V. ALECSANDRI
               OPERE
                     I
               POEZII
               Text ales şi stabilit de G. C. NICOLESCU }i
          GEORGETA RĂDULESCU-DULGHERU
          Studiu introductiv, note fi comentarii de G. C. NICOLESCU
a
V»
V*
                SCRIITORI ROMÂNI EDITURA PENTRU LITERATURA Bucureşti, Î966
                VASILE ALECSANDRI
   „Alecsandri... este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii şi simţirii româneşti. El a cîntat toate dorinţele, el a plîns toate nevoile şi necazurile românimii. El a încurajat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea să înţeleagă, a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranţă şi de credinţă, glumeţ şi înţelept ca poporul român însuşi. In mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc, şi în talentul lui, nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a literaturii româneşti în secolul acesta.' La o aşa înălţime nu mai văz alta/* Sînt cuvintele cu care, în 1897, într-o convorbire eu Caragiale, care-1 întrebase care este după părerea lui „cea mai mare figură a literaturii noastre“, răspundea Hasdeu, „fără a sta un moment pe gînduri“ — după cum consemna perspieacele său interlocutor. Şi în aceste cuvinte, cu toate excesele temperamentale de caTe uneori autorul lui Răzvan şi Vidra dădea dovadă, se afla una din ©ele mai sintetice caracterizări ale personalităţii lui Alecsandri şi ale însemnătăţii operei sale, aşa cum apăreau ele publicului la sfîrşitul secolului trecut. Chiar dacă nu trebuie să o considerăm în sensul absolut ce i-1 dădea Hasdeu, părerea acestuia rămîne oricum semnificativă, ca o expresie nu lipsită de prestigiu a opiniei publice din acel moment.
   De altfel, lucrul pe careul exprima Hasdeu în esenţa lui îl formulase la fel de categoric şi Eminescu. „Fără îndoială — scria acesta în unul din articolele sale — există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de a fi al poporului lor pentru a produce ceva perma-
VII
   nent. Autorii generaţiei trecute... sînt, cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliţi. Aleosandri numai este, în generaţia veche, acela care şi-a încuscrit din capul locului talentul sau individual cu geniul poporului românesc, şi de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ş.a., e întemeietorul unei literaturi nu copiate sau imitate după Lord Byron şi Lamartine, ci în adevăr naţionale.“ Asemenea aprecieri din partea unor personalităţi atît de ieşite din comun cum sînt Eminescu şi Hasdeu sînt, de bună seamă, edificatoare pentru ceea ce reprezintă Alecsandri în dezvoltarea sănătoasă a literaturii române modeme, cu pecctea originalităţii, a geniului ei naţional.
     Cel ce avea să fie o figură dominantă în literatura noastră din secolul al XIX-lea s-a născut în iulie 1821. Tatăl său, om cu stare, aparţinând boierimii mijlocii la naşterea viitorului scriitor, dar ureînd apoi treptele boiereşti pînă la cele mai înalte, era un om întreprinzător, deschis la minte, înţelegător pentru cultură şi formele noi de viaţă ce-şi cereau apariţia în societatea românească a vremii sale. Originea sa, el provenind dintr-o fa-■ milie neboierească, deci formaţiunea sa iniţială într-un mediu relativ modest, îndeletnicirile sale cu afaceri din ce în ce mai mari l-au făcut, chiar dacă a căpătat mai apoi ranguri boiereşti ce consacrau de fapt poziţia sa materială, nu foarte ataşat vechilor privilegii boiereşti, cu care luptase atît de greu, receptiv mai degrabă pentru noi forme de viaţă socială, pentru tendinţele progresiste ale epocii. De aici decurge în mod firesc în sînul familiei sale o atmosferă care a contribuit ca viitorul scriitor să se dezvolte şi să se formeze într-un chip mai lipsit de îm-bîcsitele prejudecăţi sociale feudale, dominante în vremea aceea. La această situaţie, şi decurgînd din ea, se adaugă educaţia unei mame, se pare, deosebit de afectuoasă, de provenienţă socială modestă, cum şi contactul copilului, sub o formă sau alta, cu viaţa poporului, de care niciodată apoi nu a rămas străin. Este semnificativ că, peste mulţi ani, într-o scrisoare către Ispirescu, unde evocă plin de duioşie cele mai îndepărtate momente ale copilăriei sale, Alecsandri vorbeşte cu căldură de acele „drăgălaşe povestiri, care îmi îngînau somnul cu visuri înoîntătoare şi care au avut o fericită înrîurire asupra închipuirii mele de cînd sînt pe lume“, adăugind fără ezitare : „ele au contribuit a mă face poet“, indicînd în felul acesta el însuşi rădăcina cea mai îndepărtată şi mai profundă a întregii sale creaţii. Nu sînt, de ase-
VIII
  menea, lipsite de interes — pentru a putea contura în linii cit de mari condiţiile concrete ale formaţiei viitorului scriitor — amănuntele pe care el însuşi le oferă, în unele târzii şi emoţionante pagini de amintiri, în legătură cu faptul /că a învăţat greceşte cu vătaful Gheorghe şi că cel mai apreciat prieten al copilăriei sale a fost băiatul de ţigan rob Vasile Porojan, căruia îi păstrează o afecţiune vie; pînă la moarte».
    Bătrînul Alecsandri se preocupă serios de instruirea copiilor săi — a fetei, Catinca, şi mai ales a celor doi băieţi, Vasile, viitorul scriitor, şi Iancu, viitorul agent diplomatic al lui Cuza la Paris. Primele învăţături viitorul scriitor le primeşte în casa părintească de la un dascăl anume angajat, maramureşeanul Gherman Vida, om deosebit de instruit, impregnat de entuziasmul şi erudiţia Şcoalei Ardelene, care îi insuflă primele tresăriri de conştiinţă naţională şi de mindrie patriotică. în 1828, la vîrsta şcolii, copilul ţ, este dat la pensionul ce-1 deschisese nu demult la Iaşi francezul j Cuenim. Aici are prilejul, timp de şase ani, să-şi însuşească învă-j fatura obişnuită pentru vîrsta lui, câteva cunoştinţe de limbi ; străine, îndeosebi de franceză, şi pe deasupra, fără îndoială, ceva din spiritul nou de „libertate, egalitate şi fraternitate“, ce străbatea Europa de la un capăt la altul, pe care fostul ostaş al lui Napoleon şi fiul Revoluţiei Franceze, chiar dacă acum era director de pension în Moldova, nu putea să nu-1 reprezinte şi să nu-1 exprime.
    în vara anului 1834, din îndemnul înţeleptului său tată, dornic să dea fiului o pregătire solidă şi o profesie lucrativă care să fie temelie existenţei sale, Alecsandri pleacă la Paris pentru desă-vîrşirea învăţăturii. Aici, după trecerea examenului de bacalaureat, începe studii de medicină, apoi de inginerie, în cele din urmă de drept, dar renunţă pe rînd la toate. Tînărul se simţea puternic atras spre literatură. De altfel, încă din această vreme scria versuri în limba franceză, şi unele dintre ele s-au păstrat într-un caiet, aflat acum la secţia de manuscrise de la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. Anii petrecuţi la Paris, pînă în primăvara lui 1839, nu sînt însă pentru Alecsandri pierduţi. Dacă nu studiază organizat şi nu ajunge pînă la urmă să-şi ia vreo diplomă — aşa cum ar fi dorit tatăl său — anii aceştia folosesc imens formaţiei, maturizării sale spirituale. într-adevăr, în această vreme citeşte mult, vede spectacole, vizitează muzeele din capitala Franţei, ascultă concerte,
IX
  cunonştc frămîntărilo contemporane ale vieţii literare franceze şi europene, se cultivă, se rafinează şi, în contact cu amici vechi $i noi cu care se află aici (viitorul domnitor Cuza, N. Docan, C. Negri, Ion Ghica şi mulţi alţii), cu nenumăraţi amici francezi sau de alte naţionalităţi, respiră din atmosfera liberală, democratică ce domină Parisul, pe atunci un adevărat centru revoluţionar european.
   In primăvara anului 1839 părăseşte capitala Franţei. întoarcerea în ţară se face însă cu un lung şi instructiv ocol prin Italia plină de pitoresc şi de comori de artă. Abia la sfîrşitul lui decembrie 1839, după mai bine de cinci ani de absenţă, tînărul Alocsandri revine la Iaşi, înaintea familiei şi a amicilor acesteia prezentîndu-se, în locul copilului ce plecase, un tînăr foarte atrăgător ca înfăţişare, fermecător ca fel de a fi şi, mai cu seamă, de o surprinzătoare maturitate, vizibilă foarte curînd după aceea în acţiunile sale, în forţa sa de observaţie şi în creaţia sa literară.
   Sosind la Iaşi, luind contact cu lumea „bună“, a cărei mentalitate contrasta violent cu spiritul democrat, uneori chiar uşor răzvrătit din cercurile progresiste pariziene pe care el le cunoscuse, Alecsandri este de îndată izbit de trista stare de lucruri ce o află în Moldova atît în ce priveşte civilizaţia, cît, mai ales, în ce priveşte relaţiile sociale. „...Eu m-am întors la Iaşi — scria el unui amic, referindu-se la momentul de la începutul anului 1840, cînd abia sosise aici — aducînd cu mine un mare bagagiu de iluzii şi de idei modeme. Adorator fervent a treimii sfinte şi mîntuitoare ce reprezintă libertatea, egalitatea şi fraternitatea, am reintrat în ţară ca un fanatic naiv şi convins că voi găsi pretutindene aceste sacre principiuri în aplicare... însă am găsit libertatea lănţuită cu însăşi nuna domnitorului... Am găsit egalitatea turtită — sărmana I — subt un nămol de prejudeţe absurde şi de privilegiuri monstruoase, un nămol atît de mare, atît de greu, cît ar trebui un cutremur social pentru ca să-l răstoarne şi să-l risipească. El este compus din mai multe pături ce apasă una pe alta ca stratificările unui munte. Dedesubt, la bază, stă întins pe brînci poporul 1... Nimic mai trist decît aspectul poporului strivit; nimic mai viclean şi mai brutal decît tipul subalternilor puşi în contact cu el; nimic mai umilit deoît fizionomia boierilor mici; nimic mai grotesque decît îngîinfarea boierilor mari !“
X
   Scriitorul nostru observă, aşadar, cu luciditate starea de lucruri reală, fiind din prima clipă profund nemulţumit de ea, găsind-o nefirească, nedreaptă. Asemenea celei a lui Bălcescu, Kogălniceanu, Russo, Negri, Bolintineanu, această atitudine a lui provenea nu atît din nemulţumiri personale, şi cu atît mai puţin din ale clasei din care făcea parte, cît din conştiinţa cinstită a unui tînăr intelectual progresist, din sinceră compasiune pentru suferinţele maselor populare. Nimic mai firesc în consecinţă ca, în asemenea împrejurări, foarte curînd după revenirea sa în ţară, Alecsandri să se încadreze din toată inima în frontul de luptă al generaţiei sale, ce avea să pregătească şi să realizeze mişcarea revoluţionară de la 1848 şi Unirea, în frontul de luptă care-şi propunea să militeze pe toate căile pentru afirmarea individualităţii naţionale, pentru cucerirea libertăţii naţionale şi a celei sociale.
   In acest spirit începe lupta cetăţenească, socială, culturală şi patriotică a lui Alecsandri, care se împleteşte cu activitatea scriitoricească de-a lungul întregii sale vieţi. Face parte din grupul de tineri scriitori strînşi în jurul prietenului său Mihail Kogălniceanu la Dacia literară, ea însăşi un adevărat steag al celor mai avansate idei sociale, literare, naţionale, patriotice din vremea aceea. Sub îndemnul stăruitor al conducătorului acestei reviste scrie el nuvela Buchetiera de la Florenţa, construită în jurul unei intrigi romantice şi uşor melodramatice, totuşi interesantă pentru data aceea prin claritatea arhitectonicii sale şi prin siguranţa limbii, mînuită cu real simţ al nuanţelor. Sînt de reţinut în această primă creaţie literară a lui Alecsandri fineţea unor observaţii, atenţia pentru amănunt, vibraţia în faţa fenomenului de artă evocat, îndemînarea reconstituirii unor figuri sau a unor episoade, siguranţa creerii unei anumite atmosfere de tensiune (cum c în scena de noapte la han din final), sau arta zugrăvirii unor delioate tablouri de natură. Sînt prezente, de asemenea, şi cîteva note care mărturiseau sentimentele patriotice ce însufleţeau conştiinţa scriitorului.
   Cum s-a mai spus, una din cerinţele majore, primordiale ale poporului nostru în acest moment istoric era afirmarea individualităţii naţionale, între altele şi prin promovarea unei literaturi, a unei prese, a unui teatru în limba română, care să exprime tot mai mult realităţile specific româneşti, năzuinţele, concepţiile şi geniul poporului însuşi în ce avea ©1 mai autentic.
 XI
                  In cadrul stăruinţelor de a răspunde acestor nevoi obiective esenţiale, punîndu-se încă de mult problema şi a unui teatru naţional — adică românesc : în limba română şi înfăţişînd realităţi româneşti — după o serie de tentative în acest sens, în 1840 se încearcă din nou împlinirea acestei cerinţe tot mai insistente a spiritului public. împreună cu Kogălniceanu şi G. Negruzzi, Vasile Alecsandri este numit în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi. Ca şi cei doi colegi ai săi, scriitorul nostru îndeplineşte aici şi o grea muncă de organizare administrativă, începînd cu amenajarea sălii de spectacol, confecţionarea decorurilor, angajarea actorilor şi alcătuirea repertoriului. In acelaşi timp, solicitat de sărăcia repertoriului românesc, Alecsandri îşi începe strălucita şi răsunătoarea sa carieră de dramaturg prin reprezentarea comediei Farmazonul din Hîrlău, în noiembrie 1840 — scrisă anume pentru scena ieşeană cu puţin înainte — iar în februarie 1841, a comediei Cinovnicul şi modista, lăsind să se vadă astfel, de la primii paşi, fecunditatea în domeniul dramaturgiei. Ambele comedii — deşi, după toate aparenţele, nişte prelucrări după modele străine — dădeau publicului ieşean posibilitatea de a        asista la un spectacol   românesc în oare era vorba de realităţi                              româneşti.
                     Un pas însemnat mai departe în propria sa creaţie şi pentru întreaga literatură română pe linia promovării unui filon autentic românesc, naţional şi popular face Alecsandri începînd din anul 1842. Călătorind în vara acestui an prin munţii Moldovei, scriitorul „descoperă“ pcezia populară, ceea ce constituie pentru el o mare revelaţie. „Descoperirea“ aceasta nu este absolut întâmplătoare. în anii de studii la Paris, Alecsandri desigur luase contact cu ceva din atmosfera generală europeană de interes pentru folclor din acea vreme, cu ceva chiar din interesul unor i                  fruntaşi ai mişcării revoluţionare din ţările asuprite ale centrului
                  şi răsăritului Europei (Serbia, Cehia, Polonia etc.) pentru folclor, considerat ca expresie a caracterului propriu şi al geniului popular. Chiar dacă îi fuseseră cunoscute mai puţin încercările relativ modeste de pînă atunci de a introduce în literatura română cultă unele filoane folclorice, el nu       putuse rămîne cu totul   străin
                  faţă de interesul pentru folclor al           unor apropiaţi ai săi, ca
                  Negruzzi şi Kogălniceanu, ale căror articole pe această temă apăruseră, de altfel, în Dacia literară, la care colabora şi el. Ceea ce constituie meritul personal deosebit al lui Alecsandri
 XII
în ceea ce priveşte folclorul este că izbuteşte, mai mult şi mai repede deoît oricare din contemporanii săi, să vadă în folclor nu numai un document al naţionalităţii şi un tablou de moravuri, eventual chiar un element pentru reconstituirea unor momente din trecutul istoric, dar mai cu seamă o valoroasă creaţie artistică, o mărturie a geniului creator specific cu care e înzestrat poporul însuşi. La aceasta se adaugă faptul că el, care pînă atunci scrisese numai poezii în limba franceză şi chiar publicase cîteva în Spicuitorul moldo-român, revista bilingvă a lui Asachi, înţelege acum că în aceste poezii populare, în însăşi comoara de gîndire, de simţire şi de expresie a acestora se află izvorul şi călăuza adevăratei poezii româneşti moderne, a unei poezii autentice, naţionale şi corespunzătoare aspiraţiilor poporului din acel moment istoric. Aşa s-au născut cele dintîi poezii româneşti ale lui Alecsandri, grupate de el mai tîrziu în ciclul Doine. Poetul înfăţişează mulţi ani după aceea, ca un moment hotărîtor pentru întreaga sa activitate literară şi în primul rînd pentru poezia sa, această întîlnire binefăcătoare cu folclorul, de care apoi nu s-a mai despărţit niciodată. „Atunci scrisei — mărturisea el — cele mai bune poezii ale mele : Baba Cloanţa, Strunga, Doina, şi-mi făgăduii cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie franceză şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii româneşti“. Numite în derîdere de către reprezentanţii boierimii „pcczii de colibă“, pentru că, părăsind clişeele şi artificialităţile poeziei de pînă atunci, se alimentau din gîndirea şi simţirea poporului, Doinele lui Alecsandri zu provocat de îndată un adevărat entuziasm în rîndul tineretului cu vederi patriotice înaintate şi chiar în sînul maselor largi, în ciuda accesului atît de redus pe care acestea îl aveau la literatură pe atunci. Adre-sîndu-se în această vreme poetului în legătură cu publicarea unora din aceste poezii, Elena Negri îi spunea, exprimînd un adevărat sentiment general :            „Continuă cum ai început ; cel
jiKii frumos titlu de glorie la care trebuie să aspire un poet e acria do poet naţional şi popular“. Iar aproape trei decenii mai lir/.iu, consemnînd astfel înrîurirea uriaşă pe care o exercită aproape de îndată aceste poezii asupra dezvoltării liricii români ;.li. 1>. Hulmtineanu scria, referindu-se la momentul apariţiei Hoinclor: „De atunci poezia se români“.
 XIII
 Doinele lui Alecsandri au reprezentat într-adevar un act însemnat în viaţa literaturii noastre. Ele arătau calea legăturii poeziei cu poporul, cu viaţa socială şi naţională, calea creării unei literaturi proprii, autentic româneşti în conţinutul şi expresia ei, oglindind suferinţele, aspiraţiile şi trăsăturile caracteristice ale omului din popor în forme artistice noi, vii şi tocmai de aceea convingătoare, emoţionante.
   Primele Doine, scrise în 1842, au fost publicate într-un „calendar“ din 1843 al lui Kogălniceanu, care, printr-o notă, le-a şi prezentat publicului cu entuziasm, sensibil la remarcabila contribuţie ce o reprezentau ele pentru o literatură care trebuia să fie românească, naţională şi populară prin conţinutul şi forma ei. In anul următor, 1844, poetul continuă publicarea Doinelor în revista Propăşirea, ce se tipări cu titlul cenzurat, pentru că părea insidios. Conducătorii acestei noi reviste — care fu pîna la urmă suprimată de cenzură după nici un an de la apariţie, din cauza atitudinii ei progresiste, de viguroasă critică socială — erau Kogălniceanu, munteanul Ion Ghica, acum profesor de economie politică la Academia Mihăileană din Iaşi, şi scriitorul nostru însuşi. Rolul Propăşirii a fost deosebit de însemnat pentru promovarea unei literaturi cu adevărat naţionale, militante, critică la adresa orînduirii feudale, punînd în valoare deopotrivă sănătoasele tradiţii naţionale şi ideile cele mai avansate ale epocii. însemnătatea ei este cu atît mai mare cu cît ea a circulat larg, iar ideile ei au avut răsunet nu numai în Moldova, dar de asemenea în Ţara Românească şi in Transilvania.
   Din corespondenţa lui Alecsandri şi a contemporanilor săi rezultă limpede că el a avut un rol foarte activ în conducerea şi redactarea Propăşirii, în unele momente grele, cînd colegii lui erau plecaţi sau împiedicaţi de autorităţi să lucreze, rămî-nînd singurul din cei trei redactori care lupta împotriva dificultăţilor de tot felul ce se ridicau uşor pe vremea aceea, mai ales în faţa unei reviste săptămînale. Colaborarea sa la această revistă este variată şi impresionantă prin îndrăzneala ce o manifestă uneori, prin ingeniozitatea mijloacelor literare alteori, prin puternica legătură cu spiritul popular şi naţional totdeauna. In afară de Doine, de care am amintit şi în care poetul exprimă într-o formă atît de apropiată de cea a poeziei populare suferinţele, năzuinţele, dragostea şi ura ce clocotesc în inima ţăranului, simpatia pentru haiduci, ataşamentul pentru natură,
XIV
 dispreţul pentru boieri, Alecsandri publică în această revistă multe alte lucrări. Intre altele, amintim oîteva articole de critică literară pline de vervă şi de un ascuţiş critic foarte fin, cum ar fi cel despre traducerea lui Negruzzi şi Donici din Antioh Cantemir sau cel despre un ridicol poem epic de mari proporţii al lui Aristia. Deosebit de însemnată este în paginile Propăşirii şi contribuţia în proză a scriitorului nostru. Găsim aici, în primul iînd, evocarea plină de poezie a frumuseţilor patriei : O primblare la munţi, în care mai tîrziu va încorpora cu îndemî-nare arhitectonică şi simţ artistic micile schiţe uşot melodramatice Călugărul şi pistolul, Teodor şi Mărinda, apărute iniţial independent tot în această revistă. Aflăm apoi remarcabila şi ingenioasa nuvelă Istoria unui galbîn, atît de românească în întregul ei conţinut — chiar dacă prooedeul îi va fi fost sugerat, cum s-a spus, de un model străin — prin autenticitatea tabloului social, atît de preţioasă prin realismul ei, prin vigoarea oriticii sociale, prin actualitatea ei în momentul în care apărea, prin îndemînarea şi naturaleţea cu care e desfăşurată povestirea şi sînt legate diversele episoade. în această vreme, Alecsandri mai oreează în proză cîteva autentice tablouri de moravuri, în care se îmbină în mod armonios verva spumoasă şi plină de spirit cu satira usturătoare a observatorului atent, din ce în ce mai familiarizat cu mijloacele literare ale realismului, cum este Borsec, publicată în parte în Propăşirea, apoi, după suprimarea acesteia, în întregime într-un „calendar“ al lui Kogălniceanu pe 1845, unde apare şi puternica „gravură“ literară care e Iaşii în 1844.
   Paralel cu aoeastă bogată activitate, în 1844, an de mare febrilitate creatoare pentru scriitorul nostru, el revine şi la dramaturgie. Deşi conducerea teatrului o părăsise mai demult, Alecsandri rămăsese totuşi, ca scriitor, cucerit de scenă şi de modalităţile ce le oferea aceasta, aşa că va deveni pentru întreaga sa viaţă intim legat de ea. împrejurările, de altfel, îl împingeau tot mai mult în această direcţie. Reviste sau ziare nu erau uşor de publicat. Cînd se publicau, cenzura era foarte severă şi făcea aproape imposibil să se comunice publicului ceea ce acesta, de fapt, dorea şi-i era necesar, ceea ce însuşi scriitorul ar fi vrut: demascarea ticăloşiei, abuzurilor, nedreptăţii, neomeniei, un mesaj de înoredere în forţele pozitive ale omului, câteodată chiar o chemare la luptă. Alecsandri, care,
XV
cîţiva ani mai tîrziu, avea să spună într-o splendidă formulare, ce sintetizează crezul scriitoricesc patruzecioptist, ca „talentul crccază îndatoriri“, simte că obligaţia lui de scriitor este să denunţe răul, chiar să cheme la luptă pentru înlăturarea acestuia. Cu această conştiinţă şi în asemenea împrejurări grele pentru a spune adevărul direct, scriitorul recurge la teatru şi îndeosebi la comedie. într-o scrisoare de prin 1844 el mărturisea unui amic : „...Fiindcă încă la noi nu posedăm libertatea tribunei, nici arma zilnică a jurnalismului, am proiectat să^mi fac din teatru un organ spra biciuirea năravurilor rele şi ridicolelor societăţii noastre“. Purînd că, dintr-un fel de comoditate şi dorinţă de succes ieftin, puno accentul pe mijloacele uneori uşoare ale comediei, Alecsan-dri crea însă tocmai teatrul care era necesar în acel moment, teatrul co putea fi accesibil unui public încă insuficient format, compatibil cu o limbă încă insuficient fixată şi mai cu seamă puţind fi slujit cu mijloacele unor actori încă neexperimentaţi. Pe de altă parte, prin comediile sale, Alecsandri putea strecura mult mai uşor faţă de rigorile cenzurii elemente de critică socială, de satiră, cîteodată ascuţită şi vehementă, la adresa moravurilor claselor asupritoare din vremea aceea, dînd impresia unor glume nevinovate, a unor jocuri de cuvinte amuzante etc., dedesubtul cărora însă, spectatorii din sală sau eventualii cititori — buni cunoscători ai realităţilor în care trăiau — puteau afla perfect sensul real.
   Aceste condiţii speciale determină pe scriitorul nostru să revină la dramaturgie şi mai ales la comedie în cursul anilor cu o reală eficienţă, cu un mare ecou în publicul ce înţelegea intenţiile lui adevărate şi, ca atare, îl aplauda mai tare, îl aprecia mai mult. In această perioadă de bogată şi multilaterală activitate, el dă scenei ieşene comediile Spătarul Haţmaţuchi, Creditorii, Rămăşagul, piese de mai mică întindere, cum şi comediile de mai mari proporţii Iorgu de la ^Sadagura, reprezentată în ianuarie 1844, şi laşii în carnaval, în decembrie 1845. Cea dintîi aduce pe primul plan o critică la adresa cosmopolitismului, cultivat de clasa boierească şi atît de dăunător în acel moment dezvoltării spiritului naţional, afirmării individualităţii poporului nostru şi geniului său propriu. Iorgu de la Sadagura rămîne, fără îndoială, cea dintîi piesă cu adevărat şi în întregime românească în schema, în subiectul, în personajele, atmosfera şi în tabloul social pe care toate acestea se proiectează, în conflictul şi semnificaţia ei
 XVI
generală. Ea a cucerit publicul încă de la prima reprezentaţie prin replicile vii, prin ritmul susţinut, prin desfăşurarea antrenantă, prin comicul suculent, prin autenticitatea tipurilor, cum şi prin marea actualitate a problemelor ce le aborda. Este o piesă a cărei importanţă, cu toate stângăciile ei, rămâne evidentă, iar prima ei reprezentare marchează o dată însemnată în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. Cea de a doua din piesele amintite, Iaşii în carnaval, chiar dacă exagerează uneori folosirea unora din mijloacele facile ale comediei pe care le aflăm, de altfel, şi în Iorgu de la Sadagura pe alocuri, se impune totuşi ca o creaţie meritorie prin verva ei continuă şi cuceritoare, prin arta cu care introduce elemente de teatru popular, acestea fiind totodată o ingenioasă disimulare pentru exprimarea unei ascuţite critici sociale îndreptată împotriva tiraniei, obscurantismului şi abuzurilor orînduirii feudale. Remarcabilă este de asemenea şi actualitatea ce o avea în acel moment piesa, promptitudinea cu care scriitorul consemna şi înfiera racile contemporane.
   In anii aceştia de rodnică muncă literara se aşază şi cunoscutul episod de iubire al poetului cu Elena Negri, episod ce se desfăşoară, cu un sfîrşit tragic, din primăvara anului 1845 pînă în mai 1847. Pe sora prietenului său Costache Negri, Alecsandri o cunoscuse curînd după întoarcerea sa de la studii din străinătate. Idila începe însă — aşa cum o serie de poezii şi datele lor ne-o arata — cîţiva ani mai tîrziu, la Mînjina, proprietatea lui Costache Negri din partea de jos a Moldovei, unde se strângeau adesea tinerii şi entuziaştii patrioţi din ambele părţi ale Milcovului, acolo unde poetul cunoaşte şi pe Bălcescu, de care îl va lega apoi o strânsă şi caldă prietenie. Suferindă şi trebuind să-şi îngrijească sănătatea, Elena Negri pleacă în mai 1846 în Apus. Alecsandri pleacă de asemenea curînd după aceea la Constantincpol, şi se regăsesc la începutul lui octombrie la Veneţia. După două luni, sănătatea Elenei înrăutăţin-du-se, sînt obligaţi să se îndrepte spre sudul Italiei. Se stabilesc mai întâi pentru scurtă vreme la Neapole, apoi, împreună cu prietenul lor N. Bălcescu, el însuşi suferind, la Palermo, în Sicilia. Stadiul prea avansat la care ajunsese boala Elenei Negri face însă orice întârziere pe aceste meleaguri zadarnică. Se îmbarcă pentru a se reîntoarce în patrie, dar înainte ca vaporul să fi ajuns la Constantinopol, tînăra femeie îşi dă ultima suflare.
 2
XVII
  Episodul accsta do iubire inspiră o seamă de poezii lui Aleesandri, mai tîrziu cuprinse în ciclul Lăcrimioare. Sînt în acnsto poezii şi versuri insuficient realizate, respirînd pe alocuri un oarecare convenţionalism. Cu toate acestea, poeziile din ciclul dedicat Elenei Negri conţin elemente valoroase, marcînd mai cu seamă un incontestabil progres faţă de lirica de dragoste românească de pînă atunci, senzuală, artificială sau convenţional clasicizantă. Poezia de dragoste a lui Aleesandri din Lăcrimioare aduce în cele mai bune versuri ale ei o vibraţie caldă şi profundă. Este adevărat, el nu excelează în acele poezii caro consemnează momentele grave sau disperarea. Şi totuşi, chiar în această direcţie, în ciclul Lăcrimioare aflăm realizări emoţionante*, bino stupînite pînă la capăt într-o discretă notă de încordare, de nelinişte sau de melancolie, cum ar fi Despărţirea sau mai cu scamă poeziile Lăcrimioare şi Aşteptarea. Mult mai autentic răsună însă în genere lira în acest ciclu cînd poetul se îndepărtează de tragic şi de disperare, al căror cîniăreţ Aleesandri n-a fost totuşi niciodată. Nu e vorba atît de cîntece pline de soare şi tinereţe, cum sînt Cîntic de fericire, Barcarolă veneţiană, Canţonetă napolitană etc., lipsite, poate, de adîncime, cît de poeziile în care Aleesandri, fără să abandoneze tonurile vii, potrivite imnului plin de încredere în viaţă şi iubire, aborda totuşi aspectele grave ale sentimentului de iubire, aducînd îndeosebi aici contribuţia cea mai însemnată la dezvoltarea şi înălţarea spirituală şi artistică a poeziei erotice româneşti. Se întîlnesc într-adevăr în ciclul Lăcrimioarelor poate cele dintîi reale biruinţe expresive din poezia românească de dragoste. Poetul are      în  unele din ele o fluiditate care         nu e
superficialitate, o anumită transparenţă, o anumită elevare în însuşi lexicul său, în împerecherea cuvintelor şi în cîteva neaşteptate imagini, noi şi superioare liricii erotice de pînă atunci, izvorînd din spiritul     modern care domina modalităţile             sale
literare şi, totodată,    din însăşi noutatea şi profunzimea        senti-
mentului ce-1 trăia. Căci Aleesandri este printre cei dintîi, dacă nu chiar cel dintîi       în  literatura noastră pentru care    poezia
închinată iubirii izbucneşte dintr-o reală şi puternică dramă personală, cel dintîi pentru care, pe de altă parte, în mod constant iubirea nu este nici sentimentul abstract ce poate fi proslăvit în sine, nici senzualitatea dominantă în genere în lirica noastră de pînă atunci. Pentru scriitorul nostru iubirea este un simţă-
 XVIII
mînt care înnobilează şi înalţă pe om, şi o spune cu o căldură şi o înfrigurare puţin obişnuită la el în poezia 8 mart, bucata oare marchează începutul iubirii, certitudinea reciprocităţii : Sînt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri 1 Atunoe falnic omul ridică a sa frunte Şi-n ceruri cu mîndrie aţintă ochiul său.
            Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte,
            Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu !
            Atunci mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte, Şi-n ziori seninul pare mai vesel, mai curat;
            Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte îl proclamează-n fală a lumii împărat!
   în concepţia poetului nostru, nu numai sentimentul iubirii împărtăşite sau prezenţa femeii iubite înnobilează şi înalţă, dar însăşi amintirea iubitei rămîne o adevărată călăuză pentru el printre amărăciunile şi vicisitudinile viejii:
            Tu, care eşti perdută în neagra vecinicie,
            Stea dulce şi iubită a sufletului meu !
            Şi care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură şi eu !...
            Un suvenir poetic, corona vieţii mele,
            Ce mîngîie şi-nvie duioasă-inima mea...
idee care se regăseşte, de altfel, mai tîrziu şi în alte poezii, în Întoarcerea în ţară sau în Floarea oceanului.
   Revenit în patrie în mai 1874, Alecsandri stă retras o bună bucată de vreme. Prin iulie vizitează băile de la Balta-Albă, care-i prilejuiesc paginile de proză cunoscute, savuros tablou de epocă ce mărturiseşte siguranţa şi maturitatea cu care el putea fi un remarcabil prozator.
   Pe oînd era la Palermo, la începutul anului 1847, Alecsandri scrisese şi expediase în Moldova piesa într-un act Piatra din casă, uşoară comedie de moravuri, fără un mare relief artistic, dar nu lipsită de ascuţişuri critice. Ea se joacă pe scena ieşeană în mai 1847. Către sfîrşitul acestui an, scriitorul era tot mai preocupat de coordonarea bogatului material folcloric cules de-a lungul anilor, pe care încă din 1844, după cum se anunţase în Propăşirea, intenţionase să-l publice. Meditînd îndelung în
 2*
 XIX
această vreme asupra doinelor, baladelor şi atîtor altor mărturii ui tisl ic‘i» alo curatelor simţăminte şi moravuri ţărăneşti, scriitorul sa simte ispitit să dea contemporanilor săi, cu un ceas mai înainte de publicarea acestor comori literare, o mostră cît mai vie a lor. Din asemenea intenţii a luat naştere sceneta O nuntă ţărănească, oare, deşi cu o intrigă destul de ,simplă şi cu un final care idiliza raporturile dintre boieri şi ţărani, rămîne deosebit de interesantă prin aceea că .aducea ¡pe scenă, în faţa spectatorilor, obiceiurile de la ţară cu prilejul nunţii. Piesa devenea astfel o complexă imagine a autenticităţii naţionale, a virtuţilor morale şi însuşirilor (artistice de oare dau dovadă oamenii din popor.
   O nuntă ţărănească s-a reprezentat de cîteva ori, în februarie şi martie 1848. Din amintirile scriitorului rezultă că atît repetiţiile, cît şi spectacolele acestei piese au slujit ca un bun pretext ipentru a acoperi numeroasele întîlniri ale intelectualităţii progresiste în vederea organizării mişcării revoluţionare din Moldova de la 1848.J în momentul cînd declanşarea mişcării se hotărăşte, scriitorul, care se afla şi a rămas în centrul acestei îndrăzneţe acţiuni patriotice, .scrie viguroasa chemare la luptă pentru libertate din poezia-manifest Cătră români, devenită mai apoi Deşteptarea României, neîndoielnic cel mai înflăcărat imn închinat revoluţiei de la 1848 :
        Libertatea-n faţa lumei a aprins un mîndru soare,
        Ş^acum neamurile toate cătră dînsul aţintesc...
        Numai tu, popor române, să zaoi vecinie în orbiie ?
        Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator ?
        Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire La obşteasoa fericire,
               La obştescul viitor ?...
        Hai, copii de-acelaşi sînge ! Hai cu toţi într-o unire
        Liberfcate-:acum sau moarte să cătăm, să dobîndim.
        Pas, români ! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire, Pentru-a mamei desrobire Viaţa, noastră să jertfim !
        Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
        Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
        Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare Pentru patria sa moare,
               Nemurire moştenind.
XX
   Scriitor oare îşi câştigase îndeosebi prin poezia şi teatrul său o faimă ce se răspîndise în 'toate provinciile româneşti, artist-cetăţean, fruntaş al mişcării ¡patriotice, Alecsandri se află, cum am spus, în centrul evenimentelor ide la 1848. împreună cu o comisie restrînsă, el redactează cele 35 puncte revendicative ce au fost prezentate domnitorului Mihail Sturdza, manifestând în felul acesta în mod clar participarea activă, făţişe la mişoarea revoluţionară, indignarea faţă de samavolniciile şi nedreptăţile vechii orînduiri feudale.
   Mihail Sturdza izbuteşte însă prin viclenie şi brutalitate sa. înăbuşe mişcarea şi să aresteze pe mulţi din fruntaşii ei. Scriitorul, ca şi alţi cîţiva dintre tovarăşii săi de luptă, izbuteşte să soape din cursa ce fusese întinsă. Fuge mai întîi în munţi, sperînd într-o răscoală a ţăranilor oe ar fi putut duce la răsturnarea lui Sturdza şi a regimului său, iapoi, ameninţat să fie prins de domnitor, ca şi alţi revoluţionari, trece graniţa peste Carpaţi şi exilul său începe. Se stabileşte mai întîi la Braşov. Ne »aflăm .acum iarăşi în una din acele perioade de intensă .activitate patriotică şi scriitoricească a lui Alecsandri. în acest oraş redactează fulminanta sa broşură Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, pe care o publică aioi şi o răspîndeşte larg, pentru a legitima mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi pentru a înfiera regimul feudal şi pe Mihail Sturdza personal. Colaborează în acelaşi spirit la Gazeta de Transilvania, salută cu entuziasm, în poeziile 15 mai 1848 şi Hora Ardealului, publicate în Foaia pentru minte..., marea adunare populară de la Blaj, colaborează la redactarea programului Principiile noastre pentru reformarea patriei, cel mai avansat al acestei epoci, oare prevedea, între altele, împroprietărirea ţăranilor fără să plătească vreo despăgubire moşierilor, cum şi Unirea Moldovei cu Ţara Românească. în această perioadă revoluţionară, în care în Transilvania, din păcate, existau grave neînţelegeri între revoluţionarii români şi maghiari, Alecsandri scrie şi poezia Moţul şi secuiul, imagine a acestor triste neînţelegeri, uneori cu consecinţe tragice pentru oameni şi revoluţie însăşi, în care îşi face loc spiritul înţelegător, lipsit de şovinism al poetului. Cel care în 1844, cu prilejul dezrobirii ţiganilor robi mănăstireşti şi ai statului (cei iai particularilor vor continua încă o bună bucată de vreme să rămînă în vechea stare), afirma în
XXI
fond nobila idee că numai cine nu robeşte pe altul merită sa fio libor, acum spune acelaşi lucru prin gura moţului :
                               Puiule Secuiule !
                           Nici eu să robesc la tine,
                           Nici tu să robeşti la mine.
  De la Braşov, împreună cu ceilalţi moldoveni, Alecsandri se îndreaptă spre Cernăuţi, unde se încearcă organizarea unei noi mişcări revoluţionare în Moldova — de 'astă dată pe baze mai largi, populare — pentru răsturnarea lui Sturdza şi a regimului pe carc-1 reprezenta el. O gravă epidemie de holeră care paralizează orice înccrcaro dc acţiune, apoi intervenţia trupelor turceşti şi ţariste antirevoluţionare, care a dus la înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească şi la răsturnarea guvernului provizoriu de aici, fac oa în curînd toate speranţele să fíe cel puţin pentru o bună bucată de vreme spulberate. Exilaţii români din Bucovina se îndreaptă aşadar pe rînd spre Occident, pentru a pleda acolo, în faţa guvernelor marilor puteri şi îndeosebi celui al Franţei, obţinerea unui sprijin oare să ducă la năruirea vechilor rînduieli sociale din patria lor, împotriva cărora ei se ridicaseră. Alături de amicul ¡credincios al lui Bălcescu, Al. Golescu-Arăpilă, la Paris, unde se stabileşte după plecarea din Bucovina, în toamna anului 1848, Alecsandri desfăşoară cîteva luni de zile o prodigioasă activitate publicistică în favoarea cauzei revoluţiei democratice româneşti, fie prin cele mai răspîndite ziare pariziene, fie prin reviste unde calitatea lui de scriitor, despre care se scrisese chiar dincolo de hotarele ţării, îi dădea aoces, fie prin conferinţe ce le ţine în această vreme în tunele cercuri din capitala Franţei. Cînd însă, în primăvara anului 1849, îşi dă seama că situaţia internaţională europeană nu e de natură să dea vreo speranţă într-un sprijin eficace al Franţei sau al ¡altor puteri pentru cauza revoluţiei româneşti, nemulţumit şi de polemioile ce se angajaseră în tabăra emigranţilor români, Alecsandri încetează lup ba politică la care luase parte cu atîta însufleţire şi se consacră din nou exclusiv literaturii.
  Literatura, după cum s-a văzut, nu fusese de altfel total părăsită de Alecsandri nici în toiul luptelor celor mai aprige. Dimpotrivă, din ea făcuse mereu, încă de la începutul activităţii sal« literare, dar mai cu seamă în ceasurile de grea
 XXII
cumpănă pentru patrie, o armă pe care o mînuise cu înde-mînare şi cele mai adeseori cu bune rezultate artistice, în mai 1849 face o călătorie la Constantinopol în legătură cu organizarea unui comitet unic al emigraţiei româneşti din cele două principate, în care el este singurul ales cu unanimitatea voturilor, semn al marii preţuiri de care se bucura scriitorul printre contemporanii săi. Aici întîlneşte, între alţii, pe vechii şi bunii săi prieteni C. Negri şi Ion Ghioa, apoi pe tatăl său, venit anume din Moldova ca să-l revadă. Acesta îi aduse aici din patrie manuscrisele pe care nu avusese răgazul să le ia în grăbita lui plecare de la 1848. întors din nou la Paris după această călătorie, Alecsandri se opreşte îndeosebi asupra poeziilor populare ce le strînsese şi, parcurgîndu-le în vederea definitivei întocmiri pentru publicare a volumului ce urma să le cuprindă, el se gîndeşte să dea cîteva dintre acestea revistei Bucovina, pe care o scotea amicul său Hur-muzache. Trimiţîndu-le însă, poetul consideră că poate nu vor fi suficient înţelese, publicul nefiind îndeajuns de pregătit pentru surprinderea tuturor sentimentelor subtile şi tuturor rafinamentelor artistice ale acestei poezii populare desconsiderate pîna atunci, aproape necunoscute. De aceea, publicarea Iot o însoţeşte în Bucovina de o serie de explicaţii şi exegeze pline de entuziasm şi fineţe — constituind, fără îndoială, în literatura noastră cea dintîi analiză mai amplă oare punea aocentul pe valoarea artistică a poeziei populare. Aceste pagini devin mai apoi înflăcărata bucată Românii şi poezia lor, piatră de temelie în dezvoltarea nu numai a folcloristicii, ci chiar ia literaturii române, prin crearea unei mai adînci comprehensiuni a frumuseţilor literaturii populare.
   întors din nou în ţară în decembrie 1849, după aproape doi ani de exil, Aleosandri, ispitit de unele contraste ridicole ce-şi făceau loc în cadrul noilor schimbări din societatea contemporană lui, la insistenţele amicului său Millo, consacră de îndată o bună parte din timpul său creaţiei dramatice. Scrie în această vreme primele „cînticele comice“, Şoldan Viteazul şi Mama Angheluşa, apoi cîteva comedii uşoare, uneori însoţite de muzică, pentru a le faoe mai atractive pentru public, în care erau prezente diverse aspecte ale vieţii sooiale şi cîte o notă critică la adresa lor, disimulată însă cele mai adeseori de un comic aproape burlesc. Se adaugă acestora
 XXIII
Scara mitei (1850), Crai-nou şi Doi morţi vii (1851), Kir Zu-llaridi (1852), în care aflăm atitudinea de dispreţ sau măcar de dezaprobare a scriitorului pentru comportările reprezentanţilor claselor exploatatoare şi simpatia pentru oamenii din popor, pentru ţărani, cum şi certe căutări şi progrese ale scriitorului în tehnica dramatică.
   Fără 'îndoială, însă, că cele mai însemnate din creaţiile dramatice >ale acestei perioade sînt cele două comedii a căror eroină este coana Chiriţa:          Coana Chiriţa în laşi (1850) şi
Coana Chiriţa în provincie (1852), urmate mai tîrziu de scenetele lipsite de relief Coana Chiriţa în voiagiu (1864), şi Coana Chiriţa în balon (1874) — acestea două din urmă simple „cînticele comice“ sau „farse de carnaval“, cum le intitulează de «altfel însuşi Alecsandri. în primele două din acestea scriitorul satirizează pe oei ce, fără să fi luat parte la mişcarea revoluţionară de la 1848, căutau să obţină maximum de avantaje din schimbările intervenite, parvenitismul, incultura, imoralitatea şi mărginirea din societatea vremii. Dacă în prima din cele două comedii în discuţie critica se îndreaptă în special în direcţia moravurilor de familie, cu destul de puternice implicaţii sociale, în cea de a doua, Coana Chiriţa în provincie, critica socială propriu-zisă este mai vie şi mai directă, dezvăluind ceva din suferinţele ţăranilor şi din atitudinea neomenoasă a exploatatorilor faţă de ei, dezvăluind mai cu seamă abuzurile administraţiei, obiceiul îndătinat al celor numiţi într-o funcţie de a face stare de pe urma ei etc., etc. Personajele din prima comedie, în afară de Chiriţa, nu sînt suficient de vii. în cea de a doua, însă, dacă Luluţa mai rămîne cam convenţională, iar Bîrzoi cam schematic, Guliţă, Şarl, profesorul francez, Ion, ţăranul-fecior, sînt remarcabil prinşi, plini de viaţă şi de autenticitate. Dezvoltînd cu multă vervă, construind cu mai multă siguranţă, proiectînd pe un fundal social mult mai amplu decît în alte comedii de pînă atunci şi adîncind trăsăturile Gahiţei Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura, scriitorul a repurtat biruinţa cea mai de seamă din creaţia dramatică românească de pînă acum prin crearea figurii Chiriţei. Oricâte apropieri se pot face de diverse piese ale lui Moliére, Picard şi Destouches, pe care le invocă cercetările laborioase şi meritorii ale profesorului Ch. Drouhet, care s-a ocupat de izvoarele străine ale creaţiei lui Alecsandri, cele
 XXIV
două comedii, Chiriţa în Iaşi şi Chiriţa în provincie, rămîn o incontestabilă biruinţă a teatrului original românesc prin realismul tabloului social al Moldovei de la mijlocul secolului trecut şi nu mai puţin prin autenticitatea profund românească a eroinei principale.
   Nici vorbă, Alecsandri nu oglindea în aceste comedii, ca şi în cele ce vor urma, toate racilele din societatea vremii, şi nici nu le aborda pe cele mai însemnate din acestea. Formaţia sa, neîndoielnic, contribuia în mod hotărîtor ca el să nu vadă, şi ca atare să nu înfăţişeze în toată amploarea şi adîncimea păcatele societăţii româneşti din acel moment istoric. Dar nu e mai puţin adevărat, dacă ne străduim să înţelegem lucrurile în raport cu realitatea epocii respective, că lipsa în acea vreme a altor creaţii literare de un realism mult mai ascuţit decît al lui Alecsandri ne dă dreptul să conchidem că cenzura şi, în genere, rigorile autorităţilor nu îngăduiau înflorirea unor asemenea manifestări, ba chiar descurajau elaborarea lor — căci un scriitor adevărat, un scriitor militant, mai ales într-o asemenea perioadă, nu scrie pentru sine sau pentru posteritate, ci pentru contemporanii săi, acomodîndu-se formelor în care mesajul său le poate fi accesibil. Ceea ce se întîmplase, nu cu mult înainte, Daciei literare, Propăşirii, suprimate fără cruţare, lui Kogălniceanu, lui Negruzzi, lui Riusso, surghiuniţi pentru scrierile lor ceva mai îndrăzneţe — celui din urmă piesa incriminată fiindu-i distrusă şi pentru totdeauna pierdută — nu era desigur fără consecinţe — chiar în mod indirect
—    pentru conturarea unei conştiinţe şi luarea unei atitudini din partea scriitorilor, mai ales acum, într-o perioadă postrevoluţionară ca aceea de după 1848, de descreştere a spiritului revoluţionar. Nu trebuie să uităm, apreciind activitatea literară plină de atîtea merite a lui Alecsandri, în oare însă nu sînt absente şi unele limite, că cea mai mare parte a ei se desfăşoară în acea epocă istorică în care — cum arată Lenin în legătură cu Herzen — „spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului încă nu ajunsese la maturitate“.
   Cam în această vreme, prin 1852—1853, Vasile Alecsandri strîngo în culegeri mai largi operele publicate pînă atunci în periodice, în broşuri, sau chiar unele inedite. Astfel, în 1852 dă la lumină prima culegere mai amplă a scrierilor sale dra-
XXV
matico do pînă atunci sub titlul Repertoriu dramatic. în acelaşi an, cînd încerca fără succes, din cauza cenzurii, să scoată şi revista România literară, apare de asemenea primul volumaş din îndelung pregătitele şi aşteptatele sale poezii populare, Balade (cîntice bătrîneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, ouprinzînd şi interesantele note explioative ale scriitorului. în sfîrşit, după ce îşi împlineşte această veche dorinţă şi acest simţămînt de datorie faţă de poporul său, publicînd poeziile populare, scriitorul se gîndeşte şi la propria creaţie lirică, şi în 1853 publică prima sa culegere de poezii, intitulată Doine şi lăcrimioare, care cuprinde, pe lîngă cele două cicluri consemnate de titlu, şi ciclul Suvenire.
    Plecînd iarăşi din ţară în toamna anului 1852, Alecsandri rămîne multă vreme la Paris, cufundat în lucru, îngrijind publicarea celei de a doua broşuri de poezii populare şi a volumului cu propriile sale versuri, de care am vorbit. Vara anului 1853 o petrece în sudul Franţei, de unde porneşte apoi într-o interesantă călătorie, străbătînd sudul Franţei, de-a lungul Pirineilor, de la Atlantic pînă la Mediterana, spre Marsilia, iar    de aici ou vaporul la Gibraltar, apoi la          Tanger,
 de unde face o scurtă incursiune în Africa. Revine curînd la Gibraltar,    şi de aici înoeţpe călătoria sa în Spania,          cu    un
 mai îndelung popas la Miadrid, călătorie atît de interesantă, despre care,     din  păcate, scriitorul nu              ne-a lăsat însemnări
 mai cuprinzătoare. Se întoarce abia la sfîrşitul anului 1854 la Paris, avînd ca tovarăş în lunga călătorie cu diligenţa dintre cele două capitale pe cunoscutul scriitor francez Prosper Merimee, cu care devine de acum înainte prieten. Trezind interesul lui Merimee pentru folclorul românesc, scriitorul francez, la rîndul lui, îl hotărăşte pe scriitorul român să publice poeziile populare în limba franceză — ceea ce Alecsandri şi realizează în cursul anului următor, într-o traducere proprie, în cursul acestei lungi călătorii, el scrie relativ puţin: cîteva poezii legate    mai  cu seamă         de scurtul       şi enigmaticul episod
 de dragoste      al Mărgăritei,         consemnat           apoi şi în nuvela
 cu acest titlu. Abia mai tîrziu consemnă el impresiile călătoriei ce o      făcuse în paginile atît de vioaie şi de sigure            ca
 stil şi forţă    de observaţie ale Călătoriei în Africa.
    în vara anului     1854 tatăl     scriitorului       moare. întors în ţară
 curînd după aceea, Alecsandri merge la Mirceşti şi, o dată
XXVI
 ajuns aioi, primul său gest este să elibereze, fără ca vreo lege să-l oblige la aceasta şi fără nici o despăgubire, pe toţi ţiganii robi de pe proprietatea sa. „Frumoasă zi — îşi amintea Alecsandri mulţi ani mai tîrziu — a fost aceea cînd din balconul casei de la Mirceşti am declarat ţiganilor adunaţi că sînt liberi."
   în perioada războiului Crimeii, vreme de mari frămîntări diplomatice, de mari speranţe, dar deopotrivă şi de mari temeri pentru poporul nostru, pentru libertatea şi viitorul acestuia, patrioţii români intensifică lupta lor pentru reforme democratice şi Unire. Alecsandri se află şi de astă dată în primele rînduri. Scoate la începutul anului 1855, în sfîrşit, mult-dorita revistă România literară, a cărei publioare fusese interzisă în 1852, revistă care grupează toate forţele de seamă ale literaturii şi publicisticii româneşti de pretutindeni, militînd pe linia luptei pentru Unire, pentru libertate naţională şi socială. De altfel, revista a fost suprimată înainte de a împlini un an de apariţie tocmai din cauza ideilor sociale îndrăzneţe pe care le răspîndea. în această revistă, pe care Alecsandri o deschide, ca un pios omagiu postum, cu o scriere a amicului său N. Bălcescu, colaborează M. Kogălniceanu, C. Negri, D. Bolin-tineanu, A. Russo, A. Hurmuzachi, A. Donici, G. Creţeanu, A. Odobescu şi mulţi alţii. Alecsandri însuşi are o contribuţie foarte variată şi bogată :          numeroase   poezii (Păsărică mărei,
 Iahtul, O noapte la Alhambra, Seguidilă, Cînticul Mărgăritei, Anul 1855, Vis de poet etc.), proză (Un salon din Iaşi, cum şi prima parte a Călătoriei în Africa), o serie de articole, iar într-un amplu supliment periodic numeroase noi poezii populare, Cîntece populare a românilor din Moldova, din Transilvania, din Banat şi din Valahia, parte culese chiar de el în diverse călătorii, parte comunicate de alţii sau transcrise după alte culegeri, cum erau ale lui Anton Pann, pe care, de altfel, lo indica, scriitorul urmărind mai presus de orice, în acest spirit al unităţii naţionale, să ilustreze toate provinciile româneşti prin culegerea sa de folclor.
   în vara anului 1855 el pleacă din nou la Paris, întorcîn-du-se abia în luna decembrie, prin marea Mediterană, pe la Constantinopol. De aici poetul face o îndrăzneaţă şi grea pentru acele vremuri călătorie în Crimeea, la Sevastopol şi în împrejurimii« acestui oraş. Urmele războiului, încă în desfă-
XXVII
 şurarc, erau îngrozitoare, şi scriitorul este cutremurat de priveliştea lor, consemnîndu-şi în poezia La Sevastopol oroarea faţă de acest nimicitor flagel, faţă de monarhii care îl provoacă. Sînt prezente însă deopotrivă în această poezie compasiunea pentru cei ce suferă şi speranţa că din aceste tragice întâmplări se vor naşte împrejurări favorabile pentru împlinirea năzuinţelor poporului său :
        Un şir de mari corăbii stau înecate-n port.
        Oraşul Sevastopol, ars, dărîmat şi mort,
        Întinde pe o culme ruina sa măreaţă,
        Fantasmă învălită c^un giulgi de albă ceata 1...
        Trecut-au pe aice cutremur sfarmă tor ?
        Potop trimis din ceruri cu foc pedepsitor ?
        Nici aprigul cutremur, nici flacăra cerească,
        Dar au trecut urgia şi ura omenească 1
        Şi au lăsat în urmă grămadă la un loc O lungă risipire cenuşărită-n foc,
        Şi multe, fără număr, de tainice mormînturi...
        Cînd va sosi, o ! Doamne, un timp mai mîngăios în care să pătrundă cuvîntul lui Cristos ?
        Să peară duşmănia din trista omenire,
        Să nu mai fie omul unealtă de peire ?
        Cînd răsări-va-n ceruri frumoasa, blinda zi Ce din orbire cruntă pe regi îi va trezi ?
        Ş-a răspîndi în lume simţiri mîntuitoare,
        Dreptatea, libertatea, frăţia-ntre popoare ?...
