EX PLICAT I U N EA TEORETICA SI PRACTICA DREPTULUI CIVIL ROMÂN * l upu DIMITRIE ALEXANORl’SCO । ᵥ o).? । ] . ₜ n । ii , VAHZARf A C j . Comerciala t :'•;»« 1 .J M mân’. BCU Cluj-Napocă CARTEA III TITLUL V DESPRE VÂNZAREC) Considerațiuni generale. Intre contractele cu titlu oneros, cel mai de căpitenie importanța si cel mai întrebuințat este astăzi vânzarea. S’a zis, cu drept Tâⁿzâreⁱ- cuvânt, ea toți nu vând, căci pentru a vinde trebue a avea bunuri; toți însă cumpără, căci trebuințile zilnice ale omului necesitează o mulțime de. bunuri, pe care el nu și le poate procură altfel (²). (’) Vezi asupra acestei materii, (Iasca, Trattedo della compra- Bibliografie. vendita (Roma, 1905); Treitschke, Der Kaufeontract in beson- derer Beziehung auj den Waarenhandel, nach r&mischcn Recht, und den mchtlgsten neueren Gesctzgebunyen (Con- tractul de cumpărare cu privire, în particular, la vânzarea mărfurilor în dreptul roman și în cele mai importante legiuiri moderne) (ed. a 2-a, 1888). Cuvântul cumpărare poate fi întrebuințat în locul cuvân- Cumpărare- tului vânzare. pentrucă cumpărarea și vânzarea nu consti- vânzare, tuesc două convenții, din care una ar putea să existe inde- pendent de cealaltă, ci sunt două elemente ale unuia și aceluiași contract, ceea ce explică pentru ce ambele cuvinte sunt între- buințate spre a denumi aceeași operație. De aceea Romanii numeau vânzarea: emptio-venditio. Vezi și rubrica codului Cali- maeh, partea Il-a, capit. 27 (despre contractul cumpărărei și al vânzărei). Cpr. P. Fiore, Le droit internațional prire, III, p. 78, nota 1 (ed. a 4-a, trad. Oh. Antoine). (²) Cpr. Bcudant, Vente, 2, p. 3; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francai», II, p. 410 (Paris, 1915), etc. siano i 2 COD CIV. —CART. III. —TIT. V. — VANZAREA. — CONSTD. GENERALE. schimbul. Vânzarea n'a fost însă primul contract întrebuințat între oameni. Din capul locului tranzacțiile omenești au început prin schimb. Acel care avea lucruri ce nu-i tre- buiau, ceda altuia parte din acele lucruri, spre a dobândi altele, de care avea nevoe. Poetul Homer ne arată, în adevăr, că, în timpurile eroice, soldați! își procurau vin schimbându-1 eu pei de bon, cu fier, cu sclavi și alte lucruri ț¹). Origina vân „Vânzarea își trage origina sa din schimb, zice o lege romană; căci, altădată, neexistând monedă, nu eră un cu- monezei. vânt deosebit spre a se distinge marfa de preț. Intâmplân- du-se adeseori ca cuiva să-i lipsească tocmai din lucrurile ce altul aveâ în prea mare cantitate, acel care avea prea mult din unele lucruri ie schimbă cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ea două persoane să aibă lucruri din acele ce le trebuese reciproc, s’a ales o materie având o valoare publică, fixă și determinată, menită a reprezenta toate lucrurile, în scop de a se preîntimpinâ greutățile ce rezultau din schimb. Această materie, învestită, cu marca autorităței publice, a servit la strămutarea proprietăței mai mult prin valoarea ce i s’a dat, decât prin însăș substanța materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc măr- furi. ci una se numește prețul celeilalte!²). (’) „... Unde iilud est quod vulgo dieebatur, permutatione rerum emptionem et venditionem contrahi, eamque speciem emptionis et venditionis vetustissimam esse; argumeritoque utebantur graco poeta Homero, qui aliquam partem exercitus Achivorum vinum sibi comparasse ait, perm.utatis quibusdam rebus, bis verbis: Urmează 4 versuri grecești extrase din Homer, care sunt reproduse și traduse infra, pag. 111, text și nota 1. (Instit., De emptione et venditione, 3, 23, § 2, ab iniția și Gaius, Instit., III, § 141). (²) „Origo emendi vendendique a permutationibus ccepit. Olim enim non ita erat nummus; neque aliud merx, aliud pre- tium vocabatur; sed unusquisque secundum necessitatem tem- porum, ac rerum utilibus inutilia permutabat: quando ple- rumque evenit, ut quod alteri superest, alteri desit. Sed quia non semper, nec facile concurrebat, ut cum tu haberes quod ego desiderarem, invicem haberem quod tu accipere velles, elecța materia- est, cujus publica ac perpetua- cesti- matio d-ifficultatibus permutationum, aiqualitate quantitatis DESPRE VANZARE. — CONSIDERAȚII GENERALE. 3 Ferul și arama au fost primele metaluri menite a servi Fierul și ele contra-val oare produselor naturei și a inuncei omului. aram*- Acel care avea o cantitate oarecare din aceste metaluri, necesare atât 1a fabricarea armelor cât și a uneltelor de muncă, ușor putea să dobândească, în schimbul lor, obiec- tele trebuitoare vieței sale. Mai târziu, alte metaluri, mai scumpe și mai trainice Aurul și ar- in același timp, servesc de contra-valoare în materie, de ",ⁿtul- schimb. Acestea sunt: aurul și argintul ț¹}. Aurul și argintul nu vor fi înlocuite cu alte metaluri, Netnio«uirea cu toate că s’a vorbit de paladium și de iridium. Pe 1830 s’au făcut încercări în Rusia cu platina, însă s’a re- nunțat la acest metal, pentru două motive principale: 1° el nu se retopește cu ușurință; 2° o cantitate de platină veche valorează mult mai puțin decât o cantitate de platinăpouă. subveniret: eaque materia forma publica percusea, usum do- miniumque non tam ex substantia prxbet quam ex qnantitate: nec ultra merx utrumque, sed aUerum pretium vocaturu. (L. 1. Pr., Dig-, De mufraheuda emptionf, 18, 1). O Herodot ne spune in Clio, că Lydienii sunt cei dintăi care au bătut monedă și că Grecii i-au imitat. Monezile ate- niene aveau ca marcă un bou- Vezi Dnvergier, Vente. T, p. 3. nota 1 (ed. din 1835). S’a ales pentru monezi aurul și argintul, zice Ch. Gide, din Calitățile ce cauza calităților ce prezintă aceste două metaluri. In adevăr, Pr«mț» an- ele sunt acele care au cea mai mare valoare sub volumul cei r“l. ar‘ tnar mtc, care vanaza mai puțin dmtr un ioc intr altul și care, în acelaș timp, pot fi mai ușor transportate. Vezi Ch. Gide, Principe^ d’economie politique. p. 262 urm. (ed. a 14-a, 1913). Iată cum se exprimă, în aceeași ordine de idei, Montesquieu: _()n prend quelque metal, pour que le signe soit durable, qu’il se eonsomme peu par l’usage, et que, sans se detruire, il soit susceptible de beaucoup de divisions. ()n choisit un metal preeîeux, pour que le signe pnisse aisement se trans- porter. Un metal est tres propre â etre une mesure commune, parce qu’on pent aisement le reduire au meme titre. Chaque Etat y met son empreinte. afin que la forme reponde du titre et du poids, et que l’on connaisse l’un et l’autre par la seule inspection. Les Atlieniens, n’ayant point l’usage des metaux. se servirent de boeufs et les Romains de brebis; mais un bteuf n’est pas la infime chose qu’nn autre bmuf, comme une pieee de metal peut etre la meme qu’une autre“. (Montes- quieu, Esprit den lois, liv. 22, ch. 2). COP. CIV. — CART. III. —TIT. V. — VANZABEA. — CONSID. GENERALE. Iată pentru ce, după toate probabilitățile, aurul si argintul vor continuă a servi și în viitor de contra-valoare ț¹). Investirea mo- Din capul locului, pentru a dobândi lucrul ce-ți eră neziior eu ₙₑcₑₛₐᵣ trebuia să dai o cantitate oarecare, din aceste mir marca anton- ‘ , tatei publice.taluri. Cu timpul însă și eu dezvoltarea comerțului și a ei- vilizației, sa căutat a se dă fragmentelor de metal o formă determinată, spre a se înlesni tranzacțiile omenești; și pentru a se garantă atât materia cât și greutatea ei, aceste bucăți de metal s’au investit cu marca autorităței publice. Înlocuirea mo- nezei prin hârtie. Astfel, s’a născut moneda metalică (pecuniaj (²), care, pentru o înlesnire și mai mare, a fost înlocuită mai târziu prin hârtie. De acum înainte, metalul dat în schimbul unei mărfi n'are să se mai aprecieze după greutate (³), ci după numărul bucăților de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum era din capul locului, ci va fi o vân- zare sau o cumpărare, după rolul fiecărei părți. Vânzătorul va fi acela care va înstrăina marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va da prețul în bani (V. c. Andr. Po- „In vremea veche, pănă a nu se află moneda între ⁿⁱeⁱ- oameni, zice codul lui Apțțrp^^el^i Donici 1, capit. XI), se urmă s eh im ban du-se lucruri pentru lucruri, iar după ce s’au aflat moneda, apoi au luat numele lor vânzare și cum- părătură. Deci, vânzarea și cumpărătura este una din toc- melele sau contracturile cu îndatoririle acele care urmează după dreptatea neamurilor, precum este și împrumutarea, schimbătura, năimirea, învoiala și altele asemenea, adecă: se alcătuește cu bună primire despre amândouă părțile și prin bună credință¹'. Schimbul. Vânzarea nu împiedică însă contractul de schimb de a există și în viitor. El își va aveă ființă de câteori păr- ți) Cpr. Catiwes, Preda (Tun cour» d’economie politique. I. p. 449, nota l (ed. din 1878). (³) Cuvântul latinesc pecunia însemnă din capul locului betaU, troupeau. Vezi Ch. (lide, Principe» d'economic politique, p, 2(51, nota 1 (ed. a 14-a, 1913). (*) Din capul locului, în adevăr, popoarele s’au servit, în rela- țiile lor comerciale, de metaluri prețioase (lingotsj. Vezi Gide, op. cit., p. 266. p) Cpr. Boissonade, Projet de, code civil powr l'Empire du .Japon, III, p. 182 urm., Tokio, 1888, XXl-e annee de Mei/iJ. NATURA. Șl b’OKMA VANZAREI. — ART. 1294. țile vor dispune, una în favoarea, celeilalte, de obiectele ce le convin Iar daca valoarea unuia din lucrurile schim- bate este mai mare decât valoarea celuilalt, inegalitatea acestor valori va fi compensată în bani printr’o sultă (-). CAPITOLUL I Despre natura și forma vânzărei. Art. 1294. — Vânzarea este o eonvențiune (³) prin care două părți se obligă între ele, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru, și aceasta a plăti celei dintâi prețul. (Art. 942 urm., 947, 971, 1295, 1313 C. civ. Art. 69 urm. C. eom. Art. 1582 C. fr. modificat] ff (’) Schimbul, zice art. 1398 din eodul Calimach, este un con- C. Calimach. tract prin care se dă un lucru în locul altuia", „ein Vertrag, Art I³⁹⁸- wodurch cine Sache gegen cine anderc Sache ilberlassen wirdf zice textul corespunzător din codul austriac (art. 1045). Tot astfel se exprimă și art. 1405 din codul civil actual. Vezi tom. IX al Coment. noastre, pag. 1. (²) Vezi, încât privește etimologia și sensul cuvântului sultă Sultă. (solvere, solutum), tom. III, partea Il-a, p. 527, nota 3 (ed. 2-a); tom. VIII, partea l-a, p. 320, nota 3; tom. IX, p. 8, nota *1, etc, (³) Sau mai bine zis: un contract, fiindcă vânzarea este tranzlativă Inexactitate de proprietate, de câteori are de obiect un corp cert și deter- **c text, minat. Cpr. Berriat St. Prix, Notes element, sur le Code civil, III, 6324, p. 188. ț⁴) Textul corespunzător francez, reproducând definiția romană Alta, inexac- (L. 30 § 1, Dig., De actionibus empti et venditi, 19, 1), petitate. Deoseb. care o dă și Pothier (7V. du contrat de vente, III, 1, p. ed. Bugnet), și considerând pe nedrept vânzarea numai ca productivă de obligații din ambele părți, zice că ea este o convenție, prin care o persoană se obligă a predă un lucru (ă livrer une chose) (cpr. art. 1544 C. civil portu- ghez, art. 1445 C. spaniol), însă această definiție fiind criti- cată de autori (cpr. Vidări, Corso di diritto eommercidle, III, 2604, ed. a 4-a), legiuitorul nostru a voit s’o îndrepte și s’o pue în armonie cu noul principiu, statornicit de art. 971 C. civil, după care proprietatea se strămută, în dreptul actual, prin singurul efect al connmțimâniului. Nici această defi- niție nu este însă exactă, căci nu trebuia zis că vânzătorul se obligă a transmite cumpărătorului proprietatea lucrului 6 COD. CIV. — CABTEA III. TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1294. Inexactitate de text. Dr. roman. Proiectul co- dului japonez ți C. japonez din 1890. Dreptul bul- gar. Art. 1294 definește vânzarea, însă în mod inexact, vândut, ei că vânzătorul transferă chiar proprietatea lu- crului sau dreptului vândut, pentru un preț, pe care cum- părătorul se obligă a-I plăti. Cpr. Marcadâ, VI, art. 1582 1583, No. II, p. 145; Beudant, Cente, 20, p. 15; Planiol, TT, 1353; Nacu, III, p. 171, No. 2, etc, „Dans le droit moderne, ou Ies obstades particuliers au droit romain n’existent plus, le transfert de la propriete est devenite de ressence de la vente", zic Colin et Capitant (Cours element. de droit civil francais, II, p. 411, Paris, 1915). Această expresie a savan- ților profesori nu este tocmai exactă, cel puțin după părerea noastră, căci vom vedea îndată, când ne vom ocupa de vali- ditatea sau nevaliditatea pactului așa zis reservati dominii, că, cu toată controversa ce există asupra acestui punct, stră- mutarea imediată a proprietăței lucrului vândut nu este de esența, ci numai de natura vânzărei. Vezi infră, p, 16 urm. Nu tot astfel erau lucrurile în dreptul roman, unde vân- zarea nu atrăgea, prin ea însăși, strămutarea proprietăței. Vânzarea, cu alte cuvinte, nu eră la Romani un modus adquirendi, precum este astăzi, ci numai un titulus âd adqui- rendum. Strămutarea proprietăței se îndepliniă posterior vân- zărei, prin mancipatio, in jure cessio sau traditio. Astăzi, vânzarea este din contra, prin ea însăși, translativă de pro- prietate. Vezi Colin et Capitant, op. cit., II, p. 410; Planiol, II, p. 459, nota 1 (ed. a 5-a). Trebue însă să ne grăbim a adaogă că vânzarea este translativă de proprietate numai atunci când are de obiect un corp cert, adecă determinat în individualitatea sa (in ipso individuo) (*). De aceea art. 661 din proiectul codului civil, elaborat de profesorul Boissonade, definește vânzarea: „un contract prin care una din părți strămută sau se obligă a strămută altuia proprietatea ori o desmembrare a proprietăței unui lucru, pentru un preț determinat în bani, pe care cealaltă parte sau un terțiu se obligă a-1 plăti". Art. 555 din actualul cod japonez dela 28 Aprilie 1896 zice însă că: „vânzarea își pro- duce efectele sale prin obligația pe care o ieâ una din părți de a strămută celeilalte un drept patrimonial și obli- gația pe care o icâ această din urmă de a plăti prețul acestui drept". (*) Cpr. Beudant, Vente, 20 p. 17, Vezi si inf râ. p. 7 și 14 „Vânzarea unui lucru cert si deter-minai zice art. 218 din legea bulgară dela 3 Decembrie 1892. asupra obligațiilor si contractelor (zakon za zadeljeniata i âayocorile)- este perfecta între părți si dreptul de proprietate este dobândit de cum- părător față de vânzător, îndată ce părțile s’au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul n*a fost încă predat și prețul n'a fost încă plătit. XATUBA ȘI FORMA VANZAREL — ART. J294. 7 după cum am observat supră, pag. 5, nota 4. Vom căuta deci să dăm o definiție mai exactă și mai potrivită cu dreptul actual, unde știm că proprietatea se strămuta prin singurul efect al eonsimțimântului, de cât cori contractul are de obiect un corp cert și determinat în individualitatea sa (in ipso individuo), de exemplu: cutare casă, cutare moșie, ete. Vânzarea poate fi definită în mod mult mai exact, în drep- tul actual: un contract cu titlu oneros, sinalagmatic^l, consen- Definiția văn- zărei. Art. 1447 din codul italian zice că vânzarea este un con- tract prin care o parte (vânzătorul) se obligă a dă un lucru, a dare una cosa, iar cealaltă (cumpărătorul) a plăti prețul lui. Această definiție este cam vagă și se apropie de acea dată de art. 1410 C. Calimach (1053 ab initio C. austriac), care zice că, prin tocmeala cumpărărei și a vânzărei, se dă cuiva un lucru pentru o hotărîtă sumă de bani numărați de el. Art. 433 din codul german zice că: „prin contractul de vânzare (Kaufvertrag) vânzătorul se obligă a predă lucrul vândut cumpărătorului și a-i procură proprietatea acestui lucru (wird der Verkăufer einer Sache vcrpflichtet, dem Kăufer die Sache zu ubergeben und das Eigentum an der Sache zu versehaffeW. Și acest text adaogă că: cumpărătorul se obligă a plăti vânzătorului prețul convenit (den verein- barten Kaufpreis zu zahle.n) și de a primi predarea lucrului vândut (und die gekaufte Sache ahzunehmen). Planiol (11,1 353 in fine), critică însă această definiție, pentrucă din cele două obligații, ale vânzătorului, aceea de a preda lucrul și de a procură proprietatea lui, una este secundară și nu caracte- rizează vânzarea. C. italian. Art. 1447. C. german. Art. 433. Art. 1582 din eodul francez (corespunzător cu art. 1294 din codul nostru) mai are un alineat, care a fost eliminat Ărt’ ¹⁵⁸² § ³- 0. francez. atât din textul nostru cât și din cel italian, prin care se zice că: „vânzarea poate fi făcută prin act autentic sau privat“. Acest paragraf fiind inutil și putând chiar să facă să se creadă că vânzarea trebue să fie constatată printr’iin act scris, legiui- torul nostru l-a eliminat cu drept cuvânt. Cpr. Laurent, XXIV, 126, p. 129; Dumitreseu, Codul decomerciu comentat, II, No. 2, p. 11. Poate că acest § are de scop de a subordona perfec- țiunea vânzărei la redactarea unui act, fie autentic fie privat. Dacă aceasta a fost voința părților, nu mai încape îndoială că ea va fi executată. Cpr. Demante, Programme. du cours de droit civil, III, 255, p. 121 (ed. din 1840). Această soluție este, de bună seamă, admisibilă și la noi. Vezi infră, p. 24. (') De câteori s’a încheiat un act sub semnătura privată pentru constatarea unei vânzări, trebue să se facă două exemplare, unul pentru cumpărător și altul pentru vânzător (art. 1179). Aplic, art. 1179 C. civil. COD. CIV. —CARTEA 1H. — TiT. V. — CAPIT. I, —ART. J2!)L sual și .comutativ (art. 947 C. civil) prin care una din părți, numită vânzător, transferă celeilalte părți, numită cum- părător, proprietatea lucrului sau dreptul vândut (²), pentru prețul pe care acest din urma se obligă a-1 plăti în bani, vân- zătorului. Cu alte cuvinte, vânzarea consistă în strămutarea proprietăței unui lucru sau unui drept (³), pentru o sumă de bani numită preț. Cel ce vinde, fără nicio rezervă, transmite Consirnț. tacit. Contract alea- tor. Toate dreptu- rile pot face obiectul unei vânzări. Oblig-, de a face. Instanța de fond nu violează însă acest text când declară inexistentă vânzarea unui imobil și constată că pretinsa vân- zare a fost numai un proiect între părți, de oarece ambele exemplare ale actului de vânzare, și acel cuvenit vânzătorului și acel cuvenit cumpărătorului, se găseau îm mâna cumpără- torului, care le-a depus înaintea instanței de fond, constatare ce nu poate fi combătută decât prin înscrierea în falș. întrucât, dar, vânzarea a fost declarată în specie inexistentă, este fără in- teres a se cerceta temeinicia considerentului din decizia instanței de fond, relativ la lipsa mențiunei numărului de exemplare în care s’a redactat actul, mențiune care, de altfel, nici nu este prescrisă sub pedeapsă de nulitate. Cas. S-a Il-a, decizia No. 223 din 12 Noembre 1913. Junsprudența română din 1914, No! 6, p. 93 ,și Bult. Căs. 1913, p. 2091. O) Cotiși mțimântul părților poate fi expres sau tacit.Cpr. Vidări, Corso di diritlo commerciale, 111, p. 387, nota 2 (ed. a 4-a). Vezi infră, p. 35 și p. 39. (²) Vânzarea este un contract comutativ în regulă generală; căci, în unele cazuri, ea poate fi un contract aleator, de exemplu: vânzarea peștelui ce voiu prinde cu năvodul (ia vente dl un coup de filet, captus piscium) (cpr. art. 1427, 1710 O. Calimach, 1276 C. austriac; L. 8 § 1, Dig., De co^drahenda emptione, 18, 1), sau vânatul ce voiu ucide (captus avium) (D 18 § 1, Dig., tit cit.). Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 11L și infrâ, p. 84. Cpr. Thiry, 111,350; Baudry et Saignat, Vente, 3, in fine: Vidări, op. cit., III, 2607. (*) Vânzarea poate, în adevăr, să aibă de obiect nu numai lu- crurile mobiliare s’au imobiliare, adecă proprietatea lucru- rilor, dar și un bun oarecare, prin urmare, toate drepturile în genere, care sunt în eomerț. Ulpian zice, în adevăr, ea „rei appcllntione et causa et jura continentul. Fără cuvânt, art. 1294 din codul civil mărginește deci aplicarea vânzărei numai la proprietate. Cpr. Beudant, Vente el louage. No. 9, PaS'- ⁹- ᵤ Câteodată vânzarea poate sa consiste mtr o obligație de a face: atunci, de exemplu, când vânzătorul este obligat a-și procură dela altul lucrul ce trebue să predea cumpărătorului, după cum se întâmplă în vânzarea lucrului altuia, sau atunci NATURA Șl FORMA VAXZABEI. — ART. 1294. 9 deci cumpărătorului, ca succesor cu titlu particular (W toate drepturile ce le avea vânzătorul asupra lucrului vândut (²). când lucrul a pierit în manile vânzătorului. Vidări, Corso di diritto armmerclaie, III, 2605, p, 385 (ed. a 4-a). ț¹) S’a decis, cu drept cuvânt, că cumpărătorul fiind un succesor Cumpărătorul cu titlu particular al vânzătorului, nu poate fi reprezentat este un sue- de acesta în ceeace priviște liotărîrea definitivă ce se pronunță în contra autorului (vânzătorul), după transmiterea dreptului v.tiiz'ătorulip de proprietate; de oarece, în urma acestei transmiteri, vânză- Conseeințîle torul desbrăcându-se de drepturile sale și ne mai putând de acestui prin- aci înainte să facă vreun act de dispoziție în dauna cumpă- cjpm. rătorului, este prin aceasta fără calitate de a-1 reprezenta în justiție, astfel că cumpărătorul dobândind asupra lucrului cum- părat de el un drept de proprietate distinct de acel al autorului său, acest drept nu poate fi nici dărâmat nici micșorat prin liotărîrea pronunțată față de autor. Cas. rom. (11 Noembrie 1914), Dreptul din 1915, No. 4, p. 31, precum și Bult. 1912, p. 66; Cr. judiciar din 1912, No. 25. pag. 229 (rezumate). Vezi și Judecat, ocol Balș, Dreptul din 1913. No. 44, p. 350. Mai vezi tom. XI al Coment. noastre, p. 121, nota 3. O altă decizie mai recentă a Curței de casație S-a l-a (No. 599, din 28 Octombrie 1915) decide, de asemenea, că liotărîrea dobândită în contra unei persoane nu poate fi opusă aceluia care a cumpărat imobilul în litigiu, pe când procesul cu vânzătorul eră pendent, pentrucă n’a fost citat în acest proces și pentrucă nici n’a putut fi reprezentat de vânzător, întrucât cumpărătorul fiind un succesor eu titlu particular, dreptul ce are asupra lucrului vândut și interesul de a-1 conserva în patrimoniul său nu pot fi stinse sau com- promise prin hotărîrile obținute față cu vânzătorul, în urma transmitere! proprietăței. Vezi J urisprudența română din 1915, No. 40, pag. 629, No. de ordine 661. S’a decis însă, cu drept cuvânt, că liotărîrea definitivă dobândită în contra vânzătorului înainte de, vânzare, este opozabilă cumpărătorului, chiar și în caz când vinderea-cum- părarea a avut loc prin licitație publică. Cas. rom. Bult. 1912, p. 1647. Vezi și tom. XI, loco supra cit- S’a mai decis că cumpărătorul, deși este un succesor cu titlu particular al vânzătorului, totuși este în drept a exercită toate acțiunile relative la bunul care a făcut obiectul vânzare!, cu toate că acel drept s’a născut înainte de vânzare, întrucât el n’a fost un avantaj personal creat pentru vânzător și întrucât vânzătorul nu și-a rezervat aceste acțiuni pe seama sa. Trib. Romanați, Dreptul din 1912, No. 38, p. 302. (²) Cas. rom. Bult. 1899, p. 627 și Dreptul din 1899, No. 61, pag. 497. 10 COI). CIV.—CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1294. Acceptarea lucrului vân- dut. Lucrul vândut trebuo să fie eert și deter- minat. Cumpărarea lucrului său propriu. Inadmisibili- tate. Pentru ca vânzarea să strămute proprietatea (lela vân- zător la cumpărător, se cere ca acest din urmă să accepte lucrul vândut cu intenția de a deveni proprietarul lui Strămutarea imediată a proprietăței mai cere, după cum vom vedea îndată, ca să fie vorba de un lucru cert și deter- minat în individualitatea sa și ca părțile să nu fi derogat dela acest principiu prin voința lor, amânând strămutarea pro- prietăței pentru un timp determinat, sau pană la îndepli- nirea unui fapt ulterior, pe care ele l-au prevăzut anume (² l Scopul contractului de vânzare fiind, după cum știm, strămutarea proprietăței lucrului sau dreptului vândut(V, de aci rezultă că vânzarea va fi nulă, de eâteori cumpă- rătorul eră mai înainte proprietarul lucrului cumpărat. „Suce rei emptio non valet, sive sciens, sive ignorans emfi f¹!. Pothier (⁵) observă însă, cu drept cuvânt, că se poate Cazurile când ca cineva să-și cumpere lucrul său propriu, în cazul când acest lucru ar încetă de a-i mai aparține. „Existimo posse CI ntvV SA^SJ L J. cumpere’ me id quod meum est, sub conditione umere: quia forte speratul' meum esse desineref^.^ , Strămutarea proprietăței lucrului vân- dut. închirierea lucrului său. O Gas. belg. D. P. 1902. 2. 235. (-) Vezi infrâ, p, 16 și 24. (³) Nu se poate, în adevăr, concepe o vânzare fără ideea de transferare a proprietăței. ᵣImm agi nare una compera e ven- dita senza iransferimento di proprietă, e cosa che ripugna alia essenza di qud.la* zice Vidări. (Corso di diriito commer- ciale, III. 2604, in fine, p. 385, ed. a 4-a). Astfel, ar fi nulă vânzarea prin care vânzătorul ș-ar fi rezervat, în acel aș timp, și uzufructul și dreptul de a dispune de lucrul vândut pănă la moartea lui. Pand. fr., v° Vente, 994. Cpr. C. Angers și Gas. fr. D. P. 58. 1. 253; Sirey, 58. 1. 663, etc. (⁴) L. 16, Pr., Dig., De contrahenda emptione, 18. 1. Vezi și L. 1 § 10, Dig., De obligationibus el actionibus, 44. 7, unde se zice: ᵣNec minus inutilis est stipulația, si guis rem suam, ignorans suam esse, slipulatus fuerit“. Cpr. Pothier, Vente, III. 8. p. 5. Quillouard, Idem, I, 169; Aubry et Hau, tom. IV. § 349. pag. 336 (ed. a 4-a) și tom. V, pag. 13 (ed. a 5-a); T. Hnc, X, 60, etc. Vezi tom. IX al Coment. noastre, p. 41, text și nota 2. (⁵) Pothier. op. cit., No. 9, p. 6. (B) L. 61, Dig., De contrahenda emptione, 18, 1. După cum nu se poate ca cineva să-și cumpere lucrul său propriu, tot astfel nu se poate ca cineva să ieâ în chirie sau NATURA ȘI FORMA VANZAREJ. — ART. 1294. Strămutarea proprietăței, de care am vorbit mai sus, care caracterizează vânzarea, se îndeplinește astăzi între părți, prin efectul imediat și instantaneu al eonsinițimân- tului țart. 971, 1295 § 1 C. civil) (’). Art. 971 și și 1295 § L Luarea eu chirie a lu- crului s&u propriu- în arendă lucrul său. „Qui rem propriam conduxit, existi- mans alienam, dominium non transferi, sed mefficacem con- duetionis contractam fac.it¹'. (L. 20, Cod, De. locato et con- dudo, 4, 65), — Legea 15. Dig-, Depositi vel contra, 16, 3, exprimă aceeași idee, când zice: „Qui rem suam conducit, aut precario rogat, nec precario tenetur, nec ex locato^. Mai vezi L. 45, Pr., Dig., De diversis regulis juris antiqui, 50, 17, unde se zice: „Neque pignus, neque depositum, neque precarium, neque emptio, neque locație rei sua> eonsistere potest". Cpr. Pothier, Louage, IV, 21, p. 11 (ed. Bugnet); Trib. Bruges, Sirey, 1903. 4, 15 urm. și Dreptul din 1904, No. 5, p. 38 (cu observ, noastră). Vezi tom. IX suscitat, p. 41. Astfel, dacă presupunem că am luat eu chirie propria mea casă, neștiind ca ea devenise proprietatea mea prin deschiderea unei succesiuni pe care n’o cunoșteam, nu există în specie un adevărat contract de Jocațiunej deci, dacă locatorul eră de rea credință, adecă avea cunoștință de succesiunea deschisă în favoarea mea, voiu putea cere înapoi câștiurile ce i-am plătit fără cauză. Dacă cl a fost însă de bună credință, nu voiu putea cere câștiurile plătite, fiind obligat a-i plăti și câștiurile datorite pană la încetarea bunei sale credințe, pentrucă aceste câștiuri fiind fructe civile (art. 523 C. civ.), sunt dobândite în deplină proprietate de către posesorul de bună credință. Du- • ranton, XVII, No. 29, p. 19 (ed. a 4-a). Se poate însă ca cineva să ieâ în chirie sau în arendă lucrul Cazurile când său propriu, de câteori el nu are asupra acestui lucru exer- se Poato cițiul tuturor drepturilor ce rezultă din plina proprietate, din cauza unui drept real sau personal stabilit în folosul unui iᵤₑᵣᵤj terțiu. Astfel, după ce am închiriat casa mea altuia, pot să propriu, iau cu chirie o odae sau un apartament dela locatarul meu. Tot astfel, aș putea lua cu chirie sau în arendă lucru) meu, asupra căruia altul ar avea un drept de uzufruct. N’aș putea însă să iau eu chirie sau în arendă lucrurile asupra cărora aș avea plenitudinea drepturilor de proprietate și de folosință. Cpr. Pand. fr., v® Bail en general, 97; Arntz, IV, 1121; Duranton. XVII, 31; Troplong, Louage, I, 97, etc. (*) La Romani, vânzarea nu transfera proprietatea, vânzătorul Dr. roman, obligând u-se numai a preda lucrul vândut și a garanta cum- părătorului pașnica lui posesiune, „.... Venditorem hadenus tenori ut rem emporit habere liceat, non etiam ut ejus faciat“. L. 30 § 1, in medio, Dig,- De adionibus empti et venditi, 19, 1. 12 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1294. Dr. vech iu francez. Dr. nostru anterior. Dr. străin. Se poate însă si astăzi ca vânzătorul să se oblige a De aceea, Vinnius (Comm. ad Jnst., III, tit. 24. dvo. 9) definea vânzarea romană în următorul mod: ^Emptio renditio est contractus juris gentium, nominatus, bonce [idei, synallag- maticus, solo c.onsensu constans, quo id agilur emptori rem pro certo pradio habere liceal'¹. Cuvintele: emptori rem habere liceat, însemnează că vânzătorul eră obligat către cumpărător a-i procură, eu titlu de proprietar, lucrul vândut și a-1 apără contra tuturor acelora care ar fi voit sa-i ieă lucrul, pretinzând vreun drept asupra lui. Cpr. Pothier, Vente, III. No. 1, pag. 1 și No. 48, pag. 21; Repert. Sirey. v° rente, 6, ete. Vezi infră, p. 88, nota 2 și p. 91, nota 1. Această soluție fusese. în genere, admisă și în dreptul vechiu de Dumoulin, de Pothier (loco supră cit.) și de alții, cu toate ca unii o combateau. Vezi Repert. Sirey, vQ cit., 1. Art. 1411 din codul Calimach (art. 1053, in medio C. au- striac) prevede că tocmala vânzărei și a cumpăratei. ca și a schimbului, se socotește între acele titluri prin care se dobân- dește proprietatea. Proprietatea nu se strămută însă în acest cod (art. 570, 572, 576, 1412, 1425, 1454), ca și în celelalte legiuiri anterioare (§Șț 2, 4, 69. capit. 11 și § 6. capit. 10 C. Andr. Donici; — art, 12 și 13 C, Caragea, partea III-a, capit. 2, etc.). decât prin tradiție. Vezi tom. III. partea II-a, al Coment. noastre, p. 7, nota 2 (ed. a. 2-a); tom. V, p. 161 urm. și tom. X, p. 733, etc. După legea Caragea, ca să existe vânzare, zice tribun. R. Sărat, se cereau trei condiții, și anume; o tocmala din care să rezulte învoirea părților, primirea prețului și predarea lucrului. Vezi Dreptul din 1898, No. 57, pag. 490. „Traditionibus el usucapionibus dominia rerum, non nudis pactis, transferuntur^ (L. 20. Cod. De pactis, 2. 3). Cumpărătorul devenea deci numai creditorul lucrului cumpărat; el nu deveneă proprietar decât prin tra- diția lucrului vândut; pe când. în dreptul actual, strămutarea proprietăței lucrului cert sau determinat se îndeplinește inde- pendent și înainte de orice tradiție. Cumpărătorul devenind deci, în dreptul actual, și creditor și proprietar al lucrului vândut, tradiția îi servește numai a-i pune lucrul la dispo- ziție, spre a se putea servi de el. Vezi tom. III, partea IL-a, p. 7, nota 2; tom. V. p. 161 urm.; tom. X, p. 733, 734, etc. Principiile dreptului roman, consacrate în dreptul nostru anterior, sunt admise și astăzi în unele legiuiri străine, de exemplu: în codul austriac (art. 425, 427, 1053, 1084. etc.), în codul german (art. 929 urm.). în codul olandez (art. 639, 667, 668. 671, 1495) (v. infră, p. 89. ad notam), în codul spaniol dela 1889 (art. 609, 1095, 1462 urm.), în codul repu- blice! Argentine (art. 577), în codul federal elvețian asupra STRĂMUTAREA PROPRIETATE! INTRE PĂRȚI. 13 transmite mai în urmă proprietatea cumpărătorului. Aceasta sc va întâmplă ele câteori el a vândut un lucru pe care nu-1 are actualmente în patrimoniul lui, dar pe care îl va dobândi mai târziu, sau atunci când părțile au convenit ca proprietatea lucrului vândut va rămânea încă un timp oare- care pe capul vânzătorului (¹). Părțile ar putea chiar, în baza principiului libertăței Facerea, în. convențiunilor (art. 969 C. civ,), să facă și astăzi o vân- m'e'i zare după modul roman, obligându-se a procură cumpăra- vânzări ro- torului numai pașnica posesiune a lucrului vândut. Cu alte maⁿe' cuvinte, nu este de esența, ci numai de natura vânzărei ca vân- zătorul să transmită cumpărătorul ui proprietatea lucrului vândut (²). Strămutarea proprietăței între părți Am zis că vânzarea este un contract consensual. Ea Art. 1295 § n este perfectă între părți prin simplul lor consimțimânt, adecă: prin acordul lor asupra lucrului vândut și a prețului sti- pulat (s), cu toate că lucrul na fost mea predat șr prețul n’a fost numărat, și cu toate că nu s’a încheiat nieiun act scris pentru constatarea contractului dacă părțile iran obligațiilor (art. 199), în codul civil al legatului Muntenegru (art. 834—839), ete. Vezi tom. A al Coment. noastre, p. 162. (J) Vezi infră, p. 16 urm. (-) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 11, p. 8 (ed. a 3-a); Beudant, Vente, 22, p. 18: Repert. Sirey, v° Vente, 9, etc. (³) S'a decis că clauza dintr’un contract de vânzare de producte că numărarea, cântărirea și măsurarea productelor se va face mai târziu, iar prețul se va fixa de un arbitru, la care păr- țile s’au supus, nu schimbă natura actului de vânzare, care, conform art. 1295 C. civil, este perfect îndată ce părțile s’au învoit asupra lucrului, iar interpretarea convenției părților este lăsata la aprecierea suverană a instanțelor de fond. Cas. rom. Bult. 1903, p. 1427. (⁴) Cpr. Cas. rom. Bult. 1911, p. 1018 și Cr. judiciar din 1911, No. 73, p. 586; Bult. 1900, p. 788 (decizie la care am luat și noi parte ea consilier); Bult. 1897, pag. 531; Bult. 1896, p. 22; C. București, Dreptul din 1891, No. 14; Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1894, No. 20 și din 1903, No. 17; Judecat, ocol. II, Galați, Dreptul din 1904, No. 53. p. 102; Cas. fr. 14 COD. CIV. - CARTEA UI. —TIT. V.—CAP1T. L —ART. l‘>»5 § I. subordonat existența contractului unui asemenea act (l). Aceasta o spune și art. 1295 § 1 din codul civil. Art. 1295 § 1. — Vânzarea este perfectă între părți și pro- prietatea este de drept strămutată ia cumpărător, în privința vân- zătorului, îndată ce părțile s’au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat. (Art. 644, 971, 1294, 1406 C. eiv. Art. 158?» § 1 C. fr.) (²). Lucrul vândut După acest text, care nu este decât o aplicare a art. 971, determinifⁱinvânzarea este perfectă între părți, prin simplul efect al individuali- consimțimântului (³); însă pentru aceasta, trebue, după cum sa. ₐₘ ₒjjₐₑᵣᵥₐț supră, pag. 6, ad notam, ca lucrul vândut să fie determinat în individualitatea sa (in ipso individuo)^)-, căci dacă lucrul n’ar fi determinat decât in genere (art. 964, 1103), precum ar fi, de exemplu, cazul când s’ar fi vândut Art. 444 Pr. eiv. Trecerea, riscurilor la cumpârâcor. Când Lucrul este cert și determinat. D. P. 98. 1. 527; Pand. Period, 99. 1. 140: Sirey, 99. 1. 164, etc. Pentru lucrurile mobiliare ce se vând prin licitație, art. 444 din Pr. civ. cere ca lucrul să se predea îndată adjudecata- rului și ca el .să numere prețul la fața locului.‘Cpr. Trib. Ilfov, Dreptul din 1903, No. 7. (l) Cpr. Instit., De emptione et venditione, III, 23, Pr. (²) „La vente s’accomplit par Ie seul consentement, quoique la chose vendue ne soit pas encore d^livree, ni Ie prii payc“, zice Domat (țoix civil.es dans leur ordre naturel, L p. 306, No. 2, ed. Carre din 1821). (³) Și riscurile lucrului vândut trec la cumpărător tot prin efectul consimțimântului (art. 971, in fine, combinat cu art. 1335 C. civ.) Cpr. Aubry et Rau, V, § 349, pag. 20, text și nota 38. (ed. a 5-a).—Vezi însă art. 1300, după care riscurile rămân în sarcina vânzătorului pană la cântărirea, numărarea sau măsurarea lucrurilor care n’au fost vândute cu grămada. Vezi infră, explic, art. 1300 și 1335. (⁴) Cpr. C. Craiova, Dreptul din 1909, No. 64, p. 508. încât privește chestiunea de a se ști când un lucru este cert și determinat în individualitatea sa, vezi tom. V al Co- ment. noastre, pag. 167, nota 2. Cpr- Bendant, Controls et obligaiions, 185, pag. 99, 100 și Vente et louage, 21, p. 17. Lucrul, spre a putcă fi determinat, zice decizia de mai sus a Curței din Craiova, trebue să fie arătat nu numai în speță, dar chiar în individualitatea sa, iar prețul este numai atunci bine determinat când valoarea lucrului vândut este cunoscută încă dela început. STRĂMUTAREA proprietăței TNTEE PĂRȚI. —ART. 1205 Ș 1- 15 un cal sau o casă, fără a se arătă anume care cal sau care casă, proprietatea nu va ii strămutată decât prin tradiție sau printr’o nouă convenție, care ar determină lucrul și l-ar individualiza (’). Proprietatea nu este, de asemenea, strămutată dela vân- zător la cumpărător prin efectul consimțământului, atunci când nu s’au vândut lucruri eu grămada (en bloc) (art. 1299), ci după greutate, număr sau măsură (art. 1300). In ase- menea caz, nu numai riscul și pericolul mărfurilor vândute rămâne asupra capului vânzătorului, până la cântărirea nu- mărarea sau măsurarea lor, dar și însăș proprietatea acestor lucruri (²). Cn autor a putut deci zice că, în dreptul mo- dern, riscul și pericolul este legat de strămutarea proprie- tăței (³). Aceasta este o derogare însemnată dela dreptul Art. 1299. 1300 0. civ. comun. Soluția de mai sus este admisă în vânzările alterna- Vânzarea ai- tive (⁴) și în vânzările unui lucru viitor, care urmează a fi JeTucruri "vii- toarn. (’) Vezi tom. III, partea 11-a, al Coment. noastre, p. 8: tom. V, p. 17, nota 2, p. 13(5 și 1(57, etc. Cpr. Planiol, I, 2507, 2744; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francai», I, p. 929; T. Hue, AII, 74 și X, 11; Marcade, VI, art. 1582, 1583, No. II; Laurent, XXIV, 123; Aubry et Kau, V, § 349. p. 20 (ed. a 5-a); Baudry et Saignat, Vente, 12, 13 și 145; Duvergier, Idem, I, 38; Beudant, Idem, 21, p. 17; Repert. Sirey, v° Rente, 10; Pand. fr., eod. 29; Vidări, Corso di diriito cmumerciale, III, 2609, pag. 388 (ed. a 4-a); Cesare Vivante, Tratlalo di diritto commercude, IV. 1627, pag. 139 (ed. a 3-a), etc. (²) Cpr. Cas. rom. Bult. 1909, pag. 1187; C. Iași, Dreptul din 1902, No. 28. p. 223 (cu observ, noastră); Planiol, II, 1363. etc. Chestiunea este însă controversată și, după o altă teorie, se susține că, în vânzările făcute după greutate, număr sau măsură (art. 1300), proprietatea este de îndată strămutată la cumpărător, deși riscul și pericolul lucrurilor vândute rămâne asupra capului vânzătorului, pana la cântărirea, numărarea sau măsurarea acelor lucruri. Vezi inj'ra, explic, art. 1299, 1300 C. civil, unde se arată elementele acestei controverse. (³) Beudant, Vente, 161, p. 111. l'n alt autor zice, de asemenea, ca redactorii codului civil legând chestia riscurilor de aceea a strănmtărei proprietăței, aceste două chestiuni nu pot Ii sepa- rate una de alta. Vezi T. Hue, X, 17. in fine, p. 32, 33. (*) Cât timp, în adevăr, vânzătorul poate preda, iar cumpără- torul poate să ceară unul sau altul din lucrurile promise. 16 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CĂDIT. I. — ART. 1295 § 1. fabricat de vânzător cu materialul lui (vente. â livrer). In asemenea caz, proprietatea nu va fi strămutată, deeât atunci când lucrul va fi în stare să fie predat de vânzător vânzareaunuî Jurisprudența și doctrina fac aplicarea acestui principiu vas, etc. pᵣjᵥ|ₙțₐ vânzărei unui vas, care rămâne proprietatea constructorului pănă la predarea lui (²), și în privința comandei unui portret, care rămâne proprietatea artistului ce l-a făcut, cât timp nu l-a predat încă(³). Validitatea In fine, proprietatea nu se strămută îndată prin efectul 3^consimțimântului, de câteori convenția părților este expresă mimi. Contro-în această privință, căci ele pot foarte bine să deroage dela TCrsS principiul înscris în art. 971 și 1295 §10. civil (pactul reservati dominii), întrucât strămutarea imediată a proprie- tăței nu este de esența, ci numai de natura vânzărei, și în- trucât principiul formulat de textele de mai sus nu intere- sează ordinea publică. Astfel, părțile ar putea să stipuleze că proprietatea lucrului vândut nu va fi strămutată la cum- părător, decât atunci când el va plăti prețul integral al vân- zărei, după cum dispun anume unele legiuiri străine (⁴). In B€U Cluj 7 Central University Librâry Cluj niciunul din ele n’a devenit proprietatea acestui din urmă, pentrueă nu se cunoaște încă lucrul ce i se va dâ. Strămu- tarea proprietăței nu se va îndeplini, decât atunci când lucrul vândut va fi determinat prin opțiunea ce se va face. Cpr. Bandry et Saignat, op. cit., 12, in fine, pag. 9 (ed. a 3-a); Pand. fr., v° Vente, 33; Râpert. Sirey, cod v°, 12, etc. (') Aubry et Rau, V, § 349, pag. 20, nota 39 bis (ed. a 5-a); Planiol, I, 2597; Repert. Labori, v® Vente, 56; Beudant, Con- trată et obligațiuni, 338, pag. 194 și Vente et louage, 463, pag. 329; Guillouard, Vente, I, 35 (1); Cas.fr. D. P. 86. 1. 329; Sirey, 86. 1. 370, etc. (») Lyon-Caen et Renault, Tr. de droit commercidl, V, 152 urm. 0) C. Paris și Cas. fr. D. P. *98. 2. 465; D. P. 1900. 1. 497. Vezi tom. VI al Coment. noastre, pag. 328, 329, ad notam: tom. IX, p. 295, nota 2. Dr. străin. (⁴) Vezi, de exemplu, art. 715 C. civil portughez, art. 715 C. Dr. elvețian. civil elvețian din 1912, etc. S’a decis, în privința acestui din urmă cod, că pactul reservati dominii fiind admis în Elveția, contractul stipulat în această țară cu o astfel de clauză, este valid în Italia, unde nicio lege proibitivă sau de ordine pu- blică nu se opune la validitatea lui. Un asemenea pact consti- . tuind, după legea elvețiană, o condiție suspensiva a vânzărei, poate fi invocat în Italia și deci și în țara noastră, chiar în caz de faliment al c iun părătorii lui, care n’a achitat prețul STRĂMUTAREA PROPRIETĂȚEI INTRE PĂRȚI. — ART. 1295 § 1. 17 asemenea caz, strămutarea proprietăței este condițională, iar vânzătorul rămâne proprietar cât timp condiția nu s'a în- deplinit, adecă cât timp prețul n’a fost integral plătit integral. C. de apel din Milan, RlrAtu del diritto commer- ciale e del diritto generale delle obligazioni a prof. A. Sraffa și Cesare Vivante, tom. X, partea 11-a, anul 1912, p. 699, precum și Revista Justiția din 1915, No. 3, p. 90 (revistă de drept, care apare la Iași sub direcția noastră). (') Cpr. Laurent, XXIV, 4; Planiol, I, 2596 in fine, 2597; Colin et Capitant, Cours element. de droît civil fr., 1, p. 930; Buf- noir, Propriete et contrat, p. 53; Colmet de Santerre, V, 58 bis V; Acollas, JHanuel de, droit civil, II, p. 789; Beudant, Vente, 21, p. 17, 18; Demolombe, XXIV, 418, 425 și XXVII, 86 in fine: Marcade, IV, 682 in fine; Guillouard, Vente, I, 6; Baudrv et Saignat, Idem, 11; Report. Labori, va Vente, 55; T. Huc, VII, 115; Cesare Vivante, Traitato di diritto commerciale, IV, 1631 (ed. a 3-a); Fr. Degni, Apendice la trad. italiană a trat. lui Baudrv et Saignat (de la Vente), pag. 1055 urm. (ed. Valardi, Milano); Gașca, Trattato deliu compra-vendita, I. 8 urm.; Giorgio Giorgi, Teoria. delle ob- bligazioni ml diritto mofirno italiafio, IV, 228, pl 242 (ed. a 4-a); Vidări, Corso di diritto romniercialc, III, 2604, p. 385 (ed. a 4-a); Zachari®, Handbuch des fr. Cieilrechts, II, § 329, p. 445, nota 1 (ed. Cronic). Iată cum se exprimă acest din urmă autor: ..Aus der definition der art. 1582, 1583 (1294, 1295 C. cir. rom.), folgt ubriyens nicht dass das Eigenthum nichi z. b. bis zuhr liezahlnng des Preises vom Verk&ufer vorbehaltcn werdcn konntid: M. A. Dumitrescu, Codul de wmerciu comentat, 11, 28, p. 51 urm.; Em. Antoneseu, Scrieri juridice, II, § 78, pag. 218. Tot în acest sens se pronunță și jurisprudența. Vezi C. Iași, Dreptul din 1888, No. 13, p. 101. (Recursul făcut în contră acestei decizii a fost respins). Vezi Bult. Cas.. anul 1888. p. 715; Judecăt. ocol. VI București, Cr. judiciar din 1902, No. 16, p. 138; Trib. Ilfov, Cr. ju- diciar din 1904, No. 45, p. 375; Trib. Tecuci, Dreptul din 1911, No. 6. pag. 48; C. Gând, D. P. 94. 2. 477 și Revista Justiția 1915, No. 3, p. 90, 91: C. Milan (două decizii), Revista .Justiția., loco supră cit., No. 3, pag. 89, 90 (cu observ, noastră). Una din aceste decizii a fost publicată în Revista criticii de drept, legislație și jurisprudența din Ianuarie 1911, No. 4, pag. 101 urm. Deciziile Curței din Milan mai sus citate sunt extrase din Rinista del diritto commerciale e del diritto ge- nerale delle obbliga&ioni, condusă de profesorii A. Sraffa și Cesare Vivante, tom. VIII, anul 1910, partea IT-a, p. 583 și tom. X, partea Il-a. anul 1912. pag. 699. — Contră: Cas. St8oo 18 COD. CIV. CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1295 § 1. interesul ce Chestiunea are un mare interes practic în caz de fa- cumpărătorului; căci dacă se admite validitatea domina. pactului reservati dominii, vânzătorul își va luâ lucrul său dela cumpărător, putând să-1 revendice dela terții Ia care el ai’ fi fost înstrăinat de acest din urmă: pe când dacă nu se admite validitatea acestui part, vânzătorul rămâne un simplu creditor al falitului care, împreună cu ceilalți creditori, va veni la masa, falimentului controversa Bonei li combate, împreună cu Tballerț-i. pactul de re- ioeTe7stț>actproprietăței zicând. între altele, că masa credito- rilor la falimente ar li surprinsă de revendicarea vânză- torilor, care ar avea g’rijă să strecoare în mai toate actele de vânzare o clauză de rezervă a proprietăței. Acest argu- ment nu este însă serios, pentrucă aeelaș lucru se întâmplă și în caz când vânzătorul a stipulat un pact comisor ex- pres, și cu toate acestea, interesul masei creditorilor nu îm- piedică pactul comisor de a~și produce efectele sale. Așa dar, pactul așa zis reserva/i dominii este valid astăzi, după cum era valid si în dreptul roman ‘ !'. ________BCU Cluj / Central University Library Cluj Torino, Dreptul din 191 (. Xo. 7, p. 56; Demisia critică, loco, supră cit.: Revista italiana menționată, tom. (X, amil 1911, partea II-a. pag'. 860 (cu notele prof. Fr. Degni și Ercolc Vidări); Revista Justiția, loco supro cit., p. 89 (cu observ, noastră); Ricci, Corso teorico-pratico di diritlo civile, VI, 48, p. 68 (ed. din 1907), care se contrazice cu cele spuse în tom. VII, 97, p. 162 urm. *; C. N. Toneanu, Cr. judiciar din 1911, No. I și 8. Vezi tom. V ai Coment. noastre, pag. 166 și tom. X, p. 734, nota 2. Vezi asupra acestei chestiuni foarte controversate. studiul nostru publicat în Dreptul din 1911, Xo. 6, precum și observația ce am publicat în Revista Jus- tiția, loco supra cit., asupra deciziilor străine mai sus men- ționate. (') Cpr. Coșare Vivante, op. cit.. IV. 1631. in fine (ed. a 3-a). (²) Thaller. Tr. element, dc droil conrmercial. 1947. pag. 973 ' (ed. a. 4-a, 1910). Dr. roman. (³) La Romani, în adevăr, rezerva proprietăței eră subînțelcasă în vânzările făcute eu bani peșin (an comptantj (Instit., II, O) Iată, în adevăr, cnm se exprimă acest autor în tom, VI. 4Ș. p. 69: ...Se si rm?Z rendure cf/'icacemenb: nou <■ pussiLilș tonserrare il diriflo di di>- minio sulta cosa venduta'"'. In tom. VII. 97. pag-. 163. aeelaș autor se er- primă in termenii următori: „ A' manifesta clic ii legistul a re nan pub con- siderare la t ranslmione di proprieta come una condizione indispensabili' alt' csistema delta rendita". DOVEDIREA VAN ZAREI. 19 Rămâne însă bine înțeles că, în asemenea caz, riscul și Riscul pericolul bunului vândut privește pe vânzător, care a rămas proprietar, riscul nctiind decât un accesoriu al dreptului de proprietate p). Dacă sa vândut lucrul altuia, nici convenția, nici tra- Aplicarea diția nu pot strămută proprietatea: căci, spre a strămuta pro- C' prietatca treime a fi proprietar, \remo dot quod non haitei. Cumpărătorul nu va putea, deveni proprietar, în asemenea caz, decât prin uzucapiune sau prin prescripția instantanee, statornicită de art. 1909 C. civil (-■, Alta este însă chestiunea de a se ști dacă, în dreptul vânzarea u- nostru, vânzarea lucrului altuia este nulă in sens ₍[ₑ eniiui altuia, inexistentă, sau numai anulabilă, ori rezolii bilă din partea cumpărătorului. in sensul art. 1020 urm. C. civil. Această controversă, va fi examinată mai la vale. p. 86 urm. Dovedirea vânzărei. Vânzarea fiind un contract consensual Al, actul scris Act *sris. ___________ Mijloc de probă. 1, De divuione rerum el gualitale, § 41): în vânzările cu termen se stipula însă un parfum reserrati dominii, care con- ducea la același rezultat. \ ezi Thaller, op. cit.. pag. 973, nota 1 (ed- a 4-a, 1910). Cpr, asupra acestui pact. ’Windseheid, Lehr- buch dea Pandektenredita, I, § 172, p. 788, text .și nota 18 (ed. Kipp, 1900). ț¹) Vezi M. A. D iutii trosc u, op. cit., 11, 252, p. 223, 224. Cpr. Mourlun, II, 1135: C. Iași, Dreptul din 1888. No. 13.—Contră: Trib. Iași, care aplică principiul rec perii creditori. Dreptul din 1888, No. 76, pag. 613 (sentință infirmată de Curte). Cpr. Lanrent, XVI, 212. Nezi Hm. Antonescn, Scrieri juridice, TI, § 37, pag. 289 nrm, Ci Cpr. Planiol, 1, 3597, in Jine. — Dacă vânzarea este supusă Vânzare eon- unei condiții (art. 1296), strămutarea proprietăței dela cum- dițională. părător la vânzător nu .se va realiz.a decât prin îndeplinirea acestei condiții. Vezi infră, explic, art. (296. O ^Consenau peragitur emptio^. (L. I § 2, Dig., De contrahenda emptione, 18, 1). Cpr. C. București, Dreptul din 1002, No. 65. Vezi și Cas. rom. Bult. 1913, p. 658. Și contractul de Joeațînne este nu contract consensual, însăContr. de lo' acest contract nu are de obiect transmiterea proprietăței, ci uițiune. numai posesiune! lucrului închiriat sau arendat pe un timp determinat (art. 1420). Cpr. Ca-, rom. și C. Galați, Bult, 20 COD. CIV. -CARTEA HI.—TIT. V.—CAP1T. L — DOVEDIREA VANZAREI. nu este necesar la validitatea contractului, el servind numai Concertarea dreptului de a percepe taxe nu constitue o vânzare, ci o locațiune. Dreptul de a extrage căr- buni, pietre, nisip, etc., se consideră, din contra, ca o vânzare. Dreptul de a extrage pă- cură, petroleu, etc. Dreptul de a tăia o pădure, de a exploata o mină, etc. Vânzare mo- biliară. Exploatarea unei păduri. S-a l-a, 1883, p. 954 și Cr. judiciar din 1902, No. 53; T. Hue, X, 5, etc. De aceea, vom vedeă infră, p. 102, ca se poate foarte bine dă cu chirie sau în arendă lucrul altuia. Vezi, în acest sens, Trib. Bruges (Belgia), Sirey, 1903. 4, p, 15, 16 și Dreptul din 1905, No. 5, p. 37 (cu observ, noastră). Din cele mai sus expuse rezultă că un contract prin care Statul sau o comună con cedează cuiva dreptul de a percepe taxele ce i se cuvin după lege, pe un timp oarecare, nu cons- titue o vânzare, ci o locațiune, întrucât nu proprietatea, ci folosința acestor drepturi este coneedata pe un timp deter- minat. Cas. rom. Bult. S-a l-a, anul 1883, p. 954; C. Iași, Cr. judiciar din 1904, No< 27 (eu observ, noastră). Cpr. Baudry et Wahl, Louage, 1, 37, și II, partea Il-a, 4123, pag. 1191 urni. (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, I, 168; Trop- long, Idem, I, 93, etc. Vezi tom. III, partea l-a, al Coment. noastre, p. 197, nota 4 (ed. a 2-a) și tom. IX, p. 27, etc. Din contra, trebue considerat ca o vânzare, iar nu ca o locațiune, actul prin care se concedează cuiva dreptul de a extrage cărbuni, pietre, nisip; păcură, petroleu, etc. sau alte materii de pe o proprietate, pe un timp determinat, mai cu seamă atunci când prețul acestui contract consistă într’o suină fixă, plătitoare nu pe fiecare an, ci odată pentru toată durata concesiunei. Cpr. Cas. rom. Bult. S-a l-a, anul 1881, p. 907; C. București, Dreptul din 1904, No. 27; D. Negulescu, Dreptul din 1904, No. 8, p. 59, col. 2. Vezi tom. III, partea l-a, p. 142, nota 2 (ed. a 2-a), și tom. IX. p. 28. — Vezi însă Cas. belg. Sirey, 1903. 4. 29 și Cr. judiciar din 1904, No. 34, p. 288 (cu observ, noastră); Guillouard, Louage, I, 14; Trop- long, Idem, 1,93. Cpr. art. 1414 C. civil. Tot astfel, contractul prin care se cedează altuia dreptul de a face puțuri pe o proprietate, spre a extrage păcura, petroleu, etc., nu constitue o locațiune. ci o vânzare. Cas. rom. Bult. S-a l-a, 1884, p. 525. Concedarea dreptului de a tăia o pădure, de a culege fruc- tele dintr’o livadă, de a exploata o mină, de a dărîmâ o casă spre a lua materialul ei, etc., este de asemenea o vânzare, însă o vânzare mobiliară. Vezi numeroasele autorități citate în tom. III, partea l-a, al Coment. noastre, nota 3 dela pag. 146 și tom. XI, p. 363, text și nota 1, la care trebue să adăogăm în privința tăierei unei păduri, C. Craiova, Cr. judiciar din 1911, No. 85, p. 710; Cas. rom. Bult. 1913, p. 1136 șî Cr. judiciar din 1913, No. 54, p. 627 (rezumate), etc. Dreptul de exploatare a unei păduri este o vânzare (mo- biliară), chiar atunci când acest drept este cuprins într’un contract de locațiune. Trib. Iași, Dreptul din 1905, No. 50, DOVEDIREA VANZABEI 21 ca mijloc de probări. In lipsa unui act scris, vânzarea va putea deci fi dovedită conform dreptului comun, adecă prin martori si prezumpții, dacă este vorba de o sumă mai mică de 150 lei (²), iar pentru sume mai mari, prin mărturisire, jurământ și prin martori sau prezumpții. în cazurile când aceste dovezi sunt admisibilei³). consid. dda pag. 409. Vezi și torn. IX al Coment. noastre, p. 28, nota 1. Acei care procură energia electrică particularilor fac de Procurarea asemenea o vânzare, iar nu o locațiune de lucruri sau de energiei elec- servicii, pentrucă obiectul esențial al convențiunei este stră-fl‘~ mutarea proprietăței unui bun mobiliar, a unui produs care zₐᵣₑ aparține vânzătorului. Vezi V, Bosse), Manuel de- droit civil suissc, III, p. 224 (Lausaune, 1912). Fluidul electric se con- sideră. în adevăr, ea un lucru mobil. Cpr. art. 713 C. civil elvețian din 1912, care face să figureze printre lucrurile mo- bile și forțele naturale susceptibile de însușire. De aceea, se și decide că electricitatea poate să facă obiectul Electricitatea unui furt sau unui abuz de încredere. Vezi tom. XT al Co- Poate . ment. noastre, p. obb, nota 2 și trimeterde făcute acolo. Cpr. fₙᵣₜ C. Hamangiu. observație foarte 'juditîWlsă asupra mei sen- tințe a tribun. Iași S-a 1-a, publicată in Revista critică ele drept, legislație și jurisprude.nța, No. 9 și 10 (Septembrie și Octombrie 1915, pag. 63 urm., partea a 2-a, Jurisprudența). (') Vezi gupra, p. 14. — Este deci greșită, cel puțin după părerea noastră, decizia Curței de casație S-a l-a, din 12 Decembrie 1886 (Bult. 1886, p. 930 și Dreptul din 1887, No. 12, p. 94), care a pus în principiu că vânzarea, constatată printr’un act autentic, se consideră numai ca un proiect pănă la remiterea instrumentului probator în manile cumpărătorului, consimți- mântul definitiv al părților stabilindn-se numai în momentul preschimbare! instrumentelor constatând con venți unea. Decizia Curței din București, care pe nedrept a fost casată, și care pune în principiu că vânzarea este validă, cu toate că actul autentic care o constată, nu fusese încă înmânat cumpărătorului, eră deci perfect juridică. Vezi Dreptul din 1886, No. 27, p. 207. Tot în acest din urmă sens sc pronunță și distinsul nostru amic, d-1 Jlihail Antonescu, Dreptul din 1887, No. 19, p. 145 urm. Vezi și Judecat, Ocol. Dorolioi (Șt. Scriban judecător), Cr. judiciar din 1994, No. 55, p. 466 (cu ob- serv. noastră). (²) (Jas. rom. Cr. judiciar din 1914, No. 85, p. 700. (³) Planiol, II, 1355: Thiry, III, 547: Guillouard, Vente, I, 7 in fine; Baudrv et Saignat, Idem, 18, 185: T. ITuc, X, 2; Bedarride, Achats et rentes, 338: Marcade, VI, art. 1582, 1583, 22 COD. CIV-—CARTEA III. —TIT. V.— CAPIT, J.— DOVEDIREA VANZARE1. Art. 46 c. Această soluție este admisibilă numai în privința vân- zărilor de natură civilă (*), căci în privința celor comerciale, proba testimonială și prezumpțiile sunt în totdeauna admisi- bile, după, aprecierea judecătorilor, în baza art. 46 C. corn. Judecătorii sunt însă liberi de a respinge aceste dovezi, chiar în materie comercială, destul este ca ei să-șî motiveze decizia lor, căci altfel ea ar 6 casabilă pentru lipsă de motivare (£). • Art. 493 c. Art. 493 din codul comercial, făcând excepție dela acest principiu, dispune că: „orice înstrăinare sau cesiune totală ori parțială a proprietăței sau folosinței unui vas trebue făcută prin act scris“. Actul scris e Părerea generală este însă, atât în Franța cât și în italia, că actul scris nu este cerut, în specie, ad solemni- ControversS. tăiem, ei numai ud probationem (³). Dar, dacă redactarea unui act scris, fie autentic, fie No. V; Nacu, III, p. 173; C. București, Dreptul din 1891, No. 14; Jndecăt. ocol. Trotuși, Cr. judiciar din 1902, No. 52, p. 431, 432. Cpr. Cas. fr. D. P. 98. 1. 5’27; Pand. Period. 99. 1. 140; Trib. Paris (în privința vânzărilor contractate prin telefon), D. P. 1903. 2. 113, etc. (’) Astfel, s’a decis că, în materie civilă, vânzarea făcută prin telefon nu poate fi dovedită prin martori, dacă nu există un început de probă scrisă. Trib. Paris, D. P. 1903. 2. 113. S’a decis însă că, din momentul ce se stabilește că un teren a fost cumpărat cu un anumit preț, la o licitație publică dela o comună și că licitația a fost aprobată de autoritatea administrativă superioară, și că această vânzare a și fost exe- cutată de comună, o asemenea vânzare este perfectă între părți, independent de actul de vânzare redactat de părți ca instrument probator. Cas. rom. Bult. 1911, p. 1018. (-) Cpr. Cas. rom. S-a IlI-a (11 Ianuarie 1916), Jurisprudența română din 1916, No. 8, p. 121, No- de ordine 121. (a) Lyon-Caen et “Renault, Tr. de droit commercial, V, 109; Bra- vard-Veyrieres et Demangeat, Tr. de droit commercial, IV, p. 20 (ed. din 1886); Boistel, Precis de. droit commercial, 1151, p. 891 (ed. a 3-a, 1884); Prospero Ascoli, 11 Codice di commereio italiano commentato. VI, art. 483. No. 59, p. 47; Vidări, Corso di diritto commerciale, V, 4833 (ed. a 4-a); Baudry et Saignat, Vente, 19, p. 13; Dalloz, Supplemenl, v° Droit maritime, 162 urm.— Contră: Guillouard, Vente, I, 7; Delamarre et Lepoitevin, Tr. theorique et pratique de droit commercial, V, 89 (ed. din 1860—1864). Vezi tom. IV, partea l-a, al Coment. noastre, pag. 272, n. 2 și tom. XI, p. 359. nov EDIREA VA NZA RE1. 23 sub semnătură, privată (’), nu este necesar pentru ca vân- (') Actul sub semnătură privată nu face probă despre vânzare Necesitatea, decât dacă este învestit cu semnătura vânzătorului. Cas. fr., semnăturei D. P. 1902. 1. 491. Știm, în adevăr, că actul sub semnătura“^«Impnvat. privată nu devine perfect, decât prin semnătura man înscrisă a părților. Vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 170, 171. 188. După art. 1176 și 117!) din codul Calimach, părțile care c. Calimach. nu știau a scrie sau care, din alte împrejurări, nu puteau să Art. uth, semneze, aveau totuși facultatea de a încheia între ele tocmeli prin acte scrise, cu condiție ea, la facerea actelor, să asiste doi sau trei martori, din care unul să semneze numele păr- ților, iar acestea să pue degetul pe semnul cinstitei cruci, sau pe altfel de semn ce obișnuit se făcea, eu mâna. Martorii tre- buiau să știe toți carte și să semneze și ei actele de tocmeli, după cum aceasta rezultă din art. 740, 742 și 743 C. Cali- mach. Cpr. Cas. rom. Bult. 1903, p. 1471. încât privește codul Caragea, s⁷a decis acum de curând C. Caragea. (5 Mai 1914), că contractul de vânzare neiiind un contract solemn, vânzarea eră considerată ca perfectă din moment ce se constată consimțimântul părților și tradiția lucrului vândut. Deși prin art. 2 din legiuirea dela 1849 se cerea ca actul de vânzare să fie făcut prid act serioși legalizat, totuși aceste dispoziții fiind edictate numai în scopul ca vânzările imobi- liare să poată fi constatate față de terții, pentru siguranța dreptului de proprietate, n’au putut modifică principiile esen- țiale ale codului Caragea și a dă contractului de vânzare caracterul solemnităței, așa că vânzarea între părți își putea, sub acest cod. produce efectele sale, prin simpla existență a unei declarații scrisă și subscrisă de vânzător. Cas. rom. Ju- risprudenta româna, din 1914, No. 25, p. 390 și Dreptul din 1914, No. 58, p. 460. De aceea s'a și decis de nenumărate ori că actul scris este C. < «ragea și cerut de codul Caragea numai în privința terțiilor, părțile f- Calimach. putând să dovedească vânzarea, chiar imobiliară prin toate mi jloacele de probă. Vezi Cas. rom. Bult. 1894, p. 35 și Bult. 1895. p. 27: Dreptul din 1894. No. 17 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 7. Vezi tom. V al Coment, noastre, pag. 163, nota 1 (considerentele ultimei decizii). Art. 577 din codul Calimach, dela titlul dobândirei proprietăței prin tradiție, vor- bește, de asemenea, de un înscris intărit de judecătorie, sau stăpânire, ea prin acest chip să se facă mai temeinică mu- tarea proprietăței lucrului, însă și această dispoziție este re- lativă numai la terțiile persoane. Vezi deciziile citate în tom. V al suscitatelor Comentarii, p. 165, nota 1. Cpr. Păuceseu, Oblig., I, 253. Art. 1314, B’din codul italian pune vânzările imobiliare între C. italian. 24 COI). CIV. —CARTEA III.-TIT. V. - CAPIT. I. — DOVEDIREA VANZAREI. Supunerea zarea să fie existentă intre, părți, ele pot foarte bine să- dwierel'unui convie că vânzarea nu va deveni perfectă decât prin în- scris, cheierea unui act scris. In asemenea caz nu există o vân- zare condițională de natură a-și produce efectele sale din momentul redactărei actului, ei există un simplu proiect care nu leagă pe părți, ele putând să revie asupra vânzărei până la redactarea actului. Pentru a produce acest rezultat contrar dreptului comun, trebue insă ca voința părților de a subordona perfecțiunea vânzărei unui act scris să fie afară de orice îndoială si discuție, căci simplul fapt de a prevedea pur și simplu încheierea unui aet scris nu va întârzieă formarea vânzărei și crearea obligațiilor ce rezultă din ea, pană la redactarea actului f¹). Cazul când Câteodată părțile constată vânzarea printr’un act sub sa 'zdeic^ °semnătură privată, impropriu numit zdelcă (proiect), conve- nind între ele că acest act va fi înlocuit mai târziu printr’un act autentic. Contractul este, în asemenea caz, perfect din momentul încheiere! actului sub semnătură privată, și refuzul uneia din părți de a încheia un aet autentic nu-i ridică G ’ 11 in sity Libian I convențiile ce trebuese făcute prin acte scrise, sub pedeapsă de nulitate „Depono farsi per atto puWicoo per scriitura pri- vata, sotto pena di nullită: 1° le convenzioni che trasferiscono proprietă d'immobili o di altri beni o diritti capaci d ipotecau. Dr bulgar. Aceeaș soluție este admisă și prin legea bulgară pentru privilegii și ipoteci, din 19 Ianuarie 1908. S’a decis însă că această lege, prin care s’a modificat art. 212 din legea pentru obligații și contracte, în sensul ca contractele care au de obiect transmiterea dreptului de proprietate sau un alt drept real asupra imobilelor, nu se vor mai putea face, sub pe- deapsă de nulitate, decât prin acte de notariat, respectând drepturile anterior câștigate, a impus numai ca actele cons- tituite înainte de intrarea în vigoare a legei ipotecilor, să fie transcrise. In consecință, o vânzare făcută prin act autentic în urma legei asupra privilegiilor și ipotecilor din 1908, nu este opozabilă unui terțiu, care a cumpărat acelaș imobil cu un aet având dată certă anterior acelei legi și care l-a tran- scris după punerea ei în vigoare. Trib. Durostor (Silistra), Dreptul din 1914, No. 55, p. 438. (') Thiry, III, 547: T. IIuc, X, 2; Laurent. XV, 446 și XXIV, 128; Baudry et Saignat, Vente, 186; Duvergier, Idem, I, 166, 167: GuiUouard, Idem, I, 8, 9; Cohnet de Santerre, VII, 3 bis I și II; Aubry et Rau, IV, § 343, p. 485 (ed. a 5-a); Repert. La bor i, vⁿ Vente, 53, etc. Vezi supră, p. 7, ad notam. dovedirea va nz a h EI. 25 această perfecțiune, afară de cazurile, bine înțeles, când părțile ar fi manifestat o voință contrară ('). Principiul că vânzarea nu este un act solemn și că vânzări int- actul scris ce se redactează servește numai ca mijloc de bllla’,e• probă, se aplică și vânzărilor imobiliare^), soluție admisă și în dreptul nostru anterior; însă în caz de vânzări imobiliare, părțile încheie obișnuit un act scris, spre a-1 putea tran- scrie de oarece altfel vânzarea, deși validă între părți (D, n'ar fi opozabilă terții lor p); de unde rezultă că din doi p) Baudry et Saignat. Vente, 187; Laureat, XXIV, 130. Cpr. C. Angers, I). P. 66. 2. 89; Sirey, 66. 2. 169, ere.. (-) S’a decis, în adevăr, că o vânzare imobiliară este perfectă și validă din momentul ce părțile s'au învoit asupra lucrului și asupra prețului, eu toate că actul care o constată n’a fost subscris și de cumpărător, dacă se stabilește că voința vânză- torului de a vinde și a cumpărătorului de a cumpără rezultă din faptul că vânzătorul a subscris actul, iar cumpărătorul a cerut transcrierea lui, Gas. rom, Bult. 1896, p. 20 urm. p) Cpr. C. București, Dreptul. din 1903, No. 79. Prin transcriepe£se|jînțelege, în dreptul nostru, copia lite-in ce consistă, raia și integrală a titlului în registrele tribunalului situației transcrierea, imobilului. Cpr. C. București, Dreptul, loco cil. — Contră: Trib. Prahova, care zice că nu este de esența transcriere! ca actul să fie reprodus în întregime în registrele tribunalului, fiind suficient, după spiritul legei. ca din modul cum s’a făcut transcrierea sa reiasă, pentru cei interesa.ți, indicațiile nece- sare în privința mutațiunilor operate asupra imobilului. 'Dreptul din 1902, No. 80, p. 652. 653. Vezi asupra tran- serierei tom. X al Coment. noastre, p. 733 urm. și toni. V, p. 1(59 urm. După art. 724 bis Pr. civ., putând u-se transcrie și actele Art. 724 bis sub semnătură privată, părțile nu au numai decât nevoe de a lJt' civ. recurge la forma autentică, cu toate că aceasta este mult mai prudent. Dacă actul este autentic, un singur exemplar ajunge: dacă actul este sub semnătură privată el trebue să fie făcut în atâtea exemplare- câte părți sunt cu interes contrar (art. 1179 C. civil). Vezi supra, pag. 7, nota 1. (*) Intre părți, proprietatea este deci strămutată, ți în materie imobiliară, tot prin efectul consimțimântului (art. 971, 1295 § 1 G, civ.). Cpr. Trib. Tutova și lîoman, Dreptul din 1885, No. 65, p. 519 și Cr. judiciar din 1900, No. 30, pag. 237. Vezi și tom. V al Coment. noastre, p. 170, nota 3, precum și tom. X, p. 734 și p. 745. (■’) Cpr. C. București, Dreptul din 1891, No. 14, p. 106. 26 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT- V. — CAPIT. I. — AHT. 1295 § 2. cumpărători succesivi de bună credință al acehiiaș imobil, acela va fi proprietar care va fi transcris mai întăi titlul său, iar nu acela al cărui titlu are o dată anterioară (A chiar dacă acest achizitor ar fi fost pus în posesiunea imo- bilului cumpărat (²). Art. 1295 § 2. Aceasta rezultă din art. 1295 § 2, pe care avem să-l explicăm mai la vale. Strămutarea proprietăței față dă terții. Art. 1295 §2.-In materie de vindere de imobile, drepturile care rezultă din vânzarea perfectă între părți, nu pot a se opune, mai în- nainte de transcripțiunea actului, unei a treia persoane, care ar avea și ar fi conservat, după lege, oarecare drepturi asupra imobilului vân- dut. (Art. 818, 819, 1801—1803 C. civ. Art. 721—724 Pr. civ.) (³). Vinari îmo- Va să zică, erga tertios, proprietatea nu se mai stră- bihare. Terțn. jₙ pᵣjᵥjₙțₐ imobilelor si a drepturilor reale ce pot fi ipotecate, prin efectul consimțimâhtului părților, nici prin posesiunea imobilului vândut (⁴), ci numai prin transcrierea _ —BCU Cluj / Central Univcrsity Library Cluj (’) Vezi tom. X al Coment. noastre, p. 745 și tom. V, p. 170. In asemenea caz, vânzătorul va putea însă fi condemnat la daune către primul cumpărător, căci dacă acest cumpărător ' este în culpă de a nu ii transcris titlul său, tot în culpă este și vânzătorul de a fi vândut aeelaș imobil la doi achizitori suc- cesivi. Cpr. Baudry et Barde, Oblig., I, p. 437, nota 1 (ed. a 3-a). (²) Cpr. Trib. Tutova și Vâlcea, Dreptul din 1885, Xo. 6 și din 1897, No. 45; Cas. rom. Bult. 1898, p. 1394: Cas. fr. Sirev, 1904. I. 216; Pand. Period. 1904. 1. 304; D. P. 1905. 1. 7; Baudry et Barde, Oblig., I, 393; Planiol, I, 2619, etc. C. Andr. Do- După codul lui Andr. Donici (art. 2, capit. 12), acel care cumpărase un imobil mai întăi, plătind prețul lui și luând zapisul vânzărei, avea protia. C. Caragea. Aceeaș soluție eră admisă și în codul Caragea: „Când vân- zătorul va vinde aeelaș nemișcător la doi cumpărători, să-l ieă acela care se va vedea din zapisul cumpărărei că l-a cum- părat mai întăiu, iar celălalt să ceară dela vânzător ceeace i se cuvine", zice art. 36, partea IlI-a capit. 4 din acest cod (pentru vânzări). (³) Acest text a mai fost odată explicat, în tom. V al Coment. noastre, p. 168 urm. și în tom. X, p, 735 urm. Mobilele cot- (⁴) Posesiunea lucrului vândut strămută proprietatea erga tertios potaie. numai în privința mobilelor corporale, afară de vasele pluti- STRĂMUTAREA PROPRIETATE! FAȚA l)E TERȚII. — ART. 1205 § 2. 27 titlului de strămutarea proprietăței. adecă a actului scris care constată vânzarea ț¹). Dacă este vorba de o vânzare verbală a unui imobil, vânzare ver- constatata printre sentința judecătoreasca, aceasta vânzare ₚᵣᵢₙₜᵣ-ₒ nu poate fi opusă unui terțiu. care a cumpărat cu bună hotărî™ jnde- credi'nță același imobil dela același vânzător- decât dela data. '‘‘toreafeă- transerierei hotărîrei care constata vânzarea, căci acea hotă- rîre ținând, în specie, loc de act de vânzare, trebue să fie transcrisă spre a fi opozabilă terții lor (² toare (art. 493 C. eoni.) (vezi tom. 4 al Coment. noastre, p, 173. nota 1). Pentru aceasta se cere însă ea terții să fie de buna credință (art. 972 C. cir.), Cpr. C. Craiova, Cr. judiciar din 1901, No. 2, p. 14; Baudry et Saignat, Vente, 16, in fine, p. 11 (ed. a 3-a); Baudry et Barde, Oblic/., I, 409; Planiol, I, 2598, ete. Vezi și tom. V al citatelor Co- mentarii, p. 172 urm. „Când doi oameni vor cumpără tot pre un lucru, acel ce 1 va luă mai întăi. acela îl stăpânește", zice codul lui Andr. Donici (art. 3, capit. 12). De câteori, deci, lucrul ce cineva s’a obligat a da la două Art. 972 C. persoane este mobil (mobile corporale sau titluri Ia purtător), civil, persoana pusă în posesiunea acestui lucru este preferată și rămâne proprietară, chiar când titlul lui are o dată posteri- oara, destul fiind ca posesiunea sa să fie de bună credință (art. 972 C. civ. Vezi și art, 1909). Cpr. Baudry et Barde, Oblig., I. 409. Vezi explic, art. 972 C. civ. în tom. V al Coment. noastre, p. 172 urm. — S’a decis că vânzarea unei cantități de lemne de foc. predate în diferite timpuri și făcută prin scrisori comerciale, fără act legalizat, are a fi considerată, ca. o vânzare de bunuri mobiliare și, ca atare. este scutită de plata taxei de înregistrare. Cas. rom. Bult. 1911, p. 505. Principiul de mai sus, stabilit de art. 972 *'. civil, nu se Mobile incor- aplică însă la mobilele incorporak, nici la o universalitate de porale. ete. mobile, pentru că acestea nu sunt susceptibile de o posesiune materială. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 176. In privința mobilelor incorporale (creanțe), strămutarea pro- Art. l;ka. prietăței este supusă unor forme particulare (art. 1393 C. civ.). O Încât privește evoluția dreptului de proprietate asupra imobi- lelor, în dreptul german, vezi Em. Antonescn, Scrieri juri- dice, II, § 34 urm., p. 148 urm.. iar încât privește trecerea dreptului de proprietate asupra mobilelor, în aceeaș legislație, vezi aeelaș autor, op. cit., II, § 43 urm., p. 158 urm. (-) Cas. rom. Bult. 1913, p. 1575 și Cr. judiciar din 1914, No. 20. p. 170. Mai vezi Dreptul din 1915, No. 51, p. 401 și Jurisprudența română din 1915, No. 30, pag. 466- No.de ordine 472 (decizia S-a l-a, No. 343, din 22 Maiu 1915). 28 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. - CAPIT. I. — ART. 1295 § 2. Vânzarea eon- Am zis că, în materie imobiliară, cumpărătorul care buia credință ^⁻a transcris titlul său devine proprietar, chiar dacă acest titlu este posterior în dată (’). Aceasta lasă însă a se presu- pune că acest achizitor este de bună credință și că vânzarea consimțită către el nu este rezultatul unei fraude între vân- zător și acest cumpărător, contra primului achizitor. Art. 723 Pr. Achizitorul posterior al unui imobil, care și-a transcris titlul său, poate deci să invoaee lipsa de transcriere a unei achiziții anterioare, chiar dacă el a avut cunoștință despre această achiziție, acest drept încetând pentru el numai atunci când ar fi existat fraudă din partea lui, concertată cu vânzătorul contra primului achizitor. Art. 723 Pr. civ. este astăzi expres în această privință. Sub procedura veche chestiunea era controversată, însă jurisprudența noastră eră tot în acest sens(²). Căzui când Pănă acum am presupus că doi achizitori ai aceluiași ™ânză7iau imobil au transcris titlul lor de proprietate în timpuri di- fost transcrise ferite. Ce trebue să decidem în caz când ei l-ar fi transcris în aceeași zi. aceeaș zi ? Chestiunea este controversată (³); însă, în orice caz, art. 1779 din codul civil, după care ipotecile înscrise în aceeaș zi au acelaș rang, nu este aplicabil în specie, pentrucă ambii achizitori nu pot fi proprietari ai imobilului, de oarece ambele acte se exclud unul prin altul (*). Cazul când Obligația de a transcrie contractul de vânzare, impusă a"fost*vândutP¹’"¹ art- 1^95 § 2, presupune că acelaș imobil a fost cum- ia doîeumpă-parat de mai multe persoane dela acelaș vânzător, căci dacă rători de imobil a fost vândut la doi cumpărători de către doi către doi r vânzători di-vânzători diferiți, care ambii pretindeau a fi proprietari, nu mai poate fi vorba de efectele transcrierei, fiindcă ea nu (') Achizitorul, spre a putea opune achiziția sa terțiilor, va trebui să transcrie nu numai titlul său, dar și titlul autorului său, dacă acest titlu n’a fost transcris. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 171, text și nota 1. (²) Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 171, nota 1; tom. IX, p. 213 și tom. X, p. 746, 747, text și nota 3. Cpr. C. Galați, Pagini juridice din 1915, No. 140, pag. 1112 (cu observ, noastră), în privința transcrierei convențiilor matrimoniale. (⁸) Vezi asupra acestei controverse, tom. V al Coment. noastre, p. 171, nota 2 și tom. X, p. 610, text și nota 4, precum și p. 745. (⁴) Vezi și tom. X, loco suprâ cit. STRĂMUTAREA PROPRIETĂȚEI FAȚA DE TERȚII. — ART. 1295 S 2. 29 regulează decât relațiile juridice dintre persoanele deținând drepturile lor dela acelaș autor. In specie, chestiunea este deci de a se ști care dintre vânzătorii imobilului înstrăinat eră proprietarul lui, de oarece transcrierea unui imobil dobândit a non domino* nu poate conferi achizitorului acestui imobil dreptul de proprietate. In asemenea caz, cumpărarea, emanată dela adevăratul pro- prietar, constatată printfun act având dată certă, deși netran- scris, este valabilă, iar nu acea mai în urmă dela o altă persoană, cu un act transcris în regulă, care* nu era însă adevăratul proprietar al imobilului vândut ('). Transcrierea având de scop apărarea interesului ter-Interesul edi- țiilor, numai aceștia pot să opue lipsa eii²;. Si încă și terții, care au recunoscut vânzarea, nu mai pot opune lipsa transerierei ei (³). Lipsa transerierei nu poate deci fi invocată de părțile Părțile eon- contractante, nici de moștenitorii lor universali sau cu titlu tractaⁿW' universal, fie ei puri și simpli sau beneficiari, pentrueă transcrierea n’a fost înființata în folosul lor (L. Ea nu poate fi invocată, nici de creditorii lor, în baza Art. '«ti. art. 974 C. civil. (Vezi tom. X. p. 746). Se naște însă întrebarea: ce trebue să înțelegem aci Ce »e înțelege prin terții? Aceștia sunt, după o teorie foarte acreditată, nu prⁱⁿ numai acei care au dobândit un drept real asupra imobi- lului, dar și toți acei care, neluând parte Ia actul netran- scris, au interes a-I înlătură. Astfel, sunt, pe lângă acei care au dobândit un drept real asupra imobilului, un al doilea achizitor sau un al doilea cesionar: creditorii ipote- cari, fie ipoteca lor legală sau convențională și, după unii, chiar creditorii chirografari ai vânzătorului iți. Credem însă că creditorii chirografari ai vânzătorului Creditorii ehi- si ai proprietarilor precedenți, nu au acest drept, pentrueă (’) Cpr. Cas. rom. Bult. 1897. p. 1084, 1085 și Cr. judiciar din 1897, No. 37, pag. 293. (²) Cas. rom. Buh. 1912, p. 600. Vezi și Judecat, ocol. II Ga- lați, Dreptul din 1904, No. 23, p. 182. (®) Cas. rom. Bult. 1884, p. 787 și Dreptul din 1884, No. 84. (⁴) Vezi tom. V, p. 171 și tom. X, p. 745. (“) Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 171 urm. și tom. X, p. 746, precum și autoritățile citate acolo. 30 COD. CIV. —CARTEA HI.—TIT. V.—CAPIT. 1. — ART. 1295 § 2. ei neavând niciun drept asupra imobilului, nu pot beneficia de dispozițiile art. 723 Pr. civ. Raportorul legei franceze din 1855, de unde este luat art. 723 din procedura noastră civilă, a declarat, în adevăr, că comisiunea însărcinată cu examinarea proiectului de lege a înțeles a înlătura, pe cre- ditorii chirografari (’)• Creditorii ciiî- Creditorii chirografari ai unei succesiuni, chiar accep- nn^atată sub beneficiu de inventar, nu pot, de asemenea, să in- siuni. voace lipsa de transcriere a actelor de înstrăinare consim- țite de defunct, pentrucă nici acceptarea beneficiară, nici vacanța succesiune! nu poate să le confere calitatea do terții (²j. Creditorii ehi- Ce trabuc să decidem în privința persoanelor care au auSurmărit un urmărit un imobil al debitorului lor? Se poate sau nu opune imobil ai dc-acestor creditori, bine înțeles chirografari, un act de vân- zare care nar n tost transcris înaintea transcnerei eoinan- Art. 1895 urm. C. civ. Creditorii chi- rografari, care au cerut sepa- rația de pa- trimonii. (') Vezi toni. V al citatelor Comentarii, p. 172. Cpr. Baudry et Barde, Oblic/., I, 403. I. — Atât din spiritul cât și din litera legei rezultă, deci, că numai acei care an un drept asupra imobilului înstrăinat și care l-au conservat în mod regulat, pot să invoace lipsa transcrierei (art. 723 Pr. civ.). Posesorul de bună credință, care are un just titlu, va pre- scrie deci proprietatea imobilului prin, 10 sau 20 de ani, eu toate că titlul lui n’a fost transcris. Legea nu cere, în adevăr, pentru uzucapiune, un titlu transcris, ci numai un titlu just (justa causa) (art. 1895 urm. C. civ.). Cas. rom. S-a l-a, decizia No. 158, din 22 Februarie 1913, Jurisprudența ro- mână din 1913, No. 16, p. 343, No. de ordine 316 (decizie nereprodusă în Bult. Curței). Vezi tom. V al Coment, noastre, p. 172 și tom. XI, pag. 258, 259. Cpr. Baudry et Barde, op. rit., I, 401; Baudry et Tissier, Prescription, 674, etc. Cu toate acestea chestiunea este controversată. Vezi autori- tățile citate pro și contră, în tom. XI al Coment. noastre, p. 259, nota 1. (²) Baudry et Barde, op. cit., I. 404. Quid în privința creditorilor chirografari, care au cerut separația de patrimonii și care au luat inscripția prevăzută de art. 1743 C. civil? Soluția acestei chestiuni atârnă de o altă chestiune foarte controversată, și anume, de aceea de a se ști dacă separația de patrimonii constitne un adevărat pri- vilegiu, conferind un drept de urmărire, sau dacă ea dă Ioc numai la un drept de preferință. Vezi asupra acestei contro- verse, tom. III. partea Il-a, al Coment. noastre, pag. 751 și tom. X, p. 508 urm., precum și numeroasele autorități citate acolo într’un sens și într altul. Cpr. Planiol, I, 2624, in fine. STRAMVTAREA PROPRIETĂȚEI FAȚA DE TERȚII. — ART. 1295 g 2. 31 damentului? Curtea de casație din Franța, care recunoaște dreptul de a invoca lipsa transcrieroi creditorilor ipotecari (A, refuză, cu drept cuvânt, acest drept creditorilor chiro- grafari (²). Aceeași soluție a fost admisă și de Curtea noastră de ca- Jurisprudența sație printr’o decizie recentă (18 Noembrie 1911). Creditorul "oastră' chirografar, zice, foarte bine Înalta Curte, nu poate invoca, în baza art. 514 Pr. civ., nulitatea unei înstrăinări anterioare urmărirea, dar transcrisă posterior, de oarece acest, creditor nu are niciun drept asupra imobilului înstrăinat, spre deo- sebire de creditorul ipotecar. Creditorul chirografar nu poate deci să nu recunoască o înstrăinare anterioară, chiar dacă n’a fost transcrisă înaintea transcrierii urmărirei sale, de oarece la acea epocă debitorul avea capacitatea de a înstrăina, iar transcrierea urmărirei nu conferă prin ca însăși niciun drept real, pentru a putea cere anularea înstrăinărilor ante- rioare urmărirei. Creditorul chirografar nu poate cere aceasta nici în virtutea art. 722, 723 Pr. civ. si 1295 § 2 C civil, care dispun că, pană la transcriere, drepturile rezultând dintr’uu act de însfrăiiiâi'e QrWiii hlWișiiător, nu ⁽sunt opo- zabile terțiilor care ar avea și ar fi conservat oarecare drepturi asupra nemișcătorului, de oarece formalitatea tran- scrierei nu este cerută în interesul creditorilor chirografar), lor aplicândn-li-se principiul care face din data certă a actului de înstrăinare punctul de plecare al dreptului achi- zitorului, fără nieio preocupare de transcriere (*). Daca presupunem mai multe achiziții emanate dela aceeași C’?»¹ «»ⁿd persoană, din care niciun achizitor n’a făcut să se transcrie titlul său. ci nu pot să-și opue în mod reciproc lipsa de emanate dela transcriere. Chestiunea preferinței va li deci regulată între aⁱe!imd⁾lîr’ ei după data actelor lor țC Dacă s’a înstrăinat un vas la mai multe persoane, data adnoțiunei pe actul de naționalitate determină preferința ;f>). Art, 493 £ ultim C. corn. (') Cpr. Cas. fr. D. I*. 78. 1. 49 (cu nota lui Beudant). (-) Vezi Baudry et Barde, op. cit., I, 405; Baudry et Lovnes, Privii, et hypotheques, III, 2015 urm. (ed. a 3-a), etc, (!) Cas. rom, Bult. 1911, p. 1470, 1471. Cpr. Planiol, I, 305 și 2621 (ed. a 5-a). (*) Baudry et Barde, Oblig., I, 406, p. 448 (ed. a 3-a). pi Cpr. Gașca, Tvatiato delict compra-vendila, I, 739, p. 1013. ₃2 COD. CIV. —CARTEA III. —TIT. V. - CAPIT. I. — ABT. 1305. Despre spesele (cheltuelile) vânzărei. Art. 1305.—Spesele vânzărei sunt în sarcina cumpărătorului, îₙ lipsă de stipulațiune contrară. (Art. 1105, 1317, 1341 § ultim, 1357 C. civ. Art. 551 Pr. civ. Art. 1593 C. fr.}. Speselo vâu- Cumpărătorul fiind interesat ca achiziția făcută de el !is.rei sunt, tn ă constatată printr’un act regulat, toate cheltuelile vân- eonv.contrare.zărei, precum: timbrul fix pe care se scrie actul, taxa de eumpirăfo- înregistrare, care, după legea actuală a timbrului este de mini. 3 % (¹), etc., sunt în sarcina lui. părțile fiind însă libere de a derogă dela această regulă în totul sau în parte (-). L. timbrului. (') Câte odată păr{ile ascund o parte din preț, spre a plăti o Art. 86. taxă mai mică. Această fraudă este prevăzută și pedepsită de legea timbrului (art. 86), contravenție care se prescrie prin 3 ani (art. 98 L. timbrului). In caz de a se descoperi ase- menea fraudă, atât cumpărătorul cât și vânzătorul sunt con- travenienți. Cas. rom. Bult. 1895, p. 691. — S’a decis chiar că tribunalele pot face o expertiză pentru a constata dacă prețul stipulat între părți nu este mai mic decât valoarea reală a lucrului vândut Cas. rom. Bult- 1888, p. 23. Consta- tarea că lucrul s’a vândut cu un preț mai mic nu este însă de niciun folos, dacă nu există nicio fraudă la mijloc. Onorariul re- (²) In cheltuelile vânzărei intră și plata onorariului cuvenit re- dactorului da eforului actului. In Franța se decide, în genere, că notarul actului. cₐᵣₑ ₐ ᵣₑ₍jₐctₐₜ ₐctul de vânzare, are, în privința ono- rariului său, dreptul de a-1 cere în solidar atât dela cumpă- rător cât și dela vânzător, pentrucă el se consideră ca man- datar al ambelor părți. Vezi T. Huc, X, 38; Planiol, II, 139; Repert. Sirey, v° Vente, 922, etc. — La noi, onorariul redac- torului actului se va plăti de partea care l-a însărcinat cu această redactare. In orice caz, redactorul actului va avea drept la O remunerație, mai cu seamă daca el este avocat. In lipsa unei convenții speciale, onorariul lui va fî apreciat de justiție, pentrueă mandatul nu este prin esența sa, ci numai prin natură gratuit, mai cu seamă când este vorba de un profesionist care trăește din munca lui. Vezi tom. III, partea 11-a, al Coment. noastre, p. 438, nota 3 (ed. a 2-a) și tom. IX, p. 254 și p. 559. Cpr. Trib. Roman, Dreptul din 1895, No. 58, p. 487. „Acel care trăește din profesiunea sa, zice P. Pont (Petits contrate, I, 888), nu are nevoe de a stipula un onorariu, de câteori este însărcinat a face un act privitor la această pro- fesinne". Cpr. Gruillouard, Mandat, 11, 13; Baudry et Wahl, Idem, 729, 750; T. .Huc, XII, 19; Planiol, II, 2235; Pand. fr., v° Mandat, 1223, etc. Vezi art. 1551 C- Calimach (1163 SPESELE SAU EHELTUELILE VANZAREL — ART. 1305. 33 Pentru aceasta trebue însă o anume convenție, căci Necesit, miei instanța, de fond care ar pune eheltuelile vânzărei, de exemplu, taxele de înregistrare, în sarcina vânzătorului, ar nesocoti art. 1305. dispoziția art. 1305 C. civil ('). Acest text nu constitue însă un privitegium odiosum în Scopul sarcina cumpărătorului, ci numai o garanție și o înlesnire art' ¹³⁰o‘ pentru fisc spre a-și percepe taxele cuvenite. Prin urmare, de câteori părțile au lăsat eheltuelile vânzărei Ia absoluta lor discreție, îndată ce ele n'au stipulat nimic în această privință, și vânzătorul sau reprezentantul lui a plătit de bună voe acele chcltueli, el nu poate să Ie im puc în urmă cumpărătorului, cerând restituirea lor (²). C. austriac), 612 C. german, etc. Mai vezi art. 386 C. corn., art. 21 § ultim, ab iniția din legea pentru organizarea cor- pului de avocați, dela 12 Martie 1907. Cât pentru chestiunea de a se ști dacă onorariul unui avocat, Reducerea stipulat prin convenția părților, poate sau nu să fie redus de onorariului judecători, negativa era singură juridică înaintea legei din 12 CantioveSi Martie 1907, deși chestiunea eră controversată, pentrucă această reducere constitue o violare a convenției părților (art. 969). Cpr. Laurent, XXVII, 347 și XXVIII, 23; Planiol, II, 2236; Pand. fr., v° Mandat, 1253 urm.: Repert. Sirey, eod. v°, 624, urm., etc. Vezi și Colin et Capitant, op. cit., II, p. 553. Astăzi, după art. 21 din legea pentru constituirea corpului Art. 21 L. de avocați dela 1907, tribunalele au facultatea, atunci când corpului - restitui onorariul primit. Cpr. Baudry et Wahl, Mandat, 743. ruru ui. Vezi și tom. V a) Coment. noastre, p. 387, nota 2. Cpr. L. 11, Cod, De, condietione ob causam datorum, 4, 6. (') Cas. rom. Bult. 1913, pag. 249 și Cr. judiciar din 1913, No. 18, p. 207; Dreptul din 1913, No. 48, p. 376. (-) C. București, Dreptul din 1910, No. 19, p. 155. S 1800 3 34 O. C. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ELEMENTELE VANZAEEI. Art. ssrpr. Prin aplicarea art. 1305 0. civil, art. 551 din pro- C¹V¹¹S" cedară civilă pune toate clieltuelile vânzărilor silite imobi- liare în sarcina cumpărătorului, adecă a adjudecatarului (*). Art. 1317 c. In fine, vom vedea că, după art. 1317 din codul civil cml‘ și în lipsa unei stipulații contrare, clieltuelile pentru ridi- carea lucrului vândut sunt tot în sarcina cumpărătorului, numai acele ale predărei fiind în sarcina vânzătorului (²). Elementele esențiale contractului de vânzare. Consimțîmân- Din art. 1294 și 1295 § 1, .pe care le-am explicat tul’prețul¹ sus, rezultă că trei clemente sunt necesare pentru exis- tența oricărei vânzări: 1° consimțimântul părților (consensus) necesar tuturor contractelor în genere; 2° un lucru care se . vinde (res), fără care contractul n’ar avei obiect, și în fine, 3° un preț (pretium). promis sau plătit actualmente, care formează obiectul obligației cumpărătorului (³). c. Caiimach. „Cele neapărate înființări ale unui lucru de cumpărare și ah. hi3. jₑ ᵥ&ₙzₐᵣₑ ₛᵤₙt, zice art. 1413; din codul Calimach; a) buna învoire a ambelor părți; b) un lucru a cărui negociație nu este oprită; și c) prețul cumpărărei*. Capacitatea La aceste elemente trebue să mai adăogăm un al pa- părțiior. țᵣᵤjₑₐᵢ șj anume: capacitatea părților contractante. Lipsa acestui element nu împiedică însă vânzarea de a se formă, ci permite numai -părței incapabile de a cere anularea con- tractului (art. 952 C. civili. Vezi infră, p. 125. Cauza. Cât despre cauza vânzărei, nu mai vorbim de ea, fiindcă în toate contractele sinalagmatice, cauza fiecărei obligații este executarea obligației celeilalte părți (⁴). ț¹) înaintea modificărei procedurei civile prin legea din 1950, jurisprudența Curței de casație punea taxele de înregistrare în sarcina debitorului, fiindcă ele se rețineau din prețul depus de adjudeeatar, soluție care se aplica și la vânzările voluntare pentru ieșire din indiviziune. Vezi deciziile citate în tom. VI al Coment. noastre, p. 524, nota 1.— Contră: Cas. rom. Bult. 1900, p. 1100 și Cr. judiciar din 1900, No. 08 (decizie la care am luat șî noi parte ea consilier). (²) Vezi infră, explic, art. 1317 C. civil. (⁸) Cpr. Trib, Ilfov, Cr. judiciar din 1904, No. 45, p. 374. (⁴) Cpr. Colin et Capitant, Cours element. de droit civil fran- cais, II, p. 413 (Paris, 1915). ELEMENTELE VANZaREL — CONSIMȚIMÂNTUL PĂRȚILOR. 35 P Consimțimântul părților. .Vânzarea fiind un contract (art. 1294 zice o convenție), Consîmțimânt nu poate să existe fără consimțimântul părților (art. 948),expres^tae,t și acest consimțimânt poate fi nu numai expres, dar și tacit (l). Ca în toate contractele, consimțimântul trebue să emane dela o persoană capabilă și să fie rezultatul unei voințe spon- tanee și libere, adecă: să nu fi fost dat din eroare (²j; să nu ii Libertatea eoiisimțimân- tului. secundare una din condițiile contractului. , . cit.. 83. Cpr. C. Pan. Sirey, 75. 2. 176: Trib, iluret și C. Toulouse, Sirev, 90. (') Vezi p. 8, nota 1 și infră, p. 39. (²) Pentru ca eroarea să poată aduce anularea vânzărei, ea trebue Cazurile când sa existe asupra însuși lucrului vândut, sau asupra uneia dineⁱ>aiea poate condițiile substanțiale ale lui. iar nu numai asupra unei ca- ad“cc anula- .. . r . . , ' . ’ . . • , „ ren vanzarei. litați accidentale, secundare și accesorii a acestui lucru. Gu alte cuvinte, pentru ca vânzarea să poată fi anulată, se cere ea eroarea să existe asupra însăși substanței lucrului vândut. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 48 urm. Vezi Arntz, III, 919; Bedarridc, Achats et ventes, 92 urm.; Pand. fr., vⁿ Vente, 137. Cpr. C. Paris, D. P. 1909. 2. 226 (cu nota lui P. Pic). Vezi și infră, rubrica: Despre răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut (regal- generale). Eroarea asupra calităților accidentale ale lucrului va putea Eroarea asu- fi o cauză de nulitate numai atunci când părțile ar fi tăcut pu> calităților din aceste calități Repert. Sirey, r° D. P. 76. 2." 238; 2. 61. — Astfel, un simplu defect al lucrului vândut, care nu i-ar denatura individualitatea sa, nu poate să atragă anularea vânzărei, cu toate că cumpărătorul ar ti fost înșelat în speranțele sale. Repert. Sirey, r° cit., 84. — Tot astfel, eroarea asupra numelui lucrului vândut nu împiedică vânzarea de a fi validă, dacă nicio îndoiala nu există asupra identi- tăței acestui lucru și a celui a cărui predare se oferă de vânzător. Repert. Sirey, r° cit., 98. — De asemenea, eroarea asupra persoanei vânzătorului nu este, în principiu, o cauză de anulare a vânzărei, afară de cazul când considerația acestei persoane ar fi fost motivul principal sau determinant al con- tractului. Judecătorii fondului vor decide, după împrejurările fiecărei cauze, dacă această condiție își are sau nu ființă. Cpr. Repert. Sirey, v° cit., 99; Aubry et Rau, IV, § 343 bis, p. 493, text și nota 4 (ed. a 5-a); Baudrv et Barde, Oblig., I, 62; T. Huc, VII, 27, etc. Vezi asupra eroarei un studiu intere- sant al lui Riccardo Fnbini, publicat în Revue trimestricile de droit civil, anul 1 (1902), pag. 391 urm. (Contribui ion a r^ludc de la theorie de ferreur sur la substance et sur Ies qualites substanliclles). 36 0. C. —CARTEA HI.— TIT. V. — CAPIT. I. — ELEMENTELE VANZăREI. fost surprins prin doi sau fraudă (*), ori smuls prin vio- Recouiandă- rile comer- cianților spre a-și putea Tinde marfa lor nu adue anularea vân- zărei. Ascunderea viciului lu- crului vândut. Vânzarea de titluri depre- ciate. C. Calimach. Art. 1240. (') In privința recomandărilor, câteodată exagerate, pe care le întrebuințează unii comercianți, spre a-și putea vinde marfa lor, se decide, cu drept cuvânt, că ele nu constitnesc mano- peri dolozive de natură a aduce anularea vânzărei, dacă nu s’au întrebuințat manoperi frauduloase pentru a induce pe cumpărător in eroare, sau pentru a-1 împiedică de a examina lucrul vândut. Repert. Sirey, v° Vente, 122; Aubry et Bau, IV, § 343 bis, pag. 504, 505 (ed. a 5-a); Baudry et Barde, Oblig., I, 100; E. H. Perreau, Revue trimestrielle de droit civil, tom. XIII, anul 1914, pag. 496. Cpr. C. Paris, D. P. 1909. 2. 226 (cu nota lui P. Pic). „In venditionibus et loca- tionibus licet se invicem circumscribere*, ziceau Romanii. Cpr. L. 16 § 4, Dig., De minoribus, 4. 4. Vezi și L. 22 § 3, Dig., Locati conducti, 19. 2. In comerț mai că s’ar putea zice ceeace I.oysel zieeâ în materie de căsătorieEn fait de commerce, trompe qui peuta. Cpr. Thaller, Pr. element, de droit com- mercial, 1006, p. 510 (ed. a 4-a). De aceea, legea 37, Dig., De dolo malo, 4, 3, dispune că, de câteori un vânzător zice ceva pentru a-și lăudă marfa, este ea și cum n’ar fi zis sau făgăduit ceva. Dacă el a înșelat însă pe cumpărător, el este pasibil de actio doli. „Quod venditor ut commendet dicit, sic habendum, quasi neque dictum, neque promissum est. Si verb decipiendi emptoria causa dictum est, ceque sic habendum est, ut non nascatur adversus dictum promissumve actio, sed de dolo actio*. Cpr. Windscheid, Lehrbuch des Pandektenreehts, II, § 393, p. 646, nota 2, in medio (ed. Kipp din 1900). S’a decis însă că există un doi real, suficient pentru a atrage anularea vânzărei, în faptul vânzătorului unui cal de a ascunde cumpărătorului existența unui viciu, care făcea ca animalul să fie periculos, viciu pe care vânzătorul îl cunoștea foarte bine, fiindcă vânduse mai înainte de două ori același cal. C. Paris și Cas. fr. D, P. 74. 1. 193. S’a mai decis că există doi din partea vânzătorului în faptul de a surprinde încrederea unei femei de optzeci de ani, spre a-i vinde titluri depreciate, făcând-o să creadă eă eră vorba în specie de plasarea banilor ei cu ipotecă. Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1582, Xo. 138, etc. Mai vezi și alte exemple de doi, care au dat loc la anularea contractului, în Dalloz, op. și loco supră cit., No. 139 urm. Art. 1240 din codul Calimach (923 C. austriac) dispune că: „Acel ce va zice cum ea un lucru are însușiri care însă lipsesc și pentru care cealaltă parte s’au tocmit anume, sau sub tăcere, după firea lucrului; acel ce a tăinuit obișnuitele metehne sau însărcinări ale lucrului; acel ce înstrăinează ca un lucru drept al său ceeace nu se mai află, ori este străin ELEMENTELE VANZABEL — CONSIMȚIMANTUL PĂRȚILOR. 37 leuță (*). Vânzarea fiind, în adevăr, un contract, trebue să-i se aplice principiile dreptului comun. Partea a cărui consimțimânt a fost viciat, sau care era Prescrierea, incapabilă în momentul contractărei, este în drept a cere Anulare"' anularea contractului, și această acțiune se prescrie, prin 10 Art. 1900 c. ani, conform art. 1900 C. civilț²). C¹T¹L (vânzarea lucrului altuia): acel ce mințește zicând ea lucrul este destoinic pentru o hotărîtă întrebuințare, sau că este slobod de obișnuite metehne și însărcinări, rămâne răspunzător pentru aceasta, dacă se va arătă din împrotivăV Vezi infră, p. 89, ad notam. Vezi asupra art. 923 din codul austriac, corespun- zător cu textul de mai sus al codului Calimach, Mattei, 1 pa- ragrafi del codice civile austriaco avvicinati dalie leggi romane, francesi e sarde, IV, pag. 129 urm. (Veneția, 1854). Dacă există sau nu doi, aceasta este o chestie dc fapt, care Chestie de sc apreciază în mod suveran de judecătorii fondului. Vezi fapt, tom. V al Coment. noastre, p. 74, nota 3 și p. 82. Cpr. Cas, rom. Bult. 1913, p. 1354 și Dreptul din 1913, No. 55, p. 433. ț¹) Vezi asupra violenței, ca viciu al consimțimântului, un studiu violența., foarte important al lui R. Demogue, publicat în Hernie trimes- trielle de droit civil, tom. XIII, anul 1914, p. 435 urm. — S’a decis, cu drept cuvânt, că daca cineva fiind proprietarul unui imobil în virtutea unui titlu anulabil pentru cauză de violență și chiar doi, a revândut acel imobil altuia, anularea care des- . ființează primul contract, desființează, pe cale de consecință, și pe cel de al doilea, fiindcă nimene nu poate transmite mai multe drepturi altuia decât are el însuș, și consecințile acestei anulări vor fi opozabile terțiilor achizitori, care sunt obli- gați a restitui imobilul, rămânându-le dreptul de recurs contra acelora care le-a transmis asemenea drepturi anulabile. C. București, Dreptul din 1912, No. 23, p. 180. (³) S’a decis că, dacă acțiunea în anulare a unei vânzări a fost exercitată în termen util în contra cumpărătorului, și dacă acesta a transmis altuia imobilul, pe când procesul eră încă pendent, la acțiunea în revendicare intentată în contra noului cumpărător, acesta nu poate opune prescripția de 10 ani a acțiunei în anulare, prescripție care s’ar fi împlinit după in- tentarea acțiunei în contra autorului său, de oarece acțiunea în anulare fiind exercitată în timp util în contra persoanei cu care a fost încheiat actul, ea a conservat pe deplin recla- mantului toate drepturile, atât față de primul cumpărător, cât și față de acei care au dobândit drepturi dela el și care nu pot avea mai multe drepturi decât autorul lor. Cas. S-a l-a, decizia No. 599, din 28 Octombrie 1915, dată după diver- gința, și publicată în Jurisprudența română din 1915, No. 40, p 629, No. de ordin 661. 38 C. C. — CARTEA III. TIT. V. — CAPIT. I. — ELEMENTELE VANZAEEI. Efectele unu- Anularea vânzărei punând lucrurile în starea de mai înainte, cumpărătorul va restitui lucrul, dacă îl primise, iar vânzătorul va restitui prețul. Cerere* resti- S’a decis, cu drept cuvânt, că cererea pentru restituirea poate fi făcută de cumpărător pentru prima oară prima oară tn și în apel, o asemenea cerere Reconstituind o cerere nouă *pe¹' în sensul art. 327 Pr. civ., ci un mijloc de apărare, prin care se tinde la micșorarea acțiunei principale ('). Consimțîmân- Consimțimântul părților trebue să existe asupra lucrului t”i păr'’ior' care /dce obiectul vânzăreilf), asupra prețului (art. 1295 § 1)(³) și asupra naturei contractului (art. 954 ) (⁴), nu însă asupra tuturor condițiilor contractului și a tuturor efectelor ce el trebue sa producă (’). f¹) Cas. rom. Bult. 1911, p. 162. (²) Astfel, vânzarea n’ar avea ființă, dacă vânzătorul a înțeles a vinde un lucru, iar cumpărătorul a înțeles a cumpără altul. Cpr. Pothier, Vente, III, 34, p. 15; Bedarride, Âchais et ventes, 48; Baudry et Saignat, Fente, 21, Laurent, XXIV, 7; Pand. fr., v5 Vente, 103, etc. „Nullam esse venditionem puto, quoties in materia erraiur“. (L. 9 § 2, in fine, Dig., De eontrahenda emptione, 18. 1). (³) Vânzarea este deci inexistentă, dacă una din părți înțelege a vinde pentru o sumă mai mare decât aceea pentru care cealaltă parte înțelege a cumpără. Baudry et Saignat, Vente, 21, p. 15; Pand. fr., v° Vente, 105; Laurent, XXIV, 6, etc. Dacă cumpărătorul a consimțit însă a cumpăra pentru un preț mai mare decât acela'pentru care a. consimțit vânzătorul, vânzarea își va aveâ ființă pentru prețul consimțit de vânzător. Motivul dat de Pothier (Vente, III, 36, p. 16) că cumpără- torul, care consimte a cumpăra un lucru mai scump, consimte, a fortiori, a-1 cumpără mai eftin, este admisibil și astăzi. Cpr. Baudry et Saignat, op. cit., 21, pag. 15; Bedarride, op. cit., 86, etc. (*) Consimțimântul trebue să intervie asupra însăși vânzărei, zice Pothier (op. cit., 37); de unde rezultă că nu există vânzare dacă unul a înțeles să vândă, iar celalalt să închirieze, căci nu se poate zice că acel care ar fi înțeles a luâ pentru un preț un lucru cu chirie, ar fi înțeles să-l cumpere pentru aeelaș preț. Cpr. Pothier, op. și loco supră cit.; Bedarride, op. cit., 84; Baudry et Saignat, loco cit. „Si in ipsa emptione dissen- lient, emptio imperfecta estu. (L. 9, Pr., Dig., De contrahenda emptione, 18, 1). (⁵) Baudry et Saignat, op. cit., 23. — Contră: Guillouard, Vente, I, 10; Duvergier, Idem, I, 30. Cpr. Pand. fr., v° Vente, 111. ELEMENTELE VAN'ZAREL — CONSIMȚIMANTUL PĂRȚILOR. 39 Consimțimântul poate fi nu numai expres, dar și tacit; Consimt, tacit, și aceasta atât din partea cumpărătorului cât și din partea vânzătorului f). (Vezi suprit, p. 8, nota 1 și p. 35). Din împrejurarea că vânzarea nu are ființă decât atunci Cazurile când când ambele părți au voit să încheie acest contract, rezultă"uTaⁿ’ că nu există vânzare, ci un alt contract, de câteori părțile, sub aparența unei vânzărei, au făcut o convenție care ex- clude voința de a cumpăra și de a vinde. Potliier (op. cit., III, 38) citează ca exemplu, faimosul contract numit Mo- hatm (²), de care vorbește și Pascal în Lettres provindal.es. Astfel, dacă am declarat că-ți vând un lucru cu preț împrumut de 3000 de lei, plătitori într’un an, iar d-ta îmi declari în uzura:- același timp că-mi revinzi același lucru cu 2000 de lei plă- titori îndată, acest contract nu este o vânzare, ci un îm- (l) Dalloz, Noureau C. civil annotc, IV, art. 1582, No. 207. (²) Cuvântul Mohatra vine dela cuvântul arăbesc Mol'hătra, care Contractul însemnează șansă, câștig. „Le Moliatra, zice Pascal (Lettres Mokutra. provincialesf est quand un lioimne qui a aflâire de dix pistoles, achete d’un marchand des etoiles potir trente pistoles, payables dans un an, et Ies lui revend â l’heure mente pour vingt pistoles comptanD. Contractul numit Mohatra nu este deci o vânzare ci un împrumut uzurar, ascuns sub forma a două vânzări a aceluiași lucru. Vezi Troplong, Preț, 364; Masse-Verge, IV, § 675, p. 265, nota 5; Marcade, VI, art. 1583, p. 147, etc. Vezi asupra acestui contract autorii citați în tom. X’al Ce- ment. noastre, p. 96, ad notam, la care trebue să adăogăm Planiol, II, 2071, p. 668, nota 3 (ed. a 5-a); Dernburg, Dos bUrgerliche Recht des deutschen Reichs und Preussens, II, partea Il-a, § 234, p. 206, nota 8 (Halle, 1901). Iată cum se exprimă acest din urmă autor: wlrtsdaf licit âhnliches Geschăft ist Verkauf einer Sache. an einen Geldbedurftigen auf Kredil mit sofortigen HUckkauf um einen kldneren, zofort bar bezahllen Preis. Ein Student kauft z. 6. von A, m Geld zu bekommen, cine Pârtie alter Kleider fur 100 M., zahlbar in einem holbau Jahre, und wrkauft sie an B, dar mit A unter einer Decke Hteckt, fur bare 50 M. Dies ist dar COR- tradus mohatroe, cin mittelalterliches, a as dem Arabischen stammendes Worl, Pin Darlehen liegt in diesem Geschilfte niaht. wenn es auch «hnliehe Zmeehe vevfolgp. Cpr. Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 280, p. 465, nota 4 (ed. a 6-a). încât privește deosebirea dintre contractul numit Mohatra Contractul de și contractul de report (art. 74—76 C. com.), vezi Lacour, report. Precis de droit commercial, 1526, p. 883 (Paris, 1912). 40 C. C.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. T —CONSIMȚIMANTUL PĂRȚILOR. prumut cu dobândă de 50% pe an, fiindcă, în realitate, îți dau acum 2000 de lei pentru 3000 de lei, ce ai să-mi plătești într’un an %. Validitatea Tot astfel, dacă ți-am vândut moșia mea pentru un 'de^ate^ Prct P® eare °’am ⁸ă-l primesc niciodată, nu există în specie o vânzare, ci o donațiune deghizată, pe care atât jurispru- dența cât și o parte din doctrină o declară validă, de câteori asemenea donațiune, ascunsă sub forma unui contrat cu titlu oneros, este făcută între persoane capabile, fără fraudă și fără prejudiciul terțiilor (²). Am combătut însă din răspu- teri această teorie, care permite de a se calcă legea și de a o înlătură printr’o minciună (³). Manifestarea consimțimântului în vânzările făcute prin corespondență. Acceptarea ofertei. Retragerea ofertei. Trimetere de circulări, prospectări, prețuri cu- rente. etc- Ca toate contractele, vânzarea se formează printr’o ofertă sau propunere, făcută fie de vânzător (⁴), fie de cumpărător, și acceptată în condițiile în care ește făcuta. Pănă la acceptare neexistând contract, duorum in idem placitwn consensus, autorul ofertei poate s’o retragă (s). In urma acceptare!, contractul fiind perfect, el nu mai poate fi desființat decât prin voința comună a tuturor părților. (') Cpr. Pothier, Vente, III, 38, p. 16; Marcade, VI, art. 1582, 1583, No. IV; Baudry et Saignat, Vente, 22, ete. (²) Vezi tom. IV, partea l-a al Coment. noastre, p. 297, nota 1 și p. 298, nota 2 (ed. a 2-a). Mai vezi Judecat, ocol. Zătreni (Vâlcea), Pagini juridice diu 1915, No. 147, p. 1169; Trib. Teleorman, Cr. judiciar din 1916, No. 17, pag. 140 (cu observ, noastră), etc. (s) Vezi tom. IV, partea l-a, suscitat, p. 299 urm. (ed. a 2-a). Vezi și tom. V al acelorași Comentarii, p. 270, nota 2. (*) încât privește chestiunea de a se ști dacă și pănă la ce punct comercianții sunt legați, prin trimetere de circulari, prospec- , turi, prețuri curente sau chiar expunerea mărfurilor în ma- gazie, cu etichete indicând prețul lor, vezi Baudry et Saignat, Vente, 46 urm.; Bedarride, Achats et ventes, 109 urm.; Buf- noir, Propriete et contrat; pag. 466 urm.; Beudant, Vente el louage, 32, p. 22, etc. r) Așa dar, cât timp oferta n’a fost acceptată, ea poate fi re- tractată după cum ea poate fi acceptată, cât timp n’a fost retractată, Baudry et Saignat, op. cit., 27, p. 18, 19 (ed. a 3-a). K FĂGĂDUINȚILE SINALAGMATICE DE VANZARE. 41 | Aplicarea regnlelor relative la consimțimânt a dat loc Vânzările ta- lia dificultăți serioase în privința vânzărilor ce se fac | corespondență, telegraf, telefon, etc. Chestiunea este, în adevăr, te- | de a se preciza momentul când se formează contractul și mo- lefoⁿ^ 'u' | mentul pănă când oferta poate fi retractată. Această ches- | tiune, foarte controversată, care se pune nu numai în privința | vânzărei, dar și în privința tuturor contractelor în genere ( ce se pot forma prin corespondență, telegraf, telefon, etc. f a fost examinată în torn. V al Coment. noastre, p. 38 f -urm., la care ne mărginim a trimete pe cetitori, găsind de r prisos de a mai reveni astăzi asupra ei l¹;. Despre făgăduințile sînalagmatice de vânzare. Art. 1589 din codul francez dispune că: „făgăduința c. francez, de vânzare echivalează cu o vânzare, când există consimți- Art‘ mântui reciproc al ambelor părți asupra lucrului și asupra prețul ui“ (²). Autorii recunosc, । în ge^pj’e,; acest a. înțeles a Făgăduind se ocupa numai de făgăduințile si.nalaumatice de vânzare, adecă de acele care consistă în făgăduința- reciprocă de a Controversa, vinde și de a cumpăra, art. 1589 nereferindu-se la. făgă- duințile unilaterale. In asemenea caz. strămutarea proprie- tăței, cu toate consecințile ei în privința, riscurilor, se în- (') Vezi asupra acestei chestiuni Baudry et Saignat, Vente, 31 Bibliografie urni.; Baudry et Barde, Oblif/., 1, 37 urm., p. 56 urm. (ed. a 3-a); Repert. Sirey, v° Vente, 1’27 urm.; Colin et Capitant, Cours element., de droit citii francais, VI, p. 288 urm.; Ben- dant, Cours de droit civil fr. (Contrats'et oLUyations), 85 urni., p. 46 urm.; Dalloz. No tiveau Code civil annote, IV, art. [582, No. .170 urm.; Pand fr., v° Leltres missivex, 841 urm.; Bc- darride, Gcâofs el ventes, 100 urm.; Troplong, Vente, I, 21 urm.; Valery, Des contrate par correspondance (Paris, 1895); Girault, Des contrate par correspondanee (Paris, 1890), etc.— încât privește interesele multiple ce prezintă această chestiune, vezi Pendant, op. cit., 87 urni., pag. 47 urm. Încât privește, vânzările făcute prin intermediari, vezi Dalloz, op. cit., IV, art. 1582, No. 203 urm. (²) promesse de rente raut rente, lorsqu'il p a cvnsentewenl Art. 1589 C. rcdpror/ue des deux parties sur la eboșe, et sur te prix“. francez. 42 C. C.—CARTEA m.-TIT. V.—CAPIT. I.—FĂGĂDUINȚĂ DE VANZARE. deplinește clin momentul făgăduinței, legea franceză consi- derând formula: „promit de a vinde și promit de a cum- păra" echivalentă cn formula: „vând și cumpăr*. Cel puțin în acest sens se pronunță majoritatea autorilor ț¹). Făgăduința Această soluție este admisă în Franța și în caz când ny termen. fggjjᵤiₙțₐ vânzărei ar fi fost făcută cu indicarea unui termen pentru realizarea ei p). Eliminarea Acest text dând însă loc la dificultăți și fiind, după ^fra^ee^C euⁱⁿ zice uⁿ autor (³), expresia unei vechi controverse din dreptul cutumier francez, redactorii codului nostru l-au eli- minat cu drept cuvânt, ca și acei ai codului italian. Principiile generale sunt. în adevăr, suficiente pentru a rezolvi dificultățile la care pot să deă loc promisiunile de vânzare. Aplic, prînei- In lipsa art. 1589 din codul francez, vom decide deci plllr»ieeⁿe' făgăduința de a vinde sau de a cumpără conferă părților dreptul reciproc de a cere executarea contractului, dacă ele au fost de acord asupra lucrului și asupra prețului. De câteori una din ele s’a pus, prin faptul său. în situația de a nu-și putea execută făgăduința, ea va fi supusă către cealaltă la daune. Astfel, dacă am promis să. cumpăr un corp cert și de- terminat, dând și o arvună, și nu execut contractul, per- soana care mi-a făgăduit să-mi vândă acel lucrul poate să se mulțumească eu arvuna primită, fără a. cere executarea contractului și, în asemenea caz, voiu pierde arvuna, con- form art. 1298. Vânzătorul rămâne însă liber de a cere executarea contractului, în care caz arvuna dată de mine va fi imputată asupra prețului, rămânând însă să plătesc (') Vezi Colin et Capitant, Cour8 clement. de droit civil francau, II, p. 416; Beudant, Vente et louage, 41, p. 28; Baudry et Saignat, Vente, 60 urm., p. 42 urm. (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, 1, 77: Aubry et Rau, V, § 349, p. 4, 5, text și nota 7 (ed. a 5-a); T. Hac, X, 24, 25; Laurent, XXIV, 21, 24; Thiry. III, 533; Trib. Boulogne-sur-Mcr, Sirey, 98. 2. 20, etc.— Contră: Planiol, II, 1400. Cpr. Troplong, Vente, I, 125 urm. (-) Aubry et Ran, loco cit., pag. 5, text și nota 8. — Vezi însă distincția propusă de Thiry, III, 533, p. 546. V) T, Hue, Le Code civil italian et le code Napoleon, I, p. 266, No. 1. 43 B FĂGĂDUINȚĂ UNILATERALA DE A VINDE șl DK A CUMPĂRĂ. I daunele eauzate prin neexeeutarea contractului- Cu alte cu- | vinte, art. 1297 și 1299 din codul civil se aplică nu nu- r mai la executarea unei tocmeli perfecte- dar și la cmmm- I ții le proiectate numai ț¹). r Despre făgăduința unilaterală de a vinde. Se poate întâmpla ca făgăduința de a vinde să nu ii fost acceptată de cealaltă parte. In asemenea caz, această ■ făgăduință unilaterală este o simplă policitație, fără efecte ■ juridice (²), solius offeretdis promissum (L. 3, Dig-, De polli- dtationibus, 50, 12;. Autorul făgăduinței este însă legat în acest sens că nu poate să vândă altuia lucrul oferit, pană la expirarea ter- menului fixat de el(³’. Făgăduința unilaterală de vânzare este singura de care vorbește Pothier (C. Policitație. Observarea termen a Ini. BCU Cluj / Central University Library Cluj Despre făgăduința unilaterală de a cumpără. După cum se poate promite de a vinde, fără ca acela căruia această făgăduință este făcuta, să se oblige a cum- pără, tot astfel se poate făgădui de a cumpăra un lucru. (l) Cpr. C. Craiova, Dreptul din 1895, No. 37, eonsid. dela p. 308, coloana 2, in fine. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, p. 294, ad notam. (²) Cpr. Cas. rom. Bult. 1899, pag. 1137 și Dreptul din .1899, No. 83, p. 6i7. Făgăduința de a vinde, zice foarte bine această, decizie, spre a ii lipsită de orice putere obligatorie, trebue să constitue o simpla policitație, adecă sa nn fi fost acceptată de cealaltă parte. Când însă cumpărătorul a aceptat făgă- duința făcută de vânzător, vânzarea este perfectă, și instanța de fond atribuind punerei în posesiune a lucrului vândut ca- racterul unei făgăduiuți unilaterale, denaturează convenția dintre părți, tăcând o rea aplicare a legei. Cpr, Baudrv et Saignat, Vente, p. 47 (ed. a 3-a); Arntz, III, 950; Thiry, III, 533, p. 546, etc. fb Cpr. Thiry, loco suprâ cit. (⁴) Vezi Pothier, Vente. III, 476 urni., pag. 190 urm. Vezi și Baudry et Saignat. Vente, 63 urm., etc. 44 COD. CIV.— CARTEA III. —TIT. V. —CAPIT. I. — ARVUNA. fără ca acela care a luat act de această făgăduință să se oblige a vinde. Această convenție este un contract unilateral. Acel care a promis de a cumpără este singur obligat; ce- lălalt nefiind obligat, poate vinde lucrul altuia, fără a se expune ia daune, el putând, de asemenea, constrânge pe acel care a promis de a cumpăra de a-și execută făgăduința sa și de a deveni cumpărător ('). Această convenție este de aeeeaș natură ca și făgădu- ința unilaterală de a vinde, însă rolurile sunt de astă dată întoarse, acel care a promis de a cumpără fiind obligat, iar acel care a promis de a vinde fiind creditor. Se înțelege însă că această convenție nu conferă niciun drept real asupra lucrului, aceluia care a promis să devie cumpărătorul acestui lucru, fiindcă proprietarul lui nu s’a obligat a-1 vinde. Dar, dacă creditorul făgăduinței cere executarea ei, această făgă- duință devine sinalagmatică, și proprietatea lucrului deter- minat, care face obiectul făgăduinței de cumpărare, este strămutată fără retroactivitate, de îndată promitentului, care devine responsabil de riscuri și debitor al prețului (²). BCU Cluj / Central University Library Cluj Despre arvună (s). Definiția ar- pᵣiᵤ arvună (arrha) (⁴) se înțeleg lucrurile, în genere, vⁿⁿ⁶¹’ o sumă de bani (certa summa, certa petunia) (⁵), ce una (’) Baudry et Saignat, op. cit., 76, p. 56. (²) Baudry et Saignat, loco cit., pag. 57 (ed. a 3-a); Thiry, III, 533, p. 546, 547, etc. Bibliografi®. (*) Vezi, asupra arvunei, N. M, Pârvulescn, Cr. judiciar din 1903, No. 51 (Restituirea arvunei în vânzare); M. A. Dnmitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 59 urm., p. 72 urm.; Georgio Georgi, Teoria delte obbligazioni nel diritto moderno italiano, IV, 466 urm., p. 543 urm. (ed. a 4-a); Gașca, Trattato della compra-vendita, I, 678, p. 891 urm. etc. — In privința drep- tului roman vezi Molitor, Oblig, en droit romain, I, 172 urm., p. 219 urm.; Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 240, p. 387, (ed. a 6-a), etc. Etimologie. (⁴) Arrha (fr. Ies arrhes) (ital. la caparra), (nemțește Darauf- geld, Daraufgage, Haftgeld, Handgeld, etc.) (art. 336 urm. C. german), vine dela cuvântul grecesc âppapiov, care însemnează gaj, amanet. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 287, nota 3. Dr. roman. (⁶) La Romani, câteodată se dădea ca arvună o verigă (annulus datum arrha> nomine) (L. 11 § 6, in medio, Dig., De adio- 45 [ ARVCN A. — CONSIDERAȚII GENERA LE. î - din părți dă celeilalte, cu ocazia unui contract, de exemplu, o vânzare (art. 1297, 12981, o locuțiune (art. 1416), etc.. fie ca un semn al perfecțiune! contractului (arrka confir- materia), fie pentru a-și procura mijlocul de a se putea dezista de el (arrha pcenitentialis). La Bomani, înaintea lui Justinian, arvuna se dădea Dr. roman, ca un semn al confirmărei sau executărei contractului, iar nu spre a permite uneia din părți de a-l desființai¹). Dacă în momentul încheierei unui contract s’a dat arvună, C. german, zice art. 336 din codul german, aceasta se consideră ca un senin Art H³⁶- al încheierei acestui contract" (²). nibus empti et venditi, 19, 1). Vezi și L. 5 § 15, Dig., De institoria actione, 14, 3, unde se zice: „...Si institor, cum oleum, vendidisset, annulum arrhcc nomine acceperit... “ Cpr. Pothier, Vente, III, 506, p. 187. încât privește arvuna ce se dădea Ja logodnă, vezi tom. VIII, Logodnă, partea l-a, p. 153 (ed. a 2-a). Astăzi arvuna consistă, în genere, într’o sumă de bani. Ximicln ee consistă nu împiedică însă pe părți de a dâ ca arvună un lucru mobil. arvuna. In asemenea caz, partea care a primit acest lucru trebue să îngrijească de el într’un mod cuviincios; căci, la caz de pier- derea acestui lucru, el va răspunde chiar de simpla sa ne- gligență. Pothier, op. cit., III, 504, p. 197; Duvcrgier, Vente, I, 141; Repert. Sirey, vo Vente, 275, ete. Dacă arvuna nu consistă într’o sumă de bani, ci într’un lucru mobil, restituirea îndoită, atunci când va trebui să aibă loc, se va face în modul următor: se va restitui lucrul dat arvună și prețul lui, după o expertiză prealabilă. Duvergîer, Vente, 138; Repert. 8irey, v° Vente, 274, etc. (’) „Quod scepe arrhcE nomine pro emptione datur, non eo per- tinet, quasi sine arrha conventio nihil proficiat, sed ut evi- dentiue probări possit convenisse de pretio*. (L. 35, Pr., Dig., De contrahenda emptione, 18, 1). Vezi și L. 1, Cod, De. pactis inter emptorem et venditiorem compositis, 4, 54, unde se zice: „Si ea lege prcvdium vcndidisli, ut nisi intra certum te m pus pretium juisset exsolutwm,, emptrix arrhas perderet, et domi- nium ad te pertineret, fi des contract us servanda est". Vezi și alte legi citate în tom. VI al Coment. noastre, p. 288, nota 3. Vezi asupra dreptului roman, Georgio Georgi, Teoria delle obbliyâzioni net diriUo moderna italiano, IV, 467, p. 545; Molilor, Oblig, en droit romain, I, 172 urm., etc. (²) „ IViră hei der Dingehung eines Vertrays etwas als Drauf- gabe gegeben, so yilt dies ah Zeichen des Abschlusses der Vertrags. 46 COD. CI V. — CART EA III. - TIT. V. — CAPIT. I. - ARVUNA. i c. german. Arvuna poate să aibă, în acest cod, caracterul unei clauze de dezicere, însă acest caracter nu este presupus la caz de îndoială ('). Dr. vechiu fr. Pothier ne arată că. în vechiul drept francez, arvuna c. francez. ₑᵣ^ penitentială când fusese dată cu ocazia unei promisiuni de vânzare, și confirmatorie, când fusese dată cu ocazia unei vânzări perfecte (²). Art.1590c.fr. Codul actual francez nu vorbește de arvună decât într’un singur text, și anume: în art. 1590, zicând că fiecare parte poate să revie asupra convenției sale, acea care a dat arvuna pierzând-o, iar aceea care a primit-o, restîtuind-o îndoit (³). Eliminarea Față cu acest text, care presupune că arvuna are un frVîl£-caractor dezicere (arrha poenitentialis), de câteori părțile rea iui prin n’au considerat-o ca un semn confirmativ al perfecțiune! contractului confirmatoria), autorii nu sunt de acord asupra caracterului arvunei date cu ocaziunea unui contract de vânzare (⁴j. Pentru a înlătura această discuție, legiuitorul nostru a eliminat art. 1590 fr., înlocuindu-1 prin art. 1297, care este o crqijițiune a legei noastre și prin art. 1298 care, în partea sa finală, reproduce art. 1217. § 2 din codul italian. Iată cum se exprimă aceste texte: Art. 1297. In caz de vindere făcută prin dare de arvună, convențiunea accesorie a arvunei nu va putea avea niciun efect: 1° Dacă eonvențiunea principala a vânzărei este nulă (art. 1067 C. civ.); 2° Dacă vânzarea se executeaza (⁵); C. Caramea. (’) „Die Draufgabe (/Ut im Zweifel nicht als Reugeld* (art. 336 § 2)- C²) Vezi Pothier, Vente, III, 496 urm. p. 196 urm. (ed. Bugnet). (®) „De se va face vânzare eu arvună, zice codul Caragea (art. 31, partea IlI-a, capit. 2), și se va căi vânzătorul, da înapoi ar- vuna și mai plătește încă atât, iar de se va căi cumpărătorul, o pierde¹¹. (⁴) Vezi Pand. fr., v° Vente, 395 urm. (⁶) In asemenea caz, arvuna, care ar consistă în bani, se impută asupra prețului, dacă a fost primită de vânzător, sau se res- titue, dacă a fost primită de cumpărător (art. 1297 § ultim). Cpr. Pothier, Vente, III. 503, p. 197; Troplong, Idem, I, 137; Duvergier, Idem. I, 140: Repert. Sirey v° Vente, 276; Pand. 47 i DESPRE ARVCNA. — ART. 1297. 1'298. t * 3M Dacă vânzarea se reziliază prin consimțimânt comun l¹); 4° Dacă executarea vinderei a. devenit imposibilă tară culpa niciuneia din părți (art. 1032, 1156 § 1 C. civ.). Arvuna, în aceste cazuri, se va înapoia sau se va prinde în . prestațiunile reciproci, după împrejurări. (Art. 1298 C. civ.). Art 1298.—Dacă vânzarea nu s’a executat prin culpa uneia din părțile contractante, aceasta va pierde arvuna dată sau o va întoarce îndoit avâud-o primită, dacă partea care nu este în culpă nu ar alege mai bine să ceară executarea vinderei. (Art. 1297 C. civ. Art. 1217 § 2 C. italian)!²). fr. . eod. v", 405. — S'a decis, cu drept cuvânt, că instanța de fond nu violează art. 1297 din codul civil atunci când constată, în fapt, ca vânzarea a fost executată și că părțile au pierdut dreptul de a se prevala de convenția accesorie a arvunei. Cas. rom. Bult. 1912, p. 1179. (') „Dacă, de comun acord, părțile reziliază contractul, sau dacă inexecutarea acestui contract nu este imputabilă nici vânză- torului, nici cumpărătorului, zice Merlin (Repert, v° Arrhes, tom. 1. p. 495, ed. a 5-a), acel care a primit arvuna trebue s’o restitue. și nimic mai mult“. Vezi și Pothier, Vente, III. 503. p. 197. fată cum se exprimă acest din urmă autor: „Si cest d’un consentement reeiproque que le marclie ne se fait pas . . ., celui qui a recii Ies arrhes doit Ies rendre et rien au dela. Lorsqne le marche a ete condu, il doit pareil- lement Ies rendre; sauf que si c’est une somnie d’argent qui lui a ete donnee potir arrhes, il petit la retenir, en Fimputant sur le prix, qui lui est dîi par l’acheteur qui la lui a donnăe“. Dacă contractul este reziliat., arvuna trebue să fie restituită, zice art. 337 § 2 din codul german, „Mird der Vctrag wie- de.raufgeltoben, so ist die Draufgabe znrilckzugebei^. (²) Partea finală a art. 1298 este traducerea art. 1217 § 2 din codul italian. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 295, nota 3. — S’a decis că arvuna se restitue îndoit, conform art. 1298 C. civil, numai atunci când partea în culpă se opune la exe- cutarea obligației; însă când vânzarea nu se face din cauza intenției vânzătorului de a păgubi pe cumpărător, aceasta cons- tituind un delict civil (art. 998 C. civ.), dă naștere la daune, apreciate de instanță, după prejudiciul cauzat și la restituirea arvunei. Judecat, ocol. II Vaslui, Cr. judiciar din 1910, No. 82, p. 706. Chestiunea de a se ști dacă tribunalele pot acordă păr- ților o daună mai mare decât arvuna simplă sau îndoită, în caz când ele au dat arvunei caracterul unei clauze de dezicere, este controversată, negativa fiind admisă în genere. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 298. Cpr. C. Galați, Cr. judi- ciar din 1902, No. 36, p. 303 (eu observ, noastră). C. german. Art. 337. Acordarea unei daune mai mari decât arvuna simplă sau îndoită. Controversă- 48 COD. CIV. —CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1297, 1298. Trimetere u Art. 1297 și 1298 din codul civil, privitoare la ar- tom. vi- vună, au fost explicate în tom. VI al Ooment. noastre, p. 287—300, unde ne mărginim a trimite pe cetitori. Caracterul ar- Este destul să spunem ca, în dreptul nostru, ca și în vunei în j italian ț¹), arvuna se consideră, în genere, ca un semn și în codul al perfecțiune! contractului și ca un mijloc de constrângere Cahmach. |ₐ ₑₓₑcᵤtarea lui, soluție care eră admisă și prin art. 1220 din codul Calimaeh (²), părțile fiind însă libere de a-i dă, prin convenția lor, expresă sau tacită (³), caracterul unei clauze de dezicere (⁴). Quid în caz. La caz de îndoială, arvuna nu va avea însă acest de îndoială? ᵤᵣₘ& ₑₐᵣₐctcr, pentrucă, în principiu, convențiile leagă pe acei care le-au încheiat (⁶). Vânzări oo- Art. 1298 din codul civil nefiind abrogat prin art. 68 merciaie. ₑₒjᵤj comercial, se aplică și la vânzările comerciale (⁶l P) Vezi Giorgio Giorgi, Teoria delle obhligazioui nd diritto mo- derno italiano, IV, 467, pag. 544 urm; Gașca, Tr. delta compra-vendita, I, 678, p. 891. Codul italian a urmat, în pri- vința arvunei, codul austriac, zice acest din urmă autor. C. Calimaeh. (a) „Aceeace^ife dă la începutul unei tocmeli, zice art. 1220 din Alt. 1220. codul Calimaeh (908 C. austriac), trebue să se socotească numai ea un semn al săvârșirei tocmelei, sau ea o siguranță pentru împlinirea ei, dacă- n’ar fi urmat deosebită vorbă pentru aceasta între alcătuitori; și aceasta se numește arvună". Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 291. (aJ Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 85, p. 64. (*) Vezi tom. VI menționat, p. 297. Cpr. art. 1224 C. Calimaeh (910 C. austriac), reprodus în tom. VI menționat, p. 292. (⁵) Vezi tom. VI, p. 297, 298. Cpr. Arntz, III, 927. Art. 336 § 2 din codul german este expres în această privința. Vezi supră, p. 46 și tom. VI, p. 298, n. 2; Gașca, op. și loco cit. (⁶) Dumitreseu, Codul de comerciu comentat, II, 65, p. 76 J Cas. rom. și C. Craiova, Bult. 1890, p. 85 și Dreptul din 1895, No. 37, p. 307. Vezi și o decizie recentă a Curței de casație S-a IlI-a, No. 137, din 25 Aprilie 1914. Jurisprudența ro- mână din 1914, No. 23, p. 360, No. de ordine 371 și Cr. judiciar din 1914, No. 52 p. 428 (rezumate). Această decizie pune principiul că art. 1298 din codul civil, după care partea, din culpa căreia nu se execută contractul de vânzare, dacă este cumpărătorul, pierde arvuna dată, iar dacă este vânzătorul, e dator a o restitui îndoit, în caz când nu se cere executarea contractului nefiind abrogat prin niciun text din codul comer- cial, se aplică și vânzărilor comerciale. Prin urmare, instanță de fond violează menționatul text atunci când, după ce constată ca DESPRE ARVUNA.— ART. 1297, 121'8. 49 Constatarea instanței de fond că vânzarea nu sa exe- ( bestie de cutat din culpa vânzătorului sau cumpărătorului, este o tapL constatare de fapt, care scapă de sub controlul Curței de casație (l). Art. 1297, 1298 se aplică nu numai contractului deUontr. de i«- vânzare, dar și contractului de locațiune ț²). «țmuc. S’a decis, în adevăr, că art. 1297. după care, în caz de vânzare făcută prin dare de arvună, convenția accesorie a arvunei nu poate avea niciun efect, dacă convenția prin- cipală a vânzărei este nulă, se aplică și la contractul de locu- țiune, motivele fiind aceleași. Prin urmare, dacă o chitanță nu constată prețul și termenul închiriere! sau arendărei, acea chitanță fiind nulă ca contract, tot nulă este și convenția accesorie a arvunei ț³). Uneori arvuna este un mijloc de probă a contractului, -mjioe de argumentam emptionis et venditionis. Aceasta se va întâmplă de câteori ea va fi foarte mică în raport cu valoarea lu- crului vândut ț¹). Câteodată arvuna este un acompt asupra prețului și asupra se impută asupra lui. In asemenea, caz, părțile n’au făcui- cumpărătorul unor traverse este în culpă, obligă totuși pe vânzător să restitue arvuna primită, pe motiv că nu a dovedit că a suferit daune din neexeeutarea. contractului. (') Cas. rom. Bult. 1908. p. 2041. (-) Cas. rom. Bult. 1892, p. 326. Vezi și M. A. Dnmitrescu, op. cit., II, 65, p. 76. (³) Cas, rom. S-a l-a, decizia No. 646, din 6 Noembrie 1913, prin care se casează o decizie a Curței de apel din Craiova, Cr. judiciar din 1914, No. 2, p. 16 (rezumate) (decizie nerepro- dusă în Bult. Curței). (⁴) Colin et Capitant op. cit., II, p. 416; Baudry et Saignat, Vente, 85, p. 64. — Pothier (Vente, III, 506, p. 197) numește această arvună denier d'adieu (alții zic denie»' a dieu j parce- que ce qui est ainsi donne est considere comme un leger present, ou doit etre employe en bonnes ceuvres. Vezi Bugnet nota. 1 asupra lui Pothier, p. 197 și Duvergier, Vente, I, No. 137, ad notam. Expresiunea denier d'adieu, întrebuințată de Po- thier, pare a fi mai exactă, „parceque, zice el, c’est une piece de monnaie qui est donnee par l’acheteur au vendeur, lorsque Ies parties, apres avoir condu leur marche, se separent en se disant adieu*. Vezi Pothier, loco supră cit.: Baudrv et Saignat, op. cit., nota 4 dela p. 64, 65 (ed. a 3-a). «8oo 4 50 C. O.—CART. III.—TIT. V.—CAITT. I. —LUCRURILE CE POT FI VÂNDUTE. tatea de a desființa contractul prin restituirea arvunei în- doit sau prin pierderea ei. Cuvântul arvună, este deci în- trebuințat impropriu în specie (*). ai doilea ele- Pănă acum ne-am ocupat de consimțimântul părților; Xei. LuchiT trecem la al doilea element esențial al vânzărei: lucrul (res) care face obiectul contractului. 2’ Lucrurile care pot face obiectul vânzărei. Lucrul vin- Al doilea, element necesar la formarea vânzărei, este dut- lucrul vândut (res quce veneai). Nu se poate, în adevăr, concepe o vânzare, după cum nu se poate concepe niciun contract, în genere, fără un lucru care să facă obiectul lui. „Nec emptio, nec venditio, sine re quce veneai, potest in- telligp (²). Orice lucruri pot fi vândute, afară de cele care nu sunt. în comerț (³), sau a căror vânzare este oprită prin lege. Fapte licite. Faptele pot faee și ele obiectul unei convenții, însă pentru aceasta trebue să fie licite i⁴). Conv. relative Astfel, o convenție care ar aveâ de scop achiziția, ex- a tolerantă. * ploatarea sau cesiunea unei case de toleranță este inexistentă, nu atât pentrueă aceste case ar fi scoase din comerț, ci mai mult pentrueă asemenea convenție se consideră, în genere, ca întemeiată pe o cauză ilicită (art. 966, 968 0. civil) (⁵). (') Vezi Colin et Capitant, op. și loco suprăcit.; Baudry etSaignat, Vente, 86, p. 65; Repert. Sirey, v° Vente, 273, etc. Vezi și Ju- decat ocol, rural I Iași, Cr. judiciar din 1915, No. 47, pag. 389, etc. (²) L. 8, Pr., Dig., De contrahenda emptione, 18. 1. Vezi și tom. V al Coment. noastre, p. 109. (³) „(Emi non possunt) quorum commercium von sil: ut publica, gute non in pecunia populi, sed in publieo usu habeantur; ut est Campus Marlius^. (L. 6, Dig., De contrahenda emp- tione, 18, 1). Mai vezi L. 34 § 1, eod. tit., care are următoarea cuprindere: „Omnium rerum, quas quis vel habere, vel pos- sidere, vel persequi potest, venditio recie fit. Quas vero na- tura vel pentium jus, vel mores civitatis commercio exuerunt, earum nulla venditio esC. Cpr. Windscheid, Lehrbuch des Pandektenrechts, II, § 385, p. 585 (ed. Kipp din 1900). (*) Bufnoir, Propriete et contrat, p. 514, 516. (■’) Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 145 și 405, nota 1, in LUCRURILE CE POT FI V AMIUTK — ART. 063, 1310, 1311. 51 S’a decis însă că, timp vânzarea, pentru dacă actul care cuprinde în același vânzarea, prețuri deosebite, a unei case de to-j,'™" aservit leranță, a mobilierului ei și a imobilului în care se exer-exploatarea cită acest comerț, este nul în baza art. 966 și 968, în ceeace privește casa de toleranță și mobilierul afectat la exploatarea ei, el este valid în ceeace privește imobilul, dacă el n’a fost afectat la. exploatarea acestui comerț ilicit și imoral, pentrucă imobilul, în specie, n‘a încetat de a fi în comerț, cu toate că el a servit la exploatarea unui comerț ilicit ('}. Pentru ca un lucru să poată fi vândut nu este deci necesar ca vânzarea lui să fie permisă, ci este destul ca ca să nu fie oprită. Art 983. — Numai lucrurile ce obiectul unui contract. (Art. 476, 478, 1310, 1844 C. civil. Art. 409 Pr. civ. sunt în comerț pot face 571. 573. 965, 1156, 1248, Art. 1128 C. fr.). Art 1310.— Toate 1ucrurile care sunt în comerț pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. (Art. 476, 478, 571, 573, 963, 965. 1248, 1518, 1844 C. civ. Art. 409 Pr. civ. Art, 1598 O. fr.)BC Art. 1311. — Dacă, în momentul vânzărei, lucrul vândut era perit în totul, vânzarea este nulă. Dacă eră perit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsă de contract, sau a pretinde reducerea prețului. (Art. 948, 962, 1030, 1032 C. civ. Art. 1601 C. fr.). fine, precum și tom. IX, nota 5 dela p. 35, 36. Cpr. C. Angers, Ce. judiciar din 1897, No. 29; Pand. fr.. v° Proslitution, 153 urm., v° Obliyations, 7822 urm. și v° Vente, 624 urm.; Kepert. Sirey, V' Proslitution, 120 urm., ete.— In consecință, jurisprudența franceză decide, prin aplicarea adagiuhii: Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, că acel care a do- bândit o casă de toleranță sau o casă de jocuri la noroc, nu poate cere înapoi prețul ce a plătit. Vezi Colin et Ca- pitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 401 (Paris, 1015). (') C. Paris, 14 Decembrie 1889, Pand. fr., v° Vente, 631, 632. Nu se poate însă anulă contractul de cumpărarea a unui beoseb. între mobilier, sub cuvânt ca cumpărătorul ar fi avut intenția de motivaicauză. a-1 întrebuința la exploatarea unei case de toleranță, pentrucă nu se poate subordona validitatea convenției unei chestiuni de intenție sau de motiv, motivul nea vând, după cum știm, nicio înrâurire asupra ralidităței convenției. Vezi tom. 4 al Co- 52 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART, 963, 1310, 1311. Lucrurile ce Lucrurile care sunt în comerț sunt acele ee pot cir- suⁿₘₑ"ț.c°’ culă din mână în mână și deveni o proprietate privată, „quas quis hăbere, vel possidere, vel persequi potest'¹^ zice legea romană (*). Condițiile ne- Două condiții sunt deci necesare pentru ea un lucru «Tuciullăfiefie în comerț: 1° el treime să fie susceptibil de proprie- în comerț, tate privată; și 2° să poată trece.din proprietatea unuia în proprietatea altuia. Funcțiile Pn- Astfel, se decide, cu drept cuvânt, că funcțiunile pu- lte' blice sunt afară din comerț, pentrucă ele presupun o dele- gație a puterei publice. Ele nu pot deci să facă obiectul unei convenții; de unde rezultă că orice convenție prin care un funcționar public s’ar obligă a demisiona spre a face loc unei alte persoane care, la rândul ei, s’ar obliga a plăti o sumă de bani funcționarului demisionat, ar fi nulă în sens de inexistentă l. fr. asupra Art. 27 din legea franceză asupra pensiunilor civile, Pd?nUi853^ dela Iunie 1853, lipsește, cu drept cuvânt, de dreptul de pensiune pe funcționarul care și-ar fi dat demisia, primind în schimb o sumă de bani. „Le fonctionnaire convaincu de s'titre demis de son emploi d prix d’argent perd ses droits ii la pension'¹. Unele lucruri sunt prin însăși natura lor afară din comerț și nesusceptibile de proprietate privată. Lucrurile con- Astfel sunt, de exemplu, lucrurile consacrate cultului, precum: odoarele bisericești, care au servit sau servesc uzului unei biserici. Aceste obiecte fiind, atât după canoa- nele bisericei ortodoxe de răsărit, cât și după art. 6 din legea asupra clerului mirean și art. 2 și 22 din regula- mentul monumentelor istorice, bunuri sfinte și obștești, nu inent. noaste, p. 145, nota 4 in fine. Vezi, în aeelaș sens, C. Lyon, Pagini juridice din 1916, No. 154, pag. 1224, 1225 (cu observ, noastră). (’) L. 34 § 1, Dig., Dc contrahenda emptione, 18, 1. ț³) Vezi tom, V al Coment. noastre, p. 120 și p. 137, text și nota 3. Cpr. Bufnoir, Propriile et contrai, p. 514, 515; Baudry et Barde, Oblig., J, 250; Troplong, Vente, I, 220; Baudry et Saignat, Idem, 100; Duvergier, Idem. I, 207; Repert. Sirey, v° Fonctionnaire public, 287 urm. și v° Vente, 505; Pand. fr., ¥o Vente, 600 urm., etc. — Contră: Trib. La Reole și C, Bor- deaux, Sirey, 46. 2. 328. LUCRURILE CE POT FI VÂNDUTE.— ART. 9(13, 1310. 1311. 53 pot, sub niciun cuvânt, fi vândute, și, prin urmare, nici cumpărate (M, soluție care, în principiu, era, după cum știm, admisă și la Romani(->. Tot nesusceptibile de proprietate privată sunt lucruri]e? Lucrurile ine care nu vor putea să existe, sau care au încetat de a exista (a): xⁱstaⁿte>etc- lucrurile care nu aparțin nimărui și al căror uz este comun tuturor (art. 647 C. civ.\ fes communia omnium, precum: aerul, lumina, marea, apa curgătoare, etc. (’). Alte lucruri, care ar putea fi de folos, sunt scoase din utilitate pu- comerț, pentrucă legea (’) le afectează la utilitatea publică. bll"'a- (') C. București, Cr. judiciar din 1915, No. 78, p, 640. (-) Cpr. Instit., De emplioiie et venditione, III, 23, § 5.--In ultima ia. roman, stare a legislațiunei, lucrurile sacra} puteau însă fi vândute sau ipotecate, în cazurile de captivitate și de foamete (ex- cepta i'idelicet caUSa captivitatis et famis). L. 22, Cod, De sa- crosanctis ecclesiis, 2, 1. Cpr. Instit., De divisione rerum, 2, 1, §8. —■ Vezi însă Novela 120, capit. 10. C) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 90, in fine, p. 74. — Se poate Lucrurile ce însă vinde un lucru inexistent actualmente, dacă el va puteaTor Pute^ sa să existe în viitor yrei /ufWtd artO 965)Ji Astfel, pot liă vând ^iitor^'¹ recolta anului viitor, vânzarea având în specie un obiect. Vân- zarea va fi însă lipsită de obiect dacă, în momentul încheierei contractul ni, recolta eră distrusă (art. 1311). Cpr. Baudry et Saignat. op. cit., 07. Vezi infrâ, p. 81, 84, 85. Tot astfel, se poate vinde actualmente un lucru care de Lucrurile ce acum înainte urmează a fi fabricat. Asemenea vânzare este u™bX^te validă și, în asemenea caz, obligația vânzătorului are de obiect predarea unui lucru în deplină proprietate, adecă o obligație de a dă. Bufnoir, Dropriete et contrat, p. 513. Vezi încât privește vânzarea lucrurilor viitoare, infira, p. 84 urm. (‘) „Et (ptidem naturali jure communia sunt omnium hax: aer, aptia profluens et mare et per hoc litora marisV (Instit., De rerum dirisione el qualitate, II, 1, § 1. Vezi tom. III, partea II a, al Coment. noastre, p. 10 (ed. a 2-a). (") Este, în adevăr, de principiu că numai legea poate să scoată Numai legea un lucru din comerț (art. 1310), pentrucă proprietatea 6ind de ordine publica, voința omului nu poate s’o modifice. Or, cₒₘert. proprietatea implică în sine dreptul de a dispune, prin ur- inare, și de a vinde art 480). Vezi tom. III, partea l-a al Coment. noastre, p. 133. Cpr. Beudant, Vente 90 urm., Câteodată voința omului poate să scoată un lucru din comerț, Scoaterea însă aceasta în mod cu totul excepțional. Astfel, sunt înalte- u,"⁰¹ luerⁿrl na bile bunurile date sau legate de un dispunator, care le-a pᵣiₙ TOjₙța declarat inalienabile ,și neurmăribile în măsura în care legea omului. 54 COD. CIV.— CARTEA HI. —TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 963, 1310, 1311. Lucrurile din Astfel, sunt lucrurile care fac parte din domeniul pu- dom. pubhe. bijₑ Statului (’), comunelor și județelor; imobilele care, Dom. public al statului. Rîurîle pluti- toare. Art. 476 C. civil. Rîurile plu- titoare din Munteni». admite validitatea unei asemenea clauze. (Cpr. art. 408, 2° Pr. civ.). Vezi Beudant, op. cit-, 99, p. 65. (]) încât privește lucrurile care fac parte din domeniul public, al Statului, vezi tom. III, partea La, al Coment. noastre, p. 203 urm. și tom, XI, p. 80. După art. 476 din codul civil sunt considerate ca depen- dințe ale domeniului public al Statului, toate rîurile pluti- toare, iar prin art. 158 din Regul. organic al Moldovei, nea- brogat în această privință prin nicio dispoziție ulterioară contrară, Șiretul este declarat plutitor, „servind pentru po- gorîrea mărfurilor și productelor". Prin acest text legiuitorul n’a făcut nicio distincție în privința unor anume părți «lin rîurile declarate plutitoare, astfel că ele urmează a fi con- siderate ca atare pe toată întinderea lor, începând dela obârșie. Prin urmare, instanța de fond violează textele suscitate când respinge acțiunea Statului pentru plata chiriei a unei mori ce un particular are instalată pe apa rînlui Șiret, pe motiv că acolo unde este instalată moară, apa Șiretului nu este plu- titoare prin firea ei și, deci, nu este de domeniul public, pentru ca Statul să aibă a percepe vreo folosință. Cas. S-a La, decizia No. 473, din 11 Septembrie 1915. Juri^prudența română din 1915, No. 36, p. 562, 563, No. de ordine 586. Mai vezi în acelâș sens, Bult. 1913, p. 1525, 1526. In privința celor cinci rîuri mari din Muntenia (Jiul, Oltul, Argeșul, Dâmbovița și Ialomița), s’a decis, acum de curând (14 Octombrie 1915), că din combinarea art. 165 din Regul. organic al Munteniei cu art. 1 și 3 din legea pentru plutirea gârlelor, dela 1835, rezultă că Statul este în drept a desființa toate morile de pe cele cinci râuri mari din Mun- tenia, fără nicio despăgubire pentru cele construite posterior Regul. organic, ca fiind făcute în contra dispozițiunilor pro- ibitive ale legei plutirei gârlelor, cu despăgubire pentru cele ce existau anterior, fără însă ca menționatul art. 165 să pre- vadă ca despăgubirea să fie prealabilă desființărei morilor. Prin urmare, instanța de fond, când respinge cererea Statului de a desființa moara unui particular, instalată pe apa lalo- miței, pe motiv că despăgubirea trebue să fie făcută în prea- labil, adaogă o condiție pe care n’o cere art. 165 din Regul. organic și, deci, violează acest text. Statul având deci, după art. 165 menționat al Regul. or- ganic, dreptul de a desființa oricând morile instalate pe cele cinei rîuri, de care s'a vorbit mai sus, chiar înainte de Re- gulament, simpla toleranță din partea Statului de a fi lăsat pc particulari să se folosească de apă, nu le-a putut creea LUCRURILE CE FOT FI VÂNDUTE.—ART. #63, 1310, 1311. 55 nici un drept asupra apei din domeniul public, astfel că Statul poate cere proprietarilor de mori plata unei sume de bani ca echivalent, atât pentru folosința ce au tras în trecut, cât și pentru acea viitoare, pana Ja dărâmarea morei. In conse- cință, instanța de fond violează textul menționat din Regul. organic, cum și principiile din art, 476 și 582 C. civil, când respinge cererea Statului de a-i se plăti o redeveuță pentru folosința apei din rîul Ialomița, pe trecut și pe viitor, pană la desființarea morei. Cas. S-a I, decizia No. 563, din 14 Oc- tombrie 1915. Jurigprudența română din 1916, No. 3, p. 36, No. de ordine 37. Vezi în acelaș sens o altă decizie tot a Curței do Cas. S-a l-a, din 13 Aprilie 1915, publicată în Jtt~ risprudența română din 1915, No- 24 p. 573 urm.. No. de ordine 362. Mai Vezi tom. III, partea l-a, al Coment. noastre, p. 2O5 urm. Intre lucrurile care fac parte din domeniul public al Sta-Drumurile de tnlui, trebue să menționăm drumurile de fier, construite sau eon- fier- eedate de Stat, pentrucă an o destinație publică. Cpr Trib. Ilfov și Cas. rom. Dreptul din 1887, No. 34 și Bult. 1887, p. 222 (motive); Cr. judiciar din 1896, No. 5, etc. Vezi toni. III, partea l-a, al Coment. noastre, p. 204, text și nota 2. încât privește lucrurile care fac parte din domeniul public Dom. public al comunelor și județelor, vezi tom. III, partea l-a al Co-»1 comunelor, ment. noastre, p. 214, 251c(fet a 2-â).¹ ,l- ¹ l l¹-' ’ Ll Se decide, în genere, că locurile rezervate cimitirilor fac Locurile re- parte din domeniul public al comunelor și, ca atare, sunt ina- zeryațecimi- lienabile și imprescriptibile. Vezi Judecat, ocol. Odobești or'inr. (Pntna), Cr. judiciar din 1915, No. 26 (cu observ, noastră) și autoritățile citate în tom. III suscitat, p. 214, nota 3. — Contră: Trib. Bacău, sentință foarte bine motivată, redac- tată de d-1 judecător C. St. Bossie, după care ciuntirile ar face parte din domeniul privat al comunelor. Cr. judiciar din 1915, No. 36, p. 297 (eu obsev. noastiă). Vezi în acelaș sens, Ducroeq. Cours de droU admirăstretâ II, 1419. In orice caz, proprietățile private, în care există morminte Morminte de de familie, fiind în comerț, pot fi vândute, ipotecate, pre- familie, scrise, etc. Trib. civ. La Reole, Pand. Period. 96. 2. 101. S’a decis însă că mormintele așezate fie într’un cimitir pu- Mormintele blie, fie într’un cimitir privat, sunt în afară de regalele or-așezateîntr’un dinare ale dreptului de proprietate și a liberei disțmziținni⁴'”’”'”'^^ a bunurilor, ele neputând, ca atare, fi considerate ea având o va- ¹¹¹ loare apreciabilă în bani. Cas. fr. Sirey, 94. 1. 315: D. P. 94. 1. 474. Cpr. Repert. Sirey, v° Vente, 528. Decizia de mai sus a Curței de casație din Franța aplica aceeași soluție și locurilor de trecere care conduc la un cimitir, ca un ac- cesoriu firesc și indispensabil. COD. CIV.—CARTEA III. — TIT. V. ■ CAPIT. I. —ART. 963, 1310, 1311. Dom. după legea din 10 lume 1884, compun domeniul Co- coroanei. • /i\ A roanei ( ), etc. . . Substanțele Acele a căror vânzare este oprită, din considerații de animalele bol-ș efiile publică, precum sunt: substanțele veninoase, care, nave, etc. după legile și regulamentele in ființă, nu pot fi vândute decât de anumite persoane (farmaciști) (³); animalele bol- nave sau bănuite de o boală contagioasă (s), etc. Bunurile care compun do- meniul CO' manei. Servituti ic- Trecerea pe proprietatea, vecină spre a tencui zidul situat pe linia despărțitoare a ambelor proprietăți. Controversă. L. poliției sa- nitare veteri- nare din 19 P2. (’) Aceste imobile sunt, î/i adevăr, inalienabile și imprescripti- bile; ele nu pot, deci, fi vândute, schimbate, dăruite, ipote- cate, supuse unei servituți sau oricărei altei sarcine de orice natură ar fi (art. 5 L. din 10 Iunie 1884). Vezi tom. III, partea l-a, ai Coment. noastre, p. 136, ad notam, și p. 607, ad notam, precum și tom XI, p. 83. „Le domaine de la cou- ronne de France est inalienable et imprescriptible^, zice Loysel (institutes coutumieres, I, pag. 7, No. 6, ed. Dupin et Labou- laye din 1846). Vezi și ordonanța din Moulins. a Regelui Carol al IX-lea, din Februarie 1566. Aceste imobile, sunt însă supuse servituței legale de scur- gerea apei de pe fondul superior pe cel inferior, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta, precum și servituței legale , de trecere (art. 616 C. eiv.). V ezi tom. 111 suscitat, p. 627 și 779. Și fiindcă vorbim de art. 616 și urm. din codul civil, vom menționa aci o decizie recentă a Curței de casație (7 Octom- brie 1915), după care textul menționat, care stabilește ser- vitutea legală în virtutea căreia proprietarul unui loc în- fundat poate reclamă o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, nu poate fi aplicat prin analogie și în cazul când proprietarul reclamă dreptul de a trece pe pro- prietatea vecină spre a tencui zidul construit pe linia despăr- țitoare a ambelor proprietăți. Un asemenea drept nefiind re- cunoscut de art. 616 și nici de vreun alt text de lege, el poate fi stabilit numai prin convenția dintre părți, conform art. 620 O. civil. Cas. S-a l-a, decizia No. 540, din 7 Oc- tombrie 1915. Jurisprudența română din 1915, No. 39, p. 613, No. de ordine, 640 și Dreptul din 1916, No. 2, p. 14 (cu nota d-lui S. Rădulescu). Vezi asupra acestei controverse, tom. III, partea l-a, al Coment. noasre, p. 780, text și nota 5 și p. 781, ad notam (ed. a 2-a). (s) Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 119, text și nota 1. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 90, etc. (³) Art. 72 L. poliției sanitare veterinare din 2 Decembrie 1912 și art. 222 urm. din regulamentul general la legea de poliție sanitară veterinară, din 1915, publicat în Monitorul oficial No. 272, din 10 Martie 1915. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 119, text șî nota 2. Cpr. Planiol, II, 1373; T. Hne, VII, LUCRURILE-CE l’OT FI VÂNDUTE. — ART. SK53, 1310, 1311. Mai sunt încă afară din comerț lucrurile asupra cărora Lucruri],, M₁. Statul și-a rezervat printr’o anume lege(') monopolul, vân- lUl,‘ zarea sau fabricarea lor, precum sunt, de exemplu: tutunul, chibriturile, pulberea, sarea ("), cărțile de joc, hârtia de ți- gară, etc. Unele lucruri sunt scoase din comerț numai în mod relativ, adecă numai pentru unele persoane determinate. Astfel, imobilele rurale nu pot fi dobândite- de străini Art. 735 (art. 7 § 5 Constit.) (U; și prin străini trebue să înțelegem 71 și X, 58: Baudry et Saignat, Vente, 90: Pand, fr.. v° Vente, 649; Gașca, Tr. delta compra-vendița, I, 282 urm., p. 370 urm., etc. Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că vânzarea unui animal Vânzarea ;ᵢni- atins de tuberculoză, este nulă, ea având dc obiect un lucru calelor boi- scos din comerț. Asemenea vânzare este nulă, chiar când vân- zătorul a fost de bună credință și n’a cunoscut nici n’a bă- nuit viciul animalului vândut. Cas. fr- D. P. 93. 1. 20 și Cr. judiciar din 1892, No. 12, p. 11; Eft. Antonescu, Codul comercial adnotat, I, art. 60, 61, p. 440, No. 64, etc. S’a decis însă că acel care cumpără un animal, în scop de a-1 tăia, constatat mai în urmă că este atins de o boală contagioasă, nu poate .să se sustragă dela legătura contrac- tuală, atunci când din împrejurările în care s’a petrecut vân- zarea se stabilește că animalul nu fusese cumpărat spre a servi la alimentare. Eft. Antonescu, op. cit., 1. p. 440, No. 65 și autoritățile citate acolo. Nu poate, de asemenea, fi vândut vânatul în timpul când Vânatul și vânătoarea este oprită (art. 12 L. asupra poliției vânătoarei peștele, din 28 Martie 1906), nici peștele în timpul când pescuirea este interzisă (art. 24 L. asupra pescuitului din 10 Octombrie 1896). Cpr. Planiol, II. 1373, 2°; Beudant, Vente, 95, p. 62, etc. O O lege este, în adevăr, în totdeauna necesară pentru consti- Constit. unui tuirea unui monopol în favoarea Statului. T. Huc. IV, 63, p. 84. monopol (0 „Nicio persoană particulară, zice art. 509 din codul Caii- q Calin, maeh, nu are voe a-și însuși acele din sânul pământului să- Art. 509, pate și scoase metaluri, precum: aurul, argintul și cele adu- nate de pe malurile rîurilor și ale pârâelor; arama, fierul, piatra aeră, vitriolul, salitra, pucioasa, sarea, etc.. fiindcă acestea se cuvin StăpânireU. In loc de această dispoziție, art. 385 C. austriac, din codul austriac prevede că: „nici un particular nu este în drept a-și însuși produsele rezervate Statului prin ordonan- țele politico*’. „Keine Privat-Per son ist berechtigt, die dem Staatc dtirch die politischen Vcrorănungen corbehallenen ErzeugnisM sich zuzueignen^. (’) S’a decis că, prin imobil rural, trebue să se înțeleagă tot ce imobile ru- ral». Românii idin alte State. Ke- cunoașterea calităței lor nu are efect retroactiv. Controversa. 58 COD. CIV. —CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 9tî3, 1310, 1311- Art. 9 Constit. chiar pc Românii din alte State, cât timp Corpurile legiui- toare nu le-an recunoscut calitatea lor de Români, conform art. 9 din Constituție (C. este cuprins și depinde de o comună rurală, fie clădiri sau locuri de cultură. Vezi C. București și Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1903, No. 85 și din 1904, No. 45; Dreptul din 1905 No. 17. Vezi și Cas. rom. Bult. 1905, p. 1215; Cr. judiciar din 1905, No. 79. Atât din spiritul și litera art. 7 § 5 din Constit., combinat cu principiile legei rurale din 1864, cât și din acele ale dreptului comun rezultă, zice această din urmă de- cizie, că prin imobile rurale se înțeleg⁻ toate câte sunt situate în afară de teritoriul comunelor urbane, în opoziție cu cele ce fiind situate pe teritoriul acestor din urmă, care sunt urbane. Prin urmare, nu se poate pretinde că un pământ situat în afară de o comună urbană, dar destinat spre a face pe el clădiri, ar deveni prin aceasta urban, o asemenea interpretare neputând rezultă din nicio dispoziție a legei rurale, pe care a avut-o în vedere legiuitorul constituant din 1884.- S’a mai decis că terenurile de cultură, chiar dacă sunt situate într’un cătun, care atârnă de o comună urbană, sunt tot rurale. Trib. Prahova, Dreptul din 1912, No. 82, p. 686. — Aezi îusă N. Basileseu, care prin „imobile rurale" înțelege numai moșiile și pământurile țărănești. Cr. judiciar din 1902, No. 13 și Dreptul din 1902, No. 39. Vezi asupra acestei chestiuni, tom. I al Coment. noastre, p. 343, text și nota 3 și tom. TA⁷, partea l-a, p. 100, nota 2, etc. (’) Cas. rom. Bult. 1891, p. 1082 urm. și Dreptul din 1891, No. 72; Cas. Secțiî-Unite, Bult. 1903, p. 1216 și Dreptul din 1903, No. 68; Cr. judiciar din 1903, No 79 (cu observ, noastră); C. București și Trib. Suceava, Cr. judiciar din 1903, No. 32; D. Comșa, Cr. judiciar, loco supră cit. — Contra: Cas. Secțiî-Unite Bult. 1901, p. 1482 și Cr. judiciar din -1902, No. 1 (decizie criticată de noi, asupra căreia însaș Curtea de casație a revenit mai târziu). In consecință, s’a decis că cetățenia română fiind o condiție neapărată pentru dobândirea de imobile rurale, un român dintr’un Stat străin, în speță un român macedonian, nu poate cumpără un imobil rural și, astfel fiind, nu poate avea nici exercițiul acțiunilor ce derivă din dreptul de proprietate, în baza actului de cumpărătură, care este izbit de o nulitate ra- dicală. Trib. Prahova, Dreptul din 1912, No. 82, p. 686. Cu toate acestea, o decizie recenta a Curței de casație S-a l-a a pus în principiu că Românul de origină a putut dobândi în mod valid imobile rurale în România, deși în momentul acestei achiziții, cumpărătorul nu dobândise recunoașterea sa decât dela unul din Corpurile legiuitoare, și numai posterior IMOBILELE RURALE. —ART. 7 Ș 5 CONSTIT. 59 După o jurisprudență constantă, străinii au însă drept On străinilor la valoarea imobilelor ce ei nu pot dobândi prin succesiune «6 inte-stut sau testamentară pi. Această soluție este, după v«ᵣₑs. achiziției sale, el a dobândit-o dela celălalt Corp legiuitor. Cas. S-a l-a, 27 Ianuarie 1912. Bult. 1912, p. 47 și Dreptul din 1912, No. 30 (cu observ, noastră critică). Curtea din Galați, ea instanța de trimetere, s’a conformat jurisprudenței Curței de casație, spre a nu-și vedea decizia sa casată. Vezi Dreptul dîn 1912, No. 56 (cu nota d-lui S. Kădulescu). Am combătut însă din răsputeri această soluție, care se întemeiază pe un principiu greșit, ce nu rezultă de nicăeri, și anume: pe împrejurarea că recunoașterea calităței de cetățean român ar avea efect retroactiv, spre deosebire de naturalizare, care n'ar conferi străinilor calitatea de român decât din momentul împământenire! lor. 1 ezi tom. 1 al Coment. noastre, p. 304 urm. și tom. IV. partea l-a, p. 103, 104. Vezi, în sensul păreri noastre, o decizie a Curței din Galați care pune, eu drept cuvânt, în principiu că recunoașterea calităței de român, do- bândită conform art. 9 din Constit. nu-și produce efectele sale deeât pentru viitor, acest text prevăzând numai o înlesnire pentru Românii din alte State, sau pentru acei care și-au pierdut calitatea de cetățeni români, ea să-și redobândească această calitate. De nieăerâ nu rezultă '(tisă că r^undălșterea cetățeniei române ar avea efect retroactiv. Vezi Dreptul din 1893, No. 73, p. 617. 4 ezi și C. din Bucuerști, Dreptul din 1903, No. 19, p. 159; C. Craiova, Dreptul din 1916, No. 22 leu observ, noastră). — Contră: Cas. S-a l-a (21 Octombrie 1915). Jurisprudența română din 1915, No. 40, p. 626, No. de ordine 660; Cr. judiciar din 1916, No. 2, p. 11 urm. (cu observ, noastră critică) și Dreptul din 1916. No. 5, p. 36 urm. (cu nota, d-lui S. Rădnlescu). Recunoașterea calităței de român, zice această din urmă decizie, pe care Românii de origină, supuși altor State, o pot dobândi printr’un vot al Corpurilor legiuitoare, fără niciuna din formalitățile multiple și condițiile impuse străinilor, nefiind deeât consfințirea unei stări preexistente, are de efect a face ea cel ce o dobândește sa fie considerat ca român încă dela naștere: deci, cu efeet retroactiv. Astfel fiind lucrurile, donațiunea unor imobile rurale, făcută soției unui Român de origina, care a dobândit în urmă recunoașterea acestei calități, a putut fi în mod valabil acceptată de aceasta, ea fiind considerată, ca și soțul ei, că în fața legilor române, a avut în totdeauna calitatea de ro- mâncă. Precum vedem. Curtea de casație persistă în juris- prudența ei anterioară. Perseverare est diaboUcum. (’) Vezi deciziile citate în tom. I al Coment. noastre, pag. 342, ad notam (ed. a 2-a); în tom. III, partea Il-a, p. 77, nota 1 (ed. a 2-a); în tom. IV. partea T-a, p. 101, nota 3; în tom. IV, partea Il-a, 60 COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT, I. —ART. 903, 1310. 1311. Pământurile rurale. părerea noastră, inadmisibila, pentrueă, după cum foarte bine zice o decizie a Curței din București (’), dreptul la va- loarea sau prețul unui bun, presupune un drept asupra acestui bun, și art. 7 § 5 din Constit. declarând pe străini incapabili de a dobândi proprietatea imobilelor rurale, ei nu pot reclama nici echivalentul în bani al unor imobile asupra cărora n’au niciun drept. Astfel înțeles, art. 7 din Constituție nu conduce la o confiscare, după cum pe nedrept se susține în teoria contrară, ci la o simplă incapacitate, pe care, pentru interese de o ordine superioară, Constituția a adăogat-o la alte incapacități înscrise în codul civil (²). Pământurile rurale, date sătenilor prin legea rurală din 1864 și prin alte legi posterioare, sunt scoase din comerț tot în mod relativ l³), pentrueă ele pot fi înstrăinate de bună- p. 457, nota 4; în tom. V, p. 277 urm., ad notam și în tom. X, p. 348, nota 8, la care trebue să adăogăm o decizie recentă a C. de Casație, S-a l-a, din 1 Aprilie 1915, No. 201. Nici Constituția, nici vreun alt text de lege, zice această decizie, nu ridică străinilor dreptul de a moșteni imobile rurale în România, și o asemenea grava derogare dela regalele drep- tului civil nu poate fi admisă, în lipsa unui text expres de lege. Prin art. 7 § 5 legiuitorul constituant a înțeles, în adevăr, să ridice moștenitorilor străini numai dreptul de a po- sedă imobile rurale în natură, iar nu să le tăgăduiască dreptul la valoarea în bani a acestor imobile. Prin urmare, dacă ins- tanța de fond constată că reclamantul în revendicare are dreptul să moștenească imobilul în litigiu, cu drept cuvânt a obligat pe pârît să-i delese acel teren pe care îl slăpâneă pe nedrept, rămânând ca reclamantul, cu ocazia executare! sen- tinței supusă recursului, sau mai înainte, să vânză imobilul, fie după cererea sa, fie după aceea a procurorului tribuna- lului, pentru a-1 transformă într’o sumă de bani. \ ezi Juris- prudența română din 1915, No. 23, p. 357. No. de ordine 343. Vezi, în același sens, Trib. Suceava și G Iași, Dreptul din 1913, No. 74, p. 588 (cu nota d-lui I. D. Filitti) și din 1915, No, 48 (cu observ, noastră); Trib. Dorohoi, Cr. judi- ciar din 1915, No. 59 și Justiția din 1916, No. 7, pag. 203. (') Dreptul din 1896, No. 47, p. 406. (²J Vezi tom. III, partea 11-a, al Coment. noastre, nota 2 dela p. 510, 511 și tom. IA⁷, partea l-a, p. 101, 102, etc. (⁸) Inalienabilitatea acestor pământuri fiind regula generală, în- trucât ele devin alienabile numai prin excepție, s’a decis că cel ce pretinde că se află în excepție trebue să facă dovada, astfel că, în acțiunea în revendicare a unui asemenea pământ, PĂMÂNTURILE RURALE ALE SĂTENILOR. voe(’)i către comună și alți săteni neimproprietăriți ce sunt cultivatori de pământ (²). pe motiv că cumpărătorul nu eră capabil, pârîtul este dator să dovedească că, în momentul înstrăinatei, avea capacitatea de a dobândi pământ rural. Cas. rom., decizia No. 123, din 20 Februarie 1915. Jurisprudența română din 1915, No. 24, p. 382, No. de ordine 371. Această decizie mai pune în principiu că, prin art. 12 din L. interpreta- iegea interpretativă dela 1879, făcându-se excepție dela reguleletⁱvS '!ⁱ" codului civil în ceeaee privește construcțiile făcute pe un loc ArL l²‘ străin, de oarece această legiuire ne mai făcând distincție dacă constructorul este de bună sau de rea credință, dispune în mod general că proprietarul poate, dacă voește, să reție clă- dirile, plătind valoarea lor, fără a putea fi obligat la aceasta, de către constructorul de bună credință, care nu are alt drept decât acela de a a-și ridica construcțiile făcute, atunci când proprietarul locului nu voește să le reție. Priii urmare, instanța de fond, aplicând legea interpretativă din 1879 în acest spirit, n’a violat art. 494 C. civil. Jurisprudența rom. loco cit. C) Zicem: de bună voe, căci din dispozițiile art, 7 din legea înstrăinarea, rurală dela 1864, din art. 1 al legei interpretative «lela 1879 silită a pă- și mai cu seamă din art. 110, 2° al legei judecătoriilor de canturi lor ocoale dela 190'7, rezultă căc^ământurihj rurale nu pot fi in- străinate in mod silit, nici chiar către comună sau alt sătean, care s’ar găsi în condițiile legei spre a putea cumpără de bună voe astfel de pământuri. Cas. rom. S-a JI-a, decizia No. 60, din 9 Martie 191.5 și din 12 Ianuarie 1916, No. 3. Jurisprudența română din 1915, No. 25, pag. 398, 399. No. de ordine 391 și din 1916, No. 11, p. 172, No. de or- dine 175. Vezi tom. IU, partea l-a, al Coment. noastre, p. 133, ad notam și tom. X, p. 338; O. Botez, .Noul Cod de ședință al judecătorului de ocol, p. 1150 urm., etc. S’a decis că și veniturile pământurilor rurale sunt sustrase Veniturile pă- dela urmărirea silită a creditorilor sătenilor. Vezi tom. III “ânt. rurale, și tom. X, loco supră cit. V) J tir is prudența Curței de casație decide, în adevăr, în mod in- Interpretarea variabil (cpr. Cas. S-a l-a, Bult. 1912, p. 237 și 1908; Juris-^- 132 Jiu prudența română din 1916, No. 11, p. 174, No. de ordine 176), că art. 132 din Constituție nu oprește pe săteni de a-și înstrăina l⁰'e¹’ ' pământurile lor către comună sau alți săteni, neîmproprietă- riți, pentrucă acest text a dat. numai inalienabilităței un ca- racter constituțional, prevăzând schimburile de pământ și pre- lungind termenul acestei inalienabilități până la 8 Iunie 1916 (adecă încă pe un an din ziua când scrim aceste rânduri, 8 Iunie 1915). Cu toate acestea chestiunea este controversată, și unii susțin că înstrăinarea pământurilor rurale ar fi cu totul oprită prin art. 132 din Constituție, care n’ar permite decât <52 COD. CIV. — CARTEA III.—TIT. V. — CAP1T. I. — ART. 963, 1310, 1311. Acei care in- S’a decis că, potrivit legei rurale din 1864 și celei in- Junea terPretative din 1879, pământurile rurale nu pot fi înstrăi- titiujost, spic nate sub nicio formă altor persoane ce nu sunt săteni cul- serf”Pp7-Pământ. Deși prin succesiune, care este un mod mânt rural, natural de a dobândi proprietatea, se transmite moștenito- *7^ cuiti⁶¹^⁰¹’ Proprietatea pământurilor rurale, chiar de nu au eali- v^tor paCJ — J. . j I 1 A 1' a i taie de a do- însăși o cauza de incapacitate de a dobândi pământ rural, singura preocupare a legiuitorului a fost că acela care dobândește un asemenea pământ să aibă ca ocupație cul- tura pământului cu propriile lui brațe, adecă să fie sătean cultivator manual de pământ (²), și să nu poseadă o can- titate mai mare de 11 pogoane ele pământ. Prin urmare, urmează a se constata în fiecare caz special dacă acela care a cumpărat pământ rural, deși mai mic de 21 de ani, eră cultivator de pământ în sensul legei-rurale. Tribunalul anu- lează deci, cu drept cuvânt, o vânzare de pământ rural atunci când, la epoca cumpărărei,-cumpărătorul eră mai mic de un an și, deci, nu putea fi considerat ca cultivator ma- nual de pământ. (Cas. S-a l-a, Bult. 1912, p. 1640). l. rurală din In fine, vom menționa o altă decizie tot a Curței de 1864. Art. ⁸ cₐgₐțjₑⱼ cₐᵣₑ pᵤₙₑ îₙ principiu că dispoziția art. 8 din legea rurală dela 1864, care prevede că pământul unui sătean mort fără testament sau moștenitori legitimi, îl va lua co- muna, se aplică nu numai sătenilor fost clăcași,'dar și acelor pe loc, respingând în acelaș timp cererea de a i se acordă valoarea eonstr noțiunilor și dreptul de retenție. Vezi Juri#- prudența română, loco supră cit., p. 496. (') S’a decis că femeea săteancă poate dobândi pământ rural, chiar dacă s’a căsătorit a doua oară cu un sătean împroprie- tărit, întrucât legea nu face nicio distincție. Cas. S-a l-a, Bult. 1913, p. 288. ț²) Tribunalul violează deci principiul inalienabilităței pămân- turilor rurale, cum și dispoziția art. 1844 C. civil, când hota- rește că un sătean, care nu cultivă pământul, ci are meseria de cârciumar, a putut să dobândească prin cumpărare și să prescrie un loc de casă din acele care au fost date în virtutea legei rurale. Cas. S-a 1-a, Bult. 1912, p. 237. Chestie de Chestiunea de a se ști dacă un sătean are ca ocupație obiș- fapt. nuită cultura pământului, este o chestie de fapt. Judecat, ocol. Zătreni (Vâlcea), Pagini juridice din 1915, No. 141, p. 1120. PAMANTCRILE RCKALE ALE SĂTENILOR. 65 care au fost împroprietăriți pe moșiile Statului ca spornici (însurăței) ('). Și fiindcă vorbim de inalienabilitatea pământurilor rurale L- J*" ¹⁸ date sătenilor prin legile de împroprietărire, vom menționa Mⁱrtⁱe 'll~ aci art. 18 din legea dela 18 Martie 1912, pentru trecerea în proprietatea Statului a moșiilor stăpânite de persoanele juridice eu caracter de utilitate publică (proprietăți de mână moartă), care reglementează pentru viitor inalienabilitatea acestor pământuri. lată cum se exprimă textul suscitat: „Cu începere dela 8 Iunie 1916, dată la care expira termenul Art. 13 i- din inalienabilităței prevăzut de art. 132 din Constituție, pământurile Marne arătate în suszisul articol, precum și acele ce se vor vinde pe te- meiul legei de față, se vor supune, în ceeace privește alienabilitatea lor, regalelor ce urmează: „Ele vor putea fi liber vândute sau dăruite de către proprie- tarii lor, însă numai către românii cultivatori de pământ, adecă, acelor eare fac cultura lor singuri și cu ajutorul familiei, precum și acelora eare sunt desemnați prin art. 14 al legei de fațăf²). „Schimbul va rămânea însă permis conform legilor în vigoare. „Noii cumpărători voi’ fi supuși obligațiune! de reședință în limitele și cu sancțiunile stabilite prin art. 15 și 16 de mai sus(³). ț¹) Cas. rom. Bult. 1912, p. 40. Iată cum se exprimă art. 14 suscitat: „Pe lângă țăranii români, cultivatori de pământ, pot cum-Art. u L. din pară loturi mici și mari: preoții, institutorii, învățătorii, la ¹⁸ Martie caz când ei ar fi transferați în altă comună decât aceea în care este situat lotul cumpărat de ei; îl vor putea păstră aren- dându-1, cu îndatorirea însă de a se reîntoarce și de a se așeză la lot îndată ce prin demisiuni, eșire la pensie sau orice altă pricină n’ar mai ocupă funcțiunea lor". (⁸) lată cum se exprimă aceste texte: Art. 15- — „Acei care vor cumpără un lot mic sau mare, vot Art. 15 L. din fi datori a se așeză în termen de un an la lotul cumpărat și să-l cultive în persoană, fără a-1 puteă arendă, afară de cazul când proprietarul ar fi în imposibilitate de a-1 cultivă (femee văduva, copiii mici, infirmitate, serviciu militar, etc). „In acest caz, arendarea se va face cu aprobarea ministe- rului de agricultură și domenii, pe un termen care nu va trece peste trei ani; orice contract mai lung este nul și inexistent. „Prețul arenzei nu se va puteă luâ înainte, decât pe un singur an; orice plată anticipată pe un termen mai mare este nulă și inexistentă. 18 Martie 191-2. ■S4800 66 COD, CIV.— CARTEA III. —TIT, V. —CAPIT. I. — ART. 9G3, 1310: 1311. „Orice întrăinare, făcută în folosul unei persoane care nu intră „xlcei care nu se vor așeză Ia lotul cumpărat în termenul prevăzut, ca și acei care vor fi înstrăinat loturi, fie direct, fie în mod deghizat, prin arendare, antichreză, obligațiuni, procuri, etc., precum și acei care vor fi luat în arendă unul sau mai multe loturi, în contra dispozițiunilor din acest articol, vor. fi deposedați, fără somațiune sau judecată, pe cale admi- nistrativă. „Această sancțiune se aplică și celor ce au cumpărat în virtutea legilor anterioare și nu s’au conformat îndatorirei impusă de art. 3 al legei din 5 Aprilie 1886 și art. 3 al legei din 7 Aprilie 1889. .Aceștia vor avea un. termen de 5 ani dela promulgarea legei pentru a se așeză la loturile lor sau a le vinde- Aceste vânzări se vor face cu autorizația ministerului, către persoa- nele care, conform legei de față, pot cumpăra loturi mici și mari. „După trecerea termenului de cinci ani, ei vor fi deposedați cum se arată mai sus. Se exceptează dela această sancțiune locuitorii plugari din comunele urbane, care au cumpărat loturi în virtutea acestor legi, dacă și le cultivă singuri, și care loturi sunt la o depărtare de cel mult zece kilometri dela comuna urbană unde locuiesc. „Asemenea vor fi deposedați cu aceleași forme și condițiuni și acei care, după ce se vor fi așezat, vor fi părăsit Iotul cum- părat sau îl vor fi arendat, afară de cazul și de condițiunile prevăzute mai sus. „O lipsa justificată și temporară nu se consideră ca o pă- răsire. „Cumpărătorii loturilor sau moștenitorii lor vor fi îndatorați a se așeză la lot și a-1 cultivă, îndată ce ar încetă cauza care a justificat lipsa lor și arendarea lotului. „Această sub sancțiunea prevăzută mai sus. „In caz când ei n’ar voi a se reașeză la lot, vor puteă să-l vânză cu autorizați unea ministerului de agricultură și domenii, la unul din cei ce, după lege, au dreptul de a cumpără loturi; pentru aceasta li se vor acordă un termen de doi ani soco- tiți din ziua când ar fi trebuit să se așeze la lot și să-l cultive. „De nu vor uză de această facultate în termenul prescris, vor fi deposedați conform presuri pțiunilor de mai sus. „Femeile moștenitoare sau proprietare a unui lot, care se vor mărită cu un bărbat, domiciliat în altă comună, vor aveă și ele dreptul de a vinde lotul lor, în condițiile arătate mai sus, în termen de doi ani dela căsătorie. „Cumpărătorii de loturi mici sau mari, care nu vor fi achitat patrii rate semestriale din preț, vor fi deposedați de către mi- PĂMÂNTURILE EUR A LE ALE SĂTENILOR. 67 în categoriile alineatului precedent, fie ea deghizată sub formă de contracte de antichreză, de arendare cu termen lung, procuri sau orice fel de acte, sub orice titlu, constitutive de drepturi reale sau personale asupra unor asemenea loturi, este nulă și inexistentă. „Nulitatea va putea li eerută atât de partea interesată, cât și de procurorul tribunalului, care va avea acțiune pentru aceasta. „Pentru loturile plici vândute după legile anterioare, precum și pentru cele mici și mari vândute pe temeiul actualei legi, al căror preț nu va fi integral plătit, în cazul când vor fi înstrăinate cu călcarea dispozițiilor de mai sus, ministerul agrieulturei și do- meniilor va rezilia actele de vânzare, fără somațiune, punere în întârziere, sau judecată, procedând la deposedarea lor pe cale ad- ministrativă, după normele arătate la art. 15. Statul va reintră în proprietatea lotului, cu îndatorirea restituirei suinelor primite con- form art. 17“ (’). Iată Cj a zis asupra ac ist ui text, Ia Camera, ministrul de domenii, d-I I. Lahovari, autorul legei: „Știți că peste patru ani expiră legea inalienabilităței consti- tuționale a pământurilor țărănești și a loturilor mici, create dela revizuirea Constituțiunei, și ați băgat de seamă că am introdus dispoziții relative la această chestiune, în legea de fața, care nu eră dedicată a regula această chestiune. De ce? Când am studiat proiectul mai de aproape, am văzut că legea inalienabilităței ex- pirând piste patru ani, nu era bine ea să las chestiunea nerezol- vată, și să fie un interval pană să vie legiuitorul nou ca să regu- nister, pe cale administrativă, fără somațiune ori judecată și fără ca ministerul să fie obligat în prealabil a urmări înca- sarea ratelor, fie în baza legei de urmărire, fie în alt mod“. Art. 16. — „Cumpărătorii de loturi mari, care vor achita Art, m ₍. cu anticipație prețul integral, vor putea arendă sau vinde 18 Martie loturile cumpărate, dar numai după un interval de zece ani H’12. de stabilire efectivă pe Iotul cumpărat și de cultivare perso- nală; iar vânzarea nu se va putea face decât către acele per- soane care au calitate de a cumpără asemenea loturi, conform art. 9 și 14 de mai sus. „Orice vânzare sau arendare făcută înainte de acest termen de 10 ani, este nulă și inexistentă și atrage deposedarea, conform prescripțiunilor de mai sus". (0 Tată cum se exprimă art. 17 din citata lege: „In caz de de- Act, ]- posedare, se va restitui celui deposedat avansul și amortizarea 68 Marti,, plătită. Deposedarea va avea drept efect reîntoarcerea lotului în ¹!l12. posesiunea Statului, care-1 va vinde din nou în condițiunile legei de față"-. 68 COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 963, 1310, 1311. leze această chestiune, interval în care această gravă chestiune ar fi rămas nerezblvată prin lege. De aceea găsiți în legea de față regularea principiului, care va succede inalienabilităței constituțio- nale, și aceasta am făcut-o bazat pe două idei principale: n’ain lăsat libertatea absolută, n'am voit să trec dela inalienabil ițea aproape absolută, cum eră, la libertatea absolută; fiindcă, din nenorocire, clasa noastră țărănească nu este destul de armată în lupta pentru viață, încât să-i las o libertate complectă, căci mi-e frică de specu- latorii dela orașe, care ar veni să cumpere dela țărani, să-și facă moșioare, și să le arendeze mai scump tot la țărani. Veți vedea la sfârșit că este foarte interesantă și foarte importantă această parte a legei. Nu am admis principiul inalienabilităței absolute. Intre țărani cultivatori de pământ am admis însă libertatea complectă, pe când pănă acum li se cerea să dovedească că nan pământ, sau că au mai puțin de două pogoane, sau nu li se permitea să cum- pere decât maximum un lot de unsprezece pogoane. De ce toate acestea? Eu am pus în dispozițiunea pe care o vedeți, la sfârșitul proiectului, principiul acesta: libertatea complectă, între țăranii cul- tivatori de pământ, de a cumpără și vinde intre ei* (l). Uzul și abita- Mai sunt afară din comerț uzul și abitația (J care, sunt. lefli^dVar-’în principiu, incesibile (art. 571, 573 C. civ. (³); pensiile nete, etc. de retragere, recompensele naționale, iefile și diurnele ecle- ziasticilor, militarilor și tuturor funcționarilor publici plătiți de Stat, district, comună și instituțîunile de binefacere, ale Vezi Dezbaterele parlamentare ale Camerei, ședința din 27 Februarie 1912, Monitorul oficial, No. 47, p. 919. Vezi asupra acestui text, precum și asupra întregei chestiuni, Matei 1. Dimitriu, Cr. judiciar din 1915, No. 53. Interdicția de a cedă dreptul de uz și de abitație, având de obiect interesul proprietarului lucrului grevat de aceste drep- turi, și neinteresând nici într’o privință ordinea publică, nimic n’ar împiedica cedarea acestor drepturi, daca proprietarul ar consimți la aceasta. Baudry et Saignat, Vente, 111, p. 96. S’a decis că dreptul de a ocupă o strană într’o biserică sau într’un templu, în timpul serviciului religios, fiind analog cu dreptul de uz, nu poate fi cedat de titularul său, nici poate fi vândut silit de creditorii acestuia. Cas. S-a II-a, Dreptul din 1916, No. 10, p. 73. Vezi Bdpert. Sirey, v° Habitation (droit d'—), 112 urm.: Vsage (droit d'—J, 119 urm. — Vezi însă, în privința abita- ției, art. 572 § 2 care, modificând codul fr., după princi- piile dreptului roman (Instit., De usu et habitatione, 2, 5, § 5). permite abitatorului de a închiria partea casei ce nu loeu- ește. Vezi asupra acestei excepții, tom. III, partea l-a, al Coment. noastre, p. 593 și tom. IX, p. 40 și 49, nota 2, in fine. Dr. de a o eu pa o strană, într’o biserici. Art. 572 § 2 C. civil. PENSIILE SI LEFILE FUNCȚIONARILOR. — AET. 409 PR. CIV. 69 căror bugete se votează de Cameră, care nu pot fi cedate nici in total, nici în parte. Ele nu se pot urmări decât pănă la o treime pentru datorii către Stat (’), penalități prevăzute de lege, pentru chirii și creanțe alimentare, precum și pentru creanțele privilegiate prevăzute de art. 1729 C. civil; pănă la jumătate în ceeace privește plata dotei legiuitei soții (²), precum și alimentele acordate de lege soției, copiilor și ascendenților (art. 409 Pr. civ., modificat prin legea din 1 Iunie 1905) (³). (') Pensiunile, lefile, etc. nu pot fi urmărite ele Stat pentru cre- anțele pe care acesta le-ar avea cu titlu de succesor al unei persoane private, ci numai acelea pentru care Statul este cre- ditor direct. Vezi deciziile citate de Em. Dan, Codul de, pro- cedură civilă adnotat, p. 561, No. 27 (ed. a 2-a); D. Negu- lescu, Teoria popriră, p. 64 (ed. a 2-a). (s) Dreptul soției legiuite pentru plata dotei sale din leafa sau pensiunea soțului, este transmisibil moștenitorilor ei. Vezi ho- tărîrile citate de Ein. Dan, Codul de procedură civilă ad- notat, p. 560, No. 15 (ed. a 2-a). (³) Cpr. și art. 22 din legea asupra drepturilor proprietarilor. Și fiindcă vorbim de legea asupra drepturilor proprietarilor Peroanele din 1903, vom menționă o decizie recentă a Curței din Iași, ⁵⁰ l'ot care pune, eu drept cuvânt, în principiu că nu numai cesio- servuieproce- , ■ ¹ -■ .’. . ¹ , dura sumara narii contractului de închiriere sau arendare pot urmam ₐ ₗₑ„cᵢ pᵣₒ_ dreptul lor eu procedura sumară a acestei legi, dar și cesio- prietarilor. narii chiriilor sau arenzilor, întrucât și acești cesionari repre- Cesionarii d® zintă pe proprietari și pot, ca atare, să beneficieze de avaⁿ" tajele conferite acestor din urmă prin legea menționată. Vezi revista Justiția, care apare la Iași sub direcția noastră, No. 2, din 1 Noembrie 1915, pag. 54 urm. (eu observ, noastră). Vezi, în acelaș sens, și Cas. rom. Jurisprudența română din 1915, No. 38, p. 603, 604, No. de ordine 636- — Contră: C. Iași (altă decizie), Cr. judiciar din 1915, No. 43, p. 406 și Judecat, ocol II urban Iași, Justiția, loco suprâ cit., p. 56. ex dă No. 58, din 26 lanuar 1916. Jurisprudența română din 1916, No. 10, p. 14(5. No. de ordine 147. O altă decizie a Curței de casație, dată tot în materia legei proprietarilor, pune de asemenea în principiu că, deși acțiunea proprietarului, pornită în baza legei speciale a proprietarilor, în care citarea chiriașului la imobilul închiriat eră justificată și legală, a fost conexată cu o altă acțiune de drept comun, prin care chiriașul cerea rezilierea centractului, și disjungerea acestor două acțiuni n’a fost pronunțată în mod formal, totuși Această lege specială nu se aplică însă contractelor de Exploatare» ploatare a unei cariere de nisip, pietriș, etc., ci numai aren- unei cariere rilor de moșii si închirierilor de case. Cas. S-al-a, deciziad‘!.,ⁿs,pt pl° 70 COD. CIV. —CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 963, 1310, 1311. Dr. străin. Dispoziții aproape identice există în Franța și în alte țări (*).- : Modif. adusă Militarii sunt astăzi asimilați celorlalți funcționari, pe X*prinlege» ^nd, după § u*tⁱⁿⁱ al art- 4-0$ Pr- cⁱv*î pensiile din iaci, lor puteau fi urmărite plină la o pătrime pentru orice datorii. Această asimilare datează dela legea din 31 lanuar 1901, care a abrogat ultimul § al art. 409 Fr. civ. îndemni zorile Încât privește indemnizările de chirii date funcționa- de ehmi. ᵣ]-jₒᵣ pU],]fcjț ₑ[ₑ gunt, în principiu, neurmăribile și necesi- bile, neputând fi urmărite și cedate în total, decât numai pentru chiria datorită pe semestrul la care aceste indemni- zări sunt aferente (art. 409 Pr. civ. § ultim și penultim) p). Funcționarii Dispoziția art. 409 Pr. civ. se aplică astăzi tuturor funcționarilor publici în genere, chiar și celor ai Eforiei spitalelor civile, textul actual al legei fiind expres în această privință (³), Modificarea art, 409 Pr. civ, prin legea din 1 Iunie 1905. întrucât acțiunea chiriașului a rămas în nehicrare din cauză că el n’a satisfăcut obligațiunea ce-i fusese impusă, instanța de fond eră datoare să judece acțiunea proprietarului, fără ca să fie nevoe să pronunțe în prealabil disjungerea acțiunilor, fiindcă aceste acțiuni erau disjunse de fapt, în virtutea legei, și ca o consecință a scoaterei de pe rol a aețiunei chiriașului. Prin urmare, numai prin exces dc putere, instanța de fond a admis contestația chiriașului și a anulat titlul executor și citația emisă pentru el, sub cuvânt că nu s’a pronunțat în mod formal și expres disjungerea acțiunilor făcute reciproc de proprietar și de chiriaș, și tribunalul n’âr fi pntut să dea liotărîrea sa în acțiunea proprietarului, decât dacă chiriașul ar fi fost citat atât la domiciliul ales prin acțiunea sa, cât și la imobilul închiriat. Cas. S-a 11-a, decizia civilă No. 185, din 22 Iunie 1915. Jurisprudcnța romană din 1915, No. 36, pag. 575, No. de ordine 602. (*) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 115; Planiol, II, 1608 in fine: T. Hue X, 205, ete. (²) Acest paragraf a fost adaos la art. 409 Pr. civ. prin legea din 1 Iunie 1905, la discuția căreia am luat și noi parte în Senat, ca reprezentant al lașilor. înainte, chestiunea era con- troversată în privința indemnizărilor de chirie, însă jurispru- dența admitea în mod aproape constant urmărirea lor. Vezi toni. I al Coment. noastre, p. 720, ad notam; tom- III, partea I-a, p. 137, ad notam; tom. X, p. 339, text și nota 1, etc. Vezi și D. Neguleseu, Teoria poprirei, pag. 91 urm. (ed. a 4-a). (³) înaintea legei din 1905 chestiunea eră controversată. LUC'liVRILE CE NI’ POT FI VANIHTE. — ART. SjAI, 1310, 1311. 71 Ea nu se aplică însă, în generalitatea ei, fu acționari lor Creditul fun- unei societăți particulare, precum este Creditul funciar rural sau urban ț¹), nici acelor ai Băneei naționale, nici diurnelor Deputaților și Senatorilor ț²), aceștia neputând li conside- rați ca funcționari publici (s). Intre lucrurile scoase din comerț în mod relativ, nuKeeuha cufti- însă în mod absolut, vom mai menționa recolta cultivate- de rilor de tutun pentru regie: 0 Trib. Ilfov, Dreptul din 1884, No. 34, pag. 267. — Contră: Aeelaș Trib. Dreptul din 1888, No. 65, pag. 525. - Leiik L. propripu- faneționarilor creditului, ai Băneei naționale, etc., pot însă fi rilor. Art. 22. urmărite de proprietari, pentru plata chiriei ea creanță privi- legiată, pană la a treia parte. Aceasta rezultă din art. 22 al legei proprietarilor din 1993, care declară nrniărihile pănă la o treime, lefile funcționarilor oricărei instituții publice sau prirate. (²) Vezi legea din 9 Decembrie 1884, prin care se stabilește, pe n. ,ijᵤ o timpul sesiunilor, o indemnitate de 25 lei pe zi pentru fiecare i-euArie issi. ședință, Deputaților și Senatorilor (astăzi 20 de lei), ei nea- vând drept Ia această indemnitate când sunt în concediu sau lipsesc dela ședință, afară de cazul de boală survenită în cursul sesiunei parlamentare. Această lege acordă prin art. 3, Deputaților și Senatorilor, cărți permanente de liber parcurs pe toate liniile căilor ferate, din țară. (D Vezi tom. III, partea l-a, al Coment. noastre, pag. 137, od Diun^.