LEGENDE NOUA ClNTICUL GINTEI LATINE Latina gintă e regină între-ale lumei ginte mari ; Ea poartă-n frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari. Menirea ei tot înainte Măreţ îndreaptă paşii săi. Ea merge-n capul altor ginte Vărsmd lumină-n urma ei. Latina gintă e vergină, Cu farmec dulce, răpitor ; Străinu-n cale-i se înclină Şi pe genunchi cade cu dor. Frumoasă, vie, zâmbitoare, Sub cer senin, în aer caid, Ea se mirează-n splendid soare, Se scaldă-n mare de smarald. Latina gintă are parte De-ale pămîntului comori Şi mult voios ea le împarte Cu celeklte-a ei surori, Dar e teribilă-n raăme Cînd braţul ei liberator Loveşte-n cruda tiranie Şi luptă pentru-al său onor. m In ziua cea de judecată, Cînd, fată-n cer cu Domnul sfînt, Latina gintă^a fi-n>trebată Ce au făcut pe-acest pămînt ? Ea va răspunde sus şi tare : „O I Doamne,-» lume cît am stat, In ochii săi plini de-admirare Pe tine te-am reprezentat I" Mirceşti HODJA MURAD-PAŞA Vizirul sultanului Ahmet — 1604 Hodja Murad, vizirul sultanului Ahmet, Avea trei fii războinici vestiţi: Ghiun, Ild, Djennet a\ Trei şoimi, trei Iei, trei fulgeri, trei flori diil toamna vieţii, Iubirea, mîngăierea şi fala bătrîneţii. Cînd îi privea în pace la umbră adormiţi, Curgeau duioase lacrimi din ochii lui ţintiţi, Şi-n inima-i dâ tată, jplăpmdă, simţitoare, Ca-n raiul lui Mohamed era dulce (răcoare ; Iar cînd, viteji, în focuri se aruncau tustrei, îşi netezea el barba zicînd : „Ei sînt ai mei!“ Mult timp Murad în lupte tocindu-şi iataganul, Mărise, apărase întreg A'liotmamil b\ Şi-n Asia supusă clădind movili de morţi, Luase titlul falnic de Spada Naltei Porţi. Poporul însă, prada urgiei, oe-1 văzuse Săpînd gropi largi şi dese pe care le umpluse Cu sute, mii cadavre, toate-aşezate-n snopi, Mai drept îl poreclise: Crunt săpător de gropi c).<. Intr-unui din acele războaie sîngeroase în care moartea oarbă cosea cu mii de coase, <0 Ghiun: ziuă ; lld: fulger ; Djennet: r* l Numele Imperiului Otoman. c) Lamartiue, Istoria Turciei. III Pe locul ce se-ntittde în jur de Diarbekir, Alăturea cu-o groapă şedea asprul vizir, în faţă-i ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinţi în bataie, Meniţi să umple groapa cu trupurile lor Sub apriga privire lui Hodja-nvingător. Optzeci de ani pe umeri şi splendida-i armură Plecau sub grea povară mareaţa lui statură, Dai ochii săi în flăcări luceau şi alergau La fiii Iui ce-n zare pe duşmani alungau, Şi rapide din zare veneau să s-odihnească Pe trista hecatomba din groapa vizir eas că. Călăii, roşi 'de sânge, la semnu-i se-ndeoimau, Pe robii toţi de-a rîndul îi descăpăţinau Şi trupurile calde ce îmbatau omoruî Cadeau în groapa largă împinse cu piciorul; Iar Hodja, fără milă la strigăt de aman oJ, Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran,.. Iat-un spahiu călare ce trece-n răpegiune C-un prunc culcat pe braţe-i, frumos ca o minune ! Vizirul îl zăreşte şi-ntreabă pe spahiu : „Unde-ai,găsit, Hassane, odorul acest viu ?“ Hassan plecat depune pe cîmpul ud de sînge Copilul, rod în floare, ce tremură şi plînge, Se-nehină şi răspunde : „Găsîtu-I-am sub cort, Lipit de ai său tată creştin, în luptă mort". Vizirul se încruntă ; el strigă : „Â ! muiere ! De şerpi plini de otravă ai miîă şi durere ? Ucide-l,.." „Eu ? replică spahiul revoltat, Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat ? L-am dăruit cu zile şi vrei să-mi întorc darul ? L-am sărutat, ş-acuma să-nfig în el pumn arul ?... AJlah ! în care timpuri ajuns-am noi de vii, Bătrînii dac-ordonă ucideri de copii ? e) Aman; termin ce însemnează a cere iertare. 112 Allah, Allah ! cum poate o frunte maiestoasă Să-neuibe-o cugetare atît de fioroasă ? Cum ?... barbă-atît de albă şi cuget înăsprit ? Cum ?... tu, vizir î tu, hodje a> I şi ochiul tău orbit Nu vede-n pruncul fraged un oaspe de iubire Sacrat prin inocenţă şi prin nenorocire ? Blăstem pe a ta gură ! blăstem pe .gîndul tău ! Copil cine ucide îşi perde neamul său !