SERILE LA MIRCESCÎ erdelele-s lăsate şi lampele aprinse; . In sobă arde focul, tovarăş mîngăîos, Şi cadrele-aurite ce de păreţi sînt prinse Sub palidă lumină apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-î vijelie, Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit; Ear eiî, retras în pace, aştept din cer să O zină drăgălaşă cu glasul aurit 4 SERILE LA MIECESCi Pe jilţu-mi, lângă masa, avend condeîu 'n mână, Când scriu o trofâ dulce, pe . care-o prind din sbor, Când ochîu-mî întîlnesce ş'admira o cadînă Ce 'n cadrul eî se 'ntinde alene pe covor. Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sinul, dulce val, Ea pare Zea Venus când a eşit din unde Ca să arate lumeî frumosul ideal. Alăture apare un câmp de aspră luptă, Pătat cu sînge negru, acoperit cu morţi. Un june 'n floarea vieţii stringând o spadă ruptă Ţintesce ochif vestedi pe-a vecînicieî porţT. Apoi a mea privire prin casă rătăcindă Cu jale se opresce pe un oraş tăcut, Veneţia, regină ce 'n mare se oglindă Far' a videâ pe frunteî splendoarea din trecut. • O lacrimă. . . Dar eată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă, un rapide-Alcyon; Şi eată colo 'n ceruri pribegile din lume, Curoarele în şirurî sburând spre orizon. \ SERILE LA MIROESCÎ O ! farmec, dulce farmec a vîeţiî călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer 1 Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voî mă răpiţi când vine în ţeară asprul ger ! Afară ninge, ninge, şi apriga furtună Prin neagra 'ntunecime respânde reci fiorî, Ear eii visez de plaiuri pe care alba lună Revars'un val de aur ce curge pintre florî. Văd insule frumoase şi mărî necunoscute, Şi splendide oraşe şi lacuri de smarald, Şi cete de sălbateci prin codri deşi- perdute Şi zine ce se scaldă în faptul dileî cald. Prin fumul ţigaretei ce sboară în spirale Ved eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor, Şi 'n tainice saraiurî minuni orientale Ce 'n suflete deşteaptă dulci visuri de amor. Apoi închipuirea îşi stringe-a sa aripă ; Tablourile toate se şterg, dispar încet, Şi miî de suvenire me 'ncungîură 'ntr'o clipă In faţa unul tainic şi drăgălaş portret. c SERILE LA MIRCESC-Î Atunci inima-mî sboară la raîul vieţii mele, La timpul mult ferice în care-am suferit, Ş'atuncî păduri şi lacun, şi mârî şi flori şi stele Intoană pentru mine un imn nemărginit. Aşa 'n singurătate, pe când afară ninge, Gândirea mea se primbla pe mândri curcubeî, Păn' ce se stinge focul, şi lampa 'n glob se stinge Şi saltă căţeluşu-mî de pe genunchii mei. Mircescî, 1867. II SFÎRŞIT DE TOAMNĂ aspeţii" caselor noastre, cocostîrc'î şi rînclunele Părăsit-au a lor cuiburi ş'ali fugit de dile rele Cârdurile de cucoare, înşirânclu-se 'n lung sbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. Vesela verde câmpie acu-î tristă, vestedită ; Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită; Frunzele-î cad, sbor în aer, şi de crengi se desli Ca frumoasele iluzii' dintr'un suflet omenesc. 8 SFÎBSIT DE TOAMNĂ Din tus-patru părţi a lumii se ridică 'nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. Soarele iubit s'ascunde, iar pe sub grozavii nori' Treceam cârd de corbi ernatici prin văzduh croncănitorî. Diua scade; earna vine, vine pe criveţ călare! Vintul şueră prin hornuri respândind înfiorare. Boii rag, caii rînchează, cânii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gânduri şi s'apropie de foc. Mircescî, 1867 III E A R N A "Pvin văzduh cumplita earnă cerne norii de zăpadă, Lungi troene călătoare adunate 'n cer grămadă ; Fulgii sbor, plutesc în aer ca un roiţi de fluturi albi, Respândind fiori de gheaţă pe aî ţeriî umeri' dalbi. Diiia ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge eară 1 Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţearâ ; Soarele rotund şi palid se prevede pintre norT Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători. 10 KARNA Tot e alb pe câmp, pe dealuri, impregîur, în depărtare Ca fantasme albe plopi'! înşiraţi se perd în zare, Şi pe 'ntinderea pustie, fără urme fără drum, Se ved satele perdute sub clăbucii albi de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Stră'ucesce şi dismeardă oceanul de ninsoare. Eat'o sanie uşoară care trece peste văî. . . In văzduh voi'os resună clinchete de zurgălăi. IV GERUL erul aspru şi selbatic stringe 'n braţe cu jâlire Neagra luncă de pe vale care zace 'n amorţire; El ca pe-o mireasă moartă o 'ncunună despre zori Cu 'n vel alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori. Gerul vine de la munte, la fereastră se opresce, Şi, privind la focul vesel care 'n sobe strălucesce, El depune florî de earnă pe cristalul înglieţat, Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat, 12 Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între malurî, Pune streşinelor caseî o ghirlandă de cristaluri, Ear pe feţe de copile înfloresce trandafiri Să ne-aducă viu aminte de-ale veriî înfloriri. Gerul da aripi de vultur cailor în spumegare, Ce se ntrec pe câmpul luciu, scoţend aburi lungi pe O 1 tu, gerule năprasnic, vin îndeamnă calul meu Să me poarte ca săgeata unde el scie şi eu.! V VISCOLUL ^riveţul din Mează-noapte vîjie prin vijelie, Spulberând zăpada 'n ceruri de pe deal, de pe câmpie. Valuri albe trec în zare, se aşează 'n lung troean Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea!.. Lupii suri es după pradă, Alergând, urlând în urmă-î prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii sbor vîrtej, răpiţi de vînt, Şi răchitele se 'ndoae lovindu-se de pâmînt. 14 VISCOLUL Sberăt, răget, ţipet, vaet mii de glasuri spăîmântate Se ridică de prin codrii, de pe dealuri, de prin sate, Şi 'ndeparte se aude un nechez resunător. . . Noaptea cade, lupii urlă. . . Vai de cal şi căletor ! Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude 'n câmp lătrare şi zăresce cu uimire O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind, Unde dulcea ospeţie îl întîmpină zimbind! VI SANIA i cu soare, ger cu stele!.. Haî, iubită, la primblare / Caii muşc'a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de earnă, e cam strimtă pentru doi... Tu zimbescî ?.. Zimbirea-ţi dice că e bună pentru noî. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania uşoară care lasă urme albe. Surugiul chiuesce; caii' sboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei. 16 SANIA Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se ved insule de codri, s'aud câni la vînătoare, Ear în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Salt'o veveriţă mică pe o creangă de stejar. Acum trecem, prin poene, acum trecem prin zăvoae; Crengile-aninate 'n cale ning steluţe şi se 'ndoae. Eat'o gingaşe mlădiţă cu şirag de mărţişori... Tu o rupi?.. Ea te stropesce cu fulgî albi recoritorî. VI! MEZUL ERNEÎ Jn păduri' trăsnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Ear zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturT ce scârţie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteîos Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Şi pe ele se aşază bolta cerului senină Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. ./6oo/. ~- Ali'csa7idri. — J'ursir. ÎL 2 18 MEZUL ERNIîî O! tablou măreţ, fantastic! . . Mii de stele argintii In nemărginitul templu ard ca vecmice făclii. Munţii sînt a luî altare, codrii' organe sonoare Unde criveţul petrunde scoţând note 'ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără vîeaţă, fără glas; Nici un sbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas ; Dar ce ved? . . în raza lune'i o fantasmă se arată . . . E un lup ce se alungă după prada-i' spăîmântată! LA GURA SOBEI şezat la gura sobeî noaptea pe când viscolesce, Privesc focul, scump tovareş, care vesel pâlpăesce, Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Ved trecând în sbor fantastic a poveştilor minuni. Eat'o pasere măeastră prinsă 'n luptă cu 'n balaur ; Eată cerbi cu stele 'n frunte carii trec pe punţi de aur Eată caî ce fug ca gândul; eată zmei înaripaţi Care-ascund în mari palaturî mîncire fete de 'rnperaţî. 20 LA GURA SOBIOÎ Eată pajuri' nâsdrăvane, care vin clin neagra lume, Aducând pe lumea alba. Feţî-frumoşi cu falnic nu'me ; Eată 'n lacul cel de lapte toate • zinele din raiu . . . Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de niaiii. Dar pe mine ce m'atrage, dar pe mine ce me 'ncântâ E Ileana Cosinzeana! în cosiţă floarea-î cântă. Până 'n diuâ stau pe gânduri şi la ea privesc uîmit, Că-mî aduce viii aminte de-o minune ce-am iubit! IX BRADUL us pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Pintre negură se perele Ca o fantasmă geroasă, Şi privesce cu 'ntristare Cum se primbla prin restoace Earna pe un urs călare, Earna cu şepte cojoace. BltADUL El se scutură şi dice: «In zădar tu, vrăjitoare, «Aducî viforul pe-aîce, «Aducî dile fără soare. «In zădar îngheţi pămintul, «UcidT florile şi stupii', «Şi trimiţî moartea cu vîntul, «Şi trimiţî foamea cu lupiT. «In zădar a ta suflare «Apa 'n rîurî o încheagă, «Şterge urma pe cărare, «Şi de mine ţurţuri leagă. «In zădar aducî cu tine «Corbul negru şi prădalnic, «Şi din codrii' cu jivine «Faci se easă urlet jalnic. «In zădar, urgie crudă, «Lungescî noaptea 'ntunecoasă «Şi, ridând de-a lumeî trudă, «Scurtedî diua luminoasă. BRADUL 23 «In zădar îmî puî povară «De zăpadă şi de gheaţă. «Fie earnă, fie vară, «Eu păstrez a mea verdeaţă! SFÎRŞITUL ERNEÎ 'a dus zăpada albă de pe întinsul ţerif, Sau dus dilele BabeT şi nopţile vegherii. Câmpia scoate aburi'; pe umedul pămînt Se 'ntind cărări uscate deal primăverii viat. Lumina e mai caldă şi 'n inimă pătrunde; Prin rîpî adânci zăpada de soare se ascunde. Piraele umflate curg iute şopotincl Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind. SPÎBŞITUL BBNEI 25 O Doamne! eat'un flutur ce prin văzduh se perde! In câmpul veşted eată un fir ele earbă verde Pe care 'ncet se urcă un galbin gândăcel Şi sub a lui' povară îl pleacă 'ncetinel. Un fir de earbă verde, o rază 'ncălditoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare, După o earnă lungă ş'un clor nemărginit Aprind un soare dulce în sufletul uimit ! XI OASPEŢII PRIMĂVERII Jn fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La resărit, sub soare, un negru punt s'arată! E cocostîrcu! taTnic în lume călător, Al primâvereî dulce îubit prevestitor. El vine, se înalţă, în ceruri line sboară, Şi, rapide ca gândul, la cuibu-î se coboară; Ear copilaşii veseli', cu peptul desgolit, Aleargă, sar în cale-T şi-'i dic: Bine-aî sosit! OASPEŢII PRIMĂVERII 27 In aer ciocârlia, pe casă rândunele, Pe crengile pădurii un roiu de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se 'ncăldesc Şi pe de-asupra bălţii nagâţii se 'nvîrtesc. Ah! eată primăvara cu sinu-î de verdeaţă! In lume-î veselie, amor, sperare, vTeaţă, Şi cerul şi pămîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite şi vesele cântări 1 xri CUCOARELE in cea zare luminoasă vine-un lung şir ele cucoare, Aducând pe-aripî întinse calde raze de la soare; Eată-le de-asupra noastră, eată le colo sub nor, In văzduh călăuzite de-un pilot, betrân cocor. Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate, De la India Brahmină, unde fcarele 'ncruntate, PardoşT, tigri, şerpi giganticT stau în jugli tupilaţî, Pândind noaptea elefanţii cu lungi trombe înarmaţi. CDCOAHKLÜ Fericite câletoare! sburând Tute pe sub ceruri, Aü vedut în răpegi'une ale Africeî misterurî, Lacul Ciad şi munţii Lunii cu Pustiu 'ngrozitor, Nilul alb cărui se 'nchină un cumplit negru popor. Căletoare scumpe mie! . . Aü lăsat în a lor cale Asia cu-a sale riurî, Caşemirul cu-a sa vale, Aü lăsat chiar Ceylanul, mîndra insulă din raiü,. Şi revin cu fericire pe al terii dulce plaiü! xni NOAPTEA J^oaptea-Î dulce 'n primăvară, liniştită, răcoroasă Ca 'ntr'un suflet cu durere o gândire mângăîoasă. Ici, colo, cerul dispare sub marî insule de norî Scuturând din a luî poale lungi şi răpidt meteori. Pe un deal în depărtare un foc taînic strălucesce Ca un ochiii roş de balaur care-adoarme şi clipesce. Sînt păstori în şezătoare, sau vr'o ceată de voinici3 E vr'o tabără de carre, sau un rond de tricolicî ? NOAPTEA 31 Cătră munţi prin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, Când din culme 'n culme noaptea buciumele resunau Şi la lupte sângeroase pe RomânT îi deşteptau. Acum însă vieaţa-î lină; ţeara doarme 'n nepăsare! Când şi când un câne latră la o umbră ce-î apare, Şi 'ntr'o baltă mii de broasce în lung hor orăcăesc, Holbind o.;hiî cu ţintire la luceafărul ceresc! XIV DIMINEAŢA orí de cliuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură.. In curînd şi el apare pe-orizonul aurit, Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverdit. El se 'nalţă de trei suliţî pe cereasca mândră scară Şi cu raze viî sărută june flori de primăvară, Dediţeî şi viorele, brebenei şi toporaşi Ce resbat prin frundi uscate şi s'arată drăgălaşi". DIMINEAŢA 33 Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă. Păserelele-şî dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. In grădini, în câmpî, pe dealuri, prin poene şi prin viî Ard movili buruenoase scoţând fumuri cenuşii. Caiî sburdă prin ceairurî; turma sbeară la păşune; Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă 'n răpigîune, Şi o blândă copilită, torcând lână din fuior, Pasce bobocei de aur lâng'un limpede isvor. .¡6001. — Alecsmtdi-i. — Pocsii II. 3 XV TUNETUL T>e lanul lung şi verde cu grâul resărit O umbră căletoare se 'ntinde 'ncet şi trece, Precum un rîu de munte, când gheaţa s'a topit, Se varsă peste maluri", câmpiile să 'nece. E umbra unor nouri albii, uşori, mănunţV, Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţî. Eî vin în mezul dileî c'un surd şi tainic sunet Şi, ca semnal de vîeaţă, aprind în cer un tunet. TQNKTUlj Văzduhul bubuescel.. Pămîntul desmorţit Cu miî şi miî de glasuri semnalului respund Şi de asprimea ernei' simţindu-se ferit, De-o nouă 'ntinerire ferice se pătrunde. La răsărit urare! urare la apus! Un cârd de vulturi ageri, rotindu-se pe.sus, Se 'nalţă ca s'asculte mult vesela fanfară Ce buciumă prin nourT frumoasa primăvară. XVI FLORIILE ată dile 'ncălditoare După aspre vijelii! Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Primăvara 'ncântătoare Scoate earba pe câmpii. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. FLORIILE 37 Lumea-ï toată 'n serbătoare, Ceru-Ï plin de ciocârlii'. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Pëcat, deu, de cine moare, Şi ferice de cei vii ! Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Copilită, nu vrei oare, Nu vrei cu mine se vii, Când Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii ? Să culegem la rëcoare Viorele albăstrii ? FfaT ! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. Eu ţî-oiu da de orî-ce floare Mii de sărutări şi mii. Haï ! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. FLORIILE Ear tu, dulce zimbitoare, Te-Î face că te mâniî. . . Haî ! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. XVII P A S C E L E e Pascî în satul vesel căsuţele 'nălbite Lucesc sub a lor maldurî de trestii aurite, Pe care cocostîrciî, înfipţi într'un picior, Dau gâtul peste aripi tocând din ciocul lor. Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună Flăcăi şi fete mîndre ce rîd cu voie bună; Şi 'n sunet de vioare, de cobze şi de naiu Se 'ntoarce hora lină, călcând pe verde plaiu. 40 PASCELE Betrânî cu feţe stinse, Românî cu feţe dalbe, Românce cu ochi negri .şi cu ştergare albe Pe earba resârită fac praznic la un ioc, Ear pe 'mpregiur copiii se prind la luptă 'a joc. Şi scrânciobul se 'ntoarce purtând în legănare Părechî îmbrăţişate cu dulce înfocare, Ochiri scînteitoare şi gingaşe zîmbirî Ce viu respând în aer electrice luciri. XVIII PLUGURILE oroc bun!.. Pe câmpul neted es Românii cu-a lor pluguri! Boi" plăvani în câte şese trag, se opintesc în juguri. Braţul gol apasă 'n coarne; ferul tae brazde lungi Ce se înşiră 'n bătătură ca lucioase negre dungi. Treptat câmpul se umbresce sub a brazdelor desime , El resună 'n mare sgomot de voioasa argăţime, Ear pe lanul ce în soare se svîntează fumegând Cocostîrciî cu largi pasurî calcă rar şi meditând. 42 PMJGUEUiE Acum soarele-î l'ameadi; la pămînt omul se 'ntinde: Cârd de fete şi neveste de la sat aduc merinde; Plugul zace'n lan pe coaste, ear un mândru flăcăoaş Mână boii la isvoare şi îT pasce la imaş. Sfântă muncă de la ţearâ, isvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrăţire!.. Dar lumina amurgesce, şi plugarii cătră sat Haulind pe lângă juguri se întorc de la arat. XIX SEMĂNĂTORII Oemănătorii barnid cu sacul sub suoară Păşesc în lungul brazdei pe fragetul pămînt; Pe culme, pe vâlcele se sue şi coboară Svîrlind în a lor cale seminţa după vint. — «O mie!» dice unul menind cu veselie. — «Noroc şi roadă bună !» adaoge un alt. «Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie! «Ca trestia cea naltă să fie pai'uî nalt! 44 semănători! «Din zorî şi până 'n noapte tot grâul să resară; «In el să se ascundă porumbii osteniţi, «Şi când flăcăi şi fete vor secera la vară «In valuri mari de aur să 'noate rătăciţi!» Semănătorii veseli spre fund înaintează, De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc. Şi grapele spinoase de-aproape le urmează, îngroapă 'ncet seminţa şi câmpul netedesc. XX R O D I C A T3urtând cofiţă cu apă rece Pe aî seî umeri albi, rotundorî, Juna Rodicâ voioasă trece Pe lângă juniî semănători. Eî cu grăbire îî sar în cale Dicend: «Rodică, floare de crin, «In plin să-ţî meargă vrerile tale «Precum tu, dragă, ne eşî cu plin! 46 BODICA «S'ajungî mireasă, s'ajungî crăiasă! «Calea să-ţi" fie numai cu fiori, «Şi casa casă, şi masa masă «Şi sinul leagăn de pruncuşorî!» Cu grâu de aur ei o presoară, Apoi cofiţa intreagă-o beu. Copila rîde şi 'n cale-î sboară, Scuturând grâul din [ierul şeii. XXI LUNCA DIN MIRCESCÎ "Oate vint de primăvară şi pe muguri îî deschide Vîntul bate, frunza cresce, şi voioasă lunca rîd Sub verdeaţa drăgălaşă dispar crengile pe rînd Şi sub crengile umbroase mîerla sare şuerând. O ! minune, farmec dulce ! O 1 putere creatoare ! In ori care di pe lume ese câte-o nouă floare, Ş'un nou glas de armonie completează imnul sfînt Ce se 'nalţă către ceruri de pe veselul pămînt. 48 lunca din mieoesct Tot ce simte şi viează, feară, pasere sau plantă In căldura primăverii nasce, saltă, sboară, cântă. Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş, Unde umbra cu lumina se alungă, sub frundiş. El se duce după visuri ; inima lui cresce plină De o sacră melodie, melancolică, divină, De o tainică vibrare, cle-un. avînt inspirator, Ce î aduc în pept suspinurî şi'n ochi' lacrimi de amor. Este timpul re'nvierii, este timpul re'noireî Ş'a sperăriî zimbitoare, ş'a plăcereî, ş'a îubireî. Paserea-şi gătesce cuibul, floarea rnîndrele-î colori, Câmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-T comori. Sus paingul pe un frasin, urzind pânza-î diafană, Cu-al seu fir de-argint subţire face-o punte-aeriană, Ear în leagăn de mătasă gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.' Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori sburătoare Se 'ndrăgesc în părechere pe sîn alb de lăcrimioare, Şi, ca roiu de petre scumpe, găndăceii smălţuiţi Strălucesc, vie comoară, pe sub erburi tăinuiţi. LUNCA DIN MIKCESUÎ O pătrundetoare şoaptă umple lunca, se ridică. Ascultaţii... stejarul mare grăesce cu earba mică, Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor, Fluturul cu planta, rîul cu limpedele isvor. Şi stejarul dice erbeT : Mult eştî vie şi gingaşă 1 Fluturaşul dice floareî : Mult eştî mie drăgălaşă ! Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind ; Rîu, isvoare, nouri, raze se împreună îubind. Luncă, luncă, dragă luncă ! raiu frumos al terii' mele, Mândră 'n soare, dulce 'n umbră, tainică la foc de stelei Ca gradinele Armideî ai un farmec răpitor Şi Şiretul te încinge cu-al seu braţ dismierdător. Umbra ta recoritoare, adormindă, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poene tupilatâ. Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi, Ea la sînul ei atrage călătorii fericiţi. Şi î încântă, şi-T îmbată, şi-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare, Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, graiu, Tot şoptesce de iubire in frumoasa lună Maiu ! 4600t. — sllecsatidri.— Pofsiî. //. 4 XXII MALUL ŞIRETULUI ^IjJburii' uşori a nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind de-asupra luncii, pintre ramuri se despică. Riul luciii se 'ncovoae sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Eii me duc în faptul dileî. me aşez pe malu-T verde Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se perele, Cum se schimbă 'n vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. MALUL ŞIRETULUI 51 Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Când o mreană saltă 'n aer dup'o viespe sprintioară, Când seibaticele raţe se abat din sborul lor, Bătend apa 'ntunecată de un nour trecător. Şi gândirea mea furată se tot duce 'ncet la vale Cu cel rîu care 'n veci curge, făr'a se opri din cale. Lunca 'n gîuru-mî clocotesce; o şopîrlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald. XXIII FLORI DE NUFĂR rin trestia din baltă ce 'n aer se mlădie Resună 'n dimineaţă o tai'nic'armonie. Sînt zine ce se scaldă în fragedele zori ? Nu-s zîne dar copile, a zînelor surori. Verginile în apă intrat-aii cu sfiealâ Ş'acum se joacă vesel în dulcea-î recoreală, Şoptind, privind în undă albastrul cer senin, Umplând cu flori de nufăr cămeşa de la sin. FLORI Dl! NUFĂR O rază aurie prin stuhul des pătrunde Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinereţe, comori de fericiri, încântătoare forme de albe năluciri-. Priviţii cetatea verde se mişcă, se deschide. O mândră copilită apare, ese, rîde Şi lunecă. . . de-odată, rotundî şi albiori Apar la foc de soare doi nufărî plutitori. XXIV CONCERTUL IN LUNCA |n poeana tăinuită, unde sbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor Luncii' cu grăbire se adună Ca s'asculte-o cântăreaţă revenită 'n primăvară Din streinătatea neagră unde-î vTeaţa mult amară. Roiii de flăcări uşurele. LuciolT scânteitoare Trec în aer, stau lipite de htwinărele 'n floare, Respândind prin crengi, prin tufe, o văpae albăstrie Ce măresce 'n mezul nopţii dalba lunciî feerie. CONCERTUL ]N LUNCĂ 55 Eată vin pe rînd, păreche, şi pătrund cole 'n poeană Bujorelul falnic, rumen, cu năltuţa odoleană, Frăţiori şi românite ce se-aţin voios la drumuri', Clopoţel şi măzerele îmbătate de parfumurî'. Eată frageda sulcină, sielişoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sinurî albe; Dediţeî şi garofiţe pârguite 'n foc de soare ; Toporaşi ce se închină gingaşelor Lăcrimioare. Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine întristat fără soţie, Şi cât el apare galbin, oacheşele viorele Se retrag de el departe, rîdend vesel între ele. In poeană mai vin încă elegante floricele, Unele 'n condurii Doamnei şi 'n rochiţi de ronduncle, Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază, Picături de rouă vie care 'n umbră scânteiază. Ele merg, s'adună- 'n grupe, se feresc de buruene Şi privesc sosind prin aer sburătorî cu mândre pene, DumbrăvencT, ganguri de aur ce au cuiburi de mătasă, Ciocârlii, oaspeţi de soare, rondunele-oaspeţî de casă, 56 CONCERTUL IN LUNCĂ Mierle viî şuerătoare, cucul plin de îngânfare, Gaiţa ce imitează ori'-ce sunete bizare, Stigleţî, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă, Eată vin şi gândăceiî în hlamide smălţuite; Eată grieri', eată fluturi cu-aripîoare pudruite, Şi culbeci ce-arată coarne şi-şî duc casa pe spinare. . . La ivirea lor poeana clocotesce 'n hohot mare. Eată 'n urmă şi albine aducând în gură miere. . . Sburătoriî gustă'n. grabă sucul dulce cu plăcere, Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire, Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire. Dar, tăcere!.. Sus pe-un frasin freamet în văzduh s'aude!.. Toţi remân în aşteptare. Cântăreaţa 'ncet prelucle. Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită... Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. In a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unul geniu pintre crengi alin adie Şi tot cresce mai. sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pân' ce umple 'ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. concertul in luncă 57 Gânditoare şi tăcută luna 'n cale-î se opresce. Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutesce, I se pare că aude prin a raiului- cântare Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare. E privighetoarea 'dulce care spune în uimire Tainele inimeî sale, visul ei de fericire. . . Lumea 'ntreagă stă pătrunsă tTe-al eî cântic fără nume... Macul singur, roş la faţă, doarme dus pe ceea lume! XXV VÎNĂTORUL ■^înătoru] pleacă grabnic la a zorilor ivire, Şi pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoţirea natureî cu mândrul soare. Valuri limpede de aer, ca o mare nevedută, Trec alin pe faţa lumii şi din treacăt o sărută. Pe câmpia rouratâ pasul lasă urmă verde Ce 'n curend sub raza caldă se usucă şi se perde. vînătorul 59 Vînătorul soarbe 'n cale-î recoreala dimineţii, Admirând jocul luminii pe splendoarele verdeţiî, Admirând în umbra caldă florile de prin poene, Şi pârae cristaline, şi vultanî cu mîndre pene. Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică Cu-a luî frunză argintie făcând umbră pe vălcică. Vînătorul la tulpină-T cade 'n visuri iubitoare... Doue veveriţT pe o creangă rid de arma î lucitoare. XXVI PUNTEA Ooapta nopţif se aude suspinând încetişor; j> Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Şi de o dată Aurora se ivesce radioasă Ca un ochiţi ce se deschide sub o geană luminoasă. Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit Ea-şT fea sborul peste lume de la mândrul resărit, Şi 'ntâlnesce 'n a sa cale o copilă cosinzeană Ce-i scăldată în năvalnic şi 'n sui poartă odoleană. PUNTEA 61 S'a oprit copila tristă pe o punte de stejar, Plânsu î lin pe sîn îî cade ca un scump mărgăritar ; Ear pârîul de la maluri, smulgând floare după floare, Le depune cu şoptire lângă albele-î picioare. «De ce plângi'?. . îî dice-o rază pe-a ei frunte strălucind. «Tu eştî jună, eşti menită să trâescî, să morî iubind ; «Pentru tine-orî ce durere trebue ca să se curme... «Nourî sunt ce nu fac umbră şi dureri ce nu las'urme». XXVII BALTA JJerul e viu şi proaspăt!., el trezesce şi învie Peptul, inima şi ochii, peste carii lin adie. Balta 'n aburi se ascunde sub un vel misterios, Aşteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos. Ceru 'n zare se roşesce ; mii de vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe cireclî netrierate. Balta vesel clocotesce de-un concert asurditor, Şi din ochiuri se înalţă cârd de raţe ca un nor. BALTA 63 Pintre stuhul ce se mişcă eat'o luntre vînătoare! Şerpii lungi se 'ncolăcează sub a nufărilor floare ; Raţele prin moşunoae după trestii se ascund, Şi pe sus nagâţiî ţipă, lişiţele dau în fund. Respândind fiori de moarte luntrea cea de arme plină Când la umbră se dosesce, când s'arată la lumină; Ear pe mal în liniştire un bătlan, păşind încet, pice: «Nu-Î peirea lumeî... vînătorul e poet!» XXVIII FÂNTÂNA T_>e cărarea înflorită care duce la fântână In ştergar şi în cătrinţâ merge-o sprintenă română; Ea la brîu-î poartă furcă şi la sîn un pruncuşor Cu guriţa lui lipită de al laptelui isvor. NevăstuTca trece iute torcând lâna din fuioare Şi sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele 'mpregTuru-i sbor voioase şi cântând, Ea zimbesce şi tot merge, pruncuşoru-I sărutând. FÂNTÂNA 65 Eat' ajunge la fântână ş'acolo se întâlnesce C'un drumeţ din lumea 'ntreagă care lung la ea privesce, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Şi vecinei' sale 'ntinde o cofiţă albă plină. Româncuţa mulţumesce, sufla 'ncet peste cofiţă Şi cu apa ne 'ncepută udă rumena-î guriţă; Ear drumeţul după dînsâ bea, fugarul îşi adapă, Şi se jură că pe lume nu-î aşa de dulce apă. 4!><>"î. — Alecstuulrî. — Poftii. II. 5 XXIX SECERIŞUL /Ciocârlia ciripie, fâlfăind clin aripioare, ^Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. Aerul e 'n neclintire, el devine ardător; Prepeliţa cântă 'n grâe, grierul cântă 'n mohor. In ce! lan cu spicurT nalte aii intrat secerătoriî, Pe când eră încă umed de resuflul auroriî. Toţî, privindu-î de departe, par' că 'noată 'n galbin Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brîii. secerişul 67 Secerea, craiîl nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepeliţa îşî îea puii şi se duce ; lanul scade. Ear în urmă holda mândră, resturnată prin bucăţi, Se ridică 'n snopi de aur, se clădesce 'n jumătăţi. Mal' departe, lucrând îute, un flăcău ş'o fată mare De tot snopul îşî daii gingaş o furişă sărutare, Când o pasere măiastră, peste lan trecând uşor, pice: «Dulce-a maî fi pânea de la siropurile lori» XXX COSITUL jL^aptul dileî se aprinde pe a dealurilor frunte, Ş'un rîu falnic de lumina se revarsă peste munte. Earba coaptă strălucesce, ea se clatină la vînt, Ş'a eî umbră lin se mişcă în dungi negre pe pămînt. Eată vin cosaşii veseli, se pun rînd. Sub a lor coasă Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. Unii brazdele răstoarnă, în căpiţî alţii le-adună, Le clădesc apoi" în stoguri şi cu stuh le încunună. costtui, Mai devale n cea dumbravă cu poeana tăinuită, TJnde umbra pare verde şi de florf 'mbălsămită, Coasele sub teaca udă zingbenesc resunător. Din căpiţă în căpiţă Dumbrăveanca saltă 'n sbor. Un flăcău, cosind de-o parte lâng'o tufă de sulcină Vede earbă încâlcită, frântă pe la rădăcină. «Ce să fie?.. Cuib ele feară?.. O! minune 1» dice e Şi, zimbind, se pleacă iute de culege... un cercel ! , XXXI PORTRET dedicat doamnei x... y... uperbă, maiestoasă, te simţi că eşti regină, Căci' fruntea-ţî se înalţă când lumea se înclină, Şi imnul omenireî, un imn de adorare, Ajunge pân' la tine în slabă suspinare. Ai ochi ca doi luceferi din aspra mează noapte, Ce 'ngheaţă de departe a inimilor şoapte. Privirea ta măreaţă de-abîa se rătăcesce Pe turma 'ngenunchiată ce 'n taină te slăvesce. portret Chiar soarele ferbinte, de-ar vrea cu fericire Să-şî schimbe nemurirea pe o vîaţă de iubire, Ar stinge-a sale raze pe inima-ţî de gheaţă, Şi lumea trist'ar zace sub o eternă ceaţă. Nici o mândrie mare nu 'ntrece-a ta mândrire ! Nici spada nu întrece cumpiita-ţî nesimţire 1 Nici marmura cioplită albimea ta nu 'ntrece... Ca luna 'n mezul erneî frumoasă e.ştî şi... rece XXXII P O R T R E T DKDICAT PEIMCiiJSBÎ N ATA LI A GHICA plăcută, simţitoare, în toate graţioasă, Eştî dulce ca seninul de di primăvăroasă, Şi ochiul ce oglindă cu drag fiinţa ta, Nimic în astă lume nu-1 poate întrista. Tot sufletul ferice s'apropie de tine, Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine, Şi nu vrea să mal sboare, simţind că a găsit In sufletul teu gingaş un frăţior Tubit. portret 73 Aî farmecul puternic ce-aprinde 'n omenire Avîntul de mari fapte, dorinţî de nemurire. Tu poţi să daî c'un zimbet, c'un singur sărutat, O patrie iubită la tristul exilat. Orî cine te zăresce e mulţamit de vi'eaţă, Că-ţî rîde veselia ş'amorul dulce 'n faţa. EştT cea mai drăgălaşă minune cu ochi vii, Eşti cea maî adorată... şi numai' tu n'o scii! XXXIII PE COASTELE CALABREÎ pe. coastele Calabreî vaporu 'naintează In unda luminoasă ce noaptea fosforează; El tae-o brazdă lungă pe-al mării plaiiî senin, Si luna, vas de aur, plutesce 'n ceruri' lin. In dreapta, pe 'ntuneric, se .'nalţ'un negru munte, Vulcanul bâtrîn Etna cu-'lava stinsă 'n frunte; Sehastru ce cunoasce al globului mister, El pare că din sîhu-î asvîrle stele 'n cer. pe coastele calabreî 75 In stînga e Carybda selbatică, stâncie, Din zare se întinde o punte argintie, Pe care se îndreaptă vaporul legănat, Ce calcă orizonul cu stele semenat. Dorm valurile mării sub atmosfera caldă, In baîe azurie Sicilia se scaldă; Şi 'n umbră câletorul, ţintind ochii spre mal, Aspiră-al SiracuseT parfum oriental. XXXIV LIN DA RAIA J3e zidul din Alhambra lucesce 'n răsărit Un kiosc în filigrană de marmură-aurie, Cu stâlpi şi arabescuri de jur împodobit, Prin care se 'ntrevede nălţimea azurie. Acolo se arată, când diua-T spre apus, Frumoasa Linda Raîa, regina de Grenada; Şi Maurii din Vega se jură că. pe sus Se primbla o hurie lucinclă ca zăpada. linda rata Minune admirată de Mauri şi Creştini, Ea vine 'n kîosc a-iene, privesce prin zebrele, Şi-î place să arunce a rodiei rubinî Pe care-î prind în spaţiu voioase păserele. Dar eată că şiragul de alb mărgăritar Alunecă pe braţu-î şi cade 'n fund de-vale. Don Pedro de Castilia, trecând, îi Tea în clar. Zimbesce la regină şi pasă mîndru 'n cale 1 XXXV CALEA ROBILOR e cerul 'nalt lucesce un rîti albiri de stele Ce curge spre Moldova din tainicul noean; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră în umbră cerescul Ocean. Din când în când desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade şi 'n spaţiu s'acufundă, Trăgând pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce 'n clipă-î trecetoare ca vieaţa 'n vecînicie ! calea bobilor 79 Sub cerul fără marginî, spre mînclrul Resărit, Se întinde 'n umbra nopţii un câmp nemărginit, Pustiu şi trist ca golul ce lasă 'n urma lor In inimi iubitoare iubiţii carii mor. Şi rîul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce la Moldova pe rătăcitul caînic ; Şi câmpul e Bugeacul cu orizonuri mari Bătut de oameni searbedî ce fug de la Tătari. XXXVI e-un canal îngust ce curge ca un şarpe cristalin *" Se înşiră chioşcuri' albe cu lac luciu smălţuite. Tot ce-î nobil, avut, mare şi puternic la Pechin In răcoarea lor plăcută duce dile fericite. Pe sub nalte coperişurî care 'n margini' s'a'biesc, Galerii cu mari lanterne şi cu sprintene coloane Au comori de plante rare ce la umbră înfloresc Şi'n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane. 37 Papagali verdi, roşî şi galbeni, iubitori de desmî'erdări, Prin zebrele aurite sbor chemaţi de glasuri dalbe, Şi pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări, Ei culeg zimbirî divine, eî culeg migdale albe. Apoi veseli', cu-a lor pradă, se pun. hoţii sburători Când pe mândre paravane de mătasă diafană, Când pe crengi, când pe basinurî de albastră porcelana, Unde viii se joacă 'n faţă pescî cu solzii lucitori. Ş'o momită strîmbătoare, sărind iute 'n urma lor De pe umerii de fildeş unui deü grotesc de China, Cade 'n şahul de pe masă şi restoarnă pe covor Doi nebuni peste un Rege şi un turn peste Regina... Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind; A lor margini ciselate în şiraguri de inele Poartă zmei cu ochi fantastici carii noaptea se aprind, Şi catargurî poleite cu lungi flamuri uşurele. Ear în fund, peste desimea ele pagode azurii, Ca un bloc de porcelana, falnic, sprinten, se ridică Un turn nalt cu şepte rindurî şi cu şepte galerii, Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică. 88 PASTEL CHINEZ ■ Pe un pod pâsesce alene fiica unui Mandarin, Sub cortelul de crep galbin care-1 pleacă despre . soaie, Ferind peliţa-î de aur şi rotundu-î pept de crin, Şi guriţa-î cu benghiu negru ca un gândăcel pe-o floare. Umbra eî pe faţa apei, de pe pod uşor plutind, Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opresce Pe o joncă unde sade un om tîner pescuind... El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zîmbesce. Ear colo 'n vecinătate, sus în turn, ca un hurez, Un bătrîn, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde... El desemnă 'ncet tabloul pe hârtie de orez, Şi se pare că hârtia sub peniţă-i se aprinde! XXXIX BĂRĂGANUL dedicat măriei sale domnitorului Oe cea câmpie lungă a câreî tristă zare Sub cer, în fund, departe, misterios dispare, Nicî casă, nici pădure, nici rîti răcoritor, Nimic nu 'nveselesce pe bietul călător. Pustietatea goală sub arşiţa de soare In patru părţi a lumeî se 'ntinde 'ngrozitoare Cu earba-î mohorîtă, cu negrul eî pămînt, Cu-a sale mari vîrtejurî de colb ce sboară 'n vînt. 9d De miî de ani în sînu-î dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsâ, Ce-adoarme 'n focul verii l'al grierilor hor Şi earna se deşteaptă sub criveţ în fior. Acolo floarea nasce şi moare 'n primăvară, Acolo piere umbra în dilele de vară, Şi toamna-i' tară roadă, ş'a erniî vijelii Cutrieră cu sgomot pustiele câmpii. Pe cea savană 'ntinsă şi cu sălbatic nume, Lung Ocean de iarbă, necunoscut în lume, O cumpănă se 'nalţă aproape de un puţ, Şi 'n orizon se 'ndoae ca gâtul unui struţ. Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână. Vr'o doî români' în soare ş'o sprintenă română Incungiură ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, şi mai departe un câne roacle-un os. Pe car un copilandru ptivesce 'n depărtare... Zadarnic ochi-i' sboară din zare 'n altă zare! Nici casă, nici pădure, nici rîti răcoritor, Nimic nu se arată pe câmpul de mohor ! bărăganul Din vreme 'n vreme numai lungi şiruri' de cocoare Sub bolta albăstrie sbor tainic căletoare, Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi S'adună, lăsând puii pe vîrfurî de CarpaţT. Ah ! