 19) 15 Cu acel cioc urîcios, Cu a ochilor grosime, Cu a penii-ntunecime Să cînţi în ast crîng frumos? Frumuseţea cu dreptate 20 Cît va vrea a cînta poate, Pe ea cîntece n-o stric: Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sînt frumos de mirare, Şi tot nu vorbesc nimic." 25 Filomela îi răspunde: „Iartă-mă, nu poci ascunde, Frumoasă de loc nu sînt; Şi de cînt cîteodată în pădurea adîncată, 30 Soarta mea este de cînt. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi porunceşti mie Şi atîta zgomot faci, Tu nu cînţi căci n-ai putere, 35 Şi singura-ţi mîngîiere Este căci gîndeşti că placi. Trupul tău frumos s-arată, Şi cu coada-ţi lăudată Poate mult să străluceşti: 40 Dar amorul vederi n-are1; Ea auz s-aduci mirare, Asta vezi să dobîndeşti." 1 Relativ la amorul orb, vezi irtmltfŞfebunia şi Amorul. 300 301 MĂGARUL RĂSFĂŢAT Un măgar văzu odată P-al său stăpîn că dormea, Şi s-apr op ie îndată Binişor a-1 mîngîia. 5 Dar să ştiţi că dinainte Era trist şi supărat, Căci vedea cu ce cuvinte Mîngîia învederat Un căţeluş mic din casă, 10 Glume, jocuri ce-i făcea, Şi cu dînsul tot la masă Ziua, noaptea petrecea; „O ! ce rea nenorocire ! îşi zicea bietul măgar, 15 De ce astă osebire? Are potaia vrun dar? Eu că alerg pînă seara, Că muncesc necontenit, Ar cu boii toată vara, 20 Şi de fîn chiar sînt lipsit, Ba adesea şi ciomege Pe spinare cam cîştig: Asta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig. 25 Blestematului de cîine, Căci îi joacă împrejur, îi dau cea mai bună pîine Şi pe mine toţi mă-njur. Daca linguşirga este 30 Mijlocul d-a-nainta, Să mă duc dar fără veste Ca şi dînsul a-i sălta." Cugetînd astfel în sine, , Vine, calcă-ncetişor, 35 Şi cînd s-apropîe bine, îl loveşte c-un picior Atît de greu în spinare (Ba încă alăturînd Drăgăstosul glas ce are, 40 Ca mai mult să-i placă vrînd încît omul de mirare, De durere stăpînit, Strigă, se vaită tare: „Săriţi, că m-a prăpădit!" 45 Slugele alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar îi arata, Cu tufele-i mulţămesc. Nu siliţi natura; 50 Veţi fi neplăcuţi Cu talentul care Nu sînteţi născuţi. 302 PAPAGALUL SI CELELALTE PASERI Un exemplu să ne dai: Căci din a ta şuierare, Socotim cu-ncredinţare Că prea minunat glas ai." 25 El atunci stă la-ndoială, Şi prea cu multă sfială Ee răspunde c-un cuvînt: „Domnilor! eu rîz prea bine D-alţii; iar cît pentru mine, 30 De loc cîntăreţ nu sînt." Eăsînd a sa colivie, în pădure vru să vie Papagalu-a se plimba; Şi îndată ce ajunse 5 Să judece el se puse Paserile ce cînta. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ţine, Filomelii tot zicea. 10 Şi aşa pe orişicare, Pasăre mică sau mare, El să tacă le făcea. Dar odată supărate, Păsările adunate, 15 împrotiva lui strigînd, Merseră ca să vorbească Cu dînsul, şi să-1 silească Să cînte ceva, zicînd: „Cîntă dar tu, împărate1; 20 Fă această bunătate, 1 Papagalul nu poate fi socotit „împărat". Alexandrescu, traducînd pe Florian, n-a înţeles expresia franceză beau sire, care nu presupune un titlu de nobleţe, ci este o interpelare familiară. '» 304 20 — Grigore Alexandrescu, Operî I CATÎRUL CB-ŞI LAUDĂ NOBIIJTATEA BURSUCUL ŞI VULPEA Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Nobleţea îşi lăuda, Zicînd fără încetare 5 Că de o virtute mare Exempluri mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie Singură a biruit, 10 Şi că l-a ei privire, Oricare om cu simţire De tot rămînea uimit; De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine 15 Domnul catîr socotea; Şi uitînd a sa rea stare, Părinteasca naintare, Ea lumină tot scotea. Dar cum se sfîrşi nobleţea? 20 Cînd îi veni bătrîneţea,^ " Ea rîşniţă el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, El aminte şi-a adus. Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic Şi acei ce îl văzură 5 Toţi într-o unire zic, Se învoiesc a spune că nu era alt nimic Decît o miniatură. Dar riga voiajase, Şi-n streinătate-ăîlase 10 Că un bursuc domnitor, Ce va să-şi facă un nume Mare şi faimos în lume, E neapărat dator Să ia un ton de mărire, 15 Să dea porunci pe oştire, Chiar de n-ar avea soldaţi, Căci astfel obişnuiesc Toţi acei care domnesc, Duci sau regi sau împăraţi. , 20 Aşa el şi slobozi Patru ordine de zi într-acest chip redijate: 306 20* 307 „Către armiile noastre de linie şi de mare, Cavalerii, infanterii1 şi-artileriei uşoare, 25 Poruncim... şi celelalte." O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat, De vînt a fost aruncată în ţara învecinată, Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat, 30 Văzînd că bursucul are Armie aşa de mare; Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni Pe ministru din afară2, pe vulpe, şi-i porunci Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona 35 Şi a trage cu urechea, iar mai ales a afla Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios, Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros. Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni, Se înfăţişă la curte, se închină şi vorbi: 40 „Porunca am împlinit; Cu ochii-mi le-am văzut toate, Şi poţi dormi liniştit, Fără să ai griji deşarte, Căci toate acele armii de linie şi de mare, 45 Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare Nu sînt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat, Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat." Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare, Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare. 1 Dative singulare de la cavalerie, infanterie, obişnuite în pronunţarea curentă şi deseori redate în scris de scriitorii din prima jumătate a secolului al XlX-lea. 2 Din afară = de Externe. 308 ŞARLATANUL SI BOLNAVUL Ea un neguţător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. 5 Cînd zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-1 cunoştea, însă avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n Academii1 luase, cum el zicea, Prin ţări care niciodată 10 Nu au figurat pe hartă, Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit, D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit. Bunul pătimaş îl crede, Doctorul vreme nu pierde, 15 Ci-1 unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat, Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat Că are să şază astfel o săptămînă deplin întinde mîna... pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc; 20 Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc Mai pe scurt, el vine iară a duoua ş-a treia zi, 1 Accentuat Academii. 309 Şi nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă Luă cîte unul-duouă Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi. 25 Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă: — „Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?" îl întrebă. „Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind Şi din averile sale nimica nemaizărind; j Cum văz? nu ştiu, frate, atît numai poci să zic ; 30 Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic." I ATELAJUL ETEROGEN Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez 1 Simplitatea populară, şi ei singuri profitez. Un om avînd un armăsar îl înhamă la jug C-o vită de măgar Şi cu un bou de plug. 5 Boul fiind sacat, La un picior rănit, Măgarul nenvăţat Şi prea rău nărăvit, Stăpînul lor, din car, 10 Striga, plesnea-n zadar: Calul se asvîrlea, Dar boul îl oprea, Măgarul îl lovea, Şi carul nu mergea. 15 „Prea rău i-ai potrivit", Zice un trecător. „Eşti foarte amăgit, Domnule privitor^ Răspunse omul; eu 20 Lumea am vizitat, Şi, daca vrei să ştii, ' într-însa am aflat ___ Multe dregătorii 1 în patru silabe {cx-pio-a-tez); cf. p. 167, nota 2. Tot astfel întocmite ca atelajul meu." 310 311 Cînd chiar măria ta, d-o fi cum am aflat, Ai fost adeseaori de dînsul înşelat?" 25 —„Destul, latră atunci copoiul cafeniu; Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu, Orice pentru el crez, şi iată-1 osîndit Să fie jupuit. Carnea va rămînea pentru judecător, 30 Iar labele vor fi pentru jeluitor." IEPURELE, OGARUL ŞI COPOIUL Calităţile noastre cele mai lăudate Ne sînt ades în lume drept crime reproşate; Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele Oprim executarea intenţiilor rele. 5 lepurile odată Fu tras la judecată De un ogar. în tufe atuncea prezida Copoiul, şi sentinţe fără apel eî'daT. Ogarul către el aşa se adresă 10 Şi-n limba lui strigă: „O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc, Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc De acest ticălos, Ce sufletul mi-a scos. 15 Căci vrînd a-1 întîlni, pe deal sau pe cîmpii, El fuge parc-ar fi gonit de vijelii; Ş-apoi n-aleargă drept, Cu el să poţi da piept, Ci merge tot cotiş 20 Şi sare curmeziş: C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc. Dar ce să mai vorbesc, 312 Ivtimea a guverna, Daca din întîmplare Ar face încercare, Tot astfel ar urma. URSUL ŞI VULPEA „Ce bine au să meargă trebile în pădure, Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna Şi noi vom guverna, Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure 5 Că nu s-a pomenit Un timp mai fericit." — „Şi-n ce o să stea oare Binele acest mare?" îl întrebă. 10 — „în toate, Mai ales în dreptate: Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim, Şi legea criminală s-o îmbunătăţim; Căci pe vinovaţi tigrul întîi îi judeca 15 Ş-apoi îi sugruma." — „Dar voi ce-o să le faceţi?" — „Noi o să-i sugrumăm Ş-apoi să-i judecăm." Cutare sau cutare, 20 Care se cred în stare 314 CORBII SI BARZA 10 15 Pe o cîmp ie Mare, bogată, Urmă odată O bătălie Aspră, cumplită, neasemănată1, încît cadavre nenumărate Zăceau grămadă neîngropate. Corbii îndată luară ştire; Lacomi de pradă, ei năvăliră, Şi cu grăbire Aci sosiră. Şi după ce mîncară, şi după ce băură' Mult sînge, începură C-un glas îngrozitor Să cînte cina lor. E locul pentru cină? e ora de plăcere, Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere? Mumele îşi plîng fiii; 25 Izvorul bogăţiei, Cîmpul, e ruinat, Iar voi vă îndopaţi, Şi cîntaţi!" — „D-aceasta ne iertaţi, 30 Răspunse deodată, Ceata întunecată, Omului cît îi place Poate fi ruinat, Dar noi sîntem în pace 35 Şi mult ne-am îngrăşat." Acei ce de a ţărei grea soartă profitară, Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară, Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi, Poate şi decoraţi, 40 După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi. 45 Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori, (Căci eu vorbesc d-o ţară De tot imaginară) Ea noi să află oare astfel de muritori? Daca aveţi de oameni idee aşa proastă, Las răspunderea toată asupra dumneavoastră. Barza cea simţitoare, Care pe om iubeşte Şi-n preajmă-i se nutreşte, Văzîndu-i, de departe 20 Le strigă: „Cum se poate Aşa neruşinare: în cinci silabe. 316 CALUL VÎNDUT Şi DIAMANTUL CUMPĂRAT PORCUL LIBERAT Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întîmplare Şi cu un preţ de mirare Un cal prost ce el avea; „Căci bietul cumpărător, Zicea el, s-a înşelat Şi puţin cunoscător Orice i-am cerut mi-a dat." La acestea ce să-i zic? Atunci n-am răspuns nimic; Bar peste puţine zile îl văz, însă furios, Şi-mi strigă: „Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat; Cum ţi se pare aceasta?" — „Zău, aşa cum mi-a părut întîmplarea dă deunăzi cu. calul ce ai vîndut." Strigăm şi protestăm tare Cînd nedreptatea cercăm, Dar mulţi urmăm la-ntîmplare Fapta ce o defăimăm. Cînd s-au liberat ţiganii, în anul de la Hristos O mie şi... nu ştiu cîte, unul din ei, omenos, Vru şi el să libereze pe un porc ce el avea, Şi în jug de multă vreme lîngă şatră îl ţinea. 5 îl chemă dar şi îi zise: „Porcule, purcelul meu, Cunosc însumi,, din cercare, jugul cît este de greu. De aceea te fac liber; d-acum poţi a vieţui Orcum ţi-o plăcea, şi hrana singur a ţi-o dobîndi. — „Să trăieşti! însă, stăpîne, în grădini poci eu intra, 10 Pepeni, dovlecei şi verze fără grijă a mînca?" — „Ba nu, astea sînt oprite." —^Aşadar îţi mulţumesc, Cu un sfert de libertate, drept să spui, nu mă-nvoiesc. Ba crez chiar că e ruşine, cînd toţi porcii au trăit La coşare în robie, să ies eu mai osebit, 15 Să-mi rîdic mai pe sus botul şi de treapta lor să fug, Ş-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug?" Unii-nteleg libertatea ca porcul cel ţigănesc; Alţii, deprinşi cu robia, de ea greu se despărţesc. 318 CASTORUL SI ALTE EIGHIONI Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieşind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin. 5 Ele dar s-adunară Şi mult se consultară, Ce fel ar putea face, Şi prin care mijloace Stavilă ar opune 10 E-acea înecăciune. „Fraţi, zise un castor1, Zidar de soiul lui, Eu asta socotesc, De mi-eţi da ajutor, 15 Să m-apuc să clădesc Zid tare de pămînt şi apei să-1 opui." — „ Bravo! bine-ai gîndit, Strigară toţi pe loc; Eşti patriot vestit 20 Şi mare dobitoc." Castorul încîntat Făr-a mai zăbovi Accentuat castor, după pronunţarea franceză. 30 35 40 S-apucă de lucrat, Dar nu fu ajutat, Şi prea rău izbuti, Căci rîul furios, De multe ploi umflat, Izbi ş-asvîrli jos Pămîntul înălţat. Atunci ceilalţi fugind Pe meşter blestemau Şi toţi îl defăimau, Zicînd: „Ce ticălos, El a pricinuit Răul ce s-a-ntîmplat Pentru că a cercat, în neroada-i dorinţă, Eucru peste putinţă; Eu l-am povăţuit Dar nu m-a ascultat, Şi de aceea noi Tragem aste nevoi." 45 Adeseaori virtutea aşa se preţuieşte: Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare, Pentru-al mulţimei bine ş-a ţărei apărare', Mişeii o defăima, daca nu izbuteşte. 320 21 — Grigore Alexandrescu, Opere I MlElyUI/ MURIND 20 Tu ştii bine că el Iubea mult să vorbească De dulăii din turmă şi de ceata lupească/' — „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează; Că are şapte doctori ce prea rău o tratează. 25 Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot, Ce tată-tău-1 cunoaşte, îngrijitor la turme, Ca să stîrpeasc-abuzul şi relele să curme; Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot." După acei din preajmă care îi ocolesc, 30 Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc. Fiu al unui berbece care de mult murise, Un miel se bolnăvise, Muşcînd din întîmplare O-nveninată floare 5 Sau iarbă, nu să ştie; Destul că a lui moarte Nu mai era departe. Acum el îşi făcuse datoriile toate Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit. 10 Mumă-sa cu durere începuse să zbiere; îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit, Şi-i zicea: „Ce mi-e bună viaţa fără tine? Cui mă laşi, fătul meu? 15 Spune tată-tău1, dragă, că viu curînd şi eu, Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine!" — „Dar ce să-i răspunz, mamă, întrebă micul miel, De-mi va face-ntrebare Despre a turmei stare? tatălui tău. 322 21* ZUGRAVUL ŞI PORTRETUL Ea un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare Artistului îi adresai, de poate să mi-1 facă Aşa'cum orcui l-o vedea portretul meu să placă; 5 Căci am un mare interes, voi ca-n streinătate, Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să poci eu bate, Fiind acum de măritat o fată foarte rară, Ş-ai ei epitropi căutînd bărbat în astă ţară. „Prea lesne, îmi răspunse el, nu e întîiaşi dată 10 Cînd pe urîţi făcînd frumoşi luai b bună plată: Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine, Numai vezi de portret departe a te ţine." Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi daca al meu nume Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume 15 N-ar putea crede că sînt eu, atît sînt de schimbate Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuseţate. Ai noştri rîd cîţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă, De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă, Şi daca vreun venetic, ieşit din ţări streine, 20 Sau vrun romîn mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine. 324 3 80 *^-ff> 'f t-»i-y PI, i ^Xi'^^ - - • * .___- jfj» -'^ <* ^ 'c ffii^*^fi ^ I ^ - , -fX'^:x:x ^^^:;^fe;^.^^:,^:uv■/ Manuscrisul fabulei „Zugravul şi portretul'4 (Biblioteca Academiei R.P.R., ms, 801, i° 186) Redactori care lăudaţi Pe unii dintre candidaţi, Ce proştilor le daţi virtuţi, Şi elocuenţă celor muţi, 25 Ce pe răi faceţi virtuoşi Şi patrioţi pe ticăloşi, Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrav Sau cu vestitul Carcalechi1, redactor care a trăit, Al cărui jurnal fabulos 30 Era destul de mincinos, Dar care cel puţin spunea Acelor care nu-1 credea Că adevâru-adevârat Este prea lesne de aflat; 35 Că n-au decît să ia pe dos Cîte a scris el de prisos, Ş-atunci pot fi încredinţaţi Că n-au să fie înşelaţi. în trei silabe, scris de Alexandrescu Carcalechi. 325 El clopoţeii începu Să-i sune foarte tare; 25 Aşa de tare îi sună, Cît mintea i să răsturnă; Şi el, care june fiind Trecea de cam smintit, Acum mai mult îmbătrînind, 30 De tot a-nnebunit. CATÎRUE CU CEOPOTEI Deunăzi un văcar de sat Catîrului i-a atîrnat Salbă de clopoţei, Numindu-1 el îngrijitor 5 Şi înainte mergător Ciredei de viţei, însă curînd s-a-ncredinţat Că ş-a făcut mare păcat Cu bietul dobitoc, 10 Care, cît s-a simţit Aşa împodobit, Strigă: „O ce noroc! în sfîrşit iată-mă chemat Ea gradul ce am meritat. 15 Meritul meu recunoscut De lumea toată e văzut. Acum de sus am să tratez Soiul dobitocesc; Pe nimeni nu mai salutez 20 Căci prea mă umilesc." Aşa zicînd, aşa făcu, Şi plin de îngîmfare Cum socotiţi şi dumneavoastră, Dar eu gîndesc că-n ţara noastră Se află aşa dregător, Numit chiar ecselenţă1, 35 Ce cu catîrul sunător Poate da concurenţă, Care să crede om de stat, Chiar şi politic însemnat, Şi care netăgăduit 40 De clopoţei este smintit. 1 Scris în conformitate cu pronunţarea franceză a cuvîntului excellence» 326 327 Pînă-a dona zi însă ştiţi ce s-a întîmplat? Fiind vară şi soare şi o căldură mare, Peştele s-a stricat Şi racii l-a mîncat. } Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume; Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume Şi la noi mai ales Se-ntîmplă foarte des. LIŞEŢA, RAŢA ŞI GÎSCA Spun că-n vara trecută o lişeţă ş-o raţă, Ai lebedei de baltă consilieri privaţi, Supt preşedinta gîştei s-au strîns de dimineaţă Pe lac la Cişmegiu; acolo invitaţi » Erau din înalt ordin, a hotărî în sfat O pricină de stat, Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască Pentru un peşte mare, cu ce sos să-1 gătească. Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă: Mare le fu gîlceava şi lungă convorbirea; Prezidentul le zise: „Fraţilor senatori! Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum să vede, e. foarte delicată, \ Şi dup-a mea părere trebuie amînată; Veniţi mîine în zori." Propunerea aceasta cu toţi o aplaudară Şi pentru-ntîia oară Pe gîscă lăudară ( Pentru a ei ideie, apoi se risipiră Şi a doua zi iară 1-acelaşi loc veniră. i 25 328 EPIGRAME D-NEI ZINCHEI DONICI Numele-ţi este viaţă1, Zîmbetu-ţi plin de dulceaţă, Chipu-ţi e încîntător. Ochii-ţi vii, raze de soare, 5 Atrag inimi simţitoare Ce se-nclin şi te ador. Porţi la piept o cruciuliţă Mică şi strălucitoare, Ca simbol sînt de credinţă, 10 Dulce şi mîngîitoare. Ajutor dar ea să-ţi fie, Precum şi mie îmi este Crucea care din pruncie De mari rele mă fereşte. 1 Zoe înseamnă „viaţă" în greceşte. Zinca este, în cazul acesta, hipocoristicul numelui Zoe. 331 Să-ţi aducă ea aminte, Cînd vei fi în depărtare, Un amic care fierbinte îţi aduce salutare. ANEXA POEZII TIPĂRITE NUMAI ÎN EDIŢIILE 1832 SI 1842 PRIETEŞUGUL Picaţi, lacrămi, şiroaie pe coarda lirii mele, Picaţi! însă plăcute ca roua după flori, Ca raza aurorii, ce noaptea fără stele Gonind-o ne arată văzduhul fără nori; 5 Ca glasul de prieten, ce-adînc el bălsămeşte, Ca visuri de nădejde la drepţii care mor, Ca plînsul desfătării, ce-n ochi ni se iveşte, Cînd pieptul gemînd scoate suspinuri de amor. Suflaţi, răcoroşi zefiri, iubită primăvară, 10 împraştie-mi mîhnirea ca iarna ce-o goneşti, Şi fă în al meu suflet nădejdea să răsară, Precum răsare floarea în valea ce-nverzeşti. Veniţi, cugetări veseli. Fugiţi, suspinuri, jale, Eu ştiu ce este omul!... Dar nu hulesc, eu cînt! 15 Iată c-a noastre păsuri p-a morţii se duc cale, Şi toate la durere supuse aici sînt. 335 Urechea mea ascultă torentul ce plesneşte, Talazu ce se sparge de malul său plîngînd, Şi glasul meu le-ntreabă ca noi de pătimeşte 20 Şi tot are un cuget, o vorbă şi un gînd. Şi eu adesea, singur, cînd noaptea domnea-n fire, Lipsit de mîngîiere, departe de cei vii, Vedeam că se iveşte a mea tristă gîndire Precum o piramidă se-nalţă în pustii. 25 în mîna mea cea slabă plecam galbena-mi frunte, Şi trista-mi tînguire în vînt să răspîndea. Simţirea mi-o-mpietrise necazul ca un munte; Ea gemetele mele, Eho îmi răspundea. 45 Şi ce rămîne-n suflet după a lui lipsire? Aceea ce rămîne din ziua ce-am pierdut: Deşărt fără de margini! o grea nemulţumire! Noaptea urmează zilii, gerul pe foc trecut! Prieteşugul singur e nesupus el moartei! 50 El e fără stricare c-al său începător Şi el ne întăreşte spre înfruntarea soartei, Ne face-amarul vieţii ceva suferitor. 55 La glasul său cel dulce, ca noaptea care cade, Cînd soarele cel falnic s-arată sus pe cer, A mea nenorocire se curăţă şi scade, Simţirile durerii să-mpraştie şi pier. Acuma litargie era a mea durere, 30 Şi mă aflam de chinuri cu totul amorţit; De toate-ndestulată era a mea vedere; De toate eram gata să fiu eu despărţit. Acum prin el nădejdea în mine văz răsare Şi sufletu-mi s-alină cu-ncetul şi uşor, Ca pruncul ce-1 adoarme a mumii lui cîntare, 60 Ca pasărea ce-o trage murmurul de izvor. Dar însă, deodată, un duh de mîngîiere, Un sunet cu dulceaţă, un glas pătrunzător 35 în sufletu-mi răsună; amărăciunea piere, Căci aflu la necazuri un suflet simţitor. Slăvesc cu umilinţă pe vecinicul părinte, Pe calea cea ghimpoasă eu merg neîmputînd, Şi orice fel de chinuri le sufer eu ca sfinte, La moarte mă voi duce ca lebăda, cîntînd. Acel-al cărui nume e scris pe cer, pe lună, Pe soare, pe planete, pe răsărit, p-apus, în cupa vieţii noastre cu vecinica sa mînă 40 Nectar de îndulcire peste otrav-a pus. Ne-a dat Prieteşugul a fi spre mîngîiere Ea ceasuri de mîhnire cu cel de foc amor... Amorul este dulce, dar el ne lasă, piere, Pe aripile vremii plăcerile lui zbor. 22 — Grigore Alexandrescu, Opere î 336 ÎNTRISTAREA Al nopţii cer prea dulce, A sa răcoare lină în inimă-mi aduce O rază... Dar se duce! 5 Ca vîntul ce suspină! Scîrbit peste măsură De zgomotul cetăţii, Eu caut în natură Un loc făr' de murmură, 10 Supus singurătăţii. Ca Fenix far' de moarte Se naşte-a mea durere Şi pieptul meu să poarte Eovirea aştii soarte 15 E prea fără putere. Fandomă 1 plîngătoare, Eu trec această lume Ca frunza plutitoare Ce saltă pînă moare 20 Pe ţărm fără de nume. Cînd somnul se arată Ea oameni, să aline Strigarea turburată, Ce e asemănată 25 C-un uiet de albine, Tovaroş de-ntristare, Un cîine lîngă mine, Prin urletile sale Natura să răscoale, 30 în aste locuri vine. Fiinţă făr' de nume! Ce pasării dai zbor, Ce mărilor dai spume, Ce omului dai lume 35 Şi apelor izvor! Ce pui copaci pe munte, Pe ceruri curcubeu. Necazuri p-a mea frunte Ca furiile crunte, 40 Slăvite Dumnezeu! 1 Pronunţare neogreacă. 338 22 339 ÎNTOARCEREA Sărutare!1 locuri triste, ce plîngînd am părăsit, Şi pă care cu plăcere acum iarăşi v-am găsit; Sărutare, copaci tineri, ce prin grija mea creşteaţi, Ce în vîrstă mea de aur cu verzi frunze mă umbreaţi! 5 La a mea tristă plecare v-am lăsat îngălbeniţi, Şi acum vă aflu iarăşi frageţi, tineri, înfloriţi. Tînăr eram c-aurora, ca zefirul de uşor, Cînd subt voi cu mieluşăii mă jucam încetişor. Pă voi încă vă-nnoieşte primăvara ş-un izvor, 10 Iar a#mea viaţă trece! ale mele zile zbor! Acum grijele, mîhnirea îmi gătesc al meu mormînt, Eu voi pierde fără vreme minte, viaţă şi cuvînt; Eu voi însoţi ţărîna trupului meu trecător Cu ţărîna unui tată cărui viaţa sînt dator. 1 Sărutare} traduce fr. Salut! foarte frecvent în poezia franceză a secolului al XVIII-lea, ca exclamaţie adresată unor obiecte apropiate sensibilităţii poetului. Cf. şi Umbra lui Mircea, v. 29. 341 POEZII TIPĂRITE ÎN PERIODICE VULPEA, CALUL ŞI LUPUL O vulpe de ani mică, însă de minte mare, Şi care meseria abia ş-o începuse, Pentru întîiaşi dată văzu din întîmplare Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse. 5 Aşa, după ce vreme destulă îl priveşte, Plină de mulţumire D-acea descoperire, Pe cumătrul lup caută, şi-i zice: „Te găteşte Să mergem împreună acilea la un loc, 10 Să-ţi arăt un frumos şi mare dobitoc: Ce ştii cum se întîmplă? poate să-ţi iasă bine." Lupul rînjînd răspunse: „Să se lupte cu mine, Şi să vezi jucărie! însă ia-ncepi să-mi spui, Ce fel de gură are, cum e făptura lui?" 15 „O! Pentru astă dată să fiu iertată, îi zise doamna vulpe, eu îţi spui ce-am văzut, Dar ca să fac portreturi, zugrav nu m-am născut; Şi, după cum ştii singur, sînt foarte nenvăţată.* Vorbind aşa-ntre ele 20 Dobitoacele mele îndată au sosit La locul cel dorit. 343 Calul cît le zăreşte De fugă se găteşte, x 25 Căci vizita lupească | Nu vrea s-o priimească g| Şi nici n-avea dorinţă ^ Să facă cunoştinţă. Dar vulpea cu iuţeală îi iese înainte 30 Şi cearcă să-1 încurce prin aceste cuvinte: „Stăpîne! D-avem voie şi de găseşti cu cale, Noi, cele prea plecate slugi ale dumitale, Am avea-o de cinste să-ntrebăm cine eşti, Care îţi este neamul şi ce fel te numeşti." 35 Calul, ce cu lesnire gîndul lor îl pătrunde, Fără a pierde vreme, să-ntoarce şi răspunde: „Domnilor, de doriţi numele meu să-1 ştiţi, îl am scris pe potcoavă şi puteţi să-1 citiţi." Vulpea, la aste vorbe, se trage la o parte: 40 „Cît pentru mine, zise, vă spui că nu ştiu carte; Căci familia noastră, fiind cam scăpătată j> Şi neavînd mijloace, la şcoală nu m-a dat; Dar a domnului lup, şi mare, şi bogată, Mai mult decît o carte nescrisă 1-a-nvăţat." f 45 Lupul, umflat în sine de lauda vulpească, Veni pînă aproape, numele să-1 citească. Calul, care sta gata, cu un picior în vînt, îi dă o lovitură şi-1 culcă la pămînt. Desluşit ne dovedeşte 50 , Fabula ce am văzut Că-nţeleptul se fereşte De orice necunoscut. ÎNĂLŢIMII SALE DOAMNII MĂRIŢII BIBESCU Pentru 9 septemvrie I Vreme multă, ziua aceasta Va trăi în pomenire, Şi al tău îngeresc nume Veacurile îl vor şti, 5 între două ţări vecine Objet pacinic de unire, A nădejdei stea plăcută Rumîniei tu vei fi. II Daca dulcea-nfăţişare Dulce inimă arată, Osîndiţilor de soartă Le vei fi de ajutor: C-un zîmbet de bucurie Chiar urgia meritată Foarte des o vei preface în senin mîngîitor. 10 15 345 iii ! i Şi precum eşti răsplătirea Unui prinţ ce te slăveşte, Ş-ale cărui gîndiri nobili ( Noi credem c-ai insuflat, Vom vedea încîntătorul Sentiment ce vă uneşte, Zile, ani de fericire Aducînd neîncetat. VÎNĂTORUE „De n-oi împuşca ursul, să nu-mi ziceţi pe nume, Striga şezînd la masă faimosul vînător, Eu ştiu ce spui, şi credeţi că nu vă vorbesc glume, Eu nu zgîrii cu glonţul, şi unde trag omor..." Atunci mulţimi de „bravo!" în aer se-nălţară, Şi veseli vînătorii cu grab încălecară. Era o zi frumoasă, p-aici cam de mirare; Eătrau de bucurie copoii nemîncaţi, Şi caii, gloabe mîndre de şeaua din spinare, 10 Gemeau sub grele sarcini slăbiţi şi deşelaţi; Sîrmanul urs, ce singur în verdea-i locuinţă De astă pregătire n-avea nici o ştiinţă, Dormea atunci; şi visuri, de mure-mpodobite, îi arătau o turmă de vite jupuite, 15 Ea care el cu poftă în grabă alerga. Dar ce să vorbesc multe: sosiră vînătorii P-un vîrf unde se zice că sînt aproape nuorii, Ea pîndă s-aşezară... eroul meu strigă: „Aşază-te tu colo, Dumitru mai departe, 20 Ion pe aceea piatră, şi Stancu d-altă parte, 347 Iar eu stau după stînca, d-aicea îl pîndesc, Şi dacă cătră mine îl va împinge dracul, De n-o lua foc puşca, el o să-şi spargă capul Lovindu-se de piatră, şi tot îl biruiesc." 25 Abia sfîrşi, cînd iute ursoaica-ngrozitoare C-un pui de vîrstă jună, ursei născut din flori, Frumos cum puteţi crede, venea pe o cărare, Dorind să asisteze pe bunii vînători; Mai multe puşti trăsniră: eroul de sub stînca 30 Din sigura-i cetate priveşte pe duşman; îi saltă-n cap căciula, şi-n valea cea adîncă Ursoaica se coboară: dar un mişel ţăran, C-o armă ruginită sloboade... şi îndată Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată. 35 Eu i-am văzut gibeaua şi jalnica sa soartă; Dar vînătorii noştri se cert ei nencetat, Strigînd iarăşi la masă că, daca n-ar fi moarta, Ei negreşit atuncea de ea n-ar fi scăpat.3 ZIUA DE li FEBRUARIU 1866 Dedicată armatei şi poporului 10 Sus pe deal la Catedrală Văz mulţimea alergînd; Văz armata,-a ţării fală, Steagul tricolor purtînd, Căci în sfîrşit a sosit Ziua care am dorit. Fiii lui Ştefan cel Mare Şi ai lui Mihai cel Brav întruniţi în cugetare Au zdrobit lanţul de sclav! Căci în sfîrşit a sosit Ziua care am dorit. Sensul pare să ceară: Ea... de ei. Tot ce ei au fost odată Noi d-acum a fi putem, 15 Dacă inimă-nfocată Pentru patrie avem. Căci în sfîrşit a sosit Ora care am dorit. 349 Ea braţ arma şi-nainte, 20 Cerul noi să-1 invocăm, Făcînd semnul crucei sfinte, Pe duşmani să-i alungăm, După cum aţi alungat Pe tiranul desfrînat. 25 Căci în sfîrşit a sosit Timpul care am dorit. Trăiască contele Filip1, Suveranul cel dorit, Trăiască Eocoteninţa2 30 Si ministerul iubit3. NOAPTEA SFÎNTUIvUI BOTEZ io 15 Este ora miez de noapte, Ora tainicelor şoapte, Ora tainicului vis; Voi, romîni, ce-aveţi credinţă Exprimaţi orice dorinţă, Acum cerul e deschis.1 Creatoru-acum veghează: Isus mîine se botează. Eu, din parte-mi, rog fierbinte Pe acel atotputinte, Eu îl rog şi îl implor Să ferească astă ţară De intriga dinafară, De-umilinţă, de ocară Şi de orice-apăsător. 1 Filip, conte de Flandra, fiul lui L,eopold I, regele Belgiei. Proclamat la ii februarie 1866 domn al Romîniei, refuză după cîtva timp tronul. 2 Locotenenta domnească compusă din N. Golescu, L,ascăr Catargiu şi N. Haralambie. 3 Ministerul prezidat de I. Ghica. 1 Credinţă populară înregistrată şi de Sim. FI. Marian, Sărbătorile la romîni, Bucureşti, 1898, voi. I, p. 168: „Precum spre Anul Nou, aşa şi spre Bobotează, cerul e deschis. Deci, cine stă în ziua aceasta de priveghi toată noaptea vede cerurile deschizîndu-se şi orice ar cere i se dă de Dumnezeu." 350 351 x <^ - 1 - jir , Variante ale ultimei strofe din Noaptea Sfîntului Botez Ms."8oi, f° 18 Să nu mai vedem trădare, Nedreptate, apăsare, Răii pe cei buni călcînd, Şi trîndava moliciune 20 Şi plăcerile nebune, Care ne aduc ruşine, Orice merit insultînd, 25 în sentiment blînd, divin; S-avem o dreaptă balanţă, Care inimele-nalţă La orice popor creştin. Voi ca ţara romînească 30 Să poată să se fălească Cu acei ce-o cîrmuiesc, Şi ca legile votate, Şi legile confirmate Să nu mai fie călcate 35 De chiar cei ce legiuiesc. Voi ca naţia romînă Orcînd ia stindardu-n mînă, Pentru drepturile ei, Să aibă ajutătoare 40 Crucea cea strălucitoare ; Crucea cea biruitoare Să ajute fraţii mei! Rog pe cel ce se botează. Şi credinţa înviază 45 în tot neamul omenesc Să facă să fim toţi bine, S-avem toţi zile senine, Fără nori, fără suspine: Asta voi, asta doresc! Să piară iezuitismul, Să se schimbe egoismul 352 23 — Grigore Alexandrescu, Opere i MAJESTĂŢII SAEE VICTOR EMANUEE REGEIvE ITAEIEI io -Italia de secoli gemea supt apăsare, Abandonat de soartă părea al său popor; -Bar cel atotputinte, pentru a lui salvare, Dintre toţi te alese, eroice Victor. Demn d-a ta origină şi de ilustru-ţi nume O nouă Italie în juru-ţi se formă; Orice inteliginţă din orice colţ de lume Izbîndele-ţi măreţe citi şi admiră. Pămîntul libertăţii izbindu-1 cu piciorul Dintr-însul legioane scoseşi de bravi soldaţi; Te-ncunjurau vitejii, te adoră poporul, Romînii tresariră simpatizînd ca fraţi. : /, ^ Tjf^^y ^l ***** * < c Maiestăţii sale Victor Emanuel, versurile 13-20; se observă transfomările aduse redactării. Ms. 2.253, f° 95. Cînd pala ta cea lungă pe cîmpi de bătălie Făcea cărări prin duşmani, trecînd ca vijelie, Cînd învingător vesel intrai în vro cetate Nesocotind viaţa pentru-a ei libertate, 20 25 Eroii Romîniei cu sabiele goale Din vechile morminte credeam c-or să se scoale Ş-alăturea cu tine prin fapte de renume Se facă Romînia faimoasă iar în lume. Bogat de măreţi fapte şi-nţelepciune-adîncă, Mult bine-ai făcut lumei şi vei mai face încă; Aspirări legitime în popoli se deşteaptă, Roma spre tine cată, te cheamă, te aşteaptă. Turinul, ce atuncea 1-aveai de capitală, A fost, ca Roma-antică, a vitejiei şcoală; ii5 Ofiţeri, soldaţi din juna noastră armată Au dobîndit acolo protecţia-vă-naltă. Primeşte, mare rege, profunda-mi salutare, 30 Urări de fericire, respectul cel mai mare; Urări, respect, omagiu ce eu mă cred dator Regelui ce ne este de bine făcător. 354 23- 355 Vechi monastiri ruinate De tine reînălţate 15 C-un zel stăruitor 1; Ţi-ai dobîndit renume Nemuritor în lume Şi al ţărei amor. 10 BIBESCU-VODĂ Pe cîmpul ţărei mele Văzut-am între stele A ta stea strălucind Cîţiva ani. Dar dodată Cu inima-ntristată Eu o văzui perind. Ai fost domnitor mare, Eucrări neperitoare în urmă-ţi ai lăsat. Privim şi azi cu fală Cazarma colosală Ce tu o ai fondat.1 1 Cf. Vestitorul rcmînesc din 29 octombrie 1846: „Din multele întreprinderi colosale ce s-au început spre folosul şi lauda ţării, cazarma de cavalerie şi artilerie s-a săvîrşit pe deplin". (Citat după G. Călinescu, p. 382.) Al. Pelimon consacră evenimentului un Imn la armia romînă cu ocazia sfinţirii nouăi cazermi din Bucureşti (Poezii, p. 70). Prin oraşe, judeţe, 20 Unde mergeam cu tine, întîlneam veseli feţe, Te vorbeau toţi de bine, Erai de toţi iubit. Căci doreai s-afli toate, 25 Te opreai, dai dreptate Celui năpăstuit. Ca Frederic cel Mare Iubeai tu poezia, Ziceai că-nainte-ţi n-are 30 Cel mai mic preţ trufia, Nobleţă cîştigată Prin merit şi talent Fiind mai însemnată Şi dînd mai mare drept. 35 Ai fost tu pentru mine Fără de încetare în toată-a ta domnie, Precum de toţi se ştie, Nu mă sfiesc s-o zic: 40 Nu numai un domn mare, Dar şi un bun amic. 1 Sub Bibescu s-a început renovarea monumentelor istorice. 356 357 POEZII NETIPĂRITE DE AUTOR ÎNĂLŢIMII SALE PRINŢULUI STĂPÎNITOR AL MOLDOVII MIHAIL STURZEA pentru anul 18321 Astăzi un an se-ncepe şi altul se sfîrşaşter Mîine trecut vom zice acelui viitor: Vremea pe rînd înghite fiinţe ce ea naşte, Dar prinţi vrednici de slavă trăiesc în viitor.. Orcine nu iubeşte talentu,-nvăţătura Este vrăjmaş al lumei şi al lui Dumnezeu, Pe om îl necinsteşte, întunecă Natura, Pămîntului ce-1 poartă cu dînsul îi e greu» Eu nu-ţi sînt supus, prinţe! însă a. mea-nchinaie 10 Se-nfăţişez la tronuri mă socotesc dator: Talentele în preajmă-ţi iau nuouă desvoltaxe, Cu mine te slăveşte rumînul gînditor^ 1 Data greşită. Trebuie citit 1842. 359 .,&?,y.„................ Titlul şi prima strofă a poeziei dedicate lui Sturza. Ms. 801, f° 210. „Cînd beau stăpînitorii, norodul se îmbată" Zicea un prinţ războinic, poet încorunat ,1 15 Tu cultivezi ştiinţa, pilda de tine dată Electrică scînteie în noi a deşteptat. Asfel, cîteodată, rîul ce ne desparte, Ce curge în tăcere măreţ şi lineştit, Izbeşte stînci streine şi maluri depărtate 20 C-un val care din malul Moldovii s-a pornit. Trăieşte ani mulţi, prinţe! pentru al nostru bine; Dă, lasă al tău nume la veacuri a-1 purta, Şi fă ca omenirea ce-n urma noastră vine Să laude trecutul şi pomenirea ta. 1 Cuvinte rostite de Frederic al II-lea al Prusiei despre August al II-lea, regele Poloniei. SATIRA CONTRA EUI EEIADE Cine e-acela care visează Atîtea proaste, mici secături, Şi vrea de înger lumea să-1 crează Că ne vorbeşte ca din scripturi? Acesta este nea Ionică, Care se crede şi satiric; O mică iasmă, un nas de pică1, Văpsele multe nu voi să stric. Eu în credinţă zîmbesc de milă, 10 Cînd văz atîţia oameni cinstiţi Cum că de dînsul nu le e silă Şi că de vorba-i sînt amăgiţi. 1 N-am putut determina sensul acestei expresii. Să fie o greşeală pentru as de pică} Cf. as de ghindă, mai jos, p. 544. 360 361 4 8 Din vreme-n vreme la ceruri cată,, în sus trimite cîte-un suspin1; 15 Inima-i însă cea necurată Al vicleniei poartă venin. Şi precum zice un poet mare, 30 Ce într-o vreme eu am citit, D-ale lui vorbe n-afli scăpare, Nici în altarul cel mai sfinţit. 5 Parcă cu sfinţii el se rudeşte, De conştiinţă-1 auzi vorbind 2; De porunceală lacrămi găseşte^ 20 Nimicnicia lumii jelind. 9 Amorezată-i muză-nsuflată îi dete cheile frumuseţi 35 Şi la tot pasu-n silă-ţi arată Dup-a lui voie mii de tandreţi. 6 Fanfaronada i-e sentimentul, Om de nimica şi ticălos; Crede că singur are talentul, Şi că e lumii prea de folos. 7 25 Ea pavilonul de la cîmpie, Unde azi este al său Parnas, Să-ţi povestească o poezie, Din drum te-ntoarce cu mare glas0 1 Aluzie la scrierile cu caracter religios ale lui Eliade. 2 Serafimul şi heruvimul sau mîngîierea conştiinţei şi mustrarea cugetului],. titlul unei poezii a lui Kliade. 10 Dar vai d-acela care-ndrăzneşte Să ia patentă de autor, Cînd sîrmănuţul n-o iscăleşte 40 Bietul Apollon de la Obor.1 11 Defăimări multe are s-auză, Are să treacă de nenvăţat, Căci din greşală smerita-i muză Ea cea bătrînă nu s-a-nchinat. 1 KHade avea proprietăţi în cartierul Oborului. Amintirea este păstrată pînă. azi de numele unor străzi: Eliade între vii etc. 362 363 12 15 45 Apoi e încă viteaz din gură, Dueluri spune cum c-a avut, însă rivalii, cum el se jură, Să-i dea-mprotivă nu au putut. 13 Deschizînd ochii, viteazul spune 50 Că heruvimii fug d-a lui frică, C-au stătut zile de aur bune1, Si alte lucruri chiar de nimica. Ba chiar fiinţe nevinovate, Care de dînsul nici nu gîndesc, Cu văpseli negre şi-ntunecate 60 încondeiete să pomenesc.1 16 Apoi vicleanul, vrînd să ne-nşek, Zice că visul care-a visat Este din scrieri orientale, Ce un prieten lui i-a narat.2 17 65 14 După aceasta parcă să-nsoară, Parcă e tată şi norocit2; 55 Pe urmă viaţa-i pare amară, Parcă defăima tot ce-a iubit. 1 Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mîhnire, Lipsa-mi era streină ş-orice nenorocire; în braţul îngrijirei răul nu îndrăznea. (Visul, v. 26—28) 2 Pare că mă-nsurasem; ş-amara mea viaţă Cu o fiinţă dragă părtaşi o îndulceam. (Visul, v. 45 — 46) 364 Parcă sînt lucruri aşa-nsemnate Care la alţii s-a mai întîmplat; Sînt chiar vedenii pe ceas schimbate Ce n-au în ele nimic sărat. 18 70 Patriot este plin de-nfocare, D-al omenirii arde amor, Cînd chiar pe tată cu-ncredinţare în tîrg l-ar vinde p-un mic favor. 1 55Alusiune la Ingratul" (nota lui Aricescu). Kste vorba, mai degrabă, [de v. 216 — 244 din Visul, referitoare la Alexandrescu. Ingratul a fost, de altfel, scris ceva mai tîrziu. 2 Poemul Visul era însoţit în Culegere din scrierile lui I. Eliad..., Bucureşti, 1836, de o „însemnare": „Acest vis mi s-a întîmplat în copilăria mea a-1 auzi po-vestindu-1 tatălui meu un prieten al său, care spunea că îl are în manuscript în limba arăpească..." (Citat după ediţia Popovici, voi. I, p. 568.) 365 19 Zice că lira el nu şi-o-ntină, Nici că tămîie el la palat, 75 Ş-apoi lui Dobre acum să-nchină, Cît puţin vremea s-a mai schimbat. 80 85 20 Laudă astăzi, mîine defăima; N-are nici cinste, nici caracter, Şi heruvimii, coprinşi de spaimă, Cînd el îi cheamă, s-ascund în cer. 21 Dar pe morţi oameni cînd îi înjură, De el în contra sînt lăudaţi, Şi a lui pană cu o trăsură în rai îi bagă necercetaţi. 22 Acesta este, să-i dăm dreptate; Ea ce se cade, îl veţi cinsti; Căci eu pe dînsul, să mă crezi, frate, Şi d-ar fi-n groapă, nu l-aş iubi. [PAMFLET] Prea bine a zis Cel ce te-a descris Purtînd în spinare Cruci de la hotare, 5 Căci sufletul tău E negru şi rău. Rude şi amici Ai persecutat Şi de eretici 10 Te-ai înconjurat, Doctor şarlatan Ministru duşman.1 Ea mulţi dumnezei Tu te-ai închinat, 15 Pe prinţul Ştirbei Tu l-ai defăimat, Cînd el în nevoi Mult te-a ajutat, Cînd el din gunoi 20 Te-a scos, te-a spălat. 1 N. Creţulescu, despre care este vorba aici, îşi luase doctoratul în medicină la Paris. 367 4'C -ce* Versurile i —12 din pamfletul contra lui Creţulescu. (Arhiva Kogălniceanu a Academiei R.P.R. ms. 10, f° 227.) Tot astfel vorbeai De Domnu-actual, Pe care-1 numeai Un geniu fatal, 25 Care ţi-ar fi scris Şi te-ar fi chemat Tocma din Paris; Iar cînd ai sosit Aici, ai găsit 30 Minister format; 368 Acum îţi formaşi Unul chiar al tău Ş-îl împetecaşi Cum vru Dumnezeu.34 35 Dar însă tu ştii, Dacă minte ţii, Ce fel s-a sfîrşit Al tău cel trecut, Ce groază aveai, 40 Fiind rău privit Şi cum tu trăiai De soldaţi păzit. Apoi la oraş Văzuşi mai ales 45 • Că îi eşti vrăjmaş,. Că nu te-a ales, Deşi ai făcut Tot ce ai putut, Deşi te crezi tare 50 Puternic şi mare. Ne consolăm dar Căci sperăm curînd Să te vedem bînd Un amar pahar 55 Ce ţi-e destinat, Ce l-ai meritat. 1 Guvernul N. Creţulescu, format după asasinarea Iu! B„ Catargiu, în iunie.- 24 — Grigore Alexandrescu, Opere î 369 POEZII CU AUTENTICITATE NESIGURĂ PLÎNGEREA DEPUTATULUI Prea înaltă stăpînire, este vreme, socotesc, Cu adîncă plecăciune, două vorbe să-ţi şoptesc: Ţi-am slujit cu înfocare, şi la orce ai urmat, Faptele măr iii tale glasul meu le-a lăudat. 5 Şi în versuri şi în proză, tutulor am dovedit C-aşa bună stăpînire de mult nu s-a pomenit. Cînd asprimea, nedreptatea (vorba fie între noi) Apăsa sărmana lume cu necazuri şi nevoi, Eu povăţuiam norodul a-mpleti cununi de flori, 10 Şi strigam că se pogoară fericirile din nori. Pîn-acum, cu toate-acestea, pentru cîte am făcut, Vreo dreaptă răsplătire de la nimeni n-am văzut! Doamna mea, să ne-nţelegem, căci de nu mi-i răsplăti, Veacul fericirei noastre veac de fier îl voi numi! 15 Voi lua cu înlesnire virtuţi mari ce am răpit Din America vestită şi uşor ţi-am dăruit. Opoziţia m-aşteaptă, ea doreşte al meu vot Şi-i vedea cînd s-o aprinde sîngele de patriot! Drepturile ţării mele care nu prea să păzesc 20 Sînt materie destulă ca să strig şi să vorbesc! D-or voi apoi să-ntrebe cum defaim ce-am lăudat, Atunci... atunci voi răspunde că vremile s-au schimbat, 24* 371 Că era odată bine, cel puţin de suferit, Dar acum romînul jalnic a ajuns nenorocit, 25 Că ţăranul pătimeşte, că se află-mpovărat, Că la judecată pierde tot acel nevinovat, Că dreptatea este surdă, că pravila a căzut, Că intriga e cinstită, şi meritul nevăzut. C-un cuvînt numai eu singur o să strig cît strigă toţi. 30 Ş-o să las patriotizmul moştenire la nepoţi! [ISTORIOARĂ] Ieri, la tîrgul cel mare Nea Dumitru Ciobanu Dusese spre vînzare O oaie de la care 5 Lua lînă în tot anul. Şi, măcar că jurase Că bîta păstorească Cinstit să o păzească, Acum gîndu-şi schimbase 10* Şi alte măsuri luase, ., Căci zicea el în sine: „îmi va fi mult mai bine Să o dau pe parale, Să-mi cumpăr căciuli două, 15 Opinci, sarică nouă Şi să-mi caut de cale, Decît să bat cîmp ia Şi să mă îngheţe vîntul Ca să-mi păzesc cuvîntul 20 Şi să-mi fac datoria." Astă a lui urmare, Zău, nu e de mirare. 373 Căci sînt mulţi oameni, poate, Ce vînd cîte-o cetate 25 Şi chiar patria lor Pentru un mic favor.1 Aşa, fără sfială, Dumitru socoteală Pă unghii îşi făcea, 30 De preţul ce-o să ia. Cînd, în sfîrşit, soseşte Ea tîrg, unde găseşte Pă urs lîngă obor Făcut neguţător, 35 Şi oaia o tocmeşte. Dar, spre a lui ocară, Dodată s-arătară Nişte ciobani cinstiţi Care era uniţi, 40 Oaia să o păzească De laba cea ursească: „Ei, ia spune, măi vere, De unde ai putere Să vinzi străină oaie? 45 O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti!2 Astfel se port ciobanii! întoarce curînd banii, Că apoi te căieşti!" 50 — „Dar vouă ce vă pasă, Ee răspunde îndată. De tată-meu mi-e dată Această oaie grasă! El ani întregi a muls-o 55 Şi pîn' la piele-a tuns-o." — „O! te credem prea bine, Tată-tău a fost ca tine Şi tu eşti ca şi el. Cf. Satira contra lui Eliade, v. 72 — 73. Cf. Cîinele şi căţelul, v. 27 —28. Dar ce făceaţi odată 60 Acum n-o să se poată, Că oaia are miel, Şi cel urs o păzeşte; Ea destul îi plăteşte Cu lapte hrănitor. 65 Oaia este obştească Şi pentru fieşcare Şi nimenea nu are, Jupîne vînzător, Putere s-o tocmească!" 70 Ea o aşa vorbire Dumitru, cu mîhnire, îi dă drumu de frică, Neavînd ce să zică. Ea pe toţi ne iubeşte, 75 Ne-mbracă, ne hrăneşte, Şi cînd e în nevoi Fieşcare din noi Să cunoaşte dator Să-i fie de-ajutor. 374 FRAGMENTE i [SATIRĂ] Ia-ţi nădragii de atlas, De-ţi fă steagul la Parnas. II Dacă acei ce fac bine Merită recunoştinţă, Cînd puternica lor mînă Neamurile-au apărat, Deşteptaţi-vă în mine, Veniţi, plini de credinţă, Să cinstim vechea ţărîna A viteazului soldat. 377 POEZII POPULARE CÎNTEC VECHI Ea curte la Ştefan-Vodă S-au strîns boierii la vorbă; Stau închişi, să sfătuiesc: Ostaşii la uşi păzesc. 5 Crez, vrun bine nu gătesc, Ce ştii ce mai născocesc! — „Beţi, boieri şi ospătaţi, Şi în urmă vă culcaţi, Şi vă sculaţi în prînz mare 10 Să plecaţi la vînătoare După pasări gălbioare, Ce sînt lesne la vînare Şi uşoare la purtare, Cînd ăţi avea vrun zor mare. 15 Noi le vînăm asudînd Iar voi pe saltea şezînd, Căci ne jupuiţi pe noi Şi vă-mbogăţiţi pe voi! 379 Da-va Dumnezeu cel mare Să facem noi vînătoare, Cu flintuliţa-n spinare După corbi cu barba mare!" ! CÎNTECE DE PESTE OLT ~ .1 ; Foaie verde aluniţă, Aolică fa, leliţă! ) Fire-a-ţi. pieptu-o grădiniţă Şi ţiţele lubeniţă 5 Şi gura o fîntîniţă, Măselele pietricele, Şi buzele ghizdurele, Şi limba o ciuturea, S-adăpi pe neică din ea, 10 Seara şi dimineaţa, Peste zi, totdeauna. ■■ II între Olt şi-ntre Olteţ ^ Răsarit-âu nuculeţ/ Nucu-i mare, frunza rara; Strînşi-s toţi cucii din ţară 5 Şi cîntă"de se omoară. Iar "mâi-sus, ^pe-rămurele; ' Gintă; două turturele, 381 Ce sînt mîndruţele mele. Dar în vîrful nucului 10 Cîntă puiul cucului Răschirîndu-şi penele, Ca mîndra sprincenele, Şi tot mişcă din codiţă Ca mîndruţa din rochiţă. III Cîntă cucul, se roteşte; Neică se călătoreşte. Foaie verde sălcioară, Călător eşti, frăţioare, 5 Nu mă pune la uitare, Nici la plîns amar de jale, Cît ăi fi şi-i fi pe cale* Foaie verde usturoi! A plecat neică de joi... 10 Parcă mi-e de-un an, de doi. IV De nu ţ-ar fi leleo, dor, N-ai veni după obor, Tremurînd cu capul gol. De nu ţ-ar fi, leleo, milă, 5 N-ai veni după grădină, Tremurînd, cu furca-n mînă. De-aş muri de dor, de drag, Tîrg cu fete nu mai fac, C-am făcut eu tîrg cu tine 10 Ş-am pierdut firea din mine. V Foaie verde arţăraş, Te iubii de copilaş Ş-acum te duci şi mă laşi! Aoleo! ce foc mă calcă! 5 Neică mă lasă şi pleacă Şi mi-şi trece prin dumbravă Şi pe mine nu mă-ntreabă, Parc-aş fi de nici o treabă. VI Lele, ce păgînă eşti, Pe la biserică treci, Şi nu faci o sfîntă cruce, Cînd pe mine mort mă duce. VII Dacă-ţi este, neică, dor, Dă-mi basmaua ta odor Şi-n basma un leuşor, Să-mi botez un finisor, 5 Şi să i pun numele tău, Nume dulce ca şi-al meu, Cînd m-o prinde dor de tine Mi-oi striga finul cu bine, Zi şi noapte l-oi striga 10 Şi pe ochi l-oi săruta. 382 383 VIN Nu ştii, vecină, ceva? ! M-a-mbolnăvit nevasta. — Ba eu ştiu, vecine, bine, Leacul tău e-n sin la mine. 5 — Nu ştii, cumătre, ceva? S-a-mbolnăvit nevasta. — Ia porumb şi fă la moară, Că nevasta ţi se scoală. De-ar da Dumnezeu o sloată 10 Se găseşti la moară gloată, Să şezi o lună-ncheiată, Şi porumbul să se moaie Să nu treacă prin piscoaie. IX Cuculeţ, unde-ai iernat? Peste Jiu, la Vadul lat, într-un cătun afumat. Cît e Cladova de mare, 5 Haz ca Siberelul n-are! Siberelu-i mititel Ş-a-mpuiat dragostea-n el. Dragostea ce-aveam odată, Gîndeam, moartea ne-o desparte 10 Ş-o grădină cu bucate, Să nu mai avem păcate, Ş-o leasă de mărăcini, Ca să nu mai fim vecini. 384 X Foaie verde măr muşcat, De cînd neică mi-a plecat, Furca-n pod am aruncat. De cînd neică mi s-a dus, 5 Trei fire pe fus n-am pus. XI Bată-te crucea de cuc! Cîntă-mi bine că te-mpuşc. Şi te-mpuşc şi te mănînc, Nici fript bine, nici sărat, 5 Numai prin cenuşă dat. XII Bălă, cărtogelele Fi-le-ar bătut stelele, Gardul cu nuielele! Bălă, cărtogelul tău 5 Fi-l-ar bătut Dumnezeu, Că l-ai fost pus la loc rău, Pe-o margine de pîrău. Rîul mare mi-a venit, Cărtogel mi-a nămolit. 10 Bălă, cărtoagele noastre, Cum stau pustie pe coaste, Să le văd nu le-aş cunoaşte, în cărtogul de la vale, , 25 _ Grigore Alexandrescu, Opere î 385 Răsărit-a iarbă mare, 15 în cărtogul din mijloc Mi-a răsărit busuioc Şi-mi vine ca să-i dau foc. Am pus fir de trandafir Şi n-au ieşit nici un fir, 20 Parc-a fost mîna de sare, Că ce pun nu mai răsare! XIII Frunză verde otrăţel, Pe deal, pe la Corlăţel Fuge dorul mărunţel Cu dragostea după el. 5 Unde te duci , dorule? Ea voi, puiuşorule, Să-mpărţim dragostele, Cît la mine, şi la tine, Să trăim amîndoi bine. XIV Frunză verde mărăcine, N-a lăsat Dumnezeu bine. Frumosul fuge de mine Şi urîtul calea-mi ţine! XV Frunză verde mărăcine, S-a dus neică, nu mai vine, Tuturor le pare bine, Numai mie-mi pare rău 5 C-a fost puiuşorul meu. XVI Frunză verde de sipică, Bine-a fost cu nevestică Şi prin sat cu ibovnică. Nevasta te primineşte, 5 Ibovnica te-ncălzeşte Ş-inimioara voios creşte. XVII Frunză verde de sacară, Ibovnico d-astă-vară, Vină să ne iubim iară. De iubit să ne iubim 5 Numai amîndoi să fim Şi de dragi să ne fim dragi, Dar nădejde să nu tragi, Că nădejdea de la mine E ca sîrma de supţire. 10 Cînd o-ntinzi pe mărăcine Şi mi-o bate vint cu rouă Se despică sîrma-n două. XVIII Foaie verde calomfir, Am ibovnicei copil Şi mi-1 cheamă Constandin. Duşmanii mi-1 pun la bir 5 Şi nu-1 pun ca pe-un copil, Ci mi-1 pun ca pe-un mazil. El de frica birului, De groaza zapciului, Trecu vadul Jiului. 25* I XIX Foaie verde de areu, Ibovnică ce-aveam en Nu se găsea-n sat la Leu, Nici la Leu, nici la Ghindeni, 5 Numa-n sat la Coşoveni. Leică, de dragostea noastră A răsărit pom pe coastă Cu tot felul de odraslă. O să-1 sap, să-1 bag în casă, 10 Ramurile nu mă lasă. O să-1 sap, să-1 bag în tindă, Ramurile dau de grindă. XX Mîndro, cînd eram iubiţi, Toţi pomii era-nfloriţi Şi dafinii-mbobociţi. De iubit cît ne-am lăsat, 5 Toţi pomii s-au scuturat Şi dafinii s-au uscat. XXI Colo-n luncă la privită, Găsii pupăza-nflorită Şi mîndruţa mea mîhnită. Nu ştiu pupăza s-o rup 5 Ori pe mîndra să mi-o pup. Foaie verde mărgărit, Păcat c-am îmbătrînit Ş-încă bine n-am trăit !x 1 Ultimele trei versuri par să provină din alt cîntec. XXII Foaie verde usturoi, De ţi-e dor, neico, de noi, Fă-te negustor de boi Şi vino-n gazdă la noi, 5 C-are taica şase boi Şi din şase vinde doi, Doi îi vinde, doi opreşte, Doi mi-i dă mie de zestre, Pe roşul şi pe plăviţ, 10 Cumpăraţi din Mehedinţi. Pînă boii veţi tocmi, Amîndoi ne-om logodi. XXIII Foaie verde mărăcine, Cît te ţii, mîndro, de mine, Poartă-te puţin şi bine, Că nu ştii moartea cînd vine 5 Şi te ia de lîngă mine, Iar mie nu-mi pare bine vŞi plec şi eu după tine. XXIV Luna-afară-mi luminează, Puica-n casă mi-şi oftează. Oftează, puică, oftează, Toată lumea să te crează. 5 Oftează şi pentru mine, Că eu m-am topit de tine Şi văz că nu-mi vine bine, Că nu sînt pe-un loc cu tine. 388 389 Aideţi, puică, să fugim, 10 Amîndoi să pribăgim, C-acum e vremea de fugă, Pînă-mi este iarba crudă, Unde calci, Urmă nu faci, 15 Unde şezi, Nu te mai vezi. XXV Bată-te crucea de vale, Cum oi să rămîi de jale, Făr'de glas de fată mare, Fără voinicel calare. 5 Cîţi în tine se-ntîlniră Doi cu doi nu se uniră. Cîţi în tine se jucară Doi cu doi nu se luară. Vale lungă, vale-adîncă, 10 Aici lupii mă mănîncă. Stăi, lupe, nu mă mînca, Pîn' să-mi văd ibovnica. XXVI De te duci, neică, cu bine, Să iei şi dorul cu tine, Şi dorul şi dragostea, La mine n-ai ce lăsa. 5 Du-te, neică, şi să vii Colea-ntre Sîntă-Mării, Cînd se coace boaba-n vii Şi-i bine de veselii. De-i zăbovi peste-o lună, 10 Mă găseşti pe cîmp nebună, Dar de-i zăbovi un an, Mă găseşti neagră buştean. XXVII Du-te, neico, să te duci Pînă-i cădea rob la turci, Să te duci la Marea Albă, Să tragi ziua la catargă, 5 Şi s-o tragi tot pe uscat, Să şezi noaptea-n lanţ băgat, Să ştii că te-am blăstemat, Şi să-ţi faci inimă rea Cum ai făcut-o pe-a mea. XXVIII Frunză verde mărăcine, Oliolio, neică Marine, Nu ţi-e păcat şi ruşine, Noaptea fugi de lîngă mine 5 Şi te duci 1-alte străine. Dusu-te-ai şi la surata, Şi te-a priimit, şirata! Surata mi-e ca o sor, Nu poci să dau s-o omor. 10 De mi-ar fi ca o străină, I-ar plînge mă-sa de milă. 390 39! XXIX Trage, bălă, bobii bine, De-mi spune, neică cînd vine? De-ar da bobii pînă-n nouă, Neică taie Oltu-n două. 5 De-ar ieşi bobii la cinci, Nu mai văz pe neică ici, Şi plec şi eu să-1 găsesc Măcar să mă prăpădesc; Trage, bălă, boabele, 10 De-mi gîceşte zilele, De la Paşti pîn' la Ispas Cîte necazuri am tras. XXX Cîntă cucul să mă duc Şi mierlită să mă-ntorc, Să pun duşmanilor foc. Spune-mi, cuce, de-unde vii? 5 De la noi, de peste Jii? Dar de bălă ce să-mi spui? — Băla ta e sănătoasă, Şede la umbră şi coasă, Şi lucrează tot plîngînd, 10 Ziua, noaptea aşteptînd. XXXI Spune-mi, bălă, şi-mi gîceşte, Voinic de ce-mbătrîneşte Ş-aşa curînd se topeşte? De umbletul drumului, 5 De bătaia vîntului, De arsura soarelui, De grija argintului, De-nverzirea codrului, De cîntarea cucilor, 10 Sau de dragul mîndrelor? Că mîndrele pot mai mult, Ele te bagă-n pămînt! XXXII Decît neica-n cale dus, Mai bine la cruce pus, Să mă duc duminica, Să tămîi pe neicuţa, 5 Să mă uit pe cruce sus, Să văz chipul neicăi scris, Să mă mai mîngîi de plîns. De cînd te-ai dus, băietele, N-am mai pus la gît mărgele, 10 Nici la coadă panglicele, Vai de păcatele mele! Toată ziua cînt şi plîng Şi tot neică mi-este-n gînd. XXXIII De n-ar fi ochi şi sprincene, N-ar mai fi păcate grele. Ochii şi sprincenele Fac toate pricinele; 5 Pentru ochi negri din cap Trecui Jiul fără vad, Pentru sprincene din frunte Trecui Jiul fără punte, Ş-ajunsei la puica mea, 10 De-mi răcori inima. 392 393 XXXIV XXXVII Nu blăstema cucul, lele, Că să jumule de pene Şi se trînteşte de lemne. Şi cucul nu-i vinovat 5 Că mai la mulţi a cîntat, Mai pe toţi i-a mîngîiat. XXXV Puico, pentru Dumnezeu Şi pentru binele tău, Nu mă tot ţinea de rău De la sînişorul tău, 5 Că m-ai mai ţinut o dată S-am zăcut o vară toată, De mi-au plîns atunci de jale Chiar şi iarba de pe vale Şi norii opriţi din cale. Cucuie, drăguţule, Surule, mîndruţule, Vara vii, vara te duci; Spune-mi, iarna ce mănînci? 5 — Mănînc putregai de fag Şi viu să vă cînt cu drag. — Cuculeţ, pasere sură, Mînca-ţi-aş limba din gură, Ca să poci şi eu cînta 10 Să fiu drag la puica mea. XXXVI Ierte-i Dumnezeu păcatul Celui ce-a lăsat oftatul, Că omul dacă oftează Parcă se mai uşurează. 5 De oftat ce oftai tare, Şi soarele zare n-are, Parcă eu l-am blăstemat Şi de tot s-a-ntunecat. Du-te dor pînă e nor 10 La puica pe delişor Şi-i spune că stau să mor. XXXVIII Auzi, lele, cucul cîntă; Ieşi afară de-1 ascultă, Ş-ascultă cum popa toacă, Ieşi afară de te roagă, 5 Te roagă lui Dumnezeu Să moară bărbatul tău, Să mă-nsor şi să te ieu. XXXIX Lată-i, lată-i Dunărea! Las-o la pîrdalnica, Că pe ea s-a dus neică. Nu mai plînge, Mărioară, 5 Că iubitu-ţi vine iară. El s-a dus cu şaică vechie, Cînd bătea vîntul de strechie, Ş-acum vine-n alta nouă, De taie Dunărea-n două 10 Şi trage la opt lopeţi. Ieşi, Mărioară, de mi-1 vezi. 394 395 Foaie verde de malure, La circiuma din pădure Băui astăzi, băui mîine, Băui patruzeci de zile. Băui preţul a trei cai, De vin nu mă saturai. Băui preţul murgului Şi cioltarul negrului, Aflai saţul vinului, Vinului, hainului. XLI Luniţă, Iun iţă, Fă-mi o luminiţă, Că am înserat La umbră de gard, Cu doi căluşei Negri, mititei, Şi nu-s de furat Ci-s de cumpărat De la noi din sat, De la popa Vlad. Mărturie-am dat Iesla cailor, Uşa grajdiului, Drumul codrului. XLII Codri, codri, frate codri, Nu mă da, codri, legat, Că nimic nu ţi-am stricat; Numai o cracă-am tăiat 5 Şi de arme-am atîrnat, Că le bătea ploile, Ruginea oţelele în care-mi stau zilele. Cît codrul frunza mi-şi ţine, 10 Toţi voinicii trăiesc bine; Dacă codrul frunza-şi lasă, Toţi voinicii pleacă-acasă La copii şi la nevastă. Cît mi-e codrul de frumos, 15 Iarna putrezeşte jos Şi voinicii stau culcaţi Ca stejarii răsturnaţi. Codri, codri, loc iubit, Nu te-oi mai vedea-nverzit, 20 Să zic c-am întinerit? XLIII Topitu-s-au gheţile! Oi să-mi caut armele, Armele şi căişorii Ş-oi să-mi adun şi feciorii. 5 Croieşte-mi, maică, croieşte, Şi de lupte mă găteşte; Croieşte-mi de-un comanac Verde ca foaia de fag, Să-1 port în codru cu drag. 10 Croieşte-mi, maică, cămaşă, Că mă cheamă harambaşă Să mă puie bulucbaşă Peste cincizeci de voinici, Toţi încălţaţi cu opinci, 15 Opince de săftian, Nojiţe de găitan; 396 397 Găitanul de mătasă, împletit în cîte şase, Cu poturii roşiori... 20 Unde-i vezi, te iau fiori. XLIV Cine e voinic, voinic, Nu şază ca vulpea-n crîng, Ci să iasă la colnic, Făr' de-arme, făr' de nimic. 