        O, Doamne ! fie, fie ca sîngele vărsat Pe sub aceste ziduri înbr-un război turbat Să deie-o roadă bună, um drept de renviere Pentru-a mea ţară scumpă ce zace în durere I
 întors în ţară la sfîrşitul lunii decembrie 1855, Alecsandri sc angajează în primele rînduri ale luptei pentru Unire, în sprijinul căreia lucrase do altfel şi în cursul călătoriei ce o făcuse în străinătate. Scrie în aceste împrejurări pagini literare de pledoarie pentru Unire, cum sînt piesele Păcală şi Tîndală şi Cinel-Cinel. Chiar Cetatea Neamţului, dramă construită pe schema nuvelei lui Negruzzi, trebuie considerată tot ca o contribuţie la intensificarea acestei lupte pentru Unire. De un imens ecou agitatoric au fost însă poezii ca Moldova în 1857
 XXVIII
 şi mai cu seamă acea neuitată, răscolitoare şi mobilizatoare Hora unitei, care, pusă pe muzică, în cîteva zile după scrierea ci a fost, în ciuda interdicţiei ulterioare a caimacamului şi a guvernului antiunionist, pe toate buzele şi în toate inimile, liunînînd pînă în zilele noastre un adevărat imn al solidarităţii naţionale. Participă de asemenea în această perioadă şi la numeroase acţiuni strict politice, somnînd şi chiar redactând numeroase memorii, făcînd parte din delegaţii ale partidei unioniste ce se prezentau diverşilor plenipotenţiari străini, aeţionînd cu hotărîre în pregătirea alegerilor pentru divanu-rile ad-hoc. în preajma Unirii, în toamna anului 1858, este numit de noua căimăcămie — unionistă — ministru de externe al Moldovei, post în care are noi prilejuri să manifeste simţămintele sale democratice — desfiinţînd cenzura presei — şi de apărător al demnităţii naţionale, în raporturile cu diplomaţii ţărilor ostile Unirii. Rămîne ministru de externe şi după alegerea lui Cuza ca domnitor, împrejurare în care joacă un rol deosebit de însemnat. Curînd după aceea este trimis în Apus cu o grea misiune diplomatică, pentru a obţine din partea Franţei, Angliei şi a Piemontului recunoaşterea alegerii lui Al. I. Cuza ca domnitor al ambelor principate. In timpul misiunii sale, în care întâlneşte personalităţile politice europene cele mai proeminente ale vremii, pe Napoleon III, regele Italiei, Cavour etc., izbutind să-şi îndeplinească cu succes sarcina încredinţată, apoi în timpul războiului franco-italo-austriac, din nordul Italiei, Alecsandri nu uită că este şi scriitor. Acum sau ceva mai târziu consemnează el amintirile din călătoria diplomatică ce o întreprinsese, mi pagini de proză, publicate mai târziu sub titlul Extract din istoria misiilor mele politice, dînd un mare relief literar faptelor şi personalităţilor înfăţişate, în aceeaşi vreme scrie ppezii ca Pilotul, La Palestro, La Ma-genta, Corona vieţei etc., în oare salută cu entuziasm eroismul italienilor în luptă pentru eliberarea patriei lor. Tot cam în această perioadă scrie şi poeziile Cîntice şi sărutări şi La poeţii români, adevărate mărturisiri de credinţă artistică, chemări înflăcărate adresate scriitorilor contemporanii la o activitate literară mobilizatoare, patriotică, în mijlocul poporului, în slujba acestuia.
întors în ţară după misiunea sa diplomatică în Apus în vara anului 1859, Alecsandri, care între timp devenise minis-
XXIX
tru de externe şi în guvernul de la Bucureşti, continuă o rodnică lupta politică, alături de Cuza, în vederea recunoaşterii definitive a Unirii şi a pregătirii unor reforme democrate. Dezgustat de reacţionarismul şi demagogia în continuă creştere a politicienilor burgheziei şi moşierimii, din ce în ce mai ostili politioii de reforme democratice a lui Cuza, scriitorul, care fără îndoială n-avea formaţia unui încercat luptător politic, nu mai vede obligaţia ce i-^ar fi revenit de a rămîne în mijlocul bătăliei, susţinîmd în continuare direct, pe tărîm politic, acţiunea democratică a domnitorului. Ca atare, în mai 1860, el se retrage din viaţa politică activă şi se stabileşte definitiv la proprietatea sa de la Mirceşti, pe malul Şiretului, a cărui luncă puţin după aceea avea să o facă atît de cunoscută prin Pastelurile sale.
   Retragerea la Mirceşti n-a însemnat însă decît o manifestare a dispreţului său pentru lumea politicienilor epocii. Ea nu a fost în esenţa           şi practica   ei nici un moment o          izolare
 de   viaţă şi de interesele      poporului său            într^un fel de turn
 de   fildeş. E semnifioativ      şi concludent             din acest punct de
 vedere nu numai că soriitorul nostru acceptă a părăsi Mirceştii pentru a îndeplini, în 1861—1862 şi în 1863—1864, lungi şi grele misiuni diplomatice în Apus, misiuni încredinţate de domnitorul Cuza,          în sprijinul politicii acestuia, dar şi      faptul
 că el continuă să          scrie şi că   operele sale din  această      vreme
 urmăresc în linii mari frămîntările sociale, satirizând multe din tendinţele dăunătoare ale epocii. Astfel, chiar din primele luni de   şedere  la Mirceşti, în     1860, scrie o            serie de comedii în
 care biciuieşte deşănţarea demagogică şi retrogradă a politicienilor celor două partide ce se coalizau împotriva tendinţelor reformatoare democratice ale luii Cuza.              între     acestea,
 în   primul  rînd, se cer amintite Rusaliile sau Satul lui Cre-
 mine şi Z gir citul risipitor. Zgîrcitul risipitor este o dramă în patru aote cu multe elemente şi mijloace de comedie, în care scriitorul satirizează demagogia politicienilor şi gazetarilor liberali din acea vreme, sezisînd nu numai caracterul retrograd, nefast pentru ţară, al opoziţiei lor faţă de politica domni torului Cuza, dar şi tendinţa pe atunci abia dată la lumină de a se constitui „monstruoasa coaliţie“. Este adevărat că satira la adresa retrograzilor este în această piesă mai îngăduitoare decît cea la adresa demagogilor. Trebuie să vedem în aceasta nu
XXX
 mimai un ecou al poziţiei clasei căreia scriitorul îi aparţine, dur şi o consecinţă a faptului că el considera mai primejdioase prnlru ţară acţiunile viguroase ale clasei recent parvenite la pwloro şi dornice de îmbogăţire decît opoziţia fără eficacitate a clasei boiereşti îratr-un ireversibil declin. Făgăduielile si formulele politicienilor demagogi ce se dădeau în mod abuziv drept reprezentanţi      ai ideilor   de    la 1848 (în această         privinţă
 au scris ceva mai tîrziu articole edificatoare atît Eminescu, cât vii Caragiale, Alecsandri anticipând prin atitudinea lui poziţiile acestora din Scrisoarea III şi O scrisoare pierdută, ca şi din alte pagini) sînt întâmpinate ou o justificată neîncredere de către scriitorul      nostru, ca   de    atâţi contemporani şi         urmaşi
 ai săi. Dar el în        chip firesc  nu    poate afla o soluţie        satisfă-
 cătoare şi, în consecinţă, profund nemulţumit, dar fără o ieşire, ajunge uneori la rezolvări false ale conflictelor sociale ce le înfăţişează, în conştiinţa sa se produc confuzii, limitări, rămîneri în urmă.        Ele îşi fac loc, sub o formă sau               alta, în
 creaţiile literare ale lui Alecsandri din această vreme şi din anii ce vor urma şi în aceste împrejurări obiective, care nu înrîuresc numai pe scriitorul nostru, trebuie căutată originea lor.
    Piesa Rusaliile satirizează aceeaşi demagogie sterilă şi primejdioasă pentru ţară, critica        mergînd    mai adine     aici decît     în
 Zgîrcitul risipitor prin aceea        că scriitorul pune în lumină            nu
 numai practica ei        la     centru, dar şi          ravagiile pe care începe
 să le facă preluată fiind de către clientela politică din întreaga ţară. Demasdînd deci şi aici pe adversarii politicii de reforme a lui Cuza, adăugind o critică la adresa stricătorilor de limbă
 —   foarte activi şi     ei       pe planul lor           la vremea respectivă —
 scriitorul, care împleteşte cu        discreţie  numeroase     elemente       de
 folclor în ţesătura      piesei, după cum              confirmă de altfel însuşi
 titlul, opune bunul-simţ popular atît tendinţelor de exagerare etimologizantă, cît      şi      demagogiei politicianiste, manifestată în
 discursuri şi articole de ziar,       ceea ce    anticipează   în mod       evi-
 dent momente şi procedee satirice din O noapte furtunoasă. Este neîndoielnic că pentru Alecsandri ţărănimea rămânea singurul element pozitiv şi singura pavăză împotriva oricărei primejdii. Semnificativ este faptul că pentru perioada dinainte de 1848, în piesa Boieri şi ciocoi, alături de ţăranul Arbore, el vedea ca factor pozitiv şi chiar activ pe tânărul intelectual
XXXI
 revoluţionar Radu, dar pentru perioada de la 1860, nici în Rusaliile, nici în Zgîrcitul risipitor, Alecsandri nu mai aducea nici o figură pozitivă în afară de ţăranii din cea dintîi şi de slujitorul Martin — venit şi el tot de la ţară — din cea de a doua. Nu este mai puţin adevărat totuşi că în înfăţişarea ţăranilor realismul scriitorului nostru continua să fie într-o măsură deficitar, el neizbutind să vadă în toată profunzimea şi în concretul său întreg dramaticul adevăr al vieţii ţărăneşti, mizeria, boala, întunericul care o dominau.
   în această perioadă de după 1860 Alecsandri compune şi cea mai numeroasă parte din aşa-numitele sale „canţonete“ sau „cînticele comice“, scurte scenete, monoloage dramatice menite să contureze diversele tipuri sociale mai caracteristice ale epocii respective. într-o scrisoare, dramaturgul însuşi explica astfel obiectivele pe care le-a urmărit: „Am socotit că nu ar fi, poate, o lucrare greşită de a compune pentru curiozitatea urmaşilor noştri o galerie de         tipuri contemporane, iar pentru
a da acestor tipuri o expresie mai vie, am adoptat pentru ele forma dramatică şi le-am prezentat publicului sub rubrica de Cînticele comice“. Primele sale „oînticele comice“ Alecsandri le prezentase publicului cu zece ani mai înainte: Şoldan Viteazul şi Mama Anglieluşa. Acum el revenea la această specie, dar era departe de a face din ea numai un mijloc de documentare a urmaşilor asupra unor tipuri sociale caracteristice. „Cînticelul comic“ devenea sub pana lui Alecsandri, în foarte multe cazuri, o formă eficace de satirizare în public a unor vicii şi tipuri sociale negative contemporane, mai rar de evocare caldă a unor tipuri pline de pitoresc pe oale de a dispărea definitiv (cum erau Barhu Lăutaru, Surugiul). în toamna anului 1860, cînd        scriitorul nostru   revenise la creaţia        dra-
matică, el scrise cînticele satirice Clevetici, ultrademagogul şi Sandu Napoilă, ultraretrogradul, iar în anii 1864 şi 1865, oare vor constitui o nouă perioadă rodnică pentru creaţia sa dramatică, Barbu Lăutaru, Surugiul, Ion Păpuşarul, La Bucureşti, Gură-Cască, om politic, Paraponisitul, Covrigarul, Kera Nastasia sau mania       pensiilor.    Toate s-aiu bucurat de o         bună
primire din partea       publicului,   care  afla în cele satirice      ceva
din nemulţumirea şi batjocura lui proprie faţă de o serie de aspecte negative ale vieţii publice. Dar cea mai mare popularitate au cunoscut-o cânticelele dedicate lui Clevetici şi lui
XXXII
Nunilu Napoilă, tocmai pentru că erau cele mai ascuţit critice, rolo mai actuale şi consacrate unor figuri din cele mai tipice ţi mai vinovate de pe scena vieţii sociale şi politice româneşti din acel moment. Acestor cînticele comice, cam în aceeaşi vreme, scriitorul, în bună dispoziţie creatoare, le adaugă comedí ilti Millo director, Concina, Harţă Răzeşul, Ginerele lui Hagi Velcu, Agachi Flutur, Arvinte şi Pepelea, Drumul-de-fier — fincare din acestea cujprinzînd săgeţi critice la adresa relelor moravuri sooiale contemporane, dar şi o din ce în ce mai vădită sforţare a scriitorului spre înnoirea mijloacelor sale dramatice, spre adîncirea semnificaţiilor şi a caracterelor.
   In 1863 Vasile Alecsandri publică o nouă ediţie a volumului său de poezii Doine şi Lăcrimioare, îmbogăţit acum şi cu ciclul Mărgăritarele. încă din ciclul Suvenire, poetul cuprinsese poezii dintre 1844 şi 1850, scrise cu prilejul unor evenimente deosebite sau oonsacrate unor personalităţi de seamă dm epocă, poezii ca Desrobirea ţiganilor, Adio Moldovei, La mor-mîntul lui Gr. Romalo, Întoarcerea în ţară, Strofe lui C. Negri, în care tema patriotică şi cetăţenească era pe primul plan. în noul ciclu al Mărgăritărelelor, care cuprinde şi poeziile inspirate de episodul erotic al Mărgăritei sau altele cu caracter intim, Alecsandri acordă un loc încă mai predominant acestei teme. Se află aici Deşteptarea României, Sentinela romană, N. Bălcescu murind, Anul 1855, La Sevastopol, poeziile legate de lupta pentru Unire, cele ca Pilotul, La Palestro, La Magenta, Gondola trece, Corona vieţei, inspirate din lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională a poporului italian, poezia Cristos a înviat, mai tîrziu urmată de Pohod na Sybir, salutînd cu înflăcărare şi încredere lupta plină de grele jertfe a poporului polonez asuprit, şi altele.
   In poeziile lui Alecsandri care au fost grupate în ciclul Suvenire şi mai ales în Mărgăritarele valorificarea filonului folcloric continuă de asemenea cu crescînd succes. Se observă în genere, în primul rînd, îndemînarea superioară cu care poetuil izbuteşte să folosească modalităţile poeziei poporane în tot mai variate împrejurări. Astfel, îndemînarea, arta aceasta apar în poezia de iubire, în Dorul, Doina iubirei, Stelele, cum şi în remarcabilele Cîntice de lume. Ea este vizibilă de asemenea în evocarea unor momente din trecutul istoric sau în prelucrarea unor legende şi credinţe populare, cele mai
 3 — Alccsandri — Opere I
 XXXIII
adesea cu un obiectiv patriotic evident, cum sînt Banul Mătăcină, Visul lui Petru       Rareş.  îndelungata şi         atenta aplecare
a poetului din anii aceştia asupra manuscriselor sale cu poezii populare, în vederea editării lor din 1852—1853 şi a reeditării lor amplificate în 1866, l-a dus la o mai deplină stăpînire a tainelor măiestriei folclorului, la posibilitatea unei prelucrări încă mai creatoare, mai fireşti, la o întreţesere mai plină de efecte a diverselor motive folclorice. Biserica risipită este un grăitor exemplu pentru arta evident superioară cu care scriitorul reuşeşte acum să stăpînească şi să manevreze cele mai delicate nuanţe, să transforme un motiv sumbru într-unul luminos,     să sublinieze tragicul   într-o graţioasă         notă de umor,
să construiască un ingenios final, cu atît mai plin de poezie ou cît      abia se  dezvăluie îndrăzneala lui din pneumbra               de
care intenţionat e înconjurat.
Cu aceasta intram însă în domeniul legendelor, de altfel ca şi cu Banul Mărăcină, Dragoş, Visul lui Petru Rareş, şi cu amplele creaţii din 1852 şi 1856 Mărioara, Florioara şi înşi-ră-te, mărgărite. Acestea două din urmă, cu toate unele lungimi şi inegalităţi din cuprinsul lor, reprezintă, prin amploarea lor, prin   maturizarea  mijloacelor, prin expresiva lor simplitate,
culmea poeziei lui Alecsandri inspirată de folclor din această perioadă,     o treaptă nouă  esenţială de la Doine,          pe drumul care
duce —       şi prin Mioriţa  — la    Luceafărul lui Eminescu, adică
la zenitul creaţiei lirice româneşti.
în această vreme, în 1863, scriitorul         nostru    publică la   Paris
Grammaire de la langue roumaine, pentru înlesnirea străinilor care ar     fi dorit să  înveţe limba noastră, manifestîndu-şi            în
felul acesta încă    o   dată atenţia pentru problemele limbii            şi
bunul-simţ cu care cele mai adesea rezolva aceste probleme. De altfel,      încă din România  literară, cu o serie       de colaboratori
ai săi, în      fruntea cărora se aşeza Alecu Russo, iar ceva            mai
tîrziu în Rusaliile şi în alte piese ale sale, Alecsandri se ridică împotriva       etimologismului, împotriva oricărei         îndepărtări   de
realitatea limbii poporului, oricărei forme de pedantism care putea face cultura mai greu accesibilă           maselor largi.   Ales, în
1866, membru al Societăţii Academice, nou înfiinţată, devenită apoi       curînd Academia   Română, scriitorul        îşi susţine   cu
hotărîro în acest for punctul de vedere cu                privire la   problemele scrierii limbii noastre, arătînd                                    că ea nu poate avea
                          ÎPPHV
uil.l leu noi io şi alt izvor decît limba autentică a poporului, lur utunci cînd acest punct de vedere nu este acceptat, adoptîndu-se scrierea etimologică, ce a culminat prin abe-niţlilo dicţionarului lui Laurian şi Massim, el, în semn de de/aprobare a acestei hotărîri, se retrage din Academie pînă cînd, după zece ani, această instituţie renunţă la exagerările absurde ale etimologismului ca principiu în scrierea limbii române.
   Do altfel, în anii aceştia, îndeosebi în seria de articole Dicţionar grotesc, apărute în Convorbiri literare, Alecsandri îşi continuă lupta împotriva etimologismului şi a clişeelor ridicole din limba vorbită sau scrisă în epocă. In 1866, în sfîr-şit, apărea colecţia mult amplificată Poeziile populare ale românilor, prin aceasta poetul marcînd un nou moment însemnat în dezvoltarea cunoaşterii folclorului nostru de către cercurile mai largi de cititori.
   Retras din viaţa politică în 1860 şi rezistînd tentaţiilor ce i se ofereau insistent de a reveni, prin 1868 Alecsandri simte nevoia să justifice retragerea sa, să exprime în imagini artistice oprobriul pentru lumea politicienilor şi a afaceriştilor aflaţi îndeosebi la oraşe şi omagiul său pentru lumea satului — în mijlocul căreia se retrăsese şi pe care într-o primă etapa o cîntase în Doine — ca singura temelie pozitivă a patriei. De aici izvorăsc de fapt Pastelurile, unul din oiclurile cele mai valoroase din poezia acestui scriitor, constituind o etapă nouă, superioară nu numai în creaţia lui Alecsandri, dar în însăşi evoluţia şi rafinarea poeziei româneşti în ansamblul ei. La o atenta exegeză, în Pasteluri se află, aşadar, mult mai mult decît o simplă cântare a naturii, cum se consideră îndeobşte. Tablourile sînt străbătute de un sens profund, pe care poezia descriptivă în genere nu-1 cunoştea — poate nu pretutindeni suficient de puternic pus în valoare — prin prezenţa fiorului vieţii simple, a omului din popor surprins în diferite auguste gesturi ale rodnicei munci ancestrale legate de ţarină. Nu se află în acest ciclu nici opoziţia rousseauistă între sălbăticie şi civilizaţie, nici pitorescul cam convenţional din sumbrele evocări preromantice sau dulcea lumină falsă din idilele gessne-riene, nici natura agrestă a disperatei solitudini romantice, nici fuga de viaţa adevărată din recele tablou al parnasienilor. Unii cercetători (D. Caracostea, Paul Comea) observau că în
3*
                                                       XXXV
aceste poezii, consacrate, după părerea lor, exclusiv naturii, nu apar marea şi muntele, considerînd că aceasta s-ar datora faptului că poetul n-ar fi fost sensibil la nemărginire, la sublim, uitînd însă că în        alte            cicluri ale poetului aceste două ele-
mente ale naturii sînt totuşi prezente. Absenţa lor în Pasteluri este determinată de sensul real al întregului ciclu. Alecsandri evccă aici în mod deliberat natura, aş zice, domestică, cea care constituie cadrul cel mai obişnuit al vieţii ţăranului român : ogoarele, lanurile, lunca din marginea satului, anotimpurile cu muncile lor. De aceea, deşi poezii „descriptive“, Pastelurile, luate în ansamblu, cuprind o semnificaţie ce depăşeşte pe a fiecăruia în parte şi, în consecinţă, dă fiecăruia o pondere pe care izolat, cu toată indiscutabila frumuseţe, n^ar avea-o. Valoarea deosebită o conferă acestor poezii faptul că incontestabilele împliniri artistice nu cuprind numai elogierea frumuseţilor      pur şi simplu sau chiar              a naturii patriei,
ci se înalţă imnul plin de încredere adresat adevăratei „ţări“
—    ţăranului şi satului în cadrul naturii româneşti — unde domnesc munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală, tot ce este pozitiv, frumos şi cu adevărat nobil în această ţară şi în acest popor, în contrast cu lumea parazitară a politicienilor şi oamenilor       de              afaceri de la oraşe. Sensul acesta al
Pastelurilor îl confirmă de altfel clar unele pagini din corespondenţa particulară a scriitorului*. Nu întîmplător în aceste poezii, tocmai pentru că au în fond această semnificaţie de afirmare a valorilor etice populare şi de indirectă blamare a ceea ce e parazitar, nerodnic, în societatea românească a vremii aceleia, nu apar nici un conac boieresc, nici un parc, nici o castelană, nici un visător în meditaţie, dar întîlnim în schimb, ca într-o apoteoză lipsită de emfază, ţărani simpli în desfăşurarea muncilor lor obişnuite. Era şi aici, sub toate aspectele, o încălcare pe care                scriitorul şi-o îngăduia faţă de
vechi şabloane din poezia descriptivă pe care le nesocotea, în-căloare ce face biruinţa sa cu atît mai semnifioativă şi mai valoroasă, iarăşi nu numai în cadrul creaţiei sale, dar pentru întreaga poezie românească. Parafrazînd ceea ce spusese cîndva poetul Bolintineanu despre însemnătatea apariţiei Doi-
   1 Lămuriri ceva mai largi în legătură cu această semnificaţie a Pastelurilor se pot afla in lucrarea noastră : Viaţa lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1962, p. 408 şi urm.
XXXVI
nalor, de la care poezia noastră „se români“, se poate spune ui acelaşi temei că de la apariţia Pastelurilor poezia românească deveni cu adevărat modernă. Parcurgînd toată poezia noastră pînă la acest ciclu, poezia lui Eminescu apare ca un miracol. Citind Pastelurile, înţelegi cum a devenit ea în mod Îiri\sc posibilă.
   Anul 1872 aduce două preţioase contribuţii în proză : Introducere la scrierile lui Costache Negruzzi, vast, bogat informat, plin de pitoresc şi de asouţit spirit critic tablou al unei întregi epo>ci sociale, în care încadrează activitatea literară a amicului său, apoi o altă elogioasă şi plină de înţelegere prezentare, cea a operei folcloristice lăsate de Anton Pann.
   Dar anul 1872 este şi anul în care el începe elaborarea şi publicarea unei noi serii de poezii : Legendele. Chiar dacă puternicele sale credinţe patruzecioptiste se estompau şi-l făceau cu timpul să rămînă cam în urmă şi insuficient de sensibil la mereu noile nevoi ale epocii, constituie un merit al scriitorului faptul că nu a trădat niciodată aceste vechi credinţe şi a continuat să observe, prin prisma lor, în genere în mod critic, societatea contemporană lui. După detronarea lui Cuza şi aducerea unui principe străin, în anii de intensă dezvoltare capitalistă a României, Alecsandri vedea cu nemulţumire, alături de jugul otoman, ce nu fusese încă înlăturat, apăsînd asupra poporului ¡nostru şi noul jug al înrobirii economice de către marele capital european apusean. Acest dublu jug pe el îl doare      cu atît mai mult cu cît era                 aici o chestiune
de demnitate naţională, dar şi umană, masele populare — acelea pentru care el se avîntase în mişcarea revoluţionară de la 1848 şi cărora le făcuse elogiul în Pasteluri — fiind cele asupra cărora       continuau să                  apese tot mai mari  poveri din
cauza intereselor economice ale claselor conducătoare. Cu sensul de disimulată critică a acestui dublu jug scrisese Alecsandri Boieri şi ciocoi, în plină desfăşurare a afacerii Strussberg, faţă de care piesa       era,               de fapt,  o reacţiune şi o manifestare a
dezaprobării autorului. Amplă frescă a frămîntărilor sociale din anii ce au premers mişcarea revoluţionară de la 1848, drama aceasta, oare ar fi putut fi una din cele mai de seamă biruinţe      ale               teatrului lui Alecsandri, are, din păcate,
diminuată valoarea din cauza confuziilor scriitorului, a incapacităţii sale — a cărei sursă am explicat-o mai înainte — de
XXXVII
a vedea cauzele şi soluţiile reale, ajungînd astfel, în unele scene, la diversiuni naţionaliste, la idilizarea a ceea ce el numea „boieri buni şi patrioţi“ şi chiar la o dezlegare poate insuficient de semnificativă a conflictului.
   Cu    acelaşi sens de    critică la adresa         scăderilor prezentului
pe care o avea, pe una din laturile ei, piesa Boieri şi ciocoi, evocă    scriitorul nostru  în noul său       ciclu de poezii, Legende,
între altele, cîteva momente de nobil eroism din trecut, în creaţii ample, de mare patos,              cu ceva       din retorica roman-
tismului, ca Dumbrava-Roşie şi Dan, capitan de plai, creaţii în care filonul istoric se împleteşte ingenios cu cel folcloric. Parcă întinerit, ca legendarul Anteu în atingere cu pămîntul, la peste cincizeci de ani scriitorul continua să prelucreze în mod creator şi cu mijloace înnoite folclorul în poeme epice de largă respiraţie şi de mare rafinament artistic, cum erau remarcabilele Legenda ciocîrliei, Legenda nndunicăi, Legenda lăcrimioarei, sumbra Grui-Sînger sau Ghioaga lui Briar, aceasta din urmă cu un final învăluit într-o penumbră plină de mare poezie.
   Acestora li se adaugă în această vreme (1875—1876) unele din cele mai delicate şi mai desăvîrşite creaţii ale scriitorului nostru, legendele Toamna ţesătoare, admirabilă odă închinată toamnei, apoi Răzbunarea lui Statu-Palmă, urmată de patru    legende oarecum    legate      între ele :     Noaptea albă, Vîntul
de la miazăzi, Prier şi fata iernei, Poiana farmecătoare, în care artei de delicat mînuitor al nuanţelor prin cuvînt pe care o cucerise poetul i se adaugă umorul, o notă nu cu totul nouă la el, dar niciodată ca aici manevrată, cu atîta firesc popular şi cu atîtea subtile efecte artistice. în aceste legende, Alecsandri, de la care, fără îndoială, Eminescu prelua creator o bogată experienţă în Călin ca şi în Scrisoarea III, duce limbajul liric la o limpezime şi la o simplitate ce nu afectează întru nimic bogăţia lăuntrică şi care au făcut posibilă simplitatea şi limpezimea lui Eminescu din Luceafărul sau din poezia de dragoste din perioada finală. în legendele sale, străbătute de un puternic avînt patriotic, alături de figurile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau bătrînul Dan, Alecsandri elogiază cu îndrăzneală figuri aproape contemporane, pe luptătorii pentru progres din revoluţia de la 1848 (Strofe improvizate lui C. Rolla) sau pe domnitorul Cuza.
XXXVIII
   Kciuiiarind figuri luminoase din trecutul istoric ca pilda |»nilru prezent, înfierînd tirania şi descompunerea morală feudala, îndeosebi din Imperiul otoman, în poeme epice largi im Murad Gazi-sultanul şi Becri Mustafa, Hadja Murad-paşa, Alecsandri stimula marile virtuţi ale poporului, spiritul său do luptă pentru libertate, ura sa împotriva asupritorilor, contribuind astfel, între altele, la pregătirea atmosferei pentru liV/boiul din 1877. De aceea, Balcanul şi Carpatul nu e numai o uvertură a noului ciclu de poezii, Ostaşii noştri, prilejuit de războiul pentru Independenţă, ci, s-ar putea spune, şi un acord final simbolic al Legendelor, reprezentând una din verigi lo ce leagă solid diferitele părţi ale acestei vaste şi variate croaţii poetice, atât de unitară şi de armonios construită în ansamhlul şi în adiîncul ei.
   In lumina sensului profund pe care-1 au Pastelurile şi Legendele, se înţelege mai uşor entuziasmul cu care a oîntat poetul nostru războiul pentru Independenţa naţională. Dar se înţelege de asemenea de ce el pune în lumină — în ciclul (Ostaşii noştri ce i l-a consacrat — îndeosebi eroismul oamenilor din popor, în care el îşi aşeza întreaga încredere. Veneş Curcanul, Sergentul, Păstorii şi plugarii, Fraţii Jderi şi altele din poeziile acestui ciclu, culminînd cu avîntata Oda ostaşilor români, în oare scriitorul găseşte note vibrante şi puternice, 9Înt adevărate imnuri prin oare scriitorul omagiază vi* Wla, omenia, simplitatea, patriotismul fără emfază, natural al oamenilor din popor, gata să-şi jertfească viaţa pentru libertatea şi propăşirea ţării lor. Şi iarăşi, opoziţia dintre măreţia gestului de dăruire .spontană a sîngelui şi vieţii pe care o consimt aceste fiinţe generoase, asupra cărora apasă toate greutăţile şi toate primejdiile, şi lipsa de recunoştinţă a conducătorilor de atunci ai ţării impresionează puternic sensibilitatea şi conştiinţa poetului. Poeziile lui din acest ciclu izvorau nu numai din bucuria de a vedea patria independentă, iar ignoratele virtuţi ale poporului afirmate strălucit în faţa lumii întregi, dar şi din speranţele ce însufleţiseră masele largi în ideea că prin cucerirea acestei independenţe se vor cuceri îmbunătăţiri pentru propria lor viaţă. Tocmai de aceea, în faţa realităţilor, a nerecunoştinţei arătate eroicilor ostaşi, dezamăgirea şi indignarea lui Alecsandri sînt cu atât mai mari, astfel că de data aceasta, după lungă vreme, critica la adresa con-
XXXIX
 ducătorilor capătă forme directe şi vehemente atît în Epistolă generalului Florescu, pe care o aşeza semnificativ, ca un trist epilog, în încheierea ciclului, cît şi în Eroii de la Plevna.
    Poeziile din ciclul Ostaşii noştri impresionează prin spontaneitatea cu care poetul a răspuns şi a dat expresie sentimentelor populare, prin evocarea profundului patriotism cu care în acele împrejurări grele oamenii simpli s-au jertfit pentru ţara lor, prin avîntul, căldura, măiestria cu care, la o mare înălţime faţă de nenumăraţii săi contemporani ce au abordat aceeaşi temă, el a întrupat figurile şi momentele cele îmi nobile ale acestui război de eliberare.
    Curînd după cucerirea imensei popularităţi create de poeziile larg răspîndite ale ciclului Ostaşii noştri, în primăvara anului 1878, Alecsandri repurtează un nou mare succes : poezia sa Cînticul gintei latine este premiată de un juriu internaţional în cadrul concursului unei asociaţii ¡culturale din sudul Franţei, în fruntea căreia se afla marele poet provensal Mistral. Fără îndoială, la acordarea acestui premiu contribuiseră şi o serie de consideraţii de ordin politic, dar rămâne incontestabil că ea a prilejuit o manifestare internaţională de simpatie pentru poporul nostru, o mai largă cunoaştere a lui, cel puţin în cercurile de romanişti europeni, şi o creştere a prestigiului lui Alecsandri. r^In iarna 1878—1879, la Mirceşti, Alecsandri realizează o f însemnată creaţie a deplinei sale maturităţi, drama Despot-Vodă, „legendă istorică în versuri“, în cinci acte, jucată în octombrie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Evocare de largi proporţii a unui episod din trecutul istoric al poporului nostru, piesa poate fi considerată, într-o măsură, romantică prin unele din procedeele folosite în construirea personajelor Sau rezolvarea situaţiilor. Ea însă depăşeşte romantismul pe anumite laturi în primul >rînd printr-o ancorare destul de temeinică în realitatea concret-istorică pe care o înfăţişează. Despot-Vodă, ca şi Dumbrava-Roşie sau Dan, capitali de plai, formulează în chip indirect o serie de aluzii critice la adresa momentului în care apărea. Piesa aduce în felul acesta, ocolit, critica boierimii, cu intrigile şi lipsa ei de grijă faţă de popor, chiar o critică ,1a adresa domnitorului străin şi a practicilor domniei sale. Scriitorul înfierează lăcomia, tirania, trufia lui Despot, adăugind chiar ca un 'adevărat memento că „e lesne a luneca pe povîrnişul ce duce de la
                                             XL
  hon la tiranie“. Deosebit de interesant e, de altfel, construită ligura lui Despot : privită în ceea ce eia avea uman contradictoriu, reuşind să surprindă cu fineţe tragica sa luptă între înălţare şi eădere. Scriitorul nu-1 priveşte ca pe aventurierul de rînd, ci ca pe omul totuşi înzestrat, pe care împrejurările ostile —■ ostile şi pentru că el nu le înţelege suficient — pînă hi urmă îl doboară. Poporul, pe care -scriitorul îl privea necontenit ca singurul .temei sănătos al ţării, este şi aici privit cu simpatie şi cu înţelegere, evocând suferinţele lui. Este interesant de observat pentru evoluţia ce se petrecea în conştiinţa scriitorului în legătură cu rolul poporului că, după Boieri şi ciocoi, şi în Despot-Vodă asistăm la o răzvrătire a maselor, oare sfîrşesc prin a-şi impune voinţa, autorul ţinîfld să sublinieze prin gura unui personaj al acestei piese :
             Că cine-şi cată reazăm afară din popor
             Se reazăimă pe-o umbră de nour trecător.
    Este adevărat că apar şi note ce pot fi interpretate ca alunecări spre atitudini şovine. In ansamblul ei, însă, piesa are un mesaj patriotic şi umanist. înţelegerea şi umanismul cu icare construieşte pe principalul erou al piesei sale — semnificative ele singure — îl fac pe scriitor să pună pe acesta să rostească la un moment dat cuvinte de mare nobleţe tocmai împotriva mentalităţii de intoleranţă naţională (actul II, scena VIII).
Cespot-Vodă se aşază pe linia ascendentă din dramaturgia , )ră ia lui Alecsandri, pe care o începea piesa Boieri şi ciocoi. Ea e construită cu aceeaşi vădită intenţie de a nu concentra acţiunea numai în jurul personajului principal, care să domine şi să umbrească tot restul, ¡ci se străduieşte să dea o imagine a vieţii sociale, cu moravurile, tradiţiile şi interesele ce o domină. Alecsandri ise dovedeşte în stare a realiza această frescă, mai puţin densă iCa în piesa anterioară, totuşi vie, construind cu fineţe personaje complexe şi rezolvînd cu ândemînare din punct de vedere dramatic situaţii oompli-cate. Scrisă în versuri largi, icurgătoare, cu o uişoară grandilocvenţă pe alocuri, ea respiră siguranţă arhitectonică şi stilistică, într-o măsură poate şi din cauza prezenţei continue a acelui element foldloric pe care Alecsandri îl stăpînea şi îl manevra cu atâta îndemânare. îndeosebi prin chipul cum este
XLI
 tratată figura lui Despot, in cadrul Unei creaţii dramatice ample, logice şi armonioase în ceea ce avea ea esenţial, piesa lui Alecsandri marchează drumul ascendent nu numai al dramaturgiei sale, dar al dramaturgiei istorice româneşti însăşi, spre Vlaicu-Vodă şi Apus de soare.
   Sînziana şi Pepelea (1880) este dramatizarea plină de fantezie /a unor episoade din poveştile noastre populare, tratate cu spirit -creator şi ingeniozitate, în genul în oare o făcuse cu puţin mai înainte în oîteva splendide legende. împerechind folclorul cu umorul, cu un umor sănătos, ţărănesc, oglindind în felul acesta ceva din poziţia maselor populare, din nemulţumirea lor, scriitorul îşi îmbogăţeşte nuanţele subtilei sale note satirice. Sînziana şi Pepelea este în acelaşi timp, fără întreaga adîncime ce ar fi putut-o avea, o satiră a vieţii politice, cu săgeţi la adresa miniştrilor şi a capului statului, şi o elogiere a biruitoarelor forţe pozitive ce rezidă în sinul poporului.
   In aceeaşi perioadă el scrie şi două remarcabile bucăţi de proză :   paginile de amintiri închinate prietenului său de
demult, umilul dar isteţul fecior de ţigan reb Vasile Porojan, a cărui moarte, în 1880, stîmeşte o privire plină de melancolie a scriitorului, învăluită într-o infinită poezie, spre îndepărtatele vremi ale copilăriei, cum şi „scrisoarea“ către Ion Ghica, denumită Iatâ-ne cu iarna în ţară... (1881), care a slujit drept prefaţă la prima ediţie a Scrisorilor lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri.
   Ultimele creaţii majore ale scriitorului nostru sînt două opere dramatice, a căror acţiune o aşază de astă dată în lumea antica, nu însă cu totul fără aluzii la cea contemporană. Era în alegerea unor asemenea subiecte şi o întoarcere spre clasicismul antic, dar era şi cadrul în care — cu uşorul scepticism ce-i domină apusul vieţii — el îşi află de fapt cei doi alter ego: poeţii latini Horaţiu şi Ovidiu, pentru a exprima frămîntările aparent oalmei sale bătrîneţi, pe oare puţini scriitori români au avut-o şi căreia încă mai puţini au izbutit să-i dea atîta echilibru şi nobleţe. Fîntîna Blanduziei (1884) este din anumite puncte de vedere o piesă unică în literatura noastră. Cu o discreţie, cu un simţ al nuanţelor admirabil stăpînite, ea pune în lumină drama bătrîneţii poetului ce-şi şimte inima încă tînără, drama iubirii unui bărbat vîrstnic,
                                    XLII
ce-şi închipuie     o clipă  că e iubire    admiraţia ce           i-o poartă
o tînără,     dar care curînd se trezeşte în faţa tristei          realităţi.
Piesa rămîne, fără îndoială, o mare biruinţă literară, mai cu seamă în      momentul în care      apărea, prin suflul de          autenticitate ce                                                                    dă personajelor, prin atmosfera de poezie ce învăluie totul, prin fineţea                                                     gîndirii şi a simţirii, prin seninătatea,
care sînt     ale lui Alecsandri    însuşi — omul şi scriitorul ce
domină întreaga piesă, cu atît mai puternic cu cît permanent sînt exprimate      printr-o impresionantă graţie şi limpezime a
versurilor.
   Cea din urmă din creaţiile dramatice ale lui Alecsandri este Ovidiu, ju'cată     pentru prima oară în          martie   1885,  refăcută la
sfîrşitul lui 1886 şi publicată în volum postum, după ce scriitorul sfîrşise coreoturile textului tipărit cu două zile înaintea morţii sale. Din punct de vedere literar inferioară Fîntînei Blanduziei, scrisă într-o perioadă de mari sfîşieri lăuntrice, Ovidiu este un adevărat testament literar al scriitorului. Construită, cu toate schimbările intervenite, cu mai puţină consistenţă, piesa rezistă totuşi prin ultimul ei act, pe care — semnificativ pentru profunda nevoie de eliberare ce o resimţise scriitorul —■ l-a scris la început. în întreaga piesă şi îndeosebi în ultimul act dominante sînt, alături de marea dragoste pentru patrie, gingăşia simţirii, împăcarea lăuntrică şi înălţarea spirituală, adică acele trăsături care erau stăpînitoare şi în conştiinţa lui Alecsandri însuşi, mai cu seamă acum.
   în (aceşti ani lira sa de poet răsună rar şi ocazional. Intre cele mai însemnate creaţii lirice din această perioadă se aşază oda Ţara (1886), senină dar fierbinte cîntare a patriei în spirit popular, ţesînd cu îndemînare de bătrîn meşter motivele şi modalităţile folclorului, izbutind să dea cuvintelor şi imaginilor o fluidă transparenţă şi totodată o impresionantă vigoare lăuntrică, marcînd, prin comparaţie, drumul pe care-1 parcursese el, şi cu       el întreaga lirică românească de la             Doine
(1842) pînă în preziua secolului nostru. O alta este Plugul blăstemat (1888), ecou al răscoalelor ţărăneşti din 1888, prin care marele scriitor marca permanenta sa simpatie pentru nedreptăţiţii muncitori ai ogoarelor. în sfîrşit, ultimele două pe care le amintim         sînt nu mai puţin caracteristice               pentru
Alecsandri. Ataoat      de unii critici şi scriitori în ultimii        ani ai
vieţii, căutîndu-se     micşorarea însemnătăţii sale adeseori prin
 XLIII
compararea cu Eminescu, bătrînul poet scrie poezia Unor critici, pe care o lasă între manuscrisele sale, ca o chemare către posteritate, mărturisind conştiinţa de sine, dar şi o mare seninătate, o obiectivitate faţă de propria operă, cuprinzînd în final un splendid elogiu pentru tînărul său confrate, nobil răspuns la versurile ce acesta i le adresase cu aproape două decenii înainte prin Epigonii:
                   E unul care oîntă mai dulce debît mine ?
              Cu-otît mai bine ţării, şi lui cu-atît mai bine.
            Apuce înainte ş-ajungă cît de sus,
                  La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
 In această stare de spirit, cînd cîţiva gălăgioşi — pe care Eminescu cel dintîi i-ar fi dezaprobat — încercau să conteste meritele poetului, în poezia Fluierul, lăsată de asemenea în mod intenţionat printre postume, cu un impresionant gest de decenţă şi demnitate, el îşi face cu reală modestie un adevărat examen de conştiinţă, în care domină sentimentul ireversibilei bătrîneţi, dar în finalul căreia biruia omagiul pe care acest adevărat descoperitor al poeziei populare ca temei al poeziei şi literaturii noastre culte îl aducea folclorului:
                în poiana verde am găsit un fluier Şi i-am zis în treacăt : „O ! fluier pierdut;
                       Ai avut odată mult maestru şuier,
                     Care uimea lumea, ş-acum eşti tăcut.
                Astfel şi poetul viu în tinereţă,
                        Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,
                Dar i-a plecat fruntea trista batrîneţă Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat.“
                Fluierul răspunde : „Frate, frăţioare.
                       A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
                Dar a noastră soartă e mulţămitoare ;
                       Am cîntat o doină, şi e de ajuns“.
                                           *
 „Pentru a judeca şi preţui meritul unui scriitor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al limbei în care a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină... A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă
XLIV
şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile, este Uii uvantagiu imens pentru acei chemaţi a culege lauri pe oîmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci cînd el posedă instrumente perfecţionate ; un cultivator harnic şi priceput are posibilitatea de a produoe mănoase recolte pe locuri deschise, <•(! au fost nu demult acoţperite cu păduri spinoase ; însă dacă meritele acelui muzician, ale acelui cultivator sînt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat şi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respeot plin de recunoştinţă curagiosului pionier caje a abătut pădurile sălbatice şi a pregătit pămîntul pentru holdele viitorului ?“ Astfel îşi începea Alecsandri, în 1872, studiul său consacrat lui Costache Negruzzi şi fără îndoială că foarte îndreptăţitul său criteriu de judecată se cuvine să ne fie călăuză şi nouă atunci cînd îi apreciem creaţia literară.
   Neîndoielnic, scriitorul nostru a lăsat o operă vastă, multilaterală, desfăşurată pe jumătate de secol din istoria şi istoria literaturii poporului nostru, o operă poetică, o operă dramatică, o operă de prozator şi de folclorist din care, oricît s-ar f] 1 învechit pe unele laturi, nenumărate pagini au intrat definitiv în tezaurul literaturii noastre olasice, păstrîndu-şi astăzi încă întregul lor farmec. Nu se pot aprecia realele proporţii ale acestui scriitor decît dacă-1 profilezi pe ansamblul mişcării literare din ţara noastră din secolul* al XIX-lea, dacă ţii seama nu numai de ceea ce a dat el personal ca operă literară, dar în ce condiţii, cu ce slabe tradiţii şi călăuze ale înaintaşilor şi ce anume a dat — în ciuda puţinului ce-1 prelua el — literaturii noastre întregi, desehizîndu-i drumuri noi în fiecare din domeniile pe care le-a cultivat. Alecsandri este chiar mai mult deoît pionierul de care vorbea el cînd pregătea elogierea lui Negruzzi. Este un adevărat întemeietor al literaturii române modeme, dar şi o parte constitutivă a ei, în sensul că nu s-a mulţumit să deschidă drumuri noi în poezie, în dramaturgie, în folcloristică, în proză, dar a continuat şi după aceea să lucreze cu pasiune ani îndelungaţi, reprezentând astfel
o   călăuză şi un îndemn, aduoînd o contribuţie uriaşă însuşi procesului de dezvoltare a literaturii noastre.
   Privit în felul acesta, lui Alecsandri îi sporesc meritele prin aceea că el constituie o adevărată punte de trecere de la lite-
                                   XLV
 fatura noastfă veche sau de la modestele dibuiri ale începutului celei moderne spre însăşi literatura contemporană. într-ade-văr, el duce poezia noastră de la Văcăreşti, Conachi şi Asachi la Eminescu; dramaturgia noastră, de la aproape nimic la cea mai Înaltă culme a ei, la Caragiale, sau, în alte direcţii, la Vlaicu-Vodă şi Apus de soare; folcloristica noastră, de la infinit de puţin la marea preţuire şi valorificare a folclorului, reprezentate, pe de o parte, de culegerile lui G. Dem. Teodorescu. Jarnik-Bîrseanu şi Tocilescu, iar pe de altă parte, de strălucite creaţii cum sînt Călin, Luceafărul, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Gelu ; proza noastră, de la însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, dincolo de N. Gane şi Iacob Negruzzi, la Odobescu, Ion Ghica şi Duiliu Zamfirescu; limba literaturii însăşi el a îmbogăţit-o imens, contribuind cu un instinct sigur la fixarea şi nuanţarea ei pe toate tărâmurile, făcînd posibili continuatori, întruchipînd în chipul cel mai complet     în epoca sa tot ce         a fost mai profund    şi mai caracteristic                                                                 în sînul poporului său. Pe buna dreptate, încă din
 1870, pe atunci foarte tînărul Eminescu, care în Epigonii îl numea „acel rege-al poeziei“, scria:          „Cine vrea să studieze
 caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela îl consiliăm cu tot dinadinsul să studieze comediile d-lui Alecsandri“. Cînd intervenea împotriva detractorilor scriitorului, în 1886, Maiorescu avea de asemenea deplină dreptate să insiste asupra marii valori pe care o reprezintă totalitatea creaţiei lui, atît de necesară şi de la timp venită, în procesul de dezvoltare al societăţii şi al literaturii noastre, dîndu4 una din cele mai complete, mai izbutite caracterizări. „In Alecsandri — spunea criticul de la Convorbiri literare    cu acea artă a formulărilor lapidare şi           nuanţate ce-i
 era proprie — vibrează toată inima, toată mişoarea compatrioţilor săi, cită s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară — el ni l-a deschis ; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi —       el le-a întrupat;          frumuseţea proprie      a pămîntului
 nostru natail şi a aerului nostru — el a descris-o ; ...cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti
 —   el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; cînd a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul
                              XLVI
din urmă — el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. In ce stă valoarea unică a lui Alecsandri ? în această totalitate a acţiunii sale literare/*
  Mărturie a unui contemporan suficient de competent, de lipsit de entuziasm neprecugetat în manifestările sale şi de obiectiv, mărturia lui Maioresou, ca şi acelea ale lui Eminescu şi Hasdeu, justifică întru totul caracterizarea ce o făcea personalităţii scriitorului nostru, mulţi ani mai târziu, un reprezentant al tinerei generaţii ce-i urma şi al epocii noastre chiar şi anume marele Mihail Sadoveanu, care, în 1928, spunea: „...începând din preajma anului 1840, vreme de jumătate de veac, Vasile     Alecsandri       a întrupat  în sufletu-i         generos şi a
exteriorizat cu marele-i talent toate aspiraţiile neamului nostru. Alecsandri a     fost primul din elita        românismului        luptător, in-
terpret şi cîntăreţ. A fost unul din creatorii României moderne, şi prin prestigiul şi strălucirea talentului său a simbolizat întreaga epocă     şi întreaga      operă.“ La  distanţe aşa          de mari una
do alta, aceste mărturii şi caracterizări, între nenumănate altele ce se mai pot invoca, confirmă locul deosebit de însemnat pe care Vasile      Alecsundri         îl ocupă  în dezvoltarea literaturii
noastre.
                                                 G. C. NICOLESCU
                  NOTA ASUPRA EDIŢIEI
   Primele trei volume din această ediţie prezintă cititorilor o culegere aproape integrală a poeziilor lui Vasile Alecsandri, precum şi a poeziilor populare culese şi publicate de acesta, punînd pentru prima oară larg la dispoziţia cercetătorilor, profesorilor, studenţilor şi publicului iubitor de poezie, interesat de comorile trecutului nostru literar, această însemnata parte a creaţiei celui ce a scris Doinele, Pastelurile,      Legendele şi      a dat la  lumină
 Mioriţa.
   Gruparea poeziilor s-a făcut respectîndu-se cu stricteţe voinţa scriitorului, el însuşi foarte riguros în această privinţă, menţinîndu-se deci oiinduireia        în  „ciclurile“  stabilite  de el,
 precum şi succesiunea hotărîtă acestora. întrucât avem două cicluri Varia, unul apărînd pentru prima oară între Pasteluri şi Legende, în volumul II al ediţiei 1875, altull la finele volu- / mului Fintîna Blanduziei (1884), păstrând ordinea aşezării lor în cadrul ciclurilor, le-am intitulat, pentru a putea fi deosebite cînd sint denumite, pe primul Varia (a), pe al doilea Varia (b).
   Pentru reproducerea textului poeziilor care au fost publioate de scriitor în volum, am considerat ca ediţie de bază cele trei volume de opere complete             din 1875—1880;          pentru
 ^poeziile din Varia (b), volumul Fîntîna Blanduziei, iar pentru cele populare, ediţia Poezii populare ale românilor (Bucureşti, 1866). Pentru poeziile care au fost publicate de Alecsandri numai în periodice, am considerat ca text de bază pe cel din periodicul în care a apărut. în sfîrşit, pentru poeziile aflate printre postumele sau „piesele de atelier“ ale poetului, care n-au fost niciodată publicate         de  el, text      dey bază  a fost
 considerat manuscrisul, iar atunci cînd în manuscrise aptar maţ
i
 DOINE
 1842 1862
  Preaiubitului meu părinte VORNIC V. ALECSANDRI închin aceste doine cu iubire şi recunoştinţă
                                         18 5 3
                          DOINA
                               Doina, doiniţă !
                De-aş avea o puiculiţă Cu flori galbine-n cosiţă,
                           Cu flori roşii pe guriţă I
                De-aş avea o mîndrulică Cu-ochişori ide porumbică Şi cu suflet de voinică 1
                De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară,
                         Ca un pui de căprioară !
                Face-m-aş privighitoare De-aş cînta noaptea-n răcoare Doina cea dismieidătoare !
                               ★
 a) Doina este cea mai vie espresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plîngerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută !
                                        5
 Doina, doiniţă !
 De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă Ş-o sorioară de bărdiţă !
 De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu 1
 De-aş avea vro şepte fraţi, Toţi ca mine de barbaţi Şi pe zmei încălecaţi !
 Face-m-aş un vultur mare, De-aş cînta ziua, la soare, Doina cea ide răzbunare !
                *
 Doina, doiniţă !
 Şi i-aş zice : „Mîndruliţă, Mă jur p-astă eruciliţă Să te ţin ca un bădiţă !“
 Şi i-aş zice : „Voinicele,
 Să te-ntreci cu rîndunele Peste dealuri şi vâlcele 1“
 Şi le-aş zice : „Şepte fraţi, Faceţi cruce şi juraţi Vii în veci să nu vă daţi !u
 Hai, copii, cu voinicie,
 Să scăpăm biata* moşie De păgîni şi de robie 1
18 4 2
   BABA CLOANŢA
                                         Baba-i calul dracului (Vorbă veche)
Şede baba pe călcâie In tufarul cel uscat,
Şi tot cată neneetat Cînd la luna cea balaie,
Cînd la focul cel din sat.
Şi tot toarce, cloanţa toarce, Din măsele clănţănind Şi din degite plesnind. Fusu-i rapide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind.
„Fugi, Urîte ! baba zice, Peste codrul cel frunzos, în pustiu întunecos !
Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine Să-l iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine. Cum se-ntoarce fusul meu I
               Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat Să fie-n veci fărmecat Şi de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat!
                 In cap ochii să-i se-ntoarcă Şi să-i fie graiul prins,
                 Iar Satan, c-un fer aprins, Din pept inima să-i stoarcă Şi s-o ardă-n foc nestins !
               Fiară-Verde să-l gonească Cît va fi cîmp de gonit Şi lumină de zărit.
               Noaptea încă să-l muncească Sînge-Roş şi Hraconit \“a)
               Toarce baba, mai turbată ! Fusu-i zboară nevăzut,
               Căci o stea lungă-au căzut, Pe lună s-au pus o pată Ş-în sat focul au scăzut:
                „Dragă puiule, băiete, Trage-ţi mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ş-ochii de la cele fete,
                Cu ochi mari, far’ de noroc.
                 Vin’ la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cînta,
 a) Fiară-Verde, Sînge-Roş şi Hraconit sînt stihii duşmane omului.
 8
                Ca pe-o lloare tc-oi căta, De diochi, de soarte rele, Şi de şerpi te-oi descînta.
                Vai ! din ziua cea de vară Cînd, prin luncă rătăcit, Cîntai Doina de iubit, Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit!
                 Adă-mi faţa ta voioasă Ş-ai tăi ochi de dismierdat, Că mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de matasă, Haine mîndre de-mpărat.
                 Vîrcolaciul se lăţeşte Sus, pe lună, ca un nora^, Vin’ ca paserea-ntr-un zbor Pan’ ce viaţa-mi se sfîrşeşte Ca şi lîna din fuior."
                 Baba Cloanţa geme, plînge, Căci fuiorul s-au sfîrşit,
                 Iar voinicul n-au venit 1 Mínele cumplit îşi frînge, Crunt strigînd spre răsărit :
                 „Sai din hău far’ de lumină Tu, al cerului duşman !
   a) Poporul român crede că vîrcolacii mănîncă soarele şi luna în timpul eclipselor. Această crezare superstiţioasă domneşte în ţările noastre tocmai din timpul dacilor, căci însuşi Ovidie pomeneşte despre dînsa în poeziile sale. Vîrcolaciul se numeşte în limba latină : vermicolacius.
9
Tu, ce-n veacuri schimbi un an Pentru-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan !
Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormînt, Unde zac moaşte de sfînt, Cînd încungiuri într-o clipă De trei ori acest pămînt!
Vin’ ca-n ceasul de urgie Cînd zbori noaptea blăstemînd, Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd, Că de-acum pe vecinicie Ţie sufletul îmi vînd !“
Abie zice, şi deodată Valea, muntele vuiese,
In nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicată Doi ochi duşmani strălucesc !
„Eu pe mîndru-ţi l-oi aduce (Zbeară-un glas ce dă fiori), Pintre şerpi şi pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce Şi-mpregiuru-i de trei ori!“
Baba Cloanţa se porneşte Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrîşneşte Şi tot blastemă turbat.
 10
Saltă baba, fuge, zboară Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor, Şi-n urmă-i se desfăşoară Toată lîna «din fuior.
Fuge baba despletită, Ca vîrtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos, Şi-n tăcerea aidîncită Satan urlă furios*
Mii de duhuri ies la lună, Pintre papură zburînd,
Şi urmează şuierînd,
Baba Cloanţa cea nebună Care-aleargă descîntmd.
Codrul sună, clocoteşte De-un lung hohot pan’ în fund. Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot ce-ngrozeşte, Dar pe dînsa n-o pătrund !
Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimîntat, Căci Satana o răpede Cătră ţelul departat.
Zece păsuri încă grele... Mîndrul că şi-a dismierda, Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele Şi de şerpi l-a descînta.
                            11
Doi paşi încă... Vai! în luncă Ţipă cucoşul trezit;
Iar Satan afurisit Cu-a sa jertfă se aruncă In băltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti,
In mari cercuri se-nvîrti,
Şi de trestii, şi de maluri Mult cu vuiet se izbi.
