OSTAŞII NOŞTRI
 I
 ii
 j'
 i
 ]■
K
 i1
i
       BALCANUL ŞI CARPATUL
Balcanul şi Carpatul, la Dunaţea niareaţă,
Ca doi giganţi naprasnici stau astăzi faţă-n faţă Ş-aprinşi de dor de luptă, cu ochii se ipăsoară,
Cu glasul s-şuneninţă, cu gîndul se doboară,
Zicînd : „Nu pot. sa-ncapă dpi paloşi într-o teacă ! E scris din noi doi unul in pulbere să treacă 1“
Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu ştie să-ngră<lească sălbatica lui gura Şi zice cu trufie: „Carpatuîe vecine,
De nu pleca-vei fruntea, amar va fi .de tine,
Căci răpezi-voi grabnic din plaiurile-mi naiJte Torente-necătoare deprinse ca să salte Din maluri pestp mâluri, din , rţiunte peste munţe, Să bată-a, tale coaste, s-acppşrp-a ta frunte,
Să facă într-o clipă ea să dispari din Jump Cu-a tale stînci şi codri, cu-ai tăi copii şi mume !“
Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie, Mişcînd coama-i de codri, ca leul în mănie,
Şi-n clocot lung răspunde : „Balcane,-a ta trufie Arată că tu astazi căzut eşti în pruncie.
Nevoie ai de-o cîrjă ruina-ţi s-o supoarte,
Căci eşti, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Balcanul simbolizează Imperiul Otoman. (N. red.)
1G5
Ai fost odinioară gigant prin înălţime,
Amar prin fanatismu-ţi, puternic prin cruzime !
Ai revaisat pe lume şi groază şi ruşine Şi te-ai scaldat în sînge pîn’ ce-ai dat pept cu mine. De-atunci au trecut secuii I... Strivita omenire S-au deşteptat, şi numai tu stai în adormire,
Ademenit de visuri nebune şi trufaşe,
Făr-a pătrunde norii care te ţin în faşe !
Orb urîeş ! cu cîrja tu genele-ţi ridică Şi vezi l-a tale poale cît umbra-ţi e de mică I Eşti şters din cartea lumei, tu, care din vechime Stai rezemat în somnu-ţi de-o putredă mărime!
Şi vrei să ţii în   lanţuri popoarele creştine       ?
Şi vrei, Balcane    gîrbov, eu să mă-nchin la     tine î
Dar n-auzi cum te rîde ţi Dunărea, şi Marea ?
Deviza ta-i sclavia, ş-a mea — neatârnarea!“
Cum zic, doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte, Se-nalţă pînă-n ceruri şi scot ţipete crunte.
De pe Balcani e unul şi din Carpaţi e altul...
Mult rapide Ie-i zborul, mult crîncen le-i asaltul,
Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ucigătoare!... întinsele lor aripi se bat lucind la soare,
Ş-a lor cumplite    gheare  şi pliscuri oţehte
îşi dau loviri de   moarte  şi răni îşi fac cumplite.
Deodată cade unul din vulturii duşmani:
E vulturul prădalnic din barbarii Ba'îcani,
Şi-n patru părţi a lumei zbor smulsele lui pene !...
■■--■IriB-aaa                  4   + ri ri    ■   ■ a a a
Şi cîntă libertatea pe maluri dunărene.
Mirceşti, 14 mai 18 7 7
                PENEŞ CURCANUL
                   Plecat-am nouă din Vaslui,
                          Şi cu sergentul, zece,
           Şi nu-i era, zău, nimarui în pept inima rece.
                      Voioşi ca şoimul cel uşor
                  Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte.
        Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtînd opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani Un hîtru bun de glume, Noi am schimbat 'lingă Balcani Porecla în renume!
Din eîmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară.