5 Fie potira aleasă, O lovesc unde mi-i pasă. Aibă flintă şi pistoale, O lovesc unde mi-o doare» XLVI Rău, maică, m-ai blăstămat Să stau în puşcă răzemat Şi prin codru înfundat, Să mănînc tot de furat, 5 Să fiu groaza satelor Şi spaima potirelor. M-a făcut maica pe mine, Nu-şi aude nici un bine! M-a făcut taica fecior, 10 Ca să-i dau vrun ajutor. Ajutorul ce i-am dat, Şepte sate c-am prădat, Şepte sate de pe Olt Şi Mehedinţul mai tot! XLV Cînd mă primblam pe culare, Aveam în pungă parale. Scoborînd de pe culare, Mă-ntîlnii cu fraţi în cale, 5 Golii punga de parale Şi strigai din gura mare: Nu videţi voi, fraţilor, Nu videţi, voinicilor, Că se iau banii la crîng 10 Şi se cheltuiesc la cîmp? XLVII De cînd maica m-a făcut, Soarele nu m-a văzut! Daleu! soro căprioară, Căprioară, sorioară, 5 Roade poala codrului, Să văd raza soarelui Pe muchea cuţitului, Pe coiful pistolului, Şi pe coama murgului. 398 CÎNTECUE JIANULUI. Frunză verde măr creţesc, Stau în loc şi mă gîndesc Cu ce să mă arănesc? Cu ar ana moşului, 5 De coarnele plugului; Plugul este-o goangă rea, Umblă de-a dărătelea, Cu nişte coarne-ndărăt, Mă loveşte tot în piept; 10 Nişte lemne învrăjbite, Nişte vite prăpădite; Nişte lemne-ncrucişate, Nişte bucate stricate. Au s-o face,-au nu s-o face, 15 Au de vară n-avem pace. Mă gîndii ca s-o brodesc, Mai bine să mă hrănesc, Să pun plugul, să brăzdesc, Unde-o fi crîngul mai des; 20 Să trag brazda dracului Pîn uşa bogatului, 400 Să-i dau măciuci după cap, Să-1 aduc la plug legat, Să-i iau ce a cîştigat. 25 Arde-vă focul, ciocoi! Pune-voi mîna pe voi, Cu măciuca să vă moi, Că voi ne beliţi pe noi. Bate vîntul, viscoleşte, 30 Eu de gazdă n-am nădejde. Căci mi-e gazda-n valea rea, Mi-o pîndeşte potira, Potira din Slatina, Bat-o Maica Precista 35 Şi sfînta Duminica! Ţine, gazdă, nu mă da, Că ţi-oi face-o malotea Cu florile cît palma, Să se mire şi doamna, 40 Şi doamna lui Caragea-Ţine-mă cum ai ţinut Să mă văz Oltul trecut. Măi bădiţă, măi podar, Greu de mine, greu ş-amar! 45 Trage podul să trec Oltul, Că ne-am prăpădit cu totul; Trage podul mai la vale Că-ţi arunc un glonţ în şale, Trage podul mai de-a drept 50 Că-ţi arunc un glonţ în piept, Mi-e degrab, nu poci s-aştept, Şi mi-e murgul cam nebun, Trece prin Olt ca pe drum, Şi mi-e murgul cam nerod, 55 Trece Oltul ca pe pod. Dă-te, murgule, pe lat Şi mă trece neudat. Frunză verde de lipan, N-aţi auzit de-un Jian, 60 De un hoţ de căpitan? 2@ — Grigore Alexandrescu, Opere I 401 Bea vin de la cîrciumari, Ia miei de pe la ciobani Şi nu le dă nici un ban. Măi bădiţă cîrciumar, 65 Scoate o oca de vin, Ş-încă una de pelin, Scoate una, scoate două, Scoate patruzeci şi nouă. Scoate vin de ne cinstiţi, 70 Că-s feciorii osteniţi. Scoate, mări, vin să beau Că bune parale-ţi dau. Dar de-oi sta să tot plătesc. La ce foc mai haiducesc? 75 Ţi-oi da, mări, nişte palme, Ţi-ar părea că sînt parale, Şi ţi-oi da nişte măciuci, Ţi-ar părea că-s lei bătuţi. Ardă-te focul de prun! 80 Ce-ai făcut rachiul bun, De-a adormit Iancu-n drum? Iancule, ciocoi turcit, Ce te porţi numa-n argint, Din creştet pînă-n pămînt, 85 Căci mintea nu ţi-a venit? — Iancule, Jianule, Lasă-ţi nebuniile; Lasă-te de nebunii C-am să-ţi dau şi boierii. 90 — Nu-mi trebuie boierii, Nu mă las de nebunii, Că ce cîştigi tu-ntr-o vară, Eu cîştig numa-ntr-o seară, Şi geaba, mări, umblaţi 95 Pe mine să mă-nşelaţi. De-oi pune mîna pe voi, De piele-o să vă despoi Şi din pielea după cap Să-mi fac un toc de baltag, 100 Iar pielea de la picioare Să-mi fac tocuri la pistoale. Oltu-i mic, Olteţu-i mare, Trece-un căpitan călare Cu cinci sute de catane, 105 Tot catane spătăreşti, Unde dă nu nimereşte Şi pe Jianul goneşte. Dar Jianul e voinic, Şade la tulpină-n crîng, 110 La brîu cu două pistoale, Strălucesc ca sfîntul soare, Şi cu flinta la cătare, Fuge potera să moară. 402 26* APENDICE i i f I NOTE ŞI VARIANTE I Dăm mai jos cîteva indicaţii în legătură cu alcătuirea aparatului critic. Notele critice cuprind variantele textului poeziilor lui Alexandrescu, cu excepţia celor grafice şi a punctuaţiei. în textul variantelor am urmat principiile de transcriere care au stat şi la baza stabilirii textului poeziilor din cuprinsul volumului. N-au fost înregistrate, aşadar, ca variante grafiile de tipul zili, nopţi faţă de zi Iii şi nopţii (ambele fiind transcrise zilii, nopţii), n-au fost înregistrate, decît în cazurile în care acest lucru ni s-a părut semnificativ, grafiile 5 pentru z, e pentru â (în ediţia 1863), ^ pentru î, e pentru ie la început de silabă (cu excepţia onomatopeelor), omiterea lui i final la pronumele (î)mi şi (î)şi etc., precum şi grafii de felul jertfia, ştiea, feare, ţevra, şepte etc. (pentru acestea, vezi nota editorului, p. 53) ; am notat numai în anumite cazuri speciale restabilirile de ritm obţinute prin simple adăugiri de trăsuri de unire. De asemenea, n-am notat cele mai multe dintre particularităţile moldoveneşti ale ediţiei din 1842; în transcrierea variantelor din periodice n-am semnalat particularităţile ortografice specifice periodicului respectiv (este cazul, în primul rînd, pentru ziarele şi revistele moldoveneşti); am omis, tot astfel, să semnalăm transcrierea numeroaselor particularităţi ortografice ale ediţiei din 1863. N-au fost menţionate nici greşelile de tipar cu totul evidente şi lipsite de semnificaţie. Au fost însă înregistrate în aparatul critic anumite variante pe care noi le socotim ortografice, fără însă ca această părere să fie împărtăşită de unanimitatea cercetătorilor; înregistrînd aceste forme (es- pentru ex-, e pentru ie, după labiale, res- pentru râs- etc.) am lăsat cititorului posibilitatea de a-şi face singur o părere asupra problemei. înaintea variantelor dăm, pentru fiecare poezie, sursele textului şi sigla pe care o folosim în cursul notei. Pentru ediţii, siglele sînt cifrele care marchează anul apariţiei: 1832, 1838, 1842, 1847, 1863. Secţiunile provenind din reproducerile făcute fără intervenţia directă a poetului (în ziare, reviste, antologii, manuale didactice etc.) nu au fost înregistrate în aparatul critic. 409 Pentru uşurinţa consultării, am trecut în aparatul critic nu numai lecţiunile care se abat de la cea acceptată în text, ci şi lecţiunea adoptată; pe aceasta am trecut-o înainte de semnul ; (două puncte). Ordinea siglelor este următoarea: în textul adoptat, prima siglă este a ediţiei de bază, celelalte urmînd în ordine cronologică; variantele neadoptate în text sînt înregistrate în ordine cronologică. Ordinea aceasta ne-a fost impusă de necesitatea de a se putea urmări originea unei variante şi de a se putea observa uşor cazul cînd ne abatem de la ediţia de bază. Lecţiunile înregistrate fără siglă sînt conjecturi ale editorului. în comentariile anumitor lecţiuni semnalate în aparatul critic am folosit, pentru comoditate, termenul aritmie şi pentru lecţiunile care se abat de la m ă sur a versului. SUVENIRE ŞI IMPRESII EPISTOLE ŞI FABULE (1847) CÎTEVA CUVINTE ÎN EOC DE PREFAŢĂ Prima prefaţă a poeziilor lui Alexandrescu, cea din fruntea ediţiei de la Iaşi, 1842, punea mai puţine probleme de concepţie ca aceasta, publicată în 1847 şi reprodusă, fără schimbări esenţiale, în 1863. în 1842 predomina tonul glumeţ şi aluzia transparentă la diverse conflicte personale (polemica cu KHade, cu alţi poeţi); iată textul: „Precuvîntarea în fruntea unei cărţi este cîteodată foarte trebuincioasă; întîi, pentru că adaogă la numărul foilor (lucru nu puţin folositor pentru mul-ţămirea ochilor şi pentru speculaţie), iar al doilea pentru că autorul are aci cîmp deschis să vorbească cît va pofti de meritul său şi de nedestoinicia vrăjmaşilor săi. Oricum va fi, îmi venise dorinţa să fac şi eu o precuvîntare; vrînd să dau cititorilor o înaltă idee de învăţătura mea, hotărîsem să înşir ca într-un pomelnic numele tutulor autorilor morţi sau vii, creştini sau păgîni, pe care i-am citit sau voi să-i citesc ,^să pui cîteva epigrafe latineşti, cîţiva termini de himie, şi cu ast chip să spariu pe acei care ar îndrăzni să mă judece. Dar o idee rapide mă făcu să-mi schimb hotărîrea: mă gîndii că o asemenea colecţie nu poate sluji decît să dovedească bogăţia neştiinţii mele; că aş vorbi în zădar de regulile lui Aristot, cînd nu le păzesc; cînd el a scris bine şi eu cum vedeţi. Aşa înfăţişez fără formalităţi un amestec de poezii; o parte din ele au fost încă o dată tipărite şi criticate ; cu a doua ediţie aştept o a doua critică. în zădar strigă unii că critica e primejdioasă, că omoară talentele: dumneaei nu face atîta rău cît vor să arate, şi nu văz ce nenorocire ar fi de ar putea să zugrume cîteva din acele duhuri lunatice care, plîngîndu-se de puţina înţălegere a veacului lor, se închid în viitorie ca într-o cetăţuie nepătrunsă, şi aşteaptă acolo slava, care îi priveşte cu milă şi rîde de dînşii. Dar critica trebuie să fie iertată: însă nu numai unora, ci deobşte; nu acea care defăima pe om, dar acea care arată greşelele scrierii. O asemenea critică poate să îndrepteze pe mulţi, poate să formeze gustul. Geniul e ca toate puterile lumeşti, care adorm într-o oarbă încredinţare, cînd nimeni nu le arată adevărul. Să nu credem însă că meritul unui autor se poate cerceta şi hotărî numai de acei 411 de o meserie cu dînsul: adeseori pana lor este povăţuită de patimă şi interesul ce au a înşăla îi face nedrepţi. B destul să aibă cinevaşi un duh firesc ceva cultivat şi nişte organe simţitoare, ca să preţuiască talentul. Meritul unui poet stă în plăcuta întipărire ce ne lasă citirea poeziilor sale, şi cititorul, chiar de nu va şti regulile, tot poate spune de a simţit mulţămire sau neplăcere, dacă versurile sînt melodioase sau aspre, desluşite sau încurcate, felurite sau monotone. Autorul a împlinit toate condiţiile, de va izbuti să-mi mulţămească duhul, inima şi urechea, potrivit cu felul la care se apleacă. Eu niciodată n-am criticat pe nimeni, pentru că mi-a plăcut să fiu în pace cu toată lumea, şi pentru că prea puţini oameni suferă cu mulţămire să le arăţi greşelele: iar de n-am răspuns la personalităţile adresate asupră-mi, meritul acesta nu e al meu, ci al censurii, de bine voitoare, care nu m-a îngăduit1; altfel, poate că n-aş fi avut filosof ia a le privi cu despreţuirea ce merita; a lăsa în pedeapsa cugetului lor pe acei oameni care nu se ruşinează de nimic, care şi-au minţit lor şi obştii, care mi-au făcut tot răul ce le-a fost prin putinţă, şi au dat scrierilor mele un duh vinovat ce nu l-au avut. Rousseau zice că nu trebuie să omorîm un om, ca să-i dovedim prin aceasta că n-are dreptate la răul ce vorbeşte de noi; dar povaţa e lesne şi fapta anevoie; eu aş urma-o bucuros cu acei care ar critica poeziile mele, căci fără să fiu ca ,acei ipocriţi, carii se zic ei însuşi cei mai păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, ca să se mire lumea de modestia lor, tot cunosc ce-mi lipseşte, deşi nu poci face mai bine. Dar văz că fără să voi era aproape să vă dau o precuvîntare după toate formele: norocire pentru cititori că am prins de veste la vreme: altfel le-aş fi făcut apologia fieşcăria bucăţi, i-aş fi plimbat pe aşternutul văilor şi pe vîrful munţilor, le-aş fi vorbit de soare şi de lună, de zefir şi de flori; i-aş fi dus să facă cunoştinţă cu dobitoacele mele ca să vază cît sînt de nevinovate, şi i-aş fi lăsat să scape din vizunii cu orice mijloc vor şti. Acum însă îi iert; dar sfîrşind mulţămesc prietinilor mei care, orbiţi negreşit de prieteşug, îmi fac o vină că scriu aşa de puţin. Ei ar avea cuvîntul să mă întrebe cum lucrez şi atît, după toate nemulţămirile ce am suferit din pricina aplecării mele. Cît pentru duhurile satirice, şi pentru toţi acei care judecă cu asprime şi privesc greşelele noastre cu telescopul, de îmi vor zice că şi cît am scris este prea mult, le voi răspunde că chiar de aş fi vrut să-i mulţămesc şi să nu scriu nimica, aceasta mi-ar fi fost peste putinţă: că am avut datoria să fac aceea ce am putut, să pui şi eu o piatră cît de mică la zidirea obştească; şi în sfîrşit că poate pilda mea nu va fi de tot nefolositoare pentru alţi tineri mai cu talent decît mine, care îşi ţin scrierile lor ascunse ca nişte crime de stat, şi socotesc viaţa petrecută în moliciune, ca cea mai bună recomendaţie pentru ei, în ziua de astăzi." Spre deosebire de aceasta, în 1847 avem de-a face cu o expunere de principii mai amplă. Ideea că poezia este cea dintîi formă de manifestare literară a unui popor era larg răspîndită în epocă: o afirmase Iancu Văcărescu în Cununa lui Cîrlova (v. mai sus, p. 179), Bliade în traducerea intitulată Regulile sau gramatica poeziei (cf. D. Popovici, Ideologia, p. 46). Spontaneitatea naşterii poeziei („scînteie divină", 1 Vezi scrisoarea lui G. Bariţ citată la p. 553. p. 65, r. 14) nu-i asigură însă, spune mai departe Alexandrescu, valoarea şi trăinicia: munca asiduă şi raţiunea sînt condiţii tot atît de esenţiale. în economia prefeţei, insistenţa asupra acestor două elemente ocupă un loc deosebit de însemnat, fapt care corespunde cu formaţia clasică a poetului şi cu mentalitatea lui raţio-nalistă. Autoritatea lui Beranger, poet extrem de popular la noi în epoca din preajma anului 18481, nu face decît să confirme doctrina lui Boileau, a cărei influenţă asupra lui Alexandrescu este şi adîncă şi durabilă: Aimez donc la raison. Que toujours vos ecrits Bmpruntent d'elle seule et leur lustre et leur prix.3 [Art poetique, I, 37 — 38.) Vingt fois sur le metier remettez votre ouvrage.3 (ibid., I, 172) Alexandrescu este în primul rînd un om al epocii sale. Pentru el, poezia, „pe lîngă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale", trebuie să contribuie la progresul societăţii, la educarea ei4: această idee nu-şi găseşte încă loc în prefaţa din 1842, unde poezia este considerată că îşi atinge scopul dacă poate oferi cititorului satisfacţii de ordin estetic, provenite din melodia versurilor, claritatea expresiei şi varietatea tematicii. Mai tîrziu, zece ani după această a doua prefaţă, în discuţie aici, se va putea constata o nouă etapă a evoluţiei concepţiilor lui Alexandrescu: în necrologul lui Beranger [Concordia, 25 iulie 1857) el vorbeşte de rolul de luptător politic activ al poetului, idee în germene încă din poeziile mai vechi5: „Ne pare rău numai că o asemenea laudă [este vorba de elogiul făcut de un scriitor francez rolului de „consilier intim al libertăţii" pe care l-a avut Beranger] nu poate veni la socoteala acelora care cred, sau cel puţin zic, că geniul literar este incompatibil cu capacitatea politică. Trebuie să remarcăm, în sfîrşit, faptul că Alexandrescu socoteşte de datoria sa să participe la efortul literar al vremii sale, opera sa urmînd să constituie o etapă necesară în drumul ascendent al literaturii. 1 N-am putut identifica pasajul din Beranger la care se referă Alexandrescu. 2 „Iubiţi deci raţiunea. Totdeauna scrierile voastre Să-şi ia numai de la aceasta şi strălucirea şi valoarea lor." 3 „De douăzeci de ori aşază-ţi lucrul pe războiul de ţesut." Vezi mai jos notele la epistolele literare. 4 Cf. P. van Tieghem, capitolul La notion de vraie poesie dans le preromantisme euro-peen, în Prerom., I, p. 19—71 (pentru rolul social al poeziei, cf. în special p. 65 —69). Idei similare cu ale lui Alexandrescu sînt semnalate de D. Popovici, Ideologia, p. 207: „Articolul Pentru poezie fal lui Eliade], apărut în Curierul romînesc din 1832, are, în forma lui romînească, aerul unei predicaţiuni saint-simoniene. La începutul civilizaţiilor, poetul îndeplinea şi funcţiunea de legislator şi de preot. El conducea popoarele pe calea civilizaţiei şi opera lui, ecou al preocupărilor contimporanilor săi, este imaginea cea mai pură a stării de lucruri din epoca sa. în zilele noastre, ca şi în trecut, arta trebuie să se inspire din prezent şi să pregătească viitorul." Cf. şi comentariul la Anul 1840, mai jos p. 432 şi urm. 5 Identificarea soartei poetului cu a omenirii, a mulţimii, în Rugăciunea, Anul 1840. 412 413 1847 şi, ou adaptări, 1863. 65, 2 portfoliul 1847: portofoliul 1863; 8 juneţei şi neesperienţei 1847: juneţei 1863; 9 dintîi 1847: dîntîi 1863; 10 noroadelor 1847: popoarelor 1863; 17 ierarşia 1847: erarchia 1863; 22 veacuri 1847: secoli 1863; 66, 3 Franţei 1847: Franciei 1863:6 nuanse 1847: nuanţe 1863; 17 influenţa 1847: influinţa 1863; 21 Retipărindu-le acum 1847: Retipărind acum prefaţa de la cartea publicată în 1847 18631; 25 existenţei... exprime: scris esistenţei... esprime 1847, 1863; 26 soţietăţii 1847: societăţii 1863 2; 27 înalţă 1847: înalţ 1863; 28 anii cei veciniei 1847: anii eterni 1863; 31 dintîi 1847: dîntîi 1863; aplauda 1863: apluada greşeală de tipar 1847. TRECUTUL LA MĂNĂSTIREA DEALULUI Data compunerii nu se poate stabili cu certitudine. G. Bogdan-Duică (Ist. Ut., p. 263) propune toamna anului 1844, cînd Bibescu vizitase mănăstirea. Cu toate că lipsesc indicii precise, nu este exclusă ipoteza ca Alexandrescu să-1 fi însoţit pe domnitor în vizita oficială pe care acesta o făcuse în 22' august 1844.3 Dedicaţia adresată lui Bibescu şi aşezarea poeziei în fruntea ediţiei fac verosimilă această datare. Trecutul la Mănăstirea Dealului se poate încadra în poezia ruinelor, temă preromantică şi romantică destul de frecventă. Apărută sporadic încă din Renaştere, cînd ruinele Romei şi ale celorlalte oraşe romane intraseră în centrul atenţiei generale4, tema aceasta a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui de al XlX-lea. înflorirea arheologiei clasice a redeşteptat interesul pentru antichitatea greco-latină atît în arta plastică5 cît şi în literatură. Hotărîtoare par însă să fi fost numeroasele călătorii în Orient, care au dezvăluit europenilor ruine mai impresionante prin dimensiunile lor şi prin natura peisajului înconjurător decît cele cunoscute pînă atunci: Palmira, cu monumentele ei relativ bine conservate, situate în mijlocul unui pustiu, vestigiile imperiilor asiro-babiloniene, ale vechiului Egipt etc. Unul din aceşti călători, Volney, publică — pe lîngă Voyage en Syrie et enEgypte, pendant les annees 1783, 1784 et 1785* (Paris, 1787), lucrare cu caracter ştiinţific, dar care a exercitat şi o oarecare influenţă asupra literaturii, — opera sa capitală, Les ruines ou Meditations sur les revolutions des empires^ (Geneva, 1791), în care intenţiona să explice raţional 1 Adaosul strică sensul frazei, dovadă a neglijenţei cu care a lucrat autorul. 2 Ar putea fi vorba de o simplă variantă grafică, ci servind şi la transcrierea lui ţ; cf. mai sus, 66,3 unde Franciei 1863 trebuie citit, după cum pare să o dovedească lecţiunea ediţiei 1847, Franţei. 3 G-. Călinescu, p. 378. 4 Cf. G-. Călinescu, p. 427 şi urm., care face un scurt istoric al temei. Vezi, de asemenea, acelaşi subiect la D. Popovici, Heliade, I, p. 573 şi urm. (cu bibliografia romînească a problemei). Alte informaţii la G. Călinescu, Ist. Ut., p. 126 şi urm.; G. Lanson, Lamartine, I, p. 36—37, 184, 190. 5 Gravurile lui Giambattista Piranesi, picturile lui Hubert Robert. 6 „Călătorie în Siria şi în Egipt în anii 1783, 1784 şi 1785." 7 „Ruinele sau Meditaţii asupra revoluţiilor imperiilor." decăderea şi dispariţia unor civilizaţii din trecut, dar care a constituit punctul de plecare pentru meditaţiile filozoiico-poetice lîngă ruine. Tema ia o mare f amploare în Franţa şi, cum spune G. Călinescu (Ist. Ut., p. 126), „aproape fiece I poet din preajma lui 1800 îşi are «ruina sa»". | La noi tema a luat o dezvoltare am putea spune excepţională. Ruinele lui ţ Volney circulau, atît în original cît şi în traduceri manuscrise1; circulau de ase- menea şi operele celorlalţi cîntăreţi ai ruinelor. Dar simplul impuls livresc nu poate explica pletora meditaţiilor pe ruine din literatura noastră. Atenţia acordată vechilor monumente istorice, romane sau romîneşti, coincide cu trezirea j conştiinţei naţionale, cu începuturile luptei pentru independenţă, şi se împleteşte ! cu ea: ruinele sînt mărturiile gloriei trecute, ale originii romane, ale faptelor de arme din vremea voievozilor; ele sînt un model şi un îndemn în lupta actuală: aşa cum eşti, j Singură porţi povara mărirei romîneşti, j Tîrgoveşte căzută I poetul întristat Colore variate în sînu-ţi a aflat, Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta, A vitejilor umbră d-am şti se o cinstim, Vrednici de libertate noi am putea să fim. Am afla de la dînşii ce jărtfe trebuiesc, I Prin cîtă energie naţii se mîntuiesc. (v. 57-66) ; Această coincidenţă explică două caracteristici esenţiale ale poeziei romî- f neşti a ruinelor: pe de o parte, poeţii noştri nu cîntă, ca cei francezi, Palmira2, Teba, Ninive sau chiar Roma, ci mai ales urmele trecutului naţional, Tîrgovişte, Suceava, Cetatea Neamţului, Turnul-Severin etc.; pe de altă parte, dintre cele două sentimente pe care le inspiră ruinele, melancolia în faţa deşertăciunii eforturilor omeneşti şi admiraţia faţă de trecut, asociată cu speranţa pentru viitor, predomină la noi cel de al doilea, mai puţin reprezentat în literatura franceză. Poezia ruinelor începe în literatura romînă, pe cît se pare, cu Iancu Văcărescu, care tratează tema, în treacăt, în Primăvara amorului: Surpături sînt de o parte, \ D-un oraş ce a domnit J (Colecţie, p. 7), mai amplu în Roma cum este (ibid., p. 133) Ş1 Roma cum era (ibid., p. 135). Dar cel socotit pe drept cuvînt iniţiatorul genului este V. Cîrlova, Ruinurile Tîrgoviştii (în Curierul romînesc din 20 martie 1830). îi urmează Gr. Alexandrescu, l care, înaintea poeziei pe care o discutăm, publicase Miezul nopţei, Adio la Tîrgovişte ( —-- 1 Sfărîmările sau procetire asupra revoluţiilor împăraţilor de la Volney, de Ionică Tăutu. Cf. N. Cartojan, Alăuta romînească, în Omagiu lui Ion Bianu, Bucureşti, 1927, p. 121. 2 Vezi totuşi, la Alexandrescu, Adio la Tîrgovişte, v.7. 415 (1832) şi Meditaţie (1838). în 1834 A1- Hrisoverghi închină o odă Ruinelor Cetăţii Neamţu în care dă alarma în privinţa pericolului de distrugere a monumentelor istorice.1 Bliade publica în Culegerea sa din 1836 O noapte pe ruinele Tîrgoviştii. în 1853, G. A. Baronzi consacră aceloraşi ruine cea de a 25-a dintre Nopturnele sale: Turris Vestae (I) (p. 85). P. Grădişteanu publică în 1857 O noapte pe ruinele Tîrgoviştei. în acelaşi an citim o Meditaţie pe ruinele Tîrgoviştei —în proză— de C. Z. Creţeanu (în Concordia din 12 martie 1857). Tema este tratată de asemenea, cu alt decor, de D. Bolintineanu, Ruinele cetăţii lui Ţepeş2, I. Cătina, Pe ruinele cetăţii lui Ţepeş (Poezii, 1846, p. 5)2, C. Bolliac, Cugetare (Colecţiune, p. 37), C. D. Aricescu, Miezul nopţii, Visia (Cîteva ore de colegiu, p. 36, 72), Meditaţie (Arpa, p. 24), G. H. Grandea, Ruinelor (Preludele, p. 185) şi mulţi alţii.3 Cu toată varietatea gîndurilor şi sentimentelor pe care ruinele Tîrgoviştei le inspiră lui Alexandrescu, Trecutul la Mănăstirea Dealului se axează în linii mari pe tendinţa optimistă a poeziei ruinelor, cum o dovedesc înspecial ultimele versuri. Precedente nu lipsesc. Volney însuşi nu se rezumă la meditaţiile asupra zădărniciei lumii. în Invocaţia operei amintite, scriitorul francez scoate „lecţii utile" din contemplarea ruinelor; egalitatea (e drept, în faţa morţii), ideea de libertate, ilustrată de pieirea inevitabilă a tiranilor, dragostea pentru oameni.4 Cîrlova are şi el accente similare, de glorificare a trecutului în comparaţie cu decadenţa prezentă, menţinîndu-se destul de aproape de invocaţia lui Volney: O ziduri întristatei O monoment slăvit! în ce mărime-naltă şi voi aţi strălucit, Pă cînd un soare dulce şi mult mai fericit îşi răvărsa lumina p-acest pămînt robit! [.....................................••••] La voi, la voi nădejde eu am de ajutor; Voi sînteţi de cuvinte şi de idei izvor. [•••......................................] Deci priimiţi, ruinuri, cît voi vedea pămînt, Să viu spre mîngîiere, să plîng p-acest mormînt, Unde tiranul încă un pas n-a cutezat, Căci la vederea voastră se simte spăimîntat! (Ruinurile Tîrgoviştii, p. 143—145.) 1 Poezii, p. 7. Hrisoverghi a izbutit, pare-se, să creeze un curent de opinie; Cetatea a fost salvată, renovarea monumentelor începe cam la aceeaşi epocă. 2 Trimiterea din D. Popovici, Heliade, I, p. 574, 578. s Vezi discutarea poeţilor minori în D. Popovici, Heliade, I, p. 574 şi urm. Vom avea ocazia să revenim asupra lui M. Cuciuran, O zi şi o noapte de 'primăvară pe ruinile Cetăţii Neamţ (Poetice cercări, p. 25 şi Poezii, p. 42)? Romulus Scriban (0 noapte la ruinile Secerei publicată în Steaua Dunării din 18 aprilie 1860) şi asupra lui C. I. Fundescu, care, în poezia Pe munte (Flori, p. 94), nu face decît să schimbe decorul, înlocuind ruinele cu stîncile. Cf., de asemenea, Ruinele den Orlea de M. Cetăţeanul în Lepiurariul lui Ar. Pumnul, ÎI2, p. 5. 4 Vezi, de asemenea, pasajul din VImaginaiion a lui Delille, citat de G. Călinescu, Ist. lit., p. 127, destul de apropiat de Alexandrescu. Şi Lamartine evocă libertatea în ruinele Italiei antice (Le golfe de Baya, în Meditations poătiques, XV, La liberte' ou une nuit â Rome, în Nouvelles mâditations poetiques, XX). Idei asemănătoare găsim şi la Hrisoverghi: Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoşeşti, Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăveşti [..................................................] O singure monument, ce te avem drept dovadă Slavei acei strămoşeşti! (Ruinelor Cetăţii Neamţu, în Poezii, p. 155.) La fel BHade: Eu cînt în miezul nopţii a voastre biruinţe, Eu pe mormîntul vostru laure împletesc; Izbînzi, fapte viteze, războinice dorinţe Recomandez eu lumei, l-ai voştri fii vestesc. Cîmpia îmi arată slăvitele războaie Şi cîte biruinţe pe dealuri s-au sărbat; [..................................] Aci îmi stau de fată eroii Rumîniei. [..................'...................] O ziduri! Rămăşiţă din slava strămoşească, O turn ! de unde ochiul de mii de ori văzu Biruinţa să zboare prostirea rumînească, în muta voastră şoptă cîte-mi vorbiţi acu ! (O noapte pe ruinile Tîrgoviştii, v. 53 — 58, 61, 109—112, ed. D. Popovici, I, p. 180, 182.) După cum vedem, în poezia lui Alexandrescu elementele optimiste sînt mai puternice decît la predecesorii săi; totul converge la el spre viziunea unui viitor în care libertatea va învinge din nou. Meditaţia filozofică atît de obişnuită în poezia ruinelor e abia schiţată (v. 21 — 25) şi se încheie cu o invectivă la adresa tiraniei. Trebuie semnalată şi referirea lui Alexandrescu la o viitoare armată naţională. Problema frămînta în permanenţă pe patrioţii romîni din vremea aceea, care socoteau armata ca o necesitate imperioasă în lupta pentru independenţă. Aceasta explică şi numărul relativ ridicat de marşuri şi ode militare, scrise pe un ton poate disproporţionat cu importanţa primelor înjghebări militare (I. Văcărescu, Marşul vomînesc, făcui la reînfiinţarea miliţiei naţionale, în anul i82g, în Colecţie, p. 77, Marşul lui Cîrlova etc). Alexandrescu însuşi, care se înrolase o bucată de vreme în noua armată, îi consacră O impresie (1846^ şi Cîntecul soldatului (1853). în articolul Poezia romînă în diverse epoce din Albina Pindului, i868„ p. 137, D. Bolintineanu face următoarea apreciere asupra poeziei: 416 27 — Grigore Alexandrescu, Opere î 417 „Trecutul la Monastirea Dealului este o plîngere pentru ruinele Tîrgoviştei; dar dupe oda sublimă, înflăcărată, vie, a marelui poet Cîrlova, această poezie este palidă, repetă chiar ce a zis Cîrlova. Spre exemplu: Tot e tăcut şi jalnic; însă aşa cum eşti Singură porţi povara mărirei strămoşeşti." i347, 1863. Titlu scris Monastirea 18471, 1863; dedicaţia lipseşte în 1863; 4n reîn(n)oirea 1847: re'noirea 1863; 9 Dîmboviţei 1847: Dîmboviţii 1863; 12 dealul 1847: murii 18632; se 1847: să 1863; 14 veacuri 1847: secoli 1863; răpus: scris repus 1847, 1863; 26 sfînt 1847: sînt 1863; 26n sfîntul 1847: sîntul 1863; 44 tînăra 1847: o jună 1863; 46 prădat: scris predat 1847, 1863; 47 subt 1847: sub 1863; 55 vremea 1847: timpul 1863; 56 ş-au 1847: şi-au 1863; pierdut: scris perdut 1847, 1863; 59 Tîrgoveşte 1847: Tîrgovişte 1863; 63 se 1847: să 1863; 65 jărtfe 1847: jertfe 1863; 71 exil: scris esil 1847, 1863; 72 Istrail 1847; Isdrail 1863. UMBRA IvUI MIRCEA LA COZIA Alexandrescu* ne informează el însuşi asupra împrejurărilor în care şi-a compus poezia. în Memorial (ed. 1863, p. XXIII) citim: „Ziua începuse a se ascunde dupe. munţii de la apus, mai luminînd încă puţin culmele cele din faţă. Apropierea serei da obiectelor colore fantastice şi deştepta nenumeratele voci ale singurătăţii. Otărîţi a pleca a doua zi de la Cozi a ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm căutătura noastră pe deşertele ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entusiasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau o seară la Cozia." Aşadar, poezia pare să fi fost scrisă chiar în timpul călătoriei făcute împreună cu Ghica în vara anului 1842. A fost publicată, cu titlul indicat în Memorial, în revista ieşeană Propăşirea din 7 mai 1844. încadrată într-o anumită sferă de inspiraţie, Umbra lui Mircea poate fi considerată ca o derivată a poeziei nopţii şi a mormintelor, de origine preromantică.3 Ca şi la Young, noaptea nu e luminată de lună sau de stele şi nu constituie un moment oarecare în desfăşurarea normală a vieţii universului, ci o întrerupere 1 Titlurile fiind scrise cu caractere latine, predomină grafiile etimologizante. 2 Eminescu pare să fi cunoscut ediţia din 1863 a operelor lui Alexandrescu, în poezia postumă Miron şi frumoasa fără corp, se citeşte: Lîncezind în gînd şi-n fire, în muri trişti de mănăstire Şi-a închis chipu-i pierit. (Ed. E.S.P.L.A., 1952, p. 226.) Cf. nota la Anul 1840, v. 69, în aparatul critic. 3 Vom reveni asupra acestei teme în nota la Cimitiriul şi Miezul nopţei. în mersul obişnuit al lucrurilor, o clipă gravă în care natura este dominată de supranatural („Este ceasul nălucirei", v. 9), în care tăcerea însăşi e neliniştitoare prin mişcările şi glasurile din natură.1 Reînvierea fantomelor este de inspiraţie ossianică2, dar îi dă poetului posibilitatea de a glorifica trecutul naţional, atît prin evocarea voievodului şi a taberei de luptă, cît şi prin apostrofa pe care i-o adresează lui Mircea. Se poate observa că, întocmai ca în poezia ruinelor (v. mai sus, p. 416), tema nopţii este încadrată de Alexandrescu în lupta pentru independenţă, glorificarea faptelor de arme ale trecutului fiind un impuls pentru activitatea politică din secolul al XlX-lea. Războiul nu este însă soluţia propusă contemporanilor: ştiinţa, arta, raţiunea vor rezolva problemele pe care în trecut le arbitrau armele (v. 4 — 52). în versurile 53 — 56 se evocă, de altfel, nenorocirile războiului, suportate de popoare: ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc (sau, mai curînd „împletesc"). Umbra lui Mircea s-a bucurat de un succes şi de o popularitate pe care n-au izbutit s-o întunece anii. Reminiscenţe şi imitaţii nu lipsesc. Bolintineanu3 îşi amintea desigur de Alexandrescu în versurile: 1 Noaptea este înfăţişată şi sub alte aspecte la Alexandrescu. Cf. G-. Călinescu, p. 421 şi urm. 2 0 fantomă îi apăruse şi lui Volney în capitolul al III-lea al Ruinelor; cf., la noi? Mihail Cuciuran în 0 zi şi o noapte de primăvară pe ruinile Cetăţii Neamţ: Eu obosit de trudă vrem să mă odihnesc, M-am suit sus pi-o piatră ca s-adorm un menut, Şi cînd să închid ochii, atunci din nou zăresc. O umbră ce s-înalţă din acel loc tăcut Şi vine drept la mine... (Poetice cercări, p. 19.) 3 în articolul din Albina Pindului, 1868, p. 136—137, Bolintineanu analizează Umbra lui Mircea: „Versuri lungi de şasesprezece şi cincisprezece silabe, împrumutate de la grecii moderni, dar mai regulate deqît a Anului 1840, sînt poema intitulată Umbra lui Mircea. în această poemă sînt imagine pe ici pe colo. Pare umbra lui Mircea cel Bătrîn, priveşte apa rîului ce se trage, munţii îşi clătesc frunţele. Dar Mircea tace, nu se mişcă, ba în fine face -semn, dă o poruncă; atîta a fost tot. Poetul salută pe erou şi între mai multe versuri ce Iac mai multe strofe răsună numai acest vers care este bine: Veacurile ce sorb neamuri al tău nume l-au răpit. Ce zice în urmă, pare un discurs la morţi, precum: Dar cu slabele-ţi mijloace faptele sînt de mirare. Rîvna-ţi fu neobosită, îndestul a ta silinţă etc, etc. în cea din urmă strofă este o imagine frumoasă: Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantasme de mari secoli pe eroii lor jălesc, Ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al monastirei în cadenţă îl izbesc. Rima este foarte săracă în această poezie. De douăsprezece ori termină versul masculin ■cu esc, şi de opt ori termină versul feminin cu eşte. Douăzeci de esc pentru şasesprezece •strofe!" 4Î8 17* 419 Dar soarele se culcă... tăcere!... o femeie Apare-n acest loc! (Poezii, voi. II, p. 273.) şi în La Piramide (ibid., voi. II, p. 247): Tăcere! iată noaptea!... o umbră se arată Răsare din pămînt. Ea face semn cu mîna-i plăpîndă şi uscată Şi mii de alte umbre se-nalţă din mormînt. C. I. Fundescu, ale cărui poezii sînt adevărate colecţii de reminiscenţe, mergînd pînă foarte aproape de plagiat, din Alexandrescu şi Bolintineanu, se adresează astfel căpitanului N. Dunca: Salutare, umbră sacră! (Flori, p. 26.) Mai importantă este poezia lui G. Creţeanu, Cîntarea barzilor la mormîntul bătrînului Mizcea^ (Melodii intime, p. 10) scrisă în 1847, în care elementul ossianic este mai accentuat, cadrul rămînînd similar celui din poezia lui Alexandrescu. Umbra lui Mircea a fost reprodusă în Antologia lui Stanley (p. 86 — 90). Propăşirea din 7 mai 1844 (P), 1847, 1863. Titlu în P: Umbra lui Mircea sau o seară la Cozia; 2 potrivă 1847: protivă P, 1863; 8 care 1847, 1863: carea P; 9 ceasul 1847, P: ora 1863; desvăleşte 1847: disvăleşte P, desveleşte 1863; 10 -ncoronată 1847, 1863: înarmată P; 11 către 1847, 1863: între P; 15 repetat 1847: repetă greşeală de tipar 1863;-'18 puternici legioane 1847, 1863: ai taberilor vulturi P; 20 oar' 1847, P' oare *%63; se 1847, P' sâ l8^3; 21 sabia lui şi armurai^, 1863: sabia şi armatura P; 23 cinstea Romei 1847: fala, cinstea. Romii P, gloria Romei 1863; 25 răspunde 1847, P: scris respunde 1863; 26 -l priimesc cerut de ritm şi de forma obişnuită a verbului: -l primesc 1847, 1863, îl primesc P; 27 se-nştiinţează 1863: să-nştiinţează P, se-nstiinţează 1847; 28 spumate unde 1847, 1863: talazuri repezi P; 29 priimeşte 1847, P:primeşte 1863; 30 fiii Romîniei care 1847: fii ai romînimei carea P, fii ai Romîniei care 1863; 33 hrănit P; hrăpit împotriva sensului, greşeală de tipar 1847, 1863; 34 neobosită 1847, P: neosebită 1863; 38 nu resultatul 1847, 1863: iar nu mijlocu P; laude 1847, 1863: laudă P; 41 locaş 1847, 1863: lăcaş P; 42 unde tu te gîn-deşti 1847, 1863: unde-adese gîndeşti P; 44 l-a 1847: l-au P, 1863; 49 vremile-acelea, vremi 1847, P: timpii acei, timpi 1863; 51 şi prin arte naţiile 1847, 1863: meşteşuguri, neamurile P; 52 slavei îl 1847, P; gloriei 1863; 53 groasnec 184^: groaznic P, 1863; 54 naţiile 1847, 1863: neamurile P; îi plătesc posibilă greşeală de tipar1 1847, 1863: împletesc P; 55 care topeşte 1847, 1863: ce mistuieşte P; 1 O păstrăm totuşi în text, fiindcă are sens şi ar fi putut să fie aprobată de Alexandrescu, ca o exprimare mai puternică a ideii. Se citează cazul similar al lui Malherbe care şi-ar fi realizat cel mai frumos vers din opera sa: Et rose elle a vâcu ce queviventies roses L'espace d'un matin (Consolations ă M. du Perier, v. 15—16), adoptînd „deformarea" rose elle a numelui fetei cîntate, Rosette. 420 56 şi pădurile ce-1 1847: păduri care îl P, păduri care-1 1863; 59 întunerecul 1847 y 1863: întunericul P; 61 Lumea 1847, 1863: Firea P; cele-nalte 1847, 1863: înălţate P; 62 veacuri 1847, P: secoli 1863; jălesc 1847, P: jelesc 1863. RĂSĂRITUL UUNEI LA TISMANA Punctul de plecare al poeziei este impresia pe care i-a făcut-o poetului un răsărit de lună, pe cînd vizita, împreună cu I. Ghica, mănăstirile Olteniei, în vara anului 1842. Pasajul din Memorial (p. LIX şi urm.) prezintă asemănări izbitoare cu prima parte a poemului; e probabil ca redactarea memorialului să fi fost ulterioară compunerii poeziei (cum a fost cazul şi pentru Umbra lui Mircea), iar aceasta din urmă să dateze chiar din timpul călătoriei, cînd impresiile erau încă proaspete: „Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastică, dar în faţa noastră, spre răsărit, o luminăroşatică vestea apropierea lunii; peste puţin o văzurăm licu-rind ca o stea depărtată, ca o făclie care se aprinse în deasa întunecime a copacilor ce acoper muntele. Apoi un glob ruvinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt, şi înălţîndu-se puţin, aruncă o rază piezişe pe rămăşiţile unei zidiri ce se vede pe coastă, apoi dodată arătîndu-se dasupra stejar urilor celor mai înalţi, ca pe un piedestal de verdeaţă, lumină peştera sfîntului, turnurile mănăstirii, potecile tainice şi stîncele din faţă, în vreme ce o parte a pădurii, rămasă în umbră, făcea să se auză un uiet fioros, asemenea cu zbieretul depărtat al hiarilor sălbatece. Am văzut de multe ori răsărind şi apuind luna, dar niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atîta impresie. Tăcerea acestei cetăţi unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului ce se înălţa melanholică pe cîmpiile cerului mi se părea a înota în atmosferă, ca un fanai aruncat pe nemărginirea oceanului, toate umplea inima de melancolie şi deştepta ideea unei vieţi petrecute în singurătate în sînul naturei." Luna a inspirat din cele mai vechi timpuri pe poeţi, dar niciodată astrul nocturn n-a fost mai des cîntat decît începînd de la poezia romantică. S-a afirmat că originea trebuie găsită la Young şi în poezia ossianică1, dar lumina încremenită şi misterioasă a lunii este în perfectă concordanţă cu atmosfera şi peisajul romantic, astfel încît valoarea ei poetică nu ar fi putut rămîne străină sensibilităţii romanticilor. Oricare i-ar fi predecesorii2, „în general, ca poet liric, Gr. Alexandrescu vede universul sub luna"B. 1 P. van Tieghem, Prerom., I, p. 280, II, p. 28—30, Alexandrescu a avut în minte peisajul ossianic, după cum arată versul 20, în care Tismana e comparată cu un palat ossianic. 2 P. Mumuleanu îi consacră lunii o poezie, în altă tonalitate decît Alexandrescu (Poezii, p. 61 şi urm.). 3 a. Călinescu, p.421. 421 O scurtă meditaţie aminteşte de Volney: A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii (v. 27 — 2S)1. în ultimă instanţă, tăcerea şi solemnitatea nopţii îi inspiră poetului „duouă nobile instincte": „unu, - a cerului credinţă2, altu, - a patriei iubire", în ansamblul poemului, aşadar, peisajul nocturn apare doar ca un punct de plecare pentru asociaţii de idei care-1 duc pe Alexandrescu la unul din genurile lui favorite, poezia politică, naţională şi socială, îmbinarea aspiraţiilor naţionale cu protestul social fiind caracteristică ideologiei generaţiei de la 1848. Poemul se încheie optimist: tot ce se opune legilor naturii va cădea şi progresul îşi va deschide calea. în articolul din Albina Pindului (p. 137), Bolintineanu scrie: „într-o poezie, Răsăritul lunei, găsim strofe energice (energia este marele caracter al poeziei), descrie lupta romînilor în contra ungurilor: [urmează citarea versurilor 41—43]- Dar dupe victoria romînilor asupra ungurilor poetul revine la idei generoase şi democratice. [Urmează versurile 59—62, cu nota:] Scria, dacă nu ne încelăm, sub regimul Bibescului sau al lui A. Ghica. Este o lovitură energică dată familiilor protipendadei ce pretindeau că sînt din nobilii vechi ai ţerei." 1847, 1863. 2 iubitei mele 1847: copilei dulce 1863; 3 priveleşte 1847: privelişte 1863; 4 ammira 1847: admira 1863; 5 întii 1847: întîi 1863; 9 tai-necile 1847: tainicele 1863; Pe I847: pre 1863; 1® ridica 1847: ridică 1863; 15 stejarilor 1847: stejarilor 1863; 17 mănăstirea 1847: monastirea 1863; 23 stînca, peştera 1847: stînca, peşteră 1863; 24 sfînt 1847: sînt 1x63; 25 ceasuri 1847: ore 1863; extaz; estaz 1847, estas 1863; 26 şoptele 1847: şoaptele 1863; viaţa 1847: viaţă 1863; 27 mănăstire 1847: monastire 1863; 28 vijălii 1847: vijelii 1863; 36 era 1847: erau 1863; 37 craiul 1847: riga 1863; 37n riga Ungariii 1847: regele Ungariei 1863; 47 el 1863: ei 1847; 66 Propăşîrei 1847: Propăşirei 1863. MORMINTELE LA DRĂGĂŞANI Şi această poezie îşi are izvorul de inspiraţie în impresiile culese cu prilejul călătoriei din vara anului 1842. Compunerea ei pare însă mai tîrzie: în primul vers: Cînd vizitam odată locaşurile sfinte, 1 Cf. Meditaţia lui Volney din Ruine (cap II) 2 Ga la Young. Vezi mai jos, nota la Miezul 'nopţei. odată trebuie interpretat ca o referire la un trecut mai mult sau mai puţin depărtat1; deci poezia a fost scrisă nu în timpul călătoriei, ci după o oarecare perioadă de timp. Lipsesc indicii pentru o datare mai precisă, în Memorial se pot citi idei asemănătoare cu cele din poem: „Dupe puţin umblet sosirăm la locul numit Drăgăşani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar de amicii omenirei nefericite pentru moartea atîtor atleţi ai libertăţii grecilor. Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede şi stelele scînteitoare păreau a-şi aţinta căutătura spre cîmpul de rezbel. Din cînd în cînd* cîte unul din acele focuri care călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie, lăsînd dupe dînsul o urmă luminoasă şi se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în ţărîna. A doua zi cercetarăm cu de-amăruntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici au fost începutul luptei pentru "Libertate; plugul a trecut peste" oasele grecilor, şi sîngele lor nutreşte semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arăt locuitorii carii au fost martori întîmplarilor de atunci» Simbol al păcei, ea uneşte subt umbra sa pe turci şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea morţii, marele împăciuitor al patimilor şi sfîrşit al luptelor omeneşti. Am auzit pe mulţi condamnînd entusiasmul unui istoric care pune batalionul de la Drăgăşani în aceeaşi linie cu batalionul tebenilor, sparţiaţilor de la Ter-mopile şi garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sînt de părerea lui, trebuie să facă cineva o comparaţie relativă; trebuie să judece că o mică oştire rău armată, streină de tot felul de tactică, şi avînd a se lupta în contra unei mulţimi de zece ori mai mare, e tot atît demnă de laudă ca şi acele faimoase batalioane, care în fine n-au făcut alt, decît a muri pînă la unul ca şi cei de la Drăgăşani. Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mişcat munţii Bpirului şi inima lui Boţari şi au făcut să nască soldaţi din fiecare stînca. — Dar oamenii înţeleg anevoie şi rîd bucuros de întreprinderi al cărora sfîrşit li se pare himeric: numai spiritul Libertăţii urmează un punct luminos prin mulţimea anevoinţelor ; numai el singur inspiră curajul a semăna fără a culege; şi acei care mor pentru libertatea unei naţiuni sînt demni a trăi în memoria naţiunilor" (p. X —XI). Este vorba de episodul final al luptelor Eter iei în Muntenia. După ce armatele turceşti ocupaseră cea mai mare parte a Munteniei şi a Olteniei, trupele Eter iei, sub comanda lui Ipsilanti, trec în Oltenia, unde cetele de eter işti izbutiseră să opună o rezistenţă destul de activă turcilor veniţi de la Vidin. în drumul lor spre nord, turcii se instalează în mănăstirile din valea Oltului, în poziţii uşor de apărat. Lîngă Drăgăşani se stabiliseră trupele lui Derviş-paşa. cu care urmau să se unească trupele lui Chehaia-bey. Pentru a împiedica jone- 1 V. Ghiacioiu, p. 414, afirmă că în ediţia 1863 se citeşte menţiunea „iulie 18 42". N-am găsit această menţiune în nici unul din cele patru exemplare ale ediţiei 1863 pe care le-am putut consulta. Chiar dacă ar fi existat mai multe tiraje, dintre care unul cu datarea citată, faptul acesta nu dovedeşte prea mult, dat fiind răstimpul scurs între compunerea poeziei şi ediţia din 1863. 422 423 ţiunea, Ipsilanti hotărăşte să atace. Bl trimite înainte pe Iordache Olimpiotul şi pe Vasile Caravia, iar pe nişte înălţimi în dreapta şi în stînga aşază alte trupe, pentru un atac din flancuri, centrul fiind ocupat de „batalionul sacru", compus din vreo 300 tineri intelectuali, fără pregătire militară. Turcii, cazaţi în mănăstirea Şerbăneşti, urmau sa fie atacaţi în zorii zilei, în timp ce pandurii din fosta armată a lui Tudor, care trecuseră şi ei Oltul, trebuiau să le taie retragerea spre Craiova. Aflînd de pregătirile eteriştilor, turcii atacă unul din flancuri, dar sînt respinşi şi dau foc Drăgăşanilor. Vasile Caravia crede că se retrag şi îi atacă înainte de vreme, fără nici un plan, în fruntea batalionului sacru; armatele eteriste sînt înconjurate şi distruse în ziua de 7/19 iunie 1821. Trupele de rezervă nu intervin şi, înspăimîntate, se retrag în dezordine. Graţie lui Iordache Olimpiotul şi a pandurilor lui Ioan Oarcă, turcii sînt împiedicaţi să-i urmărească şi sînt siliţi să se întoarcă în mănăstirile pe care le ocupaseră.1 La ajutorul dat de panduri face aluzie Alexandrescu în versurile 51— 55: Pămîntul ţării noastre e azi adăpostire L-a grecilor ţărîna; iar agonia lor Cu jale a văzut-o a Oltului oştire, Şi semne de frăţie, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor. Atitudinea lui Alexandrescu faţade luptele Eter iei trebuie discutată în raport cu poziţia intelectualilor din prima jumătate a secolului trecut faţă de aceast mişcare; problema este complexă, deoarece implică şi relaţiile dintre mişcarea grecească de eliberare şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Faptul că în urma răscoalelor de la 1821 domniile fanariote încetează a dat naştere ideii că Tudor Vladimirescu ar fi fost un adversar al Eter iei şi un luptător împotriva grecilor, în ac or ci cu turcii. Aceasta este întrucîtva şi părerea lui N. Bălcescu: „El [ = Tudor] a început prin a arăta devotamentul ţării faţă de Poartă, dar a cerut ca Poarta să restituie ţării vechile sale drepturi, să alunge pe fanarioţi şi să ia puterea din mîinile hrăpăreţe ale ciocoilor şi să stabilească o constituţie în armonie cu tradiţiile democratice ale instituţiilor primitive".2 înţelegerea dintre Tudor şi turci a intervenit însă tîrziu, cu foarte puţin timp înainte de uciderea lui. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu, cu tot caracterul social al revendicărilor ei, nu poate fi separată de Eterie, de lupta pentru libertate a grecilor împotriva asupririi otomane. Vladimirescu însuşi, cum a dovedit în mod convingător A. Oţetea în lucrarea citată, a fost membru al Eteriei şi a pornit răscoala în acord cu planurile Eteriei. Acest lucru explică şi faptul că atitudinea scriitorilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea este comună faţă de ambele mişcări, fie că un scriitor le este favorabil amîndurora, fie că le este duşman. Boier ii reacţionar i şi cei care le împărtăşeau vederile erau adversar ii celor două 1 Cf. A. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările romîneşti 1821—1822, Bucureşti, 1945, p. 306 şi urm. 2 Citat după A. Oţetea, op. cit., p. 12. mişcări:-ei doreau plecarea fanarioţilor pentru a rămîne singurii exploatatori ai ţării şi în acelaşi timp nu puteau vedea cu ochi buni revendicările sociale ale ţărănimii conduse de Tudor. Nu vom cita decît două nume1, situate aproape la polii opuşi ai ierarhiei sociale, dar apropiate în păreri: vornicul Al. Bei-diman, pentru care mişcarea din 1821 este o Jalnică Tragodie2 şi Anton Pann, care, refugiat la Braşov în 1821, se face ecoul aceloraşi tendinţe, publicînd, la sfîrşitul broşurii Poezii populare3, Povestea unui gîngav despre Zavera de la 1821. Pe de altă parte, intelectualitatea progresistă vedea lucrurile cu totul altfel. Lupta grecilor pentru libertate, îmbinată cu răscoala ţăranilor olteni, era de natură să suscite entuziasmul generaţiei de la 1848, şi Mormintele la Drăgăşani se integrează într-un curent mai larg.4 Faptul că Tudor Vladimirescu a fost uneori disociat de Eterie de către scriitorii şi istoricii de la 18485 nu schimbă situaţia: chiar şi cei care le consideră separate sau opuse apreciază pozitiv ambele mişcări. Lucrul acesta implică însă şi discutarea altui aspect: relaţiile intelectuale greco-romîne, comunitatea spirituală a celor două popoare şi identitatea, în numeroase împrejurări, a aspiraţiilor lor. Şcolile greceşti din Principate s-au bucurat de o faimă care a trecut graniţele ţării şi au fost un focar de răspîndire a ideilor înaintate ale Occidentului în epoca luminilor: Montesquieu, Rousseau, Voltaire, Helvetius şi mulţi alţii erau traduşi şi constituiau întrucîtva fundamentul ideologic al acestor centre culturale. Nu este deci de mirare dacă scriitorii romîni, educaţi de profesorii greci, cunoscînd limba şi cultura greacă, au păstrat un ataşament îndelungat pentru cauza Greciei şi au ştiut să distingă corupţia voievozilor fanarioţi de tradiţiile şi aspiraţiile poporului grec.6 Cîteva mărturii sînt concludente pentru curentul în care se integrează poezia lui Alexandrescu. Eliade dedică o odă pavilionului grecesc: Pavilion ferice, arbure al credinţii, vSimbol al libertăţii, care este Hristos! Frumos eşti tu în ochii-mi, falnic fălfîi în vînturi Şi cît cinstesc norodul care astăzi te-nalţă! Şi sfînt mi-e acel sînge cu care te-au udat Şi astfel către ceruri de verde ai crescut.7 Tot Eliade, în calitatea lui de membru al locotenentei domneşti din 1848, se adresează astfel agentului diplomatic grec: „Aceste două naţii [grecii şi ro mînii] au drept una asupra alteia de a fi surori pe drumul progresului. Dum- 1 Alte exemple la A. Oţetea, op. cit., p. 10 şi urm. 2 în ediţia de la Iaşi, 1861, poemul poartă titlul Eterie sau jalnicile scene ^rilejite în Moldavia din răsvrătirile grecilor prin Ipsilanti la anul 1821. 3 Bucureşti, 1846, p. 84 şi urm. 4 Cf. I. Ghica, p. 90 şi urm., scrisoarea intitulată Din timpul Zaverii, în care este elogiată atît mişcarea lui Tudor cît şi Eteria şi eroismul trupelor de la Drăgăşani. Ghica este informat de afilierea la Eterie a lui Tudor Vladimirescu. 5 Cf. A. Oţetea, op. cit., p. 11 — 12. 6 Cf., pentru această problemă, D. Popovici, Litterature, p. 69 şi urm.; id., Heliade, I, p. 3--12. ? Citat după D. Popovici, Heliade, I, p. 7, 424 425 neavoastră aţi început înainte şi noi ne fericim a vă urma".1 Asemănător se exprimă şi Cezar Bolliac, în finalul Epistolei la Alexandru Sutzu: în veci aste două neamuri paralele au ţinut, Voi aţi mers mai înainte, însă nu ne-aţi întrecut, în atîtea catastrofe care-asupră-ne-au plouat, Noi a noastră amicie în veci nu ne-o am stricat: Aste ţări, azil al vostru, ştii prea bine c-a-nlesnit Şi cu braţul şi cu mintea 1-acel plan ce v-aţi croit! (Colecţiune, p. 235.) Al. Pelimon consacră aceluiaşi subiect volumul de poezii Suliotul. Grecia liberă (Bucureşti, 1847), cuprinzînd numeroase poeme dedicate eroismului grecilor, pe care îl cîntă şi C. I. Fundescu în poemul La Grecia (Flori, p. 11 şi urm.). Atitudinea progresistă a lui Alexandrescu se poate vedea şi din felul cum a preluat, în Mormintele la Drăgăşani, tema preromantică a meditaţiilor nocturne pe morminte, înrudită cu aceea a ruinelor. Tema apare întîi la preromanticii englezi începînd cu Thomas Parnell, a cărui elegie nocturnă2 este publicată în 1722, şi cu Richard Blair, al cărui Mormînt3 apare în 1743. J. Hervey (Meditaţii printre morminte4', 1748) şi Th. Gray (Elegie scrisă într-un cimitir de ţară5, 1751) pot fi consideraţi drept clasici ai genului şi au exercitat o puternică influenţă asupra literaturii europene. Poezia engleză a mormintelor are un caracter în mare măsură religios: consideraţiile asupra zădărniciei lumii, asupra egalităţii oamenilor în faţa morţii, asupra inutilităţii fastului funerar, asupra nemuririi sufletului se acordă cu dogmele creştine. Chiar dacă elegia lui Gray nu are un caracter religios explicit şi aduce o notă poetică nouă prin cadrul în care îşi situează meditaţiile, nu poate fi vorba totuşi de o direcţie cu totul diferită de a predecesorilor săi. O schimbare de ton porneşte din Franţa şi mai ales din Italia, la începutul secolului al XlX-lea. în 1797, Legouve citeşte la Institutul Franţei poemul său La sepulture6, în care arată că rolul mormintelor este să perpetueze amintirea cetăţenilor virtuoşi şi să dea exemple de merite cetăţeneşti. Aceleaşi idei sînt exprimate de Delille în cîntul al Vll-lea al poemului său VImagination (1806). Mai importante sînt însă poemele italiene: în 1806, ca protest împotriva măsurii luate de francezi de a interzice ridicarea de monumente particulare pentru morţi, Ugo Foscolo scrie poemul Dei Sepolcri (publicat în 1807): monumentele marilor dispăruţi sînt lecţii de patriotism şi modele de imitat, Italia întreagă trebuie să venereze mormintele lui Michelangelo, Galilei, Dante, Petrarca, iar cultul morţilor nu trebuie să inspire reflecţii pesimiste asupra deşertăciunii eforturilor omeneşti. După cum se poate observa, începu- 1 Ib., p. 8. 2 'Night-Piece on Death. 3 The Grave. 4 Meditations among the Tombs. 5 Elegy written in a country church-yard. La noi, a fost tradusă liber de Gh. Asachj (Poezii a lui Aga G. Asachi, Iaşi, 1836, p. 89). 6 Publicat în 1801. turile luptei pentru libertatea şi unitatea Italiei se reflectă în poemul luiFoscolo. începînd din al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, poezia mormintelor nu se mai dezvoltă ca gen independent, tema intră însă ca element component în recuzita romantică.1 Şi la noi poezia sepulcrală a cunoscut oarecare eflorescentă. Iancu Văcărescu consideră mormintele ca un sfîrşit al tuturor chinurilor vieţii: La voi viu, semeţi mormînturi, Care toate biruiţi, Sfîrşind ale vieţii vînturi, Un pumn de pămînt popriţi., (Către mormînturi, în Colecţie, p. 128.) P. Mumuleanu dă însă un poem sepulcral clasic: atmosfera macabră, egalitatea în faţa morţii, deşertăciunea măririlor lumeşti, resemnarea în faţa inevitabilităţii morţii, toate acestea se regăsesc, destul de prozaic şi de prolix ex primate, în poemul Mormîntul (Poezii, p. 89 şi urm.). D. Bolintineanu cultivă şi el acest gen: O noapte la morminte (Poezii, I, p. 400) îmbină atmosfera macabră şi fantastică cu ideea deşertăciunii gloriei. în volumul Poezii fugitive de Al. Pelimon (p. 13 şiurm.) o elegie se intitulează O noapte între morminte. După crearea atmosferei nocturne (lumina lunii, păsări cobitoare), autorul contemplă o cruce de pe mormîntul unei fete: Cu mii de mii de gînduri, profundă cugetare Mă-ntreb întîi pe mine, ca cine m-a creat? Şi-n toate o murmură, o tainică-ntristare; Dar nimeni nu-mi respunde, rămîi neîmpăcat. Sau cînd s-o-ntoarce oară aceia cîţi periră?... Şi unde se strămută d-acilea unde trec? (p. 15) Ca temă independenta, poezia mormintelor dispare începînd din a doua jumătate a secolului.2 Cele cîteva exemple care s-ar putea cita3 se află pe cea mai joasă treaptă a valorii artistice. Gr. Alexandrescu a consacrat acestei teme, în forma ei clasică, poezia Cimitiriul şi, într-o oarecare măsură, Meditaţia. Mormintele la Drăgăşani se 1 Cf., pentru întreaga problemă, studiul lui P. van Tieghem, Lapoesie de la nuit et des lombeaux, publicat în volumul al II-lea din Prerom., p. 1—203. 2 Se menţine ca parte componentă a unor poezii cu tema principală diferită. Vezi, de exemplu, Radu Ionescu, Cînturi, p. 14; C. Negri, Versuri, proză, scrieri, Bucureşti, 1905, p. 95. Pre un mormînt a lui Al. Sihleanu (Arm., p. 73) nu este o meditaţie filozofică. 3 D. Papazoglu, Vocea mormintelor elene din cîmpia Drăgăşanilor către fraţii lor eleni (în proză) şi O noapte prin mormintele romanilor de la vechea cetate Alina astăzi satul Recica din disir. Romanaţi, Plasa Oltului (în versuri, cu date arheologice şi cu note în subsol ) publicate în Reforma din 25 octombrie 1864. G. Tăutu, Cugetări în ţinterim (Brînduşe rcnnîne, Iaşi, 1868, p. 175 şi urm.); cf. id., La mormînt (ibid., p. 177). 426 427 situează însă pe alt plan, întrucîtva înrudit cu formula italiană a temei, dar cu un pronunţat caracter original.1 Strofele 2 — 3 ne introduc în atmosfera obişnuită a meditaţiilor nocturne: liniştea nopţii, tulburată numai de zgomote depărtate şi neprecise; crucile mormintelor adaugă acestei atmosfere o vagă notă religioasă. De la strofa a 4-a însă, caracterul meditaţiilor diferă fundamental de ceea ce au dat predecesorii lui Alexandrescu. Nu mai este vorba de deşertăciunea lumii şi de alte reflecţii melancolice şi pesimiste, dimpotrivă: cei care au suferit martiriul pentru libertate vor trăi veşnic în amintirea generaţiilor iar lupta lor nu va putea rămîne fără izbîndă: Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte, Căci sîngele de martiri e plantă ce rodeşte Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. (v. 23-25) Destul de asemănătoare cu ale lui Alexandrescu sînt şi gîndurile lui Pelimon, deşi la acesta din urmă persistă lamentaţiile, absente la Alexandrescu: însă bravii aici muriră... aici sîngele lor curse; Consfinţiră libertatea, drepturile strămoşeşti. Templuri înălţară-n secoli: faptele lor vor fi spuse Şi cîntate de toţi barzii seminţiei romîneşti. Lira mea mult plîngeroasă lăcrămează pe morminte, Lăcrămează pe movile ce-n trofee s-au-nălţat, Unde zac de eroi oase, spre aducere aminte, Pentru-a plînge, plîns ce-1 simte tot romînu-adevărat!... (Suliotul, p.47.) 