Iară-n urmă liniştită Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna Faţa lunei înălbită Ce cu ziua se-ngîna...
Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul şuierînd,
Pintre papuri cînd şi cînd El aude triste şoapte Ş-un glas jalnic suspinînd :
„Vin’ Ia mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cînta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descînta !“
1  8 4 2, Mirceşti
<
                   '¿bé****
 'f VASILTE ALE08ANDRI
 OPERE COMPLETE
       POESII
                      voLtnfttti x
           DOINE ŞI LĂCRIMIOARE
                                  /  *  \ \J > t j£s
                                  / /v'        >■,
                                  / *>' acadcmi \
                  BUCURESCÎ *V^
      Editura Libiâriel SOCECO Ic. Comp,
                    ?, Calea Mogo^ieT, 7
                      1875
  Pagina de titlu a primului volum de poezii din ediţia Opere complete din 1875
          DOINE
         IUI
 ¿T>KPIMÍOAPE
          OK SOT® ET BOUC ti ET, IMPRIMEURS
                     3«, »«f BC •*•»*
                     1859
Pagina de titlu a volumului Doine şi lăcrimioare
    SORA ŞI HOŢUL
Sus, în deal, Ia monăstire, Plînge sora-ntr-o grădină, Plînge noaptea şi suspină Dup-a lumei fericire :
„De cînd eu eram copilă Sînt de toţi ai mei uitată Şi de rude fără milă In pustiuri lepădată !
Fără vină, din născare Mă văzui eu pedepsită,
Şi de-a lumei dismierdare Mă simţii în veci lipsită I
In amar trăind de mică, Ochii-mi plîng, sufletu-mi geme, Şi, ca pomul ce jos pică,
Viaţa-mi cade fără vreme !
Ah 1 sfîrşească-se îndată Astă viaţă de durere ! Vie moartea aşteptată Ca o dulce mîngîiere 1"
5 — Alecsandri — Opere I
13
 „Ce spui, dragă surioară ? (Zise hoţul din pădure)
 Cu-ai tăi ochi ca două mure, Tu, frumoasă lăcrimioară,
 Tu să mori, dulce minune 1 Şi de Domnul nu-ţi e frică ? Dragă soră tinerică,
 Fă trei cruci ş-o rugăciune.
 De vrei ochii să-ţi lucească Intr-un rai de veselie,
 Şi ca floarea din cîmpie în pept inima să-ţi crească,
 Hai cu mine-n codrul verde S-auzi Doina cea de jale, Cînd plăieşii trec în vale Pe cărarea ce se perde.
 Să vezi şoimul de pe stîncă Cum se-nalţă, se izbeşte Peste corbul ce zăreşte în prăpastia adîncă.
 Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică !
 Cum, smerit, în genunchi pică Şi de fală se dezbracă !
 Am doi zmei de bună cale,
 Doi!... nici vîntul nu-i întrece I Am tovarăşi doisprezece,
 Şi lă brîu patru pistoale.
14
Am la pept o cruciliţă Cu lemn sfînt, cu moaşte sfinte, Şi-n pept inimă ferbinte,
Ca ferbintea ta guriţă.
Am o peatră nestimată Care noaptea viu luceşte. Precum ochiu-ţi ce pîndeşte Fericirea depărtată.
Lasă tot, neagră chilie, Comanac, metanii, rasă ;
Şi de vrei a fi voioasă Ca o zi de voinicie,
Vin’ în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugărită 1“
De-au mers sora, nu e ştire ; Iar de-atunce pin grădină Nici nu plînge, nici suspină Nime-n deal la mănăstire.
1 8 4 2, Hangu
                     CRAI-NOU a>
             Pe cînd la cuibu-i paserea zboară C-un ţipet jalnic ca un suspin Şi, plecînd capul sub aripioară, Pe creanga mică adoarme lin,
             Zamfira tristă din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise,
                    Vărsînd pe frunte-i lumina sa.
             De cînd în lume gingaşa fată Zîmbea ca floarea de pe cîmpii, Numai de soare fu sărutată Pe sînu~i fraged, pe-ai săi ochi vii.
             Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. Ades copila mîndră, vioaie,
                    De soare-n păru-i se ascundea.
 a) Cînd se arată Crai-noii pe cer, fetele şi flăcăii români ies în eîmp de-i adresează rugăminţi pentru îndeplinirea dorinţelor lor.
10
Iar cînd pe frunte-i ducea cofiţă Cu apă rece de la izvor,
Cînd era umedă-a sa guriţă Şi-i sălta floarea pe sînişor,
Toţi trecătorii simţeau deodată O sete mare în peptul lor ; Beau multă apă, cătînd la fată, Şi urmau drumul oftînd de dor,
Ea cînta dulce ca eiooîrlia Ce ciripeşte vesel în ziori,
Şi suna gingaş atunci cîmpia Ca de un freamăt de Sburători.
Ades bătrînii, stînd împreună Şi ascultînd-o pe lîngă foc,
Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună, Şi vesteau fetei mare noroc.
Dar într-o seară, sus, pe movilă,
O Babă Cloanţă, din bobi trăgînd, I-au zis cu spaimă : „Să fugi, copilă, De străin mîndru, cu glasul blînd !“
De-atunci Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori,
Şi toată noaptea sta ea pe gînduri în doruri tainici, în dulci fiori.
Acum ea, tristă, din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise,
Iar glasu-i jalnic aşa cînta :
17
„Crai-nou, strălucite I Plînsă m-ai găsit,
Cu gînduri mâhnite. Cu chipul cernit.
Inima-mi jăleşte,
Dar nu ştiu ce vrea ; Nu ştiu ce doreşte Inimioara mea.
Căci aude noapte Freamăte de zbor. Ş-apoi blînde şoapte Ce-i şoptesc din nor.
Iar a zilei rază Ghid luceşte sus, Mult apoi visează Visul ce s-au dus.
Crai-nou ! vin’ cu bine, Cu bine te du,
Dar jalea din mine Să nu mi-o laşi, nu !
Să mă laşi cu salbă De galbini frumoşi, Cu naframă albă Şi iminii roşi.
Să mă laşi ferice, Cu-doru-mplinit, Zburînd tu de-aice, Crai-nou mult iubit 1“
18
Iată că-n valea cea-ntunecată Un străin mîndru atunci trecu, Auzi glasul, veni îndată Şi-n calea fetei pe loc stătu.
Blînzi erau ochii, blîndă-era faţa, Blînd era glasul celui străin !
Căci trecu noaptea, şi dimineaţa Găsi copila fără suspin.
Trei zile-n urmă ea avea salbă, Salbă de galbini pe-al său grumaz, Avea pe frunte naframă albă,
Iar flori nici una pe-al său obraz !
Trei zile-n urmă Crai-nou se duse, Şi cu el, mîndrul străin peri, Sărmana fată în drum se puse Şi mult îl iplînse, mult îl dori 1
Trei zile-n urmă, colo, pe vale, Rămase singur un biet mormînt ! Ş-ades de-atunce un glas de jale Şoptind s-aude astfel prin vînt:
„Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,
La cornul lunii tainicu-ţi gînd,
Cînd vine noaptea, fugi, fugi, copilă, De străin mîndru, cu glasul blînd 1“
               MAGHIARA
                Cu ce jale, ce amar Plîng doi ochi peste hotar 1 Cît se bate, cît suspină O inimă de dor plină Colo-n ţara cea vecină !
                Mîndri-s ochii ca din rai, Dulci ca soarele din mai. Inima e mîndră iară,
                Căci ea saltă ca o fiară în sîn falnic de maghiară.
                De-ai fi pasere sau vînt, S-alergi lumea pe pămînt, Ca maghiara scumpă floare N-ai videa lucind la soare, Nici în luncă, la răcoare !
               Alb i-e sînul, dulce crin, Dar hrăneşte-amar suspin ! Negri-s ochii, cu văpaie, Dar pe faţa ei balaie Se topesc ca nori de ploaie,
   a) In munţii Slatinei curge un pîrău mic ce se numeşte Maghiamita. Legenda poporală spune că numele lui se trace de la întâmplarea descrisă în această baladă.
                                    20
Căci un domn român vestit Peste munţi au năvălit Ş-au luat cu vitejie Multe suflete-n robie Şi maghiari nemeşi o mie !
Au plecat domnul român ! Robii după-al lor stăpîn Au ieşit plîngînd din ţară,
Ş-au rămas trista maghiară Cu ochi plînşi, cu jale-amară !
De trei zile plînge-acum !
De trei zile cată-n drum,
Dar nimica nu zăreşte,
Căci iubitul ce jăleşte Pe drum nici* că se iveşte I
Unde-i mîndrul tău iubit ? în ce cale-i rătăcit ?
Unde-i, Doamne ! de nu vine De trei zile lîngă tine ? Cine-a spune unde-i, cine ?
Vai I cu jale, cu amar Plînge el peste hotar 1 Ca şi tine el suspină Cu inima de dor plină Colo-n ţara cea vecină 1
Iar de vrei tu să4 mai vezi, Peste munţi să te răpezi într-a Zimbrului domnie, Unde zac mulţi în robie Şi maghiari nemeşi o mie.
21
Peste codri, peste munţi, Peste ape fără punţi, Unde-s florile frumoase, Unde-s fetele voioase, Unde-s doinele duioase.
Să te duci spre răsărit,
La cel loc nebiruit Unde-s paloşele crunte,
Unde cresc stejari la munte,
Unde nasc voinici de frunte L.
Iată-n zori c-au şi plecat Fe-un cal alb ne-ncălecat Maghiarina, mîndra fată, în barbat miîndru schimbată Şi cu paloş înarmată.
De-ai fi pasere sau vînt N-ai ajunge-o pe pămînt,
Căci ca vîntul ea nu zboară, Nici ca paserea uşoară,
Dar ca dorul ce omoară !
Şesuri, văi, norii din cer în urmă-i departe per. Cine-o vede, o zăreşte Ca o stea care luceşte Şi-n văzduh se mistuieşte.
în codri merei pustii Unde urlă fiare mii,
Au ţntrat fata voinică Şi se duce fără frică Pe-o strimtoare de potică.
 22
Umbra nopţei s-au lăţit, Groaza-n lume s-au pornit, Vîntul suflă, vîjîieşte,
Codrul urlă, clocotcşte, Tunetul în cer vuieşte.
Dar ea-ndeamnă tot mereu Calul ce răsuflă greu Şi mult drum în urmă-i lasă ; Că cine doru-1 apasă,
De furtuni cereşti nu-i pasă !
Iată-au sosit în ceas rău Po malul unui pîrău,
Pîrău mic şi fără nume Ce curgea tainic în lume, Pintre flori revărsînd spume.
„Hai, voinice, la cel mal,“ (Zis-au fata cătră cal.)
Dar pe loc calul s-opreşte, în pămînt ochii ţinteşte Şi cu groază sforăieşte.
„Haideţi, hai cu Dumnezeu Să găsim pe dragul meu,
Că de mult amar de vreme După el sufletu-mi geme !
Hai, voinice, nu te teme...“
Calul trist au rănchezat Şi-n pîrău năvală-au dat. Apa-i crudă ca o fiară !... Iar pe mal din unde-afară N-au ieşit biata maghiară I
23
Cînd luci lumina-n ziori, Zăcea trupu-i pintre flori, Lîngă malul alb de spume. Şi de-atunci pîrău-n lume Poartă-a Maghiarinei nume,
1 8 4 3, Slatina
        ALTARUL MONASTIREI PUTNA
  Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-au dat groaza prin
                                                            păgîni,
     Locaş sfînt creştinătăţei astăzi vrea să facă dar,
Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi români, însuşi merge să aleagă locul sfîntuilui altar.
Mare obştie-1 urmează şi pe culme se lăţeşte,
Precum aburii pe baltă cînd lumina asfinţeşte.
Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fer
 Pe-ai lor oai sirepi stau mîndri ca la seninul de război.
A Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer ;
    Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.
    Iată că lîngă-o movilă domnul Ştefan s-au oprit !
Totul tace !... ochii ţintă, stă poporul neclintit.
Trei ostaşi cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă ; Doi, ca zimbrul, ageri, mîndri, nalţi ca bradul de la
                                                            munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloş, şi pe frunte Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră ţurca.
a) Subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar la monastirea Putnei, unde se află mormîntul eroului care a zidit-o.
 25
Ei ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,
Pintre-a fulgerilor focuri au oprit vulturu-n zbor.
Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi, Drept ¡în inimi, drept în frunte au simţit a lor săgeţi, Căci ei sînt arcaşii vrednici a lui Ştefan domn cel mare, Ce-şi găteşte-acum săgeata s-o izbească-n depărtare.
„Copii, trageţi... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi.“ Astfel zice domnul Ştefan !... iar voinicii amîndoi Se plec, arcele-şi încoardă, trag... săgeţile lor zboară, Spintecă rapide vîntul ce dă foc şi vîjîieşte,
Se tot duc, se duc ca gîndul, şi de-abia ochiul zăreşte Pe cîmp departe, departe locul unde se coboară.
„Ura !“-n ceruri se ridică ! Urlă dealul, clocoteşte !
„Să trăiţi, copii !“ le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.
Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,
Pere, trece mai departe, ş-într-un paltin vechi s-au frînt. „Acolo fi-va altarul!“ zice falnicul monarc,
Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc.
„Să trăiască domnul Ştefan 1“ mii de glasuri îl urează, Şi poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează !
1 3 4 3, Bucovina
                 ANDRII-POPA a)
               Cine trece-n Valea-Seaoă Cu hamgerul fără teacă Şi cu peptul dezvălit ? Andrii-Popa cel vestit!
               Şepte ani cu voinicie Şi-au bătut joc de domnie Şi tot pradă nencetat, Andrii-Popa, hoţ barbat!
                 Zi şi noapte, de călare, Trage bir din drumul mare, Şi din ţară peste tot !
                 Fug neferii cît ce pot,
     u) Acest hoţ a cutreierat ţara şepte ani întregi, fără a-1 putea prinde, vreo petiră. La anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poroncă domnească ca să puie 111î 11ci pe acel hoţ vestit. Deci, întîlnindu-1 la Valea-Seacă, l-a ucis clin fuga calului, după o cruntă luptă de oîteva ore. I.:* 1S21, cînd a izbucnit revoluţia grecească, Mihai Cozoni, (mi ui suflet măreţ se aprindea lesne la glasul libertăţei şi a vi!<• jiei, s-a înrolat în armia lui Ipsilanti ca rang de sutaş (rkatond-as), şi la crunta bătălie a grecilor cu turcii în Valahia, Im Drăgăşani, a răjpas pe cîmpul războiului, după ce făcuse inari şi minunate vitejii.
                                                                   27
               Căci el are-o puşcă plină Cu trei glonţi la rădăcina, Ş-are-un murg de patru ani, Care muşcă din duşmani,
               Ş-are fraţi de cruce şapte, Care-au supt sînge cu lapte. Şi nu-i pasă de nimic, Andrii-Popa cel voinic I
                 Căpitane, frăţioare,
                 Ce se vede despre soare ? Să zăresc vro patru cai !... N-auzişi tu de-un Mihai ?
              Căpitane, te găteşte,
              Mihai mîndrul te goneşte. Iată-1, vine ca un zmeu ! Fă trei cruci la Dumnezeu.
                Cum îi vede-n depărtare, Popa strigă-n gura mare : „Hai la goană de neferi! Hai la horă de muieri!“ a)
                 Au zis I ţipă, se aruncă, Trece şes, pîraie, luncă Cu fugarul sprintinel Şi cu hoţii după el.
 a) Istoric. — Acesta era răcnitul lui Andrii-Popa cînd se izbea asupra potirelor ce înttlnea.
                                     28
Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară, Pe-un cal alb ce n-are loc Şi din ochi aruncă foc.
Fug cum fuge-o rîndunică, Fug ca fulgerul cînd pică, Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc !
Pept în pept !... oîmpul răsună, Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sînge încruntaţi.
.,Ura, fraţi 1“ caii nechează, Sus văzduhul scînteiază. „Ura !“ moartea s-au ivit! Vulturu-n zbor s-au oprit 1
Zi de vară păn-în seară Dau voinicii să se peară, Şi cu ferul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.
Sîngele-n răni gîlgîieşte, Glasu-n gură se sfîrşeşte. Zece-s morţi ! doi încă vii, Mihai mîndrul şi Andrii.
Andrii fuge far’ de-o mînă, Prinde murgul la fîntînă,
Dă peptiş, sare pe şa Şi din gură zice-aşa :
29
„Zbori, copile sprintinele,
Să mă scapi de chinuri grele, Că mă jur, de mă-i scapa,
Ca pe-un frate te-oi cata.“
Murgul sprinten se răpede.
In zadar ! Mihai mi-1 vede ! „Stai, hoţ-popă, dragul meu, Să-ţi arăt cine sînt eu !“
Şi cum zice, mi-1 chiteşte, Drept în frunte mi-1 loveşte ! „Ura !“ Vulturul din nori Răcni falnic de trei ori.
1 8 4 3, Ocna
GROZA
Galbîn ca făclia de galbînă ceară Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scîndură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plîngea !
Poporu-mpregiuru-i trist, cu-nfiorare,
     La el se uita.
Unii făceau cruce ; alţii, de mirare,
Cu mîna la gură capul clătina Ş-încet, lîngă dînsul îşi şopteau aşa :
„El să fie Groza cel vestit în ţară Şi-n sînge-ncruntat !
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
Au stins zile multe şi lege-au călcat!“
Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,
     La Groza mergînd,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lîngă mort îi puse, mîna-i sărutînd,
Mai făcu o cruce şi zise plîngînd :
 6*
 31
„Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese, Şi pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe cîmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvălit, Şi nici o putere !... eram prăpădit !
Nu aşteptam altă din mila cerească Decit a muri,
Cînd creştinul ista, Domnu-1 odihnească ! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi Ş-aproape de mine calul îşi opri.
«Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, române,
      Fă pept bărbătesc ;
Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pîne..,»
Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc, Oameni buni ! de-atunce în tihnă trăiesc/*
Şi, sărutînd mortul, bătrînul moşneag Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale : „Dumnezeu să ierte păcatele sale !“
                      URSIŢII a>
                                    Ici în vale, la fîntina,
                                    Două fete spală Una...
                                         (Cînticul lui Bujor)
                  Colo-n vale, la fîntînă,
                  Două fete spălau lînă,
                  Spălau lină şi rîdeau,
                  Iar din gură-aşa grăiau :
                  „Cînd a bate vînt dc seară Prin ogorul de săcară,
                  De trei ori să discintăm Ş-în fîntînă să cătăm.
                  Dacă-a fi să ni se prindă,
                  Om vedea ca-ntr-o oglindă De-om avea sorţi cu noroc Şi ursiţi cu ochi de foc.“
                  Cum bătu vîntul de seară Prin ogorul de săcară,
                  De trei ori au discîntat,
                  In fîntînă au cătat,
  a) Fetele românce întrebuinţează deosebite, mijloace de a cunoaşte ursiţii ce vor avea. Unele disoîntă izvoarele, crezînd că vor videa în faţa apei chipurile 'bărbaţilor de care au să aibă parte ; altele îşi leagă ochii în noaiptea ajunului Bobotezei şi merg de (pun mîna pe un par din gardul casei. Dacă se în-tîmplă ca acel par să fie drept şi curat, ursitul are să fie nalt şi binefăcut; iar dacă, din contra, parul e strîmb şi nod o ros, ursitul are să fie bătrîn şi urît. Etc., etc.
33
Şi pe-a sa limpede faţă, Ca prin vis de dimineaţă, Au văzut ele, zîmbind. Două chipuri strălucind.
Cele umbre bălăioare,
Cu guriţe zîmbitoare, Pluteau lin, se legănau Şi pe fete le-ngînau...
               *
Iată că pe apă-n faţă,
Ca prin vis de dimineaţă, Alte două s-au ivit, Chipuri mîndre la privit.
Iar aceste umbre nouă Nu erau ca cele două, Albe ca floarea de crin, Blînde ca cerul senin,
Ci erau de vînt pişcate,
Cu păr negru, sprinceni late Şi cu ochii şoimuleţi,
La ochire mult semeţi.
,,Ian vezi, soro, ce minune 1 (Zis-au fetele nebune)
Dorul nostru-i împlinit... Mult e mîndru la privit!
Vezi tu cele umbre mute ? Parcă vrea să ne sărute.
Vezi cum braţele-şi întind ? Parcă vreu să ne cuprind !“
34
N-au sfîrşit bietele fete, Şi pe frunte şi pe plete Nu ştiu cine le-au furat Cîte-un dulce sărutat!
Cele fete, la fîntînă,
De-atunci nu mai spală lînă ; Căci în codri şi la drum îşi petrec zilele-acum.
Acum ştiu ce fel s-aruncă In duşmani glonţii din luncă, Ş-ades ele au văzut Ce-i fuga de arnăut,
Că de cînd pe frunţi, pe plete, Au simţit mîndrele fete Cîte-un dulce sărutat,
Ele-n codri au urmat
Doi voinici cu sprinceni late, Cu feţe de vînt pişcate Şi cu ochii şoimuleţi,
La ochire mult semeţi.
                 STRIGOIUL a)
                     în prăpastia cea mare, Unde vîntul cu turbare Suflă trist, înfricoşat, Vezi o cruce dărîmată Ce de vînt e clătinată, Clătinată nencetat ?
                   Impregiur iarba nu creşte Şi pe dînsa nu-şi opreşte Nici o pasere-al ei zbor ;
                   Că sub dînsa-n orice vreme Cu durere jalnic geme, Geme-un glas îngrozitor.
                   Cînd e noapte fără stele, Mii de flăcări albăstrele Se văd tainic fluturînd,
                   Şi prin ele crunt deodată O fantasmă se arată,
                   Se arată blăstămînd.
  a) Această balada am compus-o în tovărăşie cu Costachi Negri, împărţindu-ne subiectul în două părţi; eu am lucrat partea I, şi Negri, partea II. Acea compunere a prietinului meu, plină de frumuseţi poetice, este una din cele mai nimerite scrieri ale sale.
36
Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite De ţi-e calul de bun soi, Că-n mormântul fără pace Şi sub cruce-acolo zace, Zace singur un strigoi!
Intr-o noapte-ntunecată, Dulce şoaptă-namorată Prin văzduh încet zbura. Două umbre sta în vale, Ce, cuprinse-n dulce jale, Amor vecinic îşi jura.
 Iar pe-o culme-n depărtare Se videa mişcînd la zare Un cal alb, copil de vînt; Coamele-i erau zburlite,
 Ş-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt.
 „Nu te duce, nu, bădiţă (Zicea blînda copiliţă Cu ochi plînşi, cu glas pătruns), Ah I te jur pe sfînta cruce I Stai cu mine, nu te duce..."
 Dar voinicul n-au răspuns ;
 Ci, strîngînd-o cu-nfocare, După-o dulce sărutare, Răpide s-au depărtat Şi, sărind cu veselie Penal său cal de voinicie, In văzduh s-au afundat.
 87
Cine-aleargă pe cîmpie Ca un duh de vijelie Intr-al nopţii negru sîn ?
Cine fuge, cine trece Pe la ceasul doisprezece ?... Un cal alb, cu-al său stăpîn !
Vîntul bate, vîjîieşte,
Falnic calul se izbeşte,
De se-ntrec ca doi voinici. Dar prin neguri iată, iată Că lucesc pe cîmp deodată Mii de focurele mici.
Ele zbor, se depărtează. Zboară calul, le urmează, Păşind iute cătră mal.
Stai, opreşte I... de pe stîncă, In prăpastia adîncă Au picat stăpîn şi cal!
Şi de-atunci în fund s-aude Gemete, blăstemuri orude Care trec pe-al nopţii vînt.
Şi de-atunci ades s-arată O fantasmă-nfricoşată Care iese din mormînt 1
1 8 4 5, Mînjina
  CEASUL RĂU
Pe cel deal, pe coaste, Trece-o mîndră oaste, Oaste de români!
Toţi voinici de frunte Care merg să-nfrunte Oarde de pagini.
Iar pe-o culme verde Ce-ntre munţi se perde Stau de mi-i privesc Două sorioare,
Albe lăcrimioare,
Care mi i jălesc :
„Vezi tu, sorioară, Oastea se coboară Colo pe costiş. Vezi-o cum pătrunde Pe rînd şi s-ascunde Colo-n stejăriş.
Vai! nu se mai vede ! Cine, cine-a crede Grija ce duc eu,
39
Oastea că-i purtată De bătrînul tată Şi de dragul meu ?
Ei se duc în vale Unde ţara-n jale Geme cu amar, Căci au intrat iară Sabie în ţară,
Paloş de tatar.
De pe munţi în poale, Cu armele goale,
Ei mi se cobor,
Şi pin cea urdie, Dragă, a să fie Mare, mult omor !
Căci tata bătrînul Nu cruţă păgînul Cînd s-aruncă-n foc. El e român tare,
Ca Ştefan cel Mare, Şi om cu noroc.
Pentru el n-am teamă... Dar îmi fac de seamă Cînd stau de gîndesc La dragul Lisandru,
Că-i un copilandru,
Şi mult îl iubesc !
El n-au vînat încă Decît şoimi de stîncă, Cerbi cu coarne mari;
 40
Ş-acu-ntdia oară Face, sorioară, Goană de tatari
Ş-aşa mult mi-e frică Ş-inima-mi se strică Cînd gîndesc la el,
Că mult, mult îi place Vitejii a face,
Scumpul tinerel!“
„Taci, biată copilă ! Nu-i plînge de milă Iubitului tău,
Căci ferească sfîntul Să-ţi fie cuvîntul Zis într-un ceas rău 1
Hai la mănăstire Ca să dăm de ştire Pustnicului sfînt Să ardă tămîie Ca să nu rămîie Tatar pe pămînt.“
Qastea-nvingătoare Au stins de la soare Aprigul duşman ;
Ea se-ntoarce-n munte Avînd chiar în frunte Vechiu-i căpitan.
Iar sărmana fată In zădar, vai ! cată Pe iubitul său 1
41
El în foc căzuse, După ce făcuse Vitejii de zmeu !...
Din bătrîni se spune Că sînt ceasuri bune Şi că rele sînt.
Vai de-acei ş-acele Care-n ceasuri rele Zic vre un cuvînt!
                  STRUNGA
               In pădurea de la Strungă Sínt de cei cu puşca lungă Care dau chiorîş la pungă !
               Sînt de cei ce-mpuşjcă-n lună, Care noaptea-n frunze sună, Feciori de lele nebună 1
               Fă-te-n laturi, măi creştine, Dacă vrei să mergi cu bine, Să rămîi cu viaţă-n tine !
               In potica fără soare Ei te-aşteaptă la strimtoare Să te prade, să te-omoare !...
               In dumbrava cea vecină, Unde bulina greu suspină, Vezi cea zare de lumină ?
  a) Pădurea Strungăi a fost mult timp locaşul cetelor de hoţi, încît acest nume a rămas vestit în Moldova, precum Pădurea Neagră în Germania şi pădurea Bondi în Francia.
 43
              Opt voinici cu spete late Şi cu mînici suflecate,
              Stau cu puştele-ncăroate.
              Trei sărută crucea sfîntă,
              Trei se luptă greu la trîntă, Unul drege, unul cîntă :
              „Oliolio, ciocoi bogate 1 Ici de-ai trece, din păcate, Să-ţi arunc doi glonţi în spate.
              Oliolio, mîndră fetică !
              De-ai veni cole-n potică,
              Să te fac mai frumuşică.
              Că mi-i puşca hultuită,
              Şi mi-i ghioaga ţintuită,
              Şi mi-i inima-ncolţită.
              Oliolio, măi Taie-Babă ! a)
              Căci nu şuieri mai degrabă,
              Să sărim, voinici, la treabă I
              Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte, Murgul sare, nechezeşte !...
              In pădurea de la Strungă Ce slujeşte puşca lungă Fără luptă, fără pungă ?“
a) Taie-Babă — poreclă haiducească.
 44
De la stînga la dreapta : Elena, Catinca, Vasile Alecsandri-latăl, Iancu Alccsandri, pictură de Levaditi, din anii în care viitorul poet se afla la studii în Franţa
Bătrînul V. Alecsandri între fiii săi, Vasile şi Iancu. Pictură din 1845 de Levaditi
CINTIC HAIDUCESC
Iarna vine, vara trece Şi pădurea s-au rărit!
Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieţii au sosit!
Cît mi-a fi iama de mare,
Ce-o să facem, vai de noi! Fără codru, fără soare,
Far’ de bani, far’ de ciocoi ?
Sai pe creanga cea uscată, Dragă corbi, corbişor. Vezi, în calea depărtată Nu-i zări vrun călător ?
Călător cu punga plină Şi cu şal la cap legat,
Să-mi mai cerc astă rugină Şi să-mi fac bani de iernat.
Daleu 1 codre, frăţioare,
Ce-ţi făcuşi frunzişul des, Unde-n pîndă, la răcoare, Stam sunînd din frunzi ades ?
7 ■— Aleosanclri - - Opere I
45
Vara trece, iarna vine,
Şi tu, codre, te-ai uscat! Trece vara, şi ca tine Florile mi-am scuturat 1
Ne-.au ajuns vremea de muncă. De scos arma de la brîu,
De lăsat potica-n luncă Şi de dat capul sub frîu I
Daleu ! dragă primăvară,
De-ai veni cînd aş vrea eu,
Să mai ies voinic prin ţară,
Să fiu iar la largul meu !
Să-mi pun cuşma pe-o ureche Şi săjmi las pl-eitele-n vînt,
Şi-n potica mea cea veche Să mă-ntind iar la pămînt.
Să simt iar durda pe spate Şi să-mi văd ici că lucesc Cinci pistoale ferecate,
Cu hamgerul haiducesc.
Şi pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dismierd murgul voinic, Şi pe zarea luminoasă El să zboare, eu să-i zic :
„Fugi ca vîntul, fugi ca gîndul, Măi, voinice năzdrăvan !
Căci acum ne-au venit rîndul, Au sosit vremea de an,
 46
Să ţinem codrii şi valea Noi, vitejii amîndoi.
La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi.“
             FĂT-LOGOFĂT
                   „O ! Făt-Logofete,
                   Cu netede plete,
                   Cu părul de ¡aur !
                   Stai, te odihneşte, Că-n deal te pîndeşte Un negru balaur.“
                  „Frumoasă fetiţă,
                  Cu lungă cosiţă,
                  Cu mîndru colan !
                  De dînsul n-am teamă, Căci am pe-a lui seamă Al meu buzdugan.“
                    „O ! tînăr semeţe,
                    Cu blînde mîndreţe, Cu ochii de foc ! Balauru-i mare Şi milă nu are...
                    Stai, ah I stai pe Ioc.“
 a)    Făt-Logofăt este eroul poveştilor poporale : el se luptă cu zmeii şi-i frumos ca soarele, avînd, oa şi el, plete de aur.
                                    48
„Luceafăr din stele,
Cu dulci porumbele Pe faţă de crin I Toţi zmeii din lume Se-nchin 1-ail meu nume, Tremur şi se-nchin.“
„Viteze vestite,
Cu arme-aurite,
Cu dulce cuvînt!
El peste munţi calcă Şi-n cer are-o falcă, Ş-una pe pămînt.“
„Păsărea de munte Cu salbă pe frunte,
Cu salbă de flori! Murgul meu, cînd sare, Trece peste mare Şi zboară prin nori.“
„O ! Făt-Logofete,
Cu netede plete,
Cu glasul ceresc !
Nu te du de-aice.
Nu te du, voinice,
Că eu te iubesc !“
„Frumoasă fetiţă,
Cu lungă cosiţă,
Cu sîn fecioresc ! Pentru-a ta iubire Fală sau peire Vreu să dobîndesc !“
                     HORA *>
                                                           Iată ! hora se porneşte Sub stejar, la rădăcină. Iată I hora se-nvîrteşte... Vină, puico, vină.
                  Lîngă mine vin’, drăguţă,
                  Să te pot strînge de mînă Ca ieri seara, la fîntînă ; Mario, Măriuţă !
               Duh-de-Spaimă ! Pei-Nălucă \b) Sună bine-n cobză, sună,
                  Să nu-ţi fac spetede strună Şi chica măciucă.
                  Tu, Fes-Roş cu giubea lungă 1 Din arcuş trage mai tare,
                                                      Căci în gard am un par mare Şi mulţi bani în pungă !
  a)    Hora este chiar giocul cel vechi a romanilor şi care era cunoscut sub numele ae chorus. In timpul horei este obicei ca unul din dănţuitori să cînte din gură şi să deie astfel tonul danţului.
   b) Porecle date ţiganilor lăutari.
50
        Tot aşa păn-în deseară !
      Mult frumoasă-mi e puicuţa, Ca o zi de primăvară, Maria, Măriuţa !
         Tot aşa, tot voiniceşte !
       Nu mă daţi, măi, de ruşine. Căci guriţa ce-mi zîmbeşte Vîră dracu-n mine.
       Mi-am pus flori la pălărie,
 Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele. Să se uite cu mîndrie Puicuţa la ele.
           Am cămeşă cu altiţă,
          Tot de fir şi de mătasă,
        Am pe spate-o durduliţă...
      De nime nu-mi pasă !
 Nici de vornic, nici de dracul, Nici de vrajă ciocoiască,
 Nici de turc, nici de cazacul... Ţara să trăiască !
Bateţi toţi într-o lovire Să vuiască-n fund pămîntul ; Lumea-ntreagă să se mire,
     Şi Dumnezeu sfîntul !
       Sînt sătul de biruri grele Şi de plug, şi de lopată,
De ciocoi, de zapciele Şi de sapă lată.
 51
  Astăzi horele sînt pline î Grape-mi sura opincuţă,
 Şi să mor în joc cu tine, Mario, Măriuţă !
                 SBURĂTORUL^
                        „Dragă, dragă sorioară,
                Nu ştii cîntieul ce spune Că prin frunzi cînd se strecoară Raza zilei ce apune,
                Sburătorul se aruncă La copila care vine Să culeagă fragi în luncă Purtînd flori la sîn oa tine ?
               Fragii el din poală-i fură Cu-a sa mînă nevăzută,
               Şi pe frunte şi pe gură El o muşcă ş-o sărută.
               Soro, buza-ţi e muşcată ! Fragii, poţi să le duci dorul. Spune,-n lunca-ntunecată Nu-ntîlneşti pe Sburătorul ?“
                          „Dragă sorioară, dragă,
                 Cîntieul mai spune încă De-acel duh c-ades se leagă,
                 Cînd e umbra mai adîncă,
 n> Sburătorul este un geniu nevăzut, care pîndeşte fetei? iu lunci le sărută pe furiş.
 5.3
De copiia mîndră, albă,
Ce culege viorele,
Purtînd pe ea scumpă salbă, Scumpă salbă de mărgele.
Salba el rîzînd i-o strică Cu-o plăcută dismierdare Şi de fieşce mărgică Lasă-o dulce sărutare.
Pe sîn, dragă, eşti muşcată ! Salba, poţi ca să-i duci dorul Spune,-n lunea-ntunecată Nu-ntîlnişi pe Sburătorul ?“
Astfel vesel pe-o cărare Glumeau gingaşele fete.
Iar în luncă sta la zare Doi voinici cu negre plete,
Şi, cîntînd în poieniţă,
Aninau cu veselie Unu-o salbă-n chinguliţă, Altul flori la pălărie.
1 8 4 5, Bucureşti
         TATARUL
         Cîntic vechi
Măi tatare, ţine-ţi calul, Măi tatare, strînge-i frîul, Măi tatare, lasă malul,
Nu cerca a trece rîul,
Că, pe crucea sfintei lege 1 De voi doi, peste hotare, Nimic, zău, nu s-a alege, Măi tatare, măi tatare 1
Măi tatare, dă-ne pace,
Măi tatare, stai, nu trece,
Măi tatare, nu mă face Să-ţi fărîm oapul în zece 1 Că de sus, de pe movilă, De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zău, ţi-oi plînge chiar de milă, Măi tatare, măi tatare !
Măi tatare,-unde-ţi e pala ? Măi tatare,-unde-ţi e calul ? Măi tatare,-unde-ţi e fala ?... Nu spusei să nu treci malul ? Nu ştiai tu, măi vecine,
Ce-i românul în turbare ? Corbii muşcă-acum din tine, Măi tatare, măi tatare I
 55
                     CINEL-CINEL
             Păstorul zise : „Cinel-cinel, Copilei june de lîngă el.
             Două steluţe cu raze line Lasat-au ceriul plin de lumine Şi pe-a ta frunte ele-au căzut. Gîci, drăguliţă, că le sărut.“
                      Nu gîci-ndată Gingaşa fată,
                      Şi pe ochi dulce fu sărutată.
                       Păstorul zise încă : „Cinei,
                         Copilei blînde de lîngă el.
                      O vezi închisă, rumenă floare,
             Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
             Şi pe-a la faţă ea s-au născut.
                        Gîci, drăguliţă, că o sărut.“
                      Nu gîci-ndată Vesela fată,
                         Şi pe guriţă fu sărutată.
  a) Flăcăii şi fetele de la ţară petrec serile iernii la şeză* toare, propuindu-şi cimilituri, dintre care unele sînt foarte poetice.
56
Păstorul zise iară : „Cinei, Copilei mîndre de lîngă el.
Albe, rotunde, două-aripioare Nencetat saltă, la cer să zboare, Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Gîci, drăguliţă, că le sărut.“
         Nu gîci-ndată Rumena fată,
Şi pe sîn fraged fu sărutată.
 MlNDRULIŢA DE LA MUNTE
  Mîndruliţă de la munte,
  Ce nu treci cale, pe punte,
  Să te strîng la peptul meu ? Că te-aş face, zău, puicuţă,
  Să ureşti a ta căsuţă Şi să uiţi pe Dumnezeu.
  De-a tot toarce nu-ţi e lene ? Lasă-ţi furca-n buruiene Şi-mi sai iute cel pîrău.
  Să culegem împreună,
  Tu, fragi roşi de prin păşună, Eu, crini albi pe sînul tău.
  Ici, în lunca înverzită, Este-o iarbă înflorită Ce se-ngînă c-un izvor. Vină-n iarbă, mîndruliţă, Eu, să-ţi cînt doina, doiniţă, Tu, să plîngi de dulce dor !
                DORUL ROMÂNCEI
            De->ar vrea bunul Dumnezeu Să-mi asculte dorul meu ! De-aş avea un copilaş, Dragul mamei îngeraş !
                        Cît e ziuă, cît e noapte,
                I-aş şopti cu blînde şoapte. Cît e noapte, cît e zi,
                        Tot la sînu-mi l-aş păzi!
                        L-aş păzi, l-aş dismierda,
                          Mii de sărutări i-aş da,
                           Şi i-aş zice-ncetişor :
                           Nani, nani, puişor ! a)
                De-ar fi cerul cu priinţă Să-mplinească-a mea dorinţă I De mi-ar da un băieţel,
                          Dragul mamei voinicel !
 r.) Kemeile românce au obicei a legăna şi adormi copiii lor < u c întice dulci şi melodioase, în care cuvîntul nani, nani ră-miiu ades ca o duioasă dismierdare.
59
N-ar fi prunc mai fericit Şi pe lume mai iubit I Alt copil n-ar fi ca el, Mititel şi frumuşel !
Obrăjelu-i ca de spume N-ar avea seamăn pe lume ! N->ar fi ochii nimărui Dulci ca ochişorii lui 1
Iar eu, mindră măiculiţă,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă Nencetat l-aş săruta,
Săruta şi i-aş cînta.
Şi i-aş face-o desciîntare Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-au fost, nici n-ar mai fi!
Şi l-aş pune să se culce Pe-al meu sîn, legănat dulce, Şi i-aş zice-ncetişor :
Nani, nani, puişor 1
    CINTIC OSTĂŞESC
Român verde ca stejarul,
Rîd de duşmani şi de moarte ! Să-mi trăiască armăsarul Şi prin glonţi să mă tot poarte !
     Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu,
     Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu !
Cît mi-a sta mîna voinică Pe-a mea pală ostăşească,
N-aibă grijă de nimica Ţara mea cea românească I
     Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu,
     Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu !
Cu-al meu suflet, cu-a mea pală, Cu-al meu şoim albit de spume, In duşmani vom da năvală,
De s-a duce vestea-n lume !
 61
Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu
         DORUL
         Cîntic de lume
Ah ! mi-e dor, mi-e dor de tine, îngeraş cu dulci lumine !
Ah ! mi-e dor şi plîng de jale Tot privind în a ta cale.
Zi şi noapte cu durere Duios sufletu-mi te cere Şi cu dulci, cu blînde şoapte, Te chem vecinie zi şi noapte !
Scump odor, dulce iubită, Unde-i faţa ta slăvită ?
Unde-i glasu-ţi ce pătrunde ? Unde eşti, draga mea, unde ?
De-ar fi cerul cu iubire,
Mi-ar aduce-a ta zîmbire. De-ar fi cerul cu-ndurare, Mi-ar aduce-o sărutare.
Dar, vai mie ! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară,
Ş-ai mei ochi nu văd lumină Şi durerea-mi nu s-alină I
 «•
63
Dorul arde ca un soare A juniei dulce floare ! Dorul stinge, vestejeşte Inima care iubeşte 1
DOINA IUBIREI
Trece vara cea-nflorită Trece vara cea iubită,
Şi cu dînsa-n altă lume Se duc florile din lume,
Se duc toate-n pribegie.. Rămîne ţara pustie I
Numai două nu se duc, Nici se duc, nici se usuc
Uiia-i floare de zăpadă, Una-i floare de livadă,
Una-i floarea crinilor, Un-a trandafirilor ;
Ş-amîndouă-s răsădite, Ş-amîndouă-s înflorite,
 65
Una-n cîmpul raiului, Alta-n cuibul graiului 1
Mîndruliţo, draga mea, Au căzut din cer o stea
Şi mi-au zis într-un ceas rău C-am să mor de dorul tău I
Şi mi-au zis într-un ceas blînd Că de-i face pe-al meu gînd,
Să mă laşi a săruta Două flori pe faţa ta,
Una-n cîmpul raiului, Alta-n cuibul graiului,
De murit, eu n-oi muri, Ci cu tine m-oi iubi
Cît o creşte flori în lume Şi s-or duce-n ceea lume 1
           MĂRIOARA, FLORIOARA Legendă
          dedicată princesei M. Cantacuzin
                          I
   La Moldova cea frumoasă Viaţa-i dulce şi voioasă 1 L-a Moldovei dulce soare Creşte floare lîngă floare ! Multe păsărele-n zbor Fură minţi cu glasul lor ! Multe fete şi neveste Fură inimi far’ de veste I Dar umblare-ai, frăţioare, Nouă ani întregi cu soare, Sus în munte, la munteni, Jos în vale, la văleni,
   Şi de-ai călca nouă ţări Şi de-ai trece nouă mări, Floricică n-ai găsi,
   Păsărică n-ai zări,
             Nici nevastă mîndruliţă, Nici copilă tdrăguliţă,
        Ca Mărioara, Florioara,
   Zînişoara munţilor,
   Sorioara florilor !
   Albă ca o lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, uşoară Ca un pui de căprioară,
67
Trupuşoru-i gingaşei Părea tras printr-un inel 1 Nici micuţă, nici năltuţă, Numai bună de drăguţă,
S-o tot strîngi le pept cu foc Şi să-ţi fie de noroc ! Ochişorii săi căprii Trezea lumea-n veselii. Perişoru-i aurel,
Ca mătasa subţirel,
Trăgea ochii tot la el,
Şi pe frunte-i strălucea,
Şi-n mici valuri se-ncreţea,
Ca valuri de-a griului La suflarea vîntului!
Ş-apoi, frate, mai avea Pe guriţă-o floricea,
Şi-n guriţă mărgărele,
Şi pe faţă-i drăgănele,
Şi la sîn doi crinişori,
Şi pe crini doi frăguşori...
Să-i dismierzi ş-apoi să mori !
Ea pe cîmp de se ivea, Florile se-nveselea, Inimile-şi deschidea, Sufletele-şi răspîndea Şi voios i le-nchina,
Şi voios se legăna,
Şi din cale-o întorcea,
Şi cu toate-aşa-i zicea : „Bună ziua, sorioară, Mărioară, Florioară I Spune nouă, ce voieşti ? De la noi ce mai doreşti ? Vrei tu miros de sulcină Care patimele-alină ?
Vrei miros de busuioc Ce opreşte mîndru-n loc ? Vrei miros de lăcrimioare
68
Ce dă visuri iubitoare ? Vină, dragă,-n veselie Să ne-aduni de pe cîmpie Şi ne-ascunde-n sinul tău, Să-l ferim de diochi rău. Sînul tău să-il răcorim,
Şi de este să murim, Lîngă tine săperim !“ Mărioara le-asculta,
Şi pe rînd le săruta,
Şi cu ele se-ngîna,
Şi în plete le-anina,
Şi pe sîn le legăna,
Incît oricine-o videa De dor mare s-aprindea Şi din cale-i se-ntorcea Şi cu glas uimit zicea : „Iată zîna florilor, Florilor, surorilor !“
Iar la munţi oînd răsărea, Munţii vechi întinerea Şi cu muşchi s-acoperea Şi copacii-şi înverzea,
Şi apele-şi limpezea,
Şi păsările-şi trezea, Ş-apoi astfel îi grăia : „Buna ziua, zînişoară, Mărioara, Florioară ! Spune nouă, ce voieşti ? De la noi ce mai doreşti ? Vrei tu apă nencepută Pentru faţa ta plăcută ? Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare,
Fag de miere-ndulcitoare Şi vro doină jălitoare ?“ Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca, Faţa albă îşi spăla,
Fag de miere ea gusta, Căprioare dismierda
69
 Şi cu drag ea asculta Cînticul păsărilor De pe vîrful crengilor,
 Şi sunetul doinelor De pin fundul codrilor ; Incît oricine-o videa De dor mare s-aprindea, Şi din cale-i se-ntorcea Şi cu glas uimit zicea : „Iată zîna munţilor, Munţilor, cărunţilor 1“
 Orişiunde s-arăta,
 Vorbe dulci întâmpina,
 Şi trăia în veselie Ca albina pe cîmpie.
 Numai însă cîteodată Sta pe gînduri, tulburată,
 Că-i părea că auzea O şoaptă care-i zicea :
 „Alei 1 dragă zînişoară, Mărioară, Florioară !
 Mult eşti dalbă şi frumoasă Şi la inimă voioasă I Multe minţi ai fărmăcat,
 Inimi multe-ai tulburat !
 Dar gîndit-ai, n-ai gîndit,
 Că ţi-e vremea de iubit ?
 Că ţi-au dat Dumnezeu sfîntul Ochi să luminezi pămîntul,
 Sîn rotund de dismierdat,
 Buze dulci de sărutat ?
 Şi ştii, dragă, ori nu ştii,
 C-ai să mori, ş-ai să învii,
 Ş-o să ai în cer a da Seamă de inima ta ?...
 Cîte flori pe-acest pămînt,
 70
Se duc toate la mormînt 1 Numai floarea lacului Stă la poarta raiului De judecă florile Ce-au făcut miroasele !“
             II
Iată, frate, frăţioare,
Că-ntr-o zi cu dulce soare, Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea Pe-un fugar sirep de munte,
Cu steluţă albă-n frunte,
Şi pe loc, cît îl zărea,
Far’ de voie se oprea,
Ochii la pămînt ţintea, Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta Şi din gură cuvînta :
„Cale bună, mîndruliţă !“ „Mulţămim ţie, bădiţă 1“ „Mîndruliţă, drăguliţă,
Spune mie-adevărat,
Eşti tu fată de-mpărat,
Sau vrun vis ce am visat ?
Că de cînd mă simt bărbat, Multe ţări eu am călcat,
Fete multe-am dismierdat,
Dar ca tine, chip şi stat,
Alta-n lume n-am aflat !“ „Străinei, bădiţul meu,
De vrei să ştii ce sînt eu, întreabă tu florile,
Florile, surorile.“
„Eşti tu fată de muntean,
Sau copilă de vălean ?
Viţă de om pămîntean,
Sau de vrun zmeu năzdravan ?“ ?,Străinei, bădiţul meu,
 71
De vrei să ştii ce sînt eu, întreabă cei munţi cărunţi. Izvoarele fără punţi,
Pasările cîntătoare Şi puii de căprioare.“
„Alei! mîndra mîndrilor !
Tu eşti zîna munţilor, Surioara florilor,
Vestitoarea ziorilor !
Şi tu eşti ursita mea,
Care, spusu-mi-au o stea, C-am să mă iubesc cu ea !“ Mărioara se uimea,
Feţile-i se rumenea !
Iar străinul, ca şi ea,
Sta pe gînduri şi tăcea. Numai calul nechezea, Glasul văilor trezea.
Cînd deodată se ivea Şi la ei uşor venea Un bujor de copiliţă Cu rîs vesel pe guriţă,
In cămeşă cu altiţă Şi cu fluturi în cosiţă.
Ea venea dintr-o livadă Şi la sînu-i de zăpadă Purta snopi ¡de floricele Şi crenguţi cu vişinele.
Şi pe iarbă cum sălta,
Ea din gură-aşa cînta : „Frunză verde de sulcină ! Am la sînu-mi o grădină Cu flori albe, drăgăstoase, Cine-a vrea să le miroase, Să-l pătrundă doru-n oase ! Am fragi dulci şi vişinele. Cine va gusta din ele,
Să-i fie zilele-a mele.
72
Măi bădiţă, nu doreşti Vişinele rădăşeşti,
Sufletul să-ţi răcoreşti ? Ian priveşte, frăţioare,
Mai văzut-ai tu la soare Aşa poame-ndulcitoare ?“ Şi cum sta, şi cum cînta, Cămeşuiea-şi depărta, Sînişoru-i arăta,
Sînu-i plin de floricele Şi de roşii vişinele.
Cit străinul le videa,
Iute mîina-şi întindea ;
Dar Mărioara mi-1 oprea Şi cu glas uimit grăia : „Nu culege de la ea,
Că-ţi dau grădinuţa mea, Grăldiinuţa sinului,
Cu floarea sufletului!“
Mult străinul s-aprindea Şi în braţe-o cuprindea,
Şi cu drag îi tot zicea : „Zîna mea, ursita mea ! De azi calea-mi părăsesc, Murguşpru-mi priponesc,
Şi la tine mă opresc,
Cu tine să mă iubesc !“ Mărioara-1 asculta,
Sînul gingaş îi sălta,
Faţa i se lumina,
Ochii-n lacrimi îşi scălda ! Iar fugariu-n loc zburda, Falnic coama-şi încorda Şi stăpînei lui o da Gingaş de o dismierda.
 73
                    111
Umbra nopţii se-ntindea,
Peste munţi se răspîndea Şi prin văi se adîncea,
Cînd deodată se ivea Sus, pe munte, strălucea Ţintă mică de lumină Ce creştea mereu şi lină Pan’ se făcea lună plină,
Lună plină şi voioasă Ca o frunte de mireasă 1 Ea pe deal mi se oprea Şi cu drag, de sus, privea Jos, în valea tăinuită,
Pe o prispă-acoperită,
Două umbre adunate Şi cu drag îmbrăţoşate,
Care lung se sărutau Şi cu gura se-mbătau Şi lumea-ntreagă-o uitau !
Iar cît luna le videa,
De foc dulce s-aprindea Şi la stele sămn făcea.
Stelele viu străluceau,
Pe rînd toate se iveau Şi de sus voios priveau Cele umbre adunate Cum sta dulce-mbrăţoşate,
Şi cu drag se sărutau,
Şi cu gura se-mbătau,
Şi lumea-ntreagă-o uitau !... Dar tîrziu în mez de noapte, Umbrele, cu blînde şoapte, Nevăzute se făcea.
Atunci luna se ducea,
Peste munţii nalţi trecea, Ş-apoi lin, încet scădea,
După munţi se ascundea 1 Iar steluţele sclipeau Şi-ntre ele-aşa grăiau :
 74
 „Surioare călătoare, Floricele arzătoare !
 Cu văzutul aţi văzut Pe pămîntul cel tăcut Zînişoara munţilor,
 Surioara florilor,
 Cît de gingaş suspina,
 Cît de drag se săruta Cu ursitul ei iubit,
 Încît nici că ne-au zărit ? Ş-acum ei s-au tăinuit Şi din faţă ne-au perit! Surioare călătoare,
 Unde s-au ascims ei oare ? Floricele lucitoare,
 De vreţi să fim aflătoare, Hai să trecem mai în sus, Drept fereasta din apus,
 Şi pintr-însa să privim, Taina s-o descoperim.“
 Stelele curînd plecau,
 Spre apus ele-apucau Şi drept ferestuică stau Şi-nlăuntru se uitau.
 Şi cum stau şi cum cătau, De foc dulce s-aprindeau Şi pe cer se ră&pîndeau Cu-a lor suflete curate, Cu-a lor raze-mpreunate.
 Iar la urmă, despre ziori, La glas viu de cîntători, Mărioara se trezea,
 Ca din vis se dismeţea.
 Şi trezindu-se videa Pe ursitu-i lîngă ea, Care-n braţe-i o strîngea Şi cu drag o dismierda,
 Mii de sărutări îi da Cînd pe feţe rumioare,
 75
Cînd pe buze-nduiloitoare,
Cînd pe unda părului,
Cînd pe valul peptului,
Ş-apoi sta de mi-o privea Şi din inimă-i zicea :
„Alei ! dragă zînişoară,
Mărioară, Florioară !
Mult eşti mîndră, mult eşti dalbă, Ca o porumbiţă albă !
Mult eşti dulce şi frumoasă In beţia drăgăstoasă !
Ochişorii-ţi strălucesc,
Obrăjeii-ţi mminesc,
Crinişorii-ţi înfloresc,
De mă-mbăt şi mă uimesc !
Stai, ah 1 stai să te privesc,
Părul tău să-l netezesc,
Şi pe sînu-ţi fecioresc De zile să mă sfîrşesc !“
Mărioara-1 asculta,
Sta puţin şi iar nu sta,
Şi cu lacrimi ea rîdea,
Şi-n cosiţe-i s-ascundea.
Ş-apoi iar le depărta,
Chipu-i vesel arăta Şi zicea vorbe din rai Cu voiosu-i dulce grai. Mărioara-apoi tăcea,
In văzduh un sămn făcea,
Şi le s-arăta deodată O măsuţă mult bogată,
Tot cu poame-mpodobită,
Cu năframă-acoperită.
Amîndoi cît o zăreau,
Lîngă ea voios săreau,
Şi mîncau şi veseleau,
Cu paharele-nchinînd Şi cu dragoste zicînd :
„Să trăim, să ne iubim,
76
                C-amîndoi ne potrivim Şi la dalbe tinereţe,
                Şi la suflete măreţe,
                Şi la gînduri (trecătoare, Şi la inimi iubitoare !“
                               IV
                A doua zi se scula,
                Faţa palidă-şi spăla,
                Păr de aur peptăna,
                Şi frumos se oglindea,
                Şi la soare-apoi ieşea,
                Spre răsărit se-ntorcea,
                Un sămn tainic de făcea, Şi de-ndată s-arăta Şi spre ei înainta O teleagă sprintioară, Aurită, dălbioară,
                Ca un cuib de zînişoară. Iar cît zîna o zărea,
                In cuib rapide sărea,
                Cu străinu-alăturea,
                Ş-apoi murgului zicea : „Murguleţ cu părul creţ, De-a Mărioarei drăguleţ ! Lasă-ţi coama vîntului Şi umbra pămîntului,
                Şi pe faţa cîmpului Să zbori zborul gîndului !“
                Murguşorul nechezea,
                La fugă se răpezea Şi fugea, mări, fugea...
                Nici umbra nu-1 ajungea 1 Şi trecea, mări, trecea De-a lungişul munţilor, Curmezişul cîmpilor,
                Prin mijlocul florilor.
9 — Alecsandri — Opere I                   77
Iar cît munţii o zărea Cu străinu-alăturea,
De verziş se despoiau,
Cu nori negri se-nvăleau, Frunzele-şi îngălbineau,
Şi apele-şi tulburau,
Şi de frunzi se scuturau ! Florile încă-o videa Cu străinu-alăturea,
Şi capetele-şi plecau Şi de jale se uscau !
Iar cea mîndră zînişoară, Mărioară, Florioară,
Nici la munţi se mai uita, Nici la flori nu mai căta I Căci de-avea ochi de privit, De-avea suflet de iubit, Sufletu-i şi ochii săi Erau pentru dragul ei! Fugea murgul sprintior,
Cu aripi de dulce dor,
Şi-i ducea numa-ntr-un zbor Pe malul unui izvor. Mărioara mi-1 oprea,
Şi pe mal uşor sărea,
Şi-n izvor se cufunda Şi voios mi se scălda.