^ notam și tom. X, pag. 339. — Contră; D. Negulesmt, Teoria putațiiᵥᵣ poprirei, p. 90, 91 (ed. a 4-a). Cpr. Km. Dan, Codul de pro- SeJbl’torilₜ>r. cedură civilă adnotat, pag. 563, No. 49, care zice că din dezbaterile .Senatului ar rezulta că diurnele Deputaților și Senatorilor ar ti neurmăribile. Dacă consultăm însă aceste desbateri (ședința Senatului din 19 Mai 1905), vedem că la întrebarea, ce am pus guvernului, Ministrul afacerilor străine (generalul Lahovari) a răspuns că Deputății și .Senatorii sunt supuși dreptului comun. Este adevărat că d-1 senator M. Phe- rechide, luând cuvântul în urma răspunsului dat de Ministru, a zis că agenții judecătorești trebim să fie neputincioși de a instru- mentă la pragul Parlamentului, însă aceasta a rămas o părere izolată. Pentru ca diurnele de care am vorbit să nu poată fi urmărite decât în marginile edictate de art. 409 Pr. civ.. Deputății și Senatorii trebne să fie considerați ca funcționari. ceeace nimene nu poate susține. D-1 D. Negulescu (op. și loco xttpra cil.) zice că diurnele Deputaților și Senatorilor, de fapt, nu vor puteă fi urmărite, fiindcă portăreii nu pot ajunge pănă la prezidentul Camerei sau Senatului spre a face pro- cesul verbal de poprire. COD. CIV. — CAUTEA III. —TIT. V. — CAPIT. I. — AET. 963, 1310, 1311. L. monopol, „Nitnene, afară de Stat, județ sau comuna și proprietarul tutunurilor ₛₐᵤ arendașul (principal) pentru arenda terenului cultivat, zice art 38 din legea monopolului tutunurilor, dela 27 Februarie 1877, nu poate înființa vreo poprire, sub niciun cuvânt, asupra recoltei cultivatorilor de tutun pentru regie, sau asupra banilor ce aceștia au a primi drept valoarea recoltei". Decretul svb. intre torul poate să deschidă în vecinătate un stabiliment similiar. z A • i « p , * * - . T ᵣ uzini și aceea, de cateori acest drept na fost interzis prin contractul Franța, cu toată eliminarea textului Controversă, francez din codul nostru, pentru lipsă de cauză (art. 966 C. civil). Cumpărătorul având, în adevăr, de scop dobândirea proprietăței lucrului cumpărat, proprietatea nu poate ii stră- mutată, vânzătorul nefiind proprietarul lucrului vândut^). Nemo dat quod non habet (²). Vânzarea este deci nulă, în sens de inexistentă, pentru lipsă de cauză, cauza nefiind altăceva decât scopul principal și imediat ce părțile și-au propus. prin contract. Iată cum un autor justifică acest sistem, pe care îl credem și astăzi juridic. „Le dâfaut de cause dans la vente de la eboșe d’autrui est l’exemple Ie plus frappaut, le plus simple et Ie plus pratique de la nullite d’une conventîon par defaut de cause. Voyons, en effet, qnelle est la cause du contrat de vente pour ebaque pârtie. On sait que la cause d’nne convention est la raisou qui deter- mine directement et immâdiatement une pârtie a contractor; Ies molifs, qu’il ne faut par confondre avee la cause, ne sont plus que des raisons m^diates et eloigndes (³). vânzarea fiind, din contra, o înstrăinare, ușor se poate înțe- lege că art. 1699 din codul fr. nu este decât o consecință a acestui principiu, și soluția ar fi fost tot aceeași în Franța, chiar în lipsa unui asemenea test. „Chiar dacă art. 1599 din codul civil n’ar există în cod, zice Daniel de Folleville (Essai sur la vente de la chose d’autrui, pag. 15), regulele fun- damentale ale dreptului ar impune aceeași soluție“. Marcată dovedește foarte bine acest lucru, și știut este că, în cele mai multe cazuri, acest autor a servit de călăuză redactorilor codului nostru. Vezi, în această privință, FI. Sion, Influența lui Marcade în codul civil român, Cr. judiciar din 1915, No. 40, urm., p. 327 urm. ț¹) Cpr. Beudant, Vente el louage, No. 16, p. 14 și No. 114, p. 73. (/) Vezi L. 54, Dig., De diverșii regulis juris antiqui, 50. 17. (⁸) Vezi, în privința deosebirei ce. există între cauza și motivul convenținnilor, tom. V al Coment. noastre, pag. 128 urm. In orice convenție trebuind să existe o cauză, zice Curtea din Craiova, ea este prezumată când nu este expresă, și prin cauză se înțelege scopul imediat ce își propune cineva când se obligă, care nu poate fi confundată cu obiectul convențiunei sau cu motivul ei. Vezi Dreptul din 1896, No. 27, p. 241. Vezi, în ceeace privește cauza în materie de vânzare și de contracte sinalagmatice, în genere, Beudant, Contrate et Obligations, 226 urm., pag. 120 urm. și Vente, 152, p. 104, 105. DESPRE VANZAEEA LUCRULUI ALTUIA. 93 Or, quand une personne consent â acheter, e’est parce qu’elle deșire devenir proprietaire, actuellement et imm&liatement, par le seni effet du contrat: elle ne se contente plus, eomme â Rome et dans l’ancien droit franțais, de devenir creancibre de la livraison, elle veut et elle, eompte obtenir la propriete. Pourquoi veut-elle devenir proprietaire? Cela importe pen; e’est peut-etre pour habiter, potir dtablir tine industrie, pour spe- culer, etc.; ce sont lâ Ies motifs: l’erreur sur le motif ne vicie pas Ie contrat, â moins qu’il n’y ait doi de l’autre pârtie. Quelle est la cause chez le vendeur ? C’est le deșir, la vo- lonte d’acquerir un prix en ardent, ou meme tine simple creance du prix, car le prix petit ne pas etre payable de suite. La vente ne serait jamais nulle faute de cause, du chef du vendeur seul, car il acquărrait toujours une creance du prix, si la vente n’avait pas d’autre vice. Mais elle petit titre nulle faute de cause du chef de I’aeheteur; c’est quand il ne peut devenir pro- prietaire par le seul effet du contrat, ce qui justement est le cas, lorsque la chose n’appartient pas au vendeur. Des lors, si I’aeheteur n’a pas de cause de donner un prix, le vendeur n’a pas de cause de donner la chose: la vente este donc nulle pour et contre Ies deux parties. On arriverait encore â reconnaître la nnllite radicale de la vente de la chose d’autrui, eu remarquant qu’elle a pour objet une chose qui n’est pas ă la disposition du vendeur, qui n'est pas dans son commerce. Mais il est preferable, eomme plus simple et plus usite, de fonder la nullitd sur le d^faut de cause" (’). Cu toate acestea, chestiunea este foarte discutată și. (’) Boissonande, Projet de code civil pour l'Empire du Japon, III, p. 236. 237, No. 191 (Tokio, 1888). Vezi, îu acelaș sens. Trib. Dolj, Dreptul din 1894, No. 68, p. 548; Judecat, ocol. MiziJ, Cr. judiciar, din 1904, No. 5; Judecat, ocol Boșoteni și Suraia, Cr. judiciar din 1910, No. 19 și 28 (aceasta din urmă cu observ, noastră); Judecăt. ocol. Ciovarnășani (Mehe- dinți), Cr. judiciar din 1911, No. 28, p. 227; Judecat, ocol. Boșoteni (Romanați), Cr. judiciar din 1911, No. 32, p. 258. Tot în acest sens se pronunță și unii autori. V ezi D. de Folleville, Essai sur la vente de la chose d autrui, pag. 63 urm.; Marcade, VI, art. 1582, 1583, No. 1, in fine și art, 1599, No. 1, care nu rămâne însă conscinte pănă la urmă cu sistemul său (v. infră, p. 95, n. 4); Mourlon, III, 515; Aeollas, III, p. 261: Leligeois, Etude de la vente de la chose d'autrui, Hevue critique, anul 1869, tom. XXXV, pag. 19 urm.; D. A. Donici, Dreptul din 1892, No. 46, p. 367, 368. Vezi tom. III, partea Il-a, al Coment. noastre, pag.'588, nota 4 (ed a 2-a); tom. IV, partea l-a, p. 330, nota 3; tom. V, pag. 131; tom VI, p. 261, nota 1; tom. X, p. 194, nota 2; tom. XI, p. 259, 260, etc. 94 C. C.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. L—VANZAREA LUCRULUI ALTUIA, după unii, vânzarea lucrului altuia ar fi numai anulabilă, adecă izbită de o nulitate relativă, pe care o poate invocă numai cumpărătorul (*); iar după alții, ea ar fi rezolubilă, (art. 1020, 1021 C. civ.), cu daune, tot numai din partea cumpărătorului (²). Acest sistem se susține în Franța mai (’) Vezi, în acest sens, Cas. rom. Bult. 1899, p. 1371 și Cr. ju~ diciar din 1900, No. 26, p. 206 și No. 28, p. 221 (decizie publicată în această revistă de doua ori); C. București, Dreptul din 1911, No. 51, consid. de la p. 404, coloana 2; Cas. fr. și C. Bordeaux, D. P. 91. 1. 313; Sirey, 83. 2. 176. In acelaș sens, Baudry et Saignat, Vente, 117; Guillouard, Idem, I, 128; Troplong, Idem, I, 238; Laurent. XXIV, 115, 116; T. Hue, X, 64 urm., ete. Cpr. Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 33 urm.; Thiry, III, 537, 538- Acest sistem are următoarele eonsecinți: Vânzarea nu poate fi anulată decât în timp de zece ani dela contrac- tarea ei; ea poate fi confirmată și numai cumpărătorul poate propune nulitatea, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepțiune, vânzătorul neputând s’o propue nici într’un mod și niciodată, chiar dacă el a fost de bună credință în momentul vânzărei, adecă dacă n’a știut că lucrul vândut eră străin. Vezi Guillouard, Vente,I, 183 urm.; Baudry et Saignat, Idem, 119, p. 111 urm. (ed. a 3-a); Cas. rom., loco supră cit. In sis- temul codului român, zice această din urma decizie, vânzarea lucrului altuia nefiind nulă, ei numai anulabilă, asemenea vân- zare poate să producă efectele unei vânzări valide prin con- firmarea sau ratificarea ei. Cpr. C. Biom și Cas. fr. D. P. 91. 1. 313. O Cas. rom. Bult. 1885, consid. dela p. 372; Bult. 1900, p. 50 și Dreptul din 1900, No. 46, pag. 371 (eu nota lui Degre); Trib. Tecuci, Dreptul din 1892, No. 66; Trib. Neamț, Cr. judiciar din 1902, No. 52 (considerente redactate de d-l St. Scriban); Judecăt. ocol rural Albeni (Gorj), Cr. judiciar din 1910, No. 19, p. 151 (cu nota d-lui St. Scriban): Judecăt, rurală ocol. Ferbinți (Ilfov), Cr. judiciar din 1912, No. 37, p. 441; Trib. Dijon, Cr. judiciar din 1915, No. 58, p. 477 (cu observ, noastră); Al. Degrd, Dreptul din 1875, No. 21 și din 1900, No. 46, p. 373; lonescu-Dolj, nota în Cr. judi- ciar din 1901, No. 1; G. Meitani, Dreptul din 1903, No. 10; Alex. Cerban, Dreptul din 1898, No. 3 și din 1911, No. 55; C. St. Bossie, Cr. judiciar din 1911, No. 36; Nacu, III, p. 174, 175, No. 5; Colmet de Santerre, VII, 28 bis VI, etc. Vezi tom. XI al Colment. noastre, p. 259, 260, text și nota 1. Iată cum se exprimă, în această privință Colin et Capitant (Cours element, de droit civil francais, II, p. 433): „La con- DESPRE VANZAREA LUCRULUIAbTLUA. 95 cu seamă de Colmet de Santerre (j). Este însă de observat că, după textul francez, vânzarea lucrului altuia este nulă, iar nu rezolubilă, și ambele expresiuni nu sunt echivalente. Tot controversată este și chestiunea de a se ști care Temeiul jᵤ- este temeiul acestei nulități. După unii, temeiul ei ar vânXeî eroarea pentru cumpărător asupra calităței persoanei vânză- lucrului ai- torului (eroare substanțială în specie) (²); iar după alții, tuⁱaț₆^'tr°' eroarea asupra substanței lucrului (³). Toate aceste neînțe- legeri ne întăresc și mai mult în convingerea că vânzarea lucrului altuia este inexistentă pentru lipsă de cauză (art. 966). Consecințile acestui sistem sunt că inexistența vânzărei Consecințîio va puteă fi propusă nu numai de vânzător dar și de cum- părător, și chiar de orice parte interesată, cumpărătorul având 30 de ani pentru a cere restituirea prețului, în caz când el l-ar fi plătit. Contractul fiind în specie inexistent, această inexistență Neconfinna- nu este supusa coniirmărei exprese sau tacite, nici prescrip- jᵤₑᵣaiuiaP ției; de unde rezultă că vânzătorul va putea oricând să tuia, invoace inexistența contractului, dacă cumpărătorul ar cere executarea lui (⁴),Betc. C Soluția pe care am admis-o mai sus în privința vân- Schimbul u- zărei, este aplicabilă și schimbului lucrului altuia. Autorii er,llul altu,a- ception la plus simple et celle qui s’imposeraii evidemment si le code avait garde le silence, consisterait ă, voir dans l’action de l’acheteur une action en resolution, et dans l’exeeption, une exception non adimpleti contractul. (!) Vezi nota precedentă. (³) Baudrv-Laeantincrie, Precis de droit civil, II, 742, p. 468, 469 (ed. a 9-a, 1905); Trib. Tecuci, Cr. judiciar din 1901, No. 1 (cu nota d-lui lonescu-Dolj), etc. Ț) T. Huc. X, 65; Al. Rășcanu, Dreptul din 1892, No. 65, pag. 519. Vezi Baudry et Saignat, Vente, 118, pag. 109 (ed. a 3-a); Aubry et Rau, V, § 351, pag. 48, nota 44 (ed, a 5-a); M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 99, p. 107 urm., etc. (⁴) Cpr. Laurent, XXIV, 115, ab initio: T. Huc, X, 64, p. 93. Aceste consecințe neapărate nu sunt însă admise de toți par- tizanii inexistenței contractului. Vezi Marcade, VI, art. 1599, No. II, pag. 207 urm., care nu este consecințe cu sistemul inexistenței contractului, pe care îl admite fără șovăire, zicând că această inexistentă este evidentă. Vezi supră, p. 93, n. 1. 96 C. C—CARTEA III—TIT. V—CAPIT. I.—VANZAREA LUCRULUI ALTUIA. francezi sunt, în adevăr, unanimi spre a aplică art. 1599 și Ia schimb, întrucât acela care dă în schimb un lucru străin face un act tot așa de contrar legei ca și acel care îl vinde (*), Art, 1407 c. Această soluție rezultă și din art. 1407 al codului CIV¹¹‘ nostru. Acest text, pe care 1-ain explicat în tom. IX al Coment. noastre, p. 15, consideră, în adevăr, schimbul ca nul, de câteori unul din copermutanți nu este proprietarul lu- crului făgăduit de el. Dacă schimbul lucrului altuia este nul, cum sar putea ca vânzarea lucrului altuia să fie validă?... Procurarea Dar, dacă vânzarea lucrului altuia, adecă, contractul eare are ^e SCOP strămutarea proprietăței dela vânzător la altuia., oblig, cumpărător, trebue sa fie declarat la noi nul, ca și în Franța, de a face. |₎ₐzₐ ᵣₑg-ᵤ2ₑfₒᵣ fundamentale ale dreptului, cineva se poate foarte bine obligă în mod valid a-și procura un lucru străin și a-1 cedă altuia. In asemenea caz, debitorul (vânzătorul) și-a promis faptul său propriu, iar nu faptul altuia, și a contractat o obligație de a face, care, la caz de inexecutare, se va preface în daune (art. 1075 C. civ.) (²). Cazul când Apoi, chiar vânzarea propriu zisă a lucrului altuia, adecă prin eare vânzătorul se obligă a strămuta cumpără- arc de obicei torului imediat proprietatea lucrului vândut, este validă Xrmhiat u'atunci când are de obiect un lucru determinat numai genere, in genere (art. 964). Pentru ca vânzarea lucrului altuia Editai»/* să fie lovită de nulitate radicală, trebue ca ea să aibă de | obiect un corp cert și determinat, care, în momentul înche- iere! contractului, nu aparține vânzătorului. Asemenea vân- zare este, după cum am văzut, nulă în sens de inexistentă, pentrucă vânzătorul nefiind proprietarul lucrului vândut, nu-și poate îndeplini obligația de a strămută proprietatea acestui lucru la cumpărător. (') Vezi Guillouard, Vente, II, 922: Planiol, II, 1660, 2®; Lau- rent, XXIV, 619; Troplong, Echangc, I, 23, etc. C) Arntz, III, 952; Thiry, III, 537; Planiol, II, 1418, 2®: T. Huc, X, 61; Acollas, III, p. 260, 261; Laurent. XXI5,105; Baudry et Saignat, Vente, 116, p. 106, 107 j Aubry et Han, V, § 351, p. 52 (ed. a 5-a); Diimitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 91, pag. 93; Boissonade, Prajet de Code civil pour VEmpire du Japon, II, No. 44, p. 58; Pand. fr., v® Vente, 740; Repert. Sirey, eod. v°, 577, etc. DESPRE VANZAREA LUCRULUI ALTUIA. 97 Astfel, dacă ți-am vândut grâu, porumb, cărbuni, zahăr, exemple de cafea, etc., vânzarea este validă, deși nu am actualmente va' aceste producte în posesiunea mea, pentrueă din însăși natura lucrului rezultă ca amândoi am înțeles a face o vânzare productivă de obligații, adecă: a-ți transmite proprietatea productelor vândute, pe care mi-le voiu procură oricum și dela oricine voiu putea, iar nu a-ți transmite imediat pro- prietatea productelor vândute, aceasta fiind chiar cu nepu- tință, lucrul vândut fiind determinat numai în genul său (in genere). Productele vândute neaparținând nimănui, n’am vândut deci, în realitate, lucrul altuia; prin urmare, vân- zarea este perfect validă, fie ea civila, fie comercială (*). Asemenea vânzare se întâmplă foarte des în practica comerțului modern. Iată cum se exprimă, în această pri- vință un autor italian: „Clii vendc vino, frumento, che non ha, non vende cosa al- trui, perche le cose indeterniinate non appartengono a nessuno; la cosa venduta diventa determinata quando il venditore se le sia procurata; ogni giorno in commereio si vendono merci e derrate, che il venditore non ha, ma che puo procurarsi, eomprandole da altri" (²). Principiul nulităței, sau mai bine zis al inexistenței Aplicarea vânzărei lucrului altuia, se aplică, la noi, și în materie co- prineipîilorde mercială. Majoritatea autorilor francezi, întemeindu-se pe zărilor eomer- cuvintele întrebuințate de tribunul Grenier înaintea Corpului cⁱale- ț¹) Planiol, II, 1418, 1°; Arntz, III, 951; Thiry, III, 537, p. 551; Acollas, III, p. 268; Coimet de Santerre, VII, 28 bis I; Lau- rent, XXIV, 104; T. Huc, X, 61; Aubry et Rau, V, § 351, p. 53 (ed. a 5-a); Baudry et Saignat, Vente, 116, 123; Guil- louard, Idem. I, 188; Dumitrescu, op. cit., II, 91, pag. 92, 93, etc. O Gașca, Trattato della compra-vendita, I, 324, p. 442. La Romani, vânzările lucrurilor determinate numai în Dr. roman, genul lor (in genere) erau din contra, necunoscute, pentrueă, în această legislație, vânzarea nu putea să aibă, în genere, de obieet decât lucruri determinate în individualitatea lor (in ipso individuo), sau o cantitate de luat dintr’o masă determi- nată. In privința vânzărei lucrurilor de gen, Romanii recur- geau la stipulații. Vezi Dcrnburg, Pandekten, II, § 94, text și nota 18. 84300 7 98 C. C.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. L—VANZAREA LUCRULUI ALTUIA. legislativ^ admite validitatea vânzărei lucrului altuia în ma- terie comercială, rămânând ca vânzătorul să-și procure lucrul vândut, spre a-1 predă cumpărătorului (*). c. com. itai. Validitatea vânzărei lucrului altuia, în materie comer- Art' ⁵⁹‘ cială, este consacrată în mod expres prin art. 59 din codul de comerț ‘italian (²). Vânzarea eo- Acest text fiind eliminat de legiuitorul nostru comer- TrXilituiâ'ⁿu putem zice că vânzarea unui corp cert și deter- în dreptul minat, care, în momentul contractului, ar fi proprietatea nostru, altuia ₐᵣ £ validă în materie comercială, pentrucă în ma- terie comercială, ca și în materie civilă, vânzătorul fiind obligat a transmite cumpărătorului proprietatea lucrului vândut, el nu poate dă ceeace nu are. Nemo dat quod non babei. In acest sens, vânzarea lucrului altuia este nulă, ' adecă inexistentă (³), nu numai în materie civilă, dar și în materie comercială. Tot ce se poate zice este, precum am observat mai sus, că, atât în materie civilă, cât și în ma- terie comercială, vânzarea va fi valida, de câteori ea nu va _______BCLLCluj / Central University Library Cluj (’) Cpr. B6darride, Achais et ventes, 21 urm., pag. 36 urm.; Boistel, Precis de droit commercial, 453, p. 309 (ed. a 3-a); Guillouard, Vente, I, 194; Troplong, Idem, I, 239; Duver- gier, Idem, I, 223; Aubry et Bau, V, § 351, p. 53 (ed. a 5-a); Laurent, XXIV, 104. — Contra: Lyon-Caen et Benault, Tr. de droit commercial, III, 105; Bravard-Veyneres et Demangeat, Trăite de droit commercial, II, p. 464, text și nota 3 (ed. a 2-a). Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 123. C. com. ital. (²) lată cum se exprimă acest text: „La vendita commerciale Art. 59. della cosa altrui e valida; essa obbliga il venditore a farne l'acquisto e la consegna al compratore, sotto pena del risar- cimento dei dannP. (⁸) După d~l. Dumitrescu, vânzarea va fi rezolubilă, aplicân- du-se sancțiunea pe care o prevede codul de comerț, în caz când vânzătorul nu-și va îndeplini obligația sa. Nu se va admite termene de grație, etc. Vezi de acest autor, Codul de comerciu comentat, II, No. 111, p. 117. In teoria, pe care am expus-o mai sus, acei care cred că vânzarea lucrului altuia este rezolubilă, recunosc judecăto- rilor dreptul de a acordă un termen vânzătorului pentru pre- darea lucrului vândut. Dacă înăuntrul acestui termen vânză- torul, care a vândut un lucru străin, a devenit proprietarul acestui lucru, cumpărătorul nu va mai avea nimic de reclamat. Cpr. Colin et Capitant, op. cit., II, p. 433. DESPRE VÂNZAREA LUCRULUI ALTUIA. 99 avea de obiect un corp cert și determinat, mobil sau imobil, ci un genus (art. 968) (¹). Principiul nulităței sau mai bine zis al inexistenței vân- Aptie. prin- zărei unui corp cert și determinat, aparținând altuia, se aplica nu numai la imobile, dar și la mobile (²), și chiar mobiliare, la vânzarea unui vas (lucru mobil, după art. 490 O. com.)(³), nefiind nicio rațiune de a distinge între aceste doua cate- gorii de lucruri. Cumpărătorul de bună credință al unui mobil corporal, Art. ii>09 c. devenind însă proprietarul lucrului vândut prin prescripția eⁱvlL instantanee, statornicită de art. 1909 C. civil, el nu va fi expus Ia acțiunea în revendicare din partea adevăratului proprietar al lucrului vândut, decât în cazurile excepționale prevăzute de acest text. Cumpărătorul va puteh să invoace și el inexistența Drepturile vânzărei, ca si vânzătorul, pentrucă nimene nu-1 poate sili cumpărăto- • , ’ • • , ¹ i - - ralul, a invoca prescripția, în baza căreia el a devenit proprie- tarul lucrului vândut (⁴). Vânzarea lucrului altuia constitue ea sau nu un titlu Uzucapiunea. just putând servi de bază uzucapiunei de 10—20 de ani? In teoria acelor care cred că vânzarea este nulă în sens de Controversă. inexistentă, ea nu poate constitui pentru cumpărător o justă cauză, care să-l poată conduce la prescripția achizitivă de 10—20 de ani, pentrucă neantul nu poate să producă efecte juridice; pe când soluția contrară este, din contra, singură admisibilă în teoria acelor care admit numai anularea sau rezolvirea acestei vânzări (⁵). (') Vezi asupra vânzărei lucrului altuia în materie comercială, Eft. Antonescu, Codul comercial adnotat, I, art. 60, 61, No. 88 urm., p. 443 urm. (²) Cpr. Laurent, XXIV, 110. (³) Cas. fr. D. P. 70. 1. 127. (⁴) In Franța se decide însă, în genere, că cumpărătorul nu are nici pᵣ. fᵢₐₙₒₑz. dreptul, nici interesul de a propune anularea vânzărei, decât Controversă, în cazurile excepționale în care el ar fi expus la o acțiune în revendicare din partea adevăratului proprietar. Aubry et Bau, V, § 351, p. 53, nota 56 (ed. a 5-a); Zachariu!, Ilandbuch des fr. Civilrechts, II, § 351, p. 371, nota 26 (ed. Anschutz).— Vezi însă Laureat, XXIV, 110; Colmet de Santerre, VII, 28 bis XIX, etc. (⁵) Vezi tom. XI al Coment. noastre, p, 259, 260. 100 C. C.—CARTEA III.—TIT. V.—CAP1T. L —VAHZABEA LUCRULUI ALTUIA. Validitate» Ce trebue să decidem în privința vânzărilor consimțite conXtît^dcere^e sau moștenitorul aparent (*) ? După părerea pe moștenitorul care am susținut-o din toată convingerea, aceasta este vân* zarea unui lucru străin. Cumpărătorul, indiferent dacă este de bună sau de rea credință, n’a putut dobândi niciun drept, pentrucă vânzătorul nefiind proprietar, n’a putut transmite proprietatea pe care el n’o avea. îndată deci ce adevăratul moștenitor se va ivi și-și va cere lucrul său, se va aplică, principiul: Resoluto jure, dantis, solvitur jus accipientis (²). Sensul cuvin’ telor moște- nitor aparent. Jurisprudența noastră. (*) Erede sa.ii moștenitor aparent, zice Curtea de casație, este acela, care s’a comportat ca moștenitor, îndepărtat apoi de ade- văratul moștenitor, fie cu titlu legal de sânge, fie pe baza unui testament anulabil, doctrina nefăcând și rațiunea neîn punând nicio distincție în această privință. Dreptul din 1915, No. 36, considerent dela p. 283, coloana l-a. Vezi și Jurisprudența română din 1915, No. 19, p. 290, No. de ordine 277. (²) Vezi asupra acestei controverse celebre, asupra căreia vom mai reveni mai la vale, când vom interpretă art. 1399—1401, tom. X al Coment. noastre p. 57^ urm. și trimeterile făcute acolo la volumele noastre anterioare, unde am discutat mai pe larg chestiunea. Vezi, în sensul părerei noastre, M. A. Du- mitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 97, p. 98 urm. și Em. Dan, Cr. judiciar din 1907, No. 66.— Contră: E. Petit,. Cr. judiciar din 1915, No. 77, p. 631. Cu toate acestea, o jurisprudență constantă validează înstrăi- nările moștenitorului aparent consimțite către un cumpărător de bună credință. Vezi numeroasele decizii citate în tom. X al Coment. noastre, p. 577, nota 2, la care trebue să adăogămr C. Iași, Justiția din 1916, No. 7. Ultima decizie a Curței de casație este, din 6 Martie 1915. Vezi Dreptul din 1915, No. 36 și Jurisprudența română din 1915, No. 19, p. 290,. No. de ordine 277. Principiul că actele făcute de eredele apa- rent în succesiune sunt opozabile adevăratului moștenitor, ziee această importantă decizie, este recunoscut de doctrină și ju- risprudență în vederea interesului terțiilor de bună credință și mai ales în interesul înlesnirei circularei bunurilor, iar legiuirea actuală a codului civil, prin art. 117, 1097 și 1824,. deși nu rezolvă decât cazuri speciale, îndreptățește totuși in- terpretarea în sensul validităței actelor făcute de moștenitorul aparent. Și principiul validităței acestor aete urmează a fi admis și sub legiuirea Caragea, de oarece această lege trebue să fie interpretată prin izvoarele ce i-au servit la alcătuire, și în care se vede că acest principiu a fost recunoscut. Dar aci vom reproduce chiar considerentele înaltei Curți. VALIDITATEA ÎNSTRĂINĂRILOR FĂCUTE DE MOȘT. APARENT. 101 Am terminat cu vânzarea lucrului altuia. Trecem acum închirierea la închirierea lucrului altuia. Chestiunea închirierei lucrului llⁱc7uiâ al „Considerând că principiul opozabilităței față de adevăratul moștenitor, a actelor făcute de un erede aparent în succesiune a fost recunoscut și eonsființit de jurisprudența romană și el rezultă în mod categoric din Digeste, legea 44 din răspun- surile lui Scoevola (uu se arată însă în acest considerent nici cartea, nici titlul din Digeste) (*); „Considerând că vechile legiuiri românești își au toate obârșia lor în legiuirile bizantine, din care au împrumutat principiile de drept ce le-au aplicat apoi potrivit obiceiurilor și instituțiunilor băștinașe; Că, în colecția prescurtată a legiuirilor împărătești, întoc- mită de Andronache Donici și care, deși a avut putere de lege numai în Moldova, totuși a servit la alcătuirea și inter- pretarea codului Caragea, se prevede că cel ce va fi stăpânit cu bună credință moștenirea ce se cuvine altuia, o va întoarce în starea. în care se va fi aflat în vremea ce i s’a făcut cererea; Că din această dispoziție rezultă că, și în vechea noastră legislație, a trecut din dreptul roman și s’a admis valabilitatea actelor făcute de eredele aparent, și acest principiu trebue admis și sub legea Caragea, care urmează să fie interpretata prin izvoarele ce i-au servit la alcătuire, atâta timp cât această legiuire nu cuprinde nicio dispoziție care să răstoarne prin- cipiul ; Că, așa fiind, este fără îndoială că legiuirea Caragea a admis și ea. principiul consacrat în legiuirile anterioare ce i-au servit de bază, admițând valabilitatea actelor făcute în moștenire de un erede aparent și opozabilitatea lor adevăra- tului moștenitor, etcA. In favoarea validităței actelor făcute de moștenitorul aparent, L. din 9 Main în dreptul actual, se mai trage argument prin analogie și din Art. 7 art, 7 § ultim al legei din 9 Maiu 1904, pentru exploatarea ® Atim. (*) După toate probabilitățile, Cartea a înțeles a se referi la L. 44, Dig., De Dr. roman. re judicata, 42, 1. Iată cum se exprimă acest text: .Ex contractu. paterna aclam est cum pupilla tutore auctore, et condamnata est. Postea tutores abstinuerunt am tenis paterni», et ita bona dcj'wicti ad substituia, vel ad eoherudes pervenerunt. Quwritur, an hi cx cansa judicati teneantur? Re- scripsit: dandam in eos actionem, nisi culpa tutorum pupilla condemnata est*. Iată și traducerea acestui text, care nu este tocmai clar: „O pupilă autorizata de tutorul său. a fost chemată în judecată, în virtutea unui con- tract emanat dela tatăl ei (defunct), și această pupilă a fost «îndemnată. In urmă, tutorii făcând-o să renunțe la succesiunea părintelui ei, bunurile defunctului au trecut la un substituit san la eomostenitorii fetei. Chestiunea este de a se ști dacă lucrul judecat față dc pupilă este opozabil acestor din urmă. Am răspuns că executarea lucrului judecat trebue să fie îndrep- tată contra lor, afară de cazul când pupila în chestiune ar fi fost eondem- nată din culpa tutorilor". 102 C. C.— CART. III.—TIT. V.—CAPIT. I.—ÎNCHIRIEREA LUCRULUI ALTUIA. altuia este și ea controversată. După unii, spre a putea dă un lucru cu chirie, trebue a fi sau proprietarul lui, sau a aveâ folosința lui, sau, în fine, a fi însărcinat cu adminis- trația lui. Acel care nu are nieiun drept asupra lucrului n'ar putea deci să transmită folosința lui, după cum nu poate transmite nici proprietatea acestui lucru (¹), La aceasta se răspunde însă că închirierea, lucrului altuia este validă între părți, pentrucă închirierea nu este un contract translativ de proprietate, ci un contract pro- ductiv numai de obligații; or, nicio regulă de rațiune și de drept nu se opune la contractarea unei obligații cu privire la lucrul altuia, afară, bine înțeles, de daunele la care ar putea să dea Ioc inexecutarea obligației(²). închirierea lu- crului altuia este deci validă, pe de o parte, în baza prin- cipiului libertăței convențiilor, iar pe de alta, în baza drep- tului recunoscut oricărui contractant de a promite faptul Ce este pro- prietarul apa- rent. Revendicarea lucrului închi- riat, de către proprietarul lui. Contro- versă. și consolidarea dreptului de a exploata petrolul și ozocherita pe proprietățile particulare; căci, după acest text, consacrat și de jurisprudență, sunt valide concesiunile petrolifere conce- rtate de proprietarul aparent al terenului. Vezi, asupra acestei materii, D. Comșa, Scrieri de drept, I, p. 336 urm. (Bucu- rești, 1912), precum și Gr. Flaișlen, Cr. judiciar din 1907, No. 29, p. 226 urm. Prin proprietar aparent se înțelege acela care are o stăpâ- nire de fapt nomine suo, iar nu nomine aliena. C. București, Cr. judiciar din 1907, No. 18, p. 142. (l) Vezi, în acest sens, Laurent, XXV, 56; T. Huc, X, 287; Duvergier, Louage, I, 82 și 531; Duranton, XVII, 34, etc. (²) Cpr. Gruillouard, Louage, I, 52; Troplong, Idem, I, 98; Baudry et Wahl, Idem, I, 125, p. 69, 70 (ed. a 3-a); Colmet de Santerre, VII, 159 bis II; Râpert. Sirey, v° Bail en ge- neral, 179; Trib. Bruges (Belgia), Sirey, 1903. 4. p. 15, 16 și Dreptul din 1904, No. 5, p. 37 urm. (cu observ, noastră). Vezi supră, p. 20, ad notam, și tom. IX al Coment. noastre, p. 40. Rămâne însă bine înțeles că arendarea sau închirierea lu- crului altuia, făcută chiar de un posesor de bună credință, nu este obligatorie pentru proprietarul lucrului, care va putea în totdeauna să-și ceară lucrul său dela arendaș sau chiriaș,' de oarece acest contract este pentru el res inter alias acta. Cpr. Thiry, IV, 5, p. 8; T. Huc, X, 287; Laurent, XXV, 57. — Contra: Gruillouard, Louage, 1, 56 și 448; Baudry et Wahl, Idem, I, 66, pag. 38, etc. Vezi tom. IX al Coment. noastre, p. 40, text și nota 3. DESPRE PREȚUL VANZAREI. 103 altuia, principiu consacrat în Franța prin art. 1120 din codul civil, și care există și la noi, deși acest text n’a fost reprodus în codul nostru (*). Dar, dacă această chestiune este controversată, nu mai Caaul când rămâne îndoială ca se poate dâ eu chirie sau în arendă j^p^lueru- lucrul altuia, atunci când locatorul are asupra lucrului un iui drept drept real sau personal. Astfel, uzufructuarul poate, să în-realper' chirieze altuia lucrul supus uzufructului (art. 534); loca- tarul principal poate să subînchirieze lucrul închiriat de el, de câteori această facultate nu i-a fost interzisă prin con- tract (art. 1418) (’), etc. Cât pentru închirierea sau arendarea lucrului indiviz, inehierea iu- de către proprietarul în indiviziune, chestiunea este iarășicru U¹ ⁱⁿ ⁿⁱz' controversată (³). 3° Despre prețul vânzărei. Al treilea și ultimul element necesar pentru existența unei vânzări este prețul (⁴): ᵣ Sine pretio nulla est vcnditioa zice Ulpianț⁵): „Vânzarea cea fără de preț nu se ține nici ț¹) Vezi tom. V, al Coment. noastre, p. 99, 100. Cpr. art 1174 din codul Calimach. (881 C. austriac), reprodus tot acolo. (²) Cpr. Arntz, IV, 1122, pag. 3. (³) Vezi autoritățile citate pro și contră în tom. IX al Coment. noastre, p. 55, nota 2. Mai vezi aeelaș tom. p. 540, text și nota 6, precum și tom. III, partea l-a, p. 231, text și nota 2; tom. III, partea Il-a, p, 450, nota 3 (ed. a 2-a), etc. (*) Sub denumirea de preț se înțelege tot ce a intrat în mâna Ce se înțelege vânzătorului, fie eu titlu de preț principal, fie cu titlu de Pr‘ⁿ preț, dobândă, prezenturi (pots-de-vin, epingles), etc. Cpr. Trop- long, Fente, I, 161. Astfel, Curtea de casație din Franța a decis că, în unele vânzări, cumpărătorul, pe lângă preț, mai trebue să plătească micile gratificări obișnuite, precum este, de exemplu, aldămașul, aeeste gratificări fiind subînțelese în convenția părților. D. P. 60. 1. 403; Sirey, 60. 1. 955; Cpr. Baudry et Barde, Oblig., I, 564, p. 576 (ed. a 3-a); Larom- biere, Idem, II. art. 1160, No. 2; Laurent, XVI, 509; Demo- lombe, XXV', 20; Pand. fr., v° Oblig., 8168, etc. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 294, nota 2. (⁸) L. 2 § 1, Dig., De contrahendi emptione, 18. 1 și Instit., 3, 23, De emptione et venditione, § 1, ab initio. unde se zice: 104 COD- CIV.—CARTEA III.—TJT. V.—CAPIT. I.—PREȚUL VANZAREI. într’o samă", zice codul lui Andr. Donici (§ 16, capit- 11, despre vânzări) (*)- Cazul când Iată o speță curioasă, care s’a prezentat în practică și e&^prețai^o^ care sar crede că nu există preț. Un institutor cum- sarcinâ » bu- pără un stabiliment de educație, stipulând că el nu înțelege obiectul*con-⁶*¹ obligă personal și că prețul nu va fi datorit decât de tractuiui. stabiliment, care singur îl va plăti. S’a susținut că asemenea vânzare este nulă pentru lipsă de preț, însă vânzarea a fost eu toate acestea validată, pentrucă de câteori o vân- zare este făcută sub condiția că cumpărătorul nu va fi personal obligat la plata prețului, și că acest preț va fi considerat ca o sarcină a bunului ce face obiectul contrac- tului, cumpărătorul a înțeles să nu se oblige asupra tuturor bunurilor sale, ci numai cu bunul a cărui proprietate i-a fost transmisă prin efectul vânzărei. Cu alte cuvinte, speța de mai sus este identică cu aceea în care cumpărătorul ar fi zis: „Cumpăr cu prețul cutare, însă acest preț nu va putea fi plătit decât eu bunul ce cumpăr". Gajul vânză- torului fiind, în specie, mărginit la bunul ce face obiectul contractului, creanța sa se găsește mărginită la acest bun; de unde rezultă că ea va încetă de a există în totul sau în parte, dacă bunul vândut piere prin caz fortuit, sau este astfel deteriorat încât devine insuficient la achitarea prețului (²). Restrângerea dreptu lui creditorului numai la unele bunuri. Controversă, „Pretium autem constitui, oportet., nam nulla emptio sine pretio esse potesP. Vezi și Instit. De divisione rerum et gualitate, 2. 1, § 41, unde se zice; „Venditm vero res et tradita non odiier emptori adquiruntur, quam si is venditori pretium sol- vent, etc“. „Geld macht den MarkP, zice un vechiu proverb german „Banul face târgul“, iar Loysel zicea, de asemenea; „II faut payer, qui veul acheter^ (Institute» coutumieres, I, p. 384, No. 408, ed. Dupin et Laboulaye din 1846). f¹) Această regală este absolută și n’ar primi excepție decât atunci când lucrul ar fi fost predat și primit înainte de a se fi convenit asupra prețului. Cum s’ar putea, în adevăr, anulă vânzarea, dacă după primirea lucrului, cumpărătorul l-ar fi vândut și el la rândul lui, predându-1 altui cumpă- rător? Cpr. Bedarride, Aehats et ventes, 77, p. 114. (²) Vezi Mourlon, Examen critique ct pratique du Comment. de Troplong sur Ies prwilbges, 1, 8, p. 19 urm. (ed. din 1855). Alta este însă chestiunea de a se ști dacă o persoană se poate împrumută en o sumă de bani, restrângând dreptul general al creditorului numai la unele bunuri ale sale dcter- PREȚUL VANZABEI. — ART. 1303, 1304 C. CIVIL. 105 Prețul trebue să aibă trei calități, zice Pothier (*). El Calitățile ce trebue să consiste într’o sumă de bani, să fie serios și de- terminat sau, cel puțin, să poată fi determinat. „Prețul lu-prețui, c. ci- erului vândut, zice art. 1415 din codul Calimaeh, trebue să fie in hani, adevărat iar nu iconomicos, hotărit și drept^ (²). Ne vom ocupa despre fiecare calitate a prețului în parte, transcriind mai întâi textele pe care legea noastră le consacră acestei materii. Art. 1303. — Prețui vânzărei trebue să fie serios și determinat de părți. (Art. 961,1294, 1304 C. civ. Art. 60 C. corn. Art. 1591 C. fr.). Art. 1304. Cu toate acestea, determinarea prețului poate fi lăsată la arbitrarul unei a treia persoane. (Art. 1015, 1303 C. civ. Art. 61 C. corn. Art. 1592 C. fr.) (a). minate. Afirmativa este admisă, în genere, deși chestiunea este controversată. S’a decis, în adevăr, că deși după art. 1718 C. civil, oricine este obligat personal, este ținut de a-și în- deplini obligațiile sale cu toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare, totuși se poate conveni în mod valid că creditorul nu va avea niciun drept de gaj asupra unui lucru anume determinat prin convenție, mai ales dacă acest lucru este de o valoare relativ mică și dacă debitorul a în- țeles a-1 sustrage dela urmărirea creditorului, din cauza unor amintiri de familie. In asemenea caz, debitorul conservă în patrimoniul Ini lucrul ce și-a rezervat în mod expres, chiar dacă celelalte bunuri ce i-au rămas nu ajung la plata dato- riilor sale. Această clauză n’are însă nicio valoare și rezerva făcută de debitor își pierde rațiunea ei de a fi, de câteori bunul rezervat este urmărit de alți creditori ai debitorului. Vezi în acest sens, Justiția de pace din Bar-Le-Duc, revista Justiția, care apare la Iași sub direcția noastră, No. 4, din 1 Ianuarie 1916, p. 117 urm. (cu observ, noastră). Vezi asupra acestei chestiuni, Mourlon, op. cit., I, 9 și 10, p. 22 urm. (’) Pothier, Vente, III, 17, p. 9 (ed. Bugnet). (²) „Der Kaufpreis muss iu barem Gelde bestehen, und darf o. austriac. wder unbestimmt, noch gesetzwidrig sein*¹, zice art. corespun- Art. 1054 in zător (1054 in fine, din codul austriac). fiⁿe- (*) Textul corespunzător francez (1592) și cel italian (1454) Deoseb. de re- adaogă: „Dacă terțiul nu voește sau nu poate fixa prețul, nu dacție de C. există vânzare*. Cpr. art. 1417, 1418 C. Calimaeh (1056, francez. 1057 C. austriac). Acest aliniat a fost eliminat de legiuitorul nostru, lucrul înțelegâudu-se dela sine, pentrucă vânzarea este, în asemenea caz, supusă unei condiții (cpr. Instit., III, 23, 106 COD. CIV,—CARTEA III.—TIT. V.—CAP1T. I.—ART. 60, 61 C. COM, Art. 60 C. Com.—Vânzarea făcută pe un preț nedeterminat în contract este valabilă, dacă părțile au convenit asupra unui mod de a-1 determină în urmă. (Art. 61 C. com. Art. 1303 C. civ. Art. 60 C. com ital.). Art. 61 C. Com.—Vânzarea făcută pe adevăratul preț sau pe prețul curent este asemenea valabilă. In acest caz. prețul se de- termină conform dispozițiunilor art. 40(!). Determinarea prețului poate fi încredințată arbitrului unei a treia persoane desemnată în contract, sau rămasă a se alege în urmă. Când persoana desemnată sau aleasă nu voește sau nu poate primi, părțile trebue să proceadă la o nouă numire. Dacă părțile nu se învoesc, numirea se facă de justiție. (Art. 40, 60 C. eoni. Art. 1304 C. civ. Art. 60 Cod. com. ital.). a) Prețul trebue să consiste in bani. Căzni când Prețul vânzărei trebue să consiste în bani; căci' dacă ar ct,nsistă într’un lucru, contractul n’ar mai ti o vân- zare, ci un schimb (²). Schimbul este, în adevăr, un con- . _. BCL Cluj / Central University Library Cluj § 1 și L. 15, Cod. De contr. emptione, 4. 38), care neînde- plinindu-se, face ea vânzarea să nu exis! e. Cpr. Marcade, VI, art. 1593, No. II, p. 180; Arntz, III, 962; Thiry, III, 539; Duranton, XVI, 110; Baudry et Saignat, Vente, 135; Du- vergier, Idem, I, 162; Guillouard, Idem, I, 105; Troplong, Idem, I, 155; Laurent, XXIV, 74, 75. Vezi infră, pag. 123 și 124, ad notam, precum și tom. VI al Coment. noastre, p. 33. Codul italian mai adaogă ca se poate conveni ca prețul să rezulte dintre mercurială certă și determinată. Cpr. art. 40 și 61 din codul nostru comercial. Art. 40 C. (') Ari. 40 C. com. — Când urmează a se hotărî adevăratul preț com- sau prețul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului al efec- telor publice și al titlurilor industriale, el să ieă după listele bursei, sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după acelea ale locului celui mai apropiat, sau după orice altfel de probă. (Art. 38 Cod. com. ital.). Vezi, asupra acestui text, M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, I, p. 443 urm.; Eft. Antonescu, Codul co- mercial adnotat, I, p. 271, 272; Cesare Vivante, Traitato di diritto comerciale, IV, 1676, 1704, 1910, etc. (²) Cpr. Pothier, Vente, III, 30, p. 13; Baudry et Saignat, Idem. 128; Troplong, Idem, I, 147; Duvergier, Idem, I, 147; Guil- lonard, Idem, I, 92; Beudant, Idem, 125, p. 83; Bedarride, PREȚUL VANZAREL — ART. 1303, 1304 C. CIVIL. 107 | tract prin eare părțile își dan respectiv un lucru pentru l altul (art. 1405). Acest principiu n’a suferit niciodată în- ț doială, deși el nu e formal înscris în lege. El eră admis ( și la Romani^); de aceea art. 1294 zice ca cumpărătorul Achats et ventes, 45; Planiol, II, 1374; Thiry, III, 539; T. Huc, X, 34, etc. Iată cum se exprimă, în această privință, Domat (Lois ci- viles dans leur ordre naturd, I, p. 345, No. 1, ed. Caere): „Ce prix de la vente ne petit jamais âtre autre chose que de l’argent en monnaie publique, qui fait l’estimation de la chose vendue; et si pour le prix on donne quelque autre chose, ou qu’on fasse quelque ouvrage ou quelque travail, ce sera ou un dchange ou un autre contrat, mais non pas une vente“. f¹) „Pretium in numerata pecunia consistere debetu. Instit., loco cit., § 2, ab initio și Gaius, Instit., III, § 141, ab initio. Mai vezi L. 7, ab initio. Cod, De rerum permutatione et prcescriptis verbis, 4, 64, unde se zice: „Emptionem rebus fieri non posse, pridem placuit“. Prețul trebue să se plătească în monezi având cursul legal in ce poate în locul unde s’a făcut contractul (*). El poai^p însă fi sti- să emisiste pulat în hârtie monedă, în acțiuni, efecte publice, cambii sau prețul- alte bilete negociabile. Cpr. Bedarride, op. cit., 45. Prețul poate, de asemenea, fi stipulat într’o rentă. Baudry et Saignat, Vente, 128, in fine; Arntz. 111. 959; Planiol, II, 1374; Thiry, III, 539; Laurent, XXIV, 69; T Huc, X, 34; Beudant, op. cit., 126, p. 83; Aubry et Rau, V, § 349, p. 13 și 14 (ed. a 5-a), etc. Vânzătorul poate stipula ea prețul să fie plătit într’o rentă Stipnlarea viageră unui terțiu, de exemplu, precedentului proprietar, pentru alții. Cpr. Planiol, II, 1228. Acesta este cazul unei stipulații fă- Paliditate, cute în folosul unui terțiu, care, în lipsa unei dispoziții de- rogatorii dela dreptul comun, este validă și în legislația noastră, cu toată eliminarea din codul nostru a textelor res- pective franceze. Vezi, în privința validităței stipulațiilor pentru altul, tom. IV. partea l-a, al Coment. noastre, p. 421, nota 2; tom. V. p. 97 urm.: tom. X, p. 102, 103. Cpr. Cas. rom. Bult. 1903, p. 1314; Bult. 1904, p. 1226; C. Galați, O încât privește locul nude trebue să se plătească prețul, vezi explie-art. 1104, în tom. VI al Coment. noastre, p. 516 urm. — Dacă s’a stipulat eă prețul să se plătească în două locuri, jumătate din el va fi plătit îotr'uu loc și ju- mătate în celălalt loc. Cpr. Gașca, op. cit., II. 1063, p. 280. „Si quis Un stipulatur. Ephetti ef Caputc: hoc nit, ut Ephesi partem, et Cajmui partem petatu. L. 2 § 4. Dig.. De eo tp'od certa loco dări oportet. 13, 4-— Dacă fixarea locului alternativ de plată este lăsat la alegerea cumpărătorului, el va putea plăti la locul ce va alege. Gașca, op. și loco cit. 108 COD. CIV— CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. I.—ART. 1303, 1304. este obligat a plăti prețul; or, a plăti nu însemnează, în specie, a dă un lucru oarecare, pentrueă atunci n’ar mai există nicio deosebire între vânzare și schimb.' Art. 1145§2. Astfel, prețul nu poate să consiste în producte cotate la bursă, productele neputând fi asimilate banilor numerari decât hi cazul art. 1145 § 2 C. civil, în privința com- pensației (*). oblig, rieaîn- El ₙu poate, de asemenea, să consiste în obligația de a tinsul® vinzi-întreține cu cele trebuitoare pe pretinsul vânzător, în tot tor în cursul timpul vieței sale, aceasta nefiind o vânzare, ci un contract Gmtrlvewă. renumit, întrucât pretinsul cumpărător nu se obligă a plăti un preț în bani, ci a îndeplini o obligație de a face, con- sistând într’o serie de prestații, care n’au niciun raport cu acele ale unui cumpărător ordinar (²). Dreptul din 1903, No. 1, p. 3; Trib. Ilfov, Dreptul din 1910, No. 6, p. 44 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 32, p. 25’2; C. Iași, Dreptul din 1914, No. 30, p. 234 și revista Justiția' din 1916, No. 6, p. 163 urm. (cu observ, noastră), etc. Mai vezi asupra acestor stipulații, Șt. Scriban, Dreptul din 1915, No. 45, p. 359 urm. S’a decis, cu drept cuvânt, eă stipulația făcută în inte- resul unui terțiu, care ar cuprinde o liberalitate, nu este su- pusă regalelor de formă stabilite de codul civil pentru do- națiuni în genere; în acest caz, donațiunea are a fi conside- rată ca un accesoriu care urmează soarta contractului prin- cipal și, prin urmare, chiar dacă acel contract este constatat printr’un act sub semnătură privată, liberalitatea este totuși validă. Cas. S-a l-a, Bult. 1904, p. 1227; C. Iași, Dreptul din..1914, No. 30, pag. 234, etc. In acelaș sens, Baudry et Barde, Oblig., I, 167; Aubry et Rau, IV, §343 ter, p. 527. Art. 1642 § 2 cuprinde o aplicare a acestui principiu în privința constituitei unei rente viagere în folosul unui terțiu. Vezi tom. IV, partea l-a, al Coment. noastre, p. 300. (') Gnillouard, Vente, I, 93; Baudry et Saignat, Idem, 128; Duvergier, Idem, I, 147; T. IIuc, X, 34; Pand, fr., v° Vente, 790. V. tom. VI al Coment. noastre, p. 738. — Contră: Marcade, VI, art. 1591, 1592, No. I, p. 178; Duranton, XVII, 129, etc. (²) Guillouard, Vente, I, 95; Baudry et Saignat, Idem, 128; Lanrent, XXIV, 70; T. Huc, X, 34; Trib. Gex și C. Lyon, Sirey, 68. 2. 258; !)• P. 69. 2. 30. — Contră: C. Pau și Nîmes, D. P. 92. 2. 231; Pand. Period. 92. 2. 57 și alte decizii citate în Pand. fr., v° Vente, 795. Cpr. Cas. rom. Bult. 189’,.p. 1337; Bult. 1892, p. 1095. Vezi și Troplong, Vente, I, 158. — In consecință, s’a decis, în sensul acestei din Nesupunerea liberalităților la regulele de fortnă relative la donațiuni. Art. 1642 § 2. PREȚUL VANZAREI. - ART. 1303, 1304 C. CIVIL. 109 S’a decis însă eă, în acțiunea în anulare a unei van-Admiterea de zări pentru nenumărarea prețului, răspunsul dat la intere- ^7 a soluție? gator de către pârît în termenii următori: „Nu i-ain dat contrare celei, nieiun ban, dar mi-a vândut imobilul mie, pentrucă am îngrijit de raaⁱ SU⁵‘ de el, fiindcă era bolnavun asemenea răspuns poate să fie apreciat de instanța de fond în sensul că din el rezultă că prețul consistă într’o sumă de bani, pe care cumpărătorul aveâ s’o primească dela vânzător pentru îngrijirile ce i-a dat, fără ca prin această interpretare să se denatureze răspunsul la interogator sau principiul eă prețul vânzărei nu poate să consiste într’un fapt oarecare. In adevăr, din răspunsul la interogator reprodus mai sus, rezultă că cumpărătorul, în schimbul sumei ce avea să primească dela vânzător pentru îngrijirile ce i-a dat, a primit imobilul în chestiune, cu alte cuvinte, că prețul consista în bani (l\ Dacă prețul a fost din capul locului fixat în bani, Darea, unui contractul rămâne tot o vânzare, cu toate că cumpărătorul d^bauL s’ar fi liberat mai în urmă dând un alt lucru; căci înche- ierea convenției, iar nu executarea ei este , aceea care-i dă caracterul ei propriu p). Dacă prețul consistă parte în bani și parte în alte lu- cruri, caracterul convenției se va determina de judecători, după importanța sumei sau lucrului stipulat (³). Cazul când prețul con- sistă în bani, și lucruri. urmă păreri, că dacă văzătorul predă cumpărătorului lucrul vândut, la facerea actului, prin aceasta este evident eă el voește că dela acea dată să se desbrace în mod irevocabil de proprietatea lucrului vândut, iar nu dela data morței sale. Cât pentru clauza din contract, relativă la obligația cumpă- rătorului de a întreține cn cele necesare pe vânzător cât va trăi, ea constitue o modalitate a prețului și nu schimbă na- tura contractului de vânzare într’o donațiune morțiș causa. Cas. S-a I-a, decizia No. 325, din 12 Maiu 1915. Jurispru- dența română din 1915, No. 30, p. 466, No. de ordine 471. ț¹) Cas’. S-a I-a, decizia No. 236, din 13 Aprilie 1915. Juris- prudența română din 1915, No. 25, p. 387, 388, No. de or- dine 375 (²) Cpr- Arntz, III, 959; Thiry, III, 539; Marcade, VI, art. 1591, 1592, No. I, in fine, p. 179; Bedarride, Achats et ventes, 48, etc. (») Aubry et Rau, V, § 349, p. 14 (ed. a 5-a); Artnz, III, 939; T. Huc, X, 34; Guillouard, Vente, I, 94-1 ; Bddarride, Ăchats et ventes, 49 și Tr. du doi et de la fraude, III, 993, p. 49 (ed. a 4-a); Beudant, Vente, 126, in fine, p. 84; Nacu, III, p. 175. 110 COD. CIV.—CABTEA III—TIT. V.—CAPIT. I.—ABT. 1303, 1304. Prețul rin acelaș Convertirea prețului într’o Prețui promis Dacă prețul consistă jumătate în bani și jumătate în blnTțijnmLlucru, se presupune că părțile au înțeles să facă o late în lucruri, vânzare ț¹). fixat într’o sumă de bani poate însă fi convertit, i act, într’o obligație împusă cumpărătorului de vongavio, *..■»' * 1 1 a întreține pe vânzător cu cele trebuitoare existenței sale (²). Dr. roman. La Romani, eră mare discuție asupra chestiune! de a se ști dacă prețul putea să consiste în alte lucruri decât în bani. Iată, în adevăr, cum se exprimă, în această privință, Gaius în Institutele sale (III, § 141): „Item pretium in numerata pecunia consistere debet. Nam in eeteris rebus an pretium esse possit, veluti honio, aut toga, aut fundus alteriusrei, valde quseritur. Noștri pr«ceptores putant, etiam C. Caragea. C. Calimach. Art. 1416. Consistarea prețului într’o rentă viageră, într’un drept de abitație, etc. Chestie de fapt. Cpr. L. L. 38 și 79, Dig., De contrahenda emptione, 18, 1 ț L. 21 § 4, Dig., De actionibus empti et venditi, 19, L etc. „Când tocmindu-ne, dăm lucrul pe bani numai, sau pe lucru numai, dar prețuit în bani, sau de o potrivă, atunci această tocmală se numește vânzare", zice codul Caragea (art. 1, partea III-a, capit. 2). „Dacă cumpărătorul unui lucru au dat pentru dânsul nu numai bani, ci împreună și alt lucru, zice art. 141(5 din codul Calimach (1055 C. austriac), atunci de vor covârși banii obișnuitul preț al lucrului dat cu bani, sau de vor fi de o potrivă cu prețul, atuncea se socotește tocmală această cumpărare; iar dacă obișnuitul preț al lucrului va covârși suma banilor, atuncea se socotește schimb". (’) Cpr. Duranton, XVI, 118; Ârntz, III, 959; T. Huc, X, 34; Guillouard, Vente, I, 94-1, etc. (²) Cpr. C. Amiens, D. P. 96. 2. 46.— Prețul poate, de ase- menea, sa consiste într’o rentă viageră, într’un drept de abî- tație, ete. S’a decis, în consecință, că vânzarea fiind un contract verbis, în care actul scris este cerut numai ad probationem, iar nu ad solemnitatem, un contract de vânzare nu poote fi anulat pe motiv de lipsă de preț, în caz când din con- venția părților rezultă că ele au convenit verbal ca parte din preț să consiste într’o rentă viageră și într’un drept de abi- tație- C. București, Dreptul din 1912, No, 23, p. 180. De altfel, este neîndoelnic că chestiunea de a se ști care a fost, într’un contract de vânzare, prețul acestei vânzări, atârnă de interpretarea dată clauzelor contractului, și această Interpretare fiind o chestie de fapt, este lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond, apreciere care scapă de sub contractul Curței de casație. Cas. S-a l-a, Bult. 1895, p. 1113. 111 PREȚUL VANZAREI. — ART. 1303; 1304. in alia re posse consistere pretium. Unde illud est, quod vulgo pu- tant, per permutationem rerum emptionem et venditionein contrahi, eamque speciem emptionis et venditionis vetustissimam esse: ar- gumentoqne utuntur Grceco poeta Homero, qui aliqua parte sie aii: svhsv ap’ otvîCevTo HapTjXopowvrs; ’A^atoI, akÂot jjl=v yaăxw, a/Âo: o’ a: dom aîStțptp, aXko: Si ptvoîj, aAAOt 5’ a'jv^ar gSsaotv, aXĂot S’ âvopaabăsaatv. Diverși» solicite auetores dissentiunt, aliudque esse existimant permutationem rerum, aliud emptionem et venditionem: alioquin non posse rem expcdiri, permntatis rebus, qme videatur res venisse, et qnm pretii nomine data esse; sed rursus utramqne rem videri (et) venisse, et ntramque pretii nomine datam esse, absurdum videri. Sed ait Oailius Sahinus, si rem Titio venalem habente, veluti fnndnm, acceperim, et pretii nomine hominem forte dederim, fundam qnidem videri venisse, hominem autem pretii nomine datum esse, ut fundus acciperetur“ ț¹). (’) lata traducerea acestui text: „Prețul trebue să consiste în monedă sunătoare. Poate el să consiste în alte lucruri, de exemplu, într’un sclav, într’o haina, sau un fond putea-va el fi prețul unui alt lucru? Chestia este viu discutată. Unii cred că prețul poate să consiste în alte lucruri decât în bani; de unde și opinia învechită că contractul de cumpărare și vânzare se formează prin schimbul lucrurilor, și ca aceasta este ipoteza cea mai veche. Ei trag argument din niște versuri ale poe- tului grec Ilomer, care zice într’un loc: „Grecii cei pletoși cumpără vin, unii cu acioae (airain), alții cu fier strălucitor, sau cu piei de vite, cei inai mulți cu juncani, alții, în fine, cu selavi“. Pour aeheter des vins tous Ies Grees i l’instant Livrent avec Tairain le fer eeîneeUnL La dcpGuille des bceufs, leurs troupeaux, leucs esclaves. „Partizanii școalei opuse înțelegând însă altfel lucrurile, cred ea altăceva este schimbul și altăeeva vânzarea; căci altfel este cu neputință de a se distinge, între lucrurile schimbate, care este lucrul vândut și care este acela dat drept preț; pe de altă parte, ar fi absurd de a se crede că fiecare lucru este în acelaș timp și lucrul vândut și prețul. Cadius Sabinus zice, eu toate acestea, că dacă Titius având un lucru de vânzare, de exemplu nu fond, eu primesc acest lucru, dându-i un sclav eu titlu de preț, fondul va fi considerat ea lucrul vândut, iar robul ca prețul dat pentru a avea fondul“. Vezi și Instit. Justinian, De emptione et venditione, III, 23, § 2, text citat. 112 COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. I.—ART. 1303, 1304. b) Prețul trebue să fie serios. c. calimaeh. Prețul trebue să fie serios (verum) sau real, iar nu Art. 1415. ₛ{ₘᵤiₐț Oᵣ; fictiv (j), nu iconomicos, după cum se exprimă, art. 1415 din codul Calimaeh (1054, in fine C. austriac), nici derisoriu sau ridicol. Anulare» Neseriozitatea prețului, de câteori este constatată de vânzărei. jₙₛtanțele de fond, este o cauză de anulare a vânzărei (²). Vânzare» lip- O asemenea vânzare nu poate valoră nici ca o dona- nu^ Vidări deghizată sau ascunsă sub forma unui contract cu titlu donațiune de- oneros, pentrucă, în specie, nu există vânzare, dîn cauza ghizatâ. Jipgei prețului, și donațiunile deghizate, pe care le admite atât jurisprudența cât și o parte însemnată din doctrină, cer neapărat ca contractul cu titlu oneros, în specie, vân- zarea, să aibă ființă, ceeace, încă odată, în cazul de față nu există (³). Când prețui Prețul este serios de câteori el se stipulează cu intenția este serios. * supră, p. 2, nota 1. Justinian, după ce reproduce textul de mai sus al lui Gaius, zice că ultimă părerea, adecă aceea a lui Procnlus, după care schimbul este un contract deosebit de vânzare, a fost dezvoltată de el în Digeste. „Quod et ante- rior es divi principes admiserunt, et in nostris Digestie latius significatur^. (’) Cpr. Judecăt. ocol. Zătreni (Vâlcea), Pagini juridice din 1915, No. 157, p. 1169.— S’a decis, în materie de impozit funciar, că nu este suficient ca instanța de fond să zică că prețul convenit între părți nu reprezintă valoarea reală a lucrului, pentru a-1 declară simulat, ci trebue a evidență și motivă din ce se deduce simulația prețului prevăzut în contract. Prin urmare, este casabilă decizia comisiei de apel când, spre a în- lătură prețul contractului de vânzare al unei păduri pusă în tăere, se mărginește a spune că acest preț e simulat, fără să arate din ce elemente a putut deduce această simulație. Cas. S-a IlI-a, decizia No. 65, din 13 Maiti 1915. Jurisprudența română din 1915, No. 30, p. 480, No. de ordine 497. (²) Cpr. C. Craiova, Dreptul din 1909, No, 49, p. 387. Vezi asupra neseriozităței prețului, un interesant articol al d-lui lonescu- Olt, întitulat: „De ce fel de nulitate sunt izbite vânzările în care prețul este neserios¹*, publicat în Cr. judiciar, din 1915, No. 36, pag. 293 urm. (s) Cpr. M. A. Dumitreseu, Codul de comerciu comentat, II, 115, p. 120. PREȚUL VANZAREI.— ART. 1303, 1304. 113 de a fi plătit și cerut ('). Dacă el este simulat sau fictiv, nu există vânzare. Astfel, nu există vânzare, ei o donațiune, de eâteori prețul a fost restituit cumpărătorului prin însuși contractul de vânzare (²). Dacă însă remiterea prețului s'a făcut în urma contractului, aceasta este un nou contract care n'ar împedică vânzarea de a avea loe (³). Prețul ar fi serios, chiar dacă cumpărătorul ar fi in- insolvsbili- solvabil în momentul contractului, pentrueă vânzătorul s, putut să aibă încredere în restabilirea creditului cumpără- torului. Soluția contrară n'ar putea fi admisă, decât atunci când din împrejurări ar rezultă că prețul stipulat nu tre- buia să fie cerut (*). Prețul nu trebue să fie derizoriu, ceeace însemnează Prețui nu că el trebue sa fie, în genere, în proporție cu lucrul vândut, Astfel, de exemplu, n’ar există vânzare dacă mi s ar fi vândut o moșie cu un ban (tino nummo) (⁵). Părțile sunt însă li- bere de a determină valoarea lucrului vândut și, în conse- cință, prețul lui, așa cum ele înțeleg și le povățuește in- teresul. Prețul poate fi superior ^i chiar inferior valoare! lucrului vândut, după cum recunosc toți autorii. Aceasta este ț¹) Cpr. Cas. fr. D. P. 60. 1. 503; Sirey, 61. 1. 237; Judecat, ocol. Zătreni (Vâlcea), Pagini juridice din 1915, No. 147, p. 1169; Planiol, II, 1379; T. IIuc., X, 34; Guillouard, Vente, I, 95; Baudry et Saignat, Idem, 129, etc.—împrejurările din Chestie de care judecata își formează convingerea eă prețul este serios, faPr nu pot fi controlate de Curtea de casație, aceasta fiind o pură chestiune de fapt. Cas. S-a l-a, Bult. 1900, pag. 23 (decizie la care am luat și noi parte ca consilier). (“) nQwwni in venditione quis pretium rei ponit, donationis causa non exacturus, non videtur vendereu. L. 36, Dig., De contra- henda emptione, 18. 1. (s) Cpr. Pothier Vente, 111, 18, in fine, p. 10; Thiry, III, 539; Baudry, et Saignat, op. cil., 129, „Non autem pretii nume- ratio, sed convenția perficit sine scriptic habitam emptionem*. L. 2 § 1, Dig., loco cit. C) Cpr. T. Huc, X, 34; Planiol, II, 1379, etc. (“) Cpr. Pothier, Vente, III, 19, pag. 10; Lanrent, XXIV, 81, Marcade, VI, art. 1591, 1592, No. III; Nacu, III, p. 176, ete. Chestiunea de a se ști dacă prețul convenit este suficient Chestie de pentru ca, din acest punct de vedere, vânzarea să fie validă, drept, nu este o chestiune de fapt, ei o chestiune de drept. Beudant, Vente, 127, p. 84. 84800 8 114 COD. CIV.—CARTEA III,—TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1303, 1304. o consecință neapărată și fatală a libertăței economice și a schimbului între oameni ț¹). „Le vendeur a la liberte de vendre ă tel prix et ă telle me- sure qu’il souhaite, pourvu qu’il ne contravienne ni aux lois, ni aux usages“, zice Domat (²). Viiitatea pre- Nu trebue, deci, să confundăm viiitatea prețului cu ne- seriozitatea lui, pentrucă, pe când neseriozitatea prețului aduce inexistența vânzărei, viiitatea lui, din contra, nu împe- dică vânzarea de a-și avea ființă (³). „Si quis, donationis causa, minoris vendat, venditio valet; ...quotiens vero viliore pretio res donationis causa distrahitur, dubium non est venditionem vaiere^ (⁴). Aceasta este mai cu seamă adevărat la noi, unde viiitatea prețului nu autoriză nici într’un caz pe vânzător a cere anularea vânzărei pentru leziune (⁵). Rente mai De aci rezultă că este validă vânzarea unui imobil, venitul imobi-atunci când prețul lui consistă într’o rentă anuală mai luiui vândut, mică decât venitul lui, pentrucă, în specie, există un preț Controversă. gₑᵣ]ₒₛ pjᵤ țₒₐtₑ acestea, chestiunea este foarte Deosob. de C. fr. în privința Ieziți nei. -------——' iii ( pntrnl l Ji vctsitx I ț¹) Cpr. T. Huc, X, 34, 35: Planiol, II, 1375; Gașca, op. cit., I, 423, pag. 591; C. Craiova, Dreptul din 1897, No. 15, consid. dela p. 118, col. 2. (²) Domat, Lois civiles dans leur ordre naturel, I, p. 347, No. fi (ed. Carte din 1821). „Imperatores Antoninus et Ferus au- gusti Sexto Vero in hasc verba rescripserunt: Quibus mensuris aut pretiis negotiatores vina compar arent, in contrahcntium polestate esse; negue enim quisquam cogitur vendere, si aut pretium, aut mensura displiceat; proasertim si nihil contra consuetudinem regionis fiat“. (L. 71, Dig., De contrahenda emptione, 18, 1). (³) Cpr. Pothier, op. cit., 20 urm.; Tioplong, Vente, I, 150; Baudry et Saignat, Idem, 130, p. 128, 129 (ed. a 3-a); Guil- louard, Idem, I, 96; Planiol, II, 1380; Thiry, III, 539; Arntz, III, 960; Laurent, XXIV, 82 urm. Cpr. C. București, Dreptul din 1886, No. 40, ete. ț¹) L. 38, Dig., De contrahenda emptione, 18. 1. (⁵) Cpr. art. 1674 urm. din codul fr., eliminate de legiuitorul nostru. — Prețul mic, cu care s’ar fi vândut și cumpărat un lucru, nu poate fi considerat ea o consecință a dolului, dacă el nu este rezultatul unor machinaținni culpabile din partea vânzătorului, spre a induce pe cumpărător în eroare asupra valoarei lucrului vândut. Trib. Tecuci, Dreptul din 1915, No. 55, pag. 439. (®) Cpr. Troplong, Vente, I, 150; Baudry et Saignat, Idem, 131; PREȚUL VANZAREI. — ART. 1303, 1304. 115 controversată în această privință si însăși Curtea de casație din Franța a variat asupra ei. Aceasta a și făcut pe unul din membrii ei cei mai iluștri, și anume: Troplong, să-î adreseze o critică cam aspră, însă bine meritată. Iată, cum se exprimă savantul magistrat: „Les cours sont eu lutte d’arrets, et la Cour de cassatiom saisie trois fois de la question, n’a vu rien de inieux ă faire (elle qui est chargee de maintenir l’unite dans la jurisprudence) que de passer tour â tour d'un systdmc â l’autre, de consacre? successive- ment le pour et le contre, et de mettre tont le monde d’accord en se mettant en desaceord avec elle-mcine¹¹ ('). Dacă asemenea critică a putut fi adresată Curței de casație din Franța, cu atât mai mult ea ar putea avea loc la noi. unde nu există aproape chestie în care să nu se fi pronunțat decizii contradictorii. Aceasta a și făcut pe un avocat, căruia într’un proces i se opunea o decizie a Curței , do casație, să zică cu mult spirit: întoarceți lila Buletinului ce aveți în mână, căci acolo veți găsi o decizie contrară acelei ce invocați. „La Cour souvent varie, bien fol est qui cj Prețul trebue să fie determinat sau, cel puțin, să poată fi determinat prin clauzele contractului. In orice vânzare, prețul trebue să tic cert și determinat, zice art. 1303 P) din codul civil, bine înțeles de ambele Marcadc, VI, art. 1501, 1592, No. ITT, p. LSI urm.; Masse- Verge, IV, țț 675, p. 271, nota 24; T. IIuc, X, 34; C. Dijon, Sirey, 65. 2. 141; Cas. fr- D. P. 99. 1. 312: Sirey. 1900. 1. 175.— Contră: Laureat, XXIV, 85 urni.; Dnvergier, Vente, I, 148 urm.; Giuilouard, Idem, I, 97; Planiol, II, 1381; Colmet de Santerre, Vil, 14 bis III; Aubry et Hau, V, § 349, pag. 14, nota 26 (ed. a 5-a); Cas. fr. D. P. 96. 1. 36; C. Orlcans, Pand. Period. 98, 2, 294, etc. (’) Troplong. Vente, I, 150, p. 194 (ed. a 5-a, 1856), (²) Vezi Tratatul nostru în limba franceză, p. 432, 433. ■■ (³) „Sed et certum pretium esse debet¹*. Instit., § 1, ah initio, l De emptione et venditione, 3, 23. 116 COD, CIV. —CARTEA III. -TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1303, 1304. părți, iar nu numai de una din ele ț¹), nici de tribunale (²k Aceasta este evident, deși legea n’o spune în termeni expreși. Prețui Axat de Prețul odată hotărît de părți, nu mai poate, sub niciun ^micșorat cuvâ.nt, fi micșorat de judecători (³). Cât timp, deci, fixarea judecători, lui atârnă încă de voința uneia din părți, nu exista vân- zare, pentrucă nu există încă consimțimânt și legătură ju- ridică (juris vinculum) (⁴). Părțile pot însă adoptă orice mod de determinare ar crede de cuviință (cpr. art. 60 C. corn.), destul este ca ele să fie legate prin modul convenit între ele. Lăsarea fi xă rai pre- țului la vo- ința cumpără- torului. Fixarea pre- țului de vân- zător sau de ambele părți în viitor. (’) Astfel, vânzarea n’ar fi validă, dacă fixarea prețului ar fi fost lăsată la voința cumpărătorului; de exemplu: îți vând cutare lucru pentru prețul ce vei voi să-mi dai... quanti velis, quanti ccquum putaveris, quanti mstimaveris, habebi# emptum (L. 35 § 1, Dig , De eontrahenda emptione, 18. 1). Cpr. T. Hue, X, 37; Troplong, Vente, I, 151: Larombiăre, Oblig., II, art. 1174, No. 8; Laurent, XXIV, 73; Pand. fr., v° Oblig., 1094; Gașca, Tr. della compra-vendita, I, 421, p. 589, etc. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, p. 33, 34. Fixarea prețului nu poate, de asemenea, fi lăsată la voința vânzătorului sau la acordul viitor al părților, nici chiar în ma- terie comercială; căci, în asemenea eaz, contractul n’ar avei ființă (art. 964 C. civil). Vezi Cesare Vivante, Trattato di diritto- commerciale, IV, 1674, pag. 190, 191. Iată cum se exprimă acest din urmă autor: „Opiniunea după care, în vânzările co- merciale, determinarea prețului n’ar fi necesară, este greșită (e gbagllata); în adevăr, legea ușurează mijlocul de a desco- peri voința părților, de a o traduce în acte prin mijlocul cursului burselor, mercurialelor, arbitrilor, însă ea nu per- mite judecătorilor de a se pune în locul părților pentru a determină un acord incomplect. . . Astfel, n’ar fi validă vân- zarea prin care un comerciant s’ar obligă a cumpără toată mașinăria unei uzini; în asemenea caz, nedeterminarea pre- țului nu poate fi complectată prin elementele contractuale. In evoluția legislativă, tendința este, cu adevărat, favorabilă validităței unui asemenea contract, însă, în absența unui anume text de lege, nu se poate presupune că orice vânzare este fă- cută după justul ei preț (nel difetto di un testo di legge non si pub introdurvi la presunzione che ogni vendita sia faita pel giusto prezzo)u. (a) Baudry et Saignat, Vente, 134; Arntz, III, 962, etc. (â) Cpr. Cas. rom. Bult. 1879, p. 483. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 158. Vezi și infră, p. 122- (⁴) Cpr. Arntz, III, 961; Baudry et Saignat, Vente, 132; T. Hue, X, 36; C. Pau, D. P. 89. 2. 62, etc. PREȚUL VANZAREI. — ART. l.‘103, ]30A 117 Astfel, ele pot să-1 determine, fixându-1 la o sumă hotărîtă, sau referindu-se la un fapt care nu atârnă de voința lor; de exemplu: îți vând cutare imobil sau cutare marfă pentru prețul ce ele mă costă; sau îți vând o cantitate de producte cu prețul cu care ele sunt cotate astăzi la bursă (art. 61 C. eom.) (*), etc. Determinarea prețului este deci suficientă atunci când Vânzarea pe lucrul se vinde cu prețul cu care îl vând ceilalți corner- ^04™"’ cianți, adecă cu prețul curent; cu prețul cu care vânzătorul a cumpărat acest lucru, sau cu acela cu care vânzătorul îl va puteă revinde la rândul Iui, etc. (a). De asemenea, se poate vinde un lucru pentru suma sumane aî în ce ai actualmente în pungă, sau în casa d-tale de fier (³), d^fler? quanlum pretii in arca habeo (L. 7 § 1, Dig., De con- trahenda emptione, 18. 1)(⁴); pentrucă deși, în asemenea caz, prețul este necunoscut de una din părți, totuși el este cert. „Magis enim ignoratur, quanti emptus sit, quam in rei veritate incertum est^ (“}. Tot validă ar fi și vânzarea făcută, de exemplu, pe preț de 1000 lei, plus ceeace vei mai toi să adaogi^). Vânzarea ar fi însă nulă, dacă ar fi făcută pentru Prețul lu- prețul ce lucrul valorează, afară de cazul când ar fi vorba ț¹) Cpr. C. Galați, Dreptul din 1901, No. 69; Thiry, TTI, 539; Baudry et Saignat, Vente, 132; Guillouard, Idem, I, 109; MarcadA VI, art. 1591, 1592, No. II, p. 180; Aubry etR.au, V, § 349, p. 17, 18 (ed. a 5-a); T. Huc, X, 36; Pand. fr., v° Vente, 835, etc. (-) Vezi Cesare Vivante, op. cit., IV, 1675, in fine, p. 192 (ed. a 3-a); Dumitrescu, op. cit., II, 119, p. 124. (s) Arntz, III, 961; Troplong, Vente, I, 152; Duranton, XVI, 106; Dumitrescu, op. cit., II, 119, pag. 124. — Dacă nu ai nimic în ladă, vânzarea este inexistentă. Duranton, XVI, 106, in fine: Dumitrescu, op. și loco supră cit. (⁴) „Si itaque valet venditio pro pretio certificările per rda- tionem, zicea Casaregis, idea ea vaiere debet si fada fuit prro pretio qw res aliis empta, vel quanti habeo in tali arca, vel quanti communiter vendaturu. Vezi Bedarride, Achats et venles, 50, p. 83, de unde am extras această citație. (®) L. 7 § 1, Dig.. De contrahenda emptione, 18. 1. (s) Dumitrescu, op. cit,., II, 119, in fine, p. 124, care citează în aeelaș sens părerea Iui Pacilici-Mazzoni. 118 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAFTI. I. — ART. 1303, 1304. de lucruri care au un curs, precum sunt, de exemplu, productele, etc. (*). Prețui ce mi Tot nulă ar fi și vânzarea făcută pentru prețul ce mi sa/eu^lro se w °feri, fiindcă cumpărătorul ar puteă interpune o per- vor vinde ți soană care să ofere un preț foarte mic, pe când vânzătorul vecinu mei. ₐᵣ pu^â, din cₒₙțᵣₐᵢ ₛă interpue pe altă persoană, care ar oferi un preț prea mare. O asemenea vânzare ar fi deci un izvor de fraude (²). Un proprietar sau un arendaș ar putea însă să-și vândă recolta sa, cu prețul cu care o vor vinde și vecinii lui (³). Art. 1304. Cu toate că prețul se determină, în genere, de însăși părțile contractante (⁴), totuși art. 1304 adaogă ca deter- (’) Arntz, III, loco cit.; Troplong, Vente, I, 152; Guillouard, Idem, I, 110; T. Huc, X, 36, 37; Duranton, XVI, 106, etc. — Vezi însă Bâdarride, Achats et ventes, 71. — Pothier (Vente, III, 26) credea, din contra, că prețul este determinat cu suficiență când lucrul se vânduse pentru prețul ce el valoră, acest preț ur- mând, în asemenea caz, a fi conform voinței părților, deter- minat de experți. Această soluție este inadmisibilă în dreptul actual, pentrucă astăzi prețul nu mai poate fi determinat de un terțiu, decât atunci când acest terțiu este arătat prin con- venția părților. Cpr. C. Dijon, D. P. 93. 2. 168; Sirey, 94. 2. 144, etc. (²) Pothier, Vente, III, 27; Troplong, Idem, I, 153; Aubry et Rau, V, § 349, p. 18 (ed. a 5-a); Dumitreseu, op. cit., II, 119, p. 124. — Vezi însă Guillouard, Vente, I, 111; Duver- gier, Idem, I, 160; Baudry et Saignat, Idem, 133; T. Huc, X, 36; Bâdarride, Achats el ventes, 74 urm,; Delamarre et Lepoitvin, Tr.fih. et pratique de droit commercial, III, 94; Pardcssus, Cours de droit commercial, I, 275, pag. 348 (ed. a 6-a); Repert. Sirey, v° Vente, 671, etc. (®) Vezi Pothier, Vente, III, 28 și Bugnet, loco cit., p. 13, nota 1; Troplong, Idem, 1, 154; Bedarride, Achats et ventes, 51; Cesare Vivante, Trattato di diritto commerciale, IV, 1675, in fine; Durnitrescu, op. și loco supră cil.', Pardessus, Cours de droit commercial, I, 275, pag. 348, 349 (ed. a 6-a). Iată cum se exprimă acest din urmă autor: „On peut aussi vendre au prix que d'autres proprietaires d’une semblable marchan- dise la vendront dans un certain temps determine, par la con- vention ou Fusage; car Ie prix, quoique incertain lors du contrat, sera fixe par la vente que feront ces derniers, lors meme qu’ils vendraient ă diflerents prix; Ies parties sorit censees alors etre convenues du prix moyen“. Libertatea co- (⁴) Prețul lucrurilor nu este în genere mărginit, din cauza liber- merțului. 119 PREȚUL VANZAREJ. — ART. 1303, 1304. minarea lui poate fi încredințată unuia, și chiar mai multor tă{eî comerțului. Fiecare proprietar își vinde lucrul sau așa cum înțelege și cum voește. Nu este însă câteodată permis vânzătorului, mai ales în timpuri anormale, de a cere un preț mai mare decât acel fixat de autoritatea, legală. Administra- țiile locale au, în genere, dreptul de a taxa unele obiecte de prima necesitate, precum: carnea, pânea, ete. Orice comer- ciant, care ar vinde obiectele astfel taxate în locurile supuse acestor regulamente cu un preț mai mare, s’ar face culpabili de un delict special și ar li pedepsiți ea atare, Cpr. Pardcsus, Cours de droit commerciah I, 275, p. 349 (ed. a 6-a). Această materie a fost reglementată la noi, în mod pro- l. pentru vizor, prin art. 27 și urm. din legea specială dela 23 De- luarea de mă- cembrie 1914, autorizând luarea de masuri excepționale. Iată⁶”" cum se exprimă art. 27 din legea suscitată: „Ministerul deⁿ' /j/ 27 industrie și comerț va putea stabili prețuri maxime de vân- zare pentru comerțul în mare sau în detaliu la produsele ali- mentare brute și naturale sau fabricate, precum și la orice articole de industrie sau de comerț, pe care consiliul de mi- niștri le va declara de primă necesitate. Pentru obiectele mă- runte de consumație alimentară zilnică, precum și pentru pâne și carne, în comunele urbane reședințe de județ, pri- marii respectivi pot, prin ordonanță comunală imediat exe- cutorie, să fixeze sub maximum prețul maxim dc vânzare în localitate. Ministerul de industrie și comerț, în termen de cinei zile libere dela primirea ordonanței la minister, va. avea dreptul de a menține, anulă sau modifică ordonanța. Stabi- lirea acestor prețuri se va face potrivit regulamentului ce se va întocmi de ministerul de industrie și comerț, luându-se avizul, pentru comunele urbane, al primarilor respectivi și al prezidenților Camerilor de comerț respective- pentru comu- nele rurale, al prefectului de județ respectiv; iar pentru pre- țurile care ar privi întreaga țară, al directorului serviciului sanitar, al prezidenților Camerilor de comerț și oricăror altor specialiști în materie, de care ministerul ar găsi că are nevoe, sau, la cazuri urgente, adoptându-se prețurile, fixate pentru articolele rechiziționate serviciului armatei. Prețurile fixate vor fi aduse la cunoștința publicului prin publicații făcute în localurile fixate de ministerul de industrie și prin Mo- nitorul oficial. Iar art. 28 din aceiași lege adaogă: „Dacă vreun comerciant L ₚ..ₙtᵣᵤ sau posesor al mărfurilor mai sus enunțate, ar refuză vân-luarea dc mă- zarea lor pe prețul maxim fixat, sau le-ar vinde pe prețurisurⁱ excepție- superioare celor fixate, ori ar ascunde asemenea mărfuri peste numărul trebuinților sale particulare, ministerul de industrie va fi în drept a face el însuși, prin anume delegați ai săi, 120 COD. CIV. — CARTE A III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1303, 1304. experți(l\ rânduiți în genere de părți, fie prin însuși con- tractul de vânzare, fie chiar mai târziu (cpr. art. 61 C. Legea mențio- nată din 1914. Art. 29. Pipiirea cvnstituționa- lităței legilor. Controversă. ori prin autoritatea comunală, vânzarea mărfurilor pe soco- teala proprietarului și prețul maxim fixat. — In caz ele reci- divă a eontravenienților, ministerul de industrie și comerț este împuternicit a închide magaziile eontravenienților și a vinde, marfa pe prețul maxim fixat. „Invitațiunea de a vinde pe prețurile maxime stabilite se va face înscris prin autoritatea polițienească sau comunală din localitate. — Acei care vor contraveni, în orice mod, dis- pozițiilor din prezenta lege, în afară de pedepsele arătate, vor ii încă pedepsiți cu amendă dela 25 pănă la 5000 lei“. Art. 29 § ultim. — „In contra deciziilor ministerului de industrie se poate face apel, în termen de 5 zile dela comu- nicarea lor, la tribunal, care va trebui să judece fără opoziție și recurs, cu precădere și de urgență, în termen de 5 zile“. S’a decis, în această privință, că faptul unui morar de a nu-și fi sortat făina măcinata mai înainte de 2 Aprilie 1915, după cele trei calități stabilite prin decizia minist. industriei și comerțului (art. 2), nn este nici prevăzut, nici pedepsit de vreun text diu legea pentru luarea de măsuri excepționale. Trib. Făleiu (7 Noembrie 1915). Cr. judiciar din 1916, No. 6. S’a susținut înaintea tribun. Iași, că această lege ar fi an- ticonstituțională, întrucât ea ar admite o confiscare, în contra Constituției. Se înțelege că acest mod de a vedea a fost, cu drept cuvânt, respins de tribunal, care nu discută însă ches- tiunea în fond, ci decide că instanțele judecătorești nu pot pipăi constituționalitatea internă a legilor. (Justiția din 1916, No. 6, p. 174), Știm însă că, în această din urma privință, jurisprudența noastră s’a pronunțat în sens contrar, în afa- cerea tramwaiurilor din Buenreși. A* ezi Cas. S-a l-a, Bult. 1912, p. 470 urm.; Dreptul din 1912, No. 32 și 63; Cr. ju- diciar din acelaș an. No. 32. In același sens, Trib. Ilfov, Dreptul din 1912, No. 12, p. 90 urm., etc. — Contra: S. Uosenthal, Dreptul din 1912, No. 62, 63 și 64; P. Negulescu, Tr. de drept administrativ român, p. 101, nota 1 (ed. a 2-a). Vezi și tom. I al Coment. noastre, p. 62, 63, etc. (]) Această soluție este admisă de toți autorii (Planiol, II, 1383 urm.: Marcade, VI, art. 1592, No. II, p. 180; T. Huc, X, 37; Troplong, Vente, I, 155, p. 203, nota 4; Bădarride, Ackats et ventes, 56, p. 87; Duvergier, Vente, I, 154; Baudry et Saignat, Idem, 134, in fine', Pand. fr'., v° Vente, 853; Guillouard, Idem, 1, 99; Dumitrescu op. cit., 120, etc.), cu toate că Grenier, oratorul Tribunalului, a zis că părțile nu pot alege decât un singur arbitru. Aceasta dovedește că trebue să primim sub beneficiu de inventar afirmările oratorilor guvernului. — PREȚOL VÂNZĂREI. —ART. 1303, 1304. 121 com.) ț'j, șî de tribunale, însă numai atunci când părțile le-au însărcinat eu această alegere; Iată cum so exprimă, în această privință Domatf¹): „Le prix de la vente est prcsqne toujours certam et eonnu; mais il petit arrirer qu il soit incertain et ineonnu, eomme si ou remet ă un tiers de regler le prix, ou si l’acheteur donne pour Ie prix 1’argent qui lui reviendra d’une telle affaire. Dans ce cas ou autres semblables, le prix ne sera certain et eonnu que par l’esti- mation ou autre ev^nement qui le iixera“. Art. 1418 din codul Calimaeh (1057 C. austriac) prevede că O. Calimaeh. hotărîrea prețului poate fi încredințată mai multor persoane. Art. 1418. (*) Vezi Pothier, op. cit., III, 25; Bedarride, op. cit., 57 urm.; Guil- louard, KcuZe, 1. .100; Aubry et Kan, V, § 349, p. 15, 10 (ed. a 5-a); T. Hue, X, 37 —Contra: Troplong, Vente, I, 157. Dacă părțile își execută obligația lor, numind experții, așa Cazul când cum s’au obligat, vânzarea există numai dela această numire, părțile își exe- fără ea ea să aibă efect pănă în ziua convenției. Baudrv eteutăoW|gația. Saignat, Vente, 138. Dacă una din părți refuza de a numi experții așa cum Cazul când făgăduise, tribunalul nu poate, după părerea generală, cu una din părți toată opinia contrară a lui Duvergier (Vente, I, 153), să rân- duiască acești experți, însă partea care refuză de a-și îndeplini obligația sade a face, va putea fi eondemnată la daune, după unii, în baza art. 1075 (cpr. Baudrv et Saignat, Vente, 138; Guillouard, Idem. 1, 100, 101: Arntz, 111,962; Planiol, II, 1386; Laurent, XXIV, 76), iar după alții, în baza art. 998 (L Hue. X, 37, p. 60). - Contra; C. Bordeaux și Dijon, Sirey, 78. 2. 287; D. P. 79. 2. 38; Sirev. 82. 2. 238: Sirev, 94 2 144; D. P. 93. 2. 168, etc. (²) Aubry et Hau, loco cit., p. 16, text și nota 29 (ed. a 5-a).— Tribunalele nu pot, deci, cel puțin în materie civilă, să nu- mească experții, decât atunci când părțile le-au conferit acest drept, ele conformându-se atunci în totul acestei conven- țiuni. Cpr. Baudry et Saignat, op. cit.. 139; Aubry et Bau, V. § 349, p. 16, nota 29; Troplong, Vente, 1, 156; Guil- louard, Idem, I, 102.— Vezi însă Laurent (XXIV, 75), care contestă acest drept judecătorilor, chiar atunci când convenția părților ar li expresă în această privință, sub cuvânt că ei nu pot consimți convenținni în locul părților. — Art. 61 din codul de comerț, permite justiției, însă numai in privința vânză- rilor comerciale, de a numi direct experții. dacă părțile nu se înțeleg asupra lor. Vezi asupra acestei derogări dela dreptul ccuiun, M. A. Dumitrescu, op. cit., II- 120, p. 125. Vezi și infră. p- 123, nota 3, in fine. (a) Do mat, Lois civil.es dans leur ordre naturel, I, p. 346, Xo. 4. nu numește experții. Controversă. Art. 61. C. com. 122 COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V. —CAPIT. I. — ART. 1303, 1304. Dr. romasi. La Romani, fixarea prețului de către experți eră foarte controversată între cele două tabere adverse. In adevăr, Labeon și Cassius nu voiau ca fixarea lui să fie lăsată la arbitrul unei a treia persoane, pe când Ofilius și Proculus erau de părere contrară Justinian consacră această din urmă soluție (²), care a trecut fără dificultăți în codul actual (³). Expertii Persoanele rânduite de părți spre a fixă prețul, numite sau experți, sunt niște adevărați mandatari (*), deși rolul lor nu se mărginește de astădată numai la reprezen- tarea părților, și judecătorii nu pot, sub niciun cuvânt, să modifice sau să reforme prețeluirea făcută de dânșii (⁵), după cum ei nu pot să modifice prețul hotărît de însăși părțile (e). Cazul eând Părțile n’ar putea, de asemenea, să atace prețeluirea există fraudă. (!) „Pretium, autem certum esse debel. Alioquin si ita inter eos convenerit, ut quanti Titius reni vestimaverit, tanti sit empta, Labeo negavit, ullam vim hoc negotium habere; quam senten- tiam Cassius probat. Ofilius et eam emptionem putat et vcn- ditionem: cuius opinionem Proculus seculus esP. (Gaius, Instit., III, §140) (²) „Pretium autem constitui oportet, nam nulla emptio sine pretio esse potest. Sed et certum pretium esse debet: alioquin si inter aliquos ita convenerit, ut quanti Titius rem «estima- verit, tanti sit empta, inter veteres satis abundeque hoc dubitabatur, sive constat venditio, sive non. Sed nostra decisio ita hoc constituit, ut quotiens sic compozita sit venditio quanti iile festimaverit, sub hac conditione starul contractus: ut, si quidem ipse qui nominatus est pretium definierit, omnimodo secundum ejus cestimationem et pretium persolvatur et res tradatur, et venditio ad e.ffectum perducatur, emptore quidem ex empto actione, venditore ex rendito agente. Sin autem iile qui nominatus est, vel noluerit, vel non potuerit pretium defi- nire, tune pro nihilo esse venditionem, quasi nullo pretio statuia. Quod jus, cum in venditionibus nobis placuit, non est absurdum et in locationibus et conductionibus trahere“. (Instit. Justinian, III, 23, § 1). Vezi și L. 15, Cod, De contra- henda emptione et venditione, 4, 38. (³) Cpr. Gașca, op. cit., I, 434, in fine, p. 603. Art. 1538. (⁴) Femeea măritată poate deci fi rânduită expert, eu autorizarea C' c‘Tⁱ¹' bărbatului sau a justiției (art. 1538). Cpr. Gașca, op. cit., I, 439, p. 612. (⁵) Cpr. T. Ilue, X, 37, p. 59; Planiol, II, 1385; Gașca, op. cit., I, 437, p. 606; C. Bastia și Nancy, Sirey, 92. 2. 201; Sirev, 84. 2. 158, etc. (⁶) Vezi supră, p. 116, text și nota 3. PREȚUL VÂNZĂREI. — ART. 1303, 1304. 123 făcută de experți, ea exagerată sau insuficientă (’), afară de cazul când ar exista fraudă, adecă, eoluziune sau înțelegere între ei și una din părți (²). Dacă experții nu se înțeleg, nu voesc sau nu pot fixa c*zni când prețul, nu există vânzare, pentrucă nu se îndeplinește con- diția suspensivă sub care ea a fost contractată (³L Textul nostru n’o spune anume, după cum o spune cel francez^), însă aceasta rezultă din natura convenției, care este, precum am spus, condițională (s). Dacă experții, numiți dc părți prin contract, fixează valoarea după prețul, conform însărcinărei ce li s’a dat, ei vor trebui să-1 fixeze după valoarea ce lucrul vândut avea în momentul încheierea contractului, pentrucă de atunci vânzarea își are ființă ț⁶). O Cpr. L. 15, Cod, De contrahenda emptione et venditione, 4, 38. (²) Cpr- Thiry, III, 539, p. 554; Arntz, III, 963; Gruillouard, Vente, I, 207; Planiol, II, 1385; Bedarride, Achats et ventes, 73, pag. 106 urm. și Tr. du doi et de la fraude, III, 974 urm.—Vezi însă Laurent, XXIV, 78. (³) Cpr. Gașca, op. cit., I. 439, p. 613. Vezi supră, p. 105, nota 3. — Aceeași soluție eră admisă și la Romani: „Sin autem iile qui nominatus est, vel noluerit, vel non potuerit pretium definire, tune pro nihilo esse venditionem, quasi nullo pretio slatuto^. Instit., § 1, in fine, De emptione et venditione, 3, 23. — Art. 1417 și 1418 din codul Calimach (1056, 1057 C. austriac) declară, de asemenea, tocmala ca nefăcută când experții nu voesc, sau nu pot să. se înțeleagă. In materie comercială însă, vânzarea nu este nulă la caz de nefixarea prețului de către experți, ci părțile și, în lipsa lor, justiția numește alți arbitri (art. 61 C. com.). Cpr. Gașca, op. cit., I, 437, p. 609 și No. 444, p 621. Această regulă, specială pentru vânzările comerciale, nu este aplicabilă în materie civilă. Vezi tom. IX al Coment. noastre, p. 44, text și nota 1. Vezi și supră, p. 121, nota 2, in fine. (⁴) „Si le tiers ne veut ou ne peut faire Vestimation, ii ny a point de ventef zice art. 1592 din codul francez. Vezi și art. 1454 § 2, in fine, din codul italian, eare are următoare cuprindere: „Se la persana acelia net alto non vudle o non pud fiare la dechiarazione del prezzo, la vendita e nullau. (⁵) Vezi supră, p. 105, nota 3. (⁶) Baudry et Saignat, Vente, 140; Guillouard, Idem, I, 106; Duvergier, Idem, I, 156, p. 188.— Contră: Troplong, Vente, I, 160. Dr. roman. C. Calimach. Art. 1417, 1418. Vânzări comerciale. Art, 61 C. com. C. francez. Art. 1592 și C. italian. Art. 1454 § 2. 124 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. I. — ART. 1303, 1304. Căzni eând Dacă experții au fost însă rânduiți de justiție, în vir- foslPnumiird^ însărcinărei părților, sau chiar de părți, însă nu prin justiție, sau de contractul de vânzare, ei mai în urma, ceeace știm că se PeoMrîetm^a fixarea prețului se va face după valoarea ce lucrul avea în momentul numirei lor, pentrucă numai atunci vân- zarea a devenit perfectă (²). Aplicarea Drept vorbind ar fi trebuit însă ca, în toate cazurile, vân- ^’cIvî'l C' zarea sâ nu existe decât din momentul în care experții și-au îndeplinit misiunea lor, fixând prețul, pentrucă pănă atunci contractul era lipsit de unele din condițiile sale substanțiale. Se admite eu toate acestea, în genere, ca vânzarea îsi pro- duce efectele sale din ziua convenției părților, pentrucă determinarea prețului de către arbitri sau experți se consideră ca o condiție dela care părțile fac să atârne convenția lor, condiție, care când se îndeplinește, are, după dreptul comun, efect din ziua în care obligația a fost contractată (art. 1015). De aci rezultă că proprietatea se consideră ca strămutată dela vânzător la cumpărător din ziua convenției, și că riscul și pericolul lucrului vândut este din acea zi în sarcina cumpărătorului (Central University Library Vânzare con- dițională. Nulitatea în- străinăreicon- simțită» între vânzare și fixarea pre- țului. Această soluție este în perfectă armonie cu aceea pe care am semnalat-o mai sus, după care vânzarea contractată în condițiile art. 1304, se consideră ca făcută sub condiție sus- pensivă, și anume: aceea a. fixărei prețului de către terții; așa eă, de câteori această condiție se îndeplinește, ea având efect retroactiv pănă în ziua contractului (art. 1015 C. civil), vân- zarea este de atunci perfectă. Aubry et Rau, A, § 349, p. 17, nota 32 (ed. a 5-a); Baudry et Saignat, lente, 135; Guil- louard, Idem, 105; Duvergier, Idem, I, 162, p. 194; Trop- long, Idem, I, 155; Laurent, XXIV, 74, 75; Planiol, II, 1384; Pand. fr., v° Vente, 855. Vezi și supră, nota 3 dela pag. 105, 106. — Contra: T. Huc, X, 37. Din principiul mai sus expus rezultă că orice nouă înstrăi- nare consimțită între vânzare și fixarea prețului, este nulă în privința primului cumpărător, după cum tot nulă ar fi și urmărirea imobilului vândut făcută în aeelaș interval de timp în contra vânzătorului. Cpr. Duvergier, Vente, loco cit.; Pand. fr., v° Vente, 856 urm.; Cas. fr. Sirey, 31.1. 307 (în privința urmărirei). (*) Vezi supră, p. 121, nota 2. (²) Baudry et Saignat, Vente, 140, p. 139 (ed. a 3-a). (⁸) Vezi supră, ad notam. PERSOANELE CARE POT CUMPĂRĂ SAU VINDE. 125 CAPITOLUL II Cine poate cumpăra sau vinde (Capacitatea părților contractante). Afară de cele trei elemente necesare vânzărei, pe care Capacitatea le-ara examinat mai sus (consensus^ res și pretium), părțile pM¹¹*»⁻. trebuesc să fie capabile. Capacitatea se distinge însă de celelalte trei condiții Nulitate reia- întru aceasta, că lipsa ei nu este un obstacol la formarea contractului, ci numai o cauză de anulare relativă (art. 952 C. civil) (¹). Capacitatea nu este o regulă specială vânzărei, ci o Art. 949. regulă generală aplicabilă tuturor contractelor în genere. După art. 949 din codul civil, orice persoană este capabilă de a contracta, dacă legea n’o declară incapabilă. Art. 1306 aplică această regulă generală vânzărei. Art. 1306. - - Pot cumpără și vinde toți (acei) cărora (aceasta) nu le este oprit prin lege. (Art. 113, 390, 475, 949 urm., 1248, 1307 urm., 1518 C. civ. Art. 7, § 5 Constit. Art. 409, 514, 542 Pr. civ. Art. 10, 12, 15, 16, 724 urm. C. corn. Art. 143 0. pen. Art. 1594 C. fr.). Capacitatea fiind regula generală, iar incapacitatea fiind Capacitatea o excepție, pot cumpără si vinde toti acei cărora legea ₙᵤ ^eregntage- l ' ¹ r ¹ ’ ' 1 nerală, iar 111- le-a interzis anume acest drept (art. 1306). Singurele per- capac ilateajțo- soane incapabile sunt, deci, acele cărora legea le-a ridicat excepție, capacitatea printr’un text pozitiv. Astfel, pentru ca străinii să fie incapabili de a cumpără imobile rurale, a trebuit un text expres, care să declare că dreptul de a dobândi ase- menea imobile este un drept politic (art. 7 § 5 Const.) (²). (') Vezi supră, p. 34. (²) Cpr. C. Galați, Dreptul din 1898, No. 73. Vezi și supra, p. 57 urm. S’a decis, în consecință, eă convenția prin care un străin ar cumpăra un imobil rural, fiind radical nulă, părțile se pot sustrage dela executarea ei, cumpărătorul putând să ceara prețul înapoi dela vânzătorul, care l-ar fi primit. Jud. ocol. VI Bu- curești, Cr. judiciar din 1902, No. 16, p. 139. Cpr. și Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1904, No. 45, p. 374. 126 COD. CIV.—CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1306. Persoanele in- Nu ne vom ocupa aci despre acei care sunt, în genere, * incapabili de a contractă, această materie fiind studiată la titlul obligațiilor, în torn. V al Coment. noastre, p. 24 urm. Minorii,inter- Persoanele incapabile de a contractă, precum: minorii, interzisii, femeile măritate, etc., nu sunt incapabile de a fi legate prin obligațiile ce rezultă din cumpărare și vânzare, ei numai de a contractă ele singure aceste obligații. Ele pot însă să cumpere și să vândă, însă unele, precum: minorii și inter- zișii, numai prin reprezentantul lor legal, iar altele, precum: minorii emancipați și femeile măritate, numai cu autorizarea unor anumite persoane, menite a le complectă capacitatea, indepiin. Contractul, odată făcut cu îndeplinirea formelor legale, legale"pentruPe incapabili, ca și pe cei capabili, care au contractat Fneapabiii. prin ei înșiși. Confirmarea nulit&ței, în urma încetărei cauzei care o producea. Controversă. Opunerea mo- tivelor ce in- teresează or- dinea publică, pentru prima oară în Ca- sație. S’a decis însă că, în urma dobânditei naționalităței române de către cumpărător, nulitatea actului poate fi acoperită atât prin confirmarea expresă, ca și prin cea tacită, adecă prin prescripția statornicită de art. 1900 C. civ. Vezi C. Galați, Dreptul din 1904, No. 45, pag. 358. Vezi și C. Iași, decizie citată supră, p. 80, nota 4 și criticată de noi. — Vezi însă Cas. S-a l-a, Bult. 1892, p. 464, 465- Curtea de casație a decis, că făptui unei persoane străine de a fi cumpărat imobile rurale, nu poate fi propus pentru prima oară în Casație. Bult. Cas. 1906, p. 764. Nu putem admite soluția înaltei Curți, pentrucă această nulitate fiind de ordine publică, este de principiu că orice motive, care in- teresează ordinea publică, pot fi propuse direct și pentru prima oară în Casație. Cpr. Cas. rom. Bult. 1893, p. 738. Vezi Tra- tatul nostru în limba franceză, p. 326. Iată considerentul Curței de casație, relativ la cumpărare de imobile rurale de către străini. „In ceeace privește faptul că D. Lazar ar fi străin și n’ar putea cumpără imobile rurale, recurenta nu poate să-l invoace pentru prima oară la Curtea de casație, care are a se pronunță numai asupra chestiunilor de interes privat dis- cutate la instanțele de fond“. Va să zică, dacă am înțeles bine, căci nu ne vine să credem cele ce am reprodus mai sus, in- stanțele de fond pot să violeze orice lege de ordine publică, chiar cele care interesează însăși existența Statului român. Curtea de casație n’are niciun control de exercitat în această privință, numai violarea legilor de ordine privată căzând sub cenzura ei. Mărturisim că asemenea enormitate n’am mai văzut, nici auzit. De sigur că consilierii, care au semnat această ciudată decizie, n’au cetit-o; căci, dacă ar fi cetit-o, n’ar fi sem- nat-o de buna seama. PERSOANELE CARE POT CUMPĂRĂ SAU VINDE. — ART. 1306. 127 Cele zise îti privința persoanelor fizice se aplică și per- Lsoanelor morale, precum: Statul, comunele, județele, stabili- ț meritele publice, etc. Aceste persoane sunt obligate prin con- P tractul de vindere-cumpărare, dacă au contractat prin re- Persoanele morale. prezentantul lor legal, cu îndeplinirea formelor legiuite. Sunt însă anumite persoane, de altfel capabile, cărora Persoanele ca- legea le interzice în mod absolut contractul de vindere-eum-pab.lle car⁰„ⁿ” parare. Aceștia sunt incapabilii de care se ocupă capit. de șî vinde, față. Unele persoane sunt oprite de a putea vinde (art. 1248), altele dea cumpără (art. 390, 1308, 1309 C. civ., art. 7 § V Constit., art. 409 Pr. civ.); altele, în fine, sunt oprite de a cumpără și de a vinde (art. 1307) ('). Vom începe eu aceste din urmă. (*1 După art. 542 Pr. civ,, debitorul urmărit nu poate concură, Art. 542 Pr. adecă, nu poate deveni adjudecatar al bunului urmărit, nici civilă. direct, nici prin persoane interpuse (cpr. Cas. rom. Bult. S-a Tl-a, 1887. pag. 808), soluție admisa și în Franța. Vezi Planiol, II, 1414; Cas. fr. D. P. 91. 1. 200, etc. Conform art. 514 Pr. civ.. debitorul este oprit de a în- Art. 514 Pr. străină imobilul urmărit, în urma transcrierei comandamen- civilă, tului (după textul vechili, anterior legei din 1900, în urma primei afișări), orice înstrăinare fiind nulă de drept, fără ca să fie nevoe de a ti pronunțată. Această incapacitate, care nu este decât o aplicare a acțiunei pauliene, are de scop de a împedica pe debitor să oprească procedura urmărirei printr’o înstrăinare, care n’ar putea fi decât frauduloasă. Creditorul urmăritor va puteă deci cere revocarea înstrăinărei, ca făcută în frauda drepturilor sale, fără a fi nevoit a dovedi compli- citatea terțiului achizitor; fiindcă, în urma transcrierei, care a adus urmărirea la cunoștiința publică, acest cumpărător nu mai poate să susțin că nu este conscius fraudis. Vezi Colin et Capitant, op. cit.. II, p. 421. Prin înstrăinare se înțelege nu numai vânzarea, dar și do- Ce înțelege națiunea, precum și constituirea unui drept real (uzufruct, art. 514 Pr. uz, servitute, antichreză, ipotecă, etc.), care micșorează valoareaClv-’ prin in- imobilului urmărit. Vezi Em. Dan, Codul de procedură civilă, s rd,lⁿar • adnotat, art. 514, p. 713, No. 3 urm. (ed. a 2-a). —Trib. Vaslui a decis că acest text nu oprește ipotecarea imobilului urmărit, ci numai vânzarea Ini. Cr. judiciar din 1901, No. 7, p. 55 (cu observ, noastră critică). Textul legei este însă general și oprește orice înstrăinare, fie totala, fie parțială, fie directă sau indi- rectă; prin urmare, nu numai vânzarea, dar și ipoteca, consti- tuirea de dotă (Cas. rom. Bult. S-a Il-a, 1875, p. 255), con- stituirea unui uzufruct, unei servituți, unei antichreze, etc. 128 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. II. —ART. 1307. Despre vânzările dintre soți. Art. 1307. — Vânzarea nu se poate face între soți, decât pentru cauză de lichidațiune, și anume: 1° Când, în caz de separațiune dc patrimonii, unul dintre soți dă celuilalt, drept plata unei datorii, o avere a sa (art. 1262); Izbirea imobi- lului urmXrit de indisponi- bilitate. Nulitate rela- tivi. Pronunțarea nulităței de tribun, de ur- mărire. Soarta înstrăi- nărei ante- rioară urma- rirei, dar tran- scrisă poste- rior, față de creditorii chi- rografari. Imobilul urmărit este, cu alte cuvinte, izbit de indisponibili- tate dela data transerierei comandamentului prealabil, căci altfel creditorul urmăritor, fie el privilegiat, ipotecar sau chi- rografar, n'ar mai fi avut nicio siguranță. Cpr. Cas. rom. Bult. S-a l-a, 1886, p. 15; G. G. Mironescu, Revizuirea codului de procedură civilă, p. 168, nota 219. Mai vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 185, nota 1 și tom, X, p. 660. Vezi și adnotațiile d-lui Em. Dan, op. cit., asupra art. 514 Pr. civ. Nulitatea, care rezultă din art. 514 Pr. civ., fiind pur rela- tivă, nu poate fi invocată decât de creditorul urmăritor, sau de reprezentanții lui. Vezi tom. X al Coment. noastre, p. 660. Cpr. Beudant, Vente, 50, p. 32. S’a decis că înstrăinarea făcută altădată în urma afîșărei urmărirei, astăzi în urma transerierei comandamentului prea- labil, fiind nulă de drept, această nulitate poate fi declarată de însuș tribunalul de urmărire, fără a mai fi nevoe, dacă se ridică contestația de către achizitorul imobilului, de a se suspendă urmărirea spre a se rezolvă chestiunea pe calea unei acțiuni principale. Cas. rom. Bult. 1896, p. 186. S’a mai decis că creditorul chirografar nu poate să in- voace, în baza art. 514 Pr. civ., nulitatea unei înstrăinări anterioară urmărirei, dar transcrisă posterior; de oarece cre- ditorul chirografar n’are niciun drept asupra imobilului în- străinat, spre deosebire de creditorul ipotecar, și, deci, nu poate să nu recunoască o înstrăinare anterioară, chiar dacă n’a fost transcrisă înainte de transcrierea urmărirei sale; de oarece la acea epocă debitorul aveă capacitatea de a înstrăina, iar transcrierea urmărirei prin ea însăș nu-i conferă niciun drept real pentru a putea cere anularea înstrăinărilor ante- rioare urmărirei. Creditorul chirografar nu poate cere aceasta nici în baza art. 722, 723 Pr. civ., și a art. 1295 O. civil, care dispun că, pănă la transcriere, drepturile rezultând din- tr’un act de înstrăinare a unui imobil, nu pot fi opuse ter- țiilor, care ar aveă și ar fi conservat oarecare drepturi asupra acestui imobil, de oarece formalitatea transerierei nu este cerută în interesul creditorilor chirografari, lor aplieându-li-se principiul care face din data certă a actului de înstrăinare punctul de plecare al dreptului achizitorului, fără nicio preo- cupare de transcriere. Cas. S-a Il-a, Bult. 1911, p. 1470. VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. 129 2° Când bărbatul cedează femeei, chiar neseparate (o parte) (') din averea sa, pentru o cauză legitimă, precum: pentru un imobil ce eră dator să-i cumpere cu bani dotali, sau pentru o suma ce-i datoră (art. 1247 § 1); 3° Când femeea cedează bărbatului său (o parte) din avutul său propriu, drept plata unei sumi promise bărbatului ea dotă. In toate cazurile, moștenitorii rezervatari ai părților contrac- tante au dreptul de a atacă asemenea operațiuni, dacă ele ascund : beneficii indirecte. (Art. 841 urm., 848, 939, 940 C. civ., 1595 C. fr.). ' . Vânzările sunt, în principiu, oprite între soți (²), ele Scopul nefiind permise decât pentru cauză de lichidare, în cele trei */*' ₓ ₚ;ₑd/_ cazuri limitativ determinate de art. 1307, pe care le vom <»»/fraudei, examina mai la vale(³): si aceasta pentru a se împiedică înțele- gerea dintre soți, pentru fraudarea terțiilor persoane ț⁴). (') Cuvintele „o parte*, necesare, de altfel, pentru înțelegerea Greșaală de textului, lipsesc din el. Tare a mai fost legiuitorul nostru în redacție, gramatică, de oarece nici nu știe să se exprime. La fiecare pas se vede proba nebăgărei de seamă cu care el a lucrat. (z) Nu numai vânzările directe, dar și cele făcute prin persoane Oprirea vân- interpuse, sunt oprite, deși art. 1307 n’o spune anume, după^^țdor făcute cum o spune art. 1308, pentrucă altfel legea ar puteă fi îⁿ" lăturată cu cea mai mare ușurință. Este, în adevăr, de prin- cipiu că nu se poate face pe cale indirectă eeeace legea oprește de a se face reda via. Autorii admit această soluție în pri- vința proibițiilor statornicite de art. 1309, deși nici acest text nu vorbește de interpunere de persoane. Vezi infră, p. 157. (³) S’a decis că, prin lichidare, nu se poate înțelege aci orice Ce se înțelege lichidare a daraverilor bărbatului, ci numai datoriile soțuluiprin lichidare, către soție, eare datorii nu pot fi decât cele preexistente că- sătoriei. Cas. S-a Ii-a, Bult. 1903, p. 114; Dreptul din 1903, No. 21, p. 174 și Cr. judiciar din acclaș an, No. 70, p. 157. (⁴) Vezi tom. IV, partea I-a, al Coment. noastre, p. 784. „Con- siderând, zice Curtea din București, că, în principiu, vânzarea nu se poate face între soți, din cauza înlesnirei ce ei ar avea de a-și face mutualmente, prin mijlocul unor vânzări simu- late, liberalități care ar depăși cotitatea disponibilă, sau ar imprimă acestor donațiuni un caracter de irevocabilitate oprit de lege, sau ar sustrage ori ar micșoră garanțiile creditorilor vreunuia din soți, făcând a trece bunurile sale în patrimoniul celuilalt, etc.“ Dreptul din 1882, No. 13. „Considerând, zice de asemenea trib. Prahova, că scopul legiuitorului, când a creat prpibiția art. 1307, a fost ca soții,- prin vânzări si- mulate, să nu-și creeze unul altuia beneficii care ar fraudă pe creditori, făcând să treacă gajul lor comun în patrimo- 81800 9 130 COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V. —CAPIT. II. — ART. 1307. c. Caragea. „Bărbatul nu este volnic a vinde muerei. nici muerea băr- batului¹¹, zice codul Caragea (art- 4, partea IlI-a, capit. 2)(¹). Di. roman. Atât codul actual cât și codul Caragea se depărtează deci dela dreptul roman, care permitea vânzările de bună credință între soți (²). Vânzarea m In specie, vânzarea nu poate să valoreze nici ca donațiune ct^d^iune'deghizată, ascunsă sub forma unui contract cu titlu oneros, deghizata, pentrucă jurisprudența nu validează aceste donațiuni, decât sub condiția ea ele să fie făcute între persoane capabile, fără fraudă și fără prejudiciul terțiilor (³). (Cpr. și art. 940 § 2). c. italian. Codul italian, eălăuzindu-se de principiile dreptului Crbioa a^steiromaⁿ, recunoaște de bune vânzările dintre soți, de câteori dispoziții, au fost autorizate de justiție (art. 136). ■Această inovație este însă departe de a fi fericită; căci mai toate vânzările dintre soți fiind bănuite de fraudă, justiția va fi pusă în trista poziție de a viola secretul familiilor, pe care legiui- torul a voit să-l ocrotească, și de a anulă, de cele mai multeori, actele pe care ea însăși le-a aprobat (⁴). niul celuilalt soț, fără ca soțul vânzător să fi umplut golul, primind în schimb un preț echivalent". Cr. judiciar din 1903, No. 3, pag. 19. Vezi o altă sentință tot a trib. Prahova și Cas. rom. Dreptul din 1882, No. 14 și 84; Bult. Cas. S-a l-a, anul 1882, pag. 1028. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 201, p. 208,209 (ed. a 3-a): Guillouard, Idem, I, 146; Troplong. Idem, I, 178; Beudant, Idem, 69, p. 40 urm.; Thiry, III, 541; T. Huc, X, 40; Arntz, III, 931; Planiol, II, 1437; Laureat, XXIV, 31; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil fran cais, II, p. 423, 424; Pand. fr., v° Vente, 432, etc. (!) Vezi tom. IV, partea l-a, al Coment. noastre, p. 784 (ed. a 2-a). (²) L. 7 § 6, in medio, și L. 31 § 4, Dig- De donalionibus inter vi,rum et uxorem, 24, 1. (*) Cpr. Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francai», II, p. 423, 424; Beudant, Vente, 70, p. 42. Vezi și Trib. Tutova. Cr. judiciar din 1901, No- 80, p. 672 (cu observ, noastră); Cas. rom. Bult. S-a l-a, 1880, p. 1028 și Dreptul din 1882, No. 84; C. București și Trib. Prahova. Dreptul din 1882, No. 13, p. 109 și No. 14, p. 117. Vezi și infră, p. 135, text și nota 2. Vezi asupra donațiunilor deghizate, în genere, tom. IV, partea l-a, al Coment. noastre, p. 294 urm. (ed. a 2-a). (⁴) Vezi T. Huc, Le Code civil italien et le Code Napoleon, I, p. 266 urm. Dr. german. Codul german nu cuprinde nicio dispoziție, care să oprească vânzările dintre soți; de unde rezultă că, în această legislație. 131 VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. Mult mai bună este deci soluția codului nostru si a c. c»r»gea și codului Caragea caro eră primită și de unele cutume fran- dS'???¹?” ceze: „Gens maries, zice art. 410 din cutuma Normandiei, ne peuvent ceder, donner ou transportor lutn a Vautre quelque chose que ce soit, ni faire COntratS ou confessions, par Ies- quels Ies biens de Vun viennent â l'autre en tout ou en pârtie*. „Gens maries, constant leur mariage, ne peuvent contractor au profit Vun de Vautre*, zicea, de asemenea, cutuma din Nivernais (’). Codul actual a admis, cu drept cuvânt, această din Dreptul »e- urmă soluție, ocrotind astfel pe terții în contra fraudelor care ar fi fost-inevitabile. Aceste fraude neputând însă să se producă decât în vânzările voluntare, nimic n’ar împedică pe unul din soți de a cumpără, de bună credință, la mezat public, imobilul celuilalt soț, care s’ar vinde după cererea creditorilor săi (² ). asemenea vânzări sunt valide, ea și în dreptul roman, de câteori sunt sincere și lipsite de fraudă. Vezi supră, p. 90, ad notam. Știm de asemenea eă, în lipsă de.text, și vânzarea lucrului Vânzarea, lu- altuia este validă in dreptul german. Vezi supră, p. 90, acZcrului altuia. notam. (’) Vezi Pothier, Tr. des donations entre mari et femme, VII, 78, p. 479; Beudant, Vente, 68, p. 40, text și nota 1; Trop- long, Idem, I, 178; Toullier-Duvergier, Le droit civil fran- cais, VI, partea Il-a, 41, etc.—Dnmoulin CMolineus) admitea, cu toate acestea, contractele dintre soți, care rezultau din nece- sitate (nisi ex necesgitate). Vezi Repert. Sirey, v° Vente, 728. Cpr. Planiol. II, 1436. (²) Baudry et Saignat, Vente, 202: Guillouard, Idem, I, 148; Troplong, Idem,, I, p. 248, nota 2; Pand, fr., v° Vente, 438; Report. Sirey, eod. v°, 732; T. Hue, X, 40; Aubry et Rau, V, § 351, p. 37, nota 19 bis; Dumitrescu, op. cit., II, 170, p. 157; Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, p. 763, No. 2 urm. (ed. a 2-a); C. Rouen, D. P. 93. 2. 24,’ Sirev, 93. 2. 78; C. București, Dreptul din 1879, No. 28, p. 237; Cas. rom. Bult. 1896, p. 118 și pag. 892. „Considerând, zic aceste decizii ca, prin art. 1307 0. civil, s’a avut în vedere că numai vânzările de bună voe nu sunt permise între soți; încât privește insa vânzările prin licitație publică, legiuitorul nu le-a putut opri, întrucât eoluziunea între bărbat și feinee. scop urmărit de legiuitor, nu mai este cu putință“. — Vezi însă, în sens contrar, o notă anonimă, publicată în Sirey, 1898, 2, p. 17, col. 3, asupra unei decizii a Curței din Paris 132 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1307. Ferneea eo- Femeea autorizată a face comerț care, în interesul co- prate^oum- merțului ei, poate cumpără dela oricine, nu poate deci să pere un fond cumpere un fond de comerț dela soțul ei, pentrucă auto ' e soțului.⁶ a i'izarea ce i-a dat bărbatul de a face comerț h ’o relevează de incapacitatea statornicită de art. 1307 C. civil, care are de .scop de a împedică donațiunile irevocabile și excesive. O asemenea vânzare este deci nulăț¹). Validitatea Se admite, de asemenea, eă proibițiunea prevăzută de eut^ între vî-arb 1307 nu se aplică la vânzările consimțite între viitorii tprii soți. soți, chiar în intervalul ce s’ar strecură între contractul de căsătorie și celebrarea căsătoriei. Această vânzare nu este în adevăr, făcută Intre soți, ei între două persoane necăsă- torite, care, pănă în momentul săvârșirei căsătoriei, pot să-și facă liberalități irevocabile ț²). Derogare Dispoziția art. 1307, care oprește vânzările dintre soți, comun, nu este consecința unei regule generale ci, din contra, o de- rogare dela dreptul comun, care permite, în genere, contrac- tele- eu titlu oneros între soți, soluție care eră admisa și la Romani în starea din urmă a legislațiunei (³). Aceasta re- Aij / Central University Library Cluj (9 Iulie .1895), care admite în mod implicit că art. 1307 nu se aplică vânzărilor tăcute prin licitație publică. (’) C. București, Dreptul din 1896, No. 41, p. 357; Eft. Anto- nescu, Codul comercial adnotat, I, p. 205, No. 4 și p. 218, No. 2. (²) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 203; Guillouard, Idem, I, 147; Aubry et Rau, V, § 351, pag. 37, nota 20; Zacharise, Handbuch ‘des fr. Civilreckts, IT, § 321, pag. 462, nota 15, in fine (ed. Crome), § 351, pag. 369 (ed. Ansehutz); „Auf Verlobte ist der art- nicht anwcndbar“; Pand. fr., v° Vente, 436; Repert. Sirey, cod. v°, 731; C. Bordeaux, Sirey, 34. 2. 281. S’ar putea însă întâmplă ca asemenea vânzare să aducă o schimbare contractului de căsătorie încheiat de viitorii soți. In asemenea caz, du mai rămâne îndoială că vânzarea ar fi nulă, pentrucă ea n’ar îndeplini cerințele prescrise de art. 1229 C. civil. Cpr. Guillouard, loco cit. și Contrat de mariaje, I, 256; Baudry et Saignat, Vente, 203; Aubry et Rau, loco supră cit. Vezi Pand. fr., v° Mariage, 3137 și autoritățile citate acolo. Mai vezi Pand. fr., v° Fente, 436; Repert. Sirey, eod. v°, 731. D-l M. A. Dumitrescu op. cit., II, 168, p. 156, 157 admite, cu drept cuvânt, aceeași soluție, referindu-se însă la o sentință a tribun. Bacău, publicată în Cr. judiciar din 1903, No. 75, p. 645, care se ocupa cu totul de altăceva. (³) Cpr. L. 12, Dig., De prascriptis verbis, 19. 5; —L. 7 § 6, VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. —ART. 1307. 133 I zultă: 1° din însuși textul art. 1307, care edictând o incapa- citate, este, ca atare, de strictă interpretare (cpr. art. 949, 950 C. civ.); 2° din alte texte, precum este art. 1286, care permite mandatul între soți; 3° din art. 940, care pronunță nuli- tatea donațiunilor deghizate sau ascunse sub forma unui contract cu titlu oneros. Acest text n’ar avea altfel niciun sens, pentrueă pronunțarea acestei nulități nu eră nece- sară, dacă contractele cu titlu oneros ar fi oprite între soți (⁴). Din cele mai sus expuse rezultă ea schimbul este permis Schimbul, între soți (²). Și donațiunile sunt permise între soți, însă asemenea Donațiuniie. donațiuni sunt revocabile (art. 937) și reductibile, după cererea moștenitorilor rezervatari (art. 939) (³). Sunt însă oprite donațiunile și testamentele mutuale, Don. ?i făeute prin unul și acelaș act (art. 938) (⁴), tranzacțiile, care, Dig., De don. inter virum et uxorem, 24. 1;—L. 16 § 3, Dig., De alimentis vel cibariis legatis, 34. 1;—L. 9 § 3, Dig., De jure dotium, 23. 3;—L. 28 § 13, Dig., De liberatione legata, 34. 3, etc. Vezi Demolombe, IV, 237, ab initio; Guillouard, Vente, I, 145, im 165, etc. > , (!) Cpr. Vigie, III, 683; Guillouard, loco cit.; Baudry et Saignat, Vente, 228; Duvergier, Idem, I, 176; Lanrent, XXIV, 31; T. Huc, X, 40 și 48; Demolombe, IV, 237 urm.; Planiol, Rcvue critiquc, anul 1888, p. 273 urm.; Dalloz, Nournau Code civil annole, art. 1595, No. 1; Nacu, III, p. 191, No. 38, etc. (²) Vezi autoritățile citate în tom. VIII, partea l-a, al Coment. noastre, pag. 203, 204 și 414 urm., precum și în tom. IX, p. 7, text și nota 2; Trib. Prahova și Trib. Constanța, Cr. judiciar din 1903, No. 3, p. 20 (cu observ, noastră) și Dreptul din 1909, No. 41, p. 327 (tot cu observ, noastră); Trib. Gorj, Cr. judiciar din 1916, No. 36, p. 293. — Contra: Baudry et Saignat, Vente, 229 și 997; Guillouard, Idem, II, 921 (vezi însă Guil- louard, Contrat de mariage, IV, 2056, care se contrazice cu cele spuse în volumul Fenie, loco supră cit.); Pand. fr., v° Echange, 44 urm. și v° lente, 442; Colin et Capitant, op. cil,, II, p. 426; Cas. fr. D. P. 1904. 1. 457 (cu nota lui P. de Loynes); C. Pau, Sirey, 86. 2. 44 (cu nota lui Bufnoir), etc. Admițându-se că schimbul între soți este permis (chestie Transcrierea, controversată atât la noi cât și în Franța), doctrina și juris- ^troversă prudența se întreabă dacă acest schimb este supus transcriere!? Chestiunea este tot controversată. Vezi tom. VIII, partea l-a, al Coment. noastre p. 416 urm. și tom. IV, partea l-a,'p. 785. (⁸) Vezi tom. IV, partea l-a, p. 734 urm. (*) Vezi tom. IV, partea Il-a, p. 12. 134 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT, V. — CAPIT. II.—ART. 1307. Tranzacții, după cum observă majoritatea autorilor, sunt mai perieu- Controvereă. ]ₒₐₛₑ dₑc$ț vânzările și pot mai bine să ascundă donațiuni indirecte (’). Societatea. Sunt, de asemenea, oprite contractele de societate, deși în această privință, chestiunea este tot controversată (²). Soarta rânză- Presupunând acum că soții au făcut între ei o vân- tatTintre soți"zare^ ’ⁿ contra dispozițiilor exprese ale art. 1307, se naște tn disprețni întrebarea: care va fi soarta unei asemenea vânzări? Ches- eiv. Contră t’uⁿea este controversată (³); însă nu mai rămâne îndoială că versă. ea va fi nulă, în sensul de anul abilă, în toate cazurile. In adevăr, două ipoteze pot să se prezinte: 1° Sau părțile au înțeles să facă o adevărată vânzare și, în asemenea caz, ea este nulă, dacă nu intră în niciuna din excepțiile admise de lege. Nulitatea, ce e drept, nu este expres pronunțată de art. 1307, însă ea rezultă, în specie, din formula proibitivă întrebuințată de lege. Vân- zarea nu se poate face între soți, zice acest text, decât în cazurile următoare..., prin urmare, ea este oprită în toate cele- lalte cazuri. Or, ceeace este oprit nu poate fi făcut în mod valid. 2° Sau părțile au înțeles să facă o donațiune, și ea este nulă și în asemenea caz, fie prin, aplicarea art. 940 § 2, care declară nule donațiunile deghizate dintre soți, adecă, ascunse sub forma unui contract cu titlu oneros (⁴); fie Nulitatea don. deghizate dintre soți. Controversă.. f¹) Cpr. Guillouard, Transactions, 51; Troplong, Idem, 53; Mar- beau, Idem, 101; Accarias, Idem, 53; Rolland de Villargues, Rdpert., v° Transaction, 23; P. Pont, Petits contrate, II, 527.— Contră: T. Huc, XII, 292. Vezi tom. X al Content, noastre, pag. 200. (²) Vezi tom. VIII, partea I-a, al Coment. noastre, p. 131, nota 2, pag. 533, preeum și tom. IX, pag. 477, ete. (®) Vezi diversele sisteme arătate de Baudry et Saignat, Vente, 226, p. 226 urm. (ed. a 3-a). (⁴) S’a decis, în adevăr, acum de curând (2 Noembrie 1915), ca donațiunile dintre soți, deghizate sau făcute prin persoane in- terpuse, spre a frauda legea, fiind nu numai reductibile, ca cele indirecte, dar chiar nule, nulitatea lor poate fi invocată de orice moștenitor având interes la această nulitate și, prin urmare și de moștenitorii colaterali ai soțului dăruitor. Vezi Jurisprudența română din 1915, No. 38, pag. 594, No. de ordine 625 și Cr. judiciar din 1916, No. 1, p. 3 (cu observ, noastră), precum și alte autorități citate în tom. IV, partea I-a, al Coment. noastre, p. 769, nota 1 (ed. a 2-a). — Cu toate VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. 135 prin aplicarea art. 1307, care oprește vânzările dintre soți, ei neputând, în adevăr, să ascundă liberalitatea lor sub forma unui contract cu titlu oneros pe care legea îl oprește. Vânzarea este deci în orice caz nulă, sau mai bine zis anu- labilă, pentrucă viciul care se opune la validitatea ei este incapacitatea părților, și știut este că viciul care rezultă din incapacitate nu impcdică contractul de a se forma, ci permite numai de a se cere anularea lui. Asemenea vânzare nu poate deci valoră nici ca donațiune deghizată ț¹). Ea este anulabilă, iar nulitatea este pur relativă (²). acestea, chestiunea este foarte controversată și mai multe sis- teme se găsesc în prezență. Vezi aceste sisteme expuse pe larg în Pand. fr.. v° Don. et testaments, 12495 urm. și în Râpert. Sirey, v° Don. entre vifs, 6156 urm. Mai vezi Planiol, III, 3254 urm., etc. (!) Vezi supră, pag. 130. (²) Vezi, în acest sens, Cas. rom., C. București și Trib. Prahova, Bult. S-a 1-a, 1882, p. 1028 și Dreptul din 1882, No. 13, 14 și 84. Vezi și C. Paris, Sirey, 98. 2. 17; Baudry et Saignat, Vente, 226; Guillouard, Idem, I, 165; Beudant, Idem, 70, p. 42; Thiry, III, 543; Marcadă, VI, art. 1595, No. IV; Laurent, XXIV, 41; Colmet de Santerre, VII, 22 bis I; Planiol, II, 1438, 1441; Aubry et Rau, V, § 351, pag. 42; T. Huc, X, 47; Nacu, III, p. 194, No. 46. — Vezi însă Toul- lier-Duvergier, op. cit., VI, partea Il-a, 41; Davergier, Vente, I, 183; Troplong, Idem, 1, 185; Arntz, III, 937. După acești din urmă autori, vânzările dintre soți, făcute în afară de ca- zurile excepționale prevăzute de lege, ar putea, după împreju- rări, valoră ca donațiuni deghizate, fiind revocabile din partea soțului dăruitor (art. 937), și reductibile din partea moște- nitorilor rezervatari (art. 939). Curtea noastră de casație răs- toarnă însă foarte bine acest sistem, prin următoarele argu- mente. „Considerând că nu putem să dăm vânzărilor făcute în afară de cele trei cazuri excepționale admise de lege, ca- racterul unor donațiuni ascunse sau deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros, donațiuni valabile ea atare și numai reductibile la eotitatea disponibilă, după cererea moștenitorilor rezervatari; căci actele nule nu pot sa producă absolut niciun efect juridic; ea, în adevăr, ca să se poată ascunde o dona- țiune sub forma unei vânzări, trebue ea actul de vânzare să fie valabil ca atare; or, în cazul (ie față, vânzarea fiind nula, dispare orice formă, fie chiar și aparentă, orice umbră sub eare s’ar putea ascunde o donațiune", etc. (Dreptul din 1882, No. 84 și Bult, S-a l-a, anul 1882, p. 1028). Cpr. și Trib. 136 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT V. — CAPIT. II. — ART. 1307. Confirmarea ; Din împrejurarea că vânzarea dintre soți, care n’ar fi vanzărei^anufăcuta în cazurile excepționale și limitativ permise de lege, este numai anuldbilă, iar nu inexistentă, rezultă eă ea poate fi confirmată, în urma desfacerei căsătoriei; căci, în acel moment nimic nu se mai opune la vânzările ee foștii soți ar face între ei. Aplicarea Anularea vânzărei, făcută în timpul căsătoriei, va trebui tiv ctmfir^ deci sâ fie cerută la instanțele ordinare (*), în termen de mare tacita. 10 ani dela desfacerea căsătoriei (art. 1881 și 1900 C. civil) (²); altfel vânzarea ar fi confirmată în mod tacit, căci prescripția statornicită de art. 1900 nu este, după cum știm, decât o confirmare tacită (³). Persoanele Se naște însă întrebarea: cine poate să ceară anu- vZ⁰^¹^¹ vânzărei făcute în disprețul art. 1307 C. civil? Unii dll Uldi l t9£L V dll* 1 ⁵ zărei. Contro-nu conferă această acțiune decât soțului vânzător, moșteni- Teraă‘ torilor și creditorilor lui(l), ceeace ar păreâ logic, pentrucă. . Tutova, Curierul judiciar din 1901, No. 80, p. 672. Vezi și supră, pag. 130, text și nota 3. Compatința, (') S’a decis, în adevăr, cu drept cuvânt, că jurisdicția chemată instanțelor or- de lege a judecă contestațiile electorale ce se ridică între dⁱⁿ»re jude- cetățeni, nn este în drept a declară nule actele de proprie- Cl ⁰¹e? b tate în virtutea cărora dânșii cer înscrierea lor în listele electorale, mai cu seamă în cazurile în care nu este vorba de o nulitate de ordine publică, aceasta aparținând numai instanțelor ordinare judecătorești. Prin urmare, pe această cale excepțională nu se poate anula actul prin care bărbatul a cumpărat dela soția sa, în timpul căsătoriei, imobilul cu venitul căruia voește a se servi în constatarea censului elec- toral, pe motiv că o atare vânzare era proibită de art. 1307 O. civil, ca negăsindu-se în niciunnl din cazurile excepțio- nale prevăzute de acest text. Cas. S-a Il-a, Bult. 1895, p. 641. (a) Vezi T. Huc, X, 47; Planiol, II, 1439; Vigie, III, 688; Arntz, III, 937; Colmet de Sauterre, VII, 22 bis I;, Baudry et Saignat, Vente, 226, p. 228 (ed, a 3-a); Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 424; Judecat, ocol. Dorohoi (judecător Șt. Scriban), Cr. judiciar din 1904, No. 55, pag. 466 (cu observ, noastră). Cpr. Cas. fr. D. P. 1905. 1. 102; Sirey, 1905. 1. 229, etc. ț³) Vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 70 urm.; tom. VIII, partea l-a, p. 62, 83, 101; tom. XI, p. 269, etc. , (⁴) Cpr. Laurent, XXIV, 42; Guillouard, Vente, I, 165. Sa decis ca vânzările dintre soți, făcute în afară de cazurile ex- cepționale permise de art. 1307 C. civil, nu pot fi anulate de VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. - ART. 1307. 137 motivele de anulare nu există decât în privința acestor per- soane. Adevărul e însă că acțiunea, trebue să aparție nu numai soțului vânzător, dar și soțului cumpărător, deci și moștenitorilor, precum și creditorilor ambilor soți. In adevăr, art. 1307 nu distinge între vindere și cumpărare (emptio- venditio). Soțul cumpărător fiind tot atât de incapabil de a cumpără pe cât soțul vânzător este incapabil de a vinde, incapacitatea are același caracter față de amândoi. Soțul cumpărător va puteâ deci cere și el anularea vânzărei, ca și soțul vânzător, de câteori el va avea interes la aceasta. Amândoi soții fiind în drept a propune nulitatea, se înțelege că același drept va aparținea atât creditorilor cât și moște- nitorilor lor, fără a. se distinge dacă moștenitorii sunt rezer- vatari sau nerezervatari. „Considerând, zice foarte bine Curtea din . București, că dacă prin art. 1307 C. civil § ultim, s’a dat moștenitorilor rezervatari ai părților contractante dreptul de a atacă vânzarea făcută între soți pentru cauză de lichidare, în cele trei cazuri excepționale, prin aceasta nu s’a exclus câtuși de puțin dreptul soților, moșteni- torilor de orice categorie, rezervatari sau nerezervatari, și chiar creditorilor, de a cere anularea oricărei vânzări făcută între soți chiar și în alte cazuri decât acele cuprinse în suscitatul text, etc.“ (') Este adevărat că o decizie a Curței de casație, din 1886 a tăgăduit dreptul de a cere nulitatea vânzărei moștenite-- rilor colaterali ai soților, pentrucă ei nu sunt rezervatari (²); însă această decizie face o greșită aplicare a principiilor de drept. creditori, prin acțiunea oblică (art. 974), ci numai prin ac- țiunea pauliană (art. 975/ Trib. Covurlui, Dreptul din 1896, No. 74, p. 632.— Creditorii găsind în lege o dispoziție spe- cială pentru anularea vânzărei, n’au nevoe să stabilească că soții au voit să-i fraudeze. Planiol, II, 1440. ț¹) Vezi Dreptul din 1882, No. 13, p. 109. Cpr. Trib. Prahova și Cas. rom. Dreptul din 1882, No. 14, p. 117 și No. 84, p. 678. ălai vezi Trib. Tntova. Cr, judiciar din 1901, No. 80, p. 672 (cu observ, noastră); Planiol, II, 1440: T. Hue, X, 47; Aubry et Rau, V, § 351, p. 4'2, text și nota 31; Baudry et Saignat, Vente, 227; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 424, etc. Vezi asupra acestei controverse, Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1595, No. 21 urm., etc. (²) Bult. Cas. S-a l-a, anul 1886, p. 690. 138 COD. CIV.—CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1307. Excepțiile admise de art. 1307() Datio in so- Legiuitorul, după ce oprește vânzările între soți, prevede lutum. îₙₛUșj trei excepții dela acest principiu, care nu se referă la o vânzare propriu zisă, ci la o adevărată datio in solu- tum (-). Prima excepție (art. 1307, lⁿ). Cedarea unei Prima excepție prevede cazul când unul din soți, piatauneTda-bărbatul, fie femeea, cedează celuilalt, în caz de sepa- torii. _____________ _ _____ (*) Vezi asupra acestor trei excepții, Zacharise, Handbuch des fr, Civilrechts, II, § 331, p. 461 urm. (ed. Crome). (²) Cpr. Pothier, Vente, III, 600, p. 238; Planiol, II, 527 și 1442; T. Huc, X, 40; Thiry, III, 542; Beudant, Vente, 71, p. 43; Baudry et Saignat, Idem, 201; Guillouard, Idem, I, 149; Aubry et Rau, V, § 351, p. 37, nota 20 bis (ed. a 5-a); Laurent, XXIV, 32; Colmet de Santerre, VII, 18 și 18 bis I; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 424 urm.; Dumitrescu, op. cit., II, 153, p. 149 și toți autorii. Ce eate datio „Darea unui lucru în plată sau drept plată (datio in so- in solutum. lutum) este, zice Pothier (Vente, III, 600), un act prin care un debitor dă un lucru creditorului său, care consimte a-1 primi, în locul unei sume de bani sau a unui alt lucru ce i se datorește. Acest act seamănă eu vânzarea, căci lucrul dat drept plată înlocuește pe cel vândut, iar suma pentru care el este dat. înlocuește prețul“; de aceea L. 4, Cod, De evictionibus, 8, 45, zice: „Nam hujusmodi contractus vicem venditionis obtinet^, de unde și maxima: Dare in solutum est vendere. (Cpr. C. german. Pothier, op. cit., 600). „Obligația se stinge, zice art. 364 din Art. 364. codul german (vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 431, nota 2), când creditorul primește drept plată un alt' lucru decât acel datorit¹'. Vezi și art. 1414 din codul austriac, citat tot în tom. VI al Coment. noastre, p. 485, nota 6. Despre datio in solutum am mai vorbit aiurea (tom. VI, p. 485 urm.), și nu avem nevoe de a reveni asupra ei. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 194, p. 202 urm.; Guillouard, Idem, I, 67 urm.; Beudant, Contrate et obligations, 785, 786, pag. 480, 481 și Vente, 466 urm., p. 332 urm.; Colin et Capitant, op. cit, II, p. 501 urm. Darea unui lucru drept plată altuia, sau a unei sume de bani, presupune în totdeauna liberul consimțimânt al aceluia căruia acest lucru este oferit, el ne putând nici într’un caz fi obligat a-1 primi (art. 1100). Cpr. T. Huc, X, VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. 139 rație de patrimonii, drept plată a unei datorii, o avere a sa, fie mobiliară fie imobiliară (lex nun distinguitj (l). Separația de bunuri sau de patrimonii atrage mai în Separ, de p&- totdeauna după ea o lichidare, care constitue pe unul din ⁱⁿtr& soți debitorul celuilalt (²). In asemenea caz, soțul debitor poate, în Ioc de hani, să dea celuilalt soț un lucru (³). Acesta eră singurul caz prevăzut de Pothier. Pentru ca acest mod de plată, impropriu numit van-separ, trebue zare, să poată aveă loc, nu este destul ea să existe întresS fⁱ⁶t^or,uⁿ' soți o instanță de separare, ci trebue ca această separație să fi fost pronunțată de justiție (*). Odată însă separația admisă de justiție, datio in so- Cazul când lutum este permisă, chiar dacă ea n’a fost precedată de oeVte’rX'X"a lichidare, dacă, bine înțeles, datoria ce se plătește nu este 40, in fine; Planiol, II, 522. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, pag. 486. Mai vezi asupra dației in solutum, infră, p. 166, text și nota 2. (’) Baudry et Saignat, Vente, 222; Guillouard, Idem, I, 159; Aubry et Rau, V, § 351, p. 41; Laurent, XXIV, 33, 36; Pand.' fr. v° Vente, 444; C. Nancy, Sirey, 69. 2. 55; C. Poi- tiers, Sirey, 65. 2. 302; Oas. fr. Sirey, 37. 1. 623, etc. (²) Prin lichidare nu se poate deci înțelege aci orice lichidare Cese înțelege a daraverilor bărbatului, ei numai lichidarea datoriilor soțuluiprⁱⁿlⁱchldare* către soție sau a soției către bărbat. Aceste datorii nu pot fi decât cele preexistente vânzărei sau, mai bine zis, dărei în plată. Cas. rom. decizie citată infră, p. 142, nota 3. Cpr. Beudant, Vente, 73, 74, p. 44. Aplic, legei țs) S'a decis că, în specie, existând o transmitere de proprietate, aceasta transmitere, având analogie cu vânzarea, este supusă taxei de înregistrare prevăzute de legea timbrului, și aceasta chiar dacă cesiunea a intervenit în urma unei hotărîri de divorț. Cas. rom. Bult. 1892, p. 452 și anul 1893, p. 361. Cpr. T. Huc, X, 44, in fine; C. Botez, Legea asupra taxelor de timbru și înregistrare, p. 126 (ed. a 3-a). Dacă bunul cedat drept plată este un imobil, actul va trebui să fie transcris. T. Huc, loco suprâ cit. (*) Cpr. Guillouard, Vente, I, 151; Baudry et Saignat, Idem, 207; Laurent, XXIV, 34; Pand. fr., v° Vente, 447; Repert Sirey, eod. v°, 743, etc. — Vezi însă C. Bourges, Sirey, 67. 2. 233; D. P. 68. 2. 23.—Xu s’ar putea, de asemenea, validă o datio in solutum făcută înainte de separare, sub condiție că această separare va avea loc mai în urmă. Baudry et Saignat, loco cit.—Contră: Guillouard, loco supră cit.; C. Gre- noble, D. P. 65. 2. 181; Sirey, 65. 2. 332, etc. 140 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. —CAPIT. II. - ART. 1307. îndoelnică, și plata n’a fost făcută în frauda creditorilor so- țului plătitor ț¹). Nepubiicarea, . Dacă hotărîrea, care a admis separația, n’a fost publi- h°Bepararede ca^ conform art. 1259 C. civil, datio in solutum, făcută de unul din soți celuilalt, n’ar fi opozabilă creditorilor aceluia care ar fi făcut-o (²). încetarea In urma încetărei separației de bunuri, conform art. 1270, ⁸ePrimonîiPa solutum permisă de art. 1307 n’ar mai fi eu pu- tință ; acea făcută în timpul separației ar fi însă menținută, pentrucă soții erau atunci capabili de a o faee(³). A doua excepție (art. 1307, 2°). Alt caz în care Al doilea caz în care datio in solutum este permisă între soți, este relativ la cesiunea averei sale, pe care băr- misă. bătui o poate face feineei, chiar, neseparată de bunuri, pentru o cauză legitimă, precum ar fi, de exemplu; pentru un imobil ce era dator să-i cumpere cu bani dotaii, sau pentru o sumă ce-i datorați⁴). Femeea ₙu In acest caz numai bărbatul poate face o cesiune fe- Pₐ^n₀f bTrbT"nu însă și femeea bărbatului. Bl Ulii; U«ATvd" ' ’ Exercit, ac- țiunei pau- liene. Art. 975. (b Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 208; Guillouard, Idem, I, 151, in fine; Repert. Sirey, v° Vente, 752; Pand. fr., eod. 451, etc. Creditorii soțului plătitor vor puteă deci atacă plata prin acțiunea pauliană, de câteori ea va fi făcuta în frauda drep- turilor lor (art. 975). Cpr. T. Huc, X, 41; Guillouard, op. cit-, I, 152.—Plata, care ar fi frauduloasă, va fi anulată în întregimea ei, iar nu numai pentru ceeace întrece creanța femeei, fiindcă după art. 966, actul care are o cauză ilicită nu poate să producă niciun efect. Cpr. Guillouard, op. și loco supră cit.; Cas, fr. D. P. 78. 1. 291; Sirey, 78 1. 165 și autoritățile citate infră, p. 146, nota 1. — Vezi însă T. Huc, X, 41, in fine. Cpr. și C. București, Cr. judiciar din 1903, No. 70, p. 606 (decizie casată). (²) Cpr. T. Huc, X, 41 in fine; Cas. fr. Sirey, 93. 1. 369. (s) Baudry et Saignat, Vente, 210, p. 213 (ed. a 3-a). (⁴) Cpr. Cas. S-a l-a, Bult. 1913, p. 64.— Prin urmare, instanța de fond, care constată că bărbatul a cedat soției sale uu imobil pentru, lichidarea unei datorii constată sinceră, a făcut o justă aplicare a art. 1307, 2° O. civil. Cas. loco supră cit. VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. 141 Sub acest raport dispoziția legei este limitativă (’i; pe in ce sens când în cazul întâi, cesiunea poate fi reciprocă, iar in cazul al treilea prevăzut de art. 1307, datio in solutum ’ tiv», nu poate fi făcută decât de femee bărbatului. Dar, dacă dispoziția art. 1307 § 2 este limitativă. în sensul Art. 1307, a» mai . sus arătat, ea nu are nimic limitativ în privința cau- ¹¹Ir,y zelor legitime de cesiune pe care bărbatul o poate face fe- vința cauzelor meei (²). Ipotezele prevăzute de textul legei nu sunt, în Je eesHⁱⁿe' adevăr, decât niște exemple explicative. Aceasta rezultă din expresiunea: precum, de care se servește art. 1307, 2°. Care sunt însă cauzele legitime ce permit bărbatului Cazurile de a face o datio in solutum femeei? Legea indică, exempli țjratia. precum ani spus mai sus, două cazuri, în eare cauza este legitimă, și anume: 1° când bărbatul n’a întrebuințat banii dotali ai femeei, sau banii proveniți din vânzarea unui imobil al ei, la cumpărarea unui alt imobil (³1; ȘÎ 2° când el are să-i dea o sumă de bani. Celelalte cazuri care ar putea să motiveze o datio in Alte cazuri. solutum din partea bărbatului către femee, ar ti, după unii CoⁿtroTtrsa- ¹ BCL Cluj / Central Lnivcrsity Librar (’) Baudry et Saignat, lente, 211: Duvergier, Idem, I, 1.79, p. 215; Troplong, Idem. I, 180; Repert. Sirey, v° Vente, 756; Pand. fr., eod. v°, 455 urm.; Thiry, III, 542, p. 556, ete. P) Baudry et Saignat, Vente, 212; Guillouard, Idem, I, 153; Duvergier, Idem, I, 179; Troplong, Idem, I, 180: Laurent, XXIV. 37; Aubry et Rau, V, § 351, pag. 38, nota '23 (ed. a 5-a); Thiry, III, 542, p. 556; Planiol, II, 1443; Repert. Sirey, v° Vente, Ud urm.; Pand. fr., eod. v®, 459, ete. p) Atât doctrina cât si iurisprudența nu admit însă, în ase- Intrebuin- menea caz, datio in solutum, decât atunci când întrebuințarea • Tₒᵣₕₑșₜₑ este obligatorie pentru bărbat și exigibilă, nu însă și atunci ₐᵣₜ 1307. 2° când ea este numai facultativă, pentrucă, în asemenea caz, trebue să fie bărbatul neavând nicio datorie, nu poate să fie vorba de stin- obligatorie "erea ei Cor Planiol II 1443, 1445; T. Huc, X, 43; Hui!- ei. vpi, n, ’ Ș₎ exigibila.. louard, Vente. I, 154; Baudry et Saignat, Idem, 216, tas. fr. Controversă. Sirey, 83. 1. 473 (cu nota lui Bufnoir); Pand. Period. 89. 1. 28; Tribun, Bcthune și C. Donai, D. P. 95. 2. 515; Sirey; 96. 2. 114; Cas. belg. D. P. 96. 2. 295, etc.—Vezi însă C. Naney, Sirey, 86. 2.'87; D. P. 86. 2. 127; Trib. Prahova, Cr. judiciar din 1903, No. 70, p. 607. Cpr. Laurent, XXIV, 38; Aubry et Rau, V, § 351, p. 39, ad notam (ed. a 5-a); T. Huc, X, 44, pag. 73. Vezi și Pand. fr., v° Vente, 469 urm. 142 COD. CIV.— CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1307. Exigibilitatea datoriei băr- batului. ControrerBă. Restituirea dotei. lăsate la aprecierea suverană a instanțelor de fond('). Acest sistem a fost însă, cu drept cuvânt, părăsit, pentrucă el ar face iluzorie oprirea vânzărilor dintre soți. Nu poate deci să existe cauză legitimă de vânzare sau, mai bine zis, de dare în plată, decât în ipotezele care prezintă aceleași caractere, pe care le prezintă cazurile statornicite de lege (²). Aeest sistem are avantajul de a permite Curței de casație să-și exercite controlul său asupra punctului de a se ști dacă criteriul cauzei legitime există sau nu în vânzările dintre soți, asupra cărora sunt chemați a se pronunța judecătorii fondului; căci chestiunea de a se ști dacă, într’un caz de- terminat, există sau nu o cauză legitimă de a se admite de bună o datio in solutum făcută între soți, nu constitue o chestie de fapt, ci o chestie de drept, care consistă în interpretare art. 1307 C. civil și în aplicarea acestui text la faptele constatate de instanțele de fond; de unde rezultă că judecarea acestei chestiuni cade sub controlul direct al Curței de casație (³), Din cele mai sus expuse ar păreă să rezulte că băr- batul nu poate face o datio in solutum soției sale, deși el este debitorul ei, de câteori datoria sa nu este exigibilă și susceptibilă de a conferi femeei o acțiune imediată contra lui. Și, în adevăr, în acest sens se pronunță jurisprudența (*). Astfel, bărbatul n’ar puteâ, în timpul căsătoriei, să cedeze femeei sale o avere cu titlu de restituire de dotă, pentrucă, după cum știm (⁵), dota nu poate în mod valid fi restituită înainte de desfacerea căsătoriei sau de separația ț¹) Vezi Colin et Capitant, op. cit., II, p. 425; Bufnoir, nota în Sirey, 83. 1. 473, ab initio, etc. (²) Vezi Colin et Capitant, op. cit., II, p. 425. (³) Cas. rom. Bult. 1903, p. 114; Dreptul din 1903, No. 21, p. 174; Cr. judiciar din acelaș an, No. 70, p. 605. Cpr. Cas. fr. Sirey, 73. 1. 320; D. P. 73. 1. 464; D. P. 56. 1. 319; Sirey, 56. 1. 680; Baudry et Saignat, Vente, 212, in fine, p. 215; T. Hue, X, 42, in fine, pag. 70, etc. (⁴) Vezi supră, p. 141, nota 2 și Trib. Tarascon, Pand. Period, 91. 2. 225. — Contra: Trib. Prahova, Cr. judiciar din 1903' No. 70, p. 607. Cpr. Beudant, Vente, 80, p. 48. Vezi asupra acestei controverse, Pand. fr., v° Vente, 469 urm. (⁵) Vezi tom. VIII, partea l-a, al Coment. noastre (ed. a 2-a), p. 188, 544 urm., 566 urm., etc. VÂNZĂRILE DINTRE SOȚI. — AHT. 1307. 143 de patrimonii; orice restituire anticipată fiind deci nulă și de nul efect, n’ar există în specie o cauză legitimă^. Tot astfel, bărbatul n’ar puteă să cedeze averea sa Plata dato- femeei, pentru ca ea să-i plătească datoriile lui. Bărbatul este în adevăr debitor, însă el nu este debitorul soției sale. femee. Datio in solutum ce el ar face în cazul de față n’ar avea deci o cauză legitimă. Iată cum se exprimă, în această pri- vință, un autor: e „Le mari ne pourrait pas vendre â sa femme, â la chargs par celle-ci de payer des dettes du mari a des tiers. Dans ce ca le mari serait bien debiteur; mais il ne serait pas debiteur de sa femme, et la vente n’aurait pas une cause legitime“ (²). Iată un alt caz în care datio in solutum din partea Alt exemplu bărbatului este cu neputință. Femeea dotală sau separată de bunuri a realizat oarecare economii din administrarea din partea bunurilor ei parafernale. Bărbatul nu poate să-i cedeze oₑg^r^ₑpₙ. avere a Iui proprie în schimbul acestor economii, căci el tinți. nefîind în specie debitorul ei, operația ar constitui o vân- zare între soți, oprită de art. 1307 C. civil. Dacă bărbatul și-a însușit economiile femeei, soluția va fi însă cu totul alta, pentrucă, în asemenea caz, el este debitorul femeei. Rămâne însă bine înțeles că, și în asemenea caz, trebue să existe bună credință, iar nu fraudă și intenție de a înlă- tura legea ț³). A treia excepție (art. 1307, 3°). A treia excepție, formulată de art. 1307, este specială Justificarea femeei. Ea prevede cazul când femeea ar cedă bărbatului "“Pi ț¹) Baudry et Saignat, Vente, 215; Duvergier, Idem, I, 179; Troplong, Idem, I, 180; Guillouard, Idem, I, 154, p. 176; Beudant, Idem, 80, p. 47; T. Huc, X, 44, p. 72; Aubry et Rau, V, § 385, pag. 39, 40 (ed. a 5-a) și deciziile citate de acești autori, loco cit., nota 24; Pand. tr., v° Vente, 467. — Vezi însă Laurent, XXIV, 38 in medio. (²) Baudry et Saignat, Vente, 214, in fine, p. 216. Vezi și Cas. rom., decizie citată supră. pag. 142, nota 3. (³) Beudant, op. și loco supră cit., No. 80, p. 47. 144 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1307. o avere a ei, fie mobiliară, fie imobiliară {*), drept plata unei sume promisă ea dotă. Această excepție dela regula generală a art. 1307 este foarte legitimă, căci este prefe- rabil de a permite femeei să cedeze bărbatului ei un imobil în locul banilor datoriți, decât a o-sili să vândă acel imobil. Bărbatul trebue însă, bine înțeles, să consimtă a-1 primi, căci creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare (art. 1100) (²). imobilul cedat Imobilul astfel cedat bărbatului nu va fi dotai, ci va ⁿUdotallⁿe fi⁶™™ proprietatea lui, după cum ar fi devenit și suma promisă, daca ar fi fost plătită în bani (art. 1247 § 2) (³). Constit. de Cesiunea permisă femeei ar putea, de asemenea, să aibă atunci când ea și-ar fi constituit dotă o creanță unui insoi- contra unui terțiu, care n’ar putea fi încasată din cauza vablL insolvabilităței debitorului. Femeea, cu chipul acesta, s’ar liberă de obligația de garanție, pe care o datorește bărba- lului, în baza art. 1240 C. civil (⁴). Dispoziție ex- Dișppziția excepțională a art. 1307. 3° nu poate însă cepționaiă. £ apțjcafa în caz când femeea ar voi să se libereze de bărbatul ei pentru o datorie străină de constituția dotală, fiindcă orice excepție este de strictă interpretare (s). Art. 1307 § Art. 1307, după ce enumeră cele trei cazuri excep- ționale în care vânzarea sau mai bine zis datio in solutum este permisă între soți, adaogă: „In toate cazurile, moșteni- (l) Vezi supră, p. 139; Pand. fr., v° Vente, 486 și autoritățile citate acolo. (s) Cpr. Beudant, op. cit., 81, p. 49. (³) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 219; T. Huc, X, 45, in fine, p. 74; Marcade, VI, art. 1595, No. III, p. 190; Durantou, XVI, 150; Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1595, No. 151, etc. (*■) T. Huc, Baudry et Saignat, Marcade, loco supră cit.; Pand. fr., v° Vente, 492, ete. (⁵) Beudant, loco supră cit.; Thiry, III, 542 in fine, p. 556; Marcade, loco cit.; Guillouard, Vente, I, 162; Troplong, Idem, I, 182; Dnvergier, Idem, I, 182, p. 219; Baudry et Saignat, Idem, 221, p. 224; Aubry et Rau, V, § 351, p. 41, nota 26 (ed. a 5-a); Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1595, No. 150; Pand. fr., v° Vente, 493; B4pert. Sirey, eod. v°, 795, etc. VANZA.EILE DINTRE SOȚI. — ART. 1307. 145 torii rezervatari ai părților contractante (adecă ai bărba- tului și ai femeei) au dreptul de a atacă asemenea opera- țiuni dacă ascund beneficii indirecte" (l). Aceasta nu este decât aplicarea dreptului comun. Datio in solutum făcută de bărbat femeei, sau de femee Menținerea bărbatului ei, nu va fi deci menținută, decât în limitele părței disponibile. Pentru ca această datio in solutum să teie pȘrței poată fi. redusă, moștenitorii rezervatari vor trebui să dove- aⁱsP°l¹lblle- dească ca lucrul dat de unul din soți celuilalt, drept plată, valora mai mult decât datoria ce urmă a fi stinsă (²). Creditorii soțului vânzător conservă, conform principiilor Art. 975 c. generale, dreptul de a cere, în numele lor personal, anularea vânzărei sau, mai bine zis, a dârei în plată făcută în frauda drepturilor lor. Pentru aceasta se cere însă ca. datio in so- lutum să fie făcută nu numai în dauna, dar și în frauda lor și ca soțul cesionar să fie conscius fraudis (art. 975, 1307 C- civil))³). In asemenea, caz, de câteori vânzarea va fi anulată ca Anulare» v»ₙ- frauduloasă, fie după cererea moștenitorilor, fie după aceea wⁱr⁰¹ Iⁿ a creditorilor, ea va fi anulată. în toitull iliar nu numai pentru eeeaee întrece datoria soțului vânzător, pentrucă un (') Numai moștenitorii rezervatari an acest drept. Beudant, Vente, Moștenitorii 83, p. 51; Aubry et Bau, V, § 351, p. 41. nota 29 (ed. a rezervatari. 5-a); T. Hue, X, 4G; Baudry et Saignat, Vente, 225; Guil- louard, Idem, I, 163; Dnvergier, Idem, I, 185, pag. 223; Troplong, Idem, 1, 183; Cas. fr. Sirey, 68. 1. 432; D. P. 68. 1. 456; Dai loz. Pionveau Code civil annote,W, art. 1595, No, 156. Vezi și Cas. rom. Bult, 1913, p. 64,—Contră: Colmet de Santerre, VIL 22 bis 11. Nu numai moștenitorii rezervatari vor putea cere reducerea Art. 974 C. dârei în plată făcută de unul din soți celuilalt, dar și credi- ciT’h torii acestor moștenitori au același drept, in baza art. 974 C. civ. A.snpra acestui punct nu mai încape nicio îndoială. Vezi Baudry et Saignat, loco suptă cit., pag. 226. (²) Cpr. Planiol, II, 1444. (³) C. Lyon, Pand. Period. 91. 2. 146. Cpr. Cas. fr. D. P. 81. 1. 156; Sirey, 81. 1. 321; Sirey. 78. 1. 165; D. P. 78. 1. 291; Aubry et Rau, op, și loco supră cit., p, 42 (ed. a 5-a); Zachariav Handlmch des fr. Cieilrechts, II, § 331, p. 463 (ed. Crome); Dalloz, Nouveau Code civil annote, IA⁷, art. 1595. No. 157; (luillonard, Vente, 1, 152, 164; Baudry et Saignat, Idem, 223, etc. 8 4800 10 146 COD. CIV.— CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. TI. — ART. 1308. act fraudulos nu poate produce niciun efect, nici chiar parțial (*). Incapacitatea tutorilor, mandatarilor, administratorilor stabilimentelor publice, etc. Art. 1308. — Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adju- decatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1° Tutorii, ai averei celor de sub a lor tutelă (art. 390) (²); 2° Mandatarii, ai averei ce sunt însărcinați să vânză; 3° Administratorii, ai averei comunelor sau stabilimentelor încredințate îngrijirei lor; 4° Oficianții (ofițerii) publici, ai averilor Statului, ale căror vânzări se fac printr’înșii. (Art. 390, 812, 940 urm., 1539 O. civ. Art. 142 C penal. Art. 1596 C. fr.) (³). Art. 390 partea finală C. civil. Dr. bulgar. L. din 3 De- cembrie 1892. Art. 229. (') Dalloz, op. și loco supră cit., IV, art. 1595, No. 158; Aubry et Rau, loco cit., p. 42, nota 30 bis; Baudry et Saignat, Vente. 223, in fine, p. 225 (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, I, 152, 164; Cas. fr. Sirey, 78. 1. 165; D. P. 78. 1. 291.—Contră: T. Huc, X, 41. Vezi supră, pag. 140, nota 1. Cpr. și C. București, Cr. judiciar din 1903, No. 70, p. 606, etc. (®) Art. 390, partea finală. — Tutorul nu poate nici a cumpără, bunurile minorului, nici a le luă în arendă, nici a primi cesiunea vreunui drept, sau a vreunei creanțe în contra pupi- lului său (art. 1308, 1° C. civ. Art. 450 C. fr.). — S’a decis, cu drept cuvânt, în baza art. 1308, eă soția tntorului este o persoană interpusă care, ca atare, nu poate cumpără bunurile minorului. O. Turin, La Legge din 1905, pag. 1790. (³) Iată cum se exprimă, în această privință, art. 229 din legea bulgară dela 3 Decembrie 1892, asupra obligațiilor și con- tractelor: „Nu pot cumpără, nici chiar dela licitație publică, sub pedeapsă de nulitate a contractului, nici direct, nici prin persoane interpuse: tatăl și mama, averea copiilor care se găsesc sub autoritatea lor părintească; — tutorii, protutorii și curatorii, averea persoanelor care se găsesc sub tutelă sau cnratela lor; — mandatarii, averile ce sunt însărcinați a le vinde;—administratorii, averile comunelor sau ale institnțiu- nilor publice ce sunt încredințate îngrijirei lor, afară numai daca, din împrejurări speciale, s’a stipulat în actul care per- mite vânzarea, să ieă parte la licitație;—funcționarii, averile ce se vând sub autoritatea lor sau în serviciul lor“. Acest text reproduce, cu mici deosebiri de redacție art. 1457 din codul civil italian, care are următoarea cuprindere: r t ■ INCAPACITATEA TUTORILOR, MANDATARILOR, ETC.—ART. 1308. 147 Art. 230 L. generală a vămilor, din 1 Iulie 1905. — Agenții vămilor vor fi opriți, sub pedeapsă de destituire, de a se face adju- decatari, direct sau indirect, ai obiectelor confiscate sau deținute și care se vor vinde de vamă. (Art. 208 L. vămilor din 15 Iunie 1874). Incapacitățîle prevăzute de art. 1308 O. civil existau Dr. roman, și în dreptul roman ț¹). Mai mult încă, la Romani, funcțio- narii provinciali nu puteau să facă, în provinciile în care erau stabiliți, alte cumpărături decât acele necesare la tre- buințile ordinare ale vioței, nisi victus quotidwni causa^-)’, iar militarii erau incapabili de a dobândi imobile în pro- vinciile în care erau în garnizoană Aceste proibiții au rămas și astăzi în picioare în pri- Dr- actual, vința tutorilor, mandatarilor însărcinați cu vânzarea, unei averi străine, etc. Motivele acestei dispoziții sunt lesne de justificat: ᵣOnMotive]elegei. „Nou possono essere compratori nemmeno all'asta pubblica, Art. 1457 c. sotto pena di nullită del contratto, nb direttamente, nb per italian, interposte persone; il genitore, dei beni dei figli suggetti alia sua podestâ; i tutori, i protutori e i curatori dei beni delle persone soggette alia loro tutela, profunda o cura; i procu- ratori, dei beni che sono incaricati di vendere; gli ammini straturi, dei beni de’ comuni o degli istituti pubblici affiidati alia loro cura, salvo che, per particolari circostanze nell' atto che permette la vendita, siano autorizzati a coticorrere agii incanti: i pubblici uffiziali, dei beni che si vendono sotto la loro autorită o mediante il loro interventoA f¹) „Tutor rem pupilii emere non potest. Jdemque porngendum Dr. roman. est ad similia, id est: ad curatores, procur atores, el gui ne- gotia aliena gerunt'. L. 34 § 7, Dig. De contrahenda emp- tione, 18, 1. Vezi și Harmcnopol, De emptione el renditione, in quo et de protimesi, III, 3, § 23, unde se zice: ^Tutor rem pupillarem emere neguit. Tdem el in similibus obti.net, cura- toribus et procuratoribus*. Codul lui Andr. Doniei (țț 13, eapit. 28) zice, de asemenea: C. Andr. Do- „Epitropul nu poate sa cumpere din lucrurile copilului, nici ⁿ’cⁱ curatorul, nici procuratorul¹⁴. Cpr. legea din 1840 asupra epitropiilor, § 47. Vezi tom. II al Coment. noastre, p. 733, nota I (ed. a 2-a).—‘Codul lui Andr. Doniei permitea însă tutorului de a cumpără lucrurile minorului la sultan mezat (art. 19, eapit. 28). (-) L. 6 § 3, in fine. Dig., Do officio proconsuli», 1. 16. (*) „Qui ojficii canea in provincia agit, vel militat, praalia corn- Dr. roman. ■parare in eadem provincia non potest; prerterguam si paterna ejus a fisco distrahantur*. L. 62, Pr., Dig., tit. cit., 18. 1. 148 COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V. —CAPIT. II.— ART. 1308. n’a pas roulu metire l’inter et personnei aux prises avec le devoir*, a zis raportorul Faure, în raportul său către Tri- bunat. Persoanele enumerate în art. 1308 nu pot să cum- pere bunurile de care trebue să îngrijească, pentrucă dacă ar fi altfel, ele ar fi putut pune interesul lor personal mai presus decât datoria ce le incumbă. Care sunt aceste persoane? Tutorii. 1° Prima proibiție este privitoare la tutori. Ei nu pot, în principiu, să cumpere bunurile minorilor sau interzișilor ce le administrează, nici de bună voe, nici la mezat public, nici direct, nici prin persoane interpuse ('). Această proibiție se aplică cotutorilor, tutorilor ad hoc și tutorilor de fapt (protutori, art. 347) (²), ad ministru to- Cotutorii, protutorii, ete. Tatăl adtninistr. le-pi lor provizori rânduiți unui alienat, conform art. 32 din legea dela 15 Decembre 1894 și, după unii, chiar tatălui administrator legal, în timpul căsătoriei (art. 343) 0. civil ț³). Cașurile când intorul poate cumpăra bu- nurile mino- rului. (’) Prin excepție însă, tutorni ar putea să cumpere bunurile asupra cărora el ar fi coproprietar în indiviziune cu minorul, sau asupra cărora el ar avea un drept real, de exemplu, un drept de uzufruct (cpr. C. Moutpellier, D. P. G3. 2. 30), o ipotecă (cpr. C. Aix, D. P. 72. 2, 53; Sirey, 72. 2. 247; Cas. rom. Bult. S-a Il-a, 1876, p. 305; Bult. 1910, p. 1400 și Dreptul din 1911, No. 5, p. 36), etc. Cpr. Guillouard, Vente, I, 120, 121; Beudant, Idem, 59, p. 36, 37; Baudry et Saignat, Idem, 233; Pand. fr., v° Vente, 518, 519; Aubry et Bau, V, § 351 p. 32, text și note (ed. a 5-a); T. Huc, X, 49; Laurent, XXIV, 45; Demolombe, VII, 753, 754; Arntz, I, 750 și III, 939; Planiol, II, 1431; Moarton, I, 1202; Thiry, I, 588; Vigie, III, 674 și toți autorii. Vezi și tom. II al Coment. noastre, p. 733, 734 (ed. a 2-a). —Minorul va fi, în asemenea caz, reprezentat printr’un tutor ad hoc (art. 747). (²) Cas. rom. Bult. 1897, p. 1331 și Dreptul din 1898, Xo. 4; C. Craiova, Dreptul din 1900, No. 22. Cpr. Aubry et Rau, V, § 351, p. 33, text și note: Baudry et Saignat, Vente, 235; Guil- louard, Idem, I, 123; T. Huc, X, 49; Planiol, II, 1430; Pand. fr., v° Vente, 521; Garsonnet, Tr. th. et pratiquc de proce- dure, IV. § 1591, p. 731 (ed. a 2-a), etc.— Contră: C. Bu- curești, Dreptul din 1897, No. 49, p. 390 (decizie casată). (⁹) Vezi autoritățile citate în tom. II al Coment. noastre, p. 502, text și nota 1, unde se arată controversa. Cpr. Baudry et Saignatj Vente, 236; Demolombe, VI, 440, 441. Contră: Laurent, IV, 316; Aubry et Rau, I, § 123, p. 786, text și nota 44 (ed. a 5-a); Garsonnet, Tr. theorique et pratique de INCAPACITATEA TUTORILOR, MANDATARILOR, ETC. — ART. 1308. 149 Art. 1457 din codul italian dispune anume, că bunu-Dreptuistrâîn procedare, IV, § 1591. p. 732 (ed. a 2-a); C. Sirey, 52. 2. 304; D. P. 52. 5. 550, etc. Tutorul este oprit nu numai de a cumpăra, a luă cu chirie sau în arendă bunurile minorului Bordeaux, dar și deDeoseb. de C. sau inter- zisului. Această proibiție, la noi, este absolută (art. 390), pe când în Franca consiliul de familie poate să. autorize pe subrogatul tutor a închiria tutorului imobilele minorului (art. 450 § ultim). Cpr. Mourlon, T, 1202. Vezi tom. II al Coment. noastre, p. 734 (ed. a 2-a). Tutorii mai sunt opriți de a primi cesiunea vreunei creanțe în contra pupilului (art. 390, in fine), căci dacă creditorii minorului consimt a pierde ceva asupra drepturilor ce au în contra minorului sau interzisului, acest câștig trebue să folosească incapabilului, iar nu tutorului său. Pentru ca. această proibiție să fie aplicabilă, trebue însă fr. Art. 300 C. civ. Cesiunea de creanță. Ce se cere ca dreptul cedat să confere, în momentul ccsiunei, o creanță pentru ca ee- contra minorului sau interzisului; căci n’ar fi suficient ca ase- fle menea acțiune să iâ naștere printr’un eveniment posterior, precum ar fi, de exemplu, în cazul în care minorul ar fi ac- ceptat o moștenire, la care renunțase mai întăi în mod re- galat (art. 400, 7ul). Tn a^emOnea Oii, cesiunea făcută tu- torului, înainte de revenire asupra renunțărei minorului, ar fi validă, tutorul având un drept câștigat. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 239, p. 240 (cd. a. 3-a); Laurent, XXIV, 52; O. Nîmcs, D. P. 51. 2. 245. Vezi și tom. II al Coment. noastre, p. 735, nota 1 (cd. a 2-a). Numai cesiunile cu titlu oneros fiind oprite, în principiu, Numai cesiu- de aci rezultă că tutorul ar putea foarte bine să dobândească ⁿll« Ml" un drept sau o creanță contra minorului sau interzisului, prin succesiune ab infestat, legat sau donațiune. Cpr. Baudry troversS. et Saignat, loco cit.; Aubry ct Rau, I, § 116, p. 732 (ed. a 5-a); Deinolombe, VII, 760, 761; Thiry, I, 588, in fine; Planiol, I, 1958: Mourlon, T, 1204. Vezi și tom. II al Co- ment. noastre, p- 735 (ed. a 2-a).— Contra: Novela 72, cap. 5 (în privința tuturor modurilor de dobândire prin acte între vii), aut per donationem, aut per venditionem, aut alia quo- libet modo. Unii aplică și astăzi termenii acestei novele. Vezi Zacharim (ed. Masse-Verge), I, § 224, p. 446; Demantc et Colmet dc Santerre, II, 206 bis V, etc. Tutorul ar putea, de asemenea, să dobândească un drept Subrogați® le- în contra minorului sau interzisului, prin efectul subroga- ției, fie legală, fie convențională, deși în această din urmă (^ro^rsâ. privință chestiunea este controversată (vezi tom. II al Co- ment. noastre, p. 735, 736 (ed. a 2-a) și Aubry et Rau, I, § 116, p. 732, n. 6, ed. a 5-a), de câteori el a plătit din 150 COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V. — CAPIT. II.—ART. 1308. rile copiilor supuși puterei părintești nu pot fi dobândite, nici chiar prin licitație publică, de către tatăl lor, iar legea bulgară din 3 Decembrie 1892, asupra obligațiilor și con- tractelor, întinde această proibiție și la mama copiilor Persoanele la Proibiția de mai sus nu se aplică însă curatorului mi- Tu^se^pikiă? norului emancipat, consiliului judiciar (²), consiliului îngri- Curatoriii, jitor rânduit mamei (art. 345), etc. Aceste persoane n’ar asistența lor în actele în care ele ar troversi. fi personal interesate: Nemo in re sua aurior esse potest^); de unde rezultă că ele n’ar putea cumpără de bună voe bunurile minorului emancipat, sau risipitorului, ori acelui slab de minte, ci numai la mezat public (⁴). 2° Paragraful 2 al art. 1308 declară pe mandatari in- capabili de a cumpără bunurile ce sunt însărcinați a vinde. banii săi proprii o datorie a epitropisitului său, pentrucă subrogația nedându-i dreptul de a cere decât ceeace el a plătit în realitate, nicio speculație nu este cu putință în specie. Cpr. T. Huc, III, 386 și Tr. de la cession et de la iransmission des creances, I, 261; Thiry, I, 588; Baudry et Saignat, Vente, 240; Laurent, XVIII, 12 și XXIV, 53; Demolombe, VH, 774 și XXVII, 332; Marcadă, II, 247; Aubry et Rau, I, loco cit.; Valette, Explic, sommaire, p. 242 și note asupra lui Proudhon (Etat des personnes), II, p. 400, 401. Art. 390 ar deveni însă aplicabil, îndată ce s’ar dovedi că subrogația ar ascunde o cesiune deghizată. Cpr. Thiry, Aubry et Rau, loco cit.; Laurent, XXIV, 53; Mourlon, I, 1205 și Tr. theorique et pratigue des subrogations person- nelles, p. 29 și 32 (ed. din 1848). Vezi și tom. II al Coment. noastre, p. 736, text și note (ed. a 2-a). (!) Vezi supra, p. 146, nota 3 și p. 147, ad notam. (²) Cpr. Thiry, III, 544; Gruillouard, Vente, I, 124; Baudry et Saignat, Idem. 238; T. Hue, X, 49 și Tr. de la cession, I, 262, in fine; Marcade, VI, art. 1596, No. 1; Planiol, II, 1430; Laurent, XXIV, 46; Cas. fr. D. P. 87. 1. 490; Trib. Lîsieux, Cr. judiciar din 1915, No. 80, p. 657 (cu observ, noastră). Vezi și tom. II al Coment. noastre, p. 738 (ed. a 2-a), unde se arată controversa. — Contra: In privința curatorului, Mourlon, III, 508, in fine; C. Bruxelles (în privința consi- liului judiciar), Sirey, 88. 4. 13 și Dreptul din 1910, No. 53, p. 428 (cu observ, d-lui S. Rădulescu). (³) Cpr. Thiry, III, 544; Guillouard, Vente, I, 124; Baudry et Saignat, Idem, 238, pag. 239 (ed. a 3-a); Aubry et Rau, V, § 351, p. 34 (ed. a 5-a), ete. (⁴) Arntz, III, 939; Troplong, lente, I, 187, etc. INCAPACITATEA TUTORILOR, MANDATARILOR, ETC. — ART. 1308. 151 După un autor, această proibiție s’ar aplică numai la vânzările pu- vânzările publice (*); însă această distincție parc altorabhe vₑᵢg&ⁿtr°' inadmisibilă față de termenii generali ai textului p). Dar, daca mandatarii nu se pot face adjudecatari ai Vânzările de bunurilor însărcinați a vinde, nimic nu-i împedică de a bu“‘ 'oe‘ cumpără de bună voe aceste bunuri dela mandanții lor, dacă aceștia sunt capabili de a vinde și consimt la această vânzare (³). In baza acestui principiu s’a decis, cu drept cuvânt, Apiîe. că proibiția art. 1308, 2°, cdictată contra mandatarilor, în "misionari? genere, se aplică comisionarului însărcinat de a vinde sau de a cumpără mărfuri în contul comitentului (*). Din împrejurarea că numai mandatarii însărcinați cu Mandatarii vânzarea bunurilor mandanților sunt declarați incapabili a cumpără aceste bunuri, rezultă că această incapacitate nu bunurilor Au lovește pe cei însărcinați numai cu administrația bunurilor suⁿ mandantului (⁵). Mandatarul însărcinat cu vânzarea unor bunuri poate, de asemenea, să cumpere bunurile mandantului său,, cu a căror vânzare n’â⁽ fost însărcinat L Incapacitatea de a cumpără nu lovește numai pe man-Mandatarii le- datarii convenționali, dar și pe cei legali sau judecătorești. gal¹’ ete’ Astfel, curatorul unei succesiuni vacante nu poate să Curatorul unei cumpere bunurile acestei succesiuni, pe care el trebue să le vândă în interesul acelora cărora moștenirea se cuvine(⁷); (l) T. Huc, X, 50, pag. 79. (») Cpr. Baud, fr., v° Fente, 527: Repert. Sirey, eod. v°, 814; Baudry et Saignat, Vente, 211; Guillouard, Idem, I, 125; Laurent, XXIV, 47, etc. (’) Baudrv et Saignat, T. Huc, loco supră cit.; Pand. fr., cit., 528; Cas. fr. D. P. 76. 1. 373; C. Bordeaux, D. P. 94. 2. 476; Sircv, 95. 2. 15; Pand. Period. 95, 2. 304, etc. (*) Cas. fr. D? P. 1904. 1. 88. Cpr. Pand. fr., vu Vente, 529; Baudry et Saignat, Idem, 241-1, ctc. (⁶) Baudry et Saignat, Vente, 242; Guillouard, Idem, I, .125; Planiol, II, 1430; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 422; T. Huc, X, 50; Laurent, XXIV, 17; Aubry et Rau, V, § 351, p. 34, nota. 14 (ed. a 5-a); Cas. fr. D. P. 63. 1. 142; D. P. 63. 1. 142; Sirey, 63. 1. 310, etc. (⁶) Baudry et Saignat, loco supră cit. p) Cpr. Baudry et Saignat, op. cit., 243; Duvergier, Idem, I, 15-2 COD. CIV. — CARTEA. III. — TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1308. sindicul. Sindicul nu poate să cumpere bunurile falitului (*); Port&reîi, etc. Portărelul și funcționarii polițienești nu pot să cum- pere bunurile cu a căror vânzare sunt însărcinați, în baza unei hotărîri definitive sau a unui act autentic învestit cu formula executorie ț²); Funcționarii Funcționarii vamali nu pot să cumpere lucrurile ce ei vamah. y^nd țₐᵣ^ 230 vămilor din 1 Iulie 1905); Judecătorii, Judecătorii tribunalului și grefierii nu pot să cumpere imobilele la a căror adjudecare ei proeed (³), etc. Moțt. bene- Cât pentru moștenitorul beneficiar, el administrând în interesul său propriu și având interes ea bunurile succe- siune! să nu se vândă eu un preț derizoriu, poate, cel puțin după părerea unora, să le cumpere, deși el reprezintă pe creditori (⁴). Administrau- 3° Paragraful 3 al art, 1308 declară pe administratorii ” streine.¹ °r averei comunelor și ai stabilimentelor publice incapabili de a cumpără bunurile încredințate îngrijirei lor (⁵). 191, pag. 230; Thiry, III, 544; T. Huo, X, 50; Nacu, III, pag- 200, No. 59, etc. (') Cpr. Baudry et Saignat, lente, 245; Garsonnet, op. cit,., IV, § 1591, in fine, p. 735 (ed. a 2-a). Vezi art. 457, in fine, C. german. (®) Cpr. Nacu, III, p. 200, No. 58, in fine. C. german. (s) Cpr. Garsonnet, op. cit., II⁷, § 592, p. 735; Nacu, loco cit. Art. 456. — «Intr'o vânzare silită, acel care ordona sau dirijează vânzarea, zice art. 456 din Codul german, împreună cu auxi- liarii lui și acel care închee proeesul-verbal, nu pot să cum- pere nici pentru ei direct, nici prin persoane interpuse, nici pentru altul, ca mandatar, weder fur sich persiînlich, oder durch einen Anderen noch als Vertreter eines Anderen». (*) T- Hue, X, 50; Baudry et Saignat, Vente, 244; Guillouard, Idem, T, 125 și 129; Duvergier, Idem, 190, p. 229, 230; Pla- niol, II, 1431; Aubry et Rau, V, § 351, p. 36, ad notam (16); C. Alger, D. P. 90. 2. 106; Sirey, 92. 2. 13. — Contra: Tbirv, III, 544; Nacu, III, p. 200, 201, No. 60; C. Pau, Sirey, 15. 2. 476; D. P. 46. 1. 134, etc. Dr. străin. (⁵) Codul nostru n’a admis nicio dispensă în această privința, precum au admis art. 1506 din codul neerlandez și art. 1457 din codul italian. Iată, în adevăr, cum se exprimă art. 1.506 din codul nc- erlandez: C. olandez. «Este, cu toate acestea, permis Regelui de a acordă admi- Art. 1506. nistratorilor și ofițerilor publici o dispensă în privința proi- biției cuprinse în acest text». r î INCAPACITATEA TUTORILOR, MANDATARILOR, ETC. — ART. 1308. j 153 Astfel, Ministrul de domenii n’ar puteă cumpără un hun al Statului; un efor n’ar putea cumpără bunurile Efo- riei ; prefectul n’ar puteă cumpără bunurile județului, etc. încât privește comuna, numai acei care administrează bunurile ei sunt incapabili de a le cumpără. Aceștia, în or- ganizația noastră comunală, sunt: primarii și ajutoarele lor. Ministrul de domenii, etc. Primarii șî ajutorii Jur- Cât p.mtru consilierii comunali, ei neavând nicio adminis-Comiiieiii eo- trație, pot sa cumpere bunurile comunei. Art, 24 din legea muⁿa ’’ comunală, dela 31 Iulie 1894, îi oprește însă de a înde- plini vreun serviciu sau vreo funcțiune retribuită de comună, precum și de a luă parte, direct sau indirect, la orice în- treprindere sau furnitură făcută pentru comună, 4° In fine, paragraful ultim al art. 1308 dispune că ofi- țerii publici nu pot să cumpere bunurile Statului, ale căror vânzări se fac printr’însii. Această incapacitate nu există pentru funcționarii care nu proced la vânzare (¹). Vânzările făcute contrar proibițiilor statornicite de art. 1308 sunt nule, nulitatea fiind de astădată chiar ex- pres pronunțată de lege. Și nulitatea va avea, loc, fie că vânzarea este direct făcută în folosul ]»ersoanelor prevăzute de acest text, fie prin persoane interpuse. Dacă există sau nu interpunere de persoane străine, aceasta este o chestie de fapt, care se apreciază în mod su- veran de judecătorii fondului, căci prezumpțiile stabilite de art. 812 și 941 C. civ. nu sunt aplicabile în specie ț²). L. din 1894. Art. 24. Ofițerii pu- blici. Sancțiunea art. 1308 C. civil. N ulitate. Chestie de. fapt. Acel care cere anularea vânzărei pentru motivul că Dovedire» in- cumpărătorul aparent a cumpărat pentru un incapabil, trebue să dovedească această interpunere de persoane (art. 1169) p¹), dovada putându-se face prin orice soiu de probe, atât prin martori cât și prin prezumpțiuni (⁴). încât privește ari. 1457 din codul italian, vezi supra, pag. 147, ad iw'am. (’) Cpr. Baudry et Saignat., Vente, 249. (²) T. Huc, X, 52; Laurent,. XXIV, 49; Arntz, TIT, 950; Baudry et Saignat, Vente, 252: Guillouard, Idem, I, 130; Troplong, Idem, I, 1.93; Duvergier, Idem, I, 193, pag. 231, 232; Beudant, Idem, p. 38, No. Gt, text și nota, 2; Aubry et Rau, V, § 351, p. 36, nota 17 (ed. a 5-a); Mareade, VI, art. 1596, No. III și toți autorii. Vezi și infră, p. 157, nota 2. (s) Cpr. C. Craiova, Dreptul din 1897, No. 15, p. 114, 115. O Cpr. Baudry et Saignat, 252, p. 250, 251 (ed. a 3-a). 151 COD. CIV. — CARTEA UD — TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1308. Nulitate reia- Nulitatea, care rezultă din violarea art. 1308, este re- tîvS' lativă. Fiind însă că această nulitate rezultă dintr’o pro- ibiție a legei mai mult decât dintr’o incapacitate, ea nu poate fi propusă de acela care a călcat legea, ci numai de acela al cărui bun a fost înstrăinat (*). Confirmarea Din împrejurarea că nulitatea este, în specie, relativă, nuiitaței. ᵣₑ₂ᵤp^ că ₑₐ pₒₐte fi confirmată de acel care era în drept s’o propue (a). C. german. w Validitatea unei vânzări, făcută în contra dispozițiilor Art. 458. legei, zicₑ art, 458 ^6 initio din codul german, atârnă de confirmarea celui interesat la vânzare, în calitate de debitor, de proprietar sau de creditor¹¹. încet, cauzei Confirmarea nu poate însă să aibă loc, decât numai proibiției. ₐfᵤₙcp când cauza proibiției a încetat (³). Aplic. Pe de altă parte, acțiunea în anulare se prescrie prin art civil⁰ C zece aⁿb conform dreptului comun (art. 1900 C. civ.) (⁴). Punctul de In privința termenului de plecare al prescripției trebue plecare ai ₛg, fₐcₑm următoarea distincție. Dacă incapabilul a cum- presenpției. atunci termenul curge din ziua vânzărei, rămânând însă a se aplică cauzele ordinare de suspendare Cumpărare pe ale prescripției. Astfel, dacă incapabilul a cumpărat. în mod fată- ilegal bunuri de ale minorilor sau de ale interzisilor, prescripția va fi în suspensie în timpul ininorităței sau in- terdicției (art. 1876 C. civil). Cumpărare Dar dacă incapabilul a cumpărat bunul, în contra legei, printerpuseⁿePl’*ⁿ persoane interpuse, termenul prescripției nu va curge decât din ziua descoperire! acestei fraude, pentrucă pănă în (*) Planiol, IT, 1432; T. Huc, III, 386 și X, 52, in fine; Lau- reat, XXIV, 50; Marcade, VI, art. 1596, No. Iii, in fine, p. 195; Pand. fr., v° Vente, 550; Repert. Sirey, eod. v°, 850; Baudry et Saignat, Vente, 250; Guillouard, Idem, I, 131; Troplong, Idem, I, 194; Beudant, Idem, 64, pag. 38; Aubry et Rau, V, § 351, p. 36, text și nota 19 (ed. a 5-a); Colmet de Santerre, VII, 23 bis II; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 433; Cas. fr. D. P. 1908. 1. 248 și Sirey, 1911. 1. 492; Trib. Paris, Pand. Period. 95. 2. 37, etc. (⁴) Cpr. C. Alger, D. P. 77. 1. 497; Sirey, 78. 1. 22 (sub Cas.). (a) Aubry et Rau, loco cit., p. 37, ad notam (n. 19); Demo- lombe, XXIX, 70, etc. (⁴) Aubry et Rau, loco cit.; Baudry et Saignat, Vente, 254; Guillouard, Idem, I, 131; Pand. fr., v° Vente, 552, etc. INCAPACITATEA MAGISTRAȚILOR, AVOCAȚILOB, ETC. — ART. 1309. 155’ acest moment, acel căruia aparținea acțiunea în anulare d’a putut s’o exercite. Contra non valentem agere non currit prcescriptio ('). Incapacitatea magistraților și a auxiliarilor lor. Art. 1309. — Judecătorii și suplcanții, membrii ministerului public și avocații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competința Curței de apel în a cărei cir conscripție își exercită funcțiunile lor, sub pedeapsă, de nulitate, spese și daune-interese. (Art. 1084 urm., 1402 — 1404 C. civ. Ari. 140 Pr. civ. Art. 1597 C. fr.) (²). (’) Baudrv et Saignat. op. cit., 254, p. 252 (ed. a 3-a); Cas. fr. D/P. 77. 1. 497; Sirey, 78. 1. 22, etc. O Textul corespunzător fr. (1597) zice că: judecătorii, su-Deosob. da re- pleanții lor, magistratii care îndeplinesc funcțiunile ministe- C' rului public, grefierii, portăreii (Ies huissiers), leu avoues, apă- rătorii oficioși (astfel se numeau avocații în Franța, în mo- mentul decretatei titlului yținzărei) și notarii, nu pot să devie cesionari de procese, drepturi și acțiuni litigioase, care sunt de competința tribunalului (codul italian zice: de competința curței, tribunalului sau judecătoriei de ocoale, ddla pretura), în resortul cărora ei își exercită funcțiunile lor, sub pedeapsă de nulitate, cheltueli și daune-interese. Art. 1458 din codul italian, pe lângă persoanele de mai o. italian și sus, vorbește și dc agenții de afaceri, i procuratori o dreptul bul- pairocinatori. Mai vezi și art. 230 din legea bulgară dela 3 Sar* Decembre 1892, asupra obligațiilor și contractelor, care are următoarea dispoziție: «Judecătorii, membrii ministerului public, secretarii, portăreii, avocații și notarii nu pot fi cesio- nari de drepturi litigioase, ce sunt de competința Curței de apel, tribunalului sau judecătoriei de pace, în complectul cărora sau în resortul cărora servesc, sub pedeapsă de nuli- tate, de daune și cheltueli». «Dela regalele precedente fac însă excepție cazurile enun- țate de art. 326 din această lege» (*). (*) Art. 324—326 din legea bulgară, sunt relative la retracta! litigios. Iată, cum se exprimă aceste texte. Art. 324. „Acela contra căruia s’a cesionat de către alții un drept li- Dr. bulgar, tigios, îl poate răscumpără dela cesionar, restituindu-i prețul real al ce- Art. 324. siunci, Cu cheltuelile ți dobânzile din ziua când eedentul a plătit prețul cesiunei*. Art. 325.— „Dreptul se socotește litigios eând existența Ini este contes- Art. 325. tată în justiție". 156 COD. CIV.— CARTEA III.—TIT. V. —CAPIT. II. — ART. 1309. Dr. roman. Proibiția art. 1309 există și Ia Romani în privința av‘>caților: „Proconsulul trebue să asculte pe avocați eu răbdare, însă cu un spirit pătrunzător (sed cum ingenio), așa ca el să nu fie desprețuit de dânșii. El nu trebue să sufere pe acei care se îndeletnicesc cu pricini rele, sau care cumpără drepturi litigioase. El nu trebue să permită a pleda decât acelora care au fost învoi ți prin edictul său“ ț¹). Dr. bulgar. «Afara de aceasta, avocații nu pot nici direct, nici prin persoane interpuse, să pue în procurile lor vreo condiție, să facă vreun contract de vânzare, donațiune, schimb sau alte asemenea, asupra lucrurilor cuprinse în afacerile încredințate lor, sub pedeapsă de nulitate, daune și clieltuefi». Acest text reproduce, cu mici deosebiri de redacție, art. 14-58 din codul civil italian al cărui cuprindere este: O. italian. „ I giudici, gli uffiziali del pubblico ministere, i cancellieri Art. 1458. (grefierii), gli uscieri, gli avvocati, procuratori o patroeina- tori ed i notai (notarii) non possono essere cessionari delle liti, ragioni ed azioni litigiose di competenza della corte, del tribunale, o della pretura (justicia de pace), di cui fanno parte o nella cui giurisdizione esercitano ie loro funzioni, sotto pena di nulittă, dei danni e delle spese. — Rimane eccettuato dalie disposizioni precedent! ii caso in cui si tratti di azioni creditarie tra i coeredi, o di cesioni in soddisfa- zione di crediti o per difesa di benni posseduti». tlnoltre. gli avvocati e procuratori non possono ne per loro, ni per interposla persana, stabilire coi loro clienti alcun patto, ne țâre coi medesimi contratto alcuno di vendita, donazione, permuta o altro simile sulle cose comprese nelle cause alle quali prestano il loro patrocinio, sotto pena di nullila, dei danni e delle spese*. (Afară de aceasta, avocații și procu- ratorii nu pot, nici prin ei înșiși, nici prin persoane inter- puse, să facă- cu clienții lor vreun tratat sau contrat de vân- zare, de donațiune, de schimb sau altele asemenea, asupra lucrurilor care fac obiectul proceselor, în care ei își exercită mandatul lor, sub pedeapsă, de nulitate, de cheltueli și de daunc-interese). (r) L. 9 § 2, Dig., Dc officio proconsulii, 1. 16. — Legea 15, Cod, De procur atoribus, 2, 13, consideră cumpărarea unui proces de către un avocat, ca contrară bunelor moravuri, Art. 326. — Dispoziția, art. 324 încetează, de a avea putere: 1° daca ce- siunea este făcută, unui comoștenitor sau coproprietar al dreptului cesionat; 2’ dacă este făcută unui creditor pentru plata creanței sale; 3° dacă ea este făcută posesorului bunului nemișcător asupra căruia există dreptul litigios. INCAPACITATEA MAGISTRAȚI LOB, AVOCATILOR, ETC.—ART. 1309. 157 Iu privința judecătorilor, deși nu avem nici un text po- .Judecătorii, zitiv, totuși se crede că ei nu puteau cumpăra drepturi li- tigioase ț¹)- Codul nostru, împins de o considerație de moralitate și Dreptul au- de ordine publică, oprește pe funcționarii arătați în mod limi- tativ de art. 1309 C. civil de a cumpără drepturi litigioase, care sunt de competința Curței de apel, în a cărei circum- scripție ei își exercită funcțiunile lor, și aceasta sub pe- deapsă de nulitate, cbeltueli și daune-interese. Se înțelege că și cumpărările indirecte, făcute prin per-Cumpără,™ fa- soane interpuse, vor fi nule, deși legea n’o spune anume de*^®^!" astădată, după cum o spune în textul precedent, pentrucă puse, este de principiu că nu se poate face pe cale indirectă ceeace legea oprește de a se face pe calea directă (²). «Les ordonnances, zice, Portalis în expunerea de motive, îna- intea Corpului legislativ, out toujours prohibe aux juges de se rendre cessionnaires d’actions et de droits litigieux. Cette disposi- tion est la- sauvegarde des justiciables. Un juge est etabii pour terminer les contestations des parties, et non pour en trafiquer*. «Si cette incapacite'n’existait pas, a zis pe de altă parte tribunul Fanre, în raportul sau cătră Tribuuat, il serait ă craindrc que ces diffcrentes personnes, armecs de leur titres d’acqui- sition, n’inquictassent les plaideurs par leur influence ou tout autre moyen, et ne les forțassent a faire en leur faveur des sa- erifices considerables, pour se debarraascr d’advcrsaires aussi dan- gerenx» (s). contra bonos mores. «Este fără tărie, zice art. 1172 din codul c. Calimach. Calimach (K79 C. austriac), tocmala aceea prin care un avocat Art- J172. sc va tocmi ca să iă o hotărîtă plată, sau va cumpără pri- cina de gâlceava încredințată lui». (') «In vechea Koma, zice Portalis în. expunerea de motive a art. 1309, guvernatorii nu puteau dobândi nimic în întin- derea provinciilor lor, și tot așa și magistratii in întinderea jurisdicțiunei lor*. Fenet, Tranaux prepar a toires ou molifs du code civil, XIV, p. 117. (²) Vezi supră, p. 129, nota 2. Cpr. Guillouard, Vente, I, 111; Troplong, Idem, 202; Duranton, XVI, 140.— Ch( stiunea de a se ști dacă există sau nu interpunere do persoane, este o chestie de fapt. Vezi suprâ, p. 153. (;!) Vezi Fenet, op. și loco supră cit. Cpr. Laurent, XXIV, 56: Guillouard, Vente, T, 122; Troplong, Tdcm, I, 195: Baudry et Saignat, Idem, 250; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 422, etc. Vezi și infră, p. 163. 158 COD. CIV. — CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. II. — ART. 1309. «Considerând, zice foarte bine Curtea din București, că edic- tând dispoziția art. 1309 C. civil, legea a voit sa împiedice pe ma- gistrați și avocați de a abuza de influența ce au, în virtutea func- țiune! ce ocupă sau a profesiune! ce exercită, spre a satisface dorința de speculă și de cupiditate» ț¹). Persoanele Funcționarii care nu pot cumpără nici direct, nici in- Pr’ⁿ persoane interpuse, drepturi litigioase, fie ele perso- turi litigioase.nade sau reale (²), adecă drepturi supuse unei contestații actuale sau eventuale (³), sunt următoarele: prezidenții și judecătorii *Ce &e înțelege în specie prin drept litigios. Simpla even- tualitate a urmi proces «este suficientă. Controversă. (’) Dreptul din 1991, No. 30, p. 236 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 40, p. 323. (⁴) Colin et Capitant, op- cit., II, p. 422; Cas. fr. D. P. 88. 1. 88; Sirey, 90. 1. 318, etc. (³) Cpr. Cas. rom. Bult. S-a l-a, anul 1875, p. 48; Bult. 1900, p. 315 și Cr, judiciar din 1900, No. 36, p. 286 (decizie la care am luat și noi parte ca consilier); C. București, Dreptul din 1901, No. 30, p. 236 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 40, p. 322 (considerente reproduse mai la vale); Cas. fr. Sirey, 67. 1. 396, etc. Aproape toți autorii și jurisprudența, după cum am arătat mai sus, sunt, în adevăr, de acord pentru a deeide că de- finiția drepturilor litigioase, dată de ait. 1403 C. civil, care cere, pentru ca un drept să poată fi considerat ea litigios, ca în momentul vânzărei, să existe proces sau contestație asupra fondului dreptului (vezi infră, explic. Art. 1403 C. civil; cpr. Cas. rom. Bult. 1900, p. 315, 316; Trib. Me- hedinți, Dreptul din 1906, No. 53, p. 452, etc.), nu se aplică atunci când este vorba de interpretarea art. 1309 C. civil, simpla eventualitate sau posibilitate a unei contestații se- rioase fiind de astădată suficientă, judecătorii fondului având în această privință o latitudine de apreciere. Vezi Aubry et Bau, V, § 359 qualer, p. 245, text și nota 5 (ed. a 5-a); Zachariac, Handbuch des fr. CivUrechis, II, § 339, p. 531, text și nota 71 (ed. Crome); Masse-Verge, IV, § 693, p. 341, text și nota 6; T. Hue, X, 54; Thiry, III, 545; Arntz, III, 942: Vigie, III, 680; Mourlon, III, 710; Laurent, XXIV, 58; Marcade, VI, art 1597, No. II, pag. 197 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 263; Guillouard, Idem, I, 133, 134; Du- vergier, Idem, I, 199, p- 236 urm.; Beudant, Idem, No. 55, p. 35 și No. 411, p. 294; Pand. fr., v° Cession de droits litigieux, 12 urm. și 86 urm.; Repert. Sirey, eod. v°, 4 urm. și 39 urni.; Dalloz, Sowfeau Code civil annote, IV, art. 1597, No. 9 urm.; Tabacovici, Prime elemente de drept civil, III, 212, pag. 103. C. Lyon, Sirey, 40. 2. 104, etc. Aceasta INCAPACITATEA MAGISTRAȚ1L0R, AVOCAȚILOR, ETC.—ART. 1309. 159 tribunalelor, Curților de apel, Curței de casație și Curței eră și teoria, lui Pothier (Vente, ITT, 583, p. 231), care ziceă că drepturile litigioase sunt acele ce sunt sau pot li contestate (Ies creances qui sont conlestees ou peuvent l'etre en total ou pour pârtie par celui qu’on pre.tend le debiieur), fie că procesul este început, fie că el este numai iminent (soit que le proces aii deja commence, soit quil ne le soit pas encore, mais qu’il y ait lieu de Vapprehender). «Considerând, zice foarte bine Curtea din București, prin decizia mai sus citată, că sub denumirea de drepturi litigioase, trebue cuprinse nu numai drepturile ce sunt în proces, dar și cele asupra cărora se poate naște o contestație serioasă; cu alte cuvinte, fie că dreptul este contestat, fie că el poale numai fi contestat». In consecință, această decizie pune în principiu că un avocat nu poate deveni cesionarul unei cambii, dacă acea cambie are două date și i s’a transmis lui prin gir, după ce emitentul a fost declarat în stare de faliment: căci aceste împrejurări pot dă loc la contestație, atunci când cl va reclamă plata acelei cambii.—Vezi însă C. Craiova (Dreptul din 1890, No. 76), care aplică și în specie definiția dată dc art. 1103 C. civil, Mai vezi și C. București, ur. judiciar, din 1890, No. 39, p. 338. Vezi și C. Iași (Dreptul din 1896, No. 65, p. 561), care zice că art. 1403, recunoscând că dreptul este litigios atunci când există proces sau contestație asupra fondului dreptului, aceste cuvinte trebue să aibă acelaș înțeles și în art. 1309 C. civil, nefiind admisibil că legiuitorul ar fi în- trebuințat una și aceeași expresie în sensuri diferite, fără a fi precizat asemenea distincțiune. Mai vezi, în acest din urmă sens, Planiol, II, 1134, pag. 480, nota 1 (ed. a 5-a): Trib.- Vâlcea, Dreptul din 191.5, No. 78, p. 622 urm. (cu , observ, noastră critică), etc. Astfel, nu poate fi considerat ca cesionarul unui drept Exemplu, litigios, în sensul art. 1309 C. civil, cumpărătorul unei cre- anțe dela licitație publică, pe când nu exista nicio contes- tație asupra validitaței acelei creanțe și nici nu se putea ști dacă debitorul se va opune la plata ei. Cas. rom. Bult. 1907, p. 403. Nu este loc la aplicarea art. 1597 C. civil (al nostru 1309), zice Curtea din Chambery, atunci când nicim litigiu nu există și nici nu este de prevăzut asupra legitimităței sau cifrei creanței cedate unui judecător. T). P. 96. 2. 285. Dar, dacă prin drept litigios, trebue să înțelegem în specie, Caanl când contrar art. 1403 C. civil, orice drept susceptibil de a fi dreptul este supus unei contestații serioase asupra fondului, dreptul n’ar mai fi litigios, dacă el a fost consacrat printr’o hotărîrc ră- ᵣîᵣₑ tivă. 160 COD. CIV, — CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. IL —ART. 1309. de eompturi (*); judecătorii de ocol și ajutorii lor(²); jude- cătorii sindici (art. 731 urm. C. corn.); magistrații stagiari; judecătorii tribunalelor muzulmane din Dobrogea; membrii ministerului public; avocații (³) și chiar apărătorii de pe lângă judecătoriile de ocoale (*). masă definitivă, cu toate că ea trebue adusă la îndeplinire prin executarea silită, care ar dă loc la contestație din. partea debitorului. Cpr. Troplong, Vente, T, 201: Guillouard, Idem, I, 134; Baudry et Saignat, Idem, 364; Zacharias, Handbuch des fr. Oivilrechts, ÎI, § 339, p. 531, n. 71, in fine (ed. Crome); Ăubry et Rau, V, § 359 quater, p. 245, text și nota 6 (ed. a 5-a); C. Riom, D. P. 81. 2. 37, etc. — Contra: Laurent, XXIV, 59. (') Zacharim, op. și loco supra cit. (²) C. Lyon, Sirey, 40- 2. 104; Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 243, nota 2 (ed. a 5-a); Zacharite, Handbuch des fr. Cî- vilrechts, II, § 339, p. 533, nota 83, in medio (ed. Crome). „Friedensrichter sind unter dem Verbot begriffenf zice acest din urma autor. (³) S’a decis ca această incapacitate se aplică avocatului, care ar fi cerut ștergerea sa din baroul în care era înscris, dacă, în fapt, se constată că acel avocat nu și-a strămutat do- miciliul și continuă a pleda înaintea instanțelor judecătorești ce pot fi chemate a se pronunță asupra drepturilor cesionate. C. Iași, Cr. judiciar din 1901, No. 14, p. .105 (cu observ, noastră). Apărătorii (⁴) Cpr. C. București și Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1903, de pe lângă No. 86 și Dreptul din 1904, No. 1. Majoritatea Curței, in- judecătorule firmând asupra acestui punct sentința tribunalului, a decis că apărătorilor numai acele drepturi litigioas le sunt inter- zise, care sunt de competința judecătoriei pe lângă .care ei sunt autorizați să pledeze. Tot în acest sens s’a pronunțat de curând și Tribun. Roman. Dreptul din 1914, No. 78, p. 619 urm. (cu nota D-lui S. Rădulescu). Dispoziția art. 1309 din codul civil, potrivit căreia avocații nu se pot face ce- sionari de drepturi litigioase, ce sunt de competința Curței de apel în a cărei circumscripție își exercită profesia lor, se aplică și apărătorilor, zice cu drept cuvânt această sen- tință, însă numai în privința acelor drepturi litigioase ce sunt de competința judecătoriei pe lângă care ei sunt autorizați să-și exercite profesia lor: de oarece apărătorii neputând să-șî exercite profesia lor decât la judecătoria pe lângă care au fost autorizați să funcționeze, nu există nicio rațiune de a-i împiedica să devie cumpărători de drepturi litigioase de competința unei alte judecătorii sau a tribu- F INCAPACITATEA MAGISTRAȚILOR, AVOCAȚILOR, ETC.—ART. 1309. 161 Textul nostru nu vorbește însă de grefieri, nici de por- Dr. străin, tărei, pe care art. 1597 din codul fr. și art. 1458 din codul italian îi prevăd anume (*). etc. Nu sunt deci opriți de a cumpăra drepturi litigioase: Jurații, gre- jurații, grefierii, portăreii și, m fine, toți acei pe care legea nu-i oprește anume, proibiția art. 1309 neputând fi apli- cată acestor persoane, pentrucă acest text constitue necon- testat o excepție, și știut este că excepțiile sunt de strictă interpetare (²). Exceptiones sunt strictissima inter pretatwnis. Persoanele, chiar prevăzute de art. 1309, sunt oprite de a cumpără drepturi litigioase numai dacă aceste drepturi ₘₐgᵢₛₜᵣₐț;ᵢ îșᵢ sunt de competința Curței apelative în a cărei circumscripție exercit» pro- ele își exercită funcțiunea sau profesiunea lor (³); de unde febI"ⁿea> Cowpetința Curței unde Secretarii de parchete nu pot fi apără- tori. nulelor ori a Gurțelor de apel, care sunt instanțe înaintea cărora ei nu pot pleda. Făcandu-se recurs în contra sentinței de mai sus, acest recurs a fost respins. Vezi Cr. judiciar din 1915, No. 36, pag. 300 (rezumate) și Jurisprudența ro- mână din 1915, No. 11, p. 166, No. de ordine 147 și No. 14, p. 213, No. de ordine 197 (decizie publicata dc două ori). Mai bine de două, ori decât niciodată! Și fiindcă vorbim de apărătorii dela judecătoriile de ocoale, care, uneori, sunt o adevărată plagă, vom menționa o decizie recentă a Curței din Galați, care pune în principiu că se- cretarii de parchete, deși asimilați în grad cu grefierii, nu pot beneficia de legea judecătoriilor de ocoale spre a putea fi înscriși și trecuți pe tablourile apărătorilor, iar acei care au fost pe nedrept înscriși pot fi șterși de Curte, în urma atacărei cu apel a înscrierei de către trei avocați ai baroului, unde apărătorul a fost înscris. Cr. judiciar din 19.15, No. 43, p. 352 urm. S’a decis că profesia de apărător constitue o profesie li- Dreptul apă- beră și, ca atare, dă drept acestor apărători de a figură ca rat?