1847, 26 dintîi 1847: dîntîi 1863; 29 aşăzară 1847: aşezară 1863; 4© demizeii 1847: semizeii 1863; 45 Arold, al desnădejdei: Arold al desnădejdei, 1847, 1863; 70 pomenire 1847: suvenire 1863. O IMPRESIE Dedicată oştirei romîne în luna aprilie 1846, Mihail Sturza, domnul Moldovei, însoţit de beizadelele Dimitrie şi Grigorie, face o vizită oficială la Bucureşti. Bste primit cu mare fast şi, cu acest prilej, se organizează parada militară şi manevrele de infanterie, cavalerie şi artilerie care-1 inspiră pe Alexandrescu. Poezia a fost publicată mai întîi într-o foaie volantă şi reprodusă, peste cîteva zile, în ziare. Reînfiinţarea armatei romîne a stîrnit entuziasmul tinerilor generaţiei de la 1848, fiind considerată ca un simbol al renaşterii romîneşti pe toate planurile şi ca o premisă necesară pentru dobîndirea independenţei. De aceea 1 Este puţin probabil ca Alexandrescu să fi cunoscut Mormintele lui Foscolo, deoarece nu cunoştea limba italiană, iar traduceri franceze nu sînt semnalate în epocă. 428 pînă şi modesta manevră de pe cîmpul Colentinei1 aduce în mintea poetului luptele victorioase din trecut. în contrast cu gloria trecută, poetul pomeneşte de demagogii contemporani, dar îşi exprimă în acelaşi timp şi speranţele pentru viitor, poezia înclieindu-se într-o tonalitate optimistă. Vizita lui Mihai Sturza îl inspiră şi pe Al. Pelimon în poezia Concordia (Poezii fugitive, p. 19); mulţi contemporani vedeau în această vizită un preludiu la unirea Principatelor. Foaie volantă2 reprodusă în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 27 mai 1846 (F) şi în Vestitorul romînesc din 4 mai 1846 (V), 1847, 1863. 1 erau 1847, 1863: era V, F; Romîniei 1847, Fz, 1863: Rumîniei V; 3 Semeţ 1847, 1863: Măreţ V, F; răsunător V, F: scris resunător 1847, 1863; 10 subt 1847, 1863: supt V, F; răsuflînd 1847, V, 1863: scris resuîlină F; 11 de luptă 1847, 1863: războinici V, F; lua 1847, v> luau l8^3> 16 pîn 1847, 1863: prin V, F; 19 schinteie 1847, V> -F: scînteie 1863; 21 străluci 1847, V, 1863: streinei F; 22 subt 1847, 1863: supt F, F; 23 vechea strălucire 1847, 1863: slava strămoşască V, F; 24 cu fală 1847, 1863: măreaţă V, F; 25 puternica mărire 1847, 1863: frumoasa strălucire V, F; 28 cu fruntea-ncoronată 1847, 1863: şi ura-i nempăcată V, F; 30 Da semnul biruinţei 1847, 1863: Mergea în fruntea noastră V, F; 38 maometanii 1847^,1863: moametanii V; vedeau 1847,1863: vedea V, F; 39 ce-n preajmă-i căta el 1847, 1863: în preajmă-i să cate V, F; 40 d-adîncă 1847, 1863: de vechea V, F; ziceau 1847, ^863: zicea V, F; 43 era 1847, V, F: erau 1863; romînii 1847, F> l8^3' rumînii V; 44 corajul 1847, l8^3: curajul F, F; 45 din 1847, V, F: dîn 1863; 46 patriei 1847, 1863: patriii V, F; obiect 1847, 1863: objet V, F; 49 — 54 lipsesc în V, F; 53 explicate: scris esplicate 1847, 1863; 55 se află încă 1847, 1863: mai sînt puţine V, F; 57 naţii 1847, 1863: neamuri V, F; domnul naturei 1847> 1863: stăpînul lumii V, F; 61 drage 1847, 1863: voi dragi V, F; 62 fiice 1847, 1863: voi, fii V, F; 63 care între noroade 1847: ce nouă între neamuri V, F, care între popoare 1863; 64 acest nume e dat el 1847: slava noastră e dată V, F, acest nume a dat el 1863; 65 patriei 1847, 1863: patriii V, F; 66 cînd 1847, 1863: căci lecţiune potrivită cu sensul frazei V, F:în V şi F urmează versurile: Aşa metaluri scumpe, amor al omenirii, Cînd încă nelucrate s-(i-F) ascund în sînul firii De pete înnegrite', cu greu le osibeşti; Dar cînd mîna deprinsă l-(le-F) alege, lămureşte, Metalu-aruncă raze, măreţ împodobeşte Şi sînul frumuseţii şi capete crăîeştî. 1 Cf. Vestitorul romînesc din 23 aprilie 1846, p. 122. 2 Nu am găsit nici un exemplar din această publicaţie; textul poate îi dedus din compararea celor două reproduceri. 3 Nu vom nota ca lecţiune diferită varianta grafică România, care apare în numeroase publicaţii. Pentru explicarea faptului, cf. G-. Sion în Romînul din 19/31 octombrie 1857,p.3. 429 ANUIv 1840 Geneza acestui poem filozofico-politic trebuie pusă în legătură, după toate probabilităţile, cu speranţele pe care tinerii democraţi, întruniţi în societăţile -secrete din jurul Societăţii Filarmonice1, şi le puseseră în izbînda complotului îndreptat împotriva tiraniei lui Alexandru Ghica.2 Contemporanii socoteau anul 1840 ca un moment important în mişcarea revoluţionară; în acest sens este preţioasă mărturia lui Bălcescu, unul dintre conducătorii complotului. în articolul Mersul revoluţiei în istoria romînilor citim: „O jună partidă naţională se întocmeşte şi îşi ia de misie d-a continua programa revoluţiei de la 1821 şi d-a realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpînd ciocoismul şi fanariotismul şi înălţînd romînismul la putere. Ca la 1821, partida naţională voieşte a mîntui poporul prin popor, adecă este o partidă revoluţionară. Ea nu era numeroasă, dar era jună şi înfocată şi ştia că adevărul şi viitorul e cu dînsa, că mulţi în fundul inimei lor simt şi gîndesc ca dînsa şi că stindardul ei va fi împregiurat de o mulţime de prozeliţi în ziua ce îl va înălţa. Nerăbdătoare de lucrare, ea se ispiteşte la 1840 a preluda o mişcare; dar timpul nu sosise şi -ea nu izbuteşte alt fără numai a înscri vro cîteva nume mai mult în şirul martirilor libertăţii romîne."3 Nu poate fi însă trecută cu vederea altă mărturie contemporană, aceea a lui D. Bolintineanu, care contrazice oarecum sau completează explicaţia de mai sus. într-un articol publicat în Albina Pindului, nr. 6 din 1868, p. 136 şi urm., Bolintineanu afirmă, vorbind de Alexandrescu: „Una din cele mai cunoscute poezii ale acestui poet îi fusese recomandată de Voinescu, Anul 1840, an fatal anunţat J863: fericirii 1842; 8 zîmbire 1847, 1863: zimbire D, 1842*; 12 acelalalt 1847, D, 1842: acelălalt 1863; 13pierdute." scris perdute D, 1842, 1847, 1863; 14 repedele 1847, 1863: răpedele D, rapidele 1842; 16 numai-n 1847, 1863: numa-n D, 1842; 17 pe 1847, 1863: pre D, 1842; 18 Pe 1847, 1863: Pre D, 1842; 22 ridice 1847, 1863: ridice (scris ră-J D, 1842r pe 1847, 1863: pre D, 1842; luă în 1847: luă-n D, 1842, 1863; 25 astfel 1847, D, 1863: asfel 1842; 28 răstoarnă D, 1842: scris restoarnă 1847, 1863; S3 fierbe.-scris ferbe D, 1842, 1847, I8^3', 34 către 1847, 1863: cătră D, 1842^; 45 nuou 1847, 1863: nou D, 1842; 46 ni 1847, 1863: ne D, 1842; 52 rău 1847: reu D, 1842, 1863; 53 ai 1847, D> 1863: a 1842; locuitori 1847, 1863: lăcuitori D, 1842; 56 daca 1847, J863: dacă D, 1842; 60 rîz 1847, 1863: riz D, 1842*; 61 După 1847, 1863: Dupe D, 1842; -mpietreşte: scris -mpetreşte D, 1842, 1847, T863; 63 Răul 1847, 1863: Reul D, 1842; 65 văz 1847, D, 1863: văd 1842; 66 răsuflu 1847,D, 1842: respir 1863; slobod 1847, D> 1842: liber 1863; 67 pierz: scris perz D, 1842, 1847, 1863; 68 -ntîmplărilor 1847, 1842: thr... ( = tîlharilor?5D, despoţilor 1863'/ 69 galbenă 1847, D, 1842: palidă 18636; 70 Dacă 1847, D, 1842: Dac- 1863; s-o-n-toarce 1847, 1863: s-a-ntoarce D, (cu omiterea lui n) 1842; 71 osîndită 1847, 1863: osindită D, 1842; 72 S-o-ntuneca, s-ar 1847, 1863: S-a-ntuneca, s-a D 1842; 74 locaşul 1847, 1863: lăcaşul D, 1842; 76 pomenire 1847, 1842: suvenire 1863. UCIGAŞUL FĂRĂ VOIE După mărturisirea autorului, în nota la primul vers, punctul de plecare al acestei unice balade romantice din creaţia sa este un fapt real. întîmplarea trebuie să fi avut loc prin anul 1842 („nu e mai mult de patru ani de cînd s-a 1 Nu notăm particularităţile grafice şi moldovenismele nesemnificative din această, publicaţie. E de remarcat faptul că Dacia literară scrie consecvent sunt în loc de sînt. 2 Singura formă atestată în ediţia 1842. Vezi mai sus nota editorului, p. 50. 3 Formă obişnuită în ediţia 1842, * Formă ^obişnuită în ediţia 1842; nu o vom consemna decît în cazuri speciale. s Poate greşeală de tipar. Tîlharilor ar fi înfruntat şi neprescurtat rigorile cenzurii.. Nu este exclus ca Alexandrescu să fi scris tiranilor, ceea ce ar corespunde, ca idee, variantei, din 1863. 6 Versurile din Epigonii: Palid stinge-Alexandrescu sfînta candelă-a sperării Descifrând eternitatea din ruina unui an arată că Eminescu a folosit ediţia 1863. Cf. şi p. 416 nota 2. judecat pricina la tribunaluri"), iar data compunerii ar putea fi situată în jurul anului 1846. Evenimentul a fost relatat, fără nici o referire la Alexandrescu, y şi de către BHade, într-o notă la Moartea sau fraţii publicată în anexa celui de ! al doilea volum al Cursului întreg de poezie generală, Bucureşti, 1870. Socotim interesantă reproducerea ei: i „înainte de 1848 vizitînd ocnele şi pe cei arestaţi acolo pentru crime şi * -delicte, cercetînd cauzele pentru care era deţinuţi şi studiind fisionomiele şi caracterele lor, îmi atrase mult atenţiunea un june ce mai mult suferea de durerea sufletului decît de încatenarea şi privaţiunile corpului. Vrînd a mă informa de soarta sau de cauza ce îl precipitase a-şi petrece viaţa în ocnă, aflai că şi-ar fi ucis juna sa soţie după trei luni de la a lui căsătorie, în prima lună de miere. Vrui a me informa de la dînsul însuşi despre această necalificabilă împre-giurare şi a-i studia în şirul naraţiunii toate expresiunile. — M-am însurat, îmi zise, luîndu-mi femeia din dragoste; trăiam nedespărţiţi; mi se părea c-o pierd din ochi la orice mişcare, o urmam la tot pasul; şi ea mă urmărea tot asemenea. Amîndoi ieşeam la munca cîmpului, amîndoi lucram împreună, amîndoi ne odihneam la umbră; amîndoi ne întorceam acasă. într-o zişi după o asemenea viaţă de trei luni, ieşirăm ca totdauna la munca cîmpului; după o sapă bună ce amîndoi deterăm porumbului, ne traserăm la umbra copaciului unde ne făceam totdauna prînzul. După ce ospătarăm şi băurăm împreună, după mai multe glume şi întrebări + obicinuite despre c^e am face unul fără altul, mă apucă un somn greu, simţii cîtva o greutate pe piept pînă mă fură somnul în gînduri triste despre o întîmplare de mi-aş pierde nevasta. ¥ Nu ştiu cît am dormit; ci visai că unde stam împreună cu nevasta, iată un lup că vine asupra ei să o rupă; mă luptam cu dînsul disperat, ţipam, mugeam, ce mai ştiu eu, mă bălăbăneam poate în vis; şi poate că nevasta vrînd să mă deştepte, mă mişca, mă zguduia să mă scoale şi mie mi se părea că m-apucă lupul, că mă luptam cu dînsul. Deşteptat în spaimă, cu ochii întunecaţi de zăpăceală şi de furoare, pusei mîna pe secure; şi crezînd că dau în lup, plesnii în cap cu toată puterea şi tăria pe biata mea femeie ce muri pe loc scoţînd, vai de minei un ţipăt ce şi acum îmi răsună în suflet. Nu mai ştiu ce-au făcut şi ce-au mai zis părinţii şi socrii mei. Femeia mea a murit de securea ce i-am dat eu; cum? ce fel? n-am nici un martur; eu singur nu pot mărturi cum a căzut păcatul pe mine. Săracul Cain ! domnule. îl blestemă * lumea, l-am blestemat şi eu şi m-a ajuns păcatul. Pentru pedeapsa mea, m-au osîndit aci la ocnă; or fi vro trei ani de cînd mă chinuiesc; însă ce este ocna asta, ce sunt chinurile şi fiarele astea pe lîngă ocna, sau mai bine iadul ce este în sufletul meu? Nu pot spune impresiunea ce mi-a făcut, acest interesant disgraţiat. Dreptatea umană l-a condamnat la ocnă pe viaţă; ce va face dreptatea divină cu sufle- * tul lui?" Bste evident, pe de o parte, că Bliade a cunoscut poezia lui Alexandrescu: o atestă finalul notei, reminiscenţă din ultimele două versuri ale baladei; pe de 436 437 altă parte, BHade, deşi a şlefuit întrucîtva povestirea, s-a menţinut mult mai aproape de realitate: eroul lui e un ţăran care şi-a omorît nevasta cu securea; visul e simplu: ţăranul e atacat de un lup, întîmplare destul de frecventă în realitatea rurală. La Alexandrescu transformarea artistică e mult mai profundă. Decorul e caracteristic romantismului: o pădure adîncă străbătută de fiorul unei vieţi supranaturale, luna palidă, vîntul, haita de lupi în goană, apariţia apocaliptică a morţii „pe palidu-i cal"1, muşcînd din capul zdrobit al unei femei. Nu lipseşte nici „cucuveaua cu glas cobitor", unul din elementele cele mai frecvente ale recuzitei romantice în poezia noastră.2 S-a arătat3, pe drept cuvînt, pe cît se pare, că unul din elementele tabloului provine de la Dante.'(Infernul, Cîntul XXXII, v. 124 — 132, XXXIII, 1 — 3.) 1847, 1863. In aceştii 1847: acestei 1863; nenorocosului 1847: norocosului 1863; 2 fier: scris fer 1847, J863; 3 pierdută: scris perdută 1847, J863; 15 ziuă: scris zio 1847, zioă 1863; 19 pierdusem: scris perdusem 1847, J863,' 28 inundat 1847: inundat 1863; 42 gura 1847: gură 1863; 43 orce 1847: orice 1863; 46 fierbintea: scris ferbintea 1847, 1863; 57 Răsună 1847: scris Resună 1863. CANDEIyA Poemul a fost publicat mai întîi în ediţia din 1838. Factura lamartiniană a Candelei a făcut pe diverşi cercetători să propună surse de inspiraţie din opera lui Lamartine: Pompiliu BHade (p. 885) apropie Candela de L:' Isolement (Meditations poetiques, I) şi La lampe du temple (Harmonies poetiques et religieuses, I, 4) ; V. Ghiacioiu (p. 219 şi urm.) aduce în discuţie un pasaj din Jocelyn (Il-eme epoque, 18 fevrier 1793)4, Le Crucifix (Nouvelles meditations poetiques, XXII), Les Preludes (ib., XV), Les Etoiles (ib., VIII). Nu poate fi însă 1 Cf. Apocalipsul s/. Ioan Teologul, cap. 6, versetul 8 (traducerea G-ala G-alaction, p. 1361): „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vînăt, şi numele celui ce călărea pe el era Moartea". 2 Socotim util pentru un viitor istoric al romantismului romînesc să dăm mai jos cîteva din pasajele unde apare, în noapte, pasărea cobitoare (bufniţa sau cucuveaua), element de decor livresc, apărut încă în preromantism. (Cf. de exemplu, Elegia lui Th.Gray în Meditations d'Hervey traduites de Vanglais par M. Le Tourneur, Premiere pârtie, Paris, 1771, p. 194: „Mais quels gemissements viennent frapper mon oreille! Cest le triste hibou, qui, du haut de cette tour couverte de lierre, eleve sa plainte jusqu'au ciel..." [=dar ce gemete îmi lovesc urechea ! Este bufniţa tristă care, din înălţimea acestui turn acoperit de iederă, îşi ridică plîngerea pînă la ceri; cf. un tablou mai amplu, la Hervey, ibid., II, 81. Cf. P. van Tieghem Prerom., II, 20, 41): C. Stamati, Muza, I, p. 147; M. Cuciuran, Poetice cercări, p. 28; Baronzi, Nopturnele, p. 28; Sihleanu, Arm., p. 52, 62; Bossueceanu* Albumul literar, 1857, p. 27; A. Biru, Rouă-n lăcrimioare. Poezii, Bucureşti, 1860, p. 9; I. I. Sacellariu, Ehoul inimei. Poezii, Bucureşti, 1861, p. 98, 189. La Alecsandri, Noaptea sfîntului Andrii, I, p. 292, pe lîngă „bufne posomorite" apar şi lupi care urlă „cu ochi roşi ţintiţi la lună". 3 V. D. Păun, Ficţiune, imagine şi comparaţiune, Bucureşti, 1896, p. 82 şi urm. 4 Apărută în 1836. A cunoscut-o Alexandrescu? Apropierile sînt aproape inexistente. în nici un caz vorba de o inspiraţie directă, de o „sursă", ci numai de o atmosferă apropiată şi unele vagi reminiscenţe de lectură.1 Inspiraţia creştină a Candelei ridică problema sentimentului religios la Gr. Alexandrescu. Corespondenţa cu I. Ghica, desfăşurată pe un număr mare de ani, Memorialul de călătorie şi întreaga operă satirică a poetului ni-1 prezintă ca pe un raţionalist anticlerical. Inspiraţia religioasă este totuşi prezentă în cîteva poezii, mai ales din prima epocă: Prieteşugul, întristarea, Rugăciunea şi în prima parte a Epistolei către Voltaire. Propriu-zis creştină nu e decît Candela, unde intervin şi elemente concrete de cult şi se fac referiri directe la Isus.2 Contradicţia dintre sentimentul religios exprimat în poeziile menţionate aici şi firea raţiona-listă şi convingerile anticlericale ale poetului are explicaţii multiple. B. Lovinescu, discutînd „sentimentul religios în poezia lui Grigore Alexandrescu", ajunge la concluzia că „divinitatea nu răspundea... atît unei nevoi mistice, cît unei nevoi raţionale a poetului"3, disociind în acest fel convingerile religioase de înclinaţia către misticism. Dar „creştin raţional" Alexandrescu nu este decît în fragmentul iniţial al Epistolei către Voltaire. Credem că trebuie să atribuim un rol important în această direcţie şi influenţelor literare. Romantismul francez contemporan se caracteriza prin profesarea deschisă a catolicismului, inspiraţia religioasă fiind prezentă în cele mai importante opere literare, începînd cu acelea ale lui Chateaubriand şi continuînd cu Lamartine, Musset şi chiar Victor Hugo, în prima perioadă a activităţii lui. Nu există, pe de altă parte, incompatibilitate între convingerile religioase şi anticlericalism: Victor Hugo, de exemplu, „apără biserica, — şi atacă preotul; catedrala Notre-Datne e sfîntă — Claude Frollo nelegiuit"4. Trebuie de asemenea să acordăm importanţa cuvenită influenţelor locale şi în special acelei exercitate de BHade. Acesta îşi face un merit din a fi combătut tendinţele ateiste ale lui Alexandrescu şi de a-i fi modificat chiar versurile în acest sens: Păgîne stanţii groase, puţind a ateie, Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos Şi gînduri de pierzare, dovezi de nebunie Ţi le-ntorceam în cuget creştin şi omenos. (Ingratul, ed. D. Popovici, II, 437.) 1 Cea mai concludentă apropiere e aceea a versului: Qui du bîeu firmament emaillez les campagnes (Les Etoiles) cu al 4-lea vers din Candela: Ce smăltuiau seninul cereştilor cîmpii. Printre reminiscenţe pot fi înregistrate, cu aceeaşi rezervă,-şi apropierile dintre primele 7 versuri din Candela cu versurile 104—110 din Vlmmortalitâ (Meditations poetiques, IV). 2 Vom avea prilejul să discutăm diversele aspecte ale concepţiei religioase a lui Alexandrescu în nota la Rugăciunea. 3 P. 130. 4 Pierre Moreau, Le romantisme, Paris, 1932, p.298: „II defend l'Eglise,—et il attaque le prâtre. Notre-Dame est sacree, — Claude Frollo sacrilege." 43S 439 Din tematica poeziei semnalăm ideea egalităţii în faţa morţii, exprimată în versurile suprimate în ediţia 1847 şi completate, în versurile 19 — 28, printr-o invectivă la adresa evlaviei ipocrite. Versurile 5 — 7 au fost folosite ca motto la nuvela Popa-Stoica Farcaş de I. Voinescu II {Albina romînească din 4 noiembrie 1845). 1838, 184.2, 1847, 1863. 3 stelelor de aur 1847, 1863: falnecelor stele 1838, 1842; 4 smăltuiau 1847, 1863: zmăltuia 1838, smăltuia 1842; 5 religioasa 1847, 1838, 1842: relijioasa [1863; candelei 1847, 1863: candelii 1838, 1842; 6 limpede 1847, 1863: galbenă 1838, 1842; 7 icoanei 1847, 1842, 1863: icoanii 1838; 8 Emblemă1^ bunătăţei 1847, 1863: Amblemă-a bunătăţii 1838, 1842; 9 -nfăţişază 1847, J838, 1842: -nfăţişează 1863; 11 minutele-acelea 1847, 1863: minutur'le-acelea 1838, minutele acele 1842; sufletul 1847, 1863: inima 1838, 1842; 12 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 13 unei inimi 1847, 1863: unui suflet 1838, 1842; 14 Frăţeştei 1847, 1863: Frăţeştii 1838, 1842; 15 lacrimi 1847, 1842, 1863: lacrămi 1838; 17 smerite 1847, 1842, 1863: zmerite 1838; după 18 urmează în 1838, 1842: Atunci ca şi acuma viaţa neplăcută! Cînd sînt la răutate tiranii mărginiţi? Veacurile stau faţă şi vremea cea trecută Ne arată atîţia slăviţi nenorociţi! 5 Dar vecinicie n-are nici chiar nenorocirea: Omul de orce treaptă e ca un muncitor Ce la sfîrşitul zilii §-(§1-1842) aşteaptă răsplătirea: întocmai ca sîrmanii (scris sărmanii 1842), şi împăraţii mor. 19 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; se 1847, 1842, 1863: să 1838; 23 acela 1847, 1838, 1863: cela 1842; cu fruntea în 1847,'1863: ce cu fruntea-n 1838, 1842; 24 fierul 1838: scris ferul 1842, 1847> 1863; 25 se 1847: să 1838, 1842, 1863; -nşaie 1847, 1838, 1863: -nşele 1842; blînd 1847, 1842, 1863: sfînt 1838; 26 Tronul dumnezeirei 1847, 1863: Slava dumnezeirii 1838, 1842; să-1 1847, 1863: s-o 1838, 1842; 27 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 28 Cerurile-aşezate (aşăzate 1842) pe 1847, 1842, 1863: Cerur'le rezimate pă 1838; 29 în lume 1847, 1863: a firii 1838, 1842; 30 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 31 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 32 locaşuri în locaşul 1847, 1863: lăcaşuri în lăcaşul 1838, 1842; 34 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 35 Se-1847, 1842, 1863: Să- 1838; se risipeşte 1847, 1842, 1863: să risipeşte 1838; 36 şi-n 1847, 1863: ş-în 1838, 1842; dimineţei 1847, 1863: dimineţii 1838, 1842; se 1847, 1842, 1863: să 1838; pierde 1838: scris perde 1842, 1847, 1863; 37 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838; minunile 1847, 1842, 1863: minunele 1838; zidirei 1847, 1863: zidirii 1838, 1842; 38 se 7^7, 1842, 1863: să 1838; rătăcit 1847, 1838, 1842: retăcit 1863; 39 în 1838, 1842: Din imnuri osebite să- (se-1842) nalţă imnul firii 1 Este posibil ca emblemă să nu fie decît o variantă grafică pentru amblemă; vezi şi emploiat în Epistolă către A. Donici, v. 45, Lupul moralist, v. 42; cf. Eliade, Despre versificaţie în volumul al II-lea al ediţiei D. Popovici, p. 138. 41 caria 1838, 1842, 1863: carie greşeală 1847; 42 atîtea 1847, 1838, 1863: atîte 1842; 43 totdeauna 1847, J838, 1842: totdauna 1863; 47 Astfel 1847, 1863: % Asfel 1838, 1842. J FRUMUSEŢEA f D-ei * * Nu se cunoaşte cui îi este dedicată această poezie; poate că e vorba numai de un simplu exerciţiu literar.1 1847, 1863. PRIETEŞUGUL ŞI AMORUL Emiliei Biograf ii sînt în general de acord să împartă lirica erotică a lui Alexandrescu în două cicluri, în raport cu cele două nume de femei care apar în poeziile sale: Eliza (pînă prin 1838) şi Emilia (prin anii 1840 —1844); poeziile care nu poartă numele femeii iubite sînt integrate într-unui sau în celălalt din cele două cicluri, după cronologie sau după datele interne furnizate de text.2 Fără a fi total lipsită de verosimil, reconstituirea vieţii sentimentale a poetului ni se pare totuşi hazardată: atît Eliza, cît şi Emilia sînt numite cîte o singură dată în n întreaga operă a lui Alexandrescu; în afară de ele, apare şi numele Ninei, în ! poezia cu acest titlu, o prelucrare după Metastasio. Pe de altă parte, din cer- cetarea scrisorilor către I. Ghica, a căror serie începe în ianuarie 1842, deci * în timpul presupusei legături cu Emilia, nu se poate deduce nici o pasiune a poetului pentru vreo femeie. Dimpotrivă: deşi scrisorile menţionează cîteva nume de femei cu care poetul pare a fi avut relaţii mai mult sau mai puţin sentimentale, nu este vorba însă decît de legături superficiale, avînd mai degrabă caracterul unui senzualism facil, decît al unei pasiuni constante. Cu atît mai hazardate ni se par încercările de identificare a Emiliei. G. Bogdan-Duică (Ist. Ut., p. 262) socoteşte că Emilia făcea parte din familia Odo-bescu, la moşia căreia poetul era invitat uneori.3 E. Lovinescu (p. 114) o identifică cu „artista Elenca, despre care poetul vorbeşte prea adese" în scrisorile către Ghica. Acest „prea adese" se poate traduce, numeric, cu de trei ori: în scrisorile din 10 februarie, 15 aprilie şi 6 mai 1842. Nu ştim pe ce se bazează 1 Cf. şi nota la în ore de mîhnire. ■ 2 Cf. E. Lovinescu, p. 107—124. G. Călinescu, p. 373 şi urm. reia problema, aducînd, cel dintîi, un argument material: nepoata lui Alexandrescu, „D-na Valeria Sănătescu (decedată de curînd) [. ] ştia că poetul avea un morman de scrisori de la Eliza". j 3 Cf. scrisoarea din 29 ianuarie 1842: „Ştii că cu cîteva zile înaintea plecării tale | să vorbea de o partidă hotărîtă a să face la moşia polcov. Odobescu. Ştii că nu eram încă hotărît să mă duc. Dar ceea ce nu ştii sau ceea ce trebuie să ştii mai bine este că m-am dus. Şi s-au împlinit cuvintele tale, că adecă inima mea nu să poate î mprotivi cînd este { vorba de pantofi mici şi de ochi frumoşi. Dar m-am dus: o mărturisesc spre umilinţa mea şi nu m-am căit. De am petrecut bine, te las să judeci tu, care cunoşti persoanele^ acelii soţietăţi şi care te uneşti cu mine îa părerea că din toate iluziile vieţii cea mai plăcută este femeia." 440 441 Lovinescu cînd o identifică pe Blenca cu o artistă a vremii, ca apoi să o poată socoti una şi aceeaşi persoană cu „tînăra femeie" căreia îi este dedicata Mîngîierea şi care „preluda dulce" la clavir. în orice caz, din tonul cu care poetul vorbeşte despre Elenca, rezultă clar că nu poate fi vorba de un sentiment prea puternic.1 Prieteşugul şi amorul apare mai întîi în ediţia din 1842; a fost, aşadar, scris între 1838 şi 1841. Tema cârpe diem exprimată în formula cârpe rosam este străveche şi universală, atît în poezia cultă cît şi în cea populară.2 E de remarcat sonoritatea aproape eminesciană a ultimelor versuri. O reminiscenţă a primelor versuri din această poezie găsim la G. Sion: Zici că poţi dintr-o privire Să cunoşti de eşti iubită, Zici că ai o presimţire Despre inima hrăpită D-al tău fermec de amor. (La S. J. în Ceasurile de mulţemire, p. 89.) 1842, 1847, J863. 3 şi 4 apar contopite dintr-o greşeală de tipar sau de copiere :n 1863: Zici că e patimă cumplită 8 După 1847, 1842: Dupe 1863; cea bogată 1847, 1863: călduroasă 1842; 9 -ntărîtată 1847, 1863: viscoloasă 1842; 14 După 1847, 1842: Dupe 1863; 22 iubească 1847, 1863: slăvească 1842; 26 a eizîmbire (scris zimbire 1847) 1847,1863'. noua fire 1842; 34 împrejurul 1863: împrejiurul 1847, provenit din împregiurul 184.2; 38 Fiecare 1847, 1863: Fieşcare 1842; 43 colore 1847, 1842: coloare 1863; 44 şti 1847, 1842: şi 1863; 52 s-ar 1847,1863: s-or probabil corect 1842. SUFERINŢA Poezia a fost încadrată de Lovinescu (p. 120) în ciclul dragostei pentru Emilia. Găsim şi aici o înmănunchiere de motive şi imagini romantice: acordarea naturii cu starea sufletească a poetului3, viziuni infernale, efuziuni sentimentale excesive, invocarea morţii, evocarea propriului său spectru. 1847, 1863. 4 pieptu: scris peptu 1847, 1863; 11 mută 1847: multă greşeală de tipar 1863; desnădejduirea 1847: desnădăjduirea 1863. 1 Cf., de exemplu, scrisoarea din 6 mai 1842: „Eu fiind hotărît să las Bucureştii, nici mi-am luat casă, ci şăz deocamdată la dv. în odaia ta, care însă nu s-a întinat cu venirea Elenchii". 2 Cf. A Belciugăţeanu, Cârpe, rosam, Bucureşti, 1931. 3 Cf. G-. Baronzi, Opere poetice, I, Galaţi, 1876, p. 18: E toamnă în aer şi-n sufletu-i toamnă. NU, A TA MOARTE... E. Lovinescu (p. 67) integrează această poezie în „ciclul Emiliei" şi situează,, în virtutea acestei ipoteze, compunerea ei în anul 1843, cînd presupusa legătură, se apropia de sfîrşit. Poezia a avut un oarecare răsunet; a fost tradusă în limba italiană de către Canini, II libro delV Amore, Veneţia, 1885.1 C. I. Fundescu, Flori, p. 61, îşi aminteşte de comparaţia din versurile 21—32. 1847, 1863. 15 vei 1847: vrei 1863; 47 pieptu: scris peptu 1847, 1863; 53 Fierul: scris Ferul 1847, 1863; -l 1847: îl 1863; 56 minutul acel dorit 1847: amorul asfel simţit 1863. CÎND DAR O SĂ GUŞTI PACEA Această poezie, apărută mai întîi în ediţia din 1842, este de asemenea inclusă de Lovinescu (p. 65, 117 şi urm.) în „ciclul Emiliei", iar compunerea, ei fixată prin anul 1840. Poetul revine aici asupra unei idei adesea reluate: necesitatea subordonării, suferinţelor personale binelui obştesc. Ideea îmbracă forma luptei împotriva uneî pasiuni clocotitoare şi distructive, căreia trebuie să i se opună pasiuni mai nobile, „mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti": lupta pentru omenire, pentru patrie, pentru cei care suferă. E drept că pasiunea se arată pînă la urmă de neînvins. 1842, 1847, 1863. 5 desfătării 1847, 1842: desfătărei 1863; 10 slava umileşte 1847, 1842: gloria o stinge 1863; 11 jertfeşte 1847, 1863: jărtfeşte 1842; 16 jertfeşti 1847, 1863: jărtfeşti 1842; după versul 20 urmează în 1842: Natura p-a mea frunte a-ntipărit gîndîrea, A cugeta mari fapte este povara mea: Cel ce numai în sine şi-a mărginit simţirea E nevrednic de ea. 5 La soarta omenirii tot omul ia o parte; Asfel legile firii pe noi ne-ndatorez: Destule vieţi triste, de interes deşarte, Pămîntu-mpodobez. Dar tinereţea noastră aşa ea se strecoară, 10 Cînd omul nemuririi, al vacurilor far2, Durerea îşi îneacă şi peste lumi el zboară P-al tunetelor car. 1 Al. Marcu, Romanticii italieni şi romînii, în Analele Academiei Romîne, Memoriile-secţiei literare, Seria III, Tomul II, 1925, p. 109. 2 Versul acesta avea iniţial altă formă; cea din ediţia 1842 provine dintr-o corectare trimisă lui Ghica în scrisoarea din 29 ianuarie 1842. Textul din scrisoare prezintă diferenţe de limbă faţă de cel tipărit: nemurirei... veacurilor. 442 443 De ce nu poci tot asfel să-nec a mea durere, J Să trag din a mea rană un fer otrăvitor, * 15 Să uit acea sirenă, fatala ei putere, j Şi glas încîntător. « 23 temniţii 1847, 1842: temniţei 1863; 26 lăcrăma 1847, 1863: lacrima 1842; . obrajii 1847, 1863: obrazii 1842; 27 Răsfrînge 1842: scris Resfrînge 1847, 1863; \ 30 piept: scris pept 1842, 1847, 1863; fier: scris fer 1842, 1847, 1863; 31 fierul: j scris ferul 1847, J863. încă o zi Şi această poezie face parte, după E. Lovinescu (p. 122), din „ciclul Emiliei" şi este considerată „punctul culminant al acestei lamentabile iubiri". 1847, 1863. 2 extazuri:scris estazuri 1847, estasuri 1863; 6 pieptu: scris peptu 1847, 1863; 10 pierdut: scris perdut 1847, 1863; 13 ce e-n 1847: ce-n 1863; 20 rămasă 18471 scris remasă 1863; 31 răsplata: scris resplata 1847, 1863; 42 ei 1847: sa 1863. UN CEAS E DE CÎND ANUIy TRECU j I Data compunerii şi identitatea femeii căreia îi este adresată poezia nu * pot fi stabilite. E. Lovinescu n-o înregistrează în nici unul din ciclurile | poeziilor erotice ale lui Alexandrescu. Din identitatea versurilor 31 — 32 cu j versurile 263"4 ale primei versiuni din în ore de mîntuire (unde acestea par a-şi > găsi mai logic locul) s ar putea presupune că poezia n-a fost scrisă înainte de 1844. Ca şi Anul 1840, poezia aceasta se ţese în jurul momentului de început al unui nou an, al unei noi perioade de viaţă, prilej pentru reflecţii asupra trecutului şi viitorului.1 Dar în timp ce în prima poezie nota dominantă e optimismul, speranţa în progresul social, în aceasta concluziile sînt pesimiste, iar sfera meditaţiilor poetului este mai restrînsă, referindu-se la viaţa lui sufletească. 1847, I863. 11 răzbunare: scris resbunare 1847, ^863; 27 ei 1847: său 1863. BUCHETUL Poezia face impresia unei adaptări. V. Ghiacioiu (p. 439) se gîndeşte la Beranger, fără a găsi nimic similar în poetul francez. înclinăm mai degrabă către o sursă din secolul al XVIII-lea. 1847, 1863. 4 pierde: scris perde 1847, 1863; 13 mîna 1847: mînă 1863; 30 Rumene 1847: Frumoase 1863; 35 orce 1847: orice 1863; 36 orcîte 1847: oricîte 1863; 38 ceasul acela nădejdea 1847: ora aceea speranţa 1863; pierdut: scris perdut 1847, 1863; 41 galben 1847: palid 1863; 48 pomenire 1847: suvenire 1863. Cf. Lamartine, Pour le premier jour de Vannee (Harmonies, II, 19). REVERIA La baza acestei întîrziate elegii romantice pare a se afla un număr de reminiscenţe de lectură şi locuri comune a căror sursă precisă n-am putut-o determina: ideea că anumite stări de spirit sînt provocate de viaţa anterioară a sufletului, prezentarea trupului ca o închisoare a sufletului (v. 15), imaginea în care intră statuia lui Memnon etc. Nu există, de asemenea, indicii pentru o datare precisă. 1847, 1863. 10 zîmbind 1863: zimbind 1847; 19 deşărtul 1847: deşertul 1863; 22 răsunînd: scris resunînd 1847> 1863; 26 pierdute: scris perdute 1847, 1863; 50 Eco 1847: Bcho simpla varianta grafică 1863. MEDITAŢIE în toamna anului 1837, dată probabilă a compunerii Meditaţiei, Alexandrescu se afla în regiunea Brăilei1, înrolat în armată. Prima publicare este cea din ediţia din 1838. Titlul poeziei ne duce la Lamartine, ale cărui Meditaţii poetice (1820) au exercitat o mare influenţă asupra poeziei romîneşti din prima jumătate a secolului al XlX-lea (Eliade tradusese în 1830 o parte din ele2). De la Lamartine meditaţia devine un gen literar aproape independent, cu toate că predecesori, cunoscuţi de Alexandrescu, n-au lipsit: Ruinele lui Volney poartă subtitlul de Meditaţii cu privire la revoluţiile imperiilor şi cuprind numeroase pasaje lirice ; titlul traducerilor lui Le Tourneur din Hervey este de asemenea Meditaţii3. La noi meditaţii în proză a scris, cu puţin înainte de compunerea poeziei lui Alexandrescu, Cezar Bolliac.4 Atitudinea meditativă în faţa naturii, a ruinelor, a monumentelor etc. este de altfel caracteristică pentru preromantism şi romantism. Meditaţia lui Gr. Alexandrescu ni se înfăţişează ca o succesiune de teme lirice devenite aproape tradiţionale în romantism; sentimentele şi reflecţiile poetului sînt exprimate în forme sugerate adesea de bogatele sale lecturi.5 Cadrul în care îşi situează meditaţiile poetice este toamna. în timp ce pentru clasicismul antic şi modern acest anotimp este simbolul belşugului şi veseliei, el devine, începînd cu secolul al XVIII-lea, prilejul unor reverii melancolice, al unor reflecţii asupra morţii, într-o atmosferă tristă, adesea apăsătoare.6 Hervey exprimă foarte clar acest lucru, la începutul Mormintelor sale: „Nous 1 Vezi nota autorului la versul 13. 2 Meditaţii poetice dintr-ale lui De La Martine, traduse şi alăturate cu alte bucăţi originale prin D. I.Eliad, 1830. 3 Meditations d'Hervey, traduites de Vanglois par M. Le Tourneur... Paris, 1771. 4 Operile lui Cezar Boliac. Meditaţii. Bucureşti, în tipografia lui Eliad, 1835. 5 V. Ghiacioiu, p. 193, caută să stabilească corespondenţe exclusiv cu Lamartine, ceea ce înseamnă o simplificare excesivă a faptelor şi o diminuarea lui Alexandrescu: acesta s-a încadrat în întreaga poezie a epocii sale şi nu poate fi considerat un imitator al lui Lamartine. De altfel, apropierile de detaliu propuse de V. Ghiacioiu sînt neconvingătoare. « Cf. Lanson, Lamartine, voi. I, p. 248. La noi, înainte de Alexandrescu, putem cita Toamna lui Mumuleanu (Poezii, 1837, p. 51). 444 445 •etions dans la saison de l'automne, saison qui excite â la reverie et qui plus que les autres verse dans les âmes sensibles les pensees et la douce melancolie".1 Toamna aduce în sufletul poetului „simţiri deosebite". Prima reflecţie priveşte moartea care „seceră fără-ncetare". Această idee se concretizează în formula tradiţională ubi sunt...? („unde sînt...?"), dar în timp ce de obicei formula este folosită pentru generaţii de mult trecute, ilustrînd ideea succesiunii nesfîrşite a generaţiilor şi caracterului schimbător al soartei (fortuna labilis), la Alexandrescu este vorba de prietenii lui din copilărie, morţi înainte de vreme (v. 5 — 12). De aici gîndurile poetului se îndreaptă către cei căzuţi în războaie (v. 13 — 28), iar aceasta îl duce la ideea deşertăciunii gloriei şi a concretizării ei prin somptuoase monumente funerare (v. 29 — 48). O analiză a gloriei, destul de prolixă, dar în care se remarcă un elogiu al luptei pentru libertate, împotriva tiraniei, a fost înlăturată de poet în redactarea din 1847 şi înlocuită cu exprimarea unei foarte vechi idei poetice: reprezentarea vieţii ca o piesă de teatru (v. 49 — 52). Poezia se încheie cu constatarea soartei triste a omenirii. Speranţele, fericirea nu sînt decît umbre înşelătoare (această din urmă idee o găsim în alte două poezii ale aceluiaşi volum: Fericirea, după Beranger, şi Eliza). 1838, 1842, 1847, 1863. Titlu Meditaţie 1847, 1842, 1863: Meditaţia 1838; l şi-(şi) 1847, 1842, 1863: ş- 1838; 2 toamnei 1847, 1863: tomnii 1838, 1842; 3 galbenele 1847, 1863: galbenile 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 9 prietini 1847, 1842, 1863: prieteni 1838; 12, 13, 14, 15 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 13 nota lipseşte în 1838; ochiul 1847, J842, 1863: oichiul 1838; 16 lumei 1847, 1863: lumii 1838, 1842; 2L răsturnaţi 1838, 1842: scris resturnaţi 1847, 1863; 22 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; sfîrşitul 1847, I842, 1863: sfîrşitul 1838; 24 Fierul 1838: sens'Ferul 1-842, 1847,' 1863; 28 şi-au 1847, J863-' ş-au 1838, 1842; răzbunat 1838: scris răsbunat 1842, resbunat 1847, 1863; 30 de cinste 1847, 1838, 1842: d-onoare 1863; pe 1847, 1842, J863: pă 1838; 35 piere 1838: ■scris pere 1842, 1847, 1863; 38 răsune .1838, 1842: scris resune 1847, 1863; 45 spune-mi 1847, 1842, 1863: scris spunem 1838; 47 dacă pe 1847, I842, 1863: daca pă 1838; se (de două ori) 1847, 1842, 1863: să 1838; în locul versurilor 49 — 52 .se> citesc în 1838 şi 1842: Cinstea d-a face bine e negreşit slăvită; Frumos e să duci moartea l-ai binelui duşmani, Să scapi de asuprire o patrie iubită Şi să adăpi pămîntul cu sînge de tirani. 5 Dar cine e acela pă (pe 1842) care conştiinţas îl va ierta să spuie că or la ce-a lucrat Pentru obştescul bine i-a fost toată silinţa, Că la folos în parte de loc n-a cugetat? 1 „Era-toamna, anotimp care îndeamnă la visare şi care, mai mult decît celelalte, revarsă în sufletele sensibile gîndirile şi dulcea melancolie" (op. cit., voi. I, p. 75). 31 o aj a 11 Ajie D. TP. A.ÎEIÎCAH^PECIîy.l 1838. Pagina de titlu a ediţiei din 1838 446 Eu mă gîndesc adesea (adese 184.2) 1-atîţi morţi fără moarte, 10 Văz că l-acele fapte prin care să (se 1842) slăvesc, Pricini deosebite s-a întîmplat să-i poarte Şi virtutea pornită de patimi o găsesc. Unul drepturi pierdute (scris perdute 1842) căta să dobîndească, Altul o sîngerată necinste-a răzbuna, 15 Unul călcînd puterea voia să stăpînească, Şi altul iar de alte objecturi să-ndemna. Ei sînt c-acele păsări de bine făcătoare, Ce curăţă cîmpia de şărpi (şerpi 1842) otrăvitori Şi poate fără voie ne sînt folositoare, 20 Cătînd să ducă hrană la pui nezburători. Ce rar să (se 1842) nasc acele duhuri marinimoase, Care nestăpînite de patimi sufleteşti Şi fără să privească la-npartele foloase, Pentru nimic fac bine ca duhur'le cereşti! 25 Aceştia-ntre (acestii între 1842) oameni nu pun deosebire; Legi, locuri sau credinţe pă (pe 1842) ei nu îi opresc; Tot scoposul le este sîrmana (scris sărmana 1842) omenire Şi ajuta de obşte pă (pe 1842) cei ce pătimesc. Asfel stăpînul zilii întinde-a sa căldură 30 Orunde (ori- 1842) e viaţă ş-orunde (ori- 1842) e pămînt, Aşa ale lui raze să (se 1842) -mpraştie-n natură Ş-or (ori 1842) în ce loc al lumii în patria lor sînt. 53 veacur'le 1847, 1838, 1842: veacurile aritmie 1863; 56 omenirei 1847, 1863: omenirii 1838, 1842; 57 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 58 nădejdea 1847, 1838, 1842: speranţa 1863; 59 zîmbire 1838, 1863: scris zimbire 1842, 1847; 60 fericirei 1847, 1863: fericirii 1838, 1842; 61, 62, 63 astfel 1847, 1863: asfel 1838, 1842; 65 soartei 1847, 1863: soartii 1838, 1842; 70 ce-o 1838: ce-a 1842, 1847, 1863; 71 ceasul 1847, 1838, 1842: ora 1863; piere 1838: scris pere 1842, 1847, 1863; 72 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838; vecinica 1847, 1842, 1863: veşnica 1838. ClMITIRIUIv Data compunerii acestei poezii, publicată pentru prima oară în ediţia din 1838 sub titlul Peştera, nu poate fi stabilită cu precizie. Izvorul de inspiraţie pare a fi vizitarea, la o mănăstire, a hrubei în care se ţin craniile călugărilor.1 Din punctul de vedere al tematicii, poezia se integrează în genul sepulcral, în forma lui aproape clasică2: mormintele sînt lecţii pentru omul care îşi poate 1 E. Lovinescu, p. 59. 2 Vezi nota la Mormintele la Drăgăşani, p. 426 şi urm. 447 da seama de zădărnicia „fumurilor", a ambiţiilor omeneşti. Atmosfera macabră este creată începînd de la versul 13 şi amplificată de imaginile din versurile 21—28. Poezia se încheie cu o reluare a prezentării mormintelor ca izvor de învăţăminte pentru om. Schimbarea titlului din Peştera în Cimitiriul în ediţia 1847 precizează întrucîtva genul literar al poeziei, dar face ca unele pasaje să rămînă obscure; prin această modificare şi prin înlocuirea ultimelor două strofe din prima versiune cu strofa finală a versiunii definitive, Alexandrescu pare să fi urmărit realizarea unui poem liric de o valoare generalizatoare mai mare. 1838, 1842, 1863. Titlu Cimitiriul 1847, 1863: Peştera 1838, 1842; 1 pocăinţei 1847, 1863: pocainţii 1838, 1842; 2 pier 1838: scris per 1842, 1847, 1863; 3 credinţei 1847, 1863: credinţii 1838, 1842; 6 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 7 fierbinte 1838: scris ferbinte 1842, 1847> 1863; 8 lacrimi 1847, 1842, 1863: lacrămi 1838; 9 bolţile 1847, 1842, 1863: boitele 1838; 13 sînu- 1838: sinu- 1842, 1847, 1863; 14 Urîcioasa 1847, I838, 1842: Furioasa 1863; foştilor 1847, 1842, 1863: foştilor 1838; 15 altarul 1847, 1842, 1863: oltarul 1838; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 16 de 1847, 1842, 1863: dă 1838; 21 locuinţ- 1847, 1863: lăcuinţ- 1838, 1842; 24 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; sfărâmă 1847, 1838, 1863: sfarămă Î842; 26 sălbatici 18474 1842, 1863: sălbateci 1838; jertfeau 1847, 1863: jărtfea 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 27 treceau 1847, 1863: trecea 1838, 1842; 31 piere 1838: scris pere 1842, 1847, 1863; 34 se- 1847, 1842, 1863: să- 1838; în locul versurilor 37 — 40 se citesc în 1838, 1842: Dar.,, făclia-m (mi 1842) să (se 1842) stinge şi flacăra ei piere (scris pere 1842), Trebuie a mă-ntoarce; mă-ntorc însă mîhnit, Căci înc-aveam plăcere în fundul aştii-(astii 1842) peşteri să umblu (îmblu 1842) rătăcit. 5 Aşa făclia vieţii pă (pe 1842) om cînd părăseşte, De plăcerile lumii el nu este sătul Ş-orcît (ori- 1842) de mult trăieşte, Atunci tot i să (se 1842) pare că n-a trăit destul. 39 răsplată; scris resplată 1847, 1863. BARCA E. Lovinescu (p. 58) consideră poezia ca fiind una din ultimele din „ciclul Elizei" şi plasează compunerea ei curînd după despărţirea de Eliza, la Brăila, în anul 1837; localizarea şi datarea sînt sprijinite pe argumentul, destul de puţin solid, că apa pe care pluteşte barca nu ar putea fi decît Dunărea (în pasajele suprimate din ediţia 1847 poetul face aluzie la o furtună, şi prin urmare nu ar putea fi vorba de un lac). Indicii certe pentru datare lipsesc. Plimbarea cu barca, ca pretext de reflecţii poetice, apare în literatură începînd din secolul al XVIII-lea (J.-J. Rousseau, Chateaubriand).1 Alexandrescu a cunoscut desigur Le golfe de Baya al lui Lamartine (Meditations poetiques, XV), fără a-i prelua însă conţinutul. Apropierile sugerate de Pompiliu Eliade (Le lac, rimmortalite)2 şi de V. Ghiacioiu (Epître a M. Casimir Delavigne a lui Lamartine şi Le prisonnier al lui Beranger)3 sînt prea vagi pentru a fi demne de reţinut. Găsim însă exprimate aici gînduri care revin adesea la Alexandrescu: ura împotriva „tîlharilor" (v. 13 —16), speranţa în fericire însoţită de teama ca şi această speranţă să nu fie spulberată (v. 41—44 şi 11 —12 din strofele suprimate). Sentimentul dominant este însă dragostea. în Universul din 10 octombrie 1846, I. Genilie (?) dă o interpretare alegorică poeziei, sugerată mai ales de versurile 9 —12 ; nu credem că interpretarea aceasta poate fi reţinuta. 1838, 1842, 1847, 1863. 1 Păşeşte 1847, 1842, 1863: Pîşaşte 1838; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 2 naturei 1847, 1863: firii 1838, 1842; 4 se- 1847, 1842, 1863: să- 1838; 7, 8 dacă 1847, 1842, 1863: daca 1838; 8 mulţumire 1847, 1838, 1863: mulţămire 1842; după versul 8 urmează în 1838 şi 1842: Negreşit că furtuna, de vînturi aţîţată (aţiţată 1842), Poate curînd să schimbe plâcerea-n grozăvii, Adîncul să-1 deschiză, şi marea-ntărîtată Un mormînt să ne-arate, departe de cei vii. 5 Dar pămîntul nu are talazuri mai cumplite, Stînci mai primejdioase, mai grele de trecut? A ! martur iau p-acela ce asprele ursite Viaţă de durere şi chinuri i-a ţesut! Saltă, iubită barcă! nimic nu te opreşte; 10 Aerul este dulce, tot zgomotul e mort; Nădejdea ţine cîrma şi cerul ne zîmbeşte (zimbeşte 1842): Subt toată-a lor (lui 1842) lăţime, noi nu vom găsi port? 13, 18 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 16 pierzare 1838: scris perzare 1842, 1847, 1863; 18 voştri 1847, 1842, 1863: voştri 1838; 25 Cerul o să ne-ajute 1847, (a săj 1842, 1863: Ceru-o să ne ajute 1838; 28 jertfă 1847, 1863: jărtfă 1838, 1842; 29 Dacă 1847, 1842, 1863: Daca 1838; 31 -n 1847, 1838, 1842: în, presupu-nînd citirea disilabică a cuvîntului viaţa4, 1863; 32 ş-aş 1838: m-aş greşeală de tipar5 1842, „corectată" în mi-aş 1847, 1863; 33 dreptu-acelei: dreptu-acelii 1838, dreptu celii 1842 moldovenism menţinui sub forma dreptu celei în 1847, 1863; 35 închi- 1 Lanson, Lamartine, p. 184. 2 P. 886. 3 P. 215. 4 Se găsesc însă numeroase cazuri, în 1863, de transformări de acest fel, fără nici o preocupare pentru menţinerea ritmului. s Provenită din asemănarea slovelor chirilice m şi m. . 448 29 — Grigore Alexandrescu, Opere I puirei 1847, 1863: închipuirii 1838, 1842; 38 zîmbi 1838: sens zimbi 1842,1847, 1863; 42 răsplăti 1838, 1842: scris resplăti 1847, 1863; 43 Dacă 1847, 1842, 1863: Daca 1838; nădejde 1847, 1838, 1842: speranţă 1863; -nşelată 1847, 1863: -nşălatâ 1838, 1842; 44 nădejdea 1847, 1838, 1842: speranţă 1863. RUGĂCIUNEA A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838; nu există indicii pentru o datare mai precisă. Pompiliu Eliade (p. 884) consideră poezia inspirată din Hymne de Venfant ă son reveil (Harmonies, I, 7) a lui Lamartine; nici scopul, nici mijloacele de expresie nu îndreptăţesc această apropiere. E. Lovinescu (p. 81) aduce în discuţie La priere (Meditations poetiques, XII), găsind asemănări cu Rugăciunea în ceea ce priveşte „concepţia poetică despre Dumnezeu"; asemănările sînt totuşi vagi; asupra concepţiilor vom reveni mai jos. V. Ghiacioiu (p. 249 şi urm.) adaugă la lista surselor posibile cîteva pasaje din Nopţile lui Young — Le Tourneur, şi mai puţin convingătoare. Desigur că nu poate fi vorba de o sursă unică, dar dacă examinăm concepţia despre divinitate exprimată în Rugăciunea, constatăm, ca şi Ch. Drouhet (p. 192), că această poezie „în fond e un imn deist şi morala ce o cuprinde e umanitară, iar nu creştină". în felul acesta atenţia ni se îndreaptă către celebra Rugăciune universală a lui Pope, pe care Alexandrescu a putut-o cunoaşte în traducerea lui Lally-Tolendal, intercalată în ediţiile operelor lui Delille.1 Este interesant de remarcat că pasajul din La pvieve la care, probabil, se referă Lovinescu este considerat ca o reminiscenţă din Pope,.2 Există, de asemenea, unele pasaje din Rugăciunea lui Alexandrescu care prezintă asemănări cu Rugăciunea lui Pope şi pot trece drept reminiscenţe din cea din urmă. Rugăciunea universală începe cu cuvintele: Pere de tout! O toi qui3... corespunzînd cu primul vers al lui Alexandrescu: Al totului părinte, tu, a cărui... Cităm apoi: Que cet instinct sacre, qu'on nomme conscience Soit mon frein le plus fort, mon guide le plus cher4... Pasajul poate fi apropiat de versul 16: Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă. 1 Influenţa Rugăciunii lui Pope asupra deismului francez a fost discutată de P. van Tieghem într-un articol din Revue de litterature comparee, 1923, p. 190. 2 Versurile 41 — 54. Cf. comentariul lui Lanson ad locum. 3 „Părinte al totului! O tu care..." 4 „Acest instinct sacru, care este numit conştiinţă, Să-mi fie frîul cel mai puternic, călăuza cea mai dragă." (Oeuvres de J. Delille, nouvelle edition. Oeuvres posthumes, voi.-XVI, Paris, 1824, p. 231 şi urm.) 450 Alte pasaje din Rugăciunea, similare cu Pope, se referă la calea adevărului, pe care o urmează poetul, la indulgenţa faţă de semeni etc. Semnalăm de asemenea similitudinea schemei strofei în Rugăciunea lui Alexandrescu şi Le desespoir al lui Lamartine (Meditations poetiques, VI). Cităm din acest din urmă poem versurile 49 — 54> care prezintă şi apropieri de conţinut cu poezia lui Alexandrescu: Createur, Tout-Puissant, principe de tout etre ! Toi pour qui le possible existe avânt de naître ! Roi de l'immensite, Tu pouvais cependant, au gre de ton envie, Puiser pour tes enfants le bonheur et la vie Dans ton eternite?1 Influenţele şi reminiscenţele au însă un rol secundar în Rugăciunea lui Alexandrescu: acesta şi-a expus aici crezul său moral, şi-a definit propria sa atitudine în viaţă şi în aceasta constă originalitatea şi valoarea poemului; sentimentul religios şi rugăciunea propriu-zisă ocupă un loc secundar în ansamblul poeziei. V. Alecsandri îşi va fi amintit de 'Rugăciunea lui Alexandrescu în Imn religios (Poezii, ed. Gh. Adamescu, voi. II, p. 123): Etern Atotputernic, o! Creator sublime, Tu, ce dai lumii viaţă şi omului cuvînt... şi mai ales în Imn cătră Dumnezeu (ibid., p. 240): O ! Dumnezeu, al totului părinte, înalt al lumii Creator ! 1838, 1842, 1847, 1863. 3 creator 1847, 1863: ziditor 1838, 1842;^ margini 1847, 1842, 1863: mărgini 1838; 5 sfînt 1847, 1838, 1842: sînt 1863; 7 Daca 1847, 1838, 1863: Dacă 1842; făpturei 1847, 1863: făpturii 1838, 1842; 8 întotdeauna 1847, 1838, 1842: întotdauna 1863; 10 zîmbeşte 1847, 1838, 1863: scris zimbeşte 1842; 19 omenirei 1847, 1842, 1863: omenirii 1838; 20 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; altul 1847: p-altul 1838, 1842, 1863; 25 totdeauna 1847, 1838, 1842: totdauna 1863; 26 nemurirei 1847, 1863: nemuririi 1838, 1842; 28 zîmbeşte 1847, 1838, 1863: scris zimbeşte 1842; 32 Ce sînt pentru mărirea-ţi 1847, 1863: Care sînt pentru slava-ţi 1838, 1842; 33 Dupe 1847, 1863: După 1838, 1842; 43 pă-mintu 1847, 1863: pămîntul 1838,1842; 44 vîntu 1847, 1863: vîntul 1838, 1842; 54 Se 1847, 1842) 1863: Să 1838. 1 Eliade tradusese aceste versuri în ritmul tradiţional al poeziei neogreceşti, fără a respecta metrul original: Creator atotputernic Princip la toată fiinţa, Ce pînă a nu se naşte Intru tine e putinţa A fi cum t-ei îndura... (Meditaţii, p. 37.) 29* 461 VIAŢA CÎMPENEASCĂ I. Ghica ne informează (p. 663) că Alexandrescu petrecuse o vară (1838 sau 1839) la Floreşti, moşia lui Cantacuzino. Poezia a fost scrisă după aceea, probabil în anul 1840 sau 1841, la o rugăminte a vornicului, cum par să o dovedească versurile 3—4 ale primei versiuni: Cu mulţămire-aş face Descrierea ce doreşti. A fost publicată mai întîi în ediţia din 1842. Bste vorba, aşadar, de o poezie de circumstanţă, descrierea măgulitoare a unui domeniu, pentru a face plăcere amfitrionului. De aici lungimea, neobişnuită la Alexandrescu, dar şi lipsa quasitotală de compoziţie, efortul vădit de a amplifica elogiile, îmbinate totuşi cu ironii şi cu numeroase elemente de satiră socială şi politică. Genul literar al poeziei descriptive nu este nou. La Delille, de exemplu, găsim Vers â M-me la comtesse de B. sur son jardin (Oeuvres, Paris, 1824, vol.I, p. 83) sau Vers sur le jardin de M-me de Houdetot (ibid., p. 100). Acest gen de poezii de circumstanţă n-a fost practicat la noi: boierii, refractari la cultura modernă, nu participau la viaţa intelectuală a ţării, nu aveau relaţii de societate cu poeţii. Şi dacă găsim elemente descriptive la Iancu Văcărescu, cadrul descris este propria sa moşie: începînd de la strofa a 24-a a Primăverii amorului putem întîlni accente apropiate de cele ale lui Alexandrescu: Se întinde o cîmp ie De subt poale de Carpaţi, Cîmp deschis de vitejie La romînii lăudaţi. Acolo am eu căscioară, Pe un vîrf de delişor, Curge-n vale-i o apşoară, Murmurînd încetişor ; împotrivă zmăltuite Dealuri altele se văd Ş-în vîlcelile-nflorite Miei pasc, alerg, se joc, şăd. (Colecţie, p. 7—8.) G. Călinescu (p. 450—451) vede în versurile 129 — 132 o reminiscenţă din Parny, iar versurile 160 — 172 sînt apropiate de o poezie de Lebrun (p. 472). într-un articol nesemnat, apărut în Propăşirea din 1 septembrie 1844, p. 370, găsim relatată o vizită la Floteşti: „Mă grăbii să mă îmbrac şi mă dusei să vizitez această lăcuinţă pe care imaginaţia mea visase atît de plăcută de cînd unul din poeţii noştri a cîntat-o". Autorul povesteşte apoi că proprietara moşiei, „castelana", a recitat descrierea ironică a locuinţei (v. 72—83) şi încheie, între-bîndu-se admirativ: „Poate fi ceva mai adevărat şi de un glumeţ mai uşor?" 184.2, 1847, 1863; o corectare la versurile 26y — 269 se găseşte în scrisoarea către Ghica din 29 ian. 1842 (S). Titlu D.V.G.C. 1847, 1863: D. Vornicului Gr. Cantacuzino 1842; versurile 1—4 se citesc astfel în 1842: Aşa, natura îmi place O simţ, nu te amăgeşti, Şi cu. mulţămire-aş face Descrierea ce doreşti. 9 inimei 1847, 1863: inimii 1842; 15 Coprins 1847, 1863: Cuprins 1842; nemulţumire 1847, 1863: nemulţămire 1842; 20 Duhul îşi 1847, 1842: Spiritu-şi 1863; pierde: scris perde 1842, 1847, 1863; în locul versurilor 23 —28 se citesc în 1842: Cu toate aceste, dorinţa, Pofta de a-ţi mulţumi 25 Pentru zilele plăcute, La cîmpul tău petrecute, Mă face să-mi pui silinţa Locul acel a descri. 37 serei 1847, 1863: serii 1842; versurile 42—44 au în 1842 forma: Cuprinsul unde cu tine Firea o am preţuit Şi plăcerile senine 45-a. 1847, 1863: -au 1842; 48 răsărit 1842: scris resărit 1847, 1863; 53 liniştită 1847, 1863: lineştită 1842; 72 lumei 1847, ^^863: lumii 1842; 74 glumei 1847, 2863: glumii 1842; 75 Slobod 1847, 1842: Liber 1863; 118 dubua (scris duoăj 1847: două 1842, 1863; 143 năştea 1842, 1863: păştea greşeală 1847; 149 aţîţă 1863: aţiţă 1842, 1847; de 1842, 1863: pe 1847; 153 firei 1847, 1863: firii 1842; 155 Lua 1847, 1842: Luau 1863; 156 adeseaori 1847, 1863: adeseori 1842; 166 Insectele- 1847, 1842: Insecta 1863; 175 torente 1847, 1863: torenturi 1842; 181 coprindea 1847, 1863: cuprindea 1842; 189 zîmbet 1847, 1863: scris zimbet 1842; 199 Slobod 1847, 1842: Liber 1863; 207 ieşa 1847, 1842: ieşea, 1863; 208 stelele 1847, 1863: stelile 1842; 214 nopţii 1847, 1842: nopţei 1863; 215 Pîn 1863: Pen 1842, 1847; 216 clătina 1847, 1842: cletina 1863; 224 liniştit 1847, 1863: lineştit 1842; 231 tinereţei 1847, 1863: tinereţii 1842; 233 vieţei 1847, 1863: vieţii 1842; 238 smuls 1847, 1863: smult 1842; 244 Poteca 1847, 1863: Potica 1842; 247 astfel 1847, 1863: asfel 1842; 248 strein 1847, 1863: străin 1842; 257 Se naşte 1847, 1842: Simţi atunci 1863; 267 tiraniei 1847, 1842, 1863: răutăţii 5; 268 Tovarăşi 1847, S, 1863: Miniştri 1842; 269 vicleniei 1847, 1842, 1863: nedreptăţii 5; 273 zîmbete 1847, 1863: scris zimbete 1842; 279 locaş 1847, 1863: lăcaş 1842; 280 Bu mulţumit 1847, 1863: în sinul firi- 1842; 281 Liniştit 1847, 1863: Lineştit 1842; 291 răsplătirea 1842: scris resplătirea 1847, 1863; 293 Şi cinstea 1847, 1842: Ş-onoarea 1863; 296 răzbunător (tas-) 1842: scris resbunător 1847, 1863. 452 453 MlEZUIv NOPŢEI Miezul nopţei este prima poezie publicată de Gr. Alexandrescu, şi singura din ediţia 1832 reprodusă în ediţia 1847. A apărut în Curierul rumînesc din 6 martie 1832. Data compunerii este socotită de cercetători cu mult anterioară primei publicări şi se stabileşte în raport cu celelalte poeme din ediţia 1832, în special cu Adio la Tîrgovişte şi cu întoarcerea. Elementele datării, în afară de cele interne, rezultînd din conţinutul poemului însuşi, sînt următoarele (reproducem argumentarea lui Lovinescu, p. 52 şi urm.): cunoscuta scrisoare a lui Ghica către Alecsandri afirmă că scriitorul făcuse cunoştinţă cu Alexandrescu „cam pe la 1831" şi că acesta îi recitase Adio la Tîrgovişte1; aşadar, s-ar putea conchide de aici că poemul A di o fusese deja scris în primăvara anului 1831. Pe de altă parte, faptul că în Miezul nopţei se vorbeşte de „frumoasa2 primăvară" care „acuma se grăbeşte/la caru-i să înhame pe zefirii uşori" ar permite să se afirme că şi această poezie a fost scrisă la Tîrgovişte în primăvara anului 1830. în sfîrşit, reminiscenţele, în Adio, din Ruinurile Tîrgoviştii şi Păstorul întristat ale lui Cîrlova, publicate în 20 martie şi 8 mai 1830, ar arăta că Adio a fost concepută după 8 mai 1830 şi înainte de primăvara 1831, cînd ar fi avut loc întîlnirea cu Ghica. Căutînd, apoi, să stabilească raportul cronologic dintre Miezul nopţei şi Adio, Lovinescu scrie: „Din faptul că Adio e un rămas bun adresat Tîrgoviştei, înainte de a o părăsi, deducem că Miezul nopţei a fost, probabil, scris înainte". Şi, deoarece ideea cîn-tării ruinelor nu putea veni în vremea aceea decît de la Cîrlova, Lovinescu susţine că Miezul nopţei trebuie să fi fost compusă după 20 martie 1830. Argumentaţia lui Lovinescu păcătuieşte în unele amănunte: nu putem pune prea mult temei pe mărturia lui Ghica, de atîtea ori înşelătoare, mai ales că de la faptele relatate au trecut aproape şaizeci de ani.3 De altfel, nici Ghica nu este categoric; el afirmă că întîlnirea a avut loc „cam pe la 1831" şi nu cu precizie în 1831. Cu alte cuvinte, data extremă nu poate fi considerată primăvara 1831, ci mai degrabă acea a primei publicări, începutul anului 1832. Pe de altă parte în A dio nu este vorba de despărţirea de Tîrgovişte, menţiunea La Tîrgovişte, adăugată de-abia în 1863, fiind echivalentă cu celelalte subtitluri localizatoare ale poeziilor lui Alexandrescu: La Mănăstirea Dealului (Trecutul), La Cozi a (Umbra lui Mircea), La Drăgăşani (Mormintele), La Tismana (Răsăritul lunei). Poetul îşi iar rămas bun de la lume, nu de la Tîrgovişte: Zic lumei un adio: iau lira şi mă duc. Deci nici cronologia relativă a celor două poezii nu este solidă. Trebuie, aşadar, să reţinem numai termenul a quo, data apariţiei poeziilor lui Cîrlova. în ediţia din 1847, Alexandrescu a adus importante modificări structurii iniţiale a poeziei: au fost suprimate 12 strofe şi adăugate 4 (vezi variantele); 1 P. 658. 