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi cea di de viaţă când, pe sub mândrul soare, Trecend în răpegîune un zmeu cu-aripî de foc, Goni-va trista moarte ce zace 'n acest loc ! Mult vesel va fi câmpul, când vecînica-î tăcere Mormîntu-şî va deschide la glasul de 'nviere Ce scoate zmeul falnic clin gura lui de fer, Vestind răpirea nouă a focului clin cer! Ciunics, 20 Martie 3870 XL VALUL LUI TRAÍAN J_>e câmpia Dunăreană, care fuge 'n depărtare, Unde ochii se afundă dintr'o zare 'n altă zare. Ca pe sînul fără margini şi pustiu de Ocean, Unind doue orizonuri, iată valul lui Tratai; ! El se 'ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală A săpat, în primul secul, o triremă ideală, Saii ca frânghia destinsă a giganticului arc Ce-1 purtă, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarc. valul lui tbaian 93 O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur Gândul meu răpit în spaţiu ca pe aripi de balaur întrevede legioane deşteptate clin mormînt Călcând, val de năvălire, peste valul de pămînt. Torent lung de umbre-antice," în lumină el apare, Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare, Şi trezind cu al seu vuet de ostaşi învingători Earba câmpului şi codrii munţilor apărători. Eată 'n frunte Sagitariî şi Veliţii, limbi străine, înarmaţi cu proasce, scuturi şi cu şepte javeline, Ferentarii ce, ca dînşiî, aii pe capetele lor Pfeî de feare 'ngrozitoare şi calige la picior. Apoi Galii bravi şi veseli' ce glumesc pe Celtiberiî, Şi Romanii în cohorte urmăriţi de Cavalerii, Ce se 'mpart în dece turme, purtând coiful de oţel Cu o cristă de lungi pene care fîlfăe pe el. Legioanele •conduse pe a Dacieî câmpie De tribuni şi de centurii înarmaţi cu vergi de vie, Sînt urmate de trofee, de sclavi mulţi, de şefii Daci Şi de cară mari cu aur ce-s mânate de săraci. MAREA MEDITERANA J ntinde re-albăstrie, Nemărginit safir, Ol mare, scumpă mie, Eu vecinie te admir! Eşti' vastă, triumfală, Te misei măreţ la vînt Ca mantie regală Lipită de" pămînt, an. — /W«7. //. marea mediteeană Şi vîntul care suflă Adoarme pe-al teii sin Ce saltă, se resuflă Şi nasce flori de crin. Şi luna, zină dulce, Când aerul e calci, li place să se culce In cuîbu-ţi de smarald. Tu eşti atrăgătoare Ca visul început Şi nu-î leagăn sub soare Ca tine de plăcut. Nimic nu poate 'n lume S'absoarbă gândul meu Ca taina fără nume Ascunsă 'n sinul teii. Nici un spectacul mare Nu poate-a me 'ncântâ Ca neagra-ţ'î tulburare, Sau liniştirea ta... MAR, li'A MEDITEEANĂ Când faţa-î ta senină, Chîar cerul înălţat Spre tine se înclină Să-ţi, dea un sărutat. Când plaîu-ţî clocotesce In munţî spumegaterT, Văzduhul se 'negresce Pătruns de recî fiorT, Şi lumea spăîmîntată De cruntele-ţî mugiri, Tresare cufundată In triste presimţiri"; Ear sufletu-mi în sboru-i S'avîntă fericit Şi scaldă vesel doru-î In sinu-ţî resvrâtit. ii Scumpă Mediterană! Lac limpede şi lin! Oglindă diafană A cerului senin! marea mediterană Mî-e drag pe-a tale maluri Visând să vîeţuesc Şi, dus pe-a tale valuri, Plutind să rătăcesc. Mî-e drag să ved la soare, in. orizon albind, Corăbiî călătoare Ca paserî pribegind. Atunci se 'naripează Ne-împâcatu-mf dor Şi tainic le urmează Sburând pe calea lor. Atunci, frumoasă Mare, Al teu farmec Iubit M'atrage 'n depărtare Cu glasu-î îmblândit, Şi lin, pe nesimţite, Cu gândul visitez Acele lumi dorite La care-ades visez: marea mediteranâ 101 Atlantica fioroasă Cu-a sale mari furtuni Şi Asia frumoasă Ş'a- Indiei minuni. Atunci pe lângă mine Aud un freamet blând De strofe dulci, divine, Ce me uimesc pe rînd. Şi sufletu-mT s'aprinde Ca vesel vînător, Cercând de a le prinde Din veselul lor sbor iu Feerică plăcere, Poetic, dulce traiul Cerească re'nviere Intr'al magiei raiu ! Ferice care poate, Lăsând a lumeî mal, Cu geniul să 'noate Prin naltul ideal!... marea meditekanâ Eu simt un- ceresc bine, Când pot să dic voîos L'a stelelor lumine Un imn armonios. Prin sterile 'nstelate Pătrund şi văd uimit Fiinţele-adorate Ce trist m'aiî părăsit. Şi-mi pare că spre mine Un înger alb şi sânt Zimbincl păşesce, vine, De-mî dice ca să cânt... Ah! în a mea junie Necontenit cântam; De dulce armonie Ferice me 'mbetam. Cântat-am mântuirea Poporului strivit; Cântat-am fericirea, Iubind, cle-a fi îubit. marea MBDrTBBAKA Cântat-am, plin de vTeaţă, Al vTeţiî dar plăcut Şi gloria măreaţă Măreţului trecut... Acum junia-î dusă In sin la Dumnedeu ! Steluţa mea-î apusă Din orizonul meu !... Dar când, o ! scumpă Mar Jn cale-mi" te zăresc, Tresar, inviîil şi-mi pare Că ear întineresc, Ş'atuncî, din amorţire Trezindu-me încet, Simţesc cu fericire Că sunt încă poet! 1667. II TÎNERA CREOLĂ Jn balconul de pe mare Rita, gingaş adormind, Printre gene 'n depărtare Vede luna resărind. Ochii' galeş ea deschide Spre a cerului senin Şi ferice blând suride La al luneî zimbet lin. tînera creolă Marea 'n spume scânteează, Cerul e strălucitor, Ear prin stele acordează Îngerii harpele lor, Şi copila serafie, Zărind sus pe fraţii seî, Cânt'o dulce melodie, Dulce ca sufletul eî. Ceru-Î dice: «Vină, vină «Intre stele, fiica mea, «Pentru fruntea ta divină «Să-ţî alegi" o mândră stea.> Marea-î dice: «Vină 'n zare «Să te-adorm pe-al meri talaz «Şi s'anin mărgăritare «Pe-aî teî umeri de atlaz.» Eată Rita se gătesce Ca să sboare 'n orizon, Dar, uimită, se opresce Şi se pleacă pe balcon. tînera . creolă Sub balcon în mez de noapte, Sub balcon lângă isvor, Sub balcon cu blânde şoapte Suspina blândul amor! n Rita, jună călătoare, Cu ochî viT răpiţi din soare Şi cu glasul argintiu, Ricle, vesel resfăţată, Privind numai câte-odată Orizonul albăstriu. Buza ei trandafirie Ca garoafa ce invie, Respândind dulce parfum, Se deschide zimbitoare Desvelind albe comoare Prin al ţigaretei fum. Un mic flutur clin grădină Uşor vine de s'aivnă Pe-al eî negru per si fin; O suflare de pe mare Vine şi cu-o clesmTerdare Kecorescc albu-I sin. TÎNKR.A CREOLĂ 107 Rita, leneşa Creolă, Cu o mândră-aureolă Se 'ncunună graţios ; Ea îşî pune flori de laur, Cere cupa sa de aur Apoi cânt'armonios: «Salte valurile măre!! «Eu în lumea desfătare! «Trec ca paserea sburând. «Sufle vîntul, cerul cadă, «Eli me dau iubire! pradă «Şi-mî trec dilele cântând. «Sunt frumoasă, sunt iubită, «Şi me leagăn fericită «Pe-a juniei val senin. «Vivat! soarta e divină, «Când ele spume-î cupa plină «Şi de-anior sufletul plin!» isa, i S67. STROFE SCRISE PE UN PĂRETE uflat-a vîntul morţii pe dulcea-mî primăvară Şi floarea vî'eţiî mele curînd s'a vestejit! Durerea e mai crudă şi jalea maT amară, Când simţi că morî departe de tot ce ai' iubit! încet, încet simţirea în mine amorţesce. Un negru nor de-asupră-mî tot vine şi ear trece. Se tulbur'a mea minte, suflarea mea slâbesce, Pe inimă-mT se pune o greutate rece. strofe SCRISE PE UN PĂRETE 109 O! suvenir al terii! cerească mângăere! Alungă 'n depărtare cumplitul negru nor, Să veci lumina earăşi, să simt reînviere, Să cânt iubita ţearâ, apoi voios să mor! Insuln Prmldpo, 1S45 IV IMN RELIGIOS LUI STEFAN-CEL-MARE cântat la serbarea jlinimei academice romane, cată în memoria acestui domn la mănăstirea putna, în I5/27 aucjust 187 i. pierii, A-tot-puternic, o! Creator sublime, Tu, ce dai lumeî vîeaţă şi omului cuvînt, In tine crede, speră întreaga Românime... Glorie ţie 'n ceruri, glorie pe pămînt! Sub ochii tel în lume lungi valuri de-omenire Pe marea vecinicieî dispar ca noii în vînt, Şi 'n clipa lor de vîeaţă trecend strigă 'n uîmire : Glorie ţie 'n ceruri, glorie pe pămînt! IMN liELIGIOS LUI STEFAN-CEL-MAHE Tu din semînţa mică înalţi stejarul mare, Tu junelor popoare daî un măreţ avînt, Tu 'n inimile noastre aî sacre, viî altare. Glorie ţie 'n ceruri, glorie pe pămînt! In tine î viitorul, trecutul şi presentul! Te duci la nemurire pe tainicul mormint Şi numele-ţî cu stele lumină firmamentul. Glorie ţie 'n ceruri, glorie pe pămînt! Etern, A-tot-puternic, o! Creator sublime, Tu care ţii la dreapta pe Ştefan, erou sfint, Fă 'n lume să străluce îubita-i Românime... Glorie ţie 'n ceruri, glorie pe pămînt ! V IMN LUI STEFAN-CEL-MARE cântat la serbarea- jun1meî academice, dată ÎN memoria acestui domn la mănăstirea putna Sub vechiul teii mormînt, Dormi, eroii al Românilor, O! Ştefan, eroii sfînt 1 Ca sentinele falnice CârpaţiT te păzesc Şi de sublima-ţî glorie Cu secuii! şoptesc în I5/2V august 1871. a poalele Carpaţilor imn lxjI stefan-cel-mare 118 Când tremurau popoarele Sub aprigii păgâni Tu le-aperaî cu braţele Vitejilor Români. Cu drag privindu-ţT patria Şi moartea cu dispreţ, Măreţ în sinul luptelor Şi 'n pace-aî fost măreţ. In cer apune soarele Stingând razele lui, Dar întră noastre suflete In veci tu nu apiiî 1 Prin negura trecutului O! soare 'nvingător, Lumini cu raze splendide Present şi viitor. In timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor Visai Unirea Daciei Cu-o turmă ş'un păstor. O 1 mare umbr'eroică, Privesce visul teu : Uniţî sîntem în cugete, Uniţi în Dumnedeu. 46001. — Alccsmidri. — Poesii. II. imn lui stef a n-ce l-mare In poalele Carpaţilor La vechiul teii mormînt Toţi în genuchî, o! Ştefane, Depunem jurâmînt: «Un gând s'avem în numele «Românului popor, «Aprinşi de amorul gloriei «Ş'al patriei amor!» VI GLAS DIN STELE la MOARTEA PrîNCESEI maria. Jn jalea care te cuprinde, In doliu-ţî amar, Când noaptea candele aprinde Pe-al cerului altar, O! mamă scumpă, ţî-ad'aminte Cum îţî ceream cu rugăminte Să-mî daî steluţele din cer Ciipinde prin eter. 116 glas din stele Ades pe când eram cu tine, Culcată pe-al teii sin, Privîam acele focuri line Din spaţiul senin. Steluţă vie ca şi ele, In nostalgia mea de stele Simţîam un dor nemărginit De sbor, de pribegit. Sburat-am din braţele tale C'un zimbet virginal, Lăsând pe-a vecmicieî cale O rază de opal, Lăsând pe marmur'al meii nume, Şi n inimi lacrimi, şi în lume Ca un parfum de trandafir, Un. dulce suvenir. 01 dragi părinţi-, iubită ţară, Voi carii me jăliţî Gândiţi-ve că 'n primăvară, Când pomiî-s înfloriţi, Cerul atrage şi repune De pre pămînt orî-ce minune: A rom de flori, dulci armonii Şi fluturi .şi copii 1 glas din stele 117 Tot ce-î frumos, tot ce inspiră Un farmec răpitor A se 'nălţa la cer aspiră, In raiu încântător. Iubire, geniu, inocenţă S'adună lângă Providenţă Ca razele care cu drag In soare se retrag. O! mamă, înger de iubire, Remasă pe pămînt! îndreaptă sus a ta privire La stele unde sînt; Aici cu horul blând de îngeri A mamelor duioase plângeri' Compun un imn dumnedeesc Părintelui ceresc. Ear eu în zori şi 'n mez de noapte Dispar misterios Şi vin cu iubitoare şoapte Să te îngân duios. In raîu domnesce-eternul bine; Dar raiul meu e lângă tine Şi lângă, tine, scump odor, Ferice me cobor. 118 glas din stele Copilul ce se stinge 'n floare E mistic curcubeu, Ce leagă strîns pămînt cu soare Şi om cu Dumnedeu. Ah 1 fericirea mea e mare, Căci am acum spre adorare Un Dumnedeu în cerul sfint Şi altul pe pămînt! VII IERI ŞI ASTĂDÎ Teri pămintul era verde, Adî pământul e 'nălbit, Şi prin negură se perde Soarele îngălbenit. Ieri căldură, adî zăpadă, Şi din codriî pudruiţî Es în grabă după pradă Uli şi urşiî flămândiţî. 120 ieri Şl astădi îerî voioasa ciocârlie Sburâ 'n soare ciripind ; Aţii pe veşteda câmpie S'aud corbii croncăind. Ieri natura 'n tinereţă Era dulce la privit; Adî urîta bătrîneţă Peste frunte-î s'a lăţit 1 Ce durere vie, cruntă, Şters-au mândrele-i colori Ş'a făcut a fi căruntă Din amurgul până 'n zori ? O natură 1 ca şi tine Omul verde şi 'nflorit Intr'o clipă vai! devine O ruină de jălil, Dar el nici că mai zăresce După timpul de ninsori Primăvara ce zimbesce Intre soare şi 'ntre flori ! VIII AMICULUI A. DONICÎ ti ce sînt un biet morar Fără nici un pic de carte, Me 'nchin ţie de departe, Mei vestite fabular, Şi-ţî trimit voios din moară Un poclon ne-aşteptat, Chiar o fabulă uşoară Care adî, am măcinat. Cerne-o bine tu pe dinsa, Şi de vrei să-mi faci pe plac, Alege făina 'ntr'insa De fă lumii un colac. 1863. Vlad Morarul. IX MOARA DE VÎNT dedicată lui a. donicî e-un deal oare-care Cu renume sfînt Făcea zgomot mare O moară de vînt; Dar biata morişcă, Deşî-aveâ un pic De porumb şi hrişcă, Nu lucră nimic, Ci 'n văzduh pornită Se 'nvîrtîâ mereu ; fabulă MOARA DE VÎNT 123 Părea că-î vrăjită De duhul cel reu! — «Ce mal vijelie, (Cugetă ades) «Trebue să fie «De vale, pe şes, «Când eii în furtună «Me lupt şi vuesc «Şi ca o nebună «In loc me 'nvîrtesc!» Insă pe câmpie Linişte era. Earba cea verdie Nicî se clătina, Şi la foc de soare Bîetu! muncitor Stropîâ cu sudoare Micul şeii ogor. - «Ce de maî făină «O fi măcinând!» Di se o găină La moară sburând. --«Te 'nşelî sorioarâ 1 (Spune un şoim din munţi) «Vînt e mult la moară, «Da-Î lipsesc grăunţi!» 1863- X LUPUL ŞI MOMITA n lupoíü cu plete sure, întâlnind într'o. pădure O momită mititică, Sprintenică, frumuşică, Se opri, se netedi, Glasul dulce-şî îmblândi, Şi, cu drag la ea privind, Iî grăi aşa, zimbind : — «Ce păcat, o! momiţică, «Să trăescî tu singurică! «Nu-i mai bine «Tu cu mine fabulă LUPUL ŞI MOMIŢA 125 «Să te prindî tovărăşie «De traîu bun cu veselie?» — «Nu... metem!» Respunse 'ndată Momiţica alintată; Şi sări cu răpegîune Sus pe-o creangă de alune. — «Ahl de ce să-ţî fie frică, «Dragă, dragă momiţica ? «Eu sînt lup civilisat, «Şi mî-e cugetul curat «Ca un miel nevinovat...» — «Cum e bun de ospetat?» — «Aleî sorioară dragă, «Nu e timp acum de şagă, «Căci de când eu te-am zărit, «Chiar de-un farmec sînt răpit, «Şi me jur pe orî ce-î vrea «Să-ţî dau toat'inima mea!» — «Me tem deu să te ascult, «Căci în lume de demult «Este-o vorbă cam cîudată «Insă plină de-adever: «Lupul schimbă al seu per, «Dar năravul nicî odată 1» i845. XI X BUCOVINA ulce Bucovină, Veselă grădină Cu pomi roditori Şi mândri feciori! Cuib de păserele Albe, sprintinele, Care n ochii lor Aii foc răpitor. BUCOVINA 127 Tu ce eşti o floare Cădută din soare Cu trei alte florî, A tale surori"! Ele cătră tine Privesc cu suspine Şi tu le zimbescî Cu zimbirî cerescî. Dulce Bucovină! Vîntul ce înclină Cu aripa lui Fiarbă câmpului Nasce prin şoptire Scumpa amintire De-un trecut frumos, Mare, glorios. Fiî în vec; voioasă Pre cât eşti frumoasă! Fie traiul teu După gândul meu 1 Ah! cine te vede Chiar în raiu se crede, Cine-i' trecător Te plânge cu dor! XII VISUL FERICE ROMANŢA J^e este-un vis amorul, un vis amăgitor, Ferice de acela ce doarme ne ncetat Şi 'n visuri drăgălaşe plutind ca pe un nor Trăesce 'n nălucire, de lume depărtaţi Pe-a tale scumpe braţe, pe sinul teu frumos, Când sînt legănat dulce, şi 'n ochiî teî privesc, Ahl lumea-î pentru mine un rafii armonios Şî-amorul îmî apare un vis dumnedeesc 1 VISUL FERICE De-i vis acea simţire, încântător mister, Ce-aprinde 'n doue inimi acelaşi foc iubit, Tu fiîcă a lumineî sosită de la cer, Ah! vină de visează pe sinu-mî fericit I 1866. 46001. — A lecsandri. — Poesii. 11. XIII CÂNTIC SICILIAN Ta Palermo 'n Monreale Sint păduri de portocale, Ce s'acoper viii cu flori Intr'un an de doue orî. Jos cad florile, pe drumuri, Ear plăcutele parfumuri Sbor pe vînt în depărtări Peste văî şi peste mări. CÂNTIC SICILIAN 131 Contadina 'n Monreale Svîrle vesel portocale In voiosul contadin, Care-î svîrle flori în sin. Ş'amîndoT juni, plini de vîeaţâ, Pintie arborî, pe verdeaţă, Rîd şi cânt'armonios Şi dispar misterios... Călători pe mări, pe drumuri, îmbătaţi de dulci parfumuri Merg voios în calea lor Făcând visuri de amor. Zan-Zanetă, fulg de soare, Adevăr să fie oare Că tu aî, cole, sub salbe Doue portocale albe ? Parte dreaptă: una mie, Zan-Zanetă, una ţie 1 Şi-ţi maî dau în Monreale Trei păduri de portocale. XIV SERENADĂ u din cer venită-aice Ca să faci lumea ferice, Dă-mî o di din vîeaţa ta, Dă-mî o di dumnedeească Sufletul să-mi fericească Şi eu sufletul ţî-oîii da. SERENADĂ 133 Fie 'n lume reu saii bine, Lutnea 'ntreagă pentru mine Stă cuprinsă 'n umbra ta. Dă-mî o di dumnedeească Sufletul să-mî fericească Şi eu sufletul ţî-oTu da. Tu daî vîeaţă cu-o zimbire, Moarte cu a ta nesimţire, Raiul cu iubirea ta. Dă-mî o di dumnedeească Sufletul să-mî fericească Şi eu sufletul ţî-oTu da. XV CĂDEREA RINULUI ^"jT^ăreţ, adînc şi luciu călătoresce Rinul Prin munţi cu fruntea albă, prin văî cu lunci frumoase Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase, El curge 'n liniştire, nesocotind Destinul ! Ca un balaur verde ce mişc'a sale noduri Trecut-au prin oraşe cu mîndre catedrale, Prin sate care poartă stigmaturî feodale, Pe lângă vechi castelurî, pe sub boltite podurî. CĂDEREA RINULUI Si vecinie el vëçlut-aû sermana omenire Lnptându-se cu moartea în vîeaţa-î trecătoare. Vedutau cădend tronuri şi dispărend popoare Ce se credeau eterne pe culmea de mărire. «O! lume schimbătoare! O! tristă vanitate 1 «Se darmă munţi, cetatea se dannă, omul piere 1 «Eu singur, martur pacinic de a globului mistere, «Curg mândru 'n nepăsare cu-o lină maiestate! «Nimic nu me opresce în calea-mî triumfală, «Şi timpul adormit-aù de secuii lângă mine!» Astfel voios şi falnic şopteşte Rinu 'n sine, Dar eată sub picioare-T prăpastia 'nfernală! El cade!... Din nălţime în fund se prăbuşesce C'un muget lung, selbatic, grozav, resunâtor. Din stîncî în stînci el saltă sdrobit; se risipesce Precum o 'mperăţie de glorios popor. Frumoasa-i limpedime în clipă turburată Se schimbă 'n largi troène de spume argimii Ce valmeş se restoarnă cu-o furie turbată, Formând o avalanşă de cataracte mii. 136 CĂDEREA RINULUI Şi valuri peste valuri s'asvîrl spumegătoare, Se sparg ţîşnind în aer, şi ferb scoţend scântei-, Şi pulberea de apa, alin plutind la soare, Se 'ncinge, ca o nimfă, cu brîil de curcubei. G aspră clocotire, o cruntă detunare Anunţă catastrofa şi 'nsuflă reci fiori. Ear munţi! de zăpadă trezit! în depărtare, Privind acea cădere, îşî pun un vel de nor!.,. Sublim, sublim spectacol! Bătrînul fluviu pare Ca să dispară vecinie în haos sgornotos; Dar Rinul e puternic! dar Rinul nu dispare, El a umplut abisul şi trece maîestos! Luându-ş! cursul pacînic, din noii se 'ndreaptă Rinul Prin sate şi oraşe, prin munţi şi ,văî frumoase Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase, El pasă cu mândrie, câcî a învins Destinul 1 Aşa şi tu, la culme, o! Francie iubită, Avuta! o 'ncercare de moarte!., dar măreaţă; Trecut-a! peste rîpa de duşman! pregătită Pe-un pod imens de aur păşind spre-o nouă vi'eaţă. CĂDEREA RINULUI 137 O lume 'nfiorată de soarta-ţi mult fatală Credú 'n a ta peirel.. dar tu, ca Rinul mare, Urmedî, victimă sacră şi demnă de-admirare, Menirea ta sublimă şi providenţială. Neuhausen, 1S73. XVI VÎNĂTORI ŞI VÎNĂTOARE T>e geana câmpuluT albiu Se vede-un codru marc Lucind sub soarele gălbui, Ş'un sat perdut în zare. Resună codrul de 'mpuşcărî, De chiote voîoase, De urlete şi de lătrări Pe culmele rîpoase, VÎNĂTORI ŞI VÎNĂTOARE 139 Căci e vînatul cel domnesc La urşi cu negre blane, La lupi ce 'n fugă clănţenesc, La vulpele codane... Sub crengile ce se întind De ţurţuri încărcate Haitaşii mare foc aprind Cu vreascuri îngheţate. Şi vînătorii osteniţi S'aşează 'n gîur grămadă, Unii pe trunchi, alţii lungiţi Pe perne de zăpadă. Şi toţî pe Domnul fericesc De mândra-î vînătoare, CâcT a ucis un cerb codresc Şi patru căprioare. Ear colo* 'n satul depărtat, Intr'o căsuţă mică, Lângă horn toarce ne 'ncetat O sprintenă fetică, 140 vînătorî ŞI vînătoariî Şi dice-aşa în gândul eî: «De-aş vrea, într'o clipală «Cum v'aş vînk cu ochii meî, «O! vînătorî de fală! «Şi cum v'aş face chiar pe drum «Cărăriie-a ve perde, «Ş'a ve jura că voT acum «VînaţT în codru verde 1» XVII SOARELE, VÎNTUL ŞI GERUL reî călători fantastic! cutrieră pămîntul : Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vîntul. Unul dă vîeaţă, altul dă moarte, apărând; Al treile mângâe cu aripa-î, sburând. Eî întâlnesc o fată, voioasă căprioară Ca soarele de vie, ca vîntul de uşoară. 142 soarele, vintul si gerul Şi-î dic: «Copilă dragă, alege din noî trei, «De vreî să fii' mireasă, pe care tu îl vrei'!» Românca le răspunde cu-o veselă zimbire: «Sînt sprintenă ca vmtul, pe dînsu-1 vreţi de 'mire!» — «Cum? eti, lumina lumeîi pe mine m'aî respins? «Am să-mi resbun la vară cu focul meu nestins. — «Cum? dice gerul aspru, m'aî depărtat pe mine? «Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.» — «Nu-mî pasă, mândre soare, de focu-ţî ardetor «Cât mî-a sufla în faţă un vînt răcoritor. «Nici de-al teu frig nu-mî pasă, o 1 gerule de gheaţă, «Cât vîntu 'n mezul erniî nu mî-a suflă în faţă.» XVIII SCRÂNCIOBUL T n scrânciobul din culme se daii flăcăi şi fete, Copile, flori de aur, volnici cu negre plete. — «Iubito, dice unul, pe faţă ngălbinescî, «Şi ochii tel în zare cu dor îî aţintesc!?» — «O! dar, privesc, Iubite, colo în depărtare «La cele dealuri nalte, la cea câmpie mare, «Cum se 'nvîrtesc de iute şi cum se limpedesc «Unind a lor verdeaţă albăstruiul ceresc!» 144 SCRÂNCIOBUL — «Privirea ta, îubito, se 'ndreaptă cătră soare?» — «Dar; urmăresc cu ochiî ceî vulturi' şi cucoare «Cum se întrec cu norii, cum se 'nvîrtesc în sbor «Sub cerul ce se 'ntoarce rotiş de-asupra lor.» — «In ochiî teî, îubito, o flacără s'aprinde?» — «Dar; simt că al meu suflet aripele-şî întinde... «Eii sbor... ah! sbor..» De-odată copila sare 'n vînt, Şi vrend la cer să sboare, ea cade în mormînt! XIX VlNTUL în tul e copil sburdalnic fără milă, nici mustrare, Care 'mpinge 'n rea furtună toate vasele pe mare, Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori, Şi doboară stejari falnici şi desfoae blânde flori. Vîntul fură o scântee şi 'n ciredî el o aruncă, Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă, Apoi merge la copile ce culeg laur de in Şi rîdend le despletesce dismîerdând albul lor sin. 46001. — Alecsandri, — Poesii. ÎL 10 146 VÎN-TLTL In tus-patru părţT a lumeî turbat vîntul se tot duce, Ca păgânul pe mormînturî resturnând creştina cruce, Şi de-a morţilor blăstemurî alungat fuge nebun Pintre tufe 'nţepătoare şi nuele de alun. Ear când el se 'ntoarce în codri, mama luî ce-1 tot bocesce pile "ntregî îl scaldă 'n lapte şi de răni îl lecuesce... «Nu maî plânge, rnăîculiţă ! dice el, aşa cum sînt, «Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vîntU XX STELELE T>e a cerului câmpie cu flori lucii semenată Noaptea vine pe furiş Şi cu-o secere de aur de la lună 'mprumutată Face-un stelnic seceriş. Ear când soarele apare, vede cerul gol de stele Şi întreabă întristat: — «Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele, «Pe ce plaiti s'aii exilat!» 148 stelele — «Muiţî ochi mândri de pin ceruri' strălucesc pe-a mele Lui', păunul a respuns; [penel» «Dar luceferii se află la Românce pe sub gene, «Unde noaptea s'ati ascuns.» De-atuncî fete şi neveste se feresc, se tem de soare Şi cobor genele lor, Căci ades le fură ochii ş'a lor inimi Iubitoare Soarele înşelător. XXI DOUE SUFLETE Ţ\oue suflete amice de copile pămîntene Se'ntîlnesc în steaua lunii', se privesc duios prin gene, Apoi stau într'o uimire, una alteia zimbind, Şi 'mpreună îşi îeu sborul, prin senin călătorind. — «Tu eşti, dulce surioară? dice una cu mirare, «Tu, regina frumuseţii, tu, altar de închinare 1 «Pe pămînt de-abîa în floare, cum se face de-aî murit?» Ceea-laltă, versând lacrimi, îî respunde: «Am iubit!» 150 doue suflete — «Aî iubit!., aî trecut raiul!., aî simţit în primăvară «Acea flacără cerească dulce mult şi mult amară! «Aî iubit!., şi tu din vîeaţă aî putut, aî vrut să sborî!.. «Unde, unde-ţî sînt remase virginalele comorî?» — «Am lăsat glasul meu dulce unei dulci privighitoare; «Ochii, murelor din codri; perul, falnicului soare; «Sinul unui crin veratic ; gura, unui trandafir, «Şi pămîntuluî in jale al meu gingaş suvenir!» xxn OMUL SINGURATIC ălâreţul tîner, singur pe-astă lume, îşî îndeamnă calul inundat de spume. Eî de mult pe cale pasă rătăcind 1 Calul suflă, omul cântă haulind: «Trec prin luncă, lunca-mî dice : «Singur tu ce caţî pe-aice? «Vestea-mî spuse c'aî găsit «Sorioară de iubit. .52 OMUL SINGURATIC «Unde-ţî este sorioara «Ca să î farmec inimioara «Cu parfumurî şi cântări, «Cu-ale umbrei desfătări?» Călăreţu 'n sinul luncei' umbritoare Simte-o mîngăere dulce-alinătoare, Dar curînd el trece câmpul de mohor. Calul geme, omul cântă plin de dor : «Trec pe câmp, câmpia-mî dice: «Singur tu ce caţî pe-aice ? «Pentru scumpul teii odor «Am întins verde covor, «Şi-am pus floare lângă floare «Pentru albele-î picioare, «Şî-am pus rouă dulce 'n flori «Pentru blândi-î ochişori.» Călăreţii 'n zare trist se adîncesce, Şi pustiul lumel împregTuru-î cresce. Paseri cobitoare trec sub cer sburând, Calul cade, omul cântă suspinând: OMUL SINGURATIC 153 «Astfel lumea 'ntreagă-mi dice: «Singur tu ce caţî peaice ? «Vîeaţa fuge! nu jălesci «Singurel să pătimescî ? «Doue aripi sorioare «Se înalţă pân' la soare, «Doue inimi merg în sbor «Pân' la raiu încântător!» Călăreţul jalnic e perdut în noapte Pintre reci morminte cu fioroase şoapte. O fantasmă albă trece lunecând, Calul moare! omul aude dicând: «Nemernic este omul ce n'a ntâlnit pe cale -.O gingaşă păreche în cursul vieţii' sale! «Pe inima lui seacă, ruină părăsită, «Paingănul urzesce o pânză încâlcită «Prin care nu resbate nici o simţire bună... «Ca racla ce-î deşartă, lăuntrul eî răsună! Călăreţul plânge, se înfiorează, Glasul cel din umbră lânced, trist, urmează : 154 OMUL SINGURATIC «In groapa ce-1 ascunde e mort de doue orï «Acel ce-ï dat uîtăreî de-aï lumeï trecători! «In vîeaţă a fost singur şi singur după vî'eaţă, «Perdut pe vecînicie în umbra cel îngheaţă. «Ah! el va fi, când morţii eşi-vor din mormint, «Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt!» Tristul singuratic moare 'n jale-amară. Lângă el suspină buhna solitară, Ear fantasma albă pere şovăind Prin albastre flacărî care sbor lucind. XXIII MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL /Toarnă pentru-a eî copil are scumpe dismîerdărî, Are inimă cu ochi, are ochi cu sărutări'. Plânsul lui e plânsul eî; or ce-1 doare pe ea doare, Ea trăesce pentru el; când el moare şi ea moare! Mărgărinta din Muncel născu mândru pruncuşor Ce muri pe sinul eî legănat cu mare dor. Ea îl duse la mormînt, lângă inirna-î de gheaţă Legănându-1 ne 'ncetat ca şi când ar fi în vîeaţă. 156 MĂRGĂR1NTA DIN MUNOEL Apoi merse la bordeiu de pustiu amar cuprins. Leagănul era deşert, soarele -n cer era stins ! Apoi puse a strigă pe câmpiî şi di şi noapte : «Vină, dragă copilaş, vin' la mama să sugî lapte!..» Mama fără de copil nu mai are dismierdărî, N'are inimă cu ochi, n'are ochi cu sărutări!... A doua di, despre zorî, pe-un motmînt ea fu găsită, Peptul gol, trupul recit, ţiţa-T de mormînt lipită ! XXIV STEFAN VODĂ ŞI CODRUL Intră 'n codru înfrundit, Codru-î dice: «Domn viteaz! «Ce-ţî curg lacrimi pe obraz?» — «Ah! îmî plâng ostaşii- meî «Morţi, luptând ca nişte zmei!» Codrul dice : «Dragul meii, «încetează plânsul teii, «Căci din bradiî meî trufaşi «Face-ţî-oîu voînicî ostaşi BALADA tefan Vodă rătăcit 158 ŞTEFAN VODĂ ŞI CODRUL «Ca să scapi biata moşie «De păgânî şi de urgie.» — «Fă!» respunde mult voios Domnul mândru inimos. Codrul puse a vuî, Bradiî a-şi însufleţi, Pe stejari a mi-î trezi. Ear copacii mari şi mici Se făceau ostaşi voinici, Şi spre Domn înaintau Şi din gură cuvîntau: «Să trăescî, Măria tal «Haî la luptă, haî Ştefane; «Dune 'n oardele duşmane!» Ştefan Vodă înveselîâ Şi la luptă purcedeâ Peste munte şi muncel Cu tot codrul după el. Vaî de Ungurul semeţ Ce lupta c'un brăduleţ ! Vaî de Leah, vaî de Tătar Ce luptau cu un stejar ! XXV STEFAN ŞI DUNĂREA BALADA — " ]~V'n^re ' ce P'ângî tu oare?» — « Plâng o floare de sub soare «Ce din sinu-mî a răpit «Ştefan Vodă cel cumpliţi» Pe cel ţerm bătut de valuri-, Sus pe zare, sus pe maluri, Sînt treî cete de oştenT, Turci-, Tătari şi MoldovenT. ŞTEFAN SI DUNĂREA Una-T ceata Hanului', Una-î a Sultanului, Una-Î a Ştefanului! Ear în câmpul cel turcesc Mii de săbii zinghenesc; Ear în câmpul tătăresc MiT.de arce săgeţesc; Ear în cel moldovenesc Doî luceferi' strălucesc : Ştefan Vodă cel frumos Ş'o copilă, chip duios. Fata plânge, fata dice: — «Lasă-me să fug de aice, «Ol Ştefane, scumpul meu!» Domnul dice: «Nul nu vreţi, «Nu pre sfîntu! Dumnedeu! «Că-mT eştT dulce la privit «Şi maî dulce la Tubit, «Ca lumina soareluT «La lupta viteazului.» — «De-ţî sînt dragă, de-s frumoasa, «lea-me, Doamne, ori me lasă.» — «Ba! de-a fi să lupt pe dată «Chîar cu Dunărea turbată, STEFAN SI DUNĂREA 161 «Nu te las nici chïar de-un pas, «Nicî chiar morţii nu te las.» — «Apoi dar rëmâï cu bine, «Că tu n'ai parte de mine!» Fata dice şi s'aruncă Iute 'n Dunărea adâncă ! Valurile clocotesc, Pe copilă-o 'nvăluesc Ş'o asvîrl din val în val Depărtând-o de la mal. Turcii stau încremeniţi, Moldovenii împetriţî Şi Tătarii înlemniţi. Stau şi uliî în sburare, Stau şi caii 'n alergare, Stă şi soarele 'n mirare ; Căci de-odată ce se vede? Cine 'n valuri se răpede? Domnul Ştefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! 46001. — Ah\ nuntiri.—Pocsii. 11. 11 STEFAN ŞI DUNĂREA El s'asvîrle nebunesce Şi înoată voînicesce. Taîe-o brazdă, taie noue, Taie Dunărea în doue. Şi pe fată mîo ajunge Şi la pept cu foc o strînge Şi se 'ntoarce fericit Sus pe malul înflorit. XXVI PUNGULIŢA DEDICATĂ UNUI SGĂBCIT «/"\ I punguliţă dalbă « Cu dragoste 'mpletită «De-o mână mică, albă «Şi mie mult iubită! «Minune drăgălaşă «Ce 'ncânţî a mea privire! «Tu care-aî fost părtaşă «La taînica-î gândire. PUNGULIŢA «Fii un isvor de bine «Sermanilor din lume, «Ca toţi să se închine «La dulcele et nume. «FiT, pungă adorată, «O amintire vie «De diua neuitată, «Când te-a trimis Ea mie!» Aşa diceâ 'n estazu î Un tîner cu iubire, Şi lacrimi pe obrazu-î Curgeau de fericire; Dar corbul cel prădalnic, Timpit de bătrîneţă Rosti: «Nebun şi jalnic «E omu 'n tinereţă! «Şi mintea-î e cădută «In grea şi tristă boală! «Sermanul el sărută «O punguliţâ... goală!» XXVII PE ALBUMUL PRINCESEI AGLAE ROSETTI O I copilaş Iubit, Şi m'aî lăsat în plângeri Cu dor nemărginit. De-atuncî în flori, în stele, In tot ce-î luminos, Prin lacrimile mele Ved chipul teu frumos. DORUL MAMEI burat-al între îngeri 166 DORUL MAMEÎ De-atuncî pe lângă mine Te simt ades sburând, Şi doru-mî după tine Aleargă suspinând. Tu rătăcescî prin lume Catând neîncetat Iubirea uneî mume Ş'un dulce sărutat. Ca tine 'n rătăcire, De când eti te-am perdut, Te-aştept cu-a mea iubire Ca să te maî sărut. Ah! sborî, ah! fugi, ah! vină De lângă Dumnedeti, Cu-a ta zimbire lină Să 'mpacî sufletul meu, Căci m'aî lăsat în plângeri Cu sufletul cernit, Sburând tu pintre îngeri, O! copilaş iubit! Caîuţî, 1866. XXVIII PE ALBUMUL DOMNIŞOAREI MARIA DOCAN iţulică, dulce floare, Vaî de mine! ce am aflat ? O albină-otrăvitoare De guriţă te-a muşcat? Şi cu boală dureroasă Tu, drăguţă, te-aî luptat, Şi clin faţa ta voioasă Rozele s'ati scuturat? DOMNIŞOAREI MARIA DOCAN Ard'o focul de albina Ce vedendu-te-a gândit, Că se află 'ntr'o grădină Şi de tine s'a lipit! Dar n'aî grijă, Măriucă ! Viespea crudă va peri, Ear tu lâng'a ta mămucă Lesne vei reînflori. Primăvara nu-i departe Cu plăcutele-î comori; In curînd a să al parte De-ale tale dulci surori. Pe-a ta faţă zimbitoare, Pe sub ochi-ţî drăgălaşi Resări-vor lăcrimioare Şi voioşi trandafiraşl. Ear de vrei să n'aî mâhnire Şi să scapi' de ori ce chin, Te lipesce cu iubire De-al mămucăî dulce sin; DOMNIŞOAREI MARIA DOCAN 169 Căci în lume prunc şi floare Au un înger protector: Floricelele au soare, Pruncii aîî mame cu dor I XXIX PE ALBUMUL DOMNIŞOAREI A. JORA râ în tristă singurătate Privind omătul cădut din norî. Earna cu-a sale mâni îngheţate Lipiâ de geamuri albele! flori; Şi eii în timpul cel de ninsoare Sub cerul negru, plin de furtuni, Visam la paseri veselitoare, L'a primăvere! scumpe rninunî. Visam Pacele teri depărtate, Pe unde fost-am eu călător, 4 DOMNIŞOAREI A. JORA Ţărmuri frumoase şi neuitate De poesie şi de amor. Un dulce oaspe veni atunce, Un dulce, gingaş, frumos portret Trimis de tine ca sâ-mî arunce Flori de lumină, fiorî de poet. El îmî aduse a ta gândire, Dorul teii june şi virginal, Care-mî şoptiră cu 'nduîoşire De-al poesieî plaiu ideal. Atunci natura încântătoare Undi pe buze-ţî blânde zimbirî, Şi 'n ochi-ţî veseli' un dulce soare, Şi pe-a ta faţă vii' trandafiri. Ear eu, ferice şi 'n admirare, Gândind la tine, am dis cu dor : «O! tmereţă ! cine te are, «Are un farmec învingători» XXX PE ALBUMUL DOMNIŞOARELOR FLORESCU Jntr'o di ve^elitoare Voî, plăcute surioare, De la raiu v'aţî coborît. La fereasta-m! luminoasă, Flori din lumea graţioasă, Zimbind dulce v'aţî ivit. DOMNIŞOARELOR FLORESCU 173 Eram trist, în suferire, Dar la dulcea ve privire S'au şters orî ce negri nori. O! minuni a primăveretl Prin voî chiar spinii durere! Se acopere cu florî. Bucurescî, 1868, Iunie. XXXI PE ALBUMUL D-NEI Z. <>înt oare de jale fără mărginire, Când sufletul simte dor de pribcgire Ş'ar vrea ca să treacă de-al lume! hotar, Scuturând din aripî al vieţii amar. Dar sînt şi pe lume oare fericite Atât de frumoase şi 'ndumnedeite, PE ALBUMUL D-NEI Z- Cât îngeri! însuş! din cer se cobor Şi dau pentru ele nemurirea lor. Tu, a teri! mele fiîcă mult îubită, Mamă cu durere, inimă cernită 1 Ah! din a mea ţeară de ce vrei să sborî Ca floarea din câmpuri, ca roua din florî? Sciu bine că cerul te 'ndeamnă în taină S'aninî pe-aî tei umeri albastra lui haină. Sciu că suveniru-î dulce şi senin Nasce-ades în peptu-ţî un amar suspin, Căcî el te îngână şi cîiua şi noapte Cu-ademenirî scumpe, cu duioase şoapte, Şi-ţî arată 'n stele, ca să sborî la eî, Doî copilaşi gingaşi, doî albi îngereî... Cerul n'are milă!... el în vecî răpesce Tot ce 'n vîeaţa noastră ne înveselesce, 176 PE ALBUMUL D-NEI Z- Visurî, tinereţe, flori şi copilaşi, A! inimeî noastre oaspeţi drăgălaşi. Astfel te atrage acum şi pe tine Spre a sale plaiuri cu cerescî lumine, Unde se înalţă tot ce pre pămînt E mai scump, mai gingaş, mai frumos, maî sfinţi... Dar când te atinge negrul vînt de jale N'audî tot odată glasul terii tale, Acel glas cu lacrimi ce-ţ! dice uimit: «Fiica mea aleasă, ol suflet iubiţi «Patria cerească este o minune «Ce ochii răpesce şi mintea repune «Prin a sale raiuri pline de 'ncântărî «Unde copilaşii rîd în dismîerdări. «Nu e destul însă că î-aî dat doî înger!?... «Ahl n'ascultâ glasul nopţilor de plângeri; PE ALBUMUL D-NEI Z. 177 «Câcî şi eu am raîurî, şi eu te iubesc, «Şi eii pentru tine vreu să înfloresc; «Tu să fiî în sinu-mî atât de ferice, «Dor să nu-ţî maî vie de-a sburâ de-aice. 1856. 46001. — Alccsiuidri. — Pocsii. 11. 12 XXXII PE ALBUMUL UNEI COPILITE PARISIANE ^>opiliţ;î albă! este 'n lume-o ţeară Dulce şi frumoasă ca o primăvară. Acolo sînt paseri, acolo sînt flori Şi copii ca tine dulci, mângăitorî. Dar acuma floarea zace la pămînt! Paserea sburat-a ş'a petit în vînt, TJNEÎ COPILITE PAKISIANE Şi văzduhul geme de un lung suspin, Şi copilul plânge pe al mamei sin, Căci un duşman aprig, o cumplită fear A trecut hotarul ş'a intrat în ţeară! .. Tu, copilă albă, suflet îngeresc! Pentru noî te roagă Domnului ceresc, Şi sermana ţeară de-a fi ear ferice, Inimile noastre pentru tine-or dice: «Pe-ale vieţei unde să plutescT uşor «Ca o floare vie pe un lin isvor. «Steaua fericireî pe-a ta frunte albă «Să reverse raze împletite în salbă!» 3aris, 1848. XXXIII / PE ALBUMUL D-reî X u ce de mine mult departe Dorescî, nerăbdătoare, Să scriu pe-a ta frumoasă carteO strofă 'ncântătoare, Fiinţă albă, serafie, Copilă graţioasă! Am pentru tine-o poesie Ca tine de frumoasă ; PB ALBUMUL D-REI X. Dar ca s'o scriu aş vrea o pană Din aripa-ţî divină, Ş'o rază vie, diafană Din alba ta lumină. Cu acea rază mult iubită Mî-aş face-un dulce soare Ce'n vîeaţa mea re'ntinerită Ar arde cu splendoare. Cu pana ta din aripioară Aş scrie că tu eştî O Mărioară-Florioară Din lumile cerescî... Prin armonii duioase aş spune La roze şi la stele Că eştî o gingaşă minune Maî scumpă decât ele. Şi închinat la al teu nume Al tău poet ferice Prin visuri dulci în altă lume S'ar înălţa d'aice. PE ALBUMUL D-KEI X. M'aş duce 'n sferele senine Lipit de sinul teii, Şi te-aş purta voîos cu mine In vecî pe sinul meu, Şi de amor şi de plăcere, De-a noastre desfătări', Aş animă acele sfere Cu falnice cântări'.'.. Dar ce dic? Unde me răpesce Avîntul poesieî? In care plaiuri rătăcesce Aripa fantazieî? Uît că tu eştî în primăvară, Pe ţermurî înflorite, Ear eu plecat sînt cătră seară Pe câmpuri vestedite! Tu cânţi în razele de soare, In a junieî horurî; Eii cânt în umbra 'ntristătoare In valea cea de dorurî; PE ALBUMUL D-REI X. 183 Tu dicî : «Ferice-î de-a fi jună «Frumoasă şi Iubită, «Purtând pe frunte o cunună «Cu roze împletită!» Eu dic, privind cu 'nduloşire La faţa ta divină : «Ah! trist e omu 'n pribegire «Când lumea-î de florî plină! «Trist e deşertul ce se 'ntinde «Pe sub amurgul vieţii, «Când vedl cum soarele s'aprinde «In faptul tinereţii! «Amar e de-a privi în zare «Un sbor de năluciri «Ce fuge, fuge 'n depărtare «Cu tainice zimbirî: «Fantasme albe, de Iubire, «Care dispar 'n vînt, «Lăsându-ne în părăsire «Plecaţi pe un mormînt!» XXXIV STROFE DESPĂRECHIATE | n pulberea dusă de vînturî Sub paşii noştri călători, Câtă-î luată de pe flori Şi câtă, vai 1 de pe rnormînturî! Voi ce purtaţi cupa la gură, Ah 1 deşertaţi cupa deplin,.. A morţilor cenuşă sură Presară-ades dulcele vini STROFE DESPĂRECHIATE 185 II înger cădut înfipt-aî piciorul teii în tină, Mişcând din vreme 'n vreme aripele 'n lumină. Putea-veî scăpa oare din glodul ce te-a prins ? Vaî! chiar pe a ta aripă noroiul s'a întins ! in Privind fără 'ncetare prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască 1 IV Din crinul palid ce cade, moare. Alt crin resare viu pre pămînt. Tu, copilită, aî murit floare Ş'aî sburat, înger, de pe mormînt. v Când ochiul se deschide în faptul dimineţii, Cu razele luminii unesce pe-ale vieţii, Şi cerul şi pămîntul în el se întîlnesc Şi'n dulce oglindire voios se înfrăţesc. vi Te-aî dus în raiul cu dulci lumine, Dar nu eşti moartă tu pentru mine ! c, 1 NOTE PASTELURI VI. Sania. (Pag. 15). Eafo gingaşe mlădiţă cu şirag de mărţişor?.., (Pag. 16). Numele de mărţişor! este dat crengilor de lozie îmbobocită cu muguri argintit. Românii le culeg şi le anină în casele lor ca un semn iubit de primăvară, în diua de Florii. VIII. La gura sobeî. (Pag. 19). Omer a compus lliada şi Odisea din tradiţii şi poate chiar din fragmente de poeme poporale. Ariosto a scris fantastica epopee Orlando de pe legendele cavaleresc! respândite în Italia şi ilustrate prin imaginaţia poporului iubitor de minuni. Poporul dar este isvorul celor maî poetice creaţii, celor mat ne-peritoare opere; şi poeţii mari, cari! apar ca nisce rari meteori, nu sînt decât revelatorii maeştri a poesief popoarelor concentrată în sinul lor. Poveştile noastre represintă o comoară atât de bogată în iscodiri ingenioase, în imagini feerice, în flori de graţioasă poesie, că de s'ar nasce în România un noii Ariosto, el ar compune un poem de aceeaşi valoare nepreţuită ca poemul lui Orlanrlo. NOTE In ele găsim o limbă armonioasa şi perioade întregi versificate, în cât lesne s'ar putea crede că poveştile ar fi poeme antice prozaite cu timpul. In ele aflăm producerile unuî geniu fecund şi original, precum : FeţT-frumoşt cu perul de aur, ffte de împăraţi atât de frumoase că par a fi rupte din soare, cat năsdrăvanY ce sboară în naltul ceruluî, şerpi cu solzii de aur ' carii au cuiburi pline de petre scumpe, cerbi carii duc între coarne leagăn de zine, paseri maestre cu graiîi omenesc, pajuri ce îocuesc în fundul pămîntuluî, în lumea neagră, mere de aur cari se prefac în palaturT împeratescf, furci de argint cari torc singure, poduri de oţel, copaci cu poame de rubin şi de smarald, etc, etc. In ele maî întîlnim fiinţi fantastice cari ne-aii sperieat în copilăria noastră: Balauri, zmei, urieşf ca Sfarmă-peatră şi ca Strîmbă-lemne, câni' cu dinţi de criţă... etc. In ele mal găsim zeii Păgânismulul sub figuri de sfinte creştine : sfînta Mercure, sfînta ]oe, sfînta Vinere, şi pe mult frumoasa Ileana Cosinzana, imaginea cea mal graţioasă ce a eşit din inima poporului român. Şi dacă vom studia poveştile noastre cu luare aminte, dacă le vom compara cu unele periode din poemul Orlando, vom descoperi în cuprinsul lor diverse tablouri, scene şi chiar eroi şi eroine cari figurează sub alte denumiri în opera lui Ariosto. X. Sfîrşitul ernei. (Pag. 24). S'aii dus dilele Babei şi. -nopţile vegherii. Românul caracterisează sub forme poetice saii glumeţe toate variaţiile timpului. Astfel îî place a numi filele Babei, dilele cele dmlîl a luneY lut Mart (Giboulces de Mu-rsj, pretindend că ele sînt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, şi plânge, ;,e bocesce şi nu lasă pe nime în pace. Insă adeverata denumire de clilele Babei' e ba-sată pe serbătoarea Dochiei (baba Docltia), ce cade la începutul lui NOTE 191 Mart. Acele dile sînt urmate de dilele cocostîrculuî, a mieilor, a cîo cârlieî, a rondunelelor, etc, carî prevestesc reîntoarcerea în ţară a paserilor pribegite de cu toamnă, şi epoca nasceriT mieilor. XIII. Noaptea. (Pag. 30). E vr'o tabără de care sau un rond de tricolicî? Tricolicii fac parte din lumea fantastică a strigoilor, a moroilor, a vircolacilor (vîrcolicî), a sburătoiilor, etc. cari apar în basmele şi în superstiţiile poporale. XX. Rodica. (Pag. 45). A eşi cu plin dinaintea unui călător sau muncitor este un semn de bun augur. (Tradiţie poporală). XXIV. Concertul în luncă. (Pag. 54). Lttminârde 'n floare sînt florile numite : Luminărica Domnului. XXVI. Puntea. (Pag. 60). Ce-'î scăldată în năvalnic şi 'n sin poartă odoleană. Fetele de la ţeară îşî fac scăldătoare de năvalnic (Pteris) şi poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru ca să devie mai atrăgătoare. XXXIV. Linda Raia. (Pag. 76). Fiica celui de pe umă rege arab, Boabdil, care a stăpânit Gre; nada. 192 Şi Maurii din Vega... Vega e câmpia mănoasă ce se întinde sub zidurile Grenadei. XXXV. Calea Robilor. (Pag. 78). Români! daii nume de Calea robilor acele! aglomerări de stele, care formează pe faţa ceriil;:! un soiiă de rîu luminos... (voie lactee). Pe timpul năvăliri! Tătarilor, robi! cari! scăpau din manile lor se întorceau la Moldova, luându-se pe direcţia acelu! fenomen ceresc. XXXVI. Buchet. (Pag. 80). Vînteş, Graur. Nume de ca! din poveşti. XXXVII. Mandarinul. (Pag. 83). Care 'n vîrf e 'mpodobită c'un Tumb galbin de cristal. Bumbi! de cristal, prin diversele lor colori, desemnă rangurile Mandarinilor. Coloarea galbenă e cea mal distinsă. Plin de monştri albi de fildeş şi de jaduri preţios?. Jaciul e o peatră foarte scumpă şi apreţuită de Chinezi. Turnuri nalte şi pagode unde cântă vechiul bonz. Bonz e preot chinez. De resunetul metalic al Tam-tomului de bronz. Instrument de metal în formă rotundă, care produce un sunet pre lungit când e lovit, şi care servă la ceremoniile religioase. NOTE 193 Eat'o joncă aurită pe albastrul apei line. Joncă e corabie chineză de o formă bizară. Car voi s'o mai oprească pintre arborii pitici. Una din cele mai stranii fantasii a Chinezilor consistă a reduce toţi arborii la proporţii de copăcei pitici, în grădinile lor. XL. Valul lui Traîan. (Pag. 92). La început Romanii nu se serviaii decât de lintres (luntre) formate din copaci scobiţi; in urmă ei se dedară la navigaţie, şi avură vase de răsboiîî, numite : naves longae, bireme, trireme, etc., cari toate purtau nume înscrise pe prora, erau mişcate de vîsîe şi de suflarea vîntuluY in vela (veluri), şi aveaţi un lest de nisip, saburra (savura). Armata romană era compusă de legioane ; fie care din aceste cuprindea dece cohorte sau şase-decl de centurii, în total 6000 de ostaşi. De toată legioana erau lipiţi 300 cavaleri divisaţî în clece scadroane numite turma ear fiecare scadroi} în trei decurii. O legioană se compunea de trei soiuri de fantasinl: hastati, principes şi ir iar ii; ear cu timpul se mal adăogi un al patrule corp format de velaii, sagitari şi ferentari, carii fiind uşor înarmaţi, luptau afară din ranguri. Cel mal mulţi erau străini şi fiecare soldat avea şapte javeline (lănci) de aruncat in duşmani. Armele Romanilor erau : javelina, arcul, scutul, coiful, zalea (lorica), caliga, un soiii de încălţăminte ţintuită, care acoperlâ piciorul drept. Oastea se găsîâ sub comanda tribunilor şi a centuriilor, carii purtau vergi de vie ca semne de rangul şi atribuţiile lor. După centurii venlail alţi şefi numiţi opliones şi si^niferi, purtători de stindarde. Comanda supremă aparţinea Consulului, care îşi alegea locotenenţii seî generali (legaţi). 