ⁿlof de a alegători în colegiul întăi de Senat, cu dispensă de cens, Cas. S-a Il-a, Bult. 1901, p. 733 și Cr. judiciar din 1902, ᵣₐ]ₑ. No. 9, p. 80. încetul cu încetul se eludează legea și în cu- rând apărătorii vor fi proclamați avocați. (’) Vezi supră, p. 155, nota 2 și p. 156, ad notam. (²) Cpr. C. Iași, Dreptul din 1896, No. 65, p. 561 (motive). Cpr. M. A. Dumitrescu, Codul de. comerciu comentat, Ii, 216, p. 196. Art. 1458 din codul italian, art. 1597 din codul francez și art. 230 din legea bulgară dela 1892, asupra, obligațiilor și contractelor, întind incapacitatea la grefieri și la por- tărei, după cum am arătat mai sus. (s) Pe lângă aceasta se mai cere ca cesionarul să exercite, în S4800 1^2 COD. CIV. — CAUTE A III.—TIT. V.—CAPIT. If. — ART. 1309. rezultă că un judecător dela Curtea din lași ar putea, în mod valid, să cumpere un drept litigios de competința unei alte Curți ț¹). Cumpărarea Se decide chiar de unii, că un judecător dela Curte ar jld<^tor dda Put^ cumpără un drept litigios de competința, în ultim Curte a unui resort, a tribunalului care cade în jurisdicția Curței din fuTeompetit^acare cumpărătorul face parte. Astfel, după această teorie, în ultim re- un judecător dela Curte ar putea cumpără o creanță liti- TonLversT de competința judecătoriilor de ocoale în primul resort și de competința tribunalului ca instanță de apel (²). Sancțiunea Sancțiunea proibiției art. 1309 este nulitatea cesiunei art. 1309. f$cᵤₜă |ₙ disprețul legei, chiar dacă cesionarul a fost de bună credință (³), textul fiind expres în această privință. Natura nuli- Care este însă natura acestei nulități? Unii o consideră tăței. ₀ nulitate relativă, fie în interesul debitorului, fie în inte- versă. ' ₄ , resul debitorului și al eedentului, însă în onee caz numai în baza unor interese private; de. unde se deduce că nulitatea nu poate fi opusă decăt de cei în favoarea cărora ea a fost introdusă, adecă: de cedent și de debitorul dreptului ------BCU Cluj / Central Universitv I ibraryCluj resortul Curței competente, una din funcțiile sau profesiile prevăzute de art. 1309 C. civil. Astfel, dacă o persoană, după ce a cumpărat un drept litigios la care nimic nu se opunea în momentul cumpăratei, a devenit mai în urmă avocat sau magistrat în resortul Curței competente de a judecă litigiul, acest fapt fiind posterior cesiunei, n’o face să-și piardă validitatea ei. Cu alte cuvinte, validitatea sau nevaliditatea cesiunei se apreciază după momentul când a fost făcută. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 265; Laurent, XXIV, 61; Repert. Dalloz, v° Vente, 1993, 1994; Pand. fr., v° C'ession de droits litigieux, 40; M- A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 115, p. 195, 196, etc. Judecătorii ț¹) Cât pentru judecătorii Curței de casație și ai Curței de C. de casație. corupturi, ei exercitându-și jurisdicția lor asupra țărei întregi (art. 104 Constit.), nu pot cumpără niciun drept litigios. Vigie, III, 678; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 422; Baudry et Saignat, Vente, 260, p. 257, etc. (²) Vezi Marcade, VI, art. 1597, No. 8; Guillouard, Vente, I, 138. — Contră: Baudry et Saignat, Vente, 260; T. Huc, X, 44; Laurent, XXIV, 57; Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 245, text și nota 5, etc. (s) Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 245 (ed. a 5-a); Pand. fr., v° Cession de droits litigieux, 66; C. Nîmes, Sirey, 40. 2. 539, etc. । INCAPACITATEA MAGISTRAȚILOB, AVOCAȚILOR, ETC.—ART. 1309. 1G3 [ cedat (*). Această soluție este, după părerea noastră, inadmi- k sibilă, nulitatea fiind absolută și de ordine, publică. In adevăr, | între motivele care au edictat proibiția art. 1309, unele inte- resează ordinea obștească; căci dacă, pe de o parte, legiui- > torul a voit, cu adevărat, să apere pe cedent și pe debitorul cedat în contra influenței și lăcomiei magistratului sau avo- catului, nu mai puțin adevărat este că el a înțeles, pe de i altă parte, să asigure justiției și auxiliarilor ei respectul și ■ demnitatea ce li se cuvin. „Justiția este instituită pentru a i termină contestațiile dintre părți, iar nu pentru, a face din ele o neguțilorie, un trafic*, a zis Portalis în expunerea de motive (²). Din cele mai sus expuse rezultă că nulitatea va. putea Persoane!» fi propusă de orice parte interesată: nu numai de cedent și de debitorul cedat, în favoarea cărora proibiția a fost edietată, dar și de însuși cesionarul în culpă, această soluție rezultând din natura și caracterul nulităței. Nu se va aplica deci, în specie, adagiul; Nemo ex delicto suo actionem con- sequi debel, Prin urmare, dacă cesionarul acționează pe de- bitorul cedat, acesta va puteă să-i opuel-militatea cesiunei, iar acțiunea cesionarului va fi respinsă, și el va fi condemnat la cheltueli și chiar la daune; creanța cedată nu va fi însă stinsă, ea continuând a aparține cedentului, cesiunea fiind nulă. Dacă eedentul cere dela cesionar prețul cesiunei, acesta va puteă iarăși să-i opue nulitatea, restituind titlurile creanței care i-ar fi fost remise și putând cere înapoi prețul cesiunei ce ar fi plătit. Cesionarul va puteă însă fi condemnat la daune (*) Baudry et Saignat, Vente, 266; Demolombe, XXIX, 69; Du- ranton, XVI, 145; Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 245, text și nota 9 (ed a 5-a); Planiol, II, 1432, 1436; Colmet de Santerre, VII, 24 bis, III; Vigie, III, 681, etc. (²) Vezi, supră, pag. 157. O Vezi, în acest din urină sens, Planiol, II, 1439; Thiry, III, 546; Laurent, XXIV, 63; Guillouard, lente, I,140; Duvergier, Idem, I, 200, p. 238, 239; Marcade, VI, art. 1597, No. III, -p. 200; Larombiere, Oblig., 'V, art. 1304, No. 55, pag. 360; Mourlon, III, 707, in fine; T. Huc, X, 55, și Tr. de ta cession et de la tran^mission de creanccs, I, 264; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 218, p. 197. Vezi asupra acestei controverse lipsită de interes practic, Pand. fr. v° Cession de droits li- încetarea funcțiunei, care se opune& la Taliditatea cesiunei. Controversă. 164 COD- CIV. —CAETEA III. —TIT. V. — CAPIT. II. — AET. 1309. Ministerai pu- Cât pentru ministerul public, nu mai rămâne îndoială că el nu are, mai cu seamă la noi, dreptul de a cere nulitatea (*). Prescrierea, Din cele mai sus expuse mai rezultă că acțiunea în aOt tata.™¹ ' nulitate va putea fi exercitată timp de treizeci de ani dela data cesiunei, nicio confirmare nefiind cu putință în specie, nici cea expresă, nici cea tacită (²). Neeonfirma- Nulitatea prevăzută de art. 1309 C. civil, după care rea eⁱ-^gig^ți j gj auxiliarii lor sunt opriți de a cumpăra drep- turi litigioase, zice foarte bine Curtea noastră de casație, fiind întemeiată, în esența ei, pe un motiv de ordine pu- blică, nu poate fi acoperită prin confirmare sau ratificare, și nu poate fi vorba nici de vreo renunțare din partea îm- pricinatului la acțiunea în anulare (³). tigieux, 60 urm.; Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1597, No. 63 urm., etc. (’) Cpr. Baudry et Saignat, op. cit., 266; T. Huo, X, 55, și Tr. de la cession, I, 264; Pand fr., cit., 63, etc. (²) Cpr. T. Hue, Larombiere, loco, cit.; Guillouard, Vente, I, 140, in fine; Pand. fr., v° Cession de drolts litigieux, 65. Se decide însă de unii autori ca o cesiune lovită de nu- litate, ca fiind contrară art. 1309, ar putea fi confirmată în urma încetărei funcțiunei care se opunea la validitatea ei, precum ar fi, de exemplu, în cazul eând judecătorul care cumpărase dreptul litigios, ar fi demisionat, sau ar fi trecut la un tribunal care n’ar mai fi chemat a judecă procesul. Vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 46, ad notam. Vezi, în sensul de mai sus, Aubry et Bau, IV, §-337, p. 433, text și nota 9 și § 339, p. 450, text și nota 6. In baza acestui principiu, și anume: că o nulitate ab- solută și de ordine publică ar putea fi confirmată în urma încetărei cauzei care producea nulitatea, Curtea din Iași a decis că, deși actul de vânzare a unui imobil rural făcut cu un străin este lovit de o nulitate absolută și de ordine publică, totuși această nulitate poate fi confirmată de vân- zător în urma încetărei incapacităței cumpărătorului, adecă după ce el a dobândit calitatea de român. Vezi revista Jus- tiția, care apare la Iași sub direcția noastră, din 1 lanuar 1916, No. 4, p. 108 urm. Am combătut însă această soluție, deși ea este admisă de Aubry et Rau, IV, § 337, p. 433, text și nota 9 (ed. a 5-a). Vezi observația noastră, care în- soțește decizia menționată a Curței din Iași. (*) Cas. S-a l-a, 19 Februarie 1914, Jurisprudența romană din 1914, No. 17, pag. 259, No. de ordine 266 și Dreptul din 1914, No. 39, pag. 308. Vezi și infră, p. 165, text și n. 1. Neconfirma- rea nulitSței de ordine pu- blici, nici în urma încetă- rei incapaci- tăței. Contro- versă. INCAPACITATEA MAGISTRAȚILOR, AVOCAȚILOR, ETC.—ART. 1309. 165 Nulitatea prevăzută de art. 1309 fiind absolută și în-impoaibîlita- temeiată, după cum am văzut mai sus, pe un motiv detea ■ordine publica, nu poate face obiectul unei tranzacții între părți, ea putând fi invocată chiar în cazul când s’a renunțat la ea, fie chiar în mod expres (’). O asemenea nulitate ar putea deci fi propusă pentru prima oară direct înaintea Curței de casație, dacă nu cere o verificare a. elementelor de fapt (art. 736 § 3 Pr. civ.). Propunerea nulităței în Casație. (Vezi supră, p. 126, ad notam). In fine, trebue să observăm că acțiunea în nulitate, Art. U03 C. exercitată fie de cedent, fie de cesionar, ar împiedică exer- OtvlL cițiul retractului litigios din partea cedatului, în caz când ar există proces asupra fondului în momentul cesiunei (art. 1403) (²). Ultima chestiune ce ne-a mai rămas de discutat este Pactul quota aceea de a se ști dacă trebue sau nu să considerăm ea o casiune de drepturi litigioase, oprită ca atare, de art. 1309 C. civil, pactul așa numit quota litis țs), prin care cesio- ------------------ Cluj / Central University Library Cluj ț¹) Vezi decizia Curței de casație, citată p. 164, nota 3. (®) Cpr. T. Huc, X, 55, in fiine. — Cât pentru chestiunea de a Invocarea se ști dacă cesionarul drepturilor oprite de art. 1309 ar putea excepțiilor sa invoace beneficiul celor trei excepții prevăzute de art. 1404, ea este controversată. Unii admit afirmativa, pentrucă, în ₑᵢᵥ cₒₙₜᵣₒ- cele trei cazuri, prevăzute de art. 1414, cesiunea este legi- vereA timă și exclude orice idee de speculă, iar alții admit negativa pentrucă, cu toată legitimitatea cesiunei, debitorul cedat este expus a suferi influența cesionarului magistrat sau avocat din resortul Curței chemate a judecă litigiul. Cpr. Mourlon, III, 709, Mai vezi tot în acest din urmă sens, Aubry et Rau, V, § 359 țuater, p. 246, text și nota 12 (ed. a 5-a); Zacliarim, Handbuch des fr. Civilrechts, II, § 339, p. 532, n. 79 (ed. Crome); Guillouard, Vente, I, 142: Colmet de San- terre, VII, 24 bis II; Duranton, XVI, 142 și 538; C. Nîmes și Rouen, Sirey, 41). 2. 539; D. P. 52. 2. 263; Sirey, 54. 2. 348, etc. Vezi infră, pag. 167. (³) Se numește pact de quota litis convenția prin care titularul Ce este pactul unui drept tratează cu un terțiu, în genere, un avocat, care, qnota litis. pentru o parte din cceace. va fi dobândit în justiție, se în- sărcinează a face cu cheltuiala sa urmăririle necesare. Vezi Baudry et Saignat, Vente, 268; Daurent, XXIV, 60; Mar- cade, VI, art. 1597, No. II, p. 199; Dalloz, Nouveau Code civile annote, IV, art. 1597, No. 81, etc. Acest pact este 166 C01>. CIV. — CARTEA JII.—TIT, V.—CAPIT. II. — ART. 1309. nărui (un avocat) ar dobândi un drept litigios, cu obligația de a-1 face să fie recunoscut în justiție, pentru o parte dit» acest drept ee i se abandonează: o jumătate, a treia parte, etc., în caz când procesul va li câștigat. S’a zis că art. 1309 din codul civil nu poate fi aplicat în specie, fiindcă nu există un preț în bani ce urinează a fi. plătit do cesionar (¹). La aceasta se răspunde însă că, deși pactul de quoVi litis nu este o vânzare propriu zisă, totuși el eonstitue o datio in solutum, de oarece pentru un serviciu prestat, se dă mandatarului, drept plată serviciilor și cheltuelilor sale, o parte din câștigul procesului; or, știm că datio in so- lutuni este asimilată vânzărei (art. 1307) (²). Art. 1309 ar fi deci aplicabil pactului numit quota litis (³). Această din urmă soluție este, după părerea noastră, inadmisibilă ne- existând în specie nici vânzare, nici preț stipulat în bani, ci un mandat. Or, este cu neputință să aplicăm mandatului, L. corpului de avocați din 1907. Art. 21. valid astăzi în legislația noastră, judecătorii având însă ■ facultatea de a reduce suma stipulată, în caz de vădită exa- gerare (art. 21, in fine L. pentru organizarea corpului de avocați din 12 Martie 1907). — S’a decis că instanțele ju- decătorești nu violează art. 21 din legea corpului de avocați atunci când, transformând cota fixată într’o convenție de onorar în suma de bani ce o reprezintă, și găsind-o exage- rată în raport cu serviciile prestate, o reduc la o altă sumă, iar nu la o cotă inferioara celei convenite. Cas. rom. S-a l-a, decizia No. 372, din 24 Ianuarie 1914. Vezi Jurisprudenia română din 1914, No. 28, p. 441, No. de ordine 459. (’) Duvergier, Vente, I, 201, pag. 239 urm.; Laurent, XXIV, 60; Aubry et Rau, IV, § 345, p. 553, nota 12, in fine (ed. a 5-a), etc. Cpr- Cas. rom. Bult. 1895, pag. 745 și Dreptul din 1896, No. 12, pag. 89. («) Vezi supră, p. 138, nota. 2. încât privește deosebirea și asemănarea ce există între vânzare și datio in solutum, vezi Beudant, Vente, 467, p. 333 urm.; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francai», TI, p. 501 urm-, etc. Mai vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 486 urm. (³) Vezi, în acest din urmă sens, Baudry et Saignat, Vente, 268, p. 265 (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, I, 139; Troplong, Idem, 1,196: Marcade, VI, art. 1597, No. II, p. 199; C. Donai, Sirey, 43. 2. 411 și Repert. Dalloz, v° Vente, 2010, p. 472, nota 1. Cpr. C. București, Dreptul din 1895, No. 14, p. 115 (cu observ, noastră). MODALITĂȚILE VÂNZĂREI. — ART. 1296. 167 Tegulele speciale pe care legiuitorul le-a edictat numai în pri- vința vânzărei ('). Cazurile excepționale, prevăzute de art. 1404, în care Neapiiearea. dispoziția art. 1402 încetează de a ii aplicată, nu pot fi a Gurile & întinse la art. 1309, după cum am arătat supră, p. 165, prevăzute de nota 2, unde nu mai este vorba de interese pur private, art ¹³⁰⁹⁻ ci de un interes superior și de ordine publică, care are de scop apărarea demnităței magistru turei și a auxiliarilor ei. „Auf den Fall des art. 1597 (al nostru 1309) ist der <- torie. Caracterul condițional al unei vânzări poate să rezulte nu numai din înscrierea expresă a unei condiții în act, dar și tacitamente, din împrejurările cauzei. Pand. fr., w° cit., 1001. Condiția, care afectează o vânzare, poate fi, conform dreptului comun, suspensivă sau rezolutorie. V. infră, n. 1- O condiție permisă, care, după unii, ar fi suspensivă, iar după alți rezolutorie, ar fi aceea prin care vânzătorul și-ar fi rezervat pe un timp determinat proprietatea lucrului vândut (pactum reservati dominii). Vezi supră, pag. 16 urm. Cpr. Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 306, p. 499 (ed. a 6-a). «Deosebite chipuri, obișnuite sau lăturalnice tocmele sunt, zice art. 1438 din codul Calimach (1067 C. austriac): a) cumpărarea și vânzarea ce se face cu condiția cercărei; b) vânzarea eu condiție de hotărît termen, dacă pană atuncea se va găsi alt cumpărător cu mai bun preț; c) însărcinarea pentru vânzarea unui lucru cu hotărît preț; d) tocmala pentru oborîrc a vânzărei, dacă prețul lucrului nu se va plăti la termenul tocmit». încât privește modalitățile vânzărei în dreptul roman, vezi Eug. Petit (prof. la facultatea din Poitiers), Tr. element, de droit romain, 371 urm., p. 382 urm. (ed. a 6-a); Ruben de Condei, Resu»te et repetitions ecrites de droit romain, II, p. 195 urm. (ed. a 7-a); Windscheid, op. și loco supră cit,, etc, ț¹) Se zice sub o condiție suspensivă sau rezolutorie, după cum o spun anume art. 1584 din codul fr- și art, 1449 din codul italian. «Da vendita puo csserc fatta puramente e sim- plicemente, o sotto condizione sospensiva o risolutiva». Vezi și art. 221 din legea bulgară asupra obligațiilor și contractelor, dela 3 Decembrie 1892, care reproduce textul menționat din codul italian. Cpr, Windscheid, op. și loco supră cit. Condiția rezolutorie este chiar subînțeleasă de câteori una din părți refuză de a-și îndeplini obligațiile sale (art. 1020, 1365 C. civ., 67 C. com ); iar de câteori părțile stipulează un pact comisoriu expres (art. 1367 C. civ.), convenția lor transformă condiția rezolutorie tacită, subînțeleasă în orice convenție sina- lagmatică (art. 1020 C. civil), într’o condiție rezolutorie expresă. Vezi Beudant, Kente, 310, p. 227.—Vânzarea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative. MODALITĂȚILE VANZAREI. -ART. 1293. 169 r * Vânzarea poate fi condițională, însă condiția nu trebue Vânzare con- ; să atârne numai de voința uneia din părți (ad merum ar- bitriumj; de exemplu; dacă vânzătorul sau cumpărătorul . va voi, si voluerit^f, căci, în asemenea caz, ea ar fi nulă (art. 1010) (²). Vânzarea este însă validă, dacă condiția atârnă de voința Art. 1304. unei a treia persoane, pe care părțile o aleg drept arbitru. Astfel, ar fi, după cum știm, validă vânzarea făcută sub condiția ca prețul să fie determinat de o a treia persoană (art. 1304 O. civil) (*). De câteori condiția este suspensivă, vânzarea este validă Condiție sus- în acest sens că o parte nu se poate dezice fără consimți- PeⁿB¹TS- mântui celeilalte (⁴); însă, sub alte raporturi, ea nu devine perfectă decât prin îndeplinirea condiției (⁵). Pendente condiționa proprietatea nu este încă strămu-Bweul lucm- tată cumpărătorului (⁶), și vânzătorul rămânând tot pro- prietar, riscul și pericolul lucrului vândut este pe seama Iui. suspensivii. (Vezi infră, explic, art. 1335). El are însă în acest timp drept la fructe (⁷1, putând chiar să vândă lucrul unei alte persoane; însă acest nou cumpărător nu va putea opune dreptul său cumpărătorului condițional, dacă acesta a avut prudența de a transcrie actul său înainte chiar de îndepli- nirea condiției. Daca condiția suspensivă, sub care a fost făcută vân- Neîndeplini- rea condiției. (’) L. 7, Pr., Dig., De contrahenda emptione, 18. 1. (²) Cpr. Troplong, Vntc, I, 50. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 32. — încât privește celelalte condiții potestative, care anulează vânzarea, .vezi tom. VI suscitat p. 32 urm. (³) Vezi supră, p. 118 urm., explic, art. 1304 și tom. VI men- ționat, p. 33, 34. C) Cpr. Troplong, Vente, I, 54; Duranton, XVI, 60, in fine. (⁵) «Conditionales aulem venditiones tanc periiciuntur quum im- pieta fuerit conditio*. L 7, Pr., Dig., De contrahenda emp- tione, 18. 1. Vezi și L. 8, Pr,, Dig., De periculo el commodo rei venditoc, 18, 6, unde se zice: ^Q^iod si sub conditione res venierit, si quidem defecerit condiția, nulla est emptio*. fi) Cpr. Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1903, No. 17, p. 142; Troplong, Vente, I, 54; Baudry et Saignat, Idem, 142, etc. (⁷) L. 32 § 1, Dig., XXX, De tegatis II. Cpr. Troplong, Vente, I, 54, p. 63; Duranton, XVI, 66: Beudant, Contrate el obli- gations, 624, p. 375. Vezi și L. 8, Pr., Dig., De periculo et commodo rei venditee, 18. 6- 170 COI). CIV. — CARTEA III. -TIT. V. — CAPIT. III. —ART. 1298. 'zarea, nu se îndeplinește în termenul fixat de părți, vân- zarea n’a putut să se formeze ț¹). îndeplinirea Dacă condiția se îndeplinește, proprietatea este strămu- Art/1015. ^ată cumpărător, eu efect retroactiv, din momentul contrac- tului (art. 1015) (²); de unde rezultă următoarele consecințe importante și practice: Conaecințiie P De câteori este vorba de un imobil, cumpărătorul efectn^retro^a putut să transcrie actul său înaintea îndeplinire! condiției, activ ai înde-în care caz el va putea să opue dreptul său de proprietate altor achizitori care ar fi dobândit, în urma lui, drepturi asupra aceluiași imobil dela vânzător, pendente conditione; 2° Prețul fiind datorit încă din ziua contractului, vân- zătorul a putut, înainte de îndeplinirea condiției, să-l cedeze unui terțiu ; 3° Strămutarea proprietăței fiind îndeplinită din ziua contractului, taxele datorite fiscului se vor percepe conform legei în vigoare la acea epocă, iar nu conform acelei care ar fi în vigoare în momentul îndeplinire! condiției; 4° Drepturile consimțite de cumpărător pendente con- ditione, eventuale am capul locului, ca și însuși dreptul lui. sunt definitiv dobândite prin îndeplinirea condiției, fiind știut că drepturile transmise urmează soarta drepturilor per- soanei eare le-a constituit. Prin urmare, ipotecile sau cele- lalte drepturi reale consimțite de cumpărător, pendente con- ditione, sunt și rămân valide(³). Și vice-versa, drepturile con- simțite, pendente. conditione, de către vânzător, debitorul lu- crului, sunt, din contra, desființate prin îndeplinirea condi- ției. Resoluto jure dantis, solvitur jus accipientis (art. 1770 0. civil). In rezumat. îndeplinirea condiției face ca dreptul cumpărătorului să fie consolidat cu efect retroactiv, iar acel al vânzătorului să fie desființat tot cu efect retroactiv (⁴). P) C. Donai, D. P. 1908. 2. 372. (E) Cpr. Duranton, XVI, 61; Pendant, Contrate et obligations, 617, p. 371. Vezi asupra originei art. 1015 <1179 C. fr.), împrumutat dela Pothier, Colin et Capitant, Cours element, de. droit civil francais, II, p. 184, '185. Art. 1770 (») Argument tras din art. 1770 C. civil, care, deși nu vorbește C. civi!. decât de ipoteci, se aplică însă tuturor drepturilor reale în genere. (⁴) Cpr. Beudant, Cours de droit civil (Controls et obligations), 618, p. 371; Colin et Capitant, op. cit., II, pag. 183, 184. MODALITĂȚILE VÂNZĂREI. — ART. |-20i>. 171 5° Riscurile lucrului vândut rămân însă, cu toate Art- joi⁸ acestea, pe seama vânzătorului, pănă la îndeplinirea condi- C' cⁿⁱl‘ (iei (art. 1018); de unde rezultă că, de câteori lucrul vândut piere prin caz fortuit, pendente conditione, el piere pentru vânzător, care n’are drept la preț (art. 1018) (l\ Legea n’a împins, în adevăr, ficțiunea retroactivităței pănă a face pe cumpărător să sufere perderea fortuită a unui lucru, asupra căruia el nu era încă proprietari²). Dacă, în loc de o condiție suspensivă, presupunem cătundiția rezo- vânzarea a fost făcută sub o condiție rezolutorie, ca în cazul art. 1372 urm., în care s’a stipulat ceeace legiuitorul im- propriu numește un pact de răscumpărare (³ ) (pactum de retroemendo și retrovendendo) (*), vânzarea este perfectă de îndată, iar proprietatea este strămutată, cu toate consecin- țele ei, dela vânzător la cumpărător. „Pura est, sed sub conditione resolvitur“, ziceau jurisconsulții romani (⁶). Îndeplinindu-se însă condiția, strămutarea proprietăței îndeplinirea. ț¹) Duranton, Xyi, 9XT£t fe 8, Pr„ Dig., De periculo et commodo rei vendila, 18. 6 și L. 4, Cod, De periculo el commodo rei venditce, 4. 48. De câteori însă lucrul a pierit în urma îndeplinirei condiției, cl piere, conform principiilor generale, pentru cumpărător (rcs perii emptori), care va datori prețul, cu toate ca nu primește lucrul, dacă, bine înțeles, vânzătorul nu este în culpă sau în întârzire de a-1 predă (art. 1074) și Ferirea lu- crnlui în urma îndepli nirei eonditieL dacă el n’a luat căzni fortuit asupra lui (art. 1156 G. civil). Duranton, XVI, 62, in fine, p. 89 (ed. a 4-a). Vezi tom. A⁷ al Coment. noastre, p. 193 și infru, explic, art. 1299 și 1300. (²) Cpr. asupra tuturor acestor conseeinți, care rezultă din apli- carea dreptului comun, Baudry' et Saignat, Vente, 142, p. 142, 143 (ed. a 3-a). Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 193, precum și tom. VI, p- 66, 67. (⁸) Zicem că expresiunea pact de răscumpărare este inexactă, Inexactitatea, după cum observă Pothier (III, 411, p. 172) și toți autorii după el, pentrucă în cazul art. 1372 urm., cumpărătorul nu-și e vinde lucrul din nou, ci prima vânzare este reziliată în fo- losul vânzătorului. Vezi infră, explic, art. 1372 urm. De aceea, vom vedea că unii autori califică această convenție de retrad convențional. Vezi Baudry et Saignat, Vente, 605, p. 641 (ed. a 3-a): Planiol, II, 1648, etc. (⁴) Cpr. Xmdts, Lehrbuch der Pandekten, § 301, p. 487 (ed. a 6-a). C) L. 2, Pr., Dig., De in diem addiclione, 18. 2. Vezi și L. 3, Dig., De contrahenda emptione, 18. 1. 172 COD. CIV. -CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. III. — ABT. 1296. este ștearsă cu efect retroactiv, cumpărătorul fiind presupus ca n’a fost niciodată proprietar; de unde rezultă că toate drepturile reale conferite de dânsul asupra lucrului cumpărat vor fi desființate, în baza regulei cunoscute: Resoluto jure dantis, solvitur jus accipie-ntis (art. 1770 C. civil) (*). Validitatea Din contra, vânzătorul fiind presupus că n’a încetat de a fi proprietar, a putut să confere terțiilor vânzător, drepturi reale asupra lucrului vândut, în tot timpul dintre vânzare și îndeplinirea condiției rezolutorii. Prețul fiind pre- supus a nu fi fost datorit, va trebu) să fie restituit de vân- zător, care l-ar fi primit, și în caz de a nu-1 fi fost primit, cesiunea lui, ce el ar fi făcut-o unui terțiu, ar fi nulă. Incertitudine a Din cele mai sus expuse, care nu sunt decât aplicarea proprietăți principiilor generale în materie de condiție, ușor se poate vedea că, în vânzările condiționale, strămutarea proprietăței este în incertitudine și în suspensie (²). Vânzarea, al- Vânzările alternative lasă și ele, cu toate că existența ineertHudțe» 'or ⁿu ⁱⁿ suspensie, proprietatea în incertitudine. In proprietăței. adevăr, asemenea vânzare având de obiect unul sau altul din două ori mai multe lucruri, numai opțiunea cumpără- torului sau vânzătorului va determină lucrul vândut. Pănă la această opțiune nu se poate zice că proprietatea este stră- mutată, fiindcă nu se cunoaște încă lucrul care face obiectul contractului (³). O. german. (i) Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 95. Cpr. Beudant, op. Art, 161. cit., 634, p. 379. Vezi și art. 161 din codul german. Iată cum se exprimă acest din urmă text: „De câteori cineva dispune de un lucru sub o condiție suspensivă (unter einer auftehie- benden Bedingung), orice dispoziție ulterioară ce el face în privința acestui lucru, cât timp dreptul este în suspensie, devine nulă în caz de îndeplinirea condiției, atunci când această dispoziție ar li de natură a distruge sau a micșoră efectul ce atârnă de această condiție. .. Acelaș lucru se în- tâmplă în cazul unei condiții rezolutorii, în privința actelor de dispoziție consimțite de acela al cărui drept este rezolvit prin îndeplinirea condiției: „Dasselbe gilt bei einer aufi&senden Bedingung von den Verfugungen desjenigen, dessen Recht mit dem Eintritte der Bedingung endigtV (²) Cpr. Duranton, XVI, 60, in fine, pag. 88 (ed. a 4-a). (s) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 12, in fine și 143 : Pand. fr., v° Vente, 33; Repert. Sirey, eod. r°, 12, etc. Vezi supră, p. 15, text și nota 4, precum și tom. VI, p. 140, 141. MODALITĂȚILE VAN ZAREI. — ART. 1296. 173 Opțiunea, odată făcută, își va produce însă efect din mo-Efectul retro- inentul convențiunei, și dreptul cumpărătorului asupra lu- actₜ7Unei°P" cruluî, care a făcut obiectul acestei opțiuni, va există din acel moment^). Se poate întâmplă ca părțile să convic că vânzarea va Clauza Alic- ii desființată dacă, într’un termen determinat, care nu poate ™ li mai lung- de cinci ani (art, 1373), vânzătorul va găsi un alt cumpărător care să-i ofere condiții mai avantajoase decât cel întăi (clauză cunoscută la Romani sub numele de: pactum addictionis in diem) (²). Dacă un asemenea cumpă- rător se prezintă, primul cumpărător putea să împedice re- zoluția vânzărei, oferind el însuși condițiile propuse de al doilea cumpărător. Vânzătorul eră dator, în acest scop, să previe pe cumpărătorul primitiv despre oferta făcută de al doilea cumpărător: „JVecesse autem habebit venditor, meliori conditione aliata, priorem emptorem certiorem jacere, ut si quid aliud adjicit, ipse quoque adjicere possitu (³). (’) Baudry et Saignat, loco supră cit.; Dalloz, Nouveau Code civil annoti, IV, art. 1584, No. 92, etc. (²) «dn diem addictio ila fit: Iile fundus centum esto tibi emptus, Dr. roman. nisi si quis intra italendas januarias proxima» meliorem con- dîtionem fecerit, quo res a domino abe.at*. (L. 1, Dig., De in diem addiclione, 18. 2). tLicet autem venditori meliore aliata conditione addicere posteriori, nisi prior paratus sil plus adjicere.).—Necesse autem habebit venditor, meliore con- ditione aliata, priorem emptorem certiorem facere, ut si quid alius adjicit, ipse quoque adjicere possit». L. L. 7 și 8 Dig-, tit. citata). Acest pact, admisibil și astăzi, poate, secundum ea quor, Dr. actual. proponerentur, să implice o condiție suspensivă sau rczolu- torie. Gian turco, Jstituzioni di diritto civile italiano (ma- nuale), p. 228 (ed. a 8~a). (s) L. 8, Dig-, De in diem addictione, 18. 2. Vezi și nota prece- dentă. Vezi asupra acestui pact, Maynz, Cours de, dr. ro- main, II, § 249, p. 377 (cd. a 5-a, 1890); Dernburg, Pan- dekten, II, § 352, in fine, p. 752 (ed. a 8-a, 1912, revăzută de P. Sokolowski): Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 249, p. 401 (ed. a 6-a); Windseheid, Lehrbuch des Pandekten- rechts, II, § 388, 2°, p. 603 urm. (ed. Kipp din 1900); Gașca, Tr. delta compra-vendita, I, 684, p. 896, 897. «In caz când cumpărarea și vânzarea se face sub condiție C. Calimach. ca. vânzătorul, dacă în curgerea unui hotărît termen, se va ^^j⁴⁵³, arătă un cumpărător mai bun, să aibă voe să protimisească 174 COD. CIV.—CARTEA III. —TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 1296. Dr. actual. Această soluție, admisă, de Pothier (¹), este admisibilă și lutofîoT⁰ as^zi- Efectele acestei clauze fiind, în genere, acelea ale unei condiții rezolutorii ordinare, vânzătorul își va relua lucrul dela primul cumpărător, liber de drepturile reale con- stituite de acest din urmă, pe când eră proprietar, spre a-l dă noului cumpărător, care-i oferă condiții mai avantajoase, dacă primul cumpărător nu voește a da vânzătorului aceleași foloase (²). Pactul de pre- ferința sau protimiseos. 0 altă clauză, stipulată astăzi mai des decât cea pre- cedentă, pe care o prevede anume art. 1442 și urm. din codul (.■aiimacii (1071 și urm. C. austriac), sub numele de drrtnl de înapoi cumpărare (Kauf mit Vorbehalt des Ruckver- hau fes), cunoscută la Romani sub numele de pactum. de protimiseos (pact de protimisire sau preferință), este aceea prin care vânzătorul îsi rezervă dreptul de a-și reluă lucrul vândut, cu preferință înaintea altuia. în caz când cumpă- rătorul primitiv se va decide a-1 vinde (³). „Jl pact! m proti- pc acesta, atuncea lucrarea toernelei se prelungește pănă la împlinirea condiției, dacă lucrul vândut nu s’a trădat încă», zice art. 1453 din codul Calimach (1083 C. austriac). Și art. 1455- din același cod (1085 C. austriac) adaogă: «Vân- zătorul are voe să judece de este mai bun acel nou cum- părător; el poate să protimisească pe al doilea cumpărător, măcar deși ar voi să dea cel dintâi un preț mai mare». (’) Pothier l ente, III, 445 urm., pag. 181 urm. (ed. Bugnet). (²) Cpr. Pothier,- Vente, III, 446 urm., p. 181 urm. (ed. Bugnet); Gruillouard, Idem, I, 59; Duvergier, Idem, I, 77, p. 76 urm.; Troplong, Idem, I, 78; Aubry et Rau, A⁷, § 352, p. 55, 56 (ed. a 5-a); T. Huc, X, 13, p, 26; Pand. fr., v® Vente, 1020 urm.: M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 232, p. 204, etc. (³) Vezi tom. X- al Coment. noastre, p. 316, nota 2. Vezi asupra acestui pact, Pand. fr., v® Vente, 373 urm.; Repert. Sirey, eod.va, 242 urm.; Renaud, Zur Lehre vom kontraktlichcn For- kaufsrechte, in Bad. Mag., N, p. 394 urm.; Maynz, op- cil., II, § 249, p. 373, 2°; Windscheid, Lehrbueh des Pandckten- rechts, II, § 388, 2°, p. 603 urm. (ed. Kipp din 1900); Arndts, Lehrbuch der Pandekten, 301, p. 487, etc. Dr. rom^n. La Romani, pactul protimiseos putea fi stabilit nu numai prin convenție, dar și prin testament și să rezulte chiar din lege. Exemplul cel mai important al dreptului protimiseos legal îl întâlnim în materie de bezinan (L. 3, Cod, De jure MODALITĂȚILE VAKZABEI. — ABT. 1296. 175 miseos attribuistt al venditore un diritto personale di pre- lazione, qualora il compratore vogliu rivendere la cosa*, : zice Giantureo ț¹). Tot astfel se exprimă și Gașca: „Questo patto non riserva al venditore aleiin diritto gulia cosa, e dă vita soltanto ad un diritto personale di lui contro il com- pratore per avere il risareiinento del danno, se tjuesti non rispettasse il patto” (²), Iată cum se exprimă, în această privință, un autor:. «On. designe sous le nom de «pacte de preference* la clausc qui assure ău vendeur actual le droit d’avoir la prefărence sur toate autre persoane, â prix egal, dans ie cas ou l’aclieteur vien- drait ă revendrc plus tard la cliose. On comprend que le vendeur, contraint de vendrc un objet auquel il est attaohc, se reserve la facultc de le reprendrc, si possible, au cas oii l’aclieteur l’aliene- rait îi son tour. Cette clausc oblige l’aclieteur: 1° â prevenir le vendeur, quand il projefte de revendrc, afin que eclni-ci pnisse faire valoir son droit; 2” a le choisir de preferenco. eomme acheteur, s’il accepte Ies conditions qui sont olTcrtes par d’antres, etc» (³). Ducă cumpărătorul cu pact de preferință, călcându-și Acțiunea în obligația luată fată de vânzător, a vândut lucrul unei alte d®¹¹"⁶/o"⁴» persoane, vânzătorul nu po.ite să evmgă pe noul cumpă- mini, rător, ci va avea numai o acțiune îri daune contra cum- părătorului său cmphytetdico, 4, 66). Cpr. Maynz, op. și loco supră cit., p. 373, nota 9. (') Gianturco, op. cit., pag. 221. (²) Gașca, Tr. della compra-vendita, I, 086, pag. 898, eare citează în acest sens o decizie a Curței de casație din Xa- polj, cu data din 2 Martie 1868. Vom mai vorbi despre acest pact sub art. 1372, când vom studia pactul de răscumpărare. (®) Beudant, I'ente, 304, p. 223, 224: Gașca (op. și loro suprâ cit.) zice, de asemenea: «Altro patto in uso tal volta nei eontratti di vendita e quello detto prcelalionis o protimiseois, per qualc il venditore si riserva il diritto di priferenza a parită di condizioni, se il compratore vorrâ rivendere la cosa acquistatn». (⁴) Beudant, op. și loco cit., p. 224: Guillouard, Vente, I, 60; Duvergier, Idem, IT, 13, p. 24; Troplong, Idem, T, 132; Baudry et Saignat, Idem, 71 urni.; Laurent, XXIV, 17, 134 și 135; Aubry et Rau, V, § 352, p. 56 (ed. a 5-a); Zaeliari®, Hand- buch des fr. ("ivilrechis, 11, § 332 (352), p. 468, nota 3 (cd. Legislația noastră ante- rioară în pri- vința dreptu- lui de proti- misis. 176 COD. CIV. — CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. III.—ART. 1296. Cazul când Soluția contrară nu va fi admisă și vânzarea nu va exist» franda. fi anulată față de terțiul achizitor, decât atunci când el a fost de rea credință, adecă a cunoscut pactul de pre- ferință și intenția vânzătorului de a se folosi de el (f). Dreptul de Nu trebue să confundăm pactul numit protimiseos cu protimtsia. ₍₎ instituție împrumutată dela dreptul bizantin, cunoscuta sub numele de „dreptul de protimisis* care a jucat un mare rol în legile noastre anterioare (²). Crome); Pand. fr., v° Vente, 377; Repert. Sirey, eod. v°, 243; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 55, p. 70, 71; Trib. Albi și C. Toulouse, Sirey, 80. 2. 322; D. P. 81. 2. 220; C. Limoges și Agen, Sirey, 41. 2. 8; Sirey, 69. 2. 141; Trib. Mulhouse, Sirey, 39. 2. 207.— Contră: Larombiere, Oblig., I, art. 1138, No. 16; T. Hue, X, 189; C. Riom, Sirey, 44. 2. 343; D. P. 45. 2. 58, ete. Vezi asupra acestei controverse, Pand. fr., v° Vente, 376, 377. (*) Aubry et Rau, loco supră cit., p. 56, text și nota 5 bis. Cpr. C. Limoges și Cas. fr. Sirey, 1902. 1. 316; D. P. 1903. 2. 41; D. P. 1903. 1. 38, etc. (²) Vezi codul Ipsilant, capit. pentru protimisis; codul Caragea, partea IlI-a, capit. II, pentru vânzări (art. 7—11); codul lui Andr. Donici, § 17, capit. 11, despre vânzări și capit. 25, despre protimisis; codul Calimaeh, art. 1432 — 1437, 1523; hrisovul lui Al. Mavrocordat, § 3 (Uricariul, tom. I, partea Il-a, p. 78). Mai vezi răspunsul Divanului Moldovei, din 1782, către guvernul Bucovinei (Urieariul, tom. XI, p. 257, punctul 8). «Cel ce va cădea la datorii, zice acest document, sau pentru altă trebuință va vrea să vândă moșia sa, are datoria să întrebe întăi pe fiii săi, însă de vor fi de vârstă; și pe neamuri și pe răzeși, și când nu vor vrea aceia s’o cumpere, atunci poate s'o vândă și la străini; iar când nu va înștiința pe fii săi, de vor fi de vârstă, și pe neamuri și pe răzeși, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau razășii, după ce vor afla de vânzare, au voe pără (pănă) în patru luni, după pravilă, și pără în șease luni, să tragă judecată și să răscumpere; iar de nu vor află de vân zare, nici or ști nimica și pănă la zece ani, au voe să tragă judecată și să răscumpere, însă încredințându-se judecătorul ca n’au aflat mai înainte, și sorocul acest de zece ani easte la cei ce nu vor fi înstrăinați din pământul lor; iar când moșia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăței, la mezat, atunci nu are datoria să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeși, nici pot să mai răscumpere, fiind vânzare cu publicație». Aceasta nu este decât traducerea unui § dintr’o novelă MODALITĂȚILE VANZAREI - PROTIMISIS. — AUT. 1296. Acesta eră un drept real de preemțiune sau pre- Drept real, ferință, care aparținea rudelor și vecinilor unui vânzător de imobile (’). Dreptul de protimisis nu avea însă loc, decât la vânzăVânzări sil- rilo de bună voe, iar nu și la cele silnice. „La lucrurile a lui Const. Porphirogenetul. Iată textul acestui paragraf: «.Dacă cineva voește să vândă casa, sau țarina, sau via, sau moara, sa, este dator mai întăi să le ofere rudelor sale și locuitorilor din aceeași comună. Dacă aceștia nu voesc să cumpere, vânzătorul poate vinde unui străin; iar dacă vinde unui străin în ascuns, fără a înștiința pc rude și pe locui- torii aceleiaș comuni, aceștia au dreptul să revendice în timp de zece ani, restituind prețul; după trecerea acestui termen, nu mai au dreptul de revendicare». Vezi M. Zenide, Dreptul din 1899, No. 26, p. 212, care confundă dreptul de proti- misis, de care este vorba în § de mai sus, cu pactul numit protimiscos, de care am vorbit supră, p. 174 urm. (') Vezi în privința dreptului bizantin, de unde ne vine această Bibliografie instituție, Harmenopol, Ilpo/eipov voptov, De emptione et ven- asupra ditione, in quo et de protimesi, ITT, 3; Zacharim von Lin- ProtⁱmⁱslB- gentlial, Geschichte des G riecldsch-romischen Hechts, § 59, p. 236 urm. (ed. a 3-a, Berlin, 1892) (das Năherredit, rport- Acest autor vorbește, în opera suscitată, p. 248, nota 815, de codul Calimach și de codul Caragea. Mai vezi asupra dreptului de protimisis, I. Peretz, Curs de istoria dreptului român, I, § 26, p. 511 urm. (București, tipog. Curierul ju- diciar, 1915); Nacu, III, p. 179 urm., No. 12; P. Negu- lescu, Studii de. istoria dreptului român, p. 171 urm. Vezi de același autor, Etude sur la protimis dans Vancien droit roumain, Nouvelle remie kislorique de droit francais, anul 1899, No. 2. Cpr. și M. A. Dumitrescu, Codul comercial co- mentat, II, 58, p. 70, 71. D-l. Andrei Rădulcscu, distins magistrat și scriitor, care se ocupă foarte mult cu dreptul nostru anterior, are un interesant studiu, publicat în Dreptul din 1907, No. 40, p. 323, 324, asupra dreptului de protimisis la arendările de moșii. Dreptul de protimisis a fost criticat, pentrucă era o piedică liberei circulații a bunurilor. De aceea, el era condemnat să dispară, și. a și dispărut chiar în timpul vechilor noastre legiuiri, (hi toate acestea, d-l. Andrei Ră- dulescu crede, și nu fără oarecare temeiu, că dreptul dc pro- timisis a contribuit mult la apărarea proprietăței moșnenilor. «Numai protimisisul, cât a existat, zice d-sa, a împiedicat pe ațâți străini de a se furișă în averea familiei și a nea- mului, în mijlocul acelor cetățni ale Românismului, care erau cetele moșnenești». Vezi Dreptul, loco supră cil., p. 323. $48ț)0 12 178 COD. CIV. - CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 1296. C. Calimach și C. Andr. Donici. cele vândute prin licitație, nu are loe dritul protimisirei", zice art. 1437 din codul Calimach. Tot astfel se exprimă și codul lui Andr. Donici (capit- 25, § 6). „La cele vân- dute prin legiuită publicație, zice acest text, cum și la cele vân- dute prin soltan-mezat, săvârșit prin hareci, cererea de pro- timisis a răscumpărărei se închide". c. Caragea. Iᵣ₍ fine, codul Caragea dispunea în același sens că: „în vânzările ce sa fac cu mezat, protimisis nu se da, și acel ce adaogă mai mult la preț, acela cumpără" (¹). Dreptul rude- Când un proprietar voia să vândă de bună voe un n°ilt>rlyânzXto-im°bil, el trebuia deci mai întăi să-l ofere rudelor sale, rniuî do >mo-care erau preferate, pentru ca astfel bunul sa nu iasă din bile. £ . . I. . . - . familie, și apoi vecinilor, care aveau interes a-și mari pro- prietatea lor; căci vânzarea era validă numai dacă rudele, razășii (împreună-partași) sau vecinii nu-și exercitau dreptul lor de preferință (²). Revendicare» Dacă vânzătorul nu se conformă legei și vindea un vândut." imobil direct la străini, rudele sau vecinii puteau, într un BCU Cluj / Central University Library Cluj (l) Vezi și răspunsul Divanului Moldovei către guvernul Bu- covinei, punctul 8, reprodus supră, p. 176, nota 2. (²) Acest drept, care putea să rezulte nu numai din lege, dar și din convenția părților (vezi învoiala din 1824 între proprietarul de atunci al moșiei Scobâlțeni, Podul Iloaei. și târgoveții izraeliți din acel târg, punctul 2, publicat de noi în Cr. judiciar din 1904, No. 48, p. 403) (*), a existat și în vechiul drept germanie (Nliherreckt, Nachbarrecht). Vezi P. Negulescu, op. cit. El a existat și în dreptul vecliiu francez, sub numele de retrăit lignager. Vezi Pothier, Tr. des retrăit», III, 4 urm-, p. 261 urm. Mai vezi Jobbe Duval, De la con- dition resolutoire et du retrăit lignager; P. Vi ol lot, Hisloire du droit civil francai», No. 563, p, 609 (ed. a 3-a); Glasson, Pr. element, de l’histoire du droit francai», p. 278 (Paris, 1904), etc. (*) lata cum se exprimă această convenție, care eră validă după legile atunci în vigoare: „Aceste binale se vor stăpâni de veci, fără cea mai mică supă- rare, atât de către mine cât și de către clironomii mei. plătind numai acei câte patru lei de stăpân, beam an pe an, la Sf. Gheorghe, de apururea, si vor fi volnici a le vinde sau a le dărui oricui va voi acele binale, în toată vremea, însă numai prin știrea mea, iscălind și ou aceste scrisori de vân- zări sau danii, șt vrând eu a cumpăra acele binale ca prețul ce vor dâ alți mu sferei, și nu mai jos preț, să mă protimis casca ca un stăpân al lo- cului: iară făcându-se vreo vânzare sau danie fără de știrea mea, să fie rea și fără lucrare*.' MODALITĂȚILE VANZAREI -PROTIMISIS. ART. 1206. 179 anume termen, să revendice imobilul vândut, plătind cum- părătorului prețul acestui imobil. Acesta era dreptul de protimisis, care a fost desființat Desființarea în Muntenia prin legea din 15 Martie 1849 ('), iar în Mol- Prot,mⁱ"ulⁿⁱ- dova, prin legea din 5 Maiu 1839(²). Pentru orașul Brăila, dreptul de protimisis fusese des-l. din i Main ființat printr’o lege specială acestui oraș, din 1 Maiu 1836 (³), care a dat drept si străinilor de a cumpără locuri în acel oraș, însă cu știrea stăpânirei și cu condiție ca, pentru câte se ating de aceste proprietăți, să fie și străinii cum- părători supuși la toate ca și pământenii, și după ce mai întâi vor dâ înscris că se supun atât personaj, cât și întru ceeace se atinge de proprietățile lor, întru- toate lucrările, pravilelor pământești de pe toată puterea lor (⁴). In fine, vom mai semnală o clauză, care deși a rareori Pacțum dis- este stipulată într’o vânzare, totuși este licită, și anume, acea cunoscută sub numele de pactum displicenlice (clauză de dezicere), prin care una din părți sau amândouă, își rezervă dreptul de a desființa contractul, dacă vânzarea nu-i va conveni mai târziu (si intra certum lempus res ita disiracta sit, ut si displicuisset, inempta esset) (■’’). (’) Vezi Cas. rom. Bult. 1912, p. 254. «Dreptul de protimisis ia vânzarea locurilor, cu einbatic și osânda de a zecea parte din preț pentru acela care va tăinui pe vreunul din cei cu protimisis, prevăzută de art. 9 și 11 dela partea TTI-a, cap. II pentru vânzări din codul Caragea, au fost desființate în mod expres, zice această decizie, prin art. 4 din legea dela 15 Martie 1849, pentru mărginirea celor cu drept de protimisis la vânzări. Art. 3 din această lege prevede eă atunci când se vinde locul sădit sau clădit pe loc străin și închiriat, stăpânul locului are cădere la răscumpărarea acelui lucru, fără să prescrie însă vreo sancțiune pentru neîndc- plinirea acestei formalități». Cpr. și Trib. Buzău, Cr. judiciar din 1910, No. 61, p. 521. Această din urmă sentință pune în principiu ca vânzărei făcută posterior desființare! acestui drept, nu i se poate aplică dispozițiile codului Caragea.. (²) Vezi Codul judiciar al Moldovei (Colecția Pastia), p. 168 urm. Cpr. Trib. Iași, Justiția din 1916, No. 9 și 10, p. 277 urm. (⁸) Vezi codul Caragea, p. 239 nota 2 (ed. Brăiloiu din 1865). (⁴) Vezi codul Caragea., p. 204, nota 1 (ed. Brăiloiu). Vezi și tom. I al Coment. noastre, p. 334 (ed. a 2-a). (B) L. 3, Dig-, De contrahenda emptione, 18. 1.—Mai vezi L. 180 COD. CIV.—CARTEA III. — TIT. V- —CAPIT. III. — ART. 129(5. Avantajul Acest pact oferă avantajul considerabil de a scuti pe a es m pₐₑt ₐ fₐₑₑ dovada, unui viciu oarecare al lucrului vândut f¹). Aplic. Părțile trebue să hotărască, în asemenea caz, termenul C' îⁿ care contractul va putea fi reziliat. Acest termen nu poate fi mai lung decât cinci ani (analogie din art. 1373) (²). Iată cum se exprimă, în această privință un autor: «Les parties peuvent stipuler un pacte de dedit, l’ancien pactum displicentice du droit romain. Ou appelle ainsi Ia elause par laquelle les parties, tout.es les deux ou l’une d’elles seule- ment, se reservent la faculte de sc dcpartir du contrat pendant un certain temps. La vente est alors conclue sous condition reso- lutoire; le jour ou Tune des parties se prevaut des droits resul- tant du pacte, la vente est consideree eomme non avenue- On admct ge.neralement que le delai pour se dedire ne peut exceder cinq ans. II faut qu’il y alt un terme, sans quoi la faculte de dedit introduirait dans la propriete un element d’instabilite incompatible avec les exigences du credit. La limi- tation de Ia duree du terme â cinq ans n’est Stabile par aucun texte: on l’admet par analogie de l'art. 1660 (al nostru 1373)* (³). 6, Dig-, Pe rescindenda vendilione, 18. 5; L. 3, Dig., Quibus modis pignus vel hypotheca solvitur, 20. 6; L. 2 § 5, Dig., Pro emptore, 41. 4. Iată cum se exprimă acest din urma text: „Sed et illa empiio pura est, ubi convenit, ut si displicuerit intra diem certum, inempta sit“. Vezi asupra pactului dis- plicentico, Windseheid, Lehrbuch des Pandeklenrechts, I, § 93, nota 3 și II, § 323 nota 1 a (ed. Kipp din 1900); Arndts, Lehrbruch der Pandekten, § 249, p. 401 (ed. a 6-a); Maynz, Cours de droit romain, II, § 249, p. 380, 7°; Accarias, Precis de droit romain, II, 613, in fine, p- 312 (ed. a 4-a); Girard, Mantiei clement, de droit romain, p. 718 (ed. a 4-a), etc. (*) Ruben de Couder, Repetitiong ecrites de droit romain, II, p. 196 (ed a 7-a); Accarias, op. cit., TI, p- 312, nota 2, etc. (²) Guillouard, Vente, I, 61; Aubry et Rau, V, § 352, p. 56 (cd. a 5-a); Zacharies, Handbuch des fr. Cioilrechts, II, § 352, p. 373, nota 5 (ed. Anschiitz), § 332, p. 469, nota 4 (ed. Crome); Beudant, Vente, 311, p. 228. Cpr. M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 232, p- 205.— Vezi însă T. Huc, X, 13, p. 26, după care pactul dispUcențicc ar putea fi stipulat in perpetuum. Cpr. L. 31 § 22, Dig., De axlililio edicto, 21. 1;—Vezi însă L. 2 § 5, Dig., Pro emptore, 41. 4. Judecătorii ar fixă, în asemenea caz, termenul în care fa- cultatea de dezicere ar putea fi exercitată. (⁸) Beudant, op. și loco supră cit. MODALITĂȚILE VANZABEL — PACTUL DE NON ALIENANDO. |Ș1 Iu privința cazului când clauza de dezicere ar fi fost Arvună, urinată de remiterea unei sume cu titlu de arvună, vezi supră, pag. 48 (⁴). Ne-a mai rămas de zis câteva cuvinte despre pactul Pactul de nou de non alienando. După părerea generală, oprirea tempo- l,lxeⁿaⁿcⁱo- rară sau vremelnică de a înstrăina lucrul ar fi validă, atunci când este privitoare la persoane anume determinate, și nulă atunci când ar fi absolută, fără nicio limită sau restricție (²). «II pactum de non alienando e valide, quando riguardi per- sone determinate e duri per un certo tempo, zice un autor; e (l) încât privește dreptul francez, vezi Beudant, op. cit., 312, p. 228, 229. Acest autor se ocupă pe la.rg despre o altă clauză cunoscută în Franța, sub numele de „declaralion de command ou eleclion d’ ami^. Iată în ce consistă această clauză: cumpărătorul își rezervă prin contract facultatea de a-și substitui o altă persoană, actualmente cunoscută sau necu- noscută, puțin importă, care va deveni cumpărătoare în locul lui. Iată cum lucrurile se petrec în asemenea caz. Achizi- torul dobândește lucrul cumpărat pentru el însuși, rezer- vându-și însă dreptul de a arătă mai târziu persoana care urmează a-i lua locul, așa că el va fi presupus a fi lucrat în numele și pentru coruptul acestei persoane, ca. și cum el ar fi primit mandat dela ea. Dacă cumpărătorul nu și-a rezervat această facultate, cedarea lucrului cumpărat unei alte persoane ar constitui o nouă vânzare, care, dând loc la o nouă transmitere va necesită o nouă taxă de mutațiune și o nouă transcriere, de câteori va fi vorba de un imobil. Dacă el și-a făcut, din contra, această rezervă, nu va există o nouă transmitere de bunuri. Cumpărătorul va uză de Dr. francez. Elvețian iPami. această facultate mai cu seamă atunci când va avea in- tenția de a revinde imediat lucrul cumpărat. In asemenea caz, persoana arătată de el va înlocui pe achizitorul lucrului, fiind presupusă că a tratat ea însăși cu vânzătorul, și de multe ori va cumpără lucrul mai eftin, decât dacă l-ar fi cum- părat direct dela vânzător. Vezi asupra acestei clauze, care la noi nu se obișnuește, Beudant, op, cit., 305 urm., p. 222 urm.; Planiol, IT, 1391 urm. Dacă o asemenea clauză s’ar stipula și la noi, nu vedem Validitatea in pentru ce ea n’ar fi validă, în baza principiului libertăței dr- nostru, convențiunilor (art. 9G9 C. civil). ț²) Vezi tom. III, partea l-a al Coment. noastre, pag. 234, 235 și tom. IV, partea II-a, p. 552, text și nota 2, precum și numeroasele autorități citate acolo. 182 C. C. —CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. III. — VÂNZ ARE A CU GRAMADA. nullo invece, se tenda genericamente a sottrarre i beni alia libera circolazione» (’). Nulitate» După părerea noastră, clauza de neînstrăinare, chiar 'vremeiaiee^ vremelnică, este nulă, întrucât și ea scoate, pentru un timp determinat, bunurile din comerciu, în detrimentul interesului Art. 1367, 1372 C. eiv. etc. Modalitățile vânzărei. public (²). Acestea sunt clauzele cele mai obișnuite, de care legea nu vorbește, ce pot ti stipulate într’o vânzare. Cât pentru pactul comisoriu (art. 1367) și pactul de 'răscumpărare (pactum de retroemendo) (art. 1372), de care legea se ocupă, vom vorbi despre ele mai la vale, sub textele mai sus menționate. Aceste principii generale odată expuse, ne vom ocupa, rând pe rând, despre câteva modalități speciale ale vân- zărei. Legea se ocupă despre vânzările făcute cu grămada (art. 1299), după greutate, număr sau măsură (art. 1300); despre vânzările subordonate gustărei (tul gustum) (art. 1301); despre vânzările făcute pe încercate (art. 1302) și, în fine, despre vânzările cu pact de răscumpărare, de care legiui- torul se ocupă eu ocazia rezilierei vânzărei (art. 1371 urm.), pentrucă această convenție cuprinde o adevărată condiție rezolutorie. Vânzarea făcută cu grămada (en bloc) sau după greutate, număr, ori măsură. C. Calimach. Unele lucruri din cele qua pondere, numero men- Art. 1248. ₛᵤᵣₐᵥₑ cₒₙₛtant, se vând cu grămada, cu hurta, după cum se exprimă art. 1248 din codul Calimach, iar altele după greutate, număr ori măsură. Legea distinge aceste vânzări, pentrucă ele nu produc toate același efect. (’) Gianturco, htituzioni di diritto civile italiano (manuale), pag- 221, 222. (²) Vezi, în acest din urmă sens, autoritățile citate în tom. III, partea l-a, al Coment. noastre pag. 236, nota 1. Dr. german. (⁸) Cpr Windscheid, Lehrbuch des Pandektenre.chts, II, § 388, text și nota 4 (ed. Kipp din 1900). Vezi asupra pactului de răscumpărare în dreptul german (Wiederlf.au/), art. 497—503 din codul german. VANZAREA CU GRAMADA. — ART. 1299, 1:100. 183 Art. 1299. — Dacă s’au vândut mărfuri cu grămada., vânzarea este perfectă, deși mărfurile n’au fost încă cântărite, numărate sau măsurate 0). (Art. 971, 1295 § 1, 1300 C. civ. Art. 1586 C. fr.). Art. 1300. — Dacă însă mărfurile (²) nu s’au vândut cu gră- mada, ci după greutate, după număr, sau după măsură, lucrurile vândute rămân în ri seu l-pericolul vânzătorului pănă ce vor fi cân- tărite, numărate sau măsurate (s); dar aceasta nu împiedică pe cumpărător de a cere și a dobândi, la caz de neexecutare, sau predarea lucrurilor vândute, sau daune-interese, daca se cuvin. (Art. 1018, 1075, 1156, 1295, 1299, 1220 C. oiv.Art.62C.com. Art. 1585 C. fr.). Vânzarea se zice cu grămada fim bloc, per aversionem Când vân- sau in aversione) (*), de alteori nu este loc la numărare, cântărire sau măsurare, pentru a. se determină fie lucrul vândut, fie prețul vânzărei (⁵). De exemplu: îți vând (l) Din împrejurarea că art. 1299 vorbește la fine de cântărire, Deoseb. de numărare sau măsurare, cuvinte care nu existau în proiectul redacție între primitiv al textului, n’ar trebui să se creadă că aceste ope- 'Y45™ rații ar fi necesare în caz de vânzarea unor mărfuri cu gră- italian, mada. Vezi Arnti, III, 970. Ăttid 4451 IdllC’kțodul italian este mult mai bine redactat când zice: (dacă mărfurile au fost vândute cu grămada (in massa), vânzarea este perfectă imediat; fia vendita e immediatamente perfdla.-». (-) Art. 1299 și 1300 C. civil vorbind numai de mărfuri, nu Vânzări imo- sunt aplicabile vânzărilor imobiliare. Vezi M. A. Dumi biliare, trescu, Codul de comerciu comentat, TI, 233, p. 205. (³) Textul fr. zic că vânzarea nu este perfectă, în acest sens că Deoseb. de lucrurile vândute sunt în riscul vânzătorului pană vor ii redacție de cântărite, numărate sun măsurate, etc. Tot astfel se exprimă C' fra,ⁿcez- și art. 1159 din codul italian. Vezi în privința consecinților ce se trag de unii din această deosebire dc redacție între textul fr. și textul nostru, Trib. Tutova, Dreptul din 1884, No- 1, P- 7, coloana 1, in fine, (motive). Mai vezi M. A. Du- mitrescu, op. cit., II, 246, p. 219. (*j Cpr. Arndts, Lehrbuch der Pandelrten, § 300, p. 485, n. 5 (ed. a 6-a); Pothier, Vente, III, 309, p. 126.— fRes aver- siune vendita est qucc confuze et acervatim, pretio insimul dicto. non in singulas res constituia, vendita est», zicea Cuja- cius. Cpr. Troplong, Vente, 1, 92, al> inii io; Baudry et Saignat, Jdem, 146; Marcade, VI, art. 1585, 1586, No. I, pag. 150, 15L etc. C) Iată cum se exprimă, în aceasta privință, art. 1451 § 2 din C italian, codul italian: «Vânzarea se consideră ea făcută cu grămada ArL ¹⁴⁵¹ § -• (in massaj, dacă lucrurile an fost vândute pentru un preț 184 COD. CIV. — CARTEA III. — 'ITT. V. — CAFIT. III, — ART. 1299. cu prețul unic de 10000 lei tot grâul sau porumbul ce am în coșurile mele; tot vinul ce am în cramă sau în pivniță, toată recolta anului 1915 de pe moșia mea, etc. „Si omne vinum, vel oleum, vel frumentum, vel argentum, qua.ntum- cunque esset, uno pretio venierit“ (*). Caracterizarea Ceeace caracterizează, deci, vânzarea cu grămada este gr&niaâa”U a^t lucrul vândut cât și prețul lui, sunt determinate în momentul contractului. De aceea, în aceste vânzări, proprie- tatea este strămutată la cumpărător, cu toate consecințile ei, prin efectul consimțimântului, conform dreptului comun (art. 971, 1295 § 1, 1299). Cazul când Prin urmare, tot o vânzare cu grămada ar fi și aceea numărarea sau Priⁿ care s’af fi zis: îți vând toată recolta mea din 1915, măsurarea, eu preț de 25 lei hectolitrul, sau tot vinul ce am în piv- sar^numai cu 10 lei deealitrul, întrucât prețul este determinat pentru deter-(25 lₑi hectolitrul sau 10 lei deealitrul), iar lucrul vândut 'țuîui^oteL este individualizat, fiindcă consistă în toată recolta anului Controversă. 1915, sau în tot vinul ce am în pivniță, măsurarea recoltei sau cotirea vinului fiind necesară numai pentru a se de- termină prețul total, pe care părțile l-au fixat numai pentru o unitate de măsură; ca atare, marfa vândută fiind eșită unic și cert, fără ca părțile să se fi referit Ia cântărirea, numărarea sau măsurarea lor, sau chiar când ele s’au referit la aceste operații pentru a fixa cotitatea prețului». Conform: Dr. bulgar. art. 223 § 2 din legea bulgară dela 3 Decembre 1892, asupra obligațiilor și contractelor. Am avut pănă aerm de mai multe ori ocazia să ne convigem că aproape toate legile Bulgariei sunt împrumutate dela legislația italiană. (') L. 35 § 5, in medio. Dig., De contrahenda emptione, 18, 1. — Tot vânzare cu grămada ar fi și vânzarea pentru un preț hotărît a unei părți din mărfurile ce sc găsesc în cutare loc sau, în mod general, a unei părți dintr’un genus limitatum. Astfel ar fi, de exemplu, vânzarea a o jumătate din căr- bunii ce am în magazia mea, a unui șfert din productele ce am în coșere, etc. Asemenea vânzare ar fi perfectă de în- dată, atât în privința strămutărei proprietăței, cât și în pri- vința riscurilor, așa că cumpărătorul ar deveni imediat pro- prietar pro idiviso cu vânzătorul, în măsura părței de măr- furi ce-i este vândută, și riscurile ar fi în mod proporțional în sarcina și a unuia și a altuia. Vezi Baudry et Saignat, Kcnfe, 153; Guillouard, Idem, I, 31; Colmet de Santerrc, VII, 7 bis V. Cpr. T. Huc, X, 16, p. 31; Pand. fr., v° Fente, 1061, etc. VANZAREA CU GRAMADA.— ART. 1299. 185 din patrimoniul vânzătorului, creditorul acestui din urmă no mai poate urmări ca fiind averea debitorului său (Q. Vânzarea unei totimi determinate, pentru un preț unie, Vânzare» se consideră ca fiind făcută tot cu grămada, chiar atunci determinate, când s’ar determina cantitatea vândută. Astfel ar fi, de pentru un preț exemplu, cazul când aș fi zis: îți vând pentru 1000 de lei, tot grâul sau tot porumbul ce ain în magazia mea, care cuprinde 100 de hectolitri (²). Singurul efect ce ar putea să producă arătarea canti- Efectul »ră- tăței vândute ar fi ca, la caz de lipsă, vânzătorul să corn- ^t^^ndate. plecteze cantitatea vândută, sau să sufere o micșorare pro- porțională din preț (:ⁱ). In cazurile mai sus expuse și în altele de aceeași na- Perfecțiune» tură, atât prețul cât și lucrul vândut fiind determinate, vân- ^momentul" zarea este, conform principiilor generale, perfectă din mo- contractului, mentul contractului și își produce toate efectele sale atât în privința strămutăreî proprietăței. cât și a riscurilor lu- crului vândut (art. 1299 C. civjfV. Riscurile (⁵) sunt, în ț¹) C. Galați, J)r^ut din Î891, No. 47, p. 3^ și Sin 1902, No. 74, p. 605; Cr. judiciar din 1901, No. 78, p. 657, 658; C. Aix și Nîmes, D. P. 1910. 2. 805; I). P. 1911. 2. 103: Gas. fr. D. P. 1902. 1. 190; Pand. Period. 1902. 1. 303; Colin et Capitant, Courg element, de droit civil francai», II, p. 420; Guillouard, Vente, I, 29, 30; Duvergier, Idem, I, 90, p. 91; Aubry et Rau, V, £ 349, p. 22, 23, text și n. 43 (ed. a 5-a); Pand. fr., v° Fente, 1041 și 1051. — Contră: Planiol, II, 1363; Baudry et Saignat, Vente, 148; Troplong, Idem, T, 90; Laurent, XXIV, 139; Colmet de Santerre, VII, 7 bis II; Marcade, VI, art. 1585, 1586, No. I, p. 150; T. Huc, X, 17, p. 32; Pand. fr., v° Vente, 1040; C. Bordeaux, Pand. Period. 88. 2. 67; D. P. 89. 2. 11; Sirey, 91. 2. 5, etc. Vezi asupra acestei controverse, M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, II, 243, p. 213 și 214. (a) Thiry, III, 549; Baudry et Saignat, Vente, 153, p. 155 (ed. a 3-a); Troplong, Idem, I, 92 și 325; Pand. fr., v° cit., U)C^, etc. (³) Cpr. Pothier, Vente, III, 309, p. 126; Baudry et Saignat, op și loco supră cit., Troplong, Idem, I, 92 și 326; Arntz, III, 970, in fine, etc. O Cpr. Cas. rom. Bult. S-a Il-a, anul 1882, p. 215; Trib. Ilfov, Dreptul din 1903, No. 7, p. 52; Bufnoir, Proprietc et contrat, p. 478, etc. O Știm că prin risc (periculum-J sau risco-pericol (art. 971) Ce este riscul. 186 COD. CIV.— CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. III. — ART- 1290. adevăr, pe seama cumpărătorului din momentul ce vânzarea Justificarea teoriei riscu- rilor. Excepții dela» principiile de mai sus, C. Calimaeh și C, austrie. sau pericol (art. 1335), se înțelege, în drept, pericolul în care se găsește o persoană de a suferi pierderea totală sau parțială a unui lucru determinat, întâmplată prin caz for- tuit sau forță majoră (vis divina, vis major). Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 186 urm., unde am studiat teoria ge- nerală a riscurilor. Mai vezi și infră, explic, art. 1335 C. civil. Acest din urmă text ne trimete, în privința riscu- rilor și a teoriei culpelor, la principiile generale. Presupunând, deci, că obiectul vânzărei a perit în totul sau în parte prin caz fortuit sau forță majoră, în urma înche- ierei contractului, însă înainte de executarea lui, pe când lucrul se găsea încă în mâna debitorului, adecă a vânzăto- rului (art. 1335), chestiunea este de a se ști: cine va suferi această, pierdere fortuită, creditorul (adecă cumpărătorul) sau debitorul (vânzătorul)? In vânzările pure și simple, riscul privește pe creditor, adecă pe cumpărător (art. 971, in fine, 1074 § 2, 1156, 1299, 1335 C. civ.). Beci, dacă ți-am vândut casa mea din Iași, strada Muzelor, cu preț de 80000 de lei, și ea a perit în manile mele prin caz fortuit, deși i-am dat toată îngrijirea necesară și nu mi se poate impută nici culpă nici negligență, eu voi fi liberat de obligația mea nemai având ce executa, pe când d-ta vei fi obligat a-mi plăti prețul, deși nu vei primi nimic în schimb, pentrucă ambele obligații sunt independente una de alta, și pentrucă dacă eu mă găsesc în imposibilitatea materială de a-ți predă lucrul (impossibilium nulla est obligația), o asemenea imposibilitate nu există pentru d-ta. Lucrul piere deci pentru creditor sau cumpărător. Res perit. creditori sau emptori. Deși această so- luție, admisă și la Romani, este criticată de mai mulți au- tori, ca fiind contrară echităței (vezi tom. V al Coment. noastre, p. 190, nota 1) totuși ea se justifică prin mai multe considerații și este apărată de Pothier ( Fente, III, 307, p. 123 urm.). Cpr. Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p- 128 urm. (Paris, 1915). Vezi și tom. V al nostru mai sus menționat, p. 190 urm. Sunt însă și oarecare cazuri excepționale, în care riscu- rile încetează de a fi în sarcina creditorului și trec pe capul debitorului. Vezi tom. A⁷ menționat, pag. 192, 193 și infră, explic art. 1335. încât privește codul austriac (art. 1447) și codul Cali- mach (1902), pierderea de istov (adecă totală) a corpului cert și determinat, ce făcea obiectul contractului, aducea des- ființarea lui și stingea atât obligația creditorului cât și acea a debitorului. (Cpr. art. 1156 C. civil actual). Vezi tom. V menționat, p. 188, text și notele 1, 2 și 3. VANZAREA CU GRA5IADA. — AHT. 1299. 187 este perfectă: „ filam perfecta emptione, periczdum ad emp- torem respicieL¹ (’\ Prin urmare, vânzarea pură și simplă este perfectă perfecțiunea îndată ce lucrul vândut și prețul sunt determinate. ..Et $£ vânzare i pure id quod venierit, appareat quid, quale, guantum sit, sic et ?¹ s,mp¹⁶- pretium et pure venit, perfecta est, emptio^ (-). (') L. 8, Pr., Dig., De periculo et commodo rei vendilm, 18, fi. Cpr. Windseheid, Lehrbuch des Pandeklenrechts, TI, § 321, text și nota 18 (ed. Kipp din 1900): Demburg, Pandekten, IF, § 90, in fine, p. 402 (trad- italiană de Fr. B. Cicala). Iată cum se exprimă acest autor: «Se una massa viene venduta in blocco per un prezzo complessiro, per aversionem, il peri- colo passa al compratore sin dalia conduzione del negozio». «Ist eine Masse in Bausch und Bogcn (in bloc) fur cinen Gesandpreis verkauft—per aversionem—, so geht die Gefakr «uf den Kaufer schon mit dom Ab-uMussc des Kaufgeschilftes liber". (Dernburg, Pandekten, IT, § 353, in fine, pag. 754, ed. a 8-a din 1912, revăzută și prelucrată (umge.arbeitete) de Dr. Paul Sokolowski, profesor la Konigsberg). Vezi si Planiol, TI, 134!, 1342. După art. 440 din codul german, riscurile pierdere! sau c. german, deteriorare! prin caz fortuit trec, conform vechiului drept Art. uti. roman, la cumpărător numai din momentul predărei lucrului vândut, el având drept din acest moment la produsele lucrului ui și trebuind să sufere sarcinile lui. «Mit der Uehergabe der verkauften Sache geht die Gefahr des zujjdlligen Unterganges und einer zuflllligen Verschlechterung auf den Kilufer uber. Von der Debergabe an gebilhren dam Kilufer die Nu- tzungen und, țrăgt ev die Laslen der Sache). Și acest text adaogă în § 2 că: «dacă dobânditorul unui imobil a fost înscris ca proprietar în registrul fonciar (Grundbuch) înainte de predarea, imobilului vândut, aceste efecte se produc din ziua înscrierei în acest registru». «So treten diete Wirkungen mit der Einiragung ein». Vezi asupra acestui text, K. Cosack, Lehrbuch des deutschen bilrgerlichen Rechis, I, § .122, p. 395. Cpr. Saleill.es, Etude sur la theorie generale de Vobligation d'apres le premier projet de code civil pour Tempire allemand, 181 urm-, p. 198 urm. (ed. a 2-a). (²) Ij. 8, Pt., Dig., loco supră cit. Deși, în principiu, vânzarea unui corp cert și determinat lăsarea riscu- pune lucrul vândut în riscul cumpărătorului, totuși părțile rilor în sar- pot necontestat, prin convenția lor, să lese riscurile acestuiCⁱⁿa lucru în sarcina vânzătorului, pentru un timp oarecare, și mai cu seamă pănă la predare (art. 115G § 2). Cpr. Cas. 188 COD. CIV.— CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 1300. Art. 1300. Lucrurile se petrec însă cu totul altfel atunci când măr- furile nu se mai vând cu grămada, ei după greutate, număr sau măsură. Nici lucrul, nici prețul nefiind, în asemenea cazuri, determinate în momentul contractului, vânzarea va fi numai producătoare de obligații ea nefiind perfectă nici în privința strămutărei proprietăței, nici în privința riscu- rilor lucrului vândut. De aceea, art. 1300 din codul civil zice ca lucrul rămâne în riscul și pericolul vânzătorului până la cântărire, numărare sau măsurare, fără a distinge dacă lucrul a perit înainte sau după expirare termenului pentru predare (²). Strămutarea Este adevărat că legea nu vorbește de proprietatea lu- ControversT. evului vândut, însă se înțelege că ea rămâne tot pe capul vânzătorului pănă la îndeplinirea operațiilor care au de scop determinarea lucrului și a prețului (³). fr. (8 Iunie 1904), Dreptul din 1904, No. 72, p. 588. Vezi și tom. V al Coment. noastre, pag. 192. (') Tn adevăr, cu toate că vânzarea făcută după greutate, număr sau măsură nu este perfectă, totuși ea produce o legătură de drept (juris vinculumj, în acest sens că fiecare din părțile contractante poate să constrângă pe cealaltă a o execută, sau a plăti daune-interese (art. 1300, in fine}. Cpr. C. București (motive). Dreptul din 1889, No. 31, p. 246. Vezi și C. Iași, Dreptul din 1902, No. 28, p. 223 (cu observ, noastră). Cpr. Marcade, VI, art. 1585, 1586, No. IV, p. 155. (■) Cpr. Cas. rom. Bult. S-a l-a, anul 1889, p. 855 și Dreptul din 1889, No. 74, p. 593; C. București, Dreptul din 1903, No. 7, pag. 52, etc. Din împrejurarea că, pănă la cântărire, numărare sau mă- surare, riscurile sunt pe seama vânzătorului, rezultă că pe- rirea prin caz fortuit sau forța majoră a lucrurilor vândute, întâmplată înaintea îndeplinire! acestei operații, îl privesc tot pe el. Des perit domino. Cpr. C. Araiens, D. P. 93. 2. 92. (s) Cpr. Cas, rom., C. București, Iași, Craiova, etc. Bult. 1908, p. 1994 și Dreptul din 1909, No. 8, pag. 57; Bult. 1909, p. 1187; Dreptul din 1909, No. .15, p. 115 și No. 64, p. 508; Dreptul din 1902, No. 28, p. 223 (cu observ, noastră); Trib. Teleorman, Dreptul din 1894, No. 30, p. 243; Trib. Bacău, Cr. judiciar din 1916, No. 16, p. 132 (en observ, noastră); Cas.' fr. D. P. 80. 1. 129; Sirey, 82. 1. 463; I). P. 91. 1. 302; C. Amiens, D. P. 93. 2. 92, etc.; Planiol, II, 1363; Baudry et Saignat, Vente, 145 și 150; Guillouard, Idem, I, 28; Beudant, Idem, 161, p. 111; Bedarride, Achats et ventes, 124 urm., p. 175 urm.; Lacour, Precis de droit commercial, VANZAREA DUPĂ GREUTATE, NUMĂR, MĂSURĂ, ETC —ART. 1300, 189 Așa dar, prin derogare dela dreptul comun, atât pro- prietatea cât șî riscurile lucrului vândut rămân pe seama vânzătorului, pănă la cântărirea, numărarea san măsurarea lucrurilor vândute, așa că creditorii personali ai vânzăto- rului pot urmări mărfurile vândute înainte ca ele să li fost cântărite, numărate sau măsurate. Derogarea dela dreptul comun. corolar al dreptului de proprietate. Controversă, După principiile generale de drept, riscul-pericolul este, Rîscui-peri- în adevăr, strâns legat eu calitatea, de proprietar, el nefiind Ullⁿl este uⁿ decât un corolar al dreptului de proprietate. In adevăr, un lucru nu piere, în teză generală, decât pe seama adevăra- tului proprietar, afară de excepțiile admise de lege, precum, de exemplu: în materie de vânzări condiționale și în cazu- rile când părțile au dispus contrariul, în care caz voința lor 763, p, 465; T. Huc, X, 17, in fine, p. 32, 33; Marcade, VI, art. 1585, 1586, No. III, p. 152 urm.; Aubry et Rau, V, § 349, p. 21, text și nota 41 (ed. a 5-a); Masse, Le droit commercial dans ses rapports avec le droit des gens et le droit civil, III, 1592, p. 182 (ed. a 3-a); Thiry, III, 549, p. 564: Em. Antonescn, Scrieri, juridice, TI, § 38, p. 292. Vezi supră, p. 15, text și nota 2. — Contră: Duranton, VI, 92; Duvergier, Vente, I, 83 urm., p. 84 urm.; Laurent, XXIV, 138; C. N. Toneanu, Pagini juridici din 1915, No. 141, p. 1115. Cpr. Trib. Tutova, Dreptul din 1884, No. 1, p. 8 (motive) și M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 246, p. 218 urm. — D-I. Eli. Antonescn (Codul comercial adnotat, I, art. 62, No. 13, p. 455) arată că chestiunea este controversată în privința strămutărei proprietăței, făcând însă citații greșite și necomplectc. Astfel, Masse este citat în modul următor: Droit mim., fără altă indicație (să-și bată capul cititorii), iar Zacharim (care ed., Aubry et Rau sau Masse-Verge nu se știe) este citat: Droit civil, IV, No. 267, No. 10, etc. Vom fi având și noi, nu mai rămâne îndoială, citații greșite, insă d-1 Antonescn, de astădată, ne-a întrecut. După toate probabilitățile vina nu este însă a sa, ci a culegătorului, care a sărit câteva rânduri. Lucrul, de altfel, se întâmplă destul de des, pentrucă lucrătorii tipografiei, pe lângă că sunt foarte ignoranți, apoi lucrează cu totul mașinal mente. Puținii autori ce-i avem plătesc însă tiparul destul de scump, pentru ca lucrările Iot să fie mai îngrijite. Cât despre prețul hârtiei nu mai vorbim, căci cl se ridică aproape la fiecare lună câte eu 25%. Cu drept cuvânt se poate întrebă cineva: unde mergem ? Prevedem că într’un scurt timp ne vom găsi în imposibilitate de a mai tipări lucrările noastre înainte, din cauza focului aprins în Europa întreagă. 190 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 13U0. constitue o lege specială pentru ele (art. 969 0. civ), care se abate dela principiile generale admise si statornicite de dreptul comun. Din cele mai sus expuse rezultă că, în cazul prevăzut de art. 1300 O. civil, vânzarea nu este perfectă în acest sens că rissul-pericolul rămâne asupra vânzătorului și proprietatea mărfurilor vândute nu trece la cumpărător, decât numai în momentul cântărire!, numărărei sau măsu- rărei acestor mărfuri, fiindcă numai în acel moment obiectul vândut devine un corp cert, determinat și individualizat pentru cumpărător. Deși jurisprudența franceză a variat în privința interpretărei art. 1585 din codul civil, corespun- zător cu al nostru 1300. și care dispune că: „vânzarea nu este perfectă în sens că riscul-pericolul rămâne asupra vân- zătorului pănă când lucrurile vândute vor fi cântărite, nu- mărate sau măsurate" I¹), totuși legiuitorul nostru, cunos- când desigur acea deosebire de vederi din jurisprudența fran- ceză, precum și motivul care i-a dat naștere, a eliminat din textul nostru (art. 1300) cuvintele „în acest sens", tocmai în scop de a face să dispară această discuție. De asemenea, nu se poate susține cti' succes ideea că, în ipbteza art. 1300 O. civil, intenția legiuitorului n’a putut fi ca proprietatea lucrului vândut să nu treacă la cumpărător pănă la cân- tărire, măsurare sau numărare; căci, dacă cu adevărat aceasta ar fi fost intenția sa, el s’ar fi grăbit a o spune în termeni expreși, după cum o spune în art. 1301 și 1302, unde dispune anume că vânzarea nu există pănă ce mai întăi cumpărătorul n’a gustat și cercat lucrul cumpărat și n’a declarat eă-i convine. Acest mod de interpretare este inadmisibil și neîntemeiat pentru cuvântul că, în cazurile prevăzute de art. 1301 și 1302 C. civil, motivul juridic care face să nu existe vânzare este lipsa de consimțimânt din partea cumpărătorului pănă la gustare sau încercare, când atunci el este chemat a-și manifestă voința dacă lu- crul despre care a tratat cu vânzătorul îi convine sau nu; atunci dar intervine sau nu consimțimântul lui definitiv. Nu se poate însă argumentă tot astfel și în ipoteza art. 1300; consimțimântul ambelor părți nu lipsește aci încă din mo- ț¹) Vezi supră, pag. 183, nota 3. VANZAREA DUPĂ GREUTATE, NUMĂR, MĂSURĂ. ETC. — ART. 1300. 191 h |mentul contraetărei; prin urmare, în specie, vânzarea își f are ființă, lucrul vândut nu eonstitue un corp cert și de- ' terminal și nu trece în proprietatea cumpărătorului pănă f ia cântărire, numărare sau măsurare, fapt care are singur dela lege atributul de a dâ obiectului vândut individuali- tatea ee-i lipsește. Această deosebire însemnată între ambele aceste două ipoteze a făcut desigur ca legiuitorul să stabilească în mod expres prin art. 1300 C. civil facultatea pentru cumpărător de a cere, în caz de inexecutarea contractului din partea vânzătorului, sau predarea lucrului vândut, sau daune-in- terese; pe când în ipoteza art. 1301 și 1302 din același cod cumpărătorul este lipsit de această facultate. Astfel dar, rămâne bine stabilit că, dacă marfa s’a vândut după greutate sau măsură, conform art. 1300 O. civil, atât pro- prietatea lucrului vândut cât si riscul-pericolul lui rămân asupra vânzătorului și nu trec la cumpărător, decât în mo- mentul eântărirei, numărărei sau măsurărei. Prin urmare, creditorii vânzătorului pot urmări mărfurile vândute înainte de a fi fost cântărite, numărate sau măsurate. Aceste motive sunt foarte bine rezumate într’o decizie a Curței din Focșani, de unde le-am extras P). In ceeace privește condițiile în care trebue să se facă Condițiile în , , care se face cântărirea, numărarea sau masurarea, pentru ca vauzareac^ₙₜ^ᵣiᵣ₍ᵢₐ ₙᵤ. sa devie perfectă, se va observă, înainte de toate, convenția mirarea, ete. părților, dacă ele au prevăzut ceva în privința modului, locului și timpului cum și unde trebue să se facă aceste operații ț²)- Dacă ele n’au dispus nimic în această privință, se vor Locui unde aplică principiile generale. Astfel, cântărirea, numărarea sause. facc eaⁱlțA măsurarea mărfurilor vândute sc vor face, în genere, la locul rarea, etc. unde aceste mărfuri urmează a fi predatei³). (') C. Focșani, Dreptul din 1884, No. 43, p. 311 urm.: Tribun. Dolj, Dreptul din 1893, No. 41, p. 325; Trib. Teleorman, Dreptul din 1891, No. 30, p. 243, etc. Vezi și autoritățile citate supra, pag. 188, nota 3 și p. 189, aci notam. (²) Aubry et Rau, V, § 349, p. 22, text și nota 43 bis (ed. a 35, etc. 5-a); Baudry ct Saignat, Vente, 152; Guillouard, Idem, I, (³) Cpr. Aubry et Rau, loco supra cit., p. 22, text și nota 42 quater; Pand. fr., v° Vente, 1076, etc. 192 COD. CIV. — CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 1300. Timpu! jₙ pᵣiviₙța timpului, aceste operații vor puteă fi ce- rații, rute îndată ce predarea lucrului a devenit exigibilă (’). Operația a© Operația cântărirei, numărărei sau măsurărei nu-și va ^aC°di° torⁿ*ra"produce, în principiu, efectele sale, decât dacă va fi făcută în mod contradictor față de cumpărător sau de manda- tarul său (²). Astfel, s’a decis că vânzarea devine perfectă prin cân- tărirea, numărarea sau măsurarea făcută în prezența că- răușului, însărcinat de cumpărător de a ridica marfa vân- dută (³). Cazul când Art. 1300, care voește, pentru perfecțiunea vânzărei. lucrurile vândute să fie cântărite, numărate sau măsu- marfa cumpă-rate, nu poate fi invocat de cumpărătorul care a primit uHrefarnumă'llla,da magaziile sale și a fost în situație de a o verifică. rare, etc. Predarea lucrurilor vândute lasă, în adevăr, a se presupune că lucrurile au fost cântărite, numărate, ori măsurate, sau că cumpărătorul a renunțat la aceste operații (⁴). Efectele pu- Cât pentru punerea în întârziere de a asistă la cântă- firea, numărarea sau măsurarea mărfurilor vândute, ea uu zieie. DvC ( | j 1 / ( ClltrUl a HLVCrSltV 1 luf » ’ versă. mai face astăzi să treacă riscurile acestor lucruri pe capul cumpărătorului, ci-1 supune numai la daune, în caz când marfa vândută ar fi perit la vânzător în urma acestei puneri în întârziere (⁵). (’) Pand. fr-, v° cit., 1076; Repert. Sirey, eod. v°, 402; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 242, p. 213, etc. (²) Trib. Peronne, D. P. 93. 2. 93; Sirey, 94. 2. 124; Aubry et Rau, loco supră cit., p. 22, text și nota 42 ter; Baudry et Saignat, Vente, 152; Guillouard, Idem, I, 35, etc. (³) Cas. fr. (doua decizii) și C. Dijon, Sirev 97. 1. 213 și 215; D. P. 95. 1. 409; D. P. 97. 1. 145, etc? (⁴) Vezi Masse-Verg6, IV, § 675, p. 267, nota 8; Pand. fr., v" Vente, 1065; Duvergier, Idem, I, 94, p. 94; Cas. fr. Report. Dalloz, v° Vente, 283, nota 2, etc. (⁵) Masse-Verge, loco supră cit.; Troplong, Vente, I, 94; Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1585, No. 11.4; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 242, in fine, p. 213.—Contră: Du- ranton, XVI, 89; Pand. fr., v° Vente, 1072; Duvergier, Vente, I, 95, p. 94. <-Si per emptorem steterit, quominus ad diem vinum tolleret, postea, nisi quod dolo mala venditoris inter- ceptum esset, non debet ab eo pr&stari. Si verbi gratia-, amph- orco centum ex eo vino quod in cella esset, venierint, si ad- VAXZAREA DUPĂ GREUTATE, NUMĂR. MĂSURĂ, ETC. - AR. 1300. 193 Chestiunea este acum de a se ști în ce cazuri există. Chestie de vânzare după greutate, număr sau măsură (art. 1 300). Aceasta fa,pt‘; nu este o chestie de drept, ci o chestie de fapt și de in- tenție a părților contractante, care se va decide, după îm- prejurările fiecărei specii ț¹). Se decide, în genere, că vânzarea se consideră ea fă- Exemple de cuta după greutate, număr sau măsura m cazurile urina-dᵤₚₐ toare: număr. ete. 1° Când se vând atâtea măsuri, pentru un preț unic; de exemplu: îți vând 100 de decalitri de vin cu un preț total de 200 lei. In acest caz, prețul este determinat; lu- crul este însă nedeterminat, și el nu va fi determinat decât la eotirea vinului; 2° (.-and se vând atâtea măsuri ce cumpărătorul ur- mează a lua dintr’o cantitate mai mare, cu preț de atâta pentru fiecare măsură. De exemplu: îți vând 100 litruri de vin din butoiul ce am în cramă sau în pivniță, eu preț de un leu litru]. Lucrul vândut nu este nici de astădată determinat, ci ngțnai prețul 5 3° Când se vinde o totiine de lucruri determinată, cu preț de atâta pentru fiecare măsura. De exemplu: îți vând toată recolta moșiei mele din anul 1915, cu preț de atâta pentru fiecare hectolitru. De astădată lucrul vândut este de- terminat; prețul total nu este însă determinat și nu va fi determinat decât. Ia măsurare ț²). mensum est; donec admetiatur, omne periculum venditoris est, ninid per emptorem fiat». (L. 5, Big., De periculo el corn modo rei venditee, 18, 6). — «Zn eadem causa est, zice Godfredus asupra acestei legi, per quem stetit el cui tradita res: et a contraria qui tradidit et qui obtulit . . . igitur, venditor post moram emptoris culpam non procstat». Vezi Buvergier, op. și loco supră cil,., p. 94, nota 3, de unde am extras această citație. In fine, legea 17, ab iniția, Dig., cod. Ut., prevede că de câteori cumpărătorul este în întârziere dc a primi lucrul, vânzătorul nu mai răspunde de culpa sa, ci numai de reaua sa credință: zlllud sciendum est, cum moram emptor adhibere coopit, jam non culpam, sed dolum malum tantum praestandum a venditore». (!) Buvergier, Vente, I, 88, p. 90. — Contra: M. A. Dumitrcscu, op. cit., II, 250, p. 223. C²) Chestiunea este însă controversată. Vezi supră, p. 184, 185, text și nota 1. 84800 13 194 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. JII. — ART. 1301. Exercit privi- Presupunând că o asemenea vânzare ar fi fost făcută ^prktaknir de un arendaș, recolta vândută rămânând încă proprietatea asupra reeol-lui pănă la cântărire sau măsurare, proprietarul moșiei va teⁱarendai d° putea urmări pănă atunci recolta astfel vândută, pentru arenda datorită de vânzător, cu precădere înaintea cumpă- rătorului, pentrucă privilegiul proprietarului ar deveni ilu- zoriu, clacă înstrăinarea recoltei ar constitui un obstacol la exercitarea lui(’). Vânzarea subordonată gustărei (ad gustum). Art. 1301. — In privința vinului, oloiului și altor asemenea lucruri (²) care, după obiceiu, se gustă mai înainte de a se cum- pără, vânzarea nu există (³) pănă ce cumpărătorul nu le-a gustat Lucrurile su- puse și nesu- puse gustărei. Obiceiurile lo- cului. C. fr. și C, italian, (’) C. Iași, Dreptul din 1902, No. 28, p. 223 (cu observ, noastră). Cpr. Trib. Dolj, Dreptul din 1893, No. 41, p; 325. Vezi și C. Focșani, Dreptul din 1884, No. 43, p. 341, decizie citată și reprodusă supră, pag. 189-191. (²) Adecă: oțetul, rachiurile, spirturile și, uneori, chiar untul. Vezi Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1587, No. 5; Pand. fr., v° Vente, I, 1104; Troplong, Idem. I, 96, etc. — S’a decis însă că nici untul (C. Paris, Sirey, 99. 2. 127; D. P. 99, 2. 460) nici ovăsul (Cas. fr. D. P. 1908. 1. 397; Sirey, 1910. 1. 66), nici alcoolul ce un comerciant cumpără pentru tre- buințile comerciului sau (C. Nîmes, I). P. 92. 2. 16), nu sunt, în genere, lucruri care să poată fi cumpărate ad gustuw. Cpr. Colin et Capitant, op. cit., IE, p. 420. Ovăsul nefăcând parte din categoria lucrurilor supuse gustărei, înainte de a fi cumpărate, zice Curtea de casație din Franța, prin decizia menționată, cumpărătorul unui asemenea product nu se poate prevala de lipsa de agreare pentru a susține că cl n’a de- venit proprietarul ovăsului cumpărat, îndată ce a existat acord asupra lucrului și asupra prețului (art. 1295 § 1 1301 C. civil). Spre a se decide dacă lucrul vândut este sau nu din acele care se gustă înainte de a li cumpărate, se vor avea, în ge- nere, în vedere obiceiurile locului contractului. Aubry et Hau, V, § 349, p. 9, nota 13 octies ah initio (ed. a 5-a). (*) Textul fr. (1587) zice: iZ ny a pas de vente, etc., iar textul italian (1452) zice: nu există contract de vânzare (non vi e contratto di vendita). Unii autori observă că această propo- ziție este inexactă, căci există vânzare, de oarece contractul VANZAREA SUBORDONATA GUSTAREI. — ART. 1301. 195 și n’a declarat eă-i convin. (Art. 971, 1295 § 1 C. civil. Art. 1587 C. fr. Art. 1452 C. italian). La Romani, vânzarea vinului, oloiului și a altor lu- Dr. roman, cruri care, de obiceiu, se gustă mai înainte de a se cum- pără, era imediat perfectă, afară de cazul când din con- tract sau din alte împrejurări rezultă că aceste lucruri au fost cumpărate sub condiția de a li gustate, si degustar&ntur; în care caz vânzarea nu devenea perfectă decât când cum- părătorul le gustă și declară că-i convin ț¹}. Astăzi, în privința mărfurilor care, după obiceiu, se Dr. aciuai, gustă, vânzarea nu devine, în principiu, perfectă decât prin este încheiat, însă proprietatea lucrului vândut nu este ime- diat strămutată. Cpr. Beudant, Vente, 21, p. 17, 1°, in fine. Vezi infră-, p. 197, nota 3. (’) „Si aversione vinum venit, custodia tantum pristanda est: ex hoc apparet, si non ita vinum venit, ut degustaretur, neque acorcm, neque mucorcm vend.it.orr.m prccstare debere, sed omite perieulum ad emptorem pertinerc. DifficUr\autem est, ut quis- quam sic emat, ut ne dcgustel. Quare si dies degustationi adjeetus non erit, quandoque degustare emptor poterii; et quoad degustaverit, periculum acari» et mucoris ad vendi- torem pertinebit: dies enim degustationi preostitutus meliorem condiționam emptoris facit“. £. 4 § 1, Dig., De periculo et commodo rei venditm, 18, 6. Mai vezi L. 31 § 5, Dig-, De contrahenda emptione, 18, 1, unde se zice: „Alia causa est deguslandi, alia metiendi: gustus enim. ad hoc proficit, ut im- probare liceal; mensura vero non eo proficit, ut aut plus, aut minus veneai, sed ut appareat quantum ematur“. (Exista, o deosebire între a gustă și a măsură lucrul ce se vinde; el se gustă pentru a vedea dacă este bun, și se poate ca cumpărătorul să nu-l găsească bun; lucrul se măsoară nu pentru a-1 plăti mai scump sau mai eftin, ci pentru a se ști cât să ieâ din acel lucru). Cpr. asupra vânzărei ad gustum la Romani, Arndts, Lehrbuch der Pandeckten, § 301, p. 487, nota 2 (ed. a 6-a); Savigny, System des heutigen romischen Redds, III, § 117, p. 131, nota 1 (ed. din 1840). «In vânzările ad gustum, zice acest din urmă autor, aprecierea calităței (lucrului vândut) fiind lăsată cumpără- torului, vânzarea atârnă numai de voința lui .. . „dass der Kauf ad gustum., also auf cinseitige (jedoc.h nur die Gtlle der Sache betreffende), Willkuhr des K^ufers gesMossen werden kannV 196 COT). CIV.— CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. III. — ART. 1301. gustarea și aprobarea lor. Clauza gustărei n’are deci nevoe de a fi stipulată ca la Romani, ea fiind subînțeleasă în prir vința lucrurilor pe care cumpărătorii le gustă obișnuit, după uzurile locale, înainte de a le cumpără. Renunțarea 1» Cumpărătorul este însă liber de a renunța la gustare ffns are. ₑXpᵣₑₛ ₑrₗₜ g- jₙ ₘₒj ₜₐₑjₜț întrucât dispoziția ■ art. 1301 din codul civil a fost introdusă în interesul lui. Aceasta renunțare poate să rezulte din termenii con- tractului, din natura lui, sau din împrejurările în care el a fost încheiat ț¹). Gustarea mar- Cumpărătorul poate, printr’o clauză expresă, să-și re- o^șnuiVr, u'tezcrv dreptul de a gustă și mărfurile, care se cumpără gustă. obișnuit fără a fi gustate (²). Apiie. conv. Dacă cumpărătorul n'a renunțat la facultatea, ce-i dă iizuriior k.U h'g^b gustarea se va face conform convenției părților. In cale, ete. lipsa unei asemenea convenții, ea se va face conform uzu- rilor locale; iar în lipsă și de uzuri, ea se va face, după unii, la locul predărei, întrucât este o operație preliminară, a acestei predări (³), iar după alții, Ia locul unde lucrul Interpretarea conv. părților de către instan- țele de fond. (*) Cpr. Aubry et Rau, V, § 349, p. 10 (ed. a 5-a); Planiol, II, 1362; Laurent, XXIV, 145, 146; Baudry et Saignat, Vente, 160; Bedarride, Achats et ventes, 139, 150, 151; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 260, p. 231, 232; C. Nhnes, Dreptul din 1891, No. 12, p. 94; D. P. 92. 2. 16 (mo- tive); Cas. fr. D. P. 1905, 1. 426; Sirey, 1907. 1. 494.— Instanțele de fond apreciază în mod suveran dacă părțile au înțeles ca cumpărătorul să primească marfă fără a o mai gustă. Știm, în adevăr, că tribunalele au căderea de a in- terpretă în mod suveran convențiile părților, sub condiția însă de a nu le denatura; căci, în asemenea caz, deciziile lor ar fi supuse, controlului Curței de casație. Vezi tom. V al Comentariilor noastre, p. 157 și 288. Cpr. Cas. rom. Bult. 1910, p. 1720; Bult. 1912, p. 663 (interpretarea unei convenții matrimoniale). Vezi, încât privește interpretarea convențiilor matrimoniale, tom. VIII, partea l-a al Coment. noastre, p. 53, 54 (ed. a 2-a). încât privește rolul Curței de casație în interpretarea convențiilor, în genere, vezi studiul d-lui Sebastian Șerbescu, publicat în Dreptul din 1914, No. 67 urm. (²) Aubry et Rau, loco supra cit., p. 9, nota 13 octies; Baudry ct Saignat, Vente, 158; M. A. Dumitrescu, op. cit-, II, 263, pag. 233, etc. (³) Vezi Pand. fr. v° cit., 1118, 1119 și autoritățile citate acolo; VIZAREA SUBORDONATA GUSTAREI. — AHT. 1301. 197 marfa cumpărata sau, gustând-o, va declara că nu-i con- vine’? Art. 1301 răspunde că vânzarea nu există ț³). Aceasta vânzare fiind, cel puțin după unii, subordonată condiției vândut se găsește în momentul vânzărei (1319 C. civil) (⁴), ȘÎ îⁿ termenul fixat de convenție sau de lege pentru preda- rea iui. Gustarea mărfurilor vândute se face, în-genere, înainte când se face de predarea lor. Ea poate însă fi făcută și în urma pre- Kustarta' dârei. îutr un termen mai lung sau mai scurt, după împre- jurări. In urma expirărei acestui termen, cumpărătorul este presupus a ii acceptat marfa, și va trebui să plătească prețul ei (²). Ce se va întâmplă atunci când cumpără torul nu va gustă Cwnl când ¹ cumpărătorul nu gristă marfa sau, când gus- tând-o, n’o a- urează. Guillouard, Vente, 1, 40; C. Besanțon, D. P. 63. 2. 10; Sirey, 63. 2. 42, ete. O Cpr. Baudry et Saignat, Vente- 162; C. Besan^on, T). P. 63, 2. 11; Sirey, 63. 2. 42. —După Laurent (XXIV, 147), locul unde trebue să se facă gustarea ar ii o pură chestie de fapt. (■) T. Huc, X, 20, p. 36. - La Romani, în lipsa unui termen Dr. roman, stipulat de părți, gustarea putea să aibă loc oricând, după voința cumpărătorului. „Quarc si dies degustationi adjec- tum non evit, (piandogue degustare emptor poteriV. Vezi supră, p. 195, nota 1. (³) Cpr. art. 1452 din codul italian, care zice de asemenea,: o. italian. „non ui e wnt.railo di nendita^. Unii autori zic că această Avl- ⁱ⁴;j— expresie este inexactă, pentrucă, există vânzarea din mo- mentul convenire! părților asupra lucrului și a prețului: proprietatea lucrului cumpărat nu este însă strămutată la cumpărător. Vezi Beudant, Vente, 21, p. 17, Vezi și supră, p. 194, nota 3. Oricum arii, fie că vânzarea este inexistentă, (ie eă este numai imperfectă, vânzătorul este legat în acest sens că trebue să procure cumpărătorului mijloacele necesare și să-i dea un termen suficient pentru ca el să poată face gustarea. Cpr. Aubry et Rau, V, § 349, p. 11 (cd. a 5-a); Zaeharia?, Handbudh des fr. Cmlreckts, II, § 329,. p. 449 (ed. Crome); Troplong, Vente, I, 102; Guillouard, Idem, T, 36 și 40: Baudry et Saignat, Idem, 157; Pand. fr., v° Vente, 1101.—Vezi însă Bugnet asuprii lui Pothier (Vente, ITT, p. 127. nota 1), care zice că, în specie, neexistând vânzare, nu există nici vânzător, nici cumpărător: «Deelarer que la vente n’cxiste pas, c’est. en d’autres termes, deelarer que ni l’nn ni l’autre ne sont engages, qu’il n’y a ni vendeur ni acheteur». 198 Condiție sus- pensivi. Controversă. Tir. bulgar și italian Cazul când s’a vândut un corp cert și determinat. Controversă. COD. CIV. - CARTEA TII. — TIT. V. — CAPIT. III.—ART. 1301. potestative a gustărei din partea cumpărătorului (*), s’a tras de aci concluzia că delictul de vânzare de băuturi falșili- cate nu se consideră comis decât în localitatea în care marfa a fost prezentată cumpărătorului, pentru ca el so primească în urma gustărei ei (²). Legea declarând vânzarea inexistentă, nu se poate zice, așa cum pe nedrept susțin unii, că, în specie, ar exista o vânzare supusă unei condiții suspensive (³), după cum este vânzarea pe încercate (art. 1302). «Nu există vânzare, a zis Portalis în expunerea de motive, cât timp cumpărătorul n’a agreat marfa cumpărată, pentrucă pănă atunci nu există un adevărat consimțimânt din partea Iui» (⁴). ț¹) Cpr. Colin et Capitant, op. cit., II, p. 420. (-) C. Nîmes, Dreptul din 1891, No. 12, p. 94 și D- P. 92. 2. 16 (cu nota lui Em. Cohendy). (³) Vezi Duvergier, Vente, I, 96, 97, p. 96 urm. Iată cum se exprimă acest din urmă autor. «La vente faite â l’cssai est presumec faite sous une condition suspensive (art. 1588 C. fr., 1302 C. civ. rom.), et la vente subordonnee, â la degus- tat ion n est veritablement elle-m&me quune vente faite â Vessai». Această soluție este expres admisă de unele legiuiri străine. Iată, în adevăr, cum se exprimă art. 224 din legea bulgara asupra obligațiunilor și contractelor, dela 3 Decembrie. 1892: «Vânzarea făcută sub condiția încercărei prealabile a lu- crului vândut, și vânzarea lucrurilor care, de obice'm, se gusta înainte de a fi primite, se presupune totdeauna făcută sub condiție suspensivă». Cuvintele subliniate din acest text sunt adaose la art. 1453 din codul italian, care are urmă- toarea cuprindere: „La vendita col patto di precedente as- saggio (pe încercate), si presume sempre falta sotto condi- zione sospensiva^. Vezi infră, p. 202, nota 1. (⁴) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 156; Guillouard, Idem, I, 36.— Aceeași soluție este aplicabilă chiar în cazul când lucrul vândut a fost individualizat, când, de exemplu, s’ar li vândut, pentru cutare sumă, un butoiu. de vin din cutare pivniță, împrejurarea că s’a vândut, în specie, un corp cert și de- terminat, nu împiedică această soluție, pentrucă, și în ase- menea caz, perfecțiunea vânzărei este supusă facultăței pe care o are cumpărătorul de a gusta vinul. Vezi, în acest sens, Baudry et Saignat, loco suprâ cit.-, Guillouard, Idem, I, 37; Pand. fr., vp Vente, 1100; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 257, p. 230, 231.— Contră: Colmet de Santene, VII, 8 bis II. VANZAEEA SOBORDONATA GUSTARE!.—ART. 1301. 1.99 Neexistând vânzare, proprietatea nu este strămutată la Nestrămut. cumpărător, iar riscul rămâne tot pe seama vânzătorului ț*). propl ⁱeU-eⁱ' Există însă o făgăduință de vânzare unilaterală. In adevăr, îngăduință vânzătorul obligându-se a vinde, trebue să pue marfa vâri- dată la dispoziția cumpărătorului pentru ca el s’o poată gusta, căci altfel acest din urmă, ar avea drept la daune. Cât pentru cumpărător el nu este încă legat, și consimți- rnântul iui nu se va da decât la gustare. In urma gustărei, cumpărătorul va accepta sau va re-vânzătorul un fuzâ lucrul după gustul lut personal, fără ca vânzătorul să fie în drept a recurge la o expertiză spre a dovedi că lu-spre a dovedi erul vândut este de calitate bună, și trebuiâ să-i placă. Pebun." de altă parte, cumpărătorul, în caz de refuz din partea Controversă, vânzătorului, nu va putea să ceară ca acesta să-i dea altă marfă. Se susține însă, eu toate acestea, că, în caz de vân- zare a unor mărfuri destinate comerțului, vânzătorul poate să provoace o expertiză spre a stabili că marfa vândută era de calitate bună și trebuia să fiu acceptată de cum- părător (²). Această soluție nu poate însă fi admisă decât atunci Conv. părților, cind părțile s’au pus, prin convenția lor, în afară de (’) Baudry et Saignat, low cit.; Guillouard, Idem. T, 36, etc. Vezi, în privința riscului și pericolului lucrurilor vândute ad (juelum, infră, explic, art. .1335, Riscul și pericolul lucrului vândut rămâne tot pe seama Cazul când întârziere do a face gus- tarea. vânzătorului, chiar dacă cumpărătorul a fost pus in întâr- eumpărStorul zicre să facă gustarea, pentrucă gustarea nu este o condiție³, fl¹st Plts J¹ suspensivă, după cum este cântărirea, numărarea sau mă- surarea, la care cumpărătorul poate, în adevăr, să fie con- strâns, și nici nu este suficientă ca să. dea viață contractului: mai trebue și declarația, cumpărătorului că marfa îi con- vine. Or, în urma punerei în întârziere, cumpărătorul n’are decât să răspundă că marfa nu-i convine, și contractul nu va avea loe. Bedarridc, Achats et neales, 149, p. 216 urm.: M. A. Dnm itrese.u op. cit., TT, 236, p. 230, etc. (²j Vezi, în acest sens, Arntz, III, 966; Thiry, ITT, 550: Laureat, XXIV. 115; Aubry et Rau, V, § 349, p. 10, n. 15 (cd. a 5-a); Troplong, Kente, I, 100; Duvergier, Idem, T, 101, p. 101; Bedarridc, Achats el ventes, 140 urm.; Mar- cade, VT, art. 1587, 1588, No. II, p. .157; Le Bourdelles, France judiciaire din 1882—1883, 1, pag. 305, etc. 200 COD. CIV. - CABTEA I1L —TIT. V.—CAPIT. HI. — ART.. 1301. art. 1301, declarând, de exemplu, că ele an avut. în ve- dere o marfa conformă gustului general, adecă o marfă care se găsește peste tot locul ț¹). Afară de această ipoteză, art. 1301 este aplicabil, fie că marfa se .cumpără pentru uzul personal al cumpărătorului, fie pentru trebuințile co- mereiului său. (²). Cazul când Vânzătorul nu va putea deci să recurgă la o exper- t*za’ decât atunci când cumpărătorul ar fi renunțat, fie în gn^taie. mod expres, fie în mod tacit, a gusta marfa cumpărată, referindu-se la o marfă de calitate bună (³). Admiterea ex- Dar daca vânzătorul nu este, în principiu, în drept a elteoH cere ⁰ expertiză, în caz când cumpărătorul refuză de a este admisă primi marfa cumpărată, sub cuvânt că nu e bună, părțile sa prevadă, prin contractul lor, facerea unei asemenea expertize, și tribunalele presupun, de cele urai multe ori, ea aceasta a și fost voința lor. Astfel, s’a decis că, dacă părțile au convenit ca vinul sau oloiul cumpărat să fie de calitate bună (de qualite loyale et murchande), vânzătorul va puteă cere o expertiză, atunci când cumpărătorul va refuza primiWâi mărfuriloit vândute ('t). Gustarea mărfurilor cumpărate are deci mare impor- impnrtanța fiindcă dela ea atârnă toate efectele vânzărei. gustarei. 5 ¹ . De cele mai multe ori, faptul eă gustarea a avut loc ImPcau-e1ⁿle V ⁿⁱarfa a fost agreată de cumpărător, va rezulta din împrejurările cauzei. Aceste fapte vor fi presupuse, de câteori cumpărătorul Cazid când primit marfa vândută; căci, în asemenea caz, sau el a cumpărătorul t ’ a, primit gustat-o și i-a plăcut, sau a. renunțat la gustare, ceeace marfa. (i) T. Huc, X, 21. (²) T. Huc, X, loco cit.; Colmet de Santerre, VII, 8 bis V; Guillouard, Vente, I, 39; Baudry et Saignat, Idem, 159: Lvon-Caen et Renault, Tr. de droit commercial, III, 140; M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, TI, 254, p. 227 urm.; C. Limoges și Cas. fr. Sirey, 38. 2. 474; Sirey, 43. 1. 89 și Repert. Dalloz, v° F^nte, 240, p. 98 notele 2 și 3. Vezi, asupra acestei, controverse, Repert. Sirey, vu Vente commcrciale, 255 urm. (³) T. Huc, X, 21, p. 37. (*) Cas. fr. D. P. 1905. I. 426; Sirey, 1907, 1. 494: Colin et Capitant, op. cit., II,. p. 420, etc. VANZAREA SUBORDONATA GUSTĂREI —ART. 1301. 201. știm că el cate în drept să facă. Asupra acestui punct toți autorii sunt de acord (D. Iată un caz asupra căruia a avut a se pronunța de Derogare doU curând tribunalul din Bar-sur-Seine: cineva cumpără dela art ¹³⁰¹¹ un eârciumar o cantitate de sticle de vin înfundate, fără a le li gustat înainte de cumpărare. A doua zi cumpărătorul restituie vinul, sub cuvânt că, gustându-I, nu-i place. Tri- bunalul a respins, cu drept cuvânt, această pretenție, pen- trueă cumpărătorul na supus această vânzare unei degustări prealabile. Prin primirea vinului el este presupus a-1 fi agreat (“). Un alt caz în care părțile sunt presupuse a. fi derogat Cazul când dela art. 1301, este acela când cumpărătorul si vânzătorul loeuese în orașe deosebite. Astfel, presupunând că am ’ locuise în cumpărat un vas de viu dela Drăgășani, pe care vânzătorul ora?« ^erts«- a trebuit să mi-1 trimoată la lași, nu voiu putea să-1 refuz, dacă vinul este de calitate bună, sub cuvânt că gustul iui nu-mi place. In orice caz, judecătorii vor aprecia dacă părțile au înțeles sau nu să deroage dela. art 1301 In fine, vom examina aci o ultimă chestiune eontro-Punere» măr- versată. si anume: aceea de a se sti dacă punerea mareei ce? cum părătorului pe marfa, cumpărată Iasă sau nu a se pre- marfa nun- supune din partea lui că el a gustat marfa si că ea îi ,, Părî““- w convine. Afirmativa este admisă, m genere y). Se decide, de asemenea, că predarea lucrului vândut predarea i«- rezultă cu suficiență din faptul cumpărătorului de a fi pus. Cₗₗ «rnim vândut, consimțimântul vânzătorului, marca sa pe lucrul cumpărat;⁵'. t¹) Vezi supră, p. 196. Cpr. Troplong lente, I, 103; Bedarride, Achats et ventes, 151, p. 220; Pand. fr., v° Vente, 1121, etc. f) Trib. Bar-sur-Seine, Cr. judiciar din 1915, No. 51, p. 422 Tn acelaș sens, Troplong, Vente, T, 103, p. 122. (³) Cpr. Laurent, XXIV, L16; Baudry et Saignat, Vente, 160; Guillouard, Idem, I, 38; Duvergier, Idem, 1, 104, pag. 103: Duranton, XVI, 93; Aubry et Rau, V, § 349, p. 10, nota 16 (ed. a 5-a), etc. V) Baudry et Saignat, Vente, 160, in fine, p. 160 (ed. a 3-a): Duvergier, Idem, J, 107, p. 105; Troplong, Idem, I, 103: Bedarride, Achnts et ventes, 154, p. 223 urm.: Repert. Sirey, v” Vente commtrcialc, 261—266. - Contră: M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 269, p, 236, 237. (") Vezi infră, p. 220, 221. 202 COP. CIV. — CABTEA III.— TIT. V. — CAPIT. III. —ART. 1302. Vânzarea făcută pe încercate (vente ă l’essai)('l. Art. 1302. — Vânzarea făcută pe încercate este totdeauna, presupusă condițională pănă la încercare. (Art. .1017, 1018, 1296 U. civ. Art. 1588 C. fr.). Definiție. Vânzarea. făcută pe încercate, auf Probe oder auf după cum se exprimă art. 495 din codul german, este aceea prin care cumpărătorul își rezervă dreptul de a încerca lucrul cumpărat înainte de a-1 cumpăra în mod definitiv. Sunt, în adevăr, lucruri pe care cineva nu le cum- pără decât după ce le încearcă, de exemplu: un cal un ceasornicul, o mașină, o haină, un câne de vânat, o tră- sură, etc. încercarea in- De câteori este vorba de o vânzare pe încercate, vân- eruhn. storul trebue, deci, să permită cumpărătorului de a exa- mina și încercă lucrul vândut (⁴). vânzare eon- (]) Cpr. Pothier, Vente, III, 264—266 și art. 1451, 1452 C. dițională. Calimaeh (1080, 1081 C. austriac). — Textul corespunzător francez (art. 1588) zice că: «vânzarea pe încercate este tot- deauna presupusă făcută sub condiție, suspensivă*. Vezi și ' art. .1453 din codul italian reprodus supră, p. 198, nota 3, iu fine. Ea poate însă fi făcută și sub o condițe rezolutorie, și Pothier o prezintă chiar, după un fragment din Digeste (L- 3, Dig-, De contrahenda emptione, 18, 1), ca făcută sub această din urmă condiție (Pothier, Vente, III, 264); ceeace se va întâmpla destul de rar, după eum foarte bine observă, Marcade (VI, art. 1587, 1588, No. III, p. 158). Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 166; Guillouard, Idem, I, 43; Duvergier, Idem, I, 99, p. 99, 100; Troplong, Idem, I, 107; T. Hue, X, 23; Planiol, II, 1360; Laurent, XXIV, 149; Colmet de Santerre, VII, 9 bis; Pand. fr., v° Vente, 1134; Repert. Sirey, cod. ?;°, 439 și v° Vente commercialc, 248. Vezi și infră, pag. 204. Vânzarea O Vânzarea unui cal se face în totdeauna pe încercate. Cpr. unui cal. Trib. Paris, Pand- Period. 1902. 2. 192. Vezi și Pand. fr., v” Vente, 1147. „Si mulas tibi dedero, ut experiaris, et si placuisseut, emeres^. (L. 20 § 1, ab initio, Dig., De prani- criptis verbis, 19, 5). (⁸) Cpr. Pothier, Vente, III, 264, pag. .108; Duvergier, Idem, 100, p. 100; Troplong, Idem, I, 105, etc. C. german. (*) Iată cum se exprimă, în această privință, art. 495 § 2 Art. 405 § 3. diₙ codul german: „Der Verkăufer ist verpfiichtet, dem Kăufer die Untersuchung des Gegenstandcs zu gestaiten". cercare. ț L VÂNZAREA FĂCUTĂ PE ÎNCERCATE. — ART. 1302. 203 jF - Ea se deosebește de vânzarea ad gustum prin aceasta, Oeoseb. între !'că facultatea pentru cumpărător de a încercă lucrul si de ; a-1 refuză, dacă nu-i place (si displicnerit), nu rezultă. în făcută pe m- genere, din natura lucrului vândut, ci dintr’o stipulație ex- eer,'ate- presă. Se decide însă, eu toate acestea, prin interpretarea pre- împrejurările supusă a voinței părților, că dreptul de încercare poate rezulte, în afară de orice stipulație, dintr’un uz eonstatant, dreptul de în- din împrejurări și, uneori, chiar din însăși natura lucrului vândut. Astfel, dacă am însărcinat pe un croitor să-mi facă un rând de haine, sunt presupus a-mi fi rezervat fa- cultatea de a le cerca și de a le cumpără definitiv numai dacă hainele vor fi potrivite. Art. 981 din codul civil dis- pune, în adevăr, că clauzele obișnuite dintr’un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese întrânsul ț!). Intre rezerva ce cumpărătorul ar ti stipulat în mod expres de a nu primi lucrul ce nu i-ar plăcea, și aceea care ar rezultă din împrejurările cauzei, există însă oare care deosebiri: căci, în primul caz, refuzul cumpărătorului va ii absolut și la adăpost de orice discuție, ¹ pe când în Ad. 981 C- civil. «Vânzătorul treime să permită cumpărătorului de a examina lucrul*. Și art. 496 din acehiș cod adaogă: «Aprobarea lucrului, c. german, vândut pe încercate sau după examinare, nu poate fi de- Art- ⁴⁹⁽>- cUrată decât în termenul convenit, iar în lipsă, pănă la expirarea unui termen convenabil, fixat de vânzător cumpă- rătorului. Dacă lucrul a fost predat cumpărătorului, în scopul de a-1 încercă sau de a-1 examina, tăcerea lui echi- valează cu o aprobare». „Die Billigung eines mj Probe oder auf Besichi gekauften Gegenstandes kann nur m- nerhalb der vereinbarten Frist und in Ermangelung einer solchen nur bis zum. Ablauf einer dem ^Kâufe.r con dem Verkaufer beslimmicn angemessenen Frist erklărl werden. Har die Sachs dem Kilnfer zum Zwecke der Probe oder der Besichtigung Ubergeben, so gilt sein Schiveigen als Bil- ligung^. dj Cpr. Gnillounrd, Vente, I, 44; Duvergier, Idem, I, IOD, p. 100; Baudrv et Saignat, Idem, 164; Arntz, TIT, 967; T. Huc, X, 23; C? Paris. 1). P. 78. 2. 211: Sirey, 79. 2. 86., Cpr. M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 270, p. 237. Vezi infră, p. 224. Aceeași soluție este admisibilă în privința dinților ce ci- neva și-ar face pe măsură la un dentist, în privința, cum- părărei unei vaci cu lapte, etc. Cpr. T- Huc, X, 23. 204 COD. CIV.—CARTEA III. —TIT. V. —CAPIT. III. — ART. 1302. cazul al doilea, el nu va putea refuza lucrul deeât dacă are defecte considerabile, sau nu corespunde trebuinților sale (* )■ • Altă deoseb. Vânzarea pe încercate s’ar mai deosbi, după unii. 'penX”eatea^e acetfa ad gustum, prin aceea că vânzătorul ai⁻ putea eea ad cere o expertiză, spre a .dovedi că lucrul refuzat de cum- pă*’ăt°r întrunește toate calitățile cerute pentru uzul la care este destjnat. Această deosebire ar rezulta din împrejurarea că art. 1302 nu vorbește, ca art. 1301, de agrearea cum- părătorului (²). Adevărul e însă, că chestiunea de a se ști dacă lucrul convine sau nu cumpărătorului, este o chestie de intenție, pe care judecătorii fondului o rezolvă în mod suveran, după împrejurările fiecărei cauze ț³). vânzare eon- Art. 1302 zice că vânzarea pe încercate este presupusă Conseeinți condițională; de unde rezultă că existența vânzărei și efec- tele ei sunt în suspensie pănă la încercare, riscurile ante- rioare îneercărei privind pe vânzător (art. 1018) ț⁴). Condiție ans- De cele mai multe ori condiția va fi suspensivă, însă nimic n’ar împedicâ pe părți de a face din condiția în- cercărei o condiție rezolutorie (⁵). Vânzarea ar face, în ase- menea caz, pe cumpărător proprietar imediat, sub o con- diție rezolutorie, și riscurile, pănă la rezoluție, l-ar privi pe dânsul. La caz de îndoială, condiția va fi considerată ca suspensivă, iar nu ca rezolutorie, după cum dispune anume art. 495 din codul german (°), pentrucă nu este natural de a se presupune că cumpărătorul a înțeles să ieă pe riscul său un lucru ce i s’a dat numai spre încercare. Condiție su?- In cazurile obișnuite, adecă, când vânzarea pe încer- pensivi.. cₐțₑ g₍? ₑₒₙgidₑᵣă ca făcută sub o condiție suspensivă, cum- ț¹) Cpr. Boissonade, Projei de code civil pour Tempire du Japon, TIT, p. 204, No. 162. (-) Cpr. Laureat, XXIV, 148; Aubry et Rau, V, § 349, p. 12 (ed. a 5-a), etc. (³) Baudry et Saignat, Vente, 164, p. 164; Arntz, III, 967; T. Huc, X, 23; Planiol, II, 1360, etc. P) Cpr. Marcade, VI, art. 1588, No. ITT, p. 158; Boissonade, op. cit., ITT, p. 205, No. 163, etc. C. german. (") Vezi supră, p, 202, nota 1. Art. 4!)r>, pp „Her Kauf ist im Zweifel unter der aufschiebcnden Be- dingung der Billigung geschlossen^. «In caz de îndoială, se presupune ca această vânzare este făcută sub condiția sus- pensivă a aprobărei». ; VANZAREA FĂCUTA PE ÎNCERCATE. — ART. 1302- 2 - părătorul n’a fost niciodată, proprietarul lucrului vândut, ; dacă el l-a refuzat în urina incercărei, sau dacă încercarea a devenit cu neputință din cauza perirei lucrului: căci, în ambele ipoteze, condiția nu s’a îndeplinit. Indeplinindu-se însă condiția, prin faptul că cumpă- Art. 1015. rătorul ar păstră lucrul după ce l-a încercat, el va fi con- siderat ca proprietar încă din ziua contractului (art. 1015 ttb initio) ( ’); de unde rezultă că cumpărătorul va putea să opue dreptul său creditorilor vânzătorului, care ar urinări lucrul în urma vânzărei, sau masei creditorilor vânzătorului, dacă el ar fi declarat falit. Cumpărătorul ar putea însă cere ea creditorul urmăritor sau sindicul să-i dea posibilitatea de a fac:; încercarea, spre a aduce astfel îndeplinirea condiției sub care el a cumpărat ț²). Vânzarea pe încercate este relativă, mai cu seamă la Cumpărare» unele mobile corporale, însă nimic n’ar împedică pe părți de a stipulă o asemenea clauză și în privința unui imobil, art. 11102 nefăcand niciun soiu de distincție în această pri- vință(a). In asemenea’caz, cumpărătorul va trebui să facă aseTranscrierea transcrie actul de vânzare, înainte de încercare; căci altfel act.uku rte , , ' vânzare, dreptul său de proprietar n ar ti opozabil terții lor, care ar dobândi drepturi reale asupra aceluiași imobil dela vân- zător (⁴). Câteodată însăși convenția fixează un termen în care Termenul în urmează a se face încercarea. In linsa unei asemenea con- l?rc ⁶⁶ faec ¹ , încercarea, ventil, termenul va li fixat de judecători, la stăruința vân- zătornlui (⁵). (') In timpul perioadei de încercare, cumpărătorul, care ar aven. Art. 1000 c. lucrul în posesiunea sa, spre a-1 încerca, trebue să vegheze ^''O- la conservarea lui și să răspundă de daunele ce acest lucru ar cauză altuia (art. 1000 C. civ.). Cpr. T. Huc, X, 23, p. 10. (-) Baudry et Saignat, Vente, 167. (³) De exemplu: dorind să cumpăr un pământ destinat la o cultură specială, voesc mai întâi să încerc dacă el se po- trivește la această cultură. (*) Baudry et Saignat, op. cit-, 168; Pand. fr., v⁹ Vente, 1151; M. A. Dumitreseu, op. cit., II, 277, p. 241, 242, etc. (⁶) Pothier, Vente, ITT, 265; Guillouard, Idem, T, 45; Duver- gier, Idem, T, 103, p. 102; Troplong, Idem, I, 109 urm.; Baudry et Saignat, idem, 169. Cpr. art. 496 C. german. 206 COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. III—YANZAREA PE MOSTRA. Apiie. Cumpărătorul este obligat a face încercarea, fie prin ^ civR¹ însuși, fie printr’un mandatar ales de el^¹); căci, la din contra, vânzătorul ar putea cere rezilierea contractului și daune (art. 1021) sau executarea lui. Pierderea Dacă cumpărătorul a fost declarat decăzut din dreptul dreptului de jₑ ₐ f jₙcₑᵣₑₐᵣₑₐ ₛj recunosc ut de proprietar defi- earea. nitiv, riscurile vor fi din acest moment pe seama lui (H. Vânzarea pe mostră (³) Definiție. Vânzare se zice pe mostră, ad specimen, sur echantillon, nach Probe oder nach Muster, după cum se exprimă art. 494 din codul german (⁴), când părțile au convenit ca Dr. roman. Trecerea -dreptului de a face încerca- rea îa moște- nitorii cum pă- rătorului. Bibliografie, ■C. german. Art. 494. La Romani, termenul în care trebuia să se facă încer- carea eră de șasezcci zile, sexaginta dies (L. 31 § 22, Dig., De adilitio edicto, 21. 1). (’) încercarea nu are nevoe de a fi făcută în prezența vânză- torului. Baudry et Saignat, op. cit., 170.—In caz de moarte a cumpărătorului, dreptul și obligația de a face încercarea făcând parte din patrimoniul său, va trebui să se facă de moștenitorii săi. Baudry et Saignat, Vente, 171: Guillouard, Idem,I, 46; Troplong, Idem, I, 112; T. Huc, X, 23 in fine; M. A. Dumitrescu, op. cit, II, 279, p. 242, ete. (²) Baudry et Saignat, Vente, 169. — Se susține chiar de unii ca riscurile ar trece la cumpărător printr’o simplă somație din partea vânzătorului, care ar pune pe cumpărător în întârziere de a încercă lucrul vândut. Vezi Guillouard, Vente, I, 45. (³) Vezi asupra vânzărei pe mostră, Pand. fr., v° Vente, 1114 și v° Vente commerciale 1084 urm.; Bedarride, Achats et ventes, 169 bis mm., p. 259 urm.; T. Huc, X, 22; M. A. Dumi- treseu, Codul de comerciu comentat, II, 285 urm,, p. 245 urm. ; Fr. Ricci, Trattato teorico-pratico di diritto civile, VII, 106 urm., p. 183 urm. fia vendita sopra campione), ete. (⁴) „într’o vânzare pe mostră sau pe model, zice art. 494 din codul german, trebue să se presupue că vânzătorul a ga- rantat calitățile mostrei sau modelului». „Bei einem Kaufe nach Probe oder nach Muster, sind die Eigenschaften der Probe oder des Musiers als zugesichert anzusehen“, Vezi, în privința dreptului german, Dernburg, Das btirgerliche Eecht des deutschen Eeichs und Preussens, II, partea II, § 193/ 194, p. 81 urm.: K. Cosack, Lehrbuch des deutschen btir- gerlichen Bechts, I, § 128, p. 437, ete. | despre vânzare pe mostra. 207 ; marfa, ce urinează a fi predată cumpărătorului, să fie con- formă unei probe sau mostre ce i s'a dat mai înainte (’). Vânzarea pe mostră a fost asimilată vânzărei pe în- Vânzarea pe cercate, în acest sens ea eficacitatea contractului este sub- ⁱⁿcer⁽sate- ordonată conformităței mărfei cu mostra Chestiunea de a se ști dacă vânzarea pe mostră estevânzare pură pură și simplă sau condițională, este însă controversată, ț¹ Unii o consideră ca o vânzare pură și simplă, pentrucă Controversă, deși vânzătorul trebue să predea cumpărătorului o marfă conformă mostrei, totuși aceasta nu este o condiție a con- tractului în sensul juridic al cuvântului (³). Alții o consideră însă ea o vânzare supusă unei condiții suspensive (⁴), iar alții, în fine, ca o vânzare supusă unei condiții rezolutorii (!J). (’) «Tu vânzarea, pe mostră, vânzătorul este obligat să predea Dr. bulg-ir. lucrai vândut după mostră, zice art. 225 din legea bulgară Ar.t" ²²%b‘ dela 3 Decembrie 1892, asupra obigațiilor și contractelor. Lⁿ ¹⁸⁹²' Dacă vânzătorul nu predă, lucrul după mostra, cumpărătorul poate să renunțe la lucrul vândut, fiind însă în drept a cere daunele efective dela vânzător». Și art. 354 din codul de comerț bulgar, promulgat cu C. de comerț ukazul din 18 Mai 1897 și publicat în Dărjaven Westnik bulgar. (Monitorul oficial) din 29 Mai acelaș an, adaogă: «Dacă cum- Art‘ ³⁵b părătorul nu poate înfățișa mostra primită, sau proba, marfa, se consideră, ca fiind conformă eu mostra sau cu proba». (²) Bedarride, Achais et venles, 169 bis, p. 2.59. (³) Pand fr., v° Vente commerciale, 1084: Arntz, III, 968; Ricci, Corso teorico-pratico di diritlo civile, Vil, 166, pag. 183, etc. 0) In vânzările pe mostră, zice T. Hue (X, 22, ab initio, p. 37), nu mai e vorba, nici de gust personal, nici de gust comun, ci de conformitatea mărfei cu mostra, care este condiția sus- pensivă a contractului». Cpr. art. 495, partea, finală din C. german, codul german, care are următoarea cuprindere. «La caz de Art- ⁴95. îndoială, se presupune că vânzarea pc încercate sau după examen (auf Uesicht) a fost încheiată sub condiția suspen- sivă a aprobărei». (;j Bedarride, Achats et ventes, 169 bis, p. 243; Bravard-Vey- rieres et Demangcat, Trăite de droit commercial, II, p. 469 (ed. a 2-a). «Spre deosebire de ceeace legea decide în pri- vința vânzărei pe încercate, zic acești autori, trebue să se prezume aci că condiția, în intenția părților, este o condiție rezolutorie; riscurile sunt deci pentru cumpărător». Vezi asupra acestei controverse, M. A. Dumitre seu, op. cil-, II, 208 COD. CIV.—CARTEA III. -TIT. V.-CAPIT. III.—VANZAREA PE MOSTRA. Cazul când De eâteori s’a încheiat vreo vânzare pe mostră, este su- Tu^s^eon^ ca marfa predată să fie conformă mostrei dată cum- formimostrei.părătorului. Acest din urmă nu va putea deci să refuze marfa, decât atunci când nu este conformă mostrei dată de vânzător, acest punct fiind de natură, la caz de contestație, a fi apreciat de exporti f¹). Căzni când Se poate întâmplă ca mostra produsă de cumpărător să nu fie identică cu cea dată de vânzător, fiindcă mostra, cauză- adevărată a fost ascunsă în mod fraudulos. Dacă vânză- torul dovedește această fraudă, mostra va fi eliminată din dezbateri (z). Dovedirea Vânzătorul este acela care trebue să dovedească confor- marfuX*ră mărfurilor vândute cu mostra, dacă el n’a fost scutit de mostra, această dovadă printr’o anume convenție a părților con- tractante (s). Dacă lucrurile predate de vânzător nu sunt conforme mostrei date de el, cumpărătorul este liber să ceară rezi- lierea vânzărei sau înlocuirea mărfurilor predate cu altele, Lipsa acțiunei con forme mostrei (⁴). m garanție. Vânzarea pe mostră¹ nii dă Ioc, în principiu, la garanție pentru vicii ascunse, dacă, bine înțeles, marfa predată este conformă mostrei. Alegându-și mostra, cumpărătorul a recu- noscut, în adevăr, că marfa din eare mostra este un spe- cimen, corespunde trebuințelor sale. Cumpărătorul nu se poate deci plânge decât de neconformitatea mărfei predate cu mo- stra. Există, cu toate acestea, un caz în eare acțiunea în garanție pentru vicii ascunse ar fi admisibilă, și anume: atunci când din cauza micimei sale, mostra n’ar fi permis 286, p. 246, care zice că, dacă judecătorii nu parvin să descopere intenția părților, fie ea manifestată în mod ex- pres, fie reeșind din termenii contractului, vânzarea pe mostră va fi considerată ca supusă unei condiții suspensive. (') Cpr. Baudry et Saignat, Fente, 160; T. Huc, X, 22; Arntz, III, 968; Pand. fr., v° Fente commerciale, 1.104 urm., etc. (D T. Huc, X, 22, p. 38; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 289, in fine, p. 248, etc. (³) T. Huc, loco supra, cit.; Arntz, III, 968, etc. C) T. Huc, loco supra cit.; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 285, p. 286 și autorii citați. Cpr. Thalier, Tr. element. de. droit commercial, 1049 in medio, p- 527 (ed. a 4-a, 1910). Vezi și Cas fr. D. P. 1905. I- 263, etc. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI.--ART, .1312. 209 cumpărătorului de a constată viciile ascunse ale mărfei cum- părate (³). Se întâmplă uneori, mai ales în materie comercială, ca Vânzarea pe o vânzare pe mostră să fie făcută prin corespondență, in asemenea caz, contractul nu se va considera ca format decât dențîi. atunci când acceptarea definitivă a cumpărătorului va ajunge A,t’³³ ce~. (L. L. 39, Dig.. De pactis, 2 14). Mai vezi L. L. 21 și 33, Dig-, De coti- trahcnda emptione, 18, 1. — Vânzătorul este, deci, acela care trebue să se exprime cel întâi, ceeace a făcut pe Loysel să zică: „Qui vend le pot dit le mot'¹ ■ (Institute» amtumieres, I, p. 381. No. 402, ed. Dupin et Laboulaye din 1846). (’) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 282; Duvergier. Idem, 242, p. 228 urm.; Laurent, XXIV. 154, etc. pi Prin derogare dela principiile generale de drept, zice Curtea din Constanța, art. 1312 din codul civil stabilește regula că orice clauze obscure și îndoioase se interpretă în contra vân- zătorului, astfel că dacă Curtea nu poate să prevadă în dispositivul deciziei ei toate obiectele pretinse prin acțiune, de oarece nu sunt specificate în actul dintre părți, aceasta se datorește culpei vânzătorului. Vezi Dreptul din 1914, No 62, pag. 490. (“) Vezi legile citate în tom. V, p, 298, nota 2. C) »Dbseure loquitur qui quod dixent nou apparet". (Cujacins OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI. — ART. 1312. 211 Această, dispoziție tradițională, criticată, nu fără oare- Justificarea care temeiu, de unii autori f), se explică prin următoarele a“' ¹³¹²' considerații: vânzătorul care, in regulă generală, dictează condițiile contractului (lex wnditionis), cunoaște inai bine decât cumpărătorul împrejurările privitoare la lucrul vândut, de exemplu: pericolul evicțiunei, etc. și, prin urmare, el trebue să se exprime clar și lămurit în privința obligațiilor ce contractează; căci orice reticență din partea lui ar deveni suspectă și l-ar constitui în culpă (’). asupra legei 39, Dig., De yactis, 2. 14). —Ambu/uc loquitur si ut,rum diferit non appareat. dam ambiț/ua orația est (pur, pluribus ntodis accipi potesV, (Cujacius loco supră cit.). Cpr. Troplong. Vente. I, 256, notele 5 și 6 : Baudry et Saignat, Jdent, p. 2.84, nota 2 (ed, a. 3-a). Cj Cpr. Cas rom. Bult. 1901, pag. 169 (decizie la care am luat Nota 5 dela și noi parte ca consilieri.— S’a decis, cu drept cuvânt, că -¹⁰- orice clauză obscură ti unui contract de vânzare, în ceeace privește, de exemplu, întinderea obligației predarei, se, inter- pretă, iu baza art. 1312 C. civil, în contra vânzătorului. Trib. Draguignan, D. P. 1911. 2. 133. .Judecătorii fondului au o putere suverană de apreciere în ceeace privește întin- derea obligației predărei- Dalloz. Noureau Code civil annote IV, art. 1602, No. 66 urm. V) Cpr. Laurent, .XXIV, 154, 155: Guillouard, Vente, I, 200; Duvergier, Idem, I, 242. p. 289.— Vezi însă Marcade, VI, art. 1602, No. 1, p. 221. C) Vezi tom. V a.l Coment. noastre, p. 298, 299. „Acel ce nu C. Calimach. prin danie, ci prin vânzare sau schimbare, dă altuia însuși Art. 57ă. al său lucru, dator este a arătă, în vremea toemelei, toate însărcinările lucrului, scriindu-lc și în contract; căci neară- tându-le, rămâne el îndatorit a despăgubi pe celalt", zice art. 579 din codul Calimach (inexistent în codul austriac). Vânzătorul este deci obligat a nu întrebuința expresiuni Oblig, vânză- obscure și îndoelnice. de natura a induce în eroare pe cum- torului de a ' • ■ - • im întrebuința expresii ob- senre si în- doelnice» părător, prin faptul că i-ar ascunde defectele lucrului cum- părat. Cpr. Pothier. Vente, III, 234, p. 95: Troplong, Vente, 1. 259. „Dolum incdum a se abesse prastara venditur debet: qui non tantum in eo est, , § i. gațiile cele mai însemnate ale vânzătorului, pentrucă astăzi, de câteori vânzarea are de obiect un corp cert și determinat, proprietatea se strămută prin simplul efect al consimțimân- tului (art.) 971 și 1295, § 1), iar de câteori ea are de obiect un genus (art. 964), ca se îndeplinește prin predarea lu- crului, despre care avem să vorbim mai Ia vale. SECȚIUNEA II Despre predarea lucrului vândut. Definiți» pre- Prima obligație a vânzătorului consistă în predarea lu- d,‘rC¹' crului vândut. Art. 1314 definește predarea tot după Domat(-). Art 1314. — Predarea este strămutarea lucrului vândut in BlU Cluj / Centra] University Library C luj De unde pot să rezulte oblig, vânză- torului. Părerea, lui Domat si Art. 1403 0. italian. pourrait arriver par sa manvaise foi, ou par une fante grossiăre, qu’elle approchât tiu dol“. Cpr. L. 23, in medio. Dig., De diversis regulii juris antiqui, n0. 17; L. 35 § 4, Dig., De contrahenda emptione, 18. 1, ete. (’) Obligațiile vânzătorului nu pot să rezulte decât dintr’un text expres de lege, sau dintr’o stipulație, particulara a con- tractului. Jn lipsa nnei asemenea stipulații, el nu are decât obligațiile ce-i impune legea. Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că în lipsa unei clauze particulare, vânzătorul unui teren nu este obligat a procură cumpărătorului scurgerea apelor de ploae, în vederea unei construcții ce el urinează a ridică pe acest teren, pentrucă asemenea obligație nu este impusă de lege și nu fusese, în specie, impusă nici prin contract. Vezi Baudry et Saignat, 1 'ente, p. 287, nota 1 (ed. a 3-a); Cas. fr. Sirey, 92. 1. 257; D. P. 92. 1. 264. Cpr. și C. București, Cr. -judiciar din 1900, No. 46. p. 209, etc. (²) „La delivrance ou tradition, zice acest autor (op. cit.. 1, p. 313, No. 5, ed. Carre), est le transport de la chose vendue en la puissance et la possession de Tacheteur^. Cpr. Pothier, Vente, III, 48, p. 21. Această definiție, care nu mai este exactă astăzi, se vede reprodusă și de art. 1463 din codul italian (■intră, p. 217, nota 2). „Datio possessionis, (puc a venditore fieri debcaD. (L, 3, Pr., ab initio, Dig., De actionitus empti et venditi. 19. 1), PREDAREA LUCRULUI VÂNDUT.—ART. 131-1. 215 puterea și posesiunea Q) cumpărătorului. (Art. 1074, 1315 urm.. 1322, 1362, 1363, 1420, lⁿ, 1847 C. civ. Art. 1604 C. fr.). Această definiție este inexactă, căci ea se referă la inexactitate» tradiția translativă de proprietate, astfel cum există îndreptai roman și în dreptul nostru anterior (²). Astăzi, în adevăr, proprietatea fiind, precum știm, strămutată prin simplul efect al consimțimântului, de câteori este vorba de un corp cert și determinat (art. 971 și 1295 § 1), predarea nu poate sa producă alte efecte decât do a dă cumpărătorului posesiunea lucrului vândut, pe care el no are cât timp acest lucru se găsește în mâna vânzătorului. Predarea consistă deci, în dreptul actual, in punerea ₚᵤₙₑᵣe*in in posesiune a cumpărătorului (³). powsie. De câteori însă vânzarea are de obiect un lucru ne- (^„„i determinat, predarea specializează și individualizează obiectul vânzarea ar* vândut. In asemenea caz. obligația de a predă se confundă j^rn nXt"?- deci, în specie, cu tradiția (⁴). minat. (’) Cuvintele ..puterea și posesiunea* care se văd în text, for- mează un pleonasm, și unul din aceste două cuvinte eră suficient. Cpr. Planiol, II, 14^8. Vezi și art. 1463 din codul italian, citat infrâ, p. 217. nota 2. (²) Vezi supra, nota 1 dela. p. 11 și 12. C pr. Baudry et Saignat, lente, 286; (.lui 11 ou ard, Idem, I, 205; Troplong, Jdem, I, 363; Planiol, II, 1448 și toți autorii. (⁸) Autorii definesc astăzi predarea : „Strămutarea lucrului D..fi,iițiₐ pᵣₑ. vândut in folosința p posesiunea cumpărătorului^. Cpr Lan- dărui, rent, XXIV. 159; Guillouard, Vente, I, 205, p. 235; Beu- dant, Idem., 166, p. 113, etc. Vezi și Acollas, Mumiei de droit civil, III, p. 271. Astăzi, deși tradiția sau predarea lucrului nu luai stră- ruterwⁿl mută, în genere, proprietatea lui, totuși este important de a se ști când vânzătorul și-a îndeplinit obligația, din i»ai multe vânătorului, puncte de vedere; 1° pentru a se determina momentul când cumpărătorul trebue să plătească atât prețul (art. 1322, 1362) cât și dobânda lui (art. 1363); 2° pentru a. vedea dacă una din părți este în drept a. cere desființarea contractului din cauza inexecutărei obligați lor de către cealaltă parte (art. 1021): 3° și, în line, spre a se putea fixă momentul de când începe pentru cumpărător posesiunea și efectele ei (art. 972, 1847 urm, 1909), etc. Cpr. Arntz, III, 974: Pand. fr.. v!‘ Vcntr, 1209, etc. C) Cpr. Beudant, Vente, 166. p. 113. 216 COn. CIV.—CABTEA III. — TIT. V. — CAPIT. ]V.—S’H. -ART. 1314. 1315 Luarea,înapoi S’a decis, cu drept cuvânt, că, de câteori lucrul vândut predaMp'e Ș> predat a fost luat de vânzător spre a-i face reparațiile a-î face repa-necesare ca să poată funcționa și, în urma acestor reparații, ^'lârea'ui⁶ 'ucrul ⁿa din nou pus la dispoziția cumpărătorului, din nou judecătorii fondului sunt în drept să decidă că acesta n’a ' niiuL*⁰ f°st pus îⁿ posesiunea reală și efectivă a lucrului și să rezilieze vânzarea din această cauză, după cererea cumpă- rătorului (l). Predare» iu- Obligația de a preda lucrul nu există numai în con- ,J contra"te'tetractul de vindere-cumpărare. Ea există în toate contrac- tele (art. 1074), chiar și acele constitutive numai de drepturi personale, precum este: închirierea sau arendarea (art. 1420(²). Apiie. In tot codul civil, nefiind alte dispoziții privitoare la tutu^coT-Poarca lucrului, decât acele prevăzute de art. 1315 și urm., tracteior in se înțelege că aceste texte vor fi aplicabile tuturor contrac- șencre. cₐᵣₑ ₐcₑₐₛjj obligație își are ființă, rămânând însă ca ele să fie combinate cu regalele particulare ale fiecărui contract (³). Astfel, s’a decis că predarea lucrurilor mobile amanetate, conform art. 478 urm. din O. corn., se poate face prin remiterea cheilor clădirei în care sunt depuse aceste lucruri (*). Art. 1315 urm. După ce a definit predarea, legiuitorul, în art. 1315, sunt enuncia-„j 1318, se ocupă despre modul cura ea se îndepli- tive, iar nn ’ ’ r r ' limitative- nește, edictând oarecare regule, care au un caracter enun- ciativ, iar nu limitativ, de oarece părțile sunt libere de a admite modul de predare ce le convine. Regalele pe care legea le enumeră exempli gratia sunt deosebite, după cum este vorba de imobile, de mobile, sau de lucruri incorporale (creanțe). 1° Predarea imobilelor Art. 1315.—Obligațiunea de a predă imobilele se îndepli- nește, din partea vânzătorului, prin remiterea cheilor, daca e vorba f¹) Cas. fr. Pand. Period. 1904. 1. 247.^ (“) Cpr. Beudant, Contrat» et Oblig., 39», p. 231 și Vente, 165, p. 112, 113. (³) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 287; Guillouard, Idem, 1, 206; Aubry et Rau, V. § 354, pag. 59, nota 1 (ed a 5-a); Arntz, III, 974, in fine. etc. (*) C. București, Ci', judiciar din 1901, No. 36, p. 284. PREDAREA IMOBILELOR.----ART. 1315 de o clădire, sm prin remiterea titlurilor de proprietate. ( Art. 1314, 1316 C. civ. Art. 1605 C. fr.) (J). Predarea consistând, dună cum știm, în punerea lu-1» ™ eunsist» ¹ . * . predarea. crului vândut la dispoziția și libera posesiune (vacua po- ssesio) (²) a cumpărătorului, art. 1315 cuprinde o inexac- (') Cpr. Domat, Lois civilcs dans leur ordre naturel, I, p. 314, No. 7. Autorii sunt unanimi pentru a decide că acest text este rău redactat; căci, pe de o parte, el nu vorbește de lă- sarea în posesiunea cumpărătorului a posesiunei imobilului care necontestat, este cel mai bun mod de predare, iar pe de altă parte, el vorbind de remiterea cheilor sau titlurilor de proprietate, ar părea, să lese a se crede că vânzătorul și-a în- deplinit obligația prin remiterea cheilor, cu toate că n’ar fi predat și titlurile ce posedă, ceeace ar fi inexact; căci dacă vânzătorul, pe lângă cheile imobilului, posedă și titluri de proprietate, el trebue să remită și unele și altele cumpără- torului. Trebuia deci zis : prin remiterea cheilor și prin re- miterea titlurilor dc proprietate. Cpr. Aubry et Rau, V, § 354, p. 60, nota 3: T. TTuc, X, 74; Baudry et Saignat. Fente, 289.urm.; Duillourd, Idem, 1, 208, 209; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 446; Pand. fr., vy rente. 1212 urm., etc. Inexactitate de text. Redactarea greșită» a art/ .1315 C. civil O ultimă critică ce se poate aduce art. 1315, este că remiterea Altă greșeală cheilor și a titlurilor de proprietate nn este suficientă, dacă ,l? redacție, vânzătorul păstrează încă posesiunea imobilului vândut. Pentru a face o predare complectă, el trebue să. lese cum- părătorului libera posesiune a imobilului vândut. Deci, dacă este vorba de o casă, el trebue să încetexe de a o locui și să ridice toate mobilele din ea; dacă e vorba de un pământ, el trebue să înceteze de a-1 cultivă, etc. Aubry et Rau, loco supră cit.; Baudry et Saignat, Fente, 290; Guillouard, Idem, I, 208; Pand. fr., fdem, 1215; Repert. Sirey, Idem, 947; Lau- rent, XXIV, 161, etc. De aceea s’a decis, cu drept cuvânt, că nu există predare Ounparea imo în sensul art. 1315, atunci când cumpărătorul care a primit bitului predat cheile și titlurile de proprietate, găsește imobilul vândut ocupat de terțin. C. Bruxelles, 3 April 1816. Vezi Pand. fr., v° Fente, 1216 și Laurent, XXIV, 161. (") Cpr. L. 18 § 2, Dig., De adquirenda vel amittcnda posses- sione 41. 2. „Predarea este transferarea lucrului vândut în puterea și posesiunea cumpărătorului¹¹, zice art. 1463 din codul italian. ~ „La tradizione e la consegna della cosa venduta în patere e possesso del cmnpratore*. Conform: art. 235 din legea bul- gară asupra obligațiilor și contractelor, dela 1892. Vezi și art. 1314 din codul nostru civil, explicat supră, p. 215 urni. de către im tertiii. C. italian. Ari, 218 COD. CIV.— CARTEA II. —TIT. V. — CAPIT. IV. — S-a II.—ART. 1315. titate când zice că predarea unei clădiri se îndeplinește numai prin remiterea cheilor sau a titlurilor de proprietate, care se cuvin în totdeauna cumpărătorului, ca niște accesorii ce sunt ale lucrului vândut (art. 1325); căci, uneori, remiterea și a titlurilor și a cheilor n’ar constitui o predare complectă, atunci de exemplu, când vânzătorul sau un terțiu ar ocupa imobilul vândut. Remiterea cheilor și a titlurilor de pro- prietate nu scutește, deci, pe vânzător de a face tradiția materială a imobilului vândutț¹), cumpărătorul fiind în drept în totdeauna a o cere și a expulza chiar pe vânzător, care ar continuă a ocupă imobilul (²). Cazurile când Textul art. 1315, astfel cum este redactat, nu se aplică decât ca vânzarea unor imobile nedeterminate în individua- litatea lor, când de exemplu: s’a vândut unul din mai multe imobilele ce vânzătorul are în aceeași uliță. Remiterea cheilor sau a titlurilor de proprietate, care dovedește că vânzătorul eră proprietar în momentul contractului, arii, în asemenea caz, necesară spre a determină imobilul vândut (³). Co n s ti tu l u l posesor, C. Ca- limacb Art. 583. 0. italian Art. 1464. Dr. bulgar. (') Cpr. ThiiHi¹, III, 555, ⁿji\ 568. — feeaⁱpoat£ însă. întâmpla ea tradiția să nu aibă loc, chiar atunci când imobilul vândut ar fi posedat de vânzător. Aceasta va avea Ioc de câteori cumpărătorul s’a înțeles cu vânzătorul ca acest din urmă Să continue a posedă imobilul vândut ca locatar, uzufructuar, depozitar, împruniutător, etc. Aceasta este cazul constitutului posesor, anume prevăzut de art. 573 din codul Călimării (428 C. austriac). Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 164, text și nota 2, și tom. IV, partea l-a, p. 235, nota 2 (ed. a 2-a). Cpr. art. 202 C. federal al obligațiilor din Elveția. Trebue însă să observăm că, în asemenea caz, vânzătorul nu va mai poseda lucrul pentru sine, ei pentru cumpărător. Cpr. Marcade, VI, art. 1604 urm. No. 11, p. 225; Baudry et Saignat, Vente, 249; Mourlon, III, 544 Vezi infră, p. 220. (²) C. Paris, D. P. 94. 2. 140; T. Huc, X, 75 —Art. 104 din codul italian este, deci, și el inexact când zice că vânză- torul și-a îndeplinit obligația de predare, de câte ori a remis cumpărătorului titlurile proprietăței vândute și cheile, dacă este vorba de o clădire. „ 11 renditore adempie l'obligazwne delta eonsegna degli imobili, quando a rimesso i documenti della proprietâ vendută, <; le chiam, se trattasi de un edi- fizuV. Conform: art. 236 din legea bulgară asupra obliga- țiilor și contractelor, dela 1892, publicată în Dărjavcn IVestnik (Monit. oficial.), No. 268. din 5 Decembrie 1892. (*) Cpr. T. Huc. X, 75; Aubry et Rau, P, § 354, p. 60, etc. PREDAREA LUCRURILOR MOBILE.— ART. 1316. 219 2° Predarea lucrurilor mobile. Art. 1316. — Predarea lucrurilor mobile se face: sau prin tradițîunea reală; sau prin remiterea cheilor clădirei în care ele se află puse('); sau prin simplul consimțimât al părților, daca strămutarea nu se poate face în momentul vânzărei, sau dacă cumpărătorul le avea în puterea sa, la facerea vânzărei, cu vreun alt titlu, (Art. 972, 1315 C. civ. Art. 1606 C. fr. (²). Art. 1316 prevede trei moduri de a preda lucrurile mobile: 1° Tradiția reală (³), adecă, remiterea lucrului de mânu Tradiția rea kt ad manum; sau, dacă este vorba de utt lucru având un a volum orî o greutate considerabilă, o strămutare având de obiect punerea lucrului vândut la dispoziția cumpărătorului; T' Remiterea cheilor clădirei in care se găsesc lucru- Remiterea nle vândute. Aceasta este iarăși o tradiție reală, fiindcă pune lucrul vândut la dispoziția cumpărătorului. Această găsesc luem- tradiție, ne având caracterul simbolic de altădată, nu are rⁱle Taⁱ,d”te' nevoe de a fi făcută la fața locului, dinaintea clădirei în care se găsesc mărfurile vânduteț⁴). (') „Et vina tradita videri, chin clavcs cella: vinaritf emptori tradita: fuerint". (L. I § 21, in fine, Dig., De adqtti ronda zel miltenda possessione, 41. 2). (²) Cpr. Domat, op. cit., I, p, p. 313, No. 6(ed. Carre), Conform: Dr. străin, art. 1465 C. italian și art. 237 din legea bulgară mențio- nată asupra obligațiilor și contractelor, dela 1892. (³) S’a decis că predarea se face prin tradiție reală, atunci Când se face când vânzătorul trece lucrul prin acte materiale în pose- tradiția reală, siunea efectivă a cumpărătorului, iar instanța de fond este a luerⁿluⁱ- în drept să constate dacă actele invocate de părți, ca con- stituind o predare reală, au sau nu acest caracter. Cas. rom. Bult, 1912, p. 617. (⁴) Baudry et Saignat, Vente, 295; Thiry, III. 555; Mourlon. III, 546; Marcade VI, art. 1604 urm., No. III, pag. 225; Aubry et Bau, V, § 354, p. 60; T. Hue, X, 76; Laurent, XXIV, 163; Pand. fr., v° Vente 1717; Repert Sirey, cod. 953; Masse Le droit commercial dans sen raporls arec le droit des gen* et le droit civil, III, 1600, p. 190 (ed. a 3-a). La Romani, din contra, cheile trebuiau să fie date la Dr. roman, fața locului. „Clavibus traditio ita mercium in horrcis con- ditarum possesio tradita videtur, si claves ap ud horrea tra- dibr simt" (L. 74, Dig., De contrahenda emptione. 18, 1), Vezi și L. 1 §21, Dig.. De adguirenda vel amittenda pus- 220 COD. CIV.— CARTEA II]. — tit. V. — CAPIT. IV. —S-a IL—ART. Consimți mân ■ tui părților. Comitetul posesor. Punerea mar- eei cumpără- tor ui ui > etc. 3° Consimțimântul părților în două cazuri determinate, și anume: 1° când strămutarea nu se poate face in momentul vânzărei, de exemplu: lucrul vândut, fiind în rnâna unui terțiu, vânzătorul dă ordin acestui terțiu de a-1 predă cum- părătorului ț¹); sau vânzându-se o recoltă prinsă de rădăcini, vânzătorul consimte prin contract ca cumpărătorul să iei în posesiune recolta vândută; 2° când cumpărătorul are lucrul vândut in posesiunea sa cu un alt titlu, de exemplu: cu titlu de locatar, uzufructuar, depozitar, comodatar, etc. In aceste două cazuri, predarea nu poate să consiste decât în intervertirea posesiunei cumpărătorului (²). La aceste cazuri trebue să adăogăm pe acela al cons- titutului posesor, de care am vorbit supră, p. 218, nota 1. Printr’o convenție posterioară vânzătorul continuă a posedă lucrul vândut, însă deastădată cu titlu precar, de exemplu: ca locator, uzufructuar, etc. Această tradiție fictivă nu-și produce efectele sale față cu terții, în ochii cărora vânză- torul a păstrat, în urina vânzărei. posesiunea pe care o avea înainte. Prin urinare, dacă în urma primei vânzări, vânză- torul, care a păstrat lucrul în posesiunea sa, l-ar fi vândut altui achizitor, care, de astădată, ar fi dobândit posesiunea reală a lucrului, acest de al doilea achizitor va avea pre- cădera față cu cel d’intâi (s). Acestea sunt modurile de predare ale lucrurilor mobile prevăzute de art. 1316. Textul nefiind limitativ, se admite însă că predarea sen,none 41, 2, unde se zice: ₙSi jusserim venditorem pro- curatori reni tradere, cum. ea in prcrsentia sit, viden mihi traditam Priscus ait . - . Non est enim corpore et. actu necesse apprehendere, sed etiam oculis et affectu“. (*) Această tradiție, ne conferind însă cumpărătorului pose- siunea reală a lucrului vândut, acela care ar cumpăra lucrul și l-ar primi în realitate în posesiunea sa, eu bună credință, ar fi preferat (art. 972). Cpr. Thiry, III, 555; Troplong, lente, 1. 281, p. 372, etc. (-) Cpr. Guilouard, Vente, 1, 299, in fine. (’) Cpr. Guillouard, Fente, I. 213; 242; Demolombe, XXIV, 481; Larombiere, Oblig. I, art. 1141, No. 9; Arntz, III, 977, in fine; Duranton, XVI, 192; T. Huc, X, 77; Laurent, XXIV, 166; Repert. Sirey, v° Vente, 968. Vezi supră, nota 1. — Vezi însă Toullier-Du vergier, IV, partea l-a, 40, p. 55. PREDAREA LUCRURILOR ÎNCORPORALE. — ART. 1318, 1391, 221 ar rezultă, și din faptul că cumpărătorul ar pune, cu con- simțimântul vânzătorului, marea sa pe lucrul cumpărat (s): „ Videri trabes traditas, quas emptor signasset^ (²); din permisia de a explotă pădurea care ar fi fost vândută spre tăere(³); din remiterea scrisorei de trăsură a mărfurilor vândute, care s’ar afla încă în mâna cărăușului însărcinat eu transportarea lor(⁴); din remiterea titlurilor de proprie- tate, dacă asemenea titluri există (⁵), etc. Mărfurile depuse în dokuri sau magazii generale se Predarea mar- predau prin girarea recipisei de primirea lor in acele ma-îₙ gazii, fiindcă girarea acestei recipise transmite cesionarului generale, proprietatea mărfurilor depuse (art. 6 L. pentru magaziile generale, din 28 Iunie 1881) (⁶). 3” Predarea lucrurilor încorporale. Art. 1318. — Tradițiunea lucrurilor încorporale se face : sau prin remiterea titlurilor, sau prin uzul ce face cumpărătorul de dânsele, cu consimțimîntul vânzătorului. (Art. 1391 urm., 1687, 1833 C. civ. Art. 1607 C. fr.\(').,il Art. 1391. —La strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între ccdente și cesionar se face prin (’) Cpr. Thiry, III, 555; Guillouard, Vente, I, 210; Baudry et Saignat, Idem, 295, p, 297: Duvergier, Idem. I, 250, p. 298; Troplong, Idem, 1, 283; Aubry et Bau, V, § 354, p. 60, 61; Marcade, VI, art. 1604 urm., No. III, p. 226; Pand. fr., v° Vente, 1235, etc. Vezi și supra, p. 201. (²) L. 14 § I, Dig-, De periculo et commodo rei vendihe, 18 6. — Contra L. 1, § 2, Dig., loco cit., unde se zice: ᵣSi do- lium (balerca) signaturii sit ab emptore, TrAuiius aii tra- dilum id videri: Labeo contra. Quodiet venim est ; magia mim ne summutetur signari stdere, quam ut tradere tum videatur^. (a) Baudry et Saignat, Vente, 295, p. 297. Cpr. T. Huc, X, 78, — S’a decis că posesiunea cumpărătorului poate să rezulte din tăerea arborilor și prefacerea lor în cărbuni. Vezi Repert. Sirey, v° Vente, 960 și deciziile citate acolo. (⁴) Baudry et Saignat, Vente, 295, 6°, p. 297; Guillouard, Idem, I, 211; Aubry et Rau, V, § 454, p. p. 61 (ed. a 5-a); Trop- long, Nantissement, 308, 324 urm. etc. (") Baudry et Saignat, op. cit., 295, 3°, p. 296. (⁶) Vezi infrd, explic, art. 1393. (⁷) Cpr. Domat, op. cit-, I, p. p. 316, No. 9 (ed. Carte din 1821). 222 COI», Civ, -CARTEA I1L—TJT. V. - CAPIT. IV.—S-a II. -ART. 131" remiterea titlului. (Art. 1314 urm., 1318, 1392 urm. C. civ. Art. 1689 C. fr-). Art. 1318 șî Art. 1318 și 1391 au aerul de a nu admite, în privința sunt enunț?»- lucrurilor incorporale, decât două moduri do predare, și tive, iar mi ₐₙᵤₜₙₑ; remiterea titlurilor, care constată dreptul vândut, lm' a lve sau lăsarea cumpărătorului de a se folosi de dreptul vândut (quasi-tradiție)'(’); însă aceste texte fiind iarăși enunțiative, ea și celelalte două precedente, vânzătorul va puteâ face predarea prin toate mijloacele de natură a pune pe cum- părător în posesiunea dreptului cedat(²). Spesele predărei și ale ridîcărei. Art. 1317. — Spesele predărei sunt în sarcina vânzătorului și ale ridîcărei în sarcina cumpărătorului. dacă nu este stipula- țiune contrară. (Art. 1105, 1305, .1313, 1614 C. civ. Art. 1608 C. fr.). v^zut P- ft? urm. că, în lipsa unei stipu- lații contrare, spesele vânzărei sunt în sarcina cumpărăto- rului (art. 1305). Art. 1317 dispune că spesele predărei sunt. în lipsa unei convenții contrare, tot în sarcina vânzăto- rului, pentrucă predarea cade în sarcina lui (³). Odată ce Predarea ser- vitutilor. Servitute ne- ga tivii. Care suni' cheltuelile predărei. (') De exemplu: dacă am constituite servitute asupra fondului meu, în folosul fondului d-tale. predarea din partea meu se va face suferind exercițiul servituței. Domat, oj>. cif., 1, p. 316, No. 9; Duranton, XVI, 192. Cpr. L. 20. Dig., De servitutibus, 8. 1; L. 1, Cod, De. donationibus, 8. 54 — Dacă, am constituit însă o servitute negativă, consistând în absten- țiunea unor fapte (art. 622. in fine), predarea va rezulta numai din consimțimât, remiterea titlurilor și exercițiul unui act nefiind cu putință în specie. Cpr. Marcade VI, art. 1604 ■ .1607, No III, in fin, p. 226 (!) Baudrv et Saignat, op. cit.. 296, pag. 300; Pand. fr., v° Vente.' 1252. etc. (³) Cpr. Pothier, Vente, III, 42. — Cheltuelile predărei, cuprin- zând pe acele neapărate pentru ca lucrul vândut să tîe pus la dispoziția cumpărătorului, în aceste cheltueli intră: plata omului trimes de vânzător la cumpărător pentru a-i aduce cheile clădirei în care se găsește lucrul vândut; cheltuelile cântărirei, măsurărei, ete., în caz de o vânzare făcuta după greutate, număr sau măsură (art. 1300). etc. Cpr. Pothier, LOCUL UNDE Șl EPOCA CÂND SE FACE PREDAREA. -ART. 1319 223 el și-a îndeplinit însă obligația sa, cumpărătorul trebue, în lipsa unei convenții contrare, să plătească cheltuelile ridi- cărei, care cuprind pe acelea ale ambalajului, transportului, drepturile vamale, etc. „Spesele predărei, precum și acele ale măsurărei, eân- c. german, tărirei, sunt în sarcina vânzătorului, zice art. 448 din codul Art ⁴⁴⁸‘ german; acelea ale trimeterei în alt Ioc decât în acel con- venit pentru executare, sunt în sarcina cumpărătorului“ ('). Locul unde și epoca când trebue să se facă predarea. Art. 1319. — Predarea trebue să se facă la loeul, unde se află lucrul vândut în timpul vânzărei, dacă părțile nu s’au învoit altfel. (Art. 1104, 1121 C. civ. Art. 1009 C. fr.) (-). Prin aplicarea art. 1104 din codul civil, art. 1319 AP]jc. din aeelaș cod dispune că predarea trebue să se facă, în art- .ⁿo* c- principiu, la locul unde lucrul vândut se găsește în momentul vânzărei (³), dacă părțile nu s’au învoit altfel, fie în mod expres, fie în mod tacit (*). lente, III, 44,45, pag. 20; Baudry et Saignat, 300; Troplong, Idem, I, 288; Marcade, VI, art. 1608 urm., No. 1, p. 229. Cp, L. 10 § 1, Dig, Ar/. exhibendum, 10. 4. C) Kosten der l'berqabe der verkauften Sache, insbesm- aere ate Kosten des Mcssens und Wăqens, latini dem Cer- ^rl. na. kmtfcr; die Kosteu der Abnakme und dev Versenduug der Sadic nach einem anderen Orie als dem ErfuUuugsorte ftdlen dem Kriufe.r zur Last". O Acest text este împrumutat tot dela Domat. Iată, în adevăr, o^-ina cum se exprimă acest autor: „La delivrance doit etre faite 1319 c. au lieu dont on est convenit; et si Ie contrat u’en exprime civil. Domat. rien, la vendeur doit delivrer dans Ie lieu oii sera la eboșe vendue, si ce n’est que l’intention des contractanta părut de- mander que la delivrance făt faite en un antre lieu“. ( Loie civiles dans leur ordre natural' I, p. 321, No. 15, ed. Carrc). . Cpr. Pothier, Vente, III, 51, 52, p. 23. ( 1 - fbi dări dcbet ubi est". Le 28, Pr., Dig., De jttdiciis, 5, 1. C) Cpr. Pand. fr., v" Vrute, 1260; Duranton, XVI, 196—Pre- supunând. de exemplu, eă ți-am vândut două butoae de vin ce mi s’au expediat și care sunt pe drum, este evident eă, după intenția părților, aceste butoae nu vor fi predate la locul unde se găsesc în momentul vânzărei, ci la loeul 224 COD. CIV.— CARTEA III. —TIT. V. — CAPIT. IV. —S'a II — ART. 1319. nate numai in genere. Predarea unui Astfel, s’a decis că aparatul dentar, lucrat de un den- aparatdentar.ₜjgₜ, j.ᵣₑp,ᵤₑ gă gₑ predat la domiciliul acestui din urmă(¹). Predarea unor S'a decis, în privința hainelor ee sunt comandate la un haine. croitor, că obiceiul fiind de a se încerca aceste haine la domiciliul clientului, acesta poate, în lipsa unei convenții contrare, să refuze plata hainelor comandate, dacă croitorul nu vine să le încerce la domiciliu ț²). Neapiic. Art. 1319 nu se aplică însă decât corpurilor certe și ap. 1319 c. determinate, căci numai aceste lucruri au o situație. In vinta* lucru- privința lucrurilor determinate numai in genere, art. 1319 rîior determi-nu este aplicabil, fiindcă nu se poate, zice că aceste lu- cruri sunt în cutare loc în momentul contractului. Prin aplicarea art. 1104 (ultimul aliniat), care compleetează art. 1319, vom decide, deci, că predarea acestor lucruri se va face la domiciliul debitorului, adecă a vânzătorului (s). Niciun text nefixând momentul când trebue să se facă predarea, părțile îi vor fixă prin convenția lor. In lipea unei asemenea convenții, predarea se va face îndată ce vân- zarea este prefectă, pentrucă orice debitor trebue să-și exe- cute imediat obligația, de câteori el nu are niciun termen în această privință (*). Cazul când nn Rămâne însă bine înțeles că predarea nu se va face „eeesarpentruîⁿdată, dacă este vorba de lucrururi pentru predarea cărora predare, un termen oarecare este necesar, din cauza împrejurărilor ce erau cunoscute cumpărătorului; căci, în asemenea caz, Momentul când se face predarea. de destinație. Cpr. Thiry, III, 557, in fine.. — Dacă părțile ar fi ales în mod alternativ mai multe localități pentru pre- darea lucrului, fără a arătă partea căreia aparține alegerea, alegerea locului unde trebue să se facă predarea aparține vânzătorului, fiindcă lui incumbă obligația de predare. Cpr. Marcade, VI, art. 1608 urm. No. I, p. 230. C) Pand. fr., v° Vente, 1257. (²) Pand. fr , v° cit.. 1258. Vezi și supră. pag. 203. (fi Thiry, III, loco cit., Baudry ct Saignat, Vente, 302; Duver- gier, Idem, I, 261. p. 309; Pand. fr., v° Penie, 1259; Repert. Sirey, cod. vv, 972, ete. (⁴) Pothier, Vente. III, 50, p. 23; Baudry et Saignet. Vente 304; Duvergier, Idem, I, 263, p. 310; Guillouard, Idem, I, 215 (1); Troplong, Idem, I, 295; Pand. fr., v° Vente, 1263; Repert. Sirey, eod. v\ 977; Laurent. XXIV, 170; Masse- Verge, IV, § 683, p. 287, nota 15; Marcadâ, VI, art. 1608 urm., No. II p. 230 și toți autorii. LOCUL UNDE ȘI EPOCA CÂND SE FACE PREDAREA. — ART. 1319, 1322. 225 există o convenție tacită că vânzătorul se va folosi de acest , termen (’). Pentru ca cumpărătorul să poată cere dela vânzător Cumpărăto- predarea lucrului vândut, el trebue sa-și îndeplinească obli- gația sa, adecă, să plătească imediat prețul în întregimea b»e să pia- lui, iar nu numai în parte (²), dacă nu i s’a, acordat niciuntvască pre-u¹' termen în această privință; căci dacă el nu și-ar îndeplini obligația, nici vânzătorul n’ar ii ținut de a-și îndeplini pe a sa. Aceasta rezultă din art. 1322, care are următoarea cuprindere: Art. 1322.—Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu ■ plătește prețul și nu are dat de vânzător un termen pentru plata. (Art. 1023, 1361 urm. C. civ. Ari. 1612 0. fr.) (³). l¹) Marcade, loco supră cit. (²) Cpr. L. 13 § 8, Dig., De adionibus empli et venditi, 19, 1, textual citată, p. 226, nota 3.—Deci, dacă cumpărătorul sa săvârșit din viață, lăsând doi moștenitori, unul din ei n’ar putea să ceară jumătate din lucrul vândut, oferind de a plăti jumătate din preț. Vezi Pothier, Vente, III, 64, p. 28; Troplong, Idem, I, 311 și II, 595. „Qui fundum ea lege emerat, ut soluta pecunia traderetur ei possesio, duobus heredibus relictis decessit. Si unus omnem pecuniam solverit, partem familia; erei scunda judicio servabit. Nea si partem solvat, ex empto cum venditore aget: quoniam ita contradum as alienum dividi non potuilu. (L. 78 § 2, Dig., De contrahenda emptione, 18. 1). (■') Art. 1322 este, ca și art. 1323, împrumutat dela Pothier Origina (Vente, III, 63, p. 27). Vezi infră, p. 235, nota 2. Faptul 1322și de a cere lucrul, fără a plăti prețul, este contrar nu numai J ° ¹⁶¹ dreptului, dar și moralei. De aceea, un părinte al bisericei latine, Tertulian, zicea foarte bine, în această privință: „Ineptum est pretium non exibere, manum ad merces mittere“. Vezi Troplong, Vente, I, 310, p. 393, dela care am împru- mutat această citație. Jnadimplenti non est adimplendum, zice o veche maxima. Vezi Gașca, Tr. della compra-venditu, II, 941, pag. 140. Domat zicea, de asemenea: «Si I’aeheteur ne paye au terme, et que le vendeur n’ait pas encore fait la delivrance, il peut retenir la chose vendue, par forme de gage, jusqu’au paiement». (Domat, Lois civiles dans leur ordre naturel, I, p. 330, 331, No. 3, ed. Carre). Vezi și art. 1424 din codul Calimach (1062 C. austriac), citat textual infră, p. 230, ad notam. 15 84800 226 COD. CIV. —CARTEA III. —TIT. V. - CAPIT. IV.-S-a — H.— AUT. 1322. Atât vânzăm- Vânzarea cuprinzând obligații sinalagmatice din partea păr^toruf tre- vânzătorului șt a cumpărătorului, fiecare parte trebue să-și bue să-?i în- îndeplinească obligația sa. De aceea, art. 1322 din codul civili împrumutat dela Pothier (‘), scutește pe vânzător de a preda lucrul vândut, cât timp cumpărătorul, care nu are termen, nu plătește prețul. Și vice-versa, cumpărătorul nu este obligat a plăti prețul, dacă vânzătorul nu predă lucrul vândut (²). Justificarea Această dispoziție este cât se poate de echitabilă, căci ace⁸tzitii¹¹Sp⁰ ar fi nedrept, după cum am spus mai sus, ca, într’un con- tract sinalagmatic,. precum este vânzarea, una din părți să ceară îndeplinirea obligației celeilalte, fără a-și îndeplini ea însăși obligația sa corelativă, care rezultă din același contract. Dr.d«retenție Facultatea conferită vânzătorului, prin art. 1322 C. civil, ai wizuoni- a ᵣₑțjₙₑ |ᵤₑᵣᵤ) vândut, quodam pignoris jure (³), pănă Ia plata prețului, se numește drept de retenție. Excepția non Acest drept se exercită prin excepția așa zisa: non emfraeti^ udimpleti contractus t'⁴). Ș) Vezi nota precedentă și infră, pag. 235, nota 2. (²) Baudry et Barde, Oblig., II, 964, p. 144 (cd. a 3-a). (⁸) „ Venditor enim quasî pîgnus reținere potest rem quam vendidit*. (L. 13 § 8, Dig., De actionibux empti et venditi, 1.9. 1).—Unii autori admit și astăzi ideia de gaj (vezi Mourlon, III, 550; Guillouard, Fente, I, 216; Baudry et Saignat, Idem. 305, p. 306; Larombiere, Oblig., III, art. 1186, No. 37, p. 267, ed. din 1885), iar alții o contestă. Vezi T. Hue, X, 83, p. 117. «Dreptul de retenție, de care este vorba în specie, zice acest din urmă autor, nu-și are temeiul său în rezerva, pentru vânzător, a unui drept real sau de gaj asupra lucrului vândut. El consistă într’un refuz de a predă lucrul, auto- rizat de lege și nu există decât între creditor și debitor, nedând loc Ia niciun privilegiu sau drept de precădere. El nu poate deci să strice terțiilor, nici să le fie opusa. Cpr. Laurent, XXIX, 284 urm. (⁴) Această faimoasă excepție, pe care nici textele dreptului roman, nici textele codului actual n’o prevăd anume, ci o presupun numai, este un fel de excepție de doi, care se re- zumă într’un drept de retenție, deși ea nu este numai o aplicare a acestui drept (*). Bibliografie. (•) Vezi asupra acestei excepții o teză pentru doctorat foarte remarcabilă, pre- miată de facultatea de drept din Paris, De Vexception Uree dans Ies rap- porta synallagmatiques (exception non adimpleti contractus) et de ses reda- Admiterea ide Lei de gaj în dreptul ac- tual. Contro- versă. Excepția ncm adimpleti con- tractus, Ex- cepție de doL EXCEPTJO NON AD1MPLETI CONT B ACT US. — ART. 1322. 227 Dreptul de retenție al vânzătorului, fie vorba de imo- In contractele sinalagmatice sau bilaterale, fiecare parte in contractele are, în adevăr, dreptul de a reține ceeace trebue să presteze sinalagmatice pănă când cealaltă parte va presta ceeace datorește. Aceasta fec!\ provine, după cum am arătat mai sus, din împrejurarea ca, ₛₑ ₑₓₑₑᵤᵢₑ în în contractele sinalagmatice, obligațiile reciproci și corelative mod simuita- trebuc să se execute în mod simultaneu, Zug um Zug, după neu. expresia germană ('trăit pour trăit) (cpr. Planiol, II, 949; Ungcr, System des osterreichisdien allgemeinen Privatrechts, II, § 124, p. 499, nota 17), căci echitatea nu permite ca una din părți să-și execute obligația sa, cât timp cealaltă parte nu-și execută pe a ei. Ambele părți sunt deci în drept a cere executarea simultanee a obligațiilor lor respective, întrucât niciuna n’a urmat credința celeilalte. Iată, în adevăr, cum se exprimă în această privință, un autor, a cărui operă a rămas clasică în materie de obligații: «De câteori obligațiile corelative sunt reciproci, fără fixarea vreunui termen, executarea trebue să se facă de ambele părți în mod simultaneu; căci nici una din ele nu poate fi constrânsă a-și execută obligația, înainte ca cealaltă parte să-și fi executat pe a sa. Nici una neurmând credința celei- lalte, arabele sunt în drept a cere în mod riguros executarea simultanee. Astfel, numai executarea obligației unei din părți aduce exigibilitatea celeilalte obligații; de unde rezultă că întârzierea uneia din părți produce beneficiul unui termen în favoarea celeilalte părți. Beneficiul acestui termen dă naștere la un drept de retenție, care este un fel de excepție de doi. Fiecare parte este în drept să reție ceeace datorește, pănă când cealaltă parte își va plăti și ea datoria ei. Acest termen este subînțeles în orice contract sinalagmatic, dacă nu s’a prevăzut nimic în această privință, după cum și con- diția rczolutorle este subînțeleasă, de câteori una din părți nu-și execută obligațiile sale (art. 1020). Din acest punct de vedere, dreptul de retenție intră în teoria condițiilor rezolu- torii tacite. Cu toate acestea, fiindcă exercițiul acestui drept nu desființează contractul, ci întârzie numai executarea lui, el produce, sub acest din urmă raport, efectele unui adevărat termen. «Acest drept nu poate să existe decât atunci când con- tractul este mut asupra exigibilităței obligațiilor reciproci. Deci, dacă din convenție rezultă că una din părți trebue să tions avec le droit de retention, îa et la rcsolution, par Casain (Paris. 1915). Vezi și Salcilles, -EYwrte sur la theorie generale de robligation dapres le premier projet de code ciril pour Vempire allemand, 17], in fine, p. 188 (ed. a 2-a). 228 COD. CIV.-CARTEA HI. —TIT. V. —CAPIT. IV. —S-a II.— ART. 1322 bile sau de mobile (leac non distinguit), este foarte rațional, Cazul eând reclamantul are un termen pentru a-și executa obli- gația. Dr. roman. plătească îndată sau în cutare zi determinată, iar cealaltă parte la o altă epoeă, partea eare trebue să execute cea dintâi urmând credința celeilalte, nu poate să exercite dreptul de retenție, fiindcă, în asemenea caz, un atare drept ar fi contrar clauzelor contractului». (Larombiere, Obligations, TIT, art. 1168, No. 37, pag. 266, 267, ed. din 1885). Cujacius zicea foarte bine, în această privință; „ Pen- diior qui pretîum petit, offerre debet rem, ut ex diversa. emptor qui rem petit, offerre debet pretiunP. Vezi Troplong, Vente, II, art. 1650—1652, No. 593, p. 63, nota 2, dela care am împrumutat această citație. Mai vezi de același autor, Vente, tom. II, 718, in fine, p. 208, care se exprimă în termenii următori: «Este un adevăr constant în drept că, în orice contract sinalagmatic, pârîtnl nu poate cere nimic iară a oferi el însuși de a-și îndeplini obligațiile sale, căci altfel cererea sa ar fi respinsă». Aceasta lasă însă a se presupune că reclamantul, care cel dintâi trebue să-și îndeplinească obligația, nu are niciun termen care să-i permită de a întârzia executarea, ei (art. 1322), căci dacă el ar avea un asemenea termen, se înțelege dela sine că el poate să urmărească ceeace i se datorește, fără nicio obiecțiune din partea pârîtului. Vezi Saleilles, Du refus de paiement pour l'inexecution de contrat, No. 8, p. 14 (Paris 1893); Baudry et Barde, Oblig., II, 963, pag. 142 (ed. a 3-a),‘ Larombiere, Idem, ITT, loco supră cit., p, 267, ete. Excepția non adimpleti contractus își avea ființă la Romani, deși niciun text nu-i dă acest nume, după cum am observat mai sus. Această excepție a fost extrasă de comentatori din legea 21, Cod, De pactis, 2. 3: «msi ea qua> placita sunt, adimplere paratus siD. Cpr. Planiol, TT, pag. 326, nota 1 (ed. a 5-a), pag. 320, nota 1 (ed. a 6-a). Mai vezi asupra acestei excepții în dreptul roman, pe care unii, precum Keller și Karlowa, o consideră pe nedrept nu ca o excepție, ci ea o negare directă a acțiunei, L. 13 § 8, Dig., De adionibus empti et venditi, 19, 1; L. 25, Dig-, eod. tit.; L. 14, Dig., De exceptionibus, proescriptionibus et prajudiclis,' 44. 1; L. 5 § 4, Dig., De doli mali et metUs exceptione, 44, 4. Cpr. Windscheid, Lehrbuch des Pandektenrechls, II, § 321, pag. 295 urm., text și note (ed. Kipp din 1900): Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 234, p. 379 (ed. a 6-a); Dernburg, Pan- dekten, II, § 21, pag- 60 (ed. a 7-a) și § 278, p. 584 urm. (ed. a 8-a din 1912, revăzută și prelucrată de Dr. Paul Soko- lowski); Maynz, Cours de droit romain, II, § 204, p. 172 urm. (ed. a 5-a din 1891); Girând, Mantiei element, de droit romain, pag. 532, text și nota 4 și p. 537, text și nota 2 EXCEPTIO NON ADIMPLETI CONTRACTUS. — ART. 132'2. 9'29 pentrucă cumpărătorul nu se expune la nicio pagubă, exe- (cd. a 4-a din 1906): Molitor, Obligations en droit romain, T, 91, p. 131, etc. (ed. din 1851, operă publicată după ma- nuscrisele autorului, în urma morței sale). Această excepție, pe care jurisprudența franceză pare s’o Dreptul ai- ignoreze (cpr. Cas. fr. D. P. 98. 1. 289), există, eu toate tual. acestea, atât în dreptul francez și în cel italian, cât și în dreptul nostru: pentrucă, după cum foarte bine zice Saleilles (Etude sur la thcorie generale de l'obligalion Tapres le pre- mier projet de code civil pour 1'empire allemand, 171, p. 187, ed. a 2-a), în contractele sinalagmatice, ambele obligații nu sunt numai datorii conexe, ei fiecare din ele este cauza ju- ridică a celeilalte. «într’un contract sinalagmatic, oricare ar fi, zice BufnoiT (Propriete ct contrat, pag. 530), obligația fiecăreia din părți are de cauză obligația celeilalte». Vezi în privința existenței acestei excepții în dreptul francez și în cei italian. Planiol, II, 949; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francai», II, pag. 135; Baudry et Barde, Oblig., II, 964, p. 121; Giorgio G-iorgi, Teoria delle obbligazioni nd diritto moderna italiano, IV, 199 urm. p. 202 urm. (ed. a 4-a, Ehenze,. 18^),| pifiiversity Library Cluj Această celebră excepție poate ii formulată în termenii Formularea următori: „In orice raport sinalagmatic sau bilateral, fiecare excepții »wn din părți nu poate să ceară prestațlunea ce i se dator este, decât atunci când șl ea a executat sau oferă de. a-și execută obligația sau. Vezi Planiol, II, 949; Amdts, Pandekten, § 234, pag. 379. Prin această excepție, reclamantul nu poate cere decât un o se poate lucru, și anume: executarea pură și simplă a contractului; e⁰¹'*⁵ Prⁱⁿ . el n’o poate întrebuința pentru a constrânge pe adversarul aceasta^ex- său la modificarea acestui contract. Saleilles, Du refus de ' ' paiement pour V inexeculion de contrat, No. 23, p. 34. , ; Partea care opune excepția non adimpleti contractus n’are Ce trebne să nevoe să dovedească că reclamantul nu și-a executat obli- dovedească * gația. El trebue să stabilească numai existența creanței sale, 1 invocând clauzele contractului, .și odată această dovadă făcută, °P”xcepție. reclamantului incumbă sarcina de a stabili liberarea sa. Cpr. art. 860 C. saxon din 1863. Vezi Baudry ct Barde, Oblig., L II, 967; Saleilles, Etude sur la theorie generale de l'obli- 1 galion, etc., 172, p. 189, 190 (ed. a 2-aj; Giorgio G-iorgi, |j op. cit., IV, 293, pag. 206 urm., care citează în acest sens | părerea Iui Voet. Vezi și Demburg, Pandekten, II, § 278, L p. 584 (ed. a 8-a, din 191 2, revăzută de Sokolowski); Baron R (prof. la Berna), Pandekten, § 215, p. 358 (cd. a Ga, din | 1887), etc. B Excepția non adimpleti contractus, de care am vorbit mai Rr- ’t™¹¹¹' 230 COD. CIV. - CÂRTEA III.’— TIT. V. — CAPIT. IV. — S-a II. — ABT. 1322. cutându-și cel dintăiu obligația de a plăti prețul. In adevăr. C. Calimach. Art. 140(1. C. Calimach. Art. 1424. C. austriac. Art. 1052. C. austriac. Art. 1062. C. general al regatului Muntenegru. C. federal al obligațiilor. Art. 95. sus, și pe care codul francez și al nostru o presupun numai, este admisă în termeni expreși de unele legiuiri străine, de exemplu: de codul german (art. 273 § 1, 320—322 (') (vezi Dernburg, Das biirgerliche Itecht des deutschen Reichs und Preussens, I, pag. 202 urm. In privința dreptului anterior, vezi Dr. Fr. Andrc, Die Einrede des nicht erfullten Vertrages im heutigen gemeinen Recht (Leipzig, 1890); de codul federal al obligațiilor din Elveția (art. 95); de codul general al bunu- rilor pentru regatul Muntenegru (²); de codul civil japonez din 28 April 1896 (art. 533), etc. «Intr’un contract bilateral, zice acest din urmă cod, una din părți poate să refuze exe- cutarea obligației sale, pănă când cealaltă parte va oferi de a execuții pe a sa, dacă această din urma este exigibilă». In fine, codul Calimach are, în această privință, următoa- rele doua dispoziții: Art. 1409: «Acel ce voește sa ceară trădarea lucrului, trebue mai întăiu să-și împlinească da- toria sa, sau să fie gata a o împlini». Art. 1424: «Cumpărătorul este dator să primească lucrul îndată sau la tocmitul termen, și să plătească totodată și prețul lui în bani, căci, într’alt ..chip poate vânzătorul să oprească!lucrul». Vezi supră, pag. 225, nota 3, in fine. Textele corespunzătoare din codul austriac sunt indentice. Art. 1052 C. austriac: «TFer auf die Uebergabe dringen unii, muss seine Verbindlichkeit erfullet haben, oder sie zu, erfullen, bereit sein. Art. 1062 C. austriac: ^Der Kliufer kingegen ist verbunden, die Sacke sogleick, oder zur bedungenen Zeit zu ubernekmen, Zugleich aber auch das Kaufgeld bar abzufuhren; widrigen FaUs ist der Verkăufer ikm die Uebergabe der Sacke zu verweigern bereehtigeD. Vezi asupra acestor texte, Mattel, I paragraji del codice civile austriaco avuicinati dalie leggi romane, francezi e sarde, IV, p. 374 urm. (Veneția, 1854); Stubenrauch, Commentar zum osterreichischen allgemeincn (') Vezi și art, 859, 860, 863 din codul civil saxon dela 1863, astăzi abrogat (das bilrgerliche Gesetzbuch fiir das K&nigreieh Sachsen). (²) Iată cum se exprimă acest text: „In contractele sinalagmatice, de câteori una din părți cere dela cealaltă executarea contractului, trebue ca ea însăși să fi executat prestațiunea ce datoroște, sau să fie gata a o exe- cută. căci altfel cealaltă parte poate în totdeauna sa refuze-exeenlarea sa, afară de cazurile când o clauză contrară sau însăși natura afaeerei ar im- pune o altă regulă*. Tot cam în acești termeni se exprimă și art. 95 din codul federal al obligațiilor dela 1881. „Acel ce voește să urmărească executarea unui contract bilateral, trebue să fi îndeplinit el însuși, sau sa ofere a-și înde- plini propria sa obligație, afară de cazurile când o anume clauză sau însăși natura contractului i-ar conferi beneficiul unui termen". DREPTUL DE RETENȚIE AL VÂNZĂTORULUI. — ART. 1322. 231 el devenind proprietarul lucrului vândut prin efectul eon- simțimântului (art. 971 și 1295 § 1), va primă pe credi- torii vânzătorului, la caz de insolvabilitatea sau falimentul acestuia, pe când vânzătorul nefiind decât un creditor al prețului, va veni în concurență cu ceilalți creditori ai cum- părătorului, dacă presupunem că acest din urmă a devenit, insolvabil sau a fost declarat falit. Iată pentru ce este firesc lucru ca cumpărătorul să-și execute cel dintaiu obligația saț¹). Dreptul de retenție fiind indivizibil, vânzătorul care aindivizibiiita- predat o parte din lucrul vândut, poate să reție partea ne- ret^ntie" predată pentru a garanta tot ce i se datorește. Dar dacă el ar fi creditor pentru mai multe lucruri vândute succesiv, el n’ar putea să reție un lucru pentru plata prețului ce- luilalt (-). Dacă vânzătorul moare, lăsând mai mulți moștenitori, Moștenitorii fiecare din ei poate să exercite dreptul de retenție, de câteori vaⁿzătorulⁿ¹' prețul n’a fost, integralmente plătit. «Se il venditore muore e lascia parccchi eredi, ciasen.no di essi puo esercitare il diritto di ritenzione, se il prezzo non sia in- tieraniente soddisfatto» (a). Dreptul de retenție obligă pe vânzător a conserva lu- Conservarea crul vândut, ce reține, îngrijind de el ca un bun proprietar¹™^. vaⁿ' (art. 1080 C. civil), pentrucă el nu este descărcat de obli- gația. de a-1 predă cumpărătorului ț⁴). burgerlichen Gesctabnche, II, p. 271 urm. și p. 231 (Wien, 1903, ed. a 8-a); Ungar, System des Osterreichischen allgem-einen Privatrechts, TI, § 425, pag. 499, text .și nota 17 (Leipzig, 1868), ete. (!) Cpr. Beudant, Vente, 173, p. 122. Toți autorii recunosc că dreptul de retenție, consacrat în Aplic, materie dc vânzare de art, 1322 C. civil, se aplică nu numai art la la mobile, dar și la imobile. Vezi Gașca, Trat. dela wmpra- la vendita, II, 894, pag. 87. Iată cura se exprimă acest din ’m° ' e' urmă autor: «TI diritto di ritenzione corapete al venditore tanto di cose mobili, quanto di beni immobili, giacche l’ar- ticolo 1469 (al nostru 1322) paria di cosa venduta senza distinzione di qualită». (-) Gașca, op. ăt., II, 895, p. 88: Aubry et Rau, III, § 256 bis, p. 194, text și. nota 19 (ed. a 5-a). (³) Gașca, op. și loco supră cit. O Gașca, op. cit., II, 896, pag. 88. 232 COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. IV. — S-a, II.— ART. 1322. Pierderea dr. Dreptul de retenție este, de asemenea, pierdut pentru de retenție. y^nzător, de câteori el s’a desezisat în mod voluntar de lu- crul vândut, și acest drept nu renaște atunci când lucrul reintră în manile vânzătorului sub un alt titlu (*). Cazul când De câteori însă vânzătorul a fost deposedat de lucru, voinței sale, prin faptul cumpărătorului sau unui de lucru prin terțiu, el poate să-l revendice, dacă este vorba de un lucru '•fir¹ «“«mi, sau să redobândească posesiunea lui prin acțiunea in reintegrare (²). Unii admit chiar acțiunea în complângere (³k Aplic. In orice caz, de câteori lucrul vândut a trecut în mâ- art. im c. ₙ-]ₑ ᵤₙᵤj p₀ₛₑₛ₀ᵣ dₑ bună credință, restituirea lui nu poate li cerută, cel puțin după unii, decât în caz de pierdere sau de furt, conform art. 1909 din codul civil (⁴). Acțiune puse* serie. (’) Aubry et Rau, III, § 256 bis, p. 195 (ed. a 5-a); Giorgio Giorgi, Teoria delte obligazioni net diritto moderno italiano, II, 416, p. 488 (ed. a 4-a), etc. C²) Aubry et Rau, loco cit., p. 195, 196; Giorgio Giorgi, op. și loco cit., p. 489; Baudry et Loynes, Privii, et hypotheques, I, 251, in fine, p. 243. Cpr. Gașca, op. cit., II, 896, p. 89. S’a decis acum de curând (8 Decembrie 1915) că, daca într’o acțiune posesorie în complângere, judecătorul poate să intre în examinarea titlurilor de proprietate, întrucât ar fi nece- sare pentru a stabili natura, întinderea și calitățile pose- siune!, care servește de baza acțiunei, examinarea unor ase- menea titluri este inutilă în acțiunea prin care reclamantul cere reintegrarea sa în posesiunea din care a fost scos cu violență; de oarece, în această acțiune, reclamantul nu este ținut să facă dovada unei posesiuni în condițiile cerute de lege pentru a putea prescrie, iar judecătorul este obligat să reintegreze imediat pe acel scos cu violență. Spoliatus ante omnia restituendus est. Prin urmare, instanța de fond nu comite o omisiune esențială și nu violează art. 32 din legea judecătoriilor de ocoale atunci când ordonă menținerea inti- matului în liniștita posesiune a imobilului din care a fost scos cu violență de către recurent, independent și fără a mai cercetă cui aparține proprietatea acestui imobil. Cas. S-a l-a, decizia No. 700, din 8 Decembrie 1915. Jurisprudența ro- mână din 1916, No. 6, p. 87, 88 și Dreptul din 1916, No. 12, p. 29. (s) Cabrye, Droit de retention, 95; Guillouard, Idem, 102. — Contra: Nicolas, Du droit de retention â Home et en France, 178 (teză pentru doctorat, Caen, 1871), etc. (⁴) Vezi în acest sens, Aubry et Rau, III, § 256 bis, in fine, DREPTUL DE RETENȚIE AL VÂNZĂTORULUI. — ART. 1322. 233 Independent de renunțarea expresă. sau tacită a vân-stingerea da- zătoridui la dreptul de retenție-, mai sunt și alte cazuri în^’co^n- care, după dreptul comun, el pierde acest drept și nu mai sație. confuzie, poate suspendă predarea lucrului, și anume: atunci când datoria prețului din partea cumpărătorului este stinsă prin compensațiunc, confuziune, novațiunc sau preseripțiune: «Se il compratore possi compensară col debit o del prezzo un suc eredito verso il venditore, questi non ha piu ragione a sospendere la consegna della cosa vendeta, poiehe il suo eredito e estinto. «Parimenti, se il compratore diventi coerede del venditore per la parte sun del prezzo, si fa nella sna persona confusione tra la ipialita dl creditore e quella di debitore, e gli altri eoeredi non possono nfiutargii la consegna della sua parte della cosa venduta. «Se el venditore novasse il suo eredito del prezzo, non po- trebbe rifiutare la consegna al compratare, qualora la novazionc consistesse nella sostituzionc a quel dubito di un altro debit,o. «Iniine, la ritenzione non potvebbc aver luogo, se il debito del prezzo fosse preseritto» Ț). / । BfK lui- entujl inivet vLihrarvChii ,Q|, p. 19b (ed. a o-a): Cnorgio Uiorgi, op. cit., 11, 4111, p. 489, - Contră: Baudry et Loyncs, Nantissemcnt, Privii, ci hy- pothcqucs, 1, 251, p. 213 (ed. a 3-a). Soluția de mai sus Dr. de ᵣₑten- atârnă de o alta chestie, care este, controversata, și anume: este un de aceea de a se ști dacă dreptul de retenție este un drept fe- reai sau un drept personal. Vezi asupra acestei chestiuni, ^ᵣă's tom. III, partea T-a, al Coment. noastre, p. 220, nota 4 și tom. X, p. 349. Tribunalul federal elvețian a considerat dreptul de retenție ea un drept real. Vezi Sirey, 97. 4. 29. Xoi însă credem că dreptul de retenție este un drept sui yencris, de o natură specială. Vezi toni. X menționat, p. 350. (') Gașca, Traltato della compra-rendita, II, 912, p. TIO, 141. l)c câteori prețul nu este determinat prin contract, ci este Cai.nl Câ,nd lăsat la arbitrul unui terțiu, vânzătorul nu datorește pro- prețul nu ₑₛte darea lucrului pana la determinarea prețului, pentrucă pană determinat atunci contractul nu este perfect. Gașca, op. cit., TI, 943, pag. 111. Tot astfel, do câteori vânzarea este supusă unei condiții Vânzare Mₙ- suspensive sau alternative, lăsată la alegerea vânzătorului, diționaUL acesta nu datorește predarea lucrului cât timp condiția nu este îndeplinită sau alegerea făcută. Din contra, de câteori prețul se determină prin cursul bursei sau prin mercuriale, referirea la cursul bursei sau sau la mercuriale implică, un termen pentru plata prețului, nn însă pentru predarea lu- crului. Gașca, op. și loco supră cit. 234 COD. CIV.— CARTEA III.— TIT. V. — CAPIT. IV. — S-a JI. — ART. 1322. invoc, dr. d« Dreptul de retenție, neeonstituind o cerere nouă în sensul reta.pek lⁿ ar^ $^7 Pr. civ., ci un mijloc de apărare, poate fi invocat pentru prima oară în apel('). Am examinat cazurile în care, după art. 1322 din codul civil, vânzătorul este în drept a reține lucrul vândut pănă la plata prețului. Cazurile când Tot art. 1322 dispune însă că vânzătorul nu mai poate poate ox”rcRâexerc’ta dreptul de retenție, de câteori el a acordat cumpă- dr.deretenție. rătorului un termen pentru plata prețului, și trebue să adăogăm: de câteori existența unui termen rezultă din niște uzuri sau obiceiuri constante (art. 970 C. civil). Vânzătorul nu poate deci, în asemenea cazuri, să refuze predarea lucrului vândut, sub cuvânt că cumpărătorul nu plătește prețul, de oarece el a avut încredere în cumpărător, fidem emptoris secutus est (-). Termenul de Termenul de grație ce cumpărătorul ar fi dobândit dela ditde cumpâ.-.ius^t’eJ conform art. 1021, pentru executarea obligației sale, râtornu aduce nu aduce însă pentru vânzător perderea dreptului de retenție, tortpîerd”re»'Peⁿtrucă nu se poate deduce o renunțare din acordarea unui dreptului de termen care nu emană dela el. Existența unui asemenea reiențm. țₑᵣᵢₙₑₙ oprește pe vânzător de a cere rezoluția contractului, nu însă de a putea invoca excepția non adimpleti contractus (³). Purgarea ipo- tecilor caro grevează imobilul vân- dut. (*) C. Constanța, Dreptul din 1914, No. 62, pag. 491. (²) T. Hac, X, 83, in fine, p. 117. Vezi și tom. X al Coment. noastre, pag. 450. Se întâmplă uneori ea, într’o vânzare de imobile, contractul să acorde cumpărătorului dreptul de a întârzia plata pre- țului, pănă când el va purga ipotecile care grevează imo- bilul vândut. Acesta nu este un adevărat termen acordat cumpărătorului, care ar atrage predarea imediată a lucrului vândut. Pentru ca această predare sa fie obligatorie de în- dată, se cere o anume convenție prin care vânzătorul să fi manifestat încrederea sa în cumpărător. Or, în speța de mai sus, vânzătorul n’a manifestat asemenea. încredere, și con- venția departe de a fi în folosul cumpărătorului, este pentru el mai mult o punere în întârziere de a procede la forma- litatea purgărei în termenul defîpt. Nu se poate deci vedea în asemenea convenție o renunțare din partea vânzătorului la dreptul de a nu se desezisă de posesiunea lucrului vândut, decât în urma plăței prețului. Colmet de Santcrre, VII, 44 bis III. Cpr. Gașca, op. cit., II, 914, pag. 142, 143. (⁸) Cpr. Pothier, btnte, III, 67, p. 29; Thiry, III, 559, in fine, INSOLVABILITATEA CUMPĂRĂTORULUI.—ART. 1323. Reg’ula după care vânzătorul nu poate să exercite dreptul insoivabiHta- de retenție asupra lucrului vândut, de câteori el a acordat tea fab' cumpărătorului un termen pentru plata prețului, suferă ex- părătorului, cepție atunci când acest din urmă a fost declarat în stare de faliment sau a devenit insolvabil în urma vânzărei. Această rezultă din art. 1323 0. civil. Art. 1323. — El (vânzătorul) nu va fi dator să facă predarea, chiar de ar fi și dat un termen pentru plată, dacă dela vânzare încoa cumpărătorul a căzut în faliment sau în nesolv abilitate ('), încât vânzătorul se află în pericol de a pierde prețul, afară numai dacă cumpărătorul va dă cauțiune că va plăti la termen. (Art. 1025, 1364, 1625 C. civ. Art. 1613 C. fr.) (²). După acest text, împrumutat, ea și art. 1322, tot Exercit, dr. dela Pothier (vezi nota 2), vânzătorul, care a acordat un termen cumpărătorului pentru plata prețului, poate să exer- darea unui cite dreptul de retenție, adecă să refuze de a predă lucrul termeⁿ‘ cumpărătorului, de câteori acest din urmă a fost declarat falit sau a devenit insolvabiHn urma vânzărei (³), pentrueă p. 571: Aubry et Hau, V, § 35'1, p.s^, nota 12; Zachariac, Handbuch des fr. Cimlrechts. IT, § 334, p. 473, 474, n. 12 (ed. Crome). lată cum se exprimă acest autor: „ IVenn der Richter dem Kăujer cine Gnadenfrist bewilligt, was ihw zu thun frei steht (art. 1184, 1021 al nostru), so kann der Verkâufer einstweile.n gleichfaUs die- Uebergabe aussetzenⁱⁱ. Laurent. XXIV, 170; T. Huc, X, 83; Colmet de Santerre, VII, 44 și 44 bis I; Duvergier, Vente, I, 271, pag. 317: Baudry et Saignat, Idem, 305, 306; Guillouard, Idein, T, 217; Cas, fr. D. P. 83. 1. 468; Sirey, 84. 1. 106; Just, de pace din Toulouse, Cr. judiciar din 1916, No. 53. (') Art. 1025 din codul civil numește starea de insolvabilitate Art. 10S5 C. a unei persoane: deconfitură. Cpr. art. 1523, 4°, 1552, 3°, cⁱvil. 1673, 2U C. civ., 128 Pr. civ., etc. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 123, nota 1. (²) Ca și art. precedent (1322), art. 1323 este împrumutat tot dela Origina. Pothier, Vente, III, 67, p. 29. Vezi, în privința art. 1322 arL supra, pag. 225, nota 3 și pag. 226. (®) Deci, dacă falimentul sau insolvabilitatea cumpărătorului Cazul când f»* erau anterioare vânzărei și vânzătorul ie cunoștea, cumpă- Jim*»¹»! șa« rotorul sc va folosi dc beneficiul termenului ce vânzătorul n j , . ~ tea cumpara- i-ar fi acordat in cunoștința de cauza; pentrueă, in asemenea torului sunt caz, vânzătorul a avut încredere în cumpărător, fidem emp- anterioare toris secutus est (Instit., De rerum divisione, 2,1, § 41). Cpr. Pla vânzărei. niol, II, 1539; Guillouard, Vente, I, 218; Baudry ct Saignat, 236 COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. IV.—S-a II.—ART. 1320. 1323. aceste împrejurări aduc perderea beneficiului termenului (art. 1025) (’); de unde rezulta că atât nedarea siguranțelor promise cât și micșorarea celor date vor produce același efect, adecă: vor permite vânzătorului dea nu predă lucrul vândut, pentrucă, în toate aceste cazuri, el este în pericol de a pierde atât prețul cât și lucrul (²). Cumpărătorul falit sau insolvabil poate însă cere imediat predarea lucrului vândut, sub condiția de a dă cauțiune că va plăti la termen. Cazul eând Falimentul și insolvabilitatea cumpărătorului sunt sin- camp&rătoru- gurele împrejurări care autoriza pe vânzătorul eu termen sa ini este numaiₑₓₑᵣcite dreptul de retenție. Doctrina și jurisprudența sunt, m oe mc . adevăr, de acord pentru a refuză vânzătorului această facultate, de. câteori ar există numai o îndoială, oricât de serioasă ar fi, asupra solvabilităței cumpărătorului (³). Pierderea^dr. Jₙ fine, trebue să observăm că vânzătorul care ar fi prin predarea predat lucrul, pe când eră in drept să refuze predarea, n’ar lucrului. ᵢₜᵢₐi putea cere restituirea lucrului predat, pentrucă, prin predare, el a pierdut în mod definitiv dreptul de retenție (⁴). . BCU Cluj / Central Universîty Library Cluj Consecințile lipsei predărei lucrului vândut. Art. 1320. — Dacă vânzătorul nu face predarea în timpul determinat de ambele părți, cumpărătorul va avea facultatea de Cazanie când cumpărătorul ar fi întrebu- ințat doi spre a induce pe vânzător în oroare asupra situației sale bănești. Act. W25 C. cîv. Idem, 307; T. Huc, X, 84. — Lucrurile ar fi însă cu totul altfel, dacă s’ar stabili că cumpărătorul ar fi întrebuințat manopere frauduloase spre a induce pe vânzător în eroare asupra situației sale bănești. Simpla sa tăcere asupra situa- ției sale încurcate ar putea fi considerată, după împrejurări, ca un doi care ar permite vânzătorului de a-i refuză pre- darea. Baudry et Saignat, op. cit., 307; C. Paris, D. P. 56. 2.. 94; Sirey, 56. 2. 287. Cpr. Aubry et Rau, V, § 354, p. 63, nota 12 bis (ed. a 5-a), ete. (l) Art. 1323 nu este, deci, decât o aplicare a art. 1025. Cpr- ' T. Huc, X, 84; C. Alger, D. P. 93. 2. 532. (?) Guillouard, Vente, I, 219; Duvergier, Idem, I, 269, p. 316; Baudry et Saignat, Idem, 397; Mourlon, III, 551; Planiol, II, 1541: Laurent, XXIV, 171; T. Huc, X, 84, etc. (³) .Planiol, II, 1539; Laurent, XXIV, 172; Baudry et Saignat, Vente, 307, p. 308 (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, I, 219; Cas. fr. D. P. 70. 1. 27; I). P. 71. 1. 331; Sirey, 72. 1. 