I PROZĂ 1876 CĂLĂTORII ŞI STUDII ISTORIA UNUI GALBÎN în noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezăce, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet me- 5 talie care m-au mirat foarte mult, nefiind obicinuit a auzi asemine armonie la ceasuri atît de tîrzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăiei şi că ieşa dintr-o cutioară de fildiş săpată, ce se zărea pe masă în razele lunei care răzbătea prin fereastră. M-am sculat iute din pat pentru ca 10 să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mînă acea cutie unde pusesem dimineaţa un galbîn olandez şi o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, şi adîncă au fost mirarea care m-au cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieşind din cutie, două glasuri de altă lume, care 15 zbîrnîia, tiuia şi se sfădea de moarte. Să mărturisesc că m-au apucat fiori răci în faţa acelei minuni, nu socot că a fi vreo ruşine din parte-mi, pentru că nu sînt deprins a trăi pintre spirite. Spun drept că atunci m-am crezut încungiurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi 20 şi de toate fiinţele fantastice cîte gioacă parola şi hora cu mezul nopţii în lumina lunei. Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-au făcut că am gîndit la A. Donici fabulistul,' şi adueîndu-mi aminte de fabula lui Ferul şi argintul, în care aceste două metaluri ţîn un dialog atît de 25 înţălept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, şi am înţăles următorul adevăr: că şi metalurile au suflet, mai ales aurul şi argintul, de vreme ce ele însufle-ţează şi mai de multe ori desufleţează oamenii; în urmare trebuie să aibă şi grai. 13 Sprijinit de această frumoasă descoperire, m-am simţit îndată cuprins de o femeiască curiozitate şi, fără dar a perde vreme, m-am lungit într-un jîlţ elastic, am aşezat cutioara lîngă mine pe masă şi, cu ţigareta aprinsă, m-am pus pe 5 ascultat. Razele lunei, precum am zis, se giuca pe covorul din odaie, zugrăvind feliurimi de figuri, şi unele, lunecînd pe cristalul călămărilor, tremura chiar deasupra galbînului şi a paralei, la care mă uitam cu ochii ţintiţi. Aceste două monete se afla atunci în focul cel mai înflăcărat al convor-10 birei, amîndouă săltînd din vreme în vreme cu mînie şi bă-tîndu-se, zuruind, de marginele cutioarei. Iată ce zicea: | G a 1 b î n u 1 : Dar, mă mir de stăpînul meu cum de au uitat cine sînt eu, şi m-au pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trii bani, atît eşti de ştearsă şi de 15 ticăloasă! Paraua (plesnind de ciudă): Rîde dracul de porumbrele negre! . . . Dar nu vezi, ciuntitule, cît eşti de ros de chila1 zarafilor ? . . . nu te vezi că ai agiuns în trii colţuri, că ai scăzut şi ai slăbit cît un irmilic de cei noi? . . Ţi-ai perdut 20 toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii? Galbînul (cu fudulie, ridicîndu-se în picioare): Leul deşi îmbătrîneşte tot leu rămîne, asemine şi galbînul tot gal- j bîn! ' 1 Paraua (săltînd des şi iute de rîs): Galbîn, tu? . . . 25 Cu adevărat, sărmane, eşti galbîn, dar de gălbănarea morţii. Galbînul : Ian ascultă, cadînă bătrînă, nu te giuca cu cuvintele, că deşi sînt acum în trii colţuri, pe loc înfig unul în tine. Paraua (cu dispreţ şi cu un aer de mărire): Eu am ! 30 trecut prin degitele ienicerilor şi nu mi-au fost frică! Tocmai tu vrei să mă sparii? Ambele mele monete statură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii păn-a nu să încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, 35 atît eram de curios a videa un duel bănesc; dar aşteptarea mea fu şi acum înşălată, precum au mai fost de multe ori în acest soi de întîmplări. Provocatorul, adică galbînul, vă-zînd maiestatea şi curajul protivnicei lui, se dămoli, se trase 1 Pila. 14 înapoi, şi prin această mişcare aduse o nouă dovadă observărei ce am făcut demult, că:'fala mare ispravă n-are. Galbînul (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi îngiosi a te onora cu loviturile mele, 5 si dacă te-am şi ameninţat dinioarea, nu spera că- mi voi uita rangul într-atîta încît să mă ating de tine. Ştiu, slavă Domnului! cîtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur şi neamul tău de-abia de argint. Cum îndrăzneşti dar a socoti că eu, care am fost slăvit de cei mari şi legănat în sînul lor, eu, 10 care sînt fruntea banilor, eu să mă măsor cu tine? Sărmană! gîndeşte cît ai rămas de neînsămnată-n lume şi vezi mai înainte de toate că eşti de o mie patru sute douăzăci de ori mai puţin decît mine. Paraua : Fricosule aristocrat! se vede că ai locuit 15 multă vreme în sînul domnului M. şi că de la dînsul ai cîştigat simţirile dobitoceşti sub care îţi ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rosteşti cuvinte de familie şi de nobleţă! Ruşine, ruşine să-ţi fie! Am cunoscut mulţi compatrioţi de-ai tăi 'în deosebite rînduri şi în deosebite pungi, şi mărturisesc 20 că i-am aflat curaţi de fire şi de caracter; dar tu, negreşit esti minciunos, calp, bastard, căci îţi arăţi arama fără cît de putină sfială. (Suspinînd:) Unde-i, unde-i frumosul şi nobilul olandez cu care m-am iubit atît de ferbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiţă, pe cînd acest vestit corăbier 25 călătorea pe Marea Neagră! . . . Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim şi să mă răzbune de obrăzniciile tale. Galbînul (uimit de turburare): La anul 1820? . . . Căpitanul Costiţă ? ... Marea Neagră? ... Ce spui? . . . 30 Tu erai atunci cu mine? Paraua (într-o nespusă mirare): Cu tine! Ce fel ? Galbînul (rapide, adunîndu-şi suvenirele): Dar . . . îmi aduc aminte . . . într-o noapte întunecoasă, marea era întărtată de furtună . . . corabia era să se înece la Sulina . .. 35 Toti se ruga lui Dumnezeu ca să-i scape ... Paraua : Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frica şi, deodată, zuruind cu desperare, m-am aruncat şi m-am lipit ... . Galbînul (dîndu-se de-a dura cătră para): şi te-ai 40 lipit de peptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite. 15 Paraua (lunecînd cătră galbîn): Ah! G a 1 b î n u 1 şi Paraua (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare): Soarele meu! Luna mea! Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monetelor se 5 schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicînd, 1 într-o suspinare metalică care se perdu în deserturile lumei şi a cutiei. O tăcere drăgălaşă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare cîtime de simţire în sînul monetelor; tăcere scumpă şi mult mai glăsuitoare decît însăşi vorba; tăcere 10 care mi-au atins pană şi mie, un străin, coardele inimei şi mi-au adus două lacrimi de compătimire pe margina genelor. Peste cîteva secunde ambii amorezi se traseră puţin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcîndu-şi amîndoi o dureroasă revizie, şi ziseră următoarele, cu glas pătruns: 15 ^ Galbînul (oftînd din greu): Cît eşti de schimbată, iubita mea! Paraua (suspinînd cu durere): Cît ne-am schimbat, dragul meu! Galbînul (cu amărăciune): Ce crudă şi nemilos-20 tivă-i vremea! Coasa ei nu se osteneşte niciodată! . . . Plăcere, frumuseţe, tinereţe, toate sînt săcerate de dînsa! . . . Astăzi ele strălucesc cu tot farmecul lor şi mîni se perd. Tristă soartă! Lume deşartă! Viaţă ticăloasă'! Ah! Ah! Paraua (cu blîndeţă îngerească): Nu te măhni, lucea-25 farul meu, că nu sîntem numai noi supuşi acelor crude pravili ale soartei. Ferul că-i fer şi încă rugineşte, dar apoi noi care sîntem meniţi prin însăşi firea noastră a fi jărtfa lăcomiei oamenilor! Galbînul: îţi aduci aminte, scumpa mea, de-acea 30 epohă fericită cînd ne-am întîlnit în buzunariul căpitanului Costiţă ? . . . Sufletele noastre erau făcute unul pentru altul, căci îndată ce ne-am zărit ne-am şi simţit cuprinşi de dragoste. Cît de frumoasă erai tu atunci cu faţa ta rotundă şi albă ce steclea şi strălucea ca o tabla de duîceţi. Cu cîtă graţie se 35 îndoia talia ta gingaşă şi subţire! Ce glas dulce şi armonios aveai tu atunci! ' A Paraua : Atunci? . . . Dar atunci şi tu erai tînăr, frumos, voinic; atunci erai luciu şi plin de farmec; atunci aveai pe-mpregiur o coroană cu zimţi din care ieşa scîntei 40 amoroase ce-mi pătrundea inima. Atunci eram amîndoi în vrîsta dragostei, ne iubeam şi ne dismerdam toată ziua şi toată noaptea, încît mi s-au ros giumătate de faţă atunci . .. dar acum ... Galbînul (într-o deplină desperare): Dar acum? Paraua (rîzînd): Acum sîntem ca doi tăciuni care 5 fac numai fum făr-a da pară. Galbînul : Eu, tăciune, eu care ... Paraua: Lasă monologul pe altă dată şi-mi spune ce te-ai mai făcut din ceasul acel crud cînd am fost despărţiţi ? Prin care valuri, prin care pungi, prin cîte soiuri de degite 10 ai mai trecut? Galbînul : Ah! iubita mea, cîte întîmplări am avut de la 1820 încoaci! . . . De cîte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale soţietăţii la cele mai de jos, din mînile cele mai curate în labele cele mai mîrşaye, de la sînurile cele 15 mai nobile la pepturile cele mai deşarte de oricare simţire i Nu este soartă în lume mai curioasă şi mai vagabondă decît a fiinţei nenorocite ce se numeşte monetâ. în veci şi peste tot locul slăviţi şi doriţi, noi sîntem pricina celor mai multor fericiri şi nenorociri pre pămînt şi, cu toate aceste, rareori 20 întîlnim suflete de acele închinate nouă şi vrednice de toată lauda, care, cunoscînd preţul nostru, ne păstrează ca moaşte sfinte în fundul unei lăzi de fer, ne păstrează, zic, ani întregi şi ne scapă de acea frecătură necontenită a degitelor omeneşti care roade podoabele noastre. 25 Paraua (cu ceva nerăbdare): Le ştiu aceste toate;. spune-mi mai bine istoria ta. Nu am trebuinţă să mai adaug cît de mult se aţîţase curiozitatea mea. Istoria unui galbîn, povestită în întunericul şi în tăcerea nopţii, era pentru mine o petrecere nespe-30 rată. Mi-am aprins iute o a doua ţigaretă, şi galbînul începu aşa: Galbînul : Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întîmplat subt ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am giucat 35 totdeauna rolul cel mai de căpitenieşi în care mi s-au înfăţoşat prilej a face multe însămnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strînşi cu scumpătate la peptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea,. 40 ştii ca şi mine cîtă mîrşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumne- 16 17 zău. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea cîteodată cam posomorite. După ce ne-au despărţit căpitanul Costiţă la Galaţi, dîn-du-mă pe mine unui boierinaş ce-i vînduse grîu, am suspinat 5 multă vreme gîndind la tine, la fericirile perdute a dragostei noastre şi crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putinţă mi-aş fi răpit viaţa de desperare; dar firea nedreaptă n-au vroit să ne deie şi nouă, galbinilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost sîlit să-mi mistuiesc durerea-n suflet şi 10 să urmez pe noul meu stăpîn la moşia lui. Dar poţi tu să gîceşti în ce chip l-am urmat? . . . Ascuns, soro dragă, în ciubota lui şi călcat în picioare ca un ban de nimica, pentru că boieriul se temea de tâlhari. Ştiu că această ruşine se-ntîm-plă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boieri- 15 naşilor de la ţară, dar eu încă nu păţisem o asemine îngiosire şi mă înăduşeam de ciudă. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, şi să-1 străpung cu spaga rigăi de Olanda! . . . Ce folos însă! Eu ziceam, eu auzeam. în sfîrşit, acel drum 20 plin de chinuri se săvîrşi după cum dori stăpînul meu: el agiunse acasă cu toţi banii în ciubotă fără să fi întîlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare. ...Vai mie! nu putea şti Că procesu-n sl lui stare sta gata a năvăli. 25 Paraua: Nu-mi spui că te-ai făcut literat ? Galbînul : M-am găsit odată din întîmplare giumă-tate de ceas în buzunariul unui poet. Paraua : Urmează-ţi povestirea. Galbînul: O împresurare de moşie îl sîli pe bietul 30 boier a alerga la Iaşi spre a să lupta cu tagma giudecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbinilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-au luat pană şi ciubotele din picioare: îi de prisos 35 să mai adaug că eu împreună cu toţi ceialalţi ai mei tovarăşi trecurăm în punga acestuia şi că sărmanul boierinaş se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă şi cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-au cuprins de puţină jale, dar pe de altă parte mi-au adus o mulţămire ascunsă, căci răzbuna- rea este una din cele mai vii mulţămiri a oamenilor şi a galbinilor olandezi. Paraua (oţerindu-se): Mă îngrozeşti cu vorbele aceste. Galbînul (cu fanfaronadă): Da cum socoti? 5 Paraua: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat veneţian, pentru că aceştia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez ... Galbînul : Nu te atinge de naţionalitate, soro dragă, că mă supăr. 10 Paraua: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc. Galbînul: Te cred, iubita mea. Unde mă găsam? . . . La directorul de tribunal. Nu ţi-oi descri figura lui, pentru că era foarte neînsămnată, dar ţi-oi vorbi de buzunarul său. 15 Ştii că noi, banii, giudecăm mai totdeauna oamenii după pungile şi după buzunarele lor, şi eu mărturisesc că acest fel de giudecată mi se pare cea mai nimerită într-o epohă unde domneşte interesul. D. Buffon, naturalistul francez, au zis că: stilul arată omul; eu zic că: buzunariul arată omul. El 20 este cea mai sigură caracteristică a firei, a patimilor şi a moralului său. De pildă, buzunariul unui cheltuitor este spart; punga unui zgîrcit e făcută de materie groasă şi trainică şi e legată cu nouăzăci şi nouă de noduri ş.c.l.; iar buzunariul directorului putea foarte bine să deie o lămurită idee de haos, 25 căci nu avea nici margini, nici fund. închipuieşte-ţi dar, scumpa mea, ce groază m-au cuprins cînd m-am rătăcit în acel sac lung şi adînc! Mă credeam perdut întocmai ca un călător în pustiurile Africei, dar mă înşălam, pentru că buzunariul sus-pomenitului director de 30 tribunal nu sămăna nicidecum cu un pustiiu; acesta dimpotrivă era locuit de feliuri de neamuri străine şi pribegite acolo din alte pungi. Cînd am agiuns la marginele acelui sac, am găsit o popo-raţie foarte amestecată de galbini olandezi şi nemţeşti, de 35 irmilici vechi şi noi, de carboave, pană şi de sfanţigi, pană şi firfirici, care cu toţii trăia într-o armonie ce m-au adus în mare mirare, cunoscînd dihoniile care despart astăzi naţiile. Paraua : Cum, frate, carboavele şi irmilicii era prietini? 40 Galbînul: Nu numai prietini, dar aş putea zice fraţi de cruce, dacă n-aş şti că irmilicii sînt duşmanii sfintei 18 cruci. Şi această unire eterogenă ştii tu de unde se trăgea?. . . Din crudul obicei care silise pe fieştecare monetă a-şi lepăda naţionalitatea cînd au întrat în acel buzunar directoresc. Acole, galbinii, irmilicii ş.c.l. nu se mai numea nici galbini," 5 nici irmilici, nici carboave. Paraua: Dar cum, cum? Galbînul : Marturi! . . . înţălegi acum? De pildă, galbinii se chema marturi de triizăci şi cinci de ani; irmilicii marturi de patrusprezăce sau de şesesprezăce ani, după 10 vrîstă; carboavele marturi de doisprezăce ani; şi toţi la un loc alcătuia un popor nou, cunoscut subt nume de: naţia dovezilor sunătoare . . . Mă pricepi acum ? Paraua (oftînd): Te pricep. (După o mică tăcere.) Şi mult ai şezut tu acolo? 15 Galbînul: Aşteaptă. Voi, turcilor, aveţi un proverb pe care nu mi-1 aduc aminte, dar care se începe cu haram Paraua : Haram gheldi, haram ghiti. Galbînul : Tocmai; acest proverb, precît înţăleg, vrea să zică că de banii luaţi nedrept nu s-alege nimica. 20 Paraua: Bre! Nu te ştiam poliglot. Galbînul : Cum să nu fiu poliglot, soro dragă, dacă am slujit oarecînd drept plata unei subscrieri la un Tetra-gloson, care era să iasă ... dar să venim la proverbul pomenit, pentru ca să vezi cum se adeveri înţălesul lui. 25 A doua sară, după intrarea mea în colonia dovezilor sunătoare, stam la vorbă cu cîţiva marturi de deosebite vrîste şi povesteam pe rînd chipurile înşălătoare ce întrebuinţase stăpînul nostru pentru ca să ne tragă în sînul lui, de la răzăşii, de la văduvele sărace şi de la toţi nenorociţii împricinaţi, 30 la care ne aflasem mai înainte, cînd deodată o mînă lacomă ne cuprinse grămadă în palmă şi ne trînti ca vai de noi! pe o masă de cărţi unde se giuca stos. Cîteva părechi de ochi se ţintiră cu dragoste asupra noastră, şi după cîteva talii, o altă mînă străină se întinse spre noi şi' ne trase într-un alt 35 colţ a mesei. Directorul nu mai era stăpînul nostru ... El ne perduse pentru totdeauna. Pare că-1 aud şi acum cît de tare se blăstăma, cum se ocăra pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru că giucase, în vreme ce noul meu stăpîn îi zicea din vreme în vreme cu sînge race: haram gheldi, haram 40 ghiti! De-atunci m-am pătruns de adevărul acestui proverb şi am luat o mare opinie de înţălepciunea musulmană. 20 Paraua (se închină): îmi pare foarte bine. Galbînul (urmînd cu foc): înţălepciunea şi paralele turceşti sînt două lucruri care mi-au cîştigat inima. Paraua (cu ceva cochetărie): Berbantule ... 5 Galbînul (după un zîmbet): Tînărul ce mă cîştigase în cărţi era una din acele fiinţi a cărora nume se sfîrşeşte în eseu, cînd se află la Moldova, şi în eanu cînd merg la Valahia; fiinţi problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor 10 şi care astăzi se primbla în droşte de Brandmaier, îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de glanţ, şi mîni îi vezi plămădind glodul uliţilor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu pălărie roasă pe cap; trîntori paraziţi ce s-au întrodus de o bucată de vreme în soţietatea românilor, spe-15 culînd nevinovăţia şi încrederea lor, şi care au fost crescuţi la şcoala vestitului Robert-Macarie1, de coţcărească pomenire. Acel interesant copil al civilizaţiei, acel nobil cavaler . . . de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui 20 cu o păreche de cărţi în mîni, pe care le amesteca necontenit, le aşeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzînd şi iscodind fel de fel de teşmecherii ce întrebuinţa sara spre a pungi pe pontatori. Şi trebuie să mărturisăsc că el agiunsese la o ghibăcie atît de măiastră în măsluirea cărţilor, încît ar 25 fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate d-lui Rodolfo de d. Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione. Paraua (boldind ochii): Ce cuvinte sînt aceste? Galbînul: Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o nouă 30 limbă românească ce se descopere acum la Bucureşti. Paraua : Dar escamotofil ce bazaconie este ? Galbînul: Escamotofil e văr primar cu braţalba, cu lungumbra şi frate de cruce cu Broascăoaietaurie şi cu impercaicoifagi a d-lui Aristia. 35 Paraua : Nu le înţăleg. Galbînul: Te cred; dar ian întreabă pe ^ croitorii lor dacă înţăleg cuvintele teşmecherii şi haram, şi să vezi că ţi-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind. 1 Robert Macaire, personaj din Auberge des Adrets; tipul banditului 40 fanfaron. 21 Paraua (clătinînd capul): Mari sînt minunile tale, Doamne! Galbînul: Zi mai bine: mari sînt minciunele oamenilor ! . . . Tînărul meu avea, precum ţi-am spus, degitele foarte 5 sprintene la cărţi şi se folosa binişor de meşteşugul său, căci acesta era pentru dînsul un soi de fondos sigur din care trăgea dobîndă pe fieştecare sară; dar el nu se mulţămea cu acel venit şi, în urmare, se împrumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie să-ţi spun că stăpînul meu se trudea de mult ca să 10 desluşască un problem foarte greu, adică: chipul de a face datorii fără a le plăti. In adevăr el descoperise de mult partea cea dintîi a problemii, şi acum era aproape să o găsască şi pe cea din urmă, căci hotărîse să fugă a doua zi pe ascuns la Bucureşti, cînd deodată şi fără veste unul din creditorii 15 lui, un jidov bătrîn, i se arătă grozav şi înarmat cu patru sluijtori de la Agie. Pricina acelei înfăţoşări poliţieneşti era un vecsel iscălit de stăpînul meu, dar neplătit, după obiceiul său cel economic. Noul Macarie fu silit să numere banii îndată şi, numărîndu-i, mă lepădă şi pe mine în palma nebo- 20 tezatului zaraf. Paraua (cu tînguire): Nenorocite prietin! Galbînul : Dar, dar, plînge-mă, scumpa mea, tîn-guieşte-mă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloşiile, chinurile unei inchiziţii mai crude decît acea spa- 25 niolă; boceşte-mă şi te îngrozeşte, pentru că ai să mă vezi muncit în mîni de călău, precum era munciţi creştinii în vremea Păgînismului; ai să cunoşti, în sfîrşit, misteriul acel înfricoşat a deformării mele şi chipul nelegiuit prin care eu, mîndrul şi slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărţit 30 pentru totdeauna de podoabele mele. Neronul istraelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniţă neagră şi unsă, pe care el îndrăznea a o numi pungă, şi agiun-gînd acasă la dînsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro şese copii strenţeroşi şi nespălaţi, el mă ascunse sub o podea din 35 odaia lui, într-o oală îngropată în năsip. Auzi tu ? ... într-o oală de făcut borş, eu ce locuisem în pungi de mătasă! eu care ţinusem adeseori loc de onor pintre oamini, să mă văd ţîind locul fasolelor şi pitrinj aiului! Această idee mi-ar fi dat gălbănarea negreşit, dacă n-aş fi fost precum sînt galbîn 40 de firea mea. Dar toate aceste nu sînt încă nimica pe lîngă chinurile ce mi se pregătea. Pe la mezul nopţii, călăul acel nemilostiv mă scoase la lumina unei luminări de său şi, apropiindu-mă de ea, îmi atinse zimţii cu un instrument de moarte ce-i zic chilă. Durerea ce mă cuprinse dintr-o margine la alta mă făcu să sai 5 în sus de trii palme şi, scăpînd dintre degitele lui, alergai iute de-a dura sub pat unde mă ascunsei tremurînd. Ce folos însă! Iuda mă găsi peste puţin şi îmi roase toţi zimţii cei frumoşi care, după cum zici, iubita mea, îţi arunca odinioară în inimă atîte scîntei de dragoste. într-o clipală m-am văzut 10 ras, pilug de giur împregiur întocmai ca capul bărbieriului meu; glasul mi se dogise de durere şi, neputîndu-1 blăstăma atunci cum se cădea, m-am răzbunat asupra lui azvîrlindu-i un zimţ în ochi. De atunci el au rămas chior, şi socot c-a rămînea tot aşa păn' la giudecata cea de pe urmă. 15 Paraua (plesnind de mînie): Amîndoi ochii să-i fi scos. Auzi! . . . să-ţi chilească zimţii! Eu mă mir cum de sufăr românii atîte mii de tâlhari. Galbînul : Ce să le facă dacă sînt sudiţi! Paraua : Şi cum ai scăpat din mînile călăului tău? 20 Galbînul: în codrul Herţii! . . . Ştii că acest ^codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dînsul îi vezi că-şi schimbă feţele şi-i apucă ducă-se pe pustii. Tălhariul meu de zaraf avea nevoie să meargă la hotarul Mamorniţii pentru oarecare speculaţii cu folos sigur şi, ştiind că avea să 25 treacă prin acel codru atît de duşman perciunilor, el îşi cumpără două pistoale şi un iartagan ruginit, se sui singur într-o brişcă şi se porni cu frica-n spate şi cu galbinii în sîn. După multă trudă agiunseră în sfîrşit în codrul Herţii. Tîrtanul meu tremura ca de friguri; măselele-i clănţănea şi el se bătea 30 necontenit cu pumnul în pept. Era înspre sară, la ceasul acel sfînt a zilei unde toată natura se linişteşte în tăcere şi pare că se pregăteşte pentru sărbarea unei taine înfricoşate. Caii mergea încet'la deal, cînd deodată ieşiră de după copaci doi oameni înarmaţi. 35 Iuda răsări ca şi cînd l-ar fi muşcat un şarpe, dar nu-şi perdu minţile, căci, scoţîndu-şi iute cuşma şi chitia de pe cap, le puse lîngă dînsul, una-n dreapta şi una-n stînga, şi începu a striga de departe: „Nu veniţi, nu; noi sîntem trii, voi sînteţi doi". Cu toate aceste tâlharii opriră caii şi se apropieră de 40 brişcă. 23 22 — Măi tîrtane, zise unul din ei, pentru cine ai luat armele aceste ? — Pentru tâlhari, răspunse zaraful. — Noi sîntem tâlhari. 5 — Poftim, mă rog, — şi jidovul dete îndată armele. — Da bani ai cu tine ? — Ba nu, n-am nici o para, pe legea me. — Pe dînsul, măi, răcniră atunci hoţii, şi pe Leiba mi-1 trîntiră din brişcă gios la pămînt. Iuda se zbuciuma cu 10 desperare şi răcnea vai mir, ghevalt cît îi ţinea gura, dar unul din tâlhari îi puse un genunchi pe pept şi o mînă-n gît, şi glasul i se curmă pe loc. Această scenă nu ţînu mult, căci peste puţin cei doi voinici intrară iar în codru, lăsînd trupul zarafului 5 lungit în mijlocul drumului, fără suflare şi cu ochii holbaţi. Socot de prisos să mai adaug că ei nu uitaseră să-i ieie punga din sîn. Tâlharii de drumuri mari prepum şi cei de tîrguri mari au într-acest soi de întîmplări o deosebită luare-aminte. Paraua : Cum? dragul meu, ai încăput în mîni de tâlhari şi nu ţi-au fost frică? 20 Galbînul: Adă-ţi aminte, scumpa mea, că trecusem mai înainte prin mînile unui director de tribunal, a unui stosar şi a unui zaraf. Deprinderea se face fire, după cum ştii. Paraua : Adevărat; oamenii şi banii se deprind cu 25 soţietăţile cele mai râie. Galbînul : Stăpînii ce căpătasem eu acum, şi care mă căpătaseră totodată, ne duseră în fundul codrului la gura izvorului care se numeşte fîntina hoţilor. Acolo era adunaţi toţi tovarăşii lor împreună cu căpitanul ce sta mai 30 deoparte lungit pe iarbă, cu pistoalele lîngă dînsul. Opt voinici cu spete late Cu mînece suflecate Şi cu puştile-ncărcate. — Ei! copii, prins-aţi iepurele? zise căpitanul, om nalt 35 de stat, vînos în braţe şi cu musteţile de-un cot. — L-am prins, căpitane, răspunse tălhariul ce mă ţînea în palmă. — Gras îi? — Cam gras, că nu putea fugi bine. 40 — Poate-a fi fost cuser. — Cuşer, dar; avea nişte perciuni de-o palmă. — Şi unde-i pelea? — Iat-o, căpitane. Căpitanul deschise punga, se uită la noi şi, clătinînd din 5 cap cu mînie: Ian vezi, zise, cum i-au ciocîrtit! Litfa blăstăma-tă ne-au furat pe giumătate dintr-înşii. Pe urmă, vărsîndu-ne în palmă, chemă toţi tovarăşii lui împregiur şi ne împărţi în sume drepte pe la fiecare. Eu însă rămăsei partea căpitanului. Acest român era cu adevărat voinic, şi dacă se făcu- 10 se tâlhari de drumul mare, nu că doar îi era sete de bani, dar pentru că simţea ceva în inima lui care îl îndemna să caute prilejuri de vitejie; primejdiile avea pentru dînsul un farmec magnetic care îl trăgea fără voie, şi sînt încredinţat că dacă ar fi avut norocire să se nască cu trii sute de ani mai înainte, 15 pe cînd românii era în lupte, el şi-ar fi dobîndit un nume de viteaz mare. Singura slăbăciune ce avea era că iubea prea mult nevestele măritate, şi fiindcă aceste au avut de cînd lumea o ferbinte aplecare pentru voinici, s-au întîmplat că mulţi bărbaţi însuraţi era mînioşi foc asupra căpitanului 20 şi giuraseră să-şi răzbune asupra lui. Mai ales unul, un grec care fusese arnăut în vremea domnului Ioniţă Sturza, îi păstra o duşmănie de cele ascuţite, pentru că simţea pe frunte, de o bucată de vreme, oarecare mîncărimi ce-i înferbînta crierii şi-1 făcea să viseze noaptea 25 tot soiul de vite cornorate. El se aşezase de vro doi ani în tîrgul Herţii, şi de vro opt luni se însurase cu o fată tînără, care era vestită de frumoasă pe toată linia hotarului. Cum şi ce fel se cunoscuseră şi se daseră în dragoste căpitanul cu femeia arnăutului, nu ţi-oi putea spune. . . dar 30 ştiu că în toate serile, pe la asfinţitul soarelui, stăpînul meu îşi încăleca murgul şi se ducea de se întîlnea cu dînsa la o cumătră a ei ce şedea în marginea tîrgului. Arnăutul, se vede că înţălesese în sfîrşit pricina vizitelor dese ce făcea nevasta lui în casa cumătrii sale, căci se pregăti de vînat, 35 luîndu-şi hăitaşi, arme şi c.l.t. Hăitaşii însă îi alesese pintre cîţiva bărbaţi, care ca şi dînsul avea ceva pică asupra căpitanului. într-o sară, cum răsări cea întîi stea pe cer, stăpînul meu, după ce îşi împărţi tovarăşii pe la deosebite potice, 40 încalecă murgul şi se porni pe o cărare îngustă ce ducea la 24 25 margina codrului. Era o lună cum o doresc amorezii, o luna plină de o tainică lumină care învăluia tot codrul şi răzbătea pintre frunzele copacilor. O tăcere adîncă, o linişte sfînta domnea în lume. Nu se auzea altă decît păsurile calului pe 5 cărare. Căpitanul scoase de sub mintean o tambură mică cu strune de sîrmă şi împreunîndu-şi glasul cu ea, începu a cînta un vers jalnic, ce-mi pătrundea inima, măcar că-i de metal. Tot mergînd şi cîntînd, iată că ieşirăm din codru şi sosi-10 răm pe o culme nu departe de tîrgul Herţii. Acolo stăpînul meu se opri, cătă împregiur şi, puind două degite în gură, dură o şuierătură de cele haiduceşti, care clocoti grozav în codru şi care îmi ţiui multă vreme în urechi. îndată pe urmă, o ferestuică se lumină la o casă din tîrg; iar căpitanul, sărind 15 vesel de pe cal, se îndreptă rapide în partea ei. După cîteva minute el era în braţele frumoasei sale iubite şi se dismierda şi se dragostea amîndoi, precum odinioară ne dismierdam noi^ scumpa mea lună. . . îţi mai aduci aminte? Paraua (oflînd): Ah !. . . 20 Galbînul (asemene): Şi iar ah!. . . (După o scurtă şi dureroasă tăcere.) Nimic nu-i statornic în lume: tinereţile trec, norocul pere tocmai cînd gîndeşti să guşti mai bine plăcerile lui. Cît de fericite minute petrecea stăpînul meu cu iubita lui şi ce triste minute era să urmeze după ele! 25 Aşa-i legea crudei soarte, Azi plăcere, Mîni durere, Azi viaţă şi mîni moarte! Paraua (din fundul inimei): Of. . . of! 30 Galbînul (asemene): Şi iar of!. . . Ce să-ţi mai spun? Voinicul meu căpitan se văzu deodată încungiurat de vro zace oameni înarmaţi şi comenduiţi de însuşi bărbatul iubitei sale. într-o clipală el fu aruncat la pămînt şi, în locul albelor braţe ce-1 strîngea cu un minut înainte lîngă un pept înfocat, 35 sărmanul! sîmţi nişte lanţuri răci ce-i cuprinseseră tot trupul ca un şerpe. Poziţia lui era cu atît mai neplăcută că avea multă asămănare cu poziţia zeului Mars, cînd acest viteaz Don Juan ceresc fu prins cu Afrodita în mrejile lui Vulcan. Afro-dita din tîrgul Herţii au fost trimesă la o monăstire după 40 stăruinţele arnăutului, şi nenorocitul meu stăpîn dus la una 26 din cele 13 ispravnicii a Moldovei. Acolo ispravnicul îi făcu 0 de aproape cercetare şi-1 espedui la Iaşi, unde, fiind giudecat, 1 se închie o hotărîre destul de sărată, adică: i se încuviinţă un cvartir de cîţiva ani la ocnă pentru ca să-şi prefacă, 5 să-si îmblînzască şi să-şi îndulcească simţirile morale !. . . Cît pentru tovarăşii săi de hoţie, am aflat mai tîrziu că unii au trecut peste hotar, pentru ca să facă voiajuri de plăcere, iar cîţiva au izbutit a să înălţa între oameni. . . prin agiutorul ştreangurilor spînzurătoarei. 10 ' Paraua: N-ai făcut, dragul meu, o observare ? Că toţi tâlharii de drumuri şi de codri sînt spînzuraţi în tîrguri... Oare pentru ce ? j Galbînul (declamînd): Ou peut-on etre mieux qu au sein de sa familiei 15 Paraua (rîzînd): Ha, Ha, ha... bată-te norocu, că poznaş mai eşti! Ga 1 b î n u 1 : Ispravnicul ce mă luase odată cu dopro-sul era, cum se zice, un om a trebii. Cunoscînd toate chipurile legiuite de obiceiul pămîntului întru a să folosi de prilejuri, 20 el izbutise a-şi preface slujba în chivernisală şi, slavă Domnului! după cîţiva ani, îşi făcuse o stare ca oamenii. Avea, sărmanul, două moşioare luate de la răzeşi, avea cîteva suflete de ţigani, şi era cunoscut în tot ţinutul de gospodar cumsecade. Mai era încă cunoscut şi de creştin cu frica lui Dumnezău, pentru 25 că ştia Crezul greceşte pe'de rost, măcar deşi nu înţălegea nicidecum astă limbă; pentru că se împărtăşa de două ori pe an şi pentru că făcea ades paraclisuri în casă. Cu toate aceste,'bunul nostru creştin nu se sfiia a poronci să bată la talpe pe vreun român ce nu-şi putea plăti birul, tocmai 30 cînd el rostea Tatăl nostru, tocmai cînd zicea cu mare evlavie: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. . ." Almintere era bun la suflet, atît de bun, încît cucoana d-sale îl trimetea fără voie în comisii cînd avea gust să rămîie singură acasă. 35 Boieriul ispravnic, precum am spus, avea o cucoană; cucoana avea un verişor al doile. Boieriul ispravnic erabătrîn şi urît; cucoana era între două vrîste, adică: nici prea crudă, nici prea coaptă, nici urîtă, nici frumoasă, dar mai mult hazlie. Verişorul era numai de vro nouăsprezece ani, destul 40 1 Unde te poţi simţi mai bine decît între ai tăi! (fr.). 27 de nostim, dar cam prostuţ din fire şi cam obraznic din creştere. Boieriul ispravnic iubea numai două lucruri în lume: 1- i banii şi 2-le nevasta. Cucoana, asemine, slăvea numai două lucruri pre pămînt: 1-i banii şi 2-le verişorul. Verişorul 5 iarăşi adora numai două lucruri în viaţa lui: 1-i banii şi 2- le vînatul. Aceste trii deosebite patimi, a cărora fondos eram noi, banii, se specula între ele cu fel de fel de chipuri, unele mai curioase decît altele, şi prilejea nişte scene de tot comice. 10 Spre pildă: cînd simţea cucoana că iubitul său bărbat se folosise de vrun chilepir, îşi pregătea un arsenal întreg de căutături înfocate, de suspinuri fărmăcătoare şi de note în b mol, carele cu toate era menite spre a-i întoarce capul şi spre a-i stoarce banii. Aşa, înarmată de acea grozavă şi 15 primejdioasă artilerie, isprăvniceasa întră în odaia boieriului şi începea dintîi a-1 împroşca cu mii de săgeţi din ochi, unele mai dulci decît zahărul, altele mai pătrunzătoare decît ferul; şi cînd videa că nenorocitul începea a să uimi, atunci da drumul oftărilor arzătoare şi a notelor în b mol carele, 20 ca un batalion de cavalerie, se arunca asupra lui, îl ameţa, îl tulbura şi-1 aducea în starea unui automat. Pe urmă o încolăcire de braţe împregiurul gîtului şi o dulce sărutare între sprincene desăvîrşa biruinţa, şi îndată toţi galbinii din buzunariul boieriului se strecura zuruind în palma cucoa- 25 nei. Nu am trebuinţă să mai adaug că el, cînd se deştepta din acea amoroasă magnetire, se treza totodată şi pornit într-o comandirovcă poroncită de însăşi drăgăstoasa lui nevastă. P a r a u a : Şi ce făcea ea cu atîte parale ? Galbînul: Ce parale!. . . Zi galbini. 30 Paraua: Aşa vine vorba. Galbînul : Cucoana isprăvniceasa lua lecţii de limba franceză, pentru că astăzi în Moldova e cam ruşine să vorbească cineva româneşte, şi alesese drept profesor pe verişorul ei, care fusese crescut într-un pansion din Iaşi şi care 35 învăţase acolo a moncheri pe fieşcare. Acele lecţii se da şi se priimea sara, după purcederea bărbatului, într-o odaie plină de divanuri şi luminată numai de o singură lampă. Profesorul şi cu scoleriţa lui se punea pe o sofa şi lecţia se făcea în următoriul chip: 40 Scoleriţa: Spune-mi, verişorule, cum se zice franţuzeşte : te iubesc ? Profesorul : Je vous aime! S c o 1e r i ţ a (cu o drăgălaşă căutătură): Je vous aime! Profesorul: Sau: je vous adore. Scoleriţa (adăugind pomenitei căutături un glas dulce 5 şi tremurător): Je vous aime, verişorule, je vous adore. Profesorul (ruşinînduse): Et moi aussi1. Scoleriţa (luîndu-l de mînă): Dar... aş vrea să te sărut, cum se zice ? Profesorul (coborînd ochii): Je voudrais vous emis brasser. . . Scoleriţa (cu glasul înfocat): Je voudrais vous embrasser, verişorule. Profesorul fturburîndu-se): Et moi aussi. Scoleriţa : Dar. . . cine te opreşte, cum se zice? 15 Profesorul: Qui vous en empeche? Scoleriţa: Hai să spunem de la început. Profesorul (tremurînd): Je vous aime. Scoleriţa (cu patimă): Je vous adore. Profesorul: Je voudrais vous embrasser. 20 Scoleriţa (iute): Qui vous en empeche, verişorule? Dă-mi voie, scumpa mea, să nu urmez păn' la sfîrşitul lecţiei: ţi-oi spune numai că din je vous aime în je vous adore, toţi galbinii luaţi din sînul ispravnicului trecea în mînile verişorului, drept plata sîrguinţei sale. 25 Prin asemine chipuri şi eu, draga mea, am călătorit din pungă în pungă şi am agiuns în sfîrşit a fi proprietatea tînă-rului profesor de : je voudrais vous embrasser. Ţi-am spus că el iubea vînatul. Această patimă se dez-vălise în inima lui cu atît mai straşnic că era foarte rău 30 chitaş şi, în urmare, mai toate paserile îi trecea pe la nas. în zădar el le alunga cu haliciurile prin văzduh; nici una din ele nu vroia să-i împlinească mulţămirea de a pica. într-o zi, nenorocitul meu vînător se trezi cu hotărîre să facă minuni şi să nu se întoarcă acasă decît cu cel puţin două care mocăneşti 35 pline de jigănii ucise; dar, precum ştii, hotărîrea şi împlinirea sînt două lucruri care n-au obicei a să întîlni cam ades. Cu toate aceste, stăpînul meu se îmbrăcă în tot costumul de vînător şi se porni cu pălăria de paie pe urechi, şuierînd Şi eu de asemenea (fr.). 29 28 o bucată din opera Zampa1: II faut ceder ă mes lois2. . . ca un om sigur de biruinţă. Şi nici nu putea fi almintere de vreme ce avea cu el triizeci de încărcături gata, o torbă nouă şi o puşcă de Lepage cu două ţevii. Bine încredinţat deci în 5 ghibăcia lui, el ieşi la cîmp, aruncînd împregiurul său căutături pline de lăcomie şi de cruzime. Trebuie să ştii, iubita mea, că nu este tigru, nu este hienă, nu este, în sfîrşit, lighioaie pre pămînt mai crudă decît un vînător prost în cele dintîi a lui cercări. Ţelul său este numai 10 ca să ucidă pentru ca să se încreadă că-i puşcaş; de aceea trage în toate părţile, în toate jigăniile, fără deosebire: găini, prepeliţi, curcani, vrăbii, ba încă, de nu s-ar sfii, ar slobozi puşca şi peste oameni. Se înţălege de la sine că cele mai multe ori el împrăştie în vînt oci întregi de praf 15 şi că se osteneşte zile mari degeaba. Iar dacă i se întîmplă să oboare vreo păsăruică oarbă. . . să-1 vezi atunci cum aleargă cu ochii boldiţi la locul unde au zărit-o picînd: gard, şanţ, spini, el răzbate tot, fără sfială; ar trece şi prin foc fără a lua sama, căci atunci el nici nu vede, nici n-aude. 20 îşi perde ceasornicul, pălăria, puşca. . . dar nu-i pasă; el au lovit!. . . şi de vreme ce-au lovit, e puşcaş bun. Această idee măgulitoare aţîţă focul ce-1 înflăcăra şi dă aripi picioarelor sale, carele aleargă, saltă, zboară făr-a atinge pămîntul. Şi cînd zăreşte în iarbă paserea rănită, să-1 vezi cu ce turbare 25 se aruncă asupra ei, şi pe urmă cu ce fudulie o rîdică pană la ochi ca să o privească mai de aproape. Atunci i se pare că ţîne o lume în mînă! Bucuria lui este nebună; ar vroi să lege paserea la pept ca o decoraţie, dar, aducîndu-şi aminte că are torbă, o pune într-însa, şi apoi o scoate de zece ori pe 30 minută pentru ca să o mai vadă. Deşertăciunea lui găseşte pricină de fală în moartea unei fiinţi nevinovate! Cea întîi pasere care au fost jărtfa cruzimei stăpînului meu era un botgros. Pare că-1 văd şi acum pe creanga unui păr sălbatic, cu guşa umflată de cîntare! Vînătorul meu 35 se apropie de el pe furiş, ca un motan, îl chiti multă vreme, trasă chedica puştii, şi bietul botgros pică pe iarbă, slobozind un ţipet dureros!. . . îl lovise tocmai în guşă. Acea scenă 1 Operă comică în 3 acte de Louis- Joseph-Ferdinand Herold (1791 — 1833), care s-a jucat şi la Iaşi la 4 dec. 1840. 40 2 Trebuie să te pleci legilor mele (fr.). 30 m-au înfiorat aşa de tare şi totodată au trezit în mine o ură atît de cumplită asupra tuturor oamenilor, încît m-am hotă-rît pe loc a mă depărta de verişorul isprăvnicesii şi, dar, profitînd de uimirea ce-1 cuprinsese în vremea cînd alerga 5 să puie mîna pe victima lui, am sărit iute din buzunar şi m-am ascuns în iarbă. De atunci, iubita mea, am rămas încredinţat că în oameni sînt seminţe de cruzime carele, dacă ar avea prilejuri favoritoare pentru dezvălirea lor, ar acoperi faţa pămîntului cu mii de Neroni. 10 Paraua: De nerozi ? Galbînul : Neroni. Cît pentru nerozi, după cum le zic în Valahia, slavă Domnului! seminţia lor s-au dezvălit şi au înflorit destul de bine în lume. Paraua : Mai ales de cînd s-au lăţit mania de a avea 15 spirit. Galbînul : Acum eram liber! . . . liber!. . . înţălegi tu, iubita mea, toată dulceaţa şi toată puterea acestui cuvînt ? Neatîrnat de nime, scăpat de închisorile pungilor!. . . volnic de-a face tot ce-mi plăcea! . . . în ceasul acela am gustat 20 cea mai mare fericire în sufletul meu, căci nimic pe lume nu e mai scump şi mai slăvit decît libertatea; ea este dorul cel mai nepreţuit ce l-au dat Dumnezău oamenilor. Şi să ştii de la mine că atunci o naţie se apropie de moarte cînd începe a fi surdă la glasul libertăţii! 25 Paraua: Acest adevăr e vechi de cînd lumea şi îl ştiu de mult. Galbînul : Cum se poate?. . . Eu credeam că l-am descoperit singur. Paraua (zîmbind): Spiritele înalte se potrivesc ades 30 la gînduri. Galbînul (se închină): Eram liber, precum ţi-am spus, într-o cîmpie înflorită ce răsuna de cînticile păsărilor. Ciocîrliile voioase în văzduh se legănau Şi-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serbau1. 35 Florile dismierdate de un vîntuşor lin răspîndea în aer feliuri de miroase ce mă îmbăta de mulţămire. Stam culcat între doi toporaşi şi mă uitam la soare cu dragostea unui 1 Primele versuri ale poemului epic Aprodul Purice, publicat de C. Negruzzi în 1837. 31 frate, căci, după zisa poeţilor, soarele nu este altă decît un glob de aur. Razele sale luneca pe faţa mea, dîndu-mi o sărutare ferbinte, ce mă făcea să strălucesc de bucurie. Vai mie! puteam oare gîndi că tocmai el ya fi pricina nenorocirei 5 mele şi a de isnoavei robiri în care am agiuns!. . . Acum sînt încredinţat de adevărul proverbului românesc ce zice că: fratele-ţi scoate ochii!. . . şi păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu, Toporul şi pădurea, care zice: Că în fieşce ţară 10 Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii; ci ni le face toate Un pămîntean de-ai noştri, o rudă sau un frate. Paraua (cu entuziasm): Aferim, aferim! Galbînul (după o scurtă tăcere): Ţi-am spus, draga 15 mea, că cîmpia unde mă desfătam cu atîta mulţămire vuia de cînticele păsărilor, dar mai cu samă de vro cîteva minute ea răsuna de glasul îngeresc a unei tinere copile ce culegea flori aproape de mine. Zic îngeresc, pentru ca asa—î obiceiul, cu toate că nime nu cred că au auzit glasul îngerilor; şi socot 20 că aş nimeri mai bine zicînd argintiu, mai ales că acest cuvînt îmi aduce aminte de glasul tău, ce m-au încîntat aşa de mult în buzunariul căpitanului Costiţă. Paraua (varsă o lacrimă de înduioşire). Galbînul: Ai însemnat ca şi mine, scumpa mea, 25 cît e de frumos neamul ţiganilor care trăiesc în partea munţilor şi ce figuri regulate şi vioaie se găsesc pintre femeile lor; dar crede-mă că niciodată, de cînd mă aflu în Prinţi-patele româneşti, n-am întîlnit trăsături atît de gingaşe, atît de bine împreunate şi într-un cuvînt atît de plăcute ca 30 a Zamfirei (aşa se numea copila ce culegea flori lîngă mine). Lasă că era tînără numai de vro şeisprezece ani şi că avea încă acea frăgezime copilărească atît de nepreţuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mişcările ei, căutătura sa, glasul său avea un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcime încîntă- 35 toare, ce o asămăna cu o căprioară sprintenă în momentul cînd sîmte vînătorul în codri. Părul său negru ca pana corbului era împletit în cosiţi împodobite cu bănuţi de argint şi cu floricele; la gît purta o salbă de mărgele roşii şi albe şi de rubele, care sălta pe sînu-i la tot pasul, pricinuind 40 un zinghet delicat şi strălucind feliurit sub razele soarelui. Toată haina ei era o cămeşă albă cusută cu altiţe de fir şi de mătasă pe la umeri şi pe la gît şi o fotă albastră cu dungi vişinii, ce încungiura trupul său mlădios ca o trestie şi tras prin inel, după cum zic românii. Ce să-ţi mai spun?. . . Pen-5 tru ca să-ţi dau o slabă idee de toată persoana Zamfirei ar trebui să fac o fiziologie întreagă de fieştecare parte îndeosebi, sau să urmez unor autori care, vroind a descrie un portret, întrebuinţază chipul obicinuit în pasporturi. Aş zice dar ca dînşii că avea: 10 Ochii, ca seninul după ploaie sau ca floarea de cicoare. Genele, lungi ca un văl de mătasă. Sprincenele, bine arcate ca arcul amoriului. Obrazii, rotundo-lungăreţi şi văpsiţi uşurel de purpura aurorii, care de cîte ori se iveşte totodată şi zîmbeşte, pentru 15 înlesnirea rimei şi plăcerea poeţilor. Gura, boboc de trandafir, giumătate desfoiat. Dinţii, sîmburi de măr fără coajă, sau mărgăritar. Părul, vezi mai sus. Gîtul, de lebădă, după obiceiul vechi. 20 Sînul. Paraua (cu puţină gelozie): Cred că nu l-ai cercetat de aproape. Galbînul: Ba încă m-am şi legănat pe" el!. . . Şi pot zice fără ruşine că m-am simţit oarecum mîngîiet de 25 perderea libertăţii mele cînd au dat Zamfira cu ochii de mine (căci stecleam din pricina soarelui)! şi mai ales cînd, zîmbind cu mulţămire, m-au aninat de salbă şi m-au culcat pe sînul ei atît de minunat, atît de rotund, atît de frumos! Ce leagăn, scumpa mea, ce leagăn! Să trăieşti şi să mori pe dînsul 30 făr-a dori altă fericire pe pămînt şi alt rai pe ceea lume. Paraua : Bre, bre! ce entuziasm!. . . Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti un tînăr poet ce ai scăpat de-abia de pe laiţele şcoalelor. Galbînul: Şi n-ai greşi, pentru că înfăţoşarea Zam- 35 firei m-au cuprins de o mirare aşa de înfocată, încît deodată m-au trăsnit un fulger poetic şi am improvizat pe loc următoarele versuri: Frumoasă copilită! Spune-mi de unde vii 40 Cu zîmbet pe guriţă, Cu mîndri ochi şi vii? 33 32 Ce înger mult ferice Din ceruri te-au adus Şi pre pămînt, aice, Gingaşă te-au depus? ^ Tu eşti o nălucire, Un farmec aurit, Un vis de fericire, Un înger de slăvit! Din cer eşti o minune, 10 Şi dulce-i glasul tău Ca sfînta rugăciune Cînd bate ceasul rău! 1 Paraua : Bravo, bravo!. . . îmi pare bine că, pe lingă cele multe calităţi, mai ai şi talentul improvizaţiei 15 în privirea ţigancelor. Toată bucata e plină de o armonie muzicală ce sună a drîmbă: dar mai cu samă farmecul aurit îmi place şi-mi aduce aminte de minunatul compliment ce au făcut odată un scriitor de la oarecare instanţie unei duduci din oarecare mahala, zicîndu-i: că-i frumoasă ca o otnoşenie 20 scrisă pe hîrtie galanţchi. Galbînul: Ah I parale, parale! Fiinţe neînţelese ce sînteţi! Vroiţi totdeauna să ne ţineţi în mrejile voastre şi să nu avem nici ochi, nici gură, nici suflet decît numai pentru voi. Iar dacă ni se întîmplă să ne întoarcem căutăturile 25 aiure, atunci vai şi amar pentru noi, sărmanii galbini olandezi! . . . Acele versuri pe care numai eu ştiu cît am asudat pană ce le-am improvizat!. . . acele versuri în care mi-am vărsat toată inima!. . . tu le iei în rîs pentru că au fost adresate altie, iar dacă le-aş fi făcut pentru tine, sînt sigur că le-ai 30 fi găsit minunate. Dar ce stau eu de te învinovăţesc. . . Astfel este sexul, nu e vina ta.2 1 Vezi Frumoasă copilită, în voi. I al ediţiei noastre, p. 150. 2 Refrenul poeziei lui CA. Rosetti, A cui e vina, din voi. Ceasurile de mulţămire, Bucureşti, 1843. Paraua : Aşa, frumos vă şede! Voi ne înşelaţi, ş-apoi voi săriţi cu gura înainte; altă vorbă n-aveţi decît că astfel este sexul, făr-a mai lua în privire toate jărtfile cîte le facem noi pentru voi. 5 Galbînul: Dacă-i vorba de jărtfe, apoi mă închin cu plecăciune (se închină) şi mă întorc iarăşi la sînul f ărmăcător a Zamfirei. Ea mă duse spre nişte corturi ce se zărea departe, la poalele unui codru, şi cînd fuserăm aproape de ele, ne ieşi înainte un flăcău ţigan, nalt, sprinten, voinic, cu ochii mari şi 10 negri, cu părul lung şi negru, cu faţa arsă de soare, dar frumoasă şi vioaie. El era Nedelcu, lăutari vestit, ce îţi rupea inima cînd trăgea din arcuş un cîntic de jale şi care te făcea să gioci fără voie cînd suna o horă. El se iubea cu Zamfira din copilărie şi după multe necazuri şi chinuri 15 ce suferiseră amîndoi de ceea parte de Milcov, izbutiseră a scăpa din ghearele unor stăpîni nemilostivi şi a trece în Moldova, unde trăia în pace împreună de vro şese luni. — Cules-ai multe flori, dragă Zamfiră? îi zise Nedelcu sărutînd-o. — Am cules cele mai frumoase din cîmp, pentru ca să le pun la pălăria ta, dar cea mai scumpă mi-am pus-o eu la gît. Şi zicînd aceste, Zamfira mă arăta pe mine în salbă. — Un galbîn! strigă Nedelcu cu mirare. Unde şi cum 25 l-ai găsit? — în cîmp, căutînd flori cu gîndul la tine. . . căci de cîte ori gîndesc la tine, totdeauna dau de noroc. Nedelcu sări în sus, chiuind de bucurie şi pe urinat rîdi-cînd pe Zamfira în braţe, o duse pană sub cortul lui, giucînd ca 30 un copil şi sărutînd-o cu dragoste. Nu ştiu dacă ai însămnat vreodată şătrile ţigăneşti şi dacă ai vreo idee lămurită asupra vieţuirei curioase acestui neam nomad, ce se poartă necontenit cu toată averea lui din cîmp în cîmp, din sat în sat, din codru-n codru?. . . Fie- 35 ştecare ţigan are şatra lui, făcută din mai multe bucăţi de ţoluri afumate, şi o căruţă cu roţi nalte ce-i slujeşte de culcuş sub cort, cînd se opreşte, şi în care îşi poartă toată familia şi toate măiestriile cînd călătoreşte. Puşkin, vestitul poet rusesc, zice în poemul său Ţiganii, tradus româneşte de 40 A. Donici: 34 35 Măgarii în spinare duc Copii mici; iar ceialalţi, Femei şi fete şi bărbaţi, După căruţe pe jos se duc, 5 Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi. Ce veselie, ce cîntare! Ce vorbe şi ce vuiet mare! Răcneşte ursul, cînii latră Şi scîrţie neunsa roată. 10 în adevăr, nu e privelişte mai deşănţată şi mai originală decît a unei cete de ţigani la drum! Giudele cu barba albă şi cu faţa neagră merge pe un cal pag înainte, îmbrăcat cu giubea roşie şi încungiurat de vro trii sau patru bătrîni ca dînsul, serioşi şi purtînd giubele albastre şi lungi. Ei sînt 15 cîrmacii caravanei şi totodată sfatul ce giudecă şi hotăreşte pricinile şi gîlcevile între ceialalţi ţigani. După dînşii vin în. rînd o mulţime de căruţi nalte şi pline de copii, de capre, de foi, de strenţe ş.c.l., căci ţiganul nu poate trăi fără strenţe. El şi ele au o tainică potrivire. Cu cît giubeaua e mai terfelită, 20 cu atît ţiganul e mai fudul, şi cînd îi trece părul prin căciulă, j atunci îi pare că poartă coroană. Aşa-i firea lui; îi place să-1 bată vîntul şi să-1 ardă soarele; şi cele mai de multe ori, pentru ca să-şi împlinească această plăcere, el se dezbracă ; gol pană la brîu. Atunci să-1 vezi cît e de vesel! să-1 auzi 25 cum cîntă de voios! pare că-i toată lumea a lui. t Paraua : Mi s-au întîmplat şi mie odată de am văzut ! o claie de lăieşi în treacăt, şi cu adevărat acel spectacul mi-au făcut aşa de mare impresie, că nu-1 pot uita. Bătrînii gîrbovi de vrîstă sta culcaţi în căruţe şi se pîrlea la soare, ! 30 iar pe lîngă ei urma pe gios toată familia: femei cu copii la sîn, fete cu cofe albe pe cap, flăcăi trăgînd urşi după dînşii, cai, mînzi, vaci, cîni, toţi buluc la un loc, toţi grăind, , răcnind, rîzînd, nechezînd, urlînd şi umplînd cîmpii de un zgomot sălbatic ce da fiori. Cît pentru strenţe nici nu pome- 35 nesc, pentru că în adevăr ele sînt una din părţile cele mai caracteristice a ţiganilor nomazi; am însămnat însă că ei au şi o dragoste mai deosebită pentru caii pagi şi bălţaţi. Galbînul : Aceasta e încă o taină a gustului ţigănesc, pe care nu mi-am putut-o tălmăci decît prin proverbul la- tinesc : de gustibus non disputandum . . . Cîţi oameni care în privirea coloritului sînt şi mai ■ neînţeles!, căci îşi schimbă floarea în toate zilele, atît trupeşte cît şi sufleteşte! Dar să lăsăm aceste însămnări fiziologice şi să ne întoarcem iar la 5 ţigani. Pre cît ei sînt vrednici de privit în călătoriile lor, cu atît şi popasurile lor sînt curioase. Puşkin face o descriere foarte vie de un lagăr ţigănesc la începutul poemului său: Ei astăzi iată au rămas La mal de apă pentru mas. 10 Cu ţoluri rupte, afumate, Căruţele le învălesc Pe deasupra pană la roate; Apoi femeile gătesc Mîncare proastă şi se pun 15 Buluci pe lîngă ceaun. în depărtare se privede Cum caii pasc la iarbă verde, Iar după şetre, dezlegaţi, Şed urşii bine învăţaţi. 20 Gîlcevi şi vorbe şi strigare, Amestecate cu cîntare Şi sunetul de ferării Asurdă locul în cîmpii. Cum şi-au aşezat corturile în apropierea unui tîrg sau a 25 unui sat, bărbaţii, dintre care cei mai mulţi sînt ferari sau lingurari, purced să vîndă drîmbe, coveţi, lăcăţi, fuse ş.c.l.; babele se duc de trag cu sorţii fetelor românce pe la case; flăcăii merg de gioacă ursul prin ogrăzile boierilor; şi numai nevestele rămîn la şetre pentru ca să gătească de mîricat 30 în vreme ce copiii lor aleargă goli pe cîmp giucînd tananaua. Iar cînd se întorc cu toţii sara la corturi, atunci să auzi răcnete de copii ce cer de mîncare, latrete de cîni goniţi de la ceaunul cu mămăligă, nechezuri de cai ce vin de la păscut, cîntice de flăcăi şi de fete mari ce se întorc din luncă de la 35 culesul fragilor, sfezi, dismierdări, vaiete, hohote, chiote, sunete de cobze, de scripce, de drîmbe; toate aceste la un loc, rîdicîndu-se în văzduh o dată cu fumul ce iese de sub fiecare şatră. Şi puţin mai în urmă, cum s-au culcat soarele, cum s-au stins focurile, pare că nici n-au fost, nici nu mai sînt. . . 40 O tăcere adîncă domneşte peste tot; oameni şi dobitoace, 36 37 toţi odihnesc; numai cînii se aud lătrînd la lună şi numai vro babă-cloanţă se zăreşte culegînd buruieni pentru discîn-tici. Astfel de viaţă petrecea şi Zamfira cu Nedelcu, cu astă 5 deosebire, însă, că pe dînşii nu-i fura somnul îndată ce răsărea stelele, pentru că ei se iubea cu tot focul tinereţii şi le plăcea lor mult a să primbla împreună pe lună. Paraua : Curios lucru! ce plecare au poeţii, amorezii şi privighitorile pentru lună! 10 Galbînul: Eu socot că aceasta vine din tainica legătură ce este între ei. Razele lunei sînt dulci ca glasul pri-vi[ghi]toarei, cereşti ca poezia sufletului şi tainice ca amoriul sfînt. Paraua : Foarte frumos; dar pentru buhne şi lilieci 15 ce poţi zice? Galbînul : Aceste iubesc luna pentru că . . . nu le place soarele şi trăiesc la întuneric pentru ca să facă cum au făcut părinţii şi strămoşii lor. Dar încă o dată, să ne întoarcem la Zamfira. Istoria ei este foarte interesantă şi trebuie 20 să ţi-o povestesc. Paraua : Caută însă, te rog, să fii mai scump la vorbe, pentru că vorba multă-i sărăcia omului. Galbînul : N-ai frică; mi-oi face gura pungă. Zamfira s-au născut sub şatră, pe malul Oltului, unde 25 îşi întinseseră lingurarii corturile pentru ca să petreacă vara. | Tatăl său era giude şi maică-sa trăgea cu boghii sau căta în ! oglindă şi în talgere cu apă prin curţile boiereşti, pentru că era vestită de măiastră şi le spunea la toţi norocul ca şi cînd ar fi cetit pe carte. Ştii, scumpa mea, că ţigancile sînt foarte 30 ghibace în tot soiul'de vrăjitorii şi de descîntice de diochi, de şerpe, de dragoste ş.c.l. Aceste taine au fost introduse în ţările aceste o dată cu venirea ţiganilor şi, după părerea mea, ele nu sînt altă decît nişte slabe şi proaste rămăşiţi a acelei ştiinţi oculte, care era atît de dezvoltată la vechii egipteni. 35 ' Toată copilăria sa Zamfira o petrecuse în călătorii dintr-un ţinut într-altul, oprindu-se cu şatrele vara în apropierea tîrgurilor şi iarna în fundul codrilor, sub bordeie de pămînt. Acea vreme fu pentru dînsa o vreme fericită, căci îndată cum răsărea soarele, ea alerga pe cîmpi cu ceialalţi copii, alun- 40 gînd fluturi din floare în floare, se rătăcea prin lunci după cules mure, după cuiburi de paseri, sau culegea lemne verzi de făcut fuse şi linguri la strug. Duminicile se ducea la ho-rile din sat, se da în scrînciob, privea cum giuca ursul după sunetul daerelii, şi sara, cînd se întorcea la şatră, se aduna grămadă cu ceilalţi copii pe lîngă foc, asculta poveşti de 5 la moşnegi şi adormea voioasă în cînticele fluierilor. Nu avea nici o grijă! . . . puţin îi păsa că de-abia o acoperea o căme-şuică ruptă, căci dacă-i era cald, ea se scălda în Olt, şi de-i era frig, ea giuca tananaua, cîntînd din gură: O para, dă-mi o para, 10 Ca să-ti joc o tanana. Nici nu ştia ce sînt papucii; ea călca cu picioarele goale pe iarbă verde, şi cînd era ostenită, tatăl său o punea într-un desag aninat de spinarea unui cal. Fericit trai au fost acela pentru Zamfira, dar n-au ţinut mult din păcate. 15 Intr-o zi (abie era atunci Zamfira de şepte ani), un dorobanţ veni la tatăl ei şi îi poronci să-1 urmeze cu ţiganii la ocîrmuire. Ii duse pe toţi la Craiova, unde cu adevărat îi aştepta o mare nenorocire. Stăpînul lor sărăcise şi, fiindcă era silit să plătească nişte datorii ce avea, el se hotărîse a-şi vinde 20 robii prin mezat. Cînd sosi ziua mezatului, piaţa ocîrmuirei înfăţoşa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi a barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pămînt cu ţigancele şi cu copiii lor, plîngînd împreună şi căinîndu-se ca nişte adevăraţi osîn- 25 diţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umbla pintre dînşii, călcîndu-i în picioare şi' arătîndu-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea: — Aista face zece galbini. Altul răspundea: — Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga: — Vere, vere, nu te încurca în negustorii de ţigani, 30 că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete'amestecate cu rîsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blăstămuri. Telalul, în sfîrşit, ieşi din cănţelerie în mijlocul ogrăzii şi răcni în gura mare: — Cinci galbini sălaşul! . . . Cine dă mai mult ? 35 — Şese, răspunse un boier. — Şese şi trii parale, zise rîzînd un casap bogat. — Şese şi opt parale, adăugă altul. — Şepte galbini, răcni iar cel dintîi. In vremea asta, un boier cu şlic şi cu ciubote roşii se 40 apropiese de Zamfira, o apucase de mînă şi o întorcea cînd 38 39 în dreapta, cînd în stînga, măsurînd-o cu ochii din cap păn-în picioare. După aceasta îi poronci să umble puţin, pentru ca să vadă de nu-i oloagă; îi cercetă dinţii şi se duse degrabă spre telal zicîndu-i: 5 — Dau zece galbini pe fata giudelui. Telalul strigă îndată: — Zece galbini fata giudelui! . . . Cine dă mai mult ? Una, două, trii, hareci! Să-ţi fie de bine, cucoane. Boierul plăti banii şi se întoarse la Zamfira ca să o ieie. , 10 Tatăl ei însă şi maică-sa, care auziseră tîrguirea, se oţeriră j ca şi cînd le-ar fi trecut un şerpe rece prin sîn şi se aruncară la picioarele boierului, sărutîndu-i poalele antereului şi rugîndu-1 cu desperare ca să nu-i despartă de copila lor. — Nu te îndura de noi, măria-ta — zicea, sărmanii — că n-avem ' 15 alt copil şi sîntem bătrîni; nu ne lua pe Zamfira, pentru j numele lui Dumnezău sfîntul! că ne rupi inima. Vai de noi ] şi de noi!... Fie-ţi milă, cucoane, că d-ta eşti boier mare şi ţi-a da Maica Precista toate bunătăţile lumei. Să-ţi trăiască cucoana şi copilaşii, ca să-i vezi mari ca nişte împăraţi... 20 Cumpără-ne şi pe noi ca să fim la un loc cu Zamfira, şi ţi-om fi robi la ce ne-i poronci... Zamfiro, draga tatii şi a mamei, sărută şi tu poalele măriei-sale ca să se îndure de tatăl tău ( şi de mă-ta, că măria-sa-i boier mare şi-i va da Sfîntul Hristos orice-a dori. Vai de noi! păcătoşii de noi!... Of! 25 lasă-ne pe Zamfira! Şi plîngea nenorociţii de ar fi înduplecat o inimă de tătar, şi se încolăcea de picioarele boieriului, şi se trăgea cu minele de păr, şi strîngea pe copila lor în braţe, , ca şi cînd ar fi vroit să o facă una cu trupul lor. Boieriul însă j îi împinse cu piciorul ca pe nişte cîni, lovindu-i cu călcâiul < 30 peste cap, şi strigă mînios: — Duceţi-vă la dracu, cioare | bălţate, că vă pun acuş să vă măsoare cu biciul. Şi zicînd j aceste el smunci pe Zamfira dintre dînşii ca pe o buruiană | din pămînt. I Ţiganul se sculă de gios plin de sînge şi se pusepeptiş J 35 dinaintea boierului nemilostiv: — Dă-mi copila — striga el | cu glas desperat — dă-mi copila, că mă sîmt într-un ceas | rău; dă-mi pe Zamfira, păgînule, că-s turbat, îmi perd j minţile, dă-mi... Nu apucă însă să sfîrşască şi boierul îl izbi cu palma peste ochi. Atunci nenorocitul giude nebuni | 40 de tot... într-o clipală el se aruncă asupra boierului de-1 j amestecă cu ţărîna şi, luînd în braţe pe Zamfira, o sărută ; de trii ori şi o ridică în sus cu gînd ca să-i sfărîme capul de o peatră: —Mai bine te-or lua moartă decît vie!... răcnea sărmanul părinte în durerea sa. Cîţiva dorobanţi ce se găsea aproape îi smunciră copila din mîni, iar pe dînsul îl legară cu picioarele la falangă şi începură a-1 zdrobi cu bicele. în vremea asta stăpînul Zamfirei se sculă din colb şchiopătînd şi, apucînd-o de păr, o trasă cu de-a sila de pe piaţa Ocîrmuirii, care răsuna de vaietele tatălui său şi de bocitele maicăi sale. Aşa biata fetiţă 10 fu despărţită pentru totdeauna de dragostea şi dismierdările părinţilor săi!... Oi trece cu tăcerea asupra vremilor celor dintîi a petrece-rei sale în casa noului stăpîn. Toată acea epohă e plină de dureri sufleteşti, de lacrimi, de zadarnice jăliri şi mai ales de 15 necazuri mici, de pedepse fără vină mai crude şi mai înfricoşate decît o mare nenorocire. Opt ani de zile ţinu acea chinuire necurmată!... opt ani biata copilă fu supusă la lucrurile cele mai ostenitoare. Zi şi noapte ea trebuia să fie pe picioare gata a urma tot soiul de poronci. Iarna, vara, 20 pe ploaie, pe ninsoare, era osîndită la spălat în casă, la ceruit scîndurile, la văruit păreţii ş.c.l. şi pentru cea mai mică greşală, pentru un pahar stricat, pentru o împunsătură greşită la gherghef, ocări, blăstămuri, bătăi, toate năpădea asupra ei din partea giupînesii Saftei. 25 Această rea femeie era tipul acelor slujnice obraznice, cărora slăbiciunea şi bunătatea stăpînilor le încredinţează oarecare putere pentru privigherea casii; ea părea să fi fost destul de frumoasă în vremea ei şi să înţelege prea lesne cum au agiuns treptat din fată-n casă a fi giupîneasă în casă şi 30 în sfîrşit stăpîna casii şi a boierului, căci acesta era holtei. Giupîneasă Safta avea acum vro patruzeci de ani, era naltă, uscată, galbănă de venin şi slutită mai mult de răutatea ce ferbea într-însa, căci nimic nu preface atît obrazul unei femei ca răutatea inimei. Ea sîmţa foarte bine că şi-au 35 trăit traiul şi şi-au mîncat mălaiul, după cum zice vorba, şi de ciudă îşi răzbuna asupra Zamfirei, pentru că Zamfira acum era de cincisprezece ani, era tînără, era frumoasă, vestită de frumoasă, încît toţi din tîrg se minuna de ea. Iar mai cu samă boieriul, de o bucată de vreme, o găsea foarte 40 pe plac şi, fără nici o ruşine, îi zicea vorbe şi îi făcea propuneri mîrşave, pe care Zamfira nu le putea înţelege. De cîte ori 40 41 se întîlnea cu dînsa, el o săruta, o dismierda şi, dacă ea vroia să fugă, o ameninţa cu bătaia. De acolo prepusuri din partea giupînesii Saftei, gelozii şi în urmare iar pedepse pentru biata fată. Aceste scene triste se reînnoia pe toată ziua; dar, 5 în sfîrşit, Dumnezău se milostivi de dînsa. într-o sară, după ce adormiră toţi în casă, Zamfira se ; coborî în grădină. Era o lună plină şi voioasă, ce-i aduse aminte de copilăria sa. Ea se puse pe gînduri şi începu a plînge, cînd deodată auzi după zaplaz un glas străin ce o chema 10 pe nume şi zări dincolo de grădină un ţigan tînăr ca de vro douăzeci de ani. — Zamfiro, Zamfiro — zicea ţiganul — nu mă cunoşti ? Uită-te la mine: eu sînt Nedelcu. Adă-ţi aminte cînd ne giucam împreună pe malul Oltului lîngă şatre şi cînd alergam prin 15 codri după cuiburi de păsări. I — Nedelcu! Tu eşti Nedelcu?... Nu putu rosti mai mult biata fată, căci o apucă un plîns de jale şi de bucurie ce o înăduşa. \ — Eu însumi, Zamfiro dragă, m-am pornit înadins de 20 la şatre ca să te găsesc şi de-abia după trii luni am putut afla că eşti aici. — Sai degrabă zaplazul, Nedelcule, şi vină lîngă mine. j într-un minut amîndoi fură în braţele unui altuia. — Ce face tatăl meu şi maică-mea? întrebă ea. 25 —Trăiesc, sărmanii, şi te jălesc! — Unde se află acum? Nedelcu cătă împregiur şi, coborînd glasul, răspunse: — Ei sînt fugiţi la Moldova şi te aşteaptă la hotar dincolo; dacă vrei să-i mai vezi pană ce mai sînt cu zile, hai cu mine, 30 Zamfiro. j La aceste cuvinte neaşteptate Zamfira era să nebunească [ de multă bucurie; ea se lipi de peptul lui Nedelcu şi zise: — Dumnezău să-ţi deie înzecit tot binele ce mi-1 faci tu acum, Nedelcu!... Haideţi, să scap odată de această casă, unde j 35 mi-am ros inima în dureri şi în deznădăjduire. Haide, Nedelcu; > eu de astăzi mă dau ţie; tu să-mi fii frate, rudă, ce-i vrea; îmi pun viaţa în mînile tale. Iar tu, casă afurisită, ce mi-ai slujit de temniţă... să pice trăsnitele pe tine şi să nu se cunoască nici locul unde eşti zidită! 40 Zicînd aceste, Zamfira sări cu Nedelcu peste zaplaz şi se depărtară amîndoi de casa boierească. Paraua: Ştiu că acum ai să-mi povesteşti greutăţile ce au întîmpinat amîndoi pană ce au trecut hotarul şi bucuria ce au simţit Zamfira cînd şi-au văzut părinţii, însă fiindcă toate aceste mi le pot închipui eu însumi, te poftesc să treci 5 cu tăcerea asupra lor şi să-mi spui în scurt cum te-ai despărţit de Zamfira. Galbînul: Această observare este foarte puţin măgulitoare pentru ambiţia mea de narator; cu toate aceste, iată că-mi înfrînez limba... Zamfira şi Nedelcu trăia acum de vro 10 şese luni de zile în toată fericirea unei dragoste liniştite; toate le mergea pe plac şi dulce le era viaţa. într-o noapte, ceriul se acoperise de nori întunecaţi pin-tre care şerpuia mii de fulgeri, şi bătea un vînt puternic care clătina ţolurile şatrelor ca pe nişte pînze de corabie. Trii că- 15 lăreţi se opriră lîngă cortul lui Nedelcu, pentru că acum începuse a ploua, şi intrară înlăuntru. Zamfira se îngălbini ca o moartă cînd îi zări, căci unul din trii era tocmai stăpînul ei. — Ha, ha! răcni boierul; aice mi-ai fost, giupîneasă Zamfiră?... De şese luni de cînd ai fugit de la mine, te lăfă- 20 ieşti cu cioroii prin şatre?... Las', că te-oi învăţa eu să părăseşti casa stăpînului. — Şi cum îi învăţa-o? strigă deodată Nedelcu, sărind drept pe picioare dinaintea lui. — Cum?... Aşa! răspunse boierul, izbindu-1 cu palma 25 peste gură. Să ştii, cioară, altă dată să nu te vîri în sufletul boierilor. Nedelcu se făcu vînăt de mînie, iar stăpînul Zamfirei, întorcîndu-se cătră ceialalţi doi călăreţi, le dete poroncă ca să o lege cot la cot şi să o puie pe unul din caii lor. 30 Slugile se aruncară asupra ei, dar nu avură vreme nici să se apropie de dînsa, căci Nedelcu, apucînd iute un topor, îl răpezi orbiş într-înşii, şi boierul pică mort la pămînt, cu capul crăpat în două. Tovarăşii lui se făcură pe loc nevăzuţi. Aşa biata Zamfiră au scăpat de a doua oară din lanţul 35 robiei, dar ce folos! Nedelcu peste cîteva zile fu prins, ferecat, giudecat şi spînzurat. Paraua: Dar Zamfira ? Galbînul: în ceasul cînd iubitul ei se zbătea în ştreang, dînd o lecţie de moral poporului adunat, sărmana 40 leşină lîngă spînzurătoare şi îşi perdu minţile pentru totdeauna. 42 43 Paraua (cu spaimă): Cum! nebună ? Galbînul: Nebună! Din ceasul acela sărmana sîmţi o ură grozavă asupra oamenilor şi părăsi tot, şatre, rude, părinţi, pentru ca să se ascundă în mijlocul codrilor. Toată 5 ziua ea alerga cu ochii ţintiţi înaintea ei ca şi cînd ar fi alungat o umbră şi, dacă întîlnea vreun om, ţipa cu înfiorare şi fugea pană ce pica obosită la pămînt. Iar noaptea, cînd toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cînta cu glas jalnic doinele ce învăţase de la Nedelcu, şi îndată 10 pe urmă faţa ei se lumina de o bucurie necunoscută; ea se apuca la gioc atunci, pană ce iarăşi cădea ca o moartă gios. Sărmana Zamfiră! ea care era atît de frumoasă, să 0 fi văzut peste cîteva săptămîni, te-ai fi spăriet!... Ochii 1 se înfundaseră în cap, obrajii i se uscaseră, părul ei curgea 15 pe umeri displetit şi încîlcit. Din tot trupul ei atît de bine făcut nu-i rămăseseră decît pelea şi oasele. Sărmana Zamfiră! în ce stare ticăloasă o adusese disperarea! Paraua şi Galbînul (oftează împreună). Galbînul (după o scurtă tăcere): într-o zi cîţiva 20 oameni beţi, întîlnind-o pe cîmp, o luară de goană ca pe o feară sălbatică, cu gînd de a glumi. Nenorocita fugea spărietă, ţipînd cu groază, cînd deodată un tînăr ce se găsea pe acolo la vînat se puse înaintea gonaşilor şi întinse puşca spre ei. Aceştia se făcură pe loc nevăzuţi prin tufe, iar Zamfira 25 apropiindu-se de apărătorul ei, se uită la el cu ochii plini de lacrimi şi-i zise: — M-ai scăpat de la moarte!... ţine galbînul ista că ţi-a fi cu noroc. După aceasta ea mă dezlegă pe mine din salbă, mă dete în mîna tînărului care sta înlemnit de mirare şi se depărta de dînsul în fuga mare. 30 Paraua: Şi n-ai aflat ce s-au mai făcut ? Galbînul: Peste cîteva luni ea au murit la monăsti-rea Văraticului, după multe dureri grele! Paraua: Nenorocirile Zamfirei şi a lui Nedelcu m-au pătruns peste măsură. Dar cu toate aceste, te rog, iubite, 35 să mai scurtezi povestirea întîmplărilor tale, pentu că de-abia ne mai rămîne un ceas păn-în ziuă, şi, după cum ştii, chiticul cucoşului este pentru noi, fiinţi neglăsuitoare, un sămn de spaimă. Numai oaminilor le este dată dreptatea de a rosti minciuni şi parascovenii în ziua mare; iar noi nu 40 putem avea glas decît de la mezul nopţii şi păn-în zori. Galbînul: Nu te îngriji, scumpa mea; voi căuta să sfîrşesc cît mai degrabă, pentru că de cînd vorbesc mi s-au cam dogit glasul, şi mai ales că sînt curios să cunosc şi întîmplările tale. Afară de tînărul la care mă găsesc acum 5 nu am mai avut alţi stăpîni decît pe necunoscutul căruia mă dase Zamfira şi pe un poet. Cel dintîi avea o figură blîndă şi frumoasă, un port elegant, un glas pătrunzător, care mă făcură într-o clipală prietinul său. Toată persoana lui avea un ce magnetic care mă trăgea la el şi mărturisesc că io din ceasul cum am întrat în mînile lui, m-am simţit gata de a-mi jertfi şi viaţa pentru dînsul!... însămnat-ai, draga mea, ce înrîurire are fizionomia unor persoane asupra inimilor şi putut-ai vreodată să-ţi tălmăceşti misterul simpatiei? De unde vine că deodată te sîmţi robit la privirea unei figuri, 15 făr'a-ţi putea da samă de ceea ce simţeşti? De unde vine... Paraua: Acuş cîntă cucoşul. Galbînul (zîmbind): Am înţeles!... Dar dacă mă întind cu vorba aşa de mult asupra simpatiei, aceasta o fac pentru ca să poţi înţălege cum de am fost în stare să-mi 20 pun eu zilele în pericul pentru ca să scap pe stăpînul meu de la moarte. Nu rîde şi nu socoti că mă laud, căci nu am slăbăciunele oamenilor. Eu, precum mă vezi, fiinţă mică şi neînsămnată, m-am împrotivit duşmanului ce-1 ameninţa, m-am luptat cu el, l-am biruit şi am scos din ghearele morţii 25 pe singurul om din lume ce mi-au insuflat dragoste. Să fi fost oricare altul în locul lui îl lăsam să peară, căci deşi oamenii ne slăvesc pe noi, monedele, ştii că din împrotivă noi nu-i avem la ochi buni. Paraua (cu nerăbdare): Nu-ţi lăsa iar sugetul, frate. 30 Galbînul: Tînărul meu iubea o damă cu multe graţii, cu mult spirit şi cu mult urît bărbat. Paraua: Iar o istorie de amor şi de bărbat urît ? Galbînul: Toate istoriile din lume sînt drese cu amor, acesta este cel mai vechi şi cel mai cu gust mezelic 35 a unei întîmplări; cît pentru bărbatul urît, se tălmăceşte lesne prin nătîngia oamenilor care repetează, de cînd mitologia, istoria Afroditei cu Vulcan. Eu, dacă aş fi domn într-o ţară, aş face o pravilă după care numai oaminii cei frumoşi ar avea drept să se căsătorească cu femei frumoase, iar cei 40 urîţi ar fi siliţi să ieie pe cele urîte, şi prin chipul acesta sînt 44 45 sigur că aş curma răul nestatorniciei şi a necredinţei. Ah! Doamne! De ce nu-s domn! Paraua: Pentru că eşti numai un biet ban. Galbînul: Mihai Viteazul încă au fost ban, dar 5 s-au făcut erou stăpînitor, încît au tremurat Ţarigradul la numele lui. Eu sînt ban de Olanda şi, deşi nu-mi este dat a fi niciodată domn, gîndesc că pot să fac domni! Paraua: Pare că cîntă cucoşul. Galbînul: Cu vorba de cucoş mă faci un pui de găină. 10 Iată dar că mă întorc la tînărul meu. La unul din balurile strălucite ce s-au dat în iarna trecută, el sta deoparte şi vorbea cu o damă de cele pe care politeţa veacului nostru le numeşte mobili, cînd deodată un cavaler strîns în frac, ce ţînea două dame de mînă, se opri dinaintea 15 lui şi îi făcu întrebare dacă preferează un înger sau un drac? Aceasta era o figură de la mazurcă. Tînărul meu se sculă pe picioare şi răspunse zîmbind că: „fiind sigur să meargă în iad după moartea lui, vroieşte să cîştige mai dinainte favorul dracilor şi că, în urmare, îi preferează mai mult 20 decît pe îngeri". Atunci cavalerul îi prezentă mina unei din îmbele dame şi se depărta giucînd cu ceealaltă. Acea mînă era atît de mică şi albă!... braţul era atît de alb şi rotund, încît ochii tînărului meu, lunecînd de pe mînă pe braţ, de pe braţ pe umeri, şi de pe umeri pe figură, au făcut 25 în cîteva secunde cel mai frumos voiaj din lume, dar totodată şi inima lui, urmînd drumul ochilor, se găsi departe de starea liniştită în care se afla c-un minut mai înainte» El sta cufundat într-o mirare sau, mai bine zicînd, într-o admirare adîncă, ce îl înlemnise pe loc, şi cînd dulcele glas 30 al damei îl scoase din acel vis dumnezeiesc, el se trezi înamorat ca şeptezeci de amorezi. — La ce gîndeşti, domnul meu, cu atîta ţintire?... îl întrebă dama. — Gîndesc, doamna mea — răspunse el — că dacă iadul 35 e locuit de draci ca d-ta, el trebuie să fie raiul acel făgăduit sufletelor plăcute lui Dumnezeu. Dama începu a rîde, arătînd nişte dinţi de mărgăritar, şi zise: — Se vede, domnule, că ai mare plecare pentru iad, 40 de vreme ce cauţi să te faci păcătos spuind neadevăruri. — Ce poate fi mai plăcut decît un păcat care să-mi meriteze drept osîndă compania d-tale? Aceste puţine cuvinte fură zise în vreme ce amîndoi făcea figura mazurcei. Stăpînul meu duse dama la locul ei 5 şi, pană a nu să depărta, priimi din parte-i făgăduinţa de a giuca un contradanţ împreună. Peste puţin orbestrul începu acel mult dorit contradanţ. Tinerii mei aleseră locul lor şi făcură cea întîi figură făr-a să vorbi nici un cuvînt. Amîndoi sta pe gînduri ca nealtădată, 10 dar mai ales stăpînul meu era tulburat de tot şi nu putea găsi nici două cuvinte ca să înceapă convorbirea. Amorul e cel mai mare duşman a limbei şi a mintei; pe una o leagă şi pe alta o ameţeşte într-atîta, încît omul cel mai cu spirit poate atunci să fie socotit de prost. Această tăcere s-ar fi 15 prelungit încă mult dacă nu ar fi curmat-o prin o întrebare ce-i făcu asupra unei persoane ce le făcea vis-â-vis la contradanţ. -— Cum o găseşti pe doamna G.?... aşa-i că-i frumoasă de tot în astă sară? 20 — Cu adevărat — răspunse stăpînul meu — frumoasă pre cît poate fi o statuă fără viaţă şi fără suflet. Ea domneşte asupra ochilor, iar nicidecum asupra inimilor. — Cu atît mai mult dar ea meritează slăvirea d-voastră, pentru că puteţi gusta în pace plăcerea de a o privi. 25 — Aveţi toată dreptatea, dar natura noastră e atît de ciudată, că omul cel mai pacinic iubeşte a să război cu sineşi în preajma unei figuri frumoase. Acea luptă sufletească are un farmec ascuns ce se răvarsă asupra lucrurilor care-1 împregiură, le împodobeşte, le în viază şi îl face pe om a 30 să crede într-o altă lume. — Ce fel e acea lume? întrebă dama zîmbind. — Aceea e o lume de năluciri plăcute, de sperări măgulitoare, de podoabe dumnezeieşti, un rai de îngeri sau, mai bine zicînd, un iad ca acela al cărui locaş samănă 35 d-tale. — La care număr crezi, domnule, că se pot sui complimentele ce s-au zis în astă sară prin bal? Contradanţul era acum pe la sfîrşit; cele de pe urmă acorduri răsuna vesel în salonul acel plin de lumină, şi focul 40 veseliei lucea în ochii tuturor damelor şi a cavalerilor. Stă- 46 47 pinul meu se plecă spre dama sa şi-i zise cu glasul tremurător : — Sînt lucruri, doamna mea, care nu ar trebui să aibă sfîrşit. 5 —.De pildă? întrebă ea. — Contradanţul acesta. Dama se făcu că nu înţălege şi răspunse rîzînd: „Ideea unui danţ vecinie nu mi-au trecut încă prin minte, şi aş fi curioasă să văd figura ce ar face nişte persoane care ar fi 10 osîndite a dănţui toată viaţa lor". Tînărul se măhni mult la aceste cuvinte şi s-ar fi depărtat de dînsa cu desperarea în suflet, dacă ea nu l-ar fi mîngîiet prin o dulce căutătură. Din minutul acela însă el fu nebun ca un amorez şi înamorat ca un nebun. E de prisos să mai 15 adaug că în tot cursul balului el nu mai avu ochi decît pentru iubita lui. Paraua: Dar ea ? Galbînul: Ea, ca o femeie binecrescută, îşi stăpînea ochii cît putea, dar oricît făcea, tot îi scăpa destul de ades 20 în partea lui. Agiungînd acasă, tînărul, îmbătat de delirul dragostei, se puse pe scris răvaşe de amor atît de înfocate, că putea să frigă degitele, şi alese dintre toate pe următoriul, pe care îl şi trimise damei. 25 „Doamna mea, Viaţă sau moarte I Cu un cuvînt puteţi să-mi daţi una din două. Nu aş îndrăzni să vi le scriu aceste, dacă nu aş şti că aveţi un spirit prea mare pentru ca să vă mînieţi şi o inimă prea nobilă pentru ca să rîdeţi de nebunia în care m-au aruncat 30 balul de ieri!1 Iată răspunsul ce priimi peste două ceasuri: „Domnul meu, Mîni, cînd s-a face ziuă, te aştept la rediu cu doi prietini ai mei, un martur şi un secundant; te cred prea binecrescut 35 pentru ca să lipseşti de a veni să iei răspunsul ce meritezi. BĂRBATUL" îmi este peste putinţă ca să-ţi descriu mirarea ce cuprinse pe stăpînul meu la cetirea acestor rînduri, iar ceea ce îl despera mai mult era de a gîndi la poziţia critică în care adusese pe iubita lui. 5 A doua zi el se găsi la rediu, la ceasul hotărît, cu o cutie de pistoale şi cu doi prietini ai lui, dintre care unul, fiind poet, îi făgădui ca mîngîiere o frumoasă elegie asupra morţii lui. Ambele părţi protivnice se închinară una la alta în tăcere; locul duelului se hotărî de secundanţi, şi stăpînul meu şi duşma-10 nul său se puseră faţă-n faţă la depărtare de cincisprezece paşi. Sămnul se dete de cătră un martor şi deodată bărbatul slobozi pistolul. Eu însă care pîndeam din buzunarul jeletcii, unde mă aflam, toate mişcările duşmanului nostru, simţind că plumbul lui venea spre noi, prin o rapide mişcare mă 15 pusei drept în contra lui şi îi amorţii astfel lovitura. Plumbul pică gios ruşinat, şi stăpînul meu scăpă cu viaţa teafără. Iată, scumpa mea, cum l-am scos eu de la moarte. Ei bine î ştii cum mi-au răsplătit pentru fapta mea?... dîndu-mă unui sărac bătrîn care, întîlnindu-1 în uliţă, cînd se întorcea 20 de la rediu, îi ceru pomană cu o mînă, în vreme ce cucee-laltă îi dete un răvaş de la iubita lui. Paraua: Ce nerecunoştinţa! Şi cum ai scăpat de la acel calic? Galbînul: Poetul ce slujise de martur duelului, 25 văzînd o astfel de nelegiuire din partea prietinului său, mă scoase din mînile săracului, dîndu-i trii galbini pentru mine, şi mă păstră la dînsul ca o monetă rară, care, după cum zicea el, avea meritul de a fi poetică. Paraua: Ş-apoi pas de mai zi că poeţilor le lipseşte 30 o doagă. Galbînul: Aceasta o zic numai acei cărora le lipseşte două doage. Paraua: Spune-mi, te rog, ce fel de lighioaie era acel poet?... Căci trebuie să ştii că doresc de mult a mă 35 lămuri asupra acestui soi de oameni ce se zic cîntăreţi. Galbînul: în adevăr ei îşi dau acest titlu cu mare siguranţie, 'dar crede că puţini am cunoscut care să fi ştiut a cînta două note. Glasul lor stă în condei. Deosebitele scîrţi-ituri ce fac.e acest instrument pe hîrtie produc cîteodată 40 nişte armonii poetice, care îneîntă sufletul şi închipuirea. De pildă aici în ţările româneşti... 48 49 Paraua: Lasă pildele, scumpul meu, pentru ca să nu se supere acei ce merită de a fi trecuţi sub tăcere. Galbînul: Ai dreptate; nu este fiinţă mai ţîfnoasă ca poetul fără^ talent. 5 Paraua: In care număr îl pui pe acela la care te-ai aflat? Galbînul: îl socot între poeţii cu viitor. El avea numai un defect, o uitire curioasă care-i pricinuia o mulţime de desplăceri şi care au fost şi pricina despărţirei noastre. 10 Un lucru iar m-au mirat mult la el: niciodată versurile ce scria nu era în analogie cu starea sufletului său; vreu să zic că, în contra altor poeţi, el făcea elegii duioase cînd avea vro bucurie mare şi, dinprotivă, cîntice vesele cînd era mâhnit... Dar pentru ca să înţălegi mai bine această nepo- 15 trivire, trebuie să-ţi descriu ziua în care el au compus una din cele mai triste poezii a lui intitulată Desperarea. într-o dimineaţă de primăvară el se trezi voios, precît poate fi un om ce au petrecut o noapte plăcută la bal şi care, cînd deschide ochii, vede un cer frumos dinaintea lui. 20 Păsările îi cînta pe la ferestre şi razele soarelui se giuca vesel pe patul lui. Toate lucrurile părea că se împodobiseră înadins pentru ca să-1 îndemne a gusta bunătăţile lumei, şi cu adevărat el însuşi sîmţa în inimă acea mulţămire liniştită pe care nici o grijă nu o ameninţă. Cu toate aceste poetul meu 25 luă degrabă condeiul şi scrise într-un album următoarele versuri: 30 Ce soartă nemiloasă E soarta ce m-apasă! Ades în desperare eu stau şi mă gîndesc, După-orice mulţămire, Necazuri şi mâhnire Ca o răsplată crudă asupră-mi năvălesc. Peste puţin el se îmbrăcă în haine nouă; îşi puse un frac care-i desina o talie cu adevărat elegantă; feciorul îi încreţi 35 părul după modă, şi el, după ce îşi găti toaleta, se duse în faţa psişelei unde, zîmbindu-şi cu dragostea unei tinere cochete, adăugi această a doua strofă la cea dintîi: La orice pas în viaţă Simţirea-mi se îngheaţă .50 Şi de dezgustul lumei amar mă simt cuprins; Plăcerea tinereţii Şi farmecul frumseţii îmi par nimic, căci focul din inimă-mi s-a stins! 5 Feciorul întră în odaie aducînd gazetele româneşti. Tînărul meu le luă iute şi îşi ţinti ochii cu bucurie asupra unia în care se găsea un articul plin de laude pentru talentul lui în poezie. Nu pot să-ţi descriu mulţămirea ce se zugrăvea pe faţa sa, în vreme ce cetea pentru a triia oară pasaj urile 10 măgulitoare din acea gazetă; şi măcar că sufletul lui era plin de mîndrie, iată ce versuri mincinoase el compuse îndată: Gloria-mi zîmbi odată Şi-n calea-i luminată O tainică sperare de suflet mă trăgea. 15 Voiam atunci în lume Să dobîndesc un nume ... Eram copil! ... şi lumea atunci încă-mi zîmbea. Paraua: Da' bine că-i de necrezut! Galbînul: Aşteaptă că încă nu-i tot. După ce pre-20 scrise' acele versuri, el se sui într-o trăsură elegantă şi se duse la o damă frumoasă ca raiul lui Mohamed, pre care o iubea cu tot focul unui suflet de tînăr poet. Acea vizită fu pentru dînsul epoha cea mai fericită din viaţa lui, căci se încredinţa de amorul îngerului adorat. Ei bine, soro, cînd se întoarsă 25 acasă, el sfîrşi bucata de poezie începută dimineaţa prin următoarele strofe: Ca şoimul tînăr încă Ce saltă de pe stîncă, Şi, vrînd la cer să zboare, jos pică fărîmat, 30 Aşa trista-mi junie Ş-a mea sperare vie Din visul lor de aur în pulbere-au picat. 35 Acum s-au trecut toate! Acum nimic nu poate Răsunet să mai nască în peptu-mi obosit. Acum glorie, iubire, Le văd ca nălucire, Ca umbre ce-n pustiiuri de mult m-au părăsit! 51 Paraua: Poetul tău n-avea nici cît de puţină sîmţire. Galbînul: Ba, dinprotivă, te pot încredinţa că avea prea multă. Paraua: Apoi dar vroia numaidecît să adevereze 5 proverbul ce zice: „minciunos ca un poet". Galbînul: Zi mai bine: uitit ca un poet; căci din pricina acelei uitiri m-au depărtat pe mine de la sînul lui. Paraua: Ce fel ? Galbînul: M-au dat, făr-a băga de samă, în plata 10 subscrierei la un jurnal ce iese acum în Iaşi: Propăşirea. Paraua: Cui te-au dat ? Galbînul: Tînărului la care ne găsim acum împreună şi care este unul din redactorii foaiei. Paraua: Allah! de-a fi auzit toate cele ce-am spus 15 în astă noapte, el îi în stare să ne puie în gazeta lui. Galbînul: Măcar de ne-ar pune, ca să ne facă nemuritori. Paraua (coborînd glasul): Ce opinie ai de stăpînul nostru ? 20 Galbînul: Îmi pare un tînăr... Deodată cînticul unui cucoş răsună în odaie, şi glasul monetelor mele se curmă pe loc. Ciuda ce mă cuprinse asupra acelei păsări blăstămate nu se poate tălmăci în cuvinte, dar mărturisesc că în minutul acela aş fi avut multă plăcere 25 a privi într-o frigare pe acel cucoş,' fiindcă glasul lui mă oprise de a cunoaşte opinia galbînului asupra mea; opinie dreaptă şi nepărtinitoare, căci, după socotinţa mea, banul este cea mai sigură peatră de cercare a firei omeneşti. N.B. A doua zi, cînd m-am trezit, am avut curiozitate .30 să văd de aproape galbînul şi paraua care îmi prilejiseră o noapte atît de interesantă prin convorbirea lor, dar din nenorocire am scăpat paraua dintre degite şi am văzut-o, cu mare mâhnire, picînd între scîndurile camerii mele. Rog dar pe iubiţii mei cititori ca să binevoiască a îngădui până .35 ce voi scoate-o din locul unde s-au ascuns, pentru ca să le pot împărtăşi istoria ei. 18 4 4 SUVENIRE DIN ITALIA BUCHETIERA DE LA FLORENŢA I De o săptămînă mă aflam la Florenţa, alergînd în toate 5 zilele, de dimineaţă păn-în sară, prin deosebitele părţi ale oraşului, spre a videa nenumăratele minuni cuprinse în sînul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei şi îmi insufla un sfînt respect pentru maiştrii nemuritori care au înzăstrat patria lor cu atîte podoabe 10 ce fac mirarea călătorilor. „Cînd a da Dumnezeu (ziceam în mine, în faţa unui monument sau al unui tablou), să avem şi noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, a căror produceri minunate să poată atrage ochii şi laudele naţiilor asupra noastră!" Dar aceste visuri mîndre făcea 15 loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliştea vreunui alt capodoperă de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfăţoşa ochilor mei, căci obiectele de artă sînt atît de multe înltalia şi mai ales cu aşa talent lucrate, încît călătorul nu mai are vreme nici să gîndească, ci îşi sîmte fiinţa 20 cufundată într-o mirare îndelungată şi plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viaţă nouă, necunoscută; şi cînd iese de pe ţărmurile acelui pămînt poetic, atunci i se pare că s-au visat zburînd pintr-o cîmpie îmbogăţită cu toate podoabele raiului. 25 într-o duminică, trecînd pe piaţa de Domo, văzui o mulţime de echipajuri aşezate în linie, în faţa catedralei Santa Măria del Fiore 1, ce se găseşte în mijlocul pieţei; şi 1 Aceasta catedrală ce se numeşte Domo, din pricina frumoasei şi îndrăzneţei arhitecturi a bolţii cu care vestitul Brunellesco a încoronat-o, 53 îndemnat de curiozitatea de a videa damele aristocrate din Florenţa, intrai în ea. Priveliştea ce mi se înfăţoşa mă umplu de un sentiment atît de puternic şi de sfînt, că rămăsei împetrit ca statua sfîntului Ioan lîngă care mă aflam. Biserica 5 era luminată de vro cîteva candele ascunse pe după coloane, încît razele lor arunca o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, şi misterioasă ca sfintele taine ce se serba înaintea vecinicului părinte. Un popor întreg sta îngenunchet în faţa altariului şi cufundat în dulcea mîngîiere 10 a rugăciunei; glasul răsunător şi plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămîie ce se ridica în văzduh şi vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăinţă. Un aer de sfinţenie ce-ţi răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate... 15 După vreo cîteva minute petrecute în cea mai dulce extazie, mă apropiei de mormintele lui Brunellesco şi a lui Giotto, arhitecţii acelei biserici; vizitai cu de-amăruntul toate frumuseţile acelor două monumente de glorie şi, lăsîn-du-le în urmă, mă îndreptai cătră o capela lăturală spre a 20 examina icoana sfintei Ceciliei, ce zărisem de departe luminată de razele unei candele de argint. îngereasca espresie a figurei, colorile melanholice a obrajilor şi mai ales duioşia tipărită în ochii acelei icoane îmi părură atît de măiestroasă, că mă apropiei de ea ca să văd de nu era vrun tablou a lui 25 Andrea del Sarto, căci în toate figurile lucrate de acest vestit artist însămnasem umbrele acele dulci întinse ca un văl transparent asupra ochilor. însă care fu mirarea mea, cînd cetii în giosul icoanii un nume a unui prietin al meu ce-1 cunoscusem la Paris, V***. „El oare să fie? (gîndeam în .30 mine) tînărul italian cu care am petrecut atîta vreme în capitalia Franţiei?" Un suspin greu şi înăduşit ce auzii în colţul capelii unde mă aflam mă făcu să-mi întorc iute capul şi văzui un om înghenunchet lîngă mine, care părea a fi într-o meditaţie dureroasă. Curiozitatea mă împinse să fac .35 vro două păsuri spre el; atunci tînărul îşi ridică capul şi se uită la mine. Faţa sa lungăreaţă şi albă, ochii săi negri, mari şi înfocaţi, părul său lung, ce-i pica în plete netede pe umeri, şi în sfîrşit fizionomia, aerul său de artist, toate îmi este cea mai mare din Florenţa ... Zidurile ei sînt pe dinafară acoperite cu 40 trii soiuri de marmoră: roşie, albă şi neagră [V.A.]. era cunoscute; socoteam că văd umbra prietinului meu. Necrezîndu-mi ochii şi socotind că visez, mă dusei lîngă el şi îi zisei: Tu eşti, V***? — Străinul sări pe picioare,mă strînse în braţe şi, luîndu-mă de mînă, mă scoase afară din 5 catedrală. — Vină la lumină să te văd bine, îmi zise el oprindu-se pe piaţă. Nu pot crede încă că eşti tu. Şi se uită la mine cu nişte ochi a căror espresie era de tot curioasă. — Te miri, prietine, de starea în care mă vezi, urmă V*** ; 10 mă socoti poate nebun?. . . însă cînd ai şti în ce furtuni pluteşte sufletul meu! Cînd ai cunoaşte feliuritele simţiri şi cugetări care mă muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot!. . . După aceasta el se puse pe gînduri şi ţinti ochii pe crucea catedralei Santa Măria del Fiore. 15 — Drept să-ţi spui, iubite — îi răspunsei — de cînd te cunosc, niciodată nu te-am văzut aşa de tulburat, şi-mi pare rău că tocmai acum, cînd după multă vreme te întîl-nesc fără veste în patria ta, te văd într-o amărăciune aşa de crudă. V*** îmi strînse mîna şi ne îndreptarăm spre cafineua 20 numită Donne. Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenţii şi a-i aduce aminte de norocita vreme cînd ne găseam la Paris, fără a lua sama că el nu mă asculta şi că mintea lui era cufundată în gînduri cu totul deosebite de ale mele. 25 Deodată, el se opri, căutînd la o fereastră a unui palat pe lîngă care treceam şi, aruncînd un ţipet şi întinzînd mînile spre ea, îmi zise: — Ai văzut-o? Spăriet de^ dramatica sa poziţie, ridicai ochii, dar nu 30 văzui nimica la fereastră. — Ce vrei să văd? îl întrebai; perdeaua este trasă. — Nimic, îmi răspunse el, făcîndu-se roş pe obraz; nimic. . . o nălucire numai, căci Cecilia s-au dus de mult de pe pămînt! La aceste cuvinte două lacrimi părură în ochii lui. . . 35 Atunci un fulger de adevăr îmi lumină mintea şi înţelesei că prietinul meu era înamorat!. . . întrarăm în cafine. în Italia cafinelile sînt toată ziua pline de consumatori (muşterei), din pricina căldurilor nesuferite carele aduc pe om într-un fel de moleţă foarte plăcută; pătruns de fluidul 40 magnetic în care crierii înoată, te sîmţi furat de o somnărie uşoară, şi toată fiinţa ţi se cufundă în sînul unei lene poetice, 54 55 cunoscută în Italia sub numire de dulce far niente. Pare că, întins pe un leagăn de flori, te cobori din nouri încet, fără a vi dea măsura care te desparte de pămînt. Ne puserăm la o masă de marmură albă. îndată un 5 botega (fecior de dugheană) îmbrăcat curat alergă înaintea noastră, întrebîndu-ne de vroiam graniţe1 sau gelate2 şi, fără a aştepta răspuns, începu a număra vro douăzeci de soiuri de îngheţate cu atîta iuţime, încît, neînţelegîndu-1 ce spune, îl poftii să ne aducă ce-a vroi. 10 v*** nu ieşise încă din melanholia în care căzuse; în zădar căutam să-i pricinuiesc oarecare distracţie prin cetirea gazetelor franţeze. Mintea sa părea muncită de o idee crudă, care înăduşea toate sufleteştile sale însuşiri. Nu ştiam cum să mai fac pentru ca să-1 trag din meditarea lui şi, plin de 15 tristeţă pentru starea prietinului meu, mă hotărîi a-i da pace şi deschisei gazeta Curierul franţez. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru; un glas unanim de laudă umplu toată sala. Unii zicea: Ah! ce frumoasă buche-tieră! ce aer nobil şi elegant! —- Cine oare să fie ? zicea alţii. 20 Pare că am văzut figura aceasta; . . .ce sămănare cu primadona de la Per golani Ridicai capul, dorind a şti cine pricinuise acea tulburare în sală şi zării în faţa noastră o femeie de o frumuseţă îngerească, care, zîmbind cu o graţie deosebită, ne prezenta bucheturi de flori. Un nour de melanholie flutura 25 pe faţa sa palidă şi arăta că inima ei era zdrobită de vro durere secretă; părul său negru şi luciu ieşa în bucle unduioase de sub o capelă de paie supţire şi se împrăştia împregiurul gîtului său alb ca crinul; ochii săi mari şi negri avea mîndria ochilor de vultur, dar totodată luminele lor înota într-un 30 foc limpide şi misterios, prin care se zărea o înduioşire nemărginită, în sfîrşit, toate în ea era făcute pentru plăcere: gura ei, care legăna un zîmbet melanholie, talia sa zveltă şi delicată, mînile sale mai fragide decît florile ce ţinea. . . toate avea o atragere ascunsă, care îţi aprindea închipuirea. 35 Cînd aruncai ochii asupră-i mi se păru că văd icoana din Santa Măria, lîngă care întîlnisem pe prietinul meu; două lacrimi steclea ca două briliante pe genile sale: . . Mă întor- 40 1 Sirop cu gheaţă (ital.). 2 îngheţată (ital.). 3 Teatru din Florenţa. sei iute cătră V*** cu gîndul de a-i comunica ideea mea, dar el era leşinat. înfăţoşarea acelei necunoscute îi făcuse o impresie atît de mare că îşi perdu sîmţirele, strîngînd la sîn buchetul ce luase de la dînsa. Străinii din cafine alergaseră 5 lîngă V*** şi cerca deosebite chipuri de a-1 aduce în cunoştinţă. . . în sfîrşit V*** deschise ochii; figura lui era galbînă şi tulburată; căutăturile lui era sălbatice. El se uită peste tot locul cu înfiorare, şi pe urmă apueîndu-mă de mînă: „Haideţi degrabă, îmi zise, haideţi să o găsim. . . Cecilia 10 mea trăieşte!" Ieşirăm din cafine fără a şti unde mă va duce; trecurăm iute vro cîteva uliţi unde toţi ne lua de nebuni şi ne îndreptarăm spre o primblare pitorească, ce este afară din Florenţa şi care se numeşte Boschetto. 15 La începutul acestui parc este o piaţă mare unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul lăptariilor a ducăi de Toscana. în toate sările, după ce se culcă soarele, aristocraţia Florenţii îşi opreşte echipajele strălucite dinaintea acelui palat, şi damele se desfătează prin convorbirea tinerilor 20 cavaleri, care saltă călare împregiurul lor, şi prin dulceaţa laptelui proaspăt ce le împuterniceşte sănătatea şi le învioşază colorele obrajilor. Acea piaţă este locul de întîlnire a multor intrigi de amor!. . . De cîte ori treceam pe lîngă un oblon şi vedeam vreo damă aşezată pe perne de mătasă în fundul 25 trăsurei, nu mă puteam stăpîni de oarecare palpitare de inimă. Fieştecare caretă pentru mine era un izvor de impresii nouă, însă V*** părea că nici le videa. Cu cît ochii mei era înfocaţi, cu atîta ai lui era răci în faţa unei privelişti atît de vesele şi de îneîntătoare. 