                   Aşa ne wpuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună,
      Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Nejam dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntilnea Cîntînd în gura mare, Stătea pe Joc, s-adimenea Cuprins de admirare ;
Apoi în treacăt ne-ntreba
              De mergem la vro nuntă ? Noi răspundeam în hohot: „Ba, Zburăm la luptă cruntă 1“
 „Cu zile mergeţi, dragii mei:
          Şi să veniţi cu zile !“ Ziceau atunci bătrâni, femei,
               Şi preoţi, şi copile ;
 Dar cel sergent făr' de musteţi Răcnea : „Să «-aveţi teamă, Românul are şepte vieţi
                         în pieptu-i de aramă !“
        Ah! cui ar fi trecut prin gînd Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curind
             Din mîndra noastră ceată! Priviţi! Din nouă cîţi eram,
          Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu... şj am în piept inima rece!
         Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure,
               De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure I Dar vai de-a lumei neagră stea Cînd m'oaitea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi cînd securea-i coasă !
                                   ies
Copii 1 aduceţi un ulcior De apă de sub stîncă,
Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adîncă.
      Ah! ochii-mi sînt p'lirii de scîntei Şi mult cumplit mă doare Cînd mă gîndesc la frăţii mei,
            Cu toţi periţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat Cînta voids din fluier,
Iar noi jucam hora din sat, Rîzînd de-a boEimbei şuier. Deodat-o schijă de obuz
     Trăsnind... mînca-o-ar focul I Retează capul lui Cobuz Ş-astfel n£ cumia jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărît De Plevna blestemată, în faţa noastră se-rialţa A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameniriţa Cu gheara-i nevăzută.
       Dar şi noi încă o pîndeam Cum se pîndeşte-o fiârâ Şi tot chiteam şi rie gîndeâm Cum s& ne cadă-n gheară ? Din ziorî în zibri şi tutei şi noi Zvîrleam în aer plimrbii Cum zvîrli grăunţi de popuţoi Ca să hrăneşti porumbii.
169
                      Şi tunuri sute bubuiau...
                      Se clătina pămîntul 1 Şi mii de boambe vijiiau
      Trecînd în zbor ca vîntul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie.
 Pe cînd trăgeam noi tot în gol, El tot în came vie...
                      Ţinteş era dibaci tunar,
      Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducînd moartea cu eJe. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişîndu-şi tunul.
 Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele,
 Ferbea văzduhul ca un iad De boambe, de şrapnele. tn ziori găsit-am pe-amindoi Taiaţi de iatagane,
 Alăture c-un moviloi
                        De leşuri musulmane.
 Sărmanii I bine s-au luptat Cu litfa cea păgînă Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cad-arma din mină.
 Dar ce folos I ceata scădea I Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese !..,
170
 Veni şi ziua de asalt,
               Cea zi de sînge udă !
 Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu,
                Ne zis-aste cuvinte :
      „Cît n-om fi morţi, voi cinci şi eu. Copii, tot înainte 1“
Facînd trei cruci, noi am răspuns : „Amin I şi Doamne-ajută !" Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută.
         Alelei I Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine !
                     Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine!
         Iată-ne-ajunşi I... încă un pas.
              „Ura !-nainte, ura!...“
         Dar mulţi rămin fără de glas.
         Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-1 încape gîndul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul.
         Buroel în şanţ moare zdrobind
      O       tidvă pagînească. Şoimu-n redan oade răcnind : „Moldova să trăiască 1“ Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvîrcolesc în sînge ; Nici imul însă, dragi copii,
            Nici unul nu se pfinge.
        m
 Atunci viteazul căpitan,
                   Cu-o largă brazdă-n frunte,
                Strigă voios : „Cine-i Curcan,
                      Să fie şoim ele munte 1“
 Cu steagu-n mîni, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă.
 Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă.
 Prin foc, prin spăgi, prin glonţj, prin fum, Prin mii de baionete,
 Urcăm, luptăm— iată-ne-acum Sus, sus, la parapete.
              „Allah 1 Allah !“ turcii răcnesc,
                          Sărind pe noi o sută.
 Noi punem steagul românesc Pe crîncena redută.
 Ura I măreţ se-nalţă-n vîut Stindardul României!