75, etc. (⁴) Cpr. Baudry et Saignat, op. cit., 307, in fine, 308; Cas- fr. Sirey, 77. î. 369; D. P. 77. 1. 417, etc. * COXSECINȚILE LIPSEI PREDA BEJ LUCRULUI. - ART. 1330, L!2L a alege între a cere rezoluțiunea vânzărei sau punerea sa în po- sesiune, daca întârzierea nu provine decât din faptul vânzătorului. (Art. 1021, 1079, 1365 urm., 1439 § 2 C. civ. Art. 63, 64 C. com. Art. 1610 C. fr-). Art. 1321. - In toate cazurile, vânzătorul trebue să fie cou- demnat la daune-interese, dacă urmează vreo vătămare pentru cumpărător din nepredarea lucrului la timp. (Art. 998, 999, 1020, 1075, 1079, 1081 urm., 1320 C. civ. Art. 63, 64, 68 urm. C- com. Art. 1611 C. fr.). De câteori vânzătorul nu face predarea la locul și în Art. 1020, timpul convenit, cumpărătorul are alegerea, după ce l-a pus c. civil, în întârziere, de a cere sau desființarea contractului, sau exe- cutarea lui, prin punerea în posesiune a lucrului vândut (art. 1020, 1021, 1320) ('). Pentru aceasta trebue însă ca lipsa de predare sau în- facerea pre- târzierea ei să fie imputabilă vânzătorului; de unde rezultă ₑₐₙzₐ UIU,i că art, 1320 nu va fi aplicabil de câteori vânzătorul caz fortuit, n’ar fi putut să facă predarea din cauza unui caz fortuit sau a unei forte majore, care nu s’ar datori culpei sale ("), și Cluj / Central University Library Cluj 0) Dreptul cumpărătorului de a cere executarea contractului Aplic, drep- sau desființarea lui cu daune-interese, nu este decât apli- |c₀°”u^' carea dreptului comun în materie de condiție rezolutorie ta- r cjᵥu cită (art. 1021 C. civil). S’a decis acum de curând (28 Aprilie 1915), că cererea vânzătorului într’un contract de vindere- cumpărare do mărfuri de a revinde în comptul cumpărăto- rului neurmător obligațiune! sale, mărfurile vândute, implică prin ea înșăși cererea de a se rezilia contractul din culpa cumpărătorului. Prin urmare, en drept cuvânt instanța de fond declară reziliat un contract de vindere-eumpărare de mărfuri, la cererea vânzătorului de a se revinde în comptul cumpă- rătorului marfa cumpărată de el, și acordă, daune părței care nu este în culpă, daune pe care instanța de fond, din mo- ment ce-și motivează liotărîrea sa în această privință, este în drept să le aprecieze în mod suveran, (las. rom. S-a IlI-a, decizia No. 262, din 28 Aprilie 1915. Jurisprudența ro- mână din 1915, No. 23, p. 359, 360, No. de ordine 348. (-) Daca există sau nu caz fortuit ori forță majoră, aceasta Chestie de este o chestie de fapt, care se apreciază în mod suveran de faP⁽- judecătorii fondului. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 347, text și nota 4. Cpr. Cas. fr. Sirey, 72, 1, 60; I). P. 72. 1. 186. — Cazurile fortuite sau de forța majoră (aceste cuvinte fiind sinonime) sunt numai acele care împedică în mod ab- solut predarea, iar nu și evenimentele care o fac mai grea 238 COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. IV.—Sa II.—ART. 132(1, 1321. care se va dovedi, conform dreptului comun, de vânzător (art. 1156, 1169)(’). Acesta este sensul ultimelor cuvinte ale textului: „dacă întârzierea nu provine decât din faptul vân* zătorului“. Acordarea Dreptul cumpărătorului de a cere rezoluția vânzărei, ne- vânzător™*? decât o aplicare a art. 1021 C. civ. (²), rezoluția nu are ah. 1021 loc de drept, ei numai prin justiție, și judecătorii, pot, după c' C¹T' împrejurări, să acorde vânzătorului de bună credință un termen Greva nu este, în genere, un caz fortuit, Greva gene* raia. Războiul sau mobilizarea ge- nerală în ve- derea unui războiu. sau mai costisitoare. Astfel, o suire a prețului mărfurilor vândute n’ar scuti pe vânzător de a face predarea lor. Cpr. Cas. fr. D. P. 94. L. 216; T. Huc, X, 81; Baudry et Saignat, Vente, 309. Tot astfel, nu poate fi considerat ea. un caz de forță majoră de natură a scuti pe vânzător de predarea la timp a lucrului vândut, faptul că mărfurile vândute ar fi fost supuse unui impozit sau unui drept de vamă, care nu exista în momentul vânzărei. Baudry et Saignat, Vente, 309, p. 311) (ed. a 3-a); Guillouard, Idem, I, 247; Dcmolombe, XXIV, 556; C. Alger, D. P. 78. 5. 459, No. 21, etc. S’a decis, de asemenea, ca greva lucrătorilor vânzătorului nu cste,( în genere, un caz fortuit] de natură a scuti pe vân- zător de predarea mărfurilor vândute. Cpr. Trib. Hazebrouck și Bruxelles, D. P. 91. 3. 24. O grevă generală, în toate uzinile și fabricile care produc mărfurile vândute, ar puteă însă fi considerată ea un caz de forță majora. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 309, p. 310 (ed. a 3-a); Trib. Nantes și C. Rennes, Sirey, 95 2. 108: D. P. 95. 2. 214. Cpr. O. Paris, Sirey, 1904. 2. 168. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, pag. 350. Tot astfel, și un război general, precum estc.răzbuiUi ac- tual (războiul mondial), sau o mobilizare generală în vederea unui războiu, care ar întrerupe toate comunicațiile și ar îm- piedica pe vânzător de a face predarea, ar fi neapărat un caz fortuit, ca,re l-ar împuternici a respinge aplicarea art. 1.320. Guillouard, op. cit-, I, 246-2; Judecat, ocol. Slobozia-Cireș, Cr. judiciar din 1914, No. 24, pag. 202, etc. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, p. 351, nota 2. Vezi asupra cazului fortuit, în genere, tom. V al Coment. noastre, tabla de materii, v° Caz fortuit, și tom. VI, p. 347 urm., precum și numeroasele cazuri arătate acolo. C) Cpr. Cas. fr. D. P. 95. 1. 1. 212; C. Caen, D. P. 1903. 2. 111; Duvergier, Vente, I, 265, pag. 311; Baudry et Saignat, Idem, 309, p. 310, etc. C) Cpr. Cas. fr. Sirey, 87. 1. 24; D. P. 87. 1. 87: T. Huc, X, 81; Baudry et Saignat, Vente, 309, in fine, p. 311; Guil- louard, Idem, I, 243, etc. L V C0NSECINȚ1LE LIPSEI PREDAREI LUCRCWI.—AET. 1320, j:ai. 239 lpentru a efectua predarea Jart. 1021. 1101) (rL Cât timp ; o hotarîre rămasă definitivă n’a pronunțat rezoluția eontrac- tului. vânzătorul poate să-l execute, făcând predarea, ri. r In loc de a cere desființarea contractului, cumpărătorul, Eseetnareii Iscare plătește prețul la timp, poate să ceară executarea lui, * și să fie, în genere, pus în posesiunea lucrului vândut mânu militari, dacă este vorba de un corp cert și determinat și dacă vânzătorul posedă lucrul vândut ț³). Dacă este însă vorba de un lucru determinat numai Aplic. J . I 1 • 1 • ar*- m<;> -i : w genere, sau daca, corpul cert și determinat nu se găsește 1077 c. civil, î în posesiunea, vânzătorului, cumpărătorul va cere daune f (art. 1075), putând chiar li autorizat de justiție a cumpăra, ' în socoteala vânzătorului, lucruri de specia celor vândute ; (art, 1077). In toate cazurile, fie că cumpărătorul cere rezoluția Daune-inte- sau executarea contractului. el poate în acelaș timp să ceară și daune-mterese, de câteori dovedește existența unui prejudiciu ■ (art. 1321), aceste daune fiind inadmisibile numai atunci când itiexceutarea obligației vânzătorului ar li rezultatul urnii caz de forță majoră neprovoeat de dânsul. Pentru ea e.onsceințile lipsei de predare la timp, de- Punerea în in- terminate de art. 1320 și 1321, să poată avea loc, vânză- < j^versv . torul trebue. să fie pus în întârziere wt, 1079, 1081 H!i. (l) Thiry, III, 559; Baudry et Saignat. Vente, 308; Guillouard, Idem, T. 246; Troplong, Idem, î, 293: Laurent, XXIV, 176; Planiol, TT, 1456, in Jine\ Colmet de Sunterre, VII, 43 bis: Aubry et Ban, V, § 354, p. 66, text și nota 16; Arntz, III, 981: Cas. fr. Sirev, 45. 1. 345; 1). P. 45. 1. 411: Sirev, 87. 1. 24; D. P. 87. 1. 87. 1. 87: D. P. 95. 1. 108, etc/Vezi și ioin. VI al Coment. noastre, p. 90, 91, etc. (²) Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 90, text și nota 1: Cas. rom. Bult. 1910, p. 961 și Drept ut din 1910, No. 65, p. 519, 520, etc. C) Baudry et Saignat, Vente, 308, p. 309 (ed. a 3-a). 0) Pothier, Vente, III, 49, p. 23 (ed. Bugnet): Baudry et Saignat, Vente, 308: Guillouard, Idem, I, 243; Duvergier, Idem, I, 2(11, p. 310; T. Hue, X, 81: Mourlon, III, 549: Mareade, VI, art, 16(18 urm., No. II, p. 231; Thiry, III, 559; C. Dow ai, D. P. 92. 2. 181. — Contră: Laurent, XXIV, 174. S’a decis că. și vânztornl trebue să pite în întârziere; pe puuerca în în- cumpărător, atunci când cel dintâi cere rezilierea vânzărei taraiere»euni- pentru neplata prețului clin partea celui de al doilea. . Din pastorului. 240 COD. CIV- “ CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. IV, ■ S-a II. — ART, 1324. | Formele pu- Această punere în întârziere n.u este supusă nici unei • ⁿbruiere,¹¹' f°rme speciale. Ea poate să rezulte dintr’o declarație formală a voinței cumpărătorului de a primi imediat lucrul vândut, fie această voință exprimată printr’o chemare în judecată, fie printr’o somație extra-judiciară făcută prin portărei. In materie comerciala, se admite chiar că punerea în întârziere poate să rezulte dintr’o scrisoare sau telegramă Cazurile eând Punerea în întârziere va fi inutilă numai atunci când târziere este” Porțile a ti stipulat eă vânzătorul va fi de drept în întârziere inutilă, prin expirarea termenului, sau când din împrejurări ar re- zulta că predarea nu se poate face în urma termenului fixat de părți (art. 1079) (’). Starea în care lucrul vândut trebue să fie predat. Art. 1324. — Lucrul trebue să fie predat în starea în care se află în momentul vânzărei. Din acea zi, toate fructele sunt ale cumpărătorului (³). (Art. 483 urm., 522—525, 544, 972, 1018, . 1441 C. civ. Art. 1614 C. fr.). combinareâ art. 1365, 1366 și 1367 -C; civil, zice această decizie recentă a Curței de casație (1 Martie 1916), rezultă că rezoluția vânzărei, pentru neplata prețului la termen, nu se pronunță de drept, judecătorii având facultatea să dea un termen, când apreciază că debitorul merită această fa- voare, și aceasta chiar atunci când prin act s’a stipulat că neplata prețului la termenul anume defipt ar aduce de drept rezilierea contractului de vânzare, dacă vânzătorul n’a pus in întârziere pe cumpărător printr’o interpelare in formă. Prin urmare, tribunalul interpretă greșit și violează art. 1365 și 1366 C. civil, atunci când n’a ținut seama de plata făcută de recurent prin consemnarea prețului la dis- poziția vânzătorului, mai cu seamă că în contract nu era fixat niciun termen pentru plata prețului, după cum însuși tribunalul o constată. Cas. S-a l-a, decizia No. 143 din 1 Martie 1916. Jurisprudența română din 1916, No. 21, p. 321; Dreptul din 1916, No. 39 și Cr. judiciar din același an, No. 43, p. 352 (rezumate). (') Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 363. Cpr. Guillouard, Vente, I, 244. (²) Guillouard, Vente, I, 245; Duvergier, Idem, I, 264, p. 310; Aubry et Rau, V, § 354, p. 64, nota 13 bis (cd. a 5-a); C. Rennes, Sirey, 76. 2. 268 și Repert. Dalloz, SuppUment, v° Vente, 321, ctc. (³) Acest text este rău redactat; de aceea el este criticat de STAREA ÎN CARE LUCRUL TREBUE SĂ UE PREDAT.-------ART. 1324. 241 Lucrul vândut trebue să fie predat în starea în care Răspun.ie- se arăseste în momentul vânzărei, zice art. 1324, ab initio. Țⁿ,lz-l‘ Aceasta însemnează că vânzătorul nu are dreptul de a perdma. a- schimba, prin faptul său, în intervalul de timp care se stre- fu^prin^JnT- coară între vânzare și predare, starea în care lucrul se pa lh. găsește în momentul contractului; pentrucă cumpărătorul a contractat în vederea stărei de atunci. Legea n’a voit însă să zică că schimbările aduse lucrului independent de faptul vânzătorului n’ar fi oposabile cumpărătorului: căci el fiind proprietar din momentul contractului, riscul și pericolul lucrului vândut îl privește pe el, cel puțin atunci când vânzarea este pură și simplă, sau cu termen (art. 971 și 1295) f). Vânzătorul răspunde, deci, numai de pierderile sau deteriorările întâmplate în urma vânzărei, din culpa lui (art. 1074. § 2, 1335). nu însă și de acele întâmplate prin caz fortuit (art. 1156). In caz când vânzarea ar fi condițională se va aplica art. 1018. Și în sens invers, cumpărătorul s’ar folosi de mărirea Aluviunea lucrului adusă printr’o cauză străina de faptul vânzătorului, aradm'j de exemplu: prin aluviunea “care s’ar fi form&V pel malul ruiuL imobilului vândut (²h unii autori. ..Paragraful întâi este de prisos și periculos, iar al doilea este periculos și de. prisos", zice Acollas (Mantiei de droit civil, III, p. 275). Cpr. Guillouard. Cetite, I. 221. Cu toate acestea. Codul italian are o dispoziție identică, (art. 1470). Dreptul roman admitea aceeași soluție \>zi L. 09, Dig., heeon- ₍ . trakenda emptione, 18. 1 ; — L. 10 Dig., De diversis repidis piris dr. roman. «nlupii, oO. 17;— L. 13, Cod, De actionibuș empit el ren- diti, 4. 49. Pentru a fi corect textul ar fi trebuit să. fie astfel redactat: „Lucrul trebue să fie predat in starea in care se. îndreptarea pășește in momentul predărei, afară de cazul cânți ar fi dete- redacțiunei riorat. între vânzare și predare, prin culpa sau faptul van- textului, zătorulni. sau a. oamenilor de care 11 răspunde'¹. Cpr. Guil- louard, I, 221. in ține Nezi art. 684, ab initio. din Antepro- iectul codului japonez, elaborat de profesorul Boissonade; art. 1664 din Ante-proiectul de revizuire al lui Laurent (tom. V, p. 255, 256), etc. C) Baudry et. Saignat, Cente, 311; Guillouard, Idem. I, 221; Duvergier. Idem, T 273; Repert. Sirey, v° V^eote, 1027 urm : Pand. fr. cod. r". 1321, etc. G) Baudry et Saignat, Cente. 311, 316; Guillouard, Idem, L Dr. roman. 270: Duvergier, Idem, I, p. 318, nota. 2; Pand. fr., v° Cente. 1322. 1357; Repert. Sirey, cod. r". 1060, etc. Cpr. art. 495 (Mș m ;>8J2. § 3, Dig,, De m-tjon. ciupii et ccnditl. 1D, 1. ¹ ' b- 8. § 2, Dig.. De uehoidbiiK empti et renditi. 19. 1. Di „ LuDe in c cit. < „Hot« ptioquc. j>t:r qnaui afpia traltcrdur, iiikllt’minus ‘edificii >>t, qiwm sil.tib.i~. L. 40. §6. XY\%., De eonirafic-nda cnttiond 18. 1. ( ; „lt pută putea!: hi est. qwt puteun operitur". L. 13, § 31 .și Tj. 14. Dig.. De actionibus empti el renditi, 10, 1. Ci dud. Ocol. II lași (Vesp. Erbic.•unu. uzi Consilier la 1. C. Cas.), Ctiriertd judiciar din BM>3, \o. 42 (eu observația noastră). C. Bncureșii. Drept ui din 1882, No. 66.- Contră: Trib. Ilfov, Dreptul din 1882, No. 6 (în privința becurilor de gaz). sentință reformată de Curte. O București. Dreptul din 1882, No. 66.—Sobele care im ,Sulele care tac corp eu dușumelele sau eu zidul, 1111 se consideră însă ,u| foc corp ca. un accesoriu a casei vândute, cliiar dacă țevile lor sunt c" z'dl¹¹ T* varate m zid și întărite eu gips, ciment, var, sau alt mate- rial, pentrucă această întărire nu are de scop așezarea pe fond a acestor lucruri mobile în perpetuu, ci împedicarea acidului carbonic de a se răspândi în apartament. Cpr. Tro- plong', Vente: I, B2.->, p. 467. t" i--Să aqiw: ductus debeutur pnedio. et jus «.pute transit ad empforcm. etiamd nlhll dictam sit: sicut et ipsntc, 323. Cas. fr. Sirey, 42. 1. 485. Sirey, 68. 1. 372. C. Paris, Sirey, 80. 2. 257. D. P. 81. 2. 61. — Con- tra: Kuhcn de Couder, didionn. de dv. commerdal. v® Pro- priete oddtigne, IJ8. Vezi asupra acestei controverse : I and. fr., Pwpride lilldwre. adidlqiie el industriei le., 1828 urm. CUPRINSUL ș! ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT. ----------- ART. 1326. 249 său perpetuu, se aplică, vânzărilor făcute prin adjudecare publică, ca și vânzărilor voluntare, obligația de predare fiind aceeași și într’un eaz și în altul ț¹). Reyulele relative. In predarea cuprinsului și intinderei lu- crului vândut. Art. 1326.— A âazătornl este dator să predea cuprinsul lu- cra lui vândut în măsura determinată prin contract, însă tu modificările mai jos arătate. (Art. 1327 urm. C. civ. Art. Itilt; C. fr.) (-). In regulă generală, vânzătorul trebue să predea lucrul vândut în cuprinsul și întinderea arătată în contract, pen- trucă prețul a trebuit să fie determinat în vederea acestui cuprins și a acestei întinderi. A spune, așa precum zice art. 1326, că vânzătorul este obligat a preda cuprinsul lu- crului vândut în măsura determinată prin contract, este în adevăr, a-1 obligă a predă lucrul așa cum l-a vândut, adecă, a-și îndeplini în mod exact și complect, obligația sa. Art. 1326 nu este, deci, decât aplicarea unui principiu general în materie de contracte; de unde rezultă eă obligația de a preda cuprinsul lucrului vândut nu este impusă vânză- torului de cât atunci când cuprinsul a. fost anume pus în contract, cu intențiunea de a dă cumpărătorului dreptul dr a-1 cere. Deci, dacă en toată arătarea cuprinsului lu- crului, sar constată că lucrul a fost vândut independent de cuprinsul sau întinderea lui, ceea ce ar constitui o vânzare cu grămada țen Woc\ vânzătorul n’ar fi ogligat a preda cumprinsul lucrului, și vice-versa, cumpărătorul n’ar fi obligat a plăti un supliment de preț pentru excedentul cuprinsului (D. Principiul pus de art. 1326 s.j aplică fără nici-o di- Acuitate la lucrurile mobile, pentrucă de câteori este vorba uie. de lucruri care urmează a fi numărate, cântărite sau mă- surate, vânzătorul poate întotdeauna să predea cantitatea promisă; pe când în materie de imobile, vânzătorul nu poate < j Giiillouard, 1, 238. U. Angers, L). P. 77, 2. 71). i-i Cpr. L. 40, § 2, Dig, De eontraltenda emptione, 18. 1. u i Cpr. Pothier, Denie, III. 256: Duvergier, Idem, I, 281, p. 341. 250 OOD.Civ.—CARTEA Ill.-rn . V.-CAPIT. IV.-S-a II.—ART. 1326-1329 Aplic, art. 1326 la imobile. să deă imobilul decât în întinderea ce are, fie ea mai mare sau mai mică decât acea promisă ț¹). In privința imobilelor, e] sufere însă oarecare modi- ficări pentru-că în materie de vânzări imobiliare, mai cu samă în privința pământului, pe care legiuitorul l'a avut în vedere, cele de mai multe-ori cumpărătorul nu contrac- tează de cât în vederea, cuprinsului și întinderei pământu- lui vândut ²). Legiuitorul, în art. 1327 urm., reglementează conseeințile care ar putea să resulte, într’o vânzare, din eroarea asupra întinderei imobilului vândut. Art. 1327.—Dacă vânzarea unui imobil s’a făcut cu arătare de cuprinsul său s), și pe atât măsura, vânzătorul este dator să predea cumpărătorului, dacă acesta cere, cuprinsul arătat în contract. Neputând, sau cumpărătorul necerând, vânzătorul este dator să sufere o scădere proporțională din preț. ( Art. 1326. 1328 urm., 1347 urm. Art. 1617 C. fr.)(⁴). Art. 1328.— Dacă, din contra, în cașul art. precedent, s’ar găsi că cuprinsul lucrului e mai mare de cât acel arătat în contract, cumpărătorul poate sau a complini prețul după numărul masu- rilor aflate, sau, dacă excedentul cuprinsului aflat se ridica la o a doua-zecea parte a cuprinsului declarat în contract, a strica, vânzarea. (Art. 1327, 1329, 1334 C. civ. Art. 1618 C. fr.). Art. 1329. -In toate cașurile de vânzare făcută alt-fel de cât pe atât măsura, fie vânzarea de un corp cert și limitat"), O Cpr. Guillouard, Vente, T, 255; Troplong, Idem, I, 325: Pand. fr., v° Vente, 1458; Pardessus, Cours de droit commercial, JT 285, p. . . . (ed. a 6-a). Laurent, XXIV, 188, etc. (²) Zicem că aceasta se va întâmpla cele de mai multe ori, căci se poate foarte bine întâmpla, ea părțile să aprecieze prin alte împrejurări valoarea imobilelor vândute. Părțile au arătat, de exemplu : numele, situația, vecinătatea lor, etc., fără a zice nimic despre întinderea lor. Se înțelege că. in asemenea cașuri, art. 1327 urm. nu sunt aplicabile. Baudry et Saignet, op. cil., 326. Duranton. XVI, 220. (s) Prin cuprinsul imobilului vândut se înțelege aci întinderea sa super ficiară; de unde resnltă că art. 1327 urm. nu au in ve- dere de cât vânzările de pământ. C) Cpr. L. 51, De contrahenda emptione, 18. 1;—L. 13, § 14, Dig., De actionibus empti el venditi, 19. 1. (") Prin un corp cert și limitat, legiuitorul înțelege: un imobil determinat, iar prin expresiile: „fonduri destinate și sepa- rate“, mai multe fonduri determinate. Cpr. Acollas, IlL p. 277, nota 2. 251 CUPRINSUL ȘIÎ.XTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT.ART.-1330-1334și 1327. fie de mai multe fonduri distincte și separate, fie concepută cu expresiunea măsurei înaintea desemnărei obiectului, sau din contra, nici vânzătorul nu are drept la adaos dc preț pentru excedent, nici cumpărătorul, la scădere pentru lipsă, de cât în cașul când excedentul sau lipsa prețuește o a doua-zecea parte din prețul total al vânzărei (')- (Art. 1327 urm., 1330, 1333 C. civ. Art, 1619 C. fr.). Art. 1330. — Dispozițiunile celor trei articole precedente nu se vor aplica dc cât în lipsă dc stipulațiune contrară între părți. (Art. 969, 1327 — 1329 C. civ. Art. in fine. C. fr.). Art. 1331. — Când după art. 1328 și 1329, este caz de a se adăogi prețul pentru excedent de măsură, cumpărătorul are fa- cultatea dea alege; între a strica vânzarea și a împlini prețul. Suplimentul prețului se răspunde cu dobândă, dacă cumpărătorul a păstrat imobilul. (Art. 1328, 1329, 1363 C. civ. Art. 1620 C. fr.). Art. 1332. — In toate cașurile când cumpărătorul are drept de a strica vânzarea, vânzătorul este dator să-i restituiască, deo- sebit dc preț, dacă l-a primit, spesele contractului. (Art. 1328 urm., 1341 C. civ. Art. 1621 C. fr.). Art. 1333 Dacă s’au vândut două fonduri printr’un singur contract, drept un singur preț, eu arătarea de măsura fiecărui, și cuprinsul unuia este mai mic de cât acel declarat, iar al ce- luilalt mai mare, se va face compensația ne între prețul exceden- tului și prețul lipsei, și acțiunea vânzătorului pentru adăogire sau a cumpărătorului pentru scădere de preț va fi supusa regu- lelor mai sus stabilite. (Art. 1327 urm. 0. civ. art. 1623 C. fr.), Art. 1334. — Acțiunea vânzătorului pentru complinirea pre- țului, și a cumpărătorului pentru scăderea prețului, sau pentru stricarea contractului, se prescriu printr’un an din ziua contrac- tului (-). Art. 1328, 1331 C. civ. ;țrt. 1622 C. fr.). Art. 1327 urm., împrumutate în parte de la Pothier (³), regulează întinderea obligației de predare pentru cașurile vânzărei de imobile cu arătarea cuprinsului lor, fără însă a prevedeă toate ipotesele. Mai multe ipotese pot să se presinte în practică. (l) Cpr. L. 38, Pr , Dig., Dc, aclionibus empti et venditi. 19. 1. (-) Textul fr. adaogă: sub pedeaspă de decădere (smts peine de de- cheance) Aceste euvintes’au eliminat din textul nostru ca inutile. CA Pothier, Cente III, 250 urm. — Aeollas (III, p. 277, notai), observă însă că Pothier este, în această privință, mult mai rațional decât Codul. 252 COD. CIV. — CARTEA 111. —Trr. V.— CAP. IV. — S-a. II. -AUT. 1327. Vaiumea unui imobil determinat, cu arătarea inti ml erei sale, pentru un preț pe a tar măsura, fie că s’a a ra- tat, sau nu s’a arătat pre- tul Total. Vom vorbi, mai întăi, despre cașurile în cari întinderea imobilului vândut nu este arătată, cașuri despre cari legea nu vorbește. vfu,zarea Prima ipotesă. — Vânzarea unui imobil determinat, fără Tetei mînnt, arătarea întinderei lui: de exemplu: îți vând cutare moșie fără aiiu~ ₐ mea din județul Iași, cu preț de 2,000,000 lei. In ase- ᵣBᵢ ᵢₜNₜ menea caz, fiind vorba de o vanzare en bloc, per aversa onem, sunt obligat a-ți preda imobilul așa cum se găsește, fără ca contractul să poată fi resiliat din cauza îndinderei mai mare sau mai mică, și fără ca să se poată cere de o parte sau de alta, mărirea sau micșorarea prețului stipulat (l). vânzarea A dona ipotesă. — Vânzarea unui imobil determinat, determinat’ fără arătarea întinderei lui, însă pe atât măsura. De fAra arăta- exemplu: îți vând loeul meu din Iași, strada Muzelor cu iei’ hm’însă 2000 lei metrul patrat: In asemenea caz, prețul fiind fixat i>e atât mă- pentru fiecare metru patrat, nu este cunoscut, pentrucă suⁱa’ nu se arată numărul metrilor vânduți. Vânzarea, în ase- menea caz, fiind condițională, nu va deveni perfectă decât prin măsurarea pământului vândut, și până atunci riscul și pericolul lui va fi pe sama mea (vânzătorj, fiindcă am rămas proprietar până la măsurare (² j. Vânzarea A treia ipotesă. — Vânzarea unui număr oarecare de măsuri de luat dintr’o cantitate mai mare; de exemplu : Iți înăsurî de vând cu 1000 lei metrul pătrat, 100 de metrii diulotul de 1000 '"elnCtX'' metrii ce am în Dobrogea, pe malul mărci. In asemenea caz, mai mare, proprietatea nu se va strămuta decât prin măsurare; până atunci, în adevăr, obiectul vândut nu este determinat, pentru că nu se cunoaște partea din care pământul se va lua. în- tinderea pământului vândut nu poate, în asemenea caz, da loc nici 11 mărirea, nici la micșorarea prețului (³). A patra ipotesă.— Vânzarea unui imobil determinat, (') Guillouard, Vente, T, 258, 259. Mareade, VI, art. 1616, No. 1 și II. Laurent, XXIV, 187. Duvergier, Vente, I, 281. Duranton. XVI, 220. T. Huc, X, 92. (O Cpr. Marcade, Zece cit., No. II, p 235, T. Huc. X, 92. Pla- niol, II, 1457. Baudry et Saignat, Vente, 331, in f ine. Guil- louard, I, 261. Aubry et lîau, IV, §354, p. 362, nota 21.— A ezi însă, în privința riscurilor, Duvergier. A cute. I. 284. 0) Guillouard, I, 260. ilarcade, loco cit., p. 236, No. II, in fine. Baudry et Saignat, op. cit., 331. CUrBINSUL ȘI ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT. ART. 1327 si 1328 . 25 3 cu arătarea întinderei sale, pentru un preț pe atât măsura, fie că s’a arătat sau nu s‘a arătat prețul total. De exemplu: Iți vând via mea dela Nicorești, în întindere de 100 po- goane, cu preț de 10,000 lei pogonul, fie că s’a zis sau nu, că prețul total este de 1,000,000 lei (art. 1327, 1328) (l). In acest caz, întinderea viei vândute are mare însemnătate, căci, după toate probabilitățile, au trebuit să fixeze prețul în raport eu numărul pogoanelor vândute. Diferența între întinderea, declarată și acea predată în realitate produce, deci, efecte rnai mult sau mai puțin energice, după cum ea este în minus sau în plus. Dacă ți-am predat mai puține pogoane decât ți-am ao. 1327. vântul, d-ta ai alegerea: sau de a cere întinderea întreagă, sau, dacă preferi, ori eu nu te pun în posesiunea numărului de pogoane vândute, de a cere o scădere proporțională din preț (art. 1327), D-ta nu vei putea însă, din această causă cere reziiiarea contractului, conform art. 1021, afară de cașul când sar stabili că n’ai fi cumpărat via. dacă ai fi cunoscut întinderea ei reală; cândi, de exemplu, pământul ce-ți predau n’ar putea servi la destinația în vederea căreia ai făcut cumpărătura (²). Dacă, din contra, ți-am predat mai multe pogoane de Art. ui2$. cât ți-am vândut, d-ta îmi datorești un supliment de preț, proporțional eu numărul pogoanelor ce via are mai mult de cât «a prevăzut în contract; căci alt-fel, ai primi fără (’) Împrejurarea ea imobilul a fost vândut cu arătarea întin- dere! sale și pe atât măsura, nu împedieă vânzarea de a li imediat perfectă., atât în privința riscurilor cât și a trans- mitere! proprietăței, numai prețul putând, în asemenea caz, să sufere oarecare modificări, atunci când arătarea întinderei făcută de vânzător ar fi inexactă. Cpr. Baudry et Saignat, 331. Troplong, 1, 329. Duvergier, 1, 287. Marcade, â I, art. 1617, 1618, No. HI —Contră: Duranton, XVT, 22(5. O Thiry, III, 561. Guillouard, Vente, I, 277. Duvergier, I, 286. Duranton, XVI, 223. Laurent, XXII, 101. Marcad,, VI. art. 1617, 1618, No. 11, p. 239. Aubry et Rau, IV. S 354, p. 366, text și nota 30. Arntz, III, 985. Baudry, III, 525, in fine. Baudry et Saignat. lente- 330. Acollas, III, p. 278. Mourlon. 111,558. Planiol, II, 1459. T. Huc, X, 94. C. Orh'ans, I). P. 95. 2. 417.—Contră: Troplong. Vente, I, 330, 331. 25i COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAP. IV. -S-a JI.—ART. 1328, 1325. nici-o plată un număr de pogoane care ar întrece pe a- cel arătat în contract. Dacă însi excedentul întinderei aflate este cu a doua- zeeea parte mai mare de cât întinderea declarata în contract, d-ta ai alegerea: sau de a plăti suplimentul pre- țului, sau, dacă nu vrei ori nu poți să-l plătești, de a te desista de la contract, adecă de a cere desființarea lui. A- ceasta a doua-zecea parte nu se iea în considerație de cât în privința resoluțiunei contractului; de unde resultă că dacă excedentul întinderei este mai mic de cât a doua- zecea parte, cumpărătorul nu va fi în drept a cere resili- area contractului, art. 1328 ne dând acest drept de cât atunci când excedentul este de a doua-zecea parte, sau mai mare. Cumpărătorul va plăti însă și în asemenea caz un supliment de preț, proporțional întinderei care întrece pe acea arătată în contract, pentru-că vânzarea fiind fă- cută pe atât măsura, prețul trebue să fie proporțional cu numărul măsurilor predate (*). Ce trebue Măsurarea va cuprinde tot ce s’a vîndut, dar- nimic să cuprindă ₘᵤ]ₜ> Ast-fel, ea va cuprinde jumătate din zidurile, gardurile și șanțurile comune, precum și totalitatea acelor care fac parte integrantă din acel imobil; nu vor fi însă cuprinse zidurile, gardurile și șanțurile care aparțin veci- nilor, drumurile publice și fluviile care traversează fon- dul vândut (²). Aluviune. Aluviunea formată înainte de vânzare pe malul fon- dului vîndut, fiind un accesoriu a acestui fond (art. 1325), va fi neapărat cuprinsă în măsurătoare (®). Cât pentru aluviunea care s’ar fi format în urma vîn- zărei, însă înainte de predare, ea aparținând cumpărăto- (’) Baudry et Saignat, Vente, 329. Baudry, III, 525. Guillou- ard, I, 263. T. Huc, X, 95. Duvergier, I, 285. Laurent, XXIV, 192. Duranton, XVI, 224. Troplong, I, 336. Colmet de Santerre, VII, 51 bis Aubry et Rau, IV, § 25.4, p. 364, 365, text și nota 23. Vigie, III, 717. Mourlon, III, 557.— Contră: Marcadâ, VI, art. 1617, 1618, No I. (²) Cpr. Pothier, Vente, III, 251 urm. Guillouard, I, 269. Bau- dry et Saignat, 336. Duvergier, I, 236. Troplong, I, 332. (b Baudry et Saignat, 336. Guillouard, I, 270.—-Vezi însă Laurent, VI, 295. Vezi și supră, p. 652. ■CUPRINSUL ȘI ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT—ART. 1329, 1331. 255 ruiui, în basa art. 495, nu va fi măsurată, pentru că nu ■exista în momentul când fondul a fost vândut (¹). Cheltuelile măsurărei imobilului vândut sunt în sarcina vinzătorului (art. 1317) (²). A cineea ipotesă. — Vânzarea unui imobil sm a mai Art. 1329. multor imobile determinate, cu arătarea întinderei lor. însă pentru un preț unic, iar nu pe atât măsura. De exemplu: Iți vând via mea din Nicorești, în cuprindere de 100 po- goane, cu 1,000,000 ici. In acest caz, nu se ține socoteală de deficitul,. nici de excedentul întinderei care n’ar întrece a doua-zecea parte din valoarea imobilului sau a imobile- lor vândute, fiind-că prețul n’a fost determinat după măsură, ci en bloc. Îndată, însă, ce diferența de întindere în minus sau în plus este de a doua-zecea parte, sau mai mare din prețul total al vînzărei părțile sunt presupuse a fi în- țeles ea prețul să fie redus sau mărit (art. 1329). Art. 1329 se aplică și vînzărilor silite (⁴). Vinari dlite. De câte-ori este loc de a se mări prețul pentru un Art. 1331. excedent de măsură, excedent care, după art.^ 1529, trebue să fie cel puțin de a doua-zecea parte din prețul total al vânzărei, cumpărătorul are alegerea: sau de a cere restlia- rea vînzărei, sau de a păstra imobilul, plătind suplimen- tul prețului cu dobânda lui (art. 1331). Dacă, in loc de mărirea prețului, este din contra loc la micșorarea lui, din causa unui deficit, care este de a doua-zecea parte, cumpărătorul nu va putea, în prin- cipiu, sâ se desiste dela vânzare, afară de cașul când el ar fi cumpărat imobilul pentru o anume destinație cunoscută de vânzător, Ia care acest imobil nu poate servi, din cauza lipsei întinderei arătate (⁵): (‘) Vezi autorii citați în nota precedentă. (“) Vezi supră, p. 640, nota 1. Cpr. Guillouard, I, 271, Trop- long, I, 334, 345. (!) Este de observat că, în art. 1329, diferența de a doua-zecea parte se calculează după prețul total al vînzărei, iar nu după întinderea declarată în contract, ca în cașul art. 1328. Vezi motivele acestei deosebiri în Thiry, III, 562 și în Troplong, Vente, I, 343. (*) Cas. rom. Bulet. S-a I, anul 1870, p. 1. (") Mourlon, III, 563. Vezi și supră, p. 658, text și nota 3. 256 COD. CIV.—CAR. Il 1. —TIT. VCAPIT. IV. -S-a II. —A KT. 1330. 1332. 1333. Art. 1333. Se poate întâmpla ea mai multe fonduri deosebite și separate să fie vândute împreună pentru un preț unic, cu arătarea întinderei fiecăruia din ele. De exemplu : iți vând, prin unul și același contract, fondul A de 100 pogoane și fondul B de 200 pogoane, ambele cu prețul de 150,009 lei. în asemenea caz, ne existând decât un singur preț, nu există decât o singură vânzare ț¹). Pentru acest caz, art. 1333 decide că dacă există deficit în unul din fonduri și excedent în celalalt, se stabilește o compensație între excedent și deficit, și în urmă, acțiunea în supliment sau în mișeșorarea prețului are loc după re- gulele mai sus expuse. Această regulă s’ar aplica, după unii, nu numai în cazul când vânzarea s’ar fi făcut pentru un preț en bloc, dar și în cazul in care vânzarea mai multor fonduri s’ar face cu un preț pe atât măsura, art. 13271 p)- Art. 1332. Trebue să observăm că în toate cazurile în care cum- părătorul usează de facultatea de a resilia vânzarea, vânză- torul trebue să-i restitue, pe lângă preț, dacă ]-a primit, spesele contractului (art. 1332), și la. nevoe, chiar daune. Vânzătorul este, în adevăr, în eulpă că nu s’a asigurat des- pre întinderea imobilului ce a vândut și cumpărătorul nu trebue să sufere de eroarea în care l-a indus vânzătorul. Art. 1330. Părțile potsă deroagedela regulele prevăzute în art 1327 urm. Aceasta resultă, pe de o parte, din principiul libertăței convențiilor (art. 969), iar pe de alta, din art. 1330. Convenția derogatorie a părților n’are nevoe de a fi expresă; ea poate fi și tacită, judecătorii putând s’o de- ducă din diversele clătise ale actului (³). In caz de îndoială, ei vor aplică însă art. 1327 urm., care constitue dreptul comun. Astfel, cuvântul aproximativ sau circa (environ) ce (l) Deci, dacă un preț deosebit ar fi fost hotărît pentiu fiecare fond, ar există atâtea vânzări câte fonduri și prețuri și, în asemenea caz, se vor aplică fiecăreia din aceste vânzări, după împrejurări, regulele mai sus expuse. Thiry, III, 563. Baudrv et Saignat, Vente, nota 1. Troplong, I, 354, in fine. ț²) Marcadă, VL art. 1623, No. II, p. 250 urm. Vezi și Du- vergier, Vente, I, 295. — Contrâ: Acollas, III, p. 281. Trop- long, I, 356, p. 459, nota 2. (a) Cas. rom. C. judieiaf din 1901, No. 52 Cas. fr. D. P. 66. 1. 165. Sirey, 06. 1. 171. Baudrv et Saignat, Vente, 344. CUPRINSUL ȘT ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT.—ART. 1334. 257 părțile ar fi adaos înainte sau după arătarea întinderei imobilului vândut, n’ar constitui o derogare dela regulele prescrise de art. 1327 urm^¹). Dispozițiile art. 1327 urm. se aplică la orice vânzări în genere, la acele silite ca și la acele voluntare (²). Pentruca proprietatea să nu rămână în incertitudine, legea voește ca acțiunile în supliment sau în micșorare de preț, ca și acele în resiliarea vânzărei, să fie introduse într’un termen scurt, adecă, într'un an din ziua contractului (art. 1334) (³), fie că cererea a fost introdusă pe cale de acțiune principală, fie pe cale de excepțiune (⁴). Această prescripție scurtă curge și în contra minorilor, interzișilor, și femeilor măritate (argument din art. 1376, 1908) (⁵). Vezi nota 5, pag. 258. Vânzări silite. Art. 1334. (') Cpr. Pothier. Cente, III, 354. Baudry et Saignat, Zoco cit., Trop- long, I, 340. Duvergier, I. 299. Guillouard, I, 291, 293. Au- brv et Bau, IV, § 354, p. 367.— Contră: Duranton, XVI, 229. Dacă însă s’ar fi vândut unul sau mai multe imobile eu arătarea întinderei lor, însă eu adăogirea ca nu se garan- tează această întindere, orice diferență de întindere, fie în minus fie în plus, nu dă loc nici la micșorarea, nici la mă- rirea prețului: asemenea clausă având de scop de a deroga dela art. 1327, urm. Aubrv et Bau, loco cit. Marcadd, VI, art. 1623, No. III. Duvergier, I, 305. Troplong, I, 341. Guillouard, I, 299. Laureat, XXIV, 199. Masse-Verge, IV, § 683, p. 290, nota 32. Trib. Oran, Pand. Period. 1901. 2. 260. Cas. fr. D. P. 68. 1. 485. Mărirea sau micșorarea prețului n’ar avea loc decât atunci când vânzarea ar fi fost făcută pe atât măsura; de exemplu : Iți vând, fără garanția întinderei, 100 metri patrați din cutare teren, cu 1000 lei in. p. Efectul clausei de negaranție ar fi, în asemenea caz, de a lipsi numai pe cumpărător de a cere resiliarea contractului, în eazul unui excedent de în- tindere. Cpr. Baudry et Saignat, 343. Laurent, loco cit. (²) Cpr. Cas. rom. Bulet. 1870, p. 1. C. Nîmes și Agen, D. P- 52. 2. 269. S., 53. 2. 339 și 587. D. P. 53. 2. 69. Baudry et Saignat, 345. Guillouard, I. 272. Laurent, XXIV, 198. Du- vergier, I, 300. Aubry et Bau. IV, § 354, p. 367, text și nota 31. — Contră: Troplong, Vente, I, 345, p. 447, nota 1. (³) Daeă părțile au fixat ziua în care măsurarea trebue să se facă, termenul de un an nu va începe a curge decât din acea zi. Cpr. T. Huc. X. 99. Guillouard, I, 282. Duvergier, I, 301. Du- ranton, XVI, 238. Aubry et Bau, IV, § 354. p. 368, nota 36. (⁴) Cpr. C. București, Dreptul din 1883, No. 81. (84800), 58197 17 258 COD. CIV.-CART. III.—TIT. V.-CAP, IV. — S-a II. —ART. 1334. Termenul de un an se aplică în toate cașurile, fie că părțile au rămas în termenii art. 1327 urm., fie că ele au modificat prin convenția lor disposițiile legei, motivele seurtărei termenului acțiunei fiind aceleași și într’un caz și în altul (’). Și acțiunea prin care cumpărătorul cere o scădere proporțională din preț, în cașul art. 1327, adecă, când se predă de vânzător o întindere mai mică de cât acea pro- misă este supusă tot prescripției de un an (²). Cazurile in Termenul de un an, statornicit de art. 1334 curge din ziua perfecțiune! contractului (³), afară de cazul când an este in- părțile ar fi fixat o zi pentru măsurarea imobilului, în aplicabil. ₑₐᵣₑ țₑᵣₘₑₙᵤ] de un an va începe a curge din această zi (⁴). Neapiiciirea Art. 1334 nu se aplică, de asemenea, vânzărilor ino- vânzăriior biliare, de exemplu: la vânzarea unei păduri spre a fi tă- mobiiiare iată. Acțiunea pentru excedent sau deficit, în cât privește predarea mobilelor, se prescrie deci prin 30 de ani, ceea ce, în treacăt fie zis, nu sa prea explică (⁵). (Nota p. 257). (’) Thiry, III, 566. Guillouard, I, 283. Troplong, I, 349. Bau- dry et Saignat, 339. Baudry, III, 529. Duranton, XVI, 237. Aubry et Bau, IV, § 354, p. 368. Mareade, VI, art. 1619- 1622, No. V, P. 247. Planiol, II, 1460. T. Hue, X, 100. Arntz, III, 991.—Vezi însă Laurent, XXIV, 202. (') Guillouard, Vente, I, 284. Duvergier, I, 303. Troplong, I, 350, Baudry et Saignat, 339. Aubry et Hau, IV, § 354, p. 368, text șî nota 37. Vazeille, Prescription, II, 727, p, 365 urni. (ed. din 1832). Acollas, III, p. 280, Mourlon, III, 566. (²) Cpr. Cas. rom. C. București și Trib. Ilfov, Bulct. 1887. p. 667. Dreptul din 1887, No. 67, și din 1881, No. 70—Contră: Cas. rom. Bulet. 1881, p. 524 (care aplică în specie pres- cripția de trei-zeci de ani). (⁸) Aubry et Bau, loco supră cit., nota 25; Pand fr., cit-, 1548; Baudry et Saignat, Vente, 340; Guillourad. Idem I, 232; Duvergier, Idem, 1,301, p 362; Duranton, XVI, 238, Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1622 No. 26. —- Contră: Arntz. III, 991. (⁴) Cpr. Arntz, III, 991; Pand. fr., cit., 1546; Aubry et Bau, V, § 354, p. 75, text ș: nota 36; T. Huc, X, 99; Laurent, XXIV, 201; Guillouard, Vente, T, 281; Colmet de Santerre, VII, 55, etc. (ⁿ) Cpr, T, Huc, X, 99, în fine. Arntz, III, 992. Laurent XXIV, 206. Duvergier, Vente, I, 304. Guillouard, I, 288, CUPRINSUL Șl ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂND.-----------ART. 1331 ți 1335. 259 In fine, se decide de unii câ termenul de un an, fixat Scurtarea de art, 1334 ar putea fi scurtat și chiar prelungit, prin terX- convenția părților f¹). nuiuî de Această soluție este însă general mente, și cu drept cuvânt, respinsă, pentrucă orice prescripție este de ordine publică, și părțile nu pot modifică condițiile ei. In acest sens art. 1838 dispune că nu se poate renunța la pres- cripție decât după împlinirea ei. Părțile ar puteă, deci, să renunțe la beneficiile decăderei stabilite de art. 1334, în urma îndeplinire! ei, fără însă ca ele să poată de mai înainte prelungi termenul statornicit de acest text (²). Despre riscul și pericolul lucrului vândut (³). Art. 1335.—Pericolul total sau parțial al lucrului vândut, mai înainte de predare se judecă după regalele generale ale obli- gațiilor, convenționale (Art. 971 in fine 995, 1018, 1074 § 2, 1102, 1156, 1295 § 1, 1299, 1300, 1358, 1469 § ultim C. civil, Art. 66 Q. com. Art. 1624 C. frj. ----- ------ JCU Cluj / Central University Library Cluj Troplong, 1. 352. Aubry et Rau, IV, § 344, in fine, p. 369. Thiry, 111, 566. Duranton, XVI, 241. (’) Cpr. Baudry et Saignat, in fine. VigiA III, 721. ț²) Cpr. Laurent, XXIV, 205. Colmet de Santerre, VII, 55 bis. Mourlon. III, 567, Aubry et Rau, IV, § 354, p. 368. Trop- long, I, 351. Asupra chestiunei de a se ști daca părțile pot, în genere, stipula o prescripție mai lungă decât acea statornicită de lege (chestie controversată), vezi tom. VII al Coment. noastre. Art. 1502 di codul austriac oprește de a se prelungi ter- menul prescripției, iar art. 1972 din codul Calimach de a se scurta acest termen (*). •(*) Iată în adevăr, cum se exprimă textul menționat (1502) din codul austriac (nltîmnl din acest cod): ₙO&r V^rja^rung kannwederim vuraus enUagt, kann ein Uingere Verjiikrungxfrvd, td* durch die Geaelze beslvmtnt iști bedungen merden'*. In loc de a reproduce această dispoziție, art. 1972 din cod.nl Calimach are următoarea c* prindere: „Nimeni nu poate să se lepede de prescripție la alcătuire, nici facă vreo alcătuire, pentru un termen mai ^curt al ei, decât acea hotăra.ă de lege*» (³) Prin risc (perictdum), risco-pencol (art. 971) sau pericol (art. 1335) se înțelege perderea sau deteriorarea care pro- vine dintr'un caz fortuit sau forță majoră (vis divina, vis major), într’un cuvânt, orice accident fortuit care atinge lu- crul ce face obiectul unei obligații. Prin, urmare, nu trebue să confundăm riscul sau pericolul cu culpa, care nu este o întâmplare fortuita, ci provine dintr’un fapt imputabil unei persoane (art. 110Z). Teoria culpelor și a responsabilități 260 COD. CI V.—CAET. III.—TIT. V.—CAPIT. IV.-S-aII.—AET. 86 C. COM., 1335 Art. 66 C. Art. 66 C. COm. — Avariile întâmplate în timpul călătoriei com. reziliază contractul, dacă mărfurile sunt până într’atât deteriorate, în cât nu mai pot servi la întrebuințarea pentru care fuseseră, destinate. In orice alt caz, cumpărătorul este dator să primească măr- furile în starea în care se vor află la sosire, însă cu o potrivită scădere de preț. (Art. 654 urm. C., com. Art. 1018, 1156, 1335, C. civ. Art. 66. C. com. ital.) ț¹). Art. 1335 din codul civil ne trimete, în privința ris- curilor, la principiile generale ale obligațiilor, pe care le cunoaștem din volumele noastre anterioare. Aceste regule sunt în adevăr, prevăzute în partea finală a art. 971; în art. 1074 § 2 și în art. 1156 din codul civil(²). ce ea atrage, se deosebește deci de teoria riscurilor. Cpr.. Beudant, Contrats et obligations, 407, p. 239. Vezi și tom. V al Coment. noastre, p. 186. (’) Codul fr. are în această privință, următoarea dispoziție: „La marchandise sortie du magasin du vendeur ou de l’ex- pediteur, voyage, s’il n’y a convention contraire, aux risques et perils de celui ă qui elle appartient, sans recours contre le commissionnaire et le voiturier chargds du transport". Vezi asupra acestui text, Lyon-Caen et. Itenault. Tr. de droit eommercial, III, 602, p. 87; 605 și 606, pag. 434 urm.: Boistel, Precis de droit commercial, No. 451, p. 308 și No. 565, p. 395 (ed. a 3-a); Masse, Le droit commercial dans 8&s rapports avec le droit des gens et le droit civil, XX, III, 1599, p. 187 (ed. a 3-a). — S’a decis că vânzătorul însărcinat de cumpărător de a-i expedia marfa cumpărată este respon- sabil de culpa comisă în executarea acestui mandat, precum ar fi, de exemplu, faptul că el a exepediat în timp de iarnă, cartofile cumpărate, fără a luă măsurile necesare pentrucă chiar în caz când marfa călătorește pe riscul și pericolul destinatarului. Trib, civil din Hazebrouck, D. P. 1913. 2. pag. 278. Soluția de mai sus se explică prin împrejurarea că, în specie, vânzătorul primise mandatul de a expedia marfa cumpărătorului. Este deci just ca el să fie responsabil de culpa comisă în executarea acestui mandat. Deși vânzătorul nu răspunde de pierderea mărfci, survenită în urma predărei, zice Curtea din Caen, totuși el trebue sa sufere această pier- dere, în calitate de mandatar, atunci când el s’a însărcinat eu expediția și marfa a pierit prin culpa sa sau prin aceea a substituitului lui. D. P. 45. 4. 519, No. 6. (²) Vezi, în privința risco-pericolului lucrului vândut, tom. 4. al Coment. noastre, p. 185 urm.; supră, pag. 14, nota 3, precum și p. 223 urm. (art. 1299, 1300 C. civil), iar în pri- CUPRINSUL ȘI ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂND. 261 După aceste regule, de câte ori vânzarea are de obiect Vânzarea, un corp cert și determinate¹), cumpărătorul devine proprie- tarul lucrului cumpărat din momentul contractului, prin simplul efect al consimțimântului chiar dacă acest lucru se găsește în mâna vânzătorului (art. 971, 1295 § 1, 1300 O. civil) (²), legea nefâcând excepție dela această regulă de- cât în privința creanțelor (art. 1393) și a imobilelor (art. 1295 § 2 și 723 Pr. civ). El sufere deci, din acest moment riscurile, conform regalei rest perit domino. Prin urmare, de câte ori lucrul vândut a perit prin caz fortuit în inter- valul de timp strecurat între contract și predarea lucrului, cumpărătorul va trebui să plătească prețul acestui lucru, vința teoriei culpelor, vezi tom. VI, p. 305 urm. Mai vezi, asupra teoriei riscurilor, Ein. Antonescu. Scrieri juridice, p. 227 urm.; iar în special asupra art. 1335 (1624 C. fr.), dez- voltările foarte complecte, date de Troplong (Veute, I, No. 357 urm., p. 462-501. In cât privește teoria riscurilor în dreptul roman, vezi AVindschcid, Lchrbuch des Paudekten- reckts, II, § 390, p. 616 urm. (ed. Kipp din 1910). S’a decis că, deși art. 971 și 1295 § 1 din codul civil pun riscurile lucrului cumpărat în sarcina cumpărătorului, totuși aceasta lasă a se presupune că vânzarea este existentă, iar nu o vânzare reziliată din cauză că vânzătorul nu și-a executat obligația predărei. Cas. rom. Bult. 1912, p. 616. Ț) In cât privește chestiunea de a se ști când un lucru este cert și determinat în individualitatea sa, vezi supra p. 14, nota 4. i-) Din cele mai sus expuse rezultă că lucrul vândut. încetând de a fi gajul creditorilor vânzătorului, spre a deveni gajul creditorilor cumpărătorului, aceștia pot să-1 urmărească și să-l sechestreze în magaziile vânzătorului, ca fiind proprietatea debitorului lor. Această regula fiind însă mărginită prin principiul liberii circulații mărfurilor, terțiul care a dobândit, de bună credință, proprietatea sau un alt drept real asupra, lucrului vândut, a devenit proprietarul acestui lucru prin prescripția instantanee (art. 1909 C. civil). Prin urinare, daca lucrul vândut și rămas în păstrarea vânzătorului până la predare este vândut sau constituit ca drept real unei alte per- soane, de către vânzătorul necredincios, noul cumpărător sau creditor amanetai- dobândește proprietatea acestui lucru sau dreptul de amanet asupra lui, în detrimentul primului cum- părător, fraudat astfel în drepturile sale (art. 972 și 1903 C. civil). Cesare Vivante, Tratlato di diritto commcrc'udc, IV, 1626, p. 139 (cd. 3-a). 262 COD. C1V.— CARTEA Uf.-TIT. V. — CaPIT.IV.— S-a II. afară de cazul când pierderea lui ar fi datorită culpei vân- zătorului, sau lucrul ar fi pierit în urma punerei sale în întârziere de a predă lucrul, dacă el nu dovedește că lucrul ar fi pierit și în mâna cumpărătorului (art. 995, 1156 §2 (f). Deci, dacă, vânzătorul a căzut în stare de faliment, înainte de predarea lucrului vândut, cumpărătorul, care a devenit proprietar, va putea să revendice lucrul cumpărat de el, fără a reveni la masa falimentului, împreună cu cre- ditorii vânzătorului (²). întârzierea (mora) debitorului este deci asimilată cul- pei sale, și aceasta cu drept cuvânt, pentrucă faptul de a nu se conformă obligației sale, în urma punerei în întârziere, constitue o culpă din partea debitorului (în specie, vânză- torul) (³). Qui in mora est, culpa non vocat, sau, după eum se exprimă o lege din Digestie; Morisque sua mora nocet (⁴), Vânzarea Cele ₘₐi ₐᵤₛ eXpUse sunt aplicabile numai atunci când unui obiect . , , ? ¹ . • x * • x determinat in vânzarea cere de obiect un eorp eert și determinat, căci de genere, câteori ea cere de obiect un lucru determinat numai in genere, cumpărătorul nedevenind proprietar decât prin pre- dare, riscurile sunt, până la predare, în sarcina vânză- torului (⁵). Apoi, mai este de observat că, deși riscul și pericolul lucrului cumpărat privește, în principiu, pe cumpărător, totuși art. 1300 din codul civil pune acest risc în sarcina vânzătorului până la cântărirea, numărarea sau măsurarea lucrurilor care n’au fost vândute cu grămada (°). (’) Pand. fr., v’ Vente, 1573; Beudant, Contratu et Obligatwns, 411. în f ine, p. 241. Cpr. C. Cacn, D. P. 1903. 2. 111. (²) Thaller, Tr. element de droit commercial, 1008. p. 511 (ed. a 4-a, 1910). (³) Cpr. MarcatU, IV, 589. (⁴) L. 173 § 2, Dig., De diversis regidis juris antiqui, 50, 17. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 193, text și n. 2 și tom. IX, p. 236. (5) Pand. fr., a¹ cit., 1577; Duranton, XVI, 210. (®) Vezi supră, p. 14, nota 3 și p. 230. Cpr. Aubry et Bau, § 349, p. 20, 21 (ed. a 5-a); Masse, Le droit commercial dans ses rapports avec le droit de-s gens et Ic. droit civil, III, 1622, p. 215 (ed. a 3-a). Dc câteori lucrul vândut nu se găsește însă de față, ci urmează, a fi expediat cumpărătorului, numărarea, cântărirea CUPR1NSULȘI ÎNTINDEREA LUCRULUI VÂNDUT. 263 S’a decis însă că de câteori lucrul vândut a fost indi- vidualizat ca un corp cert și determinat, precum ar fi, de exemplu, atunci când s’ar fi vândut productele câte vor eși dintr’un anumit număr de pătule, vânzarea este perfectă, independent de măsurătoare, și proprietatea, împreună cu riscurile, trec Ia cumpărător din chiar momentul vânză- rei (*). In vânzările făcute sub o condiție suspensivă, riscul Vânzările sub și prisosul lucrului vândut este în sarcina vânzătorului/⁰¹¹^¹^"⁵' până la îndeplinirea condiției (²), afară de cazul când s'ar fi stipulat contrariul (art. 1018) (³). In vânzările făcute sub o condiție rezolutorie, riscul și pericolul lucrului vândut este în sarcina vânzătorului sau a cumpărătorului, după cum condiția se îndeplinește sau nu se îndeplinește (⁴). sau măsurarea poate ti făcută de vânzător în contul cum- părătorului și ca mandatar al acestei din urmă, căruia lucrul este expediat. Iu asemenea caz, expedierea individualizând lucrul vândut,, riscurile acestui lucru sunt din acel moment în sarcina cumpărătorului, en și cum ar fi vorba dc expe- dierea unui lucru nedeterminat. Masse, op. și loco supră cit. (') (1. București. Dreptul din 1909, No. 15, p. 115. (²) Duranton, XV I, 243; Baudry et Barde, ()hli<)., II, 852, urm.; Massă, Le droit commcrcial dans les rapports ave.c le droit des gena et le. droit civil, III, 1621, p. 214 (ed. a 3-a),etc.; Vezi și supră, p. 169. Motivul acestei soluții este că, în vânzările supuse unei condiții suspensive, cumpărătorul nu devine proprietar decât la îndeplinirea condiției. Aceasta se va întâmpla, de exemplu, atunci când vânzarea nu are de obiect un corp cert și determinat, ei un lucru determinat numai în specia sau calitatea sa. In asemenea caz, vânzarea devenind perfectă, numai atunci când alegerea făcută de cumpărător sau expediția unui lucru dc specia și calitatea lucrului vândut, făcută de vânzător, va individualiza lucrul vândut, numai atunci riscurile, vor trece la cumpărător. Masse, loco supră, cit. Vezi și supră pag. . . (⁸) Este deci validă convenția prin care părțile pun, pendente conditione, riscul lucrului vândut în sarcina cumpărătorului. Gașca, Tr. dela compravendlta, II, 843, in fine, p. 39. ^Si in venditione condiționali hoc ipsum convenisset ut rea periculo emptoris servaretur, puto parfum vaierc‘. (L. 10, De periculo et commodo rei venditae, 18. 6). (*) Cpr. Duranton, XVI, 244. Vezi și supră, pag. 171. 264 COD. CIV.--CARTEA III.—TIT. V.— CAPIT. IV.—S-» II. invocarea, ea- Vânzătorul care invoacă cazul fortuit, trebue să-l do- d^vânXor¹ vedeaseă, conform regulei cunoscute: Actori incubat pro- batio (art. 1156 § 3 și 1169), rămânând ea cumpărătorul să-și dovedească, conform principiilor dreptului comun, ale- gația sa, atunci când el ar pretinde că cazul fortuit propus de vânzător este rezultatul culpei acestui din urmă. ț¹). Riscurile Ne-a mai rămas de zis câteva cuvinte cu privire la lucrurilor, care, după obiceiu, se gustă înainte de a se cumpăni, precum: vinul, oloiul, ete. (Art. 1301). In privința acestor lucruri, riscul lor nu este în sarcina cum- părătorului, fiindcă nu se știe până la gustarea și agrearea lor, dacă el va deveni proprietar (²). Cu toate acestea, dacă el primește lucrul înainte de a-1 fi gustat și verificat, riscurile trec asupra lui, deși lucrul vândut ar fi rămas în posesiunea vânzătorului. Aceasta se . va întâmplă de câteori cumpărătorul și-a pus marca sa pe poloboacele conținând mărfurile ce el a cumpărat, și pe care eră în drept să le guste și să le verifice si dolium signatum sit ab emptore^}; căci aceasta lasă a se presupune: sau că el a renunțat a gustă marfa cumpărată, sau că el a gustat-o (⁴). Aceeași soluție ar fi admisibilă chiar în lipsa predărei mărfurilor vândute, dacă, din împrejurările în care vânzarea a avut Joc, ar rezultă că cumpărătorul a renunțat la gu- (') Cpr. Duranton, XVI, 242, in fine. Vezi tom. IV ed. I, al Co- ment. noastre p. 357 ți 819, precum și autoritățile citate, acolo. Art. 1808 din codul civil francez face aplicarea acestui prin- cipiu la contractul de bnil â cheptel simple (text eliminat de legiuitorul nostru, împreună cu toate secțiile care se ocupă de acest contract). (-) Vezi supră, explic, art. 1301, pag. 196 text și nota 1. (³) Vezi supră-, pag. 265, nota 3. (⁴) Iată cum se exprimă, în această privință, art. 142 al cutumei din Auxerre: „Et apres le vin vendu, bien et dument rempli pour une fois en presence du marchand et courtier, ne sera tenii le vendeur y fournir apres ni bailler autre remplissage, apres qu’il aura ete marque, mais demeurera des lors au perii et fortune du marchand; suppose qu’il soit ancore en cave et possession dn vendeur". Citație împrumutată dela Masse, op. cit... mai la vale, 1625, p. 216 (ed. a 3-a). CUPRINSUL șl întinderea lucrului vân dut. 265 tarea și verificarea lor. In asemenea caz, vânzarea fiind pură și simplă, nesupusă vreunei condiții, cumpărătorul a de- venit proprietarul mărfurilor vândute și, ca atare, din mo- mentul renunțărei riscurile îl privesc pe el. Această renunțare se presupune mai ales în vânzările Renunțare» comerciale, in eare marfa nu se cumpără spre a fi eonsu- vânzările co- mată de cumpărător, ci spre a fi revândută altora. In ase- mereîaie. menea vânzări, cumpărătorul se poate foarte bine referi la gustul vânzătorului, eare se obligă a-i predă o marfă de bună calitate (loyale et marchande). Calitatea mărfei vân- dute devine atunci o condiție rezolutorie pentru cazul când ea n’ar îndeplini calitățile promise de vânzător. Această condiție va fi, în caz de contestație, verificată de judecători; însă până la îndeplinirea ei, vânzarea este perfectă și ris- curile mărfei privește pe cumpărător (’). Dacă din împrejurări ar rezultă însă că calitatea mărfei vândute trebue să fie gustată și verificată de un terțiu, efectul vânzărei va fi în suspensie până la îndeplinirea acestei condiții, iar riscul până atunci ar privi pe^vânzător (²). Există însă un caz particular în care cumpărătorul e^"¹ îⁿ Ș*' presupus că a renunțat a gusta marfa cumpărată, sub con- când se pre- diția ca ea să fie de bună calitate și în care, prin urmare, supune că . , . J. A • \ 7 . -n eump. a re- riscul privește pe cumpărător, înainte de orice verificare, nunțat a Acesta este cazul când cumpărătorul a dat ordin vânzăto- mi- rului de a-i se trimete o marfă de bună calitate. Marfa nefiind de față spre a fi gustată și cumpărătorul neînsăr- cinând pe nimene cu verificarea ei, este presupus că s’a referit la buna credință a vânzătorului, rezervându-și numai dreptul de a cere rezilierea vânzărei, dacă, în urma verifi- cărei ei, marfa nu va fi găsită bună (³). In fine, trebue să observăm că părțile pot să deroage, prin convenția lor, dela regulile statornicite de lege în pri- vința riscurilor (art. 1156 § 2, 1460, 1461 C. civil), după (') Masse, op. cit. III, 1625, p. 216; Bravard-Veyriercs et De- mangeat, Tr. de droit commercial, II, p. 459 (ed. a 2-a, 1892). Cpr? Laurent, XXIV, 146. (²) Masse, op- .și loco supră cit-, p. 217. O Vezi Masse, loco supră cit., p. 217 și dezvoltările date de acest autor. Vezi și art. 66 din codul eommereial. 266 COD. CIV. “CAUT. III. —TIT. V. — CAP. IV. ~ S'&II. — ABT. 1334, 1335. cum dispune anume Ulpianț¹), î^sâ asemenea clauze, care deplasează responsabilitatea legală, sunt de strictă interpre- tare și nu pot fi admise decât atunci când nu există nicio îndoială asupra existenței lor ( ). Cazul când Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că dacă, în principiu, riscul poate fi ᵥ^ₙzₐᵣₑₐ ᵤₙᵤj cₒᵣₚ cₑᵣt gj determinat pune lucrul vândut jn sarcina Fi ¹ . cump. în riscul și pericolul cumpărătorului, părțile pot, pnntro anume convenție, să pue riscul acestui lucru în sarcina vân- zătorului pentru un timp oarecare, de exemplu până la predarea lui (³). SECȚIUNEA III Despre răspunderea vânzătorului. Ne-am ocupat până acum de prima obligație a vân- zătorului, care consistă în conservarea și predarea lucrului vândut. Animalul pe- rit la vânză- tor înainte de predare. (') ..Si in venditione condiționali, hoc ipsum convenisset, ut res pericuta emptoris servaretur, puto pacum vaiere*. L. 10, Pr. Dig., De periculo et commodo rei vendita:, 18.6. (-) Troplong, Vente, I, 408, și 501, 502, Cpr. Pand. fr.. Vente, 1579; Aubry et Rau, IV, § 308, p. 169 (ed. a 5-a); Masse, op. cit., III. 1623, p. 215 (ed. a 3-a); Baudry et Barde, Oblig., I, 464; Larombi^re. Idem, II, art. 1148, No. 5; Laurent; XXIV, 277; C. Caen și Cas. fr. D. P. 1903. 2. din 1904, Xo. 72, p. 588, ete. Vezi tom. V al Coment.. noastre, p. 192. (³) Cas. fr. (8 Iunie 1804). Pand. Period. 1904. 1. 526. O altă decizie, tot a Curței de casație din Franța, a pus de asemenea, în principiu că, atunci când animalul vândut a perit la vân- zător înainte de a fi predat, și când vânzătorul cere dela cumpărător prețul lui, fără însă a însoți cererea sa de nici o probă, judecătorii, în lipsa oricărui aliniat din care să-și poată forma convingerea, resping cu drept cuvânt cererea vânzătorului, întemeindu-se pe mărturisirea indivizibilă a cumpărătorului, care, atât prin concluziile .sale, eât și prin- tr’o .scrisoare, a declarat că, după intenția comună a părților, riscul și pericolul lucrului vândut a rămas, în specie, până la predare pe seama vânzătorului. Cas. fr. Sirey, 1906. 1. 176. Speța judecată prin această, decizie este mai mult de iapt decât de drept; am citat-o însă, pentrucă la decizia de mai sus se recunoaște că mărturisirea extrajudiciară este indivizibilă ea și cea judiciară. Această chestie este contro- CONSECINȚELE LIPSE! PHEDĂREI LUCRULUI. 267' A doua obligație a vânzătorului consistă în a garanta (') Art. 1313 ?ᵢ pe cumpărător în contra oricărei tulburări și evicțiuni (art. ¹³³⁶ f • 1313, 1336 urm.) (²) și în contra viciilor ascunse ale lucrului vândut. Obligația de garanție își are temeiul ei juridic în obli- gația vânzătorului de a transmite cumpărătorului proprie- tatea lucrului vândut. La ce ar mai servi, în adevăr, pre- darea acestui lucru în manile cumpărătorului, dacă acesta ar puteă fi despoiat de luciul ce a cumpărat? Obligația garanției împiedică deci această despuere și face ca predarea să-și producă efecte definitive. Deaceea, s’a și zis că garan- ția nu este decât o predare care continuă în fiecare zi (³). versată și majoritatea autorilor zic că divizibilitatea sau in- divizibilitatea mărturisire! extrajudiciare este o pură chestie de fapt, judecătorii uefiind obligați a se conformă princi- piului indivizibilitățeî. Vezi tom. VIII, part. I, al eoment. noastre, pag. 335, text și nota 5. (!) Cuvântul garant, dacă este să credem pe Loyseau, vine dela un vechiu cuvânt fr.: garer. care înseamnă a pune în sigu- ranță. Cpr. Troplong, Vente, I, 410. Boileux, op. cit., V. p. 662, nota 4. — Vezi însă Le Seillyer, Successions, III, 1819, care atribue o altă origină cuvântului garanție. (²) Asupra sensului cuvintelor: tulburare și fricțiune, vezi Le Seillyer, op. cit., III, 1832. — Pothier (Vente, ITT, 81) defi- nește foarte bine obligația de garanție pentru evicțiune: „Obli- gația vânzătorului, zice el, nu este complectă prin predarea, lucrului vândut; el mai rămâne încă, în urma acestei pre- dări. obligat de a aparii pe cumpărător contra oricărei evic- țiuni, cu privire la lucrul vândut^. „Posesiunea (astăzi pro- prietatea) nu se consideră ea transmisă de vânzător, zice Pomponius (L. 3, Pr., Dig., aci ion. em.pt i et venditi, 19. 1), de câteori cineva poate s’o iea dela cumpărător". „Hatio possesionis, qw a venditore fieri, debeat, talie est, ut, si quis mm posse-ssionem jurcavocaverit tradita possessio nou intelli- gatuV’. încât privește garanția, pentru vieiuri ascunse sau redibitorii (art. 1352 urm.), vezi Pothier, op. cit., 202 urm. V) Cpr. Pand. fr., Vente, 1582; Guillouard, Idem., I, 294; Baudry et Saignat, Idem, 317; Laurent, XXIV, 208, ete. — Pothier definește foarte bine obligația de garanție sub în- doitul ei aspect: garanția proprietăței lucrului vândut, si garanția viciilor ascunse: „L’obligation du vendeur, zice el, n’cst pas entiiirenient consommee par la tradition qu’il a fait dela chose vendue; il demeure encore. aprts cette tradition, oblige â defendre et. garanții- laclieteur dc toutes erictions par raport â cette eboșe... C’est-â-dire qu’il est oblige 268 COD. CIV.--CART. Dl,--TIT. V.--CAP. IV. — S-a H.— ART. 1336. Vânzarea ru- mană, Art. 1336.— Vânzătorul răspunde către cumpărător: 1° de liniștita posesiune (') a lucrului, și 2° de viciile aceluiaș lucru. (Art. 1313, 1350, 1337 urm., 1352 urm. C. civ. Art. 1635 C. fr.). Răspunderea vânzătorului pentru eviețiune (²) exista și la Romani, eu toate că vânzarea romană nu eră translativă dela defendre de toutes demandes, soit en revendicațion, soit en actions hypothâcaires ou autres, qui pourraient etre donnees contre lui par quelques personnes que se fut, pour Iui faire delaisser la chose vendue, et dela garantir de toutes condamnațions qui pourraient intervenit contre lui sur Ies dites demandes; et que, dans le cas oii le vendeur nc pourrait empecher que l’acheteur fut contraint â dâlaisser, il doit etre tenu des dommages interâts de l’acheteur.. . Cette obligations s’appelle obligation de garanție”. Trecând apoi la garanția pentru vicieri ascunse, Pothier, se exprimă în termenii următori: „Le vendeur, par la nature de contrat do vente, est tenu dc garantir l’acheteur que Ia chose vendue est exempte de certains viees qui sont de nature â rendre ou presque inutil, ou meme quelquefois nuisible l’usage pour lequel cette chose est dans le eo miner ce. —Cette obligation est une suite de celle que contracte le vendeur de faire avoir â l’acheteur la chose vendue; cas s’obliger ă faire avoir la chose, dans l’intentiou des parties e’est s’obliger a la faire avoir utilemeut puisqu’en vam l’acheteur utilisc une chose qui ne peut lui etre d’aucun usage“ Pothier, Vente, 111, No. 81, 82, p. 38 și No. 202, p. 84 (ed. Bugnet). (:) Această formulă nu mai este exactă în dreptul actual, căci astăzi vânzătorul trebue să garanteze nu numai pacinica posesiune, dar și proprietatea lucrului vândut. Cpr. Thiry, 111, 567; T. Hue, X, 101, p. 137; Arntz. III, 993, Guil- locuirii, Vente I, 295; Planiol, II, 1476; l’and. fr., \'e.nte 1583: Tîepert Sirey, Cod. ru, 347: Nacu, III, 120. p. 225 — Nimic n’ar împiedica însă pe părți de a face și astăzi o vân- zare romană, vânzătorul obligându-se a transmite cumpără- torului numai pacinica posesiune a lucrului vândut, pentrucă transmiterea proprietăței lucrului vândut nu este de esența, ci numai de natura vânzărei. Vezi supra, p. 541. (²) Domat (Lais civile# dans leur ordre naturel), I, p. 348 urm. definește evicțiunea (dela evingere), în modul următor: ,,D’e- viction est la perte que souffre l’acheteur de la chose vendue, ou d’une pârtie de cette chose, par le droit d’un tiers. Lcs autres troublcs sout ceux qui, sans toueher â la propriete della chose vendue, diminuent Ies droits’de racheteur, comme >i qudqu’un pretend sur un fonds vendu un droit d'usufruit CONSECINȚELE LIPSEI PREDĂREI LUCRULUI,--ART. 1341, 1342. 269 obligația de garanție CoduL f*¹’; de proprietate ț¹), pentrucă vânzarea lucrului altuia eră validă (²); însă trebue să observăm că, după legea romană (³) cumpărătorul evins nu avea dreptul de a cere restituirea prețului, ca în dreptul actual (art. 1341, 1342), ei numai repararea exactă a pagubei adusă prin evicțiune, adecă, va- loarea ce lucrul aveâ în momentul evicțiunei; așa că dacă în intervalul dela vânzare și până la evicțiune, valoarea lucrului scăzuse, cumpărătorul dobândii o despăgubire in- ferioară prețului ce plătise (⁴). Motivul pentru care, Ia Ro- mani, vânzătorul nu restituia prețul, este că vânzarea lu- crului altuia eră. validă, așa că prețul nu era sine causa în mâinile vânzătorului (⁵). Codul Calimach se ocupa despre (în chizășluire) la titlul toemelelor în genere (art. 1239 urm.), '“‘cârlige^ corespunzători cu art. 922 urm, din codul austriac), iar Codul Caragea, la titlul vânzărei (art. 32 urm., partea III, capit. 2). O hotărîre a Divanului domnesc din timpul Domnului C. Brâncoveanu (19 Martie 1710), publicată și adnotată de Dl. Prof. P. Negulescu (”), cuprinde următoare speță care ne dovedește existența obligației de garanție în dreptul nostru anterior. Un neguțător, anume Neaeșu, cumpărase o ți- gancă dela un anume Stan. Se dovedește însă că această roabă fusese furată dela Stanciu Cârlova care, după zece une rente foneiere, une servitude ou d’autres charges sem- blables. L’aclieteur menace ou trouble, ou en perii de l’etre, a son recours contre le vendcur, qui doit le garantir, c’est-â- dire faire cesser les evietions et les autres troubles“. (’) Vezi Dig., De evictionibus et dupla; stipulatione 21, 2; — Cod. De evictionibus, 8, 45. Vezi asupra acestei materii K. O. Miiller, Die Lehre des r Omise,hm Rechis von der Eviction (ed. din 1851, operă neterminată); Marezoll, Lehrbuch der Insti- tutionen des rOmîschen Rechin, § 135; Windscheid, Lehrbuch des Pandektenrechts, II § 391, p. 629 unu. ed. Kipp).; Girării, Manud element, de droit romain, p- 325 urm. (ed, a 4-a, 1906), etc.; Labbe, Reme pratique de droit franțais, t. 34 (anul 1872), p. 289 urm., etc. (’²) Vezi supră pag. 572. (s) L. L. 13 și 45. Dig., De actionibus empti et venditi, 19, 1. O Vezi Labbe, op. cit., p. 289 Arntz, III, 1002, etc. (⁵j Arntz, loco supră cit. f) Vezi Dreptul din 1901, No. 1, pag. 6 urm. 270 COD. CIV.----CART. III, TIT. V.—CAP. IV. S-a II. ART. 1337,1338 ani dela comiterea furtului (’), o revendică dela posesorul ei, Neacșu. Judecata dându-i câștig de cauză, Neaoșii este obligat să plătească lui Cârlova valoarea roabei furate, ră- mânând însă lui Neacșu recurs în contra lui Stan, vânză- torul său, pe care, de altfel, îl și chiamă în garanție; căci, ea vânzător, el eră ținut de evicțiune. A garantă însemnează a asigura, sub responsabilitatea ia, executarea unei fagâduinți. Obligația de garanție con- sistă în. a apără pe cumpărător de orice pagubă cu pri- vire la lucrul vândut, și a-1 despăgubi, când el a suferit o daună ț²). Obligația de garanție nu este de esența, ci numai de natura vânzărei, fiindcă, pe deoparte, ea incumbă vânză- torului independent de orice stipulație (art. 1337), iar pe de alta, el se poate sustrage dela ac,asta obligație (art. 1338) (³). Obligația de garanție nu este esența vânzărei decât în cazul art. 1339, adecă, pentru faptele personale ale vânzătorului (⁴). Garanția este de două feluri: de d ept și de fapt, Garanția de Garanția de drept, așa numită pentrucă rezultă din lege (art. 1337), este acea privitoare la proprietatea lucru- lui vândut sau la oarecare calități neaparente, însă atât de (') Furtul și vânzarea robului altuia erau aspru pedepsite de pravila lui Matei Basarab și a Ini Vasile Lupu. Iată, în adevăr, cum se exprimă Matei Basarab, în glava 345, zac. 15: „Cela ce va vinde feciorul altuia sau robul altui , acela, de va fi boiariu. să-l bage în ocnă, iar de va fi slugă, ce se zice om mai de jos, atunci dintâi să-I poarte de coadele cailor, de aceia să-1 spânzure; iară de va fi om de afirea, atunci să-i taie capul.— Dinafară de această cumplită certare ce va lua asupra lui cela ce va vinde feciorul sau robul altuia, atunci i se cade însă să dea și prețul ce a luat îndoit, părinților sau stăpânului acelui rob vândut¹¹. Pravila lui Vasile Lupu cuprinde o dispoziție identică: capit. pentru furii cari țin drumurile fără arme, pricina a 13-a. Andro- nachi Donici permitea, în asemenea caz, stăpânului robului de a-1 luă înapoi, dela cumpărător, fără a plăti nimic (§5, capit. 12). (²) Cpr. Colmet de Santerre, VII, 58; Boileux, Coment. sur le Code Napoleon, N. p. 662, 663, asupra art. 1624. f) Cpr. (Iasca, Tra'tato delta corupra-vendita, II, 1402, p. 614. C) Cpr. Monrlon, III. 570. CONSECINȚELE lipsei predărei lucrului. 271 importante, încât fără ele lucrul n’ar putea servi la uzul său firesc. Garanția de. fapt, așa numită pentrucă rezultă numai ««M’⁴ din convenția părților este ceea care se adaogă de părți fapt în cazurile în care nu există, de exemplu: în caz de pe- rirea. lucrului prin forță majoră, faptul principelui (vezi infră, p. 674, nota 2), vieiuri intrinseci ale lucrului, ete. (²) Buna sau reaua credință a vânzătorului nu exercită nicio înrâurire asupra obligației de garanție; aceste împre- jurări se iau în considerație numai în privința determinărei cuantumului daunelor (’)• Obligația de garanție nu este specială contractului de vânzare. Ea își are ființă în materie de schimb (art. 1409), (') Domat numește, cu drept cuvânt, garanția de fapt conven- țională. Iată, în adevăr, cum se exprimă acest autor: „Comme la garanție est une suite du contrat de vente, il y a une premiere espece de garanție naturelle, qu’on apelle garanție de droit, parce que le vendeur y est obligd de droit, quoique la vente n’en exprime rien; et comme on petit augmenter et diminner Ies engagements naturels par la convention, il y a une seconde espece de garanție, qui est la conventionnelle, telle que le vendeur et l’aeheteur veulent la regler“. (Domat, Lois civiles dans leur ordre naturd, I, p. 385, 336, No. 5 (ed. Carre). „ Et in jyrimis sciendum est. in hoc judido id demum deduci, quod jjraydan convenit: cuum enim sit bona: fidei ju- dicium, niiil magis bona: fidei congruit, quam id prccstari, (piod inter contrahentes aitum est: mod si nihil convenit, tune ea prccstabuntur, guas naluraliter insunt hujus judicii potestate'*. (fi. 11, § 1, Dig., De actionibus emptisd venditi. ID, 1). Autorii moderni au păstrat denumirea dată de Domat. Cpr. Planiol, II, 1518, 1631; Duvergier, Vente. I, p. 394, nota 1; Marcade, VI, art. 1629, No. V, p 262, etc. O O asemenea derogare dela dreptul comun trebue să fie ex- presă și formală. O stipulație vagă și generală, prin care vânzătorul ar luă asuprași orice tulburare sau evicțiune, n’ar fi în genere suficientă pentru ca el să răspundă de faptul principelui sau de evenimentele de forță majoră. Duvergier, Vente, I. 333, pag. 396, 397. f) Cpr. Cas. fr. D. P. 91. 1. 478; Pand. Period. 91. 1. 260. Sirey, 94. 1. 342, T. Huc X, 101 și 131, in fine.; Gruillouard, Vente. I, 296 — 1; Baudry et Saignat, Idem. 348; Colmet de Santerre, Vil, 62; Laurent, XXIV, 225; Aubry et Rau, V, § 355, p. 89, etc. 272 CODUL CIVIL — CARTEA III.—TIT. V,—CAP. IV. — II. S-» —ART. 1240. de datio in solutum în contractul de locațiune, în tran- sacțiime, în împărțeală (²), în constituirea de dotă (art. 1240) (⁸). I. Despre răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (⁴). R egide generale. A evinge (evincere), zice Pothier, este a luâ ceva de la cine-va, în virtutea unei hotărâri judecătorești (vincendofi a-1 învinge, a-1 da afară: Evincere est aliguid vincenda auferre. Evicțiunea este, deci, perderea totală sau parțială a lucrului vândut, prin efectul unei hotărâri judecătorești, care recunoaște în folosul unui terțiu, asupra acestui lucru, existența unui drept real, în virtutea unei cause anterioare vânzărei, (Vezi și t. III, p. II, a Corn, noastre, p. 811, No. 3). Causa oblig. Garanția de evicțiune presupune, deci, că s’a vândut de garanție. |ᵤcᵣᵤ] altuia. Această vânzare, fiind însă, după cum am văzut, nulă în sens de inexistentă, pentru lipsă de causă. Cum se poate ca o obligație care nu are ființă sa producă efecte atât de întinse? (⁶) Adevărul este că obligația de garanție nu isvorăște în acest caz din vânzare, ci din culpa sau dauna nedreaptă ca usată de vânzător (delict civil sau (') Cpr. Aubry et Bau, IV, § 324, p. 366, text și nota 48 (cd. a 5-a); Duvergier, Vente, II, 163 și 286; Colin et Capitant. Cours element, de droit civil francais. II, p. 503. (²) Laurent, X, 437; Ducaurroy, Bonnicr et Loustain, Comment. theorique et pratique du code civil, II, 791. Colmet de San- terre, III, 222 bis I; Albert Wahl, nota în Sirey, 92, 1. 19, col. 2; T. Huc, X, 101, in fine, etc. Vezi și tom. III, partea II, Coment. noastre. (⁸) Vezi tom. VIII, partea l-a, al Coment. noastre (ed. a 2-a). p. 179 urm. (⁴) Vezi asupra acestei delicate și grele materii, pe lângă au- torii obicinuit citațit Labbe, Des consequences de reviction et du recours en garanție, Revue pratique, anul 1872, t. 34, p. 289 urm. Horeau, Fondement de l’exception de garanție, Revue critique, anul 1887, p, 107 urm., etc. (⁵) Obiecțiunea nu putea să aibă loc în dreptul roman și în dreptul nostru anterior unde după cum știm, vânzarea lu- crului altuia nu era nulă. Asemenea vânzare fiind validă ea obliga, cu drept cuvânt, pe vânzător a predă lucrul și a garantă pe cumpărător contra oricărei tulburări sau evicțiuni. BĂSPUXDEREA DE EVICȚIUNF. --- GENERALITĂȚI. 273 quasi-deliet, după cum el era de bună sau de rea cre- dință) f), și numai din causa unui vechiu obiceiu se zice că obligația de garanție isvorăște din vânzare; în reali- tate, ea se naște din actul pe care părțile l-au calificat vânzare, și căruia însă-și legea n’a putut să-i dea alt numeț²). Evicțiunea este totală sau parțială. Art. 1337. — Vânzatornl este de drept obligat, după natura Art. 1337 caracterului de vânzare, a răspunde cătră cumpărător de evicțiunea totală, sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s’ar pretinde supus acel obiect și care n’ar fi fost declarate la facerea contractului. (Art. 787 urm.. 1097, 1240, 1341 urm., 1348 1349, 1351. 1408, 1503, 1799, 1812 urm. C. civ. Art. 112 urm. Pr. civ. Art. 1026 C. fr.). Vezi C. Buc., Dr., 1912, No; 66 (s). Am văzut că există eviețiune de câteori cumpărătorul este obligat, în virtutea unei hotărâri, să abandoneze în totul sau în parte lucrul vândut, în virtutea unui drept de proprietate sau unui alt drept real exercitat de un al treilea. Tot ca evicțiuni se consideră și cazurile următoare: 1° Când cumpărătorul, în scop de a înlătura cheItue⁻Imir⁰^g*"gi. Iile unui proces, abandonează de bună voe, chiar înaintea dₑᵣ₃, cₐ ₑTic_ pronunțărei hotărârei, lucrul eăpărat de el, pentrucă dreptul ț'«ⁿu terțiului revendicant este atât de evident încât orice contes- tație devine inutilă (*). Prudența cere însă ca cumpărătorul (■) Vezi t. Ă⁷ a Coment. noastre, p. 393, text și nota 2, unde se arată deosebirea ce există intre delict și quasi-deliet. Ț) Vezi Boissonade, Projet de C. civil pour V Empire du Japon. III, No. 225, p. 285. (’) Cpr. L. L. 1, 2, 19, 47, Dig-, De evictionibus, 21. 2. (⁴) De exemplu; Vânzătorul devenise proprietarul lucrului vân- dut în virtutea unei donațiuni, revocată prin survenirea de copii dăruitoruhii. In asemenea caz, în adevăr, toate drep- turile donatarului vânzător, prin urmare, și ale reprezen- tanților săi, deci și ale cumpărătorului, care este un repre- zentant al său cu titlu particular, fiind desființate ipso jure (art. 836), vânzătorul nu se poate jălui că cumpărătorul a părăsit de bună voe lucrul vândut, de care hotărârea l-ar fi lipsit în mod inevitabil. Cpr. T. Huc, X, 104; 535. Baudry et Saignat, Vente, 350; Guillouard, Idem, I, 300; Aubry et Bau, V, § 355, p. 83, text și nota 13; (ed. a 5-a); Thiry, III, 570, Laurent, XXIV, 216, Arntz, III, 997; Colmet de Santerre, VII, 61 bis I: Mourlon, III, 577; Planiol, II, 1487. 04800), 58197 18 274 COD. CIV.—CART. 1H.—TIT. V.—CAP. IV.—S-a H.—ART. 1337 ȘI 1351. să nu delese în genere lucrul, ci să cheme ᵣpe vânzător în garanție spre a fi apărat în contra pretențiilor reclaman- tului (art. 1351). Această observație, foarte înțeleaptă, o face Pothier (*), și toți autorii o repetă după el. 2° Când cumpărătorul voind să urmărească dreptul său, acțiunea sa este respinsă printr'o excepție a poseso- rului lucrului: ..Cum posessor, ab emptore conventus, ab- solutus est“ (L. 16 § 1, in fine, Dig., De evictionibus, 3° Când cumpărătorul a fost obligat să răscumpere sarcinile care grevau imobilul vândut, de exemplu: o ser- vitute, o ipotecă ce el nu se obligase a plăti (art. 1799), (L. 29, Pr., Dig., loco cit.)(³). 4° Când cumpărătorul a non domino, în urma vân- C) Pothier, Vente. III, 95, in fine. p. 42. (a) Arntz, III. 997, 2 ’, p. 564. (s) Cpr. T. Hue, 104; Arnz, III, 997. 3"; Thiry, III, 570; Mourlon, III, 577: Planiol, 11, 1487; Beudant, Vente, 191, p. 133; Guillouard, Idem, I, 301 ; Baudry et Saignat, Idem, 350, in fine, Colmet de Santerre, VII, bis I: Aubry et Bau, V, § 550 pag. 84 Ied. a 5-a): Laurent, XXIV, 216; Duranton, XVI, 249; Pand. fr., Vente. 1651.......- Urmărirea ipotecară îndreptată contra cumpărătorului imobilului ipo- tecat, căruia i se ascunsese această ipotecă, dă deci drept acestui cumpărător să cheme în judecată pe vânzător. (Cpr. Cas. fr. Sirey, 95, 1. 501) și chiar să ceară, dacă preferă, reziliarea vânzărei, în virtutea condiției rezolutorii tacite, care este subînțeleasă în toate contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu-și îndeplinește obligațiile ce de- curg din acest contract lart. 1020, 1021 C. civil), C. Bucu- rești, Cr. judiciar din 1898, No. 10, pag. 76. Cumpărătorul unui imobil poate deci lua asupra-și, în contul prețului vânzarei, sarcinile ipotecare ce grevează acest imobil, prevazându-se că el are dreptul de a stinge acele sarcini, iie printr’o plată efectivă, fie prin orice înțelegere ar putea să facă cu creditorii. In asemenea caz, chestiunea de a se ști dacă s’a îndeplinit clauza din actul de vânzare de a se libera vânzătorul de aceste obligații, poate li discutată pe calea contestației făcută de cumpărător la executarea, vân- zărei, fără ca creditorii vânzătorului sa fie chemați în in- stanță, această chestiune neprivind întru nimic pe creditori, ci numai pe vânzătorul și pe cumpărătorul imobilului, care se obligase a stinge el din preț toate datoriile vânzătorului. Cas. S-a II, Bult. 1912, pag. 358. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — GENERALITĂȚI 275 zărei, a devenit moștenitorul, donatarul, sau legatarul ade- văratului proprietar; căci el nu mai păstrează de astădată lucrul în baza vânzărei, ci in baza noului titlu de moște- nitor, donatar sau legatar a aceluia care putea să-1 evingă (Ș. Iată motivul acestei soluții, pe care îl dă Pothier, (Vente, III, 96, p. 42): „Lorsque apris avoir achetă de nous une chose qui ne vons âpparteuait pas, ou qui ne vous appartenait pas pour toujours, je succede, ă quelque titre que ce soit, â celui a qui elle apparte- nait, e’est en vertu de ce nouveau titre que je retiens desormais cette chose; ce n’est plus en vertu de Ia vente que vous m’avez faite: vous aeessez done, des lors, dereniplir envers moi votre obli- gation, non fam prevstas miki rem kabere licere; et, par consequent, vous me devez rendre Ie prix que vous avez rețu“. 5° Și în fine, decâteori un terțiu exercită asupra lu- crului vândut o pretenție manifestată printr’o acțiune în justiție (tulburare de drept). Vânzătorul este, în adevăr, obligat, după cum dispune art. 634 din codul german, să predea cumpărătorului lu- crul vândut liber de orice drepturi ce terții ar putea să valorifice contra cumpărătorului (²). N’ar trebui, în adevăr, să credem că numai evicțiunea îndeplinită autoriză pe cumpărător a exercita acțiunea în garanție contra vânzătorului (³); căci din art. 1336 rezultă că orice tulburare, care împedică posesiunea cumpărătorului de a fi pașnică, dă loc la garanție. Vânzătorul unui imobil trebue deci, să garanteze pe (') Arntz, III, 997, 4": T. Hue, X, 104, 2⁹; Colmet de San- terre, VII, 61 bis 1; Laurent, XXIV', 116; Thiry, III, 570; Mourlon, III, 577, in fine; Duranton, XVI, 249; Planiol, II, 1487 ; Aubry et Bau, V, § 555, p. 84, text și nota 14 (ed. a 5-a); Bundry et Saignat, Vente, 350, l-a; Duvergier, Idem, 313, p. 373; Guillouard, Idem, I, 326; Troplong, Idem, I, 415; p, o!2; Pand. fr.. v° Vente, 1648; Kdpert Sirev, cod. v°, 1222, 1213, etc. V) Der Verhăufer ist vcrpfllchtet dem Kăufer den verkauflen Art. 1,34 (ieyenstand frei von Hechten zu verschaffen, die von Dritten 6. german- ycyen den Kilufer yeltend gemacht werden twnnenu, C) 'Decizia Curței de Casație din 1883 (Bult. S-a 1, 1883, p. 680), care pune în principiu că vânzătorul nu poate fi tras la răspundere pentru eviețiune, decât atunci eâud cumpără- torul a perdut definitiv lucrul evins, este .deci prea absolută. 276 CODUL CIVIL—CARTEA III.—TIT. V.—CAP. IV.—S-a II, —ART. 1337. Tulburarea de fapt. achizitorul lui, atât în petitoriu cât și în posesoriu, zice o decizie a Curței din Bordeaux, din 16 August 1845 (!). Această soluție eră admisă și la Romani: „Si fundum mihi alienam vendideris, et hic ex causa lucrativa meus factus sit, nihilominus ex empto mihi adversus le actia competitu (²). Iulian zice, deasemenea, în același titlu din Dig.: „Cui res sub conditione legata erat, is eam im- prudens ab herede emit: actione ex empto poterit consequi emptor pretium, quia non ex causa legati rem habet" (³). Nu este vorba, bine înțeles, în specie, de o tulburare de fapt, pe eare cumpărătorul poate s’o facă să înceteze prin orice căi legale (⁴), ci de tulburare de drept, adecă, izvorîtă dintr’o pretenție asupra lucrului, manifestată printr’o acțiune în justiție (j. (') Vezi Repert, Sirey, v" Vente. 111. S’a decis, deasemenea, că vânzătorul având obligația de a declară cumpărătorului sarcinile ce există asupra imobilului vândut (art. 1337), și nefăeând această declarație deșteptă- toare, răspunde, conform art. 1340, către cumpărător, de orice eviețiune provenită din această cauză, afară numai dacă s’ar proba că independent de vânzător, cumpărătorul, în momentul contractărei, avea cunoștință despre sarcinile existente. Această probă incumbă vânzătorului care, pe baza ei, ar voi să se sustragă dela răspundere, pentru eviețiunea urmată. C. București, Dreptul din 1 SOS, No. 1. Vezi și Dreptul din 1893, No. 32. (²) L. 13 § 15, Dig., De actionibus empti et venditi, 19, 1. (³) L. 29, Dig., loco cit-. Mai vezi L. 84 $ 5, Dig., De Icgcilis; L. 9 și Șș 1, Dig., De evictionibus, 21. 2. (⁴) Ceeaceart. 1426 zice, în privința tulburărei de fapt, în materie de locație, este, deci, aplicabil prin analogie și la vânzare. Cpr. Laurent, XXIV, 219 ; Baudry et Saignat, Fente, 1,351. (£j Simpla temere de a fi evins nu constitue deci nicio evic- țiune, nicio tulburare de natură a deschide pentru cumpă- rător acțiunea în garanție. Pentru ca să existe tulburare se cere, în adevăr, un act de posesiune din partea terțiului, sau o acțiune în justiție. Cunoștința ce ar avea, cumpără- torul de pericolul unei evicțiuni, i-ar permite de a suspendă plata prețului (art. 1364), nu l-ar autoriza însă a exercită acțiunea în garanție. Astfel, existența unei inscripții ipote- care asupra imobilului vândut nu autoriză pe cumpărător a. exercita acțiunea în garanție, cât timp creditorii ipotecari nu-și exercită acțiunea lor. Cpr. Baudry et Saignat, Fente, 351. 1, p. 350 (ed. a 3-a) ; Laurent, XXIV, 218; C. Donai și Paris, D. P. 92. 2. 541; D. P. 98. 2. 471. Vezi .și mtpra, p. 671, nota 4. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — GENERALITĂȚI. 277 l)e câteori cumpărătorul este urmărit în justiție, fie Art. 1351. printr’o acțiune în revendicare, fie printr’o acțiune ipote- cară, etc., el poate să cheme ca garant în cauză pe vân- zător, spre a-i luă apărarea (art. 112 urm. Pr. civ.). Și el va face foarte bine de a uză de acest drept; căci dacă el ar chemă pe vânzător în garanție în urma îndeplinirei evicțiunei (ceeace este liber să facă), acest din urmă n’ar mai fi responsabil de evicțiune, dacă ar probă că existau mijloace suficiente pentru ca cumpărătorul să câștige pro- cesul (art. 1351) f¹). Din cele mai sus expuse rezultă că, cumpărătorul poate sa exercite acțiunea în garanție, fie în momentul când este victima tulburărei de drept, fie în urma îndeplinirei evic- tiunei. In cazul întâi, acțiunea în garanție are de scop de a sili pe vânzător a luă apărarea cumpărătorului și a face, dacă este cu putință, ca tulburarea să înceteze (²); în cazul (!) Vezi infră, . p. 680 urm. (-) S’a decis că vânzătorul unui imobil .fiind răspunzător de e- vicțiune față de noul, cumpărător, și întrucât prin actul de vânzare el își luase obligația de a face să înceteze orice te- mere dc evicțiune din cauza dotalităței imobilului vândut, poate cere prin justiție, pentru a preîntâmpină o acțiune de chemare în garanție, ca, pe baza principiului înscris în art. 1228 O. civil și art. 710 și 712 Pr. civ , să se stabilească nevaliditatea actului dotai al autorilor săi, față de el ca prim cumpărător și ca consecință, și față de noul cumpă- rător, întrucât în speță, actul dotai nu fusese transcris în registrul de foi dotale la domiciliul soțului, iar în registrul situației imobilului, transcrierea a avut loc după înstrăina- rea sa. C. București, Cr. judiciar din 1916, No. 35, pag. 284. Această soluție lasă a se presupune câ netranserierea con- tractului matrimonial în registrele tribunalului domiciliului soțului sau transcrierea lui în registrele altui tribunal, face ca acest contract, valid între părți, să nu poată fi opus ter- țiilor. Și în acest sens se pronunță, în adevăr, atât doctrina cât și jurisprudența. Vezi decizia menționată a Curței din București, precum și tom. VIII, partea I-a, a Coment. noastre, pag. 106 urm. (ed. a 2-a). Formele prevăzute de procedura civilă de art. 708 urm. Pr. civ., pentru formarea contractului matrimonial, zice foarte bine tribun. Brăila, sunt unele (au- tenticitatea), cerute pentru existența contractului între păr- țile contractante, iar altele (transcrierea), cerute numai pentu publicitatea lui, spre a-1 face opozabil terțiilor. Și această 278 COPUL CIVIL—CARTEA III.-TIT. V.—CAP. IV.—S-a II.—ART. 1337. al doilea, acțiunea are de obiect despăgubirea cumpărăto- rului de dauna pricinuită din evicțiune. Se poate întâmplă ca cumpărătorul, acționat în reven- dicare, să cheme pe vânzătorul său în garanție și să lase această acțiune în părăsire exact timput cerut delege pentru perimare (art. 257 Pr. civ. și 903 C. com.). In asemenea caz, vânzătorul chemat în garanție de către cumpărătorul pârît, are interes să ceară nu numai perimarea chemărei în garanție, dar și acea a acțiune! principale, pentrucă părțile sunt, în special, legate printr’un interes comun; și știut este că, în materie de perimare, sunt considerate ea indivizibile nu numai instanțele în care obiectul litigiului este indivi- zibil, și reelamanții sau părîții sunt legați între ei printr'un raport de solidaritate, dar și acele în care părțile sunt, ca în specie, unite printr’un interes comun (¹). sentință adaogă: Art. 1228 C. civil, privitor la validitatea contractului matrimonial, îmbrățișând toate ipotezele în care acest contract urmează a-și produce efectele sale, atât între părțile contractante cât și față de terții, acest text trebue înțeles în sensul că el prescrie sub pedeapsă de nulitate a contractului între părțile contractante numai lipsa formelor autenti fi cărei lui, nu însă și aceea a publicităței (transcrie- rea), care este cerută sub pedeapsă de nulitate numai pen- tru garantarea terțiilor, lipsa publicităței neatrăgând nuli- tatea contractului între părți. Vezi Cr. judiciar din 1916, No. 41, pag. 333. C) Vezi Cas. S-a 1, decizia No. 153 din 4 Martie 1916. Juris- prudența română din 1916, No. 21, p. 327,. No. de ordine 321 și Dreptul din 1916. No. 45, p. 355; Garsonnet, Tr. Theorique et pratique de procedure. VI, § 2o43, pag. M3, text și nota 3 dela p. 352, 353. — Vezi însă o altă decizie tot a Curței de Casație S-a l-a, din 5 Februarie 1916, (C. judiciar din 1916, No. 39, p. 319), care pune în prin- cipiu că comunitatea de interes pentru părîți de a respinge acțiunea reclamantului, nu este suficientă pentru a întinde efectele perimărei și în folosul acelor care n’au cerut-o, fiindcă art 257 Pr. civ. prevede că partea care are interes să ceară perimarea, trebue să facă o cerere înaintea jude- căței, neputând fi vorba în specie de un mandat tacit, de- oarece un asemenea mandat de nicairi nu poate fi dedus. ■ Această decizie, din 5 Februarie 1916 este, dacă nu ne înșelăm, contrară acelei pronunțată de aceeași secție în Iunie din 4 Martie acelaș an. 279 RĂSPUNDEREA DE EV1CȚ1UNK.--------ART. 1357, 1351. Tot în baza indivizibilitate! instanței se decide că pe- | rima rea dobândită de debitorul principal folosește fidejuso- rului, pentrucă altfel ea n’ar produce niciun efect. Peri- marea dobândită de fidejusor nu folosește însă debitorului ( principal, pentrucă, în principiu, omul este presupus a lucra numai în interesul său(*). Deasemenea, în materie da garanție, perimarea dobân- dită de acest din urmă nu folosește însă debitorului, pen- trueă dacă garantul trebue să apere pe cel garantat, acest din urmă nu este obligat a apăra pe garanti'²). Condițiile cerute pentru ca evicțiunea să dea loc la garanție din partea vânzătorului. Pentru ca cumpărătorul să poată exercită acțiunea în garanție contra vânzătorului, trebue: 1° ca evicțiunea să-și aibă cauza ei într’un viciu inerent dreptului vânzătorului!³); pentrucă, în asemenea caz, el nu și-a îndeplinit obligațiile sale. Vicii inerenta dreptului vânzătorului. Altfel, garanția n’ar avea loc dacă epcțiunea ar pro- veni dintr’un caz fortuit, de exemplu: uintro lege nouă care ar interveni în urma vânzărei și ar modifica dreptul de proprietate (!). (’) Rodiere, Solldante el bidii-idbilite, h~~, p. -ISm (ed. din 1852). C) Rodiere. op. cit., 478. p. 38(>. (³) Dacă vânzătorul contestă viciul de drept invocat de cum- părător, acest din urină trebue să-1 dovedească. Codul ger- man o spune anume prin art. 442. ^Lextrcitet der Verkău- Jer den vom K(Iu fer Verde, 1609, etc., Aubry et Rau, V, § 355, p. 95; Planiol, 11, 1491.--Contră. C. Pan, Sirev, 54. 2, 262 și alte decizii citate în Pand. fr., v" cil., 1670. — Vânzătorul n’ar răspunde, în asemenea caz, de evicțiune decât atenei când prescripția începută în urma vânzărei sar ii îndeplinit la o epocă atât de apropiată de vânzare, în cât cumpărătorul n’ar fi avut moralmente timpul necesar de a 284 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-ART. 1337. Răspunderea pentru evicțiune ar există însă, cu-toate-că, cauza acestei evicțiuni ar fi posterioară vânzărei, atunci când ea ar fi fost produsă prin însuși faptul vânzătorului. De exemplu: Statul vinde oarecare drepturi feudale, pe care mai în urmă le desființează: nu mai încape îndoială ca, în asemenea caz, el trebue să restitue prețul (¹). Aceeași soluție ar fi admisibilă în caz când vânzătorul ar fi constituit o ipotecă asupra imobilului vândut, în urma vânzărei, însă înainte de transcrierea actului (²). Alt exemplu: In materie mobiliară, proprietarul unui lucru îl vinde unei persoane, fără a-1 preda, și apoi vinde acelaș lucru unei alte persoane, către care face predarea. Deși al doilea cumpărător, de buna credință, este preferat (art. 972), totuși primul cumpărător va fi în drept a exercită acțiunea în garanție contra vânzătorului, cu toate că dreptul lui este posterior vânzărei ce invoacăț³). Aceeaș soluție este admisibilă și în materie imobiliară. De exemplu: o vânzare imobiliară având loc, cumpărătorul nu transcrie imediat titlul său; mai târziu vânzătorul în- străinează acelaș imobil către o altă persoană, sau conferă drepturi reale altora asupra aceluiaș imobil. Deși noul achi- zitor, eare și-a transcris titlul său, este preferat celui dintâi (art. 1295 § 2), totuși primul achizitor are drept la garanție, cu toate că, în specie, dreptul eare produce evicțiunea este posterior drepturilor sale(⁴). Existența de 3° Pentru ca evicțiunea să dea loc, la acțiune în ga- de^arMiHe raⁿ^e’ ma* trebue, în al treilea loc, ca să nu existe o sti- pulație contrară. Garanția fiind numai de natura, nu însă o întrerupe. In asemenea caz, vânzătorul este, în adevăr, în culpă că n’a întrerupt însuși prescripția, sau că n’a prevenit despre aceasta pe cumpărător. Cpr. Planiol, II, 1492 și autorii supră citați; Marcade, VI, art. 1626 urm.. No. II, p. 256 urm. — Vezi însă Laurent, XXIĂ, 222: Vigiâ, III, 729, etc. (') Thiry, III, 571, p. 579. Cpr. (ruillouard. Vente, I, 305; Baudry et Saignat, Idem, 322: Duvergier, Idem, I, 320 și 585; Troplong, idem, I, 422: Aubry et Rau, Ă, § 255, p. 85; Masse. ĂTzi, VI, § . . . p. 296, nota 2; Pand. fr., v® Fente, 1666, etc. (") Thiry, loco cit (s) Beudant, Vente. 192, p. 134. (⁴) Beudant, loco supră cit. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-- ART. 1337. 285 | de esența vânzărei (’), părțile pot s'o mărească sau so I excludă cu totul(art. 1338) (²). Despre cauzele de ne-garanție ne vom ocupă mai la vale(³). 4° In fine, trebue ca, cumpărătorul să nu fi contribuit el însuși la rezultatul evicțiunei. El ar fi contribuit la acest rezultat atunci când n’ar fi pus pe vânzător în cauză, și acest din urmă ar dovedi că erau mijloace suficiente pentru i ca cumpărătorul să câștige procesul (art. 1351). Obligațiile ce rezultă pentru vânzător din garanția ce datorește. Vânzătorul are trei obligații principale: 1° acea nega- tivă de a nu tulbura pe cumpărător in posesiunea sa; 2° acea pozitivă de a apără pe cumpărător în caz când ar fi atacat, și 3° acea de a-1 despăgubi, în cazul când el ar fi evins. Vom zice câteva cuvinte despre fiecare din aceste obligații. Ari. 1351. 1. Obligația negativă de a nu tulbură pe cumpărător, Vânzătorul nu poate tulbura pe cumpărător în pose- i si unea sau proprietatea sa i j. Daca el ar viola această obli- IC) Vezi p. 067. (²) „Dacă cineva, știind, a primit lucrul străin, zice art. 1247 ₗᵣₜ din codul Calimach (922 C. austriac), care în urmă s’a Calimach." luat prin judecată, nu are drit ca să ceară despăgubirea sa dela trădătorul lucrului, dând asupra lui jalbă de dezba- tere, pe care jalbă nu poate s'o pornească nici acel ce anume ț s'a lepădat de eau. (³) Vezi infră, explic, art. 1338. | (⁴) Pe baza acestor principii se decide, în genere, de și ches-Obl. vânzăto- p tiunea este controversată, că acel care vinde un fond de rului unui p ' comerț, chiar fără nicio rezervă, se obligă prin aceasta însuși f a nu înființa fie prin sine, fie prin altul, un stabiliment L similar acelui vândut. Vezi aujmi, P- teⁱt ⁿ- -• ' este însă în mod absolut interzis vânzătorului de a înființa | un stabiliment de natura acelui cedat; căci el ar putea să t creeze un asemenea stabiliment într’un loc depărtat de fondul E cedat, sau după un timp destul de îndelungat, care a permis K cumpărătorului fondului de a-și însuși clientela fondului K cumpărat. Judecătorii fondului apreciază, în aceasta privință, K" împrejurările cauzei. Cpr. Cas. fr. Sirey, 74. 1. 197. D. P. 286 Dobândirea, unei noui ea,- lități în per- soana vânz. RĂSPUNDEREA de EVICȚIUNE. —ART. 1337. gație, făcând acte care ar tinde la evicțiune, precum ar fi de exemplu, exercitarea acțiunei în revendicare^), cumpără- torul i-ar puteă opune excepția de garanție. Aceasta este sensul regulei cunoscute: Quem de cvictione tenet actio, eumdem agentem. repellit exceptio, ceeace însemnează că: cine trebue să garanteze nu poate să eringă^). Vânzătorul n'ar putea să evingă pe cumpărător nici direct nici indirect, nici chiar în virtutea unei nouă calități dobândite în urma vânzărei. Astfel, dacă ți-am vândut imo- bilul lui A, acesta din urmă n'ar putea singur să exercite acțiunea nici chiar în calitate de moștenitor al lui A, pen- trucă eu fiind obligat a te garanta contra evicțiunei, voiu 76. 1. 70. Vezi Baudrv et Saignat, Vente, 364; Beudant, Idem, 204, p, 143. In privința chestiune) de a se ști ce cu- prinde vânzarea unui fond de comerț, vezi supră, p. 653. Prin aplicarea acelorași principii se. decide că autorul, eare ar fi cedat unui editor dreptul de a-i publică scrierile sale, nu poate, afară de o convenție contrară, să publice o nouă ediție a aceleași opere, crât timp acea dintâi nu este încă' epuizată. Vezi Baudry et Saxgnat, Vente, 365; Guillouard, Idem, I, 338; Benourard, Tr. des droite d'auleur. 11, 170; Pand. fr., v° Propricte litteraire, 1884, 1891; Cas. fr. D. P. 47. 1. 83. Sirey, 47. 1. 435.—Autorul care și-a vândut opera sa nu este, de asemenea, în drept de a reface identic aceeași operă. Prin aceasta cl ar viola obligația do garanție ce-i impune legea ca vânzător. Pand. fr., v" Propricte litte.- raire, 1890. (') Cpr. C. Judecată ocol-rural Odobești (Pntna). Cr- judiciar din 1915, No. 68, pag. 559 (cu observ, d-lni C. St. Bossie). (-) Această maxima, formulată de Denys Godefroy (ad legem 17, Dig-, Pe evictionibus) este extrasă din L. L. 17 și 33, Cod, eod., 8, 45, precum și din L. 14, Cod, De rebus alienis non alienandis, 4. 51. Vezi asupra ei, t. III, partea l-a al Coment. noastre, p. 272, nota.2; tom. III, partea II, pag. 374, text și nota 3; p. 696, text șt nota 3; p. 818, 841, și 847; tom. IV, partea l-a, p. 364; tom. IV, p. 206, text și nota 1; tom. IX, p. 250. text și nota 2; tom. X, p. 679, etc. Cpr, asupra acestei celebre mazime; Pothier, Vente III, 89. pag. 40; Baudry et Saignat. 3(51; Guillouard, T, 321: Tro- plong, Idem I, 420, 447 urm., Planiol, II, 1473; Beudant, Idem, 203, 204, p. 142. Boissonade, Prxjet de C. civ. pour V Empire du Japon, 11. p. 221,. text și nota și adnotațiile dela finele t. II, p. 863, precum și t. 111 din aceeași operă, p. 238. Cpr. C. București, Dreptul din 1897, No. 54, etc. KĂSPCXDEHEA DE EVICȚtUXE.-ART. 1337. 287 fi cu drept cuvânt respins prin această excepție de garan- ție: Qn.em de erictione Icnet actio, etc. (¹). Această excepție se va putea opune nu numai vânză- torului, dar și moștenitorilor sau reprezentanților săi uni- ?ₐr^it'moș. versali puri și simpli. Iată cum se exprimă, în această touitoriior privința un autor italian: ai rândtrZ». ..La garanția e donița anche daII’ erede del venditore o dai legata rio di lui a. titolo universale; perche essi sono temi ti per le obligazioni del veneitore che li ha istituti, per cui se per altro titolo essi diventassero i veri proprietari della cosa, non potrebbero rivendiearla contta il conipratore^f²). Excepția de gara nție nu poate însă fi opusă reprezen- tanților cu titlu particular ai vânzătorului, precum ar fi un donator al bunurilor sale prezente pentrucă acești repre- zentanți dobândind numai un bun special și particular, nu sunt ținuți de obligațiile autorului lor(³). Numai moștenitorii beneficiari ai vânzătorului vor puteă în numele lor personal, să evingă pe cumpărător, pentrucă patrimoniul lor este deosebit de acel al succesiunei, rămâ- nând ca acest din urmă să recurgă în garanție contra moș- tenirei beneficiare a vânzătorului (⁴k i¹! Cpr. Cas. rom. și Trib. Vaslui. Bult. S-a .1, 1D01 p, 921, Drepții!, din 1899, No. 12; Huit, 1898, p. 1270, și Dreptul din 1883. No. 20: Trib. Putua și C. București, Cr. judiciar din 1901, No. 74, p. 021 și Dreptul din 1904, No. 51, p. 409; Baudrr et Saignat, Vente, 361 și 407; Guillouard; Idem, 321: Colmet de Santerre. VII, 63 bis II; T. Huc, X. 108, etc.: Vezi tom. IX, p. 205; t. X p. 079 a. corn. u. (L (Iasca, Tratata della compn vendita, II, 1404, p. 616, care citează în acest sens o decizie a Curței de casație din Borna cu data de 11 Iunie 1894. (La Degge din 1894, 2. p. 582). Cpr Pothier. I'tw/c, ITT. 175, p. 74; Troplong. Idem, I, 447; Guillouard. Idem, I. 321 ; C. București, Dreptul din 1904, No. 51. p. 409. i") Guillouard, Vente, I. 323: Troplong, Idem, I, 448 urm.; Duvergier, Idem, I, 339, p. 419; Repert. Dalloz, Siiplemenl v° Vente, 429; Repert Sirey, cod vⁿ, 1301. Cj Cpr. Pothier, iWc, ITT, 1'74, p. 74; Baudry et Saignat, idem, 361. p. 366; Guillouard, Ide.m, I, 321: Duvergier, Idem, I,. 350, p. 421: Troplong, Idem, I, 447; Demolombe, XIV. 514 și XV. 193, 184; Laurent, X, 98; Ducaurroy, Bonnicr et Kunstnin. Coment, tldurique el pratiquc du code 288 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — ART. 1337 Moștenitorul beneficiar al vânzătorului nu este deci obligat a garantă pe cumpărător, pentrucă dreptul și acțiu- nile sale nu se confundă cu acele ale sueeesiunei, dreptu- rile sale active și pasive rămânând deosebite. „La ga'ranzia non â dorutee dai erede con benelicio d inven- tario, il quale abbia acquistata la proprieta della cosa vendeta, perche egli la rivendira ex jure proprio, mentre, come crede be- neficiate, non â tenuto personal mente, ne eoi suoî beni, per le ob- bligazioni ereditarie, ma soltanto ex jure hereditatis con le atti- vitâ di questa“('). Opunerea c. Excepția de garanție este deasemenea opozabilă fide- fidejCoroiti jusorulu' vânzătorului (²) și moștenitorilor săi puri și simpli, vânz. Fidejusorul fiind, în adevăr, ținut a executa obligația de garănție contractată de vânzător, nu poate, în această cali- excepțîi de tate, să evingă pe cumpărător (³k garanție. Controversă. civil, II, 619: Pand. fr., v!l Succesions, 3461; Baudry et Wahl, Successions, 11, 1327 (ed. a 3-a); Aubry et Bau, VI. § 618, p. 446 (ed. a 4-a); Marpade III, 256 și VI, art. 1629, No. VII, p. 266; Repert, Sirey i/¹¹ Fente,, 1298; C. Grenăble, Sirey, 36. 2. 47 ; 0. Iași și București, Dreptul din 1886, No. 45, p. 353 și din 1904, No 51, pag. 409. — Contră: C. Riom, Repert Dalloz, Successione 800, nota 1 (decizia nemo- tivată), Vezi și tom. III, partea II, al Coment, noastre, p. 374, 375 (ed. a 2-a). (’) Gașca op. cit., II, 1404, 617. Cpr. Pothier, Vente, 175, p. 74., Troplon, Idem, I, 447.—S’a decis, cu drept cuvânt, că acel care a înstrăinat un fond declarându-1 liber de servituți, nu poate să reclame servitutea ce ar datori acest fond, atunci când el ar fi devenit proprietarul fondului căruia servitutea ar fi datorită, Gașca, op. cit., II, p. 617, nota 2. (²) ^Qui venditioni adeo consenswm. dedit, ut se atiam pro evic- tione obligaverit, exceptioni doli mati repellitur*. (L. 11, Cod. De exictionibus, 8. 45). (³) Baudry et Saygnat, Vente loco cit.; Guillouard, Idem, I, 324; Duvergier, Idem, I, 353; Troplong, Idem, 461, 462; Arntz, III, 995. in fine, p. 502; Râpert. Sirey, v° Vente, 1302, 1393.—Vezi însă Duranton (XVI, 254), care admite evicțiunea din partea moștenitorilor fidejusorului, intemein- du-se pe legea 31, Cod. De evictionibus, 8. 45, care nu are insă sensul ee-i atribue acest din urmă autor. Marcadă (loco cit., p. 268 urm., ed- a 6-a) șî Troplong (I, 462, combat însă foarte bine părerea lui Duranton. Vezi și Pothier: III, Vente, 178 p. 75. 76 (ed. Bngnet). RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.—-ART. 1337 289 Obligația de garanție, care se aplică la pașnica pose- siune a totalităței și a fiecărei părți din lucrul vândut, este prin însăși natura ei indivizibilă, fiecă se prezintă sub forma obligației negative de a nu-1 tulbură (obligație in nan fa- ciendo) (art. 1075) i¹); de unde rezultă că excepția de ga- ranție, care este și ea indivizibilă ț‘), poate fi opusă, pentru tot, unuia din moștenitorii puri și simpli ai vânzătorului, care ar tulbură pe cumpărător în posesiunea sa numai pen- tru o parte a lucrului vândut (³). Se decide însă, în genere, că obligația de a repară evicțiunea consumată, prin restituirea prețului și plata de daune este, din contra, divizibilă între moștenitori, fiindcă O I ezi tom IV al Coment. noastre, p. 223. (■) Această soluție, admisă altădată de vechii autori, este astăzi generalmentc admisă atât de doctrină cât și de jurisprudența. Iezi în acest sens, Pothier, Cente, III. 104, p. 46; Baudry et Saignat. Idem, 362; Guillouard, Idem, I. 344; Duvergier, Idem. I, 355, p. 426 urm.; Beudant, Idem, 230, p. 170, 171; T. Huc, X, 1*38 urm.: Planiol II, 1474; ilarcade, art. 1626 urm.. Xo. VIU. p. 269 urm.: Colmet de Santerre, VII, 61 his VII; Laurent, XXIV, 215: Aubrv et Rau, V, § 355, p. 89 (ed. ti 5-a): Pand. fr. v. Vente, 1606 urm.; Repert. Sirey, cod id, 1'237 urm.: Cas. fr. Sirey, 94. 1. 401; D. P. 94. 1. 417: Pand. Period, 94. 1. 473, ete.—Contra: Pothier, Vente, III, 173. Troplong, Idem, 1. 457; Rodiere, De la eolidarde et de rindivielbilite, 431 urm., p. 351 urm. (ed. din 1852); Acollas, III, p. 284, nota 1; Larombîbre, Oblig., II. art. 1222, 1223, No. 17 urm.: Vigic, III. Vezi și Colin et Capitant (op. cit., II, p. 457, 458), după care faptul de a apăra pe cumpărător ar li indivizibil, iar faptul eare con- sistă și nu turbură pe cumpărător ar fi divizibil. Vezi asu- pra acestei controverse, Tliirv, 111, 583, p. 590 urm. Repert. Dalloz, Supplenie.nl, v" Vente, 430: Beudant, Vente, 227 urni., p. 167 urm.; Pand. fr. v° Vente. 1603 urm.; Arntz, 111, 996, etc. (â) Vezi judecat, ocol, rural Odobești (Pntna), Cr. judiciar, din 1915, Xo. 68, p. 559 (eu observ, d-lui C. St. Bossie). «La garanția per I’erizione, zice Gașca (*), comunque sta donița, eostituisee, sempre, per chi le deve prestare, una obbligazione indivisibile. Esse b infatti una diferă, factum de/endendî, il quale non pud essere prestato in parte, quia, zice Molineus (Dumoulin), reupicit unicam ei integram totiua controversite defensionem, quasi certam quamdam formam''. O Gașca, Tr. deliu compra-rendiln, II, 1414, p. 622, 623. CM800) 58197 19 290 KĂSPUNDEREa DE EVICȚIUNE.-AET, 1337 ea are de obiect o prestație bănească, adică o sumă de bani. Fiecare moștenitor al vânzătorului nu va plăti, deci, decât partea sa din despăgubirea datorită cumpărătorului evins (*). Aceasta eră și teoria lui Dumoulin, care califică părerea contrară de inepta, insolens, stupida etc.(²) „In solidum agi oportet, et partis soluția adjert liberationem, quum ex causa evictionis interdimus-, nam auctoris heredes in solidum omnes conveniendi sunt, omnesque debent subsistere. et quolibet defugiente omnes tembuntur\ sed unicuique pro parte here- ditaria prastatei injungitur* i?}. 2° Obligația pozitivă de a apără pe cumpărător în caz de tulburare de drept. Art. U2. Vânzătorul are obligația pozitivă fie a apără pe eum- urm. Pr. C¹'• p^tor de câteori el este tulburat printre acțiune judecă- torească întemeiată pe o cauză anterioară vânzărei. Cum- părătorul poate să ceară, în acest scop, un termen pentru a chemă pa vânzător ca garant în cauză, (art. 112 Pr. civ.) (⁴). ț¹) Cprf Pothier, Vente, HI, 105, pag. 46;' Colin et Capitant, op. cit. V. fr. 457; Aubfy et Rau, -V; § 355, p. 80, 81; Baudry et Saignat, Vente, 368; Guillouard, Idem, I, 341; Beudant, Idem, 321, p. 171; Laurent, XXIV, 213; Cohnet de Santerre, VIT. 61 bis VI, Cas. fr. D. P. 60 1 275; Siref, 60. 1. 519, etc. (²) Vezi Duvergier, Vente, I, 355, p. 428, text și nota 1. — Vezi însă Rodibre, op. cit., 431, p. 351 urm., eare combate doc- trina lui Dumoulin. „La doctrine de ce gratid jurisconsulte est veritablcment etrange, zice Rodicrc... On est surprins qu’un aussi grand esprit. De soit arrete â une si mi scabie cavillation“, etc. (³) L. 85 § 5, Dig-, De verborum ohligationibus, 45, 1. Vezi și L. 139, Dig. cod. tit-, unde se zice; „Cum ex causa duplai stipulationis aliquid interdimus, venditons heredes in solidum omnes conveniendi sunt, omnesque debent subsislere, et quolibet convin defugiente, cvoteris subsistere nihil prodest: quia in solidum defendenda ut venditio, cujus indiviza natura est. Sed cum uno defugiente omnes defugisse videantur, ideoqw omnes teneantur, unicuique pm parte hereditana qorxstatio incumbiV. C) Procedura civilă Organizează excepția dilatorie de garanție, pe care nu trebue s’o confundăm cu excepția civilă de ga- ranție ce cumpărătorul poate s’o opune vânzătorului care l-ar tulbură, în baza regulai mai sus expuse: Quem de eviclione tenet adio, etc. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-ART. 1351 291 „Dacă acel ce stăpânește un lucru cu bună credință, Art. 1249 zice art. 1249 din codul Ualimach, se va trage La judecată, c' Call,Uftch' de către un al treilea, carele pune înainte că ar fi având drituri asupra lucrului, poate, de va voi, să ceară dela judecătorie ca să se cheme la judecată pe trădătorul acelui lucru, și să-l apere după orânduiala judecătorească" (’). Cumpărătorul are numai facultatea, nu însă și obligația Art. 1351 de a uza de acest drept. Ei se poate judeca singur, dacă O|L &otⁿal are încredere în dreptatea cauzei sale, și dacă vânzătorul n’a intervenit singur în proces. Făcând aceasta, cumpără- torul comite însă o mare imprudență; căci pe lângă că el rămâne singur expus pericolului și cheltuielilor procesului, apoi, el se mai expune, în cazul când ar perde procesul, a vedea pe vânzător, chemat de astădată în garanție pe cale princi- pală, opunându-i art. 1351, care are următoarea cuprindere: ■ Art. 1351. — Dacă cumpărătorul s’a judecat până la ultima instanță cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, și a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune (²), de va probă ca erau mijloace să se câștige judecata. (Art. 1201, 1336 urm. C. civ. Art. 112 urm. Pr. cîD Arh 1640 C. fr.)C). După acest text, vânzătorul care n'ar fi fost chemat C) Art. 1250 din acelaș Cod. (932 C. austriac) adaogă: „Dacă Art. 1250 C. metheahna sau lipsa lucrului va fi de acest fel, încât să Calimach nu mai fie prin putință a o lecui sau o îndeplini, și pᵣiₙ(⁹³2 O.Anstr.) aceasta, va împedieâ obicinuita întrebuințare a lucrului ace- luia, atunci poate vătămatul să ceară desăvârșita anulare a tocmelei; iar dacă lipsa, precum de pildă la măsurare sau la numărare, va fi cu putință a se îndeplini, poate cere numai această îndeplinire. Poate însă și în aceste două întâmplări să ceară pricinuita lui pagubă din vremea toc- melei, dacă cealaltă parte va fi întrebuințat vicleșug'". (²) Cpr. Cas. S-a l-a, Bnlt. 1912, p. 14, 59. — S a decis că cuvântul „evicțiune* din art. 1351 C. civil, presupune nea- părat că cumpărătorul a avut posesiunea lucrului cumpărat, din care apoi a fost evins. Prin urmare, acest text nu se aplică atunci când cumpărătorul n’a avut niciun moment po- sesiunea lucrului cumpărat. Cas. rom. Bult. 1912, p. 616, 617; Cr. judiciar din 1912, No. 46, p. 548. (³) «Si, cum jwssit emptor auct&ri denuntiare, non denuntiasset, idemque rictus fuisset, gwmiam parum instructus csset, hoc ipso videlur dolo fecisse, el ex stipulații agere non potestn. (L. 53 § 1, Dig, De evictionibus, 21, 2), 292 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE ART.—1337 în instanță, pe cale incidentală, spre a apăra pe cumpărător, va puteă să respingă acțiunea principală de garanție, do- vedind nu eroarea judecătorului, ci apărarea rea sau ne- complectă a cumpărătorului, care n’a uzat de toate mijloa- cele ce existau spre a respinge tulburarea terțului (*). Rămâne însă bine înțeles că, pentrucă vânzătorul să seape de răspundere, nu este deajuns ca el să susție că avei excepții peremptorii de opus autorului evicțiunei, ci trebue să le arăte și să dovedească valoarea lor(²). Chestie de Chestiunea de a se ști dacă existau sau nu mijloace fapt suficiente spre a se câștigă procesul, în caz când vânzătorul n’ar fi fost chemat garant în cauză, este o chestie de fapt, care se apreciază în mod suveran de judecătorii fondului și care, ca atare, scapă de sub controlul Curței de Casație (³). 3° Obligația vânzătorului de a repară dauna pricinuită prin evicțiunea îndeplinită. Fie că vânzătorul a fost sau n’a fost pus în cauză, de către cumpărător, el este obligat, dacă nu se găsește în cazul prevăzut de art. 1351, să repare paguba cauzată prin evic- țiune, de câteori această evicțiune este îndeplinită. (’) Cpr. T. Huc, X, 134. Guillouard, Vente, I, 314; Troplong', Idem, I, 424; Marcade, VI, art. 1626 urm., No. II, p. 257. Cas. fr. Sirey, 41. 1. 24 și Repert. Dalloz, v" Droit civil, 472, nota 1. Dr. roman. Ha Romani, eroarea sau nedreptatea judecătorilor erau considerate ca un caz fortuit de care vânzătorul nu era responsabil: «Ni per imprudentiam judicis, aut errorem, emptor ret rictus est, negamus auctori damnum esse debere», L. 51, Pr-, Dig., De evictionibus, 21. 2. Acest principiu nu-și primii însă aplicație de câteori vânzătorul fusese pus în cauză (L. 8, § 2, Cod. De evictionibus, 8. 45. Cpr. Pothier, Vente, 111, 94, p- 41. (²) Cas. fr. D. 1*. 85 1 401; Sirey, 87. 1. 401. Pand. Period 93. 1. 412; Cas. rom. Bult. 1912, p, 1459 și Cr. judiciar din 1912, No, 80, p. 946, No. 1 (rezumate); Planiol, II, 1501 ; T. Huc, X, 134. — Excepția trasă din art. 1351 n’ar putea fi invocată de un terțiu care, nefiind vânzător, aveă numai însărcinarea de a primi plata prețului. Cas. fr. D. P. 95. 1. 180. T- Huc, loco cit. (³) Cas. rom. Bult. S-a I, 1887, p. 511; Cas. f. D. P. 84. 1. 401; Sirey, 87. 1. 301, etc. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-ART. 1341 293 Această din urmă obligație este totdeauna divizibilă, Cazurile în pentrucă are de obiect o sumă de bani. Ea se divide deci de drept între moștenitorii vânzătorului, sau acei ai cum- diviz. părătorului (art 1060) (’). Din cele mai sus expuse rezultă că acțiunea în garanție exercitată pe cale principală, este totdeauna divizibilă, pentrucă are de obiect o despăg'ubire bănească. Această despăgubire, variază după cum cumpărătorul a suferit o evicțiune totală, adecă: a perdut definitiv întregul lucru vândut (²), sau a suferit o evicțiune parțială. Prestațiunile datorite de vânzător în caz când cumpără- torul a fost evins. Sub această rubrică vom trată: 1° despre evicțiunea totală art. (1341 —1346); 2° despre evicțiunea parțială (art. 1347, 1348) și în fine, 3° despre evicțiunea parțială rezultând din inexistența servituților active, declarate de vânzător, sau din existenta servituților pasive ascunse de el (art. 1349). i° Evicțiunea totaiă. Art. 1341. — Când vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul a cere dela vânzător: 1" liestituțiuiiea prețului (art. 1342); 2,J Fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins (art. 585 urm., 1324); 3° Spezele instanței deschise de dânsul în contra vânzăto- rului și cele deschise de evingător în contra sa (art. 1669); 4° Dauncle-intercse și spesele contractului dc vânzare. (Art. 1020, 1021, 1084 urm., 1305, 1350, 1357, 1402, 1809 G. civ. Art. 1630 G. fr.)(³). (’) Baudry et Saignat, 368; Cas. fr. D. P. 85. 1 401; Sirey. Codul Caramea 87. 1. 301. Vezi și supră p. 317. G) Cpr. Cas. rom. Bult. S-a 1. 1883, q. 681. (³) Cpr. L. L. 8, 60, 70. Dig.. De ei-ictiouibus, 21. 2. „Când va vinde vânzătorul nemișcător lucru străin, și cu judecată se va cere și se va lua de stăpânul său, zice art. 32. partea III, capit. 2 din codul Caragea, atunci vânză- torul să fie dator a întoarce cumpărătorului prețul și do- bânda banilor, iar cumpărătorul să dea stăpânului rodurilc lucrului. — De va îmbunătăți cumpărătorul lucrul acela cu 294 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-ART. 1342—1346 Art. 1342. — Daeă, la epoca evicțiunei, lucrul vândut se află de o valoare inferioară, sau a suferit deteriorațiuni ori prin ne- glijența cumpărătorului, ori prin evenimente independente de cum- părător, vânzătorul nu se poate apăra de a, restitui prețul întreg. (Art. 1341. 1343 urm. C. civ. Art. 1631 C. fr.) (]). Art. 1343. — Dar dacă cumpărătorul a tras foloase din stri- căciunile ce a făcut lucrului, vânzătorul are drept a opri din preț o suină egală cu acele foloase. (Art. 1342 C. civ. Art. 1632 C. fr.). Art. 1344. Dacă lutrul vândut se află, la epoca evicțiunei. de o valoare mai mare, din orice cauzat?), vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzărei, excedentul valoarei în timpul evicțiunei (Art. 1085, 1341, 1348 C. civ. Art. 1633 C. fr) (³). Art. 1345.— Vânzătorul este dator să întoarcă cumpărăto- rului, el însuși sau prin evingător, toate spesele necesare, utile și de întreținere ale aceluia. (Art. 494, 7(i0 urm., 771, 997 C. civ. Art. 1734 0. fr.Jf¹). Art. 1346.— Dacă vânzătorul a vândut cu rea credință fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar .și cele de simplă plăcere. (Art. 485, 1085, 1086, 1898 C. civ. Art. 1636 C. fr.) ('). Roit. preț. In^az de acțitinu¹ totalii ^), fie chiar de Art. 1341, 1 sădiri, atunci stăpânul lucrului să-i plătească clieltuelile îmbunătățire!. — De va clădi cumpărătorul cevași pe lucrul acela, și acea clădire aduce folos, să o cumpere stăpânul, iar de nu aduce, să o rădice cumpărătorul". Si art. 33 (loco cil.) din același cod adaogă : „De va vinde vânzătorul lucru de prigonire, și dintr’aceea se va întâmplă judecată cumpărătorului, plătește atunci vânzătorul toată cheltuiala judecăței". (') Cpr. L. L. 66, 70, Dig. De. evictionibus, 21. 2: — L. 45, Dig., De actionibus empti et venditi, 19. 1, etc. Dispoziția art. 1342 este criticată de autori, ca fiind nedreaptă, și, la prima vedere, chiar inexplicabilă. 4 ezi Colin et Capitant, Cours element, de droit civil Jmneais, II, p. 460. (-) Textul francez zice: independent chiar de faptul cumpără- torului (independamment meme du fait de l’acquereur). (³) Cpr. L. L. 45, 66, Dig., De, evictionibus, 21. 2;—T.. 45, § 1. Dig, De actionibus empti et venditi, 19. 1, etc. (⁴) Cpr. L. 65, Dig., De rei vindicatione, 6. 1, etc. (’) Cpr, L. 45. § 1, Dig., De actionibus empti et venditi, 19. 1, etc. (") Pentru ca art. 1341 să fie aplicabil, se cere ca să fie o evîc- țiune consumată. Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că exis- tența privilegiului Statului pentru taxa de succesiune și urmărirea imobilului pentru plata acelei taxe, constitue RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-------------ART. 1311 ȘI URM. 295 bună credință, trebue să restitue cumpărătorului primitiv sau sub-achisitoruluj, dacă acest din urmă exercită acțiunea în garanție ('j, ceeace vom vedea că poate să facă, prețul ce el a primit (²), pentrucă altfel el l-ar deținea fără cauză (³). Pentru care urmează a fi restituit este acel arătat în numai o turburare care face posibilă evicținnea, și pentru care cumpărătorul este iu drept să suspende plata prețului, conform art. 1364 C. civ- iar nu o eviețiune consumată, care să-l îndreptățească a cere pe baza art. 1341 anularea vânzărei și restituirea prețului eu daune. Cas. S-a I, decizia No. 608 din 2 Nocmbrie 1915. Jurisprudența română din 1816, No. 1, pag-. 3, No. de ordine 1. Vezi infră, pag. 337, nota 0. ț¹) Sub-achisitorul eu titlu oneros nu are drept de a cere pre'țulPrețul 1» «are plătit de primul cumpărător, autorul său, ci prețul ce el are însuși a plătit în realitate. Laurent, XXIV, 237; Guillouard, 1, 347; Xente, Baudry et Saignat, Idem, 371 : Aubry et Hau, V, § 355, p. 89, nota 28 și autoritățile citate acolo. Troplong, Idem, 1,486; Duvergier, ldem,I, 371. Planiol, II, 1506. Baudry et Saignat, Contră: Pothier, Cente 111. 148, pag. 61. Cpr. Tliiry, III, infime. Vezi și T. line, Tr. dela cession et de la transmission des creance*, II, 550 urm., p. 246 urm. (²) Prețul ce urmează a se restitui cuprinde nu numai suina principală plătită de cumpărător, dar și accesoriile iui, precum: dobânda lui, prezentările ce se obicinuese pe unele locuri (les pois-de-vins epingles), ete. Planiol, II, 1905, in fine. Tliiry, 111,573; Baudry et Saignat, 370; Monrlou, 111,581, ah initio; Troplong, Cente, 1, 161. Vezi și supră, p. 576, nota 4. La Homani, vânzarea lucrului altuia fiind valida (vezi supră p. 88 nota 2), prețul primit de vânzător nu eră sine causa, încât la caz de cvicțiune, el nu eră obligat a restitui prețul, ei valoarea ce lucrul avea în momentul evicțiunei (L. 43 și 45, Dig-, Ide act ion, empt.i et vendiîi, 19, 1). — In dreptul actual, din contra, restituirea prețului trebue să se facă chiar în cazul când cumpărătorul nu are drept la daune (art. 1440), oricare ar fi starea și valoarea lucrului iu momentul evicțiunei, chiar atunci când dauna cauzată cumpărătorului ar fi inferioară, prețului (art. 1342) Cpr- Pothier, Cente, III, 118, p. 51. (³) Cpr. C. București, Cr. judiciar din 1899, No. 41; pag. 354; Arntz, UT, 1002; Guillouard, Cente, I. 345; Laurent, XXIV, 324; Thirv, III. 573. Cpr, art. 32, C. Caragea, partea III, capit. 2, citat textual supră, p. 683, ed. 1, 296 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE ART. 1342 contract, afară de cazul când el ar fi fost simulat, în care caz cumpărătorul dovedind simulația, va cere prețul ade- vărat^). Persoanele Acțiunea în restituirea prețului poate fi îndreptată nu ^e'VnJreap^ contra vânzătorului (²), sau moștenitorilor și repre- acțiunea în zentanților săi universali ori cu titlu universal, dar și în "pretuiuT contra terțiului cesionar al acestui preț, care nu poate avea mai multe drepturi decât avea cedentul. Trebue însă să observăm că acțiunea îndreptată contra terțiului cesionar al prețului nu este o acțiune propriu zisă în garanție, pentruca acest terțiu nu răspunde de vânzarea făcută de cedente, ci o acțiune în repetiție a unui lucru nedatorît (³). Rămâne însă bineînțeles că dreptul ce-I are cumpărătorul de a cere prețul dela cesionarul lui, nu-1 împedieâ de a exercită acțiunea în garanție contra vânzătorului (⁴). Cazul în care Restituirea prețului se mărginește la ceeace a plătit preț;consistă cumpărătorul; de unde rezultă că dacă el a plătit drept in.tr o renta c ' , , t j x j ax viagera-, preț veniturile unei rente viagere, el nu va avea drept decât la veniturile plătite, iar nu la suma fixată în contract drept capital (⁵). Art. 1342. Prețul se datorește în întregimea Iui, chiar dacă în momentul evicțiunei, lucrul ar avea o valoare inferioară acestui preț, pentrucă cumpărătorul are drept la dânsul eu titlu de restituire, iar nu cu titlu de daune. Art. 1342 este expres în această privință, și formula acestui text cu- prinzând, în generalitatea sa, toate cauzele de micșorare ale valoarei lucrului, trebue să-l aplicăm și la cazul când lucrul ar fi perit în parte: de exemplu, o parte din casa vândută a fost distrusă prin foc, sau o parte din pământul vândut a fost luat prin puterea apelor (aquarum magni- (‘) Cpr. Vigic, III, 741. (²) Soțul care intervine într’un contract de vânzare numai pentru a complectă capacitatea soției sale, nefiind parte con- tractantă în vânzare, nu datorește restituirea prețului la caz de evicțiune, C. Iași, Dreptul, din 1893, No. 72, p. 592. (s) Baudry et Saignat, Rente, 372; Guillouard, Idem, I, 348: Laurent, XXIV, 236. Cpr. C. Paris și Rouen, D. P. 48. 2. 86; D. P. 53. 2. 140. ete. C) Baudry et Saignat, loco supră cit. D) Guillouard, Kenle. I, 349; Cas. fr. I). P. 51. 1. 193: Sirey: 51. 1. 465, ete. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE ART. 1343 297 tudine), etc. Și într’un caz și întfaltu), întregul preț trebue să fie restituit cumpărătorului, pentrucă vânzătorul îl deține fără cauză ț¹). Astfel dacă presupunem că am cumpărat dela d-ta un pământ de 100 fălci și că, după 20 de fălci din acest pământ au fost rupte și luate de ape (vi /luminiș/ un terțiu, care era proprietar al întregului pământ, l-a câștigat printr’o hotărâre rămasă definitivă, voiu avea recurs în contra d-talc (vânzătorul meu) pentru întregul preț ce ți-ain plătit, iar nu numai pentru suma corăspunzătoare de 80 de fălci ce a mai rămas. Această soluție, aprobată de Dumoulin, combătută însă de Pothier, eră admisă și de Papinian, în caz de o evicțiune totală: „Si lotus fundus quem fluent diminuerat, eviclus sit, jure, non diminuetur evictionis obliga- tian^ non magis quam si incura fundus dderior factus sit\ f. Art. 1342 impune vânzătorului restituirea integrală a prețului, chiar în cazul când lucrul vândut ar fi perdut din valoarea sa, din cauza negligenței cumpărătorului. Acest din urmă eră, în adevăr, în drept să fie negligent cu pri- vire la lucrul pe care îl consideră ca al săli. Si guasi suam rem neglexit, nulii querela; subjectus est (³). Mai mult încă, cumpărătorul ar avea drept la inte- gralitatea prețului chiar dacă el ar fi 'deteriorat lucrul anume. Cumpărătorul considerându-se ea proprietar, aveâ, în adevăr, dreptul de a face cu lucrul său ceeace voia. (l) Baudry et Saignat, Vente 873; Guillouard, Idem. I. 351; Duvergier, p. 442 urm. Idem. I 359, p. Troplong, Idem. 1, 489; Beudant, idem, p. 208, p. 145; T. IIuc, X. 118: âlarcade, VI, art. 1630.— 1035, No. II, p 276; Laurent, XXII, 239. — I ezi însă Pothier, Vente, III, 155, p, 65. O L. 64, Pr., Dig., De evictionibus, 21. 2. — Este însă de ob- servat că, în legea citată, Papinian, în câteva cuvinte mai sus, dă o soluție contrară, când evicțiunea, în loe de a fi totală, este numai parțiala ; „Ex miile jugeribus traditis ducenta dumen almfuUt: si postea pro indiviso ducenta evi^antur, duplm stipulat™ pro parte quinta non guarta, praestabitur; nani quod periit, damnum emptorî non venditori attulitL Această contradicție a lui Papinian a dat loc la dificultăți și ia discuții. Cpr. Troplong Vente, I, No. 489, p. 602, nota 5; Labbe, Eevue pratique dc droit francais, t. 34 (anul 1872), p. 303, nota 1, etc. Ci L. 31 § 3. in fine. Dig., Dc hcrediUdls petitione, 5. 3. 298 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE ART. 1343 Vânzătorul nu poate să aibă dreptul de a păstra o parte din preț, fiindcă el n’a transmis proprietatea, care era cauza, plăței acestui preț(’). Principiul înscris în art. 1342 suferă însă o restricție, pe eare o formulează art. 1343 în termenii următori: Art. 1343. „Dar dacă cumpărătorul a tras foloase din stricăciu- nile ce a făcut lucrului, vânzătorul are drept a opri din preț o suină egală cu acele foloase¹¹. Deci, dacă presupunem că cumpărătorul a distrus imobilul ce cumpărase, vânzând materialul (z), sau a tăeat și vândut toată sau parte din pădurea ce cumpărase și din care acum a fost evins{³), sumele de care cumpărătorul s’a folosit vor fi deduse din prețul ce urmează a fi restituit de vânzător, prin aplicarea principiului cunoscut: că nimeni nu se poate înavuți în detrimentul altuia(⁴). „Jure natura; aquum est, neminem cum alterius detrimento et injuria fieri locupleteoremu (j). C) Din cele mai sus expuse rezultă că, în unele cazuri, cum- părătorul are interes a fi evins. Evicțiunea îl descarcă, în adevăr, de deteriorările aduse lucrului nu numai prin caz fortuit, dar chiar și prin faptul său (art. 1342), deteriorări care ar fi rămas pe seama lui, n’ar fi fost evins. Acest re- zultat este cam straniu, o recunoaștem, însă el rezultă din principiile admise de lege. Cpr. T. Huc, X, 120 in fine, Boileux, Coment. sur le Code Napoleon, V, p. 692; Mourlon, III, 581; Beudant, Vente, 208, in fine, p. 146, ete. (-) Cpr. Planiol, 11, 1507; Beudant, Vente, 208, p. 145; Baudry et Saignat, Vente, 374, p. 379, ete. (*) Cpr. Pothier, Vente, III, 121. p. 52. (⁴) Rămâne însă bine înțeles că cumpărătorul singur va li responsabil, fața de proprietarul revendicat, de deterioră- rile cauzate de dânsul în momentul când el știa că este amenințat de evicțiune. Vânzătorul va trebui, ce e drept, să restitue prețul întreg, însă cu acest preț cumpărătorul va despăgubi pe proprietarul revendicat, deteriorările imo- bilului vândut fiind opera cumpărătorului, 'echitatea cerc ca numai el să sufere consecințile lor. Cpr. Pothier, Vente, III, 127; Guillouard, Idem, I, 352; Laurent, XXIV, 238, etc. ța) L. 14, Dig., De conditione indebiti, 12, 5 și L. 206., Dig. De diverși regulis juris antigui, 50, 17. Vezi și art- 549, partea finală din codul Calimach (inexistenți în codul austriac), unde se zice: „După cel de obște principiu, nu se cuvine a câștiga sau a se îmbogăți cineva în paguba altuia RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-ART, 1341 299 Vânzătorul va mai deduce, deasemenea, din preț su- Sumele care mele primite de cumpărător prin anticipație asupra acmstm S,J d"' preț, de exemplu : partea din preț ce el a primit dela vânzător pentru lipsa întinderei lucrului vândut (art. 1327, 1329), sau sumele ce au fost plătite de proprietarul reven- dicat pentru îmbunătățiri făcute de vânzător: căci altfel, cumpărătorul ar primi mai mult decât a plătit în realitate ț¹). Obligația pentru vânzător de a restitui cumpărătorului întregul preț primit nu există numai în privința bunurilor a căror durată este perpetuă, precum este o casa, o moșii-, ci și in privința lucrurilor care au o durată vremelnică, precum este, de exemplu, un animal domestic .■}. Aceeași regulă ar fi, după unii, aplicabilă și vânzăfci Vânz, lîiini unui drept de uzufruct, sau cesiunei unei i^nte viagere Restituirea prețului, despre care am vorbit până acum. Restituirea nu ajunge întotdeauna pentru a despăgubi pe cumpărător de dauna ce-i aduce evicțiunea; de aceea legea permite cumpărătorului de a cere, în al doilea loc, restituirea fruc- telor lucrului vândut, de câteori el este obligat să le în- toarcă. proprietarului care l-a evins. Cât timp cumpărătorul este de bună credință, el do- bândește proprietatea fructelor, nefiind obligat a le restitui proprietarului evingător, decât atunci când el a aflat că a cumpărat dela un non dominus (485). El are însă, în asemenea caz, dreptul de a le cere dela vânzătorul său pentrucă se aștepta a se bucură de ele (⁴). (') Baudry et Saignat, Vente, 374: Guillmiard, Idem, I, 355; Duranton, XVI, 386; T. Ilue, X, 119, etc. (’) Guillouard, Vente, 1, 343: Troplong-. Idem, 1, 494; T. Hue, X, 119; Aubry et Rau. 355, p. 90. nota 29.— Contră: Pothier, Vente, ITI, 153; Duvergier, Idem, 1,-362, p. 445 urm. 0) T Ilue, id. loco cit. — ContrăPothier l ente, III, 161, 162, p, 68. 69; Guillouard, Idem, 1, 354: Troplong, Idem, 494. Acești din nnnă autori și Boilenx, op. cit., \ , p. 686, aplică in asemenea caz rcgulcle dela evicțiunea parțială. {') Cumpărătorul de bună credință, eare nu restitue fructele terțiului revendieant, nu are deci nici O acțiune în această, privință, contra vânzătorului său. El nu poate, de asemenea, cere dela vânzător dobânda prețului decât atunci când lucrul r vândut nn produce fructe; fiindcă lipsa fructelor face ca ț cumpărătorul să nu aibă nicio compensare pentru folosința 300 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.—ART. 1341 Cazul în care Există însă un caz în care cumpărătorul nu va putea cumpărătorulcₑᵣₑ fᵣᵤcțₑjₑ dₑlₐ vânzător, și anume: atunci când vânză- nn poate cere ⁷ t ,■ fructele dela torul văzând acțiunea în revendicare, ar n declarat cumpă- vanzător. ᵣâtorului că iiu-1 poate garantă și că este gata a-i plăti toate sumele prevăzute de art. 1341. Dacă, în Ioc de a acceptă această ofertă, cumpărătorul se decide a urmări procesul pe răspunderea sa și a contestă drepturile terțiului reven- dicant, fructele percepute de dânsul din ziua declarației vânzătorului nu-i vor fi restituite, cu toate că el a fost silit să le remită proprietarului revendicant (*). Restitui ren Vânzătorul trebue să restitue, cumpărătorului atât ehel- ^pTOeesn/u? tue'^e procesului de revendicare intentat de adevăratul pro- Art. 1341. prietar, cât și acele ale recursului în garanție, fie că acest recurs a fost exercitat de cumpărător pe cale incindentală în cursul procesului de revendicare, fie că el a fost exer- citat pe calc principală, în urma evicțiunei (²); rămâne însă că, în acest din urmă caz, vânzătorul să se folosească de beneficiul art. 1351. Vânzătorul trebue să sufere eheltuelile ambelor procese, pentrucă sunt o consecință a evicțiunei, pe care el o garantează. Vânzătorul nu va suferi însă eheltuelile procesului, a- tunci când el fiind chemat în garanție, ar recunoaște de întemeiate pretențiile terțiului revendicant, oferind de a plăti cumpărătorului sumele prevăzute de art. 1341, și acesta totuși ar urmări procesul pe răspunderea sa. Cumpărătorul continuând în adevăr, în asemenea caz, procesul pe riscul și pericolul său, este just ca el să sufere eheltuelile acestui proces (³). sumei plătite de dânsul drept preț vânzătorului. Laurent, XXII’’, 235; Guillouard, I. Vente, 258. Baudry et Saignat, Idem, '381; T. Huc, X, 117; Cas. fr. D. P.' 59. 1. 125; Sirey, 69. 1. 750, etc. (’) Cpr Pothier, Vente, 111, 129, p. 155; Vigie, 111, 743, in fine, etc. (’-) Cu toate acestea, se susține de unii, că dacă cumpărătorul n’a chemat pe vânzător iu cauză și s’a judecat singur, spe- sele procesului, sunt în sarcina lui. Cpr. Pothier, Vente, III, 128, p. 55; T. Huc, X, 117. Această soluție este însă con- trară art. 1341, care pune spesele procesului în sarcina vân- zătorului, fără nicio distincție. Vezi Baudry et Saignat, Vente, 376, p. 343; Guillouard. Idem, 1, 365—1, etc. (s) Cpr. Pothier, Vente. III. 1'29. p. 55; Guilloard, Idem, I, C, CIV., CART. III. TIT. V. CAPIT. IV.-— S. UI. ART. 1350 3 01 Vânzătorul trebue, pe lângă cele de mai sus, să restitue cumpărătorului toate spesele sau cheltuelile contractului de vânzare, pe care el le-ar ti plătit, precum: taxele timbrului și înregistrărei (J), plata redactorului actului, etc. In adevăr, cumpărătorul plătind aceste cheltueli pentru a deveni pro- prietar, trebue să-i fie restituite de câteori vânzătorul nu i-a transmis proprietatea lucrului vândut. Dacă toate aceste prestațiuni nu ajung pentru despă- ₚ gubirea cumpărătorului, el va putea cerc dela vânzător și ᵣₑₛₑ. alte daune-interese, care vor varia după împrejurări, și pcArt' ¹¹ care tribunalele le vor acordă conform dreptului comun (art. 1084 urmi. (²). Astfel dacă am cumpărat o casă în vederea unui comerț ce voiam să întreprind în ea, vânză- torul îmi va plăti, în urma evicțiunei acestei case, chel- tuelile de instalare, de mutare, ele. și chiar câștigul de care am fost lipsit, conform art. 1085, 1086, C. civil. Daunele care rezultă din executarea vânzare', și care nu sunt anume prevăzute prin convenția părților, sunt, după art. 1350, cârmuite de regulele generale ¹ ale¹ convențiilor în genere. Art. 1350.— Chestiunile de. daunc-interesc ce ar rezulta din neexecutarea vânzărei și care nu sunt prevăzute aici, se vor de- cide după regulele generale ale convențiunilor. (Art. 1020, 1021, 1081—1090, 1341, 4° Q civ. Art. 1639 C. fr.). 365; Douvergier, Idem, 1, 364. p. 348 Aubry et Bau V, țț 355, p. 94 (ed. a 5~a); Vigi^, III, 344: T. Uuc, X, 117, p. 1.06; Laurent, XXIV, 245, etc. (') Aceste taxe sunt astăzi: prevăzute în L- timbrului, modifi- cată prin L. din 28 Iulie 1921. Vezi și pag. 32 supră, nota 1, care se înlocuește prin L. din 1921. (“) Mărirea de valoare care ar rezultă din cauze posterioare evic- țiunei. nu se ține deci în seamă. Aubry et Bau, V. § 355, pag. 92. nota 34: Baudry et Saygnat Vente, 378-1, p. 386 (ed. a 3-a); (ruillouard. Idem, I, 360, Cas, fr. D. P. <53. 1. 341 ; Sirey, 64. L 73, etc. S’a decis că prin cuvântul ᵣdin timpul evicțiunei” tre- bue înțeles momentul evicțiunei, moment ce se identifică cu data intentărei aețiunei, căci atunci se produce evicțiunea, așa că plus-valuta din acel moment urmează a se plăti la vânzător, cumpărătorului evins, iar nu plus valuta din mo- mentul clarei hotărîrei: Cas. Sec. l-a, 6 Iunie 1919, Jurtsprwl. română din 1919, No. 23, 24, p. 746, No. de ordine 691 și Tribuna juridică din 1919. 302 RĂSPUNDEREA DE E VI.JȚIL’NE. ART. 1341. Afară, de aplicarea dreptului comun, art. 1344—1346 consideră ea daune datorite cumpărătorului evins oarecare prestații speciale. Unele din aceste prestații sunt relative la mărirea valorei lucrului vândut (art. 1344), altele la îm- bunătățirile aduse de cumpărător lucrului de care el este lipsit prin evicțiune (art. 1345), iar altele, în fine, lachel- tuelile de simplă plăcere, făcute pentru înfrumusețarea lu- crului din care cumpărătorul este evins (art. 1346). .xpirirea va- Cumpărătorul nu este niciodată expus la pagube; el 'are, dia contra, întotdeauna ocaziunea de a trage foloase din evicțiune. El are în adevăr, pedeoparte, drept la resti- tuirea prețului întreg, decâteori lucrul a perdut din valoa- rea sa, la epoca evicțiunei, fie chiar prin faptul sau negli- gența sa (art. 1342); iar pe de altă parte, pe lângă prețul vânzărei, el arc drept la excedentul de valoare ce lucrul ar fi ' dobândit din orice cauză, în momentul evicțiunei (art. 1344), Sensul cuvintelor „în momentul evicțiunei¹¹ vezi Cas. Rom., Tribuni juridică din 1919 pag. 183, No. 39—41(’). Astfel dacă presupunem că cumpărând casa d-tale, din București, calea Victoriei, eu 2.000.000 lei, în momen- tul evicțiunei valoarea acestui imobil s’a ridicat la 2.500.000 lei, din cauza deschidere! unui bulevard în apropiere, sau din alte împrejurări; la caz de evicțiune, îmi vei plăti: 1°, 2.000.000 lei, prețul ce ți-am numărat și 2°, 500.000 lei, cu titlu de daune, diferența între valoarea actuală și acea din timpul vânzărei (²). Cazul când lucrul a sufe- rit și mieșo- rure și mărire. (*) S’a decis că de câteori părțile au derogat, prin convenția lor dela art. 1341 C. cir. prevăzând că, în caz de evicțiune, cumpărătorul să nu poată cere dela vânzător decât un alt pământ de aceeași întindere, cumpărătorul nu poate cere daune, în caz de evicțiune. (²) Cpr. Pothier, Vente, ITT, 132 p. 156. —Ce trebue sa decidem în caz când, pedeoparte, lucrul vândut a suferit o micșorare, iar pe de alta, s’a mărit? De exemplu; Fondul vândut este megieș cu o apă, și această apă rupe o bucată dintr’însul, dându-i pe de altă parte, o altă bucată de pământ prin aluviune. Cumpărătorul va putea cere prețul întreg (art. 1342), însă nu va putea cere despăgubire pentru plus-valuta dobândită de imobil prin aluviune (art. 1355), ci se va sta- bili o compensație între valoarea părței din fond perdută și valoarea părței dobândită, prin eluviune; Troplong, Vente, I, 490, Baudry et Saignat, Jdem, 377, p. 385. '• ■ W reȘITW»!" 7 303 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.-----------ART. 1350 Această soluție este admisibilă oricât de mare ar fi i valoarea cu care lucrul ar fi crescut, fără a se distinge dacă vânzătorul este de bună sau de rea credință, și fără a se f admite excepția statornicită de art. 1085 ('); căci art. 1344 < deroaga, în cât privește plus-valuta, în materie de evicțiune ' dela art. 1085. Aceasta rezultă din art. 2350, după eare numai chestiunile privitoare la daunele neprevăzute la tit- lul vânzărei sunt cârmuite du regalele dreptului comun; or, încă odată, art. 1344 rezolvă chestia despăgubire! da- torită cumpărătorului evins, în caz de mărirea valoare! lu- crului vândut, anterioară evicțiunei (")■ Unii ar voi ca, în asemenea caz, cumpărătorul eare se îmbogățește prin primirea unei indemnități din cauza creș- tere! valorei lucrului cumpărat de dânsul, să sufere o parte proporțională din spele contractului de vânzare(³). Oricum ar fi, art. 1344 O. civil se referă numai la reporturile dintre cumpărător și vânzător, care este ținut față de cel dintâiu la obligația de garanție, în virtutea căreia . trebue să-l despăgubească de toată paguba ce~i aduce evic- țiunea. Această dispoziție nu-și are însă aplicare atunci când posesorul imobilului se găsește față de un proprietar care-1 revendică și care nu are nicio obligație față de dânsul, în care caz sunt aplicabile dispozițiile art. 484 C. civil. Astfel fiind, în acest caz nu se poate acordă posesorului exceden- tul valorei din momentul evicțiunei: prin urmare, orice exper- tiză cerută spre a stabili cuantumul acestui excedent este inutilă, așa că nepronunțarea instanței de fond asupra ac;s- tui punct nu constitue o omisiune esențială i j. In fine, cumpărătorul evins poate cere dela proprie- (') Vezi asupra acestui text, t. VI al Coment. noastre, p. 376 urm. (⁴) Vezi, în acest sens, Bngnet asupra Ini Pothier, Tente, III, p 56, nota 1 ; Boileux. op. cit., V, p. 559: Thiry, UI, 5,3 bis, in fine; Baudry et Saignat, Vente, 368; Troplong, Idem., I, 507; Guillouard, Idem, 1, 359; Arntz, III, 1004; Laurent, XXIV, 246; Duranton, XVI, 295; Aubry ct Rau, Ă. § 355, p. 92, nota 33; Masse-Verge, IV. § 685, p. 299 nota 18; Vigie. III, 745; Planiol, II, 1511. Mourlon, III, 585.— C Contră: Pothier, op. cit., III, 132, Duvergier, Idem, I, 399, p. 451 urm,; Marcade, VI, art. 1633. Xo. A. (a) T. Huc. X, 121; Guillouard. Vente, I, 361; Colmet de San- ‘ terre, VII, 60 bis II. — Contră: Laurent, XXIV, 247. C) Cas. rom. Bult. 1910, p. 1331 și Dreptul din 1911, No. 8, 304 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. - ART. 1345 Șl 1346. Art. 1345, 1346. tarul care l-a evins, și în subsidiar dela vânzătorul său, o despăgubire pentru impensele sau cheltueiile ce el a făcut lucrului cumpărat de dânsul (*). Această ipoteză este pre- văzută de art, 1345, 1346. Legiuitorul distinge și de astă dată impensele sau cheltueiile ce cumpărătorul a putut să facă cu privire la lucrul cumpărat, în utile, necesare și vo- luptuoare sau de simplă plăcere. Cheltuelele necesare sunt, după cum știm, acele care contribuesc la conservarea lucrului; cele utile sunt acele care contribuise la mărirea valorei lucrului; iar cele v. lupt,oare sau de simplă plăcere, după cum le numește art. 1346 C, civil, sunt cheltueiile de lux sau de agrement Proprietarul adevărat care a evins pe cumpărător poate să fie obligat a restitui acestui din urmă i nele din chel- tueiile făcute de dânsul, nu în virtutea unei obligații de garanție, pe care el n’o are, ci în virtutea principiului de echitate că nimene nu se poate înavuți în detrimentul altuia (art. 494). Recursul cumpărător ului în contra vânzătorului este, din contra, întemeiat pe obligația sa de garanție. Art. 1345 trebue interpretat în sensul că cumpărăto- rul poate să ceară despăgubirea sa dela proprietarul care I-a evins, și în subsidiar dela vânzător; recursul în contra vânzătorului nu se înțelege, în adevăr, deeât în lipsa unui recurs exercitat în contra proprietarului. Îndată ce proprie- tarul a plătit, vânzătorul nu mai datorește nimic. Acest punct nu sufere nici-o îndoială. Cumpărătorul poate, deci, cere impensele sau cheltue- p. 57. (In această afacere am pledat noi înșine înaintea Curței supreme alăturea de d-1 V. Atlianasoviei). (') S a decis, eu drept cuvânt, că obligația impusă vânzătorului de a plăti cumpărătorului evins îinbimăt&țile făcute de el, reviue, în primul rând, evingătorului, eăci lui i profită imediat și, în al doilea rând revine vânzătorului, acesta fiind înțelesul cuvintelor „el însuși sau prin evingător" din textul art. 1345 C. civil, relație la întoarcerea speselor necesare, utile și de întreținere. ț²) Cpr. Beudant, Vente, 215, in fine. p. 153. Vezi tom. III, partea I-a, al Coment. noastre, p. 666, nota 2; nota 4 dela p. 276, 277: tom. III, partea II, p. 666, nota 2; tom. VII, p. 280 urm., nota 1 ; tom. VIII, partea l-a, p. 575, nota 1 (ed. a 2-a) etc. 305 COD. CIV.— CARTEA UI.— ITT. V.---CAP. IV.--S. III.-AUT. 1345. Iile sale atât dela proprietarul evingător, cât și dela vânză- torul său. Obligația vânzătorului este mai largă însă decât acea a proprietarului, căci el datorește unele impense pe care proprietarul nu ie datorește. In cât privește mai întâi impensele sau cheltuelile ne- cesare, neapărate pentru conservarea lucrului, precum ar fi, de expmplu: refacerea unui zid, eare amenința cu ruină și a cărui cădere ar fi atras distrugerea întregei clădiri, proprie- tarul care-și revendică lucrul său, trebue să le plătească toate; căci ele l-au păstrat imobilul și el ar fi trebuit să le facă el însuși, dacă nu le-ar fi făcut cumpărătorul. Neplata lor ar fi din partea proprietarului o înavuțire nedreaptă ț¹) Art. 1345 impune plata acestor impense (necesare) și vân- zătorului, pentrucă el a adus o daună cumpărătorului, prin faptul că i-a vândut un lucru ce nu-i aparținea. După dreptul comun, proprietarul care-și reia fondul său, restitue impensele utile numai în limita plus-valutei adusă fondului, fără a plăti mai mult decât ele au costat în realitate (!). Vânzătorul, fiind obligat a repară toată paguba cauzată prin evicțiune, va plăti și el aceste cheltueli, dacă nu le plătește proprietarul revendieant, însă în modul ur- mător: dacă plus-valuta adusă fondului este mai mică de cât clieltuelile făcute, vânzătorul nu le va plăti decât până la concurența acestei plus-valute. Obligația vânzătorului este, în asemenea caz, identică cu aceea a proprietarului. Cum- părătorul primește, ce e drept, mai puțin decât a cheltuit; (l) Vezi, în privința înavuțirei nedrepte, o teză recentă de doctorat, foarte conștiincioasă; De Venriehissement sans cause, par M. Possa (Paris, 1916). (-) S’a decis într’o afacere, în care am pledat noi înșine înaintea Curței supreme, că după dispoziția art. 494 C. civ., va- loarea construcțiilor de pe o moșie și plus-valuta acelei moșii nu pot fi acordate decât posesorului de bună credință, și numai atunci când plus-valuta se datorește îmbunătățirilor făcute de acel posesor. Prin urmare, posesorul eare este de rea credință nu se poate folosi nici de plus-valuta, nici de valoarea construcțiilor, nici de valoarea pădurei de pe moșie, de oarece pădurea fiind un product al pământului, posesorul de rea credință n’are nici un drept asupra productelor pă- mântului, conform art. 485 C. civ. Cas. S-a l-a, Bult. 1910, p. 1330, 1331 și Dreptul din 1911, No. 8, p. 57. (84800) 58197 20 306 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE.----------------ART. 1345. despăgubirea, cu toate acestea este dreaptă, pentrucă evic- țiunea nu-1 lipsește în realitate decât de plus-valuta adusă fondului. Dacă presupunem eă plus-valuta adusă fondului întrece cheltuiala făcută, proprietarul nu va restitui, în asemenea caz, decât sumele cheltuite de cumpărător; pe când vânză- torul, fiind obligat a repară toată paguba adusă prin evie- țiune, va plăti întreaga sumă la care se ridică plus-valuta, pentrucă aceasta este paguba suferită de cumpărător. Pro- prietarul revendicant neplătind, în asemenea caz decât suma cheltuită de cumpărător, diferența până la suma la care se ridică plus-valuta se va plăti de vânzător ț¹). Proprietarul revendicant nu plătește niciodată eheltuelile voluptoare. Ele nu se plătesc, de asemenea nici de vânză- tor, de câteori el este de bună credință. Ele rămân deci pe seama cumpărătorului, care le poate ridica, dacă aceasta se poate face fără stricăciune, sine detrimento rei (art. 539 (²). In caz însă când vânzătorul a vândut cu rea credință un lucru străin, art. 1346 îl obligă chiar la plata impen- selor voluptuoare(³). Această soluție ar fi admisibilă, chiar când cumpără- torul ar fi de rea credință, adecă ar ști că vânzătorul nu eră proprietarul lucrului vândut, pentrucă în codul nostru lipsește art. 1599 din codul francez, care, în partea sa finală, dispune că numai cumpărătorul de bună credință a unui lucru străin are drept la daune ('*). In fine, vom adăoga, înainte de a trece la efectele evic- țiunei parțiale, că cumpărătorul fie chiar de bună credință, care are drept la eheltuelile necesare și utile făcute de dânsul, nu poate reține lucrul vândut până la plata acestor chel- tueli, pentrucă dreptul de retenție fiind, după părerea noastră, un drept excepțional, nu poate fi exercitat deeât în cazurile (') Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 380, p. 389. (²) Vezi tom. VIII, partea l-a, al Coment. noastre, p. 575 (ed. a 2-a). C) Această dispoziție se aplică și la impensele utile, în cazul când suma cheltuită eu aceste impense întrece plus-valuta adusa lucrului. Guillouard, Vente, 1, 365; Laurent, XXIV, 249, etc. (l) Vezi în privința vânzărei lucrului altuia, supră, pag. 86 urm. 307 COD. CIV.—CART. III.-TIT. V.-CAP, 1V.-SECȚ. III. - ART. 1347 și 1348. în care legea îl conferă anume (*). Or, niciun text de lege nu-1 conferă cumpărătorului(²). 2' Evicțiunea parțială Art. 1347. — Dacă cumpărătorul este evins numai de o parte a lucrului, și aceasta are, în privința totului, o așa însemnătate în cât cumpărătorul n’ar fi cumpărat lucrul fără acea parte, el poate strica vânzarea. (Art. 1020, 1021, 1075, 1311, 1348, 149 ■C. civ. Art. 1636 C. fr. (®). Art. 1348. —Dacă, în caz de evicțiunea unei părți a fon- dului vândut, nu se strică vânzarea, cumpărătorul are dreptul a cere valoarea în momentul evicțiunei, a părței de care a fost evins, iar nu o parte proporțională din preț, ori de a crescut 'sau de a scăzut imobilul în valoare dela vindere încoa. (Art. 1344, 1347 C. civ. Art. 1637 C. fr.)(⁴). Cumpărătorul poate fi evins nu numai în totul, dai’ și in parte, ipotesă pe care o prevăd, art. 13 47 și 1348 din ■codul civil. Evicțiunea parțială poate să consiste într’o parte in- divisă, de exemplu: jumătate, a treia parte, etc. din lucrul vândut, sau într’o parte materialmente determinată [pro regione, pro certa regione); de exemplu: jumătate, a treia parte, etc. din domeniul care a făcut obiectul vânzărei. In (') Vezi cazurile în care art. 1322 conferă dreptul de retenție vânzătorului. (■) Vezi tom. Vili, partea l-a, al Coment. noastre, p. 201; Tom. III, partea II, p. 670; Tom. X, p. 346 urm. etc. Cu toate acestea, chestiunea este, după cum știm, foarte controversată, și unii îl admit (dreptul de retenție) și în privința cumpă- rătorului pentru clieltuelile necesare și utile făcute de el asupra lucrului vândut. Vezi în acest din urmă sens, T. Hue, VII, 169 și X, 122; Guillouard, Vente, 369 și Droit de retentio , 47 urm., etc. Cpr. Cas. rom. Bult. 1909, p. 1124 și Dreptul din 1910, No. 9, p. 65 care zice că judecătorii pot admite dreptul de retenție, de câteori există o corelațiune între lucrul reținut și creanța reclamată, fără a se face vreo deosebire între po- sesorul de buna credință și cel de rea credință, și a refuză acestui din urmă dreptul de retenție, întrucât nici tradiția, nici principiile generale nu-i refuză acest drept. (”) Cpr. L. 38 § 14, Dig., De a-dilitio edicto, 21. I, ■V) Cpr. L L 1, 13, 15, Dig-, De einctionibun, 21. 2. 308 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — ART. 1347 și 1348 cașul întâi există evicțiune pro indiviso, iar în cașul al doilea, evicțiune pro diviso ț¹). Deoșeb. între Evicțiunea totală aduce resilierea vânzărei, pentrucă tocaiă^iⁿ»eoa^ucⁱ'u^ ’uat cumPărător, contractul numai are parțială, obiect. De câteori însă cumpărătorul nu este evins decât din o parte a lucrului, fie pro indiviso, fie pro diviso, ră- mâne o parte din lucru care poate să facă obiectul vânzărei. Art. 1347 și 1349 permit cu toate acestea cumpărătorului, în caz de evicțiune parțială, de a cere resilierea vânzărei, de câte ori partea lucrului de care el este evins are așa însem- nătate, în cât fără acea parte el n’ar fi cumpărat lucrul (²). Astfel, dacă am cumpărat o păreche de cai din care unul nu aparținea vânzătorului, voiu putea cere resiliarea vân- zărei și pentru celălalt cal (³). Aceasta nu este de cât apli- carea principiului înscris în art. 1020, 1021, după care, în caz când una din părți, în specie vânzătorul, nu-și îndepli- nește obligația sa, cealaltă parte (cumpărătorul) poate cere • resilierea contractului cu daune-interese. Chestie de Chestiunea de a se ști dacă evicțiunea parțială este fapt. destul de însemnată pentru a atrage resilierea vânzărei, este o chestie de fapt pe care judecătorii fondului o apre- ciază în mod suveran, fără controlul Curței de casație (⁴k Dacă cumpărătorul cere și dobândește resilierea vân- zărei, el restitue ceea ce-i rămâne din lucru, iar indemni- (J) Cpr. Pothier, Vente, II, 139 urm.; ’Duranton, XVI, 300, p. 150, Planiol, II, 1488. Vezi și Troplong, I’ente, I, 514. (²) Legiuitorul ar fi putut să admită în toate cașurile resilierea contractului, de câte-ori cumpărătorul este evins din o parte a lucrului, oricât de mică ar fi, așa precum el a dispus prin art. 1311, în caz dw perire parțială a lucrului vândut, în momentul vânzărei: însă el n’a făcut-o, pentru a nu arunca perturbația în transacții, din causa drepturilor ce cumpărătorul a putut să confere terțiilor, înainte de evic- țiune. Cpr. Planiol, II, 1515; Guillouard, Vente, I, 370; Baudry et Saignat) Idem, Laurent, XXIV, 250; Colmct de Santerre, VII, 71 bis I (⁸) Cpr. Duranton, XVI, 300. Aceeași soluție este admisibilă și în privința viciilor redibitorii. 4 , infră, explic, art. 1355 urm. (⁴) Cas. fr. Sirey, 08. 1. 336; D. P. 09. 1. 305, Thiry, III, 575; Labbd, Revue pratique, t. 34 (anul 1872), p. 323, No. 47. Planiol, II 1515; Guillouard. Vente, I, 370: T. Hue, 124, ete. COD. CIV.—CARTEA III.-TIT. V.-CAPIT. IV.-S. III.-ART. 1348 309 ta tea la care el are drept, se calculează ca în caz de evic- țiune totală. El are deci drept la restituirea prețului, la daune, ete., pentrucă el se găsește în aceeași posiție în care ar fi dacă evingerea ar fi fost totală (*). Dacă vânzarea rămâne în picioare, fie pentrucă cum- părătorul nu cere resilierea ei, fie pentrucă el n’a putut s’o dobândească dela justiție, el are drept la o despăgu- bire pentru prejudiciul causat prin evicțiunea parțială a lucrului vândut. Art. 1348 dispune ca, în acest caz, cum- părătorul are dreptul a cere valoarea părței din care el a fost evins, după o prețeluire din momentul evicțiunei, iar nu în proporțiune cu prețul total al vânzărei, fie-că va- loarea lucrului vândut s’a mărit, sau s’a micșorat (²). Această disposiție, reprodusă întocmai de art. 1493 din codul italian (³), aprobată de majoritatea autorilor (⁴), criticată însă de Troplong și considerată de acest autor ca o distracțiune a legiuitorului (’), este conformă art. 1344, pentru cașul când valoarea lucrului s’a mărit ț⁶); ea este însă contrară art. 1342, pentru cașul când valoarea lu- ■crului a devenit mai mica. Art. 1342 prescrie, în adevăr, restituirea totala a (') Colmet de Santerre, VII, 71 bis II. Planiol, II, 1516,Trop- long, Tenie, I, 513; Thiry, III, 575, Duranton, XVI, 300, etc. V) Art. 1348, depărtând u-se dela teoria lai Pothier, Vente, III, 139 urm.) și dela principiul care cârmuește daunele-inte- rese, în caz de evicțiune totală (art. 1341, 1342), admite, în privința evicțiunei parțiale, regulele dreptului roman (L. 1, 13, 14, 15 și 64, § 3, Dig., De evictionibus, 21. 2), asupra cărora vezi Labbe, Hevue patrique, t. 34 (anul 1772), p. 305 urm. O Conform: art. 1537 C. neerlandez, art. 1684 din Ante-pro- iectul de revizuire a lui Laurent. In Codul portughez și în acel spaniol, art. 1348 este din contra, eliminat. Ț) Marcade, VI, art. 1636, 1637, No. 1, p- 283, Gluillouard, Vente, I, 371, Duvergier, Idem, I, 374, 375 p. 460 urm. și 11 463 unu. Colmet de Santerre, VII, 71 bis II, Aubry et Rau, V, § 355, p. 95, nota 41, Acollas III, p. 299, Vigie. III, 748; Laurent, XXIV, 251; Labbe, Hevue pratique (anul 1872), p. 323 urm., etc. (") Vezi Troplong, Vente, I, 516, 517. Cpr. Delsol, op. cit., III, p. 157, (*) Exemplu: Astfel, dacă presupunem că lucrul a fost vândut Art. 1348. Dr. strein. 310 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — ART. 1348. > prețului, chiar atunci când lucrul ar fi dobândit o valoare mai mică; pe când art. 1348 nu are în vedere decât va- loarea lucrului, iar nu prețul plătit f). Astfel, dacă lucrul a fost vândut cu 20,000 lei și cumpărătorul a fost evins din o parte echivalentă unei pă- trimi a acestui lucru, presupunând că valoarea lui întreagă a scăzut, în momentul evicțiunei, la 16,000 lei, iar acea a părței evinse, la 4000 lei, vânzătorul nu va datori decât această din urmă sumă. Rațiunea acestei deosebiri este că, în cașul art. 1342, cumpărătorul fiind evins de întregul lucru, prețul a fost plătit sine causa; el trebue deci să fie restituit în între- gimea lui, vânzătorul neputând să reție nici-o parte din el; pe când, în cașul art. 1348, vânzarea este menținută, plata prețului având o causă; cumpărătorul nu are deci drept, în specie, decât la despăgubirea prejudiciului ce el sufere; or, acest prejudiciu este valoarea ce el perde prin evicțiuneț²). Cu toate că art. 1348 nu vorbește decât de restituirea valorei părței evinse, cumpărătorul va mai putea cere încă: 1° fructele ce el datorește proprietarului evin- gător, din momentul când el a aflat causa evicțiunei; 2° o parte din spesele contractului de vânzare; 3° eheltuelile instanței deschise de dânsul în contra vânzătorului și acelei deschise de evingător în contra lui (art. 1314) (³). en 20.000 lei și că cumpărătorul a fost evins de o pătrime din acest lucru; pentru a se cunoaște despăgubirea lui tre- bue să vedem care este valoarea lucrului întreg în momentul evicțiunei. Presupunând că lucrul a dobândit o valoare mai mare, că el valorează, de ex. 24,000 lei, cumpărătorul va avea drept la 6000 lei, adecă, la o pătrime din valoarea totală a lucrului, fiindcă și evicțiunea. cumpărătorului tot de o pătrime a fost în specie. ț¹) Părțile ar putea însă, în mod valid, să stipuleze, pentru cașul unei evicțiuni parțiale, restituirea proporțională a pre- țului, atunci când lucrul ar fi dobândit o valoare mai mică. Planiol, II, 1518, p. 504, nota 1 (cod. a. 5-a). (“) Cpr. Thiry, III, 575, p. 584, Arntz, III, 1005, T. Huc, X, 125, Laurent, XXIV, 251, Colment de Santerre, VII, 72 bis I, in fine, Guillouard, Vente, I, 371. Planiol (TI, 1517, p. 504 text și nota 1, ed. a 5-a), admite această, explicație, recu- noscând însă ca Codul cuprinde în această privință o antinomie. (s) Pothier, Vente, III, 140, pag. 59. Thiry, loco cit-, p. 584, 585. COD. CIV —CART. III.—TIT. V. —CAP. IV.-S. III—ART. 1348, 1349. 311 Art. 1348, ne făcând nici o distincțiune, se aplică atât la cașul când cumpărătorul a fost evins din o parte a lu- crului, materialmente determinată (ccr^ loci, pro certa re- gionfi), cât și în cașul în care el a fost evins din o parte indivisă a lucrului, de exemplu : o jumătate, o treime, etc. ț¹). S’a decis că și regula art. 1341 C. civil, privitoare ai drepturile cumpărătorului evins, față de vânzătorul răs- punzător în caz de evicțiune, se aplică și la cazurile de evicțiune parțială, de care se ocupă art. 1348 din aeelaș cod, în caz când vânzarea nu se desființează pentru dis- trugere parțială a lucrului vândut (²). Art. 1347 și 1348, ne făcând nici-o distincție, se Vânzări si- aplică și vânzărilor silite; căci regalele garanției sunt ace-Cₒₙₜ^ersă. leași pentru toate vânzările în gerereț³). 3° Evicțiunea parțială resultând din inexistența servituților active declarate de vânzător, sau din existența servituților pasive ascunse de dânsul. Art. 1349. —- Dacă imobilul vândut se află însărcinat de ser- vituți acaparate, nedeclarate de vânzător și - i. ... 1 j . i - „ „ . -i . îitatH publică, spre a nu împiedica exercițiul dreptului cumpărătorului, va subsista și în urma expropriere! stabilimentului pentru causă de utilitate publică: căci nu însu-și fondul este expropriat, ci clădirea în care comerțul se exercita. Fondul vândut continuând a aparținea cumpărătorului, acesta este liber de a strămuta exploatarea lui aiurea ²). Când vânzătorul unui fond industrial sau comercial obligația a luat o asemenea obligație, ea este oposabilă și moștenite- vânzătorului rilor săi, pentrucă ei găsind în succesiunea autorului lor ^Veo- foloasele vânzărei, trebue să sufere și sarcinile ti³). similar, Numai acei moștenitori, cari nar accepta succesiunea bilă mnștem- ar putea să deschidă un comerț similar, ori cât de dău- sâⁱ- nător ar fi exercițiul acestui comerț pentru cumpărător. Tot ce ar putea face cumpărătorul, în asemenea caz, ar fi de a împiedica pe acei moștenitori de a întrebuința aceeași marcă de fabrică și aceeași firmă⁴;. 2“ Clauzele care micșorează garanția de drept. Art. 1338 permite părților de a desărcină pe vânză- tor, în total sau în parte, de obligația legală de garanție. Do exemplu: vânzătorul are lucrul vândut de la un dăru- itor care, în momentul donațiunei, nu avea copii, și el sti- pulează că nu va răspunde de evicțiune pentru cazul când dăruitorul va dobândi un copil (art. 836)- Asemenea clausă este perfect validă (art. 969 și 1338), Obligația de garanție nefiind de esența, ci numai de natura vânzărei, părțile pot chiar conveni că vânzătorul ț¹) Cpr. Baudrv et Saignat, Vente, 395: Guillouard, Jdem, T, 380; T. Huc, X, 113; Cas. Fr. D. P. 1901. 1. 194. Sirev, 1901. 1. 133. Pand. IV-riod. 1902. 1. 15; Pand. Period. 1904, 2 243. C. Jud., 1913. Vezi și alte autorități citate în tom. 4’ al Coment. noastre, p. 143, 144. text și nota 1, precum 1 și snprâ, p. 103. ² Baudry et Saignat, Vente, 397. Guillouard, Idem,V, 382: C. Paris, Sirey, 70. 2. 112 > D. P. 74. 5. 536. No. 13, etc. | ®) Baudry et Saignat, op. cit, 396. Guillouard, Idem, I, 381. Cpr. C. Paris, D. P. 94. 2. 93, etc. ⁴) Baudry et Saignat, Vente, loco cit, p. 404 (ed. a 3). s ț (81S00) 58107 21 322 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. —■ ART. 1338. nu va datori niei-o garanție¹). Stipulația de ne-garanție (pactum de non prastanda evictione) este deci validă as- tăzi, după cum era validă și la Romani (²). Olausa de ne-garanție fiind însă o derogare de la dreptul comun, acest drept se va avea în vedere de câte-ori clausa va fi îndoelnică, fie în privința caracterului, fie în privința întinderei sale. Ea va fi în toate cașurile interpretată prin L. din 1881 p. J) O asemenea elausă de ne-răspundere figurează în art. 11 înstrăinarea clin legea pentru înstrăinarea unor părți din bunurile Sta- bunnHle^^a- tului și răscumpărea embaticurilor (12 Aprilie 1881). Iată, ₜ„lₙj cum se exprimă textul acestei legi, derogator de la drep- tul comun' „Statul nu răspunde de evicțiune nici îutr’un caz și sub niei-un motiv: el nu garantează nici întinderea, nici calitatea pământului, a pădurei sau a acaretelor aflate pe moșie. Procesele pendente în contra Statului privesc pe cumpărători. — Cumpărătorul este de drept presupus că a cunoscut toate împrejurările moșiei ce a cumpărat: nici-o probă contrară nu se poate admite contra acestei presumțiuni. Precum vedem, Statul este călare pe situație. Față cu un asemenea text, atât de exorbitant, este de mirat că se mai găsesc oameni cari să cumpere moșiile Statului, pe care acesta le-a luat de la călugării greci. In adevăr, cine dă bani înțelege să i să dea ceva cert în schimb, iar nu să cum- pere mâța în sac, ierteni-se expresiunea. Cu-toate-acestea, aceasta este legea la care cumpărătorii se supun. Lex dura, sed scripta (L. 12 § 1, in line. Dig., 40. 9). ²) Vezi L. 10, Dig., De lierediti.de vel aclione vendita, 18, 4, unde se zice: „Quod si in venditione heredilalis id actum est, si quid juris esset venditoris, venire, nea porta quidquam prcestitu iri, quamvis ad venditorem rem hereditas non parti- nuerit, nihil tamen (eo) prccstabitur, qnia id actum esse ma~ nifestum est, ut quemadmodum emolumentum negotiationis, ta qtericulum ad emptorem pertinereD. Mai vezi L, 11 § 18, în medio, Dig., De aclionibus erupției venditi, 19,1, unde se ziee:„.. luhanus scribii; Ibidem dit,idem esse diccndum, et si aperte in venditione comprehendatur, nihil evielwnis nomine prccstatum iri...* Cpr. asupra acestui din urmă text, Arntz, Lehrbrwh der Dandekten, § 303, pag. 494, nota 6, care se exprimă în termenii următori : „Din solhcs • pactum de non prmstanda emedione schliessl freillch die Daftung vregen dens nicht aus''. \ ezi și Windscheid, Lehrbuch der Pandckten rechts, II, § 391, pag. 033, text și nota 18, care z.ice că evicțiunea este lipsită de temeiu, dacă cumpărătorul a re- nunțat la ea: „Din EntKchriingiansprueh ist nicht begrundet, n-enn der hău fer auf densdbcn ve.rzichteD. 323 CUI). CIV.— CART. III.— TIT. V S. III. ARC. 1339, 1340. intențiunea comună a părților contractante (art. 977)(D și într’un mod strict(-). Această clausă generală de negaranție, de și permisă este mărginită prin două restricții prevăzute în art. 1339 si 1340. Art. 1339. — Nici într’un mod vânzătorul nu se poate sus- trage de la răspunderea pentru evicțiune, care ar resulta dintr’un fapt personal al său: veri-ee convențiune contrară este nulă. (Art. 5, 828, 1338, 1340 0. civ. Art. 1628 O. fr.) (s). Art. 1340. — Stipulațiunea prin care vânzătorul se descarcă de răspundere pentru evicțiune, nu-1 scutește de. a restitui pre- țul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunos- cut, la facerea vânzărei, pericolul evicțiunei, sau dacă a cumpă- rat pe răspunderea sa proprie. (Art. 1337 urm., 1353, 1392 C. civ. Art. 1629 C fr.) (*). După art. 1339, împrumutat de la Domat (³) și apli- cabil la ori-ce vânzare în genere, chiar la aceea a unei O ) C) Baudry et Saignat, Vente, 401; T. TTuc, N, 115, p. 161. (-) Vezi supră, p. 703. C) Cpr. L. 6, § 9; L. 11, § 18, Dig., De, actionibus empti et rendid 19, 1. \ ezi și L. 23, in medio, Dig., De diverși» rc- qttlis juriu antiqui, 50, 17. (⁴ ) La Romani, în caz de stipulare de nc-garanție, vânzătorul j)ᵣ. roman, nu era nici-odată obligat la restituirea prețului, când cum- părătorul era evins: „Evietione secuta, nullam e'-eceptionem emptor habebit quominus pretium wlvaV L. 68, Pr., in fine, Dig., De evictionibus, 21. 2 Iată, în adevăr, cum se exprimă acest din urmă autor; Le vendeur ne peut etre decharge de la garanție de ses faits, non pas meine par une convention expresse; car il serait contre Ies bonnes mmurs qu’il puisse manquer de foi⁴ (Do- mat. Lois riviles dans leur ordre nat urci, I, p. 387, tt'*, cd. Carre). „lllud non probabis, dolum non esse preestandum, si couvenerit. Aan herc convenție contra bouam fidem, con- Irague bonos mores est. Et ideo nec sequnda est“ (L. 1 § 7, Dig., Dejunati vel contra, 16. 3). Vezi si L. 23, in medio. Dig., De diverși» regulis juris antiqui, 50, 17, unde se zice: Xw hoc senabitur, quod initio convenit; legum enim contrac- tus dedit, excepta eo quod C, Isus putat, non vaiere, si conve- ncriDne dolus pra:stctur: hoc enim bonnefidei judicio contra- rium est: et ito utininV. Vezi tom. 4 al Coment. noastre, p. 135. text și nota 3; p. 385. 514. 538; tom VI, p. 306, nota 3 și 381; tom. VIII, partea I-a, p. 246, text și nota 2. ete. 324 RĂSPUNDERE DE EVICȚIUNE.-----ART. 1339. creanțe^) și a unei succesiuni (art. 1399—1401) (²), vânză- torul nu poate, prin nici-o stipulație generală, să se sus- tragă dela răspundere pentru evicțiunea care ar resulta dintr’un fapt personal al său. Cu alte cuvinte, vânzătorul, ori-ce ar face, răspunde de evicțiunea reaultând dintr’un drept ce l-ar exercita el însu-și, sau acela în folosul că- ruia acest drept ar fi fost înființat. Vezi și art. 828, § 3 ab initio C. civ. In acest caz special, garanția nu este nu- mai de natura, ci de însă-și esența vânzărei, și nici nu putea fi alt-fel. Legiuitorul consideră, în adevăr, cu drept cuvânt, stipulația generală prin care vânzătorul ar căuta să se sustragă dela garanția ce ar resulta din faptul său personal ca o convenție prin care el s’ar sustrage dela responsabilitatea resultând din doini său(³); or, știm eă: „Illud nulla pactione effici potes^ ne dolus pi cestetur“ (⁴). Art. 413 c. De aceea art. 443 din codul german dispune ca este german. ₙᵤ|j convenția prin care se desființează sau se restrânge obligația de garanție ce incumbă vânzătorului, din causa unui viciu al dreptului său, de câteori vânzătorul a ascuns acest viciu pWii den Mangd tir- glistig verschweigt^ (⁵). Art. 572 C. mîv. japonez. (0 Vezi Repert. Sirey, v‘* Cession de creanc.es, 404 bis Pand. fr. cod. v°. 1039, Guillouard, Tente II, 849, Baudry et Saignat Idem, 286; Laurent, XXIV, 553. Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 229 (ed. a 5-a) T. Huc, Tr. de la cession. el dela Transmission des creanr.es 11,513. Nacu, III, 266, p. 288, etc. S’a decis însă că art. 1340 se aplică numai la vânzările de lucruri corporale, nu însă și la vânzările de drepturi ineor- porale. unde se aplică numai art. 1392 C. civil. Cas. rom. Bult. 1913, p. 478. (-) Cpr. Pothier, III, 533. Baudrv et Saygnat 887. C) Cpr. T. Huc. X, 109. Baudrv et Saignat, op. cit.. 403. Pla- niol, II, 1475, 1520. Thiry, III, 577. Vigie, III. 757. 0) L. 27, § 3, Dig,, De pactis, 2. 14; L. 1. § 7 Dig., De.postti vel contra 16. 3; L. 23, in medio, Dig., 50, 17, ete. 4 ezi tom. II al Coment. noastre, p.787, ad notam (ed. a 2-a); tom. IV, partea I-a. p. 246, text și nota 2; tom. VI, p. 306, nota 3 și p. 381 : t. V, p. 135, text și nota 3; p. 501, 502, text și nota 1; p, 515, 538; tom. VIII, partea l-a, p. 246, etc. (") Art. 572 din Codul civil japonez, promulgat la 28 Aprilie 1896, dispune de asemenea, că: „Vânzătorul răspunde dc e- COD. CIV.------CAT 111.------ TIT. V.-----CAP. IV.-------S. III.----ART. 1339. 325 Prin faptul personal al vânzătorului trebue să înțele-Ce se înțeleg gem ori-ce fapt emanat dela însu-și vânzătorul, de natură prⁱⁿJ,pjper‘ a crea un drept în folosul unui terțiu, altul decât cumpă- rătorul, și oposabil acestui din urmă. Ast-fel, de exemplu, vânzătorul unui fond îl revinde Exemple do la un al doilea cumpărător, care transcrie actul său înain- tapte perso- tea îndeplinirei acestei formalități de cătră primul cumpă- rător; sau vânzătorul, după ce vinde imobilul, profită de împrejurarea că contractul de vânzare n’a fost încă tran- scris, și constitue o ipotecă asupra acestui imobil; sau vân- zătorul vinde un lucru mobil fără a-1 preda, și apoi îl re- vinde din nou unui al doilea cumpărător (art. 972); sau, în fine, vânzătorul închiriază înainte de vânzare, imobilul vândut, și contractul de locuțiune este oposabil cumpărăto- rului, pentrucă întrurește condițiile prescrise de art. 1441 etc. ț¹). In toate aceste cașuri și în altele de asemenea natură, vânzătorul va garanta pe cumpărător, de evicțiune, cu toate că prin contractul de Vânzare, el s’ar fi sustras dela răs- pundere pentrufa ptele sale personale, asemenea clausă fiind nulă după art. 1339. Un fapt personal din partea vânzătorului poate să mai existe și atunci când, în urma vânzărei, el a dobândit un drept asupra lucrului. De exemplu: fondul vândut era ricțiune atât pentru faptele de care a avut cunoștință și pe care nu le-a declarat, cât și pentru drepturile constituite sau cedate in folosul nuni terțiu, chiar atunci când, printr’o clausă expresă, ar fi stipulat că nu datorește nici-o garanție^. (') Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 404, Troplong, idem, I, 474; Guillouard, Idem, I, 397: T. Huc, X, 108, Laurent, XXIV, 254; Mourlon, III, 570. Colmet de Santerre, VII, 63 bis I și II, Planiol, II, 1520; Vigie, III, 756; Thiry, III, 577.—, Nu trebue însă să considerăm ca personale vânzătorului, că- ușele de evicțiune care ar emana dela un terțiu, de exemplu, dela vânzătorul anterior, pe care vânzătorul actual l-ar fi moștenit; de unde resultă că pentru aceste fapte el nu este obligat decât în limitele dreptului comun, o clausă generală de negaranție putând să-l sustragă dela orice responsabilitate, t'pr, Guillouard, op. cil., I, 197, in fine, Baudry ete Saignat, Idem, 406; Troplong, Jdem, I. 476, Aubry et Rau, V, § 355, p. 97, Vente, nota 43, etc. $26 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — ART. 1339. grevat de o sarcină reală (o ipotecă, o servitute, un drept de usufruct, etc.), care n’a fost declarată cumpărătorului. Vânzătorul, care ar fi dobândit acest drept real, n’ar putea să-l exercite contra cumpărătorului fiindcă el trebue să-l garanteze. Cumpărătorul îi va opune, deci, cu succes excepția de garanție: Quem de evitione te.net adio, eum- dem agentem repelit exceptio (l). Carurile în Nu trebue însă să exagerăm sensul art. 1339, căci r iP’ar pZntcâse admite în genere validitatea clausei prin care vânzătorul sustrage de]»ar fi stipulat că nu răspunde de cutare fapt al lui per- răspnndere ₐOₙₐi, anume determinat, eare ar fi anterior vânzărei, și rinta faptelor pe care el îl aduce la cunoștința cumpărătorului. Vânză- ₛₐlcpw«^«ie.ₜₒᵣᵤl uₙᵤi imobil ar putea, de exemplu, să zică cumpă- rătorului: relativ la imobilul ce-ți vând astăzi, am făcut mai înainte cu X cutare contract, și nu răspund de evic- țiunea acestuia. O asemenea stipulație, dacă cumpărătorul o primește, ar fi validă, căci el departe, de a fi înșălat, este din contra prevenit de vânzător. Stipulația fiind, în asemenea caz, lipsită de orică'ldol, toți autorii o declară validă (²). Ceea ce art. 1339, a cărui termeni sunt prea absoluți, oprește, este deci sustragerea vânzătorului dela obligația de garanție, printr’o clauză generală, din cauza faptelor sale personale anterioare vânzărei. Astfel, vânzătorul n’ar putea să stipuleze că nu va răspunde de faptele sale per- sonale anterioare contractului, pentru că, prin acceptarea unei asemenea clause, cumpărătorul nu știe la ce se ex- pune. Vânzătorul n’ar putea, deasemenea, să se sustragă dela răspundere pentru oarecare fapte determinate, chiar posterioare vânzărei. Astfel, el n’ar putea, în mod valid, să stipuleze că nu va răspunde de evicțiune, dacă va vinde (') T. Hue, X, 108, Baudry et Saignat, Vente, 407. Vezi supră, p. 677. (²) Cpr. Thiry, III, 577, p. 586; Baudry et Saignat,, lente, 405. Duvergier, Idem, I, 337, p. 400 urm.; Troplong, Idem, I, 447; Guillouard, Idem, I, 398; T. Huo, X, 109, in fine \ Marcade, IV. atr, 1620. No. V, p. 262, 243. Laurent, XXIV, 256; Aubry et Rau, V, § 355, p. 97, nota 45. Planiol, IL 1520; Vigie III, 757; Repert. Dalloz, Supplement. Vente, 414; Pand. fr., cod. No. 8, 1955 urm.; Cas. fr, D. P. 65 1. 181, Sirey, 65. 1. 381. COD. CIV.—CART. IU.-TIT. V.-CAP. IV. — S. III.—ART. 1340. 327 același lucru la un al doilea cumpărător, care va evinge pe cel dintâi. Asemenea clauză ar fi în contradicție fla- grantă cu însuși contractul, pentrucă vânzătorul și-ar re- zerva dreptul de a evinge pe cumpărător, atunci când el trebue să-i garanteze pacinica posesiune și proprietatea lucrului vândut (')• Care sunt efectele stipulației de ne-garanție ? Ea libe- ah. 13W. rează pe vânzător de daunele prevăzute de art. 1341, nu însă și ele restituirea prețului (art. 1340). Prețul tre- bue, în principiu, să fie restituit, pentrucă el a fost plătit fără cauză ("). Nec/ue enim bonce ficlei contractus banc pa- titur conventionein (în unele ediții se spune: „hac patitur conventione) ut emptor reni, omitteret et pretium venditor retineret¹¹. L. 11 § 18, in medio, Dig., De actionibus empti et venditi, 19, 1. Vezi asupra dreptului roman, Gașca, op. cit., II. 1431, p. G54. Cât pentru daunele interese care rezultă din neexecutarea contractului, părțile sunt presu- puse a fi renunțat la ele. Pentru ca vânzătorul ₖsa fie scutit de restituita pre- cundițumiie țului, trebue, după art. 1340: 1° ca cumpărătorul să fie"'¹*® pentru _ ¹ i , o » ¹ • f ca vânzătorul cumpărat pe răspunderea sa proprie ). a ses rtsques et penis, & nₑ Scuid după cum se exprimă textul francez, a, suo rischio e pe- ricolo, după suni se exprimă art. 1485 din codul italian ; ¹ " 2° ca cumpărătorul, la facerea vânzărei, să fi cunoscut pericolul evicțiunei. (9 Cpr. Thiry, III, 577, in fine. (9 Cpr. C. București Cr. judiciar din 1899, No. 41; T. Huc. X, 114, Planiol, TI, 1520; Thiry, 111. 578; Baudry et Saignat. Vente, 408; Gașca, Tr. delta corupm-vendita, II, 1430, p. 053. lată cum se exprimă acest din urmă autor: „II patto di escltisione della garanția esonera il venditore, nel caso di evizione, della responsabilitâ dei danni, ma non lo esonera dall obbligo di restituire il prezzo della cosa venduta, poîchfe sarebbe contrarie all'equitâ che egli lucrasse il prezzo, mentre il compratore li privata della cosa. (L. 11 § 18, Dig. De actionibus empti et venditi, 18, 1. (³) Hămâne însă bine înțeles că aceste expresii nu sunt sacra- mentale, ele putând fi înlocuite prin echivalenți. Tot ee se cere este ca din intenția cumpărătorului să rezulte eă el a înțeles să facă nn contract aleator, adică: să cumpere mai mult un alea decât lucrul în sine. Cpr. Duvergier, I, 339, p. 403. 403 urm. 328 Redacția vi- cioasă a art. 1340. Cunoștința ce eumpiira- torul avea do evicțiune. RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. — ART. 1340. 1 Art. 1340 este însă rău redactat, căci din termenii săi ar părea să rezulte că două condiții sunt necesare pen- tru ca vânzătorul să nu restitue prețul, și anume: stipu- lația de ne-garanție și cumpărarea pe răspunderea cumpă- rătorului. Or, aceasta nu este adevărat, căci pentru ca pre- țul să nu fie restituit este de ajuns ca cumpărătorul să fi cumpărat lucrul pe riscul și pericolul său. Contractul fiind, în adevăr^ în asemenea caz, aleator, prețul după toate probalitățile, a fost fixat în consecință. El ne fiind deci, în asemenea caz, deținut fără cauză, vânzătorul nu-1 va restitui, cu toate eă nu s’a stipulat o clauză de negaranție ’). Contractul mai este aleator, și prețul nu se restitue de vânzător, atunci când, pe lângă stipulația de negaranție, mai există și împrejurarea că cumpărătorul a luat cuno- ștință de pericolul evicțiunei, fie de la însuși vânzătorul, fie de aiurea, înainte sau în momentul contractului (-). De astă- data se cere însă întrunirea a două condiții, și anume: atât stipulația de negaranție cât și cunoștința personală a cum- părătorului de pericolul evicțiunei, această cunoștință sin- gură ne fiind suficienta; căci, în lipsa unei stipulații de (') Pothier, Vente, III, 186, p. 78; Guillouard, Idem, I, 395. Baudry et Saignat, Idem, 409; Troplong, Idem, I, 417, 482, 483; Duvergier, Idem, I, 339; Laurent, XXIV, 258; Thiry, III, 578; T. Huc, X, 114; Colmet de Santerre, VII, 64 bis II, și III., Aubry et Rau, V, § 35.5, p. 100 (ed, a 5 a); Marcade, VI, art. 1269, No. VI, p. 265, Duranton,, XVI, 262; Vigie, III, 758; Mourlon, 111, 753; Planiol, II, 1520, in fine', AcoIIas, p. 289; Gașca, loco supră cit.', Cas. f'r. D. P. 52. 1. 72, etc. (²) Cpr. Duranton, XVI, 162, p. 274, notai.—S’a decis eă prin cunoștința din partea cumpărătorului, cerută de art. 1340, se înțelege o cunoștință contractuală, manifestată în con- tract, împărtășită de ambele părți, iar nu existentă numai în mintea uneia din părțile contractante. C. București, C-rul Judiciar din 1899, Xo. 41, pag. 355 Cpr. T. Huc, X, llo. Guillouard, Vente, I, 389.—Prin urmare, această cunoștință a cumpărătorului nu se poate dovedi de. vânzător de cât conform dreptului comun, adică ‘. prin martori și presunipții numai atunci când valoarea era mai mică de 150 lei C. Bu- curești, decisia supră citată, Trib. Ilfov, Dreptul, din 1910, No. 18, p. 142 (cu observ, noastră); C. Orleans, Sirey, 35, 3. 531 și Repert. Dalloz, 200, lente, 1072, nota 2.; Duran- ton, loco cit. ; Guillouard, T7'?;te I, 388. etc. COJ). CIV.— CART. III. — TIT, V.—CAP. IV.—S. TU —AET. 1351. 329 negaranție, ol a putut să se aștepte la garanția vânzăto- rului, eu toate că a cunoscut pericolul evicțiunei. Cu alte cuvinte, singura cunoștință a pericolului evicțiunei nu dove- dește numai prin ea însă-și că cumpărătorul a înțeles să facă un contract aleator și să renunțe la preț. Deci, pentru ca el să nu aibă drept la preț trebue ca, pe lângă cu- noștința ce ar fi avut de pericolul evicțiunei, să existe și o stipulație de negaranție din partea vânzătorului. (j). Ultimul caz în care evicțiunea cumpărătorului nu dă Aî.L ₁;₃₅] loc nici la daune, nici chiar la restituirea prețului, în care prin urmare, garanția datorită de vânzător încetează, este cazul prevăzut de art. 1351, despre care ne-am ocupat, în care evicțiunea sedatoreșteculpei cumpărătorul care, în loc de a pune pe vânzător în causă pentru ca să fie apărat de dânsul, urmărește singur procesul în revendicare intentat de terții. In asemenea caz, cumpărătorul n u poate cere nimic de la vânzător, nici chiar restituirea prețului, dacă vânzătorul stabilește că avea mi jloace suficiente spre a respinge acțiunea revendicantului. Cumpărătorul va suferi, în asemenea caz, conseeințile culpei sau neglijenței sale:- Quisua culpa dam- num sentit, sentire nou videlwy zice o veche maximă romană. lată un alt caz în care culpa cumpărătorului l-ar cașurile în face să piardă acțiunea în garanție: Cineva cumpără o ««e euiₚₐ creanța ipotecară, stipulând garanția vânzătorului (art. fiu-e 1397* (²). Cumpărătorul lasă însă să se perime inscripția peardă ipotecară prin faptul că nu o reînoește în termenul util ^ranție. (art. 1786). Debitorul eonstitue alte ipoteci și devine in- solvabil, în cât cumpărătorul nu-și mai poate realisa cre- anța sa. Vânzătorul, în asemenea caz, deși garantase sol- vabilitatea debitorului, este la adăpost de ori-ce răspundere, pentru-că pierderea suferită de cumpărător se datorește, în specie, faptului și negligenței sale ț³). In fine, răspunderea de evicțiune încetează când ac- Prescrierea „ ac țiuitei in. ț¹) Cas. fr. D. P. 94. 1. 43; C. București, deeisia citată în nota precedentă, .și autorii citați tot acolo, Vezi și Nacu, III. 165, p. 244. — Vezi însă T. Huc, X, 115. (9 Cpr. art. 438 din codul german. (b Cpr. Baudrv et Saignat, ILitc, 410. in fine, Laurent, XXIV, 263, etc. 330 RĂSPUNDEREA DE EVICȚIUNE. -------- ART. 1351. țiunei în garanție este prescrisă, și ea se prescrie, conform dreptului comun, prin treizeci de ani (art. 1890) (*). Se naște însă întrebarea; de când începe a curge ter- menul de 30 de ani? Art. 2257 din codul francez dispune că prescripția nu curge, în privința unei acțiuni în ga- ranție, cât timp evicțiunea nu are loc, ceeace însemnează ca prescripția începe a curge din momentul admiterei evic- țiunei, adică: de când hotărârea care a condamnat pe cum- părător a delăsa în totul sau în parte lucrul, a devenit definitivă (²). Comparație Aceeași soluție este admisibilă și la noi, cu toată eli- i minarea paragrafului din codul fr. relativ la acțiunea în 1885 c. rom.garanție. In adevăr, acest paragraf a fost eliminat ca de prisos, după observația lui Marcade, fiind-că cașul relativ la acțiunea în garanție intră în paragraful 1 al art. 1885 (2257 fr.), după care prescripția unei creanțe condiționale nu poate începe de cât din momentul îndeplinire! condi- ției. Iată, în adevăr, cum se exprimă Marcade, pe care legiui- torul nostru se vede că l-a avut și de astâ-dată în vedere: BCU Cluj / Central University Library Cluj „Deux^iecODKtances senlement, la condition et le terme sus— pendent iei la prescription des creances, et Vest par une redaction inexacte que notre article en indique trois. Celle quil presente en secând lieu (adecă acea relativă la acțiunea în garanție) venire dans la premiere. 11 est clair, en effd, que quand vous etos oblicii de me garantir de telle eviction, S¹ cette ^VÎctioil a lieu, voire obli- gation est conditionncllc Notre arlielc se reduit donc a dire que la prescription est suspendue pour Ies creances eonditwnnclles ou a terme, tant que la condition ni est pas accomplie, viupielc terme nest pas echu“ (s). (') Laurent, XXIV, 264 • Guillouard, Vente, 1, 392.; Duranton, XVI, 305, 306 și toți autorii.