Apa lin o dismierda,
Ca pe-o floare-o legăna,
Şi pe plete-i se juca,
Şi cu drag îi anina De tot firul cîte-o rouă,
Şi pe sînu-i cîte două.
Iar din apă cînd sălta Şi la soare s-arăta,
Soarele în cale-i sta, Trupuşoru-i săruta,
Şi cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea,
78
              Nour aş o prefăcea Şi la ceruri o trăgea.
              Apoi el o-ncununa,
              Ş-astfel dulce-i cuvînta : „Alei! dragă zînişoară, Mărioară, Florioară 1 Mult eşti mîndră, iubitoare, Şi de lume uitătoare !
              Dar gîndit-ai, n-ai gîndit Că norocu-i mărginit Şi că visul fericit Are-ades amar sfîrşit ?
              Şi ştii, dragă, ori nu ştii Că la munţi şi la cîmpii Florile s-au veştezit De cînd tu le-ai părăsit ? Ştii că toate, într-un gînd, S-au întors în cer pe rînd, Şi la Domn s-au jăluit Că tu viaţa le-ai răpit ? Mărioară, draga mea,
              Facă Domnul orice-a vrea ! Deie-ţi bine, deie-ţi rău... Tu ascultă dorul tău,
              Căci în viaţa trecătoare Şi în lumea peritoare O zi dulce de iubire E un veac de fericire !“
                                V
                Cînd norocu-şi schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduoe ceasul!...a) A treia zi Mărioara îşi tulbura inimioara Şi pe gînduri se punea Şi-n tăcere lin plîngea,
                Ce plîngea şi ce jalea
a) Proverb naţional.
9*                                79
Cu iubitu-alăturea î Plîngea cum plîng florile, Plîngea cum plîng ziorile !. Era ziua mult senină, Munţii pluteau în lumină, Văile-n tăcere lină. Paserile-n umbră sta,
Nici zbura, nici nu cînta, Numai umbra se mişca, Cu lumina se lupta Şi-n păduri se cufunda.
Iar Mărioara-ncet ofta Ş-astfel blînd ea cuvînta : „Cîntă-ţi, frate, cînticul, Să-mi mai dreagă sufletul El de sînu-i o lipea Ş-apoi astfel începea : „Frunză verde viorele ! Scumpe-mi sînt zilele mele De cînd mîndra, ca o stea, S-au ivit în calea mea ! Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc şi mult iubit! Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine !.
lata, mări, cum cînta, Mîndra cum îl asculta,
Că din sat se ridica Glas de mumă plîngător, Bocet lung pătrunzător Ce prin văi amar suna Şi-n văzduh se-mpreuna Cu alt glas răsunător,
Glas de clopot jălitor...
Lumea se înfiora ! Mărioara tremura, împrejuru-i se uita
Şi spre munţi în vîrf căta. Cînd, deodată, vai de ea I Sus la munte ce videa ?
Un nor negru ca un zmeu Ce venea, venea mereu, Aripi negre întinzînd Şi tot cerul cuprinzînd. Mărioara-ngălbinea,
De ursitu-i se lipea, Braţele-şi încolăcea Şi cu groază-ncet zicea : „Dragul meu, ursitul meu ! Iată, vine, vine-un zmeu De la sfîntul Dumnezeu. Frăţioare, iată-1 vine De la munte drept la mine Să mă ia de lingă tine,
Căci de cînd noi ne-am iubit, Florile s-au vestezit Şi la Domn s-au jăluit Că de tot le-am părăsit 1“
Şi cum sta, şi cum vorbea, Lacrimile-o-mpodobea,
Insă norul sus vuia Şi pe cer se tot suia. Tunetul grozav tuna, Munţi şi văi se răsuna. Fulgerile s-aprindeau, Ploile potop cădeau,
Iar Mărioara, vai de ea ! Ochişorii-şi ascundea,
Căci deodată negrul zmeu O cuprinse-n braţul său Şi cu ea zburînd s-au dus In cei munţi despre apus. Şi curînd în urma lor Se topea grozavul nor, Aerul se-nsenina Şi cerul se lumina.
81
                         VI
Unde-i, unde-i zînişoara, Mărioara, Florioara, Vestitoarea ziorilor,
Surioara florilor ?
In ce ţară-au pribejit,
Pe ce ţăran ea s-au oprit ? Mers-au peste nouă ţări, Nouă ţări şi nouă mări ?
Ori s-au dus în nalte plaiuri, Colo, sus, pe cîmpi de raiuri, în grădina zînelor, în locaşul stelelor ?...
Nu se ştie, nu se spune Unde-i gingaşa minune.
Dar pe cînd e luna plină, Cînd e noaptea mult sănină, Se aude-n miez de noapte Despre munţi duioase şoapte Ş-un glas blînd ca un suspin Care cîntă-ncet şi lin :
„Frunză verde lăcrimioară, Vai de biata-mi inimioară !
Orice vînt răcoritor îi aprinde foc de dor I
Bate vîntul pintre flori ? îi dă dor de la surori.
Bate vîntu^n stejărel ? îi dă dor de voinicel.
O ! străine, dragul meu, Mult amar te jalese eu !
82
 Vin’, aleargă lîngă mine, Să mă mai iubesc cu tine !
 Neagră e străinătatea ! Crudă e singurătatea !
 Voinicele, ursiţele,
 Fă pe gîndurile mele,
 Că mă bate vînt de vară Şi-mi insuflă dor de ţară,
 Şi-mi aduce nencetat Dor de visul ce-am visat;
 Dar nu-i foc de dor mai rău Ca focul de dorul tău !“
 1 8 5 2, Paris
LĂCRIMIOARE
                STELUŢA
                Dedicaţie E. N.
Tu, care eşti perdută în neagra vecinicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu !
Şi care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură şi eu !
O ! blîndă, mult duioasă şi tainică lumină ! în veci pintre steluţe te cată al meu dor, Ş-adeseori la tine, cînd noaptea e senină,
Pe plaiul nemurirei se-nalţă c-un lung zbor.
Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie în care te-am perdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adîncă Ca trista vecinicie e fără de trecut !
Plăceri ale iubirei, plăceri încîntătoare ! Simţiri ! măreţe visuri de falnic viitor !
V-aţi stins într-o clipală oa stele trecătoare (las-un întuneric adînc în urma lor.
V-aţi stins ! şi de atunce în cruda-mi rătăcire N am altă mîngîiere mai vie pe pămînt
I )(*cît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire, SU'luţă zîmbitoare dincolo de mormînt!
 87
Căci mult, ah ! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine, O, dulce dismierdare a sufletului meu I Şi multă fericire ai răvărsat în mine Pe cînd eram în lume tu singură şi eu !
Frumoasă îngerelă cu albe aripioare !
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare, Te-ai dus, lăsîndu-mi numai un suvenir iubit.
Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi ferbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncîntări.
Un suvenir poetic, corona vieţii mele,
Ce mîngîie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele Cînd mă închin la tine, o ! dragă, lină stea !
Tu dar ce prin iubire, la a iubirei soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri I
      LĂCRIMIOARE
Multe flori lucesc în lume, Multe flori mirositoare !
Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume I
Voi sînteţi lacrimi de îngeri Pe pămînt din cer picate, Cînd, prin stele legănate,
A lor suflete curate
  Zbor vărsînd duioase plîngeri.
Sînteţi fragede şi albe Ca iubita vieţii mele !
Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritarele, Primăvara-şi face salbe.
Dar deodată vîntul rece Fără vreme vă coseşte !
Astfel soarta crunt răpeşte Tot ce-n lume ne zîmbeşte... Floarea pere, viaţa trece !
 89
               8 MART
              întinde cu mîndrie aripele-ţi uşoare,
          O ! sufletul meu vesel, o ! suflet fericit! înalţă-te în ceruri şi zbori cîntînd la soare, Căci soarele iubirei în cer au răsărit Şi-n cale-mi s-au oprit!
Veniţi, năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe, Ca paseri călătoare la cuibul înflorit.
            Veniţi de-ngînaţi vesel a mele tinereţe,
           Căci steaua fericirei în ochii-mi au lucit... Iubesc şi sînt iubit !
         Sînt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri !
           Atunce falnic omul rîdică a sa frunte Şi-n ceruri cu mîndrie aţintă ochiul său.
           Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte,
         Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu !
Atunci mai dulce steaua luceşte-n mez de noapte, Şi-n ziori seninul pare mai vesel, mai curat;
Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte
II proclamează-n fală a lumii împărat !
90
Sînt urme preţioase, sînt scumpe suvenire, Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire ! Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit,
In sînul omenirei vărsînd a iernii gheaţă ; Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă Precum un soare dulce în veci neasfinţit! Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată, O ! suvenir puternic de dragoste-nfocată !
O  ! timp ferice-n care minunea ce iubesc M-au deşteptat în raiuri cu glasu-i îngeresc ! *
Era blînda oră a blîndelor şoapte,
Cînd nu mai e ziuă şi nu-i încă noapte.
Pămîntul şi cerul, ca doi frăţiori, îşi dau sărutare prin stele şi flori,
Şi-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluţelor albe,
Şi-n toată natura cuprinsă de dor Plutea o şoptire de dulce amor !
Din marginea lumii a nopţii regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină,
Şi-n lunca pătrunsă de razele ei Zbura caii noştri cu aripi de zmei.
Mergeam noi în cale ca umbre tăcute, Pe-un covor de frunze, pe cărări perdute,
91
Şi-n tăcerea nopţii ce ne-ncungiura, Sufletele noastre ca şi noi zbura,
Zbura ca doi îngeri din stele în stele, Dîndu-şi sărutare tainic între ele...
Deodată fugarii cu ochii de foc La capătul luncii s-opriră pe loc.
Iar dulcele înger, pătruns de simţire, îmi zise atunce, cu-o dulce zîmbire :
„Acum este ora cînd geniul sfînt Aude şi vede minuni pe pămînt.
E ora ferice de sfîntă uimire Ce-n suflet răvarsă fiori de iubire.
Spune-mi dar acuma, tu, ce eşti poet,
Ce poezii cîntă inima-ţi încet ?“
„Dacă vrei să afli taina ce mă-ncîntă,
Iată poezia ce inima-mi cîntă :
De este vreo fiinţă, de este vreun nume La care să se-nchine un suflet omenesc,
Cu tot ce e mai nobil, mai iubitor pe lume, Cu tot ce-n omenire e mai dumnezeiesc,
Tu eşti acea fiinţă, tu, gingaşă lumină, Aprinsă-n a mea cale de însuşi Dumnezeu !
 92
Şi sufletul meu vesel la tine se închină,
0 ! scumpa mea Elenă ! o ! drag îngerul meu !
Cînd soarta vru să întru în rai de fericire,
Cînd ochii mei pe tine zîmbind te-au întîlnit,
Un fulger, o scînteie de vecinică iubire,
Din ochii tăi pornită, în sînu-mi au lucit.
Ş-atunci în altă lume am renviat deodată,
Ş-un soare mai ferbinte în ceru-mi s-au aprins,
Ş-o lume fără margini, frumoasă, desfătată,
Ca o cîmpie verde sub mine s-au întins.
Atunci natura-ntreagă, zîmbindu-mi cu plăcere, îşi puse pentru mine corona sa de flori;
Şi glasul maicei mele, curmînd a mea durere,
Veni să mă dismierde din cerul fără nori.
Căci faţa ta iubită mi s-arăta oriunde, în vis, în flori, în stele, în dulcele senin ;
Şi inima-mi, cuprinsă de dorul ce pătrunde,
Şoptea cu tine astfel prin tainicu-i suspin :
«Ferice de acela a căruia privire,
Trezind în al tău suflet un fraged, dulce dor,
Ar face ca să nască pe gură-ţi o zîmbire Ca ziori misterioase de vesel viitor !
Ferice care, vrednic de-o soartă neaşteptată,
Ar face pentru dînsul, în ceas dumnezeiesc,
A ta inimă scumpă de dragoste să bată Şi glasu-ţi cu-nfocare să-i zică : te iubesc !»“
1 8 4 5, Blînzi
 10
DE CREZI IN POEZIE..
De erezi în poezie, în sfînta armonie Din boitele cereşti, Cînd noaptea-nseninată Luceşte-ncoronată De stele ce iubeşti;
De crezi în tinereţă, în gingaşa frumseţă Ce-aprinde dulce dor, Şi-n tainica uimire Ce-nsuflă-a ta privire,
O ! scumpul meu odor !
De crezi în al tău frate, în suflete curate, în cer, în Dumnezeu... Precum eu cred în tine Ca în cerescul bine, Crede-n amorul meu.
1 8 4 5, Blînzi
O NOAPTE LA ŢARĂ
                                 Am o inimă în lume Care ştiu că mă iubeşte...
                                                           (Conachi)
Frumoasă e cîmpia cu dulcea-i liniştire Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat !
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte !
Cînd inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Cînd omul simte-n sînu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar ;
Cînd zîmbetu-i ascunde ades suspin amar Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Perzînd orice credinţă, oricare nălucire,
Ferice de acela ce-n tulburare-i poate Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate, Păşind peste-orizonuri, zburînd peste cîmpii.
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire !
 10*
95
Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce răvărsa în lume armonioase şoapte Şi multe glasuri blînde în inimi deştepta ;
O noapte de acele ce nu le poţi uita.
Care aprind în suflet scînteie de iubire Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.
Eram... parcă sînt încă !... la oarele acele Cînd ochiul rătăceşte primblîndu-se prin stele, Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit. Atunci cînd visul zboară pe ţărm nemărginit, Cînd dorul trist uneşte a lui duioase plîngeri Cu sfînta armonie a cetelor de îngeri.
Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie, Vărsînd văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mîngîioasă ! în ceruri ea părea Menită ca să ducă pe căi necunoscute Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute !
Deodat-un glas de înger, o sfînta armonie, Plutind uşor în aer, ca vîntul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimele noastre săltară mai ferbinte La dulcele său cîntic, 1-aceste-a lui cuvinte :
„Ferice de acela ce cu-o simţire vie Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Ca dismierdări plăcute de glas prietenesc.
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc, Şi geniul său gustă plăceri încîntătoare Zburînd la nemurire ca vulturul în soare ;
 96
Dar mai ferice încă fiinţa de iubire Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi! Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, cînd inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte !“
Mînjina, mart 18 4 5
VEZI TU VULTURUL.
Vezi tu vulturul falnic, o ! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică şi zboară cătră nori ?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită Se-nalţă cătră ceruri, plutind în dulci fiori.
Vezi pintr-a nopţii stele ce rază luminoasă Răvarsă-n a sa cale luceafărul ceresc ?
Aşa cînd vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc !
Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros ? Aşa răsună-n mine melodioase şoapte Cînd sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos !
Căci vulturului cerul au dat aripi să zboare, Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-au dat farmec, plăceri încîntătoare, Şi mie mi-au dat suflet ca ţie să-l închin !
 18 4 5, Blînzi
           DESPĂRŢIREA
Te duci, iubită scumpă, în ţărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa ţară, surori, prietini, frate, Lăsînd în al meu suflet un mult amar suspin ! In ora de pornire, cu toţii împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună,
Pe-o cale înflorită şi sub un cer senin.
Mergi dar fără mâhnire, te du şi fii voioasă, Căci îngerul iubirei şi inima-mi duioasă Te vor urma oriunde cu tainicul lor zbor ; Şi cît vei fi departe, ca mine te gîndeşte Că tu eşti a mea viaţă, că soarta ne iubeşte, Că cerul ne păstrează ferice viitor.
Gîndeşte că în lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaş, mai puternic, mai sfînt, mai cu-nfocare Decît simţirea vie ce tu mi-ai însuflat.
Că orice fericire, că orice dulce bine Din ochii tăi derază, îmi vine de la tine,
Precum lumina vine din cerul înălţat.
Oriunde tu vei merge, iubită,-ţi adă-aminte De-a noastre ore pline de dragoste ferbinte, Comori nepreţuite de scumpe dismierdări; De-acele vremi în care a noastră fericire
 99
Schimba întreaga lume în leagăn de iubire Şi vremea trecătoare în lanţ de sărutări!
Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea uşoară Ce-n faptul dimineţii din cuib la ceruri zboară, Lovind a sa aripă de rouă şi de flori,
Căci sufletu-mi în taină şoptind inimei tale Va depărta de tine orice gînduri de jale,
Va alunga din ochii-ţi oricare negri nori.
Şi cînd va fi lumină, şi cînd în miez de noapte Vei asculta cu lacrimi a îngerilor şoapte,
Zi, draga mea, atunce, precum oi zice eu :
„Nu e fiinţă-n lume ca mine de iubită I Amorul mă-ncunună cu-o rază strălucită, Veneţia m-aşteaptă, zîmbind la visul meu !“
Iaşi, mai 18 4 6
    DULCE INGER..
Dulce înger de blîndeţe,
Tu, ce-n cale-mi vesel zbori, Pe-ale mele tinereţe Aruncînd frumoase flori! Mergi, sub alba-ţi aripioară Să fereşti de soartă rea Pe-a ta dulce sorioară,
Pe Niniţa, draga mea !
Mergi să furi de pintre stele Un luceafăr luminos,
Şi pe fruntea scumpei mele Să-l anini, cîntînd voios. Mergi de-ntinde verzi covoare Sub piciorul ei de crin. Schimbă dorul meu în floare Şi-l depune pe-al ei sîn I
Mergi, pe-aripe-ţi să se culce Adormind încetişor,
Şi îngînă-a ei somn dulce Cu dulci visuri de amor !
Iar cu dînsa cînd pin lume Vei zbura, înger iubit,
Ah, şopteşte-i al meu nume, Spune-i dorul meu cumplit I
Iulie 1 8 4 6, Brusa
101
ClNTIC DE FERICIRE
Gîndul meu la tine zboară Ca o pasere uşoară Cătră cuibul înverzit,
Şi la sînul tău pătrunde Ca un flutur ce s-ascunde Intr-un leagăn înflorit.
Dorul meu în a ta cale Urmînd păsurilor tale Te dismiardă nencetat,
Şi pe dulcea ta guriţă, Dragă, draga mea Niniţă, Fură-un dulce sărutat.
Ochii mei ce-n veci la tine Aţintesc a lor lumine,
Inotînd în tainic foc,
Văd lucind pe-a ta zîmbire îngereasca ta simţire, îngerescul meu noroc.
Tot ce-n lume-i drag şi place, Tot ce-nalţă şi preface Pe un om în Dumnezeu,
 102
Mi le-ai dat cu-a ta iubire,
O  ! frumoasă nălucire, Scumpa mea ! îngerul meu !
De-acum vie cruda moarte ! Sufle vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit!
Eu aştept cu nepăsare A furtunelor suflare,
Căci iubesc şi sînt iubit!
Sufletu-mi e o grădină Unde-n gingaşă lumină Cîntă-o pasere din rai. Viaţa mea de veselie Trece lin în vecinicie Ca o dulce zi din mai!
Căci amorul e un soare,
Ş-a mea inimă o floare,
Ş-a mea viaţă-un dulce vis. Căci iubita mea Niniţă, Cu-o zîmbire, cu-o guriţă, Mie ceriul mi-au deschis !
Constantinopoli, august 18 4 6
        PĂSCARUL BOSFORULUI
              De-ar vrea înaltul prooroc,
                       Mohamed strălucit,
              Să-mi fie ziua cu noroc
                        Şi dorul împlinit!
              De-aş prinde-acum în mreja mea Pe-a mărei împărat,
              Ce poartă-n frunte-o mare stea,
                      Un talisman bogat. ^
                                   Eu, care sînt un biet păscar,
                      Purtat din val în val,
              Eu, care dorm la Iuschiudar b\
                       In iarba de pe mal,
                                                Eu, Abdulah, cel mai voinic Vîslaş de pe Bosfor,
                                     Ce n-am decît un biet caic
                        Ş-un suflet plin de dor I
                                   Allah ! atunci orice-am dorit,
                        Allah 1 orice-aş vrea eu,
              De la apus la răsărit
                      Ar fi îndată-al meu :
 a)   Popoarele Orientului au o oarbă încredere în puterea ta-lismanurilor.
 b)    Iuschiudar sau Scutari, oraş mare pe malul Bosforului în Asia, în faţă cu Galata.
 104
                                    Caftane, şaluri de Caşmir
                          Cu late, scumpe flori, Iuţi armasari de la Misir,
                                             Ca vîntul de uşori.
                                                  Ş-un lung caic de abanos In aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine sapat, Şi treizeci de vîslaşi osmani Ce vesel ar zbura, Mai rapizi deoît elcov-ani a) Pe-ntinsa Marmara.
                                               Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar,
                                    Nici largi caftane de vizir,
                                           Nici falnic armasar.
                                               N-aş vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor,
                                                Nici lung covor de Ispahan Ce saltă sub picior.
                                                 Allah ! mă jur că de-aş avea A mărei talisman,
               N-aş vrea să fiu vizir, n-aş vrea Nici padişah-sultan.
               N-aş vrea comori, n-aş vrea să am Nici chioşcuri, nici sar ai, Nici să dismierd în Bairam Huriile din rai.
 a) Elcovani ; paseri ce zboară rapide pe luciul Bosforului.
 Turcii cred că ele sînt sufletele celor ce nu au putut întră în i iinl lui Mohamed, şi au mare respect pentru dînsele.
105
                                             Ci-n mrejă dulce prefăcînd Duioasă-inima mea, M-aş duce-ncet şi tremurînd
                      Să prind norocu-n ea, Să prind copila lui Topal,
                      Frumoasa Biulbiuli, Ce cîntă noaptea lin pe mal,
                      Pe mal, la Kandili !a)
                                    Constantinopoli, iunie 18 4 5
a) Kandili : sat frumos pe malul Asiei, la mijlocul Bosforului.
              AŞTEPTAREA
Pe malul mărei de spume-albită Ce-nalţă gemet îngrozitor,
Ca pe un înger te-aştept, iubită, Cuprins de jale, muncit de dor.
Fugînd de lume, gîndind la tine, în lume singur trec pe pămînt, Ş-a mele lacrimi, dorinţi, suspine, Cu glasul mărei se perd în vînt.
Vecinic s-afundă a mea privire în orizonul întunecit,
Dar nici o rază de fericire în ochii-mi încă nu au lucit!
Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat !
Nimic în lume nu mă încîntă, Nu varsă-n peptu-mi dulce fior. Frunza şopteşte, paserea cîntă, Inima-mi plînge la glasul lor.
107
Stau ca o peatră în nemişcare, Perdut pe gînduri adeseori.
Privesc la ceruri, privesc la mare... Pe mare valuri I în ceruri nori I
Ah ! vină, dragă steluţă lină,
De străluceşte pe sînul meu ; Alungă noaptea cu-a ta lumină. Stinge c-un zîmbet amarul greu.
Destule zile de despărţire 1 Destule lacrimi, destul amar ! Vină de pune cu-a ta iubire Durerei crude vecinic hotar.
Te-aştept, iubito, în a ta cale, Precum aşteaptă robul mâhnit Să bată ora scăpării sale,
Să-şi simtă trupul din lanţ ieşit.
Te-aştept, iubito, precum aşteaptă Pe-a dimineţii zîmbet voios Sărmanul bolnav ce se deşteaptă In sînul nopţii întunecos.
Ah ! l-a mea jale, l-a mea chemare Dacă-al tău suflet e simţitor,
Vin’ să-ţi dau numai o sărutare, Ş-apoi din lume vesel să zbor !
Triest, sept. 18 4 6
  &
  Âi ftp*' <Z»4**'X4'^              /
  JC*                               ■
           rt^l ^ ^
  «^e             *> ¿Z+^7^++^/*,
  A*s Ja, nJ+9'     **Jhy*++y*t ■
  ^&**** ^4»            ft^Cyţfc^
                  ^ >«wyt           .
                            Din manuscrisele lui
Alecsandri
                       , thtSutyù f •^ř-4^ dt&a w                     '>**i
               *z^9¿& <**. S* ,                /
               ^řít- Hs&KJts*VbtsS£ '¿ýSL&tť
               £*J3u%s ¿f, *            fi?**?*/
  %y«2* ml **¿4*-'                             ^
  *%' -ne, %*«*«
                       S*.
  : poezia Doina
           nOEZll PORTbNEmî.
   q..g< norţ|it ini ftoeţţjfattf noctpl fA ev|irs|ii,i<> .inp ¡miToarv, bhs»i ne lit*T|»;»jtRn. j.i tîa iw fawi *i» w          nj»e rin, r'^ct» uj*e IIÎktuji \sru, *n5.w,ta.u H|«<-
   UlUlep, ml d< »’Jwa aiai *»4«ii   n; nMtmt«n«‘ ««»»»iu poun»u**uţi. Mi nc «1% nfim.u
   Be.jncfBuwîe K<»mi n eno(f m«irr{«i »rafni,  ca.ht      iioeţti      . «ă
   anect r»«ro**, Tojima iifiiTpx irfc o* *r, imitar iijhî îmmh-iks ni as xpiitat nsinuî imus.nit yenlsjfti 4op. 6n ru«*)» m*eT Mt>.*4unai* II. KinuAift A.ikiu:a\»>»m . HjM.iml a .mi «lin oWflfncri:, mi wnwrkttd i>*iua1                rc* mi Tp«<liijit.n ii;^îi»p:m<s .-»â a.v
   wvrfttT o RoJtArHute «le nv|>r8|»I, if .{tfl a»!<rs«-|* ud kk «1|H*trr k&b*«iit h<>t iiAtnt Hor til ponrwu'i&l. A'H'acrk Ko.vi«»»alf! ^ 6KTTir.iR.1 «Io DOOK, Ha mi ţn R«pwnl a;i k«\-tofa $oikî l'kTR^i. ka « npnnk a 4»P'M*,*<V,2*’ 111 • 1 lineal «^¡<>110.1 'i<‘ ri.iosjjt 411 «’»OCT«-’ H<pr&pi, llSK.A»n>i» W*TT<* U»ai »*.<• rjtil KftKl.«it. n;i|>»î opiyiua.1T, .ţn
   <ţixM&.i ct*i. Mmeue us »a            ujmî         Kb ae Kb«Mt a «uni« t k-ioso mi
   «Kpit'pi ttptine.
                                    ■ <®> a©3>£L
                          Eana xopa ce nopneţ^e,
                          Ckîit creîHap, Jia p'wJ'bMim.,
                          Eana xopa ccMiBtf»pTeiH,e;
                                  Binb, uitÎKo y Btin« . • vh»nrb mint' bîh’ ilpi>rxi|'b Oh re noT c/rpiiitfe de nrbttf».
                          Ka epî capa ¿a
                                    Mapio, M^pistp».
    Pagină din Calendar pentru poporul românesc (1843) unde s-au publicat primele Doine ale lui Alecsandri, precedate de entuziasta prezentare a lui Kogălniceanu
              VENEŢIA
                11  septembrie 1846
                         I
 Cînd ochii mei înoată în gingaşa lumină Ce tainic izvorăşte din ochii tăi frumoşi,
 Atunci orice durere în sînul meu s-alină Ca marea tulburată ce-adoarme şi suspină Sub ale nopţii blînde luceferi mîngîioşi;
 Căci ziditorul lumii în dulcea lor privire Vărsînd văpaie lină şi farmec de slăvit,
 Le-au dat a sa putere ş-a sa dumnezeire,
 Ca să-mi arate-n lume un drum de fericire,
 O cale luminoasă sub cerul înnegrit I
                         II
 Cînd fruntea mea în pace cu drag e legănată Pe sînul tău ce saltă aprins de dulce dor,
 Fiinţa mea ferice, de visuri dismierdată,
 In lumi necunoscute se simte înălţată Ş-urmează-a ta fiinţă în tainicul ei zbor ;
 Căci sînul tău în oare domneşte-a ta iubire, Precum o lampă, sfîntă ce arde-ntr-un altar, Frumos ca şi altarul uimeşte-a mea simţire, Trezind în al meu suflet oricare nălucire, Ştergînd din a mea minte oricare gînd amar !
 Alecsanclri — Opere I                 JQ9
                                          III
Cînd veselă, ferbinte, guriţa-ţi zîmbitoare Mă-ncîntă, mă îmbată cu-a sale sărutări, în inimă-mi atunce s-aprinde-un dulce soare, Şi viaţa-mi, ca albina lipită de o floare,
Se leagănă în raiuri pe-a tale dismierdări;
Căci îngerul iubirei, al cărui glas pătrunde Şi care lîngă tine din ceruri au zburat,
Au strîns pe-a ta guriţă aripele-i rotunde Ş^acum, ca într-un leagăn, în ele se ascunde Cu lira sa duioasă ce cîntă nencetat.
                          IV
Cînd noaptea în tăcere, Ia ora ce s-adună A dogilor vechi umbre pe maluri şovăind, Gondola, leagăn dulce, ne primbla împreună Pe luciul lin al mărei în care alba lună Cu stelele voioase sc scaldă strălucind,
Atunci, din umbra deasă ce doanme-ntre canaluri, Din lampele aprinse în boitele cereşti,
Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri, O tainică-armonie pluteşte peste valuri,
Şoptind inimei noastre cuvinte îngereşti:
                        V
„Iubiţi, iubiţi! ne zice Veneţia cernită,
Iubiţi ! amorul vostru puternic e şi sfînt !
Iubiţi ! şi calea voastră va fi tot înflorită.
Şi-n sînul nălucirei, păreche fericită,
Cu-o lungă sărutare veţi trece pe pămînt ;
110
Căci vremea, ce răstoarnă cu coasa-i nempacatâ A falei omenirei veohi marturi şi măreţi,
Nu poate-avea putere de-a stinge niciodată Acea soînteie vie de dragoste-nfocată Ce luminează calea frumoasei tinereţi !*
Palatul Benzonus, Veneţia
   BARCAROLĂ VENEŢÎANÂ
       Pe marea lină Care suspină Stelele toate plutesc uşoi.
             De ce, drăguţă,
              A mea steluţă,
Lipseşti tu numai din borul lor ?
      Dintre canaluri Şi de pe maluri Se-nalţă-un oîntic melodios.
              De ce, Niniţă,
      A ta guriţă Nu se aude cîntînd voios ?
        Tainica noapte Cu blînde şoapte Te cheamă, dragă, s-o încununi. Gondola geme,
        Căci multă vreme N-au fost cu tine pintre laguni.
            Ah I te coboară,
             Vesel, uşoară,
Dintr-al tău negru palat regesc.
 112
           Vin’ de zîmbeşte,
     De străluceşte Ca un luceafăr dumnezeiesc.
     Cu blînda-i faţă Plutind pisn ceaţă Luna din valuri se-nalţă-n cer. Ah ! vină, vină, Scumpă lumină,
     Să mîngăi dulce pe gondolier.
     Eu în gondolă Cu-o barcarolă Visul tău gingaş voi îngîna, Şi noaptea-ntreagă, Niniţă dragă, încet pe marea te-oi legăna !
 Sept. 1 8 4 6 Veneţia
                   BIONDINETĂ
               Intr-o seară pe Piaţetă Mocenigo cel frumos : „Biondinetă, Biondinetă ! Zise-n calea mea voios, Ştii tu, dragă veneţiană, Că Madona ta ţi-au dat Mîne mici de patriciană^ Şi ochi mari de sărutat ?
                Ştii tu iar că mie-mi pare, Cospeto I mare păcat Să porţi apă de vînzareb^ Pe-al tău umăr delicat ? Vin’ cu mine, dragă, vină, Eu voiesc să te deprinzi A domni ca o regină în palaturi de oglinzi/4
                Intr-o zi, lîngă fîntînă, Tiţiano-mi zise-ncet ^ :
                „Nu e-n stare nici o mînă Ca să cerce-al tău portret.
   a) Nobilii Veneţiei se numeau patriciani.
   b)    La Veneţia sînt fete ce poarta apă de vînzare în ciubere de bronz.
   c) Tiţiano: pictorul cel mai vestit a Veneţiei,
                                        114
               Dar mă jur pe mîndrul soare ! Dacă-ai vrea pe loc a sta,
               Să te fac nemuritoare Cercînd numai umbra ta."
               Azi prin neguri, dimineaţă, Noul doge mă zări Şi pe-a lui San-Marco piaţă Din palat se coborî : „Veneţiană tinerică, Biondineto ! zise el,
               Mîni în Mare-Adriatică Am s-arunc acest inel.
               Mîni în purpură şi-n aur Am să fiu încoronat,
               Şi pe vechiul «Bucentaur»^ Prin Veneţia purtat.
               Zi că vrei a-mi fi soţie,
               Şi eu jur pe sfîntul Marc Să-ţi închin, Biondină, ţie Toata fala de monarc.“
               Dar Biondina cea cuminte, Drumul rapide urmînd,
               La tustrei, cu dulci cuvinte. Le răspunse-aşa, rîzînd : „Nu-i oglindă mai curată, Nu-i portret mai îngeresc Decît cel ce mi s-arată în fîntînă cînd privesc.
 a) Bucentaurul era în timpul mărirei Veneţiei un vas mare, aurit, pe care dogii, la încoronarea lor, *se duceau ca să arunce un inel în valuri, drept semn de logodnă cu Marea Adriatica.
                                   115
Nu sînt semne de mărire, Nici inele de rubin Cu mai dulce strălucire Decît ochii lui Tonin.
Ca gondola-i din Piaţetă Nu e tron mai de dorit, Cînd pe draga-i Biondinetă El o primbla fericit!“
Veneţia, oct. 18 4 6
         o Seară la lido
Ridică vălul negru ce-acopere-a ta faţă, Veneţio cernită, Veneţio măreaţă !
Şi cu-o zîmbire dulce fii martur fericit L-a noastră veselie ş-amor nemărginit!
în vremile trecute a libertăţii tale, în timpurile-acele de glorii triumfale,
Cînd, nobil răzămată pe falnicul tău leu, Videai Adriatica săltînd la glasul său,
Gondole negre multe se departau de maluri Şi lunecau în taină pe negrele-ţi canaluri, Purtînd comori ascunse de gingaşe simţiri, împărechete inimi perdute-n fericiri.
Dar spune-mi tu, văzut-ai în gondolă vrodată Fiinţă mai frumoasă, mai dulce dismierdată, Un înger de iubire cu suflet mai ceresc Decît minunea scumpă pe care eu slăvesc ?
O I gondolă iubită ! noi lumei dăm uitare I Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare, Şi leagănă-n tăcere, sub ceiul aurit,
Amorul nostru mare ca cerul nesfîrşit.
117
Şi tu, o ! vis ferice a tinereţii mele 1 De-ar fi-n a mea putinţă să fac precum doresc,
Aş pune pe-a ta frunte un diadem de stele,
Aş pune sub picioare-ţi un tron dumnezeiesc !
Căci te iubesc, Elenă, cu-o tainică uimire.
Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit,
Cu lacrimi şi credinţă, cu dulce fericire,
Cu tot ce este-n mine putere de iubit !
In dragostea cerească visînd cerescul bine,
La tine al meu suflet înalţă zborul său.
Tot ce-i mai sfînt pe ‘lume eu îl slăvesc în tine, Tu eşti lumina, viaţa şi Dumnezeul meu !
în tine cred, Elenă, precum credeam odată în glasul maicei mele, în sfîntul ei amor ;
Precum în soare crede natura-ntunecată,
Precum geniul falnic în falnic viitor.
Tu porţi un nume dulce şi scump inimei mele, Un nume ce-mi inspiră un cult dumnezeiesc,
Şi care mă încîntă ca harpele din stele Şi oare îmi şopteşte de maica ce jălesc.
Iubirea ta-mi insuflă un dor de nemurire !
Iubirea mea mă-nalţă la tronul îngeresc !
Şi-n leagăn de gondolă, în vecinică iubire,
Cît lumea, lîngă tine aş vrea ca să trăiesc !
Veneţia, oct. 18 4 6
               GONDOLETA
                Cu Niniţa-n gondoletă Cînd mă primblu-ncetişor, Trecătorul din Piaţetă Ne priveşte-oftînd de dor. Atunci cerul se-nsenină, Lucind vesel 1-amîndoi, Ş-Adriatica s-alină,
                Se alină pentru noi.
                In lagună de ne placea^
                A pluti pe-a mărei val, Pentru noi Siroco tacebJ Pe-a lui Lido verde malc^, Şi sub lunga sa lopată Gondoleta saltă lin,
                Cu Niniţa legănată, Legănată pe-al meu sîn.
               Mînă vesel, lopătare,
               De la Lido la San-Marc.
               Ia de-a lung Canalul Mare Ce se-ndoaie ca un arc.
  a) Lagunele Veneţiei sînt insule     ce se arată în              faţa apei
  cînd se retrage marea.
  b) Siroco este un vînt ferbinte           care suflă      despre Africa şi
  care tulbură ades Marea Adriatică.
  c) Lido : insulă alăture cu Veneţia, în        faţa Palatului Dogilor,
119
Mergi cît draga mea Niniţă, Stînd la peptu-mi înfocat, Mi-a da dulcea sa guriţă, Mi-a da dulce sărutat.
Cît va fi în ceruri lună, Cît va fi senin pe cer,
La Giudeca, spre lagună, Zbori, voinice gondolier. Du-ne, Toni,-n liniştire Pan’ ce, stînd gondola ta, Viaţa noastră de iubire Cu iubire va-nceta !
Veneţia, oct. 184 6
Canţonetă napolitană
       Cînd vîntul se scoală Turbat şi răscoală A mărilor val,
       Păsoarul s-opreşte,
       La valuri priveşte Şi cîntă pe mal.
       Ca dînsul, de rele, De viscole grele, Departe să fim.
       L-a mărei talazuri, L-a vieţii necazuri, Ca el să privim.
      Junia ne-nvaţă Să trecem în viaţă Ca paserea-n zbor, Cu fruntea-n lumină, Cu inima plină De dulce amor.
121
Deci fie pe mâţe Furtună, turbare,
Şi-n viaţă amar,
Noi, veseli pe maluri, Să rîdem de valuri Ca bietul păscar!
Ianuarie 1 8 4 7, Napoli
        VISURILE
Scumpă, albă lăcrimioară! Vezi tu roua de pe flori Cum luceşte ş-apoi zboară De se schimbă-n negri nori ?
Astfel gingaşa lucire Din ochi dulci, veselitori, Trist în lacrimi de mâhnire Se preface-adeseori!
Cîte inimi înflorite La lumină vesel zbor,
Şi deodată vestejite Fără vreme cad şi mor !
Cîte visuri de iubire,
Dulci a inimei comori,
Trec, se sting ca nălucire Şi ca fulgeri trecători!
Asta-i legea crudei soarte, Lege far' de mîngăieri!
Azi e viaţă, mîni e moarte, Azi plăcere, mîni dureri!...
 123
Fericit care-mplineşte Visul său pe-acest pămînt! Fericit care iubeşte Păn-a nu cădea-n mormînt
Căci iubirea din junie Schimbă lumea-n vesel rai, Şi cu sufletul renvie In cerescul dulce plai I
Fevruar, 1 8 4 7,
Vila Delfina — Palerma
          ADIO
De-aş trăi cît lumea-ntreagă, Gîndul meu la tine, dragă, Veoinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfînt în mine, Dulce înger 1 pentru tine, Pentru tine-1 voi păstra.
Cea mai blîndă-a a mea gîndire, Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu Ţie numai, numai ţie Le închin pentru vecie Ga la însuşi Dumnezeu !
Tu, fiinţă de slăvire !
C-un cuvînt, cu o zîmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă, Şi a raiului dulceaţă Tu în sînu-mi ai vărsat 1
Tu mi-ai dat cu-a ta iubire Acea naltă fericire,
Acel simţ dumnezeiesc Ce puternic ne supune Şi ne-nalţă de ne pune Sus, pe tronul îngeresc !
135
Tu, Eleno !... dar, vai mie ! într-o noapte de urgie Cerul crud ne-au despărţit 1 Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită... Fericirea-mi nesfîrşită Intr-o clipă s-au sfîrşit!
Aşa-i soarta ! aşa-n lume Tot ce poartă-un dulce nume, Tot ce-i falnic şi frumos Curînd trece, curînd moare, Ca un cîntic, ca o floare,
Ca un fulger luminos !
Steaua vine, steaua pere I Astfel dulcea-mi mîngîiere Au perit de pe pămînt;
Au perit, s-au dus cu tine In locaşul de lumine...
Şi eu plîng pe-al tău mormînt i
Singur, singur cu-a mea jale, Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte, Ş-al meu dor în veci s-opreşte Pe mormîntul tău iubit !
Adio ! pe-aceste maluri De-ale Bosforului valuri Îngînate lin, uşor,
Te las, înger de iubire !
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al .meu suflet plin de dor !
 Gonstantinopoli, mai 18 4 9
    PE MAREA
Ah ! viaţa pentru mine, Scump înger ! fără tine Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
In cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu suspină, Suspină cu amar !
Oricare nălucire L-a omului simţire Aduce-nsufleţire Cu glasu-i încîntat,
Se perde-n neagra ceaţă Ce-ntunecă-a mea viaţă Şi glasu-i se îngheaţă De mine departat.
Acum cerul zîmbeşte,
N atur a-ntinereşte Şi tot care trăieşte Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare Cuprins de-ntunecare ; Văd lumea-n întristare Ca sufletu-mi cernit!
 12'
 127
Zadarnic cat plăceri Zadarnic mîngăiere, S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin. Trecuta fericire Izvor e de jălire,
Şi dulcea-i suvenire Hrăneşte jalea-n sîn 1
O, valuri mari de spume Purtaţi-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare Perdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare Adîncului Bosfor !
Pe Marea Neagră, mai 18 4
   URSITA MEA
Intr-un castel, departe, Din ceruri avui parte Să văd un ingerel.
Mult trist era castelul I Mult vesel ingereiül, Mult gingaş, tinerel I
Avea cereşti blîndeţe,
Pe frunte-i dulci albeţe, In ocbii-i dulce foc,
Ş-o tainică zîmbire, Ş-un suflet cu iubire, Ş-o soartă cu noroc.
Eram eu încă june... Acea scumpă minune Era ursita mea !
Aşa avui eu parte Intr-un castel, departe, A mă-ntîlni cu ea.
 129
                               ♦
Intr-un palat, pe mare, Intr-un oraş ce pare Din valuri răsărit,
Departe de-a mea ţară. In urmă văzui iară Ursita ce-am iubit,
Ş-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică Gondola ne-au primblat,
Şi-n leagăn de iubire, Perdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat I
Pe soare şi pe lună, Cu mine împreună Au fost ursita mea...
Aşa avui eu parte, Intr-un palat, departe, A mă iubi cu ea !
Iubitu-ne-am în lume, Plutind pe-a mărei spume, Călcînd pe verde plai,
Şi lumei dîiul uitare,
Cu-o lungă sărutare Trecut-am lin prin rai.
 130
Dar într-o noapte lină
O  palidă lumină Se stinse în eter,
Şi îngeru-mi cu jale, Zburînd pe-a stelei cale, Se-ntoarse iar în cer.
Eram atunci pe mare... în dulcea-i legănare Muri ursita mea !
Aşa avui eu parte A sta în veci departe Ş-a plînge după ea !
1   8 5 9, Malta
LA VENEŢIA MULT DUIOASA
   La Veneţia mult duioasă Duios zboară gîndul meu, Cînd, în noaptea-ntunecoasă. Pe simţirea-mi dureroasă Se abate dorul greu.
   Astfel paserea rănită De un şerpe otrăvit Zboară, zboară obosită Şi s-abate amorţită Lîngă cuibu-i înflorit.
    O  ! Veneţio mult măreaţă ! Cine au putut gusta A iubirilor dulceaţă In poetica ta viaţă Vecinic nu te va uita 1
   Te iubesc în a ta jale,
   In veşmîntul tău cernit, Şi în gondolele tale Ce se perd pintre canale Ca un vis neisprăvit.
 132
Te iubesc cu dor ferbinte In frumosul tău trecut Şi-n aducerea-aminte Ale dragostelor sfinte Ş-a fiinţei ce-am perdut!
             SUVENIREa;
 a)   N. B. Limba românească, deşi este pretutindene vorbită în Moldova, Valahia, Bucovina, Transilvania şi Banat, însă unele cuvinte a ei se pronunţă deosebit în aceste provinţii a României, de esemplu:        în Valahia cuvintele:       miros, duşman,
 bolnav se pronunţă cu accentul pe cea de pe urmă silabă, cînd, din contra, aceleaşi cuvinte în Moldova primesc accentul pe cea dentîi silabă.
 Cuvîntul aripă în Valahia primeşte accentul pe litera începătoare a, iar în Moldova pe silaba unmătoare ri.
 Cuvintele : gondolă, Bosfor, Adriatica primesc accentul cînd pe ¡silabele gon, Bos, A; oînd pe silabele do, for, ti etc.
 Poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu drag toate aceste pronunţii deosebite şi le întrebuinţează după cuviinţa ritmului şi după îndemnul armoniei.
               VÎSUL
 Era o cîmpie lungă şi tăcută,
 Lungă ca pustiul, ca moartea de mută 1
Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin,
Ca un vas de aur luna plutea lin.
Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul; Negrele lui coame atingeau pămîntul.
în cîmpia lungă calul meu fugea,
Iar a lui picioare iarba n-atingea.
Ne duceam în cale precum visul duce,
Ca genii de spaimă, ca două năluce.
Zburam noi pe lună precum gîndul zboară Cînd iubirea dulce inima-mpresoară.
Deodată fugaru-mi, sforăind, s-opri.
El în departare trei umbre zări,
 137
Irei fecioare albe, nalte şi frumoase, Decît steaua lunii stele mai voioase,
în veselă horă uşoare sălta,
Şi glasul lor vesel pe rînd îmi cînta :
„Tu, ce-alergi far’ de plăcere în cîmpia-ntunecată,
Vin’ să afli mîngîiere,
Vin’ la curtea mea bogată, în palaturi aurite Şi-n comori nemistuite Ţi-oi da zile fericite,
Ş-oi fi roaba ta plecată.
Tu, ce-alergi far’ de dorinţă în cîmpia părăsită,
Vin’ s-ating a ta fiinţă Cu-a mea rază strălucită.
A ta mîndră pomenire Va zbura la nemurire Şi de-o falnică mărire Va fi-n veci însufleţită I
Tu, ce-alergi far’ de iubire în cîmpia cea pustie,
Vin’ s-aprinzi a ta simţire La a dragostei făclie.
Al tău suflet, a ta minte Vor gusta veselii sfinte Lîngă-o inimă ferbinte Ce te-aşteaptă ca să-nvie 1“
 138
Uimit de-a lor cîntic şi de-a lor zîmbire, îmi răpezii calul... crudă amăgire !
Un pas numai încă, eram fericit !
Un pas... ele-n aer răpide-au sărit,
Şi-nvîrtindu-şi hora pe-o rază de lună,
S-au nalţat în ceruri, cîntînd împreună.
Le-auzii deasupra-mi glasul dulce, lin,
Ca o şoaptă blinda, ca un blînd suspin.
Le văzui ca vulturi, ca trei rîndunele, Şi ca trei steluţe se perdură-n stele !...
Mă trezii din visul ce mă îngîna. în tăcerea nopţei grierul cînta !
1   8 4 3, Iaşi
             PE MALUL MĂREI
      In ceasul trist de noapte, cînd apriga furtuna Pe marea tulburată, săltînd din val în val,
Se nalţă, se lăţeşte şi vîjie şi tună,
                    Zdrobindu-se de mal,
     Atunci dînd spaima crudă fiori suflă pin lume,
      Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Cînd marea frămîntată s-acopere de spume Şi norii ca talazuri arunc spume de foc,
      îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată,
       S-aud pe maluri vîntul cu groază şuierînd,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată Şi cerul fulgerînd.
Căci inima mea astfel de jale e muncită Şi plînge cu durere la tine cînd gîndesc,
O  1 maică, înger dulce 1 o ! maica mea iubită ! Tu, ce-ai zburat din braţe-mi în leagănul ceresc I
        Perdut în întuneric sub cerul fără stele,
        Lipsit de-a ta fiinţă ce zace în mormînt,
     Eu văd în nori, în valuri, icoana vieţii mele Şi gem cu-a nopţei vînt!
                               140
      nPOITblIIIPEA
                      <l> OAIE
     IIKVITfi IM'KI'KCM'l.lK M \TKPIA.1E III! I\TK.1.1KIÎTÎ>\.1K
             I.                                 Dsmmiin» «î.n  £   laitsnţm-                                   flHl   I.
              ah .i*ii»ii*n»T a fijMim 4j»;t'i<*|>ut* <1<* nim* a liM;.ii'UTi.uu.                                   imuhim«’    tui
 ♦iiTTi’i*«!ţi**,     tlron'nm* iminpi mi ks dronT.'m* T«*inlinm\                      «i*u«|»iîi»»inT  <1*11                iijh»-
 Hiii'iii îl «viîîi Danii. <|>i'>it!«' Hîi|M‘ diti tM<‘ «miii .lamuiiiPiji«' riiims.i mal n»i.iT rai mai uiiiiiii: .nuri, ToiiT«» ni riMMiia.iîi h i.iuTa.n. ki. »i|M*a rv A.!nlt*.u*mi»irrK» i;s m<\h» diti a<)»a|n.. im tipra h#-
     Prima pagină din numărul 1 al revistei Propăşirea (1844), exemplarul găsit cu titlul necenzurat
  PĂSĂRICĂ
— Albă păsărică,
Ce stai singurică Lingă cuibul tău ? Nu-i ziua senină,
Sau nu curge lină Apa la pîrău ?
De ce plîngi cu jale ? Vezi sorile tale Cum se veselesc.
Prin lunoile-umbroase Vezi cit de voioase Zbor şi ciripesc 1
Cu durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta,
De stai singurică, Dragă păsărică,
Şi nu poţi cînta ?
-— Frate,-n departare
O  pajură mare Se-nalţă mereu.
 142
Gheara-i se lungeşte, Ochiu-i se ţinteşte Tot spre cuibul meu.
Apa-i lină, frate, Frunza lin se bate In codru-nflorit.
Dar cuibu-mi jos cade Că de mult îl roade Un şerpe cumplit 1
18 4 3, Iaşi
             MAIORULUI IANCU BRAN
Mergi să-ţi iei dreapta răsplată de la dreptul ziditor. Tu, ce laşi în urmă jale, vrednicule muritor 1 Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit Şi-ntr-acest veac plin de rele fapta bună ai slăvit.
Ai tăi vechi şi dragi tovarăşi capul, armele plecînd,
La lăcaşul tău de moarte te duc jalnic suspinînd. Glasul clopotelor sună ceasul tău de vecinicie,
Şi văzduhul le răspunde prin o tristă armonie.
Trupul tău ce-au fost ţarină în ţarină s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace, Căci, în viaţă cînd, ca tine, omul binele slăveşte, Domnul sfînt cu-a sa-ndurare după moarte-1 miluieşte I
1 8 4 3, Iaşi
144
             DESROBIREA ŢIGANILOR
Te slăvesc, o ! zi ferice ! sfîntă zi de libertate,
Tu, a cărei mîndră rază sufletul român străbate ! Te slăvesc, o I zi măreaţă pentru patria-mi iubită, Tu, ce-arăţi ochilor noştri Omenirea desrobită !
Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie,
Sub asprime plecînd capul unui neam în osîndire ! Dar românul cu-a sa mină rumpe lanţul de robie, Şi ţiganul, liber astăzi, se deşteaptă-n fericire !
Azi e soarele mai falnic ! lumea azi e mai voioasă ! Azi în pept inima-mi creşte ! azi e viaţa mea frumoasă, Căci la glasul libertăţei văd Moldova deşteptată,
Şi la glasul Omenirei o simţesc înduioşată.
Fală-n lume şi mărire pentru tine-n veci să fie,
O  ! Moldavo, ţară mîndră ! tu, ce dai sfânta dreptate ! Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie Ţie însăşi pregăteşte viitor de libertate !
 laşi, 31 ianuarie 18 4 4
 145
                ODA CĂTRĂ BAHLUI
Adeseori departe de-a lumei triste valuri,
Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod,
Bahlui! locaş de broaşte ! rîu tainic, fără maluri, Ce dormi, chiar ca un paşă, pe patul tău de glod.
„Trecut-au, zic atunce, a tale negre unde Ca gloria, ca viaţa, ca visul de noroc !“
„Ba n-au trecut, stăpîne I trist nasul îmi răspunde, Eu le simţesc prea bine, căci mă cîrnesc din loc.“
 Cînd luna se iveşte pe-a munţilor gol umăr, Cînd paşii mei, ca gîndul, prin aburi rătăcesc, îmi plac acele imnuri de broaşte fără număr, Ce, chiar ca oarecare, în hor orăcăiesc.
 Atunce în credinţă a mea inimă saltă Ca la un glas prietin iubit şi aşteptat,
 Căci gingaşele broaşte sînt dulci poeţi de baltă, Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscat.
 1 8 4 4, Iaşi
 146
                ZIMBRUL ŞI VULPEA Fabulă
Pe-o pajişte întinsă, cu flori îmbelşugată,
      Păştea Zimbrul voios,
Cînd pe furiş, prin iarbă, o vulpe tupilată
I  s-arătă şi-i zise cu glas foarte duios :
„O ! Zimbrule puternic ! o mult slăvite Doamne ! Se poate-a ta mărire să pască pe cîmpii,
Supusă, ca     noi  proştii, la    ploile de toamne,
La vînt, la    ger, la muşte,   l-a iernii vijelii ?
Au nu gîndeşte oare că-n vremile trecute S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu ^ ?
Că soarele     s-ar perde pe         căi necunoscute
De n-ar domni       un Zimbru în zodiacul său      ?
Ah I scumpul meu prietin ! dă-mi voie a te duce
Intr-un palat de cinste în care nencetat
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ţi voi aduce,
Şi te-oi feri de duşmani cu-al meu protectorat.“ „Ei! te cunosc, şirată !
      Răspunse Zimbrul meu.
Ai rîs şi tu în viaţă o cioară îngîmfată t))
Şi de atunci, sărmano, tot caş visezi mereu !“
1 8 4 4, Iaşi
 a) Zeul Joe cînd au răpit pe Evropa.
 b) Vezi fabula lui La Fon taine : Vulpea şi corbul.
 147
          CURCILE
          Fabula
Nişte curci îmbătrînite, Gîrbovite şi zburlite,
Sta sub şură tremurînd,
Şi, privind cu pizmuire A porumbilor iubire,
Ziceau toate-aşa, pe rînd : „Elei, soro ! Elei, frate !
Aşa paseri desfrînate Mai văzut-aţi încă voi ?
Ian priviţi, o ! sorioare I Cum se drăgostesc la soare, Făr-a le păsa de noi !
     Nu le-i frică
     De nimica,
N-au ruşine nicidecum !
Au nu ştiu c-a nostru nume Onorat de toţi e-n lume,
Că drept pilde noi acum...“ „Voi acum sînteţi bătrîne,
Le răspunse-atunci un cîne. Voi acum sînteţi zbîrcite, Gîrbovite şi zburlite,
Voi, de ciudă, voi, de ură, Staţi cobind acum sub şură, Clevetind cu pizmuire A porumbilor iubire,
 148
Căci de mult v-aţi trăit traiul, V-aţi mîncat de mult malaiul, Ş-acum toate la un loc Nu plătiţi nici de-un potroc !“
 FRUMOASA COPILITĂ
                            D-rei 7,. Filipescu
  Frumoasă copiliţă !
  Spune-mi, de unde vii Cu zîmbet pe guriţă,
  Cu mîndri ochi şi vii ?
  Ce înger mult ferice Din ceruri te-au adus Şi pe pămînt aice Străină te-au depus ?
  Tu eşti o nălucire,
  Un farmec aurit,
  Un vis de fericire,
  Un înger de slăvit I
  Din cer eşti o minune, Şi dulce-i glasul tău Ca sfînta rugăciune Cînd bate ceasul rău I
 1 8 4 4, Borsec
 150
ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA
                               D-nei Z... N...
Ţi-aş zice că eşti frumoasă,
Că eşti pasere voioasă,
Că ai glas melodios,
Şi că oricine te vede E ferice şi te crede Dulce înger luminos.
Ţi-aş zice că eşti o floare Ce luceşti mai viu la soare Deoît celelalte flori,
Că-a ta gingaşă zîmbire,
Ca un vis de fericire, Naşte-n inimi dulci fiori.