46001. — Alecsandri. — Pocsiî. II. 13 194 NOTE Generalul purta o manta, paludamcntul sau cklamys, roşie cu o bordura purpurie. Ofiţerii şi soldaţii purtau :n timp de răsboiii o haină numită sagum, soiu de manta, deschisă ; ear toga era haina lor în timp de pace. VARIA IX. Moara de vînt. (Pag. 122). Cu renume sfînt. Dealul Mitropoliei din Bucuresci, unde e Camera Deputaţilor. LEGENDE I DUMBRAVA ROŞIE POEM ISTORIC (1497) DEDICAT AMICULUI MEU C. NEGRE visul lui albert ibert, craiul Lehieî, făcut ari un vis mare, Un vis de năvălire, de 'nvingerî glorioase ! El se vedu puternic, pe-un armăsar călare, înnorând cu spada-î popoare numeroase. Din Mează-zi ferbinte în recea Mează-noapte, Din Resăritul mândru 1'Apusul lucitor El audi prin visu-î mi!, mii de mi! de şoapte Crescând în sgomot falnic, gigantic, imnător, 198 DUMBRAVA ROŞIE Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume Purtând, nălţând cu fală un nume... al seu numel Albert, craiul Lehieî, trufaş, semeţ, uşor, Adimenit, se crede stăpân pe viitor, Ş'aruncă ochi de pradă pe ţările vecine : «Care din ele, dice, mî-ar cuveni maî bine?» El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas: '«Moldova este pragul întâiului meu pas! «In ţeara acea mică, neîncetat lovită «De duşmani fără număr şi 'n veci nebiruită, «In care toţi bărbaţii sînt zmei ce s'au luptat «Cu Leahul, cu Maghiarul, cu Turcul încruntat, «Şi unde pe sub earbă câmpiile frumoase «Ascund troene albe de-a duşmanilor oase, «Un Domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi anî «O glorie ce-î demnă de-aî lumeî suverani. «Voiu merge la Moldova, la Ştefan drept voiu merge «Şi luciul de pe frunte-î cu spada mea voiu şterge, «Ear lumea îngrozită, privind spre Resărit, «Vedea-va 'n loc de soare al meu chip strălucit I» Au clis, şi 'n nerăbdare-î pe lângă el în grabă Âdun'a luî armată deprinsă la omor, Urdie numeroasă de feare ce se 'ntreabă : «Spre care orizonuri sălta-vom noî în sbor? DUMBRAVA ROŞII! 199 «In care parte-î hoitul promis l'a noastre ghiare «Să-1 rupem într'o clipă, să-1 roadem, înghiţim? «In care ţerî; teutone, române sau maghiare «Vrea Albert, Craiul nostru, pustiul să-1 lăţim»? Aşa diceâ cu fală a lui Albert oştime In cete adunată pe câmpul din Dombrova. Când prin văzduh deodată, o gură din mulţime Rosti cu glas de taur sălbatic : la Moldova 1 Ura! strigă Lehimea întocmai ca un tunet, Şi văî şi munţi şi codri răspunseră 'n răsunet Ura!., şi n dor de sânge armata crunt aprinsă Ca un şioîu de toamnă pe drumuri se întinsă Cu tunuri largi şi grele, cu' flinte lungi, cu spade, Ce viii luciau ia şolduri şi 'n teacă zinghenîau, Cu armăsari sburdalnicî ce vesel necheziau, Mergând toţi, cai şi oarnem, să calce şi să prade. In fruntea lor magnaţii mândri, bătrînî şi tineri: Toporski veteranul ce poartă barbă albă, Incungîurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri, Formându-i o vitează şi glorioasă salbă. Grodeck, dis falcâ-tare, ce 'n gândul lui se jură Atâţî Români să darme câţi are dinţi în gură. Zcîusko neîmpăcatul cu braţe lungi şi tari Care 'n Bugeac ucis-au trei sute de Tătari. 200 DUMBRAVA ROŞIE Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă, Ce 'n lupte sângeroase ca dînsa se mlădie Cu sabia-î turcească tăind în carne vie, Pe când fugaru-î sprinten nechează, muşcă, saltă. Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte Să 'mpartă soarta bună, să 'nvingă rele soarte, Şi care în trei rendurî scăpat-au din robie Prin. degetele morţii trecând cu vitejie. Eî sbor pe doY cai gemeni, rîdend în hohot mare Cu alţi ca dînşiî tineri, baroni, comţî Palatini': Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan, ce are Un cârd pletos de zimbri în codri de arini. Gavril de Moravi ţa, fraţii Grotov, Huminski, Mardela Veneticul, Tecelski şi Pruhninski, larmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul, Ce cresce cai' selbaticî şi-î prinde cu arcanul. Eî merg, bâtend din pinteni !... Sburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite : Dulămî cu florî de aur la pept împodobite Şi 'ncinse cu paftale de peatră nestimată; Cîapce purtând un vultur şi pene la mijloc, încălţăminte roşii de pele de Maroc, Şi. frîe ţintuite, şi argintate şele, Şi armoriî cusute pe colţuri de harşele. Eî merg jucându-şî caiî, şi vesel între eî Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei, DUMBRAVA R0ŞD3 201 Tot ce-î rnaî scump în lume şi dă un farmec vieţii Pe timpul mult ferice şi viii al tinereţii. . EI merg precum ar merge la simplă vînătoare Glumind în nepăsare de moartea ce-ati să 'nfrunte, Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare Pe Hatmani, capi de oaste, cu Regele 'n frunte... Şi ast-fel în Moldova el daii cu toţi năvală! Dar, când trecu hotarul, al Regelui ca! tare Se poticni... O buhnă ţipă in cliua mare Şi moartea-şî găti coasa în acea di fatală ! u ţeara in picioare Ce vuet lung de cară, ce tropot surd de vite, Ce freamet de suspinurî, de glasuri năduşite S'aud în sînul nopţii prin neagra 'ntunecime Şi cătră munţi se 'ndreaptă l'a codrilor desime? Din când în când sub nouri, trecând ca o săgeată, Clipesce o lumină, şi ca prin vis arată Betrâni cu fruntea goală plecată spre pămînt, Femei cu prunci' în braţe şi pletele în vînt, Copile spăi'mântate mânând turme de oi Şi flăcăoaşl în fugă mânând cârduri de boi. 202 DUMBRAVA ROŞIE Pe jos, pe cai, în grabă toţi părăsindu-şî satul, Fugind cu vaet, lacrimT, căci î au ajuns păcatul. Se duc pribegi şi palid! să cate-adăpostirî In fund de codri 'n peşteri, în sin de mănăstiri. Dar unde sînt bărbaţii, vornicii, junii, tarii, Să-şî apere părinţii, nevestele şi pruncii ? Când suflă grea furtună pe ramurile luncii Ş'o sgudue ş'o darmă, ah! unde sînt stejarii? Stejarii sînt la locui lor, faţă cu furtuna 1 Acum de dece dile şi dece nopţi într'una Din munţi şi pân' la Nistru, pe culme şi pe dealuri Lungi buciume resună dând tainice semnalurî; Şi călăraşi din fugă, prin sate, prin oraşe Craînesc : «Săriţi cu toţii pe Liftele trufaşe 1 «Viteazul Ştefan Vodă ve cheamă 'n vitejie. «Cine-î mişel să fugă, cine-i' Român să vie !î> Toţi au respuns : «trăească Moldova!» şi s'au dus. Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus Şî-au sărutat odoriî, şl-ati ascuţit toporul, Şî-aii prins din câmp fugarul ce-Y sprinten ca o ciută, Apoî, făcându-şî cruce, dicând un: Doamne-ajută! Ca şoimul de la cuîbu-î voios şi-au luat sborul. Astfel din ţeara 'ntreagă plec cete înmiite Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite, DUMBRAVA ROŞIE 203 Purtând câcîulî de oae, mintene 'n fîorî cusute Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn. Eî merg de-a drept prin codri, pe lungi cărărî perdute, Câlărî pe şele goale cu scările de lemn, Şi trec în sbor prin arbori ca demonî de urgie, '' Şi umbra scânteiază de-a ochilor mânie. Tot ast-fel şi boeriî, stăpânii de moşii, Incungîuraţî de gloate, din casele lor pleacă Privind cu mulţămire' sburdalniciî lor fu Cum sciii să-şî poarte caii, şi 'n fugă să se 'ntreacă. Soţii", surori şi mame suspină 'n urma lor ; Dar eî alerg ferice la câmpul de omor. Coman de la Comana, un urie.ş de munte Ce intră prin bîrloage şi prinde urşii vii, Aduce după dînsul mulţi vînătorî de frunte Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii. Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig, Rîd şi de frigul morţii cum rîd de-al erneî frig Şi mulţi cobor din munte ca lava din vulcan, De soiul luî Balaur, de soiul lui Ciolpan. Velcea, bastard luî Şerpe, ca şerpele pe apă Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îî muşcă. In luptă, când î-e sete, cu sânge se adapă Şi drept potir el are o ţevie de puşcă. El vine din Hîrtoape cu Purice-Movilă Şi cu Roman-Pribeagul ce nu maî sciu de milă. 204 DUMBRAVA ROŞIE Scheeanul şi Mircescul, vecini de pe Şiret, învingători de Unguri, s'au prins cu jurămînt Nici chear sub braţul morţii să nu dea îndărăt Pân' n'or intră cu Leahul pe-al Leahului' pămînt, Şi Zimbrul de la Schee şi Zimbrul din Mircescî Se duc să îea în coarne pe vulturii Leşesci. Bătrînul Matei Cârjă are 'mpregîurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, Toţi Racovenî !... ear Cârjă, om înţelept şi harnic, E 'n floare când se simte călare pe Şargan. Glumeţ, îî place-a dice lui Negrea, viteaz darnic : «Am să mă fac, nepoate, din Cârjă buzdugan!» Negrea zîmbind, răspunde: «Ai cârja bătrîneţiî «La sfaturi, ear în luptă ai braţul tinereţii.» fŞi, ajungând cu toţii la Racova de vale, : O cruce luminoasă li se arată 'n cale. Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii terii, Eşiţî ca frunza 'n codri la vîntul primăverii, . Din văî adânci se urcă, din piscuri se cobor, Trec rîpile în salturi', trec rîurile 'n not Ş'aleargă 'n neodihnă, voinicii, cât ce pot La glasul ţării scumpe ce-T cheamă 'n ajutor. Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei Ş'acolo se adună la strimtele potici, Pândind, ca vînătoriî mişcările jivinei, Şi tot rugând: «Fă Doamne, să treacă pe aici!» DUMBRAVA ROŞIE 205 Merg alţii la Suceava să facă pe Albert A perele oaste multă şi mult timp în deşert; Ear alţii la Cotnarul iubit şi podgoria Pe unde stau cu oastea, Bogdan, domnescul fiu, Tăut cu mintea coaptă, Costea cu ochiri semeţ, Şi Trotuşan şi Bolclur cu suflet îndrăsneţ, Şi unde Ştefan Vodă înfipt-au steagul seu Strigând la cer : «Ajută-mi-, o 1 Sfinte Dumnedeu 1» in TABĂRA LEŞEASCĂ Pe-o culme prelungită ard miî şi miî de focuri Ca stele semănate în numeroase locuri. Se pare că tot cerul cădut e pre pămînt Şi c'au remas în urmă-T un haos, un mormînt, Atâta întristare, ş'atâta 'ntunecime împrăştie pe boltă-T a norilor desime.' ' Un sgomot lung se 'nalţă din culmea luminată Unindu-se in aer cu tunete cerescî. E sgomotul orgiei!., ear zarea depărtată Roşesce 'n foc de codri şi sate românescî. 206 DUMBRAVA ROŞIE Aici beţii şi danturi şi chiote voioase, In fund suspinurî, vaet şi plângeri dureroase 1 Aici de pofte rele sînt ochii toţi aprinşi, Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinşi, Căci astădî celebrează Lehimea 'n serbătoare Victoria dorită a dileî viitoare ! Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe Frig boî întregi, rup cărnuri' ca lupii' fîămândiţî, Destupă lungi antale, beii lacom fără cupe, Se ceartă, rîd în hohot şi urlă răguşiţi. Ca dînşiî, câni de lagăr la praznic luând parte, Schelălăesc selbatic, rod oasele de-oparte In mijlocul orgiei turbate ce tot cresce; Ear printre câni şi oameni pe earbă stau cădute Femei, prada orgiei, cu minţile perdute... Şi însă vîntul nopţii prin lagăr vîjîesce Ş!un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rândul: «Orbi! orbi! la masa morţii voî ve mâncaţi comândul 1» Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de mătasă Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar, Cântând cu fericire : «De viaţa rea nu-mî pasă ! «lubita-mi e pe braţe, în viaţă nu-î amar!» 99 DUMBRAVA ROŞIE 207 Şi fie-care strînge la peptu-î cu 'nfocare O fiică de-a Podolit frumoasă şi bălae, Cu buze pârguite la foc de sărutare, Şi ochi ce 'noată-albastri în galeşă văpae. Şi fie-care simte că mintea-î se desfrînă, Avend lîng'a sa gură o gură voluptoasă, Şi 'n braţe-î o copilă ce fide amoroasă, Ş'un sîn rotund ce saltă vioiu sub a sa mână. Ferice mult ferice de dînşiî!.. faţa rîde, Inima sboară, raiul în cale:î se deschide. Şi însă vîntul nopţii prin corturi vîjîesce, De tunete cumplite văzduhul clocotesce Ş'un glas perdut în umbră tot strigă ne 'ncetat : «Orbi! orbi 1 moartea v'aşteaptă c'un ultim sărutat! Cortul regal e splendid ! Duzini de candelabre Revars'a lor lumină pe-o masă ce se 'ntinde Sub table încărcate de scule şi merinde Şi sticle largi cu vinuri Spaniole şi Calabre. In mijloc stă 'n iveală un cerb de patru ani încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani, Şi doue piramide de fructe maî alese, In Asia 'nflorită crescute şi culese. 208 DUMBRAVA ROŞIE Albert în fruntea mesei' lucesce ca un soare Incungîurat de oaspeţi în haine de splendoare. La dreapta-i, al seu frate mai june, Sigismund Apare ntr'o dulamă de roş postav de Lund. La stâng'al Cameniţeî episcop vechili, Lonzinski, Ş'alăture cu dînşiî se văd: Sbignew Ţenczynski, Cu Herbor Lucasîevitz, Padlowski Castelanul Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul, Şi graf loan de Tiffen, magisterul Prusiei, Care-au adus la luptă cinci sute de Cruciaţi, Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-aî Lehieî, Şi alţi de frunte nobili, clin cei mat însemnaţi. Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare In sunetul metalic de vesele fanfare; Şi sângele prin vine se scurge mai ferbinte, Ş'avîntul cresce 'n suflet şi nebunia 'n minte... Când regele ridică o cupă de vin plină Şi glasul seu puternic acest toast închină : «Eu Albert, Domnul vostru şi al Lehieî Rege, «Intrat-am în Moldova ca. leu învingător! «Mâni este diua luptei,.. Nimic nu s'a alege «De Ştefan al Moldovei şi de al seu popor. «Cum beii această cupă, aşa mândra Lehie «Să 'nghită-această ţeară! Aşa să fie!» ! «Fie!» «Vivat! Ura! trăească Albert mult glorios!» Răspund mesenii aprigi c'un răcnet sgomotos DUMBRAVA ROŞIE Şi lagărul resună în lungă depărtare... Dar eatâ că la uşă un om străin apare Cu peptul gol, cu perul în vînt, cu ochiu focos El spre Albert ţintesce privirea-î rătăcită, Face doî paşi şi strigă : «De.şartă-ţî cupa gîos, «Albert! de soarte rele ţT-e cupa otrăvită.» Toţi se reped c'un urlet şi mâna pe el pun. «Lăsaţi-1, dice craiul; e Sropski cel nebun!» Şi ear înalţă cupa, rîdend de-o aşa larmă... Dar cupa lângă buze-i în mâna luî se sfarmă, Ş'un trăsnet lung de-o-dată în ceruri bubuesce, Şi 'n cortul plin de umbră furtuna năvălesce, Şi masa se restoarnă, şi cortul se urducă... Ear pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă. TABĂRA ROMÂNĂ O tineră pădure de ulmi şi de stejari Ascunde-oastea română prin junii seî tufarT. Misterul şi tăcerea în sinul ei domnesc, Dar marginile sale sunt palid luminate De flăcările triste ce pâlpăe în sate Şi veselele focuri din lagărul Leşesc. joovl. — Jlrcsandri. — yVv.v/7. //. 210 Prin arbori şi prin ramuri, din vîrfurT pân' in poale Din când în când lucesce oţel de săbii goale Şi ochi de leí. de vulturi, de leopard! selbatici, Ce ard sub velul nopţii ca nisce roşi jăratict, Căci ei s'aţint cu jale şi se opresc cu ură Din zarea 'nflăcărată pe lagărul vecin, Şi tot Românu 'n suflet pe sufletu-i se jură Cu-al duşmanilor sânge să stingă-al terii chin. Dor crunt de resbunare! greii, aspru jurămint Ce sapă 'n întuneric un larg, profund mormint ! Ici, colo, prin poene stau pilcuri de oşteni: Arcaşi de la Soroca, năprasnici Orheienî, Aprodî, copii clin casă, curteni şi lefecii, Toţi oameni tari de vină şi oţeliţî în foc, Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii Ş'a da mâna cu moartea fâr' a mişca din loc, Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase Şi 'n pepturi brazde multe, hieroglife sfinte Cu paloşul săpate, ce spun ş'aduc aminte De lupte urieşe, de fapte glorioase! Şi 'n vteaţă-î fie-care şi-au câştigat un nume. O falnică poreclă, un titlu de strămoş : Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş, Ursul şi Pală-dalbă, Grozan şi Sparge-lume ! Eroi' de vechi balade ce s'aü păstrat în minţi Trecând în moştenire ia fii de la părinţi. dumbrava roşik 211 Lungiţî pe muşchiul verde şi domolind fugarii Ce sburdă pe 'ntuneric şi desfrunciese tufarii, Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă, Astfel grăesc: — «Grozane ! ce-o fi diua de mâni?» __«O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă, «Amară pentru Litfe, şi dulce la Români.» — «Amin! să dee Domnul!» — «Va cla, mei Pală dalbă ! «Ş'o fi precum la Baia, n'o fi ca 'n Valea-albă ! «Unde-am veclut pe Ursul gonit ele şese Turci.» —«Gonitu-m'afi pe mine, dar i-am urcat în furci!» — <:Va fi precum la Scheîe, uncle-aţî veclut în sili «Maghiari schimbaţi în iepuri, ş'un Purice 'n Movilă. «Va fi precum la Lipneţ cu dumbrăvioara verde «La Racova pe unde şi adi Turcul se perde, «La Grumăzescî, pe maluri, unde Cazacul Jură «Pe mine, chiar pe mine m'aü încrestat la gură!» — «Te-aü încrestat păgânul, dar când el vru de viu «In not să treacă Nistrul, o păţi retí, fărtate; «Căci de pe mal în fugă tu î-ai sărit pe spate «Şi 1-aî trimis sub Nistru să-şf cate un seeritî.» — «Bine-Î făcuşi, Grozane! E scris în cele sfinte: «Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte!» — «Aşa e ţeara noastră!., e bună pentru vii, «Şi pentru morţi e bună.» — «De-aceea 'n astă ţeară 212 «Vecinii daii năvală cu sutele de mii. «Urând vîeaţa la dînşiT, le place-aicî să peară!» — «Le place dar, Păune, şi noî le facem placul. «Ei cred c'aicî e raiul, ş'aicî găsesc pe dracul.» — «Şi cum să nu-1 găsească urdiile nebune, «Când Ştefan e n picioare, când versul lui ne spune: Ştefan, Ştefan Domn cel Mare Seamen pe lume nu are Decât numai mândrul Soare! Din Suceava când el sare, Pune peptul la hotare Ca un zid de aperare! Braţul lui fără 'ncetare Bate ordele Tătare, Bate cetele Maghiare, Bate Leşî din fuga mare, Bate Turci pe zmei călare Şi-T scutesce de 'ngropare ! DUMBRAVA BOŞIE 213 Lumea 'ntreagă stă 'n mirare! Ţeara-T mică, ţeara î tare Şi vrăjmaşul spor nu are ! — «Ţrăească Ştefan Vodă!... Mulţf duşmani vin la noî, «Dar cât vin ele năprasnici', puţini' fug înapoi.» — «Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă, «Şi moartea le stă 'n cale, şi moartea le stă 'n urmă.» — «De-aceea la Moldova vecii floare lângă floare. «E îngrăşat pămintul cu sânge.» — «Aşa-e, frăţîoare : «Dar cresc bujorii mândri din sânge de Român «Şi pălămida neagră din. sânge de păgân!» Sub cerul ce s'aprincle şi 'n clipă ear se stinge Vărsând pe a lor feţe lumini fulgerătoare, Aşa grăesc bărbaţii ce somnul nu-î atinge In aşteptarea vie a dileî viitoare. Şi poalele pădurii sunt palici luminate De flăcările roşiî ce pâlpăe în sate, Şi 'n tabăra vecină orgia cea nebună Ca marea depărtată vuesce sub furtună; Iar în frundiş Românii topoarele-.şî descântă Şi caii lor clesmearclă, şi 'n umbră vesel cântă : dumbrava roştjî «Sunt Român cu patru mânT, «Şi am leacuri ele păgânT : «De Tătari am o săgeată, «De TurcT pala mea cea lată, «De LitfenT un buzdugan «Şi de Unguri un ai\an!» ştefan cbl mare In mijlocul pădurii' este-o poeană lungă Şi largă, ce foesce de oameni ca un roiţi. La capetu-T clin dreapta se preluugesce o strungă. Prin care ostăşimea curge ca un şioiu. Ea întră în poeană şi se aşează 'n rencluri, Privind la o colibă de ramuri de stej tr, In care-o umbră mare de om plecat sub gânduri Stă pe genunchi, se 'nchină în faţa c'un altar. De-o-dată o lumină fantastic isbucnesce Din clece nalţi mesteacănî cu fruntea 'nflăcărată. Coliba se deschide, umbra se scoală, cresce Şi splendid maîestoasă la oaste se arată ! DUMBRAVA ROŞIE 215 Un lung fior pătrunde mulţimea 'n admirare. Toţi dic : «E Ştefan! Ştefan!» Dar! Ştefan e cel Mare! Iată-1 cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi Ca muntele Ceahlăul prin munţii' din Carpaţî! E! întrunesce 'n sine o triplă maiestate: Acea care-o clari anii la consciinţî curate, Acea care resfrînge a tronului splendoare, Ş acea întipărită ele faima 'nvingătoare. Timpul î aii pus coroană cle-argint, ţeara de aur, Şi gloria măreaţă iau pus cununi de laur. Pe falnicii seî umeri, cu anii, sunt clădite Neperitoare sarcini de fapte strălucite, Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simţea lor povară, Căci dragostea moşiei, ca dalba primăvară, In sinu-î înfloresce şi îl întineresce Pentru salvarea ţeriî, când ţeara pătimesce. Erou plin de lumină, el e menit în lume Pe secuiul ce-1 vede să sape al seu nume Şi să respândă raze pe secuii viitori, Precum un soare splendid ce sparge deşii nori. Fiinţă de-o natură gigantică, divină, El e de-aceî la carii istoria se 'nchină, De-aceî carii prin lume, sub paşii lor, cât merg, Las' urme urieşe ce 'n veci nu se mai şterg, A cărora legendă departe mult se 'ntinde Şi iichipuirea lumeî fantastic o aprinde. 216 DUMBRAVA BOŞIE Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare, Căcî Dumnedeu pe frunte-î au scris: Tu vel fi mare! In mijlocul poeneî el se înaintează. Se urcă pe-o movilă şi astfel cuvintează : «Români din toată ţeară! Boerî, vechi CăpitanT, «Şi voî, feciori' de oaste!.. Sunt patru-deci de ani, «Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână, «Mi-au pus pe cap coroana şi buzduganu 'n mână. «Prin cel A-tot-puternic ce apele încheagă «Păstrat-am până astădr coroana mea întreagă «Şi buzduganul teafer, de şi pe mulţi duşmani «l-aii doborît, lovindu-T, în patru-decî de ani! «Duşmani din fundul lumeî, pâgânT, duşmani vecini, «Şi, cine-ar putea crede!., chiar duşmani fraţi, creştini! «Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi, «Care mpregiurul terii, precum un cârd de corbi, «Sta gata s'o sfîşie... dar n'au vrut Dumnedeu, «N'au vrut Moldova, ţeară vitează, n'am vrut etî !.. «Pe Radu, Aron Petru, şi Ţepeluş hainul «l-am frînt!.. Maniac Tătarul şi Matias Corvinu! «l-am frînt!.. chîar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frînt! «Ş'alţî mulţi carii perit-ati ca pulberea în vînt. DUMBRAVA ROŞIE _ «Yoî îî cunoasceţî bine vitejir mei oşteni", «Voi, pardosi de la Lipneţ, vultanî din Răsboenî, «Zimbrii fioroşî din codrii Racoviî, aprigi zmei «Din Soci, clin Catlabuga, din Baia, de la Scheî. «Aperătorî a Cruceî, voi îi cunoasceţî bine, «Căci pentru-a lor risipă aţi răsboit cu mine «Prin şesuri, munţi şi codri, pe earnă, toamnă, vară, «Făcând din peptul vostru un zid, hotar de ţeară, «Roşind cu-a vostru sânge ferbinte, plin de vTeaţă, «Şiretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă; «Stând vecinie în picioare, în veci neodihniţi, «De arma, sora voastră, in veci nedeslipiţî, «Fără copii, soţie, o ! dragii mei vultanî, «Şi 'n luptă, tot în luptă, de patru-decî de ani! «Ş'acum, când armăsarii Osmanului' mărit «Aruncă largi nechezuri din mândrul Resărit, «Când Mohamed pe ceruri şî-au asvirlit hamgerul «Ce, ca o semi-lună, cutreerâ tot cerul ; «Când noî oprim cu peptul furtuna păgânească «Ferind dea sale valuri amvona creştinească; «Acum când toţi Creştinii, Regi", Domnitori, popoare, «Ar fi, ca fraţi de cruce, să 'mpartâ-acelaşî soare, «Priviţi 1.. Pe cerul negru se 'ntinde-un roş de sânge, «Din depanare suflă un vînt ce geme, plânge «Şi spune că în zare ard sate şi oraşe ; «Că feare fără nume ucid copii în faşe, •218 DUMBRAVA ROŞIE «Că ţeara e 'n nevoe, că mor RoniânT sub chinuri, «Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sinurî!.. «Şi cine oare face această făr'-de-lege ? «Un Domn vecin, prietin, un Domn Creştin; un Rege! «Albert, Craîul Lehieî!. «Albert, de cap uşor, «Făcut-au un vis mare de Rege 'nvingător, «Dar n'are el, sermanul, aşa de largă mână, «Să poată n ea cuprinde o patrie română! «Nici au ajuns Moldova de rîsul mişelieT, 'Ca s'o răpească 'n gheare-Y un vultur de-a Lehieî! «Cât va fi 'n cer o cruce ş'un Ştefan pe pămînt • Nime nu va deschide Moldovei' un mormînt! «Cât vor călca duşmanii în ţeara de Români, Fî robi vor fi în ţeară, dar vecinie nu stăpâni! «Decât Moldova n lanţuri mai bine ştearsă fie! «Decât o vîeaţă moartă, mai bine-o moarte vie! «Români din toată ţeara, Boerî, vechi Căpitani', «Voî toţî ai mei tovarăşi de patru-decî de ani! «Când Albert ne menesce robie, rele soarte, «Respuncleţî, ce se cade luî Albert?..» —«Moarte, moarte !» DUMBRAVA BOŞII': 219 Strigă poeana ; «.Moarte!» pădurea clocotesce, Ş'un soare roş în ceruri de-odată se ivesce. — «Fie ! le elice Ştefan, fie cum cereţi vot... da arme! şi pe moarte! tot ceriul e cu noîb A S A L T U L Gonise vîntul nopţii furtunele cerescî, Lăsând acuma rendul furtunei omenescî, Şi soarele 'n splendoare din neguri resărise, Părea că vrea s'admire pe-acel ce se fălise «Că lumea îngrozită, privind spre Resărit, iVedea-va 'n loc de soare al se ii chip strălucit!» El primbla ocbî de aur pe tabera Leşească Superbă!.. împregîuru-î avend ca s'o 'ntărească Un lung ocol de cară legate strîns cu lanţuri, Ocol armat cu tunuri şi 'ncungîurat cu şanţuri. Armata e 'n picioare ! Puternica armată Cu a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată Ocupă după şanţuri al taberei câmp nalt, Stând gata să respingă Românii din asalt. Mii, mii de lănci cu flamuri se ved filfăitoare, Ca trestiile dese din bălţi, când suflă vîntul. 220 In aer sbor nechezuri, comăndî resunătoare, Şi caii 'n ne-astimper frămîntă 'n loc pămîntul. Ear Albert, mândrul Rege, în mijloc pe-o 'nălţime Privesce cu 'ngâmfare frumoasa lui' oştime. Calare pe-un cal sprinten clin stepele Ucrane, El are lângă dinsul un grup strălucitor De Palatini, de Hatmani sleiţi pe caii lor, Şi steagul înainte-î cu semne suverane. La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare In pilcuri şi în cete pe câmp orânduită, Şi fie care ceată de luptă pregătită C'un tun cu şepte ţevii purtat pe roţi uşoare. Hotnogî numiţi de Ştefan comanda Călăraşii, Aprodiî, LefeciiT, Curtenii şi Arcaşii. Ear Ştefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-1 lasă, Dea ţeriî boerime şi de copii din casă. Sub dînsul are Domnul un smeu, un Moldovan, In stânga lui pc Boldur, în dreapta pe Bogdan, In mânai buzduganul domnesc care 'n răsboae Ca braţul care-1 poartă în veci nu se îndoae, Şi pe de-asupră-î steagul, ameninţând furtuna, Cu Bourul, cu steaua, cu soarele şi luna. C Precum doi nori pe ceruri stau faţă iitunecoşi Şi merg unul spre altul, dând fulgeri luminoşi, DUMBRAVA ROŞIE 221 Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare < Respând clin ochi, din arme, luciri fulgerătoare. Şi Litfiî şi Românii privesc în nerăbdare Unii" la Rege, alţiT la Domn, şi fiecare, Dorind, pândind semnalul răsboiuluT... De-o-dată Ştefan ridică steagul dând semn la luî armată. Ura!., trei pâlcuri dese de ceî maî buni arcaşi Plecând, pe câmp se 'nşiră în grupe de hărţaşî. Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăsneţî, Din arcele lor nalte trăgând miî de săgeţi Ce vîjie 'n desimea scadroanelor Leşesc! Şi prind resad de moarte în pepturî omenesc!. Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care S'aprind, scoţend pe gură mortală detunare, Şi mulţî dintre arcaşii departe naintaţî Cad morţi, scăldaţi în sânge, de glonţurT fulgeraţi. Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc, .Dau semne de 'ngrozire, la fugă se gătesc, Cercând s'atragă Leşii' din tabără afară. ; Dar Leahul nul urmează, cercarea le I zadară !j — «Vedî Litfa! dice Bolclur, stă iichisă la ocol. «Nu vrea, nu îndrăznesce să easă 'n câmp, la gol.» — «Vom merge noi la clînşiî! Românul Domn respuncle, «In taberî lănţuite seim noi cum se pătrunde. «Tu, Boldur mare Hatman, şi tu Coste-paharnic, «Precum se cade voue, îmi place a fi darnic 222 DUMBRAVA ROŞI li «Facându-ve cu mine părtaşi ia di de fală. «In duşmanii Moldovei acu si 'ntraţf năvală, «Cum intră leu 'n turme şi paloşul în coaste!» Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste S'au dus, s'aii pus în fruntea Românilor, strigând: «La foc, copii!» şi. grabnic plecat-au alergând. Vuesce aprig câmpul şi armele resună, Şi tunurile crunte ca tunete detună. O grindină de glonţurî grozav-ucigătoare In cetele române duc moarte 'ngrozitoare; Dar ele, ne 'ngrozite, făr' a 'ncetâ de loc, Păşesc tot îmiinte sub viscolul de foc. Mulţi' le remân în urmă, rupţi, morţi, caduţî pe brânci! Eî sbor ş'ajung în număr la şanţurile-adânci'. «Naval cu toţi în lagăr, naval ! oastea răcnesce, «Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne privesce!» Şi toţi s'aruncă 'n şanţuri, daiî unii peste alţi', Cei mici, uşori, în grabă s'acaţă ele cei nalţi, Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se isbesc, Cu unghile de maluri se prind, se opintesc, Se urcă prinşi de lanţuri, de a tunurilor buze Şi printre mii de săbii şi mii de archebuze Ce-Î taie şi-T restoarnă in şanţuri, fărâmaţi, Ei pun picioru 'n lagăr, puternicii bărbaţi! Zadarnic CeremişiT, dosiţî pe după care, îndreaptă groase tunuri, le 'ncarcă, le dau foc, DUMBKAVA I40ŞIE 223 Românii, de-aï lor duşmani deprinşi a-şî bate joc. Intr'înşiî daii isbire cu-o aprigă turbare, Iî pun sub coasa morţii, în tabără-i resping, Şi grabnic, cară, tunuri", în şanţuri le împing, Şi fac podişuri late cu trupuri sângeroase, Ce mor în vaet jalnic şi 'n chinuri dureroase. Atunce Craiul dice: «O! frate Sigismund! «Zăreseî tu Moldovenii' în lagăr, colo 'n fund?» — «Dar! Sigismund rëspunde; zăresc o beată turmă. «Nici unul însă teafër nu-şî va călca pe urmă!» — «Nici unul viü, nici unul!> clic Leşii impregîur Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu përul sur, Se duce se avînte armata cea crăească Şi cu Românii aprigi în pept să se lovească. Ca nisce mari balauri cu lungi coarne-ascuţite, Scadroanele în sgomot de tropot sunător Se mişcă, saltă 'n copce; apoi' luânclu-şT sbor, Cu lancele plecate la fugă-s răpeclite. Dar Costea şi cu Roldur, tovarăşi de isbândă, Ţinend în friii avîntitl Românilor semeţi, Le strigă: «Staţi aice! toţi după caT, la pândă, «Să trageţi ţintă 'n Litfe o ploae de săgeţi!» Şi cum veniau grămadă scadroanele sonoare, Descăleca arcaşii, gătesc arcele lor, 224 DUMBRAVA ROŞIE Trag, strunele vibrează, sunând sbârnâitoare, Mii' de săgeţi trec Tute sub soare ca un nor Şi intră prin scadroane cu-o aspră vîjiire, Ducând cu ele groază, durere şi peire. Întregi şiruri de oameni clin fugă săgetaţi, Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic resturnaţî. Mulţi cal zac lângă ciînşiî şi mulţi, atinşi la nări, Fug, tîrăind cadavre cu un picior în scări. Dar Herbor Lucasiewitz răcnesce: «înainte!» Şi lungile scadroane 'nainte merg grămadă, Pân' ce topor cu lance, şi buzdugan cu spadă S'ating în zinghenire sub soarele ferbinte. Atunce mândrul soare, ce spre apus plecase, Oprit în a sa cale, veclu cu ochii roşi Un furnicar de moarte ce aprig se 'ncleştase, Un îad grozav de demoni, sălbatici, fioroşî, Sărind, urlând ca feare, muşcându-se scrâşnind, Rupând, lovind orbesce, dând moarte şi murind ! Românii în scadroane intrau ca 'ntr'o pădure, Clădind movili de leşuri sub sdravenul topor. Şi coasa ne-obosită, şi harnica secure Sburari abătend caii sub călăreţii lor. Ear ulii clin Soroca, şi sgripţoriî din Vrancea Cu lancea căngluită în gloată pătrundeau Şi resturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea, Şi trupurile moarte cu trupuri le -ascundeau. DUMBRAVA ROSTE 225 Dar şi Lehimea cruntă făcea pîrte grozave In cetele române trecând ca prin troean. Bravi, ne 'mpăcaţî, teribili, sub armele lor brave Curgea o dîră lungă de sânge pămîntean. De-odată prin oştime o veste au trecut: «Herbor sub buzduganul lui Boldur aii cădutl» — «Herbor e mort!» Stau Leşiî pătrunşi, încremeniţi, Scot şoapte îngrozite, prin ranguri resleţiţî, Perd cumpătul, perd capul, svîrl armele 'n văzduh, Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaime! duh. Ear Craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte, Suspină: «O! Toporski, o! veteran cărunte! «Privesce, fug mişei! I fug toţî, fug mic şi mare! «De-acum în tine singur e singura-mî sperare!> vii LUPTA Toporski veteranul cu-o ceată maî aleasă Luî Albert se închină şi pleacă la răsboîti. Pe loc bătrînul Cârjă în cale-î vrend să easă, De lângă Ştefan pleacă cu bun! vitejî de soîu. Eî vin călărî în grabă, aprins! de resbunare, S'apropie; ear Cârjă, sburând în fuga mare, 46001. — AUcsaudri. — Poesit. II. 15 226 DUMBRAVA. ROŞIE In faţa luî Toporski s'opresce ş'ast fel elice : «Toporski! din doî unul, e scris să peară-aice I «Ori tu, orî eu; sus pala, şi vin' la luptă dreaptăl» — «Cârjă! respunde Leahul, aî minte înţeleaptă, «Dar inimă nebună. Eii te cunosc pe tine : «Eşti leu năprasnic, însă şi tu me sciî pe mine, «Căci în mai multe rîndurî luptat-am înainte, «Pe când aveam braţ verde şi inimă ferbinte. «Nici tu, vechiul meii duşman, nu m'aî învins pe mine, «Nicî eii n'am avut parte să te înving pe tine. «Ce dar n'am putut face în focul tinereţii' «Puteâ-vom face oare sub earna bătrîneţiî? «O! Cârjă! barbe albe purtăm acum noi doi, «Şi lupta, draga luptă, nu maî e pentru noi'. «Privesce! alţii, tineri, stau împregiurul meu, «Demni adversari acelor de pe 'mpregiurul teii. «A lor acum e rîndul, frate. Noi, veteranii, «Şoimi învechiţi', de-oparte să stăm privind şoîmanu. «Vin' colea lângă mine, şi nu fii duşman mie, «Căcî vîrsta între oameni stinge-ori'-ce duşmănie!» — Respunde-atuncea Cârjă: «Toporski, aî dreptate, «Ades e rece peptul şi inima tot bate!» Apoî, mărindu-şî glasul, el strigă la aî seî: «La luptă, voî şoîmaniî, la luptă feţii, mei'!» — «La luptă!» strigă însuşî Toporski 'n mare glas, Şi amîndoî bătrîniî de-oparte s'aiî retras. DUMBRAVA ROŞIE 227 Pe loc ambele cete aprins electrisate Scot paloşele 'n soare c'un freamet de oţel. Ochirile prin aer se 'ntîmpină 'ncruntate, Căci fie-care-alege un duşman pentru el. Plecând apoi cu toţii strîng frîele, daii pinteni, In sprintene desghinurî îşi saltă caii sprinteni, Şi sbor pe-aripa ureî, cu-avîntul de nălucă, Şi intră ceată 'n ceată şi 'n luptă se apucă. Pămîntul ropotesce sub tropot de copite, Văzduhul strălucesce de arme ascuţite, Ear paloşele albe cîocnindu-se 'n loviri Dau foc, dau moarte cruntă, daii aspre zinghenirî. In clipă cad sub ele, străpunşi, scăldaţi' în sânge, larmeric Mazovitul ce 'n doue părţi se frânge, Şi Buhtea pârcălabul cu-o largă brazdă 'a pept, Şi tînerul Cozjatic lipsit de braţul drept. Grodek, dis falcă-tare, în crudul seu avînt, 'r Precum un vier de codru, se 'naintâ prin gloată Şi sabia 'mpregiuru-î făcea o largă roată Ce se 'nvîrtîâ la soare şi şuerâ în vînt. ; Cădeau victime multe sub arma ce sburâ 1 Şi Grodek în turbare pe rînd le numără, Călcând tot înainte pe victimele sale. Când eată, din mulţime apare drept în cale 228 DUMBRAVA ROŞIE Balaur de la Galu ce poartă uşurel O ghioagă monstruoasă cu dinţii de oţel. Grodek răpede spada-î în peptul lui' Balaur 1 Sângele curge!., peptul greu muge ca un taur, Dar ghioaga se abate!... sub crunta-î lovitură Sbor crierii lui Grodek şi dinţii toţi din gură; Ear Leahul, cladă moartă, greu cade pe pămînt Ne'ndeplinind în vîeaţă grozavu î jurămînt. Coman de la Comana cu Velcea, şerpe iute, Privesc din depărtare cum vine şi cum saltă Un cal de soiu ogarnic deprins a vînâ ciute C'un voinicel subţire ca trestia de baltă. — «Cine să fie oare cel căpitan frumos?» — «E Biela, per de aur. cu mijloc mlădios.» —-«Vânat de soiri e, frate?» — «E puiu de Palatin 1» — «Aţine-te dar, Velceo.» — «Comane, me aţin.» Şi amîndoi' la pândă se pun în a luî cale, Coman cu braţe goale, şi Velcea cu o coasă. Venîâ fugaru 'n salturi sburiind coama-î pletoasă ; Venîâ voiosul Biela pe câmpul cel de jale Şi pala-î când de-o parte, când ear de altă parte, Tăind în carne vie, făcea ochîurî deşarte. DUMBRAVA ROŞIE De-odată Velcea sare, sub cal se ghemuesce, Şi calu 'mpuns la glezne din fugă poticnesce Turtind sub el pe Velcea; Iar mândru-î căpitan II svîrle peste capu-î în peptul luî Coman. — «Bine veni.