— La Egipțieni, obligația de garanție era perpetuă, fiindcă dreptul egipțian nu admitea prescripția. Vezi C. G. Dissescu, Dreptul constituțional, 50, pag. 56 (ed. a 3, 1915). (²) Vezi în acest sens: Leroux de Bretagne, Nouveau tr. de la prescription, IL 685; Vazeille, Idem, I. 295 (ed. din 1832(; Guillouard, Idem. L 135; Laurent, XXXII. 23; Duranton, XXL 333, T. Hue, XII', 424. — Vezi însă Baudry et Tis- sier (Prescription, 393) și Aubry et Hau (TI, § 213, p 484, nota 13, ed. a 5-a), după care acțiunea în garanție, putând fi exercitată din ziua tulburărei, ar deveni prescriptibilă din ziua produeerei acestui fapt. (³) Marcade, Prescription. art. 2257, p. 167. Cpr. C. București, 331 COD. CIV.— CART. IU.--------TIT. V.---CAP. IV.---S. III,-ART. 1340. i Așa dar, termenul prescripției nu va curge la noi, ca l și în Franța, nici din ziua vânzărei luciului altuia, nici Ș din ziua tulburărei, după cum pe nedrept susțin unii în ; Franța, ci din ziua admitereî în mod definiliv a evicțiunei. 1 Dreptul nostru este, în această privință, conform acelui i francez, și schimbarea de redacție a art. 1885 din codul ț nostru nu ne poate canduce la un rezultat contrar C). Cum se exercită acțiunea și excepția de ga- anție, ad apar- ține această acțiune și excepție, și perse mele cărora ele. pot fi opuse. Garanția poate fi cerută pe cale de acțiune sau pe cale de excepțiune. Pe cale de acțiune: când cumpărătorul tulburat printr'o acțiune în justiție, cheamă pe vânzător pentru ca să-l , apere; sau, când în urma evicțiunei, îl acționează pentru a-i cere prestațiunile prevăzute de art. 1341 urm. Pe cale de excepție: când acel care tulbură pe cum- părător și care tinde Ia evicțiune este tocmai acela care trebue să-l garanteze. Prima datorie a vânzătorului este, după cum știm, de a nu tulbura pe cumpărător, căci el trebue să-i asigure pacinica posesiune și proprietate a lu- crului vândut (art. 1336); de aceea am și văzut că vân- zătorul nu poate să tulbure pe cumpărător nici chiar în virtutea uneî noui calități dobândite în urma vânzărei. i Deci, dacă el îl tulbură, cumpărătorul va puttâ să-i opună excepția de garanție: Quem de evictione icnet adio, eumdem ■ agentem repell't exceptio. In principiu, acțiunea în garanție nu se exercită de ; cât atunci când pretinsul proprietar și-a manifestat pre- tențiile sale, fie printr un act de posesiune, fie printr'o 1 acțiune în revendicare, A garanta însemnează în adevăr a [apăra, și numai cine este atacat, poate fi aparat ț²). Dreptul din 1912, No. GG, p, 554. Vezi tom. III, partea | II, al Coinen. noastre, p. 825, ad. notam (ed. a 2-a); tom. | VIII, partea l-a, p. 249 (ed. a 2-a); tom NT, p. 199, etc. k f¹) Nacu nu se ocupă de loc de această chestiune nici la acțiunea în garanție pentru evicțiune, nici la titlul prescripției. (■) Guillouard, Vente, L 304, T.anrent, XXIV', 218. ete. 332 EĂSPUXDEKEA DE EVICȚIUNE. - AET. 1340. Se admite însă, cu toate acestea, că cumpărătorul ar putea să acționeze pe vânzător îndată ce s’ar dovedi că i s’a vândut un lucru străin, de exemplu, prin comunicarea titlurilor de proprietate ale adevăratului proprietar (*). Atât acțiunea cât și excepțiunea de garanție se exer- cită contra vânzătorului, moștenitorilor sau representanților săi universali puri și simpli. Ele aparțin atât cumoărătorului cât și moștenitorilor sau representanților săi universali ori cu titlu universal. Ele pot fi exercitate și de representanții cu titlu par- ticular ai cumpărătorului, precum ar fi, de exemplu, un sub-aehisitor. Astfel, aehisitorul particular al cumpărăto- rului poate, la caz de evicțiune, să recurgă direct și în numele său personal contra vânzătorului primitiv, chiar dacă el n’ar avea drept la garanție contra propriului său autor, pentrucă cine transmite cuiva proprietatea unui lucru, o transmite cu toate drepturile și acțiunile care pot să consolideze această proprietate: cum omni causa (²). Subachizitorul, care exercită acțiunea în garanție contra vânzătorului primitiv, o exercită în virtutea dreptului său propriu, iar nu în virtutea dreptului vânzătorului său (art. (') Guillouard, op. cit., I, 304, in fine. Pothier, Fente, III, 1.48, p, 61; Thiry, III, 580; Laurent, XXIV, 229, 230; Duranton, XVI. 275, 276; Demolombe, XXV, 141; Aubry et Bau, V, țț 355, pag. 88 (ed. a 5-a); T. Hue, X, 131: Planiol II, 1498; Larombiere, OWn;., II, art. 1166, No. 28, pag. 201 urm, (ed. din 1885); Colmet de Santerre, V II, 61 bis II; Duvergier, Idem, I, 343, 344, p. 409 unu.; Guillouard, Idem, 1, 320; Baudry et Saignat, Idem, 359; Troplong, Idem, I, 429, 437; Pand. fr., v° Fente, 162; Repert. Sirey. v’ Garanție, 66 urm. șl v° Vente, 1277 urm.; Garsonnet, Te. theori([ue et pratique de procedare, III, țț 941, pag. 233 (ed. a 2-a, revăzută de Ch. Cesar— Bru); Cas. fr. D. I’. 85. 1. 357; Sirey, 86. 1. 149; O. Bor- deaux, Pand. Period, 88. 2. 67; I). P. 89. 2. 11; Sirev, 91. 2. 5; Trib. Largentiere, Sirey, 1908. 2. 53 și Dreptul diu 1916, (eu obser. d-lui S. Rădulescu). Vânzătorul este obligat la garanție, zice această din urmă sentința, nu numai către cumpărătorul primitiv, ci și către subehizitori, fiindcă acesta a dobândit lucrul cumpărat cu toate acceso- riile lui cum omni (musa), în care figurează în primul loc acțiunea în garanție contra precedentului vânzător (art. 1325, 1337 C. civ.). 333 COD. CIV. — CART. III. TIT. V. CAP. IV. S. III. — VICII REDIBIT. 974 C. civil), deși sunt oarecari decizii vechi, care admit teoria contrară. Soluția de mai sus este însă cu mult preferabilă și chiar mai conformă echităței, căci garanția fiind stabilită în interesul exclusiv al cumpărătorului, drep- i tul acestuia nu poate să devie gajul creditorilor vânzăto- [. rului săni¹;. Am văzut că, în asemenea caz, subachizitorul nu este în drept a cere dela vânzătorul originar prețul plătit de primul, ci prețul debursat în realitate de dânsul. Dacă subachizitorul este un donatar, nu poate să fie vorba de restituirea prețului plătit de dânsul, pentru că el n'a plătit nici un preț. Asemenea achititor nu va putea cere, de bună seamă, decât prețul plătit de autorul său. II. Despre răspunderea²) vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut³). Hegule generale. Art. 1335 dispune ca, independent de evicțiunea, despre care ne-am ocupat până acum, vânzătorul răspunde către (') Pand. fr., v" Fente, 1623. (“) Rubrica codului fr. este întitulată: despre garanția de defec- tele lucrului vândut p/c la garanție dus defauts dc la eltose vendue) și Aubry et Rau V, § 355 bis, p. 104, nota 1, ed. a. 5") sunt de părere că cuvântul responsabilitulc este în specie mai potrivit de cât acel de yaranț.ie, pentru-că aci, vân- zătorul nu este obligat a apăra pe cumpărător, sprijinindn-1 contra viciului lucrului. Această idee este foarte bine des- voltată de Ricardo Fabini, în R, cuc. Irimestrlelle de droit civil, t. II (anul 1903), p. 280 urm. —Vezi însă Guillouard, I, 415, care menține, în specie, expresia: garanție. Pothier intitulează, de asemenea, secția a IV-a a capit. f din titlul, UI: De la garanție des rices râlhibitmi-es (No 202 urm). ■ (°) 4 ezi asupra acestei materii, pe lângă autorii obicinuit ci- î tați, Ricardo Fabini, Aninre jur idapie de la rcsponsabdite, ț du vendeur pour les viers cackes. Jitrue trimestr. de dr. tarii. t.,II anul 19(M, p. 278—333, Saleilles, Tit. generale de VMiy. f diapres le 1-er projet de cod. cir. pour rDmpire allemand, No. 210, urm., p. 230 urm. (ed. a 2-a, l‘XH); Gașca, Tr. della compra. vendila, II, 1520 urm., p. <76 urm. Charlin, De la | garanție ă raison des vărs (teză p. doctorat, 1895): Pand. s fr., v° Kicas vcdhibitoires, etc. Deoseb. în- tre rnhri a noastră, și aceea din 0, fr- Bibliografie. 334 VtCil REblBlTOElL ---- GEN' EGALITĂȚI. cumpărător de viciile ascunse sau redibitorii (art. 1359^ ale lucrului vândut (*). Această materie face obiectul art. 1352 urm. din codul civil (³). Cumpărătorul a fost și de astă-dată indus în eroare. Cașul în Dacă această eroare cade asupra însă-și substanței cye cuiupă- Djcrului vândut, el are acțiunea în anulare. Ast-fel, dacă ratorul are ₁ , ⁷ i » j i • v • \ ’ act. în anu- el a înțeles să cumpere un obiect vechiu, a cărui autenci- R¹'e- tate i-a fost garantată de vânzător, lipsa acestei calități a lucrului nu constitue un viciu ascuns al acelui lucru, care să dea loc la o acțiune ce urinează a fi exercitată într’un termen scurt, conform art. 1359, ci o eroare substanțială care atrage anularea vânzărei (art. 954) (³). (') In cât privește aplicarea acestor principii Ia vânzările co- merciale, vezi V idări, (’orw di diritto comerciale, III, p. 438 urni., No., 2685 urm. (ed, a. 4-a, 1895; Cesare Civante, Trattato di diritlo comerciale, V, 1651 urm. (ed. a 3-a), etc. Dreptul ro- (") Ijrl Romani, această materie era reglementată cu multe de- tm, talii în Digeste, la titlu 1, cartea 21, De adilitio edicto, des- pre edictul edililor curuli, cari erau însărcinați cu privi- gherea târgurilor și a bâlciurilor, având și o putere de ju- risdicțțeun privințajvânzărilorj frauduloase de robi și de a- nimale. Acest titlu din Digeste (asupra căruia vezi Wind- scheid, Lehrbuch des Vanaehtenreehts, II, § 393 urm.), se ocupă mai cu seamă despre vânzarea robilor, care era marfa cea mai curentă, lucru admis și la noi altă dată. Despre cai (L. 39, Dig., loco cit) și alte animale găsim foarte puține disposiții în edictul edililor, însă L. 63 Dig., loco ci/. prevede ca disposițiile din acest titlu nu se aplică numai la robi și la animale, ci și la alte lucruri. In privința robilor, jurisconsulții romani se întreabă dacă un rob chior, șchiop, ghebos, mut, surd, râios, bâlbâit (baL bus et bhvsus), cu limba tăiată, căruia îi lipsește un dinte, sau care are durere de dinți, care are mai mult de cinci degete la o mână sau la un picior, care miroasă din gură (cui os oleat), ete. este sau nu sănătos, și aceeași chestie se pune în privința roabei care are de două ori pe lună scurgeri periodice qu) Vezi Pravila lui Matei Basarab, glava 378. Pentru mortul de se va afla strlgoiu, căruia ii zic vârcolac, ce trebue să se facă. —■ Pravila ne spune că se făceau rugăciuni și se ceteau molitvele de blestem, pentru ca, cu darul lui Hristos, să fugă dracul de acolo. (°) Cpr. Troplong, Vente, II, 548. zVceeași soluție era admisă în privința contractului de locuțiune. Cpr. Troplong, Louage, I, 197; Duvergier, Idem, 1, 528; Laurent, XXV, 118. Vezi și adnotația ce am publicat în Dreptul, din 1899, No. 64 p. 524. Mai vezi tom. IX al Coment. noastre, p, 196, ad notam. (⁷) L. 4. Cod, De cndilitiis actionibus, 4. 58. (⁸) L. 49, Dig., (cdilitio edicto, 21, I. Cpr. Gașca, op. cit., II, 1537, p. 799. 342 VICII KEDIB1T0KII.— AKT. 1360. Creanțe, ti- Răspunderea vânzătorului există și în privința vânză- *tător^etc¹¹'r’l°r mobile incorporale precum: creanțe, titluri la purtător (’), etc. Ea nu este însă admisă în privința vânzărilor publice (²)- Art. 1360. Această acțiune (redibitorie) nu există în vân- zările publice. (Art. 61 urm., 694, 696. Pr. civ. Art. 1649C. fr.) (³). (’) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 426; T. Hue. X, 145. Dreptul din 1909, No. 51, p. 48; Alb. Wbhl, Ilevue trimeslr. de droit civil, tom. XIII, anul 1914, p. 5 urm., etc.— Astfel, jurisprudența consideră, cu drept cuvânt, ca având vicii as- cunse de natură a angaja responsabilitatea vânzătorului, ti- tlurile la purtător eșite la sorți (cpr. C. Paris, D. P. 92. 2. 257), sau lovite de proprire, în baza legei din 23 Ianuarie 1883 pentru titlurile la purtător pierdute, distruse, furate, etc. (Cpr. Cas. fr., C. Lvon și Paris, D. P. 94. 1. 258, Sirey, 97. 1. 504. Sirey, 96. 2. 121. D. P. 96. 2. 252; Colin et Capitant, op. cit., H, p. 459). împrejurarea că titlul la pur- tător vândut era pierdut sau fusese furat, este neapărat nu viciu ascuns, pentrucă cumpărătorul ud are de unde să afle aceste împrejurări. T. Hue, loco cit. Guillouard, Vente. I, 429, etc. Vezi L. titl. evac. la Moscova, 15 Sept. 1920, AL 0.153. S’a decis însă că, după art. 20 din legea din 1883 asupra - titlurilor la purtător pierdute, distruse sau furate, parti- cularii, actuali posesori a unui titlu pierdut, nu sunt res- ponsabili dacă au fost de bună credință și dacă îl posedă în virtutea unei negocieri făcută printr’un mijlocitor de schimb sau casă de bancă. Agenților de schimb însă și ca- selor de bancă, spre deosebire de celelalte persoane, nu li se cere decât să fie de bună credință, și să se asigure de identitatea titlurilor și a persoanelor dela care le cumpără; dela dânșii nu se cere ca cumpărarea titlurilor să să facă prin mijlocirea unei alte case de bancă, sau alți mijlocitori dc schimb; aceste negocieri ei le pot’ face direct. Prin ur- mare, dacă o casă de bancă, când a cumpărat un titlu pier- dut, s’a conformat zisului art. 20 din citata lege, și reaua ei credință nu este dovedită, nu poate fi obligată a restitui acel titlu, decât plătindu-i-se costul lui. Trib. Ilfov, Dreptul din 1904, No. 26. Vezi Tom. NI al Coment. noastre. (a) Textul francez zice: în privința vânzărilor făcute prin au- toritatea judecătorească (par autorite de ju&tice), iar codul italian zice: în vânzările judiciare, nelle vendite giudizidli (art. 1506). (³) „Illud sciendum est hoc edictum non pertinere ad venditioneu jiscales¹¹. L. 1 § 3, Dig., De wdUilio edicto, 21. 1. COD. CIV.—CARTEA 111.- TIT. V.—CAPIT. IV.—S. HI.—ART. 1360. 343 Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut nu mai are loc de câteori vânzarea a fost făcută prin autoritate publică, fie vorba de mobile sau de imobile; pentrucă, în asemenea vânzări, lucrul vânzându-se arareori pe adevărata lui valoare, cumpărătorul este presupus eă a înțeles să-l dobândească așa cum se găsește f). Art. 1360, fiind o excepție dela dreptul comun (²), este de strictă interpretare. Se decide deci, în genere., că el nu ₙᵣm. pᵣ. se aplică la toate vânzările [wblice, ci numai la acele eⁱv- pentru care intervenția justiției este necesară. Astfel, el se aplică, necontestat, la vânzările bunurilor imobiliare ale minorilor și interziși!lor, care trebue neapărat să se facă prin justiție fart. 403 O. civ., 681 urm. Pr. civ.) (³). El nu se aplică însă, cel puțin în Franța, la vânzările volun- Art. 691 urm. tare publice, făcute între moștenitori majori și prezență pentru Pr‘ ClV⁻ eșire din indiviziune (art. 691 urm, Pr. civ. fr.), pentrucă aceștia ar putea face împărțeala între ei și de bunăvoe. Vânzarea se face, ce e dreptul în justiție, însă nu din ordinul justiției Textul nostru (1360); vorbind însă, în termeni generali, de vânzări publice, s’ar putea foarte bine susține că acțiunea redi- bitorie nu există nici într'o vânzare publică. In cât privește vânzările făcute în târguri, bâlciuri, iarmaroace, etc. răspunderea pentru viciile ascunse are loc, pentrucă aceste vânzări nu sunt publice. C) Cpr. Thiry, III, 585. Guillouard, Vente, I, 448. Unii autori critică însă această dispoziție. Acollas (III, p. 304) zice, între alții, că excepția admisă de art. 1360 nu se justifică prin nimic, de oarece, uneori, cumpărătorii sunt mai înșălați în vânzările publice, decât în acele de bună voe. P) Cpr. Cas. rom. Bulet. anul 1870, consid. dela p. 4. U) Vezi Aubrv et Rau, V, § 355 bis, p. 112, nota 14; Thiry, III, 585; Planiol, II, 1464; T. Huc, X, 157; Laurent, XXIV, 238: Guillouard, Vente, I, 419; Baudry et Saignat, Idem, 431; Duvergier, Idem, I. 408. pag. 509; C. Pau, și Paris, I). P. 68. 2. 10; Sirey, 70. 2. 587. D. P. 71. 2. 42; D. P. 84, 2. 142. — Contră: Colmet de Santere VII, 86 bis', Vigie, III, 761, etc. (⁴) ('. Paris, D. P. 67. 2. 227; Aubry et Rau, loco cit., p. 112, nota 14; Colin et Capitant, II, p. 469; Guillouard, Vente, 1, 450, in fine: Troplong, Vente, II, 584, 585 și autorii citați în nota precedentă. 344 VICII BEDIBITORII.---ART. 1352 — 1354. Existență- vi' ciului în mo- mentul vâ.n- zărei. Condițiile cerute pentru ca viciile lucrului vândut să poată da loc la răspunderea vânzătorului. Art. 1352. -- Vânzătorul este supus la răspundere pentru vi- ciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din causa lor, lucrul nu este bun de întrebuințat după destinația sa, sau întrebuințarea sa e atât de micșorată, în cât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n’ar fi dat pe dânsul ceeace a dat, de i-ar fi cunoscut viciile. (Art. 1336, 1353, 1354 C. civ. Art. 1641 C. fr.) (')- Art. 1353.— Vânzătorul nu e răspunzător de viciile apa- rente și despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă (Art. 1340, 1349, 1354 C. civ. Art. (642 C. fr. (²). Art. 1354.— El este răspunzător de viciile ascunse, chiar și când nu le-a cunoscut, afară numai, dacă, în cașul acesta, nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii. (Art. 5, 1338 urm., 1340, 1355 urm. C. civ. Art. 1643 C. fr.)(³). Pentru ca viciile lucrului vândut să poată da loc la răspunderea vânzătorului, se cer următoarele condiții: 1° Viciul trebue să fi existat în momentul vânzărei, adecă să fie anterior formărei contractului (⁴) căci din acel moment riscul și pericolul lucrului vândut, privește pe cumpărător (art. 971 partea finală, 1074, § 2 și 1295, § 1). Cumpărătorul este, deci, obligat să dovedească ca viciul exista în momentul când lucrul a fost cumpărat. Aceasta lasă însă a se presupune că vânzarea are de o- biect un corp cert și determinat; căci dacă ar fi vorba de vânzarea unor lucruri determinate numai in genere, cumpărătorul va trebui să dovedească că viciul exista in (') Cpr. L. 1, § 8, ab mitio; L. 7. Dig., De mdilitio edicte. 21, 1. (•) Cpr. L. 1, § 6 și L. 14, § 10 Dig., loco cit. (³j Cpr. L. 1, $ 2; L. 14, 9: L. 63, Dig-, loco cit. (*) Cpr. (iasca, op, cit. II, S’a decis, în consecință, că- afară de cazul unei stipulații contrare, fie expresă, fie tacită, vânză- torul nu poate sa răspundă decât de viciul sau lipsa de calitate a căror origină este anterioară formărei contractului. Astfel, vânzarea unui vițel de șapte luni, destinat reproduce- rei nu poate fi anulată pentru motivul că animalul, ajuns la vârsta adultă, nu este apt a servi la cazul pentru care eră destinat. Trib. St. Amaud, D. I’. 1914. 2. 49 și C. ju- diciar din 1914, Xo. 57. pag. 468. Cașul unei vânzări fă- cută după greutate, număr, etc. Cașul unei vânzări cu grămada. Art. 1248 ■ COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAP. IV.—S. III.—ART. 1352, 1353 . 3 4 5 : .momentul predărei lucrului, care individualizează lucrul ; vândut^). ■ Dacă este vorba de o vânzare condițională, viciul tre- Vânz. ^r,dl' ț bue să existe în momentul îndeplinire! condiției (²). Viciul ‘ nu are însă nevoe de a fi atins în acel moment toată gravi- tatea sa, fiind suficient ca atunci el să existe numai în prin- cipiu (en ^ermej, deși s’a desvoltat mai în urmă (³). 2° Viciul trebue să fie ascuns (art. 1352, 1353 (⁴), Viciul trebue ' să fie ascuns. (’) Baudry et Saignat, lrenie, 422, T. Huc, X, 143. —Dacă este vorba de o vânzare făeută după greutate, număr, sau măsură, viciul va trebui să existe în momentul cântărirei, măsurei sau numărărei, iar nu mai târziu; căci de atunci riscul și pericolul trec la cumpărător (art. 1300). Cpr. C. Orleans, D. P. 81, 2. 38. Daca vânzarea este făcută cu grămada, cu hurta, după cum se exprimă codul Calimach (vezi supră, p. 182), viciul trebue să existe în momentul contractului. După codul Calimach, viciul în asemenea vânzări, nu angaja responsabilitatea vân- zătorului de cât atunci când lipsia una din calitățile afir- mate de vânzător sau stipulate de cumpărător, „Dacă s’au dat lucruri cu hurta, în starea precum se află, adecă: fără numerare, măsurare și fără cântărire, zice art, 1248 din co- dul Calimach (930 C. austriac), nu se îndatorește dătătorul C. Calimack. să răspundă metehnele aflate la acele lucruri, afară numai când va lipsi însușirea pe eare cu neadevărul au arătat, ori de cătră primitorul lucrului s’au tocmit¹¹. ț²) T. Huc, X, 143, in fine, Arntz, 111. 1014. (³) Baudrv et Saignat loco cit. T. Huc, X, 143 Planiol, 11, 1463. Cas. fr. D. P.' 92 1. 204, Sirey, 95 1. 341. (⁴) Din împrejurarea că art. 70 din codul comercial conferă ac-Ai-t. îOC.eom. țiunea redibitorie pentru vicii aparente, ar părea să resulte că, în materie comercială, soluția ar fi alta decât în mate- ria civilă, unde această acțiune nu există decât pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. Această concluzie ar fi însă cu totul falșă, căci viciile aparente de eare vorbește acest text, sunt vicii eare erau ascunse pentru cumpărător în momentul încheierei contractului, când mărfurile nu erau de față. In materie comercială, ca și în materie civilă, condiția necesară pentru exercițiul acțiunii redibitorii, este în adevăr aceiași, ceeace însemnează că viciile lucrului vândut trebue sa fie asemene. Art. 70 din codul comercial numește aceste vicii aparente, pentrucă el nu le mai consideră în momentul în- cheierei contractului, ci în momentul sosirei mărfurilor vândute. Legea comercială nu mai consideră deci aceste vicii în raport cu exercițiul acțiunii redibitorii, ei în raport cu 346 VICII BED1BIT0EII. --- ABT. 1352, J353. adecă să nu poată fi văzut la prima vedere sau in- spectare a lucrului vândut (’) căci dacă el era aparent, cumpărătorul l-a cunoscut sau a putut să-l cunoască (²), obligația legei impuse cumpărătorului de a denunța aceste vicii vânzătorului. Cpr. Cesare Vivante, Trattato di diritto commerdale, IV, 1657, p. 175 (ed. a 3-a); M. A. Dumitreeu, Codul de comerciu comentat, II, 596, p. 476. S’a decis, cu drept cuvânt, că dreptul de a exercita acțiunea pentru re- zilierea vânzărei din cauza unei vicii redibitorii ale lucrului vândut, este pierdut dreptul, dacă reclamantul n’a făcut cunos- cut. viciile ascunse ale lucrului dat, în termen de două zile dela descoperirea lor, conform art. 70 C. comercial. Trib, llfor, Dreptul din 1900, No. 34, p. 279. Vezi și Ef. Antonescu, Codul comercial adnotat, 1, art. 70, pag. 490, No. 15, etc. (') Deși legea nu dă o definiție a viciilor ascunse, totuși crite- riul lor rezultă din art. 1353 C. civil, în care vorbindu-se că ele sunt acelea de care cumpărătorul .se poate convinge singur printr’o verificare. Se deduce de aci că orice vicii, care nu pot fi descoperite în urma unor verificări serioase și pe cale obișnuită, se consideră ca vicii ascunse, și aceasta con- titne o chestie de fapt care, prin însăși natura ei este lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond. C. București, Dreptul din 1915, No. 44, pag. 347. Vezi și Tribun. Mehe- dinți, C. judiciar din 1914, No. 37, p. 304. Această sentință pune, cu drept cuvânt, în principiu că egrasia nu constitue în genere, un viciu ascuns, do câteori este aparentă pe pă- reți și poate fi văzută de oricine, ea nu constituca un viciu ascuns decât atunci când este mascată printr’un părete falș sau alte lucrări. (³) Nu este deci nevoe ca vânzătorul să dovedească că cumpă- rătorul a cunoscut viciile lucrului; este suficient ca el să fi putut să le cunoască prin examinarea lucrului (art. 1353), și aceasta chiar dacă descoperirea viciului ar fi presentat oarecare dificultăți; căci, la caz de negligență, el va suferi consecințele negligenței sale. Guillouard, Cente, I, 431, Du- vergier, Idem, I, 391, Baudry et Saignat, Idem, 418; Aubry et Rau, V, § 355 bis, p (ed. a 5-a); Laurent XXIV, 284; O. Nancy și Pau, Sirey, 69. §. 179; Sirey, 75. 2. 176, D. P. 66. 2 228. Vezi și Cas. fr. Sirey, 76. 1. 318. D. P. 77. 1. 155: D. C. 91. 1. 429; Sirey, 93. 1. 37. Contra Duran- ton, XVI 310. Inexperiența cumpărătorului n’ar putea face ca viciul să fie considerat ca ascuns, dacă el putea fi descoperit de o persoană mai competentă; căci cumpărătorul este în culpă că n’a recurs la un expert spre a examina lucrul înainte de a-1 cumpăra. Pothier, Cente, III, 207 ; T. line, X, 149 J ( COD. CIV. —CART. III.—TIT. V.—CAP. IV. —S. III.—ART. 1352, 1353. 347 el fiind presupus eă a cumpărat lucrul așa precum se găsește (’)• „Dacă metehnele unui lucru sunt văzute, zice art. 1245 din Art. 1245 Codul Calimach (928 C. austriac), atunci nu are loc îuchizeșluirea C. Cahmaeh. (garanția), afară numai dacă s’au dat anume făgăduință că. lucrul este slobod de toată meteahna și însărcinarea“ (“). Astfel năravul ce ar avea un bou de împunge, sau Exemple de un cal de a svârlî, sunt viciuri ascunse care pot da locTⁱcⁿ ascuⁿae- la reziliarea vânzărei (³). Aceeași soluție este admisă în privința năravului ce-1 au unii cai, iuți peste măsură, de a se speria fără niei-o causă (⁴). Baudry et Saygnat, Vente. loco cit. — Vezi însă C. Bourgcs, D. P. 94, 2. 573. Viciile n’ar fi de asemenea, după unii, ascunse dacă cum- părătorul trebuia să Ie prevadă după natura lucrului și În- sușirile constante. Baudry et Saignat, op. cit., 420.—Jurispru- dența a făcut aplicarea acestui principiu în materie de vân- zare de vinuri (Cpr. C. Bourdeaux și Cas. fr. D. P. 95. 2. 76, Sirey, 95. 2. 132. D. P. 97. 1. 72. D. P. 97. 1. 158). Vezi însă T. Huc, X, 149, p. 203. Viciul ar fi însă considerat ca ascuns, dacă el n’ar putea fi descoperit de cât prin mijlocul unor lucrări neobișnuite. Baudry et Saignat, Vente, 419. f) Astfel lipsa de grosime a unui zid nu poate da loc Ia re- zilierea vânzărei imobilului cumpărat, dacă cumpărătorul putea să vadă acest viciu de construcție. Cas. fr D. P. 1904. I. p. 73; Sirey, 1904. 1. 240 ; Pand Period 1904.1. 310, etc. (²) „Vânzătorul nu răspunde de viciul lucrului vândut când cumpărătorul l-ar fi cunoscut în momentul încheerei contrac- C. german. tulni“, zice art. 469 din Codul german. „Der Verkaufer hat einem Mangd der verhauften Sacke nicht zu vertreten, trenn der Kiiufer den Afangel bei. dem Abschlusse des Kaufes kenntu. Vezi și codul Caragea (art. 41, partea III, capit. 2), repro- dus supră, p. 337, ad. notam. (³) „Bovem qui cornu petit, vitwsum es.se plerique dicunt. Item mulas quw cessum danV. L. 43, Pr., Dig., De tedilitio edicto, 21. 1.—Tot astfel ar fi la cai și năravul numit tic, dacă cumpărătorul nu l-a cunoscut. Vezi Trib. Cliauny, Pand. Pe- riod. 1901. 2. 272. Cpr. Troplong, Vente, H, 548 urm. Vezi și alte vicii redibitorii relative la cai, semnalate supră, p. 338, nota în fine. Cpr. C. Dyon, D. p. 1904. 2. 160, etc. (⁴) „ Ea quogue jumenta qute sine causa turbantur, et semetipsa eripiunt, vitiosa esse dicuntuP. 1,. 43, Dig., loco cit. Vezi 348 VICII REDIBITORII — ART. 1352, 1353. Vicii ne- ascunse. Chestie de fapt. Cumpărătorul unui cal chior sau șchiop nu poate însă, din această cauză să resilieze vânzarea sau să ceară o scă- dere din preț, dacă el a văzut animalul înainte de a-1 cumpăra, pentru-că acest viciu nu este ascuns, ci aparent (’). Iată cum se exprimă Pothier, în această privință: „On ne repute pas vices redhibitoires ceux qui, quoique con- siderablcs, peuvent facilement s’apereevoir. Par exemple, ce n’est pas un vice redhibitoire pour un cheval, s’il est. boiteux, s il est aveugle, etc.; ni pour une maison, si oile tombe en ruine; parce que ces vices paurant facilement se connaître, l’aeheteur est pră- sume en avoir eu eonnaissance, et avoir bien voulu acheter la chose avec ce vice, et, par consequent, n’avoir souffert aucun tort; nam volenti non fit injuria'. Et quand meme il ne l’aurait pas counu, il ne serait pas encore recevable ă se plaindre du tort qu’il souffre de ce contrat, car e’est par sa faute qu’il le souffre; il ne tenait qu’â lui d’examiner la chose avant que de l’acheter, ou de la faire examiner par quclqu’un, s’il ne s’y connaissait pas lui meme. Or, un tort qu’une persoane souffre par sa faute, n’est pas un tort auquel Ies lois doivent subvenir, Ies lois n’etant pas faites pour cntretenir la negligence: Damnun, quod quis culpă sua non sentit, non videtur senii re" (³). Pentru ea un asemenea viciu săpoată angaja răspun- derea vânzătorului, trebue să presupunem că calul n’a fost vândut în presența părților, fiind-că, în asemenea caz, viciul nu era aparent pentru cumpărător (³); sau că vânzătorul a întrebuințat manopere frauduloase pentru a ascunde infir- mitatea animalului vândut ț⁴). In orice caz, chestiunea de a se ști dacă un viciu și Harmenopol, III, 3, § 94, de emptione et venditione, unde se zice: „ Vitiosa etiam est mula recalcîfrans et jumenta, qua; sine causa turbantur ac (') Pothier, Fente, III, 207, p. 80. Vezi L. 14, § 10, Dig-, loco cil. L. 43, § 1, Dig., De, contrahenda emplioue, 18. 1. Cpr. Codul Caragea, art 40 partea III, capit, 2, text reprodus suprâ, p. 338, ad. notam. -Cumpărătorul nu va putea, de asemenea, să resilieze vânzarea dacă boala animalului cum- părat se manifestează prin semne externe, pe care el a putut să le vadă. L. 1, § 0 și E 14, § 19, Dig., De a'dddio edicto, 21. 1. Cpr, Troplong, Fente, II, 554, in fine. (²) Pothier. op. și loco suptă cit. (³) Cpr. Mourlon, 111, 603. (⁴) Cpr. C. Paris. 1). P. 87. 2. 265, Cas. fr. D. P. 91. 1. 429. T. Hue. X, 143, ob iuitio, Baudry et Saignat, Fente, 418, in fine, etc. F i t & ’ COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAP. IV.—8. III.—VICII REDIBITORII. este grav ascuns, și dacă el a fost sau nu cunoscut de cumpărător, este o chestie de fapt, care se apreciază în ¹ mod suveran de judecătorii fondului (l). Viciul sau defectul lucrului vândut poate să fie ascunsă și, eu toate acestea, vânzarea să nu poată fi reziliată. Aceasta se va întâmpla atunci când vânzătorul a declarat compărătorului viciul de care este atins lucrul; căci, în asemenea caz, viciul fiind considerat ca o condiție a vân- zărei, cumpărătorul este presupus a ti înțeles sa-1 cumpere cu acest viciu. Ast-fel, dacă ți-am vândut 10 vagoane de porumb, declarându-ți că porumbul vândut este avariat, ești pre- supus că l-ai cumpărat în aceste condiții și nu vei putea din această cauză rezilia vânzarea, nici să mă silești a-ți preda o calitate bună. Cu această rezervă trebue să inter- pretăm art. 62 din codul comercial (²). (') Cas. rom. Bulet. 1897 și C-rul judiciar din 1898, No. 3, p. 20; C. București, Dreptul din 1915. No. 44, pag. 348; Cas. fr. D. P. 1900. 1. 454; Pand. Period. 1901. 1. 153. D. P. 92. 1. 294; Sirey, 95. 1. 341. Guillouard, I. 436; Baudry et Saignat, Idem, 417; Pand. fr. V°. Vices redhi- bitoires, 161 ; Laurent, XXIV, 284. Vezi și infră. p. 367.— Decisia judecătorului de fond ar fi însă casabilă când n’ar face o exactă aplicare a principiilor înscrise în art. 1352, 1353 ; când, de exemplu, s’ar decide că vânzătorul este ținut de un viciu aparent atunci când, nici-o stipulație specială n’ar exista în această privință Cpr. Guillouard, loco supră cit. (²) Cpr. Gașca, op. cit., II, 1529, pag. 786. Iată cum se exprimă art, 62 din codul comercial: „Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin că- tățime, fel și calitate, fără nici o altă indicațiune de natură a desemna un corp cert și determinat, vânzătorul este obligat a predă, la locul și în timpul stipulat cătățimea, felul și calitatea convenită, chiar dacă mărfurile ar fi fost la dis- poziția sa în momentul formărei contractului, sau pe care el și le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi perit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vre-o cauză oare-care“. Acest text este o. aplicare a maximei cunoscuta, Genera non pereunt. Deși unii autori, precum Tartufari, de exemplu, condamnă acest text ca o naivitate inutilă (come una ingenua superfluită), totuși Cesare Vivante (IV, p. 148, n. 11, ed. a 3-a) îl apăra zi- când că el nu are sensul ce voește a-i da autorul de mai sus. 34$ 350 VICII REDIBITORtI,---ART. 1354. Cumpărarea Unele contracte sunt prin natura obiectului lor incom- UⁿaseriBrU' patibile de vicii ascunse, în acest sens că cumpărătorul se poate convinge însu-și de starea în care se găsește lucrul vândut. Ast-fel, acel care cumpără un manuscris spre a-1 publica, este presupus că l-a citit sau că a pus pe o per- soană competentă să-l cetească; în cât el nu va putea mai târziu să susțină că cartea este rea sau conține doctrine care o împedieă de a fi vândută (¹). Art. 1354. Daca există vicii ascunse, vânzătorul este responsabil, chiar dacă ar fi fost de bună credință, adecă, dacă n’ar fi cunoscut existența viciilor ce făceau lucrul cumpărat ne- trebnic usului la care era destinat, afară numai dacă în cașul acesta, el ar fi convenit cu cumpărătorul ea să nu răspundă de viciile lucrului vândut (art. 1354) (²). Tartufari și-a schimbat însă părerea în ed. a 2-a, iar d-nul M. A. Dumitrescu adoptând părerea din ed. l-a a acestui autor, crede că art. 62 C. com. este de prisos, și constitue o iluzie a traducătorilor români. Vezi Codul de comerciu comentat, II, 292, p. 250. Vezi asupra acestui text, Cesare Vivante, Trattatto di diriUo dbmerciale, IV, 1634 urm. pag. 146 urm. ț¹) Cpr. T. Huc, X. 149, p. 203, Guillouard, Fente, I, 428; Trib. Paris, D. P. 69. 3. 54.—Vezi însă Laurent, XXIV, 483, etc. (²) Cpr. Trib. Botoșani, C-rul judiciar din 1898, No. 43, pag. 349.—S’a decis că dacă, în regulă generală, părțile pot să micșoreze, prin convenția lor, întinderea garanției legale, aceasta nu poate să aibă loc de cât. atunci când vânzătorul a ignorat viciile lucrului, nu însă și atunci când el le cu- noștea și nu le-a dat pe față, pentrucă, în asemenea caz, el este de rea credință. C. București, Dreptul din 1915 No. 44, pag. 347. lată cum ce exprimă, în această privință, art. 476 din codul german. „O concurență, care distruge sau restrânge responsabilitatea vânzătorului și obligația sa de garanție, din cauza viciilor lucrului vândut, este nulă, dacă el a as- cuns acest viciu prin doi, ist nichtig, wenn der Verkaufer den Mangel arglistig verschweigt“. Vezi asupra acestui text K. Cosack, Lehrbuch des deutschen burgerlichen, liechis, I, § 128. in. fine, pag. 438 și Trib, celor Două-Punți. (Zwei briicken), Dreptul din 1915. No. 63, pag. 504 (cu observ, noastră). Cpr. L. 37, Dig., De dolo malo, 4 3. Vezi Wind- scheid, Lehrbuch des Pandektenrechts, II. § 393, 1 (ed. Kipp din 1900). Vezi și supră, pag. 56, nota. 3 „Ori-ee clauză care F COD. CIV.— CAET. Iii.— TIT. V.— CAP. IV.— S. HI.-ART. 1339. 351 t Va să zică, vânzătorul poate sitpula o clauză de ne- I garanție pentru viciile ascunse, însă numai în cașul când el I nu le cunoaște,' căci dacă le-ar cunoaște, și în loc de a Ue denunța cumpărătorului, ar stipula o clausă de neres- ț ponsabilitate, ar exista din partea lui doi, și acest doi l-ar i face responsabil ț¹). Tune enim dandam esse de dolo malo replicationem (²). De aceea Curtea de casație a decis, cu drept cuvânt, că de câte ori ar constata, în fapt, că vân- zătorul cunoștea viciile ascunse ale lucrului vândut, și nu le-a comunicat cumpărătorului, instanța de fond este suve- rană să deducă din această împrejurare, că vânzătorul este de rea credință și să-l declare decăzut din beneficiul nerespon- sabili țaței pe care el îl stipulase prin contractul de vânzare (³) A fortiori, deci, clausa de neresponsabilitate n’ar scuti pe vânzător de răspunderea care ar resulta din faptele sale personale (art. 1339) (⁴). Se decide, de asemenea, că, în privința vânzătorilor relative la animale, obligația vânzătorului de a garanta pe cumpărător nu poate fi exclusă, de câte ori animalul vândut . , .nCl LTi Centrali este atins de o boala contagioasă. Cașurile în care vânză- torul poate stipula o clausă de ne-garantie p. vicii ascunse. desființează ori restrânge garanția, este nulă dacă vânzătorul a ascuns în mod fraudulos cumpărătorului defectele lucrului^. Vezi și art. 947 C. Saseon din 2 Ianuarie 1863. (’) Pothier, Vente, III, 210, pag. Marcade, VI, art. 1641 urm., No. 1, Baudry et Saignat, Vente, 421. Guilluoard, Idem, I, 453, 463, Troplong, Idem, II, 560, Duvergier, Idem, I, 400, Thiry, III, 585, T. Huc, X, 150; Planiol, II, 1468; iVubry, et Rau, V, § 355 bis, p. 114 (ed. a 5); Mourlon, III, 603. Repert. Dalloz, Kices redhibitoires, 61.- Soluția ar fi însă cu totul alta, dacă cumpărătorul ar fi cumpărat pe riscul și peri- colul sau (art. 1340); căci, în asemenea caz, contractul este alea- tor (art. 1340). Vezi supră, p. 327, 328. Cpr. Troplong, Vente, 11, 560 ; Guilluoard, Idem, I, 477, Aubry et Rau loco supră cit. (²) L. 14 § 9, Dig., De mdilitw edicto, 21. 1. Cpr. art. 476 din Codul german, care are următoarea cuprindere ; „O convenție care desființează sau restrânge responsabilitatea vânzătornlui și obligația lui de garanție din cauza viciilor lucru- lui vândut, este nulă, dacă el a ascuns, acest viciu prin doi, ist nichtig, wenn der Verknufer den Mangel arglistig verschlelert. (³) Cas. S. IH-a, decizia No. 390, din 15 Iunie 1915. Juris- prudența română din 1915, No. 35, pag. 550, No. de ordine 572, C) Guilluoard, Vente, I, 443, in fine, T. Huc, loco cit. și autori citați supră, în nota 1. 352 VICII REDIBITORII.---ART. 1352. „La liberta dei contraenti di atipulare la exclusione della garanția non si estende al caso di morbi contagiosi perehe se il morbo preesiste alia vendita, questa fe nulla assolutamente, come di cosa fuori commercio ; nullo essendo il contratto, e nullo altresi il patto accessorio che escluda Ia garanziaw (’). Agravarea După cum vânzătorul poate, printr’o anume clausă, să obIl^ₙₜ^ ga,'se sustragă de la responsabilitatea viciilor ascunse, de câte ori este de lună credință, tot astfel părțile pot să agra- veze obligația de garanție, stipulând o garanție de fapt. Astfel, dacă un orniear a vândut un ceasornic, garantând mersul lui regulat un timp determinat, această obligație face ca vânzătorul să fie responsabil chiar de defectele aparente care ar împiedica ceasornicul de a merge timpul convenit. Deci, dacă ornicul se oprește înaintea timpului determinat,, fără culpa cumpărătorului, acest din urmă va putea cere reziliarea vânzărei ț²)* Art. 1352. 3° In fine, pentru ca viciul ascuns să angajeze res- ponsabilitatea vânzătorului se mai cere ca acest viciu să facă lucrul vândut impropriu usului la care era destinat, sau să micșoreze atât de mult valoarea Iui, în cât să se poată presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat de loc, sau ar fi dat pe dânsul mai puțin de cât a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile (art. 1352) (³). (*) Gașca, op. cit. II, 1536, pag. 798 și deciziile italiene citate de acest autor. Vezi la acelaș autor și tom. I, 282 urm. p. 370 urm. Cpr. Laurent, XXIV, 94; Cas. fr. P. 93. 1. 20. Vezi și supră, p. 56, text și nota 3. In cât privește boalele care, după legea poliției sanitare veterinare, se consideră ca fiind contagioase, vezi suprâ, 359, nota 1. (²) Baudry et Saignat, Vente, 424, p. 434 (ed. a 3). Cpr. Tro- plong, Idem, II, 561. (³) Una din condițiile cerute pentru ca viciile să fie considerate ea redibitorii fiind și aceea ca ele să fie grave, legea, prin art. 1352 C. civil, arată criteriul acestei gravități când, prin dispozițiile sale spune că răspunderea pentru vicii există: a) dacă, din cauza lor, lucrul vândut nu mai este bun de întrebuințat după destinația, sa; și b) dacă întrebuințarea este atât de micșorată în cât se poate presupune că cumpă- rătorul nu l-ar fi cumpărat sau n’ar fi dat pe el ceeace a dat, de i-ar fi cunoscut viciile, fapte care sunt lăsate la suverana apreciere a instanțelor de fond. G. București, Dreptul din 1915, No. 44, pag. 347. S’a decis, cu drept cuvânt, că art. 1353, 1355 și 1356 COD. CIV,—CART. III—TIT. V.—CAP, IV.—S. III.—ART. 1355, 1356, 1357. 353 Din cele mai sus expuse resultă că nu ori-ce viciu Viciul ascuns ascuns aduce resiliarea vânzărei sau micșorarea prețului, Pentru a produce acest resultat, viciul trebuie să fie grav (’), cu toate-că el nu are nevoe de a face pentru totdeauna lucrul impropriu la usul la care era destinat (²). In ori-ce caz, chestiunea de a ști dacă viciul ascuns chestie do are, sau nu, o gravitate îndestulătoare spre a determina fapL reclamația cumpărătorului, este o chestie de fapt de suve- rană apreciere a instanțelor de fond (³). Acțiunile la care dau loc viciile ascunse. Art 1355. - In cașurile art. 1352 și 1354, cumpărătorul poate sau a întoarce lucrul și a-și reprimi prețul, sau a opri lu- crul și a cerc înapoierea unei părți din preț arbitrată prin experți. (Art. 211 urm. Pr. civ. Art. 1349 C. civ. Art. 1644 C. fr.) (*). Art. 1356. Dacă vânzătorul cunoaște viciile lucrului, el este dator, pe lângă restituțiunea prețului, de toate daunele-inte- rese către cumpărător. (Art. 960, § 2, 1048 urm., 1341, 1346. 1575,1899 § 2, C. ilivf. Art. 1645 IQJiiinAtțîțty I Art. 1357. Dacă vânzătorul nn cunoaște viciile lucrului, el nu poate fi apucat de cât pentru restituțiunea prețului și pentru spesele făcute dc. cumpărător eu ocasiunea vânzărei. (Art. 960 § 2, 1085, 1305, 1341, 1899, § 2 C. civ. Art. 1646 C. fr.). (d). din codul civil, prevăzând ce anume condiții trebue să înde- pliniască acțiunea redibitorie din partea cumpărătorului, spre a fi admisă, aceste condiții nu pot fi censurate de Curtea de casație, dacă instanța de fond le constată în mod complect și amănunțit. Cas. S. Jll-a, decizia No. 399 din 15 Iunie 1915. Jurisprudența română din 1915, No. 35, p. 550, No. de ordine 572. (’) Un defect de mică însemnătate nu va fi deci luat în consi- derație. Cpr. L. 1 § 8, Dig., De tediJitio edieto, 21. 1. (²) Guillouard, Fente, I, 422, Troplong, II, 566; Arntz, III, 1012. Contră: C.Montpellier (considerente reproduse de Guillouard, loco cit., și criticate de toți autorii). (:î) T. Hue, N, 148, in fine; Baudry et Saignat, Vente. 417. Vezi și snprâ, p. 349. C⁴) Cpr. L. 25 § 1, Dig-, De crceptione rei judicata', 44, 2. (“) Cpr. L. 45, Dig-, De contrahenda emptione, 18. 1 ; — L. 1, Cod. De wdilitiis actionibus, 4. 58, etc. (fⁱ) Cpr. L. 13,' Dig., De actionibus empti et venditi, 19. I. Vezi și L. 20 § 3: L. 31, Pr., Dig., De ecdilitio edicto, 21. 1, etc. (848001 58197 354 VICII REDIHITORH.—AHT. 1358. Acțiunile ee le are Cum- pirătorui. Art. 1358. — Daca lucrul a pierit din causa viciilor sale, vânzătorul e dator a întoarce cumpărătorului prețul și a-1 des- dauna conform celor două articole precedente. Dar perderea lucrului prin caz fortuit va fi pe sama cum- părătorului. (Art. 1083 urm., 1156 C. civ. Art. 1647 C. fr.) (*). Decâte-ori se consta tă eă lucrul vândut avea vicii ascunse, chiar necunoscute de vânzător, cumpărătorul, dacă nici el nu cunoștea aceste vicii, areastăzi, după alegerea sa, două acțiuni, ea și la Romani (²), și anume: acțiunea rezolutorie, care tinde la restituirea prețului în schimbul lucrului vândut (adio redhi- bitoria^), și o altă acțiune care tinde la restituirea numai a unei părți din preț, după o prețeluire făcută prin experți, și la păstrarea lucrului (adio cestimatoria sau quanti mi- noris)^). Cea dintâi tinde la desființarea contractului și la (’) Cpr. b. 13, Dig.. De actionibus empti et renditi, 19. 1, L. 47 § 1, Dig., De ccdilitM edicto, 21, 1, etc. (■) Vezi asupra originei acestor acțiuni (azioni edilizie). (Iasca, op. cit., II, 1522, p. 778 urm. (³) L. 21, dig., De edilițio edicto, 21. 1. Acțiunea redibitorie, întemeiata pe viciile WU defectele ascunse ale lucrului vân- dut nu aparține decât cumpărătorului, ea. neputând niciodată fi exercitata de vânzător. C. Bordeaux, I). P. 89, 2. 10; T. Huc, X, 154. — De câteori cumpărătorul o exercită, vân- zătorul nu poate să oprească rezolvirea vânzărei, oferind o micșorare din preț, și tribunalele n’ar putea să valideze această ofertă în contra voinței cumpărătorului. Thiry, III, 586, pag. 595. S’a decis însă că garanția, datorită de vânzător pentru vi- ciile ascunse ale lucrului vândut, fiind inerentă însuș obiec- tului vândut, aparține cumpărătorului ca detentor al acestui lucru, în virtutea unui drept propriu ce rezultă din con- tract; în consecință, subachizîtorul acelui lucru poate să exercite acțiunea redibitorie direct contra vânzătorului ori- ginar. C. Bordeaux, D. P. 89. 2. 11. Cpr. C. Paris și Cas. fr. D. P. 83. 2. 78; D. P. 85. 1. 457. Mai vezi Cas. belg. D. P. 88. 1. 5 și Surville, Dlements d’un court de droit civil francais, II, 994, 1°, pag. 563 (ed. a 2-a). (⁴) L. 61, Dig., loco cit. — Dacă cumpărătorul, care are dreptul de opțiune între aceste două acțiuni, s’a săvârșit din viață, fără a fi exercitat dreptul său, Lăsând mai muiți moșteni- tori, aceștia vor trebui sa se înțeleagă, înainte de împăr- țeală, spre a exercita cu toții împreună una din aceste două acțiuni. In urma împărțelei însă, acela din moștenitori in Iotul căruia va fi picat lucrul cumpărat de autorul comun, 355 COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. IV.—S. III.—ART. 1358. punerea lucrurilor în starea în care era înainte de vân- zare, iar cea de a doua lasă, din contra, să subziste con- tractul, cumpărătorul dobândind cu titlu de despăgubire restituirea unei părți din prețul plătit f). In privința vânzărilor de animale, art. 487 din Codul german nu conferă cumpărătorului decât acțiunea rezolu- torie (²). Alegerea între aceste două acțiuni, lăsată la aprecierea cumpărătorului, sejustifică foarte bine de câte-ori viciul este de așa natură în cât ființa lui ar fi împedicat cumpărarea lucrului, dacă ar fi fost cunoscută; ea nu se mai justifică însă, cel puțin în teorie, de câte-ori este vorba de un viciu care n’ar fi împedicat pe cumpărător de a dobândi lucrul cu un preț mai mie (³). Cu toate acestea legiuitorul ad- mite, cu drept cuvânt, aceeași soluție în ambele ipotese, din causa dificultăților în care, de cele mai multe ori, s’ar fi găsit tribunalele de a decide dacă viciul ascuns era sau nu suficient spre a aduce rezilierea contractului (*). 77 JCU CI. , entral University Libr; a Cluj va exercita dreptul de opțiune, ca și cum ar fi singur moș- tenitor. T. Huc, X. 151, p. 206. Cpr. Gașca, op. cit., II, 1606, pag. 881 urm. (') Cpr. C. București, Dreptul din 1915, No. 44, pag. 347. De câteori lucrul vândut are vieii ascunse, chiar necunos- cute de vânzător în momentul vânzărei, zice această diu urmă decizie, cumpărătorul are facultatea, daca nici el nu cunoștea aceste vicii, sau să ceară rezoluția vânzărei și resti- tuirea prețului, întorcând lucrul cumpărat, sau să recurgă la acțiunea quanti minori#, oprind lucrul și cerând restituirea unei părți din preț, arbitrată prin experți. (²) -Der Kitufer kami nur Wandelunq, nicht Slinderung ver- laitgen*, zice art. 487 din acest Cod. — In privința celorlalte lucruri, art. 462 din codul german conferă însă atât ac- țiunea redibitorie ( Wandehmgl cât și acțiunea quanti mi- nori# (Minderung). (a) Ar fi fost deci mai logic de a se acordă acțiunea redibitorie numai atunci când viciul ascuns ar fi făcut lucrul impropriu la destinația sa, iar acțiunea quanti minori# atunci când cumpărătorul ar fi plătit lucrul mai eften, dacă ar fi fost mai bine informat. Cpr. Beudant, Vente, 262, p. 191. f⁴) Cpr. Thiry, III, 586, Guillouard, Vente, I, 455, Duvergier, Idem, I, 397; pag. 497, 498. Beudant, Idem, 262, p. 191; Laurent, XXIV. 289; Duranton, XVI, 320, etc. 356 VICII REDIBITORII.—ART. 1358. Exercitarea Cumpărătorul, având alegere între ambele acțiuni^ m io- l’oate să părăsească pe cea intentată spre a exercită pe cui celeilalte.cealaltă, cât timp n’a intervenit în causă o hotărâre sau o primire din partea vânzătorului (*). EI numai atunci nu va putea să exercite acțiunea redibitorie, de exemplu, dacă Ea vândut unui terțiu (²). Reparare» Cumpărătorul ar putea chiar, în virtutea principiilor geⁿerale asupra garanției, să nu exercite nici una din aceste acțiuni, ci să ceară pur și simplu ca vânzătorul să re- pare defectele lucrului vândut, dacă aceasta este cu putință (³). indivisibiii- Acțiunea redibitorie este indivisibilă în acest sens că, remnwrit dacă viciul ascuns există numai pentru o parte din lucrul vândut, acest viciu va atrage resilierea întregului contract. Aceeași soluție este aplicabilă de câte ori lucrul vân- dut se compune din mai multe părți menite a servi la o destinație comună. Astfel, dacă am cumpărat doi cai, sau doi boi jugani, și unul din ei avea un viciu redibitor ascuns, vânzarea nu va ii resîliată numai pentru calul sau boul vicios, ci pentru amândoi (⁴). —m /-,V Central IJniversity Library Cluj ț¹) Udată msa ce a intervenit o hotărîre asupra exercițiului unei acțiuni, cumpărătorul nu mai poate exercită pe cea- laltă; căci exercițiul uneia din'aceste două acțiuni închide calea celeilalte. In acest sens se poate zice și astăzi: Electa una via. excludititr altera. (V^ezi t. VII a Coment. noastre p. 530, ad notam). „Plane zice Voet (ad Pandcet., De cedi- litîo edicto), si tina em his emptor Intra sex menses egerit, altera agere amplius non potest, e.veeptione rei judicatu- re- pelle.ndus^. Cpr. Troplong, Vente, TI, 581; Guillouard, Idem. I, 458; Duvergier, Idem, 1. 409; pag. 510; Baudrv et Saig- nat, Idem, 433; T. Huc, X. Laurent, XXIV, 190; Thiry, III, 586. Aubry et Rau, V, § 355 bis, p. 113, 114; Vigie, III. 763; Cas. fr. D. P. 56. 1. 89. Sirey, 56. 1. 665, etc. Art. 475 din codul german are, în această privință, ur- mătoarea dispoziție ; „Cu toată micșorarea prețului din cauza viciului, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere rezoluția vânzărei sau o nouă micșorare din cauza unui alt viciu. „Durch die wegen eines Mangels erfolgte Minderung mlrd das Recld der Kciufers, wegen eines anderen Mangels Wandelung oder von neuen Jlinderung zu verlangen, nieht aiisgeschlossen* C) T. Huc, loco cit.: Baudry et Saignat, loco cit. (³) T. Huc, X, 151; Baudry et Saignat, Vente, 434. Guillouard, Idem, I, 457, C. Amiens, Sirey, 76. 2. 225. — Contra: Lau- rent, XXIV, 291. (⁴) Cpr. Pothier, Vente, III, 226 urm. Guillouard, Vente, I, COD. CIV.-CART. 111.—TIT. V.—CAP. IV.—S. III.—ART. 1358. 357 Soluția ar fi însă cu totul alta, dacă vânzarea ar avea de obiect lucruri menite a fi predate în mod parțial, pe care părțile nu le-ar fi considerat ca indivisibile De câteori cumpărătorul exercită acțiunea redibitorie, Efectele ac- și iudecătorul o găsește întemeiată, vânzarea este desfiin- J , i . > . bdorn când țață și totul este pus in starea de mai înainte, cumpară“ ea este înte- torul având drept la restituirea prețului, dacă l-a plătit, și a dobânzei lui din ziua plăței El trebue să restitue vânzătorului lucrul vândut cu Restituirea, toate fructele și accesoriile lui. In privința obiectelor mo- bile, chestiunea nu sufere nici o dificultate. Ce trebue să decidem însă în privința imobilelor atinse Cazurile in de un viciu redibitor, pe care cumpărătorul l-ar fi greva f.ca?ⁱ:“£b'^ de drepturi reale în folosul unui terțiu ? După unii, eu (n* viciu redibi- părătorul n’ar putea exercita acțiunea redibitorie decât în urma degrevărei imobilului de drepturile reale constituitesarei™ reală asupra lui, pentrucă altfel, el n’ar putea restititui vânză-d®Cⁱltre torului imobilul in starea in care l-a primit (j. traversă. După alții, însă, cumpărătorul n’ar fi obligat a de- greva imobilul de sarcinile reale constituite de dânsul, pen- trucă această degrevare este o consecință a retribuțiunei; așa că, prin singurul efect al hotărîrei care va admite ac- țiunea redibitorie, care nu este decât o acțiune rezolutorie, ipotecile, servituțile și alte sarcini reale constituite de cum- 459. T. Baudry et Saignat, Idem, 440. Troplong-, Idem, II, 577, Duvergier, Idem, 1. 413, T. Huc, X, 151. in fine: Trib. 5 ersailles și C. Paris, Sirey, 30. 2. 323 .și Report. Dalloz, Piccs redhibitoires, 270. nota 1. -S'i jnm.cnta paria șimid venierint, et alterum in en emisa tnerit vi redhibcri debeat, jndicium dabimus. quo utrvmique red/iibcatm" . L. 38, Pr., in fine, Dig., De tcdililio edicto, -1- 1 ■ 5 ezi și Andr. Doniei, unde sc zice: „vânzându-se vite împărcehete, când una va eși cu patimă, amândouă se dau înapoi". (’) Laurent, XXIV, 292; Guillouard, î>uZe, I, 549, in ține. Cpr. Cas. fr. și C. Orleans, D. P. 71. 1. 11, D. P. 81. 2. 38. ă ezi și autorii citați în nota precedentă. (J) Cas. fr. D. P. <7. 1, 323; T. line, X, 151, Baudrv et Saignat, 435, etc. (") Troplong, Fente, II, 575 și și Hiqwlheques, II, 44(1; Aubry et Rau, V, § 355 bis, p. 113. etc. 358 VICII REDIBITORII.—ART. 1358. părător, vor cădea prin aplicarea regulei cunoscute: Reso- luto pire dantis, solvitur jus accipientis Cazul în caia Cât pentru cazul în eare cumpărătorul ar ii înstrăi- ⁿat eu totu’ imobilul vândut, el nu va putea exercita ae- înstrăinat. țiunea redibitorie, ne mai având nici un interes. Desfiin- țarea vânzărei nu se va cere, în asemenea caz, de cât de suh-achisitorul acestui imobil (²); căci, ca și în privința acțiunei în garanție pentru cauză de evicțiune, sub-achisitorii pot exercita și acțiunea în garanție pentru vicii ascunse, fiindcă acești din urmă au dobândit lucrul cum omni causa-, adecă: cu toate drepturile ce avei cumpărătorul primitiv(³). Art. 1356, 1357. Cumpărătorul, care exercită acțiunea redibitorie are, pe lângă restituirea prețului, drept la daune ? Art. 1356, 1357 disting între cazul când vânzătorul a cunoscut și acel când el n’a cunoscut viciile lucrului. După aceste texte, numai vânzătorul de rea credință datorește daune-interese (⁴). Aceste daune sunt cârmuite de dreptul comun (art, 1084—1086) (⁵). Vânzătorul de bună credință este scuzabil. Buna ere- dință se presupune, până la dovada contrară (art. 960, $ 2, 1899, § 2). Pentru a dobândi daune-interese, cumpărătorul va trebui, deci, să dovedească reaua credință a vânzătorului, adecă: cunoștința ce el avea de viciile lucrului. Cazurila Se admite, cu toate acestea, că vânzătorul este pre- ^orurtste' SUPUS a cuⁿ°aște viciile lucrului vândut, de câte ori este presupus ci vorba de un fabricant care vinde mărfurile fabricate de cunoaște vi-ₑj însuși; căci el nu poate să nu-si cunoască marfa, sau dacă . c. com. jₙ ₛₑₙₛᵤi afirmativ (⁴). Aceeași soluție a fost admisă și la Neapiicaren ari. 1370 când con- tractul a fost execu- tat în parte. (:) Cpr. Cas. fr. Pand. Period. 1903. 1. 325, 320 și Dreptul din 1903, No. 85; Aubry et Rau, V, § 356, p. 143, nota 4. Baudrv et Saignat, și 600; Beudant, Idem, 170, p. 120: l’la- niol, II, 1525; Pand. fr- cit.. 2629 urni.; etc. Din cele mai sus expuse resulta că rezilierea de drept, prevăzută de art. 1370, nn are loc de cât atunci când con- tractul n’a primit nici-un fel de executare, nu însă și atunci când el s’a executat în parte. Cpr. Cas. rom. Bulet. 1890, p. 673. —Vânzătorul va avea drept Ia daune chiar și în cașul când, neuzând de dispoziția excepțională a art. 1370, ar pre- fera să ceară executarea contractului (art. 1021), însă în asemenea caz, el va trebui să pue pe cumpărător în întâr- ziere de a-și ridica marfa vândută, legea nescutindu-l de asemenea punere în întârziere de cât atunci când el preferă să considere vânzarea ea reziliată de drept, conform art. 1370. Cpr. C. București, Dreptul din 1889, No. 31, eonsid. dela pag. 246. „Considerând, zice Curtea, că dispoziția ri- guroasă și exorbitantă a art. 1370 din codul civil, introdusă de lege în favoarea vânzătorului, fiind o derogare dela re- galele dreptului comun în ceeace privește punerea. în întâr- ziere, această, dispoziție trebue țărmurită la cazul anume prevăzut de lege, acela adecă al rezol virei vânzărei: că. dacă în loc de a. uză de dreptul de rezoluție, vânzătorul ar voi să inenție și să ceară executarea vânzărei, în acest caz, dân- sul trebue neapărat să se supue cerințelor legei și să pue pe cumpărător în întârziere, pentru ca în urmă să poată fi în- drituit a formula o cerere de (daune interese“.) r) Cas. rom. Bulet. 1889, eonsid, de la p. 856 și Bulet. 1890. con- sid. de la p, 675. Bulet. S-a 11, 1874, eonsid. de la p. 206, etc. C) Lyon-Caen et Renault, op. cit., TU. 127, Laurent, XXIV. 317 și autorii citați în nota precedentă.—In cât privește modul de regulare a acestor daune, vezi C. Donai, D. P- 97. 2. 79. (') Lyon-Caen ct Renault, op. cit., 1H. 121; Bravard Vevrieres et Demangeat, Tr. de droit commercitd, IL p. 474 urm. (ed. COD. CIV.—CART. III.—T1T. V. — CAPIT. V.-TIT. III.-AHT. 1370. 377 noi sub vechiul cod de comerț ț¹), pentru-eă mai cu seamă în materie comercială, resiliarea de-drept aduce foloase in- contestabile, din eauză că vânzătorul poate la fie-eare mo- ment să aibă nevoe de magasiile sale, spre a pune în ele alte mărfuri în locul celor vândute. Astăzi, chestiunea nu mai poate fi discutată față eu art. 67 urm. din noul cod de comerț. Codul de comerț necuprinzând nicio dispoziție deroga- torie dela principiul înscris în art. 1370 C. civil, și art. 1 din codul comercial prevăzând că codul civil se aplică a- colo unde codul de comerț nu dispune, urmează că art. 1370 din codul civil își are aplicația și la vânzările co- merciale (² h Am văzut, că prima obligație a cumpărătorului este de a primi lucrul cumpărat de dânsul, la locul și în tim- pul determinat prin contract sau prin visurile locului, 2° A doua obligație a cumpărătorului este de a restitui vânzătorului eheltuelile făcute de dânsul, în BCU Cluj / Central University Library Cluj a 2-a, 1892); Masse, Le droit commerdal dans ses rapports arec le droit civil et le droi.1 commercial, III, 1837, p. 383 urm. (ed. a 3-a); Laurent, XXIV, 312 bis; Planiol, II, 1525 ; Thiry, HI, 595 Guillouard Vente, III, 637, Baudry et Saig- nat. Idem, 396; Troplong-, Idem, II, 680; T. Piue, X, 173; Duranton, XVI, 380: C? Donai, D. P. 94. 2. 489; D. P. 96. 2. 122.—Contra Arutz, III, 1036: Pardessus. Cottrs de droit commercial, 11, 288; ILlamarre et. Lepoitevin, Idem, IV, 244 urm.; Duvergier, Fente. 1, 475: Aubry et Rau, V, § 356, p. 144, nota 5 (argument tras din lucrările pre- gătitoare). ț¹) Cpr. C. București, Dreptul, din 1882. No. 85, p. 684. (") Cas, S-a IlI-a, decizia No. 557, din 6 Noembrie 1915, prin care s’a respins recursul făcut contra unei decizii a Camerei arbitrate depe lângă Bursa din Galați. C. judiciar din 1916, No. 13, pag. 112 (rezumate). S’a decis însă, cu toate acestea, că dispoziția art. 1370 C. civil, potrivit căruia, la vânză- rile de producte sau lucruri mobile, vânzarea se rezolvă de de drept și fără interpelare în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor, nu-și are aplicare în materie comercială, unde art. 67 C. corn, subordona re- zilierea de drept a convenției, condiției de a se oferi pre- darea lucrului vândut sau plata prețului. O. București, Dreptul din 1911, No. 41, p. 323. 378 OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTOBULCI.-- ART. 1361, 1362. Art. 1424 C. Calimach. urma vânzărei, pentru conservarea lucrului (art. 1074, § Dp- 3° El trebue să plătească, dacă nu există în această privință o convenție contrară, spesele vânzărei (art. 1305) și cheltueiile ridicărei lucrului cumpărat (art. 1317). 4° Dar din toate obligațiile sale, cea mai de căpitenie este aceea de a plăti prețul (■). „Cumpărătorul este dator, zice art. 1424 din codul Calimach (1062 C. austriac), să primească lucrul îndată, sau la tocmitul termen, și să plătească totodată și prețul în bani; căci într’alt chip poate vânzătorul să oprească lucrul“. Plata prețului. Art. 1361.—Principala obligațiune a enmpărătornhn este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract. Art. 969, 1104, 1322 urm., 1364 urni. 1730 § 5, 1737, § 1 1740 C, civ. Art 59, 67 C. corn. Art. 1650 C. fr.)(s) Art. 1362.J— Dacă nu s a determinat nimic în privința a- ceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul în care se face predarea lucrului. (Art. 1104, 1319, 1322, 1361 C. civ., Art. 59 C. corn., Art. 1651 O. fr.) Știm că, pentru ca vânzarea să fie de îndată perfectă se cere ca atât lucrul cât și prețul vânzărei să fie determinate. Știm, de asemenea, că lucrul spre a putea li determi- nat, trebue să fie indicat nu numai în speța sa, dar chiar (’) Cpr. Pothier, Vente, III, 291: Laurent, XXIV, 310, Thiry, III, 588, Troplong, II, 642, și toți autorii. Vezi și L. 13. § 22. Dig., De actionibus empti et renditi, 19. I; L. 16 Cod, cod. tit-, 4. 49, etc. (⁵) „Principala obligație ce contractează cumpărătorul prin însăși natura contractului de vânzare, zice Pothier, Vente, III, 278, consistă în obligația de a plăti prețul convenit. Din această obligație a. cumpărătorului isvorește o acțiune ce are vânzătorul, (actio venditi) de a cere plata lui“. Prețul poate fi plătit nu numai de cumpărător, dar și de un terțiu, care a înțeles a face cumpărătorului o liberali- tate, un împrumut, a-i rambursa o datorie, ete. Vezi Pla- niol, II, 1382 și deciziile citate de acest autor. (³) Cpr. L. 13. Pr., § 20 și 21, Dig., Dc actionibus empti ct venditi, 19. 1. COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAP. IV.-S. III.—ART. 1362. 37$ în individualitatea lui Q, iar prețul este numai atunci bine determinat când valoarea lucrului vândut este cunoscută încă dela început (²). Chestiunea este însă de a se ști când și în ce Ioc tre- bue să se plătească prețul? In ziua și la locul determinate prin contract, zice art. 1361 din codul civil. Convenția părților este deci, în această privință, legea lor (art. 969 C. civil). Dacă convenția lor este mută în aeeasă privință, cum- părătorul va plăti prețul la locul si la timpul in care se face predarea lucrului (art. 1362), în momentul în care se. face predarea, pentrucă prin predare, vânzătorul execu- tând u-și obligația sa, tot atunci și cumpărătorul trebue să-și o execute pe a sa (³). In regulă generală, plata făcându-se la domiciliul de- bitorului (art. 1104 § ultim) (⁴) prin art. 1362 se deroagă dela această regulă, pentru motivul că predarea, și plata făcându-se în același timp, părțile nu pot în acelaș mo- ment să fie în locuri deosebite. Bl l niversity Library Cluj (*) Vezi suprâ, pag. 6, ad. notam și pag. 14. (²) Vezi supră, pag. 115 urni. Cpr. C. Craiova, Dreptul din 1909, No. 64, pag. 508. Dispoziția art. 60 C. com. zice această din urmă decizie, care dispune că vânzarea, este validă, chiar atunci când prețul n’a fost determinat prin contract, se refară numai la cazul când părțile au convenit asupra unui mod de determinarea lui ulterioară. Astfel, când modul de determinare al prețului vânzărei unei cantități de producte era măsură- toarea lor și când această măsurătoare nu s’a putut face, din cauza peirei productelor vândute, prețul rămâne nedeterminat și vânzarea n’a putut lua ființă. Vezi Dreptul, loco suprâ cit. (s) Art. 1362, când decide că, în lipsa unei convenții contrare, Cașurile în prețul se plătește Ia locul și Ia timpul în care se face pre- «are nu art. darea lucrului, presupune că cumpărătorul plătește prețul, ¹³³² fs‘e insu-și vânzătorului. De cate-on, deci, contractul obJiga pe J₁₀₄ cumpărător a plăti prețul unei persoane delegate de vân- zător, acest text nu mai este aplicabil, ei se va aplica în specie art. 1104, după care prețul trebue să se plătească la domiciliul cumpărătorului. Cât pentru momentul când tre- bue să se facă plata, ea se va face la prima rechisiție a vânzătorului, iiind-că nici-un termen nu s’a acordat în această privință cumpărătorului. Cpr. Baudry et Saygnat, Vente, 501, in fine, p. 543 (ed. a 3-a). (f S’a decis, cu drept cuvânt, că, în lipsa unei stipulații a păr- 380 Art. 1425 C. Calimach. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI. ------- ART. 1362. Această regulă lasă însă a se presupune că este vorba de o vânzare, a cărui preț trebue să se plătească în mo- mentul predărei, peșin {au comptaut); căci de câte-ori va fi vorba de o vânzare pe credit, după cum se exprimă art. 1425 din codul Calimach (¹), adecă : în care prețul urmează a fi plătit în urma predărei, nu se va mai aplica art. 1362, ci regula dreptului comun, după care plata trebue să se facă la domiciliul debitorului, adecă, a cumpărăto- rului (art. 1104 § ultim) (M- Alta este însă ipoteza în care plata și predarea tre- buind să se facă deodată, vânzătorul ar consimți a preda lucrul, fără a primi îndată prețul. Vânzătorul, prin acor- darea unui termen, a consimțit a nu fi plătit îndată, însă n’a renunțat la dreptul dea primi plata la locul predăreî(³). Renuntiatio est strictissinue ini erpretationis. ților asupra locului unde urmează a se face plata, ea urmând a se face la domiciliul debitorului, potrivit regulei de drept comun înscrisă în art. 1104 C. civil și 59Cod.com., de aici rezultă că. în materia de vânzare, de câte ori prin contract nu se dispune altfel, plata prețului trebue să se facă la domicilul cumpărătorului, el fiind debitorul prețului. Așa fiind lucru- rile, de câte ori instanța de fond, în specie, Camera arbitrală, constată că, prin contractul de vânzare a unor cereale nu s’a prevăzut în ce loc trebue să se facă plata, iar vânzătorul n’a dovedit ca s’a prezentat ia domiciliul debitorului —cumpărător, la termenul stipulat spre a cere să i se. facă plata, prețului, cu drept cuvânt, s’a respins cererea vânzătorului de a se declara reziliat contractul pentru neplata prețului din culpa cumpărătorului Cas. S-a 111 decizia No. 364, din 3 Iunie 1915. Juri^prudența română din 1915, No. 30, pag. 471, No. de ordine 480. (■) ..Daea vânzătorul, fără a lua prețul lucrului, l’au dat cum- părătorului, zice art. 1425 din Codul Calimach (art. 1063 C. austriac), se socotește că au vândut lucrul pe credit, și îndată trece proprietatea lui asupra cumpărătorului". (-) Thiry. III, 589: T. Huc, X, 163 ; Laurent, XXIV, 320, Du- vergier. Fente, I, 417, Troplong, Idem, II, 594, Baudry et Saignat, idem, 495, Guillouard, Idem, II, 595; Colmet de Santerre, VII, 96. bis. Aubry et Bau, V, § 356, p. 145; Marcade, VI, art. 1650 — 1652 N'o. I, p. 289, Arntz, III, 1027, Mourlon, III, 614, C. Besan^on, D. P. 91. 2. 140, Trib, superior Carlsruhe, Sirev, 1902. 4. 16, etc. (ⁿ) Baudrv et Saignat. Vente, 496. Guillouard, Aubry et Rau, Marcade, loco supră cit: Beudant. Vente, 172, p. 121, etc. COD. CIV. — CART. III. — TIT. V. —CAP. V. —S. III. —ART. 1362. 381 De eâte-ori predarea mărfurilor vândute se face în mod parțial și succesiv, plata se va face la fie-care pre- dare parțială, dacă aceasta a fost intenția părților con- tractante ț¹). Dacă părțile au contractat înt/o localitate în care un obiceiu constant și cunoscut fixează pentru plata prețului o altă epocă de cât acea arătată de art. 1362, ele vor fi considerate că s’au referit la acest obiceiu ( ). Dacă prețul a fost declarat plătitor după voința cum- părătorului (ă la volante de Vacheteur, el va ti exigibil în- dată, în lipsa altor elemente de apreciere (³). Plata prețului poate fi făcută nu numai de cumpă- rător, dar și de altul pentru el, eu consimțimântul sau fără consimțământul lui. Art. 1093 dispune. în adevăr, că o o- bligație poate fi achitată de orice persoană interesată, pre- cum de un coobligat (de exemplu un codebitor solidai’ sau indivizibil), sau de un fidejusor. Ea poate fi achitată de o persoană chiar neinteresată: această persoană trebue însă să lucreze în numele și pentru achitarea debitorului (nomine debitoris) sau el lucrează în numele ei propriu (nomino proprio), să nu se subroage în numele debitorului (⁴). Terțul care a plătit prețul contra voinței cumpărăto- rului va avea, contra acestui din urmă și în baza art. 991 O. civ. (⁵)° acțiune în regres pentru gestiune utilă, afară de cazul Gasurile in care preda- rea urmează a se face în mod parțial și succesiv. Existența unui obiceiu. Biata prețu- bii dupî voința cum- părătorului. ț¹) T. Hue. X, 163. Cpr. Bandry et Saignat, op. cit. 500, Guil- louard, Idem, II. 548, Laurent, XXIA . 319, etc. (²) T. Hue, loco cit. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 497 urm. (*) T. Hue, loco cit. Guillouard, Vente, IT, 547. — Vezi însă Baudry et Saignat, Vente, 499, p. 540, 5 urm. (ed. 3-a). (*) Vezi expl. art. 1093 C. civil în tom. VI al Coment. noastre pag. 435 urm. In cât privește plata prin subrogație, vezi Gașca, Trattato delle compra— vendita, II, 1078 urm., pag. 296 urm. Plata poate ii făcută în mod valid, etiampro invita et. ignorante debitare, pentru că creditorul prețului (in specie vânzătorul) n'are interes de a cerceta din ce mână îi vin banii, ci numai de a fi plătit. (“) Vezi explicarea acestui text în tom. A al Coment noastre, p. 385 urm. S’a decis cu privire la art- 991 C. civil, că, în conformitate cu principiile generale în materie de libertatea convențitinilor (art. 969 civil), un contract verbal de asis- tență fluvială, față mai ales de disposițiile art. 683, 685 și 687 O. corn., este admisibil în sistemul legislației noastre și ■382 OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI. -ART. 1362. Indivizibili- tatea plății prețului. când terțiul plătitor ar fi avut intenția să facă o donațiune cumpărătorului (donandi ani mo), ceeace nu se presupune nici într’un caz(¹). Prețul se plătește în genere în bani, după regulele ordinare în materie de plată. Plata prețului fiind indivizibilă, vânzătorul nu poate fi silit a-1 primi pro parte (art. 1101). Deci, dacă cumpă- rătorul s’a săvârșit din viață, lăsând doi moștenitori, unul din ei nu va puteă să ceară jumătate din lucrul vândut oferind de a plăti numai jumătate din preț(²}. Se poate întâmpla ca prețul să fi fost trecut în con- tract ea plătit, și el să nu fi fost plătit în realitate. S’a decis, în această privință, eă faptul că vânzăto- rul păstrează actul autentic redactat pentru dovedirea vân- zărei, însemnează că cumpărătorul n’a plătit prețul. Men- țiunea din contract că prețul a fost plătit vânzătorului nu face deci credință între părți, decât sub condiția ca actul să fie în mâna cumpărătorului (³). ■ • ' l k» Central L>nivcrsitv Librarv Llii perfect valid între părți; el nederogand întru nimic dela le- gile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, iar instanța de fond, constatând u-i existența și executarea, poate, apreciând faptele și împrejurările, să acorde o primă de asis- tentă și despăgubiri în afară de cheltueiile utile, fără a viola art. 991 C. civil, care nu este aplicabil în speță, ne- fiind vorba de un quasi — contract de gestiune de afaceri. C. S-a III, decizia No. 223. din 16 Iunie 1914, Jurisprudența română din 1914, No. 29, pag. 453, No. de ordine 467. ț¹) Cpr. Gașca, op. cit. II. 1076, p, 292. Contra: L. 40, Dig., Mandată, vel contra, 17. 1. „Si pro te pra:sente, et vetante fidejusserim nec mandati actio, nec negotiorum gestorum, est: sed quidam utilem putant dări oportere: quibus non consentio, secundum quod et Pomponio videtur^. Cpr. L. 6 § 2, Dig., cod. tit. Vezi și L. 53, Dig., cod. tit. unde Papinian se exprimă in termenii următori; „Qui fide alterius pro alto fidejussit presente, et non recusante, u- trosque obligato, habet jure mandati. Quod si pro invito vel ignorante, alter, utrius mandatum secutus fidejussit, cum solum convenire potest, qui mandavit, non etiam reum promittendi. Nec me movet, quod pecunia fidejussoris reus liberetur, id enim contingit, et si meo mandata'pro alto solvas*. (²) Cpr. Troplong, Vente, I, 311 și II, 595. Vezi supră, pag. 269, nota 2. (³) Cpr. Trib. Roman și Judecat, ocol Dorohoi CȘt. Scriban, ju- OOD. CIV. CART, III. — TIT. V.—CAPIT. V — S. HI. — ART. 1363. 383 Plata prețului este garantată vânzătorului prin drep- tul de a reține lucrul vândut (art. 1322); print/un pri- vilegiu (art. 1730 § 5 șî 1737 § 1); printr’un drept de revendicare (art. 1730 § 5) în privința vânzărilor mobiliare; și în fine, printr’o acțiune în reziliere (art. 1021 si 1365). Am văzut că după art. 1362, plata prețului trebue să se facă, în genere, în momentul când se face predarea. De câteori, deci, nici un termen de plată n’a fost acordat cumpărătorului, ambele obligații, adecă acea de a preda lucrul (obligația vânzătorului) și aceea de a plăti prețul (obligația cumpărătorului) trebue să se execute în acelaș timp și în acelaș loc. Știm însă că, în caz de neînțelegere între părți, cum- părătorul trebue mai întâi să-și execute obligația sa, căci vânzătorul este în drept să reție lucrul până la plata pre- țului (art. 1322), U < Central Lniversity Librarv Cluj Cașurile când cumpărătorul datorește dobânda prețului. Art. 1363. — Cumpărătorul datorește dobânda prețului vân- zărei până la plătirea capitalului, în cele trei următoare ca- șuri (art. 1331): Dacă aceasta s’a cuprins anume în contract (art. 969); Dacă lucrul vândut și predat produce fructe sau alte veni- turi (art. 483 urm,, 522, 1324 C. civ.); Dacă cumpărătorul a fost interpelat a plăti (art. 1709. 1088 C. civ.). In aeest din urmă caz, dobânda nu curge decât din mo- mentul interpelatei. (Art. 1088 C. cir. L. din 9 Decembre 1882. Art. 1652 C. fr.) (’). După art. 1363, aplicabil chiar în materie comer- deeător), Dreptul din 1899, No. 67, p. 548 .și C. judiciar din 1904 No. 55. p. 466. Vezi și supră. (') Cpr. L. 13, § 20, in Jine, Dig., loco cit. L. 5, Cod., De pactis inter emptorem et venditorem compositis, 4. 54. 384 OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI. - ART. 1363. Casul când părțile au stipulat anume do- binda pre- țului. Gasul cind lucrul vân- cialâț¹), cumpărătorul nu datorește dobânda prețului decât în cele trei cașuri următoare: 1° când există o anume convenție în această privință; 2° când lucrul predat cum- părătorului produce fructe naturale sau civile; 3° și, în fine, când cumpărătorul a fost pus în întârziere de a plăti (²). 1° Prima ipotesa nu sufere nici-o dificultate. In adevăr, părțile sunt libere de a stipula cuantumul dobânzei și de a o face să curgă din ziua vânzărei, din momentul predărei, sau din ziua termenului stipulat pentru plata prețului (³). Dacă părțile au dispus pur și simplu că se va plăti do- bândă, fără a stipula cuantumul ei, dobânda va fi acea legală (art. C. civ. modificat prin L. din 9 Decembrie 1882). 2° Cumpărătorul datorește de drept, în al doilea loc, dobânda prețului, din ziua predăreMnernlui vândut (*), de fructe, câteori acest lucru este de natură a proîîuWdrnclFnaturale sau civile, fără a se distinge dacă lucrul a produs sau Art. 1 C. (') Art, 1 din codul de comerț dispune, în adevăr, că acolo c<>m- nnde nu există o disposiție specială, se aplică codul civil. Chestiunea este însă controversată. Vezi DaBoz, Nouvea». Code civil annote, IV, art. 1652, No. 71 urm. Cpr. Guillouard, Vente, II, 561: Baudry et Saignat, Idem, 520, Lyon- Caen et Renault, Tr. de dr. cum., III, 118, C. Bonrges și Colmar, D. P. 47. 2. 32; D. P. 52, 5. 326, etc. In Franța, Vezi toni. XI al coment. noastre, p. 415, nota. 1. (²) Art. 452 din codul german dispune că cumpărătorul dato- Art. 452 C. rește dobânda prețului vânzărei din momentul în care el german. are drept la produsele lucrului, dacă nu există un termen pentru plata lui, sofern nicht der Kaujpreis gestundet ist.— Harmenopol (III, 3, § 49) zice, dc asemenea, că cumpără- torul datorește dobânda prețului din momentul tradiției: „Emptor ex tempore rei trudită' ușura* pretli debeC. (³) Dacă părțile n’au fixat, prin convenția lor, momentul de când dobânda urmează a curge, ca. va curge din momentul vânzărei, pentrucă de atunci cumpărătorul datorește prețul. Baudry et Saignat, Vente, 530, âubry et Bau, V, § 355, 149 (ed. a 5-a). — Vezi însă Troplong, Vente, III, 601, după eare dobânda ar curge din ziua predărci lucrului. (*) Cpr. C. Bueureșsi, Dreptul din 1881, No. 70. Aubry et Rau, loco cit.: Baudry et Saignat, Vente, 530 — Dacă predarea se făcuse însă înainte de vânzare, dobânda nu va curge decât din ziua vânzărei, căci până atunci nu poate sa existe un preț al vânzărei. Baudrv et Saignat, loco cit.; C. Angers, D. P. 48. 2. 94, etc. COD. CIV.—CART. III. — TIT. V.—CaPIT. V.—S. III. ART. 1363 . 38 5 nu fructe, dacă cumpărătorul le-a perceput, sau nu (*), și dacă este vorba de o vânzare făcută cu bani peșin sau pe credit (²). Părțile sunt însă libere de a stipula că cumpă- rătorul nu va datori dobânda prețului, cu toate că lucrul vândut ar fi de natură a produce fructe (³). Pentru ca dobânda prețului să curgă de drept, nu Predarea este de ajuns ca lucrul să fie producător de fructe, ci mai trebue, în genere, ca el să fost predat cumpă- rătorului, fiindcă numai prin predare acesta este pus în poziție de a putea percepe fructele i⁴). Cumpărătorul va datori dobânda prețului, cu toate că interpelarea n’a fost pus în posesiunea lucrului vândut, numai atunci când vânzătorul ba somat să-l primească, și el nu sa con-primi lucrul, format acestei puneri în întârziere (£). Din cele mai sus expuse rezultă că dacă lucrul vân- Cazurile în dut nu este de natură a produce fructe, precum ar fi, de exemplu: un tablou, o trăsură, o bibliotecă, etc., cumpără- nu plătește torul va avea folosința lui, fără a plăti dobânda prețului, ceeace nu este drept și ceeace face ea dispoziția legei să Critica ie- fie cu drept cuvânt criticată de autori¹,¹ peWiică dobânda gCl‘ nu este numai o compensare a fructelor, ci și a folosîn- (’) Cpr. Baudrv et Saignat, 523. Guillouard, Idem, II, 563, Colmet de Santerre, VII, 97 bis II; T. Hue, X. 164, p. 225, ete. (a) T. Huc, loco cit., Guillouard, op. cit, II, 564, Troplong, Idem, II, 599; Duvergier, Idem, I, 420; Baudry et Saignat, Idem, 526. Aubry et Rau, IV, § 398, p. 149, nota 21; Du- ranton, XVI, 340; Laurent, XXIV, 333; Arntz, III, 1029, etc. In vechiul drept francez, chestiunea de a se ști dacă cum- părătorul unui lucru producător de fructe datoria sau nu dobânda, atunci când vânzarea fusese făcută pe credit, era controversată. Vezi Pothier, Vente, III, 286 urm., pag. 116 urm. (³) Arntz, III, 1029, p. 521. (*) Baudry et Saignat, Vente, 528.—Vezi însă "Vigie, III, 770, p. 411, și Thiry, III, 590, după eare cumpărătorul ar avea drept la fructe chiar dacă luerul nu-i ar fi fost predat, pen- trucă fructele aparțin proprietarului, adecă, cumpărătorului, îndată ce vânzarea este perfectă. (⁶) Baudry et Saignat, op. cit., 525, in fine, Troplong, Idem, II, 603; Masse-Verge, IV, § 687, p. 307, nota 10, etc. (84S00) 58197 25 386 SUSPENDAREA PLÂȚEI PREȚULUI. --------- ART. 1364. ței lucrului și a tuturor avantajelor ce el poate să aducă (*). Cu toate acestea, legea a admis această soluție nedreaptă, însă vânzătorul va putea să îndrepte inconsecința legei, punând pe cumpărător în întârziere de a plăti prețul. Cazul când 3° In acest caz, dobânda legală a prețului va curge cumpărătorul jjₙ zjᵤₐ pUₙerei în întârziere (art. 1363 § ultim). Prin eîntârXre¹ derogare dela art. 1088, o simplă somație este de astădată de a plăti suficientă, nefiind nevoe în specie de o cerere în judecată. Derogare O cerere în judecată, făcută chiar înaintea unui judecător dela art. incompetent, ar face însă și ea să curgă dobânda prețu- lui? pentrucă o asemenea cerere cuprinde somația de a plăti (²). Depunerea De câteori cumpărătorul datorește dobânda prețului, prețului la cursul acestei dobânzi nu este întrerupt nici prin popririle conseinnatie.ee creditorii vânzătorului ar face în mânile cumpărătorului, nici prin necesitatea în care acesta ar fi pus de a plăti pe creditorii care ar avea ipotecă asupra imobilui vândut. Numai depunerea prețului la casa de consemnație ar face să înceteze, pentru cumpărător, obligația de a mai plăti dobânda (³). Cazurile când cumpărătorul poate să reție prețui, sus- pendând plata lui. Art. 1364.—Dacă cumpărătorul este turburat sau are cu- vânt de a sc teme ca ar fi turburat prin vreo acțiune, sau ipo- tecară, sau de revendicațiune, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze turburarea, sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma turbnrare. (Art. 5, 1322 urm., 1407, 1652 urm., 1659, 1743 C. civ. Art. 1653 C. fr.) (⁴). (’) Cpr. Guillouard, Vente, II, 563; Baudry et Saignat, Idem. 522; Arntz, III, 1029: Colmet de Santerre, VII, 97 bis IV; Jlourlon, III, 616; Laurent, XXIV, 333, ete. (*) Cpr. Baudry et Saignat, op. cit., 529. Vezi și t. VI al Co- ment. noastre, p. 403. (s) Aubry et Bau, V, § 356, p. 150; Baudry et Saignat, Vente, 531. O Cpr. L. 18 § 1, Dig., De periculo et commodo rei vendiUc, 18. 6. 387 COD. CIV-—CARTEA III.—TIT. V. — CAPIT. V.-S. III.-ART. 1364. In vechiul drept francez, cumpărătorul nu putea să suspende plata prețului pentru temerea unei turburări; el nu putea să uzeze de acest drept decât în urma unei tur- burări reale ț¹). Soluția dreptului actual este, după cum observă autorii mult mai echitabilă. In adevăr, astăzi, cum- părătorul ar putea, fără o prealabilă autorizare a justiției, (³) să suspende plata, prețului (⁴), nu însă și aceea a dobânzei lui (⁵), chiar dacă el n’ar fi fost turburat în realitate, destul (') Cpr. Pothier, Lente, III, 280, p. 114; Troplong, Idem, IL 609; Guillouard, Idem, II, 550; Marcadâ, VI, art. 1653, p. 290, 291, ete. Aceeași soluție eră admisă și în dreptul roman. L. 18 § 1, Dig., De periculo et commodo rei venditcv, 18, § 1. Iată cum se exprimă acest text: „ Ante pretium solutum dominii quo;f- tione moța, pretium, emptor solvere non cogetur, nisi, fide- jussores idonei a venditore ejus evictwnîs o^erantur", 18. ti. (®) Aubry et Rau, V, § 356, p. 146, nota 10; Guillouard, Vente, II, 550, p. 86; Acollas, III, p. 306, etc. (!l) Cas. rom. Huit. 1904, p. 1581 și Dreptul din 1905, No. 59, p. 484; Dreptul din 1904, No 67^iconsid. dela p. 548 și Cr. judiciar din 1905, No. 30, pag. 236; C. București, O. ju- diciar din 1905, No. 30, consid. dela p. 238 „Considerând, zice Curtea, că în caz de justă temere, debitorul este îndrept să suspende dela sine plata, fără a cerc autorizarea justi- ției, deoarece nicăeri legea nu-i impune o asemenea autori- zare ci, din contră, art. 1364 C. civil spune clar că el poate suspendă plata, rămânând ca, în urmă, atunci când el a fost chemat în judecată, justiția să liotătească dacă motivul de temere invocat de el, eră sau nu întemeiat, dacă eră sau nu îndreptățit să suspende plataL Curtea din București a decis, deasemenea, că, pentru ca suspendarea plăței prețului cuvenit să fie admisă, nu se cere a se introduce în prealabil o acțiune în rezilierea vânzărei, ci ceeace legea cere este ca să fie o temere de evicțiune, fie totală, fie parțială, destul fiind ca această cerere să fie apre- ciată ca serioasă pentru exercitarea dreptului de propri- etate asupra lucrului vândut, C. judiciar din 1913, No. 13, p. 149. Vezi și Dreptul din 1910, No. 65, pag. 521 și din 1911, No, 24, p. 187. (⁴) Acest drept al cumpărătorului ar putea fi exercitat nu nu- numai contra vânzătorului primitiv, dar și în contra terții lor cesionari ai prețului vânzărei. Guillouard, Vente, II, 555; Baudrv et Saignat, Idem, 507, O. Nancv, Sirey, 73. 2. 70. D. P. 73. 2. 164, etc. (") Art. 1364 fiind în adevăr un text excepțional, este de stricta 388 SUSPENDAREA PLATEI PREȚULUI. — ART. 1364. este ca el sa aibă cuvinte suficiente de a se teme de o turburare serioasă; pentrucă el nu se poate expune a pierde și lucrul și prețul. Aceasta nu este decât o aplicare a excepții non adim- pleti coniractus, de caie am vorbit mai sus. Cumpărătorul nedobândind, în adevăr, executarea obligației .principale a vânzătorului este în drept să suspende executarea obli- gației sale ț¹). Pentru ea cumpărătorul să poată învoeâ beneficiul art. 1364, de a nu răspunde plata prețului, zice Curtea din București, nu este de ajuns să aibă o simplă temere de evicțiune, ci trebue ca, conform acestui text, el să aibă un just cuvânt de temere că va fi turburat sau evins (juslus metus evictionis), ceeace este o chestie de fapt de domeniul suveran al instanțelor de fond (²). O deciziune a Curței de casație S-a I, din 27 lanuar 1915, zice, de asemenea, că, în acțiunea prin care cumpărătorul cere ca, în baza art. 1364 C. civil, să fie îm- puternicit de tribunal să suspende plata prețului vânzărei, când are cuvânt să se teamă că va fi turburat, legea nu cere ca cumpărătorul să dovedească că acțiunea în evicțiune de eare se teme, are să fie admisă cu certitudine, dacă ar fi exercitată, ci este suficient ca el să aibă motive serioase să se teamă că acțiunea în evicțiune ar puteâ fi susținută cu un succes oarecare, și că n’ar fi imposibil ca ea să fie admisă de instanțele judecătorești. De aci resultă că într’o asemenea acțiune, judecătorii fondului vor avea rolul numai să interpretare. Cpr. Guillouard, op. cit., II, 557; Troplong, Idem, II, 611; Duvergier, Idem, I, 422; Baudry et Saignat, Idem-, 519; Marcade VI, art. 1653, No. 1, p. 564, etc. Cas.fr. D. P. 97. 1. 613—Vezi însă distincția propusă de Laurent, XXVI, 327. — Cumpărătorul nu va mai datori însă dobânda prețului de câteori turburarea suferită de dânsul este ca- racterizată printr'o deposedare de fapt. Deposedarea împe- dicându-1 în specie de a se folosi de imobil, se înțelege că el nu datorește dobânda prețului, care nu este de cât un echi- valent al acestei folosinți. Cpr. Cas.^fr. Sirey, 93. 1. 76. ț¹) Colin et Capitant, op. cit., II, p. 478. (²) Vezi Dreptul din 1910 No. 65, p. 521 (cu observ, noastră), și Dreptul din 1911, No. 24, pag. 187. COD. CIV.—CARTEA HI.—TIT. V.—CAI’. V.-S. III.—ART. 1364. 389 aprecieze d i indivul ternarei eu ta părătorul ui este justificat, cu ai te cuvinte, dacă un asemenea motiv de evicțiune ar putea fi admis, atunci când o astfel de acțiune ar fi exer- citată, iar aprecierea instanței de fond asupra seriozităței motivelor dj temere invocate de către cumpărător, fiind de atributul suveran al acestei instanțe, nu poate fi supusă controlului Curții de casație. Instanța de fond este deci suverană să aprecieze dacă din actele invocate rezultă sau nu că cumpărătorul a avut cunoștință în momentul vânză- rei de pericolul evicțiunei ('). (‘) _Cas. rom., I, decizia No. 55 din 27 Tanuar 1915. Jurispru- dența română din 1915, No. 14, p. 210, No. de ordine, 196. In acelaș sens Cas. rom., Bult. 1910, p. 396 și Dreptul din. 1910, No- 61, p. 488; C. București, Dreptul 1919, No, 65, p. 521 (cu observ, noastră); Cr. judiciar din 1910, No. 56, p. 479 (altă decizie decât acea publicată în Dreptul); Dreptul din 1911, No. 24, p. 187; Cas. fr. Sirey. 87. 1. 215; Pand. Pe- riod. 88. 1. 321; T. Huc, X, 165, Thiry, III, 591; Planiol, II, 1528; Arntz, III, 1028; Marcadă, VI, art. 1653, No. 1, p. 291; Laurent, XXIV, 321; Guillouard, Vente, II. 554; Pand. fr. v° Vente, 2197 urm.; Beudant, Idem, 175, p. 123. Iată câteva exemple de temeri de evicțiune pe care le dau doctrina și jurisprudența: 1° Se dovedește că vânzătorul nu crâ proprietar; cumpă- rătorul putând să ceara nulitatea vânzărei, fiindcă în specie s’a vândut lucrul altuia, va putea, a fortiori, să suspende plata prețului; 2° Un precedent proprietar, vânzător neplătit, se pregă- tește a cerc rezilierea vânzărei (art. 1365); ar fi imprudent pentru cumpărătorul actual dea plăti prețul cât timp soarta contractului este încă în litigiu; 3° Cumpărătorul descopere existența unei acțiuni în re- vendicare, necunoscută și nejudeeată încă, sau existența unor inscripții ipotecare, fie convenționale sau legale, puțin importă, nedcclarata la facerea contractului, chiar dacă aceste, ins- cripții, luate de creditorii precedentului vânzător ar fi pos- terioare transcriere! ultimului contract de vânzare și, deci neopozabile actualului cumpărător. Cumpărătorul nu poate, în adevăr, să se eonstitue judecătorul validităței s’au nevali- dităței acestor inscripții. Cpr. Cas. fr. Sirey, D. P. 81. 1. 468; 82. 1. 118; C. Bordeaux, P. 1901. 2. 20; Repert. Sirey, Vente, 1829 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 506; Duver- gier, Idem, 1. 425, p. 528; Laurent XXV, 351, etc. Cumpărătorul nu poate însă să suspende plata prețului, 390 SUSPENDAREA PLĂȚII PREȚULUI, ----- ART. 1304 Dreptul pe care art, 1364 îl conferă cumpărătorului de a suspenda plata prețului ob metum evictionis, poate fi exercitat nu numai contra vânzătorului, dar și în contra terțiilor cesionari ai prețului vânzărei, chiar dacă cumpără- torul ar fi acceptat cesiunea, pentrucă acești cesionari nu pot să aibă mai multe drepturi decât avea însăși eedentul și pentrucă ei sunt pasibili de toate excepțiunile ce puteau fi opuse vânzătorului (’). Cumpărătorul nu poate însă uza de facultatea ce-i conferă legea decât atunci când însuși prețul vânzărei este datorit, nu însă și atunci când a intervenit o novațiune, care a ridicat datoriei caracterul ei primitiv (²). Legea citează exempli gratia acțiunea ipotecară (³) și cea în revendicare (⁴), însă acestea nu sunt singurele cauze sub cuvânt că ar fi în drept a cere daune dela vânzător diu cauza unor fapte a acestui din urmă, dăunătoare posesiunii sale. Pand fr., Vente, 2184 și deciziile citate acolo. ț¹) Baudry et Saignat, Vente, 507; Guillouard, Idem, II, 555; Pand, fr., v° Vente 2201; C. Nancy, Sirey, 73, 2. 70; D. P. 73. 2. M,' eAeⁿTral University Libf. (²) Pand. fr., v° cit., 2202 urm.; Troplong, Vente, II, 612, etc. (⁸) Cpr. C. București, Dreptul din 1889, Mo. 81. (⁴) Art. 1364 se referă la turburarea ce ar putea sa resulte dintr’o acțiune în revendicare din partea unui al treilea, iar nu la turburarea ce ar putea proveni din însn-și faptul vânzătorului, derivând din lipsa vre-unei formalități, a cărei omisiune ar atrage nulitatea vânzărei. C. lași, Curierul ju- diciar din 1899, Nr. 17, p. 134. Vezi și C. București, Drep- tul din 1911, No. 24, p. 187. Cpr. Zahariae, llandbuch des fr. Cimlrechts, II, § 336, p. 500, nota 19 (ed. Crome.); Lau- rent, XXIV, 322 și toți autorii. Ast-fel, s’a decis că cumpărătorul nu poate invoca teme- rea de evicțiune întemeiată pe cumpărarea unui imobil dotai fără licitație publică, atunci când se constată că imobilul era dotai și că tribunalul dispusese vânzarea lui prin lici- tație. C. Iași, decisia supra cit. — Pentru ca cumpărătorul să poată invoca temerea de evicțiune, trebue să presupunem că el nu știea că imobilul ce a cumpărat era dotai. Vezi suprâ p. 317. Cumpărătorul n’ar putea, de asemenea, să invoace art. 1364, dacă cu știință a cumpărat un imobil orfanicese. fără îndeplinirea formelor legale, căci el fiind în culpă, nu poate cere a fi apărat contra propriei sale imprudențe. Guillouard, Vente, II, 556, in fine, C. Lyon, D. I’. 50. 2. 182, etc. 391 COD, CIV,- CART. 111.—TIT. V. —CAP. V. — S. III.—ART. 1364. care pot să autorizeze pe cumpărător a reține prețul. Ast- fel, se decide cu drept cuvânt, că cumpărătorul poate să suspende plata prețului, de câteori proprietatea imobilului vândut este grevată de o condiție^zoluto.rie a cărei înde- plinire poate să-i răpească lucrul vândut ț¹). Cumpărătorul, zice foarte bine tribunalul Muscel, poate beneficia de dispozițiile art. 1364 C. civil, nu numai în cazurile prevăzute de acest text, și anume: în caz când turburarea ar proveni dintr’o acțiune ipotecară sau în re- vendicare, ci ori de câte ori un terțiu ar pretinde un drept rea] asupra lucrului cumpărat (² ). Astfel, s’a mai decis, eu drept cuvânt, că cumpărăto- rul unui imobil, când află că acel imobil este supus em- baticului, este în drept să reție prețul, până ce vânzătorul va răscumpăra embatieul, și, nerescumpărându-1 vânzarea se poate rezilia (³). O decizie a Curței de Casație (2 Noembrie 1915) pune, de asemenea, în principiu că existența privilegiu- lui statului pentru taxa de succesiune și urmărirea imo- bilului pentru plata unei taxe, nu constitue decât o tur- burare care face posibilă evicțiunea și pentru care cumpă- rătorul este în drept să suspende plata prețului, conform art. 1364 C. civil, iar nu o evicțiune consumată, care să-l îndreptățească a cere, pe baza art. 1341 C. civil, anularea vânzărei și restituirea prețului cu daune (*). Art 1364 din codul civil nu obliga pe cumpărător a con- semna prețul f’) nici nu-i dă drept, de a cerc restituirea lui, în ț¹) Cpr. Laurent, XXIV, 325; T. Huc, X, 165, p, 226; Baudry et Saignat, Vente, 505; Guillouard, Idem, II, 554. ete. (-) Vezi Dreptul din 1913, No. 46, p. 365. Cpr. Duvergier, Vente, I, 425, p. 527. 1’9 C. București, Cr. judiciar din 1902, No. 47, p. 389. ț⁴) Cas. S-a l-a, din 2 Noembrie 1915. Jurisprudența română din 1916, No. 1, p. 3, No. de ordine 1. Vezi supră, No. 337 bis, nota 1. (°) Cas. rom., decizia citată supră. p. 395, nota 1. Jurispru- dența română din 1915, No. 14, p. 210, No. de ordine 196; Zaehariae, Handbudi des fr, Cinlrechts, II, § 336, p. 501, nota 23 (ed. Crome), „Er kann, auch nichi zur deponierung angehalten werdcn?, zice acest din urmă autor. Mai vezi Laurent, XXIV, 326; Kepert. Sirey, vu Vente, 1862; Pand. fr., cod. V, 2205, ete. 392 SUSPENDAREA PLĂȚII PREȚULUI.--ART. 1364. caz când Fa plătit f¹). ci—1 autoriză numai a-1 reține în tot timpul cât ține pericolul evicțiunei. El nu-1 va consemna de cât atunci când va voi să se libereze; însă, în asemenea caz, banii nu vor putea fi ridicați de vânzător decât dacă el va face sa înceteze pericolul evicțiunei sau va da cauțiune(²). Art 1364 nccuprinzând o dispoziție de ordine publică, păr- țile pot, necontestat, să renunțe la beneficiul lui (argument tras din ultimele cuvinte ale textului). Această renunțare n’are nevoe de a fi expresa, însă ea trebue să fie neîndoelnică, pentrucă renun- țările nu se presupun (³). Cumpărătorul nu va putea, de asemenea, să invoace Daca cumpărătorul a consemnat prețul de bună voe, ceeace el poate face, dacă voește să se libereze, el poate sa-1 re- tragă cât timp consemnarea n’a fost acceptată de vânzător, nici validată prin judecată, căci banii consemnați sunt încă ai lui. îndată însă ce consemnarea a fost acceptată sau va- lidată, el nu mai poate retrage banii, consemnarea echiva- lând atunci cu plata. Cpr. C. București, Cr. judiciar din 1910, No. 56, p. 479 și Dreptul din 1911, No. 24, pag. 187 ; Baudry et Saignat, Vente, 511, p. 547 (ed. n 3-a); Repert. Sirey, vț Vente, 1868, etc. (') Vezi Pothier, Vente, III, 282, p. 115; Baudry et Saignat, Idem, 509; Troplong, Idem, H, 614; Guillouard, Idem, II, 558; Duvergier, Idem, 1, 430, p. 531, 532; T. Huc, X, 165, p. 227; Planiol II, 1530; Thiry, III, 591, in fine, p. 600; Aubry et Rau, V, £ 356, p. 148 (ed. a 5-a); Zacha- riae, Handbuck des fr. Cinlrechts, II, § 336, No. 501, nota 23 (cd. Crome): „Den bereits gezahlten Preie kann er nicht ob metum evietionis zurtlckfordern^, zice acest din urmă autor Cpr. C. București, C judiciar din 1910, No. 56, p. 479 și .Dreptul din 1912, No. 24, p. 187; C. Paris, D. P. 78. 2. 147; D. P. 98. 2. 471; C. Dijon, Sirey, 79. 2. 4. El un poate cere restituirea prețului de cât în cazul pre- văzut de art. 1341 C. civil, adecă atunci când este evins. Trib. Iași, Cr. judiciar din 1913, No. 15, p. 177. (²) C. București. Dreptul din 1899, No. 81, eonsid. dela pag. 651 Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 508; Guillouard, Idem, II, 551; Laurent XXIV, 326. (³) S’a. decis că eunoștiința din partea cumpărătorului, în mo- mentul încheierei contractului, a viciului imputat actului, sau a pericolului de evicțiune, implică din partea lui O re- nunțare tacită la dreptul de a suspenda plata prețului. C. București, Dreptul din 1887, No. 52, p. 413. Cpr. Guillouard, Vente, II, 556; T. Huc, X, 165, pag. 227; Thiry, III, 591; Laurent, XXIV, 324; Aubry et Rau, V, § 356, p. 147. Vezi însă Baudrv et Saignat, op. cit., 513. p. 549. COD. CIV.—-CART. III.—TIT. V.---CAP. V.--S. IU --ART. 1364. 393 beneficiul Art. 1364, de câteori el a cumpărat pe riscul și pericolul său ț¹), sau dacă el a cunoscut, în momentul vân- zăreî, pericolul evicțiunei (art. 1340) (²). De câte ori cumpărătorul este în drept a suspenda plata prețului, vânzătorul are două mijloace la dispoziție spre a-1 constrânge la plată, și anume: l-a de a face să înceteze pericolul evicțiunei; 2-a, de a da cauțiune, adecă dea prezenta o persoană capabilă și solvabilă (art. 1659) (³), care să răspundă de prețul principal, nu însă și de daunele la care vânzătorul ar putea fi condamnat în baza art. 1341 C. civiD⁴). Dreptul de a da cauțiune, fiind o facultate conferită vânzătorului, el nu poate fi silit ha aceasta de către cum- părător (⁵). Părțile pot să deroage dela regula care permite vân- zătorului, dând cauțiune, de a cere plata prețului, eu tot pericolul evicțiunei. Această derogare poate fi nu numai expresă, dar și tacită. Astfel, există derogare de câte ori părțile au convenit că cumpărătorul va plăti prețul numai după ce se vor radia inscripțiile ipotecare ce grevează imo- bilul vândut. In asemenea caz, vânzătorul nu poate cere plata prețului, cât timp inscripțiile n’au fost radiate, nici chiar oferind de a da cauțiune, căci aceasta ar fi contrar convenției părților (c). Se poate întâmpla ea pericolul evicțiunei să fie relativ numai Iu. o parte a lucrului vândut. Cumpărătorul nu va _______________ = m 1 ' O T- Huc, loco cit.; Laurent, XXIV, 323; Aubry et Bau, loco cit.: Giiillouard- (²) Duranton, XVI, 545, p. 376. (³) Cauțiunea ar putea, de bună seamă, consista și în depune- rea unei sume de bani. (⁴) Cpr. Thiry, III, 591; Laurent, XVIV, 329; Aubry et Bau, V § 356, p. 146, nota 22; Baudry et Saignat, Vente, 515, p. 552; Guillouard, Idem, II, 553'; Duvergier, Idem, 1,427, pag. 530; Troplong Idem, II, 618, ete. (") Laurent, XXIV, 328; Guillouard, Vente, II, 525; Baudry et Saignat, Idem, II. 515, in fine; Pand. fr., v° Vente, 2226 Aubry et Bau, 4 § 356, p. 146; C. Douai și Dijon, Sirey, 54. 2' p. 9; D. P. 54. 2. 172; D. P. 78. 2. 147: Sirey 79. 2. 4, etc. (a) Baudry et Saignat, Vente, 516; Guillouard, Idem, II, 552: Masse-'VergA IV, § 687, p. 311, nota 24, ete. 394 SUSPEND VREA PLĂȚII PREȚULUI.— ART. 1364. putea, în asemenea caz, să reție decât o parte corespunză- toare din preț, eare, la caz de contestație, se va aprecia în mod suveran de judecătorii fondului (*). Chestiunea de a se ști dacă art. 1364 se aplică sau nu la vânzările silite este controversată. Curtea de casație a decis la 1888, că art. 1364 din codul civil nu se aplică la vânzările silite (²). In aceste vânzări, adjudecatarul trebue. în adevăr, pe de oparte să depue prețul în termenul fixat de lege (art. 551 Pr. civ.), iar pe de altă parte, nedepunerea prețului atrage revin- derea imobilului pe socoteala lui (art. 553 Pr. civ.). Printr'o alta decizie din 1890, Curtea de casație a decis de asemenea, că: „după art. 551 și 553 din Pr. civ., adjudecatarul este obligat să depue la casa de con- semnație prețul adjudecărei, iar în caz contrar, imobilul se pune din nou în licitațiune, în socoteala sa ; că dânsul trebuia mai înainte dea cumpără imobilul să iea cunoștința de drep- turile și calitatea persoanei urmărite, și nu se poate îm- potrivi la depunerea prețului sub pretextul posibilităței unei evicțiuni^. înalta Curte adaogă însă imediat că; „în acest caz, singurul drept ce legiuitorul conferă adjudeca tarului prin art. 1364 O. civil, aplicabil sub acest punct de vedere și la vânzările silite^ este ca el să iea precauțiunea, obligând pe persoana care a pus în urmărire imobilul de a da cau- țiune, ceeace, în fapt, tribunalul constată că n’a făcut“ (³b Acest considerent este însă eu drept cuvânt criticat de Alex. Degreț¹). In adevăr, nu numai că înalta Curte cade într’o flagrantă contradicție, neaplicâud pe de o parte, și aplicând, pe de altă parte art. 1364 C. civil la vânzările silite; dar apoi, am văzut supră, că dreptul de a da cauțiune fiind o facultate conferită vânzătorului, el nu poate fi silit la aceasta de cumpărător. On-curn ar fi, din aceste C) Baudry et Saignat, op- cit.-, 518, p. 554 (ed. a 3-a). (²) Vezi llult. 1888, No. 82, p. 950 și Dreptul din 1888, No. 82, p. 657. (³) Vezi Bult. 1890, eonsid. dela pag. 329. In această afacere, am pledat noi înșine înaintea Curței supreme. (*) Vezi Dreptul din 1896, No. 43, p. 373 și ser, juridice, I, ]>. 456 urm. 395- COD. CIV. — CART. III.-—TIT. V.—CAP. V.—S. III.—ART. 1364. două decizii și mai ales din acea dela 1888 rezultă că art. 1364 C. civil nu se aplică vânzărilor silite. Alte decizii mai recente nu cunoaștem. Tot astfel a văzut lucrurile și tribunalul Iași. „Având în vedere, zice tribunalul că, după art. 551 Pr. civ. aplicabil și la vânzările prin licitație pentru eșire din indiviziune, adjudecatarul este obligat să depue prețul în numerar în termen de o lună dela data adjudeeărei defi- nitive; că dacă nu depune prețul în acest termen, imobilul se pune din nou în licitație (art. 353 Pr. civ.); că prin urmare, adjudecatarul nu poate să reție prețul; el poate numai cere ca distribuirea să nu aibă loc până nu va înceta tulburarea"' ț¹). Tribunalul face, de bună, seamă, aluzie la art. 568 § 3 și 4 Pr, civ. care are următoarea cuprindere: ..Dacă cererea de evicțiune se va face înainte de împărțeala prețului adjudeeărei, tribunalul va putea, după cererea adjudeca- tarolni, găsind cererea de evicțiune serioasă, să suspende, cu sau fără cauțiune, împărțeala prețului până la judecata definitivă a cererei de revendicare. Când cererea de revendicare va fi făcută după împărțeala prețului adjudeeărei, se va urma, conform drep- tului comun'¹. Acest text care presupune depunerea prețului adjude- cărei în termenul legal, vine în favoarea teoriei care res- pinge aplicarea art. 1364 din codul civil la vânzările silite. Cu toate acestea, sunt hotărâri care aplică textul de față și la vânzările silnice, soluție generalmente admisă și în Franța Dispoziția art, 1364 din codul civil, zice tribunalul Muscel, se aplică nu numai la vânzările de bună voe, dar și la cele silite, astfel că adjudecatarul fiind un cumpără- tor cu toate drepturile și obligațiile pe care le are cum- părătorul în dreptul comun, poate beneficia de dispoziția art. 1364 C. civil, cu toate că, după art. 553 P. civ.. (') Vezi C. judiciar din 1913, No. 15, eonsid. dela pag. 178. (²) Vezi Colin et Capitant, Cours de droit civil francai*, II, p. 480. Cpr. Cas. fr. D. P. 80. 1. 65. 396 SUSPENDAREA PLĂȚII PREȚULUI. ----- ART. 1364. nedepunerea prețului în termen de o lună atrage revinderea imobilului pe socoteala adjudecatarului (⁴). Tot astfel și Curtea din București a. decis că, pentru considerații de echitate, legea a lăsat latitudine cumpără- torului unui imobil la licitație publică, că, atunci când va avea o justă cauză de a se teme dea ii evins din imo- bilul cumpărat, sa poată reține prețul acestui imobil până la rezolvirea aețiunei în revendicare sau a purgărei ipo- tecilor ce grevează acest imobil, iar chestiunea legitimităței reținere! prețului din partea cumpărătorului, este o chesti- une de fapt lăsată la aprecierea și înțelepciunea judecăto- rului (²). Dar dacă această chestiune este controversată, s’a decis că art. 1364, deși este de strictă interpretare, se aplică și în materie de arendare și locațiune, pentrucă el nu este decât aplicarea principiului general, după care, în contrac- tele sinalagmatice, obiectul obligațiunei unei părți este cauza obligațiunei celeilalte, și printr’o dreaptă reciprocitate, partea care nu-și îndeplinește obligația sa nu este în drept să ceară executarea obligației părței adverse (³). (’) Vezi Dreptul din 1913, No. 46, p. 365. (■) Vezi C-rul judiciar din 1916, No 56, p. 479. Cp. și C. Cra- iova, Dreptul din 1902, No. 47, pag 377. Dispoziția art. 1364 din codul civil, zice această din urmă decizie, după care cumpărătorul, dacă are cuvânt de a se teme că va 6 tul- burat prin vre-o acțiune în revendicare, poate suspenda plata prețului, se aplică, și la vânzările silite. Prin urmare, un adjudeeatar este în drept a nu depune prețul imobilului ad- judecat asupra-i, de câte ori va avea teamă că va fi tulbu- rat în exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului întreg, prin vre-o acțiune în revendicare sau altfel. S’a decis însă, cu drept cuvânt, că adjudecatarul nu poate depune prețul sub condiția de a nu se putea distribui până ce cre- ditorul urmăritor nu va fi înlăturat orice posibilitate de evie- țiune, sau până nu va. fi dat cauțiunea statornicită de art. 1364 C. civil, întrucât creditorul urmăritor nu este vânză- torul imobilului urmărit, el nefăcând altceva decât să-și urmărească plata creanței sale, iar art. 1364 menționat pri- vește numai pe vânzător. Cas. S’a II, Bult. 1896, p 902. (³) Cpr. Cas. rom. și C. București, Dreptul din 1904, No. 67, p. 546 și Cr. judiciar din 1905, No. 30, 236, Bult. 1904, p. 1581 și Dreptul din 1905, No. 59, p. 484. Vezi, asupra acestei chestiuni, consultația lui Planiol, publicată în Dreptul din 397 COD. CIV. — CAUT. III.--TIT. V.---CAP. V.—-S. III. — ART. 1365. In consecința, Curtea de Casație a deeis că, dacă pro- prietarul nu-și îndeplinește obligația de a garantă, pe chiriaș sau arendaș de folosință lucrului închiriat sau arendat, fă- când sa dispară turburarea adusă acelei folosinți, chiriașul sau arendașul este în drept să refuze plata chiriei sau arendei, până la încetarea turburărei, în care caz el nefiind în culpă, pactul comisor n’ar puteă să orereze contra sa ț¹). Știm de asemenea, că art. 1364 se aplică și în ma- terie de schimb, așa că copermutantul care, în mod serios, s’ar teme de tulburare, ar putea să suspende predarea lu- crului său, dacă celalt copermutant n’ar da cauțiune (²). Consecințele neplăței prețului. Reziliarea vânzărei. Art. 1365.—Dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânză- torul poate cere rezoiuțîunea vânzărei. (Art. 1020, 1021, 1320, 1366 urm., 1439 § 2, 1647, 1730 § 5, 1737 § 1, 1885, 1890 C. civ., Art. 67 C. com., Art. 1654 C. fr.). Știm eă, în dreptul roman, condiția rezolutorie tacită nu există, cel puțin în privința contractelor numite, atunci când unul din contractanți nu-și execută obligația sa, așa că neexecutarea contractului de către una din părți nu eră pentru cealaltă parte o cauză de rezoluție a contractului. Astfel, în materie de vânzare, care este protipul contrac- telor sinalagmatice, vânzătorul, în lipsa stipulărei unui pact comisor expres (lex commissoria^ a cărui îndeplinire aducea, ea o adevărată condiție, rezol virea vânzărei, nu puteă să ceară și rezoluția ei, pentru neplata prețului, ci avea numai, în unele cazuri, o acțiune personală contra cumpărătorului pentru resti- 1905, loco supră cit. Vezi și lom. IX al Coment. noastre,, p. 148 nota 4. Astfel, există o justă cauză de temere pentru arendaș,, atunci când proprietarul cere depărtarea lui de pe moșie, făcându-i proces de reziliare și, în asemenea caz, arendașul este în drept, până la rezolvirea procesului, să suspende plata arenzei. (') Cas. S-a I-a, decizia No. 537, din 13 Octombrie 1915. Cr. judiciar din 1915, No. 78, p. 642 (rezumate) și Cr. judi- ciar din 1916, No. 2, p. 16 (rezumate), etc. (² ) Vezi tom. IX al citatelor Comentarii, pag. 12, nota 3. Cpr. Repert. Sirey, 4’". Echange, 78 ; Troplong, Echange et Louage, I, 21, 22, etc. ■398 REZILIEREA VÂNZĂREI. --- ART. 1305 tuirea prețului, adiopretii, iar în altele acțiunea în revendicare. Mici într’un caz însă, neplata prețului nu aducea rezo- luția vânzărei (¹). , Această soluție nu eră însă admisa decât în privința contractelor numite, căci în privința celor nenumite, precum eră, de exemplu, schimbul (²), inexecutarea convenției de către una din părți împuternicia pe cealaltă a exercită con- tra ei o acțiune în repetiție (conditio causa data, causa non secuta) (³). In vechia jurisprudență franceză, aceste regule ale dreptului roman erau urmate de unele parlamente ale pro- viinciilor de drept scris (⁴). Cât pentru provinciile cârmuite de cutume, unde doc- trina romană fusese admisă din capul locului, jurisprudență a primit cu timpul regule mai conforme cu echitatea si cu adevăratele principii ale contractelor sinalagmatice (⁵). Așa dar, condiția rezolutorie tăcită își trage origina sa din dreptul obișnuelnie francez, de unde a trecut în dreptul actual: Iată cum se exprimă, în această privință, Domat: „Si racheteur ne paye au terme apres la delivranee, le ven- deur pourra demander la resolution dela vente, fante de paie- ment, etc/' C). Rezilierea contractului,—în lipsa unui pact comisor expres, necunoscută, după cum am văzut, la Romani, cel puțin în privința contractelor numite, care ne vine din vechea jurisprndență franceză—își avea ființă în codul Ca- limach. Iată, în adevăr, cum se exprimă art, 1236 din acest cod, corespunzător cu art, 919 din codul austriac: (*) Vezi toni. VI al Coment. noastre, p. 83, nota 2 și textele romane citate acolo. (") Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 19, nota 2 și tom IX, P: ⁴ Ș' ⁵- O Vezi tom. Ă I menționat, loco supră cit. și textele citate acolo. (*) Vezi Pand. fr., V° Oblig., 917. (*') Vezi Pothier, l'cnle, IIÎ, 475, p. 188., Cpr. de aeelaș autor, Oblig., U, 872, p, 368 ed. (Bugnet). (") Domat, Ims civiles dans leur ordre naturel, I, p. 332, 5o. 8 (ed. Carne din 1821). 399 COD. CIV. “CART. UI. —TIT V. — CAPIT. V — S —lîl. ART. 1365. „Dacă o parte n’au împlinit tocmeala ori nici de cum, sau nu Ia termenul și locul cuviincios, ori după chipul tocmit, atuncea cealaltă parte, afară de cele în legi hotărîte întâmplări sau anume arătate excepții, are drept să ceară anularisirea tocmelei, sau amărunta împlinirea ei și despăgubirea >a” ț¹). Art. 1318. 1498, 1499, 1517, 1542, 1554, 1603, etc. din ve- chiul cod al Moldovei cuprind aplicări a acestui principiu. Venim acuma, după acest scurt scurt istoric, la dreptul actual. De câteori, cumpărătorul nu-și îndeplinește una din obligațiile' sale, de exemplu: dacă el nu plătește prețul în în întregimea lui (²) sau dobânda prețului, încasările în care (’) -Este de observat că textul corespunzător din codul austriac (art. 919) nu conferă părței, în privința căreia obligația nu a fost executată de cealaltă parte, dreptul de a cere anularea contractului, ci numai executarea lui și daune interese. So ist der andere Theil, ausser den in dem Gesetze bestimmten Flillen, oder elnem awsdruddichen Vorbehalte nicht berechtigt, die AuJ hebung. sondern nur die genaue Erfullung des Vertrages und Ersatz zu fordern*. Vezi tom. VI al Coment. noastre, pag. 82. nota 2. Această dispoziție este criticată de autori. Vezi Mattei, 7. paragrafi del codice civile austricus avvicinati dalie leggi romane, franresi e sarde, IV, p. 121 urm. (Veneția, 1854). In cât privește codul german, vezi art. 326. Iată cum se ex- primă acest din urmă tex. „De câteori, într’un contract sinalagmatic, una din părți este în întârziere de a-și îndeplini prestația sa, cealaltă parte poate să-i acorde un termen suficient, deelarându-i ca, în urma expirărei acestui termen, refuză de a mai acceptă prestația. In urma expirărei acestui termen, partea care l-a acordat este în drept a cere daune pentru inexecutare, scut rezoluția contractului, dacă prestațiuni, n’a fost executată în timp util; în acest, caz, dreptul de a cere executarea contractului este exclus. (Der Anspruck auf Erfullung ist ausgeschlossen)u, etc. Vezi, asupra acestui text, notele lui Bufnoir și Saleilles, Traducere oficială a codului civil german (Paris, 1904), I, p. 465 urm. O Cpr. Cas. rom. Bult. 1898, p. 171. Vânzătorul este deci în drept a cere rezilierea vânzărei de câteori o pa^te din preț, oricât de mică ar fi, îi este datorită. Cpr. Planiol, 11,1558; Laurent, XXIV, 337; P. Guillouard, Vente, II, 569; Tro- plong, Idem, II, 642, text și nota 23; Cas. fr. D. P. 1913. 1. 47; Cas. rom. Secții-unite, 20 Martie 1914, Dreptul din 1914, P. No. 37, p. 289 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 38, p. 312. Din termenii absoluți ai art. 1365 CI civ, zice 400 REZILIEREA VÂNZĂREI.----ART, 1365. este datorită (art. 1363) (’), vânzătorul, care și-a îndeplinit obligația sa (²) sau care este gata a și-o îndeplini, are alegerea această importantă decizie, dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluția vânzărei, rezultă că dacă cumpărătorul n’a plătit prețul întreg, oricât de mică ar fi porțiunea din preț neplătită, vânzătorul poate cere re- zoluția vânzărei și să-și reia lucrul vândut. Astfel, moște- nitorii cumpărătorului, care, potrivit art. 777 C. civil, nu sunt ținuți să plătească prețul vânzărei, decât fiecare în proporție cu partea sa reeditară, nu pot sili pe vânzător ca să primească numai parte din prețul vânzărei și să-și reducă acțiunea în rezoluție numai la părțile cuvenite în imobilul vândut acelor moștenitori, care nu și-au plătit partea ce datoreau din prețul vânzărei. Dacă cumpărătorul nu mai are de plătit decât o mică parte din preț, judecătorii pot sa-i acorde un termen spre a-și îndeplini obligația sa (art. 1366). Guillouard, op. și loco supră cît.: Repert. Dalloz, mplement, v° Fente, 539. Vezi Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1654, Mo. 72 urm. Faptul că contractul de vânzare se găsește în urma încheierei vânzărei, în mâna vânzătorului, va fi de cele mai multe ori o prezumpție puternică că cumpărătorul n’a plătit încă prețul, deși în contractul încheiat ca instrument de pro- bație se zice că prețul este plătit. Prețul se consideră de asemenea ca neplătit și vânzarea poate fi reziliată din această (cauză, dacă instanța 'de fond con- stată căe ambiile emise de cumpărător pentru plata prețului, erau nule și emise cu rea credință. Cas. rom. Bult. 1910, p. 1357 și Dreptul din 1910, No. 80, p. 639. Asupra chestiunei de a se ști dacă acțiunea rezolutorie a vânzătorului expropriatului, poate fi exercitată în urma executărei ordonanței de adjudecare, vezi D. Negulescu, Dreptul din 1904, No. 42, pag. 329 urm. (') Cpr. Guillouard, II, 580, Baudry et Saignat, Idem, 537, T. Hue, X, 166, p. 229, etc. (²) Pentru ca vânzătorul să poată cere resilierea contractului, trebue ca el să-și fi îndeplinit obligația sa; căci, la caz contrar, cumpărătorul este acela care va putea cere resi- lierea vânzărei. Cpr. Guillouard, Vente, II, 579; Baudry et Saignat, Idem, 546, Laurent, XXIV, 338, etc. Dacă ambii au cerut resilierea, tribunalele vor aprecia care din părți a fost cea dintâi în culpă, pronunțând resiliarea contra părței care a motivat inexecutarea obligației celeilalte. Guillouard, Vente, II, 642, Cas. fr. D. P. 77. 1. 345, etc. S’a decis, cu drept cuvânt, că atunci când un contract nu s’a putut execută din cauza de forță majoră, și când una COD. CIV. ---CART. III. — TIT. V. — CAPIT. V. — ART. 1366. 401 de a-1 constrânge la executarea vânzărei (art. 1021), usând de privilegiul ce-i conferă legea în această privință (art. 1730, § 5 și 1737 § 1), sau de a cere desființarea con- tractului prin aplicarea dreptului comun (art. 1021, 1365 (’), și aceasta, fie că ar fi vorba de imobile sau de mobile (²), din părți cere executarea lui, iar cealaltă introduce, la rândul ei, o cerere recon vențională, tinzând la rezilierea contrac- tului pentru neexecntarea lui din cauzele mai sus arătate, instanța, de fond nu comite niciun exces de putere atunci când, respingând ca neîntemeiată cererea de executare, res- pinge ca fără interes și cererea reconvențională, de oarece această din urmă cerere nu are, potrivit principiilor de pro- cedură civilă, decât caracterul unui mi jloc de apărare contra cererei reconvenționale a cărei respingere, bazată pe alte mijloace, atrage inutilitatea și lipsa de interes a cererei re- convenționale. Cas. S-a III, decizia No. 196 din 3 Aprilie 1915. Jurisprudența română din 1915, No 19, pag. 296, No. de ordine 282. (') Cpr. Cas. rom. Bult. 1898, p. 171; C. Constanța, Dreptul din 1914. No. 62, p. 490.—Nu trebue însă să confundăm acțiunea rezolutorie a art. 1020, 1021, care are loc în baza condiției rezolutorie tacite subîuțeleasă în toate contractele sinalagmatice în genere,—cu condiția rezolutorie expresă sau pactul comisor expres, despre care avem să ne ocupăm mai la vale, căci între condiția, rezolutorie tacită, (art. 1020, 1021, și cea expresă (art. 1367), există mai multe deosebiri, pe care le-am semnalat în tom. VI al coment. noastre, pag. 97. (²) Planiol. II, 1559; Vigie, 111, 780; Baudry et Saignat, Vente, 533; Guillouard, Vente, Idem, II, 570; Troplong. Idem, II, 645; Duvergier, Idem, 1,436, p. 539; Laurent, XXIV, 336; Colmet de Santerre. VII, 99 bis 1. Demolombe, XXV, 502; Larombiere, Oblig , II, art. 1184, No 42; Marcade, VI, art. 1654, No. 1, p. 292, Aubry et Kau. V, § 356, p. 152, text și nota 28; Masse-Verge, IV, § 687, p. 308, nota 16; MassA Le droit commei cial dans ses vapports uvec le droit des gene et le droit nat lirei, III, 1829. p 376 (cd. a 3-a) și toți au- torii, afară de Duranton (XVI, 380), Coulon și Delvincourt, a căror părere a rămas isolată. Pentru ca vânzătorul să poată însă dobândi desființarea vân- Cazul când zarei unui Lucru mișcător, trebue c i acest lucru, să-și fi lucrurile păstrat identitatea sa. Astfel, de exemplu, dacă cumpără- torni unor bucăți de lemn a făcut cu eh¹ mobile) dacă acel 'identitatea care a cumpărat lâna a făcut din ea ștofe, etc., reziliarea lor. vânzărei nu mai este cu putință, și vânzătorul nu mai poate cere decât plata prețulni. Baudry et Saignat, Vente, 534. (MU») 581 O. 26 402 REZILIEREA VÂNZĂREI.— ART- 1365. de o vânzare civilă sau comercială (*), cu restricția art. 67 din codul comercial în privința vânzărilor de lucruri mo- bile(²). Pentru ca vânzătorul sa poată cere rezoluția contrac- tului, trebue, după cum am spus mai sus, să-și fi înde- plinit obligațiile sale, sau să fie gata a le îndeplini, căci, într’un contract sinalagmatic, partea care nu și-a îndeplinit sau nu este gata să-și îndeplinească obligația sa, nu poate cere rezoluția contractului (a). Vânzătorul poate să renunțe la dreptul de a cere re- zoluția vânzărei, însă asemenea renunțare nu se presupune, ea, trebuind să fie prevăzută în mod expres, s.iu să rezulte di’n acte și împrejurări neîndoelnice (*). Cazul miei i mobilizări prin desti- nație Controversă. Reziliarea vânzărei poate însă fi cerută, în caz de iinobili- sarea lucrurilor mobile prin destinație de cătră cumpărător (art. 468), de câte ori lucrul mobil imobilizat și-a păstrat individualitatea sa. Baudry et Saignat, cit., 535; T. Hue, X, 166. Chestiunea este însă controversă. Vezi Guillouard, IVntc, II, 576 urm (') Pand. fr. Vente, 2346; Aubry ’£t Râu, V, § 356, p. 152 (ed. a 5-a); Guillouard, Vente, II, 575; Baudry et Saig- nat, Idem, 536, etc. -- In materie comercială însă, dreptul de rezoluție poate fi supus la oarecare restricții, atunci când cumpărătorul este declarat falit (art. 814 C. com.), Cpr. Masse, op. cit. III, 1830, p. 377; Sirev, Code civil annote, III art. 1654, No. 14 (ed. a 4-a); Zacharuc, Handbuch des fr. Civilrechts, II, § 336, nota 15 dela p. 498, 499 (ed. Crome), etc. (²) Vezi supra, în vânzările silite, vânzătorul nu-și reia lucrul vândut, ci acest lucru se revinde în socoteala primului adjudecatar, care plătește diferența de preț între prima și a doua adjudecare, dacă lucrul s’a adjudecat de astădată cu un preț mai mic de cât acel ce se dăduse la prima adjudecare (art. 557 Pr. civ ) Cpr. Planiol, II, 1559. (³) C. Constanța, Iheptid din 1914. No. 62. p. 490. (⁴) C. Constanța. Dreptul, loco suprd cit. Vânzătorul și cumpărătorul se pot înțelege spre a rezi- lia contractul de bună voe fără intervenția justiției. In ase- menea caz, lucrurile sunt puse in starea de mai înainte. Iată cum se exprima în această privință Domat, Lois civile# dans leur ordre naturel, I, p. 423 : „Si le vendeur et l’acheteur resolvent la vente avant que Ia chose vendue ait ețe delivre et le prix paye, la vente n’etant pas encore eonsomniee, et toutes choses etant en en- COD. CIV. — CART. HI. ----TIT. V. ---CAPIT. V. — ART. 1365. 403 Vânzătorul care are alegerea de a cere, după placul ■său, fie executarea contractului, fie rezoluția lui, poate urinări succesiv pe amândouă, fără niciun pericol pentru cumpărător, care are la îndemână căile de opuneri legale ț¹). Resoluțiunea vânzărei nu poate însă fi cerută de câte -ori prețul consistă într’o rentă viageră (art. 1647) (²). Contractul prin care cumpărătorul s’ar obliga a sub- veni la toate nevoile vânzătorului și a plăti în momentul morței sale o sumă fixă moștenitorilor săi, nu poate fi con- siderat ca înființând o rentă viageră (³). Acțiunea resolutorie pentru neplata prețului aparține Persoanele mai întâi vânzătorului, și în urma morței lui, moștenitori- ^^«6 lor săi sau altor reprezentanți cu titlu universal, și chiar acțiunea re- legatarului particular, căruia această acțiune ar fi fost solutor,e- legată. tier, ils sont decharges Pun et l’autre de leurs engagements, et remis entre eux au meme etat que s’il n’avait pas eu de ventePotesl enim, dum rcs integra est, venditione nostra in- fecta (mm jacta) fieri emptuP. (L. 2, Dig., De rescîndenta venditione, 18. 5). „Ab emptione, venditione, locatione, con- duetione, caderisque similibus ohligationibus, quin integris omnibus, consensu eorum qui inter se obligati sint, recedi possit, dubium non esP-, L 58, ab initio, Dig., De pactis, 2. 14).— „In emptione, caderisque bonte fidel judiciis, re nondum secuta, posse abiri ab emptione". (L. 7 § 6, ab initio, Dig., eodem 2. 14). Mai vezi L. L. 1 și 2, Cod. Quando liceal ab emptione discedere, 4. 45.—In fine, în Institutele lui Justinian, găsim următoarele în cartea III, tit. 29, § 4, Quibus modis obligatio tollilur', „Hoc amplius, ea; obligationes quce consensu con- trahuntur, contraria voluntate dissolvuntur". Daca părțile s’au înțeles spre a rezilia vânzarea de bună voe în urma executărei ei, vânzătorul va restitui prețul pri- mit, iar cumpărătorul va restitui lucrul. O O. Constanța, Dreptul loco cit. C) Disposiția art. 1647 nefiind de ordine publică, ci fiind înte- meiată pe voința presupusă a părților, acestea pot foarte bine printr’o convenție expresă, sa permită vânzătorului de a cere resilierca în cașul când renta nu va fi plătită. Guil- louard, FcnJe, II, 573; Baudry et Saignat. idem, 539; Vigie, III, 782, T. Huc, XI, 355; Laurent, XXIV, 339; Arntz. IV, 14. 58. Cpr. Trib. Langres și Cas. fr. Pand. Period. 91. 228 ; D. P. 94. 1 30.— Vezi toni. X al Coment. noastre, p. 111.— Vezi însă Laurent, XV H, 32o. (s) C. Pan, D. P. 92. 2. 231. T. Huc, X. 166, p. 229. 404 REZILIEREA VÂNZĂREI. --- AKT. 1365. Ea aparține, de bună seamă, și cesionarului căruia, vânzătorul ar fi cedat creanța prețului (art. 1396) (’)- precum și creditorilor vânzătorului, în basa art. 974 C. civil (²). Aceeași soluție este admisibilă și în privința împru- mutătorului a cărui bani au servit la plata prețului și care a fost subrogat în drepturile vânzătorului, El va putea deci cere rezilierea vânzărei (³), Acțiunea rezolutorie se va exercita contra cumpărăto- rului sau moștenitorilor lui, dacă el s’a săvârșit din viață. S’a decis că, de câteori cumpărătorul nu plătește pre- țul mărfurilor primite, vânzătorul poate cere rezoluția vân- zare i, și această nu numai contra suszisului cumpărător, dar și în contra creditorilor lui, care ar fi urmărit mărfu- rile vândute, fără ca altă condiție să fie cerută, decât aceea a neplăței prețului (⁴). Rezoluția vânzărei producând, în adevăr, efectele unei condiții rezolutorii îndeplinite, desființează cu efect retroac- tiv dreptul de proprietate al cumpărătorului și poate fi (') Guillouard, Vente, II, 590. Baudry et Saignat, Idem, 5l2, Troplong, Idem, II, 643, C. Paris, D. P. 78. 2. 36. — Acțiu- nea în resiliare aparține și terțiului care ar ii plătit prețul vânzătorului și care ar fi fost subrogat în drepturile acestui din urmă. Baudry ci Saignat, Guillouard, loco supră cit. (²) Baudry et Saignat loco cit.; T. Huc, X, 166, p. 230; Zacha- ricn, llemdbuch des fr. Gvilrechts. II, § 346, p. 497, nota 11 (ed. Cronic), etc (’) "Vezi în acest sens: Mourlon, Tr. tlieorupic et pratupie de* xu- Imnjalions persondles, pag. 37 și 1,57 urm. (ed. cin 1848); Baudry et Saignat, Verde. 542; Laurent, XVIII, 111; De- molombe, XXVII, 641; Aubry et Bau, IV, § 321, p. 306, text și nota 75 (ed. a 5-a); Massc-Verge, Iii, § 563, p. 436, nota 21; Beudant, Contrats el Obligations,^'2\, p. 502; Sirey et Gilbert, Code, civil annotă HI, art. 1654, No. 28 (ed. a 4-a); T. Huc. VIU, 77; Pand fr., v⁰ Obliq. 4368; Larombi- ere, ()b'ițp IV, art. 1251, No 13. Cpr. Gas. fr. Sirey. 95.1. 321: Pand. Period. 95. 1. 264; 1). P, !)(> 1. 585, etc. Vezi și tom. VI al Coment. noastre, p 648, ad notam.— Contră: Com-Delisle, Revue critipie de junsprudencc, tom. IV, anul 1854, pag. 317, No. 6, Argumentele date de, acest din urmă autor, sunt, foarte bine combătute de Mourlon (op. și loco- supră cit). (9 C. Kenncs, Pand. Period. 1006. 2. 108. COD. CIV. —CART. III.-'TIT. V.-CAPIT. V.-ART. 1365. 405 -opusă ternilor (l) care sânt reprezentanții lui, ea și credi- torilor care au urmărit lucrul vândut; căci este de princi- piu că o urmărire nu poate să aibă de obiect decât bunu- rile debitorului (²). Vom aplică deci, în specie, atât în privința efectelor rezoluției între părți cât și față de terții, cele spuse relativ la condiția rezolutorie expresă. Acțiunea în rezoluțiune este ea divisibilă ori indivizibilă? Chestiunea poate să presinte interes de câte-ori există din capul locului mai mulți covânzători sau mai inulți cocum- părâtori, sau când vânzătorul ori cumpărătorul s’a săvâr- șit din viața, lăsând mai mulți moștenitori, sau în fine, când vânzătorul a cedat părți din creanța sa la mai mulți cesionari, ori cumpărătorul a înstrăinat lucrul vândut, frae- ționându-J în mai multe părți. In principiu, acțiunea resolutorie este divisibilă sau indivisibdă, după dreptul comun. [Ca este indivisibilă de câteori lucrul vândut nu poate li împărțit, fie din causa însăși a naturei sale (art. 1057), fie din causa caracterului ce părțile i-au conferit prin contract (art. 1058). Iu ase- menea cașuri, ’ucrn] vândut neputând fi luat înapoi în (J Rămâne însă bine înțeles că terții dobauditori de bună cre- dință a unor mobile corporale, au putut deveni proprietarii acestor lucruri prin prescripția instantanee, în baza art. 1909 C. civil. Cpr. Planiol, II, 1565, 1°; Baudry et Saignat, Cente, 566 -II și 509, in fine- Guillouard, Tdem, II, 620; Aubrv et Rau, A . § 356, pag-. 162 (ed. a 5-a). Vezi tom. VI al Coment. noastre, pag. 94. Tot astfel, vânzătorul nu va putea să-și reia, imobilul vândut, daca acest imobil a fost uzueapiat do un terțiu de. bună credință, prin prescripția de 10 sau de 20 de ani (art. 1895 urm. C. civil). Cpr. Planiol II, 1565, 2"; Aubry et Rau, loco cit-, pag. .162, text și nota 62; Baudry et Saignat, Vente. 569, in fine; Duranton, XVI, 364, etc. Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 96. In ceeaee privește cesiunea unei creanțe, acțiunea în rezo- luție a cedentului poate li exercitată 30 de ani, chiar în contra unui al doilea cesionar. Aubry et Rau, loco supta cit., pag. 162, nota 61. (-) Cas. Ir. Sirey, 96. 1. 443 ; Garssouet, Tr. tkeorique et pm- tiqne de, procedurs, IV, § 1275. pag. 128 (ed. a 2-a revă- zută de Cli. (.Ysar-Bru, prof. la Lniversitatea din Aix- Marseille). Divisibilîta- te» Bim indivisibili- taiea acțiu- ne! resolu- torie. 406 NATURA ACȚIUNEI REZOLUTORIE.—-ACT. REALĂ. —-ART. 1368. Dreptul francez. parte, unul din eovânzătorii sau din moștenitorii ori cesio- narii vânzătorului vor li în drept a cere resiliarea pen- tru tot. De cele mai multe-ori, însă, lucrul vândut va fi divi- sibil, așa că și acțiunea resolutorie va fi tot divisibilă, atât din partea vânzătorului cât și din acea a cumpărătorului (j. S’a decis de către Curtea de casație, in secții unite (20 Martie 1914), că deși acțiunea în rezolvirea vânzărei este sau nu susceptibilă de diviziune, totuși în rezolvarea diferitelor chestiuni ce s’ar putea ridica cu privire la efectul vânzărei, trebue a se avea în vedere, în afară de orice altă considerație, intenția părților. Astfel, în vânzarea unei moșii de către un proprietar unic, intenția vânzătorului fiind ca atunci când vânzarea ar deveni rezolubilă prin neplata prețului întreg; vânzătorul să-și reiă imobilul în întregimea lui, urmează că în caz, de încetare din viață a cumpărătorului, vânzătorul are acțiune în contra moștenitorilor cumpărătorului ca să-și reia imobilul întreg, chiar când este divizibil, și acei din moș- tenitori cari se opun la acțiune, n’o pot înlătura decât plă- tind prețul întreg și deci, și părțile din preț datorite de acei din moștenitorii cari nu se opun la acțiunea în rezo- luțiune(²). Natura acțiunei resolutorie. — Acțiune reală. Art. 1368.— Acțiunea vânzătorului pentru resoluțiunea vân- zărei este reală. Cu toate aceastea vânzătorul nu se va putea pre- vala de dreptul său, în contra autorităței publice, nici în contra adjudeeatarilor în vânzări silite, decât conformându-se pentru acest din urmă caz regalelor prescrise în procedură. (Art. 59, 565 urm. Pr. civ.). Chestiunea de a se ști dacă acțiunea resolutorie este reală, personală sau mixtă, este foarte controversată în Franța țs). (J) Baudry ef Saignat, op. cit., 543, 544, T. Duc, X, 166. Cpr. și Guillouard, Vente, 543, 544, T. Huc, X. 166. Cpr. .și Guil- louard, Vente, 11, 574. (-) Vezi Dreptul din 1914, No. 37, pag. 289 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 38, pag. 312. (³) A se vedea diferitele opinii și sisteme arătate în Marcade, COD, CIV. — CART. III.---- TIT. V. — CAPIT. V. ---- AET. 1368. 407 Textul nostru declară această, acțiune reală, de și ea Art. 59. Pr. tinde la desființarea unui contract, și această fără nici o C³V' deosebire, adecă: atât când este exercitată contra unui sub* achisitor, cât și chiar contra cumpărătorului primitiv; așa că de eâte ori va fi vorba de resilierea vânzărei unui imo- bil, acțiunea va fi în totdeauna introdusă la tribunalul situa- țiunei imobilului (art. 59 Pr. civ). Vânzătorul sau moștenitori lui au, deci, o acțiune în Acțiunea în contra terțiilor care au dobândit drepturi asupra lucrului revendu-are. vândut și care nu l-au prescris încă. Această acțiune nu este însă o acțiune rezolutorie, ci o acțiune în revendi- care f¹), care tot reală ar fi fost, chiar dacă legea n’ar fi VI,art. 1654—1656, No. V,p. 297 urm. și în Guillouard, Vente, II, 591. După acest din urmă autor, acțiunea ar fi mixtă, do câteori ar fi exercitată contra cumpărătorului primitiv, și reală, când ar fi exercitată contra unui terțiu detentor. După Acollas (111, p. 308), acțiunea în reziliare ar avea în totdeauna un caracter de realitate. T. Huc, (X, 166) zice, din contră, că această acțiune este totdeauna personală. Cpr. asupra acestei chestiuni, Pand. fr, v° Tente, 2391 urm ; Baudry et Saignat, Vente, 5(53, p. 598 nrm. Dalloz, Nou- veau Code civil annote, IV, art. 1654: Sirey et Gilbert, Code civil annote, III, art. 1654, No. 85 urni. (ed. a 4-a), etc. (;) Din împrejurarea că acțiunea exercitată contra terțiului sub-aehizitor este o acțiune în revendicare, rezultă că ea nu poate fi exercitată decât după ce vânzarea va fi mai întâi resiliată, pentrucă imobilul nu poate fi urmărit în mâna terțiului decât în urma resilierei contractului primitiv. Pentru a simplifica procedura și a economisi cheltuelile, vânzătorul va putea cere în acelaș timp resiliarea vânzărei contra cum- părătorului primitiv și delăsarea imobilului de către sub- aehizitor. Cpr. Cas. fr. Sirey. 68. 1. 381; D. P. 68. 1. 449. Acțiunea introdusă direct contra sub-achizitorului n’ar fi însă admisibilă în principiu. Vezi în acest sens Guillouard, Lente, II, 592 și 623. (Părerea acestui autor este prețioasă pentru noi, fiindcă el susține realitatea acțiunei, așa cum, ea a fost admisă de legea noastră). Troplong, Vente, 11,633; Baudry et Saignat. Idem, 653, Duvergier, 1, 466 ; Laurent, XXIV, 359; Planiol, II, 1565; Demolombe, XXV, 521; Larombierc, Oblig. II, art. 1184, No. 70. Aubry et Hau, V, Șț 356, p. 568, text și nota 38.— Contra: Duranton, XXV, 361; Trib, și C. Paris. Sirey, 44. 2. 115 (considerente repro- duse de Guillouard). Pentru ea acțiunea să poată fi introdusă direct contra 408 NATURA ACȚIUNEI REZOLUTORIE.----ACT. REALĂ.---ART. 1368. spus-o anume. Rezultatul ar fi fost deei aceleași, chiar dacă acțiunea resolutorîe ar fi fost personală, așa cum ar fi trebuit să fie în realitate, pentrucă ea se întemeiază pe inexecutarea obligațiilor personale ale cumpărătorului ț¹); căci prin efectul retroactiv al îndeplinire! condiției (art. 1015), vânzătorul fiind presupus că n’a încetat de a fi niciodată proprietarul lucrului vândut, ar ti putut să-l revendice dela terții care nu l-ar fi prescris încă (²); așa că, din acest punct de vedere, realitatea acțiunei nu aduce nici un folos vânzătorului. I Punerea iu Hotărârea pe care vânzătorul o va dobândi contra cum- părătorului nu va fi oposabilă terțiului subachizitor decât rniuî. atunci când acest din urină a fost pus în cauză. Vânză- torul va face deci foarte bine să introducă acțiunea sa atât în contra achizitorului primitiv cat și în contra subachi- zitor ului (³). Restricțiile Cu toate că acțiunea vânzătorului este reală, legea atT'1368^ a‘-laogă că el nu poate invoca rezoluția contra autorităței publice,, ₍sau contra adjudecatarului în vânzări silnice. Expropriere Prima restricție este privitoare la expropriere, pentru cauză de utilitate publică. Prin expropriere, imobilul vân- biicâ. dut intrând, în adevăr, în domeniul public, rezilierea vân- zărei nu poate să-l facă să reintre în domeniul privat al vânzătorului (⁴). Art. 565. A doua restricție este referitoare la art. 565 din Pr. Pr. civ.__________________ snb-acluzitornlui, trebue să presupunem că acest sub-achi- zitor a luat către vânzător obligația personala de a plăti prețul ce i se datorește, fiindcă, în asemenea caz, el este sub- stituit obligațiilor personale ale cumpărătorului primitiv, și obligat ca și cum ar li figurat din capul locului, în con- tractul de vânzare Vezi autorii supra citați. (') Cpr. Planiol, II, 1565. (-) Cu toate că acțiunea vânzătorului se resfrânge contra ter- țiilor, totuși el nu-și va lua lucrul înapoi, dacă, fiind vorba de un imobil, terțiul l-ar fi usucapiat, sau dacă, fiind vorba de un mobil corporal, el l-ar fi dobândit, dc bună credință (art. 1809). Cpr. Planiol, 11, 15i>5, in fine. Vezi t. VI a Co- ment. noastre, p. 95. (³) Guillouard, II, 591, și autoritățile citate de acest autor. Vezi și p. 416, nota 1, in medio. (’) Cpr. Colin et Capitant, op. cit., II. p. 480; Nacu, III, p. 261, No. 209. ■COD. CIV. —■ CARTEA III. - TIT. V. - CAPIT. V. - ART. 1368. 409 ■civ., după care adjudecarea bunului cumpărat, urinată după cererea unui creditor al cumpărătorului, purghează (curăță) imobilul de privilegiile sau ipotecile care-1 grevau, când ea a rămas definitivă. Prin adjudecare, vânzătorul perzând privilegiul ce avea pentru plata prețului ce-i era datorit, pierde prin această însu-și dreptul de a opune rezilierea adjudecatarului, în privința căruia ordonanța de adjude- care a fost adusă la îndeplinire (¹). Art. 565 din Pr. civilă, despre care am vorbit mai sus, pune la adăpost de pericolul resîlierei numai pe terții care au cumpărat la mezat public imobilul vândut, iar nu și pe cei care au putut să-l cumpere de bună voe. Pentru acești din urmă s’a creat dispoziția art. 1369, împrumutată dela legea fr. din 23 Martie 1855 (arb 7) ("ha cărui cuprindere este: (l) Cpr. Planiol, 11, 1568. Vezi și D. Negulescu, Dreptul, din 1904, No. 42.—-Executarea ordonanței de adjudecare pur- ghează, deci, imobilul numai de acțiunea resolutorie a vân- zătorului pentru, neplata prețului, nu însă și de acțiunea re- zolutorie întemeiată pe o altă cauză. Purgarea imobilului de acțiunea resolutorie, întOmdată pe neplata prețului, n’a fost însă admisă de legiuitorul nostru decât pentru credi- torii privi legiați sau ipotecari încunoștiințați conform art. 506 și 509 Pr. civ., iar nu și pentru acei față de care această formalitate substanțială n’a fost îndeplinită. Cas. rom., Bult. 1903, p. 316 și Dreptul din 19i>4, No. 42, 335; CI București, Dreptul din 1886 No. 21 și D. Negulescu, loco cit.—Vezi însă Cas. rom., Dreptul din 1887, No. 21 și din 1889, No. 56; Bnlet. Cas. 1887, p. 25 și Bulet. 1889, p. 624.— O decizie a Curței dc casație din 4 Noembrie 1903, pune în principiu eă creditul, fonciar, când urmărește un imobil, în baza legei sale speciale, nu este obligat a îneunoștiința despre vânzare pe ceilalți creditori privilegiați sau ipotecari, care nu au exercitat nici o urmărire Bult. 1903, p. 1392; Dreptul din 1903, No. 78 și Cr. judiciar din același an, No. 86; însă această soluție este, după părerea noastră, inadmisibilă. In adevăr, nu este suficient, după cum decide Curtea, pentrucă Cre- ditul să fie scutit de această formalitate, ca nici un text din legea sa specială să n’o prevadă, ci ar trebui un text expres care să-l scutească de îndeplinirea unei atare forma- lități. întrucât, deci, legea specială a Creditului nu deroagă dela procedura civilă, dreptul comun este aplicabil și acestei instituții. Tot în acest din urmă sens se pronunță și Dl. D. Negulescu, Dreptul din 1904, No. 42, p. 334, 335. (’) Iată cum se exprimă acest text: „L'aetion resolutoire eta- blie par I’art, 1654 du code Napoleon, ne peut etre exer- Art. 1369. Art. 7. L. fr. ăin 23 Martie 1885. 410 NATURA ACȚIUNEI REZOLUTORIE. — ART. 1369. Implicarea art. 1369 la părțile con- tractante. Art. 1369.—Acțiunea rezolutorie, creată prin art. 1365 ('), este supusă la același mod de conservare ea și privilegiul vân- zătorului. Ea nu poate fi exercitată, după stingerea acestui pri- vilegiu, cu vătămarea unei a treia persoane, care a câștigat de la cumpărător drepturi asupra imobilului vândut, și care s’a con- format legilor ca să păstreze aceste drepturi. (Art. 1365, 1722 urm. 1730 § 5, 1737 § 1. Art. 7 L. fr. din 23 Martie 1858 asupra transcrierei în materie ipotecară). Acțiunea resolutorie nu este supusă unei publicități speciale; ea este unificată cu privilegiul vânzătorului, care se păstrează prin înscriere (art. 1780 urm.); așa că stân- gerea acestui privilegiu, fie din cauza neînscrierei Iui, fie din cauza nereînoirei înscrierei (art. 1786), va aduce, față de terții, stângerea acțiunei rezolutorie. Terții doritori de a cumpăra un imobil, vor consulta, deci, registrele tribun, situațiunei imobilului și-1 vor cumpăra fără nici o grijă, îndată ce nu vor vedea înscris privilegiul vânzătorului; căci, din lipsa înscrierei acestui privilegiu, ei vor putea con- chide la lipsa acțiunei resolutorie, totul făcându-i să creadă că prețul a fost plătit de oarec^ vânzătorul n’a înscris privilegiul ce-i conferă legea. Dacă ei, din contra, văzând privilegiul înscris, totuși vor cumpăra imobilul, atunci ac- țiunea rezolutorie îi va atinge, pentru că au comis impru- dența de a cumpăra un imobil care nu era consolidat asu- pra capului autorutui lor. Art. 1369 nu se ocupă decât de terții, nu însă și de părțile contractante, între care acțiunea rezolutorie există, cât timp nu este prescrisă, chiar dacă privilegiul vânză- torului s’ar fi pierdut, sau dacă vânzătorul ar fi renunțat la el: Cee apres l’extinctiou du privi lege du vendeur, au preju- dicc des tiers qui ont acquis des droits sur rimmeuble du chef de l’aquereur, et qui se sont conformes aux lois pour les eonscrver“. (!) Deși art. 1369 se referă numai la art. 1365, totuși este neîndoelnic că el se aplică și în cazul art. 1367, în care rezilierea este anume stipulată de piirți (pact comisoriu ex- pres), fiindcă și într’un caz și într’altul vânzarea se rezi- liază pentru neplata prețului. Vezi, în acest sens, Baudry et Saignat, Vente. 584; Guillouard, Idem, II, 603; Flandin. Transeription, II, 1209; Troplong, Transcription, 302, T. Huc, X, 169; C. Paris, Sirey, 75- 2. 332, ete. r * COD. CIV. — CABT. Iii. — TIT. V. — CAHT. V. ' ART. 1369. 41. „Noua regulă ce propunem, zice expunerea de motive a textului francez, care a trecut neschimbat în legea noastră, nu modifică întru nimic acțiunea rezolutorie a vânzătorului față de ! achizitorul său rămas proprietar al imobilului: ea se, aplică numai terțiilor de bună credință, care au îndeplinit formalitățile, necesare I la consolidarea drepturilor lor (’). Prin terții trebue să înțelegem ael pe toți acei care au Sensul eu* ț dobândit eu titlu particular dela cumpărător, drepturi Taⁿt"!"¹ teⁱ asupra imobilului vândut și care, Ia rândul lor, au înde- ț plinit formalitățile necesare spre a face ca drepturile lor să fie opozabile altor persoane. Creditorii ipotecari ai cumpărătorului sunt și ei terții, nu însă și creditorii chirografari, eare nu au nici un drept special asupra imobilului vândut debitorului lor(²). ț¹) Vezi Guillouard, lente, II, 595. Baudry et Saignat, Idem, 580, etc. (²) Baudry et Saignat, Vente, 581; Guillouard, Idem, II, 595; Troplong, Transe,riptlon, 290; Mourlon, Idem, II, 439, pag. 58 și 811, pag. 469, 463 ; FLmdiii, Idem, TI- 1171, pag. 335 336; T. Huc, XVI, 16, p. 22; Aubry et Rau, V, țț 356, pag. 158 (ed. a 5-a): C. Pyon, Sirey, 66. 2. 196; D. P. 66. 5. 486; C. Bordeaux, D. P, 94. 2. 265, etc. Ne folosim de această chestiune spre a ne întrebă: care este situația juridică, a creditorilor chirografari; față de de- bitorul lor? Doctrina și jurisprudență răspund, eu drept cu- vânt, că acești debitori sunt reprezentanții universali ai debi- torului, des ayants-cau.se (qui. causam habent), fiindcă ei au ca garanție universalitatea bunurilor debitorului lor (art. 1718 C. civil). Cas. s-a II, 15 lanuar 1916, Dreptul din 1916, No. 22, pag. 170 și Jurisprudență română din 1916. Cpr. Baudry et Barde Oblig., I, 581, p. 586. Soluția de mai sus lasă însă a. se presupune că debitorul a fost de bună credință ; căci in privința actelor frauduloase făcute de acest din urmă, creditorii chirografari sunt terții persoane, pentrucă nu se poate zice că un creditor repre- zintă pe debitorul sîu, atunci când acesta lucrează în frauda drepturilor creditorilor. Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 194, 195 și 218. Cpr Planiol, i. 305 și II, 1174, 1175; Co- lin et Capitant. op. cit-, II, p. 326, 327; Bufnoir, Propriile et contrat, p. 778; C. Iași, Revista Justiția din 1916, No. 6 pag. 164 (cu observ, noastre), etc. In consecință Curtea de casație decide prin decizia mai sus menționată, că creditorii, în calitatea lor de terții, pot dovedi prin toate mijloacele de probă, deci și prin simple 412 CONSERVAREA ACȚIUNE! REZOL'JTOR1E.----------------ART. 1369. Art. 1369 C. civil nu se aplică decât aețiunei rezolu- torii pentru neplata prețului, nu însă și celei care ar avea de cauză inexecutarea unei alte obligații din partea cum- părătorului. „ Acțiunea rezolutorie creată prin art. 1365 C. civil, zice textul, nu poate fi exercitată etc.; or. art. 1365 nu vorbește decât de acțiunea rezolutorie pentru ne- plata prețului ț¹). Am văzut însă că acest text se aplică și la rezoluția stipulată de părți, de care vorbește art. 1367 C. civil (pact comisor expres). In fine, vom observa că legea franceză, de care am vorbit mai sus, nu se mulțumește a supune acțiunea rezo- lutorie unei publicități indirecte, legând-o eu privilegiul vânzătorului, ci mai prescrie, prin art. 4. că hotărîrea care admite rezoluția, să lie menționată, în termeni de o lună, în marginea actului de transcriere a vânzărei. Terții care vor consulta registrul de transcriere, vor fi deci vestiți de rezilierea vânzărei. Această dispoziție, deși foarte înțeleaptă, n’a fost. însă reprodusă de legiuitorul nostru. BCU Cluj / Central University Library Cluj Modul cum se îndeplinește rezilierea. Rezilierea vânzărei pentru neplata prețului n’are loc de drept, în lipsa unei convenții contrare (art. 1367). Ea trebue sa fie cerută și pronunțată de justiție, însă judecă- torii au facultatea, dacă vânzătorul nu este în pericol de a pierde și lucrul și prețul, de a acorda un termen eum- prezumții, convenția debitorului lor, cu alte persoane, în. scopul de a-i prejudicia. Cât pentru creditori ipotecari sau amanetari, cari au o siguranță reală (ipotecă sau amanet), de care debitorul lor nu poate să dispuie, ei se consideră ca terții în privința ac- telor făcute de debitorul lor, în urma nașterii dreptului lor. Aceste acte nu simt deci opozabile creditorilor.. Vezi tom V al Coment noastre, pag. 195, ad notam Cpr. Planiol, 1, 305, etc. (') Baudry et Saignat, \'entc. 582, 583; (ruillouard, Idem, II, 600: Aubry et Kau, A , § 356, p. 158 (ed. a 5-a); Larom- biere, Oblig., II, art. 1184, No. 16 și 64; Demolombe XXV, 505; Colmet de Santerre, V, 105 bis VI; Planiol, II. 1570, in jine-, C. Paris, D. P. 98. 2. 119 (mowe), etc. ț COD. CIV. — CART. III. ----- TJT. V. — CAPIT. V. — ART. 1306. 413 t s | părătorului spre a-și îndeplini obligația sa A). Art. 1366 8 aplică la vânzarea imobilelor, principiul general înscris în art. 1021 C. civil. ț Iată în adevăr cum se exprimă acest, text: Art. 1366.—Resoluțiunea vânzărei de imobile se pronunță îndată, dacă vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul și prețul. Dacă asemenea pericol nu există, judecătorul poate da cum- părătorului un termen, mai mult sau mai puțin lung, după îm- prejurări, fără să poată da în nici-un caz un al doilea termen. Trecând acel termen, fără ca cumpărătorul să plătească, se va pronunța resoluțiunea vânzărei. Art. 1021, 1101, 1367 C. civil. Art. 1655 C. fr.). Judecătorii nu sunt deci obligați a acordă un termen de grație cumpărătorului, ci având numai facultatea de a acorda asemenea termen, după împrejurări, când vânzăto- rul nu este în pericol de a pierde și lucrul și prețul (²). Vânzătorul ar fi în pericol de a pierde și lucrul și Cașurile în prețul atunci când cumpărătorul ar fi insolvabil si când va"?a.to‘ lucru! vândut ar n un mobil corporal, care cnntr un mo- pericol de a ment în adtul ar putea li înstrăinat unui tertiu de bună pierde p m- ¹ ’ , ... erul si prețul, credință, pe care vânzătorul nu l-ar putea, arman ț ). Alt exemplu: cumpărătorul insolvabil a început a dă- râma clădirea sau a tăia pădurea, eunipărală etc. (⁴). Dacă există sau nu pericol pentru vânzător, aceasta Cₕₑₛₜᵢₑ jₑ __________ ' fapt. (■) -Der Dichter kann Kfdder cine .\rachlitferun-ffg/ri8t bestimmeu", zice ZaLnrnc (Hantlcliuck der tr. ('irilreehts, II, § 333, pag. 497, nota ;2-a < d. Croine). (-) Judecătorii sunt, deci, suverani spre a decide dacă este sau nu, util de a se acorda cumpărătorului tui termen de grație. Cas. rom. Bulet. 1884. p. 31 și Bulet. [88o, p. 475; C. Galați. Dreptul din 1895. No 2. p. 12- In orice caz, nu se poate acorda cumpărătorului de cât nn singur termen. Cas. rom. Bulet. 1878. p. 298. Dacă un termen de grație s’a acordat cumpărătorul ni prin sentința tribunalului, Curtea refuză, cu drept cuvânt, du a-i acorda un al doilea termen și resiliază contractul. Ca». rom. Bulet. 188;>, p. 477. Cpr. Baudry et Saignat, lente, 517. Guîllonard, Idem, II, 582, etc., Rămâne însă bine înțeles, că un termen de grație poate fi cerut pentru prima oară la Curte și acordat de aceasta instanță. Cas. rom Bulet. 1867. p. 324. f') Planiol. II, 1561, in fine: Baudry et Saignat, op, cit-, 548. (⁴) Arntz. III. 1032, in fine: Mourlon, IU, 620, etc. 414 MODUL CUM SE ÎNDEPLINEȘTE REZILIEREA. — ART. 1306. e o chestie de fapt, care se apreciază în mod suveran de judecătorii fondului (‘). Punarea. in In ori-ce caz, legea nu cere, pentrucă judecătorii să c^p^to- Poată i’esîlia vânzarea ca cumpărătorul să fie pus în întâr- miui. ziere printr’o somație extra-judiciară, chemarea în judecată fiind o punere în întârziere destul de energică (²). vânzări De și art. 1366 nu vorbește de cât de eo quod ple- cTnhoveraă. rum%ue fit, adecă de imobile, totuși se admite, în genere, că judecătorii pot să acorde un termen de grație și în materie de vânzări mobiliare. Jn adevăr, art. 1021, pe care art. 1366 nu face decât să-I aplice la imobile, permite acordarea unui asemenea termen în toate contractele sinalagmatice în ge- nere, fără a distinge între mobile și imobile (a). De fapt, însă, judecătorii a rare ori vor acorda un termen în vânzările de lucruri mișcătoare corporale, pentru că vânzătorul va fi mai totdeauna în pericol de a pierde și lucrul și prețul din causa ușurinței cu eare cumpără- torul ar puteea să facă să dispară lucrul, vânzându-1 unui cumpărător de bună credință, care nu va putea fi urmărit de vânzător (⁴). In privința mobilelor, nu trebue să perdem din ve- dere disposiția excepțională a art. 1370, pe care am ex- plicat-o supră, după care resiliarea are loc de drept, în folosul vânzătorului, fără intervenția justiției și fără nici o punere în întârziere, de câte ori un termen a fost fixat (') Cas. fr. D. P. 81, 1, 242. Sirey, 83, 1 468, Laurent, XXIV, 341. Guillouard, Vente, II, 582. Baudry et Saignat, Idem, 547, etc. (-) Cas fr. D. P. 84. 1. 302; Guillouard, op. cit., II, 583; Bau- drv et Saignat. Idem, 548; Demolombe, XXV. 527; Larom- biere, Oblig., II, art. 1148. No. 44, 45; T. IIuc, X, 106; Vezi și T. VI al Coment. noastre, p. 89, text și nota 3. (⁸) Guillouard, Vente, 11, 584 ; Duvergier, Idem,, I, 436, p. 539; Baudry et Saignat, Idem. 542; Guillouard, Idem, II, 584; Pand. fr., cit., 2365; Marcade VI, art. 1654 urm., No. II, p- 292; T. Hue, X, 167; Laurent, XXIV, 341; Aubry et Bau, V, § 346, p. 153, nota 31; Colin et Capitant, op. cit., II, p 479; Snrville, Elemente d'un cours de droit civil francais, II, 1060, p. 565; C. Paris, D. P. 54. 2. 33.— Contra: Troplong, Vente. 665. O Colin et Capitant, op. și loco suprâ cit. COD. CIV. — CART. III. — TIT, V.-----CAPIT, V.— ART. 1366. 4 1 5 te pentru rădicarea lucrurilor vândute, și cumpărătorul a lă- sat să treacă acest termen, fără a le rădica. Resiliarea vânzărei ne având ioc de drept, ci numai Facerea printr'o hotărîre judecătorească, cumpărătorul rămâne liber m’momentui de a plăti prețui, chiar în urma pronuuțărei resilierei, cât când hot. » timp sentința care a pronunțat-o n’a rămas încă definitivă (’). rⁱⁱⁿⁱ7hdifhlⁱ' Efectele rezoluțiune; vânzărei. Sub această rubrică ne vom ocupă: 1° despre efectele rezoluției între părți; și 2° în privința terțiiior. 1° Efectele rezoluției între părțile contractante. Rezoluția vânzărei pentru neplata prețului desființează vânzarea, punând lucrurile în starea de mai înainte, ca și cum n’ar fi avut niciodată ființă. Vânzarea fiind desfiin- țată atât pentru viitor cât și pentru trecut (art. 1015 C. civ.), vânzătorul este presupus că n'a încetat niciodată de a fi proprietarul lucrului vândut, iar cumpărătorul că nu l-a avut niciodată in patrimoniul său (²). Din acest principiu incontestabil rezultă următoarele importante consecinți: 1° Vânzătorul își reia lucrul vândut, liber de sarcinile (*) Baudry et Saignat, Vente, 550. Mourlon. III, 620, in fine, Planiol, II, 1319. T. Huc. VII, 271; Demolombe, XXV, 515, Cas. rom. Or. judiciar din 1898, No. 12, șt Bult. 1897, p. 214, Cr. judiciar din 1899, No. 21 și Bult. 1899, p. 498. Vezi și autoritățile citate în t, VI, a Coment. noastre, p. 90, nota 1. (²) Rezoluția vânzărei pentru neplata prețului, zice Curtea din Constanța, repune lucrurile în starea în care erau mai îna- inte, așa că cumpărătorul, pe lângă daunele la care poate fi condamnat pentru neexecutarea contractului, trebue sa res- titue lucrul cumpărat și fructele percepute, iar vânzătorul trebue să restitue aconturile primite din preț, cu procentele lor legale din ziua plfiței. Vezi Dreptul din 1914, No. 62, pag. 490. Si această decizie, adaogă, că cererea de restituire a pre- țului vânzărei cu dobânda lui legală, neconstituind o cerere nouă în sens. art. 327 Pr- civ., ci un mijloc de apărare, poate fi propusă pentru prima oară în apel. A ezi Dreptul loco supră cit. 416 MODUL CUM SE ÎNDEPLINEȘTE REZILIEREA. ------------ ART. 1366. reale constituite de cumpărător sau de sub achizitorii iui restituind aconturile din preț ce primise (¹); 2° Vânzătorul este în drept să ceară fructele percepute de cumpărător, restituind acestui din urmă dobânda pre- țului ce el ar fi primit din ziua vânzărei până în ziua re- zoluțiunei (²) pentrucă altfel cumpărătorul ar retine prețul sine, causa, „Lege funda vendito dicta, ut si intra certum tempus pretium so.utum non, sit, res inenipta sit, de fruc- tibus quos interim emptor percepisset, hoc agiintelligendum est, ut emptor inte im eos sibi suo quoque jure perciperet; sed si fundus revenisset, Aristo existimabat venditori de bis judicium in eniptorem damdum esse, qui nihil penes eum residere oporteret ex re in qua fidem fefdlisset (⁹), Dacă cumpărătorul a plătit numai o parte din preț, fructele vor fi compensate cu dobânzile ce s’ar fi plătit. Această parte a prețului va putea fi chiar restituită cum- părătorului, deducându-se bine înțeles suma ce ar fi fost alocată vânzătorului cu titlu de daune (⁴). Dar dacă rezoluția contractului pentru neplata prețului dă loc la restituirea fructelor, se decide în genere că ea nu dă loc la restituirea taxelor de mntațiui.e ce ar fi fost plătite conform legei timbrului, pentru strămutarea proprietăței, nici nu scutește de plata lor, dacă ele n’au fost plătite (⁶). (’) Cpr. Beudant, Vente, 266, pag. 198; Duranton, XVI, 365.— Prețul se restitue de vânzătorul primitiv acelui eare l-a plătit, adecă, cumpărătorului primitiv, iar nu cumpărătorului subsecvent, eare și el, la rândul lui, ar ii cumpărat acelaș lu- cru dela primul achizitor, rămânând ea acest achizitor, să se socotească cu subachizitorul său. Cas. fr. Sirey, 1903, 1. 475. (²) Cpr. Baudry et Saignat. Vente, 558; Guillouard, Idem, II, 615; Beudant, Id&m, loco suprâ cit; Pand. fr., v° Vente, 2513 urm.; Laurent, XXIV, 354; Colin et Capitant, C’ours element, de droit civil franeais, 11, pag. 479. — Dacă lucrul vândut nu eră de natură a pruduce fructe, vânzătorul nu va restitui dobânda prețului, această dobândă fiind echiva- lentul întrebuințărei lucrului, pe care a avut-o cumpărătorul și care el nu poate s’o restitue. Vezi autorii suprâ citați. (³) L 5, Dig.. De, lege commissoria, 18. 3. Duranton, XVI. 366, p. 394 (ed. a 4-a). (⁵) Duranton, XVI, 367.— Curtea din Iași a mers chiar mai departe, admițând că taxele plătite fiscului, nn sunt supuse restituirei nici chiar atunci când actul este inexistent, de exemplu, când un străin a cumpărat nn imobil rural, in contra dispozițiilor 417 COD. CIV. - CART. III.—TIT. V.—CAPIT. V.-ECT. REZOL. VÂNZĂREI 3° Cumpărătorul trebue să despăgubească pe vânzător de deteriorările aduse lucrului prin faptul său, nu însă și prin caz fortuit, având și el, dreptul a fi despăgubit de cheltueiile necesare și utile ce ar fi făcut pentru conser- varea și întreținerea lucrului vândut (*). 4° In fine, cumpărătorul poate fi condamnat a des- păgubi pe vânzător de toată dauna pricinuită prin nexe- cutarea contractului (art. 1021. 1081) (²). expuse la art. 7 § 5 Constit. Vezi revista Justiția din 1916, No. 4, pag. 108 urm. și Dreptul din 1916, No. 5, pag. 38. N’am admis însă acest mod de a vedea al Curței, pentrucă, în specie, actul fiind inexistent sau fără ființă, nu poate pro- duce niciun efect. Fiscul percepând deci o taxă ce nni se cu vinei, el trebue s’o restitue, căci el a perceput-o și o de- ține sine causa, și restituirea are loc, în specie, în baza principiilor generale de drept (art. 1092 C. civil), aplicabile tuturora, deci și fiscului, iar nu în baza legei timbrului, care n’a putut abrogă principiile generale de drept. Vezi în acest din urină sens, observația noastră ce însoțește decizia menționată a Curțe din Iași, în revista Justiția, loco supră cît. Mai vezi tot, în acest sens, Repert. Dalloz, v° Dnregls- trement, 240 și autoritățile citate acolo. Trebue însă să re- cunoaștem că autoritățile și deciziile cele mai moderne se pronunță în favoarea soluției admisă de Curte. „La seule existence des actes, zic mai multe decizii judecătorești, suffit pour donner ouverture au droit d’enregistrement, encore bien qu’ils puissent 6tre annules pour un vice absolu et d'ordre public; la perception se regie d’aprbs leur nature et leur teneur; le receveur n’a pas mission de controler et d’appră- cier leur efficacită legale, mais seulement d’assurer le recou- vrement de l’impot¹¹. Vezi Repert. Dalloz, Supplement, v° L’entegistrement, 124 urm; (l) Baudry et Saignat, Vente, 589; Guillouard, Idem, II, 616 urm.; Beudant, Idem, loco supră cit. — Cumpărătorul nu poate însă cere ni'cio despăgubire pentru lucrările făcute de un terțiu. Iii adevăr, terțiul constructor poată să aibă di- rect contra vânzătorului' drepturile deatt. 694 C. civil ce con- feră posesorului de bună sau de rea cfedință, după împre- jurări; cumpărătorul, contra căruia rezoluția este pronunțată nefiind însă subtogat' în drepturile terțiului, n’are' calitate pentru a cere o despăgubire pbHtnl’ lucrurile. făcute de acest ■ terțiu’. GuiU’dttăfd, op. cit.', II.' 619': Oa#.~ fr.; Sirey, 86y 1? 45Bf ete. (²) Guillouard; op. cit., 11, 620^ Bkudfy et Sâignlit. Idem 560, etc- (84800) 58197 27 418 EFECTELE REZOLUȚIEI VÂNZĂREI. 2° Efectele rezoluției în privința terțiilor. Rezoluția vânzărei pentru neplata prețului desființează contractul nu numai în cât privește raporturile dintre părți, dar și în privința terțiilor. Cumpărătorul fiind, în adevăr, presupus, prin efectul retroactiv al îndeplinire! condiției (art. 1015), că n’a fost niciodată proprietar, n’a putut să transmită altora drepturi pe care nu le aveâ el însuși. Nemo plus juris ad alium transferre pot. est, quam ipse habet (l). Toate drepturile reale precum: înstrăinarea lucrului vândut, constituirea unei ipoteci, a unei servituți, a unui uzufruct, etc., concendate de cumpărător, vor eădeâ prin aplicarea regulei cunoscute: Resoluto jure dantis, solvitur jus accipientis (art, 1770 C. civil) (²). Vânzătorul va puteă deci să revendice lucrul său dela terții sub-achizitori, șt el va luă înapoi lucrul liber de toate drepturile reale consti- tuite de cumpărător (³). Reziliarea primei vânzări, aduce deci pe cale de con- secință, anularea înstrăinărelor ulterioare constitituite de cumpărător (⁴). Drepturile reale constituite asupra lucrului de către (') L. 54, Dig., De diversis regulii; juris antiqui, 50, 17. Această maxima este literalmente tradusă în codul Calimaeh. „De obște nu poate nimeni să dea altuia mai multe drituri decât acel ce el însuși are“, zice art. 580, in fine, din acest cod (442 C. austriac), care face aplicarea acestui principiu Ia bez- tuan. Vezi tom. V al Coment. noastre, pag. 237, nota 2. Cpr. art. 1770 din codul actual. (²) Vezi și art. 1380 C. civil, explicat mai jos. (j) Vezi tom. VI al Coment. noastre. Cpr. Baudry et Saignat, Vente. 561; Guillouard, Idem, II, 621; 622; Troplong, Idem. II, 651; T. Hue, X, 172, p. 236; Pand. fr., v° Vente, 2546 § urm.: Massd- Verge, IV, § 687, p. 309, nota 17; Laurent, XXIV, 358; Duranton, XVI, 364; Colin et Capîtant, op. cit., II, pag. 479; Cas. fr. D. P. 82. 1. 467, etc.—-Mobilele corporale nu vor putea însă fi revendicate dela terții posesori de bună credință decât în cazurile excepționale în care re- vendicarea lor este admisă de art. 1909 C. civil. C) Cpr. Cas. fr.. Sirey, 1903. 1. 475. COD. CIV. — CART. Ilb ~ TIT, V, CAP. V. ~ EFECT. REZOL. VÂNZ. 419 vânzător, în timpul strecurat între vânzare și rezoluția ei, vor rămânea, din contra, în picioare, ca unele ce emană dela adevăratul proprietar^). Am văzut că drepturile reale consimțite de cumpărător sunt desființate. Ce trebue să decidem în privința contrac- telor de arendare sau de închiriere ale imobilului vândut? Respectarea contractelor de arendare sau de închi- Chestiunea este foarte controversată. După un sistem se ™ susține, în adevăr, că contractul de arendare sau de închi- riere, consimțit de cumpărător, este desființat odată cu dreptul coneedentului, prin efectul condiției rezolutorii (²). Interesul general și chiar al însuși proprietarului ce- rând însă ca bunul să fie administrat pendente. condizione, pentru ca el să-1 regăsească în stare bună, credem că el va trebui să respecte contractele consimțite de bună cre- dință, în limitele unui act de administrație, adecă pe timp de cinci ani cel mult (art. 427, 534, 12G8, 1269, 1419 {argument tras prin analogie din art. 1380 §2 0. civil, ex- plicat mai jos (³); și aceasta chiar dacă eâștiul curent unui aet dt administrație controversă. (') Cpr. C. Paris, D. P. 89.4?. 21o?' Baudry ^l^aig^ii¹!!,¹ Vente, 561; Guillouard, 172, pag. 236, etc. (²) Vezi, îa acest sens, Laurent, XVII, 144 și 153; XXIV’, 358 și XXV, 46 și 383; T. Hue, X, 172 și 286, ete. Este însă de observat eă autorii suplimentului, au respins părerea lui Laurent, adoptând părerea generală, menționată în nota următoare. V. Laurent, Suplement, V, No. 10 lit. E, p. 10 și VI, No, 552, lit. C, p. 590. (³) Vezi, în acest din urmă sens. Guillouard, Vente, II, 622 și Louage, I, 5; Troplong, Vente, II, 651, 776, 777 și Louage, I, 100, 545, 546; Baudry et Saignat, Vente, 565; Duvergier, Vente, II, 131, p. 171 și Louage, I, 83, p. 83, 86, p. 86 și 539, pag. 557 urm.; Baudry et Wahl, Louage, I, 83, p. 44 (ed. a 3-a); Rdpert. Sirey, v° Bail en general, 200 urm.; Beudent, Louage, ^1, p. 355; Pand. fr. eod. v° 342 și v° Vente. 2554 urm.; Marcodi, VI, art. 1654 urm. No. IV, in fine, pag. 297; Duranton, XVI, 365, p. 394 (ed, a 4-a) și XVII, 134; Dalloz, Supplement, vu Louage, 51; Aubry et Rau, V, 5369, p. 353, nota 14, in medio (ed. a 5-a)? Nacu, III, 279, p. 248, ete. In cât privește plata câștiurilor, care ar fi fost făcută cu anticipație în mâinile cumpărătorului, al cărui drept aeum este desființat, soluția este aceeași ea și în privința bărba- tului administrator al fondului dotai. Vezi tom, VIII, partea I al Coment. noastre, p. 281 urm. (ed. a 2-a). 420 STINGEREA ACT. REZOLUTORIE. ar fi fost plătit în mânile cumpărătorului, în calitatea sa de proprietar aparent al lucrului ț¹). De aceea, contractele de arendare sau de închiriere, consimțite, pe un period de cinci ani, de către uzufructuar, sunt opozabile nudului pro- prietar (art. 533 C. civil) (²). Regula, Resoluto jure- dantis, ete. nu se aplică deci decât la actele de dispoziție, iar nu la actele de administație. Stânge rea acțiunei resolutorie. Acțiunea resolutorie se stinge în mod definitiv ; 1° prin renunțarea vânzătorului; 2° prin prescripție. Ea se stinge, în privința terțiilor, în materie imobiliară, prin stângerea privilegiului vânzătorului (art. 1369), iar în ma- terie de mobile corporale, prin înstrăinarea făcută în folosul unui sub-achisitor de bună credință, căruia lucrul a fost predat (art. 1909). P Renunțarea vânzătorului. BCU Cluj / Central University Libn ; Cluj Acțiunea resolutorie, fiind conferită vânzătorului în interesul său particular, se înțelege că el poate să renunțe la ea, fie în mod expres, fie în mod tacit. Renunțarea tacită nu poate însă să resulte de cât din acte neîndoelnice prin care vânzătorul înțelege să ab- dice de la dreptul său de a resilia contractul, fiind-că re- nunțările sunt de strictă interpretare și nu se presupun niciodată (³). (') Cpr. Cas. fr. D. P. 54. 1. 357 ; Sirey 55. 1. 36; Guillouard, Vente, U, 622, in fine, pag. 164. (²) Vezi, explic, acestui text în tom. III, partea I; a Cpment.. noastre, pag. 476 urm. (ed. a 2-a).. (⁸) Ast-fel, urmărirea din partea vânzătorului și vânzarea silită a imobilului înstrăinat, constitue o renunțare tacită la dreptul de â mai cere resiliarea contractului. Cpr. C. Toulouse, D. P. 45- 4. 521. No. 15.—Aceeași renunțare ar re- sulta și . din faptul că, vânzătorul ar A eonsunțit la vân- zarea imobilului^ făcuta de cumpărător. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 567.—- Urmărirea cumpărătorului pentru plata prețului nu constitue însă o renunțare la acțiunea resolutorie din partea vânzătorului. Baudry et BaignaU Idea. cit— Con- tra: Pothier, Vente, iTIț 4o2, p. 186 (ed. Bugnet). COD. CIV, CART. III.-CAP1T. V.-STINGEREA ACT. BEZ.-PRESCRJPȚ1E. 421 Dacă același imobil a făcut obiectul mai multor vân- zări succesive, renunțarea expresă sau tacită a primului vânzător la acțiunea sa resolutorie nu jignește întru ni- mic acțiunea vânzătorului subsequent ț¹). 2° Prescrierea acțiunel resolutorie. Ca ori-ce acțiune, pe care legea n’a declarat-o impres- criptibilă, sau pentru eare n’a fixat un anume termen ac- țiunea resolutorie pentru neplata prețului se prescrie prin trei-zeei de ani, conform dreptului comun (art. 1890), dacă imobilul a rămas în mânile cumpărătorului sau a moște- nitorilor săi. Prescripția de zece ani, statornicită de art. 1900, fiind specială ăcțiunei în nulitate sau îh resciziune, nu poate fi aplicată acțiunei în resoluțiune (²). Dacă cumpărătorul primitiv a înstrăinat însă imobilul, noul achisitor, care ar fi de bună credință, adecă, care n’ar ști că prețul primei vânzări este încă datorit, îl va prescrie prin zece sau două-zeci de ani (art. 1895, urm.), putând să invoace dispoziția art. 1909, de câte-ori va fi vorba de un mobil corporal (³). (’) Oas. fr, D. P. 47. 1. 282; Sirey, 47. 1. 587'; Sirey, 50. 1, 651; Baudry et Saignat, Vente, 568. Guillouard, Idem, II. 606. Sirey et Gilbert, Code Civil annote, III, art. 1654, No. 69. (²) Thiry, III, 596; Baudry et Saignat, Vente. 569, Guillouard, Idem, II, 612; Troplong, Idem, 11. 662, Marcade, VI, art. 1654—1656, No. V, p. 298, Laurent, XXVI, 364, T. Huo, X, 171, etc. (s) Vezi autorii citați în nota precedentă, la care trebue ^să a- dăogăm: Demolombe, XXL, 565, Colmet de Santerre, V, 105 bis VI; Larombiâre, Oblig., II, art. 1174, No. 109; Duran- ton, XVI, 364; Leronx de Bretagne, Prescription, II, _ 839, Vazeilie, Idem, II, 517 (ed. din 1832), Troplong, Prescription II. 797; Aubry et Kau, V, $ 356. p. 162; Laurent XXIV, 364 și XXXI]', 456; Sirey et Gilbert, Code civil annote, HI, art. 1654, No. 78; Dalloz, Noiivean code civil annote, III, art. 1654, No. 309 urm. C. Toulouse, Sirey, 81. 1. 201, Vezi și t., VI al Coment noastre, p, 96. — Contră: Coulon, Quest.de droit, III, p. 205, dialoque 109; C. Paris, Sirey, 42. 2. 119, etc. 422 EXECUTAREA COACTIVĂ (siLITă). ART. 68 B. COM. Daca sub-achizitorul este de rea credință, termenul prescripției va fi tot de 30 de ani (*). Despre executarea coactivă (silită) în materie de vânzări comerciale de lucruri mobile (²). Art. 68. C. com.—Când cumpărătorul unui lucru mișcător, nu-și îndeplinește obligațiunea sa, vânzătorul are facultatea sau a depune lucrul vândut la o casă acreditată de comerț (³), pe soco- teala și cheltuiala cumpărătorului, sau de a-1 vinde. Vânzarea se va face prin licitațiune publică, sau chiar pe prețul curent, dacă lucrul are preț la bursă sau în târg, de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte și cu dreptul pentru vânzător la plata diferenței dintre prețul obținut și acel convenit la prima vânzare, precum și la daune-interese. Daca neexecutarea contractului provine din partea vânzăto- rului, cumpărătorul are dreptul de a face să se cumpere lucrul de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte. Cumpărătorul are dreptul de a pretinde diferența în mai mult dintre prețul plătit a doua oară și acela convenit cu primul vânzător, precum și a cere daune-interese, dacă ele se cuvin (⁴), Partea care va uzâ de dreptul cei se acordă prin acest articol este datoare să încunoștiințeze prealabil (s) despre aceasta pe cealaltă (*) Vezi autorii citați în nota precedentă, Idem, Dalloz, op cit. IV, art. 1654, No, 312. (²) Vezi, asupra acestei materii, Gașca, Trattato della Compra- vendita, II, 1316 urm., pag. 538 urm.; Cessare Vivante, Trattato di diritto comerciale, IV, 1695 urm., p. 215 urm. (³) Textul corespunzător italian (art. 68) dispune că vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într’un loc de de- pozit public in un luogo di pubblico deposito sau, în lipsă, la o casă acreditată de comerț (o, in mancanza, presso una accreditata casa di comercio). Prin cuvintele „loc de depozit public“, se înțelege în Italia: doeurile, antrepozitele, etc. V. Cezare Vivante, Trattato di diritto comerciale, IV, 1701, pag. 217. (⁴) Acest aliniat lipsește în codul italian și este adaos de legiui- torul nostru. (") Textul corespunzător italian nu dispune prin aliniat, ultim, ca al nostru, ca încunoștiințarea să se facă în mod prealabil, ci prompt (pronta), inovație care curmă discuțiile ce s’au produs între comentatorii italieni asupra chestiunei de a se ști dacă încunoștiințarea prescrisă de lege a fost făcută la timpul oportun, adecă destul de repede, ceeace, la urma ur- mei, este o chestie de apreciere. Cpr. C. N. Toneanu, Tratat de drept comercial, I, p. 153, nota 1. 423 COD. CIV.—CART. III. —TIT. V. —CAP. V. ARt. 66 C. COM. parte contractantă. Art. 40, 67, 69, 70, 71, 387, 388, 405 C. com. Art. 1020, 1021, 1057, 1058, 1073, 1077, 1079, 1081, 1121, 1174, 1298, 1323, 1329, 1330, 1609 C. civ. Art. 68 C. com. ital. Art. 373 C. com. german ț¹). Știm că. neîndeplinirea obligațiilor din partea vânzăto- rului îndrituește pe cumpărător a cere rezilierea contrac- tului și daune interese (art. 1320, 1321 C. civil), după cum și neîndeplinirea obligațiilor cumpărătorului conferă acelaș drept vânzătorului (art. 1365 C. civil). Rezilierea judecătorească fiind însă costisitoare și cerând, de cele mai multe ori, un timp îndelungat, legiuitorul comercial vine, prin art. 68, în ajutorul vânzătorului și al cumpărătorului, dând părței care nu este în culpă (²) un mijloc practic și expeditiv de a obține executarea contractului, fără a mai fi nevoită de a se adresa justiției. Art. 68 din codul comercial nu aduce nici o derogare dela dreptul comun, ci creiază numai dispoziții de favoare pentru comercianți, dispoziții de care aceștia sunt liberi să uzeze sau nu; de unde rezultă că dacă partea nu uzează de drepturile ce i le conferă acest text, ea are totuși, după jurisprudență, acțiunea în daune, conform dreptului co- mun (*)• (!) Vezi asupra acestui text, M. A. Duiuitrescu, Codul de co- merciu comentat II, 775 urni., p. 576 urm.; Eft. Antonescu, Codul comercial adnotat, I, p. 475 urm.; Gașca, Trattato delle compra-vendita, II, 1316 urm., p. 538 urm.; Cezare Vivante. Trattato di diritto comerciale, IV, 1695 urm., p. 215 urm. (ed. a 3-a); Vidări, Corso di diritto comerciale, UI, 2974 urm., p. 615 urm. ed. a 4-a), etc. (²) Numai partea, care și-a îndeplinit obligația, poate, în adevăr, uză de beneficiul executărei silite. Cesare Vivante, op. cit., IV, 1607, p. 216; Duiuitrescu, op. cit., II, 795, p. 783. (■’) Cas. S-a III, Bult. 1913, p. 1709 și Cr. judiciar din 1913, No. 78, p. 824 (rezumate). Mai vezi Bult. 1911, p. 1134 și Cr. judiciar din 1911, No. 78, pag. 632 (rezumate), și Cr. ju- diciar din 1912, p. 138. Cpr. Trib. Olt, Dreptul din 1895, No. 70, consid. dela p. 583, Coloana 2. Vezi și deciziile ita- liene citate de Eft. Antonescu, op. cit., I, p. 480 urm., No. 24 urm.; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 796, p. 584 urm.; 0. N. Toneanu, op. cit., I, 186, p. 154.—S'a decis chiar că partea care nu uzează nici de dispoziția art. 68 C. com., nici de dreptul de a cere daune poate să ceară arvuna îndoit, întrucât dispoziția art. 1298 0. civil se aplică și la 424 EXECUTAREA COACTIVĂ, (SILITA). O decizie a Curței de Casație, S-a III, din 6 No- embrie 1915, decide, deasemenea, că dispozițiile art. 68 din codul comercial fiind lăsată la facultatea părților de a uză de ele, și având de scop numai de a pune la dis- poziția părților contractante mijloacele prin care, în caz de inexecutarea contractului din culpa uneia din ele, să-și dovedească daunele cauzate, este necontestat că partea re- clamantă poate să dovedească acele daune prin orice alte dovezi prevăzute de dreptul comun, cu singura deosebire că, în primul caz, când s’au îndeplinit acele formalități, cuantumul daunelor este stabilit și ele nu mai sunt lăsate la aprecierea judeeăței, pe când în ăl doilea caz, când daunele se dovedesc cu mijloacele de probațiune ale drep- tului comun, ele sunt supuse discuțiunei părților și lăsate la puterea suverană de apreciere a judecătorului (*). Dacă cumpărătorul este acela care nu-și îndeplinește obligația sa, adecă dacă el nu plătește .prețul (art. 1361 C. civil), cu dobânda lui, în cazurile când această dobândă este datorită (art. 1363), (²) vânzătorul, care nu cere rezilierea contractului, este în drept: «) a depune lucrul vândut la o casă acreditată de comerț, pe socoteala și cheltuiala cum- părătorului, de câte ori aceasta este în culpă; b) sau să-l vândă în condițiile art. 68 p. § 2 O. com. (³). vânzările comerciale Cas. S-a II. și C. Craiova. Bult. 1890, p. 85 și brepul din 1895, No. 37, p. 303. Vezi supră, pag. 48, text și nota 7. (*) Cas. S-a III, decizia No. 557, din 6 Noembrie 1915. Cr. ju- diciar din 1916, No. 13, p. 112 (rezumate). (²) Un. alt caz în care cumpărătorul a fost declarat în culpă este acela în care el n’a predat la timp sacii pentru încăr- carea mărfei cumpărate. Camera arbitrală a putut, în această privință, fără a violă legea, să aplice uzurile comerciale, în lipsa unei stipulații contrare în contract, întrucât art. 52 din legea burselor de comerț o autoriză să aplice și uzurile comerciale, pe lânbă legile și reglementele asupra bursei și legile comerciale. Cas. S-a III. decizia No, 24, din 13 Ia- nuarie 1916. Jurisprudență română din 1916, No. 10, p. 153, No. de ordine 157. (s) S’a decis că, după art. 68 § 2 C. com., diferența de preț a lucrului vândut în comptul cumpărătorului, care a refuzat sa-1 primească, cade în sarcina acestui din urmă numai atunci când ea rezultă din vânzarea făcută din ordinul bursei și prin 425 COD. CIV.—CAKTEA III. TIT. V.—CAPIT. V. Prin casă acreditată de comerț se înțelege un stabiliment comercial care, în momentul depunerei se bucură de atât credit în ochii opiniunii publice, în cât nu poate fi nici temere de abuz sau insolvabilitate (l). Depozitul trebue să fie însoțit de ordinul de a preda marfa cumpărătorului (art. 1609 O. civil), în schimbul plăței prețului și a cheltuelilor de magazinaj, precum și de un aviz dat cumpărătorului pentru ca el să poată scoate cât mai curând marfa depozitată (²). Până acum am presupus că cumpărătorul este în culpă și eă el nu-și îndeplinește obligația de a plăti prețul, sin- gura ipoteză pe care o prevede art. 68 din codul italian. Se poate însă întâmplă ea cumpărătorul să-și îndeplinească obligația sa și ea vânzătorul să nu-și execute pe ale sale. In asemenea caz cumpărătorul este în drept a face ca lu- crul să fie cumpărat dela alții de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte(³). Dacă lucrul a fost plătit mai scump decât fusese cumpărat din capul locului, cum- părătorul are drept Ia această diferență de preț și 'dnar la daune, de se cuvine. 'In ce Ioc trebue să se facă cumpărarea? Chestiunea este controversată. După Tartufari, eă ea ar trebui să fie fă- cută în localitatea unde vânzătorul trebuia să facă predarea lucrului vândut (⁴). Codul comercial cuprinde în această privință o lacună regretabilă (⁵). Cumpărătorul, eare uzează bursă, iar nu și atunci când vânzarea s’a făcut în mod ge- neral între vânzător și o altă persoană, și numai actul con- statator al vânzărei a fost prezentat agentului de bursă spre cotare. Cas. S-a III, decizia No. 170, din 15 Martie 1916. Cr. judiciar din 1916, No. 7, pag. 224 (rezumate). (!) Lucrul vândut ar putea fi depus, la noi, ca și în Italia (vezi supră), în magaziile generale ale doeurilor sau antrepozitelor. V. M. Dumitrescu, op. cit., II. pag. 557. (²) Cesare Vivante, 1701, pag. 217, 218. (^) Această cumpărare nu poate avea loc de câteori contractul primitiv avea de obiect un corp cert și determinat în indi- vidualitatea sa, considerat ea ceva nefungibil. Vezi M. A. Dumitrescu, op. cit., II, 788. p. 581. (‘) V. M. A Dumitrescu, op. cit., II. 790, p. 582, care nu ad- mite părerea lui Vivante. (“) Iată cum se exprimă, în această privință, un autor italian: „L’artiealo 68 nou dispone nulla circa il luogo in cui debba 426 PACTCL COMISOR EXPRES. de facultatea ce-i conferă art. 68 C. com., trebue să în- științeze în mod prealabil (l) iar nu în urmă despre această pe vânzător, căci altfel el s’ar expune Ia daune. Formele îneunoștiințărei sunt aeele arătate mai sus. S’a decis că dispoziția art. 68 C. comercial obligă numai pe cumpărător, care recurge la executarea coactivă sau silită, prevăzută de acest text de lege, de a somă pe vânzător să-și execute obligația contractuală, fără însă a subrogă executarea coactivă la facerea unei somațiuni înlăuntrul termenului în care partea eră datoare să-și exe- cute obligația; așa că o somație, chiar posterioară, trebue să producă aceleași efecte ca și acea ce ar fi fost făcută imediat în urma expirărei termenului contractului(²). In orice caz, este cert că pentru executare coactivă sau silită, atât din partea cumpărătorului, cât și din partea vânză- torului nu este câtuși de puțin nevoe să se facă oferte reale (³). Cesare Vivante susține că atât vânzătorul cât și cum- părătorul care au recurs la executarea coactivă sau silită, statornicită de art. 68 C. com., nu mai poate, luându-și seamă, să ceară rezilierea contractului, pentru-că prin ase- menea act el și-a istovit dreptul de opțiune. ^Con queU’atto il sno diritto di opzione e esaurito* (⁴). Despre pactul comisor expres sau condiția rezolutorie expresă (⁵). Până acum ne-am ocupat numai despre condiția re- zolutorie tacită, în contractele sinalagmatiee (art. 1365, eseguirsila eompra: e questa, fra le tante lacune del codice . di commercio, ne dimostra la troppo affrettata eompilazione“. Gașca, Trattato della compra-vendita, II, 1330, p. 553. (!) Vezi supră, p. 427, nota a 4. (a) Cas. S-a IILa, Bult. 1909, p. 844 și Dreptul din 1909, No. 61, pag. 481, Această decizie mai pune în principiu că vân- zătorul nu poate suprimă predarea mărfei, sub * cuvânt că n’a găsit cumpărător cui să revândă acea marfă, fiindcă aceasta ar echivala cu rezilierea contractului sinalagmatic prin voința unilaterală a vânzătorului, ceeace este contrar legei (³) M. A. Dumitrescu, op. cit... II, 792, pag. 583. C) Cesare Vivante, op. di., IV. 1699, pag. 216. — Contră: M. A. Dumitrescu, op. cit., IV 793, pag. 583. C) Vezi asupra acestei materii, observațiile foarte judicioase și COI). CIV. — CAUT EA III. TIT, V.—CAPIT. V. 427 1366), condiție pe care legea o presupune în toate con- tractele sinalagmatiee, în genere (art. 1020, 1021 C. civil juridice ale d-]ni Ed. Diogbenide, asupra a două sentințe ale tribun. Dolj, publicate în Pagini juridice din 1907, No. 9, pag. 64 urm. și din 1909, No, 49, pag. 385 urm., precum și Gr. Dimitrescu, Observații asupra pactului comisar expres, Dreptul din 1907, No 65 și 66; Baudrv et Barde, Oblig., II, 951 urm., p. 134 urm. (ed. a 3-a); Baudrv et Saignat, Vente, 551 urm., p. 582 urm.; Guillouard, fdem, II, 585 urm,; Aubry et Rau, IV, § 302, p. 120 urm. (ed. a 5-a); Gașca, Tr. della compra-ventita, II, 1276 urm., pag. 499 urm., etc. (’) Art. 1020 și 1021 au fost explicate în tomul, VI al Coment. noastre, p. 82 urm., iar art. 1439 § 2, care face aplicarea acestor texte la contractul de locațiune, a fost explicat în tom. IX, pag. 195 urm. S’a decis că, după art. 1020 din codul civil, condiția re- zolutorie este în totdeauna subînțeleasă în contractele sinalag- matice, în caz când una din părți nu-și îndeplinește obligația sa, iar cererea vânzătorului — într’un contract de vindere- cumpărare de mărfuri, care este un contract sinalagmatic — de a revinde în comptul cumpărătorului neurmător obligației sale, mărfurile vândute,—implică prin ea însăși cererea de a se rezilia contractul din culpa cumpărătorului. Așa fiind, eu drept cuvânt, instanța de fond declară reziliat contractul de de vindere-cumpărare de mărfuri, la cererea vânzătorului de a revinde, în comptul cumpărătorului, marfa pentru a cărei predare nu s’a dat în termenul stipulat acreditivul convenit de părți, și acordă daune părței care nu este în culpă, daune pe care instanța, din moment ce-și motivează hotărîrea sa în această privință, este în drept să le aprecieze în mod su- veran. Cas. rom. s-a III, decizie No. 262, din 28 Aprilie 1915. Jurisprudenț aromână din 1915, No. 23, p. 359, No. de ordine 348 și fiind că vorbim de art, 1020 și 1021 din codul civil, vom menționa o decizie a Curței de casație, care pune în principiu că, prin aplicarea regulei statorni- cită de art. 1020 C- civil, după eare condiția rezolutorie este subînțeleasă în contractele sinalagmatiee, atunci când una din părți nu-și îndeplinește obligația sa, inexecutarea sarcinilor impuse printr’un testament atrage revocarea lega- tului, afară numai dacă instanța de fond găsește că se poate acorda un termen de grație. Prin urmare, instanța de fond face o justa aplicare a art. 1020 C. civil, atunci când ho- tărește revocarea legatelor lăsate unei comuni, cu sarcina, între altele, de a se pomeni sufletul testatorului, dacă se con- 428 PACTUL COMIȘOR EPRES, Părțile sunt însă libere de a stipulâ, în locul condi- ției rezolutorii tacite (pact comisor tacit), o condiție rezo- lutorie expresă, cunoscută în doctrină sub numele de pact comisor expres (lex commissoria) (*), după cum ne atestă Pothier (²). stată ca acea sarcină este esențială pentru facerea legatului mai ales daca testatorul eră preot, și apoi că sarcina în chestiune n’a fost îndeplinită. Tot această decizie mai pune în principiu că o clauză prin care testatorul ar interzice moștenitorilor săi de sânge de a cere desființarea legatului pentru neîndeplinire de sar- cini, nu poate produce nici un efect, căci dreptul ce are moștenitorul, conform art. 1021 C. civil dela convențiuni, aplicabil și la testamente, de a cere sau nu executarea sarci- nilor. sau revocarea legatului, nu poate fi ridicat prin clau- zele testamentului. Cas. rom., decizia No. 466, din 7 Septembrie 1915. Jurisprudența română din 1915, No. 34, pag. 530. No. de ordine 549. P) Dacă părțile n’au stipulat prin convenția lor un pact co- misor expres, judecătorii au facultatea de a acordă debito- rului un termen, pentru executarea obligației sale, deși acesta a fost pus în întârziere de către creditor, aceasta bine înțeles numai în vânzările de natură civila; căci în materie comer- cială, judecătorii nu pot acordă termenul de grație stator- nicit de art. 1021 C. civil. Prin urmare instanța de fond nu săvârșește nici un exces de putere, atunci când decide că chiriașul n’a fost în culpă, deși a depus chiria numai îu cursul instanței de apel, (Cas. rom. Bult. 1913, p. 873). Este, în adevăr de principiu, în materie de condiție rezolutorie tacită, ca. până în momentul când hotărîrea, care declară contractul desființat, a rămas definitivă,‘partea acționată este în drept să-și execute obligația, împiedicând astfel des- ființarea contractului Cas. S-a I, Bult. 1910, p. 9642, Dreptul din 1910, No. 65, p. 519. Vezi și tom. VI al Coment. noastre. C) Legea necerând pentru existența clauzei rezolutorii exprese întrebuințarea unor termeni sacramentali, ce atârnă de voința părților contractante, așa cum rezultă din actul scris inter- venit între ele. Instanța de fond apreciază deci, în mod su- veran dacă ele au înțeles sau nu să prevadă într'un contract condiția rezolutorie expresă. Cas. S-a II, 17 Octombrie 1911. Bult. 1911, pag. 1202, Dreptul din 1911, No. 569. Ches- tiunea de a se ști dacă există sau nu un pact comisor expres, zice de asemenea tribun. Iași este o chestie de interpretare a voinței părților contractante. Trib. Iași, Dreptul din 1909, No. 51, pag. 403. 