2 Trecem peste unele scăpări ale lui Lovinescu care provin din faptul că citează Miezul nopţei după ediţia 1863 unde există schimbări faţă de versiunea din 1832 şi sînt introduse strofe din Adio. In versul pe care îl cităm „frumoasa" este pentru „a patra". 3 Lovinescu însuşi arată ceva mai jos (p. 53) cîtă valoare au mărturiile lui Ghica: acesta socoteşte că Miezul nopţei a fost scris după 1837! versurile 25—36,0 are nu figurează în ediţiile anterioare, au fost extrase din poezia Adio la Tîrgovişte, omisă în ediţia 1847, şi uşor modificate: 25—28 corespund cu versurile 33—36 din Adio, versurile 29—32 cu 53—56, iar 33—36 cu 45 — 48; versurile 5 — 8 reproduc, în linii mari, versurile 21—24 din Prieteşugul, omisă de asemenea din ediţia din 1847. Poetul a ştiut să renunţe la balastul prolix al debuturilor şi să ofere cititorului o elegie închegată. în prezentarea pe care o face poeziei în Curierul rumînesc, Eliade scrie: „Ale-xandrescul, un tînăr abia de 18 ani, ca un alt Young ieşit din ruinurile Tîrgoveştii, se aşază pe ele în mijlocul nopţii şi face să răsune glasul său cel plîngător". Observaţia lui Eliade situează cu justeţe Miezul nopţei în cadrul temei preromantice a meditaţiilor nocturne, al cărui reprezentant principal a fost, în secolul al XVIII-lea, poetul englez Edward Young. Ca şi pentru Young, pentru Alexandrescu noaptea şi luna sînt inspiratoare ale poeziei şi ale cugetărilor filozofice şi religioase: luna s-arată să inspire Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.1 (v. 3-4) Ca şi poetul englez, care lăsa poeţilor mondeni soarele, Alexandrescu urăşte lumina: cat singurătatea [...]lumina eu urăsc (v. 25 13-14) Young considera noaptea ca o pauză în viaţa naturii, atributele nopţii fiind liniştea, încremenirea. Aceeaşi e şi viziunea lui Alexandrescu: Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii (v. 5-6) Acum e miezul nopţii!... Natura toată tace!... (v. 125) în sfîrşit, Alexandrescu, ca şi Young, îmbina meditaţia filozofică cu elegia personală. Poetul englez plîngea moartea soţiei, a fiicei şi a prietenului, Alexandrescu pe a părinţilor.2 1 Pentru toate citatele, vezi variantele, deoarece schimbările operate de Alexandrescu sînt de cele mai multe ori importante. 2 Cf. Mîngîierea, v. 24—25: Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte In care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit. Cei care socotesc data compunerii Miezului nopţei anul 1830 situează moartea părinţilor în anul 1827 (Lovinescu, p. 54, Gr. Călinescu, p. 363). 454 455 în afară de Yonng, pe care Alexandrescu l-a cunoscut în traducerea lui Le Tourneur1, se găsesc în Miezul nopţei urmele influenţei lui Lamartine: versul io poate fi pus alături de versul 3 din V Isolement: Je promene au hasard mes regards sur la plaine2 iar versul 36 a fost socotit o traducere (e de fapt o reminiscenţă) a versului: Met3 la main sur ses yeux et demande un tombeau.4 (Harmonies, XVII, Le retour.) Imaginea din versurile 7 — 8 a fost considerată ca provenind din Chateaubriand, Rene, p. 133: „Quelquefois une haute colonne se montrait seule debout dans un desert, comme une grande pensee s'eleve par intervalles dans une âme que le tempş et le malheur ont devastee."5 (Cf.V. D. Păun, op. cit.,p. 72 şi urm., V. Ghiacioiu, p. 148.) Alexandrescu are însă mai degrabă în memorie imaginea preluată şi oarecum schimbată de Lamartine: Et puis il s'elevait une seule pensee, Comme une pyramide au milieu du desert.6 (L'Occident, în Harmonies, II, 2.) N. I . Apostolescu (p. 114 şi urm.), în căutarea exagerată de surse, aduce, neconvingător, în discuţie elegia a XXV-a din cartea I a lui Andre Chenier şi două sonete ale lui Sainte-Beuve. Elegia lui Alexandrescu, datorită relativei noutăţi a temei7 şi datorită valorii ei literare, s-a bucurat de un răsunet puternic într-o epocă în care producţiile poetice cu adevărat moderne erau deosebit de rare. Reminiscenţe din această poezie se găsesc la numeroşi autori contemporani. EHade însuşi, care criticase aparatura mitologică a poemului8, nu se sfieşte să reia o expresie a lui Alexandrescu; în 0 noapte pe ruinele Tîrgoviştii citim: Natura toată doarme... (v.31, ed.D. Popovici, I, p. 179) 1 Paris, 1769. Este de fapt o prelucrare radicală. Cf. P. van Tieghem, Prerom., II, p. 50 şi urm. 2 „îmi plimb la întîmplare privirile pe cîmpie." 3 Este vorba de leprosul din Aosta al lui Xavier de Maistre. 4 „îşi pune mîna pe ochi şi cere un mormînt." Apropierea cu versul lui Alexandrescu a fost semnalată în cadrul unei şedinţe a societăţii literare „Gr. Alexandrescu" a elevilor liceului Unirea din Focşani, conduse de I. M. Raşcu. Procesul-verbal al şedinţei a fost publicat în Anuarul societăţii, nr. 2 (1920—1921) p. 64 şi urm. s „Cîteodată o coloană înaltă se arăta singură, ridicată în mijlocul unui pustiu,, după cum un gînd mare se ridică din cînd în cînd într-un suflet pe care l-au pustiit timpul şi nenorocirea." 6 „Şi apoi se înălţa o singură gîndire, ca o piramidă în mijlocul pustiului." 7 Alexandrescu nu e chiar primul poet al nopţii: Cîrlova a folosit tema în Ruinurile Tîrgoviştii, iar prima ediţie a traducerii parţiale făcute de Simeon Marcovici din Young— Le Tourneur datează, pe cît se pare, tot de la anul 1830. 8 Domnul Sarsailă Autorul, ed. D. Popovici, I, p. 249. CD. Aricescu, care scrisese şi el o poezie cu titlul Miezul nopţii1, spune în O noapte pe lacul de la S... ov2: Iată miezul nopţii! Natura e lină... Urme din Miezul nopţei (şi din întoarcerea) se găsesc şi în Poetul murind al aceluiaşi (Cîteva ore de colegiu, p. 8), din care cităm (p.io): Puţină vreme încă şi în pămînt voi merge Voi însoţi ţărîna celei ce m-a născut: Puţin, şi al meu nume din lume se va şterge; Ca el şi pomenirea-mi nu va via mai mult. în O noapte pe ruinele Tîrgoviştei a lui P. Grădişteanu (Bucureşti, 1857, p. 15) citim: Să vii la miezul nopţii Cînd totul tace, doarme. Tot de acelaşi vers îşi aminteşte Romulus Scrib an în O noapte pe ruinele Sucevei: Acum e miezul nopţii, nimica nu se vede. (Steaua din 18 aprilie 1860.) Clădit aproape în întregime pe reminiscenţe din Miezul nopţei e poemul anonim publicat la p. 81 şi urm. ale broşurii a V-a din Spitalul amorului de A. Pann. Este interesant de semnalat că mai ales versurile suprimate în 1847 sînt cele mai populare. Acest lucru dovedeşte importanţa pe care a avut-o apariţia în anul 1832 a unui volum, oricît de modest, de poezii romîneşti originale.3 în aceeaşi ordine de idei trebuie să semnalăm şi faptul că, începînd tocmai cu versul: Acum e miezul nopţii!... Natura toată tace... poemul a fost publicat şi transcris pe note bizantine de Anton Pann (Spitalul amorului, I, 89; melodia la p. 149). Conform obiceiului său, Pann deformează textul: Acum e miezul nopţii! Natura toată tace ! Acum minutul morţii Iată că a sosit, 1 Cîteva ore de colegiu, p. 35. 2 Ibid., p. 86. 3 Vom vedea mai jos ecoul celorlalte poezii din aceeaşi ediţie. 456 457 Odihna îmi lipseşte Nu poci a avea pace, Mîhnirea mă-mpresoară De tot sînt părăsit... Continuarea este în acelaşi spirit. Totuşi, la sfîrşit, Pann a trecut semnătura lui Alexandrescu. Curierul rumînesc din 6 martie 1832 (C), 1832, 1842, 1847, 1863. Titlu nopţei 1847, 1863: nopţii C, 1832, 1842; 1 Se citeşte astfel în C, 1832, 1842: Aicea (aice 1842) p-aste ziduri în linişte senină 2 umple 1847, c> 1832, 1863: împle 1842; 3 să inspire 1847, 1863: şi e plină C, 1832, 1842; 4 Gîndiri religioase 1847, 1863: De cugetări, de gînduri C, 1832, 1842; 5 — 8 lipsesc în C, 1832, 1842; 10 foc sfînt 1847, 1863: sfînt foc C, 1832, 1863; 11 în zboru-i se rădică la 1847, 1863: Şi merge de se pune pe C, 1832, 1842; 12 se citeşte astfel în C, 1832, 1842: Căci grabnic strein ("străin 1842) fuge d-acest pămîntesc loc; după 12 se citesc în C, 1832, 1842; En voi d-această lume să fiu în veci departe: Nimica pentru mine ea n-are de iubit, Tristarea mi-e răpaos şi ea mi-a căzut parte Din mîna ce viaţa ghimpoasă mi-a ursit. 5 Acum e miezul nopţii!... Natura toată tace!... Aşa! Dar de la mine odihna a lipsit. Eu văz că vine ziua la cei ce dorm în pace; Razile frazele C) ei pe ("pă C) mine tot asfel m-au găsit. Puţine sînt la număr aceste lumi de stele; 10 Mărimea lor e mică, d-oi vrea (vre 1842) să socotesc, Să fac asemănare cu chinurile mele, Să spui ca ce răstrişte pe (pă C) urmă mă gonesc; 13 Nădejdea 1847, C> 1832, 1842: Speranţa 1863; de moarte se precurmă 1847, 1863: s-a dus pe duh de moarte C, 1832, 1842; 14—15 se citesc astfel în C, 1832, 1842: S-a şters c-acea lucire ce fulgerul în nor O lasă, sau ca urma vulturului ce poate 16 Cînd spintecă 1847, 1863: Să spintece C, 1832, ^1842; falnecul 1847, 1863: falnicul C, 1832, 1842; după 16 urmează în C, 1832, 1842 ; Te plîng, iubită maică! Te plîng, o scump părinte! Cu lacrămile-(lacrimile 1842) acuma durerea mi-aromez, Dar numele acestea (aceste 1842), aceste nume sfinte Răbelă o deşteaptă, o-mpunge, o turbez. 17 De cînd perdui părinţii-mi 1847, 1863: Din ziua întristării C, 1832,1842; 18 ierni, căci după ierne 1847, C: ierne, căci după ierni 1832, ierne ! după ierne 1842, ierni, căci după ierni 1863; 19 zile le-mi 1847, 1863: zilele C, 1832, 1842; viscoloase 1847, 1863: friguroase C, 1832, 1842; 20 miezul C, 1832: scris mezul 1842, 1847, 1863; îi 1847, C, 1832, 1842: îl, considerînd pe copaci, scris copaciu, singular, 1863; 21 Frumoasa 1847, 1863: a patra C, 1832, 1842; 23 Păşaşte1 1847, 1863: Pîşaşte C, 1832, Păşeşte 1842; 25 — 36 lipsesc în C, 1832, 1842, în care se citesc: Peste puţină vreme o tristă păsărică Va face să răsune acel (cel 1842) jalnic crînguşor (crîngşor corect CJ , Va spune că durerea (cu toate că e mică) Şi mii de suveniruri pe dînsa o-mpresor.2 5 O ştiu! E sora Procnii3 ce plînge despărţirea, Natura desfătează cu glasu-i plîngător. Ea face în tăcere s-asculte toată firea, Şi eu ascult!... Dar mie mi-e de dureri isvor ! Fatal-a lumei (lumii C, 1842) soartă! a altora-ntristare 10 Acei ce nu se-mparte de dînsa o iubesc4, Ascult eu cu plăcere gemete, suspinare, în relele streine (străine 1842) petrecere găsesc. Eu nu sînt filomilă (filomela 1842), dar cat singurătate, întocmai ca şi dînsa lumina eu urăsc, 15 Lumina otrăvită de reaua strîmbătate (strimbătate 1842)1 Ca dînsa dar ! în frunze, la umbră mă tîrăsc. De (dar C) ce glasul meu n-are al lui Orfeu putere (cîntare C)l Dar... ce să fac cu dînsa, căci Pluton (Platon 1842) a surzit, Căci Cerber nu mai iartă de el apropiere (a nimului intrare C), 20 Căci basnele acelea (acele 1842) cu veacul au perit. 1 Formă provenită din scrierea lui î prin ă, luată din ediţia 1842, şi din restabilirea formei munteneşti în -aste; o păstrăm în text datorită faptului că limba literară a consacrat forma cu ă în rădăcină. 2 Anacolut, sau şi are valoarea lui „tot.uşi". 3 Procne, fiica lui Pandion, regele legendar al Atenei, şi soţia lui Tereus, regele Traciei. Tereus o ascunde la ţară, pentru a se putea căsători cu sora ei, Philomele, căreia îi spusese că Procne murise. Adevărul se află, cele două surori sînt urmărite de Tereus, căruia îi oferiseră la un ospăţ pe fiul lui, Itys. In momentul cînd Tereus le ajunge, zeii o transformă pe Philomele în privighetoare, iar pe Procne în vrabie. 4 =acei ce nu se-mpart (^împărtăşesc) de întristarea altora o iubesc (=înt.ristarea). 458 459 Cînd sufletu-mi s-asoarbe că am că e-nviere1 Cînd văz c-acel EU este în veci nemuritor, Atunci plină de raze în mine-o mîngîiere Luceşte de lumină, adoarme al meu dor. 25 Dar cînd nelegiuitul îmi smulge fericirea! Să nu ştiu de e moartea prieten sau duşman, Atuncea (atunce 1842) văz că piere (scris pere 1842) omul ca nălucirea Ca rîul (riul 1842) ce se pierde (scris perde 1842) în vecinie ocean. Părinţii mei odată au fost şi ei în lume ! 30 Au fost! dar acum unde?... ah! nu ştiu unde sînt! Şi ce mi-au lăsat mie? nimic decît un nume, Şi (Ş- corect C, 1842) un trup ce se va duce ca pulberea în vînt. 32 sărmanul 1847, probabil numai variantă grafică pentru: sîrmanul 1863; 36 p-a 18.47: pe a 1863; 38 pieptu C, 1832, 1863: scris peptu 1842, 1847; 39 soarta 1847, 1832, 1842, 1863: sorta C; 40 astfel în C, 1832, 1842: Şi păsurile mele la ei voi îndrepta. ELIZA Despre ©liza şi ciclul de poezii dedicat ei, vezi mai sus, p. 441 şi urm. E. Lovinescu (p. 57) consideră această elegie drept prima din ciclul Elizei şi situează compunerea ei în primăvara sau vara anului 1837. A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. 1838, 1842, 1847, 1863. 1 spune-mi 1847/1842, 1863: scris spunem 1838; 2 Pe 1847,1842,1863: Pă 1838; răsare 1838, 1842: scris resare 1847, 1863; 5 cătat-o 'în 1847, 1838, 1842: căutat-o-n 1863; 6 pe (de trei ori) 1847, 1842, 1863: pă 1838; 7 deşertul 1847, 1842, 1863: deşartă2 1838; al ; a 1838, 1842, 1847, 1863; 8 Pe valurile 1847, 1842, 1863: Pă talazur'le, 1838; în titluri 1847, 1863: şi chiar în 1838, 1842; 10 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 12 Şi-n 1847, 1842, 1863: Ş-în 1838; 13 rîpoase 1847, 1838, 1863: ripoase 1842; 14 nelocuit 1847, 1863: nelăcuit 1838, 1842, 16 oriunde 1847, 1842, 1863: orunde 1838; 18 zîmbirea 1838: scris zimbirea 1842, 1847, 1863; 19 ei 1847, 1838, 1842: sa 1863; 21 Baca 1847, 1838, 1863: Dacă 1842; simplitate 1847, 1842, 1863: semplitate 1838; 22 dintîi 1847: dinţii 1838, dintâi 1842, dîntîi 1863; 24 şi-a 1847, 1842, 1863: ş-a 1838; 26 atîtea 1838: atîte 1842, 1847, atîta3 1863; 32 şi-mi 1847, 1S32, 1863: ş-îmi 1838; 1 Sensul acestui vers este obscur. 2 Femininul se datorează faptului că în greceşte "hx& este feminin. Cf. şi Privighi-toarea şi păunul, v. 5. 3 Provenit probabil dintr-o corectură, neînţeleasă de tipograf, a lui atîte în atîtea. 35 Vremea 1847> 1838, 1842: Timpul 1863; 36 povară 1847, 1838, 1863: povoară 1842; 37 -mi 1847, 1842: -m 1838, 1863; 42 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 44 cîmpiile 1847, 1842, 1863: şi cîmpur'le 1838; 46 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838; zîmbind 1838: scris zimbind 1842, 1847, 1863; 47 dintîi 1847; dinţii 1838, dintei 1842, dîntii 1863; ceasuri 1847, 1838, 1842: ore 1863; 54 strînge 1838: stringe 1842, 1847, I863; ochii-i (scris ochi'ij 1847, 1863: ochii 1838, 1842; 57 viaţa este 1847, 1863: viaţa (în trei silabe) e 1838, 1842; 59 Daca 1847, 1838, 1842: Dacă 1863; iubirea noastră 1847, 1863: ş-astă simţire 1838, 1842; 60 -n minutu-acesta; în minutu-asta 1838, -n minutul ista 1842, -n minutu acesta 1847, -n minutul acesta 1863. AŞTEPTAREA Considerată ca făcînd parte din „ciclul Elizei", această poezie a fost socotită de Lovinescu (p. 57, 109 şi urm.) ca fiind compusă în anul 1837, cînd poetul se afla la Focşani: „poetul îşi aşteaptă iubita la marginea unui crîng şi, în adevăr, nu departe de casa de vamă se află şi acum crîngul unde pare a se fi petrecut «scena» Aşteptării" (id., ibid., p. 109). Compunerea poeziei s-ar situa, după Lovinescu, între Eliza şi Inima mea e tristă. A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Poetul a suprimat în 1847 trei strofe din consideraţiile filozofice consacrate elogiului dragostei, digresiune care se află între cele două episoade ale aşteptării. Apropierea, sugerată de A. Densusianu (Columna lui Traian, 1870, nr. 10—13; cf. V. Ghiacioiu, p. 203), între Aşteptarea lui Alexandrescu şi Die Erwartung a lui Schiller ar putea fi luată în consideraţie, dacă s-ar putea găsi un intermediar francez sau o sursă franceză comună ambelor poeme. Poezia a fost destul de răspîndită încă din prima ei versiune. Al. Pelimon a folosit ca motto la două din poeziile sale1 versurile 16 şi 17 din strofele suprimate, o adevărată sinteză a temei ruinelor: Inima mea e-ntocmai ca acele ruinuri Prin care nu poţi trece făr-a gîndi la chinuri, La oameni, la căderea trecutei străluciri. 1838, 1842, 1847, 1 ceasul 1847, 1838, 1842: ora (păstrînd însă acesta,) 1863; 2 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 3 pierdut 1838: scris perdut 1842, 1847, 1863; 5 se (de două ori) 1847, 1842, 1863: să 1838; 8 umblă 1847, 1838, 1863: îmbla 1842; 9 -nşală 1847, 1838, 1842: -nşeală (sens-nşeiăj 1863; 10 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 11 întunecul2 1847, 1842: -ntunerecul 1838, întunerecul 1863; 12 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 15 păşeşte 1847, 1842, 1863: pîşaşte 1838; 18 atîtea 1838: atîte 1842, 1847, 1863; 20 adesea 1838: adese 1842, 1847, 1863; se 1847, 1842, 1863: să 1838; după 24 se citesc în 1838, 1842 următoarele: 1 Destinul, fragment aligoric, în Poezii fugitive, p. 77, şi cîntul al II-lea al „novelei în versuri" Logodnica monastirei în Poezii, p. 27. 2 Formă reală? O păstrăm în text, fiind posibilă din punct de vedere lingvistic. Este însă, pe cît se pare, o creaţie a editorilor de la Iaşi. 460 461 Inima mea într-insul nuouă fnoue 18,42) puteri găseşte: Deasa despreţuire corajul (curajul 1842) umileşte: Poate fără aceasta ş-al meu ar fi slăbit. N-am văzut nedreptatea de drepturi întărită, 5 Cu cuvîntul puterii asupra mea pornită, Şi însuşi neştiinţa destul nu m-a gonit? Ici proasta tîrîtoare (tiritoare 1842) stă c-o frunte semeaţă; Colo ipocrisia de două feţi măreaţă, Subt mască de prieten să (se 1842) cearcă-a mă prăda. 10 Dincoaci îndemnul firii trece de vină mare: Dă (De 1842) ce vîntul să (se 1842) sufle şi pasărea să (paserea se 1842) zboare? Şi cine i-a dat voie pîn (pe'n 1842) frunze a cînta?1 Dar unde mă împinge zadarnica-m (-mi 1842) pornire? Orcare (ori- 1842) cugetare şi orcare (ori- 1842) gîndire 15 Izvor (isvor 1842) e pentru mine de mari nemulţumiri. Inima mea e-ntocmai ca acele ruinuri Prin care nu poţi trece făr-a gîndi la chinuri, La oameni, la căderea trecutei străluciri. 25 copilăriei 1847, 1842,1863: copilăriii 1838; 26 vieţei 1847,1863: vieţii 1838, 1842; bucuriei 1847, 1842, 1863: bucuriii 1838; 28 ceasuri 1847, l838, 1842: ore 1863; 33 verdeţei 1847, 1863: verdeţii 1838, 1842; 34 streine 1847, 1838, 1863: străine 1842; 36 zîmbi 1838: scris zimbi 1842, 1847, 1863; 40 locuieşte 1847, 1863: lăcuieşte 1838, 1842; 43 nădejduiesc 1847, 1863: nădăjduiesc 1838, 1842; 47 Se 184?', 1842, 1863: Să 1838; 50 se 1847, 1842, 1863: să 1838; -mi 1847, 1842, 1863: -m 1838; 51 pe 1847, J842, 1863: pă 1838; aicea 1838: aice 1842, 1847, 1863; 52 păşeşte 1847, 1842, 1863: pîşaşte 1838; 53 Negreşit 1847, 1842, 1863: Negreşit 1838; 54 Pieptul 1838: scris Peptul 1842, 1847, 1863; -mi 1847, 1842, 1863: -m 1838. INIMA MEA E TRISTĂ Şi această poezie este socotită ca făcînd parte din „ciclul Elizei": ea ar marca despărţirea dintre cei doi îndrăgostiţi. Lovinescu (p. iii) crede, şi lucrul acesta este în concordanţă logică cu ipoteza „ciclului prizei", că poezia a fost scrisă în momentul cînd poetul, demisionat din armată, părăsea Focşanii, deci către toamna2 anului 1837. De altfel, versul 24 se referă destul de clar la o plecare: Cînd pe streine ţărmuri strein o să trăiesc ! 1 Pasajul s-ar putea referi la un anumit personaj, eventual Eliade, sau pur şi simplu la adversităţile pe care în general le-a putut întîlni poetul. 2 Nu vara, cum socoteşte Lovinescu, p. 57. Pe de altă parte, din versurile 34 — 36 rezultă că iubita rămîne în locurile care l-au văzut dragostea: în ce loc, pe ce cale Călcînd pasur'le tale Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit? Poezia a fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Apropierea pe care V. Ghiacioiu (p. 207) o face cu „Nouissima uerba" ou Mon âme est triste jusqu'â la mort de Lamartine (Harmonies, IV, 16) este absurdă (subtitlul lamartinian provine din Evanghelie, Matei, XXVI, 38). Inima mea e tristă, care „se menţine în ton de banală romanţă sentimentală" (Lovinescu, p. iii) a fost reprodusă de A. Pann printre cîntecele din Spitalul amorului, III, 81. 1838, 1842, 1847, 1863. 2 lacrimi 1847> 1842, 1863: lacrămi 1838; 8 se 1847, 1842, 1863: să 1838; schimbară 1847, 1838, 1842: schimbă 1863; 12 zîmbeşte 1847, 1838: scris zimbeşte 1842, 1863; 17 suferinţi 1847, 1863: sînt simţiri 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 21 veacuri 1847, 1838, 1842: secoli 1863; 22 orcărei 1847, 1863: orcării 1838,1842; 23 nuoi 1847, 1863: noi 1838, 1842; lacrimi 1847, 1842, 1863: lacrămi 1838; 24 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; streine... strein 1847, 1838, 1863: străine... străin 1842; 25 -mi 1847, 1842, 1863: -m 1838; 30, 32 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 34 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 42 vei mai 1838, 1842: vei aritmie 1847, 1863; 43 tu vei merge 1847, 1863: te vei duce 1838, 1842; 44 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; culege 1847, 1863: aduce 1838, 1842; 45 tinere ca 1847, 1838, 1842: tineri ca şi 1863; 48 ce-i 1847, 1842, 1863: c-îi 1838; 52 nădejdea 1847, 1838, 1842: speranţa 1863. TE MAI VĂZUI O DATĂ E. Lovinescu (p. 112 şi urm.) consideră această poezie drept epilogul „ciclului EHzei": după despărţire, EHza, venind de la Focşani, se întîlneşte pentru puţine clipe cu poetul, la un bal; ambii îşi dau seama că dragostea lor dăinuieşte încă. Dar despărţirea rămîne definitivă. Scrisă între anii 1838 şi 1841, poezia a fost publicată mai întîi în ediţia din 1842. Reminiscenţe din această poezie găsim, curînd după publicarea ei, la C= A. Rosetti, în poezia Revederea (Ceasurile de mulţumire, p. 180): Te mai văzui o dată, prietenă iubită, şi, mai tîrziu, la Gr. H. Grandea, într-o poezie de asemenea cu titlul Revederea (Poezii nouă, Bucureşti, 1873, I, p. 26): Te mai văzui o dată, o dulcea mea iubire. 462 463 1842, i847, 1863- 2 în§er l847> l842: an§el l863; 3 rePezi l847> l863: răPizi 1842; 5 -acelea 1847, 1863: cele 1842; 12 patimei 1847, 1863: patimii 1842; 15 vremea 1847, 1842: timpul 1863; 16 pomenirea 1847, 1842: suvenirea 1863; 17 Atunci 1847, 1863: Dar tu 1842; 18 ridică; scris rădică 1842, 1847, 1863; 29 pieptul; scris peptul 1842, 1847, 1863; 33 strecurară 1847, 1842: strico-rarăx56j; 36 pierdut; scris perdut 1842, 1847, 1863; 37 atuncea: atunce 1842, 1847, 1863; 41 pierde: scWs perde 1863; 43 nădejdea : speranţa 1863; tu însuflai 1842: tu îmi însuflai1 JS47, tu îmi inspirai 1863; 46 Dă 1847. 1863: E în locul versurilor 49 — 50 se citesc în 1842: Dar depărtat de tine, sînt rătăcit în lume; De zgomot mă ascunz: Dacă inima-mi bate, e numai 1-al tău nume, Oriunde îl auz. 5 De-ntîlnesc o dumbravă, vîlcele răcoroase, Un delişor tăcut, Le privesc cu durere, zic: mi-ar părea frumoase, Dacă aş fi cu dînsa, dacă i-ar fi plăcut. Toate-mi vorbesc de tine! Chipul tău mi s-arată 10 în noapte şi în zi: Parcă toată natura s-ar crede-ndatorată, De tine a-mi vorbi. Am iubit cinstea, slava; putere, bogăţie, Mărirea am dorit: 15 Dar numai pentru tine, ca să le închin ţie, Să fii mîndră odată pentru că m-ai iubit. Acum mărirea, slava ce pot să folosească, Dacă chiar le-aş avea? 50 orice 1847: orce 1863; 53 vremea şi ceasurile 1847, 1842: timpul ş-acele oie 1863; 55 fierbinte: scris ferbinte 1842, 1847, 1863. DE CE SUSPIN E. Lovinescu (p. 65) încadrează această poezie în „ciclul Emiliei" şi situează compunerea ei între Prieteşugul şi amorul şi Cînd dar o să guşti pacea. Prima publicare în ediţia din 1842. 1842, 1847, 1863. Titlu suspin 1847, 1842: suspini 1863; 9 mlădioasă: scris 'mlădioasă, probabil pentru forma înmlădioasă, atestată la Alexandrescu (Epistola 1 Lecţiune aritmică; nu este exclus ca al doilea îmi să fi fost introdus de zeţar, din cauza simetriei celor două emistihuri. Aritmia poate fi rezolvată şi prin citirea tu-mi. 464 către Voltaire, v. go) 1842, 1847, 1863; 10 privighetoarea 1847, 1863: privighi-toarea 1842; 22 — 24 se citesc astfel în 1842: Ar fi o mulţumire, Dar nu poci izbuti Simţirea-mi a descri! 25 Las 1847, 1863: Voi 1842. MÎNGÎIEREA Unei tinere femei Lovinescu (p. 114 şi urm.) socoteşte că această poezie deschide „ciclul Emiliei" şi că ar cuprinde prima mărturisire a dragostei poetului. Versurile pe care se sprijină (40 — 41): Eu cît te-ascult uit toate, uit chiar nenorocirea, Mă aflu-n altă lume uimit şi încîntat nu pot fi însă interpretate decît ca expresia admiraţiei pentru talentul muzical al „tinerei femei". Credem, aşadar, că poezia nu poate fi socotită o elegie erotică,, ci pur şi simplu o consolaţie ocazională adresată unei femei cu mult mai tinere decît poetul, o muziciană, o „fiică a Armoniei", desigur amatoare1, care ştia să cînte la „clavir" şi a cărei voce era „esenţa cereştii melodii". Poezia a fost publicată mai întîi în ediţia din 1842. 1842, 1847, 1863. Titlu tinere 1847, 1842: june 1863; înaintea versului I se citesc în 1842, ca un vmottou, versurile: Epoha tinereţii E timp de fericire Şi zilele verdeţii A anului zimbire. 1 urăşti 1847: ureşti 1842, 1863; 2 nădejdea 1847, 1842: speranţa 1863; 4 vîrstei 1847, 1863: vîrstii 1842; 5 deşărtat 1847, 1842: deşertat 1863; 7 Zefirul astfel 1847, 1863: Aşa zefirul 1842; 10 durerei 1847, 1863: durerii 1842; îl desfăşur 1842, 1847, 1863: desfăşor cerut de ritm; 13 împrejuru-: împregiuru- moldovenism 1842, 1847, 1863; 20 coprinde 1847, 1863: cuprinde 1842; 24 mi-e 1847, 1863: mi-i 1842; inimei 1847, 1863: inimii 1842; veşmînt 1.847, 1842: vesmînt 1863; 27 veacuri 1847, 1842: secoli 1863; 30 mîngîitor 1847, 1842: mîngîietor 1863; 33 nădejdea 1847, 1842: speranţa 1863; Bl lumei 1847, 1863: lumii 1842; 38 mîngîi-te 1847, 1842: mîngîie-te 1863; 43 răsună 1842: scris resună 1847, 1863; 47 obştească 1847, 1842: comună 1863; 49 avea la început altă formă; cea din text provine dintr-o corectare trimisă lui Ghica în scrisoarea din 2g ianuarie 1842; textul din scrisoare are cereştei faţă de cereştii din textul tipărit. 1 Cf. totuşi Lovinescu, loc. cit. 30 — Grigore Alexandrescu, Opere I 465 MULŢUMIREA Z... în vîrstă de un an După mărturia lui Ghica (p. 663), Mulţumirea a fost scrisă în timpul cînd poetul locuia la Tache Ghica, tatăl scriitorului, iar fetiţa căreia îi dedică poezia era fiica lui I. Voinescu II, mai tîrziu contesă de Rochemonteux. Prima publicare în ediţia din 1842. 184.2, 1847, 1863. 8 ostenelei 1847, 1863: ostenelii 1842; 10 astfel 1847, 1863: asfel 1842; 11 lumei 1847, I8(>3'. lumii 1842; 14 Zburdalnicei 1847, J863: Zburdalnicii 1842; 17, 19 sfînt 1847, 1842: sînt 1863; 25 dacă 1847, 1842: daca 1863; tînăr 1847, 1842: june 1863; 31 deşerta 1847, 1863: deşartă 1842; 32 prieteni 1847, 1842: prietini 1863. NINA Poezia este adaptarea unei „imitaţii libere" de J. B. Rousseau după La liberia a poetului italian P. Metastasio (cf. Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, p. 243 şi urm.; id., Melanges... Balâensperger, Paris, 1930, voi. II, p. 151 şi urm.). N-am putut găsi însă această poezie în ediţiile lui J. B. Rousseau care ne-au stat la dispoziţie. Pentru a putea aprecia felul traducerii lui Alexandrescu, dăm mai jos cîteva versuri din prelucrarea atribuită lui Rousseau, citate după cele două studii ale lui R. Ortiz: Gr ace â tant de tromperies, Grâce â tes coquetteries, Nice, je. respire enfin. Mon coeur, libre de sa chaîne, Ne deguise plus sa peine; Ce n'est plus un songe vain. Juge enfin comme je t'aime: Avec mon rival meme Je pourrais par Ier de toi... Tes appas, beaute trop vaine, Ne te rendront pas sans peine Un aussi fidele amant. Ma perte est moins dangereuse; Je sais qu'une autre trompeuse Se trouve plus aisement.1 1 O adaptare mult mai liberă a aceluiaşi original sau a altei prelucrări a acestuia se găseşte în Ceasurile de mulţumire ale lui C. A. Rosetti, p. 246 şi urm., cu titlul Demisia la amor şi cu indicaţia, pe care n-am putut-o lămuri, Trasă din disionaru amorului. Varianta lui Rosetti este reprodusă, cu numeroase modificări, în Spitalul amorului de Anton Pann-(III, p. 93 şi urm.) şi este intitulată Slobozenia amorului. Titlul din colecţia lui Pann este mai aproape de originalul italian, ceea ce poate duce la presupunerea că Pann şi Rosetti au avut în faţă un al treilea text. 466 Deşi este o traducere, E. Lovinescu (p. 123) consideră totuşi, cu unele rezerve, această poezie drept epilogul „romanului de dragoste" pentru Kmilia. Nina a fost publicată mai întîi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 28 mai 1845. Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 28 mai 1845 (F), 1847, 1863. 3 Nino 1847, 1863: Nina F; 5 robie 1847, F: sclavie 1863; 15 dintîi 1847: dîntii F, dîntîi 1863; 17 -ntimpin 1847, l863: -ntîmpin F; 19 lacrimi 1847, l863: lacrămi F; 20 suvenire 1847, F: suveniri 1863; 24 să 1847, 1-863: se F> 31 zîmbet F, 1863: scris zimbet 1847; 38 Nina 1847, 1863: ceea F; 39 desăvîrşită F: desevîrşită 1847, 1863; 44 luptă 1847, F: lupte 1863; 45 morţei 1847, 1863: morţii F; 58 astfel 1847: asfel F, 1863; 64 slobod 1847, ^ber 1863; 70 orice 1847, 1863: orce F; 75 astfel 1847: asfel F, 1863; 77 înşelătoare 1847, 1863: înşălătoare F; menţiunea imitaţie omisă în 1863. CÎINELE SOLDATULUI Fste o adaptare liberă a poeziei Le chien du Louvre a lui Casimir Delavigne1: Passant, que ton front se decouvre: La, plus d'un brave est endormi. Des f leurs pour le martyr du Louvre! Un peu de pain pour son ami ! C'etait le jour de la bataille: II s'elance sous la mitraille; Son chien suivit. Le plomb tous deux vint les atteindre; Bst-ce le maître qu'il faut plaindre? Le chien survit. Morne, vers le brave il se penche, L'appelle, et, de sa tete blanche Le caressant, Sur le corps de son frere d'armes Laisse couler ses grosses larmes Avec son sang. Des morts voici le char qui roule; Le chien, respecte par la foule, A pris son rang. L'oeil abattu, l'oreille basse, Fn tete du convoi qui passe, Comme un parent. 1 Oeuvres completes de Casimir Delavigne, de l'Academie Francaise. Nouvelle edition. Poesies. Paris, 1863, p. 144. Au bord de la fosse avec peine, Blesse de Juillet, il se traîne Tout en boitant; Et la gloire y jette son maître Sans le nommer, sans le connaître;; Ils etaient tant! Gardien du tertre funeraire, Nul plaisir ne le peut distraire De son ennui; Et fuyant la main qui l'attire, Avec tristesse il semble dire: „Ce n'est pas lui." Quand, sur ces touffes d'im morte lles^ Brillent d'humides etincelles Au point du jour, Son oeil se ranime, il se dresse, Pour que son maître le caresse,  son,retour. Au vent des nuits, quand la couronne Sur la croix du tombeau frissonne, Perdant l'espoir, II veut que son maître l'entende; Il gronde, il pleure, il lui demande L'adieu du soir. Si la neige, avec violence, De ses flocons couvre en silence Le lit du mort, II pousse un cri lugubre et tendre^ Et s'y couche pour le defendre Des vents du nord. Avânt de fermer la paupiere, II fait, pour relever la pierre, Un vain eifort. Puis il se dit comme la veille: „II m'appellera s'il s'eveille." Puis il s'endort. La nuit, il reve barricade: Son maître est sous la fusillade, Couvert de sang; 11 l'entend qui siffle dans Pom/bre, Se leve et saute apres son ombre En gemissant. 468 Cest la qu'il attend d'heure en heure; Qu'il aime, qu'il souffre, qu'il pleure, Et qu'il mourra. Quel fut son nom? Cest un mystere: Jamais la voix qui lui fut chere Ne le dira. Passant, que ton front se decouvre: La, plus d'un brave est endormi. Des f leurs pour le martyr du Louvre ! Un peu de pain pour son ami! După cum se poate observa, Alexandrescu schimbă datele poemului, îl reduce >ea dimensiuni, adăugind însă unele trăsături personale, printre care remarcăm ironia antimonarhică din versurile 14 — 16. Poezia a fost publicată mai întîi în România din 28 martie 1838. Cîinele soldatului este una dintre creaţiile cele mai populare ale lui Alexandrescu; popularitatea i s-a statornicit curînd după publicare. G. Călinescu (p. 372) semnalează o imitaţie din 1842: cu prilejul dezordinilor de la Brăila este ucis parucicul N. Petrăchescu, la înmormîntarea căruia se recită următoarea .^poezie" (publicată în Cantor de avis din 17 martie 1842) : Rănit fără vină Soldatul căzuse! Şi în puţine ceasuri Chinuit muri, Departe d-o mumă, Care îl iubise Şi care îl crescuse. Sărman făr'de rude Pe ţărmuri streine, N-avea nici prieteni, Nici un ajutor. Nu era fiinţă Care să suspine Pentr-un trecător. Singură-i averea, Singurul tovarăş, Din nenorocire Un cumnat iubit Sădea lîngă dînsul Şi în mare mîhnire Părea adîncit. Acum tot e gata 469 Pentru îngropare Acum ridic trupul Pe mîini de soldaţi Cinste hotărîtă Acelora care Mor pentr-împăraţi. în fruntea paradii Cumnatul porneşte, Din ochii lui pică Lacrămi pre pămînt; Ca un iubit frate El îl însoţeşte Pînă la mormînt. Aci se opreşte, Aci se aşază Şi nimic nu-1 face A se depărta. Aşteaptă să-1 strige, crede c-o sâ-1 vază Cînd se deştepta. Poezia lui Alexandrescu a fost de asemenea reprodusă de Pann în Spitalul amorului (II, p. 108 şi urm.) şi chiar pusă pe note (ibid., p. 158). Figurează şi în Rouman Anthology a luiH. Stanley, p. 112 şi urm., cu două traduceri engleze (The soldiers dog, p. 199, 202). în Spicuitorul moldo-romîn din ianuarie-februarie 1841, p. 81 şi urm., Alecsandri tradusese poezia în limba franceză (Le chien du veteran). România din 28 martie 1838 (R), 1838, 1842, 1847, 1863. Titlu cîinele 1838: ciinile R, cinele 1842, 1847, 1863; 1 războaie 1847, 1863: bătaie R, 1838, 1842; 5 pe 1847, R, 1842, 1863: pă 1838; streine 1847, R, 1838, 1863: străine 1842; 6 prieteni 1847, R, 1838: prietini 1842, 1863; 9 tovarăş 1847, R, 1838, 1842: tovaroş 1863; 10 cîine 1847, R> 1838: cîne 1842, 1863; 11 şedea 18471 R, 1842, 1863: sădea 1838; 14 pe 1847, l84*> ^8^3: pă R, 1838; 15 Cinste hotărîtă (hotărîtă 1842) 1847, R, 1838, 1842: Onori hotărîte 1863; 17 paradei 1847: paradii R, 1838, 1842, 1863; cîinele 1847, R, 1838: cinele 1842, jS6j;|18 lacrimi 1847, 1842, 1863: lacrămi R, 1838; 21, 22 se 1847, R> 1842, 1863: să 1838; 25 ridice (scris ră- 1842, 1847) 1847, R, 1838, 1842: ridice 1863; 29 streinul 1847, R, 1838, 1863: străinul 1842; 30 trage 1847, l838> 1842, 1863: duce R; 35 sîrmanui 1847, R> l838: sărmanul 1842, 1863; cîine 1847, R, 1838: cîne 1842, 1863; 38 Pe... se 1847, R, 1842, 1863: Pă... să 1838; 40 cîinele 1847, R, 1838: cinele 1842, 18631; menţiunea imitaţie omisă în R, 1863. 1 Se remarcă o curioasă asemănare, în textul acestei piese, între ediţiile 1842 şi 1863; impresia care se desprinde este că textul dat la tipar în 1863 este cel din 1842 şi nu cel din 1847, ca la celelalte poezii. FERICIREA Este o traducere liberă a cîntecului Le bonheur de Beranger (Chansons de Beranger. Tome deuxieme, Paris, 1869, p. 230): Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lă-bas, lâ-bas? dit l'Esperance; Bourgeois, manants, rois et prelats, Lui font de loin la reverence. (Bis) Cest le Bonheur, dit l'Esperance. Courons, courons; doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, sous la verdure? II croit â d'eternels appas, Meme â l'amour qui toujours dure. Qu'on est heureux sous la verdure! Courons, courons; doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, â la campagne? D'enfants et de grains, Dieu! quel tas! Quels gros baisers â sa compagne ! Qu'on est heureux â la campagne! Courons, courons, doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, dans une banque? S'il est un plaisir qu'il n'ait pas, Cest qu'au marche ce plaisir manque. Qu'on est heureux dans une banque ! Courons, courons, doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, dans une armee? Il mesure au bruit des combats Tout le bruit de sa renommee. Qu'on est heureux dans une armee î 470 471 Courons, courons, doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas sur un navire? L'arc-en-ciel briile dans ses mâts; Toutes les mers vont lui sourire. Qu'on est heureux sur un navire! Courons, courons, doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, c'est en Asie? Roi, pour sceptre il porte un damas Dont il use â sa fantaisie. Qu'on est heureux dans cette Asie! Courons, courons, doublons le pas, Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, en Amerique? Sous un arbre il met habit bas Pour presider sa republique. Qu'on est heureux en Amerique! Courons, courons, doublons le pas, • Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. Le vois-tu bien, lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas, dans ces nuages? Ah ! .dit l'homme enfin vieux et las, C'est trop d'inutiles voyages; (Bis) Enf ants, courez vers ces nuages; Courez, courez, doublez le pas Pour le retrouver lâ-bas, lâ-bas, Lâ-bas, lâ-bas. După cum se poate observa, Alexandrescu s-a depărtat nu numai de textul original, dar şi într-o oarecare măsură de spiritul cîntecului lui Beranger: au fost lăsate la o parte toate strofele conţinînd aprecieri ironice la situaţia contemporană (burghezia mercantilă — strofa a 4-a; prezentarea idilică a Americii — strofa a 8-a, şi a vieţii de la ţară — strofa a 3-a) ; la Alexandrescu ironia e abia perceptibilă (vezi, de exemplu, versurile 15 —16); rămîne numai ideea zădărniciei eforturilor de a căuta fericirea, idee pe care am mai semnalat-o în lirica poetului (Meditaţie, v. 58 — 60 ; Eliza, v. 1 —11). 472 Fericirea a fost publicată mai întîi în România din 25 februarie 1838 sub semnătura G. A-scu. Cf. aprecierile lui Eliade în articolul reprodus mai jos, p. 545. România din 2$ februarie 1838 (R), Foaia literară (Braşov) din 18 iunie-1838 (F), 1838, 1842, 1847, 1863. 2 zîmbeşte R, F, 1838, 1863: zimbeşte 1842, 1847; 4 turmei 1847, l863-' turmii R, F, 1838, 1842; 5 inimă 1847, R, F, 1838, 1842: inima 1863:6 orice 1847, 1842, 1863: orce R, F, 1838; 7 e- 1847, R>R> 1838, 1863: -i 1842: 11 în 1847, 1838, 1842, 1863: -ntr-un R, F; 12 înconjurată R, F, 1863: încunjurată 1838, încungiurată 1842, încongiurată 1847; 14 pe 1847, R, F, 1842, 1863: pă 1838; fruntea- 1847, l838, 1842, 1863: frunte- R, F; 15 se 1847, 1842, 1863: să R, F, 1838; 16 orice 1847, 1842, 1863: orce R, F, 1838; şi 1847, 1838, 1842, 1863: ş-R, F; 19 nădejdea 1847, R, F, 1-838, 1842: speranţa 1863; 22 — 23 se citesc astfel în R, F: De ale slavii steaguri umbrită ? Ochii aruncă focuri, văpaie 22 slavei 1847, 1863: slăvii 1838, 1842; 26 răsplătirea-i (scris tes- 1847) 1847, 1838, 1842: răsplătirea R, F, recompensa-i 1863; 29 Nădejdea 1847, R, F, 1838, 1842: Speranţa 1863; 30 dacă 1847, ^842, 1863: daca R, F, 1838; 31 pe 1847, 1842, 1863:-pa R, F, 1838; 34 se 1847, R, F, 1842, 1863: să 1838; preumblă 1847, R, F, 1838, 1863: preîmblă 1842; 36 nuouă 1847, R> 1838: noue 1842, nouă F, 1863; 38 pe 1847, R> R> 1842,1863: pă 1838; 39 pe 1847, 1842, 1863: pă R, F, 18381; 42 slavei 1847, 1863: slavii R, F, slăvii 1838,1842; 46 bucuria 1847, R> R= T838, 1842: bucurie 1863; 50 astfel în R, F: De fericire daca doriţi2. 52 noru-acela R, F, 1838: norul cela 1842, 1847, J863; 57 nădejdea 1847, R> R^ 1838, 1842: speranţa 1863; -nşală 1847, R, F, 1838, 1842: -nşeală (scris -nselă^ 1863; 60 astfel în R, F: Umbra aceea care zăriţi. menţiunea imitaţie omisă în R, F, 1838, 1863, iar în 1842 poezia e trecută la Traducţii şi semnată Beranger. EPISTOLĂ CĂTRE VOLTAIRE Epistola a fost scrisă între anii 1838 şi 1841 şi publicată mai întîi în ediţia din 1842. Ca majoritatea contemporanilor săi, Alexandrescu era un admirator şi un cititor asiduu al lui Voltaire, a cărui glorie literară întrecea atunci pe aceea a 1 Concordanta de amănunt de la versurile 38 şi 39, cînd R şi F au amîndouă fie pe (v. 38), fie pă (v. 39) ne face să credem că F este o reproducere a lui R, nu o tipărire pe baza unui manuscris al autorului. 2 Cf. v. 30. 473 filozofului raţionalist şi a omului de acţiune. Considerîndu-1 o culme poeziei franceze, Alexandrescu era îndreptăţit să-1 ia ca arbitru al „Parnasului nostru". Discutarea în spirit satiric a poeziei contemporane este însă precedată de o lungă introducere în care Alexandrescu îi reproşează lui Voltaire ateismul şi anticreştinismul său. Atitudinea lui Alexandrescu cere o explicaţie, cu atît mai mult cu cît între conformaţia intelectuală a celor doi poeţi există puncte comune care constau tocmai în tendinţele lor raţionaliste, iar atitudinea anticlericală le este de asemenea caracteristică. Pe de altă parte, atît Voltaire cît şi Alexandrescu nu sînt creştini, ci deişti, elementul propriu-zis creştin fiind sporadic în opera amîndurora.1 Desigur că Gr. Alexandrescu nu este un filozof original, nu are o ideologie proprie şi sistematizată. Linia raţionalistă pe care se desfăşură activitatea sa literară şi care străbate în acţiunile sale este izvorîtă din bunul lui simţ, care supunea unei analize critice evenimentele şi raporturile sociale contemporane, precum şi din faptul că trăia într-un mediu în mare măsură revoluţionar. De aceea sîntem îndreptăţiţi, din punct de vedere al metodei, să căutăm printre ideile recepţionate din lecturi explicaţia unor luări de poziţie mai abstracte, doctrinale ; în cazul nostru, urmărirea eventualelor surse livreşti este cu atît mai necesară, cu cît concepţia exprimată de Alexandrescu se află într-o oarecare contradicţie cu atitudinea lui generală. Soluţia propusă de Al. Ciorănescu2 şi adoptată de V. Ghiacioiu (p. 289) este de a considera drept sursă a criticii antivoltairiene a lui Alexandrescu un pasaj din poemul Rolla al lui Musset. Nu putem fi însă de acord cu conclu ziile lui Al. Ciorănescu, nu atît din motive cronologice (Rolla apăruse în Revue des deux mondes în 1836), cît mai ales datorită faptului că în Rolla invectivele împotriva lui Voltaire, de o violenţă care întrece mult badinajul lui Alexandrescu, constituie un fragment aproape neînsemnat în ansamblul poemului, iar conţinutul pasajului lui Musset diferă total de argumentarea poetului romîn. Rezolvarea justă a problemei o dă G. Călinescu (p. 476 şi urm.): cercurile clericale franceze au întreţinut o atmosferă potrivnică lui Voltaire, interpretînd anticlericalismul său drept ateism; un număr de scriitori şi critici literari foarte cunoscuţi la noi s-au asociat acuzaţiilor aduse filozofului. G. Călinescu citează cîteva fragmente din celebrul Cours de litterature al lui La Harpe în care găsim aproape şi termenii de care se foloseşte Alexandrescu. Trebuie să adăugăm că lupta împotriva „filozofilor", care avusese ecouri literare încă în secolul al XVIII-lea3, este preluată de romantici, Musset nefiind decît unul din membrii unei şcoli pentru care detractarea lui Voltaire devenise un punct de doctrină.4 în realizarea epistolei, Alexandrescu a putut avea şi alte modele. Voltaire însuşi, în epistola către Boileau şi în cea, citată, către Horaţiu, i-a sugerat 1 Ci. Cli. Drouhet, p. 192 şi notele ia Candela şi Rugăciunea. 2 Rolla de Musset în literatura romînă în Viaţa romînească, XXV (1933), p. 376 şi urm. 3 Dintre poeţii antivoltairieni, mai cunoscut la noi a fost G-ilbert, a cărui soartă nefericită, dramatizată de legendă, i-a atras numeroase simpatii. Cf. Bolliac, Colecţiune, p. 188. 4 Vezi, de exemplu, articolul programatic Nos doctrines al lui A. Guiraud, publicat în numărul din ianuarie 1824 al revistei La Mase francaise, organul oficial al primului grup romantic. Despre Voltaire p. 16 şi urm. în voi. II al ediţiei critice de J. Marsan, Paris, 1909. ideea de a se adresa unor predecesori celebri, aducîndu-le critici pe un ton destul de nerespectuos şi de a-i atrage oarecum în polemicile contemporane; tot de la Voltaire provine comparaţia limbii materne cu una de mai veche cultură (în epistola către Horaţiu, Voltaire comparase latina cu franceza).1 Este posibil ca şi meditaţia TJHomme a lui Lamartine (Meditations poetiques, II), dedicată lui Byron, să-1 fi influenţat pe Alexandrescu.2 Ch. Drouhet (p. 104) a arătat că elogiul psalmilor ar fi putut fi inspirat de o prefaţă din 1712 a odelor lui J. B. Rousseau.3 Partea a doua a epistolei discută problemele literaturii romîneşti din jurul anului 1840, şi în special problema fixării limbii literare. După ce arată că limba literară romînă nu este încă constituită, ceea ce e o piedică importantă în calea dezvoltării literaturii4, poetul trece în revistă diferitele curente şi exagerări care se manifestau pe atunci: latinismul lui Eliade, preferinţa pentru stilul incult a altora.5 Principalul neajuns este, pentru Alexandrescu, lipsa de unitate a limbii, marea diversitate a tendinţelor lingvistice, a sistemelor ortografice. împotriva acestora, intelectualii din vremea lui, precum şi Alexandrescu însuşi, vor duce lupta în cadrul Asotiaţiei literare, a cărei lozincă era „în unire nădejdea"6. 1 Alte pasaje paralele îa Ch. Drouhet, p. 179 şi urm. 2 Pompiliu Eliade, p. 896. 3 „Si on a de l'ode l'idee qu'on en doit avoir, et si on la considere non pas comme un assemblage de jolies pensees redigees par chapitres, mais comme le veritable champ du sublime et du pathetique, qui sont les deux grands ressorts de la poesie, il faut convenir que nul ouvrage ne merite si bien le nom d'odes, que les psaumes de David. Car ou peut-on trouver ailleurs rien de plus divin, ni ou Pinspiration se fasse mieux sentir; rien, dis-je, de plus propre â enlever l'esprit et en mame temps â remuer le coeur? Quelle abondance d'images! quelle variete de figures ! quelle hauteur d'expression ! quelle foule de grandes choses, dites, s'il se peut, d'une maniere encore plus grande!" (Dacă avem despre odă ideea pe care trebuie s-o avem şi dacă o considerăm nu ca o adunare de gîndiri frumoase redactate pe capitole, ci ca adevăratul cîmp al sublimului şi pateticului, care sînt cele două mari resorturi ale poeziei, trebuie să recunoaştem că nici o operă nu merită în asemenea măsură numele de ode, ca psalmii lui David. Căci unde în altă parte se poate găsi ceva mai divin sau unde inspiraţia să se facă mai bine simţită; nimic, afirm, mai propriu spre a înălţa spiritul şi în acelaşi timp a mişca inima. Ce bogăţie de imagini! ce varietate de figuri! ce înălţime a expresiei! ce mulţime de lucruri măreţe, spuse, dacă se poate, într-un chip şi mai măreţ!) (Oeuvres poetiques de J. B. Rousseau, avec un commentaire par M. Amar, Paris, 1824, I, p. XXX). Cf. şi capitolul „Des psaumes et des propheties consideres d'abord comme ouvrages de poesie" din Cursul lui La Harpe. 4 Ideea revine la Alexandrescu, în prefaţa volumului din 1847: „[Capodoperele] nu ies decît în literaturele formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebiie toţi aceia care scriu, şi prin urmare cunosc influenţa ce are limba asupra stilului". s Vezr notele la text şi Drouhet, p. 188 şi urm. 6 Este semnificativă corespondenţa anonimă din Bucureşti, publicată în Propăşirea din 16 ianuarie 1844: „Societate literară în Bucureşti. Ne se scrie din capitalia Terii Romîneşti sub data de 11 ianuarie 1844. De trei luni de zile, noi am întocmit în toate mercurile suarele literare; ele se alcătuiesc de DD. Tel, Voinescu, Boliac, Laurianu, Eliad, Bălăşescu, Urian, Negulici, Anagnost, Predescu, Filitis, Bolintineanu, doi Goleşti, N. şi C. Bălceşti ş.a. Cele mai multe dezbateri s-au ţinut asupra limbii. Am făcut o apropiere între deosăbiţii autori şi deosăbitele sisteme, şi căutăm să venim la unul după care să scrim toţi, ca să lipsească odată acest al doile Babei. Suarelele aceste au făcut mare zgomot în capitalie; toţi carii la început le critica, acum se întorc ca să intre ca mădulări. Stăpînirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim. De multă vreme nu s-a văzut la noi o adunare regulată şi hotărită de vro douăzeci tineri." 474 475 1842, 1847, J863. 3 s-ar 1847, 1863: s-a (Alexandrescu scrisese s-o? cf. p. 436, v. 72) 1842,-9 ţi-a 1847, 1:863: ţi-au 1842; 13 acestea: aceste 1842, 1847, 1863; 15 slobod 1847, 1842: liber 1863; 16 locuieşti 1847, J863: lăcuieşti 1842; 19 sfinţii 1847, 1842: sînţii 1863; 26 Voltaire (scris Volterj 1842, 1863: Voltere, vocativ cu desinenţa -e (?) aritmie 1847; 27 legei 1847, 1863: legii 1842; 29 Care-al naturei 1847, 1863: Care al firii 1842; 36 omis în 1842; 43 acestea: aceste 1863; 44 răpit x5^7, j56j: gonit 1842; 45 Nădejdea, rodul j 1838, 1842: melancolie (scris melancoliăj 1863; 22 slavei 1847, 1863: slăvii 1838, 1842; 23Felurile-s 1847, 1842, j£6j: Felur'le sînt 1838; 24 se 1847,1842, 1863: să 1838; 26 vieţei 1847, 1863: vieţii 1838, 1842; 29 lirei 1847, ^863: lirii 1838, 1842; 30 vrea 1847, 1863: va 1838, 1842; 33 duh îl 1847, 1838, 1842: spirit 1863; 34 Dacă 1847, 1842, 1863: Daca 1838; 35 stînjinit 1847, I842) 1863: stînjînit 1838; 37 aseamăn 1847, £838, 1842: asemăn 1863; 38 calea 1847, 1863: drumul 1838, 1842; 42 pierde 1838: scris perde 1842, 1847, 1863; 43 Astfel 1847, 1863: Asfel 1838, 1842; 44 pierz 1838: scris perz 1842, 1847, 1863; 46 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 50 stejar 1847, 1842, 1863: stejar 1838; 51 Dacă 1847, 1842, 1863: Daca 1838; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 53 ocolu 1847, 1838, 1842: ocolol ( = ocolulJ 1863; 55 Mărunţişurile-mi 1847, J842, 1863: Mărunţişurile 1 „Natura, rodnica în spirite deosebite, ştie să împartă între autori talentele. Unul poate să descrie în versuri flacăra dragostei, altul printr-o trăsătură glumeaţă să ascută epigrama. Malherbe poate lăuda vitejiile unui erou, Răcan să o cînte pe Philis, ciobanii şi pădurile. Dar adesea un spirit care se măguleşte şi se iubeşte nu-şi cunoaşte geniul şi se ignorează pe sine însuşi." 2 Vezi şi nota la text. 3 „Astfel, începînd o lucrare de douăzeci de ori, dacă scriu patru cuvinte, voi şterge trei din ele." 4 Citat după ediţia D. Popovici, voi. II, p. 133. 5 în ediţia 1863, V este scris chirilic (B). îmi 1838; 56 Dacă 1847 > 1842, 1863: Daca 1838; zîmbire 1838, i863:scris zimbire 1842, 1847; se 1847, 1842, 1863: să i838;57 Aplicarea 1847, 1863: Aplecarea 1838, 1842; 63 urăsc 1847, 1838, 1863: uresc 1842; 64 hotărăsc 1847, l83$» 1863: hotăresc 1842; 65 zise 1847: zice 1838, 1842, 1863; 66 se 1847, 1842., 1863: să 1838; -mprotiveşte 1847, 1838, 1842: -mprotriveşte 1863; 69 Patima inimei 1847, 1863: Chinur'le (chinurile 1842) inimii 1838, 1842; streine 1847p 1838, 1863: străine 1842; 70 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 74 Şi-mi 1847> 1842, 1863: Ş-îmi 1838; ridică 1838: scris rădică 1842, 1847, 1863; 75 se 1847, 1842, 1863: să 1838: 78 'Lveacul 1847, I838, 1842: secolul 1863; 79 Măcar 1847, 1838, 1863: Măcar 1842; se 1847> 1842, 1863: să 1838; 80 sălbatec 1847, l838, 1863: sălbatic 1842; 82 dacă 1847, 1842, 1863: daca 1838; 83 veche 1847, 1842, 1863: veiche 1838; 85 dacă 1847, 1842: daca 1838, omis în 1863; după 86 urmează în 1838, 1842: Asfel istoria-arată pă (pe 1842) Pactul (Pateul corect 1842J acel vestit, Care de sfînta iubire a patrii (patriei corect 1842) lui pornit, De nobleţea (nobleţă 1842) Livonii (Livoniei corect 1842) ca un deputat ales Să ducă plînger'le (plîngerea 1842) ţării la Carol fiind trimes1, 5 A vorbit cu acea rîvnă, cu acel ton bărbătesc Care în nenorocire oamenii cei mari găsesc. Craiul zîmbind (zimbind 1842) îi răspunse: Domnule, sînt mulţumit(mul- ţemit 1842) Pentru ţara dumitale ca un înger ai vorbit. Dar peste puţine zile Pactul (Pateul 1842) cel nevinovat 10 Pentru vină plăzmuită (plăsmuită 1842) de moarte fu judecat (judicat 1842)^ Aici tu zîmbeşti (zimbeşti 1842) acuma şi îmi zici c-ai vrea să ştii Ce-are a face Livonia cu-ale mele poezii/ Alt nimic nu poci răspunde, decît numai că ţi-am spus Că l-asemenea (asemene 1842) capriţii al meu geniu e supus. 88 notă în 1842; în cununa Cîrlovii; 89 muzei (scris musei) 1847, 2863: muzii 1838, 1842; 91 poeziei (scris poesieij 1847, 1863: poeziii 1838, 1842; 92 exempluri (scris esempluri^) ' 1847, (scris eczemplurij 1838, (scris ecsemplurij 1842: esemple 1863: 95, 96, 97 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838: 97 cerceteze 1847, 1863: ne arate 1838, 1842; întîi 1847, 1842, 1863: întii2 1838; 98 romîneştei 1847, 1842, 1863: rumîneştei 1838; 99 vom 1847, 1838, 1842: va 1863; 100 -ntemeierei 1847, 1863: -ntemeierii 1838, 1842; 102 ştiinţi sau meşteşuguri 1847, l838> 1842: ştiinţe sau în arte 1863; 104 desăvîrşirea 1847, 1838, 1842: desăvîrşire 1863; exempluri (scris esemplurij 1847, (soris eczemplurij 1838, (scris ecsempluri^ 1842: esemplu-i 1863. 3 Carol XI (XII corect 1842) crai Sfeţii (n. a.). J. R. Patkul, militar şi om politic livonianXaprox. 1660—1707). fGuvernator al Livoniei, în numele Suediei, este trimis de nobilime să revendice la Stockholm drepturile ţării. Datorită atitudinii sale rezistente la cererile suedeze, este condamnat la moarte. Reuşeşte să fugă şi duce o intensă activitate 'diplomatică la curţile Europei. în cele din urmă, August al II-lea, regele Poloniei, îl predă lui Carol al XH-îea al Suediei şi Patkul sfîrşeşte tras pe roată. 2 Singura formă din scrisorile autografe ale lui Alexandrescu. Aici rimează corect cu poezii. Cf. p. 58, nota 1. 480 31 — Grigore Alexandrescu, Opere I EPISTOLĂ D.V. II EPISTOLĂ D.I.C. Dacă versurile 63 — 65 se referă la Epistola către Voltaire, trebuie să presupunem că Epistola către Voinescu II a fost scrisă în urma celei dintîi şi a arestării poetului, survenită în octombrie 1840.1 Aşadar, această epistolă pare să fie printre ultimele piese incluse în volumul din 1842, unde a fost publicată întîia oară. Sub forma unei negări ironice, Alexandrescu afirmă încă o dată principiul rolului activ al poeziei în viaţa societăţii, zugrăvind în acelaşi timp dificultăţile pe care le întîmpină un poet care se conduce după acest principiu.2 Epistola este scrisă în genul celor ale lui Boileau, fără însă să se poată nota influenţe directe. Apropierile făcute de V. Ghiacioiu (p. 297 şi urm.) nu sînt cîtuşi de puţin convingătoare. 1842, 1847, 1863. Titlu D. (A. greşeală 1863) V. II 1847, 1863: Domnului Maior Voinescu II1842; 2 slobod 1847, 1842: liber 1863; 3 lumei 1847, 1863: lumii 1842; 4 vŞi-n pace, în tăcere 1847, 1863: Care singur, în pace 1842; 9 apostol vrednic al acestei 1847, 1863: straşnic apostol al acest ii 1842; 10 grijele streine 1847, 1863: grijile străine 1842; 11 natura-mi poci 1847, 1863: poci firea a-mi 1842; 17, 13 ne 1847, 1863: te 1842; 29 grămadă3 1847, 1863: grămadă 1842; 32 înţeleagă 1847, 1863: înţăleagă 1842; 34 vom 1847, 1842: s-ar 1863; năravuri 1847, 1863: năravuri 1842; 35 multor 1847, 1842: mulţimei 1863; 37 pîn 1863: pe'n 1842, 1847; 43 astea: aste 1842, 1847, 1863; 47 patriei 1847, 1863: neamului 1842; 50 norodul 1847, 1842: poporul 1863; 53 Poveţele 1847, 1863: Poveţile 1842; 54 moralul 1847, 1842: morala 1863; 58 mulţumit 1847, 1863: mulţămit 1842; după 65 urmează în 1842: Şi-a răvărsat veninul, a vrut să-şi răsplătească, Şi fabulile mele spre rău să tîlcuiască. 70 după 1847, 1863: de pe4 1842; pielea 1847, 1863: scris pelea 1842; 72 umblă 1847, 1863: îmbla 1842; calea 1847, 1863: cale 1842; 74 orce 1847, 1842: orice 1863; 82 prieteni 1847, 1863: prietini 1842; 85 mulţumesc 1847, 1863: mulţemesc 1842; 87 mulţumire 1847, 1863: mulţămire 1842; 88 prietin 1847, 1842: prieten 1863; 106 păsări 1847: paseri 1842, pasări 1863; lighioane 1847, J863: lighioaie 1842; 109 de cinste 1847, 1842: d-onoare . 1863; 110 acelea: acele 1842, 1847, 1863; 119 sufer 1847, 1863: sufăr 1842; nemulţumire 1847, 1863: nemulţămire 1842; 122 vremea 1847, 1842: timpul 1863; sfîntă 1847, 1842: sîntă 1863; 126 răsplătire (scris res- 1847) 1847, 1842: recompensă 1863. 1 G. Călinescu, p. 369. 2 Aceleaşi idei, fără nota sceptică din epistolă, se găsesc în Prefaţă şi în Anul 1840. Vezi nota la această din urmă poezie. 