“ Spahiul nobil saltă pe cal şi-n cîmp dispare, Lăsînd în minţi şi inimi o rece-nfioraTe, Iar micul înger cheamă, oftând, cu jalnic glas, Pe tata lui, sărmanul! departe-acum rămas. Vizirul stăpîneşte mania lui ferbinte, Zicînd : „Nefericitul Hassan I... e scos din minte 1“ Aipoi, cătră ciauşii cu nume de caplani: „Din voi care voieşte cincizeci de pungi de bani Pe-acest pui de năpîrcă să vie să-l omoare 1“ Ciauşii răspund: „Leul nu calcă pe o floare 1“ Vizirul zice iară: „Solari, spahii, neferi CK Voi toţi vultani de pradă, voi aprigi ieniceri, Vă dau a mele haine, vă dau a mea comoară, Şi sabia-mi, şi cortul, şi >calul meu ce zboară De mi-ţi ucide-acuma pe-acest prunc de ghiaur..." Toţi stau în neclintire ca statui împrejur. Un singur, călău negru, cu buze sînger-ate, Cu peptul gol, cu braţe lungi, groase, încordate, S-apropie în grabă de bietul copilaş ; Dar pruncul la el cată atît de drăgălaş Hodje : perceptorul sultanului. Capl/iri ; tîtrni. c) Solaci, spahii: corpuri de os ta ţi. 8 113 Ş-atît de blînd, drăguţul, călăului zâmbeşte, Cît negrul scapă arma din mînă, se uimeşte Şi fuge ou-oţerire, nebun, răcnind : „Nu vreu Nici haine, nici comoară !... mai bine să mor eu !“ Atunci vizirul, tigru turbat de a sa ură, Seîrşnind din dinţi sălbatic, făcînd clăbuci la gurg Se scoală în picioare, teribil, nalt, semeţ, Şi fulgeră armata c-un ochi plin de dispreţ. El strigă : „O ! nemernici, o ! tristă seminţie I Arslanii $ lui Mohamed ou of.ni au prins 'frăţie ! Mişei cu pept de tauri şi inimă de miei, Lupi fără dinţi în gingeni! Mişei, mişei, mişei! Un slab copil de lapte, un fir de iarbă crudă, Vă fringe-n mînă pala de sânge încă udă ?... Uitaţi c-această fiară cu chip viclean şi blînd Menită-i ca să .crească precum un negru gînd. Un gînd de răzvrătire, un gînd de răzbunare ?... Amar de capul vostru cînd fiar-a creşte mare ! O ! sfînt profet I fii martur dm lumile cereşti Că singur eu, eu singur în zile bătrîneşti Respect şi-ţi apăr legea de limbile pizmaşe, Zdrobind în ou pe şerpe şi pe ghiiaur în faşe !...“ EI zice, se răpede ş-apucă blasfemînd Cu mîna-i tremurîndă copilul tremurând, înfige-a sale unghii în carnea lui de spumă Şi pedale gropii margini îl pleacă şi-l zugrumă !.., Grozav spectacol I Cerul se-nfcunecă de-un nor !... Copilu-n sînul morţei adoarme zîmbitor Şi sufletu-i se-nalţă l-a cerului altare I... Iar Hodja fanaticul rămîne-n exaltare ! Dar iată că pe câmpul de sînge aburind Se văd trei cai în fugă sărind şi tîriind Trei palide cadavre a trei viteji de oaste, Străpunşi de iatagane în pepturi şi în coaste. Arslan: leul. 114 I Ei via din zarea roşă nebuni, înspaimmtaţî I De morţii ce-i urmează prin ţăraă răsturnaţi, I Ş-alăture cu groapa ei se opresc... Deodată | Un răcnet se ridica şi-n groapa blăstemată I Mort cade cruntul Hodje, vizirul Iui Ahmet. Acele trei cadavre erau : Ghiun, Ild, Djennet 1 Mirceşti, ianuarie 18 7 6 GARDA SARAIULUI Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri, Avînd un acut puternic de crînceni ieniceri, Ce stau veghind la poarta saraiului de pază. Sulbamil doarme-n pace fi gîadu-.i nici visează Că însuşi ienicerii jurat-au pe AHah Să deie pradă morţei viziri şi padişah !... E ceiul fără stele ; întreg Stambulul tace. Precum un mut gigantic, perdut în umbră zace, Temînd să nu deştepte şahinul pînă-n zi... Cînd leul odihneşte, e bineja nu-1 trezi. S-aradul pe o cuîme se-nalţă şi apare Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare. Locaş de feerie, iwiuneorientală, Rai laminat în sînu-i de-o rază infernală... Gîndirea spaimîntată în laturi stă de el, Căci pe sub cer deasupia-i pluteşte Azraelb). Şi însă prin tăcere o tristă cucuvaie Suspină-n miezul nopţei pe-a lui Selim odaie, Şi valurile negre de-a lungul în Bosfor Şoptesc un vaiet jalnic şi mult întristător. Deodată, pe ,cînd somnul şi ochi şi minte fura, A curţei poartă sună de-o surdă lovitură... Pe loc, toţi ienicerii de pază, deşteptaţi, a> Sultanul poartă glorioasele titluri de padişah, de şah-şahin, de sahl alem penali, de sahin-sahi etc. W Azrael : înger. 1X6 Salta-n picioare, gata de luptă, înarmaţi, Ş-Abdul-Aga, Nakibul a>, în chioşc deasupra porţii Se urcă fără grijă de întâlnirea morţii. El vede-n piaţa largă şi vede-n fund pe stradă De umbre înarmate o tainică grămadă Venind prin întuneric cu zgomot năduşit... Torent de răzvrătire ce creşte nesimţit. Erau ortale dese de cruntă-ienicerime, Pornite să răstoarne sultanul din nălţime. O nouă lovitură mai tare-n poartă bate I Abdu'l-Agia se pleacă spre umbrele-adunate Şi strigă-n piaţă : „Cine ? Cine-n Stambul cutează Să mişte cînd Sultanul doarme ş-Abdul veghează ?" „Abdul I deschide poarta I răspunde-un glas din piaţa. Tu ştii că-n ochii noştri Selim e şters din viaţă. Ştii că ne-am prins cu toţii prin aspru jurămînt Să-J facem de pe tronu-i să cadă în mormînt!...