şî la mine!» îî dice urieşul, Şi'n braţele-î de schijă, rîqlend grozav ¡1 strînge, Cât peptul îT sdrobesce şi oasele îi frânge, Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leşul... Gorow şi Zablotowski combat de-la-olaltă Cu Stroe Vlad, Hotnogul, şi cu Şoltuzul Daltă. Uraer de umer, coastă de coastă, om şi cal Se strîng, se prind cu ură în cleştet infernal, Voind a se absoarbe de pe a lumeî faţă Cu partea lor de soare, cu partea lor de vîeaţă. Şi sângele din pepturî, din frunţi, mereu se scurge Şi pe sub cai de-alungul el gâlgâe şi curge. Crâncenă luptă ! Moartea de-asupra se arată, Face un semn, alege, şi cleştetul de-odată La semnu-î se desprinde, lăsând pe câmp să cadă Gorow şi Zablotowski, amicî, a morţeî pradă! Ear caii lor ca dînşiî nedespărţiţi, cu dor, Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor. Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară. Udrea e prins de Czîusko, dar singur se omoară, 230 DUMBRAVA ROŞIE Strigând în desperare: «Ahl clece morţi mai bine «Decât o vîeaţă lungă şi dile cu ruşine 1» Corbacî ratează capul baronului Huminski, Ciolpan apucă 'n braţe-î pe junele Tenczynski Şi merge de-1 depune luî Ştefan, la picioare, Apoi se 'ntoarce iute la nouă vînătoare. Zbaloş pe-un cal de câmpuri, Negrea pe-un ca! de munte Se întâlnesc cu ochii ş'aleargă să se 'nfrunte. Isbindu-se 'n mulţime cu-avînt spăîmsntător Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor, Lovire fulgerândă şi Leahului fatală! El cade jos I.. în mâna-î se frânge a sa pală, Dar Negrea, viteaz darnic, îi dice : «Frate Zbaloş, «Pe-un om câdut nu-mi place să cadă al meii paloş. «Te scoală, mergî în pace cu dile de la mine. «Ar fi pecat să peară un bun viteaz ca tine!» A dis, calu-şî întoarce şi 'n gloată se răpede, Lăsând în urmă-î Leahul; ear Cârjă, care-1 vede, lî strigă de departe: «Ani mulţi, Negreo, nepoatei «Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate !» Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată Ciuntită risipită, şi 'n tabără-alungată, Fugând cum fuge spaima lipsită de ruşine... Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă 'n sine. DUMBRAVA ROŞIE 231 Ear caînicul Toporski cu fruntea obosită, Şoptesce versând lacrimi: «Ol soartă mult cumplită! «Eu, tare-odinioară, vechifi arbor a Lehieî, «Perdut-am frundî şi ramuri sub vîntul vijeliei! «Eată-me 'nvinsl... O! Cârjă, de-acum sînt robul teul» —- «Rob, tu ? nu mî-ar erta-o prea sfintul Dumnedeu! «Când un popor de oameni se 'nchină ţie, mie, «Un tu, ş'un eu, Toporski, nu cade în robiei» Aşa grăesce Cârjă, bâtrînul înţelept, Şi singur merge vesel la Ştefan Domnul drept Ceri dice: «Ani mulţi', Cârjă 1 tu fală mî-ai făcuţi «Ca tine fie-ţi neamul viteaz şi priceput!» > Apoi cătră oştimea pe lângă el remasă: «Acum e rîndul nostru, Boerî, Copii din casă! «Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor, «Ce trece şi restoarnă ca trăsnet resbitor, «Daţi vînt armelor voastre! pe caî, şi după mine!» Precum un cârd de vulturi din sferele senine Cad iute ca un fulger pe o pradă ce zăresc, Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se isbesc 1. Nimic nu le resistă, nici tunuri, nici desime, Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime, 232 DUMBRAVA R0Ş1IS Căci eî restoarnă 'n treacăt, şi darmă, sfarmă 'n clipă Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă. Fug leşii', fug Cruciaţii şi fuge însuşi Craiul 1 Ii duce Domnul Ştefan cum vîntul duce paiul; Ear tabăra Leşească un lung pustiu remâne Sub apriga furtună a cetelor române! Când suflă vîntul toamnei prin codriî veştediţi Copaciî plini de frunze sînt ast-fel sguduiţi, Şi crengile cădute, şi frunzele uscate Pe câmpî în depărtare sînt ast-fel semănate. VIII ARA T U L Armata glorioasă e frântă, răsipită Ca munţii de nisipuri în Africe pustii. Intr'un vîrtej ele spaimă din urmâ-î fugărită Prin văî, prin munţi, prin codri, prin rîpî şi pe câmpii. Ear Craîu 'n desperare, din dealul Catilineî Privesce pintre lacrimi frumoasa lui armată, DUMBRAVA ROŞIE 233 îerî floarea vitejiei, aclî, vaî! prada ruşine!, Cum fuge ca un nour sub zare 'mprăştiată. Ş'acum el se găsesce cu adevărul faţă 1 Slab, mic, fără trufie, vedendu-şl înainte Spectacolul peireT ce-î dă fiori prin minte, Şi 'n urmă-î alt spectacol ce sufletu-î îngheaţă. Pe-un şes întins şi galben, sub arşiţa de soare, Cinci sute pluguri ară pămîntul ţelinos, Şi Domnul Ştefan însuşi, cu fruntea în sudoare, Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos. Opt mii de LeşI de oaste, legaţi, cu frîu 'n gură, In loc de boî, la juguri" se opintesc trăgând; Ei trag mereu şi ferul greii muşcă 'n bătătură, Şi unii gem, şi alţii cad pe genuchî plângând 1 Dar biciul îî lovesce şi lancele-î împung... Se scoală 'n brîncî" şi eară.şî trag brazde pe pămînt 1 Mulţi dintre ei, sermaniî 1 în capăt nu ajung Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormînt 1 Românii cu glas aprig îndeamnă ca să 'ntindâ, Strigând: Hăis, ţa, Liftene 1 hăis, ţa, haram de plug 1 «Tu-mî pregătiseşi jugul, eu mi te-am pus în jug. «Hăis, ţa...» Apoi din urmă aruncă 'n brazde ghindă. Ear Ştefan la tovarăşi le dice cu glas tare: «Aşa scrie Românul a sale fapte mari, «Cu feru 'n brazda neagră !... Românul astădi are «Pămîntul săti drept carte şi pluguri cărturari. 234 DUMBRAVA ROŞIE «Aici pe unde astădî e numai câmp, otavă, «Umbri-se-vor urmaşi! sub Roşia-Dumbravăl Trecut-au patru secul! din cliua cea fatală, Când se 'ngropă 'n ţerină a duşmanilor fală! Şi faptul cel istoric, sub formă legendară, Din neam în neam Români! îl povestesc în ţară. Privit! 1 lâng'o dumbravă stă tabăra de carre. Flăcăi volnic! şed roată pe lângă un foc mare, Mirându-se 'ntre dînşiî cum vreascurile 'n foc Ca nişte şerpî se mişcă, sucindu-se în loc. — «Sciţi voî de ce stejarul ardend plânge şi geme r (Intreab' un Român ager pe care-a nins de vreme) «Colo 'n astă dumbravă copaci! urieşî «Sînt locuiţî, se spune, cu suflete de Leş!. «Pe timpul bărbăţie! au prins Ştefan cel Mare «O oaste de năvală ş'au pus-o ca să are; «Ear în pămîntul negru cu sânge-amestecat «Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!» El dice, şi dumbrava se pare că roşesce, Ş'un aspru glas de vultur în noapte se trezesce. El dice, focul arde dumbrava luminând, Prin crengile fruncloase trec umbre suspinând 1 Mircescl. II RESBUNAREA LUI STATU-PALMĂ a, Lrieşul Strîmbă-lemne cu-al seu gemin Sfarmă-peatră Aii vedut cădend potopul ş'au trecut potopu 'n not. De când sînt poveşti în lume şi se spun pe lângă vatră Ei' duc dile cu piticul Statu-palmâ-Barba-cot. Aniîndoî pe-o vale verde, la picioarele-unuî munte Lungiţi' unul lângă altul, stau grăind în limba lor. Dar eî sînt în neastîmper. Când şi când pe a lor frunte 0 gândire 'ntunecată se întinde ca un nor. •236 KESBTJNARBA LIJÎ STATU-P ALMĂ f — «O cunoscî pe Trestiana, frate ?» dice Strîmbă-lemne. — «O cunosc !... când se arată, soarele îî face semne, «Căci de când Ileana mândră n'au vedut el aşa floare... «Ca Ileana Consinzana fata-î chiar ruptă din soare !» ■—-«Bine dicT, dar nu-mîstă'n minte cum l'aşâ frumoasă fată «Buturuga Statu-palmă au putut să fie tatăl» — «Pomul nalt, frumos resare din semînţa cea meruntă, «Ş'apoî sciî tu că Pepelea vornicel î-au fost de nuntă!..» Urieşiî, stând pe coate, au trântit un hohot mare Cât s'au resunat pămîntul într'o lungă depărtare Şi toţi vulturii din codrii, ridicându-se pe vînt, S'au nălţat în nori să vadă ce minune î pe pămînt ? 1 Apbî ear, cădend pe gânduri, Sfarmă-peatră dice: «Frate, «Câte stânci de aur pline şi de petre nestimate «Le-aş da vesel Trestianel, toate zestre ca să-î fie, «De-ar vroi cu mine fata să se lege 'n cununie». — «Ca şi tine, dise grabnic Strîmbă-lemne, ca şi tine «Câte lunci, păduri şi codri de cântări şi de flori pline, RESBUNABICA LUI SîATU-PALMĂ 237 «Câte paseri vii, măiestre, şoîmî şi pajuri năsdrăvane, «Păuni mândri, fulgi de soare, dulci minuni' aeriane, «Câţi lei, pardosi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur, «Cuiburi de privighitoare, cuiburi scumpe de balaur, «Frunzî şi fructe, umbra dulce şi codreana armonie, «Toate-ar fi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fiel» — «A ta !» strigă Sfarmă-peatră în văzduh făcând un salt Ş'apucând în a sa mână un gigantic bolovan. — «A mea!» strigă Strîmbă-lemne, ridicând un stejar nalt Şi nvîrtindu-1 pe de-asupra-î ca un groaznic buzdugan. Eată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude ! Urieşiî se 'ntorc iute, părăsind armele crude, Şi zăresc pe Statu-palmă dea lungul pe deal sărind Şi'ncurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind. Sfarmă-Peatră-î ţine calea şi-1 ridică 'ncet pe palmă. — «Săriţi, voi, urgia lumeî! săriţi!... ţipă Statu-palmă, «Resturnaţi copaci 'n codri, măcinaţi dealuri şi stâncî, «Astupaţi cărări şi drumuri, tulburaţi apele-adâncî, «Puneţi stăvili netrecute sus din ceruri până jos... «Trestiana, Trestiana, mia răpit-o Fët-frumosb —- «Fët-frumos pe Trestiana 1...» strig turbaţii urieşî Alergând, unul spre codri, cela-lalt spre munţii pleşi. 238 RESB UNAREA LUI STATU-PALMA AtuncT lumea îngrozită credu că-î peri norocul!... Sfarmă-peatră cu largi pasurî calcă, munte după munte, Trece rîurî fără poduri şi prăpăstii fără punte, Lăsând urme de cutremur la tot pasul în tot locul! 1 ! Unde vede-o stîncă naltă el o macină cu palma Bolovanii sub picioare dau de-a dura, dau de-avalma Şi cu peatra măcinată şi cu petrele aruncate El îezesce, bate, umfla rîurile tulburate. Culmele trec peste şesurî, apele trec peste maluri, Valuri mari se sparg în sgornot, răpedite peste dealuri, Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, ferbend în spume, Nici chiar troncătul de sdravenî bolovani în rostogol Nu 'ngrozesc ca Urieşul ce s'arată crunt la lume Cu fălci negre scârşnitoare, cu ochi rorî, cu peptu! gol. El apare pe sub nouri ca un munte de turbare Ce ameninţă pămîntul să-1 turtească 'n resbunare! Ca şi dînsul Strâmbă-lemne, uragan de vijelie, Intră 'n lunci, păduri şi codri ducând viscol, ducând larmă. Plopul nalt l'a lui suflare ca o creangă se mlădie, Ulmul cade, fagul crapă şi stejarul gros se darmă. RESBUNAREA LUI STATU-PALMĂ 239 El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoae, Şi sub braţul seu puternic totul pîrîe, trăsnesce, Tot se rumpe, se restoarnă, se sucesce, se îndoae, Ş'un troian de crengi, de arbori' pe-a luî urmă se clădesce. Eată însă mândrul soare că se 'ntunecă de-un nor ! Urieşiî stau buîmaticî, fumegând de-a lor sudoare, Ridic ochii, şi pe ceruri ved trecând în sbor, drept soare, Fet-frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten sburător. Trestiana resturnată lâng'un sin plin de iubire Strălucîâ zimbind în aer ca un vesel meteor. Fet-frumos cu per de aur se părea că 'n fericire Duce raiului din stele al pămîntuluî odor. Pept la pept, gură la gură, ochi în ochi duios privind, Se duceau, păreche dulce, ca prin vis călătorind. Urlă 'n vaet Urieşiî!... Amîndoî cuprinşî de-odată In vertej de nebunie, se fac Dunăre turbată Şi'n văzduh încep s'arunce, împroşcând ca doî vulcanî, Ceî maî groşî stejarî din codri, ceî maî sdravenî bolovani. Sbor copacii cătră soare, stîncile prin nouri sbor, Şi din cer, ca să-î sdrobească, ele cad pe capul lor I 240 KESBUNAF.EA LUÎ STATU-PALMĂ Spun poveştile c'atuncea Statu-palmă dintr'un plop Chicoti... apoi călare sări pe-un iepure şchiop Şi privind la Urieşiî morţî pe munte şi pe vale, Dise: «Mica buturugă carul mare mi-! prevale!..» III ANA DOAMNA DEDICATĂ mărjisj SALE DOAMNEI ElISABETA /~\ veste necredută în ţeară s'au lăţit: «Pe Doamna Ghiraî Mirza Tătarul aii răpit «Ş'au dispărut în lume pe-un zmeu încălecat!» Frumoasa Ana Doamna e singură 'n palat, Visând în mezul erneî la blânda primăvară, Când paseri pribegite se 'ntorc voios în ţară, Când mugurii daiî frunză şi câmpii dau verdeaţă, Când penele se scaldă în dalba dimineaţă Şi florile şî perd roua l'al zefirului scutur. Visa zimbind Domniţa c'un prunc iubit la sinu-î .. 46001— Alecsandri. — Pocsii. 11. 16 242 ANA DOAMNA Copilul alb e flutur?.. Augusta mamă crinu-î? De-odată Han Tătarul răpi şi crin şi fluturi n Tăcutul Mez-de-noapte cu stele învestit Stă 'n lunca pudruită de albă promoroacă, Ţintind la luna plină din cerul oţelit Doi ochi, oglindi de gheaţă, în care luna joacă, întind copacii braţe uscate,, rugătoare, Şi frunţi pe care earna au pus a eî cunună. Eî par în aşteptare să vadă recea lună Schimbându-se pe calei într'un ferbinte soare. Şi pintre a lor trunchiuri se ved albind la stele Poene de zăpadă, bălţi lucit, cristaline, Pe care trec în taină uşoare nourele Ca umbre luminoase de palide vergine. E totul alb, fantastic în Mezul-cel de-noapte, Şi lunca pare-un templu în care, fără şoapte, Copaci, luceferi, umbre şi luna de pe cer Asistă la 'nsoţirea morţii cu asprul ger. iu De-odată se trezesce pădurea şi resună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind, Şi'n zare se ivesce un cal fugând, sărind, Urmat de lupi în fugă, ce urlă împreună. ANA DOAMNA 243 E Mirza! e Tătarul purtând pe Ana Doamna Ce stringe,lângă sinu-î copilul rumeor ; E Mirza care sboară cum sboară 'n aer toamna, Un paiu luat de vînturî pe aripele lor. Nebun se duce calul de spaimă spumegând, Cu nările deschise, cu ochii plini de foc, Şi lupii după dînsul aleargă tot urlând Aproape să-1 ajungă, să-1 sfăşie pe loc. Dar Mirza, Han Tătarul, cu sufletul hain Smuncesce 'n desperare copilul de la sin Şi-1 svîrle 'n urmă!.. Vaet amar se 'nalţă 'n luncă, Stau lupii ! ear fugarul în laturi se aruncă ! IV Cădut e copilaşul pe o zăpadă moale, Ear lângă el, din aer, a lunceî nourele S'ati coborît în grabă, ca blânde îngerele Ascunse 'n haine albe cu lungi şi albe poale, Misterioase umbre, vergine dulcî şi sfinte Alăture cu pruncul s'au pus ele de pază, In rînd îngenunchete, încinse de o rază, Cu manile unite ca pentru-o rugăminte. Pe împregîur de ele staţi lupii flămândiţî, La copilaşul fraged avend ochii ţintiţi, Şi clănţănesc sălbatic, dar nu 'ndrăznesc a trece Prin cercul cel de umbre, nici nu voesc să plece. 244 Minune I.. îată Doamna! Tată duioasa mamă, Cu genele în lacrimi, cu braţul plin de sânge! Ea vine, de lupi trece făr' a-î băga în samă, IşT Tea copilu 'n braţe, la sin plângând îl strînge, Şi pleacă însoţită de-un înger nevedut... V O veste necredută in ţear'au resbătut: «GhiraT c'un fer în peptu-T şi fearelor dat pradă, «In lunca spăTmîntatâ mort zace pe zăpadă!» Frumoasa Ana Doamna se primbla 'ntr'o grădină Ca dînsa înflorită şi plină de lumină, Visând în primăvară dulci visuri' mângăîoase ; Şi însă pe sub ochii' treceau nălucî hidoase, Viteaza mamă 'n gându-î vedea şi ear vedea Cum se lupta, răpită pe cal, cu Han Tătarul, Cum el smucindu-î pruncul la feare-1 asvîrleâ, Cum ea-î străpungea peptul din fugă cu pumnarul... Ş'atuncT duTos, frenetic, strîngeâ pe al eî sin Copilul, dulce flutur culcat pe dulce crin ! Şi îngeriî din cerurT, cuprinşi de adorare, Veneau ca să sărute frumoasa-T, albă mână; Căci nu-î nimic mai gingaş şi nu-i nimic maî tare Ca dragostea de mamă în inimă română ! VI r CALUL CARDINALULUI BATORI ic>99 "0 I.vprx).7]C o xaX'/î^opoC, r> llr/Tutp Ayopsâarj, S'TO.).0-(rjV X'/.JJ'/.V/.ir.eOOe. tpîO'fE'. Va |J.YjV TOV raaa'J... etC. Visternicul Stavrinos. T>ator Cardinalul, uşurel de minte, Pe-un cal alb de spume fuge tot 'nainte Peste văi şi rîurî, peste munţi' de-adrept, Făr' a 'ntoarce capul rezemat de pept, Căci î-e teamă 'n suflet, teamă să zărească A lui Mihaî Vodă umbră vitejească!... 246 CALUL CARDINALULUI BATORI El dedese pradă oastea-î de Magnaţi Românilor aprigi de peste Carpaţî, Ş'acea oaste mândră, multă, strălucită, Parte zace moartă, parte-î risipită! Fuge Cardinalul !... Impregîurul luî Vîjie şi-] mustră boarea vîntuluî; II mustră şi munţii cu nouri pe frunte, Şi codrii îl mustră şi şoimii de munte ! Ear când obositul, cuprins de fiori, Vrea să s'odihnească în poenî cu flori, Florile îndată se prefac în spinur'f, Poenele negre scot aspre suspinurî! Şi când el aleargă la vre un isvor, Apa se roşesce, se preface 'n nor! CALUL CARDINALULUI BA'J'ORI 247 Şi când el la umbră cată să pătrundă Codrii gem, copacii scutur'a lor frundă ! Şi din munţi, din codri, din vâile-adâncî Es mii de fantasme câdute pe brânci', Triste, şovăinde, ameninţătoare, Palide ca moartea, ca ea 'ngrozitoare, Impedecând sborul albului fugar Şi strigând în cale-I cu vuet amar : «Blăstem ţie, Bator ! tu ce cu ruşine «Fugi lăsându-ţî oastea murind pentru tine!» Calul se 'nfioară ! el cearcă 'napoî Să şî ducă stăpânul în foc, la răsboî. Şi cumplit necheazâ', şi cu mult dor plânge Intorcându-şî' capul spre câmpul de sânge. 248 CALUL CARDINALULUI BATORI Ca el Cardinalul cată 'ndărăt... «Vaî ! «Eată-1 ! strigă, eată grozavul Mihaî!» Şi nebun de spaimă, rugând, Cardinalul Face cruci o sută, îşi îndeamnă calul, Dar sirepul falnic stă !... ş'oftand din greii Cade mort de jalea stăpânului' şeii! 186S. V TUDORA DE LA TÎRŞOR udora de la Tîrşor La fereasta-î se ivesce Ca o floare de bujor Ce în soare strălucesce. Tudora de la Tîrşor Pin fereasta eî privesce Pe Mihaî învingător Care trece ş'o ochesce. 250 TUDORA DE LA TÎRŞOR Tudora de la Tîrşor Cu Mihaî se îndrăgesce, Apoi nasce-un pruncuşor Ce pe sinu-T înfloresce. Tudora de la Tîrşor Cu odoru-î se mândresce, Ear Mihaî, cuprins de dor, La picîoare-î se'mblândesce, Tudora de la Tîrşor Cu Mihaî aşa glumesce: — «Cât eştî de stăpânitor «Un copil te stăpânesce » — «Tudora de la Tîrşor ! (Mihaî Vodă glâsuesce) «Leul e îngrozitor, «Insă puîul îşî îubesce!» Borzesci, 1864 VI ODĂ STATUE! LUI Ml HAÏ VITEAZUL Gigant din alte timpuri, fruntaş între Eroi! Mihaîl frate de arme cu dalba vitejie, Oaspe de bronz scump noue, sosit ear pintre noî! Pe 'ntinsul ţeriî astăzî e splendidă serbare ; Copiii se simt oameni, batrîniî 'ntineresc. Chiar terna din morminte s'animă şi tresare, Şi umbre înarmate prin aer se 'ntrunesc. Azî noî, Români', cu toţiî pătrunşi de-o nouă viaţă, Umbriţi de al teu nume feeric, legendar, C'o falnică uimire stăm, te privim în faţă, Căci tronul teii prin seculî a devenit altar. ărire, adorare, îngenunchîere ţie 252 ODĂ STATUEI LUI MIHAI VITEAZUL Şi vulturul cu sboru-î din ceruri" te 'ncunună Ţintind în zare ochii l'Apus, la Resărit, Şi codrii, vechii marturî de gloria străbună, Se mişcă 'n sgomot mare de freamet oţelit! — «Ce este 'n România? Ce vifor o pătrunde?» întreabă pe Danubiu Balcanul speriat. — «Sînt Pascele române! Danubiul respun.de, «Mihai Viteazul astădî în bronz a re'nviat!» n O ! dar, aşa-î cu dreptul; să te revadă eară Şi muntele, şi codrul, şi vulturul din el, Mihaî, Mihai, tu care avut-aî pentru ţeară O inimă de aur şi braţul de oţel. Aşa este cu dreptul: să reapari la lume Măreţ, superb, răsboînic, călare pe un zmeii, Avend de scut prestigiul cerescului teu nume Şi cap, şi pept, şi umeri de bronz ca gândul teu. 01 mare Domn ! pe timpul de fapte colosale, Când te luptai, la vîntul produs de spada ta Nimic nu sta 'n picioare, nimic nu resistâ, Căci ea cântăriâ 'n pumnu-ţî cât soarta terii' tale. Şi toţi care 'n orbire călcau ţeara română, Ca spice secerate cădeau pe câmpul eî; Chiar moartea, moartea crudă scăpa coasa-î clin mână Sub fulgerul teribil eşit din ochii tei 1 ODĂ STATUEI LUI M1HAI VITEAZUL 253 III Feerică splendoare de vultur domnitor! Atât avînt îţî dase al Patriei amor, Şi gloria te puse l'atâta înălţime Cât n'aveaî tu deasupra-ţî' ş'alăturea pe nimeL Sigmund Bator Maghiarul a fost un mare ducă Ce nu 'ncăpeâ în lume de tine, şi aprins El vru să te eclipse, vru ţeara să-ţî reducă..." Suflat'aî' peste dînsul şi 'n clipă tu l-ai' stins. Murad era puternic! Sangîacul luî Murad Lăţîâ o neagră umbră pe lumea spăimîntată, Ear tu cliceaî, în faţă cu furia-î turbată : «Murad se crede-un cedru şi nu-î decât un brad!» Mehmed eră teribil ca un torent de sânge Potnit ca să înnece Creştinii' pămîntenî... Cine cuteza, cine visa de a-1 înfrînge?... Tu 1-aî secat în codrii de la Călugâreni, Căci fost-ai dintre oameni cu semne suverane Ce mor în aperarea popoarelor sermane, Şi sceptrul lua grabnic în mâna-ţT de monarc, Când forma unui paloş, când forma unuî arc. IV Precum archipăstorul ce poartă daruri" sfinte, Purtai moşia 'ntreagă în inima-ţi ferbinte Ş'avend lâng' al teu uraer poporul viii şi tare, In patru părţi a lumeî strigai în gura mare : 254 ODĂ STATUEI LTJI MIHAI VITEAZUL «Voi Turcî, Tatarî şi Ungurî, unelte-ale prădăreî ! «Românul e ca stânca în valurile măreî. «Veniţi cu falca 'n ceruri... Pe-a cest viteaz pămînt «Nu tremură, nici fuge decât paîuşu 'n vînt. «La noi, bătrîn, muiere, bărbat, copil de ţiţă, « Nepăsători de moarte, aii inimă de criţă. «Sînt copţi de tineri încă l'al vitejiei soare « Şi sînt deprinşi să moară pe duşmanul ce moare. ■ Ei sciii să cate 'n faţă ear nicî-odată n urmă, «Şi 'n ochii lor duşmanii nu sînt decât o turmă. «Priviţi 1 în al lor suflet nu este nici o pată, «Nici o ruşine nu e pe fruntea lor săpată. «In ei, pe eî lucesce de-o vie strălucire •<Şi inimă, şi armă, şi frunte, şi gândire!» Apoi lăsându-ţî ochii să sboare cu mândrie Pe bravii tei tovarăşi, vultanî din Românie, Luceai: «Ţara e mamă dulce, copiii mei! «Ferice care moare, luptând pe sinul ei'! «Din terna lui vor cresce odoare vitejescî, «Stejari cu lemn de arce, de ghioage românescî !» v August erou a cărui memorie augustă Trecut-a peste secuii cu margine îngustă Şi s'a înscris în raze pe fruntea omenireî Afară din domeniul uîtăreî ş'a peireî ! ODĂ STATUEI LUI MIHAl VITEAZUL 255 Precum odinioară pe toţi electrisaî Cu glasul şi ochirea-ţî de-Archangel, o ! Mihaî, Privesce împregîuru-ţî cum vine 'ntreg poporul, Cum vine să admire în tine Salvatorul. Vedî cum ţeara ferice de-a exista pe lume Se simte 'ncoronată cu falnicul teu nume 1 Mihaî, devină earăşî sub cerul strămoşesc Echoul prea-puternic de glas dumnedeesc Ş'aprinde ear scînteia de-antică vitejie In noî cariî aducem îngenunchîere ţie Gigant din alte timpuri, fruntaş între Eroî, Oaspe de bronz, scump noue, sosit ear pintre noî 1 VII LEGENDĂ DE LA DORN A intre arborii' din munte Faptul dileî se strecoară; Soarele-î lucesce 'n irunte, Vulturul în cale-T sboară. Se ved turme-albind pe coaste Rîurî lungi pe văi frumoase, Şi, crescuţi în rend de oaste, Eradî pe culme luminoase. 257 Ca fiinţele din basme Pe sub pâclă se arată Munţi, gigantice fantasme, Stâncî cu fruntea fulgerată. Maî de vale o blândă ciută La isvoare se adapă Şi, voioasă, ea sărută Cerul oglindit în apă; Ear sub codru, pe potică Stă un urs la vînătoare Pândind ciuta sprintenică Şi rîvnind a eî picioare. Colo 'n crîngul ce 'nverdesce Sună-un bucium de cireş; Pe-o cărare se 'ntîlnesce O copilă cu'n plăeş. El se duce prin pădure După cerbi cu coarne mari ; Ea culege fragi şi mure De sub bradî, de prin tufarî. 46001 . — Alecsmuîri.— Poesii. II. 17 258 legendă. de la dorna. — «Când, Ilinco, s'a aprinde «Pentru mine al teu dor? — «Când din sbor ursul a prinde «Ciuta cea de la isvor.» El plecă pe bătătură... In curînd codrul frundos Resună de-o 'mpuşcătură Şi de-un ţipet dureros. Vînătorul împuşcase Biata ciută la isvor, Ursu 'n labe-î apucase Copilita, scump odor. VIII TOAMNA ŢESETOARE cHarnică şi darnică» (Juicers poporală) 'oamna mândră, harnică Şi de bun urî darnică A 'mpărţit a eî comorî: Frunza-î dat-au vîntuluî, Ear roadă pămtntuluî Dat-o-au la muncitori. Dat-au in pentru ştergare Şi porumb pentru coşare 260 TOAMNA ŢESETOARE Plin de ţinte auriî, Şi toţi strugurii din vie Pentru dalba veselie De la nunţi şi cumetrii. Dat-au încă pentru coasă Earba-î verde şi. frumoasă Care 'n Maiti au înflorit, Ş'a eî paseri cântătoare, Ş'a eî şiruri de cucoare Tainicului Resărit. Ş'au remas, sermana, goală, Pe când viforul se scoală Aducând gerul de an!.. Ce-a să facă ea la earnă? Noriî vin ca să aştearnă Pe câmpii un lung troian. Vaî de ea!.. Ce-a să devie Sub cumplita vijelie Care suflă oţerit Peste văile uscate, Peste apele 'ngheţate, Peste codrul desfrunzit ? TOAMNA ţKSETOARE 261 Dar nu-î pasă!.. Cât e soare Toamna, mândră ţesătoare, Pune furca 'n brîu! eî Ca să toarcă şi să ţese Pânză lată 'n iţe dese De 'nvelit umerii seî. Şi torcând de-a-lungul trece Peste brazda murgă, rece, Unde es painjinî miî. Ear fuiorul de matasă Pe pămînt în urmă lasă Mreji de raze argintii. Câte lanuri, văl întinse, Toate-acuma sint cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s'adună 'n caer Altele, perdute 'n aer, Tainic, lin călătoresc. Toamna grabnic le urzesce, Le 'mpletesce, nevedesce, 262 TOAMNA ŢESETOARE Şi cu toate la un loc Ea-şî lucrează-o 'nvelitoare Ca să meargă 'n şedătoare Şi să îea parte la joc, Eat'o în cămeşe albă, Cu lefţî mari lucind în salbă, Mari cât ochii seî căpriî. Trista earnă-o pizmuesce Şi prin negurî o pândesce Descântând vrăjitorii. Ear Românul cu drag spune : «Doamne fă înc'o minune 1 «Scoate-o fată 'n calea mea, «Ca şi toamna harnică «Şi de suflet darnică, «Să-mî fac traiul meu cu ea!» PALATUL LOREDANO |n cel palat de marmoră antică Ce poartă 'n frunte-o scumpă mozaică, Tablou artist de secuii admirat Reamintind Olimpul încântat, Opt mari fereşti, ogive dantelate, Cu leî pletoşî pe margine săpate Respând lumini şi zgomote de bal In negrul sîn al Marelui-Canal. 264 palatul lokedano Dulci armonii de flaute, vioare Conduc un hor de danturi săltătoare Şi, ca prin vis; plăcute năluciri Se ved trecând prin magice luciri. Trec albe frunţi cu flori, şi braţe dalbe, Trec negri ochî cu foc, şi sinurî albe, Ear prin văzduh se 'mprăştie uşor Un farmec viii, aprins, îmbătător. Din când în când sus pe-un balcon s'arată Un înger alb, o frunte 'ncoronată Cu flori de crin aduse din Milan Pentru Aida, contesa Loredan, Ş'orî care om sub stele o 'ntrevede Fie plebeu sau patrician, el crede Că s'au ivit în ceruri pentru el Un serafim visat de Rafael. Gîos pe canal gondolele 'nşirate De-al nopţeî vînt alene clătinate Adorm încet prin legănarea lor Pe gondolieri în visuri de amor. PALATUL LOEEDANO 265 Unul din eî tăcut însă veghează; Ochîu-î ţintit în sus crunt scânteează, Ş'un lung suspin frămîntă peptul seu: — «Ahl unde-î ea? dice, şi unde-s eu 1 « Cuget amar ! frumoasa contesină «Respânde 'n bal splendoarea sa divină. «Toţi încântaţi o 'ncungîură, -î şoptesc «Cuvinte dulci de-amor... toţi o Iubesc!.. «O! chin grozav!., şi ea fără mustrare «La acel imn de-amor, de admirare «Zimbesce lin ca Venus între Zei «Ne mal gândind la gondolierul eî!» Plângând Tonin acoardă mandolina Şi, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude 'ncet, apoi cu glas sonor Prin vers duios el spune al seu dor. De pe canal vibranta lui cântare Sboară 'n văzduh, pătrunde 'n sala mare Cu vîntul blând ce-aduc albele zorî... Toţi stau pe loc şi 'n inimi' simt fiori. 266 PALATUL LOREDANO Pe la fereşti', pe gotice balcoane, Prin galerii' cu sprintene coloane Vin alergând reginele din bal. Şi'n grup uimit se pleacă pe canal. Sufletul lor palpita 'n a lor sinurî... Flori de briliant, braţele cu rubinurî, Orî şi ce au la ele mai de preţ Cade-aruncat pe lângă cântăreţ; Dar el perdut în visuri dureroase, Răpit pe-un val de note-armonioase Stă neclintit şi fără a vedea Tot ce din sbor în barca lui cădea. Mister adânc! de-odat'a lui cântare Vibrează lung de o stranie-exaltare, Căci au cădut pe ei din cer senin Flori de Milan, frumoase flori de crin. Cine de sus le-au aruncat lui, cine?.. De vrei s'o sciî, răpede-te, străine, Şi vei zări o gondolă sburând In zorî de zi spre Lido 'naintând. PALATUL LOBEDANO 267 Gondola s'a oprit, ear în gondolă Sub coperiş cântând o barcarolă Şede 'n genunchi un june gondolier Mai fericit decât San-Marc în cer, Un înger alb pe-o pernă voluptoasă... Dar ce să spun a lor taînă-amoroasa ? Soarele-î sus, apoi soarele-î gîos, Valu 'mpregïur suspină-armonios... Mircescï, 1871 X POHOD NA SYBIR ub cer de plumb întunecos, Pe câmp plin de zăpadă Se trâgănează 'ncet pe gîos O jalnică grămadă De oameni trişti şi îngheţaţT Cu lanţuri ferecaţi. Sermanîl... de şese luni acum Ei merg fără 'ncetare Pe-un larg pustiu ce n'are drum Nici adăpost, nici zare. POHOD SA SYBIB 269 Din când în când un ostenit Mort cade, părăsit! E lung cel şir de osîndiţî! Pe vînăta lor faţă Necontenit sînt pălmuiţi De-un criveţ plin de gheaţă, Şi pe-al lor trup de sînge ud Des cade biciul crud. In urma lor şi pe 'mpregîur Cazaci, Baskirî selbaticî Cu suliţî lungi, cu ochî de ciur Alerg pe caî sburdaticî, Şi 'n zarea sură stă urlând Urlând lupul flămând. Dar unde merge-acest popor Ce nu maî are 'n lume Nici o sperare 'n viitor, Nici patrie, nici nume?.. Se duce, şters dintre ceî viî, Să moară prin pustii. 270 POHOD NA SYBIK Palid convoiu, perdut, uitat, Colonă funerară, Ea poartă 'n frunte un stigmat... Amorul sfînt de ţeară! O! sfint, sublim, ceresc amor, Câţi pentru tine mor ! Ah 1 câţi martin pentr'un cuvînt, TJn dor de libertate, Cu dile mers-au la mormînt Prin resbunări turbate! Câţi aii format grozavul şir, Pohodul la Sybir! Acum colona s'au oprit Sub crivăţul de noapte. Din sinu-î rece, amorţit Es dureroase şoapte. Toţi se înşiră-acum în rînd Gemend şi tremurând. Un comandant, aprig caleii, l-adună ca pe-o turmă Şi 'nseamnă chiar pe biciul seu Câţi au cădut în urmă POHOD NA SYBIK 271 Apoi în vînt cu aspru glas Dă ordin de popas. Convoiu 'ntreg, nedeslipit, îngenunchind se lasă Pe câmpul alb şi troenit, Sub negura geroasă, Şi stă grămadă la un loc Făr' adăpost nici foc. Cu peptul de omet lipiţi Sermanîl adorm îndată Visând de câmpit înfloriţi, De ţeara depărtată. Şi peptul lor plin de amar Se bate tot maî rar. Unul prin vis vede plângând O mamă 'mbătrânită. Altul se 'ngână desmTerdând Soţia lui iubită, Şi toţi pe sub genele lor Aii lacrime de dor. 272 POIIOD NA SYBIR Eî dorm adânc! ş'al nopţeî vînt Cu şuer viscolesce; Eî dorm adânc şi pe pămînt Mereu troeanul cresce, Şi stelele, privind la eî, Plâng lacrimî de scântei. Treptat ometul spulberat Se 'ntinde ca o mare, Şi cresce, şi sub el treptat Convoiu 'ntreg dispare, Şi 'n zorî tot câmpu-î învelit Cu'n gîulgiu nemărginit. Au fost! acum eî unde sînt?.. Un cârd de vulturî sboară Pe sus cu'n rapide avînt Şi îute se coboară, Ear dintre bradî vine urlând Urlând lupul flămând!.. XI LEGENDA RINDUNICA1 DEDICATĂ D-NEI NYKA GRAD ISTE A "N U Rîndunică, nndunea, Ce baţi la fereastra mea ? Du-te-ţî pune rochiţa Că te arde arşiţa, Te sufla vîntoaele Şi te uda ploaele. Merg! în câmpul înverzit Că rochiţa a 'n flori t Şi o calcă turmele Şi o pasc oiţele. (Cântic poporal) /^ând se născu pe lume voioasa Rîndunică, Ea nu avea făptură ş'aripî de păserică, Fiind al cununiei rod dulce, dismîerdat, Copilă drăgălaşă de mare împerat. 46001. — Alecsandri. — Pocsiî. ÎL 18 274 LEGENDA EÎNDTJNICĂI Dar fost-aii o minune frumoasă, zimbitoare,. Sosită pintre oameni ca zimbetul de soare, O gingaşă comoară formată clin senin, Din raze, din parfumurî, din albul unui' crin, Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea Să nu dispară 'n aer sub forma de o stea. O zină coborîtă din zodia cerească Veni să o descânte, s'o legene, s'o crească, Să-î dee farmec dulce, podoabe, scumpe daruri, S'o apere 'n vieaţă de-a dilelor amaruri. Ea-Î puse-o scăldătoare cu apa ne'ncepută, De ploae ne-atinsă, de soare ne-vedută, Şi 'n apa încâldită cu lemn mirositor O trestie, un fagur ş'o floare de bujor, Menind prin şoapte blânde copila să devie Năltuţă, mlădioasă ca trestia verdie, La graiil ca mierea dulce, la chip fermecătoare Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare. Apoî zina-î aduse o dalbă de rochiţă, Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă, Şi-i dise: «De-ţi e gândul să ai parte de bine «Rochiţa nicî-o-dată să n'o scoţi de pe tine, LEGENDA RÎNP/UNICĂÎ 275 «Şi cât veî fi al lumeî frumos, iubit odor, «Să fugi în lumea 'ntreagă de-al luncii Sburător, «Căci el ţintesce ochii' şi dorurile sale -■ Pe ori care fiinţă cu forme virginale, « Pe dalbele copile, a dragostei comori, «Ce-s giumătate fete şi gîumătate flori, «Pe zinele născute în atmosferă caldă «Ce sub văpaea lunii în lacuri lin se scaldă, -Şi chiar pe luna plină de o lumină moale «Ce-atinge earba verde cu albele ei poale.» ii Copila descântată de zina ei cea bună Cresceâ într'o di numai cât alta într'o lună, Ş'a. sale brăţişoare, ş'a sale mici picioare Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare; liar când eşi din cuibul în care înflorise Ca roza dintr'un mugur cu foile deschise, Când umbra sa vioae, plutind sub cer senin, Putea să se măsoare pe umbra unui crin, Mult îî plăcea copilei s'alunge rîndunele Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele, S'alerge pe sub bolta bătrînilor arini, Cercând să prindă 'n earbă a razelor lumini. Să fugă rătăcită de-alung, de-alung pe maluri, Atrasă 'n cursul apei de-a nurilor valuri. 276 LEGENDA B.ÎNDUNICĂÎ Şi'n cale-î să s'oprească, uimită, încântată De dulcea armonie natureî deşteptată. Atunci pe nesimţite un glas de Sburător îî tot fura audul şoptindu-î, plin de dor : «Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură «Că nopţeî da! lumină, şi erniî daî căldură, «Şi orbilor din umbră daî ochî să te admire, «Şi muţilor graîu dulce să spue-a lor simţire. «Ah! perul teu lung, negru ca aripa corbie «Cu-a luî întunecime ar face nopţi o mie, «Şi chipul teii ce fură chîar ochii de copile «Din alba luî splendoare ar face mii de dile ! «Ah! buzele-ţi rotunde, cu rîs înveselite, «Se par doue cireşe în soare pârguite, «Şi mijlocu-ţî de-albină sub velul teii de aur «Se leagănă prin aer precum un verde laur; ătrinul Dan trăesce ca Şoimul singuratic, In peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic, Privind cu veselie cum soarele resare Dând vîeaţă luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune... Aşa şi el apus-au din dile mari şi bune 1 DAN, CAPITÁN DE PLA1Ü 281 Vechili pustnic, remas singur din timpul şeii afară, Ca pe un gol de munte o stâncă solitară, Dincolo din morminte el trist acum privesce O taînică fantasmă ce'n zare s'adâncesce, Fantasma drăgălaşă a verdef tinereţi Ce fuge de resuflul geroasei bătrîneţî, Şi dice: «Timpul rece apasă-umerul meii «Şi cât m'afund în dile tot simt că e mat greii! «O! legea nimicireT, o lege nemiloasă! «Când, când s'a toci oare a vremeî lungă coasă!» Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare, Ear munţii albi ca dînsul, se 'nclină 'n depărtare. Ai timpilor eroici imagină augustă, Pe când era el tîner, lumea-î părea îngustă Pentru bine, şi largă prea largă pentru reii! Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnedeti. Deci îi plăcea să 'nfrunte cu dalba-i vitejie Pe cei care prin lume purtau bicitl de urgie, Şi mult Iubea, când ţeara striga : la luptă, Dane ! Să vînture ca pleava oştirile duşmane. Atunci a lui mânie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna şi fulgera, Ear ţeara dormea 'n pace pe timpii cel mal reî Cât Dan veghîâ n picioare la căpetâiul ei. ; 282 DAN, CAPITÁN DE PEA1Ü Ades el pleca singur prin codri fioroşi In carii luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi', Şi dacă murgu-i sprinten da 'n lături sforăincl, Viteazul cu blândeţă îl dismîerda grăind: «N'aîbî grijă, măi şoîmane ! eii am şi duc cu mine «O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine.» Şi murgu-şî lua mersul în linişte deplină Prin codri fără drumuri şi fără de lumină. Ear vulturii carpatici cu sborul îndrăzneţ Făceau un cortegiu falnic eroului drumeţ. încrederea 'nfloresce în inimile mari I n Bâtrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi dintr'o tulpină pe culmea cea de munte Ş'avend ca o coroană un secul pe-a lor frunte. — «O! frate, dice unul, un vînt în mez de noapte «Aclusu-mî-au din vale lung vaet, triste şoaptei. «E sabie în ţeară 1 au năvălit Tătarii! «Ş'acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!» — «Aşa î respunde altul, colo în depărtare «Zărit-am astă noapte pe cer lumină mare ! «Ard satele române! ard holdele 'n câmpii! «Ard codrii!., sub robie cad fete şi copil, «Şi 'n fumul ce se 'nalţă cu larme sgomotoase «Sbor suflete gonite din trupuri sângeroase!» HAN, CAPITÁN DE PLAIÜ 283 Bătrînul Dan aude, suspina şi nu credei Dar eată că pe ceruri din patru părţi el vede Trecând un stol de vulturi urmaţi de ulî grămadă, Atraşi în orizonuri de-a morţii caldă pradă. Un fulger se aprinde în ochii luî pe loc. «La luptă, Danei ţeara-î în jac, ţeara-î în foc!» Bătrînul Dan desprinde un paloş vechiu din cuiti Şi paloşul lucesce voios în mâna lui. Bătrînul Dan pe sinu-î apasă a lui mână Şi simte că tot bate o inimă română. El elice cu mândrie, ţintind privirea 'n sus : «Pe inimă şi paloş rugina nu s'a pus. «O ! Doamne, Doamne sfinte, maî dă-ml clile de trăiri «Pân' ce-oiiî strivi toţi lupii, toţî şerpii de pe plai ti ! «Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greti, «Când inima 'ncetâ-va să bată 'n peptui meu, «Ş'atuncî inima numai de-a bate să încete, «Când voiţi culca sub ternă a duşmanilor cete!» Apoi el strînge chinga pe sdravenele-î şale, îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară în vale. ui In scurtele restimpurî când soarele declină Şi noaptea-şT pune stema feerică, stelină, E un moment de pace în care, neoprit, Se perde doru 'n umbra amurgului mâhnit. 284 DAN, CAPITÁN DE PLAlt Atunci zăresce ochiul minunile din basme, Acele legioane de taînice fantasme, Care 'ntre di şi noapte apar în loc oprite Cu mantii lungi şi albe de-a-lungu! învelite. Aşa apare 'n şesurî măreţul om de munte Păşind treptat pe dealuri şi culmi tot mai' mărunte! Nu sclii de el copacii tineri, crescuţi pe maluri, Dar rîul îl cunoasce, el scade-a sale valuri Să treacă înainte viteazul Dan la luptă, Şi ast-fel tot el pasă pe cale ne'ntreruptă Pân' ce sosesce 'n seară la casa iui Ursan. Om aspru care doarme culcat pe un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros şi lat, Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la graiu, năprasnic, la chip întunecos. El e de peste Milcov pribeag misterios. Toţi cariî sciu de dînsul spun multe, dar şoptind, Şi cale de o zare îl dau ocol grăbind, Ear lui îî place-a cresce sirepe herghelii Resleţe pe întinsul câmpiilor pustii. Pe vremea lui, sub ochii luî Ştefan Domn cel mare, Intrând în duşmani singur ca vîeru 'n stuhul tare Air prins pe Hanul Mirza din fugă cu arcanul; Ear Ştefan de la dînsul în schimb, luând pe Hanul, DAN, CAPITÁN DE PLAIÜ 285 î aii dis : «Ursane frate ! să-ţi faci ochirea roată «Şi cât îî vedea zare a ta să fie toată!» De-atuncî el stă de pază în mijlocul câmpiei Şi nime nu s'atinge de zmeii hergheliei. Drumeţul intră, dice: — «Bine-aru găsit, Ursane!...» Un aspru glas respunde : «Bine-aî venit, moş Dane ! «Ce vînt te-aduse-aice r» — «Vînt reii şi de jălire! «Ne calcă ear păgânii, şi ţeara-I la peirel» Ursan tresare, geme, s'aprinde 'n gândul seu. Dan dice : «De pe munte venit-am să te leu, «Să mergem». — «Dar! să mergem! adauge Ursan 1» Şi mult cu drag privesce grozavu-î buzdugan. Apoi un corn apucă şi buciumă în vînt. IV De-odată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop rotopitor 1 Ursan cu al şeii oaspe în fund, spre soare cată Şi ved sub cerul luciu, în zarea 'nflăcărată Sburând o herghelie de armăsari zmeîoşî Cu coamele în vînturî. cu ochii scintelosî. 