 Noi însă zaoem la pămînt,
                      Căzuţi prada urgiei I Sergentul moare şuierînd Pe turci în risipire,
 Iar căpitanul admirînd Stindardu-n fîlfiire 1
 Şi eu, cînd ochii am închis,
                      Cînd mi-am luat osînda :
 „Ah I pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbînda 1“
                Apoi, cînd iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară,
 Colea pe răni eu am găsit „Virtutea militară“ L.
172
Ah I da-o-ar Domnul să-mi îndrept Această mînă ruptă,
Să-mi vindec rănile din pept,
              Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică az Pe lumea pămîntească Decît un nume de viteaz Şi moartea vitejească!
Mirceşti, august 18 7 7
              SERGENTUL
Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicînd în gîndul Iui;
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă 1“
Şi bietul om, slab, palid, avînd sumanul rupt Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgînd piciorul încet, dar pe-a Iui faţă Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adînci, vioi şi mari Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea Iui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe" ş-a „României Stea".
      Românul venea singur pe drumul plin de soare, Cînd iată că aude fanfare sunătoare Şi vede nu departe în faţa lui venind Un corp de oaste mîndră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpăratească Mergînd voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
In frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
              Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă, Deodat’ el dă cu ochii de sarbedul român Ce stase-n Ioc la umbră, sub un stejar bătrîn,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede Cînd crucea „Sfîntul Gheorghe" pe sînul lui o vede.
174
      Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el Şi-i zice cu blîndeţă : „De unde vii, străine ?"
„Vin tocmai de (Ia Flevna.“ „Cum e acolo ?“ „Bine." „Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat ?“
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat."
„Dar pentru care fapte ?“ „Ştiu eu ?... Cică drept plată Că am luat eu steagul redutei,., şi pe dată Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ„.“ „Dar ce rang ai, voinice ?“ „Am rang... de dorobanţ 1“ Atunce colonelul, dînd mîna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trăgînd al lui picior.
 Mirceşti, decembre 1 S 7 7
              PĂSTORII ŞI PLUGARII
                                  I
 Priviţi pe cele dealuri înalte, înverzite, Pe-acele largi poiene cu flori acoperite, Priviţi, străini de lume, păstorii cei români, Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor cîni. Trăind o viaţă lină în tainica natură,
 Cu buciumul în mînă, cu fluierul la gură. Cereasca limpezime, precum într-un izvor, Alin se oglindeşte în sufletele lor...
 Voi toţi, oare de dînşii aţi rîs fără mustrare, Jos capul, o! nemernici loviţi de admirare. Un paloş de izbîndă există-n orice fer, în tot păstorul astăzi există-un scutier I
                                 II
 Priviţi pe cea cîmpie frumoasă, roditoare, Plugarii, muncitorii lucrînd în foc de soare. Pe faţa lor cea blinda, pe ochii lor cei vii Adie boarea dulce din verzie câmpii.
 Sub mîna lor e sapa, hîrleţul, coasa, plugul. Alăture cu dînşii stau boii purtînd jugul,
 Şi tot ce-i înconjoară, deal, luncă, şes, izvor, E pacinic ca blîndeţea din sufletele lor.
176
Voi toţi, care de dînşii aţi rîs fără căinţă,
Jos fruntea, o ! nemernici căzuţi în umilinţă.
O  spad-a răzbunărei există-n orice lanţ.
In tot românul astăzi există-un dorobanţ I
Mire eşti, noiembre 1877
n
                     FRAŢII JDERI
                                        I
 E ger, e întuneric I Nori negri duşi de vuit Se tîrîie pe şesuri, se lasă pe pămînt Ca aripi urieşe de paseri nevăzute Ce curăţă de sînge vai, şanţuri şi redute.
 E vînt cu ploaie rece şi noapte eu fiori,
 Căci umbra e ţesută de fulgeri trăsnitori.
 Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună,
       Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.
 L-a lor lumină roşă în clipă se ivesc Mari tabăre de oameni armaţi ce se pîodesc,
 Şi crîncene redute, şi-n dos de parapete,
 Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete.
 Românii uzi la pele, flămînzi, lipsiţi de foc, în şanţul lor, sub arme, stau gloată la un loc,
 De moarte şi nevoie rîzînd cu nepăsare... Voinici ei sînt la luptă, voinici şi la răbdare !