“ Abdul se oţereşte, căci au recunoscut Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăout. El zice : „Aşa este ! aşa-i, frate Orcane ! Am răsturnat cu toţii a noastre mari cazane Ş-a lui Selim peire cu toţii am jurat, Dar eu cu jurămîntu-mi nu pot să fiu legat Cît stau pîndar aice cu peptul meu în poartă Şi cît credinţa sfîntă în mine nu e moartă ! Selim e al meu duşman L. şi nu-i pe Iumea-ntreagă, Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă De dînsui, în tot locul, cu dor de răzbunare, Cu dor de a-1 combate făţiş, în ziua mare. Selim, Zahid kiafindSelim crunt, orb de minte Ucis-au cu-a sa mînă pe bunul meu părinte 1 Selim trebuie să moara şi va muri!... jur eu ! Dar nu cît sînt de pază la căpătăiul său... Abdul, cînd e-n picioare la postul de onor, Abdul uită mănia de fi iu răzbunător, Nakib : păzitor al sangiacului lui Mohamecl. b) Oria sau ofak, denuminarea regimentelor de ieniceri. Fiecare orta avea cazanul ei. Răsturnarea cazanului cu fundul în sus era un semn de revoltă, •W Zahid ktafir: ipocrit blasfemator. Selim vroia să introducă reforme europeane în armată ţi în administraţie. 117 Căci mîrşava tradare .ce-ascunde-al ei obraZ în veci nu se încuibă în suflet de viteaz... Selim e sacrul oaspe al conştiinţei mele, Ş-acum aceste braţe sînt două santinele Menite să protege pe chiar duşmanul meu.., Aşa .scrie Profetul, aşa vrea Dumnezeu 1“ „Ghiaur ! strigă din umbră cu glasul răguşit Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit; Ghiaur fără credinţa, te lepezi tu de noi ? Selim şi tu-mpreună peri-veţi amîndoi !“ Abdul se-nfuriază : „în laturi, spurcat oîne, Desprins a muşca mîna care-ţi întinde pîne ! Lambhar-Kale I pe tine sultanul te-au iubit, Ca pe un fiiu nemernic de sînu-i te-au lipit, Ţi-au dat avere, nume, putere şi onoare, Din cuibul tău de verme te-au scos la lume-n soare, Şi tocmai tu ceti moartea sultanului ?... A I fiară, Să nu-mi ieşi tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară !.., în laturi toţi!... în laturi, departe de-a-cest loc ! Mohamed v-ameninţă cu sabie de foc !“ Mulţimea şovăindă la glasu-i se uimeşte... Dar crînoenul kiehaia în fruntea ei răcneşte : „Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai ! Murind, pe noi ne-aşteaptă huriile din rai!“ Şi lupta se începe prin neagra-ntunecime... Ca demoni de urgie o parte din mulţime S-acaţă greu pe ziduri, iar alta mai aleasă în poarta-mpărătească s-aruncă şi se-oideasa, Şi sub loviri de grindă s-abate poarta grea, Turtind un mare număr de luptători sub ea. în curte ienicerii pătrund ca nişte lei L. Dar iată-n a lor caile Abdul cu toţi ai săi, Kiehaia: sindicul ienicerilor. 118 Şi cel întâi ce cade taiat în zbor, de-a latul, E procletul kiehaia, Lambhai-Kale, ingratul 1 Atunci o încleştare de moarte s-au încins,.. Şi cînd măreţul soare pe ceruri s-au aprins, Voioasele lui raze roşind au luminat Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat, Ş-o dadă, lîngă poartă, de ieniceri zăcînd, Toţi morţi cu spada-n mină, saraiul apărînd, Ş-alăture cu dînşii culcaţi, ucişi pe prag, Abdul şi al său frate, îmbrăţişaţi cu drag !,,. 1 i ^ ■ r i ■ ■ ■ ■ ■ r + + "B|qah + B Dervişul de la Meca, Eî-Djem-Zaet-Mansur, Primblând ochi cu durere pe morţi, jur împrejur, Spre cer a sale braţe le-au ridicat zkând : „Allah, pe lume omul, ca paserea trecînd, Nu Iasă nici o mimă, şah fie sau fellah °K Tu singur eşti puternic şi mare, tu, Alîah ! Dar dacă nu se perde în ochii-ţi fapta bună Ş-asupra faptei rele Drepttatea se răzbună, Ah I fie-n veci ia dreapta-ţi acel care cînd jură Rosteşte adevărul din inimă prin gură Şi sprijină cu viaţa, cu braţ apărător Săngeacul lui Mohamed, şi lege şi onor b'}. Iar cela care-şi vinde credinţa, jurămîntul, Cenuşa-i otrăvită s-o sufle, sufle vîntuil In latele pustiiuri, în volvuna peirei, Căci Iuda vînzătorul e hula omenirei 1“ Apoi bătrîmui gîrbov ce jalnic lăcrimează Alăture cu mortul Abdul îngenunchează Şi ochii lui închide, şi trist, în tremurare, Pe palida lui frunte depune-o sărutare ! *) Fellah: ţăran sărac. b) Sangiac: stindardul Profetului, care se desfăşură cînd imperiul e în pericol. NOAPTEA ALBA Noaptea-i albă, luminoasă, Ceru-i boltă' de opal. Toată zarea-i scînteioasă, Tot izvoru-i de cristal, Câcd pelume-aoum domină Spaima vechilor stejari, Soramorţeiceamezină, Iama cu-orizonuri mari. Ajlfsl aerul b dc tira Cît îtigbrytlî^d orico Joc Şl d gurii răsuflare, Şi efrmiji de sub foc, El lipeşte ochi cu gen^ Fo drumeţ 11 fuce orb* Şi tai cuiburi, tlytor tub yefle, CiapS oyjile Uti corb. Cîmpui lung şi lat albeşte Oa un strat demăfrgârint. Alba lună sus luceşte; ; Ga icoană de argint Şi apare nemişcată In