28f> DAN, CAPITÁN DE PLAUJ înfiorând câmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare Iî mână c'un harapnic ce'n urma lor pocnesce Şi ca un şerpe negru prin aer se nvîrtesce, Ursan le-aţine calea şi caii st-iii în loc. Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc, El ţlice: «Fulgo! prinde-mî pe murgul cel ţintat; «Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!» — «Dar ett întrebă Fulga, eu să nu-mî cerc puterea?» — «Tu să rămâi aice ca să-mî păzeşti averea.» Frumos odor e Fuiga ! şi naltă-î e făptura ! Sub genele î umbroase doî ochî lucesc ca mura Şi perul seu de aur în creţurî lungT se lasă Ca pe strujanul verde un caer de matasă. El are glas puternic în gură rumioară Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară. Ori cine-1 vede 'n soare cu peliţa luî albă Purtând la brîu un paloş şi pe grumazi o salbă, Se 'ntreabă ce să fie, fecior de zmeii ori fată?.. Ear când pe sub altiţa cămeşii înfirată Zăresce la lumină doî crini- eşiţî în undă, Doî pui în ne-astîmper de lebedă rotundă, Răpit de clor, el cade pe gânduri câteun an!.. Voinicul e viteaza copilă-a luî Ursan. DAN, CĂPITAN DE PLAIÎj 287 Ea intră 'n herghelie cu pasul îndrăzneţ Şi merge drept la murgul selbatic şi rezleţ, picând luî Dan ce 'n treacăt îî dă povăţuele : «Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!» Sirepul o zăresce, ridică narea 'n vînt, încruntă ochiul, bate copita de pămînt, Sburlesce coama, saltă, în lături se isbesce; Dar Fulga svîrle laţul, de gât îl arcănesce Şi, răpede ca gândul, s'aruncă uşurel, îî pune mâna 'n coamă şi 'ncalecă pe el. Gemenei, el sare 'n aer de patru-a luî picîoare, Asvîrlă, se frământă, se spumegă 'n sudoare Şi 'n sbor plecând de-odată, nebun de groază, murgul S'afundă 'n largul spaţiu şi spintecă amurgul... Dar când steluţa luneî apare viu la lume, Copila se întoarce cu murgul alb de spume Şi elice : «Eată calul 1 El seie-acum de frîtt «Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brîu.» Ursan cu drag respunde : «Aîbî parte de noroc!» Apoî cu Dan bătrinul, ardend de mare foc, încalecă şi 'n umbră dispar ca într'un nor... Ear Fulga-î urmăresce cu sufletul în dor. v E noaptea înstelată, e caldă, liniştită ! Se pare că din ceruri pe lumea adormită 288 DAN, CAPITÁN. DE PLAIÜ Plutesce-o lină, dulce, divină îndurare; Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare Ce duce călăreţii pe 'ntinderea pustie, Precum doî spectri gemeni mânaţi de-o vijelie. Ei sbor tăcuţi sub ochii steluţelor trezite In orizonul negru ce-î soarbe şi-T înghite. S'afund mereii 'n taina nopţii; dar gândul lor De mult e cu Tătarii în luptă de omor. O ţintă de lumină, prin umbră viu înnoată ; Ea cresce, se înalţă pe zare ca o roată Şi umple de văpae cerescile abisurî. Păduri, movile, rîurî apar căzute 'n visuri, Dar leul de la munte şi vierul de pe vale Nu ved prin vis de sânge decât Moldova n jale: — «E roşie luna! dice din doi cel mai bătrîn.» — «E luna însetată de sînge de păgân!» Respunde cel mai aspru... Şi puii lor de zmeî Se duc trăgând doî spectri de umbră după eî. Se duc vertej ca gândul plecat în pribegie, Se duc pân' ce-a lor umbră întinsă pe câmpie Le trece înainte, şi pân' ce se lovesc In ochi cu faptul clileî... atuncea se opresc. Şi eată-î pe o culme nocturnii călători, Lucind sub cerul palid în mantie de zori 1 DAN, CĂPITAN DU PLA1U Eî lasă jos pe coastă să pască armăsarii Şi stau privind în vale cum fac pârjol Tătarii. Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor Se 'ntinde ca o apă, plutesce ca un nor De-a-lung pe şesul umed, şi sboară sus în aer Ducând cu el un vuet de larmă şi de vaer. ) Prin fum se mişcă umbre fuginde, rătăcite, Copii mărunţi şi mame şi fete displetite, Şi cai scăpaţi în fugă, şi câni şi boi în turme Goniţi de Tătârimea ce calcă pe-a lor urme. Icî, colo, se ved cete în luptă încleştate, Mişcări de hraţe goale în aer ridicate, Luciri de arme crunte pătate roş cu sânge Pe care-o rază vie din soare se resfrînge. Apoi din vreme 'n vreme o ceată luptătoare Se 'mprăştie cu grabă lăsând cadavre 'n soare! Ear lângă Nistru multa urdie tătărească Năprasnic se ucide cu gloata românească. Dan dice: «Mei, Ursane ! acolo e de noi! «Acolo rîde moartea în crâncenul răsboi. «Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus, «Ţu despre faptul dileî şi eu despre apus, «Şi cale să deschidem prin aprigul duşman... «La lucru-acum, fărtatel la lucru, măi' Ursan!» 46001. — A !tex audri.—l\u\\ii. II. 290 DAN. CĂPITAN' DE 1> LAICI — «Amin şi Doamne-ajută!» Ursan voîos respunde, Şi 'n gloată fie-care ca viforul pătrunde. vi Ursan naval s'aruncă în neagra Tătărime Croind o parte largă prin deasa ei mulţime. Sub mână-î buzduganul, unealtă de peire, Ca un balaur face în giuru-T o rotire, Un cerc de moarte 'n care amar de cine-'f prins!... Sermanu 'nchide ochii' şi soarele-î s'a stins! In lăturî, înainte, în urmă-î totul moare! Sbor crierii din tidve sub ghioaga sdrobitoare, Şi n urmă, şi 'mprejuru-î, şi 'n lăturî semănate Zac sute de cadavre cu capete sfărmate. Şi astfel ne 'mpăcatul Ursan mereii lucrează, Şi spre Apus prin sânge mereu înaintează. Ca dinsul, Dan bătrinul, eroii întinerit, Tot vine după paloş spre mândrul Răsărit. El intră şi se 'ndeasă in gloata tremurândă Ca gîunghiul cel de moarte în inimă plăpândă, Şi paloşu-T ce luce ca fulger de urgie Tot cade 'n dreapta 'n stânga şi taie 'n carne vie... Fug toţi şi per din cale-î!.. El strigă: «Stee faţă «Cuî place vitejia, cin s'aii urît de vîaţă!» DAN, CĂPITAN DJÎ PLAlfj Dar nime nu 'ndrăsnesce la glasu-î să apară, Căci el se 'naintează precum un stîlp de pară, Si cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus îi pare că alt soare se 'nalţă din apus. Şi astfel ambii oaspeţi a morţii ne 'mpăcate Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate Ş'ajung el faţă 'n faţă prin apriga furtună, Si armele lor ude cruciş le împreună. — «Noroc ţie Ursane!» — «Şi ţie, tot noroc!» Dar n'ati sfîrşit cuvîntul Ursan şi cade 'n loc Străpuns de o săgeată ce-I intră 'n pept adânc. Ei scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc Şi greu se prebuşesce c'un gemet de pe cal. Tătarii ca zăvocliî pe dînsul dau naval! «In lături, Lifte!» strigă la el viteazul Dan, Puncndu-se de pază la capul lui Ursan. Cu frîu 'n mâna stingă, cu pala 'n mâna dreaptă, Ameninţând cu ochii Tătarii, mi-î aşteaptă, Precum aşteaptă zimbrul de lupi încunglurat Să-Î svîrle cu-a lui coarne pe câmpul spâlmântat. Dar nici gândesc păgânii să dee pept cu el, Căci paloşu-î năprasnic e vultur de oţel. Retraşi în gîur de-o parte, nemernici, spărieţf, Eî scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi, 292 Şi Dan, lovit în coaste, şoptesce cu oftare: «Ursane! pentru tine de-acum nu e scăpare!» Dicând el cade-aproape, se sprijină 'nir'o mână Şi paloşul lui" ţine în loc ceata păgână. O! Dane Căpitane! puterile-ţî slăbesc Şi norii pe deasupra-ţî trecând se învîrtesc. Tu morî! şi Tătărimea s'apropie de tine! Dar eată din pustiuri un alb vîrtej că vine Şi trece prin urcîie ca printr'un lan de gnu. E un volnic călare pe-un cal ce n'are frîti, Volnic, în brîii cu paloş şi pe grumaz cu salbă. E Fulga ce apare ca o fantasmă albă Şi grabnic pe-al eî tată răpesce din grămadă, Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă. Allah ! răcnesc Tătarii câtând cu groază 'n urmă... Dar ce ved eî de-odată, că glasul lor se curmă? Eî ved curgând pe dealuri arcaşii din Orheî Ce vin cu-o falcă 'n ceruri, aprinşi ca nisce zmeî! Un lung fior de spaîmă pătrunde într'o clipă Prin deasa Tâtârime ce-î gata de risipă, Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi. dan, căpitan de PLAIU 293 Amar e de rezleţul ce 'n urma lor remâne, Şi. cade, mic sau mire, pe manile române! Iu faţă cu românul nu-î milă, nu-î ertare, Nici chiar în sîn de mimă nu poate-avea scăpare O sciu de mult Tătariî, o sciţi de la bătrînî Şi fug, nevrend s'asculte de şefi, de-aî lor stăpâni. Tot omul vede moartea ş'aleargă 'nspăîmântat. Cel viii uTtă şi lasă pe mortul ne 'ngropat, Şi fâr' a 'ntoarce capul se duce-orî ce păgân, In urma fie-cărui apare un român ! E,ar Hanu-şî smulge barba, îşî rupe şalul verde, Privind urdia 'ntreagă în clipă cum se perde. Sub ochii luî în lacrimi', pe câmpul cel de lupte Apar grămedt de leşuri, grămedf de arme rupte, De cai ucişT, de carre, de corturi risipite, Şi tulurile oastei de oaste părăsite! O! pas cumplit al soarteî! Tot cei era ele fală, Cai', steaguri, cete mândre, strălucitoare arme, Clădiri de visuri nalte, magie triumfală, Aii fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme ! vii Ghiraî aii trecut Nistrul în not pe calul seu Luând pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu. 294 DAN, CĂPITAN DE PLAlfj El merge de se 'ncliide în cortu-î, umilit, Precum un lup în codru, de câni vornici gonit. Trei dile, trei nopţi Hanul nu gustă n suflet pace. întins ca un cadavru gîos pe covor, el zace ; Dar când revine, palid, din iunga-î desperare In ochii lui trec fulgeri de cruntă resbunare. El strigă să-î aducă sub cort pe Dan bâtrînul. De şi cuprins de lanţuri, măreţ intră Românul! — «Ghîauri» dice Tătarul cu inima haină, «Ce simte firul erbeî când coasa e vecină?» — «Ea pleacă fruntea n pace», respunde Căpitanul., «Căci are să renască mai fragedă la anul!» Ghiraî cade pe gânduri !ăsându-şî capu 'n piept, Apoi, mai blând urmează: «O! Dan, om înţelept! «Te sciţi de mult pe tine, cunosc al teii renume «Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume. «Pe mulţi Tătari cuprins-ai deaî morţii reci fiori! «Acum a venit rîndu! şi ţie ca să mori. «Privesce! lângă uşă caleul te pîndesce «Cu ştreangul şi cu pala ce 'n mână-î zingănesce. «Un semn, şi capu-ţî sboară la câni şi la vulturi. «Şi sufletu-ţî se perde în iadul de ghîauri. dan. căpitan de ît.aiu 295 «Dar însă îmi' fac milă de anî şi dc-a ta mime «Gândind la bătrîneţa ce-apasă-al meu părinte, «Şi vreaii, cu daruri multe, pe tine-a te îertâ «De vrei tu să te leped'i acum de legea ta!» Creştinul Dan, bătrînul cu suflet luminos, Inalţ'a luî statură şi elice maîestos: — «Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoiti! «Eîi, Dan, sub vîntul soarteî să scad păgân, nu voiţi. < Deci nu-mî convine vîeaţa mişelnic câştigată, < Nici pata făr-delegeî în fruntea-mî înfierată. «Ruşinea-i o rugină pe armă de viteaz, «Un verme ce mănâncă albeaţa din obraz. «Cui place să roşească, roşească... eu nu vreţi «Nicî pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. «Alb am trăit un secul pe plaiul strămoşesc «Şi vreţi cu faţa albă senin să me sfîrşesc, In gîuru-î mândrul soare se uită cu mirare... El vede şi nu crede, îî pare că iî pare 320 LEGENDA CIOCÂRLIE! Şi simte-un neastimper în inima-î vergină Sub galişa ochire a fetei ce suspină. Apoî, luând de mână pe Lia tremurândă: «Ori cine-aî fi, el dice, fiinţă, tu, plăpândă! «Durerea omenească. în veci să nu te-ajungă, «Şi fie-ţî scurt necazul şi fericirea lungă! «Pe fior! de primăvară obrazu-ţî să se culce, «Şi fie-ţ! dulce vîaţa şi moartea fie-ţî dulce!» Copila îl ascultă perdută în estaz, Cu zimbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Şi dice: «Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară «Şi casa părintească în timp de primăvară «Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir; «Şi 'n calea mea grăit-am cu florî de trandafir, «Cu rîurî şi cu nourî, cu fluturi şi cu stele; «Grăit-am şi cu vulturi, cu şoîmî, cu rondunele, «Cu tot ce putea 'n lume de tine să-mî grăească, «Ş'acum îţî dic eu ţie în limba omenească : «Minune mult Iubită 1 Lumină de lumine! «Ah! inima me poartă să staii în vecî cu tine!» Şi soarele şi Lia, păreche de iubire, In ochî aprinşi de dorurî înneac'a lor privire, Zimbind unul la altul cu 'nduîoşire multă. Ear mama ce nu-î vede, dar care îî ascultă, LEGENDA CIOCÂRLIEI 321 Grăind cu mintea, dice: «Să fiu oare 'nşelatăr <■ Acest străin să fie oare fecîor sau fată ? < El are glasul dulce, prea dulce, prea duios s De când a dat cu ochii de fiul meu frumoşi» Apoî mai stând pe gândurî, adaoge 'n tristeţă : Ah! unde-mî e vederea din dalba tinereţă!.. «Amar de cine are pe ochi un negru nor «Când inima presimte!.. E fată sau fecior?.. «La noapte voiii aşterne în patu-î albe florî; «De-a fi bărbat, sub dînsul peri-vor până 'n zorî; «Ear de-a fi fată, ele, de sinul eT lipite, «In faptul dimineţeT vor fi mai' înflorite.» Rătrîna 'n neastîmper se duce şovăind Condusă de-a eî cârjă prin noapte pipăind. Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă, O Tea pe Lia 'n braţe şi o sărută 'n faţă Şi-T dice cu nfocare: «Iubita mea mireasă «In lumea pămînteană aT fost împărăteasă, «De-acum, tot împreună gustând cerescul bine, «Eu luminâ-voîu cerul şi tu, dragă, pe mine.» Copila varsă lacrimî; uîmită ea simţesce Că inima-î ferice în sinu-î se topesce Ca diua cea de vară când razele se scurg Topindu-se în umbra adâncă din amurg. Şi ast-fel drăgălaşii de-a lor îubirî aii parte... Ear când le spune noaptea că-î timp a se desparte, 460UI. — Alicsri/alri. — l'ocsii. II. 2l 322 Ca noaptea cea de vară ce repede dispare Topindu-se n lumina lui' Soarele-resare, Nici unul n'are gândul să facă începutul, Să rupă lanţul tainic ce-î leagă cu sărutul ! A doua di, pe timpul minunilor visate, Când faptul dimineţii' la uşa nopţii bate, Bătrîna mamă, trează de grija ce-o domină, Simţesce că e 'n lume o stranie lumină. Ea merge cu grăbire la patul unde crede Caii trebuit să doarmă străinul... şi ea vede (Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă), Ea vede 'n aşternutu-î flori vii ca 'ntr'o livadă. «Ah! dice cu durere; nici una nu î uscată! «Nici una vestejită! Străinul oaspe-î fată!» Apoi, în tulburarea-î de crudă presimţire, înalţă ochii 'n ceruri şi vede cu-oţerire... Ce vede r Pe zenitul adînc, înflăcărat, Măreţul soaie plană ! şi caru-î înhămat Cu noue caî de raze ce 'n spaţiu 1 'au răpit, Cutrieră cerescul întins nemărginit. Sbor caii lăsând rînrî dc foc în urma lor Şi frîele scăpate de-alung în aer sbor; I.KGKNDA CÎOOÂRLIIiî 323 Ear soarele ferice, dând lumilor uitare, Cu Lia legănată pe sinul lut apare, Şi lumile cuprinse de flăcări ardetoare Privesc în îngrozire alt soare lângă soare... «Blăstem!» strigă bătrîna, «blăstem pe capul teu, «Tu care-mT răpescî vi'eaţa, răpind pe fiul meu!» Şi mama cade moartă ! Ea cade ! dar urgia, Dar cruntul blăstem sboară, se sue pân' la Lia. Ş'a soarelui mireasă lovită, fulgerată, Din ceruri' cade 'n mare lucind ca o săgeată. Ah ! mare î-a fost visul şi scurtă fericirea ! Iubirea î-au dat moartea, şi. moartea nemurirea ! Ear sufletu-i ferice luat-au forma vie De-o mică drăgălaşă, duioasă Cîocârlie Ce vecinie cătră soare se 'nalţă 'n adorare Chemându-1, primăvara, cu dulcea eî cântare ! 1875, Maiu. XV VLAD ŢEPEŞ ŞI STEJARUL T^argoviştea e n larmă în di de Pasc! cu soare î Vlad Ţepe.ş încruntatul î-au pus o cingătoare, O cingătoare largă de oameni înţepaţi, Bătrînî cu barbe albe, călugări', juni bărbaţi, SmunciţT de la ospeţe, din hori, din veselie, Ş'acum umplând văzduhul de-o vastă agoniei Privindu T, mândrul soare în nori de sânge-apune! Ear Ţepeş, nu departe, sub un stejar se pune Pe-o culme, se întinde la umbră şi admiră In qliua de 'nviere oraşul cum expiră, VLAD ŢlîPEŞ ŞI -STEJARUL 325 Si cum, gemând sermaniî în chin şi 'n foc de sete, Apar pe zarea roşă în negre siluete. Şi rîde, cumplit rîde călăul ne'mpăcat! Superb, strămoş de codri, cu frunze 'ncoronat, Stejarul, remas singur pe câmpul de năgară, Se pare o fantasmă din lumea legendara*, O moaşte uriaşă din codrul dărămat! In secolul ce trece perdut, înstrăinat, Uitat de coasa morţii pe ţermul scurtei vîeţî, El are maiestatea augustei bătrîneţî. Un cârd de vultur! ageri' în frunza luî s'ascund, Furtunele cumplite* în ea se perd afund, Şi aprigul cutremur de munţi resturnător îf pare-un fior moale ce-1 zgudue uşor. Cu cât se 'ntinde noaptea în gîuru-T, el lucesce ; Cu cât în gîuru-î cresce pustiul, şi el cresce. Picîoarele-î sînt prinse în terna mormîntală, Dar fruntea-I luminată de raza imortală. Păstorul de la munte şi omul de ogor Se 'nchină luî şi 'n faţă-î grăesc încetişor, Câcî umbra luî cuprinde trei secuii de misterurî, Căci trunchîu-î o coloană dintre pămînt .şi ceruri, Căci prin frunzişu-î verde un vuet lung resună Ce pare că şoptesce de gloria străbună. Vlad Ţepeş îl privesce şi qlice cu gând re ti: «Ce de mal ţepi aş face, stejar, din codrul teu !» 326 VLAD ŢEPEŞ ŞI STEJARUL Atunci, ca nici odată, gigantul s'aii uimit! De-un lung fior în freamet frunzişul a vuit, Ş'un glas de altă lume adine pătrundetor A dis: «O tu., Vlad Ţepeş! hain cutezător! «Trei' secuii sunt, trei secuii de când voiosul soare «Revarsă peste mine cereasca lui' splendoare! «Trei secuii am dat umbră şi dulce adăpost «La lumea care este, la lumea care-a fqst, «La oameni şi Ia fearel... dar om aşa cumplit, «Dar feară-aşa ca tine eu încă n'am umbrit! «Tu aî în loc de suflet o îazmă neagră, care «Pe cruntul Satan însuşt l-ar pune în mirare, «Ear gândul teii nu vede a tale fapte rele, «Cum nu se vede noaptea orbită, fără stele! «Şi însă eşti puternic, eşti Domn, păstor de turmă 1 «Ar fi să înflorească pămîntul pe-a ta urmă; «Dar nu! când te-arăţî lumii, în sin copilul plânge; «Când rîcJT, a tale gingenî se veci roşind de sânge; «Ş'orî unde îţi duci paşii, o buhă cu-al ei sbor «Punendu-se drept soare, te 'ntunecă de-un nor! «O! timp, al meii tovareş, o! timp neodihnit, «Secerător de oamenî! sub mine aî privit «Pe Domnul Negru-vodă cu stema 'ncoronat «Când in această ţeară el a descălecat, VI,AD ŢEPKŞ ŞI STEJARII], «Om verde, Român neaoş, măsurător de lume, «Ce vrea pe-a eî măsură ca să-şî croeasc' un nume «Aî mai privit aice pe Mircea cel bătrîn «Sub un nămol de lauri culcat pe-un pat de fîn, «Dormind cu faţa blândă şi 'n vis încă vedend «Pe Baiazed în fugă prin Dunăre trecând. «Atunci clin al meu codru iubit şi respectat «Mult lemn de ghioage, arce, voinicilor am dat, «Căci pe atuncT, când ţeara suna de crunte larme, «Stejarul cu voi'nicul era frate de arme, «Ear codrii, cetăţT unde mânaţi de a lor soarte, «Românii găsîaii vYeaţă, duşmanii găsîau moarte ! «Ş'acum eu, martur falnic de-atâtea fapte mari', «Eu care port în ghindă-mî un codru de stejari, «Eii care port pe umeri trecutul luminat, «Eu să me ved acuma de un verme-ameninţat!,. «In lături fearâ cruntă cu negru cer-degură; «Tu spurcî.umbra mea sacră cu-a ta hidoasă ură! «In lături, Ţep'eluşe!.. un arbor viii ca mine «Nu cresce gigant falnic pentr'un pitic ca tine!» Vlad Ţepej se încruntă! în oarba lui turbare Tresare, se repede, lovesce 'n trunchiul tare, Dar, umilit, el cade şi scapă gi'os pumnarul... Cu-o frunză veştejită l-au pălmuit stejarul! Mirccsd, 1S74. XVI LEGENDA LĂCRIMIOAREI Jn rarii nici o minune plăcută nu lipsîâ, Văzduhul lin, recoare, a crini amirosîa, Căci albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sinurî arome nesfîrşite. Lumina era moale şi ndemnătoare şoptii. NicT noaptea urmă dileî, nici diua urmă nopţii. legenda lăcrimioarei 329 Prin arbori cântaţi paserî, prin aer sburau îngeri, Şi nu găslati resunet în el a lumii plângeri;. Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde : «Nici umbră de durere aice nu pătrunde.» Pe maluri verdî, frumoase, de rîurî limpeclite Stau sufletele blânde, îubinde, fericite, Gustând în liniştire cerească veselie Ce n fiecare clipă cuprinde-o vecînicie. Dulce-adăpost de pace, grădină 'ncântătoare... Avea ori-ce minune, dar îî lipsîâ o floare. ii Şi eată că sosesce un oaspe de pe lume, Un suflet alb şi tîner pe-un nor de dulci parfume; Ear sufletele toate îl es lui înainte, Primindu-1 cu zimbire, cu gingaşe cuvinte, 330 LEGENDA LĂCRIMIOAREI Şi-î die: «In raiul nostru bine-aï sosit, copile! «Curînd plecaşi din viaţă! Nu plàngï a tale dile?» — iNu, căci am dat o clipă de vîeaţă trecătoare «•Pe alta mai ferice şi 'n veci neperitoare.» — «Şi nu-ţi e dor acuma de lumea pămîntească?» — «Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească. » — «Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?» — «Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă, «Şi vecinie după dînsa voiţi plânge cu durere!» Dicând, copilul plânge lipsit de mângăere, Şi lacrimile-i calde se schimbă 'n Lăcrimioare, De-atuncï nu mai e lipsă în raitî de nici o floare 1 XVII CUZA VODĂ 3/i.-, maîu 1878 •^"edutu-te-am în pace suind scara mărireî Şi 'n pace luând calea augustă-a nemurireT, 01 scump amic, Domn mare, o! nume cu splendoare Sădit pe miriade de libere ogoare! O clipă apărut-ai în plaiul vecînicieî Şi vecînice mari fapte lăsat-aî Românieî, Nălţând din părăsire antica-î demnitate Prin magica Unire şi sacra Libertate. 332 Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă O ploae roditoare pe brazda care-î arsă, Şi, stând apoi de-o parte, în urma luî privesce Cum brazda se deschide şi câmpul înfloresce, Aşa şi tu din ceruri aî dulcea mângăere Să vecii a ţeriî tale frumoasă re'nviere, Tu ce-aî sterpit cu sceptrul, unealtă de rodire, Din suflete şi câmpuri seminţa de şerbi re, Acum te odihnesce gustând eterna pace In taîna maîestoasă a morţii care tace, Lăsând o lume 'ntreagă la Tine să gândească Ş'a ta legendă, Casa! cu fală s'o rostească... Sînt nume destinate, ca numele teii mare, Să stee neclintite pe-a timpului hotare Şi vecinie să răspândâ o falnică lumină Pe seculiî ce 'n umbră, trecând, li se închină Kugiuoasa. XVIII CÂNTICUL GINTEI LATINE T.atina gintă e regină Intr'ale lumeî ginte mari; Ea poartă 'n frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari. Menirea eî tot înainte Măreţ îndreaptă paşii seî. Ea merge 'n capul altor ginte Versând lumină 'n urma ei. Latina gintă e vergină Cu farmec dulce, răpitor; 334 cânticul ginteí latine Străinii 'n cale-î se înclină Şi pe genunchi cade cu dor. Frumoasă, vie, zimbitoare, Sub cer senin, în aer cald, Ea se mirează 'n splendid soare, Se scaldă 'n mare de smarald. Latina gintă are parte De-ale pămîntulut comori Şi mult voios ea le împarte Cu cele-lalte a ei surorT, Dar e teribilă 'n mânie Când braţul ei liberator Loveşte în cruda tiranie Şi luptă pentru-al séü onor. In dina cea de judecată Când, faţă 'n cer cu Domnul sfint, Latina gintă-a fi întrebată Ce aü făcut peacest pămînt? Ea va respunde sus şi tare : «O! Doamne'n lume cât am stat «In ochii seî plini de-admirare «Pe tine te-am representat 1* Mirccăcî- XIX RĂPIREA BUCOVINEI eahleu! bătrîn gigante al munţilor Carpaţî! Privesce peste norii în juru-ţf adunaţi Ce sgomot, ce contraste pe laturile tale: De-oparte veselie, de alta lungă jale! Austria, imperiu al cărui' vultur mare Rotundul glob şi sceptrul îi ţine strînşî 'n ghîare; Austria ce vede foind l'a eî picioare Un roiu în neastîmper de mari şi mici popoare, Şi poartă cu mândrie coroana cesarină La care-însuşi Carpaţiî şi Dunărea se 'nchină ; Austria ferice adi e în serbătoare ! 336 RĂPIREA BUCOVINEI Armatele-î deprinse a fi învingătoare Desfăşură largi steaguri de falnică paradă Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă... Soldaţii 'n uniforme ferite de-ort ce pete Se 'nşiră ca un codru de pusei, de baionete, Atât de îngrijite cât par, lucind la soare, Un arsenal simetric de arme-încă fecioare. Vitejii poartă 'n frunte crengi verdî ce se încloae Ca lauri blânclî de pace în lipsă de resboae. Ei stau în linii drepte şi armele presentă La şefi mulaţi în aur, înfăşuraţi în lentă Şi gârboviţi sub sarcini de fapte glorioase. Aproape sburclă 'n sgomot scadroane numeroase De bravi Husari, Centauri, iuţî-fugătorî, mult sprinteni'. Cu aripi la copite şi la picioare pinteni'. Sleiţi pe cai de frunte şi stând în ranguri drept, Eî par în nerăbdare să iee lumea 'n pept. Maghiarul resucesce musteaţa-î cătrănită, Iar calu-î muşcă frîul sub buza luî strunită, Avend unul cu altul o tainică rudire Prin dorul ce frămîntă seibatica lor fire. Privindu-Î, staî pe gânduri şi 'ntrebî de 'nobilează Calul pe om, sau omul pe cal îl completează. RĂPIREA BUC0VIKE5 La dreapta se ved tunuri în rînd lucind de-oparte, Deprinse-a svârll moartea în duşmani de departe. Aspectul lor e crâncen, grav, ameninţător, Căci moartea locuesce ascunsă 'n sinul lor; iar gura-le e gata din pept s'arunce 'n vînt O salva triumfală sau salvă de mormînt. Şi 'n laturi şi'mprejurul puternicei armate Se 'ndeas' o gloată oarbă de tipuri variate : Nemţi', Leşi, Rusnaci .şi Unguri, babélica mulţime Pătată, 'năduşită de neagra Evreime. Toţi pleacă a lor frunte pe când în catedrală Se 'nalţă Te-Deumul la sfera ideală. Toţi sînt în aşteptare... De-odat' un freamet sboară De-alungul prin oştime şi 'n gloată se străcoară. Un semn ! Comanda trece prin rangurile dese, Tamburele resună şi muzicile alese Tntoană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor svonurî, cu-a tunurilor uinet. Electrică scântce pătrunde lumea toată. Un glas de mii de glasuri, un ura lung de gloată Esprimă 'n limbi diverse naive 'ntusiasmurî... Delirul Evreimeî ajunge pân' 11 spasmuri! 46001. — Ahrstwdii. — Foesii. II. 338 liXrLKKA BUCUVlNM Dar ce serbează ast-fel Austria cu fală ? Serbeaz'al unui erou vr'o faptă imortalâ, Sau cliua unui Cesar, sau noue, mari victorii Ce-au coronat armata cu mari şi noue glorii ? Ceahleule, vecine cu-a cerului minuni, Vechiu martur de-a!e lumeî clipesc! deşertăciuni! Respunde din nălţime: De ce astă serbare Deşteaptă în Suceava o lungă văet. re, Un plîns de-amărăcîune, un gemet de morminte, Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte ? A clopotelor tonuri metalice, pompoase, De ce trezesc în Putna resunete duioase? De ce tresar stejarii c'un freamăt de oştire ? De ce Românul simte o cruntă oţerire? De ce măreaţa umbr'a lui Ştefan, sus pe munte, Cu giulgiul seu de secolT s'acopere pe frunte? «Austria serbează cu vii fa maies.oasă «A tristei Bucovine răpire dureroasă «Prin frauda infamă ş'a Turcului vîndarel,. «E jubileu de moarte, căci preţul de trădare «S'au numărat pe racla lui Ghica Domn, ucis!.. «Şi astă-dî pe-acea crimă un secol s'au închis.» RĂPIREA BUCOVINEI închis?... Noi îl deschidem!... şi adeverul sfint Chemat, la glasul ţeriî se 'nalţă din mormînt. Fantasmă singerândă, la lume el apare Se spue a luî Ghica română protestare In diua mult nefastă când tristă umilită, Moldova dea ei soră fu silnic deslipită; Să spue făr-de-legea acelui laş Vizir. Unealtă de peire a Domnului mai tir, Ce 'n setea lui de aur jertfit-au lăcomiei O sculă din coroana antică-a României! Victimă neferice înaltelor trădări, Adt este începutul a talei resbunărî, O! Ghica, nume sacru ce-astă-dî reapari Ca vecînică sentenţă a gâclilor barbari ! Privesce-o 1 mare umbră, din boitele senine, In astă di de doliu când mii de limbi străine, Creştini legaţi cu Iuda în stranie unire, Serbează a Bucovinei modernă restignire ; Privesce: Noi cu jale, supuşi acum tăcerei, Venim ca să-ţi aducem ofrandele durereî, Venim să versăm lacrimi ce inima le plânge Pe locul unde curs-aii, o! Doamne, al teu sânge 340 RĂPIREA BUCOVINEI III Istoria înscrie tot ce-ati vedut şi vede. Ea dice : Românie, în ceruri te încrede, Căci lacrimele calde de-un neam întreg versate Rodesc jos Dreptul sacru şi sus nalta Dreptate. Decî, umbră maî'estoasă, te 'ntoarce spre hotare Ş'acum, după un secol trecut, di cu glas tare: «Tu, scumpă Bucovină, odraslă românească 1 MURAD GAZT SULTANUL ŞI BEORÍ MUSTAFA 393 Apoi el ia fereastră se duce şi'n glas tare Jîtăcnesce: «Padişahul, a lumeî spăfmântare, «S'au dus în vecînicie, să-1 judece Allah ! «Osmani! trâiţî în pace scutiţi de Padişah ! •> Apoi în curte pleacă un ochiri abî'a deschis Şi cade mort de jale, gemend : «o! Feringhis!.. Mivcesci, 1876. XXVI PRIER ŞI FATA ERNEI 0"au iubit earna cu gerul Ş'amândoî s'au însoţit. De frig mare-atunci' chiar ferul, Scrijelit, aii amorţit! La lor nuntă 'ngrozitoare Moartea rece-au asistat Şi, privindu-î, mândrul soare Sus pe cer a îngheţat. PRIER ŞI PATA ERNEÎ 395 Mirii sarbedî în cojoace Veselit-au şese luni, Invitând cu eî să joace Viscoloasele furtunî, Ş'au avut la cununie Lăutari de triste hori, Asprul Crivăţ de urgie, Corbii trist croncănitorî. Iar nuntaşi un număr mare De lupi lacomi, de urşi' groşi, Toţi cu blane pe spinare, Cu dinţi lungi, cu ochii roşi. Eî în noaptea nuntitoare Mare praznic aci făcut De plăpânde căprioare Şi de-un biet copil perdut n Earna are o fată albă Ca ştergarul alb de in. Fata are n sîn o salbă De frumoase flori de crin, PRIER, ŞI PATA ERNEI Şi zăpadă pe-a eî faţă, Şi per luciu de argint ; Pe sub gene ochî ele gheaţă, Pe sub buze margarint, Ea-f frumoasă ca o moartă In momentul cel suprem Când, plecând din lume, poartă Al veciei diadem ; Dar ca statue de ceară, Doarme far' a se trezi De cu zori şi până 'n seară, De cu seară până 'n di. In zadar o tot sărută Mama eî ia ea privind ; Copilita 'n vecî tăcută ÎI zimbesce aromind. Mândrul soare cu iubire O dismeardă în zadar. Ea remâne 'n neclintire Ca un viu mărgăritar. PRIER ŞI PATA EBNE! III Eat' aude 'n depărtare Prier, al verdeţeî Domn, De vestita fată mare Adormită 'n vectnic somn, Şi el simte de odată Foc în sinu-T tulburat, Şi în suflet dor de fată Dor aprins de însurat. Eată-1 pleacă, dar se luptă Pe-a luî cale ne 'ncetat Cu ninsoarea întreruptă De ploi reci', de vînt turbat; Şi răpit pe-aripa grăbii, El străbate neoprit Tristele dile-ale Babiî, De cocori călăuzit. Knt' ajunge, eată vede Fata 'n haine de ninsori. 398 PRIER ŞI PATA ËRNEÏ El o cheamă, se răpede Ş'o sărută de trei ori', S'au trezit copila dragă Sub sărutul ardător, Ea zimbesce dar, pribeagă, Se preface într'un nor !.. XXVII POEANA FERMECĂTOARE rin cea luncă sunătoare, Printre fragede vlăstărî, Când la umbră, când la soare, Şerpuesc doue cărări. Una e resăriteană, Alta-î de la mîazădi, Ş'amândoue 'ntr'o poeană Se 'ntâlnesc după o di. POEANA FERMECĂTOARE Mii' de cântece voioase Prin frunclişul de smarald P*ac concerte-armonioase Ce plutesc în aer cald, Şi cu dînsele 'mpreună Doue tinere cântări Se îngână şi resună Jos, pe ambele cărări. Una gingaş se ridică Dintr'un pept frumos, rotund. Frunza 'n luncă se despică, Crângurile sc petrund, Căci e viers de fată mare Viers de inimi furător Care face de tresare Şi năsipul din isvor. Copilita ce tot vine Despre mândrul răsărit Duceun dor vioiir cu sine, Duce dorul de iubit. 401 Ea cu mâna-î firu 'ntoarce Când mergând, când stând pe loc, Iar cu gândul gingaş toarce ^ Visuri blânde de noroc, Căci acum e primăvară Şi e dulcea lună Maiii, Când în sinurî şi pe-afară Tot e vîaţă, tot e raiii 1 ii Pe cărarea ceea-laltă Spre poeană 'naintând Un codrean cu fruntea naltă Vine astfel haulind : < Dup' atâta lungă cale «Ce-am făcut în viaţa mea, «Am ajuns acum în vale «Şi am dat de cale grea! 46001. — Alri^iDuh'i. — Poesîî. ]1. 26 402 POISANA FERMECĂTOARE " Merge-voi ii tot înainte «Făr' a me 'ngriji de drum? «Orî aş face maT cu minte «Să stau locului d'acum? «Tot ce mişcă, tot ce sboară «Me îndeamn' a rătăci «Ca un riti ce se coboară «Fără 'n veci de-a se opri, «Iar o floare de grădină «J.m'i şoptesce 'ncetişor «Ca să prind eu rădăcină «Lângă ea, lâng' al eî dor. «Codri, codri frăţioare! «Cum aş face, cum să fac «A mea soartă călătoare «Cu-al meu suflet s'o împac! Cântă el cu glasul tare, Cântă ea cu glas duios, Şi pădurea in vibrare Le respunde-armonios, POEANA FERMECĂTOARE 403 Dar cărările sub păsuri Cu încetul s'aii scurtat. In poean' ambele glasuri De odat' aii resunat Şi voînicu 'n nemişcare Aii remas pe loc, uimit, Şi copila în mirare Pe obrazu-T s'aii roşit ! Lunca tace, umbra piere, Cerul varsă dulci văpăi ; Nu s'aude prin tăcere Decât inimi cu bătăi, Şi din cuiburi, de sub frunză Pe furiş mii de ochiri Cată lung ca să pătrunză Taina dulce! întâlniri. O I minune,-un graiu ferice, A! natureî mândru graiu Se înalţ' atunci şi dice : «Oaspeţi de-al juneţii plaiul POEANA FERMECĂTOARE «Mergeţi vesel prin verdeaţă «Pe-o cărare la un loc, «Tot spre viaţă cu dulceaţă, «Tot spre loc plin de noroc Ambii tineri în uimire L'acel glas dumnedeesc îşi dau mâna cQ-o zîmbire îşi strîng mâna şi pornesc, Şi es vesel din pădure Dispărând, frumoşi şi dragi, Prin buceagul plin de mure, Prin fgnaţul plin. de fragi. Lunca sună vil fanfare... Eî se duc strălucitori Pe o singură cărare Ce s'acopere de flori, Căci e draga primăvară Şi e dulcea lună Maitî, Când în sinurl şi pe-afarâ Tot e viaţă, tot e rai ti ! XXVIII DEDICARE DOMNIŞOAREI A. opiliţă 'n calea vîeţiî Dee Domnul sa 'ntâlnescî Pe cărarea tinereţii Visul gingaş ce îubescî! Sufletele fără ştire Merg^pe tainice cărări In poeana de iubire, Raiu frumos de încântări. Mircescî, Martie 1876- XXIX DORUL DE BRADI ROMANŢĂ DEDICATĂ MĂRIEI SALB DOAMNE!' e-aş avea bradiî lângă mine Când staţi închisă 'ntr'un palat, Şi viul Peleş care vine De sus, din falnicul Carpat, Ah! eti n'aş sci cum earna trece, Câcî bradiî mei cu frunza lor Ar coperi zăpada rece Ş'ar îngâna tristul meu dor. DORUL DE 33RADI De-aş avea bradiî de la munte Cu care-mî place să grăesc, Iubiţii mei poeţi de frunte Ce cântă-un hor Dumnedeesc, Eu aş cântă voios în viaţă, Timp fie bun, timp fie refl, Şi 'n dulce, vecînică verdeaţă Ar fi ca eî sufletul meu. O ! bradiî mei, veniţi în vale, Veniţi cu mine 'n ori ce loc Şi respândiţT pe a mea cale Umbriri şi visuri de noroc. Atunci din inima-mî senină Vor înflori cântice dragi', Cum înfloresc din rădăcină Pe lângă voi rumenii fragi. Sinaia. 1875 XXX SOARE DE EARNĂ ! Soare, vecinie călător ! De mult n'aî fost în a mea ţar Cii-al teu sărut fermecător S'o farf a crede 'n primăvară. Tu sciî cât ţara te iubesce Şi cât în zodia luî Maiii L'a ta zimbire ea 'nfloresce Şi se preface 'n dulce raiu. SOABE DE EARNĂ 409 Tu sciT cu ce câmpii mănoase Cu ce cununi de mii de flori, Cu ce cântări armonioase Ea-ţl ese 'n cale chiar din zori, Şi ca pe-un sol de fericire Trimis de însuşi Dumnedeti Te priimesce-o! dulce mire, Cu desmîerdărî la sinul seu. De ce tu 'n alte lumi străine Mergi luni întregi, rătăcitor, Uitând că ţeara făr' de tine Tînjesce-amar în tristu-î dor. Ah ! amândoi când aveţi parte De întâlniri' aşa de dulci, Cum de tu fugi în altă parte Când vine noaptea să te culci? Cum de tu nu-I dai semn de viaţă Ş'o laşi cu cerul eî pustiu, Ş'o laşi cu inima de gheaţă Ca pe o moartă 'ntr'un secriu ? SOARE DE EARNĂ Când ea-î atâta de frumoasă Şi tu atâta de frumos, Când ea îţi este credincioasă De ce să-i fii necredincios? XXXI STROFE IMPROVÍSATE LUI C. ROLLA "Pvin di în di pădurea bătrînă se răresce ! Adî un stejar, mâni altul, pe rînd se prăbuşesce Şi largi poene triste remân în locul lor. Cu eî cad miî de cuiburi ce vesel, pe sub ceruri, Formau o lume 'ntreagâ şi plină de misterurî, Şi plină de-armonie şi plină de amor! Aşa din stolul nostru de oameni cu tărie Ce-aiî scos această ţeară din umbră, din robie, 412 STROFE IMPllOVISATE LUI C. ROLLA Păstrând credinţa sfintă în viitorul eî, Adî unul şi mâni altul se duc din astă lume, Lăsând amar şi doliu în sinul bi'eteî mume Şi mari şi largi' pustiuri lăsând sub ochii sei. Acum îţi veni rîndul şi ţie de plecare, O ! Rolla, fiu energic al terii, suflet tare, Pionier de frunte pintre pionieri. Ferice-acum de tine căci ai să găsesci iară Pe Negri şi pe Cuza şi alţi pribegi din ţeară Care-au aprins făclia măreţii re'nvieri. Triumf ceresc e moartea când moare muncitorul, Urmaşilor din lume lăsând brăzdat ogorul Şi cu-o verdeaţă vie de-alung acoperit. Rodesce munca 'n urmă-î şi rîde holda 'n soare, Iar cei remaşi în viaţă admir pe cel ce moare Dicând : Pentru-a lui ţeară trăit-aii ş'au murit. ('."alinţi, l;um:irk- 1S7S XXXII STROE PLOPAN BALADĂ POPULABA us, pe muchea dealului', Merge 'n voea calului Un bujor de căpitan Care poartă buzdugan. El aruncă ochi' de sus Când spre valea din apus, Când spre şesul înflorit Despre mândrul răsărit. Şi tot cată ca să vadă N'ar zări cumva o pradă Ici în zare, colo 'n zare Pe sub cer, în depărtare ? STROE PLOP AM Ciocârlia sus căntâ Iar voinicul cuvîntâ : «CăcT nu am aripa ta, <• Ciocârlie neveclută, « Păsărică 'n cer perdută ! «Căcî nu am şi sborul teii «Să me 'nalţ în cer şi eti «Ca să ved din dos de zare * De nu vin oarde Tătare ' Să răpească şi să fure «Fete marî cu ochi de mure, «Şi copii mărunţi' ele ani, «Copilaşi de cei bălani?» Cum mergea şi cum grăîâ, Eată, mări, că zărîâ Jos, de vale, pe sub deal, Lângă apă, sus, pe mal, Un foc mare strălucind, Pintre sălcii pălpăind, Şi'mprejurul focului Trei Tătari stând locului Şi frigând un miel furat, Intr'o furcă aninat. Caii lor păsceau de-o parte Iar la umbră, nu departe, STBOE PLOPAN 415 Se bocîâ o mândră fată, De o salcie legată; Se bocTâ biata copilă De umplea crângul de milă, Dar păgânii o priveau, Şi privind-o crunt rîdeaîi Şi diceau în limba lor: «Mult plătesce ist odor, «Căci e puică de bun soiri, «Şi-î ca trestia la boiu, . «Şi-î ca luna la obraz, «Numai bună de-un viteaz. «Ghiraî Hanul pentru ea «Ne-a da scule câte-om vrea, ■ »Şi caftane de Sultani «Şi cincî-decî de pungi de bani!» Cât Plopan mi-î audia Calul iute-şî răpedîâ: • Bună diua, mei Tătari, «Prădători de fete mari ! «Spuneţi mie fără teamă, «Fără teamă daţi-mî seamă: «Orî ve-î roaba de schimbare, 'Ori ve-î roaba de vîndare? t De-î pe schimb, eu mult v'oifl da, »Căci cu dile v'oiu lăsă. 416 STBOK PtOFAN «De-î pe plată, eu sînt gata «De la voT să cumper fata, «Nu cu aur nici caftan «Ci cu dărî de buzdugan.» Tătărimea îar rîdeă; Din trei' unul respundea : «Audit-aţî, audît, «Pe Românul îndrăcit? «Ci-că-î prins de mare dor «Ca să meargă plutitor, «Când pe apă 'ntins la soare, «Când sub apă curgătoare «Până 'n Dunărea cea lată, «Până 'n marea tulburată?» Bine vorba nu sfârşiâ, Vaî de lume-amar de ea 1 Buzduganul se 'nvîrteâ, Ca un vultur s'abăteâ, Pe păgâni îi şi turtea! Apoi mândrul căpitan Care-i dic Stroe Piopan, La copilă se ducea Şi cu drag aşa-î grăia: «Cine 'mparte, parte-şî face «Cum î'-e dorul, cum îi place. STEOE PLOP AN 417 «La Tătari am împărţit <■ Buzduganu-mî oţelit. «Ţie, dragă fată mare, «Iţî fac parte de scăpare, «Iară partea cerni fac mie «Eşti tu, draga mea soţie.» Copilita ce diceă? Sciu că nu se maî bocea. Peru 'n faţă-şî aducea, Cu voinicul se ducea. Fie calea lor uşoară, Cu foc lin la inimioară Cum e scris, cum e menit, Când e timpul de iubit. 