30 — N-ai de gînd să te opreşti aici? îl întrebai. — Nu, îmi răspunse. — Dar unde vrei să mergi?. . . spune-mi, să ştiu şi eu. — Nu-ţi pasă; vină. Şi apucă printr-un cîmp împregiurat de copaci nalţi şi vechi, care, oprind razele soarelui, îşi întindea umbra asupra 35 gingaşelor dame ce se primbla pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, şi după vro giumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat şi plin de flori, care se înaintează ca un 56 57 promontoriu între curgerile line a lui Arno şi a lui Miunione 1. Acolo era sfîrşitul boschetului. Cînd ne oprirăm, figura lui V*** se prefăcuse de tot: faţa lui era roşie ca ceriul ce se întindea deasupra noastră; 5 părul său, ridicat de vîntul de sară, fîlfîia în aer şi lăsa liberă fruntea sa largă şi genială. — „Priveşte, el zise deodată cu un glas puternic; priveşte, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munţii care se înalţă în faţa noastră. Nu-ţi pare că asistezi la dărîmarea împărăţiei romane?. . . Priveşte norii 10 aceşti văpsiţi de purpura razelor lui, cum se ridică cătră ceriuri ca o jertvă a pămîntului făcută în gloria preaputerni-cului ziditor. Uită-te şi te miră de frumuseţile patriei mele: în faţa noastră poeticul Arno şerpuieşte prin cîmpii vesele şi prin lunci misterioase, şi malurile sale vuiesc de cîntecele 15 melodioase ale păsărilor; în dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini şi palaturi de marmură se par că zîmbesc una altia ca nişte copile ce s-ar uita în oglindă; în stînga se întinde o cîmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vro cîteva grupe de amorezi; în urmă-ne se clatină un zid de 20 copaci tufoşi, care opreşte vuietul oraşului de a veni pană la noi; numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adîncă ce ne împregiură. Din vreme în vreme, ţipetul a unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh a unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul cînd mintea 25 se cufundă în meditări plăcute, cînd inima înoată în extazii dumnezeieşti, cînd sufletul aprins de sperare îşi întinde aripile şi se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfînt cînd toată fiinţa ominească se adapă la izvoarele cereşti şi binecuvintează mîna ce au zidit-o. Spune-mi: 30 nu sîmţi tu în tine acum o mulţămire ascunsă, ca şi cînd ai fi dobîndit tot ce ai dorit ?. . . Nu-ţi pare că eşti un alt om?. . . Peptul tău nu se smunceşteîn izbiturile inimii tale ? Nu sîmţi ceva ce îţi răcoreşte fruntea şi îţi dismiardă lumina ochilor?. .'. Spune: nu socoti tu că pare că ai să zbori într-o lume străină, 35 unde norocul te aşteaptă?. . . Ah ! acum, acum viaţa-i dulce şi nepreţuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acuni o ! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu a ceriului; îmi zîmbeşti ca un înger de blîndeţă, îmi faci semn cu mîna 1 Aceste două rîuri mici curg pe marginele Bosquetului şi formează 40 insula unde se face primblarea [V.A.]. să te urmez. . . Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul şi să mă arunc în braţele tale!'4 V***, cu ochii plini de lacrimi, întinse mînile spre ceriuri. 5 V*** era de un caracter iute, simţitor şi supus impresiilor celor mari; cînd sufletul său era mişcat de vreun lucru, atunci toată fiinţa-i se pătrundea de el, imaginaţia-i se înflăcăra şi baterea inimii sale îi zdrobea peptul. . . Natura lui îl făcea să sîmtă lucrurile cu mai mult foc decît alţi oameni, dar 10 totodată fieştecare simţire era pentru dînsul un fulger care îl străbătea, îi aprindea sîngele şi îi surpa puterile. După ce se linişti, V*** se întinse pe iarbă; fruntea lui, unde tremura razele luceafărului la care se uita, era aburită de sudoare, şi tot trupul său era obosit de osteneală. Nevroind 15 să-i tulbur plăcerea ce părea că gusta în răsuflarea vîntului de sară, care îi răcorea mintea şi îi alina ferbinţeala inimii, mă întinsei deoparte lîngă dînsul şi îmi aprinsei o ţigaretă. Liniştea care domnea împregiurul meu, întunecarea progresivă a ceriului, ceaţa care se întindea pe Arno şi, în sfîrşit, 20 mulţămirea ascunsă ce gustam înlăuntru-mi mă aduseră fără ştire într-o reverie dulce şi armonioasă, în care mintea-mi plutea uşor. Fumul albăstriu a ţigarei, ce se ridica în spirale unduioase/îmi îngîna ochii şi îmi pricinuia o distracţie plină de plăcere, din care mă trasă glasul lui V***: 25 — Mă iartă, prietene, îmi zise el, că ţi-am pricinuit întristare, dar nenorocirea care s-au legat de capul meu. . . — Ce nenorocire poţi tu avea, îl întrebai, la vîrsta unde eşti ? — Ah, se vede că eşti încă un copil care de-abie ai întrat 30 în lume şi că nu ai călcat încă pe ghimpii care presară calea vieţii! Ştii tu că tocmai vîrsta mea este cea mai primejdioasă şi mai supusă patimilor sufleteşti? Tinereţa este ca un copac mic şi fraged; cele mai slabe vînturi sînt furtune pentru el. . . Dar ascultă mai bine istoria vieţii mele, ş-apoi vei putea 35 giudeca tu care este nenorocirea ce mă prigoneşte. V*** îşi aruncă părul înapoi pe umere şi, ştergîndu-şi fruntea, începu aşa: 58 59 II „Din cea mai fragedă a mea copilărie eu am rămas orfan şi lipsit de povăţuirile şi de dismierdările părinteşti, care sînt razimul ei; de-abie agiunsesem în vîrsta de 9 ani, şi nenorocirea 5 îşi înfipse căngile în mine; la cel întîi pas a vieţii mele, în loc de a mă găsi pe o cale înflorită ca ceialalţi copii, mă trezii într-un pustiu fără margini şi fără umbră!. . . Un moş al meu, fiindu-i milă de ticăloasa mea stare sau, mai bine poate, vroind a să folosi de micul venit ce-mi rămăsese 10 de la părinţi, mă luă sub epitropia lui, şi pentru ca să nu-mi tot audă bocitele şi să nu vadă lacrimele care neîncetat îmi uda ochii, mă lepădă într-un pansion unde petrecui zece ani bătîndu-mi capul cu limbile străine, cu literatura şi mai ales cu zugrăvia. înaintirile ce făceam din zi în zi în această 15 artă, şi mai ales plăcerea ce găseam în studia ei, singure mă făcea să uit bătăile care mîncam necontenit de la padre Bertholomo, profesorul meu de limba elină, căci cruda mea soartă mă silea să caut în însumi mîngîierea de care inima-mi era însetată, iar nu în braţele unei mume drăgălaşe. Cu ce 20 nerăbdare aşteptam ceasurile lecţiei de zugrăvie şi cu ce bucurie videam întrînd în sală pe profesorul meu, care niciodată nu lipsea să-mi spuie cîte o vorbă de mulţămire şi de îmbărbăţire cînd îi arătam nouăle mele produceri. Sinor Alsari (acesta era numele lui) avea pentru mine o 25 dragoste cu totul părintească şi mă recomanda la toţi ca cel mai bun şi mai sîrguitor elev a lui. Sfătuirile pline de bunătate care îmi da şi laudele ce îmi prodiga, pentru propăşirile ce făceam sub direcţia lui, îmi însuflaseră atît respect şi atîta iubire pentru el, încît la moartea moşului meu, cînd 30 ieşii din pansion, alergai la dînsul şi îl rugai să mă priimească în casa lui. Sinor Alsari mă luă cu o bucurie nespusă sub protecţia sa şi nu cruţă nici un sfat şi nici o osteneală ca să aducă la bună ispravă talentul ce începusem a cîştiga în zugrăvie. în toate zilele vizitam împreună strălucitele galerii 35 din Palazzo Pitti, din Palazzo Vecchio şi din alte palaturi mari din Florenţa; ne opream ceasuri întregi dinaintea fieştecărui tablou şi, după ce îmi tălmăcea cu amăruntul toate însuşirile şi frumuseţile lor, apoi ne înturnam acasă şi mă apucam de lucru sub necontenita lui privighere. Un an 40 de zile petrecui cu el în cea mai dulce linişte şi în cele mai plăcute îndeletniciri: toată vremea mea era întrebuinţată în studii serioase asupra artei la care mă dasem. Gloria îmi zîmbea de departe şi mă chema în braţele sale. De cînd intrasem în cariera unde Michel Angelo, Tiziano, Raphaelo 5 şi cei mulţi maeştri nemuritori păşiseră cu păsuri de urieşi, singurul ţel a vieţii mele era să pot şi eu adăugi o frunză la corona strălucită a patriei mele şi, aprins de o idee atît de îndrăzneaţă şi de nobilă, îmi alcătuisem un trai cu totul artistic, încît fără a mă îngriji de lucrurile ce nu se atingea 10 de zugrăvie, gustam zile line, netulburate şi pline de în-cîntările sperărei; însă această linişte sufletească mă părăsi după puţină vreme. într-o sară sinor Alsari întră în cabinetul meu şi îmi zise: — V***, fost-ai de mult la teatru? 15 — De cînd au murit bieţii mei părinţi nu am fost, îi răspunsei. — Vrei să mergem desară să videm Norma ? Are să gioace o actriţă nouă. , — Haideţi. 20 — Găteşte-te degrabă, că-i vreme. Mă îmbrăcai iute şi ne duserăm la teatru de la Pergola. Sala era ticsită de amatori şi lojile pline de dame elegante şi frumoase. Deodată se făcu o mare tăcere; toţi se aşezară pe la locu- 25 rile lor, şi orhestrul începu uvertura. . . Acea muzică plină de o melodie cerească născu în minte-mi o mulţime de idei triste şi de amare suvenire. Aducîndu-mi aminte că înainte de zece ani mă găseam tot la acel teatru cu iubiţii mei părinţi, mi se păru că le videam umbrele fluturînd împregiurul meu 30 şi tînguindu-mă cu milă, ca şi cînd m-ar fi aşteptat o nenorocire cumplită! îngînat de fantasmele acele iubite, nici nu luasem sama că perdeaua se ridicase de vro cîtăva vreme şi că corul druizilor era pe la sfîrşit. Cine ştie! Poate aş fi stat toată sara fără a mă uita pe scenă, dacă un murmur ce se ridică 35 în sală nu m-ar fi scos din meditarea în care picasem şi nu m-ar fi făcut să arunc ochii înainte-mi. Văzui o fiinţă albă şi cerească, o comoară de graţii, de tinereţe şi de poezie, un înger a cărui glas dulce, limpide şi armonios îmi pătrunse inima. Sala vuia de aplauzuri; iar cînd Cecilia începu a cînta 40 rugăciunea Normii cătră lună, cînd, picînd în genunchi şi rîdicîndu-şi mînile spre ceri, intona acea arie strălucită, 60 61 Casta Diva, atunci tot publicul în entuziasmul său se sculă pe picioare şi bătu în palme astfel că Cecilia se spăriase. . . Pare că o văd îndreptîndu-şi ochii cu sfială asupra noastră; nevinovăţia, mirarea, mulţămirea, toate aceste deosebite sen-5 timente lucea în căutătura ei. Ah! ce zîmbire încîntătoare păru atunci pe buze-i!. . . Ce nobilă mîndrie se arătă pe frunte-i! Ea sămăna cu o fiinţă din altă lume, frumoasă şi răpitoare ca geniul armoniei cereşti! Ah! iubite, ce ţi-oi spune ? Ce cuvinte să întrebuinţez ca să-ţi descriu frumuseţa 10 sa? Cecilia era, precum zice poetul nostru, bella come un angelo ch'Iddio creo, nei suoi piu ardenţi transporţi d'amore 1. Două zile necontenit am fost ca un nebun; mi se părea că videam neîncetat un înger cu aripile de aur care, fluturînd împregiurul meu, îmi cînta Casta Diva, împreunîndu-şi 15 glasul pe o harfă ce ţînea în mînă. . . Pe urmă cînd m-am trezit din visul acel plăcut, am aflat de la sinor Alsari că au fost sîlit să mă scoată cu de-a sila din teatru, fiindcă, nepu-tîndu-mi stăpîni entuziasmul, făceam prea mare vuiet, încît toţi mă socotea lipsit de minte. 20 ' Trii luni de zile am urmat regulat toate reprezentaţiile j un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru cînd ştiam că era să cînte Cecilia. Gustul pentru muzică se dezvălise în mine totodată cu dragostea, şi dar, profitînd de cunoştinţa celor întîi principuri ce luasem din vremea încă cînd trăia părinţii 25 mei, începui a face ceva progresuri. Adeseori mă trezeam cîntînd pe uliţe vro bucată din Norma- sau din Lucia di Lamermoor şi, ruşinat de mirarea cu care toţi trecătorii se uita la mine, alergam degrabă acasă şi mă închideam în cabinetul meu, unde mă apucam de zugrăvie cu o sîrguinţă 30 şi mai mare, căci făceam portretul Ceciliei. De mult aveam de gînd să lucrez icoana sfintei Cecilie ca să o espun în biserica Santa Măria del Fiore, dar neştiind ce espresie să-i dau, tot prelungisem lucrul ei. Cînd văzui pe Cecilia la teatru, frumuseţa figurei sale se tipări aşa de bine 35 în minte-mi că pe dinafară şi fără ştire îi făcui portretul; fizionomia sfintei Ceciliei se întîmplă a fi întocmai fizionomia slăvitei primadona de la Pergola. Bucuria de a videa lîngă mine icoana îngerului ce iubeam mă aduse într-o esaltaţie 1 Frumoasă ca un înger pe care Dumnezeu 1-a creat în cele mai înfocate 40 avînturi ale sale de dragoste (ital.). atît de mare, că picai pe genunchi dinaintea ei şi, apucînd-o cu amor în braţe, o acoperii de sărutări. . . . Tocmai atunci sinor Alsari întră în cabinet şi, spăriet de delirul meu, smunci icoana de la sînu-mi şi alergă îndată de o puse în capela 5 unde m-ai întîlnit. Nu am trebuinţă să-ţi spun că din ceasul acela mă făcui cel mai bun creştin, că în toate zilele mă duceam la biserică şi că stam ceasuri întregi plecat dinaintea sfintei Cecilie. Lesne înţelegi că, de vreme ce persoana care iubeam purta 10 acest nume, nu puteam alege altă patroană spre a-i încrede secretele mele rugăciuni decît pe sfînta Cecilie. într-o zi. . . ah! cît oi trăi mi-oi aduce aminte de ea!. . . mă găseam îngenunchiet dinaintea icoanei mele şi cufundat înţr-o meditare sfîntă. Un vis plăcut îmi dismierda sufletul; 15 mi se părea că o fiinţă nevăzută mă îndemna să am bună sperare pentru îndeplinirea dorinţilor mele, cînd simţii pe lîngă mine fîlfîirea unei rochii de mătasă. . . Două dame intraseră în capela unde eram. Peste puţin auzii convorbirea lor. — Santa Măria, ce minune ! zise cea mai mare. Ian uită-te 20 bine, Cecilio, la icoana asta din faţă. Aş giura că-i portretul tău! — Bine zici, răspunse ceealaltă. — Şi amîndouă se apro-pieră de icoană şi se uitară mai cu luare-aminte. — Curios lucru! zise iar cea dintîi; cu cît mă uit mai mult, 25 cu atîta găsesc mai mare asămănare. Iată ochii tăi negri şi plini de foc; iată-ţi gura cea graţioasă. A! ce-i drept, măcar că sînt femeie, nu pot tăgădui că ai o guriţă de tot frumoasă; pare că-i o roză. Ian spune-mi: cît ai plătit zugravului sau, mai bine, în ce monedă i-ai plătit lucru!. . . cu bani ori cu 30 inima ? căci am de gînd şi eu să mă fac sfîntă. — Tot veselă şi nebună ai să fii, Iulio, răspunse ceealaltă; crede-mă însă că niciodată n-am gîndit să-mi fac portretul şi că nici nu cunosc numele artistului. — Cît pentru aceasta e lesne de a-1 cunoaşte. Şi se apropie 35 de icoană ca să-şi cetească numele însămnat gios.Eu rămăsesem înlemnit, căci niciodată nu mă găsisem aşa de aproape de Cecilia. Nu îndrăzneam nici să mă răsuflu, ca să nu o spariu şi să nu perd nimica din cuvintele sale. Dama care se numea Iulia se întoarse cătră Cecilia şi 40 îi zise rîzînd: — Numele lui este V***; îl cunoşti, Cecilio?. . . 62 63 — Ba nu. — Sărmanul tînăr! L-ai legat şi pe dînsul în lanţurile tale!. . . însă el ţi-au dat bune dovezi că te iubeşte; portretul acesta lucrat în ascuns este marturul slăvirei ce are pentru 5 tine. Eu cînd aş fi în locul tău aş face toate chipurile să aflu cine este şi l-aş prefera tuturor prinţilor din Florenţa care-ţi fac curte şi-ţi repetează în toate zilele că mor după tine^ fără a muri cît de puţin, îmi venea să sărut picioarele acelei femei care, fără a 10 mă cunoaşte, căuta să înduplece pe Cecilia în favorul meu. — Nu-ţi este păcat, Iulio — răspunse Cecilia — să zici acest fel de vorbe în biserică? — De ce să-mi fie păcat?. . . Amoriul nu este oare cel mai sfînt şi mai curat sentiment insuflat oamenilor de însuşi 15 Dumnezeu? Pentru ce să mă sfiesc de a vorbi de el înaintea celui ce l-au creat în inimile noastre? Ce păcat poate a fi de a spune adevărul tocmai în locaşul unde adevărul domneşte şi de a mărturisi că un om, de orişice rang să fie, este mult mai vrednic de iubit cînd el ne iubeşte din toată curăţenia inimii 20 sale, decît nobilii acei ruginiţi care, departe de a avea cea mai mică dragoste pentru noi, vreu numai să-şi împlinească o capriţie trecătoare şi să ne arate pe urmă ca victimile vanităţii lor! Cecilia zîmbi şi îi zise: 25 — Nu-ţi cunoşteam atîta elocvenţa, Iulio. De cînd te-ai făcut advocatul amoriului? — De cînd am aflat că nu-i adevărată fericire fără adevărat amor. Cecilia privi cu o espresie deosebită la portretul ei şi mi 30 se păru că strînse mîna luliei. Ele se uitară una la alta cu o iubire frăţască, zîmbiră amîndouă ca doi îngeri şi se depărtară. închipuieşte-ţi poziţia mea după ce auzii acea convorbire ce se atingea atît de mult de soarta mea. Nu puteam crede că 35 cu adevărat Cecilia fusese lîngă mine; socoteam că visasem. Atîta norocire nu putea fi pentru mine, dar totodată, ca un om ce caută să-şi prelungească visul plăcut din care s-au trezit, îmi înfăţişam lîngă mine pe Cecilia cu fruntea luminată de razele candelii ce ardea în capelă, cu ochii săi ridicaţi spre 40 icoană, şi îmi închipuiam aceste două figuri ce sămăna mirîn-du-se una de alta de frumuseţa lor. îmi repetam în minte toate cuvintele acelor două femei care reprezenta geniul amoriului, chemînd în braţele sale pe îngerul nevinovăţiei. Viitoriul mi se arăta acoperit de flori; toate nălucirile mele se deşteptară, şi o dulce sperare îmi dismierda sufletul şi mă înălţa la ceriuri. 5 Cînd mă trezii din reveria aceea dulce, biserica era pustie, şi razele lunii tremura pe coloanele-i de marmură. Mă dusei degrabă acasă, îmi luai mandolina şi mă îndreptai afară de Florenţa, spre Bosquetto. Mă primblai vro cîtăva vreme prin rădiu şi mă întinsei în sfîrşit pe iarbă lîngă un copac. Liniş-10 tea, frumuseţa poetică acelei sări de vară, dispoziţia melanho-lică în care mă găseam şi, mai ales, ideile de amor şi simţirile ce mă stăpînea îmi însuflară dorinţa de a cînta, împreunîndu-mi glasul cu mandolina; începui a improviza cuvintele aceste: Ah! te iubesc şi drag mi-e de-a o spune, 15 Ş-oricît de mult în lume voi trăi, Tot vreu să-ţi spun, să-ţi spun, dulce minune, Că te iubesc şi vecinie te-oi iubi! Acel cuvînt, acea destăinuire, Dulce parfum al sufletului meu, 20 Naşte voios la scumpa ta privire Ca un odor plăcut lui Dumnezeu! Dar, te iubesc şi-mi dau sufletul ţie, Căci pre pămînt şi-n raiul îngeresc Nu poate fi mai sfîntă armonie, 25 Decît acest ferice te iubesc ... O! de-ar suna acuma pentru mine Ceasul dorit al zborului ceresc, Eu aş muri ferice lîngă tine, Căci aş muri zicîndu-ţi: te iubesc! 30 Cînd sfîrşii de a cînta, văzui că se deschide o fereastră la rîndul întîi a unei case din faţă. O femeie se arătă în balcon, cu o ghitară în mînă, şi întonă rugăciunea cea vestită a Normei cătră lună. Glasul ei nu-mi era necunoscut; dulcimea ruladelor sale născu în mine un prepus. Mă sculai iute şi 64 65 mă apropiei de fereastra unde auzisem acel glas; tocmai atunci razele lunii se aruncară în plin pe faţa necunoscutei. „Cecilio!" strigai în delirul meu, şi picai gios, inundat în sînge. . . O umbră neagră trecuse pe lîngă mine şi-mi 5 înfipsese un stilet în pept. Cînd deschisei ochii, mă găsii, o fericire! în braţele Ceciliei... Ea auzise gemetele mele şi trimisese slugile, care, găsindu-mă întins ca un mort pe pămînt, mă aduseră în salonul ei. Slă-băciunea în care picasem prin perderea sîngelui şi mai ales 10 zguduirea electrică ce simţii, văzîndu-mă lîngă sînul Ceciliei, mă aruncară încă o dată în ghearele morţii; iar cînd mă trezii de a doua oară, întrai într-o desperare cumplită, căci mă văzui în camera mea. în zădar căutam să-mi aduc aminte de toate cele ce se întîmplaseră; nu puteam înţălege pentru ce sinor 15 Alsari se uita la mine cu ochii plini de lacrimi şi pentru ce doctorul îmi pipăia mîna, cînd deodată simţii o durere groaznică în pept. Cătai împregiurul meu: aşternutul era plin de sînge. Atunci îmi adusei aminte de toate întîmplările. . . Cea 20 întîi întrebare care făcui au fost despre Cecilia: — Unde-i, s-o văd încă o dată ş-apoi să mor! Nime nu-mi răspundea, şi toţi se uita la mine cu milă şi cu frică. Zdrobit de durerile care mă muncea şi vrînd a-mi tălmăci tristeţa celor ce era pe lîngă mine, socotii că Cecilia murise. Toate 25 simţirile mi se turburară la o idee atît de crudă şi, nemaiputînd suferi viaţa, smulsei de pe rană legăturile ce-mi pusese doctorul spre a opri curgerea sîngelui; dar cînd rîdicai mîna ca să le arunc departe de mine, un răvaş pică pe genunchii-mi. îl deschisei îndată şi cetii aceste cuvinte scrise de mîna Ceciliei. 30 îl ştiu de rost: Un tiran care mă prigoneşte din copilăria mea mă sileşte să mă pornesc în ceasul acesta din Florenţa, căci au aflat dragostea mea pentru tine. Nu ştiu în care parte a lumei are de gînd să mă ascundă, însă mare este Dumnezeu! ne vom 35 întîlni poate vrodată ş-atunci. . . CECILIA Acest răvaş mă pătrunse ca un trăsnet şi mă aduse într-o nebunie cumplită. Trii luni de zile viaţa mi-au fost în braţele morţii. Am aflat pe urmă că în vremea aceasta mă sculam 66 cîteodată, săream pin casă, rîdeam, îmbrăţişam pe toată lumea şi spuneam fieştecăruia că Cecilia mă iubea, că eram cel mai norocit om de pe pămînt! . . . Pe urmă începeam a plînge, a-mi smulge părul şi a blăstăma ceasul în care m-am 5 născut şi soarta care, ca unui om însătat căruia i-ai prezenta un pahar cu apă şi l-ai trage de la gură-i cînd ar vroi să beie, m-au făcut să cunosc dragostea Ceciliei tocmai cînd ea au fost silită să se depărteze de mine. în sfîrşit, după şese luni mă rîdicai de pe boală, şi cum 10 fusei în stare de a ieşi afară din casă, mă dusei la sinora Iulia ca s-o întreb de nu cunoştea locul unde se găsea prietina ei. Sinora Iulia era singură într-o cameră elegantă şi sta pe o canape de catife roşie. îi cerui iertare de îndrăzneala ce o 15 luasem a mă înfăţişa dinainte-i fără a avea onorul de a-i fi cunoscut. Ea însă îmi răspunse zîmbind că mă înşălam, căci mă cunoştea prea bine. — Mă găseam la Cecilia — îmi zise — cînd te-au adus împlîntat în sînge, şi nişte hîrtii ce picaseră din buzunarul 20 d-tale, nişte cărţi de vizite a d-tale ne-au prilejit la amîn-două chipul de a-ţi cunoaşte numele. Ne iartă, domnule, dacă am avut indiscreţia de a le ceti, însă trebuia să facem revizie acelor hîrtii, pentru ca să putem afla numele şi adresa persoanei care era în mînile noastre şi s-o trimitem în sî- 25 nul familiei sale. — Nu vă pot mulţămi, sinora, de bunătatea şi de mila ce aţi avut pentru mine şi credeţi că voi fi în veci recunoscător. — Au fost o datorie pentru noi, domnule, ca să-ţi pro-30 digăm îngrijirile de care aveai o neapărată trebuinţă în starea periculoasă în care te aflai, şi dacă nu am putut face mai mult pentru d-ta, crede că aceasta nu au atîrnat de la vroin-ţa noastră. — Ştiu, sinora, pricina care pentru nenorocirea mea m-au 35 depărtat atît de degrabă de sub cereasca privighere a dumi- lorvoastre, şi tocmai pentru ca să aflu urmarea acelei întîm-plări misterioase am luat îndrăzneala de a veni aici. Te rog, deci, sinora, şi te giur pe numele prietinii d-tale, să nu-mi ascunzi adevărul. Spune-mi în care loc se găseşte acum sinora 40 Cecilia ? . . . Ah! fie-ţi milă, spune-mi unde-i Cecilia ? . . . Cînd ai şti. . . 67 -— Că o iubeşti, poate? Aceasta o ştiu de şese luni, tocmai din sara cînd te-au adus mai mort în casa prietinii mele. — Cum ? Cine au descoperit ? . . . — Icoana sfintei Cecilie, care se găseşte în Santa Măria 5 del Fiore. Mă făcui roş pe obraji. — Vezi — adăugă Iulia — că îţi cunosc toate secretele inimii. — A! tocmai pentru aceasta ar trebui să-mi spui unde se 10 găseşte Cecilia. — îţi dau parola mea că nu ştiu nimica despre ea şi că, de cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. Te pot însă încredinţa că Cecilia te iubeşte şi că dacă a trăi şi vei fi statornic, ai să fii odată fericit. Ea te iubea de mult 15 fără a te cunoaşte. Chiar din ziua cînd îşi văzu portretul în catedrală ea s-au înamorat de artistul care o zugrăvise atît de bine. Bravo, domnule! bravo, ai un talent vrednic de laudă. ^ — încă un lucru te-aş ruga să-mi spui, sinora: cine este 20 acel tiran care prigoneşte pe Cecilia? — A! a! domnul Barbarissimo? eu aşa l-am botezat. El e un moş a Ceciliei care au crescut-o de mică, au educat-o, şi acum vroieşte să o ieie de nevastă; dar nu te spăria. Cecilia nici nu gîndeşte la dînsul, şi dacă mai şede cu el, aceasta 25 o face numai prin recunoştinţa ce-i poartă, pentru că au a-vut îngrijire de copilăria ei! , — Da bine, un aşa om e primejdios! — Eu m-aş teme să şed cu dînsul, dar Cecilia îl stăpî-neşte cum îi place; cu toate aceste, biata copilă e silită să-1 "j 30 urmeze peste tot locul unde gelozia lui îl mînă. Purtările lui | sînt nesuferite; nu lasă să se apropie nici un om de nepoata j lui; în sfîrşit, îi cu totul barbarissimo. j — Şi de ce, mă rog, s-au pornit aşa de iute din Florenţa ? J — De ce? Pentru că un gelos amiroase amorezaţii ca un j 35 copou, cale de o poştă de departe; ş-apoi trebuie să ştii că j sinor Barbarisimo era ascuns lîngă noi, în sara cînd ţi-am spălat rana, şi că auzise toată convorbirea ce se făcu atunci ( asupra d-tale între Cecilia şi între mine . . . Pune-ţi în gînd ; cu ce furie s-au înfăţişat dinaintea noastră cînd au auzit pe 40 Cecilia mărturisind că eşti vrednic de dragostea ei. Turbat de mînie, întocmai ca un urs, s-au aruncat între noi; au 68 poroncit slugilor să te ducă acasă la dumneta; mie mi-au poroncit să ies afară, şi pe la mezul nopţii s-au pornit ca să alerge lumea toată, numai ca să fugă departe de dumneta. După aceste vorbe îmi luai adio de la sinora Iulia, şi a 5 doua zi, îmbrăţişînd cu lacrimi pe sinor Alsari, pornii şi eu din Florenţa cu hotărîre să alerg Italia întreagă ca să dau de urma Ceciliei. Patru luni de zile am cercetat cu amărun-. tul toate colţurile Italiei... în zădar! Nime nu putu să-mi deie vro ştire despre Cecilia. în sfîrşit, perzînd toată spe- 10 ranţa, mă dusei la Paris pentru ca să uit durerea. Ştii cît de bine am petrecut un an de zile în capitalia Franţiei. Am căutat să aflu oarecare distracţii, dar nu am putut suferi străinătatea şi am alergat iarăşi în sînul patriei mele. Tocmai astăzi dimineaţă am sosit în Florenţa şi, cum m-am 15 coborît din trăsura veturinului1 care m-au adus, am alergat să îngenunchez dinaintea icoanei sfintei Cecilie. Nu ţi-oi vorbi de dulcea impresie ce-ţi pricinuieşte vide-rea patriei după o lungă despărţire. Cînd te-i întoarce în Moldova, îi sîmţi ca şi mine acea fericire adîncă ce-ţi insuflă 20 locul iubit unde te-ai născut şi care îţi trezeşte în suflet o mie de suvenire scumpe ... Şi apoi socot că nici aş putea să-ţi descriu bine acea impresie, pentru că mintea-mi era prea tulburată de gîndiri amare. Fieştecare parte a oraşului, cînd întrai în Florenţa, 25 mi-au adus aminte de cîte o scenă a vieţii mele, mai mult tristă decît dulce, şi bucuria ce gustam în priveliştea patriei mele au fost amărîtă prin suvenirul supărărilor care au îm-pregiurat tinereţa mea. După aceste cuvinte V*** îşi plecă fruntea cu o tristă 30 obosîre. — Cunoşti acum nenorocirea mea. Nu te miri cum de mai trăiesc sau cum de nu am nebunit de tot ? . . . Ah! trebuie să pătimeşti muncile sufleteşti care le-am pătimit eu, pentru ca să poţi înţălege ce lucru grozav şi crud este de a-şi perde 35 cineva fiinţa ce au iubit! V*** se opri încă o dată şi, uitîndu-se la buchetul de flori ce îi dase buchetiera necunoscută în cafineua Donne: — Sărmanelor floricele — le zise — şi voi aţi veştejit ca şi tinereţa mea! 40 1 Vizitiu (ital.: vetturino). 69 Un bilet mic pică din buchet pe iarbă; V*** îl luă cu repegiune, îl deschise, îşi aruncă ochii deasupra, sări în picioare şi începu a fugi spre Florenţa din toate puterile saleA # j 5 în zădar îl chemai şi îi strigai să se oprească . . . Atunci 1 mă aruncai şi eu după dînsul, alergînd cît puteam de iute . j şi, în sfîrşit, îl găsîi întins pe scările de marmură a catedra- \| lei Santa Măria del Fiore, obosit de osteneală. ; — Ce dracu te-au apucat ? îl întrebai, apropiindu-mă de el. io —Taci că vine! îmi zise; şi, sărind iar de lîngă mine, se făcu nevăzut în întunericul pieţii. ^ j Neputînd să-1 mai urmez, mă hotărîi să-1 aştept ca să-mi j tălmăcească taina purtărei şi a cuvintelor sale; dar în zădar mă primblai vro două ceasuri pe piaţă. . . V*** nu veni. 15 Piaţa era pustie cînd mă pornii spre otelul unde şedeam; | dar cînd vrui să întru în uliţa Calzaioli, auzii următoarea ! convorbire între două persoane ce sta sub icoana Maicei- ( Fecioare, la colţul uliţii1: — Şi au murit? 20 — Ba nu; se zice numai că-i rănit foarte rău şi că este o slabă sperare de scăpat. ; — Şi nu ştii care-i pricina acestei întîmplări? j — Nu, n-am putut afla altă decît că pe la 11 ceasuri un om învălit cu o manta neagră au sărit cu cuţitul.asupra unui 25 tînăr ce trecea în dosul Baptistariului2, zicîndu-i: „Cine iu- | beşte pe Cecilia trebuie să moară". Atunci se iscă o luptă crudă între amîndoi, şi unul din ei rămase pe pave împlîntat în sînge. Spăriet de ceea ce auzii, mă apropiei de străini şi între- ( 30 bai de nu ştia unde poliţia dusese trupul celui rănit? — Nu ştiu, îmi răspunse unul din ei, şi se depărtară amîndoi de mine. 1 în Tîrgurile Italiei, mai pe la toate colţurile uliţilor, sînt icoane sau statuie de sfinţi dinaintea cărora ard necontenit candele [V.A.]. 35 2 Acest monument, ce se numeşte încă Sfîntul Ioan> se găseşte tot pe piaţa de Domo şi se socoate c-ar fi fost în vechime capiştea zeului Mars. Pintre alte multe lucruri vrednice de privit ce cuprinde, are trei porţi de aramă, săpate una de Andrea Pizano şi celelalte două de Lauren Giberti. Săpăturile lor înfăţişază deosebite scene din Vechiul Testament, dar lucrul 40 lor este atît de delicat şi de măiestros, încît Michel Angelo zicea că: „sînt vrednice de a fi porţile raiului" [V.A.]. Mă dusei degrabă acasă, mă închisei în camera mea şi nu putui dormi toată noaptea; mi se părea că tot videam trupul prietinului meu. acoperit cu răni. Cît am şezut pe urmă în Florenţa nu l-am mai văzut 5 pe V***, nici n-am auzit vorbind de el. iii Peste o lună după această întîmplare, mergînd de la Roma la Civita Vechia 1, veturinul care ne ducea se opri ca să-şi odihnească caii dinaintea unei case vechi şi dişărate 10 ce era în drum şi care sămăna mai mult a fi o vizunie de hoţi decît un tractir pentru călători. Mă scoborîi din trăsură cu gînd ca să mă primblu pe gios. Afară era o lună plină şi voioasă ca figura unei tinere fecioare; toate lucrurile se videa împregiur ca ziua, şi în depărtare se auzea vuietul groaznic 15 şi monoton a mărei, care steclea la razele lunii şi a stelelor ca o lungă vale de argint. Acel tablou măreţ îmi făcu o impresie foarte mare; şi în suvenire repurtîndu-mă la ruinele antice ce văzusem în Roma, începui a face triste meditări asupra nenorocitei stări în care au picat Roma Cezarilor sub 20 ticăloşia guvernului papal. Primblarea însă totodată iscă şi în stomahu-mi o foame nu mai puţin tristă decît acele gîndiri* Intrai îndată în singura sală ce se găsea în acel tractir. Vro cîteva lăiţi de lemn, cu picioarele rupte, şi vro trii butelci deşarte, cu gîtul stricat, alcătuia tot mobiliarul acelui lăcaş. 25 Cînd păşii pragul uşei, o groaznică horăire îmi vesti că acea vizunie era lăcuită de mai multe suflete şi în adevăr zării la pămînt vro trii oameni înzestraţi cu figuri foarte problematice. Toată scena era luminată de razele roşii a unui mic jăratic ce mai ardea încă în cuptior. Statui un pic la îndoială 30 de trebuia sau nu să păşesc mai înainte; dar, în sfîrşit, făcîndu-mi curagiu, mă apropiei de o laiţă mai lungă ce era în fund şi pe care dormea un soi de urieş. Socotind după împregiu-rări, adică de pe cerga ce-1 acoperea, că trebuia să fie tractie-riul, îl scuturai încetişor. însă el, departe de a să trezi, se 35 întoarse pe ceea parte, dînd din umeri şi împreunîndu-şi 1 Port la Marea Tireniană, în apropierea Romei. 71 ŢjpUBSDSjV 'A — AI 'Î0A **sâO — £ mişcarea cu o mulţime de complimente în soiul acestora, de pildă: „Va al Diavolo, Sangue del Christo, Corpo di Baccho" 1. Ieşii degrabă din acel loc, păşind pe vîrful picioarelor de frica altor asemine complimente. Cînd fusei afară, mi se păru 5 că mă răsuflăm mai lesne; şi, cu ochii încă plini de fumul ce era în sala tractirului, mă îndreptai, făr-a videa mai nimica dinainte-mi, spre o matahală neagră ce gîndii că este trăsura noastră, hotărît fiind să mă culc pentru ca să-mi treacă foamea. După ce mă împedecai de vro cîteva ori de nişte 10 buruiene mari, pe care nu le zărisem din pricina usturimei ochilor, pipăind mai mult ca un orb, dădui în sfîrşit cu mîna de un oblon, îl deschisei şi mă suii; mi se păru însă că trăsura în care întrasăm era mai ridicată. Cînd era să mă aşez, simţii un braţ puternic că mi se puse pe pept şi un glas străin îmi 15 zise: „Cine-i acole?" Eu răspunsei, începînd a rîde: „Ce dracu! tare esti fricos, domnule!... socoti că ai a face tot cu tâlhari?" Trebuie să spun că în trăsura noastră se găsea un popă spaniol, bătrîn, care se pornise de la Roma cu mine şi cărui 20 îi era mare frică de tâlhari, fiindcă pe atunci se vorbea mult în Italia de nişte hoţi ce ieşiseră la drum. — Cine eşti tu ? întrebă încă o dată acel ce mă ţinea de pept. Deschisei ochii mari şi văzui dinainte-mi un om şi o femeie!.. . Nu mă puteam dumeri cum se făcea că mă găseam 25 într-o trăsură străină. Dar după vro cîteva secunde, în care vreme dama căuta să aprindă o lampă de argint, înţelesei că în loc de a mă îndrepta cătră adevărata noastră trăsură, mă rătăcisem în altă parte şi intrasem în vro trăsură străină, ce sosise în vreme ce căutam să trezesc pe tractieri. Deodată, 30 carîta se umplu de lumină şi văzui o! minune, pe V*** lîngă buchetiera ce îmi dase flori la Florenţa! Mirarea şi bucuria noastră fură nespuse, şi îmbrăţişările noastre nenumărate. — Nu pot să mă încred ochilor mei, zisei după o scurtă 35 tăcere; tu în viaţă? Te socoteam mort, ucis în dosul Baptist ariului. — Slavă Domnului! am scăpat şi atunci din mînile lui. Ştii, Cecilio, că ucigaşul care au sărit la mine era tot acela care mi-au străpuns peptul înc-o dată, demult? 40 1 „Du-te la dracu, Sîngele lui Hristos, Trupul lui Bachus" (ital.). — Şi nu ţi-au zis ceva cînd au vrut să te omoare ? întrebă ea. — Aşteaptă; dar, mi-au zis: „Cine iubeşte pe Cecilia trebuie să moară!" 5 — Ticălosul! strigă Cecilia. Ştii cine este acel om fără de suflet? — Cine? — Tiranul care m-au prigonit şi pe mine de cînd trăiesc ... 10 — Sinor Barbarissimo poate? întrebai. V**-* bufni de rîs auzind acest nume curios, şi apoi sărutînd cu foc pe Cecilia: — Nu mai gîndi, îngerul meu — îi zise — la o fiinţă ticăloasă care ne-au amărît la amîndoi cea mai frumoasă 15 parte a vieţii noastre; lasă-1 să putrezească în mîrşăvia caracterului său, precum eu l-am lăsat împlîntat în sînge, fără a avea nici o milă de el. V*** o sărută iarăşi, şi veselia renăscu pe faţa amorezii sale. Aceste adese sărutări mă cam tulbura. Rugai pe V*** 20 să-mi tălmăcească un lucru de care eram mult intrigat. De ce fugise de la Bosquetto? V*** se plecă spre mine şi îmi spuse la ureche: — Biletul ce picase din buchet era de la Cecilia. Ea îmi scria că de două zile se găsea în Florenţa, cînd m-au văzut 25 de la fereastră trecînd pe uliţă. — Acolo poate unde te-ai oprit şi m-ai întrebat de am văzut-o ? — Tocmai; că îndată după aceea şi-au procurat prin Iulia un costium de buchetiera, cu hotărîre să între incognito 30 după noi în cafineua Donne, să-mi deie buchetul acel cu scrisoarea sa, în care mă ruga să mă aflu la 11 ceasuri de noapte în capela sfintei Ceciliei din Santa Măria del Fiore. N-aveam oare dreptate să alerg ca un nebun, cînd am primit, fără a mă aştepta, o veste atît de norocită, care 35 schimba cu totul faţa'soartei mele?. . . De-abia agiunsesem pe scările bisericei, de-abia te apropieseşi şi tu de mine, cînd zării pe Cecilia pe lîngă Baptistariu. Vrui să merg înaintea ei, dar tocmai atunci fusei atacat de un om necunoscut, în furia mea îl răsturnai pe pave cu atîta iuţime, încît el 40 pică tocmai pe stiletul ce ţinea în mînă şi se înfipse în el!... Atunci auzii sunînd 11 ceasuri, alergai în biserică şi găsii 72 73 pe Cecilia îngenunchetă dinaintea patroanei sale. De acolo ieşirăm amîndoi afară unde ne aştepta această carîtă cu 6 cai; ne suirăm în grabă şi fără a ne opri, nu am făcut altă de atunci decît numai voiajuri, petrecîndu-ne viaţa 5 în cîntice, în sărutări şi în veselii. — Se vede că aveţi multe secreturi împreună, ne zise ! frumoasa Cecilie, zîmbind şi aninînd de fundul carîtii lampa de argint ce aprinsese. —- Vorbeam de tine, îngerul meu, îi răspunse V***, ; 10 strîngînd-o în braţe cu o dragoste înfocată. Acum zorile coronaseră orizonul cu o linie argintie ce făgăduia o zi frumoasă călătorilor. Caii era înhămaţi la carîtă şi poştaşul sta gata să pornească; dar pană a nu-mi lua adio de la norocitul meu prietin, rugai pe sinora Cecilia 15 să cînte Casta Diva, căci tocmai atunci luna era să se peardă după un deal. Strălucita cantatriţă îşi luă mandolina şi începu; dar deodată V*** îi fură mandolina din mîni şi, rîdicînd pe amoreza sa, o puse pe genunchi. Cecilia, zîmbindu-i şi uitîndu-se la el cu dragoste, se răzimă cu braţul drept pe 20 umărul lui şi întonă de al doile Casta Diva, cu un glas mai tulburat, dar mai pătrunzător. Cu cît aria se înainta, îngerescul cîntic slăbea, dar cu \ o dulcime încă mai încîntătoare, şi degitele lui V*** se rătăcea pe strunile mandolinei. în sfîrşit glasul Ceciliei nu se mai auzi; 25 mandolina căzu din mînile lui V***. . . şi amîndoi rămaseră îmbătaţi de dulcele delir al iubirei. Ei sămăna ca doi îngeri adormiţi în voluptatea estaziei cereşti. Atunci mă coborîi din trăsură; îi privii pentru cea de pe urmă oară şi făcui sămn poştaşului să încalece. 30 Careta se depărta cu răpegiune; iar eu, ţiindu-mi încă multă vreme ochii ţintiţi în partea care apucase, mă întorsei suspinînd în trăsura noastră. (Dacia literară, 1 8 4 0) , meu şi, precum atunci ai priimit cu blîndeţă acele destăinuiri entuziaste, priimeşte şi acum dedicarea celei întîi scrieri a mele în limba patriei. Ea este o slabă încercare, o ştiu, şi nu aştept de la dînsa altă mulţămire decît să-ţi aducă 5 ţie aminte de trecerea noastră prin Florenţa şi de frumoasele buchetiere care ne da în toată sara cîte un mic buchet de flori, pe cînd luam îngheţate dinaintea cafinelei Donne, împreună cu prietinul nostru D. . .1. P. S. — Iubite Negri, — Acum sînt 16 aju de cînd am 35 făcut cea întîi călătorie a mea în Italia, întovărăşit de tine, care petrecuseşi cea mai frumoasă parte a tinereţii tale sub ceriul limpide acelei ţări. Tu ai fost martur celor mai gingaşe impresii a mele; ţie ţi-am destăinuit, ca unui frate iubit, toate pornirile, toate visurile, toate sperările sufletului 1 Post-scriptumul este adăugat în volumul Salba literară, apărut în 10 1857, dar pregătit, bineînţeles, mai înainte, cînd se împlineau 16 ani de la prima călătorie pe care o face Alecsandri în Italia, venind spre ţară de la Paris, în tovărăşia lui C. Negri şi N. Docan. 74 IAŞII ÎN 1844 D-lui M. Cogâlniceanu Doreşti ca să-ţi trimit o descriere a Iaşilor. Iată dar că, pentru mulţămirea ta, mă hotărăsc a-mi scutura lenea 5 şi a încăleca pe condei spre a întreprinde o primblare pitorească prin uliţile capitaliei Moldo vii. Te înştiinţăz însă că această primblare am de gînd să o fac fără a-mi întocmi dinainte un plan de drum, precum se obicinuieşte mai în toate voiajurile. Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai io mulţi, adică: de a să face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pană la ţelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni de a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, jrmează numai capriţiilor vremelnice a 15 închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît. Adevăratul călător e acela care, cînd porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde 1-a duce fantazia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe uscat. 20 Iar cît pentru acela care se jertfeşte de bunăvoie unui ţel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sineşi ca pe un pachet dintr-un loc într-altul. Pentru ca să nu întru dar în categoria plicurilor de poştă, 25 dă-mi voie să urmez după placul meu şi să mă rătăcesc pe unde m-a duce condeiul. La aceasta mi-i zice poate că un bun călăreţ trebuie să ştie a stăpîni zburdările calului său; dar oi răspunde şi eu că din toate lighioanele lumei, condeiul este cel mai greu de cîrmuit şi că ades e răsturnat cine vrea să-1 înfrîneze. Ori şi din care parte vine străinul la Iaşi, vie despre Dunărea, despre Prut, sau despre Şiret, i se înfăţişază de 5 departe o panoramă măreaţă şi vrednică de a trage toată a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici ce se întind pe malurile Bahluiului şi în faţa altor dealuri acoperite cu păduri şi cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, şi 10 de turnuri bisericeşti ce răsar pintre ele ca nişte catarguri nalte într-un port. Acele palaturi, fără arhitectură cunoscută, carele, precum am zis, samănă că se acaţără între ele pe spetele lor, sînt cea mai vie icoană a ambiţiei locuitorilor lor şi acele turnuri numeroase ce se ridică în văzduh par ca nişte 15 urieşi ce ar căta la ei cu multă mirare şi cu mare milă. Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, şi oraşul întreg, înşirîndu-se în amfiteatru deasupra frumosului şes a Bahluiului, informează un tablou original şi minunat cu zidirile sale albe, cu mulţimea sa de acopere-20 minte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui şi în sfîrşit cu tot farmecul unei politii ce are două feţe, una orientală şi alta evropienească. Alăturarea acestor două caractere deosebite, care dovedeşte atît de mult înrîurirea Evropei asupra unei părţi dintre 25 români, partea bogată şi privilegetă, şi lupta necontenită între ideile vechi şi nouă nu era nicidecum tipărită pe faţa capitaliei noastre cu vro cîţiva ani mai în urmă. Atunci ea purta o fizionomie mai mult orientală; însă de cînd spiritele au început a să dezvăli la razele civilizaţiei, o mare prefacere s-au ivit 30 în toate, o schimbare rapide s-au săvîrşit atît în gusturile cît şi în obiceiurile acelei mici părţi a societăţii româneşti de care am pomenit. Hainele lungi şi largi au dat rînd straielor mai strimte a Evropei; şlicul s-au închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roşii şi galbine au dat pasul încălţămintelor 35 de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, şi în urmarea tuturor acestor noutăţi şi a mai multor alte ce s-au întrodus cu moda, casele au trebuit negreşit să priimească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au început a să supune regulelor pro-40 porţiei, a să împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, cu balcoane desfătate; au început a ieşi în faţa uliţilor, 76 77 părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundea mai înainte, a să îngrădi cu ostreţe de lemn sau fer, dărîmînd gios zapla-zurile şi zidurile acele tari care le da un aer de cetăţi; au început, într-un cuvînt, a să ridica pe planuri elegante şi 5 plăcute ochilor. Aceste zidiri nouă formează partea evropienească a oraşului. Cît pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulţime de hardughii vechi, nalte, strîmbe, mucede, cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinele 10 putrede şi ascuţite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruiene sălbatice şi cu ziduri groase pimpregiur. Cuiburi de buhne, locuinţi de stahii ce te înfiorează şi unde ţi se pare că vezi zăcînd cîte un matuf gîrbov, cu ghigilic pe frunte, cu mătănii 15 în mînă şi care hîrcîieşte, ocărind necontenit cîteva ţigance stremţeroase ce stau dinaintea lui. Mai adauge la acest tablou cîteva clopotniţi rotunde sau cvadrate, fără stil cunoscut, cîteva cişmele cu înscrieri greceşti şi turceşti, şi vei avea o idee destul de lămurită despre 20 acea parte a Iaşilor pe care o numesc orientală, neavînd alt cuvînt ca să o botez mai bine. Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca nişte giucării dinaintea ochilor tăi, şi de vei produce un totul neregulat şi neobicinuit, atunci vei dobîndi 25 o icoană adevărată a capitalei noastre şi te vei încredinţa că nu este oraş în lume alcătuit de mai multe contrasturh Iaşii este un teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună; actorii lui sînt luxul şi sărăcia) iar comedia ce se gioacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite ti- 30 tluri, precum: „Cine-i mare, îi şi tare; cine-i mic, tot nimic," „Şlicul şi pălăria, sau idei vechi şi idei nouă." Un bătrîn onorat, care au fost faţă la multe întîmplări în îndelungata lui viaţă, au făcut observarea aceasta: „că românul 35 e ca ceara şi că priimeşte foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea. — Românii, zicea el, se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii. Ei astăzi poartă frace strimte şi ciripesc bonjour şi bonsoir, pentru că aşa-i moda. în vremea turcilor ei purta cealmale şi făcea temenale, 78 zicînd hojghioldum 1, safaghioldum 2. Sub domnii greci ei îşi încărca capetele cu şlice şi din ţelebimu 3 nu se scotea. Cine ştie, de-or veni hinezii în ţară, dacă ei nu s-or face mandarini şi dacă nu s-or numi Cing-ching-tung-fo?" 5 Această observare m-ar despera asupra caracterului nostru, dacă n-aş şti că ea se atinge numai de o mică parte a societăţii româneşti; căci ţăranii, carii, slavă Domnului! alcătuiesc cel mai mare număr, nu şi-au părăsit niciodată obiceiurile, nici limba, nici portul, deşi tristele întîmplări ce au trecut 10 peste ţară au apăsat mai mult asupra lor. Cuvintele acele însă a bătrînului m-au adus a gîndi la deosebitele caractere ce au trebuit să aibă Iaşii în urma deosebitelor prefaceri prin care au trecut locuitorii lui şi au trezit în mine dorinţa de a şti ce fizionomie au avut acest 15 oraş în vremea dacilor? Ce schimbare au luat mai în urmă sub stăpînirea romanilor, pe cînd el se numea Municipium Jassiorum şi care au fost caracterul său original în epoha domnilor pămînteni, cînd era adevărată politie românească, şi mai ales după mutarea scaunului domniei în el din Suceava 20 sub Alexandru-vodă Lăpuşneanul. Aş dori, dar nu se poate, zice un cîntic vechi. Asemine sînt silit să zic şi eu în privirea acelor notiţii. Las dar în sama persoanelor cu răbdare ca să facă cercetări despre ele; cît pentru mine, acum deodată m-oi mulţămi a-ţi arăta Iaşii 25 precum se găseşte în anul 1844. Dealul Răpidea, care este în faţa Iaşilor, ne va sluji de punct de pornire în călătoria ce întreprindem. Iată-ne dar pe vîrful lui, avînd dinaintea ochilor în depărtare capitalia Moldovii, în dreapta şi în stînga munţi acoperiţi de vii îm-30 belşugate şi sub picioarele noastre şoseaua ce duce spre Galaţi şi care, şerpuind pintre livezi vesele păn-în vale, se întinde ca o pînză albă pe şesul Bahluiului şi merge de se perde în sînul tîrgului. Priveliştea de aici este una din cele mai frumoase şi mai minunate din ţările noastre, unde sînt 35 atîte privelişti minunate şi frumoase. Nu oi descri-o însă pentru ca să nu strîc impresia ce are a sîmţi tot călă-toriul cu închipuire. 1 „Bine-ai venit" (turc: hoj gheldin). 2 „Bine, bine-ai venit" (turc: sefă gheldin). , 40 3 „Boierul meu" (gr.). 79 Ne pornim: copacii din toate părţile îmi întind crengile lor Jncărcate de poame, dar fugariul meu, condeiul, nu mă lasă să mă supun îndemnului ce-mi fac. El au apucat la vale şi fuge ca un fulger, căci dealul Răpidea nu poartă în zădar un 5 nume atît de potrivit. Iată că trecem pe dinaintea Socolii, acest parc domnesc împodobit cu un palat elegant de vară, cu drumuri năsîpite ce se perd sub boite de frunze, cu basinuri, cu mii de flori ce umple văzduhul de miroase plăcute, şi unde soţietatea Iaşilor merge de se desfătează la umbra io copacilor, gustînd dulceaţa sărilor de vară şi ascultînd simfoniile muzicei militare. în faţa acestui parc, în stînga şoselii, zărim Seminariul Socolii, fabrică sfîntă de popi, în'care mulţime de tineri învaţă a cîştiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa 15 sufletele creştineşti din ghearele mult poznaşului Scaraoţchi de cornorată pomenire. încă cîteva sute de păsuri şi am ajuns la sfîrşitul valei. Acolo se începe acel vestit şes a Bahluiului ce se întinde cale de mai multe poşte între două şiruri de dealuri, şi care se 20 duce de se uneşte cu şesurile Prutului, pentru ca să se coboare împreună păn-în Dunărea. Aici dealurile Rapidei şi a Socolii se dispart fugind într-o parte şi-n alta; locul se deschide ca un port, şi soşeua se înaintează în linie dreaptă păn-în oraş. Acum ne apropiem de Iaşi, lăsînd în stînga valea Nebunii, 25 ce se ascunde cu numeroasele ei livezi din dosul unui deal gol şi prăbuşit, pe a cărui culme se află ruinele Cetăţuiei. Această mică cetate au fost zidită la anul. . .x de Duca Vodă şi s-au^ împrotivit adeseori năvălirei turcilor şi a tătarilor. Astăzi însă ea este o mare risipă, locuită de vro trii călugări 30 greci şi de mai multe alte buhne. Zidurile sale, odinioară atît de puternice, se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremei, şi vîntul pustietăţii acum vîjie prin meterezile lor, carele răsuna odată falnic de împuşcături voiniceşti. înlă-untrul ogrăzii vezi un palat cu două rînduri, gol, cu bolţile 35 crăpate, cu uşile şi ferestrele risipite, un schelet de peatră pustiiu care îţi umple sufletul de jale; palatul lui Duca Vodă, locaş plin de suveniruri şi pe care călugării J-au prefăcut în hambar. Ietacul doamnei, în care te scobori pe o scară strimtă cioplită în petrele păreţilor, acum e plin de ciocălaie 40 1 între anii 1669-1672. de popuşoi!. . . Trist efect a nestatorniciei timpului! Tristă pildă a schimbărilor lumeşti! Celelalte zidiri ce se găsesc în Cetăţuie sînt toate mai mult sau mai puţin păstrate în întregime. Turnul cvadrat 5 de deasupra porţii poate încă sluji multă vreme de cuşcă clopotelor în lipsa prilejilor de războaie. Biserica, în care sînt portretele a lui Duca Vodă şi a familiei sale, se afla încă în bună stare şi merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au ridicat în Moldova în veacul XVII. Iar din 10 toate, cea mai curioază şi mai vrednică de însămnat este o bucătărie veche ce se vede aproape de clopotniţă, în dreapta, şi a carii boltă sprintenă şi alcătuită de trei bolţi elegante, aşezate una asupra altia, samănă a fi lucru de vreun geniu a'văzduhului, iar nu de om. Păreţii săi pe dinlăuntru sînt 15 negri de fum şi lucesc ca marmora; forma sa este rotundă şi bolta sa e atît' de îndrăzneaţă, că te miri cum de se ţine^ în aer şi mai ales cum de s-au luptat cu elementurile, fără a fi biruită nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure? Un palat domnesc, teatru atîtor mari întîmplări, cade în 20 ruine, cînd aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă încă pe picioare după sute de ani! Ce sujet măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adînci asupra deşărtăciunei mărirelor lumeşti pentru filosofi! La picioarele dealului Cetăţuiei, despre oraş, se văd lu- 25 cind pe şesul Bahluiului turnurile monăstirei Frumoasa, acoperite cu fer alb, şi, mai departe, pe un alt lanţ de dealuri, se zăreşte monăstirea Galata, lîngă care se află ruinele palatului Ipsilanti. Aş dori mult să întru în sînul acestor două sfinte locaşuri pentru ca să le vizitez cu amăruntul, dar 30 cadrul acestei scrisori nu mă iartă şi sînt dar sîlit a trece înainte, neputînd altă aduce la cunoştinţa ta, prietine, decît că Galata au fost zidită în suvenirul mahalalei din Ţarigrad, ce poartă a'celaşi nume, şi că Frumoasa au fost înzestrată cu un nume atît de cochet de ctitorul ei. . . nu ştiu pentru ce. 35 Este însă un punct în partea şesului Bahluiului ce se întinde dinaintea Frumoasei, pe care nu-1 pot trece cu viderea. Acea grămadă mică de pămînt slujeşte, în vremea iarmaroace-lor, de teatru osîndelor de moarte. Pe vîrful ei se ridică spînzu-rătoarea, şi în sînul ei se îngroapă trupurile acelor spînzuraţL 40 Loc îngrozitor, la care poporul se uită făcîndu-şi cruce cu 80 81 frică! Mormînt afurisit şi plin de aducerea-aminte atîtor fapte neomineşti! Acea movilită se numeşte Movila blăstâ-mată. Dar să ne grăbim a ne depărta de o privelişte atît de ticăloasă şi a face în sfîrşit intrarea noastră în capitalia 5 Moldo vii. Iată cele întîi case a mahalalei Socola. Intrăm acum între două şiruri de bordeie ce se întind pe marginele soşelii şi a cărora înfăţişare ticăloasă nu răspunde nicidecum la ideea măreaţă ce cîştigasem de oraşul Iaşilor, cînd îl priveam de pe 10 vîrful Rapidei. Cele mai multe sînt crîşme proaste ţinute de jidovi stremţeroşi, şi pintre ele de-abie zăreşti cîteva locuinţi de români. Aceste se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulţămeşte privirea; păreţii lor sînt văruiţi mai cu multă grijă; uşeie, obloanele, stîlpii de lemn care sprijin 15 streşina sînt frecaţi cu năsip galbîn şi lucesc vesel de departe; prispa îngustă şi curată te îndeamnă a te odihni pe dînsa, şi perdelele albe ce se arată la ferestre îţi insuflă dorinţa de a întră înlăuntru. Casele românilor sînt mici şi plăcute ca nişte giucării. 20 Dar să nu ne grăbim a giudeca tîrgul de pe mahalale. Iaşii samănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe şi încungiurat de ţigani cu stremţe. Centrul său aşezat pe zarea unui deal este compus de case mari şi frumoase în care domneşte luxul, cînd dinprotivă mahalalele 25 lui împrăştiete pe coastele acelui deal sînt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coronă şi picioarele sînt goale! Să trecem însă bariera şi, fără a mai cerceta în zădar dacă şanţul ce încungiură oraşul slujeşte de fortificare, să 30 videm care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfăţişa? [. . .] Uliţile lui nu sînt altă decît nişte lungi galerii de contras-turi. Lîngă o casă mică şi ticăloasă, unde zăreşti pintre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiţi unii peste 35 alţii şi lucrînd într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare şi frumoasă cu ferestrile largi şi luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, ju-vaeruri de aur, într-un cuvînt, tot feliul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întîlneşti o crîşmă scîrnavă ce pare că 40 vroieşte a fărmăca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu stricat, carele stau înşirate pe laiţile de la fereastră; 82 locaş mîrşav ce-ţi insuflă dezgust şi în care un jidov strem-ţuros speculează patimile răle. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roşcove, cu măsline, cu piperi ş.c.l., în mijlocul cărora şede un grec uns de untdelemn, ce priveşte 5 cu plăcere la fumul ciubucului său, rîdicîndu-se pintre căpăţinele de zăhar, pintre păpuşele de smochine şi pintre măturile spînzurate de bolta dughenii. După dînsa se arată ochilor un şopron de cîteva scînduri pîrlite, în care străluceşte la para focului figura neagră a unui ţigan ferar. Mii de scîn- 10 teie zboară împregiurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău şi formează un tablou cît se poate de pitoresc. Mai departe se ridică o cafinea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu barbe lungi, de capete cu cealmale, carele stau împrăştiete pe laiţile de 15 la păreţi. Felegenele de cafe, ciubucile şi narghilelele gioacă roluri însămnate în acea sală şi fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa. Iată acum o spiţerie nemţască lipită de o tiutiungirie arminească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală şi se poate numi magazia cea mai dis- 20 chisă decît toate, fiindcă păretele ei despre uliţă lipseşte mai întreg. Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de Hulele, de imamele, de tiutiun; pin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sînt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihrimbar şi 25 prin colţuri stau grămăzi de ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original. . . 30 Aici un cofetar italian se loveşte de un crîşmar jidov; mai colo un croitor franţez'se înghionteşte cu un ciubotar neamţ; mai departe o modistă parisiană dă braţul unui ceasornicar sviţer. [. . .] Tablele de deasupra magaziilor sînt toate alcătuite în 35 limbi străine, şi mai ales în limba franţeză, prelucrată după o nouă ortografie. Aşa, ceteşti Pottier în loc de Bottier, Confisseur de Suise, Tailleur d'hommes de Pest, Jouaillier ş.c.l. O singură tablă au cercat a să ţinea de naţionalitate şi sărmana au fost pricina că stăpînul ei era să se ruineze. 83 Ea era scrisă în următoriul chip: CRÎŞMĂ PENTRU PERSOA-NECINS TI TE Nenimerita transpunere a silabei ne la începutul cuvîntului 5 cinstite au oprit multă vreme persoanele ce ştia carte de a întră într-un loc defăimat prin însăşi marca sa şi crîşmariul s-au văzut silit să şteargă pe acel blăstămat ne, pentru ca să nu se şteargă el însuşi de pe faţa pămîntului. El dar au prifăcut tabla aşa: 10 CRÎŞMĂ PENTRU PERSOA- CINSTITE Şi de atunci am aflat că au făcut stare. Dar să păşim înainte, lăsînd în stînga Fodul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenţ 1. Acum trecem podul de 15 peatră aruncat asupra Bahluiului, rîu poznaş ce se face că curge la picioarele Iaşilor, rîu tainic pe care nu-1 vezi, dar pe care îl sîmţi de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă şi necunoscută în istoria naturală) au cîntat Bahluiul în următoriul chip: 2° BAHLUIUL Meditare mlăştinoasă Adeseori, departe de-a lumei triste valuri, Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! locaş de broaşte! rîu tainic, fără maluri, 25 Ce dormi chiar ca un paşă pe patul tău de glod. Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde, Precum trece poetul cu inima-i de foc. Ba n-au trecut, stăpîne, atunci nasu-mi răspunde, Eu le simţesc prea bine, căci mă cîrnesc din loc! ... 30 1 Ferenţ au fost un general ardelean carele, în vremea războiului dintre Turcia şi imperiali, veni la 1716 ca să prindă pre Mihail Racoviţă, domnul Moldovii. însă acesta, agiutat de cîteva steaguri moldovene, şi de un buluc de tătari, îl birui pe şesul Bahluiului şi, prinzîndu-1 viu, îi tăie capul. Ferenţ este îngropat peste drum de cerdacul ce-i poartă numele. 35 O cruce mare de peatră, cu o înscriere ce este încă astăzi, povesteşte toată această întîmplare [V.A.]. Cînd luna se iveşte, cînd soarele apune, A tale dulci concerturi îmi place să ascult; îmi place s-aud glasul a broaştelor nebune, Deşi a lor prochimen mă asurzeşte mult! 5 O! dar, atunci în peptu-mi sîmt inima că saltă Ca la un glas de frate iubit şi aşteptat, Căci gingaşele broaşte sînt dulci poeţi de baltă, Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscat.1 Autoriul acestii meditări au cîntat glodul Bahluiului, şi 10 fiindcă ne aflăm înglodaţi într-un sujet atît de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc şi eu ceva despre tina ce împodobeşte mai totdeauna uliţile capitaliei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrii, ca colbul Odesii, ca umezala Parisului, ca vîntul înfocat a Neapolii (Sirocco) 15 ş.c.l. Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţile lui prifăcute în canaluri mlăştinoase. De unde tragem următoarea închiere: că iaşanul este o fiinţă amfibie care trăieşte giumă-tate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină ceealaltă giumătate. Viaţă plăcută şi vrednică de dorit! Noi o reco- 20 măndăm tuturor iubitorilor de trai molatic. Dar văd că m-am adîncit atît de mult în sujetul acesta, încît îmi este cu neputinţă de a mă urni din loc spre a păşi mai înainte. Fugariul meu s-au înglodat păn-în genunchi şi nu mai poate face nici un pas. Te rog dar, prietine, ca să 25 aibi răbdare vro cîteva zile, pană ce se va mai usca puţin oraşul, şi atunci voi urma cu mulţămire primblarea mea prin Iaşi 2. (Calendarul Foaiei săteşti, 1 8 4 5) P.S. Iubite Cogălnicene. — Ani şi ani au trecut de la 1845; 30 mulţime de prifaceri s-au cercat în ţările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Ministeri de Lucrări Publice s-au înfiinţat, dar glodul Iaşilor nu s-au mai uscat! Răbdare; în curînd soarta îndurătoare ne va dizgloda şi ţara şi capitalia. Păn-atunci însă, vale 3! 35 1 Vezi Odă cătră Bahlui, în voi. I al ediţiei noastre, p. 146. 2 Făgâduiala n-a mai fost îndeplinită. 3 Fii sănătos (lat.). Este formula cu care romanii îşi încheiau scrisorile. 84 UN SALON DIN IAŞI Fragment Scenele următoare se petrec într-un salon elegant, mare, împodobit cu tot luxul parisian. Lumina aurită a policandrelor de bronz se revarsă pe 5 deosebite grupe de dame şi cavaleri în toalete de bal; un orhestru armonios se pregăteşte a suna contradanţul cel nou compus pe ariile din opera Trovatore. SCENA I Două dame pe o canape, în fundul salonului: una din ele, vădană ce au fost odinioară frumoasă; ceealaltă tînără, nurlie şi destul de nevinovată 10 încă. Cea dintîi poartă o rochie de catife vişinie; cea a doua o rochie de crep trandafiriu cu bucheturi albe. Rochia de catife: Cum ai petrecut alaltasară la adunarea doamnei A? Rochia de crep: Cît se poate de bine; am giucat 15 pană la trii ceasuri. Rochia de catife: Eu n-am găsit adunarea plăcută. . . Era prea multă amestecătură. . . Numai giupîneasă mea din casă lipsea. Rochia de crep: Se poate; însă eu, doamna mea, 20 nu caut într-un bal decît petrecere şi nu cer alta decît să am cavaleri plăcuţi pentru gioc. Rochia de catife (zîmbind) : Şi mai ales pe vărul d-tale aghiotantul. Nu-i aşa? Rochia de crep (turburîndu-se ) : Aghiotantul ?... 25 vărul meu?. . . Pentru ce mai ales el? Rochia de catife (cu glas prietinesc): Ascultă, draga mea, ştii cît te iubesc, şi cred că nu te-i supăra de cele ce ţi-oi spune, pentru că eşti o persoană de spirit, deşi încă foarte tînără. Lumea începe a vorbi de d-ta, şi aceasta 5 mă mâhneşte cît nu-ţi pot mărturisi. . . Vărul d-tale e uşor de minte, şi nu-1 socot să fie în stare de a simţi vreodată cîte are obicei a înşira din gură. Eu îl cunosc. . . Rochia de crep: îl cunoşti?. . . cum? Rochia de catife (coborînd ochii): Au cercat 10 să-mi facă curte; dar l-am luat în rîs, şi de-atunci. . . Rochia de crep (în parte, zîmbind): Şi de-atunci, draga mea, îţi pare rău şi faci morală altora (sculîndu-se): Pardon; mă duc să zic sara bună doamnei B. care au sosit. (Se închină rochiei de catife şi se îndreaptă cătră uşa 15 unui salon lăturalnic unde se întîlneşte cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită.) Aghiotantul : Sărut mîna, verişoară; eşti frumoasă în astă sară ca o zînă! Vrei să giucăm cel întîi contradanţ împreună ? 20 Rochia de crep: Nu se poate, verişorule, că-1 gioc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te de pofteşte pe doamna cea cu rochie vişinie, care îţi vroieşte mult bine. (Se depărtează, rîzînd cu mulţămire). Aghiotantul (posomorîndu-se): Ce însemnează 25 asta?. . . D-nul D. gioacă mai toate contradanţele cele dintîi cu verişoară!... Nu-mi prea place, nu, nicidecum. (Se apropie de bărbatul verişoarei, tînăr smolit, foarte îngrijit de cînd s-au însurat, şi care stă înfipt, ca o sentinelă, lîngă uşa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate 30 păsurile nevestei sale). Aghiotantul (dîndu-i mîna): Ce ai, vere, de stai aşa pe gînduri? Ţi s-au înecat corăbiile? Bărbatul (cu glas înăduşit) : N-am nimica. Aghiotantul : Ba, ai. Te vezi de pe faţă că-ţi 35 pare rău de ceva. Bărbatul (mirîndu-se) : Mie ?. . . De ce să-mi pară rău? Aghiotantul (în taină) : Pentru că verişoară gioacă totdeauna cel întîi contradanţ cu D. 40 Barba tm 1 (boldind ochii) : Ba că să zici!. . . N-am băgat de samă păn-acum. 86 87 Aghiotantul : Hmmm!. . . vere, nu-mi place, nu-mi place! d-nul D. . . Bărbatul (ştergîndu-şi fruntea) : Nu pot să-1 sufăr; parcă-i o muscă leşinată. 5 Aghiotantul: Muscă, muscă; dar ştie să bîzîiască frumos la urechile damelor. Ie sama, vere, ie sama bine. (Bărbatul, roş ca un bujor îmbobocit, îşi caută nevasta prin salon, şi, nezărind-o, se răpede pe urma ei, în vreme ce aghiotantul se apropie de dama care poartă rochie de catife 10 vişinie.) Rochiţa de catife (foarte graţioasă): Unde-oi scrie că-ti mai aduci aminte de prietine si că te apropii de ele! Aghiotantul : Doamna mea, am avut totdeauna 15 de mare plăcere a mă găsi în compania d-tale, şi dar. . . Rochia de catife (iute): Şi dar, vii să mă pofteşti la cel dintîi contradanţ?. . . Priimesc cu mare mulţămire. (Făcînd loc pe canape.) Pune-te lîngă mine, că am să-ţi vorbesc multe. 20 Aghiotantul f& parte) : Am păţit-o. (Se pune pe canape, fără voie, şi în vreme ce rochia de catife îi înşiră o mulţime de vorbe măgulitoare, el se posomorăşte cu atît mai mult că zăreşte mai departe pe verişoară lui, care, ochindu-l cu coada ochiului, se face că ascultă cu multă plăcere 25 complimentele ce-i adresează D. Lîngă uşa salonului, bărbatul îşi mănîncă o musteaţă şi aruncă asupra lui D. fulgerătoare căutături.) SCENA II N.B. Această scenă se petrece într-un salon mic, pe care francezii îl numesc 30 boudoir, alăture cu salonul de gioc. El este luminat prin două lampe cu gazojen, care râspîndesc o palidă lumină pe tapiseria bogată, pe mobilele elegante şi pe etajerile pline de bronzuri artistice şi de porţelane preţioase care împodobesc acel locaş misterios. Trii dame tinere s-au retras în el, urmărite fiind de un cortej de cavaleri admiratori a frumuseţei lor. Una din ele şede pe o canape 35 îmbrăcată cu stofă argintie; a doua s-au încuibat, ca o porumbiţă delicată, într-un jîlţ elastic; a tria stă pe picioare lîngă un clavir mic de Erhardt şi dejitele sale fragide se primbla pe tuşele instrumentului, scoţînd noate armo- nioase şi cercînd melodia unei romanţe nouă. Fiecare dintr-aceste trii graţii este încungiurată de tineri eleganţi ce flutură cu uimire împregiurul lor. Dama de pe canape: Frumoasă melodie!.. . Ce arie-i asta? 5 Un cavaler spin: Un solo din Trovatore. Dama de la clavir: Te înşăli, domnul meu, că-i o romanţă nouă ce mi-au dedicat mie domnul X. Un cavaler bărbos: Nu ştiam că X. este compozitor de muzică. . . Păn-acum l-am cunoscut ca un mare 10 amator de cai, şi nu-mi închipuiesc ce relaţie poate fi între călărie şi arta muzicală. Dama de la clavir (zîmbind): Un om cu gust iubeşte tot ce e frumos, încîntător şi armonios; prin urmare d-nul X. poate fi şi bun călăreţ, şi muzic de talent, precum, 15 de pildă, d-ta eşti şi dănţuitor desăvîrşit şi giudecător cu ştiinţă. Cavalerul spînf încet cătră altul) : L-au lovit unde-1 doare. Prietinul nostru cade la toate valţurile şi nu ştie să descurce două buchi la giudecătorie. 20 (Toţi încep a rîde încet. Cavalerul bărbos se posomorăşte şi iese din salon, sub cuvînt că are să poftească o damă la con- tradanţul viitor.) Dama de pe jîlţ: Oricum să fie, te fericesc, draga mea, că ai insuflat asemine plăcute compuneri unui tînăr 25 ca d-nul X. Eu mărturisesc, fără sfială, că aş dori foarte mult să fiu geniul inspirator a unui Compozitor sau a unui poet. Cavalerii (în hor): Cuvintele dumnitale sînt în stare să ne prefacă pe toţi în geniuri poetice şi muzicale. 30 Dama de la clavir: Nu ştiu eu am fost pricina inspirărei d-lui X., dar ştiu că romanţa d-sale mi-au pricinuit o nespusă plăcere. Dama de pe canape: De este aşa, nu fi egoistă, şi ne împărtăşeşte şi pre noi cu acea plăcere. 35 Dama de la clavir: Cum? Dama de pe canape: Făcîndu-ne să auzim romanţa. Cînt-o numai pentru noi, ca să videm dacă poezia e vrednică de armonia cînticului. (Dama de Ungă clavir, rugată de toţi, primeşte, în sfîrşit, 40 şi cîntă următoarea romanţă cu un glas limpide şi duios:) 88 89 Ce gîndeşti, o! Mărgărită, Cînd de visuri eşti răpită Intr-al nopţii mez senin, Cînd din luna zîmbitoare Vine-o rază călătoare De se joacă pe-al tău sîn? Nu crezi tu, o! Mărgărită, C-acea rază fericită Este gingaşul meu dor Ce-i trimis din depărtare Să-ţi aducă-o sărutare De la bietul călător? Ş-atunci, dulce Mărgărită! Nu te simţi duios uimită L-ale razei dismierdări? Şi, cu-o şoaptă de iubire, Nu trimiţi a ta gîndire Să mă caute pe mări? Mult frumoasă Mărgărită! Barca mea e rătăcită Pe al mării val turbat! Glas de moarte-n aer trece, Şi de-al morţii fior rece Sufletu-mi e tulburat! O! duioasă Mărgărită! Dă-mi o lacrimă iubită într-acest minut amar, Dorul meu în cer s-o suie, Şi, ferice, s-o depuie Pe al Domnului altar! * Ce gîndeşti, ol Mărgărită !, în voi. I al ediţiei noastre, p. 210. T o ţ i (încîntati şi bătînd în palme) : Bravo! bravo! minunat ! . . . Doamna mea, ai un glas de înger. (O sută de complimente zboară împregiurul damei de la clavir.) 5 Dama de pe jîlţ: Romanţa e de minune; dar sînt foarte intrigată de a şti cine-i acea Mărgărită atît de frumoasă? Dama de la clavir: Socotiţi poate că e vreo persoană în fiinţă?. . . Vă înşelaţi. Domnul X. e un original 10 înamorat de o floare. Damele (apropiindu-se iute de clavir) : De o floare ? Damade la clavir: Dar. D. X. mi-au mărturisit chiar însuşi că într-o zi de primăvară, fiind la vînat şi adormind sub un copac, au avut un vis foarte poetic. . . 15 I s-au părut că se găseşte într-un cîmp acoperit cu flori de mărgărite, şi că au văzut deodată pe una din acele flori cres-cînd şi prefăcîndu-se într-o fiinţă albă, graţioasă şi încîn-tătoare; o minune cerească, o închipuire fără samăn pe lume ! Acea floare însufleţită se apropia de dînsul, se pleca zîm-20 bind asupra lui, îi zise cîteva cuvinte misterioase, şi apoi se făcu nevăzută în seninul albastru a cerului. De atunci X. este înamorat de acea drăgălaşă arătare a visului său, şi o slăveşte ca pe un înger, şi pentru dragostea ei s-au dedat poeziei şi armoniei, pentru ca să o cînte în versuri şi în note. 25 Dama de pe jîlţ fzîmbind): Si non e vero e ben trovato, zic italienii. Dar oricum să fie. . . primeşte, draga mea, mulţămirile noastre pentru plăcerea ce ne-ai pricinuit prin cînticul Mărgăritei. Dama de la clavir (zărind pe X. Ungă uşă): Com-30 plimentele d-voastre se cuvin mai cu drept autorului. Domnule X., vină de culege laurii ce meritezi. Domnul X. (întrînd) : Cel mai preţios laur pentru mine este că am avut norocire de a fi cîntat de d-ta şi ascultat de prietinile d-tale. 35 Dama de pe jîlţ: Domnule X., vrei să-mi dai voie de a-ţi face o rugăminte? Domnul X (închinîndu-se): Orice rugăminte din partea d-tale oi socoti-o ca o poroncă, doamna mea. Dama de pe jîlţ: însă îmi f ăgăduieşti că nu mă-i 40 refuza? Domnul X : Făgăduiesc tot ce-i vroi. 91 Dama de pe jîlţ: De este aşa, apoi te rog, atît din partea mea cît şi din partea prietinelor mele, ca sa ne cînţi d-ta însuşi una din melodiile d-tale. Domnul X (rîzînd): Foarte bucuros; însă mi se pare 5 că aici sîntem la bal, iar nu la conţert. Damele : Ba, sîntem la petrecere, şi petrecem cum ne place. Nici o lege nu ne sileşte a ne desfăta numai cu danţul. Domnul X : Fie precum doriţi. Numai vă rog să nu 10 rîdeţi pre tare de glasul meu. Damele: Fii liniştit; vom rîde cît se poate de încetişor. (Domnul X. se pune la clavir, face cîteva acorduri armonioase, şi apoi cînta următoarele versuri, pe o melodie plină 15 de lacrimi:) Adio... ah! niciodată N-am crezut că pre pămînt A mea inimă-ntristată Va rosti acest cuvînt; 20 Dar tu însăşi, tu pe care Te-aveam tainic Dumnezeu, Ai voit, fără-ndurare, Să jertfesc amorul meu! Martur ara în vecinicie 25 Dumnezeul tău slăvit, Cu ce sfîntă poezie, Qît de mult eu te-am iubit! Cîte lacrimi de durere Pentru tine am vărsat, 30 Şi, lipsit de mîngîiere, Cîte lacrimi ţi-am iertat! Ani întregi am fost departe De al ţării dulce sîn, Numai ca să ai tu parte 35 De un trai plăcut şi lin. Ani întregi, ascuns în mine, Plîns-au gingaşul meu dor, Făr-a cere de la tine Nici-o jertfă de amor! 5 1 N-am dorit eu alta-n lume Decît, pană ce-oi muri, Să mă-nchin la al tău nume, Să mă laşi a te iubi. Ah! din raiul nălucirei 10 Pentru ce m-ai deşteptat? Din locaşul fericirei Pentru ce m-ai alungat? Adio ! rămîi ferice ! Şterge din inima ta • 15 Pe cel ce adio-ţi zice, Deşi-n veci nu te-a uita! Te-am iubit cu dor ferbinte, Ş-astfel te iubesc ... că vreu Să văd stins din a ta minte 20 întreg suvenirul meu! 1 (Cînticul e întrerupt prin năvălirea în salon a mai multor cavaleri ce vin să poftească damele la contradanţ.) Unul din cavaleri: Ştiţi ce s-au întîmplat mai dinioarea ? 25 Toţi: Ce? Cavalerul (în taină): Să rămîie între noi. . . Domnul D. grăia cu Rochia de crep şi îi zicea vorbe foarte plăcute, giudecînd după zîmbetul graţios cu care acele vorbe era priimite, cînd deodată Aghiotantul, ce sta lîngă Rochia 30 de catife, se apropie de bărbatul Rochiei de crep, ce era ocupat a-şi mînca ceealaltă giumătate de musteaţă, şi-i zise cu un ton tragic: Deşteaptă-te, sărmane! şi lasă cea musteaţă, Căci soarta îţi atîrnă de la un fir de aţă! 35 1 Vezi Adio, în voi. I al ediţiei noastre, p. 243. 92 93 Bărbatul tresări înspăimîntat şi întrebă ce este? Aghiotantul îi arătă pe Domnul D. carele tocmai atunci se plecase la urechea Rochiei de crep pentru ca să-i spuie. . . că salonul e foarte bine ceruit! La acesta privire Bărbatul \ 5 se face Dunăre, îşi smulge trii peri din musteaţă ce-i rămînea, se răpede, lunecă şi se arată ca o fantasmă între femeia lui şi domnul D. — Domnule! îi zice el cu un glas răguşit de mînie, femeia mea nu-i surdă; n-ai nevoie să-i vorbeşti la ureche. 10 — Nu te înţăleg, domnul meu, îi răspunde D. cu mirare. — Te credeam mai priceput, adăugă bărbatul cu un aer rîzător. — Pricep, în adevăr, că îmi cauţi pricină, dar nu-mi pot , închipui pentru ce? 15 — Pentru ce ? . . . Du-te de întreabă pe vărul meu, Aghiotantul, el e însărcinat să-ţi deie toate tălmăcirile ce vei vroi. — Foarte bine! răspunde D. şi, închinîndu-se la Rochia de crep, care sta îngălbinită şi spărietă de această scenă, se apropie de Aghiotant, şi, după o scurtă convorbire cu dîn- 20 sul, îi zice: Mîni dimineaţă secondanţii mei se vor înţălege cu d-ta despre locul întîlnirei mele cu vărul d-tale şi despre condiţiile duelului. Damele : Iar un duel ? Ce nebunie! Cavalerul spîn: Aşa sîntem noi! cînd iubim 25 ne facem lei! O damă (încet cătră alta) : Leu spîn încă n-am văzut. (Intră cu toţii veseli în salonul de joc şi, în curînd, plăcerea danţului îi face să uite şi duelul domnului D. cu bărbatul Rochiei de crep, şi romanţele d-lui X.) 30 SCENA III înaintea contradanţului (Două dame tinere şi destul de graţioase, pentru ca să aibă dreptul de a să juca cu arma plăcută a cochetăriei, se primbla prin sală râspîndind împregiurul lor şi mai ales în direcţia orhestrului, unde se află doi cavaleri ce le ad-35 miră, un amestec încîntător de zîmbete pline de farmec şi de ochiri pline de o gingaşă espresie. Una din ele poartă pe cap un diadem strălucitor, ceealaltă o ghirlandă de flori.) Dama cu diadem: Cu cine gioci contradanţul? Dama cu ghirlandă: Nu-mi aduc bine aminte. . . Mi se pare că cu d-nul C.; dar d-ta ? Dama cu diadem: De nu mă înşăl, cred că m-au poftit d. V. 5 Dama cu ghirlandă (zîmbind) : Un cavaler foarte plăcut! Dama cu diadem: Cu adevărat, şi samănă a fi bun prietin cu d. C. Amîndoi sînt nedespărţiţi, ca Orest şi Pilad. 10 Dama cu ghirlandă: Orest şi Pilad în frace. Dar unde-s oare? Nu-i văd. Dama cu diadem: Iată-i lîngă orhestra. Se vede că au multe taine de spus împreună, că îşi vorbesc tot la ureche. 15 Dama cu ghirlandă (rîzînd): Or fi făcînd planul luărei Sevastopolului. (Se duc amîndouă, rîzînd, şi se pun pe o canape. In vremea aceasta domnii V. şi C. fac următoarea convenţie între ei.) Domnul V : Mărturiseşte că dama cea cu diadem 20 e chiar regina balului. Domnul C: în privirea diademului, poate, dar în privirea frumuseţii, nu. Pentru mine, prietina sa îmi place de o mie de ori mai mult. Domnul V : Cum se poate!. . . Tu, care eşti om de 25 gust, să preferezi pe dama cea cu ghirlandă, cînd ceealaltă are o înfăţişare atît de graţioasă, atît de nobilă, atît de răpitoare, atît de. . . Domnul C : Şi celelalte. Zi că ţi-e dragă, să te cred. Domnul V : Nu ştiu de mi-e dragă, dar ştiu că aş 30 face toate jărtfile din lume pentru o singură zîmbire a ei. Domnul C : Ştii una ? Domnul V : Spune. Domnul C : îţi sînt prietin şi vreu să te slujesc. Gioc contradanţul viitor cu îngerul tău slăvit, şi îţi făgădu-35 iese să-i vorbesc numai de tine şi de iubirea ta, în toată vremea danţului. Domnul V : (strîngînd mîna prietinului său)'. De-i putea s-o interesezi la soarta mea, să ştii că toată viaţa . . . Domnul C (curmîndu-i vorba): Toată viaţa ta mi-i 40 fi recunoscător? . . . Foarte-ţi mulţămesc. Vreu mai bine să fiu plătit îndată. 95 94 Domnul V : Cum ? Domnul C : Slujba ce ţi-oi face ca advocat pe lîngă luceafărul inimei tale, să mi-o faci tu însuşi pe lîngă dama cea cu ghirlandă. 5 Domnul V : Să-i vorbesc în favorul tău?. . . Bucuros, mai ales că gioc cu ea contradanţul. Domnul C : Minunat! . . . Facem vis-ă-vis împreună? Domnul V : Se înţelege; dar ascultă-mă: eu îţi făgăduiesc să fiu cît se poate de elocvent pentru interesurile 10 tale. Caută de mă slujeşte şi tu cumsecade. Domnul C : Lasă pe mine. Am să întrebuinţez toate figurile retoricei cîte le-am învăţat la şcoală şi cîte mi-a inspira geniul prietiniei. Contradanţul se începe. Aleargă de-ţi ie dama şi-i spune că ai un prietin care ar fi murit de mult 15 după dînsa, dacă n-ar dori să trăiască o vecinicie întreagă numai pentru dînsa. (Orhestrul dă semnalul contradanţului, cavalerii se răped de~şi ieu damele, părechile se aşează vis-ă-vis, domnul V. a luat pe dama cu ghirlanda şi s-a pus în faţă cu prietinul său, 20 care este cavalerul damei cu diadem). în vremea contradanţului. Domnul V : Ştiţi, doamna mea, ce observări am făcut cu prietinul meu C, de cînd am întrat în bal? Dama cu ghirlandă (zîmbind): Negreşit iar vro 25 luare în rîs, după obicei. Domnul V (serios) : Mă iertaţi. . . Am observat că uneori o simplă ghirlandă de flori plăteşte mai mult decît un diadem de brilianturi. Dama cu ghirlandă: Cînd, de pildă? 30 Domnul V : Cînd încunună o frunte graţioasă ca a d-tale. Dama cu ghirlandă (rîzînd) : Şi cine au făcut a-ceastă discoperire nouă? d-ta sau prietinul d-tale? Domnul V : Eu . . . prietinul meu are ochi pentru 35 ca să nu vadă. El e bun tînăr, dar are un defect moral din cele mai triste! Dama cu ghirlandă: Care? Domnul V (în taină) : E făr' de inimă! ... Şi cu toate aceste el nu încetează de a giuca o comedie sentimentală 40 cu damele, tot acea comedie şi iar aceea, de cînd îl ştiu. Dintîi el cearcă a trage mila persoanelor, prin destăinuirea ce face de nenorocirile sale căsătoreşti, zicînd că au fost amar înşălat în alegerea soţiei sale, căci, departe de a răspunde la dorinţele sufletului său, ea îi întuneca viaţa prin o 5 gelozie neîncetată. . . etc, etc. După ce au izbutit prin această tactică a insufla compătimire persoanei care îl ascultă, apoi caută a cîştiga încrederea ei sub titlu de prietin şi, în sfîrşit, îi declarează într-o zi că prietenia lui s-au prefăcut într-un amor înflăcărat. 10 Dama cu ghirlandă (roşindu-se): Care vra să zică prietinul d-tale e un ipocrit? Domnul V (încet şi foarte serios) : Foarte primejdios ! Un om de acei ce am putea numi franţuzeşte: un Tartuffe de boudoir. 15 Dama cu ghirlandă: Bine, domnul meu, dacă cunoşti că domnul C. este astfel, cum de te găseşti într-o legătură de prietinie atît de strînsă cu el? Contactul unui asemine ipocrit ar putea înrîuri chiar şi asupra caracterului d-tale. 20 DomnulV (foarte sentimental) : Eu, doamna mea, am o inimă de acele care rămîn vecinie curate, şi cînd ai vroi să cobori ochii în sînul ei, ai videa . . . (Figura contradanţului îl sileşte să-şi taie fraza şi să se depărteze de dama lui, care stă pe gînduri, aruneînd asupra 25 lui C. o căutătură tristă.) (In vreme ce V. aşterne astfel de bine pe prietinul său în opinia damei cu ghirlandă, C. are convorbirea următoare cu dama lui:) Dama cu diadem: Pe cine avem de vis-ă-vis? 30 Domnul C : Pe prietina dumitale cu V. Dama cu diadem: A!... îmi pare foarte bine. Cum o găseşti? Aşa că-i de tot graţioasă în astă sară? Domnul C : Cu adevărat, însă are o nenorocire. Dama cu diadem: O nenorocire? 35 Domnul C: Dar; are o prietină atît de frumoasă că o întunecă, precum soarele întunecă stelele . . . Dama cu diadem (rîzînd) : Şi luna ? Domnul C (trist): De ce ai cruzime de a rîde, cînd, departe de a vroi să-ţi fac madrigaluri cu stele şi cu luceferi, 40 îţi mărturisesc cele ce sîmt în inimă? 96 97 r Dama cu diadem: Domnule, trebuie să ştii că cine merge la bal îşi lasă inima acasă mai întîi, pentru ca să nu o peardă. Un asemene juvaer e de prisos aici. Fă mai bine ca prietinul d-tale; fii vesel şi nu gîndi la alta decît 5 la plăcerile danţului. Domnul C : Prietinul meu e un om lipsit de orice simţire şi poate să guste veselia balului, căci pentru dînsul nu-i nimic serios pe lume. Dama cu diadem (intrigată): Cît eşti de mizan-10 trop! îţi calomniezi chiar prietinii! Domnul C : Eu? . . . ferească Dumnezeu! îl iubesc pe V. ca pe un frate, dar nu pot tăgădui adevărul. V. consi-derează viaţa ca o călătorie, din care caută să tragă tot soiul de plăceri, din treacăt. Pentru dînsul femeile sînt ca nişte 15 flori bune de cules, de mirosit şi de părăsit. Amoriul îl so-coate ca o fantazie drăgălaşă; într-un cuvînt, V. este cel mai nevinovat nestatornic din lume, şi îl iubesc cu atît mai mult, cu cît îmi samănă mai puţin. Dama cu diadem (pe gînduri): Cine-ar crede că 20 fiind aşa de tînăr... Domnul C : Tocmai pentru că-i tînăr el nu ştie a preţui valoarea simţirilor puternice, care fac fericirea sau nefericirea vieţii, cînd eu, dimprotivă, găsesc că cel mai . . . (Figura contradanţului îl sileşte să înghită urma frazei.) 25 După contradanţ. Domnul V (viind iute Ungă C): Ei! vorbit-ai în favorul meu ? Domnul C (strîngîndu-l de mînă): Am făcut de tine un portret încîntător; dar tu ? 30 Domnul V: Te-am aşternut cumsecade. Domnul C: Şi ce socoti? Domnul V (în taină): Socot că în curînd ai să fii iubit; dar eu? Domnul C : Şi tu, adorat. 35 A m î n d o i(veseli): Vivat!. . . (îşi dau braţul şi se primbla prin sală cu pas triumfător, aruncînd asupra damelor căutături ucigătoare.) D amele (pe canape, ţin următoarea conversaţie): — Crezi tu, draga mea, că prietinia există între bărbaţi? 98 — Nicidecum. Un prietin este duşmanul cel mai de aproape. — D-apoi ce zici de Orest şi Pilad din antichitate ? — Pîră veche, soro! . . . fabulă . : . mitologie . . . 5 (încep a rîde şi îşi istorisesc convorbirea lor cu V. şi C.) Amîndouă (cu un aer rîzător ): Ce prietini de comedie! SCENA IV (Toţi cavalerii din scenele precedente, împreună cu alţii, adunaţi într-un salon destinat pentru fumători; unii îşi fac ţigarete împrejurul unei mese, pe 10 care se găseşte un vas frumos de bronz plin de tutun turcesc; alţii stau lungiţi pe divanuri şi urmează cu ochii fumul albăstriu ce se ridică în văzduh.) Domnul V : Frumos şi strălucit e balul din astă sară! Toaletele damelor sînt de minune, şi se deosebesc atît prin eleganţa cît şi prin luxul lor. 15 Domnul C : Cred şi eu dacă-s aduse din cele mai cunoscute magazii de la Paris. Aghiotantul : Aşa este, însă trebuie să mărturisim că damele noastre au un gust mai deosebit pentru toaletă, şi că nicăire nu ai putea găsi o adunare de femei ele-20 gante şi frumoase totodată, ca în salonurile laşului. Domnul C : Dar de cavaleri ce zici ? Domnul V: Noi? . . . Fracele şi legăturile albe de gît ce purtăm ne face a sămăna cu cioclii din Paris. Un boier cu anteriu: Nu ştiu cum or fi acei 25 ciocli, pentru că m-au ferit Dumnezeu de a merge peste hotar de cînd trăiesc, dar, curat să vă spun, nu vă şede frumos nici de frică în hainele aste strimte şi sucite. Parcă sînteţi nişte ahtori nemţi. (Rîde cu hohot). Domnul V: Bine zice buieriul. Cînd, dinprotivă, 30 priviţi mă rog la d-lui, ce mîndru îl prinde anteriul în care se împedică şi giubeaua asta în care se coace de atîţi amar de ani şi tot încă nu-i copt! Boieriul: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce rîdeţi, mă rog, ce rîdeţi? 35 Domnul P: Rîdem pentru că ţi-e blana de rîs. (Toţi rîd cu veselie. Boierul supărat iese.) Un tînăr jurnalist (întrărăpide) : Domnilor, aţi auzit vestea cea nouă ? 99 T Toţi: Ce veste ? Jurnalistul : Francezii şi englezii au desbarcat la Crîm. Toţi (se scoală cu entuziasm): Au desbarcat! 5 Un fost ministru (decorat cu Vladimir): Ha, j ha, ha. Cum au desbarcat, nu ştiu, dar îi jălesc de s-or în- j tîlni cu ruşii. Jurnalistul: Şi pentru ce îi jăleşti, boieriule? Fostul-ministru : Pentru că Mencicof are să mi-i j 10 deie de-a rostogolul în Marea. Jurnalistul : Asta ţi-e grija ? Apoi linişteşte-te boieriule, pentru că armiile aliate au şi avut o lovire cu armia rusască. Fostul-ministru : Unde? 15 Jurnalistul: La Alma. j Fostul-ministru (cu sarcasm): Şi cîţi anglo-fran- j cezi au mai rămas în Crîm? Jurnalistul (scoţînd o gazetă) : Ascultă. (citeşte J „Astăzi, 10 septemvrie, armiile aliate au cîştigat cea întîi 20 biruinţă asupra duşmanului, sîlindu-1, după o luptă crîncenă | de cîteva ceasuri, a părăsi poziţiile întărite ce ocupa pe înăl- | ţimile de la Alma. Generalul Mencicof au fost nevoit a să \ retrage în grabă spre Sevastopol cu toate puterile sale, ] deşi aceste era mult mai numeroase decît ale noastre!" j 25 Toţi: Ura! să trăiască Franţia şi Englitera! | Jurnalistul: Ce mai zici acum, boieriule ? Fostul-ministru (tulburat): Nu se poate una ca 1 asta. . . Minciuni de jurnalist! (Iese.) Jurnalistul (rîzînd): Mergi de-ţi pune lipitori ca 30 să nu-ţi vie damla. Aghiotantul (cu lacrimi în ochi): Francezii şi englezii îşi varsă sîngele pentru popoarele Imperiului Otoman! pentru scăparea noastră, fraţilor! pentru viitoriul României! şi nici un român nu aleargă să ieie rînd pintre vitejii eroi 35 a Occidentului! Cînd mă gîndesc că ţările noastre sînt una , din pricinile acestui război şi că ele sînt cu braţele legate, | că nu pot să le ridice spre apărarea lor. . . mi se umple ochii j de lacrimi şi sufletul de amar! i Bărbatul: Ei! vere. . . nu mă face. . . că plîng şi 40 eu. . . na. . . (Scîncirile bărbatului nasc un rîs nebunesc.) 100 Domnul V:Să lăsăm politica, domnilor, că dumnealui e în stare să se bocească în mijlocul balului. — Iată prietinul nostru X., vecinicul călător! Haideţi mai bine să-1 rugăm ca să ne spuie vro anecdotă din călătoriile lui. 5 Domnul X (zîmbind): Dacă mi-ţi face o ţigaretă, voi istorisi înecarea vaporului Seceni pe Dunărea. Toţi (făcînd ţigarete): Bucuros, bucuros. Domnul X : Şi eu iar bucuros. Iată că încep, dar să nu mă întrerumpeţi, după cum vă e obiceiul. Poftim pe diva-10 nuri şi ascultaţi: „în noaptea de la 9 noemvrie 1851, vaporul Seceni a companiei Loyd se coborea rapide pe Dunărea între Giurgiu şi Brăila. Deşi nu este voie a călători pe acest fluviu după ce înnop-15 tează, deşi nu era lună, nici stele, căpitanul însă dedese poroncă să urmeze drumul, căci avea toată încrederea în ghibăcia cîrmaciului carele era român. Luneca deci vaporul între malurile Ţărilor Româneşti şi Sîrbeşti, ca un balaur de noapte, tulburînd faţa Dunării sub 20 loviturile lui şi lăsînd în urmă-i o lungă coloană de fum negru şi de scîntei. Frigul şi umezala nopţii goniseră toţi călătorii de pe pod şi, prin urmare, ambele saloane de rîndurile I şi II, precum şi cabinele, era ticsite de tot soiul de neamuri: români, 25 italieni, englezi, franţezi, turci, sîrbi, greci, jidovi, ba încă şi un principe indian, nababul Ecbalod-Daula-Dod cu care plecasem odată din Paris. Unii din ei giuca cărţile, alţii cetea, alţii scria, iar cei mai mulţi grăia în deosebitele lor limbi, prefăcînd astfel vaporul într-un adevărat turn de 30 Babei! De pildă: împregiurul unei mese rotunde din salonul I, eu mă găseam în adunare cu un turc, un italian şi cu prinţul indian, şi vorbeam între noi prin chipul următor: Nababul, vroind să aibă ceva lămuriri asupra drumului pe uscat de la Galaţi la Constantinopoli, adresa întrebările sale 35 în limba arăpească italianului care îi slujea de dragoman. Italianul mi le tălmăcea mie în limba franţeză. Eu le repetam grecului în limba elină-apla. Grecul le spunea turcului în limba otomană. Şi pe urmă răspunsurile turcului trecea iar înapoi pe la 40 grec, pe la mine, şi pe la italian, pană la urechile indianului, carele da din cap spre sămn de mulţămire. 101 Această harhalaie limbistică ţinu pană despre mezul nopţii, cînd începu somnul a amorţi glasurile, a micşura ochii şi a produce un căscat obştesc, care făcu de mai multe ori giurul salonului. Atunci, cîte unul, cîte unul toţi se lungiră pe laiţe, | 5 pe scaune şi pe mese; candela se stinse ca nealtădată şi în sînul întunericului se ridica o horăitură urieşă, alcătuită de deosebite horăituri botezate şi nebotezate. Salonul răsuna ca zece ogeaguri aprinse şi ca zece mori hîrbuite! j Pas de dormi, dacă poţi, în mijlocul unei asemene armonii! j 10 Cît pentru mine, după ce am făcut toate chipurile ca să adorm, după ce m-am întors multă vreme cînd pe o coastă, cînd pe alta, după ce am cercat să număr pană la o mie, | în zădar!. . . mi-am aprins ţigareta şi m-am pus să gîcesc I naţionalităţile deosebitelor horăiri care-mi da o serenadă atît 15 de melodioasă. Studie nouă, interesantă, şi pe care sfătuiesc să o facă toţi acei călători nenorociţi ce sînt osîndiţi de împregiurări a petrece nopţi întregi de nesomn. Aşa, la picioarele mele suspina o horăire muzicală care sămăna cu o gamă de la do şi pană la mi, şi care cîteodată 20 părea că a să înceapă o arie din Bărbierul de Sivilia, dar acel j început înşălător se sfîrşea îndată cu o notă jalnică din | Lucia. Cine putea fi acel horăitor-diletante ? Negreşit un ! italian! Şi, în adevăr, era un tînăr care mergea la Bucureşti. [...] Lîngă uşă şuiera un horăit ascuţit şi supţire ca siriitul 25 unui şerpe/şi,' cu toate aceste, insufla un soi de miloasă compătimire.' El te înfiora şi totodată îţi fura luarea-aminte; , te adimenea şi totodată îţi zbîrcea nevrele. Omul ce horăia astfel trebuia să fie primejdios; o lighioaie cu două feţe, cu ; buze dulci şi cu dinţi înveninaţi, cu ochii blînzi şi cu inimă | 30 pestriţă! Ce putea fi acel necunoscut?. . . patriot de drumul | mare sau spion? Care era naţionalitatea lui, meseria lui?. . . | Deodată, pe la două după mezul nopţii, toţi călătorii j se treziră spărieţi, într-un vuiet grozav şi o grozavă zgîlţîire ! a vaporului! Laiţele, mesele, scaunele se răsturnară gios cu j 35 acei ce dormea pe dînsele, şi soba se dărîma ca de cutremur, întunericul era cumplit! cumplită şi spaima tuturor, căci în vălmăşagul acela, deodată se ridicară vro douăzeci de răcnite înfricoşate carele zicea în deosebite limbi: Sîntem perduţi! 40 Nous sommes perdus! j Siamo perduti! Kirie eleison! Jesus Măria und Iosef! AUah! Allah! 5 Aman! Aman! Aivei! ghevalt! Vei! Vei! etc. etc. etc. Dincolo de salonul nostru, peste tindă, cabina damelor răsuna de ţipete ascuţite, de istericale, de plînsete, de bocite 10 carele da fiori! Ce se întîmplase? Nime nu o putea spune, dar toţi striga de laolaltă că ne-am înecat, şi, strigînd, toţi se răpezea spre uşă, împedecîndu-se de mobilele răsturnate şi dînd chiorîş unii peste alţii. Mulţi cădea pin întuneric şi se scula încă mai 15 spărieţi! în sfîrşit, după o luptă desperată la uşă, izbutirăm a ne urca pe pod. Vaporul nostru era oprit în mijlocul Dunării, ca o fiară rănită, iar în zarea nopţii se videa mai departe o matahală neagră ce fugea în susul apei. Cîrmaciul ne spuse că era un 20 alt vapor care, după ce căzuse orbeşte peste al nostru şi ni-1 fărîmase, se depărta acum de noi fără a ne da cel mai mic agiutor. în vremea asta, un marinar, viind de la provă, trecu rapide pe lîngă noi, zicînd cîrmaciului: mor oamenii noştri !... şi, sărind într-o barcă mică, se îndreptă cătră capătul de 25 înainte a vaporului. Neînţălegînd încă nimica din cîte auzeam, mă dusei pin întuneric spre locurile al 2-le, unde răsuna glasuri de femei spăriete. Lîngă maşina vaporului zării un om lungit pe pod şi văitîndu-se că-i rănit de moarte la cap şi la picioare. Mai 30 înainte, mă întîlnii cu pasagerii din salonul II, carii fugea strigînd că se umple vaporul de apă şi că salonul lor e înecat. Cu toate aceste, mă coborîi înlăuntru, şi tabloul ce mi se înfăţişă mă făcu să uit că păşeam pin apă. Trii oameni înarmaţi cu topoare cerca să darme păretele din fund, care despărţea 35 salonul de cabina marinerilor, pentru ca să scape doi tovarăşi ai lor, prinşi şi zdrobiţi între ferele acelei cabine prin ciocnirea vapoarelor. în acea groaznică lovitură tot capătul de dinainte a corăbiei noastre se frînsese, şi doi din oamenii echipajului murea acum turtiţi şi fărîmaţi în patul lor!. . . 40 Gemetele lor slabe se auzea dincolo de părete împreună 103 102 cu bulbucitul apei care năvălea în cabină; iar oamenii de dincoace, din salon, lovea mereu cu topoarele. Cercare zadarnică ! căci păretele era îmbrăcat cu table groase de fer. Peste puţin nu se mai auzi glasul acelor nenorociţi, ci 5 numai un vuiet surd de valuri. Dunărea îi înecase pe amîndoi!... Ieşii afară din salon, cu sufletul înfiorat de jale şi de groază! ' Pe pod, căpitanul, frîngîndu-şi mînile cu desperare, da poronci ca să desbarce pasagerii pe mal, căci, în vreme cît fusesem în salonul II, cîrmaciul îndreptase vaporul spre 10 ţărmul Ţării Româneşti, şi Dunărea, luîndu-1 la vale, îl lipise de uscat. Se aduse îndată luntrea între vas şi între mal; iar călătorii, aruncîndu-se grămadă în ea, săriră de pe dînsa pe pămînt. Acum era trii după mezul nopţii. Vaporul era pustiiu şi 15 aburii maşinei, ieşind cu putere pe ţăvia ogeagului, producea un vuiet trist şi îngrozitor. Se părea o dihanie urieşă ce şi-ar fi dat duhul în valurile Dunării! Toţi tovarăşii mei de călătorie se primbla pe mal, ca nişte umbre rătăcite; eu, însă, văzîndu-mă lîngă pămînt, 20 găsii de prisos a mă coborî din vapor şi, pentru ca să scap din ochii căpitanului, mă vîrîi în cabina principelui indian. Această cabină era pe pod, lîngă roata care venea în partea Dunării. Acole, întinşi pe divanuri cu dragomanul Nababului, începurăm a vorbi despre feliurite înecări de vase pe marea, 25 fără să avem idee de periculul în care ne aflam. Vaporul se răsturna pe nesimţite în Dunărea, şi noi nu ştiam nimica! Apa care năvălise în salon şi în magazia locurilor al 2-le pleca vasul încet, încet, şi călătorii de pe mal privea la el aşteptînd din minut în minut să-1 vadă răsturnîndu-se cu 30 totul. Prin urmare, Nababul, dragomanul şi eu, prinşi de valuri în cabină, ne-am fi înecat chiar la mal, întocmai ca oarecine! Soarta însă nu vroi să păţim asemine ruşine, căci în vreme ce Nababul îmi istorisea, arăpeşte, o cruntă înecare pe marea Indiei, auzii, ca prin vis, un glas strigînd: Se răstoarnă vaporul! 