abis nemărginit Ca pe marea îngheţată Un vas mare troienii:. : lifl Miezul nopţei I... totul taoe ! Lumea pare un mormîirt, Unde mort şi rece zace Leşul marelui pămînt, Şi sub bolta cea senină Mii de stele cu foc viu Viarsă-o jalnică lumină 1 Pe gigantul său seeriu Ies po dmp„. SuL) ptjJ JisUfint Cînipui sec ţi ingheţfltr Un pir maTD stă dre£t IlinK. Cu «nljiiiţwi InnKrcuL To(«"E SunaJt-au rait Po ai cerului csdrpn Ora stingeri de fl&ava In jil morţei Mc&tî ? Numai eu să fiu pe lume Rămas singur trăitor, Ca-n pustiiuri fără nume Un nemernic călător ?: Dar ce văd ? oe se strecoară Colo-ai ziare cînd şi cînd ? E o sănie uşoară 1 Prin luminălunecîncL Săniuţa e durată Dintr-un lemn uşor de plop Şi se duce ■ înhămată -Cu un iepure ce-i şchiop. Iar îhtr-însa cine este ? . Qm să fie,'sau un ciot ? E vestitul din poveste Statu-Paimă-Earba-Cot I 121 tepuraşu-n trei picioare Saltă, fuge uşurel, Fe zăpada lucitoare Săpînd urme dupe el, Pe când barba argintie Al uncheşului străbun Se tîrie pe cîmpie Ca o coadă de păun. Unde pleacă, unde zboară Iată-1 vine spre Şiret Şi pe deal mi se coboară Ca tm bulgăr de omăt. El în lunc-acum pătrunde Să desoqpere cu drag Primăvara ce s-ascunde înlăuntnul unui fag. Iepuraşul se răpede NaintSnd din salt în salt Pîn’ cenajunge, pîn’ ce vede In desime fagul nalt; Iar uncheşul cu-o bărdiţă Bate-n trunchiul sunător: „Unde eşti tu, copdliţă ?“ EI întreabă, plin de dor. Lunca-ntreagă se răsună ! Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriţi la lună Ies, aleargă pe aluni, Şi din fagul nalt şi falnic, Vechi al lunicii împărat, Iese-un glas plăpînd şi jalnic, Care blînd a cuvîntat: 122 „Cine vine ? Cine bate La locaşu-mi friguros ? Eşti tu, Prier^, al meu frate ? Eşti iubitul Făt-Frumos ?“ „Eu sînt, dulce primăvară, Statu-PaJmă-Baiba-Cot. Din locaşul tău afiară Am venit ca să te seot.“ „Şi ce vrei să faci cu mine ? Ce gînd ai ? Ce dor lumesc ?“ „Vreu în dragoste cu tine Să mă dau, să-alineresc !“ Abie zioe şi deodată Glasul fetei a muţit, Iar î-n lunca deşteptată Hohot lung au clocotit. Şi vrăjitul fag ’ntinde Un braţ lung, cuprins de ger, Pe uncheş de barba-1 prinde Şi-l ridică pe sub cer. Statu-Paknă ţipă, zbiară, El se zbuciumă turbat, Dar din iarnă pîn-în vară Sus rămîne spînzurat. Vîntul bate !... colo-n aer Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un kmg vaier, De-un lung vaier necurmat, Şi drumeţu-şi face cruce, Căci se crede urmărit De-ale codrilor năluce Prin văzduhul oţelit, Mircejti, decembrie 18 7 5 *) Prier: numele poporal al lunei lui april. VÎNTUL DE LA MIAZĂZI Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrăneşte, într-o noapte şi-ntr-o zi El pe dealuri o topeşte, Şi cînd suflă şi cînd trece Peste gheaţa ce se moaie, Iarna tristă, iama rece Varsă lacrimi, lungi şiroaie. El pleeat-au dintr-ain loc Unde iarba, cînd răsare, Sub o arşiţă de foc Se ttsucă şi dispare, Şi pe unde ard în soare Lungi pustiuri năsipite, Şi se văd, rătăcitoare, Caravane ostenite. Vîntul iute, vîntul cald Aripioara-şi răcoreşte în mări late de smarald Pe al căror val pluteşte, Şi cu gura-d însetată Vine-aice de înghite Mana iernii aşezată Pe cîmpiile albite. I» El tot suflă nencetat Păn' ce vede-n răsărire Po pămîntul disgheţat Colţul ierbii viu, subţire; Apoi merge de desface Gu-o suflare mal gingaşă Muguraşii unde zace Frunza verde drăgălaşă. Bun sosit, iubite vînt!... Animaţi de-o nouă viaţă, Gîndăoeii din pămînt La lumină ies în faţă, Şi păraiele umflate, Mici torente spumegoa'se, De pe culme, de prin sate Curg în văile-abur oase ; Şi pe cîmţpul încă ud, Şi ,pe crengile pădurii Se încearcă un prelud De concerte-ale naturii, Şi prin aerul cu soare Trece-o vie prevestire De sosirea de cucoare Şi de^a mieilor sosire. Insă vîntul răcorit Din zbor iată se opreşte ; Ca drumeţul ostenit EI acum se odihneşte, Şi, rîzînd, priveşte-n zare Iama goală, iama slută Cum se duce-n fuga mare Şi se face nevăzută. 125 Dar cum stă pe-a luncii prag. Iat-aude-un glas de jale Care iese dintr-un fag Nalt, cu braţe colosale ; Şi deasupra-i înc-aude Plîns amar de desperare, Gemete, blăstemuri crude Care dau înfiorare. Glasuil blînd şi rugător Zioe : „Doamne I Cine oare, Ce viteaz îndurător M-a scăpa din închisoare ? Ah ! din fagul meu afară Celui ce mi-a da scăpare Eu, frumoasa primavară, l-aş plăti cu-o sărutare." Vîntul iute se scula... Peste fag cu fruntea lată El începe a sufla, A sufla ca niciodată. In ourînd a lui suflare Coaja fagului despică, Şi la ochii lud apare Un luceafăr de fetică. Mîndră, albă, scump odor, Cu zîmbdre-atrăgătoare Şi duioasă ca un dor De simţire iubitoare. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere, Şi sub vesela-i ochire Lumea saltă- Ş-ar vrea din fiecare să facă un vizir, Găsind că în mîndrie pe oameni ştiu să-ntreacă... Ei nu cobor nici ochii şi nici genunchii pleacă ! popoarele apăsate ale imperiului. (Cantemir, Istoria Imperiului Otoman) Becri Mmtafa a fost un beţiv vestit care a avut o fatală în-rîurî asupra lui Muîad. Cuvîntul turcesc becri însemnează beţie. nj Bairamul e carnavalul ce urmează după postul Ramazanului. f>) Hairet este numele erei musulmane, cunoscuta la europeni sub cualificarea de Hegirâ. c> Bo.tfttngtii formau garda sultanului, în număr de mai multe mii. i!> Misir: Egipetul. Cum dar li se cuvine, au pas mai înainte, Şi decît beilerbeii, apăsători de gintea), Şi decît capudanii şi decît seraskeriib> Ce duc în foc spahiii, topciii, enghiceriic), Şi care-n timpi de lupte c-un semn, dintr-un cuvînt, întind aripa morţii pe mare şi pămînt; Tigri ce-ar rupe-n gheare tot neamul creştinesc Dac-ar putea răzbate prin peptul românesc ! Acestii, pe cai ageri, măreţ vin împreună, Avînd labuîhanale, alem cu semilună, Şi fuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cald>, însemne de mărire şi fast oriental. Iar prin alaiul falnic, torent de bei, de paşi, Şi de imani fanatici şi de kizhri pizmaşi eK Călări pe cai de frunte ce saltă-n loc şi trapă La glas de seizi negri ce-i netezesc pe sapă In mijlocul acelei feerice splendoare De haine aurite, de arme lucitoare, Hangere-n petre scumpe, baltage, iatagane, Sangiacuri, şuşanele, ienicereşti cazane {Tot ce-i setos 'de sînge şi vesel de paradă), Apar în maiestate deasupra de grămadă Vizirul şi muftiul, topuzul şi Coranul ZK Coloane care sprijin întreg Aliotmanul h>. “) Beilerbei: prinţii prinţilor; astfel sa numeau guvernatorii de Anatolia, de Rumelia şi de Damas. "i Capudan : ministru de marină; serasker : ministru de război. c) Spahii: soldaţi de cavalerie ; topcii: artilerişti. Sultanul acorda vizirilor şi beilor dreptul de a avea un soi de bandă de muzică, numită tabulhana, ce se. oompunea de nouă tobe, de nouă zurnezeni, care sunau din zum ader, surle; de şepte borazeni sau trompetaşi, de patru zilezani, care ciocneau teasuri de alamă; afaiă de acestea, le mai acorda alemul, un stindard verde ce purta în vîrf o placă de argint în formă de semilună şi tuiul, format de trei cozi de cal împletite cu multă artă, e) Iman : preot; hizlar : eunuc. Seiziîngrijitori de cai. 8' Muftiul e capul religiei ; el esplică Alcoranul, W Aliotman este numele propriu al imperiului. 135 Sultanul cu surguciul lui Soliman în frunte a), Ce arde oa panaşul de flăcări pe un munte, întunecă vederea precum un soare viu Pfutind în strălucire pe-un fluviu argintiu. In umbra lui se mişcă alaiul în desime, Alai ce se termină în crîncertă oştime, Şi Bosforul răsună de-o lungă detunate Dar unde oare merge Murad cu oastea-i mare ? Se duce iei să stingă Ha Ieşi, sau merge-acum w Pe Abaza hainul să-l ardă-n Erzirum ? c> De pe copacul lumei vrea roada s-o culeagă ? Vrea sub călcâi să plece pe omenirea-ntreagă ? Murad Gazi sultanul se duce-n Ok-maidand> Să-nvingă-n arcăşie pe Ild-Tozcoparan De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n pept, Căci ochiul lui e ţinteş şi cugetu-i e drept 1 Deci toţi otmanii-n cale-i, pătrunşi de-un lung fior, Simţesc un zbor de fulger trecînd pe capul lor Şi toţi se dau în laturi de razele-i de foc, L-a lui deşertăciune ’lăsînd deşertul loc I II BECRI MUSTAFA . Un singur, numai unul din gloata umilită Rămîne-n nepasare pe strada pustiită, Culcat în ţărna caldă, gonind cu-a lui privire în spaţiul de lumină un vis de aiurire. e) Soliman I Canuni, adică legislatorul, eroul neînvins. b) Murad a voit să facă război cu leşii, dar a încheiat pace cu ambasadorul regelui polon la Giurgevo. c) Abaza; unul din paşii cei mai puternici, revoltîndu-se, s-a adăpostit mult timp sub zidurile Erzeramului. d) Ok-maidan: cîmp destinat pentru tragere de arc, afară din Constantin op olî. Tozcoparan ; vestit arcaş de pe timpul lui Murad. 