 „Măi, oameni 1 zice unul, un şoim de la Bicaz, De mult ne spală cerul cu ploaie pe obraz I Mîni, cînd s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste, Frumos a să ne-apară cît Albul din poveste."
178
„Urît7 frumos, alb, negru, eu nu ştiu, dar ce ştiu, Ştiu că halal de turcul ce-oi întîlni de viu."
„Şi ce-ai să-i faci, măi Neagu ?“ „Să-l hăituiesc,
                                                                  fărtate,
Pîn’ mi s-a usca bine cămeşa de pe spate."
Toţi rîd... dar ce retează deodată rîsul lor ?
O bombă vioe, — o bombă, al marţii meteor!
Toţi văd moartea cu ochii I... un vaiet: „Aii, mor !...“
                                                              „Cine,
Cine-i ucis ?“ „Eu, Neagu... mă duc... vă las cu bine."
„Sărmanul, zic românii, grăindu-1 trist de-a rîndul, Nici c-au avut el parte să-şi împlinească gîndul I Mult au să-l mai bocească neveste şi copile !“
„He !... Dumnezeu să-i ierte 1„. Ce vreţi ? n-au avut
                                                            zile."
„Dar unde-i Jder mezinul ?“ „De pază colo-n şanţ, Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanţ,"
„Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frăţiorul ?“ „Ba să tăcem mai bine, să nu-1 ucigă dorul."
                                   n
în capătul din dreapta al şanţului, în tină, Stă singur la o parte un om care suspină, Căci are-o presimţire ce-i tot meneşte-a rău Şi-i duce, duce gîndul măhnit la frate-său.
El e ostaş de frunte, Jder Nistor, vînătorul,
Ce intră-n turci năprasnic cum intră-n cîrd omorul, Şi-i place pe cîmp neted cu durda să vîneze Cumpliţi başibuzucii şi fiarele cercheze.
12*
179
De-asearâ-n sentinela Jder şede tot la pîndă, Gîndind la biata-i mamă cu inima plăpîndă, Visînd l-a lui mireasă cu sufletul duios, Privind la turci în faţă cu ochiul scînteios.
 Dar vîntul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde I Prin haine pîn’ la oase îngheţul îl pătrunde Şi-ncet el simte somnul că viiie pe furiş De-ntinde peste ochi-i un văl pairigeniş.
Jder luptă, umblă, cîntă, nevrînd ca să se culce, Dar somnu-i varsă-n crieri beţia lui cea dulce,
Şi el, pe nesimţite învins, întunecat,
Se reazemă de puşcă ş-adoarme clătinat.
Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă Ce vine, îl atinge la ochi cu-a ei năframă Şi-i zice : „Te trezeşte, copile, dragul meu 1 Vin duşmanii 1 te-âjunge prin somn păcatul greii!“
Tresare vînatorul 1... Doi spectri se arată, Nălţîndu-se prin umbră cu arma ridicată!...
„Ho I fiară, ho 1" el strigă, şi-n clipă, viu, deştept, Pe duşmani îi străpunge cu baioneta-n pept.
Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare. Iar altul, cu durerea lupţîndu-se-n picioare, Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder Şi-i face-o brazdă largă la braţ cu-al său hamger,
 Apoi se prăbuşeşte alăture cu mortul.
 Jder zice-atunci, mustrîndu-1: „De Ce ţi-ai lasat cortul ? Şi ce cătaşi, păgîne, aice-n şanţul meu ?
 Ţi-au fost urît de viaţă!?.,. Amar de capul tău 1“
130
Şi aprig, cu manie ridică stratu-n aer,
Să sfarme peptul duşman ce scoate-un jalnic vaier, Dar cînd să dea; „Stăi, frate ! îi zice-un glas iubit, Nu-i drept să dai lovire vrăşmaşului rănit!“
Jder stă, aruncă arma, s-apropie-n tăcere De turc, îi leagă rana, alină-a lui durere,
Apoi, cînd vine ziua, pe turcul leşinat
II poartă-n ambulanţă, zicînd ; „Poftim vânat!“
              CĂPITANUL ROMANO
Se dase trei asalturi redutei neînvinse, Tustrele îndrăzneţe şi crunte, dar respinse.