3 Trecerea lui ă dinaintea accentului la a este şi astăzi cunoscută în regiunea Tîrgoviştii (localitatea Valea lui Ianache). Cf. R. Todoran, Studii şi cercetări lingvistice, V, 1954, p. 63 şi urm. 4 Probabil că şi al doilea de pe din acest vers se datorează editorilor din 1842 şi a scăpat atenţiei autorului. în anul 1837, Alexandrescu se afla la Focşani, ca sublocotenent, cu o misiune de ordin administrativ (vezi Ghica, p. 662). Neplăcerile slujbei, care îl vor face să demisioneze în octombrie al aceluiaşi an, prilejuiesc şi această „epistolă familiară" către prietenul său I. Cîmpineanu. E. Lovinescu (p. 56) consideră epistola ca „cea dintîi poezie scrisă la Focşani" şi îşi bazează această afirmaţie pe simplul fapt că, o dată ce se plîngea de singurătate, înseamnă că poetul nu întîlnise încă pe Eliza. Epistola a fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Alexandrescu însă nu se mulţumeşte să-şi plîngă în versuri necazurile, cum îl sfătuise Cîmpineanu (v. 7 —10) şi să descrie viaţa plictisitoare pe care o duce şi mizeria ţăranilor din jurul Focşanilor, ci îşi expune unele păreri cu privire la viaţa socială şi la literatură. Se remarcă în toate acestea spiritul raţionalist şi progresist al poetului: spiritul antireligios şi antirăzboinic (v. 24 — 26), ironizarea poeziei pastorale, care ajunsese în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu toată înnoirea încercată de Gessner, un gen pur convenţional1, prezentînd o imagine idealizată a vieţii de la ţară, în contrast violent cu mizeria ţăranilor din această epocă de descompunere a feudalismului2; prin aceasta, poetul îşi afirmă, implicit, poziţia realistă (v. 59 —8d). Se remarcă, de asemenea, satirizarea ignoranţei şi a superstiţiilor (v. 85 — 104). 1838, 1842, 1847, 1863. Titlu Epistola D. I. C. (A. greşeală 1863), 1847, 1863: Epistolă familieră Domnului Polcovnic (colonel 1842) I. Cîmpineanul 1838, 1842; 2 -mi 1842, 1863: -m 1838, 1847; nemulţumiri 1847, 1838, 1863: nemulţămiri 1842; 3 înşelat 1847, 1^863: înşălat 1838, 1842; 4 relile 1847, 1838, 1842: relele 1863; 6 nuouă 1847, 1838, 1863: nouă 1842; 7 zîmbire 1838, 1863: scris zimbire 1842, 1847; 12 locuiesc 1847, 1^863: lăcuiesc 1838, 1842; 13 Nen-grijirea 1847, I838, 1842: Negrijirea 1863; 14 stînjin 1847, 1-863: stînjen 1838, 1 Cf. următorul pasaj din Kogălniceanu, concludent şi pentru răspîndirea la noi a acestui gen: „După Telemah, cartea cea mai plăcută pentru noi era Florian. Păstorii lui îmbrăcaţi în straie de matasă, cu peruci cu pudră, purtînd iarna şi vara cununi de rosae cen-tifolia, vorbind într-o limbă mai corectă decît a filologilor noştri, păstoriţile lui cu rochie de gază şi de blondă, cu ciuboţele de prunelă, cu noduri de cordele cumpărate de la Mikuli de pe atunce, povăţuind nişte mei culînă mai delicată decît matasa, carii mînca numai livand, rosmarin şi se adăpa numai cu apă de roze şi de miile fleurs, îmi părea oamenii cei mai fericiţi din lume. Dacă n-aş fi fost amorezul Nicetei, aş fi dat tot în lume ca să f iu Nemorin, amorezul Estelii. Atîta iubeam pre Florian, acest adevărat poet al naturei, încît la un sfîntul Vasilie, cînd tată-meu mă întrebă ce daruri voiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer pedant, ca cînd aş fi fost docent în vro universitate «les oeuvres completes de M. de Florian, mon pere!»" (Iluzii pierdute, Iaşi, 1841, p. 74—75.) 2 Pentru poezia pastorală la noi, cf. Bogdan-Duică, Salomon Gessner în literatura romînească în Convorbiri literare. 1901 s p, 161 şi urm. Un ecou întîrziat al poeziei pastorale, chiar în forma ironizată de Alexandrescu la versul 61 şi urm., găsim la I. I. Sacellariu, Ehoul inimei, p. 91 şi urm.: Tu ce ai sceptrul în mînă Vino astăzi l-a mea stînă Nimic nu te v-amăgi Şi pe patu-mi de ţărîna Fără grijă vei dormi. 482 31+ 483 1842; 16 umblînd 1847, 1838, 1863: îmblînd 1842; 18 pe (de două ori) 1847, 1842, 1863: pă 1838; 20 îraz 1838, 1842:scris îxas 1847, 1863; 21 gătesc 1847, 1838, 1842: gîndesc 1863; 22 Slava vremilor 1847, 1838, 1842: Gloria vremii 1863; veacuri 1847, 1838, 1842: secoli 1863; 23, 24 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 24 fierul 1838: scris ferul 1842, 1847, 1863; sfintei 1847, 1:838, 1842: sîntei 1863; 26 veciniciei 1847, 1^863: veciniciii 1838, 1842; 28 se 1847, 1842, 1863: să 1838; pe 1847, 1842, 1863: pre 1838; 29 război 1847, 1838, 1842: resbel 1863; [ 30 şi-ncearcă 1842: ş-încearcă 1838, 'şi'ncearcă 1847, 1:863; săbiei 1847, 1842, 1863: sabiii 1838; după versul 30 se citesc în 1838, 1842: Mai bine voi pă (pe 1842) o lină apă a mă arăta, Decît cu o barcă slabă pă (pe 1842) mare a înota. Căci nimic nu dezgustează atît pă (pe 1842) un cititor, Decît mari sujeturi scrise de un tînăr autor. 38 Imnurile- 1847, 1842, 1863: Imnur'le 1838; naturei 1847, 1:863: naturii 1838, 1842; ziditor 1847, 1838, 1842: creator 1863; 39 însuflărei 1847: însuflarii 1838, 1842, inspirărei 1863; 40 de 1847, 1842, 1863: dă 1838; umple 1847, 1838, 1863: împle 1842; gînduri 1847, 1838, 1842: gîndiri 1863; 43 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 44 sălcii 1847, 1863: sălcii 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 46 pierdută 1838: scris perdută 1842, 1847, 1863; se 1847, 1842, 1863: sa 1838; 49 pe (de două ori) 1847, 1842, 1863: pă 1838; zimbrul 1847, J842> 1863: boul 1838; 51 nuouă 1847, 1838: nouă 1842, 1863; 52 şi-a 1847, J842> 1863: ş-a 1838; 53 oriîncotro... orîncotro 1847: orîncotro (de două ori) 1838, 1842, oriîncotro (de două ori) 1863; 54, 55 se 1847,1842, 1863: să 1838; 62 părăsea... trăia 1847, l838> 1842: părăseau... trăiau 1863; 63 lucrurile 1847, 1842, 1863: lucrur'le le 1838; 64 şi le-ncbipuiesc 1847, 1838, 1842: şî-le încliipuiesc 1863; 67 piei; scris pei 1838, 1842,1847, 1863; 68 pe (de trei ori) 1847, 1842,1863: pă 1838; 70 ridică (scris rădică 1842, 1847) 1847, 1838, 1842: ridică 1863; vrun 1838, 1842: vreun aritmie 1847, 1863; 73 care din fire 1847, 1838, 1842: ce din natură 1863: 74 pierdere 1838: scris perdere 1842, 1847, 1863; 77 dacă 1847, 1842, 1863: daca 1838: 78 object 1847, 1838, 1842: obiect 1863; 80 rătăcirei 1847: rătăcirii 1838, 1842, rătăcitei greşeală 1863; 81 -mi 1847, 1842, 1863: -m 1838; sfînt 1847, 1838, 1842: sînt 1863; 82 nefiinţei 1847, ^8^3: nefiinţii 1838, 1842; se 1847, 1842, 1863: să 1838; 84 locaşul 1847, 1863: lăcaşul 1838, 1842; 85 deşărt 1847, 1838, 1842: deşert 1863; de locuitori 1847, 18631 dă (de 1842) lăcuitori 1838, 1842; 89 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 90 lunei 1847, 1863: lunii 1838, 1842; 92 mumei 1847, 1863: mumii 1838, 1842; 93 său 1847, J[838, 1842: seu variantă grafică 1863; locaş 1847, 1863: lăcaş 1838, 1842; 94 Cu 1847, 1:838, 1842: Sub 1863: locuieşte 1847, 1863: lăcuieşte 1838, 1842; 96 Cu tămîie şi o 1847, 1863: C-o sfeştanie ş-o 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 98 sfînta 1847, 1838,1842: sînt' 1863: 100 lumei 1847, 1863: lumii 1838, 1842; 102 termin x5^7, termen 1863; acest j#47, 1863: acel 103 se 1847, 1842, 1863: să jSjS; liniştit 1847, 1863: lineştit 1838, 1842; 104 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838: în (primul) 1847, 1838, 1842: -n 1863: 107 înţelept 1847, 1838, 1863: înţă-lept 1842; 109 vrednice- j#47, 1863: vrednici 1842; versul se citeşte astfel în 1838: Tu ale căruia gînduri sînt vrednici a să-mplini 484 110 răsplătire 1838, 1842: scris resplătire 1847, 1863; 111 se 1847, 1:842, 1863: să 1838; 115 zîmbit 1838, 1863: zimbit 1842, 1847; 117 relile 1847, 1838, 1842: relele 1863; nimicuri 1847, 1838, 1842: nimic eu 1863; 118 soartei 1847, 1863: soartii 1838, 1842; 119 Astfel 1847: Asfel 1838, 1842, 1863; de pe 1847, 1842, 1863: după 1838; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 121 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 122 îmi 1847, 1863: îi 1838, 1842. SATIRĂ Duhului meu Satira a fost publicată mai întîi în ediţia din 1842; nu există indicii mai precise de datare. Ideea de a dedica o satiră duhului său i-a fost sugerată, probabil, autorului de satira a IX-a a lui Boileau. De aceea credem că titlul corect este Satiră. Duhului meu (= adresată duhului meu, deci la dativ) şi nu Satira duhului meu ( = împotriva duhului meu, deci la genitiv); de altfel, tabla de materii a ediţiei din 1842 confirmă această interpretare a titlului, scriind Satiră. Duhului meu. Satira este o zugrăvire plină de vervă, aproape dramatizată, a saloanelor vremii cu amestecul de cosmopolitism şi mondenitate care le caracteriza. Este, de aceea, inutil şi eronat să căutăm surse străine de inspiraţie, cum fac N. I. Apostolescu, Infl., p. 120 (Secretes pensees de Raphael de A. de Musset) şi V. Ghiacioiu, p. 311 (Satira a X-a a lui Boileau şi  M-me Denis, La vie de Paris et de Versailles de Voltaire, voi. II, p. 630). 1842, 1847, 1863. Titlu Duhului 1847, 1842: Spiritului 1863; 2 Şezi 1847, 1863: Şâzi 1842; împotrivă 1847, 1842: împrotivă 1863; 9 Veacul înaintează 1847, 1842: Secolul naintează 1863; 12 Astfel 1847, 1863: Asfel 1842; 14 ce la jocuri e foarte 1847, 1863: şi plăcută şi bine 1842; 17 Duouă 1847: Două 1842, 1863; 18 ma chere! ce 1847, 1863: ce mare 1842; 20 astea 1863: aste 1842, 1847; duh, fiinţă 1847, 1842: fiinţă prea 1863; 21 Ce vrei să 1847, 1842: Spirit ce 1863; 26 Alexandrie 1847, 1863: Alexandrie 1842; 28 lăsă 1847, 1842: lasă 1863; n poemei 1847, 1863: poemii 1842; slujeau 1847, 1863: slujea 1842; 29 rîzînd 1863: rizind 1842, rizînd 1847: acestea: aceste 1842, 1847, 1863; 34 e greu 1847, 1842: nu pot 1863; 35 poci 1847, 1863: pot 1842; 36 tribunaluri 1847, 1842: tribunale 1863; subt 1847, 1842: sub 1863; 37 degetele 1847, 1842: degetile 1863; 38 sfinţi 1847, 1842: sînţi 1863: 41 mulţumire 1847, 1863: mulţămire 1842; 43 slobod 1847, 1842: liber 1863; 46 năravuri 1847, 1863: năravuri 1842; 50 Măcar 1847, 1863: Măcar 1842; 51 complimente 1847, 1863: complemente 1842; 54 întîi 1847, 1863: întii1 1842; 55 domnişoru-acela: domnişoru cela 1842, 1847, 1863; 56 vorbă 1847, 1863: vorba 1842; duhul 1847, 1842: spirit 1863; 58 după 1847, 1863: de pe 1842; 59 -ncredinţeazâ 1847, 1863: -ncredinţază 1842; 60 streină 1847, 1863: străină 1842; 73 duh fără 1847, 1842: spirit făr' 1863:86 dintîi 1847, 1842: dîntîi 1863; 88 vorbei 1847, 1:863: vorbii 1842; 92 duouă 1847: două 1842, 1863; 96 cîteodată în patru silabe 1847, 1863: cîtodată 1842; 97 duouă 1847: două 1842, 1863; pereche 1847, 1863: pă-reche 1842; 100 umflate 1847, 1863: îmflate 1842; 105 vremei 1847, 1863: vremii 1842; 111 defecturi să 1847: cusururi să 1842, defectele s- 1863; 114 simtimente 1 Vezi mai sus, p. 481 nota 2. 485 i847> 1863: sentimenturi 1842:11% acestea 1863: aceste 1842, 1847; 119 zîmbire 1863: scris zimbire 1842, 1847; 123 greşalele streine 1847, 1863: greşelele străine 1842; 126 n psaltiriei1 1847: psaltirii 1842, psaltirei 1863. TOPORUL ŞI PĂDUREA Prima publicare în ediţia din 1842. Fabula loveşte în boierii lipsiţi de patriotism, gata să caute orice sprijin în afara ţării pentru salvarea intereselor lor materiale. S-au propus mai multe soluţii în ceea ce priveşte originea anecdotei. Bogdan-Duică (Ist. Ut., p. 268 şi urm.) găseşte o povestire similară în literatura evreiască postbiblică şi consideră că Alexandrescu a putut cunoaşte, pe cale orală, această povestire; în sprijinul acestei afirmaţii sînt aduse versurile 7 — 14. Ipoteza este inutilă, deoarece ideea din fabula lui Alexandrescu se găseşte, subordonată altui scop, în LaFontaine (La fore* et le bucheron, XII, 16). în fabula franceză, tăietorul de lemne, stricîndu-i-se coada toporului, cere pădurii să-i dea numai o singură cracă şi promite în schimb să-şi caute în altă parte de lucru; pădurea îi dă o coadă de topor, dar tăietorul de lemne, fără a mai ţine seamă de cuvîntul dat, se apucă să taie copacii din pădure. Nu este exclusă însă ipoteza, emisă de V. Ghiacioiu (p. 377), ca Alexandrescu să fi parafrazat unele proverbe şi zicale populare. Dicţionarul Academiei (s. u. coadă) consideră însă proverbele citate de Zanne („pădurea de coada ei piere" şi „de securea fără coadă n-are frică pădurea") precum şi expresia „coadă de topor", ca fiind „aluzii la cunoscuta fabulă" a lui Alexandrescu.2 N-am putut determina raportul cronologic dintre proverbele citate şi fabulă, pentru a verifica cele două afirmaţii contradictorii. Toporul şi pădurea a devenit în scurtă vreme celebră; probabil din acest motiv, Alexandrescu a pus-o, în ediţia din 1847, în fruntea colecţiei de fabule. Popularitatea fabulei este atestată şi de un număr de mărturii: în numărul din 26 iunie 1857 al ziarului Concordia, D. Rallet citează ca motto al articolului său Unirea dintre noi versurile 41—42; în Romînul din 28 noiembrie 1858, CA. Rosetti citează versurile 5 —6 în articolul intitulat Cine caută spre streini blestemat va fi', tot în Romînul găsim, în 23 august 1875, relatarea unei serate muzicale, cu prilejul căreia a fost recitată, între altele, fabula lui Alexandrescu şi Epigonii lui Eminescu.3 O traducere germană (Die Axt und der Wald) figurează la J. X. Schuller, Romănische Gedichte, p. 6. 1842, 1847, 1863. Titlu şi 1847, 1863: i 1842; 5 care 1847, 1863: carii 1842; proorocea 1847, 1842: prooroceau 1863; 6 trăgea 1847, 1842: trăgeau 1863; 19 Astfel 1847, 1863: Asfel 1842; 20 inventă 1847, 1863: scorneşte 1842: şi orice duhul 1847, 1842: orice spiritul 1863; 21 fieru-: scris feru- 1842, 1847, ferul 1863; 33 Stejaruf-J 1847, 1842: Stejarul aritmie 1863; 38 judeca 1847, 1863: judica 1842; 43 streinii 1847, 1863: străinii 1842. 1 Lecţiunea ar putea proveni dintr-o simplă greşeală de interpretare a tipografului: Alexandrescu va fi corectat psaltirii în psaltirei iar tipograful a adăugat ei la -i- din prima versiune. 2 De inspiraţie folclorică sînt şi versurile 3—4. 3 Informaţii la Perpessicius, M. Eminescu, Opere, II, p. 225, n. 5. ELEFANTUL Prima publicare în ediţia din 1842. Sursa fabulei se găseşte în Krîlov (Caoh na eoeeodcree, II, 22): i', : KTO 3HaTeH H CHJieH, fla He y.MeH, TaK xy/1,0, emejm h c zroopbiM cep meu oh. Ha BoeBOACTBo dbiji b jiecy noca^KeH Cjioh. Xotb, Kamercn cjiohob h yMHan nopo^a, O^HaKo >Ke b ceMbe He 6e3 ypoAa : Hain BoeBcuia B pOAHIO 6bIJI tojict, Ra He b pOAHio 6biji npocT ; A c yMbicjiy oh Myxn He o6h#ht. Bot #o6pbiH BoeBo^a bh/iht : BcTynHjio ot OBeiţ npomeHne b I7pHKa3. „^to BOJiKH-^e coBceM ozpîpaiOT KOJKy c Hac." ,,0, njiyTbi! — Cjioh KpnqHT — KaKoe npecTynjieHbe ! Kto rpa6HTb jx&ji bsm no3BOjieHbe ?" A BOJiKH roBopHT : „rioMHjiyH, Ham oieu ! He th jib HaM k 3HMe Ha Tyjiynbi no3BOJiHJi jieroHbKHS o6poK co6paTb c OBen ? A q-ro ohh KpnqaT, TaK obhh rjiynbi: Bcero-To npH£eT c hhx c cecTpbi no HiKypKe cHHTb ; fla h Toro hm majib 0t,n,aTb". „Hy t0-t0 7K" — TOBOpHT HM CjIOH, — „CMOTpHTe ! HenpaBAH h He noTepnjno hh b kom. no niKypKe, TaK h 6biTb5 B03bMHTe; A 6ojibHie hx He TpoHbTe bojiockom". Alexandrescu a putut cunoaşte traducerea franceză a lui Aug. Rigaud, în culegerea Fables russes, tirees du recueil de M. Kriloff et imitees en vers frangais1^ et italiens par divers auteurs... publiees par M. le comte Orloff. Paris, 1825. Fabula este tradusă şi de Donici sub numele Elefantul în domnie (I, p. 42), şi de C. Stamati (Domnia elefantului în Muza, II, p. 364). B de remarcat faptul că pasajul revoluţionar din prelucrarea lui Alexandrescu (v. 33 — 54) nu se găseşte în originalul rusesc. 1842, 1847, 1863. 14 lupu 1847, 1842: lupul 1863; 17 judecaţi 1847, 1863: judicaţi 1842; 30 Craiul 1847, 1842: Riga 1863; 45 nădejduieşte 1847, 1863: nădăjduieşte 1842; 58 crai 1847, 1842: prinţ 1863; 59 Craiul 1847, 1842: Prinţul 1 Traducătorii francezi erau poeţi foarte cunoscuţi în epocă• A. V. Arnault, Al. Soumet, Andrieux, Delphine Gay, Amable Tastu, Viennet, Sophie G-ay, Rouget de i'Isle-V. D. Musset-Pathay, Em. Deschamps, Picard, J. de RessSguier, C. Delavigne etc. 486 487 1863; număroasă 1847, 1863: numeroasă 1842; 63 -nfăţişă 1847, 1842: -nfăţişe 1863; 64 craiule 1847, 1842: rege prea 1863; 65 măriei 1847, 1863: măriii 1842; 67 domnu 1847, 1842: domnul 1863; 73 năpăstuit 1847, 1842: nepăstuit 1863; 76 piele: scris pele 1842, 1847, 1863; ®^ crăieşti 1847, 1842: domneşti 1863; 85 piele: scris pele 1842, 184-7, 1863; 91 pielea: scris pelea 1842, 1847, 1863. OGLINDELE Prima publicare în ediţia din 1842. Istorioara simbolizează, cum o arată de altfel Alexandrescu în mod explicit înpasajulfinal din 1842, suprimat apoi, puterea invincibilă a adevărului, a ştiinţei şi a ideilor înaintate, „pricină de prefaceri, de un folos obştesc". 0 parafrazare găsim la D. Dăscălescu în Epistolă lui Matei Millot, publicată în Steaua Dunării din 1 ianuarie 1856. 1842, 1847, 1:863. 2 ţară 1847, 1842: ţeră, ca peste tot în această fabulă, 1863; 3 frumuseţe 1847, 1863: frumuseţă 1842; 12 gîrlei 1847, 1863: gîrlii 1842; prin 1847, 1863: pin1 1842; 13 Era 1847, 1842: Erau 1863; 21 obştei 1847, 1863: obştii 1842; 27 Oglindele 1847, 1863: Oglin[e]zele 1842; 28 Locuitorii 1847, 1863: locuitorii 1842; 29 afla 1847, 1842: aflau 1863; 36 pietre: scris petre 1842, 1847, 1863; 37 Oglindele 1847, 1863: Oglinzele 1842; acelea 1863: acele 1842, 1847', după versul 41 urmează în 1842: Din povestirea noastră, multe idei poci scoate, Dar mă opresc la una ce le coprinde toate: Cînd al duhului soare Imminează-adevărul, şi-i vine spre-ajutor, 5 în zadar neştiinţa îi e-mprotivitoare; Soarele o pătrunde, şi-1 vezi triumfător. CÎDSTEIyE IZGONIT Fabula a fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Satirizarea moravurilor politice contemporane este clară; nu se poate preciza dacă la originea fabulei a existat o anumită întîmplare reală. 1838, 1842, 1847, 1863. 5 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 9 domniei 1847, 1863: crăiei 1838, 1842; 12 Simtimenturi 1847, 1863: Sentimenturi 1838, 1842; 15 miei 1838: scris mei 1842, 1847, 1863; 16 dacă 1847, 1863: daca 1838, 1842; 17 pe orice 1847, 1:842, 1863: pă orce 1838; 18 Să-i lase măcar 1847, 1863: Să îi *ase-ncai 1838, 1842; piei 1838: scris pei 1842, 1847, 1863; 2© Pe 1847, 1842: Pă 1838, Pre 1863; 22 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; 23 domnească 1847, 1863: crăiască 1838, 1842; 25 A zis 1847, 1863: Zicea 1838, 1842; 28 orice 1847, 18631 1 Pin redă probabil un pîn din manuscris, redat în alte pasaje prin pe'n. orce 1838; 31 şarpe 1847, 1:838, (scris şerpe) 1863: şerpe 1842; 35 altu 1847: altul 1838, 1842, 1863; 37 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838; 38 Domnul 1847, 1863: Craiul 1838, 1842; 39 Pe 1847,] 1842, 1863: Pă 1838; 40 căruia 1847, 1838, 1842: cărui aritmie 1863; 46 acu- 1847, 1:838, 1842: acum 1863; 51 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; 52 se 1847, 1:842, 1863: să 1838; 54 Duhul lui 1847, 1838, 1842: Spiritu-i 1863; 56 Domnul 1847, 1863: Craiul 1838, 1842; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 58 Şerpi 1847, 1842, 1863: Şărpi 1838; 69 Şi în lupte 1847, 1863: în războaie 1838, 1842; 71 se 1847, 1:842, 1863: să 1838. ŞOARECELE ŞI PISICA Prima publicare în ediţia din 1838. E. Lovinescu (p. 158) afirmă că această fabulă ar fi „după La Fontaine". în realitate numai partea introductivă, fără prea mare legătură cu ceea ce urmează, e inspirată din Le rat qui s'est retire du monde (VII, 3) a poetului francez: Les Levantins en leur legende Disent qu'un certain rat, las des soins d'ici-bas, Dans un fromage de Hollande Se retira loin du tracas.1 Este foarte probabil ca lui Alexandrescu să-i fi fost cunoscută traducerea lui Asachi, (Guzganul sihastru în Poezii a lui Aga G. Asachi, Iaşi, 1836, p. 124): Un guzgan de fire blînd, Ce păţisă multe rele, Liniştire căutînd Dup-a vieţii ostenele, Au intrat parcă-n liman, într-un caş de parmezan. Influenţa lui La Fontaine se limitează însă la acest detaliu. Desfăşurarea acţiunii în ansamblu şi numeroase amănunte sînt asemănătoare cu fabula lui Florian, La jeune poule et le vieux renard (II, 17): Une poulette jeune et sans experience, En trottant, cloquetant, grattant, Se trouva, je ne sais comment, Fort loin du poulailler, berceau de son enfance. Elle s'en apercut qu'il etait deja tard. Comme elle y retournait, voici qu'un vieux renard  ses yeux troubles se presenţe. La pauvre poulette tremblante Recommanda son âme â Dieu. Mais le renard, s'approchant d'elle, Lui dit: „Helas! mademoiselle, 1 „Orientalii spun în legenda lor că un şobolan oarecare, obosit de necazurile pămîn-teşti, se retrase într-o brînză de Olanda, departe de hărţuieli." 488 489 Votre frayeur m'etonne peu; C'est la faute de mes confreres, Gens de sac et de corde, infâmes ravisseurs, Dont les appetits sanguinaires Ont rempli la terre d'horreurs. Je ne puis les changer; mais du moins je travaille  preserver par mes conseils I/innocente et faible volaille Des attentats de mes pareils. Je ne me trouve heureux qu'en me* rendant utile; Et j'allais de ce pas jusque dans votre asile, Pour avertir vos soeurs qu'il court un mauvais bruit: C'est qu'un certain renard, mechant autant qu'habile, Doit vous attaquer cette nuit. Je viens veiller pour vous." La credule innocente Vers le poulailler le conduit.  peine est-il dans ce reduit, Qu'il tue, etrangle, egorge, et sa griffe sanglante Entasse les mourants sur la terre etendus, Comme fit Diomede au quartier de Rhesus. II croqua tout, grandes, petites, Coqs, poulets et chapons; tout perit sous ses dents. La pire espece de mechants Est celle des vieux hypocrites. 1 Se observă cu uşurinţă identitatea desfăşurării acţiunii şi a multor detalii? în cele două fabule: întîlnirea dintre victimă şi duşmanul tradiţional, asigurările ipocrite pe care le dă acesta din urmă, cuprinzînd şi desolidarizarea 'de semenii săi şi oferta de ajutor împotriva lor; apoi conducerea animalului de pradă în locuinţa victimelor şi măcelul final. Chiar şi exprimarea moralei este asemănătoare, atît prin conţinut cît şi prin laconismul ei. Desigur că nu e vorba de o simplă traducere: Alexandrescu lasă la o parte unele amănunte din fabula lui Florian şi adaugă altele noi, care îi sporesc vivaci- 1 „0 găinuşă tînăra şi fără experienţă, alergînd, cotcodăcind, rîcîind, se trezi, nu* ştiu cum, departe de coteţ, Jeagănul copilăriei ei. Cînd şi-a dat seama, se făcuse tîrziu. Pe cînd se întorcea acasă, iată că o vulpe bătrînă se înfăţişează privirilor ei turburate. Biata găinuşă tremurînd îşi închină sufletul lui Dumnezeu. Dar vulpea, apropiindu-se de ea, îi-zise: «Vai! domnişoară, spaima dumneavoastră ină miră prea puţin; e vina confraţilor mei, hoţi de drumul mare, bandiţi ticăloşi, ale căror pofte sîngeroase au umplut pămîntul de-groază; nu pot să-i schimb, dar cel puţin mă străduiesc să apăr prin sfaturile mele păsările-nevinovate de năpăstuirile semenilor mei. Nu mă socotesc fericit decît fiind de folos cuiva ; şi tocmai acum mă îndreptam către locuinţa voastră, să vă dau de ştire că umblă un zvon. neliniştitor:* o anumită vulpe, pe cît de rea pe. atît de isteaţă, trebuie să vă atace în-astă-noapte. Vin să veghez pentru voi.» Nevinovata, încrezătoare, o conduce către coteţ. Nici n-a intrat bine în locuinţa, că ucide, gîtuie, sugrumă şi laba ei însîngerată adună morţii întinşi pe pămînt, aşa cum făcu Diomede în tabăra lui Rhesus. Sfîrtecă totul, mic şi mare. cocoşi, pui, claponi, totul pieri sub colţii ei. Cea mai rea speţă de ticăloşi este a ipocriţilor îmbătrîniţi în rele." 490 tatea: introducerea, pregătirea scenei măcelului printr-o convieţuire mai îndelungată dintre şoareci şi pisica îmblînzită, gata de călugărie; se observă şi săgeţi la adresa tartuffismului şi onctuozităţii clericale (v. 13 — 14, 19 — 20, 33), cu totul absente la autorul francez.1 Subiectul fabulei prezintă oarecare asemănări cu Uleul şi găinile. Fabula a fost tradusă în limba germană (Die Măuse und die Katze) de J. K. Schuller, Romănische Gedichte, p. 1. 1838, 184.2, 1847, 1863. Titlu Şoarecele 1847, 1842, 1863: Şoarecile 1838; şi 1847, 1838, 1863: i 1842; 2 su'pat (scris supat,) 1847, l838, 1842: sub pat 1863; pension, poate simplă variantă grafică2, 1847, 1842, 1863: pansion 1838; 4 parmazan 1847, 1838, 1863: parmezan 1842; 5 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; chir 1838: chiar greşeală 1842, 1847, 1863; 7 se 1847, 1842: să 1838, 1863; 9 smeritul 1847, 1842, 1863: zmeritul 1838; 10 sfînt 1847, 1838, 1842: sînt 1863; 15 mei 1847, 1842, 1863: miei 1838: 18 slujesc 1847, 1842, 1863: slujăsc 1838; 23 şi-1 1847, 1842, 1863: ş-îl i838;25 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; şi îl 1847, 1838, 1842: şi-1 aritmie 1863: 26 norocu 1847, 1838, 1842: norocul 1863; 28 fisionomii 1847, 1842, 1863: fisiognomii 1838; 29 Ş-a acestui 1847, J863: Şi a ăstui 1838, 1842; străin3 1847, 1842: strein 1838, 1863; 34 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; săi 1847, 1838, 1842: sei 1863; 36 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; 37 jertfea 1847, 1863: jărfia 1838, 1842; în locul versurilor 39—40 se citesc în 1838, 1842: Eu prin cotoiul acesta să vă arăt m-am silit Icoana adevărată a omului ipocrit. Cîţi ni să (se 1842) înfăţişază subt un chip prietenesc Şi apoi cu orce mijloc să ne piarză să (se 1842) silesc. primele două dintre acestea urmează în 1863 după versul 40. PRIVIGHITOAREA Şl MĂGARUL în ziarul România din 5 martie 1838, Alexandrescu publicase fabula Vulpea, calul şi lupul. Puţin după aceea, Eliade publică în Curier de ambe sexe, I, p. 238 — 252, un articol intitulat Critică literară, în care, pe un ton ironic şi totodată violent, supune unei analize răuvoitoare fabula lui Alexandrescu, găsindu-i greşeli de tot felul, mai mult sau mai puţin reale, şi arătîndu-i poetului cum ar fi trebuit să trateze subiectul: mai întîi compune o fabulă cu acelaşi subiect şi apoi aduce „îndreptări" celei scrise de Alexandrescu.4 Răspunsul acestuia din urmă este Pri-vighitoarea şi măgarul, publicată în aceiaşi an, în ediţia din 1838. 1 Reproducem, în cele de mai sus, argumentarea din articolul publicat în Analele Universităţii „C. I. Parhon"t 7, 195 6, Seria ştiinţelor sociale, p. 95—98. 2 Cf. emblemă (Candela, 8), amploaiat (Epistolă Domnului Alexandru Donici, 45, Lupul moralist, 42). Vezi şi Eliade, Despre versificaţie, ed. Popovici, voi. II, p. 138. 3 Am acceptat lecţiunea ediţiei de bază, deşi este străină limbii lui Alexandrescu, deoarece reprezintă norma literară actuală, tendinţa de dezvoltare a limbii. 4 Vezi mai jos, p. 543 şi urm., reproducerea articolului şi datele polemicii. 491 \ După A. Marcu (Studii italiene, VII, p. 179 şi urm.), izvorul primitiv al acestei fabule ar trebui căutat la italianul Niccolo Forteguerri; fabula acestuia a fost tradusă în limba franceză de Diderot. în versiunea lui Forteguerri şi Diderot, o dispută între un cuc şi o privighetoare este arbitrată de un măgar.1 Reducerea numărului personajelor se datorează lui Krîlov (OceA u CoAoeeu, II, 23), deda care subiectul a fost împrumutat de Alexandrescu, prin intermediul unei traduceri, cu modificările cerute de faptele concrete la care se referea poetul (versurile 11—14 pot fi socotite o sinteză a activităţii literare a lui Alexandrescu; versurile 23—30 se referă la tonul didactic al lui Bliade şi la exemplificarea cu care acesta îşi încheie articolul). Iată fabula lui Krîlov: . . Oceji yBH&eji Cojioblh H roBopHT eMy: „IlocjiyinaH-Ka, Rpymnuxe ! Tbi, cKa3bmaK)T, neTb BejiHKHă MacTepnme: XoTeji 6bi oqeHb h CaM nocy£HTb, TBoe ycJibiinaB neHbe, BejiHKO Jib no/yiHHHO TBoe yMeHbe ?" TyT CojiOBeă HBjiHTb CBoe HCKyccTBo daji: 3ainejiKaji, 3acBHCTaji Ha Tbicnqy Jia^oB, THHyji, nepeJiHBajica ; To He>kho oh ocjia6eBaji, H tomhoh B^ajieKe CBKpejibio OT^aBajicn, To MeJiKoă Apo6bio BApyr no pome paccbinajicfl. Bhhm3jio Bce Tor^a JIioâHMiiy h neBuy ABpopbi; SaTiixjîH BetepKH, 3aM0JiKJiH nraqeK xopbi, H npHjierjiH cra/ia. 4yTb-qyTb flbiiiia, naciyx hm jiioâoBajiCH H TOJibKO HHor^a, BHHMafl CojioBbio, nacTyniKe yjibirjajicn. CKOHqaji neperi. Oceji, ycTaBHCb b 36Mjiio ji6om, „H3p5IAHO, — TOBOpHT — CKa3aTb HeJIOJKHO, Te6si 6e3 CKyKH cjiyniaTb mojkho ; A TKâJlh, qTO He3HaKOM Tbi c HaiiiHM neiyxoM : Eme 6 th 6ojie HaBOCTpHjicn, Kor^a 6bi y Hero neMHO^KKO noyqnjiCH". ycjibiina cya Tanofi, moîî 6eAHbiă CojioBeâ BcnopxHyji h — nojieTeji 3a TpnzteBHTb nojiefi. Hs6aBH 6or h Hac ot aTaKHx cy^eâ. Alexandrescu a putut cunoaşte fabula în traducerile franceze publicate de Em. Deschamps şi Dumersan în culegerea citată mai sus (p. 487), voi. II, p. 292 şi 294. 1 Posibilitatea unei provenienţe folclorice nu trebuie însă înlăturată: fabula, cu cele trei personaje, este înregistrată de A. Pann (Cucul şi privigătoarea, în Fabule şi istorioare, Bucureşti, 1841, voi. II, p. 56). 492 Fabula lui Krîlov a mai fost tradusă de Donici (Magariul şi privighetoareay I, p. 49 şi urm.) şi de Stamati (Magariul şi privighitoarea în Muza, II, p. 363). în Suplement la no. 51 a Albinei Romîneşti (29 iunie 1839), articolul lui [G.] S[ăulescu] intitulat Observaţii gramaticeşti asupra limbei romîneşti combate tendinţa muntenilor de a munteniza limba literară. Exemplificările sînt luate din volumul din 1838 al lui Alexandrescu, fără citarea numelui autorului; fabula. Privighitoarea şi măgarul este reprodusă în întregime, desigur pentru atacul împotriva lui Eliade pe care îl conţinea.1 Faptul acesta dovedeşte că disputa dintre Alexandrescu şi Eliade era cunoscută şi urmărită cu atenţie. O traducere germană a fabulei lui Alexandrescu (Die Nachtigal und der Esel) se găseşte în Romănische Gedichte a lui J. K. Schuller, p. 3. 1838, 184.2, 1847, 1863. Titlu Privighitoarea 1847, 1842: Privigătoarea2 1838, Privighietoarea (scris -ghiă-J 1863; şi 1847, 1838, 1863: 11842; măgarul; măgaru 1838, măgarul3 (?) 1847, 1863;! privighitoare 1847, 1842: privigătoare 1838, privighietoare4 1863; 2 Cînta 1847, 1838, 1842: Cîntă 1863; 3 Natura-ntreaga 1847, 1863: Şi toată firea 1838, 1842; 4 împrejuru- 1838: împregiuru- 1842, 1847, 1863; 7 -mlădiitor 1847, 1863:-mlăditor aritmie 1838, 1842; 10 se (de două ori) 1847* 1842, 1863: să 1838; 17 ridicase 1838: scris rădicase 1842, 1847, 1863; 26 de pildă 1847, 1838, 1842: d-esemplu 1863; 31 Privighitoarea 1847, 1842: Privigătoarea 1838, Privighietoarea4 1.863; 34 am păstrat lecţiunea n-aş pe care o au toate-ediţiile, cu toate că sensul prezintă o oarecare dificultate. CÎINEI/E ŞI CĂŢEIvUIv Fabula a fost. publicată mai întîi în ediţia din 1842. Alexandrescu satirizează aici mentalitatea burgheziei de la noi, mentalitate care va duce la trădarea revoluţiei din 1848 şi la constituirea „monstruoasei coaliţii" burghezo-moşiereşti. V. Ghiacioiu (p. 352) apropie Cîinele, şi căţelul de Le leopard et le renard a lui Lachambeaudie (IV, 14) ; în fabula franceză, vulpea, după ce ascultă un discurs egalitar al leopardului, acesta anunţîndu-i un banchet democratic la leu, care „îşi invită supuşii, sau, mai bine zis, prietenii", exclamă, plină de bucurie: Allons, joie et bonheur, car je suiş votre frere! Vive, vive Pegalite!... Pourtant, nous n'admettrons â nos fetes, j'espere, Ni le pourceau fangeux, ni le singe ehonte.5 Apropierea este destul de vagă. 1 Săulescu polemiza cu Eliade în problemele limbii literare. 2 Forma muntenească obişnuită; am păstrat lecţiunea ediţiei de bază, deoarece privigătoarea nu a rămas forma literară. 3 La majusculele latine distincţia între ă şi a nu se face de cele mai multe ori. 4 Vezi titlul. s „Hai, bucurie şi fericire, căci sînt fratele vostru! Trăiască, trăiască egalitatea!.,. Totuşi, nu vom primi la serbările noastre, sper, nici purcelul plin de murdărie, nici maimuţă neruşinată." 493 1842, 1847, 1863. Titlu şi 1847, 1863: i 1842; 7 adesea 1863: adese 1842, 1847; 14 îmi 1842, 1863: îm 1847; 15 oarecare 1847, 1863: oareşcare 1842; 17 Că-ţelu 1847, 1842: Căţelul 1863; 24 simtimentul 1847, 1:863: sentimentul 1842; cinstesc 1847, 1842: stimez 1863; 25 răspunse 1847, 1842: scris respunse 1863; 26 tăi 1847, 1842: tei particularitate grafică 1863; potaie 1847, 1863: putaie 1842; 1847, 1842: ? 1863; 30 asfel 1847, 1842: astfel 1863; 35 adesea 1863: adese 1842, 1847. PISICA SĂLBATICĂ ŞI TIGRUL Prima publicare a acestei cunoscute fabule este în ediţia din 1842. în încheierea unui articol publicat în Alegătorul liber din 2 iunie 1875, N. Fleva citează, din memorie (cu inexactităţi), versurile 34 — 36. 1842, 1847, 1863. Titlu sălbatică 1847, 1842: selbatică 1863; şi 1847, 1863: i 1842; 2 două 1847, 1842: duouă 1863; 5 locuieşte 1847, 1863: lăcuieşte 1842; 9 ghindaru 1847, 1842: ghindar 1863; 12 pierde: scris perde 1842, 1847, 1863; 13 tigru 1847, 1842: tigrul 1863; 14 a o 1847, 1842: de a-1 1863; 23 egipteni 1847, 1842: eghipteni 1863; 25 tăi 1847, 1842: tei variantă grafică 1863; semăna 1847, 1863: sămăna 1842; 27 tigru 1847: tigrul 1842, 1863; 32 d-or 1847, 1863: d-ar 1842; 34 slava strămoşească (strămoşască 1842) 1847, 1842: gloria străbună1 1863. DERVIŞUL ŞI FATA Prima publicare în ediţia din 1842. După subiect, istorioara pare să fie o prelucrare. 1842, 1847, 1863. Titlu şi 1847, 1863: i 1842; 12 lumei 1847, 1863: lumii 1842; 22 în 1847, 1842: pe 1863; 24 -ntreabă 1847, 1863: -ntrebă 1842. DREPTATEA LEULUI Prima publicare în ediţia din 1842. Ideea centrală se găseşte în Les animau x malades de la peste de La Fontaine (VII, 1). în fabula franceză, o ciumă cumplită seceră vieţile supuşilor leului. Se hotărăşte sacrificarea celui care a comis cele mai multe păcate. Leul însuşi mărturiseşte că a mîncat mulţi miei nevinovaţi, ba cîteodată şi ciobanii. Vulpea şi ceilalţi linguşitori îi liniştesc scrupulele; şi păcatele celorlalte fiare sînt considerate fără gravitate. Soseşte măgarul şi mărturiseşte că a păscut un lat de limbă din pajiştea unei mănăstiri: vina este considerată capitală şi animalul sacrificat. Nu trebuie reţinută, credem, apropierea sugerată de V. Ghiacioiu (p. 359), după care prima parte a fabulei romîneşti ar corespunde fabulei Le Hon et le leopard de Fltfrian (app. VII). 1 Aceeaşi înlocuire de termeni în Adio la Tîrgovişte, v. 2. Cf. şi Eliade, Cîntarea dimineţii, v. 31, unde slava strămoşească din ediţia 1830 este înlocuit prin gloria străbună în 1861 şi în Cursul de -poezie. 1842, 1847, 1863. 1 ridicase (scris rădicase,) 1847, 1842: redicase (provenit din transformarea automată a lui ă în e) 1863; 2 riga 1847, 1863: craiul 1842; 45 vrea 1847, 1842: vreau 1863; adică 1847, x863: adecă 1842; 8 omis în 1842; 15 pieptos: scris peptos 1842, 1847, 1863; 18 fieşcare 1847, 1842: fieşicare 1842; 21 sălbatec 1847: sălbatic 1842, selbatec 1863; două 1847, 1842: duouă 1863; '23-au 1847, 1863: -a 1842; 25 două 1847, 1842: duouă 1863; 32 răspunse 1847, 1842: scris respunse 1863; 35 jertfească 1847, I863: jărtfească 1842; 37 războaie frăs-j 1847, 1842: scris resboaie 1863; 38 astea 1863: aste 1842, 1847; 44 tuse 1847, 1863: tusă 1842; 45 răspunse 1847 (soris res-j 1863: răspunsă 1842; 51 acelea 1863: cele 1842, acele 1847; erau 1847, 1:863: era 1842; 53 sărmanu 1847, .1842: sărmanul 1863; 61 nouă 1847, 1:842: nuouă, cu grafia folosită pentru numeral jşi adjectiv, 1863; 67 jertfească 1847, 1863: jărtfească 1842. XUPUIy MORALIST Prima publicare în ediţia din 1842. Titlul şi elementele acţiunii provin dintr-o fabulă a lui Voltaire1, Le loup moraliste (voi. II, p. 759): lupul dă lecţii de morală fiului său, îndemnîndu-1 la cumpătare şi la o viaţă cinstită, sfătuindu-1 mai ales să cruţe mieii nevinovaţi. Puiul de lup zăreşte însă în botul părintesc urme de lînă şi de sînge; începe să rîdă şi-i promite tatălui că-i va urma exemplul, nu sfatul. Morala fabulei lui Voltaire are însă o sferă mai restrînsă: este îndreptată împotriva clericilor «are, îmbuibaţi de mese bogate, predică cumpătarea. Vioiciunea naraţiunii şi a stilului fac din Lupul moralist una din cele mai populare creaţii ale lui Gr. Alexandrescu. A fost tradusă în englezeşte în Antologia lui Stanley (The wolf turned moralist, p. 209 — 211). 1842, 1847, 1:863. 1 1111 îţ1 1:847, 1842: no'ţi 1863; 8 jertfe 1847, 1863: jărtfe 1842; 9 se strîngă 1847, fstringăj 1842: s-adune 1863; 11 să îi 1842: 33,-11847, 1863; dojenească 1847, 1863: dojănească 1842; 17 dojenitor 1847, 1863: dojănitor 1842; 18 felu 1847, 1:842: felul 1863: 19 slujbei astfel 1847, 1:863: slujbii asfel 1842; 24 Cîte un 1863: Şi cîte-un 1842, Cîte-un 1847: 29 Se 1847, 1863: Să 1842; isprăvesc 1847, 1842: săvîrşesc 1863: 33 judecată 1847, 1:863: judicată 1842; 39 sfînt 1847, 1863: sînt 1863; 42 amploiaţi 1842, 1863: emploiaţi variantă grafică 1847: 48 răspunse 1847, (scris xes-) 1863: răspunsă 1842; 50 de vreţi a ne-arăta 1847, 1:842: pe înălţimea ta 1863; 52 domnească 1847, lS63: crăiască 1842; piei : scric. pei 1842, 1847, l8^3> 53 judecătorii 1847, 1863: judi-•cătorii 1842. 1 Drouhet, p. 175. Obiecţiile pe care le aduce V. Ghiacioiu (p. 362), atît de dispusă de obicei să vadă surse şi acolo unde nu sînt, ni se par neîntemeiate. Alexandrescu nu traduce decît foarte rar; el preia numai ideea generală, transformînd-o şi localizînd-o. 494 495 NEBUNIA ŞI AMORUL Publicată mai întîi în ediţia din 1842. Poetul la care se referă versul 1 este La Fontaine; acesta relatează aceeaşi legendă (VAmour et la folie, XII, 14); Alexandrescu, lăsînd la o parte versurile introductive ale lui La Fontaine, al căror conţinut îl redă în ultima strofă, traduce liber fabula franceză: Tout est mystere dans Vamour, Ses fleches, son carquois, son flambeau, son enfance. Ce n'est pas l'ouvrage d'un jour Que d'epuiser cette science. Je ne pretends donc point tout expliquer ici. Mon but est seulement de dire â ma maniere Comment l'aveugle que voici (C'est un dieu), comment, dis-je, il perdit la lumiere; Quelle suite eut ce mal, qui peut-etre est un bien; J'en fais juge un amant, et ne decide rien.1 La Folie et FAmour jouaient un jour ensemble. Celui-ci n'etait pas encor prive des yeux. Une dispute vint: PAmour veut qu'on assemble Lâ-dessus le conseil des dieux. L'autre n'eut pas la patience; EHe lui donne un coup si furieux Qu'il en perd la clarte des cieux. Venus en demande vengeance. Femme et mere, il suffit pour juger de ses cris; Les dieux en furent etourdis, Et Jupiter et Nemesis, Et les juges d'enfer, enfin toute la bande. EHe representa l'enormite du cas. Son fils sans un baton ne pouvait faire un pas. Nulle peine n'etait pour ce crime assez grande. Le dommage devait etre aussi repare. Quand on eut bien considere L'interet du public, celui de la pârtie, Le resultat enfin de la supreme cour Fut de condamner la Foile  servir de guide ă 1'Amour. 1 „Totul e mister în amor, săgeţile, tolba, făclia, faptul că e copil; nu e treabă pentru o singură zi să epuizezi această ştiinţă. Nu pretind deci cîtuşi de puţin să explic totul aici Scopul meu este numai să spun în felul meu cum orbul pe care-1 vedem (e un zeu), cum, zic, îşi pierdu vederea; ce urmare a avut nenorocirea, care poate că este o binefacere; mă supun judecăţii unui îndrăgostit şi nu hotărăsc nimic." (Continuarea fabulei este tradusă liber de Alexandrescu.) 496 Legenda amorului orb nu pare să provină din Antichitate; era însă foarte cunoscută în Renaştere. Povestiri similare cu fabula lui La Fontaine se găsesc la Louise Labe şi, mai tîrziu, în fabulele latine ale lui Jean Commire. Legenda îi era cunoscută şi lui Ronsard: Tu ne m'es plus Amour, tu m'es une Furie Qui me veus fol enfant et sans yeux comme toy1. (Second livre des sonnets pour Helene, XXVI.) Alexandrescu, traducîndu-1 pe Florian, pomeneşte aceeaşi legendă în Pfi-vighitoarea şi măgarul, v. 40. 1842,1847,1863. Titlu ŞI1847, 1863: i 1842; 3 juca 1847, 1842: jucau 1863: 14 astfel 1847, l8^3: asfel 1842; 16 său 1847, 1842: seu variantă grafică 1863? 17 răzbunare frăs-J 1847, 1842: scris resbunare 1863; 20 Arăta 1847,1842: Arătau. 1863. LEBĂDA ŞI PUII CORBULUI I.Ghica (p. 664) atribuie acestei fabule arestarea lui Alexandrescu: consulul ţarist considera că vulpea semăna cu „guvernul ce reprezenta, că puii corbului erau nevinovaţii de romîni, şi lebăda omul care dă sfaturi bune". în Epistola către Voinescu II, Alexandrescu confirmă cel puţin parţial această interpretare (v. 7J-72): A zis [...] Că lebăda e omul ce dă povăţuire, Acelor care umblă pe calea de peire. Tot Ghica (p. 663) ne informează că Lebăda şi puii corbului a fost scrisă în vremea cînd poetul locuia la Tache Ghica, aşadar în 18382, cînd a şi fost publicată, în ediţia din acel an. Fabula a avut răsunet în epocă: Vaillant o analizează în La Românie (voi. III, p. 197) şi o traduce parţial în franţuzeşte; Stanley o publică, cu o traducere engleză (The swzn and the young crows), în Antologia sa (textul la p. 117, traducerea, p. 205). 1838, 1842, 1846, 1863. Titlu şi 1847, l838, 1863: i 1842; 2 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 6 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 7 păsări 1847, 1838, 1842: paseri 1863; 10 Lebedele 1847, 1863: Lebedile 1838, 1842; 15 ziori 1847, 1863: zori 1838, 1842; 20 Petrecea 1847, 1838, 1842: Petreceau 1863; 23 Către 1847, 1838, 1863: Cătră 1842; se 1847, 1863: să se greşeală 1838, şi s- „corectare" greşită 1842; 26 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 32 năravuri 1847, l863' năravuri 1838, 1842; 34, 41 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 50 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 1 „Nu mai eşti Amor pentru mine, îmi eşti o Furie, care mă doreşti copil nebun şi fără ochi, ca tine." 2 Cf. Lovinescu, p. 62. 32 — Grigore Alexandrescu, Opere I 497 51 dintîi 184.7: dinţii1 1838, 1842, dîntîi 1863; 53 pe 1847, 1-842, 1863: pă 1838; 56 şi-a 1847, 1842, 1863: ş-a 1838; 58 locaşul 1847, 1863: lăcaşul 1838, 1842; 60 înşelat 1847, 1863: înşălat 1838, 1842; 64 asfel 1847, 1838, 1842: astfel 1863; 72 se 1847, 1842, 1863: să 1838. PRIVIGHITOAREA ÎN COLIVIE Fabula se referă la luptele politice din jurul anilor 1837 —1838 şi este o oglindire a decepţiilor poetului şi a prietenilor săi politici. A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Tonul deprimat şi atitudinea rezervată a lui Alexandrescu contrastează într-o oarecare măsură cu alte opere ale sale legate de aceleaşi envenimente (cf., de exemplu, Mierla şi bufniţa). 1838, 1842, 1847, J863. Titlu Privighitoarea 1847, 1842, 1863: Privigătoarea 1838; 1 privighitoare 1847, 1842, 1863: privigătoare 1838; 3 locaş 1847, 1863: lăcaş 1838, 1842; 5 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 8 tinereţei 1847, 1:838, 1863: tinereţii 1842; 11 vieţei 1847, 1863: vieţii 1838, 1842; 12 zilei 1847, 1863: zilii 1838, 1842; 13 păsări 1847, 1838, 1842: paseri 1863; 14 Sloboda 1847, 1838, 1863: Libera 1863; 16 paserea 1847, 1842, 1863: pasărea 1838; 20 pe 1847, 1:842, 1863: pă 1838; 27 supusă soartei a fi 1847, 1863: la soarta-i supusă a fi 1838, 1842; 29 Smulsele 1847, 1842, 1863: Zmulsele 1838; 30 Nuouă 1847, 1838: noue 1842, nouă 1863; 31 Asfel 1847, 1838, 1842: Astfel 1863; pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; 34 Exempluri (scris ecz-J 1838, (scris ecs-J 1842: scris esempluri 1847, 1803; 37 Dar tinereţea 1847, 1838, 1842: însă juneţea 1863; neînţeleaptă 1847, 1-838, 1863: neînţăleaptă 1842; 40 Pîntre 1847, 1863: Pintre 1842; 40, 41 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 42 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838. URSUL ŞI LUPUL A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. 1838, 1842, 1847, 1:863. Titlu şi 1847, ^838, 1863: i 1842; 5 sceptrul 1863: schiptrul 1838, 1842, ceptrul greşeală 1847; se 1:847, 1:842, 1863: $0,1838; plimbă 1847, 1838, 1863: schimbă greşeală 1842; 7 pe (de două ori) 1847, 1842, 1863: pă 1838; schimbă 1847, 1838, 1863: plimbă2 1842; 9 ursu 1847: ursul 1838, 1842, 1863; 9, 10 pe 1847, 1842, 1863: pă, 1838; 10 domnescul 1847, 1:863: crăiescul 1838, 1842; 12 -ncoronat 1847, 1842, 1863: -ncorunat 1838; 14 ursu-aceia 1838: ursu cela 1842, 1847, ursul cela 1863; 15 simtimente 1847, 1863: sentimenturi 183Ş, 1842; 16 obştei 1847, 1863: obştii 1838, 1842; erea poate greşeală de tipar 1847: era 1838, 1842, 1863; .17 Fiarele 1847, 1842, 1863: Hiarele 1838; 18 nuou 1 Formă cerută şi de rimă (fii); cf. p. 58, nota 1. 2 Vezi mai sus, v. 5. 498 1847, 1:863: nou 1838, 1842; 21 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 24 doi 1847, 1838, 1842: duoi 1863; miei 1838: scris mei 1842, 1847, 1863; 29 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; piei 1838: scris pei 1842, 1847, J863; 32 jertfit 1847, 1:863: jărtfit 1838, 1842; 36 -ncoronare 1847, 1:863: -ncorunare 1838, încorunare 1842; 40 jertfească 1847, 1863: jărtfească 1838, 1842; 41 Asfel 1847, 1838, 1842: Astfel 1863; 41, 42 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 43 fieşcine 1847, 1838, 1842: fieşicine 1863; 44, 45, 49 se 1847, 1842, 1863: să 1838; 53 Locuitorii 1847> 1863: Lăcuitorii 1838, 1842; se 1847, 1842, 1863: să 1838; 54 Vestea 1838, 1842, 1863: Veste 1847; se 1847, 1:842, 1863: să 1838; 60 Pe 1847, 1842, 1863: Pă 1838; crai 1847, 1838, 1842: domn 1863; ţară 1847, (scris ţerăj 1863: ţara mai\ corect din punct de vedere gramatical 1838, 1842; 61 se 1847, 1842, 1863: să 1838» BOUL ŞI VIŢELUL I. Ghica (p. 663) situează compunerea acestei deosebit de populare fabule în perioada cînd Alexandrescu locuia la Tache Ghica (aşadar sfîrşitul anului 1837 sau in anul 1838). A fost publicată mai întîi în ediţia din 1838. Fabula desemnează personajul burghezului parvenit, ridicat la ranguri de boierie, tip caracteristic epocii de destrămare a feudalismului şi de întărire a capitalismului, în urma tratatului de la Adrianopole (1829). 1838,1842,1847,1863. Titlu şi 1847, 1838,1863: i 1842; 4 cireada 1838,1842, 1863: ciradă greşeală 1847; 6 se 1:847, 1842, 1863: să 1838; 8 ai 1847, 1863: aibi 1838, 1842; 9 vieţei 1847, 1863: vieţii 1838, 1842; 11 Se 1847, 1842, 1863: Să 1838; 17 pierde 1838: scris perde 1842, 1847, 1863; 18 unchiu 1847, 1838, 1842: unchi (scris unchiuj aritmie 1863; 19 pe 1847, 1842, 1863: pă 1838; şi-1 1847, 1842, 1863: ş-îl 1838; 21 -ntia 1847: -ntiaş 1838, 1842, -ntîia 1863; 23 şază 1847, 1838, 1842: şează1 1863; 28 daca 1847, 1838, 1842: dacă 1863; 29 mojicie 1847, 1863: mojicie 1838, 1842; atîta 1847> 1:838, 1842: atît aritmie 1863: 30 răspunde 1838: scris respunde 1842, 1847, 1:863; 31 unchiu 1847, 1:838, 1842: unchiul 1863; se 1847, 1842, 1863: să 1838; 32 Pe 1847, 1:842, 1863: Pă 1838; se 1847, 1842, 1863: să 1838; 34 unchiu- 1847, 1838, 1842: unchiul aritmie 1863; 43 de-1 1847, 1842, 1863: dă-1 (scris d'ălj 1838; pe 1847, lS42, 1863: pă 1838; 44 asfel 1847, 1838, 1842: astfel 1863. VULPEA LIBERALĂ Publicată mai întîi în ediţia din^i842, fabula a fost scrisă între anii 1838 şi 1841, în vremea cînd poetul locuia la Tache Ghica.2 Alexandrescu reia aici tipul falsului liberal, tratat în Vulpoiul predicator, ilustrînd duplicitatea burgheziei, gata să-şi renege idealurile proclamate mai înain- 1 Scris cu e, care, în această poziţie, poate nota şi a. 2 Cf. I. Ghica, p. 663. '■ 32* 499 te. Faţă de Vulpoiul predicator, o traducere din Florian, Vulpea liberală reprezintă o spirituală adaptare, în fond şi în amănunte de stil, la situaţia contemporană din Romînia. C. V. Carp îşi va fi amintit de Alexandrescu, scriind Lupul liberal [Fabule, Iaşi, f. a., p. 20). O traducere engleză a fabulei figurează în Antologia lui Stanley [The liberal fox, p. 212 — 213; textul la p. n5). 1842, 1847, 1863.6 Să 1847, 1842: Că 1863; 8 crăiască 1847, 1842: domnească 1863; 10 răsvrătire 1842: scris resvrătire 1847, 1863; 12 -mbrăţişe 1847, 1863: -mbrăţişă 1842; 18 găinelor 1847, 1863: găinilor 1842; 22 întoarse 1847, J863: întoarsă 1842; 24 totdeauna 1847, 1842: totdauna 1863; 25 subt 1847, 1842: sub 1863; 27 eşti 1847, 1842: suferi corect din punctul de vedere al ritmului şi al măsurii 1863; asfel 1847, 1842: astfel 1863; 30 Craiul 1847, 1842: Domnul 1863; 31 obştii 1847, 1842: obştei 1863; 33 se-ntrec cerut de ritm: se întrec 1842, 1847, J<^3« MIERLA ŞI BUFNIŢA Publicată mai întîi în ediţia din 1842. Fabula este ecoul frămîntărilor politice din jurul anului 1840, al luptelor dintre partidul revoluţionar şi retrograzi. Poetul îşi exprimă direct convingerile în versurile 19— 28: sînt idei progresiste care reprezintă crezul permanent al lui Alexandrescu. 1842, 1847, J#6j- Titlu Mierla: scris Merla 1842, 1847, 1863; şi 1847> 1863: i 1842; 2 Mierla: scris Merla 1842, 1847, J863l umflată 1863: îmflată 1842, 1847 > 7 dimineţei 1847, J863: dimineţii 1842; 8 primăverei 1847, J863: primăverii 18421 vieţei 1847, 1863: vieţii 1842; 10 vrednici 1847, 1842: demne 1863; 35 răspunse 1842: scris respunse 1847, 1863; 18 luminei 1847, 1863: luminii 1842> 23 Declamaţia-: Declamaţia 1842, 1863, Declamaţie- 1847; 29 răspunde 1847, 1842: scris respunde 1863; 30 bufniţei 1847> J863: bufniţii 1842; mierla: scris merla 1842, 1847, 1-863. CUCUI, Publicată mai întîi în ediţia din 1842. O traducere germană (Der Kuhcuk) se găseşte la J. K. Schuller Romăni-sche Gedichtet p. 4. 1842, 1847, 1863. 6 păserească 1847: păsărească 1842, 1863; 8 felurimi cu dificultăţi de ritm şi de sens 1847: felurime 1842, 1863; 10 -ntrecea 1847, 1842: -ntreceau 1863; 17 Asfel 1847, 1842: Astfel 1863; 19 De asemenea (asemene 1842) cinste 1847, 1842: D-asemenea onoruri 1863; 31 răspunse 1842: scris respunse 1847, z863; 36 Nimenea 1863: Nimene 1842, 1847; judecător 1847, l863: 500 judicător 1842; 37 obştii 1847, 1863: obştei 1863; învăţătură 1847, 1863: povăţuire 1842; 38 ce rar în natură 1847, 1863: fenomen în fire 1842; 40 simtă 1847, 1Z63: simte 1842. UIvEUIv ŞI GĂINILE Publicată mai întîi în ediţia din 1842. Tema ipocritului fusese tratată şi în Şoarecele şi pisica. Bazîndu-se pe o citare aluiLa Fontaine din versurile suprimate în 1847, V. Ghiacioiu (p. 373 şi urm.) se străduieşte, inutil, să găsească în La Fontaine sursa fabulei. Apropierile propuse nu rezistă criticii. Pe de altă parte, căutînd în originalul francez nu numai similitudinea de intrigă, ci şi identitatea animalelor puse în scenă, editoarea menţionată apropie Uleul şi găinile de La jeune poule et le vieux renard a lui Florian (II, 17), despre care am arătat mai sus, p. 489 şi urm., că este în realitate sursa fabulei Şoarecele şi pisica. 1842, 1847, 1863. Titlu şi 1847, 1863: i 1842; găinile 1847, 1842: câinele greşeală 1863; 2 sfoară 1847, 1863: sfară 1842; 5 cocoşi 1847, 1863: cucoşi 1842; întii 1847, 1842: întîi 1863; 11 vizita-aceasta 1863: vizita ceasta 1842, 1847; 12 are în 1863 forma: Căci el însuşi nu poate, căci îi pare rău foarte 33 măriii 1842: mării greşeala 1847, 1863; 35 jertfeşti 1847, 1863: jărtfeşti 1842; 38 asfel 1847,1842: astfel 1863; 39 slobod 1847, I842 ' liber 1863; după 41 urmează în 1842: K o greşală mare pe hoţi să ajutăm, Pînă să nu cunoaştem cu cine ne-ncurcăm. Ki abia se văd slobozi, ş-adio jurămînt! La Fontaine1 la aceasta vorbeşte ca un sfînt: CÎINEIvE ŞI MĂGARUL Publicată mai întîi în ediţia din 1842. 1842, 1847, 1863. Titlu şi 1847, 1863: i 1842; 6 are în 1863 forma: Ştii, parcă te-a plouat, ce rău ţi s-a-ntîmplat? 8 nemulţumit 1847, 1863: nemulţămit 1842; 20 cîinele 1847, J863: cînile2 1842; răspuns 1847, 1842: scris respuns 1863. 1 Memoria îl înşală pe Alexandrescu: La Fontaine nu spune nimic similar şi nu este exclus ca din această cauză pasajul să fi fost suprimat în ediţiile următoare. Citatul este o reminiscenţă din Florian, Uaigle et le hibou (din fabulele postume, publicate In 1802): Ies aigles sont polis Lorsqu'ils sont malheureux. („Vulturii sînt politicoşi, cînd sînt nenorociţi.") 2 Provenit, desigur, din cîinile. 501 6*' I ■1 I EPIGRAME începînd cn ediţia din 1842, Alexandrescu reproduce la sfîrşitul volumelor sale de poezii aceste cinci epigrame, scrise în genul practicat în Franţa în secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea. Epigramele I şi IV se pot încadra în genul „povestirilor epigramatice", de felul celor scrise, de exemplu, de Piron.1 1842, 1847, 1863. I, 4 prinţ 1847, 1863: crai 1842; 6 compromită 184J, 1863: comprometa 1842; III, 1 totdeauna 1847, 1842: totdauna 1863; 6 singur 1847, 1842: sigur 1863; IV,'3 crai 1847, 1842: prinţ 1863; 4 astfel 1847, 1863: asfel 1842; 9 Ştii 1863: Ştia aritmie 1842, 184710 lumei 1847, 1863: lumii 1842; ziditor 1847, 1842: creator 1863; 13 răspunse 1847, 1842: scris respunse 1863; V, 1 răposaţi 1847, 1842: scris reposaţi 1863; 2 trecea 1847, 1842: treceau 1863; 12 Doi 1847, 1842: Duoi 1863; m-au 1847, 1842: m-a 1863. MEDITAŢII, ELEGII, EPISTOLE, SATIRE ŞI FABULE (1863) j DOMNULUI ION GHICA 1863. 3 mănăstirile: scris monăstirile 1863. ADIO LA TÎRGOVIŞTE Această poezie, printre primele scrise de Alexandrescu, a fost publicată mai întîi în Curierul romînesc din 4 august 1832. Despre data compunerii şi sensul subtitlului, vezi mai sus, p. 454, comentariul la Miezul nopţei. Sentimentul dominant este tristeţea romantică1, lipsa oricărei speranţe de fericire în viitor (poetul avea optsprezece sau douăzeci de ani). Tristeţea şi deznădejdea nu sînt însă vagi, fără cauze precizate, ca la alţi poeţi romantici: ele se datoresc nenorocirilor care au lovit adolescenţa poetului, şi în primul rînd pierderii părinţilor (la acest fapt se referă, pe cît se pare, versurile 57 — 58). Cadrul pe care l-a ales Alexandrescu pentru reflecţiile sale melancolice este constituit de ruinele Tîrgoviştei, fapt care îl leagă în mod necesar de predecesorul său imediat, V. Cîrlova, de la care i-au rămas ecouri2; Alexandrescu a preluat conţinutul filozofic devenit clasic al meditaţiilor pe ruine3, ideea 1 Contes e'pigrammaiiques, în voi. I, p. 155. Prosper Poitevin, Petits poetesfranpais, paris, 1849, 1 Cf. şi nota la Anul 1840. 2 Versurile 13—14 pot fi puse în legătură cu următoarele din Ruinurile Tîrgoviştii-^ acest mormînt Unde tiranul încă un pas n-a cutezat Căci la vederea voastră se simte spăimîntat. 3 Vezi şi nota la Trecutul la Mănăstirea Dealului. Menţionarea Palmirei şi a Romei v. 12) este concludentă pentru originea livrescă a meditaţiilor. 503 zădărniciei lucrărilor omeneşti, a zădărniciei gloriei şi strălucirii paminteşti. Ideea aceasta este exprimată conform formulei tradiţionale ubi sunt qui ante nos in mundo fuere?1, reprezentată cu profuziune în literaturile europene. La noi coincide aproape cu apariţia creaţiei poetice culte în genere: o întîlnim la Miron Costin, în Cîntarea lumii: Unde-s ai lumii stăpîni? Unde este Xerxis? Alexandru Machedon? Unde-i Artaxerxis? August, Pompei şi Chesar, unde sînt în lume? Pre ei toţi vremea i-a spart, ca pre neşte spume. 0 găsim şi la Zilot Romînul (cf. D. Popovici, Litterature, p. 144). La P. Mumuleanu apare de mai multe ori: Unde e sila lui Xerxes, Solomon ce s-a făcut? Unde este Alexandrul?... Ca un vis toţi au trecut. (Mormîntul, Poezii, p. 93.) 2 C. Bolliac, înşirînd numele unor cetăţi glorioase în Antichitate, exclamă: Oari unde e mulţimea ce-atuncea le mărea? Şi unde le-e comerţul? Unde le e oştirea? Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea, Ştiinţa, avuţia ce-atunci le* înflorea? (Cugetare, în Colecţiune, p. 38.) Aricescu ne dă exemplul unei adevărate hipertrofieri a temei, interesant totuşi pentru concentrarea aproape a tuturor elementelor folosite de poeţi: Patruzeci de secoli trec pe dinainte Şi fieştecare îmi recheamă-n minte Imperii, popoare care nu mai sînt, Care gem uitate în negrul mormînt; Sau care lăsară numai al lor nume Din zgomotul mare ce făcură-n lume. Unde este Roma, unde e Atena? Unde e Palmira, unde Cartagena? Unde este Tirul, unde e Sidonul? Unde Ecbatana, unde Babilonul? Unde este Cesar şi Napoleon? Unde este Bruttus, unde e Caton? Unde e Platone, unde e Socrat? Unde Bpaminonda, unde Ipocrat? 1 Formula latină, provenită din cunoscutul cîntec studenţesc Gaudeamus igitur, sinteti zează comod elementele temei. 2 Cf. id., Vremea, ibid., p. 73. Un fum sau o umbră, un nume, un nuor Un pumn de cenuşă, vis amăgitor ! Dar, ce! Un vis este bietul muritor? Un nume rămîne din orice popor? (Meditaţie, în Arpa, p. 24.J1 După cum se poate observa, la Alexandrescu tema nu îmbracă forme atît de tipice: „Unde sînt acestea?" (v. 9) se referă la apariţia, în imaginaţia autorului, a strălucirii apuse (oameni, armii, zgomot de taberi etc.) şi face trecerea la afirmarea zădărniciei gloriei, cu tradiţionala ei exemplificare (Palmira, Roma). Adio s-a bucurat de o popularitate deosebită într-o epocă în care lirica originală se reducea la prea puţin. Partea de la sfîrşit a poeziei, de la versul 37 înainte, a fost pusă pe note de Anton Pann, prin anul 18392, şi publicată de acesta în Spitalul amorului (voi. II, textul la p. iii, muzica la p. 158). Melodia a devenit ulterior celebră, fiind folosită pentru imnul revoluţionar Răsunetul (Deşteaptă-te, romîne!) de A. Mureşanu. Poeţii vremii au avut poezia prezentă în minte: o dovedeşte M. Cuciuran, care îşi încheie astfel poezia închinată ruinelor Cetăţii Neamţu: Mă uit iar spre ele — iau lira-mi şi le las. (Poezii, p. 42.) Alexandrescu însă nu pare să fi fost mulţumit de această lucrare de debut şi nu-i face loc în ediţia din 1847, transpunînd, cu modificări, versurile 33—36, 46—48, 53 — 56 în versiunea definitivă a Miezului nopţei. Curierul rumînesc din 4 august 1832 (C), 1832, 1842, 1863. Titlu menţiunea la Tîrgovişte numai în 1863; 1 aste 1863, 1832, 1842: este3 C; ruine 1863: ruinuri C, 1832, 1842; sub 1863: subt C, 1832, 1842; 2 gloria străbună şi umbra 1863: slava strămoşască şiumbre C, 1832, 1842; 4 timpul 1863: vremea C, 1832, 1842; 5 se 1863* 1832,1842: să C; 8 vîjie- C, 1832: vîjîie 1842, vîşie 1863; 11 orce 1863: orice C, 1832, 1842; nemicnicită 1863: nimicnicită C, 1832, 1842; 12 ş-a 1863, C, 1832: şi a 1842; Romei 1863: Romii C, 1832, 1842; 14 Se 1863, 1842: Să C, 1832; spăimîntau 1863: spăimînta C, 1832, 1842; 15 şi pasări cobe zboară: şi cobe păsări zboară C, 1832j 1842, pasări cobe zboară aritmie 1863; 16 pe 1863, 1832, 1842: pă C; monumente 1863: monumenturi C, 1832, 1842; şuierînd.