139 El pare că n-aude nici zgomot de alai, Nici vede gloriosul Luceafăr din savai, Nici vrea de el să ştie I... Fatală cutezare El cîntă ş-apoi rîde şi zice-n gura mate : „Murad Gazi e sprinten ca şoimul bogdănesc! Piciorul lui întrece fugarul arăpesc ! Murad Gazi e meşter sub mîna lui uşoară Djeridul pere-n aer şi capu-n aer zboară! Murad Gazi-i puternic I El a-necat Bagdadul In sînge, şi pretinde c-a inundat chiar iadul Cu trei sute de sute de suflete persane, Gonite-n ceea lume prin săbii corasane I Murad Gazi nu-ncape în vastul orizon, Dar e legat de sceptru-i şi pironit de tron, Dar sceptru-i în omoruri ca secerea se-ndoaia, Dar mîna lui turbată în sînge-ades se moaie, Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă, în care noaptea oarbă cu crima se alungă 1 Murad Gazi-i Şeitanul ce rîde de Allah !...“ h* Se-ntunecă pe Irunte-i cumplitul pa di şah, Pătruns cu oţerire de asprele cuvinte. El strigă : „Care-i, cine-i, aoest lipsit de minte ?“ Un glas de mii de glasuri răspunde : ,,E hagiul E Mustafa poetul, e Mustafa deliuld)!“ „Minciuni î... replică omul, sculîndu-se cu-ncetul, Minciuni 1 Eu sînt sultanul 1 mai mult, eu smt profetul 1 Mai mult şi mai mult încă, sînt Becri Mustafa 1“ „Beţiv fără de lege !“ Tăcneşte-un vilema eK „Beţiv în legea noastră 1 beţiv ?... strigă sultanul Au îndrăznit eu vinul să spurce Elcuranul f> Şi calul îşi răpede, hangerul iute-şi scoate. Dar Mustafa, zîmbindu-i, se razemă pe coate, Turcii dau Moldo vii numele de Bogdania. W Şeitan: Satan. CJ Hagiu: pelerin de la Meca. Deliu: nebun. Vlcma : eclesiastic. » Adevăratul nume al Coranului este Elcuran. 187 Priveşte drept în ochii sultanului şi zice S „Murad ! din noi doi, spune, care-i mai beat aice r1 Eu, ce plutesc în pace pe-un lac de veselie, Sau tu, ce ferbi în clocot de aprigă mănie ?“ Apoi, drept în picioare şi cu sultanul faţă : „In astă lume largă, în astă scurtă viaţa, Tu, fiu a lui Mohamed, fanatic şi hain, Decît ai vărsa sînge, mai bine ai bea vin, Căci mult e mult mai crudă beţia de omor Ce face dintr-un Cain un frate-ucigător Decît acea beţie ce rîde şi Tăsare Din cupa dismierdată de-a buzei sărutare. Crunt băutor de apă!... tot sîngele vărsat Gîlgîie şi se-ncheagă în peptu-ţi însetat, Scoţînd blăstemuri aspre în contra urii tale Ce sufletu-ţi împinge la munciîe-nfemaile ; Iar vinul, dulce oaspe şi vesel cîntător, Deşteaptă-n inimi viaţă, junie, blînd amor Şi ne promite raiul pe lumea viitoare, Iluminat ferbinte de al beţiei soare, Frumosul rai în care voioasa Auroră Ca vinul tînăr încă rozatic se coloră, Şi cînd apune ziua, cerescul ei senin Refletă cu splendoare al vinului rubin... Suit în culmea lumei şi orb în gîndul tău, Te crezi acum aproape de însuşi Dumnezeu Şi nu vezi tu, sărmane, că fruntea-ţi e vecină De trăsnete, de nouri, de palma cea divină ? Tu porţi în ocliii-ţi noaptea şi-n sîn un negru şerpe, Şi inima-ti e stearpă şi gîndurile sterpe, Iar eu, cel făr’ de lege, mă-nchin la cupa plină Şi port lumina-n ochii-mi şi-n inimă lumină 1... Acum treci înainte pe şargul tău calare, Murad, nu eşţti de mine!... Destul lumea-i de mare Pentr-un beţiv cuminte ş-un padişali nebun Au zis... Neferii aprigi pe săbii mîna pun, Seîrşnind din dinţi. El însă, în pace, neuimit, 188 Se culcă iar la locu-i ş-adoarme liniştit... Allah ! Ce-are să fie ?... Sultanul deodată Face un semn şi trece cu mintea frărrrîntată 1 III NOAPTEA BAIRAMULUI E noapte-ncîntătoare ! Pe-a cerului cîmpie, Grădină pudruită de-o pulbere-argintie, încet şi Un păşeşte a stelelor regină, Cu-o dulce-atrăgătoare zîmbire de lumină. Ea poartă împrejuru-i un văl de nori prin care Din cînd în cînd răzbate şi ca prin vis apare Poetica frumseţă. a chipu-i virginal, Ca splendidă sultană din rai oriental, întregul cer, comoară de cuiburi lucitoare, Feeric locuite cu zîne iubitoare, Priveşte din nălţime, tăcut, admirator, Minunea lumei noastre, fantasticul Bosfor. Iu Asia ş-Europa, pe verzile lor maluri, Ard mii de mii de lampe, vărsînd văpăi în valuri, Şi prin a nopţii umbră scoţînd fantasme sute De arbori şi de turnuri abie întrevăzute. Orice zidiri pe Bosfor, sarai, ceşmea, geamie, S-acopăr cu ghirlande de flacără-albăstrie, Si flota ce răsună de salve tunătoare Pluteşte sub catarguri de foc scînteitoare, Şi sus, pe minarele, lucesc rotunde salbe... Se par eăzînd din ceruri cununi de stele albe. Pe Bosfor lungi caice de-o formă sprintioară Se-ntrec cu elcownii ce-n faţa apei zboară"^, *) Elcovani: paseri care zboară în cîrduri pe faţa Bosforului. m Iar altele, mai multe, cu-o leneşă mişcare, Sub ziduri de haremuri plutind în legănare, Prin sunet de tambură şi glasuri de manele, Cadînele frumoase le cheamă la zăbrele. Cîţi ochi aprinşi de doruri sclipesc în Kullelli, Tu Scutări, Gala ta, Bey-koz şi Kandilli! a) Şi cîte inimi june de gingaşe vergine Se bat în sînuri albe, se umflă de suspine I Regine-ale-omenirei! comori de fericire, Căzute în robie, lăsate-n părăsire I Ah ! fine se fţîndeştc la ele cînd Islamul Serbărei musulmane deschide bairamul Şi cînd Murad Gaziul permite veseliei Să urle aruncată în braţele orgiei ? Răsun îmbele maluri de cîntice voioase In strade.