35 într-o clipală sării, ieşii din cabină şi alergai la marginea vaporului despre mal. Malul mi se păru mult^mai gios decît înainte. — Oameni buni! veniţi de mă scoateţi! strigai la marinari. — Da' tot în corabie eşti? îmi răspunde unul. Fugi 40 degrabă că te îneci! — împingeţi luntrea spre mine. — Nu-ţi trebuie luntre. Apucă înainte pe pod că-i găsi o punte de scînduri de pe vapor pe mal. Mă întorsei degrabă la cabină ca să dau de ştire tovarăşilor 5 mei să fugă, şi, găsind puntea cea de scînduri, ieşirăm tustrii pe uscat în mirarea tuturor. Ţărmul pe care ne aflam era mlăştinos şi coperit cu stuh în întindere de mai multe poşte; pustietatea domnea în toate ; orizonurile, iar malul unde desbărcasem înfăţişa un tablou | 10 vrednic de zugrăvit. La para unui foc aprins, lîngă apă, se zărea de-o parte vaporul cufundat pe giumătate şi răsturnat într-o coastă; iar de altă parte lumina se răsfrîngea pe deosebitele grupe de călători şi pe feliuritele lucruri scăpate din 1 vasul înecat: funii, pînzi, ferării, saltele, perine, saci de drum, 15 lăzi, farfurii stricate, stecle sfărîmate, găini şi curcani legaţi de picioare etc, toate azvîrlite unele peste altele. Mai la deal, '. pe un pat de stuh, vro şese dame sta culcate în mantelele lor şi tremura de frig; alăture, cîţiva din pasageri se căina împreună despre perderea mărfii lor; alţii, mai departe, se 20 primbla fumînd şi glumind; alţii căta să mîngîie pe unul din marineri carele plîngea pe frate-său înecat în cabină, | şi să deie agiutor nenorocitului ce fusese rănit la cap şi la picioare în izbitura vapoarelor. Cei mai mulţi însă se grămădiseră pe lîngă foc şi se lăuda că nu le-au fost frică nicidecum! 25 Frigul era mai cumplit şi umezala mai pătrunzătoare cu cît se apropia zorile; iar noi, în nerăbdarea de a videa ziua, ţineam ochii ţintiţi asupra unei dungi albe ce se ivise la poalele ceriului, peste Dunărea. Răsăritul soarelui era pentru mulţi din noi un spectacul nou şi îl doream ca o veste bună. I 30 însuşi cîrmaciul îl aştepta cu vie dorinţă, căci el şi începuse a 1 cînta: Oliolio! soare rotund, De-ai răsări mai curînd! ; Soarele se ivi îndată la glasul lui, răspîndind un snop de 35 raze aurite peste noi, iar noi îl priimirăm ca pe un oaspe iubit, cu o lungă urare de bucurie. După el se arătară îndată pintre stuh vro patru dorobanţi de la pichetul megieşit şi vro zace ţărani români, care ne spuseră că ne găseam' chiar în dreptul Călăraşilor, şi în lungă depărtare de orice sat. Această 40 aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! 104 105 A scăpa de apă şi a muri pe uscat de foame era un lucru care nu ne venea la socoteală nicidecum. Căpitanul, însă, care se îngrijea mai mult de lucruri decît de stomahuri, puse îndată oamenii ca să descarce vaporul 5 şi trimise o ştafetă la Brăila ca să înştiinţeze compania despre întîmplarea acestii nopţi. în curînd lucrurile noastre fură | aduse pe mal. Iată că pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pînzele umflate! Ea ni se arătă ca corabia lui Noe în mijlocul potopului! 10 Atunci, toţi de laolaltă începurăm pe loc a striga în gura mare, a trage clopotul vaporului, a face semne, pentru ca să cerem agiutor. Ghimia cîrni spre mal, coborî pînzele, se opri puţin, ne luă pe vro cîţiva pe dînsa, plecă din nou, căci avea vînt bun, şi ne aduse păn-în sară la Brăila. 15 De acolo, a doua zi, mă dusei la Galaţi cu o căruţă jidovească în două ceasuri, şi de la Galaţi venii la Iaşi în patru zile, cu cai de poşta şi pe şosea!" Astfel s-au întîmplat cu vaporul Seceni, carele în două rînduri mai-nainte s-au stricat pe Dunărea, şi care în sfîrşit 20 s-au perdut în fiinţa mea, pentru ca să mă puie în nevoie de a istorisi înecarea lui de 27 ori păn-acum. (La sfîrşitul acestii povestiri, întră stăpîna casii, şi toţi \ cavalerii se scoală în picioare, aruncînd ţigaretele.) Stăpîna casei: Domnilor, domnilor, cotilionul se 25 începe şi damele se plîng că le-aţi părăsit. Cavalerii : Domnul X. e pricina şederei noastre aici. j Stăpîna : Cum ? Cavalerii : Ne-au povestit înecarea sa în Dunărea. 30 Stăpîna: Aşa, domnule X. ? d-ta îmi smomeşti cava- ! lerii din bal? Am să te pedepsesc, ţiindu-te prizonier lîngă mine pană la sfîrşitul balului. Dă-mi braţul. Domnul X (dînd braţul): Pedeapsa d-tale e cea mai dulce răsplătire pentru mine, doamna mea!. . . 35 (Ies cu toţii ca să se întoarcă în salonul balului.) (România literară, 1 8 5 5) ROMÂNII ŞI POEZIA LOR D-lui A. Hurmuzachi, redactorul foaiei Bucovina i 5 în trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine cîteva zile, de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atunci despre aceste frumoase părţi ale Evropei, care se numesc Ţările Româneşti, şi despre poporul frumos ce locuieşte în sînul lor. Aprinşi amîndoi de o nobilă 10 exaltare, deşi poate cam părtinitoare, am declarat într-o unire că patria noastră e cea mai drăgălaşă ţară din lume, şi neamul românesc unul din neamurile cele mai înzăstrate cu daruri sufleteşti! Ce puternice simţiri se deşteptase atunci în noi, la dulcele 15 şi sfînt nume de patrie! Ce entuziasm măreţ ne cuprinsese la falnicul nume de român! Cît eram de veseli; cît eram de fericiţi atunci! îţi aduci şi tu aminte ? în ceasurile acele de scumpă nălucire, munţii noştri ni se părea cei mai nalţi şi mai pitoreşti de pe faţa pămîntului; 20 văile noastre, cele mai îmbelşugate cu holde şi cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; ceriul nostru, cel mai senin ; fraţii noştri de la munte, cei mai voinici şi copilele românce, cele mai'frumoase la privit, cele mai drăgălaşe la iubit decît toate zidirile lui Dumnezeu. 25 în ceasurile acele de patriotică pornire, oricare faptă istorică a strămoşilor creştea în închipuirea noastră cu proporţii urieşe; oricare faptă vitejească a vreunui român din zilele noastre, fie măcar hoţ de codru, ne insufla o tainică mîndrie; orice se atingea, într-un cuvînt, de România: obiceiuri naţiona- 30 le, port naţional, danturi naţionale, cîntice naţionale. . . toate 107 aprindea în sufletele noastre o electrică scînteie şi ne făcea să zicem cu fală : Sînt român! şi tot român Eu în veci vreu să rămîn! 5 România să trăiască Şi-n veci steaua să-i lucească! în ceasurile acele de sperări măgulitoare, presimţirile inimii noastre, pătrunzînd veacurile, vestea României un viitor măreţ, şi, prin negurile aurite acelui viitor, sufletul 10 nostru întrevidea umbre de eroi români mişcîndu-se pe cîmpul gloriei, precum odinioară Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Zăream noi, ca printr-un vis, ţările noastre ajunse iarăşi în vechea lor putere, şi naţia noastră ridicată iarăşi pintre cele mai însămnate naţii ale lumei. 15 O! vis dulce! o! vis nepreţuit! care tînăr, cu inimă adevărat românească, nu s-au înfrăţit cu tine o dată măcar în viaţa lui ? care tînăr nu te-au dismierdat cu dragoste într-această epohă în care toate popoarele se deştept la soarele civilizaţiei şi a libertăţii ?! 20 O ! vis poetic! o! vis mîntuitor! arată-te ades în ochii ( românilor şi le insuflă credinţa că tu te vei împlini. Spune-le că Dumnezeu le-au dat tot ce le trebuie pentru ca să se facă vrednici de numele lor de români: pămînt bogat, spirit deştept, inimă curată, minte dreaptă şi o răbdare destoinică de 25 a-i face să izbutească la oricare ţăl, cît de greu. i Spune-le că un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întîmplări crude, ştie să-şi apere naţionalitatea , ca românul, păstrîndu-şi, ca dînsul, năravurile, portul, limba şi legea părinţilor; că un popor ca acela este menit a să urca 30 pe treaptă cît de naltă; că un popor ca dînsul este chemat la o soartă măreaţă şi vrednică de el. Spune-le că stejarul deşi se usucă, trunchiul său rămîne tot puternic; şi că din a sa tulpină cresc alţi stejari nalţi ca el şi ca el puternici!.................................. 35 .................................................*................ Mie mi-e drag românul şi ştiu a preţui bunătăţile cu care l-au dăruit natura. Mi-e drag să-1 privesc şi să-1 ascult, căci el e simplu şi frumos în înfăţoşarea lui; căci e curat, înţălept, 40 vesel şi poetic în graiul său. îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, danturile sale vechi şi voiniceşti, portul său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cînticele sale jalnice şi melodioase şi mai ales poeziile sale atît de armo-5 nioase! Eu îl iubesc şi am multă sperare într-acest popor plin de simţire, care respectează bătrîneţile, care-şi iubeşte pămîntul şi care, fiind mîndru de numele său de român, îl dă ca un sămn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui 10 viteaz, fie măcar de sînge străin. Am multă sperare într-acest neam a cărui adîncă cuminţie e tipărită într-o mulţime de proverburi, unele mai înţălepte decît altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în povestele sale poetice şi strălucite ca însăşi acele orientale; 15 al cărui spirit satiric se vădeşte în nenumăratele anecdote asupra tuturor naţiilor cu care s-au aflat el în relaţie; a cărui inimă bună şi darnică se arată în obiceiul ospeţiei pe care l-au păstrat cu sfinţenie de la strămoşii săi; al cărui geniu, în sfîrşit, luceşte atît de viu în poeziile sale alcătuite în onorul 20 faptelor măreţe. Şi spre dovadă: Care din noi nu au fost legănat în copilăria sa cu dulcele cîntic de Nani, puiule şi cu poveşti pline de zmei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o falcă în cer şi cu una în pămînt ? Care nu au fost îngrozit cu numele de strigoi, de tricolici, 25 de stahii, de rusalii, de babe-cloanţe, carele ies noaptea din morminte şi din pivniţe pentru spaima copiilor nesupuşi? Care nu au rîs şi nu rîde încă ascultînd întîmplările ţiganilor ce şi-au mîncat biserica sau a jidanilor pin codrul Herţii, sau a sîrbilor pe malul Dunării, sau a nemţilor care au degerat 30 de frig în Moldova, zicînd că le era kald? ş.c.l. Cine, agiungînd noaptea la o casă ţărănească, au întrebat: bucuros la oaspeţi? şi n-au auzit îndată: bucuroşi sau trecînd pe lîngă o masă de ţărani, au zis: masă bună! fără a fi poftit îndată la dînsa? sau, fiind faţă la o nuntă din sat, n-au fost 35 cinstit de cuscrii voioşi şi nu s-au încredinţat de respectul tinerilor cătră bătrîni? Cine au întrat la vorbă frăţeşte cu locuitoriul de la cîmp şi nu s-au mirat de ideile, de giudecăţile lui şi nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri 40 originale? De pildă: 109 108 Vrea să grăiască de un om bun? El zice: E bun ca sînul mamei. De un om nalt şi frumos? E nalt ca bradul şi frumos ca luna lui mai. 5 De un om rău? Are maţe pestriţe. De un om urît? Urît tată au avut. De un om prost? El socoate că cîte păsări zboară, toate se mănîncă. De un isteţ? Scoate pe dracul din pămînt. 10 De o femeie frumoasă? E ruptă din soare. De un întrebuinţat mic? Om cu trii parale în pungă şi cu pept de o mie de lei. De un lăudăros? întră în doi ca în doisprezăce, şi nu-1 scot nici douăzeci şi patru. 15 De un tînăr cu părul alb? L-au nins devreme. Ş.c.l., ş.c.l., ş.c.l. Cine s-au amestecat pintre flăcăi şi fete la clacă sau la şăzătoare şi n-au petrecut ceasuri de mulţămire auzind glumele tinerilor, pîcîlirile lui Pîcală şi Tîndală, poveştile lui Sfarmă- 20 Peatră, Strîmbă-Lemne şi ale lui Statu-Palmă-Barba-Cot, istoria vacariului care s-au mîniet pe sat şi mai ales cimiliturile propuse fetelor ca să le gîcească? Cui nu-i place să vadă alergînd pe un şes întins o poştă românească cu opt cai? Caii aleargă cît le apucă piciorul; 25 poştaşii chiuiesc cît le ţîne gura, pocnind necontenit din harapnice, şi căruţa sau caleaşca ce coboară văile, trece podurile, suie dealurile cu o răpegiune a drumului de fer. . . din Austria. Tot drumul e un vîrtej spăimîntător în care călătoriul are prilej de a-şi videa capul frînt de zece ori pe ceas; 30 dar n-aibă frică el, căci, deşi drumurile sînt răle, deşi caii sînt mici, deşi hamurile sînt slabe, deşi, într-un cuvînt, primejdiile sînt multe, poştaşii români sînt ghibaci, sînt voinici. Fie noapte oarbă, fie glob, fie costişă, fie vale sau prăpastie. . . n-aibă grijă călătoriul cînd poştaşul îi zice: 35 Nu te teme, domnule, că eşti cu mine! Cine au văzut o horă Veselă învîrtindu-se pe iarbă la umbra unui stejar, sau danţul vestit al căluşailor, sau munteneasca, sau voiniceasca şi s-au putut opri cu sînge race în faţa acelor veselii a poporului atît de vii, atît de caracteristice? 40 ' Şi, mai cu seamă, care român nu şi-au dorit patria cu lacrimi, cînd s-au găsit în străinătate? şi care nu se sîmte pătruns no de o jale tainică şi nesfîrşită, cînd aude buciumul şi doinele de la munte? O! trebuie să nu aibă cineva nici o picătură de sînge în vine, nici o scînteie de sîmţire în inimă, pentru ca să nu se 5 înduioşeze la priveliştea patriei sale şi să nu iubească pe fratele său, poporul român. Aruncă-ţi ochii la oricare român, şi-1 vei găsi totdeauna vrednic de figurat într-un tablou. De va şedea lungit pe iarbă, la poalele unui codru; de va 10 sta pe picioare, răzimat într-un toiag, lîngă o turmă de oi; de va sălta în horă, vesel şi cu pletele în vînt; de se va coborî pe o cărare de munte, cu dur da sa pe spinare; de se va arunca voiniceşte pe un cal sălbatic; de va cîrmui o plută de catarguri pe Bistriţă sau pe Olt ş.c.l.;. . . oricum 1-îi privi, fie ca plugar, 15 fie ca cioban, fie ca poştaş, fie ca plutaş, te vei minuna de fireasca frumuseţa a pozei lui şi te vei încredinţa că un zugrav n-ar putea nicăire să-şi îmbogăţească albumul mai mult şi totodată mai lesne decît în ţările noastre. Vezi-1 pe român cînd vine primăvara, cum i se umple 20 sufletul de bucurie! cum îi creşte inima în pept ca frunza în pădure! cu cîtă mulţămire el cată la noua podoabă a naturii ce acopere locul naşterei sale, cu cîtă veselie el vede luncile înverzite, cîmpiile înflorite, holdele răsărite! Românul se renaşte cu primăvara! El întinereşte cu natura, 25 căci o iubeşte cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea şi toate cînticele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească pin desişul pădurilor; îi place să pocnească şi să cînte din frunze; îi place să-şi puie flori la pălărie, să asculte cînticele păsărilor şi să zică atunci cîte o doină de jale, de 30 dragoste sau de hoţie. Pentru dînsul primăvara este un timp de simţiri puternice şi adimenitoare. Jingaşele flori ale cîmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari şi vioi, cu feţe rotunde şi albe, cu guriţi rumene şi glumeţe, şi atunci, fără de voie, el începe 35 a cînta: Frunză verde sălcioară! Puiculiţă bălăioară, Vin' degrabă păn' te-aştept Să te strîng în braţ' la pept 40 1 Vezi Puica bălâioarâ, în voi. III al ediţiei noastre, p. 269. sau: Hai, Ileano, la poiană, Să săpăm o buruiană, Buruiana macului, 5 Ca s-o dăm bărbatului... 1 sau: Pentru tine le fac toate, Ş-apoi zici că nu se poate!... Dar totodată desimea înverzită a codrilor, prin care şer-10 puiesc şi se perd tainice potici, deşteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie şi îl îndeamnă a zice: Frunza-n codru s-au desit; Sufletu-mi s-au răcorit! Hai, voinice, la ponoară Păn* ce-i iarba crudişoară, 15 Unde calci, Urmă nu faci; Unde şezi, Nu te mai vezi ... 20 sau: Rămîi, taică,-n veselie; Eu mă duc în haiducie! Şi dacă acele doruri ale inimii sale se împlinesc, dacă norocul îi aduce în braţe o puicuţă bălăioară, el îi giurâ în 25 cosiţe c-a s-o ieie de nevastă şi s-o ţie tot pe braţe şi la sîn cît a trăi cu dînsa. Şi dacă întîmplările îl aduc a să face voinicel cu tăiuşul de oţel, el nu merge în haiducie numai pentru dorinţa de a cîştiga bani, ci pentru că sîmte în sineşi un îndemn neînvins 30 cătră o viaţă de lupte şi o ură neîmpăcată împrotiva ciocoilor. Şi la aceasta avem marturi însuşi cînticele lui: Măi stăpîne, măi stăpîne! Nu-ţi tot bate gioc de mine, Că-a veni vara ca mîne, 35 Şi te-oi prinde-n lunca mare ... 2 ş.c.l. 1 Vezi Ileana, în voi. III al ediţiei noastre, p. 351. 2 Vezi Doina lui Ion Petreanu, în voi. III al ediţiei noastre, p. 287. sau: Ah! duşmane de ciocoi! De te-aş prinde la zăvoi, Să-ţi dau măciuci să te moi, 5 De pele să te despoi ... 1 ş.c.l. El se duce la hoţie pentru ca să vînture ţara şi să-i iase vestea-n lume, şi să-1 îndrăgească nevestele, şi să-1 binecu-vinteze săracii, şi să se facă, într-un cuvînt: 10 Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor, Drăgălaşul mîndrelor, Şi groaza ciocoilor.2 Acesta este visul care frămîntă închipuirea lui! acesta 15 este dorul care îi arde sufletul! Cît pentru averi, el cum le cîştigă aşa le şi răspîndeşte. Banii luaţi din chimirul bogatului trec în mîna săracului, căci românul, deşi se face hoţ, el nu trece cu viderea pe cei ce-i poate agiuta la nevoie. Bujor, Codreanu, Voicu, Tunsul şi alţi hoţi de demult şi 20 din vremile noastre nu întîlnea sărman nenorocit fără a-i da bani să-şi cumpere boi; nu videa văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea, poporul nostru au avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. El îi găzduieşte, îi cîntă, îi admiră şi îi tînguieşte amar cînd ei pică în mîna 25 potirei. în ochii poporului hoţul este un erou la al căruia fapte şi nenorociri el se înteresază ca la un copil al său. Amîndoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vreme de nevoie şi sînt uniţi prin o strînsă legătură de aceleaşi simţiri şi de 30 acelaşi interes, poate. în urmare, cele mai frumoase cîntice sînt alcătuite de popor în iubirea şi în pomenirea hoţilor; cele mai frumoase româncuţe se îndrăgesc după dînşii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri-aminte de dumnezeii 35 romanilor celor vechi, Venus şi Mars, care se iubea împreună în Olimp. 1 Vezi Ciocoiul, în voi. III al ediţiei noastre, p. 277. 2 Vezi Păunaşul Codrilor, în voi. III al ediţiei noastre, p. 42. 112 Dar spre o mai deplină încredinţare de acea iubire fră-ţască ce au hoţii şi poporul între ei, să cercetăm în treacăt cînticele, poeziile alcătuite de improvizatori şi care sînt ştiute în toată românimea. Aceste cîntice au îndoitul merit de a 5 cuprinde în sînul lor şi notiţii istorice, şi flori de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră. în vremea lui Matei Ghica V. V. se arată la Movilău un hoţ vestit, anume Codreanu. . . Să videm în ce chip îl descrie cînticul poporal: 10 Mult e mîndru, sprintinel, Cel voinic, cel voinicel, Şi tot cată-un roibuleţ, Roibuleţ cu părul creţ De-a lui Codrean drăguleţ.1 15 Care mumă poate să-şi dismierde copilul cu mai multă dragoste?. . . Pentru poporul român, Codreanu nu e numai un voinic, ci un voinic iubit, un voinic frumos, un voinicel mîndru şi sprintinel! Hoţul îşi găseşte în sfîrşit un cal după inima lui, se aruncă 20 pe el şi. . . Tri rugine că-i trăgea, Astfel roibul mi-şi fugea ... Văile se limpezea! Ce descriere poate fi mai simplă, mai energică şi mai 25 poetică? Care cuvînt din limba noastră poate arăta o icoană mai lămurită de iuţala calului şi de repegiunea fugăi lui, decît limpezirea văilor? Poezia românilor este o comoară nesfîrşită de frumuseţi originale, carele dovedesc geniul poporului. 30 Codreanu, după multe izbînzi, întinde masă mîndră în rădiul Breazului, deasupra Copoului, chiar în faţa laşului: Şi mi-şi bea şi veselea; De potiră nici gîndea! Este de însămnat că în toate baladele voiniceşti se găsesc 35 aceste două versuri. De unde vine asta? şi ce dovedeşte repetarea lor? 1 Vezi Codreanul, în voi. III al ediţiei noastre, p. 106. Hoţul e atît de sigur în puterea lui că nu-i pasă de nimic; dar poporul care se îngrijeşte de viaţa lui şi care, ştiind că potira îi este cea mai aprigă duşmană, prevede soarta ce-1 aşteaptă din pricina nepăsării sale, poporul, zic, îl tîn-5 guieşte amar prin acele două versuri, şi adeseori, nemaiputînd. stăpîni presimţirea şi grija sa, îl îndeamnă pe hoţ să se ferească de duşmani şi îi zice: Bea, voinice, şi nici prea, Că-i potira ici-colea! 10 Să ne întoarcem însă iarăşi la Codreanu. Pe la mijlocul mesii, iată că soseşte potira şi-1 încungiură. Iară el cum o videa, Plosca la gură punea, Şi mai tare-nveselea. 15 Arnăuţii îi zicea: „Dă-te, Codrene, legat, Să nu te ducem stricat." Iar Codrean le răspundea: „Mielu-i gras, ploscuţa-i grea; 20 De sînteţi niscaiva fraţi, Iată masa şi mîncaţi!" Răspuns falnic şi caracteristic! în el e zugrăvită natura întreagă a hoţului român: fală, nepăsare, voinicie şi dărnicie. Ei pistoalele-şi scotea 25 Şi-n Codrean le slobozea! Peptul lui Codrean sărea .... Iar el rănile-şi strîngea, Plumbii din carne-şi scotea, Cu ei durda-şi încărca, 30 Şi din gură-aşa striga: „Alelei! tâlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni, Că de-atîta sînteţi buni!" Codrean durda-şi întindea 35 Şi-n plin durda lui pocnea. Potiraşii gios cădea, în sînge se zvîrcolea... 115 114 în cît se atinge de faptele eroului său, poporul nu trece nimica cu viderea. îi place să descrie toate mişcările lui şi să rezică toate cuvintele sale: Iar Leonti Arnăutul, .5 înghiţi-l-ar pâmîntul! Nasturi de-argint că scotea, In puşcă mi-i ascundea, Şi-n Codrean îi slobozea... Pe Codrenaş mi-1 rănea! 10 Iată, în sfîrşit, cele mai puternice dovezi de simţirile poporului pentru haiduci. începutul şi sfîrşitul acestii strofe cuprind toată inima lui: Iar Leonti Arnăutul, înghiţi-l-ar pâmîntul! 15 Blăstăm şi ură asupra duşmanului, asupra nvingătorului dragului său Codrenaş! Pe Codrenaş mi-l rănea! Acest MI-L este un poem întreg de dragoste, de jale şi de desperare. 20 Să videm acum ce fel răspund hoţii la atîta iubire şi ce fac ei ca să o cîştige? Faptele lor voiniceşti sînt în adevăr destoinice a minuna închipuirea poporului, dar prin care fapte ei ştiu a atrage aşa de bine simpatia lui? Să cercetăm dar iarăşi cînticele lor şi ne vom tălmăci lesne acea problemă. .25 Iată ce găsim în baladele celor mai mulţi hoţi de codru şi de drumul mare: Tot acel Codrean de care am vorbit mai sus, după ce se luptă ca un leu, e prins, legat şi dus spre cercetare înaintea domnului Matei Ghica: 30 — Măi Codrene, voinicele, Spune tu domniei-mele, Mulţi creştini ai omorît, Cît în ţară mi-ai hoţit? — Domnule, măria-ta, 35 Giur pe Maica Precista! Eu creştini n-am omorît Cît în ţară-am voinicit. 116 Om bogat de întîlneam Averile-i împărţeam ; Iar de-ntîlneam săracul, îmi ascundeam baltagul, 5 Şi-n chimir mîna băgăm Şi de cheltuială-i dam. Cînticul lui Bujor zice: Frunză verde de lior, Răsărit-au un bujor, 10 La ciocoi îngrozitor Şi la săraci de-agiutor. Voicu, întrebat de giudecători şi cercetat despre averile ce adunase el în vremea hoţiei lui, răspunde aşa: Averile nu voi da. 15 Că pe Voicu-ţi spînzura, Şi voi galbini-ţi lua, Cu cărţile îţi giuca, Cu droştile îţi primbla, Cu muierile-ţi mînca. 20 I-am ascuns pe la copaci, Să-i găsească cei săraci, Să-şi cumpere boi şi vaci! Destule sînt aceste pilde ca să ne arate totodată şi caracterul voinicesc a hoţilor români, şi caracterul iubitor şi recu-25 noscător a poporului român, şi în sfîrşit caracterul original a geniului său poetic. (Bucovina, 1 8 4 9) II Eu fac întocmai ca neguţitorii de petre scumpe, carii 30 cînd îţi arată vreun briliant minunat să sîmt fără voie îndemnaţi a rosti mii de laude asupră-i, deşi el însuşi se recomandă destul ochilor prin frumuseţile sale. Nu pot să-ţi trimit vreo baladă mai însămnată fără a o întovărăşi de cîteva rînduri pline de entuziasm pentru dînsa. Ce să fac?. . . M-am îna-35 morat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tînără, 117 mîndră, nevinovată şi aşa de frumoasă că, după cum zice vorba românească, pe soare ai putea câta, iar pe dînsa, ba ! Iată dar că, dezvălind astăzi la lumina soarelui comoara nesfîrşită a poeziei româneşti, aleg din colecţia baladelor şi a cînticelor 5 ce am adunat prin munţii şi văile Moldovei trii balade şi cîteva hore destinate a apărea în coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintîi baladă este a lui Mihu copilul. Acest Mihu este un adevărat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vînturel de ţară şi jingaş cîntăreţ, el 10 trezeşte codrii vechi, trecînd ca o nălucă înarmată prin desişul lor, pe la ceasul cînd toată suflarea doarme, pe la mezul nopţii! Mult e frunza deasă, No apte a-ntuneco asă, 15 Şi calea petroasă -1 Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grijă nici de fantasmele spăimîntătoare ale întunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murguşoru-i mic care, cînd se urca la dealul Bărbat şi călca în peatră, 20 Peatra scapără, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua! Se duce Mihul meu dismierdînd codrii prin dulceaţa unui cîntic armonios, unui cîntic de voinic ce suna aşa de duios, 25 încît mult în urmă-i codrii vuia tainic şi se clătina ca la suflarea unui geniu nevăzut. Şi tot merge, merge, Ş-urma li se şterge Pintre frunzi căzute, 30 Pe cărări perdute. în zădar calul său cearcă a lăsa drumul şi a apjica colnicul! în zădar murgul năzdrăvan zice: Că s-aţin pe-aici Patruzeci şi cinci, 1 Vezi Mihu Copilul, în voi. III al ediţiei noastre, p. 81. Cincizeci fără cinci De haiduci levinţi, Duşi de la părinţi De cînd era mici. 5 Mihul nu-şi numără duşmanii niciodată; lui nu-i pasă de-ar fi patruzeci şi cinci, cincizeci fără cinci, de-ar fi chiar haiduci levinţi; de-ar fi chiar duşi de la părinţi de cînd era încă mici; de-ar fi, într-un cuvînt, acei duşmani, lipsiţi de orice simţire omenească, ca fiinţi ce de mult s-au depărtat de 10 la izvorul îndulcitor al inimii omineşti, de la sînul părintesc, Mihu răspunde cu fală: Murgule, te lasă Istor braţe groase, Groase şi vînoase; 15 Istuia pept lat, Lat şi-nfăşurat; lstui păluşel, Tăiuş de oţel! La aceste cuvinte Murgul se supune, lasă colnicul şi 20 apucă iar drumul, căci murgu-i ca gîndul, zice balada; dar iată că în fundul codrului, la o muche de stîncă, benchetuieşte un ungur bătrîn cu patruzeci şi cinci de nepoţi de ai lui, şi iată că deodată el tresare, auzind: Un mîndru cîntic, 25 Cîntic de voinic, Ş-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce cîntă frumos. 30 Acesta e Ianuş cel vestit! Ianuş care domneşte în codri cu o ceată de voinici cu chivere nalte şi cu cozile late, lăsate pe spate ! Ianuş care poronceşte la haiduci fărde leafă: hoţoman bătrîn şi neîmpăcat, Cu barba zburlită, 35 De rele-nvechită! Pănă-n brîu lungită, Cu brîu învălită! 119 118 El are săbii lucitoare, are dur dă ghintuită, are inimă oţălită, dar sufletul lui e măreţ, căci măreaţă e poronca ce dă el voinicilor lui haramini. Mergeţi, le zice, şi-i aţineţi calea la pod, la hîrtop etc. 5 De-a fi vrun viteaz, Să nu mi-1 stricaţi! Iar vrun fărmăcat, De muieri stricat... O palmă să-i daţi 10 Drumul să-i lăsaţi. O parte din unguri merg de ies în calea Mihului şi cad ucişi de paloşul lui, căci le-au zis Mihu: Cine v-au mînat Capul v-au mîncat! 15 Pe urmă Mihu purcede iar pin cel codru verde, cîntînd duios din cobuz, şi merge de se înfăţoşază deodată în ochii lui Ianuş. Ungurul se înfurie, şi cu glas de răzbunare po-ronceşte nepoţilor să deie cu flintele, să deie cu lăncile. „Lăsaţi lăncile", le zice Mihu, 20 Că eu Mihu sînt! Şi vreu să vă cînt Un mîndru cîntic, Cîntic de voinic, Din cobuz de os 25 Ce cîntă frumos! Ungurii se opresc la glasul lui, şi însuşi Ianuş rămîne mut. Aici vine o scenă vrednică de geniul lui Ossian! în fundul unui codru vechi ca pămîntul şi tăcut ca mormîntul, în faţa unui bătrîn ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, în 30 mijlocul unui mare număr de hoţi turbaţi de dorul răzbunărei, la razele stelelor ce lunecă şi se răsfrîng pe arme lucitoare. . . un voinicel singur, privind moartea cu nepăsare, începe a cînta, şi deodată natura întreagă se trezeşte, bătrînul se îmblînzeşte, şi hoţii stau porniţi pe gînduri, uitînd mînia lor. 35 Dar cine cîntă aşa? Mihu copilu! Şi ce fel cîntă Mihu?. . . Balada zice: Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe uşor, A zice cu dor 5 Un cîntic duios, Atît de frumos, Că munţii răsună, Vulturii s-adună, Brazii se clătesc, 10 Frunzele şoptesc, Stelele sclipesc Şi-n cale s-opresc! Cine nu s-ar fi înduioşat la asemine armonie încîntătoare, dacă însăşi stelele s-au oprit din calea lor ca să o asculte, 15 ele care aud melodiile cereşti? cine n-ar fi zis în urmă, ca Ianus: > Vin' tu, Mihule, Vin', voinicule, Să benchetuim 20 Şi să veselim, Ş-apoi amîndoi Ne-om lupta noi doi. Ianuş şi Mihu se pun la masă şi benchetuiesc, şi ciocnesc pahare, deşi ei fac acum praznicul morţii. Unul din doi 25 trebuie să moară, căci nu poate încăpea pămîntul doi viteji ca Mihu şi Ianuş. Iată dar că se scoală şi Deoparte se duc, La luptă s-apuc! Cine va fi oare învingător? Lupta le e de moarte! De 30 vroieşti s-o alli, citeşte balada, căci ar fi păcat să-i dezvălesc eu toate tainele. Cea a doua baladă se numeşte Păunaşul codrilor. Ea se deosebeşte de cînticele numite haiduceşti prin un caracter romantic ce îi dă o mare asămănare cu baladele cavalerilor 35 din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste şi de vitejie, precum şi chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor, te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso *, la 1 Gerusaleme liberata (Ierusalimul liberat). 120 121 luptele eroilor cîntaţi de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care avea drept deviză două singure cuvinte: Amor şi gloriei şi care murea cu mulţămire pentru apărarea iubitelor lor. 5 Aşa în balada românească, videm un voinicel trecînd cu mîndra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amîndoi sînt tineri, uimiţi de dragoste. Ea-i pruncuţă bălă-ioară, cu cosiţa gălbioară; el e voinicel mîndru şi cu statul tras pintr-un inel. El o roagă să cînte şi-i tot zice: 10 Cîntă-ţi, mîndro, cînticul, Că mi-e drag ca sufletul!1 Prunca ar împlini cu bucurie dorinţa iubitului ei, dar se teme ea însăşi de puterea fărmăcătoare a cînticului, căci presimte că acel cîntic va răsuna în codri şi le va scoate în 15 cale pe un viteaz vestit, neînvins încă, Păunaşul codrilor! Inima-i spune că frumuseţa ei ar fi pricină de luptă periculoasă şi nepotrivită între un voinicel tinerel ca bădiţul ei şi un păunaş de codru, care şi-au dobîndit falnicul titlu de voinicul voinicilor. însă, deşi nu vrea să cînte îndată, ea nu măr- 20 turiseşte de-a dreptul frica ce o stăpîneşte, căci o nobilă simţire de delicateţă o opreşte a lovi amor-propriul iubitului ei, ci îi dă numai a înţălege de departe despre periculul ce l-ar ameninţa cînd şi-ar cînta ea cînticul: Eu, bădiţă, l-oi cînta, 25 Dar codrii s-or răsuna Şi pe noi ne-a-ntîmpina Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor ... Această strofă este vrednică de însămnat ca dovadă de 30 fiinţa simţirilor celor mai delicate în inima poporului român şi de precunoştinţa instinctivă a poeţilor poporali în ceea ce priveşte fineţele artei poetice. La răspunsul copilei, voinicelul, cetind în inima ei, se înduioşază şi, în exaltarea dragostei lui, îi dă numirile cele 35 mai dismierdătoare: Aurică, drăgulică, Nici n-ai grijă, nici n-ai frică. 1 Vezi Păunaşul codrilor, în voi. III al ediţiei noastre, p. 42. 122 Cuvîntul aurică cuprinde ideea de frumuseţe, de preţ mare, de raritate, de lucire şi de toate calităţile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreşit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termin mai bogat, mai 5 original şi mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiţă gălbioară. Amoriul' e neolog în ţara noastră. Cuvîntul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asămănarea ce se află între limba românească şi cea italiană, în privirea diminutivelor. Aşa, din dragă, românul face drăguţă, ş-apoi 10 drăguliţă sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calităţile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blînd, simpatic şi dismierdător. Să ne întoarcem însă la şirul baladei. După cea întîi izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru 15 urmează a zice cu o falnică bărbăţie, sprijinită de însăşi puterea dragostei lui: Să n-ai grijă pentru mine, Cît oi fi eu lîngă tine! Să n-ai frică pentru tine, 20 Cît îi fi tu lîngă mine! Iată că prunca începe a cînta şi, precum ea presimţise, iată că dulceaţa cînticului trezeşte răsunetele depărtate şi le scoate în cale pe Păunaşul codrilor! Cine-i el? Ce soi de fiinţă este acest om care poartă un nume atît de poetic şi 25 care este cunoscut în lume de voinicul voinicilor? îl vom afla în cele întîi cuvinte ale lui, cuvinte făloase, poroncitoare şi ameninţătoare: Măi băiete, băietele, Măi voinice, voinicele, 30 Dă-ne nouă mîndra ta, Ca să scapi cu viaţa ta ... Pentru un păunaş de codru ca dînsul, pentru voinicul voinicilor toţi ceialalţi' oameni i se par negreşit băieţei, voinicei ; în urmare, cînd vorbeşte de dînsul, el zice: Noi, Nouă! în-35 tocmai ca un stăpînitor, şi crede că toţi trebuie să se supuie la poroncile lui, căci almintrilea amar de ei! Care este însă soiul dorinţii lui? O dorinţă născută din dragoste. El vrea pe mîndra care l-au tras din codri prin glasul ei şi care acum îl farmecă prin frumuseţa sa. Poronca 123 este scurtă şi hotărîtoare. Răspunsul asemine este scurt şi energic: Ba! eu mîndra nu ţi-oi da Păn' ce capul sus mi-a sta! 5 îndrăzneaţă mîndrie a tinereţii! bărbăţie insuflată prin focul dragostei! nobilă pornire a inimii fără frică. . . toate aceste simţiri sînt tălmăcite în două versuri. în ele domneşte un ce cavaleresc, care rapoartă mintea la veacul de mijloc. Se pare a videa doi cavaleri înzeuaţi, cu lăncile în mîni, cu 10 coifurile pe frunte şi provocîndu-se la luptă în gloria unei dame iubite de amîndoi. Dar, deşi acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmează îi adaug o nouă podoabă prin colorul lor de naţionalitate netăgăduită. Că de cînd o am luat, 15 In cosiţe i-am giurat Să n-o las de lîngă mine Şi s-o apăr de oricine! A giura dragoste în cosiţele copilelor este un obicei ţărănesc cunoscut şi întrebuinţat de toţi holteii cîmpiilor şi ai 20 munţilor noştri. Giurămîntul în cosiţele fetelor înfăţo'şază ideea şoaptelor amoroase şi tainice, care se fac pe furiş la şezători, la scrînciobe, la sărbători, atunci cînd ochii părinţilor încetează de a privighea mişcările copiilor. Poeziile poporale sînt, precum videm, comori nepreţuite, 25 în care putem descoperi icoane vii şi poetice de obiceiurile şi de prejudiţiile neamului românesc. Aşa, mai departe, cetim în baladă că voinicii se apucă de brîie şi se ieu la luptă. Lupta trupească era la romani un exerciţiu zilnic, care slujea a forma ostaşii pentru războaie şi care era totodată o petrecere 30 precum şi un mijloc de a pune sfîrşit sfezilor particulare. La romani era luptători publici ce da reprezentaţii mari. Asemine şi la românii de astăzi lupta trupească au rămas din vechime un obicei care domneşte pretutinctine la munţi şi la cîmpi, şi biruitoriul este încungiurat de stimă şi respect, 35 precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiţi. Trînta gioacă un rol mare la sărbătorile poporale şi adeseori ea hotărăşte înclinarea inimilor fecioare. în vreme ce bătrînii stau culcaţi pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele şi însurăţeii gioacă în horă, mulţi din flăcăi fac rămăşaguri pe trînte, se apucă la luptă, şi copiii îi imitează pinpregiurul lor. Trîntele dar sînt împărţite în deosebite categorii precum: 5 Trînta voinicească, Trînta mocănească, Trînta ursărească, Trînta pe dreptate ş.c.l. Şi cine au văzut acele ale românilor din veacul nostru 10 cunoaşte de înainte tablourile şi statuiele ce înfăţoşează luptele gladiatorilor romani. Aceleaşi poze, aceleaşi apucări, aceleaşi mişcări se reproduc la strănepoţii lor, după două mii de ani. Lupta voinicească consistă a să apuca trupul cu braţele 15 cruciş şi a să arunca la pămînt, aducîndu-se unul pe altul peste' mînă; iar cea mocănească consistă a să prinde de brîie, a să frînge mijlocul şi a să pune unul pe altul în genunchi sau a să aduce peste'cap. Puterea luptaşilor stă dar în tăria şelelor şi a braţelor precum şi în strînsa legătură a brîielor. 20 Iată pentru ce balada zice: Ei la luptă s-apuca Şi de brîie se lua. Şi mai departe adauge: Voinicelul mi-şi slăbea, 25 Brîul i se descingea.... Acum lupta între amîndoi voinicii se apropie de sfîrşit. Păunaşul frînge mijlocul badiului, care slăbeşte cu cît i se desface legătura şelelor; şi acesta, simţind că în curînd a să fie dovedit, zice în desperare: 30 Mîndro, mîndruliţa mea, Vin' de-mi strînge brîul meu, Apăra-te-ar Dumnezeu! Pană în minutul cel de pe urmă gîndul lui este preocupat de soarta iubitei sale, şi dacă el doreşte a mai prinde la putere, 35 este numai pentru ca' s-o poată apăra pe dînsa. De viaţa sa el nu se îngrijeşte. Deşi periculul e mare pentru dînsul, 125 124 rugăciunea ce face el cătră Dumnezeu pomeneşte numai de ea: Vin' de-mi strînge brîul nieu, Apăra-te-ar Dumnezeu! 5 Că-mi slăbesc puterile, Mi se duc averile! Care sînt averile unui voinic ?. . . Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemine simţiri cavalereşti? Să videm acum ce răspunde copila la acele cuvinte. Vine ea în agiutoriul 10 badiului sau nu? Ba nu, nu, bădiţă frate, Că vă-i lupta pe dreptate, Şi oricare-a birui De bărbat eu l-oi primi! 15 Poporul român are un respect nemărginit pentru dreptate. Fie în orice întîmplare, el pleacă capul dinaintea ei. în ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, şi cînd vorbeşte de dînsa, el o numeşte sfîntă dreptate! Iată pricina pentru care mîndruliţa baladei nu vroieşte a lua parte la lupta badiului cu 2o Păunaşul, căci lupta e pe dreptate! Totodată acea luptă voinicească ce se face sub ochii săi pentru dobîndirea ei măguleşte natura sa de femeie şi de româncă. Ca femeie, îi place a vide că frumuseţa ei naşte porniri atît de aprinse în inimile vitejilor; ca femeie, ea sîmte milă pentru voinicelul 25 ce-şi perde puterile şi, vroind a-i da agiutor prin un chip oarecare, ea îl îmbărbătează, zicînd că va priimi de bărbat pe cel care va fi biruitor, căci negreşit asemine cuvinte sînt în stare a da putere de leu oricărui tînăr înamorat; dar, cercetînd bine înţălesul acestor cuvinte, se descopere lesne 30 tragerea instinctivă a inimii sale de româncă pentru cel mai viteaz dintre îmbii luptători. în urmare, lupta se începe cu mai mare furie; dar în curînd unul din doi luptaşi cade biruit. Balada zice: Din doi unul dovedea: 35 Din doi unul gios cădea! Cine că mi-şi dovedea Şi cu mîndra purcedea? ... Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri înadins pentru ca să aţîţe curiozitatea 126 ascultatoriului şi să mărească interesul subiectului prin o prelungire premeditată. Cine că mi-şi dovedea, Şi cu mîndra purcedea? 5 Păunaşul codrilor! Voinicul voinicilor! Tablou viu al vitejiei răsplătite prin biruinţă. Cine-n luptă mi-şi cădea, Şi-n urmă-le rămînea ? 10 Voinicel tras prin inel Moare-n codru singurel! Tablou trist ce varsă în suflet o tainică simţire de jale. în adevăr, poetul cel mai ingenios nu ar putea să sfîrşească un poem mai bine şi mai frumos decît precum se sfîrşeşte 15 balada prin contrastul vieţii şi al morţii. Viaţă cu dragoste ! moarte pentru dragoste ! Cea a treia baladă, întitulată Mioriţa, este o veche cunoştinţă a ta. îţi aduci aminte de o sară din luna lui iulie a anului trecut, 20 cînd ne aflam mai mulţi prietini adunaţi la moşia voastră, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu şi eu ne porniserăm de la curte cu gînd de a face vînat la raţe şi, sosind pe malul iazului de lîngă casă, ne lungiserăm pe iarbă, aşteptînd ca raţele să vie la buza puştii. Zic buza puştii, căci, deşi eram 25 patru vînători, numai o singură armă aveam! Soarele, culcîndu-se în dosul pădurilor Cernaucăi, răspîn-dea valuri de raze înfocate, carele luneca pintre frunzele copacilor ca nişte şerpi de aur şi venea de a se giuca pe faţa iazului. Aerul era lin, ceriul împodobit cu văpseli de minune, 30 şi natura întreagă cufundată într-o tăcere adîncă în faţa măreţii apuneri a soarelui. Pămîntul părea a zice cel de pe urmă adio luminei cereşti şi a să pregăti de sărbat tainele nopţii. Frumoasă sară era aceea! frumoasă şi plină de simţiri dulci pentru noi! Nu se zărea altă mişcare împregiur decît 35 clătinarea papurei din iaz, pricinuită prin trecerea vreunei păsări de baltă ce îşi căuta cuibul. Nu se auzea alt sunet decît glasul lung, tainic şi pătrunzător al unui bucium, care răsuna 127 din partea Moldovii. Acel sunet trezi fiori ferbinţi în inimile noastre, căci părea a fi glasul ţării chemîndu-şi copiii rătăciţi în străinătate! Atunci, ca totdeauna, începurăm tuspatru o lungă şi 5 mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui atît de bogată în fapte eroice, încît ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, dacă s-ar naşte vreun Walter Scott la noi. Altul făcu analizul prover-bilor ce culesese din gura poporului şi care sînt de natură a 10 da o mare şi minunată idee de cuminţia lui, dacă este adevărat că: Ies proverbes sont la sagesse des nations 1! Un al triilea descrise obiceiurile şi năravurile românilor, căutînd a face o alăturare comparativă între ele şi ale vechilor romani, şi ne dovedi în multe puncturi că locuitorii ţărilor noastre au \ 15 păstrat mai multe rămăşiţi strămoşeşti decît locuitorii Romei de astăzi. în sfîrşit, veni rîndul meu, şi fusei rugat a zice balada Mioarii. Deşi eu nu o ştiam întreagă pe de rost, totuşi vă spusei cîteva părţi din ea, carele deşteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporală. 20 Iată dar că, în memoria acelei sări minunate de la Cernau- | ca şi în sperare de a discoperi la lumină comorile de dulce poe- 1 zie ce stau ascunse în sînul poporului român, iată, zic, că îţi trimit acum întreaga baladă a Mioarei. Oricare român o va ceti în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul 25 neamului său! ^ Această baladă, al cărei subiet e foarte simplu, începe prin două versuri ce sînt, totodată, şi o minunată icoană poetică, şi o dovadă de dreapta preţuire ce poporul ştie a face de frumuseţile ţării sale. 30 Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai. Românul îşi iubeşte pămîntul unde s-au născut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sînt în stare a-1 goni. Cîte năvăliri de barbari au trecut peste biata ţară! 35 cîte palme dumnezeieşti au căzut peste bietul român!. . . şi cu toate aceste, poporul au rămas neclintit pe locul său, păstrîndu-şi naţionalitatea în mijlocul aprigilor nevoi şi zicînd spre mîngîiere: apa trece, petrele râmîn! 1 Proverbele sînt înţelepciunea popoarelor (fr.) Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale 5 Trii turme de miei Cu trii ciobănei! ... Strofa aceasta ne arată un tablou viu de emigrările (pri-bejirile) turmelor ce se cobor în fiecare an din vîrfurile Carpa-ţilor şi trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunărea. 10 Sute si mii de oi, minate de mocani îmbrăcaţi cu sarice albe, ies din gurile munţilor îndată ce frigul toamnei soseşte prevestind iarna şi merg să găsească păşuni în cîmpiile ţării turceşti, sub poalele Balcanilor. Unele vin de la Vrancea, altele' de pe coastele Ceahlăului, altele de pin văile Bistriţei 15 si a Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpaţi, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc şi înformează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunărea, unind zberatul lor jalnic cu lătratul cînilor de pază, cu sunetul telincilor aninate de gîtul măgarilor şi cu şuieratul pătrunzător 20 al mocanilor călăuzi. Viaţă simplă şi patriarhală! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe cînd regii nu era decît nişte păstori! Unu-i moldovan, Unu-i ungurean 25 Şi unu-i vrîncean! Adică, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea şi unu-i din Ardeal. [. . .] Puţini sînt la număr între români, care au cunoştinţă de întinderea neamului lor, şi mai puţini încă acei care sînt 30 convinşi de puterea ce ar dobîndi acest neam nenorocit, cînd toate ramurile lui ar fi readunate pe lîngă vechea lor tulpină. Străinii ne cunosc mai bine decît noi înşine, şi prevăd viitoriul naţiei noastre cu deosebite simţiri!... Zi c naţie, căci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane 35 de glasuri româneşti care îl putem revendica în faţa lumei.[...] Toţi laolaltă români de aceeaşi religie, de acelaşi trecut şi de acelaşi viitor! Oiţă bîrsană! De eşti năzdrăvană, 128 129 Şi de-a fi să mor în cîmp de mohor ... Poporul român are mare plecare a crede în fatalitate, în soartă. El îşi împarte viaţa în zile bune şi în zile răle, şi prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit la lovirile lor. Aşa, nici o întîmplare cît de aprigă nu-1 poate dărîma, căci el se mîngîie şi se întăreşte cu ideea că: aşa i-au fost scris l. . . aşa i-au fost zodia!. . . aşa i-au fost menit să fiel 10 Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndra crăiasă, A lumei mireasă. Nu poate fi vreo zicere mai poetică şi totodată mai 15 potrivită pentru descrierea morţii! Moartea este o mîndra crăiasă care domneşte peste omenirea întreagă, şi totodată ea este mireasă lumei! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce întră în viaţă. Că la nunta mea 20 Au căzut o stea. Stelele au o mare înrîurire asupra închipuirei poporului român. El crede că fiecare om are cîte o stea, care, din minutul ce el se naşte şi pană ce moare, este tainic legată cu soarta lui. Steaua românului se întunecă cînd îl ameninţă vreo 25 nenorocire şi cade din cer cînd el se apropie de gura morţii. Sînt iarăşi stele ce se arată din vremi în vremi ca o prevestire de mari întîmplări între popoare. Aşa sînt unele stele roşii ca de sînge, care apar, zice românul, înaintea războaielor... ş.c.l. Soarele şi luna 30 Mi-au ţinut cununa; Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi; Preoţi, munţii mari, Paseri lăutari, 35 Păsărele mii Şi stele făclii! Poetul necunoscut al acestei balade priface cu puterea închipuirei lui tot universul într-un templu luminat de făcliile cereşti şi aduce toate constelaţiile şi toate podoabele pămîntului faţă la cununia omului cu moartea!. . . Giudece oricine, fără părtinire, sublimul unui tablou atît de măreţ şi hotărască, dacă se poate, cît e de adîncă, cît e de 5 bogată comoara poeziei românilor. Totodată, în privirea sîmţirei înduioşătoare, cît şi în privirea frumuseţii limbei noastre, însămneze cetitoriul cîtă dragoste este cuprinsă^ în descrierea dismierdătoare ce face muma de copilul ei, cînd zice: 10 Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel, Tras pintr-un inel? Feţişoara lui, 15 Spuma laptelui! Mustecioara lui, Spicul griului! Perişorul lui, Pana corbului, 20 Ochişorii lui, Mura cîmpului! Asemine nu mai puţin este de însămnat cu cîtă îngrijire dulce şi fiască ciobănelul se roagă Mioriţei ca să spuie mamei lui că el nu s-au însurat cu o mîndra crăiasă, a lumei mireasă, ci cu o fată de crai, pe-o gură de rail, nici să-i spuie că la 25 nunta lui au căzut o steal ş.c.l., căci inima unei mame nu se înşală niciodată. Biata mamă ar înţălege că fiul ei au murit! Iată, iubite, toată balada Mioriţei, precît am putut-o descoperi. Eu nu cred să fie întreagă, dar cît este măcar, ea plăteşte în ochii mei un poem nepreţuit şi de care, noi, românii, 30 ne putem făli cu toată dreptatea. * într-o epohă ca aceasta, unde ţările noastre au a să lupta cu duşmani puternici care cearcă a întuneca nu numai drepturile politice dar şi chiar naţionalitatea românilor, poezia 35 poporală ne va fi de mare agiutor spre apărarea aceştia; căci oricît de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămînea şi vor dovedi 130 131 că sînt români prin limba lor, prin tradiţiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cînticele lor şi chiar prin giocurile lor* Aşa, spre pildă, de vom cerceta aceste din urmă, vom .5 găsi pe lîngă nenumăratele dovezi de origină romană a poporului ce locuieşte pămîntul vechei Dacii, că danturile lui sînt de mare însămnătate. Două din aceste mai cu samă şi anume: giocul Câluşăilor şi Hora păstrează pană în ziua de astăzi un caracter antic, 10 care răstoarnă toate săcile pretenţii ale acelora ce se cearcă a întuneca naţionalitatea românilor. Giocul câluşăilor este un danţ alegoric, care înfăţoşază răpirea sabinelor; iar Hora este adevăratul danţ roman, chorus, şi se gioacă în România cu aceeaşi rînduială horegrafică precum se văd săpate în 15 marmurile antice, horele vechilor romani! Flăcăii şi fetele, bărbaţii şi nevestele dintr-un sat, sau din mai multe sate adunate într-o zi de sărbătoare, se prind cu toţii de mîni şi fac un cerc larg, care se învîrteşte încet din stînga în dreapta şi din dreapta în stînga pe măsura cînticului. 20 Aceasta este hora! gioc simplu şi patriarhal! simbol al unirei tuturor în o singură familie! înlăuntrul cercului stau lăutarii, care umblă necontenit pe lîngă dănţaşi, improvizînd strofe şăgalnice pentru fete, vesele pentru flăcăi şi adeseori atingătoare de bărbaţii însuraţi. 25 Aceste improvizaţii trecătoare, care se tipăresc în mintea poporului şi rămîn cu vreme proprietatea sa poetică, se numesc iar'hore. Ele aţîţă veselia giocului şi adeseori, diz-vălind tainele inimilor, slujesc de misterioasă coînţălegere între acei ce se iubesc. 30 Aşa, de pildă, lăutariul, carele este geniul însufleţitor al horei, trecînd pe lîngă o copilă din cercul danţului, îi cîntă: Zis-au badea c-a veni Luna-n cer cînd s-a ivi1 ş.c.l. Pe urmă, alăturîndu-se de badea în altă parte a cercului, 35 îi arată mîndra cu ochiul şi zice în treacăt: Să te duci, voinice, duci în livada cea de nuci, 1 Vezi Zis-au badea, în voi. III al ediţiei noastre, p. 387. Că te-aşteaptă nu ştiu ce, Şi-i găsi o florice ... ş.c.l. Badea şi cu fata se întîlnesc cu ochii; copila se roşeşte şi cată-n gios; voinicul ridică capul şi-şi răsuceşte musteaţă... 5 iar lăutariul trece mai departe cîntînd unui bărbat: Sărmanul bărbatul prost! Bun odor la casă-o fost. Orice vede, Nu mai crede ... ş.c.l. 10 Bărbatul se mînie; dănţaşii rîd cu hohote şi se uită la femeia odorului, lîngă care s-au oprit lăutariul zicînd: Ilenuţă de la Peatră, Cu percica rătezată, De-ţi e drag bărbatul tău, 15 Ie-i sama că-i nătărău, Şi-i dă-n mînă o vârguţă, Să se apere de mîţă ...1 ş.c.l. Afară de lăutariul care este plătit ca să cînte cîte ştie şi cîte nu ştie, adeseori vreunul din dănţaşii horei începe â 20 rosti în cadenţă versuri potrivite cu vro întîmplare nouă sau cu starea inimii lui. Fiecare îşi cîntă dorurile în auzul tuturor, căci ce are românul pe inimă o are şi pe limbă. Un flăcău care-i singur pe faţa pămîntului îşi răvarsă necazul în strofa următoare: 25 Frunză verde alunică, Rău îi făr' de mîndrulică! Dar mai rău făr' de nevastă, Că n-ai unde trage-n gazdă! Altul, om cărunt, care-i lingă dînsul, urmează şirul cîn-30 ticului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui: Cît e omul de bătrîn, Tot ar mînca măr din sîn! Cît e omul alb la plete, Tot îi place-a pişcă fete! 2 35 1 Vezi Ilenuţa de la Peatra, în voi. III al ediţiei noastre, p. 359. 2 Vezi şi Moş bătrîn, în voi. III al ediţiei noastre, p. 353. 132 133 Vecinul său, Pepelea, taie improvizaţia moşneagului şi-i răspunde rîzînd, făr-a întrerupe aria horei: De-acum sapa şi lopata, Iar nu mărul, iar nu fata, 5 Că de-acum, ţi-ai trăit traiul, Ţi-ai mîncat, badeo, mălaiul! După toate aceste pilde se înţălege caracterul poeziilor numite hore. Ele sînt improvizaţii din fugă, cugetări rostite în versuri în răpegiunea danţului, destăinuiri naive ale do-10 rinţilor inimii, pîcîlituri şăgalnice între dănţaşi. Prin urmare şi forma acestor poezii este neregulată ca ideile improvizatorilor. Unele hore sînt lungi şi corecte, precum a Zoiţii, a Ilenu-ţii şi altele; dar cele mai multe sînt scurte de zece, de opt, 15 pană şi de patru versuri. în cît priveşte însă originalitatea ideilor, frumuseţa espresiilor şi calităţile lor poetice, oricine poate mărturisi că atît horele din Moldova, cît şi cele din Transilvania, din Bucovina şi din Valahia sînt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice pro- 20 vinţie, este pretutindine bogat de poetice comori. (Bucovina, ÎS 4 9) iii Spre a completa aceste studii asupra ţărilor noastre şi a- i supra poporului român, socot că nu este de prisos a adăugi | 25 aici cîteva fragmente dintr-un cuvînt ce am ţinut la 1848, în Paris, dinaintea unei societăţi de străini filo-români: Domnilor! Daţi-mi voie a vă espune aici un rapide tablou de pro^ vinţiile Dunărei locuite de români. Ca fiu al României, j 30 mă propun să vă slujesc de călăuz în primblarea ce vroiţi | a face prin acele ţărmuri depărtate şi aşa puţin cunoscute j încă de Evropa occidentală. Să trecem în grabă Ghermania, Galiţia şi Bucovina (provinţie mănoasă pe care Austria au despărţit-o de Moldova 35 la 1775 şi au încorporat-o Imperiului) şi să agiungem în ace- le locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, şi pe care străinii le cheamă Provinţii Danubiene. Acum păşim Molniţa, pîrău ce slujeşte de hotar între Bucovina şi Moldova, şi iată-ne în sfîrşit pe acest colţ de pămînt atît de ne-5 cunoscut, încît mulţi diplomaţi şi mulţi vestiţi învăţaţi l-au confundat cînd cu pămîntul Turchiei, cînd cu pămîntul Roşiei. Iată-ne într-o ţară cu totul nouă, dar unde vom avea plăcere a găsi o mulţime de cunoştinţi făcute de noi în cărţile Istoriei Romane. 10 în sînul acestor văi atît de bogate şi mănoase, pe vîrfurile acestor munţi urieşi, pe malurile acestor rîuri limpede, auzim deodată pronunţîndu-se nume antice, carele deşteaptă în mintea noastră mari suveniruri, şi răpoartă închipuirea la epoha glorioasă a împărăţiei Romane: numele lui Traian, 15 Aurelian, Ovidie, Caracala, Septim-Severus etc, ieşind din gura unui ţăran simplu şi neştiitor! Ochii noştri întîlnesc pretutindene urmele Poporului Suveran! Iată: valea lui Traian pe Dunărea, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iaşii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul (Me- 20 hadia din Banat), Lacul lui Ovidie (în Besarabia, altă provinţie a Moldo vii luată deRosia la 1812). Acest lac au văzut adeseori pe Ovidie primblîndu-se pe malurile lui şi meditînd poate poemul Metamorfozelor, pe cînd el era exilat în Dacia. Tradiţia poporală spune încă în zilele noastre despre acest mare poet 25 al vechimei că era un frumos bătrîn cu pletele albe, şi că graiul lui dulce curgea ca mierea din buzele sale. Aceste nume aduc negreşit o adîncă mirare, auzindu-le într-o ţară perdută ca Moldo-Valahia în fundul Evropei, şi ca o stîncă în sînul mării, necontenit bătută de valurile a trii neamuri mari, 30 neamurile gherman, slav şi otoman. Fireşte dar străinul îşi face întrebare, cum aceste nume romane s-au rătăcit aşa departe de Roma şi ce furtună le-au azvîrlit aici ? Şi atunci el îşi aduce aminte de luptele romanilor cu dacii şi de duelul eroic ce au fost între marele împărat a Romei, Traian, şi marele 35 rege a Daciei, Decebal, care s-au otrăvit în ziua cînd au fost învins! îmi aduce aminte totodată că multe colonii romane au venit ca să împoporeze aceste ţărmuri pustiete prin desfacerea dacilor, spre a forma cu pepturile lor un zid puternic împrotiva năvălirilor de barbari. Şi astfel, încet-încet, adevă- 40 rul iese la lumină, şi acel adevăr arată că există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie! 134 135 Vechii romani înţăleseseră bine interesele imperiului lor, aşezînd cele mai viteze legioane ale Italiei ca sentinele despre răsărit. Ei ştia că provinţiile Daciei era porţile naturale pe unde trecea năvălirile popoarelor asiatice asupra Evropei, 5 şi pentru dînşii era o chestie de viaţă sau de moarte aşezarea de garnizoane tari pe pragul acelor porţi. Dacia Traiană se făcu deci cea mai sigură fortificare pentru cetatea Cezarilor şi se împrotivi mulţi ani valurilor de barbari care se zdrobiră de ea ca de un mal stîncos. Acum 2000 10 de ani poporul roman înţălesese ceea ce astăzi Evropa civilizată, Evropa învăţată nu vroieşte a înţălege. Şi însă, după 2000 de ani, rolul provinţiilor Danubiane este în totul acelaşi ca în timpul romanilor. Ele se găsesc ca în vechime espuse la cele întîi loviri a unei puteri năvălitoare ce caută a să ră-15 vărsa peste Evropa. Să aruncăm ochii asupra surfeţei acestor şesuri nemărginite a ţărilor româneşti, şi vom videa o mulţime de movili singuratice. Ce sînt aceste movile? Ele sînt paginele istoriei năvălirilor, căci cuprind oseminte de barbari! Fiecare tumu-20 lus e un monument a trecutului ridicat pentru priceperea viitoriului, o lecţie spăimîntătoare pentru popoarele Asiei care ţin ochii ţintiţi asupra Evropei, şi o prevestire pentru aceasta. Fiecare pare a zice: că ceriul au destinat această ţară a fi bulevardul civilizaţiei şi mormîntul barbarilor! 25 Pe lîngă acele movili istorice, găsim cîmpuri de bătălii a cărora nume amintesc luptele eroice susţinute de poporul român împrotiva goţilor, a hunilor, a turcilor, a tătarilor, a leşilor etc. Iată Valea-Albă, poreclită astfel de tradiţie, fiindcă în vreme de giumătate de veac au fost coperită cu osemintele 30 a nenumăratelor mii de turci ce cotropiseră Moldova sub domnia lui Ştefan-Vodă: iată Dumbrăvile roşii, arate cu Ieşii înhămaţi la giuguri; iată Războienii, Călugărenii, Baia, Valea Tutovei, ruinele Tîrgoviştei, ruinele Cetăţii Neamţului etc . . . De pe zidiurile acestii cetăţi Doamna Ruxandra, mama lui 35 Ştefan-Vodă> au refuzat de a deschide porţile fiiului său alungat de o armie numeroasă de turci, şi i-au poroncit să moară mai bucuros, decît să-şi scape viaţa cu ruşine prin mila unei femei! De pe zidiurile acestii cetăţui, 18 plăieşi români s-au împrotivit mai multe zile armatei întregi a lui Sobieţki, riga 40 Poloniei, mîntuitoriul Vienii! în toate părţile unde vor alerga ochii, ei vor videa adevărul scris cu litere de sînge, şi acest adevăr este că Ţările Româneşti au fost, în vechime cît şi în veacurile de mijloc, pragul templului civilizaţiei, şi că poporul român s-au ţinut 5 totdeauna cu tărie în poziţia sa de sentinelă al acestui templu. Şi însă! Evropa pare că nu vrea nici măcar să ţie socoteală de tot sîngele vărsat pentru apărarea ei! Ce-i pasă Evropei de această ţară slăbită prin atîte războaie şi atîte neno-10 rociri! Ce-i pasă de naţionalitatea acelui popor român care vroieşte astăzi să se ridice din căderea sa, pentru ca să-şi ieie din nou postul ce Dumnezău însuşi i-au încredinţat! Acest popor, această ţară, merită oare de a trage luarea-aminte a Occidentului ? 15 Veniţi cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, şi sînt încredinţat că în sfîrşit veţi zice: Bună ţară! bun popor! Şi mai întîi să trecem Carpaţii pentru ca să ieşim în văi. Aceşti munţi, adevărate tării în privirea strategică, sînt aco- 20 periţi cu păduri frumoase în care se găsesc copaci de catar-guri cît de nalte. Ei cuprind în sînul lor băi de fer, de pucioasă, de aramă, de argint, şi de aur, încă nedescoperite şi izvoare minerale pentru vindecarea boalelor. Văile sînt formate de un pămînt producător care ar pu- 25 tea hrăni o populaţie întriită de aceea care le locuieşte. O-chiul se rătăceşte în depărtare pe orizonuri albastre care vădesc o climă sănătoasă şi fericită. El pătrunde în lunci pline de vînaturi de tot soiul; întîlneşte rîuri, iazuri, pîraie pline de peşti; livezi frumoase încărcate cu pomăt; colnice cu pod- 30 gorii carele produc vinaţe minunate; şi zăreşte în văzduh roiuri de albine ce fac o miere albă şi parfumată ca acea vestită a muntelui Himet din Grecia. Pe întinsul cîmpiilor pasc turme numeroase de oi şi vite mari carele sînt una din cele mai mari bogăţii a ţării; herghelii de cai voinici; sate 35 acoperite cu stuh, în toată simplitatea arhitecturală a timpurilor patriarhale; oraşe în care civilizaţia se arată la tot pasul, în forma caselor, în mobilarea lor, în hainele locuitorilor, în manierile lor, în graiul lor ce au adoptat limba franţeză, şi chiar în defectele lor. Mai departe se zăresc fru- 40 moaşe locuinţi de ţară, albind între copacii grădinilor şi pe şosele nouă, căleşte de Viena, trecînd cu repegiune în fuga 136 137 cailor de poştă şi în chiotul sălbatic a poştaşilor. Ele trec pe lîngă şiruri lungi de care (carru) trase de boi, ca la romani. Căci trebuie să o mărturisim. Această ţară este ţara con-trasturilor. Deosebitele veacuri sînt aici reprezentate prin 5 deosebitele clase a poporaţiei. Locuitorul ţăran au rămas tot acelaşi de 2000 de ani şi înfăţoşază antichitatea. Nobilii bă-trîni (boierii) cu ideile şi obiceiurile lor feudale, înfăţoşază veacurile de mijloc şi noua generaţie, ce au fost crescută în străinătate şi mai cu samă în Franţa, înfăţoşază al XIX veac. 10 Ţara aceasta este dar, precum videţi, domnilor, destul de interesantă a o vizita, şi cuprinde mari sujeturi de studie pentru filosofi şi pentru artişti. Ea este frumoasă, avută şi bine înzăstrată de Provedinţă în toate privirile. Dar ceea ce aş dori eu ca să vă fac a înţălege este farmecul adimenitor 15 a acestor părţi a lumei, care face pe românii din Moldova să zică în iubirea lor de Patrie: \ La Moldova cea frumoasă Veaţa-i dulce şi voioasă! L-al Moldovei dulce soare 20 Creşte floare lîngă floare! Şi tainica atragere ce au ele pentru inimile străinilor, j încît românii din Valahia zic: Dîmboviţa, apă dulce, Cine bea nu se mai duce! 25 Astfel este România, numită de români gura raiului. Să cercetăm acum poporul care o locuieşte. Ce este el? De unde vine? Care e limba sa? Care sînt tradiţiile lui? Ce trecut au avut? Ce viitor va avea? [ Ce este ? El însuşi ne va spune într-o limbă pe care chiar 30 d-voastră, domnilor, o veţi înţălege lesne, căci el ne-a grăi în limba romană veche. Iată-1 dinaintea noastră, în costiu-mul său giumătate dac şi giumătate roman: cuşma de oaie a dacilor pe cap, şi opincile romane în picioare. Iată-1 cu poza sa antică, cu tipul său roman ce l-au păstrat de 2000 35 de ani. Să-1 întrebăm acum ce este el, şi să ascultăm răspunsul său: „Eu sînt român. împăratul Traian a venit în vechime cu | multă putere de a învins pe daci, locuitorii ţării aceştia. Toa- ! tă averea mea este o casă, un cîmp, o fîntînă, un car, o va- \ că, doi boi de jug şi un cal. Am o femeie bună, frumoasă şi lucrătoare. Ea nu lasă furca din mîni cît e ziua de lungă, nici nu perde din ochi fiiul ce ne-a dat Dumnezeu . . . etc. etc." 5 De agiuns sînt aceste cîteva cuvinte ca să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăieşte astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a o pretinde campionii Panslavismului care s-au înşălat a crede că naţionalităţile se pot scamota prin cîteva note şi manifesturi diplomatice. 10 De nu vă veţi mulţămi însă cu atîta, vă propun să mergem mai departe cu cercetările noastre, spre a descoperi nouă dovezi despre românismul românilor. Aceste dovezi le vom găsi: 1. în obiceiul oaspeţiei care s-au păstrat din vechime; 15 în respectul tinerilor pentru bătrîni; în ceremoniile nunţilor şi a înmormîntărilor etc. 2. în credinţele superstiţioase ale ţăranilor. 3. în poveştile poporale ce sînt pline de zeii paganismu-lui, purtînd titlul de sfinţi, precum: Sfîntă Vinere (Venus), 20 Sfîntă Joe (Jove), Sfîntă Mercure (Mercur) etc. 4. în cînticele poporale care pomenesc de împăraţii Traian şi Aurelian. 5. în tradiţiile istorice ale ţării. 6. în nevinovata mîndrie cu care poporul dă titlul de 25 români tuturor eroilor, chiar străini de-ar fi. 7. în plecarea firească ce are cătră dulcele far niente ce caracterizază pe italieni etc. etc. etc. îmi pare foarte rău, domnilor, că lipsa de materialuri mă opreşte de a mă întinde, precît aş dori, asupra acestei che-30 stii, spre a vă putea da o idee completă de toată originalitatea obiceiurilor poporului român, de toate comorile de închipuire ce strălucesc în basnele sale, de toată poezia armonioasă ce răsună în cînticele sale şi de adînca cuminţie ce domneşte în proverburile sale. 35 Fie-mi iertat deocamdată a vă supune cîteva notiţii generale asupra ţărilor noastre: România întreagă se compune din 6 provinţii ce cuprind aproape la 9 milioane de oameni de acelaşi sînge, de acelaşi nume, de aceeaşi limbă şi care se numesc fraţi. [...] 138 139 Istoria revoluţiei românilor vă este cunoscută prin gazetele ce au publicat actele ei. Nu-mi rămîne mie a vă observa decît ca să nu vă miraţi că glasul patriei voastre au găsit un răsunet atît de grabnic şi de puternic în patria mea, căci din-5 tre toate conchetele Franţiei, cea mai frumoasă, cea mai trainică şi mai neştiută de dînsa poate, este conclieta morală a naţiei române. iParis 1 848) O PRIMBLARE LA MUNŢI De mult doream a videa portretul lui Alexandru-vodă Lăpuşneanul şi, aflînd că se găsea la monăstirea Pîngăraţi, mă hotărîi a face o primblare păn-acolo. Mă pornii deci 5 într-o amează de la Peatră, întovărăşit de doi tineri poeţi şi de un tînăr giudecător, care, avînd norocire de a nu fi cît de puţin poet, se îngriji de viitor şi luă cu el doi harbuji groşi ca cei de Bender şi o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam dişănţate pentru o primblare de două 10 ceasuri, însă urma ne încredinţa că, în privirea mulţămirilor trupeşti, e mult mai priitor de a fi cineva giudecător decît amorezul muzelor. Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui, plini de veselie şi de sperare, şi, grămădiţi ca vai de noi! într-o brişcă de Braşov, 15 carea, urmînd obiceiului surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci; dar ce ne pasa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! ceriul era atît de limpide şi de albastru, priveliştea în toate părţile se arăta atît de veselă şi măreaţă, toată firea ne zîmbea cu un farmec 20 atît de dulce! Ce ne păsa nouă! . . . în ceasul acela nime dintre noi nu şi-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că deşi struncinăturile briştei se înmulţea cu cît ea se înainta pe petrişul drumului de pe malul Bistriţii, cu atît creştea şi mulţămirea noastră. 2 Convorbirea noastră se putea asămăna fără greşală cu un sabaş jidovesc: toţi vorbeam deodată făr-a mai aştepta răspuns şi toţi ne porneam delaolaltă la rîs ca nişte nebuni, 141 J unul într-o notă scîrţiitoare, altul cu un ton de bas-taille 1t un al ţriile imitînd ruladele oarecării demoazele vădane ce are obicei a cînta prin adunări. Românii ce întîlneam sta în drum şi se uita la noi, făcîndu-şi cruce, iar unii, luînd 5 pildă fără voie, trîntea nişte hohote de se răsuna cîmpul. Acest lucru îmi aduse aminte de un provincial cu frica lui Dumnezău, carele fiind întrebat la teatru de ce rîdea mai tare decît toţi, de vreme ce nu înţălegea nimic, el răspunse cu nevinovăţie că rîdea de rîsul celorlalţi şi mai ales pentru 10 că plătise zace lei. Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfîrşit, convorbirea noastră atît de ferbinte începu a slăbi şi se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de^a încînta urechile îngereşti, dacă nu ar fi avut o deplină 15 asamănare cu un concert drăcesc. Unul din noi suspina cu duioşie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul şi voinicescul cîntic a lui Bujor: frunză verde de năgarâ; al triile şuiera ca o mierlă un valţ şfăbesc şi al patrule striga în gura mare horul dracilor 20 din opera Robert diavolul2. Această armonie, alcătuită din atîte armonii deosăbite, informa un soi de dihanie muzicală, vrednică de însămnat în analele cacofoniei. Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot şi din cîntic în cîntic, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriţii. Atunci, ca 25 şi cînd o putere nevăzută ne-ar fi strîns de' gît, glasurile noastre se stinseră şi se făcu între noi o adîncă tăcere. Cîteva feţe schimba feţe, căci Bistriţa clocotea împregiurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei ca să ne sfîrşim concertul; valurile se izbea cu răpegiune turbată asupra 30 roţilor şi clătina trăsura ca cu o mînă de urieş; fieştecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brişcă, mai ales că malul era cam departe şi bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cît însă ne înaintam, valurile clocotea, roţile luneca pe petre, caii se spăria, vezeteul îndesa 35 cu ţipetele şi cu biciul, şi Bistriţa se suia mereu! Iară noi. . . noi nici cîntam, nici rîdeam. Ştiu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri. 1 Voce între bas şi bariton (fr. basse-taille). 2 Opera de mare popularitate de Meyerbeer (1832). 142 Iată-ne pe mal dincolo; slavă Domnului! am scăpat; pare că ne răsuflăm mai lesne. Ne opiim puţin ca să se răsufle şi caii şi să ne aprindem ţigarele. Următoarea convorbire naşte între noi: 5 — Măi, măi, grozavă-i Bistriţa! — Rapide apă! — Frică v-au fost? — Frică? Nicidecum. — Dar pare că eraţi schimbaţi la faţă. 10 — N-ai văzut bine. Pas de nu te încrede după aceasta că graiul au fost dat omului ca să-şi răstălmăcească gîndul! Ne pornirăm peste un sfert, aruncînd cîte o căutătură posomorită locului pe unde trecusem, şi agiunserăm în curînd 15 la alt vad mai mic; însă în tot drumul acesta ce se întinde pe malul drept a Bistriţii şi care trece prin satul numit Vaduri, ne-am arătat mult mai cuminţi în faptă şi în vorbă. Fieştecare grăia pe rînd, povestind cîte o întîmplare tristă sau grozavă, în care apa giuca rolul cel mai însămnat. Cîte înecări am ştiut, 20 toate s-au istorisit cu un talent deosebit, mai ales că suvenirul Bistriţii era încă viu. Acel al doile vad l-am trecut cu o nepăsare eroică, fiindcă acum ne deprinseserăm cu primejdiile. Omul se deprinde cu toate lucrurile în lume. Cei mai vestiţi eroi au sîmţit un ce 25 care sămăna cu frica la cele întîi bătălii; în urmare, ni se poate ierta neliniştirea care ne-au cuprins la cea întîi luptă a noastră cu o apă atît de înşălătoare ca Bistriţa, mai ales că acea mică tulburare nu ne-au oprit nicidecum de a admira mai tîrziu frumosul şi măreţul apus a soarelui. Un entuziasm 30 poetic ne-a pătruns pe toţi, pană şi pe giudecător; căci priveliştea era vrednică de a încînta sufletele cele mai adormite şi vrăjmaşii cei mai aprigi ai naturei. în dreapta noastră un lanţ de munţi pintre care Scăricica se înălţa cu mîndrie; în stînga alt lanţ de dealuri îmbrăcaţi cu tuf ari sălbatici; 35 în urmă-ne, ca o strajă depărtată, Petricica, ce pare că păzeşte tîrgul Petrei culcat la picioarele ei; în faţa noastră, un amfiteatru de alţi munţi acoperiţi cu brazi nalţi, care se zugrăvea ca o armie întreagă pe ceriul înflăcărat de razele cele de pe urmă ale soarelui. Din toate părţile tot înălţimi, şi înălţimi 40 adevărate, care te fac şi mai mic decît eşti şi la care trebuie 143 să te uiţi cu capul gol pentru că-ţi cade căciula de la sineşi. Cum să nu se mire cineva! Cum să nu i se aprindă închipuirea! Noi, în ciuda celor ce se fac că nimic în lume nu poate fi destul de frumos pentru ei, noi, zic, am găsit o mare mulţămire 5 la privirea acelor locuri măreţe şi negreşit am fi strigat: mari sînt minunele tale, Doamnei dacă nu ne-am fi adus aminte tocmai atunci de un străin care, văzînd şlicul unui logofăt mare, au zis tot acele cuvinte. Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, şi noi începuse-10 răm a sîmţi oarecare dureri prin şolduri, cînd sosirăm la Pîngăraţix. Preacuviosul egumen acestii vechi monăstiri, om verde de trup şi de suflet, ne priimi cu o bucurie şi cu o bunătate ce îi cîştigară îndată dragostea şi respectul nostru. De-abia ne aşezaserăm în casă pe un pat lung, şi îndată ni se înfăţişă 15 un frate purtînd o tablă încărcată de chisele cu dulceţi şi de pahare cu apă răce. Atunci, tuspatru am zis într-un glas: binecuvîntat să fie în toate veacurile acel om înţălept care au introdus în ţara noastră un obicei atît de dulce şi răcoritor! Dulceţile, cafeua (în felegene) şi ciubucul turcesc alcătuiesc 20 o triime nedespărţită, care în toate întîmplările vieţii aduce mulţămire trupului şi mîngîiere sufletului! După ce sfîrşirăm cu toată pompa cuvenită ceremonia numitei treimi, ne adusărăm aminte de ţălul primblării noastre şi îndată am rugat pe sf.-sa egumenul să ne arate portretul 25 lui Alexandru-vodă Lăpuşneanul. — Acea icoană — ne răspunse sf.-sa — au fost ridicată de-aici şi dusă la monăstirea Slatina, ce este zidită tot de acel domn. Cuvintele aceste îmi pricinuiră o tulburare întocmai ca 30 şi cînd mi-ar fi picat pe cap vreun fes din cele patru care împodobesc turnurile Mitropoliei! Vrui să vorbesc, în zădar!... glasul mi se tăiese. După atîte osteneli şi primejdii, să-mi văd deodată toată dorinţa nimicită! Nu, nu-mi rămînea altă de făcut decît să . . . ies în cerdac ca să mă răcoresc. 35 1 Această monăstire a fost zidită de domnul Alexandru Lăpuşneanu spre prăznuirea hramului sf. mare mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir (anul 1564 — 1569). Se zice că pe locul acela trăia un pustnic cuvios şi că după sfătuirea lui ar fi zidit Lăpuşneanul monăstirea Pîngăraţi, pe care totodată a şi înzestrat-o cu multă avere şi moşii; iar pe pustnic l-au făcut 40 egumen acolo pe toată viaţa [V.A.]. 144 ia mm. *o*«k. ~- ma m «au* aw*< - m m.>«». - e*t*Twu* 9% u u .f»ftM.T*:8, caro». Pagina de titlu a volumului Salba literară, 1857 (BAR). £ Uf fui, OPERE COMPLETE f BJBS 1 Pagina de titlu a volumului de Pro să, 1876 (Opere complete. Partea a IlI-a — BAR). aţrcirBiscî teîmr* wmtâ * c»m+ ■ *876 Ceriul era senin; cîteva stele lucea deasupra bisericii şi unele se ivea pintre copacii ce acoperea vîrful munţilor. O tăcere înfricoşată domnea în toată monăstirea şi numai din vreme în vreme se auzea în vale urletul a unui cîne din 5 sat sau ţipetele spărioase a unei bufniţe ascunse în rîsipuri. Mă pusei pe gînduri. Cîte idei triste şi vesele trecură în cîteva minute prin minte-mi! cîte năluce se arătară ochilor mei şi se perdură în întunericul depărtării!... Tovarăşii mei veniră după mine în cerdac; visul ce mă 10 îngîna se şterse şi ne duserăm cu toţii să vizităm chiliile călugărilor. Ne îndreptarăm prin întuneric spre o ferestuică de-abie luminată ce se zărea în şirul chiliilor de lemn 1; cu cît însă ne apropiam de ea, ni se părea că auzeam un soi de gemet slab, 15 care se prefăcu la urmă într-o psalmodie tristă şi monotonă. Aprinşi de curiozitate, ne acăţarăm ca mîţile pe o scară ce se îndoia scîrţiind sub picioarele noastre şi ne găsirăm deodată cu toţii înşiraţi pe un dulap îngust ce slujea de cerdac pe dinaintea acelor chilii. Poziţia noastră era cu atît mai ciudată 20 că trebuia să călcăm pin întuneric, lipindu-ne cu mînile şi cu trupul de zid, făr-a şti unde punem piciorul; şi dacă perdeam cît de puţin cumpăneala, negreşit că am fi făcut pană gios un salto mortale foarte vătămător capetelor noastre; în sfîrşit, găsind o uşă deschisă lîngă noi, am dat năvală 25 înlăuntru, făr-a mai zice după obicei: blagosloveşte, părinte. Călugărul ce şedea în acea chilie era un om ca de şeizeci de ani, cu barba albă şi lungă pană la brîu; el ţinea într-o mînă o psaltichie veche şi afumată, şi în ceealaltă, o păreche de metanii de lînă neagră. Faţa lui brăzduită de vreme şi 30 de patimi vădea în el un suflet ce au fost tulburat de dureri; însă în toată persoana lui era zugrăvită o sfinţenie măreaţă ce îi da un aer de profet. Un pat de scînduri acoperit cu o cergă roasă, un scaun cu trii picioare şi o masă pe care se videa o cruce săpată de 35 lemn, două prescuri şi un ceaslov alcătuia tot mobilierul acelei chilii luminate de razele unui mic jăratic şi a unei mici 1 La monăstirea Pîngăraţi sînt două rînduri de chilii: cele din stînga, cum întri pe poartă, sînt zidite de peatră, încă din vremea domnului A. Lăpuşneanul, ctitorul monăstirei; cele din dreapta sînt făcute de lemn; aceste 40 trebuie să fie vechi ca de o sută de ani [V.A.]. începutul nuvelei Mărgărita (ms. 817, f. 2r — BAR). 145 luminări de ceară galbînă. însă lucrul cel mai curios de însămnat în acel simplu locaş era un pistol vechi şi ruginit ce sta spînzurat la părete deasupra patului. îl luai în mînă, mă uitai la el cu mirare şi nu mă putui opri de a rîde, între-5 bînd pe călugăr dacă ţînea acea armă pentru tâlhari? Călugărul se posomori şi îmi răspunse cu glasul schimbat : — Ba nu, fiiule, nu-1 ţin pentru tâlhari, pentru că tâlharii n-au ce căuta la mine; dar îl păstrez ca un lucru ce au pricinuit toată nenorocirea vieţii mele! 10 Auzind aceste cuvinte, ne-am apropiet toţi de călugăr. El îşi lăsase capul pe pept, şi două lacrimi îi curgea pe obraz. L-am rugat să ne tălmăcească vorbele lui, şi el, după o scurtă tăcere, îşi scutură capul ca să alunge ideile triste şi zise: — Acum or fi mai douăzeci şi doi de ani, pe vremea cînd 15 au intrat turcii în Moldova ca să deie goană volintirilor \ eu eram vînător de munte şi pot zice fără fală că în tot ocolul Bistriţii nu se găsea alt român mai verde şi alt chitaş mai sigur decît mine. Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful unui munte cu pletele-n vînt, cu peptul gol, cu faţa .20 rumenă şi cu durda pe umere! Toţi care mă cunoştea nu mă chema altfel decît Păunaşul codrilor, Voinicul' voinicilor. Atunci să mă fi văzut cînd dam de urma unui cerb, sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adinei; cum întram singur fără frică în vizunia fearelor 25 sălbatice. Acum însă nu sînt de nimica; capul mi s-au făcut alb, puterile mi-au slăbit şi aştept moartea din zi în zi, din ceas în ceas. Facă-se-n voia Domnului! Călugărul îşi făcu cruce. La 1821 eu mă însurasem şi trăiam mulţămit de soarta mea. Nevasta-mi era cea mai frumoasă femeie de la 30 munte; pare că o văd încă, după aţîţa amari de ani, cu părul ei negru ca pana corbului şi lung păn' la călcâie, cu ochii săi muri şi veseli, cu faţa ei albă, cu trupul său nalt şi mlădios. Sărmana Elenuţă, sărmana Elenuţă!. . . cum îi rîdea ochii cînd mă zărea pe deal, întoreîndu-mă acasă cu vînatul de-a 35 umere! cum alerga ea degrabă înainte-mi ca o pasere voioasă! cît îmi creştea mie inima-n pept auzind glasul ei! Dumnezeu s-o ierte, căci bune zile am petrecut cît am trăit cu dînsa. 1 Aluzie la evenimentele anului 1821. Adăugind cei 22 de ani scurşi de la această dată, rezultă că această „primblare la munţi" s-a petrecut 40 în toamna anului 1843. Călugărul, zicînd aceste, ţinti ochii în gios şi stătu puţin afundat în gînduri; tot trupul lui părea împetrit; numai buzele i se mişca, şi, din vreme în vreme, pronunţa cu un glas slab: „bune zile, bune zile". în sfîrşit, el se trezi şi sări 5 deodată pe picioare, tulburat, aprins; părul i se zburlise pe cap, mînile-i tremura, muşchii obrazului i se încordaseră. — într-o zi, răcni călugărul, iată că mă întorc acasă de la vînat şi găsăsc casa pustie; caut, strîg nevasta. . . nime; ies afară,' mă duc la vecini să-i întreb; casele lor ca şi a mea 10 era părăsite. Alerg ca un nebun în toate părţile, chiui prin munte. . . muntele singur îmi răspunde. în sfîrşit, dau peste un biet cioban care îmi spune că pe la amează au trecut pin sat o mînă de turci. Atunci, inima m-au povăţuit, mă arunc turbat pe urmele cailor, agiung într-o dumbravă pe malul 15 Bistriţii, şi deodată aud răcnitele nevestei mele. Sărmana se zbătea cu desperare în braţele unui turc nelegiuit! . . într-o clipă, făr-a şti ce fac, slobod puşca şi văd păgînul zvîrcolindu-se în sînge. Ceilalţi trii tovarăşi ai lui sar la iartagane, dar nu le dau vreme, ci mă izbesc între ei ca un leu turbat şi fac 20 proaşcă cu stratul puştii. Pe care-1 agiungeam, era mort! Pare' că-i văd tuspatru lungiţi la pămînt, unul cu fălcile strămutate, altul cu capul sfărîmat! Priveam la ei cu o mulţămire crudă, rîdeam ca un nebun şi strigam în gura mare: am ucis păgînii!. . . dar mă înşălam; toţi nu muriseră; unul din ei 25 era numai ameţit. Trii zile după acea întîmplare, mă găseam cu nevasta ^în căsuţa mea. Afară era un întuneric de nu-ţi puteai zări mîna; nici o stea nu strălucea pe cer şi bătea un vînt rece, care şuiera pintre crăpăturile uşii. Elenuţă era îngrijită, şi 30 din vreme în vreme îşi făcea cruce. Eu însumi mă simţeam neliniştit, căci o presimţire uricioasă mă tulbura. Deodată, auzii în depărtare urletul unui lup şi nechezirea spărietă a unui cal. Luai degrabă puşca şi vrui să ies, însă Elenuţă mă opri, zicîndu-mi: Nu te duce, bărbate, nu te duce că-mi 35 vesteşte inima a rău; nu mă lăsa singură. Dar eu n-am ascultat-o şi am ieşit. Ah! blăstămat să fie ceasul în care am trecut pragul uşii! căci de şideam acasă nu mi s-ar fi întîmplat ceea ce vă povestesc eu acum. Două ceasuri am alergat pe cîmpi după glasul lupului, cu 40 dorinţă de a-1 găsi; dar cu cît mergeam spre dînsul el se depărta; în sfîrşit, negăsindu-1, m-am întors spre casă. Uşa. 146 147 era deschisă, şi înlăuntru se auzea un vaiet slab ca de om care moare. întru şi văd pe biata nevastă lungită gios la pămînt, plină de sînge şi dîndu-şi duhul. Atunci durerea m-au turbat, desperarea m-au făcut nebun 5 şi nu-mi aduc altă aminte din ceasul acela decît cuvintele cele de pe urmă a Elenuţii: De ce nu ai şezut cu mine, Gheorghi ? îmi zicea sărmana, că poate acum' eu n-aş muri. Bine îţi spuneam că inima-mi prevestea de rău!. . . Cum te-ai dus, peste puţin au intrat aici unul din acei patru turci care 10 ai ucis, cînd m-ai scăpat, s-au uitat la mine cu ochi de feară şi fără milă au tras cu pistolul în mine. Ah! Gheorghi, de ce nu m-ai ascultat? Acum vezi că-mi dau sufletul. Rămîi sănătos, dragul meu; nu uita pe Elenuţă. Călugărul plîngea şi se bocea ca un copil, povestindu-ne 15 moartea femeii lui; iar după ce se linişti puţin, el luă în mînă pistolul ce ne mirase atît de mult şi' urmă aşa: — Lingă trupul Elenuţii am găsit pistolul acesta; el au răpit viaţa nevestii mele, el mi-au răpit şi norocirea mea! Iată de ce îl păstrez, iar nu pentru tâlhari! 20 Sfîrşind, bătrînul ieşi iute din chilie; păsurile lui se auziră sunînd pe lespezile din ogradă şi se perdură în depărtare. Am aflat a doua zi că el au petrecut noaptea rătăcind ca o nălucă pe malurile Bistriţii ş.c.l. Ne întoarserăm mâhniţi şi pe gînduri la arhondaric, unde 25 ne aştepta o masă vrednică de a îndestula nişte stomahuri de poeţi şi de giudecători, carele, de cînd e lumea, sînt cunoscute de flămînde şi lacome; şi fiindcă din nenorocire materialismul1 înăduşă foarte ades idealismul, priveliştea acelei mese ne-au împraştiet îndată ideile triste şi au trezit în noi oarecare 30 gîdilire stomahică ce avea multă asămănare cu foamea. Ne-am pus deci boiereşte împregiur, am ospătat frumos şi, fără a mai prelungi cu vorba, ne-am dus la culcat ca nişte creştini ce aveam de gînd a ne scula dimineaţă spre a ne întoarce la Peatră. Somnul însă nu vine lesne la patru tineri cînd ei 35 sînt culcaţi într-o singură cameră; căci afară de glumele vesele şi de nebuniile ce au de făcut între ei până a nu stinge luminarea, adeseori ceasurile lor trec rapide în povestiri de întîmplări interesante. Aici cu înţelesul de interese materiale. Astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote: TOADER ŞI MĂRIND A. în satul Mirceşti de pe Şiret era un biet copil ca de vro 18 ani, fără nici o rudă care să fi avut cea mai mică grijă de el; acest băiet se numea 5 Toader şi slujea de văcari satului. Toată ziua el o petrecea pe cîmpi cu vitele ce ducea la păscut, şi sara, cînd le întorcea în sat, sărmanul copil se culca unde putea, cînd într-un coşer, cînd într-un zămnic părăsit, cînd subt un copac, căci n-avea nici masă, nici casă. 10 Cum se mizea de zi, Toader se scula degrabă, îşi arunca sucmanul pe umere şi se ducea în cîmpi cu fluieraşul la gură şi cu măciuca subsuoară; acolo, după ce da vitele la iarbă, el se întindea la pămînt şi cînta din fluier cîte cîntice ştia; acesta era tot traiul lui. Singur toată ziua şi toată noaptea, 15 pentru că nici un flăcău din sat nu vroia să se amestece cu dînsul sau, deşi se apropia vreunul de el, o făcea numai pentru ca să-1 ieie în rîs. La hore nime nu-1 îndemna să între în gioc, şi măcar că era cel mai frumos dintre toţi flăcăii, nici o fată nu se uita la el, pentru că era sărac, pentru că n-avea cămeşă 20 cu alt iţe şi pălărie cu mărgele. într-o zi de primăvară, cum sta Toader culcat pe iarbă, iată că vede o fată fugind cătră el, şi după dînsa o vacă neagră ce o alunga. Cît pe ce era să o agiungă pe biata copilă, cît pe ce era s-o ieie în coarne, cînd Toader, sărind într-o clipă, 25 se aruncă cu măciuca înaintea vacei şi o izbi atît de tare în frunte, încît pe loc ea pică ameţită gios. Sărmana fetică era mai moartă de frică; inima i se bătea de-i cutremura peptul şi de-abie se putea răsufla. Toader alergă iute la un pîrău'aproape, aduse apă rece în pumni 30 şi-i stropi fruntea; încet-încet, copila se linişti şi îşi veni în simţiri. în vremea asta Toader se uita la ea cum era culcată pe iarbă şi sîmţi deodată că se tulbură şi că i se bate şi lui inima mai tare decît altă dată. Nu se putea dumeri el ce era pricina; 35 însă nu-şi putea întoarce ochii de la fată, şi din vreme în vreme îi venea să ofteze fără voie. Avea dreptate să se tulbure bietul Toader, pentru că Mărinda (aşa se numea copila) era cea mai frumoasă fată din sat; ea avea şeisprezece ani, părul negru ca pana corbului 40 şi faţa albă ca omătul, guriţa mică şi ochii mari, plini de foc; 149* 148 ea mai avea şi un trup mlădios ca o salcie, glasul dulce ca un glas de păsăruică, şi cînd se împodobea duminica cu flori pe cap, cu salbă la gît, cu catrinţe nouă şi cu cămeşă subţire cusută cu altiţe de fir, toate fetele se făcea slute' de ciudă 5 şi toţi flăcăii îi sărea în cale pentru ca să şuguiască cu ea. . Iar cînd Mărinda giuca la horă, moşnegii îşi trăgea barbele. privind la dînsa, babele o săruta care de care, iar flăcăii se apuca la bătaie, pentru că Mărinda giuca şi cu trupul, şi cu inima, şi nici se cunoştea locul unde călca piciorul ei. 10 Avea dar dreptate Toader să nu-şi poată întoarce ochii de la dînsa. — Cum ţi-i, Mărindo?. . . au zis el peste puţin. Ea se uită la el cu nişte ochi ce-1 pătrunseră la inimă şi-i răspunse: — Mai bine acum, Toader. Slavă Domnului' c-ai sărit de 15 m-ai scăpat; căci de nu erai pe-aici, acum aş fi moartă. — Să ferească Dumnezău! strigă Toader, oţărindu-se; mai bine să mor eu. . . tot nu-s de vro treabă. . . un biet văcar fără tată, fără mamă; dar tu, Mărindo, tu ai neamuri; pe tine te iubesc toţi sătenii; mîni-poimîni, te-i mărita. . . 20 te-i mărita. . . — Nu vreu să mă mărit aşa degrabă, şi măcar că păn-acum m-au cerut mulţi, dar nu m-au îndemnat inima s-aleg pe nici unul din ei. — Nici măcar pe Ion Ghiurca ? întrebă Toader. 25 — Ion Ghiurca?. . . Şi cine-i Ion Ghiurca de mă întrebi de el ca şi cînd ar fi Făt-Frumos?. . . Ce? pentru că are mai multe oi şi mai mulţi boi decît alţii, socoti că numaidecît trebuie să-1 ieu de bărbat ? — D-apoi el s-au lăudat că-ţi este drag şi că n-are decît 30 să te ceie pentru ca să mergi după dînsul.' -~ Minciuni au spus, minciuni au spus el. Ion Ghiurca-i un ticălos, un minciunos. Zicînd aceste, copila se sculă în picioare de mînie şi ochii i se umplură de lacrimi. Toader cu bucuria în faţă se 35 apropie de dînsa, o luă de mînă şi căută să o împace. După puţină vreme fata începu a rîde şi toate fură uitate. Ceasurile trec rapide între doi tineri cînd încep a sîmţi dragoste unul pentru altul, şi se vede că Mărinda şi Toader avea multe taine a-şi spune, pentru că mai se făcuse noapte 40 cînd ei se întoarseră în sat. A doua zi, Mărinda se trezi cu poftă de a culege flori, şî se porni îndată la cîmp, dar nu ştiu cum se rătăci, că nimeri iar lîngă Toader, şi în urmare iar înnoptase cînd au apucat amîndoi drumul spre sat. 5 A tria zi, Mărinda îşi aduse aminte că în oarecare loc îşi prăpădise un cercel şi alergă îndată ca să-1 găsească; însă nezărindu-1 nicăiri, îi veni în cap să meargă să întrebe de el pe Toader. Toader nu găsise cercelul, dar propuse Mărindei să-1 caute amîndoi prin cîmp; ei l-au căutat atît de mult, 10 încît se făcuse iar sară cînd au fost ca să vie acasă. Aşa, în toate zilele Toader şi Mărinda găsea pricini de a să întîlni. Cît era ei de fericiţi atunci! cu cîtă dragoste se uita unul la altul! cu cîtă plăcere Mărinda asculta pe Toader cîntînd din fluier doina de la munte!. . . Amîndoi era aşa de 15 pătrunşi de mulţămirea ce gusta, că nici nu gîndea la vremea viitoare; nu gîndea că nimic în lume nu e mai nestatornic ca norocul! într-o zi, Ion Ghiurca, unul din fruntaşii satului, care de mult căuta să se însoare cu Mărinda, au zărit pe aceasta 20 împreună cu Toader şi îndată au alergat în sat de au înştiinţat pe părinţii fetii. „Veniţi, le zise el, de videţi pe Mărinda cea cuminte cum se drăgosteşte cu văcariul satului, ea, care se fudulea cu ceialalţi flăcăi". Părinţii Mărindei, împreună cu vro cîţiva bătrîni săteni, 25 călăuziţi de Ghiurca, au alergat cu grabă şi au văzut în adevăr pe copilă culcată pe iarbă lîngă Toader. Din ceasul acela soarta lor îşi schimbă faţa, şi toată fericirea lor se stinse!. . . Mărinda, ocărită de tatăl său şi de muma sa, fu închisă zi şi noapte în cămara casii lor, şi 30 Toader fu alungat din sat ca un rău. Bietul copil, văzînd că nu mai avea nici o sperare de a mai videa pe draga lui Mărinda, veni la Iaşi şi se scrise la oaste. Peste trii luni după silnica ei despărţire, Mărinda, fiind 35 iertată de părinţi, se primbla pe marginea luncii care este pe malul Şiretului. Ea era cufundată în gînduri triste, căci gîndea, sărmana, la Toader. De trii luni nu auzise nimic despre el şi nu ştia ce se făcuse. 150 151 Tocmai atunci o ţigancă bătrînă şi strenţeroasă ieşi din luncă şi veni drept la ea cu mîna întinsă, zicîndu-i: ^ — Dă-mi o părăluţă, draga mea, că de trii zile n-am mîncat şi mor de foame; dă-mi o părăluţă, că ţi-oi căuta în 5 oglindă şi ţi-oi spune sorţii! Mărinda căută colţurile năframei ce purta în mînă, dar văzînd că nici unul nu era înnodat, dezlegă salba de la gît, scoase un bănuţ din ea şi îl dete ţigăncii. — Na, babă, îi zise ea; dar te rog să-mi cauţi în oglindă 10 şi să-mi spui unde-i iubitul meu, că de trii luni nu l-am văzut. Ţiganca scoase îndată din sîn o cutie mică de plumb ce avea înlăuntru o oglinzioară, deschise capacul şi, cătînd în ea, începu a discînta. După cîteva minute, ea'se întoarse 15 cătră fată şi-i zise cu glasul tulburat: — Mîndrul tău se află acum departe de aici, într-un tîrg mare, mare cît nouăzeci şi nouă de sate, unde sînt case nalte de domni şi de boieri mari; acolo-i mîndrul tău. — Dar oare socoti că l-oi mai videa ? întrebă Mărinda. 20 — O dată numai 1-îi zări, draga mea, şi apoi nu 1-îi mai videa. — De ce, mătuşă ? — Pentru că s-au pus deodată o ceaţă neagră deasupra oglinzii, cînd mă uitam în ea. Dar de vrei să m-asculţi, fata 25 mea, să fugi de el, să nu-i mai ieşi în cale. Zicînd aceste, bătrîna se făcu nevăzută în luncă, iar Mărinda rămase cu ochii plini de lacrimi. Toată ziua ea gîndi la vorbele ţigăncii, făr-a le putea înţălege; toată noaptea ea întoarse în mintea ei fel de fel de planuri de întîlnire cu 30 Toader şi în sfîrşit hotărî a fugi în noaptea viitoare de la casa părintească şi a să duce prin toate tîrgurile pentru ca să caute pe iubitul ei. A doua noapte, cum se culcară părinţii ei, Mărinda, puind cîteva lucruri de trebuinţă într-un sac mic, ieşi pe furiş din 35 casă, şi, după ce îşi făcu trii cruci, apucă drumul spre Tîrgul- Frumos. Ceriul era plin de stele şi luna plină de lumină. Mărinda, sprijinită de sperarea că va videa în curînd pe Toader, mersă cu un pas rapide din sat la luncă, trecu podul Siretiului, 40 lunca Teiuşului şi pădurea Strungăi, şi agiunse în zori de zi la marginea Tîrgului-Frumos. Acolo ea se opri vro cinci zile, alergă prin toate uliţile, întrebînd despre Toader; însă toate cercetările sale fură zadarnice. Fără dar a mai perde vreme, copila se porni spre Iaşi, şi a doua zi dimineaţa capitalia Moldovei i se arătă cu 5 toată pompa ce o împodobeşte. . . cînd o vede cineva de departe. Mirarea ei au fost mare cînd au văzut acea adunătură de case mari ce se înalţă una deasupra altia, cînd au zărit clopotniţele bisericilor şi mai ales cînd au auzit acel vuiet fără nume, 10 care iese din sînul oraşului ca dintr-o răsuflătură a iadului. Mărinda au stătut puţin de s-au pătruns de frumuseţa panoramii ce înfăţişază poziţia capitaliei noastre şi pe urmă au intrat în ea. Nu am trebuinţă să mai spun ce vîrtej o apucă pe biata 15 copilă cînd se văzu deodată în uliţile laşului, în mijlocul a sute de oamini străini, ce trecea pe lîngă dînsa, în hăul acel de răcnite, de ţipete, de urlete, de pocnete şi de hodorogiri de trăsuri. Ea, care nu ieşise niciodată din satul ei, care nici putea să-şi închipuiască ce este un tîrg mare locuit de mii 20 de oamini, ochii ei se painginiseră, urechile-i tiuia şi inima i se bătea de spaimă. Copila mergea dinaintea ei făr-a şti unde se ducea şi se uita necotenit la toţi pe care îi întîlnea, cu sperare că va da cu ochii de Toader. Agiungînd la poarta palatului criminalicesc, 25 ea însămnă o mulţime de trăsuri şi de persoane pe gios, carele se îndrepta spre Copou; se luă şi ea după dînsele şi peste puţin trecu bariera Podului-Verde şi se găsi în cîmpul Copoului. Acolo, nu departe de Prăvărie, era adunaţi toţi ostaşii de la cazarmie, îmbrăcaţi în uniforma cea de paradă, şi sta cu 30 toţii înşiraţi pe linie şi cu armele în mîni. Pedestrimea şi căiărimea, împărţite în deosebite cete, sta gata a purcede pentru ca să treacă pe dinaintea comandanţilor, şi tot poporul Ce îi privea aştepta cu nerăbdare ca să înceapă marşul. Deodată, un glas puternic răsună, dînd sămnalulde pornire: 35 soldaţii puseră armele la umere, şi tobele începură a bate. Pedestraşii trecură cu un pas regulat, şi în urmă-le^ se înaintară călăreţii, mîndri, voinici ca nişte adevăraţi români, ţiind suliţile lor nalte, în a cărora vîrf fîlfîia steguşoare giumătate roşii şi giumătate albastre. 