* scris şuerînd C, 1832, 1842, 1863; 18 pipăiesc 1863: pipăie C, 1832, 1842; 19 suvenire 1863: suveniruri C, 1832, 1842; 20 Pe 1863, 1832, 1842: Pă C; lacrămi 1863, C, 1832: lacrimi 1842; se 1863, C: să 1832, 1842; 21 speranţă 1863: nădejde C, 1832, 1842; se 1863, C: să 1832, 1842; 23 veselă 1863: vesela C, 1832, 1842; zîmbire 1863, C, 1832: zimbire 1842; 25 se-nalţ 1863: la cer C, 1832, 1842; se 1863, 1832, 1842: să C; 26 Urcînd 1 Cf. alte texte importante (Bolintineanu, Conrad, Creţeanu) şi un istoric al problemei, la R. Ortiz, „Fortuna labilis", storia di un motivo medievale, Bucureşti, 1927, mai ales de la p. 138, unde se discută influenţa Ruinelor lui Volney asupra literaturii romîne. 2 Mitropolitul Iosif Naniescu poseda autograful lui Pann, scris în septembrie 1839. Cf. Gr. Muzicescu, Arhiva (din Iaşi), 1895, p. 223. 3 Trebuie citit peste? 504 505 1863' Nălţînd C, 1832, 1842; azutele .1863: sfintele C, 1832, 1842; 27 -ncoro-nează 1863: -ncorunează C, 1832, 1842:28 se 1863, 1832, 1842: să C; ş-aici 1863: şi ici C, şi aici 1832, 1842; sălbatici 1863: sălbateci C, 1832, sel-batici 1842; 29 acestor 1863: astor O, 1832, 1842; 31 lumină 1863: lumina C, 1832, 1842; 32 raza-i se reflectă 1863: razele ei cade C, 1832, 1842; 33 prin 1842: pîn C, jt5J2; -ncet 1863: încet C, x£j2, x#42; 35 aici aceste 1863, C, 1832: aice aste 1842; 36 Iar 1863, C, 1832: Dar j&42; 38 lacrămi 1863, C, 1832: lacrimi 1842; 39 groaznece 1863: groaznice C, 1832, 1842; 40 relei 1863: relii C, 1842; 43 nimenea 1832: niminea C, nimene 1842; 44 pe 1863, 1832, 1842: pă C; 46 că C, 1832, j(§^2: eu greşeală 1863; pe JS63, j5^2." pre C, x5j2; 50 vîrsta veacul C, j#32, 1842; sîntul 1863: sfîntul C, 1832, 1842; 54 nesip1 1863: nisip C, j5^2; 58 etern în veci c, x£j2, r5^2/ 60 lor tulpină 1863, 1832, 1842: rădăcină C; 61 speranţe- 1863: nădejdi C, 1832, 1842; 62 măsură C, 1832, J542: măsuri greşeală 1863; 64 vîrstă j56j: frunte C, 1832, 1842; 65 să2 1863: se C, j£j2, 1842; 66 plini de jale pierd (scris perd,) 1863: fără slavă las C, 1832, 1842; 67 lumei | lumii C, J&32, j5^2. ADIO LUI LORD BYRON LA SOŢIA SA Prima publicare în ediţia din 1832. Poemul lui Byron a fost scris după des- j părţirea de soţia sa (1816) şi învinuirile pe care şi le aduce au contribuit la mărirea I ostilităţii cercurilor aristocratice faţă de poet (cf. şi versurile 11 — 20 j ale* traducerii). Dăm mai jos textul original: H Fare thee welll Fare thee weel ! and if for ever, Still for ever, fare thee well: Even though unforgiving, never 'Gainst thee shall my heart rebel. Would that breast were bared before thee Where thy head so oft hath lain, While that placid sleep came o'er thee Which thou ne'er canst know again: Would that breast, by thee glanced over, Every inmost thought could show! \ Then thou would'st at last discover 'T was not well to spurn it so. Though the world for this commend thee — Though it smile upon the blow, Even its praises must offend thee Founded on another's woe: 1 Formă suspectă; variantă grafică a lui năsip? 2 Dacă nu cumva grafia se marchează un se legat de cuvîntul următor; aritmia astfel produsă nu ar fi surprinzătoare. Though my many fâults defaced me, Could no other arm be found, Than the one which once embraced me, To inflict a cureless wound? Yet, oh yet, thyself deceive not; Ivove may sink by slow decay, But by sudden wrench, believe not Hearts can thus be torn away: Still thine own its life retaineth — Still must mine, though bleeding, beat, And the undying thought which paineth Is — that we no more may meet. These are words of deeper sorrow Than the wail above the dead; Both shall live, but every morrow Wake us from a widow'd bed. And when thou would solace gather, When our child's first accents flow, Wilt thou teach her to say „Father!" Though his care she must forego? When her little hands shall press thee When her lip to thine is press'd, Think of him whose prayer shall bless thee, Think of him thy Iove had bless'd! Should her lineaments resemble Those thou never more may'st see, Then thy heart will softly tremble With a puise yet true to me. All my faults perchance thou knowest, AII my madness none can know; Allmy hopes, where'er thou goest, Wither, yet with thee they go. Every f eeling hath been shaken; Pride, which not a world could bow, Bows to thee — by thee forsaken, Even my soul forsakes me now: But 't is done — all words are idle — Wbrds from me are vainer still; But the thoughts we cannot bridle Force their way without the will. 506 507 Fare thee well! — thus disunited, Torn from every nearer tie, Sear'd in heart, and lone, and blighted, More than this I scarce can die. (The Poetical Works of Lord Byron, edited... by Ernest Stanley Coleridge, London, 1905, p. 376.) Alexandrescu prelucrează, uneori destul de adine, materialul, amplifi-cîndu-1 în bună măsură. Bogdan-Duică susţine (p. 24—25) că traducerea lui Alexandrescu ar fi fost făcută după o traducere în proză, datorată lui C.Filipescu şi publicată în Curierul romînesc din 30 martie 1830. într-adevăr, există unele expresii asemănătoare între cele două traduceri, deşi diferenţele sînt notabile. Iată textul lui Filipescu: „I. Adio! şi daca este pentru totdauna, încă o dată adio! Nu vrei să mă ierţi! Niciodată inima mea nu se va răsvrăti asupra ta! De ce nu poate a se deschide la ochii tăi inima aceasta pe care adeseaori ai odihnit capul tău, atuncea cînd cădea pă tine somnul acela cel dulce pe care nu îl vei mai gusta; de ce nu poate a se deschide la ochii tăi şi a-ţi arăta cele mai ascunse gînduri; poate că atunci ai mărturisi că au fost nedreaptă despreţuirea ta. II. în zadar te laudă lumea şi zimbeşte văzînd lovitura fatală cu care mă sfîşii: laudile lumii trebuie să te supere cînd sînt întemeiate pe nenorocirea unui soţ. Cu toate ale mele greşale nu putea nemilostivii să aleagă alte mîini ca să-mi deschiză o acest fel de rană crudă, decît mîinile acelea care mă îmbrăţişa odată? III. Nu te amăgi însă singură; amorul poate să piară cu încetul; dar nu crede că inimile pot aşa de lesne a se desnoda şi a se desface. A ta tot simte dragostea; a mea, deşi sîngerîndă, se bate însă pentru tine. Totdauna ne va amărî gîndul că sîntem despărţiţi în' veci. IUI. Vorbile acestea sînt mai triste decît gemetul morţii. Vom trăi despărţiţi şi fieştecare zi ne va afla pe un pat văduv şi singuratic. Cînd vei voi să te mîngîi cu fiica ta, cînd sunetul glasului ei cel dintîi va lovi urechile tale, vei învăţa-o oare a zice tată ?... Cii toate că niciodată nu va fi mîngîiată de dînsul! V. Cînd ţinerile ei mîini te vor strînge, cînd buzele ei vor căuta pe ale tale, gîndeşte la acela ce totdauna se va ruga pentru fericirea ta; gîndeşte la acela pe care amorul tău putea să-1 facă prea fericit!... VI. Toate rătăcirile mele îţi sînt cunoscute. Niminea nu poate şti pînă unde poate-mi merge smintirea. Toate nădejdile mele se vestejesc unde vei fi, şi sînt numai pe urmele tale. Toate simtimenturile inimii mele sînt şovăindu-se; trufia mea care nu putea să o plece niminea se pleacă înaintea ta: lăsat de tine simţ că şi inima mă lasă. VII. S-au sfîrşit toate! rugăciunile ne sînt nefolositoare, şi ale mele nu sînt ascultate. Sînt gînduri care nu poate cineva a le stăpîni, şi ne scapă fără de voia noastră. Despărţit de orice mi-e drag, inima mi se arde. Sînt singur^ amăfît, şi de.snădăjduirea cea mai amară e că nu poci muri." B de semnalat faptul că există concordanţă între împărţirea în strofe a lui Alexandrescu şi paragrafele lui C. Filipescu, fără ca acestea să corespundă strofelor lui Byron. P. Grimm1 afirmă că traducerea lui Alexandrescu a avut ca model pe cea franceză a lui Amedee Pichot. Pe cît se pare, traducerea lui Filipescu este făcută tot după Pichot, ceea ce reduce, în fond, la o singură sursă traducerea liberă a lui Alexandrescu. 1832, 184.2, 1863. Titlu în 1832 se adaugă menţiunea Traducţie; 1 dacă 1863, 1842: daca 1832; 2 iarăşi 1863: iară 1832, 1842; 3 pieptu 1832: scris peptu 1842, 1863; 4 secoli 1863' veacuri 1832, 1842; 6 adesea 1832: adese 1842, 1863; rezemai 1863, 1832: răzemai 1842; 11 ce-mi 1863: ce 1832, 1842; 16 mea 1832: me 1842, 18631 17 asupra- 1863: asupra- 1832, 1842; 21 -nşeli: -nşăli 1832, 1842, înşeli 1863; piere 1832: scris pere 1842, 1863; 33 voi 1863: vom 1832, 1842; 37 cel tînăr 1832, 1842: tînăr aritmie 1863; dîntîi 1863: dintîi 1832, dinţii 1842; 39 Măcar 1832: Măcar 1863, 1842; 41 mîinele- 1832: minele- 1842, 1863; frageţi 1863: fragezi 1832, 1842; 46 dacă 1863, 1842: daca 1832; 48 atuncea 1832: atunce 1842,1863; 50 Repede 1832: Rapide 1842,1863:52 niminea 1832: nimine 1842, 1863; smintirea 1863, 1842: zmintirea 1832; 53 urmă- 1863: urme- 1832, 1842; 54, 57 se 1863,1842: să 1832; 66 erau 1863: era 1832, 1842, ÎNTRISTARE Această traducere a poemului Tristesse de Lamartine (Nouvelles meditations poetiques, XII) a fost publicată pentru prima oară în ediţia din 1832. Reproducem mai jos originalul francez: Ramenez-moi, disais-je, au fortune rivage Oii Nap les reflechit dans une mer d'azur Ses palais, ses coteaux, ses astres sans nuage, Ou l'oranger fleurit sous un ciel toujours pur. Que tardez-vous? Partons ! Je veux revoir encore Le Vesuve enflamme sortant du sein des eaux; Je veux de ses hauteurs voir se lever Paurore; Je veux, guidant les pas de celle que j'adore, Redescendre en revant de ces riants coteaux. Suis-moi dans les detours de ce golfe tranquille; Retournons sur ces bords ă nos pas si connus, Aux jardins de Cynthie, au tombeau de Virgile, Pres des debris epars du temple de Venus: La, sous les orangers, sous la vigne fleurie Dont le'pampre flexible au myrte se mărie, Et tresse sur ta tete une voiite de fleurs, Au doux bruit de la vague ou du vent qui murmure, Seu Îs avec notre amour, seuls avec la nature, La vie et la lumiere auront plus de douceurs. De mes jours pâlissants le flambeau se consume, II s'eteint par degres au souffle du malheur, Ou s'il jette parfois une faible lueur, 1 Traduceri şi imitaţiuni romîneşti după literatura engleză, în Dacoromania, III, p. 296. 508 509 Cest quand ton souvenir dans mon sein se rallume. Je ne sais si Ies dieux me permettront enfin D'achever ici-bas ma penible journee: Mon horizon se borne, et mon oeil incertain Ose l'etendre â peine au-delâ d'une annee. Mais s'il faut perir au matin, S'il faut, sur une terre au bonheur destinee, Laisser echapper de ma main Cette coupe que le destin Semblait avoir pour moi de roses couronnee, Je ne demande aux dieux que de guider mes pas Jusqu'aux bords qu'embellit ta memoire cherie, De saluer de loin ces fortunes climats, Et de mourir aux lieux ou j'ai goute la vie! 1832, 184.2, 1863. Titlu în 1832 se adaugă menţiunea Traducţie din De Lamar-tine; 1 ţărmuri 1832: ţermuri 1842, 1863; 3 neînvelite 1863: neînvălite 1832, 1842I 7 eu 1863: pe 1832, 1842; 9 veseli1 1832, 1842: vesel greşeală 1863; 11 noştri 1863, 1842: noştri 1832; ţărmul 1832, 1842: ţermul 1863; 13 Venerii 1863: Vinerii 1832, 1842; 15 mirţii: mirţi 1832, 1842, 1863; 20 galbenelor 1863: galbenilor 1832, 1842; 21 stinge 1832, 1842: stringe greşeală 1863; al 1832: a 1842, 1863; 22 dacă 1863, 1842: daca 1832; 23 Scînteiele 1863: Schinteiele 1832, 1842; 24 dacă 1863: daca 1832, 1842; 27 păşi 1863, 18422: pîşi 1832; 28 dac-o 1832: dac-a moldovenism 1842, 1863; 31 -ncoronat 1863, 1842: -ncorunat 1832; 35 pierz 1832: scris perz 1842, 1863. FLUTURELE Traducere a poeziei Le papillon (Nouvelles meditations poetiques, IX) a lui L, am ar tine; a fost publicată mai întîi în ediţia din 1832. Reproducem originalul francez: Naître avec le printemps, mourir avec Ies roses, Sur l'aile du zephyr nager dans un ciel pur ; Balance sur le sein des fleurs â peine ecloses, S'enivrer de parfums, de lumiere et d'azur; Secouant, jeune encor, la poudre de ses ailes, S'envoler comme un souffle aux voutes eternelles: Voilâ du papillon le destin enchante. II ressemble au deşir, qui jamais ne repose, Et, sans se satisfaire, effleurant toute chose, Retourne enfin au ciel chercher la volupte. Poezia a mai fost tradusă şi de C. Stamati (Muza, I, p. 165). 1832, 1842, 1863. Titlul 1832 se adaugă menţiunea Traducţie din De I^amar-tine; 5 june 1863: tînăr 1832, 1842. 1 Acordat cu nălţimi; această lecţiune redă originalul francez: Redescendre en revant de ces riants coteaux. 2 în ediţia 1842 grafia păşi redă şi fonetismul pîşi. UNIREA PRINCIPATELOR I*a 30 martie 1856 se încheie tratatul de la Paris care pune capăt războiului Crimeei. Printre clauzele tratatului figura şi alegerea unor divanuri ad-hoc în Principate, avînd ca scop fixarea fizionomiei politice a ţărilor romîne şi, în primul rînd, rezolvarea problemei unirii. Alexandrescu sprijină prin această poezie, publicată în Concordia din 30 martie 1857, partidul cu caracter progresist al unio-niştilor; alegerile s-au desfăşurat în luna septembrie a aceluiaşi an şi au avut ca rezultat victoria unionistilor. Ideea unirii a fost cîntată de poeţii vremii. Cf., de exemplu, La unire a lui Bolintineanu (Poezii, II, p. 260) precum şi poeziile reunite în volumul Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Vălenii de Munte, 1909. Asemănător cu Alexandrescu se exprimă G. Creţeanu în La romîni, publicată în Steaua Dunării din 12 iulie 1856: Căci noi sîntem nepoţii acelor ce odată Spre-a ne păstra pămîntul acesta mult iubit Vărsară al lor sînge; ş-al lor fără de pată Scump nume-am moştenit. Azi patria nu cere să-i dăm al nostru sînge, Ci vrea s-avem caracter, curagi cetăţenesc, Spre-a proclama unirea, cu toţii spre-a ne stringe Sub steagul romînesc. Cf. şi poezia Cîntec nou a aceluiaşi, publicată tot în Steaua Dttnării din 24 ianuarie 1856. Alexandrescu atribuia un rol însemnat luptei sale pentru unire: într-un articol polemic (Independinţa din 1 mai 1S61), vorbind despre sine, spune: „prin poezia adresată reprezintanţilor naţiunii şi intitulată «Unirea Principatelor» a îndemnat la această unire pe toţi adevăraţii romîni, afară de trădători". Concordia din 30 martie 1857 (C), Independinţa din 12 iunie 1861 (I)> Reforma din 2g iunie 1861 (R) , Revista romînă, I, 1861, p.IJ2 (RR), 1863. Titlu subtitlul numai în C şi 1863; 1 sculptate 1863, I, R, RR: săpate C; 2 zimbru 1863, C, I, R: zimbrului?; ţării 1863: terii C, I, R, tarei -RR; 3 Subt 1863, C, RR: Sub I, R; 4 capitală 1863, C, I, R: capitale RR; mănăstire: mon ăst ir e 1863, monastire C, I, RR, R; în C nota are următorul text: Monastirea Stelea din Tîrgovişte, zidită de Vasilie IyUpul, domnul Moldaviei, în urma rezbelului ce avu cu Matei Basarab; 5 După 1863, C, RR: Dupe I, R; 6 în RR nota se găseşte la acest vers şi are următorul text: Monastirea Stelei din Tîrgovişte, clădită de Vasilie Lupul în urma bătăliei ce avu cu Matei Basarab; 7 arăt 1863, C, RR: arată I, R; 8 lupte 1863, I, R, RR: zile C; 9 popoli 1863, I, R: populi C, RR; 10 restrişti 1863: restrişti C, I, R, răstrişti RR; isvor în 1863, C, RR: isvoru-n I, R; 11 i- 1863, C, I, R: le- RR; 13 urele interne 1863, C: ale noastre lupte I", R, RR; 14 suflete şi-n inimi 1863, I, R, RR: inimele noastre C; 19 sacri-ficiuri 1863, I, R, RR: sacrificie C; 21 credinţă 1863, C, I, R: credinţa RR; 510 511 22 acum iau 1863, C, I, R: iau acum RR; 23 se-nsenină C, R, RR: se-nseni-nează I, ce-nsenină 1863; 24 asupra 1863, RR: asupra C, /, R; 25 Dulce 1863, C: Sîntă I, R, RR; răsună 1863: scris resună C, I, R, RR; 27 înainte-i, simbol I, R: înainte, simbol C, RR, înainte, simbolu-i aritmie şi ţară sens 1863; 28 Vitleem 1863, I: Betleem C, RR, Vitleim R; 29 -ncoronaţii C, R, RR: încoronaţii I, -ncoronaţi 1863; 30 sfînt 1863, RR: sînt C, I, R; 31 — 36 omise în I, R, RR; 37 notă în C: cei dintîi domni cari încheiară tractate cu înalta Poartă, unul pentru Moldova şi altul pentru Ţara Romînească; 40 inimile 1863, I, R, RR: inimele C; 41 privirea-şi 1863, C: privirea I, R, RR; 44 pierde /, R: scris perde C, RR, 1863; 45 locuiesc 1863, C;se nutresc I, R, RR; 46 piere 1863, I: scris pere C, RR; 48 nobili fii o priimesc C, I, RR: fiii nobili o priimesc R, nobili fii o primesc 1863. MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I Cuza-vodă intră în Bucureşti în ziua de 8 februarie 1859. Poezia lui Alexandrescu a fost recitată de Matei Millo la o serbare dată la Teatrul Naţional cu acest prilej.1 Prima publicare pare să fie aceea din Steaua Dunării din 21 februarie 1859, dacă nu va fi fost tipărită mai înainte, cum presupune Gîrleanu (p. 160) într-o foaie volantă. Relaţiile între poet şi noul domnitor se stabilesc repede: la sfîrşitul lui martie, Alexandrescu este numit ministru, de Finanţe, dar refuză portofoliul (vezi studiul introductiv). în scrisoarea către Ghica din 31 martie, explicîndu-i acestuia refuzul, Alexandrescu spune: „îmi pare destul de rău dacă voi fi displăcut prinţului, care este foarte amabil şi către care mă simţ atras". Steaua Dunării din 21 februarie 1859 (S), 1863. Titlu Alexandru; scris Alesandru S, 1863: 29 te 5; ta te 1863; 31 viitoru-i 1863: zîmbitoru-i 5; 32 Zîm-bitor 1863: Viitor 5. O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ Satira, îndreptată împotriva demagogilor care, încadrîndu-se aparent în rîndurile unioniştilor, urmăreau obţinerea unor avantaje personale, sau chiar să contracareze popularitatea lozincilor unioniste, a fost publicată mai întîi în Romînul din 12/24 august 1857.. Parodia profesiunii de credinţă a unui fals unionist porneşte de la faptul că o parte din conservatori îşi însuşeau de formă unele puncte ale programului unionist, spre a nu-şi pierde popularitatea. Alexandrescu dezvoltă, cu interpretări umoristice, punctele din programul unionist în vederea alegerilor pentru divanul ad-hoc: unirea (v. 40 — 41), principele străin ereditar (v. 42 —58), autonomia 1 Vezi Cronica artistică publicată de Pantazi Ghica în Dîmboviţa lui D. Bolintineanu (11 februarie 1859, p. 144). 512 (v. 59 — 62), alcătuirea unui guvern constituţional (v. 63 — 74)1. Aprobînd, cu o argumentare personală, unirea şi autonomia, candidatul face rezerve asupra principelui străin şi a guvernului constituţional. Este întrucîtva felul de a vedea şi a acţiona al conservatorilor. Romînul din 12(24 august 1837 (R), 1863. Titlu profesiune 1863: profesie R; 2 m-ăţi 1863, R: trebuie citit m-îţi?; 8 după 1863: dupe R; 18 Servind 1863: Slujindji?/ 21 care 1863: cară R; 22 are în R forma: Cine le-au adus provizii Şi mai bune şi mai iute? 23 — 24 omise în R; 23 în: -n aritmie 1863; 30 nepuse la îndoială: nesupuse îa-n-doială R, nepuse la-ndoială2 1863; 33 După 1863: Dupe R; 36 devotez 1863: devuez R; 38 arăt: arît3 R, 1863; 40 sîntă 1863: sfîntă R; 41 se 1863: să R; 55 însă 1863: îns- i?4; 60 mine-n 1863: noi în R; 65 ştiu bine 1863: sînt sigur R; se 1863: să R; 66 să nu-i R: să-mi 1863; 69 se 1863: să R; 70 n-or 1863: n-o R; 74 e o R: c'o 1863; 75 -nţelegeţi R: înţelegeţi 1863. CÎNTECUL SOLDATULUI I. Ghica (p. 669 — 670) vorbeşte despre împrejurările în care a fost scrisă poezia: „în anul 1853 se auzea de război. Alexandrescu, ca şi Nicu Bălcescu, "au avut totdeauna credinţa că Romînia numai prin arme se putea ridica la rangul ce i se cuvine. Era vorba ca o armată auxiliară franceză să vie să ocupe valea Dunărei de jos, iar flota engleză să cuprindă Marea Neagră; se suna şi de venirea lui Magheru cu proscrişii romîni, şi tinerimea începuse a bate din pinteni. Atunci Alexandrescu a scris Cîntecul soldatului." De altfel, în vremea lui Ştirbei, armata a sporit şi s-a organizat. 1 „Comitetul central al Unirii" compus din C. Creţulescu, preşedinte, A. Golescu, vicepreşedinte, G. Costaforu, A. Orescu, I. Bălăceanu, E. Predescu etc. membri, publică programul unionist pe care îl redăm mai jos, după Concordia din 30 martie 1857 : 1. „Chezăşuirea autonomiei şi a drepturilor noastre internaţionale, după cum sînt ho-tărîte amîndouă prin capitulările din anii 1389, 1460 şi 1513 încheiate între ţerele romîne şl înalta Poartă; precum şi neutralitatea teritoriului moldo-romîn. 2. Unirea ţerelor romîne şi moldave într-un singur stat şi sub un singur guvern. 3. Prinţ strein cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d-ale Europei,, ai cărui moştenitori născuţi în ţară am dori să fie crescuţi în religiunea ţerei. 4. Guvern constituţional represintativ; şi, după datinele cele - vechi ale ţerei, o singură adunare obştească, care va fi întocmită pe o base electorală largă, încît să represinte interesele generale ale populaţiunii romîne." 2 Corectări necomplete de acest fel sînt frecvente în ediţia 1863; nu este însă exclus ca nepuse să fie o simplă greşeală în loc de nesupuse. 3 Formă suspectă, neînregistrată de Dicţionarul Academiei şi pe care n-am mai găsit-o ia Gr. Alexandrescu. Grafia arăt, care se citeşte în ediţia din 1863 la versul 3 9 al Epistolei către Voinescu II, notează pronunţarea arăt. Găsim totuşi un exemplu sigur la I. Văcărescu (Colecţie, p. 281) unde arîţi e confirmat de rima coborîţi. 4 Ambele lecţiuni sînt aritmice. 33 — Grigore Alexandrescu, Opere I 513 Tonul poeziei lui Alexandrescu se aseamănă cu acela din O impresie dedicată oştirii romîne. Faptul că, în 1861, ziarul La voix de la Roumanie publică poezia (23 februarie / 6 martie) însoţind-o de o traducere franceză semnată Thebaut, pare să dovedească popularitatea Cîntecului. Nu este exclusă posibilitatea unei publicări )mai vechi pe foi volante (nu cunoaştem nici o tipărire anterioară celei din 'La voix de la Roumanie). La voix de la Roumanie din 23 februarie 16 martie 1861 (V), 1863. 2 Trompeta V: Tronpata 1863; 4 Oştirea 1863: Oştirea V; 5 Şi steagul 1863: Stindardul V; 6 arma-le: arma sa V, arama-le 1863; 7 pieptufri] V: scris pepturi 1863; 12 curajos 1863: curagios V; 21 legea împlineşte 1863: ordinea păzeşte V; 23 totdeauna 1863: totdauna V; 24 război 1863: rezbel V. COMETEI ANONSATE PENTRU 13 IUNIE. La începutul anului 1857 făcuse vîlvă în toată Europa prevestirea unui astrolog vienez, după care, la 13 iunie, o cometă urma să se ciocnească de pămînt şi să provoace un uriaş incendiu care avea să cuprindă întreg globul. Dezminţirile astronomilor au liniştit însă în scurtă vreme spiritele şi cometa a devenit un obiect de glume1. Din informaţiile pe care le deţinem de la tovarăşul G. Stănilă, de la Observatorul Astronomic din Bucureşti, era vorba de întoarcerea celebrei comete a lui Carol Quintul, căreia i se atribuise o revoluţie de trei secole. La data anunţată n-a trecut însă nici o cometă la periheliu; singurele întrucîtva apropiate sînt ale lui Klinkerfues (17 iulie, cu o revoluţie de 7.032 ani) şi Peters (23 sau 24 august, cu o revoluţie de 234,7 anl) • în Concordia din 13 februarie 1857, Alexandrescu publică această scrisoare satirică adresată cometei. Manuscrisul trimis lui Ghica poartă data de 8 februarie. Scrisoarea lui Alexandrescu a avut răsunet. A fost reprodusă, cîteva săptă-mîni după prima publicare, în Telegraful romîn din 20 aprilie 1857.2 încurajat, desigur, de succes, Alexandrescu completează dialogul epistolar cu Răspunsul cometei. * Se găseşte 'in ms. 801 al Bibliotecii Academiei R.P.R. f° 140 — 141, cu data de 8 fevr. (ms); Concordia din 13 februarie i8$y (C), 1863. Titlu anonsate 1863, ms: anunciate C; 2 locuim 1863, C: lăcuim ms; 4 viaţa-i 1863, ms: viaţa C; 5 or 1863, ms: o C; să 1863, C: se ms; 7 Ce-n 1863: Şi-n ms, C; 10 s-aude 1863; ţiu minte ms, se zice C; 11 deşălată 1863: încărcată ms, C; 17 cîmpiile 1863, ms: cîmpiele C; mănoase ms, C: scris mânose 1863; 18 Decît (scris Ce cit) cele antice 1863: Iepurii mai războinici (scris res- C) ms, C; măgarii ms, C: măgari greşeală 1863; 23 o 1863: şi ms, C; 28 De ne-or lăsa fn 1863: Daca ne vor da ms, Daca vom avea C; 29 tu executor (scris esse-) 1863: eczecutorul ms, esecutorul C; 30 termen 1863, ms: termin C; 35 inimilor 1:863: inimelor ms, C. 1 Datele la G-. Călinescu, p. 391 — 392. 2 Vezi şi nota la poezia următoare. 514 RĂSPUNSUL COMETEI în Concordia din 30 mai 1857 aPare acest Răspuns precedat de următoarea introducere: „Este cunoscut cititorilor acestui jurnal, sau de nu este cunoscut, le spui eu acum, că la 13 februar trecut adresasem o mică epistolă cometei ce era hotă-rîtă să ne arză în luna lui iunie. Prin acea epistolă o rugam cu destulă delicateţă să nu-şi facă păcat cu noi, dîndu-i şi temeinice rezoane în favorul cererii mele. Răspunsul l-am aşteptat multă vreme şi aş fi socotit această tăcere ca o impoliteţă din partea cometei, daca nu luam în consideraţie distanţa ce ne desparte, starea postielor cereşti, care, după cum se vede, nu sînt mai bune decît ale noastre, şi mărimea personagiului cu care aveam a face. Oricum va fi, răspunsul sosi în sfîrşit, pornit fiind la 14 ale corentei luni din cancelaria cometei; fuţeala cu care a venit nu trebuie să ne puie în mirare: întîi pentru că n-a fost trimis cu postia, ci lăsat d-a dreptul în jos cu un aerolit sau piatră cerească; şi apoi pentru că orice coborîre sau cădere se urmează mai repede decît înălţarea, perspectivă foarte mîngîietoare pentru oameni, şi care o dorim din toată inima binevoitorilor noştri. Iată răspunsul, care ne grăbim a-1 publica pentru încura-giarea fricoşilor, din care mulţi ar fi -murit în ziua de amerinţare şi s-ar fi căit mai tîrziu. Gr. Alexandrescu" Cele doua poezii consacrate cometei l-au inspirat în largă măsură pe C. Cara-giali în broşura sa Biciuirea cornetului de la iunie 185J (Bucureşti, 1857): Acum cînd totul strigă Prefacere în tot [... ......................] Gîndit-ai tu vrodată Că noi cu semeţie Din piatră fabricată în sticlă străvezie Vom face teiescopuri Ca să te spionăm. [......................] Puţin ne pasă nouă De vom muri pîrliţi Destul ne este numai Să fim cu toţi UNIŢI! ! Concordia din 30 mai 1857 (C), 1863. Titlu Răspunsul: scris Respunsul 18631; 2 poştia 1863: postie C; 6 Subt 1863: Sub C; 11 -ast C: -alt greşeală 1863; 13 astfel în C: De voi nici am ştiut 14 existaţi: scris essistaţi C, 1863; 20 C-a 1863: AC; 36 deşălată 1863: deşelată C; după 36 urmează în C: Daca îl înecam De orice griji scăpăm 1 Tn Concordia singurul titlu este Iubite muritor. 33* 515 ^65: O C; 70 indulgenţa jS6j: indulsinta C 72 ntî ^ v u-> / Ş n . . ' , ^ J "^uigmţa o, oţi (W« o'ţij formă suspectă- 1863. veţi C, v-o iW7m din 12/24 iulie 1881 D-NEI P.S.G. în ziua de 14 mai 1857, diata pe care o poartă poezia în manuscrisul original, Alexandrescu îi scrie lui Ghica o scrisoare în care pomeneşte de vizitele pe care le face- soţiei acestuia, venită pentru cîtăva vreme în ţară şi care urma să se întoarcă în vara aceluiaşi an în insula Samos. Ghica fusese numit guvernator al insulei în 1854 a deţinut această funcţie pînă în 1859. Se găseşte în facsimilul purtînd data 14 mai 1857, Publicat în ediţia Bianu-Ghica din i8g3 (ms), 1863. Titlu P. S. G. 1863: Princesei S.1 Ghica, cu litere latine,, ms; 3 soţul 1863: acel ms; ţară 1863: climă ms; 4 eu ms: cu greşeală 1863; tot 1863: mult ms; 6 a 1863: au ms. D-NEI A. B. După cum rezultă din versul 11, poezia a fost scrisă în legătură cu botezul fiicei lui Alexandrescu, ai cărei naşi au fost Ion şi Angelina Bălăceanu. Angelina Alexandrescu se născuse la 22 august 1861 şi fusese botezată în biserica Manea Brutaru din Bucureşti.2 1863. 1 tău: scris teu 1863; 9 Trimet: Trimet 1863. D-NEI M. C. Ediţia Bianu-Ghica din 1893 completează titlul în Doamnei Măria Ion Cantacuzino. Ultimele trei versuri sugerează că poezia ar fi fost scrisă la nunta Măriei Mavros (cumnata lui Ghica) cu Ion Cantacuzino, adică în anul 1846 (V. Ghiacioiu* p. 481). Este posibil însă ca poezia să fie mai recentă şi compusă cu ocazia unei aniversări. 1863. D-LA S. LA. Nu se cunoaşte cui a fost. dedicată poezia, nici data compunerii. După ton pare sa fle scrisă înainte de 1860, poate chiar înainte de i847. DUpat°n' 1863 1863. 3 frumoasă-mi; frumosu'mî* l863; 4 smult cerut de rimă: smuls- în Mofr^v\rr~r rie ^^^t"6-8ăseşte 1953, p. 202; ' M" S'Ud" Şi cercetari d* «orie literara, şi folclor, II, »u^S^ recent 7T^^ZZ^^nC 516 UNEI NECUNOSCUTE MOLDOVENCE 1863. 10 iubeşti cerut de sens şi de rimă: iubeşte 1863. FRUMOASA E NATURA Tonul şi inspiraţia ne duc către perioada 1842 —1847, cînd Alexandrescu scrie cele mai multe poezii de dragoste. Este posibil ca această poezie să fi rămas în afara ediţiei 1847, poetul găsind-o insuficient realizată. Cf. nota la în ore de mîhnire. 1863. ÎN ORE DE MÎHNIRE Această poezie a apărut pentru prima dată în Propăşirea din 16 ianuarie 1S44. Revista, proiectată de mai multă vreme, îşi întîrziase apariţia din pricina unor dificultăţi cu cenzura. Redactorii îi solicitaseră lui Gr. Alexandrescu colaborarea şi acesta trimite, în 10 noiembrie 1843, piesa de faţă, promiţînd totodată fragmente din memorialul de călătorie.1 Alexandrescu nu era mulţumit de poezie, lucru pe care îl mărturiseşte lui Ghica în scrisoarea care o însoţea: „îţi alătur în adevăr o mică bucată de poezie, dar socotesc că aţi face mai bine să n-o tipăriţi, căci mie nu-mi place de loc, sau de veţi şi tipări-o, să adăogaţi că v-a venit în mîini din întîmplare, căci am şi nişte cuvinte pentru aceasta". Această nemulţumire este, desigur, cauza omiterii ei din ediţia 1847. E. Lovinescu (p. 117 şi urm.) consideră în ore de mîhnire „o slabă îndrumare către o dragoste nouă, fără alte urme literare" şi identifică personajul căruia îi este adresat poemul cu „D-na **", destinatara poeziei Frumuseţea, „care oricum, nu poate fi trista2 Emilia". Valoarea acestei ipoteze, ca şi a celorlalte privind personajele feminine din poeziile lui Alexandrescu, este cel puţin discutabilă. Propăşirea din 16 ianuarie 1844 (P), 1863. Titlu ore 1863: ceasuri P; 2 Să 1863: Se P; 3 are în P forma: Să văz a ta zimbire 5 umbra 1863: umbră P; n-o înveleşte 1863: nu o-nvăleşte P; 11 simţirea 1863: mîhnirea P; 12 le poţi 1863: putem P; 13 ca aritmie 1863: este P; 16 vestezeşte3 1863: veştejaşte P; 18 primăverei 1863: primăverii P; 19 ca volcanul 1*863: volcan tainic P; 21 coprinde 1863: cuprinde P; 22 orşice 1863: tot care P; orşice-a 1863: tot ce a P; 23 Orcum 1863: Oricum P; 24 Blîndeţea 1863: 1 Fragmentele au apărut în numerele 16 şi 23 ale revistei. 2 Identificarea propusă de Lovinescu se bazează pe versurile 1—6 ale poeziei în ore de mîhnire (pentru versul 2, vezi, mai jos, variantele) şi versurile 25—30 din Frumuseţea, de unde ar rezulta firea optimistă şi zîmbitoare a personajului. 3 Modernizarea formei a dus la pierderea rimei. 517 Blîndeţa P; 25 mulţumirea 1863: mulţemirea P; 26 zîmbind 1863: zimbind P; -mbrăţişat P: îmbrăţişat aritmie 1863; după 26 urmează în P: Cînd lungele-ţi cosiţe în bucle şi inele Se joacă, se coboară pe chipu-ţi liniştit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele, Din sfere luminoase, din aer bălsămit. 27 — 33 se citesc astfel în P: Sînt scumpe-acele daruri din inimă hrănite, Şi duhul ce îneîntă, şi graţii sufleteşti: Da-n ochii-mi totdeauna au fost mai preţuite, Cînd le-am găsit unite 5 Cu daruri mai zadarnici, cu graţii mai trupeşti. Inima mea de fire Aşa este făcută, Şi trista omenire Aşa o crez născută. 28 -ntîlneşti: întîlneşti aritmie 1863. IMN DESTINAT A SE CÎNTA LA INAUGURAŢIA TEATRULUI ' j Teatrul Naţional a fost inaugurat în seara de 31 decembrie 1852. Construirea I începuse în 1846 sub conducerea arhitectului vienez Heft şi sub supravegherea I unei comisii compuse din I. E. Florescu, Al. Orăscu, Vulpache Filipescu şi C. Pencovici. La reprezentaţia inaugurală s-a jucat un vodevil, Zoe sau un Amor romanesc, tradus de Bobescu, muzica de I. A. Wachmann, în care jucau Nini Valery şi C. Caragiale; vodevilul a fost urmat de scene de operă italiană.1 Peste cîteva zile, în 2 ianuarie, Alexandrescu îi scrie lui Ghica: „Alaltăieri, în seara de Anul Nou, s-a inogurat cu pompă teatrul cel mare, care este foarte bogat înlăuntru, deşi nu este fără defecturi nici de vreo arşitectură aleasă. Mulţimea privitorilor aşăzaţi în parter, în trei rînduri de loje şi în galeria de sus, în rai, făcea priveleştea cu totul măreaţă. Păcat numai că nici jocul actorilor, nici piesa aleasă n-a răspuns la mărimea localului şi a solenităţii." Nu rezultă de nicăieri şi nici nu este probabil ca poezia lui Alexandrescu să se fi recitat la inaugurare. De asemenea, nu se cunoaşte nici o publicare a i imnului, anterioară ediţiei din 1863. j Se remarcă aici expunerea punct-lor de vedere realiste ale poetului şi concepţia lui despre rolul mobilizator al teatrului, ca şcoală a caracterelor (v. 29 — 38). ; __ j 1 Datele din D. C. Ollănescu, Teatrul la romîni, Bucureşti, 1898, II, p. 105. După Vestitorul romînesc din 7 ianuarie 1853 piesa este intitulată Zoe sau amantul împrumutat, vodevilul fiind deci traducerea piesei franceze Zoâ ou Vamant preta de Scribe Melesville (Paris, 1830). 518 1863. 5 ridicat; scris rădicat 1863; 23 Eschil: scris Escil1 1863; 24 lecţiunem corectă pare să fie -nc:oitată2; 36 -mpreună; împreună aritmie 1863; 46-n; în aritmie 1863. RĂZBUNAREA ŞOARECILOR SAU MOARTEA LUI SION Unul din reproşurile cele mai frecvente care i se aduceau lui Alexandrescu? era inactivitatea sa literară. Poetul G. Sion se asociază prietenilor lui Alexan drescu şi îşi formulează în versuri imputarea: Iată un poet, ce tace Şi nici proză nu mai face. Şoarecii de la Arhivă I-au ros pana cea activă, Ş-altă pană nu găseşte, Ca să scrie, de trăieşte! (Din poeziile lui Gheorghe Sion, Bucureşti, 1857, P- 2°3-) Alexandrescu îi dă replica prin poezia de faţă, la care Sion răspunde prin O muză în Spital, aluzie la funcţia de efor al Spitalelor Civile pe care a deţinut-c Alexandrescu. în ediţia citată a poeziilor lui Sion sînt reproduse cele trei poezii, ultima avînd subtitlul „Suvenire din 25 ianuarie 1855". Alexandrescu fusese director la Arhive între anii 1849 şi 1854. Compunerea poeziei se situează aşadar la sfîrşitul anului 1854 sau *a începutul lui 1855. Răzbunarea şoarecilor a fost publicată mai întîi în Romînia literară din 30 ianuarie 1855. Numeroasele reproduceri în presă, timp de mulţi ani, atestă popularitatea poeziei. în articolul din Albina Pîndului (1868, p. 137), Bolintineanu consideră Răzbunarea şoarecilor drept un „cap d-operă a poetului" şi „cea mai distinsă satiră ce a apărut în limba romînă". Romînia literară din 30 ianuarie 1855 (R), Colecţiune de nuvele, poezii şi altele, Bucureşti, 1855, p. 51 (C), 1863. Titlu şoarecilor C: şoaricilor R, soare-celor 1863; 5 — 6 omise în R; 5 — 8 omise în C; 7 hîrtii R: hîrtie3 aritmie. 1863; condici 1863: dele R; 11 roditoare R, C rodătoare greşeală 1863; 12 literi 1863? condici R, C; rozătoare R, C: rozitoare (scris rodi-J greşeală 1863; 13 ghiscars 1863, C: guzgan R; 14 în dosare 1863: între dele R, Ci locuieşte 1863, C: îăcuieşte R; 16 poliţe 1863: poliţă R, C; 17 strănepot R, C: strănăpot4 1863; 23 şoarecii 1863, C: şoaricii R; 26 subt 1863, C: sub R; 30 se 1863, C: să R; 34 zîmbitor C: zimbi-tori?, 1863; 35 generaţiile 1863, R: generaţiele C; aveau 1863, C: avea R; 36 ame- 1 c notînd şi grupul grafic ch apare frecvent în ediţia 1863. 2 Forma din text cere pronunţarea bisilabică, neobişnuită, a cuvîntului Grecia- 3 Ar putea fi şi singular şi plural (cf. cîmpiele etc). 4 Formă necunoscută din altă parte. 519 rinţaţi 1863, R: ameninţaţi C; 37 pierdem R: scris perdem C, 1863; locuinţa 1863, C: lăcuinţa R; 38 moldovean f-van R) obraznic 1863, R: romîn din Moldova C; $n R există o notă, a redacţiei: Facem cunoscut acelor ce nu ştiu că d. Sion a tradus în versuri elegante o mare parte din Paradisul lui Milton; 41 o am R, C: am aritmie 1863; 42 ca R, C: că 1863; 47 şoareci 1863, C: şoarici R; 49 a 1863, C: ş-a R; 50 picerele 1863: picioarele R, picioarile C; 51 toţii R, C: toţi 1863; 53 şoarecii 1863, C: şoaricii R; noştri 1863, R: noştri C; 54 găsi 1863: •cerca R, C; -mprotivire 1863, R: -mpotrivire C; descurajaţi 1863: descurajaţi R, descurageaţi C; 55 orce 1863, C: orice R; totdeauna 1863, C: totdauna R; 58 zise 1863, C: zice R; auzitorii 1863: auditorii R, C; aplaudat 1863, C: aplodat R; 62 domnea 1863, R: dormea C; în natură R, C: înatura 1863; 70 taineci 1863: tainici R, C; 71 purta 1863, R: purtau C; 73 arăta 1863, R: arătau C; 74 munteancă 1863, R: munte ană C; 76 ţipăt 1863, C: ţipet R; 77 Ţîrcovnicii 1863, R: Ţircovnicii C; 82 chiar daca 1863: deşi chiar R, C; -o C: -a R, 1863; S3 -a 1863, C: -au R; 85 şoarecii 1863, C: şoaricii R; 87 face onoare 1863, C; mult onor face R; 89 şoareci 1863, C: şoarici R; 91 nu îmi 1863: nu prea-nu R, nu-mi C; 92 faimosul 1863: vestitul R, C; 93 mîna R, C: mînă1 1863; 95 pierderea; scris perderea R, C, 1863; 96 amic îmi fusese 1863: îmi era prieten (prietin R) R, C; 97 crez 1863, C: cred R; daca atunci 1863: dacă-atunce Ry dacă atunci C; 99 Daca 1863, R: Dacă C; şoarecii 1863, C: şoaricii R. ADIO Invectiva este adresată, cum arată subtitlul din manuscris, proconsulului Halcinski, reprezentantul la Bucureşti al autocraţiei ţariste. Halcinski intrase în conflict cu mai mulţi democraţi romîni, printre care şi Cîmpineanu. (în 1851 proconsulul îl sfătuieşte pe Ştirbei să confişte averile revoluţionarilor de la 1848.) Nici cu Alexandrescu relaţiile nu erau mai bune. O mărturiseşte poetul în scrisoarea către I. Ghica din 2 ianuarie 1853; vorbind despre inaugurarea Teatrului Naţional, poetul relatează că „DD. consoli asista la această deschidere: cel rusesc şi cel nemţesc era într-o lojă cu domnul. Dar apropo de cel rusesc (care nu ştiu de ce mă urăşte foarte mult), să vorbeşte pe aici că n-ar fi în bune relaţii eu şeful statului... " Halcinski a plecat din Bucureşti o dată cu retragerea trupelor ruseşti în timpul războiului Crimeei, în august 1854. ^In această epocă datează poezia lui Alexandrescu, care se pare că a circulat în manuscris o bucată de vreme.2 Se găseşte în ms. 801 al Academiei R.P.R., f° 116 —117, anexat unei scrisori către Ghica din 22 august (1854) (ms), 1863. Titlu în ms se citeşte subtitlul: pentru plecarea proconsolului Halcinski; în locul versurilor 1 — 4 se citesc în ms: Adio ! lung adio şi fără revedere, Departe, mult departe te du de ţara mea: Pustiul Siberiei te-aşteaptă cu plăcere Pămîntul să te-nghiţă şi dracul să te ia. 1 Chiar în acelaşi vers, ediţia din 1863 scrie labă pentru labă. 2 Cf. CD. Aricescu, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, intre anii 1840 — 1866..., Bucureşti, 1884, p. 3. <6 climă 1863: ţară ms; 7 Jiganie 1863: Jîganie ms; 9 romînul 1863: rumînul ms; 10 Monarhului ce 1863: Acelui care ms; înzestra 1863: înzestra ms; 11 sălbatic, fanateca- 1863: fanatic, sălbateca- ms; 12 robiei 1863: robirii ms; dez-• gusta 1863: dezgustă ms; 16 crude ms: crede 1863; 17 se 1863: să ms; 18 vindicat 1863: vindecat ms; 25 copiii ms: copii aritmie 1863; 29 ms are în ştersătură: Cînd toamna rodul dulce s-a copt în 30 Ţăranul ms:.scris Ţeranul 1863; se 1863: să ms; 31 ramură 1863: ramura ms; expune ms: scris espune 1863; 32 Scheletul 1863: Cadavrul ms; cadavrul (scris cadaverulj 1863: scheletul ms; 34 ferit 1863: scutit ms; 35 feţei 1863: feţii ms; 39 Pustiul Siberiii 1863: Pustiele Schitiei ms; 40 dracul 1863: dracu ms. CONFESIUNEA UNUI RENEGAT Satira aceasta, îndreptată împotriva lui BHade, a fost publicată mai întîi în ziarul Independinţa din 1 mai 1861. Pentru o datare corectă trebuie să ţinem -seama de împrejurările care l-au îndemnat pe Alexandrescu să o tipărească. L,a 13 aprilie 1861 apare în Naţionalul lui V. Boierescu o prolixă fabulă intitulată Cîinele bolnav de ochi, semnată H(X). Introducerea la această fabulă il vizează pe Alexandrescu şi recentele sale publicaţii din ziare, referindu-se în ..special la Mielul murind. Alexandrescu îl consideră, probabil pe drept cuvînt, pe Eliade drept autor al atacului şi, ca răspuns, trimite ziarului Independinţa această Confesiune, însoţind-o de o scrisoare cu caracter polemic, semnată G.M.A., în care, -după ce face aluzii la diferitele acte de trădare, mai vechi şi mai recente, ale lui Eliade, fără a-1 numi, şi după ce citează dintr-o epigramă a lui Iancu Văcărescu ■. » şi dintr-o satiră a sa, îndreptate împotriva aceluiaşi, încheie: „Dar fiindcă acum nu este vorba numai de fabule, pînă a se răspunde autorului iarăşi printr-o fabulă vrednică de dînsul, eşti rugat, domnule redactor, •a publica în jurnalul dumitale Independinţa, care merită în adevăr numele ce -poartă, alăturata «confesiune a unui lepădat» şi a primi încredinţarea osebitei ..stime şi consideraţiuni din partea unuia din abonaţii dumitale.'1 Faptul că în prima ei tipărire această poezie apare ca un răspuns direct la iabula lui Eliade, i-a făcut pe toţi cercetătorii operei lui Alexandrescu — începînd cu Bogdan-Duică1 — să considere că data compunerii este tot anul 1861, că, aşadar, poezia ar fi fost scrisă ca o replică la Cîinele bolnav de ochi. Această ^datare se loveşte însă de o serie de fapte care o infirmă: Alexandrescu nu afirmă în nota sa că ar fi scris poezia în urma apariţiei iabulei atribuite lui Eliade. Dimpotrivă, el arată că, neavînd răgazul să răspundă 5 1 tot printr-o fabulă, trimite redacţiei această „confesiune" pe care e de presupus |J >că o avea de mai de mult, i l Pe de altă parte, e neverosimil ca într-o poezie scrisă la 1861, elementele | atacului, aluziile concrete să se refere exclusiv la evenimente petrecute cu aproape ? "treizeci de ani în urmă, în timpul ocupaţiei ruseşti: ceasornicul dăruit de Kisselef I 1 P. 38; G-h. Adamescu, Grigore Alexandrescu, Poezii..., Bucureşti, 1925, p. 263; | E. Lovinescu, p. 70. G-. Călinescu, p. 408, observă însă că „satira e în stilul cel mai \ viguros ai poetului, deşi parcă de o factură mai veche". 520 521 (v. 17), privilegiul de care se bucura tipografia (v. 31 — 32), sciziunea provocată în Societatea Filarmonică (la acest fapt se referă, probabil, versurile 21 — 24) etc. Aceasta cu atît mai mult, cu cît în scrisoarea către redacţie sînt pomenite „trădări" mult mai recente: întoarcerea lui EHade în ţară sub protecţia turcilor, „povă-ţuind pe şeful armatei otomane să facă din Romînia un paşalîc turcesc şi să închidă în temniţă la Rusciuc pe Ştefan Golescu, protectorul său". Tot EHade a fost acela „care a făcut ode prinţului A. Ghica, cînd se zguduie pămîntul şi tremură de frică, care a făcut ode prinţilor Gh. Bibescu şi B.. Ştirbei cînd se lupta pentru domnie, făcînd din ei doi Joi păgîneşti ce se lupt în aer; care s-a înrolat la conservatori pentru o plată destul de bună şi apoi a fost respins de dînşii pentru incapacitatea sa" etc, etc. în sfîrşit, chiar dacă am admite că poetul îşi păstrase neatinsă puterea creatoare şi după boala care îl lovise în 1860, este evident că tonul şi elementele romantice ale poeziei1 nu cadrează cu atmosfera realistă din întreaga sa producţie poetică de după 1847. Credem2 că trebuie să identificăm Confesiunea unui renegat cu Spovedania, poezie trimisă în 1841 la Iaşi pentru a fi inclusă în ediţia pregătită de Kogăl-niceanu şi Donici, şi care n-a mai fost tipărită. Alexandrescu cere în mai multe scrisori către Ghica restituirea manuscrisului şi este probabil ca cererea să-i fi fost satisfăcută.3 Confesiunea nu este decît latinizarea titlului Spovedania. Este interesant de remarcat, şi aceasta confirmă ipoteza noastră, că textul tipărit în Independinţa şi în ediţia din 1863 prezintă numeroase particularităţi ortografice moldoveneşti, urme ale intervenţiei editorilor de la Iaşi pe manuscrisul original (scrisnesc pentru scrîşnesc, v. 8; sfâşia, v. 16 ; câştigate, v. 19; tî-răndu-mă, v. 23; zimbit,v. 36 etc). Independinţa din 1 mai 1861 (I), 1863; reprodus în Romînul din 11/23 mai 1861. Titlu renegat 1863: lepădat I; 17 pieptu: scris peptu I, 1863; 22 siinţi-mente 1863: simtimente I; 44 trimite 1863: le trimite aritmie I; 50 să mai I: să le mai aritmie 1863; 51 Hristos 1863: Cristos I; 57 ruga 1863: ruga-ţi I. VUIyPOIUL PREDICATOR Fabula aceasta, una din primele creaţii ale lui Alexandrescu, a fost publicată mai întîi în ediţia din 1832. I. Ghica (p. 659) relatează împrejurările în care a fost recitată în faţa lui I. Văcărescu: cu o seară după ce Alexandrescu făcuse cunoştinţă cu Văcărescu, a avut loc la tatăl lui Ghica o reuniune la care participau Văcărescu, Eufrosin Poteca, Eliade, fraţii Cîmpineanu şi alţii. „Serata s-a încheiat; după cum se obicinuia pe atunci, în sofragerie, cu un curcan fript, admirat de întreaga adu- 1 Vezi, mai ales, descrierea remuşcărilor, versurile 5—16. 2 Vezi I. Fischer, Note şi rectificări cu privire la opera lui Gr. Alexandrescu, în Analele Universităţii „C. I. Parhon", Seria ştiinţelor socrale, 7, 1956, p. 93 şi urm. 3 Poezia a fost considerată pierdută de cercetătorii operei lui Alexandrescu. Cf. G. Bogdan-Duică, p. 33; E. Lovinescu, p. 65. nare, blagoslovit de părintele Grigorie Poenăreanu şi salutat de tînârul poet cu fabula sa, care se termina cu: Prinţule, în loc de plată, Aş pofti cîţiva curcani." Trebuie să situăm, aşadar, compunerea fabulei între anii 1831 şi 1832. Vulpoiul predicator este o traducere, cu destule stîngăcii (provenite în mare măsură dintr-o insuficientă înţelegere a originalului), a fabulei lui Florian, Le renard qui prâche (III, 7): Un vieux renard casse, goutteux, apoplectique, Mais instruit, eloquent, disert, Et sachant tres bien sa logique Se mit â precher au desert. Son style etait fleuri, sa morale excellente. II prouvait en trois points que la simplicite, Les bonnes moeurs, la probite, Donnent â peu de frais cette felicite Qu'un monde imposteur nous presente Et nous fait payer cher sans la donner jamais. Notre predicateur n'avait aucun succes; Personne ne venait, hors cinq ou six marmottes, Ou bien quelques biches devotes Qui vivaient loin du bruit, sans entour, sans faveur, Et ne pouvaient pas mettre en credit l'orateur. II prit le bon parti de changer de matiere, Precha "contre Ies ours, Ies tigres, Ies lions, Contre leurs appetits gloutons, Leur soif, leur rage sanguinaire. Tout le monde accourut alors â ses sermons, Cerfs, gazelles, chevreuils, y trouvaient miile chai 1,'auditoire sortait toujours baigne de larmes, Et le nom du renard devint bientot fameux. Un lion, roi de la contree, Bon homme au demeurant, et vieillard fort pieux, De Tentendre fut curieux. Le renard fut charme de faire son entree  la cour: il arrive, il prâche, et, cette fois, Se surpassant lui-mâme, il tonne, il epouvante Les feroces tyrans des bois, Peint la faible innocence â leur aspect tremblante Implorant chaque jour la justice trop lente Du maître et du juge des rois. Les courtisans, surpris de tant de hardiesse, Se regardaient sans dire rien; Car le roi trouvait cela bien. 522 523 La nouveaute parfois fait aimer la rudesse. Au sortir du sermon, le monarque enchante Fit venir le renard: „Vous avez su me plaire, Lui dit-il; vous m'avez montre la verite: Je vous dois un juste salaire; Que me demandez-vous pour prix de vos leconş?"1 Le renard repondit: „Sire, quelques dindons". Tema a fost reluată de Alexandrescu în Vulpea liberala. 1832, 184.2, 1863. 3 şcoală 1832: scris scoală 1842, 1863; 4 logica 1863, 1842: loghica 1832; 7 Se 1863, 1842: Să 1832; 20 veneau 1863: venea 1832, 1842; 33 ascultau 1863: asculta 1832, 1842; 34 lacrimi 1863, 1842: lacrămi 1832; 35 Plecau 1863: Pleca 1832, 1842; 47 Pradă 1863: Jărtva 1832, 1842; 52 Ascultau 1863: Asculta 1832,1842; 63 Oratorul 1863: Autorul 1832, 1842; -ndată 1832, 1842: îndată aritmie 1863. PRIVIGHITOAREA ŞI PĂUNUL Fabula, publicată mai întîi în ediţia din 1832, este o traducere după Le rossignol et le paon de Florian (III, 5)2: L'aimable et tendre Philomele Voyant commencer Ies beaux jours, Racontait â l'echo fidele Et ses malheurs et ses amours. Le plus beau paon du voisinage, Maître et sultan de ce canton, ^levant la tete et le ton Vint interrompre son ramage. „Cest bien â toi, chantre ennuyeux, Avec un si triste plumage, Et ce gros bec, et ces gros yeux, De vouloir charmer ce bocage !  la beaute seule il va bien D'oser celebrer la tendresse; De quel droit chantes-tu sans cesse ? Moi, qui suiş beau, je ne dis rien." 1 Alexandrescu amplifică traducerea acestui vers, adaptînd-o situaţiei de la noi: Ce vrei? Slujbă, rang sau bani? (v. 62) 2 V. Ghiacioiu, p. 180. 524 — „Pardon, repondit Philomele, Il est vrai, je ne suiş pas belle; Et si je chante dans ce bois, Je n'ai de titre que ma voix. Mais vous, dont la noble arrogance M'ordonne de parler plus bas, Vous vous taisez par impuissance, Et n'avez que vos seuls appas. Ils doivent eblouir sans doute: Est-ce assez pour se faire aimer? Allez, puisque Amour n'y voit goutte, C'est l'oreille qu'il faut charmer." 1832, 1842, 1863. Titlu Privighitoarea 1863, 1842: Privigătoarea 1832£ 1 Filomela 1863, 1842: Filomila 1832; 5 răseîntătoare: scris reseîntătoare 1832,. 1842, 1863; 6 Tristele 1863: Triştile 1832, 1842; 12 Astfel 1863: Asfel 1832,. 1842; 25 Filomela 1863: Filomila 1832, 1842; 30 Soarta mea 1863: Titlu meu1 1832, 1842; de 1863, 1842: să 1832; 32 Astfel 1863: Asfel 1832, 1842. MĂGARUL RĂSFĂŢAT Publicată mai întîi în ediţia din 1832, această fabulă este o adaptare după La Fontaine, V*âne ei le petit chien (IV, 5): Ne forşons point notre talent, Nous ne ferions rien avec grâce: Jamais un lourdaud, quoiqu'il fasse, Ne saurait passer pour galant. Peu de gens que le Ciel cherit et gratifie Ont le don d'agreer infus avec la vie. C'est un point qu'il leur faut laisser, Et ne pas ressembler â l'âne de la fable, Qui, pour se rendre plus aimable Et plus cher â son maître, alia le caresser. „Comment! disait-il en son âme, Ce chien, parce qu'il est mignon, Vivra de pair â compagnon Avec monsieur, avec madame, Et j'aurai des coups de bâtons? Que fait-il? Il donne la patte, Puis aussitot il est baise. 1 Alexandrescu n-a înţeles expresia franceză Je n'ai de titre que ma voix („n-am altă diplomă decît vocea") şi, după traducerea literală din ediţia 1832 (cu o uşoară modificare în 1842), a schimbat versul, depărtîndu-se de original. 525 S'il en faut faire autant afin que l'on me flatte, Cela n'est pas bien malaise." Dans cette admirable pensee, Voyant son maître en joie, il s'en vient lourdement, Leve une corne tout usee, La lui porte au menton fort amoureusement, Non sans accompagner, pour plus grand ornement, De son chant gracieux cette action hardie. „Oh ! Oh ! Quelle caresse et quelle melodie ! Dit le maître aussitot. Hoiâ ! Martin-bâton." Martin-bâton accourt; l'âne change de ton. Ainsi finit la comedie. Se poate observa că, spre deosebire de fabulele precedente şi de Catîrul ce-şi laudă nobilitatea, această fabulă, ca şi cea următoare, se depărtează destul de mult de original: morala nu numai că este trecută la sfîrşit, dar atenuează conţinutul întrucîtva negativ din La Fontaine (versurile 3 — 4 ale originalului) ; împrejurările acţiunii şi numeroase detalii sînt de asemenea modificate. 1832, 184.2, 1863. Titlu răsfăţat 1832: scris resfăţat 1842, 1863; 25 Blestematului 1863, 1832; Blăstematului 1842; 26 împrejur 1832: împregiur 1842, 1863; 27 pîine 1832: pîne 1842, 1863; 33 astfel 1863: asfel 1832, 1842; 34 -ncetişor 1832, 1842: încetişor aritmie 1863; 43 se 1863, 1842: să 1832; 45 slugele 1863, 1842: slugile 1832; 48 mulţămesc1 1863, 1842: mulţumesc 1832. PAPAGALUL ŞI CELELALTE PASERI Fabula aceasta, publicată mai întîi în ediţia din 1832, este o traducere liberă a fabulei lui Florian Le perroquet (III, 16): Un gros perroquet gris, echappe de sa cage, Vint s'etablir dans un bocage; Kt la, prenant le ton de nos faux connaisseurs, Jugeant tout, blâmant tout d'un air de suffisance Au chant du rossignpl il trouvait des longueurs, Critiquait surtout sa cadence. Le linot, selon lui, ne savait pas chanter; La fauvette aurait fait quelque chose peut-etre, Si de bonne heure il eut ete son maître, Et qu'elle eut voulu profiţer. Enfin aucun oiseau n'avait Part de lui plaire, Et, des qu'ils commencaient leurs joyeuses chansons, Par des coups de sifflet repondant â leurs sons, Le perroquet les faisait taire. 1 Am păstrat această formă, cu toate că provine din ediţia 1842 şi este neobişnuită ia Alexandrescu, deoarece nu este specific moldovenească. Lasses de tant d'affronts, tous les oiseaux du bois Viennent lui dire un jour: „Mais pariez donc, beau sire. Vous qui sifflez toujours, faites qu'on vous admire, Sans doute vous avez une briliante voix; Daignez chanter pour nous instruire." Le perroquet dans l'embarras Se gratte un peu la tete et finit par leur dire: „Messieurs, je siffle bien, mais je ne chante pas." Modificările aduse de Alexandrescu originalului sînt puţine: în afară de suprimarea deliberată a aluziei la criticii contemporani, care ar fi contrastat cu lipsa unei opinii literare organizate în Romînia anului 1832, se observă în genere tendinţa de simplificare, mai ales-a pasajelor greu de tradus (pasajul din Florian în care sînt înşirate păsările din pădure este redat la Alexandrescu printr-un singur vers: „Pasăre mică sau mare").1 1832, 1842, 1863. Titlu paseri 1863, 1842: pasări 1832; 3 plimba 1863: uita 1832, 1842; 5 judece 1863, 1832: judice 1842; 6 Paserile 1863, 1842: Păsările 1832; 9 Filomelii 1863, 1842: Filomilii 1832; 21 exemplu 1832, 1842: scris esemplu 1863; 22 şuierare: scris şuerare 1832, 1842, 1863. CATÎRUL CE-ŞI LAUDĂ NOBILITATEA Publicată mai întîi în Curierul romînesc din 31 iulie 1832, această fabulă este o traducere liberă a fabulei lui La Fontaine, Le mulet se vantant de sa gene-alogie (VI, 7): Le mulet d'un prelat se piquait de noblesse, Et ne parlait incessamment Que de sa mere la jument, Dont il contait mainte prouesse. Elle avait fait ceci, puis avait ete la. Son fils pretendait, pour cela, Qu'on le dut mettre dans l'histoire. II eut cru s'abaisser servant un medecin. iŞtant devenu vieux, on le mit au moulin. Son pere l'âne alors lui revint en memoire. Quand le malheur ne serait bon Qu'â mettre un sot â la raison, Toujours serait-ce â juste cause Qu'on le dît bon â quelque eUose. Vezi, de asemenea, nota la versul 19 al textului. 526 527 Morala fabulei lui La Fontaine apare în versiunea romînească a lui Alexandrescu numai în Curierul şi este lăsată la o parte, poate din pricina stîngăciei de traducere, în reeditările ulterioare. Curierul rumînesc din 31 iulie 1832 (C),i832, 1842, 1863. Titlu -şi 1863, 1842: îşi C, 1832; nobilitatea 1863, 1832, 1842: nobleţea C; 3 Nobleţea Cy 1832: Nobleţă 1863, 1842; 6 exempluri C, 1832, 1842: scris esempluri 1863; 12 rămînea 1863, 1832, 1842: rămîia C; 13, 14 se 1863, 1842: să C, 1832; 19 sesfîrşi 1863, 1842: să sfîrşî C, 1832; nobleţea C, 1832: nobleţă 1842, 1863; 20 bătrîneţea 1863, 1832: bătrineţea C, bătrîneţa 1842; 23 tatăl său 1863, 1832, 1842: tatî-so C; 24 şi-a 1863: ş-a C, şi- greşeală 1832, 1842; după 24 urmează în C: Daca o nenorocire Nu ar fi de alt folos, Decît ca să dea simţire Mîndrului lăudăros, Eu tot bune (sic) o numesc. BURSUCUL ŞI VULPEA Nu cunoaştem o publicare a fabulei anterioară ediţiei din 1863. Pare scrisă înaintea anului 1860; numeroasele expresii franceze ne îndeamnă să credem că e vorba de o traducere sau de o adaptare apropiată de un original francez.1 G. Călinescu (p. 483) emite, cu îndoieli, ipoteza că fabula ar putea fi îndreptată împotriva lui Cuza „cu tabăra de la Floreşti cu care domnitorul voia, din îndemnul Franţei, să ţină la respect pe austrieci".2 1863.3 Pe: De 1863; 22 redijate: scris redigiate 1863; 42 deşarte: scris deşert o 1863; 49 expune: scris espune 1863. ŞARLATANUL ŞI BOLNAVUL Prima tipărire cunoscută este aceea din Colecţiune de nuvele, poezii şi altele Bucureşti, 1855. Dar cum în această colecţie nu este probabil să se fi publicat inedite, şi cum în textul ediţiei din 1863 există unele particularităţi ortografice" moldoveneşti (împregiurul, v. 27), se poate presupune că istorioara a mai fost publicată, poate chiar în acelaşi an, într-o revistă din Moldova. Subiectul este tratat, cu date întrucîtva diferite, şi de Esop (Tpaug xal locrpoS „Bătrîna şi medicul", 87): o bătrînă bolnavă de ochi este îngrijită de un medic 1 Se remarcă absenţa, aproape totală, a localizărilor, atît de frecvente la Alexandrescu. 