Şi cîmpu-ntreg de sînge acoperit era,
Şi, cuib grozav de moarte, reduta fulgera.
In şanţuri trupuri multe grămadă, răsturnate, Şi altele străpunse, pe dîmburi acăţate,
Formau un crud spectacol ce lumei arata Cum ştie pedestraşul în foc a se lupta.
Romano căpitanul de trei ori cu ai săi,
De trei ori ajunsese la şanţuri cel întăi,
Ş-acum, retras deoparte, strîngea coloana-i ruptă,
Cu ea să se arunce de-a patra oaxă-n luptă.
Deodată... cine-ar crede I... un aspru colonel,
Ieşind de nu ştiu unde, păşeşte drept la el Şi-i zice : „Căpitane, nu-mi place-a ta purtare,
Stai tot în urmă !“
                       „Cine ?... răcnesc în tulburare Ostaşii lui Romano, arşi, rumeni pe obraz.
EI I căpitanul nostru ? din toţi cel mai viteaz I* „Tăcere, copii 1“ strigă Romano la mulţime,
Apoi spre colonelul c-un aer de mărime Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreţ Şi-i zice : „Colonele, de eşti şi îndrăzneţ Pre cît nedrept şi aspru, te-ndemn să vii cu mine Să vezi de ştiu la moarte să merg cum se cuvine... Copii I... Zor înainte 1-al patrule asalt."
„Ura 1,..“ răspund ostaşii... iar el pe calu-i nalt Porneşte înainte, deprins a merge-n frunte,
Şi zboară... dar un glonte, un sol al morţii crunte,
Ii vine drept în cale şi-i se opreşte-n pept.
Atunce căpitanul, pe cal stînd încă drept,
Răcneşte :     „Colonele !... departe eşti!... răspunde
Cine-i în cap şi-n coadă ?... Eu unde,., şi tu unde ?... Apoi, zdrobit, el cade şi moare lin, zîmbind,
Căci vede în redută voinicii lui sărind.
          HORA DE LA PLEVNA
              Colo-n Plevna şi-n redute Stau paginii mii şi sute, Stau la pîndă tupilaţi Ca zăvozi de cei turbaţi.
              Las’ să şeadă mari şi mici... Trageţi hora, măi voinici!
              Sus, în tabăra turcească Dat-au tusa măgărească. Răpciugoşii crunt tuşesc^, Cu ghiulele-n noi stropesc.
                   Las' să s.:răpe, mici şi mari... Trageţi hora, măi tunari I
             Jos în vale, pe cîmpie, Başbuzuci .de căsăpie Şi cercheji merei cumpliţi Rup cu dinţii din răniţi.
               Las’ să rupă,., rupe-i-aş !
               Trageţi hora, călăraşi!
*J Os taţii noştri dau porecla de răpciugoşi tunurilor turceşti.
                                    IM
              Ziua, noaptea, glonţii plouă, Tot pămîntu-i ud de rouă. Nu e rouă din senin,
              Ci e sînge de creştin.
              Las’ să ploaie ca din nori. Trageţi hora, roşiori!
              Iaca, mă!... din parapete Vine-o scroafă ca să fete“> Opt godaci ş-uri godăcel, Toţi cu ritul de oţel.
              Las’ să fete mii de inii... Trageţi hora, măi copii 1
              Ne-a Veftit şi nouă-odată Zi dfe plata şi răsplată Să-l aducem la aman Pe Gaziul de Osman.
             Vie !... ura 1... la Balcani! Trageţi hora, măi curcani I
             Cît e negru, cît e soare, Moartea şede pinditoare Şi prin’ şanţuri şi prin rîpi, Şi tot bate din aripi.
                 Las' să bată pînă mîni... Trageţi hora, măi români 1
“) Adică o bombă.