40 Mărinda, perdută pintre popor, se uita cu mirare şi cu luare-aminte la soldaţi şi deodată, ţipînd cu desperare, pică 152 153 la pămînt leşinată. Sărmana! ea zărise în mijlocul călăreţilor pe Toader, pe dragul ei!. . . Cîţiva oamini ce se găsea lîngă dînsa au sărit să-i deie agiutor şi cu mare greu au adus-o în simţiri; dar ce folos, 5 nenorocita se trezi nebună! în zădar toţi căuta s-o liniştească cu vorbe blînde; Mărinda se uita la ei cu ochi sălbatici şi pe urmă începea a rîde sau sta puţin de asculta, ca şi cînd i-ar fi grăit un glas din altă lume, ş-apoi se apuca zîmbind a giuca hora. Aceasta era toată nebunia ei. Numai din vreme 10 în vreme biata copilă începea a plînge şi a se boci, zicînd: „Ah! Toadere, Toadere, ce-ai făcut?!" Aşa se sfîrşiră dragostele Mărindei şi a lui Toader; aşa se împliniră prorociile ţigăncii. Copila muri peste doi ani ia Golia, în casa nebunilor, iar Toader niciodată n-au ştiut ni- 15 mică din cele ce s-au întîmplat. O INTRIGĂ DE BAL MASCHE. Domnul A. este o persoană de spirit, tînăr încă şi elegant, deşi însurat. Vorbirea lui e foarte plăcută şi necontenit presărată de anecdote vesele, întîmplate lui în voiajuri ce au făcut pe cînd 20 avea douăzăci de ani; într-un cuvînt, A. este înzăstrat cu multe calităţi; dar fiindcă nici un om nu-i perfect în lume, el are sau, mai bine zicînd, avea defectul de a să socoti un diplomat desăvîrşit şi în urmare credea că nime nu-1 putea prinde cu vorba sau cu fapta. 25 Această idee se înrădăcinase atît de tare în mintea lui, încît într-o sară bînd ceai cu femeia lui, tînără persoană de mare isteţime şi de o minunată frumuseţa, au îndrăznit a-i zice că nici ea însăşi nu l-ar putea înşăla. Dama i-au răspuns zîmbind: 30 — Ştii, dragă, că acest soi de rămăşag e totdeauna cam primejdios pentru bărbat? — După cum e şi bărbatul, iubita mea, au zis A. cu un aer de fanfaronadă. Femeia lui i-au aruncat o căutătură foarte poznaşă şi, 35 puind ceaşca de porţelan pe masă, au adăugit serios: — Au venit la Miculi1 cîteva şaluri de preţ, dintre care unul îmi place foarte mult; vrei să-1 punem rămăşag? 1 Negustor vestit în Iaşi, pe la 1844, importator de mărfuri scumpe de la Lipsea şi din Orient. — Dacă mi-i înşăla, şalul să fie al tău. — Trimit dar să-1 şi aducă îndată, pentru că sînt sigură să cîştig. — Nu te grăbi, draga mea; haideţi mai bine la bal masche. 5 — Eu nu pot să merg; dar tu ai de gînd să şăzi mult a- colo? — Cîteva ceasuri. — Adio dar; nu uita să spui lui Miculi să trimită şalul. A. au ieşit rîzînd din casă, s-au suit în droşcă şi au mers 10 la teatru. Acole, în zădar s-au primblat cîtăva vreme cu sperare că va fi poate intrigat de vreo mască; nici una nu s-au apropiet de el să-i vorbească. în sfîrşit, ostenit de atîta zadarnică primblare, înăduşit de căldura salei, asurzit de ţipetele trîmbiţilor, s-au hotărît a să duce aiure ca să caute 15 vro petrecere. Cum ieşea însă pe uşă, iată că un domino bogat şi elegant îl opreşte de mînă şi-i zice: — Domnul A. se duce din bal? Se vede că sala-i plină de dobitocie în astă-sară. 20 — în astă-sară, ca mai totdeauna, au răspuns A., cătînd cu luare-aminte la acel domino, dar neputînd descoperi altă decît că avea mîni foarte delicate, picioare foarte mici şi talie foarte plăcută. — Nu te miri, domnule A., de sărăcia balurilor noastre, 25 cînd le asămăluiezi cu balurile măscuite din alte ţări, cu cele de la Paris, de pildă? — în minutul acesta nu pot să mă plîng de balul nostru, fiindcă mi-au prilejit o întîlnire atît de plăcută cu o persoană de spirit şi care . . . 30 — Şi celelalte; mă rog, lasă complimentele deoparte dacă doreşti să-mi placi. — Sînt gata a face ce-i poronci; a spune şi minciuni, de vreme ce mă opreşti a spune adevăruri. Zicînd aceste, A. au întrat într-o lojie cu masca necunos-35 cută şi s-au pus aproape de ea, sperînd că doar va zări măcar un sămn care să-i descopere persoana; dar toate cercările lui au fost zadarnice. Peste puţin, dama s-au întors spre el şi i-au zis: — în zădar cauţi să afli cine sînt; acest lucru nu-1 vei 40 şti niciodată. 154 155 — Socoti? Eu, dinprotivă, sînt sigur să te cunosc pană peste un ceas, mai ales că am discoperit păn-acum . . , — Ce-ai discoperit? — Că ai spirit, că ai un glas de înger, că ai o talie de 5 silfidă. — Dacă n-aş şti că eşti de mult însurat, aş crede că ai ieşit ieri din Academie; cu toate aceste, bravo, domnule, acum sînt încredinţată că eşti bun diplomat şi că poţi pătrunde secretele cele mai adînci. 10 — Rîde-mă cît ţi-a plăcea; numai îmi spune de eşti frumoasă, ca să ştiu de trebuie să te iubesc din tot sufletul. — Mă poţi iubi şi mai mult dacă vrei, pentru că în adevăr sînt destul de frumuşică. —- Şi eşti măritată ? 15 — Sînt şi măritată. — Mai mult nu vreu să aflu; te iubesc acum cu atît mai ferbinte cu cît îmi eşti mai necunoscută; misteriul acesta mă. încînta şi-mi aduce aminte de întîlnirile curioase şi de intrigile plăcute care nasc şi se disfac în carnavalurile Parisului 20 şi a Italiei. Ce fericire, ce mulţămiri puternice pătrund inimile celor ce se iubesc numai cîteva ceasuri, făr-a să cunoaşte şi fără a să videa. Cîtă frumuseţa, cîtă poezie revarsă atunci închipuirea noastră asupra fiinţii necunoscute care ne face să gustăm plăcerile raiului; şi pe urmă ce suveniruri dulci 25 rămîn de ne dismeardă sufletul necontenit! — Domnul A., pre cît înţăleg, vrea să gioace rolul lui Satan lîngă Eva. — Fă încalţe şi d-ta ca Eva; înduplecă-te la glasul lui. — Cu o singură condiţie, că te-i supune la toate vroinţi-30 le mele. — Priimesc orice condiţie vei pune. — Haideţi dar să ieşim. — Cît sînt de fericit! . . . A., mîndru ca un păun umflat în pene, au ieşit din lojie 35 cu masca la braţ şi s-au suit cu ea într-o caretă'pe care nu au putut-o bine deosebi, fiindcă era foarte întuneric afară. Trăsura se porni de la scara teatrului, tocmar pe cînd orologiul de la Trii-Ierarhi ar trebui să bată 12 ceasuri. — Iubitul meu A., au zis masca, mi-ai făgăduit să te su-40 pui la orice-oi dori. . . — Poronceşte. 156 — St ăi să-ţi leg ochii. — Ai dreptate; cu cît misteriul e mai adînc, cu atît plăcerea e mai mare. Masca i-au legat ochii cu batista sa, şi A., ca un cavaler .5 binecrescut, i-au sărutat mînile de sute de ori. în vremea asta careta trecuse prin o mulţime de uliţi, făcînd un încun-giur mare prin deosebite mahalale; însă A. nu era în stare să observeze nimic; atunci el era îndoit orb, şi de fericire şi din pricina batistei ce-i astupa ochii. l0 ' _ Oare ce-a fi făcînd acum soţia d-tale? au zis masca. — Dar bărbatul d-tale? au răspuns A. Şi amîndoi au început a rîde căinîndu-se unul pe altul cu mii de vorbe vesele. Deodată, trăsura s-au oprit, şi masca, ţiind de mînă pe norocitul ei amorez, s-au coborît şi au întrat 15 cu el într-o sală întunecoasă, de unde l-au vîrît în altă cameră tot fără lumină; pe urmă, într-o a triia, şi în sfîrşit s-au oprit zicîndu-i: „Aşteaptă-mă aici puţin, dar să nu faci vuiet", şi au ieşit pe o uşă ascunsă. Inima lui A. se bătea ca într-un pept de optsprezece ani, 20 sîngele-i clocotea şi îi venea să cînte de bucurie. Nu au trecut însă două minute, şi masca s-au întors lîngă dînsul, zicîndu-i cu glasul spăriet: — Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mişca din loc, că sîntem perduţi! Bărbatul meu au sosit de la ţară în lipsa :25 me; nu te mişca de-aici pană mîni dimineaţă, dacă mă iubeşti. Nenorocitul A. era să pice ameţit auzind aceste cuvinte, şi cînd au vroit să răspundă el s-au trezit singur în cameră pin întuneric, făr-a şti unde se găsea. Atunci l-au apucat o „30 desperare cumplită. El, care era să guste atîta fericire în braţele unei persoane ce-1 fărmăcase aşa de mult, deodată să se vadă prădat de toate acele năluciri plăcute! şi prădat prin cine ? . . . tocmai printr-un bărbat! Ideea aceasta mai ales l-au făcut să blăstăme pe toţi bărbaţii din lume, măcar .35 că şi el era din numărul lor. Poziţia lui era foarte ciudată; de-ar fi cercat să fugă, putea să se rătăcească prin casă, să deie vrun mobil gios şi să trezească bărbatul; în urmare, să se compromiteze. Au fost silit dar a să hotărî să aştepte acolo păn-a doua zi 40 dimineaţă şi, găsind aproape de el o canape, s-au întins pe ea, zicînd: fie-n voia soartei! 157 Au trecut un ceas de noapte, două, şi bietul amorez nu putea închide ochii; cînd i se părea că auzea păsuri pe lîngă uşă, cînd rîsuri în camera de lîngă el; şi de-abie cu un ceas păn-a nu să miji de zi, el au adormit făcînd o mie de 5 visuri poznaşe. A doua zi, tîrziu, cînd au deschis ochii, A. era să nebunească de mirare, trezindu-se în casa lui, şi încă tocmai în salonul de lîngă ietacul femeiei lui; fel de fel de idei îi trecea prin minte, fără a-şi putea tălmăci deosebitele întîmplă-10 ri ce avuse în vreme de cîteva ceasuri; însă cînd au zărit la picioarele lui o mască de catifea şi o batistă boţită; cînd au văzut mai ales şi pe masă un şal nou, atunci şi-au adus aminte de rămăşagul ce făcuse cu femeia lui şi au înţăles că acel domino plăcut şi elegant nu au fost altă persoană 15 decît singură ea. A., văzîndu-se înşălat cu atîta isteţime, au luat şalul în mînă şi au întrat în ietac; femeia lui era încă culcată şi, cum l-au văzut, au început a rîde din toată inima. — Cum ai petrecut astă-noapte? l-au întrebat ea. 20 — Am perdut un şal, dar am cîştigat o bună lecţie de care mi-oi aduce aminte cît oi trăi. Nu am trebuinţă să mai adaug că pacea s-au închiet între amîndoi prin o dulce sărutare. * — Boieri d-voastră, zise giudecătoriul, de vreme ce ne-25 am pus pe povestit, am să vă spun şi eu o anecdotă giude- cătorească foarte curioasă: Logofeţia Dreptăţii, în pricina căminariului. . . — Destul, destul! strigarăm cu toţii şi luminarea se stinse în ciuda giudecătoriului. 30 De-abie puseserăm capetele pe perne, de-abie începuse somnul a ne fura şi iată că unul din noi se scoală iute, strigă cît poate să ne trezim, aleargă prin cameră, aprinde luminările, face în sfîrşit o zvoană atît de mare, încît cu toţii sărim din paturi, socotind că s-au aprins monăstirea sau 35 că ne calcă tâlharii. — Ce este? îl întrebăm. El însă cu o faţă liniştită ne pofteşte foarte serios să ne aprindem ciubucele şi să ne aşezăm greceşte pe divan. Fieştecare din noi, giumătate spăriet, giumătate rîzînd, urmea- ză după poftirea lui; toţi ne punem în rînd ca nişte boieri divanişti, şi tulburătoriul atunci, luînd un aer de Mirabeau, ne zice: — Boieri dumneavoastră, trebuie să vă mărturisăsc că 5 orice întreprindere neîmplinită din partea unui om mi s-au părut cea mai vie dovadă de slăbăciunea caracterului său; în urmare noi patru, care ne-am pus viaţa în primejdie pentru ca să videm portretul domnului Alexandru Lăpuşneanul, sîntem ameninţaţi de a fi cuprinşi în categoria mai 10 sus pomenitului, adică a omului fără caracter, de vreme ce proiectul nostru au picat în apă sau, mai bine zicînd, au rămas baltă. De datoria noastră este dar a face toate chipurile spre a scăpa de o astfel de ruşine; şi eu vă propun, onoraţi boieri, să întreprindem o faptă mult mai îndrăz- 15 neaţă decît cea dintîi, adică să ne hotărîm a merge la Ceahlău, spre a ne acăţa pe vîrful lui. Acolo, fiecare va fi liber a improviza fel de fel de ode, elegii sau alte asemine para-scovenii şi bocituri poetice, şi pe urmă va putea întrebuinţa tot acea libertate spre a să da de-a rostogolul până în vale, 20 pentru deplina sa încredinţare că pămîntul are o mare atragere asupra atomelor şi că e mult mai lesne a cădea decît a să înălţa . . . Cine din d-voastră priimeşte propunerea me, să ridice mîna. Opt mîni deodată s-au ridicat în aer, şi o salvă de bateri 25 în palme au adeverit priimirea noastră. După această seanţă parlamentară, toţi ne-am dus la culcat şi păn-a doua zi ne-am îngînat cu o mulţime de visuri ciudate. Lucru de însemnat. Toţi am visat apa Bistriţii! Cînd se răvărsa zorile, noi ne şi luaserăm ziua bună de 30 la sf.-sa egumenul ce ne ospătase atît de bine, şi ne acăţam voioşi pe cărarea îngustă care suie dealul Grohotişului. Trăsura noastră se auzea durduind în fundul valei pe petrişul pîraielor, şi pocnitele biciului vezeteului răsuna din stîncă în stîncă, din deal în deal, din codru în codru, ca nişte împuşcături 35 de pistoale. Noi însă ne suiam mereu cu ciubucele de-a umere, strigînd, rîzînd, chiuind prin codru, pocnind în frunze, plecînd crengile alunişilor, făcînd nebuniile ce ne trecea prin cap, fără a ne îngriji de prăpăstiile grozave pe lîngă care şerpuia cărăruşa. Trebuie însă să mărturisesc că negu- 40 ra ce acoperea muntele ca un văl vînăt ne oprea de a videa 158 159 cu ochii primejdia acelui drum. Cu cît lumina se ivea pe cer, aburii de prin fundul văilor se ridica în văzduh şi da lucrurilor o privire fantastică. Cînd şi cînd, un stejar nalt, răzbătînd pîcla, ni se arăta ca o nălucă din altă lume, cu bra-5 ţele întinse, cu trupul învăluit de un giulgiu alb; şi din vreme în vreme cîte un vultur spăriet bătea din aripi şi se izbea în sus, umplînd codrul de ţipete furioase. De mult mergeam, iar vîrful Grohotişului nici că se mai ► zărea. 10 — Măi fraţilor, zise unul din noi, cine din voi are arme cu el? — Eu, răspunse altul; am un pistol mic. — Şi ce-ai face cu pistolul dacă ne-ar ieşi un urs înainte ? — Auzi întrebare! Aş trage în el. 15 Cel dintîi clătină din cap, zicînd: — Să deie Dumnezău! dar pare că n-aş crede. Mulţi voinici se arată după bătălie, dar şi mai mulţi se arată înainte. Nu rîdeţi şi ascultaţi mai bine ceea ce mi-au povestit un moşneag de la Vrancea; pe urmă vă veţi încredinţa dacă 20 îi vine cuiva în gînd să tragă cu pistolul sau cu puşca, cînd i se întîmplă să se găsească bot la bot cu un urs care nu înţălege de diha, Catrino. Nevasta unui pădurar se dusese într-o zi pin codru, să culeagă fragi; cum culegea, biata femeie aude mornăind la spatele ei, se întoarce iute, şi ce să vadă? 25 O dihanie fioroasă, un urs grozav de mare ce se ridicase pe două picioare şi da din cele denainte, ca şi cînd i-ar fi făcînd sămn să vie ca să-1 sărute. Femeia nu-şi perdu cumpătul, ci, răcnind o dată din toată puterea, îi aruncă coşciugul cu fragi în cap. Ursul meu, ruşinat, se vede, de o priimire atît 30 de rea din partea sexului frumos, se duse fugind să-şi ascundă ruşinea în fundul codrilor, şi pădurăriţa, pe de altă parte, îşi luă iute tălpăşiţa, după cum zice vorba, şi păn-acasă ţinu numai o fugă; însă cum au agiuns au şi picat la pat bolnavă de friguri. Cîte babe din sat, toate au discîntat-o, 35 au căutat-o, dar degeaba, căci mergea din zi în zi mai rău; în sfîrşit, o cloanţă bătrînă o sfătui să se afume cu păr de urs, zicînd că nu era alt chip de scăpat. A doua zi de cu noapte pădurariul, luînd puşca pe spate, se porni în codru ca să-i aducă păr de urs; el se suia pe o cărăruşă îngustă ca aceasta 40 a noastră şi gîndea întocmai ceea ce gîndim noi acum, adică: cum să facă şi ce să facă dacă s-ar întîlni cu o jiganie mîrî- itoare. Tot mergînd şi gîndind, iată că agiunge la vîrful dealului, ce era foarte greu de suit, de pildă ca piscul pe care ne acăţăm noi acum, şi cum se urca pe brînci, deodată se loveşte cap în cap cu un urs . . . 5 —- Iaca ursu! au strigat deodată cel ce mergea înaintea noastră pe cărare şi s-au oprit tremurînd ca o varga. Acest ţipet ne-au înfipt pe loc, şi ochii noştri s-au ţintit înainte asupra unei matahale negre ce se zărea de-abie prin pîclă. Cel ce avea pistolul îl uită frumos în buzunar, şi nimărui 10 nu-i veni în gînd ca să-1 îndemne a să înarma cu el. Din norocire acea grozavă matahală au început a şuiera peste puţin, căci nu era altă decît un român care sta lungit pe iarbă. Mare ruşine ne-au cuprins atunci pe toţi, aflînd că ne spărieserăm degeaba şi mărturisesc cu umilinţă că din gal- 15 bini la faţă ce eram, ne-am înroşit ca nişte demoazele de pansion. — Iată, domnilor, ne-au zis atunci povestitoriul, iată cum se face că-şi uită cineva armele-n brîu la vreme de nevoie. Nu mai am trebuinţă dar a urma istoria pădurariului. 20 Acolo era tocmai vîrful Grohotişului. Ne-am pus gios să ne odihnim, şi în vreme de giumătate de ceas am stat faţă la una din cele mai frumoase privelişti. Razele soarelui începea a răzbate pintre copacii de pe creştetul munţilor şi da negurei ce-i cuprindea o văpsală roşietică; iar în fundul vă- 25 ilor, unde pîcla era încă deasă, abie se zărea, ca printr-un vis, apa Bistriţii, ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată şi mai limpide; şi, deodată, cînd soarele s-au ivit pe cer, umplînd toată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriţii au steclit ca o pano- 30 ramă, cu rîul său rapide pe care se coborea vreo cîteva plute, cu munţii nalţi şi tufoşi ce o împregiură, cu satele sale sămănate pe costişe ca nişte giucării şi, într-un cuvînt, cu tot farmecul care împodobeşte natura sa mîndra şi sălbatică. Nu voi uita niciodată impresia ce am priimit la acea minu- 35 nată privelişte! Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să se tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzini de a! şi de o!, carele s-au ridicat spre ceriuri ca nişte imne de laudă. Multe soiuri de peisajuri am văzut prin deosebite ţări, dar rareori am întîlnit acea frumuseţa măreaţă şi sălbatică, prin 40 care se deosebesc munţii Moldovei. Acole pămîntul, codrii, stîncele, pîraiele sînt încă în starea primitivă a naturii şi 160 161 nicăiri nu se vădeşte mîna omului cu prefacerile ei uricioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sînt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gînd şi la vorbă şi verde de trup ca 5 brazii subt care trăieşte. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteaţă şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţămire în sînul unor locuri atît de măreţe şi de poetice, locuite de un neam de oamini a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul! locuri pline de aducere-amin- 10 te a strămoşilor noştri, de poveşti fantastice şi mai ales de doine armonioase! Multe mici întîmplări am avut păn-a nu agiunge la Ceahlău; dar cadrul acestui articol nu mă iartă a le povesti pe toate. Voi trece dar subt tăcere întîlnirea noastră cu o tînă- 15 ră şi frumoasă româncă ce se suia călare la munte şi care, auzindu-ne cîntînd un cîntic vechi: le-mă, leliţă, călare, Că nu mai pot de picioare, Şi nu pot merge pe gios 20 Că mi-i drumul grunzuros ne răspunse rîzînd şi totodată cîntînd: Eu, puiule, te-oi lua Cînd a face plopul pere Şi răchita micşunele. 25 Asemine nu voi pomeni nimic despre nedelicateţa unui cîrd de boi de frunte, care, întîlnindu-se cu noi pe podul de la Răpciuni, vroia numaidecît să ne arunce cu coarnele în Bistriţă, sub cuvînt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor şi feciorilor de boieri, fiindcă şi ei au fost feciori de 30 boi ieri, şi că astăzi sînt boi întregi. Tot asemine voi păstra cea mai adîncă taină asupra unui război omeric ce am avut cu nişte amazoane în catrinţe, care culegea poame într-o livadă şi care, văzîndu-ne că sărim peste gard şi că ne înaintăm spre ele ca nişte zmei, spre a 35 le lua cîteva poame, au început a ne împroşca cu coarne, rîzînd şi strigîndu-ne: „Nu şuguiţi, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte". Noi am răspuns cu marini- 1 Vezi şi Blăstemul, în voi. III al ediţiei noastre, p. 35. mie că nu sîntem însuraţi şi am dat înainte întocmai ca un zid de aramă, făr-a ne îngriji de glonţurile şi ghiulelele ce ploua asupra noastră; zic ghiulele, pentru că fetele, văzînd eroica noastră îndrăzneală, începuseră a adăugi şi mere pe 5 lîngă celelalte mai mici împroşcaturi de care se slujea în sistemul lor de bătălie. Atacul nostru au fost vrednic de admirare, dar şi apărarea fetelor merită nu mai puţine urări de glorie; şi găsesc de datoria mea a mărturisi că dacă amazoanele noastre nu şi-ar fi mîntuit proviziile de război, biru- 10 inţa ar fi plecat în partea lor. Lupta se sfîrşi în favorul nostru. Noi, însă, ca nişte-biruitori cu inimă măreaţă, departe de a pune subt robie pe frumoasele duşmance, le-am lăudat, le-am mîngîiat, le-am dat cîte o frăţască sărutare şi pe urmă ne-am urmat drumul nostru, 15 fără a fi mai fuduli decît înainte, dar mult mai voioşi la suflet, pentru că fetiţele: Erau mîndre, mîndruliţe, Cu flori galbine-n cosiţe, Cu flori roşii pe guriţe; 20 Ş-aveau glas de păsărică, Ş-aveau ochi de porumbrică, Ş-aveau suflet de voinică. Mă voi grăbi a agiunge la schitul Hangului, pentru două pricini de căpitenie, adică: foamea şi osteneala. De două cea- 25 suri de cînd ne primblam apostoliceşte prin dealuri şi prin văi, nu ne hrănisem decît cu privelişti poetice şi cu aer curat; aveam deci toată dreptatea de a dori o gazdă bună şi o masă creştinească, precum le-am şi găsit la maica M. Ce folos, însă! căci în ziua aceea eram goniţi de o soartă poz- 30 naşă, care avea de gînd să ne prifacă în antropofagi. De-abie începuserăm a ne odihni puţin, pregătindu-ne fălcile cu sperarea unui borş călugăresc, cînd iată, nu ştiu cine se apucă de pomenit schitul Durau, zicînd că se găsea cale de giumătate de ceas numai de locul unde ne aflam, 35 şi noi îndată, ca nişte nebuni, uitînd şi foamea, şi masa ce se gătea, fără a ne îngriji nicidecum că amurgise, îndată zic, ne şi pornirăm spre Durau, cu hotărîre să ne întoarcem mai tîrziu la Hangu. Giudecătoriul însă, mai cu minte decît toţi, rămase şi ne dovedi încă o dată prin această faptă în- 40 ţăleaptă că în privirea ştiinţei mulţămirilor trupeşti, supe- 162 163 rioritatea spiritului giudecătorese asupra celui poetic este netăgăduită, şi că deosebirea între amîndouă este ca de la pămînt la cer. în vreme de giumătate de ceas voiajul au fost destul de 5 vesel, mai ales că Ceahlăul ni se arăta în toată mărirea lui, ca un urieş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascun-zînd în întuneric stîncele mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stîncă cea piramidală de pe 10 creştetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul din noi, privind Ceahlăul în minutul acela, îl asămănă cu un urs negru, purtînd pe cap un coif de aur; altul iar, ţîntindu-şi ochii asupra Panaghiei, ne ţinu un cuvînt foarte tainic în înţălesul lui, vroind a găsi oarecare asămănare între 15 ea şi între legea creştinească, care au ieşit din întunecimea păgînismului plină de lumina adevărului. . . Stîncă se per-du în umbră foarte apropo pentru orator. Noi însă începeam a ne căi că ne porniserăm de la Hangu, fiindcă noaptea se îndesa la tot pasul şi că de-abie mai puteam cunoaşte dru- 20 mul şi bolovanii ce slujea de punţi fireşti pentru trecerea pî-răielor. Nu am trebuinţă să mai adaug că ne-am rătăcit. Lucrul acesta deşi cu adevărat nu ni s-ar fi întîmplat, totuşi l-aş iscodi din capul meu pentru interesul acestei povestiri; căci 25 în ziua de astăzi, o primblare la munţi, fără cea mai mică rătăcire, pare ca o călătorie pe marea fără furtună, sau ca o nuntă fără lăutari. Poftesc dar pe onoraţii cetitori, iubitori de adevăr, să binevoiască a-şi închipui trii tineri zdrobiţi de osteneală, şovăind pe la guri de prăpăstii adînci ca nişte 30 umbre rătăcite pe malul Aheronului şi neavînd altă sperare înaintea ochilor decît de a petrece o noapte flămîndă în a-dunarea urşilor şi a mîţilor sălbatice. Poziţia noastră era cît se poate de uricioasă; însă pro-vedinţa, care se îngrijeşte de soarta celor buni şi nevinovaţi, 35 binevoi a ne socoti şi'pe noi din numărul acestora, şi ne trimise întru agiutor un cioban tînăr şi voinic, care ne sluji de călăuz pană la Durau. Agiungînd însă acole, soarta ne dete cea de pe urmă şi mai grozavă lovitură. Eerumenul se dusese la tîrg, luînd şi cheile de la cămară! Am rămas trăsniţi 40 pe loc cînd am aflat această veste înfricoşată; şi unul din noi s-au culcat cu faţa în sus, zicînd că au şi murit. Dacă ceream ceva, călugării ne răspundea: — N-avem nimic, fiilor; noi sîntem nişte sărmani ce ne ţinem numai cu Domnul. 5 — N-aveţi măcar o picătură de vin? — Nu, fiilor, nici vin, nici mîngîiere! Prin mîngîiere călugării înţăleg rachiul. — Şi cu ce vă hrăniţi, părinte? ~ Cu Domnul. 10 îmi venea să-i strîng de gît în numele Domnului. Am stat puţin să mai prindem la putere şi, vizitînd din fugă monăstirea, ne-am pornit înapoi spre Hangu, întovărăşiţi de un călugăr ce-1 luasem ca să ne arate drumul şi care ducea în mînă un fînar aprins. Tovarăşii mei, fiind mai buni de 15 picior decît mine, mergea pe gios înainte, cîntînd Marseil-laise: Allons, enfants de la patrie1, iar eu îi urmăream de departe pe un cal fără şea, ce găsisem la poarta schitului şi carele, nesuferind frîul, căci era sălbatic şi iubitor de libertate, se lăsa să-1 cîrmuiesc de o funie sadea ce-i legasem 20 de gît mai mult spre podoaba lui. Nu voi uita cît oi trăi acea primblare fantastică pin întunericul codrului; toate lucrurile ce ne încungiura lua o privire spărioasă sub razele luminii fînariului; iar mai ales umbrele noastre, prin mişcările lor deosebite, producea o 25 fantasmagorie cumplită. Ori încotro ne uitam, părea că se ridica înaintea noastră tot urieşi; mii de arătări trecea iute aproape de noi, fugea de se ascundea în fundul codrului şi apoi iar se ivea şi iar perea în văzduh. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori şi mă făcea să-mi în- 30 chipuiesc că auzeam şoapte jalnice din altă lume. Mai cu samă cînd ţipa în depărtare vro bufniţă spărietă, atunci simţirile mi se exalta atît de mult, că mă credeam alungat de duhuri adevărate; părea că le videam cum mă îngîna şi cum căuta să mă rătăcească în sînul codrului. Se vede 35 că foamea are multă înrîurire asupra închipuirei; sfătuiesc deci pe poeţii noştri să facă dietă douăzeci şi patru de ceasuri cînd or vrea a să apuca de vro compunere. Cum mergeam cu toţii pe lîngă călugăr, ascultînd cu luare-aminte o istorie de hoţi ce ne povestea, şi pe care* 40 1 Haideţi, copii ai patriei (fr.). 164 165 cu agiutorul lui Dumnezău, o voi povesti-o şi eu altă dată cetitorilor mei, deodată zărirăm înaintea noastră un foc mic, care se legăna în văzduh cu o mişcare regulată, ca o limbă de clopot. Am întrebat pe călugăr ce putea să fie, dar păn-a 5 nu apuca el a ne răspunde, ne trezirăm faţă-n faţă cu un român ce ţinea un lemn aprins în mînă şi pe care-1 clătina ' necontenit' dinaintea lui, pentru ca să cunoască drumul. — De unde vii, Gheorghi? îl întrebă călugărul. | — De la hora din sat, părinte; am cîntat din cimpoi , 10 păn' ce-au înnoptat bine; şi acum mă duc la stînă în deal. Auzind vorbă de cimpoi şi de horă, m-am apropiet de cioban şi l-am îndemnat să ne cînte o doină; îndată el şi-au 1 scos cimpoiul din desagi, l-au umflat, l-au pregătit şi, răză- 15 mîndu-se de un brad, au început a suna cînticul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume: doina de la munte, acea melodie curat românească, | în care toată inima omului se tălmăceşte prin suspinuri j puternice şi prin note dulci şi duioase; doina jalnică, care | 20 face pe român să ofteze fără voie, şi care cuprinde în sînul j ei un dor tainic, după o fericire perdută. Eu, de cîte ori aud , doina, îmi pare că aud Moldova plîngînd după gloria sa cea | veche. j După ce sfîrşi, îl rugai pe cioban să cînte şi din gură; 25 şi el, împreunîndu-se cu cimpoiul, începu, cu un glas limpide şi puternic, a cînta următoarele versuri pe muzica doinei: Frunză verde de alună; Trece voinicul pe lună Şi codrul voios răsună. 30 Trece hoţul şuierînd, Pe cărare coborînd | Şi din frunze împuşcînd. , \ I Măi voinice, voinicele, j le-ţi tăiuşul de plasele | 35 Şi cea durdă de oţele, Că se primbla gios, în vale, Trii desagi plini de parale Şi nu le stă nime-n cale. Frunzuliţă de brad mică, 5 Iese hoţul din potică, Fără grijă, fără frică, Şi le zice: „Cale bună! Unde mergeţi împreună, Dragii mei, noaptea pe lună? 0 Decît în curtea domnească, Sau în punga ciocoiască, Mai bine-n cea voinicească." Frunză verde stejar tare; Hoţul intră-n codrul mare, ^ Cu desagii de-a spinare ş.c.l. 1 Nu am trebuinţă să mai descriu mulţămirea ce ne-au pricinuit acest conţert original la mezul nopţii, în mijlocul unui codru. Tot acela ce simte în peptul său o inimă de român mă va înţălege de la sineşi. ) Puţin mai tîrziu ne găseam împregiurul unei mese mult dorite, în schitul Hangului, mîncînd întocmai ca lupii din Valahia şi binecuvîntînd ospăţul creştinesc a maicei M. A doua zi de dimineaţă eram pe drum întorcîndu-ne la Peatră, fiindcă giudecătorul ce era cu noi trebuia să se afle numai- > decît sara pe scaunul giudecătoriei, pentru ca să hotărască soarta unui împricinat. Ne întoarserăm deci la Peatră în brişcă numitului Temiso-fiu, precum ar zice oarecine, trudiţi ca vai de noi şi făcînd o mie de meditări triste asupra deşărtăciunei omeneşti şi asupra soartelor răle, care se ames- 30 1 Variantă a poeziei Hoţul şi domniţa din ciclul Mărgăritarele (vezi voi. I al ediţiei noastre, p. 208). 166 167 tecă în planurile oamenilor, le încurcă, le împedică şi le prifac după capriţiile lor. Noi ne-am pornit de la Peatră ca să videm portretul domnului Alexandru Lăpuşneanul; ne-am pornit de la Pîn-5 garaţi cu gînd să ne suim pe Ceahlău, şi nici un proiect, nici celalalt nu l-am putut împlini. Aşa sînt mai toate proiectele omeneşti, mai ales acele ce se ating de voiajuri. Le faci iarna, şi cum răsare soarele de primăvară se topesc ca omătul. 10 (Propăşirea, 18 4 4) Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, conţertele încîntătoard, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului 5 în sobe. Dulci sînt minutele în care poetul, culcat pe un jîlţ elastic, dinaintea unui jăratic bogat, îşi simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui pluteşte în visuri misterioase şi dă viaţă întîmplărilor trecute. Iarna şi bătrîneţile sînt epocele suvenirilor. Cînd pă- 10 mîntul este acoperit cu zăpadă, omul gîndeşte cu drag la frumoasele şi călduroase [le] zile ale verii, la iarba ce învioşea cîmpii, la frunzele ce împodobea pădurile, la cerul albastru, la cînticele voioase ale păsărilor. Asemine şi nenorocitul ce au agiuns în vîrsta bătrîneţilor trăieşte numai cu aducerea-a- 15 minte a anilor tinereţii sale. Eu care, slavă Domnului! sînt încă departe de a fi în numărul celor ce jălesc primăvara vieţii, găsesc o mare mulţămire a mă pune sara în faţa sobii şi a privi giocul fantastic a focului. îmi place să reînviez în închipuire icoanele depăr- 20 tate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţi-şăz ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţia, Italia, Germania ş.c.l. mi se arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor şi dorul încă mai puternic de a le revidea în fiinţă. Cîte planuri de fericire, cîte 25 casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumuseţile operilor mele; şi cu toate că rîd în sfîrşit de toate acele nebunii ce-mi vîjie prin minte, dar mărturisăsc 169 că mă sîmt cîteva minute fericit de ele. Zic cîteva minute numai, căci realitatea, cea mai aprigă duşmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei şi o întunecă fără milă. Visul se şterge, şi inima încetează de a bate; corona 5 cade şi omul rămîne acea ce este. Le masque tombe, Vhomme reste et le heros s'evanouit!1 Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filosofice asupra omului. Aşa sînt gîndurile ce se nasc în faţa focului, noaptea, cînd toată lumea odihneşte. 10 O idee aduce pe alta şi într-o clipală face giurul pămîntului. Să venim însă la sujetul acestui articul. Numele de Borsec îmi pricinuieşte totdeauna un amestec de simţiri, cu atît mai curios că ele sînt de naturi cu totul străine. Dintîi îmi aduce un soi de fiori răci, care îmi încre- 15 ţeste pelea întocmai ca şi cînd ar fi să întru într-o apă cu gheaţă. Pe urmă mă desfătează prin înfăţişarea unor figuri gingaşe şi plăcute şi, în sfîrşit, mă face să rîd din toată inima, de oarecare întîmplări comice şi de oarecare ridicule, care au giucat un rol însămnat în soţietatea Borsecului din vara 20 trecută. Acea societate era împărţită în trii clase foarte deosebite prin manierile lor: 1. Adunarea românească, 2. Adunarea ungurească şi 3. Adunătura armenească. Şi fiecare din aceste era subdivizată iarăşi în alte trepte, potrivite după stare 25 şi ranguri; căci aristocraţia, deşi mult mai poporală aici decît aiure, din pricina frăţiei silite ce leagă negreşit între ei vremelnicii locuitori ai băilor, dar tot păstra oarecare depărtare între ea şi între gloată. Sistemul egalităţii, ce niciodată nu va prinde de tot rădăcină pe pămînt, are însă 30 acole o părticică deloc neînsemnată unde el domneşte în toată puterea sa. Acel loc se numeşte Lobogo 2 şi este o baie race în care ferbe necontenit gazul carbonic. Şase oameni pot de-abie să încapă în el, dar nenorociţii! d-ar fi trii împăraţi şi trii ciubotari, nu i-ai cunoaşte unii de alţii, atît 35 de mult răceala apei şi pişcătura gazului i-ar zgîrci şi i-ar strîmba deopotrivă. Lobogo, după definirea unui prieten al meu, este tronul egalităţii în privirea fizionomiei ridicule ce cîştigă fiecare, cînd se scaldă în el, şi egalitatea este o plîntă 1 Cade masca, rămîne omul şi eroul dispare! (fr.) 40 2 în flăcări (magh.). ce nu poate înflori decît în apă şi mai ales în apa grozavului Lobogo. Borsecul e un ce care nu se poate numi nici tîrg, nici sat, pentru că n-are nici uliţi, nici magazii, nici locuitori. 5 El este o adunătură de vro cincizeci de case de lemn pustii şi are multă asămănare cu muştele, care stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară. Trii părţi a anului Borsecul este o cuşcă deşartă, pe care numai urşii din munţi o vizitează poate; iar cum soseşte luna lui iunie, atunci, 10 ca o persoană leşinată ce îşi vine în simţiri, el începe a prinde la suflet sau, mai bine zicînd, la suflete. Casele se locuiesc încet-încet, şi în puţină vreme el se transformează într-un tîr-guşor viu şi plin de tot soiul de figuri străine. Munţii de pîm-pregiur perd sălbătăcimea lor, pentru ca să se prifacă în prim- 15 blări misterioase, şi în locul unde cîrîia cioarele mai înainte, acum o bandă de muzicanţi de la Cronstat1 cîntă fel de fel de simfonii: valţuri pentru nemţi, ungureasca pentru maghiari şi Tu-mi ziceai odată 2 pentru români. Cu toate aceste însă, vai şi amar de nenorocitul ce are păcatul de a sosi 20 cel întîi în Borsec! El are toată vremea a să încredinţa că, în contra opiniei lui Cezar, e mult mai bine a fi al doile într-o capitalie decît cel întîi într-un sat. Dar mă veţi întreba, poate, cum şi ce fac călătorii pentru ca să poată găsi gazde şi alte neapărate lucruri pentru vie- 25 ţuire, de vreme ce Borsecul este pustiiu? La această întrebare vrednică de toată lauda voi avea onor a răspunde că, precum fieştecare zidire are un înger nevăzut care o ocroteşte, asemine şi pomenitul loc are îngerul său ce, în contra altor fiinţi scutitoare şi înaripate, îl privighează de gios, iar nu 30 de sus, fiind locuinţa lui cu cîteva sute de stînjini mai în vale decît Borsecul. Acel zeu binevoitor, ce este vestit prin micul său cal, se numeşte d. Vermeş. El e factotum pleni-potent, care închiriază casele şi care înlesneşte, precît se poate, mulţămirile bolnavilor, vreu să zic, a persoanelor 35 ce sub pretext de boală merg de gustă borvizul. El e personajul cel mai însămnat în toată vremea băilor, şi cînd trece călare pe dinaintea caselor, nime nu lipseşte de a i să închina. După acesta, în numărul persoanelor de căpitenie din Borsec, 1 Braşov. 40 2 Cîntec pe versurile lui C. A. Rosetti, A cui e vina? (1839). 170 171 vine vestitul bărbier Figaro, numit astfel pentru numeroasele meşteşuguri ce cunoaşte, afară de al său. El e mîna dreaptă'a d-lui Vermeş şi are un talent deosebit pentru ca să deie foc artifiţiilor cu care acesta se îndeletniceşte foarte 5 ades. în urma lui Figaro, ia rînd comendantul, care este însărcinat cu paza bunei orînduieli şi cu siguranţia obştiei, pentru a carii ocrotire el are drept agiutor zece ţărani secui ce poartă nume de soldaţi. Şi, în sfîrşit, după aceşti trii, se înşiră străinii ce vin să beie sănătate la izvorul tămăduirei. 10 Cît pentru doctor, dacă mă veţi întreba, voi avea iarăşi onorul a lăspunde că, deşi ar trebui să fie ca la alte băi, aici însă s-au socotit de prisos, pentru că orişicine este în stare a vă lămuri chipul de a face cura. Tot metodul se cuprinde în două articule: 1. a bea cîtă apă se va putea mai 15 multă; 2. a lua baie la Lobogo, sau la Şaroş, sau la Elisaveta, sau la Lazăr. Aceste sînt cele patru basinuri din Borsec. Puteţi alege pe care v-a plăcea. Şaroşul însă este orînduit mai cu samă pentru revmatismuri, şi Lobogo pentru slă-băciuni. 20 Străinul ce merge la Borsec trebuie să-şi reguleze ceasurile după un nou sistem. Somnorosul este sîlit a să scula odată cu soarele, şi leneşul a umbla pe gios pană ce nu mai vede bine. Aceste îndatoriri tiranice sînt neapărate pentru folosul curei. La şase ceasuri de dimineaţă, ţipetul trîmbiţii, 25 miorlăitul clarinetii şi bumbuitul tobei îl trag din braţele somnului şi fără întîrziere el trebuie să părăsească dulcea căldură a patului, pentru ca să meargă la fîntînă să-şi răcorească trupul prin băutura borvizului. Acea fîntînă, ce este izvorul tămăduirei atîtor patimi, 30 se află în mijlocul Borsecului şi nu e mai mare decît de un cot cvadrat; adîncimea ei poate să fie cel mult de doi coţi, după cum m-au încredinţat un neguţitor de postav. Şi cu toate aceste, nu numai că ea îndestulează pe fieştecare zi sute de stomahuri, dar apoi totodată din sînul ei se umple 35 sute şi mii de stecle mari ce se împrăştie în lume. Ea este îngrădită cu ostreţe de lemn şi are în stînga un loc ce se numeşte grădină, iar în dreapta un şopron luftg ce se cheamă galerie. Amîndouă aceste locuri sînt menite spre a sluji de primblare persoanelor care fac cura. 40 în adevăr e un spectacul foarte curios a privi pe toţi bolnavii viind din toate părţile dimineaţa la fîntînă, cu ochii încă umflaţi de somn şi cu paharele lor în mînă. Ei samănă nişte vinovaţi duşi la locul osîndei. Pe faţa lor e zugrăvită o înfiorare comică ce se măreşte cu cît se'apropie mai mult de izvor; dar mai ales cînd'se hotărăsc a duce 5 la gură cel întîi pahar plin de burcut, tabloul ce înfăţişază este vrednic de penelul vestitului Gavarni x. Muşchii obrazului se zgîrcesc, sprincenile se încreţesc, ochii se'dau peste cap, buzele se strîng ca pentru o dulce sărutare, şi toată fizionomia se priface într-o nevinovată şi nepreţuită carica- 10 tură. Şi nu socotiţi că acole, ca la război, numai cea întîi cercare e grea. Nu! Apa e mai înfricoşată decît focul. Cu cît sporeşte numărul paharelor, cu atît'dezgustul creşte şi, în urmare, cu atît espresia figurii se face mai ciudată. 'Fiind însă că după legile naturii, defectele obşteşti nu sar în ochi 15 aşa de tare ca acele particulare, de aceea' şi nenorociţii ce sînt supuşi la băutura silită a burcutului nu se mai ocupă de ridiculul ce se tipăreşte pe faţa lor. Toate gîndurile lor ţintesc deocamdată numai asupra fîntînii, şi convorbirea lor asupra apei. 20 — Bre! da' ră-i apa astăzi! — Nu-mi merge pe gît nici de frică. — Eu mai bucuros aş bea şampanie. — Cîte pahare ai băut păn-acum, mademoazelă? —• Nouă, şi mai am vro trii. 25 — Cum se poate! douăsprezece pahare, d-ta care eşti atît de delicată! . . . — Comment trouvez-vous l'eau ce matin, madame la ba-ronne ? 2 — Tedesdaple 1 3 30 Vizita la fîntînă ţine de la şase pană la opt ceasuri, în care vreme muzica cîntă necontenit tot soiul de arii vesele; şi cu cît razele soarelui se mai încălzesc, cu atît feţele bolnavilor se mai înseninează. Zîmbetul se iveşte pe'buzele lor; şăgile veselitoare zboară în văzduh; cavalerii şi damele se 35 formează în grupe, şi convorbirile se fac mai' interesante. Atunci încep criticele între deosebitele cete; un soi de răz- 1 Desenator şi caricaturist francez (1804 — 1866), cu numele adevărat Suplice-Guillaume Chevalier. 2 Cum vi se pare apa în dimineaţa asta, doamnă baroană ? (fr.) 40 3 Detestabilă! (Pronunţare germană a fr. detestable.) 172 173 boi spiritual naşte pretutindene, şi locul primblării dinaintea fîntînii este'un adevărat cîmp de bătălie, unde mulţi nenorociţi rămîn ucişi de săgeţile sarcasmului. însă, o! ticăloşie ominească! Vine o vreme, un minut, unde fieştecare 5 iuptaş din acel război, pană şi cel mai mare erou, se vede sîlit a părăsi cîmpul gloriei şi a să face nevăzut ca un fugari.. . Grupele se deşiră, duşmăniile se uită şi toţi în sfîrşit se depărtează de la'fîntînă cu păsuri rapizi. După cura de apă, fieştecare pătimaş se odihneşte vro 10 două ceasuri de chinurile ce au suferit la fîntînă. Vai însă de acea odihnă! Ea samănă cu cea de pe urmă noapte a unui osîndit la moarte. Tot soiul de oţeriri îl cuprind cînd gîndeşte la baia race care-1 aşteaptă, şi pană ce scapă de dînsa,' el este cufundat într-o necurmată neliniştire, ce se 15 măreşte sau se micşurează de zece ori pe ceas, din pricina nestatorniciei atmosferii. Ochii lui stau ţintiţi cu grijă asupra muntelui numit Capul Popii, ca asupra unui barometru sigur, şi dacă vede fruntea acestuia acoperită cu aburi, atunci un fior îngheţat îi trece pin trup, căci este încredinţat de 20 a avea vînt sau ploaie în vremea băii; iar dacă ceriul e senin deasupra muntelui, un fel de curaj mincinos vine de-1 mîn-gîie, dîndu-i sperare că va fi soare cînd s-a scălda. în sfîrşit, zece ceasuri şi giumătate au sunat; el trebuie să meargă la Lobogo! Se porneşte cu faţa schimbată şi cu tulburarea 25 în suflet! . . . picioarele îl poartă cu greu; dar iată-1 că au agiuns! Acum merită a fi privit. îndată ce soldatul care e de pază au închis uşa băii după dînsul, un dezgust înfricoşat de apă se zugrăveşte în ochii lui şi îi dă un aer de om turbat. Toate lucrurile ce-1 împre- 30 giură şi care se arată lui îi aduc sloiuri de gheaţă pe spinare. Basinul unde are să între i se pare o gură a iadului; clocotirea gazului în apă sună la urechea lui ca rîsul dimonesc a unui geniu fantastic, şi nenorociţii ce-i vede strîmbîndu-se în Lobogo îi închipuieşte ca nişte suflete muncite de draci. Un ames- 35 tec grozav de gemete şi de răcnite se ridică de la picioarele lui şi merge de se perde în văzduh, suflînd în peptu-i o spaimă copilărească, care îi zburleşte părul pe cap. Şi mai ales cînd gîndeşte că acea armonie dureroasă este produsă prin înrîurirea unor suferinţi ce însuşi are să pătimească în cu- 40 rînd, atunci soarele chiar se întunecă pentru dînsul. Pentru orişicare altul tabloul ce înfăţişază Lobogo plin de bolnavi ar fi un izvor bogat de petrecere şi de rîs, fiindcă fieştecare din aceştia gioacă un rol cît se poate de comic. Unul chiuieşte ca un poştaş; altul miorlăieşte o arie jalnică de 5 la Lucia, hăcuită prin clănţănirea fălcilor; altul se roagă italieneşte la soare ca să fie mai ferbinte, zicîndu-i Sore amico 1! Un al patrule se sfădeşte cu feciorul lui pentru numărul minutelor; şi toţi împreună, tremurînd, ţipînd, cîntînd, şuierînd şi văitîndu-se, produc un totul ridicul foarte 10 vesel pentru un privitor, dar foarte puţin încurajator pentru pătimaşul nostru. Iată-1 însă dizbrăcat, gata de a să arunca în braţele groaznicului Lobogo. Face un pas spre el. . . inima-i bate! mai face unul. . . ochii i se painjinesc! . . . încă unul. . . 15 picioarele-i slăbesc şi el pică în genunchi pe marginea basi-nului, ca un vinovat ce ar cere iertare. Un vînt race se stîr-neşte tocmai acum, lunecă pe trupul lui şi prin neplăcuta lui dismierdare îl sileşte a intra mai degrabă în apă. La acest sămn urît, el îşi udă capul iute, se freacă pe subsuori 20 şi, oftînd din greu, şi făcîndu-şi cruce, se azvîrle înainte cu ochii închişi şi cu dinţii strînşi. Un trup mai mult mort de frică cade şi se acufundă în apă; dar deodată, înviet prin frigul de gheaţă ce-1 cuprinde, acel trup iese afară hemesit, spăriet, turbat; fuge ca o maşină, dă din mîni, sare pe loc, 25 se bate cu palmele pe pele, ca şi cînd ar alunga nişte albine de pe dînsa şi într-un cuvînt dă toate semnele de un om scos din minte, pană ce razele soarelui, liniştindu-i sîngele, îl aduc iar în simţiri. Dar ce folos! . . . aici începe un alt şir de ticăloşii. Sărmanul nu au scăpat pentru că au ieşit din 30 baie, căci un tremur ca de friguri îl apucă îndată şi îl opreşte de a să putea îmbrăca rapide, pentru ca să se mai încălzească. Hainele întră cu greu, colţunii se trag pe dos, ciubotele nu vreu să-1 încalţe, jiletca se îmbumbie strîmb şi toate par că şi-au dat cuvînt pentru ca să-i prelungească chinul. Slavă 35 Domnului! în sfîrşit s-au gătit! El se depărtează, fugind de Lobogo, şi apucă spre munţii de pe-mpregiur; aleargă tremurînd şi gîfîind ca un gînsac, pană ce, umplîndu-se de suflet, cade gios de osteneală şi de căldură, la rădăcina unui brad. 40 1 Prietene soare! (ital.: Sole amico.) 174 175 Dar cum s-au răcorit, o mulţămire necunoscută naşte în sînul lui; trupul i se uşurează, ideile i se lămuresc, inima-i sîmte o dulce plăcere şi ochii lui, primblîndu-se vesel împre-giur, se opresc cu dragoste asupra fragilor preseraţi prin 5 iarbă. Cîte idei se deşteaptă atunci în minte-i şi cîte pofte în peptu-i! Priveliştea acelor milioane de fragi îi insuflă gusturi pastorale şi sentimentale. Iată-1 că se apucă de-i culege şi-i adună în bucheturi pentru dama care îl încînta. Guriţa lui suspină în vremea asta un vers de amor; dar 10 foarte ades tot acea guriţă mănîncă pe drum bucheturile pregătite cu atîta trudă pentru fiinţa slăvită. O! lăcomie ominească! Toată dimineaţa, precum am spus, de la şase şi pană la douăsprezece ceasuri, locuitoriul vremelnic al Borsecului tre- 15 ce pintr-un şir de necazuri, de spaime, de suferinţi morale şi trupeşti; iar cum au scăpat de grija fîntînii şi a băiei, ceasurile se fac nesimţite pentru dînsul, şi fiecare din ele îi aduce o nouă plăcere, ca răsplată la cele ce au pătimit mai înainte. Toată ziua se trece în adunări fără pretenţii, 20 în convorbiri prietineşti, în primblări încîntătoare şi mai ales în sînul acelei frăţii nepreţuite, ce nu se găseşte aiure decît la băi, şi în acea linişte de minte pe care nu o ameninţă nici necazurile casnice, acei ţînţari înveninaţi care scurtează viaţa unui om simţitor, nici şicanurile unei societăţi supusă 25 etichetii. La Borsec toţi sînt fraţi, de nu în Hristos, dar în borviz. Dame şi cavaleri fac toate chipurile pentru ca să-şi pricinuiască mulţămire şi, în urmare, naşte între ei o unire, pe care ani întregi nu o pot forma prin tîrgurile cele mari. Cînd 30 soseşte un străin, el este îndată îmbrăţişat cu dragoste, şi de la cea întîi prezentare el are drit să trateze pe toţi ceialalţi ca şi cînd i-ar cunoaşte de mult; şi cînd se porneşte cineva, ce jălanie pe cei care rămîn! ce măhniciune! ce dovezi de iubire îl întîmpină din toate părţile! în adevăr, unul 35 din meritele cele de căpetenie a Borsecului este de a însufla oamenilor simţiri omeneşti! Puţine sînt petrecerile de la Borsec, dar tocmai pentru că numărul lor e mic, preţul lor e mare pentru acei care le gustă. Ele se cuprind mai mult în primblări la Steclărie, 40 la Cascadă, la Peşteră, la Stînci ş.c.l., şi în balurile ce se dau de două ori pe săptămînă, joia şi duminica; dar fieştecare din aceste are plăcerea sa deosebită. Peştera merită mai mult decît toate curiozităţile Borsecului a fi vizitată; dar pentru ca să fie văzută în toată săl-5 batica sa frumuseţa, trebuie ca persoanele ce vor întră în-lăuntrul ei să poarte torţii. în acest chip priveliştea e cu adevărat minunată. Lumina, împrăştiindu-se pe păreţii umezi a stîncilor şi răsfrîngîndu-se pe feţele persoanelor, informează un tablou fantastic, ce te face să te crezi într-o altă lume. 10 Umbrele ce se întind în toate părţile ca nişte urieşi, giocul, mişcările lor rapizi şi spăimîntătoare îţi insuflă un soi de groază ce măreşte efectul acelei fantasmagorii; şi deosebitele glasuri, unindu-se împreună şi găsind o înzecită putere în ehoul peşterei, produc un vuiet ce te înfiorează, un vuiet 15 fără nume ce pare că iese dintr-o gură a iadului. După Peştera de care am vorbit, cele mai interesante lucruri de privit la Borsec sînt balurile. închipuieşte-ţi o sală de lemn fără nici o altă decoraţie decît nişte fofeze de brad în care ard vro douăzeci de luminări de său; iar în- 20 lăuntrul ei o societate alcătuită de tot soiul de neamuri, un amestec de tot felul de toalete: dame românce în rochii delicate şi gătite după modele Parisului; baroane şi contese ungureşti îmbrăcate cu pretenţie, dar fără gust; armence necioplite în haine de jupînese de casă; şi pe urmă fel de fel 25 de frace civile şi militare, unele elegante, dar cele mai multe cu talii scurte şi cu cozile pană la călcâie. închipuieşte-ţiy pe deasupra tuturor acestora, figuri de toată făptura, de tot calupul, strîmbe, triste, vesele, mojiceşti, ungureşti, şvă-beşti, dobitoceşti; într-un cuvînt, o bogată galerie de cari- 30 caturi, pintre care de-abie zăreşti cîteva feţe omineşti. Acum înfăţişază-ţi toate acele fiinţi 'giucînd, sărind, învîrtindu-se ca nişte titirezi, bătînd din pintini; iscodeşte în minte-ţi suciturile de trup cele mai ciudate, strîmbările de obraz cele mai poznaşe şi aşa vei avea o idee de balurile Borsecului. 35 Şi cu toate aceste, o veselie mare e zugrăvită pe feţele tuturor. în vreme de cinci sau şase ceasuri toţi gioacă cu plăcere, petrec cu mulţămire, şi cînd vine vremea de a să sparge balul, e mare părerea de rău ce cuprinde pe toţi iubitorii de danturi. 40 Am spus la începutul acestui articul că luna lui iunie este pentru Borsec epoha în care el începe a prinde la suflete! 176 177 Trebuie dar să adaug că apropierea lui septembrie este asemine epoha în care aceste îl părăsesc. Fieştecare zi atunci vede pornindu-se cîte unul sau mai mulţi' bolnavi însănătoşiţi. Soţietatea se dezbină şi necontenit sîmte cercul său 5 micşorîndu-se, pană cînd cel de pe urmă străin, zicînd un trist adio locului unde şi-au petrecut vara atît de bine, se depărtează de el şi îl părăseşte pustietăţii. Borsecul rămîne iarăşi singur, deşărt şi trist ca un mormînt, pană la vara viitoare. Cît pentru persoanele care l-au vizitat, ele gîndesc 10 totdeauna cu mulţămire la dînsul, ca la un prietin bun şi iubit. (Calendarul Foaiei săteşti, 1 8 4 5) P.S. Tradiţia veche spune că un cioban ce-şi avea turma de oi în Besarabia, îmbolnăvindu-se de curgere de sînge pe 15 gură şi viind în ţara lui, în Ardeal, au căzut lîngă izvorul borvizului şi că, bînd apă din el, au aflat în sînul lui izvorul tămăduirei. Astfel s-au făcut, din întîmplare, descoperirea apelor minerale de la Borsec. BALTA-ALBĂ (1847) D-lui I. Bălâceanu într-o sară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi 5 prietini, toţi lungiţi pe clivanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, carele producea o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învălit de nori vineţi, care se spărgea deasupra laşului,, cu gînd de a-1 spăla de glod şi de păcate; dar în zădar ei îşi 10 vărsa sudorile! . . . Eforia nu încuviinţase proiectul lor! Pintre noi se găsea un tînăr zugrav franţez, care pentru întîia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient. — Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, păn-a nu veni în ţările d-voastre, nici nu prepuneam că 15 se afla în Evropa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plîng nicidecum, de vreme ce, ca un nou Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumei şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sînul lor o soţietate foarte plăcută. 20 — Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă păn-în sfîrşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări! — Domnilor, adăugă străinul rîzînd, vă înştiinţez că, de-oi 25 mai şedea multe zile la masa de la tractirul d-lui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decît pelea şi oasele. Cu toate aceste, păn-a nu mă face jertfa descoperirei mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea. 179 Plecînd din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-au făcut astăzi de modă, am agiuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gînd de a coborî Dunărea păn-în Marea Nea-5 gră, făr-a mă opri nicăire. Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunărei şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţa a malurilor acestui rîu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri 10 adînci şi învăliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fer, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţile podului lui Traian. Voi mărturisi însă că, cu cît mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastre, curiozitatea mea 15 creştea. în toate părţile videam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunînd pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţălegeam ce însămna acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţască 20 şi pană în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Evropei. în sfîrşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pămîntul ce se videa de-a stînga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oamini cu totul străini de naţia otomană! . . . Să vă spun mirarea mea la aceas- 25 tă descoperire e peste putinţă! Atîta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mînă pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunărea! Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărîi a studia cu de-amăruntul această ţară 30 necunoscută mie şi acel neam de oamini atît de nou pentru mine. în urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stîng a Dunărei, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţile asupra Valahiei; dar se vede că această provinţie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi 35 arăta altă decît şesuri pustii ce se unea cu ceriul în depărtare. Din vreme în vreme însă zăream cîte o fiinţă rătăcită pe acele cîmpii fără margini sau cîte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţălege de departe dacă 40 acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţi primitive informa un sat. îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiiu vîn- turat de cîrduri de feare sălbatice şi de oamini pribeji ca în sînul Africei. . . Rîdeţi, domnilor ? dar bun e Dumnezău! m-oi întîlni eu vrodată cu profesorul meu de geografie ! 5 Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărîi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci cîtăva vreme în cîmpiile Valahiei. Speram să întru într-o viaţă nouă şi plină de întîmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împrotiva fearelor primejdioase şi a cete- 10 lor de hoţi ce gîndeam că aş întîhii în calea mea. îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pămînt, cu gînd de a răsturna gios pe cel întîi valah ce s-ar înainta spre mine . . . Nici unul din oaminii adunaţi pe mal nu mă băgă în samă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul fran- 15 ţez din Brăila, carele, cunoscîndu-mă de compatriot, mă pofti la dînsul acasă. La consulat se afla adunaţi mai mulţi străini care vorbea cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro cîţiva ani, şi care se numea Bal- 20 ta-Albă. După zisa acelor prietini a domnului consul, peste zece mii de oamini se găsea acum împregiurul acelei bălţi şi se lecuia, văzîndu-i cu ochii, de tot soiul de patimi. în acel izvor de tămăduire orbii cîştiga vederile, surzii auzul, ologii 25 picioarele, bătrînii puterile! şi c.l. Cum auzii pomenind de o asemine minune, rugai pe d. consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă şi, peste o giumătate de ceas, un arnăut întră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. îmi luai un sac 30 de drum şi mă coborîi iute în uliţă. Cînd acole, ce să văd? ... în loc de malpost sau de diligentă, o cutioară plină de fîn, pe patru roţi de lemn cu schiţile stricate. Patru cai mici, numai oasele şi pelea, pe care era săpate urme adînci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, 35 strenţeros şi înarmat cu un harapnic lung de un stînjin! . . . Acesta era echipajul meu! Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborîse după mine începu a rîde şi, încredinţîndu-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă. 40 —N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura această primitivă şi cu caii aceştia care samănă mai mult a nişte mîţe postite, .180 181 îi face un drum de care ţi-i aduce aminte cît îi trăi. Ţine-te bine, însă! Priimii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinînd din cap, drept sămn de îndoială, 5 mă aruncai în cutie, strigînd la poştaş: allons1! Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şerpe! iar eu, făcînd în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pave. Ce se întîmplase? nu ştiu. Atîta numai îmi aduc aminte că, în vreme cît m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echi-10 pajul meu se făcuse nevăzut. Consulul îşi ţinea şoldurile de rîs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întîmplare comică, zicea hohotind: neamţo dracoli. Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ieie de a 15 doua oară. Poştaşul se zbuciuma de rîs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încît mi se părea că şi roţile rîdea scîrţîind de mine! Mă urcai în sfîrşit de iznoavă pe cuibul acel de fîn; dar astă dată mă apucai cu mînile ţapăn de căruţă: Allons. 20 — Alon, domnule! strigă poştaşul şi, înţepenindu-se în scări, şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă. Ce să vă spun, domnilor?......De cînd sînt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atît de ori-25 ginal! într-un nor de colb ce zbura pe faţa pămîntului, caii alerga ca şi cînd a fi întrat dracul într-înşii; căruţa fugea încît nu mai avea vreme să scîrţie; roţile se alunga, săltînd din hopuri în hopuri şi azvîrlindu-mă în sus ca pe o minge; 30 surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea cîmpii; iar eu . . . dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mîna de trăsură şi s-o bag în buzunariul cu pistoalele, aş fi întrat într-un păcat, negreşit. Un vîrtej grozav mă cuprinsese în sînul acelui steple-chasse2 diavolesc; ochii îmi ieşea din cap, crierii mi se clătina 35 ca o apă într-o garafă, şoldurile mă durea, dinţii îmi clănţănea, urechile îmi tiuia; şi de cîte ori mă văităm la vreun hop mai adine, de cîte ori strigam: ai, ai 1 poştaşul îmi răspundea : hai, hai, domnule ! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă 1 Haidem! (fr.) 40 2 Cursă cu obstacole (engl. steeple-chase). mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare. Deodată, cum ne coboream pe o costişă, şăuaşul se poticni ; roata de dinainte se izbi de el în repejiune şi se sfărîmă 5 pe loc; iar căruţa, răsturnîndu-se cu mine şi lăsîndu-mă lat în mijlocul drumului lîngă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trii cai, cu trii roţi şi cu poştaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului. Această de pe urmă întîmplare mă făcu să blăstăm impre-10 siile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce cîştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămînea de a sta pe gios, singur, în cîmpiile acele pustii! Toate aceste împregiurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mîncat atunci cu 15 mare mulţămire carne de valah! Stam în drum lîngă nenorocitul şăuaş care gemea la pămînt şi mă gîndeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de giur împregiurul meu nu zăream altă decît şesuri goale!. . . Cînd mă trezii iarăşi cu poştaşul 20 lîngă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului cînd i se poticnise calul. Cătam la dînsul, întrebîndu-1 prin semne ce avea de gînd să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsîndu-şi căciula pe ochi cu mînie, se descinse de brîu, 25 legă cu el schiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţînd şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugind vro cîteva noduri la frîn-ghiile ce slujea de hamuri, încalecă şi-mi făcu sămn să mă sui în căruţă. 30 Ce puteam să fac?. . . Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osîndit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decît trii roţi şi giumătate, deşi poştaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decît trii cai, adică doi înainte şi unul la oişte, 35 pe care el era călare. Cît pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavînd altă mîngîiere decît cuvintele ce-i zise poştaşul cînd se despărţi de dînsul, adică: manca-te-ar lup ! Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se 40 arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uita cu ochii strălu- 182 183 citori Ia mine şi asista la epizodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pămîntului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasu-5 pra capului meu! Cu toate aceste, tîrziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am agiuns pe malurile unei bălţi late, care steclea ca o tabla de argint la razele lunii. Poştaşul mă întrebă prin sămne unde să mă ducă? Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui 10 tîrg, precum Marienbad, sau Emsy sau Baden, îi răspunsei: ă Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns era cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale a căraţii; sperarea de a mînca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un 15 pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumei în care, cu cîteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu feare răpitoare. încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocos- 20 tîrci. Forma bizară a acelor locuinţi, pintre care se înălţa o mulţime de cumpene de fîntîni, ca nişte gîturi de cucoare urieşe; urletul cînilor ce alerga pe sub garduri; ciocănitul barzelor care-şi da capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvînt, amestecul acel de umbră şi de lumină, care da lucru- 25 rilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Cînd mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi plină de schini. Poştaşul îmi descărcase bagajul lîngă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot. 30 închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pămînt necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, încungiurat de vro douăzeci de cîni care vroia numaidecît să afle ce gust are carnea de franţez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! închipuiţi-vă 35 toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată, se prefăcu într-o grijă, vară primară cu spaima. Fiind însă că ţălul meu, viind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi 40 făcui drum cu băţul pintre claia de cîni ce îmi aţinea calea şi mă hotărîi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci pin sat, ţiindu-mi sacul de drum într-o mînă şi avînd drept tovărăşie un escadron de cîni ce-mi arăta dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine. Un ceas întreg am umblat ca o nălucă pintre gardurile 5 satului, cînd sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţii, cînd trezind vreun cucoş adormit, care sărea spăriet de pe gard pe casă, cînd împedecîndu-mă de giugul unui car lăsat în drum, cînd ferindu-mă de a pica într-o fîntînă, pentru că am păcatul de a nu videa prea bine noaptea. Dar în zădar! 10 nici una din acele case nu avea înfăţoşare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă! „Diable! ziceam în mine, se vede că sînt osîndit a împlini, în astă noapte, rolul lui Act eon din mitologie!" Şi de ciudă 15 începusem a-mi descărca mînia asupra cînilor ce se obrăznicea mai mult în privirea persoanei mele, cînd deodată zării o caleaşca cu şese cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea. Abie avui vreme a mă da în laturi, şi echipajul şi omul 20 cel călare trecură ca un fulger pe lîngă mine, lăsînd în văzduh cîteva note armonioase de glasuri femeieşti şi cîteva fragmente de o veselă convorbire ce mă pătrunseră de mirare şi de bucurie. . . Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii era franţeze! 25 Ah, domnilor! nu poate cineva să-şi închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o ţară străină, cînd el aude deodată limba patriei sale!. . . Eu am nebunit cînd am auzit fără veste: ah, c'est charmant I c'est adorable! c'est original! şi, în exaltarea mea, am început a alerga după 30 caleaşca, răcnind: ar retez 11 Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi şi, alergînd spre mine, strigă: qui appele ? 2 — Un compatriote, îi răspunsei, un frangais! Cavalerul se apropie. 35 -— Ce pofteşti? mă întrebă el. — Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezău au binevoit ca să ne întîlnim în fundul Evropei şi într-un pustiiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că 1 Opriţi! (fr.) 40 2 Cine strigă? (fr.) 184 185 de vro două ceasuri, de cînd am sosit aici, nu am întîlnit altă zidire însufleţită decît cînii de care mă vezi încungiurat. — Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale şi totodată nu pot să te duc la tractir, după cum doreşti, pentru 5 că nu s-au ridicat nici unul păn-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc. — Cum nu, domnule? îţi voi rămînea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele. 10 Tînărul cavaler puse atunci mînile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnitul lui cînii lătrară din toate părţile, cocostîrcii spărieţi ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă! 15 Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poroncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncînd din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea. Ce vorbea amîndoi împreună ? Ce punea ei la cale pentru 20 mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorite a străjeriului deşteptară în inima mea oarecare simţiri de îndoială şi mă siliră a băga mîna în buzunariul cu pistoalele. Peste cîteva minute, călăreţul îmi zise: „Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decît bordeiul acestui 25 străjer; mergi cu dînsul şi noapte bună". După aceste, el se închină zîmbind, răpezi calul în galop şi se depărta în cîmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulţămi. Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de urieş îngrozitor, care căta la mine, 30 pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi perdui cumpătul astă dată, căci, făcînd două păsuri îndărăpt, mă pusei într-o poză teatrală şi-1 măsurai cu ochii de cîteva ori, vroind a-1 face să înţăleagă că nu-mi era frică de dînsul. El, însă, nebăgînd în samă pantomima ce făceam, se 35 porni cu mare linişte cătră casa lui, zicîndu-mi ca poştaşul: hai, domnule I Hai, domnule ! îi răspunsei dîrz şi cu un glas pe care căutam a-1 face cît se putea mai gros, şi mă dusei pe urma lui. Agiun-serăm curînd la un bordei a cărui descriere nu voi face-o 40 pentru că, dintăi, mi-ar fi peste putinţă, şi, al doile, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cît în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă, vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi sămnul roş care îmi decorează fruntea. 5 Această impresie am priimit-o cînd am întrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea gios şi fruntea mea prea sus, amîndouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcînd un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-au trimis să cad în ogradă, cu zece păsuri în urmă. 10 Ameţit de această lovire neaşteptată, am întrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi bojbăind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încît străjerul au alergat lîngă mine, spăriet şi cu un 15 tăciune aprins în mînă. . . îmi sfărmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic! Străjerul, însă, înţălegînd pricina văitărilor mele, începu a rîde ca un urs, zicînd: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din 20 tindă un ţol şi o cergă, pe care le aşternu pe scîndurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugind iar: „Neamţo dracoli!" şi se depărta în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă; îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut şi noapte bună ! Ce-mi trebuia mai mult? 25 Această de pe urmă gîndire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua mă făcură să mă liniştesc peste cîteva minute; şi dar, înarmîndu-mă cu răbdare, stîlcit, flămînd, năcăjit, îmi aşezai sacul de voiaj drept pernă şi mă culcai încet, ca şi cînd aş fi fost de steclă. Un somn adînc mă şi cuprinse 30 îndată şi mă prefăcu într-un butuc păn-a doua zi. Dimineaţa, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoşat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnite de bice şi de răcnite de oamini! Ce putea fi acel zgomot!. . . Casele ardea ? Sau o bandă de sălbatici 35 duşmani daseră năvală în sat? Giumătate spăriet şi buimăcit de somn, ieşii iute afară, cu pistoalele în mîni; dar în loc de cele ce gîndeam, văzui, plin de mirare, vro triizeci de trăsuri de toată forma: brişte, braşovance, carete, căleşte, toate înhămate cu cîte patru, 40 şese sau opt cai, şi toate îndreptîndu-se, în fuga mare, cătră o baltă ce steclea departe la razele soarelui. 186 187 Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atîta entuziasm! Mă pornii şi eu îndată pe urma trăsurilor, fără a şti lămurit ce făceam, pentru că de cînd pusesem piciorul pe pămîntul Valahiei, îmi perdusem de 5 tot şirul ideilor. Şi asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veţi aduce aminte prin cîte simţiri deosebite şi împrotivitoare trecusem eu în vreme de cîteva ceasuri. Giudecaţi chiar singuri, întru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud 10 vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi carele trag atîta lume la dînsele. însă căruţa postii şi întîmplările neplăcute ce întîmpin pe drum şi în 15 satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintîi şi, în urmare, mă culc cu încredinţare că mă găsesc într-o ţară sălbatică. închipuiţi-vă dar ce revoluţie s-au făcut în crierii mei cînd a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de căleşte evropieneşti pline de figuri evropieneşti şi de toalete 20 evropieneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam aii faţă la vreo fantasmagorie nepricepută;' fantasmagorie cu atît mai curioasă că îmi înfăţoşa tot soiul de contrasturi, precum: baloane de Viena cu înhămaturi necunoscute pe la noi; pălării de Franţia cu şlice orientale; frace cu anterie; 25 toalete pariziane cu costumuri străine şi originale. Mai adăugiţi la aceste pocnitele şi răcnitele poştaşilor, mişcarea a triizeci de trăsuri ce se întrecea pe cîmp, mulţimea cailor înhămaţi la dînsele, clopoţeii ce suna la gîtul lor şi, în sfîrşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă 30 veţi putea lesne închipui espresia comică a figurei mele în faţa unui spectacul atît de neaşteptat. Mă pornii precum v-am spus pe urma trăsurilor, cu presimţire de a întîlni în drumul meu alte nouă minuni; şi, în adevăr, acea presimţire nu mă înşălă; căci lucrurile ce 35 văzui mă aruncară într-o mirare şi mai adîncă! Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de tîrg ce nu era tîrg, un soi de bilei ce nu era bîlcî; o adunătură estraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţi de scînduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de 40 cai, de boi, de oamini, care informa de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pămîntului. Lîngă o cutie de scînduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vînt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pîrlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşovancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, 5 un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rînduri, căci la rîndul de sus, adică în car, sta grămădiţi o femeie cu trii copii, iar la rîndul de gios, adică sub car, găzduia bărbatul împreună cu un cine ş.c.l. Ce să vă spun, domnilor, în sfîrşit? Nu cred să fie alt 10 spectacul în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decît acea ce mi-au pricinuit privirea acelui tîrg nou, care la cel mai mic vînt era în primejdie dea să preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alerga pe malul bălţii; acel amestec de toate 15 contrasturile mă silea să mă cred cînd într-o insulă din Oceania, cînd într-o capitalie a Evropei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţie dacă acele ce videam era un vis a închipuirei mele sau lucruri în fiinţă. Mă înaintam chiar ca o maşină pintre toate acele minuni, 20 oprindu-mă cîteodată spăriet în faţa unor trupuri de oamini lungite goale pe marginea drumului şi mînjite cu glod din cap păn-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi era pătimaşi ce înadins se ungea cu glodul 25 din baltă ca cu alifia cea mai vindecătoare. Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnite şi de rîsuri. Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, venea de se arunca în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumei şi cu o veselie ce mă îndemnă şi 30 pe mine a lua o baie. întrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcînd printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam pană în genunchi la fieştecare pas. Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru 35 femei, carele, întocmai ca nişte naiade, era coperite numai cu vălul cristalin al apei!. . . E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerîndu-le pardon. „Maladroit! ^ziceam în mine, se vede că am întrat tocmai în locul de scăldare hotărît pentru sexul frumos!" Şi apucai 40 1 Neîndemînatic! (fr.) 188 189 în stînga, cu gînd de a ieşi din hotarele împărăţiei femeieşti; dar în curînd mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu vro trii sirene albe şi vesele ce se împroşca una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi ruşinat, de iznoavă cerui pardon şi apucai în dreapta, 5 neştiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrîngerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot. împregiurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cînta melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cît păşeam înainte, 10 mă întîlneam cu fiinţi de sexul frumos sau cu fiinţi de sexul nefrumos; şi cu cît făceam acele întîlniri apropiete, rămîneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam videa acel amestec nevinovat de sexuri. 15 Dar în vreme ce mă adînceam atît în baltă, cît şi în gînduri, rămăsei deodată încremenit pe loc, căci auzii lîngă mine o convorbire franţeză! Trii tineri ce zării aproape vorbea împreună: unul purtînd o cealma de glod pe cap, altul avînd o mască iarăşi de 20 glod pe obraz, şi al triile făcîndu-şi pe pept o giletcă tot de glod. — Aflat-aţi — zise unul — cele de pe urmă minuni ale bălţii ?. . . O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mîna sa cea dreaptă, după ce au luat vro 25 triizeci de băi, au făcut astăzi cruce cu însăşi mîna de care pătimea. Asemine, doi surzi au cîştigat auzul, şi un ficior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-au vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi! — Nu e de mirare — răspunse altul — căci balta în care 30 ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirei. . . Dar nu ştiţi ce întîlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărţit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigînd: arretez, arretez! şi zăresc un om alergînd în partea mea. Ce era? un biet străin, un francez, 35 carele sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţi încungiurat de o claie de cîni, căutînd un tractir. La aceste cuvinte ale tînărului, mă apropiei de dînsul, plin de bucurie, şi-i zisei, apucîndu-1 de mînă: „Eu sînt, domnul meu, acel străin de care ţi-au fost milă astă-noapte şi sînt 40 recunoscător soartei că te întîlnesc de a doua oară pentru ca să-ţi mulţămesc!" Nu am trebuinţă, domnilor, să vă mai adaug că acei trii tineri mă priimiră îndată în societatea lor şi că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăşi ca într-o ţară civilizată. 5 Ieşind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amăruntul curiozităţile aşezate de-a lungul malului şi, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăşi mi le tălmăcea, rîzînd: — Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a 10 deştepta închipuirea d-tale de artist. Iată un tîrg de cîteva mii de suflete, un tîrg ce s-au înfiinţat în cîteva zile şi care peste cîteva săptămîni se va şterge de pe faţa pămîntului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.; un tîrg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, 15 a uşilor şi a ferestrelor; un tîrg, în sfîrşit, cu totul necunoscut Evropei,' dar în care civilizaţia ei este reprezentată prin magaziile de scînduri a două marşande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizaţie deosebită. Aici ne găsim în împărăţia contras- 20 turilor celor mai originale; aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile vechi, costiumele Evropei şi costiumele româneşti, toate sînt unite la un loc, sînt mestecate la un loc şi produc un efect neînchipuit atît ochilor cît şi mintei; aici. . . 25 ' —Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomahul rămîne deşert! Haideţi mai bine aiure să şidem la masă. îndată ne şi suirăm într-o droşcă cu şase cai şi în curînd agiunserăm în satul Balta-Albă, la o casă ţărănească. Camera în care intrarăm era tot aşa de mică şi de bine mobilată ca 30 aceea a străjerului meu. — Domnilor, zise rîzînd stăpînul vremelnic acelei case, vă poftesc să fiţi cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor şi a oglinzilor ce acopăr păreţii. . . Cu astă condiţie vă poftesc la masă! 35 Şi, zicînd aceste, el întinse gios la pămînt o rogojină, puse în mijloc o măsuţă rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dînsa patru şervete şi patru linguri de lemn şi ne îndemnă pe toţi să ne aşezăm turceşte împregiurul mesei. Pe urmă bătu în palme şi trii slugi intrară aducînd, unul o tabla cu 40 pîne albă, al doile un castron cu borş, iar al triile cîteva bu-telci de Bordeaux. 190 191 — Domnilor — ne zise iar tînărul ce ne ospăta — fiindcă paharele sînt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze de o butelcă şi să facă cu ea ce va socoti de cuviinţă spre a-şi stinge sătea. 5 Noi urmarăm îndată sfatul acesta şi ne puserăm a mînca din castron, cu o frăţie orientală vrednică de foamea noastră. După borş, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deşi îmi era cu totul necunoscute. Nu voi uita niciodată acea masă originală, şi poziţia 10 noastră la pămînt, şi veselia ce au domnit între noi pană la sfîrşit, şi răcnitele ţiganilor lăutari ce cînta la uşă, şi entuziasmul cu care tovarăşii mei au purtat un toast Franţiei, şi danturile naţionale ce au giucat ei, şi dărnicia lor cătră lăutari', şi luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă 15 şi care au ţinut pană la cinci ceasuri. înspre sară ne duserăm călări iarăşi^ pe malul bălţii, cu gînd de a face o primblare cu vaporul! înţălegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar cînd zării maşina ce 20 purta un nume atît de falnic, începui a rîde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, avînd un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi,'care îi meritaseră numele de vapor, erau învîrtite în apă de patru oamini şi, prin mişcarea lor, purta încet 25 pluta pomenită pe faţa bălţii. Ne suirăm pe dînsa vro triizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, pană pe la opt ceasuri de sară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temea de 30 furtuni şi alte întîmplări a navigărei, dar cavalerii care sta pe lîngă dumnealor le făcură giurămînt de a le scăpa înot din orice primejdie, şi aşa ne întoarsărăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă. Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile 35 mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încîn-tare neaşteptată! Peste două sute de persoanq adunate într-o sală mare ce purta nume de Cazino alcătuia o soţietate cu totul evropienească, atît prin toaletele lor plăcute, cît şi prin a lor maniere civilizate. Vă las dar să gîndiţi, domnilor, 40 ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase a poştaşului din Brăila, mie care eram încă stîlcit de patul casei străjerului, mie, în sfîrşit, care asistasem la scenele din tîrgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu samă, cînd făcui cunoştinţă cu cîteva dame românce tinere şi frumoase şi cînd le auzii pe toate vorbind 5 limba franţeză întocmai ca nişte pariziane, credeţi-mă că mă socotii în palatul încîntat al unui vrăjitor. Ochii damelor atît de fărmăcători, zîmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se 'mişca rapide în figurile contradanţului, sau trecea ca fantasme 10 albe în vîrtejul. valţului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumine şi de muzică, mă îmbătaseră atît de mult, încît uitasem de tot că mă aflam în fundul Evropei, pe marginea Orientului. Şi cînd se sfîrşi balul şi cînd ieşii din sală şi mă găsii iarăşi într-un cîmp pustiiu, nu mă'putui 15 opri de a zice cu cea mai adîncă încredinţare: „în adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sînt descrise în Halima!" După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietinii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă jidovească, cu 20 gînd de a mă sui în vaporul Ţarigradului. Lăsai satul în urma me şi mă afundai în cîmpii, după ce întîlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri şi de dame ce se primbla cu lăutari pe lună. Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. în 24 | 25 de ceasuri am văzut atîte lucruri nepotrivite, atîte contrasturi 1 originale, că nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumei civilizate sau de este o provinţie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredinţaţi că nu-i nici o deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi'tălmăciţi acest problem. 30 (Calendarul Albinei, 1 8 4 8) 192 CĂLĂTORIE ÎN AFRICA DE LA BIARITZ LA GIBRALTAR D-lui I. Alecsandri Iubite frate! — De 12 ani acum, de cînd călătoresc prin 5 deosebitele părţi ale lumei, tu mă urmăreşti cu ochii şi cu sufletul. Dulcea iubire de fraţi, care ne leagă împreună, naşte în inima ta o grijă tainică asupra soartei mele de călător, soartă espusă la tot soiul de întîmplări, şi adeseori de peri-cule. De aceea preocuparea mea cea mai necontenită este de 10 a-ţi scrie din toate colţurile pămîntului unde mă aflu, pentru ca să-ţi dau sămn de viaţă şi să te îndemn a fi liniştit în privirea mea, căci este un Dumnezău priitor pentru călători. Eu acum am sosit la Gibraltar, această stîncă urieşă acoperită cu tunuri engleze; şi peste cîteva ore plec la Maroc, 15 spre a vizita în grabă coastele Africei, păn-a nu întră în Spania. De vroieşti a cunoaşte cum am făcut drumul pană aici, îţi trimit jurnalul meu de călătorie. Adio; ie-ţi copilita pe braţe şi spune-i că moşul ei are să-i aducă de giucărie pe sultanul de Maroc. 20 (Gibraltar, 1 8 5 3) \ I TOVARĂŞUL MEU DE DRUM Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, perdut în fundul , golfului de Gasconia, pe ţărmurile Oceanului, şi îmi petre-25 ceam zilele într-o necurmată plăcere. De la fereasta salonului meu, ochii mei se primblau fără saţiu, cînd pe albas- tra şi mult măreaţă întindere a mărei, cînd pe tainica ne-mărjinire a ceriului. închipuirea mea, urmînd zborul ochilor, se legăna pe vîrful argintiu al valurilor şi, lunecînd pană în fundul orizonului, mergea adeseori de se oprea, ca o pasere 5 călătoare, pe catargurile corăbiilor ce treceau în depărtare. Cîte voiagiuri plăcute am făcut astfel! cîte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca de pe jîlţ! Cînd răsărea soarele şi întindea un văl de aur pe faţa oceanului, mă coboream degrabă pe malul năsipos şi mă 10 aruncam în valuri. Răcoarea lor mă pătrundea şi îmi cauza o mulţămire nespusă; mişcarea lor mă legăna ca pe un copil în braţele mamei sale. însă, deşi cîteodată îmi treceau pe deasupra capului valuri mari şi mă făceau să înghit fără voie apă amară şi sărată, deşi altă dată ele, zdrobindu-se chiar 15 în peptul meu, îmi frîngeau şelele şi mă da peste cap, aceste mici întîmplări adăugeau o nouă mulţămire petrecerii mele de înotător. într-o zi, însă, marea fiind liniştită şi limpide, mă depărtai de mal mai mult decît obicinuit, 'înotînd pe spinare 20 fără a videa încotro mă îndreptam, căci ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor. Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi carambolul fu atît de tare, încît mă cufundai ameţit, pană ce atinsei fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicide- 25 cum de a rămînea acolo, mă izbii puternic în sus, şi într-o clipală părui în faţa apei, boldind ochii de giur împregiur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lîngă mine, ieşind din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a unui tînăr englez. 30 ^ Ne uitarăm unul la altul cu multă mirare şi puţină mînie şi, închinîndu-ne apoi ca într-un salon, legarăm o convorbire foarte interesantă între noi: — Frumos carambol am făcut împreună! Oceanul a slujit de biliard şi capetele noastre de bile. 35 — O ! ies. — Te-am lovit tare ? — O! ies. — îmi pare foarte rău. Te-ai cufundat adînc? — O! ies, pană în fund. 40 — Ca şi mine; şi ai înghiţit ceva apă sărată ? — O! ies, ca vro două litre. 194 195 — Şi eu nu mai puţin. Eşti englez, domnule? — O ! ies; dar d-ta ? — Român! — De la Roma? 5 — Ba de la Moldova. — Hau! Trebuie să fac aici o observare. în convorbirea englezilor cuvîntul afirmativ Ol ies! (aşa) şi esclamarea hau!joacă un rol foarte mare; ele corespund cu caracteristicul îhî şi cu 10 poznaşul elei al românilor. După această scurtă convorbire, englezul şi eu plecarăm cătră mal, înotînd unul lîngă altul, şi, păn-a nu agiunge, tovarăşul meu zise: — M-am scăldat astă-primăvară la Cadix în Marea Me-15 diterană şi m-am înecat de două ori. . . — Si îi-ai murit niciodată? — Nu. — Bravo! Eşti tare la viaţă. Englezul meu începu a rîde cu mulţămire şi mă întrebă 20 de cunoşteam Cadix? — Nu-1 cunosc încă, îi răspunsei; dar am de gînd a pleca din Biariţ peste trei zile, pentru ca să întreprind un voiaj în Spania. — Hau!... Ai de gînd să mergi în Spania? 25 — Dar; am de mult dorinţa de a videa această ţară plină de minuni. Englezul se opri puţin, înotînd în loc, şi îmi zise: — Domnule, am făcut cunoştinţă împreună prin un chip neobicinuit, lovindu-ne în capete şi înecîndu-ne pe giumă- 30 tate, păn-a nu ne videa la faţă. Toate aceste împregiurări mă fac a dori cunoştinţa d-tale mai de-aproape şi mă îndeamnă a te ruga să-mi dai voie ca să te întovărăşesc în călătoria d-tale. Această propunere neaşteptată mă făcu şi pe mine să 35 mă opresc în loc şi să arunc un hau englezesc. — Bine, domnule, îi zisei, nu este o lună de cînd ai vizitat Spania, şi acum vrei iar să începi acest voiaj ? — O! ies! dacă mă primeşti ca tovarăş de drum. — Te priimesc cu mare mulţămire. 40 — Cînd plecăm? — La 18 a lunei, adică peste trei zile. — Şi unde ne întîlnim în ziua plecărei ? — în Baiona, pe Piaţa de Arme. — Prea bine; adio. — A revedere. 5 Iată cum se întîmplă de-mi găsii un tovarăş de călătorie tocmai în fundul Oceanului. ii malposta A treia zi după această întîmplare, îmi luai ziua bună 10 de la bătrînul marineri care mă găzduise în vreme de patru săptămîni la Biariţ şi, zicînd adio măreţului Ocean, plecai la Baiona, unde agiunsei după o oră de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de aşteptat pană la plecarea malpostei, o întrebuinţai primblîndu-mă prin oraş, cu gînd de a găsi 15 pe noul meu tovarăş de călătorie. De la ciocnirea capetelor noastre în sînul mărei, nu mai dasem cu ochii de el şi, prin urmare, dacă n-aş fi ştiut cît e de serioasă parola unui englez, aş fi considerat propunerea lui de a mă întovărăşi în Spania ca o propunere făcută în 20 apă şi căzută în baltă. în curînd însă îl zării pe piaţa teatrului, aşezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele şi bînd un grog1 ferbinte. El mă aştepta în costiumul său de turist, costium demn de însemnat prin mulţimea buzunarelor şi prin mărimea bumbilor. 25 Cum mă zări, englezul îmi dete un gud moming2 şi mă strînse de mînă cu o amicie care îmi sclinti degitele. — Unde mergem mai întîi? îl întrebai. — La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitul. — Şi de la Tuluza? 30 — La Nima, ca să videm ruinele romane. — Şi în sfîrşit? — La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania. — Foarte bine; însă nu socoti c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe marginea Spaniei, să întrăm îndată pe pămîn- 35 tul ei? 1 Băutură specific englezească, făcută din apă fierbinte, zahăr, lămîie şi alcool. 2 Bună dimineaţa (engl.: good morning). 196 197 — Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată coasta Spaniei: Barcelona, Valen-ţia, Cartagena, Malaga etc, pană la Gibraltar. De aici ne 5 îndreptăm spre Cadix, şi de la Cadix începem adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitînd: Sevilia, Cordova şi Grenada. Pe urmă agiungem la Madrid, unde ne oprim cîtă vreme ne-a plăcea, pană a nu ne întoarce în Franţa. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă voieşti ca să trecem îndată 10 munţii Pirenei, eu sînt gata să te urmez ori pe unde vei merge. — Planul d-tale este prea bun şi îmi place, cu atît mai mult că eu am obicei a călători fără marş-rută hotărîtă de înainte, ci numai după îndemnurile fantaziei mele. Haideţi 15 dar pe la Marsilia, şi să ne fie călătoria fericită! — 01 rait I1 răspunde tovarăşul meu. Şi amîndoi veseli, sprinteni ca nişte şcolari în vacanţie, ne ducem la biuroul malpostei, ne suim în trăsură şi plecăm din Baiona pe la 11 oare. 20 Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsună sub copitele lor, şi în curînd ambele oraşe Baiona şi Saint-Esprit, despărţite prin rîul Adur, rămîn în urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri. Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai 25 comod este fără îndoială malposta; şi dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul numit Bas-Pirenei. Malposta nu priimeşte decît doi călători, fiind menită a duce corespondenţiile cu cea mai mare răpegiune; ea face 30 tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a să opri nicăire mai mult de cinci minute. Călătorii trebuie dar să se îngri-jască a lua cu ei provizii, căci altmintere ar fi espuşi a ră-mînea nemîncaţi şi nebăuţi 24 de oare întregi, împregiurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului. 35 Şoseaua trece de-a lungul munţilor Pirenei, în mijlocul unui şir necurmat de grădini frumoase, de livezi îmbelşugate şi de cîmpii răcorite prin rîurile Adur şi Gava. Oriînco-tro se îndreaptă ochiul, întîlneşte privelişti romantice, caste-luri nouă şi elegante, parcuri pline de o veselă verdeaţă, 40 1 Bine (engl. : all right). în vreme ce fundul orizonului este cuprins de minunata panoramă a Pireneilor. Adaogă pe lîngă aceste o climă plăcută, un cer limpide şi albastru, o sosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici şi o inimă voioasă 5 de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să fie mulţămit şi să uite toate necazurile vieţii? Tovarăşul meu părea pătruns de o adîncă mulţămire sufletească şi începuse a cînta o arie engleză foarte originală, deşi puţin armonioasă. Caii, spărieţi, se vede, de acel cîntic, 10 alergau cît ce puteau; roţile zburau pe petrişul luciu al şoselei; clopoţeii aninaţi de gurile hamurilor zuruiau vesel; poştaşul pocnea din bici necontenit şi glumea cu toate nevestele ce întîlnea pe drum; copacii de pe marginea şoselei fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, 15 lungiţi pe perinele trăsurei, fumam cu plăcere şi priveam prin fumul albastru al ţigaretelor cîmpiile şi munţii carii păreau că se învîrteau împregiurul nostru. După puţină tăcere, tovarăşul meu şi eu ne uitarăm mai cu luare-aminte unul la altul, cu gînd de a face o cunoştinţă 20 mai de aproape şi, după un examen desăvîrşit de vro cinci minute, rămîind mulţămiţi de fizionomiile noastre, începurăm a grăi: — Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod. Cum e mai bine. 25 — Cu adevărat; şi pe lîngă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una din cele mai frumoase părţi ale Franţiei, sub un cer limpide şi albastru care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald. — Eşti poet, domnul meu? 30 — Cîteodată . . . cînd vreu să uit lumea; dar d-ta ? — Şi eu cînt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trîmbiţă. — Plăcut instrument! — îţi place? 35 — Foarte mult ... de departe. — Te cred. Ştii pentru ce am învăţat a suna din trîmbiţă? — Pentru ca să alungi splinul1, poate ? — Ai gîcit. Sînt acum doi ani de cînd mă apucase această boală grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare 40 1 Splinul, boala urîtului de care englezii pătimesc mult în ţara lor [V. A.] 198 199 şi îl face să dorească a scăpa de viaţă prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul, îmi întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumei şi, într-un cuvînt, mă împinsese chiar pe margina mormîntului, căci hotărîsem a mă 5 împuşca. — Şi cum ţi-ai schimbat hotărîrea ? —-în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; cînd era să trag cocoşul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o trîmbiţă sunînd o bucată jalnică 10 din opera Lucia a lui Donizetti; însă într-un chip astfel de ciudat, încît m-au umflat rîsul ca pe un nebun şi mi-au răcorit splinul. ' j — Şi drept recunoştinţă pentru acest instrument care ţi-au scăpat viaţa, ai hotărît să te faci trompetaş? j 15 — Dar; şi de atunci îmbuc trîmbiţă şi rup urechile celor ' ce mă ascultă, de cîte ori vine de mă cearcă urîtul. — Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cît vom fi j împreună. | Englezul începu a rîde şi îmi făgădui că m-a scuti de 20 acea plăcere în toată vremea cît vom călători amîndoi. Eu j îl încredinţai asemine din parte-mi că nu-i voi ceti nici o ' poezie, şi astfel ne făcurăm cei mai buni amici din lume. După închierea acestui tractat între noi, aprinserăm două ţigare rumene de Havana, carele ne făcură să gîndim fireşte 25 la ciubucul turcesc şi, prin urmare, la voiajurile în Orient. — Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul. — Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson. ] — Dicson? doctorul Dicson. ! — Dar; un tînăr foarte plăcut, adevărat jentlman, nalt, ! 30 purtînd ochelari. — Ochelari de aur? — întocmai; îl cunoşti? — Cunosc o persoană asemine precum zici, dar să numeşte Covlei . . . Nu-i el. ! 