429' COD. CIV. —CARTEA UI. — TIT. V. — CAPIT. V. Locul depozitului va fi, în principiu acel al destinației, acolo unde cumpătătorul eră. obligat să vie să primească marfa, pentrucă depozitul nu este decât o modalitate a exeeutărei contractului din partea vânzătorului ț¹). Dacă vânzătorul a ales o casă solvabilă, risicurile de- pozitului sunt în sarcina cumpărătorului, pentrucă depozi- tul se face pe socoteala lui (²). Dacă vânzătorul a făcut depozitul la o casă neacre- ditată (ceeace se apreciază după situația din momentul fa- cerei depozitului), depunerea se va socoti ca fiind făcută pe riscul vânzătorului (³). Vânzătorul pe care îl presupunem că nu se găsește în culpă, care nu cere rezilierea contractului, nici nu face de- punerea pe care o autoriză art. 68 din codul comercial, are la dispoziție sa un alt mijloc de executare, și anume: vân- zarea lucrului care, în principiu, se face prin licitație pu- blică, afară de cazul când ar fi vorba de lucruri cotate la bursă, în care caz, vânzarea se face pe prețul curent, de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte (*), și cu dreptul pentru vânzător atât la daune cât și la plata dife- renței dintre prețul obținut la această vânzare și acel constatat la . prima vânzare. Locul în eare se face vânzarea este, în principiu, acel al destinați unei. „11 luogo per la vendita sară quello di distinazioneu, zice Cesare Vivante (⁵). L^ea neprevăzând niciun termen pentru facerea ace- Q) Cesare Vivante, op, cit., IV, 1701, p. 218; Duiuitrescu, op. cit., II, 779, p. 578. (²) Ceaare Vivante, op. cit; IV', 1701, pag. 217. Iată cum se exprimă acest autor: „Se la scelta fu diligente, i rischi del depozita ricadono sul compratore, poiche il deposito si fa per canto sw". (³) M.. A. Dumitrescu, op. cit., II, 778, pag. 578; (*) De câteori vânzarea se face la bursă, agenții competenți sunt numai mijlocitorii de mărfuri, care singuri pot lucra după legea, burselor, iar nu agenții judecătorești precum’sunt por- tăreii. Gas. S-a II, Bălti 1890;' p. 608; Tbueami, Tr, de drept, comercial,' I, 195, p, 156/ (⁵) Op IV^ 1702, p. 219,—Vezi însă . Gașca, op. cit., II, 1348, p. 566, care zice că vânzarea se face acolo unde marfa se găsește. 430 EXECUTAREA COAT1VĂ, (SILITĂ). stei vânzări, vânzătorul o va faee atunci când va crede mo- mentul oportun: 3Z venditore vi procedera de condo la sua diciyenza, quando l’ocoasione glîsembri propizia“ (*). S’a decis însă că deși legiuitorul nu precizează anume momentul când trebue să se facă cumpărarea în comptul vânzătorului, în cazul prevăzut de art. 68 C. com., totuși de aci nu urmează că cumpărătorul are facultatea de a se prevala oricât de târziu de dreptul ce-i conferă acest text și că poate reclamă diferența de preț rezultată din cum- părări pe care el le-a efectuat, după luni și chiar ani de zile dela expirarea termenului de predare. Dinpotrivă, ținând seama de natura și caracterul de urgență al afacerilor co- merciale în genere, trebue a se decide că cumpărarea în cornpt, cată să fie făcută imediat după expirarea termenului de predare și într’un interval scurt, apreciat, ca atare, de instanțele de fond; de unde rezultă că această instanță este suverană să aprecieze că operația cumpărărei în compt a fost făcută prea târziu, din care cauză a rezultat o dife- rință la aceea care ar fi rezultat din cumpărarea efectuată imediat după expirarea termenului stipulat pentru predare(²). Vânzătorul trebue să comunice cumpărătorului, la re- ședința sa comercială, executarea silită a contractului. Lipsa de comunicare, sau o comunicare tardivă n’ar împiedica validitatea vânzărei, însă ar puteâ expune pe vân- zător la daune (³). înștiințarea din partea vânzătorului trebue să arăte locul și data vânzărei, numele intermediarului prin care ea (’) Gesare Vivante, op. și loco supră cit., (²) Cas. S-a III, decizia No. 573, din 16 Noembrie 1915. Juris- prudența româna din 1916, No. 1, p- 11 și 12, No. de or- dine 9 și Cr. judiciar din 1916, No. 20. p. 168 (rezumate). Cpr. M. A. Dumitrescu, (op. cit., III, 2979, p. 619), vânza- rea trebue să fie făcută îndată după expirarea termenului pentru executarea obligației. In ogni caso, la vendita o la compera deve esserefatta eseguire dai venditore o dai compra- tore appena sia seaduto infrutnosamente il termene contrat- tuale o d'uso per vendere o comperareu. Părerea acestui din urmă autor este criticată de Cessare Vivante (op. cit., IV, p. 220, nota 117), și de Gașca, Trattalo della compara-vendita, II, 1320, p. 551). (s) Cesare Vivante, op. cit., IV, 1703, p. 220. COD. CIV. —CART. 111.—TIT. V. —CPP1T. V.—ART. 1367, 431 a fost executată și prețul obținut, pentru ca cumpărătarul să poată verifică dacă rezultatul obținut corespunde cu con- dițiile contractului ț¹). înștiințarea se poate face cumpărătorului atât în mod verbal, cât și printr'o telegramă, scrisoare, chiar nerecoman- dată, destul este ca această scrisoare să poată fi dovedită, la caz de contestație (²). Vânzătorul va fi considerat că și-a îndeplinit obligația sa, cu toate că scrisoarea n’a ajuns la destinație, pentrucă cazul fortuit trebue să cadă asupra cumpărătorului, care este în culpă, „poiche il caso fortuita deve necessairiamente ricadere sul compratore, che e in colpa“ (³) „Pactul comisoriu, zice acest din urmă autor, este o clauză Stipularoa. sau o convenție care, câte odată se prevede în contractul de vân-«p“i co- zare, prin eare părțile convin că contractul va fi reziliat, dacă cumpărătorul nu va plăti prețul într’un timp anume determinat“ (*). y Art. 1367 din codul civil determină efectele acestui pact în termenii următori: Art. 1367.—Când la o vânzare de imobile (“) s’a stipulat că, în lipsă de plata prețului la termenul defipt, vânzarea va fi de drept rezolvată, cumpărătorul poate plăti după expirarea ter- menului, pe cât timp nu este pus de vânzător în întârziere printr’o interpelațiune în formă; dar după asemenea interpelațiune, jude- cătorul nu-i poate dă termen. (Art. 1020, 1021, 1079, 1366. C. civ. Art. 1656 C. fr.). (l) Cesare Vivante, loco supră cit. (²) Cesare Vivante, loco supră cit.; Gașca op. cit., II, 1332, p. 555. (³) Cesare Vivante, op. cit., IV, 1703, in fine, p. 221 ; Dumi- trescu, op. cit., II, 791, p. 582. (⁴) Vezi Pothier. Vente, III, 458, p. 184 (ed. Bugnet). (“) Deși acest text nu prevede stipularea unui pact comisoriu expres decât în vânzările imobiliare, totuși asemenea pact poate fi stipulat și în vânzările mobiliare, vânzătorul având interes de a înlătură în toate cazurile dificultățile unei acțiuni rezolutorii și incertitudinea ce rezultă din puterea discre- ționară conferită judecătorilor de fond de a acordă un ter- men cumpărătorului. Vezi Duvergier, Vente, I, 461; Guil- louard, Idem., II, 587; Troplong, Idem, II, 667; Trib. Perig- neux, Cr. Judiciar din 1915, No. 76, p. 626; Laurent, XXIV, 343; T. Huc, X, 168; Dalloz, Nouveau Code civil adnote, IV, av. 1656, No. 23; Baudry et Saignat, Idem, 554. In vânzările mobiliare nu este însă nevoe ca vânzătorul 432 EFECTELE REZOLUȚIEJ. Această delicată materie a fost studiată în tom. VI al Comenta noastre, p. 98 urm., încât puțin ne a mai rămas de zis asupra ei. Pactul comisoriu expres (lex com~ missoria) care, precum știm, singur era admis la Romani ('\ este o convenție prin care se stipulează că contractul va fi rezolvit, dacă una sau cealaltă din părți nu-și va executa obligațiile sale (²). Această convenție, care nu trebue con- confundată cu excepția non adimpleti contractus, de care să facă o somație vânzătorului; rezoluția se îndeplinește ipso fado la expirarea termenului stipulat și cumpărătorul nu mai poate să plătească prețul în urma expirărei acestui termen. Duvergier, Vente, I, 461, p. 562, 563. Troplong, Idem, II, 667; Dalloz, op. și loco cit-, Xo. 24. Cpr. Colin et Capitant, Cours element, de droit civil fr., II, 479. Trib. Perigneux, din 1915, No. 76, p. 626/ etc. (’) Vezi Dig., De lege commissoria, 18, 3. Vezi și supră, precum și tom. Vi, p. 81 și 98. (²) Prin pact comisoriu se mai înțelege încă, în materie de amanet, de antichreză și ipoteci, clauza prin care s’ar împu- ternici pe creditorul amanetar, antichrezist sau ipotecar a-și însuși lucrul constituit ca garanție, sau a dispune de el fără for- malitățile legale (art. 482, luo9, 1701 C. civ., 482,488 C. com.) Cpr, Beudant, Vente, p. 197, nota 2, Acest pact se mai numește încă contract pignorativi Vezi asupra acestui pact comisoriu sau contract pignoritav, tom. X al Coment. noastre, pag. 268 urm. Proibia pactului comisoriu fiind însă o derogare dela prin- cipiul libertăței convențiundor (art. 969), este de stricta in- terpretare; de unde rezultă, cu toată controversa ce există asupra acestui punct, că trebue să considerăm ea validă clauza prin care creditorul posterior contractului, ar ii îm- puternicit de debitor a-și însuși amanetul ori imobilul ipo- tecat, sau a dispune de el fără formalitățile legale, adecă printr’o vânzare de bună voe, în loc de o vânzare publică, dacă el găsește mai cu folos acest mod de înstrăinare; pen- trueă, în asemenea caz, nu mai suntbm în termenii dispo- ziții excepționale edictată de lege. Cas. rom., S-a III-a, de- cizia No. 192 diii 1 April 1915. Cr. judiciar din 1915, No, 58, p< 478 (rezumate) și Justiția din 1915, Nb. 2/ păg. 42 urm. BUlt. 1902, p. 827, 828 și Cr. judiciar din 1909, Nb. 82, cu observația nostră). Cpr. ; Cesare Vivante, Trattato di diritto cammercialel IV, 1800; p, 323 urm. (ed. a 3-a). Vezi în aoelftș sens și altb autorități' citate în torni X al Coment. noastre*, ■ pagi 274, nota 1, precum și în tom. I, p. 229, nota 1 (ed a 2-a). Mâi vezi Tfib. Xeversj (cu observ, noastră). Revista Justiția, dih 1915,'- Nb. 2, pag. 44 urm. (revistă de dffept'di» lâși, sub direcția-noastră)-. 433 COD. CIV. —CARTEA III.— TIT. V. am vorbit supra (¹), fa«e ca condiția rezolutorie tacită, subînțeleasă în toate contractele sinalagmatice (art. 1020, 1021), să devie expresă din tacită ce era (²). Ea nu schimbă însă caracterul acestei condiții, căci eu toate eă ea este stipulată în mod expres, totuși condiția rezo- lutorie nu există decât în folosul aceluia din contractanți care și-a executat obligațiile sale și contră aceluia care nu și le-a executat. Pactul comisor expres poate fi stipulat nu numai în vânzări și în contractele de locațiune)³), dar (') Vezi în această privință, Gașca, Tr. dela compra-vendita II, 1281, pag. 503, 504. Pactul comisor expres nu trebue, de asemenea, confundat eu convenția prin care debitorul ar fi declarat decăzut din beneficiul termenului. Gașca, op cit., II, 1924, p. 516. (²) Cpr. Beudant, Contrat» el obligations, 651, p, 391 și Vente, 266, p. 196. (⁸) Vezi toni. IX al Coment. noastre, p. 80 și 198.—Cu toate că condiția rezolutorie. este subînțeleasă în contractele de lo- cațiune (art. 1020 C. civil), totuși părțile pot să adaoge ca rezoluția va avea loc de drept, chiar fără nici o punere în întârziere, în care caz, locatorul nu va mai cere rezoluția con- tractului, ei va cere pur și simplu expulzarea locatarului, dacă el e opune. Cpr. Beudant, Contrats et obligations, 652, p. 392. S’a decis, eu drept cuvânt, că locatorul care, într’un con- tract de locațiune sau de arendare, a stipulat un pact co- misor expres pentru rezilierea contractului de drept, în caz de neîndeplinirea obligațiilor principale ale locatarului sau arendașului, poate să renunțe, fie în mod expres, fie în mod tacit, la dreptul stipulat în favoarea sa, în specie fiind vorba de interese pur private, și că faptul de a primi câștiurile pos- terior expiratei termenelor stipulate în contract, constitue o renunțare tacitii la pactul comisoriu expres. S’a decis însă că faptul de a primi prețul chiriei în urma expiratei termenului stipulat în contract, nu constitue o re- nunțare la clausa pactului comisoriu, întrucât renunțările sunt de drept strict și nu se presupun. C. Galați, Dreptul din 1909, No. 48, p. 382. Vezi și Trib. Ilfov, din 1907, No. 57, pag. 474. In caz de renunțare la acest pact, contractul nu mai este reziliat de drept prin voința părților, ei numai justiția îl poate rezilia după cererea părței interesate, nefiind admi- sibil ca. o parte să se servească sau nu, când voește, de clau- zele stipulate într’un contract și să revie, fără nieio formă, asupra renunțarei sale, atunci când modificările aduse unui (84800) 5SI 1'7 2 8 434 PACTUL COMtSOB EXPRES. și în celelalte contracte sinalagmatiee, și chiar în con- tractele unilaterale, în care condiția rezolutorie tacită nu este subînțeleasă (¹). In practica zilnică, pactul comisor expres este con- ceput sub una din formele următoare: 1° Sau el se măr- ginește a reproduce formula art. 1020, 1021 O. civil, zi- când, de exemplu, că contractul va fi reziliat, dacă una din părți nu-și va îndeplini obligația sa, și în asemenea caz, pactul comisor expres se confundă cu condiția rezo- lutorie tacită, și rezilierea nu va avea loc de drept, ci numai printr’o hotărâre judecătorească, judecătorii putând, după împrejurări, să acorde un termen de grație pârâtului (art. 1021 C. civil), afară de cazul când vânzătorul ar fi în pe- ricol de a pierde și lucrul și prețul (art. 1366 § 1), când cumpărătorul ar fi devenit insolvabil, sau ar degrada imo- bilul cumpărat. Prin reproducerea formulei admisă de art. 1020 C. civil, părțile au adaos, în adevăr, o clauză inu- tilă. care eră subînțeleasă de lege (²). contract sunt tot atât de obligatorii pentru părți, ca și clau- zele primitive ale contractului, ele fiind rezultatul voinței păr- ților. Trib. Neamț, Dreptul Ain 1909, No. 20, p, 159 (cu observ, noastră). Mai vezi în acelaș sens, C. București, Dreptul din 1909, No. 35, p. 276 și 277 (două decizii, ambele eu observ, noastră). Cas. rom. Bult. 1907, p. 1468 și Dreptul din 1907, No. 71, și 584, etc. Vezi și Bult. 1909, p. 414 și 1453. Or. judiciar din 1910, No. 9, p. 68. Această din urmă decizie pune, cu drept cuvânt în principiu că, dacă un contract de arendare poate fi făcut numai de primar pentru un bun al comunei, acesta poate în mod valid să renunțe la stipu- lațiile prevăzute într’însul, cum ar fi de exemplu, pactul comisor expres prevăzut în favoarea comunei. ț¹) Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 98 și tom. IX, p. 669 și 679; T. Huc, VII, 291, p. 377. Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că într’o ipotecă, neplata procentelor la termenul stipulat nu poate să facă a fi con- siderat termenul pierdut pentru debitor, în privința capi- talului, dacă părțile n’au stipulat un pact comisor expres în această privință. Deci, în lipsa unui asemenea pact în- tr’un contract de ipotecă, neplata procentelor nu poate să aducă restituirea imediată a capitalului, ci numai a procen- telor. Cas. S-a l-a, Bult. 1912, pag. 1663. Vezi și tom. VJ, pag. 98, nota 3. O Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 99, text și No. 3. Cpr. 435 COD. CIV. CARTEA HI. - TIT. V. 2‘ Sau el se mărginește a reproduce formula art. 1367, zicând, da exemplu, că contractul va fi reziliat de drept, dacă una din părți nu-și îndeplinește obligația sa; .și, în asemenea caz, intervenția justiției este exclusă, însă contractul nu va fi desființat, în specie, fără o manifestare de voință din partea creditorului, pentrucă prin stipularea unei asemenea clauze, el și-a rezervat, de bună seamă, dreptul de a cere executarea contractului. Partea care și-a îndeplinit obligația, păstrează deci, în acest caz, dreptul de •opțiune între executarea contractului și rezilierea lui ț¹). Partea care și-a îndeplinit obligația poate deci să re- nunțe la rezilierea contractului și să ceară executarea lui (²). Renunțarea poate fi nu numai expresă dar și tacităț³). Planiol. II, 1324; Baudry et Barde Oblig., II, 954; Larom- biere, Idem, III, 1184, No. 53; Marcade, IV, 568. Arntz, III, 1032, T. Huc, VII, 281; Pand. fr., v° oblig., 1029 și alte autorități citate în tom. VI al Coment. noastre, pag. 100, nota 1.— Contră: Duranton, XI, 88; Toullier-Duvergier, III, partea II, 554; Troplong, Vente, I, 61 și II, 666. După , acești autori, rezoluția ar avea loc. în asemenea caz, de drept, ceeace este inadmisibil. Trib. Ialomița, Dreptul din 1892, No. 63, pag. 503; Trib. Ilfov, Dreptul din 1887, No. 66, p. 528 (noastră). Vezi și Cas. S-a I-a, Bult. 1870, p. 253, considerente reproduse în tom. VI, p. 99, nota 3. O) Vezi tom. VI suscitat, pag. 100. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 552; Baudry et Barde, Oblig., II, 956 urm. Proprietarul care calcă cel dintâi obligațiile luate prin contract, nu mai poate invoca pactul comisor, art. 1021 din codul civil aplicâudu-se la toate convențiile sinalagmatice, fie că sunt învestite sau nu de un pact comisor expres. C. București, Dreptul din 1904, No. 67, p. 546 și Or. judiciar din 1905, No. 30, p. 238. (²) Vezi Cas. rom., decizia citata suprâ, p. 435, ad notam și alte autorități citate acolo Mai vezi Trib. Ilfov, Dreptul din 1915, No. 40, p. 318. (³) Renunțarea la un drept nepresnpunându-se însă nici odată (vezi asupra acestui principiu incontestabil, tom- VIII, par- tea I-a, p. 229, nota l), trebue să fie dedusa numai din acte, fapte sau împrejurări din care rezultă în mod neîndoelnic intenția de a renunță. Cpr. Trib. Olt și Ilfov., Dreptul din 1911, No. 67, p. 5352, No. 68, p. 543; Dreptul din 1915, No. 40, p. 318, etc. In orice caz, judecătorii fondului apreciază în mod suve- ran faptele din care rezultă renunțarea părței la beneficiul 43(4 PACTUL COMISOR EXPRES. Mai mult încă, partea după ce a cerut rezilierea con- tractului, ar putea după unii să ceară executarea lui, sau vice-versa,, deși soluția contrară era admisă Ia Romani (*). pentru că ambele acțiuni au un obiect și un scop deosebit și apoi renunțările nu se presupun niciodată (²). De câteori acel în drept optează pentru rezilierea con- tractului, o punere în întârziere din partea sa va aduce rezilierea contractului, fără intervenția justiției, pe care păr- țile au exclus-o (³). condiției rezolutorie exprese, fără ca decizia lor să poată, în această privință, a fi supusă controlului Curței de casație, Cas. S-a l-a, Bult. 1909, p. 1453 și Cr. judiciar din acelaș an, No. 9 p. 68. Vezi și o altă decizie tot a Curței de ca- sație, publicată în Dreptul din 1910, No. 22, p. 173 (cu ob- serv. noastră). Astfel, dacă după expirarea termenului convenit între părți, vânzătorul primește prețul, el renunță prin aceasta la rezo- luția contractului, Casca, Tr. dellacompra~vendita.il, 1291. in fine, pag. 513. S’a decis însă că faptul creditorului de a nu se fi prevalat de clauza rezolutorie nu poate face dovada unei renunțări tacite la această clauză, ci lasă intact drep- tul aceluia în folosul căruia această clauză fusese stipulată- Trib. Iași, Dreptul din 1909, No. 51, pag. 403. Dr. roman, „Post diem lege commissoria comprehensum, venditor partem reliqcc pecunia: accepit, Scccvola respondit si post statutum diem reliqua; pecunia; venditor legem dictam non exercuisset, et partem reliqui debiti accepisset, viden receasum a commissoria. (L. 6 § 2, Dig., De lege commis- soria, 18. 3). ț¹) „Eleganter Papinianus lib. 3 Responsorum scribit, statim, atque commissa tex est, statuere venditor em debere, utrum com- missoriam velit exercere an potius pretium petere: ne posse si commissoriam elegit, postea variare^. (L. 4 § 2, Dig,, De lege commissoria, 18, 3). Vezi și L. 7, Dig., cod. tit. 111., care are următoarea cuprindere: „Postdiem commissoria; legi prxs- titutum, si venditor pretium petat, legi commissoria; venun- ciatum videtur, nec variare, et ad liane redir potesp- Aceasta nu este decât aplicarea unei regule cunoscute: „Electa una via, non datur recursus ad alteram". (²) Vezi Gașca, op. cit., II, 1290, p. 511, 512 și deciziile italie- nești citate de acest autor. Contră: Delatnarre et Le Poitvin, Tr. Theorique et pratique de droit commercial, IV, 269, Ce- sare Vivante, Trattato di diritto commerciale, IV, 1699, p. 216, 217 (ed. a 3-a). (s) Vezi în acest sens, C. București, Dreptul din 1910, No. 21, COD. CIV.— CARTEA III.-TIT, V. 437 3° Sau părțile au prevăzut că cohtractul va fi rezi- liat fără cerere in judecată, somație sau altă punere in întârziere și în asemenea ipoteză, cea mai favorabilă p. 171, precum și alte autorități citate în tom. VI al Co- ment. noastre, p. 101, nota 1. Chestiunea este însă contro- versată, și Curtea de casație din Franța a decis că această somație nu este necesară. Vezi Sirey, 87, 1, 63; D. P. 871, 388; Pand Period, 88. 1. 226. Vezi autoritățile citate în acest sens în tom. VI menționat, loco supră cit. Cpr. Planiol, II, 1324. Curtea noastră de casație a decis însă foarte bine că de câteori pactul comisor, prevăzut într’un contract, este subordonat unei notificări prealabile, contractul, nu poate fi reziliat decât atunci când creditorul dovedește că debitorul a fost pus în întârziere. Cas. S-a II, Dreptul din 4 Decem- brie 1912, 1913, No. 7, pag. 50 (desigur nereprodusă în Bult. Curței). Vezi și o altă decizie recentă tot a Curței de casație (1 Martie 1916), care pune în pricipiu că din art. 1365, 1356 și 1367 C. civil rezultă că rezoluția vânzărei pentru neplata prețului la termen, nu se pronunță de drept judecătorul având facultatea să acorde un termen, când a- preciază că debitorul merită această favoarea, și aceasta chiar în caz când prin actul de vânzare s’a stipulat că ne- plata Ia termenul anume defipt-, ar aduce rezilierea de drept, dacă vânzătorul na pus în întârziere pe cumpărător printr’o interpelare în formă. Cas. S-a 1, decizia No. 143, din 1 Martie 1916, Jurisprudența română din 1916, No. 21, p. 321 ; Dreptul din 1916, No. 39, și Cr. judiciar din aeelaș an, No. 43, p. 352 (rezumate). Vezi și supră. (') Cpr. Trib. Ilfov Dreptul din 1905, No. 17, p. 134. Este deci validă convenția prin care se stipulează că contrac- tul va fi reziliat de drept, fără somație sau altă punere în întârziere, asemenea convenție ne având în sine nimic con- trar ordinei publice. Cumpărătorul nu are deeât să n’o pri- mească, dacă găsește prea favorabilă vânzătorului. In acest sens se pronunță astăzi toți autorii, afară de Dalloz (Răpert, v° Vente, 1271) și Duranton, (XVI, 376), după care cumpărătorul ar fi în drept a oferi plata prețului, cât timp vânzătorul nu l-a pus în întârziere, chiar atunci când, prin contract s’ar fi zis că rezilierea va avea loc de drept, fără nicio punere în întâr- ziere. Această părere este însă astăzi respinsă de toți autorii după cum spuneam mai sus. Vezi Aubry et Rau, V, § 356, p. 153, nota 30; Baudry et Saignat Vente, 553; Duvergier. Idem, I, 462, p. 563; Troplong, Idem, II, 668; Guillouard, Idem, II, 586; Larombibre, O^irp, II, art. 1184, No. 60: Baudry et Barde, Idem, II. 960 urm.; Laurent, XXIV, 348; T. Huc, X, 169: Dalloz. Nouveau Cod civil annote, IV, art. 1656. No. 19 urm . ete. 438 PACTUL COMISOR EXPRES. pentru creditor, contractul este reziliat de drept, In baza . voinței părților, fără somație sau cerere în judecată, iar părțile nu se vor adresa justiției, la caz de contestație, de cât pentru ca ea să constate dacă condițiile din care de- curge rezilierea au fost sau nu îndeplinite (*). (') Vezi autoritățile citate în tom. VI al Coment. noastre, pag» 103, nota 1, la care trebue să adăogăm : Planiol, II, 1324, 2°; Baudry et Barde, Oblig., II, 960; C. Craiova, Dreptul din 1893. No. 24, p. 188 (motive); Cas. rom. Bult. 1895, p, 289 și Jurisprudența română din 1915, No. 37, p. 582, No. de ordine 607; Trib. Neamț și Dolj, Dreptul din 1900, No. 52, p. 433 și Pagini juridice din 1909, No. 49, p. 383 (cu o observ, bogată în adnotați! de d-l Ed. Dioghenide). Vezi însă Trib. Dolj (Pagini juridice din 1907, No. 9, p. 64 j, care pune în principiu că clauza dintr’un contract de închiriere, prin care s’ar dispune rezilierea de drept a acestui contract pentru neplata vreunei rate la timp, nu se înteme- iază pe niciun text de lege al codului civil în ce privește pe chiriași, această cale fiind rezervată numai proprietaru- lui. Această sentință, nu numai nejuridică, dar și nemotivată în mod suficient este aspru criticată de d-l Dioghenide (Pag. juridice, loco supra cit.) și aprobată de d-l Gr. Dimitrescu. (Dreptul din 1907, No. 65 și 66). După acest din urmă autor creditorul eare ar fi stipulat pactul comisor expres, n’ar fi renunțat Ia dreptul de a cere executarea contractului. Con- tractul nu va fi, în asemenea caz, reziliat de drept, decât dacă el va găsi de cuviință (Dreptul, loco cit-, p. 542 urm.), si bon semble au vendeur, după cum se exprimă Planiol (II, 1324, p. 447, ed. a 5-a). Stipularea unui pact comisor, prin care s’ar dispune eă, în lipsa plăței la termen, contractul va fi rezolmt de drept și fără somație, n’ar împiedica deci pe vânzător de a cere executarea contractului, dacă aceasta este voința lui, chiar în urma expirărei termenului, clauza rezolutorie fiind înființată în folosul lui exclusiv. Vezi în a- cest sens, Aubry et Rau, V, § 356, p. 153, nota 30, in fine (ed. a 5-a); Baudry et Saignat, Vente, 553; Troplong, idem, îl, 668; Duvergier, Idem, I, 462, p. 563 urm. Contră: Lau- rent. XVII, 168 și XXIV, 348; T. Huc. VII, 281, p. 378 și X, 168. p. 332; Colmet de Santerre, VII, 101 bis IV; Guillouard, Vente, II, 586; Pand. fr. v° Oblig., 1059 (vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 104), după eare pactul comi- sor stipulat în condițiile de mai sus ar fi considerat ca o re- nunțare anticipată din partea vânzătorului la dreptul de a opta între executarea și rezoluția contractului. Primul sistem după eare rezoluția rămâne facultativă pentru vânzător, el fiind scutit numai de facerea unor somați), pare insă prefe- COD. CIV. - CARTEA IU. -— TIT V. 439 Deși părțile au dreptul a stipula într’un contract, în mod expres, pactul comisor, prin care contractul să fie re- ziliat de drept, fără somație sau altă punere în întârziere, rabil. Acest sistem are, în adevăr, pe de oparte avantajul de a nu lăsă pe cumpărător liber de a-și crea un drept prin inexecutarea propriilor sale obligații, iar pe de alta, el pare mai conform intențiunei probabile a părților contractante, care, după toate probabilitățile, au înțeles să întărească drep- turile vânzătorului, iar nu să le slăbească. Cpr. Laurent, Suplemment, VI, No. 415, in fine, pag. 431. De aceea. Curtea noastră de casație a decis (5 Iunie 1915), că pactul comisor expres nu-și produce efectele sale în contra voinței aceluia în favoarea căruia el a fost stipulat, acesta fiind totdeauna în drept a renunța la el. „Considerând, zice această de- cizie, că partea în favoarea căreia s’a înscris un pact comisor pentru rezilierea contractului de plin drept, poate să socotească contractul reziliat din momentul inexecutărei obligației, fără ca pentru aceasta să fie nevoe de vreo manifestare de voință din partea sa, adecă de vreun act juridic sau extra-judiciar, și în acest caz, justiția, nu va avea decât să constate după cererea acelei părți rezilierea operată de drept; că atunci când, într’un contract de locațiune, s’a stipulat în favoarea proprietarului, ca în speță, că neplata la termen atrage de drept rezilierea con- tractului, această clauză nu-și poate produce efectele sale decât, după voința acestuia, care este în drept să renunțe la ea, iar nu în mod fatal și în contra voinței sale, fiindcă a- ceasta ar însemna că o asemenea clauză menită să garanteze exactitatea plăței, dă drept chiriașului sa rezilieze contrac- tul prin fapta sa oricând va voi, ceeace este cu totul inad- misibil, fiindcă, în acest caz, clauza s’ar întoarce în contra persoanei în favoarea căreia a fost înscrisă, etc. Cas. S-a II, decizie civilă No. 155 din 5 Iunie 1915. Junsprudența ro- mână din 1915, No. 37, No. de ordine 607, consid. dela pag. 583. Vezi și alte decizii citate suprâ. Cpr. Gașca, Tr. della compra-vendita, II, 1289, p. 510, 511, Această soluție eră admisă și la Romani. Iată, în adevăr, cum se exprimă L. 3, Dig., De. lege commissoria, 18, 3: „Nam legeni commissoriam quoc in renditionibus adjidtur, si valet, venditor exercebit, non etiam invitus*. Vezi și L. 2, Dig., eod. tit., unde se zice: „Cum venditor fundi in lege ita caverit; si ad diem peeunia solnta non sit, ut fundus inemp- tus sit, (ut) fundus inemptus sit, ita aceipitur inemptus esse fundus, si venditor in emptum eum esse velit, quia id vendi- toris causa caveretur; nam si aliter acciperetur, exusta villa in potentate. emptoris butur um ut non dando pecuniam inemp- tum faccret fundum, qui ejus periculo fuissetf 440 pactul comisor expres zice Curtea din Iași, totuși instanțele de fond sunt în drept a examina în fapt, dacă en adevărat s’au violat condițiile contractului, spre a se puteâ aplică pactul comisor, pre- cum și, dacă față cu textul art. 2 din legea asupra drep- turilor proprietarilor, se poate cere evacuarea imobilului în- chiriat sau arendat și pentru cel al neplăței chiriei sau arendei (l). Trebue să facem însă aci o observație, care este de mare importanță, și anume: pentru ca pactul comisor să opereze în condițiile de mai sus prin simpla voință a păr- ților și pentru ca judecătorii să nu mai poată da termine, iar cumpărătorul să nu mai poată plăti prețul, trebue să prevadă că plata se va face la domiciliul vânzătorului; căci, în lipsa unei asemenea clauze, vânzătorul nu se va folosi de rezolvirea de drept a contractului și fără somație, decât atunci când va justifică că s’a prezentat în persoană sau prin mandatar la locul unde plata urmă a fi făcută. Iată cum se exprimă, în această privință un autor: „Si le prix n’est pas payable au domieile du vendeur, celui-ci ne peut profiter de la clanse prononșant la resolution de plein droit et sans sommation, que s’il justiție qu’il s’est presente en personne ou par mandataire au lieu ou le paieinent devait 6tre fait. La clause en question ne suffit pas â elle seule pour obliger â payer au domieile du vendeur, et lacheteur n’a pas inanque â scs engagements tant que le vendeur n’a pas fait le necessaire pour operer l’encaissement du prix au lieu oii il peut exiger le paiement. Le vendeur se trouve ainsi dans la nc- cessitâ de faire eonstater qu'il a reclame le paiement au lieu convenu ou fixe par la loi. Cette preuve peut etre faite seloti les regles ordinaires des preuves (²); mais une sommation est eer- taincment le moyen le plus sur de eonstater que le paiement a ete reclame et non obtenu, ce qni amânera souvent Ie vendeur ă faire donner â l’aehetenr la sommation dont il est dispense par la convention. Aussi la clause que la vente sera resolue de plein droit et sans sommation, â defant du paiement du prix ne pro- (') C. Iași, Cr. judiciar din 1905, No, 70, p. 557. (') In lipsa unei somații, proba testimonială este deci admisibilă în specie pentru a stabili că, la ziua termenului, creditorul a reclamat plata, fiindcă nu se tinde la dovedirea une convenții, ci la stabilirea unui fapt material. Duvergier, Vente. 462, p. 565; Toullier-Duvergier, Le droit civil francais, III, partea II, 261, in fine, p. 163 (ed. a 6-a). COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VI. 441 duit-elle son effet complet que sil est en nume temps convenit que le prix sera page au domicile du vendeur^ ('). In cât privește efectele rezilierei produse prin pactul comisor expres, atât inter parter cât și în privința ter- țiilor, ele sunt acele produse prin rezoluția tacită sau pac- tul comisor tacit (²). Pactul comisor expres poate fi invocat nu numai de acela în favoarea căruia a fost stipulat, dar șî de creditorii, cesionarii lui, etc. fată cum se exprimă, în această privință, un autor italian: „Possono egualmente far vaiere la risoluzione i creditori del contraente in favore del quale venne stipulate il patto com- missorio, in vettii del!azione surrogatoria. Puo far vaiere la ri- soluzione anche il terzo che sia subentrato per convenzione nei diritti del contraente a cui spettava, o che ne ha riportato ces- sione" (")■ CAPITOLUL VI BC C ( i niversity Library ClujA Sub acest capitol legiuitorul francez se ocupă, în sec- ția I, de rezoluția vânzărei prin exercițiul pactului de răs- cumpărare (art. 1659—1673), iac în secția a Il-a de anularea vânzărei pentru viiitatea prețului (Icesio enormii) (art. 1674—1685) (V. (O Baudry et Saignat, l’ente, 553, p. 586 (ed. a. 3-a); Duver- gier, Idem, I, 462, p. 564 (ed. din 1835); Larombiere, Oblig. II. art. 1184, No. 60; Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1656, No. 22. ('-) Cpr. Beudant, Vente, 266, p. 197; Surville, Elements d'un cours de droit- civile francais, II, 233, p. 114 (ed. a 2-a); Gașca, op. cit.. II, 1304, p. 525, 526. Vezi și suprâ. p) Gașca, op. cit., II, 1293, p. 516; Giorgeo Giorgi, Teoria delc obbligazioni del diritto moderna italiano, I\, 212, p. 221 (ed. a 4-a): Duranton, XVI, 508. ete. 6) Acțiunea în anulare nu trebue confundată cu acțiune în re- zoluție, deși ambele acțiuni produce același efect, adecă, pun pe părți în starea în care se găseau- înainte de vânzare. Ac- țiunea. în anulare presupune, în adevăr, că contractul este viciat în principiu, de exemplu : că consimțimântul unuia din părți a fost surprins prin doi sau smuls prin violență, ete. pe când acțiunea în rezoluție lasă a se presupune că con- 442 ANULAREA VÂNZĂREI PENTRU LEZIUNE Anularea vânzărei pen- tru legiune. Deosebirea de la Cod. fr. întreaga secțiune a Il-a a fost eliminată de legiuitorul nostru, care n’a mai admis rezilierea vânzărei pentru le- ziune, oricât de mare ar fi această leziune, pentrucă asemenea acțiune este contrară spiritului dreptului modern ț¹). Această traetul a avut ființă; rezoluția atârnă deci de viitor și este subordonată unei condiții exprese sau taeite. — Iată cum se exprimă în această privință Domat (Lois civila dans leur ordre naturel, I, p. 417, No. 1, ed. Carră): „II y a cette difference entre la resolution et la nullită d’une vente, que la nullite fait qn’il n’y a jamais eu de vente, et qne la resolution fait cesser la vente qui avait 6t6 accoinplie, mais ne fait pas qu’elle n’ait point etâ, quand mâine elle serait resolue par la volontă du vendeur et de acheteur“. Această distincție nu este pur doctrinală, după cum s’ar putea crede, ci are consecințe practice importante. Astfel, acțiunea în anulare se prescrie prin 20 ani (art. 1900), (Vezi supră, p. 54); pe când acțiunea în rezoluție se prescrie prin 30 de ani (art. 1890); acțiunea în anulare poate fi exercitată, cu toate că s’a întâmplat un eveniment posterior; pe când rezoluția nu mai poate să aibă loc, de câteori lu- crurile nu mai pot fi restabilite în starea lor primitivă, ete. Cpr. Boilenx, op. cit., V, p. 743. (') Reseiziunea vânzărei pentru cauză de leziune n’a fost admisă în codul francez, decât după o vie discuție în consiliul de Stat, între Berlier și Portalis. Vezi Duvergier, lrente, II, No. 68, pag. 96, 97 și No. 71, pag. 105 urm. Barbeyrae, în notele sale asupra lui Puffendorf, reamintește o disertație a unui jurisconsult german, Christian Thomasius, publicată în 1706 și întitulată, De equitdte ceraibrinaleg. 2, Cod, De rescindenda venditione (4, 44) et ejus m practico, în care acest jurisconsult stabilește că acțiunea în resciziune pentru cauză de leziune eră necunoscută înaintea lui Diocle- țian (L. 2, Cod, tot suprâ^cit.); că în urma lui Dioclețian, împărații Constantin cel Mare, Grațian, Valentinian, Hono- rius și Arcadius au abrogat legea acestui împărat păgân; eă însuși Dioclețian s’a retractat într’un alt rescript, care formează legea 8 din același titlu; că expresiile, care în acest din urmă text, par a-1 pune în armonie cu citata lege 2, au fost interpelate de Tribonian; că, pe de altă parte, pentru a stabili această regulă, legea are în vedere un sen- timent de umanitate (humanum, est), pe când regulele jus- tiției ar fi trebuit să aibă precădere; că, în practică ar fi cu neputință de a se aplică dispoziția de mai sus, pentrucă COD. CIV. — CABT. 111.—TIT. V. —CAP. VI. 443 din urmă soluție a fost admisă și în dreptul actual ger- man. Iată în adevăr, cum se exprimă un autor, în această este foarte greu de a se determină adevărata valoare a lu- crurilor ; că, în fine, nu se poate presupune o leziune enormă, fără ca să existe doi din partea unuia din contractanți sau eroare din ambele părți:și că atunci este de prisos de a se recurge la dispoziția legei 2 mai sus menționata. Fiind însă că dreptul canonic a aprobat mai târziu, ne zice tot Barbeyrae, temeiul legei din codul lui Justinian, această lege a fost privită ca fiind rezultatul unui principiu de echitate incontestabil. In acest sens s’au pronunțat autorii cei mai de seamă, precum: Cujacius, Molineus, Loysel, Des- peisses, Domat, Pothier, etc. Vezi Duvergier, Vente, II, 69. pag. 101 urm. Iată cum este analizată opinia lui Thomasius, în nota men- ționată a lui Barbeyrae: „La rescision d’une vente ou de quelque autre contrat, a cause de la vilite du prix qoiqu’il n’y ait d’ailleurs ni tromperie, ni yiolence, fut une chose absolument inconnue avant Diocletien. Bien loin de lă, c’etait la maxime curente des jurisconsultes que naturellement chacun peut faire son marchd aussi avantageusement qu’il lui est possible, et mettre pour cet effet en usage tous Ies certifice» d’une adresse innocente; jnsque-la qn’ils se servent de termest trbs forts qui se prenent ordinairement en mauvaise part, circumscribere, circumvenire (v. L. 16 § 4, Dig. De mi- noribus, 44; L. 22 § 3, Dig., Locati conducti, 19, 2) Depui» Dioctetian, Ies empereurs Constantin-le-Grand, Gratien. Va- lentinien et Theodose, Honorius et Arcadius abolirent for- mellement la loi de cet empereur paîen. Venditionis etque emptiomis fidem nulla circumscriptionis violentia factam, rumpi minime dicet- Neque enim sola pretii vilioris querelu, contracta# sine ulla culpa celebratus litigioso strepitu tur- bandus est. (Cod. Teodosiu, De contrahenda emptione, L. L. 1, 4 și 7). Diocletien lui meme semble s’etre refractă dans la suite, comme il paraît, par un autre rescript qui se trouve dans le meme titre du Code (L. 8). II est vrai qu’â la fin de cette loi; on voit une elause con- forme ă la loi dont il s’agit; mais quand on examinc tont ce qui precede, on sent que c’est une cheville qui a âte fourr^e lâ par Tribonien. Car, si Ies raisons qui viennent d’etre alldguees dans cette huitieme loi sont bonnes, comme elles le sont en effet, elles peuvent tout aussi bien qu’on ne doit pas casser un contrat, lorsque l’un des contra etan ts a payb la moitie, ou rețu la moitie moins que Ia chose ne 444 ■j ANULAREA VÂNZĂREI PENTRU LEZIUNE. privință: „Das Recht des Rucktrilts vom, Vertrage vuegen îcesio enormis hat das B. G. B. beseitigt, weil dasselbe dem heutigen Verkehr nicht mehr entspricht, etc. (*). pouvait valoir d’ailleurs. II y a aussi toutes Ies apparences du monde que la fin de la loi 2, ou la vilite du prix qui au- torise la rescision du contrat, est fixee â la moitie de la juste valeur des choses, que cette queue, dis-je, est eneore une addition de Tribonien; car outre qu’on aurait pu mieux placer cela dans Ies paroles precedenta, Ies lois du code Theodosien, qui combattent eelles-ci, d^sapprouvent simple- ment et en gen6ral la rescison d’un contrat ă cause de la seule vilit6 du prix; et il n’y paraît aucune trace de la dis- tinction entre ce qui est au-delă ou en deță de la moitie du juste prix. Tribonien ayant trouve dans Ies codes gregorin et hermogenien dont Ies compilateurs, qui ne songeaient pas ă reduire la jurisprudence en forme de systbme, avaient ra- masse toutes Ies constitutions et ordonnances des emperenrs avant Constantin, sans s’emebarasser si elles s’accordaient ou non Ies unes avee Ies autres; Tribonien, dis-je, ayant trouve Ies deux rescripts de Diocletien dont Ie dernier £tait direc- tement contraire au premier, qui neanmoins lui paraissait plus equitable, cruț pouvoir Ies concilier ensemble par la restriction qu’il ajouta â la fin de l’un et de l’antre. Apres quoi, il surprima Ies lois 1 et 7 du code Thâodosien, qui ne pouvaient pas aisement etre racommod^es d’une maniere conforme ă ses idees ; et s’il retient la quatricme, qui se trouve la quinzifeme dans Ie titre du code Justinien, ce ne fut qu’en y faîsant plusieurs changements et, entre autres, celui-ci, qui sert visiblement â son but; c’est que, au lieu de repe- titionis in reliquum, pretir nomine vilioris, copiam minime coneequatur, comme porte la loi de Gratien, Valentini eu et Theodose, il mit: paulo vilioris nomine. Une interp^lation si manifeste rend fort plausible tont ce qu’on vient de dire au sujet des deux rescripts de Dioclâtien, et j’ajoute, quoique Thomasius ne l’ait pas remarquâ, qu’il y a tout lieu de croire que dans la loi 8, le mot paulo a 6tb insârd dans la susdite periode avant ceux de minore pretio^. Vezi Du- vergier, Vente, II, nota 4 dela pag. 101, 102, dela care au împrumutat nota lui Barbeyrae, care analizează așa de bine părerea lui Christian Thomasius. C) Ernst Barre, Btirgerliches Gesetzbuch und Code civil, § 07, in fine, p. 146. Vezi și tom. VII al Coment. noastre, p. 9, nota 3, in fine. Legea noastră neadmițând leziunea în ma- terie de vânzare, iar altele admițând-o, din contra, s'a ivit, în dreptul internațional privat, o controversă vie în privința naturei legei care permite majorilor de a desființa în unele 445* COD. CIV. — CART, in. — TIT. V. —CAPIT. VI. Legile noastre anterioare (*) reproducând. în această, privință o constituție pe care Justinian o atribue lui Dio- clețian (²), admiteau din contră leziunea ca o cauză de anu- lare în contractele însărcinătoare (cu titlu oneros), atunci când ea era mai mare de jumătate din obișnuitul preț al lucrului Icssio enormis, ultra dimidium), soluția admisă, și în vechiul drept francez (³). Art. 308.— Vânzătorul care s’a înșelat eu mai mult de ju- mătate din prețul real al unui bun nemișcător, are dreptul să ceară anularea vânzărei, chiar dacă în contract a renunțat expres la dreptul de a cere această anulare și dacă a declarat că dăru- ește plus valuta. Art. 309.— Spre a stabili dacă prejudiciul este mare decât jumătatea valorei, trebue să se prețeluiască imobilul după starea și valoarea lui din timpul vânzărei. cazuri contractul, pentru leziune. Această controversă a fost semnalată în tom. V al Coment. noastre, p. 97 și în tom. VII, pag. 41, text și nota 3. Vezi, asupra acestei chestiuni, Vincent et Penând, Dictonn, de droit internațional prive v” Vente, 20; P. Fiore, Le droit International prive (trad. An- toine), I, 157, p. 193, 194 și III, 1086 urm., pag. 133 urm. (’) Vezi textele citate în tom. VII al Coment. noastre, p. 9, nota 3 și în Tratatul nostru în limba framceză, p. 142, text și nota 1. Această acțiune se prescriea în codul Calimach prin patru ani (art 1957), iar în codul austriac, prin trei ani (art. 1487). (a) L. L. 2 și 8, in fine Cod, De rescindenta venditione, 4,44. (³) Vezi Pothier, Vente, III, 330 urm. p. 139 urm. (ed. Bugnet); Domat, Lois civiles, dans leur ordre naturel, I, p. 380 urm. (ed. Carre din 1821). Rezoluția vânzărei pentru leziune nu avea loc în vânzările și înstrăinările făcute prin tran- zacții (L. 65 § 1, Dig., De condictione indebiti, 12. 6); o ordonanță a lui Carol al IX-lea, din anul 1560 opriă, în adevăr, acordarea scrisorilor de resciziune contra tranzacțiilor. In cât privește împărțelile dintre moștenitori, nu era nevoe ca leziunea să fie mai mare de jumătate, fiind suficient ca să existe între ei inegalitate. „Majoribus etiam, per jraudem vel dolum vel perperam sine judicio factis divisionibus, solet subveniri, quia in bonce fidel judiciis, quod incequaliter fac- tuni est constiterit, in melius reformabitur^. Vezi asupra tu- turor acestor puncte, Domat, op, și loco cit., p. 381. Legea bulgară din 3 Decembrie 1892, asupra obligațiilor și contractelor admite anularea vânzărei pentru leziune, sub titlul: despre anularea vânzărei din cauză de prejudiciu, lată în adevăr, cum se exprimă art- 308 și urm. din această lege. 446 REZOL V1REA VÂNZĂREI PRIN ART. 1371. Art. 310. — Acțiunea îu anulare nu mai este admisă în ur- ma expirărei unui an din ziua vânzărei (în codul fr. șî în cel ita- lian doi ani). Acest termen curge contra absenților, înterzișilor și minorilor care au intrat în drepturile unui vânzător major. Acelaș termen curge și nu se suspendă în cursul termenului pentru răscumpărare. Art. 311.—Constatarea prețului se face prin experți. Proba testimonială este admisă numai pentru stabilirea împrejurărilor de fapte, pe care experții n’au putut să le determine. Art. 312. - Când acțiunea în anulare a fost admisa, cum- părătorul poate sau să întoarcă lucrul, sau să-l reție, plătind pentru complectare restul până la prețul real. Art. 313.— Dacă cumpărătorul preferă să reție lucrul, el este dator să plătească dobânzile compleetărei din ziua predărei cererei de anulare. Dacă el preferă să restitue lucrul și să ia înapoi prețul, el este dator să restitue veniturile din ziua cererei. Dobânzile prețului, plătite de el se socotesc din ziua cererei sau din ziua plăței, daca n’a strâns niciun venit. Art. 314.— Anularea vânzărei din cauză de prejudiciu nu se admite în folosul cumpărătorului. Ea nu se admite, de asemene, în vânzările făcute prin lici- tație publică Art. 315.— Regulele expuse în primul paragraf despre ca- zurile în care mai multe persoane au vândut un lucru împreună sau separat, și în cazul când vânzătorul sau cumpărătorul a lăsat mai mulți moștenitori, se aplica și la acțiunea în anulare (')• Capitolul de față nu ac ocupă deci, în legea noastră, decât de rezoluțiunea vânzărei prin exercițiul pactului de răscumpărare. Art. 1371 nu anunță că legiuitorul are să se ocupe de această materie. Art. 1371.- Deosebit de cauzele de anulare sau de rezo- luțiune cuprinse în acest titlu, și de cele comune la toate conven- țiile, contractul de vânzare se poate rezolvi și prin facultatea de răscumpărare ce-și poate rezerva vânzătorul. (Art. 943, 950, 952, f¹) Aceste texte reproduce, eu mici deosebiri de detalii, art. 1529-1537 din codul italian. Vezi în privința resciziunei vânzărei pentru leziune, în dreptul italian, Glorgîo Giorgi, Teoria delle obligazioni nel diritto mo- derna italiano^ VI, 135, urm. p. 141 urm. (ed. a 4-a, 1895). Iată cum se exprimă în această privința, un autor italian: ffIn favore del venditorc soîtante, e ammessa la rescissîone della vendita cwoenswnaîe deglimmo' bili per lesione uHra dimidium, entro dna anni dai Giorno della vendita (art. 1529-1531). II compratore convenuto lia Ia scelta o di restituire la cosa o di retinerla, pagando il eupplemente dai giuato prezzo (art, 1534) Gianturco, Istituzioni di diritto civile italiano (manuale), pag. 215 (ad, a 8-a). 447 COD. CIV.--- CAPIT. III. --TIT. V. —'CAPIT. VI. ----AHT. 1372. 953 urm., 961, 969. 1020, 1021. 1157, 1307-1309, 1311, 1320, 1328, 1331, 1347, 1349, 1355, 1365 urm., 1372 urm. C. civ. Art. 1658 C. fr). Despre pactul de răscumpărare — (Definiție) — Art. 1372. — Facultatea de răscumpărare este un pact prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a luâ înapoi lucrul vân- dut, restituind prețul principal și plătind cele mai jos legiuite prin art. 1277. (Art. 923, 1019, 1020, 1021, 1373 urm., 1377 C. civ. Art. 1669 C. fr.). Pactul de răscumpărare, numit mai bine de unii re- fract convențional (¹), iar în codul italian, răscumpărare convențională (riscatto cotwenzionale) (²), își trage origina sa din legile romane unde se numiâ puctum de retroemendo et retrovendendo (³). (l) Vezi Pothier, Tr. des retracts, 111,531, p. 415 (ed. Bugnet); Troplong, Vente, II, 692; Baudry ct Saignat, Idem- 605, p. 641 (ed. a 3-a); Planiol, II, 1648; Aubry et Rau. V, §357, p. 165, nota 1 (ed. a 5-a); Arntz, III, 1041; T. Huc, X, 175, etc. Vezi suprâ, p. 207, nota 2. Un vechiu autor din secolul al XVI-lea, Tiraqneau, care a fost consilier în par- lamentul din Paris, a scris un tratat intitulat: De retractu Convenționali. (-) Codul francez numește această convenție „faculle de radiat ou de remere*, iar codul german: Wiederkauf (art. 497 urm.). Vezi, asupra pactului de răscumpărare în dreptul german, K. Cosack, Lehrbuch des deutschen biirgerlichen Rechts, I, § 132, p. 452 urm. (lena, 1898); Dernburg, Das burgerische Rechts des deutschen Reichs und Preussens, II, partea II, §, 198, p. 98 urm. (Halle, 1901), etc. Tot astfel numește pactul de răscumpărare și codul austriac: -Das Recht, eine Verkaufte Sache wieder einzulosen, heist das Recht des Wîederkaufes'¹, zice art. 1068 din acest cod. „Dri- tul de a cumpără cuiva lucrul de dânsul vândut, se numește dritul de înapoi cumpărare“, zice textul corespunzător din codul Calimach (art. 1439). (³) Vezi în privința dreptului roman, L. L. 2. și 7, Cod, De pactis inter emptorem et venditorem compositis, 4, 54, L. 1, Cod, Quando decreta opus non est, 5. 72, L. 7 § 1, Dig., De distractione pignorum, 20. 5; L. 13, Pr., Dig., De pig- noratitia actione, vel contra, 13. 7, L. 12, Dig., De pre- scripție verhis,!^. îi. (Cpr. Arndts, Lehrbuch der Pandekten, § 301. p. 487, ed. a 6-a); Maynz, Oown.de droit romain, 448 despre pactul de răscumpărare. Vânzarea cu pact de răscumpărare este în genere, con- siderată ca un rău sistem de credit, deși ea a existat în le- giuirile cele mai vechi (*). Ea a putut să aducă foloase altă dată, înainte de organizarea regimului ipotecar modern. As- tăzi, ea nu mai are însă aproape rațiune de a fi și de cele mai multe ori, nu este decât osorgință de câștiguri ilicite pentru cămătari și servește a ascunde contractul pigmoritiv pe care legea, după cum știm, îl proibă (art. 1689, 1701 C. civil și 448 O. corn.) (²). Troplong (II, 692, p. 186) zice, între alții, că vânza- rea cu pact de răscumpărare aduce o piedică îmbunătățirei proprietăților și progresului agriculturei, iar Glasson (³) zice II, § 249, pag. 372, 373, (ed. a 5-a. 1891), etc., iar în cât privește vechiul drept francez, vezi Pothier, Vente, III, 385 urm., p. 159 urm.; Domat, Lois clvdes dans leur ordre na- turel, I, p. 419 urm., No. 6 urm. Pactul dc retro-vendendu era acela prin care vânzătorul îsi rezervă dreptul de a răs- cumpără lucrul vândut, fie pentrru același preț, fie pentru un alt preț determinat sau care urma a fi determinat; iar pactul de retro-emendo era acela prin care cumpărătorul își rezerva dreptul de a sili pe vânzător a-și reluă lucrul vân- dut, într’un termen oarecare și pentru un preț determinat sau care urmă a fi determinat mai târziu. Vezi Maynz, op. și loco supră cit., II, p. 373. (’) Astfel, vânzarea cu pact de răscumpărare a existat la Egip- tieni, la Indieni, etc. Vezi C. G. Dîssescu, Dreptul constitu- țional, No. 51, p. 61 (ed. a 3-a, 1915). (²) Vezi supră, p. 431, nota. 2. Cpr. Planiol, II 1573, in fine., Colin et Capitant, op. cit.. II, p. 487 și 758: Baudry et Saignat, Vente, 606: Baudry et Loynes, Privii et hypolhe- (pu.es. I. 195 urm , etc. (⁸) Elemenls de droit iranvais, I, p. 586, N. 165 (ed. a 2-a din 1884). Vezi însă Beudant (Vente, 316, 317, p. 231, 232), care zice că pactul de răscumpărare poate să adueă foloase reale creditului public și că el este rău văzut, din cauză ca are multă asemănare cu contractul pignorativ, de care am vorbit supră pe care legea îl oprește și de care uneori, cu greu poate fi distins (*). (*) De câteori vânzătorul va dovedi ea pretinsa vânzare ascunde, în realitate un contract pignoritiv, acest contract va fi anulat. T. Huc, X, 17&. in fine. Este suverană aprecierea judecătorilor de fond să decidă eă o aseme- nea convenție este o vânzare cu pact de răscumpărare, sau arendă Cu contract pignoritiv. Colin et Capitant, op. cit., II, p. 48fl, 487 ; Beudant, Vente, 318, p. 232, 233; Cas. fr. Sirey, 73. 1. 134. D. P. 73. 1. 185, ete. vezi Tom. X al Coment, noastre, p. 272. COD. CIV. — CART. IU. -----'TIT. V. --CAPIT. VI.----ART. 1372. 44 9 că ea prezintă pericole grave pentru creditul public, de oarece lasă proprietatea în incertitudine. De aceea nici codul civil portughez din 1867 (*) nici codul federal al obligații- lor din 1881 n’o mai admit. * In Italia, vânzarea eu pact de răscumpărare n’a fost admisă decât după o vie discuție între comisia Senatului și cea legislativă. Iată cum se exprimă, în această privință, un autor italian: „La commissione senatoria inearicata dell’esame del progetto del codice civile italiano opino fosse a sopprimersî nelle leggi tale patto ed a togii ervi ogni efficacia, perchâ esso crea un’ osta- colo ai progresai dell’ agrieoltnra ed agii interessi del credito: non b che un mutuo pignoratizio larvato allo scopo di celare l’u- sura; & un contrattato proteiforme, che si pud rendere facile istru- mento d’inganni e di frodi, e non d piu necessario soccorso a chi abbia bisogno del credito, dacchă ampio e facile lo offrono ora i moderni Istituti bancari. La commissione legislativa ritenue invece, che il patto di riscatto nulla ha di contrario all’ordine pubblico, che esso viene ammesso, da tutte le legislazioni e che, se talvolta pud essere oc- casione di danni, questio sono compensați dai vantaggi che offre al propretario di poter riavere il fondo che debba alienare per pas- saaggeri bisogni di denaro. Ed aggiungera il Pisanelli che le ven- dite con patto di riscatto, come contratti pignoratizii, erano ornai rarissime, ed avevano la ragione di essere solamente nel casso in cui il venditore anneta un particulare pregio di affezione al fondo che vende“ (²). Pactul de răscumpărare constitue o condiție rezolutorie a vânzărei la eare este adaos (³), iar nu o obligație impusă cumpărătorului de a revinde lucrul. Astfel, când vânzătorul își exercită facultatea de răscumpărare, stipulată de el, nu se îndeplinește o nouă vânzare, sau o răscumpărare, după cum impropriu se exprimă legea (⁴), ci vânzarea este des- (J) Vezi tom. X al Coment. noastre, pag. 482 ad notam. (²) Gașca, Trattato dalia compra-vendita II, 1681, pag. 972. (s) Pactul de răscumpărare poate fi stipulat nu numai într’un contract de vânzare, dar și într’un contract de schimb (argum. din art. 1409). Pand. fr., v° Vente, 2732 și autoritățile citate acolo. El poate Ii stipulat în vânzările imobiliare, ca și în cele mobiliare. Gașca, op. cit., II, 1682, p. 972. (\) Vezi supră, unde am observat că cuvântul răscumpărare (în textul francez rachat ou de remere) cuprinde o inexactiate (84800)68197 29 450 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE:.— ART. 1372. ființată, și lucrul se reîntoarce la vânzător. In adevăr, art. 1371 dispune că vânzarea se poate rezolvi prin facultatea de răscumpărare ce-și poate rezerva vânzătorul; apoi, art. 1372 nu zice că vânzătorul răscumpără lucrul vândut, ci că el îl iea înapoi. Nu există deci două vânzări succesive, ci una singură, care se rezolvă în favoarea vânzătorului (’). Consecințele eare rezultă din împreju- rarea în specie nu asistă două vânzări. Refract liti- S’ioa. Privite?. vân- zătorului. Controversă. fiindcă implică ideea unei nouă vânzări, ceeace este inexact. Redactorii codului francez și al codului nostru au întrebu- ințat acest cuvânt, pentru că el eră consacrat de uzuri. L. 5, De lege commissoria, 18, 3, citată de Tiraquean, cuprinde și ea o inexactitate. Vezi Duvergier, Vente, II, 7, pag. 16, text și nota 1. ț¹) Cpr. Thiry, UI, 598 ; Aubry et Hau, V, § 357, p. 165, notai;. Laurent, XXIV, 381, Arntz, III, 1041; Colmet de Santerre, VII, 104; Mourlon, 111,632; Marcade, VI, art. 1659, No. 1, p. 304; Duranton, XVI, 390, și XIX, 278, T. Hue, X, 175; Planiol, II, 1582 și 2894; Colin et Capitant, op. cit., p. 485; Pand. fr. vQ Vente, 2. 724, Repert. Sirey, eod. v°, 2258; Duvergier, Vente, II, 7, p. 13, 14; Guillouard, Idem, II, 646; Baudry et Saignat, Idem, 605; Beudant, Idem, 314, p. 230, 231. Gașca, op. cit., II, 1655, p. 973 urm. Vezi și C. Iași, Cr. judiciar din 1905, No. 82, p. 653, etc. Din împrejurarea că, în specie, nu există două vânzări, rezultă că fiscul nu va percepe, la îndeplinirea condiției, o nouă taxă de înregistrare, dar nici va restitui pe cea veche. Duranton, XIV, 67 și 390; Planiol, II, 1582; Colin et Ca- pitant, loco cit. Baudry et Saignat, Vente, 654, etc. Tot din această împrejurare mai rezulta că, de câte ori imobilul se va reîntoarce la vânzător, în virtutea clausei de răscumpărare, nu este nevoe de o nouă transcripție, dacă vânzarea a fost transcrisă din capul locului, chiar atunci când luarea imobilului înapoi de către vânzător ar fi fost constatată printr’un act și când el ar fi fost nevoit sa se adresese pentru această la tribunale. Cpr. Flandin, Transcrip- tion, I, 85, Mourlon, Idem, I, 67, Verdier, Idem, I, 75, p. 170, etc. Aceeași soluție este admisibilă în privința exercitărei re- tractului litigios, atunci când dreptul cedat este un drept real imobiliar. Verdier, Transeription, I, 111; Flandin, Idem, I, 262; Mourlon, Idem, I, 65.—Contra: Troplong, Trans- cription, 549. Vezi și infră, explic, art. 1402, rubrica: Dfec- ielele exercitărei retractului litigios. In fine, trebue să decidem că cumpărătorul unui imobil cu pact de rescumpărare, care prin efectul exercițiului acestui pact, restitue imobilul fără ea să primească prețul ce a plătit, nu are un privilegiu, pentru asigurarea restituirei acestui preț. Art. 1737 conferă, în adevăr, un asemenea privilegiu, COD. CIV. — CART, IM. --TIT. V- — CAP. VI. — ART. 1372. AȘI Această teorie este conformă acelei admisă de Pothier, care zice: Le re,mere n’est pas proprement une nouvelle vente que I’aeheteur fait au vendeur, mais une simple râsolution de la vente qui a ete faite. La clause de temere est une clause resolutoire, sous laquelle la vente a ete faite, et par laquellc il a ete con- venu qu’il serait au pouvoir du vendeur de resoudre le con- tract etc.“ ('), Tot astfel se exprimă și Domat: (²) ., La vente sons faeultee de rachat renferme une eonditîon, qu’elle sera râsolue, si le vendeur rachete; et lonqu’il le fait, il centre dans son droit en vertu de cette eonditîon. Ainsi il reprend la chose exempte des eharges que I’aeheteur avait pu y metre“. Aceeași soluție era admisă și în dreptul roman (³)- numai vânzătorul unui imobil al cărui preț nu, este plătit. Or, am văzut.că exercițiul pactului de răscumpărare nu este o nouă vânzare, ci rezilierea primei vânzări. Legea conferă cumpărătorului o altă garanție, și anume, dreptul de a reține imobilul până la restituirea prețului (art.' 1337, in fine), Cpr. Thirțh₍ IV^ 415; Planiol^ II. 2894; Mourlon, 111, 1345; Beudant, Suretes persan nelles et reelles, II, 503, p. 9; Repert. Sirey, C Privilă/e, 644; Pand. fr., eod. vu, 3283 urm. Repert. Dalloz, Supplement, v" Privii. et hipoth., 205 ; Baudry et Loynes, Privii, et hipoth., I, 580; Guillouard, Idem, II, 470, 471. Marton, Idem, 11, 546; P. Pont, Idem, I, 189 și Petit# contrate, II, 1303; Troplong, Idem, I, 214; Thezard, Idem, 278. Laurent, XXX, 3; Aubry et Rau, III, § 263, P. 285 (ed. a 5-a); Giasson. Dr. de retention, p. 117 urm.; Colmet et Santerre, IX, 51 bis, VII, Grenier, Hipo- tMques, II, 390; Andre, Regime hipothecaire. 304: Battur, Privii, et hipoth.,!, 65, p. 43 (ed. din 1818).—Contră: Labbe, nota în Sirey, 71- 2. p. 193 urm. (*) Pothier, Vente, III, 411; Duvergier, Idem, II, 7, pag. 14; ț-) Domat, op. cit., I, p. 419, Xo, 7 (ed. Carre).— (Si) saluta fuerit data quantitas, sit res inesupta*. (Ij. 7. Cod, De pac- tis inter emptorem et venditorem compositis, Cod, 4, 54)... ' „Te parata satisfacere conditioni... “ (L. 2, Cod. eod. tit.). p) Cpr. Troplong, II. 693.— Duranton (XVI, 339) Arntz (III, 1041 și chiar Beudant (Vente, 314. p. 231) sunt, deci, gre- șiți când zic că la Romani, pactul de rescumpărare (pactum de retro vendendo), creează o nouă vânzare între vânzător și cumpărătorul primitiv. „Nu cunosc nici un text, zice Troplong (loco cit ), care să justifice asemenea afirmație¹¹. Cpr. Duvergier, Vente, II, pag. 15, nota 2. Vezi art. 497 din codul german. 452 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. — ART. 1372. „Vânzarea cu paet de rescumpărare, zice art. 1586 Dar dacă, pactul de răscumpărare (impropriu astfel numit),, nu cuprinde în realitate o răscumpărare, ci o rezoluție a pri- mei vânzări, est distractus potius quam novus contractus, după expresia lui Pothier (Vente, III, 411, in medio, pag. 172),. părțile pot să convîe că cumpărătorul va preferă pe vân- zător, în caz când el va voi să revândă lucrul ce a cum- părat actualmente. Aceasta este pactul de preferință (proti- miseos) sau protimisire), de care am vorbit în treacăt, supra. pag. 174, 175. Acest pact, admis atât în codul Calimach (1459 urm.) și austriac (art. 1068 urm.) cât și în codul german (art. 504 urm.), de origină romană, este o convenție prin care cumpă- rătorul unui lucru, mobil sau imobil, se obligă a revinde acest lucru pentru un preț determinat sau pentru prețul ee-i va oferi alții, vechiului proprietar, sau unei terțiu ară- tat de acest din urmă, înainte de a-1 vinde altuia, în cat când el s’ar decide a-1 revinde de buna voe, fără însă ca vânzătorul primitiv să-l poată obliga la această nouă vânzare. „Acel ce a vândut lucrul, cu condiție ca atunci când cum- părătorul va voi să-l vânză, el să-l înștiințeze pentru cum- părare, are dritul protimisirei din toemală“, zice art. 1444 din codul Calimach, hat das Vorkaufsrecht, după cum se exprimă textul corespunzător din codul austriac (art. 1072). Pactul de preferință poate să consiste nu numai în făgă- duința de a revinde, dar și în acela de a închiria, sau de a transmite alt drept real. (Larombiere, Oblig., I, art. 1138. No. 16, pag. 456 ed. din 1885). Acest pact este valid astăzi, după cum era și altădată, în baza principiului libertaței convențiilor (art. 969 C. civ.) el nefiind contrar nici ordinei publice, nici bunelor moravuri, deși validitatea lui a fost pe nedrept contestată. Asemenea pact n’ar putea fi anulat în baza art. 1010 C. civil, fiindcă îndeplinirea condiției nu atârnă în specie numai de voința au- torului făgăduinței, ci, de cele mai multe ori, de împreju- rările care pot să-1 constrângă a vinde lucrul. In specie fiind, vorba de o condiție simplu potestativă, iar nu de o condiția pur postestativă, obligația luată de cumpărător nu poate fi, după cum știm, anulată diu aeeasră cauză. (Vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 33. Cpr, Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, pag. 415; Laurent, XXIV, 17; Baudry et Saignat, Vente, 71 —î; Pand. fr., v° Vente, 375; Troplong, Idem, 1,132, p. 163, ete.). Vezi trib, din Cahors, Dreptul din 1916, No. 35, p. 278 (cu observ, noastră). Despre pactul de preferință am mai vorbit supra. Validi- tatea unui asemenea pact nu poate fi contestată nici sub cuvânt că n’ar cuprinde o convenție asupra prețului, căci COD. CIV. — CAETEA III. — TIT, V. — CAPIT. VI. — AET. 1371. din codul portughez, este aceea prin care stipulează eă 453 deși prețul nu este, în specie, fixat într’o sumă numerică totuși el este determinat întrucât consistă în ceeace vor’ oferi alții.. . (Cpr. Baudy et Saignat, Vente, 71—1, pag. 53). „Prin exercitarea dreptului de preeințiune (mit der Aussubung des Verkaufsrechts), zice art. 505 § 2 din codul german, vânzarea se îndeplinește între cel în drept și cel obligat în aceleași condiții în care se îndeplinește între cel obligat și terțiile persoane“. Pactul de preferință nu trebue confundat cu pactul de răscumpărare, cu care el are oarecare asemănare; căci pe când pactul de răscumpărare aduce rezilierea vânzărei, con- ferind vânzătorului un drept ținut în suspensie printr’o con- diție, a cărei îndeplinire are de efect reîntoarcerea proprie- tăței la vânzător, prin singurul efect al rezoluției indepen- dent de voința cumpărătorului; prin pactul de preferință cumpărătorul se obligă, din contra, a revinde fostului pro- prietar lucrul cumpărat, cu prețul ce-1 vor oferi alții, înainte de a-1 vinde acestor din urmă, dacă el se va decide a-1 revinde. Din această convenție nu rezultă deci o cauză de rezoluție a contractului și după unii, nici chiar o făgăduință unila- terală de vânzare (vezi Duvergier, Vente, 13, pag. 24; Mer- Jin, Repert, Vente, § VII, No. 5.—Contră: Aubry et Rau, V. § 352, p. 56, nota 5 bis, ed. a 5-a; T. Huc, X, 189; Laurent, XXIV, 17; Baudry et Saignat, Vente, 71; C. Li- moges și Cas. fr., Sirey, 1901. 2. 113; Sirey, 1902. 1. 316, ete.), ci cumpărătorul să obligă numai, în caz de a revinde lucrul cumpărat, să prefere pe vânzătorul său; de unde re- zultă că această clauză obligă pe cumpărător: 1° a vesti pe vânzător de revinderea lucrului, pentrucă acesta să-și va- lorifice dreptul sau; și 2° de a-i da preferința ca cumpă- rător, dacă el primește condițiile oferite de alții. (Cpr. Beu- dant, Vente, 304, pag. 324). In caz de a contraveni acestor îndatoriri, obligația cum- părătorului, devenind acum vânzător, se va preface în daune, ca orice obligație de a face, în genere (art. 1075), pentrucă vânzătorul care urmează a fi preferat ca cumpărător n’are un drept real (jus in re) asupra lucrului ce urmează a i se revinde, după cum el îl are în vânzarea cu pact de răscum- părare. (Vezi, în acest sens, Beudant, Vente, loco supră cit., Baudry et Saignat, Idem, 71; Guillouard, idem, I, 60 ; Du- vergier, Idem, II, 13, p. 24; Laurent, XXIV, 17 și 135; Aubry et Rau, V, § 252, pag. 56 ed. a 5-a; Zachariae, Hand- buch des fr. Civilrechts, II, § 332, p, 468, nota 3, ed. Crorne; Pand. fr., v° Vente, 377; R€pert. Sirey, eod. 243 urm.; Gașca, Trattato dela compra-vendita, I, 686, pag. 898; Trib. 454 PACTUL PE RĂSCUMPĂRARE.-—ART. 1372. vânzătorul va putea să rezilieze contractul și să-și iea Vezi nota i înapoi lucrul vândut, restituind prețul" (*). trecuti la pag._ ___ ⁴⁵⁵‘ Albi și C. Toulonse, Sirey, 80. 2. 322; D. P. 81. 2. 220; C. Agen, Sirey, 69. 2. 141, ete.—-Contra:. Larombi&re, Oblig. I, art. 1138, No. 16, pag. 456, ed. din 1885; T. Huc, X, 189; C. Riom, Sirey, 44. 2. 343; D. P. 45. 2. 58, etc.). Se decide însă, în genere, că vânzarea făcută de cumpă- rător unui terțiu, cu violarea pactului de preferință, este anulabilă de câteori terțiul cumpărător eră de rea credință, adecă avea cunoștință de existența acestui pact, precum și de intenția vânzătorului primitiv de a se folosi de el. (Aubry, et Rau, V, § 352, in fine, pag. 56, ed. a 5-a; Cas. fr. Sirey. 1902. 1. 316 și Pand. Period. 1904. 1. 305, cu nota lui I Charmont, profesor la Montpellier), ete. Dacă vânzătorul declară ca nu voește să cumpere, sau nu răspunde în termenul defipt, se înțelege că cumpărătorul este liber de a revinde altuia, ne mai având nici o respon- sabilitate (Gașca, op, cit., II, 686, p. 899). Dreptul eare rezultă pentru vânzător din pactul de prefe- rință, poate, în principiu fi cedat altuia, de către benefi- ciarul lui, dacă părțile n’au dispus contrariul prin convenția lor, ceeace ele sunt libere să facă. Vezi nota prof. I. Char- mont în Pand. Period. 1904. 1. pag. 305, 4. Trib, din Ca- hors, Dreptul din 1916, No. 35, 278, cu observ, noastră.— Contră: Art. 1446 C. Calimach. „Nu poate să se mute acest drit al protiinisirei, asupra unui al treilea, zice acest din urmă text, nici să treacă la moștenitorii indritului (adecă acelui ce are dritul răscumpărărei)". Art. 1074 din codul austriac este identic'. Audi kam das ^orkau/srecht u-eder einem Dritten abgetreten, noch auf die Erben des Berechtigten ubertragen werden*. „Dreptul de preemțiune, zice art. 514 din codul german, este încesibil și nu trece la moștenitorii celui în drept, afară de cazul când ar există o clauză con- trară (sofern nicht dn Anderes bestimmt ist). Dacă dreptul este mărginit le un timp oarecare, în caz de îndoială, el este trans- misibil prin succesiune (so ist es im Zweifel vererblichfi. Punctul relativ la cedarea dreptului de preferință este astăzi,, după părerea noastră, incontestabil pozitiv pentrucă, în specie, fiind vorba de o făgăduință unilaterală de vânzare, această făgăduință poate fi eedată, după cum poate fi cedată și făgăduința unilaterală de cumpărare. (Vezi T. Huc, X, 32, și Tr. de la cession, et des transmmissions de creanees,. I, 176, pag. 254, text și notai; Laurent, XXIV, 12; Guil- , . louard, Fente, I, 82; Baudry et Saignat, Idem, 69; P. Ra- voire, promesses de ventes, pag. 92 urm. Vezi și nota ano- *) Vezi nota 1 trecută la pag. 454. COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAP. VI.—ART. 1372. 455 Trebue să observăm că art. 1587 din acest eod prohibă pentru viitor vânzarea eu paet de rescumpărare, în scopul foarte lăudabil ca proprietatea să nu rămâe în suspensie și incertitudine : „Pica prohibido para o futuro o contracta de venda o retro*. ziee acest text In intervalul de timp care se strecoară între vânzare și exercițiul pactului de răscumpărare sau expirarea ter- menului în care acest pact trebue să fie exercitat, proprie- tatea lucrului vândut este, în adevăr, în suspensie; căci vânzătorul a încetat de a fi proprietar, putând însă să-și redobândească proprietatea cu efect retroactiv, iar eumpă- nimă în Sirey, 1901. 2. p. 14. No. I și II, precum și I. Char- mont, nota în Pand. Period. 1904, 1 pag. 305; Cas. fr. D. 1’. 66. 1. 69; Sirey, 66. 1. 152.—Contra: 0. Paris și Aix, Sirey 64. 2. 253, text și notai; D. P. 65. 2. 129, etc.). Pactnl de preferință încetează de a-și produce efecte atunci când promitentul, în loc de a înstrăina lucrul prin vânzare, l’a înstrăinat prin donațiune sau schimb căci făgăduința lui ju exista decât pentru cazul promis, adecă ; în caz când va vinde lucrul. (Baudry et Saignat, Vente, 72; Repert. Sirey, Vente, ?51, etc.). Dreptul de preferință trebue să fie exercitat în termenul statornicit prin convenția părților. Odată ce acest termen a trecut, cumpărătorul este liber a vinde lucrul cui va voi. După art. 1447 din codul Calimach (1075 C. austriac), acel ce avea dritul protimisirei din tocmala, eră dator să răscumpere lucrurile mișcătoare în termen de 24 ore, iar cele nemișcătoare, în termen de 30 de zile din ziua de eând i s’a oferit răscumpărarea. Tu urma expirărei acestor termene, dreptul protimisirei eră stins. După art. 510 § 2 bis codul german, termenul legal în care trebue să se răscumpere lucrul este, în privința mobi- lelor, de o săptămână (zum Ablauf einer Wbche), iar în pri- vința imobilelor, de două luni (zum Ablaufe von zmei Mo- naten), dela primirea comunicărei. Dacă părțile an stipulat ele înșile un termen pentru exercitarea dreptului de prefe- rință, acest termen convențional înlocuește pe cel legal. Acesta este dreptul de preferință sau protimisire. Am exa- minat aproape toate dificultățile la care el poate dă loc în practică. (’) Diz-se a retro a venda que e feita cum a clausula ou con- ₍Nₒₜₐ ] dicao, de que o vendetor poderâ desfazer o contracta, e re- pa». 454J. cobrar a causa vendida restituindo a preco recebido*. (') Vezi tom. X al Coment. noastre, p. 482, ad notam. 456 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. --ART. 1372. Matura drepturilor oumpărXto- rului ți vân rit torului. Proprietate •ondițio- nalS. Pactul de răscumpi- rare trebue 3& fie sti- pulat îa însnți con- tractul de vânzare. rătorul a devenit proprietar, proprietatea ne putând însă să înceteze. Prin urmare, cumpărătorul este proprietar sub condiție rezolutorie, iar vânzătorul proprietar sub condiție suspensivă; și această condiție este potestativă din partea Iui, fiindcă el poate să uzeze sau să nu uzeze de dreptul de răscumpărare (*). Din cele mai sus expuse resultă că, în vânzările fă- cute cu astfel de pact, cumpărătorul dobândește o proprie- -tate supusă desființărei, și că, de câteori condiția rezolutorie se îndeplinește, vânzarea este presupusă că n’a avut ființă; așa că drepturile reale constituite de cumpărător asupra lucrului vândut sunt desființate, iar cele constituite de vânzător sunt din contra menținute; pentrucă de câteori condiția se îndeplinește, cumpărătorul este presupus că n’a fost niciodată proprietar, iar vânzătorul, că n’a încetat niciodată de a fi proprietar (²). Atât vânzătorul cât și cumpărătorul sunt deci pro- prietari condiționali ai imobilului vândut, însă vânzătorul este proprietar sub condiție suspensivă, iar cumpărătorul, sub condiție rezolutorie; de unde rezultă că cesiunea făcută de ei treoue să fie transcrisă, pentrucă terții interesați s’o poată cunoaște (³). Facultatea de răscumpărare, pentru a păstră carac- terul condiției rezolutorie, trebue să fie stipulată în însuși contractul de vânzare (⁴). De câteori, în adevăr, vânzarea a fost făcută pur și (’) Cpr. Reudant, Vente, 323, p. 238 și 327, p. 239. (-') Asupra acestui punct toți autorii sunt de acord. Cpr. Mourlon, Transcription, 1,17, p. 32. Verdier, Idem, I, 73, etc. (³) Verdier, Transcription, I, 73. Mourlon Idem, I, 17, in fine, p. 33. — Cât pentru chestiunea de a se ști dacă actul prin care un vânzător neplătit cedează drepturile sale unui terțiu trebue, sau nu, să fie transcris, chestiunea este controversată. Vezi în diferite sensuri, Mourlon, op. cit., I, 18. Verdier, Transcription, I, 74. Flandin, Idem, 390, 391, etc. (⁴) C. Iași, Cr. judiciar din 1905, No. 82, pag 053.—Astfel, nu poate fi vorba de o vânzare cu pact de răscumpărare, atunci când vânzarea se faee silnic prin tribunal, fără ca printre condițiile vânzărei sau prin ordonanța de adjudecare, care formează textul vânzărei, să se fi prevăzut rezerva răscum- părărei pentru acest expropriat C. Iași, Cr. judiciar, loco supra cit. COD. CIV. - CARTEA. III. - TIT. V. - CAPIT. VI.-ART. 1372. 457 simplu, fără nicio rezervă, cumpărătorul a devenit proprietar definitiv și vânzarea nu se mai poate rezilia eu efect re- troactiv. Deci, dacă vânzătorul ar conveni mai în urmă să-și reia lucru] vândut, această convenție n’ar mai fi o condiție a contractului primitiv, ci o nouă vânzare, eare nu va distruge efectele celei dintâi (*). Pactul de răscumpărare poate fi stipulat atât în pri- vința imobilelor cât și a mobilelor (lex non distinguit) (²), terții putând însă să invoace principiul înscris în art. 1909, în privința mobililor corporale dobândite de bună credință (³). Dacă vânzarea cu pact de răscumpărare va aveâ de Transcrie- obiect un imobil, ea va trebui să fie transcrisă, ca și o vânzare pură și simplă, spre a fi oposabilă terțiilor (*). de r&scum- Pactul de răscumpărare poate fi stipulat de minori și PSr^ interziși (argument din art, 1376) (s), și chiar în privința bunurilor minorilor și’ interzișilor (⁶). De fapt, însă, arare- Controversă. (') Guillouard, II, Vente, 647, Baudry et Saignat, Idem, 608; Troplong, Idem, II, 694, Aurbry et Bau, V, § 357, p. 165, text și nota 2 (ed. a 5-a)¹;¹ T. Hue. X, 176; Marcade, VI, art. 1659, No. II, p. 305, Thiry, III, 598; Laurent, XXIV, 383; Duranton, XVI, 390; Repert. Sirey, v° Vente. 2261, etc. (-) Nu trebue însă să confundăm vânzarea mobilelor cu pact de răscumpărare, cu convenția prin care se amanetează un lucru mobil, căci acel eare amanetează un lucru păstrează proprie- tatea lui, pe când acel care-1 vinde transmite cumpărătorului drepturile ce el are asupra acestui lucru. Cpr. Colin et Ca- pitant, op. cit., II, p. 486; Boileux, op. cit., V, p. 745. (³) Cpr. Thiry, loco cit.; Laurent, XXIV, 383; Duvergier, Vente, II, 15 p. 26; Baudry et Saignat, Idem, 606, 609. Troplong, Idem, II, 706; Guillouard, Idem, II, 651, etc. C) Flandin, Transcription, I, 48, p. 56, Verdier, Idem, I, 70. Daeă vânzarea a fost transcrisă, nu mai e însă nevoe de o nouă transcriere, atunci când imobilul se reîntoarce Ia vân- zător în virtutea pactului de rescumpărare, pentrucă această reîntoarcere nu constitue o nouă vânzare. Flandin, op. cit., I, 85. Vezi și supta, p. 450, nota 2. Ț-j In vechiul drept francez, chestiunea de a se ști dacă un minor putea să cumpere cu dreptul de răscumpărare, eră controversată. Pothier (Vente, III, 386) admite afirmativa, în contra lui Fachin (Fachinoeus), și această părere este admisă și în dreptul modern, Cpr. Duvergier, Vente, II, 17, Troplong, Idem, II, 701, 707, Guillouard, Idem, II, 650, etc. (“) Cpr. Baudry et Saignat,. Vente, .609: Gașca, op. cit., II, 458 ■ PACTUL DE RASCUxMPĂRARE. —-ART. 1372. ori bunurile minorilor și interzișilor vor fi vândute et» dreptul de răscumpărare, pentrucă, în asemenea vânzări, prețul este mai în totdeauna inferior, și apoi incapabilul ar fi adeseori expus a pierde lucrul vândut, din causa ne-? gligenței representantului său legal (*)■ Natura Dreptul de a exercita facultatea de răscumpărare este dreptului imobiliar atunci când are de obiect un imobil, și mobi- pXrare. har, caⁿd are de obiect un mobil; căci jus assumtt natu- ram rei pro qua competit^). Transmite- Acest drept este transmisibil moștenitorilor vânzăto- rea ta moș- rului, cu toate că în contract nu s’a vorbit despre ei. (L. 2. Cod. De pactis inter emptorem et venditorem compositis,. 4. 54) (³). Dacă din contract ar resulta însă că părțile au voit să-l restrângă numai la vânzător, convenția lor va fi res- pectată (⁴). Cedarea Pac- Pactul de răscumpărare poate fi cedat, căci el nu este tuiui de râs- ᵤₙ drept personal al vânzătorului (⁵)- cumpărare. pOₐₜₑ, £ exercitat de creditorii vânzătorului (art. 974) (⁶).' 1683, p. 272, 973. Contra: Duvergier, Idem, II, 17. Guil- louard, Idem, II, 650. Planiol, II, 1574, in fine. Masse-Verge. IV, § 688, p. 314, nota 8, etc. (’) Cpr.„Thiry, III, 598, in fine. (²) Troplong, Vente, II, 699, pag. 192. (³) Cpr. Pothier, Vente, III, 389, Troplong, idem, II, 700; Guil- louard, Idem, II, 661; Gașca, op. cit., II, 1696, p. 985. Obli- gația de a suferi răscumpărarea este, de asemenea trans- misibilă moștenitorilor cumpărătorului, chiar dacă ei ar fi mi- nori (art. 1376). Cpr. Troplong, Vente, II, 701, pag. 193. (*) Troplong, Vente, II, loco cit-, Duvergier, Idem, II, 18. Cas. fr. D. P. 1904. 1. 152, etc. (“) Pothier, Vente, III, 390, pag. 162; Troplong, Idem, II, 702, Guillouard, Idem, II, 661, Baudry et Saignat, Idem, 628; Duvergier, Idem, II, 18, pag. 29; Aubry et Eau, V, § 357, pag. • ■ • , Arntz, III, 1048; T. IIuc. X, 181, ete. (' ) Troplong, Vente, II, 703; Duvergier, Idem. II, 187 p. 29; Guillouard, Idem, II, 628; Laurent, XXIV, 330; T. Hue, X, 181; C. Grenoble, Sirey, 59. 2. 172, etc. S’a decis că creditorul unei persoane, care' vânduse un imobil cu pact de răscumpărare, poate exercită facultatea de răscumpărare, conf. art. 974 C. civil, contra subaehizitorilor imobilului, însă nu poate deodată urmări și vânzarea silită 450 COD. CIV.--CARTEA HI.---TIT. V.---CAPIT. VI.--ART. 1373—137«. Pactul de răscumpărare poate fi subordonat Unei con- diții suspensive sau rezoiutorii ț¹). Oricum ar fi, fie că el ar fi pur și simplu sau con- diționa!, facultatea de a răscumpără lucrul vândut nu poate fi stipulată pe un termen mai lung de cinci ani (art. 1373) (²). Termenul in care pactul de răscumpărare poate fi exercitat. Art. 1373.— Facultatea de răscumpărare nu poate fi stipu- lată cu termen mai lung de cinci ani, sub pedeapsă de a fi redus la einci ani. (Art. 1374 C. civ. Art. 1660 O. fr.)(⁸). Art. 1374.— Termenul, odată defipt de părți, nu se mai poate prelungi nici de ele însăși (⁴), nici de judecător. Art. 1373 C. civ^Art. 1661 C. fr. Art. 1375.— Dacă vânzătorul, în termenul prescris, nu în- cepe a exercită dreptul său de răscumpărare, cumpărătorul ră- mâne proprietar nerevocabil. (Art. 1445 C. eiv. Art. 1662 C. fr.) (°). Art. 1376.— Termenul curge în contra tuturor persoanelor, chiar în contra minorului, care va putea avea acțiune recursorie în contra cui se va cuveni. Art. 343, 390. 427, urm., 454. 1878, C. civ. Art. 1663 C. îr.^j a acelui imobil, înainte de a fi exercitat acțiunea de răscum- părare, ; acest drept de răscumpărare nu se poate însă exer- cită în urma comandamentului prealabil, pentrucă, exercițiul lui trebuia să fi fost îndeplinit înaintea facerei comandamen- tului, în condițiile și cu efectele admise de codul civil, pen- tru ea în urmă să se poată urmări executarea silită. Cas. rom. Bult. 1908, pag. 1690, 1691, Dreptul din 1908, No. 65, p. 617. (') Astfel, se poate foarte bine zice că într’o vânzare cu pact de răscumpărare, că dacă se va stabili în apropiererea fon- dului vândut un canal sau un drum de fer, vânzătorul va putea să-și reia imobilul, sau din contra, că facultatea ce el și-a rezervat va încetă, dacă se va face un canal sau drum de fier. Duvergier. Vente, TI, 16, pag. 26. C²) Repert. Sirey, v⁰ Vente, 2262 ț Duvergier, Idem,, loco supră cit. (’) Cpr. L. 2, Cod, De. pactis inter emptorem et venditorem com- positis, 4. 54. (⁴) Cuvintele: „nici de ele însăși¹⁴ lipsesc în codul fr. Ele sunt âdaose de legiuitorul nostru.-- Art. 1518 din codul Italian se exprimă în termenii următori: „Termenul fixat este pereni- toriu și nu poate fi prorogat". .Dl termine fissato e peren- torio, e non prio cuscre -prorogate*. (⁵) Cpri L. 31 § 22, Dig., De wdilitw edicto, 21. 1. (•) Cpr. L. 38, Dig., De minOribus 4. 4. 460 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. — ART. 1373—1376. Ue^Bb. între' dr. vichiu fr. , ți dr. actual UD In vechiul drept francez, pactul de răscumpărare pu- fi exercitat trei-zeei de ani, dacă părțile nu hotărîse termen mai scurt (*). Legiuitorul actual a redus, cu drept cuvânt, acest termen la cinci am(²), pentrucă alt-fel proprietatea ar fi rămas prea mult timp în incertitudine, ceeace ar fi fost contrar interesului obștesc (³). Motivul este exact, însă pentru a fi logic, legiuitorul trebuia să fixeze acest termen, în privința tuturor condițiilor resolutorii în (l) Vezi Pothier, Vente. III, 391 urm., p. 162 urm.; Domat, op. cit., I, p. 421, No. 9.— La Romani pactul de răscumpărare putea fi stipulat pentru un termen cât de lung (L. 2, Cod. De pactis inter emptorem et venditorem compositis, 4. 54).— In lipsa unui termen special, vânzătorul putea să-și exercite dreptul său timp de treizeci de ani, (Argum. din L. 3 Pr. ab. initio, Cod, De praescriptione 20 vel 40 annorum, 39). Vezi art. 503 din codul german, unde se zice că „Drep- tul de răscumpărare (das Wiederkauj&recht) nu poate în privința imobilelor, să fie exercitat de cât timp de treizeci de ani, iar în privința celorlalte bunuri trei ani. Părțile sunt însă libere de a stipula un termen, care să înlocuiască pe acel legal. „Ist fur die Ausubung eine Frist bestimmt, so trit diese an die Stelle der gesetzlichen Frista. Termenul conven- țional nu poate însă fi mai lung de treizeci de ani. Vezi Ernst Barre, Burgerliches Gesetzbuch und Code civil, § 100, p. 152. Iată, cum se exprimă acest autor: „Die vertragsmdssig ausgemacte tritt an Stelle der gesetzlichen Frist. Bei dem peremtorischen Ausdruck des Satzes des § 503 ist indess an- zunehmen, dass durch Vertrag die Ausubung des Wieder- kaufrechts nicht. liber die gesetzlich bestimmte Zeit hinaus ver- lăngert werden darF. (²) Codul japonez din • 1896 fixează acest termen la zece ani (art. 580). (s) „Le bien public, a zis Portalis, în corpul legislativ, ne com- porte pas que Fon prolonge trop une incertitude, qui ne peut que miire â la culture et au commerce^ ; și Grenier, în raportul său către Tribunal, a adaos : „L’interât public s’op- pose â ce que Ies proprietds demeureut pendant long temps încertaines et flottantesL Vezi Dureverger, Vente, II, 19, p. 31; Laurent, Droit civil internațional, VIII, 57, p. 227. 228. La acest motiv autorii mai adaogă un altul, și anume: defavoarea cu care legea vedea vânzarea cu pact de răscum- părare, chiar când este serioasă. Cpr, T. Huc. X, 176, pag. 244. Defavoarea provine tocmai de acolo că acest contract lasă proprietatea în incertitudine și în suspensie. COD. CIV.---CAET. III.---TIT. V.---CAPIT. VI.---ART. 1373----1376. 461 genere, căci toate aceste condiții turbură proprietatea și o face să fie necertă (J). Părțile pot stipula un termen mai scurt, nu însă mai lung. Dacă ele au stipulat un termen mai lung de cinci ani, convenția lor nu este nulă, însă termenul va fi redus de drept la cinci ani (art. 1373). Dacă părțile n’au stipulat nici-un termen, răscumpă- rarea se va putea face în timp de cinei ani, părțile fiind presupuse a fi admis termenul cel mai lung pe care îl per- mite legea (²). Aeest termen nu poate fi prelungit de judecători, care nu pot acorda termene de grație (art. 1374), pentru-că nu este vorba în specie de înlesnirea debitorului spre a-și în- deplini obligația, ci de îndeplinirea unei condiții de la care atârnă proprietatea lucrului vândut; or, această condiție trebue să se îndeplinească în termenul stipulat de părți, fără ca judecătorii să poată modifica convenția lor. Mai mult încă, acest termen, chiar dacă ar fi mai Nepreiungi- scurt de cinci ani, nu poate fi prelungit prin convenția părților, textul nostru fiind expres pentru această privință, cinci ani. Termenul fixat pentru exercițiul pactului de răscum- părare curge din momentul vânzărei, iar nu din momen- curg© ter- menul. (!) Cpr. Guillouard, Vente, TI, 652; Duvergier, Idem, II, 19, pag. 31; Rament, XXIV, 384, ete. (²) După Codul Calimah, de câteori nu se stipulase niciun termen, lucrul vândut putea ti răscumpărat în tot timpul vieței vânzătorului. Iată, în adevăr, cum se exprimă art. 1441 din aeest cod: „Tocmala pentru cumpărarea înapoi dacă s’au alcătuit cu hotărît termen, iar dacă au urmat fără termen, ori s’au alcătuit ea să înceapă dela cutare termen, se stinge prin moartea vânzătorului*. Art. 1070 din codul austriac cere în această privință, următoarea dispoziție. „Rezerva răscumpărărei n’are loc de cât pentru lucrurile imobiliare (nur bei unbeweglichan Sa- ehen), și nu poate ii executată de vânzător decât în timpul vieței sale (und gebukrt dem Verkaufer nur fur seine Le- benszeit). El nu poate- să transfere dreptul său nici moște- nitorilor săi nici unui terțiu, și nu poate să-l exercite în dauna unui terțiu, decât atunci când aeest drept a fost îns- cris în registrele publice*. Vezi, asupra acestui text, Stu- beurauch, Commentar zum Osterrmchischen allgemeinen biir- gerlichen Gesetzbuche, II, p. 294 urm. (Wien, 1903). 46? PACTUL DE KÂSCUMPĂBAEE'. — A KT. 1373---1376. tul predărei lucrului vândut și a plâței prețului, afară de cazul când părțile ar fi stipulat contrariul ț¹), Cakui»rea Calcularea termenului se face după regulele dreptului Ex®reitmiP comun. Ziua în care termenul începe (dies a gua) nu se pactului dc numeră, și numai ziua în care termenul expiră (²). î³rareP& Astfel, dacă presupunem un contract cu pact de răs- cumpărare încheiat în ziua de 1 Iulie 1915, având ter- menul de doi ani, răscumpărare va putea fi exercitată cel târziu până în ziua de 1 Iulie 1917 inclusiv (³). Art. 1375. Dacă vânzătorul, în termenul prescris, nu începe a exercita dreptul său de răscumpărare, cumpărătorul devine ispo jure proprietar irevocabil, fără ca să fie nevoe de so- mație sau de intervenirea unei hotărâri judecătorești (⁴). (') Baudry et Saignat, Lente, 611, Troplong, Idem, II, 712; Guillouard, Idem, II, 653, T. Hue, X, 186.—Dacă, pe lângă pactul do răscumpărare, vânzarea ar fi supusă unei condiții suspensive, termenul n’ar curge decât dela îndeplinirea con- diției, pentrucă până atunci vânzătorul nu este lipsit de dreptul său de proprietate. Baudry' et Saignat, loco cit.; Guillouard, Vente, 11, 663; T. Hue, X, 176, in fine, etc. (²) Ultima zi, în care termenul expiră, intră în computarea lui, chiar dacă cade într’o zi de sărbătoare. Guillouard, op. cit-, II, 655, in fine; Baudry et Saignat, Idem, 611; C, Angers și Cas. fr., Sirey, 31. 2. 85. Sirey, 34. 1. 216, etc. (’) Cpr. Guillouard, Vente, II, 655; Duvergier, Idem, II, 23, pag. 34 urm.; Baudry et Saignat, idem, 611; Aubry et Rau, V, § 357, p. 166; T. Hue, X, 176, p. 245; Thiry, III, 599; Laurent, XXIV, 387; C. Nîmes, Sirey, 40. 2. 319, etc. (⁴) Cpr. Cas. rom- Bult. 1897, consid. dela pag. 898 și Dreptul din 1897, No. 77, pag. 642; C. București, Dreptul din 1892, • No. 47, pag. 371 ; Duvergier, Vente, II, 28, pag. 54; Guil- louard, Idem, Ii, 664; Thiry, III, 600; Planiol, IV, 1581; T. Hue, X, 177; Mourlon, III, 739, in fine; Aubry et Rau, V, § 357, pag. 16 (ed. a 5-a), etc. Acel care a stipulat în folosul său facultatea de a răs- cumpără lucrul vândut și care, în condițiile și în termenul convenit, a declarat că voește să-și execute dreptul său, nu mai poate însă reveni asupra declarației sale de câteori ea a fost acceptată de cealaltă parte. Cas. fr. D. P. 1911. 1. 438; Sirey, 1912. 1. 390 și Dreptul din 1916, No. 47, p. 376 (cu nota d-lui S. Radul eseu). Vânzătorul unui imobil cu pact de răscumpărare trebue, spre a-și exercita dreptul său, să restitue cumpărătorului prețul principal cu toate accesoriile lui (art. 1372, 1377 •COD. CIV.—CART. III.—TIT. V. — CAPIT. VI.-AET. 1373—1376. 463 Vânzătorul nu se va adresa la justiție, spre a revendica lucrul, decât atunci când cumpărătorul ar refuza de a-1 res- titui (*). Asupra acestui punct toți autorii, sunt de acord. Unde însă chestiunea este controversată, este asupra punctului de a se ști dacă vânzătorul trebue sau nu, să facă ofertă reală cumpărătorului și să consemneze suma oferită. Curtea de casație din Franța a decis că, nici o lege nereglementând modul de exercitare al pactului de răscumpărare, vânzătorul n’are nevoe de a face ofertă reală cumpărătorului, o simplă manifestare a voințai sale, dovedită conform regulelor dreptului comun fiind suficientă în această privință (²). După părerea generală, vânzătorul trebue însă să facă cumpărătorului, înaintea expirărei termenului, o ofertă sinceră și serioasă (s) dea-i restitui prețul cu toate acceso- C. civil). Cât -timp această obligație nu este îndeplinită, vânzarea nu este rezolvită și proprietatea continuă a apar- ține cumpărătorului. Vânzătorul cu pact de răscumpărare, care după ce a ma- nifestat voința de a-si exercită dreptul său, a lăsat să. treacă un timp îndelungat, fără- a-și îndeplini obligația sa și eare, fiind în mod regulat somat de a interveni în urmărirea silită îndreptată contra cumpărătorului, a lăsat această somație fără răspuns și n’a intervenit în procedura urmărirei silite, care a ex- propriat pe cumpărătorul său în folosul unui terțiu, este presu- pus că a renunțat tacitamente la exercițiul dreptului de răscum- părare, atunci mai cu seamă, când, în fapt, se stabilește că el era în imposibilitatea materială de a restitui sumele ne- cesare pentru exercitarea acestui pact. Cas. fr. D. P. 1907. 1. p. 426, 427. ț¹) Cpr. Guillouard, Vente, II, 674. (-) Cas. fr. D. P. 56. 1. 132; Sirey, 56. 1. 671, Sirey, 73. 1. 134, D. P. 73. 1. 185. Cpr. Cas. rom. Bult. 1887, p. 777. Mai vezi C. București. Dreptul din 1897, No. 35, p. 274. Cpr. în același sens, Laurent, XIV, 398 urm. Guillouard, op. cit., 11, 664. Acest sistem este foarte bine combătut de Colmet de Santerre, VII, 118 bis IV. In cât privește exercițiul retractului litigios, chestiunea este de asemenea controversată. ț;) Atât după doctrină cât și după jurisprudența, nu se cere îusă o ofertă reală conform regulelor dela plată, o ofertă verbală, dacă ea poate fi dovedită, fiind suficientă. Cpr. Aubry et Bau, IV (ț 357, p. 167, text și 3 nota 8 (ed. 5-a); Troplong, Vente. II. 721 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 615; Laurent, XXI V, 399. — Contră: Duvergier, ÎI, 27, p. 27, 44 urm.: T. Hue, X, 177, 179. 464 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. --ART. 1373—1376. riile lui (art. 1377), o simplă manifestare a voinței sale nefiind suficientă ț¹). Această ofertă nu are însă nevoe de a fi urmată de consemnare, potrivit regulelor dela plată; căci, fiind vorba de îndeplinirea unei condiții, această condiție se consideră ca îndeplinită, de câteori aeel obligat sub această condiție a împedicat îndeplinirea ei (art. 1014). Or, este evident că cumpărătorul a împedicat îndeplinirea condiției prin refuzul său de a primi oferta făcută de vânzător (²). Art. 1376. Termenul stipulat pentru răscumpărarea lucrului vân- dut curge în contra tuturor persoanelor, chiar în contra minorilor și interzișilor (art. 1376). Legea presupune că un bun al minorului sau a interzisului a fost vândut cu pact de răscumpărare, ceeace se va întâmpla arareori (³), sau că vânzătorul cu un asemenea pact s’a săvârșit din viață, lă- sând un moștenitor minor ori interzis. Termenul curge cu toată minoritatea sau interdicția vânzătorului ori moșteni- torului, pentru-că nu este vorba în specie do o prescripție care să fie suspendată conform art. 1876, ci de îndepli- nirea unei condiții resolutorii. Art. 1376, rezervă însă, în asemenea caz, recursul minorului sau interzisului contra tutorului, care n’ar fi exercitat la timp pactul de răscum- părare. Pentru ca acest recurs să existe, tutorul trebne să fie însă în culpă, adecă, pe deoparte, să fi avut în patri- moniul minorului banii necesari spre a exercita pactul la timp, iar pe de altă parte, ca incapabilul să fi avut inte- res la luarea înapoi a lucrului vândut (⁴). (') Cas. rom. Dreptul din 1897, No. 77 și Bult. 1897, p. 898; T. Huc, X, 177, Thiry, 111, Aubry et Rau, V, § 357, p. 167; Troplong, Vente, II, 721 unu.; Duvergier, Idem, loco supră CiZtf etc. (-) Thiry, III, 600; Duranton, XVI, 403; Arntz, III, 1046; Duvergier, Vente, II, 27; Troplong, Idem, II, 720 și 723, p. 215; Guillouard, Idem, II, 664. Aubry et Rau, loco cit., p. 167.—Contră: T. Huc, X, 178. (³) Vezi tom. XI al Coment. noastre, p. 181. (⁴) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 612. Troplong, Idem, II, 727 ete. COD. CIV.—CART. III. — TIT. V.—CAP. VI.-AKT. 1381. 465 Persoanele contra cărora pactul de răscumpărare poate fi exercitat Art. 1381.— Vânzătorul cu pact de răscumpărare poate e- xercitâ acțiunea sa îu contra unui al doilea cumpărător ț¹), chiar și când facultatea de răscumpărare n’ar fi fost declarată în cel de al doilea contract. (Art. 973, 1019, 1770 C. civ. Art. 1664 C. fr.). Dreptul vânzătorului eu pact de răscumpărare este un drept real. Prin urmare, și acțiunea prin care el își exer- cită aeest drept este reală. Am văzut, în adevăr, supră, că vânzătorul cu pact de răscumpărare păstrează proprietatea lucrului vândut, el fiind proprietar sub condiție suspensivă; și condiția este potes- tativă din partea lui, fiindcă el poate să uzeze sau să nu uzeze de dreptul său. îndată însă ce el uzează de acest drept, devine proprietar. Prin urmare, acțiunea sa este reală. Cu toate acestea, acțiunea lui este personală, de câte oriei oexercită în contra însușcumpărătorului, ea nedevenind reală deeât atunci când este executată contra unui subachi- zitor art. (1381) (²). De aceea Pothier zice că această ac- țiune este personală-reală (³). Aiurea, acelaș autor z:ce că această acțiune este mixtă (⁴) Din cele mai sus expuse rezultă că dreptul de răscum- 0 Art 1529 din codul italian zice că vânzătorul are .acțiune Inexactitate și în contra terțiilor achisitori (contra i terzi acquirenti), și de text această expresie este mult mai exactă, pentru-că vânzătorul poate să revendice lucrul său nu numai dela al doilea cum- părător, după cum se exprimă textul nostru, dar și dela al treilea, și așa mai departe. Cpr. Colmet de Santerre, TU, 110 bis 1; Planiol. II, 1577; Guillouard. Vente, 11,674. Tot astfel se exprimă și art 290 din legea bulgara asupra obli- gațiilor și contractelor din 3 Decembrie 1892. In legislația bulgară, vânzarea cu pact de răscumpărare este cârmuită de art. 285 — 298, eare reproduce aproape literalmente art. 1515—1528 din codul italian, și care figurează în acest cod sub rubrica: despre răscumpărarea convențională (del riscata convenționale). (²) Cpr. Beudant, Vente, 327, p. 239, 240. (³) Pothier, Vente, III, 305, p. 163 (ed. Bugnet). P) Pothier, Jntrod. yânerale aux coutumes, I, 122, p. 45 (ud. Bugnet). (84800). 68197 30 466 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. ART. 1381. părare poate fi exercitat nu numai contra cumpărătorului primitiv, dar și în contra terțiilor achisitori ai bunului vân- dut, chiar dacă pactul de răscumpărare n’ar fi fost decla- rat în contractul lor. Motivul acestei dispoziții este că cum- părătorul având un drept supus desființare!, n’a putut să transmită mai multe drepturi decât avea în realitate el în- suși (art. 1770). Vânzătorul va putea să revendice direct lucrul său dela terțiul achisitor, fără a cere mai întâiu resoluțiunea vânzărei contra primului cumpărător, și fără a pune pe acest din urmă în causă, pentru-că este vorba în specie de o condiție resolutorie expresă, care se îndeplinește de drept (*). Dacă uzufructul imobilului este separat de proprietate, acțiunea va fi introdusă atât în contra uzufructuarului cât și în contra nudului proprietar (²), In fine este incontestabil că vânzătorul care execută pactul de răscumpărare contra terțiilor, este obligat a res- titui numai prețul și prestațiile ce el datoreâ cumpărătoru- lui, pentrucă obligațiile sale' nu pot să fie mărite prin trans- miterea la alții a lucrului vândut de efp) Nemo ex alterius fado prcegrawri debet. El va datori însă prețul prevăzut în contractul lui de vânzare; eu toate că., mai în urmă, lucrul ar fi fost revân- dut cu un preț mai mie(⁴). Vânzătorul cu pact de răscumpărare are deci două acțiuni: una personală contra cumpărătorului său, din causa obligațiilor luate de dânsul și alta reală (în revendicare) contra terțiilor, care deși n’au luat nici-o obligație față de el, totuș sunt ținuți ca detentori ai lucrului vândut (⁵). Din faptul că terțiul nu are niei-o obligație personală către (') Guillouard, Vente II, 074; Troplong, Idem, II, 732; Duver- gier, Idem, II, 61, pag. 91; Baudry et Saignat, Idem, 630; Aubry et Rau, V, § 357, p. 170, text și nota 21 Idem, Col- met de Santerre, VII, 110 bis, III; Mourlon, III, 641; Arntz, III, 1047: Thiry, III, 602; Laurent, XXIV, 410, ete. (²) Duvergier, Vente, II, 62, pag. 91. V) Pothier, Vente, III, 425, p. 175; Duvergier, op. cit., 11,63, pag. 91. (⁴) Pothier, loco supră cit.; Duvergier, Vente, II, 64, p. 91, 52. Vezi alți autori citați pag. 454, nota 3. (⁵) Vezi Duvergier Vente, II, No. 10, pag. 17. COD. CIV.---CARTEA III.—-TIT. V.-----CAP. VI—AET. 1381. 467 vânzători, resultă, că el nu poate li acționat de acest din urmă decât atunci când deține imobilul vândut. Detentoriî intermediari, care nu mai dețin imobilul, nu vor putea deci fi acționați de vânzător (¹). De câte-ori vânzătorul exercită acțiunea sa contra unui terțiu detentor, el va trebui să-i restitue prețul ce el (vân- zătorul) a primit și tot ce se datorește cumpărătorului în basa art. 1380 (²). Dreptul vânzătorului de a urmări lucrul vândut în Art. im. manile terțiilor achisitori, nu se aplică propriu zis decât în materie imobiliară; căci dacă ar fi vorba de vânzarea unui mobil corporal, terțiul dobânditor de bună credință va putea să invoace prescripția instantanee (art. 1909), spre a respinge acțiunea vânzătorului, eare atunci se va reîntoarce contra cumpărătorului său (³1. După unii, și simpla primire a lucrului mobil, de bună, Primirea credința, ca amanet, ar face inadmisibilă acțiunea vân- zătoruiui (⁴). BCU Cluj / Central University Library Cluj (’) Baudry et Saignat, oj). cit.., 631. (²) Baudry et Saignat, op. cit,., 633.—De câte-ori, deci, prețul plătit de actualul achizitor este mai mare decât cel plătit de primul cumpărător, terțiul acționat în revendicare va avea recurs pentru diferența contra vânzătorului său, pentru că el. nu primește dela vânzătorul primitiv decât prețul plă- tit acestuia. Și vice-versa, vânzătorul primitiv va restitui pre- țul integral primit de dânsul, chiar dacă prețul plătit de a- chisitorul subsecvent ar fi mai inie; eăci dacă aehisitorul subsecvent este supus aceleiași resoluț.ii la care era supus primul cumpărător, el trebue să aibă și toate drepturile a- cestuia, primind tot ce ar fi primit acest din urmă, dacă pactul ar fi fost exercitat în contra lui. Cpr. Pothier, Vente, III, 425, pag. 175; Baudry et Saignat, Vente, 633; Trop- long, Hem, II, 731, 761, etc. (³) Troplong, Vente, II, 730; Baudry et Saignat, Idem, 632, Duvergier, Idem, II. 15, pag- 26; Aubry et Rau, V, § 357, p. 171; Marcade, VI, art. 1664—1666, No. 1, p. 307; T. Hue, X, 182; Arntz, III, 1047; Planiol, II, 1577; Thiry, III, 602, in fine: Laurent, XXIV, 411, etc. (⁴) Aubry et Rau, Baudry et Saignat, loco cit.— Contră: Lau- rent, XXIV , 411. 468 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. — FINELE DE NEPRIMIEE. * Finele de neprimire opozabile acțiunei vânzătorului. Finele de neprimire opozabile acțiunei vânzătorului sunt*. 1° neexecutarea pactului de răscumpărare în ter- menul util; și 2° renunțarea lui expresă sau tacită. 1° In adevăr, deeâteori vânzătorul nu-și declară voința de a răscumpără lucrul în termenul util, dreptul său este stâns, și vânzarea devine definitivă, afară de cazul când el n’a putut să-și execute dreptul său din cauza faptului sau culpei cumpărătorului, în care caz se va explică art, 1014 din codul civil. „Condiția se consideră ca îndeplinită, zice acest text, atunci când debitorul obligat sub această con- diție, a împiedicat îndeplinirea ei“ (!). 2° A doua fine de neprimire, opozabilă vânzătorului este renunțarea Iui. Această renunțare poate ii expresă sau tacită. Există renunțare tacită, atunci când vânzătorul a consimțit la . vânzarea făcută de cumpărător în favoarea unui terțiu, fără a-și rezervă dreptul său de răscumpărare, soluția care era admisă și în vechiul drept francez de Des- peisses, după cum ne atestă Merlin (²). Iată, în adevăr, cum se exprimă, în această privință, prezidentul Faber (Favre): „Qui rem sub pacto de retrovendendo venditam am emptore redemit, presente et consentiente, eo ad quem redimendijus pertinebai, non tantupi in emptoris jura successisse intelliyitur, que scillicet etiam ignorante adeoque invito primo venditore, nanciri poterit, sed etiam dominium quod non nisi revocabile fuerat penes emp- torem sibi acquisiisse irrevo cabiliter, perinde ac si primus ren- ditor rede-misset tum cum huic vendidisset: Elic enim contingit quo șarpe alias, ut celeritate conjungendarum inter se actionum una oc- cultetus“ (s). ț¹) Vezi supră, p. 404. Gașca, op. cit., II, 1723, pag. 1022, 1013. Iată cum se exprimă acest autor: „Qnalora il ven- ditore non diehiari nel termene utile la volontâ di riscatare (voința de a răscumpără) si astingue il suo diritto, e la vendita diventa definitiva, tranne ehe egli non abbia potrito fare la diehiarazione per fatto e colpa del compratore, nel quale caso si applica l’art 1169 (al nostru 1014). (²) Repert., tom. VI, v° Faculte de rachat, No- 14, p. 418 (ed. a o-a, din 1827). (³) Vezi Troplong, Vente, II, 726, 2", pag. 220, dela care am împrumutat această citație; Duvergier, Idem, fi, 67, pag.. 95; Gasea, op. cit., II, 1723, pag. 1023. COD. CIV. — CAHT. III.—TIT. V. — CAP. VI. AET. 1378, 1379. 469 Renunțarea vânzătorului mai este tacită, atunci când el își retrage prețul ce consemnase (*). Drepturile vânzătorului și ale cumpărătorului înaintea exercitărei pactului de răscumpărare. Art. 1378 Cumpărătorul cu pact de răscumpărare, exer- cită. toate drepturile vânzătorului sau. El poate prescrie atât în contra adevăratului proprietar, cât și în contra celor ce ar pre- tinde că au drepturi sau ipoteci asupra lucrului vândut. (Art. 557, 649, 1800, 1847, 1890, 1895 C. civ. Art. 1665 C. fr.). Art. 1379. — El poate opune creditorilor vânzătorului său beneficiul de ordine sau discuțiune. (Art. 974, 1762 urm., 1794 C. civ. Art. 1666 C. fr.). Prin vânzarea cu pact de răscumpărare, cumpărătorul Soarta drep- dobândește proprietatea lucrului vândut, însă o proprietate rezolubilă; de unde rezultă că el poate să înstrăineze, să' de europă- îpoteceze, etc. imobilul vândut; însă toate drepturile con- r⁵t,r' simțite de dânsul vor cădeă la îndeplinirea condiției, adecă, la exercitarea pactului de răscumpărare(²). Vânzătorul fiind proprietar sub condiție suspensivă (³), constituirea unși ipo- ... „ ,____. ~ , . T . „ teci din C) rroplong șt (Iasca, loco supra cit. lata cum sc exprima acest partea vân- din urmă autor: „La faeolta di riscatto cessa con la ri- zătorului. nunzia che ne faccia il venditore expressamente, o tacita- Controversă, mente. E sarebbe tacita la rinunzia, qualora il venditore aderisca alia rivendita del fundo che faccia il compratore ad un terzo, senza fare riserva del riscatto, o quando egli ritiri il prezzo che quegli abbia depositatou.—Duvergier (Vente, II, 67, pag. 96) nu vede însă o renunțare tacită în retragerea prețului, făcut de către vânzător, pentrucă retra- gerea prețului dela casa de consemnații se poate foarte bine împăca cu intenția perseverentă de a exercită pactul de răs- cumpărare. (-) „Cumpărătorul cu pact de răscumpărare care, înaintea exer- 499 cițiului acestui drept, ar fi făcut acte de dispoziție cu prî- C. german, vire la lucrul vândut, zice art. 499 din codul german, este obligat a face să dispară drepturile ce el a conferit terțiilor. Se asimilează unui act de dispoziție a cumpărătorului, actul care rezultă din executarea silită sau dintr’o hotărîre jude- cătoreasca, sau care este făcut de sindicul unui faliment: „Einer Verfugung des Wiederverkăuferg steht eine Verfu- gung gleich, die im Wege der Zwangsvolhtreckung oder der 'Arrestvollziehung oder durch den Konkursvermlter erfolgtV V) Vezi supra, pag. 458. 470 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. ART. 1378, 1379. va putea și el să ipoteceze imobilul vândut și chiar să-l vândă altui cumpărător, însă aceste drepturi nu vor ră- mânea în picioare decât dacă condiția se va îndeplini, adecă, dacă el își va exercită, în •termenul defîpt, dreptul ce și-a reservat (art. 1770) (¹). Creditorul ipotecar, pentru a fi sigur, va trebui deci să facă să . consimtă la ipoteca sa, atât pe cumpărător cât și pe vânzător, pentrucă nu se știe care din doi va rămâneă la urma urmei proprietar. Drepturile Cumpărătorul exercită toate drepturile vânzătorului, ⁰⁶ Ie ex®r“ltă pentrucă acesta i le-a transmis prin vânzare. El se folo- torul. sește de lucru, percepe fructele, face contracte de arendă sau de închiriere (art. 1380, § ultim), etc. Prescrierea Dacă presupunem că vânzătorul eră proprietarul lu- imobiiuim cᵣᵤ]ᵤi vândut, cumpărătorul poatesă-1 prescrie contra adevă- ratului proprietar. El poate, de asemenea, să prescrie contra acelora ce ar pretinde a avea drepturi reale sau ipoteci asupra imobilului vândut, ceeace însemnează că el poate să facă prin posesiunea lui, ca fondul să fie liber de aceste sarcini. Termenul pactului de răscumpărare neputând fi mai lung de cinci ani (art. 1373, 1374), se înțelege că cum- (’) Thiry, II. 603; Guillouard, Privii, et hypotheques, II, 944, și Vente, II, 656, 660; Baudry et Saignat, Vente, 635, 741; Duvergier, Vente, II. 29; Duranton, XIX, 278; Troplong, Privii, et hypotheques, II, 469 și Vente, II, 698; Valette, Privii, et hypotheques, pag. 202 urm.; T. Huc, X, 183; Lau- rent, XXIV, 392 și XXX, 477; Demolombe, XXV, 411;-. Mnrtou, Privii, et hypotheques, III, 964; P. Pont, Idem, II, 639 și 1287; Baudry et Loynes, Privii, et hypotheques, II, 1317; Thezard, Privii, et hypoth., 51; C. Alger, Sirev, 86. 2. 132. O. Bordeaux, Sirey. 72. 2. 227. D. P. 73. 2'. 209. Vezi tom. X al Coment. noastre, pag. 586. — Contră: Grenier, Privit, et hypotheques, I, 153; Aubry et Rau, III, § 266, p. 445 (ed. a 5-a), și V, § 357, p. 412 și 173, text și nota 33 (ed. a 5-a); Cazalens, nota în D. P. 73. 1. 321. V ezi decisiile citate, de Aubry et R >u, III, § 266, p. 445, nota 14 și de Baudry et Loynes, Privii, et hypotheques, II, p, 437, nota 1. — Este de observat că Aubry et Rau, eare nn ad- mit constituirea unei ipoteci din partea vânzătorului cu pact de răscumpărare, admit constituirea unei servituți asupra imobilului vândut, ceeace, după noi, constitue o contradicție flagrantă, oricât s’ar încerca savanții adnotatori ai lui Za* chari® a justifica acesta soluție. OCD. CIV.— CARTEA III. — TIT. V. — CAPIT. VI. ART. 1378,1379, U4&- 471 părătorul nu poate, prin el însuși, să îndeplinească o pres- cripție de 10, 20 sau 30 de ani; el va putea însă să complecteze o prescripție începută, adăogând posesiunea sa la acea a vânzătorului (9. Pentru ca cumpărătorul să poată prescrie prin el însuși, trebue să presupunem că posesiunea începută de dânsul a fost complectată tot de el, pentrucă vânzătorul n’a exercitat la timpul oportun pactul de răscumpărare (²). Dacă cumpărătorul ar fi urmărit de creditorii ipote- Art. 1379. cari ai vânzătorului, anteriori vânzărei, el va putea să le opună beneficiul de discuțiune, în calitatea sa de terțiu detentor (art. 1379, 1794), Și fiindcă legea nu face nici o distincție, el va putea să opue același beneficiu credito- rilor ehirografari, cari ar voi să exercite pactul de răs- cumpărare, în locul vânzătorului, în baza art. 974 (³). Am zis că cumpărătorul, cu pact de răscumpărare, exercită toate drepturile vânzătorului său, după cum se exprimă art. 1378. Art. 1445 admite însă o excepție dela acest principiu, în privința expulzărei arendașului sau chiriașului. Art. 1445.—Cumpărătorul cu pact de răscumpărare nu poate să dea afară pe locatar mai înainte de a fi devenit proprietar irevocabil prin trecerea termenului răscumpăratei. Art. 1375, 1378, 1436, 1441 C. civ. Art. 1751 C. fr.) (‘). După acest text, explicat în tom. IX al Coment. noastre, Art. U45. ([) Cpr Thiry, III, 603; Guillouard, Vente, II, 657; Laurent, XXIV, 389; Colmet de Santerre, VII, 111 bis II și III; T. Huc, X, 184, etc. (²) Colmet de Santerre, VII, bis 11; Guillouard, op. cit.., II, 657; T. Huc, X, 184, etc. P) T. Huc, lom cit.; Laurent, XXIV, 390; Guillouard, Vente, II, 658; Baudry et Saignat, Idem, 637; Colmet de Santerre, VII, 112 bis; Thirv. III, 603, in fine; Mourlon, III, 644,— Contra: Troplong, Vente, II, 743; Masse-Venge, IV, § 688, p. 316, nota 22, etc. (*) La Komnni, cumpărătorul unui imobil, fie chiar cu pact de Dreptul răscumpărare, care nu se obligase a respecta contractul de rom»n arendă sau de închiriere, putea să expulzeze îndată pe aren- daș sau chiriaș, fără a-i datori nici-o despăgubire, ori-care ar fi fost forma arenzei sau încliirierei“. Emptoren quidem fundi necessc non est stare adono, cui prior dominus locavit, nisi ea lege emi.V, L. 9, Cod, De locato el conducta, 4, 65. 472 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE.— ART. 1445, 1377, 1380 p. 207 urm., pentru ca cumpărătorul cu pact de răscum- părare se poată ex pulsa pe arendașul sau chiriașul imo- bilului vândut, trebue ca el să fi devenit proprietar irevo- cabil, adecă, ea termenul stipulat de părți să fi trecut, fără ca vânzătorul să-și fi luat imobilul înapoi, și această, după unii, fie că contractul de arendă sau de închiriere ar avea sau n’ar avei data certă (’) Condițiunile cerute pentru exercițiul pactului de răscum- părare și efectele exercitărei acestui pact. Art. 1377.—Vânzătorul care voește să exercite pactul său de răscumpărare, trebue să întoarcă prețul în capete, spesele con- tractului vânzărei, spesele reparațiuuilor utile (²) până la suma adaosului de valoare produse printr’însele. El nu poate intră în posesiune decât după ce a îndeplinit toate aceste obligațiuni. Art. 494, 766, 991, 99”, 1019, 1305, 1345, 1346, 1372 C. civ. Art. 1673 § 1 C. fr.). Art. 1380.—Când vânzătorul reintră, în urmarea pactului de răscumpărare, în drepturile sale de mai înainte asupra imobi- lului, acesta îi revine liber de toate sarcinile și ipotecile de care cumpărătorul l-ar ii încărcat. (Art. 769, 830, ±740 urm. 0. civ.), El este dator însă să execute contractul de închiriere sau de arendă ce ar fi făcut cumpărătorul fără fraudă. (Art. 534, 1372, 1410 urm. C. civ. Art. 1673, § 2 C. fr.) (»). (’) Cpr. T. Huc, X, 347, in fine- Baudry et Wald, Louage, 1, 1330, p. 768 (ed. a 3-a); Troplong, Idem, II, 525; Duver- gier, Idem, 1,552; Marcade, VI, art. 1751, No. 1; Duranton, XVII, 154.-—Contră: Guillouard, Vente, II, 659, și Louage, I, 372; Baudry et Saignat, Vente, 638; Aubry et Rau, V. § 357, p. 172, nota 28 (ed. a 5-a); Colmet de Santerre, VII, 198 bis I. Vezi asupra acestei controverse, Dalloz, Nouveau code civil annote, IV, art. 1751, No. 3. (-) Textul fr. și acel italian (art. 1528) pun în sarcina vânză- torului și eheltuelile făcute de cumpărător pentru reparațiile necesare. Vezi și art. 298 din legea bulgară dela 3 Decem- brie 1892, asupra obligațiilor și contractelor. Textul nostru uită de a vorbi de aceste reparații, pomenind numai de acele utile. Cu toate acestea, nu mai rămâne îndoială că vânză- torul va restitui cumpărătorului, conform principiilor gene- rale, toate eheltuelile făcute pentru reparațiile necesare, fiindcă acest din urmă le-ar fi făcut însuși, dacă lucrul ar fi rămas în mâna lui. Cpr. art. 766, 991, 997, 1345, etc. C. civ.). Vezi infră, p 460. (³) In codul fr. (art. 1673) și în cel italian (art. 1528), art. 1377 Cheltuelile p. repara- țiile nece- sare. COD. CIV. — CART. IU. ---- TIT. V. --CAPIT. VI. ---ART. 1377. 473 Pentru a putea exercită pactul de răscumpărare și Art. 1377. a-și reluă lucrul înapoi, vânzătorul trebue să restitue: 1° Prețul primitiv al vânzărei, chiar dacă cumpără- torul ar fi revândut lucrul mai scump sau mai eftin (*). Restit. pre- Legea nu vorbește de dobânda prețului, și toți autorii zic că vânzătorul nu trebue s’o plătească, pentrucă ea se com- pensează cu fructele lucrului, pe care le păstrează eum- și 1380 sunt întrunite intr'un singur text.—In codul italian, ea și în cel francez, vânzătorul este obligat să respecte con- tractele de arendă sau de închiriere făcute de bună credință de cumpărător, însă textul italian pune ea condiție ca aceste contracte să nu fi fost făcute pe un timp mai lung de trei ani (la noi cinci ani): purche siano convenute per tempo non maggiore di un triennio. Vezi și art. 298, in fine din legea bulgară menționată în nota precedentă. Și la Romani, vânzătorul, eare voia să exercite pactul de Dᵣ. roman, răscumpărare, trebuia să întoarcă prețul și impensele făcute de cumpărător. (Argument din L. 14. Dig., De condictione indebiti, 12 6 și din L. 13 § 8, Dig., De actionibus empti et venditi, 19, 1), etc. Când vânzătorul reintră, în urmarea pactului de răscum- părare, în drepturile sale de mai înainte asupra imobilului vândut, el îl lua liber de toate sarcinile și ipotecile cu care îl grevase cumpărătorul, dacă pactul de răscumpărare fusese adaos vânzărei sub forma nnei condiții rezolutorie (argum. din L. 7, ab initio, Cod. De pactis inter emptoren et vendi- torem, etc. 4. 54 și L. 2, ab initio, precum și L. 8. Dig., De lege commissoria, 18. 3). In caz contrar, vânzătorul putea numai să ceară liberarea lucrului dela cumpărător (argum. din L. 2, Cod. loco cit., 4. 54). Cât pentru contractele de arendă sau închiriere, făcute de cumpărător, vânzătorul nu era niciodată obligat a le respecta (L. 9, ab initio, Cod. De locato et conducta, 4. 65). Vezi supră. p. 457, nota 4. C) Cpr, Pothier, Vente, III, 425, p. 175, Guillouard, idem, II, 666; Baudry et Saignat, Idem, 648; T. Hue, X, 188; Planiol, II, 1519; Vezi și supra, p. 778, nota 3. Părțile ar putea însă să convie că prețul ce urmează a fi restituit va putea fi mai mic și chiar mai mare decât acel primitiv- Cpr. Pothier, Fente, III, 413, 414, p. 173; Guil- louard, Idem, II. 618, 649,și 666, in fine; Baudry et Saignat, Idem, 648; Duvergier, Idem, II. 12; Aubry et Rau, V, § 357, p. 165 nota 3; Planiol. II, 1579; Vigie, III, 797; Colmet de Santerre, VII, 118 bis VI; Dalloz, Nouveau Code civil anunțe, iS, art, 1673, No. 2; Cas. fr. D. P. 72. 1, 415; Sirev, 7.3, 1. 252. — Contra: Bngnet asupra lui Pothier. PACTUL l>E BĂSCUMPĂBABE — AUT. 1377. părătorul (’). Nimic n’ar împediea însă pe părți de a pune în sarcina vânzătorului dobânda prețului. Această convenție ar fi perfect validă, ordinea publică nefiind interesată în cauză (art. 5 și 969) (²). Bestit. spe- 2° Vânzătorul trebue să restitue, în al doilea locᵣ tr»4uhd" cumpărătorului, spesele contractului de vânzare, cheltuielile de timbru, etc. Nu mai este, în adevăr, nici o rațiune de a lăsa aceste cheltueli în sarcina cumpărătorului (art. 1305), vânzarea fiind desființată. . Restw. ehei- 3U .In fine, vânzătorul trebue să restitue, cumpărto- tuehior no- ᵣᵤlᵤj toate cheltuielile necesare făcute pentru conservarea lucrului, de și textul nostru uită de a vorbi despre aceste cbeltueli³), pentrucă vânzătorul ar fi făcut însuși aceste clieltueli de conservare, dacă lucrul n’ar fi fost vândut de cumpărător. Locuplrtior factus est quatenus propria pe- cunia peperit (⁴). Art. 579 C. Japonez. Hi, p. 173, nota 1; Duranton, XIV, 429; Troplong, Vente, 11, 696; Thiry, III, 604, etc. Rămâne insă Jitie [ înțel^j Jiuza care ar obliga pe vânzător a restitui o sumă cu mult mâi •superioară acelei primite de dânsul, ar putea fi anulată ca cuprinzând un împrumut deghisat cu clauză penala (art. 2. L. din 20 Feb- ruarie 1879). Vezi autorii supra citați. (') Cpr. T. line, X, 188; Buadry et Saignat, Vente, 648. Troplong. Idem, II, 735. 760; Guillouard, Idem, II, 669; Planiol. II. 1579; Aubrv et Rau, V, § 367, p. 168, text și nota 15: Duranton, XVI, 424; Larombiere, Oblig., II, art. 1184, No. 70; Colmet de Santerre, VII, 118 bis V; Thiry, 111, 604 ..Fructele imobilului sunt presupuse a se compensa cu dobânzile prețului, zice art. .579 din Codul japonez dela 1896, atunci când nu există o declarație de voință con- trară părților¹'. (²) Vezi autorii citați în nota precedentă și Curtea din Agen, Sirev, 60. 2. 167. (³) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 648, p. 685 (ed a 3-a). (⁴) Cpr. art. 500 Cod. german —Dacă cumpărătorul. între- buințând doi, ar fi făcut cheltueli considerabile, spre a împe- dica pe vânzător de a exercita pactul de răscumpărare, tri- bunalele ar putea să-l autorize a-și exercita dreptul său, fără a restitui plus-valuta cumpărătorului, rămânând ea acest din urmă să-și ridice îmbunătățirile făcute și să repue lucrul în starea de mai înainte. Thiry, ni. 604; Laurent, XXIV. 404; Aubry et Ban, V, § 357, p. 168, nota 12; Baudry et Saignat, Vente, 648; p. 686; Troplong, Idem, II, COD. CIV.---CART. -III.-TIT. V.---CAPIT. VI.---ART. 1377. 475- Cât pentru cheltuelile vânzătorul nu va restitui Cheltuelile decât plus-valuta ce ele au adus imobilului (art. 1377) ț¹). llⁱlle Legea nu vorbește de cheltuelile de întreținere, și ele, Cheltuelile în adevăr, nu trebuesc restituite, pentrucă sunt o sarcină a folosinței, (art. 545, 1447, 1448), pe care a avut-o cumpărătorul (²). Cumpărătorul n’are de asemenea, nici-un drept la chel- Cheltuelile tuelile voluptoare. El poate însă să Ie ridice, conform drep- vo!,IPtoare tului comun (jus tollendi,), dacă aceasta se poate face sine delrimento rei (art. 539) (³). Cumpărătorul este în drept să ridice (wegnehmen), Art. 500 c zice art. 500, in fine, din Codul german, construcțiile fă- germa'"⁻ cute asupra lucrului ce urmează a fi restituit*. Spre a da cumpărătorului o siguranță care să-i garan- Dreptul de teze executarea obligațiilor vânzătorului, pentru cazul când el nu le-ar îndeplini îndată, art. 1377, în partea sa finală îi conferă un drept de retenție (⁴) ; căci vânzătorul nu poate intra în posesiunea lucrului decât după ce și-a îndeplinit I ICC CI , intrai U s ty Libra . 760, p. 552; Vezi și Guillouard, Idem, 668; Planiol, II, 1579; Cpr. L. 38, Dig., De rei vindicationc. 6. 1.— Vezi însă Arntz, III. 1055. f) Pothier, Vente, III, 423, p. 175, Thiry, 111,604; Arntz, III, 1055; Aubry et Bau, loco cit., p. 168, nota 13; Pla- niol. II, 1579, in fine', Duvergier, Vente. II, 49, p. 75; Guillouard, Idem, II, 667; Baudry et Saignat, Idem, 648, in fine, 686 (ed a 3-a). ete. (a) Vezi supră, p. 458. nota 2. Art. 766 din eodul civil vor- bește, din contra, nu numai de cheltuelile utile, dar și de cele necesare. Vezi tom. III, partea II, al Coment. noastre, p. 666 urm. (ed. a 2-a). f³) Pothier, op. cit., III, 424, in fine, p. 175: Guillouard, Vente II, 667; Baudry et Saignat, Idem., 648, Aubry et Eau, IV, loco cit., p. 168, text și nota 14; Thiry, III, 604. Vezi su- pră, p. 443, 485 și 692. Vezi și t. III partea I, pag. 276, nota 4 al Coment. noastre, p............. (⁴) Vezi în acest sens, Laurent, XXIV, 406; Planiol, II, 1580 și 2894; Cabrye, Dr. de rctention. 114; Glasson, Idem, p. 117 urm.; Aubry et Eau III, § 256 bis, p. 188 (ed. a 5-a); Baudry et Saignat, Vente, 649; Troplong, Idem. II, 762 urm.; P. Pont, Petits contrate II, (t. IX), 1303, p. 716.—Vezi însă Guillouard, Vente II, 670 și Dr. de retention. 62, 63. Cpr. și Laurent, XXIX, 288, care de astădată, părăsește prima sa opinie. 476 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE,—ART. 1377. toate obligațiile sale^), Cumpărătorul este însă liber de a renunța la garanția ee-i conferă legea și a remite lucrul vânzătorului, cu toate-eă el nu și-a îndeplinit obligațiile sale de restituire- El devine, în asemenea caz, un simplu creditor chirografar al vânzătorului, pentrucă el nu are, în această privință, nici-un privilegiu asupra lucrului vândut(²). Oblig, eiim- In cât privește cumpărătorul el trebue să restitue vân- părătorului, storului lucrul vândut, cu toate accesoriile iui, cum omni causa, precum: aluviunea și partea de comoară care se cuvine jure soli proprietarului pământului (art. 469) (a). Art. 498 c. „Cumpărătorul cu pact de răscumpărare, zice art. 498 § german, j din Codul german, trebue să restitue vânzătorului obiee- tul cumpărat, cu accesorile sale, nebst Zubehdr“.. Xerestit. El nu restitue însă fructele produse de lucru, pentru- fructeior. c.^ după. ₑQₜₙ ₐᵣₙ ᵥâzut, aceste fructe se compensează eu dobânda prețului, pe care vânzătorul o păstrează, Fruct us cum usuris compensatur (ⁱ). * Fructele ulti- mului an. (’) Cumpărătorul care ar fi fost destul de neglijent pentru a nu cere restituirea imediată a prețului, nu are însă privilegiul vânzătorului, cu toată părerea contrară a lui Labbd, pentru-că exercițiul pactului de răscumpărare nu este o nouă vânzare, ci rezolvirea primei vânzări. (²) Cpr. Merlin, Răpert., Privii, de creance, t. 13, p. 256 urm., (ed. a 5-a din 1428); Duvergier. Vente II, 52, pag. 79; Baudry et Saignat, Idem, 649.—Vezi însă Labbe, nota in Sirey, 71. 1. 193 urni. (®) T. £uc, X, 188, in jine, Baudry et Saigat, Vente, 650, 653; Troplong, Idem, II, 766, 767; Duvergier, Idem, II, 55, pag. 80; Guillouard, Idem, II, 671; Marcade, VI, art. 1673, No. II, p. 311 urm.; Duranton, XVI, 425; Chardon, Tr. du droit d’alluvion, 154, p, 253 urm. (ed. din 1830); Laurent, XXIV 407; Aubry et Rau, V, § 357. p. 169, text și nota 16; Thiry III, 605, p. 613. — Contra: Pothier, Vente, III, 402, 404, Proudhon, Tr. du domaine de propriete, I, 401, p. 433 (ed. din 1839) etc. (⁴) Vezi supră, p. 459. Cât pentru fructele ultimului, an, atunci când pactul de răscumpărare este exercitat la mijlocul anu- lui, vânzătorul păstrând dobânda prețului până la plată, cum- părătorul va păstra fructele pentru aceeași perioadă. Fruc- tele ultimului an se vor împărți, deci, între vânzător și cum- părător în proporție cu timpul în care vânzătorul s’a folo- sit de preț. Guillouard, Vente. II, 672; Duvergier. Idem, II 56.57; Baudrv et Saignat. Idem, 651; Laurent, XXIV, 408. COD. CIV.—CART. III.-TIT. V.-CAP. VI.-ART. 1380. 477 Dacă lucrul vândut a fost degradat prin culpa sau Cașul când ■ faptul cumpărătorului, ei va trebui să despăgubească pe prin vânzător de prejudiciul ce sufere din această causă culpa eumpă- Suma ce el va datori din această causă se va deduce din rătorula¹' : sumele la care el are drept pentru impensele făcute lucrului. Rămâne bine înțeles că vânzătorul nu va avea drept la nicio despăgubire pentru degradările aduse lucrului prin caz fortuit sau forța majoră (²). Pactul de răscumpărare -fiind, după cum știm o con- Art. inso, diție resolutorie, exercițiul lui în termenul stipulat, pune lucrurile în starea în care ar fi fost dacă vânzarea n’ar fi avut loc (art. 1019). Dreptul cumpărătorului ca și drep- turile reale constituite de dânsul către terții, precum : servi- tute, ipotecă, usufruet, înstrăinări, etc. sunt desființate. In consecință, vânzătorul își reia lucrul său liber de toate sar- cinile cu care cumpărătorul le-ar fi grevat(³). Aubry et Rau V, § 357, p. 169. text și nota 19; Maread^ VI, art. 1673, No. III, p. 312 urm.— Vezi însă Troplong, Vente, II, 769, urm.; Duranton XVI, 424, etc- (’) Cpr. art. 498, § 2 Cod. german. „Dacă cumpărătorul eu Art. 498, § 2 pact de. răscumpărare, înainte de exercițiul acestui pact, zice C. german, textul sus citat, a adus prin faptul său deteriorarea, per- derea sau orice altă imposibilitate de a restitui lucrul cum- părat, sau a modificat în mod simțitor acest lucru (oder den Gegenstand wesentlich verăndert hat) el răspunde de dauna ce resultă din aceste fapte (so ist er fur den daraus ent- scheuden Schaden verantirortlich). Dacă lucrul a fost deterio- rat fără culpa cumpărătorului (okne Versehulden des HVe- derverkăufers), sau dacă acest lucru nu este modificat în mod simțitor, vânzătorul cu pact de răscumpărare nu poate cere o micșorare a prețului vânzărei". (²) Cpr. Pothier Vente, III, 421; Idem, Baudry et Saignat, Idem 652; Guillouard, Idem. 11, 672; Troplong, Idem, II, 738; Laurent, XXIV. 409, Duranton, XVI, 423; Aubry et Rau, V. § 357, p. 170; Thiry. 111, 605, in fine, etc. (³) O altă aplicare a acestui principiu o găsim în art. 830. g₃₀. Când donațiunea este revocată pentru neîndeplinirea sarcini- lor sub care fusese făcută, bunurile reintră în mâna dărui- torului libere de ipoteci sau alte sarcini reale constituite cătră terții, de donatar. Vezi explic, acestui text în t. IV, partea l-a, al Comentărilor noastre, p- 501 text. In materie de raport, sarcinile reale, precum: usufructul, ,ᵢᵣₜ> 769. tisul, servituțile și altele, afară de înstrăinările și ipotecile 478 Respectarea contractelor de închiriere făcute de un cumpărător de bună credință. .Art. 855. PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. ------ART. 1380. Aceasta o spune anume art. 1380, și nici nu era nevoe s'o spue, pentru-că aceasta este o consecință, a îndeplinire! condiției. Soluția ar fi fost deci tot aceeași, chiar dacă a- cest text n’ar fi avut ființă, în basa regalei cunoscute: Resoluto jure dantis, solvitur jus accipientis. Vânzătorul este însă dator să respecte contractele de arendă sau de închiriere, făcută de bună credință de cum- părător, perdente conditione și aceasta chiar dacă aceste contracte n'ar avea dată certă, destul este ca ele să fie constituite de descendentul donatar, sunt, de asemenea, des- ființate odată en resolvirea dreptului său de proprietate, con- form regulei: Resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis (art. 769). Înstrăinările și ipotecile constituite de dânsul sunt însă menținute, întru-cât raportul în natură nu este obliga- tor, de câte-ori descendentul donatar a înstrăinat sau ipote- cat imobilul dăruit (art. 765). Codul francez nu menține de cât înstrăinările, ipotecile fiind desființate ca și celelalte sar- cini reale (art. 859, 860 C. fr,). Această soluție iiind însă criticată de autori (vezi t. III, partea II, al Coment. noastre p. 650, nota 2 și tom XI p. 587), legiuitorul nostru, ținând seamă de aceste critice întemeiate, și reproducând art. 1016 din codul italian, dispune că raportul în natură nu este o- bligator, când descendentul donatar a înstrăinat sau ipotecat imobilul dăruit (art. 765), ceeace este mult mai conform princiilor de drept; pentru-că ipoteca fiind astăzi un mijloc puternic de credit, merită cel puțin atâta favoare cât s’a acordat liberei circulațiuni a imobilelor. Cpr. C. Galați, Dreptul., din 1904, No. 68. Art. 855, respectă însă, în materie de reducțiune, dreptu- rile dobândite de cei de ai treilea dela donatar, de oarece acest text obligă pe donatarul care a înstrăinat lucrul dăruit 'a plăti comoștenitorilor săi în bani, iar nu in natură, partea care ar întrece câtimea disponibilă, după valoarea ce lu- crurile aveau în momentul deschiderei succesiunei, adecă, a morței dăruitorului; de unde resulta că, la caz de insolva- ■ bilitatea donatarului, moștenitorii rezervatari vor rămânea păgubași, pentrucă, după sistemul legei noastre, care proba- bil a voit să consolideze proprietatea în mâna terțiilor achi- sitori, reservatarii nu pot nicio-odată să revendice lucrul dăruit dela eei de al treilea. Vezi asupra acestui text, care se deosebește dela codul francez, t. IV, partea l-a, al Coment. noastre, p. 653 urm. Cpr. C. București și Trib. Covurlui, Dreptul, din 1884, No. 35 și din 1897, No. 58. Cr. judiciar din 1902, No. 64 (eu observ, noastră), etc. COD. CIV.--CARTEA III.— TIT V.— CAPII. VI. — ART. 1330, 1382, 1383 479 lipsite de fraudă și să nu întreacă termenul de cinci ani’, ■căci numai pentru acest termen contractele de închiriere sau de arendare se consideră^ în legea noastră, ca acte de administrație (art 427, 534, 1268, 1269, 1419) (s). Motivul pentru care vânzătorul este obligat a respecta Motivele contractele de arendă sau de închiriere, făcute de bună ere- dința, de către cumpărător, este că el fiind proprietar pen- dente conditione, avea dreptul de a se folosi de lucrul cum- părat, și arendarea sau închirierea acestui lucru nu este decât un mod de folosință. Apoi, dacă contractele încheiate de dânsul ar fi încetat odată cu resolvirea dreptului său, el n’ar fi găsit nici-un arendaș sau chiriaș care să primească o asemenea situație precară, și însuși fondul ar fi suferit din această cauză. Vânzătorul trebue, deci, să respecte con- tractele încheiate de cumpărător, în limitele unui act de administrație. Aceasta o cere chiar interesul său; pentru aceasta trebue însă ca contractele să fi fost încheiate de bună-credință și totdeauna exceptată: Fraus omiia corumpit. Despre pactul de răscumpărare privit sub raportul divi- zibilîtăței și a indivizibilităței lucrului cumpărat. Art. 1382. — Dacă cel ce a cumpărat, eu pact de răscum- părare, o parte nedevisă a unui imobil, s’a făcut adjudecatar al tuturor celorlalte părți ale aceluiași imobil, la lieitațiunea pro- vocată în contra sa, va putea obliga pe vânzător, când acesta va voi exercita dreptul sau de răscumpărare, să ieă imobilul întreg. (Art. 1383 urm., 1388 urm. C. civ. Art. 1667 C. fr.). Art. 1383. — Dacă mai mulți au vândut în unire, printr’un singur contract, un imobil comun, acțiunea de răscumpărare nu se va putea exercită de fiecare decât pentru partea sa. (Art. 1057, 1385 C. civ. Art. 1668 C. fr.) (-). (’) Vezi supră, p. 419 și tom. VIII, partea l-a, al Coment noastre, p.........—Plata câștiului pe jumătate an înainte conform obiceiului pământului, va fi respectată. Vezi suprâ pag. 419, nota 2 și tom. VIII, partea l-a, p..........Dacă cumpărătorul a arendat sau închiriat imobilul cumpărat, pe un period mai lung de cinci ani, contractul nu este nul, ci numai reductibil la cinci ani. Am văzut în adevăr în tom. VIII, partea l-a, p. . . . , eă această soluție este aplicabilă și contractelor încheiate de bărbat'cu privire la bunurile dotale ale femeei sale. (-) Cpr. L. 11 § 1; L. L. 12 și 13, Dig., De in diem addic- 480 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. AET. 1348—1387 Art. 1384. — Se va urmă tot asemenea când cel ce a vândut singur un imobil, a lăsat mai mulți moștenitori; nu va putea fiecare moștenitor a exercită acțiunea de răscumpărare decât pentru partea ce ia în succesiune. (Art. 1060 urm., 1383, 1385 C. civ. Art. 1668 C. fr.). Art. 1385.— Dar în cașul celor două articole precedente, cumpărătorul poate cere ca toți convânzătorii sau toți comoște- nitorii să se înțeleagă spre a luă imobilul întreg; dacă aceștia nu se înțeleg, cumpărătorul va fi scutit de a da numai parte din imobil. (Art. 1065, 1386 C. civ. Art. 1670. C. fr.) (x). Art. 1386.— Dacă vânzarea unui imobil’al mai multor nu s’a făcut în unire și pentru tot imobilul de odată, ci numai fie- care a vândut partea sa, fiecare va putea exercită separat ac- țiunea de răscumpărare, pentru partea ce avea. Și cumpărătorul nu va putea constrânge pe cel ce o exer- cită ca săiea imobilul întreg. (Art. 1385 C. civ. Art. 1671 C. fr. (²). Art. 1387. — Dacă cumpărătorul a lăsat mai mulți moște- nitori, acțiunea de răscumpărare nu se va putea exercită în con- tra fiecăruia decât pentru partea sa, în caz când lucrul cumpărat este încă neîmpărțit între toți. Dar dacă la împărțeala moștenirei, lucrul cumpărat a căzut numai în partea unuia dintre moștenitori, acțiunea de răscumpă- rare poate fi intentată în contra aceluia pentru tot. (Art. 777, 786 urm., 1060 urm. C. civ. Art. 1672 C. fr.)(⁸). Art. 1382. Cumpărătorul eu pact de răscumpărare a părței indi- vjse a unui fond, care a devenit adjudecatarul întregului imobil, la licitația provocată contra lui, poate să oblige pe vânzătorul care ar voi să exercite pactul său de răscum- părare, să iea imobilul întreg. Astfel, de exemplu, dacă am cumpărat dela X, cu pact de răscumpărare, pentru suma de 100000 lei, a treia parte dintr’un imobil ce-i aparținea și dacă, in urma licitației provocate de unul din comuniști, am cumpărat pentru 300000 lei întregul imobil, voiu putea obligă pe X, când el tione, 18. 2. Vezi asupra art. 1383 urm. nota 1 a lui Bug- net asupra lui Pothier, III, Vente, p. 164. ț¹) Textul, fr. zice că, în caz când covânzatorii sau comoște- nitorii nu se înțeleg, cumpărătorul sera venvoyc de la de- mande, ceeace însemnează ca conclusiile vânzătorului, care tind la exercitarea parțială, vor fi respinse. Prin urmare, cumpărătorul va deveni proprietar irevocabil. Cpr. Berriat St. Prix, Notes element, sur le code civil, III, 6667. (²) Cpr. L. 11 § 1 și D. 12, Dig., loco cit. (s) Cpr. L. 3. § 3, Dig., Commodati vel contră, 13. 6. vânzătorul nu poate Art. issa mi l ᵤ ¹ . poate fi învo- ra scumpă rare pentru ₍.ₐₜ ₑₙₙₜᵣₐ COD. CIV.- CARTEA III. — TIT. V. - CAPIT. VI.-ART. 1382. 1383. 481 ar voi să exercite pactul de răscumpărare, ca să-l exercite pentru imobilul întreg, și să-mi plătească atât prețul ce i-am dat pentru partea sa indi visă, cât și acel ce am plătit pentru partea celorlalți (art. 1382). Scopul acestei dispoziții este de a înlătură o nouă in- Seopui art. divisiune și o nouă împărțeală între vânzător și cumpărător. Cumpărând imobilul întreg la o licitație, pe care nam provoeat-o, am usat în adevăr, pe de o parte, de dreptul meu, iar pe de alta, am făcut o cheltuială necesară, păs- trând proprietatea condițională a vânzătorului. Prin urmare, dacă el voește să-și exercite pactul de răscumpărare, trebue să-mi plătească cheltuiala mea, luând imobilul întreg. Pentru ea să pot însă obliga pe vânzător la aceasta, licitația trebue să fi fost provocată in contra mea (cumpă- rătorul unei părți indivise); căci dacă aș fi provocat-o eu. însu mi, nu l-aș puteă sili a luă imobilul întreg, fiindcă m’am pus eu însu-mi în situația de a dobândi tot imobilul, spre a păstra partea indivisă ce cumpărasem f). In ipotesă prevăzută de acest text sili pe cumpărător a suferi pactul de tot, dacă el ar voi să nu-1 sufere decât pentru partea in- emnpărttto- divisă cumpărată de dânsul sub această condiție. Art. 1382 fiind, în adevăr, întrodus în favoarea cumpărătorului, nu poate fi întors în contra lui (²). Dacă mai mulți coproprietari au vândut, cu toții la Art 1383. un loc, printr’un singur contract și cupaet.de răscumpă- rare, un fond comun, fiecare din vânzători nu va puteă exercită acest pact decât pentru partea sa (art. 1383)(³). (') Thiry, III, 606; Baudry et Saignat, Vente, 656, 658; Guil- louard, Jdem, II, 680; Marcade, VI, art. 1667, No. I, p. 308, și toți autorii. (²) Thiry, loco cit.; Dalloz, Nuoveau Code civil annote, IV, Art. 502 C. art. 1667, No. 6; Beudant, Vente, 330, in fine, p. 241, etc. (³) Contra: Art. 502 O. german. „Dacă dreptul de răscumpă- rare aparține mai multor în comun, zice acest text, el nu poate fi exercitat decât pentru tot: „So kann es nur im Ganzen ausgeilbt werden“. Dacă acest drept este stâns în persoana unuia din acei interesanți, sau dacă unul din ei nu-1 exercită, ceilalți sunt în drept a-1 exercită pentru tot: „So sind die ubrigen berechtigt, das Wiederkaufsrech im Ganzen auszuuben^. (84800) 58107 31 482 PACTUL DE RĂSCUMPĂRARE. ----- ART. 1384--1387, Art. 1381. Tot astfel se va urmă și când vânzătorul unic ar fi ¹³⁸⁰ lăsat mai mulți moștenitori. Fiecare moștenitor nu va exer- cita, în asemenea caz, pactul de răscumpărare, decât pentru partea sa de succesiune (art. 1384). Facultatea de răs- cumpărare fiind în adevăr divisibilă, de câteori lucrul vândut este divisibil (¹), fiecare nu poate s’o exercite de cât pentru partea sa (²). Fiind-că însă că se poate întâmpla ca cumpărătorul să nu voiască a dobândi părți indivise dintr’un fond ei fondul întreg, el poate cere ca toți co- vânzătorii sau toți comoștenitorii să se înțeleagă spre a luă imobilul întreg (³). Dacă ei nu se înțeleg, cumpărătorul va fi scutit de a da numai parte din imobil (art. 1385), adecă, va deveni proprietar definitiv, răscumpărarea ne pu- tându-se exercită. Art. I38t>. Dacă vânzarea unui bun comun n’ar fi fost însă fă- cută de toți coproprietarii deodată, prin unul și același contract, ci fiecare coproprietar ar fi vândut partea sa se- parat, art. 1385 nu mai este aplicabil, și fiecare din ei va puteă să exercite răscumpărarea pentru partea sa (art. 1386). Motivul acestei disposiții este că, în specie, nu există o singură vânzare a unui tot, ci mai multe vânzări deo- sebite, fără nici un raport între ele. Este deci rațional ca, în asemenea caz, fiecare vânzător să poată exercită drep- turile care rezultă din contractul său, fără a se preocupă de ceeace fac ceilalți vânzători. Art. 1381. După cum facultatea de răscumpărare este divisibilă (') Vezi Potliier, Fente, III, 396, p. 163. Divisibilitatea pactului de răscumpărare este admisă de majoritatea autorilor. Cpr. Tliiry, III, 606, p. 614; Marcade, VI, art. 1668 urm., No. 1, p. 308; Laurent, XXIV, 413; Troplong, 11, 747; Baudry et Saignat, Idem, 659. Duvergier, Idem, TI, 35, pag. 64 urm.— Contră: Guillouard, Vente, II, 678; Planiol, II, 1576, etc. (²) Dacă însă facultatea de răscumpărare ar fi fost stipulată în mod solidar de doi sau mai mulți vânzători, fiecare din ei va putea exercită pactul de răscumpărare pentru tot, ră- mânând ca să se înțeleagă între ei mai în urmă. Troplong, Vente, II, 753; Duvergier, Idem, II, 36, pag. 68, etc. (³) Rămâne însă bine înțeles că cumpărătorul poate renunță Ia dreptul ce-i dă legea, consimțând ea reclamantul să exercite pactul în mod parțial. Laurent, XXIV, 413; Duvergier, Vente, II, 35, pag. 64 urm. Baudry et Saignat, Idem 659, in fine, p. 697 (ed. a 3-a). COD. CIV. -- CAUT. HI. --- TIT. V.---CAPIT. VII, — LICITAȚIE. 483 în privința vânzătorilor și a moștenitorilor vânzătorului, tot astfel ea este divisibila în privința cumpărătorului!¹) și a moștenitorilor cumpărătorului. Astfel, dacă am vândut cu pact de răscumpărare un imobil, la trei persoane: A, B și C, nu voiu putea să exercit răscumpărarea în contra fiecăruia din ei, decât pentru partea lor, fie că lucrul este împărțit sau neîmpărțit între ei. Dacă prin împărțeală însă bunul întrag a picat în lotul unuia din ei, voiu putea să exercit pactul de răs- cumpărare pentru tot, în contra acestui din urmă (art. 1387 0. civil). Această disposiție nu este decât o aplicare a art. 1061 din același cod). CAPITOLUL VII Despre Hcitațiune (²). Se numește „licitație" (dela licitări, liceri, a atârdisi, a da la mezat ceva mai mult peste ceeace au dat alții) vânzarea publică (la mezat) a unui lucru comun și indivis, fie el imobil, mobil (art. 513 C. civil) sau chiar un lucru incorporai (³). (9 Disposiția art. 1387 se aplică, deci, prin analogie în cașul când mai multe persoane an cumpărat în comun un fond, cu pact de răscumpărare. T. Huc, X, 187, Baudry et Saignat. Fente, 665. Duvergier, Idem, II, 43, pag. 71; Troplong, Idem, II, 758, etc. (²) Vezi Codul Calimach, anexa dela fine: Despre licitație (mezat), după obiceiul pământului. (s) Licitația se aplică, deci, atât la imobile cât și la mobile. Art. Aplic, regu- 1388 vorbește, în adevăr, de lucru în genere. Cpr. Guillouard, leI«r licitației Fente, ÎL 730, Duvergier, Idem, II, 137; Troplong, Idem, a mo ’e⁻ II, 875; Baudry et Saignat, Idem, 732; Marcade, VI, art. 1086, No. 1, p. 327; T. line, X, 201. Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 1686, No. 17, etc. Codul Calimach pare, din contra, a nu aplica regulele de Codul Cali- la licitație decât la imobile. „Este licitație, ziee art. 2, lit. raach. b din anexa dela finele Codului: atunci când cineva de bună voe, vroește să vândă, pentru orice fel de trebuință, un lucru nemișcător, mergând la stăpânire, va cere ca să i să dea țidulă domnească pentru vânzarea acestui lucru prin licitație⁴'. Aceeași soluție eră admisă și în dreptul vechiu francez. Vezi Guillouard, Vente, II, 730, ab initio. 484 DESPRE LlClTAlTE;. Licitația Licitația poate să aibă loc nu numai pentru un lucra "’fructaid comuⁿ» dar și pentru un drept de folosință sau de usufruct (*), "înehirierei,’ de us ; pentru un drept de închiriere, etc.; de exemplu : chi- etc- riașul unei mori sau a unui han lasă mai mulți moștenitori, care nu voesc să se folosească în comun de l'uerul închi- riat; licitația va fi singurul mi jloc de a utiliza acest contract(²). Art. <28. Știm că, după art. 728 din codul civil, nimene nu poate fi obligat a rămânea în îndiviziune, și că un comu- nist (³) poate oricând cere împărțeala lucrului comun, chiar în cazul când ar exista convențiuni sau prpibițiuni contrare. Nn este loc la licitație între nudul proprietar si usufruc- tuar. împărțire» nudei pro- prietăți și a nsufrue- tului. Art, 505 C. com. (l) Nu este însă loc la licitație între nudul proprietar și usu- fructuar, pentrucă între ei nu există indiviziune, după cum greșit susține Proudhon, Tr. des droits d’usufruit, d'usage personnel et habitation, 1, 7, p. 8, ed. din 1836), fiindcă lu- crul supus usufructului este în același timp obiectul a două drepturi reale deosebite; dreptul real al nudului pro- prietar și dreptul real al usufructuarului. Vezi T. Huc, IV, 164 și V, 278; Laurent, VI, 368 și X, 232; Demolombe, X, 216 și XV, 496; Duvergier, Fente, II, 148; Guillouard, Idem, II, 731; Baudry et IVahl, Successions, II, 2157, Vi- gie, II, 258; Thiry, II, 159; Planiol, nota în D. P. 94. 2. 105; 0. Amiens. Nancy și Paris, D. P. 93. 2. 314. Sirev, 97. 2. 133. D. P. 97. 2. 76. I). P. 98. 2. 128, Vezi t. III, partea I al Coment. noastre, p. 397, ad notam și t. III, partea 11,' p. 445; nota 2, precum și p. 460, nota 1. Se poate însă împărți nuda proprietate, când există mai mulți nuzi-proprietari, precum și usufructul, când există mai mulți usufructuari. T. Huc, IV, 164—. Se decide chiar că este loc la împărțeala folosinței sau la licitație, de câte ori usufructul formal asupra unui lucru se găsește în con- curs cu usufructul cauzal asupra aceluiaș lucru. T. Huc, loco supră cit.; Cas. fr. 'Sirey, 80. 1, 181, etc. (’) Cpr. Duranton, XVI, 471; Troplong, Fente, II, 875; Baudry et Saignat, Idem, 732, p. 766, etc. (³) La această regulă, după care un singur coproprietar poate cere vânzarea lucrului comun, se face excepție în privința vaselor, pentru care tribunalul nu este ținut să încuviințeze licitația, decât atunci când este cerută de un număr de copro- prietari reprezentând jumătatea proprietăței vasului, afară numai dacă părțile n’ar fi convenit altfel (art, 505 C. corn.). Vezi asupra acestui text, Lyon-Caen et Renault, Tr. de droit commercial, V, 279 urm; Bravard, Foyrieres et Demangeat, Tr. de dr. commercial, IV, p. 166 urm. (ed. din 1886); Prospero Aseoli, Il Codice di commercio italiano commentato, IV, p. 124 urm. etc. CJOD. CIV. —.CART. III. —TIT. V.— CAPIT. VII. —ART. 1388. 485 Se poate însă întâmpla ea împărțeala în natură să fie cu neputință sau ca lucrul (art. 736) (J), să nu poată fi împărțit ușor și fără pierdere (art. 1388 C. civil) (²). In ■asemenea caz, lucrul comun se va vinde, iar prețul se va împărți între coproprietari. Această vânzare se numește licitație, Art, 1338 determină cazurile în care licitația poate să aibă loc. Art. 1388.—Dacă un lucru comun al mai multora nu se poate împărți ușor și fără pierdere; sau daca într’o împărțeală de bună voe s’ar afla lucruri pe care nici unul din împărțitori n’ar putea, sau n’ar voi a lua; vânzarea unor asemenea lucruri se va face cu licitațiune, și prețul se va împărți între coproprie- tari. (Art. 728 urm., 736, 1389, 1390, 1737, 3°, 1741 C. civ. Art. 691 urm. Pr. civ.; Art. 505 C- com.; Art. 1686 C. fr. (ft). Licitația are loc: 1° când lucrul comun nu poate fi împărțit ușor și fără pierdere (art. 1388, ab initio)] 2° când el nu poate fi împărțit în natură (art. 736 C, civ). Este vorba, de exemplu, de o casă, de un tablou, de un ceasornic, de o oglindă, etc.; 3° când părțile nu se înțeleg între ele (art. 1388, in fine)] 4° când unul sau mai mulți dintre coproprietari sunt incapabili sau absenți (art. 736, 747 C. civil). Dacă există contestație în privința unuia din aceste puncte, tribunalul este acela care decide. Licitația poate să fie rezultatul unei convenții dintre părți care o preferă împărțelei (*). Licitația echivalează eu împărțeala. Există însă între Deos«h. in- ele oarecare deosebiri: tre licitați* In adevăr, într’o împărțeala, numai coproprietarii și (!) Astfel, un fond de comerț, un vas, un diamant, neputând fi împărțite în. natură, vor fi vândute prin licitație, iar prețul va fi împărțit între cei interesați. Guillouard, Cente, II, 730. C) Cpr. C. Pan. D. P. 68. 2. 221; Sirey, 68. 2. 299. (⁸) Cpr. L. 55, Dig, Familia' erciscundic, 10. 2.—L. 3, in medio, Cod, Communi dividundo, 3. 37, etc. f¹) Baudry et Saygnat, Cente, 729; Dalloz, Nbuveau Code civil annote, IV, art. 1686, No. 2. 486 DESPRE LICITAȚIE. ---- ART. 1389, 1390. Formele li ei- tatiei. Efectele lici- tației. Interziși. Dr. roman. creditorii lor (art. 974) (') pot interveni; pe când, în lici- tație, din contra, fiecare din coproprietari poate cere a se chema și persoanele străine. Admiterea acestor persoane este chiar de drept, fără nici o cerere, de câte ori unul din coproprietari este minor sau interzis (~), prezența lor fiind favorabilă, întrucât prețul ce va eși la licitație va putea fi mai mare. Aceasta o spune anume art. 1389 din codul civil. Art. 1389 - Fiecare din proprietari poate cere a se chema la licitațiune străini; aceștia vor trebui neapărat să se cheme, daca unul din coproprietari este minor. (Art. 404, 454. 748, 786 C. civ. Art. 1687 C. fr.) (⁸). Formele licitației sunt determinate de art. 728—759 C. civil și de art. 691—701 Pr. civ. Iată cum se exprimă, în această privință, art. 1390 din codul civil (⁴). Art. 1390.—Modul și formalitățile pentru licitațiune sunt arătate la titlul despre succesiuni și în codul de procedură. (Art. 728—750 C. civ. Art. 494, 691 urm. Pr. civ.). Care sunt efectele licitației (⁵)? Spre a răspunde la această -------43CU Cluj / Central University Llbrary Cltfj (') Vezi încât privește deosebirile ce există între împărțeala șî licitație, t. III, partea II, al Coment. noastre, p. 454, nota 2, Cpr. art. 494 Pr. civ. (²) Prezența între colicitanți a unei persoane puse sub con- siliu judiciar, sau a unei femei măritate, nu faee necesară admiterea străinilor la licitație. Art. 1389 nu vorbește, în adevăr, decât de minori, cărora numai interzișii pot ii asi- milați, în baza art. 454 C. civil. Cpr. Baudry et Saignat^ Vente, 739; Dalloz, Xouveau Code civilannote, IV, art. 1687, No- 3, etc. (³) La Romani, judecătorul putea să cheme totdeauna persoa- nele. străine la licitație, pentru ea bunurile să nu să vândă cu un preț mai mic decât valoarea lor reală (argum. din L. 3, Cod, Communi dividundo, 3. 37). (*) S’a decis, cu drept cuvânt, că vânzările prin licitație pu- blică pentru eșire din indiviziune, ea orice vânzări în genere, nefiind acte solemne, părțile pot fi reprezentate în instanța sub privigherea căreia se face vânzarea, prin mandatari în- vestiți cu procuri legalizate, ele neavând nevoe de o procură autentică. Cas. rom. Bult. 1904, p. 128 și Dreptul din 1904, No. 41, p. 321; Cr. judiciar din 1905, No. 31, p. 243. ( ") Vezi, asupra efectelor licitației, dezvoltările foarte complecte date, de Baudry et Saignat, Fente, 740 urm., pag. 774 urm. (ed. a 3-a). COD. CIV. —CARTEA IH. — TIT. V.—CAPIT. VH. — ART. 1390 . 4 87 chestiune, trebue să distingem cazul când adjudecatarul este o persoană străină de acela care este unul din coproprietari. Deși legea nu face această distincție în termeni expreși, totuși ea este tradițională și rezultă din mai multe texte. In cazul întâiu, adecă atunci când o altă persoană decât unul din codevălmași, a devenit adjudecatară, licitația este o vânzare făcută de toți coproprietarii împreună; și tocmai pentrucă legea a avut în vedere acest caz, ea se ocupă de licitație la titlul vânzărei. Din împrejurarea că, în specie, este vorba de o ade- vărată vânzare, rezultă următoarele consecințe: 1° Ordonanțele de adjudecare sunt supuse transcrierei, de câteori este vorba de un imobil (art. 722, 6" Pr, civ.). Și tribunalul e^te obligat să deâ adjudeca tarului străin ordonanța de a judecare, care poate fi învestită cu formula executorie, ca fiind un act autentic făcut de tribunal în marginele competinței sale (J). (') Cas. S-a II, 29 lanuar 1916, Cr. judiciar din 1916, No. 33, pag. 267. Vezi și decizia Curței din lași, publicată în Jus- tiția din 1915, No. 3, pag. 75 și în Dreptul din 1915, No. 75, p. 594, asupra (țârei a intervenit decizia menționată, a Curței de Casație, lată, motivele acestei remarcabile decizii; care, după părerea noastră, este forte juridică. Considerând că art. 696 din procedura civilă prescrie că această vânzare se va face potrivit eu cele ce s’a zis pentru vânzarea bunurilor nemișcătoare ale nevârstuicilor, iar art. 689 și 690 din aceeași procedura, arată care din articolele dela vânzarea silită, sunt aplicabile și la vânzarea imobi- lelor minorilor și între aceste articole, este adevărat că nu se găsește și art. 558 din Pr. civ. care obligă pe tribunal, după terminarea adjudecărei, depunerea prețului și a ce- lorlalte taxe să dea adjudecatarulnî ordonanța de adjude- ca tar ului ordonanța de adjudecarea imobilului, în care se vor cuprinde toate, lucrările săvârșite: Considerând însă că din simpla împrejurare că art. 689 Pr. civ. printre celelalte articole nu declară comun și art. 558 procedură civilă, nu se poate trage consecința că, în vânză- rile pentru eșire din indiviziune, nu trebue să se elibereze o ordonanță de adjudecare: Considerând că dacă. între co moștenitori acestei vânzări nu sunt decât operațiuni ale împarțelei, licitațiunea nu mai are acest caracter când adjudecatarul este nu strein; ea nu mai este declarativă, ci o adevărată vânzare pe care eonioș- tenitorii o fac adjudecatarului; 488 DESPRE LICITAȚIE. 2ⁿ Drepturile reale consimțite în timpul indiviziunei de către covânzători sunt menținute. „Lucrul vândut tre- Considcrând că, în cazurile când o asemenea vânzare ur- inează să se facă prin tribunal, atunci odată ce tribunalul pronunță adjudecarea, atât cea provizorie cât și cea defini- tivă, verifică depunerea prețului și a celorlalte taxe, con- formându-se cu art. 544, 540, 551,557 Pr. civ., cari sunt decla- rate comune și aplicabile în această materie; cu alte cuvinte, odată ce tribunalul face vânzarea, din aceasta rezulta în mod virtual că trebue să dea ordonanță de adjudecare, căci această ordonanță nu este altceva, decât aetul în care se cuprind toate lucrările constatate și petrecute înaintea sa: Considerând, pe lângă aceasta, că ordonanța este pentru adjudeeatar titlul său de proprietate, pe eare îl poate trans- crie în registrul tribunalului, unde este așezat imobilul, con- form art. 722 al. 1 și 6 Pr. civ. ca să-și conserve dreptul său și să se garanteze in contra înstrăinărilor posterioare ce comeștenitorii ar putea face; Ca dar, este învederat că adjudeca tarul, în speță, fiind un adevărat cumpărător, are dreptul să ceară ordonanță de adjudecare și tribunalul este dator să-i dea acest act; Considerând că motivul pentru care nu se coprinde și art. 558 procedura civilă printre dispozițiunile pe care art. 689 Pr. civ. le declară comune la vânzările pentru împărțeală, nu este acela că legiuitorul s’ar fi gândit să refuze adjude- catarului darea ordonanței, ci cu totul altul, care este arătat lămurit în expunerea de motive a proectului de modificarea procedurei civile din anul 1900, in care se spune că s’a menținut sistemul de a nu acordă dreptul de recurs în ca- sație în contra ordonanțelor de adjudecare voluntară; Că, de aceea, în art. 689 Pr. civ- nn este citat și art. 558 și 559, pentrucă ele ar fi referitoare la recurs; Considerând că este adevărat că, strict vorbind, numai art. 559 se referă la dreptul de recurs, iar nu și art. 558. care prevede darea ordonanței, dar, din acest moi de a-și exprimă cugetarea sa, nu se poate deduce că legiuitorul a voit să ajungă la acest rezultat bizar, ca tribunalul să facă și să constate vânzarea și aeelaș tribunal să refuze cumpă- rătorului actul care constată această vânzare; Considerând că ordonanța de adjudecare dată adjudeca- tarului poate să fie învestită cu formula executorie; Că, în adevăr, această ordonanță, care constată vânzarea efectuată, este un act autentic, fiind făcut de tribunal în marginile competinței sale, adică conform art. 696 comb. cu 689 și 690 Pr. civ. că titlul executoriu se pune și asupra actelor autentice, în conformitate cu art. 375 Pr. civ. și art. 489 COD. CIV. — CAKTEA III. —TIT. V.------------- CAPIT. VII. bue să. fie predat în stare în care se află în momentul vânzărei", zice art. 1324 din codul civil (*). 3° Comoștenitorii covânzători au toate drepturile vân- zătorului, adecă privilegiul vânzătorului, în caz când ad- judeeatarul nu plătește prețul, acțiunea rezolutorie (²), etc. 4tt Comoștenitorii vânzători sunt ținuți de toate obli- gațiile vânzătorului (art. 1336 urm. 0. civ.) și, în special, de obligația garanției; 5° Fiscul își va percepe taxele sale de inutațiune, dela adjudecatar, etc. (³). In cazul al doilea, adecă atunci când unul din co- proprietari a devenit adjudecatar, operația nu se mai con- sideră ea o vânzare, ci produce efectele unei împărțeli (art. 786 C. civ.) (⁴), adjudeeatarul plătind celorlalți co- proprietari prețul adjudeeărei, deducându-se partea din preț ce i se cuvine lui (⁵). Adjudeeatarul numai este, în specie, proprietar în calitatea sa de adjudecatar, ci în calitate de copărtaș, adjudecarea nu mai este deci pentru el un act atributiv, ci numai declarativ de proprietate. Această so- luție eră admisă și în vechiul drept francez. Iată, în adevăr, cum se exprimă, în această privință, un autor; Lebrun: ^^^BIj’intcntion des coheritiers qui licitent entre eux un immeu- ble de la suecession lequel ils possedent par indivis est de faire 20 din legea pentru autentificarea actelor, fără nici o dis- tincțiunc între diferitele acte, destul numai ca obligațiunile ce rezultă din ele să fie exigibile; Că, dar, motivele de recurs sunt neîntemeiate, respinge, etc. (’) Thiry, 11,251, 3° și III, 616; Mourlon, III, 672;Laurent, X, 399; Planiol, II, 1602; Beudant, Vente, 342, 247; Guillouard, Idem, II, 735, 736; Duvergier, Idem, II, 147; Baudry et Saignat, Idem, 740; Troplong, Idem, II, 876 și Privii- et hypothequ.es, I, 291, in fine; Repert, Sirey, v° Licitation, 226 urm., etc. Vezi tom. III, partea II, al Coment. noastre, N. 796, 797 (ed. a 2-a). O Beudant, loco supră cit., Repert. Sirey, v” Licitation, 229; Girând, Reviie t rimestrielle de droit civil,' tom; III, anul 1904, p. 516, etc. Vezi tom. TIT, partea II, suscitat, pag. 797, nota 1 (ed. a 2-a), (³) Beudant, loco cit. (*) Vezi tom, III, partea II, al Coment. noastre, pag. 795: Re- pert-Sirey, v° Licitation, 213 și autoritățile citate acolo. (⁵) Beudant, Vente, 343, p. 248. 490 DESPRE LICITAȚIE. .ou eonsommer leur partage, et meme on appel le partage, non seu- lement la division actudle des effets de la snccession, mais l'ad- judicatiou qui se fait aux heritiers de ces memes effets, soit par la lieitation ou autrement, tont le partage qui peut commcneer ou finir par la lieitation netant qu’une meme affaire et un meme contrat depuis le eommencement jusqu’â la fin... Que si l’on con- sidere a present ee qui se fait actuellement dans cette lieitation, l’on concluera encore pour notre opiuion, car on ne fait autre chose qu’dter Findivis et la communaute d’entre Ies heritiers, ee qui ne se peut appeler autrement qu’im partage" (’). Iată consecințele acestui sistem: 1D Dacă bunul licitat este un imobil, ordonanța de adjudecare n’are nevoe de a fi transcrisă, pentrucă, după sistemul deplorabil al legislației noastre, numai actele trans- lative de drepturi sunt, supuse transcrierei, nu însă și cele- declarative de drepturi, precum este împărțeala (art. 786)(²). 2° Adjudecatarul fiind, printr’o ficțiune, presupus a fi proprietar încă din momentul începerei indiviziunei, toate drepturile reale concedate de ceilalți coproprietari, înainte de licitație, sunt desființate prin efectul acestei licitații, ca emanând a non 3° Plata prețului este garantată, în specie, prin pri- vilegiul copărtașilor (art. 1737, 3°, 1741), iar nu prin pri- vilegiul vânzătorului (⁴). 4° In specie, neexistând o vânzare, fiscul nu va per- cepe taxele ce se percepe pentru vânzări. Impărțelele vo- (') Vezi Repert. Sirey, v° Lieitation, de unde ani împrumutat această citație. (■) Vezi tom. III, partea II, al Coment. noastre, p. 493 și 790; tom. IV, partea l-a, pag. 691, nota 1 și tom. X, 739, nota 3. Cpr. Cas. rom.. S-a 1, decizia No. 261 din 29 Martie 1913. Jurisprudența română din 1913, No. 19, p. 294. No. de ordine 390 (nereprodusă în Bult. Curței, deși foarte impor- tantă). (³) Beudant, Vente. 343, pag. 249 și numeroasele autorități ci- tate în tom. III, partea 11, al Coment. noastre, p. 786, nota 2. Pentru ca o ipotecă sau alt drept real constituit de un copărtaș în timpul indiviziunii, să rămâe valide, trebue ca imobilul să fi căzut în lotul acelui moștenitor. Vezi toni. III suscitat, nota 2 dela pag. 786, 788. (⁴) Beudant, loco cit,; Repert. Sirey, v° Lieitation, 223. Nici acțiunea rezolutorie statornicită de art. 1365 C. civil, nu este admisibilă în specie. Beudant, loco cit. COD. CIV. —CART. III. — TIT. V. — CAP. VIII—STRAM. CREANȚELOR. 491 luntare fiind, în adevăr, declarative, iar nu translatîve, nu pot fi supuse la taxa de înregistrare în lipsa unui text ex- pres, spre deosebire de vânzările pentru eșirile din indivi- ziune, atunci când unul din coproprietari cumpără partea celorlalți; de aceea art. 47, 2° din legea timbrului dispune că taxa nu se va plăti decât pentru prețul oferit la partea ce aveau în imobil ceilalți coproprietari f). Fiscul își va percepe însă taxele sale de câte ori unul din comoștenitori va cumpăra un bun al moștenirei dela un comoștenitor, în urma săvârșire! împărțelei, pentrucă, în asemenea caz, există o adevărată vânzare (²). CAPITOLUL VIII Despre strămutarea (³) creanțelor și altor lucruri incorporate (V Legiuitorul, după ce s’a ocupat în articolele prece- dente, despre regulele vânzărei în genere, tratează în aeest r IRI Cluj / Cen R ersity Librar jj (') Vezi C. Botez, Legea asupra taxelor de. timbru și înregistrare, p. 199, No. 5 (ed. a 3-a). (²) Beudant, Vente, 343, pag. 249. (;ⁱ) Cuvântul strămutare (în textul fr. transport, iar în cel ita- lian cesiune, ccssione), însemnează aci vânzare. Cpr. Marcade, \ I, p_. 328. — In codul Calimach, această materie este regle- mentată prin mai multe dispoziții (art. 1840 —1848 corespun- zători cu art. 1.39'2—1399 din codul austriac). Cpr. art. 398 urm., C. german, fl bertragung der Forderung). Vezi asupra acestei materii în dreptul german, K. Cosack. Lehrbuch des deutschen burgerlichen Rechis, L § 114 urm., p. 366 urm. (⁴) Trebue să observăm că rubrica din Codul fr. este întitulată : Densei.. ..despre transportul (adecă vânzarea) creanțelor și altor drep- redacție de- litri incorporate*. Autorii critică însă, cu drept cuvânt, aceste lsl C' fr expresiuni, pentrucă toate drepturile sunt incorporale. Cpr. Thiry, III, 617; Planiol, II, p. 533, nota 1 (ed. a 5-a); Troplong, Vente, TI, 877; Marcade (VI. p. 329) zice, intre alții, că pleonasmul drepturi incorporale ar lăsă a se presupune existența unor drepturi corporale, ceeace este inexact. In consecință, acest autor arată că rubrica trebue să se exprime astfel: Despre vânzarea creanțelor și altor lucruri incorporale, și legiuitorul nostru îndreptează ru- brica în acest sens. Marcade mai zice că rubrica ar fi putut fi întitulată: Despre rânzurca creanțelor și altor 492 STRĂMUTA TEA CREANȚELOR SI ALTOR LUCRURI INCORPORALE. ultim capitol despre vânzarea creanțelor {*) și altor drep- turi. Legiuitorul se ocupă în acest capitol: 1° despre vânzarea unei creanțe (art. 1391—1398); 2° despre vânzarea unei succesiuni (art. 1399—1401); 3° și în fine, despre vânzarea drepturilor litigioase (art. 1402—1404). Vom trată pe rând fie-care din aceste materii. I. Vânzarea sau cesiunea unei creanțe (²). (Principii generale). Transmiterea unei creanțe se poate face atât ,cu titlu drepturi?, astfel emu se exprimă rubrica codului italian: „Della cessione dei crediti o di altri dirittiL Tot astfel se exprimă și rubrica capit. VII din legea bulgară dela 3 De- cembrie 1892, asupra obligațiilor și contractelor. Această in- titulare ar fi și mai nemerită, pentrucă, în acest capitol, legiuitorul nu se ocupă numai despre vânzarea creanțelor, ci și de vânzarea unei succesiuni (art. 1399 —1401), eare nu este un lucru incorporai, și de vânzarea drepturilor litigioase (art. 1402—1404), care nu este totdeauna o vânzare de lu- cruri incorporale. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 751. (Bibliografie. f¹) Vezi asupra acestei materii, pe lângă autorii obicinuit ci- tați : T. Huc, Tr. theonque et pratique de la cession et de la transmission des creances, 2 voi. (Paris, 1891); Regnault, De la cession de creances (1 voi., 1874) Plum, De la cession de creances (1 voi., 1876); Vanev, De la cession de creances (1 voi-, 1853); Varambon, De la cession de creances (1 voi., 1856); Vauloge, De la venit: et creances (1 voi., 1857); Ver- net, De. la vente de creances (1 voi., 1863); Marcade, Ces- sion de creances, Devue critique, t. II, p. 717 urm., Za- chariae, Handbuch des franzSsischen Cwlrechts, II, § 339, p. 512 urm., (ed. Crome), etc. V) Codul Calimach se ocupă pe larg despre cesiunea unei creanțe (mutare sau cesie) în art. 1840-1848, (1392-1399 C. austriac). Vezi asupra acestor texte, Mattel, 1 paragrafi del codice civile austriaco avvicinati dalie leggi romane, francesi et sarde, IV, p. 938 urm. (Veneția 1854), In urma cesiunei creanțelor, codul Calimach se ocupa în art. 1849-1859 (1400—1410 C. austriac) despre delegație sau novație sub numele de asignație sau rânduială, în codul aus- triac Amveiswng (assignation). „Delegare est vice sita alium reum dare creditori, vel cui jusserit'". L. 11, Pr., Dig., De novatwnibus et delegationibus 46. 2, Vezi asupra textelor COD. CIV.— CART. 111.—TIT. V.—CAP. VIU.—CESIUNEA DE CREANȚĂ. 49$ oneros, fie prin act autentic, fie prin act sub semnătură privată (!), cât și cu titlu gratuit (*). De câteori ea are loc cu titlu oneros, ea este o vân- zare, prin urmare, un act nesolemn (⁸). De aceea, legiuito- rul se ocupă despre ea în titlul de față (⁴). (Nou ieîn pagina 494). austriace privitoare Ia delegație, Mattei, op. și loco suprâ cit., Stubenrauch, Commentar zum osterreichischen allgemeinen btlrgerlichen Gesetzbuche, II, p. 820 urm. (ed. a 8-a, 1903), etc. (’) Cpr. Trib. Ilfov, Dreptul din 1888, No. 24; Repert. Sirey, v° Art. 493 G. Cession de creances, 147; Pand. fr. v° Idem, 83, Vigie, III, 838; german. Vente, 779. Troplong, Idem, II, 912. — Art. 403 din codul german dispune, din contra, că creditorul anterior trebue să dea acelui nou, și cu cheltuiala acestuia, după cererea sa (auf Verlangen), un titlu autentic al cesiune».—La noi, ce- siunea se poate face și prin act sub semnătură privată. Ac- tul autentic nu este prescris deeât pentru acceptarea debito- rului (art. 1393). In lipsa unui act scris, cesiunea nu se va putea dovedi prin martori și presumții de cât conform regu- lelor dreptului comun (art. 1191, 1197). Cpr. Vigie, loco cit.; T. Hue, Tr. de la cession, T, 285 pag. 401 urm. Dacă s’a redactat un act sub semnătură privată, acest act Art. 1180. nu este supus formalităței bunului și aprobat fiind-că art. 1180 nu prescrie îndeplinirea acestei formalități în privința actelor sub semnătură privată constatând o convenție sina- lagmatică, precum este în specie. T. Hue, Tr. de la cession, I, 285, p. 402. Vezi și t. VII, al Coment. noastre, p. 200, nota 2. Cesiunea de creanță nu este, de asemenea, supusă forma- Art. 1179, litaței pluralităței, exemplarelor (art. 1179), când actul con- stată plata prețului cesiunei T. Hue, op. cit-, I, 285, p. 402 etc. De câteori însă actul sub semnătură privată nu constată, plata prețului cesiunei, art. 1179 este aplicabilă, pentrucă cesiunea de creanță este o vânzare, adecă o convenție sina- laginatică. S’a decis, în această privință, că debitorul care- n’a intervenit la actul de cesiune fiind un terțiu, nu poate opune cesionarului nulitatea rezultând din faptul că actul' de cesiune n’a fost făcut în dublu exemplar, însă această soluție este criticată de I. N. Cesărescu. Vezi Cr. judiciar din 1901, No. 22, pag. 176. (²) Ea poate să fie făcută atât pur și simplu, cât și sub o con- diție suspensivă sau resolutorie—Cesiunea unei creanțe poate- deci fi făcută cu pact de răscumpărare (art. 1371 urm.). T. Hue, Tr. de la cession, I, 272, pag. 389. O C. Bordeaux, Pand. Period. 1902. 2. 239. ©■ cesiune de- 454 CESIUNEA DE CREANȚĂ, ■Cesiunea Dacă cesiunea ar avea loc eu titlu oneros, însă nu Zeros'¹ pentru o sumă de bani, ci pentru un lucru oarecare, sau pentru îndeplinirea unui fapt (do ut facias}, n’ar mai fi o vânzare, ci un schimb ('). (N'ota 4 din padina 493) ■creanțe eu titlu oneros nu poate deci să existe fără un preț determinat sau determinabil după clauzele contractului. Trib. Putna, Cr. judiciar din 1904, No. 58, pag. 495 (cu observ, noastră). Vezi și Trib. Ilfov, Dreptul din 1905, No. 33, p. 268. Acest preț poate fi inferior valoarei nominale a. creanței. . T. Huc, Tr. de la cession, I, 266, pag. 381. Vezi și supră P- 151. Cesiunea unei creanțe fiind o vânzare, are de efect, ca atare strămutarea proprietăței creanței dela cesionar Ia cedant, din al cărui patrimoniu a eșit, și cesionarul potrivit art. 1393 C. civil, poate să opue dreptul său terțiilor, după ce a noti- ficat debitorului cesiunea- Da contractarea actului de cesiune creditorii chirografari sunt reprezentați de către debitorul lor, așa că ei nu pot dobori efectele acestui contract, decât dovedind, conform art. 975 C. civ. că el a fost făcut în frauda drepturilor lor, și pentru a dobândi un atare rezultat, fie pe calea unei acțiuni principale, fie pe calea unei acțiuni in- cidentale, creditorii trebue să puc în cauză părțile contrac- tante, adecă atât pe cedent, cât și pe cesionar. C. Iași, Drep- tul din 1906, No 11, pag. 86. O Cesiunea de creanță fiind o adevărată vânzare, este supusă tuturor regalelor generale ale acestui contract; de unde re- zultă că pentru ca să existe cesiune de creanță, trebue să existe un consimțimânt sau acord al părților asupra obiectu- lui, adecă a creanței cedate și asupra prețului cesiunei. C. Iași, Cr. judiciar, din 1904, No. 20, p. 165 (cu observ, noastră). O Vezi supră p. 148. Cpr. Thiry, III, 617.—Câteodată părțile ascund adevăratul caracter al vânzărei sub forma unui man- dat (prete nom). Judecătorii fondului sunt suverani să apre- cieze și să decidă, față cu cuprinsul actului și cu intenția părților, dacă acel act întrunește caracterul unei adevărate cesiuni. Cas. rom. Bult. 1902, p. 211.—In caz când ar exista mandat, mandatarul care și-ar însuși sumele ce fusese însăr- cinat a încasa, ar comite un abuz de încredere (art. 323 C. penal). T. Tine. Tr. de la cession, I, 275, p. 392. Rămâne încă bine înțeles că mandatul, care n’ar avea caracterul comercial, n’ar putea fi stabilit decât conform rega- lelor dreptului civil. C. Iași, Cr. judiciar din 1904, No. 38 p. 320; Cas. rom. Bult. 1907, pag. 87; Cr. judiciar din 1907, No. 22, p. 174 și Dreptul din 1907, No. 36, p. 210 (cu observ, noastră); Cas. fr. Sirey, 1900, 1, 250; C. Ren- nen, Pand. Period. 1905. 2. 4. Vezi tom II al Coment. noas- COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAP. VIII.—CESIUNEA DE CREANȚĂ. 495 Cesiunea care are loc cu titlu gratuit este o liberali- Cesiunea cn tate și, ca atare, este supusă solemnităței contractului de Llⁱ“ sratult donațiune (art. 813 urm. C. civil) ('). Legea nu se ocupă în titlul de față de cât de cesiu- Aplic, art. nea unei creanțe, care se îndeplinește pentru un preț. Cu ’i^eu^îtin' toate acestea, unele regale, așezate în acest capitol, se aplică gratuit, și cesiunilor gratuite. Astfel este, de exemplu, regula edie- tată de art. 1393 C. civil (²). Vânzarea unei creanțe este numită de lege, când stră- mutare (art. 1391), când vânzare sau cesiune (art. 1396)(³). Acel care vinde creanța se numește cedant (art. 1391, 1395, 1397); dobânditorul creanței se numește cesionar (art. 1391 1393, 1395), iar debitorul creanței cedate se numește ce- datul sau debitorul cedat [debitor cessus) ceduitul (supusul cesiei), zice art. 1844 din codul Calimach, der ubernom- mene Schuldner (cessus}, după cum se exprimă textul cores- punzător din codul austriac (art. 1395). In capitolul* de față legiuitorul înțelege, prin creanță,Drepturi per- dreptul care corespunde unei obligații. Este deci vorba, în °ⁿa specie, de un drept contra unei persoane determinate, (jus adversus certam personam), contra unui terțiu, iar nu de drepturile reale (jura in re), care nu se exercită contra persoanelor, ci asupra unui lucru. Art. 1391 urm. nu se aplică deci drepturilor reale, care Drepturi rămân cârmuite de regalele generale, ci numai celor perso- nale) (l). tre, p. 275, nota 2 (ed. a 2-a); toni. IV, partea I-a, p. 281, nota 2; tom. VII p. 252, nota 1 și tom. X, p. 2, nota 6, etc. .(') Baudry et Saignat, Vente. 758, in fine: Colmet de Santerre, VII, 1'35 bis I; T. Huc. Tr. de la cession, I, 244, p. 358 și No. 285. in fine-, p. 403, 404; Colin et Capitant. op. cit., il, p. 166; Beudant. Fente, 352, p. 255, etc. Cpr. art. 1846 C. Calimach (1397 C. austriac). (²) Cpr. Thiry, III, 617, p. 624. (³) Legea timbrului supunea cesiunile de creanțe și de alte drep- D. timbrului, turi incorporale, la taxa proporțională de 20 bani la suta de lei, după prețul cesiunei (art. 30 § 1 L. timbr. din 24 Februarie 1906). Vezi asupra acestui text, C. Botez, dregea asupra taxelor de timbru și înregistrare, pag. 122 urm. (ed. a 3-a, 1908). Vezi însă modificările din Decr.-Legi No. 1638 si 1221 din 1920, cari supun aceste cesiuni la 0.50 bani la Servitute, suta de Iei. _ _ O Cpr. Thirv. III, 617, 618; Baudry et Saignat, Vente, 762,773. 496 DESPRE CESIUNEA DE CREANȚĂ. Drepturile Se discută însă chestiunea de a se ști dacă aceste texte se aplici tuturor drepturilor personale, și unii decid că ele nai urm. nu se aplică decât vânzărilor de creanțe, care ar avea de obiect predarea unei sume de bani, sau a unui lucru mobil determinat numai în specia sa ’). Creanțele lⁿ principiu, toate creanțele, care fac parte din patri- face*’ ^ot rao™ul creditorului, fie pure și simple, fie condiționale, sau M une?" eu termen, și chiar eventuale²), pot faee obiectul unei cesiuni cesiuni. Drepturi suc- cesorale. Art. 413 C. german. Contracte tio închiriere. Controversă. Acțiuni reale. Controversă. Astfel, vânzarea unei servituți, unui uzufruct, etc., sunt, în privința strămutărei proprietăței și în privința obligațiilor respective ale vânzătorului și ale cumpărătorului, cârmuite de dreptul comun. Cpr. Planiol, II, 1604; Colmet de Santerre, VII, 133; Z. IIuc, X, 203, 204, pag. 272 urm.; Laurent, XXIV, 477; Guillouard, Vente, 760. etc. Regulele dela cesiune de creanță nu sunt, de asemenea aplicabile eesiunei de drepturi succesorale, cu toată contro- versa ce există asupra acestui punct. Vezi autoritățile eitate pro și contra în tom. III, partea II, al Coment. noastre pag. 401, nota I (ed. a 2-a). Art. 413 din codul german declară, -din contra, apli- cabile prin analogie la cesiunea celorlalte drepturi, dispozi- țiile dela cesiunea creanțelor, afară de cazul când legea ar fi dispus altfel. Iată, în adevăr, cum se exprimă acest text: „Die Vorschriften liber die ubertragung von Forderunger fin- den auf Ubertragung anderer Rechte entnsprechende An- wendungt, so>reit nicht das Gesetz ein Anderes vor- schreibV. (') Cpr. Aubry et Ran, V, § 359, pag. 197 (ed. a 5-a).—Contră: Baudry et Saignat, Vente, 754. Astfel, după această din urmă teorie, singură juridică, art. 1391 urm. sunt aplicabile cesi- unei unui contract de închiriere sau dc arendare. Baudry et Saignat, loco cit. Beudant, Vente, 348, p. 252; Guillouard, Louage, I, 317; T. IIuc, Tr. de la cession, I, 312; Laurent, XXIV, 480 Planiol, II, 1608; O. Paris, D. P. 74. 2. 140; Sirey, 75. 2. 335. Vezi tom. IX al Coment, noastre, pag. 29, ad notam.— Contră Aubry et Rau, loco supră cit. Art. 1391 urm. C. civ. ar fi doasemenea, după unii, aplicabile eesiunei unei acțiuni reale, precum ar fi, de exemplu, aceea a acțiunei în revendicare. Vezi, în acest sens, Duver- gier, Vente, II, 178; Troplong, Idem, II, 909; Gas. fr. Sirey, 40, I, 197.—Contră: Baudry et Saignat, Vente, 755; Guil- louard, Idem, II, 760; Laurent, XXIV, 479, etc. (■) Vezi Repert. Sirey, v® Cession de creances, 126 urm.,; Laurent, XXIV, 464. T. Hue, Tr. de la cession, 1.175. p. 253. „Spem futuric actionis, plena, inter cedente donatorii voluntate, posse COD. CIV.— CART. III.— TIT. V.—CAPIT. VIII. 497 chiar și cele viitoare, dacă au ființă în germen, cu toate că ele nu există încă în forma lor definitivă (*)• Proprietarul sau locatarul unei clădiri ar putea, de Cesiunea unei asemenea, să cedeze, înaintea sinistrului, acțiunea în des- păgubite ce i sAr cuveni, în caz de incendiu, de la so- cietatea de asigurare la care asigurase imobilul, aceasta ii indo creanță condițională. (²). Tot ast-fel, dăruitorul ar putea să cedeze acțiunea in Cedarea ac- revoearea a unei donațiuni pentru ingratitudine (art. 831 tIUDeⁱ îⁿ re\ 832), de câte-ori ea există în patrimoniul său (³)ț însă ere-donații p. in- ditorii lui n'ar putea să exercite această acțiune, în baza gratⁱtu⁽ⁱⁱr|e. art. 974, acest drept fiind prin excelență personal dărui- . torului, pwsonalissim, după cum se exprimă vechii autori (⁴). In cât privește creanța văduvei relativă la doliul său Creanța vă- (art. 1279), vezi tomul VIII, partea l-a, pag. 601; iar cât privește usufructul legal al părintelui, vezi supră. ete. Prin excepție, însă, unele creanțe nu pot fi cedate. Creanțele cari Ast-fel sunt, de exemplu: pensiile de retragere, recompen- sele naționale și lefile eelesiasticilor, militarilor și tuturor funcționarilor plătiți de Stat, comună, județ și instituții de binefaceri, al căror bugete se votează de Cameră (art. transfer™, non immerito plaeenlu. (L. 3, Cod., De donationibus, 8, 54. (') Cpr, C. Iași, Cr. judiciar din 1904, No. 20, p. 165 (cu observ, noastră); Guillouard, Vente, II, 742. Se poate ceda și un drept condiționa¹, precum ar fi, de exemplu, dreptul de a exercită răscumpărarea, însă cesiunea este, în asemenea caz, subordonată îndeplinire! condiției. Cpr. Guillouard, Vente, II, 743; Rnpert-Sirey, v° Cession de mance, 122 urm , etc. (-) Guillouard, Vente, II, 747; Vente, Laurent, XXIV, 464; Aubry et Hau, V, § 359, p. 186, text și nota 4; Cas. fr. și C. Amiens. Sirey, 41. 1. 45 și Sirey, 41. 2. 93; D. P. 86. 1. 173; Sirey, 81. 1. 273; D. P. 92. 1. 26; Sirey, 95. 1. 414; C. Alger, D. P. 94. 2. 502, etc. (³) Vezi autorii citați în t. IV, partea l-a al Coment. noastre, p.466 nota 1, la care trebue să adăugăm: Molitor, Oblig, en dr. romain, III, 1195 ; T. Hm-, VI, 247; Laurent, XIII, 29, ctc. (⁴) Vezi t. IV, suscitat, p. 465, text și nota 2; t. V, p. 208, text și nota 2. Cpr. Molitor, op și loco supră cit.; Planiol, III, 2647.—Vezi însă T. Huc, VI, 246, și Tr. de la cession I, 47, pag. 76. (84800) 5S197 32 498 DESPRE CESIUNEA DE CREANȚĂ—ART. 1833. 1 409 Pr. eiv.)(¹); uzul și abitația (art. 571, 573 C. civ.) (²); ipoteca legală, ce femeea are asupra bunurilor bărbatului pentru asigurarea dotei sale alienabile (³), ete. Art. 400 Art. 400 din codul german dispune eă o creanță nu c. german. pOₐ|ₑ fi cedată, de câte-ori ea nu poate fi urmărită (⁴). Nu ne vom întinde mai mult asupra creanțelor ce pot fi cedate sau vândute, pentrucă au: arătat suprfi, p. 50 urm. lucrurile cari pot face în genere, obiectul unei vânzări. Creanța ce se vinde poate fi constatată printr'un act sub semnătură privată, sau printr’un titlu executor (act autentic sau hotărâre judecătorească). De câteori creanța este constatată printr^un titlu exe- cutor, exproprierea debitorului nu poate fi urmărită decât în urma notificărci titlului făcută acestui debitor. Iată, în ade- văr, cum se exprimă art. 1833 din codul civil. Art. 1833.— Cesionarul unui titlu executor (") nu poate ur- mări exproprierea, decât după significarea făcută debitorului des- pre cesiunea titlului. (Art. 780, 1391 ■ urm., 1744 C. civ. Art, 371, 378 Pr. civ. Art. 2214 C. fr.). BCU Cluj / Central Universitj Library Cluj ( ') Vezi suprăpp. 560,561. - In privința pensiilor alimentare, vezi supră, p. 563, 564. Dr. roman. La Romani nu erau cuprinse în patrimoniu și nu puteau fi cedate; actiones populares, actiones vindictam spiranles, precum: adio injurlarum, ete. Vezi Molitor. Oblig, en dr. romain. III, 1194, p. 447, 449 (ed. din 1853, opera publicată după moartea autorului. (²) Vezi suprâ, p. 560, text și nota 3. (³) VezĂ suprâ, p. 528 urm. Art. 4Qo (⁴) Rine Porderunț/ kann nicht abgetreten werden, soweit sie der c- german. Pjândung nicht unterworfen ist*. Vezi Cosaek: Lehrbuc.h des deutschen burgerlichen Rechts. I, § 124. (J) Sau mai bine zis : a unei creanțe constatate printr’un titlu executor. — După dispozițiile art. 378 Pr. civ., nicio urmărire mobiliară sau imobiliară nu poate avea loc decât în baza unui titlu executor și pentru o datorie certă și lichidă. (Cpr. C. București, Dreptul din 1915, No. 59, p. 468). Titlu exe- cutor nu se pune decât pe o hotărîre definitivă sau pe un act autentic, conform art. 20 din legea pentru autentificarea actelor ; de unde rezultă că o obligație nu poate servi de bază unei urmăriri silite decât dacă ea rezultă dintr’un titlu exe- cutor, hotărîre judecătorească sau act autentic. Prin urinare, deși o ipotecă legală conferă creditorului un drept de pre- ferință și un drept de urmărire asupra imobilului grevat de COD. CIV.--CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.-----ART. 1833. 499 După acest text, despre care am mai vorbit în tom. X al Coment. noastre, p. 757, cesionarul unei creanțe con- statată printr’un titlu executor, fie un act autentic sau o hotărîre judecătorească, nu poate urmări pe debitorul cedat, decât după ce i-a notificat cesiunea titlului. Aceasta nu este decât o aplicare a art. 1393 0. civ., după care cesionarul nu poate opune dreptul sau unei a treia persoane, deci și debitorului cedat, care, necontestat, este un terțiu, decât după ce i s’a notificat cesiunea. De aceia se și decide că notificarea poate, în specie, fi înlocuită prin acceptarea debitorului făcută într’un act au- tentic și, după unii chiar printr’un act sub semnătură pri- vată, deși în această din urmă privință chestiunea este contraversată (⁴). In orice caz, notificarea cesiunei cerută de acest text, n’are nevoe de a precedă comandamentul prealabil, fiind suficient ca ea să fie comunicată debitorului odată cu acest comandament (²). Cesiunea nu are, de asemenea, nevoe de a fi făcută prin act autentic, căci ea nu este titlul în baza căruia se face urmărirea. Este deci suficient ca creanța, care servește de bază urmărirei să fie constatată printr’un act autentic, deși chestiunea este și de astă dată controversată (³)- S’a decis de către Curtea de casație din Palermo că, în caz de mai multe cesiuni succesive, ultimul cesionar tre- bue să notifice debitorului numai cesiunea făcută în folo- sul lui, nu însă și cesiunile anterioare consimțite de credi- torul primitiv și de reprezentanții săi succesivi (⁴). Această soluție nu este însă fără dificultăți, pentrucă drepturile această sarcină, totuși simplul efect al inscripției ipotecei legale nu poate servi ea bază unei urmăriri silite, ci se în- țelege că în această dispoziție a legei rezidă temeiul dreptului creditorului, pe care se va întemeia titlul executor al nrmă- rirei. C. București, Cr. judiciar, din 191.5, No. 54, pag. 443. (’) Vezi autorii citați într’un sens și într’altul în tom. X al Coment. noastre, p. 757, nota 4. (-) Vezi tom. X suscitat, p. 757, text și nota 5. (³) Vezi autoritățile citate în tom. X al Coment. noastre, p. 757, nota 2, precum și în Dalloz, Nouveau Code civil annote, IV, art. 2214, No. 4 urm. (⁴) Cas. Palermo, Sirey, 1904. 4. 13. 500 DESPBE CESIUNEA DE CREANȚĂ. ultimului cesionar nu sunt stabilite de câteori el nu dovedește în acelaș timp dreptul ce avei eedentul său de a-i ceda, la rândul lui, creanța; ceeace-1 obligă a notifica debitoru- lui titlurile tuturor cesiunilor anterioare. De aceea Curtea de casație din Turin n’a admis modul de a vedea al Curței de casație din Palermo (l). Condițiunile cerute pentru existența cesiunei de creanță. Trebue să distingem, în această privință, condițiile ce- rute între părțile contractante, și acele cerute în privința terțiilor. r Condițiile cerute între părți. Cesiunea de creanță, făcută cu titlu oneros, fiind o adevărată vânzare, este perfectă și-și produce toate efectele sale între părțile contractante, îndată ce ele au căzut de acord asupra lucrului și asupra prețului (art. 1295, § 1 (²). Proprietatea este, deci, strămutată dela. vânzător la cum- părător, și noul creditor este subrogat drepturilor celui vechiu, după cum se exprimă art. 398 din codul german(³) înainte de predarea titlului și plata prețului (⁴). Remiterea tit Predarea, care constitue prima obligație a vânzăto- iniuicreanței. ᵣᵤ]ᵤj (ₐᵣț. 1313) se va îndeplini prin remiterea titlului creanței (art. 1318, 1391)(⁵), însă această predare nu este Cașul în eare creanța ceda- tă nu este con- statată prin- tr’un titlu. (*) Vezi în acest din urmă sens și nota în Sirey, 1904. 4. 13. (²) Vezi suprâ, p. 473, nota 4. (³) „Alit dem Abschlusse der Vertrags, tritt der neue Gl&ubiger an die Stelle des bisherigen Glitubigers¹". Vezi, în privința dreptului german, Cosaek, Lehrbuch des deutschen burgerlichen Tiechts, § 114, p. 307. (⁴) Cpr. Planiol, II, 1621; Beudant, Vente, 352, p. 255; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 166; Thiry, III, 619, etc. (⁵) Legea presupune că creanța cedată este constatată printr’un titlu oarecare. In caz însă când n’ar există nici-un titlu, ceea ce se va întâmplă, de exemplu, atunci când cineva ar cedă acțiunea ce ar avea contra unui terțiu, eedentul va remite cesionarului toate documentele relative la dreptul cedat; căci în caz contrar, cesionarul ar putea cere rezilierea contractu- lui. T. Huc, X, 212, p. 282. Obligația pentru părți de a execută contractul de cesiune cod. civ. — cartea hi. — tit. v. — capit. vili. 501 necesară pentrn perfecțiunea contractului și strămutarea proprietăței. Considerând, zice Curtea noastră supremă, că din cuprinsul art. 1391 reesă că cesiunea de creanță este un contract consensual, și eă, ea este perfectă între părți și își produce toate efectele sale îndată ce părțile s’au învoit asupra lucrului și asupra prețului; că, prin urmare, remiterea materiala a titlului de creanță nu este o condiție esențială a cesiunei, ete.