Dar mă tem că mi-ai răspunde Cu-al tău glas care pătrunde Şi c-un aer rîzător :
„O I poete 1 văd prea bine Că minciuna pentru tine E nepreţuit odor.
Lasă îngerii în pace,
Şi de vrei plăcere-a-mi face Ca poet adevărat,
151
Fă în viaţă o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat.“
Iţi spun dar că eşti frumoasa, Că eşti pasere voioasă,
Că ai glas încîntător,
Şi că-n vecinică frăţie Sufletu-mi se-nchină ţie Ca un frate iubitor.
18 4 6
             UN ALBUM
In zădar vuieşte Cerna şi se bate
  De-a ei stînci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sîn...
Apa-i trecătoare, petrele rămîn I
In zădar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecînd peste inimi ce-au gustat iubire ! Suvenirul dulce de-un minut slăvit Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit 1
1 8 4..., Mehadia
 153
        ROMANŢĂ
De-aş fi, iubito, gingaşa floare Ce creşte-n vale, lîngă pîrău, Aş da şi roua şi mîndrul soare Pe-o rază dulce din ochiul tău,
De-aş fi, iubito, paserea mică Ce pintre frunze saltă uşor,
Pe-a tale braţe stînd fără frică, N-aş vrea în lume ca să mai zbor.
De-aş fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aş îngîna,
Ci cît e noaptea de primăvară Pe sînu-ţi fraged m-aş legăna.
De-aş fi, iubito, îngerul care Te-adoarme noaptea cu glasul său, Ţi-aş fura tainic o sărutare Şi-n cer te-aş duce pe sînul meu.
 154
   ADIO MOLDOVEI
Scumpă ţară şi frumoasă, O 1 Moldovă, ţara mea I Cine pleacă şi te lasă E pătruns de jale grea, Căci, plutind în visuri line Pe-al tău sîn ca într-un rai, Dulce-i viaţa de la tine Ca o du'Ice zi din mai!
Eu te las, ţară iubită,
De-al tău cer mă depărtez.
Dar cu inima cernită Plîng amar, amar oftez !
Trist acum la despărţire,
De fiori mă simt cuprins, Ş-orice dragă nălucire Pentru mine-acum s-au stins I
Cine ştie, cine ştie Dacă-mpins de-al soartei vînt, M-oi întoarce-n veselie Să sărut al tău pămînt!
De-oi videa încă vrodată Munţii tăi răsunători,
Ce cu-o frunte înălţată Se perd falnic pintre nori;
 155
Şi-ai tăi codri de verdeaţă, Unde curg, şoptesc uşor Reci izvoare ce dau viaţă. Doine care zic de dor,
Ş-al tău cer care zîmbeşte Sufletului românesc Şi oricare mă iubeşte Ş-ori pe care eu iubesc !
Iată ceasul de pornire !
Iată ceasul mult amar ! Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar, Ş-a mea inimă îţi zice :
O  ! Moldovo ce jalese, Adio ! rămîi ferice,
Ferice să te găsesc !
1   8 4 8
LA MORMÎNTUL LUI GR. ROMALO
   încă o rază care se stinge Din cerul nostru întunecat! Inima noastră amar te plînge, O ! dulce frate înstrăinat!
    Martir iubite a libertăţei,
    Tu mori departe de-al tău pămînt I Mori trist pe ţărmul străinătăţei,
    Şi noi te ducem l-<al tău mormînt!
    O ! dormi în pace pe-aceste maluri, Ingînat dulce, ca-n vis uşor,
    De glasul mărei purtat de valuri,
    De glasul nostru uimit de dor.
    O ! zbori din lume, zbori fără jale, Suflete blînde ! suflet senin !
    Căci noi vom spune patriei tale Cît ai dorit-o pe ţărm străin !
    Cît vom fi încă purtaţi prin lume De valul vieţii, de-al soartei vînt, Vom şopti jalnic dragul tău nume Ca un Adio 1-al tău mormînt!
  Constantinopoli, 31 mai 18 4 9
 157
          ÎNTOARCEREA in ţară
Pe muchi de prăpăstii ¡lunecînd uşor,
        Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gîndul ce mă-mpresura ; Gîndul meu, ca mine, în ceruri zbura.
          Eu răzbateam iute troieni de ninsori,
         El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe... el cătră o stea, Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea !
                                     ★
In zădar copacii crengile-şi plecau Şi zăpadă-n cale-mi pe rînd scuturau.
In zădar şi cerul viscole stîrnea Şi cu fulgi prin neguri cîmpii aşternea.
 158
In zădar şi lupii, codrii răzbătînd, Cu crivăţul iernii m-alungau urlînd.
Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi In negura deasă rămîneau perduţi,
Căci mergeam în grabă... el cătră o stea, Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea !
                          ★
în ţara mea dulce sînt drumuri de flori; In dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,
In blîndul luceafăr am un înger blînd ; înalţă-te-n sînu-i, o ! tristul meu gînd I
Ţara nu-i departe ; o simt, o văd eu ! Raiul înfloreşte în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin, îngerul iubirei îmi zîmbeşte lin.
Periţi, neguri dese ! iată dulcea stea ! Pei, străinătate 1 iată ţara mea !
18 4 9
 14*
     LA MOARTEA LUI P. CAZIMlft
Din ramura plăpîndă a tinerimei tale,
      O, ţara mea duioasă !
Au mai căzut o floare, te-au părăsit în jale, în jale dureroasă.
Sărmană, tristă mumă ! copiii-ţi de iubire Te lasă fără vreme !
Ei cad, seceraţi grabnic de-a morţei grea
                                                          lovire,
      Pe sînul tău ce geme.
Ce vînt amar de moarte, vai ! suflă peste tine, De sufere şi moare Orice de-abia-nverzeşte sub dulcele-ţi lumine, Orice-i de-abia în floare ?
Fatală, crudă soartă ! Tot ce e drag în lume Curînd din lume pere !
Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere !
 1 8 5 0, Iaşi
 160
DRIDRI
            Cine n-au văzut Şi n-au cunoscut Pe Dridri voioasă ca o păsărică,
                  Jur pe Dumnezeu!
                   Pe sufletul meu!
          El în astă lume n-au văzut nimica.
                                          (Cîntic franccz)
      Era graţioasă,
      Tînără, frumoasă,
Vie pariziană cu mii de-ncîntări.
      Mica ei guriţă,
      Ca o garofiţă,
Purta o comoară de dulci sărutări.
      Dulcea veselie Ce inima-nvie Ca un soare vecinic lucea-n ochii săi. Ea-nsufla iubire,
      Plăcere, uimire,
Căci era artistă în sufletul ei.
      Prin orice mişcare,
      Prin a sa cîntare,
Prin a sa fiinţă, vesela Dridri Semăna o floare Cu mici aripioare Ce zbura pin aer ca un colibri.
 161
     Cine n-au zărit-o Şi n-au urmărit-o Trecînd în primblare Cîmpii Elizei ? Cine-au urmărit-o Şi iar au zărit-o Fără să dorească a fi dragul ei ?
      Parisul e mare I Şi-n sînul lui are Multe frumuşele, dalbe cît ai vrea ;
                  Dar aşa dălbică,
      Aşa frumuşică N-au avut Parisul, nici n-a mai avea I
     Multe ştiu să cînte Şi voios să-ncînte Noaptea în bancheturi pe iubiţii lor, Dar ca dînsa cine Ştia să închine Cupa veseliei dulcelui amor ?
               Ca un dalb de lună,
      Ca o veste bună Ea veni pe lume într-un carnaval,
                Şi rîzînd de moarte,
                  De relele soarte,
Ea oînta tot astfel pe al lumei val:
                 „Viaţa-i trecătoare,
      Dragostea-i un soare Care luminează calea scurtei vieţi. Mergeţi dar ca mine,
               Cu fruntea-n lumine,
Voi ce treceţi plaiul dulcei tinereţi.
 162
         Cerul mult ferice Ne-au trimis aice Ca-mpreună vesel să călătorim, Şi ne-au dat simţire,
                  Dor de fericire,
         Inimă ferbinte ca să ne iubim.
               Inima-mi e plină D-amor, de lumină,
Şi vrea să iubească pînă ce-oi muri. Sufletul meu rîde ;
                Raiul se deschide,
Se deschide-n glasul veselei Dridri.“
          Astfel de cîntare Cînta-n nepăsare Draga copiliţă cu glas aurit.
     Ea credea-n iubire Şi în nălucire Ca în cereşti daruri fără de sfîrşit.
              Nu ştia că-n lume Cel mai dulce nume,
Cea mai scumpă floare, cel mai gingaş dor Moartea le atinge Şi curînd le stinge Cum se stinge-un fulger viu şi trecător I...
               Sub o cruce tristă,
     Vesela artistă Odihneşte-acuma singură-n mormînt. Singură, tăcută,
     Acum e perdută Intr-un colţ de lume, sub negrul pămînt 1
163
      Dalbe tinereţe,
      Gingaşe frumseţe,
Cine putea crede că voi veţi peri!... Deşi n-o mai vede,
      Nimine nu crede C-au putut să moară vesela Dridri I
18 5 1, Paris
   UMBREI LUI NICU GHICA
Tu ce-ai fost în lume atît de iubit! Inimă de înger I suflet amărît!
Mare au fost taina durerilor tale,
De-ai lăsat în lacrimi, de-ai lăsat în jale
Patrie, soţie, rude şi copii,
Ce te plîng pe malul tristei vecinicii!
Dar cît de grozavă, cît de nepătrunsă Au fost acea taină în sînu-ţi ascunsă !
Astfel tu în suflet erai simţitor Şi l-a altor patimi dulce-ndurător,
Astfel ştiai face jertfi necontenite,
Că din pragul morţei te-ai fi-ntors, iubite,
De gîndeai ce lacrimi laşi în urma ta,
De puteai copiii a ţi-i săruta I...
 165
 O ! fiinţă blîndă ! umbră mult jălită ! Auzi tu din ţărmul unde eşti sosită
 Cum te plînge lumea care te-au perdut ? Cum te plînge ţara care te-au avut ?
Vezi tu vălul negru, noaptea-ntunecată Care peste inimi s-au întins deodată ?
Simţi tu de departe ce deşert cumplit Laşi între prietini care te-au iubit ?
Omenirea tristă au perdut în tine
O  comoară scumpă, un izvor de bine,
Patria un razem, noi un frăţior, Copilaşii tineri fericirea lor !...
 O  I voi, lanţuri tainici! voi, legături sfinte De copil al ţării, de om, de părinte I
Visuri de iubire şi de viitor, Ce-ngînaţi în cale-i omul trecător 1
Voi, simţiri înalte ale Omenirei, Glasuri mîngîioase a dumnezeirei,
 Toate, într-o clipă, cum de-aţi părăsit Sufletu-i nemernic, gîndu-i rătăcit ?...
166
Astfel au vrut soarta 1 şi cînd ea voieşte, Omul cade I... iarba pe-a lui urmă creşte I
Omul e o taină, viaţa lui un vis, Sufletelor blînde cerul e deschis.
Cel ee-au fost odată ştersu-s-au din lume Ca un fulger iute, ca un val de spume.
Cel ce răspîndit-au bunuri pe pămînt, Singur, în tăcere, zace sub mormînt,
Singur, într-un codru, doarme el departe De al lumei zgomot, visuri mult deşarte,
Ş-umbra-i e-ngînată jalnic, lin, uşor De-al codrului freamăt şi de-al nostru dor !
18 5 1, Iaşi
DOR DE CĂLĂTORIE
Primăvara cea verzie Cu cosiţa-i aurie Mi-au sosit voios în ţară, Drăguliţa primăvară !
Ş-au adus un dulce soare, Ş-un sîn plin de lăcrimioare. Ş-au adus o lună plină Ca s-o scalde în lumină.
Lunca rîde şi-nverzeşte, Doru-n suflet se trezeşte. Izvoraşul curge-n vale Şi-mi aduce dor de cale.
Daţi-mi, daţi-mi aripioare, C-aud glasuri de cucoare. Daţi-mi aripi sprintinele, C-aud glas de rîndunele.
Să mă duc în depărtare, Peste munţi şi peste mare.
Să mă duc în lumea-ntreagă Ca o pasere pribeagă,
             m
t)uce-m-aş în cale lungă, Dor să nu mă mai ajungă ! Duce-m-aş şi m-aş tot duce, Dor să nu mă mai apuce I
1  8 5 2, Iaşi
                BOSFORUL
      Dormea în liniştire Bosforul fără valuri, Intr-a Europei mandre ş-a Asiei verzi maluri Ca un balaur verde în lupte ostenit.
Din ziori şi pîn-în noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-apus şi răsărit.
      Acum dismierdat însă de-a ginilor suflare. Se legăna molatic cu-o leneşă mişcare Şi, ca oglindă vie, sub cer se întindea.
        Iar luna zîmbitoare, şi tainică, şi lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de
                                                    lumină,
Cu faţa sa balaie în el se oglindea.
          Precum acele paseri, străine călătoare,
      Ce se abat în şesuri la asfinţit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor, Mulţime de corăbii cu pînzele-nvălite Sta, umbre urieşe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor.
      Era la ceasul tainic cînd genii de noapte De la un mal la altul aduc duioase şoapte, Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare
                                            grea.
 170
 Atunci cînd lumea-şi pune fantastica sa haină, Gînd orice zefir trece purtînd o dulce taină, Cînd orice undă poartă în frunte-i cîte-o stea.
Era la ora tristă cînd palida cadînă,
Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mînă, Privind în depărtare un zbor de elcovani,
Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele,
Să fugă-n sînul nopţei, zburînd spre Dardanele. Departe de tirani.
Nu se zărea atunce pe umeda cîmpie Decît scîntei şi fulgeri de flacară-argintie Ce, şeiipoind pin aipă, pluteau şi s-alungau,
Sau delfini fără număr, care, sărind din mare Şi-n spume luminoase mişcând a lor spinare, In valuri după stele pe rînd ise cufundau.
Acum de mult imamul din minare cîntase,
De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase Copiii lui Mohamed în naltele geamii;
Nu s-auzea în lume decît suspinuri mute Ş-acele blînde glasuri de umbre nevăzute Ce vin de prin pustii.
Deodată-n întuneric o barcă nezărită Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită, Lăsînd o urmă lungă pe-adîncul umed plai. Pe mal un cîntic dulce se auzi deodată;
Iar barca cu grăbire spre cîntic îndreptată Se afundă în umbra măreţului sarai.
 Constantinopoli
       STROFE LUI C. NEGRI
                          I
Prietinul meu Negri, iubit şi dulce frate,
Iţi scriu aceste strofe din locuri depărtate In care-odinioară, ca mine călător,
Lăsînd a ta gîndire în tainicul ei zbor, Adeseori ca mine ai stat culcat pe maluri,
Cu sufletu-ţi în ceruri, cu ochii tăi pe valuri.
                          II
In orice parte-a lumei străin eu mă găsesc, îmi place, sînt ferice la tine să gîndesc,
Şi-n orice întîmplare a vieţii mele-mi place La gîndurile mele părtaş de a te face,
Căci, din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simţire de care sînt cuprins.
                          III
De mă munceşte dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute a dragostei ferbinte ;
De simt a mele lacrimi curgînd încetişor Cînd se deşteaptă-n mine al ţării gingaş dor, Dureri sau veselie, orice vie simţire M-apropie de tine cu-o dulce înfrăţire.
172
IV
      Acum, pe malul mărei, la umbră stînd culcat, în linişte adîncă şi-n visuri cufundat,
      Privesc trecînd mulţime de vase călătoare Ce lunecă pe valuri ca lebede uşoare,
      Şi gîndu-mi le urmează suib cerul fără nori,
      Ca paserea pribeagă ce cată-un cuib de flori.
                             V
      El merge să revază acele mîndre plaiuri, A tinereţei noastre armonioase raiuri, în care, ca şi tine, o ! scumpe frăţior, Simţit-am al meu suflet ferice, iubitor, Crescînd în înflorire sub al iubirei soare Şi culegînd a lumei plăceri îneîntătoare.
                             VI
      Se duce el în grabă ş-opreşte zborul său Pe unde-odinioară trecut-am tu şi eu,
      Dar mai ales îi place uimit să se închine Acelor două ţărmuri de suvenire pline, Neapoli, Veneţia, poetice surori Ce-n inimile noastre deşteaptă dulci fiori.
                               VII
      O  ! Negri, scumpe frate 1 cît vom trăi în lume Cu multă-nduioşire şopti-vom aste nume,
      Şi cîte ori în viaţă cu drag le vom şopti,
      Cu drag unul la altul frăţeşte vom gîndi,
      Căci între două inimi mai strînsă e unirea Cînd ele deopotrivă au cunoscut iubirea.
                                                                                      173
15 — Alecsandri — Opere I
 VIII
Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieţi I Se vestejeşte floarea frumoasei tinereţi,
Dar sufletul nu-şi perde a sale daruri sfinte. El vecinie are viaţă şi îşi aduce-aminte De oricare simţire, de oricare cuvînt Ce l-au făcut să afle chiar cerul pe pămînt.
                          IX
Aşa pe vecinicie va sta întipărită In sufletele noastre icoana mult slăvită Acelei ce în lume au fost îngerul meu !
Şi ora tristă-n care, zburînd la Dumnezeu, Ne-au dat cea de pe urmă a sa dulce privire, Unind mînile noastre în vecinică-nfrăţire !
            MĂRGĂRITARELEa)
                  1852—1862
 a) Românii de peste Milcov numesc mărgăritarele albele fiici ale primăverii, care în Moldova poartă numele de lăcrimioare.
 15*
Lacrimile izvorîte dintr-un suflet simţitor, Precum rouă dimineţii, se înalţă tainic nor
Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar în odoare preţioase, în ceresc mărgăritar.
          DEŞTEPTAREA ROMÂNIEIa) 1848
   Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în
                                               nemişcare,
   N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pîn’ la ceruri din a lumei deşteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor ?
   Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate ? Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfînt şi
                                                       românesc
   La cel glas de înviere, la cel glas de libertate Ce pătrunde şi răzbate Orice suflet omenesc ?
   Iată! lumea se deşteaptă din adînca-i letargie ! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit. Ah ! treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Românie 1 Sculaţi toţi cu bărbăţie,
             Ziua vieţei a sosit I
  a) Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul, tipărit în Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România.
 179
Libertatea-n faţa lumei a aprins un mîndru soare, Ş-acum neamurile toate cătră dînsul aţintesc Ca un cîrd de vulturi ageri ce cu-aripi
                                              mîntuitoare
        Se cerc vesel ca să zboare Cătră soarele ceresc 1
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în
                                                  orbire ?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp
                                            reformator ?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, La obşteasca fericire,
        La obştescul viitor ?
 Pînă cînd să creadă lumea, o I copii de Românie I
 C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi ?
Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Şi la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi ?
Pînă cînd în ţara noastră tot străinul să
                                            domnească ?
Nu sînteţi sătui de rele, n-aţi avut destui
                                                 stăpîni ?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească Pe cîmpia românească Cete mîndre de români 1
Sculaţi, fraţi de^acelaşi nume, iată timpul de
                                                   frăţie !
Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste
                                                  Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie Şi de-acum pe vecinicie Cu toţi mînile vă daţi 1
180
Hai, copii de-acelaşi sînge I hai cu toţi într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să
                                               dobîndim.
 Pas, români I lumea ne vede... Pentru-a Patriei
                                                   iubire,
              Pentru-a mamei desrobire Viaţa noastră să jertfim !
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare I Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
   Fericit, măreţ aicela care sub un falnic soare Pentru patria sa moare,
        Nemurire moştenind.
 SENTINELA ROMANĂ
           Poem istoric
                 Românul nu pere.
                 I
 Din vîrful Carpaţilor,
 Din desimea brazilor, Răpezit-am ochii mei Ca doi vulturi sprintinei,
 Pe cea vale adîncită Şi cu flori acoperită,
 Ce se-ntinde ca o ceaţă Pan’ în Dunărea măreaţă Şi de-acolo-n depărtare Pan’ în Nistru, pan’ în Mare. Iar pe cel amar pustiiu Cu văzutul ce-ntîlnii ?
 Intîlnii viteaz oştean,
 Purtînd semne de roman,
 Falnic, tare ca un leu Şi cu chip frumos de zeu. Braţu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fer săpat Ce ca soarele sorea,
 Şi pe care se zărea O lupoaică argintie Ce părea a fi chiar vie,
 Şi sub fiară doi copii Ce păreau a fi chiar vii.
 Mîna-i dreaptă ţinea pală ;
182
 Iar pe cap purta cu fală Coif de aur lucitor,
 Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era calare Pe-un cal alb în nemişcare,
Şi, ca dînsul, neclintit Sta, privind spre răsărit. Numai ochii săi mişca, Vultureşte-i alerga Pe cea zare cenuşie,
Lungă, tainică, pustie,
Unde, ca prin vis trecînd,
S-auzea din cînd în cînd Vuiet surd, grozave şoapte Ce veneau din meazănoapte, Zgomot lung, înăduşit Ce venea din răsărit.
 Iarba nu se clătina,
 Frunza nu se legăna.
 Paserea la munţi zbura, Fiara-n codri tremura,
 Căci prin lumea spaimîntată, In uimire cufundată,
 Treceau reci fiori de moarte, Presimţiri de rele soarte !
 Iar pe cer un vultur mare, Făcînd cercuri de zburare,
 Se vedea plutind cu fală,
 Şi-n rotirea-i triumfală,
 Ţintea ochiul său măreţ Pe viteazul călăreţ.
—   Cine eşti ? de unde eşti ? Pe la noi ce rătăceşti ? —
—   Sînt roman şi sînt oştean De-a-mpăratului Traian !
 183
Maica Roma cea bătrîna Mi-a pus arma asta-n mînă Şi mi-a zis cu glasul său :
Fiiul meu, alesul meu !
Tu, din toţi ai mei copii Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grăbeşte Pe barbari de-i risipeşte,
Ş-apoi vecinic privighează, Sentinelă mult vitează,
Şi te-aţine la hotare Că s-aud în depărtare Răsunînd duşmane păsuri, Meninţînd barbare glasuri...
Venit-am şi am învins !
Pe barbari pe toţi i-am stins, Şi pe ţărmurile lor Acum, domn stăpînitor,
Aştept oardele avane,
Aştept limbile duşmane
Care vin din răsărit
Ca potop nemărginit
Să cuprindă, să înece
Tot pămîntul unde-or trece ! —
—   O ! viteze neferice,
Ai să peri în cîmpi aice !
—   Eu să per, eu ?... niciodată ! Vie-o lume încruntată,
Vie valuri mari de foc...
Nici că m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Rîurile vor seca,
Şi pustiiul tot mereu S-a lăţi-mpregiurul meu,
Dar eu vecinic în picioare Pintre valuri arzătoare
184
Voi lupta, lupta-voi foarte Făr-a fi atins de moarte,
Căci român sînt în putere,
Şi românu-n veci nu pere!
            II
                          Apa trece, petrele rămîn.
Abie zice, şi deodată Fulgeră-n cer o săgeată,
Vîjîie, vine, loveşte Scutul care zingheneşte Ş-o respinge,-o zvîrle jos Ca pe-un şerpe veninos.
După dînsa-n departare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se iveşte-un negru nor Plin de zgomot sunător Ce tot vine, ce tot creşte Şi pe cîmpuri se lăţeşte Cît e zare de zărit între nord şi răsărit I
—   Sentinelă, privighează,
Norul crunt înaintează. Sentinelă ! te arată,
Norul crunt se sparge !... Iată, Iată oardele avane,
Iată limbile duşmane De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari !
Vin şi hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii Pe cai iuţi ca rîndunele,
Fără frîie, fără şele,
Cai sirepi ce fug ca vîntul De cutremură pămîntul!
 185
Mulţi sînt ca nisipul mărei, Mulţi ca ghearele mustrărei într-un suflet păcătos, Intr-un cuget sîngeros !...
Sai, române, pe omor,
Fă-te fulger răzbitor,
Fă-te Dunăre turbată,
Fă-te soartă ne-mpăcată Căci potopul iată-1 vine Şi-i amar, amar de tine !
—   Vie !...
           Ca o stîncă naltă Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte,
Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale Pîn* în fund, în fund devale ; Astfel crunt ostaşul meu îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori.
El îi sparge, şi-i răzbeşte, Snopuri, snopuri îi coseşte,
Şi-i înfrînge, şi-i respinge,
Şi-i alungă, şi-i învinge ! Calu-i turbă, muşcă, sare, Nechezînd cu înfocare,
Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare Şi cu greu în sînge-noată,
Şi mereu se-ndeasă-n gloată.
Crunt război ! privire cruntă ! Fiiul Romei se încruntă... Fulgeri ies din ochii săi! Fulgeră mii de scîntei Dintr-a armelor ciocniri Şi lucioase zingheniri.
 180
 Zbor topoarele-aruncate, Zbîrnie-arcele-ncordate Şi săgeţile uşoare Nourează mîndrul soare. Caii saltă şi nechează,
 Lupta urlă, se-ncleştează Şi barbarii toţi grămadă Morţei crude se dau pradă ! Zece cad, o sută mor,
 Sute vin în locul lor !
 Mii întregi se risipesc,
 Alte mii în loc sosesc !
 Dar viteazul cu-a sa pală Face drum pintre năvală,
 Şi pătrunde prin săgeţi,
 Că-i român cu şepte vieţi!
 In zadar hidra turbează, Trupu-i groaznic încordează, Geme, urlă şi crîşneşte Şi-mpregiur se-ncolăceşte. Fiiul Romei se aprinde, Hidra-n mîne-i o cuprinde Ş-o sugrumă, şi o sfarmă, Ş-o învinge, şi o darmă I... Fug gepizii, fug bulgarii,
 Şi lombarzii şi avarii ;
 Fug şi hunii, fug şi goţii, Fug potop, potop cu toţii,
 Şi se duc, se duc ca vîntul Asurzind întreg pămîntul De-a lor urlete barbare;
 De-a lor vaiete amare !
              III
              Roma, Roma nu mai este.
 Unde-s oardele avane ? Unde-s limbile duşmane ?
 Au perit, s-au stins din faţă, Precum toamna-n dimineaţă
187
Se topesc, se sting la soare Negurile-otrăvitoare !
Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie I Cum veniră de turbaţi,
Ca balauri încruntaţi,
Cu o fa'lcă-n cerul sfînt Şi cu alta pre pămînt!
Dar s-au dus cum n-au venit In pustiiul lor cumplit,
Părăsind în urma lor Cîmpul luptei de omor !
Lat e cîmpul celei lupte,
Lat şi plin de arme rupte,
Plin de trupuri fărâmate Care zac gram azi culcate,
Plin de sînge ce-1 pătează Şi văzduhul aburează !
Unde sînt atîtea vieţi,
Unde-s ochii îndrăzneţi ? Moartea rece le-a cuprins, într-o clipă ea le-a stins,
Şi pe cîmpul cel de moarte,
Crunt locaş de rele soarte,
S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoşată 1 Numai cînd, din vreme-n vreme, Se aude-un glas ce geme,
O jălire-ntristătoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros Unui cal răsturnat jos,
Care cheamă ne-ncetat Pe stăpînu-i jos culcat.
Soarele îşi schimbă locul Şi apune roş ca focul,
188
Intinzînd pe cea cîmpie O văpseală purpurie Ca un sîngeros veşmînt Peste-un lung şi trist mormînt 1 Iar în naltul cerului,
Deasupra mormîntului,
Ţipă vulturul cu fală Şi-n rotirea-i triumfală încunună cu-al său zbor Pe viteazu-nvingător.
Să trăieşti, ostaş romane,
Stîlp a lumei apusane !
Tu cu peptu-ţi ai oprit Valul crunt din răsărit,
Şi cu braţul tău armat Pasul soartei l-ai schimbat I Dar ce zic !... un fior rece Pintre-a lumei vîne trece,
Căci deodat-un glas prin lume, Fără seamăn, fără nume,
Sună, duce-o neagră veste :
Roma, Roma nu mai este /...
Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet,
Şi a Romei vultur falnic Cade, dînd un ţipet jalnic I Zis-a glasul, şi cu jale Plîngînd soarta mumei sale, • Fiiul Romei cei bătrîne Scapă armele din mîne,
Pleacă fruntea şi-n durere Moartea cheamă, moarte cere !
Iară calu-i frăţior,
Nechezînd încetişor,
Cîmpul luptei părăseşte Şi spre munţi încet porneşte,
 189
Ducînd lin şi nesimţit Pe stăpînul lui iubit...
Ei se duc în tristă cale Şi pe urma lor devale Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, fioroasă Ca fundul pămîntului,
Ca taina mormîntului !
Şi sub neagra sa aripă Se şterg toate într-o clipă Cum se şterge de uşor Visul cel amăgitor,
Şi ca suvenirul sfînt Celor care nu mai sînt I...
Munţii Carpaţi, 18 4 8
VIS DE POET
Ea era frumoasă, dulce,-ncîntătoare,
Ca o floare vie, căzută din soare ;
Lumea-namorată şi de doruri plină O slăvea în taină ca pe o regină,
Şi pe cînd nici visul nu-ndrăznea, nici dorul Pînă lîngă dînsia să-şi înalţe zborul,
Gingaş, cu iubire, un poet ferice Prin a lui cîntare îndrăznea a-i zice:
„Cînd privesc la tine, scumpa mea iubită, Ca o liră dulce inima-mi trezită
Cîntă şi serbează bunurile vieţii,
Farmecul iubirei şi a tinereţii.
Cînd privesc la tine, draga mea frumoasă, Raiul îmi deschide poarta-i radioasă,
 191
Şi zăresc pintr-însa plaiul nemurirei, Unde ne aşteaptă îngerul iubirei.
Atunci omenirea, viaţa de amaruri Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri;
Patria-mi ascunde chinurile-i grele,
De zîmbeşte vesel fericirei mele,
Şi tot ce încîntă, tot ce dă uimire,
Tot ce^nalţă omul la dumnezeire,
Dragostea, virtutea, dulcea poezie, îmi şoptesc de tine şi mă-nchină ţie !
Iar cînd, mult ferice, îmi aduc aminte Că-ntre-a noastre inimi sînt legături sfinte,
Că tu, înger dulce, tu, minune vie,
Ai venit din ceruri ca să te dai mie !
C-al tău sîn ferbinte bate pentru mine, C-a ta frumuseţă este al meu bine...
O 1 atunci, iubită, sufletu-mi s^aprinde, Nobilă mîndrie vine de-1 cuprinde,
Şi simt că el numai e menit pe lume De a fi altarul scumpului tău nume !“
Astfel la picioare-i poetul cînta,
Iar ea, vărsînd lacrimi, blînd îl asculta,
Şi-n a sa uimire gingaşă, adîncă,
II ruga, zîmbindu-i, să mai cînte încă :
„Spune-mi ce minune, care scump odor Ar putea în lume să-ţi insufle dor ?
Care vis de aur s-a oprit din cale Ca să fie visul tinereţei tale ?
Vrei ipenaripa dalbă unui sprinten nor Cerul şi pămîntul să-i alergi uşor ?
Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritarele. Salbe înşirate pe raze de stele ?
Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin ? Vrei să fii regina cerului senin ?
Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească ?“
„Dragul meu poete 1 nu doresc odoare,
Din a ta cunună vreu numai o floare.
Acea floare scumpă dacă aş avea, Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea.
Şi numai amorul care mă învie Ar într©ee-n mine falnica-mi mîndrie I
 J93
Tu eşti visul gingaş ce din zborul său Varsă încîntare sufletului meu.
Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele, Tu luminezi calea rugăciunei mele,
Şi în veci pe tine cu drag te găsesc In orice îmi place, în orice iubesc,
Ş-o credinţă sfîntă de la cer îmi vine Că în altă lume m-am iubit cu tine.
O ! mult îmi e scumpă închinarea ta,
Căci, iubind, amorul tu ştii a-1 cinta,
Şi prin armonia dulcei tale lire Vom zbura-mpreună cătră nemurire.
O  ! pleacă-a ta frunte pe inima mea,
De ascultă dorul ce şopteşte-n ea,
Ş-iapoi cîntă lumei ţara mea slăvită,
Cîntă România şi pe-a ta iubită !...“
Cine-ar- putea crede că acest amor A fost o părere, un vis trecător ?
Poetul visase, cum visez poeţii,
Flori de altă lume pe cărarea vieţii.
Iar cînd la lumină ochii a deschis, In ceruri zburase cerescul său vis I
 194
„O ! vis a iubirei! zis-a el cu jale, Simţind două lacrimi pe genele sale.
Scumpă nălucire ! te întoarce-n rai, Mergi de înfloreşte pe cerescul plai,
Căci un vis, ca tine, aşa de ferice, A-nflori nu poate pre pămînt, aice 1“
   BISERICA RISIPITA
            Legendă
               I
Sus, pe muntele Ceahlău, Stă la pîndă Duhul rău Şi aruncă peste munţi Ochii săi şerpii şi crunţi, Cu ochirea-i să zărească Vre o pradă sufletească.
Dar deodată el tresare,
Căci aude-n depărtare Glas de clopot chemător Pintre munţi răsunător,,
Şi cu groază el zăreşte Pe cîmpia ce-nverzeşte O biserică măreaţă Strălucind albiu prin ceaţă Lîng-a Bistriţei verzi maluri, Ca un vas frumos pe valuri.
                 II
Satan urlă, Satan zbiară, Căci mai vede, vede iară Şiruri albe de români,
De femei cu flori în mîni, Şi copii, şi mîndre fete,
Şi flăcăi cu negre plete Coborînd ca lungă oaste Pe-ale dealurilor coaste, Răzbătînd codrii pustii,
190
Trecînd peste ape vii, Şerpuind prin văi adinei, Sărind peste-nalte stînci Şi-ndreptîndu-se în cale La biserica din vale, Unde clopotul suna Şi-n văzduh se legăna.
              III
Satan urlă, Satan zice : „Răpezi-mă-voi de-aice,
Şi în gheară de-o voi strînge, Limba-n clopot o voi frînge, Vecinic ea să nu mai sune Ceasul crunt de rugăciune !...“ Şi cum zice, în turbare,
De pe munte falnic sare,
Aripi negre întinzînd Şi cu ele-ntunecînd Şepte codri mari, cărunţi,
Şepte sate, şepte munţi!
El se-nalţă şi se lasă Pe clopotniţa frumoasă,
Ca un vultur răpitor Pe o lebădă în zbor.
                 IV
Tumul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. Clopotul dogit răsună, Clătinat ca de furtună,
Şi pe iarba vestejită Cade crucea aurită.
Iar Satan grozav scrîşneşte, Clopotul din turn smunceşte Şi-l aruncă-n depărtare Peste Bistriţa cea mare.
 197
„Unde eşti, Dumnezeu sfinte ? Unde eşti, Doamne părinte, De laşi tu pe Duhul rău Să calce locaşul tău ?“
Astfel munţii stau privind, Cătră ceruri glăsuind !
               V
Iară Bistriţa vitează Apele-şi înfuriază,
Vrînd cu zgomot să înece Pe Satan în sînu-i rece.
Ea adună mări de apă Şi-ntr-o clipă malul sapă, Incît turnul de pe mal Cade-n aprigul ei val,
Cu Satan ce se afundă Ca un fulger într-o undă ! Apa saltă, clocoteşte,
Nici că se mai limpezeşte ! Şi de-atunci în acel loc Ea tot ferbe ca de foc,
Şi adeseori s-aude Răsuflînd gemete crude.
                VI
Spun păstorii din Ceahlău Că în timpul acel greu Cerurile s-au deschis Ş-un glas tainic ar fi zis :
„Tu, ce-ai fost de iad călcată, Monăstire blăstămată,
Tu să aibi atunci iertare.
De blăstem să ai scăpare Cînd doi îngeri iubitori Intr-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale
196
Pe risipurile tale,
Şi prin dulcea lor iubire Ţi-or aduce-a mea sfinţire!..
Fost-a, nu, aşa minune ? Bistriţa o poate spune!
CÎNTICUL MĂRGĂRITEI
  Auzit-ai, frate, de un plai frumos Care-n veci răsună de cîntări iubite ? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mărei cei nemărginite ? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu !
     Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagănă-n tăcere dalbe flori de aur ?
Unde pe-ale rodii salbe de rubin Flutură verdeaţa frunzelor de laur ? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu !
         Auzit-ai, frate, de acel Bosfor,
Ce din valuri iese şi s-aruncă-n valuri ? Care oglindează ca prin vis uşor Tainice saraiuri şi-nverzite maluri ? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu I
Unde călătorul, vesel îngînat,
       Doarme-n legănarea lungelor caice,
        Şi în altă ltune tainic deşteptat,
         Vede împlinirea viselor ferice ?
     Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu I
 200
Auzit-ai, frate, de-un plai îngeresc,
Unde înfloreşte scumpa nălucire ?
Unde a iubirei dar dumnezeiesc Ca cerescul suflet are nemurire ?
     Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu !
Dar ce zic ? Ah ! unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît ţara noastră, acest dulce rai Plin de încîntare, plin de fericire ?
     Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu ; Lasă-mă aice să mor, dragul meu i
PĂSĂRICĂ MĂREI
De trei zile-acum pe mare, Navigînd fără-ncetare,
Noi pămîntul n-am zărit! Vîntul suflă şi ne-mpinge ; Orizonul ne încinge Ca un cerc nemărginit.
In ce parte se răpede, Ochiul omului nu vede Decît umede cîmpii.
Marea-i lată şi adîncă !
Cine ştie mîine încă De-om mai fi pintre cei vii ?
Ziua trece, ziua scade Şi pe gînduri omul cade, Suspinînd încetişor. Noaptea-aduce mii de stele ; Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor.
Iar o păsărică vine Prevestind ţărmuri vecine, Liman vesel şi deschis.
Pe catarg ea saltă, cîntă, Ne uimeşte, ne înoîntă Ş-apoi zboară ca un vis.
 202
Intr-un suflet cu simţire Astfel glasul de iubire Sună dulce-ncîntător,
Şi din noaptea-ntunecată
11 trezeşte de-i arată Mult ferice viitor.
Astfel glasul libertjiţei Va suna-n ziua dreptăţei Pentru biata ţara mea,
Şi din umbrele durerei Steaua mîndră-a învierei Răsări-va pentru ea I
FLOAREA OCEANULUI
 Pe vîrful aprig acestor maluri O floare mică a răsărit,
 Şi între ceruri, şi între valuri E clătinată de vînt cumplit.
 Naltă e stînca, marea-i adîncă 1 Spumegă valul jos clocotind ; Dar floricica sus, de pe stînca, Zîmbeşte vesel, la cer privind.
 In zadar vîntul vrea să o zboare Ca s-o arunce cruntului val;
 Ea îşi deschide inima-n soare Şi-nveseleşte aprigul mal.
 Astfel, iubită, în a mea viaţă, Scump suveniru-ţi e neclintit; Şi-n veci revarsă al lui dulceaţă în al meu suflet mult fericit!
 Fie talazuri în astă lume !
 El pe deasupra zboară voios Şi se îngînă cu al tău nume Ca floarea mică cu-al ei miros.
 Biariţ, 18 5 8
204
 Costache Negri — aproximativ în perioada călătoriei cu Vasile Aîecsandri în Italia
            Elena Negri, portret de C. Rosenthal
               MUNTELE DE FOCa)
              Legendă din Munţii Apenini
            Pe cei munţi pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneţie,
            Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici,
            Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care şuieră şi trece !
            Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Pintre văi adînci se^ntinde.
             Hoţii rid cu voie bună. Şeful lor, purtînd cunună, Cîntă astfel în furtună :
   a) în Munţii Apenini, între Giogo şi Filigare, aproape de satul Petra Mala, există un fenomen volcanic foarte curios de observat. Pe surfaţa vîrfului unui deal, numit Munte de foc, ies din pămînt nenumărate limbi de foc care ard necontenit, răspîndind noaptea lumini fantastice pe stîncele şi pădurile de pe împregiur (vezi în Salba literară articolul întitulat: Monte di fo).
17 — Alecsandri — Opere I              205
„Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează Şi mă-mbată, mă turbează, Ca sîngele roş pe taur.
Toarnă, drege tot aice,
Şi cînd eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trăsnetul pice!
Beţi, voinici, pînă la moarte! In ceas vesel de plăcere Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.
Beţi, copii, toţi după mine Şi-nchinaţi cupele pline L-a fulgerilor lumine !
Vîntul bate, cerul tună, Munţii urlă, Satan rîde, Iadul vesel se deschide Şi cu noi cîntă-mpreună.
Pe cînd lumea se-ngrozeşte, Omul brav benchetuieşte Ş-al lui suflet se-ntăreşte !
Tremure-se tot în lume Cît va ferbe sînge-n mine ! Facă-şi cruce şi se-nchine Cel ce-aude de-al meu nume.
Eu sínt braţul care frînge 1 Eu sînt ochiul ce nu plînge! Eu sînt gura ce bea sînge !“
Abie zice, şi deodată Cade hoţul de pe munte, Fulgerat, lovit în frunte De a cerului săgeată !...
De-atunci mii de focurele, Limbi de pară albăstrele, Ard pe locurile-acele !
HOŢUL ŞI DOMNIŢA
Frunză verde de alună 1 Trece voinicul pe lună Şi codrul voios răsună.
Trece hoţul haulind,
Pe cărare coborînd,
Din frunziş mereu pocnind.
Măi voinice, voinicele, le-ţi tăiuşul de plasele,
Pune mîna pe oţele,
Că se primbla pe potici Trei desagi de irmilici Şi de galbini venetici,
Iar în urmă-le, calare, Vine-o mîndră fată mare, Gătită pe măritare.
Ea-i mireasa unui crai Şi se duce cu alai Peste munte, peste plai,
Dar copila-i amărîtă C-a să fie despărţită De Moldova mult iubită.
Şi în gîndurile sale
Ea se roagă-amar cu jale
Ca să-i iasă-un zmeu în cale...
Frunzuliţă de brad mică ! Iese hoţul din potică, Singur, vesel, fără frică,
Ş-apoi zice : „Cale bună I Unde mergeţi împreună,
Dragii mei, noaptea pe lună ?
Decît la curtea crăiască, Mai bine-n lunca hoţească, Lîngă-o inimă frăţească.“
Frunză verde stejar el I Hoţul pleacă sprintenel Cu domniţa lîngă el.
Iarba creşte-n calea lor Şi domniţa, scump odor, Vesel calcă pe covor.
Dealul-Doamnei
CE GlNDEŞTI, O! MĂRGĂRITĂ
Ce gîndeşti, o 1 Mărgărită, Cînd de visuri eşti răpită într-al nopţei mez senin, Cînd din luna zîmbitoare Vine-o rază călătoare De se joacă pe-al tău sîn ?
Nu crezi tu, o ! Mărgărită, C-acea rază fericită Este gingaşul meu dor,
Ce-i trimis din depărtare Să-ţi aducă-o sărutare De la bietul călător ?
Ş-atunci dulce Mărgărită, Nu te simţi duios uimită L-ale razei dismierdări ?
Şi cu-o şoaptă de iubire Nu trimiţi a ta gîndire Să mă caute pe mări ?
Mult frumoasă Mărgărită! Barca mea e rătăcită Pe al mărei val turbat.
Glas de moarte-n aer trece, Şi de-al morţei fior rece Sufletu-mi e tulburat!
 210
O I duioasă Mărgărită, Dă-mi o lacrimă iubită într-acest minut amar, Dorul meu în cer s-o suie Şi, ferice, s-o depuie Pe al Domnului altar !
Canalul de Gibraltar, 18 5 3
              Fericit e călătorul
              Ce, purtat voios ipin lume,
              îşi îngînă viaţa, dorul,
              Cu-al iubitei dulce nume I
                   Zbori pe luciul viu al mărei, Barcă mică, sprinteoară ; Mergi în voia întîmplărei, Ca o lebădă uşoară !
              De l-a Patriei verzi maluri Am plecat în ţări străine,
              Şi pe plaiuri, şi pe valuri Eu duc dorul ei cu mine.
                   Zbod pe luciul viu al mărei...
             Doru-mi plînge 1 dar îndată Intre cer şi marea lină O minune se arată Ce durerea mi-o alină.
                   Zbori pe luciull viu al mărei...
             Cea minune strălucită Poartă nume de o floare.
 a) Un soi de vase plutitoare, mici, sprintene, elegante şl care serv pentru primblări pe mare.
 212
 Ea-i frumoasa mea iubită,
 A mea dulce iubitoare.
      Zbori fpe luciul viu al mărei... Ea-i comoara de plăcere,
 Ea-i voioasa nălucire,
 Ea-i -cereasca mîngăiere,
 Ce încîntă-a mea simţire.
      Zbori pe luciul viu al mărei...
Orişiunde eu voi merge,
Vecinie ea mă însoţeşte. Lacrima din ochi mi-o şterge, Sufletul mi-1 răcoreşte !
      Zbori pe luciul viu al mărei, Barcă mică, sprinteoară; Mergi în voia întîmplărei, Ca o lebădă uşoară.
 Cadixa, 18 5 3
O NOAPTE LA ALHAMBRA a>
                        în Alhambra strălucită, Mult vestită,
                 Unde sufletul uimit Drăgălaş se desfătează Şi visează La trecutul fericit;
                     Pe o noapte-nseninată Şi-nstelată Eram singur admirînd, Peste marmurile dalbe, Raze albe Din luceferi lunecînd.
                        Dulce-a nopţilor făclie Argintie în Alhambra deştepta Mii de umbre nevăzute Şi tăcute Ce pe rînd se arăta,
   a) Alhambra : palat de marmură zidit în stilul maur cel mai minunat. El era saraiul sultanilor mauri carii au domnit la Grenada.
214
                       Şi trecînd pintre coloane, Prin saloane,
                        Venea toate-a să-nchina La frumoasa lor regină Ce-n lumină Tainic, lin se legăna.
                         Astă fantasmă gingaşă, Drăgălaşă,
                        Ca un zîmbet de copil, Era falnica sultană Africană,
                         Fiică a lui Boabdil^,
                        Linda-Raia pentru care Mic şi mare Sufletul său ar fi dat,
                        Pe oînd dalba-i tinereţă Şi frumseţă Incîntau acest palat.
                        Acum Linda în tăcere, Cu durere,
                          Se uita l-a ei surori,
                         Şi-n a Leilor fîntînă A sa mînă Arunca plăpînde flori,
                           Iară umbrele uşoare,
                                 Zîmbitoare,
                         Privind floarea ce cădea,
                          Pe-a fíntínei apă lină,
                                  Cristalină,
                           Se pleoa, se oglindea.
  a) Cel de pe urmă sultan maur din Grenada.
  a) Basin de marmură albă aşezat pe 12 lei sculptaţi şi care se află în mijlocul unui salon mare descoperit şi încungiurat de galerii cu coloane.
                                215
             Dulce era acea noapte Fără şoapte Pe-al Andaluziei plai 1 Cînd deodată-o armonie Serafie Răsună viu în sarai.
             O duioasă biulbiulină^ Din grădină începuse a cînta,
          Ş-al ei cîntic de iubire Cu uimire Linda-Raia-1 asculta.
             Toate umbrele-ncîntate, Adunate Sub al lunei dulce foc, De mîni gingaş se luară, Se-nşirară Iute, vesel pentru joc,
          Şi-n Alhambra nesomoră Ele-n horă Inoepură-a să-nvîrti Cu-o mişcare graţioasă, Luminoasă,
             Care minţile-mi răpi.
               Fiecare dintre ele Blînd la stele Se uita, jucînd uşor,
              Şi steluţele uimite, Neclintite,
               Vărsau raze-n ochii lor.
a) Arabii numesc privighitoarea biulbiul.
216
Toate-n horă vesel prinse Şi cuprinse De-ale danţului beţii, Răspîndeau luciri uşoare, Zburătoare,
Ce săltau prin galerii;
          Şi din horă, din zburare, Fiecare Cu-o zîmbire saluta Pe-a saraiului regină, Ce-n lumină Danţul răpide-1 purta.
 Dar o rază aurită,
      Răzleţită Din a zorilor cununi,
 Străluci ca o săgeată De odată Pintre-a nopţei dulci minuni,
Şi ghirlanda de fecioare Zîmbitoare, Învîrtindu-se voios, Se-nălţă pană la stele,
      Şi cu ele Peri ca un vis frumos I
Grenada, 18 5 3
                    SEGUIDILÄ a)
                  Cîntio poporal spaniol
             De la Siera Nevada^
             Pan* la Munţii Pirenei, Nu-i minune ca Grenada, Nu-i cer dulce ca al ei!
               In Grenada strălucită Nu-i grădină, nu-i sarai Ca Alhambra înflorită,
                 Ce se pare-un vis din rai !
               In Alhambra mult frumoasă Nu-i nimic mai răpitor Ca al Lindei amoroasă Suvenir încîntător !...
               Ah 1 mireasa mea iubită, Viaţă, rai, ce n-aş da eu Pentru-o noapte fericită Să te-adorm pe sînul meu,
a) Unele cîntice poporale din Spania se numesc seguidile.
b)  Lanţul de munţi ce se ridică aproape de Grenada.
                                        218
Intre Siera Nevada Şi-ntre Munţii Pirenei,
In Alhambra, la Grenada, Sub seninul dulce-al eî.
Grenada, 18 5 3
                          EL R’BAA a)
                          Cîntic arăpesc
                 Sultanul de Maroc Are-n împărăţie O sută şi o mie De armasari cu foc,
                 Dar jur pe Dumnezeu ! Că el cu veselie Mi-ar da averea-i mie în schimb pe calul meu.
                 —   La Allah, illa Allah,
                 U Mhamed rasul Allah! b*
                  Sultanul de Maroc Are cămili uşoare Ce duc a lui odoare La Meca, sfîntul loc,
                  Dar jur pe Dumnezeu ! Că el orice comoare Şi partea lui de soare Mi-ar da pe calul meu.
                  —   La Allah, illa Allah, U Mhamed rasul Allah!
 a)    El Kbaa însemnează în limba arabă cal cincar, în toată frumuseţea şi puterea sa.
 b)   Adică: Nu este alt dumnezeu decît Allah, şi Mahomed este profetul său.
                                220
Sultanul de Maroc Mai are-o favorită Frumoasă, înflorită,
Ca visul de noroc,
Dar jur pe Dumnezeu ! Că inima-i răpită Chiar pe a sa iubită Mi-ar da pe calul meu.
—    La Allah, illa Allah, U Mhamed rasul Allah!
Din Tunis la Maroc Nu-s iute rîndunele Aşa de uşurele Ca murgul meu de foc.
I-a dat chiar Dumnezeu Picioare de gazele Şi ochi frumoşi de stele Să fie-odorul meu I
—    La Allah, illa Allah,
U Mhamed rasul Allah!
Munţii Uadras — Maroc, 18 5 3
 18
                     STELELE
                       Doina
De la mine pan’ la tine Numai stele şi lumine !
Dar ce sînt acele stele ? Sînt chiar lacrimile mele
Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat
Cum se-anină despre ziori Roua limpede pe flori!...
Vărsat-am multe din ele Pentru soarta ţării mele 1
Multe pentru cei ce sînt Pribegiţi de pe pămînt!
 222
Multe lacrimi de jălire... Iar de dulce fericire
Ah 1 vărsat-am numai două, Şi-s luceferi amîndouă !
Sevilia, 18 5 3
           N. BĂLCESCU MURIND a>
                De pe plaiu-nstrăinărei, Unde zac şi simt că mor De amarul desperărei Şi de-al ţării mele dor, Văd o pasere voioasă Apucînd spre răsărit,
                Şi o rază luminoasă,
                Şi un nour aurit.
                „Păsărică zburătoare,
                Unde mergi cu dorul meu ?“
                „Am solie-ncîntătoare De la sfîntul Dumnezeu Să duc glas de armonie Ţărmurilor româneşti Şi să scald în veselie Inimile ce jăleşti!“
                „Rază vie, călătoare,
                Unde mergi cu dorul meu ?“
                „Am solie-nvietoare
 a) Mult jălitul N. Balcescu, autorul a mai multor scrieri istorice de mare însemnătate, frate iubit a tuturor .celor ce l-au cunoscut, s-a săvîrşit din viaţă la Palerma în 28 noem-vrie 1852.
 224
De la sfîntul Dumnezeu Să depun o sărutare Pe al ţării tale sîn Şi s-aduc o alinare Jalnicului tău suspin.“
„Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu ?“ „Am solie roditoare De la sfîntul Dumnezeu Să mă las în Românie,
Ca să crească mii de flori Pe frumoasa ei cîmpie Ce o plîngi adeseori 1“
„Du-te, rază strălucită,
Du-te, mică p^area,
Şi pe ţara mea iubită Mîngăieţi-o-n lipsa mea I Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sinul său>
Cu verzi lauri de mărire, Floarea sufletului meu !“
Palerma
                 ANUL 1855
Dup-atîţi răi secoli negri de dureri, de vijelie,
Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie,
      Tu, an nou, ce ne vesteşti ?
Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace, glorie, putere, libertate, fericire,
      Indurările cereşti ?
Din noianul veciniciei eşti tu sol de mîngăiere ? Trebuie ca semn de moarte sau ca            semn    de înviere
      Să te blastem, să te-admir ?
Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste        fruntea     ţării  mele
      O coroană de martir ?
Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Infruntînd lovirea soartei cu-o puternică răbdare Şi cu suflet de român.
Căci românul e întocmai precum stîncele măreţe Care-n valurile mărei furtunate şi semeţe Neclintite-n veci rămîn.
Pe aceste mîndre ţărmuri sentinelă-naintată Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte, Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte... O ! puternic Dumnezeu !
 226
Sînt destule-atîte chinuri! Adă ziua mult dorită, Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită Pentru-acest sărman popor,
Pentru-o naţie creştină care poart-un mare nume Si în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume La un falnic viitor.
Fă ca anul care vine să aducă-un mîndru soare, Sa deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare Pentru neamul românesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită !
El a fost şi vrea să fie sentinelă neclintită Pe pămîntul strămoşesc !
   CÎNTICE ŞI SĂRUTĂRI
             POETUL
   Ah 1 cîte glasuri de armonie în al meu suflet cîntă duios, Toate, uimite, se-nchină ţie Cînd te-arăţi mie, înger frumos 1
  Albă româncă I tu pentru mine Eşti adierea lunii lui mai. Darul iubirei, cerescul bine, Naşte şi-mi vine Din al tău grai.
Priveşte-n lume măreţul isoare Cum răspîndeşte veseli fiori. El dă o rază învietoare De orice floare Ivită-n ziori.
Priveşte-a nopţei mîndră coroană Cum las-a ninge stele din ea. De ori [ce] suflet care-n cer
                                  zboară
      Lin se coboară Cîte o stea.
O, dulce înger de dismierdare I De-ai vrea, unită cu dorul meu, Să-mi dai, ferice, o sărutare, De-orice cîntare Aş cînta eu,
N-ar fi în ceruri dalbe lumine, Nici flori pe lume s-ar legăna, Pre cîte versuri de amor pline Eu pentru tine Aş suspina !
             ROMÂNCA
Cînd primavara cu lăcrimioare In locul iernii vine zîmbind, Inima, dulce privighiitoare Scăldată-n soare,
     Cînta iubind.
Dar cînd se luptă ţara-n durere, Tot omul tînăr şi simţitor Trebuie să-i deie cu-a sa putere
      O  mîngăiere Ş-un ajutor.
Cînd ţara geme sub apăsare, Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd.
June poete! ascunde-ţi dorul, Căci nu e timpul de dulci plăceri.
229
Versul iubirei duios străbate, Focul poetic e răpitor,
 Dar nu-s cuvinte mai înfocate Ca libertate Şi viitor.
Decît pe liră să cînţi amorul, Apără-onorul Sărmanei ţări!
   Cîntă-un vers falnic de renviere Care s-aprindă sufletul meu. Ridică neamul de la cădere, Ş-orice-mi vei cere Va fi al tău 1
 Iaşi. 18 5 5
BANUL MĂRĂCINĂ a)
                                I
                Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă Din ai nopţei ochi cereşti Şi din ochii omeneşti.
                Dar ce plîng românii oare ? Sufletul de ce îi doare ? Plîng un mîndru frăţior Deslipit din sînul lor.
                Banul tînăr Marăcină, Cărui Oltul se închină,
                De pe malu-i a plecat Pe-un fugar nencălecat.
                A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Şi cu cincizeci de voinici, Adunaţi toţi de pe-aici.