35 — Acest Dicson era mare amator de cafe turcească şi cunoştea toate cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atît I din partea Evropei, cît şi de pe malurile Asiei; însă îmi j marturi sa că nime în lume nu ştia să facă cafe mai bună decît dervişul Abdalah-Osman, pe care îl întîlnise el în dru- 40 mul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervişului să-i trimită o păreche de metanii de calembec, drept mulţămire 200 pentru minunatul felegean de cafe ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-şi împlinească făgăduinţa. Aflînd în sfîrşit că eu era să mă pornesc de la Constanti-nopoli ca să merg la Brusa, îmi încredinţa părechea de me-5 tanii şi mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aş întîlni cumva în călătoria mea. — Şi l-ai găsit? — L-am găsit. — Cum, unde şi cînd? 10 — La anul 1845, între Ghemlic şi între Brusa, în Asia. Plecasem din Constantinopoli pe un vapor turcesc, cu gînd de a merge să vizitez Brusa, vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor ce se înalţă din sînul ei ca lăncile unei armii de urieşi, precum şi prin fru- 15 moaşele materii de mătasă lucrate în fabricile sale. Dezbărcînd la Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic a Mărei de Marmara, tovarăşii mei şi eu ne suirăm pe cai şi luarăm drumul Brusei. Cărarea ce duce la acest oraş, bătută de copitele cailor şi ale cămilelor, trece peste cîmpii şi colnice acoperite cu 20 o iarbă sălbatică şi mirositoare, şi călătoriul este expus, în vreme de şese oare, la razele arzătoare a unui soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pelea lui. Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte şi ni se părea că aveam fiecare cîte un boţ de iască în gît. Setea ne 25 muncea fără milă şi ne silea să răcnim turceşte: amanl^ cînd din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe malul unui mic pîrău. Cîţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde oazis chiar lîngă cărare şi împrăştiau o umbră drăgălaşă împrejurul lor. 30 îţi poţi închipui bucuria noastră! Ne coborîm îndată de pe cai şi dăm năvală la izvor; dar păn-a nu apuca a bea, un bătrîn ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi şi ne opreşte de a face o asemine nebunie, căci, osteniţi şi înferbîntaţi cum ne găseam de pe drum, 35 ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghiţeam cît de puţină apa răce. El ne sfătuieşte să ne odihnim mai întîi vro cinci minute la umbră şi ne pofteşte pe nişte rogojini curate care îi serveau lui de pat. Bunătatea întipărită pe faţa acestui om ne^ îndeamnă a 40 primi invitarea lui, şi dar, fără întîrziere, ne şi lungim sub paltini, aşteptînd cu nerăbdare învoirea lui, pentru ca să 201 sorbim dintr-o duşcă pîrăul întreg. Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minută, un secol! în sfîrşit cinci minute se împlinesc! . . . Săltăm în picioare cu ochii ţintiţi spre izvor; dar iată că bătrînul derviş ni se înfăţişază cu o cutie de 5 rahatlocum şi cu o tabla de pahare cu apă. Evalah! Işalah! Maşalah!. . . într-o clipală cutia şi | paharele sînt deşerte, setea noastră stinsă, şi mulţămirea I noastră cu atît mai mare că bătrînul ne aduce îndată pe | o altă tabla mai mică cîteva felegene de cafe; dar ce cafe! 10 o minune de cafe, plăcută, parfumată, demnă de un sultan! Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulţămiri necunoscute; credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri. Numai un singur om pe lume era în stare să facă 15 asemine cafe, şi acel om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la Constantinopoli. Adresîndu-mă deci la dervişul bătrîn, îl întrebai: — Nu eşti d-ta Abdalah-Osman ? — Benim 1, răspunse dervişul. 20 — Cunoşti pe Dicson-Bei? — Evet 2. — Dacă eşti Abdalah-Osman şi cunoşti pe Dicson-Bei, ! iată o păreche de metanii de calembec ce m-au însărcinat amicul nostru ca să ţi le aduc, ca un suvenir pentru minu- 25 nata cafe ce au băut la d-ta. Zicînd aceste, am dat metaniile bătrînului Abdalah-Osman; iar el îşi dismierdă barba cu o adîncă uimire şi îmi făcu trei temenele, în vreme ce încă-lecam pentru ca să-mi urmez drumul la Brusa. Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte şi, deo- ( 30 dată, lovind tare cu pumnul în trăsură, făcu giurămînt ca să meargă la anul viitor în Asia şi să se oprească la giumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeua vestită a lui Abdalah-Osman. Nu ştiu de mai există încă acel pustnic cuvios, care de mai mulţi ani acum vieţuia singur pe malul unui 35 pîrău necunoscut din Asia şi care avea de mulţămire a da tuturor călătorilor rahatlocum, apă proaspătă şi' cafe gratis; dar ce ştiu de sigur este că, dacă el nu s-au dus încă să-şi , 1 Eu sînt (turc). 2 Da (turc). priimească răsplata cuvenită în raiul lui Mohamed, negreşit are să facă cunoştinţă cu englezul meu la anul viitor. în vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se co-borea spre apus într-un ocean de flăcări, şi razele lui străbă- 5 teau ca nişte săgeţi de aur pintre frunzele copacilor. Munţii Pirenei se'învăleau treptat cu o mantie roşietică, iar vîr-furile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu diade-muri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe poalele dealurilor; ceriul limpide şi transparent se întindea 10 deasupra noastră ca un văl subţire şi albăstriu, prin^ care se zărea, ca prin vis, lucirea argintie a cîteva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur urieş, se îndrepta spre culmea munţilor şi părea că zbura cătră cuibul său, ascuns în naltele' stînci a Pireneilor. Era acum momentul ^ tainic 15 cînd toată natura se pregăteşte pentru odihna nopţii; ora în care sufletul se pătrunde de o dulce melanholie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu. Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roş împestriţat cu feliurite cusături şi, acoperindu-şi capul, se înfundă 20 în colţul caleştei, unde începu curînd a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe gînduri şi, în dulcele leagăn a malpostei, mă răpezii pană la Moldova. îmi revăzui ţara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă şi, supus farmecului acelei dulci reverii, mă simţii 25 rătăcind în lumea drăgălaşă a suvenirelor . . . însă un hop a trăsurei mă trezi din acel vis frumos lîngă tovarăşul meu de drum, ce avea un aer de mandarin hinezesc sub fesul ţuguiet ce îi cădea pe nas. Acum umbrele nopţii acoperiseră pămîntul, şi copacii 30 se zăreau ca fantasme din altă lume ce se alungau pe cîmpi, pană ce se perdeau în întunericul depărtărei. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele cădeau de-a lungul ceriului, lăsînd o urmă argintie după dînsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca nişte mari 35 brilianturi pe omătul din vîrfurile Pireneilor. Tot era în lume tainic şi adînc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturei, în nemişcarea obiectelor ce ne încunjurau, răpegiunea malpostei sămăna îndoită, tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele 40 trăsurei aruncau înaintea lor, pe sosea, o pată lungă de lumină, 202 203 în care caii se zăreau călcînd în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dînşii ca nişte balauri negri. îmi închipuiam că mă aflam în împărăţia fantasmelor, 1 răpit de carul unui geniu de noapte şi urmărit de hîrîitul 5 grozav a unor balauri nevăzuţi. însă luna se ridică încet pe marginea orizonului, şi, la gingaşa sa lumină, fantasmagoria peri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pămînt, şi cruntul lor hîrîit se prefăcu în nevinovatul horăit al englezului ce dormea cît şepte la 10 spatele mele. De-ar putea cineva să stenografieze toate gîndurile care trec prin mintea omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volumuri întregi de idei înalte şi de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă ochii. Adormii ca 15 un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon giucînd parola cu Papură-vodă. A doua zi mă trezii în Tuluza. in tuluza, nima, marsilia E un spectacul foarte curios pentru un călător de a asista 20 la deşteptarea unui oraş şi de a-1 surprinde în toaletă de noapte. Cum începe ziua a să ivi, oraşul începe a bui de nişte sunete surde şi depărtate, carele încet-încet se tot măresc ca fluxul mărei. Ici-cole, se arată cîte un om de-abie deş- 25 teptat din somn şi care trece rapide şi dispare ca o stahie în umbra deasă a stradelor. Unde şi unde cîte o fereastră sau cîte o uşă de magazie descopere forme omineşti învălite în halaturi şi încoronate cu scufii de noapte; iar cu cît lumina creşte, stradele se umple de suflete ca un mare furnicar. 30 Toate casele dau drumul afară unui număr de locuitori carii se răspîndesc prin oraş şi, lucru demn de însămnat! deodată, ca şi cînd ar fi ieşind din pămînt, se înaintează din toate părţile mulţime de vite, de căruţe şi de oameni încărcaţi cu provizii. Atunci vuietul se preface 'în zgomot; mii de gla- 35 suri, mii de răcnite se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor şi cu durduitul carelor pe paveua oraşului. Unii strigă marfa ce au de vîndut, alţii se sfădesc pentru preţ şi toţi delaolaltă ascuţesc glasurile lor; iar mai ales dacă'în acel vălmăşag vine de se adauge şi răgetul măgarilor încărcaţi cu panere pline de legumi; dacă în vremea acestui conţert asurzitor se întîmplă să treacă pe uliţi un regiment de soldaţi conduşi de sunetul darabanelor, apoi nu-ţi rămîne alta 5 de'făcut decît să-ţi astupi urechile şi să împungi de fugă în lume. De la ferestrele otelului în care mă oprisem şi care se află pe piaţa Capitolului, am asistat la un asemine spectacul. Acea piaţă' mare, din pustie ce era cînd sosirăm în Tuluza, 10 se acoperi în curînd cu sute de panere pline de provizii şi cu o poporaţie întreagă de precupeţi veniţi de la ţară. Un ocean de verdeţuri se întindea sub ochii noştri, şi grămăzi nalte de ouă se ridicau în mai multe punturi a pieţei, ca nişte stînci de marmură albă; dar peste două ore, ouă şi verdeţuri, 15 păsări şi poame, într-un cuvînt, toate acele provizii se făcură nevăzute, căci sute de servitoare şi de bucătari se aruncaseră asupra lor ca un nor de locuste pe un lan de grîu verde. Englezul meu privea această scenă cu o nespusă melan-20 colie ominească! Cea dintîi grijă a omului, cea mai neapărată nevoie a acestei fiinţi, ce se crede de neam îngeresc, este a să îndopa ca oricare alt dobitoc. Stomahul este tiranul ominirei! Eu făceam alt soi de observări mult mai puţin filosofice, 25 dar totuşi întristătoare. Privind mărimea pieţei şi regula care prezida la vînzarea proviziilor zilnice ale oraşului, îmi aduceam aminte de medeanul glodos al Sfîntului Spiridon din Iaşi, unde, cînd vezi carnea zvîrlită pe tărăbi şi poamele ascunse într-un nor negru de muşte, îţi vine să te hotărăşti 30 a muri de foame! Vestitul Capitol a Tuluzei nu răspunde nicidecum la ideea ce naşte numele lui, căci, departe de a avea vro asămănare cu mo'numenturile romane, el este un simplu palat ca toate palaturile moderne şi serveşte de curte judecătorească. în 35 sînul său gîgîieşte claia vorbariţă a avocaţilor, de dimineaţă şi păn-în sară. Avocaţii din Capitolul Tuluzei ţin locul gîş-telor care au scăpat Capitolul Romei. Tuluza e un oraş destul de mare şi frumos, aşezat pe malul Garonei. Numele acestui rîu este foarte cunoscut în 40 Franţa, căci locuitorii de pe malurile lui au ^reputaţia de a fi palavragii. Gascon sau copil a Garonei însămnează fan- 204 205 faron. Cu toate aceste, Garona e un rîu măreţ şi are destulă apă pentru ca să-şi poată spăla copiii de asemine pată. în alergarea noastră prin oraş, dăm fără veste de o alee largă de ^copaci, care este locul favorit de primblare a tulu-5 zenilor. în capătul ei, asistăm la ridicarea statuiei lui Paul Riket, plănuitorul canalului de Langedoque, ce uneşte oceanul cu Marea Mediterană. Ferice de acei carii, într-o ţară ca Franţia, cîştigă recunoştinţa naţiei; numele lor este înscris pe marmură şi pe bronz, ca un titlu de glorie pentru patria 10 lor. Cînd oare românii vor îndeplini datoria lor de a ridica statui acelor eroi carii, prin faptele lor măreţe, au adus strălucire neamului românesc? Plecăm din Tuluza pe la ameazi, şi a doua zi, la 6 oare dimineaţa, sosim buni teferi la Montpellier, de unde, făr-a 15 per de vreme, ne îndreptăm spre Nima cu drumul de fer, trecînd pe la Arlu şi Boquer, două oraşe vestite în Franţa, cel întîi prin frumuseţa femeilor şi cel al doile prin frumuseţa iarmaroacelor. Nima a fost în timpul domnirei romanilor în Galia un 20 oraş mare, frumos şi împodobit cu o mulţime de monumenturi ce îi meritaseră falnicul nume de a doua Romă. Patru secuii întregi Nima a înflorit sub ocrotirea împăraţilor: Cezar August, Agripa, Caius şi Lucius Cezar, Traian şi Adrian; dar numeroasele năvăliri de barbari, în al V secul, şi luptele crîncene 25 cu vandalii şi cu vizigoţii, precum şi chiar cu maurii, carii biruiseră Spania, au despoiat-o de toate averile sale. Un şir de crai barbari, precum: Enric, Alaric, Almaric, Teodoric, Hilderic, veniţi de la meazăzi, şi alţii veniţi despre meazănoapte, precum: Zama, Ambiza, Abderam, Iusif, Amo-30 zoz etc. au căzut asupra ei ca un cîrd de lupi flămînzi şi au ruinat-o de tot. E un lucru surprinzător cum s-au mai putut păstra ruinele ce se văd în ziua de astăzi şi care servesc de marturi a mărimei, a puterei şi a geniului romanilor. Priveliştea 35 acelor gigantice rămăşiţi a unei civilizaţii perdute umple sufletul de o adîncă admirare şi îl face a să închina dinaintea măreţei umbre a trecutului. Mare popor a fost acela care a lăsat în urmă-i asemine mari şi glorioase monumenturi! . . . Şi în ochii mei el are 40 un prestigiu mult mai adimenitor, căci se numea poporul roman. Cît de puternici au fost părinţii! cît de căzuţi sînt coborîtorii lor! De-o durere fără margini al meu suflet e pătruns Cînd gîndesc ce-am fost odată şi-n ce stare am ajuns! 5 Monumente urieşe! marturi de-un măreţ trecut! Plîng, jălesc cu-amărăciune a românilor cădere, însă sufletu-mi e mîndru la a voastră revedere, Cînd măsor eu înălţimea de la care am căzut! Dintre toate monumenturile romane din Nima cele mai 10 demne de însămnat sînt: Arenele. — Amfiteatrul rotund, lucrat în peatră săpată, şi care servea pentru spectacoluri publice. El putea să cuprindă în sînul său 40 000 de privitori şi este cel mai bine păstrat dintre toate Colizeele vechi. 15 Casa cvadratâ. — Templu ornat cu coloane elegante şi cu săpături minunate; un capodoperă de arhitectură antică. Turnul Magnus, Templul Dianei, Băile Romane. — Cel dintîi, aşezat pe culmea unui deal ce domneşte asupra oraşului, iară celelalte două, aflătoare în capătul gradinei pu-20 blice. Toate merită de a veni cineva cît de departe spre a le vizita. Săvîrşind vizitarea oraşului Nima, ne suim iară în va-gonurile drumului-de-fer şi, după o călătorie de 6 oare prin cîmpiile Provenţiei, sosim noaptea la Marsilia şi tragem la 25 otelul „Coloniilor". Marsilia este portul cel mai însămnat al Franţiei şi chiar al doilea oraş după Paris. Cîteva strade ale sale, şi mai cu samă acea numită Canebiera, sînt demne de a figura în capitală. Marsiliezii se fălesc atît de mult de oraşul lor, 30 că zic: „Dacă Parisul ar avea o Canebiera ar fi o mică Marsilie". Adevărul este că dacă Parisul ar avea portul Marsiliei, ar fi cel întîi oraş din lume, sub toate privirile. Oricît de pompoasă este pretenţia marsiliezilor, trebuie să mărturisim că oraşul lor este frumos, însufleţit şi foarte 35 vesel. Miile de corăbii ce întră şi ies din porturile lui îi dau o mişcare comercială din cele mai importante şi îi aduc o 206 207 poporaţie de treacăt foarte curioasă. Călătoriul ce se primbla pe cheiurile portului şi în stradele apropiete de marea întâlneşte tipuri de tot soiul, costiumuri din toate ţările şi aude răsunînd la urechile sale toate limbile" de pe faţa pă-5 mîntului. în Marsilia are cineva prilej şi de-a face avere prin comerţ, şi de a o cheltui în petreceri, căci el poate găsi în sînul ei toate înlesnirile unei vieţuiri de lux şi de plăcere. Primblările sînt frumoase, mai cu samă acea numită Prado, care 10 se întinde pană la malul mărei, trecînd prin un şir de grădini şi de case de vară foarte plăcute. Teatrurile sînt bune; cafenelele ornate după modelul celor din Paris, şi magaziile pline de marfă pariziană. Cît pentru mine, primblarea mea favorită era pe margi-15 nea portului, unde mergeam în toate zilele de priveam, oare întregi, formele diverse ale corăbiilor şi lucrul marinerilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfăţişa închipuirei mele ţărmurile de unde venise şi mă făcea' să visez la acele locuri necunoscute mie. Lîngă un vas din India 20 se înălţau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; mai departe flutura pavilionul norvegian, lîngă pavilionul român; şi toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică şi îmi insufla 25 tainice dorinţi de a urma zborul lor pe valuriie mărei. Mai cu samă o mare corabie franţeză, nouă, sprintenă şi cochetă ca o sirenă, îmi fărmăca minţile prin forma ei uşoară şi elegantă. Ea era gata a pleca la Ceilan, raiul Indiei! . ! . La Ceilan! . . . Mă mir, zău, cum de mă aflu încă în Evropa! 30 Planul nostru era de a vizita toată coasta Spaniei şi de a ne ambarca pe unul din vapoarele ce fac voiajul între Marsilia şi Lisabona, trecînd pe la Barcelona, Valenţia, Al-meria, Alicanta, Malaga şi Gibraltar; dar fiindcă nu'se afla nici unul din acele vapoare în port, nevoind a perde vro 15 35 zile, aşteptînd în Marsilia, ne hotărîrăm a pleca de-a dreptul la Gibraltar, pe vaporul englez „Livorno", comendat de căpitanul Campbel. Aşa, la 23 septembrie, amicul meu şi eu, sprinteni, veseli şi cu pălării de Panama pe urechi, luarăm o barcă care 40 ne duse la vapor prin un dedal de corăbii. Acest vas era încărcat cu poloboace de pucioasă şi cu balerce de rachiu, două materialuri aprinzătoare, care, de-ar fi luat foc în mijlocul mărei, am fi ars într-o clipală şi ne-am fi stîns de pe faţa pămîntului! Din această cauză, vro două familii spaniole, ce'era să plece cu noi, rămaseră la Marsilia, preferind a aş-5 tepta alt vapor mai sigur. — Ce hotărăşti? mă întrebă englezul meu, cînd ne sui-răm pe „Livorno". Mergem cu vaporul acesta? — Mergem; de-a lua foc corabia, nu vom avea lipsă de apă. 10 — Care vra să zică, de-om scăpa de foc, nu vom scăpa de apă. Foarte bine; hai, într-un noroc. — Hai, căci norocul ţine cu cei nebuni. Pe la 6 ore după ameazi, căpitanul se suie pe puntea de lîngă hornul maşinei şi începe a da ordin de plecare. îndată 15 marinerii trag ancora; maşina se pune în mişcare, şi cîrmaciul se aşează la roata cîrmei. Căpitanul Campbel strigă oh rait! şi corabia, supusă puterei aburilor, lunecă pe nesimţite între celelalte vase grămădite în port; ea agiunge în curînd la gura portului, fortificată cu două cetăţi pline ^de 20 tunuri, iese şi se îndreaptă spre orizonul nemărginit, lăsînd în urmă-i o'lungă coloană de fum negru. Adio, Franţie iubită! . . . Mă depărtez de tine şi D-zeu ştie de te-oi mai videa, căci maşina vaporului poate să se spargă de vro stîncă ascunsă sub valuri; căci pucioasa 25 şi spirtul pot să ieie foc . . . şi, oricum s-ar întîmpla, marea stă gata să ne înghită. Dar, într-un noroc! fie ce-a fi! . . . A revedere! Franţie frumoasă şi multiubită! IV pe marea 30 De multe ori am călătorit pe mare şi de cîte ori m-am depărtat de marginea pămîntului am simţit în inima mea deşteptîndu-se un dor ferbinte de familie şi de patrie. în cele dintîi momente ale plecărei, mă cuprinde o jale adîncă ce îmi aduce descurajare în suflet şi o presimţire dureroasă 35 ce mă face a crede că nu voi mai videa ţărmurile şi fiinţile iubite mie, dar în curînd vîntul răcoritor al mărei, legănarea molatică a corăbiei şi întinderea orizonului îmi schimbă şirul ideilor şi îmi insuflă o mulţămire nespusă. Atunci îmi 208 209 pare că mă prefac într-o nouă fiinţă, că toate puterile-mi sufleteşti se măresc şi că mă aflu în adevăratul element al naturei mele. Nemărginirile ceriului şi a mărei între care mă găsesc 5 dau aripi închipuirei mele şi o îndeamnă să se rătăcească în spaţiurile lor. Atunci, ca o pasăre voioasă, ea se înalţă în seninul ceriului, zboară peste hotarele orizonului, se cufundă în noianul mărilor şi cearcă a descoperi în depărtare plaiuri necunoscute şi a pătrunde tainele ascunse în sînul 10 valurilor. Rari mulţămiri în lume pot fi de măsura acelei nepreţuite mulţămiri ce gust la începutul călătoriilor pe mare, cînd mă sîmt aruncat afară din calea obicinuită a vieţii! Vaporul se înaintează cu răpegiune spre apus şi în urmă-i 15 ţărmurile Franţiei, oraşul Marsilia şi castelul de If, ce se ridică pe o înălţime aproape de.el, par a să cufunda treptat în marea. Nu se mai zăreşte în fundul orizonului decît un nor lung şi îngust, care se face nevăzut. Soarele se culcă ca o bombă înflăcărată, ce ar cădea şi s-ar stinge în valuri; 20 razele lui lunecă pe faţa apei şi se retrag, lăsînd lumea în stăpînirea nopţii. în curînd stelele se arată ca o ninsoare de diamanturi, şi marea, perdută în întuneric, ia o privire îngrozitoare. Mii de gînduri mă împresură în zestimpul amurgului, cînd 25 natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică; mii de visuri vin de mă îngînă cu-ale lor poetice adimeniri, şi, pintre gînduri şi pintre visuri, ţara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sînul ei. O! ţară iubită, o ! raiul meu drag, 30 Oriunde voi merge, prin lume pribeag, De scumpa-ţi icoană eu sînt însoţit, De glasul tău dulce sînt gingaş uimit. Mă primblu singur pe podul vaporului, cumpănindu-mi păsurile după legănarea lui şi petrecînd în minte-mi toate 35 scenele interesante a vieţii mele de călător: scene vesele din Franţia, scene poetice din Italia, scene pitoreşti din Orient, carele alcătuiesc albumul suvenirelor mele. Şi acea primblare singuratică s-ar prelungi poate păn-în zori, dacă glasul lui sir Angel, tovarăşul meu de drum, nu m-ar deştepta din vis. Ma cobor în salon, unde căpitanul mă aşteaptă cu un vas de punci înflăcărat pe masă. — Vină lîngă mine, îmi zice sir Campbel; vină, domnul meu, să bem împreună în fericirea voiajului nostru. Domnul 5 Angel mi-a istorisit cum aţi făcut cunoştinţă bînd apă sărată. . . Eu doresc să legăm cunoştinţă bînd punci. — Acest chip de a face cunoştinţă este mult mai plăcut decît celalalt, domnule căpitan, şi vreu să-ţi probez că ştiu a-1 preţui. 10 Zicînd aceste, mă pun pe un scaun lîngă căpitanul, care, înarmat cu o lingură de argint, aţîţă para romului cu un talent de om foarte ispitit în asemine îndeletnicire. Angel se aşează în faţă cu mine şi aruncă din vreme în vreme galişe căutături asupra băuturei ce se pregăteşte. 15 — Ştiţi — ne întreabă el — care ar fi cea mai minunată şi mai măreaţă privelişte din lume? — Care? — Priveliştea oceanului întreg schimbat într-un vas nemărginit de punci înflăcărat. 20 — Cu adevărat! răspunde Campbel. Ideea d-tale îmi aduce aminte de sărbarea unei nunţi din India, în oraşul Singa-pur. Lordul E . . . , care este avut cît şepte milionari, se însurase cu fata unui nabab şi, în noaptea nunţii lui, el prefăcuse toate basinurile din grădina palatului său în vase de 25 punci. Cine n-a văzut acea luminăţie fantastică, n-a văzut nimica! Toţi locuitorii din Singapur au închinat în noaptea aceea pentru fericirea tinerilor căsătoriţi, şi nici unul nu s-a putut întoarce acasă teafăr. — îmi aduc şi eu aminte de o luminăţie fantastică în 30 soiul acelei de care vorbeşti, domnule căpitan. Am văzut-o în Italia, pe vîrful munţilor Apenini; însă asta-i o istorie lungă, şi punciul d-tale nu ne iartă de a perde vremea în povestiri. — Din contra; punciul se îmbunătăţeşte prin farmecul 35 conversaţiei. Spune dar istoria d-tale, domnule, căci nouă, marinerilor, nimic nu ne face mai mare plăcere decît povestirea întîmplărilor de călătorii. începe, şi vă promit că voi povesti şi eu o întîmplare foarte comică ce au avut o mare înrîurire asupra vieţii mele şi au fost chiar cauza ce m-a în-40 demnat a îmbrăţişa cariera de marinar. 210 211 — Iată dar că încep: muntele de foc într-amurgul unei frumoase zile de vară din anul 1839, amicii mei C . . . N, N . . . D1 şi eu coboram încet munţii 5 Apenini care despart Toscana de văile Lombardiei. Un vînt uşor se ridicase, şi plăcuta lui dismierdare ne trezea din apatia în care ne cufundase căldura nesuferită a atmosferei. Toate simţurile noastre se învioşeau sub înrîurirea acelui vînt răcoritor. Natura ni se părea mai veselă, seninul ceriului mai 10 limpide, cîntările păsărilor mai dulci! Părea că ni se ridicase de pe ochi un văl întunecos şi de pe inimă o greutate apăsătoare. într-un cuvînt, apusul soarelui ne făcu să gustăm una din acele tainice mulţămiri ale sufletului, atît de puternice la vîrsta de 19 ani, încît mintea pluteşte în mii 15 de visuri aurite şi închipuirea se exaltă pană a crede că aude cete de îngeri serbînd sfîrşitul zilei pe harpe de aur. în curînd am agiuns la satul Petra-Mala, ce se găseşte între Giogo, muntele cel mai nalt al lanţului de Apenini ce petrecusem, şi între Filigare, hotarele Toscanei. Cînd am 20 întrat în sat, noaptea căzuse şi stelele sclipeau vesel pe bolta cerească. Veturinul nostru, adică stăpînul şi totodată vezeteul trăsurei cu care plecasem de la Florenţa, ne duse la cea mai bună locantă; iar proprietariul aceştia, sinior Antonio, ne 25 priimi cu toată ţeremonia măgulitoare care aţîţă şi măreşte galantomia călătorilor. Complimentele şi titlurile de alteţe cu care ne stropi el, cînd ne-am pogorît din trăsură, ne înduplecară cu totul în favorul lui; iar cînd, după o plecată închinăciune, el ne luă de subsuori ca să ne suie la rîndul întîi, 30 atunci sinior Antonio cîştigă toată încrederea şi toată simpatia noastră, două nobile sîmţimente de care el făcu abuz, încărcîndu-ne gros la socoteală a doua zi! Noi am plătit fără a-i face vro observare cît de mică, fiindcă fusesem trataţi de alteţe, dar ne-am decis de atunce a ne pogorî singuri 35 din trăsură şi a ne sui scările locantelor fără agiutor, căci mai aveam încă de întîlnit mulţi siniori Antonio în drumul nostru pană la Moldova. 1 C.N., N.D. sînt: Costache Negri şi Nicolae Docan. La masă, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi aflînd în apropierea satului şi pe care locuitorii din Petra-Mala îl numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotă-rît îndată de a-1 vizita, şi sinior Antonio, gata la poroncile 5 noastre, ne-au şi găsit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, înşăuaţi şi înfrîuaţi, precum se cuvinea la nişte alteţe. Ne suirăm călare fără întîrziere, şi caravana noastră se porni la pas, cîrmuită fiind de sinior Antonio şi urmărită de vro doi copilaşi din sat, carii, ţipînd şi sărind cu picioarele 10 goale pe petrele stradelor, zădărau zmeii noştri cu vergi subţiri; însă aceştia, făr-a-i băga în samă, îşi urmau drumul foarte liniştiţi, întocmai ca nişte filosofi ce ar fi trecînd cu fruntea senină pintre necazurile lumei! Cărarea ce duce la Muntele de Foc şerpuieşte pintre 15 stînci fărîmate şi pe maluri de rîpi adînci; şi fiindcă străinii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala şi mai ales sinior Antonio au pentru trebuinţa călătorilor locomotive sigure, ce se numesc măgari în limba veche şi asini în cea nouă. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca 20 şi cămila arabilor. Blînd, supus la glasul stăpînului, el îl duce în spinare pe vîrfurile cele mai nalte ale stîncelor, pe gurile celor mai adînci prăpăstii, fără a-1 pune vreodată în pericul. Răbdarea lui nemărginită, caracterul său flegmatic şi cumpănirea păsurilor sale sînt calităţi cunoscute şi care 25 ar face din el o fiinţă perfectă, dacă el nu s-ar abate cîteodată la un nărav ominesc, la îndărătnicie! Cu toate aceste, însă, marele poet al vechimei, Omir, 1-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi a poemului Iliadei, şi Delille, poetul francez care a tradus pe Virgile şi pe Milton, a făcut portretul 30 magariului în versuri foarte măgulitoare, zicînd pintre altele că: „II sert de Bucephale â la beaute peureuse!" 1 Cîţi oamini trec pe faţa pămîntului făr-a merita de a fi asămănat cu Aiax şi cu Bucefal! 35 Cu cît ne depărtam de sat, greutăţile drumului se înmulţau, însă bucefalii noştri îşi cumpăneau mersul cu un tact vrednic de laudă; la fiecare pas ei pipăiau drumul cu copitele, făr-a să îngriji de petrele care fugeau sub picioarele lor şi care se 1 „Serveşte de Bucefal frumuseţii temătoare!" (fr.) 212 213 duceau de-a dura în fundul prăpastiilor. în zădar sinior Antonio îi îndemna cu glasul, şi copiii din urmă cu vergile!... ei da numai din urechi, iar din pas nu ieşeau! în fine, după o cale acrobatică prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit 5 deodată lîngă vulcan. Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase a naturei! Pe o suprafaţă de trei stînjini cvadraţi ard mii de limbi de foc ce samănă a ieşi din pămînt, pe mii de tăvii subţiri; şi, lucru de însămnat! acele pări nu se ridică 10 mai mult decît de o palmă şi au toate însuşirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastră, colorul şi chiar parfumul ei; astfel, încît de ar sta cineva împrotiva vîntului şi ar răsufla duhoarea acelui foc, în curînd s-ar îmbăta. Ne puserăm cu toţii împregiurul acestui vulcan; ne 15 aprinserăm ţigaretele la para lui, şi unul din noi începu a grăi cu sinior Antonio: — Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore? — Eu? răspunse Antonio, cred ceea ce zic bătrînii din Petra-Mala. 20 — Şi ce zic ei? — Că Muntele de Foc trebuie să fie vro răsuflătură a iadului. La cuvîntul de iad, sinior Antonio îşi făcu cruce. — Foarte bine; dar ce dovadă aveţi că iadul se află tocmai sub munţii Apeninilor? 25 — Probe avem multe: 1° că pe la mezul nopţii se aud pe-aice glasuri de cucuveici şi gemete grozave, carele par că ies din fundul pămîntului; 2-le, că padre Bertolomo şi-au ars barba şi sprincenile chiar aice unde şedem noi. — Care padre Bertolomo?. . . Ce i s-au întîmplat? 30 — El este un călugăr capuţin de la Verona, care, ca şi d-voastră, nu credea că Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea că ar fi cuprinzînd comori nesfîrşite... într-o noapte, iată-1 că vine singur aice şi, aţîţat de demonul lăcomiei, se apucă de săpat. Sapă el, sapă mereu de cu sară 35 şi pană pe la mezul nopţii; iar Satan îl lasă de se munceşte pană ce face o groapă adîncă cît un stat de^om. Atunci Duhul-răului dă drumul focului din iad, şi sărmanul padre Bertolomo se vede deodată cuprins de pară! Strigă, se zbuciumă, cearcă să iasă. . . în zădar! Focul îl învăluieşte din 40 toate părţile şi îi arde şi hainele, şi barba, şi sprincenile. Din norocire, un călător, trecînd pe acolo, aude răcnitele 214 capuţinului, aleargă şi îl scapă, căci altmintere Satan îl prefăcea în friptură pentru ospăţul dracilor. Zicînd aceste, sinior Antonio îşi mai făcu o cruce, iar copilaşii aşăzaţi pe lîngă el ziseră cu spaimă: Santa Măria! 5 —Dacă voieşti numaidecît, sinior Antonio, să dai în sama lui Satan pîrlirea lui padre Bertolomo. . . fie! spune-mi însă, de mult s-au ivit acest foc pe munte ? — Ivirea lui se ţine de o întîmplare ce mi-au istorisit bunul meu, care şi el o ştia de la bunul său, Dumnezeu să 10 le ierte păcatele! — Amin! Sinior Antonio tuşi de trii ori, îşi drese glasul şi ne spuse următoarea legendă, în vreme ce para vulcanului răspîndea lumini fantastice pe vîrfurile stîncilor de pe-mpregiur. 15 — Pe cînd Veneţia se bucura de avuţiile şi de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili şi mai însămnaţi patriţiani din Lombar do-Veneţia. Veniturile sale de milionari, poziţia şi numele lui îl puneau în cea întîi linie din soţietăţile aristocratice; dar pe cît soarta îl înzăstrase cu 20 tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atîta natura îl tratase fără milă, dîndu-i o figură uricioasă, doi ochi mici carii pătrundeau cu răutate, nişte buze vinete şi subţiri, ce sămănau văpsite cu venin, şi o peliţă zbîrcită ce bătea în două flori, în galbîn şi în verde. 25 Această nedreptate a naturei avu o fatală înrîurire asupra contelui Foscari. Toate plăcerile lumei erau amărîte pentru dînsul prin ideea sluţeniei sale. Nu avea, sărmanul! nici un minut de linişte, căci, oriunde mergea, i se părea că aude în vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirei sale. Dacă 30 întră într-un salon şi da cu ochii de vro oglindă, ideile sale se tulburau; el îşi închipuia că stăpînul casei ar fi aşăzat înadins oglinda în locul acela, pentru ca să-i aducă aminte de asămănarea lui cu un strigoi rătăcit pintre cei vii. Dacă vreo damă zîmbea tocmai cînd el se apropia de dînsa, Petro 35 îşi muşca buzele de mînie şi ţintea asupra nenorocitei dame o căutătură grozavă ce o înfiora; iar dacă împingea păcatul pe un bărbat să-i zică măcar un cuvînt cît de puţin atingător, atunce stiletul său căuta îndată răzbunare în vărsare de sînge. 40 Toţi se fereau de el ca de un ciumat; toţi se dau în laturi cînd îl' videau; convorbirile se întrerumpeau; veseliile se stin- 215 L geau. Apropierea înfricoşatului Bravo din Veneţia nu producea un efect atît de respingător, precum ivirea contelui Foscari! El însămna toate scenele tăcute ce se petreceau împreju-5 rul lui, şi mizantropia sa creştea în proporţie cu ura ce insufla el societăţii veneţiane. într-un cuvînt, nenorocitul conte ajunsese a să urî chiar pe sineşi şi a fi nesuferit nu numai străinilor, dar chiar lui însuşi. într -o zi, contele Foscari zări la o primblare de gondole, io în Canalul de Judeca, pe fata ducăi Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, şi frumuseţa ei îl înnebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madonă! o iubi mai mult încă. . . ca pe un chip frumos! el, care şi-ar fi dat toate comorile, toată nobleţă, toată strălucirea numelui său pentru 15 un chip frumos! Din minutul acela el sîmţi un nou şir de suferinţi necunoscute lui pană atunci: sperarea înşălătoare şi gelozia crudă! însă, ca un om ce păn-în ora de pe urmă tot se măguleşte că va scăpa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui şi se lăsa a fi adimenit de cele mai drăgălaşe 20 năluciri, căci era vecinie îngînat de glasul sufletului său, ce îi vorbea de Letiţia, fiica ducăi. Cum se întinseră umbrele nopţii pe canalurile Veneţiei, contele Foscari se sui într-o gondolă şi se duse sub ferestrile palatului Letiţiei. Nefericitul! îşi pusese in gînd să deie o 25 serenadă tinerei ducese şi să-i răpească sufletul prin farmecul glasului său, căci am uitat a vă spune, domnilor, ridiculul cel mai mare a bietului conte. El se credea a fi muzic desă-vîrşit şi îşi închipuia că are un glas îngeresc, cînd, demprotivă, avea un glas de motan răguşit. 30 Apucînd dar o mandolină în mîni şi rîdicîndu-şi ochii spre balconul Letiţiei, unde se zărea o umbră, el începu a miorlăi o barcarolă veneţiană foarte cunoscută pe atunci în Veneţia: Marea-i lină 35 Ca zîmbirea-ţi Şi senină Ca privirea-ţi Vină, vină Fără frică 40 Să te primbl-în luntrea mică. ş.c.l. 216 Nu sfîrşi bine versul de pe urmă a barcarolei, şi pe balcon se ivi o altă umbră mai mare, care, pleeîndu-se pe canal, împreuna finalul cînticului cu un hohot de rîs răsunător!. . . Mandolina căzu din mînile contelui, glasul i se tăie pe loc, 5 şi el rămase ca un om trăsnit de fulger, în vreme ce umbrele amîndouă din balcon se făcură nevăzute. — Amalteo! Amalteo I strigă deodată contele, amenin-ţînd balconul deşert cu stiletul său; Amalteo! rîs-ai tu de mine, dar te-oi face eu să plîngi amar! io Rostind această ameninţare în turbarea ce-1 cuprinsese, nenorocitul conte pică obosit pe perinele gondolei şi se depărta de acel loc, făcînd şi desfăcînd o sută de planuri de răzbunare asupra lui Amalteo. Cine era însă acest Amalteo? 15 Amalteo Peroni se trăgea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tînăr, frumos, elegant şi bogat, el venise de vro două luni în Veneţia şi se făcuse favoritul tuturor damelor prin delicateţa purtărei 'sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui şi prin o gingăşime copilărească, de care 20 era întipărită natura sa delicată. El era iubit de multe patri-ţiane, pre cît nobile pre atît frumoase, dar mai cu samă era iubit de fata ducăi Orloni, care îl cunoscuse la Neapoli. Asemine Amalteo admira multe frumuseţi veneţiane, dar mai cu deosebire el adora pe Letiţia, căci Letiţia le întrecea 25 pe toate cu minunile îngereştei sale figuri şi cu îneîntările spiritului său. Toţi străinii îi priveau pe amîndoi cu o mulţămire adevărată şi îi admirau, aşteptînd ziua nunţii lor ce era să se facă în curînd. Contele Foscari^ singur le purta pizmă şi căuta mijloace de a dărîma fericirea lor! 30 A doua zi după scena balconului, el se duse la palatul ducăi Orloni şi suind scările cu repegiune, se găsi deodată faţă-n faţă cu Letiţia, în cel întîi salon. La viderea lui, tînăra copilă în'gălbini, tremurînd de spaimă; iar contele Foscari, perzîndu-şi minţile, se aruncă în genunchi dinaintea ei, cu 35 mînile întinse spre dînsa. — Letiţio, Letiţio, îi zise, ie stiletul şi mă ucide, căci fără tine viaţa-i o' pedeapsă nesuferită. . . Toate chinurile iadului le simt în sufletul meu de cînd te iubesc, căci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie. 40 Cum declama însă aceste cuvinte deşănţate, o mînă străină se înainta pe deasupra lui şi îi puse în faţă o oglindă mică. 217 L Contele se văzu într-însa cu tot ridiculul poziţiei sale, îşi întoarse iute capul şi zări pe Amalteo! înfuriet la viderea rivalului său, el răcni ca un tigru rănit şi se izbi crunt asupra lui. Tînărul căzu gios, străpuns de stiletul contelui, iar con-5 tele, din ziua aceea, se făcu nevăzut din Veneţia. Un an după această întîmplare, pe locul unde arde acum focul ce videţi aici chiar, erau aşezaţi vro doisprezece hoţi înarmaţi din cap păn-în picioare. Toţi stau grămădiţi împregiurul căpitanului lor, Marco Brojio, care de o bucată de vreme îm- 10 praştia spaimă în toată partea aceasta a munţilor Apenini şi în văile îmbelşugate ale Lombardiei. Nu era pe atunci vorbă în toată Italia decît despre sumeţiile şi cruzimile lui Marco Brogio. Unii ziceau că el era nalt cît un brad de munte, că avea braţe groase de urieş şi o barbă 15 neagră ce îi acoperea obrazul întreg; alţii spuneau că el era mic de stat, cu ochi de veveriţă, cu buzele subţiri şi galbine, cu părul roş ca para focului. Iar deşi opiniile asupra acestui hoţ vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fără a-şi face cruce! 20 în noaptea agiunului de Crăciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarăşii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se întinseseră pe ceriuri, aducînd groaza şi împrăştiind o întunecime cumplită în lume; tunetul vuia din vreme în vreme în partea 25 munţilor despre Giogo; iar fulgerile se alungau pe faţa norilor ca nişte săgeţi înflăcărate şi acopereau codrii, munţii, prăpăstiile cu o lumină fantastică. O mare furtună se pregătea!. . . Dar Marco Brojio părea că nici însămna ameninţările ceriului. El răspundea la tot 30 tunetul prin un răcnet îngrozitor şi deşerta cîte o cupă de vin de Monte-Fiasconi în onorul fiecărui fulger. Fizionomia sa lua o espresie mai diavolească, cu cît furtuna lua o întindere mai mare; şi cu cît vîntul vîjîia mai fioros, cu atît glasul hoţului răsuna mai puternic prin munţi, cîntînd aşa: 35 218 „Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează Şi m-aprinde, mă turbează, Precum sîngele pre taur! 10 15 20 Varsă, varsă tot aice, Şi cînd eu destul voi zice, Pe-al meu cap trăsnitul pice! Beţi, voinici! pană la moarte! Şi-n ceas vesel de plăcere, Să uităm orice durere, Orice chin a relei soarte! Beţi, copii, toţi după mine, Şi-nchinaţi cupele pline L-a fulgerilor lumine! Ceriul tună şi răstună, Munţii urlă, Satan rîde; Iadul acum se deschide Şi cu noi cîntă-mpreună! Vîntul geme, vîjîieşte, Lumea-ntreagă se-ngrozeşte, Inima-mi saltă şi creşte! Tremure-se tot în lume Cît va ferbe sînge-n mine! Facă-şi cruce şi să-nchine Cel ce-aude de-al meu nume! Eu sînt Brojio ..." ş.c.l. 1 Cînticul hoţului fu întrerupt prin sosirea gr abnică a.unui om învălit într-o manta neagră şi care, opnndu-se dinaintea 25 lui Marco Broiio, îi zise: A ÂX -Sinior căpitane! tovarăşii care sînt rîndmţi la pinda pe drumul despre Jiogo au oprit o carîtă înhămata cu şese cai. i Vezi Muntele de foc, în voi. I al ediţiei noastre, p. 205. 219 L — Şi în carîtă nu era nime? întrebă Brojio. — Ba se găseau înlăuntru un cavaler şi o damă. — Şi unde sînt ? — Iată că-i aduc tovarăşii dinaintea exelenţiei voastre. 5 La noi, în Italia (adăugi sinior Antonio), titlul de exelenţie 1 se dă fără osebire la toţi acei care au mijloace de a plăti asemine titluri. Aici, oricare om bine îmbrăcat are drept la numire de exelenţie, şi, mai ales pentru mine, tot călătoriul care trage la locanta mea, îl socotesc de alteţă. . . Dar să 10 ne întoarcem la Marco Brojio. în curînd se auzi în apropiere un vuiet de mai multe păsuri şi de arme, şi şese hoţi se iviră ca nişte fantasme din întuneric, aducînd în faţa căpitanului pe nenorociţii care căzuseră în mînile lor. Un fulger atunci lumină ceriul, şi Marco Brojio 15 cunoscu pe Amalteo Peroni şi pe frumoasa Letiţia. Hoţul sări ca un leu pe picioare, ţinti asupra tinerilor ochii săi prefăcuţi în două limbi de foc şi se porni deodată la un rîs spasmodic, care îi zbuciuma tot trupul şi da figurii lui o espresie de feară sălbatică. Amalteo şi Letiţia se ţineau 20 strînşi unul de altul, cuprinşi de groază şi de cumplite presimţiri. — Ha! strigă în sfîrşit Brojio, cu un glas de altă lume; Satan v-au adus în ghearele mele!. . . Momentul răzbunărei au sosit pentru mine! 25 Şi iar îl apucă acel rîs nebunesc atît de grozav, încît hohotele sale, răsunînd prin codrii munţilor, înfiora chiar pe tovarăşii lui. — Amalteo Peroni! zise hoţul turbat, îţi aduci aminte de o noapte la Veneţia, cînd, de pe balconul Letiţiei Orloni, 30 ai îndrăznit a răspunde cu un rîs batgiocoritor la o serenadă ce se da tinerei ducese? Amalteo Peroni! îţi aduci aminte de oglinda ce ai îndrăznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, cînd el sta în genunchi dinaintea Letiţiei Orloni? 35 Atunci ai priimit o dreaptă răsplătire, spălînd cu sîngele obrăznicia ta; dar se vede că moartea n-au voit atunci de tine; se vede că soarta îţi păstra alte chinuri, un sfîrşit mai aspru, de vreme ce te-a adus iarăşi în faţa mea! — Dar cine eşti tu? întrebă Amalteo tulburat. 40 — Cine sînt eu?. . . Eu sînt contele Petro Foscari!. . . Eu, căpitanul hoţilor cu care vieţuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am părăsit familia, poziţia şi patria, pentru ca să mă răzbun asupra oamenilor ce m-au adus în desperare. . . Ştii tu, Amalteo, ce te aşteaptă? Nu socoti că vreu să-ţi rîdic viaţa, nu!. . . Vreu să te fac a 5 suferi toate muncile iadului, privind pe Letiţia ta jertfită hoţilor ce rîd acum de tine, fără milă, precum ai rîs tu de mine. — Ticălosule! strigă Amalteo. Cine din voi a pune mîna pe Letiţia, îl întind mort la picioarele ei. 10 — Ucide-mă dar pe mine mai întîi, dacă poţi!. . . răspunse contele Foscari, răpezindu-se ca să răpească pe Letiţia din braţele lui Amalteo; dar nu apucă a face un pas şi căzu trăsnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremură!. . . şi de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce videţi. 15 Astfel se mint ui ţara de un hoţ care nu visa decît omoruri; aşa scăpară Amalteo şi Letiţia de prigonirile contelui Foscari. De aceea şi credem noi, locuitorii din Petra-Mala, că locul unde au fost fulgerat Marco Brojio şi din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decît o răsuflătură a iadului! 20 Sfîrşind această anecdotă, închin un păhărel de punci căpitanului Campbel, ce mă ascultase cu mare luare-aminte, şi adaug: Punciul d-tale e de minune! însă un lucru îi lipseşte pentru ca să fie perfect. —- Care lucru? întrebă Campbel. 25 — Povestirea întîmplărei comice care au fost cauza ca te-ai făcut marinar. — Dacă doriţi a o cunoaşte. . . eu sînt gata a vă o spune, mai ales că nici nu avem altăceva de făcut mai interesant în astă sară. Marea-i lină; vaporul merge bine; punciul e 30 ferbinte. Ol rait /. . . Iată ce mi s-au întîmplat cu vro douăzeci de ani mai înainte. cel întîi pas în lume Aveam 19 ani cînd ieşii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopţi visînd plăcerile lumei şi de-35 scriind în versuri înfocate nesăţioasele dorinţice mă munceau. Eram, precum ştiţi, domnilor, la acea vrîstă de năluciri aurite şi de prezumţie fără margini, vrîstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută şi o mie de întîmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicule. 220 221 Iar de sînteţi curioşi a avea o idee de persoana mea la acea epohă. . . închipuiţi-vă un butuc uscat, înfipt pe alţi doi butuci ciotoroşi, ce purtau prin contrabandă numire de picioare: adăugiţi de o parte şi de alta ale trupului două 5 braţe lungi, care se legănau şi bălăbăneau în toate părţile; puneţi pe umerile lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tîmple, cu urechile stacoşii şi cu plete în floarea morcovului degerat. . . şi astfel veţi avea portretul daghereotip al căpitanului Campbel, ce are acum plăcere de a călători 10 cu d-voastră. De atunci m-am schimbat mult. . . dar atunci mai aveam şi nenorocirea de a fi nepotul unui moş, care prin slăbiciunea lui de rudă pregăti o crudă lovire amor-propriului meu. El era cel mai bun şi cel mai onorabil om din lume, dar 15 avea un defect grozav! Mă iubea cu o aşa de mare orbire, încît mă socotea un geniu ca Lord Byron şi frumos ca un Adonis. La orice cuvînt rosteam, moşul meu cădea în admirare nemărginită şi mă încredinţa că numele meu era menit a face epohă în secuiul acesta; el mai adăugea că toate inimile 20 femeieşti din Englitera, precum şi de pe continent aveau a să înflăcăra şi a să topi după mine. într-o dimineaţă, iubitul meu moş întră în apartamentul meu cu un aer misterios. — Campbel! îmi zise el, bucură-te! Ai făcut fără ştire o 25 conchetă!. . . — Cum?. . . întrebai plin de mirare şi de mîndrie. — Ai aprins sufletul frumoasei ladi V. — Ce zici? Ladi V. nu m-a văzut niciodată. — Dacă nu te-a văzut cu ochii capului, te-a văzut cu 30 ochii sufletului! zise bătrînul cu o zîmbire triumfală. — Nu te înţăleg bine, iubitul meu moş. — Vreu să zic că au cetit minunatele produceri ale geniului tău, şi acum ea visază cu dragoste la autoriul lor. — Bine, dragul meu unchişor, de unde şi pană unde 35 poeziile mele au agiuns în mînile frumoasei ladi V. ? — Eu i le-am dat! — Dacă-i aşa. . . spune-mi, te rog, cum ai aflat că ea mă iubeşte ? — Nu vreu să-ţi spun alta decît să te găteşti ca să mergem 40 desară în adunarea ce ladi V. a hotărît înadins să deie astăzi, pentru ca să aibă prilej de a face cunoştinţa ta. Zicînd aceste, moşul meu ieşi de la mine, aruncîndu-mi o căutătură espresivă, care voia să zică: O! scumpul meu Campbel! ai să întreci şi pe Lovelas1, şi pe Don Juan, şi pe toţi cei mai vestiţi biruitori de inimi femeieşti! 5 Nu am nevoie să vă descriu simţirile diverse ce se deşteptară în mine la o veste atît de interesantă; voi spune numai că, prin un efect comic a mîndriei ce mă cuprinsese, sprincenile mi se ridicaseră de două degite, capul mi se plecă înapoi pe spate şi, în această poziţie maiestoasă, toţi ceilalţi oamini 10 mi se păreau pitici. — De vreme ce sînt iubit de o ladi atît de nobilă şi frumoasă (îmi ziceam cu mulţămire), se înţălege că sînt demn de a fi iubit; şi dacă sînt demn de a insufla aşa pasiune, se înţălege că negreşit am multe şi mari merite personale! 15 în adevăr, ladi V. avea pentru mine, păn-a nu mă cunoaşte, o admirare ce s-ar fi putut lesne schimba într-un amor înflăcărat. Romantismul vărsat cu îmbelşugare în versurile mele şi, mai ales, laudele ce-i făcuse moşul meu de persona mea exaltaseră închipuirea sa. Ea îmi adresa în taină cele mai 20 drăgălaşe visuri ale sufletului său, căci sufletul ei mă împodobise cu toate darurile cereşti. Pentru ladi V., eu trebuia să fiu o fiinţă fragidă, cu părul aurit, cu ochii albaştri ca ceriul Italiei, cu faţa palidă şi melancolică, şi zău! nu sînt sigur că nu i-am apărut cîteodată sub forma unui înger înaripat şi 25 zburînd pin văzduh cu o liră de aur în mînă. Amoriul e un zugrav ce are mania să facă portreturi minciunoase. Ladi V. fusese măritată, la vrîstă de 16 ani, cu un om care putea să-i fie tată şi care o nenorocise, cît au trăit, prin 30 caracterul său aspru şi nemulţămitor. Ea încă nu se îndulcise de fericirile lumei, şi inima sa, însetată de dragoste, era ca o floare lipsită de căldura soarelui. . . Această figură de retorică e veche, domnilor, de cînd retorica. . . dar ceea ce-i mai adevărat şi decît dînsa este 35 că ladi V. era de o minunată frumuseţa şi că, deşi a trecut 20 de ani de atunci, totuşi îmi aduc aminte de ea cu o dulce bătaie de inimă. Domnilor!. . . cine vrea să închine cu mine în sănătatea frumoasei ladi V.? 1 Lovelace, erou al romanului epistolar Clarisse Harlowe de Samuel 40 Richardson (1689-1761). 223 (Zicînd aceste, căpitanul Campbel ridică păhărelul său de punci şi, salutîndu-ne după moda englezască, îl deşartă şi apoi urmează aşa cu povestirea:) Cum veni sara, mă îmbrăcai cu haine nouă, după cum se 5 purtau pe atunci. îmi pusei un frac cu cozile lungi pană la călcâie; pantaloni strimţi şi scurţi pană la glezne! giletcă galbînă cu flori late, cusute pe ea; guler crohmolit şi vîrtos, care îmi gîdila urechile; şi, ascunzîndu-mi mînile într-o păreche de mănuşi verzi, mă pornii cu moşul meu spre otelul ladii V. 10 Pană atunci nu fusesem niciodată în adunări mari, şi măcar că moşul se extazia dinaintea toaletei mele, eram tulburat fără voie. Mulţămirea şi sperarea măgulitoare ce simţeam, gîndind că aveam a mă înfăţişa unei persoane care mă iubea, erau amestecate cu o presimţire neînţăleasă, ce 15 amorţea săltările bucuriei mele; şi ideea de a mă găsi într-o societate numeroasă, compusă de cele mai elegante dame din Londra şi din cei mai faşionabili1 gentelmani, îmi cauza o sfială foarte nesuferită. Nu ştiam cum trebuia să mă prezentez stăpînei casei şi ce să-i zic cînd m-a recomenda moşul meu. 20 Prin urmare, îmi închipuii un dialog între ladi V. şi mine şi alcătuii în minte-mi o sută de întrebări şi de răspunsuri nimerite, încît, sosind la otelul acestei dame, mă suii scările cu hotărîre de a-i rosti fraza următoare: Ladi! de mult căutam prilej de a avea norocire şi onor a fi recomendat unei 25 persoane atît de distinse, ale cărei înalte simţiri se unesc cu o frumuseţa rară şi poetică, pentru ca să compuie un înger rătăcit pe faţa pămîntului spre fericirea omenirei! . . . Acest compliment de colegian era menit, după socotinţa mea, să producă un efect minunat, căci, la vîrsta de 19 ani, 30 noi credem că meritul unui compliment stă în lungimea lui. Cînd se deschiseră uşele salonului, mă apucă un soi de ameţală, care mă făcu să rămîn înfipt pe prag. Salonul era plin de lumină, de flori, de cordele, de diamanturi, de zîm-bete fărmăcătoare şi de figuri vesele şi plăcute, carele cu 35 toate înotau în acel fluid magnetic ce pluteşte în atmosfera unui bal. Ladi V. se găsea în fund pe o canape de stofă argintie; trebuia dar să trec prin tot salonul, pentru ca să mă apropii de ea şi să-i fiu prezentat. Atunci simţii toate închie-turile mele slăbind, ca şi cînd m-ar fi pătruns o scînteie elec- 40 1 Elegant, monden (engl.: fashionable). trică; aş fi iubit mai bine să trec printre glonţurile a două armii duşmane decît prin mijlocul grupelor de dame şi de cavaleri împrăştiete în dreapta şi în stînga.. Nimic nu este mai greu pentru un tînăr de 19 ani decît 5 de a să prezenta bine într-un salon şi a înainta cu un pas sigur, fără a da motivuri de observări ironice persoanelor străine. Dacă se întîmplăsă fie neîndrăzneţ, amar de el!. .. îi perdut. Uimirea lui se face într-o clipă subiectul favorit de luare în rîs a tuturor celor ce n-au decît un spirit rîzător. 10 închipuiţi-vă dar în ce poziţie falşă mă găsam eu: sămănam cu un lup într-o claie de zăvozi. Moşul meu mă luă de mînă, mă trase după el cle-a lungul salonului şi, adresîndu-se ladii V., mă prezentă el după toate formele' uzitate. Frumoasa ladi V. se îngălbini, au- 15 zind numele meu, şi îmi zise cu glas tremurător: — Sir Campbel, sînt prea fericită de a priimi în adunarea mea un tînăr poet de un talent aşa de frumos ca a d-tale. La aceste cuvinte mă tulburai cu totul ;^ salonul începu a să învîrti împrejurul meu şi îmi aduc aminte că rămăsei 20 cu trupul plecat înainte, cu ochii ţintiţi pe parchet şi mormo-răsînd din buze cîteva cuvinte din complimentul ce pregătisem. „Ladi! simţirile trupeşti şi frumuseţa înaltă... care m-au făcut... să doresc de multă vreme . . . pentru fericirea omini-rei... de a mă înfăţişa... alcătuiesc un înger../' 25 Nu putui zice mai departe, căci sîngele mi se suise în cap şi îmi tiuia urechile grozav. Moşul meu mă trase de cozile fracului şi îmi şopti ca să-mi rîdic capul. Tocmai atunci ladi V. se cam plecase înainte pentru ca să deie nişte ordini unui lacheu ce adusese o tabla cu limonada. Cînd vrui sa 30 urmez sfatul moşului meu, lovii cu nasul în fruntea frumoasei ladi V., şi o lovii astfel de tare, încît sărmana femeie căzu pe canape, giumătate ameţită. Această tristă întîmplare adună îndată pe toţi lîngă ladi V. şi mă făcu să salt înapoi cu înfiorare, ca un om ce, din 35 greşală, ar fi împins pre altul într-o prăpastie. Din nenorocire, lacheul cu tablaua de limonada se găsa tocmai din dosul meu, şi mişcarea mea îl lovi peste mîni. Paharele atunci începură a giuca polca, a sări în sus, a să răsturna zînghenind, şi multe din ele se vărsară pe rochiile damelor! 40 ' Era să nebunesc!. . . din toate părţile se rîdicau ţipete şi plouau ocări asupră-mi; damele nu ştiau cum or şterge petele 224 225 de limonada de pe toaletele lor şi se uitau la mine cu ochi de pantere furioase, cavalerii păreau gata să se arunce ca să mă sfăşie; moşul meu, sărmanul! alerga de la unii la alţii, , cerînd iertare pentru greşala mea, şi numai ladi V. sămăna 5 pătrunsă de milă pentru poziţia mea atît de critică! Cît pentru mine, turbat de ruşine, mă aruncai ca un nebun pintre dame şi cavaleri împingînd pe toţi, călcîndu-i pe picioare făr-a mai cere pardon, mă trîntii cu desperare pe un jîlţ, în colţul salonului, dar răsării îndată cu înfiorare, 10 căci simţisem ceva plesnind pe jîlţ şi dînd un sunet jalnic. Gîciţi, domnilor, ce era?. . . Bucăţile zdrobite ale unei ghitare, pe care mă trîntisem fără a o zări. Nenorocitul instrument sta acum lăţit ca o turtă, cu toate strunele sale rupte! 15 Dacă aţi văzut vreodată un chip de idiot, vă puteţi imagina aerul dobitocit ce se tipări pe faţa mea la acea privelişte. Toate simţirile, toate ideile mă părăsiseră; mă prefăcui în statuie. Salonul vuia de hohote aţîţate prin luarea în rîs a adu-20 nărei. — Iată un poet plin de melodie! zicea un tînăr gentelman, arătîndu-mă la dame. — însă el pare a fi foarte desperat — adăugea altul — căci a rupt strunele lirei sale. 25 — Şi chiar lira sa au zdrobit-o sub picioare! Damele rîdeau de leşinau, iar eu, păcătosul! priimeam în tăcere acele trăsnete pe capul meu, căci mă credeam bun de spînzurătoare. Bietul moşul meu, roş ca o sfeclă şi ştergîndu-şi fruntea, sta deoparte, cufundat într-o posomorită meditare. Numai nobila 30 ladi V. nu rîdea, ci căuta să potolească împroşcarea acelor sarcasme; însă neputînd reuşi prin rugăminte, ea se apropie de mine, mă luă de mînă şi zise cavalerilor: Domnilor! ieu pe sir Campbel sub protecţia mea! îmi venea să mă arunc în genunchi dinaintea ei, dar ea 35 mă opri prin o căutătură race, care îmi îngheţă inima. Nu oi uita niciodată acea căutătură, în care era scrisă soarta mea! Ea îmi arătă o^ prefacere cumplită în simţirile frumoasei ladi. Sărmana!. . . îşi pierduse, într-o clipă, toate nălucirile cele mai încîntătoare asupra mea, şi acum poate că se ruşina 40 de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicul. 226 Moşul meu, înţălegînd acea schimbare în ideile ei, făcea toate chipurile ca să redobîndesc favorul ce perdusem; şi, cînd liniştea se restatornici în salon, el căută în mai multe rînduri să aducă vorba asupra poeziei, sperînd că poate voi fi 5 rugat de a rosti versuri de ale mele, dar în zadar! Soţietatea grăia despre cea de pe urmă operă a lui Rossini. — Apropo, strigă moşul meu, cunoaşteţi romanţa cea mai nouă a lui Auber 1 ? — Care? întrebară damele. 10 — O romanţă foarte frumoasă, răspunse bătrînul, şi foarte sentimentală. Nepotul meu o cîntă prea bine, şi dacă voiţi s-o ascultaţi. . . La această propunere, damele şi cavalerii căutară unii la alţii cu un aer ironic şi, voind negreşit să mai aibă motiv 15 de rîs, mă rugară ca să binevoiesc a-i încînta prin glasul meu. Eu blăstămam în mine ideea moşului meu, dar n-avui ce mă face, căci o damă mă luă de mînă ca pe un copil şi mă duse la piano, făgăduindu-mi să mă acompanieze chiar însăşi. 20 După multe bătăi de inimă, mă hotărîi să încep şi deschisei o gură largă pentru ca să atac notele în plin. O! prigonire a soartei!. .. O! fatalitate grozavă!... Tocmai atunci o muscă rătăcită se spăria de sunetul clavirului şi, năvălind chiorîş în gură-mi, se opri bîzîind în gît! 25 Vă las să gîndiţi rîsul adunărei, desperarea moşului meu şi dispreţul scris în ochii ladii V. Iar eu, domnilor, cuprins de nebunie, mă aruncai cu capul gol afară din salon. Cîtă vreme am alergat pe uliţile Londrei şi pe malurile Tamizei, nu ştiu; dar, cînd se făcu ziuă, mă trezii pe podul unei corăbii 30 ce pleca la India!. . . Astfel am început călătoriile mele pe mare, şi de atunci n-am mai văzut nici pe moşul meu, nici pe frumoasa ladi V. Cine ştie care ar fi fost soarta mea pe lume dacă nasul meu n-ar fi făcut carambol cu fruntea unei dame elegante; 35 dacă nu vărsăm o tabla cu pahare de limonada pe toaletele unei adunări întregi; dacă nu turteam un instrument menit a împreuna cîntice de amor şi dacă o muscă chioară nu şi-ar fi ales loc de scăpare în gîtul meu!. . . De nu mi s-ar fi întîm-plat toate aceste catastrofe, poate că nu aş fi agiuns căpitan 40 1 Daniel-Francois Auber (1782 — 1871), compozitor francez. 227 a vaporului ce comandez şi n-aş avea acum plăcere de a vă | umplea paharele cu mîna mea. . . Dar frumoasa ladi V. unde j să fie acum?... Oriunde s-ar găsi, în lumea aceasta sau j în ceea lume, domnilor, beau încă o dată în suvenirul ei! | 5 Povestirea nenorocirilor căpitanului Campbel ne făcu mult să rîdem, şi convorbirea noastră, aţîţată prin plăcuta înrîu- j rire a punciului, se prelungi pană la două ore după mezul nopţii. ( Cu toate aceste, a doua zi, noi eram pe podul vaporului la j răsăritul soarelui, răsuflînd aerul învietor a dimineţii şi pri- 10 vind în dreapta noastră malurile Spaniei. Marea limpide şi j albastră se întindea pană la poalele munţilor ce se înşiră de-a | lungul orizonului, de la marginea Franţiei şi pană la hotarele | Portugaliei. Ea oglindea seninul ceriului, şi iluzia era atît de j mare, încît ni se părea că pluteam între două ceriuri. 15 în călătoriile pe mare, unde păsurile omului sînt mărginite în lungimea podului corăbiei, unde ochii lui nu întîlnesc de giur împregiur decît întinderea pustie a valurilor; unde toată viaţa e concentrată pe nişte scînduri plutitoare şi numai prin ele este despărţită de prăpastia îngrozitoare a 20 mărei. . . acolo cea mai mică întîmplare este interesantă şi atrage luare-aminte. Răsăritul voios al soarelui, corăbiile ce se zăresc trecînd în depărtare cu pînzele lor albind în lumină, lucrul marinerilor acăţaţi pe funiile catargurilor, giocul peştilor în faţa apei, sosirea unei păsăruici rătăcite ce se opreşte 25 puţin' pe vîrful catargului, cîntă drăgălaş şi apoi se face j nevăzută în văzduh. . . toate aceste incidenturi dobîndesc | o mare importanţă în ochii călătorului, căci ele rup monotonia zilelor. Pe marea omul devine un copil, căruia lucrul cel mai | neînsămnat produce mirare şi prilej este o nevinovată pe- j 30 trecere. Din această cauză mai toate jurnalurile călătorilor pe mare cuprind aceleaşi însămnări, de pildă: 24 sept. — Soarele se ridică măreţ din sînul valurilor, şi, razele lui poleind orizonul cu o linie strălucitoare, marea limpide şi albastră pare ca un smarald încadrat într-un 35 inel de aur. Un vînt răcoritor începe a sufla: întinderea mărei se acopere de lungi şiruri de valuri ce se înaintează asupra corăbiei ca o armie duşmană; dar corabia, însufleţită prin geniul omului, dă năvală pintre movilele de apă, se înalţă pe vîrfurile lor, se clatină în văzduh şi apoi, lunecînd cu repegiune, pare a să adînci în fundul prăpăstiilor. Mişcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect desplăcut; mă sîmt puţin ameţit şi de-abie pot să-mi cumpă-5 nesc păsurile pe pod. Un arap de la Fez, care călătoreşte cu noi, pătimeşte de boala mărei şi se văietă, invocînd pe Allah! Mă apropii de el şi îl întreb turceşte: Chiefioc?. . . El se mînie şi îmi întoarce spatele. 10 Angel rîde cu căpitanul Campbel, cercînd a giuca polca în clătinarea corăbiei, în vreme ce marinerii, acăţaţi pe funiile catargurilor şi legănaţi în văzduh, desfac pînzele. Spre sară, vîntul conteneşte, marea se linişteşte, şi cînd stelele răsar, ele se prevăd pe faţa apei ca într-o oglindă. 15 Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopţii: mii de globuri luminoase strălucesc împregiurul vaporului, ieşind din valuri şi dispărînd în brazda largă şi spumegată ce lăsăm în urma noastră. Acel fenomen, netălmăcit pană acum, se numeşte: fosforescenţa mărei. 20 25 sept. — Zi frumoasă; marea albastră; orizon luminos. Mulţime de corăbii se zăresc în depărtare, unele mergînd spre răsărit, altele spre apus; unele avînd forma de paseri urieşe cu aripele întinse, altele sămănînd cu nişte catedrale. Zărim insula Ivice de-a stînga noastră, şi, pe la 8 ore, 25 trecem între insulele Baleare şi coastele Spaniei, în faţa capului San-Martin şi în canalul Balearelor. Cu cît ne apropiem de capul San-Martin, malurile se arată mai viderat în limpezimea atmosferii. Un lanţ de munţi goli şi arşi de soare închide orizonul de-a dreapta 30 noastră şi se confundă în depărtare cu norii ceriului. Cîteva păsărele vin de ne vizitează. Arapul cearcă să prindă una din ele, suindu-se ca o mîţă pe scările de frînghie care spînzură de-a lungul catargurilor; dar, agiungînd la giumătatea scării, perde cumpătul şi rămîne aninat în văzduh, 35 deasupra valurilor, vro cinci minute. Angel şi căpitanul pun rămăşag că a cădea şi că n-a cădea. . . dar,'în sfîrşit, bietul Haji-Ab-el-Rahma-Lahlo îşi adună toate puterile în'desperarea sa şi scapă din poziţia primejdioasă în care se găsea. Angel a prăpădit rămăşagul, adică două butelci de şampanie] 40 şi ne pofteşte ca să le deşărtăm în sănătatea arapului. 228 229 26 sept. — Podul corăbiei, spălat cu sopon şi grijit, luceşte ca parchetul ceruit al unui salon; bronzurile şi alămurile de la cutia busolii strălucesc în razele soarelui ca bucăţi de aur. 5 Mulţime de goelanzi (păsări de mare) zboară pe deasupra valurilor şi deodată se azvîrl în ele cu răpegiune şi apoi ies ; cu peştişori în pliscuri. Aripele lor mişcate în albastrul mărei par ca o spumă argintie. | Vaporul lasă în urmă-i o brazdă verde, iar împregiuru-i 10 plutesc pete albe de spume care samănă cu vinele marmo- | relor. Un curcan bătrîn, menit de a fi prefăcut în friptură, iese din cuşcă, şi, pentru ca să scape de foc, se azvîrle în apă! j îl videm plutind pe valuri, şi, după o luptă eroică de cîteva , 15 minute, sărmanul! cufundîndu-se în noianul mărei, ne amin-tează trista imagină a lui Leandru. O mare jale cuprinde tot vaporul la o privelişte atît de dramatică! iar mai cu samă bucătariul nostru rămîne desperat peste măsură! 27 sept. — Pe la 8 ore dimineaţa, o minunată panoramă 20 se înfăţoşază ochilor noştri. La lumina aurită a soarelui I zărim, în dreapta, ţărmurile Andaluziei, în faţă, stîncă măreaţă 1 a Gibraltarului, şi în stînga, munţii Africei, dintre care cel mai | înalt se numeşte arăpeşte: Jvelmussa x. Spectacul maiestos! j Două continenturi, Europa civilizată şi Africa sălbatică, j 25 despărţite prin canalul de Gibraltar, şi două mări, Oceanul | şi Mediterana, unite prin acelaşi canal într-o tainică însoţire. Munţii Spaniei şi ai Marocului, formînd în fundul orizonului j un măreţ amfiteatru, samănă a fi mărturii urieşi ai acelei j însoţiri. 30 Stîncă Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brîu de nori trandafirii, în vreme ce creştetul ei alb se scaldă în seninul albastru al ceriului, şi poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea samănă, de departe, cu un leu gigantic culcat pe labele sale la picioarele Spaniei. 35 Peste două ore de o plutire nesimţită, trecem lîngă capul | Europa, pe care este ridicat un far, şi întrăm în baia Gibraltarului, ce se îndoaie ca un arc, format de munţi arşi de soare şi de capurile Europa şi Cabruta. | 1 Munţii Rif-Atlas din Africa, în faţa Gibraltarului. 230 Vaporul se înaintează de-a lungul fortificărilor engleze ridicate pe maluri, şi în curînd soseşte şi aruncă ancora dinaintea oraşului Gibraltar, în faţă cu tîrgul Algesiras, ce albeşte dincolo de baie, pe coasta Spaniei. 5 Ne coborîm într-o barcă şi, trecînd prin o mulţime de corăbii venite din toate părţile lumei, sosim la mal şi sărim pe cheiuri, în mijlocul hamalilor lungiţi la soare. Trecem pe sub două porţi de cetate şi întrăm voioşi în oraş, după îndeplinirea formalităţii pasporturilor. 10 întîlnim un mare corp-de-gardie de scoţi, în îmbrăcămintea lor neisprăvită, adică purtînd căciuli mari cu pene negre, spenţere roşii, fuste scurte de materie în dungi, ghetre, şi altă nimica. Apucăm strada mare a oraşului, ce are cu totul fizionomia oraşelor engleze şi, în fine, sosim la locanta numită 15 Club house (ciob hauz) pe piaţa Commercial Square. Ferestrile salonului meu se deschideau asupra mărei şi asupra ţărmurilor Africei şi, de cînd sosisem la locantă, nu mă puteam sătura de priveliştea minunată ce se desfăşura în faţa mea. 20 — La ce gîndeşti? mă întrebă Angel. — Gîndesc că Africa e foarte aproape, că Marocul ne întinde braţele şi că mare greşală am face să trecem alăture făr-a-1 băga în samă. — Aul. . . vrei să mergem la Maroc ? 25 — Astfel de mult o doresc, că de-ar fi vro barcă gata de plecat, aş purcede chiar astăzi. — Este un vapor frantez care merge la Tanger. — Cînd? — Peste trei ore. 30 — Hai dar cu el şi vom vizita Gibraltarul la întoarcerea noastră. — Bucuros; eu merg şi în Hina, dacă vrei. — Poate să dăm o raită şi pe acolo, mai tîrziu; dar acum deodată, hai să videm marocanii de-aproape. 35 ■— Ol rait! strigă Angel cu bucurie, sărind ca un copil pin casă. Şi în adevăr, peste puţine ore, ne îmbarcam amîndoi pe vaporul franţez „Honfleur", care face călătorii regulate între Gibraltar şi Tanger1. 1 N. B. Această primă parte a uvragiului a fost scrisă în 1855 şi publi-40 cată în România literară [V.A.]. 231 tanger şi maroc 1 (1853) în ziua de 1 octomvrie 1853, amicul meu Angel şi eu, purtînd fiecare cîte un sac de voiagiu în mînă, ieşim veseli 5 din otelul englez Club house, ce se ridica pe piaţa centrală din oraşul Gibraltar, şi ne coborîm la port. O barcă sprintenă ne duce prin mulţime de corăbii la vaporul francez „Honfleur", care pleacă în curînd, lăsînd în urmă-i stîncă urieşă a Gibraltarului şi se îndreaptă spre ţărmurile Africei. 10 Ieşiţi din golf, întrăm în canalul larg care uneşte marea Mediterană cu Oceanul şi trecem pe lîngă Tarifa, oraş vechi aşezat pe coasta Spaniei dinaintea cărui răsare din valuri o'insulă fortificată. Vîntul suflă puternic, marea-i tulburată ' şi spumegătoare, ceriul e limpide ca o boltă de lapis-lazzuli. 15 întîlnim mai multe vase făcînd bordaje, pentru a naviga contra curentului şi a vîntului; una din ele lunecă alăturea cu vaporul I şi marinarii acăţaţi pe catarguri ne salută în treacăt cu strigăte voioase, la' care noi răspundem prin urări de călătorie bună. 20 Nimic mai fantastic şi mai interesant decît aceste rapizi ; întrezăriri de oameni necunoscuţi şi acele preschimbări de } cuvinte amicale pe întinderea mărilor! Mai departe, o barcă mare, venind despre Tarifa, abordează vaporul nostru şi ne aduce o familie întreagă de evrei, compusă 25 de tatăl, două fete mari, un copil de vro cinci ani şi un tînăr j ca de 25 ani. Bătrînul poartă pe umeri un cap mic cît o portocală de Malta; însă acest cap ce ar putea servi de minge j copilului, este ornat cu un nas lung coroiat, cu ochi de vulpe şi j cu buze subţiri care se mişcă neîncetat. 30 Căpitanul vaporului pretinde că evreul calculă dobînda ce ar lua pe valurile mărei, dacă ar putea să le deie în împrumut lui Dumnezeu! _ ■ Fata cea mai mare e naltă, neagră, uscată şi are o fizionomie de cămilă. Copilul samănă cu o maimuţă spărietă, 35 iar tînărul este îmbobocit în vîrful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu tromba elefantului. Acest muc 1 Deşi acest capitol din Călătorie în Africa se află, în ed. 1876, la sfîrşitul istorisirii, noi îl plasăm aici, pentru ca cititorii să poată urmări călătoria în desfăşurarea ei în timp. 232 curios pare a fi înzăstrat cu o mare simţire, căci atît prin coloritul, cît şi prin diferitele sale mişcări el destăinuieşte tot ce se petrece în sufletul stăpînului său. în mijlocul acestei menagerii evreieşti, copila cea mai 5 tînără străluceşte însă ca o minune. Frumoasă, zîmbitoare, veselă, ea produce o dulce impresie asupra tuturor călătorilor. Angel, cuprins de uimire, se apropie în grabă de această fiinţă drăgălaşă, rătăcită pintre dihănii şi începe a-i grăi cu multă simpatie. Copila îi răspunde graţios, iar negelul dă 10 semne de o gelozie furioasă, văpsindu-se cînd în galbîn, cînd în verde, cînd în patlageniu. Monstruozitate! nelegiuire! lucru de nepovestit şi de necrezut! Evreul trombagiu este logodnicul copilei încîntătoare !!! Cu toate aceste, vaporul legănat de valuri înaintează 15 rapide între munţii Africei, acoperiţi cu verdeaţă, şi acei ai Spaniei, arşi de soare. Cîţiva delfini se gioacă împregiurul lui, sărind pe faţa apei şi rostogolindu-se în fund; ei ne întovărăşesc astfel pană în baia Tangerului, unde sosim după patru oare de o minunată preumblare. 20 Oraşul Tanger, numit de arabi Tangia, prezintă un tablou foarte original prin clădirile sale albe, carele se ridică treptat pe coastele a două culmi apropiete. împregiuru-i se înşiră un brîu de ziduri nalte cu metereze ruinate; iar în mijlocul lui se înalţă două minarele pătrate, a cărora cărămizi smăl- 25 ţuite formează felurite arabescuri. Toate casele sînt coronate cu terase, pe care locuitorii petrec nopţile de vară, şi din depărtare ele înfăţoşază aspectul unei scări gigantice lipită de coasta culmelor. Albeaţa păreţilor1 şi lipsa de ferestre produc o uniformitate care ar osteni vederea, dacă acea uni- 30 formitate nu ar fi întreruptă prin cîţiva copaci, prin coloritul minarelelor şi prin locuinţele consulilor Europei, văpsite în galbîn, vînăt, pembe şi verde. îndată ce aruncăm ancora, zărim venind de la mal un lung caic condus de vro zece arabi cu picioarele şi braţele 35 goale. El se apropie de vapor, săltînd pe vîrfurile valurilor,'iar arabii dau năvala la pod ca o ceată de piraţi, pentru ca să înhaţe atît pe călători cît şi bagagiul lor şi să-i coboare în caic. Operaţie grea, periculoasă şi spăimîntătoare; căci barca se clatină grozav, acum rîdicîndu-se mai sus de podul vapo- 40 rului, acum dispărînd în fundul unei adînci prăpăstii. 1 în ediţia 1876 greşit: ferestrelor. 233 1 în momentul de a să decide ca să coboare scara vaporului, evreul cel bătrîn, cuprins de un tremur spasmodic, începe a murmura mai iute din buze, calculînd negreşit folosul ce i-ar aduce suma de groază ce are în suflet, dacă ar putea 5 să o speculeze. Copilul cel mic sare pe umerii lui, strîmbîndu-se la noi, şi deodată amîndoi lunecă şi cad de-a rostogolul în fundul caicului; atunci trombaciul logodit, cu un devotament demn de o soartă mai bună, se răpede ca să deie agiutor celor căzuţi; însă pornirea lui nefiind bine cumpănită, el 10 se duce de-a dreptul alăturea cu caicul, în mare, unde se cufundă ţipînd. Pe loc doi marinari francezi se aruncă după dînsul, îl pescuiesc în grabă şi-1 urcă pe caic, buimăcit de spaimă şi botezat în salamură. La această privire un răcnit răsună pe pod, un răcnit 15 de adîncă desperare! Ne întoarcem iute şi vedem leşinînd fata cea mai mare în braţele surorei sale! O dramă tainică şi profundă se desfăşură atunci în ochii noştri, un mister sufletesc se descopere. . . Cămila e înamorată de elefant, viitorul ei cumnat!. . . 20 Pe cînd aceste scene se petrec pe vapor, o altă barcă soseşte de la mal ca să ieie călători, dar nemaigăsind nimica de înhăţat, arabii ambelor caice se apucă la ceartă, ţipînd, gesticulînd, sărind peste bance, ameninţîndu-se cu lopeţile şi espunîndu-ne astfel de a fi răsturnaţi în apă. Angel perde 25 răbdarea sa de englez, se mînie, boxează în dreapta, boxează în stînga şi, în fine, arabii noştri, spăimîntaţi de pumnii lui, se pun la vîsle. Caicul pleacă spre mal, însă, la o distanţă de 30 paşi departe de el, se opreşte, căci au dat de fund; iată-ne pe un banc de năsip! Arabii sar iute în mare şi ne 30 ieu în cîrcă pe umerii lor. Angel, văzînd că nu se poate cufunda mai mult decît pană la genunchi, propune copilei celei frumoase ca să o poarte pe braţele sale, şi, făr' a mai aştepta răspuns, el o ridică pe sus, întră în valuri şi, fericit de a strînge la pept 35 un odor atît de preţios, el păşeşte falnic prin apă ca un Cesar triumiător. Noi cu toţii călări pe spatele arabilor, îi facem un cortegiu demn de nobila şi cavalereasca sa purtare. Această călărie maritimă îmi aminteşte versurile următoare ale unui poet romantic din şcoala bucureşteană: 40 Trăiască libertatea! En vreu să merg călare Pe cîmpul lui Filaret, pe munţi şi chiar pe mare ... etc. Dezbărcarea noastră pe pămîntul Africei este întîmpinată de o populaţie întreagă, compusă de arabi învăliţi cu burnuse stremţeroase, de copii cu capetele rase, care lucesc la soare ca nişte tingiri spoite, şi de evrei ce se furişează prin gloată, 5 dominaţi de frică şi de setea cîştigului. Toţi ne încungiură pe mal, privesc la noi cu o curiozitate comică, şi ne grăiesc delaolaltă, unii arăbeşte, alţii spanioleşte, făr' a să îngriji dacă îi înţălegem sau ba. Angel şi eu le răspundem serios englezeşte şi româneşte, şi astfel reînnoim scena confuziei 10 limbelor din turnul Babelului, scenă ce s-ar fi prelungit mult, dacă dragomanul Consulatului Britanic nu ar fi venit să întrerumpă interesanta noastră conversare. în fine, facem o intrare triumfală în oraş, trecînd pe sub o poartă cam dărîmată a cetăţii, şi apucăm a ne sui pe 15 o hudiţă rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face zigzaguri între două ziduri goale. Această stradă îngustă uneşte portul cu centrul oraşului, prin urmare ea este mai importantă decît toate celelalte. în ea întîlnim o mulţime de indigeni pe gios sau călări pe măgari, coborînd la vale şi strigînd: balac î 20 balac! adică: feriţi! feriţi! şi în adevăr ne ferim iute de dînşii, lipindu-ne de păreţi; căci feţele lor palide, ochii lor scînteitori, barbele lor zburlite, trupurile lor uscate, mişcările lor dişănţate, graiul lor răguşit şi stremţele lor ce-i descoper mai mult decît îi acoper, produc o impresie respingătoare. Ici- 25 colea, dinaintea unei uşi ce se deschide în zid sau la colţul unei hudiţi, vedem cîte un nenorocit culcat pe pave într-o nemişcare de cadavru sau şăzînd ghemuit, cu capul pe genunchi şi ochii ţintiţi pe vîrfurile babuşilor săi. — Cum îţi pare Tangerul? mă întreabă Angel. 30 — Curios şi extraordinar! îi răspund. Lipsa de ferestre în păreţii stradelor şi lipsa de coperişuri pe case mă fac să cred că am întrat într-un oraş ars de un foc mare, zguduit de vreun cutremur şi care acum adăposteşte în ruinele sale văruite o populaţie întreagă de bolnavi şi de smintiţi. Cîţi 35 indigeni am întîlnit păn-acum au un aer de suferinţă şi de mizerie care atristă; nu am zărit încă o singură figură voioasă... — Şi eu nici o păreche de babuşi întregi! adauge tovarăşul meu, oftînd cu jale. . . După o alergare fantastică prin o încîlcitură de hudiţi strimte, sosim la locanta numită 40 „English family hotel" şi ţinută de o văduvă engleză, misir ess Ashton. Casa e curată, camerile răcoroase şi mobilate 234 235 cu crivaturi de fer, ascunse sub muschitere de gază; scările, precum şi parchetele camerilor sînt plăcuite cu faenză smălţată, care înveseleşte vederea şi ţine răcoare. Salonul este ornat cu un piano vechi şi hîrbuit, ce pare a fi oftigat de dorul 5 Europei. îl găsim ocupat de două domnişoare palide, fetele doamnei Ashton, care, îmbătrînind în singurătate, se sting sărmanele de dorul europeilor. Flori exotice şi uscate de soarele Africei, fiinţi predestinate a trăi şi a muri în haine de vestale, ele poartă zulufi ce atîrnă de-a lungul obrazilor, 10 de-a lungul gîtuiui şi de-a lungul sinului pană la stomah. Ochii lor de un azur spălăcit privesc cu melancolie prin ferestrele salonului munţii ce se-nalţă dincolo de baia Tange-rului şi marea ce se întinde spre ţărmurile Spaniei, dar în zadar! Tot în zadar!. . . nici o umbră de mire nu se zăreşte 15 în fundul orizonului!. . . Cînd întrăm în acel sanctuar de durere virginală, ambele fecioare se scoală deodată, ca prin efectul unui resort mehanic, se închină maiestos şi părăsesc salonul ca nişte năluce în-spăimîntate. 20 Pintre curiozităţile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-şi închipuieşte că ştie englezeşte ca Lord Byron, cînd jargonul său se compune din cîteva cuvinte spaniole, portugheze şi turceşti; un papagal care de dimineaţă pănă-n sară repetează frazele: hau du iu du, ai Iov iu1, 25 învăţate de la stăpînele lui, precum şi miile toneres 2, deprinse negreşit de la vrun călător francez, şi în fine două june servitoare sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepeptănat şi cu pelea aurită de razele soarelui. Ele rîd vesel de cîte ori'Angel cearcă a glumi cu dînsele, şi 30 astfel ne arată şiragurile lor de dinţi albi şi ascuţiţi. Amicul meu, încîntat, declară că nimic nu înveseleşte mai mult inima omului ca nechezatul unui cal de soi şi ca rîsul armonios a unei copile de 16 ani. Cu toate aceste, poeticul Angel ordonă lui Hamed, ser- 35 vitorul otelului, ca să pregătească dejunul şi să-i aducă jambon, beefteacuri, cartofe, stilton, porter etc, adică tot ce constituie hrana unui englez prozaic. Prîrîzul fiind gata, ospătăm cu acea poftă de mîncat ce dau călătoriile pe mare, 1 „Ce mai faci, te iubesc" (engl.: how do you do, I Iove you). 40 2 O mie de tunete (fr.). şi apoi ne suim pe terasa locantei pentru ca să bem cafeua şi să ne facem chieful. Cine a gustat viaţa orientală ştie că chieful este partea cea mai importantă a vieţei; deci aprinzîndu-ne ţigarele 5 şi aşăzîndu-ne pe jilţuri americane în formă de leagăn, dăm drumul ochilor să rătăcească pe împregiurimile Tangerului şi lăsăm închipuirea să zboare în lumea fantaziei. Sub picioarele noastre se cobor pană la malul mărei terasele caselor arăbeşti, ca nişte grădini gigantice superpuse treptat; iar 10 în depărtare străluceşte baia, acoperită cu spume argintii, şi în mijlocul ei se leagănă vaporul „Honfleur". — Cunoşti istoria Tangerului? mă întreabă Angel. — lat-o în scurt, îi răspund. Acest oraş a fost fondat la o epohă necunoscută; el a trecut sub domnirearomanilor 15 şi a goţilor; iar la începutul secuiului al VIII a căzut în mînile arabilor. La anul 1471 a venit portughezii carii l-au ocupat pană la 1662; pe urmă englezii l-au stăpînit în curs de 22 de ani; însă fiind supăraţi de necontenitele atacuri ale maurilor, ei s-au retras şi l-au părăsit sultanului de Maroc. 20 — Compatrioţii mei nu s-au arătat oameni practici în cazul acesta, observă Angel, aruncîndu-şi ţigara cu mînie. — Pentru ce ? — Pentru că lucrul luat nu se dă îndărăpt. — Frumos princip! dar fie, să urmăm cursul istoriei. 25 în 6 august 1844, Tangerul a fost bombardat de flota franceză, sub comanda prinţului de Joinville, din cauza protegerei ce sultanul de Maroc, Mulei-Abder-Raman, da pe ascuns califului Abd-el-Cader, care atunci se găsea în luptă cu Francia pentru apărarea Algeriei. 30 — Atunci negreşit s-a dărîmat o parte din zidurile cetăţii ? — Ai gîcit: prin urmare haidem să facem o preumblare în oraş păn-a nu să culca soarele. întovărăşiţi de Hamed ne ducem prin un labirint de 35 strade înguste să vizităm. . . nu saraiuri măreţe şi aurite, nu grădini feerice cu basinuri de marmură, nu minunile halimalei orientale, dar o piaţă mică ce se găseşte în centrul oraşului şi care prezintă un tablou viu de viaţă arăbească. Pe această piaţă se înşiră două rînduri de dughene, adică 40 de vizunii strimte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi cu metanii de calembec în mînă. Arămii 236 237 la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemişcare absolută, cît nu trece nimic pe lîngă dînşii; dar cum se iveşte un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul şi gurile lor 5 înarmate cu dinţi lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea cîştigului învie acele maşini acoperite cu pele zvîntată la soare şi le comunică nişte mişcări atît de deşănţate, nişte gesticulări atît de hrăpitoare, încît îţi vine a te crede într-o menagerie de orangutangi. în centrul pieţei stau întinse 10 cîteva rogojini, pe care sînt aruncate grămăzi de curmale putrede, de harbuzi necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pămîntul. Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muşte; iar de-a lungul pieţei 15 doi santuni aleargă sărind şi ameninţînd pe toţi trecătorii cu vîrful lăncilor ce poartă în mînă; un al treilea stă la soare tremurînd şi zberînd ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdrobindu-şi trupul de petrele pavelei în onorul lui Mohamed, şi un al cincilea strigă toată ziua cuvintele: 20 Sahailic mlihi, împreunîndu-şi glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate aceste se petrec pe un loc încadrat cu păreţi goli, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Africei varsă torente de foc. Dezgustaţi de spectaculul pieţei, ne depărtăm, apucînd 25 pe o stradă care duce afară din oraş. Lîngă poarta pe care trecem se întinde un cîmp, pe care se face tîrg (sauc) de două ori pe săptămînă şi unde sosesc caravanele dinlăuntrul Africei; iar alăturea, de-a lungul zidului cetăţii, pămîntul răsună sub picioare, fiind scobit cu gropi adînci, în care 30 arabii păstrează grîul. Hamed ne arată în treacăt una din acele gropi părăsită şi prăbuşită, care a servit odinioară de mormînt la sute de tidve de evrei, descăpăţinaţi pentru plăcerea nu ştiu cărui sultan de la Fez. Capetele au fost răscumpărate de neamurile acelor nenorociţi şi duse în cimitirul 35 evreiesc, iar groapa a rămas ca o pomenire îngrozitoare, cu care şi astăzi încă înspăimîntă pe strănepoţii lui Abraham. De atunci poate israeliţii marocani au adoptat următoarea zicală spaniolă : „Con los Mov os plomo o plata" însă neîndrăznind să arunce plumb în capul arabilor, ei dau bani pentru ca să cumpere dreptul de a fi tiranizaţi pe pămîntul Africei. în adevăr ei pun toată silinţa de a nu să despărţi de idolul lor, aurul, şi dezvălesc un geniu rar 5 întru apărarea lui; însă barbaria indigenilor face adeseori crunte razzia în colonia israelită. Cu cît un evreu e mai bogat, cu atît el caută să-şi deie o aparinţă mai săracă; cu cît el ar putea să trăiască mai bine, cu atît se osîndeşte la o viaţă de lipsuri şi de mizerie; căci de cum se naşte şi pană ce 10 moare el e dominat de o groază neîncetată. Simţirile care nu adorm niciodată în sufletul lui sînt spaima şi zgîrcenia; prin urmare cînd întîlneşti un evreu în hudiţile Tangerului, îl vezi trecînd ca o umbră de-a lungul păreţilor, cu ochiul pîndaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinţi, ca un om ce 15 ar fi comis o crimă şi s-ar teme de a fi recunoscut. Obligat de a-şi scoate babuşii cînd trece pe lîngă o geamie, el îi ţine totdeauna în mînă, atît de economie cît şi de frică, temîn-du-se ca vuietul paşilor săi să atragă luarea aminte a vreunui arab mahmur, şi să-i aducă maltratări, sau mai cu samă 20 pagubă! Evreul din Tanger, precum şi acel din toate oraşele Africei, este fiinţa cea mai îngrijită din lume; pentru el chiar umbra unei paseri trecătoare este un motiv de spaimă! El nu grăieşte, ci şopteşte, nu rîde, ci zîmbeşte, nu calcă, 25 ci lunecă pe pămînt, căci nu are curagiul fiinţei sale; vecinie prigonit, vecinie umilit, el îşi răzbună însă prin viclenie, speculînd lenea apăsătorilor săi şi parvenind încet, încet a monopoliza tot comerţul oraşelor. în zadar arabii îi despreţuiesc şi-i închid noaptea într-un 30 cvartal deosebit, ca pe nişte vite în ocol; în zadar îi pradă şi-i măcelăresc din timp în timp; coborîtorii lui Solomon pleacă capul cu răbdare şi reîncep traficul lor, făr-a avea de scop nici îmbunătăţirea soartei, nici luminarea neamului lor, ci numai şi numai strîngerea de aur! Prin urmare ei 35 se găsesc încă într-un grad de superstiţie ridiculă, confun-dînd pe Moisi cu Cabala şi pe profeţi cu rabinii. Un călător francez, d-nul Charles Didier, zice: „Prejudiciile cele mai nebune sînt pentru evrei articole de lege şi de credinţă, şi chiar cînticele sublime ale psaimistului 40 sînt traduse în nişte harhalaie atît de monstruoase, încît 238 239 ascultîndu-le crede cineva că aude sălbaticii clin Oceania urlînd şi zberînd împregiurul fetişelor la care se închină". Şi însă femeiele lor sînt frumoase, precum au trebuit să fie Agar, Iudita, regina de Saba şi toate poeticele figuri din 5 istoria antică a evreilor. Nalte, albe, graţioase, ele reprezintă tipul adevăratelor fiice ale Răsăritului. Talia lor mlădioasă şi elegantă ca trestia verde mişcată de boarea dimineţei, părul lor stufos şi luciu formează o mîndra cunună pe frunte; ochii lor negri şi lungăreţi ard ca o flacără misterioasă; 10 zîmbirea lor are un farmec atrăgător care uimeşte inima, mînile lor fragede şi albe ţin cheia fericirilor raiului, după o expresie arăbească. Cum se face dar că evreii, cu aseminea frumoşi tovarăşi de vieţuire, să nu aibă cele mai nobile simţiri? cum de nu 15 li se înalţă sufletul, şi nu li se preface caracterul în compania acelor fiinţi încîntătoare ? Mister psihologic neînţăles!! Departe de a priimi înrîurirea cerească a frumuseţei, evreii le-au comunicat ei din contra mîrşavele lor instincte, şi astăzi strănepoatele reginei de Saba întind mînile cu lăco- 20 mie, pentru ca să culeagă aurul oriunde l-ar găsi. Angel le numeşte Schillve în rochii, deşi el le apreţuieşte mult, foarte mult. La întoarcerea noastră în oraş avem prilej a ne convinge de acest trist adevăr, întrînd în mai multe case evreieşti. 25 Aceste locuinţi se compun de o tindă, care dă într-o curte mică parchetată cu cărămizi smălţuite. în curte se deschid cîteva camere întunecoase, care servesc de bucătărie, spălătorie, salon etc.; iar pe dinaintea camerilor se întinde o galerie cu coloane, unde familia petrece ziua şi nop- 30 ţile de vară. Evreii din Maroc grăiesc spanioleşte, fiind originari din Spania, de unde au fost izgoniţi la diferite epoce. Ei poartă anteree de postav închis cu nasturi mulţi şi rotunzi, brîie de mătasă şi chitii negre. Cît pentru femei, cele mai sărace 35 sînt îmbrăcate cu rochii de cit şi legate la cap cu tulpane simple; iar cele bogate au un costium mult.mai elegant, brîiele lor fiind de fir, legăturile capului de mătasă şi rochiile lor de stofe grele cu broderii de aur; aceste haine însă ies la ivală numai în zile de sărbători mari. 40 Mai în toate saloanele unde întram, avem plăcerea de a vedea două sau trei femei, unele mai frumoase decît altele, care ne primesc foarte graţios, privesc la noi cu ochi galişi, ne dau zîmbirile lor cele mai dulci, şi apoi mişcînd buzele ca nişte frunze de flori trandafirii ... ne cer parale! Grecii vechi aveau între dumnezeiri pe Afrodita, f ărmăcătoare; 5 evreii de astăzi au pe Afrodita cerşitoare! Noaptea cade fără veste şi ne surprinde pe hudiţi, căci în Africa amurgul este necunoscut; ne întoarcem deci la locantă, încîntaţi de ideea ce am avut de a veni la Tanger şi promiţîndu-ne de a vizita a doua zi castelul ce dominează io oraşul, precum şi Alcsarul, adică palatul sultanilor de Maroc. La otel sîntem primiţi cu demonstoări foarte expresive din partea papagalului, care ne asigură că ne inbeşte, repetînd: ai Iov iu, miile toneres ! şi dar uimiţi de această declarare de amor, ne suim iarăşi pe terasă, pentru ca să asistăm la 15 răsăritul lunei. Palida făclie a umbrelor se ridică în orizon cu numerosul său cortegiu de stele, întocmai ca o regină strălucită în mijlocul curţii sale de dame elegante. Ea răspîndeşte pe munţii Africei şi a Spaniei un văl luminos şi fantastic; iar 20 pe sînul mării întinde o punte de aur, care uneşte orizonul depărtat cu malul pe care ne găsim. O dulce răcoreală adie împregiurul nostru şi ne îmbată de plăcere, făcînd a crede că pe lîngă noi fîlfîie aripele nevăzute ale geniilor de noapte. — Ascultă! îmi zice Angel, apucîndu-mă de braţ. 25 — Ce ? — N-auzi pe valuri glasul armonios al copilei celei frumoase din vapor? — Visezi, amice, îi răspund. E glasul unui marinar francez. 30 — Dar nu zăreşti o barcă în razele lunei? — Ba zăresc. — Şi în barcă nu vezi o umbră de femeie? — Văd doi marineri carii vîslesc; dar chiar asa sa fie cum zici, crezi că o femeie ar îndrăzni să facă serenadă în 35 baia Tangerului? mai cu samă o israelită? — Ea-i! . . . strigă Angel fără a asculta observările mele şi, strigînd, el dispare pentru cîteva minute; apoi se întoarce iar pe terasă, aducînd instrumentul său favorit, cornetul de argint. 40 — Ce vrei să faci? îl întreb cu mirare. 240 241 — Vreu să dau un concert marocanilor şi să răspund graţioasei cantatriţe din caic. Dominat de această idee fixă, Angel începe a suna din cornet o arie din Lucia, neauzită încă de urechile africane. Notele jal-5 nice şi melodioase se răspîndesc în tot oraşul, făcînd pe arabi a-şi închipui că aud trompeta lui Anael. Ca prin un efect magic, toate terasele caselor se acoper cu oameni, carii, cînd se mişcă spărieţi, cînd se opresc înmărmuriţi. însăşi vestalele doamnei Ashton, atrase de farmecul armoniei, apar la lună 10 lîngă noi, întocmai ca fantasmele care ies din morminte în scena monăstirei din opera lui Meyerbeer, Robert diavolul. Ele stau în extaz, suspinînd adînc şi exprimînd uimirea lor prin clătinarea zulufilor şi prin un haao foarte prelungit. Succesul artistului este deplin; un oraş întreg îl ascultă, 15 două vestale îl admiră şi chiar junele servitoare din locantă, Asterica şi Lunica, ghemuite într-un colţ al otelului, arată la lumina stelelor mărgăritarii ce poartă în locul dinţilor. Pe la o oră după mezul nopţii, Angel, finind concertul şi primind aplauzele noastre, îşi ia adio de la umbrele tera-20 selor, prin cîteva note care imită foarte bine cucurigul cu-coşilor^; apoi ne coborîm cu toţii în salon, ne zicem noapte bună în diferite limbi şi ne retragem în camerile noastre de culcat. —Good night, my dear Alecsandri. 25 — Good night, dear Angel. — Are you sleepy? 1 — Oh, yes! Noapte bună şi somn dulce! A doua zi Hamed vine de ne trezeşte şi cu un aer serios de lord ne zice spanioleşte: buen dies, seniores, crezînd că 30 ne dă ziua bună englezeşte, pe urmă el ne propune să ne întovărăşească la Alczar. Cererea lui e încuviinţată cu majoritatea absolută a voturilor, şi îndată după dejun plecăm tustrei, Hamed înainte şi noi după el. Reîncepem dar din nou o babă-oarbă prin încîlcirea hudiţilor oraşului şi în fine 35 ne suim pe culmea coronată de ruinele vechiului castel ce domină Tangerul. Poziţia lui e foarte frumoasă şi înlesneşte ochilor un zbor întins pe un orizon nemărginit. în depărtare se arată ca nişte nouri munţii Andaluziei şi stîncă Gibraltarului; în 40 1 Ţi-e somn? (engl.). dreapta se înalţă munţii Africei şi se zăreşte drumul care duce la Fez, capitala Marocului; la picioarele noastre străluceşte în soare marea, brăzduită de corăbii, şi albeşte oraşul Tanger cu casele sale cubice. Cîţiva arbori, cîţiva butuci 5 de vie, cîteva malduri de stuh verde, precum şi yăpselele caselor consulare complectează acest tablou învestit cu diferite culori. După un lung repaus şi o lungă admirare a priveliştei, întrăm în castel prin o poartă dărîmată şi apoi în curtea Alczarului, încungiurată cu ziduri nalte şi metere- 10 ze. Palatul sultanilor de Maroc se ridică în stînga curţii; trecem pe din dosul lui, apucăm prin nişte hrube întunecoase şi deodată ne găsim într-un patio, salon mare, descoperit, pavat cu place de cărămizi smălţuite şi ornat pe laturile lui cu coloane de marmură albă. Aceste coloane formează 15 de giur împregiur galerii, în care se deschid uşele mai multor camere săpate în stil mauresc. Tot geniul oriental se arată în frumuseţa boitelor de lemn scobit şi în fantazia arabescurilor de pe păreţii acelor camere. Vizitînd cu de-amăruntul rîndul de gios al palatului, ne 20 suim la cel de deasupra pe scări smălţuite , ca să vedem haremul aşezat deasupra mărei. Cîte mistere, cîte suspine înfocate, cîte daruri tainice, cîte scene dramatice au avut fiinţă odinioară, în această închisoare strălucită! Cîte minuni de frumuseţi au vest ezit acole! cîte suflete june şi amoroase 25 s-au stîns ca stelele ceriului; cîţi ochi drăgălaşi au zburat de sus pe întinsul valurilor şi al orizonului, urmărind un vis plăcut, o sperare înşălătoare! în sînul acestui pustiu palat închipuirea se exaltă şi recheamă trecutul strălucit, pentru ca să peardă din vedere 30 mizeria timpului de faţă; ea întrevede pe acei mauri cavalereşti, carii au domnit în Andaluzia şi au zidit geamia cu sute de coloane din Cordova, Alczarul şi Giralda din Seyilia şi mai cu samă Alhambra din Grenada, trei minuni de arhitectură feerică. Iar cînd de la măreţul tablou al trecutu- 35 lui, ochii se cobor pe litoralul Africei de astăzi, ce văd ei oare ? Văd sate mizerabile şi oraşe compuse de hudiţi stricate şi pline de gunoi; [. . .] Guvernatorii oraşelor, paşii, sînt tirani absoluţi; iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Allah! El trăieşte 40 închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toţi tremură şi se închină. Rareori acest personagiu se arată 242 243 în public, şi cînd se întîmplă ca el să facă vreo scurtă călătorie sau să-şi schimbe reşidenţa, iată cortegiul ce-1 însoţeşte: 1) în capul cortegiului un escadron de mauri ai gardei împărăteşti. 