HORA DE LA GRIVIŢA
 Fata lui Gazi-Osman,
 Griviţa, poartă-un colan,
 Un colan tot de oţel...
 Gioacă fulgerii pe el.
      Alelei 1 de l-aş lua, înapoi nu l-aş mai da!
 Mîndra-n cale mi-au ieşit, Dorn-n mine-au răsădit Şi de-o lună pln-acum Răsădit mă ţine-n drum.
      Fa, colanul ţi-oi lua Şi-napoi nu l-oi mai da I
 Puică scumpă de viteaz,
 Nu m-aduce la necaz,
 Că-ntr-o zi m-oi da prin foc Şi te-oi prinde de mijloc,
      Iar colanul ţi-oi lua Şi-napoi nu l-oi mai da I
 Tu eşti viţă de păgîn,
 Eu sînt viţă de român I Bună eşti de sărutat,
 Dar şi eu bun de luptat! Eu colanul ţi-oi lua, înapoi nu l-oi mai da I
                                       lflfl
Ea, desehide-mi sînul tău, Cît îs blînd la graiul meu, Nu mă face să te-aştept Şi să dau cu tine pept.
     Pept cu tine de voi da, Zău, colanul ţi-oi lua...
Tot aşa, mări,-ara grăit I într-o zi m-am răpezit Ş-am pus mîna pe colan Şi pe fata lui Osman.
       Alelei! Griviţă, fa, Înapoi nu te-oi mai da I
           ODA OSTAŞILOR ROMÂNI
Juni ostaşi ai ţării inele, însemnaţi cu stea în frunte ! Dragii mei vuitani de cîmpuri, dragii mei şoimani de
                                                       munte !
Am cîntat în tinereţe strămoşeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume !
   Vin acum, Ia rîndul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă, Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avîntul vostru lumei pusă în mirare, Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare I
De la domn pîn’la opincă, duşi de-o soartă norocoasă, V-aţi legat în logodire cu izbînda glorioasă Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Măsurîndu-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime, Ş-arătînd, precum prin nouri mmdml soare se arată, Cîne-am fost odinioară, cine iar vom fi odată !
Să trăiţi, feciori de oaste ! Domnul sfînt să vă ajute A străbate trmmfalnic în cetăţi şi în redute,
    Ca la Rahova cu tunul, ea la Griviţa cu zborul,
  Ca la Plevna, unde astăzi cei întăi aţi pus piciorul,
188
înfruntînd pe-Osman-GaziuI, şi prin fapt de bărbăţie Ridicînd o ţară mică peste-o mare-mpăraţie I
O, viteji de viţă veche ! Auziţi în depărtare Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare ?...
Sînt bătăile de inimi al întregul neam al nostru Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sînt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge, Sînt urările voioase pentru-acel care învinge!
O I români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare, Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare, Străbătînd prin umbra d&asă de lungi secuii adunată ? E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina renvierei, e luceafărul sperărei,
E triumful luptei voastre, soarele neatîrnărei I
Dragii mei 1 din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce La cămin, unde românca, aşteptînd, suspină, toarce, Tot poporalrudă, frate, soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pîni şi sare, vor ieşi vouă-nainte. Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună 1
Pas dar ! pas tot înainte 1 timpul vechi din nou zioreşte 1 Viitorul României dat-au mugur ce-ncolţeşte !
O, copii t de voi sînt mîndru, simt acea mîndrie mare Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare, Mi-am văzut visul cu ochii, de-aeum pot să omor ferice 1 Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.
Mirceşti, 28 noiembre 18 7 7
EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU
Amice, vrei să afli ce fac şi cam trăiesc In cuibul singuratic în care mă găsesc,
Departe de-ale lumei petreceri variate,
Cu intrigi de tot soiul amar înveninate ? Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte zgomotoase, Politice numite... dar nepoliticoase ?
Cum eu, odinioară de lume iubitor,
Eu, pasere pribeagă, eu, vecinic călător, Mi-am strîns acum aripa de cale ostenită Şi stau în nemişcare ca apa-n loc oprită ? Aceasta-i o enigmă ce vrei ca s-o esplic ? Prea bine 1... Cer cuvîntul, dup-obicei, şi zic:
,,Ce fac ?“ — Pe scena lumei privesc cum se lipeşte
Invidia duşmană de tot ce străluceşte
Şi-l roade ca un verme ascuns sub un stejar,
Cerdînd ca să-l răstoarne cu-al său venin amar.