2 A. D. Xenopol, Istoria rominilor*, XIII, p. 42 şi urm., vorbeşte de o tabără de la Ploeşti, organizată în acest scop. care, la fiecare vizită, îi sustrăgea cîte o piesă din mobilier. La sfîrşitul tratamentului, pacienta refuză să-i plătească, deoarece vederea îi este mai slabă ca înainte: la început îşi vedea toate mobilele, acum nu mai vede nimic. Colecţiune de nuvele, poezii şi altele, Bucureşti, 1855, p. 65 fCJ, Reforma din 25 octombrie 1862 (R), Romînul din 2J — 28 octombrie 1862 (Rom), 1863. Titlu Şarlatanul 1863, R, Rom: Doctorul C; 2 slăbise 1863, R, Rom: lipsise C; 4,5 vestit 1863, C: faimos1 R, Rom; 5 se 1863, C: să R, Rom; nimeni 1863, R„ Rom: nimini C; 7 astfel în C: Cu poleială legate 8 Diplome 1863, C, R: Diplomi Rom; -n C, R, Rom: în aritmie 1863; academii 1863, C: academie R, Rom; 14 pierde 1863: scris perde C, R, Rom; 15 Ci-1 C, R, Rom: Ci îl aritmie 1863; 16 ce îi 1863, Rom: ce-i C,R; spune 1863, R, Rom: zice C; 17 şază (scris şedăj 1863: şadă R, Rom, şează C; 20 îl 1863, C: i-1 R, Rom; 21 iară a duoua ş-a 1863: iară a duoua şi a C, a doua şi a R, iară a doua şi-a Rom; 22 nuouâ j£6j:nouă C, R, Rom; 23 Luă 1863:l,ua C, Fără de nici o sfială, lua (luă Rom) Rr Rom; duouă 1863, R: două C, Rom; 24 în casă 1863: pe masă C,R,Rom; 25 îl 1863, R,. Rom: el C; 26 uite 1863, Rom: uită C, R; 27 văz 1863, C: văd R, Rom; răspunse Ry Rom: scris respunse 1863; împrejurul C, R, Rom: împregiurul 1863; 28 nemaizărind 1863, R, Rom: nemaigăsind C; 29, 30 văz 1863, C: văd R, Rom; 31 — 32 astfel în C; Sunt şearlatani de tot felul: unii astfel lecuiesc Relele societăţii; eu îi zic, dar nu-i numesc. astfel în R, Rom: Cunosc şarlatani politici Care astfel lecuiesc Ranele soţietăţii ("societăţii Rom); eu îi ştiu, dar nu-i numesc. 31 exploatez: scris esploatez 1863. ATELAJUL ETEROGEN Istorioara a fost publicată mai întîi în Păcală din 17 septembrie 1860; ar fi deci prima manifestare literară a poetului după boala care îl lovise în iunie-august 1860. Este posibil ca ideea să fi fost preluată de la Krîlov (Jlededb, uţyKCi u paK , IV, 5), tradusă de Donici sub numele Racul, broasca şi ştiuca (I, p. 28). Traducerea franceză din culegerea citată la p. 487 este datorată lui Picard. Subiectul ar putea fi inspirat şi din fabula L 'A ttelage a lui Lachambeaudie, (VI, 12)2, de care se deosebeşte însă în foarte multe privinţe: în fabula fran- 1 De obicei Alexandrescu înlocuieşte în ediţia 1863 cuvîntul vestit din textele anterioare prin faimos. In cazul de faţă se pare că poetul a trimis la tipar o versiune ante^ rioară acelei publicate în Reforma. 2 Cf. V. Ghiacioiu, p. 511. 528 34 — Grigore Alexandrescu, Opere I 529 ceză este vorba de un bătrîn care urma să se căsătorească cu o fată de cinei-sprezece ani; el se convinge că trebuie să renunţe la acest proiect, cînd vede pe drum o căruţă cu doi boi înjugaţi, unul slab şi bătrîn, altul tînăr şi puternic. Păcală din 17 septembrie 1860 (P), Reforma din 1 noiembrie 1862 (R), 1863. Titlu atelajul P: scris atelagiul R, atelazul 1863; 2 înhamă 1863: înhamă probabil corect P, R; 9 astfel în P: Omul suit în car 12 Dar 1863, R: Iar P; 16 Zice 1863: Zise probabil corect P, R; 20 vizitat (scris visitat; 1863, R: cunoscut P; 21 omis în P; 22 aflat 1863, R: văzut P; 24 atelajul P; scris atelagiul R, atelazul 1863. IEPURELE, OGARUL ŞI COPOIUL Fabula a fost publicată mai întîi în Romînia literară din 16 aprilie 1855, sub titlul Ogarul şi iepiirele. Versiunea primitivă este mai amplă decît aceea din 1863. Romînia literară din 1.6 aprilie 1855 (RL), F^eforma din 31 martie 1863 (R), 1863. Titlu Iepurele fiepurile R), ogarul şi copoiul 1863, R: Ogarul şi iepurele RL; 1 lăudate 1863, R: însemnate R; 2 reproşate 1863: imputate RL, imputate R; în locul versurilor 3—4 se citesc în RL: Mai ales cînd să-ntîmplă s-aducă-mpiedecare La cugetări şi fapte vrednici de defăimare. Asta ne-o-ncredinţează Fabula ce urmează: 4 executarea 1863: scris esecutarea R; 5 iepurile 1863, R: iepurele RL; 7 atuncea omis în R; în locul versului 8 se citesc în RL: Copoiul; el sentinţa fără apel o da, Căci era de soi nobil şi se născuse prost Şi dreptul natural îl cunoştea -de rost. 12 viu 1863: voi R; în RL versul se citeşte astfel: P)u viu să te jăluiesc 15 vrînd a-1 întîlni 1863, R: oricînd vreu să-1 prind RL; 16 vijelii 1863, R: vijălii RL; 18 piept 1863, RL: scris pept R; 23 Cînd 1863, RL: Căci R; în locul versurilor 25—28 50 citesc în RL : — „Destul: respunde-acum, soi necuviincios, Urecheat şi fricos; Zi, ce s-ar fi-ntîmplat dacă domnul ogar, Gonindu-te-n zadar, 530 ■ . 5 îşi frîngea vrun picior? Şi cum de îndrăzneşti Să faci a asuda ogarii boiereşti?" Iepurele-a respuns: „Măria ţa, gîndesc Că nu păcătuiesc, Fiindcă cm vroit 10 Prin fugă să mă scap de un vrăjmaş cumplit..." — „Te-nşăli, latră atunci copoiul cafeniu, în condică e scris, pe cît eu minte ţiu, ba faţa şeaptezeci, al .şesea paragraf, Că orice vînător te poate face praf 15 Dacă te va-ntîlni; ai drept a te lupta, Dar nu-ţi este iertat prin fugă a scăpa. Pe acest temei dai, iată te-am osîndit Să fii de tribunal îndată jupuit: 26 le omis în R; 27 Orice 1863: Orce R; 29 va rămînea 1863, R' să va păstra RL; judecător 1863, RL: judecători R; 30 jeluitor 1863: jăluitor RL, jeluitori R. URSUL ŞI VULPEA Fabula a apărut în toamna1 anului 1855 în ziarul Patria sub titlul Lupul şi vulpea. Steaua Dunării din 3 noiembrie 1855, reproducînd o publicaţie anterioară din Patria2 (S), Reforma dini martie 1863 (R), 1863. Titlu Ursul 1863, R'-Lupul S; înaintea versului 1 se citesc în S3: A fost un timp cînd multe din fabulile mele Se esplica de oameni în chipuri foarte rele, Crezînd cei cu rău cuget că eu prin dobitoace Pe hoţi, spioni şi alţii nu i-aş lăsa în pace 5 Să-şi facă meseria. D-atunci învăţai minte, Şi veţi vedea la vale Ce fel m-am pus la cale, Ca să nu dau pricini la astfel de ispite. 2 cînd omis în 5/ răsturna S, R: scris resturna 1863; se citesc următoarele în S: locul versurilor 4 — 10 Zicea unei vulpi lupul: „Şi-n.ce o să stea oare Binele acel mare?" îl întrebă. — „în toate 1 V. Ghiacioiu precizează „noiembrie 1855"; Este greu de crezut că a apărut în 1 sau 2 noiembrie în Patria din Bucureşti şi a fost reprodusă a doua zi în Steaua Dunării din Iaşi. 2 Colecţia acestui ziar lipseşte din Biblioteca Academiei' R.P.ît.- 3 Cf, Corbii şi barza, variantele. 34* 53 P 4 vulpi 1863: vulpe Rl c-oricine 1863: ş-orcine R; 13 îmbunătăţim S, R: -mbu-nătăţim aritmie 1863; 19 — 20 astfel în S: Mulţi ce se cred în stare 19 sau 1863: şi R: 22 Daca 1863, R: Dacă S; 24 Tot astfel 1863, R: Ca lupul 5. CORBII ŞI BARZA A apărut mai întîi în Concordia din 12 martie 1857, precedată de un prolog în care se reia prologul fabulei Ursul şi vulpea (suprimat şi acesta în ediţia din 1863; vezi variantele). încheierea a provocat protestele boierilor; iată cum relatează Alexandrescu faptele, în scrisoarea către Ghica din 14 mai 1857 (vezi mai jos nota din Reforma): „în zilele trecute, un boier din cei mai mari a reclamat împotriva mea la caimacamii1, cerînd răzbunare pentru insulta ce zicea că aş fi făcut clasei întregi printr-o fabulă publicată în Concordia şi care să încheie cu următoarele versuri [urmează citarea versurilor 36 — 40]. Numitul boier, care să vede că are cuvinte a-şi aplica fabula, pretindea că printr-acele versuri atacam nu numai pe D.D.-lor (deşi nu numesc pe nimeni), dar chiar şi puterile care i-au decorat. Caimacanul n-a înţeles lucrul ca dînşii, căci altfel s-ar fi făcut un frumos scandal, şi crez că n-aş fi pierdut eu la judecată." Versurile cu atît de directă referire la situaţia din vremea poetului (36 —41) s-au întipărit în mintea contemporanilor. Sînt folosite, de exemplu, ca motto la articolul Ocaziunile zilei al iui G. Costa-Foru din Secolul (15 aprilie 1857). Concordia din 12 martie i8$y (C), Reforma din J5 noiembrie 1862 (R), 1863, Romînul din ig februarie 18j2 (Rom); versurile 36 — 40 se găsesc citate în scrisoarea către I. Ghica din 14 mai 1857, f° 144 — 145 (ms). înaintea titlului e citesc în C: A fost un timp cînd multe din fabulile mele Se esplica de oameni în sensuri foarte rele, Crezînd cei cu rău cuget că eu, prin dobitoace, Pe hoţi, spioni şi alţii nu i-aş lăsa în pace 5 Să-şi facă meseria! D-atunci învăţai minte; Şi veţi vedea la vale Ce fel m-am pus la cale Ca să nu mai dau pricini la astfel de ispite.2 Căci fabulile mele cele ce au să vie 10 Nevinovate, blînde ca mieii or să fie; Cum e doveditoare Fabula următoare: 1 Al. Ghica, „fostul tiran" de la 1840. 2 Vezi Ursul şi vulpea, variantele. 532 în R se citeşte următoarea notă: Această poesie s-a făcut sub caimacamia lui Alexandru Ghica vodă. Boierii s-au plîns la caimacam contra autorului; iar acesta le-a răspuns: deoarece nu se atacă nimeni personal prin această poesie, de ce vă plingeţi, de ce vă băgaţi lingura unde nu vă ferbe oala?; 14 glas C, R, Rom: plac greşeală provenită din confuzia unor caractere chirilice 1863; 22 ora ("oră Rom) de plăcere 1863, Rom: timpul de plăcere C, ceasul de plăceri R; 23 durere 1863, Rom, C: dureri R; după 26 urmează în R: De ferul sîngerat, 27 Iar 1863, R, Rom: Şi C/ 32 — 35 se citesc astfel în C: Cîmp sau om cît le place pot a fi ruinaţi, Nouă ne merge bine, şi iată-ne-ngrăşaţi. %; 33 omis R; 36 ţărei (ssris 30 răspunse 1863, C, R: scris respunse Rom; ţerei 1863) 1863, C, R, Rom: ţării ms; soartă 1863, C, R: soarte Rom; 37 streini 1863, C, R: străini Rom; 39 se citeşte astfel în R: Şi foarte îngîmfaţi 42 — 43 omise în C; 4>4 să 1863: se C, R, Rom; muritori 1863, C, R: trădători Rom; 45 Dacă 1863, R: Daca C, dac-i?om; oameni 1863, R, Rom: lume C; aşa 1863, C, Rom: aşa de R; 46 răspunderea 1863: scris respunderea C, R, Rom. CAIAJIv VÎNDUT ŞI DIAMANTUL CUMPĂRAT 1863, 2 îmi: -mi aritmie 1863- 20 -ntîmplare: întîmplare aritmie 1863- PORCUL LIBERAT Fabula a fost publicată mai întîi în Rumînul din 14/27 decembrie 1857. Dezrobirea ţiganilor domneşti şi mănăstireşti a avut loc în 1844, a celor particulari în 2 februarie 1856. Concepţiile lui Alexandrescu pot fi comparate cu consideraţiile lui Alecsan-dri de la sfîrşitul povestirii Vasile Porojan: „Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sînt sclave din născare şi m-am convins că pre cît e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atît e de necumpătat faptul dea libera deodată pe un sclav, fără a-1 pregăti la fericirea ce-1 aşteaptă şi a-1 feri de neajunsurile unei libertăţi pripite." (La I, Ghica, Scrisori, p. 83.) Rumînul din 14 J2j decembrie 1857 (R) , Reforma din 18 aprilie 1863 (Ref) , 1863. 1 s-au liberat ţiganii 1863, R: s-a liberat ţiganul Ref; 3 pe un porc 1863, Ref: un grăsun R; el 1863, R: îl Ref; 8 Orcum 1863: Oricum R, Ref; sl ţi-o dobîndi 1863, R: ţ-ei agonisi Ref; 9 poci 1863, R: pot Ref; 10 dovlecei 1863, R: 533 dovleci Ref; 11 Ba 1863: Nu R, Ref; 12 să 1863, R: Să-ţi Ref; ,13 crez 1863, R: ;cred i?^/; 15* are în Ref următoarea formă: Să mă schimb din ce a fost tata şi de starea lui să fug, 15 ridic 1863: ridic R; 16 Ş-apoi ce ar zice 1863: N-or să rîză atunci R,Ref; 17 -nţeleg: înţeleg aritmie ' 1863, R, Ref; 18 de ea greu se despărţesc 1863, R: ei cu greu o părăsesc Ref. CASTORUL ŞI ALTE LIGHIONI Prima publicare în Romînul din 22 aprilie/4 mai *%5%' S-ar putea ca fabula să se refere la calomniile. şi persecuţiile suferite de revoluţionarii de la 1848; ultimele patru versuri sînt destul de clare în acest s ens. Romînul din 22 aprilie]4 mai 1858 (R) , Romînul din 12 martie 1861 (Rom)1, Reforma din 11 aprilie 1863 (Ref), 1863. Titlu şi alte lighioni 1863: zidar R, şi alte lighioane Rom, Ref; 1 lighioane, locuind 1863, Ref: lighioane, lăcuind R, leghioane ce locuia Rom; 2 Erau 1863, R, Rom: Era Ref; 3 care 1863, R, Ref: Ce tot Rom; 4 vizunii, cuiburi 1863, R: vizuină, cuiburi Rom, vizuini, cuibul Ref; 5 Ele dar 1863, R, Ref: Deci ele Rom; 7 ar putea 1863, R, Ref: putea-vor Rom; 8 prin care 1863, R: cum, prin ce Rom; 9 Stavilă ai opune 1863, R: O stavilă ar pune Rom, Stavile ar opune Ref; 13 Eu asta socotesc 1863, Rom, Ref: Ar fi bine, gîndesc R; 14 De mi-eţi2 (scris mieţij da 1863: Să daţi voi R, De-mi da-veţi Rom, De-mi ăţi da Ref; 15 Să m-apuc să 1863, Ref: Şi eu să vă R, Să mă apuc ca să Rom; 16 apei R, Ref: apoi greşeală Rom, 1863; 21 îneîntat 1863, Rom, Ref: inimat R; 22 Făr-a mai zăbovi 1863, Ref: Ca vrednic muncitor R, Nici ea f= că?J mai zăbovi Rom; 24 — 25 astfel în R: Lucrează mult, mereu, Dar de noroc gonit, De ajutor lipsit, în lucrul său cel greu El nu a izbutit; 25 astfel în Rom: Rău foarte izbuti, 27 umflat x86ş, R, Ref: îmflat Rom; 28 Izbi ş-asvîrli l863> Ref: Izbi ş-aruncă R, Izbeşte, aruncă Rom; 29 înălţat 1863, Rom, Ref: neuscat R; 30 fugind 1863, R: fugind Rom, Ref; 31 blestemau 18.63: blestema R, Rom, Ref; 32 defăimau 1 Se pot observa în text numeroase intervenţii ale redacţiei ziarului. 2 Formă suspectă. 534 1863: defăima R, Rom, Ref; 35 Răul 1863, R, Ref: Ast rău Rom; 36 — 42 astfel în R: Căci nu ne-a ascultat Cînd l-am povăţuit , : Şi căci a-ntărîtat, Prin nerozia lui, pe un vrăjmaş cumplit. astfe Rom: Fiindcă a cercat în proasta lui dorinţă In ( = un) ce peste putinţă. 42 Tragem 1863, Ref: Păţim Rom; 43 preţuieşte 1863, Rom, Ref: răsplăteşte R: 44 — 46 astfel în Rom: Oricari nobili fapte sau dreaptă încercare Spre al mulţimii bine şi a ţării apărare Mişei o defăima cînd ea nu izbuteşte. 44 -ncercare 1863, Ref: cercare R; 45 ţărei 1863, Ref: ţării R; 46 daca 1863, R: dacă Ref. MIELUL MURIND Prima publicare cunoscută este aceea din Romînul (17 februarie#i86i) ; cîteva particularităţi ortografice moldoveneşti {căni pentru cîini, v. 22 ; stirpească., v. 27; de pe pentru după, v. 29 etc.) ne îndeamnă să credem că a existat şi o publicare anterioară, în Moldova. Partea finală a fabulei pare să se refere la fapte precise, pe care nu le-am putut identifica. Alexandrescu îşi preţuia această fabulă, poate printre ultimele ca dată: în scrisoarea introductivă la Confesiunea unui renegat, se numeşte pe el însuşi „autorul fabulelor Catîrul cu clopoţei şi Mielul murind". Romînul din iy februarie 1861 (R), 1863. 3 Muşcînd 1863: Mîncînd R; 5 să 1863: se R: 8 datoriile 1863: dator iele R; 9 mieii; scris meii R, 1863; 1$ Şi-i zicea 1863: Zicîndu-i R; 14 fătul 1863: fiul R; 15 viu curînd 1863- am să viu R; 16 Căci pe această 1863: Curînd, căci p-astă R; 20 Tu ştii bine 1863: Ştii bine tu R; 22 se citeşte astfel în R: De cîni şi de ciobanii veniţi să o păzească 23 zace de rea gălbează 1863: de grea gălbează zace R; 24 se citeşte astfel în R: C-avem o sumă de doctori, ce rea tratare-i face 25 ciobanul 1863: ciobanii R; 26 ta'tă-tău-1 1863: tat'tău îl Rl 28 şi-nţelege el toţ 1863: şi el pricepe tot R; 29 După acei din preajmă 1863: De pe cei de aproape R. 535 ZUGRAVUL ŞI PORTRETUL CATÎRUL CU CLOPOŢEI Publicată mai întîi în Romînul din 30 martie 1861, istorioara aceasta este totuşi mai veche: un manuscris în caractere chirilice se găseşte printre scrisorile către I. Ghica, ceea ce situează data compunerii înaintea anului 1860. Pe de altă parte, referirea la redactorii care laudă pe unii dintre candidaţi n-ar putea viza decît alegerile pentru divanul ad-hoc din toamna anului 1857; ln preajma acestor alegeri trebuie fixată şi data compunerii poeziei. Presupunerea noastră este confirmată şi de faptul că la versul 28 se vorbeşte de Carcalechi ca de un „redactor care a trăit"; or, Carcalechi murise puţină vreme înainte, în 1856. Ipoteza emisă de V. Ghiacioiu (p. 532), după care portretul ar fi acela «executat poetului de pictorul I. Stăncescu şi expus, după informaţiile editoarei, la Paris în 1862, este plauzibilă1 şi nu infirmă datarea noastră: Stăncescu aplecat, ca bursier, la Paris în anul 1857 Ş1 e de presupus că a luat cu sine cel puţin o schiţă a portretului. Transportarea ia Paris a portretului a putut prilejui versul 6 al istorioarei. Se găseşte în ms. 801 al Academiei R.P.R. f° 186 —1882 (ms), Romînul din 30 martie 1861 (R), 1863. 1 foarte vestit 1863, R: mult renumit ms! întîi fîntii ms) însă-ntrebare 1863, ms: întîia întrebare R; 3 îi 1863: eu ms, R; mi-1 1863, ms, R: mă în ştersătură ms; 4 Aşa cum orcui 1863, ms.'Aşea încît cui R; 5 astfel în R: * Căci am un prea mare-nteres, ca în streinătate 6 Ş-anume-n Franţa mai ales 1863, ms: Şi mai ales în Franţa, voi R; să 1863, R: se ms; 7 foarte rară 1863, R: rară-n lume ms; 8 Ş-ai ei epitropi 1863: Ş-ai ei prieteni ms, Şi epitropii ei R; în astă ţară 1863, R: cu frumos nume ms*' 9 întîiaşi 1863: întiaşi ms; versul are în R forma: Foarte uşor, răspunse el, nu este-ntîia dată 11 te voi 1863, ms: eu te-oi R; te îngraş 1863, ms: te-ngraş eu R; 12 Numai vezi de portret 1863, ms: Numai să vezi d-al tău portret R; 15 N-ar 1863, ms: Nu ar R; sînt 1863, ms: -s R; 16 Trăsurele-mi, ochi, gură (gura 1863) 1863, ms: Trăsure, ochi şi gură R; 17 rîd cîţi mă cunosc 1863, ms: toţi mă recunosc R; 19 vreun 1863, ms: cumva vrun R; 20 romîn 1863, R: rumîn ms; 23 proştilor 1863, ms: răilor în ştersătură ms, celor proşti R; 24 elocuenţă 1863: elocvenţă ms, elocinţă R; celor 1863, ms: la acei R; 25 virtuoşi 1863, ms: virtoşi R; 32 care nu-1 credea 1863: ce se îndoia ms, care nu-1 vedea R," 36 scris 1863, ms: zis R; 38 n-au să fie 1863: n-or să fie ms, nu vor fi R; înşelaţi 1863, R: înşălaţi ms. 1 Portretul, reprodus în ediţia citată la p. 3 şi 31, este într-adevăr flatat în sensul mărturisit de Alexandrescu în versul li. 2 Cu caractere chirilice. 536 A fost publicată mai întîi în Romînul din 12 februarie 1861. Alexandrescu face aluzie la clopoţeii din fabulă în articolul introductiv la Confesiunea unui renegat, afirmînd despre „căzutul protector" de la Naţionalul al lui EHade că, „ameţit de sunetul clopoţeilor, nu mai auzea glasul opiniunii publice". Redactorul Naţionalului era V. Boierescu. Pentru contemporani aluzia era desigur clară şi se referea la probleme de actualitate, cum lasă să se înţeleagă nota introductivă din ziarul Uniunea romînâ, care a socotit necesar să reproducă fabula la numai cîteva zile după prima ei apariţie (18 februarie 1861): „Morala are o legătură foarte naturale cu fabula, fiindcă o coprinde în sine şi s-ar înţelege de toţi, chiar daca n-ar fi adăogată însuşi de poet la sfîrşitul fabulei". Duşmănia poetului faţă de Boierescu nu s-a stins eurînd. Un articol intitulat Despre diplomaţie1 şi publicat de Alexandrescu în 5 decembrie 1874 în Romînul, se încheie astfel: „Sfîrşind, rugăm pe cititori să binevoiască a crede că n-am ^-rut să ating modestia actualelui ministru de Externe, V. Boierescu, apli-cîndu-i acest portret. Marele serviţie ce a adus ţărei sînt constatate şi dovedite prin cordoanele şi decoraţiunile cu cari l-au recompensat străinii". Ideea fabulei ar putea proveni de la Hrisoverghi, care în Magariul îngîmfat vorbeşte de un Măgari decorarisit Şi cu clopotul ia gît. (Poezii, p. 28.) Romînul din 12 februarie 1861 (R), 1863. 4 el omis în R; 5 înainte 1863: -nainte R; 6 Ciredei 1863: Ciredelor R; 13 în sfîrşit iată-mă 1863: Iacă-mă în sfîrşit R; 15 recunoscut R: necunoscut greşeală 1863; 19 nimeni 1863: nimini R; 23 clopoţeii R: clopoţei greşeală 1863; 26 să 1863: se R; 27 june fiind 1863: în sat trăind R; 29 se citeşte astfel în R: ; Atîta zgomot auzind 33 Se 1863: Să R. IvlŞEŢA, RAŢA ŞI GÎSCA O anecdotă apropiată de această fabulă (publicată mai întîi în Reforma din 18 octombrie 1862) apare pentru prima oară în satira a IV-a a poetului latin Iuvenal: se povesteşte că Domiţian a supus deliberării consiliului său felul în care trebuie gătit un peşte uriaş, pentru care nu se găsise un vas pe măsură. V. Ghiacioiu (p. 540) presupune că Alexandrescu a cunoscut anecdota prin intermediul unui fragment al cîntului I din Gastronomia lui Joseph Berchoux. Ipoteza 1 Este vorba de o traducere nemărturisită. 537 poate fi reţinută, deoarece Alexandrescu, c.a şi Berchoux, şi spre deosebire de Iuvenal, vorbeşte de sosul cu care trebuia gătit peştele, în vreme ce la poetul latin deliberarea avea ca obiect vasul în care urma să se pregătească mîncarea. Varianta cunoscută de Alexandrescu avea circulaţie; o pomeneşte Balzac în prefaţa părţii a IlI-a a Iluziilor pierdute: „într-o zi, senatul roman a discutat despre importanta problemă de a şti cu ce sos să se gătească un calcan". Reforma din 28 octombrie 1862 (R), 1863. Titlu Lişeţa, raţa şi gîsca 1863: Gîsca, Ieşita şi raţa R; 1 lişeţă 1863: Ieşită R; 2 lebedei 1863: lebedii R; consilieri 1863: consiliari (greşeală?) R; 3 preşedinta R: preşedinta1 1863; gîştei (scris gîştîeij 1863: gîştii R; strîns 1863: dus R; 4 cişmegiu 1863: cijmegiu R; 5 Erau 1863: Fiind R; 6 se citeşte astfel în R: O chestie urgentă, o pricină de stat. 7 Adică 1863: Adecă R; adînc R: adînce aritmie (trebuie corectat în adînci?) 18631 9 gîtoasă 1863: trufaşă R; 11 se citeşte astfel în R: Lungă fu convorbirea 12 Fraţilor 1863: Domnilor R; 13 Să lăsăm 1863: S-amînăm R; 14 Pricina 1863: Chestia R; 16 se citeşte astfel în R: Să ne gîndim mai bine: veniţi mîine în zori. 17 aplaudară 1863: priimiră R; 19 se citeşte astfel în R: Gîsca aplaudară 20 ei ideie 1863: sa idee R; se risipiră 1863: să risipiră R; 21 omis în R; 2 > vară 1863: vara R; 27 destule 1863: adesea R; 28 Se 1863: Să R. D-NEI ZINCHEI DONICI V. Ghiacioiu (p. 541) afirmă că „Zinca Donici era fiica lui Gheorghe Dia-mandy, originar din Bîrlad, şi sora lui Iancu Diamandy, fost primar al Iaşilor... Zinca Donici a fost căsătorită cu Aga Iancu Donici din Iaşi." Versul 1 al poeziei ne dovedeşte2 că Zinca este Jiipocoristicul numelui Zoe. Acest fapt precum şi genealogia stabilită de V. Ghiacioiu se confirmă prin informaţia dată de O. G. Lecca, Genealogia a 100 de case din Ţara Romînească şi Moldova, Bucureşti, 1911, tabloul 32: Iancu Donici, fiul vornicului Iordache Donici (mort în 1861) era căsătorit cu Zoe Emandi. Rămîne de stabilit în ce fel a putut intra Alexandrescu în relaţii de prietenie cu această familie moldoveana. Includerea poeziei printre epigrame, cu care nu are nici o legătură, s-ar putea datora unei trimiteri întîrziate la tipar, după ce volumul a fost pus în pagină; urmează că poezia a fost scrisă în 1863. 1863. 7 piept: scris pept 1863; 17 fierbinte: scris ferbinte 1863. 1 Desigur greşit: formaţiile noi în -inţă derivă de la cuvinte romîneşti sau cu formă romînească: provedinţă, elocinţă, şedinţă etc. ............................ 2 Vezi nota la text. ANEXĂ PRIETEŞUGUX Această poezie a fost publicată mai întîi, fără semnătură, în Curierul rumînesc din 24 aprilie 1832. Bogdan-Duică (p. 25) afirmă că prietenul căruia îi este închinată poezia ar fi I. Ghica: „Ghica ne spune anume că el s-a împrietenit cu poetul într-o primăvară, Prieteşugul spune acelaşi lucru despre prietenul nenumit al poetului, o spune în strofa a treia". Alt argument adus de Bogdan-Duică este vechimea prieteniei celor doi literaţi: Alexandrescu îl consideră pe Ghica cel mai vechi prieten al său1, iar Prieteşugul este cea mai veche poezie a lui Alexandrescu dedicată prieteniei. Bazîndu-se pe faptul că poezia „a fost suprimată nu numai în ediţia de la 1838, cînd tocmai izbucnise memorabila ceartă între cei doi scriitori, dar şi în cele de la 1847 şi 1863", V. Ghiacioiu (p. 152) emite ipoteza că prietenul în cauză ar fi fost Eliade. Ceea ce e izbitor nu e omiterea din ediţiile 18382, în care nu figura nici o reluare, şi 1847, în care- materialul din ediţia 1832 a fost înlăturat aproape în întregime, ci omiterea din ediţia 1863. Dar Prieteşugul nu este singura poezie din 1832 omisă în 1863, aşa că trebuie să ne mulţumim deocamdată cu ipoteze greu de verificat. Strofa a 6-a (v. 21 — 24) a fost folosită în prelucrarea din 1847 a Miezului nopţei (v. 5 —8). Prieteşugul s-a bucurat de răsunetul pe, care l-au avut şi celelalte poezii ale ediţiei din 1832. M. Cuciuran, Poetice cercări, p. 25, combină versurile 1 şi 9 ale poeziei lui Alexandrescu în versul: Suflaţi răcoroşi zefiri pe coarda lirei mele. 1 în dedicaţia ediţiei din 18 63. 2 Poezia a fost de altfel reprodusă în ediţia din 1842, cînd cearta dintre Alexandrescu şi Eliade era în toi. 538 539 EHade îşi aminteşte *de primul vers în strofa a 19-a a răspunsului său la Satira Iui Alexandrescu.1 Curierul romînesc din 24 aprilie 1832 (C), 1832, 1842. Urmăm textul ediţiei din 1832*. 1 lacrămi 1832: lacrimi C, lacrimi 1842; 2 după 1832, C: de pe 1842; 7 se 1832, 1842: să C; 8 pieptul 1832, C: scris peptul 1842; 17 torentul 1832, 1842: torentu C; 18 Talazu 1832, C: Talazul 1842; 23 se 1832, 1842; să C; 26 să 1832, C: se 1842; 27 -mpietrise 1832, C: scris -mpetrise 1842; 35 piere 1832, C: scris pere 1842; 37 pe (de două ori) 1832, 1842: pă C; 38 pe (de trei ori) 1832, 1842: pă C; planete 1832, 1842: planite C; 39 vecinica sa 1832, 1842: veşnica lui C; 43 piere 1832, C: scris pere 1842; 46 pierdut; scris perdut 1832, C, 1842; 47 deşărt 1832, C: deşert 1842; 54 pe 1832, 1842: pă C; 56 să C, 1832: se 1842; pier 1832, C: scris per 1842; 57 Acum x£j2, 1842: Acuma C; 59 mumii 1832, 1842: mumei C; 60 pasărea 1832, C: paserea 1842; 61,62 -pe 1832, 1842: pă C; 63 orice 1832, 1842: orce C; le sufer eu ca sfinte 1832, 1842: vor fi mie iubite C. ÎNTRISTAREA E. Lovinescu (p. 55 şi urm.) socoteşte că această poezie, ca şi întoarcerea, ar fi fost scrisă la Tîrgovişte, în primăvara anului 1832, cînd poetul s-a întors pentru scurtă vreme din Bucureşti, sau, mai înainte, în primăvara anului 1830, înainte de plecarea la Bucureşti. Nu există indicii că poezia a fost scrisă neapărat într-o primăvară; comparaţia cu frunza căzută (v. 18 — 20) ne poate dovedi mai degrabă, cu toată rezerva pe care o impun argumentările de această natură, că poezia ar fi fost compusă într-o toamnă, 1831 sau, mai verosimil, 1832. 1832, 1842. Urmăm textul ediţiei din 1832. 13 pieptul 1832: scris peptul 1842; 14 aştii 1832: astii 1842; 16 fandomă 1832: fantomă 1842; 25 uiet (scris uet) 1832: vuiet (scris vuetj 1842; 26 tovaroş 1832: tovarăş 1842; 29 răscoale; scris rescjaie 1832, 1842; 32 pasării 1832: paserii 1842. ÎNTOARCEREA E. Lovinescu (p. 55) socoteşte, poate cu drept cuvînt, că această poezie a fost scrisă în primăvara anului i832 (cf. versurile 5—6), cînd poetul e de presupus că s-a întors pentru cîtăva vreme în oraşul său natal. întoarcerea este evident inspirată din traducerea lui EHade din L'Automne a lui Lamartine (Meditations poetiques. XXII), şi nu direct din originalul francez, 1 Strofa nu s-a păstrat decît fragmentar şi puţin inteligibil (o reproducem mai jos , p. 562). Discreditarea poeziei prin Satira lui Eliade să fie motivul neincluderii Prieteşugului în ediţia din 1863? 2 Moldovenizarea ediţiei din 1842 nu permite ca aceasta să fie luată ca bază a editării. Dealtfel, ediţia din 1842 nu aduce nici o modificare de structură textului reprodus din ediţiile precedente. 540 cum socoteşte V. Ghiacioiu (p. 163). Primele versuri ale Toamnei lui EHade sînt concludente: Sărutare, lemne triste, ce verzi, galbine-nnegriţi! Frunzi, ce căzînd risipite pă livezi vă veştejiţi! Sărutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas ! în voi tînguirea firii urmează c-un slab, trist pas. (Meditaţii, p. 75.) Poate că prea marea asemănare cu traducerea lui Eliade 1-a determinat pe Alexandrescu să elimine poezia nu numai din ediţia 1847, ci şi din 1863. întoarcerea lui Alexandrescu pare să-1 fi inspirat pe Sihleanu în Revederea (Arm., p. 13): Frumoase locuri, verde cîmpie Unde juneţea mi-am petrecut, Iacă vin astăzi cu bucurie Să vă văz iarăşi, să vă salut. Reminiscenţa este evidentă la CI. Fundescu: Revederea Salutare, locuri sfinte Unde ochii am deschis, Unde primele cuvinte Mamă, tată eu am zis. Salutare, aer, soare, Păserele ce-mi cîntaţi Visuri dalbe, rîzătoare, Ce în cer mă transportaţi [......................'--l Dar a mea copilărie Cu încetul a perit Şi în loc de veselie întristarea a venit. [........................] Astăzi însă în durere Ca-ndoiala mă frămînt Şi n-am altă mîngîiere Decît numai un mormînt. (Flori, p. 119 şi urm.) 541 ♦ Anton Pann reproduce poezia în Spitalul amorului (VI, p. 67). 1832, 184.2. Urmăm textul ediţiei din 1832. 2 pă 1832: pe 184.2; 8 mieluşăii; scris meluşăii 1832, 1842; 9 pă 1832:'pe 1842; 11 grijele 1832: grijile 1842; 12 pierde 1832: scris per de 1842. VULPEA, CAIvUIv SI LUPUL Fabula aceasta, publicată sub semnătura G. A-scu în România din 5 mait 1838, este o prelucrare după Le renard, le loup et le cheval a lui La Fontaine (XII, 17)1: Un renard jeune encor, quoique des plus madres, Vit le premier cheval qu'il eut vu de sa vie. Il dit â certain loup, franc novice: „Accourez: Un animal paît dans nos pres, Beau, grand; j'en ai la vue encor toute ravie." — „Est-il plus fort que nous? dit le loup en riant. Fais-moi son portrait, je te prie.u — „Si j'etais quelque peintre et quelque etudiant, Repartit le renard, j'avancerai la joie Que vous aurez en le voyant. Mais venez. Que sait-on? peut-etre est-ce une proie Que la fortune nous envoie.u Ils vont, et le cheval, qu'ă l'herbe on avait mis, Assez peu curieux de semblables amis, Fut presque sur le point d'enfiler la venelle. „Seigneur, dit le renard, vos humbles serviteurs Apprendraient volontiers comment on vous appelle." Le cheval, qui n'etait depourvu de cervelle, Leur dit: „Lisez mon nom, vous le pouvez, Messieurs; Mon cordonnier l'a mis autour de ma semelle." Le renard s'excusa sur son peu de savoir. „Mes parents, reprit-il, ne m'ont point fait instruire; Ils sont pauvres, et n'ont qu'un trou pour tout avoir. Ceux du loup, gros messieurs, Pont fait apprendre â lire.'' Le loup, par ce discours flatte, S'approcha; mais sa vanite Lui couta quatre dents: le cheval lui desserre Un coup, et haut le pied. Voilâ mon loup par terre, Mal en point, sanglant et gâte. „Frere, dit le renard, ceci nous justifie Ce que m'ont dit des gens d'esprit: Cet animal vous *a sur la mâchoire ecrit Que de tout inconnu le sage se mefie." 1 Nu Le cheval et le loup (V, 8), cum indică V. Ghiacioiu, p. 274. în Curierul de ambe sexe, I, p. 238 — 252, BHade supune această fabulă unei critici aspre şi răuvoitoare, în care se exprimau nu atît concepţiile literare ale autorului, cît, mai ales, ura lui împotriva lui Alexandrescu.1 Socotim că nu este lipsit de interes să reproducem mai jos2 articolul lui Eliade, intitulat Critică literară: ■ • „Totdauna am fost departe de meseria acelor scotocitori cari, neputînd să facă nimic, îşi îndeletnicesc viaţa a afla pete în soare: mari astronomi ai lui Esop cari, umblînd cu ochii zgîiţi la stele, dau în puţuri. Urîtă e viaţa şi meseria acelor cari, neştiind niciodată să facă, nu se ocupă decît a strica. Dragul meu cititor, critica următoare vei vedea singur că nu este o dără-pănare, şi cugetul ei nu este de a strica, pentru că observaţiile ce vei întîlni, pentru oricine pot să fie de folos, şi chiar pentru crezutul poetul despre care ne va fi vorba, de va voi să asculte şi altă dată să ne facă ceva versuri mai bunicele. De am alergat la stilul acesta, vina nu este a mea, ci a veacului, sau mai bine a oamenilor din veacul nostru, căror nu le plac să citească lucruri serioase. Afară de aceasta, cugetul acestei critice este de a îndrepta oarecare greşeli, şi greşalele ce se nasc din mîndrie prin nimic nu se îndreptează ca prin luarea în rîs. Ridicolul totdauna a fost biciul cel mai grozav al viţiului. La noi şi la toate neamurile ce se află în a lor pruncie, abia se începe un lucru şi ajunge la abuz. Cinstită este munca acelora ce se străduiesc, luminîndu-se pe sine, să lumineze şi pe alţii, şi prin ale lor traducţii să adaoge şi să mărească prunca noastră literatură ; aceste lucrări însă au de cuget să îmblînzească obiceiurile, să derapene prejudeţele, să înveţe pe om a trăi în pace cu ceilalţi şi în linişte cu sine, să arate fiecăruia datoriile sale şi prin drumul lor să-1 aducă la treapta cea înaltă a vredniciei omului, pentru care este şi făcut. Cînd însă cineva abia apucă pana în mînă şi abia a început să înşire cîteva vorbe învăţate pe dinafară, fără scop şi fără unire, şi se crede că acum e leit ticluit autor şi că, fiind autor, aceasta este un titlu în republica literelor, un drept de aristocrat al literaturii şi că, ca aristocrat, are dreptul să trăiască oricum, să vorbească orice va voi şi să scrie orice îi va veni, să înfrunte pe cine întîlneşte, să batjocorească pe cel cu care vorbeşte, să semene vrajba, să se fălească întru neruşinarea sa şi să întinză corupţia şi desfrîul, un asemenea omuleţ, un asemenea crezut autor nu este vătămător numai pentru sine, care e şi om pierdut, dar scrierile lui propovăduiesc demoralizaţia la milioane şi rămîn, nu ca un monument, după cum zic, ci ca o spăimîie de ocară a veacului în care au trăit. O asfel de clică sau o asfel de mişină, spre ocara veacului nostru, s-a clocit şi s-a dospit în putoarea şi acrimea demoralizaţiei şi fără a cunoaşte nici încai regulele scrisului, nici încai o gramatică, nici cît preţuieşte un punt şi o virgulă, dau înainte cu ochii închişi şi umblînd în întuneric, zic că luminează neamul şi formează opinia şi, după ce se miră mai întîi singuri de faptele lor, de care zic că «sînt prea siguri», apoi le dau şi la lume, le scot la obraze casă ne mirăm şi noi de ele. Aşadar, a dărăpăna cineva asfel de idei, a împila o asfel de trufie prăpăditoare, nu va să zică a strica, ci a face. Pînă să intrăm în asemenea cercetări, pînă cînd vom începe a face un analis literar, ne vom îndeletnici acum 1 Cf. D. Popovici, Heliade, II, p. 496. 2 După ediţia D. Popovici, II, p. 105 şi urm. 543 a da oarecare regule prin arătarea unor greşale ; şi ca să facă cineva a rodi ceea ce pune în pămînt, nu e destul numai se semene; trebuie mai întîi să scoată spinii şi bălăriile, unde mîna ce revarsă cu îmbilşugare seminţele nu e de nici un folos: la rădăcina spinilor trebuie secure, şi de multe ori secure să răsune crîngul; la rădăcina bălăriilor sapă, şi sapă să răstoarne cu brazda şi rîme şi broaşte. Atunci pămîntul rodeşte, daca va cădea ploaia la vreme. Nu e întîia dată că am întrebuinţat un asfel de stil. Ca învăţător publie în vreme de şase ani am îndreptat adesea deprinderile şcolarilor, unde totdauna 0 glumă amestecată în observaţie făcea mai mult decît o regulă posacă şi plină de o rece erudiţie. Este adevărat că gluma se făcea cu cheltuiala şcolarului căruia 1 se îndrepta deprinderea, dar el nu se mînia, rîdea şi el dimpreună cu tova-roşii săi. Om privat, de multe ori am şters rînduri şi feţe întregi: marturi am destui. Ca să arate cineva greşalele unei scrieri nu poate să le laude. Aceea fac şi acum, cu astă deosebire numai că atunci băgările de seamă se făcea între douăzeci sau treizeci de şcolari sau între patru ochi şi acum înaintea unui public cititor. Atunci se folosea unul sau douăzeci şi acum poate o tinerime. Folosul se face, însă cu cheltuiala trufiei unuia. Ploaia prieşte holdelor, dar strică adesea cuculeţul şi ibricelul de fluierat al olarului; marea formează aburii şi aburii ploaia, duce pe spatele sale mii de vase şi înlesneşte universul, dar şi îneacă cîteodată. Tunetul curăţă aerul şi răvarsă rodnicia, dar şi trăsneşte de cînd, în cînd. Ce ne pasă dar de trufia căzută după nasul ardicat în vînt al unuia, cînd e vorba de folosul celor mai mulţi şi chiar acestui biet unul, cînd va vrea să înveţe şi să se facă om de treabă? Să ne începem dar critica. în România No. 48 şi 55 s-a văzut două bucăţele în stihuri ce se zic poezii, mici la vedere şi la citit încă şi mai mici, că îşi pierde cineva răbdarea de la cele dintîi rînduri. Aceste numite poezii sînt iscălite de un poet necunoscut ce-şi cîntă cîn-tecul singur, zicînd: Că-nţeleptul se fereşte De orice necunoscut. Tineri, cîţi aţi început să scriţi sau să intraţi în lume, feriţi-vă de asfel de necunoscuţi şi nu luaţi de model nici scrierile lor, nici purtările lor. Numele acestui poet este G. A-scu. Daca vrei să-1 ghiceşti, cititorule, eu ma socotesc că aceste trei semne vor să zică «Ghiţă Ariciulescul». Un arici poet sau un poet al aricilor nu este o minune ce se întîmplă pe toate zilele. Sau, daca voieşti, să-ţi fac o tîlmăcire a acestor slove mai iscusită. Eu sînt un om care voi să mă ţiu după mode şi acum trece cineva de mare autor cînd vorbeşte în termenii bancului faro. Seu în limba romînească însemnează nobleţe (iartă-mă, dragul meu clasic, că nu zic nobilitate1, pentru că aci nobleţea se potriveşte mai bine cu bobleţea) ; aşa, seu însemnează nobleţe, adică este de o putere cu acel vestit De europenesc. G. va să zică Ghindă şi A., As: aşadar G. A-scu va să zică după limba întortocheată: Ghindă As De şi după limba creştinească: «As de ghindă». • 1 V. Catîrul ce-şi laudă nobilitatea, variantele textului. 544 Publicarea acestor bucăţele nu crez să o fi făcut România decît pentru raritatea lucrului şi monstruozitatea versurilor, vrednice de un cabinet de istorie naturală. Noi publicăm aci o bucăţică, adică fabula Vulpei, • Calului şi a Lupului, dar nu ca să arătăm o raritate, pentru că lumea acum o ştie şi s-a săturat de ea, ci, după cum am zis, asupra ei să ne facem băgările de seamă. Aşa poetul nostru Glagore A-scu, după ce prin cea dintîi a sa bucăţică (vezi România la No. 48) ne-a tot purtat în lung şi-n curmeziş peste cîmpii, prin palate, prin taberi, preste mări (unde e balaurul şi atîtea jivini), prin Grecia, să ne arate fericirea, şi ne-a tot spus: «O vedeţi colo, o vedeţi colo», apoi rămîne cu ochii pe un nor şi ne spune din esperienţă (că e cu părul alb) că acolo e biata fericire. Nu mai poate acum nimini să-1 deslipească de acolo. Să-1 lăsăm dar căutînd la nor şi la stele şi să citim un vers din fericirea asta: O vedeţi colo,-ntr-un palat mare. Domnul Ariciulescul obicinuieşte cam des a înghimpa urechile cu apostrofele fără loc. Eu nu poci să citesc pe «'ntr-un palat mare», întocmai ca şi bietul strein pe Ptriu-ptriu. Şi vă rog, tinerilor, cînd faceţi versuri, niciodată să nu apostrofaţi vocala ce stă în capul semistihului, nici al celui dintîi, nici al celui de-al doilea. Apostroful e o bună urichelniţă adeseaori, dar în asfel de întîm-plări, în loc să gîdele, înţeapă urechea mai rău decît ghimpii ariciului. N-avem vreme să ne ocupăm mai mult de fericirea ticluită pe nor, că e prea veche, şi lumea, după cum am văzut într-o înştiinţare, voieşte lucruri proaspete. Fabula este mai proaspătă, întocmai ca un peşte ce, afară din elementul său, se bate pe uscat fără tact şi fără cadenţă. Să vorbim dar de Vulpe, de Cal şi de Lup şi alăturăm aci acea fabulă, întocmai după cum s-a publicat, fără a schimba sau a scoate nici o iotă, nici o cirtă. [Urmează reproducerea textului fabulei.] Dar făcîndu-i analisul, bunul meu cititor, o să mai trecem o dată tot prin acele rînduri. Ce pedeapsă ! însă fii generos şi mai aruncă-ţi o dată ochii pă ele, că puţin, şi nu le vei mai auzi nici de nume. O vulpe de ani mică, însă de minte mare (de minte însă mare) Şi care meseria abia ş'o începuse. «Ş'o începuse» va să zică «şi o începuse», iar nu «îşi o începuse»: de la un poetaş însă ce ne spune asfel de urîte basne se iartă o asfel de neortografie. Cîţi oameni au trebuinţă să mai înveţe încă vreo trei luni în clasul întîi de Umanioare ! că acolo îi învaţă să scrie: «'şi o începuse» iar nu «ş'o începuse». Dar aci e vorba de poezie, iar nu de gramatică (care se scrie cu doi m). Cînd cineva este născut poet, nu trebuie să ştie multă carte, că ideile îi vin de la Apolon cu grămada. El face la versuri ca boierul lui Molier la proză, fără să ştie că făcea la proză. Pentru întîiaşi dată văzu din întîmplare Un cal, dobitoc falnic ce ea nu mai văzuse 35 — Grigore Alexandrescu, Opere I 545 întîiaşi dată şi ce ea nu mai văzuse, din două una este împlutură, pentru că, cînd nu mai văzuse, va să zică că e întîia dată, şi cînd e întîia dată, va să zică că nu mai văzuse. însă lesne e să vorbească cineva, dar ia să ia pana în mînă şi atunci vede cîte parascovenii îi trebuie unui vers pînă să iasă întreg cu toate picioarele lui, întocmai ca o caracatiţă crăcănată, sau ca un rac de baltă cu toate picioarele lui ! Aşa, după ce vreme destulă îl priveşte, Plină de mulţumire, D-acea descoperire. Aş cere prea mult cînd zicerea «plină» aş socoti-o de prea obraznică în -capul versului. E şi păcat să mă leg de dînsa cînd mai la vale sumă de asfel de ziceri vor rămînea în pace. Aşadar meargă şi ea pe lîngă celelalte. Unde -a mers mia, meargă şi suta ! Pe cumătrul lup caută, şi zice te găteşte. Eu sînt un om ciudat, că n-am obicei să vorbesc cînd caut pe cineva, ci după ce îl găsesc. Aşa aş fi vrut ca şi vulpea să nu-i zică cătînd pe lup, ci după ce l-a găsit. — Ce zici, domnule poete, nil zic bine? Dar asta vine din inspiraţia poetică ce de la poet se întinde şi la vulpe şi o face să vorbească cău-tînd adică airea. — Apoi «pe cumătrul lup caută», ce fel de semistih este? ce odorogitură şontîcată? ce înşîrare de vorbe cu ochii închişi? Dar fiindcă poetul a închis ochii şi a dat înainte, dumneata, cititorule, astupă-ţi urechile şi mergi mai la vale că o să vezi ce-o să vezi. Să-ţi arăt un frumos şi mare dobitoc Poate ca dobitocul vulpei o fi frumos, dar versul poetului urît tată a avut. Nici cadenţă, nici măcar numărat pe degite sau, d-a şi numărat poetul, i-a ieşit aşa de bine ca şi lupului cînd a vrut să numere slovele după potcoava calului. Impui rînjînd răspunse , (Rînjînd lupul răspunse) — nu era mai bine? Să se lupte cu mine Zi de vară pînă seară şi semistihul tot să nu fie bun. Şi să vezi jucărie, însă ia-ncepi să-mi spui Din jucării îşi frîng oamenii adesea picioarele şi îşi sparg capetele. Şi jucăria asta a frînt picioarele bietului vers ! O pentru astă- dată să fiu iertată Eu te iert, vulpişoară, mică fără carte; dar în semistihul de-al doilea îţi lipseşte o silabă, adică coada ţi-e ciontată şi vulpea cu coada tăiată, după cum zice tata Esop, nu prea are crezămînt ! Dar vulpea cu iuţeală îi iese înainte Şi cearcă să-1 încurce prin aceste cuvinte Prin aceste cuvinte, semistihul îţi rupe dinţii, Domnule G. A-scu; însă cînd spune cineva la basne, i se iartă să fie ştirb ca babele cînd coc la porumb. Vezi, d-aia mi-eşti drag mie că te pricepi şi umbli după regulă! Vrei ca tot lucrul să se facă după orînduială şi baba să fie ştirbă, că aşa i se cuvine. Dum_ neata, cu asfel de regule, eşti mai priceput şi decît Sosia, care la toată vorba avea şi răspunsul ei. Domnilor, de doriţi numele meu să ştiţi Stihurile dinainte însemnate cu punturi sînt de porunceală, ca şi cele de sus ; dar «Domnilor, de doriţi» e un semistih nici bărbătesc nici femeiesc ; seamănă unei femei cu musteţi; şi vă spui să ştiţi, tinerilor, cîţi faceţi la versuri, şi le împerecheaţi cîte două-două ca porumbii Vinerii ce se sărută în bot sau în cioc, cînd vă vine strechea amorului şi vă puneţi sub balconul unei Dulcinee, să nu iubiţi niciodată un fătălău cu barbă, că iar de voi e rău; mie nu-mi pasă. Eu îţi spui ce-am văzut «Spun arată că poetul e fără obraz. Cînd vorbeşte, nu e dumnealui care vorbeşte. «Eu» şi «Tu» în inspiraţia dumnealui e totuna; dumnealui este republi. •can în tot abuzul cuvîntului şi în gramatică. Ce ciumă în litere ! Cît pentru mine, zise, vă spui' că nu ştiu carte Pentru astă sinceritate trebuie să zică cineva un bravo jupănesei Vulpiţ că puţină carte ştie cînd pe spuiu îl zice spui. Aci şi vulpea e fără obraz, dar sinceră; spune drept, săraca ! Dar a domnului lup Sfîrşitul semistihului iar bărbătesc, iar o muiere cu mustăţi. Şi la număratul silabelor iar şi-a pierdut socoteala poetul; dar aşa e cînd are cineva păcatele să tot numere pe degete. Mai mult decît o carte nescrisă 1-a-nvăţat Carte nescrisă! Poetul nostru cîteodată e şi cam mucalit; şi carte nescrisă e un mucalitlîc ce nu-1 înţelege nimini. Aşadar poate să rîză singur inspiratul. îi dă o lovitură şi-1 culcă la pămînt 516 35* 547 Asta e un vers zdravăn, ca şi lovitura calului, şi d-o face poetul tot asfel de versuri, dă nădejde de procopseală. Atunci poate să-şi scrie numele G. A-scu şi atunci toată lumea poate să gîndească, că, în loc de «Ghiţă Ariciulescu», va să zică «Geniu Angelescu» . Desluşit ne dovedeşte Fabula ce am văzut, Că-nţeleptul se fereşte De orice necunoscut. Bun cuvînt, bună filosofie şi bune versuri şi încă şi cu discresie, că a ştiut poetul că fabula-i înghimpă urechile şi de aceea zice «am văzut» iar nu: am citit sau am auzit; însă Puţin este într-o faptă Unde greşeli viermuiesc, Cînd semne de duh ici-colo Presărate se zăresc... (Boileau) Nu te mînia, Domnule G. A-scu, că poveţele astea nu sînt rele, te învaţă să faci versuri, te povăţuieşte să cinsteşti publicul cititorilor, te face cînd ei seri cîte ceva să te sfătuieşti cu vreun prieten, să-ţi cercetezi fapta singur şi să-ţi aduci aminte de versul acela: îndreptaţi fără-ncetare Şi iar o mai îndreptaţi, Ştergeţi, lăsaţi cîteodată, Uneori adăogaţi. (idem) Şi pe urmă să hotărăşti să-ţi dai lucrul în public, adică te învaţă ca pe fata a mare, întîi să intri în putina cu argăseală şi pe urmă să ieşi la horă. Poate să-ţi paie cu greu că din slava poetică te vezi o dată aşa de jos căzut ca mar-chezul Preţioaselor dat prin noroi; dar nu e rău. Aşa e lumea asta; cineva păţind învaţă. Pe urmă adu-ţi aminte de cînd scriai pe panachidă, de unde ai şi învăţat a face asfel de stihuri, că: «rădăcina învăţăturii este amară ca fierea; dar roadele ei sînt dulci ca mierea» şi de: Omul iscusit Şi far' de cuţit, Cînd şade la masă Foarte rău îi pasă ! Este adevărat că eşti cam iscusit şi mucalit mai de multe ori, dar eşti fără de cuţit. îţi trebuie să mai înveţi, ca să nu-ţi pese cînd şăzi la masă, sau să nu rămîi pe dinafară ca bietul Sosia tocmai la vremea mesei, că ce rău e cînd ţi-e foame. Acum eşti în vara vieţii şi cînţi nu ca poetul, ci ca greierele, şi cînd va veni iarna n-o să ştii nici să joci. Bagă încap cîte îţi zic, că nu te-nvăţ de rău! Nimic nu este mai lesne decît să critice cineva pe altul. Sînt nişte purdal-nice de reguli pentru versificaţie şi tot felul de poezie, nişte semne de minte întreagă şi judecată dreaptă de la care nimeni nu poate să se abată nepedepsit; dar un soi de republicani calcă tot în picioare, zic că sînt slobozi! şi ce dănănăi sînt alea? Eu, fiindcă nu m-am născut aşa slobod, că m-am pominit cu tată şi cu mamă şi îmi da pe foi cînd vream să-mi fac chefurile şi printr-o obicinuinţă s-a întîmplat să respectez asfel de pravili sau reguli; m-am deprins a le cunoaşte unde sînt neîngrijite; aşadar este şi lesne a face critică şi a zice: ici nu e bine, colo e rău, dincoaci nu merge bine, dincolo şchioapătă, mai colea e grozav, mai dincolo e muma pădurii, şi alte d-alde astea şi niciodată să zică bine, întocmai ca Esop asinului, pretutindenea îl face mişăl şi de nevoie. Dar eu nu sînt de aia; pentru că voi să fiu bine cu lumea ca să nu vorbească şi ea rău de mine. Şi aşa, după ce îndreptai pe ici pe colo versurile fabulei cu un chip foarte blînd, după cum se vede, şi cu aceasta mi-am făcut cîţiva prietenaşi (pentru că prieteni unde să găsesc în ziua de astăzi?), am hotărît să mă dau şi eu în gura lupului şi să tractez acea fabulă. Cel puţin, poate că făcîndu-o mai urîtă, să adeverez ceea ce am zis, că lesne e să critice cineva, dar anevoie să facă. Toate voi să meargă după o rînduială, după cum zisei. M-aduse ispita să mă laud singur, dar mi-adusei aminte că nu şade bine şi d-aia îmi dau şi eu fabula de jaf, cu toţi actorii ei, afară de cal, care e cu copitele oţelite şi ies schinteie din ele. Critice-o cine va voi: dar ca să mă ascunz după deget, o dăruiesc d-lui G. A-scu, zic că a făcut-o tot dumnealui. Ce ştii? Poate că îi voi mai fi dăruit şi altă dată. Calul, vulpea, lupul O vulpe copilandră ce-abia se apucase De ceea ce-nvăţase: Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani Să cumpere la gîşte, găini, cocoşi, curcani.., Forai din vijunie, Prin cring Se iot coti, Ieşi într-o cîmpie, — Ş-odată se opri... Un cal slobod aicea păştea în voie bună: A vîntului suflare prin coamă-i se juca, Şi falnic preste cîmpuri în preajmă-i căuta; De latele-i copite pămîntul se detună. Dar biata spiculantă cal încă nu văzuse: Se uită, îl măsoară Şi ochii-n cap îi joacă Şi dinţii-n gură-i toacă... Se-ntoarce, se strecoară, 548 549 Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasa fuse. — Aleargă la cumătru, nea Lupu, şi-1 găseşte: — Nea Lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte, Vin', vino după mine, ici, uite, la un loc Să vezi un... ăla mare, un frunteş dobitoc. Aoleo ! dragă cumetre, E un zdravăn chilipir, D-aici poţi, zău, să te îmfli Şi în burtă şi-n chimir." Iar Lupul îi rînjaşte (căci asfel el zîmbeşte) Şi-ncepe să-i vorbească: — „Cu mine cin' s-a pus La căpătîi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte, Urechile lungi are? Sau coarne 'nalţă-n sus? Sau dinţi mistreţi spumează? Mustăţi, gheare zărit-ai? Vreun muget auzit-ai? Vro trombă-naintează? Vro coadă măciucată, vreun cap pletos şi mare, E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are? — D-istoria naturii o ştii că n-am habar, Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar. La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc, îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc» ." Aşa vorbea-ntre ei Meseriaşii mei; Şi-n sfatu-nsufleţit Nici prinseră de veste, Cînd iat-au şi sosit . La locul de poveste. Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă. Iar Calul cît îi'simte, păşunea de loc lasă; De loc în vînt înalţă cap falnic, fioros, Şi nările-i se îmflă, un ochi înfurios Albeaţa-ntreruşaşte, lumina aţintează, Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază. în jos capul avîntă, asvîrle dinapoi: (Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi) ; Pe cîmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună, Şi bubuie pămîntul şi luncă, crîng răsună. Dar vulpea e vicleană Şi viclenia zboară; O ia după poiană, Prin tufe se strecoară Şi iese înainte, cînd calul se opreşte, Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte: — Stăpîne, plecăciune ! Sînt roaba dumitale. Eşti slobod şi e jale, Cu-atîta-nţelepciune Să umbli peste cîmpuri. îţi spui drept datorie Că noi cîteva fiare avem tovărăşie Dreptatea să cunoaştem, curînd să desrobim Jîvinii, dobitoace şi slobozi să trăim, în astă eterie ce pravili mari găteşte Un Lup cu coada lungă, vestit republican, în sfaturi prezidează, înduplecă,-ntăreşte încît i s-a dus vestea acestui gîligan. Bu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi; — Dar, ia şi prezidentul soseşte dinapoi Şi va să-ţi dezvălească Materia frăţească. Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie în condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie. Iar Calul ce prea lesne cu omul se-nvoieşte, De coada titirită a Vulpei se-ndoieşte Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde Şi, făr-a pierde vreme, rînchează şi răspunde: — Jupîni republicani, Vestiţi americani! D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi B scris ici pe potvoavă. Puteţi să mi-1 citiţi." La aste vorbe Vulpea îndată o sfecleşte, în laturi cam priveşte, încet coada îşi strînge, se trage la o parte... — Cît pentru mine, zise, vă spui că nu ştiu carte, Căci răposata mama fiind cam scăpătată Şi tata fără slujbă, la şcoală nu m-au dat; Iar domnul Lup se trage din casă lăudată Şi cartea, cîtă este, de rost o a-nvăţat. Domn Lnpul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase Şi maţu-i leşinase Şi burta începuse să tot îi chiorăiască, Se duse să citească. Iar Calul, ce sta gata cu numele-n picior, C-o bună lovitură ţi-1 culcă binişor. — Avîntă iarăşi capul şi fuge rînchezînd Iar Vulpea o tulise, republica plîngînd. Desluşit ne dovedeşte Fabula ce am citit Că viclenii îşi fac planuri, Dar nu-n veci au izbutit. 550 551 Pre lîngă acestea, bine ar fi ca însuşi fabula poetului, bună, rea, s-o mai îndrepteze cineva pe cît poate fi primitoare de îndreptare, spre a putea a se citi mai lin şi mai neted după rînduiala versurilor. La aceasta socotesc că se va îndatora însuşi poetul, pentru că-şi va vedea copilaşul mai netezeţel, mai pieptănat, mai dărăcit, mai... ştii, cu toate că este leit tat'so. Şi totdauna se bucură bieţii părinţi cînd îşi văd copiii mai pricopsiţi. Afară de acestea socotesc să-mi fie prea mult dator că prin această critică am făcut să-i însemneze ceva băsnuleţul şi cel puţin să-i mai dăinească cîteva zile pomenirea, după o moarte fără nici un zgomot. Cine altfel era să ştie că D. Glagore A-scu a făcut un basn? îndreptare O vulpe de ani mică, de minte însă mare Şi care meseria abia şi-o începuse, Cînd zise : Doamne-ajută, văzu din întîmplare Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse. Aşa, după ce vreme destulă îl priveşte, Săltînd de mulţumire B-acea descoperire, Aleargă, la cumătru nea Lupu şi-1 găseşte Şi-i zice: — Te găteşte Să mergem împreună acilea la un loc Să vezi, dragă cumetre, un mare dobitoc. Ce ştii cum se întîmplă? şi treaba cum ne vine? Rînjînd Lupul răspunde: — Se pune el cu mine? Să vezi ce jucărie ! Dar ia începi să spui Ce fel de gură are? cum e făptura lui? — Acum deocamdată te rog să fiu iertată, îi zise doamna vulpe; eu spui ce am văzut; Să fac însă la chipuri, zugrav nu m-am născut, La astă meserie sînt prea neînvăţată... Vorbind aşa-ntre ei Negustoraşii mei îndată au sosit La locul cel dorit. Iar calul îi zăreşte, De fugă se găteşte, Căci vizita lupească Nu vrea să priimească, Şi nici n-avea dorinţă Să facă cunoştinţă. Dar vulpea cu iuţeală îi iese înainte Şi cearcă să-1 încurce prin dulcile-i cuvinte: — Stăpîne, d-avem voie şi de găseşti cu cale, Noi cei supuşi cucernici şi robi ai dumitale De cinste am ave-o daca binevoieşti Să spui care ţi-e neamul şi ce fel te numeşti. Iar calul cu-nlesnire al lor gînd îl pătrunde Şi făr-a pierde vremea se-ntoarce şi răspunde: — Jupîni, d-aveţi dorinţă al meu nume să ştiţi B scris ici pe potcoavă, puteţi să îl citiţi. La aste vorbe vulpea se trage ia o parte: — Cît pentru mine, zise, vă spui că nu ştiu carte, Familia a noastră fiind cam scăpătată Şi fără de mijloace, la şcoală nu m-a dat. Dar domnul Lup se trage din casă mai bogată Şi cartea, cîtă este, de rost o a-nvăţat." Chir Lupu,-mflat în sine de lauda vulpească, Veni pînă aproape ast nume să citească: Iar calul, ce sta gata cu-al său picior în vînt, îi dă o lovitură şi-1 culcă la pămînt. Desluşit ne dovedeşte Fabula ce am văzut, Că-nţeleptul se fereşte De orice necunoscut." Alexandrescu răspunde prin fabula Privighitoarea şi măgarul, care circule în manuscris încă înaintea apariţiei ei în ediţia din 18381, şi printr-o „anticritică" pe care o trimite lui G. Bariţ pentru a fi publicată in Foaie pentru minte, inimă* şi literatură: în numărul din 1 martie 1839 al acestei reviste se poate citi o scrisoare semnată Dr. V[asici]2 din care extragem următoarele: „Togma în zilele trecute întîmplindu-se să cetesc iarăşi în zisul Curier foaia 238 o critică lungă cum se vede la călcîiul cărţii, lucrată asupra fabulii D. G. A-scu, Vulpea, calul şi lupul, îmi adusei aminte cum că anticritica asupra aceştia, de carea la întîlnirea noastră îmi spuneai, era trimisă la redacţia d-tale. Şi văzînd cum că Critica aceasta Literară drept a vorbi, foarte este atingătoare şi personală, despre care îmi pare rău, tare aş dori se cetesc şi Anticritica ei ca se pot cunoaşte şi duhul acelui literator," în răspunsul său, G. Bariţ explică de ce n-a tipărit manuscrisul lui Alexandrescu: „Cinstita cenzură de aici n-au suferit nici să numim acele manuscripte, cu atîta mai puţin să le tipărim". în continuare Bariţ arată că manuscrisul a fost restituit autorului, după cererea sa3, iar restituirea confirmată de Alexandrescu. De altfel, Bariţ nu dorea să facă publică o ceartă dezonorantă pentru literatura 1 Apariţia ediţiei este anunţată în România din 24 decembrie 1838. La 29 noiembrie Eliade îi scrie lui Bariţ (reproducem fragmentul după I. Heliade Rădulescu, Acte şi scrisori adnotate şi publicate de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1938, p. 36): „Fabula lui îmi era cunoscută şi îşi putea găsi răsplata chiar într-însa înaintea lumei învăţate şi cu judecată; căci nimeni pmă acum, nici Omer, nici Virgi] însuşi n-a putut să aibă impertinenţa de a se numi însuşi privighetoare. Dar o biată cioară înfulgată cu pene streine!" 2 Completarea numelui după D. Popovici, Heliade, II, p. 494. 3 Bariţ citează textual din scrisoarea lui Alexandrescu. 