46001, —Alecsaiidri.—Poesiî //. NOTE LEGENDE I. Dumbrava roşie. (Pag. 197). Visul lui Albert. Regele Albert, după învoirea ce făcuse cu fraţrî seT, regele UngarieT şi ducele LitvanieT, în conferinţa de la Leutsch.au, cercând a-şî împlini gândul asupra Domnului Stefan a Moldovei (conferinţă în care se desbătîi despre stîrpirea Românilor: super extirpations Valachi), chemă la arme toată Polonia, Galiţia, Mazovia, pe loan de Tiffen, magisterul Prusiei, îar mai ales pe Alexandru, ducele Litvanieî, cu toată nobilimea litvani, Decî cu multă oaste de mercenari pedestri şi călăreţi el plecă de la Leopol spre Moldova, la 26 Iunie. Acea nefericiiă espediţie fu preînaintată de următoarele pronosticuri: Doue sute de bol, apucându-T un vârtej înfricoşat la eşirea din Leopol, se împrăştiară în toate părţile; unit cădură în şanţurile suburbiei, Tar cei-lalţi cu greii se putură găsi şi aduna. Când Regele trecea un nu-leţ, calul seu de mână se poticni şi se înecă. Un oare-care Sropski, nobil de neam, dar cam nebun, de maî multe ort strigă în Leopol cu spaimă, prevestind peirea Polonilor. Fulgerul, cădend asupra taberef. 420 KOTE ucise pe un nobil şi 12 cat. Preotul, servind dinaintea Regelui, scăpă gfos sfintele Taine..... Şi cu toate aceste înspăimântătoare întîmplări, departe de a se lăsa de păcate, oastea petrecea în libertate cu muerî, şi însuşi şefif nu numai noaptea dar şi chiar la lumina dilei se desfătau în baîe şi in beţie, desmlerddndu-se în braţele femeilor. Creslau Curozwanski, nobil de Roza, decan de Cracovia, şi Padlow-ski de Przytyk, castelanul RadornieT, aii fost trimişi soli cătră Ştefan Vodă, pentru ca să ceară libera trecere prin ţeară a oaste! LeşescT, cercând a-1 înşela că expediţia lui Albert ar fi menită în contra Turcilor. Asemine misie aii avut şi Mateiu Lonzinski, episcopul Cameniţeî. Albert începu răsboiul asediând şi bombardând Suceava, însă nu reuşi a lua oraşul, ci perdu multă oaste şi timp în zadar. Oastea leşească se retrase prin codrii Bucovinei, avend în mijloc pe regele bolnav şi dus pe un leagăn ; însă acolo Moldovenii, ascunşi între copaci, se isbiră ca lupii' asupra Leşilor şi le făcură multă stricăciune. Periră atunci mulţi din neamul luY Toporski (unul din cele ma! vechi din Polonia), do! Tenczynski, Nicolai, palatinul Galiţiei, şi Gabriel de Mornviţa, etc. Tot atunci un contigent de Cruciaţi Prusian!, urmând după armata regală, fură atacaţi de hatmanul Boldur, risipiţi, şi câţi scăpară, de moarte fură robiţi. Acea oaste regală, în. care se aflau magnaţii Podoîiel, fu reîî vătămată de oamenii luî Ştefan. Mateiu Miechowski dice: «O! Ştefan, bărbat triumfal şi victorios, «care biruişl pe toţi regii învecinaţi! O! om fericit, care te bucuraşi «de toate darurile câte natura le dă altora numaf în părţi, unii fiind «înţelepţi cu viclenie, alţii viteji cu sublima virtute a dreptăţii, alţii iar «norocoşi contra duşmanilor, tu singur le avuşi hărăzite ţie toate de «odată: just, prevedetor, viclean, biruitor asupra tuturor adversarilor! «Nu degeaba cată a fi nitmerat între eroii secolului nostru!» etc. (Arhiva istorica a României). Aceste fapte sînt relatate de Mateiu Miechowski în istoria iui Ştefan Vodă; îar prinţul D. Cantemir, adeverind legenda poporală, dice: «Ştefan V, prinţul Moldovei, bătend oastea leşească la Cotnar, unde «cresce vinul cel lăudat, cu totul o aii stins; numai 15000 aii prins «vil, pe carii î-ati pus în jug şi i-au silit de aii arat în lung doue «mile, în lat o milă de pămînt, în care arătură tot prin Le.şii acela aii NOTE 421 «semănat doue păduri ce şi până astă-dt se numesc de Poloni Bucovina, «iar de Moldoveni Dumbrava roşie, saii păduri roşii, pentru că s'au «semănat şi sădit cu sânge leşesc», Glumeţ, u place-a dice lui Negrea, viteaz darnic: (Pag. 204). Familia Negre este una din cele maî vechi din Moldova. Chiar pe la începutul secuiului XV, un Negre vornicul figurează în istorie, timp de 24 anY, adică de la 1402 până la 1426, între cei 12 boert mari, consilieri a lui Alexandru cel bun. La 1471, Paharnicul Negre a fost descăpăţînat în Vaslui din ordinul lui Ştefan cel Mare, fiind că a fost de părere a nu se răsboi în contra lui Radu a Ţerei MuntenescY, ca unul ce era Creştin şi Român. Un alt Negre, Patrasco, ginere lui Petre Vodă Şchiopul, aii urmat în exil pe socrul şeii, aii fost înscris în cartea de aur din Veneţia şi nu murit la Barcelona, etc. etc. In chronicele şi chrisoavele remase de la străbuni, numele de Negre aipare ades ca proprietari de moşii Negrescî, ca oameni însemnaţi pe timpul lor, şi ades ca victime a urgiilor domnescî. Maghiari schimbaţi în iepuri, ş'un Purice 'n Movilă. (Pag. 211). Numele Puricescilor aii fost schimbat în MovilescT pe câmpul lupteY alcanul şi Carpatul la Dunărea măreaţă, Ca doî giganţi' năprasnici stau astădî faţă 'n faţă Ş'aprinşî de dor de luptă cu ochii se măsoară, Cu glasul s'ameninţă, cu gândul se doboară, picând: «Nu pot să 'ncapă doi paloşî într'o teacă I «E scris din noi doî unul în pulbere să treacă 1» Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură, Nu scie să 'ngrădească selbatica luî gură, Şi dice cu trufie: «Carpatule vecine, «De nu plecâ-veî fruntea amar va fi de tine, 4O0O!.— Aiccstuiiiyî. — Po:*ii. //. 2$ 434 BALCANUL SI- CARP A TUL «Câcî răpedi-voiu grabnic din plaiurile mî nalte «Torente 'necătoare deprinse ca să salte «Din maluri peste maluri, din munte peste munte, «Să bat' a tale coaste, s'acopere-a ta frunte, «Să facă într'o clipă ca să dispari din lume «Cu-a tale stânci şi codri, cti-aî tel copii şi mume !» Carpatul scoateun freamet teribil de urgie, Mişcând coama-î de codri, ca leul în mânie, Şi'n clocot lung respunde: «Balcane-a ta trufie «Arată că tu astădi cădut eşti în pruncie. «Nevoe al de-o cârjă ruina-ţî s'o supoarte, «Căci eşti acum, sermane, ajuns la prag de moarte. «Al fost odinioară gigant prin înălţime, «Amar prin fanatismu-ţl, puternic prin crudime 1 «Al revărsat pe lume şi groază şi ruşine, «Şi te-al scăldat în sânge pân' ceai dat pept cu mine. «De-atuncî au trecut secuii!.. Strivita omenire «S'au deşteptat, şi numai tu stal în adormire, «Ademenit de visuri nebune şi trufaşe, «Făr' a pătrunde norii care te ţin în faşe ! «Orb urieş! cu cârja tu genele-ţl ridică «Şi vedî l'a tale poale cât umbra-ţî e de mică ! «Eşti şters din cartea lumel, tu care din vechime «Stal rezemat în somnu-ţî de-o putredă mărime! «Şi vrei să ţii în lanţuri popoarele creştine ? «Şi vrei, Baicane gârbov, eu să me 'nchin la tine P BALCANUL SI CARPATUL 435 «Dar n'audî cum te rîde şi Dunărea şi Marea? «Devisa ta-î sclavia, ş'a mea neatârnarea!» Cum dic, doT vulturî ageri, sburând din vîrf de munte, Se 'nalţă până 'n ceruri şi scot ţipete crunte. De pe Balcani e unul şi din Carpaţî e altul... Mult răpede le-î sborul, mult crâncen le-î asaltul, Căci se isbesc ca fulgeri la lupt' ucigătoare!... întinsele lor aripi se bat lucind la soare Ş'a lor cumplite ghiare şi pliscuri oţelite îşi daţi loviri pe moarte şi răni îşi fac cumplite. De-o dată cade unul din vulturii duşmani : E vulturul prădalnic din barbarii Balcani, Şi'n patru părţi a lume! sbor smulsele lui pene !... Şi cântă libertatea pe maluri Dunărene. Mircescî, 14 Maiu 1877. II PENEŞ CURCANUL J_>lecat am noue din Vaslui Şi cu sergentul dece, Şi nu-î era, deu, nimăruî In pept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce sboară de pe munte Aveam chiar pene la picîor, Ş'aveam şi pene 'n frunte. PENES CURCANUL Toţi Dorobanţi, toţi Căciularî, Români de viţa veche, Purtând opincî, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noî am schimbat lângă Balcani Porecla în Renume 1 Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă vară Ca să scăpăm de Turci, de jug Sermana scumpă ţară. Aşa ne spuse 'n graiul şeii Sergentul Mătrăgună, Iar noî ne-am dus cu Dumnedeii, Ne-am dus cu voe bună. Orî-cine 'n cale ne ntâlnîâ Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s'adimenîâ Cuprins de admirare; Apoî în treacăt ne 'ntrebâ De mergem la vr'o nuntă ? Noî respundeam în hohot: «ba, «Sburăm la luptă cruntă!» 438 PENEŞ CURCANUL -p«Cu dile mergeţi', dragii mei, i «Şi să veniţî cu dile !» riiceau atunci bătrâni, femei Şi preoţi şi copile; Dar cel sergent făr' de musteţî Răcnîâ: «Să n'aveţî teamă, «Românul are şepte vieţi «în peptu-î de aramă!» Ah! cuî ar fi trecut prin gând Ş'ar fi credut vr'o dată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceată! Priviţi! din noue câţi eram Şi cu sergentul dece, Remas-am singur eu... şi am în pept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai' de-a lume! neagră stea Când moartea nemiloasă Ca'n codru viu pătrunde n ea Şi când securea-! coasă 1 PENES CURCANUL 439 Copii ! aduceţi un ulcTor De apă de sub stâncă Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah ! ochi-mî sînt plini ele scântei Şi mult cumplit roe doare, Când me gândesc la fraţii meî C.u toţi periţi în floare. Cobuz ciobanii n Calafat Sună voios din fluer, Iar noi jucam hora din sat Ridend de-a boambeî şuer. De-odat' o schijă de obuz Trăsnind,... mâncâ-o ar focul! Retează capul lui Cobuz Şi'n loc ne curmă jocul. Trei dile 'n urmă am resbit Prin Dunărea umflată Şi nu departe-am tăbărit De Plevna blestemată. In faţa noastră se 'naiţâ A Griviţeî redută, Balaur crunt ce-ameninţâ Cu ghîara-i neve'dută. 440 PENES CURCANUL Dar şi noî încă o pândîam Cum se pândesce-o feară, Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă 'n gheară ? Din zorî în zori şi Turci şi noî Svirleam în aer plumbiî, Cum svârlî grăunţi de popuşoî Ca să hrănescî porumbii. Şi tunuri sute bubuiau... Se clătină pămîntul! Şi miî de boambe vîjieau Trecând în sbor ca vîntul. Şedea ascuns Turcu 'n ocol Ca ursu în vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie... Ţinteş eră dibaciu tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loviau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. \Dar într'o di veni din fort L_ Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş cădii mort, Imbrăţişându-şî tunul. PENES CURCANUL 441 Pe-o noapte oarbă Bran şi Vlad Erau în sentinele. Ferbeâ văzduhul ca un îad De boambe, de şrapnele. In zori găsit-am pe-amândoî Tăiaţi de iatagane, Alăture c'un moviloiii De leşuri musulmane. Sermanil! bine s'au luptat Cu lifta cea păgână, Şi chiar murind eî n'au lăsat Să cad' arma din mână. Dar ce folos! ceata scădea ! Ş'acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea Şi cu sergentul şese!.. Veni şi diua de asalt, Cea cli de sânge udă ! Părea tot omul mal înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, puiu de zmeii, Ne clis' aste cuvinte : «Cât n'om fi morţi, vel cihcî şi eu «Copil, tot înainte 1» PENES CURCANUL Făcând trei cruci, noî am respuns: «Amin! şi Doamne-ajută 1» Apoi la fugă am împuns Spre-a Turcilor redută. Alelei! Doamne, cum sburau Voîniciî toţi cu mine! Cum ei la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! lată-ne-ajunşi!... încă un pas. Ura ! 'nainte, ura !.. Dar mulţi remân fără de glas. Le'nchide moartea gura! Reduta 'n noî repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s'abate 'n loc, Dar altul îl ia rîndul. Burcel în şanţ moare sdrobind O tidvă pâgânească. Şoîmu 'n redan cade răcnind : «Moldova să trăească!» Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se svîrcolesc în sânge ; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. PENEŞ CURCANUL 443 Atunci' viteazul Căpitan, Cu-o largă brazdă 'n frunte, Strigă voios: «Cine-î Curcan «Să fie ŞoTm de munte 1» Cu steagu 'n mânî, el sprintenel Apuc'o scară 'naltă. Eu cu sergentul după el Sărim de la olaltă. Prin foc, prin spăgî, prin glonţî, prin fum, Prin miî de baionete, Urcăm, luptăm... îată-ne-acum Sus, sus, la parapete, Allah ! Allah! Turcii răcnesc, Sărind pe noî o sută. Noî punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se'nalţă în vînt Stindardul României! Noî însă zăcem la pămînt, Căcluţî prada urgieî! Sergentul moare şuerând Pe Turci în risipire, Iar Căpitanul admirând Stindardu 'n fâlfăire ! PENEŞ CURCANUL Şi eii, când ochii am închis, Când mî-am luat osânda: «Ah! pot să mor de-acum, am dis, «A noastră e isbânda!» Apoî când îarăşî m'am trezit Din noaptea cea amară. Colea pe răni eii am găsit Virtutea Militară !.. Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din pept, Iar să me 'ntorc la luptă, Căci nu-î mai scump nimica az Pe lumea pămîntească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească! Miiccsci, August 1.877. III SERGENTUL J_>e drumul de costişe ce duce la Vasluî Venîâ un om, cu jale dicând în gândul luî: «Mai lungă-mî pare calea acum la 'ntors acasă... «Aş vrea să sbor, şi rana din pulpă nu me lasă!: Si bietul om slab, palid, avend sumanul rupt Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt, Pâşeâ trăgând piciorul încet, dar pe-a luî faţă Sburâ ca o lumină de glorie măreaţă, Şi 'n ochiî luî de vultur adâncî, vioî şi marî Treceau lucioase umbre de eroî legendari. Opinca-î eră spartă, căciula desfundată Dar fruntea luî de raze părea încoronată. 446 SERGENTUL Calică-î era haina, dar strălucîau pe ea Şi crucea Sfintul Gheorghe şa României Stea. Românul venîâ singur pe drumul plin de soare, Când eată că aude fanfare sunătoare Şi vede nu departe în faţa lui venind Un corp de oaste mândră "în aur strălucind. Erau trei batalioane de garda 'mperătească Mergând voios la Pievna cu dor s'o cucerească. In frunte-î Colonelul semeţ, pe calu-î pag, La bravii seî tovarăşi priviâ ades cu drag, Şi inima în peptu-î bătea cu foc, deşteaptă, Căci el visă, privindu-î, la lupta ce-î aşteaptă. De-odat' el dă cu ochii de sarbedul E.omân Ce stase 'n loc la umbră, sub un stejar bătrîn, Şi mult se minunează şi nici că-î vine-a crede, Când crucea Sfintul Gheorghe pe sinul lui o vede. Ş'opresce regimentul, iar bravul Colonel Se 'nchină la drumeţul, s'apropie de el Şi-î elice cu blândeţă: — «De unde vii, străine?» — «Vin tocmai de la Pievna.»—«Cum e acolo?» — «Bine.» — «Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-aii dat?» — «Chiar Domnitorul nostru ş'al vostru Imperat.» — «Dar pentru care fapte ?»— «Ştiii eu?.. Ci că drept plată «Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată «Cu el, strepunşî de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ...» — «Dar ce rang al, volnice?» — «Am rang... de Dorobanţ!» sergentul 447 Atunce Colonelul, dând mâna cu Sergentul, Se'ntoarce, dă un ordin... Pe loc tot regimentul Se'nşiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trăgând al lui picior. Mircescî, Decembre 1877. IV PĂSTORII ŞI PLUGARII JDnvitï pe ce]e dealuri înalte, înverdite, Pe-acele largi poene cu flori acoperite, Priviţi, străini de lume, păstorii cel Români Aproape de-a lor turme păzite deal lor câni,. Trăind o viaţă lină în tainica natură, Cu buciumul în mână, cu fluerul la gură. Cereasca limpedime, precum într'un isvor, Alin se oglindesce în sufletele lor... pastorii si plugarii 449 Voi toţi care de dînşiî aţî rîs fără mustrare, Jos capul, o I nemernici loviţi de admirare. Un paloş de isbândă există 'n ori ce fer, In tot păstorul astădî există-un scutier 1 ii Priviţi pe cea câmpie frumoasă, roditoare, Plugarii, muncitoriî lucrând în foc de soare. Pe faţa lor cea blândă, pe ochiî lor ceî vii, Adie boarea dulce din verdile câmpiî. Sub mâna lor e sapa, hârleţul, coasa, plugul. Alăture cu dînşiî staţi boiî purtând jugul, Şi tot ce-î înconjoară, deal, luncă, şes, isvor, E pacînic ca blândeţea din sufletele lor. Voî toţî, care de dînşiî aţî rîs fără căinţă, Jos fruntea, o ! nemernicî căduţî în umilinţă. O spad'a resbunăreî există 'n orî ce lanţ. In tot Românul astădî există-un Dorobanţ! Mircescî, Novembre 1877. 46001. — Alccsaadri. — Poésie. II. 29 FRAŢII JDERI ger, e întuneric ! Norî negri duşi de vînt Se târăe pe şesurî, se lasă pe pămînt Ca aripi urieşe de paseri nevedute Ce curăţă de sânge văi, şanţuri şi redute. E vînt cu ploae rece şi noapte cu fiorî, Căcî umbra e ţesută de fulgeri' trăsnitorî. Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună, Dar fulger miî de tunuri ce 'n zare crunt detună. FRAŢII JDERI 451 L'a lor lumină roşă în clipă se ivesc Marî tabăre de oameni armaţi ce se pândesc, Şi crâncene redute, şi 'n dos de parapete Văpăi de ochi selbatici, luciri de baionete. Românii udi la pele, fiămândî, lipsiţi de foc, In şanţul lor, sub arme, stau gloată la un loc, De moarte şi nevoe rîdend cu nepăsare... Voinici eî sînt la luptă, volnici şi la răbdare! — «Mei oameni!» elice unul, un şoim de Ia Bicaz, «De mult ne spală cerul cu ploae pe obraz! «Mâni, când s'a face diuă, Jder Neagu, fără veste «Frumos a să ne-apară cât Albul din poveste.» — «Urît, frumos, alb, negru, eu nu sciu ; dar ce sciu, «Sciu că halal de Turcul ce-oiii întâlni de viii.» — «Şi ce-aî să-î faci, meî Neagu ?» — «Să-1 hăftuesc, fărtate «Pân' mi s'a usca bine cămeşa de pe spate.» Toţi' rîd... dar ce retează de-odată rîsul lor ? O bombă vine,-o bombă, al morţii meteor! Toţi ved moartea cu ochiîLun vaet: «Ah mor!..» — «Cine, «Cine-î ucis'?»— «Eu, Neagu... me duc. ve las cu bine.» 452 FRAŢII jderi «Sermanul!» dic Românii, grăindu-1 trist de-arîndul, «Nici c'au avut el parte să-şî împlinească gândul 1 «Mult au să-1 mal bocească neveste şi copile !» — «He 1... Dumnedeti să-1 erte!.. ce vreţi?., n'aii avutdile.» — «Dar unde-î Jder mezinul?»*—«De pază colo 'n şanţ, «Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanţ.» — «Să-i spunem, să nu-î spunem, că î-a murit frăţiorul!» — «Ba să. tăcem maî bine, să nu-1 ucigă dorul.» ii In capetul din dreapta al şanţului-, în tină, Stă singur la o parte un om care suspină, Căcî are-o presimţire ce-î tot menesce-a rău Şi-î duce, duce gândul mâhnit la frate-seu. El e ostaş de frunte, Jder Nistor, vînătorul, Ce intră 'n Turci năprasnic cum intră 'n cârd omorul, Şi-î place pe câmp neted cu durda să vîneze Cumpliţî Başi-Buzuciî şi fearele Cerkeze. De-aseară 'n sentinelă Jder şede tot la pândă, Gândind la bîata-î mamă cu inima plăpândă, FRAŢII JDERI 453 Visând l'a luî mireasă cu sufletul duîos, Privind la Turci în faţă cu ochiul scănteîos. Dar vîntul sufl' a earnă, dar ploaea cade 'n unde ! Prin haTne pân' la oase îngheţul îl pătrunde, Şi 'ncet el simte somnul că vine pe furiş De'ntinde peste ochi-î un vel paingeniş. jder luptă, umblă, cântă, nevrend ca să se culce, Dar somnu-î varsă 'n crieri beţia lui cea dulce, Şi el pe nesimţite învins întunecat, Se reazemă de puşcă ş'adoarme clătinat. De-odată i se pare că vede pe-a luî mamă Ce vine, îl atinge la ochî cu-a eî năframă Şi-î dice: «Te trezesce copile, dragul meu! «Vin duşmanii! te-ajunge prin somn păcatul greu!» Tresare vînătoru! 1... Doi spectri se arată Nălţându-se prin umbră cu arma ridicată!... «Ho! feară, ho!» el strigă, şi 'n clipă viu, deştept, Pe duşmani îî străpunge cu baioneta 'n pept. 454 FRAŢII JDERI Din cloî unul c'un gemet oftează, cade, moare, Iar altul cu durerea luptându-se 'n picioare, Se 'ncruntă, se râpede ca lupul crunt la Jder Şi-T face o brazdă largă la braţ cu-al seu hamger, Apoi se prâbuşesce alăture cu mortul. Jder dice-atuncT, mustrându-l «De ce ţi ai lăsat cortul? «Şi ce câtaşT, păgâne, aice 'n şanţul meu? «Ţî-aii fost urît de viaţă?.. Amar de capul teii!» Şi aprig, cu mânie ridică stratu n aer Să sfarme peptui duşman ce scoate-un jalnic vaer, Dar când să dea: «Stâî, frate!» îî clice-un glas iubit, «Nu-î drept să daT lovire vrăşmaşului rănit!» Jder stă, aruncă arma, s'apropie 'n tăcere De Turc, îT leagă rana, alin' a luî durere ; Apoî, când vine diua, pe Turcul leşinat îl poartă 'n ambulanţă dicâncl: «Poftim vînat!» VI CĂPITANUL ROMANO Oe dase trei asalturi redutei neînvinse, Tustrele îndrăzneţe şi crunte, dar respinse. Şi câmpu 'ntreg de sânge acoperit era, Şi, cuib grozav de moarte, reduta fulgera. In şanţuri trupuri multe grămadă, resturnate, Şi altele străpunse, pe dâmburi acăţate, Formau un crud spectacol ce lume! aretâ Cum scle Pedestraşul în foc a se lupta. Romano Căpitanul de trei ori cu aî sel, De trei orî ajunsese la şanţuri cel întel, Ş'acum retras, de-o parte, strîngeâ coloana-Y ruptă, Cu ea să se arunce de-a patra oară 'n luptă. 456 CĂPITANUL ROMANO De-odată... cine-ar crede !... un aspru colonel, Eşind dc nu sciţi unde, pâşesce drept la el Şi-î dice : «Căpitane, nu-mî place-a ta purtare, «Stai tot în urmă!» — «Cine?...» răcnesc în tulburare . Oslaşiî luî Romano arşi", rumenî pe obraz, «El! Căpitanul nostru!., din toţî cel maî viteaz!» — «Tăcere, copiî!» strigă Romano la mulţime, Apoi spre Colonelul c'un aer de mărime Se 'ntoarce, îl mesoară c'un ochiţi plin de dispreţ Şi-î" dice : «Colonele, de eşti şi îndrăzneţ «Pre cât nedrept şi aspru, te 'ndemn să viî cu mine «Să vedT de sciu la moarte să merg cum se cuvine... «Copiî!.. Zor înainte l'al patrule asalt.» —Ura!., respund ostaşii... îar el pe calu-î 'nalt Pornesce înainte, deprins a merge 'n frunte, Şi sboară... dar un glonte, un sol al morţii crunte, Iî vine drept în cale şi-î se opresce 'n pept. Atunce Căpitanul pe cal stând încă drept, Răcnesce: «Colonele!... departe eştî... respunde «Cine-î în cap şi 'n coadă?.. Eu unde?., şi tu unde?..» Apoi, sdrobit, el cade şi moare lin, zimbind, Căcî vede în redută voinicii' luî sărind. VII HORA DE LA PLEVNA olo n Plevna şi 'n redute Staţi păgânii miî şi sute, Stau la pândă tupilaţi Ca zăvozî de ceî turbaţi. Las' să şeadă mari şi mici... Trageţi hora, met voinici! Sus, în tabăra turcească Dat-au tusa măgărească. Răpcîugoşiî crunt tuşesc, Cu ghiulele 'n noî stropesc. Las' să crape, micî şi mari... Trageţi hora, mei tunari! 458 HORA DE LA PLEVNA Jos în vale, pe câmpie, Baş-BuzucT de căsăpie Şi Cerkejî mereî cumpliţî . Rup cu dinţii din răniţi. Lăs' să rupă... rupe-î-aş'î! Trageţi hora, Călăraşii Diua, noaptea glonţiî plouă, Tot pămîntu-î ud de rouă. Nu e rouă din senin, Ci e sânge de creştin. Las' să ploae ca din norî. Trageţi hora, Roşiori! Eaca me !.. din parapete Vine-o scroată ca să fete Opt godaci ş'un godăcel, Toţi cu ritul de oţel. Las' să fete miî de miî... Trageţî hora, meî copii! Ne-a veni şi noue-odată pi de plată şi resplatâ HORA DE LA PLEVNA 459 Să-1 aducem la aman Pe Gaziul de Osman. Viei., ura!., la Balcanii Trageţi hora, mei Curcani! Cât e negru, cât e soare, Moartea şede pânditoare Şi prin şanţuri şi prin ripi, Şi tot bate clin aripi. Las' să bată până mâni... Trageţi hora, mei Români! VIII HORA DE LA GRÎVIŢA jL^"ata lui Gazi-Osman, Griviţa poart'un colan, Un colan tot de oţel... Gîoacă fulgeriî pe el. AleleVl de l'aş lua, înapoi nu l'aş mai da I Mândra 'n cale mi'-au eşit, Doru 'n mine-au răsădit Şi de-o lună pân' acum Resădit me ţine 'n drum. Fa, colanul ţT-oîu luâ Şi 'napoî nu 1-oîu mai da 1 HORA DE LA GRIVIŢA Puică scumpă de viteaz, Nu m'aduce la necaz, Că 'ntr'o di m'oîu da prin foc Şi te-oîu prinde de mijloc, Iar colanul ţî-oiu lua, Şi 'napoî nu 1-oîii maî da 1 Tu eşti viţă de păgân, Eîi sînt viţă de Român ! Bună eştî de sărutat, Dar şi eu bun de luptat 1 Eu colanul ţî-oTu luâ înapoi nu 1'oîu maî da! Fa, deschide-mî sinul teu, Cât îs blând la graiul meii, Nu me face să te-aştept Şi să dau cu tine pept. Pept cu tine de voîu da Deii, colanul ţî-oîu lua.. HORA DE LA G-RTVITA Tot aşa mâri-am grăit I Intr'o di m'am răpedit Ş'am pus rnâna pe colan Şi pe fata luî Osman. Alelei 1 Griviţă, fa, înapoi nu te-oîu mai da ! MARŞUL CĂLĂRAŞILOR J3omân verde ca stejarul, Rîd de duşmani şi de moarte! Sâ-mî trăească armăsarul Şi prin glonţ! să me tot poarte! Saî, volnice şi nechează Ager, falnic ca un zmeti, Căci am inimă vitează " Şi credinţă 'n Dumnedeu ! Cât mî-a sta mâna voinică Pe-a mea pală ostăşească, MARŞUL CĂLĂRAŞILOR N'aibă grijă de nimica Ţeara mea cea Românească !~ Saî, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeii, Căci am inimă vitează Şi credinţă 'n Dumnedeîi! Cu-al meii suflet, cu-a mea pală, Cu-al meii şoim albit de spume, In duşmani vom da năvală, De s'a duce vestea 'n lume! Saî, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeii, Căci ani inimă vitează Şi credinţă 'n Dumnedeu! X ODA OSTAŞILOR ROMÂNI Tuni' ostaşi aî ţeriî mele, însemnaţi cu stea în frunte I Dragii inel vultanî de câmpuri, dragii mei şoî'manl de [munte ! Am cântat în tinereţe strernoşeasca vitejie, Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie, Ce la vechiul nostru nume ari adaos un renume Dus pe Dunărea în Mare şi din Mare dus în lume 1 Vin acum, la rînriul vostru, să v'aduc o închinare, Vin cu inima crescută şi cu sufletul mal tare, 4600/.— Alecsandri. — Pocsîi. II. 30 466 ODA OSTAŞILOR ROMÂNÎ Ca eroi' de mari legende, vin să ve privesc în faţă, Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă, Ce-aţî probat cu-avîntui vostru lumeî pusă în mirare, Că din vultur vultur nasce, din stejar stejar resare ! De la Domn pân' la opincă, duşi de-o soartă norocoasă, V'aţî legat în logodire cu isbânda glorioasă Ş'aţî făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Mesurându-ve de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime, Ş'arStând, precum prin nouri mândrul soare se arată, Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată 11 Să trăiţi, feciori de oaste ! Domnul sfînt să ve ajute A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute, Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu sborul, Ca la Plevna unde astădî cei întâi aţi pus piciorul, Înfruntând pe-Osman-GaziuI, şi prin fapt de bărbăţie Ridicând o ţară mică peste-o mare 'mperăţiel O, viteji de viţă veche 1 Audiţî în depărtare Acel vuet fără nume ce resună ca o mare ? Sînt bătăile de inimi ale 'ntreguî neam al nostru Ce adună di şi noapte dorul lui cu dorul vostru, Sînt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge, Sînt urările voioase pentru-acel care învinge 1 ODA OSTAŞILOR ROMÂNI 467 O ! Români, în faţa voastră, colo 'n tainica cea zare, Vedeţi voî o rază vie care 'ncet, încet resare Străbătând prin umbra deasă de lungi secuii adunată ? E voiosul fapt de diua mult dorită, mult visată, E lumina re'nviereî, e luceafărul sperăreî, E triumful luptei voastre, soarele neatârnăreî! Dragii mei ! din focul luptei oţeliţî când v'eţî întoarce, La cămin unde Românca aşteptând, suspină, toarce, Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte, Ca la Domnî, cu pânî şi sare, vor eşi voue 'nainte ; Căci din voî fieşte care poartă 'n frunte o cunună Şi de gloria de astădî şi de gloria străbună! Pas dar ! pas tot înainte! timpul vechili din noii zoresce! Viitorul României dat-aii mugur ce'ncolţesce 1 O, copiî! de voî sînt mândru, simt acea mândrie mare, Care cresce cu mărirea unuî neam în deşteptare. Mî-am vedut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! Astădî lumea ne cunoasce: Roman, dice, Viteaz, elice. M'ircescî, 28 Novembre 1877. XI EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU 7^ mice, vrei să afli ce fac şi cum trăesc In cuîbul singuratic în care me găsesc Departe de-ale lumeî petreceri variate, Cu intrigi de tot soiul amar înveninate? Me'ntrebî cum nu Iau parte la lupte sgomotoase, Politice numite... dar nepoliticoase? Cum eu, odinioară de lume iubitor, Eu pasere pribeagă, eu vecinie călător, Mî-am strîns acum aripa de cale ostenită, Şi stau în nemişcare ca apa'n loc oprită ? EPISTOLA GENERALULUI PLORESCU 469 Aceasta-Î o enigmă ce vrei ca s'o explic ? Prea bine!.. Cer cuvîntul, dup'obiceîu, şi dic : «Ce fac?» — Pe scena lumeî privesc cum se lipesce Invidia duşmană de tot ce strălucesce Şi-1 roade ca un verme ascuns sub un stejar, Cercând ca să-1 restoarne cu-ai seu venin amar. «Cum vîeţuesc?» — Ca omul ce fapte mari visează Şi scumpe suvenire de prin trecut vînează, Ca să-şT mângăe mintea de proasta comedie Ce-o joacă interesul şi trista mişelie. lubîam odată lupta... dar lupta cea leală Pentrii-o idee mare, frumoasă, triumfală, In care luptătorii cu inima 'ndrăsneaţă, Prin arme fără pată se atacau în faţă, Numind orî-ce lovire piezişă : felonie, Şi oarba clevetire: băloasâ infamie! Acum, în loc de arme curate, lucitoare, Eii ved că se preferă hulirea mănjitoarc. Oricine stă 'n arenă de tină are parte... Eu, nedeprins cu tina, me ţin de ea departe 470 EPISTOLA GENERALULUI ELORESCU Ş'aştept să ved sub trăsnet hidoasa pocitură, Care a sădit în ţeară invidie şi ură. Pe când eram noî tinerî, Florescuie amice, Pe când orî-ce sperare muriâ, născând, aice, Avut-am un vis mare, o nobilă dorinţă, De-a scoate România din trista-î umilinţă Prin jertfe, prin virtute, prin strînsă înfrăţire... Toţi într'un gând, cu toţii uniţi într'o simţire, In batalionul sacru voîoşî ne luam rîndul, Şi fie-care 'n parte-î c'un dor işî hrănîâ gândul, Eu, să deştept prin cânturi mărirea strămoşească, Tu, să re'nviî pe lume armata-! vitejească. — Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie, Avînt semeţ şi falnic de falnică junie I Atunci' al nostru suflet prin nor! luându-şî sborul, Cu aripa-î uşoară lovîâ chiar viitorul, Şi orî-ce stăvili nalte, fantasme 'ngrozitoare, Periau în ochii noştri ca negurile 'n soare. Şi iată că prin muncă şi anî de stăruinţă A dat şi florî şi roadă puternica-ţî credinţă. Din sinul ţeriî noastre o mândră oaste-apare, Menită ca să 'ntreacă a lumeî aşteptare, EPISTOLA GENERALULUI PLORESCU 4 Prin fapte glorioase din timpuri de-altă-dată... Ea sboară 'n foc, şi ese cu fruntea 'ncoronată. O! ce mândrie mare simţit-aV tu ca minei.. Dar ce amărăciune s'a revărsat în tine, Vedend feciorii noştri păşind măreţ nainte, Şi tu... uitat de-oparte, tu, bunul lor părinte! Noi toţi, din depărtare, pe-al morţeT câmp de pradă Câtam a zări 'n soare lucind bătrîna-ţî spadă, Ş'a noastră ostăşime, în foc îuţindu-şî pasul, Dorîâ, cerea, prin tunuri ca să-ţi audă glasul, Căci astă vie, jună, eroică armată, Sub Cuza şi sub Carol* prin tine-a fost creată, Şi ţie cu dreptate se cuvenîâ onorul Fruntaş de-a fi în luptă, tu, organisatorul 1 Şi însă tu, victimă de-o oarbă prigonire, Aî fost ca un netrebnic lăsat în părăsire ! Netrebnic, tu netrebnic!.. De când, o.! Doamne, 'n lume Lumina dileî poartă al nopţeî negru nume ? De când netrebnic este acel ce cu iubire Consacr'o viaţă 'ntreagă l'a patriei mărire? 472 EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU De când netrebnic omul cu inimă măreaţă, Ce'n lupta pentru ţeară oferă braţ şi viaţă? De când netrebnic şeful ce, ori cum bate vîntul, îşi aperă stindardul şi-şî ţine jurămîntul? Amice, fii în pace, alin' a ta durere... In tot oşteanul astădi tu vedf o mângăeie, Căci astădî tot Românul cunoasce, simte 'n sine, Că arma strămoşească s'aii ascuţit prin tine... Şi când privescî stindardul cu ochi plini de uimire, Stindardul viii tresare cu-o mândră fâlfâire !.. Miicescî, 4 Ianuarie 1876. XII EROII DE LA PLEVNA e drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zăpadă, Se ved, sau singurateci trecând, sau in grămadă, Sermanî în haîne sparte, prin care intră gerul Şi'n măduvă petrunde maî crâncen decât ferul. Goî, sarbedî, rupţi de foame şi obosiţi de trude, Trişti, tremurând de friguri sub frigul erneî crude Şi întindend la oameni o mână tremurândâ... 474 EROII DE LA PLEVNA Ce-i astă sărăcirile şi goală şi flămândă? Eroii de la Plevna I... lată-î ! Ah? cine-ar crede? Le plânge chîar de milă tot omul care-î vede, Şi eu, plâng de ruşine... in ţara ospeţiel Să ved cerând pomană vitejii României! Aceste braţe, care împins-aii cu putere Pe Ţară la 'nălţime, pe duşman la cădere, Sunt goale !... Aste picioare, ce urme glorioase Lăsat-aii pe tărîmul redutelor fioroase, Sunt goale, degerate !... Aceste frunţi, ce-s demne Să poarte ale mărire! strălucitoare semne Sunt goale, ol ruşine!... Sunt goale, o! crudime 1. Eu cat eroi în giuru-mî şi ved numai victime !... Ce crimă le atrage pe cap aşa osândă ? Ce crimă?... Lupta mare pe câmpul de izbândă! Ce crimă ?... Eroismul, sublima devotare Pentru-aperarea Ţereî ş'a eî neatârnare!. . ii Alăture cu dînşiî se vede o altă turmă Sub criveţul năprasnic, ce inima le curmă. EROll DE LA PLEVNA 475- Turme de robi, goî, vineţi, de boale gârboviţi, La trista exilare de soartă osândiţi. EI merg tîmpiţî sub biciul restrişte! nemiloase, Pătrunşi de gheaţa erneî şl-a morţi! pân' la oase, Şi ast-fel suferinţa mult oarbă şi nedreaptă Au pus copiii noştri cu ei' pe-acelaşi treaptă, Cât nu poţi a distinge din toţi suferitorii Nici care sunt în\inşii, nici care 'nvingătoril. El bine, 'n astă ţară, ce suntem no! ?... şi cine A îndrăznit s'arunce în noi cîi-aşâ ruşine, Ca să vedem Mărirea cădută 'n înglosire Şi Eroismul sacru plătit cu umilire? Cum? dup' atâţia secol! de oarbă ntunecime, Ostaşii României cu suflete sublime Aprins-au luminosul al re'nviereî soare, Ca el să ni-î arate în stremţî umilitoare ? Cum ? Domnul şi oşteanul, cum ? Ţara şi ţeranul înfruntă greul, moartea, pun în genunchi duşmanul. Ca 'n diua re'nturnărel, armata'nvingătoare Să pară-o pată neagră pe-a ţerel sărbătoare ? Ah 1 dacă sunt nemernici, ce ved cu nepăsare Româna demnitate lovită-aşâ de tare, 476 EROII DE LA PLEVNA Eii n'oiu comite crima de a dice prin tăcere : «Dispreţ pentru bravură! dispreţ pentru durere!» Eu ce-am cântat eroii, eu care nici. odată Pe fruntea României n'am suferit o pată, Nu pot, când ved eroul că mâna şî-o întinde, Să stăpânesc revolta, ce 'n sufletu-mî s'aprinde, Nu pot să stau în pace, când ved cu oţerire Batgîocura infamă pe biata omenire ! iii O! ţeara mea, ol mumă de nuoî şi mari străbuni ! Tu ce-aî respins, vitează, atâtea mar, furtuni! Ce soartă ne'mpâcată urzeşte pentru tine Ruşinea 'n loc de fală şi reu. 'n loc de bine? Ce mână fâr'-de-lege, ce braţ cumplit de fer Loveşte a ta frunte, când ea se'nalţă 'n cer? Ce geniu orb de ură în ghiarele-T te frânge Şi 'ntinde pe-al teu soare un doliu roş de sânge ? Cerutu-ţî-au copiii în dile de urgie? I-aî dat cu abnegare, î-aî dat chiar cu mândrie; I-aî dat vioi şi tineri, voinici cu flori în faţă, Plini de curaj cu toţii, cu toţii plini de viaţă, Şl-aî dis: «Ve duceţi, mergeţi cu-avînt de bucurie «La moarte chiar, când moartea e sacră datorie, EROlf DE LA PLEViVA «Şi când mi veţi' întoarce, să-mî reveniţT ferice, «Toţi înstelaţi pe frunte cu mândre cicatrice «Maî juni, mai' tari, mai veseli, maî falnici, maî vioi... «Să mi se prindă ochiul pe dragii mei eroii» S'aii dus feciorii oaste! pe calea strămoşească, S'au prins cu moartea cruntă la luptă voinicească, Şi aii eşit din luptă viteji, învingători, Scăldaţi în al lor sânge, puternicii feciorii... Eî bine! oameni vitregi cu inimele sterpe, Legaţi de cârma ţării cu 'ncolăcirî de şerpe, Voi, care-aţî stat departe de foc şi de dureri, Cum aţi re'ntors copiii la sînul bietei ţări ? Priviţi-î!... Goi şi sarbedî, ca robi trăiţi în lanţuri! Trişti, fărămaţî, sărmanii! de ger pe câmpî, prin şanţuri, Ologi, ciuntiţi, o! Doamne, reduşi la nimicie Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mişelie! Priviţi-î, şi printr'înşiî priviţî în depărtare Funebra hecatombă lăsată 'n lepădare, Alăture cu Plevna, pe câmpul de bătae IV Acolo 'n miezul nopţii a lupilor potae 478 EROII DE LA. PLEVNA Când vine să desgroape morţii, urlând a moarte, Mulţimea degerată şi pradă crudei soarte Se scoală, se adună lăsând a eî morminte, Armată de scheleturî, şirag de oseminte, Prin care vîntul erneî pătrunde şuerând. Ea se aşază 'n rîndurî, se mişcă trem.irând, Pe Griviţa se urcă şi stă ca să rîvnească Pe-aceî ce-au avut parte de moarte vitejească. Apoi de-odată crâncen, cu braţele uscate, Ea face-un gest, un singur, dar cel mai crunt din toate, Căci" ve denunţă lumeî cu gestul eî suprem !... Amar de cine-a trage al morţilor blăstem ! Mirccscî. Februarie, 1878. XIII DAMELE ROMÂNE URMARE LA POESIA : EROII DE LA PLEVNA. ar să ne 'ntoarcem ochii spre-a cerului lumină, L'augusta caritate ce mângăe şî-alină, Strîngând nenorociţii sub aripa-î cerească, Versând un dulce balsam pe rana omenească, Şi prin a eî veghere şi prin a eî zîmbire, Făcând ca să dispară cumplita suferire. O 1 voî ale-omenireî desmerdătoare stele! Voi, floarea şi cununa şi fala ţereî mele! 480 DAMELE ROMÂNE Tu, Doamnă 'ncoronată de-a Binelui splendoare, Ce mângăî cii-a ta mână ostaşul care moare! Voi nobile Românce cu sunete 'ngereştî, Voî ce-aţî mărit prestigiul nobleţei româneşti', Onor, respect, credinţă şi adorare voue.l Pe inimele noastre se lasă-o dulce rouă, Când ve privim în haine de sfîntă Caritate Spălând ai luptei sânge cu mâni aristocrate Şi luminând poporul prin Legea Provedinţeî: Că nu există ranguri în faţa suferinţei. O! cât va trăi ţeara ea-şî va aduce-aminte De-a voastră abnegare, de-a voastre fapte sfinte, Şi cei răniţi vor spune cu drag jos în popor Cum aţi veghîat, blândî îngeri, la căpătâiul lor. Vor spune, şi cu dînşiî, uimit, voiri spune eti Cum din al ţeriî suflet aţî şters amarul greii, Probând, că de sunt oameni ce lesne aii dat uîtăreî Eroii de la Plevna, martiri aî nepăsăreT, Voi, inimi simţitoare, aveţi spre mângăere Respect pentru bravură, respect pentru durere! Mircescî, Februarie, 187S. XIV POCLONUL LUI PENEŞ eneş stă pe câmp de pază. Noaptea-î neagră 'n jurul seu. El ţinteşte ochi să vază Ochii duşmanului refl. Dar nimic nu luce 'n zare. Zarea-Î oarbă, ceru-î orb. Prin cumplita 'ntunecare Trece-o boambă şi un corb. 46001. — Âlecsandri. — Poesiî. II. 31 482 POCL0NÜL LUI'PENES Peneş stă şi. se gândeşte La căminul strămoşesc, La îubita ce-1 iubeşte, La părinţii ce-1 jălesc. Apoi şterge cu oftare Doue lacrimi într'ascuns, Şi îar cade 'n cugetare, De un tainic dor pătruns. Peneş cugetă şi dice: «Ce minune de odor «Să duc terii când d'aice «M'oîu întoarce 'nvingător ? «Să-î adun comori străine? «Robi în cârduri să-i adun? «Ba-î mai bine, zeii, mai bine «Drept poclon să-î duc un tun?...» Peneş, om de omenie, Sare 'n Plevna dintr'un sbor Şi apucă 'n bărbăţie Tunul cel maî tunător. Terii lui apoi cu fală Dându-1, dice: «Fă din el «O coroană chiar regală, «O coroană de oţel! ^t>" POCLONUX LUÎ PENEŞ 483 «Şi cu dînsa 'nlăureşte «Domnul nostru norocos, «Ce ne au dus, dus vitejeşte ^ «La răsboTul glorios, f «El Virtutea militară «Icî, la pept, mî-au aninat. «Eu îî dau, re'ntors în ţearâ, «O coroană ş'un regat.» io Maiu 1881. Mircescî. Convorbiri literare, XV, 1SS1 — 82, p. 122. PRIMELE OBUZURÎ <^>ub cer senin, albastru, lin Dunărea la vale Coboară maestoasă, lăţind undele sale. Pe câmp! cu earbă coaptă, prin redîurî de stejar, Pe insule ce 'n apă încet scădend dispar, Şi 'n cursu-T oglindeşte de-a stânga Calafatul, De-a dreapta sa Vidinul, în veci ne'nstrăinatul, PRIMELE OBUZURÎ Cetate 'ncă fecioară sub pază de păgâni, Ce pare că aşteaptă năvală de Români. Lin Dunărea se scurge spre marea, fără valurî, Dar iată se 'ncreţeşte, căci' a zărit pe maluri De-o parte-un leu, de alta un tigru sângerat, Ce se pândesc cu ochiul aprins şi tulburat. Deodată Carol Domnul, urcat pe-o baterie, Vidinuluî din faţă s'arată cu mândrie. Şi face-un semn. Tunarii dau foc... Un sol de fe Din tun porneşte, sboară, se'nalţă 'ntâî pe cer Şi cade-apoî în sinul cetăţii, ce tresare, Vestindu-î România şî-a eî ne-atîrnare 1 Vidinul se trezeşte din învechitu-î somn, El vrea să nimicească şi ţeară ş'al eî Domn. 486 PRIMELE OEUZURÎ Incarc'un tun gigantic, spre Carol ţinta drege, Dar prima-î detunare îl proclamează Rege! Iar Domnul, zîmbind vesel, în ochii tuturor, Salută cu-a luî spadă obuzul trecător Şi dice : «Mult îrnî place această armonie! «Strigaţi, copiî : trăească iubita Românie!» Un ura! clocoteşte pe rîul deşteptat Şi el cu drag încinge un noti, viteaz Regat! Castel Peleş, Oct. 1886. Dupa manuscriptul autorului. XVI ROMÂNCA DE LA GRIVIŢA ÎTn şanţ se 'naintează spre groaznica redută. In el, din zori, Românii primesc ghiulele mii. Ş'aşâ plouă cu glonţurî, cât ei remaşî o sută, Se 'ntreabă între dînşiî de-s încă printre vii. Alăture-o Româncă, expusă 'n nepăsare La tot ce duce moarte cu svon nepomenit, Găteşte-o mămăligă ferbinte de gustare, Intr'un cîaun de schijă, sub dâmbul prăbuşit. 