„Cum vieţuiesc ?“ — Ca omul ce fapte mari visează Şi scumpe suvenire de prin trecut vînează,
Ca să-şi mîngîie mintea de proasta comedie Ce-o joacă interesul şi trista mişelie.
190
Iubeam odată lupta... dar lupta cea leală Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală, în care luptătorii cu inima-ndrăzneaţă Prin arme fără pată se atacau în faţă,
Numind orice lovire piezişă : felonie,
Şi oarba clevetire : băioasă infamie î
Acum, în Ioc de arme curate, lucitoare,
Eu văd că se preferă hulirea mînjitoare.
Oricine stă-n arenă de tină are parte...
Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe Ş-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură Care-a sădit în ţară invidie şi ură.
Pe cînd eram noi tineri, Florescule, amice,
Pe cînd orice sperare murea, născînd, aice, Avut-am un vis mare, o nobilă dorinţă,
De-a scoate România din trista-i umilinţă Prin jertfe, prin virtute, prin strînsă înfrăţire... Toţi într-un gînd, cu toţii uniţi într-o simţire, în batalionul sacru voioşi ne luam rîndul,
Şi fiecare-n parte-i c-un dor îşi hrănea gîndul: Eu, să deştept prin cînturi mărirea strămoşească, Tu, să renvii pe lume armata-i vitejească.
— Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie,
Avînt semeţ şi falnic de falnică junie I —
Atunci al nostru suflet, prin nori luîndu-şi zborul, Cu aripa-i uşoară lovea chiar viitorul,
Şi orice stăvili nalte, fantasme-ngrozitoare, Pereau în ochii noştri ca negurile-n soare.
Şi iată că prin muncă şi ani de stăruinţă,
A dat şi flori şi roadă putemica-ţi credinţă.
Din sînul ţării noastre o mîndră oaste-apare, Menită ca să-ntreacă a lumei aşteptare,
Prin fapte glorioase din timpi de altădată... Ea zboară-n foc si iese cu fruntea>ncoronată.
O ! ce mîndrie mare simţit-ai tu, ca mine !... Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine Văzînd feciorii noştri păşind măreţ nainte,
Şi tu... uitat deoparte, tu, bunul lor părinte !
Noi toţi, din depărtare, pe-al morţei cîmp de pradă, Cătam a zări-n soare lucind bătrina-ţi spadă,
Ş-a noastră ostăşime, în foc iuţindu-şi pasul,
Dorea, cerea, prin tunuri, ca să-ţi audă glasul,
Căci astă vie, jună, eroică armată,
Sub Cuza şi sub Carol, prin tine-a fost creată Şi ţie cu dreptate se cuvenea onorul Fruntaş de-a fi în luptă, tu, organizatorul!
Şi însă tu, victimă de-o oarbă prigonire,
Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire!
Netrebnic, tu, netrebnic I... De cînd, o 1 Doamne,-n
                                                            lume
Lumina zilei poartă al nopţei negru nume ?
De cînd netrebnic este acel ce cu iubire Consacră-o viaţă-ntreagă l-a patriei mărire ?
De cînd netrebnic omul cu inimă măreaţă,
Ce-n lupta pentru ţară oferă braţ şi viaţă ?
De cînd netrebnic şeful ce, oricum bate vîntul, îşi apără stindardul şi-şi ţine jurămîntul ?
Amice, fii în pace, alină-a ta durere... în tot oşteanul astăzi tu vezi o mîngăiere,
Căci astăzi tot românuî cunoaşte, simte-n sine Că arma strămoşească s-au ascuţit prin ţine...
Şi cînd priveşti stindardul cu ochi plini de uimire, Stindardul viu tresare cu-o mîndră fîlfîire
Mir ceşti, 4 ianuarie 18 7 6