-n cafenele, în pieţi mult zgomotoase, Ş-acum Stambulul rîde, şi bea, şi clocoteşte De-un chef ce pînă-n ziuă crescînd se prelungeşte; Dar cheful cel mai mare îl gustă pe sofa Doi gemeni de beţie, Murad şi Mustafa. Sub bolta cizelată cu fine arabescuri A unui chioşc de vară văpsit cu dalbe frescuri. Ce vesel îşi deschide fereştile pe mare, Lăsînd să-l răcorească bosforica suflare; în dulcea atmosferă de plante aromate Ce ard în căţulete prin colţuri aninate, Unind cu-a narghilelei narcotice parfumuri, Esenţa-mbătatoare ascunsă-n a lor fumuri; Pe splendide covoare, molatice, persane, Pe perne de matasă cusute de sultane, Şed faţă-n faţă, singuri, sultan Murad Gaziul, Sultanul preaputernic, şi Mustafa Beeriul. Alăture cu dînşii pe jos sînt aşezate Tablale mari de aur cu fructe încărcate Şi cupe-n petre scumpe, şi largi cristaluri pline De vinuri şi de vutce topaze şi rubine. Stăpînul şi cu robul, pe coate răzemaţi, Diverse localităţi de pa malurile Bosforului. W Islamul \ legea mahometnvi^. HO Sub vaiuri Minune ideală! sub vălu-i de matasă. Feregea: vă) care acopere obrazul femeilor musulmane. J44 Ca o grădină-n floare cînd negura se Iasă, Ea-ncîntă ochii, mintea prin forme de plăcere Cu drag întrevăzute de-a inimii vedere. Copila cu sfială rămîne-nmărmurită, Cu ni în a-i tremurîndă de sînul ei lipită, Şi de-un fior de gheaţă deodată se pătrunde Şi cată ca să fugă şi ochii îşi ascunde. Sultanul însă, prada frumseţii ce-ntrevede, Uimit, aprins de pofte brutale, se răpede Ca uliul ce s-aruncă din zbor pe-o păsărică, O prinde-n a lui braţe şi vălul îi ridică, Zicînd : „Ah I iată raiul de Mohamed promis !“ Becri o vedepalid, el strigă : „Feringliis î Copila mea aice !...“ La glasul lui de tată, Ruşinea, indignarea cuprind pe juna fată. Ea luptă cu putere şi braţu-i fecioresc Respinge pe sultanul sub ochiul părintesc. „A I şerpe, şerpe! urlă Murad înfuriat, Pe mine, tu pe mine, al lumii împărat, Cînd vreu cu-a mea favoare să mă cobor la tine. Tu, tu ai îndrăzneala să mă respingi pe mine ? La tigri I..." şi-ntx-o clipă, luînd-o pe copilă, Afară, jos, în curte, o zvîrle fără milă. Un vaiet se ridică 1... Becri în desperare Se pleacă pe fereastă... şi vede cu-nfiorare Cum tigrii, beaţi de sînge, rupeau în lăcomie Bucăţi de came albă din fata încă vie I Şi inima-i se frînge, căci sub grozavu-i chin Copila lui îl cheamă prin ultimu-i suspin I Atunce vînăt, crîncen, eu moartea-n pept, sărmanul, Intoarce-a sa privire şi vede pe sultanul Ca un cadavru sarbed întins jos pe covor. El cată lung la dînsul cu gînd răzbunător Şi zice: „Faptul zilei în lume-acum apare. Ruşine-i să te vadă pe tine, sultan mare, Căzut fără putere, învins (1e~un pic de vin. Te scoală!... Viaţa-i dulce cît e paharul plin. 10 Te şcoala 1... iată cupa, deşart-o pînă-n fund, Cum ai lăsat în mine deşertul cel profund/' Murad, cuprins de spasmuri, arzînd, suflînd din jţlfcLL întoarce capul, varsă cupa, geme: „Nu vreu !“ „A, nu vrei, nu vrei, cîne! răcneşte în turbare Becri, cumplit ca moartea lipsită de mustrare. A I fiară nempăcată, de viu te-ai săturat ? Bea sînge dar, bea sînge din inimă-mi vărsat!“ Şi c-un pumnar în grabă la braţu-i se răneşte Şi de-a lui Murad gură el rana o lipeşte Şi strigă : „Suge, tigre, în ultima-ţi orgie, Fe cînd ai tăi tovarăşi copila îmi sfăşie. Bea sînge de părinte, să stingi cumiplita-ţi sete, Tu, care-ţi adăpi tigrii cu sînge viu de fete l“ Sultanul slab se luptă, gemînd se zvîrcoleşte, Sub un genunchi ce peptu-i apasă şi turteşte. Murind, el vrea să strige, dar limba i se leagă, Căci gura lui se umple de sînge ce se-ncheagă. Deodată-n lupta morţii grozav zbucium ătoare El scoate-un gemet aprig, şi tremură, şi moare ! Atunci Becri, teribil, privindu-I, zice: „Fiară! Mergi unde te aşteaptă Şeitan cu a lui gheară 1“ Apoi el la fereasţă se duce şi-n glas tare Răcneşte : „Padişahul, a lumei spaimîntare, S-au dus în vecinicie, să-l judece AII ah j Osmani! trăiţi în pace cît n-aveţi padişah!