                 Ei păşesc peste hotare,
                 Trec prin satele maghiare,
 a) In timpul regelui Franciei Philippe de Valois, strămoşul poetului francez Ronsar s-a dus din România la Paris ca s-agiute regelui în lupta sa cu englezii. Rămîind apoi în Fran-cia şi Tudindu-se cu cele mai nobile familii, el şi-a schimbat numele de Marăcină în Ronsar, de la cuvîntul francez ronce, care însemnează marăcină.
 231
Prin oraşele nemţeşti,
Prin ţări lungi împărăteşti, Şi, în dragostea moşiei, Duc Vulturul României Care-n aur lucitor E cusut pe steagul lor.
 Tot pe-a Dunărei verzi maluri, Unde umbra-i joacă-n valuri, Merge mîndrul craiovan Cîte zile-s într-un an,
 Şi feciorii mi-1 urmează,
 Şi fugarii lor nechează,
 Şi străinii ce-ntîlnesc Stau în cale de-i privesc.
 Pasă ceata călătoare Cînd pe noapte, cînd pe soare. Lung e drumul, lung şi greu 1 Unde merg aşa mereu ?
 Ei se duc la vitejie,
 Căci au tainica solie De-a sădi în viitor Libertatea ţării lor I
                 II
 Colo-n ţărmuri depărtate, In a Franţiei cetate, Vechiul Luvru e deschis Poporimei din Paris, Care-aleargă să privească Armia cavalerească Ce din ziori s-a adunat Lîng-al regelui palat.
 Sala tronului e plină De o magică lumină Ce se varsă din senin Pe frumoase flori de crin, Şi pe dame strălucite,
 Tot în aur învălite,
 Şi pe nobili mult vestiţi, Tot cu fer acoperiţi.
Filip regele s-arată Cu-a sa frunte-ncoronată Şi le zice : „Nobili fraţi I Scoateţi spada şi juraţi,
Din a noastră dulce ţară Duşmanul străin să peară !“ Mii de glasuri strig : „Jurăm Franţia s-o liberăm !“
 Iată că în sala mare Un străin deodată pare, Tînăr, mîndru, nalt, frumos, La ochire luminos.
 El spre tron măreţ păşeşte, Lîngă rege se opreşte Şi din gură zice-aşa :
 „Să trăieşti, măria-ta 1“
Toţi s-apropie în grabă.
„Ce voieşti ?“ regele-ntreabă. „Sînt român de la Carpaţi Ş-aduc cincizeci de barbaţi Ce sînt gata ca şi mine De-a muri toţi pentru tine, Apărînd cu braţul lor Franţia ş-al ei onor !
233
Ţara mea cu blînde şoapte Mi-a zis tainic într-o noapte : «Mergi, copile, înarmat,
La Apusul depărtat.
Mergi de varsă al tău sînge Pentru Franţia ce plînge,
Căci şi ea pe viitor Mi-a veni în ajutor.»“
Uimit regele-atunci zice : „Bun sosit la noi, voinice ! Spune nouă, cine eşti ?
In Carpaţi cum te numeşti ?“
„Eu sînt banul Marăcină, Cărui Oltul se închină.“
„Ţine spada mea în dar,
Brav marcheze de Ronsar 1“
Paris, 18 5 5
LA SEVASTOPOL
In zgomotul de tunuri ce tună nencetat La Crîm, pe triste ţărmuri, mă primblu întristat,
Şi-n cale-mi, pretutindeni, calc ţărnă de morminte Sub care zac perdute grămăzi de oseminte.
Pe cerul alb de toamnă zbor bombele vuind Şi cad pintre risipuri ca fulgerul trăsnind. Pămîntul împregiuru-mi, săpat în lungi tranşele, E plin de arme rupte, de glonţi şi de ghiulele.
Un şir de mari corăbii stau înecate-n port. Oraşul Sevastopol, ars, dărîmat şi mort, întinde pe o culme ruina sa măreaţă, Fantasmă învălită c-un giulgi de albă ceaţă 1
O ! ce spectacol mare de mari deşertăciuni Cu fală-acoperite de-a gloriei cununi 1 Cît sînge, cîte chinuri şi cîtă grozăvie Pentr-un monarc despotic şi oarba sa trufie !
Trecut-au pe aice cutremur sfarmator ? Potop trimis din ceruri cu foc pedepsitor ? Nici aprigul cutremur, nici flacăra cerească, Dar au trecut urgia şi ura omenească 1
235
Şi au lăsat în urmă grămadă la un loc O lungă risipire cenuşărită-n foc,
Şi multe, fără număr, de tainice mormînturi,
Pe care sfînta cruce se clatină de vînturi 1...
Cînd va sosi, o I Doamne, un timp mai mîngăios In care să pătrundă cuvîntul lui Cristos ?
Să peară duşmănia din trista omenire,
Să nu mai fie omul unealtă de peire ?
Cînd răsări-va-n ceruri frumoasa, blinda zi Ce din orbire cruntă pe regi îi va trezi ?
Ş-a răspîndi în lume simţiri mîntuitoare,
Dreptatea, libertatea, frăţia-ntre popoare ?...
Perdut în gînduri astfel pe cîmp mă rătăcesc Şi-ntr-o adîncă rîpă cu jale mă opresc Lîng-un mormînt, la umbră, sfărmat de-o bombă groasă, Ce din văzduh căzuse pe marmura lucioasă.
Se sparse bomba-n două 1 ş-acuma negru-i sîn,
Ca trista cupă-a morţei, de rouă era plin ;
Iar din mormîntul rece, prin marmura zdrobită, Crescuse şi-nflorise o mică mărgărită.
O ! Taină-a Providenţei I... Unealta de omor Se schimbă pentru paseri în vas răcoritor 1 Din moarte naşte viaţă, din întuneric, soare,
Din ţărna mormîntală răsare dulce floare 1
 O  ! Doamne I fie, fie ca sângele vărsat Pe sub aceste ziduri într-un război turbat Să deie-o roadă bună, un drept de xenviere Pentru-a mea ţară scumpă ce zace în durere I
 Sevastopol, 18 5 5
     H Ti T f li
   $OiAHÎ
      ^Oî MC CTaiţî tu aAopVipc! Bol *5C miji tu HPMiiuKaj f!
      H* awiui upiM COMBT-I Boerpt aw raac TpitMfaTopiv
      *|e ceSuaJB* nw’ « 'iepitpl Aia a jitmcî Anpeirrapc,
                                                 Ka o JiTHr^ CaJYTap «
                                                 Kvrp’ m fa.utiK Binropt«?
      Hv         i»l*a *o**ţrh « T*«»pe oi» re Bare?
      Ht         1« cNita «K-rp* va «op cKut iui Pom*serii ?
      J|’ aieji «Mac *e »«»iepe, j’ wc4 rjae ¿e ^isepraTe
                                                 He            iui     pmc
                                                 Opi 1« o4jwt OmIh^r ?
                                                                           <
      larw BHKT4 ct *eq*avn> *1« aplica Aerap^ie!
      IU iruueqie kt o®c npe Kvrp* tu h*j |f*uit AOprr,
      Ax! rpesigbi M ubtîj, fpftgH «el ¿e Po**«ie
                                                 Ckpiiji toijI ut E*|s*jţie Arvm epewea a’a? cocIt!
      JlisepraTta ’» <fa»ja Aurii ai astptue tu *u»ii; Coapc,
      IU* «« IlaijiMe flrM*pe *%rp* jrwtnrj aijwrrcK,
      Ka w i*p4¥ a® Btjrrtpl ayepi ne «if apini in.HTtÎToap<?
                                                 Ce wp* Bcre.il Ka re ?.*oapt Ki*Tpii Coapfje «tcpccK.
      Htftftl TT ilon ip PONIHC l C% faţt                     oţ.Ftpc?
      Hiwal tt n> fii HeapejKlx j1 ani*cr tIswi prfof*,vreţi?
      Itaal Tf c% ky al napte mi onqicarKa ln^pT^ipc
                                            4a o»**«**« fep;*ipe
                   / *v                      o§i|MetHY4 eUTcpii?
  Facsimil al unei foi volante cu poezia Deşteptarea României, iniţial intitulată Cătră români
   A6UIT6IlTílf6í!
   O M T> H I <3 I
      ]ftoI ne CTajjí tu uo¿**ipe! Boi *ie rra«|í tu »u»siiuiK.«pe!
      H’ *VSÍ|JÍ Ilpíil CO*H*JI »:>CTpT 4*164 TMC 1p«**:fvTO|»
      He feWüi u'vm* m 'lepitpí *»» a J»f»ei Aei|ic-irrape,
                                                     lía o .i\tuu Ca.»*T«ipo KfcTp’ VH $4.1 HÍK «illuj)?
      Ilt etaiijíjji iii'm i>3rrp* «i» Tperape ni» ce k:itc ?
      Ht cWjjijjí t» cÍhu »oarpv va *op rfviiT iui l’oMkHec*
      •I' «vej rMC j|e ÍHBi^pe, jh* ate* raae *e .ItsrpraTc
                                                     *Ic           luí   jirCft*T»
                                                     Uj'I <IC C1#4CT OMCHfCK?
      Earii! «eaicvA rt jf^easm» *tn ajKHKal jteTapyíe!
      Ea nwmeqie rv nac »ape iw/ vh ijw.1                      jojiir.
      Aft Ypeiiijtai» rv avikim, fpagii mtí a« P^íhíc!
                                                     C-wjímí Toyl rt hip^iií«1 KnITi» «acia b’.ít cocit!
      ^tupmea ’i» fay* Jtvnei av «npiMe vm ^ü-ihik Coapc,
      III* «Km llajjiiae ToaTe Kvrp* ¿utrv.» aţjt irrrK ,
      Ka va Rtjuv »vaTvpI ayrpl se Rv-apiní **»TiÍToaj>í»
                                                     Ce «»epK tierra k.4 ci* moap« Hi.Tpt Co.peae «»eper«
      Hvanl rv Honop Pow*nel c\ ta«il »c*ihík tu opvrfpe?
      Hvnai rv ci 4il despea«U V »veer tí*m pnfop^aTop?
      Hvwti ti Cfc hv leí napre m oajpetKa tnfpviije,
                                                     Jta ORtpeacKa frplvipe, vi* osipecRva »iiTop?
Facsimil al unei foi volante cu poezia Deşteptarea României
DRAGOŞ a>
                                I
                Dragoş, mîndru ca un soare, A plecat la vînătoare.
                Ghioaga şi săgeata lui Fac pustiiul codrului!
                Cerbul moare, urşii per Şi vulturii cad din cer...
                Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zăreşte-o căprioară,
                Fiară blinda de la munte, Cu steluţă albă-n frunte Şi corniţe subţirele Şi copite sprintinele.
                Căprioara cum îl simte Lasă locurile strimte,
                Fuge, saltă, zboară, pere,
                Ca un vis, ca o părere ;
                Iară Dragoş înfocat O goneşte nencetat.
                Zi de vară cît de lungă, Vînătorul o alungă,
                Ş-amîndoi se perd de vii In codri merei pustii I
 a) După tradiţia poporală, Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într-o vale numită       Cîmpul-lui-Dragoş,    ce se găseşte
 între Bacău şi Peatra.
 Asemenea se pretinde că          bourul Moldovei reprezenta          capul
 unui zimbru ucis de Dragoş       la descălecarea lui   în    ţară, în secolul XIII. Bour însemnează                                           Boul Urus.
 19 — Alensandri — Opere I                 237
             n
Iată, mări, că deodată O poiană se arată, înverzită, înflorită Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă Cîntă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dismierdători Şi cu sînul plin de flori. Căprioara, cît o vede,
Zboară vesel, se răpede Şi îi cade la picioare Pe-un covor de lăcrimioare. Cît viteazul o zăreşte,
Pe loc stă şi se uimeşte ! Uită blînda căprioară Şi săgeata ce omoară !
Uită draga vînătoare,
Uită lumea de sub soare !
                III
„Copiliţă ! zice el Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zîna ăstui plai,
Sau o floare de la rai ?“ „Dragoş, Dragoş frăţioare,
Nu sînt zîna, nu sînt floare,
Dar am suflet fecioresc Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de cînd te-aştept Să-mi alin dorul din pept,
Că de Domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită !“
„O, Moldovo-ncîntătoare,
Gingaşă fărmecătoare !
Iată, arcu-mi vitejesc Lîngă tine-1 răsădesc,
 238
Ca să deie pîn-în ziori Crengi cu frunze şi cu flori, Şi cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase, Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie 1"
               IV
A doua zi ei plecară Şi prin codri apucară, Amîndoi îmbrăţişaţi,
Cu flori mîndre-ncununaţi. Dealuri multe ei suiră,
Multe dealuri coborîră,
Păn-în valea ce-nverzită, De-un rîu luciu răcorită. Copiliţa-nveselea Şi din gură-aşa grăia : „Dragoş, Dragoş frăţioare, Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri şi cîmpii Păscute de erghelii,
Peste văi, peste grădini Unde zbor mii de albini, Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cît pămînt tu vei videa,
E cuprins de zestrea mea ! Ş-acea dalbă de moşie Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros Care-o calcă-n sus şi-n jos/*
V
Bine vorba nu sfîrşea,
Din rîu iată că ieşea Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu,
Şi cu coarne oţelite,
Şi cu aripi la copite.
Fiara cruntă şi turbată Pleca fruntea lui cea lată Şi sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător.
Iară Dragoş s-aţinea,
Şi, cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despic«, ! Apoi capul îi tăia,
Intr-o lance îl punea Şi pleca în veselie Pe frumoasa lui moşie,
De păgîni să o ferească Şi ca domn sa o domnească 1
                          1 MAI
Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuUare,
Cînd pentru-ntîia oară amorul înfocat
    Ne-a strîns la sînu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare
Şi a depus pe frunte-ţi întîiul sărutat !
Acea zi mult iubită, cînd tu, prin o minune, Mi-ai dat reînviere 1-al dragostei altar,
Din suvenirul nostru în veci nu va apune, Căci ea a fost hotarul trecutului amar !
Ka se împodobise cu-al primăverii soare Şi se-ngîna voioasă cu frumuseţa ta,
Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încîntătoare Decît chiar primăvara care ne încînta.
O ! cît erai atunce de albă şi frumoasă,
  Cînd dorul tău, în ceruri zburînd cu-al meu suspin.
A izvorît în ochii-ţi o rouă luminoasă
     Şi te-a plecat pe sînu-mi ca floarea unui crin !
O  singură minută a mea ş-a ta fiinţă S-au întrunit în raiul ferbintei sărutări,
Dar din acea minută cereasca Provedinţă Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări !
 241
Atît era de mare a noastră fericire,
Că dacă moartea crudă, văzînd cît ne iubim, Voia atunci să curme a noastră vieţuire,
Am fi murit ferice, făr-a şti că murim I
         ADIO
Adio ! ah, niciodată N-am crezut că pe pămînt A mea inimă-ntristată Va rosti acest cuvînt;
Dar tu însăţi, tu, pe care Te-aveam tainic Dumnezeu, Ai voit fără-ndurare Să jertfesc amorul meu I
 Martur am în vecinicie Dumnezeul tău slăvit,
 Cu ce sfîntă poezie,
 Cît de mult eu te-am iubit 1 Cîte lacrimi de durere Pentru tine am vărsat!
 Şi, lipsit de mîngîiere,
 Cîte lacrimi ţi-am iertat!
 Ani întregi am fost departe De a ţării dulce sîn,
 Numai ca să ai tu parte De un trai plăcut şi lin.
 Ani întregi, ascuns în mine, Plîns-a gingaşul meu dor, Făr-a cere de la tine Nici o jertfă de amor.
243
N-am dorit eu alta-n lume Decît, pană ce-oi muri,
Să mă-nchin la al tău nume, Să mă laşi a te iubi.
Ah 1 din raiul nălucirei Pentru ce m-ai deşteptat ? Din locaşul fericirei Pentru ce m-ai depărtat ?
Adio ! rămîi ferice !
Şterge din inima ta Pe cel ce adio-ţi zice,
Deşi-n veci nu te-a uita ! Te-am iubit cu dor ferbinte, Ş-astfel te iubesc, că vreu Să văd stins din a ta minte întreg suvenirul meu !
CINTICE DE LUME
                     I
Inima-mi e amărîtă,
Zarea vieţii înnegrită ! De-oi trăi, n-am ce dori, N-am ce jăli de-oi muri!
Inimă, fii răbdătoare Ca pămîntul sub picioare, Pan’ ce-i zace cu-al tău dor In mormînt nesimţitor.
Ce-ţi slujeşte de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge Intr-a lumei val cernit ?... Valul trece neoprit 1
Taci, cumplita mea durere, Şi tot creşte în tăcere, Pan’ ce tu la Dumnezeu Duce-vei sufletul meu I
245
 II
Avut-am odată-n lume Dor de fală şi de nume, Dar acum videa-l-aş mort Chiar şi numele ce port!
Avut-am odinioară Mamă dulce, dulce ţară ; Dar acum sînt rătăcit In pustiu nemărginit 1
Avut am în fericire Un vis dulce de iubire... Unde-i, Doamne, visul meu ? Unde-i raiul, unde-s eu ?
Amar mie I amar mie !
Din cereasca-mpărăţie Ce lung fulger m-a pătruns ! Ce-am fost eu şi ce-am agiuns I
                   III
Ah ! durere, în ce parte De tine să fug departe ? Urmă-n lume să nu las, Nici s-aud a lumei glas I
Cum să scap de rău, de bine ? încotro să fug de mine,
Pre pămînt să nu mai ştiu De sînt mort sau de sînt viu ?
246
Daţi-mi, daţi-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. Daţi-mi aripi de pe dor, Pe sub noapte iar să zbor,
Duce-m-aş şi m-aş tot duce, Dor să nu mă mai apuce 1 Cine-n cale m-a videa Să plîngă de jalea mea 1
                 VISUL LUI PETRU RAREŞ o)
                              Legendă
                    Jos în vale, pe Bîrlad, Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Şi de noapte tăbărît-au Zece care mocăneşti, Cu boi albi fălcieneşti.
                  De tot carul şese boi, înjugaţi doi cîte doi ; Boi cu coame ascuţite Şi copite potcovite,
                  Boi de frunte şi mînaţi De flăcăi toţi înarmaţi.
                           Iar în care ce avut,
                   Ce merinde-s de vîndut ? Peşti de apă curgătoare Şi de apă stătătoare,
                   Cu năvodul pescuiţi Şi cu undiţa undiţi.
 a) Acest domn a fost fiu bastard a lui Ştefan cel Mar?*. Mama lui era văduva unui păscar ; şi însuşi Petru era cunoscut sub numele de Maja, pănă a nu să sui ipe tron.
                              m
Dar merindele-s a cui ?
A lui Petrea Majălui,
Care-i om de omenie Ş-ar fi bun chiar de domnie, Dac-ar pune Dumnezeu Tot omul la locul său I
Iată-1 colo jos lungit,
Intr-o burcă învălit,
Lîngă focul de nuiele,
Unde ard, jupiţi de pele, Patru miei de la Ispas Pentru prînzul de popas.
Focul pîlpîie mereu,
Roş ca limba unui zmeu ;
Şi pe culmea luminată Şi pin tabăra-aşezata Se văd boii la un loc,
Ţintind ochii lor spre foc.
Ard nuielele trăsnind,
Creşte para scînteind. Impregiuru-i, ca o roată,
Şede argăţimea toată.
Numai Petrea nu-i în rîud ;
El deoparte stă pe gînd.
Unul zice : „Măi voinici! Auzit-aţi voi pe-aici De biet domnul Ştefăniţă, Ce-a fost om de mare viţă, C-a murit cu zile-n sîn în cetate, la Hotin ?“
Toţi fac cruce-ncremenind ! Un bătrîn zice, zîmbind :
„A murit ? Domnul să-l ierte I
 249
De-acum să vedeţi voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun şi averi 1“
Atunci Petre ia cuvînt: „Aşa-i rîndul pre pămînt 1 Cine-i slab vrea a fi tare, Cine-i mic vrea a fi mare, Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om !“
„Fie bine, fie rău,
Da-ne-ar sfîntul Dumnezeu Un alt Ştefan la domnie,
Să ieşim la vitejie !“
Astfel toţi răspund cu dor, Şi adorm în somn uşor.
                II
Focul tabării s-a stins, Neagra umbră s-a întins. Totul zace-n neclintire,
In adîncă amorţire ;
Numai stelele sclipesc Şi pe cer călătoresc.
Miezul nopţii s-a ivit Şi prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe, Visuri negre, visuri albe, Ce 'îngînă (pînă-n ziori Pe sărmanii muritori.
Iar un vis prevestitor, Abătîndu-se din zbor, Se opreşte lîngă Maja,
250
De-1 Incintă cu-a lui vrajă, Arătîndu-i viu pin somn Străluciri, măriri de domn.
Cînd năluca mamei lui Pe malul Ialpăului Se arată lin şi-i zice :
„O ! de sînul meu ferice, C-a purtat şi a născut Domn viteaz şi priceput !“
Cînd un vultur aurit Sus, pe cerul înnegrit,
Lucind falnic ca un soare, Zicea: „Petre, frăţioare,
Cît de nalt e zborul meu, Mult mai nalt va fi al tău !“
Cînd un lanţ întins de munţi Cu-ai lor codri deşi, cărunţi, Se-nchinau voios în cale ;
Şi din munte şi din vale Zvon de glasuri cuvînta:
„Să trăieşti, măria-ta !“
Petre Majă,-adimenit,
Din somn dulce s-a trezit.
O  ! minune ! ce să vază In a zilei albă rază ? Vede-acum cu ochi deschişi Ce-a văzut cu ochi închişi.
Pe cel cîmp lung, înverzit, Vine visul împlinit I Pe colnice, pe-a lor coaste
 251
Se coboară-o mîndră oaste, Cu trei steaguri de oşteni Şi trei cete de curteni.
Mîndri-s bravii călăreţi Pe-armăsarii şoimuleţi ! Strălucind la foc de soare, Ca-ntr-o zi de sărbătoare, Ei în tabără s-opresc Şi lui Petru-aşa grăiesc :
 „Petre Majă,-ntru mulţi ani! Noi, curteni şi capitani, Fost-am fost trimişi cu bine Din Suceava cătră tine Ca să-ţi zicem ţie-aşa :
 Să trăieşti, măria-ta !
 De cînd vodă la Hotin A murit cu zile-n sîn,
 Ţara este-n văduvie.
 Ea se-nchină, se dă ţie,
 Ca să-i fii tu mire blînd, Domn viteaz, dup-a ei gînd.
 Iată deci că ne-nchinăm Şi-n glas mare îţi urăm :
 Să trăiască-a ta mărire Ani mulţi, plini de strălucire Pentru-a ţării bun noroc. Pentru-a duşmanilor foc!“
 Petre zice : „Buni sosiţi! Pace vouă, soli iubiţi!
 Iară voi ce-aţi slujit mie, Feţii mei din argăţie,
 252
Luaţi tot ce este-al meu... Aşa-i dreptul, aşa vreu 1“
Apoi mîndru-nveşmîntat, Pe-un cal şarg încălecat, Pleacă vesel la domnie... Fericită calea-i fie,
Căci pe dînsul Dumnezeu L-a pus drept la locul său I
EMMI
Cînd glasul Providenţii te-a rechemat în ceruri Ca să măreşti podoaba cereştilor misteruri,
0  I fiică a Moldovei! o I suflet îngeresc !
01    floare trecătoare pe plaiul pămîntesc!
In ora de pe urmă a vieţuirei tale,
In mijlocul acelor ce te plîngeau cu jale,
Tu, blîndă, radioasă, cu zîmbetul senin, Primblînd asupra lumei un ochi frumos şi lin,
Ai zis : ,,Eu plec, adio, pe calea veciniciei,
Dar vreu a fi cîntată în limba armoniei“.
Ş-atunci, pe pragul morţii, la mine ai gîndit,
La mine, ce duc jale acelor ce-au murit!...
01    dar, voi spune lumei cît fost-ai de frumoasă, Iubită, iubitoare, şi dulce, şi duioasă !
254
Ce inîmă-ngereascâ batea în sînul tau I Cum alinai c-un zîmbet amarul cel mai greu I
Cum dulcea ta privire era încîntătoare,
Ca-n viforile iernii o zi de dulce soare,
Şi lumea va-nţelege că tu spre cerul sfînt De mult erai menită să zbori de pe pămînt!
O ! soartă, lege crudă ! o ! taină-ngrozitoare I De ce lumina pere ? de ce copilul moare ?
De ce în omenire aşa multe jăliri,
Ş-aşa de trecătoare, de scurte fericiri ?
De ce să cadă crinul în zarea dimineţii ? De ce să moară Emmi în floarea tinereţii ?
Lipsea Dumnezeu oare de îngeri lucitori ? Lipsea cerul de raze, de stele şi de flori ?
Nu ! însă tu, alb înger, aveai nalta menire S-arăţi că trista moarte e pas la nemurire,
Că-n ora de pe urmă un suflet înzeit Priveşte fără spaimă 1-al vieţii asfinţit
Şi că o frunte albă păstrează, ca în viaţă, Frumseţa-i răpitoare chiar sub a morţii gheaţă...
20*
 255
O I fiică a Moldovei 1 trecut-ai ca un vis, Şi raiul nemurirei în sînu-i te-a închis ;
Dar cîte flori frumoase răsar pe-a noastră cale Ne amintesc de tine şi ne cuprind de jale !
Şi cîte păsărele cu dulce glasul lor
Şoptesc de blînda Emmi şi ne pătrund de dor I
laşi
    MOLDOVA IN 1857
Scumpă Moldovă ! ţară de jale !
Ah ! în ce stare tu ai ajuns ! Lasă-mă-a plînge ranele tale,
Căci păn-în suflet mă simt pătruns !
Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum te loveşte soarta cumplită ‘ Cum te îneacă amarul greu !
Lupii, şi corbii, şi vulpi străine Fac a lor hrană din corpul tău,
Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bine La toţi taceia care-ţi fac rău !
O ! cit de crunte ş-otrăvitoare Sînt pentru tine a lor muşcări,
Cînd ei cu buze sfăşiitoare Răspund l-a laie dulci sărutări I
Dar mult mai aprig trebuie să fie Chinul ce suferi, amarul chin,
Cînd vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie Rupîndu-ţi sînul de amor plin l
 257
Mamă duioasă, tristă,-n cădere,
Cu agonie mînele-ţi frîngi,
Şi nu-ţi rămîne nici o putere,
Nici glas, la lume ca să te plîngi!
Cînd ridici fruntea, jos în ţarină 0-mpinge,-o calcă duşman picior I Cînd ridici glasul, o cruntă mînă Ii curmă-ndată gemetu-n zbor!
Dar cît va bate inima-n mine,
Eu în veghere la luptă-oi sta,
Şi, cu tărie, eu pentru tine In faţa lumei voi protesta!
Pentru corona-ţi de suverană, Pentru-al tău nume şi al tău drept Eu înfrunta-voi hidra duşmana Ş-un scut ţi-oi face din al meu pept.
Voi zice ţie : „Mamă-ntristată !
Prinde la suflet învietor,
Căci tu scăpa-vei de munci odati Şi-i avea parte de viitor !
Las’ să te prade hoţii în taină,
Să urle lupii în urma ta.
Lasă-i să rupă mîndra ta haină... Haină mai mîndra tu vei purta 1
In zadar răii vreu în orbire Cereasca lege a-mprotivi.
Cerul voieşte a ta mărire,
Şi tu, Moldovă, mare vei fi I
      m
In zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărţitor. Cădea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sor\
Căci tot se află în Românie Inimi aprinse de-un sacru dor, Ce vreu românul ca să renvie Mare, puternic, ca dorul lor !
E scrisă-n ceruri sfînta Unire !
E scrisă-n inimi cu foc ceresc!
O  ! Românie I :1-a ta mărire Lucrează braţul dumnezeiesc I"
Voi zice, zice pînă la moarte Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi: „O ! voi, unelte de rele soarte Pentru românii ce vă sînt fraţi!
Voi, care însuţi cu-a voastre mîne Mormîntul ţării l-aţi pregătit,
Ş-aţi muşcat mîna ce vă dă pîne, Şi-aţi rănit sînul ce v-a iubit!
Voi, care ţării plătiţi cu ură Cînd ea vă cheamă dragii săi fii, Uitînd Dreptate, Lege, Natură, Uitînd că însuţi aveţi copii,
Blăstemul ţării tunînd să cadă Pe capul vostru nelegiuit! Blăstem şi ură !... Lumea să vadă Cît rău în lume aţi făptuit!
259
Fie-vă viaţa neagră, amara ! Copii să n-aveţi de sărutat !
Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară, Aici să n-aveţi loc de-ngropat I
Şi cînd pe calea de vecinicie Veţi pleca sarbezi, tremurători,
Pe fruntea voastră moartea să scrie : Duşmani ai ţării J Cruzi vînzători /“
Iaşi, 18 5 7
NOAPTEA SFlNTULUI ANDRII
Zgomot trist în cîmp răsună I Vin strigoii, se adună, Părăsind a lor secrii.
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mîntuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfîntului Andrii!
Vîntul suflă cu turbare !
A picat stejarul mare,
Cerul s-a întunecat!
Luna saltă-ngălbinită,
Pintre nouri rătăcită,
Ca o luntre părăsită Pe un ocean turbat.
Bufnele posomorite,
In a lor cuiburi trezite,
Ţipă cu glas amorţit.
Lupii urlă împreună,
Cu ochi roşi ţintiţi la lună, Cîmpul geme, codrul sună, Satan pe deal s-a ivit!
Iată-11 iată, Satan vine, Răzbătînd prin verzi lumine,
       Pe-un fulger scînteitor. Umbre, stafii despletite, Cucuveici, iele zburlite Rusaliile pocite
1  urmează ca un nor !
Sus, pe turnul fără cruce, Duhul-rău zbierînd se duce, Şi tot turnul s-a clintit ! Miezul nopţii-n aer trece Şi, lovind arama rece.
       Ore negre douăsprezece Bate-n clopotul dogit.
Strigoimea se-ndeseşte,
       Horă mare învîrteşte Lîngă turnul creştinesc.
Iar pe lîngă alba lună Nouri vineţi se aduna, Se-mpletesc într-o cunună Şi-mpregiuru-i se-nvîrtesc.
Voi, cu suflete curate,
Cu credinţi nestrămutate, Oameni buni, femei, copii! Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mîntuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfîntului Andrii I
 Acum iată, pe mormînturi, Clătinaţi, bătuţi de vînturi, Toţi strigoii s-au lăsat. Aşezaţi într-un rond mare, Adînciţi în întristare,
          Pe secriu-şi fiecare Oasele-şi a rezemat.
 262
Unul zice i „Eu în viaţă Cu o mînă îndrăzneaţă Multe drepturi am răpit I Răpit-am pînea de hrană Unei gingaşe orfană Ce, perdută şi sărmană,
In mizer-ie-a perit 1“
Altul zice : „Eu în lume Am avut putere, nume, Căci am fost stăpînitor! Dar în oarba-mi lăcomie, Pentru-o seacă avuţie,
Am împins în grea urgie Pe sărmanul meu popor !“
Altul zice : „Eu în ţară Fost-am o cumplită fiară, Plină de amar venin I Improtiva ţării mele Făptuit-am multe rele,
Ş-am legat-o-n lanţuri grele Ş-ain vîndut-o la străin 1“
„Foc şi ură-n vecinicie Pe voi cadă, pe voi fie 1“ Strigă-atunci un glas ceresc. Şi pe loc cad în morminte Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte Trece-un foc dumnezeiesc!
 Iaşi, 18 5 7
DORUL DE MARE
Pe senin călătoreşte Un nor tainic, plutitor,
Al meu suflet ce jăleşte După el se-nalţă-n zbor!
Norul trece şi dispare în afundul cerului.
Ah 1 de merge el spre mare, Duce-m-aş pe-aripa lui !
Duce-m-aş la cele maluri Ce oglindă fruntea lor In poeticele valuri A frumosului Bosfor.
Şi de-acolo-n depărtare, Pe un vînt primăvărel, Să ating cu-o sărutare Mările din Arhipel.
Duce-m-aş încă-nainte Pe cel plai încîntător, Unde soarele-i ferbinte Ca ferbintele amor.
 3<WL
La Veneţia mult iubită Rai ferice, neuitat, Unde gondola cernită Te adoarme legănat.
La Palerma-ncoronată Sub cer dulce, fără nori, Cu ghirlanda parfumată De-a naramzei albe flori.
La Neapoli ce scaldă, Răspîndind învăpăieri, Sînul ei în marea caldă Ş-a ei suflet în plăceri,
Duce-m-aş fără-ncetare, Ca vulturul să pătrund Peste-a ochilor hotare Orizonul fără fund.
Să văd stingerea de soare In adîncul ocean Ş-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan.
Să văd stelele voioase înflorind cerul senin Şi cu raze argintoase Dismierdînd a mărei sîn.
Să văd luna răsărită In a nopţii aer cald,
Ca o floare aurită Intr-o cupă de smarald,
Şi s-aud blîndele şoapte Ce zbor tainic în eter, Izvorîte-n miez de noapte t)e pe valuri şi din cer.
SURORII MELE
în ce loc, unde se duc Florile ce se usuc ?
Unde zbor, în care rai, Flutureii de pe plai ?
In ce lume, unde merg Lacrimile ce se şterg,
Visurile îngereşti, Dorurile sufleteşti ?
In acel loc fericit,
Plin de tot ce-i mai iubii.
Dusu-te-ai, o ! blîndă stea, Dulce sorioara mea !
Ş-ai luat în zborul tău Dorul sufletului meu !
 Paris, 18 5 7
 267
      STEAUA ŢĂRII
     Cunoşteam odată Un om rătăcit,
     Cu mintea furata De-un gînd strălucit.
El se-namorase de-o stea zîmbitoare Şi-i închina astfel vorbe rugătoare :
      „Dalbă stelişoară A lui Dumnezeu !
      Dulce sorioară Sufletului meu !
Crezi că vecinicia fără de simţire Plăteşte-un ferbinte minut de iubire ?
      Crezi tu că departe De acest pămînt Ai avea tu parte De-un amor mai sfînt.
Mai mare, mai gingaş, mai vrednic de tine Deoît adorarea ce-ai născut în mine ?
      O ! floare cerească ! Dacă s-ar putea Ochii-ţi să privească In inima mea,
         Ar afla atîte simţiri iubitoare
         Ce cresc 1-al tău nume ca florile-n soare,
              Cît vreo lume altă Nici ai mai dori,
              Ci din bolta naltă Mi te-ai cobori,
         Ca s-auzi concertul de armonii line Ce-mi răsună-n suflet şi şoptesc de tine !“
             Apoi sta-n uimire La ceruri privind ;
             Plîngea cu mâhnire,
             Suspina zîmbind, li cînd, despre ziuă, fugea blinda noapte,
        i  părea c-aude în cer aste şoapte :
               „Eu a ţării mele Sînt lucinda stea !
               De poţi, între ele,
               Vină de mă ia.
          Fă-te geniu falnic, fă-te şoim de munte Ca s-ajungi la mine şi l-a ţării frunte !“
          Iaşi, 18 5 6
- Alecsandri — Opere I
      HORA UNIREI
            1857
Hai să dăm mînă cu nînă Cei cu inimă română.. Să-nvîrtim hora frăţie Pe pămîntul Român' i!
Iarba rea din holde peară 1 Peară duşmănia-n ţară ! Intre noi să nu mai fie Decît flori şi omenie !
Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire 1
Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte !
Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o samă, Ca doi brazi într-o tulpină. Ca doi ochi într-o lumină.
 270
Amîndoi avem un nume, Amîndoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, In noi doi un suflet bate !
Vin’ la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfîntul soare într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe cîmpia românească!
     PRESIMŢIRE
—    Spune-mi, inimă ferice, Pentru ce tresari cu fală ? Pentru ce răsuni aice De-o cîntare triumfală ?
Trista lume-acum îţi pare Luminoasă şi-nflorită.
Presimţi tu vreo soartă mare Pentru ţara mea iubită ? —
—    Dar ! o scumpă prevestire Vine-n taină de-mi şopteşte C-a românilor mărire
Azi în lume se urzeşte.
A Italiei libertate Va-nsufla o nouă viaţă Legioanelor uitate De la Dunărea măreaţă,
Şi-n curînd ginta latină Răsări-va ca un soare, Coperind cu-a sa lumină Celelalte mari popoare !
 Nisa, 18 5 9
 272
PE ALBUMUL D-REI IDA VEGEZZI RUSGALLA
Ades în codri noaptea, la stele, Mici păsărele duios suspină. Dumnezeu ştie ce cîntă ele, Căci, în unire, lui se închină.
Una pe alta nu se zăreşte,
Dar al lor cîntic în cer răsună. Noaptea adîncă le despărţeşte, Dar a lor doruri le împreună.
Astfel sînt inimi ce, fără ştire, Sînt între ele tainic legate Şi prin a ţării sfîntă iubire,
Şi prin iubirea de libertate I
Turin, 18 5 9
 273
     PILOTUL
     Contelui Cavur
Pe o noapte-ntunecoasă, Pe o mare furtunoasă, Trece-un vas necunoscut. Care geniu îl conduce Pintr-a mărilor năluce Cătră malul nevăzut ?
Valul vine cu urgie Din întinderea pustie Ca un duşman tăinuit.
El s-aruncă să înece Vasul gingaş care trece C-un lung gemet obosit !
Nu e stea, nu e nici lună I Vîntul suflă, cerul tună,
Apa saltă clocotind,
Şi în neagra depărtare De lumină nici o zare Nu se vede strălucind I
Călătorii, visînd moarte, Sub asprimea relei soarte Au plecat frunţile lor.
 874
înlăuntru toţi grămadă Ei s-aşteaptă a fi pradă Unui val omorîtor,
Căci sub crîncena rafală Munţi de spumă dau năvală Peste podul răsturnat,
Şi-n a mărei crunte larguri Arunc pînze şi catarguri, Tot ce vîntul a dărmat!
Un om singur se zăreşte Şi la moarte nu gîndeşte In acel minut cumplit. Lupta vasului e mare, Iar pilotu-n nepăsare Stă la cîrmă neclintit,
Şi-n furtuna-ngrozitoare, Mîna lui mîntuitoare Poartă cîrma pînă-n zori, Cînd limanul vesel pare, Imbătînd de fermecare Pe sărmanii călători.
Iată vasul în ferire ! Călătorii cu grăbire Sar pe malul înverzit.
Viaţa lor este scăpată;
Ei se duc I... dar cine cată La pilotul ostenit ?
Turin, 18 5 9
LA PALESTRO a)
           Pe deal, la Palestro, vitejii zuavi, Bersalierii sprinteni, vînătorii bravi,
         In oastea germană s-aruncă-mpreună,
         Şi cu al lor sînge sting focul ce tună.
          Dar cine-i mai aprig, mai brav luptător ? E regele însuşi, eroul Victor !
            Cu calul său falnic, cu lunga sa pală De trei ori în duşmani dă singur năvală I
         Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pala-i roş văpsită pînă la mănunchi!
 a) La crunta lovire de la Palestro, regele Victor Emanoil a făcut atîte minuni de vitejie, că regimentul de zuavi francezi i-a decretat rangul de caporal. Se zice că regele e mai mîndru de acest titlu cîştigat pe oîmpul gloriei decît de acel de rege, dobîndit prin moştenire. Italienii numesc pe Victor Emanoil:
 II Re galantuomo!
278
Devale-n capela Madonei slăvite,
O mamă duioasă, cu haine cernite,
Se-nchină şi-nvaţă copilul ei blînd In zgomotul luptei să zică rugind :
„O ! Santa Madona! tu 1-al cărei nume Dulcea mîngăiere se coboară-n lume I
Aduc la picioare-ţi cu-adîncă uimire Inima-mi curată, plină de iubire,
Ca o floare vie, ca o floare nouă,
Care îţi închină şi parfum, şi rouă.
Ascultă-o ! Madonă, ruga mea duioasă Pentru a mea ţara atît de frumoasă !
Pentru omenirea ce plînge-n durere Şi pentru-a Veneţii liberă-nviere.
Dă patriei mele glorie, mărire,
Pe duşmanii noştri scoate-i din orbire,
Şi mie-mi dă braţe ca să pot combate Cu cei mari d-a valma pentru libertate !“
Pe cîmpul de moarte, pe cîmp de onor Regele înalţă steag învingător.
Zuavii-mpregiuru-i cu glas triumfal Pe rege-1 proclamă a lor Caporal!
Şi copilul strigă cu suflet de om :
„Să trăieşti, o ! Victor, Rege-galantom !“
Novara, 18 5 9
LA MAGENTA
E noapte ! Magenfca în umbră dispare Cu ranele sale, cu zgomotu-i mare
De tunuri, de oaste, de cai zburdători Ce-n tropot pe strade trec nechezitori.
Pe-o piaţă întinsă, sub vălul de noapte, Mii gemete surde, mii jalnice şoapte
Se-nalţă din pepturi de oameni răniţi,
Ce zac pe-ntuneric, perduţi, grămădiţi.
Unii tineri încă, mor cu jale-amară, Chemîndu-şi părinţii, plîngînd după ţară.
Alţii, în tăcere, cuprinşi de fiori, Aşteaptă căldura luminei din zori.
Şi însă !... deasupra durerilor grele Străluce-o frumoasă ninsoare de stele,
Ş-o pasere dulce se-ngînă duios Cu al agoniei suspin dureros !
Viaţă pentru viaţă ! cînd eşti în junie, Demn e la războaie s-arăţi vitejie !
Moarte pentru moarte! plăcut e să mori In dalba oîntare de .privighitori
Şi pe cîmpul luptei să ai de făclie
O   lampă cerească, o stea argintie !
Magenta, 18 5 9
     GONDOLA TRECE
Gondola trece, şi-n urmă-i lasă Un vers de jale ce mă apasă :
,,Cine-n gondolă pe-o noapte lină, Atunci cînd luna, ieşind din valuri, Revarsă tainic a sa lumină Peste palaturi, pintre canaluri ;
Cine-n gondolă culcat se duce, Atunci cînd suflă vîntul de ¡noapte Şi de la Lido pe-aripi aduce Suspinuri blînde, duioase şoapte ;
Cine-n gondolă plutind în pace Pe-ale lagunei lucioase spume N-a simţit viaţa-i că se preface Şi că renvie în altă lume ?
Dar, o ! durere ! cea gondolină Pe val de lacrimi astăzi pluteşte I Lacrimi vărsate de o regină Care sub lanţuri se chinuieşte 1“
Glasul se stinge, gondola trece Şi lasă-n peptu-mi un fior rece !
Gena, 18 5 9
 2Ő1
                      CORONA VIEŢEI
                     dedicată damelor italiene
                                   I
                              SERENADA
La poetica Florenţa viaţa curge-n înflorire,
Şi-n plăcere, şi-n amoruri, şi-n cîntări de fericire.
Nopţile-s fărmecătoare, căci în rediuri şi grădini. Pintre razele de stele zboară roiuri de lumini.
Mii de şoapte amoroase, de-armonii şi de misteruri Cu-ale florilor parfume se înalţă cătră ceruri,
Cît pe maluri, lîngă Arno, rătăcitul călător Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor.
Intr-o noapte de acele care sînt cumpănitoare Cu a zilei albăstrime, cu a soarelui splendoare,
Sub balconul din grădina unui vechi şi nalt palat Şoptea astfel un glas tînăr de-o ghitară-mpreunat:
                             282
         „Barca ss-ncrede în sînul mărei, Luna-ntr-al nopţei car zburător, Inima-n glasul blînd a sperărei, Geniul falnic în viitor.
         Pe calea vieţii de rătăcire Omul se-ncrede în Dumnezeu, Iar al meu suflet cu fericire Se-ncrede-n tine, îngerul meu !
         Toată fiinţa cea simţitoare Cată un reazem mîngăitor :
         Floarea, un zîmbet de dulce soare, Sufletul gingaş, un frăţior.
         Ah ! mult frumoasă, albă fiinţă, Vesel luceafăr dumnezeiesc I Pune-ţi în mine a ta credinţă,
         Că tu ştii numai oît te iubesc!
         Vin’ să culegem sub alba lună Floarea iubirei născută-n rai, Precum albina voios aduna Mierea plăcută pe flori din mai I
         ZileJe noastre zbor cu grăbire, Urmmd a soartei tainice legi,
         Iar o zi soumpă, zi de iubire, Este corona vieţii întregi 1“
Precum seara-ntr-o pădure două june păsărele Chită una după alta şi se-ngînă între ele,
        In curînd o umbră lină pe balcon se arăta,
     Şi un glas de armonie, răspunzînd, astfel cînta :
             „Toată fiinţa cea simţitoare Cată un reazem mîngăitor : Italia tristă şi plîngătoare Cată un geniu liberator.
             O 1 tu, ce-n umbră priveşti la mine Ca la luceafăr dumnezeiesc !
                De vrei, ferice, să cred în tine,
                 De vrei cu fală să te iubesc,
             Mergi de te-narmă, mergi de combate, Lingă francezul învingător,
             Pentru mărire şi libertate Sub steagul falnic al lui Victor.
             Zilele noastre zbor cu grăbire, Uranînd a soartei tainice legi; Gloria ţării «ş-a sa mărire,
                   Iată corona vieţii întregi!“
                                 II
                           SOLFERINO
            Măreţ e bradul munţilor Ce-n codri înverzeşte, Şi pe noianul mărilor Ca urieş pluteşte I
 284
                        Mult falnic este vulturul Cu aripi izbitoare,
 Ce vîntul, norii spintecă Şi zboară cătră soare !
                         L-a lor mişcare rapide Tot omul, în uimire, Simţeşte-n a lui inimă O tainică pornire.
 Dar ca s-aprindă sufletul Nimic nu e pe lume Ca numele de Patrie
      Ş-a Libertăţei nume !
 Nimic nu-nsuflă omului O mai sublimă fală Ca mersul mîndru-a cetelor La lupta triumfală 1
                          Nimic sub bolta cerului Mai nobil la privire Ca floarea tinerimilor Pornită la oştire I
                            Pe fruntea sa energică
      Un tainic foc străluce, Ş-a ei păşire-i sprintenă Ca gîndul care-o duce.
                              Astfel la glasul gloriei,
      Un bersalier de munte Mergea pentru Italia
      Să moară chiar în frunte,
 22
285
          Şi-n mijlocul războaielor
                          Striga, luptînd ca fiară :
          ,,Corona vieţii, fraţilor,
                          E moartea pentru ţară !“
 Ce vuiet bubuieşte ?... Ascultă ! tunul tună în munţi la Solferino, şi văile răsună !
 Armatele duşmane s-au întîlnit în zori, Precum într-o furtună doi mari şi negri nori.
 Lovire fulgenîndă, grea, lungă îşi cumplită ! Pe mii de ţevii iese uciderea-nmiită.
 Şi-n rangurile rupte zbor glonţii vîjîind,
 Şi-n ele baioneta străpunge zinghenind.
 Cad trupuri peste trupuri grămadă, isîngerate, Şi tot rămîn în urmă, ca spicuri săcerate,
Dar alte şiruri nouă ieu rang în locul lor Şi, tot scăzînd, se-ncruntă în aprigul omor !
Precum un lanţ de valuri pe marea albăstrie, Cavalerimea-n linii se-ntinde pe cîmpie
Şi-n pedestrimea deasă, ce-mproaşcă foc fioros, S-aruncă-n zbor de moarte, cu tropot zgomotos,
Iată francezii sprinteni şi veseli în războaie ! Victoria de dînşii în veci nu se îndoaie.
 286
Iată colo, pe munte, voinicii bersalieri Ce merg tot înainte, ca vechii cavaleri!
Ei se-ncleştează-n luptă cu-a nemţilor armată, Strigînd în foc : „Trăiască Italia liberată !“
Mulţi varsă a lor sînge pe-al patriei altar, Dar jertfa lor sublimă nu este în zădar !
Duşmanul se retrage, învins !... şi-nvingătoare Lucesc în Solferino stindarde tricoloare !
                      III
            BERSALIERUL MURIND
Pe patul durerei un tînăr rănit Îşi perde-al lui sînge.
Aproape de dînsul un înger mâhnit Veghează şi plînge.
Oşteanul e palid ! El pare murind L-a lampei lumină,
Dar ochiu-i s-aprinde la înger privind Şi peptu-i suspină.
El mîna-i întinde c-un zîmbet duios, Cu-o slabă mişcare,
Şi glasu-i de moarte, adînc, mîngăios, îi zice-n oftare :
„O ! fiinţă drăgălaşă ! ai avut cuvînt a-mi zice Că pe lume nu-i nimica mai sublim şi mai ferice
22*
 287
Decît sifînta legătură, decît sfînta înfrăţire Ce uneşte-amorul gingaş cu a patriei iubire !
Lasă lacrimile tale ca un limpide izvor Să renvie-a mea putere în momentul cînd eu mor,
Ca să pot a-ţi spune în,că în aacente omeneşti Cît de mult tu eşti iubită, cît de mult ştii să iubeşti 1
O simţire-atît de-naltă precum e a ta simţire Intre îngeri şi-ntre oameni ¡şterge orice osebire.
Ea-mi insuflă-n ora rnorţei dor aprins de nouă viaţă, Să te văd încoronată de Italia măreaţă!
O ! Lucie, o ! Madonă coborîtă pre pămînt ! Nobile fiinţi ca tine rare-au fost şi rare sînt,
Dar un suflet patriotic ca să ştie-a să jertfi,
Precum ştie al tău suflet, nici nu este, nici va fi!
îţi aduci aminte, spune, de Florenţa, de o noapte, De o dulce serenadă, de-ale noastre iblînde şoapte ?
Ah ! îmi pare c-aud încă preţioasele-ţi cuvinte Jălind patria-n sclavie ! Spune-mi, îţi aduci aminte ?
Nu, nu plînge. O ! nu zice că-n mormînt tu m-ai împins, Căci în inima mea jună focul sfînt tu l-ai aprins.
Tu m-ai pus pe mîndra cale de-a mă face cu onor Demn de patria-mi iubită, demn de scumpul tău amor I
 288
Stai, ascultă ! ţara-ntreagă oîntă-un vers de libertate ! Ah ! o vie fericire mă cuprinde, mă străbate.
       Vin’ să-ngenunchem, să zicem într-o vecinică unire De credinţă, de sperare, de amor şi de gîndire :
         «O ! cerească Provedinţă ! sfarmă cruda tiranie Ce Veneţiei regine pune lanţuri de robie,
         Şi din Alpi cu frunte naltă pînă-n mare-Adriatică Dă putere ţării mele care a‘stăzi se ridică ! »“
                 Pe patul durerei oşteanul căzînd,
                         Muri cu-o zîmbire.
                  Trista lui iubită rămase gemînd,
               Fără de simţire.
            A doua zi o cruce plecată de vînt Albea în cîmpie.
            Sub ea două trupuri zăceau în morniînt Pentru vecini-cie !...
                     Italia-i mamă ! de ai săi copii îşi aduce-aminte ;
                 Ea a-ntins covoare ţesute-n flori vii Pe-a lor oseminte !
Milano, 18 5 9
LA POEŢII ROMÂNI
                          Fe albumul princesii A. Ghica
Precum în vară dulci păsărele Sosesc voios Şi pe un arbor cuprins de ele Cîntă frumos ;
Veniţi aice cu-a voastre lire Voi ce aveţi Pe frunte raze de nemurire,
     O ! juni poeţi!
Voi, tcare-n focul ce vă străbate Visaţi cu dor Glorii, plăcere şi libertate Şi dulce-amor I
Veniţi s-aduceţi o închinare De nobili fii Celor ce ţării au dat salvare In vijelii.
Cîntaţi trecutul ce se mîndreşte De-ai săi eroi,
Ş-a cărui rază se răspîndeşte Lin peste noi.
290
Cîntaţi Unirea, fala străbună Cu glas sonor,
Căci poezia adînc răsună Intre popor !
Cîntati, căci lumea trece, dispare, Visele iper,
Insă-a juniei dalbă cîntare Zboară la cer,
            Ş-acolo merge de ¡se uneşte Cu sfîntul cor Ce în lumină cîntă, slăveşte Pe Creator...
Cînd mîna morţii rece s-apasă Pe-al vieţii fir,
Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir 1
Bucureşti, 18 6 0
             LACUL DE COMO
                       Sonet
            Pe albumul princesii C. Conachi-Vogoridi
In lacul de Como e unda senină Ca cerul albastru ivit ipintre nori.
In giuru-i se-n tinde un rai de grădină Ce varsă pe maluri bucheturi de flori.
      Frumoasele villa, zîmbind în lumină,
     Se-nşiră sub dealuri ca scumpe comori,
Şi-n umbra de arbori ce-n apă ise-nclină Trec baroe uşoare icu juni călători.
     Pe mal o copilă se primblă-n răcoare.
Un flutur de aur s-alintă Ia soare Şi cată-a să pune pe albul ei sîn.
O ! lac I o ! minune ! Ferice, ferice De cine-şi închide aripele-aice.
     Ca fluturul vesel pe floarea de crin I
292
          ROMANŢĂ
               Pe albumul d-nei M.D.
Draga mea, a noastră viaţă E ca pomul cu verdeaţă Ce dă umbră, ce dă ¡flori Tinerilor călători.
Draga mea, amoru-n viaţă E ca dulcea cîntăreaţă Ce se-ngînă cu^al ei dor Sus, în pomul roditor.
Draga mea, amor şi viaţă Simt a iernei rece gheaţă. Omul merge la mormînt, Pomul cade pe pămînt.
Dar cît le rămîne viaţă, Tot suspină cu dulceaţă Suvenirul scump în om, Păsărică dulce-n pom.
293
CRINUL
      Pe albumul d-rei A. Cîmpineanu
Pe cînd steaua se oglindă In izvorul tăinuit,
Crinul merge de colindă Cîmpul verde şi-nflorit,
Şi în cupa lui adună Lacrimi albe de pe flori,
Ce cu razele din lună Se sărută, dulci surori.
Iar cînd soarele s-aprinde Pe al cerului altar,
Crinul vesel îi întinde Cupa-i de mărgăritar.
Astfel tu, copilă dalbă,
Cînd în lume te iveşti,
Culegi roua dulce, albă,
De pe crinii sufleteşti;
Şi cînd cerul în lumină Te deşteaptă despre zori,
A ta inimă-i închină Virginalele-i comori I
 Bucureşti, 18 6 0
 294
CRISTOS A ÎNVIAT
Cristos mîntuitorul din morţi a înviat, Şi fruntea-i ca un soare,
        Lucind peste popoare,
Fiori de nemurire în lume-a-mprăştiat.
Cristos, zeul credinţei, ieşit-a din mormînt! Ş-a sa reînviere Ne-arată că nu pere Dreptatea, şi credinţa, şi adevărul sfînt!
Cristos e viu 1 Ca dînsul, o ! voi ce suferiţi In lanţuri de robie,
          Curînd la viaţă vie Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi I
            Polonie strivită sub aprigul picior A tiraniei crude,
        Curagiu ! în cer s-aude Un imn de renviere, un glas prevestitor.
Curagiu I Deschizînd astăzi a veciniciei porţi, Mîntuitorul vine,
         Polonie, spre tine,
Să te ridice falnic cu dînsul dintre morţi I
395
     ÎNŞIRA TE, MĂRGĂRITE
     Legendă dedicată d-nei Zoe Cantacuzin
Trei copile de-mpărat Stau într-un măreţ palat, Inşirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe.
Iar o pasere măiastră Vine vesel pe fereastră Şi, bătînd din aripioare,
      Zice, blînd cuvîntătoare :
       „Bine, bine v-am găsit,
      Dalbe flori din răsărit !“ „Bine-ai venit de la rai,
       Păsărea cu dulce grai V‘
„Eu sosesc cu primăvara Ca să mă întorn cu vara ; Ş-acum vin pe-al vostru plai, Aducînd luna lui mai,
      Luna cea de lăcrimioare Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalbă de poveste Cum n-a fost şi nu mai este „Păsărică, spune, spune Cea poveste de minune,
Că ţi-om face noi trei salbe De mărgăritare albe.“
 I
„înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o horă luminoasă,
Ca povestea mea duioasă :
Fost-a fost în lume-odată Mîndruliţă, dulce fată,
Şi la chip fărmecătoare De puteai căta la soare,
Iar la ochişorii săi Şi la faţă-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Incît vecinic flori şi stele Se certau noaptea-ntre ele !