5 2) Doi călăreţi purtînd haine scumpe şi lănci otrăvite. 3) Sultanul cu manta albă şi cu cealma verde. 4) Sclavii carii agită apărători pe lîngă sultanul, pentru răcorirea atmosferei. 5) Patru funcţionari mari ai statului, purtînd: cel întîi 10 cortelul, cel al doilea ornicul, cel al treilea lancea şi cel d-al patrulea sabia sultanului. 6) Miniştrii. 7) Medicii. 8) Doi imami, preoţi cu sămnele rangului lor. 15 9) Doi oficeri mari ai imperiului. 10) Patru călăi, avînd denumirile caracteristice de: inten-* dentul, biciuitorul, înţepătorul şi despintecătorul. Mai mulţi sclavi duc instrumente de moarte dinaintea lor. 11) Garda neagră cu săbiile goale în mîni, precedată 20 de muzică. 12) Două escadroane de gardă maură. 13) Două baterii de artilerie uşoară, purtată pe spinare de cămile. 14) Sclavii, servitorii şi femeiele. 25 Femeiele în urma cortegiului, ca unele ce nu au nici o însămnătate în ochii marocanilor! Un asemenea ceremonial grotesc nu exprimă oare îndestul starea de barbarie în care se găseşte această parte a Africei? ... Şi dacă Marocul megieşit cu Europa prezintă 30 acest spectacul, în ce grad de sălbătăcie trebuie să zacă popoarele dinuntrul continentului Africei? Sub impresia acestor gînduri, Angel şi eu părăsim Alc-zarul, destinat a cădea în ruine cu toate monumentele mahomedane, şi ne coborîm în oraş. La colţul unei strade ne îm- 35 pedecăm de o rogojină întinsă pe pave, lîngă o scobitură făcută într-un zid dărîmat şi menită de a servi de cafenea. Pe rogojină stau ghemuiţi cîţiva arabi învăliţi în burnuze rupte şi un turc mai alb la faţă şi mai curat îmbrăcat decît tovarăşii lui. 40 Cum îl zăresc încep a-i debita toate cuvintele cîte le învăţasem în diferitele mele preumblări prin Orient; iar el, 244 lăsînd să mă încurc în hoj ghioldum, safa ghioldum, efendi 1, îmi replică franţuzeşte: — Bonjour, monsieur; voulez-vous prendre nne tasse de cafe ? 2 5 Cuprins de mirare, îl întreb de este francez. — Ba nu, îmi răspunde el rîzînd: eu sînt turc de la Algeria şi am servit în regimentul 1 de zuavi. — Cum te numeşti? — Hadji-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali. 10 — Ai călătorit înuntrul Marocului? — Am fost de trii ori la Fez. — Poţi să ne întovărăşeşti ca dragoman într-o preumblare ce vroim să facem prin munţii Uadras? — Bucuros; cînd plecăm? 15 în curînd; ocupă-te să ne găseşti cai, să ne pregăteşti provizii de drum şi să ceri de la paşa un soldat vrednic care să vie cu noi. — Toate vor fi gata pe poimîne. Acum poftim cîte o cafe. Invitarea cordială a lui Hadji-Mustafa ne decide a lua 20 loc pe rogojină. Angel cearcă a-şi cruci picioarele, pentru a imita pe arabi, însă nu reuşează decît a cădea răsturnat pe spate. în timpul acesta sosesc, alergînd, vro patru băieţi ca să ne ceară cîte un felu, ban prost de aramă. Mustafa le aruncă cîteva de aceste monete, care devin pe loc un motiv 25 de război; băieţii se răped ca să le culeagă de pe gios, se împing, se înjură şi se apucă la bătaie; dar ce bătaie? Bătaie de berbeci! Retrăgîndu-se îndărăpt cu trei-patru paşi, ei se aruncă unii asupra altora şi se ciocnesc cap în cap cu o pornire furioasă; tidvele răsună grozav, dar nu se sfărîmă; 30 căci ele fiind rase şi expuse necontenit la soare şi la ploaie, dobîndesc o tărie extraordinară. Pentru un felu, fiecare băiet din Tanger e în stare să strice pe capul său o cărămidă de cele mai groase şi mai bine arse. Cîte capete de europei ar zdrobi el pentru o sumă de 20 de franci? Angel caută să 35 rezolve acest problem de statistică şi găseşte cifra colosală de 9 876 543 210 (?). Osteniţi de preumblarea noastră pedestră, ne întoarcem la otel, unde ne iesă înainte drăgălaşa Asterica şi ne spune 1 Bun sosit, bun sosit, domnule (turc.). 40 2 Bună ziua, domnule; doriţi o ceaşcă de cafea? (fr.) 245 L. cu un aer cam îngăimat că stăpînele ei, domnişoarele Asliton, ar fi prea recunoscătoare, dacă am vroi să le dăm un concert sara în salon. — Nu numai un concert, dar şi un bal; răspunde Angel, 5 dismierdînd bărbia copilei care se depărtează veselă; apoi el mă întreabă dacă ştiu să cînt din piano? — Nici o notă, îi răspund. — Prea bine, replică el, deseară îi improviza un vals. De pe la 9 ore, salonul fiind iluminat ă giorno, dom- 10 nişoarele Asliton întră în el, urmărite de Lunica şi de Asterica. Vestalele s-au prefăcut în silfide, îmbrăcate cu rochii albe de tiul, strînse la mijloc cu cordele albastre şi încoronate cu ghirlande de flori falşe. Cea mai mare poartă subsuoară un album, iar sora ei aduce pe umăr papagalul Ghioali, 15 care-i ciugulea urechea dreaptă şi-i zice cu dragoste / Iove you, miile toneres senorita. Junele servante, peptănate astă dată, ţin în mîni dairele şi merg de se pun gios într-un colţ al salonului, şoptind şi chicotind între ele, ca două maimuţe graţioase. 20 Concertul începe! Angel execută din cornet mai multe arii din operile lui Rossini şi Meyerbeer; apoi, deodată şi fără nici o tranziţie, sună o polcă zburdalnică. în auzul acestor note vesele, ochii vestalelor se aprind, figurile lor se iluminează şi pepturile lor suspină cîte un haaaao lung 25 şi înduioşat. Sărmanele! de cinci ani erau postite de plăcerile dansului. Dorul exprimat prin acea exclamare ieşită din fundul inimei mă pătrunde adînc; compătimirea îmi dă curajul devotamentului şi mă îndeamnă să fac începutul balului. 30 Ambele vestale sar pe rînd în salon, abandonînd braţelor mele talia lor virginală şi îmbătîndu-se de plăcerea polcii, pană ce mă obosesc ca pe un cal de poştă. Angel însuşi nu mai are destulă suflare în pept pentru ca să continue funcţia de orhestra, şi prin urmare, el mă roagă să mă pun la piano 35 asigurînd pe nobilele dănţuitoare că aş fi un artist de mare talent. Un nou haaao răsună în salon; o nouă compătimire mă cuprinde, şi dar făr-a mai sta la îndoială deschid vechiul piano. O! geniu al armoniei! tu care ai inspirat pe Mozart, pe 40 Weber, pe Bellini, pe Meyerbeer, pe Rossini şi mai cu samă pe Strauss, îndreaptă degitele mele pe tuşele clavirului, pentru 246 ca să improvizez un vals necunoscut încă în analele muzicei instrumentale!! După această invocare întind mînile şi las să cadă într-un noroc pe bucăţelele de fildiş îngălbinit . . . Ce monstruozitate cacofonică produc în timp de giumătate 5 de oră, nu se poate spune; însă ştiu că Angel a profitat de aceste acorduri sălbatice, pentru ca să învîrtească fericitele vestale în vîrtejul unui vals fantastic. Balul ţine tot astfel pană dincolo de mezul nopţii, animat neîntrerupt şi condus, cînd de sonurile metalice ale 10 cornetului, cînd de sunetele discordante ale clavirului. însăşi Asterica şi Lunica ieu parte la această petrecere improvizată, dănţuind împreună un soi de pas original, giumătate spaniol, giumătate arăbesc, o mimică în care şoldurile lor se leagănă şi se mlădie cu o mişcare foarte expresivă şi vo- 15 luptoasă. însuşi Ghioali dă semne de o mare mulţămire, rîzînd cu hohot, bătînd din aripi şi debitînd un nou vocabular de cuvinte poliglote precum: Very vel . . . 1 Coco . . . joii, joii, cocorico, sacrebleu! în fine se aduce ceaiul! . . . picioarele se astîmpără, şi 20 limbele întră în dans la rîndul lor. Timidele vestale au re-întinerit, ele devin comunicative, graţioase, şi după o convorbire interesantă asupra ţării mele, ca asupra unei insule necunoscută din Oceania, ele mă roagă să scriu în albumul lor cîteva versuri române. 25 — Ce soi de poezie doriţi? le întreb. — O romanţă! îmi răspund amîndouă. — Bucuros! însă vă mărturisesc că zbucîumările baiului nostru au cam spăriet muza şi că mi-a fi greu de a o găsi, neştiind unde s-a ascuns. 30 — Cocorico / . . . replică papagalul. Nemaiputînd nimica răspunde la un asemenea puternic argument, deschid albumul şi compun următoarele strofe: romanţă tristă după un bal vesel îmi place pe mare să fiu legănat; 35 îmi place prin lume s-alerg nencetat, Să văd ţări şi oameni, şi munţi şi cîmpii, Şi albe deserturi, şi mări albăstrii. Foarte bine (engl.: very well). 247 L Departe de ţărmul acel înflorit Pe care m-aşteaptă un înger iubit, Ca valul de spume eu sînt călător Şi vecinie mă-ngînă al patriei dor. 5 Văzut-am Europa cu-a sale minuni, Şi Asia Mică şi marea-n furtuni; în Africa neagră venit-am acum Şi peste tropicuri doresc să-mi fac drum; Dar cît de departe voi fi pribegit 10 De ţărmul poetic în care-s iubit, Ca valul de spume, sărman călător, Ah! vecinie mă-ngînă al patriei dor! După mine, Angel scrie cîteva versuri engleze, pe care le-am tradus cît se poate mai literal, pentru a păstra origi-15 nalitatea improvizării amicului meu. Iată-le: Ce-i mai plăcut decît un bal? Un cal! Şi cal şi bal, te duc în zbor Uşor! 20 Ferice de cine-i condus Pe sus Lîngă un sîn alb şi tinerel! ... ... Angel! 3 octomvrie. Această zi este întreagă consacrată domnului 25 Reade, viceconsul englez din Tanger, care vine să ne viziteze după dejun şi ne învită la masă, promiţîndu-ne vestitul cuscusu, mîncarea favorită a indigenilor africani. Reade este un tînăr de o înfăţoşare blîndă, însă melancolică. Şăderea lui de patru ani în Maroc i-a învăluit faţa 30 cu o umbră de tristeţă; spleenul, această "boală engleză, cunoscută la noi sub numele de urît, a pătruns în sufletul lui ca un verme ascuns, care-1 roade pe nesimţite. Pentru el zilele sînt de o lungime desperătoare, şi lumea-i un deşert fără umbră, fără flori, fără nici o atragere. în starea morală în care a agiuns bietul Reade, se vede pe fiecare zi adîncin-du-se într-un neant care îi seacă facultăţile; ideile sale şi-au îngreuiat zborul, graiul său e trăgănat ca o plîngere monotonă, şi toate frazele lui sînt punctate cu suspinuri şi cu 5 căscări, care te adorm încetişor şi te fac să întri cu ochii giumătate deschişi în lumea visurilor. Dacă am. crede în metampsihoză, am putea afirma fără îndoială că sufletul lui Reade a locuit într-un mac, păn-a nu să rătăci în trupul lui de om. în timp de patru ani traiul său a fost o lungă, 10 lungă, lungă căscare ce i-a diformat fălcile şi i-a dat o apa-rinţă de mastodont. Sărmanul! singura lui distracţie pe pămîntul barbar al Africei a fost vînatul; nu însă vînatul la lei, la tigri, la hiene, la elefanţi, dar un vînat comic şi original, vînatul la mîţe! înaintea sosirei lui Reade în Tanger, acest 15 oraş foia de motani roşi şi de mîţe albe, vinete, negre şi chiar albastre, care, bucurîndu-se de o libertate absolută, sărea de pe o casă pe alta, miorlăind de amor în întunericul nopţilor. Arabii adormeau cu mulţămire în acel miaut general, şi fiecare din ei avea satisfacerea de a recunoaşte notele 20 motanului său favorit în concertul general. Fatalitate! fatalitate ! de trei ori fatalitate! acea stare fericită trebuia să înceteze. Decretul prin care maiestatea-sa regina Victoria numi pe Reade viceconsul la Tanger fu verdictul de moarte a neamului felin din acest oraş: 25 Consulul vine, păşeşte pe al Africei pămînt Ş-a lui Raton seminţie se coboară în mormînt! Puşcă, pistoale, laţuri, capcane, măciuci, arcuri, pană şi hapuri de pîne otrăvite, toate instrumentele de ucidere au fost întrebuinţate de neîmpăcatul Reade spre stîrpirea 30 animalelor miorlăitoare. Şi ce este mai grozav încă! . . . Acest Nemrod britanic a avut cruzimea să deprindă a imita chiar suspinele cele mai amoroase a motanilor cu scop de a înşăla pe naivele pisici şi de a le atrage astfel în cursele lui. Cîte nenorocite gingaşe de inimă au fost jertfa acestei stratageme 35 perfide şi ademenitoare! . . . Cîte drame tainice s-au petrecut prin întunericul uliţelor Tangerului! Hecatombe întregi au fost sacrificate în patru ani de nopţi, şi astăzi peile victimelor, dubite, tăiate, cusute cu măiestrie, îmbrăcă mobilele călăului ce le-au scurtat viaţa. 40 Pe fiecare divan este întins un covor de pei, formînd desenuri 248 249 variate, împregiurul unui medalion, unde zace blana întreagă a unui frumos motan. Taburetele sînt acoperite cu adevărate mozaicuri din bucăţile de blăni; căci Reade este un artist de întîiul ordin. El a trimis la expoziţia de la Londra un tapet, 5 product al vînatului său şi lucrat de el însuşi, care a fost admirat de o lume întreagă, şi astăzi acest cap d-operă de blănărie figurează, de nu mă înşăl, în salonul Clubului de vînători. Iată personagiul curios în a cărui companie aveam să 10 petrecem ziua. Tot ce dorim este ca el să nu aibă vreo distracţie, în timp cît vom fi împreună, şi să nu-şi închipuiască că sîntem motani! Ne ducem dar mai întîi de-i vizităm casa, un adevărat muzeu de arme orientale, de obiecte de marochin cusute 15 cu fir, de narghilele arăbeşti, de felegeane lucrate în filigra-mă, de dinţi de elefant, de pene de struţ etc. şi mai ales de toate varietăţile de pei de mîţe, întinse pe păreţi. Acea casă este de stil mauresc, cu uşi în ogive sculptate, 'ca acele din Alczar, şi cu o curte mică în mijlocul ei. De giur împregiurul 20 acestui salon descoperit se înşiră coloane de marmură ce formează o galerie cu balcon 'deasupra; toate camerile se deschid pe balcon şi primesc lumina din curtea interioară. Păşind pragul acelui cafarnaum, sîntem salutaţi de nechezatul puternic a unui armăsar roib, favoritul lui Reade ce 25 are privilegiul de a locui în salon. Ochii lui mari şi inteligenţi, nările sale largi şi trandafirii, picioarele lui subţirele şi nervoase, coarda iui pletoasă, neastîmpărul său sălbatic şi totodată blîndeţa lui sub mîna omului sînt probe vederate de sîngele arăbesc ce curge în vinele lui. Şi în adevăr, Boabdil 30 este un fiu curat al Africei, născut dincolo de deşertul de Sahara. — Iată, ne zice Reade, singurul meu amic în astă ţară blăstămată. Boadbil este sufletul meu şi nu l-aş schimba chiar pe tronul sultanului de Maroc. 35 ^ Nobilul armăsar pare că a înţăles cuvintele stăpînului său, căci el răspunde prin o nechezare veselă şi răsunătoare. — Mai am încă doi cai frumoşi, adauge Reade. — Unde? întreabă Angel, în'camera d-tale de culcat? — Ba nu; Boadbil singur are dreptul de a şedea în aparta-40 mentul meu; ceilalţi sînt într-un grajdi alăturea cu casa. Vroiţi să-i videţi? — Bucuroşi! răspundem Angel şi eu. Ceilalţi doi' armăsari, unul alb şi altul negru, sînt de aceeaşi talie ca Boadbil, bine potriviţi, vioi, sprinteni, cai de lux, care s-ar plăti scump în Europa. Reade ordonă lui Aali, 5 seizul ce-i grijeşte, ca să puie şefele pe dînşii. Acest Aali trăieşte zi şi noapte în grajdi, în compania cailor şi a trei şacali domesticiţi; el a vizitat Franţia şi Englitera, cu prilegiul trimiterei unor cai arăpeşti regelui Ludovic-Filip şi reginei Victoria, de cătră sultanul de la Fez. 10 Aali a văzut productele geniului european; a fost purtat pe la teatruri, pe la grădini, prin muzeuri etc, şi s-a întors în patria sa, după o absenţă de patru luni. Negreşit că acest om trebuie să fi primit o impresie mare în sufletul lui, găsindu-se deodată în centrul luminelor; el care pană atunci vieţuise 15 în întunericul barbariei; mintea lui a fi luat o dezvoltare fericită la razele civilizaţiei. — Ce impresie ţi-a făcut Europa? îl întreb. —- O grozavă durere de cap! îmi răspunde Aali. — Şi altă nimic ? 20 — Şi dorinţa de a mă întoarce la Maroc. — Ca să fii seiz? ... — Dar; ca să-mi petrec viaţa cu Hafir şi cu Aslan, numele cailor. Iată efectul ce produc minunile secuiului nostru asupra 25 naturelor musulmane; o mare durere de cap! Răspunsul lui Aali îmi aduce aminte de un ambasador turc care asista la o operă din Paris întîia oară: — Cum v-a plăcut, exelenţă? îl întreabă ministrul afacerilor străine. 30 _ Frumos, prea frumos! răspunse ambasadorul; pe^urmă, întorcîndu-se cătră secretarul lui, îi zise oftînd: unde-i caraghiosul nostru!!. . . în curînd caii sînt gata; încălecăm tustrei. Reade pe Boabdil, Anghel pe Aslan şi eu pe Hafir şi plecăm urmăriţi 35 de şacali ca de nişte cîni. Paveua suna sub copitele armăsarilor, oraşul răsuna de nechezatul lor, iar noi, ca cei trei Crai de la Răsărit, trecem mîndri prin strîmtoarea hudiţilor şi ieşim din cetate. Fugarii noştri, văzîndu-se la largul lor, se încordează, se aprind, muşcă zăbala şi privesc orizonul 40 cu mare neastîmpăr. Ei se frămîntă în loc, zburdă, saltă din 250 251 tuspatru picioarele în văzduh ca nişte mingi elastice; nu mai e chip de a-i stăpîni; trebuie să le lăsăm Miele. •— Avay ! strigă Reade, şi Boabdil se izbeşte ca un vultur. Aslan şi Hafir deschid nările, aspiră puternic aerul viu 5 a mării şi pleacă într-un zbor. Alalah! cai arăpeşti! Alalah! cai voiniceşti! Cum mişcau copitele Ca şoimii aripele. 10 (Balada lui Serb sărac) După o alergare de zece minute pe malul năsipos a mării, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre un deal acoperit cu măslini, smochini, căptuşi, palmieri, fistici etc, din a cărui vîrf se arată o privelişte minunată. Calea ce urmăm e mărginită 15 cu căptuşi şi cu trestii înverzite şi trece alăturea cu mormîn-tul unui santun. Cîteva femei, învălite în burnusuri albe şi ascunse la faţă, stau în nemişcare lîngă acel Marabu; ele apar ca nişte statuie. Nu departe de Tanger se găseşte capul Spartei, vechiul 20 Ampelunium; el priveşte Marea întunecimelor, Bahr-el-Dholva după cum arabii numesc oceanul. Acest promontoriu se coboară în valuri ca un zid de stîncă şi este scobit cu multe peşteri, dintre care cea mai spaţioasă era odinioară consacrată lui Ercules. 25 Odihnim caii la umbra unui mare arbor ce încunună capul Spartei, ascultăm mugetul bătrînului ocean, fumăm cîte o ţigaretă în onorul coloanelor lui Ercules, şi apoi, zicînd adio acelui măreţ spectacul a naturei, luăm drumul cătră oraş. Reade însă ne conduce pe o altă parte a muntelui, pentru 30 ca să trecem pe la gradinele consulului Europei. El are mai cu samă interes a să abate la grădina consulului de Svedia; căci prin aleele de portocali, de alămii, de lauri, de crini roşi, străluceşte un crin alb şi drăgălaş cu ochii albaştri, cu părul auriu şi cu dulcele nume de miss Lucy, fiica consulului. 35 O! taină a inimei omeneşti! Fie un om cît de barbar, fie cît de crunt, fie în stare de a ucide cu nepăsare o poporîme întreagă de motani, destul e ca să întîlnească în cale-i o copilă cu primăvara pe frunte, pentru ca sufletul lui să se îmblînzească, pentru ca asprimea caracterului său să dispară! Reade, care a făcut să tremure o lume întreagă de mîţe, tremură acum dinaintea frumoasei miss Lucy!! Pe la cinci ore sîntem sosiţi la casa noului nostru amic şi ne punem la masă foarte bine dispuşi a ospăta după preumblarea 5 ce am făcut. Vestitul cuscusu apare pe un blid de argint, adus fiind în triumf de însuşi Aali. Această mîncare arăpească e făcută cu un soi de grisă feartă cu legume şi cu carne de pasăre sau miel; gustul ei nu e rău, însă Angel declară că se împacă mai bucuros cu rosbeeful şi cu friptura de fazan. 10 De gustibus non disputandum! După fructe se aşază o altă faţă de masă şi se aduce un paner cu diferite vinaţe străine şi un pachet de ţigări havane. Acum începe adevărata petrecere, butelcele se deşartă pe rînd, ţigările se consumă, producînd un nour albiu, şi 15 mesenii se afundă în convorbiri variate, pană ce, ameţiţi, ei cad sub masă. — în sănătatea dumneavoastră! zice Reade, rîdicînd un pahar de Malaga. — în sănătatea frumoasei miss Lucy! răspunde Angel. 20 — |n sănătatea lui Boabdil! adaug eu. — în sănătatea reginei de Englitera! reîncepe Reade. — în sănătatea viceconsulului care o reprezintă la Tanger! — în memoria numeroaselor victime ale cărora pei dubite se înşiră aici pe păreţi ca literile de foc ce au tulburat festinul 25 lui Baltazar! — în sănătatea lui Baltazar! etc, etc, etc. Toasturile se succed cu răpegiune, luînd forme din ce în ce mai bizare. Angel într-o pornire^entuziastă agiunge păn-a striga: în sănătatea sănătăţilor! închipuirea ia aripi, 30 limbile se dizleagă, inimile se distăinuiesc; toţi grăim de-laolaltă, făcînd observări judicioase asupra cailor arăpeşti, asupra frumuseţei evreicelor din Tanger, asupra politicei Franciei şi a Engliterei, asupra comodităţii babuşelor orientali etc. După aceste vin la rînd anecdotele comice, apoi 35 povestirile scandaloase şi, în fine, fiecare spune ce-i trece prin minte, fără a mai da ascultare altuia. Astfel Angel, cu ochii scîntietori şi cu faţa roşietică, istoriseşte incidentele celei din urmă alergări de cai de la Epsom 1. Reade, palid, cu fruntea pe mînă şi cu genele plecate, ne mărturiseşte 40 1 Orăşel în Anglia, vestit pentru cursele de cai. 252 253 tragic că adeseori, în tăcerea nopţei, un grozav concert de miorlăituri se deşteaptă în cugetul său înspăimîntat. Eu descriu o întîmplare curioasă din voiagiul meu în Asia. Iată un specimen de acel trio vorbăreţ. 5 Eu: Scumpii mei amici!. . . Reade (întinzîndu-mi mîna) : Oh yes, amici. . . scumpii mei amici. . . Angel (deşărtînd un pahar de şampanie) : în sănătatea amiciei!. . . 10 Eu: Ascultaţi ceea ce mi s-a întîmplat în Asia. . . Angel: în ziua alergării de cai de la Epsom am avut un noroc neaşteptat. . . închipuiţi-vă. . . Ai fost vreodată la Epsom ? închipuiţi-vă că în ziua aceea sir Arthur Holvay a perdut zece mii livre sterling. 15 Eu: La anul 1845 sau 46 am fost să vizitez vechea capitală a Imperiului Otoman. Cunoaşteţi Brusa cu numeroasele sale geamii, cu băile sale antice/ cu pădurea sa de aguzi? Nu o cunoaşteţi? prea bine! Aveam doi companioni, doi tineri belgi, cu carii am mers de la Brusa, cale de patru 20 zile înlăuntrul Asiei, trecînd prin văi romantice, prin păduri umbroase şi prin sate mizerabile de musulmani. Reade: Ol yes, mizerabile!. . . parcă le văd expirînd sub ochii mei. E u: Satele ? 25 Reade: Ba, miţele. . . miţele! Angel: Peste patru sute de mii erau faţă la acel spectacul. Reade (tresărind) : 400. 000 de mîţe ? Angel: Ba, de spectatori, căci era să alerge celebrul 30 cal Plum al lordului Derby; tribunele erau înghesuite cu ladies şi cu gentlemani purtînd ochene. Mii de trăsuri stau înşirate de-a lungul ipodromului. şi mii de amatori cu bu-telci de şampanie sau de pale-ale în'mîni aşteptau începutul alergării. 35 Reade: (adîncit în gînduri) : O ! yes ! alergau sărmanele ca să scape de moarte, dar măciuca mea le agiungea din fugă şi le oprea pe loc! Eu: Timpul însă nepermiţîndu-ne a înainta mai mult în fundul Asiei, am hotărît a ne întoarce la Ghemlic, oraş mic de pe malul Mării de Marmara, spre a ne sui pe vaporul ce duce la Constantinopoli. Revenind deci la Brusa, am tocmit cai odihniţi şi am plecat spre Ghemlic. Drumul sau, mai nimerit zicînd, cărarea ce uneşte aceste două localităţi 5 trece peste cîmpii goale şi pustii; iar spre paza călătorilor este aşezat pe o culme un pichet de albanezi, înarmaţi cu şuşanele şi iartagane. înfăţoşarea lor însă e prea hoţască pentru ca să inspire cea mai mică garanţie în contra hoţilor... Cătră sară auzim în urma noastră un tropot rapide de cai 10 şi în curînd sîntem agiunşi de un curier turcesc pe care-1 întovărăşeşte un cav as încărcat de arme. Ei veneau în fuga mare, căci astfel se face serviciul poştei în Imperiul Otoman. Reade (melancolic) : Mai cu samă una! o pisică albă! ea se găsea de-abia în primăvara vieţei! graţioasă, dizmier-15 datoare, crescută negreşit pe braţele unei frumoase copile din harem. . . oh! horror ! horror! horror! iată pelea ei,... iat-o colo în covorul cel din faţă. Angel: Deodată bariera ipodromului se deschide... Eu: Caii noştri, auzind acel tropot, mişcă urechile, 20 prind zăbala în dinţi şi se pun pe fugă. . . Ce fugă! Angel: Deodată bariera se deschide. . . E u: Cîmpul părea că se întoarce împregiurul nostru, aerul vîjîiape la urechi; aş fi giurat că un vîrtej ne luase pe aripele sale. . . 25 Angel: Deodată bariera se deschide!. . . 14 alergători ies în arenă, purtînd pe spinarea lor jochei îmbrăcaţi cu jiletce de diferite culori. Hurra! toţi pleacă întocmai ca un cîrd de grauri; 400. 000 spectatori ţintesc ochii lor la dînşii şi fiecare urmăreşte cu sufletul calul pentru care a pariat. 30 Reade (întunecat): Astfel, sufletul meu le urmăreşte în lumea fantastică a umbrelor, o! fiinţă inocentă!. . . Eu: însă chingile de la şeua mea slăbindu-se, mi-am oprit calul, lăsînd pe tovarăşii mei să-şi urmeze drumul înainte. Aproape de locul unde mă găseam, era un izvor 35 limpide; mi-am răcorit obrazul, mi-am adăpat calul, l-am închingat bine şi m-am suit pe el; dar cînd am aruncat ochii pe cîmp, n-am mai zărit pe nime, companionii mei şi curierul dispăruse în orizonul întunecat!... închipuiţi-vă poziţia mea critică; eram singur, perdut în cîmpiile Asiei, 40 fără'ştiinţă de limba turcească, ca să mă pot explica, fără arme, ca să mă pot apăra. . . Ce să fac? 254 255 Angel (cu entuziasm) : Hura ! hura ! hura ! Reade (cu durere): A las ! alas ! alas ! E u: Lumina scădea; pămîntul începea a să învăli cu acea culoare fantastică, care dă obiectelor forme înspăimîntă-5 toare. . . Nu-mi rămînea timp de perdut. . . Răped deci calul pe o movilă apropietă şi din vîrful ei îmi fac ochii roată împregiurul orizonului. Vivat! în depărtare zăresc nişte umbre ce mi se par a fi un grup de călăreţi; inima mi se înveseleşte şi prinde la curagiu. Ei sînt! tovarăşii mei!. . . 10 o fugă bună de cal, şi-i agiung! Calul mă înţelege, pleacă, şi în cîteva minute soseşte, nu lîngă amicii mei, ci lîngă o caravană de opt cămile poposite; cîţiva turcomani stau întinşi pe iarbă alăturea cu ele şi se pregăteau de somn; însă, cum mă văd, ei sar în picioare, se apropie de mine, 15 şi cel din frunte pune mîna pe zăbala calului. Eu strîng frîul, cu stînga, iar cu dreapta trag o varga de nerf de bou peste capul turcomanului, şi pe loc răped calul îndărăpt. Hoţii, furioşi de a scăpa o pradă sigură din gheare, se ieu la fugă după mine, răcnind, înjurînd, descărcînd vro două 20 pistoale: însă eu fiind călare şi ei pe jos, dispar lesne din ochii lor! Reade: Ea însă nu dispare din conştiinţă... nu dispare de pe părete! Iat-o pe covor. . . colo, ca o vecinică mustrare !. . . OI... God ! 25 Angel: Hip, Mp, hura! Caii se întrec în zbor ca rîndunelele. Unii rămîn în urmă, alţii fug înainte aţîţaţi de aplaudele privitorilor. Giletcele jocheilor strălucesc în arenă ca nişte fluturi coloraţi; toţi aleargă cu inimă şi se apropie de barieră. . . O lume întreagă stă în uimire, care cal va 30 sosi mai întîi? That is the question ! Reade : Oh, yes ! To be or not to be, that is the question /.... Miaau. Oh! Shakespeare ! Eu: în fine mă opresc!. . . Acum noaptea căzuse, mii de stele clipeau deasupra mea; însă misterioasa lor lumină 35 nu-mi arăta nici un drum bătut în pustietatea acelor cîmpii... La aseminea cazuri cea mai nimerita măsură este să te încrezi instinctului animalelor. Am lăsat deci frîul pe gîtul calului şi pe loc inteligentul meu tovarăş, mirosind aerul, pleacă încet prin întuneric şi după o oră mă scoate chiar la malul 40 Mării de Marmara. 256 Angel : Doi se află în frunte: Plum şi Ghipsi! încă zece paşi şi învingătorul va face a să perde şi a să cîştiga rămăşaguri de milioane de shelingi în toată Englitera. încă cinci paşi, încă trei, încă doi, încă unul. . . Hura! Plum iesă 5 înaintea lui Ghipsi cu o lungime de patru degete; Plum este triumfătorul! 400.000 de glasuri se ridică în văzduh cu entuziasm, şi mii de butelci se deşartă în onorul lui! Hura ! în sănătatea lui Plum! Eu: La poalele acelui mal foarte nalt, valurile se iegă- 10 nau molatic, cu un vuiet surd; pe suprafaţa lor razele stelelor presară scîntei argintii, iar în dreapta mea să zăreau luminele caselor din Ghemlic. Calul se apropie de muchea malului, întinde un picior, cearcă pămîntul cu copita, şi apoi începe a să coborî încet pe o cărăruşă de capre. Voiagiu 15 spăimîntător şi periculos!. . . Mi se părea că la fiecare pas o să cădem împreună de-a lungul stîncelor, pană în fundul prăpastiei. Inima tremura în mine, peptu-mi să răsufla greu, ochii se paingineau. . . Deodată. . . . Angel: Cît pentru mine. . . 20 Reade (cu ochii închişi) : Oh ! miss Lucy ! E u: Deodată mă trezesc cu calu-n valuri! El sosise de vale şi apucase pe năsip în direcţia Ghemlicului; însă prin unele locuri era sîlit să treacă prin apă; căci marea se întindea pană sub mal. în fine am întrat teafăr în oraş şi am găsit 25 pe tinerii belgi lungiţi pe taraba unei cafenele, foarte îngrijiţi de soarta mea şi mîngîindu-se cu două narghilele turceşti. Angel: Cît pentru mine, Plum mi-a adus o mie de livre sterling, cîştigate de la amicul meu Arthur Holvay, Hip, hip ! în sănătatea lui Arthur! 30 R e a de (lunecînd de pe scaun sub masă) : Miss Lucy ! miss Lucy ! Miaaau !!! Astfel se mîntui convorbirea noastră! Un orologiu ascuns bate două ore după mezul nopţii. Angel, rîdicînd faţa de masă şi adresîndu-se la Reade, îi zice cu glas uimit: „Adio, 35 scumpule amice!. . . Umbrele victimelor tale să te lase în pace, şi frumoasa miss Lucy să-ţi răsplătească cu amoriul ei îngeresc momentele de plăcere ce tu ne-ai făcut să petrecem în casa ta, noi călători rătăciţi pe ţărmurile Africei. . . Adio !" După această poetică şi călduroasă improvizare, Angel 40 şi eu ne întoarcem la locantă, bojbăind prin întunerecul 257 hudiţilor, ne culcăm obosiţi, şi pană în zori ne luptăm în vis cu motanii ucişi de Reade. Somnul nostru însă nu ţinu mult, căci trebuie să ne sculăm şi să plecăm. Hadji-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, întovărăşit de un soldat marocan, aduce 5 caii sub ferestrele noastre, doi pentru noi, doi pentru ei, şi unul pentru panerile cu merinde. Totul fiind deci gata de pornire, ne coborîm în stradă, strîngem mînile domnişoarelor Ashton, dăm cîte un bănuţ spaniol de aur Lunicăi şi Astericăi, ne închinăm papagalului Dgiali şi încălecăm. 10 Iată-ne ieşiţi din Tanger!... Africa cu misterele sale se întinde dinaintea noastră. Dumnezeu ştie ce întîmplări ne aşteaptă! Fie într-un noroc şi cale bună!!! de la tanger la te tu an prin munţii uadras 5 octombre 1853. — în plăcuta răcoreală a dimineţei, bine 15 dispuşi atît oameni cît şi dobitoace, ne coborîm de-a lungul zidurilor oraşului Tanger pană la malul mării şi ne jucăm caii pe un covor de năsip galbăn, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsînd Mediterana în stînga şi oraşul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicînd, 20 această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-cole cîteva mici ogoare de popuşoi. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă în nişte tufe de palmieri pitici, ce acoper colnicii şi unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura creşte la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să 25 întîlnim vreun adăpost de umbră, şi setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se măreşte de cîte ori ne apropiem de patul unui pîrău, care se anunţă de departe prin şirurile de lauri înfloriţi şi de rodieri crescuţi pe malurile lui. Pîrăul e sec, şi 30 ca dînsul sperarea noastră seacă!. . . Trebuie să ne mulţămim numai cu ghirlandele de flori roşii ce culegem de pe crengile laurilor şi cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arşiţa cea mai mare a zilelor de vară florile au în sînul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută. 35 La stînga noastră, în depărtare, vedem două sate arăpeşti, aşezate pe coastele colnicilor; casele lor sînt acoperite cu stuh şi livezile îngrădite cu căptuşi mari. Ele au o asămănare curioasă cu acele din ţara de jos a Moldovei. Un al treilea sat se iveşte în calea noastră pe la 11 oare. . . Trebuie să trecem prin el, şi după recomandaţia dragomanului nostru, Hagi-5 Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, să nu facem nici un zgomot pentru ca să nu atragem atenţia arabilor; însă de-abie întrăm în capul. — Arabii îşi rad capul; ergo: fiecare poartă pe umeri un cap-ras. Fum, gura. — Arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum. Nif, nas. — Cuvînt de origină latină, din care francezii 25 au format verbul renifler, adică a trage pe nas. Enuar, floare.—Sub clima Africei plînt ele înfloresc în luna enu~ ar, ienuar, ianuar. Numele floarei caracterizază timpul înfiorirei. Lira, flaut. — Cuvînt latinisim! Ihîd; jidov — adică e hîd, uricios etc. 30 M'buz, sărutat. — Lipire de buze, îmbuzare... Arabii sărută mult mai etimologic decît noi românii etc, etc 9 octomvrie. — Pe la 10 oare, don Pedro ne aduce doi cai frumoşi, carii umplu cartierul de nechezuri şi de tropote de copite pe pavea... Ne luăm adio de la familia lui Salomon 35 Nahon şi lăsăm pe gentila Clara fericită de complectarea zestrei sale. Angel scrie numele noastre pe albumul locantei şi adauge un distic în versuri engleze, pe care eu le traduc alăture în limba română: Am văzut în Tetuan 40 Un hagiu despot, ţigan, 284 285 Patru capete tăiete Şi gîrbace pentru spete!... Deci în grabă fug de el, Subsemnatul, eu, Angel! 5 ^ Ieşind din oraş, apucăm pe un şes năsipos, mărginit în stînga de colnici acoperite cu livezi şi cu tufe de căptuşi colosali, iar în dreapta apărat de munţn Beni-Hasan, munţi de formă bizară şi învăliţi cu păduri.' în faţa noastră ste-cleşte la soare marea albastră şi lină, ca un lac de smarald 10 licvid. Ea ne atrage cu farmecul ei misterios... O fugă de cal, şi iată-ne la vamă, adică la o hardughie ruinată şi înghesuită de cai, de măgari [. . .] şi de alte multe lighioi. Această companie puţin sociabilă ne obligă a căuta un refugiu sub un copac, pe malul unui rîu ce curge aproape, rîul Uad~ 15 Martin, ca să aşteptăm barca ce ne va duce la feluca lui Spadacelli. Dincolo de apă stau culcate pe genunchi vro zece cămile, rumegînd în linişte; mai departe, trece în zbor un cîrd de păsări de marea, ce se întorc de la păscuit şi se duc să se odihnească în cuiburile lor. Un vultur colosal'se roteşte dea- 20 supra noastră, la o înălţime unde apare de-abia cît un porumb. Peştii se alungă pe sub mal şi prin mişcările lor ne fac a uita că aşteptăm de mai multe ore. ^ în fine, barca soseşte, ne suim în ea şi, aruncînd o ultimă privire asupra panoramei de pimpregiur'ul nostru, observînd 25 că de aici oraşul Tetuan are aspectul unui şioi de ziduri albe, ce s-ar pogorî între două dealuri, începem a luneca pe nesimţite în cursul apei. Rîul Uad-Marţin ne duce lin pană la vărsătura lui în marea, şi marea ne primeşte cu blîndeţă. 30 Un orizon larg şi limpide se deschide în calea noastră; pare că răsuflăm mai uşor, cu cît ne depărtăm de ţărmurile barbare ale Africei... Zece lovituri bune de vîsle şi abordăm feluca, adică o mică corăbioară ce nu are decît un catarg. Iată-ne acum pe pod, în prezenţa căpitanului Spadacelli 35 şi a tovarăşilor lui, carii ne primesc fără nici o demonstrare de mulţămire, dar ce ne surprinde mult este că regăsim acolo pe evreul cel cu muc de curcan pe nas şi pe juna evreică frumoasă, care făcuseră voiajul cu noi de la Tarifa pană la Tanger. Ei se cununaseră la Tetuan şi se duceau acum să se 40 aşeze la Algesiras, în faţă cu Gibraltarul. Feluca era închirietă 286 de dînşii, prin urmare, înghesuită de boccelele lor cu zestre, mărfuri şi obiecte de menagiu, pană şi cuşti pline de găini. Angel se bucură mult reîntîlnind pe graţioasa Rahila şi devine pe loc cavalerul ei servant. El îi promite să o scoată 5 înot pană la marginea Spaniei, dacă ar face naufragiu feluca lui Spadacelli; însă adauge că pe bărbatul ei l-ar lăsa bucuros în sama peştilor amatori de carne cuşer. Rahila se roşeşte puţin, dar în fine rîde şi pare că nu descuviinţază simţirea egoistă a lui Angel. Cît pentru giupînul Manas, gelozia lui 10 de însurăţel e înăduşită prin grija ce-1 domină în privirea boccelelor. Pe la asfinţitul soarelui feluca întinde două pînzi triun-gulare, ca o pasere care-şi deschide aripele, şi se îndreaptă de-a lungul malurilor spre' Capul Negru. Vîntul suflă destul 15 de tare şi-i dă o mişcare destul de rapide. Ea trece alăture cu un fort vechi, rotund, şi se apropie de Insula Porumbilor. Mii de hulubi şi-au ales domiciliul pe această stîncă îngustă şi nelocuită, însă ades vizitată de ofiţerii garnizoanei din Gibraltar, carii iubesc vînatul... în faţă cu Capul Negru, 20 vîntul cade, iar feluca se leagănă molatic între fosforescenţa mărei şi fosforescenţa stelelor. Luna răsare pe creştetul munţilor Africei, întocmai ca un monolit înfocat şi azvfflit în văzduh de un vulcan. Noaptea e lină, caldă, poetică şi în-demnătoare de visuri plăcute. Toţi pasagerii stau pe pod, 25 unii fumînd, alţii cîntînd încet, alţii şoptind, fiecare alegîn-du-şi tovarăşul' sau tovarăşii săi: căpitanul Spadacelli cu oamenii lui lîngă cîrmă, Angel cu Rahila în capătul felucei, iar giupînul Manas cu boccelele lui aproape de catarg. Din timp în timp ţipete de păsări legănate pe valuri surprind 30 auzul şi deşteaptă cotcodăcitul găinilor din cuşti. Din distanţă în distanţă, pe maluri, clipeşte cîte-o lumină misterioasă. Una din ele arată stîncă de care s-a zdrobit o corabie franceză în săptămîna trecută; iar celelalte sînt focuri împregiurul cărora se aţin la pîndă arabi carii trăiesc din prada 35 vaselor naufragiate. Dincolo de Capul Negru vîntul se stîrneşte din nou, însă astă dată cu furie; răcoarea nopţii devine pătrunzătoare, luna se ascunde după un nour lung, marea se încreţeşte şi feluca saltă ca o strecheată, luînd direcţia spre oraşul 40 Ceuta, ce apare ca o fantasmă prin întuneric. Pasagerii se ghemuiesc de-a lungul podului, Spadacelli şi marinerii lui 287 aleargă, răcnesc, se înjură în toate dialectele neolatine, sub pretext de a schimba poziţia pînzelor, găinile ţipă, ca şi cînd le-ar fi apucat istericale, iar giupînul Manas se văietă de stomah, fără a să preocupa de soarta Rahilei... şi a lui Angel. 5 Amîndoi au dispărut!... Unde ?... Căzut-au' în marea ?... Eu mă pogor sub pod şi mă întind pe o pătură de bob uscat, care, urmînd plecările felucei, curge ca o apă şi se grămădeşte cînd pe-o lăture, cînd pe cealaltă a corăbio'arei, strămutînd cu ele teancurile de mărfuri a giupînului Manas. 10 La lumina unei mici lămpi mă afund în visuri, reamintind diversele incidenturi a primblărei mele pe litoralul Marocului, apoi gîndirea mea zboară la Moldova, în mijlocul persoanelor legate de mine cu tainicele lanţuri ale iubirei. Legănarea felucei mă aduce pe nesimţite într-o somnolenţă 15 uşoară, prin care aud două glasuri şoptind în taină. Unui zicea: — Cum gîndeşti, Antonio?. . . Manas e bogat? — Foarte bogat, răspundea celalalt, toată marfa din felucă e a lui. 20 — Ştii una, Antonio? — Dacă i-am arunca în marea pe jidan cu tot neamul lui, marfa ar rămînea a noastră. — M-am gîndit şi eu la asta, însă... — Ce însă?... 25 — Englezii cei doi ne stinghiresc. (N.B. Acei englezi eram Angel şi eu). — Corpo di Bacho!... De n-ar fi ei în felucă, bună treabă am face şi nime n-ar şti nimica, — Sangue de la Madona!... Din cauza lor perdem o 30 comoară întreagă! Această conversaţie mă deşteaptă, însă un sîmţimînt de curiozitate mă face a simula că dorm. Privind printre gene, văd pe doi dintre tovarăşii lui Spadacelli ghemuiţi între boccele. Ei se încearcă a le deschide, pentru ca să fure obiecte 35 din ele; dar neizbutind şi temîndu-se de a fi surprinşi, se apucă de o altă operaţie. Luînd fire de bob*uscat, le tăciii-nează la focul lămpei, şi cu aceşti cărbuni zugrăvesc tot soiul de cruci pe învălitoarele teancurilor; apoi, săvîrşind această lucrare artistică, ei se duc pe pod, rîzînd şi zicînd: să vezi 40 mîni dimineaţă ce strîmbături are să facă Manas, cînd şi-a vedea averea creştinită! Gluma acestor doi asasini mă trezeşte şi-mi alungă somnul. Ies pe pod şi zăresc în stînga un deal nalt cu oraşul Ceuta în poale. E'mezul nopţii! oraşul doarme, pasagerii dorm, găinile dorm, chiar giupînul Manas stă lungit lîngă cuşcă 5 şi horăieşte ameţit de boala mărei. însă Angel şi cu Rahila nu apar' nicăiri. Negreşit şi ei dorm acum în fundul mărei. De-aici feluca, zgîlţîită ca de friguri, cîrneşte în dreapta, avînd a traversa canalul de Gibraltar şi a să feri de numeroa- 10 sele corăbii ce trec din Mediterana în ocean şi viceversa. Periculul e mare, neîncetat, căci la tot momentul sîntem ameninţaţi de a vedea un vapor sau o corabie cu trei catarguri trecînd peste noi şi trimeţîndu-ne în lumea stacoşilor!. . . Dar, în fine, geniul protector care ne-au scăpat din mîna 15 arabilor ne scapă şi de această ruşine. Peste cîteva ore de o navigaţie grea şi tulburată, răsare în ochii noştri stîncă măreaţă a Gibraltarului, cu farul ei aprins în frunte. Ne mai luptăm cît va timp cu valurile şi cu vîntul ce ne împotrivesc, şi o dată cu faptul zilei întrăm în 20 port... Hosanna! iată-ne iar în Europa civilizată! Feluca lasă ancora în mijlocul unei flote întregi de vase de război şi de negoţ; toţi pasagerii se trezesc în mulţămire; însuşi Angel mi se arată, ieşind de nu ştiu unde... însăşi drăgălaşa Rahila apare trandafirie ca raza dimineţei... 25 Iar cît pentru jupînul Manas, în vreme ce amicul meu şi eu desbarcăm din felucă, îl auzim scoţînd ţipete de curcan şuierat la vederea crucilor zugrăvite pe marfa lui! Decît sămnul crucei, el ar fi preferat mai bine coarnele dracului! Post-scriptum. — După voiajul nostru în imperiul Maro- 30 cului şi după vizitarea stîncei Gibraltarului, unde în loc de vegetaţie cresc tunuri, 800 de tunuri, ne decidem a întră în Spania. Luînd dar adio de la amicii noştri din garnizoana Gibraltarului, bravii ofiţeri Ingham, Hancooke şi Derey, cu carii am făcut minunate primblări la Algesiras şi la San- 35 Rocco, două oraşe mici spaniole din vecinătate, ne îmbarcăm pentru Cadix pe vaporul francez „Pericles". Iată itinerarul acestei nouă şi mult interesante călătorii: De la Cadix la Seviglia, pe rîul Guadalquivir. 289 288 catîri. De la Seviglia la Cordova, în diligentă înhămată eu 12 De la Cordova la Baylen şi Grenada. De la Grenada la Jaen, Vai-de-Penas, Aranjuez, Madrid De la Madrid în Franţia, prin Biscaia. STANŢE EPICE DE DL. ARISTIA PRINŢUL ROMÂN Bateţi din palme, românilor, şi strigaţi ura, căci, în sfîrşit, după o lung-largă aşteptare de vro cîteva mii de ani, 5 v-aţi învrednicit a dobîndi un poem epic! Veacul vostru de glorie a sosit sub figura unui tom în 8°, plin de versuri sucite şi idei încă şi mai sucite. Bucuraţi-vă, patrioţilor, dacă nu vă este frică a întră în categoria acestei strofe minunate, ce se deosebeşte prin o bogată sărăcie de armonie poetică: 10 „Nu poate fi patriot! Iar cît pentru voi, umbre slăvite! care aţi domnit păn-15 acum asupra simţirilor omenirei; voi, Omir, Virgil, Milton, Dante şi ceilalţi mulţi, intraţi în întunericul uitărei, în hăul nopţii, pentru că pe orizonul poeziei înalte s-au ivit acel pomenit tom în 8°, care vă acopere de umbră, acea minune din al XIX veac acel 20 „Soare în slavă cu stele-nălţat." Voi aţi cîntat eroii, dracii, raiul, îngerii, dar nu i-aţi linguşit; destul dar aţi înşălat lumea prin concertele voastre. Acum ne-au venit şi rîndul nostru: deci retro \ Satana! periţi ca nişte umbre mucezite ce sînteţi, dinaintea poemului 25 1 înapoi (lat.). Acela răpeşte tot; N-are nici patriotism, Are mare egoism!" 291 Stanţelor epice, pentru a cărui tipărire de-abie au putut agiunge două tipografii, anume: a d-lui Yalbaum pentru scoarţe şi precuvîntare, şi a sf. Sava pentru rămăşiţă. Noi în el găsim de toate, ca într-un mare bazar; dar mai ales, precum 5 am zis mai sus, găsîm versuri şi idei încorno-popoţate. De vreţi, iubiţilor ascultători, să vi se gîdile' urechile de duioşi toni plîngeroşi, poftim de intraţi în cafarnaumul acesta, şi deodată voi poronci „Să batâ-n ronda gură d-aramă sunătoare 10 O limbă ce-n jos cată şi zvon e vestitor." îi voi poronci să bată cu puterea cea mai foarte, şi făr-a vă aştepta cît de puţin, veţi auzi: „Eco din adîncime răspunde-n răsăltare, şi lungă, lung răvarsă sămn aiul domnitor/' 15 ^ Atunci la acel sămnal, din toate părţile, din turnuri vîrfoşi ş.c.l. se vor porni ca prin un fir electric înfocat, „Răsunete mai multe prin sute coarde-ntreamă Mici, mari, subţire, pline ..." carele, unindu-se cu cele întîi două mari armonii, vor face 20 un zgomot şi o cacofonie poetică, din care nu cred că-ţi scăpa cu urechile sănătoase. Nu perdeţi curagiul, căci ceea ce o să videţi are să fie şi mai ciudat. Acum fantasmagoria începe. îndată ce s-au potolit armonia sămnalului, ni se arată o vedenie plăcută. Deschideţi bine ochii şi vă uitaţi cu luare-25 aminte, pentru că în bazarul nostru' domneşte o mare întunecime. Iată că se înaintează o Pandora creştină! Nu socotiţi însă că nu-i pare rău că s-au botezat. Dmprotivă, sărmana ar vroi să fugă de creştini şi să se întoarcă la dumnezei păgîni; 30 dar nu poate, căci o urmează de-aproape poliţia cu strejile-n despargeri. Cum să scape biata Pandoră din mijlocul acelui norod numeros, care „..................Vesel porneşte * Potop, şi foarte mare, şi limpide şi greu?" 35 Din toate părţile ea este prinsă; înainte-i răsună „Un tropot de-nferite copite de cai ageri." Şi în urmă-i „Resclîncă-n zdruncinare-i oţelul relucios." Ori încotro se întoarce, ea dă de modeluri de sculptură, de ostaşi floarea vitejiei, de diplomaţi, de patricii, de zburlite 5 spăngi în sus, de capii comandiri, de capii ofiţeri,^ de^ capii adiutanţi, de capii de custodie, de cruciaţi pedestri, călăreţi, care arunc: „Luciri, văpăi din umeri, din pepturi înzălate, Din braţe fără pete ... ş.c.l." 10 Ori încotro nenorocita îşi întoarce ochii, ea vede „Pept, braţe, coaste, pulpe, albastră relucire," Şi, în sfîrşit, un ţapăn buzdugan care o ameninţă de departe. Trageţi-vă iute înapoi, iubiţilor privitori, să nu vă lo-15 vească armasariul care trece acum. El e cam cu nărav, măcar că au fost a lui Ahil şi au tras pe Ector mort împrejiurul Troadei. Unii zic că el n-au fost a lui Ahil, ci a lui Alecsandru Macedon care s-au bătut cu racii, cu căpcăunii şi cu Poriu-împărat; zic că este vestitul frunte-cornul Ducipal sau Bucefal, 20 de cornorată pomenire. Alţii sînt de idee că-i Balion, pe care nu am onor a-1 cunoaşte; alţii iar spun că-i zmeu. Pare-mi-se că-i cal sade, mai ales de vom lua îndeaproape luare-aminte înţelesul versului ce sfîrşeşte strofa descrierei acelui dobitoc. „Se simte parcă duce un prinţ viteaz ăst Cal!" 25 Mă rog, domnilor care priviţi cu mine la acest spectacul nepreţuit, nu cumva se găseşte pintre d-voastră vreun şlicar, care să-mi tălmăcească ce poate fi acel Fund-dalb-samureu-rondul, ce s-au ivit acum ochilor noştri? }i..................Nu e coif, nici turban, 30 Nici chivără, nici cucă, tiară persiană. Căpuşul este vechiul domnescul gujuman ............................cu pană asiană!" „Tăcere! staţi cu toţii... aci tăcute toate!" Ce e de văzut?... Minunii un duh de duhuri sute; abisul 35 deschis, marea pe tăcute. O să videm o parte din istoria jidovească: amoreneanii rimînd cu israileanii; pe Gavaon, Faraon 293 şi Sion; pe Eco fugind sub vînt, şi pe muza română într-o poziţie ruşinată, la care ea încă n-au agiuns păn-a nu să încurca în poemul Stanţelor Epice, adică îngenunchetă! „Jos trupul... mai sus ochii... sus inima mai drept." 5 O ! mult nenorocită şi mult vrednică de jale, muză română! încă aşa ruşine n-ai păţit! Tu care de-abie ai început a-ţi cerca aripele la lumina soarelui; tu care priveşti viitoriul cu ochii falnici şi plini de o măreaţă sperare, în ce soartă ai picat! Te ucide fără milă şi-ţi zice că eşti moartă tu de sine !... 10 Dar să lăsăm aceste triste rînduri şi să ne întoarcem la vedenia noastră. Iată că vine de-a rostogolul „Un glob de trupuri, floarea ţării toate." El se coboară de sus pe o pînză ce 15 „Fîşie lungă punte de purpură văpsită", şi care se întinde de la poarta Mitropoliei pană la altar, des-părţind lumea-n două şi slujind de a conduce la rai. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce poate fi această pînză-punte. Cît pentru mine, mărturisesc că de cîte ori îmi bat capul ca să mă lămuresc 20 asupra ei, oftez din greu, zicînd: Vai de noi, păcătoşii, dacă drumul raiului este aşa de încurcat! Faceţi cruce cu toţii, rugaţi-vă cu rîvnă „La Sfîntul-Gură-d-aur, Ioan răsăritean," şi afumaţi-vă iute cu 25 „Liban, aloe, smirnă, tămîiele mereu," pentru că se înaintează Cruntul mult boiosf... Dar iată-1 că au trecut. O ! Doamne, slavă ţie! „ Sfînt-Tatăl-Fiiul-Duhul, noi ţie dăm mărire Acum şi totdauna şi-n veci de veci... Amin!" 30 Ştiţi, domnilor privitori, cine au fost Longhin? Dacă nu-1 cunoaşteţi... să vi-1 spun eu sau, mai bina zicînd, poemul. Iată-l, ia ! „Roman a fost sutaşul Român Din colonii ce Roma pămîntul a umplut 35 Precum şi Palestina ... întîi creştin acolo românul s-au văzut." Acest pămîntean, după ce au fost sutaş în ţara lui, s-au dus de s-au făcut sutaş de îngeri în cer, pentru ca să nu-şi uite breasla, şi de acolo, nu ştiu după care privilegiu, el au fost iarăşi cel întîi care au avut noroc a videa 5 „întîia antică hîrcă în fundul Golgota." Tot acest Roman-Român, se presupune că ar fi deschis în cer o fabrică de catifea foarte minunată şi totodată foarte scumpă; căci însuşi poemul ne spune despre sămnele mărirei că sînt din cer aduse 10 „Pe două perne roşii de scumpă catifea Cu ciucuri tot de aur ..." Iată că se înaintează acum o armie de jilţuri, care de care mai mîndru şi mai ţanţoş: „Un jeţ şi-n jos în dreapta ţinut regulamentul," 15 care, două versuri mai în urmă, se loveşte în cap cu Spătarul ecselentul. După el vine alt jeţ ce duce în spate steagul înălţat. Acest steag e totodată şi copac de nădejde. Sperăm că poamele lui vor fi mai lesne de mistuit decît versurile cu care este descris. în urmă-i lunecă scîrţiind un al treile 20 „Jeţ roş cu para de foc lină" care, pentru mai multă înţălegere, este lămurit în următorul chip: „Pe tronul foc acela, pe soare întreg văzduhul, Pătrundere mai naltă de mii de sori mai sus ..." ş.c.l. 25 După jeţul roş aleargă jeţul negru, a cărui poziţie şi proporţie sînt descrise şi cuprinse în cimilitura aceasta: „Un jeţ aci se vede mai mic, dar e mai mare, La dreapta domnitoare mai jos, dar e mai nalt." Gîci gîcitoarea mea. 30 Umiliţi-vă, îngenucheţi-vă, domnilor spectatori, pentru că vedenia noastră este acum întreruptă de cîntări religioase, puse în versuri după chipul vestitului Pralea, Dumnezeu să-i ierte păcatele! Acum toată slujba sfintei Liturgii, cu „Sfîntă Evanghelie de la Matei cetire," 295 are să vi se înfăţişeze după toate regulele bisericeşti. Nu am trebuinţă să vă înştiinţez că Heruvimii şi Serafimii au să joace o mare rolă şi au să rimeze tot împreună. începem: „Cu dreaptă-nţelepciune la toţi pace să fie, 5 Cu duhul tău, stăpîne, creştini să ascultăm! ..." 1° Se aude cîntarea: „Cuvine-se drept Sfîntă-stăpînă-prea-curată | Şi pururea ferice, să te tot fericim ... ^ Că tu eşti mai cinstită şi decît Heruvimii, Tu, Doamnă, mai slăvită şi decît Serafimii, s.c.l." 10 2° Cînticul de nuntă »........................Isaia dănţuieşte Că Pre-sfînta-fecioară în pîntece avu ..." ş.c.l. 3° Binecuvîntarea sf. păstor. 15 „Puternice încinge pe coapsa t-arma ta ..." ş.c.l. 4° Doi arhidiaconi, slobozind glas din coardă sănătoasă, zic: i „Blagosloveşte, Stăpîne!... naltul ton." 5° Din altar răspunde atunci o suflare cuvioasă: 20 „Slavă Sfintei Treime acei de o fiinţă, în veacul de toţi vecii tu tot blagoslovi-l-vei, Tu, faţa-bucuriei-nestinsă, faţa ta. , Tu, mila-n cuviinţa-prea-naltă-nveseli-l-vei; 1 Urgia ta, mînia, pre ei înturbura-va! 25 Că focul tău pre dînşii pornindu-se mînca-va." 6° Diaconul cu coarda sănătoasă, zice: „Şi iar şi iar cu pace, cu minte cuvioasă La unul Dumnezeu noi ţie ne-nchinăm. Pre Prea-sfînta-curată şi prea-blagoslovită 30 Stăpîna-Născătoare-de-Dumnezeu, mărim." ş.c.l. i 7° Vine sfîntă Evanghelie de la Matei cetire: „Sfat Fariseii-n vremea aceea ei făcură..." ş.c.l. Şi Iisus le răspunde: „La ce ispit-aceasta făţarnicilor creşte?" ş.c.l. în sfîrşit ies cu darurile sfinte, se rosteşte Crezul şi Tatăl-nostru în stihuri, şi: 5 „Acum şi liturghia şi jertfa e sfîrşită!" Spuneţi-mi acum, vă rog, în curăţenia cugetului, dacă se poate afla vreun tipic mai bun şi mai lămurit decît partea aceasta a poemului Stanţelor Epice ? Dar să ne grăbim iarăşi a ne întoarce la vedenia noastră, pentru că are să înceapă 10 a patra parte. Căutaţi, vă rog, în sus şi videţi cu ce răpegiune vine spre noi frumoasa dogorâtoarea stea ! Ea se duce să se oglindeze în Marea albă care doarme pe timpul zeferin. Ce zgomot se aude în depărtare? De unde să vie acest 15 miros de flori care bate la cap ? Ce minune! Mitologia antică au ren viat. Iată Dafneul român-argintarcat ce-i mai zic încă şi picior-ager şi feb-Apolon; iată-1 vine încungiurat de cinstite fecioare şi matroane, şi de o mulţime de muze, care au scăpat acum din 20 „Grădina-ntică numită Parnasia" pentru ca să asculte Stanţele Epice. Iată Polimnia şi Talia, precum şi Arhangelii Mihail şi Gavriil. Fereşte-te, duducă Talie, să nu te apuce oarecine de talie. Aud mai departe pe graţia Aglaia, vorbind cu Erato despre batalionul de cinste. 25 Se Vede că v-au cam plăcut flăcăii români, duducelor? Urania are de gînd să se pocăiască, căci o aud strigînd cu entuziasm: Videţi stăpîna cruce ş.c.l. îmi place să văd Pă-gînismul ieşind din calea rătăcirei şi aruncîndu-se pe cea adevărată a legii creştineşti. Te rog, duducă Uranie, să mă 30 alegi pe mine de nînaş, cînd a fi să te botezi. încotro alergaţi aşa de iute cu cununi de flori, o! voi Melpomeno, Sibilo Italică, Eritrea, Tiburia, Efterpa, Efro-sina, Caldea, şi tu Sibil-antică Elespondină, încotro îţi duci bătrîneţile ? Voi toate cîte sînteţi şi nu sînteţi, Sibile Romane 35 şi străine, graţii, muze-nvăţate, nimfe braţ-albe, încotro? Nu cumva mergeţi să videţi pe Flegon Canar inul „Ce-i soţ cu Brondes, Lambon, cal unic, lăudat?" 296 297 şi care, precum am văzut mai sus, au fost a lui Ahil şi se numeşte „Flegon-Ducipal-Lambon-Bation-Brondes ?" Sau mergeţi să videţi nava pîntecoasă c-un singur însă 5 ţapăn catarg ? Sau, în sfîrşit, vă duceţi ca să aflaţi de la Cruntul mult boios că Curţiu Marcus au perit în haos ? Duceţi-vă iute, dar căutaţi să nu păţiţi şi voi ca Curţiu Marcus. Actul al 4-lea s-au sfîrşit; acum actul al 5-lea petrece pe peatra zisă Pio, 10 „La cincisprezece-a lunei din zilhije, şi an O mie două sute cincizeci şi opt." întroducţia se începe prin „..............Suflare de surle, de trompete Cu spaimă retezat ..." 15 Iată că întră cel întîi personaj, „De sine botezatul anume Prometeu" împreună cu Socrat atenianul şi cu Temistocle ce şi-au găsit păşune. Ei se înaintează cu un pas măreţ, şi puţin mai în urmă îi agiunge claia următoare: 20 „Camil, Epaminonda, Dimostene, Focion, Aristides, Qiceron, Solon, Licurg, Numa, Atila, Caton, Muţiu, aşa şi Dion." După ce s-au închinat unul la altul cu multă plecăciune, ei se apucă cu toţii la o sfadă care ţine multă vreme, şi care, 25 în sfîrşit, se încheie prin descoperirea următoarelor aforisme: 1° Să lase viţeluşul să pască unde naşte, 2° Că e patriot ce paşte; 3° Că România este întocmai ca mlădiţa lipită!!! ş.c.L Sfîrşind aceste, droaia pomenită se înarmează de cîteva 30 cununi scăpate din mînile fecioarelor şi a matroanelor, şi aleargă, într-un mare entuziasm, de acopere cu ele poemul Stanţelor Epicfe. Acesta este vestitul poem, iubiţilor cetitori! De aţi înţeles ceva, îmi pare bine; iar de nu, îmi pare şi mai bine, pen-35 tru că astfel m-aş încredinţa că critica mea au întrat cu to- tul în spiritul Stanţelor Epice. Păn-a nu sfîrşi, însă, mai am a zice două vorbe autoriului: „Broasca mică cît un ou Au văzut odată-un bou 5 Şi s-au tot umflat, umflat Pană ce au şi crăpat." Prin această fabulă veche dar înţeleaptă, vreu să zic că cu resclîncăiri şi cu zdruncenări, poate cineva dobîndi ce paşte, pentru 10 „Ca să moară păscut," iar nu se face Omir, nici merge la nemurire. P.S. Domnule autor, nu te zburli pe mine pentru că şi eu sfîrşesc ca şi d-ta: Ale tale dintru ale tale. 15 (Propăşirea, 1 8 4 4,) 298 CÎNTICE DE STEA ŞI POVESTEA VORBEI DE ANTON PAN Există la noi o carte foarte preţioasă şi de o mare însem-5 nătate, un adevărat tezaur de spiritul şi de înţelepciunea poporului român; şi însă acea carte, necunoscută de acei carii ar trebui să o cunoască, zace lepădată în fundul librăriilor ! Ca şi dînsa, autorul ei, perdut în umbră, a fost pe timpul 10 lui victima superbiei ignorante, şi chiar astăzi, cînd societatea noastră s-a democratizat, astăzi, cînd oamenii literaţi şi-au dobîndit un loc la soare, numele lui Anton Pan deşteaptă mai mult imaginea unui psalt de strană, decît suvenirul unui poet. 15 Cine a fost Anton Pan? — Un simplu cîntăreţ de biserică. Iată ce răspund indiferenţii! — Ce a scris Anton Pan ? —- Spitalul amorului: — Iată ce răspund ignorenţii! E timpul dar a spune adevărul şi a face lumina pe mormîntul 20 unui om de merit, care în cursul vieţii sale modeste a scris fără a să gîndi la recompensă, şi a cules, coordonat, publicat Proverburile noastre, acele cugetări ieşite din cuminţia românului, sub forme concise şi originale, acele aforisme născute la şcoala experienţei seculare, acele adevăruri 25 de prin lume adunate şi iarăşi la lume date. Ne pare mult rău că nu posedăm notiţii biografice asupra dascălului Anton Pan, pentru ca să le publicăm aici; căci tot ce priveşte viaţa unui autor este interesant. Ne lip- seşte asemene lista complectă a scrierilor sale şi nu putem înşira deocamdată decît următoarele, pe care ne le aducem aminte. Lăsăm dar altora, mai bine informaţi, mulţămirea şi datoria de a umplea această lacună. 5 Anton Pan a publicat un poem în mai multe tomuri, tradus din limba grecească în versuri româneşti, sub titlul de Erotocrit. — Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. — O şezătoare la ţară, tablou viu de obiceiuri cîmpeneşti, 10 în care sînt diverse hore poporale. — Cîntice de stea, sau versuri ce se cîntă în seara naşte-rei Domnului Cristos, cu un adaus de cîntice morale şi de note bizantine de muzică, numite glasuri. — Spitalul amorului, colecţie de cîntice de lume şi de 15 cîteva hore şi balade poporale. — Cîntătorul beţiei şi diata beţivului pocăit. — Povestea vorbei, sau culegere de zicale româneşti (3 tom.1) în toate aceste volumuri şi broşuri autorul dă probe de 20 un spirit adevărat românesc, de cunoştinţa deplină a limbei poporului şi de o mare facilitate de versificare, şi chiar unele pasagiuri din broşura cînticelor de stea au meritul lor. Aşa, în cîntarea a XIX găsim răstignirea lui Cristos: Atunci iuzii l-au luat, 25 L-au bătut, palme i-au dat, Cu spini l-au încununat, Şi în obraz i-au scuipat. De haine l-au dezbrăcat, Cu crucea l-au încărcat 30 Şi mergînd l-au răstignit, Cu cuie l-au pironit, Cu oţet l-au adăpat, Fiere i-au dat de gustat! Şi sufletul cînd şi-a dat 35 Un ostaş a alergat, 1 Afară de acestea a mai publicat: Epitaful sau Prohodul Domnului nostru Iisus Cristos, Proschinătorul sau închinătorul sfintelor locuri şi Doxastarul [V.A.]. 300 301 Cu suliţa 1-a împuns. Sînge şi apă au curs! Aceste cerul văzînd, Şi pămîntul nerăbdînd 5 Din temelii s-a clătinat, Soarele a înnegrit, Petrele s-au despicat! etc. în cîntarea XX, care urmează, găsim o descriere a iadului, precum se vede zugrăvit în pridvoarele unor biserici 10 vechi: Văzui balaur căscînd Şi din gură foc vărsînd, Curgînd ca un rîu întins înflăcărat şi nestins. 15 Văzui popi mulţi eretici Cu dascăli şi gramatici Aruncaţi cu capu-n jos în focul cel flăcăros, Şi draci îi împingeau 20 Cu suliţi îi împungeau. Văzui împăraţi tirani, De gîturi cu bolovani. în văpaia cea de foc Draci bătîndu-şi de ei joc. 25 Văzui negustori în rînd Care-nşel şi lipsă vînd, Unii cu măsuri de gît Se tînguiau amărît; Alţii cu cîntare-n nas, 30 Se văitau cu mare glas, Alţii cu foarfeci şi cot îi ducea para înot. Văzui şi muieri în munci Care-şi leapădă-a lor prunci 35 Sau fără milă şi dor în pîntece îi omor. Văzui arzînd în vulvori Bogaţi neîndurători Care tot s-au veselit 40 Şi săraci n-au miluit!... etc. După această descriere a iadului, vine ca un contrast ve-selitor tabloul raiului: Văzui raiul cel frumos, Ca soarele luminos, Şi mese întinse de rînd, Pe ele făclii arzînd; Iar împrejur drepţii stau Şi bucurie gustau. Văzui sfinţi prea luminoşi Apostoli şi cuvioşi Şi cete de mucenici, De tineri, bătrîni şi mici. Văzui şi sfinte muieri Petrecînd în mîngîieri Cu cununi de diamant Şi podoabe de briliant împreună dănţuind; Şi pre Dumnezeu slăvind. în adausul de cîntâri morale se află unele strofe luminate 20 de razele poeziei. în cîntarea III Primăvara: Ah! iată a sosit iară Frumoasa primăvară Cu flori şi cu verdeaţă Şi plină de blîndeaţă 25 Precum noi o dorim. 10 15 30 35 Dumbrava-nrămurată Ce fuse scuturată Acum întinereşte Şi frunza se mîndreşte Clătindu-se de vînt. Prin pomi, prin rămurele Stînd fel de păsărele Cu bucurie mare Răsun' dulce cîntare Cu toate melodind. 302 303 10 15 20 25 30 In cîntarea a IV: Viaţa omului: Omul este ca iarba, Zilele ca o floare Ca timpul trecătoare... Aşa va înflori!.. Cînd e în tinereţa Se aflâ-n primăvară... etc. Cînd e în bărbăţie în toamnă se iveşte... etc. Cînd e în bătrîneţe Atunci întră în iarnă, Cînd nori încep să cearnă Şi se-nălbeşte tot. Ca floarea cea uscată Şi-n samă nebăgată Se perde sub zăpadă Ca şi cînd n-a mai fost... Astfel dar este omul De orice stare-n lume, Aibă orişice nume, Astfel e trecător. Cît să se ostenească Slavă să dobîndească, Zadarnice sînt toate Căci este muritor! In cîntarea VIII: Dragostea: Ca dragostea mai scump nume Nu e pe acest pămînt. Ea-i împărăteasă-n lume, Ei toate supuse sînt Dragostea în orice casă Stă ca o floare pe masă Şi zîmbeşte tuturor... etc. în cîntarea X: Pustnicul: 35 Am lăsat mărire, lume, Am lăsat lux şi palat, Am lăsat şi rang şi nume Şi-n pustiiu m-am depărtat, Unde amuţită stîncă Şi nesimţitorul crîng, La-ntristarea cea adîncă Nu pot auzi cînd plîng. Unde vînturile sună Prerumpînd al meu suspin Şi-1 duc ca o jertfă bună Cătră cel cărui mă-nchin... etc. După aceste cîteva exemple se poate cunoaşte natura 10 simţirilor, precum şi stilul lui Anton Pan; iar din toate operile sale, cea mai importantă este Povestea vorbei, la care el a trebuit să consacre mai mulţi ani de lucrare; căci pe lîngă proverburi a adăugit multe anecdote poporale, scrise în versuri care se leagă strîns între ele. Trei volumuri for-15 mează acea minunată colecţie, ce se poate cu drept cuvînt numi Filosofia poporului român. Ele cuprind şiruri lungi de zicale, unele, în mic număr, traduse din limbe străine, iar cele mai multe culese din gura poporului nostru, şi acele şiruri sînt coordonate cu inteligenţă; căci deşi numărul lor 20 e considerabil, nu există nici o confuzie între dînsele. Astfel, de pildă, într-un şir găsim toate proverburile relative la frică sau la vitejie, în altul acele ce se rapoartă la nerozie...etc. şi de fiecare sînt lipite anecdote originale, povestite cu destul talent. 25 Să răsfoim acele trei volumuri ale lui Anton Pan, şi, de vom alege ce-i mai caracteristic în fiecare şir de proverburi, vom compune o comoară de cugetări, care ne va face mîndri de profunda cuminţie a neamului românescf...]1 Aceste estrageri din Povestea vorbei sînt de natură a con- 30 vinge că, în adevăr uvragiul lui Anton Pan este o operă naţională de un foarte mare preţ, atît pentru noi cît şi chiar pentru filologii străini; iar judecind după varietatea anecdotelor adăugite pe lîngă proverburi, precum şi după felul celorlalte publicaţii, adică: Năzdrăvăniile lui Nastratin Ho- 35 gea, Moş alb sau O şezătoare la ţară, Spitalul amorului, Cîn-tătorul beţiei, Cîntice de stea etc, venim a cred că Anton Pan cunoştea cu desăvîrşire dat inele naţionale, că el era vîrît de- 1 Exemplificările din opera lui Anton Pann, foarte numeroase, nu le reproducem aici. 304 305 plin în pelea românului, şi că mintea lui era o comoară de cîntice, de cimilituri, de pîcîlituri şi de istorioare de tot soiul. El a fost negreşit un om ce ştia multe, şi care ştia a le spune; un tip de român vesel, glumeţ, spirituos/ pîcîlitor, 5 cîntăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Pîcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri. Asemene oameni sînt cronici în picioare, ei cunosc pe de rost Alexandria şi Arghir, cunosc sute de poveşti popo- 10 rale pline de minciuni frumoase şi mii de anecdote asupra ţiganilor, asupra evreilor, asupra nemţilor, asupra ruşilor, asupra sîrbilor, asupra ungurilor, asupra turcilor, asupra grecilor, într-un cuvînt, asupra tuturor neamurilor străine cu care a avut a face românul. Ei vorbesc de Ileana Cosinzana, 15 de Făt-Frumos, de Sfarmă-Peatră, de Strîmbă-Lemne, de Sta-tu-palmă-barba-cot, de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de Sfîntă Joe, de Sfîntă Mercuri, de Sfîntă Vinerea, de Mama pădurei, de stihii, de stafii, de strigoi, de moroi, de tricolici, de vîrcolaci, de carul lui Sf Ilie, de drăciile lui 20 Pepelea, ca şi cînd ar fi copilărit în acea lume fantastică creată de închipuirea poporului. însă din nenorocire asemene oameni devin din zi în zi mai rari; ei dispar sub nivelul uniform al civilizaţiei şi sub năvălirea preocupărilor timpului de faţă. 25 Dacă Anton Pan ar fi mai trăit, el singur ar fi fost în stare să scrie poemul naţional al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeţ al românului; el singur ar fi putut să aştearnă în versuri uşoare nenumăratele pîcîlituri dintre Pîcală şi Tîndală; însă el şi-a dus veselia pe cea-lume, lă- 30 sînd în urmă un monument neperitor: Povestea vorbei! în Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pan poartă un sigil caracteristic şi mult interesant! Ea ne apare cu înţelepciunea filosofică a strămoşilor pe frunte, şi cu rîsul malicios al lui Pepelea pe buze. 35 (Mir ceşti, ianuarie 1 8 7 2) UN EPISOD DIN ANUL 1848 încercarea de răscoală din ziua de 28 martie 1848, care avu în Iaşi o nereuşire atît de tristă, graţie unor şefi buni de gură şi' mai buni' încă de fugă, a obligat pe mulţi tineri 5 din Moldova, victime entuziasmului patriotic, a să desţăra, pentru ca să scape de persecutările unui guvern cuprins de spaimă. Unul din ei, pe care-1 vom numi Vali, era mai cu deosebire ameninţat de a resimţi efectul acelei spaime domneşti, 10 ce se traducea în acte de cruzime, însă el parveni a să refugia în munţii Hangului. Visul său, în urma evenementelor din capitală, nu ţintea la mai puţin decît la deşteptarea po-porimei muntene, pe care el voia să o reverse ca un torent asupra tronului. Vis naiv a unei închipuiri de poet! 15 Acel tron devenise în adevăr un simplu scaun rusesc, după zisul mulţimei; dar prestigiul său nu se stinsese încă de tot în ochii tării; căci ţara zăcea în amorţire şi întuneric. Vali, sosind la Hang, după multe greutăţi, găsi în curtea casei boiereşti o adunătură de vro două sute de români înar- 20 maţi cu topoare, cu lănci, cu coase şi cu puşti; inima lui sălta de bucurie la acel spectacul neaşteptat: „Iată, zise el în sine, începutul realizării visului meu!" Prinţul C, proprietarul Hangului, întîmpină pe Vali cu îmbrăţişări şi-1 rugă să facă un cuvînt elocuent ţăranilor, pen- 25 tru ca să-i înflacăre şi să-i pregătească de luptă; tînărul refugiat primi cu mulţămire sacra misie de orator revoluţionar şi, după obiceiul oratorilor, îşi drese glasul mai întîi, cău- 307 tînd a produce note vibrante care să pătrundă adine în sufletele ascultătorilor. Era înspre seară, pe cînd natura pare că e în aşteptare de un evenement misterios; soarele, coborîndu-se după creşte- 5 tul munţilor, părea că regretează de a nu putea asista la o scenă atît de nouă în plaiurile Carpaţilor; iar cîteva raze răzleţite printre brazi se încolăceau pe crengi ca nişte şerpi de aur. în vale vuia Bistriţa pe patul de bolovani, şi pe cărările de pe coastele dealurilor se zăreau şiruri de plăieşi ur- 10 cîndu-se spre curte la chemarea unui bucium. Ţăranii formaseră un rond mare, în mijlocul căruia intrase Vali. Exaltat şi uimit, junele nostru erou admira tipurile frumoase şi caracteristice de care se vedea încunjurat; în fiecare plăieş el privea pe un demn pogorîtor din vitezele 15 legioane ale lui Traian, pe un adevărat strănepot de-a vitejilor lui Ştefan-vodă! El improviza dar un discurs colorat de poezia iluziilor sale, grăind de Patrie, de glorie, de libertate, de egalitate, de fraternitate, de virtuţile strămoşilor, de viitorul măreţ al României etc.; apoi, voind să încheie prin 20 o peroraţie aprinzătoare, el se adresă de-a dreptul la ţărani, zicîndu-le: — Aţi aflat ce s-a întîmplat la Iaşi ? — Am aflat, răspunse un vînător nalt şi spătos, anume Creţu; ci-că vodă a prins pe ciocoi şi le-ar fi tras o sfîntă 25 bătaie... cum s-ar zice, bătaia popuşoiului. Bieţii ciocoi!... nu le-a fi fost pre îndămînă. Un hohot răsunător se ridică şi făcu într-o clipă jurul rondului. Vali se mira mult de acest vis produs prin ideea suferinţelor boiereşti, însă judecind că vestea întîmplărilor din 30 Iaşi ar fi ajuns desfigurată în sînul munţilor, el întreprinse a face istoricul zilei de 28 martie, sub colori vii şi înfiorătoare. El spuse în cuvinte bine alese cum feciorii de boieri, indignaţi de abuzurile guvernului, se întruniră cu gînd de a cere de la domn vindecarea suferinţelor ţării, îmbunătăţirea 35 stării claselor de jos; respectarea dreptăţii fiecărui om; egalitatea pentru toţi dinaintea legii; desfiinţarea privilegiuri-lor; libertatea gîndirei şi a presei etc.; cum guvernul trimise în contra lor mai multe sute de soldaţi ameţiţi de băuturi spirtoase şi o ceată de arnăuţi deghizaţi în haine militare; 40 cum nenorociţii amici ai poporului fură înşelaţi cu promiteri false, prinşi, legaţi, zdrobiţi de straturile pustelor, tîrîţi de 308 păr de-a lungul stradelor şi închişi la cazarmă ca nişte făcători de rele; cum bandele arnăuţilor luaseră cu pradă oraşul, năvălind noaptea prin casele oamenilor sub pretext de a căuta revoltanţi, şi furînd arme, argintării, tot ce le cădea 5 în mînă; cum lumea se înspăimîntase, crezîndu-se în timpul ienicerilor şi cum, în fine, adevăraţii patrioţi erau desemnaţi a fi victimele răzbunării domneşti. Vali se înălţase la culmea elocuenţei şi spera a produce o impresie... însă un om cărunt îl întrerupse, întrebîndu-1 : 10 — Pentru ce s-au răsculat boierii? — Pentru ca să scape tara de o domnie tirană si degradată... — Hum! Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! replică bătrînul, clătinînd din cap. 15 Oratorul rămase încremenit! Necompătimirea ţăranilor pentru soarta boierilor îi smulse de pe ochi un văl ce-i ascunsese adevărul păn-atunci, tristul adevăr că distanţa socială dintre clasa priviligiată şi popor dezvoltase în inima poporului o indiferenţă absolută în 20 privirea boierilor şi că abuzurile impiegaţilor făcuseră pe români a stigmatiza cu porecla insultătoare de ciocoi pe toţi acei carii nu erau din rîndul lor. Vali începu a să cam îndoi de concursul gloatelor la realizarea dorinţelor sale şi, sub îndemnul amărîrei ce-i inun- 25 dase inima, el era acum să apostrofeze pe ţărani într-un mod violent: O! voi, nedemni urmaşi ai lui Traian, strănepoţi degeneraţi ai lui Ştefan cel Mare!... voi!... cînd deodată un străin apăru călare în curte, aducînd o scrisoare de la Peatra. 30 Prinţul C. se retrase deoparte cu amicii lui şi le ceti scrisoarea. Toţi se întristară şi căzură pe gînduri, căci, printre multe alte veşti rele, corespondentul mai adăugea: că poliţia din Iaşi ar fi arestat un mare număr de persoane pe care le supunea la torture în întunericul închisorilor, că o samă 35 de tineri ar fi fost expeduiţi spre Dunăre în căruţe de poştă, iar că sosind în pădurea de la Poieni, nu departe de Iaşi, ar fi fost ucişi de arnăuţii care-i escortau; în fine, că unul din şefii miliţiei, prinţul G., plecase la munţi cu un regiment de soldaţi şi cu o ceată numeroasă de slujitori pentru ca să 40calce Hangul în ajunul învierii etc. 309 Ştirile aceste provenite din izvor sigur, ca toate veştile ce se nasc şi se împrăştie în timpi de tulburări, erau de natură a inspira îngrijire. Prinţul C. formă îndată cu amicii săi un soi de consiliu de război pentru a chibzui mijloacele de îm-5 potrivire şi de apărare. Unul dintre membrii acelui consiliu propuse a merge cu ţăranii devale, pe malul Bistriţei şi a să aţinea la capra podului de la Răpciune pentru a opri trecerea duşmanului; un al doile, unindu-se cu acest plan, adăugi cu prudenţă că ar 10 fi destul de nimerit să se dărîme chiar podul. Un al treile, mai fantazist, opina de a să înainta pană pe culmea Dealului Doamnei şi acolo de a aşeza puşcaşi prin copacii de pe marginele drumului, pentru'a ploua de sus cu gloanţe în capetele soldaţilor, însă un al patrulea pre- 15 tinse că nu ar fi o mişcare strategică de a alerga înaintea periculului cu o mînă de oameni rău înarmaţi şi nedeprinşi cu războaiele, prin urmare, el găsi mult mai avantagios de a sta locului pe piscul unde era clădită casa boierească, fiind această poziţie foarte greu de luat cu asalt. 20 De faţă la acest consiliu războinic se afla şi un vechi ienicer, anume Mehmed-aga, care făcea de cîţiva ani negoţ de chereste; el asculta serios toate opiniile, cumpăni toate planurile, apoi, luînd cuvîntul, zise cu un accent turcesc destul de comic: 25 — Boieri, dumnevoastre! Să mergem la pod, la Răpciune, bun este; ama dacă duşmanul trece Bistriţa pe aiurea şi ne încunjură pe la spate, noi ne găsim deodată între foc şi apă, şi asta rău este!... Să ne suim pe Dealul Doamnei şi acolo să ne acăţăm ca momiţele prin copaci, bun este, 30 ama dacă duşmanul dă foc pădurii, noi sîntem fripţi, şi asta rău este!... să stăm aici pe loc închişi în curte, pe vîrful piscului, bun este, ama la război omul se-nferbîntă, are sete, trebuie apă la dînsul. Aici apă nu-i! cişmea nu-i! aici apa se aduce cu sacaua din vale!... Ce facem noi dacă 35 duşmanii ne taie izvoarele? Cînd a începe focul, bumba, bumba, bumba, cum stingem setea la noi? Foc la puşcă, foc la pept, foc la gît, asta rău este!! Eu cred că am nimeri mai bine dacă ne-am retrage mai în fundul munţilor, în schitul Hangului, unde sînt ziduri, unde sînt patru'turnuri 40 şi unde apă este. Acolo stăm la meterez şi împuşcăm tot în plin, bumba, bumba, bumba, ha! 310 Planul lui Mehmet-aga, deşi expus astfel într-un mod original, păru cel mai cuminte şi fu adoptat în unanimitate. Deci se ordonă pregătirile necesare pentru retragerea pe a doua zi la schitul Hangului, iar spre paza nopţii se aşezară 5 sentinele pe la diferite locuri învecinate cu casa, se trimise zece puşcaşi călări la capătul podului de la Răpciune şi se împărţi' merinde la oamenii adunaţi în curte. Acum noaptea se lăţise ca un văl negru cusut cu diaman-turi; o lună plină poleia valurile Bistriţei şi îmbrăcase munţii 10 cu o draperie fantastică de lumină. Românii aprinseseră mai multe focuri în curte şi se grupaseră cete, cete împrejur, grăind, povestind, glumind şi rîzînd de pîcîliturile ce-şi adresau după obiceiul lor. Vali se primbla printre grupe, ra-portîndu-se cu gîndul la timpurile acele de bărbăţie, unde 15 poporul nostru era dedat cu viaţa războinică. Adeseori el cercase a-şi imagina o tabără de ostaşi români, pe timpul lui Ştefan, şi o convorbire dintre acei oameni tari carii trăiau în frăţie cu moartea şi carii îşi oţeliseră natura în focul luptelor necurmate. îmbătat de poezia munţilor şi a nopţii, 20 răpit de aripele nălucirei afară din domeniul realităţii, el crezu un moment că-şi vede visul cu ochii. I se păru că există cu patru secuii în urmă, că se găsea în ajunul bătăliei de la Valea-Albă şi asculta, uimit, şoaptele de pe-mprejurul focurilor. Iată ce auzi: 25 — Măi flăcăi 1 înţeles-aţi voi ce ne-a spus boierul cel fugit de la Iaşi? — Ba cît hîciu; el grăia păsăreşte. — Cică să ne ducem ca să alungăm pe vodă pentru că vodă au prins pe boieri umblînd cu mîţa-n sac şi i-a pus la 30 pedeapsă. — Ce-avem noi cu boierii? Ei ne ciomăgesc pe noi, voclă pe dînşii, parte dreaptă. — Bătaia-i din rai! — Dar dacă ar veni oamenii stăpînirei ca să ne calce 35 în locurile noastre? — Pentru ce să vie, fîrtate? — Pentru ca să ne ieie sama de ce ne-am adunat cu arme la curte. — Le-om spune că ne-au poroncit stăpînul. 40 — Dar dacă nu s-ar mulţămi cu atîta ş-ar căta să ne facă vreo daună? 311 — Atunci i-om ciomăgi şi noi pe dînşii! La acest răspuns simplu dar cuprinzător puse a cînta: Mult mi-e drag, mult mi-e drag Frăţiorul de ciomag, 5 în duşmani cu el mă bag Şi le trag, şi le trag ... etc, etc. Vali se deşteptă din visu-i şi se apropie de grupele damelor C. ieşite în balcon. Aici se vorbea de o reprezentare ce se dase pe teatrul din Iaşi în folosul săracilor şi de talentul 10 cu care persoanele din societatea aristocrată jucaseră rolurile lor. Frumoasa princesă Olga, sora prinţului C, rugată de toţi, cîntă un cuplet vesel dintr-un vodevil francez: Le poşte d'honneur, iar Vali, inspirat de armonia glasului, improviza un sonet, plin de poezia cea mai delicată. Din ne- 15 norocire, el nu se gîndi a-1 pune pe hîrtie şi pană a doua zi îl uită; însă junele improvizator se mîngîia de perderea acelui cap-d-operă observînd că mai bine e pentru un poet să-şi uite singur versurile, decît să le uite lumea. A doua zi un lung şir de căleşte cu dame elegante, de 20 brişte cu servitori, de care cu merinde, de ţărani pe jos şi de cîţiva călăreţi carii precedau cortegiul, se îndrumau pe valea ce duce la Ceahlău, trecînd pe la schitul Hangului. Acest schit, odinioară adăpost de călugăriţe, era acum părăsit şi începea a să degrada. Ca toate monăstirile vechi, 25 ascunse între munţi, era întărit cu ziduri nalte şi cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniţă. înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de peatră şi cîteva chilii prin care şuiera vîntul pustietăţii. Iarba crescuse mare în 30 ogradă şi acoperise lespezile mormintelor de pe-mprejurul bisericei; cîteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruiene, ca o tristă mărturie de părăsire. Ajungînd în acest loc singuratic, pe care moartea pusese acum stăpînire şi care inspira sufletului o adîncă tristeţă, 35 damele se adăpostiră într-o chilie, iar bărbaţii se ocupară cu pregătirile de apărare. Mehmed-aga fu însărcinat să dez-volteze şi să puie în practică toate cunoştinţele sale de strategie, ca unul ce, în calitatea sa de ienicer, trebuia să fie deprins cu luarea şi cu apărarea cetăţilor. El aşeză îndată 40 cîte opt puşcaşi în fiecare turn, puse jur împrejurul schitului 312 sentinele deştepte, alese vreo zece plăieşi voinici de-i postă ca o avangardă la 200 paşi departe de ziduri, la marginea unui rediu de molivi prin care trecea drumul, iar gloata înarmată cu lănci şi cu topoare el o înşiră pe dinuntru, de-a 5 lungul zidului dărîmat ce era în faţă cu rediul. — Cînd s-a ivi duşmanul, zise el ţăranilor, şi a da asalt schitului, voi să-1 împroşcaţi cu bolovani. Asta artilerie este! Ziua întreagă se petrecu în aşteptare. Un nou răvaş, din izvor sigur, aduse vestea sigură că o armată numeroasă 10 ar fi plecat din tîrgul Petrei, că ar fi şi început a sui Dealul Doamnei. Un om necunoscut se oprise cîteva minute la poarta schitului, lăsînd în mîna unui plăieş un sac mic plin de praf şi se depărtase rapide spre Durau. Un cioban, co-borîndu-se din vîrful munţilor, pretindea că zărise în de- 15 părtare strălucind ceva care sămăna cu puştile soldaţilor. Aerul era plin de veşti îngrijitoare, însă liniştea cea mai perfectă se arăta pe feţele românilor; ei păreau a nu avea conştiinţa periculului ce-i ameninţa şi continuau glumele lor ca în ajunul unei sărbători. 20 Cu cît însă lumina scădea, cu cît umbrele serii se întindeau pe văi, o umbră de seriozitate acoperi frunţile Hanganilor, căci amurgul aduce spiritul meditării pe aripele sale. Amurgul e pragul nopţii, anunţătorul nopţii, anunţătorul misterelor întunericului, balaurul ce înspăimîntă soarele şi-1 face 25 a să retrage în grabă, cu toată pompa lui de raze aurite şi veselit oare. încă o clipă şi cerul se întunecă, şi munţii luară forme fantastice, şi codrii începură a răsuna de nişte urlete bizare. Toate buhnele şi cucuveicele se treziră între ruine, chemîn-30 du-se cu ţipete înfiorătoare. Ţăranii îşi făcură cruce. — Semn rău, observă unul. — Semn de moarte! adăugi altul. Tocmai atunce se ridică în văzduh şi urletul lung al unui cine, afară din ziduri. 35 — Măi, alungaţi haita ceea, strigă un puşcaş din clopotniţă. Nu auziţi cum urlă a morţiu ? Cîţiva flăcăi se alungară după cîne, aruncînd cu petre după dînsul, însă cinele fugea pe-mprejurul schitului, şi iar se oprea şi iar urla cu jale. 40 —A cui e cinele? întrebă prinţul C. 313 Nu sfîrşi bine întrebarea şi deodată se auzi o împuşcătură într-una din chilii. Prinţul C. şi amicii lui alergară iute la acea chilie şi găsiră împlîntat în sînge pe un biet leah care, voind să-şi' descarce arma, se rănise cumplit. Nenorocitul 5 expiră după o jumătate de oră. Cînele ce uriaşe atît de jalnic era al lui, el presimţise moartea stăpînului său! Această nenorocită întîmplare produse o impresie des-curagiatoare în spirite. 10 _ Sărmanul om! ziceau ţăranii; cum a murit de grabnic departe de ţara lui, fără împărtăşenie, fără luminare! Rău început! Cine ştie dacă n-om peri şi noi tot astfel! — Ce sînteţi proşti! spuse Creţul cu glas puternic. Nu vedeţi voi că urletul cînelui şi vaietul cucuveicilor au fost 15 o prevestire pentru bietul leah? Primejdia ce zbura prin văzduh s-au strecurat ca fulgerul pe capul lui. — Bine zice Creţul; adăugi Udrea bătrînul. Ne facem spaimă degeaba, ca nişte copii; cui au fost scris să moară a murit. Dumnezeu să-1 ierte! 20 — Amin! ziseră cu toţii. — Ian vezi dracul! observă cimpoierul; leahul tot cu cap; el a răposat spre înviere cu nădejde ca să reînvie dintre morţi la mezul nopţii, odată cu domnul Hristos. — Taci, afurisitule, strigă Creţul indignat, nu te atinge 25 de cele sfinte că-ţi sfărm capul cu ghioaga. — Ştii una, măi Creţule? replică cimpoierul; de mureai tu în locul leahului, mi-aş fi durat un cimpoi nou cu pelea ta. . . Numai asta-i dracu că o fi sunat a dogit. Ţăranii rîseră cu hohot la această observare, dar rîsul 30 lor fu curmat prin sunetul clopotului care cheamă pe creştini la biserică. Un preot de la schitul Durăului deschisese altarul părăsit şi începuse celebrarea serviciului divin. în curînd biserica se umplu de credincioşi veniţi ca să asiste la sacrul mister al învierei Domnului. 35 în faţă cu altarul se închina venerabila princesă^ C, încunjurată de numeroasa ei familie; în strane, culcaţi pe mici saltele, dormeau trei copilaşi ca nişte * îngeri, obosiţi de calea depărtată a cerului, iar fundul bisericei era ocupat de ţărani perduţi în umbră. 40 Tăcerea adîncă ce domnea în locaşul dumnezeiesc avea un caracter misterios, cu atît mai impozant că din vreme în 314 vreme era întrerupt prin strigătele sentinelelor dinafară. Toate capetele stau plecate, toate sufletele stau pătrunse de uimirea dulce a rugăciunei, toate gîndurile îşi luaseră zborul cătră plaiurile cereşti. Deodată altarul se'deschise!... preotul a-5 păru pe prag cu sf. cruce în mînă şi glasul său răsunător vesti îndeplinirea marelui mister. — Hristos a înviet! — Adevărat a înviet! strigară cu bucurie toţi creştinii. Pe loc biserica se lumină ca prin un efect magic şi pre- 10 zentă un spectacul de un caracter cu totul nou. Princesele aprindeau zîmbind, una de la alta, luminări de ceară albă şi poleită, iar din mijlocul bisericei şi pană în fund mulţime de plăieşi, răzămaţi pe armele lor/ ţineau cu mîna stingă lumînărele mici de ceară galbănă. Figurele lor expresive, 15 pletele lor lungi, costumul lor pitoresc, topoarele, lăncile, pustele ce străluceau printre ei, compuneau un tablou demn de penelul unui mare artist. Serviciul era acum pe la sfîrşit, cînd unul din păzitorii turnurilor veni în grabă de spuse că s-ar fi auzit împuşcături 20 în direcţia Hangului. La această veste se făcu o mişcare zgomotoasă în biserică; ţăranii ieşiră zicînd: Vine duşmanul, pe luptă de-acum, băieţi! Femeile se retraseră în altar ca într-o cetate apărată de însuşi Dumnezeu, iar prinţul C. cu amicii lui se opriră în pridvor ca să împartă praf şi plumbi 25 la puşcaşi. Aici se petrecu o scenă spăimîntătoare! Praful era într-o ladă ^ neagră în care el se împrăştiese; Vali, îngenucheat dinaintea lăzii deschise şi încunj urat de plăieşi carii se îndesau şi se plecau deasupra ei cu luminările aprinse, le da pe 30 rînd fiecărui cîte o mînă de praf, zicîndu-le: _—Tot în plin să trageţi, copii! fără a să gîndi nici el, nici ei, la periculul ce-i ameninţă. O singură scînteie căzută dintr-o luminare ar fi zvîrlit în nouri şi biserică şi oameni. — Mare noroc a avut la voi! observă Mehmed-aga după 35 ce se termină împărţirea. — Pentru ce, efendi? întrebă Vali. — Pentru că norocul e frate cu nebunii, răspunse ienicerul îndreptîndu-se spre poartă. Prinţul C. se urcă în clopotniţă şi auzi în depărtare un 40 vuiet de împuşcături ce părea a să tot apropia; el ordonă îndată unui călăreţ ca să se răpeadă spre Hangu şi să aducă 315 ştire de ce se petrecea acolo. Călăreţul plecă în fugă şi se făcu nevăzut în întunerecul rădiului de molivi. Totodată Vali, întovărăşit de doi plăieşi, se duse ca să cerceteze sentinelele pe-mpre jurul zidurilor. Ieşind din schit, el se îndreptă 5 spre locul unde Mehmed-aga aşezase avangarda, însă nu găsi pe nime în calea lui. — S-au spăriet ticăloşii şi au fugit! zise el în gura mare. — Cine au fugit? întrebă un glas din marginea rădiului. — Puşcaşii rînduiţi aici de pază. io -— Noi ? replicară mai mulţi oameni culcaţi sub copaci; noi să fugim! — Voi sînteţi? De ce v-aţi retras aici? — Ne-am dat la umbră, răspunse unul sculîndu-se, pentru că bătea luna în plin pe locul unde ne pusese jupînul 15 Mehmed si am chitit asa ca de-a fi să vie duşmanul el ne-ar fi luat la ochi ca pe nişte raţe de baltă, cînd noi n-am fi văzut în cine să tragem; mai bine să fim noi în umbră şi el în lumină. — Bine, dar de ce v-aţi pregătit de somn? 20 — Ba nu; ne-am lipit urechea de pămînt ca să auzim de departe păsurile soldaţilor. — Şi aţi auzit ceva ? — Dar;' nişte răcnete surde şi cîteva lovituri de puşcă. Poate că s-au luat la harţă cu slujitorii cei zece plăieşi tri- 25 mişi de ieri la capra podului de la Răpciune. ' — Se poate . . . însă să ştiţi că dacă s-or înainta soldaţii pană aici să vă retrageţi înlăuntrul schitului. — Ne-om retrage după ce ne-om descărca flintele în ei ca să le mai răcorim. 30 — Rămîneţi cu bine, flăcăi! — De bine' să auzim, cucoane! Vali se depărta mulţămit şi ajungînd lîngă turnul despre pîrăul Hangului găsi acolo pe Creţu răzămat într-o ghioagă monstruoasă de stejar. 35 — Ce faci aici, Creţule? îl întrebă. — Stau de strajă, cucoane. — Singur, singurel? — Ba cu astă ghioagă. — De ce n-ai luat mai bine o puşcă? 40 — Ce să fac cu ea? să trag o dată ş-apoi să-mi perd vremea cu încărcatul?... Mai de folos mi-e ghioaga; cît 316 mă întorc într-un picior, sfărm cîte cinci tidve cu o lovitură. — Bravo, Creţule, eşti un voinic!.. . dar spune-mi: ai auzit ceva spre Hangu? 5 — Auzit nişte împuşcături. — Şi ce crezi să fie? — Ştiu eu?... însă precît mă duce mintea, nu cred să vie duşmanul ca să ne calce chiar acum. — Pentru ce? 10 — Pentru că doar nu-i el tocmai aşa de prost ca să-şi închipuiască că-1 aşteptăm cu colaci calzi. Şi lui i-e grijă ca şi nouă, mai mult încă decît nouă, pentru că a să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde şi-ar putea găsi pe dra-cuL . . De-a fi să-şi cerce norocul, ela să vie pe furiş în faptul 15 zilei, cînd om fi cu toţii obosiţi de osteneală şi de somn; astfel se vînează cucoşii de munte. — Dar dacă or veni, ce-i zice ? — De venit poate să vie, iar de întors nu ştiu cum s-or întoarce. 20 Vali lăsă în urmă-i pe voinicul plăieş şuierînd o doină, şi, după ce făcu jurul schitului, se întoarse la poartă unde găsi pe prinţul C, pe amicii lui şi pe Mehmet. — Toţi oamenii sînt la posturile lor, zise el. — Şi cum le stă inima? întrebă prinţul. 25 — Bine de tot. — Aferim! strigă ienicerul sucindu-şi musteaţă. Timpul însă trecea şi călăreţul trimes nu se mai întorcea; vîntul de noapte aducea din cînd în cînd vuiete de larmă care deveneau îngrozitoare şi nedumerirea dă periculului ne-30 văzut proporţii urieşe. Un al doile călăreţ fu răpezit pe drumul Hangului, dar nici acesta nu se întoarse. — Ce li s-au întîmplat oare? se întrebau cu toţii. — I-a fi ucis soldaţii! — Ascultaţi! zise Vali. 35 Toţi tăcură; acum acea larmă se înainta cu repegiune, fiind formată de răcnete, de pocnete, de tropote de cai înmulţite prin sonoritatea văilor. Un puşcaş din avangardă alergă spre poartă, răcnind: Iată-i că vin! iată-i că vin! 40 — Gata sînteţi, copii? strigă C. la ţărani. 317 — Gata! răspunse sute de glasuri şi, în adevăr, sub razele lunei se iviră la ferestrele turnurilor cete de plăieşi cu pustele întinse, iar pe ruinele zidului dărîmat se înşirară ca nişte umbre oamenii înarmaţi cu topoare şi cu lănci. Prinţul 5 C, Vali şi prietinii lor îşi pregătise armele, Mehmet-aga îşi scoase iartaganul din seleaf zicînd: La Allah, illa Allah, u Mhamed rasul Allah ! Apoi se făcu o tăcere de mormînt, o tăcere în sînul căreia tot omul îşi auzea bătăile inimei. Larma răsuna acum 10 la vecinătatea schitului; ea pătrunsese în rediul de molivi; încă puţine minute şi duşmanul avea să apară. . . Deodată vro zece împuşcături vuiră între copaci, urmate de răcnete sălbatice şi pe loc se ivi pe marginea rediului. . . un cupeu înhămat cu opt poştalioni şi încunj urat de un pîlc de călăreţi! 15 Era o cumnată a prinţului C.! Acea damă venea de la Peatra şi, negăsind pe nime la curtea de la Hangu, ea luase pe lîngă trăsura ei plăieşii postaţi la capra podului de la Răpciune, şi toţi aceşti oameni împreună cu călăreţii trimişi de la schit, vrînd să celebreze serbarea învierii, chiuiră şi 20 împuşcară tot drumul. Chiotele lor şi ale surugiilor, pocnetele armelor şi ale harapnicilor, tropotul cailor pe prundiş produseseră larma ce de două oare ţinea în uimire pe apărătorii schitului, apărători imaginari, căci toate veştile sosite de la Peatra erau falşe, 25 fiind provenite din izvor sigur. Astfel se termină lupta neîncepută de sub poala Ceahlăului! Noaptea întreagă se petrecu în veselie şi cîntărL Cimpoierul mai cu samă avu mare succes prin cînticul următor : io Că din brazii mei trufaşi Face-ţi-oi voinici ostaşi 1... — Fă! răspunse mult voios Domnul nostru inimos. Codrul puse a vui Brazii a-şi însufleţi; Pe loc brazii mari şi mici Se schimbară în voinici Şi spre domn se-nainta: — Să trăieşti, măria ta!1 etc. A doua zi boierii şi ţăranii se întoarseră la satul Hangului. Schitul rămase iar în părăsire, avînd un mormînt mai mult, un mormînt pe care sta un biet cîne plîngînd!... 30 35 ştefan şi codrul Ştefan-vodă rătăcit întră-n codrul înfrunzit. Codru-i zice: Domn viteaz! Iţi curg lacrimi pe obraz, — Dar! îmi plîng ostaşii mei Morţi, luptînd ca nişte zmei! Codrul zise: Dragul meu, Mîngîie sufletul tău, 1 Vezi Ştefan-vodă şi codrul, în voi. I al ediţiei noastre, p. 409. 318 DICŢIONAR GROTESC Episodul confuziei limbelor din turnul Babei este o metaforă poetică ce exprimă efectul influenţei pedantismului în omenire. 5 în adevăr acea influenţă cînd năvăleşte asupra societăţilor începătoare ia adeseori caracterul unei calamităţi fatale; căci ea ameţeşte minţile, deznaturează înţelesul cuvintelor, turbură cugetele şi întipăreşte pe fruntea adepţilor ei o expresie pretenţioasă, precum iezuitismul dă fizionomiilor 10 o aparenţă de ipocrizie. Se spune în poveşti că, la naşterea copiilor de împăraţi, zînele raiului se adună împrejurul leagănelor şi înzestrează | pe noii născuţi cu daruri preţioase: vitejie, putere, mîndrie pentru băieţifrumuseţe, gingăşie, farmec dulce pentru fete. 15 Pedanţii români, cloanţe infernale, asistînd la naşterea României, au deocheat-o cu ochii lor de buhne cobitoare. Lipsiţi de orice sîmţ estetic, ei au întreprins de la sine educaţia fetei împăratului Traian şi au învăţat-o, sărmana! a rosti unele cuvinte create de dînşii, care poartă semnele 20 trivialităţii celei mai revoltante. Nenorocita s-a deprins astfel a comite monstruozităţi limbistice, fără a avea conştiinţă că păcătuieşte în contra bunului sîmţ, în contra esteticei şi în contra poeticei armonii a graiului român. Nimic mai regretabil decît a vedea un popor ce se deş- 25 teaptă din întunerecul barbarismului să cadă în ghearele i pedantismului! El este expus la cea mai cumplită nenorocire, la nenorocirea de a deveni grotesc! Iată cîteva fructe culese din pomul ştiinţei pe care l-au sădit pedanţii în pămîntul mănos al patriei noastre. Onoare. — La toate popoarele de sînge sau de rudire latină, acest sentiment are un caracter de bărbăţie şi este 5 exprimat prin cuvinte de soi masculin. Latinul zice honor. Francezul zice l'honneur. Italianul — l'onore. Spaniolul — el honor. 10 Era deci foarte logic şi foarte natural ca şi românul să zică onor; însă nu; căci pedanţii au găsit de cuviinţă... gramaticală a schimba sexul acestui sentiment de demnitate energică, a-i da o natură muieratică, a-1 înfăţişa în poale lungi şi a-1 boteza onoare. Urmînd astfel voit-au oare să facă 15 un act de graţiozitate cătră sexul frumos? Nicidecum, pentru că nu sînt apreţiatorii frumuseţei şi armoniei; ei nu au altă credinţă, alt Dumnezeu pe lume decît sistemul grama-tico-filologico-etimologico-ablativico-burlesco etc, la care se închină orbeşte ca bonzii din India în numele lui Vişnu. 20 Iată dar cel mai important dintre cuvintele nouă-române desfigurat! De aceea auzi pe mulţi adăugind la toată fraza: pe onoarea mea! precum mai-nainte cei carii îşi băteau joc de lege ziceau: pre legea mea! Acest jurămînt, atît de sacru în gura unui om onorabil, a devenit o formulă uşoară şi 25 comodă, care servea de umplutura frazelor celor mai seci. Am auzit la Bucureşti următorul fragment de convorbire: — Ticălosul! a îndrăznit, mon chery să-mi deie o palmă! — O palmă!... Ţi-a dat o palmă? Nu se poate. — Pe onoarea mea, nene!... m-a pălmuit. 