“ Apoi în curte pleacă un ochi abie deschis Şi cade mort de jale, gemînd : „O ! Feringhis Mirceşti, 18 7 6 PRIER ŞI FATA IERNEP> I S-au iubit iama cu .gemi Ş-amîndoi s-au însoţit. De frig maie-atunci cliiar ferul Scrijelit au amorţit 1 L-a lor nuntă-ngrozitoare Moartea rece-au asistat Şi, privindu-i, iraîndml soare Sus pe cer au îngheţat. Mirii sarbezi în cojoace Veselit-au şese luni, Invitînd cu ei să joace Viscoloasele furtuni, Ş-au avut la cununie Lăutari de triste hori, Asprul Crivăţ de urgie, Corbii trist croncănitori. Iar nuntaşi, un număr mare De lupi lacomi, de urşi groşi, Toţi cu blane pe spinare, Cu dinţi lungi, cu ochii roşi. Prier: numele poporal al lunii lui april. 10* 147 Ei în noaptea nuntitoate Mare praznic au făcut De plăpînde căprioare Şi de-un biet copil perdut î n Iama are-o fată albă Ca ştergarul alb de in. Fata are-n sîn o salbă De frumoase flori de crin, Şi zapada pe-a ei faţă, Şi păr luciu de argint; Pe sub gene, ochi de gheaţă, Pe sub buze, margarint. Ea-i frumoasă ca o moartă In momentul cel suprem Cînd, plecînd din lume, poartă Al veciei diadem; Dar ca statuie de ceară, Doarme făr-a se trezi De cu ziori şi pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. In zadar o tot sărută Mama ei la ea privind; Copiliţa-n veci tăcută Ii zîmbeşte aromind. Mîndrul soare cu iubire O dismiardă în zadar. Ea rămîne-Ti neclintire, Ca un viu margaritar. 143 m Iat,-aude-n depărtare Prier, al verdeţii domn, De vestita fată mare Adormită-n vecinic somn, Şi el simte deodată Foc în sînu-i tulburat, Şi în suflet dor de fată, Dor aprins de însurat. Iată-1, pleacă, dar se lupta Pe-a lui cale nencetat Cu ninsoarea întreruptă De ploi reci, de vînt turbat Şi, răpit pe-aripa grăbii, El străbate neoprit Tristele zile-ale Babii, De cocori călăuzit. lat,-ajunge, iată, vede Fata-n baine de ninsori. El o cheamă., se răpede Ş-o sărută de trei ori. S-au trezit copila dragă Sub sărutul arzător, Ea zîmbeşte, dar, pribagă, Se preface intr-un nor!... POIANA FARMECĂTOARE I Prin cea luncă sunătoare, Prin fragede vlăstări, Cînd la umbră, cînd la soare Şerpuiesc două cărări. Una e răsăriteană, Alta-i de la miazăzi, Ş-amîndouă-ntr-o poiană Se-ntîlnesc după o zi. Mii de cîntice voioase Prin frunzişul de smarald Fac concerte-armonioase Ce plutesc în aer cald, Şi cu dînsele-mpreună Două tinere cîntări Se îngînă şi răsună Jos, pe ambele cărări. Una gingaş se ridică Dintr-un pept frumos, rotund. Frunza-n luncă se despică, Crîngurile se pătrund, 151) Căci e viers de fată mare, Viers de inimi furător. Care face de tresare Şi năsipul din izvor, Copiliţa ce tot vine Despre mîndrul răsărit Duce-un, «) Toate drumurile vechi treceau pe muchea dealurilor. b> Copilaşii români au părul galbin-deschis. 159 Cum mergea şi cum graia, Iată, mări, că zarea Jos, devale, pe sub deal, Lingă apă, sus, pe mal, Un foc mare strălucind, Pmtre sălcii pHp&nd, Şi-mprejutul focului, Trei tatari stând locului Şi frigînd un miel furat, Intr-o fure» aninat. Caii lor păşteau deoparte, Iar la umbră, nu departe, Se bocea o mîndră fată, De o salcie legată; Se bocea biata copilă De umplea crîngul de milă, Dar paginii o priveau, Şi privind-o, crunt rîdeau Şi ziceau în limba lor: „Mult plăteşte ist odor, Căci e puică de bun soi, Şi-i ca trestia la boi, Şi-i ca 'luna la obraz, Numai bună de-un viteaz. Ghirai hanul pentru ©a Ne-a da scule cîte-om vrea, Şi caftane de sultani, Şi cincizeci de pungi de bani J" Cît Hopan mi-i auzea, Calul iute-şi răpezea: „Buna ziua, măi tatari, Prădători de fete mari I Spuneţi mie fără teamă, Fără teamă d&ţi-mi seama: Ori ve-i roaba de schimbare, Ori ve-i roaba de vînzare ? 150 De-i pe schimb, eu mult v-oi da. Căci cu zile v-oi lăsa. De-i pe plată, eu sîţit gata De la voi să cumpăr fata, Nu cu aur, nici caftan, Ci cu dări de buzdugan." Ţătarimea iar rîdea; Din trei, unul răspundea: „Auzit-aţi, auzit. Pe românul îndrăcit ? Cică-i prins de mare dor Ca sa meargă plutitor, Cînd pe apă-ntins la soare, Cînd sub apa curgătoare, Pînă-n Dunărea cea lată, Pîn-în mare turburată ?“ Bine vorba nu sfîrşea, Vai de lume l-amar de ea ! Buzduganul se-nvîrtea, Ca un vultur s-abătea, Pe pagini îi şi turtea 1 Apoi mîndrul căpitan, Care-i zic Stroe Plopan, La copilă se ducea Şi cu drag aşa-i graia : „Cine-mparte, parte-şi face, Cum i-e doruil, cum îi place. La tatari am împărţit Buzduganu-mi oţelit. Ţie, di agă tată mare, îţi fac parte de scăpare, Iară partea ce-mi fac mie Eşti tu, draga mea soţie/1 11 — Alccjiîndi! — Opere II JgJ Copilita 60 îitfill ? Ştiţi cH' nn ift mni bocol!. tiţiţi ariucca, Oii voinicul Et: ducea, l^ijL. N-ik ijin n^nnril. Cp foc nlln W SnlroiDciiri, Cum t Maft, pun t mrJiJt, Cînd c bintx^Lil de Luhh.