Iată-n fapt de dimineaţă Că pe cîmpul de verdeaţă Copiliţa, cu-alte două,
Se primbla, torcînd, prin rouă. Una zice : «Am visat De-un fecior de împărat I Dac-ar fi acum să vie Să m-aleagă de soţie,
I-aş aduce eu în dar Un şoiman de armasar Care zboară, care sare Peste munţi şi peste mare Şi încungiură pămîntul Mai uşor chiar decît vîntul !» Alta zice : «Sorioare !
Eu i-aş ţese-n foc de soare O cămeşâ-n zece iţe,
Cu descîntici prin altiţe,
Ca să-i fie de noroc Şi să-l apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
 297
Şi de boalele trupeşti !» Iar frumoasa copiliţă Zice astfel din guriţă : «Eu i-aş face doi feciori, Doi de gemen frăţiori, Cu cosiţele-aurite Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei Drăgălaşi şi frumuşei, Căci ar fi strălucitori Ca doi ochi veselitori !»
«De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea să fii I (Zice-atunce mîndrul crai Ce vîna pe verde plai.)
Tu să fii a mea mireasă,
A mea dulce-mpărateasă 1 Tu, minune-npîntatoare Care eşti ruptă din soare !» Copiliţa-n fericire Stă pătrunsă de uimire. Ochii galiş i se-nchid, Degitele-i se deschid, Fusu-i pică, firu-şi per de, Şi ea cade-n iarba verde. Iară craiul tinerel O ie-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor Saltă pe-al său cal uşor. Calul falnic se-ncordează, Sare, zboară şi nechează ; El nechezul n-a sfîrşit,
La palat c-a şi sosit I
Şepte zile-abie trecea, Mare nuntă se făcea,
Cu nuntaşi nenumăraţi, Cum se cade la-mpăraţi,
 298
               De-au mers vestea-n depărtări, Peste nouă ţări şi mări I Fost-au faţă crai vestiţi,
               Cu corone-mpodobiţi,
               Şi vestite-mpăratese,
               Tot frumoase şi alese.
               Fost-au încă la serbare Oaspeţi mari de spaimîntare, a\ Urieşi cu negre semne, Sfarmă-Peatră, Strîmbă-Lemne, Zmei cu ochii sîngeroşi Şi vitejii feţi-frumoşi I Dar din toţi nuntaşii cine Răspîndea mai vii lumine ? Dulce-a craiului mireasă,
               Tînăra împărateasă,
               Care ochii fărmeca De zîmbea sau de juca.
               Blîndul zîmbet a copilei Lumina ca faptul zilei,
               Ş-al ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. Fost-am încă şi eu faţă La cea nuntă mult măreaţă,
               Şi de-atunci tot mă gîndesc C-am visat un vis ceresc !
                                                                              II
                 înşiră-te, mărgărite,
                 Pe lungi fire aurite,
                 Precum şirul din poveste,
                 Că-nainte mult mai este :
 a) Poveştile poporale sînt pline de fiinţi fantastice, precum urieşi, feţi-frumoşi, carii se luptă cu zmeii pentru fete de îm paraţi, Sfarmă-Peatră, ce macină stîncele ca să turbure pîra irlc, Strîmbă-Lemne, care îndoaie copacii codrilor... etc.
 Trecu luna, trecu două, Trecu cinci, trecură noua ; Doamna născu doi feciori, Doi de gemen frăţiori,
 Cu cosiţe poleite Şi cu feţe înflorite,
 De păreau strălucitori Ca doi ochi veselitori!...
    Alei, mîndre sorioare 1 Puteaţi voi a-mi spune oare Ce-i mai bun în astă viaţă Ca iubirea cu dulceaţă ? Ce-i mai sfînt şi mai alin Ca mama cu prunc la sîn ? Ce-i mai drag şi mai plăcut Ca pruncuţul nou-născut ?...
    Mama doamnă, fericită,
 Cu doi prunci împodobită, îi ţinea duios la sîn,
 Ca doi fluturi pe un crin,
 Şi din pletele-i gingaşe Le făcea lor dulce faşe,
 Şi pe braţe-i, ca să-i culce, Le făcea un leagăn dulce. Ea-i privea şi zi şi noapte, Le vorbea cu blînd-e şoapte Şi, privinduni, se uimea !... Ea-i trezea şi-i adormea, I-adormea tot în cîntări Şi-i trezea în sărutări.
 Cînd era pe adormire,
 Le cînta cu-nduioşire ;
 «Nani, nani, copilaşi,
 Dragii mamei fecioraşi!
 Că mama v-a legăna,
 Cu vers dulce v-a-ngîna
300
Maria Cantacuzi.no, desen de Théodore Chasseriau, din 1855
N. Bălcescu
                 Ş-a ruga pe Dumnezeu Să vă primble-n raiul său,
                 Să videţi, unicii mei,
                 Ceruri plini de curcubei,
                 Ploi de raze şi de stele Pe cîmpii de viorele.
                 Ş-oi ruga Domnul ceresc Să ajungeţi cum doresc,
                 Viteji mari şi feţi-frumoşi,
                 Doi luceferi mîngăioşi.
                 Lumea să vă îndrăgească, Duşmanii să se-ngrozească, S-aveţi parte şi renume,
                 Să vă meargă vestea-n lume !»
                 Cînd era iar pe trezie,
                 Le cînta în veselie :
                 «Sculaţi, sculaţi, feţii mei, Floricele dalbe !
                 C-au venit doi îngerei în veşminte albe, îngerei colindători,
                 Floricele dalbe,
                 Noaptea pe la cîntători,
                 Cînd zorile-s albe,
                 Şi v-aduc pe aripioare Floricele dalbe,
                 Rouă sfîntă-nvietoare,
                 Şi cunune albe !»
                 Alei! mîndre sorioare !
                 Nici că se afla sub soare Fericire mai deplină,
                 Viaţă dulce mai senină !
                 Dar în lume ades trece Vînt de moarte, fior rece,
                 Şi pe loc se vestejeşte Tot ce-n lume ne zîmbeşte !
23 — Alecsandri — Opere I                 301
 Seninul se schimbă-n nori,
 Viaţa-n noapte fără ziori, Veselia-n aspre chinuri Şi cîntările-n suspinuri!
 Iată că-ntr-o zi din mai Mers-au vestea chiar la rai De -acei mîndri frăţiori,
 A pămîntului comori,
 Şi toţi îngerii în zbor Au venit, ascunşi de-un nor,
 Ca să vadă dacă sînt
 Fraţi de-ai lor pe-acest pămînt ?
 «Dulce-s, Doamne, la privire !
 Ca un vis de fericire !»
 Abie zis-au, şi pe loc,
 Ca un fulger viu de foc,
 Crunt diochiul au ajuns Pe copii şi i-au străpuns !
 Copilaşii plîng, suspin,
 Scot guriţa de la sîn,
 Cată-n ochii mamei lor,
 Pleacă fruntea, cad şi mor I Vai de codrul care-şi perd© Freamătul şi frunza verde !
 Vai de inima pustie Ce-au rămas far* de soţie !
 Dar amar, amar pe lume,
 De copiii fără mume,
 Şi de mamele cu dor Care-şi perd copiii lor !
                 III
 Inşiră-te, mărgărite,
 Pe lungi fire aurite, Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este :
302
Pe copiii-mbrăţişaţi,
Intr-un leagăn alb culcaţi, Trista mamă i-a-ngropat Lîngă ea, lîngă palat,
La fereastra din grădină,
Sub o tufă de sulcină.
Iar din leagănul de flori Răsărit-au pînă-n ziori Doi brazi gingaşi de o samă, Ca doi gemeni dintr-o mamă, Ş-au crescut, crescut-au iară De la ziori şi pînă-n seară, Pîn-au dat să se lovească De ferastra-mpăratească...
«Frăţioare, frăţioare, înlăuntru ce vezi oare ?»
«Văd pe mama !... Auzi, frate, Gemetele-i necurmate ?» «Maiculiţa mea iubită,
Cît de-amar e rătăcită I»
«Ochii-i sînt două izvoare Tot de lacrimi arzătoare !»
«Ah ! priveşte cum ne cată Prin cea casă întristată !»
«Cum ne cheamă, cum ne plînge ! Mînele cum şi le frînge 1» «Mamă, mamă, draga noastră, Iată-ne ici la fereastră.
Vin’ cu dulce sărutat Şi cu dulce dismierdat,
Că de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amîndoi!»
Astfel brazii suspinau Ş-a lor crengi le clătinau Pe fereastră-n sala mare...
Mama doamnă viu tresare,
Vine,-aleargă, stă, nu crede,
 23*
303
 Vede brazii şi nu-i vede, Şterge iute ochii săi :
 «Dragii mei, drăguţii mei! Voi sînteţi! inima-mi zice C-aţi venit voi iar aice Lîng-a mamei dulce sîn,
 Ce hrăneşte-amar suspin ! Scumpii mamei frumuşei, Copilaşi, iubiţii mei!
 Frig v-au fost în cel pămînt, Pedepsi-l-ar Domnul sfînt! Ş-acum nu mai cată nime De a voastră frăgezime,
 Nici vă leagănă-n cîntări,
 Nici v-adoarme-n sărutări !» «Taoi, măicuţă cu durere, Că-ţi aducem mîngăiere.
 Nu jăli a noastră soartă,
 Că de grijă cerul poartă Şi la morţi, şi la cei vii,
 Şi la flori, şi la copii.
 Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă, Vîntul ne adoarme-uşor Cu suspin răcoritor,
 Şi steluţa serii, mută,
 Cu dulci raze ne sărută.»
 «Ce vorbiţi de primăvară,
 Şi de stele, şi de seară ?
 Nu videţi cumpliţii nori Cum sosesc fulgerători ? N-auziţi cerul cum tună Şi pămîntul cum răsună ? Vîntul suflă şi vă-ndoaie,
 Pe voi cade rece ploaie... Dragii mei, gingaşii mei 1 Cum să-i apăr eu pe ei ?...»
 304
Biata mamă n-a sfîrşit, Cerul brazii au trăsnit Şi sub ochii săi pe loc I-au aprins în mare foc ! La pămînt brazii cădeau, Cu lung gemet ei ardeau Şi spre doamna ce-i videa Crengile şi le-ntindea. Biata mamă, despletită, Spaimîntată, rătăcită,
Pe fereastră se pleca,
Vrînd în foc a s-arunca ; Dar deodată ochii săi Au zărit două scîntei Pintre flăcări strălucind,
In văzduh voios sărind, Cătră stele tot suind, Ş-amîndouă pintre ele Prefăcîndu-se în stele.
   Faţa ei, 1-acea privire, Străluci de fericire,
Cum s-aprinde alba lună Dup-o aprigă furtună ;
Şi cu grabă-n veselie Ieşind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit!
                              IV
Inşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste, Că-nainte mult nu este :
Pe cea vale de mohor, Lîng-un limpede izvor,
 305
Mama doamnă stă culcată Şi cu dragoste tot cată Cînd la cerul înstelat,
Unde doru-i au zburat,
Cînd pe faţa apei line, Unde-a cerului lumine Se prevăd, se oglindează Şi în taină scînteiază.
Biata mamă-ncet suspină Şi cu-o floare de sulcină Ea dismiardă-ncetişor Faţa micului izvor,
Ş-apoi stă, şi tot priveşte, Apa cînd se limpezeşte,
Care stele mai întăi Au să iasă-n faţa ei ?
Umbra nopţii de pe vale Se pătrunde de-a ei jale Şi ascultă în tăcere Şoapta-i plină de durere. Căci ea stelele descîntă Şi, plîngînd, astfel ea cîntă :
«Cîte stele sînt pe cer, Pînă-n ziuă toate per,
Numai două-s stătătoare Pin’ la răsărit de soare,
Şi îngînă dorul meu... Coborî-le-ar Dumnezeu !
Stelişoare, blînde stele, Ochişori inimei mele 1 Pre pămînt voi v-aţi închis Şi în ceruri v-aţi deschis Să priviţi la dorul meu... Coborî-v-ar Dumnezeu !
 300
Bine v-a fi vouă, bine, în cel rai cu vii lumine, Dar nici raiul nu e lin Ca al mamei dulce sîn 1 Ah ! copii, la sînul meu Coborî-v-ar Dumnezeu !»
 O I minune ! sus, în cer, Două stele iată per I Şi cu zborul de săgeată Prin văzduh iată-le, iată Că vin iute şi voioase, Lăsînd urme argintoase, Pîn ce cad lîngă izvor Intr-un lung, întins ogor, Şi se fac din două stele Două mărgăritarele...
   Cine-n lume, cine poate Mările să le înoate,
Codrii vechi să mi-i pătrunză Ca să numere-a lor frunză ? Cine poate-avea aflare Cîte valuri sînt pe mare,
Cîte raze sînt în soare,
Cît parfum e într-o floare ? Numai dorul mamei poate Să pătrundă-n lume toate, Ca să afle mîngăiere La cumplita sa durere !
   Astfel doamna, ca-ntr-un rîu, Intră-n lanul cel de grîu,
 Şi tot cată nencetat Stelele care-au picat.
 Spic de spic ea îl culege,
 Grîu-n palme îl alege
Şi-l săruta, şi-l dismiardă, Copilaşii să nu-şi peardă 1 Zi de vară pînă-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuieşte, spicuieşte,
De odihnă nici gîndeşte !
Iar cînd lanul s-au sfîrşit, Iată, Doamne 1 c-au găsit Intr-un spic frumos şi mare Două mici mărgăritare !
Şi de-atunci mama duioasă, în răpirea-i drăgăstoasă,
Tot înşiră, visătoare, Preţioasele-i odoare Şi la sînu-i tot le strînge,
Apoi rîde, apoi plînge,
Le deşiră cînd şi cînd Şi le-nşiră iar, cîntînd :
«înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite, Precum lacrimile mele Se-nşiră curgînd la stele !
înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale Pe-a durerei tristă cale 1
înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Pin’ ce dorul bietei mume Va-nceta de-a plînge-n lume 1»
Mirceşti
PASTELURI
  1862—187...
SERILE LA MIRCEŞTI
Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse ;
In sobă arde focul, tovarăş mmgăios,
Şi oadrele^aurite, ce de păreţi sînt prinse Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge ! afară-i vijelie,
Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie O zînă drăgălaşă, cu glasul aurit.
Pe jilţu-mi, lîngă masă, avînd condeiu-n mînă, Cînd scriu o strofă dulce ipe care-o prind din zbor, Cînd ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadînă Ce-n cadrul oi se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, ialbă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sînul, dulce val, Ea pare zea Venus cînd a ieşit din unde Ca să arate lumei frumosul ideal.
Alăture apare un cîmp de aspră luptă,
Pătat ou sînge negru acoperit cu morţi.
Un june^n floarea vieţii strîngînd o spadă ruptă Ţinteşte ophii veştezi pe-a veciniciei porţi,
 311
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut.
Veneţia, regină, ce-n marea se oglindă Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume O sprintenă corvetă, un rapide-alcyon ;
Şi iată colo-n ceruri pribejile din lume, Cucoarele în şiruri zburînd spre orizon.
O 1 farmec, dulce farmec a vieţii călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer 1 Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi cînd vine în ţară asprul ger !...
Afară ninge, ninge, şi apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori.
Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi -cete de sălbatici prin codri deşi perdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinşi la luptă pe cîmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea îşi strînge-a sa aripă ; Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
 312
Atunci inima^mi zboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele Intoană pentru mine un imn nemărginit.
Aşa-n singurătate, pe cînd afară ninge,
Gîndirea mea se primbla pe mîndri cur cub ei, Pîn’ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge, Şi saltă căţeluşu-mi de ;pe genunchii mei.
Mirceşti, 18 6 7
SFÎRŞIT DE TOAMNĂ
Oaspeţii caselor noastre, cocostîrci şi rîndunele, Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele ; Cîrdurile de cucoare, înşirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.
Vesela verde cîmpie acu-i tristă, vestezită, Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ; Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc, Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri. Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade ; iarna vine, vine pe crivăţ călare !
Vîntul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, oaii rănchează, oînii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc.
Mirceşti, 18 6 7
314
                       IARNA
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă ;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi: Kăspîndind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară !
Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară ;
Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.
Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar (ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare, iată-o sanie uşoară care trece peste văi... in văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
 815
                     GERUL
Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori Cjun văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte,
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri. Pune streşinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce se-ntrec pe cîmpul luciu, scoţînd aburi lungi pe nare. O ! tu. gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu 1
316
                      VISCOLUL
Crivăţul din nieazănoapte vîjie prin vijelie,
Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie. Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian,
Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul frămîntă lumea !... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd în urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură ; corbii zbor vîrtej, ¡răpiţi de vînt,
Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pămînt.
Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate, Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Şi-n departe se aude un nechez răsunător...
Noaptea cade, lupii -urlă... Vai de cal şi călător I
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp latrare şi zăreşte cu uimire O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospeţie îl întîmpină zîmbind !
 24
317
                       SANIA
Zi cu soare, ger cu stele !... Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare ;
    Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi...
  Tu zîmbeşti ?... Zîmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.
Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte ; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scîntei.
Pe cîmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud cîni la vînătoare,
Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.
Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie ; Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
     Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori... a)
  Tu o rupi ?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.
   a) Numele de mărţişori este dat crengilor de lozie îmbobocită cu muguri argintii. Românii le culeg şi le anină în casele lor ca un semn iubit de primavară, în ziua de Florii.
818
                   MEZÜL IERNEI
In păduri trăsnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe cîmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scîrţie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scînteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O ! tablou măreţ, fantastic !... Mii de stele argintii în nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sînt a lui altare, codrii — organe sonoare Unde crivăţul pătrunde, scoţînd note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas ;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă — nici un pas ; Dar ce văd ?... în raza lunei o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimîntată !
24*
319
LA GURA SOBEIa)
Aşezat la gura sobei noaptea pe cînd viscoleşte Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pîlpîieşte, Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecînd în zbor fantastic a poveştilor minuni.
Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur ; Iată cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punţi de aur ; Iată cai ce fug ca gîndul; iată zmei înaripaţi Care-ascund în mari palaturi mîndre fete de-mpăraţi.
   a) Omer a compus Iliada şi Odiseea din tradiţii şi poate chiar din fragmente de poeme poporale. Ariosto a scris fantastica epopee Orlando de pe legendele cavalereşti răspîndite în Italia şi ilustrate prin imaginaţia poporului iubitor de minuni.
   Poporul dar este izvorul celor mai poetice creaţii, celor mai neperitoare opere; şi poeţii mari, carii apar ca nişte rari meteori, nu sînt decît revelatorii măiestri a poeziei popoarelor, concentrată în sînul lor.
   Poveştile noastre reprezintă o comoară atît de bogată în iscodiri ingenioase, în imagini feerice, în flori de graţioasă poezie, că, de s-ar naşte în România un nou Ariosto, el ar compune un poem de aceeaşi valoare nepreţuită ca poemul lui Orlando.
   In ele găsim o limbă armonioasă şi perioade întregi versificate, încît lesne s-ar putea crede că poveştile ar fi poeme? antice prozaite cu timpul. In ele aflăm producerile unui geniu fecund şi original, precum : feţi-frumoşi cu părul de aur, fete de împăraţi atît de frumoase, că par a fi rupte din soare, cai năzdrăvani ce zboară în naltul cerului, şerpi cu solzii de aur carii au cuiburi pline de petre scumpe, cerbi carii duc între coarne leagăn de zîne, paseri măiestre cu grai omenesc, pajuri
 320
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume ; Iată-n lacul cel de lapte toate zînele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncîntă E Ileana Cosînzeana !... în cosiţă floarea-i cîntă. Pînă-n ziuă stau pe gînduri şi la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit 1
ce locuiesc în fundul pămîntului, în lumea neagră, mere de aur care se prefac în palaturi împărăteşti, furci de argint care lorc singure, poduri de oţel, copaci cu poame de rubin şi de smarald etc., etc.
  în ele mai întîlnim fiinţi fantastice care ne-au spăriat în copilăria noastră : balauri, zmei, urieşi, ca Sfarmă-Peatră şi ca Strîmbă-Lemne, cîni cu dinţii de criţă... etc. In ele mai găsim zeii paganismului, sub figuri de sfinte creştine : sfînta Mercure, sfînta Joie, sfînta Vinere, şi pe mult frumoasa Ileana Cosîn-zana, imagina cea mai graţioasă ce a ieşit din inima poporului român.
  Şi dacă vom studia poveştile noastre cu luare-aminte, dacă le vom compara cu unele periode din poemul Orlando, vom descoperi în cuprinsul lor diverse tablouri, scene şi chiar eroi şi eroine care figurează sub alte denumiri în opera lui AriostQ,
       BRADUL
Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Pintre negură se perde Ca o fantasmă geroasă,
Şi priveşte cu-ntristare Cum se primblă prin răstoace Iarna pe un urs călare,
Iama cu şepte cojoace.
El se scutură şi zice :
„In zădar, tu, vrăjitoare, Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.
In zădar îngheţi pămîntul, Ucizi florile şi stupii Şi trimiţi moartea cu vîntul Şi trimiţi foamea cu lupii.
In zădar a ta suflare Apa-n rîuri o încheagă, Şterge urma pe cărare Şi de mine ţurţuri leagă.
322
în zădar aduci cu tine Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine Faci să iasă urlet jalnic.
în zădar, urgie crudă, Lungeşti noaptea^ntunecoasă Şi, irîzînd de-a lumei trudă, Scurtezi ziua luminoasă.
în zădar îmi pui povară De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă !“
                   SFÎRŞITUL IERNEI
                S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,
      S-au dus zilele Babei şi nopţile vegheriiC1). Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt
              Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde ;
      Prin rîpi adînci zăpada de soare se ascunde. Pîraiele umflate curg iute şopotind,
              Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
      O,  Doamne ! iată-un flutur ce prin văzduh
                                                      se perde !
      în cîmpul veşted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet ,se urcă un galbin gîndăcel,
                 Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
  a) Românul caracterizează sub forme poetice sau glumeţe toate variaţiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentîi a lunei lui mart (giboulées de Mars), pretin-zînd că ele sînt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, şi plînge, se boceşte şi nu .lasă pe nime în pace. însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mairt. / Acele zile sînt urmate de zilele cocostîrcului, a mieilor, a ciocîrliei, a rîndu-nelelox etc., care prevestesc reîntoarcerea în ţară a paserilor pribegite de cu toamnă şi eţpolia naşterei mieilor.
                                      324
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gîndăcel, un flutur, un clopoţel în floar După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
       OASPEŢII PRIMĂVERII
In fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată I E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalţă, în cercuri line zboară Şi, rapide ca gîndul, la cuibu-i se coboară ;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit, Aleargă, sar în cale-i şi-i zic : „Bine-ai sosit 1“
In aer ciocîrlia, pe casă rîndunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc Şi pe deasupra bălţii nagîţii se-nvîrtesc.
Ah ! iată primăvara cu sînu-i de verdeaţă !
In lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi păimîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite şi vesele cîntări!
326
           CUCOARELE
Din cea zare ¡luminoasă vine-un lung şir de cucoare Aducînd pe-aripi întinse calde raze de la soare ; Iată-le deasupra noastră, iatăJe colo sub nor,
In văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate, De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate, Pardoşi, tigri, şerpi gigantici stau în jungli tupilaţi, Pîndind noaptea elefanţii cu lungi trombe înarmaţi.
Fericite călătoare ! zburînd iute pe sub ceruri,
Au văzut în răpigiune aile Africei misteruri,
Lacul Ce>ad şi munţii Lunii, cu Pustiu-ngrozitor, Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit ¡negru popor.
Călătoare scumpe mie !... Au lăsat în a lor cale Asia cu-a sale rîuri, Caşemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mîndra insula din rai,
Şi revin cu fericire pe al ţării dulce plai!
 327
NOAPTEA
   Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă, Ga-ntr-un suflet cu durere o gîndire mîngăioasă. Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturînd din a lui poale lungi şi rapizi meteori.
   Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte Ca un ochi roş de bailaur care-adoarme şi clipeşte. Sînt păstori în şezătoare sau vreo ceată de voinici ? E vro tabără de oare sau un rond de tricolici ? a)
   Cătră munţi pin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, Cînd din culme-n cuhne noaptea buciumele răsunau Şi la lupte sîngeroase pe români îi deşteptau.
   Acum însă viaţa-i lină ; ţara doarme-n nepăsare ! Cînd şi cînd, un cîne latră la o umbră ce-i apare, Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc, Holbînd ochii cu ţintire la luceafărul ceresc !
   a) Tricolicii fac parte din lumea fantastică a strigoilor, a moroilor, a vîrcolacilor (vîrcolici), a sburătorilor etc., carii apar în basmele şi în superstiţiile poporale.
                                         328
                 DIMINEAŢA
Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură.
In curînd şi el apare pe-orizonul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe cîmpul înverzit.
El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mîndră .scară Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară, Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi Ce răzbat prin frunzi uscate şi s-arată drăgălaşi.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă. Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă. In grădini, în cîmpi, pe deailuri, prin poiene şi prin Ard movili buruienoase, scoţînd fumuri cenuşii.
Caii zburdă prin ceairuri; turma zbeară la păşune ; Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n răpigiune, Şi o blîndă copiliţă, torcînd lîna din fuior.
Paşte bobocei de aur lîng-un limpede izvor.
            TUNETUL
Pe lanul lung şi verde, cu grîul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet şi trece, Precum un rîu de munte cînd gheaţa s-a topit Se varsă peste maluri, cîmpiile să-nece.
E umbra unor nouri albii, uşori, mănunţi Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţi; Ei vin în mezul zilei c-un surd şi tainic sunet Şi, ca semnal de viaţă, aprind în cer un tunet.
Văzduhul bubuieşte L. pămîntul desmorţit Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde,
Şi de asprimea iernei ¡simţindu-se ferit,
De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde.
La răsărit urare ! urare la apus !
Un cîrd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus, Se-nalţă ca s-asculte mult vesela fanfară Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.
330
     FLORIILE
Iată zile-ncălzitoare După aspre vijelii I Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii.
Primavana-ncîntatoare Scoate iarba pe cîmpii. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare, Ceru-i plin de ciocîrlii.
Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare Şi ferice de cei vii !
Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii.
Copiliţă, nu vrei oare, Nu vrei cu mine să vii, Cînd Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii ?
331
Să culegem la răcoare Viorele albăstrii ?
Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii.
Eu ţi-oi da de orice floare Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zîmbitoare. T-ei face că te manii...
Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii.
V. Alecsandri prin 1853
ROMANIA LITERARA.
  mnmi poam.
       IO(H IMOPIK
            Mt
       A> 4>irJrMMlW.
                  Am ipi W, brtpLie ptama.
           K1»XTtU 1.
                  i.
   Din »«ptftj Kapitaijuop,
   Wn            S|>UZMl>p,
   Ptm'zifam «»uit tu«*!,
   Ka di*l iM»jn.pi Knpmtiiwl,
   II«* w» M.tr ud fca*iHi llii tih ♦.inj»l aKotiepift,
   *1«? ne ‘nfituli* kb o wagl IKn'^n Dmi (.¡» a uiiptaQţ, llii             ■» iii««ap|i»pe,
   llW^ts           iiWji» Jlupo,
   Up >i«m »m»|t
   Kft cvuUiu *• 'utvmili?
   Jţnlxjmito kn «tofeiHtM Brpde *a «n
   ■«•dp* m mi mi* de jr* ffli wImix rvl c tn Zm& i E§«a»-l «(mt rjMi 'nsftpdtf '
   8« m ml 4« +t? numi K*pe '• fcMfw «IjwjMti
   Biwnrt« npb
 O ¿snoaba »puiiilio
 He B-fcpfH • <*i Elftp nie,
 Uli sat ♦ţapi» doi «unii Me ropoa » ♦! Map «ii.
 Mitu l dpcftgtţ n*i»«*a ita.li; lap ao «an aKpia ca «nu*
 Kol* de asp jKiHup,
 Ka Kn zei neniKpitop.
 4«J Bitt'ttX o^L Kt.ţ»|Mr Ile-an kju            m-tmutMpv,
 Uit, Ktt d*l»KJ, HfK.ltllItl SUt, opieind SHfU? l'cM.pil, N«i»al oiiil sti mi mc«, R«.tl*peinl<;-| a.l*’pra Hc npu z»p« «»mutic.
 J«nn>, laUiiKt, itMtlir,
 Slide, km itiii ei* tpt:«xiid. S‘»»zl» din wmi ţn iand 8-M't >»p«l, rpitxdat* ttitmnlt*
 Mv> senU «Im M»»attIr*.
 Srunot jkui\ ^hmImiuI Hc tenta di» iVM.pi»,
 Eapca »» *e vjxtint»,
 $pMtt«t nx *0 4»T^n«; llasepeti .«*        stftNj*«,
 $i*pa ’ii lîmipi IjM ioRp»*,
 Kisl npm .1 miii'o sm.hn*i«titH, .ţn Mwtp<>
 Tp«*K* peni «wpt de «(lupte, ftpesimyipl du peje «kutptc ’ l*P W wp M «Mtop mnpe, ♦wruid irp*Rfrt de MspBp«*,
Prima pagină din revista România literară (1855), în care a apărut pentru prima oară în româneşte poezia Sentinela
                          română
                     PAŞTELE
 De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite Lucesc sub a lor mal duri de trestii aurite Pe care cocostîrcii, înfipţi într-un picior, Dau gîtul peste aripi, tocînd din ciocul lor.
 Un scrînciob mai la vale pe lîngă el adună Flăcăi şi fete mîndre ce rîd cu voie bună; Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de nai Se-ntoarce hora lină, călcînd pe verde plai.
 Bătrîni cu feţe stinse, români cu feţe dalbe, Românce cu ochi negri şi cu ştergare albe Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
         Iar pe-mpregiur copiii se prind la luptă-n joc.
 Şi scrînciobul se-ntoarce, purtînd în legănare Părechi îmbrăţişate cu dulce înfocare, Ochiri scînteitoare şi gingaşe zîmbiri Ce viu răspînd în aer electrice luciri.
  Alecsandri — Opere l                ^33
                 PLUGURILE
  Noroc bun!... Pe cîmpul neted ies românii cu-a lor
                                                           pluguri 1
Boi plăvani în cîte şease trag, se opintesc în juguri. Braţul gol apasă-n coarne; ferul taie brazde lungi Ce se-nşiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi.
Treptat, cîmpul se umbreşte sub a brazdelor desime ; El răsună-n mare zgomot de voioasa argăţime,
Iar pe lanul ce în soare se zvîntează fumegînd, Cocostîrcii cu largi păsuri calcă rar şi meditînd.
Acum soarele-i 1-ameazi ; la pămînt omul se-ntinde; Cîrd de fete şi neveste de la sat aduc merinde ; Plugul zace-n lan pe coaste, iar un mîndru flăcăoaş Mînă boii la izvoare şi îi paşte la imaş.
Sfîntă muncă de la ţară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrăţire !... Dar lumina amurgeşte, şi plugarii cătră sat, Haulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat.
334
SĂMĂNATORII
Sămănătorii harnici, cu sacul subsuoară, Păşescu-n lungul brazdei pe fragedul pămînt; Pc culme, pe vâlcele se suie şi coboară Zvîrlind în a lor cale seminţa după vînt.
„O mie !“ zice unul menind cu veselie. „Noroc şi roadă bună 1“ adaoge un alt. „Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie ! Ca trestia cea naltă să lie paiul nalt !
Din ziori şi pînă-n noapte tot grîul să răsară ; In el să se ascundă porumbii osteniţi,
Şi cînd flăcăi şi fete vor secera la vară,
In valuri mari de aur să-noate rătăciţi !“
Sămănătorii veseli spre fund înaintează,
De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc,
Şi grapele spinoase de-aproape le urmează, Ingroapă-ncet seminţa şi cîmpul netezesc.
25*
 335
                     RODICA
            Purtînd cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunzori, Juna Rodică voioasă trece Pe lîngă junii sămanători.
             Ei cu grăbire îi sar în cale,
             Zicînd : „Rodică, floare de crin,
             In plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin ! a)
             S-ajungi mireasă, s-ajungi craiasă ! Calea să-ţi fie numai cu flori,
             Şi casa casă, şi masa masă,
             Şi sînul leagăn de pruncuşori !“
             Cu grîu de aur ei o presoară, Apoi cofiţa întreagă-o beu.
             Copila rîde şi-n cale-i zboară, Scuturînd grîul din părul său.
 a) A ieşi cu plin dinaintea unui călător sau muncitor este un semn de bun ogur (tradiţie poporală).
                                         336
             LUNCA DIN MIRCEŞTI
Bate vînt de primavară şi pe muguri îi deschide ; Vîntul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca rîde. Sub verdeaţa dragalaşă dispar crengile pe rînd,
    Şi sub crengile umbroase mierla sare şuicrînd.
O ! minune, farmec dulce ! O ! putere creatoare I Tn oricare zi pe lume iese cîte-o nouă floare, Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfînt Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pămînt.
Tot ce simte şi viază, feară, pasere sau plîntă ta căldura primăverii naşte, saltă, zboară, cîntă.
     Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş,
    Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş.
El se duce după visuri; inima lui creşte plină De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avînt inspirator Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ş-a sperărei zîmbitoare, ş-a plăcerei, ş-a iubirei. IViserea-şi găteşte cuibul, floarea mîndrele-i colori, Cîmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori,
 33
Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafana, Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană, Iar în leagăn de matasă gangurul misterios Cu privighitoarea dulce se îngînă-armonios.
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, Se-ndrăgesc în părechere pe sîn alb de lăcrimioare, Şi, ca roi de petre scumpe, gîndăceii smălţuiţi Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.
O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică. Ascultaţi!... stejarul mare grăieşte cu iarba mică, Vulturul cu ciocîrlia, soarele cu albul nor,
Fluturul cu plînta, rîul cu limpidele izvor.
Şi ştejarul zice ierbei : „Mult eşti vie şi gingaşă 1" Fluturaşul zice floarei : „Mult eşti mie drăgălaşă !" Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind ;
Rîu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
Luncă, luncă, dragă luncă ! rai frumos al ţării mele, Mîndră-n soare, dulce-11 umbră, lainică la foc de stele ! Ca gradinele Armidei, ai un farmec răpitor,
Şi Şiretul te încinge cu-al său braţ dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pînditoare de sub arbori înfloriţi,
Ea la sînul ei atrage călătorii fericiţi.
Şi-i înoîntă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum si de cîntare, Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai ţ
 338
MALUL ŞIRETULUI
Aburii uşori a nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpînd malul năsipos.
Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Cînd o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
(’înd sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătînd apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel rîu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopîrlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.^
 339
FLORI DE NUFĂR
Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie Răsună-n dimineaţă o tainică-armonie.
Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ? Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori.
 Verginile în apă intrat-au cu sfială,
 Ş-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală, Şoptind, privind în undă albastrul cer senin, Umplînd cu flori de nufăr cămeşa de la sîn.
 O rază aurie prin stuhul des pătrunde Şi gingaş luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinereţe, comori de fericiri, Incîntătoare forme de albe năluciri.
 Priviţi I cetatea verde se mişcă, se deschide.
 O  mtndră copiliţă apare, iese, rîde Şi lunecă... Deodată, rotunzi şi albiori, Apar In foc de soare doi nufări plutitori.
          CONCERTUL IN LUNCA
Ii» poiana tăinuită unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
(la s-asculte-o cîntăreaţă revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.
Hoi de flăcări uşurele, lucioli scînteitoare Trec în aer stau lipite, de luminatele-n floare a) Itaspîndind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Cc măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.
lata, vin pe rînd, păreche, şi pătrund cole-n poiană bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană, l'rrfţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
('lopoţci î?i măzărele, îmbătate de parlumuri.
lată frageda sulcină, stclişoare, blînde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe. Drdiţei şi garofiţe, pîrguite-n foc de soare. Topor aşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
   <t) Luminările-n floare sînt florile numite luminarica-Dom -
imlm.
341
Vine cimbrul de la cîmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
Şi cît el apare galbin, oacheşele viorele Se retrag de el departe, rîzînd vesel între ele.
In poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de nndunele, Altele purtînd în frunte, înşirate pe o rază, Picături de rouă dulce care-n umbră scînteiază.
     Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Şi privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene, Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă, Ciocîrlii, oaspeţi de soare, rîndunele,-oaspeţi de casă.
     Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngîmfare, Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
     Iată, vin şi gîndăceii în hlamide smălţuite ;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Şi culbeci care fac coarne purtîndu-şi casa-n spinare... La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.
        Iată-n urmă şi albine aducînd în gură miere... Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Şoptind florilor în taină blînde şoapte de iubire.
     Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt
                                                       se aude !...
Toţi rămîn în aşteptare. Cîntăreaţa-ncet prelude. Vîntul tace, frunza deasă stă în aer neclintită...
Sub o pînză de lumină lunca pare adormită.
342
     In a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unui geniu pintre frunzi alin adie,
Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pm ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
     Gînditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte. Sufletul cu voluptate în estaz adînc pluteşte,
Şi se pare că s-aude prin a raiului cîntare P(‘-ale îngerilor harpe lunecînd mărgăritare.
     E privighitoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimei sale, visul ei de fericire... Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume !
           VlNATORUL
Vînătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire,
Şi pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoţirea naturei cu mîndrul soare.
Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe faţa lumii şi din treacăt o sărută, Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde,
Ce-n curînd sub raza caldă se usucă şi se perde.
Vînătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineţii, Admirînd jocul luminei pe splendoarele verdeţii, Admirînd în umbra caldă florile de prin poiene,
Şi pîraie cristalinc, şi vultani cu mîndre pene.
Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică, Cu-a lui frunză argintie făcînd umbră pe vălcică. Vînătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare... Pouă veveriţi pe-o creangă rîd de arma-i lucitoare.
344
                    PUNTEA
Şoapta nopţii se aude suspinînd încetişor ;
Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Şi deodată Aurora se iveşte radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.
Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-şi ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit Şi utilneşte-n a sa cale o copilă cosînzcană (le-i scaldată în năvalnic şi-n sin poartă odoleană aK
S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
Plînsu-i lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar ; Iar pîrîul de la maluri smulgînd floare după floare,
I a' depune cu şoptire lingă albele-i picioare.
,,De ce plîngi ?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. 'Tu eşti jună, eşti menită să trăieşti, să mori iubind ;
IVntru tine-orice durere trebuie ca să se curme... Nouri sînt ce nu fac umbră şi dureri ce nu lasă-urme.“
a)     Fetele de la ţară îşi fac scăldătoare de năvalnic (pteris) şi poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru ca să de-\i<- mai atrăgătoare.
 345
                        BALTA
Aerul e viu şi proaspăt!... el trezeşte şi învie Peptul, inima şi ochii peste carii lin adie.
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios, Aşteptînd voiosul soare ca pe-un mire luminos.
Ceru-n zare se roşeşte ; mii de vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor,
Şi din ochiuri se înalţă cîrd de raţe ca un nor.
Pintre stuhul ce se mişcă iată-o luntre vînătoare I Şerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare ; Raţele, prin moşunoaie după trestii se ascund,
Şi pe sus nagîţii ţipă, lişiţele dau în fund.
Răspîndind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină Cînd la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină ;
Iar pe mal, în liniştire, un bătlan, păşind încet,
Zice : „Nu-i peirea lumei... vînătorul e poet 1“
34(5
                     FÎNTÎNĂ
Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
    în ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă şi la sîn un pruncuşor,
Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor.
Nevăstuica trece iute, torcînd lîna din fuioare Şi sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mpregiuru-i zbor voioase şi cîntînd,
Ea zîmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutînd.
Iată,-ajunge la fîntînă, ş-acolo se întîlneşte C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.
Româncuţa mulţămeşte, suflă-ncet peste cofiţă Şi cu apa nencepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dînsa bea, fugarul îşi adapă Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.
347
                  SECERIŞUL
Ciocîrlia ciripie, îîlfîind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător ;
Prepeliţa cîntă-n jirîie, grierul cîntă-n mohor.
In cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe cînd era încă umed de răsuflul aurorii.
Toţi, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin rîu, Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brîu.
Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepeliţa îşi ia puii şi se duce ; lanul scade.
Iar în urmă, holda mîndră, răsturnată prin bucăţi, Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi.
Mai departe, lucrînd iute, un flăcău ş-o fată mare De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare,
Cînd o pasere măiastră, peste lan trecînd uşor,
Zice : „Dulce-a mai fi pînea de la snopurile lor !“
¿48
                     COSITUL
Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
Ş-un rîu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă străluceşte, ea se clatină la vint,
Ş-a ei umbră lin se mişcă în dungi negre pe pămînt.
Iată, vin cosaşii veseli, se pun rînd. Sub a lor coasă Cîmpul ras rămîne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiţi alţii le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri şi cu stuh le încunună.
Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,
Unde umbra pare verde şi de flori e-mbalsămită, Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiţă în căpiţă dumbrăveanca saltă-n zbor.
Un flăcău, cosind deoparte, lîngă-o tufă de sulcină, Vede iarba încîlcită, frîntă pe la rădăcină.
„Ce să fie ?... Cuib de feară ?... O 1 minune !“ zice el, Şi, zîmbind, se pleacă iute de culege... un cercel !
26
 349
                      PORTRET
              dedicat doamnei X... Y... Z...
Superbă, maiestoasă, te simţi că eşti regină, Căci fruntea-ţi se înalţă cînd lumea se înclină. Şi imnul omenirei, un imn de adorare,
Ajunge pin’ la tine în slabă suspinare.
Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte, Ce-ngheaţă de departe a inimilor şoapte. Privirea ta măreaţă de-abia se rătăceşte Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăveşte.
Chiar soarele ferbinte, de-ar vrea cu fericire Să-şi schimbe nemurirea pe-o viaţă de iubire, Ar ştinge-a sale raze pe inima-ţi de gheaţă,
Şi lumea tristă-ar zace sub o eternă ceaţă.
Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire I Nici spada nu întrece cumplita-ţi nesimţire ! Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă eşti şi... rece !
 350
                       PORTRET
               dedicat princesei Natalia Ghica
Plăcută, simţitoare, în toate graţioasă,
Eşti dulce ca seninul de zi primavaroasă,
Şi ochiul ce oglindă cu drag fiinţa ta Nimic în astă lume nu-1 poate întrista.
Tot sufletul ferice s-apropie de tine Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine,
Şi nu vrea să mai zboare, simţind că a găsit In sufletul tău gingaş un frăţior iubit.
Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire Avîntul de mari fapte, dorinţi de nemurire.
Tu poţi să dai c-un zîmbet, c-un singur sărutat O patrie iubită la tristul exilat.
Oricine te zăreşte e mulţămit de viaţă,
Că-ţi rîde veselia ş-amorul dulce-n faţă.
Eşti cea mai dragalaşă minune cu ochi vii. Eşti cea mai adorată... şi numai tu n-o ştii!
 1 8 5..,
 26*
S51
            PE COASTELE CALABREI
Pe coastele Calabrei vaporu-naintează în unda luminoasă ce noaptea fosforează ;
El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin, Şi luna, vas de aur, pluteşte-n ceruri lin.
In dreapta, pe-ntuneric, se-nalţă-un negru munte. Vulcanul bătrîn Etna, cu lava stinsă-n frunte ; Sehastru ce cunoaşte al globului mister,
El pare că din sînu-i azvîrle stele-n cer.
In stînga e Carybda sălbatică, stîncie. Din zare se întinde o punte argintie Pe care se îndreaptă vaporul legănat, Ce calcă orizonul cu stele semănat.
Dorm valurile mării sub atmosfera caldă. In baie azurie Sicilia se scaldă;
Şi-n umbră călătorul, ţintind ochii spre mal, Aspiră-al Syracusei parfum oriental.
 352
LINDA-RAIA a>
      Pe zidul din Alhambra luceşte-n răsărit IJn chioşc în filigrană de marmură-aurie, Cu stîlpi şi arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevede nălţimea azurie.
      Acolo se arată, cînd ziua-i spre apus, Frumoasa Linda-Raia, regina de Grenada ; Şi maurii din Vega h) se jură că pe sus Se primbla o hurie lucindă ca zăpada.
       Minunea admirată de mauri şi creştini,
       Ea vine-n chioşc alene, priveşte prin zăbrele, Şi-i place să arunce a rodiei rubini,
       Pe care-i prind în spaţiu voioase păsărele.
       Dar iată <ă şiragul de alb mărgăritar Alunecă pe braţu-i şi cade-ri fund devale.
       Don Pedro de Castilia, trecînd, îl ia în dar, Zîmbeşte la regină şi pasă mîndru-n cale 1
 a)    Fiica celui de pe urmă rege arab, Boabdil, care a stăpî-nit Grenada.
 b)     Vega e cîmpia mănoasă ce se întinde ştjb sulurile Gfe~ nadei,
353
             CALEA-ROBILOR
Pe cerul nalt luceşte un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian ; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră în umbră cerescul ocean.
Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade şi-n spaţiu s-acufundă.
Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie,
Ce-n clipă-i trecătoare ca viaţa-n vecinicie!
Sub cerul fără margini, spre mîndrul răsărit, Se-ntinde-n umbra nopţii un cîmp nemărginit, Pustiu şi trist ca golul ce lasă-n urma lor în inimi iubitoare iubiţii carii mor.
Şi rîul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic :
Şi cîmpul e Bugeacul cu orizonuri mari, Bătut de oameni searbezi ce fug de la tatari.
   a) Românii dau nume de Calea-robilor acelei aglomerări de stele caro formează pe faţa cerului un soi de rîu luminos (voie lactée). Pe timpul năvălirei tatarilor, robii carii scăpau din mînele lor se întorceau la Moldova, hiîndu-se pe direcţia acelui fenomen ceresc.
 354
                         BUCHET
                     Calul favorit a d-rei Maria Docan
In poveştile frumoase ce se spun la şezătoare Sînt cai ageri, iuţi ca gîndul şi cu darul de cuvînt, Unul galbin ca porumbul, aurit la foc de soare, Altul negru ca păcatul... amîndoi copii de vînt!
Ei întrec în răpegiune rîndunica spariată :
Peste nouri, peste mare duc vitejii feţi-frumoşi. Ochii lor aruncă fulgeri carii fearele săgeată,
Şi copita lor ucide mari balauri fioroşi.
Mai sînt cai traşi prin verigă şi cu mintea năzdrăvană, Mîndri ca o nălucire şi ca fluturi de uşori.
    Ei, cînd poartă-n lumea albă pe Ileana Cosînzană,
Fără ca să le îndoaie calcă gingaşele flori.
Eu credeam pe Vînteş, Graura) că-s închipuiri visate In geroase nopţi de iarnă lîngă focul de stejar ;
Am văzut însă cu ochii în a mea vecinatate Cal mai mîndru decît visul, alb ca un mărgăritar.
Şoimul tău, Miţică dragă, poartă-o zale ninsorie Ce luceşte de departe sub seninul luminos.
   a)  Nume de cai din poveşti.
                                                                                    355
Tu-l iubeşti, el o cunoaşte ; e frumos, el înca-o ştie,
Şi ca lebăda pe apă se alintă graţios.
Cînd te vede, el te-admiră ; oînd te-aude, el nechează Şi te cheamă, şi îi place să-l dismierzi încetinel. Glasul tău îl îmblînzeşte, mîna ta îl încordează ;
El trăieşte pentru tine, şi tu, dragă, pentru el.
Amîndoi aveţi un suflet, zburînd vesel pe cîmpie, Dulce, falnică păreche ! tablou viu, încîntător !
El pe tine te-mprumută c-un avînt de bărbăţie,
Tu îl împrumuţi pe dînsul cu-al tău farmec răpitor.
Şi oricine vă zăreşte zice-n sine cu-admirare :
„Aşa cal, aşa copilă !... Ea frumoasă, el frumos 1 Pare dulcea primavară lin primblată-n legănare Pe un snop de crini ce zboară pe sub soarele voios/*
               MANDARINUL
Mandarinu-n haine scumpe de matasă vişinie,
Cu frumoase flori de aur şi cu nasturi de opal,
Peste coada-i de păr negru poartă-o vînătă chitie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. J)
Fericit, el locuieşte un măreţ palat de vară Plin de monştri albi de fildeş şi de jaduri preţioşi. b' Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară, Răspînd noaptea raze blinde pe balauri fioroşi.
O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin păreţii fini de lac, Prelungeşte colonada-i pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.
Ochiul vesel întîlneşte, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte şi pagode, unde cîntă vechiul bonzc), Şi auzul se resimte de vibrări asurzitoare,
De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.
 a)   Bumbii de oristal, prin diversele lor colori, desemnă rangurile mandarinilor. Coloarea galbină e cea mai distinsă.
 b) Jadul e o peatră foarte scumpa şi apreţuită de chinezi.
 c) Bonz e preot chinez.
 d)   Instrument de metal în formă rotundă, care produce un sunet prelungit cînd e lovit şi care servă la ceremoniile religioase.
Iată-o joncă aurită pe albastrul apei line a\
Cu vîntreli de rogojină şi cu vîsle de sandal, înlăuntru rîde visul fericirilor divine,
Mandarina cu ochi galişi şi cu sînul virginal.
Ea-n grădină se coboară şi-n palat apoi dispare,
Pe nisip călcînd alene cu-ale ei picioare mici.
Nor de fluturi zboară-n cale-i şi cu-a lor aripi se pare C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici. b)
Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul!... Graţioasă, pînditoare, sub cortelu-i de atlaz,
11 invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul,
Ca să guste voluptatea amorosului estaz.
Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană.
La minune!e frumoase ce-i zîmbesc — nesimţitor, Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană Şi cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor.
   a) Joncă e corabie chineză de o formă bizară.
   b)    Una din cele mai stranii fantezii a chinezilor consistă a reduce toţi arborii la proporţii de copăcei pitici în gradinele lor.
                        PASTEL CHINEZ
                         dedicat d-lui I.A.C.
Pe-un canal îngust ce curge ca un şerpe cristalin Se înşiră chioşcuri albe, cu lac luciu smălţuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare şi puternic la Pekin în răcoarea lor plăcută duce zile fericite.
Pe sub nalte coperişuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne şi cu sprintene coloane Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc Şi-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane.
Papagali verzi, roşi şi galbini, iubitori de dismierdări, Prin zăbrele aurite zbor chemaţi de glasuri dalbe,
Şi pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.
Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoţii zburători Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe crengi, cînd pe basinuri de albastră porcelană, Unde viu se joacă-n faţă peşti cu solzii lucitori.
Ş-o momiţă strîmbătoare, sărind iute-n urma lor De pe umerii de fildeş unui zeu grotesc de China, Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege şi un turn peste regina...
359
Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind ; A lor margini cizelate în şiraguri de inele Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind, Şi catarguri poleite, cu lungi flamuri uşurele.
Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică Un turn nalt cu şepte rînduri şi cu şepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.
Pe un pod păşeşte-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-1 pleacă despre soare, Ferind peliţa-i de aur şi rotundu-i pept de crin,
Şi guriţa-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.
Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind,
Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte Pe o joncă trnde şede un om tînăr pescuind...
El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zîmbeşte.
Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,
Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde... El desemnă-ncet tabloul pe hîrtie de orez,
Şi se pare că hîrtia sub peniţă-i se aprinde !
BARAGANUL
Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.
Pustietatea goală sub arşiţa de soare In patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt,
Cu-a sale mari vîrtejuri de colb ce zboară în vînt.
De mii de ani în sînu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
(/c-adoarme-n focul verii 1-al grierilor hor Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.
Acolo floarea naşte şi moare-n primavară, Acolo pere umbra în zilele de vară,
Şi toamiia-i fără roadă, ş-a iernii vijelii Cutrieră cu zgomot pustiele cîmpii.
Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut în lume, O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ, Şi-n orizon se-ndoaie ca gîtul unui struţ.
361
Un car cu bivoli negri a stat lîngă fîntina.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română Incungiură ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, şi mai departe un cîne roade-un os.
Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare !
Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor,
Nimic nu se arată pe cîmpul de mohor !
Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsînd puii pe vîrfuri de. Carpaţi.
Ah ! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţă, oîn.d, pe sub mîndrul soare, Trecînd în răpegiune, un zmeu eu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc !
Mult vesel va fi cîmpul cînd vecinica-i tăcere Va dispărea deodată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer !
 Cannes, 20 marte 18 7 0
              VALUL LUI TRAIANa)
      Pe cîmpia dunăreană care fuge-n departare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare Ca pe sînul fără margini şi pustiu de ocean, Unind două orizonuri, iată valul lui Traian !
   a) La început romanii nu se serveau decît de lintres (luntre) formate din copaci scobiţi ; în urmă ei se dedară la navigaţie, şi avură vase de război, numite naves longac, bireme, trireme etc., care toate purtau nume înscrise pe proră, erau mişdale de vîsle şi de suflarea vântului în tiela (veluri), şi aveau un lest de nisip, saburra (savura).
   Armata romană era .compusă de legioane ; fiecare din aceste cuprindea zece cohorte sau şesezeci de centurii, în total 6.000 de ostaşi. De toată legioana erau lipiţi 300 de cavaleri, divizaţi în zece scadroane, numite turma, iar fiecare scadron, în trei decarii.
   O legioană se compunea de trei soiuri de fantasini: hastati, principes şi triarii; iar cu timpul se mai adăogi un al patrule corp, format din veliţi, sagitari şi ferentari, carii, fiind uşor înarmaţi, luptau afară din ranguri. Cei mai mulţi erau străini, şi fiecare soldat avea şepte javeline (lănci) de aruncat în duşmani.
   Armele romanilor erau : javelina, arcul, scutul, coiful, zalea {lorica), caliga, un soi de încălţăminte ţintuită care acoperea piciorul drept. Oastea se găsea sub comanda tribunilor şi a centuriilor, carii purtau vergi de vie ca semne de rangul şi atribuţiile lor. După centurii, veneau alţi şefi, numiţi optiones şi signiferii, purtători de stindarde. Comanda supremă aparţinea consulului, care îşi alegea locotenenţii săi generali (legaţi).
   Generalul purta o manta, paludamentul sau chlamys, roşie, cu o bordură purpurie. Ofiţerii şi soldaţii purtau în timp de război o haină numită sagum, soi de manta deschisă, iar toga era haina lor în timp de pace.
 363
El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală /V sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-1 purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.
O  ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur Gîndul meu răpit în spaţiu ca pe aripi de balaur întrevede legioane deşteptate din mormînt Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.
Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare, Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare.
Şi trezind cu al său vuiet de ostaşi învingători Iarba cîmpului şi codrii munţilor apărători.
Iată-n frunte sagitarii şi veliţii, limbi străine, înarmaţi cu proaste, scuturi şi cu şepte javeline} Ferentarii ce, ca dînşii, au pe capetele lor Pei de feare-ngrozitoare şi calige la picior.
Apoi galii bravi şi veseli ce glumesc pe celiiberii,
Şi romanii în cohorte urmăriţi de cavalerii Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oţel Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.
Legioanele conduse pe a Daciei cîmpie De tribuni şi de centurii înarmaţi cu vergi de vie Sînt urmate de trofee, de sclavi mulţi, de şefii daci Şi de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.
Cornuri, buciume şi tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare E menit sa se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?
 364
 X.
hiu*^ 2)««  2'. £■
  +yîs*. ¿yi*& ¿a.
  ^4« ¿Vt^Z' '¿4*%. ?7t*frz£f
                     ¿O,                ¿ist'¿tât
  .fie. ?7t~asZ4 Ct/l*^ayza^ £k*&*s fi ,
  ¿¿*t- o                   rTna^+Zz*.
            reS*£ jle* j&ZcfăÎA,
  , ^a-JattsŞ «&+*                     ^
  Jjcxa. ,
            ■&9U.   4* ’
                     ¿¿ti, S
  ¿&C+L&- ¿uT «^u/" aii t^. T*At**s
  ^CXt*
 /
 £u'   </* i^/c-  Cm                 '***•
       ^ ^e£-               ¿3«-           /-
 y                /&-■<*■   i^£z~
                <^<t^a ‘4a’                 ,
           ¿&&         &L&trf*u€*t*
 ^ ^                     ¿cL&£>lMr    /
 *£' <r ¿Ccud&r ¿ţfe
 S**m* r* ’« /4^/* ^ ' jim* Am«' ^Î* -y
 ^CK<<t4«^jL x ^K*4S*ja- , ^i<^»u.
 ^a.                   4^   7H++U4.<*Â.