488 ROMÂNCA DE LA GRIVIŢA O 'ntreabă Căpitanul: «Leliţă, nu ţî-e teamă «De bombe, de şrapnele ce sboară 'n jurul teu?» Răspunde Româncuţa: «Nici nu le bag în seamă. «De lucru au şi ele, de lucru am şi eu.» Dîipa manuscriptul autorului. ) NOTE \ - VII. Hora de la Pievna (Pag. 457). Răpcîugoşiî crunt tuşesc Ostaşii noştri dau porecla de răpciugos! tunurilor turceşti. Vine-o scroafă ca să fete. Adică o bomba. XII. Eroii dela Pievna (Pag. 473). S'a tipărit aici întâia oară după manuscriptul original al poetului. Sub titlu este scris şi apoi şters de autor : {dedicată damelor române). XIII. Damele române (Pag. 479). Tipărită aici pentru întâia oară după manuscriptul original al autorului. ALTELE I. io MAIU 1881. |n viaţa mea avut-am un dor şî-un vis de-acele Ce poartă pe-a lor aripi, restrângere de stele, Un vis frumos ca dorul ce naşte dintr'un vis. Prin umbră de-abie ochiul ţintit îl întrevede Şi mintea nu'ndrăzneşte în el a se încrede... Dar îatăl... Adî în soare el sborul şî-au deschis! 494 10 MAifj 1881 Priviţi! Această ţeară, de alte ţerî uîtată, Avea asemănare cu-o ramură uscată, Ce-o duce pe-a luî valuri torentul Dunărean. Uimit de trista-î soartă, eu o priviam cu jale Şi-T tot diceam: «Ah! cine te va opri din cale «Pân'a nu fi 'nghiţită de-al mărilor noean? «Răspunde, creangă mică, din care arbur mare «Te-au rupt cumplitul Crivăţ cu aspra lui suflare «Şi te-au svîrlit departe de trunchiul părintesc? «Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte? «Făcut-ari el cu tine un cuib în vi'rf de munte? «Sau fosta! tu atinsă de fulgerul ceresc? «Aîergî unde? vi! de unde? şi care-î al tău nume? «Mal simţ! în tine vîeaţă, sau moartă.eşti pe lume? «Maî este pentru tine un viitor ascuns?...» O! stranie minune!...-Cea ramură 'necată Din tulburele spume s'ati ridicat de-odatăj Şi falnic peste valurî, ea astfel mî-aîi răspuns : «Poete! nu mă plânge, n'a! grijă de-a mea soartă. «Plutind, privesc eii cerul, şi prin deschisa-î poartă 10 MAITJ 1881 495 «Zăresc planând de-asupră-mî o rază din altar. «Mulţi aii făcut cercare din cale-a mă culege, «Dar n'aii putut s'atingă odrasla unui Rege, «Căci Rege e stejarul şi-s viţă de stejar! «Pe malul României voiţi prinde rădăcină, «Şî-oiu creşte în putere, şi fruntea mea senină «Va trece către soare prin norii duşmăneşti. «Gigant voiţi fi, cu fală privind peste-orizonurî. «Eu port în sînu-mî lemnul din care se fac tronuri «Şi arme de izbândă şi sceptri 'mperăteştî!» Aii dis 1 Şi creanga vie crescând, mândră coloană, Nălţâ până la ceruri frunzoasa Iui coroană Sub care lumi voioase găsiati un adăpost. Ah! cine-ar putea crede şi cine-ar putea spune Cum astă luminoasă, gigantică minune A ti devenit ce este din ceea ce aii fost. Aşa, tu Românie, tu ţeară mult iubită, De soarta-ţî cruntă, oarbă, mulţi secolî prigonită, Aî re'nviat puternic, în clipă, glorios. Pe când păreai menită a pere din lumină, 496 10 maiu 1881 Tu ţî-aî adus aminte de mama ta Latină Şî-aî scuturat trecutul amar întunecos. Aî fost, vaî ! prinsă 'n luptă cu moartea nemiloasă, Dar smuls-aî tu din mâna-î a sa cumplită coasă Şi aî cules din cale funebrul siminoc. Acum ţî-e calea largă şi larg ţî-e viitorul! Pe orî-ce 'mpedecare tu puî acum picîorul Şi treci tot înainte, strigând la lume: «Loc 1 «Loc celuî ce se simte de viţă 'mperătească 1 «Loc celuî cu menire în glorie să crească 1 «Loc sufletului tare! loc braţuluî viteaz! «Cine-ati domnit pe-o lume, fie 'n mormînt, nu moare. «Un soare ce declină, din noii renaşte soare. «In somn adânc de moarte e sufletul maî treaz!» O! ţeară de mari fapte, ce porţi un nume mare! Pe margine de groapă redevenind maî tare, Aî provocat destinul şi l'aî înfrînt pe el. Şi adî învingătoare ca 'n timpii de-altă dată, Tu însăşi, tu regină, acum neatîrnată, Depuî pe a ta frunte coroana de oţel. 10 MA1U 1881 497 Onor, mărire, fală, şi viaţă, şi tărie Să fie a ta parte în secolî, Românie. Oţelul din coroană cu glorie-T bătut. In taînă ajutată de sacra provedinţă, Orî-care fapte grele păreau cu neputinţă Tu le-aî dorit pe toate, pe toate le-aî putut 1 Frumos, sublim spectacol e 'n faţa omenireî, Când un popor se 'ntoarce din marginea peireî Şi pasă plin de dile pe câmpul strămoşesc, Când el îşî face-o armă din lanţul de-apăsare Şi-'n foc redobândeşte a luî ne-atîrnare, Stropită şi plătită cu sânge vitejesc! Mult scumpă, luminoasă, şi vie şi ferice E diua când poporul se simte 'n drept de-a dice, Caii fost privit în faţă de însuşi Dumnedeu. Ferice de tot omul, a cărui scurtă vîeaţă Se leagă cu vecia prin astă cli măreaţă, Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu ! Săltaţi' în pepturi inimi cu-o mândră exaltare! Tunaţi, viteze tunuri, lungi salve de serbare! 46001. — Akcsandri.— Poesii II 498 10 MAifj 1881 Mişcaţi a voastre coame, vechi codri de pe plaiu I Adi Patria Română apare triumfală, Purtând cu maestate Coroana ei Regală Şi falnica chlamidă a soarelui din Maiu! Mircescî, io Maiu, 1S81. Convorbiri literare, XV, i SSi — 82, p. 122. II IMNUL COROANEI i j\e secolT dispărută în noaptea neguroasă Tu adi apari la lume, Coroană maiestoasă, Cu opt regeşti floroane, însemn neperitor De glorie, mărire, tărie şi onor. CHOB In veci mărire ţie, Coroană triumfală ! Românul te salută Cu dragoste şi fală 500 imnul coroane? ii Prin foc aî fost purtată de Timp, al lumeî faur, Intr'un oţel răsboînic schimbând anticu-ţî aur. Cât soarele de 'naltă, lucindă cât şi el, Trăeasc'a ta splendoare versată în oţel. CHOR In veci mărire ţie, Coroană triumfală ! Adî lumea te salută Cu dragoste şi fală. iii O 1 di solemnă, sacră! O ! di de neuitare 1 Viteaza Românie în mânclra-î ne-atârnare Pe sine se 'ncoroană cu braţu-î glorios Şi 'n ochi-î viitorul resplendă radios. CHOR In veci mărire ţie, . Coroană triumfală 1 Adî cerul te salută Cu dragoste şi fală. Mircescî, Mniii i88j. După manuscriptul autorului. III DUPĂ DOI SECULÎ VIS DE EAENĂ evin uimit din lumea fantasticelor visuri, Prin care omul pasă cu vecinice mirări, Sburând pe nori de aur, călcând pe albastre mărî, Pe fire de paingen, trecând adânci abisuri Ş'oprindu-se clin cale pe culmi de paradisurî, Cuprins de încântare, pătruns de 'nfiorărî. 502 DUPĂ DOÍ SKCULÍ II Revin din lumea neagră pe faţa lumeî albe, Ş'aduc o feerie de stranii amintiri. In ochi-mî scânteiază un roiü de năluciri, Nălţându-se la ceruri pe-o raz' a luneî dalbe, Şi stele, care pleacă de sus ca nişte salbe, Cădend pe flori sub forme de zîne cu iubiri. ni Pe când perdut aice în mare de zăpadă Priviam prin geamul rece cum viscolă sub cer Şi cum vésduhul pare că tremură de ger, Un dulce somn pe mine cădii ca pe o pradă, Şi 'ntrezăriî de-odată a basmelor grămadă Ce 'n lumea nevedută ascund a lor mister. IV Veduî ce nu există când ochiul e deschis, Poemele de leagăn, minuni ce Ie crează închipuirea albă de prunc, care visează In cântecul de mamă, sub blândul eî surîs, Veduî ce în trezie nu vrea omul să crează... VeduT eternitatea în clipa unui vis... DUPĂ DOl SECULI 503 V Părea, după doî secuii, că me născusem iară 1 Om nou, cu nesciinţă de timpul dispărut, Făr' a simţi pe buze amarul din trecut, Făr' a simţi pe umeri a vremeî grea povară. Eram în faptul vîeţiî, înamorat de Ţeară, De tot ce-î mare, falnic, frumos, necunoscut. vi Pe poalele Sinaiî mergând, me rătăcisem, Atras tot înainte de-un farmec fioros In umbra tupilată sub codru maiestos. Pe-o culme 'n discul luneî o fantasmă zărisem, Şi plin de ademenire în faţă me oprisem C'un vechili castel, pe care sta Timpul nemilos. VII Pustiu era castelul, dar zîna legendară Spunea de-un Domn, ce falnic din paloşu-î vasal Sciîi să-şî fac' un sceptru neatîrnat, Regal. Şi falnic să se urce pe a mărire! scară. EI a clădit această zidire solitară Şi de vecin ales-au Buceciul colosal. 504 DUPĂ DOI SECULl viii Pe vremea-î glorioasă, castelul plin de vieaţă Eră locaş feeric de vesele serbări, De oaspeţi mari, de inimi cu nalte aspirărî, De tot ce luminează o epocă măreaţă. Acum pe dînsul zace a seculilor ceaţă Şi edera-1 cuprinde cu-a sale 'mbrăţişărî. IX Versâ pe arbori luna o undă de lumină, Ce pintre frunzi de-akmgul ca ploaia lunecă Şi cu tăcuta noapte tăcut s'amestecâ. De-o linişte templie natura eră plină Şi numai viul Peleş, pe apa-î cristalină Cărând scântei de aur la vale, se mişcă. Păreau căqluţî în visuri adânci, absorbitoare Bucecîul, care poartă un horbot lung de nori, Şi stâncile atinse de fulgeri trăsnitorî, Şi bradiî duşi pe gânduri sub luna gânditoare, Betrâni giganţi, vechi marturî ai lumeT trecătoare, Fraţi respectaţi de Timpul cu paşi distrugători. 'DUPĂ DOI SECULÎ 505 xi Perduta-mî cugetare în spaţiul aîuririî -De ceruri şt pămînturî aripele-şî loviâ. Priviam ţintit la lume, şi lumea se priviâ In ochii mei, mărită prin velu 'nchipuiriî. Eram vrăjit!... De-odată, sub farmecul vrăjirii, In turn, la o fereastră, o umbră se iviâ. xii Plăpândă, gracioasă, fiinţă-aeriană! Purta un nimb de stele pe peru-î unduîos Şi haină argintie pe umeru-î frumos. Melancolia dulce, nocturnă suverană, Pe gura eî cu zîmbet lipind buza-î profană, Stinsese veselia-î de cuib armonios. xiii Cu fruntea rezămată pe mână, Ia fereastră, Priviâ cu jale lungă, cu dor nemărginit La cerul fără margini de doruri locuit. Şi vedul eî, cu sborul de pasere măiastră, Urma pe sub luceferi o flacără albastră, O aripă, un suflet, copilul eî Iubit. 506 DUPĂ DOÎ SECTJLI XÎV Duioasă contemplare'... Din plaiul de vecie Părea c'aşteaptă 'ntorsul acelei scumpi minuni, Căci o chemă la sînu-î cu blânde rugăciuni. Pe faţa-î coperită de-o jale amărîe, O lacrimă ferbinte curgea, opală vie... Atuncî se 'ntinse-un nour în dreptul albei lunî. xv O clipă de 'ntuneric şi lumea păru moartă ! Tar umbra şovăindă cu tainice mişcărî Trecu prin săli' deşerte, se pogorî pe scări Şi se opri măreaţă sub o înaltă poartă ; Apoî, luând o liră, condusă de-a Eî soartă, Se afundă în codrul adânc, fără cărări'. XVI Pe loc d'un straniu freamăt toţî bradiî resunară, Plecând ale lor vîrfurî cu drag în faţa Eî, Şi miî de ochî in noapte luciră de scântei, Şi munţii ca s'o vadă în zare se 'nălţară, Ş'a Peleşuluî unde prin stânci se alinară, Legând a sale maluri cu punţi de curcubeî. DUPĂ DOI SECULÎ 507 XVII Şi Ea mergea ca gândul ce-şî caută noroculI Părendu-m! că vînează sub bradiî înclinaţi Iubite suvenire din timpii depărtaţi; Dar pe această lume acum nu-şî afla locul. Steluţele clipinde cu drag îşî versaţi focul In ochii seî albaştri de dor iluminaţi. XVIII Mergea ca o nălucă ce ştie a sa cale La Stânca locuită de zîne aurii, Şi sta ca să asculte a lor dulcî armonii. Apoi sus, pe Cascade, pleca încet din vale Şi Peleşul ferice opriâ undele sale Sub albele-î picioare cu tâipî trandafirii. XIX Mergea în Raiul Doamnei, lipit de-o naltă stâncă, Şi dispărea în crânguri, şi iarăşi apărea. Apoi sus, în Poeană, uimită se opriâ, In patru orizonuri cătând să vadă încă O lume dispărută în noaptea cea adâncă... Dar numai munţi şi codri pustii întrezâriâ ! 508 DUPĂ DOI SECULÍ XX Poeana era plină de flori, de fragî, de plante, Ce fie-care 'n frunte-î un diamant purta. O peatră solitară pe plaiîi se arăta. Acolo stătea umbra, şi începea să cânte, Cu tainice cuvinte trecutul să descânte, Şi 'n glasul Eî Tăcerea din somn se deşteptă. XXI Pe lira sa germană, în limba armoniei". Ea spuse pe rînd basmul din vîrful cel cu dor Ş'a Muzei de la Lesbos, duios, cumplit amor, Ş'anticele legende lui Dan, a Ciocârliei, Ielwva, Vrăjitoarea, minuni a poesieî, Cu sbor înalt, cu farmec plăcut, învingător. XXII Iar vechile fantasme de lira eî trezite Eşiau prin pâcla deasă a tristelor uîtărî, In juru-î stând mirate de-a lor redeşteptări, Şi plaiurile nalte, ca dînsele uîmite, Sub vălul de treî secolî păreau întinerite Sub strania magie a magiceî cântări. DUPA DOÍ SECULÍ 509 XXIII De odată cântăreaţa ce-ascunde al eî nume Lăsă să cadă lira cuprinsă de fiori ! — Ah! Cine-î? —se'ntrebară şi munţT, şi bradî, şi flori'. — E Carmen Sylva, — dise un mare glas din lume. AtuncT luciră 'n zare a dileî roze spume Şi visul meu şi umbre se contopiră in zori. XXIV Ce-a povesti prin secuii' Legenda viitoare De Doamna, de Regina cu geniul divin, Crescut spre nemurire pe-al României sin? Imaginea-î măreaţă va fi inspiratoare De basme şi poeme frumoase 'ncântătoare Ce s'or purta de valuri pe Dunărea şi Rin ! Mircescî, Iftnuar 1881. După vianîtscripltd auioruhă. IV CUVINTE ADAPTATE PE IMNUL NAŢIONAL In pace şi onor, De ţară iubitor Şf-aperător de ţeară I Fie Domn glorios Peste noî; Fie 'n veci norocos La răsboî. O ! Doamne sfinte Ceresc părinte Susţine cii-a ta mână Coroana Română. COMPUS DE HÜBSCH răiască Regele CUVINTE ADAPTATE PE IMNUL NAŢIONAL II Trăiască Patria Cât soarele ceresc, Raiu dulce, românesc, Ce poart' un mare nume! Fie 'n veci el ferit De nevoi! Fie 'n veci locuit De eroi! O! Doamne sfinte Ceresc părinte! Intinde-a ta mână Pe ţeara română ! După manuscriptul autorului. V REGINA SYLVA (]) egina Sylva-ï suferindă, Durerea 'n ochi-î se oglindă, Dar eî nu perd seninul lor. Regina zace 'n insomnie Şi gura-î, cuîb de armonie, Durerii dice 'ncetişor : «Aşterne-te drumului, «Ca şi earba câmpului «La sunarea vîntuluî.» (') Compus în timpul boaleî Reginei, care în mijlocul suferinţelor sale declama versurile poporale: i Aşterne-te drumului, etc.s REGINA SYLVA 513 Durerea pleacă întristată 1 Pe loc Reginei se arată Un plaiu întins, un cer deschis. Frumoasa eî închipuire Din aripi bate cu grăbire La glasul blând, care î-a dis: «Aşterne-te drumului, «Ca şi earba câmpului «La suflarea vîntuluî.» O ! sburătoare, du-te 'n soare Şî-adă-aicî a zîneî floare, (*) Ce-are graiu şi cântă lin. Ea cu Regina să se vază, La căpătâiu să-i stea de pază, Să dică ori şi cărui chin: ;< Aşterne-te drumului, «Ca şi earba câmpului «La suflarea vîntuluî.» iSSi. După manuscriptul autorului. (') Floarea năsdrăvană. care cânta în cosiţa Elenei Cosinzene. 46.001. — AUcsandri. — Pocsii II. 33 MARGARITA ÍL> ărgărita déla Raiü ' A venit în di de Maiii Lumea 'ntreagă s'o admire. Ea de sus s'a pogorît, Ca un oaspe mult iubit, Ca a cerului zîmbire. Unii dic că-î îngerel, Alţii că-î un fluture!, MĂRGĂRITA 515 Toţi că-I o minune rară! Eu, bunicul eî bătrân, Când o văd, în al meii sîn Rîde dulcea primăvară. Şi precum pe-un vechili stejar Frunzele 'n April apar Pline de cântări voioase, Naşte 'n sufletu-mî răpit Un chor scump şi înflorit De-amintirî armonioase. Mărgărita 'n calea el A călcat pe curcubeî Şî-a scăldat, surîdetoare, Ochii săi în fiori de in, Faţa 'n albul unul crin, Păru 'n razele de soare. Şi păşind pe verde şes, Cu guriţa-î a cules O căpşună rosalie. Şi din aerul curat Cu răsuflul a furat Dulce glas de ciocârlie. 516 MĂRGĂRITA Trece noapte, trece di! In curând ne vom trezi Cu-o frumoasă fată mare, Printre fete strălucind Şi prin lume răspândind O ne'nvinsă fărmecare. La ivirea eî, pe loc, Făcând visuri de noroc, Multe inimi aii să bată, Multe lacrime de dor, Multe versuri de amor A să 'nspire juna fată. Iar părinţii seî Tubiţî Fi-vor mândri, fericiţi De-a eî tîneră splendoare, Precum cerul e de zorî, . Ca pămîntul de-a luî florî Şi ca diua de-al eî soare. iSSi. Convorbiri literare, XV, iSSi—Sz, p. 162 Tir HORA DOBROGEANA obrogean, scăldat în soare Şi în marea mişcătoare, Me simţiam de jale plin, Căci pe lume-eram străin. Dar de când s'a făcut îară Ţeara mea, română ţeară, Ceru-mî pare maî senin, Vieaţa-mî pare fără chin, 518 HORA DOBROGEANĂ Marea Neagră se 'nălbeşte, Saltul eî se îmblândeşte, Dunărea cu al eî val Face pod din mal în mal. Tinde-acum frăţească mână Peste Dunărea română, Meî, bădiţă din Carpaţî Şi din câmpii ceî bogaţî, Ca să vadă lumea 'ntreagă Hora strinsă care leagă Pe Munteni, pe Moldoveni Intr'un snop cu Dobrogeni. Vom avea noî de mirese Ale ţereî flori alese ; Vom avea de lăutari Ale mâreî valuri' mari Şi la horă vor fi faţă, Prin a timpurilor ceaţă, Imperaţiî fraţî Assanî De pe culmea din Balcanî. iSSt. După manuscriptul autorului. VIII E R I N (') DEDICATĂ D-LUÎ WlLLIAM C. BoNAPAETE-WYSE (2) (Mano?- of Sl. Jolui, IVaU'rford, Ii landa) rin, pe câmpia-î verde, Lasă ochii a se perde Cti-al seu gând posomorit. Ea îşî scaldă capu 'n soare, Pieptu 'n vînt, ş'a ei picîoare Intr'un lac neliniştit. (') Erin numele irlandei. (J) Celebru poet irlandez fi tot-odatS poet superior provensal; autor al unul volum intitulai «Li parpaioux bîu> (Fluturii albaştri). 520 EEIN Lacu-î elice: «Vrei, iubită, «Să duci vieaţă fericită «Pe-al meii sîn de dor uimit?» - «Nu-mi convine, ea răspunde, «Traiti îngust pe-a tale unde... «Sinul teii e mărginit.» Soarele lucind îî elice : «Erin, vrei să fii ferice «Pe-al meii car cu mine, sus?» — «Nu!... ea spune, nu-mi convine «Traiii ceresc să duc cu tine... «piua ta e cu apus!» Vîntul strigă de departe ; «Vrei de lume să ai parte? «Stăvili n'am în sborul meii. «Eii m'avînt în libertate! «Vrei să fiii cu tine frate?» Erin falnic strigă : — «Vreţi !» Martie, 1S81. Convorbiri literare, XVI, 1S82 — 83, p. 421. ÎS PE ALBUMUL DOAMNEI V. BOERESCU (*) Cântând Mireîo zîmbitoare Cu viersu-î gingaş, virginal, Căci tu eşti ţeara 'ncântătoare, Căci tu eşti' ţeara lui Mistral. Eu am plecat în lungă cale, Pe urma soarelui ceresc, Să fur din focurile sale O rază ca să 'ntineresc, Dar am zărit a ta zîmbire, Provenţă, şi am stat pe loc, Căci raza din a ta ochire E pentru mine mai cu foc. Cu tot ce am mal bun în mine, Cu al meii suflet iubitor, V'aduc urările de bine Ale Românului popor. BRIND Felibri, fiî aî Poesieî, Iubiţi, cântaţi armonios, Ve 'nchin acest brind al frăţiei Sub al Provenţeî cer frumos. Montp cllicr, 3882. Dupti manuscriptul aut&rulut. XVI PATRU REGINÎ (CITIT LA. ADUNAREA LITERARĂ DIN ALBi') jT>atru surori de nalt renume, Reginî cereşti cu semne 'n frunte, Au fie-care 'n astă lume Un tron înalt pe-un vîrf de munte. Una-î ardentă şi măreaţă, Una-î avută, generoasă, Una e dulce cântăreaţă, Una maî mică şi frumoasă. PATRU REGINÎ 541 Ele se ţin cu drag de mână. Soarele stă să le privească, Căcî fie-care-î o stăpână, Fiind de viţă 'mpărătească. Cele maî mari trei suverane, Cu sorioara lor mezină Preschimbă în patru limbi romane Vorbire de iubire plină. Ele dic: «Scumpă Românie! «Mult aî fost tu de noî departe, «Iară de-acum pe vecînicie «Nimic nu poate-a ne desparte. «Avend tus-patru o menire, «Sub cer de-acum pe tot-deauna «Vom face 'n vecînică unire «Din patru inimi numai una!» Priviţi 1 Pămîntu 'ntreg tresare ! Carpaţî şi Alpî cu fruntea naltă, Şi PireneT dau o strigare Cu Apeninî de la olaltă: 542 PATEU RE GINI «Trăiască Spania măreaţă, «Şi Franţa mare, generoasă, «Italia, dulce cântăreaţă «Şi România cea frumoasă ! 1882. După manuscriptul autorului. XVII VERSURI IMPROVISATE LA FORCALQUIER CU OCASIUNEA PUNERE! CELE! ÎNTÂI PETRE A UNUÎ VrADUC y^e.. lmal$v-waduce, s'aducî în acest loc: Din patru'părţi a lume! averî, lumini, noroc, Şî-a tale nalte arcuri întindă-se departe, Să întrunească fraţii ce soarta'ncă desparte. XVIII FELIBRULUI LOUIS ROUMIEUX RESPUNS LA SONETUL SEU GRAVAT PE STATUETA CALIOPEÎ OFERITA MIE LA BANCHETUL DE LA MONTPELLIER. I ^âlcat-am multe ţerî pe lume, Condus de-o strălucindă stea, Ca să găsesc, să ved anume Odrasle mart de ginta mea. FELIBRULTJÎ LOUIS ROUMIEUX 545 Dar m'am grăbit prin e!e-a trece, Căcî me simţeam de tot strein, Şi sufletu-mî remâneâ rece, Kece şi mut în al meii sîn. Sub un butuc frunzos de vie De-odată vesel m'am oprit, Când audiî o melodie Sburând prin spaţiul uimit. Şi ca pădurea, care vibra Sub vîntul mediteraneu, La poesia cea felibră A tresărit sufletul meii. Cine cânta în a mea cale ? Un provensal, poet cânta, Şi lumea 'n cânturile sale Ca 'n di de Maiu se deştepta. n Privii' in juru-mî cu mirare Şi 'ntrezăriî sub un măslin Un bujorel de fată mare Cu ochî de foc, cu chip latin (1). (') Tipul femeilor din Provensa se apropie mult de acel al Româncelor. 46001.— Alecsmulri,— Poesiî If. 35 546 FELIBRULUi LOUIS ROUMIEUX Pe-a sale braţe albe, goale Purta un snop bogat de grâu Şi poame rumene în poale, Şi flori pe cap, şi furcă 'n brâu. Iar maî departe 'n nechezare Sburdâ voios un cal din Craii ('), Şi 'n orizon, pe-albastra mare, Mii de corăbii lunecau. Uimit ele farmecul frumseţiî Pe cea minune-o întrebaiu: «Eşti tu zeiţa Tinereţii?» Ea îmi respunse 'n dulce graiii: «Eu sunt Provenţa!... Poesia sŞi România-mi sînt surori, «Roumieux 'mi varsă ambrosia «Şi eu îl incunun cu florî!» Monipelh'er, S8S2. Convorbiri literare, XVI, 1882—8,3, p. 420. (l) Crau, câmpie lungă, largă, acoperită cu petre rotunde, din departamentul Bouches du Rhone, in care cresceau herghelii de caî selbatic'i. XIX POETULUI ŞI FILOLOG GABRIEL AZAIS RE8PUNS LA BRINDUL SEtJ DIN 7 MAIU 1882, ÎNCHINAT MIE LA ALBY. n arbor, ce mai mult rodeşte Cu cât maî mult îmbătrîneşte Sub cerul Terii Româneşti', E pomul trainic ca stejarul, Ce 'n toamnă îşî aduce darul De mere grase, mari, domneşti. Din moşî-strămoşT la noi' se spune Ca fost a raiului minune Pe timpii naşterii lumeşti. £>48 POETULUÎ GABRIEL AZAÏS Şi chiar din el Eva 'ncântată, Gustând, a înflorit deodată Ca cel maî splendid trandafir. Iar de atunci orî-ce fecioară Poartă ascuns în inimioară Un vis din raiu, un suvenir, Şi 'n Orient, plin de mistere, Altarul cu arom de mere Parfumă sfîntul unt-de mir ('). Tu, Azai's, ce 'n bătrîneţe Păşeşti cu-avînt de tinereţe, Cu fruntea sus, pe-al vieţii drum, Vechiu arbor încărcat de poame, A căror suc aţîţă foame, Iar saţ n'aduce nici decum, Căci ele dau ştiinţi, plăcere, Precum un crin ne dă şi miere Şi mult îmbătător parfum, Lăsat-aî, Azai's, să cadă Un fruct plăcut clin a ta roadă Pentr'un poet din răsărit. El 1-a cules voios în cale, Pe când purta dilele sale C) între esenţele, ce compun untul de mir, intră şi parfumul de coji de mere domneşli. POETULUI GABKIEL AZAÎS 549 Sub cerul vostru aurit, Şi 1-a gustat cu lăcomie Şi îmbătat de poesie Ureaz' acum cu glas uîmit: «Acel ce bunurile 'mparte «Ţie-Azais, să-ţî facă parte «De traiu mănos, şi lung, şi lin, «Ca să privesc! în a ta vî'eaţă «Rcînfrăţirea cea măreaţă «A neamului întreg latin. «Apoi să laşi iubitu-ţT nume, «Precum un mer domnesc în lume, «Ca să rodească tot în plin». Convorbiri literare, XVI, 1882 — 83, p. 420. XX O REGINĂ ÎNTR'O MANSARDĂ VERSURI SORISE PE PERETELE ŞALETULDÎ DE LA SINAIA ub coperiş de brad de munte, "^Stă o Regină meditând. Albastre raze pe-a sa frunte Apar lucind din când în când. Prin codri deşî, prin stânci cărunte, Pe rîurî mari, pe munţi sburând, Gândirea eî îşî face punte Şi trece, norii' luminând. O REGINĂ ÎN'I'r'o MANSARDĂ 55 Unde se duce-acea gândire ? Nu pot s'o spun, dar în uimire, De-a eî lumină inundat, Ved cum mansarda se desface Şi prin minune se preface Intr'al minunilor palat. J)i,.-pa manuscriptul autorului. XXI EARNA VINE ■^ine dela munte earna la câmpie Scuturând din poale-î dile de urgie. Viei Lângă foc eu fac Visurî după plac $i cu al meu oaspe, dulcea primăvară, Rîdem de furtuna care url'afară, EABNA VINE 553 Es în calea erniî, ca la o mireasă', Criveţul fioric, corbii, pâclă deasă. Easă ! Eu cu gândul plec Şi ferice trec Prin poene 'n floare, prin păduri umbroase, Unde miî de glasuri cânt'armonioase. Bate la fereastră earna degerată. Fruntea eî de ţurţuri este încărcată. Bată 1 Eu îî dic : drum bun ! Şi în sobă pun Trei bucăţi de frasin, care ard cu pară Povestind de lumea veche, legendară. Sboară pe 'ntuneric umbre 'ngrozitoare, Cârd de lupîîn goană, stol întins de cioare. Sboare 1 Eîi la foc privesc Şi me 'nveselesc, Căci din depărtare ved sosind în ţeară Paseri pribegite, oaspeţi blândî de vară. 554 EAENA VINE Ninge I vînt de moarte suflă să atingă Flacăra vieţii şi din sbor s'o stingă. Ningă! Eu ved răsărind, Eu văd înflorind Earba pe câmpie, roşele la soare Şi sperarea 'n inimi june, simţitoare. Joacă hora tristă lupii din răstoace, Vulpile codane, urşiî cu cojoace. Joace ! Eii văd prin scânteî, Ved cu ochii meî Goale salamandre prinse 'n horă vie, Ce la glas de greerî saltă 'n veselie. Sună 'ntreg văzduhul de răcnirî nebune. Earna cheamă iadul ca s'o încunune. Sune ! Lampa eu mi-o sting, Gândurile-mi strîng, Şi pe-o pernă moale cad în adormire, Ca să sbor în lumea cea de nălucire. Mirceştî, 1882. Convorbiri literare, XVII, 1S83— S4, p. 359, XXII RONSARD LA TULUZA DEDICAT DOMNULUI A. ROQUE-FeRRIER JT^onsard, al regilor poet Şi al poeţilor jun' rege, Din al Parnasuluî boschet Vroia noî laurî a culege. El pleca deci' la Tuluza Şi 'n fântâna din Valcluza Işî scalda în treacăt muza. 556 BONSARD LA TTJLUZA Tuluza 'ntreagă e 'n serbare. Magistri gravi şi dame multe In Capitul cu nerăbdare S'au adunat ca să-1 asculte Ronsard mândru 'naintează, Lira el îşi acordează Ş'un cânt straniu intonează, El spune 'n limba cea divină, Cum pe când Franţa era 'n valuri, Strâbunu-î, Banul Mărăcină, Născut pe-a Dunării verrlî maluri, Veni pe-un zmeu călare S'ajute 'n lupta mare L'a Francelor salvare. Cu toţi uimiţi îl ascultară, Apoî, cu glasuri triumfale, învingător îl proclamară In vechile Jocuri Florale. Iar în loc de-o eglantină Luî magistrii grav închină O Minervă argentina. RONSARD LA TULUZA 557 El o priveşte 'n admirare Şoptind : «O ! Zee cuminţită, «Isbânda mea ar fi mai mare «De-aî fi tu dulcea Afrodită.» Magistrii gravi zîmbiră, Şi damele roşiră Şi lung la el priviră... Din Capitul iar spre Valcluza Plecă Ronsard pe o di caldă, Insă în loc dea-şî scălda Muza, El pe Minerv'acum o scaldă. De-atuncî zea răsfăţată In Provenţa des s'arată Cu viî raze 'ncoronată. Montpellier, 18S2. După manuscriptul autorului. XXIII INSCRIPŢIE DESTINATĂ CASTELULUI DE LA SINAIA CERUTĂ DE M. S. REGELE u, Carol, şi ai meu popor Clăditam într'un gând şî-un dor In timp de lupte-al seu Regat — In timp de pace-al meu palat! Sinaia, 1883. manuscriptul autorului. XXIV VERSURI SCRISE IN CABINETUL REGELUI LA SINAIA ÎN DIUA PLECĂRII MELE Cu drag şi cu mirare de falnicii Carpaţî, Menire are 'naltă, în sînu-î tăinuită, Ca ploaia roditoare în norî întunecaţi. Gândiri măreţe sboară prin casele-Ţî Regale ! Le simte al meu suflet, le vede ca prin vis, Precum sub chip de stele mărunte, ideale, Zăresc în noapte sorii cerescului abis. Sire, astel-Peleş, minune feerică, privită 560 ÎN CABINETUL REGELUI Să Te ajute Domnul să scrii pe-a Terii carte Lungi pagini' glorioase ca 'n timpii legendari. Din cuîb de munte, Sire, sbor. vulturii departe. Din cuibul Teii în lume sburâ-vor fapte marii Castd-Peleş. Oct. 1883 — ALTĂ REDACŢIUNE — PE ALBUMUL REGELUI 1 Teu Castel, minune feerică, privită Cu drag şi cu mirare de falnicii Carpaţî, ■ Menire are 'naltă, de mine 'ntrezărită Prin timpii ce vin grabnic cu roade încărcaţi. Să Te ajute Cerul să scrii pe-a Terii carte Lungi pagini glorioase, tesauri seculari. Din cuîb de munte, Sire, sbor vulturii departe. Din cuibul Teu în lume să sboare fapte mari 1 Castel-Peleş, 1883, Oct Dupâ manuscriptul autwuhii. XXV IZVORUL (HORA DIN MIRCEŞTÎ) Tn izvor ai pus piciorul, Scump odor şi mult iubit, Şi ca peptul meii isvorul De fiori a tresărit. In izvor ţî-aî spălat faţa, Şi isvorul fericit Aii păstrat de-atunci dulceaţa Chipului teu răcorit. 46001. — Alccsandri. — Pocsîî. II. 36 562 IZVORUL La izvorul cu şoptire Aclî pe-amează te-aT culcat, Şi izvoru n neclintire Până 'n seară mut aii stat. In izvoru! care trece, Zimbitoare te-aî privit, Şi de-atuncî în fundu-T rece Un bujor aii resărit. Tu, copilă, eşti bujorul, Floarea dragostei tu eşti, Şî-al meri suflet e izvorul Unde chipu-ţî oglindeşti. Mirceşn, 1882. Convorbiri literare, XVII, 1883—84, p. 360. XXVI C I R E Ş I L E HOKA J ci pe culme şi 'n livadă Vedî, cireşile s'ati copt. Grauri negri staii la pradă, Pe-orî-ce creangă câte opt. Saî pîrleazul, vină, vină, Puîculiţă cu ochi viî, Să te duci cu poala plină De goldane vişinii. 564 CIRESILE In copacî etl pentru tine Ca un graur m'oiu urca, Şi cireşile sub mine Drept în sîn ţî-oiu arunca. Iar de sus, privind la ele, După ce rn'oiu înturnâ. Doî cercei' de cireşele La urechi ţî-oiu anină. — Iacă vin, dragă bădiţă, Dar în schimb ce ţî-oiu da eu? — Porţî cireşe pe guriţă, Altă plată nici că vreri 1 Mirceştî, 1882. Dupa, manuscriptul autorului. XXVII VERSURI SCRISE PE UN PERGAMENT PENTRU ISCHLA rumoasa moartă zace pe-o stâncă 'n lina mare Şi pletele-î pe valuri plutesc în legănare Sub raze aurite, care-î mângâe faţa. Avea mult foc în suflet; el î-a răpit vieaţa 1 Dar focul este-a lumeT putere creatoare, Prin el frumoasa moartă va re'nviâ la soare. După manuscriptul autorului. XXVIII ODĂ LA STATUEA LUI STEFAN CEL MARE ^"u eşti! Tu Ştefan! tu străbune! De patru secolî adormit; De patru secolî, o! minune, In vecî de noî nedespărţit! Tu eştî, pe zmeul teii călare, Cum te-am visat, cum te-am dorit, Ah! iată-te, lumea tresare! Eroii, Domn, oaspe inzeit! ODĂ LA STATU.EA LUÎ STEFAN CEL MARE •067 Când ni se duce gândul la timpuri le-acele De traid fără odihnă ţesut cu dile rele, In care plugul morţii- trăgea pe-al ţeriî sin Lungi brazde roditoare de mult amar şi chin, In patru orizonuri cuprinşi cu nori de sânge Zărim cerescu-ţ! paloş, ce duşmanii înfrânge, Şi te vedem pe tine, învingător viteaz, De pază, treaz la soare şi 'n noapte încă treaz ! Mulţi secul! lâncezit-am sub a peiriî ceaţă, Dar te-am avut pe tine, fecund izvor de vleaţă, Simbol al bărbăţiei în neamul teu ascuns, Ş'a fost destul!... în ceruri un soare-î de ajuns! Zadarnic sboară nori! şi fulgeri! detună Pe fruntea maestoasă a munţilor Carpaţî; In zarea limpedită dup'or! care furtună, Ca tine printre secul!, eî par maî înălţaţi. O ! de-ţî eră statura cât inima de mare, Aî fi întins o umbră din munţi şi până 'n mare, Tu ce-aî putut cu braţul în veci neobosit Să aperî Occidentul de cruntul Resărit, Tu ce prin curcubeul de fapte colosale Legat-aî revărsatul cij-apusul vieţi! tale, Tu aclamat în Roma cu glas triumfător : «Mare-al Creştinătăţii Erou nemuritor!» 568 ODA LA STAT0EA LTJÎ STEFAN CEL MARE O ! Ştefane, Românul creşte, Vedendu-te adi lângă el. Adi ţeara mândră te priîmeşte, Purtând coroană de oţel. Tu, ce viteaz aî aperat-o, Priveşte-o!., clemnă-i s'o priveşti. Independentă aî lăsat-o, Independentă o găseşti ! 1883. Convorbiri literare, XVII, 1883 — 84, p. 112. xxix ÎNCUNUNAREA STEAGULUI maiestăţi! sale reginei 30 August 1886. TYiserica e plină de capete plecate. Mulţimea 'ngenuncfrîată ascultă lăcrimând Pomelnicul cel jalnic de nume neuitate A celor morţi în floare stindardul aperând. Stau faţă la serbare un Rege şî-o Regină, Ş'un steag ce se înalţă, umbrind altarul sfînt. El are multe zdrenţe, dar lui toţi se închină, Căci e o moaşte sacră, al Patriei veşmînt. 570 ÎNCUNUNAREA STEAGULUI O ! sdrenţe glorioase, Victoria în lupte Ve dete muşcătoare şi aprigi' sărutării 0 ! haînă-a României, atâte poale rupte Cuprind întreg poemul al ei neatîrnărî. 01 Steag,fii vecinie falnic cu Regele 'mpreună, Tu Steaua României' isbâncfitor o porţi. Fii vesel, adî Regina îţi pune o cunună De roze pentru vii, de lauri pentru morţi. Dufti manuscriptul aulotulnl. xxx HORA DE LA SINAIA 30 August i?86 us, în deal de mănăstire, Saltă hora 'n învîrtire Sub ochirea cea de foc Soarelui oprit în loc. Saltă hora cii-avînt mare. Căci e diua de serbare Unei fapte vitejeşti De-ale oastel româneşti. 572 HORA DE LA, SINAIA Munţiî vechi, străbuni' ai terii, Verdî ca 'n timpul primăverii, Se'nsenină de privesc Danţul cel milităresc. Şi toţi bradiî de pe coaste, înşiraţi în rînd de oaste, Par'că 'ntind, voios din munţi Crengi de dafini peste frunţi. Iată Regele 'n mulţime Dând avînt la tinerime. Şi Regina cu ştergar Şi cu fotă din Rucar. El prin horă-.şî duce paşii Şi glumeşte cu ostaşii, Ea cu blânde dismierdărî La copii dă srăutărî. Precum fruntea şi cununa, Cu poporul Ei fac una, Prin popor trecând senini De se miră cei streini. HORA DE LA SINAIA 573 Iar pe culme maî departe, La serbare luând parte, Stă drapelu 'nvingător In văzduh fîlfăitor. Saltă sprinten dănţătoriî, Griveţeniî, vînătorii, Cu puicuţe româneştî, Flori din straturi boereştî. Şi e scumpă la privire Cea frăţească întrunire De mâni albe ca un crin, De mâni aspre ca un spin. Cele mici dismerdâtoare Şi acele arse 'n soare Cu sfieală se ating, Dar uşor cu drag se string. Căci de sună 'n ţeară larma, Cele marî apucă arma, Cele micî aduc cu dor Balsamul vindecător. ti 74 HORA DELA SINAIA Hora iute se nvîrteşte, Gloată mult' o îmbulzeşte. Ochi şi inimi se aprind, Toţi' de fală se cuprind, Că drept spor de veselie Din Balcani un vînt adie, Ce şopteşte triumfal De al Griviţeî naval. însuşi morţii iată-î faţăl Ei zîmbesc la cei din vîeaţă, Ce-s juraţi la rindul lor A muri triumfător. Hura! Peleşul din vale Cântă hora 'n a lui cale. Toţi s'aruncă viu în joc Cum s'aruncă viii în foc. Căci aşâ-î Românul, frate, Dă nevoea după spate, Bun de braţ, bun de picior, Luptător şi dânţător 1 După manuscriptul autorului. XXXI PE ALBUMUL DREI ESMERALDA CRETZEANU ^_Jfj nins cu argint Şi cu mărgărint Din a erniî salbă, Şi prin reci fior! Lunca până 'n zori Devenit-au albă. 576 d-keî esmeralda CRETZEANU Pe ulm, pe stejar Crengile apar Lungi' buciumi de ghiaţă, Iar în loc de frunzi Sloiuri mici, rotunzi Strălucesc prin ceaţă. Totul pare mort Sub funebrul cort Unde gerul zace, Insă prin îngheţ Sprintenul stigleţ Sboară şi nu tace. Când totul e mut, Ce dor l-au făcut Să cânte, să sboare ? El a 'ntrezărit Pe cuibul iubit O rază de soare. Ast-fel când zăresc Chipu-ţi fecioresc, Copilită jună, Inima-mi pe loc Simte dulce foc, Şi vesel resună. D-EEÎ ESMERALD A ORETZEANU 577 Ca şi lunca, eu Port pe capul meii Earna, grea povoară, Insă când te ved Zimbind, eu me cred Chiar în primăvară. Fiică de poet I In al teii boschet Tu cânţi câte-odată Şi cu drag te-alinţî, Deamicî, de părinţi, Fiind adorată. Ca să fim voioşi In timpii geroşî Dorul meii urează, Ţie-un trandafir, Mie-un suvenir, Paserii o rază. Convorbiri literare, XVI, 1SS2 — 83, p. 382. 46001. — Alecsnudri. — Pocsiî. II. 37 xxxii PE ALBUMUL D-REl X. atura de minuni e plina, Dar când în cer nu e lumină, Ea 'n umbră zace nevedută. Inima-mî vecinie simţitoare, Lipsită de-al juniei soare, In sînul meu zace perdută. PE ALBUMUL D-RE1 X. 579 Ah ! dac'aT vrea să aî tu parte... Dar ce dic r... timpul ne desparte : Tu viî, când eu sînt spre plecare, A zorilor vie lucire Nu poate s'aîbă întâlnire Cu-amurgul palid ce dispare. Convorbiri literare, XVI, 1882 — 83, p. 383. XXXIII FAPTUL DILEI Pe albumul d-beî Fr. Gr. TTaptul dileî, fur de stele, Le adună şi cu ele Face-un soare luminos, Fala cerului voios. Soarta mea de mî-aş alege, N'aş fi soare, n'aş fi rege, Dar m'aş face fur de stele, Ca să te adun cu ele. După monuscriplul autorului. xxxiv SFINŢIREA CURŢII DE ARGEŞ ODA jT^omânu 'n timpuri de răsboae Pentru-al şeii ţerm din moşî-strămoşi' Versa tot sângele-î şiroae De se umbria sub nouri roşT, El înclina mândra sa frunte NumaT la cer, vroind pe loc Să stee nalt pre cât un munte Intre-a luî ţeară şi 'ntre foc. sfinţirea curţii de argeş ii Apoi în timpuri1 de cădere, Cât era cerul ne'ndurat, El sta pe gânduri în durere, De mari risipurî rezemat, Şi asculta plin de uimire Glasul lor tainic şoptitor, Ce-Î pomenîâ de-a lui mărire Şi n trecut şi n viitor. iii Românu 'n timp de resuflare Cu al şeii paloş vitejesc Clădlâ mult trainice altare Sub scutul Domnului ceresc, Ca să privească lumi şi soare, Cum neamul seu ş'a lui clădiri In veci remân neperitoare Printr'ale lumii sguduiri. Cum, de mesura mult măreaţă A numelui ce-a moştenit, El sta cu soarta-î faţă 'n faţă, Ea crâncenă, el neclintit! SFINŢIREA CURŢII DE ARGEŞ Iar când sufla vînt de peire, Cum el în cale-î falnic stâ, Şi pentru-a terii mântuire Vintui oprîâ şi-1 înfrunta. v Curte de Argeş! ca şi tine Aproape-a fost el de mormînt, In ochii Liftelor streine Păreaţi voi şterşî de pe pămînt, Dar cât un stâlp e în picioare Nu cade templul dărîmat, Şi nici-un neam viteaz nu moare Cât el mai are-un fiu bărbat. vi Un singur om de vîeaţă tare Poartă 'n sin mii de oameni tari, Precum o ghindă 'n coaje-î are Un verde codru de stejari. Iar prin iubirea de moşie Şi prin credinţa 'n Dumnedeu Un om plăteşte cât o mie, Stăpân pe viitorul seu. 584 SFINŢIREA CURTU DE ARGEŞ VII Aşa tu, Curte legendară, Aşa tu, drag Român popor, In cursa soarteî mult amară V'aţî dat. un sacru ajutor, Şi iată-ve adî iar cu fală Strălucitori prin har ceresc, El sub o mantie regală, Tu sub veşmîntul îngeresc. VIII El vine-O! sfintă mănăstire, Cu braţe pline de cununî, După trei secuii să te-aclmire Ca pe-o minune 'ntre minuni. O ! monument, soarta ţî-e mare Sub neaoş Domn ai fost clădit, Şj-n mândra-ţî nouă realţare Adî sub un Rege eşti sfinţit! IX Privesce 'n jur, privesce 'n zare Umbrele marî a celor morţî, Care-ţî trimit o închinare De pe-ale vecînicieî porţî. SFINŢIREA CURŢII DE ARGEŞ 585 Mărirea ta este deplină; Geniu a fost meşterul teii, Eşti demn de-o naţie creştină, Eşti demn locaş de Dumnedeii! XXXV INSCRIPŢIE PE UŞA CURŢII DE ARGEŞ ii duc pe cel ce plânge la raid de mângăere; Pe orb către lumină cerească îl duc eu. Voî ce intraţi aice, goniţi orî-ce durere Şi orî-ce desperare lăsaţi pe pragul meii. XXXVI LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DELA CURTEA DE ARGEŞ ÎNCHINATĂ MA1ESTĂŢII0B LOB REGELUI CA R OL I ŞI REGINEI ELISAVETA 12 Octobre 1886. I T\in Moldova cea nurlie, Din voioasa Oltenie, Din întreaga Românie, De prin munţi, de pe câmpii, Din colnice podgorii. De pe văl cu ape vil, 588 LEGENDA SFINŢIRII BISIÎBICli DELA ARGEŞ Din oraşe, de prin sate, De ia schituri depărtate Şi mânăstirî ne 'nchinate, Aii plecat în cete, cete Nalţi flăcăi cu negre plete, Roiu băiaiii de mândre fete Şi femef cu prunci la ţîţâ, In catrinţâ, în bondiţâ, In cămeşe cu a'tiţă. Toate sprintene, ochioase, Strînse 'n fote fluturoase Şi de mijioc mlădioase ; Unele din plaiiî călare. Altele din văi pe care, Purtând flori, purtând ştergare. Vin prin şesurî, prin păduri Sfinţi Episcop! în trăsuri, Iar pe jos, pe bătături, LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DELA ARGEŞ 589 Preoţi, maîce în şaîag, Slabi călugări cu toiag, Dile 'ntregî păşind cu drag. Şi din fundul celor munţi Trec prin ape fără punţi Albi mocani pe cal mărunţi, Vin pe drumuri juni ostaşi, Dorobanţi şi călăraşi, Ageri, neaoşi vulturaşl. Toţi în şiruri lungi, grămadă, Şi în haine de paradă, Ochilor întindend nadă. Gloata întreagă se adună. Câmpu 'n lung şi 'n lat resună Sgomotos, de voe bună, Căci ea merge-atrasă 'n zare De-o lumină, ce apare Pe sub ceruri mare, mare, LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DEL A AR< Cum mergeau neobosit Ceî trei crai din resărit Spre luceafărul slăvit, Ca să 'nchine fruntea lor Unui fraged pruncuşor, Lumelor mântuitor ! ii Dar ce este acea-lumină? O biserică creştină Ridicată din ruină ! Domnul Neagoe-a clădit-o, Timpul crunt a risipit-o, Carol Rege-a re'noit-o. Ş'acea lume în pornire Pasă vesel s'o admire In cereasca-i strălucire. Eat'o lângă ea sosită, Imprejuru-Î grămădită, De podoaba sa uimită, LEGENDA SFINŢIRII BISERICIÏ DELA ARGEŞ 591 Căci", în câmp din nou lucrată. Pare-o sculă nestimată Pe pămînt din cer picată. Cu măestrele-î cîoplele, Cu-a eî turle invîrtele, Care-atrag ochii la ele, Şi cu sfînta armonie, Ce din sînu-î lin adie Sub nălţimea albăstrie... Lumea stă ascultătoare. Bolta e răsunătoare De cântări pătrundetoare, Ce'n văzduh se împreună Cu svon lung de tun, ce tună, Şi de clopot, care sună. Dar tăcere!., de o dată In mulţimea 'nfiorată Resuflarea stă curmată. 