30 Cuvîntul onoare este pluralul cuvîntului onor, precum popoare pluralul lui popor, topoare, topor etc. El are deci înţelesul de măriri, ranguri, avantagele unei poziţii înalte, lucruri ce se dobîndesc adeseori cu sacrificiul onorului, adică a demnităţei personale. Francezul zice: 35 Vous briguez Ies honneurs aux depens de l'honneur. Alergînd după onoare, perzi adesea onorul tău. A zice dar onoare, în loc de onor, este o probă de corum-pere morală într-o societate; căci onoarele se cîştigă chiar şi prin înjosire, cînd onorul e un ce sacru, care se naşte cu 320 321 omul, se dezvoltă cu îngrijirea educaţiei şi niciodată nu se poate înfrăţi cu înjosirea. Armata română a luat ca deviză cuvintele onoare şi patrie (honneurs et patrie!) deviză greşită; căci ea pune 5 onoarele, adică avantajele rangurilor, înaintea patriei. Ar fi de demnitatea armatei ca să dea pasul patriei şi să înscrie pe stindardele sale: Patrie şi onor! în fine, atîtea acte dezonorabile s-au comis în România sub regimul onoarei, că pentru a păşi într-o eră mai demnă 10 de numele ce purtăm, e timpul să ne lepădăm de onoare şi să ne înfrăţim cu onorul. Pudoare. Un cuvînt cacofonic care exprimă cea mai delicată simţire dintr-un suflet virginal; însă trebuie să fie pronunţat de persoane ce nu pătimesc de gutunar; căci altmintere el 15 exprimă un defect, de care să ferească cerul pe toate româncele. Locuitorii de la ţară îi zic pe româneşte ruşinie, observînd astfel o nuanţă fină între pudoare şi ruşine. Copilă cu ruşinie-n frunte, copilă ruşinie, în loc de copilă 20 cu pudoare pe frunte, copilă pudică. Substantivul devine adjectiv la femenin şi sună la auz mult mai armonios decît cuvîntul pudoare, mai cu seamă cînd aceasta s-ar rătăci în gura unui austriac. După o noapte crudă, ah! dulce-i să zăreşti 25 O rază-a dimineţei pe culmea unui munte, Dar mult mai lin străluce în ochii sufleteşti Gingaşa ruşinie pe-a inocenţei frunte. Amoare. în loc de amor, precum onoare în loc de onor; iarăşi o schimbare de sex. Zeul Cupidon nu mai e băiet înar-30 mat cu tolbă de săgeţi, ci o fetică la gherghef. Pedanţii nu respectează nimic în lume, nici chiar mitologia! Ei ar merita soarta lui Act eon. Amoare are pe lîngă multe alte dezavantaje şi acela de a raporta gîndul la postul Crăciunului şi a supăra delicateţa mirosului. Un băiet de peste Carpaţi a zis: 35 Amantul tău ferice, la tine vrînd să zboare, In aer vede, sîmte şi mirosă a moare! Amare — a iubi! Un cuvînt inutil şi care produce conjugări comice; de pildă: Eu am! în loc de eu iubesc, este un calambur grotesc. Am amat! în loc de am iubit, este o bîiguială ridiculă. Eu te am, doamnă! în loc de te iubesc, doamnă! Este o impertinenţă care expune pe nenorocitul pedant a fi dat afară cu amoru-i cu tot; însă ce-i pasă pedantului! Nu-i 5 rămîne gramatica drept mîngîiere ? El o strînge la pept cu amoare şi-i zice: Tu, fidela mea consoartă, eşti universul meu! Te am, te-am amat, te amai, te amam, te voi ama, ama-te-voi etc. Amorul spăriet îşi astupă urechile şi fuge. io Beleţă. Frumuseţa pedantescă! închipuiască-şi fiecine efectul ce ar produce asupra unei dame delicate o strofă ca aceasta: Ah! doamnă, eşti belâ ca roza ce creşte, Şi fruntea-ţi divină treptat se beleşte! 15 Ah! lasă-mă a-ţi spune cît sum fericit, Văzînd dulcea-ţi faţă c-astfel s-a belit! îată una din cele mai bele flori din estetica pedanţilor. Tot acestora sîntem datori cu belele-arte şi cu foile beletristice. Sărmană limbă, în ce belele ai căzut cu Trisotinii carii te 20 belesc astfel! — ciune. Aberăciune! Poate cineva să creadă că s-ar fi găsit un om pe lume a cărui unică ambiţie să consiste în a anina o codiţă la toate cuvintele româneşti, precum copiii leagă căldări 'de coada cînilor ? Dar, s-a găsit! acel fenomen 25 comic există sub forma cea mai serioasă. Deviza lui este: ciune sau periciune! Cred că după moartea lui va fi împăiat şi păstrat în cabinetul istoriei naturale, ca un specimen de pedantomania cea mai turbată! iar pe vitrina în care el va fi expus, posteritatea va citi următoarea înscriere: 30 fracciune din năciunea ciuniştilor Specimen unic! [Publicul este rugat a respecta pussăciunea sa, ferindu-se de el.) — ţiune. Vară-primară cu păcătosul ciune; însă o rudă 35 şireată' care a escamotat tronul vărului său. Această terminare s-a furişat pe nesimţite în convorbirea română şi a năvălit mai cu seamă în ziaristică şi în elocuenţa parlamentară. 322 323 Ea dă graiului o intonare ţiuitoare, care produce în urechi o gîdilire nesuferită; prin urmare îi este cu neputinţă a găsi calea inimei. în zădar un june ţiunist ar căuta să înduioşeze pe îngerul 5 adorărei sale, zicîndu-i cu glas tremurător: 'Ah! doamnă, apariţiunea d-voastră mă aduce într-o emoţiune... mă pătrunde de o senzaţiune... mă pune într-o confuziune, cît nu pot să vă fac o declaraţiune demnă de... etc, etc. îngerul şi-ar freca urechile cu mînile sale trandafirii şi 10 ar cădea numaidecît în spasmuri! Camera deputaţilor şi Senatul răsună adeseori de ţiuituri şi mai accentuate. De pildă: Domnilor! Cestiunea a dat loc la multe discuţiuni în secţiuni şi la multe interpelaţiuni asupra in-trepretaţiunei constituţiunei. Protestaţiunile majorităţei au pro- 15 dus adîncă senzaţiune în sînul reprezentaţiunei naţionale şi ele au cauzat frecuente intrerupţiuni în discuţiunea pro-poziţiunei ministeriale... etc, etc. Ar jura fiecine că asistă la glumele flăcăilor de ţară în nopţile de şăzători şi că aude o limbă păsărească. Să fie 20 oare Camera o şăzătoare ?! N. A. Nici un poet cu talent şi cu simţul armoniei nu îndrăzneşte a să servi de ţiune în versuri. Pentru ce dar în proză? Să fie oare acest ţiune ca o manta de vreme rea? Pentru ce asemenea umiliaţiune pe capul lui? 25 Pentru că are un ce desplăcut, care produce tonuri discordante în armonia limbei; pentru că, oricît de gramatical să fie ţiune, românul îi preferă alte terminări care îi sună mai bine la auz; aşa mai lesne se împacă el cu admitere decît cu admisiune, mai voios cu proclamare decît cu proclama- 30 ţiune, mai mulţămit cu contribuire decît cu contribuţiune etc, etc. Bietul ciune de pocită memorie a răposat! astfel va răposa şi ţiuitorul ţiune; căci simţul estetic al românului nu-i dă dreptul de împămîntenire în ţară. Este dar de temut 35 că multe scrieri moderne împestriţate cu ţiuni vor avea aceeaşi soartă ca unele opere de pe timpul lui Rabelais în Francia. Aviz la autorii noştri prozatori şi poeţi. — ţione. Altă terminare ambiţioasă, dar timidă încă. 40 De-abie îşi arată nasul pe ici, pe cole şi se retrage degrabă îndărăt; însă nu perde sperarea de a detrona la rîndul ei 324 pe ţiune. Ea are multă asămănare cu unii pretendenţi foarte fini din ţările noastre, carii trag cu coada ochiului spre tronul României. Lasciate ogni speranza A..1 5 Ei bine! O buruiană părăsită în grădina retoricei parlamentare. Sînt discursuri patriotice, în care ei bine figurează aşa de des, încît, sustrăgîndu-1 din sînul lor, nu ar rămânea nimic. Ei bine ! repetat cu emfaz are un ce pretenţios şi grotesc, 10 care dă oratorilor un aer ridicul şi probează sărăcia elocuenţei lor. Inimici. Nu-i destul că românii au avut neprietini, au avut duşmani, au avut neamici, graţie pedanţilor, ei mai au şi inimici, inimi-mici. 15 O! voi, pedanţi ridiculi, ai limbei venetici! 2 De cînd o naiba crudă adusu-v-au pe-aici Românii, mari la suflet, se lupt' cu inimi-mici! — minte. O codiţă destinată a forma sau mai bine zicînd a deforma adverburi nouă. Ea are şi meritul de a 20 face din români un popor de minciunoşi. Esemplu: D-l ministru lucrează sincera-minte la dezvoltarea progresului. Deputatul ţării vorbeşte leal-minte... Tribunalul decide legal-minte... etc, etc. 25 Minciuni şi iar minciuni! şi tot minciuni! Părinţii noştri întrebuinţau terminarea este şi vorbeau mai omeneşte, sau se serveau de adiective sub formă de adverburi, şi se exprimau limpide, frumos, înţelept, adevărat-româneşte: căci se fereau necontenit de păcatul minciunei. 30 Lăcrimioare. —- Acest nume de floare, prin asemănarea lui cu cuvîntul lacrimi, a dus în eroare pe mulţi poeţi de peste Milcov şi i-au îndemnat a comite un galimatias grotesc în versurile lor. De pildă: Inima mea simţitoare 35 Varsă triste lăcrimioare ! 1 Lăsaţi orice speranţă! ... (ital.). 2 Alecsandri se referă aici la latiniştii ardeleni care denaturau limba. 325 Lectorul îşi închipuieşte fără voie un tablou grotesc; el vede inima poetului sub forma unui vas răsturnat, din care se varsă flori. Aurora-n lăcrimare 5 Udă-a luncei lăcrimioare, Şi soarele ce apare Soarbe-ale ei lăcrimioare. Ce udă aurora? flori sau lacrimi? Ce soarbe soarele? lacrimi sau flori? 10 Afară de acest galimatias, amanţii muzelor şi-au făcut provizii de lăcrimele şi lăcrimiţe, pentru ca să se stropească parterul poeziei lor. Să nu desperăm că în curînd ei vor vărsa şi lăcrimaţiuni: , Cuprins de descepţiuni, 15 Eu vărs lăcrimaţiuni! O! mult gingaşe fiice ale primăverei! lăcrimioare iubite! nici pe voi pedanţii nu v-au lăsat în pace! Poezii noi. Substantiv femenin împreunat cu adiectiv masculin, total ermafrodit! 20 Autorii de peste Milcov practică mult aceste apropieri [ de sexe în cuvinte; mizerie foarte compromiţătoare!! i Redaptor. Fabricant de articole în oficina unui ziar, singur apt a produce apte patriotice, a fi exapt în ştirile ce j publică, a fi compapt în stilul său, a avea tapt politic şi care 25 a făcut contrapt şi a încheiat un papt cu pedanţii, căci se ! pune ades în contapt cu dînşii. I întrebarea naturală ce-şi face oricine este: pentru ce redactorul acela, un om inteligent, voieşte numaidecît să fie redaptor, cînd toţi publiciştii însămnaţi din ţările civi-30 lizate sînt simplu redactor? Răspunsul nu poate fi altul | decît că zisul redaptor are curioasa ambiţie de a fi unic în J soiul său, de a nu fi înţeles şi încă mai puţin citit. \ Rumân. în loc de român! popor rumân sinonim de peau-rouge 1> adică sălbatic. 35 România este datoare cu denumirea oficială de Roumanie unui consul francez, domnul B**, care pretindea că românii îşi ziceau rumâni. El îşi formase negreşit această convingere j 1 Piele-roşie (fr.). de pe pronunţarea unor ţigani dezrobiţi, de la carii a căutat să afle originea românilor. A quoi tient la destinee des empires. 1 Uă! Sughiţ dizgraţios, introdus în ortografia română 5 de vreun pedant ce nu-i deprins a păzi regulele bunei-cuviinţe în societate. Mai multe foi politice şi literare, precum Trompetta Car-paţilor, Foaia societăţii din Bucovina etc, pătimesc rău de acest spasm stomahic şi fac un mare abuz de sughiţuri puţin 10 ortografice, dar şi mai puţin armonioase. Moaşa-n pod, moaşa-n pod ! Vergură ! Fecioară după limba veche; virgină după limba nouă. Latineşte: virgo, virginitas. Franţuzeşte: vierge, virginite. 15 Italieneşte: vergine. De unde dar cuvîntul vergură? Aş da toate sistemele limbistice de peste Milcov, de peste Moina şi de peste Carpaţi (nu adaug şi de peste Prut, pentru că Basarabia a scăpat pană acum de asemenea epidemie), aş da, zic, toate acele sisteme şi ceva încă pe deasupra, ca să 20 văd şi să studiez, cu ajutorul ştiinţei frenologice, conformarea titvei din care a ieşit vergură. Curios şi mult grotesc trebuie să fie acel calup, unde se deformează astfel tot ce este mai graţios! Dacă fiicele drăgălaşe ale României ar sămăna cu acest 25 cuvînt, prin care un pedant grosolan le-a stigmatizat, negreşit că ar îmbătrîni sărmanele! şi ar muri în verguritatea lor! căci lumea ar fugi de ele ca de nişte dihănii spăimîntătoare şi scăpate din bizuniile stafielor. Tu, dintr-al cărui crieri, în oră de tortură, 30 A izbucnit la soare hidoasa ta vergură! Să aibi parte de dînsa şi-n veci să fii iubit De iasma care poartă un nume-aşa pocit! (; Animă. Pedantul care într-o pornire animală s-a lepădat şi de suflet, şi de inimă, pentru ca să le înlocuiască cu anima, 35 nu s-a gîndit că astfel, lunecînd într-un mod absurd pe calea latinităţii, s-a pogorît în rîndul animalelor. Prin urmare, dacă acel pedant ar cerca să destăinuiască unei dame simţirile sufletului său, el ar trebui să-i zică în proza lui: doamna i De ce atîrnă soarta împărăţiilor (fr.). 326 327 mea, ai deşteptat în mine un amor animal, sau, mai bine zicînd, o amoare demnă de calităţile animale, ce te disting între toate belele universului etc. Dama, puţin măgulită de acest compliment grosolan, ar 5 fi în drept să-i răspundă următoarele patru versuri ejusdem farinae 1: Acea simţire animale Ce anima-ţi încinge Din celelalte animale 10 Nicicum nu te distinge. Ce ar ajunge societatea română cînd, graţie pedantismului, ar fi compusă de animale, şi în ce mod s-ar exprima? ar miorlăi, ar hămăi, ar zbera, sau ar rage?. . . sau ar vorbi pedanticeşte. I 15 A încinge. Tot românul poartă cingătoare şi ştie ' ce va să zică a încinge. Pedantul însă, voind a fi mai român | decît românul şi avînd ambiţia de a proba lumei că a învăţat | cîteva cuvinte latine (lucru de care lumea nu se uimeşte nicidecum), a introdus terminul de incendiu şi a croit verbul 20 a încinge 2, pentru ca să exprime focul şi arderea. Fericit 1 şi glorios de această invocare, ce-1 pune în categoria incen- \ diarilor, el n-a reuşit decît a produce un galimatias grotesc | în limba română; de pildă: De cînd cu-a mele braţe, pe tine te-am încins, | 25 De un incendiu mare tu, belo, m-ai încins. 1 Codul penal a rezervat aspre pedepse pentru incendiarii j de case etc, el însă nu a prevăzut cazul incendiarilor limbei. Aviz la legislatori! j Un cîntic poporal zice: 30 Mărioara de la Prut Brîu-n apă şi-a perdut Şi pe gînduri a căzut. 1 Atunci jalea m-a cuprins, Braţele mi le-am întins 35 Mijlocul i l-am încins, j 1 Din acelaşi aluat, de aceeaşi calitate (lat.). 2 Adoptîndu-se cuvîntul incendiu, era mai logic verbul a incendia decît a încinge, însă logica şi pedantismul se întîlnesc foarte rar [V.A.]. Şi la peptul meu l-am strîns Sufletul de mi-am aprins. Cine vorbeşte mai limpide, mai româneşte şi mai armonios ? Poporul, sau pedantul? Românul simplu, sau acel ce se 5 crede mai român decît românul? Garantă (fr. garance). O plîntă din care se fabrică coloarea roşie pentru văpsitul postavului; însă pedantismul o confundă cu garanţia. în Constituţia României, votată de Cameră la 20 iunie 10 1866 şi publicată în imprimeria Statului, găsim, nu cu puţină mirare, fraza următoare, adresată Domnitorului de către Preşedintele Adunărei: ^Această zi de 10 mai, care a întemeiat pentru ţară începutul unei nouă ere, ţara a salutat-o ca data inaugurării 15 regimului monarhic, care singur poate da garantă României etc." (trad. Qui seule peut offrir de la garance ă la Roumanie /) Un om de spirit a făcut observare că e lucru prea natural de a vedea figurînd garanta într-o Constituţie sub influenţa 20 partidului poreclit Roş. Prospect. în loc de aspect: cuvînt întrebuinţat cu o simplicitate beoţiană de unii scriitori de peste Carpaţi. Exemplu: Cîmpia înflorită sau mai bine florelinte prezintă cel mai frumos prospect!. . . Frază care s-ar traduce în limba 25 franceză: la campagne fleurie offrait le plus beau prospectus. Acest lapsus calami1 îmi aduce aminte un lapsus linguae 2 al unui amator de neologisme, care confunda totdeauna adiectivele respectiv şi respectabil. El zicea de un bătrîn că este respectiv şi de un atribut respectiv că este 30 respectabil. Puţini muritori îl înţelegeau; chiar el însuşi. . . însă era mulţămit! Văzută. în loc de vizită; un alt beotism tot de peste munţi, care pe lîngă alte defecte mai are şi pretenţia naivă 35 de a fi clar. Exemplu: — Am făcut o văzută doamnei X. — Şi ai văzut-o ? 1 Greşeală de scriere (lat.). 2 Greşeală de vorbire (lat.). 328 329 — Ba nu, căci se făcuse nevăzută cînd m-a văzut venind în văzută. Ţinută. Traducere liberă a cuvîntului francez: tenue, adoptată pentru îmbrăcăminte: mare ţinută — grande tenue ; 5 mică ţinută -— petite tenue: ţinută gala, ţinută neglesă etc. Exemple: Armata e ţinută de a fi în mare ţinută la paradă. O damă în ţinută de bal e ţinută de a nu scoate mănuşile cînd e ţinută de mînă la contradanţ etc. Aş pune rămăşag 10 că creatorul, voi să zic croitorul, ţinutei se numeşte Calambur eseu. De vreme ce românii au haine, straie, îmbrăcăminte, uniformă şi diverse toalete, pentru ce şi ţinute? Voiesc oare pedanţii să facă din români nişte manechini ? j 15 Tele, sele. în loc de tale, sale. O nenorocită şi dizgraţioasă ţigănitură introdusă de unii poeţi în limba noastră pentru înlesnirea rimei. | Exemplu: ! Blînd înger printre stele ; 20 Văd graţiile tele. ' Alt exemplu mai puţin poetic: | — Măi ţigane: ai furat opincele noastre. — Nu se află, rumânică. — Şi ce-ai făcut cu ele? | 25 — Le-am băut. , —- Pentru ce le-ai băut, balaure? — Pentru ca să nu-mi încarc sufletul de păcate cu lu- ! crul altuia; decît cu opincile tele sau ale sele, mai bine cu | picioarele goale, că-ncalte-s ale mele. 30 Ered. In loc de clironom, moştean!. . . termin introdus în limba română de liberul şi independentul traducător al Codului civil. Aş dori să ştiu cum se formează verbul acestui i substantiv grotesc? A erede, a ereda sau a eredita? De unde pot să derive erezii? negreşit de la erezie (clironomie)! 35 Iată dar moştenirea devenită o erezie la rdmâni graţie ignoranţei unui simplu traducător! şi de aici se poate conchide că ignoranţa şi pedantismul produc aceleaşi efecte pernicioase, j Negles. — în loc de negligeat; prin urmare, s-ar cuveni j să se zică redes în loc de redigeat. Insă ar fi mai bine să se 40 şteargă asemenea barbarism din vocabularul pedanţilor, atît de bogat în barbarisme. De vreme ce s-a adoptat cuvintele redactor, redacţie, e mult mai natural a să servi cu termenele de redactare, a redacta, decît cu redigeare, a redigea. E natural?. . . prin urmare pedantismul va continua a zice 5 negles şi redes. Regres. în loc de regret sau regretare. Asemănarea de sunete a cuvintelor franceze progres şi regret au indus în eroare pe nelegiuitul pedant şi 1-a făcut să zică regres, precum a zis progres. j.o Progres însămnează propăşire. Regres trebuie dar să însămne retropăşire, păşire înapoi, şi nicidecum regretarea sufletească, pe care părinţii noştri o numeau dor sau părere de rău. Am cetit o epistolă amoroasă în versuri şi-mi voi aduce 15 aminte cît voi trăi de pasagiul următor: Credeam că în iubirea-ţi eu am făcut progres, Dar mă-nşălai ... o spun nu cu puţin regres. Morb, morbos, morboasă, morboşi. Noua boală inventată şi răspîndită între români de acei ce pretind 20 a lucra la înaintarea neamului românesc. Corpul medical a declarat ca acea boală este de aceeaşi categorie ca cholera-morbus, ca pedanto-morbus etc. — Ce face domnişoara X? ~ E morboasă! 25 — O!. . . ce aud, îngerul vieţei mele e morbos. . . C'est ă degouter d'etre malade. 1 Ord, orduri. în loc de decoraţii. Aşadar, persoanele care prin serviciile lor au meritat aceste semne de destingere poartă la pept sau la gît orduri (ordures 2). Ce mai poate 30 aştepta cineva de la nişte pedanţi, carii, neştiind a sămăna flori, aruncă orduri în cîmpul literaturei noastre! Resbel. Pe timpul vitejilor noştri strămoşi nu existau ministere de război; astăzi avem un ministeriu de resbel! Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele 35 vechi); ostaşii de acum caută să fie resbelnici, după botezul pedanţilor. Ostaşii vechi se războiau ca nişte lei. 1 Ţi se face lehamite să te îmbolnăveşti (fr.). 2 Murdării (fr.). 330 331 Ce vor face ostaşii noştri, pedanticeşte vorbind?. . . Prin urmare bătălia de la Războieni ar trebui să se numească bătălia de la Resbeleni, dacă ar fi luat parte la dînsa modernii resbelnici, conduşi la resbel pentru a să. . . 5 Pro pudor !. . .1 Popul. Acest cuvînt a fost negreşit întrodus în limba română de vreun cimpoier deprins cu vocabularul păpuşarilor din Tataraşi. înlocuind cu el vechiul cuvînt de popor, popoare, sub falşul pretext de latinitate, zisul cimpoier a trebuit 10 să rîdă mult de oarba naivitate a contimpuranilor săi, carii l-au imitat întocmai, ca şi copiii ce învaţă a rosti obscenităţi, fără a le pricepe. E timp însă a curaţi cîmpul literaturei noastre de asemenea plînte mojiceşti, de asemenea termini disonanţi, carii, înmulţindu-se, lovesc delicateţa auzului şi 15 armonia limbei române. Preşedinte — şedinţă în loc de prezident, seanţă. Pentru ce preşedinte? pentru ca să preşeadă sau să preşe-dinteze o adunare? însă a preşedea însămnează a şedea dinainte, iar nicidecum a prezida; şi a preşedinta nu are 20 nici un sens. Dumnezeu prezida la cursul planetelor. Soarta prezida la faptele oamenilor. Prezidentul prezida la lucrările Camerei. Un demon grotesc prezida la clocirile pedanţilor! 25 încă o dată dar, pentru ce preşedinte, pentru ce şedinţă, , cînd terminii de prezident şi seanţă au devenit universali? Nu cumva pentru că românului îi place să şeadă, să pre-şeadă ? întreabă oricînd pe un român ce face ? El îţi va răspunde: şed! adică rămîn pe loc, cînd alţii păşesc înainte. Şed! adică 30 mă dau în dragoste şi fac casă bună cu lenea! Prezidenţii parlamentelor engleze, franceze, americane, italiene etc. prezida. Prezidentul Camerei şi prezidentul Senatului român sînt condamnaţi de pedanţi a preşedea sau a pre-şede. Trist şi grotesc! Strada română Teatrul român Ateneul român Academia română Camera română Senatul român Otelul român Cafenea română Croitor român Crîşmar român Caşcaval român Domnii Romănescu Romano viei Romanoff Romanemberg Romanopulos etc, etc, tot român, toţi români şi încă şi în veci români! 10 în prezenţa acestui nume de român, care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc, cu o profusie ridiculă, fiecine este în drept a să întreba dacă nu cumva românii se tem să fie confundaţi cu chinezii în ţara lor? în nici un oraş din Francia nu se găseşte o stradă numită 15 rue frangaise. în nici un oraş din Germania nu există o stradă cu numele de Deutsche Strasse. în Bucureşti însă este strada română! Comic, comic şi grotesc! 35 românism Statul român Monitorul român Ziarul Românul Passagiul român 1 Ce ruşine! ... (lat.: prob pudor). 332 BIOGRAFII NECOLAE BĂLCESCU ÎN MOLDOVA Oamenii de măsura lui Necolae Bălcescu sînt încă rari între românii de astăzi. Acei carii ca dînsul, în tot cursul 5 unei existenţe de luptă, au fost insuflaţi numai de nobila simţire a amorului de patrie şi carii au visat şi lucrat cu neîncetare la reînvierea şi la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul şi simpatiile urmaşilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întîmplări ce au trecut 10 peste dînşii, actele lor publice şi chiar incidentele vieţei lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine ştie a-i preţui şi îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii şi contimpuranii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notiţiile ce pot contribui la completarea 15 biografiei lor. Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Necolae Bălcescu ca de un om al cărui nume onorează România şi ca de un amic scump şi jălit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în ţară, dar şi în străinătate; am avut adeseori 20 ocaziunea de a cunoaşte frumoasele aspirări ale inimei sale; l-am văzut lucrînd cu entuziasm la Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătorit împreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic a Neapolei, în nopţile luminoase din Italia,; am admirat 25 flacăra urieşă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat a Siciliei, rătăcind amîndoi pe malurile mării; am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunelor Parisului şi am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiecte măreţe, multe visuri aurite pentru gloria şi independenţa naţiei noastre. Sîmt dar o mulţămire adîncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gîndul pe cărările şterse ale trecutului şi a întîlni în acest pelerinagiu fantastic dulcea imagină a lui Bălcescu. 5 O, Doamne! de ce trebuia oare să-1 văd, în sfîrşit, singur, părăsit, palid, descuragiat, suferind de o crudă boală şi murind pe malul acel înflorit a Palermei, unde am trăit cu el atîtea zile îngînate de falnice sperări ? Cine-şi poate închipui amarul ultimei ore a vieţei sale! Cine va spune dorul cumplit 10 de ţară cu care s-a luptat atunci, sărmanul! în agonia morţii? O, suflet blînd şi iubitor! tu, care ai chemat gloria strămoşească din mormintele eroilor noştri! tu, care ai înălţat cătră ceruri cele mai nobile urări pentru viitorul patriei române! lasă-mă a traduce în limba poporului tău cea de pe urmă 15 gîndire a ta pe pragul veciniciei! n. bălcescu murind De pe plaiu-nstrăinării Unde zac şi sîmt că mor De amarul desperării 20 Şi de-al ţării mele dor, Văd o pasere voioasă Apucînd spre răsărit, Şi o rază luminoasă, Şi un nour aurit. 25 — „Păsărică zburătoare, Unde mergi cu dorul meu?" — „Am solie-ncîntătoare De la sfîntul Dumnezeu Să duc glas de armonie 30 Ţărmurilor româneşti, Să vărs dulce veselie Inimelor ce jăleşti". — „Rază vie călătoare, Unde mergi cu dorul meu?" 35 — „Am solie-nvietoare De la sfîntul Dumnezeu, 334 335 Să depun o sărutare Pe al ţării tale sîn Şi s-aduc o alinare Jalnicului tău suspin." 5 — „Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu?" — „Am solie roditoare De la sfîntul Dumnezeu Să mă las în Românie 10 Ca să crească mii de flori Pe frumoasa ei cîmpie Ce o plîngi adeseori!" — „Du-te, rază strălucită, Du-te, mică păsărea, 15 Şi pe ţara mea iubită Mîngîieţi-o-n lipsa mea! Iar tu nour de rodire, Fă să crească-n sînul său Cu verzi lauri de mărire 20 Floarea sufletului meu." 1 Am făcut cunoştinţa lui Bălcescu în anul 1845, la moşia lui Costachi Negre, fostul agent al Principatelor Unite lîngă înalta Poartă. Numele noastre nu erau străine unul altuia; căci ele se întîlniseră sub coloanele Foaiei ştienţifice şi literare, 25 o publicare periodică care începuse a apărea la Iaşi în anul precedent şi al cărui titlu primitiv, Progresul,2 fusese şters din frunte-i de cătră guvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revoluţionară /3 Bălcescu tipărise în ea lucrarea sa atît de erudită asupra Armatei române, şi eu dasem la lumină 30 cîteva încercări de poezie şi articulul întitulat Istoria unui 1 Vezi voi. I al ediţiei noastre, p. 224. 2 E vorba de Propăşirea. 3 Multe lucruri neînsemnate aveau pe atunci privilegiul comic de a fi privite cu ochi răi; pletele lungi, cravatele roşii, de exemplu, se consi- 35 derau ca semne revoluţionare şi deveneau, pentru şeful statului şi pentru consulul rus, motivuri de serioase preocupări [V.A.]. galbîn. Exista dar între noi o confraţie literară care era menită a să preface lesne în o prietenie strînsă. în acea epocă o frumoasă mişcare de renaştere se producea în ambele ţări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la 5 universităţile Germaniei şi Franciei, adusese cu dînsa în societate o comoară preţioasă de idei nouă şi de simţiri patriotice, comoară care nu întîrzia a să răspîndi în generaţia cea jună de prin oraşe. Demnitatea personală, onorul de familie, onestitatea în funcţii, patriotismul înfocat, indepen- 10 dinţa de caracter în faţa guvernului, năvăliră deodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri şi de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic şi încu-rageate de politica Protectoratului. O luptă neîmpăcată şi amară începu dar între oamenii 15 neieşiţi din ţară şi între tinerii crescuţi în străinătate şi porecliţi'în sînul patriei lor cu numele caracteristic de bonjurişti; zic luptă amară, căci nenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern şi pe agenţii puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsă cu moravurile vechiului 20 regim, dar uneori chiar şi pe rudele lui cele mai de aproape, în fiecare familie se găseau faţă-n faţă obiceiurile trecutului cu ideile civilizaţiei moderne. Prin urmare, însăşi sfinţenia legăturelor celor mai intime era expusă înrîurirei unei stări de lucruri foarte delicată şi ades foarte critică. Şi aici sînt fericit 25 de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova, că ele au avut un rol providenţial în mijlocul acelei drame sociale! Ca mame sau ca sorori, sub îndemnul inimei lor iubitoare, ele au ştiut a preveni, a stinge neînţelegerile fatale dintre părinţi şi fii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despo- 30 tică a bătrînilor şi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost îngerii păzitori a păcii de familie şi au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului. „Bucură-te! zicea o mamă înţeleaptă cătră bărbatul ei, 35 bucură-te dacă eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiiul nostru cel iubit!" Bătrînii cu vreme se primiră a recunoaşte că trebuia să dea rîndul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedare generoasă, ei gustau măgulirea unei mîndrii puternice, mîn- 40 dria părintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă de un mic număr de apostoli ai civilizaţiei, găsi de 336 337 la început un mare ajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a sororilor, şi, mai tîrziu, pe nesimţite, chiar în amorul propriu al părinţilor. Astfel, ţara, sătoasă de reforme salutare, făcu în cîţiva ani paşi urieşi pe calea îmbună-.5 tăţirei morale. Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vieţii lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, din cei mai cu abnegare. Presimţind viitorul României, el se cerca a grăbi păşirea românilor cătră acel viitor, pur-10 tîndu-le pe la ochi prestigiul strălucitor a gloriei strămoşeşti şi făcînd să pătrundă în sufletul lor glasul fărmăcător a istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă şi curată se videau trecînd gîndiri măreţe; în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvin- 15 tele de Patrie, glorie şi independinţă naţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor oameni destinaţi , de soartă a muri în floarea tinereţii. Constituţia sa părea delicată şi mai mult suferindă, căci fusese adînc vătămată în timp de doi ani de închisoare la Monăstirea Mărgineni, 20 sub domnia lui Alexandru Ghica-vodă. într-un cuvînt, toată persoana lui inspira simpatie şi dor de împrietinire, simţiri la care el răspundea din parte-i printr-o frăţie sinceră şi statornică. Am spus că am văzut întîia oară pe Bălcescu la anul 25 1845. Pană la acel timp Principatele Moldovei şi Valahiei, deşi vecine, deşi locuite de acelaşi neam, erau cu totul străine una de alta. Foarte rareori iaşenii şi bucur est enii treceau linia hotarului, linie imaginară în adevăr, dar în realitate nestrăbătută ca zidul ce desparte China de celelalte imperii 30 ale lumei. Românii se cunoşteau împreună mai mult din auzite, sub nume de moldoveni şi munteni, şi cînd din întîmplare vreun impiegat al statului şi mai cu seamă vreun boier moldovan făcea vro călătorie la Bucureşti, acel incident al vieţii lui dobîndea proporţia unui mare eveniment în ochii 35 locuitorilor de dincoace de Milcov. 1 Curagiosul călător profita de privilegiul celor veniţi de departe, spre a povesti minuni de capitala Ţârei Munteneşti şi de traiul muchelef 1 Am avut un unchi care, în vremea guvernării generalului Kisseleff, fiind exilat pe trei luni la Bucureşti, a vorbit toată viaţa lui de acea împre-40 giurare şi a fost considerat de contimpuranii lui ca un soi de hagiu [V.A.]. 338 al boierilor de acolo. Asemenea se vorbea în Bucureşti de gospodăria boierilor şi mai ales a cucoanelor de la Moldova. Două punte existau însă pe faţa pămîntului, două punte foarte depărtate, în care românii generaţiei nouă începură 5 a să întîlni; unul în Francia, la cartierul studenţilor din Paris, şi celalalt în Moldova, la moşia lui Costachi Negre. O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la Munchen, Heidelberg şi Paris, spre a dobîndi învăţături folositoare 10 ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligente; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpîneau jalea sufletului lor amărît, îşi împărtă-15 şeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi, destinaţi a deveni soldaţii viitorului. Faptă sublimă a generaţiei trecute! tu, care ai fost izvorul 20 renaşterei neamului românesc, ridică glasul de apără mormintele părinţilor noştri în contra insultei orbilor şi nebunilor ce nu ştiu a le respecta. Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sîngele apă nu se face! Ei se legau 25 împreună de la cea întîi videre, ca nişte fraţi buni ce s-ar întîlni după ani mulţi de despărţire; trăiau la un loc, încura-jîndu-se la studii, ajutîndu-se la nevoi şi deprinzîndu-se astfel la ideea mîntuitoare a Unirei româneşti. Din nenorocire, însă, înturnarea lor în patrie punea iar între dînşii distanţa 30 fatală, şi rareori străbătută, ce se întindea ca o cale părăsită, de la Iaşi la Bucureşti! Sărmanii înstrăinaţi! Cîte deziluzii îi aşteptau la marginea ţării! Cîte lupte, cîte loviri în frumoasele lor sperări! Unii, carii cîştigaseră diplome de doctorat în jurisprudenţă, 35 rămîneau părăsiţi de guvern, sau cel mult rînduiţi a servi în cele de pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau finanţiare. Nici unul nu se videa pus la locul lui. Alţii, carii în neastîmpărul unei imaginaţii aprinse, se încercau a păşi pe cîmpul ademenitor a literaturei şi fondau, cu mii de 40 greutăţi, vreo foaie periodică, erau expuşi a privi în curînd 339 suspendarea ei pentru cel mai uşor motiv1 şi uneori a fi chiar ei însuşi ridicaţi de poliţie din sînul familiei şi trimişi în exil la monăstiri, fără nici o formă de proces, dar numai după placul arbitrar a domnitorului sau numai din capriciul 5 unui ministru. Alţii iar, carii, dorind a crea un teatru naţional, compuneau piese originale ori făceau traduceri din repertoriul francez, erau siliţi a pune acele lucrări sub ascuţitul foarfecilor unei cenzuri aspre şi oarbe. Ferice de dînşii dacă şi după asemenea tristă formalitate ei nu se trezeau osîndiţi la închi-10 soare, sub cuvînt de atac în contra moralei de la 1840! 2 Iată sub ce soi de sistem despotic tinerii francezi şi nemţi, 1 La Moldova, Alăuta românească, foiţă literară, fundată în 1839 de d-1 M. Cogălniceanu, a fost oprită chiar de la începutul apărerei sale, din cauza unui articol întitulat Filosofia vistului, articol tradus din ruseşte şi 15 considerat de guvern ca atingător politicei ruseşti. După un an, Dacia literară, revistă mensuală în care s-a publicat mai multe bucăţi de proză de mare merit, fu închisă pentru elogiul făcut de d-1 Cogălniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, elogiu ce a părut o aspră critică pentru guvernul de la 1840. 20 Foaia ştienţificâ şi literară a fost suspendată în a noua lună a vieţei sale, sub pretext de atac în contra religiei, fiindcă d. C. Negruzzi, într-o mică novelă numită Toderică, îl poartă pe acest jucător de cărţi prin fundul iadului, îl face a juca stosul cu Satan şi a-i cîştigă şi a scăpa de la pedeapsă douăsprezece suflete. 25 In anul 1852, România literară a fost ucisă pană a nu apuca a să naşte de tot, din cauza unui adevăr istoric. Articolul din capul publicării, scris de N. Bălcescu sub titlu de Răzvan-vodă, pretindea că acest domn a fost de neam ţigan; şi conveninţele de pe atunci nu iertau a arăta un ţigan pe tron! Mai tîrziu, la 1855, România literară primi din nou învoirea de a 30 să publica; însă cu condiţie de a şterge din biografia lui Răzvan-vodă partea genealogică; şi cu toate aceste sărmana foaie fu suspendată a doua zi după ce se promulgase legea dizrobirei ţiganilor; căci într-un articol foarte lăudăros acelei măsuri creştineşti se lunecară următoarele cuvinte: „Astăzi cade si se desfiinţazâ sclavia cea neagră; mîne caută să cadă şi să se desfiinţeze 35 serbia cea albă!" [V.A.]. [Alăuta românească a apărut nu în 1839, cum îşi aminteşte Alecsandri, ci în 1837 — n. ed.] 2 D-1 M. Cogălniceanu a fost ridicat de poliţie şi dus în exil la monăstirea Secul, sub domnia lui Minai Sturza, pentru că îndrăznise, ca avocat, să 40 apere în divanul domnesc drepturile municipale a oraşului Botoşani în contra lăcomiei şi actelor arbitrare a unor călugări ce pretindeau că monăstirea lor avea drept de proprietate asupra locului orăşenesc. Domnul Costache Negruzzi a fost exilat la moşia lui de pe malul Prutului, pentru că, fiind deputat, avea tendinţi liberale. 45 Domnul Alecu Russo, dînd la teatrul naţional, tot sub domnia lui 340 bonjurişti şi duelgii erau chemaţi a începe şi a urma fără descurageare solia lor civilizatoare. Aceste deosebite porecle erau date de cătră boierii reacţionari studenţilor din Francia şi Germania, şi atît unii cît 5 şi alţii inspirau oarecare groază, avînd reputaţia de duelişti, de oameni nemerşi la biserică, de antropofagi etc. în adevăr, denumirea cam turcită de duelgii era meritată pană la un grad; căci în anii dintîi, adică de la 1839 pană la 1845, francezii şi nemţii formau două partide rivale, cercînd fiecare 10 a lua pasul în societate şi a face să predomine ideile ţărilor în care-şi primiră educaţia. Acea discordie da loc necontenit la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de provocări. Duelul era la ordinea zilei, încît, fără cît de puţină duşmănie, campionii germanismului şi ai francismului, sub îndemnul 15 unui amor propriu copilăresc, se băteau pentru motivuri de nimic, şi pot zice mai mult pentru plăcerea de a practica duelul. în zadar domnul da poronci poliţiei ca să oprească întîlnirile din pregiurul Iaşilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului agă. 20 Timpul, însă, relaţiile sociale din zi în zi mai strînse, comunitatea de aspirări cătră acelaşi viitor şi înrîurirea amicală exercitată de Costachi Negre asupra inimei tinerilor făcură a să stinge dintre aceştia rivalitatea ce îi înarmase de atîtea ori pe unii în contra altora. Costachi Negre, iubit de 25 toţi pentru înţelepciunea sa dreaptă, pentru blîndeţa şi nobleţă caracterului său, fu recunoscut ca decanul tinerimei şi chemat de atunci pană astăzi cu denumirea drăgălaşă şi respectuoasă de Moş Costachi, sau cu acea mult mai caracteristică de Uncheşul. 30 Mihail Sturza, o mică farsă, în care un ţăran cînta: „De la Iaşi, la Dorohoi Ţara-i plină de ciocoi;" fu aruncat într-o căruţă de poştă şi dus pe un ger aspru la schitul Soveja, în munţii despre Vrancea. Acolo el petrecu trei luni întregi, păzit de aproape cu 35 geandarmi, şi se îndeletnici în timpul exilului cu adunarea de cîntice poporale de la un bătrîn lăutar ce se afla adăpostit la acea mică monăstire. Tot în noaptea arestării lui Alecu Russo, nenorociţii actori carii avură roluri în piesa autorului fură luaţi grămadă, ticsiţi într-o căruţă evreiască şi trimişi spre pocăinţă la deosebite schituri de la munte. Iaşii rămase o iarnă întreagă 40 lipsit de trupa naţională: dar societatea era scăpată!... de cine?... de ce?... de trupă! [V.A.] 341 Prin urmare, ziua de Sfîntul Constantin şi Sfîntă Elena era nu numai o sărbătoare pentru dînsul, dar şi pentru amicii lui. Pe tot anul, la acea zi, veneau mulţi tineri de la Iaşi şi de la Bucureşti ca să ia parte la sărbarea de familie de la 5 Mînjina, sărbarea frumoasă, patriarhală şi care în curînd luă un caracter naţional. Mulţi din acei carii trăiesc încă şi cîţiva din acei carii au murit, precum N. Bălcescu, C. Fiii-pescu, A. Russo, Coradini etc. au asistat la praznicele homerice, la vînătorile întocmite cu mare număr de călăreţi, 10 înşiraţi pe cîmpiile nemărginite ale ţării de jos, la horele vesele de ţărani şi ţărance amestecaţi la un loc, mînă în mînă, cu cavalerii şi damele saloanelor din ambele capitale, Costăchiţă Filipescu ducea hora cu pornirea voinicească a unui fecior de munte; A. Russo aţîţa glumele românce-15 lor cu spiritul său şăgalnic şi N. Bălcescu, cuprins de entuziasm la privirea flăcăilor ce dănţuiau cu pletele în vînt, zicea: „O! mîndra oaste va avea România cînd i-a veni rîndul pe lume!..." Nobil suflet!... El nu putea gusta o veselie, nu putea sîmţi o fericire fără de-a face părtaşă la dînsele 20 pe mult iubita şi neuitata lui Patrie. Vizitele noastre la Mînjina pentru ziua lui Negre, petrecerea frăţească în sînul familiei sale, înzăstrată cu cele mai frumoase calităţi ale spiritului şi ale inimei vor rămînea suvenire neşterse din memoria noastră. Acele pelerinage în ţa-25 ra de gios a Moldovei au avut o nepreţuită influinţă în favorul mişcărei naţionale de la 1848. în Mînjina tinerii, osteniţi şi descurageaţi de greutăţile misiei lor, prindeau o nouă putere pentru luptele viitoare; moldovenii şi muntenii aveau ocaziune a să cunoaşte de aproape, a să stima, a. să 30 iubi, a pune la un loc sperările lor, a face proiecte măreţe pentru renaşterea Patriei comune, a să înţelege pentru formarea opiniei publice în ţară. Zic Patrie comună, zic ţară, pentru că la Mînjina nu mai erau moldoveni şi munteni, dar români; nu erau două ţări pentru români, dar o singură ţa-35 ră, o Patrie comună!... Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi prinse rădăcină, ca o plîntă cerească, pe acel loc ars de soare şi lipsit de plîntele umbritoare ale pămîntului. Necolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreu-40 nă cu noi cîteva zile şi, plecînd la Bucureşti, ne zise îmbră-ţişîndu-ne cu lacrimi: 342 „Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va agiu-ta Dumnezeu şi va ridica naţia română la rangul ce i se cuvine pintre celelalte mari neamuri ale lumei. Adio! sînt fericit !" 5 Postscriptum: — în iarna anului 1847 am petrecut trei luni cu Bălcescu la Palerma şi la Neapoli, unde el venise ca să găsească o climă favorabilă sănătăţii sale. Peste un an, după revoluţiile din Bucureşti şi din Iaşi, am trăit împreună la Paris în cea mai deplină conformitate de idei şi de simţiri; 10 căci el avea un caracter foarte blînd şi amical. în fine, l-am mai zărit pentru ultima oară în cai~antina de la Galaţi trist, abătut, suferind, desperat în suflet; căci, întorcîndu-se din exil, i se refuzase intrarea în Patria lui. Nenorocitul s-a întors amărît la Palerma, unde a murit pe mîni străine. 15 Iată o scrisoare care ne arată pe Bălcescu în orele sale de suferinţă. Ea a fost scrisă de o damă1 din Moldova, care întruneşte toate calităţile spiritului şi ale educaţiei perfecte, şi conţine un portret fidel a inimei bietului exilat. „Cher ami, au mois de novembre 1851, je regus une lettre 20 de Balcesco, qui m'appelait aupres de lui ă Hyeres. Comme toutes Ies natures vraiment grandes, auxquelles la reconnais-sance ne pese pas, il ne craignait pas d'accepter le devouement de ses amis. Sa confiance en eux etait si entiere, qu'on se sen-tait tout naturellement porte au sacrifice vis-ă-vis de lui. 25 Je le trouvai dans un etat de sânte qui ne laissait aucun espoir de guerison; mais soit qu'il ne voulut pas attrister la joie du revoir, soit qu'il se fit illusion, il me părut plein de cou-rage et me paria de ses projets d'avenir. II travaillait avec une ardeur qui temoignait pourtant de ses craintes; il se levait sou- 30 vent la nuit pour ecrire ă son histoire de Michel le Brave. Ces efforts l'epuisaient!... Je lui proposai d'ecrire sous sa dic-tee... Le souvenir de ces heures de travail, entremelees de cau-series, est un des plus precieux que j'aie conserve de notre intimitefraternelle... Son esprit juste et penetrant, son imagi- 35 nation ardente, son âme enihousiaste et aimante donnait ă chaque sujet un interet tout particulier, et que Von fut ou non de son avis, il forgait l'attention et ne laissait jamais indifferent. Son theme favori etait Vamour de la familie, Vamour d'une 1 Măria Cantacuzino. 343 femmetelle qu'il la revait, Vamour des enfants !... Absorbedans Ies premieres annees de sa jeunesse par des questions politiques et par des preocupations de reformes liberales pour son pays, son coeur avait conserve une fraîcheur et une vivacite d'impres-5 sions extraordinaires ; mais ses aspirations etaient grandes et allaient toujours au plus beau. ^ Je lui demandai un jour quel type de femme il aimait le mieux.^ II me repondit; M. de Rolland ! Cette âme amoureuse de l'heroique etait tres sensibile a la grâce et ă l'esprit; mais 10 quelque grand que fut son culte pour Vamitie, on sentait qu'elle avait besoin d'un autre sentiment, qu'elle aspirait ardemment vers la realisation d'un reveplus attrayant, plus complet. C'est ă ce reve,entrevuetnon atteint,que j'attribue Vhorreur denotrepau-vre ami, et je dirai presque son epouvante de la mort. II se 15 revoltait comme d'une injustice ă l'idee de mourir, mais ses revoltes n'avaient ni fiel ni duree: il reprenait vite possession de lui-meme et me disait alors avec ce sourire de detachement que Ies mourrants ont seuls: Qu'importe apres tout! Să trăiască ţara noastră! 20 Ce voeu resume toute sa viei II est bon, noble et juste que sa memoire soit honoree et que son souvenir vive dans le coeur de tout roumain. 3 Manuscrisul este ilizibil. 4 Urmează cîteva cuvinte şterse. 40 5 Je l'ai rencontre ensuite deux ou trois fois dans Constant. [V.A.]. 607 sa robe de chambre trouee aux coudes et semble plus fier de son bonnet de coton, que d'une couronne. C'est une espece de philosophe qui se contente pour le moment de la philoso-phie, n'ayant rien de mieux pour s'en contenter. 5 Le temps est magnifique; les vagues ne sont pas fortes et le băteau se balance gracieusement, ce qui produit sur les figures des plusieurs passagers des contorsions fort peu gracieuses. Rien n'est si beau qu'une belle journee en mer, si ce n'est 10 une belle nuit bien calme et mysterieusement eclaircie par la Lune. Qu'on se moque tant qu'on voudra de cette planete. En mer elle est admirable et j'aime beaucoup â la voir glisser avec les etoiles parmi les cordages du vaisseau; et puis les rayons jettent une clarte si molie et si fantastique sur les 15 flots que je ne peux m'empecher de l'admirer en depit de Mdme...... qui se moque d'elle avec tant d'esprit. Nous passons le Cap Kalapri1 et nous nous arretons en face de Varna, ou nous changeons de bateaux; nous montons sur le „Croissant", petit paquebot fort sale. Je suiş fort 20 mecontent du changement. II me semble sort ir du bas de Bosfor pour aller en tourne chez Mdme Pergu (?). Le transbordement des effets d'un bâtiment â l'autre nous retient en vue de Varna jusqu'au milieu de la nuit [. . .]2. Varna est presque toute bâtie â neuf. C'est la plus belle 25 des villes turques que j'ai vues jusqu'â present. Je me suiş recontre en pleine mer avec un moldave, avec Follesco. Nous voguons toute la journee de mardi par un temps magnifique, mais par une mer un peu agitee. Les passagers 30 souffrent beaucoup et particulierement le harem d'un turc â belle barbe noire et â calotte rouge entour^e d'un turban vert qui s'est embarque â Varna avec toute sa familie. Celle-ci se compose de deux jeunes femmes assez jolies et d'une vieille affreusement laide. Elles sont toutes les trois etendues 35 sur le pont et font semblant de se cacher la figure sous les voiles blancs dont leur tetes sont completement couvertes. Cuvîntul e adăugat cu creionul. Urmează cîteva rînduri şterse. Le rest de leurs costumes est assez pauvre et n'offre rien de pittoresque. Les turcs et les grecs ont conserve Fhabitude de voyager avec tout leur menage; ils portent leurs dîners avec eux 5 dans des paniers et des boîtes â halva, de l'eau dans des ibriks en terre cuite, et se gardent bien d'oublier leurs lits, meuble indispensable â la vie nonchalante de ce peuple. Depuis Varna nous apercevons presque continuellement la cote de la Roumelie. 10 Voici le Bosphore, nous y entrons vers sept heures. Le Bosphore resserr6 entre les cotes arides de l'Europe et de l'Asie ressemble â l'embouchure de quelque fleuve immense qui se jetterait dans la Mer Noire. A mesure qu'on avance dans l'int£rieur du Bogaz, les chateaux forts turcs parsem^s 15 comme des veritables joujoux d'enfant sur les deux cotes apparaissent aux yeux etonnes avec leurs formes pittores-ques et semblent promettre quelque chose d'innattendu et de fantastique. Et en effet rien de plus beau, de plus sur-prenant, de plus feerique que tout ce que l'on voit pendant 20 qu'ori avance vers Constantinople. Les faubourgs de Terapia, Arnaout Kioi, Jeni Kioi etc, etc. enchantent, transportent, etonnent par la nouveaute du style tout-â-fait oriental des leurs maisons, peintes de differentes couleurs, par leurs jar-dins feeriques ou s'elevent majestueusement les pins de 25 l'Asie, d'un vert sombre et severe. Partout regne un je ne sais quoi mysterieux qui excite votre curiosite. On n'a pas assez d'yeux pour voir, pas assez de sens pour sentir. II semble que l'on est incomplet pour pouvoir se penetrer de tout le charme qui s'ătale devant 30 vous. Enfin la vue du Bosphore avec ses nombreux faubourgs si elegants, avec ses beaux jardins [. . .] \ avec ses mosqu^es qui ressemblent â des grands vaisseaux â deux ou plusieurs mâts, avec ses cimetieres-promenades, avec ses forteresses enfantines, avec ses miile vaisseaux, ses milliers des barques 35 qui asillonnent en tout sens, avec ce charme de la nouveaute, et cette teinte orientale si inconnue des europ6ens; tout ce tableau sublime et elegant qui semble avoir ete jett6 Urmează cîteva cuvinte şterse. 608 60$ sur les deux rives de l'Asie et de l'Europe par quelques g&iies de la feerie orientale, ce tableau dis-je a depasse en r^alite tout ce que j'ai pu creer dans mon imagination. Constantinople est la plus magnifique et la plus eclatante 5 victoire de la r£alite sur l'imagination. Jamais de ma vie je n'ai eprouv6 un enthousiasme aussi fort et aussi vrai; jamais panorama ne m'a le plus frappe. L'Orient avec tous ses enchantements voilâ devant moi et je crois faire un reve. Mais quel reve [. . .]1. io II fait nuit; la Lune se joue mollement sur le Bogaz, et projette ses pâls rayons sur le quartier et la tour de Galata qui est situee vis-â-vis de Stamboul. Le faubourg est au contraire perdu dans Fobscurite et l'on ne voit que les domes de ses mosquees se dessinant sur le ciel en voutes noires, et 15 ses nombreux minarets apparaissant comme les mâts enor-mes de quelques vaisseaux fantastiques â travers la foret des autres mâts v&itables qui se balancent dans le port. Les rives de Galata et de Stamboul resonnent de chants divers parmi lesquels se font entendre les aboisements des chiens. 20 Quelques barques traversent le Bogaz de temps en temps, et notre băteau deferle lentement d'une cote et de l'autre, s'approchant tantot de nombreux vaisseaux amares devant Galata, tantot de ceux qui sont â l'ancre devant Stamboul. Notre băteau semble un beau coursier qui se repose [. . .]2 apres 25 une longue course, en se promenant lentement. Que de pittores-que, que de po^sie, que de fantastique. Ici tout concourt â faire croire que Ton est mort pour se reveiller dans un pays de f ees. Cet ensemble confus de maisons construites avec tant de fragilite et d'elegance, de forteresses curieuses, de mosquees, 30 de s6rails, de jardins, de vaisseaux, de cris, de chants etc, ce melange extraordinaire de toutes les nations qui se cou-doient sur les flots et sur les bords, ces deux cotes d'Asie et d'Europe qui semblent se sourire comme deux huries de Mahomed â travers la limpidite des ces belles soirees et des ces 35 po^tiques nuits de l'Orient, tout ce tableau si vaste, tout ce panorama eclaire par les teintes rougeâtres des derniers rayons du soleil, ou par la molie clarte de la Lune et des £toiles est fait pour donner du genie â celui qui n'en a pas, 1 Urmeazâ cîteva cuvinte şterse. 40 2 Cuvînt ilizibil. et pour l'oter â celui qui le possede tant les impressions sont puissantes. Pourquoi faut-il que malheureusement toute me-daille ait son revers, que tout reve ait son reveil poignant et que Constantinople lui-meme ressemble de loin â une fille 5 gracieuse et attrayante qui se change de pres en une vieille sorciere toute ridee et toute couverte de haillons? On dit de Naples Vedi Neapoli e poi mori. On devrait dire de Constantinople Vedi Constantinopoli e poi fugi. Je connais ces anglais qui viennent de Londre jusque dans le Bosphore io sans debarquer; ils agissent en hommes prudents qui ne veu-lent rien perdre de leurs illusions. Quant â moi, â vrai dire je ne suiş pas fache d'etre descendu â terre car avec ma foile disposition d'esprit, je trouve du pittoresque partout, puisque dans la misere. 15 Je suiş arrive mardi soir dans le Corne d'Or, mais je n'ai pu d6barquer que le mercredi matin. Mimiko, le garson de place de l'hotel de Mdme Giusepina, est venu â 5 heures du matin me prendre en băteau. II m'avait annonce la veille que le Dr. Dickson que j'ignorais l'adresse demeurait juste- 20 ment dans leur hotel.—Nous mîmes pied â terre devant un cafe assez sale ou fumaient le narguille plusieurs capitaines de vaisseaux grecs, un hamal vint enlever tout notre bagage sur son dos, et nous nous acheminâmes â travers des rues etroites et fangeuses vers le quartier de Pera. Ce faubourg 25 est situe pres de Galata. C'est, dit-on, le plus propre de tout Const., ce qui signifie que les autres doivent etre abominable-ment sales. Nous sortîmes de la forteresse animee de Galata, et toujours en montant, nous enfrâmes dans le Petit Champ des Morts. Ce cimetiere sans ordre est un vaste espace de terrain 30 parseme de pierres fich^es en terre et de bosquets de grands pins d'Asie. Au reste il est tout â fait neglige sous le rapport de la proprete. Enfin nous arrivons â l'hotel de Mdme Giusepina. Cette maison, situee sur le susdit cimetiere, est toute en bois, mais se distingue par une grande proprete et beaucoup 35 d'ordre; les chambres sont commodes; meublees moitie â Feuropeenne et moitie â Forientale; les fenetres, comme toutes celles des maisons de Const., sont fermees de jalousies qui maintiennent la fraicheur. . . etc. On y a toutes les confor-tables. Dejeuner â toute heure; table d'hote â 5 heures. 40 Mdme Giusepina est une grande femme brune, grecque de naissance, parlant passablement le frangais, fort bien l'ita- 610 611 lien et tenant beaucoup â Forare de sa maison. Elle m'a beaucoup parl6 de C. et des deux dames qui ont loge chez elle un mois avânt mon arrivee. Elle m'a raconte aussi les blagues de Mitika Ghika qui entr'autres avait attribue la 5 blessure qu'il a reţu en duel de Lascar R.1 â une intrigue d'amour ou il s'agissait d'un enlevement fort bien inventa. Peu apres Mr. le Dr. Dickson est venu [. . .] 2, me mettre au courant de tout. C'est un jeune homme tres distingue et qui possede en meme temps la noblesse froide des anglais io et Famabilit6 des frangais. II s'exprime tres bien et a de tres belles manieres [. . .] 3. J'ai et6 visiter le quartier de Pera mercredi. J'ai visite Stamboul et ses nombreux bazars jeudi — le bazar des ne-gresses — Chakir Effendi —. Jeudi dans Fapres-dîner j'ai ete 15 chez le prince de Samos 4 et chez Ahmet Feti Pacha. Chez le ler j'ai rencontre le Dr. Mangasug. — Commande chez Chakir Effendi des chapelets en aloes.5 —Pour 7#chaque. Vendredi â midi j'ai ete voir le Sultan â la mosquăe du Koulelli en Asie, et de la je me suiş rendu aux Eaux-Douces 20 d'Asie, promenade favorite des femmes turques. Tableau pittoresque des chariots traines de boeufs et charges de femmes. Samedi — j'ai visite quelques mosquees par dehors n'ayant pas eu de firman pour les voir au dedans. La mosquee du 25 sultan Ahmed m'a beaucoup piu. — Sainte Sophie, situee pres de la Sublime Porte, n'a aucun aspect [. . .] 6 par dehors. Mosquee du sultan Bajazet, autrement dite mosquee des 1 Este vorba de Lascăr Rosetti-Râducanu (1816 — 1884), participant la revoluţia de la 1848 la Iaşi, militant pentru Unire. 30 2 Urmeazâ cîteva cuvinte şterse. 3 Urmează cîteva cuvinte şterse. 4 Vogoride, cumnatul lui Mihail Sturza şi soţul Cocuţei Conachi, care ajunge în 1857 caimacan al Moldovei; adversar al Unirii. 5 Aşa cum i se notează pe primele file ale carnetului: „N'oubliez pas 35 de m'acheter un chapelet en bon bois d'aloes", şi cum notează şi el însuşi: „Ăcheter pour mon oncle Branisteano un souvage singipie avec de petites broderies, ainsi qu'un fese" — Alecsandri trebuia să aducă mici daruri celor apropiaţi. 6 Urmează două cuvinte şterse. pigeons — Sublime Porte — Eglise de Santa Irena1 oii se trouvent les anciennes armes des turques — Hâtel de la Monnaie — immense platane dans la cour. Hippodrome situe pres de la Mosquee du sultan Ahmed. 5 Vaste emplacement qui servait anciennement aux courses et qui aujourd'hui est un terrain inegal traverse de quelques bandes de mauvais pave; on y voit un obelisque de FEmpe-reur Theodosie et un autre monument ruin£2 qui a aussi la forme d'un obelisque. L'hippodrome est interessant par le io souvenir du massacre des janitsaires. Place du Seraskier situee pres de la Mosquee du sultan Bajazet3. Grand emplacement entoure de mauvaises barraques et de miserables cafes. Tour du Seraskier, d'une grande hauteur; â son porte se 15 trouve un Kiosque transforme en corps de garde. Plusieurs soldats veillent au feu et en cas d'incendie dans la viile, ils hissent un grand panier rouge pour signal. Du haut de cette tour on voit tout Constantinople en panorama. — La mer de Marmara, les cotes de l'Asie, les îles des Princes, Nalio... 20 etc. . . puis Scutari avec son immense caserne et son vaste hopital. Le Bosphore avec ses faubourgs, Galata avec sa tour, le Corne d'Or charge des vaisseaux, FArsenal etc, etc. et au-dessous de soi un vaste amâs des toits rougeâtres parmi lesquels percent les mosquees et les minarets. En descendant 25 de la tour du Seraskier j'ai traversa encore une fois les bazars qui sont la pârtie la plus curieuse de Const. L'apres-dîner de samedi j'ai fait une belle promenade sur le Bosphore, et j'ai ecout6 la musique militaire jouant des airs orientaux devant le palais ou reste le sultan â Beilerbey. 30 C'etait d'un effet surprenant. Dimanche. — Visit6 les promenades de Const. et les faubourgs — FEchelle du Grand Seigneur et les Eaux-Douces en Asie — Bebec et le Calender en Europe — promenades 1 Iniţial scrisese Elena. 35 2 Urmează cuvintele: et crible de boulets şterse cu creionul. 3 Urmează cuvintele: C'est le Ministre, şterse apoi cu cerneală. 612 mesquines. J'y ai vu quelques jolies figures des femmes armeniennes. J'ai manque ce jour la attraper un coup de soleil. Lundi soir va Constantinople illumine pour le commence-5 ment du Ramazan. Les minarets entoures â leurs portes de lampions paraissaient sur le ciel comme des [. . .] x. Les vaisseaux de guerre dans l'Arsenal etaient eux-memes illumines et leurs lumieres se refletaient dans l'eau. Mardi â 5 heures de l'apres-midi parti de Constantinople ) par le băteau â vapeur americain le.....2 et arrive â 7 heures aux îles des Princes. Descendu â l'hotel de Giaccomo, italien qui a fait un se jour de deux ans en Moldavie avânt 1821. Son petit hotel est situe hors du village sur le sommet de la falaise. On y jouit d'une vue magnifique. En face l'Asie, 15 â gauche au fond Constantinople, et plus â gauche encore les îles de Chalki et Antigone, peu distantes de celles des Princes; et enfin la mer, partout la mer immense et belle. Le băteau â vapeur part tous les jours de la belle saison, â 5 heures du soir de Const. pour les îles; passe la nuit pres du 20 rivage de l'île de Prinkipo et repart le lendemain â 7 heures du matin pour Const.3 Nous menont ici un genre de vie exemplaire. Leves â 5 heures du matin nous prenont notre bain dans la mer â 71/2 heures, puis nous dejeunons et comme les chaleurs commen- 25 cent d6]k â se faire fortement sentir â 8 h. nous restons presque toute la journee enfermes dans nos chambres, occupes l'un â ecrire, l'autre â dessiner. Vers 5 x/2h. du soir nous 6chappons â notre emprisonnement force et nous nous ren-dons au delâ du Magiar attendre avec la plupart des habitants 30 de l'île l'arrivee du paquebot. Nous promenons jusqu'â 7 heures; puis nous allons dîner. — Â 8 1j2 h. nous nous rendons 1 Cuvînt indescifrabil. 2 Alecsandri nu dă numele vasului. 3 Maintenant c'est le petit băteau ă vapeur envoye par Mahomed Aii 35 au sultan Mahmoud qui fait le trajet chez elles [V.A.]. an Magîar, petit emplacement situe devant deux cafes, et la nous tournons sur place avec tout le monde sous pretexte de promenade. Quand il fait nuit, quelques uns des fashio-nables de l'île font allumer des chandelles romaines suspendues 5 â de longues ficelles devant les cafes et jouissent de cette maniere de la vue des belles qu'ils courtisent, puis, â mesure que leurs esperances augmentent, ils font lacher des fusees, des petards etc, comme allegorie de l'explosion que pour-rait faire leur passion. C'est une maniere toute neuve de 10 declarer son amour. Nous avons ete visiter â cheval le couvent de St. Georges situe sur le sommet le plus eleve de l'île. II n'est remarquable que par sa position et par la vue qu'on y jouit. II servait anciennement comme maison de fous. 15 Lucain toute malade, et quelques jours apres moi aussi. Le sejour dans l'île devient insupportable. Nous regrettons le pays de bon coeur, et nous attendons avec impatience le moment de pouvoir partir d'ici. II nous semble y etre en exil. 20 Mercredi le 10 sept. revenu â Constantinople chez Mdme Giusepina Vitali. Visite les derviches tourneurs1. Spectacle fort original et tout-â-fait interessant.2 1 G. Călinescu (în Vasile Alecsandri, 1965, p. 15) face confuzie între 25 derviches tourneurs (dervişi învîrtitori), pe care îi vizitează poetul, şi derviches hurleurs (dervişi urlători), alt ordin religios musulman. 2 Filele care urmează (23r — 24v) conţin vocabularul francez-turc, cu termenii turceşti în chirilice: „Bonjour — Sabacsaîrosom [sabah sau sabahimz hayir olsun] 30 Bonsoir — Auşîamîz sairosom [akşammiz hayir olsun] Soyez le bien venu — Şefa gheldinis [sefa geldiniz] Soyez le bien trouve — Sefa bulduc [sefa bulduk] Comment vous trouvez-vous ? — Chefinizeim? [keyfiniz eyimi? „sînteţi 614 615 Visite les Eaux-Douces d'Europe les murailles de Constantinople le palais de Eptomon. la mosquee de Joup ou les sultans daignent le sabre la mosquee du sultan Ahmed la Atmedian. Hippodrome. les Bazars—Bezesten bazar des armes—Chakir Effendi— le bazar des esclaves noirs — le tombeau du sultan Mahmoud, — la mosquee de Bajazet — — la Ste Sophia — — la Sublime Porta — Promenade fantastique dans le grand champ des morts, en compagnie du Dr. Dickson; effet de lune sur le Bosphore. Vue de Skutari (Iuscudar) et des mosqu6es illumin£es pour le Ramazan. 5 — Mosquee et place de Tophana — le Karagîoz. Visite la mosquee de Piali-Pacha, beau-fils et grad tre-sorier du sultan Suleiman le Magnifique dont la mosquee connue sous le nom de Sulimanie Giamie est la plus grande 10 de tout Constantinople. Celle de Piali est d'un style arabe, elle est ornee tout autour de grandes galeries â pilastres 15 20 25 30 35 40 45 sănătos sau bine?"] Tres bien — Şiuchiur [sukiir „slavă Domnului!"] Aujourd'hui — bioiuc [biiyuk, dial. boyiik „mare"; buyiin „azi"] Indispose — Chefim ioc [keyfim yok „sînt indispus, n-am chef"] Qu'est-ce cela coute (sic) ? — Caş curuşadîr bu ? [kac kuruşadir bu ? „cîţi piaştri costă asta?"] Cela — bu Vous — sis [siz] Lui — o II dit — o der Moi — ben Je dis — ben dedim [„eu am zis, zisei"] Piastre — Kuruş 15 20 1 - bir 25 2 — ichi [iki] 3 — iuci [tic] 4 — diort [dort] 5 — beş 6 — altî [alti] 30 7 — iedi [yedi] 8 — sechis [sekiz] 9 — docuz [dokuz] 10 — on 11 — on-bir [onbir] 35 20 — irmi [yirmi] 30 — otuz 40 — cîrc [kirk] 50 - elli 60 — altmîş [altmiş] 40 70 — ietmiş [yetmiş] 80 — secsîn [seksen] 90 — docsan [cu a corectat peste doksan] 100 — ius [yuz] 1 000 — bin Le pain — ecmec [ekmek] avez-vous du pain? — ecmec-var? [ekmek var „este pîine?"] L'eau — su Donnez-moi — ver bana [„dă-mi!"] Feu — ateş Allons — ghideîim [gidelim] Ensemble — ber-a-ber [beraber] Venez ici — ghel buraîa [gel buraya „vino aici!"] La mer — denis [deniz] Sur — iustiunde [tistunde] Sur vous — senin iustiunde [senin ustiinde „pe tine"] Je viendrai — ghelegeim [gelecegim] Dedans — icerie [iceriye] Je vous prie — rigia iderim [rica ederim] Maison — ev L'homme — adam La femme — carî-hanîm [kan, hanim — sinonime] J'ai vu — ghiordium [gordiim] Cheval — at Superbe — csîragiat [? grafie greşită] Miroir — aina [ayna] La montre — saat Quelle heure est-il [anulat apoi de Alecsandri] — saat caci? [saat kac] Papier — chehat [kâgit] Arbre — agaciu [agac] Le temps est beau — havasî ei [havasi iyi — dial. eyi] Le lit — dîoşec — carîola [doşek „saltea; aşternut"; karyola „pat" — cvasisinonime] Fenetre — pengire [pencere] Voleur — hîrsîz [hirsiz] 61.6 617 carres; et en dedans dune foule d'oeufs d'autruche et de lampes suspendues; et d'un autelen faîence â fleurs. — Cette mosquee a six coupoles et un minaret. Les coupoles ont une forme plus elancee que celle des autres mosquees. Elle a 5 de plus deux immenses colonnes dans son interieur. On voit de grands arbres dans la cour. Cette mosquee a 272 ans de date. De la j'ai ete a l'Ok Median — colline parseme de pilliers en pierre qui marquent les distances parcourues par les fleches lancees par les differents sultans. — L'Ok Median io est la place chekir â l'arc. On voit de la un superbe panorama du cote de Stamboul. Revenu â l'hotel par le nouveau faubourg de Pera. Connu Mr. Guaraccino, ami de Dr. Dickson, consul anglais â Betune. 15 Visite Scutari (i$CKi$Adp) en compagnie de Mr. Czoernig, conseiller de la cour d'Autriche. Monte sur la montagne de Boulgourlou d'ou l'on jouit de la vue dn Bosphore jusqu'â Bouioukdere, de Stamboul, de Galata, des plaines qui se prolongent hors de Constantinople; de la mer de Marmara, 20 des îles des Princes, des Montagnes de Broussa; enfin d'une Trop cher — bu cioc paalî [bu cok pahali „acesta e foarte scump"] Bon marche — cioc ugius [cok ucuz „foarte ieftin"] Vous avez achete — aldînîz [aldimz] J'achete — alîrîm [alinm] 25 Je veux prendre — isterim almac [almak] Acheter — satîn almac [satm almak] Venez ave moi — ghel benim ile beraber [gel... „vino împreună cu mine"] J'ai faim — agim [acim] 30 J'ai soif — susami şim [susamişim] Je veux manger — isterim iemec [... yemek] Un peu — bir pareîa [bir parca „o bucată; un pic de..."] Rue — iol [yol] Par ici — bundan." 35 Verificarea acestui vocabular şi indicarea formelor corecte turceşti le datorăm prof. univ. Vladimir Drimba, care a răspuns cu deosebită bunăvoinţă solicitării noastre. îi aducem şi pe această cale cele mai vii mulţumiri. vaste etendue de terrains parsemee de collines dans l'inte-rieur de l'Asie et de la route qui conduit â la Mecque. — Vu la grande caserne de Scoutari, la place de Haydar Pacha, ou se reunit la caravane de la Mecque avânt de partir en 5 pelerinage; c'est â Scoutari qui vient le fameux raisin Tchea-ouch. Visite l'hotel de la Monnaie dans l'interieur de la cour du Serail Bournou. Visite interieurement les mosquees de Ste Sophie — de 10 Soulimanie — du sultan Ahmet et de Nouri-Osmanie, ainsi que le Serail Bournou. (Salle du trone — bibliotheque — ecu-ries — cuisines — jardins — bains — etc.). Visite le grand palais de Tchiragan, le jar din, le harem, salle des ambassadeurs, grande salle de reception etc, etc. 15 Assiste le jeudi 7bre 2 â la parrade du Bairam. Le sultan couvert de pierres pr£cieuses; — chevaux superbes, riche-ment enharnaches. Musique tur que. — Entre deux rangees de soldats de marine et de cavalerie defilent d'abord les majors, puis les colonels, puis les generaux, puis les minis- 20 tres, puis le vizir, et enfin le sultan entoure d'un corps de Baltadjîi richement [....] 3. Parti de Constantinople mardi le 16/23 octobre — â midi. Arrivee â Galatz le 18/30 8bre 4 â 10 heures du soir apres une tres belle traversee pendant laquelle j'ai souffert 25 du mal de mer. 1 în ms. este loc gol; probabil că Alecsandri nu-şi mai amintea data exactă. 2 Septembre (septembrie). 3 Foaia care urmează e ruptă din caiet înainte de a fi numerotat. 4 Octobre (octombrie). 618 619 10 Aout — 21 30-8bre - 30 30 81 jours 5 Traversee agreable sur la Mer Noire en compagnie de Mr. d'Yvry— Feidel— Tabacopoulos — le consul autrichien de Galatz, Mr. Hubert — de Schiikur, eveque armenien — etc. Temps superbe — mer calme pendant le jour, forte1 pendant la nuit — course â cheval autour des fortifications 10 de Varna. En quarantaine avec Mr. Hubert, grand amateur de medailles, et profond connaisseur en numismatique. Nulle part on ne voit une plus grande concurrence entre les hommes et les animaux comme â Constantinople. — Les 15 hamals et les ânes se surpassent en force par les charges <§normes qu'ils portent sur leurs epaules, et il faut l'avouer â la gloire de l'espece humaine, les bipedes l'emportent souvent sur les quadrupedes. — Les hamals sont des ânes â deux pieds, et les ânes sont des hamals â quatre. 20 Civiliser les turcs d'apres le systeme de reforme adopte en Turquie, c'est leur enlever leur cachet d'originalite pour les couvrir de tout le ridicule europeen. On a habille les turcs de redingotes, sans tâcher d'aneantir leur fanatisme, cause unique de leur haine contre les chre-25 tiens, et on croit les avoir un peu civilises. — II me semble au contraire que la colere des musulmans contre les europeens s'est augmentee de toute la gene qu'ils subissent malgr6 eux sous les habits europeens. Iniţial, Alecsandri scrisese orageuse. Un pantalon etroit qui empeche un turc de se mettre â son aise les jambes croisees est pour lui une cause de haine contre les europeens bien plus grande que la cause politique la plus grave. 5 On ne saurait s'imaginer combien les sous-pieds ont attire de blasphemes sur l'Europe et quelle immense fureur rencontre journellement des pieds au coeur d'un turc. Avânt la reforme du costume oriental, les turcs n'avaient qu'un seul terme de mepris pour designer tout ce qui n'etait io pas de leur religion: c'etait le mot giaour, mais depuis 1'epoque des habits europeens ils en ont deux: giaour et franco. Avânt cette reforme la Turquie etait une belle princesse â l'oeil hautain, â la demarche fiere et imposante. Mainte-15 nant elle est tout simplement une bourgeoise endimanchee, mais une bourgeoise chez qui la haine franche et grandiose n'est que de la mechancete mesquine et tracassiere. Nul peuple n'a autant d'aplomb et d'expression dans les gestes comme le peuple turc. 20 Un turc aimable et de manieres delicates est tout ce qu'on peut voir de plus gentil au monde 1. 1 Urmează cîteva file albe. Apoi, f. 36r — 38r conţin diverse nume de persoane pe care Alecsandri le-a cunoscut cu prilejul acestui voiaj: Mr. Geisenheim — Haute Allemagne 25 Dickson — Const. Tripoli Guaraccino — Consul ă Bethune Baron Berr, ministre de Belgique le General Jousouf Pacha au service de Turquie le Conseiller aulique Czoernig — Vienne 30 Mr. Ardouin medecin en chef du Gouv. grec dans les Cyclades — France-Aix. Le Marquis de Bois Guilbert — Paris 620 621 Le prophete a suspendu son sabre d'or dans le ciel, pour qu'il serve de phar â l'humanite pendant les tenebres de la nuit. — (Le croissant). N.B. — Â traiter l'episode de l'Aveugle de Bouiok Megar-5 lik (Grand champ des Morts). — Mr. Doussot — artiste — Bucharest * le ler lieutenant de l'Hecla, băteau de guerre â vapeur — anglais. Mr. W.G. Crowder. R.N. — Londres, 10 membre du Club de la Marine, St. James Square. Capitaine et proprietaire du băteau â vapeur la Nouveaute (vice [?] d'Archimede) — Mr. Duroni — medecin — Constantinople Mr. Gino — son beau-frere — id. 15 Mr. [...] ** Lafontaine — id. Mr. Caimakan — Chef de la poşte russe â Const. Mr. Pisany le lieut. Rowles. R.N. — Londres *** le Docteur Edouard Dickson 20 aux soins de Mr. Hanson H. [...]**** Mr. dTvry — Vendee — France Mr. Feidel — Leipzig Mr. Eugene Boree â Constantinople ou â Tchiflik. — Auteur d'un itineraire en Perse. 25 S'adresser â Mr. Cort â l'Ambassade franşaise pour avoir l'adresse de Mr. Bor£e. Rechid Pacha — Ministre de l'Interieur Ministre de la guerre — Ahmed Feti Pacha — â Tophana 30 Amiral - Mehmed Aii ***** * Cuvîntul e adăugat cu creionul. ** Cuvînt indescifrabil. *** Cuvîntul e adăugat cu creionul. **** Cuvînt indescifrabil. 35 ***** Fiia 39 este albă, iar după ea un număr de file au fost rupte înainte de numerotare. După fila 40, toate filele rămîn albe, cu excepţia f. 44r, pe care se află notate următoarele trei versuri: Sur le Bosphore Jusqu'â Taurore 40 J'aime â rever, şi a f. 62r, pe care se află notate cu creionul cîteva cuvinte răzleţe, cu chirilice, aproape şterse de vreme. Un jeune chanteur penetre dans un harem sous pretexte d'etre aveugle et est surpris par le chef des eunuques entre les bras de la favorite. — Les noirs lui arrachent les yeux, et font jeter la favorite dans le Bosphore enfermee 5 dans un sac. Au moment ou le corps plonge, un Elkovan sort de Teau; c'est Târne damn^e de la victime. Traiter Marco Brogio en vers. 622 [EXCURSIE - MAI 1846] Mai 1846 Excursion faite aux monasteres de Niamtzo, de Varatico et Agapia en compagnie des Rossety 1> Rousso, Jora, Varnav, 5 Tornbourg et Jean. Partis des Iassy dans Tapres-midi en galants equipages, nous arrivons â peine vers 11 heures a Tîrgo-Froumos en equipages fort sales â cause de la pluie â verse qui nous surprend en route. Ce deluge inattendu nous fait perdre la io route et nous errons pendant deux heures sur les bords d'un etang par un chemin coupe d'ornieres. Nous risquons nos tetes â chaque pas, sans pourtant discontinuer de rire et de chanter. Tornbourg descend de voiture de crainte de verser et s'accro-che aux roues pour ne point glisser dans la boue. II glisse 15 enfin, il tombe et nous crions tous en chouer en le voyant: „Dass Gott verlasst kein Deutscher nicht". A Tîrgo-Froumos nous bivouacquons tous dans une meme chambre, â cote d'un petit cabinet ou l'on entendait le [râie] 2 d'une pauvre femme qui se mourait. 20 Souper improvise par les Rossety; combat singulier de Tornbourg et de Rousso â propos du lit. Nuit blanche. Vers les 3 heures du matin nous voyons arriver Leon Cantacuzene et un certain mr. Spinelli, tous deux blesses grievement en route. Le premier ayant la clavi-25 cule du bras gauche cassee et le second ayant le front fendu. 1 Fraţii Raducanu, Lascăr şi Mitică Rosetti, participanţi la mişcarea de la Iaşi din 1848; au ocupat diverse funcţii politice în ţară. 2 Aici manuscrisul este deteriorat. 624 Alecsandri pe la jumătatea veacului al XlX-lea (BAR - Stampe). (BAR-Stampe). Alecsandri pe la 1877 (BAR—Stampe). Alecsandri pe la 1880 (BAR — Stampe). Ils avaient verse non loin de Tîrgo-Froumos. Nous leur prodiguons tous nos soins, en attendant le medecin qu'on avait envoye querir â Iassy, et enfin nous partons pour Niamtzo. 5 Nous visitons en passant le jar din de Paschkany et nous arrivons le soir-meme â la foire de Niamtzo. A peine etablis au han de Belliboou, nous allons visiter la forteresse. Mitika et mon frere risquent leurs tetes en voulant escalader la montagne par un sentier trop rapide pour des pieds de gent- 10 lemans. Arrives â une certaine hauteur, leurs forces man-quent, leurs tetes tournent et ils restent pendant plus de dix minutes accroches aux petits cailloux du sentier pour ne pas rouler dans les precipices d'â cote. Enfin, ils sont sauves par deux paysans qui sont accourus â leurs cris. 15 Je rencontre dans la viile de Niamtzo madame Pulcherie C., plus amaigrie par le sentiment que jamais. Elle etait accompagnee de son beau-frere Basile, lequel me fait l'effet d'un trăit d'union entre elle et son mari. J'y ai vu aussi madame Pulcherie Catargi et son epoux 20 et, dans le fond du tableau, la figure sinistre, piteuse et en meme temps sournoise de Z. Cat a. Rencontre des nonnes de Văratice et d'Agapia. Grande joie. Le lendemain nous arrivons â Neamtzo pour assister â 25 la ceremonie de Veau benite. Affluence immense de peuple, de marchands et de voitures attelees â la moldave. Grand bruit de cloches, de fouets, de cris de postillons, de plaintes des pauvres. Largessp au peuple. Tous les pelerins sont nourris et loges pendant trois jours aux frais du monastere. 30 Scenes populaires. Moeurs patriarcales. Masă bună — Poftim la dînsa. Măriuca de la Pipirig,1 belle montagnarde, que je rends toute joyeuse en lui achetant un collier de perles. Curiosites des monasteres. Lecharnier. La bibliotheque, les cloches, la maison des fous, la cuisine, la 35 boulangerie, le trapezar, les tresors etc, etc. et le staritz Neonil. Partis le meme jour de Niamtzo, nous allons au couvent de Varatico, ou nous passons deux jours en compagnie de Negry, qui y est venu pour voir sa soeur, avânt de partir 40 1 în româneşte în ms,, cu chirilice. 625 L pour Vienne. Rires continuels, folies, extravagances, chants d'amour, chants d'eglise. Le spătar semble un veritable garson parmi nous. Nous logeons chez la Eugenie 1. Tornbourg perd la tete pour le spătar, tandis que celui-ci 5 lui fait des yeux doux et se moque de lui. Scenes de sentiment entrecoupees de phrases allemandes fabriquees par moi â l'usage de notre apothicaire. P. ex.: Herr Landsmann, du bist ein Hungemeiner Don Juan, diese sind inconvenentisches Geschichte ... etc. 1(> Tornbourg finit par se fâcher contre moi et par declarer avec une veh&nence tragi-comique qu'il est suedois, et non allemand. II pr^tend que j'ai monte un complot pour faire echoir ses intentions lovelaciennes. En somme, beaucoup de plaisir. 15 Nous assistons, avec Negry, â une messe de minuit. Tableau nocturne. Impressions tristes. L'^glise, pleine de nonnes habillees en noir, semble un vaste tombeau habite par des ombres. Nous allons â Agapia. Excursion la Stîncă lui Aron-vodâ 2. 20 Escalade extravagante. Halte pittoresque. Paris pour jeter des pierres â grandes distance. Choeur general, de la Frumoasă copilită 3. Negry imite la lecture de VEvangile. Incident. En partant de Varatico pour aller â Agapia, les chevaux de Lascar Rossety ont pris le mors aux dents. Tornbourg, 25 effraye, a saute de la voiture, en faisant plusieurs culbutes fort pittoresques. II a manque se casser une jambe, mais dass Gott verlasst immer kein Deutscher nicht. Retour â Varatico. Le lendemain nous partons en grande caravane et nous allons â Neamtzo. Les nonnes nous suivent 30 jusque la. Nous ecrivons chacun quelque chose dans l'album du spătar; je lui trace ces vers au crayon: Frunză verde viorele, Dragă, dragă spătarele, Fă ades rugăciuni sfinte 35 Ca să poţi prinde la minte Şi de mine-ţi adă aminte.4 Sora lui Costache Negri, care era călugăriţă. !. 3, 4, în româneşte în ms., cu chirilice. Nous tenons grand conseil, en d^jeunant dans la cour de 1'hotel de Belliboou pour nous decider d'aller passer le jour de la St. Constantin â Menjina; et, apres nous etre donne rendes-vous â la campagne de Negry, nous nous disper-5 sons. Les uns prennent la route de Piatra; les autres — celle de Iassy; Mitika et moi nous nous dirigeons sur Falticheny. Les nonnes reprennent le route du couvent apres de touchants adieux. Arrivee â Falticheny. Mitika escamoteur. Depart le 10 lendemain avec des chevaux de poşte. Course au clocher â travers la haute Moldavie. Passage par Roman, Bakeou. Pluie â verse. Arrivee â Menjina, sejour charmant, folies. Pârtie de plaisir â Poutheny chez A. Morouzy. Depart pour Iassy. Nuit blanche en route. Souper comique dans la voiture 15 fermee de Radoucano. Tableau pittoresque dans le hangar des postillons â Docolina. Entree â Iassy par la pluie. Impres- sion desagreable, sous tous les rapports. 626 du soir, je m'embarque sur le Baron Eihoff. En entrant dans le salon des premieres, j'y trouve la princesse Mavrojeni et sa fille, avec lesquelles je passe deux heures d'un conver-sation tres agr6able en nous promettant bien de nous sauver 5 mutuellement en cas de naufrage dans la Mer Noire. [JURNALUL DE CĂLĂTORIE ÎN ITALIA] Le 7/19 juin 1846, parti de Iassy par la route de Roman. A moitie poşte, les chevaux, lances â grande carriere, touchent sur des chariots des paysans et le timon de ma v@iture se 5 casse. Je m'arrete â Podou-Leloae pendant quatre heures pour faire raccommoder l'equipage, et le soir je vais demander l'hospitalite â mr. Millo, qui me regoit avec son amabilite ordinaire. Sa maison est un veritable joujou; elle est d'une proprete fabuleuse. io Le lendemain, 8/20, je pars pour Minjina et j'y arrive le soir apres avoir passe par Bakeou. J'y trouve seulement madame Zulnia, car m-me Cathinka etait pârtie pour les montagnes. Je passe quelques heures delicieuses â causer et lui fais mes adieux le soir meme, car je devais partir de 15 grand matin. En effet, â quatre heures j'etais deja en route pour Galatz. Mais â une poşte de Minjina je m'apergois que j'ai oublie mon passeport dans la chambre de Negry. Desap-pointement cruel, embarras terrible! Aussitot arrive â Galatz, chez ma cousine x, j'expedie un homme a Minjina 20 avec une letre pour m-me Zulnia, et cinq heures apres je re^ois mon passeport. Jamais chiffon de papier ne m'a cause plus grand plaisir, car j'etais sauve d'un sejour force de huit jours â Galatz. Je vais dans la journee sur le băteau de Steriadi, j'y 25 rencontre A. Couza et nous faisons tous une promenade sur le Danube en compagnie de Varnav. Enfin, vers neuf heures 1 Poate Esmeralda Gardeev, de la Galaţi, vară cu poetul. Parti de Constantinople le 19 aout par le Montrosa, băteau â vapeur anglais. Arrive â Smyrne le 20, pendant la nuit. Descendu â 1'Hotel de Miile. Embarque le 22 sur le Baron io Eihoff. Capitaine Millanovitz. Arrive â Trieste le 29 au soir. Passe la journee du 30 â bord, en quarantaine. Debarque le 31 matin a l'Hotel de Metternich. Parti le 8 de Trieste et arrive â Venise. N. est arrivee â Trieste le 5 sept. â 2 heures de 1'apres-midi. 15 Trieste. Hotel du prince Metternich 5 l-bre 1846. Des le matin j'ai des pressentiments si forts, que je ne puis me tenir en place. Je cours deux fois â la poşte oii N. doit arriver, mais c'est toujours trop tot. Je rentre dans une agitation impossible â maîtriser. Une voix 20 me parle en secret et m'annonce l'arrivee de N. Je parcours ma chambre en long et en large, comme un fou, je me mets vingt fois â la fenetre. Enfin, le garson vient me dire tout-â-coup qu'elle est arrivee. Je vais â sa chambre et je la presse sur mon coeur avec toute l'ardeur d'un amour exalte par 25 deux longs mois d'absence. Pendant ce temps nous avons fait tous les deux plusieurs centaines de lieues â la rencontre l'un de l'autre. Elle a parcouru une grande pârtie de l'Alle-magne soux pretexte de soigner sa sânte, et moi j'ai traverse plusieurs mers sous le pretexte non moins veridique d'un 30 voyage en Orient. Partis tous deux du meme point, nous sommes arrives â notre but en nous moquant bel et bien de la credulite des curieux. Notre bonheur commence. N. est arrivee â 2 heures, fatiguee et souffrante. Cependant, nos caresses 35 et notre bonheur de noux revoir apres tant d'absence la remettent bientot en bonne sânte. Notre premiere sortie ensemble en voiture. Sensations curieuses. II nous semble que tout le monde â les yeux sur 628 629 nous. Cependant, apres cette premiere epreuve, nous nous habituons si completement â notre position, qu'il nous semble n'avoir jamais vecu separement. Apres la promenade en voiture au bord de la mer, nous descendons pour faire un 5 tour â la villa Murat, transformee depuis quelques annees en restaurant, pour la grande jubilation des Birmans. Le 8, â 6 h. du matin. Depart de Trieste pour Venise sur l'Archiduc Frederic par un temps superbe. Rencontre inat-tendue et non moins desagr^able de compatriotes valaques. io Madame Elisa Stirbey 1 et ses enfants, qu'elle envoie â Paris. En outre, mr. Anagnosty, plus affecte que jamais. Nous faisons bonne mine â mauvais jeu pendant toute la traversee, qui se passe, du reste, en riant et en plaisantant beaucoup sur mon projet d'etablir des postes â chameaux en Moldavie. 15 Vers 2 heures nous entrons dans le port de Venise et nous jetons l'ancre tout pres du Palais des Doges. Tableau sublime et desolant tout â la fois. N. eprouve une tristesse involon-taire et une emotion augmentee par ses souvenirs de 18412. Nous descendons dans une gondole (celle que nous avons 20 toujours gardee pendant notre sejour â Venise) et, apres plusieurs courses inutiles â differents hotels, nous descendons â celui de la Italia. Aussitot N. installee, je vais retenir une cambre â 1'Hotel de l'Europe sur le Canal Grande et je reviens en toute hâte 25 pres de N. Venise, 8 7-bre, ă la Italia. Enfin, nous sommes â Venise, dans cette cite feerique vers laquelle nous nous sommes diriges, N. et moi, par des routes si differentes; mais nous ne sommes pas encore chez nous. 30 Le chanteur et sa barcarolle pendant que nous dînions en tete â tete. Joie enfantine. Les deux servantes: l'une, veritable sorciere de Macbeth, dont N. a peur, l'autre, veri-table italienne aux allures franches et decidees. Diavolo! Premiere promenade en gondole sur le Canal de la Giudecca 35 au coucher du soleil. Sensations indescriptibles occasionnees par le doux balancement de la gondole et par le sentiment de notre solitude â deux. Nous eprouvons en silence tout ce 1 Eliza Ştirbei, născută Cantacuzino-Paşcanu, soţia domnitorului Barbu Ştirbei. 40 2 în 1841 Elena Negri vizitase Veneţia împreună cu familia sa. que deux coeurs jeunes et ardents peuvent contenir de bonheur vrai... Le lendemain je cours â la decouverte d'un appartement, et je fais celle de madame Spaletta, chez laquelle N. et sa 5 familie ont loge en 1841. Nouvelle promenade en gondole avec N. sur la Giudecca; impressions nouvelles de joie et de bonheur. Notre amour embellit tout ce qui nous entoure, il donne aux objets des proportions sublimes. Nous parcourons une pârtie du Canal Grande en admirant 10 la majeste sombre des palais qui l'encadrent et nous aper-cevons la Piazzetta eclairee au gaz. Nous trouvons que le fantastique de son architecture s'accorderait bien mieux de la lueur mysterieuse des etoiles que du reflet trop vif du gaz. La Venitienne a per du son plus grand charme en 15 abandonnant le voile noir; de meme, la Piazzetta fait preuve de manque de gout en changeant le voile de la nuit contre le roşeau blafard que les becs de gaz projettent sur son front. On dirait â la voir que c'est une malheureuse prostituee qui, ayant perdu tout sentiment de pudeur, fait parade de 20 sa misere sous des parures de clinquant. Le 10, madame Stirbey et son fils, Georges 1, charmant jeune homme de manieres distinquees, viennent faire visite â N. et, pour leur donner le change, je leur promets de partir en meme temps qu'eux de Venise pour me rendre 25 â Trieste et de la â Alexandrie. Le 11. Nous allons avec N. chercher des appartements. Visite chez m-me Spaletta, qui reconnaît N. et nous felicite [de] notre mariage. N. se trouve un peu genee, mais moi je joue mon role de mari avec une assurance qui ferait croire 30 que je n'ai pas fait autre chose pendant toute ma vie. Nous choisissons peu apres un appartement de trois chambres avec salon sur le Canal Grande au palais Benzon; et le jour meme nous y demenageons tous les deux. Enfin, nous sommez chez nous et a Venise! 11 septem- 35 bre 1846et 8 mars 18452. Toute ma vie de coeur est dans ces deux epoques! 1 George Ştirbei, fiul domnitorului Barbu Ştirbei; a fost ministru de externe în anii 1866 — 1867. 2 Cele două date marchează momentul întîlnirii cu Elena Negri la 40 Mînjina şi momentul regăsirii lor la Veneţia. 630 631 Le 12, â 5 h. du matin, je quitte N. et, â travers les vapeurs du matin, je me rends au băteau qui part pour Trieste. Je quitte le bonheur reel pour la comedie. Peu apres arrive m-me Stirbey, pleurant de quitter ses enfants. Adieux 5 touchants, qui me rappellent ceux que je fis â ma mere en 1839 1, lors de mon depart pour Paris. Les larmes m'etouf-fent. Georges me prie de prendre soin de sa mere. Enfin, le băteau se met en marche, et Venise avec tout ce que j'ai de plus cher disparaît derriere nous. Pendant la traversee 10 je tâche de consoler madame Stirbey, qui ne cesse de pleurer. Pauvre mere! Elle se resigne, malgre sa douleur, â l'absence de ses enfants dans l'int6ret de leur avenir. Arrives â Trieste, je promene madame Stirbey dans les rues pour la distraire. Elle fait des emplettes pour la 15 nombreuse familie qui l'attend â Bucarest. Deux cent jeunes filles, dont elle est le seul soutien, prient pour elle et la benis-sent journellement. Elle sera recompensee par le bonheur que ses enfants â elle lui apporteront â leur retour de Paris. Le lendemain soir elle part de Trieste, accompagnee de 20 mr. Anagnosty (lequel me semble etre le bagaje le plus embarrassant que Ton puisse avoir en voyage). Je charge m-me Stirbey d'une lettre pour mon pere et l'accompagne ala diligence. Je reste seul âTrieste, triste, ennuye et n'ayant qu'une seule pensee, celle de retourner â Venise aupres de N. 25 Je recontre mr. et m-me Katzavatis, ainsi que mr. Zizi-nias, avec lesquels j'ai fait le voyage de Smyrne â Trieste, et j'apprends de ce dernier qu'apres avoir termine son voyage en Orient il a fini par se desorienter 2 ici en se mariant. Je lui souhaite toutes sortes de choses et le quitte pour 30 aller prendre â la poşte les dernieres lettres que N. m'a ecrites d'Ems. Le 14 je reviens â Venise en compagnie de plusieurs anglais et d'un cameleon d'Egypte, qui sert pendant plusieurs heures de pretexte â la coquetterie de deux jeunes italiennes. 35 C'est, je crois, la premiere fois qu'un cameleon a joue un si beau role. Cependant, il paraît que ni la nombreuse societe 1 Anul este notat greşit. în 1839, Alecsandri se întorcea de la Paris, de la studii, prin Italia. Despărţirea de mama sa avusese loc cu cinci ani mai înainte, în 1834, la sfîrşitul lui iulie, începutul lui august (cf. Marta Anineanu 40 în V. Alecsandri, Scrisori. însemnări, 1964, p. 236 şi 245, n.l). 2 Joc de cuvinte: Orient — desorienter. du băteau, ni les caresses agagantes des deux jeunes et innocentes coquettes ne lui ont fait impression, car il ne s'est trahi par aucun changement de couleur. II aura compris sans doute que les susdites agaceries s'adressaient plutot â 5 son maître. II a meme bâille plusieurs fois, ce qui fut expli-que â l'unanimite par tous les allemands presents â cette scene qu'il avait sommeil. Preuve evidente de l'inteligence du cameleon et de la perspicacite des allemands. Entr'autres animaux qui chargent le băteau, certain dandy allemand 10 n'est pas le moins rejouissant. II accoste toutes les femmes pour leur demander des nouvelles de leur estomac par rapport au mal de mer, et une fois la question posee et la reponse reşue, il se retire en rougissant et en se rengorgeant avec beaucoup de contentement personnel. J'ai bien envie de 15 lui dire: „Herr Landsmann, du bist ein Hunzgemeiner Kerliches Don Juan"1. A peine arrive dans le port de Venise, j'apergois notre gondolier Antonio, qui me salue de loin. Je saute dans la gondole et quelques minutes apres je presse N. dans mes 20 bras. Les trois jours d'absence m'auraient păru de veri-tables siecles si N. Rosnovano 2 n'avait[...] 3 Ici commence veritablement notre vie â deux sans en-traves, sans inquietudes, tout entiers â notre bonheur, â nos folies d'enfant. Les heures passent, les journees s'ecoulent, 25 les semaines s'agglomerent derriere nous avec une telle rapi-dite, que nous en sommes presque effrayes. Nous craig-nons de vieillir trop tot, sans nous apercevoir de la fuite du t@mps. Jamais prets avânt une ou deux heures de l'apres-midi, nous causons de tout et de rien, nous rions de meme et 30 nous nous embrassons toujours â propos de tout et de rien, ce qui fait de nos heures une longue chaîne de baisers et de caresses non interrompue. Enfin, nous prenons la serieuse decision de devenir sages; nous nous habillons â la hâte et nous faisons notre entree au salon avec un soi-disant bon 35 ton comique que nous oublions de garder, car, au lieu de tenir salon tous les deux comme nous nous le promettons chaque fois, nous nous surprenons courant comme des enfants dans 1 în ms., cu caractere gotice, într-o ortografie aproximativă. 2 Iniţial scris: „N. Rosnovanu". 40 3 în ms. urmează cîteva cuvinte şterse. 632 633 les chambres, chantant, riant â grands eclats de rire; le tout scelle chaque fois d'un baiser delicieux, suivi de plusieurs autres. Le seul sujet que nous traitons serieusement c'est celui 5 de notre m£nage. En fait d'ustensiles, nous possedons deja six feljans et six zarfs 1, ainsi qu'un petit ibrik apporte par N. II nous faut encore une machine â cafe pour le dejeuner du matin. En fait de provisions, N. a fait acheter en mon absence du sucre et des oranges, dans l'intention de faire 10 des confitures; mais les oranges sont devorees avânt l'execu-tion de cet estimable projet. Je cours sur la place St. Marc faire emplette de ce 2 qui nous manque, et quand tout est complete, nous nous trouvons avoir pour notre menage: 1. 6 feljans, 6 zarfs. 15 2. 1 ibrik pour le cafe turc. plus du moka. 3. 1 machine â cafe au lait. 4. 1 oka de sucre, ainsi que de la vanilie. 5. 1 pot de moutarde fran^aise. 6. 1 boite de sardines de Nantes. 20 7. De la Mortadella 3 et du fromage. 8. Des fruits â l'infini. Le tout contenu provisoirement dans une petite armoire appelee notre mobilier, que nous achetons et que nous des-tinons ă Antonio. 25 N.B. Toutes les provisions sont fort souvent renouvelees par la raison qu'au lieu de dormir comme tout le monde aux heures les plus communement consacrees au sommeil, nous nous levons regulierement chaque nuit â deux heures du matin pour faire de petits soupers, auxquels nous appor- 30 tons toujours beaucoup de gaiete et non moins d'appetit. N. surtout se distingue par une prestesse de mognitzika tout â fait charmante et enfantine. Elle mange en babillant et babille en mangeant, avec tant de gentillesse et de mogni-tzerie, qu'il n'y a que mes baisers qui puissent l'arreter. 35 Le matin, â 9 heures, la fille de chambre de N., Annunziata, qui r£pond toujours par „Eccomi" â notre appel, entre avec 1 Ceşti de cafea şi suporturile lor metalice (tr.). 