552 553 romînă: „pe cît este scrisă fără cumpăt critica, pe atîta era anticritica plină de personalităţi încă şi mai mult vătămătoare". ...„Pînă cînd vor trece scrierile prin mîna mea (ca să tac de cenzură), ea [=foaia] nu va deschide cîmp niciodată certelor, care supt masca anonimităţii să razimă în ciomag, şi să va nevoi a sta împrotivă tuturor ispitelor care i-ar mai veni din partea aceasta." în Curierul de ambe sexe, periodul II, p. 65 şi urm. corespondenţa dintre Dr. Vasici şi Bariţ este reprodusă şi însoţită de un răspuns al lui Bliade şi o scrisoare a căpitanului G. Rucăreanu din Cîmpulung, datată din 8 martie 1839; după scrisoarea lui Rucăreanu (p. 7), Bliade îşi publică Ingratul, cel mai puternic dintre atacurile sale împotriva lui Alexandrescu. ÎNĂLŢIMII SALE DOAMNII MĂRIŢII BIBESCU în 9 septembrie 1845, Bibescu se căsătoreşte la Focşani cu Măria Văcărescu. Nun a fost Mihai Sturza, domnul Moldovei (la acest fapt fac aluzie versurile 5 — 6).1 în 27 septembrie, Vestitorul romanesc, gazeta „semiofiţială" a lui Bibescu, redactată de Carcalechi, publică poezia lui Alexandrescu, cu următoarea notă introductivă: „Redacsia cu mulţumire grăbeşte a publica următoarea poezie înfăţişată, după săvîrşirea cununiilor, Măriii Sale Doamnei de D. serdarul Grigorie Alexandrescu, al căruia geniu poetic în dosebite feluri este cunoscut rumînilor." Alexandrescu n-a mai făcut loc acestei producţii ocazionale, lipsite de valoare, în nici una din ediţiile operelor sale. VÎNĂTORUL Istorioara a fost publicată în Buciumul romîn din 23 ianuarie 1863. ^ate însă mai veche, înainte de 1860.2 Buciumul romîn din 23 ianuarie 1863 (B).17 nuorii; nuori B; 22 cătră formă necunoscută la Alexandrescu B; 38 vezi nota explicativă la versul acesta. 1 Alte amănunte la G-. Călinescu, p. 379 şi urm. Evenimentul a fost cîntat şi de un imn ai vărului doamnei,I. Văcărescu (Colecţie, p. 145 şi urm.), publicat în acelaşi număr al Vestitorului. Eliade şi-a dat şi el contribuţia, cu o odă publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 12 noiembrie 1845. 2 Cf. şi G. Călinescu, p. 381 şi urm., care semnalează şi o ispravă vînătorească a poetului, relatată de Vestitorul romanesc din 13 august 1846: „La 28 iulie s-a făcut pe munţii Buceciului, lîngă Sinaia, o vînătoare din cele mai mari. între alte vînaturi au căzut şi doi urşi grozavi. Cel dintîi, care era ursoaică, fu împuşcat de d. maior Bibescu, iar cel de al doilea împuşcat şi înjunghiat cu un lung cuţit vînătoresc de d. paharnicul Gr. Alexandrescu." ZIUA DE 11 FEBRUARIU 1866 Poezia a fost publicată în Romînul din 24 februarie 1866. Alexandrescu, ca şi Ghica, colaborase cu Al. I. Cuza la începutul domniei acestuia (vezi nota la poezia Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I). Ghica fusese prim-ministru în Moldova (6 martie — 16 aprilie 1859) şi în Muntenia (11 octombrie 1859 — 27 mai 1860), dar în conflictul care se iscase între Adunare şi Cuza, Ghica se desparte de domnitor, apropiindu-se de boieri. După lovitura de stat din 1864, Ghica joacă un rol activ în coaliţia formată împotriva domnului, luînd parte la acţiunea care a dus, în 11 februarie 1866, la abdicarea acestuia. Bl funcţionează ca prim-ministru în timpul locotenentei domneşti (11 februarie — 11 mai 1866). Alexandrescu, după cum se vede din poezia de faţă, împărtăşea vederile prietenului său. Romînul din 24 februarie 1866 (R).1S inimă; scris animă R. NOAPTEA SFÎNTULUI BOTEZ în prima redactare (vezi variantele), poezia cuprinde un număr de aluzii la fapte contemporane, dintre care cea mai clară pentru noi se referă la comisia medicală trimisă de N. Creţulescu pentru a constata starea mentală a lui Alexandrescu (7 septembrie 1862)1: poetul îl roagă pe Dumnezeu să „scape astă ţară... De comisii medicale Ce ne sînt ades fatale Cînd ministru-a ordonat."2 Aluziile la „credite-extraordinare ce tezauru-au secat" ar putea fi relative la creditele votate pentru secularizarea averilor mănăstireşti şi refacerea armatei (primele luni ale anului 1864); în sfîrşit, „abuzul de putere, ce de-mprejurări se cere" ar putea fi lovitura de stat a lui Cuza (mai 1864). Aşadar poezia a fost scrisă între anii 1864 şi 1866 (fiind publicată pentru prima oară în Trompeta Carpaţilor din 17 iunie 1866); este însă de crezut că momentul compunerii trebuie situat la începutul perioadei în discuţie. Existenţa mai multor manuscrise ale poeziei3 pare să dovedească faptul că Noaptea Sfîntului Botez a circulat printre prietenii poetului încă în timpul domniei lui Cuza, cînd tipărirea ei ar fi întîmpinat dificultăţi, datorită atacurilor pe care le conţinea. în preajma lui 6 ianuarie 1881, Alexandrescu trimite din nou această poezie spre publicare, la Timpul (unde apare în 6 ianuarie) şi la Binele public (unde apare în numărul din 5 — 6 ianuarie), după ce eliminase strofele care conţineau aluzii directe la fapte şi la neplăceri personale de la care trecuseră aproape două decenii. Textul nostru urmează pe acela din 'Timpul, mai îngrijit tipărit; nu este exclus ca redacţia ziarului să fi adus unele modificări manuscrisului. 1 Materialul referitor la conflictul dintre Creţulescu şi Alexandrescu a fost publicat de V. Ghiacioiu în Me'langes... Drouhet, Bucureşti, 1940, p. 166 şi urm. * Sublinierea lui Alexandrescu. 3 Cf. V. Ghiacioiu, p. 543. 554 555 Se găseşte în ms. 801 al Academiei R.P.R., f° 183 — 184 (ms) ; Trompeta Car-paţilor din ly iunie 1866, reprodus în numărul din 24 iunie (TC), Binele public din 5 — 6 ianuarie 1881 (B), Timpul din 6 ianuarie 1881 (T). Urmăm textul din Timpul.1 Titlu Sfîntului T, ms, B: Sîntului TC; 2 tainicelor T, TC: tainecilor ms, tainicilor B; 5 exprimaţi:scris esprir^aţi mi, TC, B, T; după versul 5 urmează în ms, TC, B: Acum tot e cu putinţă 9 fierbinte TC: scris ferbinte ms, B, T; 12 Să ferească T, B; Ca să scape ms, TC; 13 intriga T, ms, B: intrige TC; 14 De T: D- ms, TC, B; 15 de orice T, TC, B: d-orce ms; apăsător T, ms, TC: -mpilător B; după 15 urmează în ms, TC: De contracte-ngrozitoare Credite straordinare (estraordinare TC) Ce trezauru- (tesauru- TC) au secat, De comisii2 "medicale 5 De comploturi infernale (De comploturi infernali, De comisii medicali TC) Ce ne sînt ades fatale (fatali TC) Cînd ministru-a ordonat Şi d-abusul de putere Ce de-mprejurări (-mpregiurări TC) să (se TC) cere.3 10 Eu voiesc realisare (realisarea TC) Dorinţei celei mai mare (mari TC) Ce ţara (naţia TC) a esprimat Dorinţă (Dorinţa TC) prin care toate Intrigile sînt curmate, 15 Speranţele-ncurajate Spionajul ruşinat. 21 omis de B; 23 iezuitismul T, B: favoritizmul ms, favoritismul TC; 25 sentiment T: sinţiment ms, simţimînt TC, B; după versul 26 urmează în ms, TC, B: S-avem strînsă alianţa 27 inimele T, B: inimile ms, animele TC; 28 La orice popor T, B: Cu tot poporul ms, TC; 31 Cu acei ce-o cîrmuiesc T: Cu cei ce-o reprezentez (-sintez TC din 24 iunie, -sintă TC din iy iunie) ms, TC, Cu ai săi represintanţi B; 33 Şi T: Ca ms, TC, B; 34 Să T, TC, B: Se ms; 35 De chiar cei ce legiuiesc T: De cei ce le prezentez (presintez TC), ms, TC, D-ai lor proprii fabricanţi B; 36 Voi T,B: Cer mSi TC; 37 Oricînd ia (cu B), T, B: Cînd va lua ms, TC; 39 Să T, TC, B: Se ms; aibă T, B: aibe ms, TC; 44 se T, TC, B: să (în ştersătură se) 1 N-am înregistrat variantele manuscrisului incomplet, descoperit de R. Caracas şi publicat în Prietenii istoriei literare, I (1931), p. 39 şi urm. 2 Deşi aluzia este evidentă, Bianu-Ghica şi toţi editorii următori (Adamescu, Bai-culescu, G-hiacioiu) au transcris concesii, fără sens. 3 Versurile 5 şi 7 subliniate în TC. ms; 44 înviază T, ms, TC: renviază B; 45 omis în ms; 46 Să facă T, TC, ms (în ştersătură): Se facă ms, A face B; să T, TC, B: se ms; toţi T, B: mai ms, TC;&1 toţi zile T, B: zile mai ms, TC; 48 Fără nori, fără T, B: Ţara să (se ms) nu mai ms, TC; 49 astfel în ms, TC: în anii ce urmăresc. 48—49 ms are în ştersătură: în anul acel ce vine Nimeni se nu mai suspine Şi în cei ce-1 urmăresc. MAJESTĂŢII SAIvE VICTOR EMANUEI/, REGEIvE ITALIEI Publicată mai întîi într-o foaie volantă nedatată, de unde o reproduce Romînul din 30 octombrie 1868. Victor Emanuel II, regele constituţional al Piemontului, a realizat, sprijinit de mişcările populare din statele italiene, unificarea Italiei în jurul Piemontului: printr-un război cu Austria cucereşte Lombardia în 1859, în 1860 uneşte în jurul său, în urma manifestaţiilor populare, Toscana, Romagna şi regatul celor două Sicilii, în 1866 liberează Veneţia de sub jugul austriac şi, în sfîrşit, în 1870 liberează Roma. Se proclamă rege al Italiei în 1861, mută în 1864 capitala noului regat la Florenţa, în 1871 la Roma. Aceste evenimente ne permit să datăm poezia. în manuscrisul găsit printre hîrtiile lui Alecsandri, versul 13 sună astfel: Căci astăzi e Turinul a voastră capitală. Acest vers este corectat de Alexandrescu cu altă cerneală: Turinul ce atuncea 1-aveaţi de capitală. Aşadar, prima redactare este din epoca cuprinsă între 1861, proclamarea regatului, şi 1864, mutarea capitalei. Corectarea pe acelaşi manuscris (probabil baza textului tipărit) ne arată că cele două straturi redacţionale nu pot fi prea depărtate în timp. Putem presupune, deci, că poezia a fost scrisă în 1864. ^e ^e a^ă parte, prima redactare a versului 31 arată că în intenţia poetului era ca oda să însoţească un exemplar al ediţiei din 1863, oferit regelui. De aici eleganţa foii volante şi traducerea franceză a textului. Nu este exclus însă ca să se fi produs o apreciabilă întîrziere în înmînarea volumului, dacă va fi fost înmînat vreo. dată: înlocuirea, în versul 28, a propoziţiei „Vineţia v-aşteaptă" din manuscris prin „[Roma] te cheamă, te aşteaptă" s-ar putea explica prin tipărirea foii volante după cucerirea Veneţiei (1866). Să fi fost în intenţia lui Alecsandri de a lua cu sine volumul în călătoria pe care o întreprinde la începutul anului 1867? Se găseşte în ms. 2.253 al Academiei R.P.R., f° 95 — 96 (ms); tipărit pe o foaie volantă nedatată, în care textul romînesc este însoţit de o traducere franceză1 1 Tipărirea nu a fost îngrijită de poet, cu toată afirmaţia în acest sens a autorilor ediţiei din 1893. Este posibil ca editorul să fie Alecsandri: se găsesc unele moldovenisme în text şi unele diferenţe faţade manuscris, care nu pot proveni de la Alexandrescu. De altfel, manuscrisul se găseşte printre hîrtiile lui Alecsandri. 556 557 (F), Romînul din 30 octombrie 1868 (R). Urmăm textul din F. Titlu în ms: Majestăţei sale regelui Italiii Victor Bmanufel], în R: Maiestăţii sale regelui Italiei Victor Emanuel; 1 supt F, R: subt ms; 7 orice (de două ori) F, R: orce ms; 11 -ncunjurau F, R: anturau ms; 12 simpatisînd F, R: simbatisînd (pronunţare neogreacă) ms; 13 astfel în ms: Căci astăzi e Turinul a voastră capitală la aceasta se adaugă o notă scrisă cu altă cerneală, mai tîrziu, în care e trecut textul din F, numai că se citeşte aveaţi în loc de aveai (v. şi facsimilul, P- 355); 14 astfel în ms: Ce era Roma antica a vitejiei şcoală la aceasta se adaugă, în acelaşi fel ca mai sus, o notă, cuprinzînd lecţiunea din F, numai că A fost este scris pe deasupra unui Era; 15 Ofiţeri (scris OficeriJ, soldaţi aritmie F, R: Soldaţi şi ofiţerii ms; 18 vijelie F, R: vijălie ms; 21 sabiele F: săbiele ms, săbiile R; 22 să F, ms: se R; 24 Se F, R: Să ms; 27 popoli F,R: lume ms; se F, R: să ms; 28 astfel în ms: către voi cată, Roma azi vă reclamă, Vineţia v-aşteaptă 29 Primeşte1 F, R: Priimiţi ms; 31 astfel în ms: Urări, respect, Şi cartea mea... hommagiu ce eu mă crez2 dator. BIBESCU-VODĂ Poezia a fost scrisă cu ocazia morţii fostului domn şi publicată în Trompeta Carpaţilor din 21 septembrie 1875, cu o notă a redacţiei: „Bătrînul poet şi fabulist romîn, amicul nostru Grigorie Alexandrescu, ne trimite aceste două poesii spre publicare, pe care ne grăbim să' le publicăm". (Cea de a doua era o odă închinată lui Carol I.) Relaţiile dintre Alexandrescu şi Bibescu au fost bune, prieteneşti chiar, dar Alexandrescu s-a ţinut departe de curte, păstrîndu-şi demnitatea şi independenţa. Mărturii despre acestea găsim şi în cunoscuta scrisoare a lui Ghica (p. 668 — 669): „Vodă Bibescu,-mulţumit de modul cum îşi îndeplineşte datoria, a voit să-1 aibă lîngă dînsul; îl luă la Breaza, unde petrecea lunile de vară. Deşi în mare favoare la curtea lui Vodă Bibescu, dar nici intriga, nici linguşirea nu s-a putut apropia vreodată de dînsul. Vorbea tare, fără a-şi ascunde gîndurile şi credinţele [...] Mai tîrziu a fost numit director la Departamentul Credinţei, pe cînd moşiile mănăstirilor închinate şi neînchinate se arendau cum da domnul, post important şi ambiţionat de toţi acei care căutau să facă averi mari. El, care l-a ocupat atîţi ani, a ieşit de acolo sărac precum intrase."3 1 Formă care nu are nici o atestare sigură la Alexandrescu; editorul foii volante a introdus-o, fiind constrîns de ritm, după trecerea întregului text de la persoana a Il-a pl. la persoana a Il-a sing. 2 Forma cred din foaia volantă nu apare niciodată la Alexandrescu. 3 Pentru relaţiile dintre poet şi Bibescu, vezi G-. Călinescu, p. 376—38 4. ÎNĂLŢIMII SALE PRINŢULUI STĂPÎNITOR AI, MOLDOVEI MIHAII, STURZEA în 1842, Alexandrescu intenţiona să ocupe un post în Moldova, situaţia din Muntenia devenind tot mai dificilă din cauza tiraniei lui Al. Ghica. Bunăvoinţa domnului moldovean trebuia deci cîştigată. Poezia aceasta, frumos caligrafiată, se găseşte în pachetul de scrisori către Ghica. E de presupus că Alexandrescu i-a trimis lui Ghica poezia cu rugămintea de a o înmîna domnitorului. Faptul că manuscrisul a rămas la Ghica ne dovedeşte că rugămintea poetului n-a fost îndeplinită, ca şi altele similare, poate din grija lui Ghica de a nu-şi compromite prietenul. Cîteva fragmente din scrisorile lui Alexandrescu ne atestă încercările poetului şi rezistenţa lui Ghica: „Adu-ţi aminte însărcinarea ce ţi-am pus să legi două exemplare1 frumos şi să le înfăţişezi prinţului. Ba încă ar fi fost bine să tipăreşti o foaie cu adresa cuviincioasă." (17 martie 1842.) „Văz că nu-mi spui de ai înfăţişat prinţului exemplarile ce aveai de gînd să cumperi. Oare nu te-o fi încredinţat cineva că şi aceasta este supărătoare la reputaţia mea?" (23 noiembrie 1842.) Ghica nu s-a grăbit să predea exemplarele: în 2 martie 1843, Alexandrescu îi scrie: „Mi-ai scris că eşti gata să dai prinţului exemplarile ce te-am rugat şi nu i le-ai dat". Se găseşte în ms. 801 al Bibliotecii Academiei R. P. R. f° 210 —211. Publicat pentru prima oară în ediţia Bianu-Ghica din i8g3. SATIRA CONTRA IyUI EWADE Satira a fost publicată de C. D. Aricescu {Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1840 — 1866, Bucureşti, 1884, p. 28 şi urm.) faţă în faţă cu răspunsul lui EHade, pe care îl reproducem mai jos; fiecare strefă a răspunsului corespunde unei strofe a satirei. I Cine-i deşteptu care visează Atîtea fleacuri, mari secături, Şi vrea de boală lumea să-1 crează, Cînd plînge, zbiară pe sub păduri? II E gugumanul sau2 Gugurică, Care se crede şi satiric; O blasnă slută, ofiţerică, Cu săbioara tic-tiric-tic. 1 Este vorba de ediţia din 1842 a poeziilor lui Alexandrescu. 2 Seu în text. 55S 559 III X Eu in credinţă n-am nici o milă Cînd văz atîţia oameni cinstiţi Că pun pe goană potaia-silă, Dulău de scaune-evropieniţi. IV Din vreme-n vreme aripi îşi cată, Sufletu-şi nalţă cu foc, suspin; Inima însă a lui spurcată Al vicleniei poartă venin. V Parcă cu dracii el se rudeşte, De părinţi, rude-1 auzi vorbind; De porunceală lacrimi pişteşte, La Pluton, Cerber orăcăind. VI Nemulţumirea i-e sentimentul, Om de nimica şi ticălos; Crede lătrarea-i că e talentul Şi că-i la muze prea de folos. VII Cu dibla dosul peste cîmpie Aleargă fuga drept la Parnas; Ş-apoi începe o poezie Cu necioplitu-i lăbărţat glas. VIII Ş-atuncea zice ăst poet mare, Cînd vro moliftă i s-o citi, Că e ca dînsul cînd doarme tare. Cînd maica-i cîntă nani-nani. IX Amorezata-i muză-nfocată îl desfătează cu frumuseţi Şi pe potaia acea turbată Mi ţi-o răsfaţă numa-n tandreţi. El ca să scrie, îi trebuieşte Să ia patentă de autor; Merge ciocoiul şi iscăleşte XI Cine mai poate ca să-1 auză, Lătrînd potaia ca un turbat? Căci din greşală blejdita-i muză Gura căscată i-a cam lăsat. XII Şi viteaz naiba, ţeapăn de gură, Dueluri spune cum c-a avut Şi nici stăpînii chiar, el se jură, A-i sta-mprotivă nu au putut. XIII închizînd ochii, dînsul ne spune Cum că odată el a fost mic, C-a avut zile rele sau bune, Şi multe lucruri mai de nimic. XIV După aceasta pare că zboară, Parcă e tată şi norocit; Pe urmă viaţa îi pare-amară, Defăima totul ce a cinstit. XV Şi chiar fiinţe nevinovate, Carii la dînsul nici nu gîndesc„ Cu văpseli negre şi-ntunecate încondeiete să pomenesc. XVI Apoi vulpoiul, ca să ne-nşaîe, Zice că visul care-a citit Este din scrieri orientale, Ce un prieten i-a povestit. 1 în manuscrisul ce posedăm lipsesc versurile puntate. (Nota lui Aricescu.K 560 36 — Grigore Alexandrescu, Opere I 561 XVII Ne spune lucruri prea nensemnate, Cînd flencăneşte neruşinat, E castravete acum sărat. XVIII Cavaier [?], hoţul, plin de-nfocare Şi mi-l înhaţă straja-n obor. XIX Picaţi, el zice, lacrămi şiroaie Muştele-aleargă l-aşa putori. XX Azi cere milă, mîine defăima, N-are nici cinste, nici caracter; Şi zefiraşii, coprinşi de spaimă, De ţigănilă s-ascund în cer. XXI Dar pe morţi omul cînd îţi înjură, Bl dopotrivă i-a lăudat; La potăiasca lui lătrătură, Odîr! îi zice omul cercat. XXII Acesta este, să-i dăm dreptate; Precum se cade trage-1 de nas; Potăii javre daţi-ipe spate, Satira lui Alexandrescu trebuie să fi fost scrisă între într-adevăr, Culegerea de poezii a lui EHade, în care apăruse Visul şi celelalte poeme la care face aluzie Alexandrescu, apăruse în 1836. Pe de altă parte răspunsul lui EHade nu se refera decît la poeziile lui Alexandrescu din 1832 (Prieteşugul, în strofa a XIX-a, Miezul nopţei, strofa a V-a1), deci nu apăruse încă volumul de 1 Cf., de exemplu, versurile 25*8 19 : căci Pluton a surzit. Căci Cerber nu mai iartă de el apropiere precum şi versurile referitoare la moartea părinţilor poetului. anii 1836 şi 1838. Poezii din 1838. în sfîrşit, strofa a Il-a a răspunsului se raportează la slujba din armată a lui Gr. Alexandrescu; or, acesta demisionase în octombrie 1837, Publicată pentru prima oară integral de C. D. Aricescu în Satire politice..., Bucureşti, 1884, p. 281 (A); în Independinţa din 1 mai 1861, în scrisoarea prin care trimite spre publicare Confesiunea unui renegat, Alexandrescu citează versurile 77—80 şi 37—44 (I)* 37 Dar vai A: Vai I; 39 sîrmănuţul A: din păcate I; 43 smerita-i A: o jună /; 78 nici cinste A: onoare I. [PAMFLET] Pamfletul de faţă se găseşte, fără titlu şi fără semnătură (ar putea fi incomplet) , printre hîrtiile lui Kogălniceanu. Se poate uşor recunoaşte scrisul nesigur al lui Alexandrescu din perioada de după 1860. V. Ghiacioiu, care 1-a publicat (O pagină dureroasă din viaţa lui Grigore Alexandrescu, în Melanges... Drouhet, p. 174 şi urm.), socoteşte că este adresat lui N. Creţulescu cu care poetul avusese un conflict în urma îndepărtării sale din postul de efor al Spitalelor Civile (toamna anului 1862)2. Ipoteza este verosimilă3; rezultă deci că poezia a fost scrisă în anul 1862. Relaţiile dintre Alexandrescu şi Creţulescu n-au fost niciodată prea cordiale: în scrisoarea din 8 martie 1844, poetul îi scrie lui Ghica: „Vărî-to4 N. Creţulescu auz că pleacă la Paris pentru un an ca să se desăvîrşască în meşteşugul său şi, ce e mai frumos, pleacă fără să-şi piarză leafa". în scrisoarea din 8 iulie 1852 citim: „Scumpul d-tale văr Niculache Creţulescu însoţeşte pe Doamna Ştirbei în voiajurile sale de sănătate. Aceste jărtfiri patriotice îi aduc pe tot anul cîte un rang şi cîte o gratif icaţie." Se găseşte în Arhiva Kogălniceanu a Bibliotecii Academiei R.P.R., ms. 10, f° 277 —278.5 Publicat pentru prima oară de V. Ghiacioiu în Melanges... Drouhet, Bucureşti, 1940, p. 175, PI.ÎNGEREA DEPUTATULUI în 1848, în timpul guvernării revoluţionare, apare la Bucureşti ziarul Poporul suveran (numit apoi Popolul suveran); la 2 august, comitetul de redacţie se lărgeşte, cuprinzînd pe N. Bălcescu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, D. Bolin-tineanu, P. Teulescu şi A. Zanne. Alexandrescu n-a iscălit nici un articol, dar 1 Em. Gîrleanu include cel dintîi această satiră într-o ediţie a operelor lui Alexandrescu, dar, interpretînd greşit un amănunt de paginaţie al lui Aricescu, care publicase, faţă în faţă cu satira lui Alexandrescu, şi răspunsul iui Eiiade (op. cil., p. 29), nu transcrie decît primele cinci strofe (care constituie o pagină a culegerii lui Aricescu). Eroarea a fost preluată şi de ediţia Adamescu. 2 cf. şi G-. Călinescu, p. 408 şi urm. 3 Vezi şi notele la text. ^ Mama lui I. Chica, născută Cîmpineanu, era soră cu mama lui Creţulescu. 5 Cota veche 1.172, 562 36* 563 Plîngerea deputatului, apărută în 3 septembrie, i-a fost atribuită de autorul copiei manuscrise a unei versiuni moldoveneşti intitulate Patriotul veacului. Popolul suveran din 3 septembrie 1848 (P)l se găseşte în ms. 21 al Academiei R.P.R., f° 32, într-o copie neautografă. Dăm textul din Popolul suveran, fără a mai nota diferentele fată de ms. 21, dată fiind incertitudinea tradiţiei}- 14 fier; scris fer P; 20 sînt; scris sunt P; 21* să-ntrebe; să întrebe P; 26 pierde; scris per de P. .[ISTORIOARĂ] Remus Caracas, care a găsit manuscrisul acestei poezii printre hîrtiile ginerelui poetului2, se îndoieşte de autenticitatea scrisului. N-am văzut manuscrisul şi nu ne-am putut fixa nici asupra autenticităţii, nici asupra datei compunerii., în acest fel, rămîn deocamdată nelămurite aluziile politice cuprinse în istorioară.. Am suprimat înaintea versului 76 versul: Dar ale ei nevoi probabilă variantă. FRAGMENTE I Fragmentul ne-a fost păstrat de Ghica (p. 668 — 669): „Odată, aflîndu-mă cu unchiu-meu la Cîmpina, m-am dus să-1 văz la Breaza. [Alexandrescu plecase la Breaza cu Bibescu]. Doamna Bibescu, aflînd că erarrt în odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prînzul a fost vesel;. Alexandrescu, bine dispus, a povestit o mulţime de istorioare ţărăneşti, în care vestitul Carcalechi, ziaristul curţii, juca rolul principal. Doamna, care-1 asculta cu plăcere şi rîdea mult la acele povestiri, îi zice: «Să vii să mănînci în toate zilele cu noi». Apoi, întorcîndu-se cătră vodă cu un ton poruncitor: «Numeşte-!' poet al curţii». Alexandrescu, fără să aştepte care era să fie hotărîrea domnească, răspunde: «Să mănînc, foarte bine, merge, dar să fiu poet de porunceală, văd că măria ta. n-ai citit o satiră ce am făcut acum vreo cîţiva ani unui poet de curte de atunci,, pe care-1 povăţuiam cu versurile: [urmează fragmentul] Apoi ce fac eu cu acele versuri, cînd voi îmbrăca nădragi de atlas? »" II Capitolul al doilea al nuvelei Popa Stoica Farcaş de I. Voinescu II (Albina romînească din 11 noiembrie 1845) are ca motto aceste versuri, cu menţiunea-„uvraj netipârit". 1 Textul ms. 21 este moldovenizat; poartă titlul Patriotul veacului şi a fost publicat în ediţia Em. Gîrleanu (p. 237) cu mici greşeli de lectură (slujit pentru mărit, v. 3, defaim ce-am, pentru defăimi ce-i, v. 21). 2 Cf. Prietenii istoriei literare, I, 1931, p. 36 şi urm., unde este publicat textul p* care îl reproducem. 564 Semnalăm, în sfîrşit, două poezii din care nu s-au păstrat decît titlurile, în corespondenţa cu Ghica: Scrisoare către putăi şi şarle1 şi Versurile măşcilor2. POEZII POPULARE în numeroasele sale călătorii prin ţară, despre care mărturisesc corespondenţa3 precum şi Memorialul de călătorie, Alexandrescu a cules un număr de poezii populare, multe din ele haiduceşti, cu un pronunţat caracter de protest social; majoritatea provin din Oltenia. Nu putem determina data cînd au fost culese: publicarea lor a început în 1873, dar e de presupus că poetul le avea de mai multă vreme, poate chiar din timpul călătoriei la mănăstirile de peste Olt. Cu toate că folclorul îi era cunoscut, Alexandrescu n-a fost influenţat de creaţiile populare, pe care le socotea „inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturei sălbateci".4 Pentru a pune la îndemîna cititorilor o imagine, măcar aproximativă, a răspîndirii poeziilor culese de Alexandrescu, dăm, în notele de mai jos, trimiteri la variante cuprinse în cîteva culegeri mai importante. N-a fost în intenţia şi puterea noastră de a urmări fiecare poezie în materialul imens al culegerilor romîneşti de folclor. CÎNTEC VECHI Publicat în Romînul din 13—14 august 1873. Cf., pentru începutul poeziei, Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, 161, 184 (Cîntecul lui Miu haiducul). CÎNTECE DE PESTE OLT Cîntecele de peste Olt au fost trimise lui Alecsandri spre publicare. Acesta le-a transcris, aducîndu-le desigur modificări, şi le-a publicat în Convorbiri literare din 1 septembrie 1876. în textul lui Alecsandri s-au strecurat greşeli, şi din cauza faptului că poetul moldovean nu cunoştea multe din cuvintele dialectale olte- 1 Scrisoarea cu data poştei din 10 martie 1842, ms. 801, f° 7: „Scrisoarea către putăi şi şarle n-am dat-o, fiindcă polcovnicul [ = Cîmpineanu] n-a găsit-o cu cale şi mi se pare că are cuvînt; îţi va seri singur pentru ce." Nu avem siguranţa că e o lucrare în versuri, 2 Scrisoarea din 10 noiembrie (1843?), ms. 801, f° 192: „Iţi alătur o mică bucată de poezie [este vorba de în ore de mîhnire], dar socotesc că aţi face mai bine să n-o tipăriţi, căci mie nu-mi place de loc, sau de veţi şi tipări-o, să adăogaţi că v-a venit în mîini din întîmplare, căci mai am şi nişte cuvinte pentru acestea. Cît pentru versurile măşcilor, nu să potrivesc nicidecum la un jurnal şi fără note nu să pot înţelege." s Multe din scrisori sînt chiar datate de la ţară: Comarnic, Găieşti, Satul Nou etc. 4 Vezi mai sus, p. 66, r. 12-13. 565 neşti; de altfel, atît în manuscrisul lui Alecsandri, cît şi în Convorbiri literare, unele cuvinte dialectale sînt marcate cu semnul întrebării. II A. Pann, Spitalul amorului, III, p. 28; Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, II, p. 1298; G. Dem. Teodorescu, p. 344; Candrea-Densusianu-Sperantia, Graiul nostru, I, p. 26, 69; Ciauşanu-Fira-Popescu, p. 31, 41, 46 — 47, 90; T. Gîlcescu, Cercetări asupra graiului din Gorj în Grai şi suflet, V, p. 96. VIII O variantă prescurtată se găseşte la Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 435^şi Ciauşanu-Fira-Popescu, p. 24. IX A. Pann, Spitalul amorului, III, p.25; G. Dem. Teodorescu, p. 304 şi urm., p. 347; Ciauşanu-Fira-Popescu, p, 58. XI Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 326. XV A. Pann, Spitalul amorului, III, p. 27. XVI Ciauşanu-Fira-Popescu, p. 24. XVII Ciauşanu-Fira-Popescu, p. 56. XVIII A. Pann, Spitalul amorului, III, p. 27. XXVI Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, II, p. 1042 (v. 5 — 7); N. C. Dumi-traşcu, Cîntece olteneşti, Sibiu, 1935, p. 14—15. XXX Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 325. XXXII Arhivele Olteniei, XXII, p. 262. XXXIII Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, II, p. 960; G. Dem. Teodorescu, p. 301 şi urm.; Ciauşanu-Fira-Popescu, p. 33. XXXV Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 328, II, p. 1113. XXXVI G. Dem. Teodorescu, p. 276. XXXVII Candrea-Densusianu-Sperantia, Graiul nostru, I, p. 67. XL Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 397. Trimise lui Alecsandri şi publicate de acesta în Convorbiri literare din 1 septembrie 1876 (C); în ms. 3.296 al Academiei R.P.R., î° 8 — 9 se găseşte o copie scrisă de Alecsandri1 a primelor 23 de bucăţi şi a versurilor 1 —12 din bucata XXIV (ms). Reproducem versiunea din Convorbiri literare, modijicînd ortografia şi elimi-nînd unele forme moldoveneşti2; nu dăm decît deosebirile importante dintre publicaţia din Convorbiri şi manuscrisul lui Alecsandri. II, 3 Nucu ms:Nuca C; V, 3 mă; me ms, ne C; VII, 7 -o: -a ms, C; XII, 1 Bălă, cărtoagele; Bălăcărtoagele ms, C; 4 Bălă, cărtogelul; Bălăcărtogelul ms, C; 10 Bălă, cărtoagele: Bălăcărtoagele ms, C; XIV, 3 Tuturor C: Tutulor, probabil conform cu originalul, ms; XXVIII, 7 te-a priimit: te a primit C; XL, 1 circiuma: cărcima C; XLIII, 11 harambaşă; darambaşă greşeala C. CÎNTECUL JIANULUI Cu Cîntecul Jianului se încheie grupul de Cîntece de peste Olt din Convorbiri literare; cîntecul fusese însă publicat de Alexandrescu cu cîţiva ani în urmă, în Romînul din 20 septembrie 1873. Publicarea din Romînul conţine numeroase greşeli provenite din ignoranţa redactorilor şi corectorilor ziarului: hrănesc pentru arănesc, v. 3, arama pentru ar ana, v. 4, semnul exclamării în locul semnului întrebării după un căci interogativ, v. 85, mereu pentru măre, v. 94 etc. Alte modificări au cauze politice: versurile 25 — 28: Arde-vă focul, ciocoi'!... au fost suprimate, fiind desigur socotite prea „incendiare". Alecsandri a modificat mai adînc textul, acolo unde nu-1 înţelegea: geret a fost înlocuit cu -ndărăt, v. 8, căzneşte cu pîndeşte, v. 32, căci interogativ cu şi, v, 85 (deformînd sensul frazei), este stolul spătâresc cu tot catane spătăreşti, v. 105 (sacrificînd rima) etc. în afară 1 Probabil cea trimisă la tipar. 2 N-am eliminat toate formele moldoveneşti, căci riscam pe de o parte să deformăm grav textul, de pe alta să transcriem forme inexistente în Oltenia, Desigur că nici Alexandrescu, şi cu atît mai puţin Alecsandri n-au avut preocupări în vederea redării autentice,, din punct de vedere lingvistic, a textului cîntecelor. 566 567 de aceasta, Alecsandri a moldovenizat limba nu numai din punct de vedere fonetic, ci şi morfologic: brăzdez a fost înlocuit cu brăzdesc, v. 18 (cu sacrificarea rimei), pui cu pun, ibid., o să-ţi dau cu am să-ţi dau, v. 89 etc. Reconstituirea textului pe baza celor două versiuni fiind riscantă, am urmat textul din Convorbiri, înlăturînd unele greşeli evidente şi unele moldovenisme, acelea pe care le-am corectat şi în restul volumului. Balada a fost culeasă de A. Pann şi publicată (cu modificări care-i anulează în parte sensul revoluţionar) în Spitalul amorului, II, p. 22; cf. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, p. 166, 177, 197; G. Dem. Teodorescu, p. 290 şi urm.; Candrea-Densusianu-Sperantia, Graiul nostru, I, p. 174 (variantă foarte apropiată de cea culeasă de Pann). Romînul din 20 septembrie 1873 (R)> Convorbiri literare din 1 septembrie 1876, la sfîrşitul Cîntecelor de peste'Olt (C). Urmăm textul din Convorbiri literare, înlăturînd unele forme moldoveneşti. 3 să C: se R; mă arănesc C: mă mai hrănesc R; 4 arana C: arama R; 5 De C: Cu R; 6 este-o C: este R; 7 Umblă de-a dără-telea C: îmbla d-a-ndăratelea R; 8 Cu nişte coarne-ndărăt C: Are coarne cu geret R; 9 Mă loveşte C: Ce mă lovesc R; 14 s-o (de două ori) C: se R; 16 gîndii C: gîndesc R; 18 Să pun C: Se pui R; să brăzdesc C; se brăzdez R; 19 o R: a C; 20 Să C: Se R; 21 Pîn: Prin R, Pe'n C; 23 Să C: Se R; 24 ce a C: eu ce-a R; 25—28 omise în R; 31 Căci mi-e gazda C: C-a mea gazdă R; 32 pîndeşte potira C: căzneşte potera R; 33 Potira C: Potera R; 35 Duminica C: Dumineca R; 38 omis în R; 39 astfel în R: Ca se se mire de ea 44 omis în R; 39 să C: se R; 46 ne- C: m- R; 43 de- C: d- R; 45 să C: se R; 51 grab C: grabă R; poci C: pot P; 52 Şi C: Căci i?; 53 Olt C:rîu R; 54 Şi C: Căci R; 56 Dă- C; Du- R; 59 de- C: d- R; 60 De un C: Şi d- i?; 62 Ia R: Ie C; de pe la C-* de la R; 66 omis i?; 68 patruzeci C: douăzeci R; 70 -s feciorii C: mult sîntem R; 71 mări C: măre R; să C: se R; 73 de- C: d- R; 74lyaC: De i2; 75—76 omise în R; 77 Şi C: Căci J2; 78 că-s C: ca i?; 79 — 81 omise in R; 85 Căci i?: Şi /ara sews1 C; mintea C: minte R; 87 nebuniile C: nebuniele R; 89 am C: o R; 92 Că C: Căci itV 93 seară R: sară C; 94 mări C: mereu i?; umblaţi C: îmbiaţi R; 95 să C; se R; -nşelaţi C:-ncelaţi formă reală? (cf, iransilv. înceluij R; 96 De- C: C-git7 97 o să C: se Rl despoi C: jupoi R; 98 după C: de pe i?; 99 Să- C: Se- i?; baltag C: baltac i?;100 pelea de la C: din cea de pe R; 101 Să C: Se R; 102 Oltu-i C: Oltul R; Olteţu-i C: Olteţul R; 105 — 106 astfel în R: Este stolul spătăresc Unde dau nu nemeresc 107 goneşte C: gonesc R; 108 e C: ca R; 109 şade R: şede C; 111 Strălucesc C: Ce lucesc probabil corect R; 113 să moară C: sau moare! probabil corectR, 1 Alecsandri nu cunoştea, probabil, valoarea interogativă a lui căci şi a făcut modificarea care strică sensul frazei. II GLOSAR 568 în acest glosar se cuprind: r. cuvintele şi sensurile rare, arhaice sau populare, al căror înţeles prezintă dificultăţi; 2. împrumuturile lexicale pe care limba nu le-a menţinut, precum şi forme ieşite din uz ale unor cuvinte împrumutate; 3. formaţiile neobişnuite şi creaţiile personale ale poetului; 4. cuvintele care au alt regim gramatical decît în limba de azi; 5. unii termeni mitologici şi geografici. Cifrele precedate de semnele; şi ; trimit la pagină; cele precedate de virgulă , la numărul versului (în text sau în notele critice). Cifrele date în exponent trimit la versurile suprimate în ediţiile luate ca bază; dacă, de exemplu, la pagina 459 a notelor critice se citeavă un cuvînt care face parte din al treisprezecelea vers al unui grup care urmează după versul 25 al textului definitiv, trimiterea se face astfel: 459, 2613. S-au făcut trimiteri la notele critice numai atunci cînd există diferenţe faţă de textul definitiv. Indicaţiile gramaticale se limitează la cazurile în care sînt strict necesare pentru înţelegerea explicaţiei; prescurtările folosite sînt: tr. = tranzitiv; refl. = reflexiv. A adăoga (tr.) — a mări: 153, 9. adîncat — adînc: 301, 29. ammira — a admira (formă italiani- zantă), 74, 4. amplo(a)iat — funcţionar: 175, 45; 219, 42. angel — înger: 275, 1; 294, 33. animă — suflet, inimă: 556, 27; (cf. Şi 553, 15). anonsa-— a anunţa: 269, titlu. antura — a înconjura: 558, 11. arană — hrană: 398, 4. arăni — hrăni: 398, 3. areu — laptele cîinelui, plantă ierboasă cu flori galbene (euphorbia helioscopia): 388, 1. aroma — a potoli, a adormi: 458, 162. ascuţit — ascuţiş: 186, 30. asoarbe, sens obscur: 460, 2521. asupra — împotriva: 205, 17. atestat — certificat, adeverinţă (în special de absolvire a unei şcoli): 193, 105-auzi tor — auditor: 289, 58. B balota — a arunca dintr-o parte în alta: 260, 17. baltac, vezi baltag: 568, 99. barbă — bărbie: 233, 25. baseţe — josnicie: 291, 16; 317, 38. bălă — dragă, mîndră, lele: 385, XII, 1, 4, 10; 392, XXIX, 1, 9; XXX, 6, 7; XXXI, 1. bălsămi — a parfuma: 110, 32; 140, 19; 518, 264. , baltag — secure mică cu două tăişuri: 402, 99. bulucbaşă — comandantul unui buluc (detaşament de soldaţi): 397, 12. C cale, a se pune la cale — a chibzui, a hotărî: 531, i7 ; 532, 1 . calomfir — plantă ierboasă aromatică cu flori galbene (tanacetum balsamita): 387, i. capişte — templu: 84, 49. căci — de ce (interogativ): 402, 85; fiindcă, deoarece: 68, 36; 97, 15; 303,26; că (completiv, subiectiv): 279, 9; 301, 36; şi (?): 568, 77. căi (tr.) — a compătimi, a plînge: 212, 30. cărtog (cîrtog?) — coteţ, cocină (?): 385, 10, 13; 386, 15. cărtogel (cîrtogeU), diminutivul lui cărtog: 385, 1, 4, 9. 573 cătare, la cătare — la ochi, ţintind: 403, 112. chiparis — chiparos: 281, 15. cioltar— pătură împodobită cu cusături, câre se pune sub şaua calului: 396, 9. ciudat — căruia nu-i poţi intra în voie, greu de împăcat, capricios, rău: 199, 77. ciuturea, diminutivul lui ciutură: vas de băut, vas folosit pentru scoaterea apei din fîntînă: 382, 8. cîrtog(el), vezi cărtog(el). cît — cînd, de îndată ce: passim; încît: 76, 45; 289, 59, 327, 26. clavir — pian: 154, 43. colnic — drum de deal: 398, XI,V, 3. comandir — comandant: 290, 92. comanac — un fel de căciulă rotundă, de culoare verde, purtată de ciobani şi de haiduci: 397, XlylII, 7. compătimire — simpatie: 147, 53. condică — registru, dosar cu procese-verbale: 288, 33; cod de legi: 53i, 2512. conştiinţă, în conştiinţă — cu conştiinţa curată, cu cele mai bune intenţii: 265, 27. credinţă, în credinţă — într-adevăr, ce-i drept, cu adevărat: iii, i4; 253, i5; 36i, 9. culare — loc adîncit, pe un deal: 398, XI/V, 1, 3. cumpăni (refl.) — a sta în echilibru, a pluti: 76, 52. cuvînt — motiv, raţiune: passim; socoteală, explicaţie: 110, 17; 219, 32; 222, 3. D daleu — alei! alelei!: 399, XI/VI, 3. dar ■— da: 240, 8; 241, II, 1. daraban — dorobanţ: 289, 79. datornic — creditor: 180, 18. de — spre, drept: 209, 12. delă — act pentru un proces, dosar: 5i9, 7, 14. demizeu — semizeu: 79, 40. derviş — călugăr musulman: 2i3, titlu, 2. devină — a ghici, a întrezări, a bănui: 114, 18. devua (refl.) — a se devota: 513, 36. domni (tr.) — domina: 130, 56. dumnezeit — dumnezeiesc, binecuvîn-tat: 123, 30. B ecselenţă — excelenţă (după pronunţarea franceză): 327, 34. epitrop — tutore: 324, 8. F fanai — felinar: 76, 50. ferestrit — impozit pe numărul ferestrelor (formaţie personală): 130, 83. fiitor — viitor: 259, titlu. filomela — privighetoare: 300, 1; 3°4> 9- filomilă, vezi filomela: 459, 2513 ; 525, 1; 527, 9. fioros — care provoacă fiori: 121, 17; 154, 44-1 fraz (fras) — frază: 186, 20. G geniu — spirit, demon: 75, 21; 114, 28. geret — un fel de suliţă turcească: 568, 8. ghiscan — guzgan, şobolan: 289, 13. ghizdurea, F diminutivul lui ghizd: 38i, 7-S " gibea — haină de postav îmblănită: 348, 35- goangă — gîză, gînganie: 400, 6. goni — a urmări, a fugi după, a căuta să ajungi: i63, i9; i65, 59; 189, 116. gros — grosolan, necioplit: 167, 7; 197» 7. H tiarambaşă — căpitan de haiduci: 397, XIvIII, 11. himie — chimie: 188, 102. I iar — dar: 174, 24. iazmă (iasmă) — stafie, strigoi: 69, 52, 56; 121, 22; 291, 7Î 293> 8; 361, 7-ierarşie — ierarhie: 65, 17. ierta — a permite, a îngădui: passim. inimat — însufleţit, bucuros, încîn- tat: 534, 21. ispită — necaz: 529, i9 ,* 53°> l9 • ispravă — reuşită, izbîndă: 136, 289. isprăvnicie — administraţie: 265, 23. înmlădiitor — modulat: 207, 7. înmlădios — mlădios, suplu: 171, 90. împărţi (refl. + de) — a se împărtăşi de, a avea parte de: 459, 2510. împuia — a se încuiba, a încolţi: 384, IX, 7. înaintare — progres: 234, 20; 283, 16. încela — a înşela (posibilă greşeală de tipar): 568, 95. începător — creator: 337, 50. înparte, vezi parte. însemnător —• important, însemnat: 283, 2. însuflare — inspiraţie: passim. întîmplare, la întîmplare — cînd se iveşte ocazia: 318, 20. întorsură — modulaţie, mlădiere: 207, 8. întunec — întuneric: 142, 11. învederat (adv.) — clar, pe faţă, lămurit, neîndoielnic: 145, 47; 302, 8. învestit — înveşmîntat: 262, 3. învoi (refl.) — a se potrivi, a fi în concordanţă: 130, 78. J jaluz — gelos: 119, 18; 149, 35. jaluzie — gelozie: 157, 25. jelui — a se plînge, a reclama: 312, 12; (folosit tranzitiv, obiectul fiind persoana căreia i se adresează plîngerea; această construcţie bizară ar putea proveni dintr-o greşeală de tipar) 530, 12. Iv labarum — steag imperial (lat.) pe care Constantin a aşezat semnul crucii: 79, 19. leasă — îngrămădire sau împletitură de mărăcini care serveşte drept hotar: 384, IX, 12. leică — leliţă: 388, XIX, 6. lipan — brusture, plantă cu înfăţişare de arbust, cu frunze mari, folosite în medicina populară (lap-pa maior): 233, 26; 4oi, 58. litargie — stare de nesimţire, amorţeală: 336, 29. lubeniţă — pepene verde: 381, 4. lume — lumină: 339, 34- lupesc — de lup, de neam de lup: 218, 15; 229, 46. M malotea — scurteică mai lungă, împodobită şi căptuşită cu blană: 4oi, 37- malure — plantă neidentificată (matură?): 396, 1. mazil — boier de la ţară, fără funcţie în sat: 387, XVIII, 6. mădular — membru (al unei asociaţii, instituţii etc): 289, 78. mira — admira: 130, 69. mirare — farmec, încîntare, vrajă: 133, 169; 301, 41; (în sens propriu) 143, 23; admiraţie: 72, 31. muncă — chin: 110, 35; 253, 14; 282, 21. 574 575 N. neapărat — necesar: 130, 71. neasemănat — fără seamăn: 316, 5. neînsemnător — neînsemnat: 215, 9. nuansă — nuanţă: 66, 6. O object — obiect: 446, 4916. objet — obiect: 347, 6. oblojit — bandajat, cu comprese, cu oblojeli: 233, 25. obşte, de obşte — în general: 446, 4928. ocoli — a înconjura, a se aşeza, a se afla în jur: 26, 6; 128, 17; 177, 29; 259, 29. odor — (în) dar, (ca) garanţie: 383, VII, 2. ofis — decret domnesc: 266, 74. omiopatic — homeopatic: 292, 17. oranz — portocal: 256, 4. oranză — portocală: 256, 14. otrăţel — limba mielului, plantă cu flori albastre folosite în medicină (borrago officinalis): 386, 1. P pală — un fel de paloş, sabie largă cu două tăişuri: 355, 17. pardos — leopard, panteră: 215, 2; 298, 28. parmazan — parmezan: 205, 4. parte, în parte — pentru sine: 87, 57; 444, 498; (adjectival) 447, 4923. patentă — brevet, drept de a folosi ceva sau de a exercita o pro. fesie: 363, 38. pătimaş — bolnav, suferind, pacient: 309, 13. personalitate — aluzie sau referire la o anumită persoană: 183, 98. piscoaie — deschizătură, la morile de vînt şi de apă, prin care curge făina măcinată: 384, VIII, 13. pînă — cît timp: 390, XXIV, 12; 394, XXXVI, 9. plăti — a valora, a preţui: 269, 3. plăviţ — bălan: 389, XXII, 9. polcovnic — colonel: 483, titlu. politic — politician: 327, 38. poprit — oprit, interzis: 66, 21; 100, 8. porfiră — purpură: 96, 22. porni — a trimite: 271, 3; 308, 32. poturi — un fel de nădragi largi purtaţi de haiduci, arnăuţi, surugii, cu marginile împodobite cu găitane şi cusături: 398, XUII, 19. povaţă — călăuză: 126, 16, preluda — a improviza la un instrument muzical: 154, 43. preţioasă — femeie afectată în felul de a se exprima şi de a se comporta: 193, 103. preţuit — preţios: 282, 29. pricopseală — învăţătură: 266, 67. prigonire — ceartă, neînţelegere, diferend: 215, 3. prigonitor — împricinat, parte într-un proces (acuzator sau acuzat): 174, 38; 218, 8. privită, sens obscur: 388, XXI, 1. pupăză — plantă ierbacee, leguminoasă, care creşte prin pădurile de munte (orobus uernus) : 388, XXI,. 2, 4- R răbelă, sens obscur: 458, 164. răpune — a pierde: 67, 14. răsură — măceş: 114, 25. redija — a redacta: 266, 74; 307, 22^ răscîntător — care răspunde (cîntînd): 300, 5 (vezi şi nota la text). retirat — retras: 205, 4. rezon — raţiune: 66, 7; motiv, raţiune: 265, 31. rigă — rege: 76, 37n, 46; 215, 2 ; 307, 8. rolă — rol: 157, 19; 170, 57; 191, 21.. rubinos — rubiniu,roşu închis: 74, 13*. S sacat — vătămat, infirm: 311, 5. satira — a satiriza: 175, 48. săftian — marochin (piele de Maroc): 397, 15. schilogit — schilod, diform: 182, 64.0 scopos — scop: 403, 4927. secătură — fleac, lucru de nimic: 272, 56; 287, 6; 361, 2. semăna (tr.): 171, 94î 3*8, 14. seninos — senin: 138, 28; 251, 36. Sfeţia — Suedia: 480, 86*n . sfîrşit — scop, ţel: 122, 10. silf — spirit, fiinţă mitologică care trăieşte în aer: 110, 31; 279, 4î 518, 263. silitră — salpetru, azotat de potasiu, folosit la fabricarea prafului de puşcă: 82, 14. sipîcă — plantă ierboasă cu flori gălbui (scabiosa ochroleuca): 387, XVI, 1. sîn — golf: 256, 2. •smerit — modest: i3i, 108. solemnei — solemn: 285, 40. soroc, pe la soroace — din cînd în cînd, cu o ocazie: 193, 91; 219, 23. «osi (tr.) — a ajunge (pe cineva): 9i, 45. ■spătăresc — care ţine de marele spătar, şeful armatei: 403, 105. spînzura — a depinde: 181, 36. sta — a exista: 73, 48. stelesc — de stea: 269, 7. stol — coloană de soldaţi în marş: 568, 105. străluci (tr.) — a ilustra, a face ilustru, celebru: 73, 44. sujet — subiect: passim. ş şaică — vas mic cu pînze: 395, XXXIX, 6. şoricesc — de şoarece, al şoarecilor: 205, 13; 206, 24. ştab — stat-major: 199, 61. T tărie — bolta cerească, firmament: 76, 49; 168, 34; 267, i3. ticăloşie — mizerie: 187, 69. trăsură — trăsătură: 168, 39; 324, 16; 366, 83. treabă, a-şi căuta treaba — a-şi vedea de lucru, a-şi vedea de treabă: 131, 25; 181, 52; 232, 19. trezit — învechit: 157, 23. T ţîrcovnic — om de serviciu al unei biserici: 289, 77. U urma — proceda: passim. urmări — a urma: 557, 49- V vist — joc de cărţi: 191, 24; 194» 125. vreme — prilej, ocazie (favorabilă), moment potrivit: 226, 38; 231,38.. 576 37 — Grigore Alexandrescu, Opere i III INDICE CRONOLOGIC AL POEZIILOR 37* Am împărţit opera lui Alexandrescu în şase perioade mari, ale căror limite coincid cu datele apariţiei (sau trimiterii la tipar) a celor patru ediţii. în interiorul acestor perioade, am grupat, la începutul fiecăreia, poeziile care nu prezintă indicii interne sau externe permiţînd o datare mai precisă; apoi am înşirat, pe ani,poeziile data-bile. Deseori am socotit anul publicării ca dată a compunerii (atunci cînd nu existau dovezi certe pentru altă datare); ne-am exprimat îndoielile ori de cîte ori am socotit că data publicării şi a compunerii nu coincid. Pentru argumentarea datărilor, să se consulte notele la fiecare poezie. Bineînţeles că n-am înregistrat în acest indice poeziile populare. Pînă în 1832 1832-1838 Miezul nopţei. Prieteşugul. Adio. La Tîrgovişte. întristarea. întoarcerea. Adio lui Lord Byron la soţia sa. întristare (Lamariine). Fluturele. Vulpoiul predicator. Privighitoarea şi păunul. Măgarul răsfăţat. Papagalul şi celelalte paseri. Gat îrul ce-şi. laudă no b Uitate a. BHza. Aşteptarea. Inima mea e tristă. Cimitiriul. . Barca. Candela. Rugăciunea. Lebăda şi puii corbului. Privighitoarea în colivie. Ursul şi lupul. Boul şi viţelul. Cîinele izgonit;. 581 Şoarecele şi pisica. Privighitoarea şi măgarul. Meditaţie. 1836-1837 1837 Epigrame. Confesiunea unui renegat. (?) Fragmentul I. Epistolă D.I.V., autorul „Primăverei amorului". Epistolă D.I.C. 1838 Fericirea. Vulpea, calul şi lupul. Cîinele soldatului. Privighitoarea şi măgarul. Satira contra lui Eliade. (?) 1838-1841 Epistolă către Voltaire. Epistolă D. V. II. Epistolă D. Alexandru Donici, fabulist moldovean. Satiră. Duhului meu. Viaţa cîmpenească. D.V.G.C. Te mai văzui o dată. Prieteşugul şi amorul. Emiliei. De ce suspin. Mîngîierea. Unei tinere femei. Mulţumirea. Z ... în vîrstă de un an. Cînd dar o să guşti pacea. Cîinele şi căţelul. Pisica sălbatică şi tigrul. Dervişul şi fata. Dreptatea leului. Nebunia şi Amorul. Lupul moralist. Vulpea liberală. Mierla şi bufniţa. Cucul. Uleul şi găinile. Oglindele. Toporul şi pădurea. Elefantul. Cîinele şi măgarul. 1840 Anul 1840. înălţimii sale prinţului stăpînitor al Moldovii Mihail Sturzea, pentru anul 1842. 1842-1847 Mormintele la Drăgăşani. Ucigaşul fără voie. Frumuseţea. D-nei ** Suferinţa. Nu, a ta moarte... încă o zi. Un ceas e de cînd anul trecu. Buchetul. Reveria. Frumoasă e natura. (?) Fragmentul II. (?) Umbra lui Mircea. La Cozia. Răsăritul lunii. La Tismana. 1843 în ore de mîhnire. 1844 Trecutul la Mănăstirea Dealului. (?) 1845 Nina. înălţimii sale Doamnei Măriţii Bibescu. 1846 O impresie. Dedicată oştirei romîne. 1847-1862 D-nei M. C. (Probabil în prima peri-oadă a intervalului dintre cele două date.) D-la S. La. Bursucul şi vulpea. (Probabil înainte de 1860.) Calul vîndut şi diamantul cumpărat. 1848 Plîngerea deputatului. 1852 Imn destinat a se cînta la inauguraţia Teatrului. 1853 Cîntecul soldatului. Adio. 1854 1855 Răzbunarea şoarecilor sau moartea lui Sion. Iepurile, ogarul şi copoiul. Şarlatanul şi bolnavul. Ursul şi vulpea. 1857 Cometei anonsate pentru 13 iunie. Corbii şi barza. Răspunsul cometei. Doamnei P. S. G. Unirea Principatelor. Dedicată fiito-rilor deputaţi ai Romîniei. Unei necunoscute moldovence care mi-a cerut versuri. O profesiune de credinţă. Zugravul şi portretul. Porcul liberat. 1858 Castorul şi alte lighioni. 1859 Măriii sale domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în Bucureşti. 1860 Atelajul eterogen. Mielul murind. (Poate mai veche.) Catîrul cu clopoţei. Doamnei A. B. 1862 Lişeta, raţa şi gîsca. (Probabil mai veche, înainte de 1860.) [Pamflet.] D-nei Zinchei Donici. După 1863 1863 Vînătorul. (Probabil mai veche, înainte de 1860.) 1864 Majestăţii sale Victor Emanuel, regele Italiei. 1864—1866 Noaptea Sfîntului Botez. 1866 Ziua de 11 februariu 1866. i875 Bibescu-vodă. 582 583 IV INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR în acest indice poeziile au fost înregistrate după titlul lor din volum. Poeziile populare, fragmentele şi poeziile fără titlu au fost trecute după primul lor vers. Pag. Adio ..______................ 291 : Adio. La Tîrgovişte ........ 249 _ Adio lui Lord Byron. la soţia sa 253 ; Anul 1840 .................., 85 Aşteptarea ................ 142 Atelajul eterogen............ 311 Auzi, lele, cucul cîntă........ 395 Barca........................ 122 Bată-te crucea de cuc....... . 385 Bată-te crucea de vale ........ 390 Bălă, cărtogelele......... ... 385 Bibescu-vodă ................ 356 Boul şi viţelul .............. 230 Buchetul .'............. ..... in Bursucul şi vulpea .......... 307 Calul vîndut şi diamantul cumpărat...................... 318 Candela .................... 92 Castorul şi alte lighioni ...... 320 Catîrul ce-şi laudă nobilitatea 306 Catîrul cu clopoţei -. ...... 326 Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită . ........... 241 Cimitiriul .. . ; . ........... . . 120 Cine e voinic, voinic . . . . ...... 398 Cîinele izgonit........... ... 202 Cîinele soldatului ....... 161 Cîinele şi căţelul ..........*. 209 Cîinele şi măgarul 2-40 -i Pag. Cînd dar o să guşti pacea;...... 104 Cînd mă primblam pe culare 398 Cîntă cucul să mă duc........ 392 Cîntă cucul, se roteşte ........ 382 Cin tec vechi .........._____.. .379 ■ Cîntecul Jianului ....... 4oo Cîntecul soldatului .......... *267 Codri, codri, frate codri ...... 396 Colo-n luncă la privită ........ 388 Cometei anonsate pentru 13 iunie 269 Confesiunea unui renegat ...... 293 Corbii şi barza.............. 316 Cucul...................... 236 Cucuie, drăguţule .............. 394 Cuculeţ, unde-ai iernat?, .... 384 D .*** * 242 Dacă acei ce fac bine ........ 377 Dacă-ţi este, neică, dor ........ 383 De Ce suspin.................. 151 De cînd maica in-a făcut ...... 399 Decît neica-n cale dus ........ 393 De n-ar fi ochi şi sprincene .... 393 De nu ţ-ar fi, leleo, dor ......... 382 Dervişul şi fata.............. 213 De te duei,sneică, cu bine .... 39o D-la S. La .. .... .... .-. .... 278 D-neiA.B. ............______ 275 D-nei M. C......... . j;.:.vi. .... 277 D-nei Zînchei Donici.......... 331 Doamnei P. S. G. 1,.. .. 274 587 Pag. Doctorul şi bolnavul (vezi Şarlatanul şi bolnavul,) ........ 309 Dreptatea leului.............. 215 Du-te, neico, să te duci ...... 391 Elefantul.................... 197 Eliza........................ 139 Epigrame.................... 241 Epistolă către Voltaire........ 167 Epistolă D. I. C. ............ 185 Epistolă D. I. V., autorul „Pri- măverei amorului" ........ 176 Epistolă Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean.. 173 Epistolă D. V. II............ 180 Fericirea .................... 163 Fluturele .................... 258 Foaie verde aluniţă .......... 381 Foaie verde arţăraş............ 383 Foaie verde calomfir.......... 387 Foaie verde de areu .......... 388 Foaie verde de malure ...... 396 Foaie verde mărăcine ........ 389 Foaie verde măr muşcat ...... 385 Foaie verde usturoi .......... 389 Frumoasă e natura............ 280 Frumuseţea. D-ei ** .......... 95 Frunză verde de sacară........ 387 Frunză verde de sipică........ 387 Frunză verde mărăcine........ 386 Frunză verde mărăcine ...... 386 Frunză verde mărăcine ...... 391 Frunză verde otrăţel.......... 386 Gîsca, Ieşita şi raţa (vezi Lişeţa, raţa şi gîsca,) .. ............ 328 Ia-ţi nădragii de atlas........ 377 Iepurele, ogarul şi copoiul .... 312 Ieri, la tîrgul cel mare....... 373 Ierte-i Dumnezeu păcatul .... 394 Imn destinat a se cînta la inau- guraţia Teatrului.......... 283 Inima mea e tristă.......... 145 Istorioară (vezi Ieri, la tîrgul cel mare,).................. 373 înălţimii sale Doamnei Măriţii Bibescu.................. 345 înălţimii sale prinţului stăpînitor al Moldovii, Mihail Sturzea 359 încă o zi.................... 106 în iad mai deunăzi cîţiva răposaţi...................... 243 în ore de mîhnire............ 281 Pag. întoarcerea .................. 341 între Olt şi-ntre Olteţ........ 381: întristare (Lamartine) ...... 256 întristarea .................. 338 Lată-i, lată-i Dunărea........ 395 Lebăda şi puii corbului........ 222 Lele, ce păgînă eşti.......... 383 Lişeţa, raţa şi gîsca.......... 328 Luna-afară-mi luminează .... 389 Lnniţă, luniţă .............. 396 Lupul moralist............ . . 218 Lnpul şi vulpea (vezi Ursul şi vulpea,) .................. 314 Majestăţii sale Victor Emanuel, regele Italiei .............. 354 Măgarul răsfăţat.............. 302 Măriii sale Domnului Alexandru Ioan I .................... 262 Meditaţie.................... 116 Mielul murind .............. 322 Mierla şi bufniţa ............ 234 Miezul nopţei................ J37 Mîndro, cînd eram iubiţi...... 388 Mîngîierea. Unei tinere femei .. 153 Mormintele la Drăgăşani...... 78 Mulţumirea. Z... în vîrstă de un an...................... 156 Nebunia şi Amorul .......... 220 Nina........................ 158 Noaptea Sfîntului Botez...... 351 Nu, a ta moarte.............. 101 Nu blăstema cucul, lele........ 394 Nu ştii, vecină, ceva? ........ 384 Ogarul şi iepurele (vezi Iepuri le, ogarul şi copoiul,) .......... 312 Oglindele.................... 200 O impresie. Dedicată oştirei romîne ...................... 82 O profesiune de credinţă .... 264 Pamflet (vezi Prea bine a zis) .. 367 Papagalul şi celelalte paseri .. 304 Patriotul veacului (vezi Plîngerea deputatului,).......... 371 Peştera (vezi Cimitiriul,)...... 120 Pisica sălbatică şi tigrul...... 211 Plîngerea deputatului ........ 371 Porcul liberat................ 319 Prea bine a zis................ 367 Prieteşugul.................. 335 Prieteşugul şi amorul. Emiliei 97 Pag. Privighitoarea în colivie ...... 225 Privighitoarea şi măgarul...... 207 Privighitoarea şi păunul ...... 300 Puico, pentru Dumnezeu...... 395 Răsăritul lunei. La Tismana . . 74 Răspunsul cometei............ 271 Rău, maică, m-ai blăstămat .. 399 Răzbunarea şoarecilor sau moartea lui Sion................ 287 Reveria.................... 113 Rugăciunea.................. 125 Satira contra lui Eliade ...... 361 Satiră (vezi Ia-ţi nădragii de atlas;...................... 377 Satiră. Duhului meu.......... 190 Spovedania (vezi Confesiunea unui renegat) .............. 293 Spune-mi, bălă, şi-mi gîceşte 392 Suferinţa .................... 99 Şarlatanul şi bolnavul........ 309 Şoarecele şi pisica............ 205 Te mai văzui o dată.......... 148 Topitu-s-au gheţile .......... 397 Pag. Toporul şi pădurea .......... 195 Trage, bălă, bobii bine........ 392 Trecutul la Mănăstirea Dealului 67 Ucigaşul fără voie............ 89 Uleul şi găinile .............. 238 Umbra lui Mircea. La Cozia .. 71 Un ceas e de cînd anul trecu.. 109 Unei necunoscute moldovence care mi-a cerut versuri...... 279 Unirea Principatelor.......... 259 Un osîndit la moarte pentru o vină mare ................ 241 Un preot cuvios.............. 242 Ursul şi lupul................ 227 Ursul şi vulpea .............. 314 Viaţa cîmpenească. D. V. G. C. 128 Vînătorul.................... 347 Vulpea, calul şi lupul........ 343 Vulpea liberală .............. 232 Vulpoiul predicator .......... 297 Ziua de 11 februariu 1866...... 349 Zugravul şi portretul.......... 324 588 38 — Grigore Alexandrescu, Opere î TABLA ILUSTRAŢIILOR hors-texte Grigore Alexandrescu........................................ p. 4 — 5 Pagina de titlu a ediţiei din i847 ............................ p. 64 — 65 M. Bouquet: Ruinele Tîrgoviştei.............................. p. 68—69 Pagină din ediţia i842 ...................................... P- 166 —167 Pagină din ediţia i847 ...................................... P- 168 —169 Pagină din ediţia i83S...................................... p. 23o —23i Pagina de titlu a ediţiei din i863 ............................ p. 246—247 Titlu interior în ediţia i842................................ P- 252—253 Manuscrisul poeziei Cometei anonsate pentru 13 iunie .......... p. 268—269 Manuscrisul fabulei Zugravul şi portretul...................... p. 324 — 325 Pagina de titlu a ediţiei din i842 ............................ p. 4i2—4i3 Pagina de titlu a ediţiei din i838 ............................ p. 446—447 GRIGORE ALEXANDRESCU NOTA EDITORULUI....... 43 SUVENIRE ŞI IMPRESII EPISTOLE ŞI FABUIvE (1847) Pag. Pag. Cîteva cuvinte în loc de pre- Un ceas e de cînd anul trecu 109 faţă 65 Buchetul III Reveria 113 [SUVENIRE ŞI IMPRESII] Meditaţie Il6 Trecutul. La Mănăstirea Dea- Cimitiriul i20 lului 67 /J* w Barca 122 Umbra lui Mir cea. La Cozia 71 /j >' 1 Rugăciunea 125 Răsăritul lunei. Lă Tismana 74 Viaţa cîmpenească. D.V.G.C. 128 Mormintele la Drăgăşani 78 Miezul nopţei 137 0 impresie. Dedicată oştirei < \ N- Eliza 139 romîne 82 ■~î'