“ ('). este, deci, sancționată prin mijloacele admise de dreptul co- mun, fiecare din părți putând cere contra celeilalte, la caz de inexecutare, resilierea contractului (art. 1021, 1365). T. Huc, X, 212 și Tr. de, la cession I, 289 urm., pag. 407 urm. Cedentul are privilegiul vânzătorului (art. 1730) care-i Existența pri- asigură plata prețului cesiunei. T. Huc, X, 212; XIII, 90, și yilegmlui Tr. de la cession I, 291, p. 410; Planiol, II, 2610; Lanrent XXIV, 530. (V, insa tom. XXIX, 474); Aubry et Rau, III, § 261, p. 260 (ed. a 5-a); Baudry et Loynes, Privii, et hy- potheques, 1,489; Martori, Idem, II, 469; Valette, Idem, 86, p. 109 urm. ; Guillouard, Idem, 1, 386; Troplong, Idem, I, 187; Thezard, Idem, 355; P. Pont, Idem, 1,147; Thiry. IV; 407; Colmet de Santerre, IX, 31 bis, II; Beudant, Suretes pe sonnellts et reelles, I, 448; Repert. Sirey, v° Privillege, 526, 527; Repert. Dalloz, Supplement v° Vente, 163, Pand. fr. P Plivii, et hypotheques, 1957 și 1969; Cas. fr. Repert. Dalloz, Privii et hypotheques, Contra; Mourlon, Exa- men critique du Camment. de Troplong sur les priviRges, 1,123, p. 328 urm.; Perșii, Regime hypotehcaire, art. 2102, § 4, No. 4. Vezi și Laurent, XXIX, 474, care se contrazice cu cele spuse în tom. XXIV, 530. (') Cas. rom. Cr. judiciar din 1894, No. 39, și Bult. 1894, p. 687; 0. Galați, Dreptul din 1890, No. 83, consid. de la p. 664, in fine; C. Bordeaux, Pand. Period- 1902. 2. 239; Thiry, III, 619; Laurent, XXIV, 472; Aubry et Rau, V, §359, p. 196 (ed. a 5-a); Colmet de Santerre, VII, 135 bis,I; T, Huc, X, 211, și Tr. de la cession, I, 244, 286; Repert. Sirey, v° Ces- sion de creances, 140, 149 urm.; Pand. fr., eod iV, 285, 288; Mircadd, VI, art. 1689. No. 1; Vigie, III, 838; Mourlon, III, 677; Planiol, II, 1621; Baudry et Saignat, Vente, 758,765; Troplong, Idem, II, 880, 881; Guillouard, Fente, II, 759, 768; Duvergier, Idem. II, 175; Baudry et Saignat, Idem, 765; Nacu, III, 292, No. 237; C. Bordeaux, D. P. 97. 2. 316. Vezi și tom. V al Coment. noastre, p. 177, text și nota 2, etc. — Vezi însă C. Bastie (D. P. 525. 2, 303; Sircv, 55. 2. 329), care, pe nedrept, a pus în principiu că actul scris este de esența contractului de cesiune a crean- țelor sau altor drepturi incorporale, în acest sens, cel puțin, 502 DESPRE CESIUNEA DE CREDINȚĂ. > Aplicarea regulelor deja vân- zare în ge- nere. „Vânzarea sau cesiunea unei creanțe, zice art. 1538 din codul italian, a unui drept sau unei acțiuni este perfectă, și proprietatea este dobândită de drept cumpărătorului sau cesionarului, îndată ce s’a convenit asupra creanței sau dreptului ce urmează a fi cedat, și asupra prețului, cu toate că predarea n’a avut încă loc (quantunque non ne sia transferito il possesso). — Predarea se îndeplinește prin remiterea titlului justificativ al creanței sau dreptului cedatu Toate regalele dela vânzare, relative la consimțimânt, la lucru și la preț, sunt deci aplicabile și la cesiunea de creanță, dacă nu există nici o derogare în această privință. „Considerând, zice Curtea de Casație din Franța, că din combinarea art. 1134, 1582 1598, și 1680 (art. 969, 1294, 1310, că dovedirea unui asemenea contract nu poate să rezulte, chiar între părțile contractante, decât dintr’un act scris, iar nu din simpla rcmiterei a titlului. Această stranie decizie decide, nici mai mult, nici mai puțin, că actul scris este de ^senta cesiunei, ceeace este inexact. Cesiunea de creanță fiind o vânzare, se înțelege că actul scris este necesar pentru dove- direa ei, după cum este necesar pentru orice vânzare în ge- nere. Aceasta nu însemnează însă, după cum decide, Curtea din Bastie, prin decizie menționată, că cesiunea unei creanțe neconstatată printr’un act scris, n’ar fi validă între părți, de câteori de n’ar fi făgăduință. După cum vedem, nu există aproape decizie de drept, care să nu fi fost, uneori, consa- crată de jurisprudența. (’) Art. 316 din legea bulgară dela 3 Decembre 1892, asupra obligațiilor și contractelor reproduce întocmai acest text. Art. 317—322 din această lege reproduce art. 1539 -1544 din codul italian, eu această deosebire, că art. 317 nu ad- mite, în privința terțiilor, acceptarea cesiunei făcută de de- bitor prin act. autentic, pe care o admite, cu drept cuvânt, art. 1539 din codul italian. Iată, în adevăr, cum se exprimă art. 1539 din acest din urmă eod ; „Il cessionario no ha diritto verso terzi se non dopo gatta, intîmazione al debitare della seguita cessione, ovvero quando il debitoro abbia accettata la cession eon atto autentice". In loc de această dispoziție art. 317 din legea bulgară menționată dispune că: cesionarul dobândește dreptul față de terții numai după ce va comu- nică debitorului cesiunea făcuta". Considerăm aceasta ca o greșeală a legiuitorului bulgar, pentrucă acceptarea auten- tică a cesiunei din partea debitorului este o dovadă mai bună decât notificarea, că el a avut cunoștință de cesiune. Vezi infră, p. 815. COD. CIV—CARTEA III.—TIT. V_CAPIT. VIII. 503 și 1393 C. cir. rom.) rezultă că cesiunea unei creanțe este supusă regalelor generale dela vânzare¹' (*). Cesiunea de creanță fiind o vânzare, nu poate să mane cât de la acei care au capacitatea de a înstrăina. Un mandatar însărcinat cu primirea plăței n^ar putea, deci, să cedeze creanța cu a cărei încasare este însărcinat. Bărbatul având, însă, libera administrație a dotei și dreptul de a primi capitalurile dotale (art. 1242), poate să cedeze creanța femeei, fără a întrece limitele mandatului său (²). In privința incapabililor, creanțele lor nu pot fi cedate decât de representanții lor legali, care vor avea a se conformă legii privitoare la înstrăinări. Femeea măritată este, în principiu, incapabilă da a-și înstrăina creanțele sale, fără autorisarea bărbatului, sau a justiției. In ceea ce privește însă creanțele sale mobiliare, ea le poate cedă de câte ori are libera administrație a bunurilor sale (” 1. Comerciantul declarat falit, nu mai poate, în urma liotărârei de declarare, să-și cedeze creanțele sale; pe când insolvabilitatea unui necomerciant nu poate să exercite nici-o înrâurire asupra capacităței de a-și cedă creanțele sale (⁴). In privința capacităței de a deveni cesionar, ea aparține tuturor acelora care au capacitatea de a cumpără. Minorul emancipat și risipitorul, pus sub consiliu ju- diciar, trebue însă să fie asistați, cel întâi de curatorul său, iar cel de al doilea de consiliul său, de câte ori prețul cesiunei va fi plătit cu un capital; ei neavând nevoe de nici-o asistență, de câte ori cesiunea urmează a fi plătită din excedentul veniturilor lor. Cât pentru femeea neautorizată, ea nu poate să devie cesionară, neavând asemenea capacitate de cât în caz de separare de bunuri și de parafernalitate (“). Intre soți cesiunea de creanță nu poate să aibă loc Capacitatea necesară p. a face o ce- sin n e. Cedarea creanțelor incapabi- lilor. Comercian- tul declarat falit. Capacitatea p. a deveni cesionar. Minor eman- cipat, risi- pitor, etc. Femeea mă- ritată,. Ces. de cre- anță. între soți. (') Cas. fr. D. P. 69. 1. 196. (²) T. Huc, Tr. de la ccsion. I. 248 pag. 362; Demolombe. VII, 597. in fine. etc. (•’) T. Huc, op. cit., !. 255. p. 369. C) T. Huc, oi», cil.. I. 256 urm. C) T. Huc. op. cit., I. 259, p. 372, 373. 504 DESPRE CESIUNEA DE CREANȚA.---------- ART. 1393, 1394. deeât în cașurile în eare este permisă si datio in solutum (art. 1307) (*). Art. ase. Tatorul nu poate, de asemenea, să primească cesiu- nea vreunui drept sau vre-unei creanțe, contra minorului (art. 390, in /me);însă, la caz de călcare ă acestei dispo- ziții proibitive, anularea nu poate fi propusă decât de minor, pentrucă, cu toată controversa stăruitoare ce există asupra acestui punct (²), art. 390 edictează mai mult o proibiție, în interesul exclusiv al minorului, decât o inca- pacitate în contra tutorelui ț³). Art. 1308. Aceeași soluție este aplicabilă în privința proibiției statornicite de art. 1308 (*). 2° Condițiile cerute in privința terțiilor. Art. 1393. — Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană, decât după ee a notificat debitorului cesiunea. Acelaș efect va avea acceptațîunea făcută de debitor în- tr’un act autentic. (Art. 1149, 1171 urm., 1394, 1395, 1687, 1744, 1833 C. cîv. Art. 8 și urm. L. p. autentif. actelor din 1886. Art. 479 § ultim C. com., adaos prin L. din 15 Iunie 1906. Art. 1690 C. fr.) n Art. 1394. — Cu toate acestea, vcri-ce act sau hotărîre care constată o cesiune sau o chitanță de chirie sau arendă pe doi (*) T. Hue, op. .cit., I, 260, p. 373. (²) Vezi t. II, al Coment. noastre, p, 736, 737, text ți nota 4 (ed. a 2-a), unde se arată controversa. Vezi, în sensul de mai sus, Trib. Lisieux, Cr. judiciar din 1915, No. 80, p. 657. O T. Hue, op. cit., I, 261, p. 373, 374. Vezi supră, p. 148, n. 3. (⁴) T. Hue, op. și loco supră cit.—In privința proibiției edic- tate de art. 1309, vezi T. Hue, op. cit., I, 264, p. 376 urm. Vezi și supră, p. 162. Dr. roman (s) Și la Romani, în ultima stare a legislației, cesionarul nu putea să opue dreptul său terțiilor, decât prin signîficarea (denuntiatio) eesiunei făcută debitorului, sau prin acceptarea făcută de debitor prin orice mod. L. 3, Cod, De novatio- nibus, 8. 42.—L. 4, Cod, Qtuv res pignori obligări jtossunt, etc., 8. 17. Cpr. Maynz, Cours de droit. romain, II § 189, p. 90 (ed. a 5-a). Vezi asupra acestei materii, Windsebeid, Lehrbuch des Pandektenrechts, H, § 329 urm., p. 332 urm. (ed. Kipp din 1900); Saleilles, Etude de la tkeorie generale de l'obligation d'apres le 1-er projet de C. civ. pour l’ Empire allemand, 88, p. 79 urm. (ed. a 2-a); Molitor, Oblig en dr. romain, III, 1181 urm., p. 433 urm., etc. COD. CIV. — CAET. III. — TIT. V. — CAP. VIII. — ART.1S94, 139». 505 ani viitori, va trebui să fie transcrisă pe registrele oficiului ipo- tecar. (Art. 1393,1801 urm., urm. C. civ.; Art. 722 § 9, Pr. civ.; Art. 2 § 5 L. fr. asupra transcripției în materie ipotecara, din 23 Matie 1855) (l). Art. 1395. — Dacă mai înainte de notificarea, cesiunei făcute de cedente sau de cesionar, debitorului, acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă. (Art. 1097, 1149, 1393 C. civ. Art. 1691 0. fr.) (²). După art. 971 și 1295, § 1 din codul civil, proprie- Art. ⁹⁷¹ tatea se strămută atât între părți cât și în privința ter- ⁿ⁹⁵‘ țiilor prin simplul efect al consimțimântului. Art. 1295 §2 0. civ. și art. 721 urm. din Pr. civ. deroagă însă dela această regulă, în privința proprietăței imobiliare și a drepturilor reale imobiliare. Art. 1393 cuprinde o altă derogare în privința ere- Art. ¹³⁹³- anțelor; căci cumpărătorul creanței (cesionarul) nu poate opune dreptul său terții lor (³), decât după ce cesiunea a fost (') Vezi asupra dispoziției din legea fr., T. Huc, Tr. de la ce-s- sion- 1,314, p. 447; Mourlon, Transcription, I, 151, 152, etc. (²) Art 1393, 1394 C. civ. an mai fost odată explicate în tom. V al Coment. noastre, pag. 176 umr. ( ) Cpr. C. București, Dreptul din 1904, No. 37. — Prin terții Ce se înțe- trebue să înțelegem aci ori ce persoane altele decât părțile lege pnn (eedentul și cesionarul), sau moștenitorii lor universali ori jj® a en titlu universal, care au interes a cunoaște și a contestă cesiunea. Astfel, terții sau cei de al treilea, în specie, sunt: 1° debitorul cedat (singurul despre care legea vorbește) (cpr. C. București, Dreptul din 1903, No. 81, p. 667); care, până la notificarea cesiunei sau până la acceptarea ei printr’un net autentic, este în drept a consideră pe cedent ca titularul creanței, și a plăti în manile lui (art. 1385); 2° reprezen- tanții cedentului cu titlul particular, care au dobândit drep- turi asupra creanței cedate, adecă, ceilalți cesionari ai ace- leiaș creanțe; 3' creditorii cărora această creanță a fost constituită amanet și creditorii chirografari ai cedentului, care având drept siguranță toate bunurile debitorului lor; mobile ți imobile (art. 1718), pot, cât timp eedentul sau cesionarul n a făcut ea dreptul ce rezultă din cesiune să fie oposabil terțiilor, să considere creanțe ca făcând încă parte din patrimoniul debitorului lor și s’o urmărească pe cale de poprire. Vezi autoritățile citate în tom. V al Coment. noastre, p. 177, nota 4, la care trebue sa adăogăm : Guillouard, Vente, II, 771 urm.; Baudry et Saignat, Idem, 788 urm.; Thiry, 506 CESIUNEA DE CREANȚĂ. ----- ART. 1395. notificat a debitorului, fie de cesionar, fie de cedent (art. 1395) (‘j, sau acceptată de debitor printr’un act autentic. Creditorii chirografa-ri ai cedentului III, 623: T. Hue, Tr. de la cession, i; 299 și II, 385; Mourlon, III, 682; Planiol, II, 1624; Vigiâ, HI, 841; Report. Sirey, v° Cession de creances, 284 urm., etc. S’a decis eă legatarul particular, fiind considerat ca un terțiu întrucât el nu continuă persoana defunctului, ci suc- cedă la un bun determinat, cesiunea unor creanțe datorite de de cujus și de. moștenitori, pentru a-i fi oposabilă, trebue să fie notificată debitorilor, adecă, moștenitorilor. Trib. Con- stanța, Cr. judiciar din 1902, No. 36, p. 301.—într’un cu- vânt, se poate zice că calificarea de terții se aplica aci tu- turor acelor a căror drepturi sunt modificate prin faptul cesiunei, exccptându-se pe moștenitorii universali sau cu titlu universal ai cedentului. Cpr. Rdpert. Sirey, vu cit., 285 urm. Creditorii chirografari ai cedentului posteriori cesiunei. sunt deci terții, pentrucă cesiunea le aduce un prejudiciu. Ei pot, prin urmare, să invoace lipsa de notificare. Cas. rom. (decizie la care am luat și noi parte ca consilier). Bult. 1900, p. 1170; Dreptul din 1900, No. 71 și Cr. judiciar din aee- lăș an, No. 74, p. 74, p. 592; Bult. 1905, p. 370; Juris- prudența română din 1915, No. 40, p. 633, No. de ordine 662; Dreptul din 1915, No. 75, pag. 593 și Cr. judiciar din 1916, No. 18, p. 152 (rezumate), decizia S-a II, No. 251 din 12 Octombrie 1915). Prin cuvântul terții, zice această decizie, se înțeleg în această materie, toate acele persoane cărora cesiunea le poate aduce un prejudiciu, deci și creditorii ce- dentului, chiar posteriori cesiunei. Cas. fr. Sirey, 86. 1. 77; Sirey, 95. 1. 69, Cas. Roma, II Foro italiano, 95. 1. 204; Pothier, Fente, 111,556, p. 220; T. Hue, X, 222 și Tr.de la cession, II, 385, p. 76 urm.; Cuillouard, Vente, II, 772; Baudry et Saignat, Idem. 799, p. 833 (ed. a 3-a); Thiry, III, 623; Planiol, II, 1624; Ricci, Corso teorieo-practico di diritto civile, VII, 259, p. 482. Vezi și tom. A⁷ al Coment. noastre, pag. 178, ad notam. Dar dacă creditorii cedentului sunt terții, pentrucă ce- siunea micșorează patrimoniul debitorului lor, acelaș lucru nu se poate zice de creditorii chirografari ai debitorului cedat, cesiunea, neaducând n-le nici un prejudiciu. Cas. Roma, 14 Aprile 1891. Le legge din 1891. 2. 507; TI. Foro italiano din 1891. 1. 534. Iată cum se exprimă această decizie: creditori, chirografari del debitore căduto, che non hanno un legittimo interesse di essere informați di questo transferimento di credita, non reintrano in questa categoria di terzD. (*) C. Iași și București Dreptul din 1883, No. 74 și din 1903, COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VJH. 507 Părțile nu pot prin convenția lor, să lipsească pe terții de acest mijloc de publicitate. Astfel, s a decis, cu No. 81; Baudry et Saignat, Vente, 771; Beudant, Idem, 354, p. 256; Repert. Sirey, v° Cession de creances, 178; Arntz, III, 1090; T. Httc, X, 218, p. 290 și autorii citați în tom. V al Coment. noastre, p 180, nota 3. — Notificarea făcută de cedent este chiar mai caracteristică, fiindcă ea echivalează en nn ordin dat debitorului de a plăti noului proprietar al creanței, adecă, cesionarului, C. București, Dreptul din 1903, N. 81, p. 667; T. Huc, Tr. de la cession, II, 330, p. 11. Vezi și infră, 492. Origina acestei publicități, care este defectuoasă, și în orice caz insuficientă (vezi tom. V al Coment. noastre, p. 177, nota 3 și T. line, Tr. de la cession, I, 304), se datorește unei vechi constituții a împăratului Gordian (L. 3, Denovatio- nibus et delegat ionibus, Cod, 8. 42). Vezi tom. V al Coment noastre, p. 180. text și nota 2 și nota lui A. Wahl, în Sirey, 98. 1. 113, col. 2 -Și art. 1844 din codul Calimach (1395 C. austriac) cerea ca cesiunea să fie adusa la cunoștința ee- dvitidui, adecă, a debitorului cedat. Această formalitate există și în vechiul drept francez. 4 ezi Pothier, Vente, IU, 554, p. 219; Cpr. Guillouard, Idem.. II. 770; T. Huc, Tr. de la r ono ₜ hi] ? Central umversifv Librarv viii cession, 1, 302, etc. „Cn simple transpoit ne saint point; il f aut signifier le transport ă la pârtie et en bailler copie*, zicea art. 108 din cutuma Parisului, dela care art. 1393 a fost împrumutat; Cpr. Pothier, Vente, III, 554, p. 219 (ed. Bugnet); Thirv III. 622, p. 627. etc. Art. 409 din codul german are următoarea dispoziție: „Când creditorul a înștiințat pe debitor despre cedarea crean- ței, acest din urmă poate să-i opue cesiunea notiiieată, chiar când ea nu s’ar îndeplini sau n'ar produce efecte, auch wenn sie nicht erfolgt oder nicht mirksam ist. Este asimilat noti- ficărei cazul în care creditorul a dat un titlu de cesiune noului creditor arătat în titlu, când acest din urmă se pre- valează de titlu contra debitorului.—Notificarea nu poate să fie retractată decât cu consimți mântui acelui arătat ca cre- ditor nou⁻'. După acest cod, debitorul nu este decăzut, în urma cesiunei, de excepțiile ce el putea să opue creditorului în momentul cesiunei. Plata făcută de dânsul creditorului primitiv este validă, daca a fost, făcută înaintea notificărei cesiunei, și dacă creanța este cedată de al doilea, el poate plăti acestui nou cesionar, de câteori prima cesiune nu i-a fost notificată. Cpr. Ernst. Barre, Tiiirqerlichcs Gesetzbuch und Code civil, etc., § 102. Vezi asupra cesiunei de creanță în Codul german, Saleilles, Etude sur la theorie generale de lobligation d'apres le 1-er projei de ('ode civil pour VEm- pire allemand. p. 76 urm.. No. 84 urm. Rd. a 2-a). 508 CESIUNEA DE CREANȚĂ. drept, cuvânt, că, deși între părțile contractante, convenția de a se plăti suma depusă, constatată printr’un livret sau carnet, ori cui s’ar prezentă cu el, este validă, față de creditorii cedentului însă, transmiterea sumei depuse spre fructificare nu poate fi opozabilă terțiilor și deci, sumele constatate ca depuse la o bancă sau alt institut de credit prin acel libret sau carnet, nu pot fi socotite că au eșit din patrimoniul depunătorului, cât timp nu se stabilește că au fost cesionate printr’o notifificare făcută conform Art. 1393 0. civil. Prin urmare, instanța de fond, cu drept cuvânt a validat o poprire înființată în mânile unei bănci pe sumele ce ea datora pe baza unui libret constatând de- punerea făcută debitorului creditorului popritor (*)• Formalitatea notifieărei având de scop numai protec- țiunea terțiilor, aceștia nu pot invocă lipsa ei de cât atunci când ar suferi din această causă vre-un prejudiciu. Ast-fel, debitorul cedat, singurul terțiu de care vorbește legea, nu poate să invoace lipsa notifieărei cesiunei, dacă nu dovedește plata creanței sau stângerea ei prin alt mod legal ț²). Art. 1391 Dacă cesiunea este relativă la o creanță ipotecară sau privilegiată, ori la un contract de chirie sau de arendă pe un timp mai lung de doi ani (art. 1394), ea va mai trebui, pe lângă formalitățile prescrise de art. 1393, să fie transcrisă, în privința terțiilor, în registrele tribunalului situațiunei bunurilor. Legea noastră nu este coprexă, în această privință decât în ceea ce privește cesiunea contractelor de arendă sau de chirie pe mai mult de doi ani (art. 1394), însă aceeași soluție este aplicabilă și în privința cesiunei ereanților privilegiate sau ipotecară (art. 722 Pr. civ. (³). (') Cas. S-a II, Bult. 1913, pag. 915 și Cr. judiciar clin 1913 No. 47, p. 563 (rezumate). P) Cas. rom. Bult. 1889, p. 897. (³) Vezi t. V al Coment. noastre, p. 179 și tom. X, p. 742. Cr. judiciar din 1914, No. 20, p 17 (rezumate) Cas. S-a II, decizia No. 6 din 17 Ianuarie 1914). Cpr. Nacu, III, p. 292, No. 273; T. Huc, Tr. dela cession, I, 312, 313.—Lipsa tran- scrierei prevăzute de art. 1394, poate fi invocată de toți acei cari pot invoca și lipsa de notificare, prin urmare și de cre- ditorii chirografari ai cedentului. Cas. rom. și C. Iași, Dreptul din 1899, No. 62 și din 1900, No. 71, Cr. judiciar din 1900. No 74 și Bult. 1900, p. 1170 (decisie la care am luat și noi parte ca consilier). COD. CIV. CART. III.— TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 1394, 1393 . 5 0 9 Notificarea prevăzută de art. 1393 se face prin por- Formele no- tărei, în persoană sau Ia domiciliu real al debitorului, iar nu la domiciliul ales pentru executarea obligației f) fiindcă real ai de- acest domiciliu este excepțional și nu-și produce efectele 00^7^. sale decât pentru actele anume determinate de lege (art. 97); nici la reședința sa, afară de cazul când debitorul ar primi notificarea în persoană (²). Dacă debitorul este domiciliat în străinătate, notifi- carea i se va face la domiciliul său de acolo (³). străinătate. Dacă sunt mai mulți debitori conjuncți, notificarea va Debitori trebui să fie făcută fie-căruia din ei, pentru-că fie-care nu este debitor de cât pro parte Chestiunea este însă controversată, de câte-ori debi- torii nu mai sunt conjuncți, ci solidari. Se decide că, și Controversă, în asemenea caz, notificarea se va face tuturor debitorilor, pentru ca fie-care să cunoască cesiunea (⁵). Dacă debitorul este minor sau interzis, notificarea va fi făcută representantului său legal. Creanța minorului interzis, emancipat va fi notificată acestui minor, fără a se mai co- munica curatorului sădi Acea a persoanei puse sub un con- siliu judiciar, va fi comunicată numai acestei persoane (⁶). O Baudry et Saignat, Vente, 769; Guillouard, v° II, 774; Aubry, et Rau, I, § 146, p. 903 (ed. a 5-a) și V, § 359 bis, p. 203 (ed. a 5-a); Duranton, I, 380; Masse-Verge, I, § 92, p. 128, nota 9; Baudry et H. Fourcade. Personnes, I, 1044; Repert. Sirey. iV Cession de creances, 179 și Domicile, 232; Arntz, III, 1090; Laurent, XXIV, 484; Thiry, III, 622; Ț. IIuc, I, 393, p. 411 și Tr. de la cession, II, 326, precum și autorii citați în tom. V al Coment. noastre, p. 181, nota 1. — Contra: Demolombe, I, 381. Vezi și tom. J, al Coment. noastre, p. 484 (ed. a 2-a) și tom. V, p. ISO, 181. C") Baudry et Saignat, loco cit. Cas. fr. D. P. 74. 1. 489, Sirey, Art. 74 fr. 75. 1. 69.— Vezi însă art. 74, § 1 Pr. civ., după care citațiile pot fi înmânate la reședința celui chemat în judecată. (:ⁱ) Baudry et Saignat, Vente, 770; Guillouard, Idem, II, 777; Du- vergier, Idem, II, 186; Troplong, Idem, II, 902; Repert. Sirey, cit, 181; T. Hue. 186; Tr. dela cession, II, 327, p. 9, etc. (⁴) Baudry et Saignat, op. cit., 772; T. Hue, op. cit., II, 334, p. 15. (j T. IIuc. op. și loco cit.; Laurent, XXIV, 503; Molitor, Oblig. en dr. romain, III, 1219; Baudry et Saignat, Vente, 772.— Contra: Guillouard, Vente, II, 772; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 203 (ed. a 5-a). (") Baudry et Saignat, Vente, 773. .510 .Femee mă- ritata. se- parată, de bunuri* Femee do- tată. Persoane morale. CESIUNEA DE CREANȚĂ, ------ ART. 1393. Dae-ă, este vorba de o femee măritată, care are libera administrație a avutului său, adecă, separată de bunuri prin contractul matrimonial sau prin justiție, notificarea i se va face numai ei. Aceeași soluție .este admisibilă și în privința femeei dotale, pentrucă comunicarea notificărei nu este un act de administrație, spre a fi înmânată administratorului bu- nurilor ei, adecă: bărbatului, ci o simplă declarație de schimbare de creditor, și această declarație trebue să se aducă Ia cunoștința debitorului, iar nu la acea a admi- nistratorului bunurilor sale ț¹). Dacă debitorul este o persoană morală, notificarea se face representantului ei, de exemplu: primarului, dacă este vorba de o comună; prefectului, dacă este vorba de un județ, ete. (²). Notificarea cesiunei se va face debitorului creanței, în persoană sau la domiciliul său real, chiar dacă banii desti- nați a plăti s’ar găsi în mâna unui terțiu, însărcinat cu facerea plăței (³). cₙₜ ₄ᵣ Formalitatea notificărei sau acceptărei cesiunei de către debitor printr’un act autentic, având de scop organizarea unei oare care publicități pentru terții, precum și de a da siguranță și stabilitate convențiilor tranzlative de drepturi mobiliare de aci rezultă că modurile de publicitate, indicate de art. 1393 C. civil, nu pot, în genere, fi înlocuite prin alte formalități (f). (’) Baudry et Saignat, loco cit. (²) Baudry et Saignat, loco cit.; T. Ilue, Tr. de la cession, II, 332, pag. 12 urm.; Repert. Sirey, v" Cession de creances, 185, etc. (³) Cpr. Baudrv et Saignat. Vente, 774. — Vezi însă Guillouard, Idem, II, 776 și deciziile citate de acest din urmă autor. (⁴) Cas. S-a II, decizia din 12 Octombrie 1912, Dreptul diu 1915, No. 75, pag. 593 și Cr. judiciar din 1916, No. 18, p. 152 (rezumate), Jurisprudența română din 1915, No 40, p. 632, 633, No. de ordine 652. Cpr. Guillouard, Vente, II, 788.— Vezi însă Trib. Paris, Pand. Period. 90. 2. 16, care pune în principiu că deși cesionarul nu e sezisat în privința ter- țiilor decât prin notificarea cesiunei, și deci, până atunci, debitorul cedat poate să se libereze în mod valid, fă- când plata în manile cedentului, totuși această notificare poate fi înlocuită printr’un alt act, care să aducă într’un COD. CIV. ---CART. III. - TIT. V. --- CAPIT. VIII. 511 Astfel, s’a decis că poprirea făcută în mâna debito- rului de noul creditor (cesionarul), n’ar puteă să înlocuiască notificarea prescrisă de lege (*). Cât pentru chestiunea de a se ști dacă terții, care ar fi luat cunoștință de cesiune prin alte mijloace, pot sau nu să invoaee lipsa formalităței prescrise de art. 1393 C. civil, vezi tom. V al coment. noastre, pag. 181 urm. (z). Formalitatea prescrisă de art. 1393 C. civil este, în principiu, aplicabilă și în materie comercială(³). mod direct și formal cesiunea intervenită, la cunoștința de- bitorului cedat; căci legiuitorul prescriind această notificare, n’a prevăzut forma sub care ea trebue sa fie făcută. (') Cpr. Trib, imperiului german, Sirey, 82. 4. 33; Repert. Sirey, v" Cession de creance, 175; Guillouard, Vente, II, 778. Cpr. T. Huc, Tr. de la cession et de la trasnmission des crean- ces, TI, 328, pag. 10. Cpr. C Orleans, Pand. Period. 87. 2. 143. (²) Vezi, asupra acestei chestiuni controversate, Repert. Sirey, u⁰ cit., 231 urm. Curtea din Nîmcs a decis că neîndeplinirea formalităței prescrisă de art. 1393 C. civil, nu poate fi in- vocată decât de terții de bună credință. Sirey, 98. 1. 113 (cu nota lui Albert Wahl). Cpr. Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 205, text și nota 12 (ed. a 5-a). (³) Vezi autoritățile citate în tom. V al Coment. noastre, p. 183, nota 6, la care trebue să adăogăm, T. Huc, Tr. de la cession, I, 315, p. 448; C. Ronen, Sirey, 74. 2. 278; Repert. Sirey, cit-, 314 nrm.—Vezi însă Pardessus, Cours de droit com- mercial, II, 323, led. a 6-a). Autorii aplică aceasta soluție nu numai creanțelor comer- ciale, dar și celor civile plătitoare purtătorului sau înfăți- șatorului, fără arătarea numelui creditorului (*). Această so- luție lasă însă a se presupune validitatea unor astfel de obligații, admise atât sub codul Calimach (art. 1842) cât și sub codul Caragea (C. Focșani, Dreptul din 1886, No. 7, p. 54). Deși acest mod de a vedea a fost consacrat și sub legea nouă atât dc Curtea din București (Cr. judiciar din 1903, No. 37, p. 314, cti nota d-lui C. N. Toneanu), cât și de cea din Iași, (Dreptul din 1901, No. 69, pag. 678 urm., cu observ, noastră critică), totuși am combătut motivele date de ambele Curți (vezi tom. XI al Coment. noastre, p. 394 urm , unde cititorii vor găsi toate elementele acestei celebre controverse). Tribunalul din Tași s’a raliat Ia părerea noastră. Vezi Cr. judiciar din 1903, No. 31, p. 254 urm. (cu observ, noastră). Vezi însă sensul validităței acestor obligații, C. de apel din i*) Curtea, din Veneția a refuzat insă de a aplică acestor creanțe atât forma- litățile relative la cesiunea de creanță cât ți regulele relative la ofertele reale. Vezi Dreptul clin 1911, No. 69, pag. 551 (eu. observ, noastră). 512 DESPEE CESIUNEA DE CEEANȚĂ. Ea nu se aplică însă cambiilor f), eekurilor (art, 365 C. com.), warantelor (art. 5 L. din 28 Iunie 1881) (²), poliților de încasare (art. 565 C. com.), care se transmit Veneția, Dreptul din 1914, No. 69. Importantele considerente ale acestei interesante sentințe sunt reproduse în tom. XI menționat, p. 396 urm. ([) Legiuitorul hotărînd, prin art. 277 C. com., că proprietatea cambiei se transmite prin gir, și nevoind astfel a admite simplul fapt al posesiune! ea dovadă a proprietăței cambiei, de aici urmează că, în materie cambială este inadmisibilă do- vada prin care un terțiu ar căuta să stabilească că men- țiunea numelui beneficiarului este contrară realităței și eă el este adevăratul proprietar al cambiei. C. Bucuraști S-a l-a (4 Iunie 1915); Dreptul din 1915, No 53, p. 418; această afacere am pledat noi înșine înaintea Curței, alăturea cu distinșii noștri colegi, C. Stoianovici și Vladimir Athana- sovici. (²) Curtea de casație a decis în adevăr, și cu drept cuvânt ea girarea unei recipise sau a unui warant este suficientă pentru a transmite drepturile de amanet și de proprietate asupra productelor depuse în magaziile docurilor, fără a mai fi ne- cesitate de îndeplinirea formelor notifieărei cerută de dreptul comun, în caz de cesiune (art. 1393 C. civ.); de unde rezultă că posesorul recipisei girate astfel, devenind proprietar al acelor producte, are dreptul asupra prisosului rămas din vân- zarea lor, în urma plăței sumei garantate prin warant, așa eă nici un creditor al depunătorului productelor, nici chiar pro- prietarul moșiei care ar fi înființat un sechestru asupra acelor producte, pentru câștiuri de arenzi neplătitc, nu poate re- clama zisul prisos. Un asemenea proprietar, căruia arenda n’a fost plătită, nu se poate apăra contra efectelor ce pro- duce transmiterea unor atare recipise și warante, decât prin împiedicarea transportatei și depunerea productelor în ma- gaziile generale ale docurilor, sau făcând eu depunătorul productelor, arendaș al său, ca recipisele să se libereze în ordinul său. Cas. S-a II, Bult. 1895, pag. 1246. Tot în baza principiilor de mai sus, Curtea din Galați a decis (20 Octombrie 1915), eă girarea unei reci pișe- warant este suficientă pentru a transmite proprietatea mărfurilor depozitate în magaziile generale, căci ea înlocuește tradiția materială a acestor mărfuri, și administrația magaziilor ge- nerale fiind depozitară a mărfurilor intrepozitate, este obli- gată să predea direct titularului, adecă proprietarului-warant. Această recipisă fiind un titlu Ia ordin, administrația ma- gaziilor generale nu poate opune, cu prilejul predărei mărfei, decât excepțiile personale proprietarului recipisei, iar nu alte €0D. CIV,—CART. III. — TIT. V.— CAP. VIII.-ART. 1393. 513 prin gir(‘); nici titlurilor la purtător (art. 171 C. com.), nici biletelor de bancă, a căror proprietate se strămută dela mâna la mână prin tradiție(²), nici cesiunei unor drepturi succesorale (’). Mandatele poștale nu se transmit însă prin gir, ci numai printr o cesiune în regulă (⁴). Cât pentru drepturile reale, precum: usufructul, ser- vitutile, etc., doctrina este unanimă pentru a decide că art. 1393 nu le este aplicabil, fiind-că aceste drepturi se exercită asupra lucrurilor, independent de orice legătură de obligație între acel care deține lucrul și acei căruia el apar- excepții cc le-ar fi putut invoca iu contra giranților ante- riori, cum ar fi de exemplu, existența unei urmăriri pe baza legei mărcilor de fabrică, și altele. Vezi revista Legea., care apare în mod intermitent la Galați, sub direcția lui V. Benișache, anul 1916, No. 1, pag. 8 urm. (') Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 183, text și nota 7. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 800; Guillouard, Idem, II, 791 ; Beudant. nota în D. P. 78. 1, p. 241, coloana 2: Laurent, XXIV, 497; Thiry IIL 626 ; Mourlon, III. 685Pand fr., >M Cession de creances, 375 urm.; Report. Sirey, eod. 9* 312, etc. Cât pentru cazul când creanța la ordin, ce se cedează, ar fi garantată printr'o ipotecă, vezi Troplong Vente, II, 906. (") Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 183, 184. Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 801; Mourlon, 111, 685, etc. (³) Cpr. Cas. rom. Bult. 1900, p. 512 și Cr. judiciar din 1900, No. 37, p. 392; Cas. fr. Pand. Period. 89. 1. 428; D. P, 90. 1. 260; Sirey, 91. I. 106; D. P. 1. 95. 1. 33; Trib, și C. Rouen, D. P. 95. 1. 33 și 34, nota «; C. Donai, D. P. 92. 2. 27. Cpr. Planiol, II, 1642; Thiry, III, 632; Arntz, III, 1099; Laurent, XXIV, 478; Hureaux Hernie pratiquc dc droit fran<;ais, anul 1871, tom. 32, p. 64, No. 48; Guillouard, Vente, II, 761, 797; Duvergier, idem, II, 351; Troplong, Idem., II, 907: Marcade, VI, art. 1696, urm., No. V, p. 352 ; T. Hue, Tr. de la cession, 1, 306, ete. Această soluție ar fi aplicabila, după unii, chiar în privința creanțelor ce ar face parte din succesiunea vândută. Vezi în acest sens, Laurent, loco cit.; Guillouard, op. cit., H, 761, 866 — Contra: Duvergier, II, Vente, II, 351; Colmet de San- terre, VII, 142 bis HI; Baudry et Saignat, l ente, 904 urm. Vezi asupra acestei controverse, Dalloz, Nouveau cod. civil annote, IV, art. 1696, No. 47, 48. Mai vezi Aubry et Rau, V, § 359, pag. 197, nota 24 (ed. a 5-a). (⁴) Cpr. T. Hue, Tr. de la cession et de la transmission des creances, I, 321, pag. 452. Mandate poștale. Drepturi reale. Usu- fruet, ser- vitute, etc. Inaplic. art. 1393. (848t‘O- 33 514 Cesiunea unei acțiuni existente contra unui terțin. Nea plic. art. 1393 la sub- rogație. Novație, de- legație. Con- troversă. Aplic, art. 1393 la ce- siunea unui contract de locaținne. CESIUNEA DE CREANȚĂ. ------- ART. 1393. țtne^). Aceste drepturi nici nu dau loc Ja o adevărată cesiune (²). In cât privește acțiunile care există contra unui terțiu, precum; acțiunile personale care tind la constatarea unei creanțe mobiliare, acțiunile reale mobiliare sau imobiliare, cesiunea lor este supusă formalităței notificărei, ele fiind formal prevăzute de art. 1391, la care art. 1393 se referă (’). In fine, în cât privește cesiunea drepturilor litigioase, vezi infră, explic, art. 1402. Subrogația are o mare analogie cu cesiunea de creanță: subrogația nefiind însă o vânzare, ci o plată (⁴), dis- poziția art. 1393 nu-i este aplicabilă (®). Ea nu se aplică, de asemenea, novațiunei îndeplinită prin schimbarea creditorului (⁶), nici delegației, și aceasta chiar în caz când delegația nu descarcă pe debitorul originar (⁷). (’) Cpr. Laurent, XXIV, 477 și autorii citați swpm, p. 799, nota 1. Dreptul ce rezultă pentru chiriaș sau arendaș din contractul de locuțiune sau arendare fiind personal, un drept de creanță (jus ad rem), de aci resnltă că dispozițiile art. 1393 sunt aplicabile, de câte-ori locatarul sau arendașul a cedat sau transmis altuia, conform art. 1418, drepturile de creanță care resultau pentru dânsul din contract. Thiry, IV, 37, p. 38: Mourlon, Transcription, I, 147, Idem, Baudry et ĂVahl, Louage, I, 1052; Guillouard, I, 317; Laurent, XXV, 209. C. Paris. D. P- 74. 2. 140, Sirey, 75. 2. 335 și alte auto- rități citate supră, p. 475, nota 2. Voi. VIII, ed. I. (²) T. Huc, Tr. de la cession, I, 132 și 306. (³) Cpr. T. Huc. op. cit., I, 307 urm., pag. 435 urm. (⁴) Vezi în privința deosebirilor ce există între subrograție și cesiunea de creanță, t. VI al Coment. noastre, p. 592 urm. Cpr. Planiol, II, 520 și 1638; T. Huc, Tr. de la cession, 11, 576 urm., pag. 273 urm. (') Laurent, XVIII, 13 și XXIV, 500; Aubry et Rau, IV, § 321, p. 284 (ed. a 5-a și V § 359 bis, p. 213 (ed. a 5-a); Guillouard, lente, II, 799; Baudry et Saignat, Idem, 804; Deniolombe, XXI II, 329; Marcade, IA', 707; Baudry et Barde, Oblig., 11,1521; T. Huc, VIII, 48; Colmet de Santerre, V, 189 bis X; Planiol, II, 520 și 1638; O. Poitiers, Sirey, 97. 1. 394. Vezi și t. VI al Coment. noastre, p. 594,6°. — Contră: Toullier- Duvergicr, IV, partea I, 118, Duvergier, Fente, 11, 237, etc. Aubry et Rau, p. 213; Guillouard, Vente, II, 800; Laurent. XXIV', 501. — In cât privește deosebirea între novație și ce- siunea de creanță, vezi t. VI a Coment. noastre, p. 669. Cpr. Planiol, II, 1637; T. Huc, op. cit., II, 566 urni., etc. (⁷) Laurent, Guillouard, loco cit.— Contră: Aubry et Rau, loco COD. CIV.-CARTEA III.-TIT. V.--CAPIT, VIII.-ART. 1393. 515 Nu ar fi suficient, după unii, ca să se notifice debi- torului numai faptul cesiunei, ei prudența ar cere ca⁻ să-i să lese chiar o copie de pe actul de cesiune, așa precum prescrieă anume art. 108 din cutuma Parisului ț¹), mai cu ^amă clacă debitorul o cere, si debitor eam peterit (²). Credem însă, cu-toate-acestea, că notificarea n\r fi nulă, dacă nu s’ar fi comunicat debitorului asemenea co- pie. A fortiori, deci, nu este nevoe de a i se comunică copia de pe procură, în baza căreia s’ar fi făcut cesiunea, pentru-că ceea ce interesează pe debitor este transmiterea creanței, iar nu condițiile în care această transmitere a avut loc (³). Legea ne fixând nici-un termen pentru notificarea ce- siunei sau acceptarea debitorului, se înțelege că ele vor putea avea loc ori când, chiar în urma morței cedentului, sau a încetărei plăților sale, destul este ea aceste forma- lități să se îndeplinească înainte de a se dobândi drepturi, de alte persoane, asupra creanței cedate Moartea cesionarului sau a debitorului cedat, teduitid., după cum îl numește art. 1844 din codul Calimach, nu împiedică, de asemenea, notificarea cesiunei, pentrucă această notificare poate fi făcută moștenitorilor debitorului, după cererea moștenitorilor cedentului sau cesionarului (’). Acceptarea beneficiară a succesiune! cedentului, ante- rioară notificărei sau aceeptărei suecesiunei, nu împiedică nici ea îndeplinirea acestor formalități, pentrucă cesiunea fă- cit In cât privește deosebirea între delegație și cesiunea de creanță, vezi t. VI a Coment. noastre, p. 697, 698. Cpr. T. Huc, Tr. de la cession, II, 566 urm., pag. 264 urm. (l) Vezi t. V al Coment. noastre, p. 181, nota. 3, unde textul acestei cutume este reprodus. (-) Vezi t. V al suscițațelor Coment. p. 181, text și nota 2, unde se arată controversa. Cpr. asupra acestei controverse; Repert. Sirey v° Cession de creances, 196 urm. (³) Cpr. Guillouard, Vente, II, 775, in fine', Laurent, XXIV, 485, T. Huc, Tr. de la cession, II, 329, p. 10; Cas. fr. D. P. 95. 1. 33, ete. Vezi t. V al Coment. noastre, p. 179. Cpr. T. line. Tr.de la cession, II, 336, p. 17; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 206 (ed. a 5-a); Baudrv et Saignat, Vente, 782; Rieci, Corso- teorîco-pratico (li diritto civile, VII, 263, p- 489, etc. (’) Baudrv et Saignat, Ricci, loco suprâ cit. Comunica' rea copiei de pe actul de cesiune, Controversă. Nefixaroa nîcbunui termen p. notificarea cesiunei, sau accep- tarea de- bitorului* 516 CESIUNEA DE CREANȚĂ. --- AUT. 1393. cută de defunct fiind validă, cei în drept, adică: moște- nitorii cedentului, cesionarul sau moștenitorii acestuia, dacă și el s’a săvârșit din viață, pot face ea această cesiune să. devie opozabilă terțiilor ț¹). Falimentul La caz de faliment al cedentului, notificarea său ac- eedentniui. cₑptₐᵣₑₐ ᵥₒᵣ rămâne însă fără nici-un efect față cu credi- torii săi, dacă ea a avut loc în urma sentinței declarative de faliment (art. 724 C. com.), pentrucă, în urma declarărei falimentului, creditorii falitului sunt învestiți cu drepturile sale, și masa credală fiind considerată ca o a treia persoană, ar fi daunată prin notificarea făcută de cesionar, sau prin acceptarea debitorului cedat (²), Insolvabili- Insolvabilitatea neeomerciautului, căreia legiuitorul îi tatea nceo- jg une-orî numele de deconfitură (art. 1025) (³), nefiind a- iui. similată falimentului, nimic n’ar împiedică pe un creditor insolvabil de a cedă creanțele sale și de a notifica cesiunea debitorului său, rămânând însă creditorilor săi dreptul de a ataca cesiunea ca făcută în dauna și în frauda drepturilor lor (art. 975 C. civ., 725 O. com.) (⁴). Aeeepiarea Notificarea prescrisă de art. 1393 C. civil, de care am debitorului. ᵥₒᵣbit până acum? poate fi înlocuită prin acceptarea eesiu- nei făcută de debitor într’un act autentic (⁵), fie prin însuși (') Baudrv et Saignat, loco cil.', Guillouard, Vente, II, 782; Laurent, XXIV, 494; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 206; C. Paris. D. P. 45. 2. 156 f Sirey, 45. 2. 494, etc. f²) Vezi t. V al Coment. noastre p. 179 și autoritățile citate acolo în nota 2. Cpr. Repert. Sirey, v° Cession de creances, 203 urm.; T. Hue, Tr. de la cession, II, 337, p. 18 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 783; Ricci, op. cit., VII, 263, p. 489, etc. (■’) Vezi supră, p. 642 nota 4. (⁴) Vezi t. V al Coment. noastre, p. 179, nota 2. Cpr. Guil- louard, Tente, II, 786; Laurent, XXIV, 493 : T. Hue, Tr.de la cession, I, 258, p. 371, 372. (■’) Autenticitatea actului, eare constată ca cesiunea creanței a. fost acceptată de debitorul cedat, nefiind prescrisă spre a apăra libera manifestare a voinței acestui debitor, ci numai ea un mod de probă impus cesionarului, în raporturile sale eu terții, de aci rezultă că dacă debitorul a dat cuiva man- dat de a acceptă cesiunea în numele lui, această procură nu are ncvoe de a fi autentică, fiind suficient ea actul de ac- ceptare să fie învestit cu forma autentieităței. Cas. fr- D. P- COD. CIV.-CARTEA III.-TIT V,—CAPIT. VIII.-ART. 1393. 517 actul de cesiune, fie printr’un act posterior (l). Această ac- ceptare va fi o dovadă și mai bună de cât notificarea, că el a avut cunoștiință despre cesiune (-). Legea prescrie, în specie, un act autentic, pentru-că acceptarea debitorului în- locuește notificarea, care se face tot prin act autentic, adecă, prin ministerul portăreilor. Aceasta nu înseninează, insă, că acceptarea ce debito- Acceptare» rul ar fi făcut printr’un act sub semnătură privată, ar fi lipsită de efecte; căci o asemenea acceptare, insufi-trun act sub cientă pentru a face ca cesiunea să fie oposabdă tuturor terțiilor, o face necontestat oposabilă debitorului cedat, care nu va mai putea plăti cedentului, în detrimentul cesiona- rului, fără a se expune la o a doua plată (³ ). In cât privește raporturile dintre părți, acceptarea de- Acceptarea bitorului poate fi verbală sau tacită (⁴), destul este ca ea ve^-^sau 93. 1. 42; Sirey, 92, 1. 415; C. Besancon. D. P. 95. 2. 100: Trib. Saint-Brieuc, Justiția din 1915, No. 2. p. 63; T. Huc. X, 220; Zachariae, Handbuch des jranzfâischen CivUrechts, TI, § 339, p. 516, nota 12 (ed. Crome). Iată cum se exprimă acest autor: „iJrJolyt die Annahmc durch ainen Mandatar des Schuldners, go braucbt desen Vollmacktnicld notaricll zu.win\.. i¹) Se susține chiar eă acceptarea poate să procedeze cesiunea Acceptarea și să fie făcută in vederea unei cesiuni anunțată de creditor anterioară și care urmează a se realiză mai târziu. Cpr. T. Huc. op. cit., eeslKne II, 343, p. 28. — Centră: Baudry et Saignat, Vente, 778. (²) Vezi supră. (³) Buadry et Saignat, Vente. 776; Guillouard, Idem, II, 779, 780; Duvergier, Idem. II, 216: Troplong, Idem, II, 901: Ricci, op. cit., VII, 262, p. 488; Colmet de Santerre, VII. 136 bis IV ; T. Huc, Tr. de la cession, 11, 346, p. 30; Thirv, III, 622, p. 628; Laurent, XXIV, 487; Planiol, II, 1627; Murlon, III, 684: VigiA III, 840, SurviNe, Elemente d'un cours de droit civil, II, 1048, p. 589, 590 (ed. a 2-a); Repert. Sirey, v* Cession de creances, 217 urm.: Tribun. Messina, Justiția din 1915, No. 2, p. 63, 64. Vezi și t. \ al Coment. noastre, p. 180. etc. (N De exemplu : debitorul a plătit cesionarului dobânzi sau o parte din datorie. Faptul plăței echivalează, de bună seamă, eu acceptarea debitorului. Repert. Sirey, J cit., 223. — Ac- ceptarea poate fi făcută eu o anume rezervă, de exemplu : debitorul protestează contra termenilor creanței, susținând eă ea nu este pură și simplă. ci condițională, etc. Cpr. T. Huc, Tr. de la cession, II, 345, p. 29, 30; Repert. Sirev. rit., 221 bis. 518 CESIUNEA DE CREANȚĂ. AET. 1393. sa fie dovedită, fie prin mărturisirea debitorului, fie prin alte mijloace; căci îndată ce ea este dovedită debitorul nu se mai poate prevala de lipsa notificărei (*). Cazul când exista mai multe cesi- uni. Efectele notificărei cesiunei, sau acceptare! debitorului. Notificarea cesiunei făcută debitorului, sau acceptarea cesiunei din partea acestui din urmă, printr’un act autentic,, face ca cesionarul să fie considerat ca proprietarul creanței, atât față de debitor cât și în privința terțiilor; așa că în urma îndeplinire! a uneia sau a alteia din aceste două for- malități, debitorul poate să plătească datoria în mânile ce- sionarului. Din cele mai sus expuse rezultă că dintre mai mulți cesionari ai aeeleeași creanțe, acela se consideră ca proprie- tarul ei, care a notificat cel întâi debitorului cesiunea sa, sau a cărei cesiune a fost acceptată de debitor în condi- țiile prescrise de lege, cu toate că cesiunea sa ar fi pos- terioară în dată (²). împrejurarea că titlul creanței ar fi fost predat cesio- narului, conform art.' 1391 C. civ., nu schimbă întru ni- mic soluția de mai sus, pentrucă art. 972 0. civ. nu se aplică, după cum știm, decât mobilelor corporale (³). Dacă ambele notificări au fost făcute în aceeaș zi și dacă ele arată ora la care s’a făcut, cesionarul care va fi cel întâi notificat cesiunea sa, va fi preferat iar dacă notificările nu arată ora la care au fost înmânate debito- t¹) Cpr. Cas. fr. Sirey, Șl. 71. 1 ; Bepert. Sirey, v" cit., 224. ete. (² ) Planiol. II, 1624: T. ITue, X, 222 și Tr. de la cession, II. 382, p. 73, 74; Bepert. Sirey, r* cit., 252: Laurent, XXIV. 504: Troplong. II, 903: Baudrv et Saignat. Idem, 790, p. 832, 853 și 886: Guillouard, 'idem, [1, 804: Thiry, III, 624’: Arntz, III, 1090: Aubry et Bau V, § 359 bis, p. 208. Vezi și toni. V al Coment- noastre, p. 183. f) Aubry et Bau, V, § 259 bis, p. 209, text și nota 21; Bau- dry et Saignat, Lente, 790, p. 839 (cd. a 3-a)j T. Iluc, Tr. de la cession. II. 383, p. 74, 75; Laurent, XXD , 504; Cas. fr. D. P. 50. 1. 194. Vezi și tom. V al Coment. noastre, p. 176. (D Art. 1779 dela ipoteci, după care ipotecile înscrise în aceeaș zi. au acelaș rang, nu se aplică deci în specie. Vezi Thiry, III. 624. 630: T. Hue, Tr. de la cession, II, 382 și 403; COD. CIV. — CARTEA III.—TIT. V. — CAP. VIII.----ART. 1393. 519 rului, ambii cesionari vor împărți de o potrivă creanța cedată : concursu pavtes fiuntlf). Aceeași soluție este admisibilă de câteori nici unul din cesionari nu poate justifică anterioritatea cesiunei sale (²). In orice caz, dovada anteriorităței notificărei nu poate fi făcută prin mărturii sau prezumții, ei după regulele drep- tului comun (³k Se poate întâmplă ca cesionarul unei creanțe să fie în conflict cu unul sau mai mulți creditori ai cedentului, fie anteriori, fie posteriori cesiunei, care ar fi făcut o poprire în manile debitorului cedat (*). Dacă poprirea a fost făcută după ce cesiunea a fost Facerea po- notificată debitorului sau acceptată de el, ea nu mai pro- pⁿre'L””. duce nici-un efect, pentru-că suma poprită nu mai apar-sau noeepUrcî țineâ cedentului ț^). «esmnei. Laurent, XXIV, 504; Troplong, l ente, II, 903; Duvergier, Idem^ II, 187, 188; Baudry et Saignat, Idem, 790, p. 832: Aubry et Rau, V. § 359 bis, p. 208, nota 19; Arntz, UI, 1090, p 549, etc. ui / Central Unix . ylj ( I¹) Vezi Duvergier, T. Hue, loco supra cit.-, Thiry IU, 024 și citați în nota precedenta. Vezi și toni. 5" al Coment. noastre pag. 183. In caz de concurență între mai mulți cesionari succesivi, cu aeeleinș creanțe, care ar fi fost cedată pro parte mai multor persoane, ei o vor împărți în proporție cu partea creanței cedate (an marc le franc) acei anteriori în dată neavând nieio preferință, dacă titlul lor nu le conferă nieio precă- dere. Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 234, text și nota 81 ; Guillouard, Vente. II, 853; Baudry et Saignat, Idem, 854; Pr. Pont. Privii. et iHjpotkcques, 1, 239; Troplong, Idem, II, 360. etc. (-) T. Hue.. X,222, p. 290 și Tr. de la cession, H, 382, p. 74, cari citează în acest sens O sentință a tribun, civil din Gre- uoble. eu data din 25 Decembrie 188u. f) Cpr. T. Hue, loco cit.. Laurent, XXIV, 504; Guillouard, Vente, II, 788; Duvergier, Idem. II, 188.— Vezi însă C. Pau, D. P. 89. 2. 159. Vezi și tom. V al Coment. noastre p. 183. ( ') Acești creditori sunt terții în sensul art. 1393. Cpr. T, Hue, X. 222 și Tr. dc la. cession, 11, 385. p. 70 urni; Guillouard, IVm/c. 11, 803. C'J Cpr. T. ITuc, Tr. dc la cession, H, 385, p Baudry et Saignat, Fente, 850: Cas. belg. Sirey- 91. 4. 2;, Pau, D. 1’. 89. 2. 1<>9. Vezi și t. VI al Coment. noastre, p. 483, nota 1. 520 CESIUNEA DE CREANȚĂ. ---ART. 1393. Facerea, po- Dacă poprirea a fost făcută în mâna debitorului ce- de^notificare dat, înainte de notificare sau de acceptarea debitorului, ea sau accepta- ₑₛtₑ oposabila cesionarul ui, care nu mai poate primi banii re» debite- . * - ,/< ¹ ¹ mhii. m urma poprirei efectuate ț ). Interveni rea Dar, dacă în urma unei prime popriri, cesionarul a cesiunea, sau ea a fost acceptată de debitor prin- fiearei sau ac-t/un act autentic, și apoi au intervenit alte popriri din uneTrc\n7roiParte^ altor creditori ai cedentului, cesionarul va veni în vers». urma primei popriri și înaintea celei de a doua, care pen- tru dânsul este inexistentă, fiind-că, în momentul facerei acestei din urmă popriri, eedentul nu mai era proprietarul creanței, deoarece cesionarul îndeplinise cerințele art. 1393 (C. civil (²), Conflict între Dacă există concurență între un creditor amanetai’ amanetași ?' cesionarul creanței, preferința va aparținea creditorului cesionarul. amanetai-, de câte ori el a îndeplinit cel întâi formalitățile prescrise de art. 1687, iar în caz contrar, cesionarului creanței (³). BGU Cluj / Central LJniversity Library Cluj ț¹) Vezi t. V al Coment. noastre, p. 182, 1.S3. Cpr. Pothier, Vente, III, 556; Baudry et Saignat, Idem, 857; Guillouard, Idem, II, 803; Thiry, III, 624; T. Huc, Tr. de la cession, II, 386; Laurent, ^XIV, 517; Roger, Tr. de la saisie-arvet. 210, p. 194 (ed. a 2-a); Repert. Sirey. v° Cession de crean- ces, 287; Colmet de Santerre, VII, 127 bD, VIII. C. Bucu- rești, Dreptul din 1.900, No. 23, p 189. Trib. Arcis-sur- Aube, Justiția din 1915, No. 2, p. 64. Asupra chestiune! de a se ști da,că poprirea lovește de indisponibilitate întreaga suină datorită, vezi tom. VI al Coment. noastre, p. 481 urm., unde se arată, controversa. I ezi asupra poprirei. un studiu interesant al D-lui D. Ne- gulescu, publicat în Dreptul din 1904. No. 56 urm. A ezi de acelaș autor, Teoria poprirei (ed. a 3-aj. (²) Cpr. Thiry, III, 624; Baudry et Saignat, op. cit., 861. A’ezi și tom. A al Coment. noastre, p. 183.—Cn toate acestea, chestiunea este controversată. Vezi diversele sisteme arătate în Baudry et Saignat, 859,860 și în T. Huc, 7 r. de la cession, II, 392 urm. p. 83 urm. Cpr. asupra acestei controverse, Pand. fr.. v" Cession de creances, 897 urni.; Repert. Sirey, eod. vⁿ, 511 urm., etc. (³) Guillouard, Vente. II, 805; Laurent, XXIV, 516; Repert Sirey, Cession de ecrances, 496, etc. A ezi în tom. X al Coment. noastre, p. 253 urm. explic, art. 1687 C. civil. COD. CIV.---CART. III.---TIT. V. — CAPIT. VIII.--ART. 1395. 521 Efectele lipsei de notificare sau de acceptare din partea debitorului. Art. 1395, — Dacă. mai înainte din codul Calimach (1397 C. austriac), care are următoarea cuprindere: ..Acel ce fără de plată cedează altuia vreo pretenție, îi face un dar și nu este dator cu nimic mai mult. Iar acel ce cedează eu plată rămâne răspunzător cesionarului, dacă, pretenția cedata nu va fi dreaptă san dacă nu va fi cu putință scoa- terea ei, iar nu pentru mai mult decât el a primit dela acela, jcdoch nie filr mehr, als er von dem Ccbernehmer erhalten hat", după cum se exprimă art. 1397 din codul austriac. Vezi asupra acestui text, Mattci, 1 paragrafi del codice civile austriaco arricinati dalie leggi romane, francezi c sarde, IV, p. 952 urm. (Veneția. 1854). (²) „Dacă vânzătorul unei creanțe (der Serbau fer einer For- deruny) garantează solvabilitatea debitorului, zice art. 438 din Codul german, în caz de îndoială, se presupune că este vorba numai de solvabilitatea din momentul cesiunei: „So ist die Haftung im Zmeifcf nur aut die ZaMungsfdhigkeit zur Zeit der Abtretung tu bczleheiD. Vezi asupra acestui text. Cosac.k, Lehrbwh des deutschen burgerlichen Rechts, I, § 131, p. 437. ț*) Părțile contractante pot deci să deroage dela regula garanției, fie în mod expres, fie în mod tacit, de câte ori ele voesc să tnca o vânzare aleatorie pic riscul și pericolul cumptarătoru- Art. 438 C yerintm. 524 CESIUNEA UE CREANȚA, --- ART. 1392. să garanteze cumpărătorului existența și validitatea crean- ței vândute, și eă el este proprietarul ei (’). Prin urmare, dacă încasarea creanței cedate este pa- ralizată prin excepția de dotalitate ridicată cu ocazia ur- mărirei imobilului, vânzătorul trebue să restitue prețul ce- siunei, fiindcă răspunde de evicțiune și nu se poate înavuți în detrimentul averei altuia (²). împrejurarea eă o lege posterioară cesiunei ar des- ființa dreptul cedat, n’ar atrage răspunderea cedentului (³). Cesiune en Dacă însă, în loc de a fi cedată cu titlu oneros, cre- aⁿ^a a cedată cu titlul gratuit, obligația de garanție Art. 82S. nu mai există, fiind-că dăruitorul nu garantează, în prin- cipiu, pe donatar, de eviețiunea totală sau parțială a lu- lui. Astfel, în cazul vânzărei portofoliului unui falit de către judecătorul sindic, dacă instanța de fond constată în fapt că vânzarea acelui portofoliu s a făcut cu derogare dela art. 1392 C. civil, și cu condiția expresă că nu se garan- tează existența cambiilor și nici solvabilitatea debitorilor, cu drept cuvânt respinge acțiunea îndreptată contra sindi- cului de către cumpărătorul portofoliului, care n’a putut realiza unele din creanțele cumpărate, din cauză că erau achitate. Cas. rom. Bult. 1913, p. 478 și Dreptul din 1913, No. 29, pag. 231; Cr. judiciar din 1913, No. 32. p. 380. Această decizie mai pune, cu drept cuvânt, în principiu ca art. 1340 C. civil, după care vânzătorul garantează pe cum- părător în ceeace privește predarea materială a lucrului vân- dut, se aplică numai la vânzările de lucruri corporale, nu însă și la cele de drepturi incorporale, unde se aplica în totdeauna numai art. 1392 C. civil. (’) Cpr. Trib. Bacău, Dreptul din 1907. No. 17, p. 138. — Ce- dentul, trebuind să presteze creanța promisă, garantează deci existența, nu însă și încasarea ei (art. 1392, 1397). „Qui numen quale fuit vendidit, duntaxat ut sit, non etiam ut exigi aliquid possit, el dolum prw,stare cogitud'. L. 74 3, Dig., De evictionibus et duplo- stipulalione, 21. 2. (£) Trib. Bacău, Dreptul din 1907, No 17 pag. 138. ț³) Ast-fel s’a decis că acela care, anterior legei din 1881 modificatoare a art. 409 și 410 Pr. civ,, a cedat o pensie, nu poate fi apucat de cesionar pentru plata valoare! acestei pensii; de-oare-ce, în momentul cesiunei, creanța cedată își avea ființă și împrejurarea că o lege posterioară, en efect retroactiv, a desființat-o, nu atrage răspunderea cedentului. <2 București. Dreptul din 1889, No. 4, p. 30. COD. CIV. —CART. III. — TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 1392 52i> evului dăruit (*), codul nostru fiind chiar expres în această privință (art. 828) (²). „Acel ce fără de plată, zice art. 1846 din codul Calimach ,,A)?',¹S⁴⁶, (139/ C. austriac), cedează altuia vre-o pretenție, îi face un dar, și nu este dator cu nimic mai mult“ (³). Soluția contrară n’ar fi admisibilă de cât atunci când Art- ¹-¹⁰' cesiunea cu titlu gratuit ar fi fost constituită cu titlu de dotă (art. 1240) (l). Cedentul cu titlu oneros nerespunzând de cât de exis- tența creanței în momentul cesiunei, de aci rezultă că el nu este responsabil de cât în cașul următor: Dacă creanța nu are de loc ființă. S’a decis chiar, în asemenea caz, că vânzarea este inexistentă pentru lipsă de obiect (⁵). Creanța se consideră ca inexistentă când n’a avut ființă nici-odată; când nu aparțineâ cedentului (G), sau eând era stinsă în momentul vânzărei (⁷). Cazurile în care ceden- tul creanței este respon- sabil. C) Această soluție este ad^nisă și în Pranța, cu toată lipsa unui text în această privință. Cpr. Repert. Sirey, Cession de creances, 378. Pand. fr., eod. vu. 924; Colment de Santerre, \ 11. Vente, 139 bis VI; Arntz, III, 1078, in fine; Baudry et Saignat, 815, etc. (²) A ezi t. VIII, ed. I, p. 180 și t. IV partea l-a, al Coment. noastre, ^rt- b²S’ p. 183 urm. Art. 828 din Codul civil, nu există în codul fr. și este reproducerea art. 1077 din codul italian. Cpr. art. 638 C. spaniol. I ezi și art. 521 din Codul german, după care dăruitorul nu răspunde de cât de doi și de neglijență gravă (nur Versata und grabe Takrlassigkeit), soluție admisibilă și la noi, în baza principiilor generale. Cp. Planiol, II, 1630. (³) Vezi rol. VIII, ed. 1, p. 499, nota 6. (*) Vezi tom. VIII, al Coment. noastre, pag. 180. (ed. a I-a). (•’) C. Alger, 21 Nov. 1888; Repert. Sirey, Cession de crean- ces, 383; Cpr. Planiol, II, 1629, pag. 542 (cd. a. 5-a). Cj In caz când creanța vândută n’ar aparținea cedentului, ce- siunea ar fî inexistentă, fiind-că s’a vândut lucrul altuia. Cpr. Repert. Sirey, r" cit., 384 T. IIuc, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 488; p, 186; Planiol, 11, 1629, etc. (') Creanța vândută eră, de exemplu, stinsă în momentul ce- siunei prin acțiunea în anulare, compensație, prescripție, ete. (art. 1091). Cpr. Repert. Sirey, cit., 386 urm.; T. Huc, op. cit., II, 482, 483, Planiol, loco cit.', Mattel, op. cit., IV, 526 CESIUNEA DE CREANȚĂ. ----- ART. 1392. Oazul câini Dacă ereanța vândută este garantată printr’o ipotecă sau printr’un privilegiu, ete., nu este suficient ca creanța garantata să aibă ființă, ei mai trebue ca și ipoteca sau privilegiu] Ipotecă* existe te întregimea lor, în momentul contractului, pen- trueă garanția de drept se întinde la toate accesoriile crean- ței, privilegii, ipoteci, etc. (art. 1396) ț¹); de unde rezultă că dacă ipoteca a încetat de a există asupra unei părți din bunuri, cedentul va trebui să garanteze pe cesionar, care n’ar avea întreaga siguranță la care s’a așteptat, și a cărei Deo’eb. in- tre crea-nțâ si titlul crea nței. 'Cazul când creanța ar fi perit prin culpa cesio- narului. _Art, 1847, 1848 C. Ca- limach. p. 953, No. 4; Zaharia;, Handbuch des fr. Civilrechts, II, § 339, p. 520; nota 24 (ed. Crome). Vezi în privința com- pensației, L. 23, § 1, Dig., De hereditate, vel actione vendita 18, 4, unde se zice: „Nominis venditor quidquid vel compensa- tione. vel exatione fuerit consecutus, integram emptori resti- tuire compelletu r “. Nu trebue, deci, să confundăm creanța cu titlul (instru- mentum) care servește de probă. Remiterea titlului creanței în manile cesionarului n’ar scuti pe vânzător de obligația de garanție, dacă însăși creanța constatată prin titlu care ar • mai avea încă ființă, ar ii stinsă prin unul din mijloacele admise de lege (art. 1091). Cpr. Troplong. Vente, II, 932. Acțiunea în garanție nu mai este însă admisibilă din par- tea cesionarului, dacă creanța a pierit prin culpa sau negli- jența sa, pentrucă el n’ar ii luat la timpul oportun masuri conservatorii. Guillouard, Idem, II. 831 și 851; Troplong, Idem. II, 941; Duvergier, Idem, 11,275 urm.; Repert. Sirey, v'J cit., 391, F. Ilerman, Code civ. annote, IV, art. 1693 No. 26; Dalloz, Nouve.au Code civil annote, IV, art. 1693 No. 40 urm., ete. „Dacă pretenția la darea cesiei era sigură, zice art. 1847, din codul Calimach (1398, in fine C. austriac), iar din în- tâmplare sau din pricina cesionarului s’au făcut cu neputință împlinirea ei, atunci nn rămâne răspunzător eeduitorul pen- tru pagubă¹’. Și art. 1848 din același cod (1399 C. austriac) adaogă că: „împlinirea cedatei pretenții se face cu nepu- tința din pricina cesionarului: dacă nu va fi cerut datoria când eră cu putință s’o ceară; dacă sosind termenul nu s’au îngrijit a o scoate; dacă au iertat ceva datornicului; dacă nu s’au silit să iea la cuviincioasa vreme siguranța ce încă eră cu putință, și dacă n’au cerut împlinirea cu dinadins prin judecată'’. (’) Cpr. Repert—Sirey, Cession de creances, 392; Baudry et Saignat, Vente, 820; Cas fr. D. P. 59. 1. 125; Sirey, 60. I, 750. COD. CIV.-CARTEA III. - TIT. V. - CAPIT. VIII.-ART, 1392. 527 lipsă ar putea să compromită capitalul ce urmează a-i fi stituit ('). Din cele mai sus expuse rezultă că cedentul răspunde nu numai de existența creanței cedate, dar și de aceea a accesoriilor ei, precum: privilegii, ipoteci fidejusiune, etc. (art. 1396) (²). Dar, după cum el nu garantează solvabilitatea debi- torului cedat, tot astfel el nu garantează eficacitatea ga- ranțiilor accesorii cedate odată cu dreptul principal. Astfel, se decide, cu drept cuvânt, că cesionarul n’are acțiune contra cedentului, în caz de insolvabilitatea fidej ușorul ui, care garantă creanța cedată (³). Dacă presupunem că creanța cedată nu avea ființă, Ce trebue sau nu eră proprietatea cedentului, acest din urmă va res- titui cumpărătorului: 1° prețul eesiunei cu dobânda lui; deatnl. 2⁹ spesele contractului și acele făcute de cesionar cu ocazia urmărirei debitorului cedat; 3C și în fine, daunele-interese menite a despăgubi pe cumpărător. Cu alte cuvinte, vom aplica în specie dreptul comun Aplic. art. în materie de garanție, adecă, art. 1341: de unde rezultă¹'⁴¹, Coⁿ; că cesionarul va avea drept Ia dobânda prețului din ziua în care acest preț a fost plătit țf); căci din aceea zi el a fost lipsit de folosința capitalului, pe care l-a plătit în mânile vânzătorului (⁵). (’) Troplong, Fente, II, 933 Cpr. T. Hue, Tr. dela cession, II, 485, p. 183 urm.; Eepert. Sirey, vQ cit., 393, etc. (²) Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 172 și alte autorități citate în tom. A III, ed. I, p, 515, nota 1. (³) Colin et Capitant, loco supră cit. (⁴) S’a susținut și decis chiar că cesionarul evins nu are drept la dobânda prețului din ziua efectuărei plăței, ci din ziua cererei în judecată, conform dreptului comun, art. 1341 ne vorbind decât de restituirea prețului. Curtea de casație din Franța răspunde însă, cu drept cuvânt, că însuși textul art. 1341 condamnă acest sistem, de oarece el presupune că cum- părătorul are folosința fructelor, această folosință fiind com- pensată cu acea a capitalului. Cas. fr. D. P. 59. 1. 125; Sirey, 60. 1. 750; Pand. fr., Cession de creances, 995; T. IIuc, X, 230, in fine, și Tr. de la cession, II, 491,190, etc, (■') T. IIuc, X, 230 și Tr. dc la cession, II, 489 urm. Arntz, III, 1078. Troplong, Vente, II. 945; Baudry et Saignat, Idem, 832; Laurent, XXII', 548; Thiry, 111,6)29; Marcade, 528 CESIUNEA DE CREANȚĂ. Deci, dacă presupunem că o creanță de 20000 de lei, care nu aparținea cedentului, a fost vândută cu 15000 lei, cesionarul, pe lângă prețul ce a plătit, va mai avea drept și la suma de 5000 lei, care reprezintă beneficiul ce ar fi realizat, dacă cesiunea și-ar fi produs efectele sale (art. 1341) (¹). Garanția de fapt. Efectele ordinare ale garanției de drept, pe eare le am examinat mai sus, pot fi restrânse sau întinse prin voința părților (art. 1338). Garanția ast-fel modificată se numește garanție de fapt ("). VI, art. 1693—1695, No. 1, p. 341; Vigic, III, 846; Mour- lon, TIT, 688; Taulier, Thcorie raisonnee du code civil, VI, p. 184: l’and. fr. vⁿ Cession de creances, 942 urm. Bepert. Sirey, eod. va, 401 urm. ete. (') 4 ezi, în acest sens, T. line, X, 431, și Tr. de la cession, TI, 492, Idew, Laurent, XXIV, 549; Colmet de Santerre, VII, 139 bis, V; Baudry et Saignat, Vente, 822.— Contră: Guillouard, Vente, II, 836; Duvergier, Idem, II, 263; Trop- long, Idem, II, 945; Mourlon. III, 688; Duranton, XVI, 512; Thiry, III, 629. p. 634; Pand. fr., v⁰ cit-, 999, 1000; Repert. Sirey, cit., 403; F. Herman, Code civil annotc, IV, art. 1693, No. 50. Această din urmă soluție, după eare resti- tuirea făcută cedentului n’ar putea să întreacă suma primită de el ca preț al cesiunei, se întemeiază pe împrejurarea că cumpărătorii de creanțe ar fi rău văzuți de legiuitor. Vezi în Codul lui Justinian, Mandati vel contră, 4. 35, L. 22, cunoscută sub numele de ,, Per diversa» sau Lex AnustadancC. confirmată de Justitian (L. 23, Cod, loco cit.), așa numită pentrucă începe prin cuvintele: Per diversa» interpellationes, ad nos facla», și emană dela împăratul Anastase (ab Ana- stasia). Această considerație este însă lipsită de teineiu, fiindcă legiuitorul nu vede cu defavoare pe cumpărătorii de creanțe ordi- nare, ci numai pe acei de drepturi litigioase (art. 1402—1404). Cpr. Laurent, T. Huc, loco cit. Aceasta era și părerea lui Dumoulin. Vezi Doublet, Retrăit litupeur, Revue pratique de droit francai», tom. 9 (anul 1860), p. 113. Duvergier, Vente, II, 352, p. 438. Vorbind de constituțiile lui Anasta- sie și a lui Justinian, Domoulin (Molineus) zice în adevăr: „Dicta: lege» stătută sunt contra eos qui pro avaritia vel alios vexandi libidine vile redimunt actiones litigiosas vel dubias“ (De usuris, Quest. 62, No. 412, in fine). (') Cpr. Planiol, II, 1518,1631; Duvergier, l ente, IT, 264. Vezi tom. VIH, ed. I, p. 667, text și nota 2 și p. 703, nota 2. COD. CIV. — CAUT. III. -TIT. V. — CAP. VIII. — AKT. 1303. 529 V* Clause restrictive (care micșorează obligația de ga- ciaușeie ranție).—Stipulația care ar avea de obiect restrângerea gâ- ranției de drept, fiind derogatorie de la dreptul comun, nu Te garanție se presupune niei-odată. Ea nu are însă nevoe de a fi con- statată în termeni sacramentali, putând fi dedusă din îm- prejurările în care convenția a fost încheiată. Dacă părțile au dispus că cesiunea este făcută, fără cazul eâmi nici-o garanție (art. 1338). această clausă va fi cârmuită pM¹¹^ șf £ de dreptul comun, ceeace însemnează că, în cașul de ine-sinnea e facu- xistență a creanței, vânzătorul este scutit de plata daune-faramei-o lor, nu însă și de restituirea prețului, afară de cașul când convenția părților ar fi expresă în această privință, în eare caz cumpărătorul a cumpărat creanța pe riscul și perico- lul său (art. 1340) ț¹). Contractul este, în adevăr, aleator de câte-ori se con- stată că cesionarul a cumpărat creanța pe riseul și perico- lul său, și aceasta chiar în caz când cedentul ar fi afirmat existența ei. Aceeași soluție ar fi admisibilă de câte-ori creanța ar Creanțe iiti- fi fost vândută ca litigioasă, cu clause de ne-garanție I²). apoase. In lipsa unei asemenea clauze, cunoștința extra-con- Cunoștința tractuală (³i ce cesionarul ar fi dobândit despre caracterul , , . ' . . i M , , tractuala ce indoelmc sau litigios a dreptului comparat de dânsul, n ar cesionarul scuti însă, în principiu, pe cedent de restituirea prețului,^ pentru-că, este cu neputință ca părțile să fi înțeles a face racterui drep- un contract aleator. în lipsa unei clause contractuale care să denote această intenție(⁴), (') Cpr. Potliier, Vente, III, 185, 186. p. 78; Planiol, 11,1632; T. IIuc, Tr. de. la cession, II, 498, 499; Repert. Sirey, v" Cession de crâmces, 408 urm.: Pand fr. eod- V, 1013 urni.; Laurent, XXIV 550; Colmet de Santerre, VII, 139 bis IV ; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 229; Guillouard, Vente, II, 848; Duvergder. Idem, II, 265 urm.; Baudry et Saignat, Idem 825. Vezi și tom. VIII, ed. I, p. 710. ț²) T. IIuc, Tr. de la cession, II, 506, in fine, pag. 204. (³) Prin cunoștință extra-eontractuală înțelegem acea dobândită de cesionar din alte împrejurări decât dintr’o clausă expresă a contractul ai. (⁴) Vezi în acest sens, T. line, Tr, de la cession, II, 511.—Con- tra: Marcade, VI, art. 1693—1695, No. II, p 341. Repert. Dalloz, v° Cente, 1879; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 229, text și nota 67. Cpr. Duvergîer, Cente, II, 267. 184800) ,58197 34 530 CESIUNEA DE CREANȚA. --- ART. 1339, 1397. Art. 1339. Clausa de ne-garanție nu produce nici-un efect atunci când evicțiunea provine din faptul cedentului, de oare-ee art. 1339 se aplică la toate vânzările în. genere; așa că dansa de ne-garanție nu va împiedică pe cedent de a răs- punde de faptele sale personale, anterioare sau posterioare eesiunei ('). In fine trebue să observăm că clausa prin care ceden- ' tul declară că nu garantează decât faptele sale personale, echivalează cu o cîausă de ne-garanție, însă nu produce efecte mai întinse (²). Chnseie care 2° Clausa care măresc obligația de garanție.—• După P^¹’^ Pot micșora obligația de garanție, tot ast-fel ele pot s’o mărească, însă de astă-dată trebue să existe, în această privință, o convenție specială, pentru-că mărirea garanției legale .este o derogare dela dreptul comun, ca și micșorarea ei (³). La caz de îndoială asupra intenției păr- ților, judecătorii vor aplica textele legei. Mărirea garanției legale este, în genere, relativă la solvabilitatea debitorului creanțe cedate. Art. 1397. In ^iu^bipiu^iăfdrâ'hd^sihxb^^ fedhiisă în materie de împărțeală, prin art. 789 vânzătorul sau eedentul unei creanțe garantează existența ei, nu însă și solvabi- litatea debitorului: prcestat veritatem, non bonitatem no- (’) Vezi tom. VIII, ed. I. p. 707, text și nota 2, și p. 853, nota 2. Cpr. Baudry et Saignat, Vente. 820, p. 860; Aubry et Rau, loco cit., p. 229: Laurent, XXIV, 553, etc. (²) Aubry et Rau. loco supm cit., p. 229; Repert. Sirey, cit., 420, 421; Pand. fr. eod 1044: Duvergier, Vente, II, 265; Baudry et Saignat, Idem, 826, in fine. Cpr, C. Paris, Sirey,. 37. 2. 34. etc. (a) Pand. fr., Cession de creances, 1054; Repert. Sirey, eod. vf 423; Cpr. Guillouard, Vente, II, 842. Art. 789. (*) Art. 789 dispune, în adevăr, că moștenitorul care, într’o îm- părțeală, a cedat comoștenitorului său o rentă pe eare un terțiu o datoria autorului comun, răspunde timp de cinei ani de solvabilitatea actuală, nu însă și de acea viitoare a de- bitorului rentei. Cpr. Colmet de Santerre, VII, 139 bis I II; Laurent, XXIV, 558. Vezi asupra acestui text excepțional, Baudrv et Wabl, Successions. III. 3402, T. Hue, V. 458, 459 și Tr. de la cession. IL, 561. 562; Planiol. III, 2417; Le Sellyer. Successions, HI, 1859 urm., etc. Cpr. t. III par- tea II, al Coment. noastre, p. 823 urm. (ed, a 2-a). COD. CIV,—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.—ART. 1397. 531 El piate să garanteze această solvabilitate printr’o ■convenție specială (²); însă art. 1397, aplicabil și în materie comercială (³), dispune că cedentul nu va garantă niciodată solvabilitatea debitorului, decât numai până la concurența ■sumei prețului primit de dânsul (art. 1397, in fine). Ce- dentu) va restitui deci prețul, eheltuelile și alte accesorii, nu însă și diferența între prețul cesiunei și valoarea no- minală a creanței cedate (*). (l) Cpr. Cas. rom. Balet. S-a II, 1872, consid. dela p. 103. (²) Independent de cazul unei stipulații exprese, cedentul poate fi obligat a garantă solvabilitatea debitorului cedat în ca- zurile următoare: 1° când, cunoscând insolvabilitatea debi- torului, el a ascuns-o prin, manopere dolosive: acțiunea cesionarului ar avea în asemenea caz, de basă, dolul vânză- torului ; 2° când cesiunea este făcută unui creditor eu titlu Cazurile în caro ce don- tul poate fi obligat a /arantn sol- vabilitatea debitorului cedat. de delegație țart. 1133). Colmet de Santerre, VII, 149 bis V, Repert. Sirey, vⁿ cil., 432, etc. >(³) Guillouard, Vente, II, 840, T. Huc, X, 234 și Tr. de la cession, II, 538, p. 233: Laurent, XXII, 557; Cas. fr. 1). I’. 57. 1. 289, etc. -(') Dacă debitorul este solvabil numai pro parte, cesionarul va avea recurs în contra cedentului, însă numai pentru partea proporțională, de folos ce acesta a tras din prețul cesiunei. Troplong, Vente, II, 947; T. TIuc, Tr. de. la cession, 11,542, p. 238, etc. Se poate întâmplă ca debitorul să devie insolvabil prin faptul sau culpa ccssionarulni, de exemplu: acest din urmă liberează pe hdejusorii solvabili care garantase obligația, sau descarcă pe debitor de ipotecile ce grevau bunurile sale. ₛₙₗᵥₐₗ₎ᵢₗ ÎIₜ Insolvabilitatea datorindu-se, în asemenea caz, faptului ce-f^ni eesio- sionarului, este just ca el să sufere consecințile faptelor Cazul în torul ar fi devenit in- nurului* sale. Prin urmare, el a perdnt orice recurs în contra ceden- tului. Acest punct nu sufere nicio îndoială. Cpr. Pothier Vente, III, 565; Repert.. Sirey, v" Cession de creances, 454 urm.; Pand. fr., eod. v°, 1094 urm.; T. Huc, Tr. de la ces- sion, II- 545 p. 40; Troplong, Vente, II, 940; Duvergier, Idem, II, 275; Baudry et Saignat, Idem, 838; Guillouard, idem, TI, 851; Laurent, XXIA , 563; Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 232. Vezi și L, 27, Dig'., De evictionibus, 21. 2, unde se zice: „Non tenetur venditor si ev persana emp- toris, vel facto, res evicta sit*. Mai Vezi și art. 1847, 1848 din codul Calimach, citate, în tom. VIII, ed, I, p. 823, ad notam. Aceeași soluție este admisibilă de câte ori insovabilitatea -debitorului este rezultatul simplei negligențe a cesionarului, ■când, de exemplu: el n’a reînoit inscripțiile ipotecare în ter- Nejîi?onț» cesionarului- 532 CESIUNEA DE CREANȚĂ. --- ART. 1397, 1398. Prorogarea ier meu ului a- cordata de cesionar. Cașul mai multor ce- siuni eu pre- țuri deose- bite. Controversă. Această dispoziție proibitivă se explică, în teoria ge- nerală, prin temerea ce a avut legiuitorul ca cesiunea să. nu ascundă o convenție ușurară. In adevăr, în lipsa unei asemenea dispoziții, o creanță insolvabilă ar fi putut fi cedată pe un preț de nimic, și stipulația garanției solvă- bilităței ar fi putut asigură creditorului beneficii enorme (¹). Derog are Din cele mai sus expuse se trage. de unii conclusia, d°i397.rt' Franța, că disposiția art. 1397 nu este o simplă regulă Controversă, de interpretare, ci o disposiție proibitivă, în basa căreia orice disposiție contrară ar fi nulă(²). Art. 1398. De câte ori cedentul sau vânzătorul creanței a ga- rantat solvabilitatea debitorului cedat, aceasta se înțelege, afară de cazul unei stipulații contrare, de solvabilitatea actuală, adecă: existentă în momentul cesiunei, iar nu de cea viitoare (art. 1398). menul defipt de lege (art. 1786), (vezi T. Une, op. cit., II,. 546 urm.; Troplong, II, 941 și autorii citați): și aceasta chiar în caz când cedentul s’a obligat a plăti însuși creanța.. Aubry et Rau, loco cit., p. 232, nota 75. — Contră: Trop- long, Vente, KPW; Duvergier, Idein, IR) 280. Vezi asu- pra acestei controverse, Pand. fr., vw Cession de creances, 1107, 1108, ete. Prorogarea termenului acordată de cesionar debitorului, îl face, dc asemenea, să peardă recursul său contra ceden- tului, afară de cașul când s’ar constată că debitorul nu mai eră solvabil în momentul exigibili țaței creanței, Aubry et Rau, loco cit., p. 232, 233; Pand. fr., v° cit., 1109 urm.; Repert. Sirey eod. v° 458 urm.; Troplong, Tente, II, 942;. Duvergier, Idem, II, 279. Cpr. C. Paris, Sirey, 36. 2. 271, etc. Se poate întâmplă ca aceeași creanță să fi fost succesiv cedată cu prețuri deosebite, garantăudu-se solvabilitatea de- bitorului și, în asemenea caz, se naște întrebarea : eare este prețul pe care ultimul cesionar va putea să-l ceară? Prețul cel mai mare, sau prețul ce el a plătit cedentului sau? Chestiunea este controversată. Vezi în diferite sensuri; 1. Huc, Tr. de la cession, TI, 550 urm ; Repert. Dalloz. Suy~ plement, v¹¹ Vente, 839 ; Baudry et Saignat, Idem, 841; Aubry et Rau, V, § 355, p. 89, nota 28; Laurent, XXIA, 237. Vezi și autorii citați în tom. VIII, ed. I, p. 683, nota 4. ț¹) Cpr. Planiol, II, 1635; Colmet de Santerre, III, 140 bis I, Repert. Sirey, v” cit., 428, etc. (²) Planiol, loco cit.; Colmet de Santerre. A II, 140 bis II, Re- pert. Sirey v° cit., 429, Pand. fr., cod. v'\ 1080. —Contră: Guillouard, Vente, II, 839; Baudry et Saignat, Idem, 836; COD. CIV. — CARTEA III. — TIT. V.-CAPIT. VJIL-ART. 1398. 533 Dacă cedentul s’a mărginit a zice pur și simplu că Cazul eând garantează solvabilitatea debitorului, judecătorii vor decide în fapt, prin interpretarea voinței părților, dacă ele au pur ți sim- înțeles, sau nu, ca solvabilitatea actuală să fie garantată. Dacă voința părților nu poate fi dedusă din termenii biterului, actului sau din împrejurările causei, se decide de unii că Coⁿtroversa' •clausa de garanție obligă pe eedent a răspunde de solva- bilitatea actuală a debitorului, întru cât a garantă o cre- anță însemnează a certifica bunătatea ei și a mări garanția de drept, care nu e privitoare decât la existența creanței (art. 1392) C¹)- Cât pentru clausa prin care cedentul ar fi promis ga- ciauan ga- ranția de fapt, sau garanția pentru ori-ce turburări sau împedicări, mai toți autorii recunosc că asemenea clausă pentru ori- a avut în vedere solvabilitatea actuală a debitorului (²). Laurent, XXIV, 559; Duranton. XVI, 513. Această din urmă părere, după care părțile ar putea, în baza libertăței convențiilor, să deroage dela dispoziția finală a art, 1397, este singură admisibilă la noi, unde uzura nu este nici oprita, nici pedepsită. B) Cpr. Troplong, Vente, 11,938; Duvergier, Idem. 272; Arntz, 111, 1081; Thiry, III, 629, p. 635; C. Chambery. Sirey, 78. 2- 209 și Repert. Dalloz, SuppUm., Vente, 829, t. și n. 1. Cpr. și C. Dijon, D. P. 95. 2. 412. — Contră: Baudry et Saignat, Vente, 830; Guillouard, Idem, II, 842; Laurent, XXIV. 555; T. Hue, X, 233, p. 312 și Tr. de la cession, II. 520. 521; Aubry et Bau, IV, $ 359 bis, p. 230, tex.t și nota 70. După acești din urmă autori, simpla clausă de ga- ranție ar fi o clausă de stil și n’ar adăog'ă nimic la obli- gația legală a cedentului, în lipsa unei intenții speciale în această privință. Nu putem admite această soluție, pentru-că nu se poate presupune că părțile au prevăzut o anume clausă. fără a zice nimic (art. 978;. In caz de îndoială, se va aplieă deci art- 1312, după care ori-ce clausă întunecoasă se interpretă in contra vânzătorului (cedentului), adecă : în favoarea ce- sionarului. (²) Aubrv et Bau. loco cit., p. 231; Repert. Sirey, v“ cit., 441, 442, Pand. fr., rod. 1062, 1063, Repert. Dalloz, Supple- ment, V Vente, 830; T. IIuc, Tr. de la cession, II, 522, 523 ; Laurent, XXIV, 556; Arntz, III. 1081; Thiry, loco cit.; Col- met dc Santerre. VII, 141 bis II; Guillouard, IL 843. Du- vergier, II, 272. Troplong, Idem, II. 938; Contră' Baudry et Saignat. T cute. 831. 534 CESIUNEA DE CREANȚA. -------- ART. 139S. Creanța eu Garanția solvabilităței actuale poate să aibă loc în condiționale Privința unei creanțe actualmente exigibilă, cu termen, sau condițională. De câte-ori va fi vorba de o creanță cu ter- men sau condițională, obligația de garanție nu va putea să rezulte decât dintr’o stipulație expresă, pentru că solvabi- litatea debitorului, în momentul îndeplinirei termenului sau condiției, este necontestat o solvabilitate viitoare ('). Discuțiunea De câte-ori eedentul sau vânzătorul a garantat solvă' bunurilor de-bii;^^ debitorului, cesionarul trebue să discute mai în- biterului. . i * , ~ tai bunurile acestuia, precum și fidejusiunea sau ipoteca stabilită pentru siguranța creanței, fiind-că numai ast-fel se poate stabili insolvabilitatea debitorului (²). Cesionarul ar putea însă să stipuleze că urmărirea bunurilor de- bitorului este inutilă, și că un simplu comandament rămas infructuos este suficient (³). (') T. lluc, X, 233, in fine, și Tr. de la cession, II, 531. 532^ p. 227 urm (²) Cedeutul nefiind un lîdejusor, nu este obligat, afara de ca- zul unei convenții contrare, să anticipeze cheltuelile nece- sare pentru discuțiunea averei debitorului (art. 1664), cesio- narul fiind obligat a face tot ce este necesar spre a dovedi, insolvabilitatea debitorului, care-i dă dreptul de a recurge în contra cedentului. Baudrv et Saignat, IVnte, 83!); Duranton,. XVI, 515, in fine. Ideea de fidejusiune este admisă de unii autori și a fost uneori consacrată și de jurisprudență (cpr. Troplong, Vente, 11, 048; C. Orleans și Trib. Montpellier, D. 1’. 93. 2. 33, text și nota a; Sirey, 72. 2. 152); însă ea este greșita. Cpr. în acest din urmă sens : T. Huc, Tr. de la cession, II, 546 urm.; Bepert Dalloz, Snpplement, v" Vente, 846, Laurent. XXIV, 563, in fine. — Garanția solvabilităței debitorului nu constitue, de asemenea, o garanție pentru evic- țiune, nici pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, care ar face lucrul impropriu la usui la care el este destinat,. Ea este un pact de asigurare, prin care eedentul s'a consti- tuit asigurător, garantând solvabilitatea debitorului cedat. Ea nu este deci cârmuită de principiile fidejusiunei, sau evic- țiunei, ci de acelea ale asigurărei. Cpr. T. Huc, Tr, de la cession; II, 518, 540. (") Cpr. Pothier, Vente, III, 566; Planiol, II, 1634; Pand. fr- V cit., 1084; Aubry et Hau, V, § 359 bis, p. 232; Laurent,. XXIV, 562; Guillouard, Lente, II, 850; Duvergier, Idem,. II, 282 ; T. Huc, X, 234, p. 315 și Tr. de la cession, II, 544, etc. COD. CIV.—CART. III.— TIT. V. —CAPIT. VIU. - 1398. 535 Regulele mai sus expuse se aplică și cesiunei unei creanțe Creanțe co- comerciale făcută în formele ordinare (M. De câte-ori este însă vorba de o creanță la ordin (cam-cesiunea miel bie, cek, etc.), cedată printr’un gir regulat, această cesiune c™rdm. a atrage de drept pentru cedent garanția solvabilităței actuale și viitoare a debitorului, dacă purtătorul creanței a prote- stat-o la timp. Girul regulat este deci o cesiune (²), fiiindcă strămută proprietatea cambiei, cu toate garanțiile și drep- turile ce decurg din ea (art. 277 § 1 Cod. com. (³). Co- dul de comerț supune însă această cesiune unor condiții speciale, care nu intră în cadrul acestei lucrări. Cesionarul nu va fi scutit de discuțiunea bunurilor debi- torului decât atunci când acesta ar fi falit. (Repert. Sirey, Cazurile în v" cit., 1088; Laurent, XXIV, 562), sau când cedentul s’ar care cesîo- fi obligat a plăti însuși eeanța fără nici-o urmărire în contra ⁿ,Yul esțe , , . , . r * • , , V scutit de dis- debitoruhu, sau m urma unui comandament ramas tara re- ₑᵤtiₗₗₙₑₐ bu- zultat; pentrucă în asemenea cazuri, el este personal obligat, mirilor de- Cpr. Panii, fr. cit., 1089 urm. și 1093; Repert. Sirey, Miorului. eod. v". 449; Troplong, Vente, II, 944 și 949; Duvergier, Idem, 11,280 și 283; Baudry et Saignat, Idem, 833; T. Huc, X, 234 și Tr. de la cession, II, 535; Aubry et Rau, loco c?t., p. 232; Cas. fr. Sirey, 70. I. 255, etc. (') Vezi tom. VIII, ed. I, p. 511. (-) Cpr. Pothier, Contrat de. change, IV, 80, 81 ; Baudrv et. Saignat, 1'enZe, 842.— Vezi însă T. Huc, Tr. de la cession, II, 587 urni; care zice că este o eroare de a consideră girul ca o cesiune. (³) Pentru ca girul să producă aceste efecte, trebue însă ca, pe Vᵣₜ c lângă formele legale el să fie făcut înainte de scadență, căci ₑᵢ,ₗₘ girul cambiei ajunse la scadența produce numai efectele unei simple cesiuni de creanță (art. 281 C. com.); ceeace înseni- nează, pe de O parte, că cedentul unei asemenea cambii nu răspunde de solvabilitatea debitorului, de cât conform prin- cipiilor dreptului civil, adecă: dacă s’a obligat anume la. aceasta și numai până la concurența prețului primit de dân- sul; iar pe de altă parte, că debitorul va putea opune ce- sionarului toate excepțiile ce le-ar fi putut opune girantului. dacă i-a notificat cesiunea, art. 349 O. com ne mai fiind aplicabil în specie. Cpr. Gr. Maniu, Dr. comm., II, 298, p. 52, C. N. Toneanu, nota în Curierul judiciar din 1902, No. 51, p. 423 și Curierul judiciar, din 1901, No. 83, p. 693, col. 2. Vezi și, C. București, Dreptul din 1901, No. 56; Cas. rom. Bulet. 1896, p. 1127; Bult. 1898, p. 800, etc. Dar dacă girul după scadență produce numai efectele unei Transmiterea cesiuni civile, totuși aeest gir transmite, după unii acțiuneaaeținnei eam- cambiala, pentrucă este de principiu că atunci când se trans- biale. Con- troversă. 536 CESIUNEA DE CREANȚĂ. --- ART. 1398. Cesionare» Pentru ca cesiunea unei ereanțe să fie supusă acestor Sd«sM^re£uk aPeciai^j nu este de ajuns ea creanța să fie consta- denta. tată printr’un înscris la ordin, ci mai trebue ca cesiunea să fie făcută prin gir, înainte de scadență. O creanță la or- din poate fi cedată după formele ordinare; însă cesiunea este, în asemerea caz, supusă regulelor statornicite de art. 1491 din codul civil (’). Dr. franeez. Controversă. Dr. străin. mite cuiva o creanță, i se transmite și accesoriile ei (art. l->96), în care accesorii intra și acțiunea prin care el poate să-și acopere creanța cedată lui. Cpr. -lud. Ocol. 1 Pioești (X. M. Pârvulesen), Cr. judiciar, din 1902, Xo. 26 ,și 51 (această din urmă cu adnotația interesantă a d-lui C. N. Toneanu). Vezi și Vidări, Corso di diritlo comincrcifde, VII, 6616 urm. (ed. a 4-a, 1897). Mai vezi și deciziile ital. citate de lugaramo, Repert. generale di massime di (fiurisprudenza commerciale, art 260, No. 7.—Contră: C. Veneția, Cr. judi' clar, din 1904, Xo. 17, p. 144; Tribun. Neamț, Cr. judiciar din 1906, No. 1, pag. 4. Girul pus, pe o cambie după scadență, zice această sentință produce numai efectul unei cesiuni de creanță; prin urinare nu transferă cesionarului efectele cam- biale în contra obligatului principal. Singura acțiune pa care posesorul unei cambii venită în proprietatea sa printr’un gir după scadență; este- sau o acțiune comercială, sau o acțiune civilă; după, natura obligației, și tribunalul adaogă: pentru exercițiul acestei acțiuni este necesar, potrivit art. 1393 C. civ., ca cesiunea să fi fost notificată debitorului, căci atât, timp cât această notificare n’a fost făcută conform regulelor dreptului civil, cesionarul nu poate cere plata. Această sen- tință a fost îu totul confirmată de Curtea de casație. Vezi Cr. judiciar din 1906, Xo. 1 pag. 2 (decizie nereprodusă in Bult. Curței). In Codul fr., chestiunea, de a se ști care sunt efectele girului după scadență este controversată (vezi Lyon-Caen et Renault, Tr. de dr. eomm, IV, 135, p. 101 urm.), tar după vechiul Cod. de comerț italian (art. 224), girul făcut după scadență se considera ca o procură. Legea germană asupra schimbului din 5 Iunie 1869 (Alpcmehic deutsche Wechsel- ordmmg), distinge între cazurile când sa făcut sau nu s’a făcut protest (art. 1G), iar art. 26 din legea belgiană (20 Maiu 1872) asupra polițelor și biletelor la ordine, admite girul cambiei după scadență, însă. în asemenea caz, trasul poate opune cesionarului excepțiile ce el aveți contra pro- prietarului cambiei, în momentul scadenței (:) t’pr. Baudry et Saignat, FVuL', 842, p. 760, Lyon-Caen etRenault rr. de dr. emulii., T\ . 154. 4 ezi și tom. 4 III. ed. I. p- 839 COD. CIV.-CART. III.-TIT. V.-C AP. VI II.-EXEKC. ȘI PREȘ. ACT. IN GAR. 537 Am presupus până acum că întreaga creanță a fost Cazul in mre cedată. Se poate însă întâmplă ca o creanță să nu -fie ce- dată de cât pro parte. Cedentul păstrează, în asemenea munai în caz, proprietatea părței necedate, el fiind în conflict cu ce- imrte- sionarul, în caz când debitorul nu poate plăti întreaga creanță. Legea neadmițând, în asemenea caz, vre-o prefe- rență nici în folosul cedentului, nici în acel al cesionarului, ambii vor fi plătiți în proporțiune cu partea lor respectivă. Iu Codul nostru, nici chiar subrogantul nu primează pe subrogat pentru ceeace are a mai luă, întrucât art. 1109 din codul civil a fost modificat, după observațiile lui Marcade (’). Dar dacă nici-o prioritate nu există în specie, nimiccazui în eare n’ar împiedica pe cedent de a conferi cesionarului un drept °edeⁱll.ul arfⁱ de precădere, care va permite acestuia de a n preferat ce* „nmiui un dentului. Cedentul este presupus că a conferit asemenea de precădere cesionarului, de câte-ori el s’a obligat a face p' plata în locul debitorului, sau în urma unei somații făcute acestui din urmă și rămasă fără yezultat, și chiar dacă el a garantat solvabilitatea actuală și viitoare a debitorului. In adevăr, el nu poate, primind o parte din ceeace poate plăti debitorul, să pue în sarcina cesionarului o parte din insolvabilitatea pe care el a garantat-o (²). Exercitarea și prescrierea acțiunei în garanție. Acțiunea în garanție, de câteori solvabilitatea debi- li rului este garantată, aparține cesionarului. In caz de mai multe cesiuni succesive, ea aparține ultimului cesionar. Trebue să observăm, în această privință, că de câte ori cedentul primitiv este supus garanției, el poate fi acțio- nat de un cesionar ulterior, chiar atunci când cesionarul intermediar n’ar fi supus acestei obligații (³). Fie că toți cedenții, sau numai unii din ei, sunt su- T„ₐₚₗ-ₜ, ₐᵥₜᵣ puși obligației de garanție, ultimul cesionar va putea să 'l⁷i. (!) 4 ezi t. VI al Coment. noastre, p. 646, nota 5 și p. 650 urm. p)Baudrv et Saignat, Vente. S43;Auhrv et Rau, V, § 359 bis p. 234, text și nota 80 (ed. a 5-a), V) Cpr. T. Hue. Tr. de la cession et tmnsmission des creances, il. 555. p 252; Repert. Sirev. r" ed-. 462, ete. 538 EXERCITAREA ȘI PRESCRIEREA ACȚIUNEI ÎN GARANȚIE. acționeze pe cedentul său, sau pe cedentul primitiv, omisio medio; și această acțiune el o va exercita nomine proprio^ în virtutea dreptului ce-i conferă cesiunea, iar nu ca exer- citând, în baza art. 974, drepturile și acțiunile cedentului său imediat Cesiune» In caz de insolvabilitatea debitorului cedat, constatată prlntr'nn prin discuțiunea bunurilor sale (vezi Voi. VIII, ed. I, p. 830) act sub cesionarul va trebui să cheme pe cedent în judecată, pen- semn&tur» acest din urmă să fie condamnat la restituirea pre- privata. * .' țului cesiunei și la daune, dacă este loc, de câte ori ce- siunea va fi constatată printr’un act sub semnătură privată. Cesiunea Dacă cesiunea este constatată printr’un act autentic, constatată ₑₑgjₒₙₐᵣᵤi ᵥₐ puteâ să-l învestească cu formula exeeuto- act autentic. rie și să urmărească contra cedentului restituirea prețului, Controversa, rămânând acestui din urmă dreptul de contestație, în caz când el ar susține că condițiile, care atrag responsabili- tatea sa, nu sunt îndeplinite (²). Facerea unei In orice caz, cesionarul poate, înaintea discuțiunei popriri din țᵤțᵤᵣₒₜ. bunurilor debitorului principal, să facă o poprire partea cesio- [U A ralLniVl i - ¹ . , F naruhu. in manile debitorilor cedentului, pentru a-și conserva drep-* tul său, care ar puttă fi compromis prin insolvabilitatea debitorului (³). Eegulo de Acțiunea în garanție atunci când cesionarul este obli- eompetințs. g.ₐt recurgă la ea, este supusă, în privința competinței, regalelor ordinare ale procedurei (⁴). indivizibili- Acțiunea în garanție este indivizibilă, dacă din t< r- tatea »cț. în menii contractului rezultă eă intenția părților a fost ca guan. . ᵣₑcᵤᵣₐᵤj cesionarului să nu poată fi divizat contra cedenților, așa ea el să nu poată fi expus a primi o plată parțială (’). (') T. line, op. cit., II) 556; Baudry et Saignat, T ente, 841, etc. (²) T. Ilnc. op. cit., II, 557. Vezi și distincțiile făcute de Trop- long, (Vente, II, 950) și de Duvergier (idem, II, 284).— (.'(miră: Repert Sirey, V cit., 467; Pand. fr., eod. v°, 1116; Bioche. Didionn. de Procid., V P.recution des juycments et ades, 44, etc. (â) Repert. Sirey, v" Cession des creances, 468; Baudry et Saignat, Vente. 840. Guillouard, Idem, II, 850. etc. (') T. Huc, Tr. de cession des creances, II, 558 urm. Repert. Sirey, v° cit., 469, etc. (") Repert. Sirey, v'¹ cit., 471; Pand. fr., eod, v°, 1118, Cas. fr. Sirey, 60. 1. 750, etc. ACCESORIILE CREANȚEI VÂNDUTE. — AHT. 1390. 539 Acțiunea în garanție, care aparține cesionarului, se Prescrierea, prescrie prin treizeci de ani, conform dreptului comun (art. ț^^rântie. 1890). Art. 789, după care, acțiunea în garanție, eu pri- vire la isolvabilitatea unei rente, se prescrie prin cinci ani (vezi tom. VIII, ed. I, p. 826, nota 5), fiind o dispo- ziție excepțională, nu este aplicabil în specie (¹). Acest termen începe a curge din ziua exigîbilităței creanței, fie că este vorba de garanția de drept, fie de aceea de fapt Despre accesoriile creanței vândute. Art. 1396.—Vânzarea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum: cauțiunea, privilegiul și ipoteca, etc. (Art. 903, 1106 urm., 1318, 1325, 1652 urm., 1718 urm., 1744 C. civ. Art. 1692 C. fr.) (:ⁱ). Art. 1744 — Cesionarii acestor diverse creanțe privilegiate exercită întru toate aceleași drepturi pe care le aveau și acei ce le-au cedat aceste creanțe. (Art. 1106 urm., 1325, 1391 urm., 1396, 1833 C. civ. Art. 2112 C. fr.) (*). ----------------- CU Cluj / Central University Library Cluj ț¹) Guillouard, Venie, II, 851, in fne, T. Hue, X, 234, in fine, și Tr. de In cession, TI, 56] ; E. Herman, Code civil annate, IV, art. 1693, No 56; Repert. Sirey, v' cit.. 472 urm.; Pand. fr. eod. v", 1120 urm.; Laurent, XXIV, 564 ; Aubry et Rau, V, § 259 bis. p. 233. Vezi și tom. III a Coment. noastre, p. 628. Art. 1544 din Codul italian, reprodus de art. 322 din legea bulgară dela 1892, asupra obligațiilor și contrac- telorîscurtează în mod simțitor acest termen, 6xându-l la un an. (-) Guillouard, Aubry et Rau, loco cit.; Repert. Sirey. cit., 477; Pand. fr-, cod v'\ 120; T. Hue, op. cit., II, 562. — Con- tra: Demolombe (XVII, 382), după care, prin aplicarea art. 1885, termenul prescripției n’ar curge decât din ziua de când insolvabilitatea debitorului cedat a ajuns la cunoștiința, creditorului, (³) ,,Tim ptori nominis etiam piynorîs persecuție pnestari debet, Dr. roman. cjns fjuoqitc cpiod postea renditor accepit: nam beneficium rendito-ns prodest cmptorC. L. 6, Dig., Dc hereditate vel ae- tionc vendita. 18. 4, Vezi și L. 2, § 8, Dig., loco cit., „Ipo- tecile sau amaneturile care garantează creanța, zice art. 401 Art. iot din Codul german, precum și drepturile ce derivă din fide- C. ^rman jnsinne (so wic die Bcektc aus einer fur sie bestcllten Uilrq- whnjf), troc la nou] creditor odată eu cesiunea creanței”. Vezi Cosaeh, Lcbrbwli des deutschen biirqerlicher Dcchts, I, 114, p. 370, No. 2. C) Acest text este inutil, pentrucă este evident că. cesionarul 540 CESIUNEA DE CREANȚĂ. — ART. 1396. Odarea creanței numai în parte Am văzut supră, p. 221 și 500 urm. că, în regulă generală, predarea lucrurilor incorporale se face prin re- miterea titlurilor, dacă asemenea titluri există (vezi supră, p. 500, moța 5), sau prin usul ce face cumpărătorul de dansele, cu consimțimântul vânzătorului (art. 1318, 1391)_, Dacă creanța n’a fost cedată decât în parte, eedentul are și el nevoe de titlul care o constată; însă, în asemenea caz, el va trebui, conform art. 1318, să-l pue la dispoziția cesionarului, de câte ori acesta va avea nevoe de dânsul, spre a se puteă serv} de el. El ar putea chiar să predeă cesionarului o copie legalisată de pe titlu, păstrând el însuși originalul, pe care va trebui să-1 înfățișeze de câteori va fi nevoe (art. 1188, § 1). Prin aplicarea art. 1318 din codul civil, art. 1396 dispune că cesiunea sau vânzarea unei creanțe transferă ce- sionatului sau cumpărătorului, nu numai dreptul princi- pat. adecă creanța vândută, dar și toate accesoriile ei. Pri- vilegiul, ipoteca, amanetul, fidejusiunea, etc., care garan- tează creanța, sunt accesoriile ei, pentrucă bunătatea sau valoarea unei creanțe atârnă de siguranța ei. Aceste sigu- ranțe trec, deci, în calitatea lor de accesorii, la cumpără- rător, în lipsa unei convenții contrare, fiind de principiu că creanța cedată trebue să.intre în patrimoniul cesionarului așa cum exista în patrimoniul cedentului. „Considerând, zice Curtea noastră supremă, că prin efectul vânzărei sau cesiunei, cesionarul este pus în locul și în drepturile cedentului, în tot ce privește creanța cedată și accesoriile ei“ ('). Și eedentul garantează nu numai existența și legitimitatea createi, dar și existența siguranțelor accesorii, care, după art. 1396, fac parte integrantă din vânzare (³). exercită creanța cedată în condițiile în care aparținea și cedentului. El nn face decât a aplică la privilegii dispoziția ar. 1396. care și el nu este decât o aplicație a art. 1325. Cpr. T. Huc, XIII, 165. p. 206. Berriat St. Prix, Notes ele- ment. sur le code civil, III, 8514. Vezi explic, acestui text în tom. X al Coment. noastre, p. 533 urm. (') Bult. Cas., S-a TT-a, anul 1872 p. 163. O Cpr. Guillouard. Vente, II, 830; Troplong, Idem, H, 933; Duvergier. Idem, II, 252 urm.; Aubry et Rau. V, § 359 Ins, p. 228; f. Huc, Tr. de la cession, II. 485, Colin et Ga- pitaut, op. cit., TI, p. 172 ; Pand. fr., Ce**- de creances. 982 urm. COD CIV.—CARTEA III.—TIT. V. —CAPIT. VIII. — ART. 1396. 541 Am văzut însă supră, pag. 526 și urm. că, după cum, în lipsa unei convenții contrare, cedentul nu garantează solvabilitatea debi- torului cedat, tot astfel el nu garantează eficacitatea garanțiilor accesorii cedate odată cu dreptul principal. S’a. decis însă că în vânzarea unui imobil „cu tot ce con- ține nu cuprinde titlurile de forme ce se găsesc în imobilul vân- dut. Judecătorii fondului nu au drept să aprecieze intenția proba- bilă a părților contractante". Cpr. C. Paris. D. P. 1913. 2. 222. Vezi 2546 urm. 2. 133. Acel care a stipulat în folosul său facul- tatea de a răscumpăra lucrul vândut și care, în condițiile și în termenul convenit, a declarat că voește să-și exercite dreptul său, nu mai pot reveni asupra declarației sale, de câte ori Ic-a fost ac- ceptat de cealaltă parte. Intre accesoriile creanței cedate intră dobânda viitoare Dobânda și, în lipsa unei convenții contrare, chiar dobânda exigi- bilă îtt momentul cesiunei și neplătită cedentulni I¹). trowi. Cesionarul se folosește, de asemenea, de avantajele Avantajele secundare care rezultau din creanța cedată. Astfel, cesiunea ce unui contract de locațiune, în care proprietarul făgăduise creanța Ce- ehiriașului de a-i vinde imobilul închiriat, autorisă pe dalS- cesionar a cere îndeplinirea acestei obligații, în locul ce- dentului (²). A ezi .și supră, p. 526 .și urm. „Considerând, zice foarte bine Curtea din Orleans, că, în drept, vânzarea sau cesiunea unei creanțe cuprinde șî accesoriile ei, precum: fidejusiunea, pri- vilegiul, ipoteca, ete.; că. acel care vinde o creanță trebue să garanteze existența, în momentul vânzărei, nu numai a creanței însăși, ci și a accesorului legal sau convențional alipit de această creanță ; că această garanție este de natura contrac- tului, ete.". D. P. 59. 1. 125; Sirey, 60. 1. 750 sub Cas. Vezi însă (’as. fr. Sirey, 39. 1. 556. (') Baudry et Saignat, Vente, 809, 810; Guillouard, Idem, 11, 814; Duvergier. Idem, II, 221; Duranton, XVI, 507; Repert, Sirey, v“ Cession de creances, 338; Pand. fr., cod. No. 704 urm.: T. Huc, Tr. de la cession, II, 448, p- 147 urm., etc.— Contră: Thiry, 111,628, p. 632; Laurent XXIV⁷, 533. După acești din urma autori, chestiunea ar fi, de fapt și ar atârnă, de intenția părților. Nacu (III, 261, in fine, p. 286) repro- duce numai părerea Iui Laurent atribuind-o și celorlalți autori. (²) Baudry et Saignat, Cente, 811; Guillouard, Idem, II, 814; Duvergier, Idem, II, 221; T. Huc, X, 227 și Tr.de la cession, II, 448, pag. 147, 148; Rbpert. Sirey, v" Cession. de Cre- ances, 339, etc. 542 CESIUNEA DE CREANȚA. ------ ART. 1396. Art. 010 Tot în baza acestor principii incontestabile, s?a decis pr. Civ. cg cesionarul unor câștiuri neplătite poate, în baza art. 610 din Pr. civ., să sechestreze averea proprietarului cedat pentru realizarea creanței garantate prin privilegiul stator- nicit de art. 1730 C. civ. ('). Avantajele Cesionarul se folosește, de asemenea, de avantajele diₙrforma ce Poate confere, în privința urmărirei creanței, forma autentică a autentică a actului, chiar dacă cesiunea ar fi constatată Credate CC” pr'ntr’un act sub semnătură privată. Astfel, cesionarul unei creanțe constatate prin un act autentic și executor, poate să urmărească exproprierea debitorului, cu toate că cesiunea ar fi fost făcută printr’un act sub semnătură privată/²). Acțiuni iu Acțiunile în justiție eare aparțineau cedentului, pentru justHie. ₐ dobândi executarea creanței, trec necontestat la cumpă- rător, ele fiind inseparabile de dreptul cedat (³). Acțiunile în In cât privește însă acțiunile în rezoluție sau în anu- anuiare s»u jₐᵣₑ eare ₐnₐᵣțiₙₑₐᵤ cedentului, chestiunea este foarte ce u,parți- controversată. După un sistem, toate acțiunile și drepturile "^utiTi¹¹⁰¹¹ cedentului, privitoare la creanța cedată, trec la cesionar, Controversă. fără nici o distincție (⁴). După un al doilea sistem, iarăși absolut, se susține eă, afară de dreptul de a'urmări exe- cutarea obligației, cesionarul nu are nici unul din dreptu- rile ce aparțineau cedentului (s). După un sistem intermediar, care tinde a fi admis de jurisprudență, se face însă următoarea distincție: Acțiunea rezolutorie pentru neplata prețului, fiind un accesoriu a creanței, trece la cumpărător; pe când acțiunea în anu- (l) Cas. rom. Bult. S-a I-a, anul 1887, consid. dela pag. 132, 133. (²) Pand. fr., vⁿ cit., 768 urm.; Repert. Sirey, eod. v" 353 urm.; Duranton, XVI, 509; Thiry, III, 628, p. 632; Laurent, XXIV, 532, in fine; Duvergier, Vente, II, 218; Troplong, Idem, II, 924; T. Huc, X, 228, in fine, și Tr. de la cession, II, 456, p. 156; Aubry et Ram loco cit., p. 222, text și nota 45 (ed. a 5-a); Zacharnc, Handbnch des fr. Civil rechts, II, § 339, p. 519 (ed. Crome). etc. (⁸) Repert. Sirey, vH Cess. de creances, 344 urm. (⁴) Vezi, în acest sens: Troplong, Vente, 11, 916 și Privii, et hypotheques, I, 349; Thiry, III, 628; Duvergier, Vente, II, 222. Cpr. și Duranton, XVI, 508. Marcade, VI, art. 1692, Xo. II, p. 338 urm.; Laurent, XXIV, 535. COD. CIV.--CART. III.--TIT. V. ---CAP. VIII. ------ ART. 1396. 543 lare sau în rescisiune, care derivă din incapacitate, dintr’un viciu al consimțimântul ui, n’ar trece din contra, la cumpă- rător, pentrucă ea nu poate fi considerată ca un accesoriu a creanței, de oarece nu tinde la executarea, ci la desfiin- țarea ei (’*). Se decide, de asemenea, că nu poate fi considerat ea Beneficiul cedat, odată cu creanța beneficiul suspendărei prescripției, de care eedentul putea să se folosească ca minor, sau sub nu se eonsi’ alt titlu, de exemplu: ea soț, în timpul căsătoriei (art. ee" 1881). Suspendarea prescripției este, în adevăr, un bene- ficiu inerent persoanei creditorului eare, ca atare, nu poate fi cedat (*). Aceeași soluție este admisă în privința cesiunei drep- Cesiunea tului de răscumpărare. Cesionarul prețului unei vânzări făcute cu facultatea de răscumpărare nu poate, afară bine rare, înțeles de cazul unei stipulații contrare(³), să. exercite această facultate, care aparține numai vânzătorului(⁴). Accesoriile creanței cedate sunt cuprinse nu numai Creanțe ce- în cesiunile făcute în formele ordinare, dar și în cele fă- dat*ᵢᵣpⁿⁿ cute prin gir, când este voAa de o creanță la ordin, sau prin remiterea titlului, când este vorba de titluri la purtător. Astfel s’a decis, cu drept cuvânt, că persoana devenită printr’un gir regulat, cesionarul unei creanțe la ordin, ga- rantată printr’o ipotecă, se folosește de această ipotecă. Ipoteca fiind, în adevăr, un accesoriu a creanței cedate (art. 1396), forma cesiunei nu are nici o însemnătate, destul este ■ea ea să fie făcută conform titlului ce se cedează (⁵). (') Vezi în acest din urină sens: Baudry et Saignat, Vente, 812 ; Guillouard, Idem, 11,819 urm.; Aubry et Rau, V, § 359 bis, 224, text și nota 49; T. Huc, X, 228 și Tr. de la cev- sion, II, 449 urm.; Repert. Sirey, v° cit., 350 urm.; Colmet de Santerre, VII, 138 bis I, etc. C²) Cpr. Planiol, 11, 1 609; Guillouard, Vente, II. 821 ; Nacu III, 263, p. 287, etc. -ț³) Știm, în adevăr, ca dreptul de a exercită facultatea de răs- cumpărare, poate fi cedat altuia, acest drept nefiind inerent persoanei vânzătorului, ci făcând parte din patrimoniul său bănesc. Baudry et Saignat, Vente, 628. Vezi și suprâ, p. 497, nota 1. (d Baudry et Saignat, âubry et Rau, loco cit.; Guillouard, Fente, II, 820; Nacu, 111. 262, p. 286, etc. ■(') Vezi deciziile citate de Baudry et Saignat, op. cit., 814, 5H CESIUNEA PE CREANȚĂ ---- aKT. Excepțiile ce debitorul cedat poate să opue cesionarului. Opunerea Dupăcum cesiunea transmite cesionarului creanța cedată debitorului cu toate calitățile care sunt accesoriile ei țart. 1396), tot astfel cedat, a ea trece in mânile lui eu viciile ce putea să aibă, iar de- cTelPputeâ bitorul nu este obligat, față de cesionar, decât în limitele să opună în care eră obligat față de cedent; de unde rezultă că el «edentam. pOₐțₑ opue cesionarului toaie excepțiile ee ar fi putut opune cedentului, înainte de notificarea sau acceptarea eesiunei (b. Compensa- Debitorul creanței cedate poate, deci, să opue eoni- 9'"’ete' pensația (²), excepția de doi /), lipsa de cauză sau ilicitatea ei (966)/), prescripția, lucrul judecat (⁵), etc. Opunerea In cât privește chestiunea de a se ști dacă debitorul do ^tlat poate opium cesionarului. chitanțele sub-semnătură eedent. privată emanate de la cedent, în caz când ele n’ar avea dată certă, vezi siipră. nota 2. Creanța Dacă creanța cedată se găsiă în patrimoniul ceden- supusă unei tului, cât timp eră supusă unei cause oare-eare de rezo- iw.oluții. ’ ¹ ¹ ----------------—DCL Clip-/ Central LJniversity Library Cluj p. 738, nota 3; T roplong, Cente, 11,906; Duvergier, Idem, II, 212: Guillouard, Idem, II, 815; Marcade, VI, art. 1692, No. III, p 339 urm.; Nouguier, Lettre de change, I, 430, ete. P) T. Hue, X, 229, și Tr. de la cession, II, 466 urm., p. 166 urni.; Laurent, XXIV, 536; Aubry et Rau, V, § 359, p. 199; Pand. fr. td Cession. de creances, 796 urm; Repert. Sirey, cod v'\ 359 urm; Masse-Vcrgc, IV, § 691, p. 330; Thiry, ITT, 628, p. 633; Cas. fr Pand. Period. ' 1889, I, 344, și anul 1890. 1. 119; Sirev. 89. 1. 320,. D P. 90. 1. 121 și 379, etc. Ari iSHH C (") Pothier, Vente, III. 858; Thiry, III, loco cit.— „Dacă credi- torul a cedat unei a treia persoane pretenția sa ce are să Caiimacli iea de la datornicul său, zice art. 1898 din codul Calimaeh (cpr. art. 1442 din C. austriac, modificat), poate dator- nicul să pue din împotrivă în socoteală pretențiile sale ce arc* el, ori către unul dintre aceștia, sau către amândoi V Vezi însă, în privința compensației, art. 1149, explicat în t. II al Coment. noastre, p. 761 urm. f) Pand. fr., u” cit., 804; Cas. fr. Sirey, 69. 1. 370. D. P. 70. 1. 81, etc. C) Repert. Sirev, i’° cit., 362; Pand. fr., eod. v³. 798; Cas. fr. și C. Amiens, D. P. 63. 1. 150; Sirey, 63. 1. 303; Sirey, 80. 2. 134, e.tc. (■j Cpr. T. Hue, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 476. cod. civ.—cartea iii.—tit. v.—capit. viii.—art. 1393. luție, ea va fi rezol u bilă în aceleași condițiuni și în mânile cesionarului ț¹). Mai mult încă, debitorul cedat va putea să exercite contra cesionarului, căruia el a plătit creanța cedată, ac- țiunile în repetiție ce el ar fi putut să exercite eontra cedentului, dacă ar fi plătit în manile acestui din urmă (a) Debitorul, care ar aveă de la creditorul cedent un contra-înscris, constatând că creanța eedată eră simulată (art. 1175), n’ar putcă însă să opue acest act secret ce- sionarului (³). Cesionarul n’ar puică, de asemenea, să invoace, pen- tru a cere plata de la debitorul cedat, regula statornicită de art. 1909 C. civ., pentru că, după cum știm, acest text nu se aplică Ia mobile incorporale, precum sunt creanțele (⁴). Am arătat că debitorul cedat poate opune cesionarului toate excepțiile ce le-ar fi putut opune cedentului. Trebue însă să reamintim că, de câte ori cesiunea are de obiect 545 Acțiunea îu repetiție. Veopnnerea unui act secret Xeaplie. art. 1909. Art. 349 C. Com. creanțe la ordin, transmisibile prin gir, situația debitorului nu mai este aceeași. Favoarea de care se bucură aceste titluri a făcut pe legiuitor să edicteze art. 349 din codul comercial, în scop, zice Curtea din București, de a imprima cambiei caracterul monezei circulatoare, și pentru ca acțiu- nea cambială să nu sufere nicio întârziere sau amânare (D). (') T. IIuc, op. cit., II, 470, pag. 170; Râpert. Sirey, w° cit, 370, ete. (-) Pand. fr., v⁹ cit-, 819 și autoritățile citate acolo. (a) Duvergier, Cente, II, 225; Troplong, Idem, II, 921; Repert. Sirev, cit., 374; Cpr. Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 227, text și nota 58. (⁴) Cpr. Pand. fr., d' Cession. de creances, 809. Vezi tom. III, partea I-a, al Coment. noastre, pag. 576; tom. III, partea II, p. 919. nota Ij tom. 14 , partea l-a, p. 505, nota 2; tom. A 1, pag. 474, nota 2; tom. X. pag. 240: tom. XI, pag. 3o7, nota 1, etc. (') C. București, Cr. Judiciar din 1901, Xo. 42, p. 336; Cpr. Guillouard, Vente. II. 826. .N’ar trebui insă să credem că cambia are menirea de a în- locui hârtia monedă, așa cum pe nedrept s’a zis de unii (vezi, de exemplu, C. din București. Dreptul din 1897, No. 21, eonsid. dela pag. 164, care zice că legiuitorul a avut de scop de a da cambiei efectul bârtici-monede): căci ea circu- lează din mână în mână numai ea un mijloc de a-și procura (S480O)58197 35 546 CESIUNEA PE CREANȚĂ.-------- ART. 349 C. COM. Iată cum se exprimă acest text, modificat în parte prin legea din 6 Aprilie 1900. Art. 349 C. com. (’). Debitorul unei cambii nu va putea opune decât excepțiunile privitoare la forma titlului sau lipsa condițiilor necesare pentru exercițiul acțiunei și excepțiile personale aceluia care a exercitat această acțiune. Aceste excepțiunî vor trebui să fie propuse la prima înfă- țișare (²). Excepțiunile personale nu vor putea însă întârzia condam- narea la plată, decât dacă sunt lichide și de o grabnică soluție și, în toate cazurile întemeiate pe o probă scrisă (³). bani. Cpr. T, Hue, Tr. de la cession, II, 592, p. 287 urm. Vezi și Vidări (Corso di diritto commerciale, VII, pag. 293, nota 1, ed. a 4-a), care zice că este o eroare grosieră (un grossolano errore) de a considera cambia ca o hârtie-monedă. Cambia nu este, în adevăr, prin ea însăși o valoare, ei un titlu. Scopul ei este de a fi, pe de o parte, un puternic in- strument de credit, iar pe de alta, de a opera un transport de bani dintr’un loc într'altul, fără ca banii să fie expuși unei strămutări efective. Ea înlesnește deci și execută contrac- tul de schimb între oameni. (’) In cât privește lucrările pregătitoare ale acestui text, atât ' în Italia cât și la noi, vezi Eft. Antonescu, Codul comercial adnotat, III, p. 677 urni, (²) S’a decis că atât după textul art. 349 C. com., cât și după principiile dreptului comun, debitorul cambiei poate opune purtătorului excepțiile legale, fie la prima instanță, fie chiar în apel, cu o singură condiție, adecă, ca ele să fie propuse la prima înfățișare, înaintea instanței unde afacerea este pendinte, iar prin prima înfățișare legiuitorul a înțeles acea înfățișare în care părțile prezinte pledează în fond și pun concluzii înaintea judecătorilor; Cas. rom. Bult. 1907, pag. 1408 și Dreptul din 1907, No. 67, pag. 549. Astfel, debitorul nu mai poate opune în apel excepția bazată pe novațiune, dacă el n’a propus acest mijloc de apărare la prima înfățișare. Cas. rom. Bult. din 1910, pag. 1267. (³) Deși art. 349 C. com. prevede numai pentru excepțiile per- sonale un act scris, totuși aceasta nu însemnează, că excep- țiile privitoare la forma titlului, cum ar fi, de exemplu, că o cambie ar fi circulat mult timp după emiterea ei cu sem- nătura acceptantului și girantului în alb, pot fi dovedite prin mijloacele de proba prevăzute de art. 56 din același cod, căci și aceste excepții trebue să rezulte din însuș titlul pe baza căruia se cere plata, deoarece, în caz contrar, ar fia se crea o distincție pe care legea n’a prevăzut-o în art. 349 C. co- mercial. Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1905, No. 79, pag. 630. 547 •COD. CIV. — CART. 111. — TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 349 C. COM. Acțiunile cambiale, fie de competința judecătoriilor de ocoale, ■fie de a tribunalului, și apelurile făcute în contra hotărîrilor dela mima instanță, în această materie, se vor judecă în termen de o ună de zile și cu precădere. Hotărîrile date asupra cambiilor, atât a prima instanță cât și în apel, vor fi fără drept de opoziție ț¹). Termenul de apel în materie cambială va curge dela data jironunțărei hotărîrei dela prima Instanță, judecătorie sau tri- bunal. Art. 324 C. corn. ital. modificat C²). (Art. 82 din L. germană asupra schimbului. Art. 811 C. federal al obligațiilor (Elveția) din 1881), etc. (’). (!) Sa decis ca dreptul de opoziție nu există chiar atunci când acțiunea n’ar fi cambiala, pentru motivul că cambia n’ar îndeplini una sau mai multe din condițiile sale substanțiale. Trib. Fălciu, în majoritate, sentința publicată de două ori în Cr. judiciar din 1900, No. 60, pag. 484 și No. 66, pag. 532. Credem însă, împreună cu minoritatea tribunalului, că dreptul de opoziție există de câte ori titlul, în baza căruia se reclamă nu întrunește condițiile esențiale al titlului cambial, pentrucă, în asemenea caz, aplicându-se dreptul comun, trebue să ad- mitem toate căile de citare ale dreptului comun. 4²) Vezi asupra textului italian, pe care legiuitorul nostru l-a reprodus cu oarecare modificări. Bonelli, Dalta cambiale, Com- mentario al codice de commercio redattato dai E. Rensa, Bonelli, Brunetti, etc. pag. 596—628 (ed. Valardi, Milano). Mai vezi, asupra acestui text, David Supino, Dalia cambialle, pag. 331 — 340 (ed. a 3-a, Torino, 1910), iar în cât privește art. 82 din legea germană asupra schimbului (Augemeine Wechielordnung), vezi Staub's Kommentar, zur Wechselord- nung, p. 219—245 (Berlin, 1910). Iată cum se exprimă art. 82 suscitat, corespunzător cu art. 349 din codul nostru comercial și art. 324 din codul de comerciu italian : „Debitorul cambiei nu poate să opue alte excepții decât acele care decurg din însuși dreptul de schimb, sau pe care el le cere, direct contra reclamantului ce-l urmărește". Art. 811 din codul federal al obligațiilor dela 1881 (Elveția) are o dispo- ziție identici. <³) S’a decis eă art. 99 din legea, judecătoriilor de ocoale n’a abrogat regalele și dispozițiile speciale prevăzute de codul comercial, fiind o reguli de doctrină că legile generale nu abrogă dispozițiile din legile speciale, decât numai prin dispoziții formale și exprese. Cas. rom. Bult. 1912, pag. 200o și Cr. Judiciar din 1912, No. 46, p. 552, No. 74, pag. 876 (rezumate). Mai vezi Cr, judiciar din 1912, No. 81, pag. 954. Bult., Cas. 1913, p. 2211 și Dreptul din 1914, No. 10, pag. 75. Jurisprudența rom. din 1914, No 36, p.^569, No. dezordine 575. Iu baza acestui principiu (asupra căruia vezi 548 CESIUNEA DE CREANȚĂ. ------- ART. 31V C. COM. După aeest text, eare eonstitue o derogare însemnată dela dreptul comun, debitorul unei cambii nu poate opune reclamantului, fie el creditorul primitiv sau un cesionar, decât excepțiile privitoare la forma titlului (’) sau lipsa con- dițiilor necesare pentru exercițiul aețiunei cambiale (²), și excepțiile personale acelui care exercită acțiunea cambială; iar aceste excepții personale nu pot întârzia eondemnarea la plată decât daca sunt lichide, de o grabnică soluție tom. I al Coment. noastre, pag. 50, ed. a 2-a) s’a decis căᵣ deși art. 05 din legea judec, de ocoale acordă celor judecați în lipsa dreptul de opoziție pentru toate materiile: civile, penale și comerciale, atnnci cânii afacerea a fost judecată in ultimă instanță, totuși prin acest text nu se arată că se acordă acest drept și în materie cambială, așa că legea gene- rală dela judecătoriile de ocoale neabrogând în mod expres regalele și dispozițiile speciale din codul comercial, în ma- terie cambială de aici urmează că aceste regiile și dispoziții se aplică și la judecătoriile de ocoale, de câteori este vorba de o cambie. Prin urmare, tribunalul violează ari. 349 C. com. când a refuzat învestirea cu formula executorie a unei hotă- râri cambiale, pe motiv că, ea fiind data în lipsă și in ultima instanță, erii supusă dreptului de opoziție, Cas. rom. S-a III, decizia No. 148 din 2 Mai 1914. Cr. judiciar din 1914, No. 53, Pag. 436 (rezumate) și Jurisprudența română, No. 22, pag. 345, No.de ordine 354. Contra: Gr. Porfir! u, Cr. judiciar din 1913, No. 16, pag. 181 urm. (’) Astfel, s’a decis că debitorul cambiei, putând opune excep- țiile privitoare Ia forma titlului, el poate opune cu succes faptul că cambia nu este scrisă și subscrisă de el, întrucât lipsa semnăturei nu poate ti considerată decât ca o excepție privitoare la forma titlului (art. 270, 8°C. com.). Cas. rom. Bult. 1897, pag. 996. Vezi, infră, p. 549, n. I. Debitorul unei cambii se poate, de asemenea, opune la plata ei pe motivul ca această eambie nu mai are existență, odată ce a fost înlocuită printr’un act înscris de datorie, cum ar fi un act de ipotecă. Cas. rom. Bult. 1897, p. 978. (²) S’a decis că excepțiunea de soluto opusă în judecata aețiunei cambiale este o excepție privitoare la lipsa condițiilor nece- sare pentru exercițiul însăși aețiunei, și, deci, poate să în- târzie executarea sau eondemnarea, deși nu se întemeiază pe O probă scrisă. C. de apel din Milan, Cr. judiciar din 1901, No. 29, pag. 225, 226 (cu nota d-lui C. N. Toneanu). ț³) Cpr. Cas. rom. Bult. 1912, pag. 413 și Cr. judiciar din 1912, No. 26, p. 312 (rezumate), C. București, Dreptul din 1904, No. 55, pag. 450 ,și Cr. judiciar din acelaș an, No. 68, pag 572. Această din COD. CIV.—CARTEA UJ.—TIT. V.—CAPIT. VIU,-ART. 349C. COM. 549- și în toate cazurile, întemeiate pe o probă scrisă emanată dela reclamant'¹). Pvâspunsul dat la interogatorul dela instrucție nu constitue o probă scrisă în sensul art. 349 C. comercial (²). După cum debitorul cambiei, tot astfel și creditorul acelui debitor, ca intervenient, nu poate să aibă alte drep- turi decât are însuși debitorul, atunci când este vorba de o cambie; el nu poate deci opune excepții, nici dovedi acele excepții decât tot conform art. 349 C. comercial, căci altfel cambia și-ar pierde însemnătatea ce are ca titlu de circulație (³). S’a decis că dispoziția art. 349 din codul comercial se aplică nu numai în acțiunile principale cambiale, dar și atunci când este vorba de executarea ce se face în ter- menul unei sentințe pronunțată în materie cambială. Astfel fiind, faptul că debitorul contestator a intentat un proces pentru anularea cambiei, nu poate suspenda executarea sa la plata acestei cambii, pe baza hotărîrei obținută de in- timat contra sa, și urmează ca exercitându-și drepturile sale în acea acțiune și valorificându-le printr’o hotărîre rămasă definitivă, s’o pueț¹ la rândul ei, în executare conti'a intimatului (*). Tot astfel, și Curtea din lași a decis că debitorul nu poate opune pe cale de contestație la execu- tare excepțiile pe care conform art. 349 C. com., nu le-ar fi putut opune la judecarea acțiunei principale (⁵). urmă decizie pune în principiu că compensația fiind o excepție personală aceluia care exercită acțiunea cambială îi poate fi opusă, însă mimai la prima înfățișare, de unde rezultă că dacă, la prima înfățișare, debitorul s’a mărginit a cere co- municare de acte, cererea reconvențională prin care el opune mai târziu compensația, urmează să fie judecată deosebit, iar nu odată eu acțiunea cambială, a cărei soluție nu poate fi nici prelungită nici întârziată. f¹) Chestiunea de a se ști dacă excepțiile ce opune debitorul la o acțiune cambială, comportă sau nu o grabnică soluție, este o chestie de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanței de fond și. ca atare scapă de sub controlul Curței de Ca- sație Cas. rom. Bult. 1905, p. 1146, Cr. judiciar din 1905, No. 79, pag. 028 și Dreptul din 1908, No. 50, pag. 402. <■) Cas. rom., decizia citată la începutul notei precedente. ( 9 < 'as, rom. Bult. 1905, pag. 897. < ) Trib. Ilfov. Dreptul din 1914, No. 19, pag. 150. (•') C. Iași, Dreptul din 1914. No, 48, pag. 380. 550 CESIUNEA DE CREANȚĂ. ------- ART. 349 C. COM. Dispoziția restrictivă aart. 349 nu se aplică însă decât cambiilor comerciale, nu însă și acelora care eonstituesc o simplă creanță civilă. Astfel, cambia scrisă de altă persoană și numai subscrisă de debitor, care nu este comerciant^ industriaș, plugar, vier, etc., trebue să cuprindă mențiunea: „bun și aprobat pentru suma de . .. \ conform art. 275 C. com. In caz de lipsa acestei mențiuni, cambia devine- o simplă creanță civilă și nu mai sunt aplicabile în acest caz dispozițiile restrictive ale art. 349 O. com. în ceeace privește mijloacele de apărare ce poate invoca debitorul ț¹)^ S’a decis, de asemenea, că instanța de fond se poate întemeiâ pe o convenție intervenită între actualul posesor al unei cambii și girantul care i-a transmis cambia prin- tr’un gir în alb, pentru a decide că, în realitate, acel gir în alb nu este decât un gir pignorativ, iar nu un gir trans- lativ de proprietate. O asemenea convenție este opozabilă posesorului actual al cambiei, care este parte contractantă la acea convenție. In astfel de împrejurări de fapt, con- statate în mod suveran de instanța de fond, actualul posesorᵣ af cambiei nefiind decât un creditor gagist al girantului care continuă să fie proprietarul cambiei, nu poate in- vocă beneficiul art. 349 C. com., putându-i-se deci opune (')■ Cas. rom. Bult. 1908, pag. 1281.—S’a decis însă că, deși după art. 275 0. com., o cambie, care nu este scrisă de cel ce a emis-o, trebue să cuprindă mențiunea „bun și aprobat", în caz când debitorul nu este comerciant, industriaș, plugar, etc., însă întrucât nu se dovedește că acea cambie ar li scrisă de alt cineva, iar pe de altă parte, calitatea de comerciant fiind o excepție personală, care nu poate: fi dovedită decât eu act scris, ori de câteori o asemenea dovadă nu se face, asemenea excepție nu este admisibilă. Trib. Brăila, Cr. jud- din 1912. No. 82, pag. 968. Curtea de casație a decis, deasemenea, că cambia, chiar atunci când este scrisă de altul decât de debitor, iar debi- torul n’a scris decât cuvintele „bun și aprobat. ..J, are să-și producă efectele ei, întrucât forma titlului și condițiile- esențiale sunt îndeplinite, iar debitorul nu invoacă conform art. 349 C. com. o probă scrisă pentru a se opune la plată ei. și nici nu dovedește că complectarea cambiei s’a făcut posterior emitere! și semnărei ei. Cas. roin. II. decizia No. 46 din 18 Februarie 1914, Jurisprudența română, din 1914, No. 14, pₐg. 218, No. de ordine 221.'—Vezi însă St. Seri- ban, Cr- judiciar din 1913, No. 9, p. 97 urm. 551 COD, CIV. —CART. III. — TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 349. C. COM. de către debitor orice excepții ce se poate invoca contra adevăratului proprietar al cambiei (girantul anterior) și, deci, și chitanțele de descărcare emanate dela acesta (l). Motivele art. 349 0. com. sunt lesne de priceput: „Spre a menține creditul și siguranța cambiilor, zice Vidări, plata lor nu trebue să fie împiedicată, nici întârziată decât de cel mai mie număr de excepții...; căci, eu cât sar întinde numărul lor, cn atât și plata lor ar deveni mai incertă și mai grea", „Impuro che, pul se ne estendesse il numere, e pui il pagamento loro diveriterebbe incerte, se non impossibile addirittura? Această dispoziție restrictivă, care constitue o derogare dela dreptul comun, zice foarte bine Curtea din Iași, a fost creată de legiuitor în scopul de a înlesni libera circulație a cambiilor și tot odată pentru siguranța ce trebue să aibă posesorul ei ca, la scadență, va avea banii săi (³). Proba testimonială și prezumpțiile oricât de puternice ar fi nici începutul de probă nu pot înlocui proba scrisă, pe care o prescrie legea ■ %. (*) Cas. rom. Bult. 1911, pag. 1529 și Cr. judiciar din 1912, No. 3, pag. 31, 32. (-) Vidări, Corso di diritto commerciale, VII, 7118, p. 710 (ed. a 4-a). Dacă după art. 349 din codul comercial, zice foarte bine Curtea noastră de casație, debitorul unei cambii poate opune celui ce exercită acțiunea cambială, excepții personale aces- tui din urmă, precum: plata, lipsa de cauză și altele, aceste excepții cată să fie nu numai de o grabnică soluție și lichide, adecă de natură de a putea primi o soluție definitivă, tară să fie nevoe de acte de instrucțiune ulterioare, dar, în orice caz, să fie și întemeiate pe o probă scrisă, adecă pe o proba care, prin sine însăși, direct și complect, să dovedească ex- cepția invocată. Această dispoziție importantă constitue o derogare dela art. 46 C. com. și dela art. 1197 C. civil, întru- cât scopul ei este de a păstra cambiei caracterul de instru- ment de credit, apărând-o pe cât se poate de străgănirile pro- prii proceselor ordinare, și acest scop n’ar fi atins dacă prin proba scrisă de care vorbește art. 349 C. com., s’ar înțelege și începutul de dovadă scrisă, fiindcă această specie de probă necesitând, neapărat, cercetări prin martori și instrucțiuni ulterioare, n’ar mai avea caracterul lichid și de grabnică soluție, pe care legea îl cere în mod imperios (*). (') C. Iași, Dreptul din 1894, No. 17, consid. dela pag. 131, coloana 2. (’) C. București, Cr- judiciar din 1901, No. 42, p. 336. Astfel ■ *! Cas. rom. Bult. 1993, pag. 273 si Dreptul din 1903, No. 31 pag. 257. 552 CESIUNEA DE CREANȚĂ. --- ART. 349 C. COM. Astfel s’a decis că atunci când debitorul unei cambii se opune la plata ei pe motiv că acea cambie este anti- datată, și această antidatare s’a făcut în scop de a se înlă- tură măsurile luate în favoarea incapabililor, deși, în ase- menea ea«, antidatarea poate fi dovedită și pe cale de ex- cepție la o acțiune cambială, totuși această dovadă trebue să fie făcută numai sub condițiile art. 349 din codul co- mercial, și numai întemeiată pe o probă scrisă ț¹). Tot astfel, s’a decis că proba testimonială, cerută de debitor pentru reconstituirea unor chitanțe ce acesta pre- tinde ca ar fi avut dela posesorul cambiei și eare constatau că a achitat o parte din cambie, este inadmisibilă, dacă nu este întemeiată pe o probă scrisă, și nu poate întârzia plata cambiei, deși prin aceasta se opunea o excepție per- sonală purtătorului ei (²). Tot inadmisibilă este și excepția relativă la faptul că girul ar fi antidatat, aceasta nefiind o chestiune de formă a titlului, și nefiind întemeiată pe o probă scrisă (³), că cambia, în baza căreia se reclamă, ar fi fost emisă în alb și n’ar cuprinde nici una din mențiunile prescrise de art. 270, 271 C. com. , etc. Dar dacă potrivit dispozițiilor art. 349 din codul co- mercial, debitorul unei cambii nu poate opune acțiunei cambiale decât excepțiile personale acelui care exercită ac- țiunea, ce sunt de o grabnică soluție, și în orice caz, în- temeiată pe o probă scrisă, totuși, nu este mai puțin adevă- rat că aceste dispoziții trebuesc combinate cu art. 55 din acelaș cod, după care chiar atunci legiuitorul comercial cere proba scrisă, încă proba testimonială este admisibilă în s’a decis că deși faptul nennmnrărei banilor prevăzuți în cambie, eonstitue o excepție personală posesorului ei, totuși proba testimoniala este inadmisibilă pentru dovedirea acestei excepții, de oarece administrarea acestei dovezi nn este mai de o grabnică soluție, nici nu eonstitue o dovadă scrisă, după cum cere art. 349 din codul comercial. C. București, Drep- tul din 1900. No. 70, p. 570. (') Cas. rom. Bult. 1897, pag. 757. (‘) Cas. rom. Bult. 1902, pag. 839 și Cr. judiciar din 1902. No. 77, pag. G3G (J) Cas. rom, Bult. 1905, p. 196, 197. Ci C. Iași, Dreptul din 1914, No. 77, p 611. COD. CIV.—CAET. III.-TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 349 C. COM. 553 cazurile în eare ea este admisă după regulele dreptului civil. Astfel, art. 1203 din codul civil permițând, în ultima sa parte, ca frauda, dolul și violența să poată fi dovedite prin martori și prezumpții, de oarece nu sunt de natură a lăsa părților posibilitatea de a-și procură o dovadă scrisă, urmează că, de câteori în materie cambială, este vorba de fraudă, doi sau violență, cel ce le invoacă poate a se servi în stabilirea lor de probă testimonială (!). Din cele mai sus expuse rezultă, că debitorul unei cambii nu poate să defere jurământul decizor purtătorului titlului, pentru a stabili liberarea sa (²), nici să-l cheme la ( ') Cas. rom. Bult. 1905, p. 1146, Cr. judiciar din 1905, No. 79, pag. 628 și Dreptul din 1908. No. 50, pag 402. Cpr. și Tribun. Ilfov, -Dreptul din 1914, No. 37, pag. 294. In consecință, această importantă decizie pune în prin- cipiu că. prin post-datarea unor cambii, ridicândn-se emi- tentului mijlocul de a 'D’atacă în nulitate pentru bauză de minoritate, această post-datare constitue o fraudă la lege, ce pune pe emitent în imposibilitate de a lua despre aceasta o probă scrisă, și pe cât timp o asemenea fraudă poate fi dovedită. cu martori după regulele codului civil, tot cu martori ea poate fi dovedită și cu ocazia, corectărei acțiune! cambiale. (■) Cas. rom Bult. 1900. p. 105; C. București, Dreptul din 1899, No. 66, pag. 534; Cr. judiciar din 1901, No. 34, p. 270, precum și o altă, decizie tot a Curței din București, pu- blicată în Dreptul din 1893, No. 66, p. 532; C. Iași, Drep- tul din 1894, No. 17 pag. 131. Vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 368 și tom. XI, p. 313, ad notam. Mai vezi Eft. Antonescn, Codul comercial ad notat. III, p. 637, No. 126 urm. S’a decis însă ca instanța de fond nu violează art. 349 C. com.. când admite complectarea începutului de probă scrisă invocat de debitorul cambial, numai prin jurământul suplea- tor, ea singur mijloc de grabnică soluție ce poate complectă această probă, înlăturând interogatorul și proba testimo- nială. ( as. rom. Cr. judiciar, din 1913, No. 42, p. 504 (rezumate); Bult. 1913, p. 838 și Dreptul din 1913. No. 37, pag. 289. C. București. Cr. judiciar din 1914, No. 2, pag. 12. Vezi Eft. .Antonescn, op. cit., III, p. 640, No. 135, eare repro- duce întreaga decizie de mai sus. 554 CESIUNEA DE CREANȚĂ. --- ART. 349. C. COM. interogator ț¹), nici să ceară aducerea registrelor sale (²), nici să ceară o verificare de scripte (’), etc. Comerciantul care susține că a plătit cambia ce se re- clamă, poate să dovedească plata eu registrele sale, însă, pentru aceasta el trebue să le prezinte odată cu ridicarea excepției, iar nu să ceară un termen pentru aducerea lor; a decide altfel ar fi ca un debitor să poată oricând întâr- zii plata cambiei, ceeace ar fi contrar atât cerințelor legei, (¹) C. București, Dreptul din 1809, No. 66, p. 534; Cr. judiciar din 1001, No. 30, pag. 238 și No. 34, p. 270: Cr. judiciar din 1014, No. 2, pag. 12; Dreptul din 1014,. No. 3, pag. 21; C. Iași, Dreptul din 1914, No. 77, p. 611, Judecat, ocol. Ploești, Cr. judiciar din. 1902, No. 51, pag. 422 (eu o nota foarte judicioasă a d-lui C. N. Toneanu); C. Craiova, Drep- tul din 1899, No. 3, p. 22. Trib. Ilfov, Dreptul din 1896 No. 27, p. 243 și Cr. judiciar din 1896, No. 39, p. 313. C. Iași, Dreptul din 1894, No. 17, pag. 131. Vezi tom, VII al Coment. noastre, p. 368; Eft. Antoneseu, III, p. 624, No. 93 urm.— Contra: Judecat, ocol. Vrancea (Putna), Cr. judiciar din 1907ț No. 51, pag. 407. S’a decis, în consecință, că debitorul unei cambii neputând opune, conform art. 349 C. com. excepții personale aceluia ce execută acțiunea, decât atunci când sunt lichide și de o grabnică soluție, de aici urmează că instanța de fond poate respinge atât cererea de chemare la interogator, cât și acea de a se suspendă judecata aețiunei cambiale până la rezolvi- rea aețiunei în anularea cambiei, pe motiv că aceste excepții nu sunt de o grabnică soluție. Cas. rom. Bult. 1813, pag. 207 și Cr. judiciar din 1913, No. 19, p. 228 (rezumate). (") C. Iași Dreptul din 1894, No. 17, ultimul considerent dela pag. 131 coloana 2; C. Craiova. și București, Dreotul din 1899, No. 3, pag 22 și No. 66, pag. 534; C. Constanța Dreptul din 1914, No. 67, pag. 534. Vezi tom. VII al Co- ment. noastre, p. 368, text și nota, precum și tom. XI, p. 313, ad notam.. Cpr. Eft. Antoneseu, op. cit., III, 84 urm., p. 622 urm. (a) Astfel, s’a decis, eu drept cuvânt, că instanța de fond face o bună aplicare a art. 349 C. com. când, într’o acțiune cam- bială, respinge cererea debitorului de a se face o verificare de scripte în scop de a dovedi schimbarea datei unui gir ca dat după scadență, pe motiv că o asemenea cerere nu este de o grabnică soluție și întârzie plata cambiei. Cas. rom. Bult. 1911, pag. 1542 și Cr. judiciar din 1912, No. 3. pag. 36 (rezumate). COD. CIV. — CART. III. — TIT. V. — CAP. VIII.— ART. 349 C. COJI. 555 cât și scopului ce legiuitorul și-a propus prin edietarea art. 349 din codul comercial (*). In fine, s’a decis de Tribun. Suceava, că debitorul acționat pentru plata unei cambii^ poate să opue posesoru- lui excepția trasă din falșitatea semnăturei sau din nerecu- noașterea ei. Dispoziția art. 349, din codul comercial, zice majoritatea tribunalului, luată de legiuitor în scopul de a înlesni libera circulație a cambiei, nu poate fi aplicată în mod absolut, prin urmare, nici în cazul când o cambie ar fi falșă, căci a se da citatului text o astfel de interpretare, ar însemnă a se crede că intenția legiuitorului a fost de a se toleră și încuraja falșul în materie cambială, ceeace nu poate fi admis (²). Sentința Tribun., aprobată prin nota d-lui C. N. To- neanu, a fost casată însă pentru un alt motiv, și anume: pentru violarea lucrului judecat. O hotărîre dată în penal și rămasă definitivă, zice Curtea de casație, prin care s’a stabilit că semnătura dintre cambie nu este falșă, ci este proprie a semnatarului cambiei, constitue lucru judecat între părți, așa că, în urmă, când semnatarul este acționat pe cale civilă pentru plata cambiei, dânsul nu mai poate să se opue la plată, pe motiv că semnătura din cambie este falșă (³). Este evident că o cambie poate fi defăimată ca falșă, însă instanța de fond nu poate să suspende cursul acțiu- nei cambiale decât atunci când propunătorul falșului își dovedește afirmația sa printr’o probă scrisă (⁴). Altfel debi- (’) C. București, Dreptul din 1896, No. 78, pag. 664 și din 1897, No. 21, pag. 163. (²) Vezi Cr. judiciar din 1902 No. 23 pag. 195 (cu nota d-lui C. N. Toneanu). Cpr. Vidări, Corso di diritto commerciale₇ VII, 7123 urm., pag. 713 urm. (ed. a 4-a).—Curtea de ca- sație a decis, de asemenea, că debitorul unei cambii putând opune, conform art. 349 C, com., excepțiile privitoare la forma titlului, instanța de fond este în drept a primi discu- tarea excepției bazată pe nerecunoașterea semnăturei din cambie, fiindcă semnătura cambiei face parte din formalită- țile esențiale ale formei și existenței ei. Cas. rom. Bult. 1908, pag. 183. (³) Cas. rom. Bult. 1902, pag. 795 și Dreptul din 1902, No. 63, pag. 513. (⁴) Nu mai rămâne nici o îndoială, că înaintea instanței penale, 556 VÂNZAREA UNEI SUCCESIUNI SAU UNOR DREPTURI SUCCESORALE. torul n’ar avcâ decât să-și conteste . semnătura, pentru a face ca acțiunea cambială să fie suspendată pe un timp nedefinit și a introduce în instanța cambială administrarea unei probe, pe care art, 349 din codul comercial, o proibă în interesul circulărei cambiei și a înlesnire) raporturilor comerciale (’). II. Vânzarea unei succesiuni sau unor drepturi succesorale Q După ce legiuitorul a tratat despre cesiunea dreptu- rilor particulare, relative la unul sau mai multe lucruri determinate în individualitatea lor, el se ocupă în art. 1399— 1401, de cesiunea unei universalități de bunuri și, în spe- cial, de cesiunea sau vânzarea drepturilor succesorale(³). proba testimonială este admisibilă, fără nici o restricție, spre a se dovedi falșitatea unui titlu comercial. Cas. rom. S-a II decizia penală, No. 1874, din 24 Iunie 1914. Juris- prudența română, din 1914, No. 28, p. 436 fit. b. (') Cpr. Cas. rom. Bult. 1910, pag. 465 și Dreptul din 1910, No. 63 p. 502. (J) Vezi asupra acestei materii (Erbsdiaftslrauj), Zaeliariie, Handbuch des fr. Civil-rechts, 11, § 339, p 527 urm. (ed. Crome); Aubry et Rau, V, § 359 bis, p. 236 urm. (ed. a 5-a): Kicci, Corso teoricO-pratico di diritto civile, VII, 273 urm., pag. 513 urm., etc. Cj Aceste înstrăinări sunt supuse, ea toate vânzările în genere, la taxa de înregistrare. Taxele de înregistrare nu pot fi per- cepute înainte de a se Ii perceput taxele pe succesiune (ordon. Ministerului de finanțe din 1903). Cesiunile de drepturi succe- sorale pot însă, fi făcute înainte de a se plăti taxele succe- sorale, cn condiții' ca cesionarul să nu fie pus în posesia, bunurilor succesorale, înainte de a face plata acestor taxe și după expirarea termenelor încuviințate de legea timbru- lui. V. C. Botez, Legea asupra taxelor de timbru și înregis- trare, pag. 194, text și nota I (ed. a 3-a: 1908). Acțiune p. împărțeala unei succesiuni fiind exercițiul drep- tului de moștenitor, eumpărătoiul unui bun cert și determi- nat dela unul din eomoștenitori, n’are calitatea de moște- nitor, eu alte cuvinte n’are voeațiune cn titlu universal la succesiune, spre a putea cere împărțeala acelei succesiuni. Lipsa de coletat a reclamantului fiind un mijloc de apă- 557 cod; CIV. — CAIM'EA UI.----TIT. V.---CAPIT. VII.---ART. 1369, 1400. Prin, această înstrăinare, moștenitorul vânzător trans- mite cumpărătorului sau cesionarului toate foloasele și sar- cinele care derivă din calitatea sa de moștenitor, fără a-și impune vre o garanție în privința emolumentului cedat (art. 1399). Această materie a cărei loc adevărat era Ia titlul suc- cesiunilor^), este tratată de codul Calimach în capit. care se ocupă despre tocmeala de noroc (art. 1711 urm., co- respunzători cu art. 1278 din codul austriac), fiindcă această operație are în totdeauna un caracter aleator, din cauză că pasivul succesiune! poate să fie mai mare decât activul ei (²). Art. 1399. — Cel ce vinde o moștenire, fără a specifica cu amănuntul obiectele cuprinse într’însa, nu răspunde decât de ca- litatea sa de moștenitor. (Art. 691, 1392, 1400, 1401 C. civ. Art. 1696 C. fr.) (a). Art 1400. — Dacă (vânzătorul) s’a folosit de fructele vreunui fond, sau a primit plata vre-unei creanțe ereditare, sau a vândut lucruri de ale succesiunei, el este dator să întoarcă toate acestea cumpărătorului, dacă nu și le-a reservat anume la vânzare. (Art. 1399, 1401 C. civ. Art. 1697 C, fr.) C). rare, poate ii invocat direct p. prima oară în apel, așa că omisiunea instanței de fond de a se pronunță asupra apă- rărei părței că lipsa de eoletat nu poate ii invocată în apel, nu este esențială. Cas. I, deeisia No. 234, din 25 Aprilie 1916. Jurispr. 1916 No. 24, p. 374, 375, No. de ordine 370. (') Cpr. Planiol, II, 1640. De aceea codul german se ocupă de această materie (Erbschaftskauf) la linele titlului succesiu- nilor (art. 2731—2385). Autorii codului au urmat însă pe Pothier, care se ocupă de vânzarea drepturilor succesorale la titlul vânzărei (Cente, 111, No. 524 urm.; pag. 205 urm.; ed. Bugnet). (-) „La vendita deJ/eratită, zice un autor, â considerata come un conttrato di sorte, e per cil) il venditore non e tenuto ull’evizione*. Mattei, I Paragraf, del codice civile austriaco avvicinali dalie leggi romane, Jraitcen e sarde, IV, pag. 730, No. 4 (Veneția, ’ 1854). Vezi și Stubcnrauch: Commentar. zum. Oesterreichischen dllqemeinen burgerlicher Gesetzbuche, II, pag, 59,5 urm.; (ed. a 8-a, 1903); Unger, Das Oesterreickische Erbschaft, § 49. (³) Cpr. L. L. 4 și 13, Dig., De hereditate vel actione vendita, 18. 4; Cr. 1, Cod, De evictionibus, 8. 45. (⁴) Cpr. L. 2, § 1, 3 și 4, Dig-, loco cit. și L. 78, § 1, Dig., De verhorum significatione, 50. 16. 558 Pacte sue- -cesorale. Codul german- VÂNZ. UNEI MOȘT. SAU UNOR DREPT. SUCCESORALE — ART. 1401- Art. 1401, — Cumpărătorul este dator și el să întoarcă vân- zătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile și sarcinile succesiunei, și să-i țină samă de sumele de care eră el însuși creditor al succesiune!, dacă nu e stipulațiune contrară. (Art. 1400 C. civ. Ârt. 1698 C. fr.) ('). O succesiune nu poate fi vândută decât în urma des- chidere! ei, căci altfel convenția ar constitui un pact suc- cesoral oprit de lege (art. 965, § 2, 702 și 1226 C. civ). (!). Nulla est viventis hereditas. (’) Cpr. L. 2, §§ 9, 10, și 18—20, Dig., De hereditate vel ac- ționa vendita, 18. 4. Vezi asupra acestei materii. în dreptul roman, Avenarius, Der Erbschaftskauf im rom. Recht (Leip- zig, 1877). (²) Cpr. Baudry et lAahl, Successions, II, 1006; C. Paris, D. P. 63. 2. 45; Sirey, 63. 2. 56; C. București, Dreptul din' 1900, No. 46, p. 374. Deși legea nu definește pactul succesoral, zice această din urmă decizie, totuși din combinarea art. 702, 965 și 1226 C. civil, care se ocupă de această materie, rezultă că legiui- torul a voit să proibc, sub pedeapsă de nulitate, renunțările Ia succesiuni nedeschise încă, înstrăinarea drepturilor even- tuale ale unui moștenitor și, în genere orice învoire asupra unor asemenea succesiuni. Aceeași soluție este admisă și în dreptul german. Vezi Ernst Barre, Surgerliches Gesetzbuch und Code civil, vergleichende Darstellung des deutschen und franzOsichen bilrgerlichen Gesetzbuchs, § 103, ab initio, pag. 154, „Der Erbschaftskauf, zice acest autor, ist in Ueberein- stimmung mit dem franzosischen Recht, nur zulăssig libertine bereits anerfallene Erbschaft“. Această vânzare nu se poate face în dreptul german, decât prin act judecătoresc sau autentic (bedarf der gerichtlichen oder notariellen Beurkun- dung) (art, 2371). De câte ori un moștenitor vinde partea sa de moștenire unui al treilea, ceilalți comoștenitori au dreptul de preemțiune: „So sind die ubrigen Miterben zum Vorkaute berechtigt'¹. Termenul pentru exercițiul acestui drept este de două luni. Dreptul de preemțiune trece la moș- tenitori. „Das Vorkaufsrecht ist vererblidi'¹ (art, 2034). In- stituția retractului succesoral (art. 841 0. fr.), care permite moștenitorilor de a opri introducerea străinilor în familie, n’a fost însă admisă de legiuitorul german, după cum n’a fost admisă nici de legiuitorul nostru. Unii autori regretă pe nedrept această lacună. Vezi Ernst Barre, op, cit., § 103, in fine, p. 157. Iată cum se exprimă acest din urmă autor: „Das im franzosischen Recht enthaltene Erbretraktrecht, welches den anderen Erben im Inter esse der Familie und 559 COD. CIV.---CARTEA III.—TIT. V.-----CAPIT. VIII.—ART. 1399 URM. „L’homme est hors de prix, a zis Portalis în frumosul dis- curs rostit înaintea Corpului legislativ, asupra titlului vânzărei; sa vie ne saurait etre un objet de commerce: sa mort ne peut devenit la matibre d une sp&ulation mercantile. Ces especes de pactes sur la vie ou sur la mort d’un homme sont odieux et ils peuvent n âtre pas sans danger. La cupidite qui specule sur les jours d un eitoyen est souvent bien voisine du crime qui peut les abreger". Am reprodus înadins aceste frumoase cuvinte, pentrucă. ele condamnă în termeni nu se poate mai elocinți pactele succesorale, care erau oprite și în vechia noastră legislație (art. 1032 C. Calimach) (’k Deci, dacă cineva, din eroare, a vândut succesiunea unui om viu, pe care îl credea mort, vânzarea ar fi inexis- tentă pentru lipsă de cauză (art. 966) (²), și cumpărătorul ar puteă cere prețul înapoi, dacă a apucat a-1 plăti (*), și la nevoe chiar daune (⁴): et si quid emptoris interest (L. 9, Dig., loco cit., 18. 4). Trei feluri de convenții pot fi făcute cu privire la o succesiune: cᵤ cₗᵤj z Ccₙₜᵣₐₗ Uₙᵢᵥₑᵣₛᵢₜy Lᵢbᵣₐᵣy cₖₗⱼ 1° Se poate vinde o succesiune cuvenită cuiva, de exemplu: îți vând succesiunea cutărei persoane, Ia care sunt chemat. Această vânzare are de obiect toate drepturile ce am asupra acestei succesiuni, toată masa de bunuri, de zur Abwehr unbefugten Eindringens Fremder in die Erb- theilung und die Familien geheimnisse gestattet, den Kâufer einer Erbschaft durch Zahlung des Kaufpreises von der Erb- schaft auezuscMietsen, ist leider nicht in das B. G. B. auf- genommen^. Art. 323 din legea bulgară asupra obligațiilor și contrac- telor, din 3 Decembrie 1892, reproduse, în această privință, art. 1545 din codul italian, care și el reproduce art. 1696- 1698 din codul francez (art. 1399 — 1401 C. rom.). O Mai vezi asupra pactelor succesorale, t. III, partea II, al Coment. noastre, p. 314 urm.: tom. V, p. 114 urm.; tom. X, p. 194, text și nota 3. (-) „Si hereditas venierit ejus qui vivit, aut nullus sit, nihil esse acti: quia in rerum natura von sit., quod venierit^. L. 1, Dig., De hereditate vel actione vendita, 18. 4 (") „Si nulla est hereditas de qua actum videatur, pretwmdun- taxat, et si quid in eam rem impensum est, emptor a venditore consequatur“. L. 8, in fine, Dig,, De hereditate vel actione vendita, 18. 4. C) Lpr. Pothier, Vente, III. 525: Troplong, Idem, II, 954. Convențiile- eare pot fi fi nu te eu privire la vânzare» unei moș- teniri. 560 VÂNZ. UNEI MOȘT. SAU UNOR UREPT. SUCCES.---------ART. 1399 URM. drepturi și sarcini ce avea defunctul, fie că bunurile sale exced sarcinile, fie că sarcinile sunt mai mari, puțin im- portă ț¹). In această vânzare, despre care se ocupă art. 1399—1401, eu, in calitate de vânzător, nu garantez de cât calitatea mea de moștenitor, pentrucă contractul nu cuprinde în specie, decât drepturile ce am la acea succe- siune. Eu nu garantez, deci, nici obiectele ce cuprinde succesiunea nici quantumul ei. Vânzarea 2° Se poate vinde universalitatea bunurilor eare com- țeTbtnuriiorPuⁿ ° succesiune, cu specificarea lor, de exemplu: după eare compun inventar (Cpr, art, 1711, 1716 C. Calimach). Asemenea o moștenire, irizare este cârmuită de principiile generale. In adevăr, art. 1399 zice că, dacă nu s'au specificat obiecte cuprinse în succesiune, vânzătorul nu răspunde decât de calitatea sa de moștenitor; deci, lucrurile se petrec altfel atunci când obiectele vândute au fost specificate cu deamănuntul (²). Pentrucă vânzarea unei succesiuni să producă efectele unei vânzări, trebue ca moștenitorul să fie cu adevărat moștenitor. Se poate însă întâmplă ca vânzătorul să fie numai un moștenitor aparent, adecă să fi fost mai în urmă îndepărtat de adevăratul moștenitor, fie cu titlul legal de sânge, fie pe baza unui testament anulat (lex non distinguit} ; și în asemenea caz, se naște întrebarea: care Deoscb. în- tre vânza- rea unei moșteniri și a bunii- • rilor unei moșteniri. (J) Dacă unul din moștenitori vinde o parte certă și determinată ce î sc cuvine întru succesiune, vânzarea nu este validă decât numai atunci când, în urma împărțelei partea vândută a căzut în total vânzătorului. Trib. Ilfov, Dreptul din 1913, No. 19, pag. 151. (²) Nu trebue, deci, să confundăm vânzarea unei succesiuni sau a drepturilor succesorale eu vânzarea bunurilor ce compun această, succesiune. Vânzarea succesiunei este, în adevăr, ce- siunea unui drept, (nome.n juris), a unui lucru incorporai, prin care vânzătorul transmite cumpărătorului toate drep- turile pasive și active, care decurg din calitatea sa de moș- tenitor, pe care el o garantează (art. 1399), vânzare care poate să aducă cumpărătorului foloase considerabile, sau să nu-i transmită decât sarcini; pe când vânzarea unuia, mai multora sau a tuturor bunurilor care compun o succesiune este o vânzare ordinară, care produce aceleași efecte ca și cum bunurile ar proveni din altă sorginte. Cpr. Marcade, VT. art. 1(>9(1—1R98, No. 1, p. 344, 34o. COD. CIV.— CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.---------ART. 1399 URM. 561 este efectul vânzărei constituite de un asemenea moștenitor aparent? Chestiunea este, după cum știm, foarte contro- versată; însă, după părerea noastră, odată eu desființarea drepturilor moștenitorului aparent, se desființează și drep- turile cumpărătorului, pentrucă el n’a putut transmite mai multe drepturi decât avea: Resoluto jure dantis, solvitur jos accipientis (’). (“) Vezi pag. suprâ, 140, text și nota 1. Vezi asupra validităței actelor făcute de un crede sau moștenitor aparent, L. Cră- mieu, Kevue trimestrielle de droit civil, tom. IX, anul 1910, pag. 39 urm.; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil franțais, I, p. 963 (Paris, 1914). Iată cum se exprimă acești din urmă autori: „En principe, Ies droits consentis aux tiers part l’heritier apparent, devraient etre râduits â neant, car ils ont ete consentis a non domino, et la muta- tion suceessorale qui a fait passer, la propriătă du de cujus â l’heritier v^ritable, est opposable â tons ind^pendamment de tonte transcription. Mai une jurisprudence, aussiheureuse dans ses resultats qu’audacieuse dans son principe, est ici intervenue; ellc valide Ies acteș de l’heritier apparent pendant l’intcrrfegne, au profit des tiers. Cette solution est aujourd’hui găneralment motivee par des considerations d’equită forinulees dans l’adage romain: Error communis facit jus (v. Cas. civ. Sirey, 97. 1. 313 și D. P. 1900. 1. 33, note de Sarrut). Nous croyons que la meilleure basc a lui assigner scrait celle qu’on trou- verait dans Ies art. 1382 et 1383 (998, 999 C. civ. rom.). Si l’erreur eommise par Ies tiers, qui ont trăite avec l’heritier apparent, est excusable, l’hăritier veri table, en de- finitive, est en fante d’avoir, par sa năgligence, cause la situation de fait gdnăratrice de cette erreur. Le tiers est plus interessant que lui. On ne doit point admettre l’heritier â lui causer, par la mise ă năant de ses droits, un preju- dice dons Ies principes generaux lui imposeraient aussitât la reparation. Nous voyons dans ce raisonnement et dans la ju- risprudence relativ â l’heritier apparent quelque chose de tres analogue au mouvement d’idees et aux exigences pratiques qui ont fait admettre, au XVIIIe silele, la maxime: „en fait de meubles possession vânt titre“. Mai vezi C. Iași, Dreptul din 1906, No. 77 p. 612 urm ; (cu observ, noastră). Această decizie admite că și hotărîrile ju- decătorești pronunțate față de moștenitorul aparent sunt opozabile adevăratului moștenitor în baza principiului Error communis facit jus, care trebue să aibă precădere asupra principiului că nimeni nu poate transmite mai multe drep- turi decât are el însuș. Tot în acest sens s’a pronunțat și (84800)58197 30 562 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE ----- A KT. 1399 URM. Vânzarea, dreptului ce cineva are la o moș- tenire. Art. 1399— 1401. 3Q In fine, se pot vinde drepturile ee cineva are Ja o succesiune. In asemenea caz, vânzarea are de obiect o alea. Vânzătorul nu garantează, în asemenea caz, nici calitatea sa de moștenitor, contractul fiind aleator, sau de noroc, după cum se exprimă art. 1711 din codul Calimach (1278 C. austriac) (’). Dacă există îndoială asupra punctului de a se ști la care din aceste trei vânzări, părțile s’au referit, intenția lor va fi cercetată și apreciată de judecătorii fondului, după termenii contractului și celelalte împrejurări ale causei (²). Ipoteza prevăzută de art. 1399—1401 este, precum am spus, aceea în care cineva transferă altuia, pentru o sumă de bani (³), toate drepturile active și pasive ce el pretinde a avei într’o succesiune. Vânzarea unei succesiuni are de obiect drepturile suc- cesorale ale vânzătorului, active și pasive, în momentul Trib. Ilfov. Dreptul din 1910, No. 23, pag. 186. Chestiunea este însă și de astă dată controversată. Vezi tom. VII al Coment. noastre, p. 554 urm. (') Cpr. Pothier, Vente, III, 528; Colmet de Santerre, VII, 143 bis II; Repert. Sirey, v° Cess. de dr. successifs, 13 și toți autorii. Vezi și L. L. 10, 11, Dig., De heredit. vel actione vendita, 18. 4. — Cu toate acestea, cedentul ar putea fi con - demnat la daune eătre cesionar, în caz când el ar fi avut, sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre falșitatea pre tențiilor sale la succesiunea vânduta. Pothier, III, loco cit.: F. Hennan, Code civil annote, IV, art. 1396, No. 4; Aubry et Rau, V, § 359 ter, p. 236: Repert. Sirey, v° cit., 14; Duvergier, Vente, II, 312; Guillouard, Idem, II, 862; Trop- long, Idem, II, 958. Cpr. L. 12, Dig., De hereditate vel ac- tione vendita, 18. 4, unde se zice: „Hoc autem sic intelligen- dum est, nisi sciens ad se non pertinere, ita vendiderit; nam tune ar dolo tenebitur*. Există doi, în adevăr, de câte ori cineva vinde chiar ca necert, un drept pe care el îl știe că este inexistent. Pothier, loco cit., 528, p 206, 207; Aubry et Rau, loco cit-, p. 236, nota 3. (®) Cpr Thiry, III, 630; Acollas, III, p. 335; Mourlon, III, 690; Guillouard, Vente, II, 863; Duvergier, Idem, II, 308 urm.; Baudry et Saignat, Idem, 864. Vezi și Marcade, VI, art. 1696—1698, No. 1, p. 345 urm.; etc. (*) Succesiunea poate fi cedată cu titlu gratuit, însă, în aseme- nea caz, ea este supusă formelor donațiunilor (art. 813 urm.). Baudry et Saignat, op. cit-, 862; Planiol, II, 1639, etc. COD. CIV.----CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.------ART. 1399 URM. 563 deschiderei sueeesiunei. Ceea ce vânzătorul transmite, prin acest contract, nu este deci calitatea sa de moștenitor, care este personală și incesibilă (*), ci masa bunurilor și dato- riilor defunctului, patrimoniul său activ și pasiv, universum jus defuncti, emolumentum et onus. Moștenitorul care a vân- dut succesiunea rămâne deci moștenitor (semeț heres, sem- per heres); el a încetat însă de a fi proprietarul patrimo- niului înstrăinat (²). Din împrejurarea că cesionarul unei succesiuni dobân- Caracterul dește întregul patrimoniu, activ și pasiv al defunctului, contracturi, care se cuvenea moștenitorului vânzător, rezultă că acest contract are în totdeauna un caracter aleator, pentru-că se poate întâmpla ca pasivul să fie mai mare de cât acti- vul. De aceea, am văzut că Codul Calimach se ocupă despre vânzarea unei succesiuni sub titlu care tratează despre toc- mala de noroc (art. 1711 urm.) (’). Cesiunea cu titlu oneros a unei succeSiuui este un con- contract tract consensual, nesupus nici-unei forme speciale. Ea este consensual, perfectă între părți îndată ce ele sunt de acord asupra pre- țului și asupra lucrului (art. 1295, § 1). Ea poate fi con- statată atât printr’un act autentic, cât și sub semnătură pri- vată, legea noastră neprescriitid, ca Codul german, un act autentic (⁴). Efectele cesiunei sau vânzărei unei succesiuni. Sub această rubrică ne yom ocupa: 1° despre efectele cesiunei între părți; 2° despre efectele ei în privința terțiilor. (') Cpr. Pothier, Vente, III, 529, p. 207; Thiry, III, 631; Baudry et Saignat, Vente, 862, etc. (²) Cpr. Pothier, loco cil.; Repert. Sirey, v^Ceu. de dr. successife, 6 ; Colmet de Santerre, VII, 142 bis I; Baudry et Saignat, Vente, 862; Duvergier, Idem. „La cession que fait un succes- seur, zice Denisart, ne coprend que l’einolument de la sueees- sion, mais non le titre de successeur; car un heritier peut bien foire que tout ce qu’il retirera appartienne a un tiers, mais ii ne peut pas faire que ce tiers soit heritier en sa place*. (Cottect. de decisions nouvelles, v° Cession de droit successif, § 1, No. 3). (⁹) Vezi supra, pag. 557, (⁴) Vezi suprâ, pag. 558, nota 2. 564 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE. — ART. 1399 URM. 1° Efectele unei cesiuni intre părțile contractante. Neadmiterea retractuhii succesoral prin elimi- narea art. 641 din Co- dul fr. Art. 786. De câte-ori cesiunea sau vânzarea unei succesiuni este făcută unei persoane străine, adecă: care nu are nici-un drept la succesiuni (’), cumpărătorul devine, prin simplul al consimțimântului, proprietar pe întreaga succesiune dacă vânzătorul este unicul moștenitor și a înstrăinat toată suc- cesiunea sau pe partea cuvenită moștenitorului vânzător, dacă sunt mai mulți moștenitori; și aceasta fără a se distinge între lucrurile corporale și cele incorporate (²). ■ Cumpărătorul succesiunei iea locul vânzătorului și exer- cită toate drepturile ce le-ar fi putut exercită' acest din. urmă (³). (’) Când cesiunea moștenirei se face unui comoștenitor, ea echivalează cu o împărțeală și este declarativă, iar nu trans- lativa de drepturi (art. 786). Baudry et Saignat, Fente, 867, 873, 911 urm. Aceeași soluție este admisă și în privința lici- tației. Vezi supră, p. 486 urm. (-) Baudry et Saignat, Fente, 872; Guillouard, Idem, II, 865;: Colmet de Santerre, VII, 142 bis III și IV; Thiry, III, 632,. p. 638; Nacu, III, 297, p. 306, etc. — Contră: Laurent, XXIV, 567, după care cesionarul sau cumpărătorul n’ar deveni proprie- tar decât prin predarea lucrurilor care compun moștenirea, pentru-că până atunci ele sunt nedeterminate. Tot de această părere era și Pothier (Vente, III, 531), însă autoritatea bă- trânului jurisconsult nu ne servește la nimic, pentru-că din timpul lui. vânzarea, după cum știm, nu devenea perfectă de cât prin tradiție. (:!) In urma vânzărei. vânzătorul nu mai reprezintă deci pe cum- părător, căci cumpărătorul de drepturi succesorale fiind, ca orice cumpărător, un succesor cu titlu particular al vânză- torului, el nu poate fi reprezentat de acest din urmă în ceeace privește hotărârile definitive ce se pronunță contra autorului său, în urma transmitere! dreptului de proprietate, deoarece vânzătorul desbrăcându-se de drepturile sale prin vânzare, este prin aceasta însăși fără calitate de a mai putea repre- zenta pe cumpărător în justiție. Judecăt. ocol rural Arcești (Romanați), Cr. judiciar din 1915, No. 78, p. 641, precum și alte decizii citate supră, p. 9, nota 1. Cumpărătorul, în calitatea sa de reprezentant cu titlu particular al vânzătorului este însă, după cum știm, repre- zentat de acest din urmă, pentru toate actele anterioare vânzărei, el fiind un terțiu numai pentru actele făcute de vânzător în urma vânzărei. C. Donai, D. P. 1908. 2. 372 și alte decizii citate ■COD. CIV,—CART. HI.—TIT. V.— CAPIT. VIII.-ART. 1399 URM. 565 El poate, deci, cere încetarea indivisiunei, acționând pe ceilalți comoștenitori în împărțeală, și acești comoșteni- tori nu pot aă-1 depărteze, plătindu-i prețul cesiunei, pen- tru-că legiuitorul nostru, imitând pe acel italian și pe acel neerJandez, a eliminat art. 841 din codul francez, care au- toriză asemenea excepție, numită în Franța: retrăit suc- cesoral (¹). Inovația adusă de legiuitorul nostru este de astădată Eliminarea, nimerită pentru-că excepția admisă prin art. 841. din Codnl fr. consacră, pe de o parte, o expropriație silită a cum - este o inora- părătorului, fără nici-o utilitate publică, iar pe de alta, este în contradicție eu principiul modern al libertăței tran- iui nostru, sacțiilor. „Retractili succesoral este, zice un autor modern, violarea cea mai brutală a dreptului de proprietate și a libertăței conven- țiilor;.. el este un drept arbitrar, întemeiat pe motive falșe, și Codul italian cu drept cuvânt nu Ia mai reprodus^ (²). supră, p. 9, nota 1. Vezi îi acelaș sens, o alta decizie, tot a Curței din Donai, publicată în revista Justiția, No. 9, p. 291 (cu observ, noastră). (*) Retractai succesoral n’a fost admis nici în codul german, și rău și fără cale unii autori regretă eliminarea lui. Vezi supră, p. 540, nota 4, in fine. (-) T. HuCț V, 19 și Ce Code civile ital. et le code Napoleon. I, p. 232, No. IU. Vezi, în acelaș sens, Acollas, II, p. 266 și 267; Aubry et Rau, VI, § 621 ter, p. 516, 517, nota 1, (ed. a 4-a); Planiol, III, 2444. Baudry et Wahl, Successions, 111. 2579; Demolombe, XVI, 11 și 13; Pand. fr., Successions, 7254; Vigie. Il, 305; Laurent, X, 341; Desjardins, Hevue pratique de droit franțais, t. 30 (anul 1870), p. 534, No. 39; Batbie, Tievue critique, t. 28 (anul 1866), p. 146. Autorii vechi, precum, Vazeille (Successions, I, art. 841, p, 319) și Poujol (Successions, II. p. 99) care apără această instituție, se întemeiază pe discursul Ini Chabot care, între altele, a zis că este de interesul familiilor ca străinii să nu pătrundă secretele lor. Curiositatea de a ști în ce consistă o moștenire adaogă Merlin, citat de Poujol, ascunde mai întotdeauna un scop răutăcios: Nemo curiosus nisi malevolus. ,11 importe ă la morale ct. â l’ordre public, zice o decizie a Curței de Casa- ție din Franța din 26 Iunie 1736, rpe des speculateurs etran- gers ne soient pas associes aux atfaires des cosuccessibles“. Vezi și Glasson. Klemcnts de droit francais, considere dans ses raporta avec le droit naturd et l’economie politique, I, 165, p. 592. 593 (ed. a 2-a). Precum vedem, motivele pe care se înte- 566 VÂNZAREA'DE DREPTURI SUCCESORALE.------ART. J 399 URM. Prin urmare, bine a făcut legiuitorul nostru de a des- ființat această instituție exotică, și de alte timpuri, care, dacă altă dată era întru câtva în armonie cu ideea de co- proprietate familială și de conservarea bunurilor în aceleași mâni, astăzi nu mai este potrivită cu cerințele economice ale timpurilor moderne. Retractili li- Pentru a fi însă logic, legiuitorul nostru trebue să des- ti^ios. ființeze și retractul litigios (art. 1402), căci aceleași motive se opun și la existența acestei instituții. Și apoi, între aeeste două refracte există o legătură intimă, după cum observă toți autorii. Desființarea retractului succesoral și a retrac- tului de îndivisiune (art. 1404 C. fr.) (*), trebuia deci, să aducă după sine și desființarea retractului litigios. Retractul litigios poate fi deci exercitat în materia de vindere de drepturi succesorale; însă drepturile de comoște- nitor sau coproprietar asupra unui lucru nu pot fi socotite ca litigioase și nu pot da loc la exercitarea acestui retract prin aceea că întinderea lor ar fi incertă, pe cât timp nu există o contestație asupra calităței de moștenitor (²). Cel ce nu are vocațiune la o succesiune nu are nici calitatea, nici interes să exercite retractul litigios față de cesionarul unor, drepturi din aceea suceesiunei (³). 2“|Efectele cesiunei succesiune! în privința terțiilor. Terții față de care trebue să determinăm efectele ce- siunei drepturilor succesorale, sunt mai întâi: creditorii și meează retractul succesoral sunt de o slăbiciune extremă, și el a dispărut cu drept cuvânt din legea noastră. Vezi t. ITI partea II, al Coment. noastre, p. 480. nota 1 și tom. IV, partea I, p. 400, nota I, precum și Tratatul nostru în limba franceză, pag. 180. Cpr. A. Dobrîceanu, Retrăit successoral (teză pentru doctorat, Paris, 1881). (') Vezi tom. V al Coment. noastre, p. 209, nota 2. C) Trib. V âlcea, Cr. judiciar din 1906, No. 58, p. 466. (“) Cas. rom. Bult. 1900, p. 1310; Dreptul din 1'900, No. 82, și Cr. judiciar din acelaș an. No. 86 (cu observ, noastră): Această decizie pronunțată în secțiuni-unite, cu a cărei re- dactare am fost însărcinat de Curtea supremă, este foarte importantă pentru-că se declară abrogat dreptul canonic, în pri- vința moștenirei călugărilor. Vezi asupra acestei chestiuni, tom. I al Coment. noastre, pag. ol urm. (ed. a 2-a). COD. CIV.---CART. III.---TIT. V.----CAPIT. VIII.--ART. 1399 URM. 567 debitorii defunctului, și apoi reprezentanții cu titlu particu* Iar ai cedentului. Cesiunea făcută de moștenitor fiind, în privința ere- Plata dato- ditorilor succeaiunei și a legatarilor cu titlu particular, res inter alios acta, nu poate să facă situația acestora mai rea. Prin însuși faptul cesiunei, eedentul a acceptat succesiunea (art. 691) și a devenit debitorul lor; el nu poate deci să le dea fără consimțământul lor, un alt debitor în locul lui. Rămânând moștenitor, eu toate-că a cedat drepturile sale (semd heres, semper heres\ eedentul este obligat la plata dato- riilor defunctului, însă de câte ori el va plăti aceste datorii, va avea recurs contra cesionarului t¹). Creditorii succesiunei cărora, după cum am văzut, Art. 974. cesiunea nu este oposabilă, nu au acțiune directă contra cesionarului, pentru-eă acest din urmă nu este debitorul lor direct, ci al cedentului a cărui creditori ei sunt. Ei pot deci acționă pe cesionar, exercitând drepturile debitorului lor prin acțiunea indirectă sau oblică (art. 974) (²). Moștenitorul vânzător nu este însă obligat a așteptă urmărirea creditorilor. Prin cesiunea drepturilor sale, el n’a putut înțelege să rămâe în infinit supus aețiunei creditorilor succesiunei. El poate deci să ceară de la cumpărător dovada plăței datoriilor exigibile ale moștenirei. Cumpărătorul va putea însă să ceară un termen necesar lichidarei datoriilor (') „Creditorii moștenirei și legatarii, zice art. 1715 din codul AᵣL ₁₇₁₅ Calimach (1282 0. austriac), pot să ceara îndestularea lor 0. Calimach. nu numai de la cumpărătorul moștenirei, ci și de la însuși moștenitorul, căci drepturile lor precum și acele ale dator- nicilor moștenirei nn se strămută prin vânzarea moște- nirei“. ..Cumpărătorul plătește pe creditorii moștenirei, din mo- Aᵣₜ_ 2382 mentul vânzărei, zice art. 2382 diu Codul german, fără pre- 0. German, judiciul responsabilitaței vânzătorului, care se menține (un- beschadet der Fortdauer der Hattung des Verkâufers¹¹. Și acest text adaogă că părțile n’ar putea nici într’un mod să stipuleze descărcarea lor cătră terții. Cpr. Ernst Barre, Biirgerliches Gesetzbuch un Code civil, § 103, p. 156. ('J) Baudry et Saignat, Vente 899 ; Duvergier, Idem, II, 348 ; Trop- long. Idem, II, 980 ; T. Huc, X, 236, in fine,; Laurent, XXIV, 579; Arntz, III, 1098; Aubry et Rau, V, § 359 ier, p. 240, nota 11; Duranton, XVI, 525; Planiol, III, 1644, ete. 568 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE.—ART. 1399 URM. suceesiunei. Judecătorii vor apreciă în fapt dificultățile ce presiDtă această lichidare și timpul ce ea necesitează (¹). Aeț. ceaio- fn cât privește pe debitorii suceesiunei, este cert că eontrs'de- cesionarul are o acțiune’ directă în contra lor, pentru-că bitoriior el a devenit, în baza cesiunei, proprietarul creanțelor ™?tenirei. ₐᵤcₑₑₛîᵤQₑᵢ> Acț. ce Cedentul ar puteă și el, cât timp cesionarul nu este cedentului c¹¹¹¹⁰⁸^ debitorilor suceesiunei, să ceară plata de la acești din urmă, rămânând ca suinele primite de la dânșii să fie restituite cesionarului. Cesionarul are deci interes de a aduce cesiunea la cunoștința debitorilor suceesiunei, deși este aproape generalmente admis că art. 1393 nu este aplicabil în specie (²). Plata dato- Din împrejurarea că cesionarul suceesiunei este, după rUvire8¹.tra cuⁱⁿ am văzut, obligat la plata datoriilor moștenirei, după cum era obligat și cedentul, rezultă că dacă acest din urmă a acceptat succesiunea pur și simplu, fie în mod expres (art. 689), fie tacitamente prin însuși faptul vânzărei (art. 691, sau prin alte fapte care fac a se presupune accep- tarea (art. 689), cesionarul va plăti datoriile vltra vires emolumenti. Subsiutare» Gestiunea este însă de a se ști dacă, în caz de acceptare bonefietaijn beneficiară din partea moștenitorului, cesiunea drepturilor de jnveniar , ¹ ‘ ., j îa wm» ce- sale succesorale îl tace sau nu să pearda calitatea de moș- ■lunei moș- tₑₙitor beneficiar? Cu alte cuvinte, prin cesiunea suceesiunei tenirei. . , ’ v Controversă. moștenitorul devine el moștenitor pur și simplu, cu obligație pentru dânsul și, prin urmare, și pentru cesionar, dea plăti datoriile defunctului idtra vires? Gestiunea este controversată. Negativa este generalmente admisă, și cu drept cuvânt, pentru-că art. 705 din Pr- civ., după care moștenitorul beneficiar, care a vândut, fără formele legale, bunuri imobile de ale moștenirei, devine moștenitor pur și simplu, presu- pune vânzarea unor imobile particulare eare, prin această înstrăinare, sunt sustrase de la acțiunea creditorilor, iar nu (') Cpr. Pothier, Vent?, III, 540 ; Duvergier. Idem., II, 349, p. 426. (²) Vezi supră. p 799, nota 1, 812, t. și nota 2, și infrâ. p. 859. Art. 2384 C. „Vânzătorul este obligat, zice art. 2384 din Codul german, german. să notifice imediat tribunalului suceesiunei (dem Xachlassge- rickt) numele cumpărătorului. Notificarea cumpărătorului poate înlocui pe acea a vânzătoni lui COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.—AET. 1399 DEM. 569 vânzarea întregului patrimoniu al defunctului, adecă: a masei active și pasive a tuturor bunurilor sale, vânzare care nu aduce nici-o jignire creditorilor, întru-cât același patrimoniu rămâne gagiul lor. Conduși unea care se impune este deci următoarea: Beneficiul de inventar va subsistâ, în urma cesiunei sueeesiunei, atât în folosul cesionarului cât și a cedentului (’)• Sub denumirea de terții am cuprins până acum numai Raporturile pe creditorii și debitorii defunctului. Se poate însă întâmpla tXrtiî ea cedentul să fi făcut înstrăinări sau constituiri de drep- cari an do- turi reale care jignesc drepturile cesionarului moștenirei. Moștenitorul a putut chiar să vândă aceeași moștenire la «edent. mai multe persoane. In fine, creditorii cedentului au putut să poprească în mâinile debitorilor sueeesiunei suma ce ei au a lua de Ia cedent. Prin urmare, chestiunea este de a se ști cum se regulează raporturile cesionarului sueeesiunei eu acești terții, care au dobândit de la cedent drepturi în oposiție cu ale sale. In privința mobilelor corporale, cesiu- nea este oposabilă terțiilor fără vre-o formalitate, nefiind prescrisă de lege, în privința acestor, bunuri, nici-o regulă specială. Intre cesionarul moștenirei șî dobânditorul unui mobil corporal, preferința se va determina, în principiu, după data titlului său respectiv, acel anterior în dată având precădere, cu această deosebire însă că acel pus în posesiu- nea lucrului corporal va aveă precădere dacă este de bună credință (art. 972). (J) Vezi în acest sens, Laurent, IX, 406 și XXIV, 568; Demo- lombe, XV, 390 urm.; Guillouard, Vente, II, 866, in fine: Duvergier, Idem, II. 341; Troplong, Idem, II, 974: Baudry et Saignat, Idem, 902; Duranton, VII, 54 și XVI, 528; Malpel, Buccessions, 239 (ed. din 1826); Merlin, Quest de droit, v° Heritier, § 11, p. 420 urm (ed. a 5-a diu 1829); Marcade, VI, art. 1696 urni.. Xo. V, p. 352; Demante, III, 126 bis III; Repert, Sirey, v°. Accept. de auccessions, 537 urm, și Cesswns de dr. succesfifs, 29; Pand. fr-, Successions, 4424 urm. Le Sellyer, Idem, II.' 900, p. 224 urm; Hureaux. Succes- sions, II, 285 (ed din 1868); Vazeille, Idem, I, art. 806, No. 3 (ed. din 1837); Aubry ct Rau, VI, § 618, p. 468 (ed. a 4-a). — Contra, Bilhard, Benefice d’inventaire, 131 (ed. din 1838); Colmet de Santerre, V, 142 bis V. 0. Amicns, Pand. chron., I. 2. p. 31, nota a (deeisie criticată de toți autorii). 570 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE Transcrierea titlului dc vânzare. Inaplîc. art. ]393 la ce- si un ea unei moșteniri. Este, de asemenea, afară de ori-ce îndoială eă de câte- ori succesiunea vândută unei persoane străine, adecă, alta decât un moștenitor ț¹), va cuprinde imobile, cesionarul nu va putea opune titlu său terțiilor, de cât dacă titlul a fost transcris (art. 1295. § 2 și 722 Pr. civ.) (²;) de unde rezultă eă dintre mai mulți cesionari ai aceleiași succesiuni cuprin- zând imobile, acela va fi preferat eare va fi îndeplinit formalitatea transcripției (³). In caz când succesiunea cuprinde creanțe, chestiunea este controversată, însă știm, cu toată controversa ce există asupra acestui punct, că art. 1393 nu se aplică la cesiunea unei universalități de bunuri, precum este acea a unei suc- cesiuni, ci numai la vânzarea uneia sau mai multor creanțe individuale (⁴). In consecință, se decide că cesionarul va fi admis a stabili prin martori și presumpțiuni că debitorii moștenirei, cari au făcut plata în mâinele cedentului, știau câ el nu mai era creditorul lor (s). Obligațiile vânzătorului unei succesiuni. Vânzătorul unei succesiuni are, ca orice vânzător în genere, două obligații de îndeplinit: 1° a predă lucrurile vândute; 2ⁿ a răspunde de ele (art. 1313). 1¹* Predarea lucrului vândut. Vânzătorul trebue să predea cumpărătorului tot ce provine din succesiune (⁶) și chiar lucrurile produse în (') Cpr. Planiol, II, 1642, Thiry, III, 632; p. 638; Baudry et Saignat, Vente, 907; Verdier, Transcription, I, 82, etc. (-) Zicem că, pentru a fi supusă transcrierei, moștenirea trebuie să fi fost vânduta unei persoane străine, căci dacă ea a fost vândută unui comoștenitor, înstrăinarea se considera ca o îm- părțeală (vezi supră, p. 562, nota 2), și împărțeala fiind decla- rativă iar nu translativă de drepturi (art. 786 C. civ.), nu este, după legea noastră, supusă transcrierei (art. 1801, C. civ. 772 Pr. civ.); Cpr. Mourlon, Transcription, I, 169, p. 388; Flandin, Idem, I, 196, p. 122; Baudry et Saignat, Vente, 911. Vezi t. III partea II al Coment. noastre, p. (") Vezi supră, pag. 566, 567. ■/) Vezi autoritățile citate într'un sens și într’altul, supră, p. 495, nota 4. (°) Mourlon, III, 696, in fine. (") Sunt însă lucruri pe care vânzătorul nu le dă cumparăto- 571 COD. CIV.----CARTEA III.-----TIT. V. — CAPIT. VIII. urma deschiderei sueeeshinei, precum; puii animalelor (pră- sila) fructele culese, care există încă în natură, etc. El trebue să-i restitue, în lipsa unei convenții con- trare, toate foloasele trase din succesiune, valoarea fructelor consumate sau înstrăinate de el înainte de cesiune (*); ca- pitalurile sau dobânzile percepute, valoarea lucrurilor vân- dute și chiar înstrăinate cu titlu gratuit (²), într’un cuvânt, el trebue să restitue tot ceeace a primit din succesiune, ome quod ex hereditate pervenet (³). Vânzătorul trebue să predeâ lucrurile succesiunei în stare în care se găseau î:i momentul cesiunei (⁴). Valoarea rului, chiar în lipsa unei anume convenții. Astfel sunt, de exemplu, lucrurile care nu au valoare venală, precum: hâr- tiile sau tablourile de familie (cpr. art. 2373 C. german, citat infră, p. 573, diplomele și decorațiile defunctului, afară de cazul când aceste din urmă ar fi împodobite cu pietre scumpe de o valoare mare, etc. Cpr. Planiol, 11,1643; Baudry et Saignat, Fente, 884; Duvergier, Idem, II, 338; Guillouard, Idem, II, 871; Troplong, Idem, 11, 974; Mar- cade, VI, art. 1696 urm., No. III. in fine, p. 350; Repert. Sirey, v“ Cession de drerits swMSsifs, No. 14, etc. (’) Pothier, Fente, III, 534; Baudry et Saignat, Idem, 375; Cpr. art. 2375 din codul german, după care vânzătorul datorește cumpărătorului valoarea lucrului consumat sau înstrăinat (den TVcr£ des Verbrauclden oder verăusserten Gegenntandes). fi} Pothier, HI, 534; Baudry et Saignat, Idem, 876; 1 roplong, Idem, II, 967; Duranton, XVI, 522; Marcade, VI, art 1696 urm. No. III, p. 348 urm.; T. Huc, X, 236; Aubry et Rau, V, § 359 ter. pag. 238 (ed. a 5-a), IV, pag. 448 (ed. a 4-a).— „Sed et, rerum ante venditionem donatarum jiretia procstan ccgui- tatis ratio exigit*. (L. 2 § 3, Dig., De hereditate vel ăctione vendita, 18, 4.— Contră: Thiry. IU, 631; Guillouard, Vente, II, 867; Duvergier, Idem, II, 324, ete. După acești din urmă autori, moștenitorul vânzător n’ar datori valoarea lucrurilor din succesiuni dăruite de ele. Adevărul este însă că el a tras foloase indirecte din darurile făcute, pentrucă el ar fi dispus de bunurile sale proprii, dacă n’ar fi avut la dispoziție bu- nurile succesiunei. C¹) L. 2 § 1, in fine, Dig. tit. supră cit. fi) Cpr. art. 2374 din codul german, care zice: „Vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului obiectele succesiunei exis- tente în momentul vânzărei (die zur zeit des Verbaufs vor- handenen Erbschtaftsgeqenstănde), cu tot ceeaee a dobândit înaintea încheierei vânzărei, în virtutea unui drept făcând parte din succesiune, ete.” 572 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE ---------- ART. 1399 URM. ce lucrurile de succesiune ar fi dobândit în plus, în urma deschidere! moștenirei, va folosi cumpărătorului, chiar dacă această plus-valută s’ar datori îmbunătățirilor făcute de moștenitor, pentrucă acest din urmă a trebuit să le vândă în consecință. Dacă, din contră, lucrurile care compun • succesiunea au pierdut din valoarea lor, sau dacă chiar unele din ele au pierit de istov, paguba privește pe cum- părător, pentrucă este de presupus că el a avut în consi- derație toate aceste împrejurări la fixarea prețului (’). Moștenitorul vânzător nu va răspunde nici de pierde- rile sau deteriorările cauzate prin culpa sa, oricât de gravă ar fi, pentrucă, înainte de cesiune, el fiind proprie- tarul succesiune!, avea dreptul dea uză și chiar de a abuzâ de lucrurile care o compuneau (art. 480). Cumpărătorul n’a avut decât să dea un preț în consecință (²). Din împrejurarea că moștenitorul vânzător trebue să restitue cumpărătorului toate foloasele, ce a tras din succe- siunea cedată, rezultă că el nu poate să. păstreze beneficiul confusiunei care ar fi stâns datoriile sale personale către defunct, sau acel ai eonsolidărei, eare ar fi stâns servitu- țile datorite de un fond al său personal, unui fond care aparțineă defunctului. Intre moștenitorul vânzător și cum- părătorul sau cesionarul succesiunei confusiunea și consoli- (’) Cpr- Baudry et Saignat, Fente, 877. (²) Pothier, F ute, 1 II,534; Baudry et Saignat, Idem, 878; Gruillou- ard, Idem, II, 870; Duvergier, Idem, II, 3'25 ; Laurent, XXIV. 574; Aubry et Bau, V, ți 359 ter, p. 239 (ed. a 5-a), IV, p. 449 (ed. a. 4-a), ete. Dreptul Legea romană distinge între culpa, grava și cea ușoară: romtm. „Si lata culpa amiscrit alit/uit, venditor tenebitur“, zicea Llpian (L. 2, $ 5, Dig.- 18. 4). Astăzi, cu toată părerea contrară a lui Troplong (Vente, 11, 966; cpr. și Arntz, III, 1094), doctrina decide, cu drept cuvânt, că moștenitorul nu răspunde nici de culpa lata, și prin urmare, nici de doi, pentrucă nu este eu putință ca moștenitorul sa comită o culpă, înainte de cesiune, țață de un cesionar care nu există. Baudry et Saignat, Fente, 879. Duvergier, Idem, II, 326 și autorii suprâ citați. Ar fi o nebunie, iar nu doi. zice Duver- gier (loco supm cit., p 404, din partea aceluia, care neîn- străinând încă moștenirea, și-ar pune toată silința sa a mic- șoră valoarea ei”. — Moștenitorul vânzător n’ar putea fi res- ponsabil către cumpărător decât atunci când ar fi tras foloase COD. CIV.—CART. III.-TIT. V.—CAPIT. VIII.-ART. 1399 URM. 573 darea rămâne fără efecte, aceste efecte nefiind menținute decât în folosul terțiilor (J). Moștenitorul vânzător trebue să predeâ eumpărăto- Accesoriile rului succesiunei lucrurile găsite în moștenire, nu numai moîteⁱ”reⁱ- cu accesoriile existente în momentul deschiderei ei, dar și cu cele datorite propriei sale administrații precum ar fi: amanetul, ipoteca fîdejusiunea dobândite de dânsul (²). Drepți Cât pentru chestiunea de a se ști dacă cesionarul unei succesiuni se folosește sau nu de partea unui comoștenitor tea comoț- a cedentului, care ar fi renunțat la succesiune, ea era con- eXntni^ traversată în dreptul roman (³), cât și în dreptul vechiu care ar a francez (⁴), și este discutată și astăzi. Părerea generală Moșteniră este că aceasta e mai mult o chestie de fapt și de inter- Controversă, pretare a voinței părților, decât o chestie de drept (⁵). Așa, de exemplu, dacă am zis: îți vând dreptul meu de o pătrime ce am la moștenirea tatălui meu, cumpărătorul, de bună samă, n’a înțeles a cumpără, iar eu, vânzătorul, a vinde decât pătrimea care mi se cuvine în moștenirea înstrăinată; dacă, din contra? am zis: îți vând dreptul de succesiune ce mi se cuvine de la tatăl meu, contractul va "" ... . . ’ personale din pierirea lucrurilor de moștenire; Cpr. Thiry III, 631, in fine, p. 637. (') Baudry et Saignat, Vente, 881 ; Guillouard, Idem, II, 869; Planiol, 11, 1645; Arntz, III, 1095; Acollas, III, p. 336; Thiry, 111, 633, etc. (-) Baudry et Saignat, op. cit., 882; Duvergier, Idem, II, 335, p. 408. Cpr. L. 2 § 8, Dig., De heredit. vel actione vendita, 18. 4. (s) Vezi Windseheid, Lehrbuch des PandeJdenrechis, III, § 603, nota 14. (G Vezi Pothier. Verde, III, 545. p. 212 urni. Vezi și autorii ci- tați de Duvergier, Vente, II. p, 410, nota 1. (") Thiry, III, 631, in fine; Baudry et Saignat, Vente, 885; Guillouard, Idem, II, 872; Laurent, XXIV, 575; Colmet de Santerre, VII, 144 bis Vil; Marcade, VI, art. 1696 urm., No. III, p. 349 urm.; T. Huc, X, 236; Mourlon, III, 698.— Art. 2373 din Codul german dispune, în această privință, Art. 2373 că partea de moștenire venită vânzătorului, în urma vân- O. german, zarei, nu se considera, la caz de îndoială, ca cuprinsă în vânzare. Aceeași soluție este aplicabilii hârtiilor și por- tretelor de familie: „Das Gleiche gilt von Pamilienpapieren und Familii nhildenV. Vezi în privința titlurilor de familie, supră, p. 570, nota 6. 574 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE.----------ART. 1399. fi interpretat în contra mea, vânzătorul, și în favoarea cum- părătorului (9. 2° Obligația de garanție (Art. 1399). A doua obligație a moștenitorului care vinde drep- turile sale succesorale, este garanția. Această obligație se deosebește însă aci de aceea care există în vânzările ordi- nare, pentru-că moștenitorul care-și vinde drepturile sale succesorale, nu vinde lucruri anume determinate, ei succe- siunea ce i se cuvine, adecă: o universalitate de bunuri. De aceea vânzătorul nu garantează, în lipsa unei conven- ții speciale, decât calitatea sa de moștenitor (art. 1399) (²). Aᵣₜ „Obligația vânzătorului, zice art. 2376 -din Codul german, C. german. consistă numai în a garanta că el avea drept la moștenire. El nu răspunde de viciile ce ar putea să aibă un lucru al moșteniriei: FeMer einer zur Erbschaft țiehorenden Sachs hat der Verh.au/er nicht zu vertretenu. Aplicarea Cedentul garantează, însă evicțiunea care resultă dintr’un arc. 1339. fₐpt ₐț gău personal, precum aț’ fi: o cesiune anteri- oară a aeeleeași moșteniri făcută unei alte persoane, și el nici nu s’ar putea sustrage de la această răspundere printr’o convenție specială. Cu alte cuvinte, vom aplica și în specie dispoziția art. 1339 care, fiind o disposiție ge- nerală, se aplică la ori-ce vânzare în genere (³). Art ian Efectele garanției sunt acele determinate de art. 1341 ¹¹ urm. pentru ori-ce vânzare în genere. Cesionarul evins va avea, deci, drept la restituirea prețului și la daune, dacă este loc(⁴). (’) Cpr. Naeu, III, 307, p. 309 și autorii citați în nota pre- cedentă. (-) Rămâne însă bine înțeles că părțile pot să mărească sau să micșoreze această garanție de drept. Garanția de fapt va fi, în asemenea caz, cârmuită de dreptul comun (art. 1341). Planiol, II, 1646; Guillouard. Vente, II, 873, Baudry et Saignat, Idem, 890, etc. (³) Pothier, Vente, III, 533; Troplong, Idem, II, 956; Baudry et Saignat, Idem, 887. „Plane de fado suo venditor saiisdare coț/endus est“, zice L. 2, Pr., in fine. Dig-, 18. 4. Vezi și supră, p. 323 și 530, unde am văzut că această dispoziție se aplică și la cesiunea de creanță. C) Thiry, III, 634, in fine-, Baudry et Saignat, Vente, 889; COD. CIV.-CARTEA HI. - TIT. V. - CAPIT. VIII.-ABT. 1401. 575 Obligațiile cesionarului. Trecem acum la obligațiile cesionarului. Ca ori-ce cumpărător, el trebue să plătească prețul cesiunei, căci, fără preț, nu există vânzare. fu al doilea loc, cesionarul trebue să plătească dato- riile sueeesiunei și să îndeplinească toate obligațiile, cu care defunctul a grevat patrimoniul său. Cesionarul intrând în locul cedentului, trehue să sufere toate sarcinele moște- nirei, pe care le-ar fi suferit acest din urmă, dacă n’ar fi înstrăinat drepturile sale. In consecință, el trebue să restitue vânzătorului sumele plătite de acesta, înainte sau după cesiune, pentru datoriile și sarcinele moștenirei, și să-i țină samă de sumele de care eră el însuși creditor al sueeesiunei ('). dacă nu există o stipulație contrară (art. 1401) (²). Ast-fel, cesionarul va restitui vânzătorului cheltuelile de înmormântare, datoriile și legatele plătite de dânsul, BCU Cluj / Central University Library Cluj Plata pre* țului. Art, 1401 Cheitueli de înmor- mântare, legate, im* pocite etc. Duvergier, Idem, II, 313; Laurent, XXIV, 557, Vezi însă Troplong, Vente, II, 956, care aplică și astăzi distinețiunea pe care o făcea legea 8, Dig., 18, 4, după care cumpără- torul avea drept la restituirea prețului, dacă pretinsul de cujus eră încă în viață, și la valoarea sueeesiunei atunci când vânzătorul nu avea drept la ea. (’) Dacă o servitute, datorită de un fond al defunctului, unui fond al moștenitorului, s’a stins prin întrunirea ambelor fon- duri în mâna acestui din urmă, cesionarul va trebui să res- tabilească servitutea, sau să despăgubească pe moștenitor de paguba suferită prin pierderea servituței. Pothier, Vente, III, 543; Baudry et Saignat, Idem; 896, Duvergier, Idem, II, 345. Cpr. L 2 § 19, Dig, De hereditate vel actione vendita, 18. 