 ¿O' /f5-         ¿¿a*ca,  PtaJ"
 /
  €**St*SL&t^ <Vo                    /
  Facsimil al primei pagini din manuscrisul poemului înşiră-te mărgărite
  i-               ^^e^X«4U!&/A
  -^2
/
   ¿Lz<
            'W- ^ucr/I4s&r ¿^2«,         i^*^c/  ?ti^         '
'tstsrm Ci*. isc^^L*-
 •#*,
&*■ ?*  i£ts+^^c?e+tu^T c^â’t/i^' ,
Facsimil al primei pagini din manuscrisul poeziei Pilotul
Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor şuier. Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan. Şi o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian 1
18 7 4
27 — Alexandri — Opere I
VARIA fa)
  MAREA MEDITERANĂ
                 I
întindere-albăstrie, Nemărginit safir,
O  ! mare, scumpă mie, Eu vecinic te admir !
Eşti vastă, triumfală, Te mişti măreţ la vînt Ca mantie regală Lipită de pămînt,
Şi vîntul care suflă Adoarme pe-al tău sîn, Ce saltă, se răsuflă Şi naşte flori de crin.
Şi luna, zînă dulce, Cînd aerul e cald,
Ii place să se culce In cuibu-ţi de smarald.
Tu eşti atrăgătoare Ca visul început,
Şi nu-i leagăn sub soare Ca tine de plScut.
869
Nimic nu poate-n lume S-absoarbă gîndul meu Ca taina fără nume Ascunsă-n sînul tău.
Nici un spectacul mare Nu poate-a mă-ncînta Ca neagra-ţi tulburare, Sau liniştirea ta...
Cînd faţa ta-i senină, Chiar cerul înălţat Spre tine se înclină Să-ţi dea un sărutat.
Cînd plaiu-ţi clocoteşte In munţi spumegători, Văzduhul se-nnegreşte, Pătruns de reci fiori,
Şi lumea, spaimîntată De cruntele-ţi mugiri, Tresare cufundată In triste presimţiri;
Iar sufletu-mi în zboru-i S-avîntă fericit Şi scaldă vesel doru-i In sînu-ţi răzvrătit.
              II
Scumpă Mediterană 1 Lac limpide şi lin 1 Oglindă diafană A cerului senin I
370
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visînd să vieţuiesc
Şi, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.
Mi-e drag să văd la soare, în orizon albind,
Corăbii călătoare Ca paseri pribegind.
Atunci se-naripează Neîmpăcatu-mi dor Şi tainic le urmează Zburînd pe calea lor.
Atunci, frumoasă mare, Al tău farmec iubit M-atrage-n depărtare Ca glasu-i îmblînzit,
Şi lin, pe nesimţite, Cu gîndul vizitez Acele lumi dorite La care-ades visez:
Atlantica fioroasă Cu-a sale mari furtuni, Şi Asia frumoasă,
Ş-a Indiei minuni.
Atunci pe lîngă mine Aud un freamăt blînd De strofe dulci, divine, Ce mă uimesc pe rînd.
371
 Şi sufletu-mi s-aprinde Ca vesel vînător, Cercînd de a le prinde Din veselul lor zbor.
             III
 Feerică plăcere, Poetic, dulce trai 1 Cerească renviere Intr-al magiei rai 1
 Ferice care poate, Lăsînd a lumei mal, Cu geniul să-noate Prin naltul ideal L.
 Eu simt un ceresc bine Cînd pot să zic voios L-a stelelor lumine Un imn armonios.
 Prin sferile-nstelate Pătrund şi văd uimit Fiinţele-adorate Ce trist m-au părăsit.
 Şi-mi pare că spre mine Un înger alb şi sînt, Zîmbind, păşeşte, vine De-mi zice ca să cînt...
 Ah ! în a mea junie Necontenit cînt am ; De dulce armonie Ferice mă-mbătam.
 872
Cîntat-am mîntuirea Poporului strivit; Cîntat-am fericirea Iubind de-a fi iubit.
Cîntat-am, plin de viaţă, Al vieţii dar plăcut Şi gloria măreaţă Măreţului trecut...
Acum junia-i dusă In sîn la Dumnezeu ! Steluţa mea-i apusă Din orizonul meu !...
Dar cînd, o I scumpă mare, In cale-mi te zăresc,
Tresar, învii şi-mi pare Că iar întineresc,
Ş-atunci, din amorţire Trezindu-mă încet, Simţesc cu fericire Că sînt încă poet I
 Nisa, 18 6 7
TÎNĂRA CREOLĂ
            I
în balconul de pe mare Rita, gingaş adormind, Pintre gene-n departare Vede luna răsărind.
Ochii galiş ea deschide Spre al cerului senin Şi ferice blînd surîde La al lunei zîmbet lin.
Marea-n spume scînteiază, Cerul e strălucitor,
Iar prin stele acordează îngerii harpele lor,
Şi copila serafie,
Zărind sus pe fraţii săi, Cîntă-o dulce melodie, Dulce ca sufletul ei.
Ceru-i zice : „Vină, vină Intre stele, fiica mea, Pentru fruntea ta divină Să-ţi alegi o mîndră stea".
374
Marea-i zice : „Vină-n zare Să te-adorm pe-al meu talaz Şi s-anin mărgăritare Pe-ai tăi umeri de atlaz“.
 Iată Rita se găteşte Ca să zboare-n orizon,
 Dar, uimită, se opreşte Şi se pleacă pe balcon...
 Sub balcon, în mez de noapte, Sub balcon, lîngă izvor,
 Sub balcon, cu blînde şoapte Suspina blîndul amor I
                II
 Rita, jună călătoare,
 Cu ochi vii răpiţi din soare Şi cu glasul argintiu,
 Rîde, vesel răsfăţată, Privind numai cîteodată Orizonul albăstriu.
 Buza ei trandafirie Ca garofa ce învie, Răspîndind dulce parfum, Se deschide zîmbitoare, Dezvălind albe comoare Prin al ţigaretei fum.
Un mic flutur din grădină Uşor vine de s-anină Pe-al ei negru păr şi fin ;
375
O suflare de pe mare Vine şi cu-o dismierdare Răcoreşte albu-i sîn.
Rita, leneşa creolă,
Cu o mîndră-aureolă Se-ncunună graţios ;
Ea îşi pune flori de laur, Cere cupa sa de aur,
Apoi cîntă-armonios :
„Salte valurile mărei!
Eu în lumea desfătărei Trec ca paserea zburînd. Sufle vîntul, cerul cadă,
Eu mă dau iubirei pradă Şi-mi trec zilele cîntînd.
Sînt frumoasă, sînt iubită Şi mă legăn fericită Pe-a juniei val senin.
Vivat I soarta e divină,
Cînd de spume-i cupa plină Şi de-amor sufletul plin 1“
Nisa, 18 6 7
   STROFE SCRISE PE UN PĂRETE
Suflat-a vîntul morţii pe dulcea-mi primavarfi Şi floarea vieţii mele curînd s-a vestejit!
Durerea e mai crudă şi jalea mai amară
Cînd simţi că mori departe de tot ce ai iubit I
Incet-încet simţirea în mine amorţeşte.
Un negru nor deasupră-mi tot vine şi iar trece. Se tulbură-a mea minte, suflarea mea slăbeşte,
Pe inimă-mi se pune o greutate rece.
O ! suvenir al ţării! cerească mîngăiere !
Alungă-n departare cumplitul negru nor,
Să văd lumina iarăşi, să simt reînviere,
Să cînt iubita ţară, apoi voios să mor I
Insula Prinkipo, 18 4 5
377
              IMN RELIGIOS
 cîntat la serbarea junimei academice române, dată în memoria acestui domn [Ştefan cel Mare] la monăstirea Putna, în 15/27 august 1871
            Etern*, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumei viaţă şi omului cuvînt, în tine crede, speră întreaga românime...
              Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt 1
Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt,
      Şi-n clipa lor de viaţă trecînd strigă-n uimire :
              Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt!
Tu din sămînţa mică înalţi stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreţ avînt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
              Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt I
în tine-i viitorul, trecutul şi prezentul I Tu duoi la nemurire prin tainicul mormînt Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul.
              Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt I
Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu care ţii la dreapta pe Ştefan, erou sfînt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
             Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pămînt 1
 378
           IMN LUI ŞTEFAN CEL MARE
          cîntat la serbarea junimei academice dată în memoria acestui domr\ la monăstirea Putna, în 15/27 august 1871
                  La poalele Carpaţilor,
               Sub vechiul tău mormînt, Dormi, erou al românilor,
     O I Ştefan, erou sfînt I Ca sentinele falnice Carpaţii te păzesc,
     Şi de sublima-ţi glorie Cu seculii şoptesc.
     Cînd tremurau popoarele Sub aprigii păgîni,
     Tu le-apărai cu braţele Vitejilor români.
               Cu drag privindu-ţi patria Şi moartea cu dispreţ,
                 Măreţ în sînul luptelor,
                 Şi-n pace-ai fost măreţ.
     în cer apune soarele Stingînd razele lui,
                Dar într-a noastre suflete în veci tu nu apui I Prin negura trecutului,
     O I soare-nvingător,
     Lumini cu raze splendide, Prezent şi viitor.
379
In timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor, Visai unirea Daciei Cu-o turmă ş-un păstor; O! mare umbră-eroică, Priveşte visul tău :
Uniţi sîntem în cugete, Uniţi în Dumnezeu.
In poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormînt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane, Depunem jurămînt:
„Un gînd s-avem în numele Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei Ş-al patriei amor 1“
IERI ŞI ASTĂZI
Ieri pămîntul era verde, Azi pămîntul e-nălbit,
Şi prin negură se perde Soarele îngălbinit.
Ieri căldură, azi zapadă, Şi din codrii pudruiţi Ies în grabă, după pradă* Uli şi urşii flămînziţi.
Ieri voioasa ciocîrlie Zbura-n soare ciripind; Azi pe veşteda cîmpie S-aud corbii croncăind.
Ieri natura-n tinereţă Era dulce la privit;
Azi urîta bătrîneţă Peste frunte-i s-a lăţit!
Ce durere vie, cruntă, Şters-au mîndrele-i colori S-a făcut a fi căruntă Din amurgul pînă-n ziori ?
 29
 381
O, natură I ca şi tine Omul verde şi-nflorit Intr-o clipă, vai I devine O ruină de jălit,
Şi el nici că mai zăreşte După timpul de ninsori Primavara ce zîmbeşte Intre soare şi-ntre flori 1
AMICULUI A. DONICI
Eu, ce sînt un biet morar Fără nici un pic de carte, Mă-nchin ţie de departe,
Măi, vestite fabular,
Şi-ţi trimit voios din moară Un poclon neaşteptat,
Chiar o fabulă uşoară Care azi am măcinat.
Cerne-o bine tu pe dînsa
Şi, de vrei să-mi faci pe plac,
Alege făina-ntr-însa,
De fă lumei un colac.
18 6 3
                                         Vlad Morarul
 28*
 383
                 MOARA DE VlNT
                  Fabulă dedicată lui A. Donici
                   Pe-un deal oarecare, Cu renume sfînta), Făcea zgomot mare O moară de vînt; Dar biata morişcă, Deşi-avea un pic De porumb şi hrişcă, Nu lucra nimic,
                   Ci-n văzduh pornită Se-nvîrtea mereu ; Părea că-i vrăjită De Duhul cel rău ! „Ce mai vijelie, (Cugeta ades)
                   Trebuie să fie Devale, pe şes,
                   Cînd eu în furtună Mă lupt şi vuiesc Şi ca o nebună In loc mă-nvîrtesc 1“ Insă pe cîmpie Linişte era.
                   Iarba cea verzie Nici se clătina,
                          Şi la foc de soare
 a) Dealul Mitropoliei din Bucureşti, unde e Camera deputaţilor.
                                      384
Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor.
„Ce de mai făină O fi măcinînd !“
Zise o găină La moară zburînd.
„Te-nşeli, sorioară ! (Spuse-un şoim din munţi.) Vînt e mult la moară,
Da-i lipsesc grăunţi!“
18 6 3
     LUPUL ŞI MOMIŢA Fabulă
       Un vulpoi cu plete sure,
        Intîlnind într-o pădure O momiţă mititică,
        Sprintenică, frumuşică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-şi îmblînzi Şi, cu drag la ea privind, fi grăi aşa, zîmbind :
      „Ce păcat, o ! momiţică,
       Să trăieşti tu singurică !
             Nu-i mai bine
      Tu cu mine Să te prinzi tovărăşie De trai bun cu veselie ?“
„Nu... mă tem !“ răspunse-ndată Momiţica alintată ;
     Şi sări cu răpegiune Sus pe-o creangă de alune.
     „Ah ! de ce să-ţi fie frică, Dragă, dragă momiţică ?
        Eu sînt lup civilizat Şi mi-e cugetul curat,
       Ca un miel nevinovat...“
     „Cum e bun de ospeţat ?“
        „Alei I sorioară dragă,
     Nu e timp acum de şagă,
Căci de cînd eu te-am zărit, Chiar de-un farmec sînt răpit,
Şi mă jur pe orice-i vrea Să-ţi dau toată-inima mea 1“ „Mă tem, zău, să te ascult, Căci în lume de demult Este-o vorbă cam ciudată, Insă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr, Dar naravul, niciodată 1“
1845
           BUCOVINA
Dulce Bucovină, Veselă grădină,
Cu pomi roditori Şi mîndri feciori! Cuib de păsărele Albe, sprintinele, Care-n ochii lor Au foc răpitor.
Tu, ce eşti o floare Căzută din soare,
Cu trei alte flori,
A tale surori I Ele cătră tine Privesc cu suspine Şi tu le zîmbeşti Cu zîmbiri cereşti.
Dulce Bucovină I Vîntul ce înclină Cu aripa lui Iarba cîmpului,
Naşte prin şoptire Scumpa amintire De-uiî trecut frumos, Mare, glorios.
*08
Fii în veci voioasă Precît eşti frumoasă 1 Fie traiul tău După gîndul meu !
Ah ! cine te vede Chiar în rai se crede, Cine-i trecător Te plînge cu dor 1
18 6 5
              VISUL FERICE
                    Romanţă
De este-un vis amorul, un vis amăgitor, Ferice de acela ce doarme nencetat Şi-n visuri drăgălaşe plutind ca pe un nor Trăieşte-n nălucire, de lume departat!
Pe-a tale scumpe braţe, pe sînul tău frumos Cînd sînt legănat dulce şi-n ochii tăi privesc, Ah I lumea-i pentru mine un rai armonios Ş-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc 1
De-i vis acea simţire, încîntător mister, Ce-aprinde-n două inimi acelaşi foc iubit, Tu, fiică a luminei sosită de la cer,
   Ah I vină de visează pe sînu-mi fericit I
18 6 6
CÎNTIC SICILIAN
La Palerma-n Monreale Sînt păduri de portocale, Ce s-acopăr viu cu flori Intr-un an de două ori.
Jos cad florile, pe drumuri, Iar plăcutele parfumuri Zbor pe vînt în depărtări, Peste văi şi peste mări.
Contadina-n Monreale Zvîrle vesel portocale In voiosul contadin,
Care-i zvîrle flori în sîn.
Ş-amîndoi juni, plini de viaţă, Pintre arbori, pe verdeaţă,
Rîd şi cîntă-armonios Şi dispar misterios...
Călători pe mări, pe drumuri, îmbătaţi de dulci parfumuri, Merg voios în calea lor,
Făcînd visuri de amor.
 891
Zan-Zanetă, fulg de soare, Adevăr să fie oare Că tu ai, cole, sub salbe, Două portocale albe ?
Parte dreaptă : una mie, Zan-Zanetă, una ţie !
Şi-ţi mai dau în Monreale Trei păduri de portocale.
SERENADA
Tu din cer venită-aice Ca să faci lumea ferice Dă-mi o zi din viaţa ta ; Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească, Şi eu sufletul ţi-oi da.
Fie-n lume rău sau bine, Lumea-ntreagă pentru mine Stă cuprinsă-n umbra ta. Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească,
Şi eu sufletul ţi-oi da.
Tu dai viaţă cu-o zîmbire, Moartea cu-a ta nesimţire, Raiul cu iubirea ta.
Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească,
Şi eu sufletul ţi-oi da.
 393
CĂDEREA RINULUI
Măreţ, adînc şi luciu călătoreşte Rinul
Prin munţi cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniştire, nesocotind destinul!
Ca un balaur verde ce mişcă-a sale noduri Trecut-au prin oraşe cu mîndre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri.
Şi vecinic el văzut-au sărmana omenire Luptîndu-se cu moartea în viaţa-i trecătoare.
Văzut-au căzînd tronuri şi dispărînd popoare Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.
„O I lume schimbătoare I O I tristă vanitate !
Se darmă munţi, cetatea se darmă, omul pere !
Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere, Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate 1
Nimic nu mă opreşte în calea-mi triumfală,
Şi timpul adormit-au .de secuii lîngă mine Astfel voios şi falnic şopteşte Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală I
 394
El cade !... Din nălţime în fund se prăbuşeşte C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stînci în stînci el saltă zdrobit; se risipeşte Precum o-mpărăţie de glorios popor.
Frumoasa-i limpezime în clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeş se răstoarnă cu-o furie turbată, Formînd o avalanşă de cataracte mii.
Şi valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare,
Se sparg ţîşnind în aer, şi ferb scoţînd scîntei,
Şi pulberea de apă, alin plutind la soare, Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei.
O aspră clocotire, o cruntă detunare Anunţă catastrofa şi-nsuflă reci fiori, lax munţii de zapadă treziţi în departare,
Privind acea cădere, îşi pun un văl de nori...
Sublim, sublim spectacol! Bătrînul fluviu pare C-a să dispară vecinic în haos zgomotos ;
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul şi trece maiestos I
Luîndu-şi cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul Prin sate şi oraşe, prin munţi şi văi frumoase. Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mîndrie, căci a învins destinul!
Aşa şi tu, la culme, o 1 Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte 1... dar măreaţă
Trecut-ai peste rîpa de duşmani pregătită
Pe-un pod imens de aur, păşind spre-o nouă viaţă.
 395
O lume-nfiorată de soarta-ţi mult fatală Crezu-n a ta peire L. dar tu, ca Rinul mare, Urmezi, victimă sacră şi demnă de-admirare, Menirea ta sublimă şi providenţială.
Neuhausen, 18 7 3
Facsimil
            -wv ^Stowwtf'
                «¿¿ok-        M. nrrhM&Î*' ■Ar*',
                W~r ¿C- €ksV&&'
                     . _ /
                     ^<u+U^ ^e*&& •
          ^*r                       ¿^ *<*
                     Z/^/aĂ^ &•' ¿¿rV
                     /
                     C4Â^e<. '¿ttpm&lf' &jLc*-'i       >
        J*4ol4 iiifi.W*6uă& CtinJa**-
                      tus &U 4
         al primei pagini din manuscrisul poeziei poeţii români
     nOIME
                                     S I
i
  LACRIMIOARE.
                ^ACADEMIE
                      €i^ir.f ^H^WVSÎwn ţilc«'. sena.
     Pagina de titlu a ediţiei a Il-a din Doine şi lăcrimioare, apărută la Iaşi, în 1863
VlNĂTORI ŞI VlNĂTOARE
                Pe geana cîmpului albiu Se vede-un codru mare,
                Lucind sub soarele gălbiu,
                Ş-un sat perdut în zare.
                Răsună codrul de-mpuşcări.
                De chiote voioase,
                De uitlete şi de lătrări Pe culmele rîpoase,
                Căci e vînatul cel domnesc La urşi cu negre blane,
                L»a lupi ce-n fugă clănţănesc, La vulpele codane...
                Sub crengile ce se întind De ţurţuri încărcate,
                Haitaşii mare foc aprind Cu vreascuri îngheţate.
                Şi vînătorii osteniţi S-aşază-n giur gramadă,
                Unii pe trunchi, alţii lungiţi Pe perne de zapadă.
*29 — Âieosandri — Opere I                 397
Şi toţi pe domnul fericesc De mîndra-i vînătoare,
Căci a ucis un cerb codresc Şi patru căprioare.
Iar colo-n satul departat, Intr-o căsuţă mică,
Lîngă horn toarce nencetat O sprintenă fetică
Şi zice-aşa în gîndul ei: „De-aş vrea, într-o clipală, Cum v-aş vîna cu ochii mei, O, vînători de fală I
Şi cum v-aş face chiar pe drum Cărările-a vă perde,
Ş-a vă jura că voi acum Vînaţi în codru verde !“
          SOARELE, VÎNTUL ŞI GERUL
 Trei călători fantastici cuitrieră pămîntul: Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vîntul.
 Unul dă viaţă, altul dă moarte, apărînd,
 Al treile mîngîie cu aripa-i, zburînd.
 Ei întîlnesc o fată, voioasă căprioară,
 Ca soarele de vie, ca vîntul de uşoară.
 Şi-i zic:   „Copilă dragă, alege din noi trei,
 De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei I"
 Homânca le răspunde cu-o veselă zîmbire :
   „Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-1 vreu de mire !“
 „Cum ? eu, lumina lumei ! pe mine m-ai respins ? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins.“
-„Cum ? zice gerul aspru, m-ai departat pe mine ? Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.“
 399
„Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ţi arzător Cît mi-a sufla în faţă un vînt răcoritor.
Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o ! gerule de gheaţ Cît vintu-n mezul iernii nu mi-a sufla în faţă."
                 SCRlNCIOBUL
 In scrînciobul din cuilme se dau flăcăi şi fete, Copile, flori de aur, voinici cu negre plete.
 „Iubito, zice unul, pe faţă-ngălbineşti Şi ochii tăi în zare cu dor îi aţinteşti ?“
 „O 1 dar, privesc, iubite, colo în departare,
 La cele dealuri nalte, la cea oîmpie mare,
       Cum se-nvîrtesc de iute şi cum se limpezesc,
 Unind a lor verdeaţă albastrului ceresc !“
        „Privirea ta, iubito, se-ndreaptă cătră soare ?“
 .„Dar ; urmăresc cu ochii cei vulturi şi cucoare /Cum se întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor Sub cerul ce se-ntoarce rotiş deasupra lor.“
 „In ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?“
       „Dar ; simt că al meu suflet aripele-şi întinde...
 Eu zbor... ah I zbor...“ Deodată copila sare-n vînt Şi, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt I
 401
                      VINTUL
Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare, Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blînde flori.
Vîntuil fură        o scînteie şi-n girezi el o aruncă,
Privind cum          se perde  rodul unui an  întreg   de muncă....
Apoi merge           la copile ce culeg laur  de in
Şi rîzînd le despleteşte, dismierdînd         albul   lor sîn.
In truispatru părţi a lumei turbat vîntul se tot duce,
Ca pagînul pe mormînturi răsturnind creştina cruce, Şi de-a morţilor blăstemuri alungat, fuge nebun Pintre tufe-nţepătoare şi nuiele de alun.
Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama Jui ce-1 tot boceşte Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte.... „Nu mai plînge, măiculiţă I zice el, aşa cum sînt, Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt!“
 402
                    STELELE
Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată Noaptea vine pe furiş Şi cu-o seceră de aur de la lună-mprumutată Face-un stelnic seceriş.
Iar cînd soarele apare, vede cerul gol de stele Şi întreabă întristat:
„Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele,
      Pe ce plai s-au exilat ?“
  „Mulţi ochi mîndri de pin ceruri strălucesc pe-a mele
                                                           pene T
      Lui păunul a răspuns ;
„Dar luceferii se află la românce, pe sub gene,
      Unde noaptea s-a ascuns.“
De-atunci fete şi neveste se feresc, se tem de soare Şi cobor genele lor,
Căci ades le fură ochii ş-a lor inimi iubitoare Soarele înşelător.
403
                DOUĂ SUFLETE
Două suflete amice de copile pămmtene Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene, Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
      Şi^mpreună îşi ieu zborul, prin senin călătorind.
„Tu eşti, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseţii, tu, altar de închinare !
Pe pămiîni:, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?“ Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit 1“
„Ai iubit L. ai trecut raiul !... ai simţit în primavară Acea flacără cerească, dulce mult şi mult amară !
Ai iubit L. şi tu din viaţă ai putut, ai vrut să zbori I... Unde, unde-ţi sînt rămase virginalele comori ?“
„Am lasat glasul meu dulce unei du'lci privighitoare ; Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare ; Sînul, unui crin văratic ; gura, unui trandafir,
Şi pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !“
 404
OMUL SINGURATIC
Călăreţul tînăr, singur pe-astă lume, îşi îndeamnă calul inundat de spume. Ei de mult pe oale pasă rătăcind ! Calul suflă, omul cîntă haulind :
   „Trec prin luncă, lunca-mi zice : «Singur tu ce caţi pe-aice ? Vestea-mi spuse c-ai găsit Sorioară de iubit.
   Unde-ţi este sorioara Ca să-i farmec inimioara Cu parfumuri şi cîntări,
   Cu-ale umbrei desfătări ?»“
Călăreţu-n siînul luncei umbritoare Simte-o mînigăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor. Calul geme, omul cîntă plin de dor :
   „Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice : «Singur tu ce caţi pe-aice ?
   Pentru scumpul tău odor Am întins verde covor,
   Ş-am pus floare lingă floare Pentru albele-i picioare,
   Ş-am pus rouă dulce-n flori Pentru blînzi-i ochişori.»“
 405
 Călăreţu-n zare trist se adînceşte Şi pustiul lumei împregiuru-i creşte. Paseri cobitoare trec sub cer zburînd, Calul cade, omul cântă suspinînd :
      „Astfel lumea-ntreagă-mi zice : «Singur tu ce caţi pe-aice ? Viaţa fuge! nu jăleşti Singurel să pătimeşti ?
      Două aripi sorioare Se Înalţă pin’ la soare,
      Două inimi merg în zbor Pîn’ la raiu-noîntător !»“
 Călăreţul jalnic e perdut în noapte Pintre reci morminte cu fioroase şoaipte. O fantasmă »albă trece lunecînd,
 Calul moare ! omul aude zicînd :
 ^Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale O gingaşă păreche în cursul vieţii sale 1 Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
 Paingănul urzeşte o pînză încîlcită
 Prin care nu răzbate nici o simţire bună...
 Ca racla ce-i deşartă, lăuntrul ei răsună I*
 Călăreţul pdînge, se înfiorează,
 Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează : „In groapa ce-1 ascunde e mort de două ori Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători!
 In viaţă a fost singur şi singur după viaţă, Perdut pe vecinicie în umbra ce-1 îngheaţă.
 Ah I el va fi, cînd morţii ieşi-vor din momiînt, Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt I"
Tristul singuratic moare-n jale-amară-Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere şovăind Prin albastre flăcări care zbor lucind.
MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL
Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări,
Are inimă cu ochi, are ochi cu sărutări.
Plînsul lui e plînsul ei; orice-1 doare, pe ea doare, Ea trăieşte pentru el; cînd el moare, şi ea moare 1
Mărgărinta din Muncel născu mîndru pruncuşor,
Ce muri pe sînul ei, legănat cu mare dor.
Ea îl duse la mormînt, lingă inima-i de gheaţă Legănîndu-1 nencetat, ca şi cînd ar fi în viaţă.
Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins. Leagănul era deşert, soarele-n cer era stins 1 Apoi puse a siriga pe câmpii şi zi şi noapte :
„Vină, dragă copilaş, vin’ la mama, să sugi lapte L.*
Mama fără de copil nu mai are dismierdări,
N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!...
A doua zi, despre ziori, pe-un mormînt ea fu găsită, Peptul gol, trupul răcit, ţîţa-i de mormînt lipită I
 408
       ŞTEFAN-VODĂ ŞI CODRUL
                  Baladă
Ştefan-vodă rătăcit Intră-n codrul înfrunzit. Codru-i zice : „Domn viteaz ! Ce-ţi curg lacrimi pe obraz ?“ „Ah ! îmi plîng ostaşii mei Morţi, luţptmd ca nişte zmei!“ Codrul zice : „Dragul meu, încetează plînsul tău,
Căci din brazii mei trufaşi Face-ţi-oi voinici ostaşi Ca să scapi biata moşie De păgîni şi de urgie".
„Fă I" răspunde mult voios Domnul mîndru, inimos.
Codrul puse a vui,
Brazii a-şi însufleţi,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari şi mici Se făceau ostaşi voinici,
Şi ¡spre domn înaintau Şi din gură ouvîntau :
„Să trăieşti, măria-ta !
Hai la luptă, hai, Ştefane ; Du-ne-n oardele duşmane 1“
30- AlecsiPidvi — Opere I
409
Ştefan-vodă-nveselea Şi la luptă purcedea Peste munte şi muncel Cu tot codrul după el. Vai de ungurul semeţ Ce lupta c-un brăduleţ I Vai de leah, vai de tatar Ce luptau cu un stejar I
          ŞTEFAN ŞI DUNĂREA
                   Baladă
„Dunăre ! ce plîngi tu oare ?“ „Plîng o floare de sub soare Ce din sînmmi a răpit Ştefan-vodă cel cumplit!“
Pe cel ţărm bătut de valuri, Sus pe zare, sus pe maluri, Sînt trei cete de oşteni,
Turci, tatari «şi moldoveni. Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului 1 Iar ¡în cîmpul cel turcesc Mii de săbii zinghenesc ;
Iar în oîmpul tătăresc Mii de arce săgeţesc ;
Iar în cel moldovenesc Doi luceferi strălucesc : Ştefan-vodă icel frumos Ş-o copilă, chip duios.
Fata plînge, fata zice : „Lasă-mă să fug de-aice,
O 1 Ştefane, scumpul meu 1" Domnul zice : „Nu ! nu vreu, Nu, pre sfîntul Dumnezeu I Că-mi eşti dulce la privit Şi mai dulce la iubit,
30*
 411
 Ca lumina soarelui La lupta viteazului.“
 „De-ti sînt dragă, de-s frumoasă, le-mă, doamne, ori mă lasă.“ „Ba ! de-a fi să lupt pe dată Chiar cu Dunărea turbată,
 Nu te Las nici chiar de-un pas. Nici chiar morţii nu te las.“ „Apoi dar, rămîi cu bine,
 Că tu n-ai parte de mine !“
 Fata zice şi s-aruncă Iute-n Dunărea adîncă I
 Valurile clocotesc,
 Pe copilă-o-nvăluiesc Ş-o azvîrl din val în val, Departînd-o de la mal.
 Turcii stau încremeniţi, Moldovenii împetriţi Şi tatarii înlemniţi.
 Stau şi ulii în zburare, Stau şi caii-n alergare,
 Stă şi soare!e-n mirare,
 Căci deodată ce se vede ? Cine-n valuri se răpede ? Domnul Ştefan cel vestit, Domnul cel nebiruit 1 El s-azvîrle nebuneşte Şi înoată voiniceşte.
 Taie-o brazdă, taie nouă* Taie Dunărea în două,
 Şi pe fată mi-o ajunge Şi la pept cu foc o strânge Şi se-ntoarce fericit Sus, pe malul înflorit.
412
                PUNGULIŢA
               dedicata unui zgîrcit
„O ! punguliţă dalbă, Cu dragoste-mpletită De-o mînă mică, albă Şi mie mult iubită 1
Minune drăgălaşă Ce-ncînţi a mea privire ! Tu, care-ai fost partaşă La tainica-i gîndire,
Fii un izvor de bine Sărmanilor din lume,
Ca toţi să se închine La dulcele ei nume.
Fii, pungă adorată,
O amintire vie
De ziua neuitată
            Cînd te-a trimis Ea mie !“
Aşa zicea-n estazu-i Un tînăr cu iubire Şi lacrimi pe obrazu-i Curgeau de fericire ;
 413
Dar corbul cel prădalnic, Tîmpit de bătrîneţă, Rosti : „Nebun şi jalnic E omu-n tinereţă I
Şi mintea-i e căzută In grea şi tristă boală 1 Sărmanul ! el sărută O punguliţă... goală!“
18 5 2
 PE ALBUMUL PRINCESEI AGLAE ROSETTI
                   Dorul mamei
                Zburat-ai între îngeri,
            O ! copilaş iubit,
            Şi m-ai lăsat în plîngeri Cu dor nemărginit.
            De-atunci, în flori, în ¡stele, In tot ce-i luminos,
            Prin lacrimile mele Văd chipul tău frumos.
           De-atunci pe lîngă mine Te simt ades zburînd,
           Şi doru-^mi după tine Aleargă suspinînd.
             Tu rătăceşti prin lume Cătînd neîncetat Iubirea unei mume Ş-un dulce sărutat.
            Ca tine-n rătăcire De ciînd eu te-am perdut, Te-aştept cu-a mea iubire Ca să te mai sărut.
 415
Ah! zbori, ah I fugi, ah ! vină De lîngă Dumnezeu,
Cu-a ta zîmbire lină Să-mpaci sufletul meu,
Căci m-ai lăsat în plîngeri Cu sufletul cernit,
Zburînd tu pintre îngeri, O ! copilaş iubit!
Caiuţi, 1 8 6 G
PE ALBUMUL DOMNIŞOAREI MARIA DOCAN
 Miţulică, dulce floare,
 Vai de mine 1 ce-am aflat ? O albină-otrăvitoare De guriţă te-a muşcat ?
Şi cu boală dureroasă Tu, drăguţă, te-ai luptat, Şi din faţa ta voioasă Rozele s-au scuturat ?
Ardă-o focul de albină Ce văzîndu-te-a gîndit Că se află-ntr-o grădină Şi de tine s-a lipit!
 Dar n-ai grijă, Măriucă ! Viespea crudă va peri,
 Iar tu lîngă-a ta mămucă Lesne vei reînrlori.
 Primavara nu-i departe Cu plăcutele-i comori ; în icurînd a să ai parte De-ale tale dulci surori.
 417
Pe-a ta faţa zîmbitoare,
Pe sub ochii-ţi drăgălaşi Răsări-vor lăcrimioare Şi voioşi trandafiraşi.
Iar de vrei să n-ai mâhnire Şi >să scapi de orice chin, Te lipeşte cu iubire De-al mămuicăi dulce sin ;
Căci în lume prunc şi floare Au un ¡înger protector : Floricelele au soare,
Pruncii au mame cu dor I
PE ALBUMUL DOMNIŞOAREI A. JORA
Eram în tristă singurătate Privind omătul căzut din nori. Iarna cu-a sale nuni îngheţate Lipea de geamuri albele-i flori; Şi eu în timpul cel de ninsoare, Sub cerul negru, plin de furtuni, Visam la paseri veselitoare,
L-a primăverei scumpe minuni. Visam l-acele ţări departate Pe unde fost-am eu călător, Ţărmuri frumoase şi neuitate De poezie şi de amor.
Un dulce oaspe veni atunce,
Un dulce, gingaş, frumos portret, Trimis de tine ca să-mi arunce Flori de lumină, flori de poet.
El îmi aduse a ta gîndire,
Dorul tău june şi virginal, Care-mi şoptiră cu-raduioşire De-al poeziei plai ideal.
Atunci natura încîntătoare Undi pe buze-ţi blînde zî-mbiri, Şi-n ochii-ţi veseli un dulce soare, Şi pe-a ta faţă vii trandafiri.
Iar eu, ferice, şi-n admirare, Gîndind la tine, am zis cu dor : „O 1 tinereţă 1 cine te are,
Are un farmec învingător !“
419
PE ALBUMUL DOMNIŞOARELOR FLORESCU
într-o zi veselitoare,
Voi, plăcute ¡surioare,
De la rai v-aţi coborît.
La fereasta-mi luminoasă, Flori din lumea graţioasă, Zîmbind dulce v-aţi ivit. Eram trist, în suferire,
Dar la dulcea-vă privire S-au şters orice negri nori.
O ! minuni a primăverei! Prin voi chiar spinii durerei Se acopere cu flori.
Bucureşti, 1 8 6 8, iunie
    m
PE ALBUMUL D-NEI Z.
Sînt ore de jale fără mărginire,
Cînd sufletul simte dor de pribegire
Ş-ar vrea ca să treacă de-al lumei hotar, Scuturînd din aripi al vieţii amar.
Dar sînt şi pe lume ore fericite Atît de frumoase şi-ndumnezeite,
Cît îngerii însuşi din cer se cobor Şi dau pentru ele nemurirea lor.
Tu, a ţării mele fiică mult iubită, Mamă cu durere, inimă «cernită I
Ah ! din a mea ţară de ce vrei să zbori,
Ca floarea din cîmpuri, ca roua din flori ?
Ştiu bine că cerul te-ndeamnă în taină S-anini pe-ai tăi .umeri albastra lui haină.
421
Ştiu că suveniru-i dulce şi senin Naşte-ades în peptu-ţi un amar suspin,
Căci el te îngînă şi ziua .şi noapte Cu-ademeniri scumpe, cu duioase şoapte,
Şi-ţi arată-n stele, ca să zbori la ei,
Doi copilaşi gingaşi, doi albi îngerei...
Cerul n-are milă !... el în veci răpeşte Tot ce-n viaţa noastră ne înveseleşte,
Visuri, tinereţe, flori şi copilaşi,
Ai inimei noastre oaspeţi drăgălaşi.
Astfel te atrage acum şi pe tine Spre a siale plaiuri cu cereşti lumine.
Unde se înalţă tot ce pre .pămînt E mai scump, mai gingaş, mai frumos, mai sfînt I...
Dar cînd te atinge negrul vînt de jale, N-auzi totodată glasul ţării tale,
Acel glas cu lacrimi ce-ţi zice uimit: „Fiica mea aleasă, o ! suflet iubit 1
Patria cerească este o minune,
Ce ochii răpeşte şi mintea Tăpune
 422
Prin a sale raiuri pline de-noîntări, Unde copilaşii rîd în dismierdări.
Nu e destul însă că i-ai dat doi îngeri ?... Ah ! n-asculta glasul nopţilor de plîngeri;
Căci ,şi eu am raiuri, şi eu te iubesc,
Şi eu pentru tine vreu să înfloresc,
Tu să fii în sînu-mi atît de ferice,
Dor să nu-ţi mai vie de-a zbura de-aice !“
18 5 6
PE ALBUMUL UNEI COPILIŢE PARIZIANE
Copiliţă albă ! este-n lume-o ţară Dulce şi frumoasă ea o primavară.
Acolo sînt paseri, acolo sînt flori Şi copii ca tine, dulci, ¡mîngăitori.
Dar acuma floarea zace la pămînt! Paserea zburat-a ş-a perit în vînt.
Şi văzduhul geme de un lung suspin, Şi copilul plînge pe al mamei sîn,
Căci un duşman aprig, o cumplită feară A trecut hotarul ş-a intrat în ţară L.
Tu, copilă albă, suflet îngeresc !
Pentru noi te roagă Domnului ceresc,
Şi sărmana ţară de-a fi iar ferice, Inimile noastre pentru tine-or zice :
424
 „Pe-ale vieţii unde să pluteşti uşor, Ca o floare vie pe un lin izvor.
Steaua fericirei pe-a ta frunte albă Să reverse raze împletite-n salbă !“
Paris, 18 4 8
PE ALBUMUL D-REI X.
Tu ce de mine mult departe Doreşti, nerăbdătoare,
Să scriu pe-a ta frumoasă carte O strofă-ncîntătoare,
Fiinţă albă, serafie,
     Copilă ¡graţioasă !
Am pentru tine-o poezie Ca tine de frumoasă ;
Dar ca s-o scriu, aş vrea o pană Din aripa-ţi divină,
Ş-o pază vie, diafană,
     Din alba ta lumină.
Cu acea rază mult iubită
      Mi-aş face-un dulce soare, Ce-n viaţa mea rentinerită Ar arde cu splendoare.
                           Cu pana ta din aripioară Aş scrie că tu eşti
O  Mărioară-Florioară Din lumile cereşti...
 420
    Prin armonii duioase-aş spune La roze ţi la stele Că eşti o gingaşă minune, Mai scumpă decît de.
    Şi închinat la al tău nume, Al tău poet ferice Prin visuri dulci în altă lume S-ar înălţa de-aice.
       M-aş duc-e-n sferile senine Lipit de sînul tău,
    Şi te-aş purta voios eu mine în veci pe sînul meu,
       Şi de amor şi de plăcere,
De-a noastre desfătări,
Aş anima acele sfere Cu falnice cîntări!...
   Dar ce zic ? Unde mă răpeşte Avîntul poeziei ? în care plaiuri rătăceşte Aripa fanteziei ?
    Uit că tu eşti în primavară, Pe ţărmuri înflorite,
    Iar eu plecat sînt cătră seară Pe cîmpuri vestezite !
     Tu cînţi în razele de soare, în a juniei horuri;
   Eu cînt în umbra-ntristătjare, în valea cea de doruri !
 427
Tu zici: „Ferice-i de-a fi jună, Frumoasă şi iubită,
Purtînd pe frunte o cunună Cu roze împletită 1“
Eu zic, privind cu-nduioşire La faţa ta divină :
„Ah ! trist e omu-n pribegire Cînd lumea-i de flori plină !
Trist e deşertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieţii,
Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereţii!
     Amar e de-a privi în zare Un zbor de năluciri Ce fuge, fuge-n departare Cu tainice zîmbiri,
Fantasme albe, de iubire, Care dispar în vînt, Lăsîndu-ne în părăsire,
      Plecaţi pe un .mormînt !“
afct-A—in.
 U»U. I Aprilie IM»«.
CONVORBIRI LITERARE.
                           Apin Ut 1 ft U » MM itud*
                           1« mm «titan; i» Autife 4 1 — Ata»But>u>te * Socfetlţii Janiv«*; fa Bac8f««ri I* Hbrfrf* tfc««« £ Owp.
f»CH in U*.*i M 1 sj^r»SA
              HTKABIt).
  NbMbH 4e 1». K
  BrfWţhoii       prol«vtimilor 'ri-lui T. M*low*» «k
              l>. e. AVwMf. ftapb* qwkfctmai, ciwk^k» «»fcnn <1« 0. I. fcmv. fotsti ik tHM» #■ Vmgkr.
  Ritmul« de jurrircţiufci |>0|>nUn' ale 1 »-lui
           PASTELURI.
                                                h
           Bârfita de toamnă.
 OMfNjţii «asefer nwuttr«, «cwrtim ş» rfctdoBete hrult’M » )or enibori ţ'aa fvgittt 4« #* «k* Ctalarile de ««ogar*, iBţtaUjdU'seo lupi »bon», Jhribegit’ati ariutrUe «k «la «o*ini jaloncn dom.
 V«mIk nmI*        *68*1 tristă, vestejită;
 Loc* bum «te bnua* oca» pare rojiaitâ,
           ead«, sktrtt ia aera, de* lor crengi n
 Ci
              0«iii dlutr'M«               «Minat«!
                                                 Oi» ffiym pfeţj « femei «e ridiea, ««ntadtt p* eoniii
 0» Mftsri 4 iiînrieiMHMir^iiM^ iiniL
 Soarele mbita «’iutctnide, e«r jw *uU gromîi «ori Treoe-nau eârda de corbi eniatid |»*îi* vâi«l«N t*rwK*sUjit<Hri
 Pkw teade! Earna vi»?, vine jh* crtvfţtt rulare 1 Yentoi şaefâ prin itormtri rewjrimdiiidu ini* »rar«. Boii raţo, ea& rottcbcaxil, rftoii tairil b turn Oml tristn cade pe gâadori iji a’apro|Mc tte f.«'«.
                                                   II.
                                                 Boa.
Db Tâsdvtni eama campiitâ «erne a<»rii «1« zaţii«!*, Lftfcgf troeae cititoare tidunate'» <*rtt £ranm<ft. Falftf »bere, pl«te*co ia acru ea unu r<»iw dc fin* tari allti
                            Respăndinda Sori dc gbfaţft jhj ai ţerii «»»cri dalbi.
V*» ttfege, MMptea aiufre, dimineaţa ninge earăj C» « «ale argintie ne imltmeft oiftndra ţară Soareie rotaodo ţi palida w prevede ptotre aori 0* BM.Timi 4* tioereţ« pJntre «mi imaturi.
’r^ i I* <*m> I»                      iwpr^am  <n
                                dtţArtiwo;
                            Phşa m fc**M«*ifac«e ¡aţin,wperdt> în *»re,
      STROFE DESPĂRECHETE
                         I
în pulberea dusă de vînturi Sub paşii noştri călători,
Cîtă-i luată de pe flori
Şi cîtă, vai ! de pe mormînturi!
Voi, ce purtaţi cupa la gură,
Ah ! deşertaţi cupa deplin...
A morţilor cenuşă sură Presară-ades dulcele vin!
                           II
înger căzut! înfipt-ai piciorul <tău în tină,
Mişcînd din vreme-n vreme aripele-n lumină. Putea-vei scăpa oare din glodul ce te-a prins ? Vai! chiar pe-a ta aripă noroiul s-a întins 1
                           III
Privind fără-ncetare prostia omenească,
De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască I
                           IV
      Din crinul palid ce cade, moare,
      Alt crin răsare viu pre pămînt.
      Tu, copiliţă, ai murit floare Ş-ai zburat, înger, de pe mormlnt.
 429
V
Cînd ochiul se deschide în faptul dimineţii,
Cu razele luminei uneşte pe-ale vieţii,
Şi cerul şi pămtntul în el se întîlnesc Şi-n dulce oglindire voios se înfrăţesc.
                       VI
     Te-ai dus în raiul cu dulci lumine,
     Dar nu eşti moartă tu pentru mine !
     Eu jumătate sînt în mormînt,
     Tu jumătate eşti pe pămînt!
                       VII
Sculptor cu mîna aspră I Acel care-n urgie Sculptează Libertatea în formă de sclavie,
Ca trist fior de moarte se strecură prin lume Şi chiar mormîntul rece respinge al său nume.
                       VIII
Măreţul rege, mîndru de sceptrul său puternic, Ce-aplasă fruntea goală poporului nemernic,
Se crede deopotrivă eu însuşi Dumnezeu !
Un singur om pe lume înfruntă visul său, Zicîndu-i: „Tu ai sceptrul cu care săpi pămîntul, Eu, cioclu, am lopata cu care-ţi sap mormîntul!“
TABLA ILUSTRAŢIILOR
  Pagina de titlu a primului volum de poezii din ediţia Opere complete
  din 1875 .................................       12—13
  Pagina de titlu ,a volumului Doine şi
  lăcrimioare...............................12—13
  De la stînga la dreapta : Elena, Catinca,
  Vasile Alecsandri-tatăl, Iancu Alecsan-dri, pictură de Levaditi din anii în care viitorul poet se afla la studii în
  Franţa....................................44—45
  Bătrînul V. Alecsandri între fiii săi,
  Vasile şi Iancu. Pictură din 1845 de
  Levaditi..................................44—45
  Din manuscrisele lui Alecsandri : poezia
  Doina.....................................108—109
  Pagina din Calendar pentru popoml românesc (1843), unde s-au publioat primele Doine iale lui Alecsandri, precedate de entuziasta prezentare a lui
  Kogălniceanu..............................108—109
  Prima pagină din numărul 1 al revistei Propăşirea (1844), exemplarul găsit cu
  titlul necemzurat.........................140—141
  Prima pagină din numărul 1 al revistei Propăşirea, exemplarul cu titlul cenzurat, care a fost pus în circulaţie. Se observă schimbarea datei .                . .   140—141
 431
  Costache Negii — aproximativ în perioada călătoriei cu Vasile Alecsandri
  în Italia..................................
  Elena Negri, portret de C. Rosenthal Facsimil /al unei foi volante cu poezia Deşteptarea României, iniţial intitulată
  Cătră români...............................
  Facsimil al unei foi volante cu poezia Deşteptarea României .... Maria Cantacuzino, desen de Theodore
  Chasseriau, din 1855 ......................
  N. Bălcescu .      ..........................
  V. Alecsandri prin 1S53                  ....
  Prima pagină din revista România Literară (1855) în care a ¡apărut pentru prima oară în româneşte poezia Sen-
  tinela romană..............................
  Facsimil al primei pagini din manuscrisul poemului Inşir-te, mărgărite Facsimil al primei pagini din manuscrisul
  poeziei Pilotul............................
  Facsimil al primei pagini din manuscrisul poeziei La poeţii români Pagina de titlu al ediţiei a Il-a din Doine şi lăcrimioare apărute la Iaşi,
  în 1863     ...............................
  Pagina primă din numărul revistei Convorbiri literare în care s-au publioat primele pasteluri ale lui Alecsandri Privelişte spre lunoa Şiretului (în depărtare) de pe pridvorul casei bătrînaşti de la Mirceşti...............................
 204—205
 204—205
 236-237
 236—237
 300—301
 300—301
 332—333
 332—333
 364—365
 364—365
 396—397
 396—397
 428—429
 428—429
CUPRINS
Studiu introductiv .                                     VII
Notă asupra ediţiei .                           .  . XLIX
                       DIN VOLUME
Doine (1842—1852)
Doina.....................                                 &
Baba Cloanţa           ....                                7
Sora şi hoţul          ....                              .13
Grai-nou.......................                          .10
Maghiara.......................                          .20
Altarul monaslirr-î Putna .                        .      25
Andrii-Popa            ....                              .27
Groza..........................                          .31
Ursiţii...................                               .33
Strigoiul......................                          .36
Ceasul rău             ....                              .39
Strunga ...                    .       .                 .43
Cîntio haiducesc ...                   .                 .45
Făt-Logofăt ....                       .                  48
Hora...........................        .                  50
Sburătorul.....................        .                  53
Tatarul................................         .         55
Cinel-cinel............................         .         56
Mîndruliţa de la manie ...                                58
Dorul româncei.........................         .         59
Gîntic ostăşesc........................         •         61
fiorul.................................         .    .    63
 433
Doina iubirei .                65 
Mărioara, Florioara            67 
Lăcrimioare                       
Steluţa ....                   87 
Lăcrimioare                    89 
8 mart ....                    90 
De crezi în poezie... .        94 
O noapte la ţară .             95 
Vezi tu vulturul...            98 
Despărţirea ....               99 
Dulce înger.......            101 
Cîntic de fericire .          102 
Păscarul Bosforului           104 
Aşteptarea ....               107 
Veneţia.....                  109 
Barcarolă veneţiană           112 
Biondineta ....               114 
O seară la Lido .             117 
Gondoleta.....                119 
Canţonetă napolitană .        121 
Visurile.....                 123 
Adio......                    125 
Po marea.....                 127 
Ursita mea ....               129 
La Veneţia mult duioasă       132 
Suvenire                          
Visul........                     
Pe malul murei . .        . . 140 
Păsărică .... .           . . 142 
Maiorului Iancu Bran      . . 144 
Desrobirea ţiganilor      . . 145 
Odă cătră Bahlui          . . 146 
Zimbrul şi vulpea         . . 147 
Curcile ....              . . 148 
Frumoasă copiliţă . . . . . . 150 
Adevărul şi minciuna      . . 151 
Pe un album ... .         . . 153 
Romajiţă .... . .         . . 154 
434
    Adio Moldovei ....                                      155
    La moimîntul lui Gr. Roma!o                             157
    întoarcerea în ţară ...                           .     158
    La moartea lui P. Cazimir .                       .     160
\j Dridri ............................                .     161
    Umbrei lui Nicu Ghica .           .               .     165
    Dor de călătorie ....                             .     168
    .Bosforul.........................                ►     170
    Strofe lui C. Negri ...                           ,     172
    Mărgăritarele (1852—1862)
    Deşteptarea României                              .     179
    Sentinela romană .                                .     182
    Vis de poet ...                                   .     191
    IJiserica risipită .     .                        .     196
    Cînticul Mărgăritei .                             -     200
    Păsărică mărei .                                  .     202
    Floarea oceanului .                               .     204
    Muntele de foc .                                  .     205
    Hoţul şi domniţa ...                              .     208
    Co gîndeşti, o ! Mărgărită                        .     210
    Iahtul.......................                     .212
    0  noapte la Alhambra        .                    ,     214
    Seguidilă....................                     .     218
    El R’baa ...                                      .     220
    Stelele ....                                      .     222
    N. Bălcescu murind .                              .     224
    Anul 1855       ...                               .     226
    Cîntica şi sărutări .                             .     228
    Banul Mărăcină .                                  .     281
    La Sevastopol .                                   .     235
    Dragoş                ....                        -237
    1 Mai                 ....                        .     241
    Adio.....................                         .     243
    Cîntice de lume .        .                        .     245
    Visul lui Petru Rareş        .                    .     248
    Emmi ........................                     .     254
    Moldova în 1857 ...                               .     257
    Noaptea Sfîntului Andrii     .                    •     261
435
Dorul de mare             .         ..................264
Surorii mele     .        ............................267
Steaua ţării     .        ............................208
Hora unirei...........................................270
Presimţire............................................272
Pe albumul d-rci Ida Vegezzi         Ruse al la  .    .   273
Pilotul...............................................274
La Palestro      ...               ...................276
La Magenta .              .         ..................279
Gondola trece             .         ..................281
Corona vieţei .                    ...................282
La poeţii români          .       ....                    290
Lacul de Como .                    ....                   292
Romanţă              ...           .        .             293
Crinul               ...           .        .             294
Cristos a       înviat .           .        .             295
înşiră-te,     mărgărite           .        .             296
Pasteluri (1862—187...)
Serila   la Mirceşti                                      311
Sfârşit  de toaimna.                                      314
Iarna    .   .   .                                        315
Gerul    ...                                              316
Visoolul .       .                                        317
Sania    ....                                             318
Mezul    iernei .     .                                   319
La- gura         sobei .                    .             320
Bradul               ...                    .    .        322
Sfîrşitul       iernei .                    .             324
Oaspeţii      primăverii                    .             326—ţ-*
Cucoarele          .               ,        .             327
Noaptea ...                        .                      328    -V
Dimineaţa          .  .            .        .             329
Tunetul              ...                    .             330
Floriile .                         .        ...           331
Poştele           ...              .        ...           333
Plugurile         ...              .        .             334
Sămănatorii .         .            ...................335
Rodica ...                         .                      336
436
 Lunca din Mirccşti             ....                         337
 Malul Şiretului..........................                   339
 Flori de nufăr...........................                   340
 Concertul în luncă             ....                         341
 Vînătorul....................................               344
 PunJtea......................................               345
 Balta ...                  ....................             346
 Fîntîna .                        ............               347
 Secerişul .                      ............               348
 Cositul......................................               349
 Portret (dedicat doamnei       X... Y... Z...) .   .        350
 Portret (dedicat princesei    Natalia       Ghica) .        351
 Pe coastele Calabrei...............................         352
 Linda-Raia       ....                        •              353
 Calea-robilor ...                            .              354
 Buchet ...                                   •              35o
 Mandarinul .          .                                     357
 Pastel chinez .                                             359
 Baraganul .           .                                     361
 Valul lui Traian .                                          363
 Varia (a)
 Marea Mediterană                   . .       •              369
 Tînăra creolă ....                           •              374
 Strofe scrise pe un           părete         .              377
 Imn religios.......................          .              378
 Imn lui Ştefan cel Mare .                    *       •      379
 Ieri şi astăzi................................ .     •      381
 Amicului A. Donici ...                               .      383
 Moara de vînt ...                                    •      384
 Lupul şi momi ţ a                                             * • • 386
 Bucovina ....                      .                 •      388
 Visul ferice ...                    .                *      390
 Cîntio sicilian .                  .                       .391
 Serenada ....                       .                •      393
 Căderea Rinului                        ...           .      394
 Vînători şi vînătoare ...                            •      397
 Soarele,      vîntul şi gerul       .    .           •      399
 Scrînciobul ...                     .                •      401
 Vîn-tul......................       .                .
 Stelele                  ....       .                •      403
 437
Două suflete.....................             .         404
Omul singuratic..................             .         405
Mărgărinta     din   Muncel........................408
Ştefan-voda    şi codrul...........................409
Şteian şi Dunărea      ....                   .         411
Punguliţa .........................................413
Pe albumul princesei Aglae Rosetti. Dorul
   mamei...........................................415
Pe albumul domnişoarei     Maria Docan .      .    .    417
Pe albumul domnişoarei A. Jora .          .             419
Pe albumul domnişoarelor Florescu .                .    420
Pe albumul d-nei Z.................................. .  421
Pe albumul     unei  copilite pariziane .               424
Pe albumul     d-rei X................                  42G
Strofe despărechete      .     .                        429
Tabla ilustraţiilor                   .                 431
                Redactor responsabil : ELENA RERAM Tehnoredactor : MINA CANTE1MIR
Dat la cules 28.08.1965. Bun ele tipar 02.07.1966. Apărut 1966. Tiraj 10.180 ex. */t legate. Hîrtie tipar înalt tip A. de 63 %'m?. Format 540 X 840116. Coli ed. 16.91. Coli tipar 30,75. Planşe tipa 12. A. nr. 3642J1965. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—0.
     Tiparul executat sub comanda nr. 50.891 la Combinatul Poligrafic „Casa Scîntcii“, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România