592 LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DELA ARGEŞ Inimile bat maî tare, Bătrînî, tineri, fie-care Mai pătruns, maî viu tresare... Ce se fie?., pe-orî ce munte Ţipă vulturi, şoîmî de frunte, Sboară umbre mari, cărunte. Orî-ce frunză re'nverdesce, Orî-ce rîu apele-şî cresce, Orî-ce pom din noii rodesce 1 însuşi soarele'n splendoare, Sol trimis la seibătoare, E maî noîi, maî splendid soare... Taîna este săvîr.şită 1.. Ascultaţii., lavra sfinţită pice lumii pironită: «Voî ce'n vîeaţă ve luptaţi, «Voi ce raiul căutaţi, «Sinu-mT e deschis, intraţi I LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DELA ARGEŞ «Eu sînt mana mângăeriî! Eii sînt balsamul durerii I «Eu sînt cumpăna puterii!» in Preoţimea toată-afară In veşminte, în tiară, Se înşiră-acum pe scară. jos, în curte oamenî miî, Şi neveste şi copiî Se îndeasă'n straturi viî, Ca să vadă în lumină Sus, drept uşa cea divină, Pe-a lor Rege şi Regină : Eată-îl.. El în capul scării, Stă purtând odorul ţeriT, Paloşul neatârnării! Ea, pe fruntea Sa Domnească Purtând, nu stema regească, Ci marama ţărănească I 46001.— AiecsaadiL — Poesii. II. LEGENDA SFINŢIŞI] BISERICII DELA ARGEŞ Şi pe boiţi frumos, cu fală, Fota cea naţională, Ca o mantie regală ! «Ean priviţii., strigă mulţimea, «Cum a înfrăţit mărimea sŞ'al Eî tron cu ţărănimea. «Ea-î de noî!.. A noastră este! «Par' căi' Zîna din Poveste!» Dic copile şi neveste. Şi cu toate, mii şi sute, In dorinţa lor perdute, Ar vrea mâna-î s'o sărute. Dar un semn Regele face... Şi pe loc poporu 'n pace, Nemişcat, se'nclină, tace. Regele cu glasul tare Iî grăesce de altare Şi de-a legii respectare. LEGENDA SFINŢIRII BISERICII DELA ARGEŞ 595 In cuvinte cumpănite, Din tot sufletu-î pornite, Cu măreţ avînt rostite, El îî spune 'n graiti de Rege : « Că Moşie, Domn şi Lege « Trebui strîns ca să se lege! -< Că credinţa'n DumnedeU «Pune sfintui scut al seu «Intre bine şi 'titre reuh Iar pe când glasu-I tot creşte, Bolta sfintă 1 însoţeşte C'un resunet, ce uimeşte. Şi-aî zidirii porumbei Freamăt fac din clopoţei, Ca un sbor de ângereî. Ura'n ceruri se ridică!.. Ceru'n doue se despică, Ploi de raze din el pică, 596 LEGENDA SFINŢIRI] BISERICII DELA ARGEŞ Şi, ferice, tot poporul, După cum îl duce dorul, Vede n faţă-î viitorul 1 IV O! moment de re'nvierel Amintirea-î nu va piere Cât va sta Crucea'n putere! Căci avu t-a marturî marî Vechii ctitori legendari, Munţii, codriî de stejari, Şi bâtrînul Argeş, care Duce-va astă serbare Dintr'o zare 'n altă zare!.. Fost-am încă şi eu faţă, Şi pe turla cea măreaţă Am zărit cinci umbre 'n vieaţă. Una blând a cuvîntat: «Neagoe, ai meii bărbat, «Fie Domnul lăudat! LEGENDA SFINŢIRII BTSERICIÎ DELA ARGEŞ 597 «Sfînta noastră Mănăstire, «.Şi a noastră pomenire «Scoase sînt de lapeire!» Alta dise cu oftare : «Ol Manole, meşter mare, «Adî e diua de scăpare! «După veacuri de urgie, •Am eşit din temelie «Eu, sermana ta soţie, ■ Şi 'ncetat-am de-a mai plânge, «De-a mai dice: crunt me frânge «Zidul teii, care me strînge! «Adî, în locu-mî, spre 'ntârire «Pentru falnica-ţî zidire, < O Regină .cu îubire «Pe altar prinos depune «Cartea Sa de rugăciune, «Ce-o s'aducă dile bune. 598 LEGENDA SFINŢIEI) BISERICII DEL ARGEŞ «Toată scrisă, zugrăvită, «Şi, de mâna Ei slăvită, «Cu minuni împodobită. «Aîbă traiii ca gândul Seu!.. «Eu cu pruncuşoru! meii «Sbor în cer la Dumnedeu!» Ast-fel umbrele şoptîau, La popor cu drag privîau, Ochii lor se 'nveselîau, Apoî taînic, cu sbor lin Dispărut-aii în senin Ca un vis, ca un suspin. Iar în urmă-le, în soare, A remas strălucitoare Lavra 'n veci neperitoare! XXXVII Ţ E A R A in umbra deas' a norului întins pe ţerî streine, Cu aripile dorului Voios reviu la tine, O ! cuib a fericirilor ! O ! ţeară luminoasă ! Comoar' a nălucirilor, Grădina mea frumoasă ! ŢISARA Ş'avîntul tinereţilor Ce 'n sinu-mî se trezeşte, Prin lumiie poeţilor Sburâncl me rătăceşte, Prin farmecul avîntuluî, Tot ce sub ochî răsare In poalele pămîntuluî, Maî drăgălaş îmi. pare. întinderea câmpiilor In zărî maî lin se perele, Maî dulce-î rodul viilor, Verdeaţa e maî verde. Maî nalte sînt nălţimile, Maî cald e mândrul soare, Maî limpedf limpedimile De rîurî şi izvoare Iar fetele cu florile Maî viii rîd între ele. Şi spun privighetorile Maî tainic vers la stele, ŢEARA Aice-Î ţeara basmelor, Ce 'ngân' a noastră minte Prin farmecul fantasmelor Din timpi de maî 'nainte. Aice-î vestea Doamnelor Din lumea legendară Ş'a prelungiri! toamnelor Sub cer de primăvară. Aic! ţeara plăcerilor Ş'a doinelor de jale, Ce 'n liniştirea serilor Te ţin uîmit în cale. Aic! cu lăcrimioarele Bujor! se prind în horă. Aice însuşi' soarele Are 'ntre flori o soră, Şi 'n stâncile Carpaţilor Cresc paser! nâsdrăvane, Şi 'n sufletul bărbaţilor Mândriile romane. 602 ŢEAKA 01 gură dulce-a raiuluT, Tu daî prin o zîmbire Şi fericire traiului, Şi morţiî fericire. Luceferi! eterului Rîvnind privesc la tine, Şi toţî îngeri! cerului' Te-ati îndrăgit ca mine. Mirccştî, Septembie, 18S6. Convorbiri literare, XX, 1886—87, p. 689. După manuscriptul autorului. XXXVIII DOMNULUI ŞI DOAMNEI JACQUES LAHOVARY Compus de doue inimî cu drag împreunate, Ce n sinul armoniei şi 'n farmecul iubirii Undesc comoara dulce de cânturi inspirate. Din ele fie-care aduce partea-î dreaptă De splendide imagini", de strofe-armonioase : Iubitul, cumpenirea, puterea înţeleaptă, Iubita, încântarea simţirilor duioase. 23 Iunie 1887 ăsătoria este poemul fericirii 604 DOMNULUI ŞI DOAMNEI JACQUES- LA HO VARY Voi, favoriţi ai soarteî, ce 'n astă di cu soare începeţi a compune poemul căsniciei, Va înzestrat natura cu toate-a ei odoare, Ca să intraţi ferice în templul armoniei'. Deci, mână 'n mână, veseli, cu inimi alipite, Păşiţi cântând pe calea.ce voue se deschide. Veţi fi urmaţi de-a noastre urări nedespărţite Sub cerul lin, albastru şi care ve surîde. Paris, XXXIX P O D U L (!) SCRIS PENTRU MARGARETA CÂND VA FI MARE J_>e podul unui vas feeric Cu forma de castel bogat, Ce străluceşte 'n întuneric Fantastic, vesel luminat, (') Un mare balcon din Castelul Feles. PODUL Şi care poartă drept catargurT Trei turnuri nalte, ce plutesc Sub vastele albastre largurî A Oceanului ceresc, Me primblu 'n ora dimineţii La soarele dismerdător, Ca 'n timpul dulce-al tinereţii, Ca 'n timpul meii de călător, Şi, fărmecat de-o nălucire, îmi pare că dalbul palat Se mişcă 'n lină lenevire Prin lumile ce le-am visat. Me duce la frumoase maluri, Umbrite de verdi palmieri Şi ncinse cu-aurite valuri Sub aburiri de primăveri. Me duce 'n India brahmină, In raiul de la Taiti, In care vecinica lumină îndeamnă vecinie de-a iubi. El mai cu seamă se 'ndreptează, Unindu-se cu gândul meii, Spre-o ţeară mândră şi vitează Şi mare cât numele său, PODUL Spre-o Românie viitoare, Pe-al cărei cer nemărginit Să nu apue scumpul soare... Dar în ce vis m'am adâncit ?.. O ! Margaretă cu drag nume, Cu mine vină sus pe pod, Ca să culegem de prin lume Al veseliei dulce rod. Cântând vom trece împreună Pe lângă plaiuri îngereşti, Şi eu sub razele de lună Ţî-oiu spune splendide poveşti. Ne vom opri la cea minune Din marea deia Ceilan ; Vom trece-apoî în repejune Strîmtura dela Magelan, Şi te-oiu conduce zimbitoare La radiosul paradis, Prin care n noaptea visătoare Se rătăceşte al teu vis ; La insula ce se încinge De-un brâti de flori', apărător, De care vecinie nu s'atinge Nicî-o durere 'n al ei sbor ; 608 PODUL La ţărmul undes păsărele, Soli drăgălaşi de fericiri, Ce poartă 'n pliscul lor inele, Inele pentru logodiri. Castelul Peleş, Noemvre, ,887. Convorbiri literare, XXI, ib'87— 88, p. S32. XL DOUE ROMANŢE e aş fi 'n a tinereţii floare, Când toate dilele sînt bune, Pe când din inima cu soare In veci lumina nu apune, Multe-aş avea în tain' a-ţî spune, Ca să devii tu gânditoare. 40001. — Alecsaiidri, — Poesiz, II. 39 DOUÉ B.OWANŢE De-aş fi ce-am fost pe lume-odatâ, Privind în faţă-mi viitorul, Când me 'ndrăgeam de orî-ce fată, Ce-mî părea soră cu amorul, Aş deşteptă în tine dorul Cu a mea cântare înfocată. Dar nu-s în floarea tinereţii Şi nu 'ndrăznesc nimic a-ţi elice. Mergi dar, copilă, n calea vieţii, Intîmpinând zîmbirT amice. Eu te-oiu privi tăcut, ferice, Răpit de farmecul frumseţiî. Şi însă 'n pept am o comoară De tinereţi şi de simţire. O 1 timp voios de-oclinioară, Te-aî dus lăsându me 'n jălire. Adio visuri de iubire, Remâne dorul, timpul sboarăi ii Natura de minuni e plină, Dar când în cer nu e lumină, DOOE ROMANŢE 611 In umbră zace nevedută. Inima mea cu a eî comoare, Lipsită de-al juniei soare, In sinul meu zace perdută. Ah! dac' aî vrea să aî tu parte... Dar ce dic? timpul ne desparte. Tu eşti 'n zori, eu în plecare. A zorilor vie lucire Nu poate s'aîbă întâlnire Cti-amurgul palid, ce dispare... După manuscriptul autorului. XLI DILELE BABEI. ât au fost earna de lunga, Au ţinut soarele strîns Sub al eî cojoc încins, Criveţul să nu-1 ajungă, Nici să fie 'n faţă nins. DILELE BABEI 613 Iară sora eî mezină, Dokia, l-aii îndrăgit Şi la rîndu-î aii vrăjit, Ca s'atrag' a luî lumină Lângă sinul eî sbîrcit. Şi sub cortul eî de gheaţă, Unde tremură mereu, Ţine-acum odorul şeii, Dulcele izvor de vîeaţă, Zimbetul luî Dumnezeu. II sărută, îl disrneardă Diua, noaptea, ne'ncetat Ca pe-un mire descântat, Şi se teme să nu-1 peardă Dela ochiu-î degerat. Bietul soare 'n fărmecare Perde lustru-î aurit Sub resuflul eî cumplit. El pe lume nu maî are Nicî Apus, nicî Resârit. 614 PILELE BABEI Iar în lipsa lui, pâmîntul Zace 'n triste amorţiri, Bântuit de vijelirî; Căci ferească Domnul sfîntul De-ale Babelor iubiri. La resuflul lor de-o dată Tot ce-î verde, înflorit, Cade, moare vestedit. Turba lor e ne'mpăcată, Dorul lor neîmblândit. Ele ştiri să 'ncurce firul Feţî-frumoşilor, pe plac. Ştiii să schimbe pentru leac Chiar în brustur trandafirul Şi stigleţu 'n liliac. Iată, mări, însă iată Că 'ntr'o di spre Resărit Mândrul soare aii zărit O frumoasă, vie fată, Pe un plaiiî reînverdit. ŢJJLELE BABEI 615 Era dulcea Primăvară, Rumeioară ca un frag, Scump odor şi lumii drag, Care acum eşise-afară Din lăuntrul unui fag. Brînduşică zîmbitoare Şi cu mersul legănat, Pe sub ceru 'nseninat Ea părea aşteptătoare De un mire mult visat. Căcî pe inima-î fecioară Purtă 'n sinu-î miî de florî, Şf-adăstâ 'n fierbinţi fiori Să închine-a eî comoară Imperatuluî din zori. Cum o vede, se aprinde Soarele re'ntinerit, Sboară 'n cerul părăsit Şi cu razele-T cuprinde Tînerul odor iubit. DILELE BABET Pe loc omul re'nvieazâ, Apa curge şopotind, Cuibul rîde ciripind, Lumea se desmot mîntează Şi renaşte înflorind. Iară Baba prin răstoace Ca o ciumă alergând, Văetându-se plângând, Scutur' ale el cojoace, Când cu ploae, când ningând. In bordeîu, în casă, 'n şatră Ea pătrunde şuerând, Inimile 'nfiorând; Spulberă cenuşa 'n vatră, Apoi ese 'n tâmp urlând. Ea furtunele stîrneşte, Intindend pe câmpul gol Al troenilor nămol; Prin văzduh o cârâeşte De corbi negri negrul stol. DILELE BABEÏ Ea din fugă se anină De sermaniî căletori, îngheţaţi, rătăcitori; Smulge tufe din tulpină Şi le-asvîrlă până 'n nori. Ea pe vite le chirceşte Şi grăuntele de an încolţit îl seacă 'n lan ; Şi cocorii" rătăceşte Pe cerescul ocean. Noue nopţi' şi noue dile Din suspin ea naşte vînt Şi blăstemurî din cuvînt, Vrênd pe ori şi ce copile Să le-ascundă sub pămînt. Lumea tremură şi dice : «Babă, strechie de dor, «Duce-te-aî într'un picior. «Val-vîrtej, de pe aice, «Până 'n iadul ardetor. 618 SILELE BABEI «Duce-te-aî în cale oarbă, «Alungată de-un cocoş, «Până 'n fund la merul roş, «Şi pămîntul să te soarbă «Fără giulgiu, lără coş.» Baba cată 'n sus la soare, Ea îl vede zimbitor Lângă scumpul luî odor; Ţipă, cade şi 'n loc moare Pan' la anul viitor. Veselie! re'nviere 1 Mugurii se desvélese, Gândăceiî se ivesc, Roiurile-adună miere, Inimile se pândesc. După- uiamiscriphil autorului. XLII FLUERUL Jn poeana verde am găsit un fiuer Şi î-am dis în treacăt: O! fluer perdut, Aî avut o dată mult maestru şuer Care uîmiâ lumea, şî-acum eşti tăcut. Astfel şi poetul, viu în tinereţe, Gingaş, cu iubire, dulce a cântat, Dar î-a plecat fruntea trista bătrîneţe Şi i s'a stins glasul, şi-a remas uitat. 620 FLUERUL Fluerul respunse : Frate, frăţioare, A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins, Dar a noastră soartă e mulţămitoare : Am cântat o doară şi e de ajuns. Castel Peleş, 18S8. După manuscriptul autorului. Autorul a scris această poesie, cu însemnate deosibirî, şi în albumul D-şoareî E. Văcărescu, cu titlul i Pentru ce nu mai cânt ?■> avenrî data : Castel Pe/es, rSSS. XLIII CREANGA DE STEJAR DEDICATĂ D-LUÎ DE BeELUC PjERUZIS Creangă mică şi uscată De pe valul Dunărean 1 Eşti menită a fi 'necată In al mărilor noean ? Tu pluteşti, dar tot spre vale Te împinge cruntul val... Cine te-a opri din cale Şi te-a scoate iar la mal ? 622 creanga de stejar Spune-mî care-î al teii nume? Unde mergi' ? de unde vii ? Eşti tu moartă n astă lume? Mai faci parte dintre vii? Spune-mî : Criveţul ernatic Smulsu-te-au cu braţul luî De pe-un pom uscat, sălbatic, Să te-arunce valului ? Vulturul cel gol pe frunte, Cel cu ochi fulgerători Dusu-te-aii în vîrf de munte Să-şî dureze cuib sub nori ? Fulgerul trăsnit-au oare Cuibul lângă cer durat Şi 'n a Dunărei vulvoare Din văzduh te-au aruncat? Vai! sărmană creangă mică, Eu la tine când privesc, Inima mi se despică Şi te plâng şi te jălesc. Tristă e a ta menire 1 Cel balaur Dunărean Te conduce la peire In al mărilor noean 1 CREANGA DE STEJAR 623 — Să n'aî grije de-a mea soartă l Eu sînt mică, dar nu pier. Dunărea pe sîn me poartă, Dar plutesc cătând la cer. Mulţi au vrut a me culege ŞT-a me arde!... In zadar. Sînt odraslă eu de Rege, Căci sînt viţă de stejar. In curînd voiu prinde vîe.iţâ, Pe-acest mal voiu resări, Şi cu-a mea umbră măreaţă Lumea 'ntreagă voiţi umbri. Voiu privi peste orizonuri Cu-al meii ved împărătesc, Câcî din lemnul meii fac tronuri Şi am nume românesc. După. manuscriptul autorului. XLIV DOMNIŞOAREI LILA WHITE TB1MIS LA CONSTAHT1N0P0L or de-argint, ce treci sub cer Peste-a munţilor nălţime Şi dispari cii-al teii mister In a zării albăstrime, Sborul teii îl îndreptează Spre poeticul Bosfor, Unde Lila blând visează Visul cel fărmecător. DOMNIŞOAREI LILA WHIT.E 625 Du-i parfumul de iubire Ce-î trimit a ei surori, Ca o dulce amintire De-ale ţeriî mândre florî Şî-apoT Tar te 'naripează Ca s'aducî în ochii meî Dela soare-o dulce rază Şi zîmbirea dulce-a eî. După mamiscriftitl autoruhn. 46001. — Alccsauííri. — Pocstí. ÎL 40 XLV CICLONUL unea mie drăgălaşa, de-a mea inimă cântată. Erî frumoasă şi 'nflorită, astădî zace inundată, Căcî Şiretul, mire barbar, de iubirea lui aprins, In a sale braţe crunte a răpit-o şi cuprins. Dragă luncă! Earba-ţt verde şi a florilor comoară Dispărut-ail sub potopul ce din treacăt ie o moară, CICLONUL 627 Apele mereu se sue, toate paserile 'n sbor Ţipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor. Dar o şi maî cruntă spaimă, dar o cumpănă maî mare Le aşteaptă, vaî de ele! după crunta inundare. Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăsnitorî, Vine, vîjîe şi urlă, aducând troenî de nori, Peste luncă se abate, darmă, sfarmă 'ntr'o clipală Nalţi stejari trecuţi prin secuii, cii-a lor frunte triumfală, Şi răstoarnă urieşil pe-a lor dese seminţii, Erî vioae 'n a lor umbră, aclî ucise 'n vijelii. Trist tablou de pustiire! Sub a cerului urgie Biata luncă geme, luptă în grozavă agonie Şi aduce'n triste gânduri pe tot omul simţitor, Când priveşte cum giganţii se restoarnă de uşor!.. 628 CICLONUL Din eT unul, mai de-o parte, fulgerat de-a drept în frunte, Are-o creangă ruptă, verde, ce pe apă face punte. Ea se clatină în aer, legănând un cuîb duios, Unde patru păsărele cântă lin, armonios. Pe sub el, îngrozitoare, valurile clocotesc, Printre crengi se sue şerpii', tunetele sus trăsnesc, Insă cuibul n'are grijă, căci un cuîb e o cetate. Are-un înger ce-1 păzeşte de stihiile turbate, Şi prin aspra vîjîne a cumplitelor vîntoase Către ceruri se înalţă glasuri dulci, melodioase. Mirccştî. După- iiianuscriptul autoriihă. / XLVI O SCĂFÎRLIE URIAŞĂ |^ă!ţiniea efemeră la care ai ajuns Te face a te crede cu mir pe frunte uns, Şi nţcpenindu-ţî gâtul, umflându-te în pene Şi ridicând spre tîmple părechia-ţT de sprîncene, Priveşti la omenire cu ochi fără scântei Ca la un cârd nemernic de proşti şi de pigmei. Tu dicî cu îngâmfare: Puterile divine Creat-ati lumea 'ntreagă în şeapte dile pline, Dar au avut nevoe de miî şi mii de ani Să umple scăfârlia-mi cu crieri nâsdrăvanî. 630 O SCĂFÎRLIE URIAŞA Un ocean de planuri imens reformatoare Se sbate 'n sgomot mare sub frunteamî gânditoare, Ş'aclese-orî frăţeşte eu dic luî Dumnedeu : Când îi re'ncepe lumea, s'o dregi- pe planul meu, Şi astfel, numai astfel, se va vedea cât bine Poţi face omenirii, unindu-te cu .mine... Dic, însă nu m'ascultă, şi totul merge rău O singură speranţă rămâne lumii : Eu! După manuscriptul autorului XLVII PLUGUL BLÂSTEMAT ^7ecină cu moşia bogată şi domnească Se 'ntinde o câmpie mănoasă rezeşească, Pe care o pândeşte avanul Domnitor Cu poftă nesăţioasă, cu ochiu adunător. El vrea ca să-şi cârpească chlamida aurită Cu zdreanţă sărăcimii de veacuri moştenită. Dar nu vrea rezeşhtiea să-î vînd' al seu ogor, Căci e legat prin sânge pămîntul de popor. «Nu vrea?.. Răcneşte Vodă... Prostimea înteţită «Ridică adî din ternă fiinţa-î umilită «Şi indrăzneşte-a-şî pune voinţa 'n faţa mea? «Să afle dar ce-î vrerea, atunci când Domnul vreab (1j Vodă Michail Slurdza. 632 PLUGUL BLĂSTBMAT A doua di o ceată de mulţi neferî călare, Incunjurând pe Vodă, păşesc peste hotare. Şi ca să trag' o brazdă aduc un mare plug, Unealtă de hrăpire, cu şease boi în jug... Câmpia năvălită luceşte verde 'n soare, Dar un fior pătrunde în orî-ce fir şi floare, Şi via ciocârlie cântarea şl-a curmat, Şi zarea se 'nveleşte c'un nor întunecat. Din capetul câmpiei începe plugul rece Să tragă brazda neagră pe locul unde trece, Şi pajiştea atinsă greii geme ne'ncetat De-a fi 'njumătăţită prin ferul blăstemat. Văzduhul se resună de strigăte de ură Şi plugul lasă 'n urmă-î, în verdea bătătură, O rană lungă, largă, clin care amărît Se 'nalţă 'n cer blăstemul pămîntuluî răpit. Şi tot înaintează plugarii... când de-odată . O lainică Româncă în cale se arată, Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ştergar Şi c'un pruncuţ la sînu-î, păşind măreţ şi rar. Ea vine şi în faţă cu boii se opreşte, Din ochi aruncă fulgeri, apoi aşa grâeşte: «Vrei să ne prădl tu, Vodă, avutul strămoşesc? «A! dacă nu al teamă de trăsnetul ceresc, PLUGUL BLASTEMA T 633 «Na !.. di să treacă plugul pe-al meii copil din faşă, «Ca să-ţT remâe 'n lume pomină ucigaşă.» Ea dice şi depune odoru-T lângă bol Minune 1... Ceî din frunte, plăvanii amândoi, Cu ochi plini de blândeţe pe dînsul capul pleacă, îl miroase; el rîde şi et nu vor să treacă. In lături ! strigă Vodă, şi glasu-î răguşit Se pare de păcatu-î în pept înăduşit; Iar falnica Româncă pe sînu-î alb cruceşte A sale braţe albe, obrazu-şî desveleşte Ş'adaoge 'n glas tare : «Maî bine mort de mic, «Decât s'ajungă 'n lume prin tine un calic. «Dă! trage brazda, feară, şi 'ngroapă la olaltă, «Alăture cu pruncul, mândria ta înaltă !» Năprasnic atunci Vodă c'un biciii cumplit de foc Loveşte 'n boî sâ-î mâe, dar boii stau pe loc Ş'acopere copilul cii-o caldă înfăşare. Prin aburii ce ese din deasa lor suflare, Şi ciocârlia 'ncepe cântările-a-şî urma Şi mama în uimire 'ncepe-a lăcrima. «Muere ! strigă Vodă turbat, schimbat în feară, «Perî deci şi tu pe brazdă şi ţincul fraged peară!» PLUGUL BLĂSTEMAT Nebun el se repede, dar n'a făcut, doî paşT Şi rată că tufariî se mişcă a vrăjmaşi, Şi iată că s'aude un glas de. resbunare, Şi Iată că se vede o gloată 'n fuga mare, Venind cum vine zmeul pe aripă de vini, Cu-o falcă sus în ceruri şi alta pe părnînt. Rezeşiî sînt, rezeşiî!... Fugiţi, periţt cu toţii. Păcatul ve ajunge, neferî şi Domn, voî hoţii 1 Rezeşiî în urgie s'apropie de voî Ca să ve pue 'n juguri, să daţi plugu 'napoî. Dispar în clipă hoţii şi zarea se deschide, Şi gloata strigă : Oarba 1.. şi copilaşul ride. După manuscriptul autorului. XLVIII LEGENDA CRINULUI rază răsleţită de soarele apus Se 'ntârziese 'n cale-î făr'a privi pe sus Şi nu ştia, sărmana, cum, unde să apuce, Să scape de-ale nopţii' făţarnice năluce. In fuga-î, spăîmintată, de arbori se lovîâ. Lucirea-î scânteindă o clipă se ivîâ Pe câmpuri, văi şi dealuri, pe ape curgătoare Şi se perdea în umbră sclipind tremurătoare, 636 LEGENDA CRINULUI Se 'ntârziese I.. fapta-î era de neiertat, Căci soarele plecase pe frunte! nourat; Dar cum să nu 'ntârzie, când ea fu ocupată Din zor! sâ încălzească un mic mormînt de fată ? Mormîntul eră umed ş'un glas de îngerel, Slab, plângător, mult jalnic eşîâ gemend din el, Dicând: «O! mamă, mamă, e frig, peptul me doare, «Nu me lăsa!..» Şi raza uitase mândrul soare. Acum ea rătăcise în sboru-î sfiiclos Pe-un câmp întins selbatic, pusriu şi năsipos, In care, singurică, o frunză vestejită Venlâ de vînt adusă din zarea înnegrită. Lumina, radioasă ca visul de noroc, S'apropie de frunza oprit' acum pe loc, Şi rapide ca gândul în sinul el pătrunde, Se face ghem de aur, de noapte se ascunde. Deodată, la căldura din oaspele-î ceresc, Prin frunză trec ferbinte fior! ce-o înverdesc. Ea prinde graiii şi suflet, şi raze! blânde dice: «Tu, fulg de soare, noaptea cum te găseşti aice?» LEGENDA CRINULUI 637 «Ah! îi răspunde raza, remas-am pe pămtnt, «Lipită până n seară de-un mic duios mormînt, «In care-o copilită, sub peatră năduşită, «Suspină trist şi cheamă pe maica ei cernită.» — «O ştiu!., eu făceam parte din pătura de flori «Depusă pe-a ei raclă de scumpele-î surori. «Sub lacrimele mamei uscatu-m'am în clipă «Şi m'a adus aice un vînt pe-a lui aripă. «Vai! îatâ-ne-amândoue perdute in pustiu «Ca drăgălaşul înger ce zace în sicriu, «Dar s'aşteptâm aice voiosul fapt al dileî, «Fiind însufleţite de sufletul copilei.» Şoptind în întuneric plăpânde-aii adormit. O rouă, mană sfîntă, din ceruri le-a stropit, Şi 'n loc de-o frunză neagră şi de o rază albă A doua di crescut-a un crin cu fruntea dalbă. Aşa se nasc pe lume minunile de flori'. In ele reînvie copiii zîmbitori ; Dar nime nu pricepe maî bine-a lor mistere Ca inima de mamă, dorită şi stinghere!... După mamisoriptul autorului. XLIX IMN CĂTRE SOARE ! Soare, Creatorul, când de pe tronul seu Ţî-a dis să fii, vrând lumiî să dea supremul bine, Atunci El cu mândrie s'a oglindit în tine Şi chipu-î sfînt remas-a în veci pe discul teri. Atunci o liniştire profundă s'a lăţit Pe neagra frămîntare ce clocotea in chaos, Şi lumile gustat aii întâiul lor repaos, Şi cea întâi zîmbire sub ceruri s'a ivit. IMN CĂTRE SOARE Atunci o armonie sublimă la auz Eşi din a ta harpă cu strunele de rază Şi 'n noapte-î Universul fu vesel ca să vază Pe calea vecinicieî eternu-î călăuz. O! soare fără umbră, ol splendide izvor De vîeaţă, de rodire, de cânt şi de credinţă. Prin tine se afirmă înalta Provedinţă, Din tine-a plecat sborul cerescului' amor. Tu geniului falnic dai' aripi şi cununî, Tu omuluî ce moare însutii dor de dile, Tu daî un dulce farmec ia flori şi la copile. Ce sînt a tale fiice, minune 'ntre minuni. A tale zori sînt dalbe, măreţ al teu apus. Păşind cu maestate în calea-ţî ideală, Formezi o luminoasă arcadă triumfală, Prin care omenirea zăreşte Domnul sus. Din toţi nenorociţii, cel mai nenorocit E orbul, ce nu vede sublima ta splendoare. Din toţi, cel mai cu parte şi cel mai fericit E vulturul, ce poate să te aţinte,-o! soare. 640 IMN CĂTRE SOARE Eu, mic atom, în lume perdut, neînsemnat, Te port în al meu suflet cu 'ntreaga ta mărire, Căci vecinie el se 'nalţă spre tine 'n strălucire, Ca razele-ţî la cuibul de unde au plecat. In tine cred o! soare, de tinemî este dor, Prin tine cunoscut-am vâpaele iubirii ; Cu tine-am fost tovarăş pe calea fericirii ; In tine-am sorbit vîeaţa, în tine vreţi să mori După manuscriptul autorului. SOARELE (fbagment) L Q ! soare! veselie, vieaţâ, 'ntinerire! A lumilor podoabă, a cerului zîmbire ! Destindetor feeric de aripT sburătoare, Deschidetor maestru de glasuri cântătoare, Alungător de visuri, de griji, de gânduri rele, Absorbitor de umbre, culegător de stele, Ochifl splendid, care n tine oglindi întreaga lume, Ador a ta lumină, me 'nchin la al teii nume, Şi simt că făr' de tine tot omul în orbire Lipsit ar fi de dile, lipsit de fericire!... După manusa'ipt-ul autorului. 46001. — Aîccsandri. — Poezii. II. LI PE UN ALBUM âcla deasă 'rabrobodeşte munţii nalţi, plini de verdeaţă, Ş'a lor frunte re-apare albă 'n fapt de dimineaţă. Astfel crâncena durere, pe-un cap tîner când s'apasă, Intr'o clipă strivitoare cu per alb în urmă-l lasă. O crudime-a pătimirii !.. mâna ta distrugătoare Pare-a stinge focu 'n inimi ş'al vieţii falnic soare; Dar acel ce are parte de avîntul poesieî Poartă 'n veci ardend în suflet viul soare al juniei. PE UN ALBUM 643 Fie capul nins de vreme, gândul ferbe, odrăsleşte, Ca brânduşa năduşită sub zăpada ce-o nveleşte. Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primăvară, Ca prin farmec geniu, floare, din morminte es afară. El cu foc mai dulce cântă, reintrat în vTeaţă nouă, Ea mai vesel străluceşte în lumină şi sub rouă; Căci durerea ca şi earna au meniri re'nvietoare : Earna scoate flori, durerea cântece pătrundetoare. Duf'â manuscriptul autorului. LII FLORILE DELA SINAIA p>e costişul înverdit Miî de flori aii răsărit, Şi se 'nalţă pe picioare Ca să vadă diua 'n soare, Prin fereastra din Castel, Unde sboar' un fluturel, Pe Regina lor iubită Si de-abie întrezărită. Vreu să afle cele flori Ce urzeşte Ea din zori? FLORILE DELA SINAIA 645 Ce lucrează, cum lucrează Pân' ce noaptea se'nstelează?.. Statul lor însăT prea mic Şi nu ved ele nimic. Triste-atuncf, ca vai de ele, De-a fi scule mănunţele, Roagă fluturul uşor Să 'mplinească dorul lor. El de geam se şi lipeşte, Şi privind, aşa grăeşte : «Sorioare, v'adunaţî «Şi cu drag me ascultaţi. «Dalba noastră de Regină, «Cărei Pelcşul se 'nchină, «Cântă, scrie, sau citeşte, «Sau maestru zugrăveşte «Intr'un cuib de adăpost, «Cum nu este, nicî a fost, «Unde artele frumoase «Prin obiecte preţioase «încadrează minunat «Capul Eî încoronat. «Imprejuru-T stau grupate «Copilite alintate, «Rîdetoare, cu ochi viî, «Ce se 'ntrec în veselii. 646 FLORILE DELA . SINAIA «Una versuri recitează, «Alta 'n catifea brodează, «Alta joacă din clavir, «Aita-şî pune-un trandafir, «Şi Regina câte-odată, «Dea lor freamăt încântată, «Se trezeşte ca din vis «Şi cu dînsele 'ntr'un rîs «Lasă mintea-î gânditoare «Pe părnînt să se coboare. «Dar tăceţi, nici maî şoptiţi, «Nici chiar frunzele clintiţi, «Căci Regina 'ncet se lasă «Pe o pernă de mâtasă, «Ca să guste-un somn uşor, «Păstrând chipu-i zîmbitor. «Ochii eî se 'nchid în clipă, «Cum îşî strînge-a luî aripă «Fluturasul clin senin, «Când se pune pe un crin. «Somnul eî e drăgălaş «Ca de fraged copilaş «Legănat sub o maramă «Pe sîn alb duios de mamă, «Şi 'mprejur de capul său «Fac un splendid curcubeu FLORILE DELA SINAIA 647 «Miî de visuri îngereşti, •Care vin din lumi cereşti.» Floricelele uimite Staii tăcute, liniştite, Şi cu toate într'un gând pic în chor şi dic pe rînd : < Fie-Î diua, ca şi faţa, *Ca şi vara cu verdeaţa 1 «Fie-Î somnul dulce, lin, i Ca şi sufletu-î divin 1» După manuscriptul autorului. LIII EARNA LA SINAIA -prin a negurilor sită de cu noapte earna cerne, Şi pe dealuri şi pe câmpuri un giulgiu alb şi trist aşterne. Undea fost verdeaţă dragă, unde-a fost vîeaţă cu florî Zace moartea îngheţată, trece vifor de fiori. însuşi soarele, iubitul, de mâhnire se pătrunde, Şi, ca să n'o vadă, fuge şi departe se ascunde. BÂRNA LA SINAIA 649 Vaî ! ce-o să devie lumea, sub acest cumplit troean, Ce lungeşte diua 'n veacuri de urît şi de alean ? In zadar jăleşte omul încântările naturii, Sbor de paseri, curs de ape, mângăerile căldurii, Earna, baba pismătară de-ale lumiî veselii-, Vrea să stingă de sub ceruri şi lumini şi armonii. Insă mintea-î e tîmpită de a grijilor povară, A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară S'a retras cu tot avutul mândrei sale tinereţi Pe obraze de copile şi în suflet de poeţi. Străluciţi cii-al vostru farmec, voi fiinţî încântătoare, Şi prin ochii voştri veseli cerneţi razele de soare, Acordaţi a voastre lire, fii ai cerului senin. Şi schimbaţi în ciuda ernii fulgii albi în flori de crin. 650 EAENA LA SINAIA împrejur de-această masă, unde seara se adună, Uitând lumea, noî să rîdem, să cântăm cu voe bună, Făr' a maî privi fereastra, după care tremurând Earna stă şi ne pândeşte ca o feară, cu reii gând. Ea de nunta sa cu gerul cojoc alb şî-a pus pe spate, Dar, de hîdă ce-î, o latră cânii spăriaţl din sate, S'o alunge umilită peste noue ţerî şi mări, Mult departe de Castelul ce resună de cântări'. Iar de va cercă la anul pe la noî să vie Iară, S'o primim ca şi acuma cu a rîsuluî fanfară. După. manuscriptul autoruha. MV BALADA PELESULUÍ plânge Prahova ele vale Şi se vaetă mereu, Tot ducând în a sa cale Dorul Peleşuluî seu. Tulburată se repede, Vrend de stânci a se isbi, Căci cu dînsa nu-1 maî vede Rîvnitor dea se iubi. 652 BALADA PELBŞULUÎ De când apa curgătoare Şi cu soarele ceresc Au menire 'nvietoare Pentru sinul pămîntesc, Dându-Î vîeaţă şi rodire, Veselie şi noroc, Ea, prin dulce recorire, El, prin razele-î de foc. Peleşul cu stemă 'n frunte Şi 'n vesminte de cristal Veniâ dilnic dela munte, Peste maluri dând naval, Şi toţi bradii, în mirare De-a-1 vedea clocotitor, Fremetau cu întrebare: Ijnde-l duce viul dor ? El sburâ cum gândul sboară Prin selbatice păduri, Locuite-odinioară De urşi mari, de mari vulturi, Şi mergea ca să se culce, Plin de vîeaţă fericit, Pe al Prahovei sin dulce, Ca 'ntr'un leagăn mult iubit. BALADA FELESULUÍ 653 Ş'amândoi 'n desfătare Se duceau întrulocaţT Până 'n jos, dela hotare, Mult departe de Carpaţî, Veseli', rătăcind prin lume, Sub cer vecinie zîmbitor, El, uitând chiar al şeii nume, Ea, chiar locui de izvor. Bune vremi erau pe-atunce, Când ursitului din stânci Nu-î păsa ca să s'arunce Peste rîpele adânci. II mâna dorul, ce este Dulce-al inimii avînt, Care trece ca 'n poveste Peste mări şi sub pămînt. ii Intr'o di... aşa se spune, Călătorul tinerel Zări 'n drumu-î o minune, O minune de Castel, Ce 'ntr'o clipă răsărise Din pămîntul scorburos Ş'a lui porţi cu drag deschise Unui Rege glorios. 654 BALADA PELlîŞULUi El vădii trecând drept soare Pe sub codrii bătrîneştî O Regină cântătoare De balade româneşti, Şi frumoase mărgărite Pe sălbatice poticî, Şi pe drumuri năsipite Urme de picioare mici. Şî-audi ce nu s'aude In desimile din munţi, Nu urlărî de feare crude, Nu căderi de bracli cărunţi, Ci divina melodie De dulci glasuri argintii Şi de organ ce re'nvie Jaiea morţilor copii. Fărmecat, Peleşul şede Pe o stâncă, 'n loc oprit. Vede şi nu-î vine-a crede. Simte ce n'a mai simţit. Ca şi dînsu! în uimire Munţii verclî cu crescet alb Aţintesc a lor privire Pe Castelul acel dalb. BALADA PELEŞOLUI 655 Splendida naltă clădire, Ce străluce-acum sub cer Cu maeastra 'mpodobire Unuî mândru juvaer, E menită să devie In present şi 'n viitor Cuib voios de ospeţie, Cuib de glorii şi onor. ni Iată Regele soseşte Lângă Peleş gânditor Şil întreabă, de voeşte Ca să-i fie de-ajutor, Căci e june şi e tare Cât opt-decî de zrneişorî Şi cu braţul lui e 'n stare Să 'nvîrtească roţi de mori. Peleşul l'aşâ cuvinte Se trezeşte ca din vis. Zare nouă n a sa minte De odată s'a deschis. Bucuros el la turbină Se repede chiar din zori, Ca să macine lumină De la fulgeriî din norî. BALADA PELBŞULTJÎ Şi de-atuncî, când noaptea Lunecând pintre arini, Aste locuri le vecii pline De fantastice lumini. Vel feeric se întinde Peste falnicul Castel, Ce ferestile-şî aprinde Ca de-un soare-ascuns în e piua, Peleşul lucrează Cât un uriaş vînjos, Iar când diua înserează Redevine Fet-frumos Şi 'n Castel apoi apare Cu 'n pas vesel, triumfal, Căci e Naşul seu şi are Loc la prânzul cel regal. Intre flori' şi 'ntre copile, Intre ambii Suverani, El s'arată mic de dile, Deşi are mii de ani, Şi Regina 'nveselită 11 dismeard' adese-orî Pe-a lui coamă împletită Cu briliant! scânteitori. V BALADA PELEŞULUÎ 60. Apoî, mândrul, după cină, La toţi lasă remas bun, Saltă sprinten, se închină Şi, plecând ca un nebun, El se duce să se culce, Plin de vîeaţă, fericit, Pe al Prahovei sin dulce, Ca 'ntr'un leagăn mult iubit. Ea îl mustră cu blândeţe Şi-î tot elice că-î păcat De a perde 'n tinereţe Cursul şeii neatîrnat. El respunde 'n veselie : «Mândră fn de-al meu noroc, «Dic luminii ca să fie, «Şi lumină e pe loc!» JDupă viauiiscriptiU atUorulut, 46.001. — Ah'csaudri. — Possiî. II. LV PE UN ALBUM e vrei să scriu pe-acest album Frumoase versuri ca şi tine, Cerească floareal teii parfum îmbete sufletul din mine. De vrei să cânt cu gingaş dor Tot ce inspir1 a ta privire, Deschide-mî ceru 'ncântător Prin îngereasca ta zîmbire. PE UN ALBUM 659 De aî vrea să-mî spui tu un cuvînt Pe care nu 'ndrăznesc a-ţî dice, Eu m'aş trezi chiar din mormînt, Ca să te cânt voios, ferice. După manuscriptul autorului. LVI SCRISE PE MORMINTELE DELA SEGENHAUS-MONREP03-NEUWIED. ^>a Pontiful, care duce pe cap darurile sfinte, "^Muntele pe c.ulme-î poartă aste pa cinice morminte. Rugă, doruri şi tămâie iau spre ceruri sborul lor Şi s'apropie de ceruri lângă sufletele lor. După manuscriptul a.zttortilui'. LVII DESCÂNTIC J>ăsaî soare Frăţioare, Cu 44 raze ardëtoare, 40 ţine-ţi-Je, 4 mie dă-mi-le, Doue 'n frunte Mal mărunte, Doue mai scànteitoare Peste ochi- şi ţîţişoare. 662 DESCÂNT10 Soare luminos, Cât eşti de răzos, Cât eştî de frumos, Aşa să firi şi eu frumoasă, Râzoasă, Luminoasă In ochii mândrului meii, Peţi-mi-l'ar Dumnedeii! După, manuscriptul autoruhă. LVIII ADIO LA PLECAREA MEA DIN CASTELUL PELEŞ J n ora de plecare pe-a 'nstrăinăriî cale, •Eu fac un trist adio şi vesele urări Şi ţeriî, şi Reginei, şi Maestăţiî Tale, Treime strîns cuprinsă în dragele-mî sperărî. Tu, prin înţelepciune şi dalba vitejie ; Regina, prin comoara-î de daruri sufleteşti, Şi ţeara, prin avîntu-î de-o mare 'mperăţie, Ve completaţi cu fală sub ochi dumnedeeştî. 664 ADIO LA PLECAREA DIN CASTELUL PELES Noroc şi vîeaţă lungă şi glorie deplină Să ve reverse votie puterea cea divină, Ca să 'mpiiniţT destinul ce este 'n ceruri scris. Şi mie facâ-mî parte ca să revin aice Şi în Castelul Peleş, uimit, să cânt ferice Minunea întrupăm a scumpului meu vis. Nu, Dunării nu-î pasă de-a vîntuluî turbare. Ea curge maestoasă spre mândrul resărit. Ca dînsa, omul neaoş şi cu menire mare Prin valurile lumii păşeşte liniştit. Tu, Sire, 'n România făcând descălecare, La fapte glorioase de cer predestinat, Cu spada neînvinsă î-aî dat neatîrnare, Cum se cuvine Ţeriî ce-î demnă-a fi Regat. Şi însă-ţi mat remâne, o 1 Sire, multe-a face! Pas dar tot înainte, trecând măreţ, în pace, Prin sgomotul nemernic de patimi mişeleştT. Carpaţiî nalţi, cu care trăeşti în înfrăţire, Pe fruntea-ţi coronată ţintind a lor privire, Spun astădi cu glas tare în lume cine eşti. ADIO LA PLECAREA DIN CASTELUL PELEŞ 66 Dar tronu! ca şi rîul aspiră ca să crească !.. Eu, care din junie stătut-am neclintit Cu inima lipită de ţeara strămoşeasca Şi toate-a eî avînturî profund le-am resimţit, Ştiu ţeara ce voeşte, ştiu ce doreşti tu, Sire, Cunosc a tale visuri' de Rege creator Şi gându-mî se uneşte sumeţ cu-a lor mărire, Ce umple zarea largă din vastul viitor. Vrem într'o di Carpaţiî să 'ncingă 'n astă lume O Românie 'ntreagă şi demnă de al ei nume, Crescută şi 'ntărită sub sceptru-ţî legendar. Vrem falsele hotare dintre Români să peară Ş'acest castel feeric, clădit la colţ de ţeară, In centrul României să luce ca un far. 1888. După manuscriptul autorului. LIX UNOR CRITICI *\Jol, ce cătaţi defecte în scrierile mele Şi intonaţi fanfare când constataţi în ele Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce ve par Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,— Voî care ve daţi truda de-a şterge de pe lume Tot lucrul de-o vieaţă întreagă şî-al meu nume, De ce atâta rîvnă ş'atâte opintiri Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri? UNOR CRITICI 667 Poetul care cântă natura 'n înflorire, Simţirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-î fie glasul, e demn de-a fi hulit, Când altul vine 'n urmă cu glas mai nimerit? Şi oare se cuvine, şi oare-î cu dreptate De a schimba în crime a sale mici păcate ? O ! critici buni de faşă, poeţi în şeapte luni, Vulturul nu se mişcă de-un ţipet de lăstuni. Orî-care păserică îşî are ciripirea, Ce n treacăt pe-astă lume încântă audirea, Nălţând un imn la ceruri prin alte imnuri mii Ş'adăogând o notă J'a lumii armonii. Am scris eu multe versuri, şi poate chiar prea multe, Dar n'am cerut la nime cu drag să le asculte, Nici mî-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc In fruntea tuturora ce 'ntr'una versuesc. E unul care cântă mai dulce de cât mine ? Cu-atât mai bine terii, şi lui cii-atât mai bine I Apuce înainte s'ajungă cât de sus, — La resăritu-î falnic se 'nchin' al meii apus. Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi, Cântaţi, clacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţî 1 Mirceştî. Dupâ manuscriptul autorului.