4 și L. 9, Dig., Communia proediorum. etc. 8, 4. Dacă presupunem, din contra, că un fond al vânzătorului ar datora o servitute unui fond al defunctului, vânzarea sueeesiunei o va- face să renască în folosul cumpărătorului. Cpr. Pothier, Vente, III, 537. Troplong, Idem, II, 971, Duvergier Idem, loco cit. (²) Intenția părților de a deroga de la disposițiile legei ar pu- tea să rezulte nu numai din voința lor expres formulată, dar și din termenii contractului, pe cale de interpretare. Cas. fr. D. P. 54. 1. 54, D. P. 60. 1. 228, etc. 576 VÂNZAREA DE DREPTURI SUCCESORALE. ------ ART. 1401. impozitele plătite în contul succesiunei, nu însă și taxele de timbru și înregistrare pentru transmiterea succesiunei (¹). Art 1713 „Toate câte câștigă moștenitorul prin dritul moștenirei, zice C. Calimaeh ₐᵣț 1713 din codul Calimaeh (1280 C. austriac), precum sunt, de pildă: luate roduri și pretenții (creanțe), se cuvin masei moș- tenitorului, iar, din împotrivă, toate câte el au cheltuit dintru ale sale în intrarea în moștenire sau pentru masa ei. se scad din masă. In aceste cheltueli se socotesc datoriile plătite, legaturile date, dările și cheltuelile îngropatei, dacă nu s’au alcătuit anume într’alt chip pentru acestea*. Unii ar voi ca cesionarul să reslitue vânzătorului și su- inele ce acesta ar fi plătit din eroare terțiilor erezându-i creditori ai succesiunei (²); însă această soluție este inad- misibilă, pentrucă cesionarul nu trebue să plătească decât ceeace datoria defunctul în realitate, nu însă și ceeace s’a plătit pe, nedrept din culpa vânzătorului. Acest din urmă va suferi deci consecințele erorei sale (³). Moștenitorul vânzător nu poate deci cere dela cesionar ceeace el (vânzătorul) a plătit unui creditor presupus al succesiunei, după cum el nu are de plătit cesionarului ceeace a primit fără a-i fi datorit: ᵣNam boc servari, ut heres emptori non praestit quod non debitum exegerit; neque abeo consequatur, quod non debitum ptcestiteritu (⁴). IU. Vânzarea de drepturi litigioase. (Retractai litigios) f). Am văzut supră, pag. 564, că legiuitorul nostru imi- tând pe cel italian, a eliminat textul din. codul francez (') Cpr. Baudry et Saignat, op. cit, 893, 894. — Cât pentru taxa privitoare la însăși cesiunea moștenirei, ea va privi pe cumpărător, dacă nu este stipulație contfară Baudry et Saignat, op. și loco supră cit. (²) Duvergier Vente, II, 347, p. 423. (³) Pothier Vente, III, 544, Baudrv et Saignat, Jdem, 895; Guillouard, Idem, II 868; Arntz. III, 1098; Duranton, XVI, 523, Marcadă VI, art. 696 urm. No. IV. Aubry et Rau, V. § 359 ter, p. 238, text și nota 6; Cpr. L. L. 2 §§ 1 și 7, Dig. De hereditate vel actione vendita, 18. 4; L. 2, Cod, eod. tit., 4. 39 etc. (⁴) L 2. § 7, Dig., De hereditate vel actione vendita, 18. 4. O Vezi, asupra acestei materii, Pothier, Vente, III, 583 urm., 577 COT). CIV. — CART. UI. — TIT. V. — CAP. VIII. — ART. 1101. (art. 841) relativ la retiactul scccesoial. Retractul litigios n’a avut însă aceeași soartă, căci el a fost admis atât în codul italian cât și în codul nostru (¹). Cu toate acestea, motivele care pledează în contra re- tractului succesoral există și în contra retractului litigios, de oarece acest refract, împrumutat dela două constituții celebre, cunoscute sub numele de Per ditersas et ab Anas- tasia (Ies Anaslasiana) (²), eare permiteau aceluia, în contra. pag. 231 urin., (ed. Bugnet). Pe lângă autorii obișnuit citați, se poate consultă asupra acestei materii, T. Huc, Tr. de la cession et de la transmisswn des creances, II, 595 urm., pag. 291 urm. Zahariag Handbnch des fr. Civilrechts, II, § 339, pag. 529 urm., (ed, Crome) (Verkauf streitiger Redite); Aubry et Rau, V, § 359 quater, pag. 242 urm. (ed. a 5-a); Ricci, Tr. teo- rico-pratico di diritto civile. VII, 276 urm., pag. 515 urm.; Doublet, Etude sur le retrăit litigieux, Revue pratique de droit fr., anul 1860, pag. 105 urm., p. 164 urm.; Desjardins, Du retrăit de droits litigieux, (1 rol. 1871), studiu apărut mai întâi în Remie pratique de droit francais, anul 1868, tom. XXV, p 138 urm., anul 1869, tom. XXIX, p. 451 urm.; anul 1870, tom. XXX. pag. 225 urm.; Boulet, Des retrăit* sous le code civil: Labbe, Etude sur Ies retrăite, Revue cri- tique. tom. VI (amil 1855); Terrat, Des retraits {l voi., 1872), ete. (') Art. 324-326 din legea bulgară dela 3 Decembrie 1892, asupra obligațiilor și contractelor, reproduce art. 1546-1548 din codul italian (art. 1699-1701 C. fr., art. 1402-1404 C. civ. rom.) Retraetul litigios este, de asemeni, admis în codul portughez dela 1867 (art. 786-788), în codul spaniol dela 1889 (art. 1535, 1536) ete. El este însă desființat în codul federal al obligațiilor, în codul eivil japonez din 1896, în codul ger- man etc. Vezi infră, p. 579 urm. (²) L. 22 și L. 23, Cod, Mandati, vel contra; 4. 35. Vezi supră, p. 528, nota 1. Cpr. Arntz Lehrbuch der Pandekten, § 259, pag. 427 (ed. a 6-a). După această lege (Lex AnastasianaJ, cumpărătorii de procese erau considerați ea niște adevă- rați spoliatori: emptores litium fertunis alienis inhiantes. iar Pothier le aruncă epitetul de odioși. Vezi nota urmă- toare, unde sunt reproduse cuvintele jurisconsultului dela Orleaus.— Legea Licinia oprise mai întâi cu totul acțiu- nile făcute unui cumpărător mai puternic, ad potentiorem. L. 12, Dig., De alienatione judidi mutandi. Vezi Pand. fr. v° Cession, de droits litigieux, 75; T. Huc, Tr. de la cession et de la transmisdou des creances, II, 598, p. 294. Această proibiție a fost generalizată printr’o constituție a (84800) 58197 37 578 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. căruia există un drept contestat vândut, să se libereze de cesionar, numărându-i prețul cesiunei, spesele contractului și dobânda din ziua când cesionarul plătise, prețul stipulat, este o expropriere într’un interes privat ț¹) și, ca atare, în contradicție flagrantă cu principiul libertăței civile, care caracterizează societățile moderne. Este adevărat că re- tractul litigios are de scop împuținarea și terminarea pro- ceselor, pe care societatea are interes de a le vedea sfârșite cu o oră mai înainte (²) însă de câteori un proces s’a născut în mod regulat, înlocuirea uneia din părți prin alta nu este lui Dioclețian și Maximian. (L. L. 1 și 2, Cod. Ne liceed po- tentioribus patrocinium litigantibus praestare, vel actiones in se transferre, 2. 14). (l) Vezi infră, p. 593. ('²) Ce retrăit, zice Pothier, (Vente, III, 597, pag. 236) est tres ăquitable. Le bien de la paix exige que Ia debiteur qui, en prenant pour lui le marcbâ, eteint le proces auquel la d( tte litigieuse devait donner lieu, soit preferi pour ce marche ă un odienp architeur de procesu. Cuvântul odios este în orice caz, Exagerat; căci, după cum foarte bine zice Laurent (Avant-projet de revision du code civil, V, p. 308), a speculă la nevoe sau a face un contract aleator, nu are, în sine, nimic odios. „Numai o prejudecată, zice Colmet de Santere (VII, 146 bis I, p 208), poate să justifice calificare disprețuitoare arun- cată unui cumpărător de procese, care nu este decât un spe- culator. un om care joacă la noroc (un homme qui cherche ă courir une chance“. Un alt autor se exprimă in termenii următori: „Le retrăit du droit litigieux, en eteigmant le proces, donne, dit-on satisfaction â un intcrât social. Donc il est utile par ses effets, et il sejustifie, d’ailleurs, par Ies abus auquels il remedie. En consâquenee, dit-on, il est legi- time. Ces considărations sont elles vraiment concluantes? II est permis d’en douter. II est possible que le metier d’acbe- teur de proces soit un metier suspect; mais est-ce uite raîson pour psrmettre au eedâ, dans son întărât prive, d’exproprier l’acquereur? Cette faculte constitue une atteinte peu justifice au droit individuel. Celui qui achcte un droit litigieux fait une convention aleatoire, qui peut le conduire ă perdre aussi bien qu’ă gagner; il specule, et speculer n’est pas un crime. Le seul motif qu’on puisse invoquer pour justifier le retrăit est qu’il met fin â un proces; cela est un grand bien, mais le respect du droit est encore un bien superieur. Beudant, Vente, 404, in fine. p. 290. COD. CIV.-CART. III.-TIT. V.—CAP. VIII.. 579 o rațiune suficientă pentru a face să intervie autoritatea legei ('). (') Cpr. Laurent, XXIV, 581 și Avani-projet de revision du code civil, V, p. 308 și Tr. de la cession et de la transmis- sion des creances, II, 595 urm., p. 292 urm.; Boissonade, Projet de code civil pour l'empire du Japon, III, 227 urm.; Acollas, Manuel de droit civil, III, p. 338, nota 4; Beu- dant, op. și loco supră cit.; Desjardins, Du retrăit de droits liticjieux, Revue pratique de droit francais, tom. XXX, anul 1870, Xo. 109, pag. 277 urm.; Batbie, Memoire sur la revi- sion du code civil, Revue critique, amil 1866, tom. XXVIII, p. 149. Acest autor cere abrogarea retraetului litigios în numele libertăței convențiilor și a justiției, lată propriile sale cuvinte: „L’aeheteur des droits litigieux, aice el, a couru unechance, il a rendu un service au cedant qui n’avait pas le moyende faire un proces, et, loin, de le traiter avec d6fa.veur, il faudrait voir en lui un auxiliaire utile de la justice. Je ne nie pas que ce cessionaire ne puisse Atre un specu- lateur peu digne d’interet, mais il se peut aussi que ce soit un cessionnaire șerieux, sans I’intervention duauel le cedant n’aurait tire aucun parti de son droit. D’aiileurs, ce qui condamne la disposition, c’est que le rătrayant a le droit de choisir sui vânt le benefice qu’il y trouvera, entre l’exercice du retrăit et la ehance de la lutte judieiaire. Si le proces offre le perii d’une solution ddfavorable, il exercera le re- trăit, et, pour une faible soinme, se procurera le profit de- finiti f d’une injustice sans rem^de, Que si, au contraire, le procds est excellent pour lui, s’il est sur de le gagner, il laissera le cessionnaire faire des frais, agissant ainsi suivant Ies circonstances et elioisissant a coup sâr une affaire lucrative. Je Ic repfete, des dispositions qui laissent un pareil choix ne sont pas morales. Leur moindre inconvenient est de rompre un contrat forme librement entre parties majeuresV Cu toate acestea, instituția retraetului litigios este apărată de unii jurisconsulți, care o cred excelentă și înțeleaptă. Vezi, în acest din urmă sens, Guillouard, Vente, II, 879; Baudry et Saignat, Idem, 914; Glasson, Element», de droit francais, p. 590 urm. (ed. a 2-a); Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 496; Bedarridc, Du doi et de la fraude, IV, 1781, pag. 458 (ed. a 4-a, revăzută de Riviere). „Les motifs de cette disposition sont frappes au coin d’une băute moralite et d’une exacte justice, zice acest autor. On a voulu mettre un terme â la cupidite des acheteurs des 580 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. ---------ART. 1403. Retractul litigios este deci menit să dispară cu timpul din legile moderne, după cum a și dispărut din codul olandez, din codul german, din codul federal el obliga- țiilor dela 1881, din codul civil japonez dela 1896, etc. și chiar din legea noastră în materie comercială art. (45 C. com.). Cazurile când dreptul se socotește litigios. Rămâne acum, după acest scurt isterie, să cercetăm cazurile când un drept poate fi considerat ca litigios. Legea mai vorbește de drepturi litigioase în art. 1309, oprind cumpărarea lor de funcționarii judecătorești și de avocați; însă știm că, în ceeace privește interpretarea testului menționat, simpla eventualitate sau posibilitate a unei con- testații serioase este suficientă pentru ca dreptul să fie droits litigieux et repriiner ainsi Ies nombreux proces que l’odieuse speculation fait surgir. Celui, qui pour s’enrichir, nlicrite pas ă se faire souvent un titre du seandale qu’il va provoquer, ne saurait se plaindre si, par le retract de ces droits, il se trouve priv6 du benefice qu’il s’en etait pro- mis*. Cpr. Planiol, II, 1650. Mai vezi Duvergier. Vente, II, 356, p. 440, 441, care se exprimă în termenii următori: „Tous Ies interets sont satisfaits par cette combinaison. Un proces est etouffe, et la societc enti^re y gagne. Le ce- dant qui a transmis son droit n’a nullement ă s’enquerir de- ce qu’il produit pour le cessionnaire. Le cessionaire, tout defavorable qu’il est, retrouve ce qu’il a donne; il n’a done ă se plaindre. Enfin le debiteur cddd a etă li bre dans sa determination et a sans doute trouve quelque avantage ă exercer le retrăit*. „Considerând, zice Curtea din Focșani (Dreptul din 1885, No. 56, p. 444), că principiul art. 1602 își are origina în legea Ab Anastasia (Ies Anastasiana), pentru rațiunea dc a îm- piedică cupiditatea cumpărătorilor de procese, care specu- lează în detrimentul debitorilor nenorociți, îngreunâ.ndu-le poziția prin substituirea unui nou creditor, dispus a înmulți rigorile de procedură și a face astfel procesele interminabile;, că principiul acestei dispoziții, dela legea Anastasiană și până astăzi, are aceeași rațiune, ca una ce distruge speculațiile periculoase și cupide, „ceeace este mai moral și mai util societăței, decât o pretinsă atingere a dreptului de proprie^ tate (?)“. COD. CIV.—CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.—ART. 1403. 581 socotit litigios și să nu poată fi cumpărat de funcționarii determinați de art. 1309, pe când în cazul art 1402— 1404 (*), secere ca, în momentul vânzărei, să existe proces sau contestație asupra fondului, căci iată cum se exprimă art. 1403 din codul civil. ' Art. 1403.—Lucrul se socotește litigios când există proces sau (²) contestație asupra fondului dreptului. (Art. 1402, 1404 C. ■civil. Art. 1700 G. fr.). Romanii declarau nulă ceziunea drepturilor litigioase și ei considerau ca litigioase toate drepturile eare făceau obiectul unui proces pendent, qiicc in Iile deducta sunt (³). Dreptul veehiu francez, mai puțin riguros, a admis validitatea cesiunei sau vânzărei de drepturi sau lucruri litigioase, conferind însă debitorului cedat dreptul de a exercită retraetul litigios (ⁱ). Această soluție a trecut și în dreptul actual, unde, pentru a se curmă dificultățile din vechia jurisprudența franceză (⁵), art. 1403 din codul civil declară că dreptul ------------ — BCU Cluj / Central University Library Cluj (’) Vezi suprâ, pag. 197 nota 1 ; și infră p. 590, text și nota 4. (a) Textul francez zice: șî, ceeace este mult mai exact. Vezi infră pag. 587. — Art. 1547 din codul italian zice că dreptul se socotește litigios (si ritiene per litigioso), atunci când exis- tența sa este contestată în justiție, quando la sussî etenza di esso giâ sia giudizi al mente contestata. Tot astfel se exprimă și art. 325 din legea bulgară dela 1892, asupra obligațiunilor și contractelor. (³) „Lite pendente adiones, gute, in judicium deducta: sunt, vel res, pro quibus actor a reo detentis intendit, in conjunctam personam, vel eadraneam donationibus, vel emptionibus, vel guibus libetaliis, eontractibus minimi transferri ab eodem adore liceal; tanguam si nihil fadum sit, Lite nihil ominus per agenda". L. 2, Cod, De liiigiosins, 8. 37, Mai vezi L. 4, Cod, cod. tit. Vezi și textele citate supră, No. 577 nota 2. Mai vezi infră p. 585, nota 1; in fine. (⁴) Pother, Vente. 597, p. 236 (ed. Bugnet) (⁵) In vechia jurisprudența franceză, un drept contestat în jus- tiție putea, în adevăr, fi considerat ea nelitigios, atunci când contestația eră neîntemeiată Și vice-versa, un drept putea fi litigios, cu toate că nu eră încă contestat în justiție, dacă contestația eră probabilă. Asupra tuturor acestor puncte tribunalele aveau o apreciere suverană. Redactorii codului actual au voit să înlăture toate aceste dificultăți. De acea ei au dispus, prin art. 1403, că dreptul se socotește litigios 582 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. -------- AHT. 1403. este litigios, atunci când in momentul vânzărei sau eesiunei, există proces sau contestație actuală asupra fondului drep- tului, adică o instanță angajată și Determinată încă (’), ori cât de puternice ar fi mijloacele de apărare pe care pârîtul le-ar opune acestei contestații (²). atunci când există proces și contestație asupra însnș fondului dreptului. Cpr. Mourlon III, 705; Arntz, 1103; Desjardin, Retrăit de droits litigieux, Revue pratique, torn. A’A’A’ (anul 1870), 72, pag. 229, in medio; Delvincourt, Cours dc droit civil III, p. 171, uota 7; (Dijon, 1834). — După acest din urmă autor (loco supră cit.), dreptul ar fi litigios, chiar atunci când procesul ar fi privitor numai la forma drep- tului. „Quand meme le proces ne serait pas sur le fond du droit, mais seulement sur la forme, la chose n’en serait pas moins litigioase ț¹) Cpr. Cas. rom. Bult. 1892, p. 584; Bult. 1895, p. 263; Bult. 1900 p. 316 și Cr. judiciar diu 1900, No. 36, p. 286; Bult. 1909. p. 540 și Dreptul din 1909, No. 39, p. 305; C- București, Cr. judiciar din 1899, No. 39 și Dreptul din 1903, No. 81; Trib. CorurluD Cr. judiciar din 1896, No. 2, p. 13; Trio. Vâlcea și Tutova, Cr. judiciar, din 1906, No. 58, p. 466 și No. 65, p. 523; Trib. Mehedinți, Dreptul din 1906, No. 53, p. 423; Trib. civ. Brignolles, Cr. judiciar din 1914, No. 3, p. 23 (cu observ, noastră) și Sirey, 82. 2. 98. 99. Pentru ca un drept să fie litigios, zice decizia Curței de ca- sație mai sus citată, din 1909, trebue să existe proces angajat înaintea instanțelor judecătorești asupra însuși fondului drep- tului, iar procesul să nu fie terminat în mod definitiv. Cu alte cuvinte, fondul, adecă temeiul însuși dreptului sa fie contestat de acela contra căruia pretenția este formulată; căci, altfel lipsa acestei condiții face ea retractai invocat de debitorul cedat să fie inadmisibil. Și spre a se determina caracterul juridic al dreptului sau lucrului cedat, trebue să ne referim la momentul când el a fost cedat, iar nu la acela când cesiunea a fost notificată debitorului cedat. (²) Cpr. Cas. rom. Bult. 1891, pag. 1109; Bult. 1893, p. 981 și Cr. judiciar din 1894, No. 1; C. Galați, Dreptul din 1890, No. 83, p. 663, etc. Zachariae, Handbwh des fr. Civilrcchts, II, 339, p. 530, (ed. Cromel. „Dem gegenilber ist qleich- qultig, ob das Recht von der Gegenpartei mit mehr oder meniger Grund hcstritten wird“. Se exceptează însă, bine înțeles, cazul când dreptul invocat se va întemeia pe o sentință definitivă și va fi combătut, fără nicio speranță de izbândă. Zahariae, op. și loco supră cit., nota 70. Iată cum se exprimă acest autor ■ „Jcdoch wird 583 COD. CIV. — CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.-------AET. 1403. Și art. 1403 din codul civil, care definește astfel dreptul sau lucrul litigios, nu cere și condiția ea partea să aibă cunoștință de proces, ei numai să existe proces în momentul cesiunei; de unde rezultă că, dacă acțiunea pentru trimiterea în posesiune a unei succesiuni a fost in- tentată și citațiile au fost plătite înainte ca pârîtul să fi cedat drepturile sale în acea sucesiune unui terțiu, și dacă prin aeea acțiune reclamantul cereă să fie trimes în pose- siune în contradictor eu pârîtul, pe cate îl chemă în judecată, în asemenea împrejurări, condițiile cerute de art. 1403 C. civil, și anume că, în momentul cesiunei, să existe proces sau contestație, asupra fondului însuși dreptului, sunt îndeplinite (!). die Regd rine Ausnahmc evlenden. wenn sich ergibt, dass das Seeht auf einem rccMshrâftigen Erkenntnisse beruhte und daher okne allen Grund von den Ge.genpartei angcfochten wurde^. I¹) Cas. S-a l-a, decizia No. 54, din 26 Ianuarie 1915. Juris- prudenta diu 1915.. No. 13, p. 194. 195, No. de ordine 179pC S’adecis însă că, potrivit art. 1403 C. civil, lucrul socotindu- se litigios atunci când există proces sau contestație asupra fondului dreptului, urmează de aci că nu este suficient să existe o simplă cerere introdusă în justiție de care să nu aibă cunoștință cel chemat în judecată, pentru a fi vorba de lucru judicios, și nici chiar daca pârâtul a primit citația pentru înfățișare, ci trebue ca cel chemat în judecată să se fi pre- zentat și să fi contestat dreptul ce se invoacă în contra lui. O. Iași, Dreptul din 1914, No. 63, pag. 497 (cu observ, noastră). După unii, dreptul s ar socoti litigios chiar dacă pârîtul nu s'a înfățișat în instanță; căci, pe de o parte, maxima „contra wntumaees omniu jura damardA nu mai este admisă astăzi, iar pe de altă parte judecătorul nu poate să presupue că pârîtul, care nu s’a prezintat, a renunțat la drepturile sale și cu atât mai puțiu en cât el a recunoscut validitatea dreptului reclamantului, dacă această nu se dovedește. Eicci, Corso teorico-prutico di dritto civile, 278 bis, p. 520. Dreptul se socotește, de asemenea litigios și retractul poate fi opus cu succes atunci când cesiunea a fost ascunsă debito- rului în timpul judecății și el n’a luat cunoștință de ea decât după terminarea procesului, odată cu sentința care recunoaște drepturile reclamantului; căci nu sc poate presupune că debi- torul a renunțat tacitamente să se prevaleze de facultatea ee-i 584 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. -------- ART. 1403. Prin urmare, pentru ca dreptul să fie litigios în sen- sul art. 1403 C. civil, se cere: 1° ca să existe, ia momentul vânzărei, iar nu în mo- mentul când debitorul cedat înțelege să-și exercite retrac- tul (l), un proces pendent înaintea oricărei instanțe judecă- torești, judecător de ocol, tribunal, curte sau curte de ca- sație și chiar înaintea tribunalelor administrative (²), un proces eventual nefiind deci suficient, ca în cazul art, 1309 conferă legea, atunci când el n'a avut cunoștință de existența cesiunei în timpul procesului. Riccî, op. cit.. VII, 278, p. 520, 521. (’) Vezi deciziile românești citate, p. 568, nota 2. Cpr. în ace- lași sens: Cas. fr. Sirey, 41. 1. 220; D. P 67. 1. 65; Sirey, 67. 1. 121 ; Beudant, Vente, 408, p. 291, 292; Baudry et Saignat, Idem, 917; Guillouard, Idem, II, 881; Colmet de Santerre, VII, 147 bis 1, ete. Și la Romani, numai drepturile cedate pendente Ute erau considerate ca litigioase, giur in Ute dedueta sunt. Beudant, op. cit., No. 404, p, 289 și No. 408, pag. 292. (²) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 918; T. Huc, Tr. de la ces- sion et de la transmission des creances, II, 623, p. 320, etc. ■ -. Dificultățile ce s’ar ivi înaintea prezidentului sau Curței, pe calea ordonanțelor în refere (art. 66 bis. Pr. civ.), nu pot să facă ca dreptul să fie litigios, pentrucă aceste ordonanțe au un caracter provîzor. T. Huc. op. și loco cit., p. 321 precum și Comment. du code civil, X, 239; Baudry et Saig- nat, Vente, 925, etc. De aceea se și decide că acești? ordo- nanțe prezidențiale n'au autoritatea lucrului judecat. Vezi tom. VII al Coment. noastre, pag. 493. Dreptul se consideră insă litigios când a fost cedat în cursul unei instanțe de perimare, chiar dacă, în momentul ce- siunei, perimarea eră cerută, însă nu eră încă admisă, pen- trucă perimarea este relativă numai la procedură, nu însă și ia fondul dreptului, care continuă a fi contestat în tot timpul instanței de perimare. Baudry et Saignat, Vente, 920; T. Huc, Tr. de la cession, II, 639, p. 329, 330; Pand. fr., v° Cession de droits litigieux, 127; Cas. fr. Sirey. 79. 1. 113; D. P. 79. 1. 303;'C. Paris, Sirey, 79. 2. 13, etc. (*) (*) Si fiindcă, vorbim do perimare, vom menționa aci o decizie recentă a Certei de casație, care pune, cu drept cuvânt, în principiu eă ari. 257 Pr. civ. caro înființează, o procedură specială și sumară în materie .de perimare, nu cere ea, pe lângă petitia de perimare, să se alăture ți o copie de pe ea, spre a se comunica părței adverse, așa eă lipsa unei aae- menea eomanieări nu atrage nulitatea cererei de perimare. Cas. S-a 1-», decizia No. 285, din 28 Aprilie 1915. Jurisprudența. românii din 1915, No. 26, p. 406, No. de ordine 398. COD. CIV.—-CART. III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.— ART. 1403. 585 Dac& procesul ar fi luat în acel moment, sfârșit prin- tr’o hotărîre rămasă definitivă, dreptul n’ar mai fi însă litigios (¹). Curtea din Iași zice, în această privință, foarte bine că decâteori, asupra unui drept contestat și dus înaintea justiției, a intervenit o hotărîre definitivă, sau o declarație formală între părți de stingerea procesului, ori dacă asupra unei contestații, cu sau fără proces s’a încheiat o tranzac- ție definitivă, lucrul nu mai poate fi socotit litigios, oricât una din părți ar căută ulterior să redeschidă litigiul și ■să puie din nou cauza în discuție (²). Dreptul fiind litigios îndată ce există proces asupra fondu- lui în momentul vânzărei, de aici rezultă că el își păstrează acest caracter până la judecarea opoziției, apelului, revizuitei și chiar recursului în casație, cu această deosebire însă că el rămâne litigios în privința căilor ordinare de reformare, chiar înlăuntrul termenilor acordate de lege spre a le exercită, și fie că ele an fost sau n’au fost exercitate; precum în privința ■căilor extraordinare, precum sunt revizuirea și recursul în casație, dreptul nu este litigios de cât atunci când s’a uzat de aceste căi. Cu alte cuvinte, simpla eventualitate a recursului în casație, al cărui termen n'ar fi expirat, nu face ca drep- tul să fie socotit litigios înlăuntrul acestui termen. Vezi Bau- dry et Saignat, Vente, 921; Guillouard, Idem, II, 886; Lau- rent, XXIV, 599; T. Huc, X, 240 și Tr. de la cession, II, 642, 643, pag. 331 urm.; Marcade, VI, art. 1699 urm.; No. I, p. 356; Aubry et Bau, V, § 359 quater, p. 252 (ed. a 5-a); Cas. fr. Sirey, 89. 1. 368; D. P. 95. 1. 529; Cas. rom. Bult. S-a 1, anul 1886, eonsid. dela p. 391 ; Bult. 1891, p. 1108; Bult. 1900, p. 316 și Cr. judiciar din 1900, No. 36 p. 286 (deciziile la care am luat și noi parte ca consilier). Vezi și Curtea din București, eare zice foarte bine că nu posibilitatea de a face recurs sau revizuire, ci numai recur- sul sau revizuirea realmente făcute pune în dubiu judecata instanțelor de fond și, prin urinare numai atunci lucrul se socotește litigios, iar nu numai prin simpla existență a drep- tului de recurs sau dc revizuire, sau prin posibilitatea lor. Cr. judiciar din 1899, No. 39, p. 338 f) Cpr. C. Paris, Pand. Period., 94. 2. 19; Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1898, No. 43, p. 346 și Dreptul din acelaș an, No. 71, p. 602; Baudry et Saignat, Vente, 919 urm.; T. Huc, Tr. de la cession.' et de la transmission des creances, II, 638 urm.; Thiry, III, 636; Planiol, II, 1653, etc. (a) C, Iași, Dreptul din 1914, No. 63, p. 498. Vezi și Trib. Tutova, Cr. judiciar din 1906, No. 65, p. 523. 586 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. — ART. 1403. 2° Procesul trebue să fie relativ la însus fondul drep- tului (’). Cu alte cuvinte, dreptul în sine trebue să fie con- testat. Deci, dacă dreptul reclamat ar fi recunoscut de părît, (J) Contestația este relativă la fondul dreptului: 1°.atunci când părîtul contestă însnș principiul dreptului reclamat; 2° când el contesta întinderea dreptului astfel cum el este susținut și pretins de reclamant; 3° când pârîtul, nu contesta existența dreptului, însă susține că este stins prin unul din modurile admise de lege, de exemplu : prin compensație^novație, plată, remiterea datoriei, prescripție, etc. Orice alt mijloc de apă- rare, propus de pârît, care nu duce la punctele mai sus enunțate, nu eonstitue o apărare asupra fondului și, prin ur- mare, nu face ca dreptul să fie litigios. Cpr. T. Huc, X, 239 și Tr, de la cession, et de la transmission des creances, II, 632, 635, 636, 324 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 922; Repert. Sirey, v" Cession de droits litigeux, 149; Pand. fr., eod. vⁿ, 88, etc. Astfel, dacă părîtul nu contestă fondul dreptului reclamat ci se mărginește a pleda asupra unei chestiuni de procedură, sau a ridică incompetența instanței unde reclamați a este in trodusă, dreptul nu se socotește litigios. Cpr. C. Dijon, Sirey, 77, 2. 72; Cas- fr. D. P. 66. 1. 318; Beudant, Vente, 409, in fine; p. 293; Planiol 11, 1653. in fine ZaLariw, Uand- buch des franzOsischen Civilreckts, II, § 339, p. 530, nota 69. in medio (ed. Crome). lata cum sc exprimă acest din urmă autor: „ Kcinesweges gentlgen prozessualische Einreden, zum beispiel Einrede der Unzustăndigheit des Gerichts. Sie bezie- hen sick nicht sur le fond du droit cedeu. Aceeași soluție este admisibilă de câteori desbaterile au de obiect o modalitate a dreptului, de exemplu : debitorul pre- tinde că există în specie un termen, iar creditorul susține contrariul, etc. Cpr. Beudant, op. și loco supră cit. Curtea de casație a decis, de asemenea, și cu drept cuvânt, că, de câteori instanța de fond constată în fapt că nu există litigiu asupra fondului în privința creanțelor vândute, ci nu- mai în privința modului lor de compensare, acele creanțe nu pot 6 socotite litigioase, și retractili nu poate fi exercitat. Cas. rom. Bult. 1889, S-a I-a p. 852. > la fine se mai decide că dreptul nu se socotește litigios și că exercitarea retractului nu poate avea loc, de. câteori des- baterile procesului n’au de obiect decât siguranțele și mij- loacele de executare ce pot să aparție creditorului. Aubry et Rau. V, § 359 guater, p. 251: Zaharia* Jiandbuch des fr. (dcilrechts, II, § 339, p. 530, nota 69 (ed. Crome); Guil- louard, Vente, II, 885; Troplong, Idem, II, 993; Pand. fr., Cession de droits litiyeu.v, 124 etc. COD. CIV.—CART. HI.-TIT. V.-CAPIT. VIII. — ART. 1403. 58? el n'ar fi litigios, cu toate câ ar exista proces asupra lui (!). In. asemenea caz există proces, însă nu există contestație, și legea eere și una și alta(²). Disjunctiva sau, care figu- S’a decis însă că o creanță se socotește litigioasă, deși nu este contestată în fond, atunci când există litigiu asupra mo- dului ei de realizare (sur le mode de recouvremenl dont elle est susceptible). C. Rouen (l Decembrie 1826/ Recueil-Sirey (l-fere serie), tom. VIII (anii 1825-1827), partea II, p- 294, col. l-a. Această decizie este eu drept cuvânt criticată de Troplong (loco supră cit.), care se exprimă în modul urmă- tor : „11 me semble que la cour de Rouen est sortie des vrais principes, et qu’elle a a interprete l’art. 1700 (al nostru 1403) avec des doctrines surann6es, qui ne sont plus de mise sons le code Napolăon“. (\) In baza acestor principii se decide, eu drept cuvânt, că drep- turile succesorale cedate nu se socotesc litigioase în sensul art. 1403 C. civil, deși întinderea lor este necertă, dacă în- săși calitatea de moștenitor nu este contestată (Pand fr., f" cit-, 126; C. Toulouse, Sirey, 40. 2. 347; C. Lyon, Bccueil- Sirey, l-fere serie, tom. IX (anii 1828-1830), partea Ii, p. 127, col. 3); Trib. Vâlcea, Cr. judiciar din 1906, No. 58, p. 466; C. București, Cr. judiciar din 1900, No. 86, p. 687; oricare ar ii dificultățile ce s’ar putea ivi cu ocazia lichidărei și împărțelei lor. Pand. fr., cit., 128; C. Amiens, Sirey, 329. 2. 384; Cpr. Troplong, Vente, II, 99 l ; Duvergier, Idem, II, 372, p. 463; T. Hue, Tr. de la cession et dc la transmi.8- sion des creances, TI, 626, p. 322, 323, ete. Instanța în validare a unei popriri nu conferă, de aseme- nea, creanței, pentru siguranța căreia poprirea a fost făcută cu caracterul litigios. Deci, dacă creditorul urmăritor ar cedă creanța sa unui terțiu, în cursul instanței de validare, debi- torul urmărit n’ar fi primit a exercită retractul litigios. T. Hue, op. cit., II, 627, p. 323; Rfepert. Sirey, v° Cession de droits litiyienx, 156, etc. Tot astfel, dacă presupunem că, în calitate de creditor, al unei succesiuni, am chemat în judecată pe un moștenitor bene- ficiar, care nu-mi contestă titlul, ci se mărginește a-mi răs- punde că succesiunea este insolvabilă, creanța nu este litigioasă, nefiind contestație asupra fondului, litigiul fiind relativ numai la realizarea ei. Troplong, Vente, II, 992; Boileux, Comment sur le Code Napoleon, V, pag. 832 (ed. a 6-a). Și soluția ar fi aceiași chiar daca, în contractul de cesiune, creanța vân- dută ar fi fost calificată litigioasă, căci nu calificarea unui act, ei natura sa determina caracterile Iui. Guillouard, Vente, H, 882; Boileux, op. cit., V, (art. 1700), pag. 331; Cas. fr. Sirev, 41. 2. 220, etc. (²) Cpr. Aubry et Bau, V, § 359 quator, p. 149, 250, text și ■588 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. — ART. 1403. rează în textul nostru, nu este deci exactă; trebuiă zis: când există proces și contestație, după cum se exprimă tex- tul francez (*). Cazurile în Dreptul n’ar fi de asemenea litigios, după cum am văzut «are dreptul ₘₐj ₛᵤg dacă pârîtul n’ar contestă de cât modurile de nu se socote- ' - ¹ ¥ *, . .„ _ țtc litigios, executare, daca n ar opune de cât excepții dilatorn, daca s’ar fi mărginit a face o cerere conform art. 66 bis. Pr. civ. (procid. du referi} (²), sau ar fi propus autoritatea lucrului judecat, care ar fi fost admisă (³), etc. Când trebue 3° Contestația asupra fondului dreptului trebue să «ă existe con-ₑₓ;₃țₑ jn momentul cesiunei (ff Deci, dacă ea ar fi existat testatie asii- . „ . • ± i • j < , yra, fondului numai m momentul exercitării retraetului, dreptul nar mai fi litigios. Art. 1403 fiind limitativ, toate condițiile mai sus expuse trebue să fie întrunite la un loc; căci dacă numai una ar lipsi, dreptul nu s’ar socoti litigios(⁵). nota 18 (ed. a 5-a). Judecătorii fondului trebue să constate existența contestației In momentul cesiunei. T. Huc, 240 și Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 547, p. 338; Cas. fr. Sirey, 81. 1. 50, ete. Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1898, No. 43, p. 346 și Dreptul din aeelaș an. No. 71, pag, 602. Vezi și suprâ, p. 583 text și n. 1. (J) Vezi suprâ, p- 581, nota 1. — Vezi însă Curtea din Focșani (Dreptul din 1885, No. 56), care zice că legiuitorul cu in- tențiune a schimbat textul francez, punând anume disjunc- tiva sau în locul conjuncțiunei și; așa că, după această teo- rie, o simplă contestație din partea debitorului cedat ar fi suficientă, pentru-ca dreptul să fie litigios, fără să mai fie nevoe de un proces. „Considerând zice Curtea, că este mai rațional de a justifica această schimbare de text, pe expe- riența ce s’a făcut principiului stabilit prin legea ab Anas- tasia, în tot parcursul ei, până la confecționarea codului ro- mân, din care experiență s’a convenit a se reveni la sistemul vechiu roman, circumscris însă în limite determinate, și în care caz existența lui sau era necesară în art. 1403, iar nu a o atribui unei erori de copiare a textului francez; consi- derând că art. 1403 C. civ. cere, pentru ca dreptul să fie litigios, sau proces, sau contestație, iar nu proces și contes- tație, după cum cere Codul fr.“ Cpr. și Cas. rom. Bulet. S-a 1, 1878, p. 365. (³) Vezi supră p. 584, nota 1. (³) Cpr. Marcade, VI, art. 1699 urm. No. 1 p. 356. (⁴) Vezi supră, p. 583. (®) Cpr. Thiry, III, 636; Arntz, III, 1104, etc. COD. CIV.—CART. III.—TIT. V. — CAPIT. VIII. ART. 1403 . 58S Regula eare consacră facultatea retraetului, fiind ex- cepțională, orice interpretare extensivă este, în specie, inad- misibilă. De aceea, jurisprudența a interpretat în totdeauna art. 1402 urm. în sens restrictiv(’). Din împrejurarea că trebue să existe proces sau li- tigiu în momentul cesiunei și în momentul exercitărei retrac- tului (²), rezultă cănu este suficient să existe în specie o contes- tație posibilă numai, sau un proces iminent ca în controversă Deoseb. intre art. 1309 și 14 03. Controversă. (!) Beudant, Vente, 410, p. 293 și deciziile citate de aeest autor; Arntz, III, 1104; Troplong, Vente. II, 986, p. 485 (ed. a 5-a). „Nu este permis judecătorilor, zice o decizie veche a Curței de casație din Franța, de a determină după voința lor dacă un lucru este sau nu litigios; ei trebue să se măr- ginească în definiția legei care este limitativă și nu recunoaște ca lucru litigios, decât acela asupra căruia există în reali- tate proces pendent și contestație asupra fondului dreptului, după cum se exprimă legea în termeni expreși“. Vezi Recueil, Sirey (l-ere serie), tom. VI (anii 1819-1821) partea l-a, p. 94. (■’) Dreptul trebue, deci, să fie litigios nu numai în momentul Dreptul tre- cesiunei, ci și în momentul exercitărei retraetului, pentru-că bue să fiu h- exercitiul acestui drept n’ar mai avea nici-nn scop, dacă pro- t‘5¹⁰⁸ lⁿ eesul ar fi sfârșit. „Procesul, zice irib. de Covurlui, tre- exercitărei hue sa fi existat înainte de cesiune și să dureze și în tim- retraetului. pul cesiunei; căci scopul retraetului fiind încetarea și stin- gerea proceselor, nu poate fi chestiune de retract atunci când dreptul însu-și nu mai este în litigiuV (Cr. judiciar din 1896, No. 2, p. 15, coloana 1). Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 930 Guillouard, Idem, II, 898, etc. Se admite, cu toate acestea, exercițiul retraetului și în urma Cazurile în terminărei litigiului, atunci când cesionarul a stat la o parte care retractul în tot timpul procesului, în scopul de a lipsi pe debitorul P°®te ¹¹ yxer- cedat de exercițiul acestui drept, in cazul de fața exista, adevăr, o fraudă la lege, de care cesionarul nu se poate fo- rei litigiului, losi. Cpr. Troplong, Idem, II, 988; Guillouard, Idem, II, 899, Duvergier, idem, II, 378, p. 478; Baudry et Saignat, Idem, 930, in fine; Laurent XXIV, 600; Bedarride, du doi et de lafrauae, IV, 1789, p. 465 (ed. a 4-a); Desjardins, op. cit-. No. 97, Hevue pratique, anul 1870 (t. 30), p. 264; Marcade, VI, art. 1699 urm., No. TI, in fine, p. 359; Doublet, Retrăit litipemv, Revue pratufune de droit francais, tom. IX, anul 1860, p. 171; Cas. fr. Sirey, 40. 1. 429. Vezi infră p. 872. Dacă cesiunea se ascunde sub forma unui mandat, debitorul dovedind simulația prin mijloacele legale, va putea sa exer- cite retractul sub forma unei excepții, sau a unei cereri re— convenționale. Doublet, op. și loco supră cit., pag. 170.. 590 VÂNZAREA DE DREPTURI LITIGIOASE. —ART. 1403. cazul art. 1309 (*) ci trebue ca instanța sâ fie legată in momentul cesiunei, puțin importă dacă procesul pendent este sau nu serios (²) și dacă mijloacele de apărare opuse con- testațiunei sunt sau nu puternice (³). Cuvintele „drepturi litigioase* au deci o semnificare în art. 1309 și altă sem- nificare în art. 1402 urm. In acest din urmă sens se pro- nunță, după cum știm, atât doctrina cât și jurisprudența (*), (') Vezi supră, p. 197, nota 1 și p. 579 text și nota 1; (.‘pr, T. Huc, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 620, p. 319. ț²) Cpr. T. Huc, Tr. de la- cession, II, 620. Știm, din contra, că în vechiul drept francez, un drept contestat în justiție nu era considerat ca litigios, de câteori contestația eră absurdă și netemeinică. Vezi supră. 581, nota 5. (³) Vezi supră, p. 568, nota 3. (⁴) T. Huc, X, 239 și Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 620, 319; Mourlon, UI, 705; Thiry, III, 636; Laurent, XXIV, 58 și 587 urm.; Arntz, III, 942 și 1104; Marcade, VI, art. 1700, No. I; Baudry et Saignat, Cente. 915; Beudant, Idem, 411, p. 294; Guillouard, Idem, II, 881 urm.; Duvergier, Idem, II, 359, p. 444 urm.; Troplong, Idem, II, 986; Desjardins, op. cit., Revue pratigue, anul 1870, No. 72, p. 227 urm.; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil francais, II, p. 497: Surville, Elements d’un cours de droit civil, ÎI, 968, p. 549 și 1064, p. 601 (ed. a 2-a); Râpert. Sirey, v° Cession de droits litigieux, 116 urm.; Pand. fr., cod. tf, 87 urm.; Nacu, III, pag. 310, No. 312; Dalloz, Nouveau code civil annote, IV, art. 1700, No. 1 și numeroa- sele autorități citate acolo. Tot în acest sens este și jurispru- dența. Vezi Cas. fr. și C. Dijon, Sirey, D. P. 66. 1. 424. 76. 1. 64; Sirey, 76. 2. 72; C. Aix și Trib. Brignoles, D. P. 80. 2. 249; Sirey, 82. 2. 98 și Cr. judiciar din 1914, No. 3, pag. 23; Cas. rom. Bult. 1892, p. 584; Bult. 1893, p. 981 și Cr. judiciar din 1894, No. 1; Bult. 1900, p. 316 și Cr. judiciar din 1900, No. 36, p. 286; C. Galați, București și Trib. Ilfov, Dreptul din 1890, No. 83 din 1903, No. 81; Cr. judiciar din 1898, No. 43 și din 1900, No. 86, p. 687; Trib- Covurlui, Cr. judiciar din 1896, No. 2. Trib. Mehedinți. Dreptul din 1906, No. 53, p. 423. In art. 1309 din codul civil, zice foarte bine această sentință, pe care o reproduce și d-1 Eft. Antonescu, (Codul comercial adnotat, I, p. 293, No. 16), lucrul se socotește litigios nu numai atunci când există litigiu asupra dreptului ce face obiectul cesiunei, dar și atunci când dreptul poate face obiectul unei contestații se- rioase din partea debitorului, fie că litigiul este început în 591 COD. CIV. -CARTEA TI . --TIT. V. - CAPIT. VIII. - ART. 1403. Este adevărat că Trib. Prahova și Curtea din Bucu- rești au decis că prin drept litigios se înțelege, în cazul art. 1403, nu numai acela care este obiectul unui proces existent în momentul cesiunei, dar și acela care fiind con- testat de părți, poate să devie obiectul unui proces viitor ț¹): însă această soluție este, după cum ain arătat mai sus, admisibilă numai în privința drepturilor litigioase despre care vorbește art. 1309 din codul civil. Din împrejurarea că procesul pendent asupra fondului trebue să fie existent in momentul cesiunei, adecă să fi fost intentat înaintea ei (²), mai rezultă că n’ar fi suficient ca procesul să fi existat numai în momentul notifieărei sau aeeeptărei autentice a cesiunei (s). momentul cesiunei, fie eă el nu este început, însă se poate prevedea; pe când în art. 1403 din aeelaș cod, lucrul se so- cotește litigios numai atunci când, în momentul cesiunei există proces sau contestație asupra fondului dreptului. Această in- terpretare, adaogă cn drept cuvânt tribunalul, admisă atât dc doctrină cât și de jurisprudență, rezultă, diu motivele care au inspirat legiuitorului art. 1309 și 1403 C. civil; căci, pe lângă motivul apărărei justiciabililor. care singur își are ființa în art. 1403, art. 1309 mai cuprinde uu alt motiv de ordine publică, și anume: apărarea demnităței magistraturei și auxiliarilor ei; așa eă în art. 1309 legiuitorul a fost mai sever decât în art. 1403, unde nu există decât interese pri- vate în joc, și unde motivul de ordine publică, de care s’a vorbit mai sus, lipsește cu desăvârșire. (') Dreptul din 1892, No. 9, p. 66 (motive) și din 1896, No. 8, pag. 59, 60. Tot în acest sens s’a pronunțat și Curtea din Alger (Sirey, 58, 2. 266), însă această decizie este, eu drept cuvânt, criticată de autori. Vezi Guillouard, Vente, II, 881. Vezi și Trib. Vâlcea, care a decis că, cu toată discuția ce există asupra acestui punct, în art. 1309 C. civil, ca și în art. 1403 din aeelaș cod, un drept se socotește litigios atunci când în momentul cesiunei, există proces înaintea instanțelor judecătorești, de care proces atârnă consfințirea de către jus- tiție a existenței sau inexistenței acelui drept. I ezi Dreptul din 1915. No. 78, p. 622 (cu observ, noastră critică). Cpr. Planiol, II, 1434, pag. 480, nota 1 (ed, a 5-a). (²) Cpr. T. Hue, Tr. de la cession et de la transmission des creanccs, II, 647, in fine, p. 338. (a) T. Hue, op, cit-, II, 645, 646, p. 334, 335; Baudry et Saig- nat, Vente, 917: Cas. fr. D. P. 66. 1. 424. — Contra: C. Poîtiers, D. P. 95. 1. 529 (sub cas.). 592 Definiție. Protimisis. KETRACT’ L LITIGIOS.------ART. 140'2. S’a decis că chestiunea de a se ști dacă, un drept este sau nu litigios este o pură chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond (*). Noi însă credem, din contra, că. în specie este vorba de o chestie de drept, pe care Curtea de Casație poate s’o censureze (²). Din cele mai sus expuse rezultă că judecătorii trebue să arate în liotărîrea lor dacă procesul pendent este rdativ la însuși fondul dreptului, pentru ca Curtea de casație să-și poată exercita controlul ei. Astfel, ar fi ci sabilă decizia care s’ar mărgini a zice că dreptul este litigios, fără a arătă că litigiul are de obiect însuși fondul acestui di ept f). Despre retractili litigios și cesiunile în care acest refract poate fi exercitat. Art. 1402. Cel în contra cărui exista un drept litigios vândut, se va putea libera de cesionar, numărându-i prețul real al cesiunei, spesele contractului și dobânda din ziua de când cesionarul a plătit prețul cesiunei. (Art. 1309, 1401, 1403 C. civ. Art, 1699 Retractul litigios este facultatea ce are acela contra căruia un drept litigios a fost cedat de a se subrogă în dreptul cesionarului, plătindu-i prețul cesiunei și celelalte accesorii prevăzute de art. 1402. Debitorul cedat, care exercită retractul, se numește retrăgător {le ietrayant\ iar cesionarul în contra căruia retractul se exercită, se nu- mește retrasul {le retrage). Dreptul ce aveau la noi, în societatea aristocratică de altădată, rudele și chiar vecinii vânzătorului unui imobil, de a revendică imobilul vândut, sub condiția de a plăti (') Cas. rom, Bult. S-a II, anul 1880, pag. 416; Cas. fr. D. P. 51. 1. 242. Vezi și Beudant, Vente, pag. 293, nota 1. (²) Cas. fr. Sirey, 38, I, 649; Pand. fr. v° Cession de droits litigieux, 108*; Repert. Sirey, eod 199 și v° Cassation (mai. civile), 2704; Bioche, Dictionn, de procedure, v° Droit litigieux 28; Boileaux, Comment. sur le Code Napoleon, V, art. 1700, pag. 832 (ed. a 6-a), ete. . (³) Repert. Sirey, v°, Cession de droits litigieux, 200 și autoritățile citate acolo. Cpr. Cas. fr., 1 Iulie 1819; Recuel Sirey (Prima serie), (anii 1819 — 1821), tom. VI, partea I-a, pag. 93, 94. C<>D. CIV.-CARTEA III. - TIT. V. - CAPIT. VIII.-ART. 1402. 593 prețul cumpărătorului (dreptul de protimisis), era deci un retractat în toată puterea cuvântului (*). Știm de asemenea, că pactul de răscumpărare se consideră de unii ca un refract convențional. „lîetractul, zice Bugnet, trebue să fie cu totul excepțional Critica ro- ntr’o legislație care conferă oarecare însemnătate stabilităței con- traetulm li- vențiilor și care, dorind libera circulație a bunurilor, se ocupă puțin de origina lor“ (²). Noi mergem mai departe, zicând că asemenea drept n’ar trebui de loc să existe, și că legiuitorul a comis o greșeală când l-a admis. Pentru ca debitorul dreptului litig’ios să poată expro- Necesitate» priâ pe cumpărător, căci exercițiul acestui drept excepțional (*) Vechea legiuire franceză îl numea chiar astfel (retrăit Hg- nager). Acest retract, pe care Montesquieu l-a numit taina juris prudenței franceze (v. Laferri^re, Essai sur Vhistoire du droit franeais, I, p. 127), a fost desființat, împreună cu alte drepturi feodale, prin legea din 19 Iulie 1790. Codul spaniol din 1889 admite și astă-zi pe lângă retractul Co<³; spaniol litigios (art. 1535, 1536) un retract special din partea dⁱⁿ ¹⁸⁸⁹‘ proprietarilor de fonduri limitrofe, când este este vorba de un fond rural a cărui întindere nu întrece un hectar (art. 1523). — Acest cod mai admite retractul succesoral (art. 1522) (*) sau de comunitate și retractul legal în con- tra aceluia care dobândește un lueru prin cumpărare sau datio in solutum, (art. 1521). — După art. 1524 din același cod, ori-ce retract nu poate fi exercitat decât în nonă zile din ziua inscripției sale într’un registru sau în lipsa acestei inscripții, din momentul când retrăgătorul a avut cunoștință de vânzare. (-) Bugnet asupra lui Pothier, Tr. des retraiis, III, p. 259, nota 1. (*) Iată emu se exprimă acest text: „El coproprietară» de una cosa comun podră usar del retracto en el caso de enajenarsc a un extrano la parte de todos les demis eonduenos o de alguno de ellos. Cuando des <5 mai co- proprietarios quieran usar del retracto, adio podran haeerlo â prorrata de la porcion que tengan en la cosa comun". Ceea ce însemnează că: proprietarul unui lucru comun va puteă să se folosească de dreptul re- tractului, în caz de înstrăinare în folosul unui străin, din partea tuturor celorlalți coproprietari sau a unuia din ei. In caz când unul sau mai mulți coproprietari vor voi să se folosească de dreptul de retract, fiecare nu va putea, a’o facă decât în proporție pu partea sa în. lucrul comuni". (84800) 5S197 38 591 DESPRE RETRACTUL LITIGIOS-ART, 1402. Donație. Donație cu sarcini. Tranzacție. este o adevărată expropriere într’un interes privat trebue mai întâi să existe o cesiune, adecă, o vânzare, fie de bună voe, fie prin mezat public, puțin importă (²). Art. 1402 vorbește, în adevăr, de un drept vândut și de prețul eesiunei. Deci, dacă dreptul litigios, n’a fost vândut, ci a fost dăruit, retractul nu va avea loc; 1° pentru-că nu există, în specie o speculație din partea donatarului; și 2° pentru- că nu există un preț (³). Si autem per donationem cessio fada est, sciant omnes hujusmodi legi locum non esse“ (⁴). Aceeași soluție este admisibilă și în cazurile când do- nația ar fi însărcinătoare, afară de cazurile când mărimea sarcinilor ar face din donație un contract cu titlu oneros (⁵), ț¹) Cpr. Trib. Gorj, Dreptul din 1910, No. 11, pag. 92. — Cu toate acestea unii consideră retractul litigios ca o specie de tranzacție. Vezi T. Hue, Tr. de la cession et de la trans- mission des creances IL 601, p. 298. (²) T. Hue, Tr. de. la cession, II, 607; Guillouard, Vente II, 891; Baudry et Saignat, Idem, 936; Cas. fr. și C. Paris, D. P. 83. 1. 293; D. P. 94. 2.116. — Contra: Bugnet asupra Iui Pothier, III, p. 235, nota 2; Bîoche, Dictionn. de proced., v” Droit» litigeux, 45, Trib, du Maus, Sirey, 69. 2. 319; D. P. 70. 2. 34, etc. Vezi asupra acestei controverse, Repert. Sirey, v° Cession de droits fitigieux, 98 urm; Pand. fr. eod, vQ, 159 urm. Dacă între drepturile vândute pentru un preț unic fie de bună voe, fie prin justiție, unele sunt litigioase, iar altele nelitigioase, retractul nu se va putea exercita de cât pen- tru cele litigioase, determinându-se prețul care se aplică acestor din urmă. Baudry et Saignat, Guillouard, loco cit.; Trib. Prahova, Dreptul din 1896, No, 8, p. 59. (a) Cpr. Cas rom. Bult. S-a 1, 1883, consid. de la p. 174, Baudry et Saignat, Vente, 931; Guillouard, Idem, 11, 887. Beudant, Idem, 421, p. 299; Duvergier, Idem, II, 388; Planiol, II, 1652; T. Hue, Tr. de la cession, 11,608, pag. 303;Ricci, Corso teorico-pratico di diritto civile, VII, 276, p. 517, etc. (⁴) L. 22, Cod. Mandati, vel contra, 4. 35. (®) Thiry, III, 637, Colmet de Santerre, VII, 146 bis, V ; Guillouard, Vente, II 889; Baudry et Saignat, Idem, 932; Laurent,XXIV, 583; Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 247, nota 14. Vezi și Troplong, Vente, II, 1009. Retractul litigios va putea fi exercitat și contra unei transacții prin care una din părți ar fi abandonat celeilalte un drept contestat pentru o suma de bani, nu însă și pen- COD. CIV.--CART. III.--TIT. V. —CAP. VIII. --- ART. 1402. 595 Schimb. Controversa. Retractul poate fi exercitat în toate cesin- ceea ce este o chestie de fapt (¹). Ia asemenea caz, re- tractul va fi admis numai pentru partea corespunzătoare a valorei sarcinei. Părerea generală este eă retractul litigios poate avea loc nu numai în caz de vânzarea dreptului, dar și în caz de schimb, adecă, atunci când proprietarul actual al drep- tului, în loc de a da o sumă de bani, a dat în schimb un imobil sau un lucru mobil (²). Această soluție ar fi însă, după unii, inadmisibilă, pentru-că, de și regulele de la vânzare sunt aplicabile și la schimb (art. 1409), totuși nu se poate pune în specie pe proprietarul dreptului în posiția de mai înainte, restituindu-i-se imobilul sau mobilul ce dat în schimbul dreptului (³). Retractul litigios poate fi exercitat în ori-ce cesiune sau contract cu titlu oneros de drepturi litigioase, iar nu numai în cesiunile de creanțe. Art. 1402 vorbește, în a- devăr, de drepturi litigioase, însă art. 1403 vorbește de lucru litigios, iar art. 1404 § 3 vorbește de posesorul fon- litigioase, dului. Prin urmare, retractul litigios se aplică cesiunilor de drepturi reale litigioase, mobiliare «au imobiliare ue exem- plu, la un drept de uzufruct contestat (⁴) și chiar la vânzarea tru un Lucru în natură. Guillouard, Vente, II, 890, Baudry et Saignat, Idem, 934; T. Hue, op. cit., II, 604; Aubrv et Ttau, loco cit. Că pentru datio in solutum, ea este formal exclusă prin art. 1403 § 2. «olntmn. ț¹) Bedarride, Du doi et de la fraude, IV, 1784: Cas. rom. Bult. S-a 1, 1883, p. 174. (²) T. Hue, op. cit-, II, 603; Troplong, Vente, II, 1002. Duvergier, Idem, II, 387, p. 477 urm.; Colmet de Sauterre, VII, 146 bis, VII; Desjardins, op. cit., No. 81, Revue pratique, t. 30, p. 244; Mareade, VI, art. 1699 urm., No. II, p, 358; Pand. fr., v° Cess. de dr. litigieux, etc. 149; Baudry-Lacantinerie, Precis, II, 891, pag, 533 (ed. a 9-a); Tabacovici. Prime elemente, de drept civil, III, p. 172, nota 1; Trib. Lille, Cr. judiciar din 1915, No. 75, p. 618. (⁸) Guillouard, Vente, II, 888; Baudry et Saignat, idem, 933; Beudant, Idem, 421, p. 299; Colin et Capitant, op. dt., II. p. 499, lit. A; Repert. Sirey, v° Cession de droit» litigieux, 94; Laurent, XXIV, 582; L. Picot, De l'echange (teză p. doctorat), p. 320, ete. C) Surville, Elemente dlun cours de droit civil francai», II, 1063, p. 600 (ed. a 2-a, 1911). 596 DESPRE RETRACTUL LITIGIOS. — ART. 1402. unui imobil a cărui proprietate este litigioasă; căci tot una este de a se vinde un imobil, sau dreptul de proprietate asupra lui. Această soluție, admisă și în vechiul drept francez (¹), rezultă din art. 1403 și 1404 § 3, care, precum spuneam mai sus, vorbesc de lucrul litigios și de posesorul fon- dului (9 Les cessions des actions et choses litigieuses sont permises en France, mais conformement aux lois, Per diversas et Âb Anastasio“, zicea un vechili autor, Ferrieres. Vezi Troplong, Vente, II, 1001, p. 495, nota 4, dela care ani împrumutat acesta citație. (²) Thiry, III, 637, in fine, pag. 643; Laurent, XXIV, 583. urm.; Marcade, VI, art. 1699 urm.; No. II, pag. 358; Arntz, III, 1105, ,p. 555; Colmet de Santerre, VII, 146 bis, III; Baudry et Saignat, Vente, 937; Guillouard, Idem, I și 141 II, 893; Troplong, Idem, II, 1101; Duvergier, Idem, II, 379, p. 478 urm.; C. Alger, Sirey, 68. 1. 438; D. C. 58. 1. 374,etc. Unii autori exclud însă exercițiul retraetului litigios, de câte- ori vânzătorul se găsește în posesiunea imobilului litigios, vândut, pentrucă. zic ei, în asemenea caz, lucrul cedat este însuși imobilul, iar nu „un drept litigios*. Vezi în acest din urmă sens, Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 248 text și nota 15; Troplong, Vente, I, 1001, in fine, p. 498. —Con- tra: Laurent, XXIV, 585; Guillouard, Vente, II, 893. Vezi asupra aceste controverse, Report. Sirey, v° Cession de droits litigieux, 10 și 190 urm. Mai mult încă, unii autorii admit exercițiul retraetului litigios numai în privința cesiunei lucrurilor incorporale, nu însă și în privința imobilelor, eare fiind corpuri certe, n’ar fi cuprinse în dispoziția art. 1402 C. civil. Vezi în acest din urmă sens, T. Huc, Tr. de la. cession et de la trans- mission des creances, II, 617 urm.; p. 314 urm. Curtea de casație din Franța s’a pronunțat în acest sens la 24 Noembrie 1818 (*) însă Mareadă califică această jurispru- dență de eronată, iar Troplong, (Vente, II, 1001, p. 496), zice că deciziile Curței supreme sunt, în această privință, un exemplu de desele rătăciri ale jurisprudenței. Vezi asupra acestei controverse, Pand. fr., v* Cession de droits litigieux, 173 urm. (*) „Considerând, zice această, decizie, cX enbrogarea la cesiunile de drepturi litigioase, admise de art. 1699 C. civil (art. 1402 C. civil rom.), nu arc de obiect decât creanțele și alte drepturi incorporale; că, în consecință, ea nu se aplică, imobilelor, care, în calitatea lor de corpuri certe și de- terminate, nu intră. în dispozițiile acestui text*. Vezi Recueil gin&ral des loi» et des arrets (Sirey), 1-ărc serie. (1791—1830). tam. V, partea l-a, pag. 551, coloana 2. COD. CIV. — CABT. III. — TIT. V. — CAP. VIII.—ABT. 1402. 597 Ea se aplică nu numai cesiunei de drepturi sau lu- cruri litigioase prevăzute de art. 1402 urm., 0. civil, dar oprirei statornicite de art. 1309 din acelaș eod, în pri- vința magistraților și a auxiliarilor lor- Astfel, s’a decis, cu drept cuvânt, că art. 1309, după care magistrații și avoeații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase de competința Curței în a cărei circumscripție își exercită func- țiunea lor, se poate aplică chiar la o cesiune imobiliară (’). Vânzarea unui imobil constituind în sine însăși vân- zarea dreptului de proprietate, pe care îl are vânzătorul asupra imobilului, zice Curtea din Iași, de aci urmează că, dacă acest drept este litigios, și imobilul este lucru litigios, dacă vânzătorul, găsindu-se în posesiunea lucrului vândut l-a trecut odată cu vânzarea în posesiunea cumpă- rătorului, sau dacă posesiunea, lipsind, predare nu s’a putut face, de oarece dacă se constată că dreptul de proprietate eră litigios, și posesiunea care s’a transmis eră tot liti- gioasă (²). îndată ce există cesiune cu titlu oneros, debitorul Cesiune cu cedat poate, în principiu, afară de cazurile prevăzute detSfclu oⁿeros‘ art. 1404, să se libereze de cesionar numărându-i prețul plătit de dânsul și celelalte accesorii prevăzute de art. 1402, fără ea cesionarul să se poată opune la exercitarea acestui drept. Mai mult încă, propunerea retractului litigios nu poate Retroceda- rea aceleiași (>) Cas. fr., D. P. 88. 1. 87; Sirey, 90. 1, 318; Guillouard, Vente, I, 141; Repert. Sirey, v⁰ Cession de droits litigieux, catᵣa ’ₒₑₐiₒ. No. 11, ete. nar. Inadmi- (²) O, Iași, Dreptul din 1914, No. 63 (cu observ, noastră). Vezi Abilitate. și Trib. Bacău, Justiția din 1916, No. 8, p. 254. „Conside- rând, zice tribunalul că, în genere, se admite că retractul litigios poate fi exercitat în orice cesiune sau contract cu titlu oneros de drepturi litigioase, și el se poate aplică chiar la vânzarea unui imobil a cărui proprietate este litigioasă, pentrucă scopul legei a fost de a pune capăt litigiilor și pentrucă acel ce vinde un imobil a cărei proprietate este contestată, vinde în realitate dreptul pe care pretinde că-1 are; că intenția legiuitorului de a cuprinde în dispozițiile art. 1402 C. civil și vânzarea imobilelor a căror proprie- tate este litigioasă, rezultă și din art. 1403 și 1404 § 3, care vorbesc de lucru litigios și de posesorul fondului, asu pra căruia există un atare drept, etc.“. 598 DESPRE RETRACTUL LITIGIOS. --- ART. 1402. fi anulată printr’u retrocedare posterioară acestei propuneri, făcută de cesionar cedentului; căci, după cum foarte bine zice Curtea noastră suprema, dacă spre a scăpă de re- tractul litigios propus de debitor, cesionarul ar putea să retrocedeze același drept cedentului, fie printr’un act vo- luntar, fie pe cale judecătorească, printr’un proces făcut de conivență cu eedentul, s’ar face cu totul ilusorie favoarea excepțională conferită debitorului cedat prin art. 1402 (*)• Hotărîrea dată asupra unei retrocedări posterioare propu- nerei retractul ui, nu este deci oposabilă debitorului care a uzat de facultatea ce-i conferă art. 1402 (²). Cazul reven- Dar aci se prezintă o chestiune foarte controversată. Imtbii UînU¹ despre ce este vorba: Dacă presupunem existența care rânza- unui proces de revendicare asupra unui imobil, nu mai rea emana jₙcₐₚₑ îndoiala că imobilul este litigios si că, în caz de de la parii. r , ... j. Controversă. vânzarea lui dm partea reclamantului in revendicare, pâ- ritul este în drept a exercită retractul contra cumpărăto- rului. In caz însă când vânzarea emană de la pârîtul a cărui proprietate este contestată, chestiunea de a se ști dacă, în asemenea caz, reclamantul poate sau nu să exer- cite retractul contra cumpărătorului este controversată, însă negativa a fost consacrată de jurisprudență noastră: „Considerând, zice Curtea de casație că din termenii art. 1402 rezultă că retractul litigios nu se poate exercită decât de acela contra căruia se află pornită o acțiune, căci numai el prin exercitarea acestui refract, se poate află în condițiile citatului text, adecă de a se puteâ liberă de pre- tenția cesionarului; când însă pârîtul în acțiunea în reven- dicare vinde imobilul ce-1 posedă și-l predă cumpărătorului, nu poate fi vorba pentru acel ce revendică acel imobil, de liberarea vreunei pretenții ce ar exista în contra lui, (') Cas. S-a l-a, Bult. 1891, pag. 1110, (ultimul considerent). O decizie mai recentă, tot a secției l-a, din 8 Iunie 1912, zice de asemenea că retrocedarea voluntară sau anularea unei cesiuni obținută printr’o sentință judecătorească, pro- vocată, de o acțiune exercitată posterior propunerei retrac- tului și obținută de conivență cu cesionarul, spre a face ilozurie retractul litigios, nu pot fi opuse debitorului cedat, care propusese acest retract, Bult. 1912, pag. 4133. (²) Cas. rom. Bult. 1891, loco cit. 599 COD. CIV. — CAUT. IU. "TIT. V- — CAP. VIII. — ART. 1402. căci acel ce posedă imobilul nu-i cere nimic; că dar cazul acelui ce revendică acest imobil nu intră în termenii cita- tului text art. 1402, etc.“ (¹). In orice caz, convenția prin care cineva se obligă a urmări cu cheltuila sa, un proces, sub condiția de a îm- părți eu părțile beneficiile acestui proces (pactul quota (’) Cas. rom. Bult. 1901, pag. 388, Dreptul din 1901, No. 32, pag. 251. Vezi și majoritatea Curței Iași, Dreptul din 1914, No. 63 (cu observ- noastră). Vezi, In aeelaș sens, Baudry et Saignat, Vente, 938; Aubry et Rau, V, loco cit., pag. 248, text și nota 15; T. Huc, Tr. de la cession et de la trans- mission des creances II, 617 urm.; Desjardins, op. cit-, De- vue pratique, tom. XXX, anul 1870, No. 80, 81, p. 241 urm. — Contra: Guillouard, Vente, II, 893; Troplong, Idem, II, 1001; Duvergier, Idem, II, 379; Cpr Trib. Gorj, Cr. ju- diciar din 1907, No. 22, p. 173 și Dreptul din 1910, No. 4, pag. 30. Vezi asupra acestei controverse, Pand. fr., Cession de droits litigieux, 176 urm. Mai vezi asupra chestiunei G. Demetrescu Miulescu, Pagini juridice din 1909, No. 44 (con- ferință ținută la baroni avocaților din Dolj, în ziua de 11 Ianuarie 1909). traTUmversity Lrbrary Cluj (■) Vezi asupra pactului quota Utis, permis prin art. 21 din legea pentru organizarea corpului de avocați, din 12 Martie 1907. Prin acest pact un avocat stipulează că va primi, ca ono- rariu, o parte din procesul ce i s’a încredințat, de exemplu, jumătate, pars dimidia ejus (L. 53, Dig., De pactis, 2, 14), sau atâta la sută Acest pact eră oprit în vechiul drept francez. Iată, în adevăr, cum se exprimă, în această privință Domat (Lois civilcs dans leur ordre naturd, III, p. 51, No. 9, (ed. Carre): „Quoiqu’un procureur constitue puisse recevolr un salaire, celui qui est procureur dans un proces ne peut stipuler une portion de ce qui est en contestation; car il est contre les bonnes mwurs qu’il s’interesse part un tel motif dans nn procis ou il doit. servir sa patrie par son ministere". Și mai departe {loco cit.) același autor adaogă: „Cest une eonvention si odieuse ei si justement condamnee quon appelle mlgairement pactum de quota litis, dont il est facile de reconnaUre l'iniquite et la consequence pour le public*. „Si contra Ucitum litis incertum redemisti: inter- dicta: conventiones tibi fidem umpleri frustra petis; quod si gratuitum mandatam susee piști, secundum bonam fdem aump- tus recte postula#*. (L. 20, Cod, Mandati, vel contra, 4. 35). A'ezi L. 15, Cod, De procuratoribus 2. 13, unde se zice: 600 DESPRE RETRACTUL LITIGIOS. — ABT. 1402. nu eonstitue o cesiune de drepturi litigioase și, ca atare, nu poate da loc la exercitarea retractu lui litigios, pentrucă nu exiști în specie nici vânzare, nici preț. Pactul numit quota litis nu poate fi asimilat cu o cesiune de drepturi litigioase, zice eu drept cuvânt Curtea din Craiova, întrucât contractul de cesiune a unor drepturi litigioase este o vân- zare, prin eare cumpărătorul devine stăpân pe procesul întreg, pentru un preț determinat, care constă într’o sumă de bani; pe când în pactul quota litis, avocatul este inte- resat numai Ia o parte din proces, iar prețul constă în munca, știința și talentul lui, care nu se poate aprecia în bani cu înlesnire, precum și în cheltuelile făcute de el, care, de asemenea, nu pot fi determinate încă dela început. Afară de acestea, într’o cesiune de drepturi litigioase pâ- rîtul are beneficiul retractului litigios, răspunzând cumpă- rătorului prețul eesiunei, cu toate accesoriile lui, pe când în pactul quota litis nu se poate oferi avocatului prețu convenit, de oarece acest preț e ceva nedeterminat și in- cert, și apoi, avocatul nici nu intervine în proces în nu- BCU Cluj / Central University Library Cluj „Litem te redemisse contra bonos mores, precibus manifeste professur es. Cum procurationem quidem suscîpere (quod offi- cirem gratuitum esse debet), non sit res illicito, hujusmodi autem officia non sine reprehemîone su8cipiuntura. Mai vezi și alte legi citate în tom. V al Coment. noastre, pag. 147, nota 3, între care trebue să menționăm L. 53, Dig., De pactis, 2, 14, care are următoarea cuprindere: „Sumptus quidem prorogare lltiganti honestum est; pacifici autem, ut non quan~ titas eo nomine expensa cum usuris licitis restituatur, sed pars dimidia ejus, qnod ex ea lite datum erit, non licet“. Pactul numit . quota litis, permis astăzi prin art. 21 al legei de organizare al corpului de avocați din. 1907, era in- terzis altădată în Moldova prin așezământul pentru calită- țile ce se cereau dela cei ce primeau însărcinări de vechili, în pricini civile și judecăți, așezământ publicat de către secretarul de Stat, prin Buletinul din 11 Iunie 1839, cu No. 46 și reprodus în colecția Pastia, partea l-a, p- 406 urm. Vezi tom. V al Coment. noastre, pag. 147, și G. București, Dreptul din 1874, No. 2, p. 1 (motive), care face aplicarea acestei dispoziții. In Muntenia, Regulamentul organic și o lege din 1835 stabileau, din contra, ca regulă, pentru renumerarea avoca- ților, plata de 10, 5 sau 3 la sută din valoarea procesului, după însemnătatea lui, Vezi tom. V al coment. noastre, p. 148. 601 ■COD. CIV.--CART, III,----TIT, V,----CAPIT. VIII.---ART. 1402, mele său, ci în numele mandantului său, ceeace nu are loc în cesiunile de drepturi litigioase (’). Condițiile exercițiului retractului litigios. Debitorul cedat al dreptului litigios, care exercită retractul de care am vorbit mai sus, trebuie să restitue cesionarului: 1° Prețul real al ceziunei, fără ca să fie nevoe de o ofertă reală (²)- Dacă părțile ar fi stipulat, în mod fraudulos în contractul de cesiune un preț mai mare de cât cel adevărat, în scop de a face exercițiul retractului imposibil, debitorul va putea, în calitate de terțiu, să dovedească simulația prin toate mijloacele de drept: martori, presumpții, jură- mânt, etc., în care caz el nu va restitui de cât prețul care s’a numărat în realitate (³). (’) C. Craiova (1 Noembrie 1895), Cr. judiciar din 1897, No. 22, pag. 171. Vezi, în acelaș sens, C. Bourges (19 Ianuarie 1830), Recueil Sirey t*™ seric, tom. IX (anii 1828 — 1839), partea II, p. 381; Trib. Cambrai, Cr. judiciar din 1915, No. 73, p. 601 (eu observ, noastră); Baudry et Saignat, Vente, 935; Duvergier, Idem, II, 389, p. 487, 488; Colin et Capitant, Cours element, de droit civil, II, pag. 499, lit. B; Rdpert. Sirey, v° Cession de droits litigieux, No. 95. — Contra; Pand. fr., eod. vⁿ, 172; Guillouard, Vente. II, 892. (²) Guillouard, Vente, II, 901; Duvergier, Idem, II, 385, p. 473; Desjardins, op. cit., Revue pratique, tom. XXX (anul 1870), 95, p. 260; Doublet, Retrăit litigieux, Revue pratique, tom. IX (anul 1860), 5, p. 171; Aubry et Rau, V, §359 quater, pag. 253 (ed. a 5-a). T. Huc, X, 240, in fine și Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 659, p. 347; Pand. fr., y° Cession de droits litigieux, 254—256; Repert. Sirey, eod 247; Laurent, XXIV, 601; C. Galați și Trib. Prahova, Dreptul din 1890, No. 83, p. 663 și din 1896, No. 8, pag. 60; Cas. fr. și C. Metz, D. P. 95. 1. 529, text și nota a; Sirey, 97. 1. 509; Sirey, 56. 2. 147.— Contra: Colmet de Santerre, VII, 146 bis, IX; Baudry et Saignat, Vente, 950. In cât privește exercitarea pactului de răscumpărare, chestiunea este, de asemenea, controversată. (s) Thiry, III, 638; Laurent, XXIV, 603; Duvergier, Vente, II, 602 condițiile exercițiului retractului litigios. într’un proces judecat de tribunalul din Paris în 1833, iar de Curte în 1834, s’a stabilit că prețul real a unei ceziuni eră de 1930 fr. pe când prețul enunțat în actul de ceziune eră de 60.000 de fr. ț¹). „C’est etre maladroit que de pretendre rtiser dans de proportions pareilles*, zice un autor (²). Căzni unei Dacă primul cesionar a vândut și el, la rândul lui din¹ partea^ce cumpărase, debitorul cedat va restitui prețul cesionarului. primei cesiuni, iar nu a celei ulterioare, lucrurile trebuind să fie puse în starea în care dreptul ar fi fost exercitat în momentul în care s’a născut (³). Spesele con- 2° Debitorul trebuie să restitue, în al doilea loc, cesio- ^ceXne de Darului, spesele contractului de cesiune, în care intră timbrul și taxele plătite fiscului, precum și cheltuelile făcute eu ocasia notificărei cesiunei, dacă ea a fost făcută, ete. Dacă însă prețul arătat în contract nu este acel adevărat, ci este mai mare de cât a fost plătit în realitate, taxele privitoare la diferența în plus cad în sarcina cesionarului (⁴). Restituirea 3° Debitorul care exercită retractul litigios, trebue să Connoverâs mai restitueaseă dobânda, însă, după unii, nu din ziua în eare cesionarul a plătit prețul cesiunei, eu toate că art. 1 402 este expres în această privință, ci din ziua notificărei ei. 386; Guillouard, Idem, II, 902; Baudry et Saignat, idem, 943; Beudant, Idem, 413, p. 295: Planiol, II, 1655; Arntz, III. 1106, in fine: Marcade, loco cit., VI, No. II, p. 357, 358. Pand. fr., v⁰ cit., 242 urm. de față fiind vorba de o fraudă la lege, ori-ce probă este admisibilă chiar între părți. Vezi tom. VII, al Coment. noastre, p. 285, text și nota 4. Cpr. Judec. Ocol. Dorohoiu (Scriban) Curierul judiciar din 1904, No. 55. p. 465 (cu observ, noastră) J București, Dreptul din 1903, No. SI, p. 667, etc. (]) Vezi Sirey, 34. 2. 650. (²) Beudant, Vente, 413, p. 295. (³) Guillouard, Vente, II, 903; Demolombe, XVI, 110 (în privința retractului succesoral); Labbe, Etude sur Ies retraits, Revue cntique, anul 1855No. '28 Pand. fr., v⁰ cit., 246 urm. Aceeași soluție eră admisă și în vechiul drept fr. Vezi Pothier, Tr. des retraits, III, 341.— Contră: Baudry et Saignat, Vente, 945; Desjardins, op. dt., No. 92, Revite pratique, t. 30, p. 256, etc. (⁴) Guillouard, Vente II, 906; Baudry et Saignat, Idem., 948; COD. CIV.---CAUT. HI. --TIT. V.--CAPIT. VIII.--ABT. 1402. 603 Debitorul ar putea, după acești autori, să zică că ar fi exercitat retractul mai degrabă, dacă ar fi avut cunoștință despre cesiune (*). Această soluție este inadmisibilă., ea una ce este con- trară textului pozitiv al art. 1402. Apoi, este de observat că cesiunea unui drept litigios Notif.cesiunei nu este în totdeauna supusă notifieărei; eăci se decide, în genere, eă formalitatea notifieărei, prescrisă de art. 1393 nu se aplică de cât cesiunilor de creanțe litigioase., nu însă și cesiunilor relative la imobile, la corpuri certe mobiliare, la un usufruet, la drepturi succesorale, ete. (²). 4° In fine, debitorul cedat trebuie să plătească cesionam- Cheitueiiio lui, de și art. 1402 n’o spune, cheltuelele instanței la eare a Proceeuhl‘- dat loc la exercitarea retractului litigios (³). Această rezultă din principiul că cesionarul trebue să fie despăgubit în totul (⁴). S’a observat însă, cu drept cuvânt, eă debitorul n'ar fi cazurile în obligat a restitui, cesionarului, cheltuelele judiciare făcute în urma cesiunei, daca aceasta din urmă ar fi fost ținutăeheitueiiio d& ascunsă în scopul fraudulos de a lipsi pe debitorul cedat ⁱⁿstanța. de exercițiul retractului sau dacă cesiunea ar fi fost deghisată sub forma unui mandat ț⁰) Desjardins, op. cit., No. 94, p. 260; Doublet, op. cit., Revue pratique, t. 9 (1860), p. 174; Planiol, II, 1655; Pand. fr., cit-, 243. etc. (’) Guillouard, Vente, II, 905. Duvergier, Idem, II, 383; Tro- plong, Idem, II, 1000; Pand. fr., v° cit. 243; Cpr. Cas. fr. Sirey, 40. 1. 429. (²) Vezi Hureaux, Revue pratique de droit francais, t. 32, anul 1871, p. 65, No. 49; Baudry et Saigant, Vente, 947, p 834; Cpr. Troplong, Jdem, II. 998. (⁸) Baudry et Saigant, Vente, 949; Laurent, XXIV, 603 ;T. Hue, Tr. de la ceassion et de la transmission des creances, II, 661; Planiol, II, 1655, etc. (⁴) „Ita tamen, ut si quis datis pecuniis hujusmodi subierit cessi- onem, usque ad ipsam tandummodo solutarum pecuniarum quantitațem, et usurarum ejus actiones exercere permittatur*. (L. 22, in medio, Cod, Mandati vel contra, 4. 35). (s) Doublet, op. cit., p. 175, No. 5; Desjardins, op. cit., No. 94, pag. 260; Pand. fr., v⁰ cit., 229, etc, <604 MOMENTUL CÂND BETBACT. L1TIG. POATE F] EXEBCIT.-ABT. 1402. Se poate întâmplă ca cesionarul să fi perceput fructele lucrului sau dreptului cedat un timp oarecare, până la exercitarea retraetului, și, în asemenea caz, se naște între- barea dacă el va trebui să restitue fructele percepute dela cedarea și până la retrocedarea lucrului sau dreptului. Legea nestabilind regule speciale în această privință, vom aplică principiile dreptului comun. Cesionarul va păstră deci fructele percepute până când se va stabili reaua sa credință (art. 485—487 G. civ.) ț¹). Grație restituirilor ce art. 1402 pune în sarcina aceluia în contra cărui există un drept litigios vândut, acesta va fi despăgubit de cheltuelile ce le-a făcut. El va pierde, ce e drept, beneficiul speculației întreprinse, însă aeest beneficiu se consideră ca ilicit; aceasta este, după cum știm, și ra- țiune de a fi a retraetului litigios. Cesionarul nu va putea deci să reclame acest beneficiu cu titlu de daune-interes (²). Momentul când retractul litigios poate fi exercitat. Știm că retractul litigios nu poate fi exercitat, de cât sub condiția ca să existe proces atât în momentul cesiunei cât și în momentul exercitărei lui. Din aeest principiu s’a dedus regula că acest retract poate fi exercitat cât timp n’a intervenit, în privința drep- tului contestat, o hotărîre definitivă având puterea lucrului j udecat. Retractul litigios fiind un mijloc de apărare, zice Curtea noastră de casație, poate fi propus în orice stare a procesului, cât timp n'a intervenit, asupra dreptului contestat, o hotărîre definitivă având puterea lucrului judecat. Prin urmare, instanța de fond nu violează art. 1402 C. civil și nu comite exces de putere atunci când admite retractul litigios, după ce s’a pronunțat asupra dreptului contestat și după ce a stabilit filiațiunea părților în raport cu de cujus (în speță fiind vorba de o trimetere în posesiune), căci nu intervenise încă o hotărîre definitivă asupra dreptului de moștenitor eare eră contestat (³). (’) Trib. Gorj, Dreptul din 1910, No. 11, pag 92. (²) Beudant, Vente, 416, pag. 296. (³) Cas. rom. S-a I, decizia No. 54 din 26 Ianuarie 1915. Jurii- 605> COD. CIV.----CART. III.--TIT. V.----CAPIT. VIII.---AET. 1402. Retractul litigios n’are deci nevoe de a fi exercitat în limine litis, legea nefixând niciun termen pentru pro- punerea lui (*). El poate, deci fi exercitat pentru prima oară în apel, chiar dacă n’a fost propus în prima instanță și îna- intea Curței de trinaetere, în urma cererei unei decizii anterioare (²). El poate, de asemenea fi propus chiar dacă procesul este judecat înaintea Curței de casație, cât timp înalta curte nu s'a pronunțat încă, căci dreptul continuă a fi litigios chiar înaintea acestei instanțe (³). S’a decis, în adevăr că retractul litigios tinzând Ia curmarea unui proces început, poate fi propus chiar atunci prudenta română din 1915, No. 13, p. 194, No. de ordine 179. Vezi și Dreptul din 1915, No. 19, pag. 148. Vezi și alte decizii tot ale Curței de casație. Bult. 1909, p. 539; Bult. 1891, p._ 1108, etc. Vezi în același sens: Aubry et Rau, V, § 359 quater, p. 251; Guillouard, Vente, II, 898; Pand. fr. cit., 209 și toți autorii. „Modul de liberare autorizat-de art. precedent (retractul litigios), nu poate fi întrebuințat, zice art. 78'7 din codul portughez dela 1867, decât într’atât întru cât litigiul nu este terminat printr’o hotărîre rămasă definitivă, să pode dar'se em quanto o litigio nao e res- olrido por sentenca passada em julgador“. O Pand. fr., cit., 210; Cas. fr. Sirey, 36. 1. 757. Retractul litigios se poate exercită în tot cursul procesului și în orice stare s’ar găsi el înaintea instanțelor judecătorești, zice cu drept cuvânt, Curtea noastră de casație. Bult. 1909, p. 539 și Dreptul din 1909, No. 39, p. 305. (²) Cpr. C. Galați; Cas. rom. Bult. 1912, p. 1133, Jurispru- dența română din 1916, No. 22, p. 342, No. de ordine 339 Trib. Bacău, Dreptul din 1890, No. 83,.pag. 663; Justiția din 1916, No. 8, 256. Cas. S-a l-a, Jurisprud. română din 1916, Noi 22, p. 342, No. de ordine 338; Cas. fr., Sirey, 89. 1. 368; Pandfr, C Cession de droits litigieux, 212; Repert. Sirey, eod v°216; Laurent, XXI4,597; T. Hue, X, 240 și Tr. de la cession et de. la transmission des creances, II, 641, p. 331; Aubry et Rau, loco cit., p. 352; Arntz, 1108; Marcade VI, art. 1699 urm., No. II, pag. 358; Guillouard, Vente, II, 898; Duvergier, Idem, II, 376, p. 466;: Surville,. Elements d'un cours de droit civil, II, 1067, p. 602 (ed. a 2-a); Dalloz, Nouveau cod civil annote, IV, art- 1699, No. 47 și toți: autorii. ■ (³) Cas. rom. Bult. 1886, p. 390; Bult. 1891, p. 1108; Guillou— ard, Vente, II, 898. €06 MOMENT. CÂND RETRACTUL LITIGIOS COATE FIEXER.-ART. 1402. când procesul a parcurs filiera ordinară a judecăței de fond și se găsește pendinte înaintea unei instanțe care ju- decă numai hotărîrea, iar nu însuși procesul, deoarece acea instanță poate anulă hotărârea atacată și a pune astfel din nou în chestiunea dreptul dedus în judecată (l). Dar dacă apelul făcut în contra unei hotărîri este tardiv și Curtea îl respinge ea atare, prin aceasta hotărîrea a rămas definitivă prin neapelare și, deci, nu mai există drept litigios între părți, spre a putea fi vorba de exerci- tarea dreptului acordat litiganților prin art. 1402 C. civil. In consecință, motivul de casare întemeiat pe faptul că rău instanța de fond a respins apelul ca tardiv, fiind neîntemeiat, nici cererea de retract litigios făcută înaintea Curței de casație nu mai poate fi primită, fiind făcută după rezolvarea definitivă a procesului (²). Se decide însă, în genere, în Franța, ca retractul liti- gios nu poate fi propus decât sub forma de concluzii principale, înaintea oricărui mijloc și discuții asupra fon- dului (in limine litis), iar nu prin concluzii subzidiare (’). Această procedură lasă însă a se presupune că părțile nu sunt de acord, căci dacă ele sunt înțelese, condițiile retraetului pot fi regulate fără judecată, pe cale amicală. (') Cas. rom. Bult, 1909, p. 539 și Dreptul din 1909, No 39, p. 305 ț²) Cas. S-a l-a, decizia No. 609 din 10 Decembrie 1914, Jurispru- denta română din 1915, No. 12 p. 182, No. de ordine 161’. (³) Cas. fr. D. P. 95. 1. 529; Sirey 97. 1, 509; C. Paris Pand. Period, 1903. 2,284 și Dreptul din 1903, No. 78, p. 645, C. București, Dreptul din 1894, No. 49, p. 395. Curtea noastră de casație a decis, de asemenea, că retractul litigios nu poate fi propus în mod subzidiar, adecă când debitorul nu voește a uză de el decât în urmă și după ce procesul se va judeca. Bult. 1898, pag. 667. Vezi în același sens: Aubry et Rau, V. 359 quater, p. 253, text și nota 32; T. Huc, X, 240 și Tr. de la cession. II, 659, p. 347; Guillouard, Vente, II, 898; Duvergier Idem, II, 375, p 465, 466; Troplong, Idem, II, 987; Baudry et Saignat. Idem, 940; Pand. fr., v° Cession Droits litigieux, 220, 221; Repert. Sirey, eod. v®, 210, 211, ete.—Vezi însă Cas. rom S-a l-a, după care propunerea retraetului n’ar avea nevoe de a face obiectul unei cereri principale. Bult. 1891, p. 1110. COD. CIV. — CARTEA III. —TIT. V.- CAPIT. VIII. 607 de oarece legea n’a supus exercițiul acestui drept îndepli- nirei vreunei formalități (’)• Persoanele cari pot exercită retractul litigios. Pothier observă, cu drept cuvânt, că retractul litigios, a fost înființat în favoarea debitorului cedat, iar nu în favoarea cedentului, așa că acesta nu poate răscumpără creanța vândută, oferind cesionarului restituirea prețului ce a primit (²). Prin urmare, retractul litigios fiind un drept personal al debitorului, nu poate fi exercitat decât de el, nu însă și de creditorii lui, în baza art. 974, C. civil (³). Creditorii debitorului cedat pot însă să-l facă să exercite retractul, proeurându-i banii necesari la aceasta (⁴). Retractul litigios neputând fi admis decât după cererea debitorului, zice Curtea de casație S-a II a (31 Octombrie 1911), instanța de fond comite un exces de putere și vio- lează art. 1402 C. civil atunci când admite retractul litigios exercitat de creditorul urmăritor, în contra debitorului său, care cumpărase o creanță nu spre a speculă asupra unui proces, ci spre a se liberă pe sine (’)- (') T. Huc, Tr. de la cession et de. la transsmision des creances II, 658, ab initio p. 346. (²) Pothier, Vente, III, 599, p. 237 (ed. Bugnet). Cpr. Trib. Vâlcea, Cr. judiciar din 1906, No. 58, p. 466. (s) Trib. Ilfov, Cr. judiciar din 1898 No. 43, p. 346 și Dreptul din 1898, No. 71, p. 602; Cas. fr. D. p. 47. 4. 426 (Trop- long raportor); Larombiăre, Oblig., II, art.1166, No. 7, p. 175; T. Huc. Tr. de la cession et de la transmission des creances, I, 86 și II, 648, p. 339; Pand. fr., v° Oblig., 2670 și v° Cession de droits litigieux, 200; Repert. Sirey, eod 170. Vezi și tom. V al Coment. noastre, pag. 209, text și nota 2. — Contră-: Ciruillouard, Vente, H, 907; Bedarride, Du doi et de la fraude, IV, 1787, p. 401 urm. (ed. a 4-a); Desjar- dins, op. cit., Revue pratique, tom. XXX (anul 1870), No. 99, p. 265, 266; Doublet, op. cit.. Revuepratique, tom. IX (anul 1860), p. 118 urm. (⁴) Larombiere, Oblig., II, art. 1166, No. 7, in fine, p. 176 (ed, din 1885) (°) Vezi Dreplul din 1912, No. 4, pag. 27 (decizie nereprodusă în Bulet. Curței). 608 PERSOANELE CARI POT EXERCITA RETRACTUL LITIGIOS. Minorii și interziși! pot exircită retractul litigios, prin reprezentantul lor legal, fără a se conformă dispozițiilor art. 413, C. civil, cu toată analogia ce există între exerci- tarea acestui refract și tranzacția (*)■ Tutorul va aveă însă nevoe de autorizarea consiliului de familie, spre a propune retractul în numele minorului sau interzisului, pentrucă exercitarea acestui drept poate să aducă o atingere patrimoniului incapabilului (²). Soluția de mai sus este admisă și în privința minorului emancipat (art. 430 C. civil) (³). Cât pentru risipitorul sau slabul de minte pus sub consiliul judiciar, el nu va putea exercită retractul fără asistența consiliului său (⁴), O persoană morală, precum o comună, o societate comercială, etc. ar putea, de asemenea, să exercite retractul litigios prin reprezentantul său legal (⁵). In cât privește femeea măritată, ea nu poate exercită singură retractul litigios, de cât în caz de separare de bunuri sau patrimonii, și încă și atunci numai în privința acțiunilor mobiliare îndreptate în contra ei și cedate unui terțiu (art. 1265 C. eivil). (’) T. Huc, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 649 urm; Demolombe, VII, 678; Cas. rom. decizia din 1915, citată, p, 585 bis nota 1. Formalitatea cerută de art. 413 C. civil, pentru încheierea unei tranzacții de către tutor, n’au a fi îndeplinite și atunci când tutorul propune retractul litigios, zice această decizie, de oare ce deși retractul litigios are, ca șî tranzacția, de efect de a pune capăt unui proces, totuși tranzacția este un contract consensual, iar retractul litigios este un mijloc de apărare, pentru invocarea căruia legea nu putea să ceară formalități speciale, ca pentru înche- ierea unei tranzacții. (²) Vezi autorii citați în nota precedentă. Decizia de mai sus a Curței de casație pune, cu drept cuvânt în principiu că auto- rizarea dată tutorului de către consiliul de familie de a face un împrumut necesar pentru a plăti prețul cesiunei și acceso- riile, daca judecata va admite retractul litigios, inplică autori- zarea dată tutorului de a exercită acest retract. Vezi Juris- prudența romana din 1915, No. 13, pag. 194. (s) T. Huc, Tr. de la cession, II, 653, p. 343. (⁴) T. Huc, op. cit., II, 654, p. 343, 344. (⁵) T. Huc, op. cit., 11, 648, p. 339; Pand. fr., v° Cession de droits litigieux, 199. COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. VIII.—ART. 1402. 609 Cât pentru acțiunile imobiliare, femeea nu poate exer- cită retractul decât cu autorizarea bărbatului sau a justiției. Ea n’ar putea nici chiar fiind autorizată să exercite retractul în privința unei acțiuni reale care ar avei de obiect un imobil dotai, pentrucă acest imobil fiind inalie- nabil în timpul căsătoriei (art. 1248 O. civil), soții nu pot face tranzacții în privința lui. Or, exercițiul retractului litigios nu este decât o specie de tranzacție f). In cât privește drepturile litigioase ce ar există contra unui falit, numai judecătorul - sindie are capacitatea de a exercită retractul litigios (²). Persoanele în contra cărora se exercită retractul litigios. In principiu, retractul litigios se exercită în contra tuturor cesionarilor de drepturi litigioase, care au dobândit aceste drepturi fie prin justiție, fie printr’o cesiune de bună voe (³), afară, bine înțeles, de excepțiile pe care le admite legea. Aceste excepții care, ca toate excepțile, sunt de strictă interpretare, vor fi examinate mai la vale sub art. 1404 C. civ. și art. 45 C. comercial. Efectele exercitărei retractului litigios. Este de principiu eă transacția nu atrage recunoaș- terea dreptului îndoelnic asupra căreia ea intervine, Or, retractul litigios fiind, cel puțin după unii, o specie de tran- sacție /), neapărat că exercitarea lui nu implică, din partea debitorului care-1 exercită, recunoașterea datoriei cedate (⁵), (’) T. Hue, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 655, p. 344. c²) T. Hue, op. cit., II, 656, p. 345; Repert. Sirey, Cession de droits litigieux, 167 urm. Cpr. C. Paris, Sirey, 82. 2. 31; D. P. 83.1/293 (sub Cas.), etc. (⁸) Cas. fr. D. P. 83. 1. 293. (/ Cpr. T. Hue, op. cit., II, 601, p. 298. Vezi suprâp. 570, nota 0. p) C. Pau, D. P. 89. 2. 159; Cpr. T. Hue, op. cit., II, 663, pag. 551 Baudry et Saignat, Vente, 951; Pand. fr., vv Cession de droits litigieux. 202; Repert. Sirey, eod, v° 262, ete. Cererea (84800) 58197 39 610 RETRACTUL LITIGIOS. - ART. 1402. Na se poate deci, vedeâ în exercitarea retractului litigios o mărturisire în contra debitorului. Vom examină efectele retractului litigios, în cât pri- vește raporturile dintre retrăgător (debitorul cedat) și re- tras (cesionarul), dintre cedent și cesionar, și în fine, din- tre cedent și retrăgător. Efectele exer- Intre debitorul cedat (retrăgătorul) și cesionar (retra- ^tiduî între SU1 reprezentanții acestui din urma), exercitarea retractului retrăgător ?i nu aduce nici-o strămutare de proprietate. Dreptul care retras, f^ugg obiectul cesiunei du trece de la retras la retrăgător. Cu alte cuvinte, retractul nu este o nouă vânzare, ci resol- virea unui contract preexistent. Retrăgătorul (debitorul cedat) nu devine deei representantul cesionarului (’); de unde rezultă că popririle ce ar face creditorii cesionarului asupra creanței cedate, în mânile debitorului cedat, rămân fără nici-un efect (²). Creanța nu mai există; în adevăr, cesionarul are în contra debitorului cedat numai o acțiune în restituire a prețului cesiunei, acțiune cu totul deosebită de acea alipită de creanța cedată (³). Bezoivirea Dacă cesionarul a constituit asupra lucrului litigios, care rtaU constL poate fi și un imobil drepturi reale, precum: o tnîte de ce- ipotecă, etc., aceste drepturi dispar în baza rezoluției con- SKm,‘r- tractului, cesionarul fiind eliminat, ca și cum n’ar fi exi- stat, perinde ac si non emisset (⁴). de a exercita retractul litigios constitne însă o renunțare la prescripție. Vezi tom. XI al Coinent. noastre, p. 62 și auto- ritățile citate acolo în nota 4. Cpr. Pand. fr., tr Prescriptions civile, 555. (') Cpr. Baudry et Saignat, Idem, 953; Guillouard, Idem, II, 908; Colmet de Santerre, VII, 146 bis XI; Boulet, Retraits sous le code civil, No, 93; Pand. fr., «° cit., 257 ; Mourlon, Re- vue pratique, t. 6 (anul 1860), p 243, No. 4; Demolombe, Revue pratique t. 7 (anul 1869) p. 335, 336; Thiry, III, 639; T. Huc, op, cit., II, 667; Laurent, XXIV, 604 urm., etc. (²) Guillouard, Vente, II, 909; Beudant, Idem, 418, p. 296; Planiol, II, 1656; Colmet de Santerre, VII, 146 bis XIII; Desjardins, op. cit., No. 102; Laurent, XXIV, 606; T. Huc, Tr. de la cession, II, 668, p. 355; Pand, fr., tA cit., 258; Colin et Capitant, op. cit., II, p. 500, etc. (³) T. Huc, X, 241, p. 326. (⁴) Beudant, Vente, 418, p. 296; Colmet de Santerre, VII, 146 COD. CIV.-------CART. III.---TIT. V.—-CAP. VIII.----ART. 1402. 61 1 Dacă dreptul real cedat este un drept a cărui cesiune este supusă transerierei, debitorul cedat (retrăgătorul) nu mai are nevoe de a transcrie retractul, de câteori cesiunea făcută retrasului fusese transcrisă (*). Așa dar, încât privește raporturile dintre debitorul cedat și cesionar, sau representanții acestui din urmă, cesiunea se consideră ea neavenită, în acest sens că cesionarul pierde toate drepturile ce rezultau din cesiune, sub condiția însă ■de a fi despăgubit de debitorul retrăgător, conform art. 1402. In cât privește însă raporturile dintre cedent și ce- Raporturile sionar (retrasul), efectele cesiunei sunt din contra menținute. ^Xionar^ Cedentul poate deci cere executarea obligațiilor isvorîte în folosul său din cesiune, contra cesionarului. Astfel, el poate cere plata prețului cesiunei, dacă cesionarul nu l-a plătit, rămânând ca acest din urmă să-l iea de la debitorul cedat. Cesionarul n'ar putea, deci, sub cuvânt că a fost expropriat de debitorul cedat, să pretindă că acesta este de astăzi înainte debitorul cedentului. In lipsa unui text expres, cedentul nu poate dobândi un alt debitor în locul cesionarului. Intre cedent și cesionar, obligațiilece rezultădincesiune nu sunt întru nimic schimbate, și ele trebuese executate, cu toate că exercitarea retraetului a nimicit dreptul cesionarului asupra dreptului cedat (²). Cesionarul evins prin exercitarea retraetului, nu are, în genere, acțiune în garanție contra cedentului. El având bis, XIV; Desjardins, op. cit., Revue pratique de droit franțais, tom. XXX (anul 1870), 101, pag. 267 urm.; T. Huc, X, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 668, p. 355; Laurent, XXIV, 606; Pand. fr., v° cession de droits litigieux, 259Repert. Sirey, eod, v®, 257 ț Guillouard, Vente, II, 909; Colin ct Capitant, op. cit., II, p. 500. O Mourlon, Transcription, I, 65< p. 163 urm.; Flandin, Idem, 1, 262, p. 168; Verdier, Idem, I, 116, p. 227 (ed. a 2~a, 1881); Desjardins, op. cit., 101, p. 267 urm.; Baudry et Saignat, Vente, 957. — Contra: Troplong, Transcription, 249. Aceeași soluție este admisibilă în cazul când imobilul se întoarce la vânzător, în virtutea pactului de răscumpărare. Vezi supră, pag. 450, nota 1. C) Thiry, III, 639; Baudry et Saignat, Vente. 954; Beudant, Idem, 419, p. 297; Guillouard, Idem, II, 910; T. Huc, op. cit, II, 665,666; Laurent, XXIV’, 605; Colmet de Santerre, VII, 146 bis XV; Colin et Capitant, op. și loco cit., etc. 312 RETRACTUL LITIGIOS. -ART. U02. cunoștință despre contestația ce există asupra dreptu- lui cumpărat de dânsul, a făcut un contract aleator, știind prea bine eă retractul litigios puteâ să fie exercitat în contra Iui. Singurul caz în care cesionarul ar puteă să exercite recursul în garanție contra cedentului, ar fi acela în care acest din urmă ar fi vândut un drept contestat în justiție, fără a preveni despre aceasta pe cesionar (*)• Raporturile Ne-a mai rămas să vorbim despre raporturile dintre debitorul*eedent și debitorul care a exercitat retractul litigios. Aci «sedat. chestiunea este mai complicată. Unii, întemeindu-se pe vechea jurisprudență franceză, susțin că debitorul retrăgător ar deveni reprezentantul ce- dentului, de la care ar fi dobândit dreptul asupra căruia retractul a fost exercitat; așa eă, în urma exercitărei acestui retract, cedentul n’ar mai avea ca debitor al prețului cesiunei, dacă acest preț nu-i a fost plătit, pe cesionar, care nu mai există, ci pe retrăgător care a luat locul cesionarului (²). Această soluție nu rezultă însă astă-zi de nicăeri. Adevărul e că, în urma exercitărei retractului, dreptul litigios este stins. Nu se poate deci zice că dreptul litigos a fost transmis de eedent cesionarului, nici de cesionar retrăgătorului, nici, în fine, de eedent retrăgătorului. Acest din urmă este liberat de pretenția contestată, care exista în contra lui. Nefiind deci nici-o strămutare de proprietate, fiscul nu poate percepe nici-o taxă, afară de acea relativă la o simplă chitanțăț³ '. Deci, dacă cedentul este încă creditorul prețului cesiunei, el nu va putea cere acest preț de la retrăgător, ci de la retras (cesionarul), cu care a contractat. Exercitarea retractu- lui fiind pentru eedent res inter alias acta, el n’a putut prin acest act să dobândească un alt debitor, adică pe retrăgător în locul retrasului. Cedentul nu va putea, deci. (') Baudry et Saignat, Vente, 955; Troplong, Jdem, II, 996; Pand. fr., Idem, 1681; T. Huc, Tr. de la cession et de la transmission des creances, II, 666, in fine,p. 354; Cas fr. D- P. 65. 1. 366, etc. C) Cpr. Mourlon, Monografie asupra Retractului succesoral (De la nature etdeseffets du retrăit successoral), Revue pratique de droit franțais t. 9 (anul 1860), p. 213 urm. No. 5 urm. Vezi și Labb£, Revue critîque, t. VI (anul 1885), p. 142 urm. (⁸) Cpr. Baudry et Saignat, Vente, 956. COD. CIV.-CART. III.-TIT. V.-CAP. VIII.-ART. 1404 C. CIV. ȘI45C. COM. 613 «ă recurgă în contra retrăgătorului de cât exercitând drepturile retrasului (cesionarului), în baza art. 974; ceea ce se va întâmplă atunci când retrăgătorul va fi debitorul retrasului. Retrăgătorul nu devine deci debitorul direct al cedentului, dacă el n’ar datori nimic cesionarului (retrasului), el n’ar puteă fi apucat de cedent, la caz de insolvabilitatea cesio- narului (’). Cazurile excepționale în care retractul litigios nu poate fi exercitat. Art. 1404. — Dispozițiunile art. 1402 încetează: 1° când cesiunea s’a făcut la un comoștenitor sau coproprietar al dreptu- lui cedat; 2° când s’a făcut la un creditor spre plata creanței sale; 3° când s’a făcut cătră posesorul fondului, asupra căruia există dreptul litigios. (Art. 1402, 1403 C. civ.; Art. 1701 C. fr.) Art- 45 C. Com. — Retractul litigios prevăzut de art. 1402— 1404 din codul civil, nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr’un fapt comercial, (Art. 1402—1404 C. civ. Art. 3—6, 56 C. com.; Art. 43 C. com. ital). BCU C, / ,entn Unix Library Cluj Știm eă, în principiu, ori-ce cesionar de drepturi litigioase poate fi expropriat prin exercitarea retraetului din partea debitorului cedat, în baza excepțiunei admise de lege (²). Art. 1404 enumeră însă mod limitativ (³), trei cașuri, ia care trebue să adăogăm pe acel prevăzut de art. 45 din codul de comerț, în care exercitarea retraetului încetează. După acest text, care este o reîntoarcere la dreptul comun (*) retractul nu poate fi exercitat: (’) Baudry et Saignat, 958.—Contră: Guillouard, Fente, II, 910; Colmet de Santerre, VII, 146 bis XV; T. Hue, op. cit., II, 666, p. 353, 354; Demolombe, Eevuepratiqw, t. 7 (anul 1869), p. 335 urm. I; Laurent, XXIV, 605; Colin et Capitant, op. cit. pag. 501; Cpr. Sur viile, Elements d’un cours de droit civile, II, 1066, p. 602 (ed. 2-a). (²) Vezi supră, p. 609. (sj Vezi infră p. 617. (⁴) Toți autorii consideră ca excepții cazurile prevăzute de art. 1404, în care retractul nu poate fi exercitat.’ 'Adevărul este însă că cazurile în care retractul poate fi exercitat sunt adevărate excepții, și că cazurile enumerate în mod limi- tativ de art. 1404, în care retractul nu are loc, nu sunt de cât aplicarea dreptului comun; altfel am avea excepții la o 614 RETBACTUL LITIGIOS. ---- ART. 1404 C. CIV. ȘI 45 C. COM. Cazul când 1° Când cesiunea a fost făcută unui comoștenitor sau fost făcută coproprietar al dreptului litigios: ^Exceptis scilicet cessionibus unui muște- quasinter coheredes pro actionibushereditariisfiericontingit“, unuT^pro- z’ce termeni mai preeiși Constituția lui Anastasie (’). prietar. Motivul acestei dispoziții este că, în acest caz, cesiunea nu se mai consideră ca o speculație din partea cesionarului, ci ca un mijloc având de scop încetarea indiviziunei; și aceasta fie că dreptul litigios cedat, aparținând la două sau la mai multe persoane, ar fi un drept de creanță, sau un drept real imobiliar (²). Această dispoziție ar fi aplicabilă chiar în cașul când cesiunea făcută între coproprietari n'ar face să înceteze cu totul indiviziunea între ei, legea nefăcând această distincție (’). Cazul în caro lată, însă un caz asupra căruia există discuție: pre- supunând eă cesiunea a fost făcută unui coproprietar sau unui copro- comoștenitor al dreptului cedat, de un străin, adecă: de o pnetarsaueo- persoană care nu este sau care nu se pretinde coproprie- mostonitor a ¹ . ...... , r j dreptului ce-tară cu cesionarul dreptului litigios; chestiunea este de a dat, de o p«r-ₐₑ C]V>--CAST. in.---TIT. V.--CAPIT. VIII.-DE. INTERNAȚIONAL 623 administratori, etc. (art. 1308), ea nefiind asimilată unei adevărate incapacități se decide în genere că ea atârnă de legea care cârmuește mandatul ce li s’a încredințat^). Cât pentru incapacitatea statornicită de art. 1309, ea Art. 1309. atârnând necontestat de statutul personal, un judecător român n’ar putea să cumpere în străinătate drepturi litigioase care ar fi de competența Curței în eare el își exercită funcți- unea sa (®). In ceea ce privește valoarea intrinsecă a contractului de vânzare și efectele sale, părțile vor determina ele însăși legea ce se va aplică în specie, fiind libere dea se supune, în privința aceluiași contract, la mai multe legi deosebite (*). In lipsa unei stipulații speciale în această privință, se va aplica legea țărei în care contractul a fost încheiat (⁴). De câte-ori, însă, s’a vândut un lucru spre a fi trans- portat dintr’o țară în alta, se va puteâ admite că părțile au înțeles a se referi Ia legea țării în care marfa vândută urmează a fi transportată (⁵). In cât privește cesiunea de creanțe, s’a propus de unii Cesiunea de să se aplice legea dom.ciliului creditorului, pentru că crean- „ țele sar considera ca având situația lor la acest domiciliu ( (') T. Huc, Broeher, loco cit.— Contră:Laurent, op. cit. VIII, 136. (s) Laurent, op. cit., VIII, 137. C) T. Huc, X, 248, 251. (*) T. Huc, I, 159 urm., și X, 248. ț³) T. Huc, X, 248; Vincent et Penând, op. și cit., 6; Thaller, Annales de dr. commercial, anul 1886, 1887, p. 309 urm. (*’) P. Fiore, Diritto internaționale privata, 342, p. 441 (ed. ital. din 1874). „Iată, eum se exprimă acest autor: „Quindi se fosse diversa la legge del domicilia del creditare, o quella del debitare, noi opiniamo che per l'obbliqazione personale tra cedente e cessionario si deve applicare la legge del domiti- lio del creditore, e questa regoUră in ogni caso factio ex empto in Javore del cessionario, la garanzia a cui e tenuto il cedente, ii prezzo minima pel quale il diritto si potera cedere la rescissione per causa. di lesione, e tutto cib che deriva dalia natura del contratto, per le obligazioni reciproche tra cedente, e cessionario, etc“. Vezi de acela? autor, le droit internațio- nal prive, II, 838 urm., p. 397 urm. (ed. a 4-a, trad. Ch. Antoine), Laurent (Dr. internat., VIII, 133) combate însă toarte bine sistemul jurisconsultului italian. 624 VÂNZAREA. ----DREPT. INTERNAȚIONAL. Cesiunea de creanță fiind însă o adevărată vânzare, se va aplica, conform principiilor generale mai sus expuse, legea locului în care cesiunea a fost făcută art. 980), afară de cazul când contrariul ar rezultă din voința părților (*). vă uzări imo- Aceeași soluție este aplicabilă de câteori vânzarea are biliare. obiect bunuri care au o situație fixă, precum sunt imo- bilele. In acest caz, însă, părțile vor putea' fi presupuse că au înțeles să se supue legei situației bunurilor [lex rei sitcE), și judecătorii fondului sunt suverani spre a decide, după împrejurările fie-cărei cauze, care a fost, în această privință, voința părților contractante (²). Tradiție, Tot după legea locului situației se va decide chestiu- traⁿ’°”pție, nea de a se ști dacă tradiția sau transcripția sunt sau nu neapărate pentru ca vânzarea să fie oposabilă terțiilor; dacă lucrul vândut este sau nu în comerț; dacă vânzarea lucrului altuia este validă sau nulă; dacă vânzătorul are, sau nu, o siguranță (privilegiu, etc.), și care este în- tinderea acestei siguranțe, etc. (³). Garanția, care este unul din efectele contractului, va fi cârmuită de legea aplicabilă însuș contractului, și care se va determină după voința expresă sau presupusă a părților (⁴). In cât privește termenul pentru exercitarea acțiunei în garanție, de exemplu, pentru exercițiul acțiunei redibi- torii, se va aplică lex Jori Leziune, etc. In cât privește acțiunea în rescisiune pentru cauză de Controversă. (') T. Hue, X. 249; Laurent, op. cit-, VIII, 132. (’²) T. Hue, X, 250. (³) T. Hue, X, 250; Vincent et Penaud, op. și v° cit., No. 13—15; Brocher, op. cit-, II, p. 184 urm. Laurent, op. cit., VIII, 139; Pand fr. v° Vente. 4337, 4338. etc. (*) Laurent, op. cit., VIII, 152; Pand. fr. v° Vente, 4340. C ) Pand. fr., cit., 4341; Laurent, op. cit., VIII, 154, in fine jag. 225. lata cum se exprimă acest din urma autor: „La oi de Tautonomie rețoit en ce qui concerne le delai dans equel l’action doit etre intentee.— Ce delai ne depend jamaiș de la volonte des parties contractantes; il est fixe par la loî qui, pour Ies vices redhibitoires, s’en rapporte â l’usage des lieux. Done c’est Ia loi du for qui decide; Ie juge n’admettra l’action que si elle est intentee dans le delai fixe par Ies nsages locaux“. COD. CIV.—CARTEA III.—TIT. V.—CAPIT. VIII — DR. 1NTERNȚIONAL 625 leziune, acțiunea în garanție pentru vicii redibitorii, acțiu- nea în rezoluție pentru inexecutarea contractului, etc., se susține că toate acestea se vor determină' după legea care eârmuește însuși contractul ț¹). In privința leziuneî referitoare la majori, neadinisă Îd vicii de cᵤₙ legea noastră, chestiunea este foarte controversată (²), și simțimint. aceeași controversă s’a ivit și în privința leziunei referitoare la minori (*). De câte-ori va fi vorba de o acțiune în anulare pen- Eₑₜᵣₐcₜ tru vicii de consimțământ, se va aplică legea personală a litigios, reclamantului, îar nu legea contractului, fiindcă pretenția oⁿ r⁰Ters reclamantului este tocmai că n’a existat în specie contract (⁴). In cât privește termenul în care trebue să se exercite facultatea de răscumpărare și care nu poate fi mai lungă de cinci ani (art. 1373), autorii îl consideră, cu drept cu- vânt, ca fiind de ordine publică, pentrucă această dispozi- ție are menirea de a nu lăsă prea mult timp proprietatea în incertudine (⁵). Prin urmare, străinii n’ar puteă să in- voace statutul lor personal în România, dacă, după legea lor personală, termenul pentru exercițiul facultăței de răs- cumpărare ar fi mai lung de cinci ani, după cum este în codul japonez dela 1896, unde termenul răscumpărărei este fixat la zece ani (art. 580). Românii eare ar contractă, în străinătate, ar puteă, din contră să stipuleze un termen mai lung de cinci, conform legei țârei unde ei ar contractă, căci termenul de cinci ani, admis de legea română, neatră- gând nicio incapacitate, este strâin de statutul personal (d). (’) T. Hac, X, 252; Laurent, op. rit., VIII, 152: Masșă, Le droit commercial avec le droit des gene et le droit civil, I, 637, p. 586 urm. (ed. a 3-a); P. Fiore, op. cit., 292 urm. (²) Vezi cele trei sisteme arătate în t. V al Coment. noastre, p. 97. Vezi și t. VII, p. 41 precum și supră, p. 767, nota 1. Vezi șî Vincent et Penând, op. cit-, »° Vente, No 20. (³) Vezi t. VII, al Coment noastre, p. 40, 41. (⁴) Cpr. T. Huc, X, 253 Vezi și t. VII al Coment. noastre, p. 40, text și nota 6. (") „Interesul public se opune, a zis Grenier în raportul sau către Tribunat, ea proprietățile să rămâe prea mult timp necerte și nesigure". Vezi Laurent, Droit civil internațional, VIII, 167, p. 227, 228. (⁶) Laurent, op. și loco cit.; Pand. fr., v° Vente, 4344. (84800) 63107 40 VÂNZAREA --- DE. INTERNAȚIONAL 626 In fine, de câte-ori va fi vorba de exercițiul retrac- tului litigios, se admite că debitorul poate săinvoace pro- tecția legei sub imperiul căreia s’a obligat. Ast-fel? Româ- nul, domiciliat în țară, având dreptul de a invocă pro- tecția legei române, poate să propue retractul litigios, oricât de criticată ar fi această instituite, chiar dacă cesiunea ar fi fost făcută int/o țară eare nu admite acest retract (¹). Finele tomului al Vlll-lea, (ediția II) partea a ll-a. BCU Cluj / Central University Library Cluj (')T. Huc, X, 253; Vincent et Pdnaud, op. și cit., 21, Cpr. Trib imper. german. J. Clunet, anul 1887, p. 344. — Vezi însă Laurent (op. cit., VIII, 141), dnpă care retractul liti- gios ar fi o dispoziție de ordine publică, care ar atârnă de lex fori. In fine, după Broeher (op. cit., II, p. 199 urm.), trebue să se aplice legea situației, de câte-ori va fi vorba de datorii imobiliare, și legea contractului, de câte-ori va fi vorba de valori mobiliare. TABLA MATERIILOR Cuprinse în volumul Vlll-lea, (ed. II), partia ll-a TITLUL V Despre vânzare Pagina Considerații generale................................................ 1—5 CAPITOLUL 1 Despre natura și forma vânzărei (Art. 1294) 5 - 13 Strămutarea proprietății între părți (art. 1295 $ I(..............13- 19 Dovedirea vânzărei..................... .......................... 19— 26 Strămutarea proprietății față de terții, (art. 1295 § 2). . 26— 31 Despre spesele (cheltnelile) vânzărei, (art. 1305)................... 32—34 Elementele esențiale contractului de vânzare............................ 31 Consimțământul \ ....................................... . ... 35— 40 Consimțământ în vânzările făcute prin corespondență . . . 40— 41 Despre făgăduințele sinalagmaticc de vânzare. ....... 41—43 Despre făgăduința unilaterală de a vinde................................ 43 Despre făgăduința unilaterală de a cumpăra........................43— 44 Despre arvună (art. 1297, 1298)................................... 44— 50 Despre lucrurile cari pot face obiectul vânzărei, (art. 963,1310, 1311 C. civ., art. 7 țț 5 din Constituție); pământurile ru- rale ale sătenilor; lucrurile ce nu pot fi vândute . . . 50— 86 Despre vânzarea lucrului altuia (art. 1599) (C. francez eliminat de legiuitorul român), — controversă . ......................... 86—103 Despre prețul vânzărei (art. 1303,1304, C. civ., 60, 61 Cod. com.) 103—106 Prețul trebue să consiste în bani...................................100—111 Prețul trebue să fie serios.......................................112—115 Prețul trebue sa fie determinat, sau cel puțin, să poată fi de- terminat prin clauzele contractului.............................115—124 CAPITOLUL II Cine poate cumpăra sau vinde? Capacitatea părților contractante, (art. 1306)....................... 125—127 Despre vânzările dintre soți, (art. 1307)........................ . 128—137 Excepțiile admise de art. 1307 .......................................... 138 628 Padina Prima excepție (art, 1307, 1°)................................ 138-140 A doua excepție (art. 1307, 2°)............................ . 140 [43 A treia excepție (art. 1307, 3°)...............................143-146 Incapacitatea tutorilor, mandatarilor, administratorilor sta- bilimentelor publice, etc. (art. 1308 C. civ., art. 28 L. vămilor din 1874)........................................... 146—155 Incapacitatea magistrăților și a auxiliarilor lor, (art. 1309.1 . ■ 155—167 CAPITOLUL III Despre lucrurile ce se pol cumpără și vinde, (art. 1310, 1311). 167 Despre diversele modalități ale vânzărei (art. 1296) ..... 167—180 Pactul de non alienando.......................................181—182 Vânzarea cu grămada sau după greutate, număr ori măsură (art. 1299, 1300)....................................... 182-194 Vânzarea subordonată gustare) (ad guetum). art. 1301 .... 194—202 Vânzarea făcută pe încercate, tvente ă l’essai), art. 1302 . . 202—206 Vânzarea pe mostră ......................................... 206—209 CAPITOLUL IV Secțiunea I Dispoziții generale (art. 1812).......................................... 209—212 Obligațiile vânzătorului (art. 1313)....................................213—214 Secțiunea II Despre predarea lucrului vândut (art. 1314) ..... . . 214—216 Predarea imobilelor (art. 1315) . ........................................216—218 Predarea lucrurilor mobile (art. 1316) .... ..........219—221 Predarea lucrurilor incorporate, (art. 1318, 1391)...................... 221—222 Spesele predărei și ale ridicărei, (art. 1317) 222—223 Locul unde și epoca când trebue să se facă predarea, (ari. 1319, 1322, 1323)............................................ 223 - 236 Consecințele lipsei predărei lucrului vândut (art. 1320,1321). 236—240 Starea în care lucrul vândut trebue să fie predat, art. 1324. 1325, 003 . ............................................ 240—249 Regulele relative la predarea cuprinsului și întinderei lucrului vândut (art 1326, 1327, 1328, 1329, 1330, 1331, 1332, 1333, 1334)............................. '........................ 249-259 Despre riscul și pericolul lucrului vândut (art. 1335 c. civ., 66 c. com.).................................... ............. 259—266 Secțiunea 11! Despre răspunderea vânzătorului (ari. 1336. 1337, 1351)................. 266—279 Condițiile cerute pentru ca evicțiunea să dea loc la garanție din partea vânzătorului (art. 1337)..................... 279—285 629 Pagina Obligațiile ce rezultă pentru vânzători din garanția ce dato- rește....................................................... 285 Obligația negativă de a nn tulbură pe cumpărător (art. 1337) 285—290 Obligația pozitivă de a apără pe cumpărător în caz de turbu- rare de drept.................................. ■................ 290 Răspunderea de evicțiune (art. 1351).......................... 291—292 Obligația vânz, de a repară dauna pricinuită prin evicțiunea îndeplinită............................................. 292—293 Prestațiunilc datorite de vânz. în caz când cumpăr, a fost evins (art. 1341—1346).................................... 293 Evicțiunea totală (art. 1341—1346, 1350)...................... 293—307 Evicțiune parțială, (art. 1347,1348)......................... 307—311 Evicțiunea parțială rezult, din inexist. servit, active declarate de vânz., sau din exist, serv, pasive ascunse de dânsul (art. 1349)................................................... 311—318 Despre garanția de fapt (1338;.................................. 319 Despre clausele cari măresc garanția de drept (art. 1338) . . 320 Clausele care micșorează graranția de drept (art, 1338, 1339, 1340)......................................................... 321—330 z Cum se exercită acțiunea și excepția de garanție și cui apar- ține această acțiune și excepție și persoanele cărora ele pot fi opuse (art. 1340)...................................... 331—333 • Despre răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut (vicii redibitorii)........................... 333—343 Condițiile cerute pentrucă viciile lucrului vândut să poată da loc la. răspunderea vânzătorului (art. 1352, 1353, 1354) 343 —353 Acțiunile la care dau loc viciile ascunse (art. 1355—1358) 353—362 Termenul în care trebue să se exercite acțiunea ce rezultă din viciile redibitorii (ari. 1359)...............• ■......... 362—367 Natura acțiuniilor la caro dan Ioc viciile redibitorii (art. 1359) 367—368 CAPITOLUL V Despre obligațiile cumpărătorului. Ari. 1370 c. civ., 67 c. corn. 368—378 Plata prețului (art, 1361 1362). ...................... . . 378—383 Cazurile când cumpărătorul dalorește dobânda prețului (art. 1363)...............................................383 - 386 Cazurile când cumpărătorul poate să reție prețul, suspendânt plata lui i.art. 1364) . ................................... 386—397 Consecințele neplăței prețului și rezilierea vânzării (art 1365) 397—406 Natura acțiunei rezolutorie. Acțiune reală (art. 1368, 1369) 406—412 Modul cum se îndeplinește rezilierea (art. 1366).............. 412—416 Efectele rezoluției vânzării intre părțile contractante......416—420 Stingerea acțiunei rezolutorie............................... 420 Renunțarea vânzătorului................................ . . 420 Prescrierea acțiune: rezolutorie.................................. 421 Despre executarea coaclivă (silită) în materie de vânzări comerciale de lucruri mobile (art. 68 c. corn), . ... 422—426 630 CAPITOLUL VI ____________________________________Pași na Pactul comisor expres sau condiție rezolutorie expresă (art. 1367)....................................................... 426-441 Anularea vânzărei pentru leziune....................................... 441—444 Rezolvirea vânzărei prin art. 1371 (art. 308—315 și 1371). . 444—447 Despre pactul de răscumpărare (definiție), (art. 1372) .... 447—459 Termenul în care pactul de rescumpărare poale fi exercitat, (art. 1376)............................................ 459—483 CAPITOLUL VII Despre licitațiune, (Art. 1388—1390) , .................... 483—491 CAPITOLUL VIII Despre strămutarea creanțelor și altor lucruri incorporale . . 491—492 Vânzarea sau cesiunea unei creanțe, (principii generale) . . . 492—500 Condițiunilc cerute pentru existența cesiunei de creanță . . . 500 Condițiunile cerute Intre părți...............................500—504 Condițiile cerute în privința terțiilor (ari. 1393, 1394, 1395) . . 504—518 Efectele notifieărei cesiunei, sau acceptărei debitorului (art. 1393)........................................................ 518-520 Efectele lipsei de notificare sau acceptare din partea debi- torului, (art. 1395)......................................... 521—522 Despre garanție în materie de cesiune de creanță (art. 1392) 522—523 Garanția de drept.......................................... 523—528 Garanția de fapt (art. 1393, 1397,1398)..................... 528—537 Exercitarea și prescrierea acțiunei în garanție ...... 537—539 Despre accesoriile creanței vândute (art. 1396, 1744) ..... 539—543 Excepțiile ce debitorul cedat poate să opue cesionarului (art. 1396) ..................................................... 544-545 Art. 349 C. Com........................................................ 545—556 Vânzarea unei succesiuni, sau unor drepturi succesorale (art. 1399—1401) ..................................... 556 -563 Efectele cesiunei sait vânzărei unei cesiuni (art. 1399 urm.) . 563 Efectele unei cesiuni Intre părțile contractante....................... 564 -566 Efectele sueeesiunei în privința terțiilor..................... 566--570 Obligațiile vânzătorului unei succesiuni ............................. 570 Predarea lucrului vândut................................................ 570—574 Obligația de garanție ....................................................... 574 Obligațiile cesionarului................................................. 575—576 Vânzarea de drepturi litigioase, (art. 1401)........................... . 576—580 Cazurile când dreptul se socotește litigios, (art. 1403 și t402). 580—600 Condițiile exercițiului retractului litigios (art. 1402)............... 601—604 Momentul când retractul litigios poate fi exercitat.................... 604 -607 Persoanele cari pot exercita retractul litigios...................... • 607—609 Persoanele iti contra cărora se execută retractul litigios. . • 609 631 Pagina Efectele exercitărei retractului litigios..........................809—613 Cazurile excepționale în care contractul litigios nu poate li exercitat (art. 1404 și art 45 C. Com. . - ... 613—021 Apendice la titlul V, (Cartea III) . ... .............. 022 Regule de drept internațional în materia de vânzare ... 622 620 Tabla materiilor.................................................. 027 631 BCU Cluj / Central University Library Cluj DIMITRIE ALEXANDKESCO SUPLIMENT la VOL. VIII PARTEA II (YÎNZAREA) (EDIȚIA A II-A) TABLELE NUMERICĂ A ARTICOLELOR ȘI ALFABETICĂ A MATERIILOR COPRINSE IN VOL. AL VIII-LEA PARTEA A ll-A CVÎNZAREA) TIPOGRAFIA CURȚEI REGAEE F. GOBL FII S. A. 19, Stkada Regală, 19 1926 TABLA NUMERICĂ A ARTICOLELOR *) COPRISSE ÎN Volumul al VIII-lea, Partea a II-a, Ed. II ²) CODUL CIVIL Art. Pagina 390 .......... 146 n. 2, 504 403 ................... 343 413—430 ............... 608 468 .......... 246, 247, 367 728 ... „ ..... 484 786 ............ 489, 564 828 ............. 524 n. 2 855 . . 224, 478 notă.—903 963 ................. 51 971 . . 14, 16 214, 231,261 972 ......... 27, 284, 325 974 ......... 29, 567, 607 983 .................. 85 1010..................169 1015..............124, 170 1021 . . . 94, 206, 401, 434 1088 .................. 386 1145 § 2.............. 108 1175 .................. 545 1179.............. 493 nota 1180 ............. 493 nota 1182 ............. 521 n. 2 1238 .................. 73 1240 ............ 144, 525 Art. Pagina 1252) .......73 1253/ 1294 . . . ... 5, 35, 107 1295 § 1 . . 14, 215, 231, 261, 500 1295 § 2 . .....26, 214 1296 .......168 1 1298J ' ' ‘ ‘ 46’ 47 & urm- 12991 n 182. 183 urm. 190 1300/ ‘ 1301 . . . . . 182. 190, 194 1302 . 105, 182,190, 198, 202 1303 . . .....105, 115 1304 . . .....118, 169 1305 . . . . . 32 urm., 222 1306 . . .......125 1307 . . • 128, 138 urm., 622 1308 . . 146 urm., 504, 622 1309 . . 155 urm., 161, 591 1311} * ‘ urm., 81, 167 1312 ............... 85, 209 1313 .......... 213, 277, 500 1314.....................215 1315.....................216 9 Aceasta tablă a fost lucrată de D-l Matei G. Nicolau, avocat din baroul de Ilfov. _ a) Numerile in italice arată ca acolo se găsesc expJicațiunile complete. 635 Art. 1316 1317 1318 1319 13201 1321/ 1322 1323 1324 1325 1326 1327 1328 1229 1330 1331 1332 1333 1334) Pagina .........116, 219 . .... 34, 222 . 216, 221, 500, 540 ......... 197, 223 ........230 urm. . , 225, 234, 383 . , . ,225, 235 . . . . 240, 489 249 250 Art. Pwna 244 urm. urm. 1335 ..... 169, 241, 259 1336 ....... 267, 268 1337 ....... 270, 273 1338 . . t/C.U.Clu.L 285, 319 13391 ■ . . . . 323 urm.., 327 1340] 1341 1342 1343 . . 293, 294 urm., 327, 1344 391, 527 1345 1346] 13471 1348] > . . . 82 n. 5, 307 urm. 1349 ...... 311, 317 1350 1351 ..... 277, 285, 291 1352'1 1351 ....... 344 urm. 1354] 13611 1362/ 1363 1364 1365 1366 1367 1368 . 1369 1370 1371 1372 13731 1374 1375 1376* 1377 13781 1379/ 1380 1381 13821 1383 1384 1385 ' 1386 1387 1388 . . . . 378 urm., 424 . . 386, 424 383, 397, 401 . . 182, 371, . . . . 369, . . . . 181, . . 171,182, . , . 459 urm., 1355 1356 1357 1368. 1359 1360 13891 1390/ 1391 1392 13931 1394/ 1395 1396 13971 1398/ 13991 413 431 406 410 414 446 447 625 472 urm. 469 urm. . . 419, 467, 472 ............465 479 urm. , . 485 șî urm. . . . 486 urm. . . . 221, 500 . . 495,^496, 522, 533 . 27, 495, 504 urm., 514 nota 1, 570 . . . 495, 504 urm., 521 ......... 404, 539, 544 ......... 523 urm., 530 1400 ■ .... 557 urm., ■....... 353 urm. 1401] 1402 .....167, 514, t 1403 574 336, 362 . . 342 1404 1407 592 581 167, 609, 613 ........96 636 Pagina Art. Pagina 1445 1642 1647 1737 1744 •..............471 urm. §2.............108 nota. ....................403 .........383, 401, 490 ....................539 1779 ............... 28,317 1833 ............ . 498 urm. 1890 ........ 329, 330, 421 1900 ... 37, 136, 154, 421 1909 . . 19, 99, 421, 467, 545 PROCEDURA CIVILĂ ......................... 407 565 ................... 408 ......................... 290 568 ................... 395 ⁴⁰⁹ ........... 70 urm, 498 610 ................... 542 ⁴⁴⁴......................14 723 ............ 28, 31, 261 ®14............31, 127, n. 1 724 .................... 31 £⁴².................127 n. 1 724 bis...........25 nota 3 £®1 ............... 34, 395 736 ................... 165 ⁵⁵⁷ ............... 488 nota CODUL DE COMERȚ 1 384 n. 1 ⁴⁹ . . . . 106 n. 1 ⁴⁵ ......... 609, 613, 618 46 ....................22 €₁} • 106, 116, 120, 121 n. 2 ⁶6....................260 $7....................369 68 (V. Gas., Or, Jud., 913 No. 78, p. 824 și idem 916 No. 13, p. 122 — Dr. 909 No. 61, p. 481), p. 422 urm. 70 ................ 363 n. 2 281 ............... 535 n. 3 349 ...............346, urm. 393 ................ 22, 31 505 ........... 484 t. și n. 2 731......................160 903 ..........• ... 278 CONSTITUȚIA DIN 1866 ȘI DIN 1923 0 7 § 5 (18). . . 57 și urm. 9 ..................58 0 In parantez, sunt indicate, articolele corespunzătoare din Constituția -din 1923. t TABLA ALFABETICĂ ȘI ANALITICĂ *) A MATERIILOR Cuprinse în Volumul VIII, Partea II (Ediția II) între părți, 415~417. — In pri- Abitație.—Abitația este ca și uzul, în afară de comerț, 68 și urm. V. Uz. Accesiune. — Accesoriile lu- crului vîndut se cuvin cumpă- rătorului, 244—245. Accesoriile creanței vîndute, 539 și urm. — V. Cesiune de creanțe. Acțiunea quanti minoris, 353 si urm. V. Vînxare. Acțiunea redibitorie (viții ascunse) 353 și urm. V. Vînxare. Acțiunea în resciziune (p. lesiune). — Nu există în legea noastră, 442 și urm. V. Lesiune, Vînxare. Acțiunea resolutorie (vîn- zare. — Natura acestei acțiuni (reala) 406. — Conservarea ei, 409 și urm. Modul cum se în- deplinește resiliarea 412,— Stin- gerea acțiunii resolutoiii (renun- țarea vînzătorului la prescripție) 408—409. — Efectele resilierii vin ța terțiilor, 418 și urm. V. Uesiliare, Vînxare. Addictio in diem (clauză de desființare a vînzării) 173. Adjudecare.— Debitorul ur- mărit nu poate deveni adjude- catarul bunurilor urmărite nici direct, nici prin persoane inter- puse, 127, n. 1. — Dreptul ad’ judecatarului de a primi câștiul imobilului adjudecat, 243, n. 1. Administrator legai.—Dacă tatăl administrator legal poate cumpăra bunurile copilului său (Controversă). 148 text și nota 3. — V. Coment. noastre, t. II p. 502. Administratori publici. — Nu pot cumpăra lucrurile în- credințate pazei lor, 152. Advocațl. — Dreptul lor la un onorariu, 32, n. 2. — Re- ducerea onorariului stipulat de părți (Controversa) 33, nota și t. V. p. 387, n. 2. — Vezi Mandatari. — Clientela unui ') Lucrată de D-1 Matei G. Nîcolau, avocat din baroul de Ilfov, după vechea tablă a aeestui volutn. 639 Advocat avoeat nu poate face obiectul unei vînzări 75 și urm. — Va- liditatea oblig, luată de un ad- vocat de a nu-și exercita pro- fesiunea sa, 76. — și t. V, p. 121. — V- Medic. — Advocații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase 155—156.— V. Drepturi litigioase. — Ro- mânul din alte State nu poate fi advocat cât timp nu i s'a re- cunoscut calitatea sa (de Cor- purile legiuitoare mai înainte) conform legei pentru dobândirea și perderea naționalității române din Februarie 1924. Alienați. — Administratorul provisor rânduit unui alienat nu poate cumpăra bunurile a- cestuia, 148. Alimente. — Cedarea și ur- mărirea pensiilor alimentare, 77. BCC Cluj / Central Un Alin Innea. — Aluviunea for- mată pe malul imobilului vîndut aparține cumpărătorului, 241, 254. — Restituirea aluviunei în urma exercițiului pactului de rescumpărare. 476 text și n. 3, Animale.-(Boale contagioase, viții redibitorii), 339, n. 1. —■ Obligațiile vînzătorului în caz de evicțiune a animalului vândut, 299 text și n. 2. V. Vînxare. Răspunderea vînzătorului p. viciile ascunse ale animalului vîndut, 333. Apărători (pe lângă judecăt. de ocoale). — Nu pot cumpăra drepturi litigioase, 160 n. 4. Arendare. — Vezi contracte de închiriere, închirieri, etc. Arendaș. — Dreptul arenda- șului e un drept personal, 514, Arendaș n. 1, și t. IX, unde această che- stiune este pe larg discutată, Arvună. — (Vînzarea prin dare de arvună), 44 și urm. și t. VI, p. 287 urm. B Beneficiu de inventar. — Subsisterea lui în urma vînzăriv moștenirii (controversă), 568.—- Moștenitorul beneficiar poate cumpăra bunurile nioștenirii, 152, Bilete de bancă. — Inapli- carea art, 1393 la cesiunea a- cestor bilete, 513 text și n. 2.. V. Cesiune de creanță. Bilete de teatru. — Nece- darea lor, 78. Boale contagioase, (ale ani- malelor, vicii redibitorii), 339 text, și n. 1. V. Animale, vînxare, srsity Library C luj c Cai. — Vînzarea unui cal de călărie coprinde hamurile, hă- țurile, etc., 248. V. Vînxare. Cumpărătorul unui cal șchiop, chior etc., nu poate cere rezi- lierea vânzării întru cât nu sunt viții ascunse, 348. Cazul vînzării unui cal atins de răpciugă, 360 text și n. 3, Cambie. — Inaplicarea art. 1391 urm. la cesiunea unei cam- bii, 511—512. Excepțiile ce de- bitorul unei cambii poate spune cesionarului 546 și urm. Conexarea acț. cambiale cu aceea în anulare a cambiei. 549- V. Cesiune, Cărbuni. — Cesiunea drep- tului de a extrage cărbuni, pietre etc., este o vînzare și nu o în- chiriere, 193. V. n. 1, Pietre^ 640 Casă. — Vînzarea unei case pentru a fi dărîmată este o vînzare mobiliară. Vezi t. II, p. 384, n. 2. Cauțiune. —Vin zătorul poate da cauțiune pentru a opri sus- pendarea plăței prețului din partea cumpărătorului care s’ar teme de evicțiune, 393 și urm, V. -Evicțiune, Vinxare. Caz fortuit. — împiedică in materie de vînzare, oblig, de :garanție de a avea loc, 280. împiedică resilierea vînzării de a avea loc de câte ori lipsa de predare a lucrului vîndut se datorește cașului fortuit, 237 text și nota 2. Vezi în privința cașului fortuit, tablele volumelor V, VI, VII. Vezi infra, Faptul principelui. Grevă, etc. Cecuri. — Inaplicarea art. 1391 și urm. .511—512. Vezi Cambie. Cesiune de creanțe. — 491 și urm. Cesiunea cu titlu oneros (vînzare), 494 cu titlu gratuit (donație) 495. — Aplic, art. 1393 cesiunei cu titlu gratuit, 495.— Inaplic. acestui text, cesiunilor de drepturi reale. 495—496.— Servitute, uzufruct, 495 nota 3. vînzarea. Vînzarea de drepturi succesorale, 486 nota. — Aplic, art. 1391 urm. cesiunei unui contract de închiriere, 496 n. 1. Transcr. cesiuneicând contractul e pe timp mai lung ca 2 ani, sau când e vorba de o creanță privilegiată ori ipotecară, 508.— Acțiuni reale, 496 n. 1. —Drep- turile personale cărora art. 1391 și urm. sunt aplicabile 496. Creanțele care pot face o- biectul unei cesiuni, 496. Cesiune de creanță Creanțe viitoare, condiționale etc. 497. Creanțele cari nu pot fi ce- date, 497—498. — V. Vinxare. Condițiile cerute pentru exis- tența unei cesiuni de creanțe între părțile contractante, 500. Aplic, regulelor d.ela vânzare, 502. — Capacitatea necesară p. a face cesiune, 503. Cedarea creanțelor incapabililor, 503. Cesiunea de creanță între soți, 503-504. - Intre tutor și minor, 504. — V. Minori, Tutor, etc. Condițiile cerute în privința ter- ților. 504 și urm. Notificarea cesiunei debitoru- lui, 504 și urm. Sensul cuvân- tului terții (debitorului cedat, reprezentanții cu titlu particular și creditorii chirografari ai ce- dentului, etc.) 505, n, 3. Formele notificării. 509. — Domiciliul la care se poate face notificarea 509. — Cașul când debitorul este domiciliat in străinăte, 509. — Cașul când sunt mai mulți de- bitori conjuncți sau solidari, 509. — Cazul când debitorul este minor sau interzis, 509.—Când debitorul este o femee măritată, o persoană morală, 510. — Ac- tele care pot încheia notificarea. 510 — 511. Nevaliditatea crean- țelor civile la purtător, (contro- versă), 511 n. 3. Inaplic. art. 1393 la titlurile la purtător, ‘bilete dc bancă, cambii, cecuri, warante etc. 512. Mandate poștale, 513. Cesiunea de drepturi reale (usufruct, ser- vitute etc.)—Inaplic. art. 1393, 513.— Subrogațic. novație, de- legație, 514. Deosebirea între cesiunea de creanță și subrogație, delegație, novație, t- VI p. 592 și urm. 669, 697. 698. «41 CesluMe de creanță Comunicarea copiei de pe actul de cesiune (controversă), 515. — Momentul când se poate face notificarea sau acceptarea debitorului, 515. Cașul când cedentul este falit său insolvabil, 516. ■ Acceptarea anterioară a ce- siunii (controversă) 517, ri. 1. Acceptarea debitorului fă- cută printr’un act sub semntură privată, 517. Acceptarea verbală sau ta- cită, 517. Efectele notificării sau ac- ceptării debitorului, 518. Cașul când există mai multe ee- șiuni, 518.-Inaplic. art. 972,518. Cazurile în cari mai multe notificări au fost făcute în aceiaș zi, inaplicarea art. 1779, 518. Conflict între cesionar și cre- ditorii cedentului, 519. Facerea unei propriei în urma notificării sau acceptării cesiunii, 519. Fa- cerea propririi înainte de noti- ficarea sau acceptarea debito- rului, 520. Intervenirea altor propriei în urma acceptării sau notificării cesiunii, (controversă) 520. Conflict între un creditor a- manetar și cesionarul, 520. Efectele lipsei de notificare de acceptare din partea debito- rului, 521. Garanția în materie de ce- siune de creanță 522.— Garan- ția de drept, 523. — Cesiunea cu titlu gratuit (garanția nu are loc), 524.— Constituirea de dotă, 525. — Cașul când credința ce- dată e garantată printr’o ipotecă, 526. — Ce trebue să restitue cedentul, 527. — Garanția de fapt, 528. — Clausele care o măresc, 530. — Cașul când ce- dentul ar fi garantat pur și simplu Cesiune de creanță solvabilitatea debitorului, 833.— Clausa garanției de fapt sau p. orice turburări, 533. ■— Discu- țiunea bunurilor debitorului, 534. Cașurile în care cesionarul este scutit' de această discuțiune, 535. Cesiunea unei creanțe la ordin, 535. — Efectele girului 536. —- Cesionarea prin gir înainte de scadență, 535. — Indivizibilita- tea și prescrierea acțiunii în ga- ranție, 537.—Cesiunea unei crean- țe cuprinde accesoriile creanței vîndnte, 539 și urm. Cedarea unei creanțe numai în parte, 540. Dobânda viitoare este un acce- soriu al creanței, 541, — Avan- tagiile ce rezultă din creanța cedată și din forma autentică a creanței cedate, 542.—Acțiu- nile în justiție, in anulare sau în rezoluție ce aparțineau ceden- tului, 542. — Beneficiul suspen- dării prescripției nu se consideră ca cedat, 543. — Cesiunea drep- tului de rescumpărare, 543.— Excepțiile ce debitorul cedat poate opune cesionarului, 544 și urm. Chitanțele sub semnă- tură privată emanate dela ce- dent, 545 și 521, n. 2.— Ina- plicarea art. 1909, 545.—Cașul cesiunei unei creanțe la ordin, 546. — Dreptul internațional în materie de cesiune de creanță 623-624. Comandament prealabil.— Efectele transcr. comandamen- tului în privința înstrăinărilor emanate dela debitor, 127, n. 1 și t. VII, p. 185, n. 1.— Vezi în privința transcrierii coman- damentutui Trib. Tutova. Cu- rierul judiciar din 1904, No. 70 (cu nota D-lui G. Mironescu). Conexarea acțiunei cambiale cu acțiunea în anulare a cam-¹ 642 Conex, act. cambiale biei. — Inadmisibilitatea. acestei conexări 549. (V, Cambie). Confirmare. — O conv. ma- trimonială nulă, nu poate fi con- firmată nici expres nici tacit. V. voi. VIII partea I. Confir- marea vînzării dintre soți în contra legei, 136. — Confirmarea vînzării făcută în contra prohi- biției art. 1308, 153. — Confir- marea vînzării făcută în contra prohibiției art. 1309, 162—163. Consilieri comunali. — Pot cumpără bunurile comunei. Ei nu pot însă lua parte nici direct nici indirect la nici o furnitură a comunei, 153. Consiliu îngrijitor (vîndut mamei epitrope). — Cumpărarea bunurilor minorului. 150. BCU Cluj / Central Consiliu judiciar. — Consi- liul judiciar poate cumpără bu- nurile risipitorului, 150. Constitutul posesorin.-218 text și n. 1, 220, t IV. p. 142, n. 3 și t. V, p. 164. t și n. 2. Contract de închiriere. — (Act de administrație decâteori nu întrece termenul de 5 ani), 419 —420, 479. — Menținerea unor asemenea contracte con- simțite de cumpărător după re- zilierea vînzării, 418—419, 478 și 479. — Deoseb. între vînzare și închiriere, 19 n. 3. — închi- rierea lucrului altuia (Contro- versă) 101.—Cesiunea unui con- tract de închiriere (aplic, art, 1391 urm.), 496, n. 1. — Tran- scrierea contractului când o pe un termen mai lung de doi ani, 508. — Dreptul care reznltă dintr’un contract de închiriere Contr. de închiriere e un drept personal, 514, n. 1, și t. IX. Contract pignorativ (opri- rea lui), 447, n. 3. Corespon dență.- V aliditatea vânzărilor făcute prin corespon- dență, 40—41, 209 și t. V, p. 38 și urm. Creanțe.—Predarea creanței vîndute, 221 și urm.— Respon- sabilitatea vînzătorului pentru viții ascunse, 342. — Nevalidi- tatea creanțelor civile la pur- tător (Controversă), 511 n. 3. —Cedarea unei creanțe viitoare, 496 etc. — Deosebirea între o creanță și titlul creanței, 526 nota. V. Cesiune de creanțe. Creanțe litigioase. — Vezi Drepturi litigioase, Retractul litigios, etc. Creditori.—Creditorii ehiro- grafari ai cedentului simt terții 506 nota. Creditor foneiar. — Func- ționarii acestui institut nu bene- ficiază de dispozițiile art 409 din pr. civ. 71 text și n. 1.— Purgarea imobilului de acțiunea rezolutorie, 410. Curator. — Curatorul nu poate cumpără bunurile mino- rului emancipat, 150. D Dată certă.—Vezi voi. VII, tabla de materie. Datio in solutum, 74, 138 text și n. 2, 140 text și n. 4, 594, n. 5, 615-616. 643 Deconfîtură, — (Insolvabili- tatea necomerciantului). V. Fa- liment, Insolvabilitate, 235, 516. Delegație.— Inaplicarea art. 1393, 514. — Deosebirea între delegație și cesiune de creanțe t. VI, p. 697, 698. Deputați. —Urmărirea diur- nei lor, 71. n. 3, V. Senatori. Dobândă.— Cazurile în care cumpărătorul datorește dobânda prețului, 383 și urm. V. Vîn- xare. . Doi.—Compensarea lui (Con- troversă), 82. Domeniu public. — Lucru- rile care fac parte din dome- niul public nu pot face obiectul unei vânzări, 54. V. Vînxare- Donație.—Tutorul poate să dobândească o creanță împo- triva rbinorului prin donație, 148 text și n. 1. V. Moștenire, Tutor, Vînxare, etc.— La cazul de dă- ruirea dreptului litigios, retractul litigios nu are loc, 595. V. Re- tractul litigios. Donații deghizate.—(Admi- terea lor după jurisprudența.— Critica acestei soluțiuni), 40 text și n. 3, t. IV, p. 161 urm., t. V- p. 270, n. 2 și tr. fr. p. 450. Drept internațional. — Re- gulele dreptului internațional aplicabile în materie de vîn- zare, 622 și urm. — In materie de cesiune de creanțe și re- tract litigios, 624 și urm. Drepturi litigioase. — Ma- gistrații și advocații nu se pot face cesionari de drepturi liti- gioase, 155 și urm.— Apărătorii Drepturi litigioase de pe lângă judecătoriile de- ocoale, 160 n. 4.— Quid în pri- vința grefierilor, juraților, etc. T 161. Vezi aceste cuvinte. — Simpla eventualitate a unui proces este suficientă pentru ca> dreptul să fie socotit litigios, 158 n. 3.—Când dreptul se con- sideră litigios, 580—582. Vezi Vînzarea,— Nulitate de ordine- publică, 163—lo3. Drepturi reale (consimțite de cumpărător). — Desființare» lor prin reziliarea vînzării, 171 până la 172, 418, 456, 469, 47?,. 610. — Desființarea drepturilor reale altele decât ipotecile, con- stituite de descendentul donatar când se face raportul, 447, n. 3. V. Ipotecă, Raport. — Cesiunea de drepturi reale, 513. — Ina- plicarea art. 1393, 495 text și n- 4. V. Cesiune de creanță.— Desființarea drepturilor reale constituite de cesionar în caz- de retract litigios, 610. Vezi- Retract litigios. Dreptul de retenție. — V. Comodat, 235 urm., 306, 475- text și n. 4. — Pactul de răs- cumpărare, 447 și urm. 475 t. și n. 4. V. Drept de retenție la tablele volum. V, VI, VII. — Cazurile în care cumpărătorul poate să rețină prețul, suspen- dând plata lui, 386 și urm, — S’a decis că art. 1364 se aplică și la contractele de locuțiune, C. București, Dreptul din 1904. No. 67. Drepturi succesorale- — (Vînzarea de —) 556 și urm. —Moștenirea trebuie să fie des- chisă, 85 t, și n. 3, 557—558, Moștenire, Pacte succesorale.— Deosebire între vînzarea unei 644 Drepturi succesor. moșteniri și aceea a bunurilor unor moșteniri, 560 n. 2. — Vînzarea făcută unui moște- nitor echivalează cu o împăr- țeală, 564 n. 1.—Oblig, vînză- torului, 57'0.—Ale cesionarului, 575. — Inaplicarea în specie a art. 1391 și urm., 496 nota, 013 t. și n. 3. — Efectele vînzării unei moșteniri in privința ter- țiilor, 566 și urm. Drumuri de fer.—Fac parte din domeniul public, 55 nota. — Biletele circulare de drum de fer nu pot fi vîndute sau cedate altora, 78.— Indemnită- țile ce funcționarii drumului de fer primesc cu titlu de de lo- cuință pot fi urmărite necăzând sub prescripțiunile art. 409 Pr. civ. 70. Cluj / Central l Efecte publice. — Efectele publice se transmit dela mână la mână prin tradiție, 511 și urm. V. Tradiție. — Răspun- derea vânzătorului unor efecte publice, 342 text și n. 1. V. , Titluri la purtător. Erede aparent.—V. Moște- nitor aparent. Evicțiune. — (Răspunderea vînzătorului), 272 și urm. V. Garanție. — Răspunderea de evicțiune presupune vînzarea lucrului altuia, 272.— împreju- rările care se consideră ca evic- țiune, 273.— Simpla temere de evicțiune, nu dă loc la garanție, 276 n. 5.—Evicțiunea nu trebue să provină dintr’un caz fortuit, ci dintr’o cauză anterioară, vîn- zării, 280. — Cazurile de evic- țiune posterioare vînzării, 281. Evicțiune — Cazul unei prescripții înce- pute înainte dar îndeplinite în urma vîuzării, 283. — Oblig, vînzătorului, 285.— Oblig, de a repară dauna cauzate prin evic- țiunea îndeplinită, 292. — Pres- tațiile datorite de vânzător în caz de evicțiunea cumpărăto- rului, 293 și urm.— Evicțiunea totală (restituirea fructelor), 293. V. Fructe. — Rest, cheltuelilor procesului și ale cheltuelilor contractului de vînzare, 300.— Plata daunelor cauzate, 301.— Oblig, și drepturile proprieta- rului evingător, 302 și urm.— Impense necesare, utile și de simplă plăcere, 305. — Cumpă- rătorul nu are pentru aceste impense dreptul de retenție (con- troversă), 305.—Cazul unei evic- țiuni parțiale, 307 și urm.— Cazul unei evicțiuni totale, 293. — Garanția do fapt. 319. — Clauzele care măresc garanția de drept 320—321. — Vânză- torul nu se poate sustrage dela răspunderea p. evicțiunea care ar rezultă dintr’un fapt personal al său, 324—325. — Aplicarea acestui principiu la toate vân- zările în general, 324.—Cazurile în care vînzătorul s’ar puteă sustrage dela răspundere chiar în privința faptelor sale perso- nale, 326. — Cazurile în care culpa cumpărătorului îl face să piardă acțiunea în garanție, 329. Persoanele cărora aparține ac- țiunea și excepția de garanție, 331 și urm. Dreptul vînzăto- rului de a opri suspendarea pre- țului din partea cumpătorului, dând cauțiune, 393. V. Vin- zare, — Răspunderea vînzăto- rului pentru vițiile ascunse ale lucrului vîndut, 333 și urm. V. Vinxare. i ' 645 Experțî. — Determinarea prețului vînzării de experți, 118—120. — Rolul experților, 122. — Cazul când experții nu fixează prețul, 123. — Numirea experților de justiție sau de părți în vînzările comerciale, 121 nota 1. — Valoarea după care experții pot fixă prețul, 123. V. Vînxare. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică.—Resol- virea vînzării, 408.—Interzicerea , de a exercită un comerț similar acelui exercitat în imobilul vîn- dut, subsistă și în urma expropr. stabilimentului pentru cauză de utilitate publica, 321. Facultatea de răscumpă- rare. — V. Pact de răscumpă- rare. Faliment, falit. — Vînză- torul poate să refuze de a predă lucrul cumpărătorului de. câte ori acesta diu urmă a fost de- clarat falit sau a devenit insol- vabil în urma vînzării, 235. — Falitul nu poate cedă creanțele sale, 503.—’Nevaliditatea accep- tării sau notificării făcute în urma sentinței declarative de faliment, 516. — Cazul când ce- dentul este falit sau insolvabil, 516. V. Cesiunea de creanțe,— Retractul litigios nu poate fi exercitat decât de sindic în nu- mele falitului, 614.'' Faptul principelui.—(Caz fortuit). 280, n. 3 și t. VI p. 351, n. 4. Firmă.— Vînzarea ubui fond de comerț coprinde și firma lui, 247 text și n. 6 și 7. Foc. — V. Incendiu. Fond de comerț. —Ce cu- prinde vînzarea unui fond de Comerț, 247 — Oblig, vînzăto- rului de a nu creâ în vecină- tatea fondului vîndut un altul similar, 247, 285 n. 4, 320. V. Expropr. p. cauxă de utilitate publică. Fructe (naturale și indus- * triale). Fructele sc cuvin cum- părătorului când e vorba de un corp cert și determinat, 242, 243. — Compensarea fructelor percepute cu dobânda prețului, 243. — Restituirea fructelor în caz de evicțiune totală, 299. V. Evicțiune. — In caz de exerci- tarea pactului de rescumpărare. V. Pact de rescumpărare. ^sityLibraryCQ Garanție (p. evicțiune). — Oblig, indivizibilă, 270—271. — Garanția în materie de vîn- zare. V. Evicțiune, Vînxare. In vînzările silite. 271.—Oblig, de garanție există îu toate contrac- tele cu titlu oneros, 271—272. — Garanție în materie de dota, 272. V. Regim dotai.—Garanția îu contractele de donațiunî, 271. —Pentru vițiile ascunse ale lu- crului vîndut, 333.—In materie de cesiune de creanță, 522 și urm. V. Cesiune de creanță.— In vînzările de drepturi succe- sofale, 574.—Oblig, de garanție nu este de esența ci numai de natura vînzării, 270.— Garanție de drept și de.fapt, 270—271. — Efectele nedeclarării ipote- cilor sau servituților existente asupra fondului vîndut, 315. — 646 Garanție V. Ipotecă, servite.—Prescrierea acțiunii în garanție, 329.— Ca- șurile in care culpa cumpără- torului îi face sa piardă acțiunea în garanție, 329. — Vînzătorul nu se poate sustrage, în prin- cipiu, de la răspunderea p. evic- țiunea care ar rezultă dintr’un fapt personal al său, 324.—Ce se înțelege prin fapt personal și exemple de fapte personale, 325.—Acest principiu se aplică la toate vinzările în genere, 323. — Cazurile în care vînzătorul se poate sustrage dela răspun- dere chiar în privința faptelor sale personale, 326. — Efectele stipulării de ne garanție, 327.— Cui aparține acțiunea și excep- țiunea de garanție și persoanele cărora ele pot fi opuse, 331.-.- Pentru mai multe detalii. V. Evicțiune, Vînxare, etc. BCU Cluj / Central l Gaz.—Trichelele pentru insta- larea gazului, sunt imobile prin destinație, și, ca atare, aparțin cumpărătorului imobilului, 246. V. Lumină electrică. Gîr. — Girul unei creanțe la ordin produce efectul unei ce- siuni, 535, text și n. 3.—Trans- miterea acțiunii cambiale, 535, n. 3.—Excepțiile ce poate opune debitorul cambiei, de câteori ce- siunea are dc obiect o creanță la ordin transmisă prin gir, 546 și urm. V. Cambie, Cesiune de creanțe. Grefieri.-Pot cumpără drep- turi litigioase, 161. Greva (lucrătorilor vînzăto- rului). — Constitue un caz for- tuit, 238 și t. VI, p. 350. I Imobile prin destinație.— Aparțin, ca accesorii, cumpără- torului, 246. — Sobele care nu fac corp cu zidul sau cu dușa- melele nu sunt imobile prin destinație, 246.—Trichelele pen- tru instalația gazului, luminei electrice, etc., sunt imobile prin destinație, 246 t și nota. Imobile rurale.—Nu pot fi dobândite de străini, 57 și urm. —Ce se înțelege prin imobil sau pământ rural, 57, n. 3,125, n. 2. Art 18 din Constit. din 1923, consfințind o jurisprudență sta- tornică, dă străinilor dreptul la valoarea imobilelor. V. asupra acestei chestiuni tabla voi. I și și V la «Străini». împărțeală: Cazurile în care vîn zarea unei moșteniri echiva- lează cu împărțeala, 564, n. 1. Deosebirea între împărțeală și licitație. 485,—împărțeala nudei proprietăți și a uzufructului, 484 n. 1. Impeiise. — Impensele nece- sare și utile făcute imobilului vîndut de cumpărătorul evins, 304—305, 474.—Nici unul, nici celălalt nu au dreptul la chel- tuelile voluptuarii, 305, 306, 475.— Nici vînzătorul nici cum- părătorul nu au dreptul .la re- tenție, 306 — 307. V. Dreptul de retenție. închiriere.—închirierea sau arendarea bunurilor unui minor, 148,149 nota, 503—4. V. Minor. — închirierea lucrului altuia (controversă), 102, n. 2. — Nu se poate în principiu ca cineva să ia cu chirie propriul său lucru, 647 închiriere 10, n. 6. — Cazurile în care, cineva ar puteâ luă cu chirie lucrul său propriu (art. 1461 C. Calimach) 11. nota. V. Con- tract de închiriere. Ipotecă. — Efectul nedecla- rarii ipotecii existente asupra fondului vîndut din punct de vedere al acțiunii în garanție, 316,— Quid juris când cumpă- rătorul a avut cunoștiință de ipo- teca nedeclarate ? (Controversă), 316, 317. — Raportul făcut de descendentul donatar nu des- ființează ipotecile și înstrăinările consimțite de dânsul pe când eră- proprietar, ci numai celelalte drepturi reale (usufruct, servi- tute, etc.), 477 n. 3 și 478. V. Drepturi reale, Raport, etc. J Judecătorul de ocol. — A- parătorii de pe lângă judecăto- riile de ocoale nu pot cumpăra drepturi litigioase, —160 n. 4. V. Apărători. Jurații.—Pot cumpără drep- turi litigioase, 161. Jurământ (dccisor). — Nu poate fi deferit purtătorului unei cambii 553 și t. VII, p. 368. Deferirea jurământului de- cisor de partea civilă, inculpa- tului înaintea instanțelor repre- sive, 553 nota. Vezi concluziunile noastre scrise, depuse înaintea Curței de Casație, precum și nota D-lui I. Tanoviceanti publicate în Cu- rierul Judiciar din 1904, No. 76. Lefurile (funcționarilor pu- blici). — Sunt afară din comerț Lefurile și, ca atare, sunt incesibile și nu pot fi urmărite decât in li- mitele determinate de legea pro- prietarilor din 1903, 68 și 70 text și notele 1, 2. 3. Legea proprietarilor (din 20 Martie 1903), 71, n. 1. Leziune. — Neadmiterea ei ca o cauză a rezolvirei vîn- zării, 442. — Dreptul interna- țional în materie de leziune, 442 n. 1, 625, t. V, p. 95, și t. VII, p. 41. V. Dreptul in- ternațional. Libertatea comercială și industrială.—Interdicția de a exercită în mod general și ab- solut o industrie sau comerț, 75 nota, 320.— Interdicția vre- melnică în privința locului și timpului, 310—321, versity Library Ch Licitație. — 483 și urm. — Licitația uzului, uzufructului, în- chirierii, etc. 484.—Nu este loc la licitație între nudul proprietar și uzufructuar, 484 n. 1. Vezi Nuda proprietate, Uzufruct etc. Deosebire între licitație și îm- părțeală, 485.—Formele și efec- tele licitației, 486. — Cazul în care adjudeeatarul este o per- soană străină (vînzare), 487 n. 1.—Cazul în care licitația pro- duce efectul unei împărțeli, 489, 564 n. 1. Locațiune.—V. Contract de \ închiriere, închiriere, etc. Lucrul altuia.—Promiterea în mod valid, 86. — Vînzarea lucrului altuia. (Nulitate) 86 și urm, V. Vînxare. — Schimbul lucrului altuia, .95.—închirierea lucrului altuia (Controversă), 19, n. 3 și 101, 648 Lucruri viitoare. — Vîn- zarea lor, 84 text și n. 4, — Când există vînzarea unei spe- ranțe (contract aleator), sau a unui lucru viitor (res futură, res sperata) ?—Chestia de fapt, 85. V. Vînxare. ■ Lumina electrică.—Triche- lele pentru instalarea luminii electrice sunt imobile prin des- tinație și ca atare, aparțin cum- părătorului imobilului, 246. V. Ga%, Imobile prin destinație, etc. — Electricitatea poate face obiectul unui furt, t. VII, p’ 622, nota.—Cpr. și Trib. Dolj, C. judiciar din 1902, No. 79. M Magistrați.—Nu se pot face nici direct nici indirect, cesio- nari de drepturi litigioase, de re- sortul Curței în care își exercită profesiunea lor, 155 și urm.— Simpla eventualitate a unui proces este în specie suficientă pentru ca dreptul să fie socotit litigios, (Controversă) 158, n. 3. •— Cpr. Cas. rom. Bulet. 1900, p. 316 și Curierul judiciar din 1900, No. 36. V. Drepturi li- tigioase. Mandatari.— Dreptul lor la un onorariu, 33 nota. — Redu- cerea onorarului stipulat de părți (Controversă), 33 nota și t. V, p. 387, n. 2. V. Advocat, etc.—Mandatarii convenționali și legali sunt incapabili de a cumpără bunurile ce sunt însăr- cinați a vinde, 150. V. Tutor. Mandate poștale.—Netrans- miterca lor prin gir, >ci prin o cesiune în regulă, 513. Manuscris. — Vînzarea unui manuscris nu atrage răspun- derea vînzătorului p. viciile lui ascunse, 350. V. Vînxare. Materie comercială.—Vîn- zarea lucrului altuia în materie comercială, 97—98.— Vînzarea unui vas. V. Fa?.—Fixarea pre- țului într’o vînzare, de experți, 119—120. V, Experți. — Apli- carea art. 1301 la vînzările co- merciale, (Controversă) 195 și urm. — La cesiunea de creanță, 511, 512. — La cesiunile de creanța comerciale, 511 și urm. — Aplicarea art. 1370 la vîn- zările comerciale, 376.—Inexis- tența retractului litigios în ma- terie comercială, 618 (cpr. și 613). V. Retractul litigios. Medic. — Vînzarea clientelei (Inadmisibilitate), 75 și urm.—■ Validitatea oblig de a nu-și mai exercită profesiunea într’un Ioc anume determinat, 76 și t. V, p. 121. V. Advocat. Ministerul public. — Mini- sterul public nu poate cumpără drepturi litigioase, 155 și urm. Miniștrii.—Nu pot cumpără bunurile Statului, 152.—Minis- trul de domenii, 153. Minori.—-Bunurile minorilor nu pot fi arendate sau închi- riate tutorilor, și aceștia mai sunt încă opriți de a primi ce- siunea unei creanțe in contra minorilor, 148, 503, 504, Minor emancipat.—Capaci- tatea de a deveni cesionar, 503. Mobile ineorporale.— Răs- punderea vînzătorului 342. V. Efetce publice, Titluri la pur- 649 Mobile incorporate tătar. — Cesiunea mobilelor in- corporale. V. Cesiune de creanță. Mohatra.—(Contract), 39 text și n. 2. . Monopol.—Lucrurile asupra cărora Statul și-a rezervat mo- nopolul (tutunul, cărțile de joc, chibriturile, pulberea, hârtia de țigară, etc.), fiind afară din co- merț, nu pot face obiectul unei vinzări Intre particulari, 57.— Necesitatea unei legi pentru constituirea unui monopol, 57, n. 1, Moșteniri.—Moștenirile des- chise pot face obiectul unei vin- zări, 85, 558.—Nu însă moște- nirile nedeschise încă, 85, 558, t. III, p. 362 și urm., t. V, p. 114 urm., t. VII, p. 3 n. 1, 4 nota. V. Pacte succesorale.— Tutorul poate să dobândească o creanță împotriva minorului prin moștenire, 149 nota. V. Tutor, Vînxare. Moștenitor aparent.— Vîn- zarea făcută de un moștenitor aparent (Nulitate), — Contro- versă—, 560 și t. VI, p. 475 și urm.: t. VII, p. 055 nota, precum și Curierul judiciar, din 1902, No. 6. Moștenitor beneficiar.— Cumpărarea bunurilor adminis- trate de dânsnl (Controversă), 152.— Beneficiul de inventar, Vînxare etc- Mustră,— Vînzarea după mustră, 206 și urm. N Nălucă. — Itezilierea contr. de vînzare sau de închiriere Nălucă pentru apariția de năluci în casa vîndută sau închiriată, 341 și notele 5 și 6. V. Stafii, Stri- goiu. Novație. — Inaplicarea art. 1393, la novație, 514.—Deose- birea între novație și cesiune de creanță, t. VI, p. 669. Nudă proprietate —împăr- țirea nudei proprietăți și a uzu- fructului, 484. V. împărțeală, Uzufruct etc. Nume patronomic. — Nu poate în principiu face obiectul unei vînzări, 247 text și n. 6. —Admiterea soluțiunii contrare în privința unui fond de co- merț, 247. V. Firmă, Fond de comerț. O Ofertă reală.—(Pact de răs- cumpărare), 463. — In privința exercitării retractului litigios, 601 text și n. 2. P Pactul comisoriu expres.. — 426 și urm. și t. VI, p. 97 până Ia 104.—Stipularea unui pact comisoriu expres în vin- zările mobiliare, 431.—In con- tractele unilaterale (împrumut etc.), t VI, p. 98, t. și n. 3. Pactum displteentiae. — Clausă stipulată în materie de vînzare), 179. Pactul de preferință.— Protimiseos, 174. Pactul qnota Utls. 165 text și n. 3, 599 t. și n. 2, t. V, p. 147 urm. 650 Pactul de răscumpărare, 447 și urm, — Inexactitatea a- •cestei expresii 171 n. 3, 447 n. 2.—Critica acestei instituție 448.— Prețul de răscumpărări, nu constitue o nouă vînzare, ci reziliarea primei vînzări, 449, 450.—Consecințele care rezultă din acest principiu, 451 n. 3. Cumpărătorul care, prin efectul exercițiului acestui pact, res- titue imobilul fără a primi pre- țul înapoi, nu are privilegiul vînzătorului, ci poate exercită numai dreptul de retenție 450, n. 1.—Persoanele contra cărora pactul de răscumpărare poate fi exercitat, 465.—Soarta dreptu- rilor reale constituite de cum- părător (rezolvirea lor), 469.— Constituireaunei ipoteci din par- tea vînzătorului (Controversă), 469 text și n. 3.— Drepturile pe care ie exercită cumpără- torul 470-— Prescrierea imobi- lului cumpărat, 470. — Părțile pot să convină ca cumpărătorul sa prefere pe vînzător, la caz când el ar voi să revîndă lu- crul, 174. V. Pactul de prefe- rință. — Proprietatea vînzăto- rului și a cumpărătorului este condiționala, 455, 456.—Pactul de răscumpărare trebue stipulat în însuși contractul de vînzare, 456.—Acest pact poate fi stipulat și în materie mobiliară, 457 t. și n. 2.— Transcrierea vînzării cu pact de răscumpărare, când ea are de obiect un imobil, 457 t. și n. 4. — Natura dreptului de răscumpărare (mobiliar sau imo- biliar), 458. — Exercitarea pac- tului de creditorii vînzăto- rului, 458. — Termenul în care pactul de răscumpărare poate fi exercitat (cinci ani), 459 și urm. — Acest termen nu poate Pactul de răscumpărare fi prelungit nici de judecători, nici de convenția părților, 461. Părțile pot stipulâ un termen mai scurt, nu însă unul mai lung ca cinci ani, 462. — Calcularea termenului (dreptului comun), 462.—Momentul de când curge termenul, 462. — Efectele ne- exercitării răscumpărării în ter- menul legal, 462 n. 4.—Oferta reală din partea vînzătorului și consemnarea sumei oferite cum- părătorului (Controversă), 463. —Condițiile cerute pentru exer- citarea pactului de răscumpărare, 472.—Restituirea prețului pri- mitiv din partea vînzătorului, 473 t. și n. 1.—-Restituirea spe- selor contractului, a cheltue- lilor utile și de întreținere, 474, Cheltueli voluptuarii, 47t). V. Impense. — Dreptul de retenție al cumpărătorului (C o n t r o- versă), 475 t și n- 4. — Oblig, cumpărătorului, 476.— Neresti- tuirea fructelor, 476.—Fructele ultimului an, 476, n. 4.--Cazul când lucrul a fost degradat prin culpa cumpărătorului, 477. — Restituirea aluviunei, comoarei, etc. 477 t. și n. 3. V. Alu- viune.—Desființarea drepturilor reale consimțite de cumpărător, 477. V. Drepturi reale. — Res- pectarea contractelor de închi- riere făcute în limitele unui act de administrație (cinci ani) de cumpărătorul de bună credință, 478—479. V. Contracte de în- chiriere.—Pactul de răscumpă- rare privit sub raporturile di vi- zibilității și a indivizibilității, 479 și urm. Pactul rezervati dominii. 16-17. 651 Pacte succesorale (oprirea lor în principiu), 85, 86, 556 urm. t. III, p, 362 urm,, t. V, p. 114 urm., și t. VII, p. 3, n. 1. — Drept internațional, VII, 4 nota și C. judiciar din 1900, No, 62. V. Moștenire-—Pactele succesorale excepțional permise, t. V. p. 117—118 și t. VI, 238, n. 2. Pădhre.— Concedarca drep- tului de a tăia o pădure este o vînzare mobiliară, 20 nota și t. II, p. 384, n, 2. Cpr. și C. București, Dreptul din 1904, No. 66. Pământ clăcășesc (sau ru- ral).—Nu este în comerț 60 t. și n. 3. — Neurmărirea pămân- turilor clacă șești pentru datoriile proprietarilor, 61, n. 1. Cpr. și Cas- rom. Curierul judiciar din 1904, No. 49. V. în privința pă- mânturilor clăcașești tablele voi. V și VII la cuvântul «Pământ rural». — S’a decis că numai bărbații capi de familie și cul- tivatorii de pământ pot dobândi pământuri rurale, nu insa și fe- meile.—Cas. rom., Curierul ju- diciar din 1901, No. 75.—Moș- tenirea pământului rural de fe- mei, 62. t Pămînturile în Dobrogea, p. 62, nota. —. Pensie alimentară.— Nece- darea și retransmiterea ei, 69 text și notele. V. Alimente. Pensii de retragere.—Sunt în afară de comerț, 69 și 70. Persoane morale.—Obliga- țiunea lor în vînzări, când ele au contractat prin reprezen- tantul lor legal, 127. — Notifi- Persoane morale carea cesiunii de creanță se face reprezentantului persoanei mo- rale, 510. — Exercițiul retrac- tului litigios, 608 text și n. 5. Pește.—Vînzarea peștelui ce se va prinde cu năvodul este- un contract aleator (emptio spei), 84. V. Lucruri viitoare, Vinat, etc., etc. Pietre. — Concesiunea drep- tului de a scoate pietre din proprietatea sa, constituie o vîn- zare iar nu o locațiune, 19 n. 3. V. Cărbuni. Politia sanitară veteri- nară. — (L. din 1882), 339. Poprire. — Vezi Cesiune de creanță. Portărei.—Neurmărirea sa- lariului lor, 70.—Nu pot cum- pără bunurile ce sunt însărci- nați a vinde, 152. — Pot cum- pără drepturi litigioase, 155, n. 2, 161. Portret. — Vînzarea unui portret; portretul rămâne pro- prietatea artistului până la pre- darea Iui, 16 text și n. 3. - Predarea (lucrului vîndut). V. Vînxare, 214 și urm. Prefect.—Nu poate cumpără bunurile' județului, 153. Prescripție. — Prescrierea acțiunei în garanție pentru evic- țiune. 329.— In materie de ce- siune de creanță, 539. — Pre- scrierea acțiunii redhibitorie și quanti minoris, 362 și urm,— Prescrierea acțiunii rezolutorii, 421. — Dacă prescrierea înce- pută înainte, dar îndeplinită după vînzare, împiedică sau nu Prescripție răspunderea vînzătorului pentru evicțiune (Controversă), 283. Prețul (vinzărei).V. Vînxare. Primar.—Nu poate cumpără bunurile comunei, 153. V. Fz'w- %are. Privilegiul vînzătorului (pentru a i se asigură plata pre- țului), 383.—In materie de ce- siune de creanță (Controversă) 501 nota.— Cumpărătorul care, prin efectul exercițiului pactului dc răscumpărare, restitue imo- bilul, fără a primi prețul înapoi nu are privilegiul vînzătorului, 450 nota, 475. V. Pact de răs- cumpărare. Proprietari.—(L. din 1903). V. Legea proprietarilor. Proprietate.— Transmiterea ei prin simplul efect al consim- țământului, 505 și voi. V. Vezi Proprietate. — Derogarea dela acest principiu în privința ce- siunilor de creanțe, 506, 507. V. Cesiune de creanță. Proprietatea literară — Dacă vînzarea unei opere de artă cuprinde dreptul de repro- ducție (Controversă) 248 t. și n. 7. V, Tablou. Protimiseos, (pactul de pre- ferință, să nu se confunde cu protimisis) p. 174. Protimisis (drept de preemp- țiune), 176, 592. (P. dreptul de protimiseos. V. p. 174). Q Que in de evietione tenet actio, eumdem a gen tem re- pellit exceptio, 286 t. și n. 2, ,£52 Quem de evlct., etc. 287 t. și n. 1 etc. Cpr. C. Bu- curești, Dreptul din 1904, No. 51. Vezi asupra acestei maxime, t. II, p, 432 n. 2, t. III, p. 393, 631, t. și n. 2: 639 t. și n. 3; ț, IV, p. 205; t. VI, p. 206, t. și n. 1 etc. Quota litis. — V. Pactul de quota litis. R Raport (Ia succesiuni).—Ra- portul nu desființează înstrăină- rile și ipotecile, consimțite de descendentul donatar, pe când eră proprietar, ei numai cele- lalte sarcini reale (uzufruct, ser- vitute), soluție împrumutată dela codul italian 477, n. 3 și t- III, p. 530 urm,, 536 urm. Cpr. în această privință o decizie a Curții din Galați (27 Aprilie 1904), care admite în totul acest, mod de a vedeâ, reproducând argumentele ce am dat în t. III al Comentariilor noastre. Răscoalele țărănești. — V. Cas, rom. 9f4, No. 44, p. 364. Răsipitor. — Capacitatea de a deveni cesionar, 503. Reducțlune (acțiune în —). Respectarea drepturilor dobân- dite de cel de al treilea dela donatar, 477 n. 3 și 478 nota. Recompense naționale. — Sunt afară din comerț 69 și 70. V. Lefuri, Pensii de retragere. Rentă.—Cazul în care prețui unui imobil consistă într’o rentă anuală mai mică ca venitul lui (Controversă) 114—115. Vezi Vînxare. «53 Report. — V. 39 n. 2. Rescumpărare.— V. Pactul de rescumpărare. Reziliarea (vînzării), 236 și urm. 3b9, 397 urm. 447. V. Pact de rescumpărare, Vînzare-— Reziliarea de drept în vînzări de producte, 369.—Efectele re- ziliarei în privința drepturilor reale. V. Drepturi reale. Resoluto jure dan tis, re- solvitur jus accipientis. 172, 413, 478 t. și n. Retractul convențional.— {Pact de rescumpărare) 171,447. Retractul litigios. — Defi- niție 592, 576.—Critica acestei instituțiuni 566, 578, 593,--Ne- traoscrierea retractului atunci când cesiunea făcută retrasului fusese transcrisă, 450 nota, 611. Cazurile când un drept se soco- tește litigios, 580.—Cazurile în care dreptul nu se consideră liti- gios, 588—589.—Deosebirea în această privință, între art. 1309 și 1403 (Controversă) 158 n. 3, 589. V. Vinzare.-^- Cesiunile în care acest refract poate fi exer- citat, 592 și urm, — Condițiile exercitării retractului litigios, 601 și urm. — Necesitatea unei vînzări, 593.— Retractul nu are loc la caz de dăruirea sau-schim- barea dreptului litigios, 594, 595.— Condițiile exercitării re- tractului litigios (ce trebue să restitue cesionarul) 601 și urm. Momentul când retractul poate fi exercitat, 604, — Persoanele care pot exercită retractul liti- gios, 607.—Efectele exercitării retratului, 609. — Resolvirea drepturilor reale constituite de cesionar, 610. V. Drepturi reale. Retract litigios Cazurile în care retractul liti- gios nu poate fi exercitat, 613 și urm. — Retractul litigios în materie comercială, 618.—Drep- tul internațional în materie de retract litigios, 625. Retractul succesoral,—Ne- admiterea lui în legea noastră, 564, 565. Robia. — Vînzarea robului altuia în dreptul nostru ante- rior (oblig, de garanție), 270 n. 1. Român (din alte State).— Se consideră străin până nu i s’a recunoscut calitatea conform legei pentru dobândirea și per- derea naționalității române din 24 Februarie 1924, 58 n. 1,125, n. 2 (mai înainte această lege recunoaștere se făceâ de către Corpurile legiuitoare). s Schimbul. — (Teoria gene- rală, v. t. IX, p. 1 și urm.).— Transcrierea schimbului. 133 text și n. 2.—Schimbul lucrului altuia. (Nulitate), 95 și 96.—In caz de schimb al unui drept li- tigios, retractul litigios nu poate fi exercitat, 595. Senatori.—Urmărirea diurnei lor, 71 n. 3. (V. Depuiați). — Dreptul apărătorilor de pe lângă judecătoriile de ocoale de a fi înscriși în colegiul I din Senat înainte de introducerea sufra- giului universal, 160 n. 4. V. Apărători. Servitute. — Ce sunt servi- tuțile, 3.12.— Efectele în materie de vînzare a inexistentii servi- tuții active declarate de vîn- 654 Servitute zător, sau a existenții servitu- ților pasive ascunse de dânsul, 314, 318. — Cumpărătorul nu are dreptul la nieio despăgubire, dacă servitutea pe care vânză- torul n’a declarat-o eră aparentă sau vizibilă, 314.—Cazul în eare cumpărătorul a avut cunoștință de servituțile neaparente, 314. Transcrierea servitutii nedecla- rate, 315.— Servituțile care nu sunt supuse transcrierii, 315. — Inaplicarea 1349 la servitu- țile naturale sau legale, 315 n. 1. Aplicarea acestui text la servi- tnțile aparente tăgăduite de vîn- zător și la cele care nu ar aveă ființă, cu toate că au fost de- clarate de dânsul, 316, 317-'— Inaplicarea 1393 la vînzarea unei servituți, 495 n. 4, 513.— Vînzarea Unui fond cuprinde servituțile active existente în folosul lui, 245—246J Simulație.—Dovedirea simu- lației dc către terți, 601, n. 3. Sindic. — Sindicul nu poate cumpără bunurile falitului, 152. Sobe. — Sobele care nu fac corp cu zidul sau cu dușame- lele nu sunt imobile prin desti- nație, 245, n. 9. V, Imobile prin destinație. Soți. — Vînzării e între soți sunt in principiu oprite, 128 și urm.—Cazurile excepțiouale în care ele sunt permise, 138 și urm. V. Vînzare. Stafii. — Rezilierea contrac- tului de vînzare 341 și n. 5. V. Nălucă. V. și observația ce am publicat în Dreptul diu 1899, No. 64. Străini.—In privința dobân- Străini direi de imobile rurale, 57, și urm., 125, n. 2. StrigOÎU.—Pentru mortul de se va află strigoin, căruia-i zic vârcolac, ce trebue să-i se facă după pravila lui Matei Basarab, 341, n. 5. V. Nălucă, Stafii. Subrogație. — Dobândirea din partea tutoruluiannui drept în contra minorului prin efectul subroga ției, 149 nota.— Inapli- carea art. 1393 la subrogație, 514. — Deosebirile între subro- gație și cesiunea de creanță, t. VI, p. 592 și urm. Succesiune.— V. Moștenire. Tablou.— Vînzarea unui ta- bloți, sau imunei opere de artă în generai cuprinde dreptul de reproducție (Controversa) 248, text și n. 7,—Artistul păstrează proprietatea până la tradițiune, .16, text și n. 3. Titluri Ia purtător.—Res- ponsabilitatea acelor care le vînd, pentru vicii ascunse, 342, text și n. 1. — Titluri la pur- tător eșite la sorț, furate, pier- dute, distruse, etc., 342, n. 1. —Proprietatea titlurilor la pur- tător se transmite prin tradiție, art. 1393 nefiind aplicabil în specie, 512 și urm.—Nevalidi- tatea titlurilor la purtător în civil, (Controversă), bll, n. 3. Tradiția. — Cașurile in care tradiția strămută proprietatea și astăzi, 16, t. și n. 2 și 3, t. III, p. 298; t. IV, p. 182; t. V, p. 17, t. și n. 2, p. 126, 127, 167 etc. V. Vînzare. — Efec- 655 Tradiția tele se transmit prin tradiție, 511—512. V. Efecte publice. Transcriere. — Transcrierea vânzărilor imobiliare, 26 și urm. V. Vînxare. —Transcrierea în privința vînzării unei moșteniri, 566 și urm.—Din do ui cumpă- rători succesivi ai aceluiaș imo- bil acela este proprietar, care și-a transcris mai întâiu titlul său, 28. — Achizitorul unui imobil care a transcris titlul său mai întâiu, se poate prcvalâ de lipsa de transcriere a unei achi- zițiuni anterioare, chiar dacă a avut cunoștință de dânsa, acest drept încetând pentru el numai atunci când ar fi existat fraudă din partea lui, în înțelegere cu vânzătorul, în contra primului achizitor, 28, 29.—Transcrierea schimbului imobilului dotai, 133, n. 2. — Transcrierea comanda- mentului prealabil. (Efectele a- cestei transcrieri în privința în- străinării totale sau parțiale a imobilului urmărit), 127, nota 1 și t. VII, p. 185, n. 1. V, Co- mandament.—Transcrierea pac- tului de rescumpărare, 457, 611. Transcrierea servituților, 615. — Transcrieree retractului liti- gios, 450. nota 611. — Transcr. unei cesiuni de creanță privi- legiată sau ipotecară, 508.-—A unui contract de chirie sau a- rendă pe timp mai lung de doi ani, 508. — Transcrierea dona- țiunilor imobiliare t. IV, p. 191 și urm.—Transcrierea legatelor (Controversă), t. IV, p. 603 și urm. și t. V, p. 169, n. 2. Cpr. Cas. rom., Curierul judiciar din 1904, No. 82. Tutor. — Tutorul nu poate ■cumpără nici luă în arendă bu- Tutor . nurile minorului, 145 și urm., 148, t. și n. 1. — Nici să pri- mească cesiunea vreunui drept contra minorului, 504.—Această prihibiție se aplică cotutorilor, tutorilor ad hoe, și tutorilor de fapt, etc., 148, t. și n. 2.—Ca- zurile excepționale în care tu- torul poate cumpără bunurile minorului sau ale interzisului, 148, n. 1. — Tutorul poate să dobândecscă o creanță împo- triva minorului prin donațiune, moștenire, etc., 148, n. 1; 149. Bunurile tutoruiui sunt lovite de o ipotecă legală în favoarea minorului sau a interzisului, t. II, p. 139 și urm. u Uzufruct. — Licitația uzu- fructului, 484, t. și n. 1.— Nu este loc la licitație între uzu- fructuar și nudul proprietar, 484, n. 1. — Împărțirea uzufructului și a nudei proprietăți, 484, n. 1. Art. 1393 nu este aplicabil vîn- zării unui uzufruct, 495 text și. nota 4, 513 și urm, Uzuri (locale).—Respectarea uzurilor locale în privința ac- țiunii redibitorii, 364. V. Vîn- xare. Uz.— Este—ca și abitația— în afară de comerț, 68 și urm. V. Abitatie. — Licitația uzului, 484. V. Abitație, Licitație, Uzu- fruct, etc. 'Vamă. — Agenții vamali nu pot cumpără obiectele confiscate ce se vînd de vamă, 147, 152. 656 Vas. (Corabie). —Vasul vîn- dut rămâne proprietatea con- structorului până la predarea Iui, 16 t. și n. 2.— Actul scris nu este cerut pentru vînzarea unui vas, ad solemnitatem ci numai ad probationem, 22 și urm. —Vînzarea unui vas cu- prinde accesoriile lui precum: cârma, pânza, catarge, etc., 247, t. și n. 4, 5. — Vînzarea unui vas trebue să fie cerută de un număr de proprietari reprezen- tând jumătatea proprietății va- sului, 484, text și n. 3. Vicii redibitorii (ascunse). Acțiunea redibitorie și quanti minor is, 333 și urm. V. Vin- %are. Vin. — Vînzarea vinului în sticle sau butoae cuprinde sti- clele sau butoaele, 248. text și notele 2 și 3. Vânat.—Vânatul nu poate fi vîndut în timpul când vână- toarea este oprită, 57 nota. — Vînzarea iepurilor cu ogari este oprita în timpul determinat de lege, 57 nota,— Urmărirea fia- relor rănite pe proprietatea al- tuia, 57 nota,— Vînzarea vâna- tului este un contract aleator (emplio spei) ca și aceia a peș- telui ce se va prinde cu nă- vodul, 84, V. Pește. Vînzarea.— Considerații eco- nomice ; 1 și urm.— Natura și forma vînzarii (contract con- sensual), 5 și urm. — Strămu- tarea proprietății prin efectul consimțământului, 8 text și n. 1 și 2.—Cazul când lucrul vîn- dut ar fi determinat numai în specie (in genere).—Necesitatea tradiției, 14, 16 t. și n. 2 și 3. Vînzarea V- Tradiție. — Nu se poate ca cineva să-și cumpere lucrul său propriu, 10, 127 n. 1. Cazurile în care lucrul vîndut nu este determinat în individualitatea sa, 14. — Vînzarea alternativă, 15. — Vînzarea unui vas (co- rabie), unui portret, ete,, 16.— Vânzarea lucrului altuia, (Nu- litate, Controversă), 19, 86 și urm.— Qnid în materie comer- cială? 97—98.—Promiterea lu- crului altuia (validitate), 86.— Vînzarea condiționalq^l9, n. 2. —Actul scris nu este cerut în materie de vînzare ad solemni- tatem, ci ad probationem, 22, 23.—Cpr. și Trib. Tutova, Cu- rierul judiciar din 1904, No. 75. Cazurile în care părțile au su- bordonat validitatea vin zării, încheerii unui act, 22—24. — Cazurile în care părțile au în- cheiat o zdelcă (proiect), 24, 25. Transcrierea vînzărilor imobi- liare pențru a fi opozabile ter- ților, 25, 26. V. Transcriere.— Spesele vînzarii (în sarcina cum- părătorului), 32. — Cheltuelile pentru ridicarea lucrului vîn- dut sunt în sarcina cumpărăto- rului, iar. acelea ale predării, în sarcina vînzătorului, 34, 222, 223.—Elementele esențiale con- tractului de vînzare' (Consim- țământ, lucru, preț), 34 și urm. — Consimțământul părților, 35 urm. — Consimțământul în vin- zările făcute prin corespondență (scrisori, telefon, telegraf și ra- diogramă) 40, 41. 209. — Vali- ditatea unei promisiuni de vîn- zare, 41 urm. — Vînzarea cu dare de arvună, 44 și urm. și t. VI, p. 287 și urm. Lucrurile care pot face obiectul unei vîn- zări (toate lucrurile care sunt 657 Vînzarea în comerț), 50 și urm. V. Do- meniu public, Drumuri de fier, Monopol, Imobile rurate, Le- furi, Pământ clăcășesc, Pensii alimentare, etc. — Pentru vîn- zarea de producte vezi Cas. rom., Jurisp. rom. No. 18, p. 279. — Pentru ca un lucru să poată face obiectul unei vîn- zări, trebue ca să existe în mo- mentul contractului, 80, 81. — Cazul unei evicțiuni parțiale, 83. — Vînzarea unui lucru viitor (emptio spei, emptio rei spe- ratae). SI și urm. — Vînzarea unei moșteniri deschise, 85, 556 urm, Vezi Drepturi succesorale, Moștenire, Pacte succesorale, etc. Prețul vînxării.— Prețul tre- bue sa consiste în bani, 104 și urm, 106. — El trebue să fie serios iar nu derizoriu, 105.— Consecințele vilitățiî prețului, 114. — Cazul când prețul unui imobil consistă într’o rentă a- nuală mai mică ca venitul lui (Controversă), 114 t. și 6. — Prețul trebue să fie determinat sau să se poată determină prin clauzele contractului, 115 urm. Determinarea prețului de ex- perți, 118—120.—Rolul exper- ților, 122.—Cazul când experții nu fixează prețul, 123. — Va- loarea după eare experții pot fixă prețul. V. Experti.—Pentru rezerva proprietarului până la plata prețului, vezi Cr. judiciar, din 1911, No. 1 și Dreptul 1912, No. 6. Persoanele care pot cumpără și vinde.— Capacitatea părților contractante, 125 urm. — Per- soanele morale contractează prin reprezentanții lor legali, 127. Vinxările între soți.— Oprirea lor în principiu, 128 urm.—Mo- tivele acestei proibiții, 129. — Vînzarea Vînzările publice de bună cre- dință nu sunt oprite, 131. — Sunt de asemenea permise vîn- zările dintre viitorii soți, 132. Soarta vîn zărilor dintre soți făcute în contra legii, (Nulitate, Controversă), 134.—Confirmarea vînzărilor anulabile, 136.— Per- soanele care pot propune anu- larea vînzării, (Controversă), 136.'—Cazurile excepționale în care vînzările între soți sunt permise, 138 urm. — Datio in solutum, 138, 140. — Tutorii, mandatarii, administratorii sta- bilimentelor publice etc., nu pot cumpără, nici direct, nici indi- rect bunurile ce administrează, 146 și urm. — Cazurile excep- ționale în care tutorul poate cumpără bunurile minorului sau interzisului, 148, nota 1.—Tu- torul nu poate luă în arendă sau cu chirie bunurile minorului sau interzisului, nici a primi contra lui cesiunea vreunui drept sau vreunei creanțe, 148, n. 3, 149 nota. — Dobândirea unei creanțe in contra mino- rului sau interzisului prin moște- nire, donațiune, etc., (Contro- versă), 149 nota.—Prin efectul subrogațiî (Controversă), 149 nota.—Această excepție aplica- bilă cotutorilor, tutorilor de fapt, etc., nu se aplică curatorului, consiliului judiciar, consiliului îngrijitor rânduit mamei, etc., 150.—Curatorul moștenirii va- cante de asemenea nu poate cumpără bunurile ce adminis- trează, 151.— Nici sindicul bu- nurilor falitului, 152.—Portăreii nu pot cumpără bunurile ce se vând printr’înșii. 152.— Moște- nitorul beneficiar poate cum- pără insă bunurile se adminis- trează, 152. — Administratorii 658 Vinzarea publici nu pot cumpără bunu- rile încredințate îngrijirii lor, nici Miniștrii bunurile Statului, 152, 153. —Primarii și ajutoa- rele lor nu pot cumpără bunu- rile Comunei, 153.—Consilierii comunali pot însă să cumpere, 153.—Sancțiunea incapacitaților de mai sus, (Nulitate relativă), 153, 154. — Confirmarea vân- zării anulabile, 154. — Magis- trații și advocații nu pot cum- pără drepturi litigioase, 155 și urm. — Persoanele lovite de această incapacitate, 156. Quid pentru consilierii Curții de Ca- sație și Curții de Conturi, 159, 160. — Quid în privința jura- ților, grefierilor, portăreilor, ete., 161. — Dreptul este în specie litigios dacă există numai even- tualitatea unui proces, 158, n. 3. Cpr. Cas. rom. Bulet. 1900, p. 316 și Cr. jiuliciar din 1900, No. 36. V. Drepturi litigioase, Magistrali, etc. —In cazul art. 1402 urm., simpla eventualitate a unui proces nu este suficientă ci trebue ca să existe proces, în momentul ceziunii și în mo- mentul exercitării rettractuluî, 588 t. și notele, V. Drepturi litigioase, Retract litipios, etc. —Sancțiunea acestei proibițiuni este nulitatea cesiunii, 162. — Natura acestei nulități (nulitate absolută, de ordine publică), Controversă, 163. — Imposibili- tatea de a se confirmă o ce- ziune făcută în contra legii, 164. Aplicarea acestei proibiții la pactul de quota litis (Contro- versă), 165 t. și n. 3. V. Pactul de quota litis. Modalitățile la eare poate fi supusă vînzarea (termen, con diție, etc.), 16 ( urm.— Vînzarea condițională (Condiție suspen- Vînzarea sivă și rezolutorie), 167 n. 3.,. 169, 456. — Consecințele care rezultă din efectul retroactiv al condiției, 170.— Vînzarea alter- nativă, 172.—Clausa addicte in diem, 1J3. — Pactul de prefe- rință (protimiseos), 17 4, — Pro- timisis, 176.—Pactul displicen- tiae, 179. — Vînzarea făcută cu grămada sau după greutate, nu- măr ori măsură, 182 urm. — Vînzarea unei părți dintr’un genus limitatum, 184, n. 1. — Cazurile îu care există vînzare după greutate, număr, ori mă- sură, 193. — Cazul când măsu- rarea sau cântărirea are de scop stabilirea prețului (Controversă). 184. — Vînzarea subordonată gustării, 194. — Locul unde și timpul când se face gustarea,. 197. — Renunțarea cumpărăto- rului la gustare, 196. — Apli- carea art. 1301 la vînzările co- merciale, 197. — Cazul când cumpărătorul nu gustă, sau gus- tând o nu-i convine, 179. — Vînzarea după mustră, 206. — Vînzarea făcută pe încercate, 202. — Deosebirea între vîn- zarea făcută după mustră și vînzarea pe încercate, 207. — Vînzarea pe încercate este con- . dițională, 202, n.-1, 204.— Lu- crurile care pot fi vîndute pe încercate, 203. — Termenul în care trebue să se facă încer- carea, 205. Obligațiunile vînzătorului, 209 urm. — Păstrarea lucrului vîndut până la predarea lui, 213.—Transmiterea proprietății, 215.—Predarea lucrului vîndut, 215 urm.—Predarea imobilelor, 216.—Cumpărătorul unui imo- bil fiind un succesor en titlu particular nu i se poate opune hotărârea obținută contra auto- Vînzarea 659 Vînzarea rilor săi posterior vinderii-cum- părări: Cas. rom., Bulet, 1912, p. 662 și Cr, judiciar din 1912, No. 25, p. 299 (rezumate). V. și Cas. rom. Bulet. 1912, p. 1647. Vezi și t. XI, p. 121, n. 3.— Cpr. Cas. rom. Dreptul aw 1915, No. 4.—Prcdarba lucrurilor mo- bile (tradiția reală, remiterea cheilor clădirii în care se gă- sește lucrul (vîndut) etc., 219. Constitutul posesor, 220. — V. aceste cuvinte.—Punerea mărcii cumpărătorului pe lucrul vîndut 220, 221.— Predarea lucrurilor încorporate, 221 urm.—Spesele predării și ridicării, 222.—Locul unde și epoca când trebue să se facă predarea, 223 urm. — Cumpărătorul care cere predarea * lucrului trebue să plătească pre- țul, 225 urm. — Dreptul vînză- tcrului de a reține lucrul vîndut până la plata prețului 226, 227. Pierderea dreptului de retenție, 232 urm.—Lipsa de predare la timpul și locul cuvenit, permite cumpărătorului de a cere sau desființarea sau executarea con- tractului, 236 urm. — Pentru aceasta trebue însă ca vînza- torul să fie pus în întârziere, 238, 239.—Formele acestei pu- neri în întârziere, 240.— Cazu- rile în care nu se cere nici o punere în întârziere, 240. —Sta- rea în care lucrul vîndut trebue să fie predat, 240 urm. — Răs- pundetea vânzătorului pentru pierderea adusă lucrului prin culpa lui, 241 și urm. — Cașu- rile în care lucrul vîndut este determinat numai in genere, 242- Vînzarea unui lucru fabricat de o casă anume determinată, 242. — Vînzarea după mustră, 242. — Momentul când se face predarea, 224.— Din momentul vînzării, fructele aparțin cum- părătorului, 242, 243. V. Fructe. Luci ui vândut trebue predat cu accesoriile sale, 245.—Imobilele prin destinație, 246. — Recolta prinsă în rădăcini, 247.—Vîn- zarea unui vas (corabie), a unui fond de comerț, etc., 247. — Vînzarea de vinuri, a unui cal, a unui tablou, a unei mori, a unei uzini, etc., 248.—Regulele la predarea cuprinsului și întin- derii lucrului vîndut, 249 urm. V. Riscul și pericolul. Răspun- derea vînzătorului de evicțiune, 266 urm. 272. V. Evicțiune* Garanție. Răspunderea vînzătorului pentru viciile ascunse ale lu- crului vîndut, 333 urm. — In materie de constituire de dotă. V. partea I.—Condițiile cerute pentru ca viciile lucrului vîndut să angajeze responsabilitatea vînzătorului. 336. — Aplicarea viciilor ascunse la vînzarea de animale, 337, 338. — Dreptul nostru vechiu și dreptul străin în această privință, 337 nota. Boalele contagioase la animale, 339, n. 1. — Răspunderea vîn- zătorului pentru vicii ascunse în privința vînzărilor comer- ciale, mobiliare și imobiliare, etc., 340. — Iu privința crean- țelor, titlurilor la purtător. 342. Asemenea răspundere nu există în vînzările publice, 343.—Con- dițiunile cerute pentru ca vi- ciile să deâ loc la răspunderea vînzătorului, 344 urm. — Viciul trebue să existe în momentul vînzării, 344. - Dacă este vorba de o vîuzare făcută după greu- tate, număr sau măsură, viciul trebue să existe in momentul cântăririi sau numărării, 345 n. 1.—Viciul ascuns. trebue să G60 Vînzarea fie important, 346.—Cazul unei vînzări cu grămada, 345 nota 1. — Viciul trebue să fie ascuns, 345—446. — Exemple de vicii ascunse, 347.—Viciile neascunse (aparente) nu angajează răspun- derea vînzătorului, 348.—Cazul Cumpărării unui manuscris, 350. V. Manuscris.—Cazurile în care vînzătorul poate stipulă o clauză de negaranție pentru viciile as- cunse, 351. — Agravarea oblig, de garanție, 352.—Acțiunile la care dau loc viciile ascunse (adio redhibitoria și actio quanti minoris), 353 și urm.—Indivi- zibilitatea acțiunii redibitorii, 356, — Efectele acțiunii redibi- torie, 357.—Cazurile în care un imobil atins de un viciu redi- bitoriu ar fi fost grevat de o sarcină, reală de către cumpă- rător, (Controversă), 3d7.—Cazul în care imobilul a fost cu tot înstrăinat, 358 și n- 2, 3.—Ca- zurile în care vînzătorul este presupus a cunoaște viciul lu- crului vîndut, 358—359.—Ter- menul in care trebue să se exer- cite acțiunea redibitorie (termen scurt), 362 și urm.—Respectarea uzurilor locale și, în lipsă lor, aprecierea judecăterilor, 364, 365 t. și n. 1.—Punctul de ple- care al prescrierii acțiunii (Con- troversă), 365 și urm.—Fixarea unui termen de părți în care să se exercite acțiunea în ga- ranție, 366—367. Obligațiile cumpărătorului, 368 urm. — Primirea lucrului cumpărat, 369.—Rezilierea vîn- zării din cauza neexecutărîi obli- gațiunilor cumpărătorului, 369. Rezilierea de drept în vînzările de producte, 272 și urm.—Vîn- zarea de cereale pentru străi- nătate. Vezî Cas. rom. Juris- Vînzarea prudența, 1915, No. 11, p. 171. Punerea în întârziere pentru a ridică lucrul nu înlocuește sti- pularea unui termen în această privință (Controversă), 373. — Aplicarea art. 1370 în materie comercială, 376, — Inaplioarea acestui text când contractul a fost executat în parte, 376, n. 1. Restituirea cheltuelilor făcute de vînzător (plata speselor vîn- zării și a cheltuelilor ridicării), 377, 378.— Plata prețului, 378 urm. — Depunerea prețului în vînzările pentru eșire din indi- viziune, Cas. rom. Bulet. 1913, p. 31. — Indivizibilitatea plății prețului, 382.—Garanțiile ce aro vînzătorul pentru asigurarea plății prețului (privilegiu, drept de revendicare), 38 3.— Privile- giul vînzătorului în materie de ceziune de creanță, 501 nota. Cazurile în care cumpărătorul datorește dobânda prețului, 383 urm.—Cazul când lucrul vîndut produce fructe, 384.—Predarea lucrului vîndut, 385 t. și n. 4. Interpelarea cumpărătorului de a primi lucrul, 385. — Cazurile în care cumpărătorul nu plătește dobânda prețului (critica legii), 385. — Depunerea prețului la Casa de Consemnațiuni de către cumpărător face să înceteze obligația de a plăti dobânda, 386.—Cazurile în care cumpă- rătorul poate să rețină prețul suspendând plata lui, 386 urm. Mijloacele ce are vînzătorul de a constrânge pe cumpărător ia plata prețului, 393.—Consecin- țele neplății prețului (rezilierea vînzării), 397 urm.—Persoanele cărora aparține acțiunea rezo- lutorie, 403—404.—Natura ac- țiunii rezol utorii (acțiune reală), 406. — Exproprierea pentru 661 * Vînzarea i Vînzarea cauză de utilitate publică, 408. Vînzările silite, 409.—Conser- varea acțiunei rezolutorii, 410, 411. — Modul cum se îndepli- nește reziliarea, 412 și urm.— Efectele resoluției vînzării între părți, 415;—In privința terțiilor {desființarea drepturilor reale constituite de cumpărător), 418. — Respectarea contractelor de arendare san închiriere consti- tuite de vînzător (Controversă), 419. — Stingerea acțiunii rezo- lutorii prin renunțarea expresă sau taeită a „vinzătorolui, 420. —Prescrierea acțiunii rezolntorii (aplicarea art. 1890, iar nu art. 1900), 421.— Anularea vînzării pentru leziune (nu există în dreptul nostru actual), 442 și urm. — Leziunea în dreptul in- ternațional, 442, n. 2, 625; t. V, p. 97 și t. Vn, p. 41. — V. Dreptul internațional, Le- ziune, etc.—Rezolvarea vînzării prin exercițiul pactului sau fa- cultății de rescumpărare. V. Pactul de rescumpărare.— Dreptul internațional în ma- terie de vînzare, 622 și urm. w Wârante. — Inaplicarea art. 1393 la warante, 512 t. și nota. V. Tabla analitică a t. VJ, Vo Warante. z Zdelcă.—(Vînzare), 24 și 25. V. Vinzave. Zestre. -— V. Dotă, Imobil dotai, Regim dotai, Separație de bunuri. — Contra-zestre. Vezi t IV, p. 741, n. 4, etc-