2 Iniţil scris: „de tout ce qui..." 3 Salam de Italia, fabricat mai ales la Bologna. le plăteau du dejeuner et se retire fort discretement apres nous avoir souhaite le bonjour (usage italien). Aussitot N. s'empare de la machine â caf6, la dispose convenablement, met le feu â l'esprit de vin et pendant que le cafe s'ecoule 5 dans nos deux tasses, je confectionne des tartines avec toute la gravita d'un spătar de l'ancien regime et toute la science qui distinguait Charlotte aux yeux de Werther1. N. m'a confie 1'importante occupation des tartines pour m'habituer, dit-elle, â nourrir mes enfants quand je serai mărie, et pour 10 apprendre les moyens de les calmer lorsque leurs cris discor-dants viendront troubler l'harmonie de mes reves poetiques. Apres le dejeuner viennent nos longues et douces causeries qui se traînent sans nous en apercevoir jusq'â une ou deux heures de l'apres-midi, passant du sujet le plus serieux aux 15 futilites les plus folies, de l'analyse la plus sceptique sur les sentiments humains aux expressions les plus vraies et les plus caressantes de notre amour, des souvenirs tristes ou gais de notre passe aux promesses brillantes de notre avenir, et cela en nous tenant tantot blottis sur le canape, tantot en 20 nous promenant dans la chambre, tantot en courant autour des meubles comme des collegiens. Mais ce qu'il y a de remar-quable c'est que tout en causant, en courant, en riant, nous nous approchons toujours insensiblement l'un de l'autre, şi cînd ne trezim,2 je me surprends tenant la mognitzika sur 25 mes genoux, et nous embrassant instinctivement, sans nous en apercevoir, pendant tout le reste de la discussion. Une parole et un baiser: c'est la devise de notre conversation. Antonio apporte chaque jour des lettres pour N. C'est deja quelque chose que de trouver le temps de les lire. Quant 30 â y repondre â toutes, c'est autre chose. On n'a pas le temps! Madame n'est pas venue â Venise pour consacrer ses mo-ments â la correspondance. Attendez donc, mesdames et messieurs, on vous fera la grâce de vous ecrire plus tard! La plume et tout l'attirail du bureau nous sont en horreur 35 pour j'instant; malgre tout l'attachement que nous vous portons, nous n'avons pas une minute de disponible â votre egard! Toutes nos heures sont occupees aux folies et â notre menage. Ainsi, veuillez attendre! 1 Aluzie la romanul lui Goethe, Suferinţele tînârului Werther. 40 2 în româneşte în ms., cu chirilice. 634 635 N. reţoit une letre de son frere qui la fait pleurer, mais je lui essuie les yeux avec mes baisers et le sourire paraît; c'est que pour nous deux, nous remplagons mutuellement tout: monde, familie et patrie. Nous avons tout en nous, 5 ayant Tun l'autre, et nous possedons, par-dessus tout,Tamour. Vers deux heures nous sortons ordinairement faire un tour de promenade tantot en gondole, tantot â pied. Quand c'est en gondole, nous faisons mettre toujours la coperta afin d'etre plus caches, meme dans cette Venise presque io deşerte, ou nous sommes completement inconnus. II est vrai que de cette maniere nous pouvons nous embrasser tout â notre aise, et c'est ce qui nous convient avânt tout, quoique, dans l'ordre des choses, nous devrions, comme voyageurs, preter plus d'attention aux palais majestueux 15 que nous longeons. Mais nous savons toujours trouver des raisons excellentes â notre maniere d'agir. D'abord, nous connaissons tous deux Venise de longue date; ensuite, nous ne nous sommes pas donne rendez-vous chez elle comme voyageurs, et enfin nous avons tout le temps necessaire 20 devant nous. Ce dernier argument surtout qui nous paraît le plus puissant nous engage â perseverer dans notre systeme. Quand c'est â pied que nous sortons, il nous semble avoir des ailes aux pieds (nous, qui en Moldavie n'avons 25 pas de jambes, mais des roues). Tant nous eprouvons du plaisir â marcher ensemble, nous tenant etroitement par le bras, nous soutenant mutuellement, mesurant nos pas les uns sur ceux des autres et traversant la foule des rues sans la regarder et sans l'entendre. 30 Nous ne nous apercevrions meme pas de l'existence de tous ceux qui nous entourent si de temps en temps quelque malencontreux passant ne marchait sur la robe de N. Car ici les robes longues, ainsi que tout ce qui est elegant en fait de toilette sont inconnus et, de plus, les venitiens ne regar- 35 dent jamais â leurs pieds. Ce qui expliquerait assez pourquoi ils sont tombes dans un tonneau de biere Kaiserliche şi Kdnigliche1. 1 în ms., în germană şi română, cu chirilice. Aluzie la anexarea Veneţiei de către Imperiul austro-ungar, prin tratatul de la Campo-Formio 40 (1797). Vers quatre heures nous rentrons apres avoir fait une visite au Rialto, et nous nous plagons sur le petit balcon qui a vue sur le Canal Grande. Nous admirons â gauche, au fond, le superbe palais Foscari, dont la faţade semble de 5 la dentelle; en face de nous, le palais Tiepolo, â droite, le palais Grimani (aujourd'hui degenere en poşte autrichienne), Manini1, dont le nom rappelle de si douloureux souvenirs â ceux qui aiment Venise, et au fond, â droite, le Pont Rialto, dont l'arche majestueuse se jette avec tant de hardiesse io d'une rive â l'autre; puis, sous nos pieds, une foule de gondoles, qui glissent rapidement â la sur face du canal, s'evitent comme des hirondelles dans leur voi et vont disparaître dans les canaux lateraux. Tableau mouvant, eclaire par les derniers rayons du soleil et anime par les chants des gondoliers ou par 15 les cris de siastarli, de caprami, de isae, de remo, de riva 2 qu'ils jettent en debouchant d'un canal dans un autre. Nous remarquons particulierement un petit gamin de gondolier qui se dispute avec tous les autres et finit toujours par leur enlever les passants d'une rive â l'autre. Vers cinq heures, 20 Gaspar, le garţon de la maison, vient mettre la table dans le salon et bientot apres nous apercevons la gondole d'Antonio sortant du canal St.-Luca en portant triomphalement certain panier du Cafehaus. Malgre tout l'interet que nous atta-chons â ce panier, nous ne pouvons cependant, N. et moi, 25 [ne] preter trop d'attention â la maniere elegante dont Antonio manie la rame et aux ondulations gracieuses de son corps qui semble â chaque instant pret â tomber dans l'eau, tant il se penche hardiment hors de la gondole. C'est un joii garson de 21 ans, aux cheveux roux parfaitement bien fait 30 et d'un caractere tres doux. Pendant nos promenades, il nous dit les noms des palais de Venise, ainsi que l'histoire des familles qui les ont habites, et pendant ses heures de loisir il fait la lecture des poetes italiens. II aime beaucoup Alfieri, et m'a deja parle de sa tragedie de Saiil avec un 35 enthousiasme bien senti. Pour un simple gondolier cela paraît d'abord surprenant, mais â Venise les gondoliers sont plus 1 Ludovico Manini (1726 — 1803), ultimul duce al Veneţiei, de al cărui nume se leagă prăbuşirea, în 1797, a acestui atît de înfloritor oraş odinioară. 40 2 Strigăte specifice gondolierilor; apar atestate numai remo — lopată, ramă şi rivo = mal. 636 637 lettres que la plupart des membres de notre savante Academie ! Nos dîners se passent assez sagement par la raison que le gar$on entre â chaque instant dans le salon pour nous 5 servir, sans quoi j'avoue că nu s-ar alege nimic de masa noastră1. Nous discutons bien un peu avec N. au sujet des choses aigres que, par raison de sânte, je veux l'empecher de prendre, mais elle fait2 toujours de telle sorte, que je finis par ceder continuellement; ce qui me convainc tout â io fait au sujet de la verite psychologique que mon ami Kog[ăl-niceanu] a repandue3 sur la faiblesse de mon caractere. Apres avoir ete influence par tant de monde, y compris mon ami Kog, je le suiş en dernier lieu par N., et cela sans me plaindre nullement. Je me trouve vraiment admirable, n'en 15 d£plaise â mon ami Kog. Aussitot leves de table, nous allons dans le petit balcon couvert, ou Annunziata nous apporte du cafe turc, que N. lui a appris â faire dans les premiers jours de notre installa-tion au palais Benzonus. C'est pour nous moins une jouissance 20 materielle, que le plaisir de conserver hors du pays un usage adopte en Moldavie. Aussi, pour me servir de l'expression de certain grand personage de chez nous, nous degustons nos petits felgians avec un certain recueillement. Chaque goutte reveille chez nous un souvenir de notre patrie, de 25 sorte que la Moldavie ne peut pas nous accuser d'oubli envers elle, en egard aux nombreuses gouttes contenues dans une tasse et aux nombreuses tasses que nous consom-mons journellement. Nous appelons cela nos libations en Vhonneur du pays. II est vrai que pour ma part je pense bien 30 aussi un peu â Constantinople et â l'Asie, pendant que j'ab-sorbe mon cafe. Mais afin de n'avoir rien â me reprocher, je fume en meme temps une pipe turque et je fais de cette maniere part egale: l'encens pour l'Orient et la libation pour la Moldavie. 35 A cette heure-lâ la lumiere decroît sensiblement, l'obscu-rit6 s'avance comme un traître. Ce n'est plus le jour et ce 1 In româneşte în ms., cu chirilice. 2 Iniţial scris: „elle se prend toujours ..." 3 Iniţial scris: „Kog. a fait re*pandue ..." n'est pas encore la nuit; c'est un moment morne ou la nature semble etre â l'agonie, ou le ciel n'a pas d'etoiles, il est triste comme un trone vide, ou chaque chose s'enveloppe d'une teinte indecise. Le coeur est comme dans une attente dou- 5 loureuse; il eprouve des angoisses indefinissables. La pensee flotte incertaine comme une barque sur une mer sans bornes; elle souffre comme sous l'impression d'un reve p6nible quoi-qu'insaisissable. C'est une heure ou je sens des tristesses infinies, ou il me semble assister 1 de loin â la mort d'une 10 personne que j'aime. J'ai des abattements involontaires et je deviens soucieux. N. devient reveuse de son cote, et pendant quelques minutes nous ne sommes plus meconnai-ssables, mais tout â coup nous nous apercevons avec horreur que depuis pres de deux heures nous ne nous sommes pas 15 embrasses, et nous voilâ en un clin d'oeil gais, les yeux brillants de joie et nous vengeant ensemble pour tout le temps perdu. La nature nous a doues de caracteres plus ou moins heureux, par rapport â chacun de nous memes en particulier, mais 20 l'amour en a fait les caracteres les plus convenables entre eux. La gaiete de l'un chasse la tristesse de l'autre, et cela sans efforts aucuns; il suffit d'un mot, d'un regard, d'un sourire. Et de leur parfaite conformite dans la plupart des points, ainsi que de leur difference sur plusieurs autres, il 25 resulte pour nos coeurs l'union la plus douce, pour nos esprit le charme le plus delicieux et pour notre existence le bonheur le mieux compris et senti. Sitot que les etoiles paraissent, nous nous dirigeons en gondole vers la Giudecca. Antonio noux y conduit, d'ailleurs 30 sans meme attendre notre ordre; il connaît deja nos gouts. Nous avanţons lentement vers les lagunes, berces par un balancement doux et candenc6 qui fait flotter nos pensees au sein de vagues reveries. Etendus l'un pres de l'autre sous la coperta, nous parlons â voix basse de notre bonheur, 35 des efforts que nous avons faits et des obstacles que nous avons franchis pour y parvenir, du bien-etre moral que nous juissons dans notre amour et surtout du cadre sublime que nous avons su lui donner en nous rendant â Venise; puis, â mesure que nous envisageons ainsi â deux dans le silence 40 1 Iniţial scris: „semble itre assister ..." 638 639 de la nuit toute la grandeur de notre beau reve r£alise, nos voix faiblissent, se taisent, et nous revenons lentement vers la place St.-Marc, enivres des emotions les plus suaves. Heureux ceux qui aiment! Bien plus heureux encore ceux 5 qui se retranchent du monde et qui peuvent, comme nous, ajouter au charme de leur amour celui de Venise! Lord Byron a dit vrai: „La foi fait monter Vhomme au ciel, Vamour fait descendre le ciel ă Vhomme". La place St.-Marc est pleine de monde. C'est dimanche 10 et la musique militaire y joue. Les arcades des Procuraties 1 sont encombrees de promeneurs. Le gaz briile partout dans toute sa force. Devant les cafes, les consommateurs font foule, et devant ces derniers, de malheureux chanteurs italiens crient avec 2 le desespoir de la misere des morceaux 15 d'opera. Tout le pathetique qu'ils mettent dans leurs voix provient plutot de l'estomac que du coeur. C'est. le vide du ler qui donne du vibrant â leurs notes et nullement le trop-plein du second. Nous passons outre, sans nous arreter et nous admirons la tăgade de St.-Marc dessinant sur le 20 ciel etoile les dentelures et les petites tourelles a jour qui ornent son front. La lune paraît entre les colonnes freies de l'une d'entre elles et met une aureole lumineuse sur la tete de la statue qui y siege. C'est un tableau que les grands peintres venitiens auraient du bien plutot faire que de 25 gater leurs pinceaux a tracer les figures seches et jaunes de tout le calendrier. Que de temps, que de genie perdus en l'honneur des caricatures sacrees qui composent notre paganisme chretien!. . . Avânt de quitter la place, nous faisons un tour sur la 30 Piazzetta, la favorite de N. et la mienne, et, apres avoir j donne un coup d'oeil au Pont des Soupirs, qui se dessine I lugubrement entre le Palais des Doges et les prisons, nous I retournons chez nous par le Canal Grande, admirant de loin I la S-ta Măria de la Salute avec ses nombreuses statues, les \ 35 rives du Canal perdues dans l'obscurite, avec ses sombres palais couverts de marbre, et surtout le palais Foscari, le ' plus venitien de tous apres celui des Doges. En nous retrou-vant dans notre appartement, il nous semble que nous sor- 1 Procuraţii erau principalii demnitari din republicile Veneţia şi Genova. 40 2 Iniţial scris: „avec tout . . tons d'un reve. Encore sous Timpression de notre promenade et des oscillations enivrantes de la gondole, nous laissons. prendre â nos pensees un cours serieux et nous donnons toute notre admiration â la vieille patricienne Foscari, qui 5 prefere vivre miserablement d'une pension de 10 sous par jour que le gouvernement de Venise lui fait, plutot que de vendre le palais de ses ancetres, comme tant d'autres Tont fait sans rougir et, peut-etre, sans regret. C'est grand et digne des vertus antiques! io Nous l'avons souvent dit, N. et moi, et nous le dirons encore bien souvent: tant que nous vivrons, et dussions-nous vivre miile ans, nous n'oublierons jamais nos belles1 soirees de Venise! Tout ce que deux imaginations ardentes peuvent sentir de poetique reverie, tout ce que deux âmes peuvent 15 eprouver d'elans sublimes, tout ce que deux coeurs qui s'appar-tiennent franchement peuvent connaître de doux bien-etre â l'âge des fortes impressions nous l'avons eprouve, senti, connu pendant nos delicieuses courses en gondole dans les lagunes. Notre se jour de deux mois â Venise vaut toute une 20 existence de bonheur, car le plus beau reve de notre jeunesse, les plus briliant es esperances de notre amour se sont realisees jour par jour, heure par heure. Nous nous connaisons maintenant autant qu'il est donne â l'esprit2 de se juger, et nous savons quelle immense quantite de felicit es divines sont 25 enfouies dans le coeur de l'homme; mais ces jouissances mo-rales y sont cachees comme la chaleur au fond de la terre. II faut le soleil pour attirer celle-ci â la surface; il faut l'amour pour vivifier celles-lâ. Notre premier mois a passe avec une telle rapidite, que 30 nous avons pu trouver â peine le temps, dans l'espace de trente jours, d'aller deux fois aux jardins publiques, d'entrer deux fois dans la basilique de St.-Marc et de visiter en passant l'eglise St.-Salvator, ainsi que le musee d'antiquites, situe vis-â-vis. La seule grande excursion que nous avons 35 faite c'est celle du Lido. La mer etait calme et pure comme le ciel, et le soleil nous engageant â nous souvenir d'un usage caract&istique du peuple moldave, celui de a se prăji la 1 Iniţial scris: „belles et poetiques ..." 2 Iniţial scris: „L'esprit de Vhomme ..." 640 641 soare,1 nous avons parcouru Tinterieur du Lido pendant une heure visitant avec curiosite les tombeaux des juifs et nous promenant avec plaisir sur le sabie de la plage doucement caressee par les vagues de l'Adriatique. Le coquillage. 5 Tout est beau, calme et briliant autour de nous; tout nous sourit. Les plaintes molles des vagues deviennent pour nous des chants caressants. C'est que le coeur de celui qui aime est un foyer ardent qui pro jet te sa lumiere sur toute chose; 10 c'est que l'âme est un instrument divin qui change tout bruit en harmonie. Incidents, decouvertes et occupations importantes du premier mois de notre sejour ă Venise: Mr. Padron est un larron qui pretend nous faire payer 15 1 fr. par jour pour le loyer d'un Psyche transporte 2 de l'appartement voisin dans le notre. Ce qui dans une vie moyenne de 50 ans lui ferait une somme de 18. 250 fr., rien que pour une glace, sans compter les bougies, qu'il met â 1 fr. la piece, et les dîners, qu'il fait payer double, et les comptes, 20 qu'il charge... par distraction! Cet homme-lâ deviendra milli-onaire ou forţat! Un nouveau chanteur de rues fait notre decouverte et vient tous les deux jours nous servir comme dessert â table une barcarolle venitienne que N. aime beaucoup. 25 Decouverte d'un cadre en filigrane de papier chez un marchand de bric-â-brac. Nous en faisons l'acquisition pour rien et il se trouve, par le plus heureux des hasards, tout â fait juste pour le portrait en miniature. Cet incident, tres simple du reste, nous sert de point de depart â l'enumeration 30 de toutes les chances que nous avons eues depuis notre arrivee â Venise — telles que: le retour inattendu de mon pere en Moldavie, au lieu de se rendre â Venise, comme il l'avait decide. Le bonheur de n'avoir pas ete reconnus par mr. et m-me Manesco 3 lors de notre rencontre sous les Pro- 35 curaties. Celui plus grand encore de leur depart subit de 1 în româneşte în ms., cu chirilice. 2 Iniţial scris: „Psyche qu'il transpor^ait] ..." 3 Poate membri ai familiei Mănescu din Ţara Românească, înrudită cu familia Odobescu. Venise par la raison probable que cette viile ne possede pas des objets de toilette convenables â m-me. N. fait des confitures. Grand remue-menage dans la cui-sine. Tout notre monde est sur pieds. N. arrange le feu en se 5 briliant les doigts. Moi je decoupe les oranges en prelevant la dîme sur chacune au grand scandale de N. Antonio coupe le bois1. Annunziata pese le sucre. Et enfin, apres une bonne heure de peines et de travaux, les confitures sont terminees et attendent d'etre achevees! . io Elles font leur apparition dans un immense bocal en verre, surnomme pot, et nous procedons â la ceremonie de l'epreuve avec toute l'importance voulue en pareille circon-stance. Les confitures sont trouvees excellentes â l'unanimite des voix, mais, helas, deux heures apres, elles se transforment 15 en une pate cristallisee, qui se refuse obstinement â faire nos delices. N. accuse le feu trop vif du charbon, la forme du vase dans lequel elles ont ete confectionnees etc, et pendant que nous voulons reconnaître la cause de leur metamorphose, le vase de verre se brise en ricanant de notre desappointement, 20 et nous nous trouvons dans la cruelle necessite de jeter tout dans le canal. Correspondance de N. souvent interrompue par moi et miraculeusement continuee par un personnage singulier. Apparition du susdit personnage sous la couverture du 25 Ut et ă table, entre N. et moi. Le meme, jouant le role de nourrice aupres de notre petit enfant. . . en albâtre, avec une tendresse particuliere a sa race. Malheurs arrives au meme. II se fend la tete el se casse une patte, au grand regret de ceux qui le connaissent. 30 Fin tragique au milieu des flammes d'un petit bălai, pour faire suite ă la precedente. Chant du Rataplan avec accompagnement, ayant quelques rapports avec la bălai. Lettre d'Alfred de Courcy, dans laquelle N. fait une decou-35 verte inattendue. Ma perspicacite y trouve son compte. La gondole d'Antonio sembellit d'un magnifique tapis rouge, que nous lui destinons en souvenir de nous. L 'album I 1 Iniţial scris: „bois (le notre)". 642 643 Vers le commencement du second mois de notre se jour â Venise, le ciel se couvre de nuages, le temps devient humide et froid; la pluie tombe â verse pendant des journees tout entieres, mais nous ne nous en apercevons pas1. Enfermes 5 chez nous, ne sortant presque plus, nous faisons ensemble de la lecture, quand les folies nous en laissent le temps, et nous creons2 tous les deux un avenir magnifique â notre amiral. N. lui prodigue les noms les plus caressants et pleure io comme un enfant en parlant de lui. Elle s'identifie meme tellement avec cette pensee, qu'elle croit le tenir reellement quelquefois dans ses bras, elle le berce avec amour sur son sein; elle lui chante naani, et moi, en la regardant, je me sens venir les larmes aux yeux 3. 15 Le ciel nous doit encore cette grâce, non pour completer notre bonheur, car il est complet, mais pour concentrer nos deux amours en un sentiment unique qui ferait de notre enfant l'etre le plus heureux du monde. Un enfant serait pour nous comme un bel arbre en fleurs, 20 sur lequel nos pensees les plus douces et les souvenirs les plus charmants de notre amour se rencontreraient â toutes les £poques de notre vie. Esperons! Notre bonne etoile est la. Nous decidons de faire nos portraits par mr. Felice Schi-25 avoni4, frere de celui qui a ete chez nous. Mais en attendant son retour de Vicence, je prends froid et je souffre horri-blement des reins. N. devient mon medecin et me guerit en deux jours au moyen d'un medicament moldave. Bientot, cepedant, sa sânte â elle, qui avait parfaitement repris 30 pendant le premier mois, s'altere; la toux la reprend; des maux de tete affreux la tourmentent et elle tombe gravement malade au lit. Mon inquietude est â son comble. Je fais venir un medecin, mr. Namias, dont la vue et les questions font rire N. comme une foile. Mr. Namias observe qu'un malade qui rit 35 1 Iniţial scris: „apercevons meme pas..." 2 Iniţial scris: „nous bâtissons tous ..." 3 Iniţial scris: „sens capable de plus grands sacrifices pour lui donner le bonheur". 4 Felice Schiavoni (1803-1881), cunoscut pictor din Triest, stabilit 40 la Veneţia, frate cu Giovanni Schiavoni (1804 — 1848), care a lucrat şi la la Iaşi, Odesa şi Petersburg. est â moitie gueri et, en effet, quatre jours apres, N. sort du lit. Mon portrait etant deja commence, N. fait commencer aussi le sien. Nous allons poser â l'atelier de Schiavoni, et 5 quand les seances sont terminees, nous profitons de quelques rares heures de beau temps pour visiter S-ta Măria de la Salute, l'Academie des Beaux-Arts, la fabrique de verre â l'île de...1 et le Palais des Doges, y compris les Plombs 2 et les prisons. 10 Pendant cet intervalle N. regoit la caisse de ses effets de Vienne et trouve la plupart d'entre eux moisis et gâtes par l'humidite. Quelques livres moldaves, et entres autre la Propăşirea 3, avaient pris un certain air de vetuste et une certaine odeur de science tres flateurs pour leur contenu, mais tres 15 peu pour l'odorat et la vue. Nous faisons la lecture de quelques poesies d'Alexandresco, des soirees de Venise de Negry et des differents articles inseres dans le 4 volume de la Propăşirea 5. Lectures interesantes, il est vrai, mais souvent interrompues par des baisers et des folies comme â l'ordinaire; puis, quand 20 tout a ete parcouru legerement, nous nous mettons â faire nos plâns de voyage. Nous flottons entre la Sicile et l'Algerie pour le choix de notre quartier d'hiver, et finalement nous 6 inclinons forcement pour la premiere, en decidant toutefois que nous irons d'abord â Paris pour consulter Andral. Ce 25 projet arrete et la fin de notre second mois de sejour â Venise approchant â grands pas, nous nous hâtons de faire nos der-nieres courses et nos dernieres emplettes dans cette viile. Nous choisissons deux albums de vues de Venise, nous com-mandons deux vues du palais Benzon et une de notre chambre. 30 J'offre â N. une jolie petite gondole en filigrane. En retour, elle m'achete un delicieux porte-cigares en filigrane dore et quand tout est temine, N. Ies arrange savamment dans notre album, en y inserant en tete le dessin de notre menage et de notre mobilier, chef d'oeuvre provenant de mon fait 35 et dedie sans emphase â N. 1 Poate Murano. în ms. e lăsat loc gol. 2 închisori cu celule de plumb, în care osîndiţii mureau otrăviţi de emanaţii. 3' 5 Româneşte în ms., cu chirilice. 40 4 Iniţial scris: „dans cette ..." 6 Iniţial scris: „nous nous ..." 644 645 C'est ainsi que notre temps se passe en plaisirs de tous les instants, en conversations folies, en rires continuels, en douces reveries, en petites occupations de menage, charmantes par leurs futilites. Qu'il pleuve au dehors, qu'il vente, qu-il 5 y ait orage, dans nos chambres il fait toujours beau! Le soleil ne nous quitte jamais. Quand1 le ciel est clair, ce qui est tres rare, nous allons entendre la musique sur la place St.-Marc et nous parcourons les differents quartiers de Venise â pied ou en gondole; et pendant les journees pluvieuses io nous restons chez nous au coin du feu, parlant souvent de notre pays et bien plus souvent encore de nous-memes et de notre enfant, de notre brave amiral^-ax nous lui avons deja choisi une carriere belle et noble. Nous avons decide qu'il serait marin et, en attendant, nous lui avons octroye le titre 15 de grand amiral. Le moment de notre depart est presque arrive. Nous emballons â la hâte nos effets et nos ustensiles de menage dans deux caisses, l'une destinee pour Galatz et l'autre pour Naples. Antonio devient triste et Annunziata pleure â grosses 20 larmes en nous voyant faire nos preparatifs de voyage. Pauvres gens! Ils se sont attaches â nous, ils voudraient nous suivre partout, car N. a ete pour eux d'une bonte toute naturelle chez elle, mais souvent etrangere â la plupart des maîtres. Notre depart est fixe au 12 nov., juste deux mois apres 25 notre installation au palais Benzon. Tout est pret, malles, passeports etc. Nous allons visiter la basilique de St.-Marc en detail, mais quant â 1'Arsenal, nous nous consolons de n'avoir plus le temps de le voir, en disant que nous le connaissons de longue date. 30 N. B. Dans l'espace de 65 jours nous n'avons [pas] eu le temps de vistier ni les eglises, ni les palais, ni les îles, ni les lagunes (exceptee celle de Ca[na]regio, par un superbe coucher du soleil), ni les murazzi, ni la fabrique de glaces, ni celle de chaines de Venise etc, etc, ni d'aller â Mestri, ni 35 d'aller â Padoua en gondole comme nous l'avions projete etc. En 65 jours nous n'avons eu que juste le temps de faire quelques belles et poetiques promenades en gondole et de gouter tout ce que la jeunesse et l'amour peuvent donner 1 Iniţial scris: „Quand il fait de ciel clair..." de bonheur. Bien plus, nous aimons â avouer notre crime, tant nous sommes contents de l'avoir commis. Par exemple, dans ces deux mois nous avons acquis la triste experience que mr. Padron etait le plus impudent 5 larron de Venise, ce qui n'est pas peu dire, car ici les etrangers sont traites comme dans une foret. II nous a demande 20 francs pour le simple loyer d'une baignoire, dont N. s'est servie deux fois. J'ai donne â mr. Larron 2 fr. et l'ai appele dix-huit fois voleur. Ce qui a păru faire son comp te, car il io m'a repondu: „Merci". Seconde experience non moins triste que nous faisons la veille de notre depart ă propos des beaux-arts; la voici: le prix des beaux-arts ă Venise est en raison inverse de leur decadence. Mr. Felice Schiavoni, lequel pour ne pas etre un 15 Titien n'en est pas moins un tres mauvais portraitiste, apres nous avoir beaucoup trop parle des tableaux que la duchesse Helene1 lui aurait commandes, apres nous avoir fait compliment sur les beautes artistiques de nos figures et sur le bon gout de nos costumes, apres nous avoir bien fait entendre qu'il 20 ne travaillait pas le portrait pour gagner de l'argent, mais plutot par amour de l'art, a fini par faire de nos deux portraits deux caricatures achevees, tant sous le rapport de la finesse du travail, que sous celui de la non-ressemblance. Le tout pour la somme minime de 40 napoleons d'or. C'etait mettre 25 â un trop grand prix sa mauvaise plaisanterie. Donc, pour ne pas nous laisser duper ainsi niaisement et, en meme temps, pour ne pas manquer â notre delicatesse nous lui renvoyons la moins maltraitee de nos caricatures, accompagnee de 17 nap. (prix qu'il avait reduit en dernier lieu), et je lui2 ecrisune 30 lettre, dans laquelle je lui3 dis fort poliment que s'il nesait pas faire les portraits, en revanche il estime beaucoup trop cher ses oeuvres. Nous gardons l'autre piece comme piece â con vie t ion. Le 11 nov. dans la journee, en faissant l'emplette d'une 35 chaine venitienne pour N., j'aperţoisDouka4 et sa f emme pas-sant tout pres du magasin ou je me trouvais. Heureusement, 1 Ducesa Elena Pavlovna. 2 Iniţial scris: „lui ai ecri[/]..." 3 Iniţial scris: „lui ai di[t] ..." * E vorba, probabil, de soţii Ion şi Euharia Duca, vară cu poetul (fiica Saftei, sora vornicului Alecsandri). 646 647 ils passent tous deux sans me voir î. Nouvelle chance! Je fais part de cet incident â N., qui me repond en riant qu'il est temps decidement de quitter Venise, car nous sommes menaces d'une invasion de compatriotes et de connaissances. 5 Nous avons recontre deux jours auparavant mr. Feidel sur la place St.-Marc, qui a eu la maladresse de nous reconnaître et de venir nous parler. Le 12 nov. Je paie nos dettes en viile, je fais transporter nos effets â bord de l'Archiduchesse Sofie et je reviens pres 10 de N., pour jouir ensemble des derniers moments que nous avons â passer au sein de notre appartement du palais Benzon. Nous nous sommes si bien familiarises avec ce joii reduit ou nous avons goute des heures si d£licieuses, si completement exemptes des moindres soucis, que nous devenons tristes â 15 la seule pensee de le quitter. Que de mysteres du coeur, que de joyeux epanchements, combien de scenes 2 douces ou folies, serieuses ou enfatines se sont passees en deux mois entre les murs de cet appartement! La, c'est le canape sur lequel nous avons fait nos parties joyeuses de dominos, le 20 soir, et nos petits soupers â deux heures apres minuit. La, c'est le bureau autour duquel nous avons tant de fois couru comme des enfants, avec de grads eclats de rire. La, sont nos deux petits balcons sur lesquels nous nous sommes tant de fois places, pour admirer le palais Foscari, eclaire par les 25 derniers rayons du soleil, et le mouvement des gondoles glissant sur le canal. Chaque meuble a son souvenir, chaque coin a pour nous sa petite histoire, connue de nous deux seulement. Chaque fenetre nous presente une image, un tableau3. Sous l'une, 30 le chanteur des rues chantait notre barcarolle favorite: sous l'autre, criait chaque matin un petit enfant frais et gentil, qui souriait â N. De cette autre fenetre nous avons aperşu un jour un gracieux enfant qui passait en gondole et dont le souvenir a si souvent fait battre le coeur de N. Enfin, il 35 faut tout abandonner4. Nous faisons une derniere visite dans nos trois chambres et nous les quittons avec un regret 1 Iniţial scris: „sans m'apercevoir ..." 2 Iniţial scris: „quelles scenes ..." 3 Iniţial scris: „tableau. C'est... " 40 4 Iniţial scris: „tout quitter ..." veritable. Annunziata embrasseles mains de N. en sanglotant et nous prie de ne pas l'oublier si jamais nous passons â Bologne ou elle demeure (â l'hotel de mr. Broun). Pauvre fiile! Elle nous suit jusqu'â la gondole, ainsi que Gaspar et sa soeur, et 5 nous souhaite un bon voyage avec des larmes dans la voix et dans les yeux. Au mame moment apparaît pres de nous le gondolier Bennetto, qui a servi Negri et sa familie en 1841. N. le reconnaît et lui donne de l'argent pour boire â notre sant6. Sept heures sonnent, notre gondole s'eloigne du per- 10 ron et le palais Benzon disparaît derriere nous dans l'ob-scurite. Antonio prend la direction de la Giudecca; nous longeons en silence le palais Foscari et apres avoir traverse plusieurs canaux nous d£bouchons dans notre canal favori. La gondole 15 flotte doucement â la surface de l'eau; les mouvements sont lents et conformes â nos pensees. Tout est calme et obscurite autour de nous. Nous n'entendons que le bruit cadence de la rame1. Nous ne voyons â travers les glaces de la gondole qu'une brume blafarde laquelle semble plus loin 2o unir2 le ciel â la terre. C'est notre derniere promenade â la Giudecca. N. pleure. Adieu, la Giudecca! Nous retournons tristement vers la place St.-Marc. Le vent d'hiver siffle dans les cordages des vaisseaux que nous longeons. Les falots des rives jettent une lueur 25 pale et faible dans l'eau; de petites vagues clapottent sur les flancs de la gondole. Notre silence n'est interrompue que par ces mots de N.: „Je quitte Venise ă regret, car9 ici tu mas donne plus de bonheur que je nen ai jamais pu rever!" Nous doublons la douane avec sa superbe statue en 30 bronze de la Fortune et nous descendons sur la place St.-Marc. Quelques promeneurs passent comme des ombres sous les arcades des Procuraties, mais la place est vide. Tout nous paraît triste ce soir. Nous faisons quelques tours en admirant pour la derniere fois la faţade de la basilique qui semble avoir 35 et6 ciselee par Benvenuto Cellini, et N. se trouvant fatiguee nous allons nous reposer une demi-heure dans un petit cafe, en attendant l'heure du depart de notre băteau. 1 Iniţial scris: „rame qui frappe ..." 2 Iniţial scris: „loin toucher le ciel ..." 40 3 Iniţial scris: „car c'est ici que tu ..." 648 649 Huit heures et demie sonnent; nous faisons un tour sur notre chere Piazzetta; nous donnons un dernier coup d'oeil au feerique Palais des Doges et au Pont des Soupirs, et nous remontons dans la gondole, tristes comme des exiles. 5 Adieu, donc, St.-Marc et la Piazzetta! Nous redescendons le Canal Grande â travers ses nombreux et magnifiques palais; nous revoyons de loin les fenetres sombres de notre cher appartement au palais Benzon, et apres avoir passe sous le Rialto, nous allons nous embarquer 10 sur le băteau â vapeur, qui doit partir dans une demi-heure. Antonio, notre brave gondolier, nous fait ses adieux en nous embrassant les mains et se perd bientot avec sa gondole danns les vapeurs de la nuit. Tout ce qui nous a ete cher et atache pendant deux 15 mois â Venise, hommes et choses, sont separes en ce moment de nous. Et c'est peut-etre pour toujours! Qui le sait ? II ne nous reste plus qu'â sortir de Venise elle-meme. En effet, â 10 h., le băteau se met en mouvement, et bientot notre1 Venise disparaît comme un reve derriere nous. Adieu, donc, 20 â toi aussi, notre Venise bien-aimee! Certes, il est impossible â deux coeurs jeunes et animes par un seul et meme amour de sentir plus de douces emotions, plus de bonheur veritable que ceux que nous avons connus pendant nos deux mois de se jour â Venise! II est impossible 25 â deux imaginations ardentes de puiser de plus delicieux souvenirs dans la vie que ceux que nous avons recueillis dans le cours de notre solitude 2 â deux! II est impossible de creer un reve plus beau que celui qui s'est realise pour nous en quelques jours, et cependant, tant N., que moi, nous ne sommes 30 jamais tombes dans la ridicule exageration du sentiment! Nous moquant, au contraire, sans pitie de ceux qui croient aimer passionnement, en affectant des poses tragiques et en mettant dans leurs expressions tout le ronflant burlesque du drame moderne, nous nous sommes laisses aller doucement 35 â notre vie delicieuse et â nos cheres impressions, sans sou-bresauts, sans crispations sentiment ales. Point de promesses entre nous d'amour eternei, jamais de serments, jamais d'emphatiques exclamations. Nous nous sommes aimes tout 1 Iniţial scris: „notre bien-aimee disparaît .*." 40 2 Iniţial scris: „dans la solitude.,." naturellement, nous avons parle de notre amour en peu de mots, en peu de phrases, car ce qui est bien senti1 s'exprime tout simplement. Tantot, serieux comme des vieillards, nous avons cause sur la vie avec toute la froide impartialite de 5 l'experience. Tantot, jouissant des privileges de notre âge, nous avons envisage le monde avec toutes les brillantes illussions de notre jeunesse. Tantot, sceptiques jusqu'â l'extreme, nous avons plonge le scalpel de l'analyse au plus profond des choses et des sentiments avec l'impitoyable 10 sang-froid de celui qui ne croit plus â rien. Tantot, et la plupart du temps, enfants, nous sommes remontes â cet âge de folies et de caresses, oubliant le monde et le temps et nous livrant ensemble2 aux folies les plus gaies et les plus extrava-gantes. Courses joyeuses, etourderies enfantines, grands eclats 15 de rire, discussions serieuses, scepti^isme, caresses d'amour, toutes ces scenes se sont succedees, coudoyees, melees sans s'influencer en aucune fagon, car notre amour a ete toujours la, present â tout et nous rappelant â lui avec sa voix irre-sistible. 20 Voilâ comment nous avons vecu et aime pendant ces deux mois. Voilâ comment nous nous sommes connus N. et moi et compris qu'avec nos caracteres nous serions partout heureux, tant que nous serions ensemble. P.S. Une de nos occupations les plus cheres, dans les 25 premiers jours de notre sejour au palais Benzon, a ete la lecture et la mise en ordre de notre correspondance. Occupa-tion adorable, dans laquelle nous avons puise les plus douces sensations en relisant, lettre par lettre, Fhistoire de notre amour et des faits particuliers qui le caracterisent et qui 30 en font un amour tout â fait â part. N. est entierement depeinte dans ses lettres: admirable de noblesse, de grâce et de sentiments vrais. Aveu. Ma conscience m'oblige â avouer que si les premi-eres confitures que N. a faites ont ete manquees â cause de 35 la chaleur trop vive du charbon et de la forme du vase ... etc, en revanche, les confitures de cedrat qu'elle a confec-tionnees en dernier lieu ont ete excellentes ... grâce â la 1 Iniţial scris: „et senti ..." 2 Iniţial scris: „ensemble â toutes les folies . 650 651 fleur d'oranger que j'ai chioisie moi, en viile. Et la preuve de cela c'est qu'elles ont dispăru en tres peu de jours, â notre grand regret. Je fais cet aveu non que je sois mu en ce moment par une velleite de flatterie envers N., mais afin de constater 5 un talent de plus parmi ceux que je lui ai deja reconnus dans les affaires de menage. Enumeration des talenis de N. connus de moi jusquă present jour du mois de nov., 1846. 1. Elle sait faire du cafe turc excellent avec le caimac io oblige. 2. Des confitures delicieuses, quand le feu n'est pas trop vif et que le vase est convenable â l'operation... et surtout quand je m'en mele. 3. De la pate de riz pour le blanchissage du linge fin. 15 4. Divers medicaments d'un effet certain pour guerir en 24 heures. 5. De la pommade plus efficace que celle qui fait pousser les cheveux jusque sur les paves... quand Vhuile de laurier est fraîche. 20 6. Elle sait tricoter des bourses avec une lenteur qui ferait envie aux chemins de fer de l'Autriche. 7. Elle arrange la salade avec un talent superieur â celui de Costaky; chose constatee par celui-ci, mais victorieuse-ment averee par le plaisir que N. trouve â manger ses chefs- 25 d'oeuvre. 8. Elle est si savante en mathematiques, qu'elle a trouve que 6 fois 0 font 6 et que 21 plus 1 font 8. II est vrai d'ajouter que, reconnaissant d'elle-meme son erreur, elle s'est reprise, en me disant: „Parole d'honneur 30 que j>ai voulu dire que 21 plus 1 faisaient 281 La langue m'a tourne". 9. Toujours â propos de langue tournee, elle m'a appris une foule de dictons et de proverbes moldaves, par ex.: „casă potcovită joacă pe miţă şîndilită"1. 35 10. Elle a commis un fait de lese-tragedie sans que l'amour-propre en ait souffert. etc... etc... etc... Pendant une de nos promenades en gondole, Antonio nous a montr6 un palais que lord Byron a occupe â Venise 49 1 în româneşte în ms., cu chirilice. et qui est situe sur la meme ligne que le palais Benzon, du cote des Foscaris. A ce nom, tous mes doutes sur moi-meme sont revenus me decourager touchant mon avenir. N. a ete admirable comme toujours pour moi en cette circonstance. 5 Elle m'a dit des paroles si douces et si encourageantes, que mes idees se sont calmees sans effort et que je repris ma gaiete â l'instant. C'etait le soir du 27 7-bre. En partant de Venise, nous avons emporte deux petits poignards antiques en fer cisele, lesquels nous donnent certai-10 ns airs fort terribles et non moins comiques â la fois. 12 nov. 1846. Le petit băteau â vapeur l'Archiduchesse Sophie, qui doit nous transporter â Trieste, n'etant que de la force de 50 chevaux, et de plus nullement solide, en outre le capitaine n'en ayant pris le commandement que depuis deux 15 jours seulement, enfin, le sirocco (que nous avons entendu N. et moi bruire sourdement sur la plage du Lido quelques jours auparavant), le sirocco soufflant avec force, et l'Adria-tique se trouvant tres agitee, nous jetons l'ancre â l'entree du port de Venise et nous y passons toute la nuit. Apres 20 avoir couche N. dans la petite cabine, je monte sur le pont pour apercevoir encore une fois Venise, mais je ne vois plus qu'une lueur pale sur le ciel du cote de la place St.-Marc. Le lendemain, â 5 h. du matin, nous nous mettons en route par un vent tres violent et par une mer tres agitee. 25 Le băteau â vapeur peut â peine tenir la mer et avancer; il est ballotte en tous sens comme une coquille de noix. Les voyageurs commencent â se plaindre du mal de mer; les dames surtout en souffrent d'une maniere si indiscrete, que N. est forcee de quitter sa cabine pour monter sur le pont. 30 Elle est tres bien portante pendant toute la traversee, tandis que moi j'eprouve tout-â-coup des vertiges et me sens pris comme les autres mortels du d^sagreable mal de mer. Nous restons tous les deux blottis sur le pont, regardant les vagues qui viennent soulever notre navire et les bateaux pecheurs que 35 nous cotoyons apetite distance; N., riant et plaisantant sans ressentir la moindre peur, malgre les craintes visibles du capitaine, helas, et moi, grimaşant sous mon malaise. Enfin, 24 h. apres notre depart de Venise, nous arrivons dans le port de Trieste, â la grande satisfaction de tous les passagers et parti- 40 culierement du capitaine, lequel nous assure avoir echappe cette 652 653 fois au voyage le plus difficile et le plus dangereux qu'il ait jamais fait dans ses voyages au long cours. Pour un trajet de huit heures, nous en avons mis vingt-quatre. Le 13, â 11 h. du soir, nous descendons â l'Hotel du prince 5 Metternich. Le gargon nous reconnaît et nous procure deux excelentes chambres; mais, comme nous n'avons rien mange pendant toute la traversee, qu'en outre mon appetit s'est ouvert â la suite du mal de mer, nous nous faisons servir un copieux dîner, lequel nous donne â tous deux des indiges-10 tions. N., qui a ete si bien portante en voyage, se trouve tout-â-coup serieusement indisposee et souffre continuelle-ment pendant les deux jours de notre halte â Trieste. Mais elle a une qualite excellente, celle de ne jamais se laisser abattre par la maladie et1 de la dompter, au contraire, de 15 maniere â pouvoir toujours se remettre en route. En effet, le 15 nov., â 10 h. du matin, apres avoir expedie nos deux caisses, l'une â Galatz, par le canal de mr. Planger, et l'autre â Naples, par celui des freres Baumgartner et Sancowitz, nous montons dans le Eilwagen 2 qui part pour Gratz. Nous 20 faisons gaiement la montee de la superbe chaussee qui ser-pente en zigzag sur la montagne de Trieste, nous regardons le magnifique panorama qui s'etend â nos pieds avec ses etages de vignes, de jardins, de terrasses et de maisons de campagne, avec la belle viile de Trieste et son port au fond et la mer 25 Adriatique au loin. Nous portons surtout nos regards dans la direction de Venise, et bientot le chemin tournant â droite, tout disparait â nos yeux et nous nous trouvons dans un pays rocailleux, bor de au loin par les montagnes de l'Hlyrie et de la Styrie. N. souffre toujours un peu et je crains qu'elle ne 30 prenne froid, car nous entrons deja dans les neiges, mais elle est plus aguerrie que moi. Le soir nous arrivons â Laibach pour souper, et N. me montre le gargon-phenomene (il ecorche le frangais) qu'elle a trăite d'imbecile en bon frangais lors de son passage dans cette viile au commencement de 35 7-bre. Le lendemain, 16 nov., â 9h. du matin, la diligence s'arete â Cilly, dans la cour des chemins de fer et, deux heures apres, nous nous embarquons dans le vagon" des Irespour nous convaincre par nous-memes de l'importance que le 1 Iniţial scris: „maladie, mais ..." 40 2 scrjs cu caractere gotice. mot Langsam occupe en Autriche, jusque dans les chemins de fer. Ceux-ci ne vont presque pas plus vite que les dili-gences ordinaires, mais les autrichiens croient voyager avec la rapidite de la pensee. Je suiş d'accord si l'on entend par 5 cette vitesse celle de leurs pensees â eux! Nous traversons un pays magnifique, tres peuple et parfaitement bien cultive; l'aisance generale du peuple nous frappe partout et nous fait voir aussi le bon cote du gouvernement de ce pays en ce qui concerne le materiei de la vie. 10 Le meme jour, â 3x/2 h. de l'apres-midi, nous prenons possession d'une chambre commode â 1'Hotel de Conrad Dornbuch (zur Stadt Triest)1 â Gratz. Nous restons deux jours dans cette viile, pendant lesquels N. souffre beaucoup d'une quinte qui lui brise la poitrine. Elle a des maux de tete 15 insupportables, cependant, comme toujours, le courage ne l'abandonne nullement, tandis que moi, en la voyant se torturer ainsi, je me desole et je perds la tete. Malgre sa faiblesse, N. est prete â repartir le 18 nov., au soir, pour Vienne. Je vais retenir sa place au bureau des 20 chemins de fer et je n'y trouve aucun employe. Ils sont tous â dîner. Je me rends de la au bureau des diligences pour 2 m'y inscrire pour Salzburg; personne. Ici encore on est â dîner. Le lendemain, memes cour ses, memes reponses. Les employes des deux bureaux sont toujours â dîner! Decidement, 25 ils ne font que manger ces malheureux ! Je cours â la police pour les passeports. . . la police est absente, elle dîne. Je deviendrai furieux si ces incidents burlesques [ne] me faisaient rire comme un fou. Force m'est, de patienter jusqu'â ce que ces mrs. aient fini de se bourrer et je me promene en attendant 30 sur les glacis, faisant miile reflexions psychologiques sur les allemands par rapport â leurs insatiables estomacs. L'estomac d'un autrichien surtout est une meule sous laquelle son coeur et son intelligence sont reduits en une pate incoherente et indigestive. Cette pate humectee de biere 35 s'appelle: K.K. oesterreichisches Hunsgemeine Kerl3. Enfin, trois heures sonnent. C'est l'heure ou les employes sont apres dîner. C'est l'heure aussi ou ces importants petits 1 Iniţial scris: „Triest) sur le Mehlplatz a Gratz/' 2 Iniţial scris: „pour prendre ..." 40 3 în germană în ms., cu caractere gotice. 654 655 personnages, qui ont toujours soif, eprouvent surtout celle du respect. Ils sont de mauvaise humeur â cette epoque de la journee â cause de l'operation difficile de leur digestion eţ des fumees plus ou moins orthodoxes qui leur montent 5 au cerveau, y compris celle de l'ambition. Gare, donc, alors aux malheureux qui oseraient se pre-senter devant eux poliment! II faut leur montrer de l'humi-liation, sans quoi ils deviennent vehements, enrages comme des bouledogues, ils grognent pendant une heure sans vous 10 regarder en face toutefois et debitent un tas de phrases melees de K.K. Offizier, surtout quand ils voient qu'on ne les comprend pas. Comme je ne trouve pas indispensable, pour ma part, de faire des courbettes et de prendre un air piteux devant mrs. les employes autrichiens, j'aieuâsubir 15 au bureau de la police tout un sermon en allemand de la part d'un petit chef de bureau lequel s'est trouve offusque1 de ma maniere de me presenter devant lui. Mon crime etait de ne m'etre pas decouvert avânt d'ouvrir la porte de la salle des passeports, mais tout simplement en y entrant. Pendant 20 plus de dix minutes il a gesticule comme un furieux et m'a parle sans me regarder, malgre ou peut-etre â cause que je n'y comprenais rien. A la fin, ayant appris d'un autre employe, qui parlait le francais, le sujet de cette colere, j'ai charge celui-ci de dire â mon enragă de ma part que s'il eprouvait 25 tellement le besoin d'etre respecte, il avait tort de se demener ainsi â vide devant un etranger qui ne le comprenait pas, car, au lieu de devenir respectable, il devenait, au contraire, tres amusant... et cela gratis. Cette reponse et surtout mon malheureux titre de GR. SPA- 30 THAR qu'il a vu sur mon passeport lui ont ferme la bouche comme une trappe de theâtre et lui ont fait adopter â l'instant meme des manieres plus que polies envers moi. Grand merci, mon cher grand ban mr. Codriano, d'avoir insere mon titre sur mon passeport et de l'avoir grandi en lettres 35 majuscules. En retour de votre prevoyante obligeance, je vous proclame de bien bon couer le plus grand ban de la Mold[avie], . . En retournant â l'hotel, nous rions beaucoup N. et moi de mon aventure, et le 18, â 6 h. du soir nous quittons Gratz 40 1 Iniţial scris: „offusque que je ..." pour nous rendre par le chemin de fer, N. â Vienne, et moi jusqu'â Bruck, et de la â Salzburg par la diligence. Apres 2x/2h. de trajet, je fais mes adieux â ma chere N. et je descends â Bruck1. C'est la premiere fois depuis deux mois et 5 demi que je suiş seul, et la situation me paraît etrange, mais je n'ai pas le temps de m'arreter trop longtemps â cette pensee, car peu 2 apres le d6part du convoi pour Vienne je monte dans la diligence, et fouette, cocher... c'est-â-dire... Langsam, Kutscher 3 / 10 Pendant toute cette nuit il m'est impossible de me faire une idee dii pays que je traverse, pas meme de la figure de mon compagnon de voyage, que j'entends ronfler aupres de moi; mais le lendemain, en jetant les yeux â droite et â gauche, je m'apercois qu'autant cette pârtie de la Styrie est belle, 15 pittoresque et majestueuse, autant la tete de mon voisin est laide, commune et ignoble, quoique cependant, par un effet curieux de l'imagination, je finisse par decouvrir certains rapports entre les accidents de terrain, qui se d^roulent sous nos regards, et la difformite des traits, 20 qui s'epanouissent â mes cotes. En effet, la bouche de mon compagnon ressemble au ravin profond que nous avons franchi au point du jour; les levres tombantes et gercees de l'une imitent les eboulements des bords escarpes de l'autre. Le nez du voisin est enrichi de certains bourgeons monstru- 25 eux qui representent en miniature les rochers parsemes sur les flancs des montagnes d'alentour; et ses cheveux en desor-dre qui se dressent de froid simulent parfaitement une foret de sapins apres un violent orage. Decidement, mon compagnon de voyage est un morceau curieux d'histoire naturelle, et 30 je me livre â des etudes de geologie fort interessantes pendant le trajet, en examinant les nombreuses sinuosites de sa figure. Le soir nous soupons â Ischl en compagnie de quelques personnages impotants de l'endroit, lesquels parlent de Napoleon avec un certain air vainqueur qui me fait regretter d'a- 35 voir neglige la langue allemande in der Herr Cuenim4. J'arrive le 20 â 5 h. du matin â Salzburg et je descends â l'Hotel des Trois Allies, vis-â-vis la maison de Mozart, 1 Iniţial scris: „Bruck en aţtendant que j'aille Vattenâre ă Sahbourg". 2 Iniţial scris: „peu de temps ..." 40 3, 4 în germană în text. 656 657 Mozarts Geburtshaus. Voici trois jours deja que j'attends ici ma chere N., et pendant ce temps j'ai trouve le moyen de tromper mon impatience en rappelant mes beaux souvenirs de Venise etc. et en consignant une pârtie sur ces feuilles. 5 Cette occupation delicieuse m'a fait oublier pendant ces trois jours que je me trouvais seul parmi des allemands— bienfait immense — et m'a prouve victorieusement que celui qui possede un tresor de souvenirs doux et charmants possede tout un monde d'illusions dans lequel il peut vivre io content1 sans jamais s'apercevoir de sa solitude. A plus forte raison encore est-il heureux lorsqu'au charme du passe il peut y joindre comme moi la perspective d'un joyeux avenir. Salzburg, 22 nov. 1846 15 J'ai manque d'etre asphyxie le matin de mon arrivee â Salzburg. Hier, 21 nov., j'ai regu une lettre de N. de Vienne. A propos de lettre je me souviens de celles que j'ai ecrites la veille de mon depart de Venise. Elles portent 20 toutes la date d'Alexandrie. 1. Un billet â Rolla et â ma soeur. 1 . 2. Une lettre â mon pere. J Moldavie 3. Idem â mr. Jani Scaramanga 2 â Trieste. 4. Idem de la part du comte de Farelles au precedent 25 (de Paris). La Ire etait contenue dans la seconde; celle-ci, dans la 3e, le tout venant d'Alexandrie. Les trois premieres, enfermees dans une 4e ... de la part du c-te de Farelles, mon soi-disant ami du voyage d'Egypte, envers mr. Scaramanga. 30 Enfin, cet immense paquet envoye â Paris â Jean 3, dans une lettre de N., qui le charge de le reexpedier aussitot â Trieste. N.B. Dans la lettre de Rolla etait en outre un billet pour Jean Docan 4 toujours ecrit d'Egypte. 35 1 Iniţial scris: „content et libre ..." 2 Gheorghe Scaramanga, bancherul vornicului V. Alecsandri de la Triest. 3 Fratele poetului, Iancu Alecsandri, aflat la Paris. 4 Ion Docan (1825 — 1896), om politic, deputat şi ministru al lucrărilor 40 publice în cabinetul liberal (1877). Salzburg est une viile qui porte tres justement son nom, en raison de la grande dose de sel que l'on sert aux etrangers dans les mets, probablement pour exciter leur soif et les obliger, malgre eux, â consommer du vin ou de la biere. 5 Elle possede plusieurs vastes places ornees de fontaines assez belles, une residence imperiale, une cathedrale de bonne architecture, un college etc. et beaucoup de mauvaises pein-tures tant sur les fagades d'une foule de maisons, que dans l'interieur des eglises. Dans une de celles-ci j'ai remarque 10 differents tableaux tres comiques, representant des scenes de la vie et de la mort du Christ, numerotees et classees par stations comme les debarquaderes des chemins de fer. Chaque tableau porte au bas ces mots traces en grosses lettres: / Station... IV-e Station.. . X-e Station etc. Sans 15 doute, le genie allemand, en partageant ainsi les souffrances de n. Seigneur en plusieurs stations, a voulu faire comprendre aux fideles que le chemin du supplice a ete pour le Christ un veritable chemin de fer! Parbleu! On dit bien un siecle de fer, ainsi, notre germain a eu la une bonne idee et je 20 l'en felicite. Je regardais tout-â-l'heure la maison de Mozart1 et je fixais mes yeux sur la lyre en plâtre dore qui briile au-dessus du troisieme etage ou ce grand homme est ne. Mes pensees, exaltees en presence d'un nom aussi celebre, se preparaient 25 tout naturellement â se plonger dans les flots d'harmonie que Mozart a su tirer de son âme et repandre sur le monde, lorsque tout-â-coup, â la fenetre de l'etage inferieur de celui du maestro, je vis un couple allemand apparaître en riant et en se faisant toutes sortes d'agaceries sentimentales. Le 30 jeune homme etait une espece de Werther aux cheveux frises en queue de paon, et fumait ignoblement dans une petite pipe d'ecume de mer, en jetant des phrases empestees de fumee au nez de sa Charlotte. Celle-ci, petite de taille, trapue de corps, possedait, par la grâce ou la disgrâce du ciel, 35 une de ces boules enluminees de couleurs vehements qui semblent etre toutes petries de tartines, et enduites de biere. Bientot, ce couple seduisant, apres avoir regarde dans la rue et au ciel, sans doute dans la crainte des indis-crets, avansa ses quatre levres, comme par un ressort meca- 40 1 Iniţial scris: „Mozart dont le buste figure au-dessus de la porte cochere..." 658 659 nique, et s'octroya d'un baiser aussi froid que niais. La lyre doree resta muette, sans repondre harmonieusement â cette preuve d'amour. Le buste de Mozart, place au-des-sous, et qui, par sa position, devait recevoir ce baiser sur 5 la tete comme une tuile, resta plus petrifie que jamais. Moi seul je fis echo â cet acte de tendresse ... mais ce fut par un grand eclat de rire, qui fit rentrer mes tourtereaux, comme par un coup de baguette. Pauvre Mozart, tu as eu bien tort de venir au monde par la porte de Salzburg! 10 Je ne puis pas comprendre â quel titre et dans quelle intention les gens du peuple en Allemagne accrochent de petites branches de chene â leurs chapeaux pendant les jours de fete; et pourquoi surtout ils prennent un air si important quand ils sont cocardes ainsi. Se figureraient-ils, par hasard, 15 porter des couronnes de lauriers? Ou bien auraient-ils la naivete de croire â certains rapports entre eux et le chene qui est Fembleme de la force? Ce fait me rappelle qu'en general les allemands qu'on rencontre dans les vagons des chemins de fer portent les billets de leurs places accroches 20 triomphalement â la ganse de leurs chapeaux. C'est sans doute pour etre plus surs de ne pas les egarer, car un allemand perd plutot sa tete que son chapeau. Nous avons observe avec N. que chaque peuple en voyage porte avec lui quelque objet qui le caracterise. Ainsi: 25 Langlais — est toujours et partout arme d'un ou plusieurs guides. On dirait qu'il voyage pour verifier leur contenu. Le frangais — est inseparable de son cigare, de son Journal, de la gaiete aimable et quelquefois de son fusil... quand meme il ne serait pas chasseur. 30 L'allemand — voyage toujours en chapeau, souvent en habit et jamais sans pipe puante. Le russe — porte en tout lieu ses titres et une odeur de Cuir de Russie, qui le trahit â cent pas. Le turc — a toujours sa belle pipe propre et souvent ses 35 pistolets. Le moldave — est inseparable de sa pelisse et souvent de sa pipe et de ses confitures. Le grec ~ n'a pas de caractere distinctif. L'italien — chantonne jour et nuit. 40 etc. .., etc. . ., etc... 660 N.B. Parmi les monuments que nous avons visites â Venise, l'eglise de S-ta Măria dei Frari nous a fortement frappes tant par son architecture grandiose, que par les nombreux et admirables travaux en marbre qui la decorent 5 interieurement. Le monument en marbre blanc de Cano va est celui de tous qui nous a le plus impressionne par sa simpli-cite 1 et par sa grandeur. La pensee qui en a trace le plan appartenait certes â un genie. C'est Canova lui-meme qui a fait le dessin de ce monument sublime, dans l'intention d'en 10 faire le tombeau du Titien. La statue vivante 2 de St.-Jerome, chef-d'oeuvre de ... 3 figure aussi dans cette eglise. Le choeur est un travail admirable de sculptures en bois et de marqueteries fines. 15 Entre autres curiosites, on nous a montre un grand tableau tout noirci par le temps et endommage par l'humidite, dont l'auteur est un Negri. N.B. A la poşte de Trieste j'ai trouve des lettres pour un certain mr. Charles Alexandry. 20 Pendant notre sejour â Venise, nous avons entendu plusieurs fois des choeurs de gondoliers chantant ia premiere strophe de la Jerusalem delivree du Tasse. Le mendiant des canaux. La porteuse d'eau. Venise a l'air de s'enterrer chaque jour, tant le bruit 25 lamentable et incessant de ses innombrables cloches bour-donne jour et nuit au-dessus de sa tete. Ce brouhaha est si etourdissant du matin au soir et vice-versa, qu'il est capable de ressusciter les morts tout en faisant mourir les vivants. 1. O seară la Veneţia 4 30 2. Dorul Niniţei 5 3. Petite chansonette â l'occasion de la grande invasion des petits Soutzos en Moldavie en 1846. 1 Iniţial scris: „simplicite de ses ornements ..." 2 Iniţial scris: „statue admirable ..." 35 3 în ms. e lăsat loc gol. 4, 5 în româneşte în ms., cu litere chirilice. 6.61 petite chansonette Sautez, peres! Dansez, meres! Jetez tous de joyeux cris. Le ciel verse Une averse De vilains petits maris. Vite au coffre, Faites offre, De vos filles et de dots A ces princes Sans provinces . . . Et sans habits sur leurs dos. Phanariotes; Gueux sans bottes Qui sont ă peine rouverts De peaux d'ânes Diaphanes Par chemins ronges de vers. Allons, vite; Qu'on s'agite, Qu'on avance en se courbant; Qa s'achete Tant par tete Et se vend au plus offrant. Cette horde Qui deborde Sur notre sol genereux N'a sur terre Que misere Habillee en titre creux. 10 15 20 25 Elle arrive D'une rive Qui malgre tout son Amour A ses fades Miltiades Ne peut donner que bijoux.1 Allez, faites Des courbettes Pour pouvoir les saisir mieux, Et les prendre Pour les pendre . . . A vos collets ambitieux. Car la Grece Qui sans cesse Fabrique des Princillons, Vous les taille A la taille De vos sottes ambitions. Vous que Vage Et Vusage A rendus de vrais pantins, Grâce aux hor des Princillardes Vous serez des Arlequins. Allez, peres! Courez, meres, 30 1 Urmează o strofă anulată de Alecsandri: A la dite Commandite Sans brevet, ni millions Fournit titre Et belitres En etat de gendrillons. 10 Acheter titres et nains Pour vos belles Demoiselles Qui sourient aux par chemins. Pauvres bichesl Dans leurs niches Oii bâ ... âille la vertu, Leur jeune âme Veut, reclame Un petit turlututu. 10 Car le blâme D'etre femme D'un sot grec dont on a ri Est minime Pres du crime De refuser un mari! Courez, peres, Courez, meres, A la foire aux Princillons, Prendre Gilles En guenilles Et gendrillons en haillons ! 15 20 25 Ange freles, Tourterelles Au romoulement si doux, Plus d'un rive Les enleve Aux bras d'un tardif epoux. Fut-il negre, Fut-il maigre, Laid, stupide, vieux cafard; Fut-il meme (Chance extrSme) Un vrai pur sang du Phanar; Toute fille Bien gentille De lui d'abord est tout haut; 1 Puis, contente, L'innocente Devient. . . princesse Soutzo.2 15 25 barcarolă 1 Pe marea lină Care suspină, Stelile toate plutesc uşor; De ce, vai mie, Steluţă vie, Lipseşti tu numai din horul lor? Dintre canaluri Şi de pe maluri Se-nalţ-un cîntec melodios; De ce iubită, Liră slăvită, Nu se aude glasu-ţi duios?1 Tainica noapte Cu blînde şoapte 30 1 Variantă marginală: „En rit d'abord sans pitie" 2 Variantă marginală: „Devient la digne moitie" 1 în original, textul poeziei cu litere chirilice. Cf. ciclul Lăcrimioare: Barcarola veneţianâ (v. voi. I al ediţiei noastre, p. 112). 30 2 Variantă marginală: „De ce NiniţăjA ta guriţă/Nu se aude cîntînd voios?" 664 665 Te cheamă, dragă, s-o încununi. Gondola geme, Căci multă vreme N-au fost cu tine pintre laguni. Atunci cerul se-nsenină Zîmbind vesel 1-amîndoi; Ş-Adriatica s-alină, Se alină pentru noi. 10 15 20 Ah, te coboară, Veselă,-uşoară, Dintr-al tău negru şi trist palat1; Vin de zîmbeşte, De străluceşte Ca un luceafăr din cer picat2. Priveşte-acuma, Despicînd bruma, Luna din valuri se-nalţă în cer. Ah, răsai, vină, Scumpă lumină, Să mîngîi dulce pe gondolier3. Căci în gondolă Cu-o barcarolă Visul tău gingaş va îngîna, Şi noaptea-ntreagă, Niniţă dragă, încet pe mare te-a legăna. Salzburg, 24 noemvrie 25 barcarola (niniţii)4 (Cîntec veniţian) Cu Niniţa-n gondoletă Cînd mă primblu-ncetişor, Trecătorul din Piaţetă Ne priveşte-oftînd de dor. 10 15 20 25 Salzburg, nov. 242 în lagună de ne place A pluti pe-al mării val,1 Pentru noi siroco tace Pe-a lui Lido verde mal, Şi sub lunga sa lopată Gondoletă saltă lin Cu Niniţa legănată, Legănată pe-al meu sîn. Mînă vesel, lopătare, De la Lido la San-Marc, Mînă pe Canalul Mare, Ce se-ndoaie ca un arc. Mergi, cît draga mea Niniţă, Stînd la peptu-mi înfocat, îmi va da dulce guriţă, Guriţă de sărutat. Cît va fi în ceruri lună, Cît va fi senin pe cer, La Giudeca, spre lagună, Zbori, voinice gondolier. Du-ne, Toni,-n liniştire Păn'ce, stînd gondola ta, Viaţa noastră de iubire Cu iubire va-nceta. 30 1 Variantă marginală: „palat crăiesc ..." 2 Variantă marginală: „Ca un luceafăr dumnezăesc ..." 3 în subsolul paginii poetul dă varianta: „Să mîngîi tristul tău gondolier". 4 în original, textul poeziei cu litere chirilice. Cf. ciclul Lăcrimioare, Gondoletă (v. voi. I al ed. noastre, p. 119). 30 N.B. De Trieste â Laibach on traverse les Alpes Julien-nes. De Laibach â Gratz et â Bruck, les Alpes Styriennes; 1 Iniţial scris: „pluti, sau în canal..." 2 Urmează cîteva încercări de vers făcute cu creionul, din care unele 666 667 T de Bruck â Salzburg, les Alpes du Nord, les plus pittoresques et les mieux accident ees. Les Alpes Styriennes sont les mieux cultivees, et les Alpes Juliennes, les plus rocailleuses. Partour les chaussees sont tres bien entretenues, surtout 5 celle de la montagne de Trieste etc. N. est arrivee â Salzburg le 23 nov. â 6 h. du matin par un temps affreux: pluie et neige â la fois. Je suiş alle â sa rencontre â la poşte en pataugeant dans les ruisseaux au sein de l'obscurite des rues, mais pendant que j'attendais io l'arrivee de la diligence dans un cafe â cote de la cour des messageries, N. s'est rendue â 1*Hotel des Trois Allies en se mouillant les pieds comme une simple dame, malgre le titre de comtesse dont mr. Martyrt Ta gratifiee dans sa lettre de change pour Paris, â raison d'un prix passablement usurier. 15 Le plaisir de nous re voir nous rend fous comme des enfants, et nous agissons en consequence. Je lui ai lu mes notes sur notre sejour â Venise et mes barcarolles. Pendant cette lecture, elle a passe successive-ment des larmes au rire et du rire aux larmes avec toute la 20 grâce enfantine qui la caracterise. Elle etait horriblement fatiguee de la route, mais nos baisers ne lui ont pas donne le temps de se reposer. . . comme toujours. Nous partons de Salzburg le 24 nov. â 1 h. de l'apres-midi pour Miinchen. Tout notre bagage se compose de deux 25 valises en cuir, de deux sacs de voyage, d'une cassette [appartenant] â N. et d'un petit sac de nuit â moi. On ne saurait s'imaginer jusqu'â quel point certains desagr^ments de voyage, certains incidents inattendus influent sur les impressions du voyageur.. . Ainsi, l'arrivee dans une 30 viile par un mauvais temps et â une heure avancee de la nuit, la grossierete des employes auxquels on a affaire, la contrainte ou l'on se trouve quelquefois d'accepter une cham- au intrat în redactarea definitivă a Barcarolei veneţiene în penultima strofă: „Plutind prin ceaţă, 35 Cu blînda-i faţă, Luna... Acum din mare, In depărtare, Luna ... 40 Acum prin ceaţă, Cu blînda-i faţă" .. bre petite, froide et obscure â un etage trop voisin du ciel, la difficulte de s'expliquer dans la langue du pays qu'on traverse, le desagrement de courir dans les rues par la pluie â la recherche d'un hotel avec tout son bagage etc, etc. sont 5 autant de causes capables souvent de predisposer en mal et d'inspirer des preventions aveugles. A-t-on eprouve une pârtie de ces petites miseres du voyageur en entrant dans une viile? C'en est fait, la viile est d'avance condamnee â vos yeux! En vain les monuments s'eleveront-ils majestueuse- 10 ment devant vous, en vain les rues s'6tendront-elles belles et larges devant vos pas, rien ne trouve grâce â vos yeux! Tout est mesquin, lourd, de mauvais gout, froid, vide, preten-tieux, en un mot, ennuyeux au plus haut degre, et vous n'aspirez qu'au moment de vous sauver d'un endroit qui 15 vous rappelle ce que vous avez souffert1 etc. Souvent encore le manque d'un bon guide de voyage vous joue les plus mauvais tours. Vous passez â cote d'une foule de chefs-d'oeuvre de l'art et de la nature sans vous en douter seulement. C'est ce qui nous est arrive â Salzburg 20 â N. et â moi. Habitues comme nous sommes aux beaux-arts de l'Italie, nous avons l'injustice de pousser quelquefois un peu trop loin notre indifference pour ceux de l'Allemange. (II est vrai que nous avons d'excellentes raisons pour cela. C'est qu'en general le simple appartement que nous occu- 25 pons dans un hotel est bien plus interessant pour nous que tout le reste de la viile, car chez nous, nous sommes seuls, tandis que hors de la nous nous trouvons par devant temoins) Toujours est-il que pendant nos trente heures de sejour â Salzburg, ayant trouve dans le mauvais temps qui regnait 30 dans les rues un excellent pretexte pour rester enfermes dans notre appartement et pendant ce temps n'ayant pas eu le temps de feuilleter notre guide â l'endroit de Salzburg, nous sommes remontes en diligence sans avoir paye notre tribut d'admiration aux curiosites de cette viile. Quel a 35 ete cependant notre 2 etonnement, lorsqu'en approchant de la porte neuve nous nous sommes apergus qu'elle n'etait rien moins qu'une oeuvre colossale, digne d'exciter l'admiration! En effet, cette magnifique porte est une immense voute 1 în original „offert". 40 2 Iniţial scris: „notre grand Etonnement 66S 669 gothique taillee dans le roc â pic au-dessus duquel s'eleve la forteresse de Hohensalzburg. Elle a 150 pas de longueur, 24 pieds de hauteur et 22 de largeur. Elle est ornee du cot6 de la campagne d une magnifique statue en marbre, haute 5 de 16 pieds, representant l'archeveque Sigismond, qui a acheve cet ouvrage hardi en 4 annees, de 1763 â 1767. Au-dessous de la statue on a grave cette inscription: Te Saxa loquantur \ N. et moi nous avons ete vraiment frappes d'etonnement â la vue de cette immense voute, ainsi qu'â l'aspect des io travaux herculeens qu'on a du faire pour tailler â pic tout le rocher qui encadre cette pârtie de la viile. A deux heures de Salzburg, nous passons la frontiere de l'Autriche en traversant la riviere de Sale et nous entrons en Baviere, Grâces â Dieu! nous voici echappes au K.K., 15 aux aigles noirs â deux tetes, aux couleurs incoherentes, du jaune et du noir, et surtout aux autrichiens. Voici les couleurs gaies de la Baviere: le bleu et le blanc, voici ses deux lions! Tout change d'aspect, hommes et pays. Les figures sont plus humaines, les costumes plus portables. Cest beaucoup, 20 car en voyage les impressions nous arrivent principalement par les yeux, et ma foi, le jaune, ni le noir de l'Autriche ne-sont pas des nuances â nous donner des idees couleur de rose! Le pays que nous traversons est tout parseme de bou-quets de sapins et s'allonge en plaines doucement acciden-25 tees devant nous. Nous laissons â notre gauche les montagnes de la Baviere perdues dans les vapeurs et le lendemain de notre depart de Salzburg nous arrivons â Munich â 8 h. du matin. Pendant la nuit, nous avons longe le beau lac de Vall6 30 par un clair de lune qui penetrait faiblement les brouillards des montagnes. A Munich nous logeons â l'Hotel de la Croix d or et le matin meme de notre arrivee je suiş arrete et conduit â la police, par un sergent de viile, sous pretexte que j'avais 35 fume dans la rue. Je me pr&sente devant le commissaire de police, lequel apres avoir ecoute mes expiications et s'etre convaincu qu en ma qualite d'etranger j'ignorais les usages de Munich, a la complaisance de me rendre gratis â ma 1 Pe tine te vor pomeni pietrele (lat.). liberte, en ajoutant toutefois cette phrase: „Ce sera pour une autre fois(i. Brave commissaire! II croit qu'on a du plaisir â faire des visites â la police et il ignore sans doute que lorsqu'on y a deja ete une fois c'est trop pour qu'on ait 5 des velleites d'y retourner une autre fois. N. rit beaucoup de ma mesaventure et me menace â chaque instant de me faire arreter â propos des folies que je fais avec elle. Dans l'apres dîner nous faisons une promenade dans la viile et nous restons enchantes de tout ce que nous voyons. 10 Munich est devenue depuis quelques annees une viile qui merite qu'on vienne de loin pour admirer ses monuments, car le roi actuel de la Baviere, aide des celebres artistes Klenze, Gaertner (architectes), Peters Cornelius Hess et Schnorr (peintres), Thorwaldsen, Schwanthaler (statuaires) 15 et Stieglmayer (fondeur) etc, a dote son pays d'une foule de monuments en pierre et en bronze qui se distinguent tant par leur grandeur, que par leur beaute classique. Tels sont les bâtiments de l'Exposition de l'industrie, la glypto-theque et le theâtre en styles grec et romain. L'Academie, 20 la bibliotheque, l'eglise de St.-Louis, la basilique etc. en styles gothico-mauresque .. . Plusieurs statues en bronze fon-dues par Stieglmayer, elevees1 sur les places publiques, l'obelisque en bronze 6rige â la memoire de 30.000 bavarois morts en Russie etc, etc, etc. 25 Enfin, telle est l'impression faite actuellement par l'as-pect de Munich, qu'on ne peut s'empecher de reconnaître dans le roi Louis I2 un veritable ami et protecteur des beaux-arts, dont le nom sera dans l'avenir un des plus beaux et des chers monuments de la gloire de la Baviere. 30 Nous avons visite le lendemain la glyptotheque ou entre autres chef s-d' oeuvre de l'antiquite nous avons admire Le faune endormi de Barbarini, de meme que parmi les ouvrages modernes nous avons ete frappes des beautes remarquables de VAdonis et de la Venus de Canova. 35 La pynacotheque est un monument unique en Europe sous le rapport de sa destination et contient une foule de tableaux des grands maîtres de toutes les ecoles et particu-lierement de Rubens. 1 Iniţial scris: „elevees ă la memoire ..." 40 2 Ludovic I, Carol-August (1825 — 1848). 670 671 II faudrait des volumes pour decrire en detail, ainsi qu'ils le meritent, les monuments de Munich, et nous regret-tons, N. et moi, de ne pouvoir nous arreter plusieurs jours dans cette viile, pour satisfaire completement notre curio-5 site. Obliges de partir le plus tot, nous quittons la capitale de la Baviere le 27 nov. a 10 h. du matin en prenant le chemin de fer qui conduit en deux heures â Augsburg. Ici la beaute de debarcadere nous frappe comme une preuve du gout exquis qui regne en ce moment en Baviere 10 touchant l'architecture: mais bientot1 le genie inconstant qui dirige et gouverne les impressions du voyageur nous fait assister â un drame intime qui se passe â la table d'hote ou nous dînons, en attendant le depart de la diligence pour Ulm. 15 Les personnages de ce drame sont: 1. Un niais . .. jaloux, timide, quoique tenebreux et de plus fris6. 2. Un mr. â grosses moustaches qui se pose en important en narguant le ler. 20 3. La demoiselle de l'auberge — fată tare mare şi roşie2. A 3x/2 h. nous montons en diligence et â minuit nous passons la frontiere de la Baviere en entrant â Ulm, ou nous changeons de diligence. Les couleurs bleu et blanc se changent en rouge et noir, et quoique nous ne gagnions 25 nullement au change, ni sous le rapport de la voiture, ni sous celui du pays etc, nous arrivons sains et saufs â Stuttgart j apres avoir passe par Esslingen 3, celebre par la bataille qui en porte le nom. Le 28, â 8 h. du matin, nous entrons dans Stuttgart 30 par une superbe allee de peupliers et nous descendons â 1' Hotel de Russie. Visite Stuttgart â la hâte. Aucun monument ne nous satisfait entierement, si ce n'est le vieux palais | qui porte au moins la physionomie du temps ou il a ete | bâti. La statue de Schiller peche par sa pose, et la colonne 35 de la Residenzplatz, par sa destination. Le 29 â 10 h. du matin nous quittons Sttutgart sans j regret. Malgre ses nombreuses fontaines, qui semblent 1 Iniţial scris: „bientot comme le genie ..." 2 în româneşte în ms., cu chirilice. 40 ? Bătălia din mai 1809, dintre armatele lui Napoleon şi armata boemă. faire concurence â la grande quantite de marchands de vins,. le Wurtemberg etant tres vignoble et en meme temps tres riche en divers eaux courant es. Le Neckar baigne les murs d'Esslingen et forme une petite cascade pres de la porte de 5 cette viile. Dans la nuit du 28, N. souffre terriblement de sa toux,. compliquee d'un rhume de poitrine; cependant, le lendemain elle est tout â fait en etat de se mettre en route. A 10 h.,. donc, le 29 au matin, nous continuons notre voyage, malgre 10 l'humidite de l'atmosphere et la neige qui tombe â gros flocons. Le pays que nous traversons est couvert d'arbres fruitiers, de forets de sapins et de vignes qui montent de terrasses en terrasses jusqu'au sommet des collines, de sorte que chacune de ces dernieres ressemble â un immense esca- 15 lier, dont les gradins seraient plantes de vignes. Nous passons la frontiere du Wurtemberg tout pres de Pforzheim-sur-Enz,, petite viile celebre par ses 400 bijoutiers, et nous entrons dans le duche de Bade. Nous quittons â Pforzheim un petit jeune homme qui avait voyage avec nous depuis Munich, 20 et jusqu'â Karlsruhe nous avons pour compagnons deux anglais. Pres de Pforzheim nous apercevons la lisiere de la fameuse Foret Noire. Enfin, â 6 heures du soir, nous arrivons â Karlsruhe par une magnifique et large allee de peupliers. Descendus â l'Hotel de la Croix d'or; chambre excel- 25 lente. Le 30, dans la matinee, nous visitons la viile de Karlsruhe; nous voyons en passant la Place de la Residence, le palais, les orangeries etc. Mais les cahotements du fiacre sur le mauvais pave des rues incommodent N. â tel point, 30 que nous sommes obliges de finir bientot notre course dans* la viile, pour nous rendre au magnifique debarcadere du. chemin de fer qui va â Strasbourg. Pendant que nous atten-dons dans le salon le depart du convoi, un mr. âge vient nous adresser la parole, et bientot apres, â 21/2h., nous montons- 35 tout les trois dans le vagon des Pres. Notre intention â N. et â moi est de nous rendre le soir meme â Strasbourg, mais pendant que nous approchons de Baden-Baden le mr. en question, apres nous avoir raconte les morts recentes de sa soeur et de son vieux domestique Louis, ainsi qu'un trăit 40 admirable de l'histoire du roi actuel de Wurtemberg, finit par nous engager de visiter Baden, ou il demeure depuis six 672 673. ans. Nous n'hesitons pas un instant de nous decider â visiter ces bains si renommes en Allemagne, d'autant plus que nous apercevons deja â gauche, entre les montagnes, les maisons de cette viile. Aussitot dit et fait1. Au lieu de suivre notre 5 premier projet, nous changeons de wagons â ... 2 et par un petit chemin lateral nous arrivons â Baden en huit ou dix minutes. Avânt d'entrer dans la viile, on nous montre â droite la grande allee de peupliers qui conduit â la maison de chasse 10 du grand duc de Bade et â gauche le vieux château de ... 3, dont les ruines paraîssent sur le sommet d'une haute colline boisee comme un nid delabre. Et â peine installes au Grand Hotel de Zalringen, nous profitons de derniers rayons du soleil pour visiter en voiture la jolie petite viile de Bade avec 15 ses immenses et nombreux hotels, la maison de Conversa-tion, grande bâtisse sans gout, la Trinkenhalle, la villa de la duchesse Stephanie etc. Notre course nous enchante. De tous cotes on ne voit que jardins, promenades, belles maisons, sources magnifiques etc, le tout encadre dans un 20 amphitheâtre de hautes collines richement boisees et accident ees d'une maniere tout â fait pittoresque. Apres la promenade, nous allons â pied par un beau clair de lune pour faire une visite â notre compagnon de voyage (le mr. âg6), promesse que nous lui avons faite en nous separant 25 au joii debarcadere de Baden. II demeure chez madame Skosgniowski. Pendant tout le temps que nous passons chez lui, il se montre d'une amabilite touchante; il nous montre confidentiellement les portraits de sa soeur, de son beau-frere, celui de son cheval et le sien, puis une foule de vues 4 30 de la Suisse (il5 y est naturalise) et des broderies en perles sur portefeuilles etc. II est bon, affectueux, tantot triste de ses douloureux souvenirs, tantot gai. II nous raconte l'aventure du celebre violoncelliste Rcmberg6 â Bucarest 1 Iniţial scris: „fait. Nous ..." 35 2, 3 Loc gol în manuscris. 4 Iniţial scris: „foule de gravu[res] ..." 5 Iniţial scris: „carii...". 6 Se ştie că muzicianul Bernhard Romberg a călătorit în 1807 în Rusia, în 1849 (Arhiva românească, XXI, nr. 89) Asachi afirma că „sînt mai 40 mult de 40 de ani de cînd faimosul Romberg au încîntat pe locuitorii din Iaşi". E posibil ca în 1813 Romberg să se fi aflat şi în Bucureşti. 674 en 1813 et enfin, apres une heure de conversation tres amusante, nous echangeons nos cartes. II se nomme W. de Birckhahn. II a beaucoup voyage et vit de ses rentes; il est natif du duche de Baden. Birckhahn: Coq de bruyere. 5 Notre carte â N. et â moi porte: m-me et mr. Alexandri de Valachie. En rentrant â l'hotel, nous faisons la lecture fort amusante d'une description de Baden, ecrite en allemand et traduite en franşais, dans laquelle, entre autres droleries 10 de style, nous remarquons les suivantes: „Baden ne manque pas de beaucoup d'hotels ou les etrangers trouvent des commodi-tes. Les environs de Baden offrent Vattrait fremissant du sau-vage romantique." Le lendemain, â 8 h. du matin, nous nous embarquons 15 sur le chemin de fer de Kehl, d'ou nous prenons l'omnibus qui fait le trajet entre Strasbourg et Kehl. Le temps est mauvais, pluvieux depuis le matin; apres 20 minutes de marche, nous traversons le Rhin sur un immense pont de bateaux et nous entrons en France. Ah! nous respirons enfin 20 librement. L'Allemagne et ses mines piteuses, et ses ridicules, et son bien-etre materiei, et ses lenteurs etc. restent en arriere. Dieu soit loue, nous en avions d6jâ assez! Maintenant que nous sommes en France, il nous semble etre dans notre element. Tout nous paraît anime, 616gant, spirituel, jusqu'au 25 douaniers inclusivement. Est-ce parţialii? 1 A nos yeux un douanier franţais a la mine plus fiere, il est plus elegant dans ses manieres qu'un dandy de Vienne. Nous descendons â Strasbourg â l'Hotel de la Fleur le 2 decembre. (Ici nous appelons m-me N. et son frere.) 30 N.B. Effet de la langue tournee chez N.: fusilliation ou fusillement pour fusillade. Brodure pour broderie. N.B. Entre Baden et Kehl, N. a de nouveau commis ie crime de lese-tragedie. Constantinople — Broussa — Smyrne — Trieste — Ve-35 nise — Gratz — Salzburg — Munich — Stuttgart — Karlsruhe — Baden — Strasbourg — Paris 2. 1 Iniţial scris: „partialite*? Je Vignore." 2 Itinerarul călătoriei pe care o făcuseră. 675 Aujourd'hui, 2 dec. sont juste six mois depuis que N. a quitte le pays. Elle est pârtie de la Mold. le 2 juin. N. souffre beaucoup pendant toute la journee du 2, surtout pendant la nuit, â la suite d'un bain qu'elle prend. 5 Cependant, le lendemain, malgre sa faiblesse et malgre le temps humide et froid, nous partons pour Paris, â trois heures, apres avoir d'abord visite la cathedrale, ainsi que les places Kleber et Gutenberg et l'eglise St.-Thomas, ou se trouve le monument admirable du marechal de Saxe 1. 10 Dans cette meme eglise on nous a montre le corps embaume d'un chevalier, qui nous a rempli de degout. Je ne com-prends pas pourquoi les hommes se donnent tant de peine pour trouver des moyens de conserver des cadavres hideux, car je pense qu'il n'est pas de fils adorant sa mere, il n'est 15 pas d'amant adorant sa maîtresse qui puissent resister â un sentiment d'horreur ou meme de degout â la vue des 2 personnes qu'ils ont aimees, â l'etat de momies jaunes, seches et cadavereuses. Nous prenons place dans le coupe â cote d'une vieille 20 grosse maritorne de Luneville, laquelle semble etre venue â Strasbourg dans l'intension (louable, du reste), d'acheter •des joujoux â en juger par l'enorme paquet de poupees et de chevaux de bois qu'elle tient constamment sur ses genoux. Elle me donne des nouvelles de l'abbe Lhomel, qui vit encore 25 et se conserve comme une rose, d'apres l'expression de notre compagnone. Enfin, le lendemain, 4 dec, â 6 h. du matin, nous sommes debarrasses d'elle â Luneville, et jusqu'â Paris nous jouissons tout seuls du coupe. Les pays de l'Alsace et de la Champagne pouilleuse que nous traversons rapidement 30 ne nous offrent rien de remarquable si ce n'est sous le rapport de la culture. Les villages nous parraissent bien inferieurs, touchant la proprete et l'aissance, â ceux de l'Allemagne. La viile de Bar-le-Duc merite â juste titre la reputation de ses confitures (dont nous faisons provision). Nancy est la 35 plus belle, la plus grande et la plus reguliere de toutes les villes qu'on traverse de Strasbourg â Paris, mais le conduc-teur trop hâte ne nous donne pas le temps de la visiter. 1 Hermann Maurice, mareşal de Saxa (1696 — 1750), înmormîntat la Strasbourg, în celebrul mausoleu executat de Pigalle. 40 2 Iniţial scris: „des momies des ..." Enfin, le 5 dec â cinq h. du soir, nous entrons dans Paris par la Barriere du Trone apres avoir apergu en passant les fortifications de cette capitale pres de St.-Maur et apres avoir traverse la foret de Vincennes par une superbe chaussee 5 pavee qui longe le fort de ce nom. II fait sombre, car, malheu-resement, nous faisons notre entree â l'heure oii Ton corn-mence â allumer le gaz; aussi n'apercevons-nous que tres faiblement les rues de St.-Antoine, de St.-Honore etc, les places de la Bastille et du Châtelet, les quais et les monuments 10 que nous laisons derriere nous. La seule chose qui nous frappe distinctement c'est le bruit immense de cette capitale, qui s'eleve autour de nous dans l'obscurite et les exhalaisons fetides des rues. Enfin, nous entrons [dans la] cour des messageries St.-Honore, et apres une heure de desagrements de toutes 15 sortes, provenant du desordre qui y regne, nous acceptons la proposition d'un maître d'hotel qui nous conduit â l'Hotel de Belgique, rue St.-Thomas du Louvre. Nous sommes â Paris! I Phrase magique !1 1 Pe verso filei 45, scris:„13 decembre 1846 — Paris (rue Monsigny 5)'* 20 şi diverse socoteli: „Tout compte fait, nous avons le 2.X&re 95 ducats et 33 napol. d'or/660 fr. Deux places de Strasbourg â Paris — coupe .... 120 fr. Un album de Strasbourg .................... 4 —50 Voiture...................................... 2 — 25 L'incident du poids du bagage................ 17 fr. Une boîte de pate pectorale .................. 1 —50". Textul jurnalului continuă de la fila 46r—49*\ Filele 51v —50r conţin şi ele însemnări şi socoteli în legătură cix< itinerarul acestei călătorii: 30 „Antonio Gin — (Castelano) gondolier de l'Europe — Gond. No. 52. Anunziata — fille de chambre ă Bologne, ă l'hotel de Mr. Broun. Charge Mr. Plancher — Trieste — via dei Forni, d'expedier une- caisse ă Vienne, ă l'adresse de Madame Philisdorf Cr. 14 nov. 1846. Charge Mr. Samowitz d'expedier une grande valise ă Naples, meme 35 jour. Hotel de Georges Nelpock aux trois Allies — Salzburg. 17 nov. - Gratz - N.B. Hotel de Trieste — ă Gratz. Compte des depenses a Venise — 2 mois 40 Loyer pour deux mois au palais Benzon — du 11 7bre au 11 9bre ă 400 fr. par mois.................................... 66 # 10 Zw. Au gondolier pour 66 jours ă 4 Zw. la journee.. 18.— 12 — 676 677 Paris, dec, 1846. Arrives le 5 dec. au soir, descendus â l'Hotel de Belgique, rue St.-Thomas du Louvre. Aussitot installfe, je cours enlever mon frere. Le 8 nous changeons de logement. N. va demeurer â 5 l'Hotel de Hollande, rue Neuve des bons-enfants, et moi, rue Monsigny 5. Bientot apres, N. vient occuper mon appar-tament et moi je remonte de deux £tages dans la meme maison. A la fille de chambre 2. mois................ 5.— 10 Dîners pris au Cafehaus depuis le 19. 7bre jusque 12.Sbre inel................. 10.- 6.- Depenses dans l'hotel Benzon du 11. 7bre au 31 ............................ 13< _ Pour lait — fruits, dois-ports des lettres depuis 15 le 23. 7hre jusqu'au 2. 9bre ................ 12 - 4 - Idem du 2. 9bre au 12. inclus................. 4.- Dîners du Cafehaus du 12. 8bre au 12. 9bre inel. 13.— 4.- Depenses dans l'hotel Benzon du 1. Sbre au 12. 9bre 8.— 5.- â l'h6tel de l'Europe 4 jours .............. 1— 7 _ 20 â l'h6tel de l'Italie .......................... 8*.- = 161. 6^ 1 Album en velour .......................... 10. # 10. 1 boîte en carton............................ 2.— 8. 1 cadre en filigran de papier ................ — 8. 25 1 gondole en argent ........................ 10.— — 1 porte-cigare. idem ........................ 4._ 2 vues du palais Benzon 1 1 idem de la chambre /10.— — 2 Albums de Venise........................ 1.— 2. 30 1 Tapis pour la gondole...................... 5.— _ Notes de musique .......................... l._ Au medecin ................................ 5.__ â la pharmacie .............................. 1,— 10. 1 armoire .................................. 12. 35 1 machine â cafe .......................... 2.— — Au cabinet de lecture ...................... 1.— _ 2 portraits de Schiavoni r^tourne une miniature i(l...................................... 28.- 5. 2 petits poignards .......................... 1.— _ 40 1 chaine fine ...............................l._ 12. â la blanchisseuse .......................... 18.— — â la fille de chambre pour retour â Bologne.... 2.— 4. â Antonio — diverses depenses ................ 2.— 5. 2 places pour Trieste ........................ 3.— 6. 45 114.- 4. Pendant les 13 jours que nous nous arretons â Paris, nous souffrons le martyre. Ces 13 journees sont les plus tristes et les plus insupportables que nous ayons subies, quoique nous nous trouvions au centre de Paris, au centre des 5 plaisirs etc. Le 18 â midi je quitte Paris et je vais attendre N. au premier relais, â Alfort, pres de Charenton. Vers trois heures elle arrive et je monte dans le coupe de la diligence â cot6 d'elle. 10 Chemins gâtes, verglas, neige, pluie, vent, cahotements. Tout semble conspirer contre nous; cependant, nous arrivons apres douze heures de retard â Châlons, 20 dec, Hotel du Parc N. souffre horriblement jusqu'au lendemain â 3 h. Nous partons pour Lyon et nous faisons un voyage abomi- 15 nable dans la rotonde de la diligence en compagnie d'un 20 25 30 35 40 aux domestiques pour services ................ 6.— — Depenses de Venise ........................ 161.# 6 Zw. Idem ................................ 120.- 4. Petites depenses idem ...................... 18.— 4. 300.# 4. Depenses de Trieste.......................... 7.— — Deux places pour Gratz...................... 8.— — Depenses â Gratz............................ 7.— — Une place pour Salzburg .................... 3.— 2. Une place pour Vienne ...................... 2.— — Tout compte fait — nous possedons: 133.# et 33 Napol. d'or.- Le 24. nov. 1846 — Salzburg. Depenses â Salzburg â l'hotel etc............. 7.#. Deux places pour Munich .................... 3.#. Depenses de la route et sejour ă Munich — 2 jours - en tout ................................ 6-# 1/2- Deux places pour Stuttgart ................ 5.# 1/2. Deux places pour Karlsruhe .................. 2. Depenses de Munich â Stuttgart ............ 1-_ 25.-# Depenses â Stuttgart et en route ............ 5.— Depenses â Karlsruhe ă Baden-Baden..........\ 8. —# De Baden â Strasburg......................../__ = 38. " 678 679 vieux mr. et d'une vieille pie-grieche, sa soeur, ou sa femme, ne sais laquelle. Le 22, â 6 h. du soir, arrives â Lyon, Hotel de rOrient. Mauvaise nuit. 5 Le 23, â 61/2 h. du matin, nous nous embarquons sur le Neptune pour descendre le Rhone. Confusion, salete, desordre, pluie, boue. II pleut dans les salons des dames et des mrs. Le soir, le băteau s'arrete â St. Esprit et nous passons la nuit sur le pont. Le 24, â dix h. du matin, nous arrivons â 10 Avignon. Hotel du Palais Royal. Bonne chambre, bon dîner. N. semble se remettre de ses fatigues. Je visite les curiosites d'Avignon: Le Palais des Papes, le musee, le Christ en ivoire de. ..1 Le soir meme, â 6 h., nous partons pour Marseille afin 15 de pouvoir nous embarquer le 25 pour Naples. Voyage penible jusqu'au lendemain â 2 heures de l'apres-midi. Nous entrons dans Marseille le 25 dec, jour de la Noel. Tout le monde est endimanche; grande affluence dans les rues, sur les places, sur les quais. Je vais aux informations 20 touchant les bateaux â vapeur et j'apprends que le ler paque-bot qui doit se rendre â Naples ne sortiră du port que le 28. Nous sommes grandement contraries, car ce changement nous fait manquer la fete de St.-Janvier de Naples. Mais que faire? Patienter! Nous nous installons, en attendant, â 25 l'Hotel Beauveau. A peine le 29 dec, â 7 h. du soir, nous partons de Marseille par le paquebot sarde, la Mărie Antoinette, en compagnie d'une foule de passagers, pour la plupart anglais. Belle mer, beau temps, clair de lune magnifique. Nous longeons le 30 littoral de France et celui de lTtalie en vue des rivages et des villes măritimes qui y sont parsemees. Le 30, â 10 h. du soir, sous mouillons dans le port de Genes par un vent terrible. Le 31. Nous descendons â terre avec N. et nous allons 35 loger â l'Hotel Royal. Le 1 janvier 1847 nous visitons la viile de Genes. N. est montee dans une chaise â porteurs. Nous voyons d'abord la cathedrale, bâtie bn marbre noir et blanc, puis l'ancien Palais des Doges, orne d'une salle magnifique en marbre jaune d'Espagne, puis l'eglise St.-Ambroise, puis la place de Carlo Felice et enfin les rues Nuova, Nuovissima et Balbi, encadrees des beaux palais Balbi, Durazzo, Pallavicini, Serra Negroni etc. 5 Le 2 janv., â 6 h. du soir, nous partons de Genes. Arrives â Livorno le 3, â 10 h. du matin. Descendu â terre pour visiter la viile. Le nain. Rendu â Pise par le chemin de fer, visite le Dome, le baptistere, le Campo Santo et la tour penchee. Retourne â 2 h. â Livorno. 10 Parti de ce port le 3, â 3 h. du soir. Arrives le lendemain matin â Civita-Vecchia puis, le lendemain, â 9 h., â Naples. 5 janvier. Hotel des Crocile. Demenage le 7 â l'Hotel de Geneve. Partis de Naples le 19. Arrives â Palerme le 20 au matin. 15 Hotel de Sicile. Demenage â la villa Delphina le 28 janvier. N. tombe de plus en plus malade pendant notre sejour en Sicile. Nous y sommes venus chercher le soleil et nous y avons trouve la pluie continue. Nous partons pour Naples le 23 mars 1. 20 Arrives le 24 mars. N. n'a plus que quelques jours â vivre. Nous partons le 25 avril par le băteau frangais le Mentor, capit. de Tournadre, en compagnie de Negri, Balat-chiano et Cogalnic. pour Constantinople. Le 4 mai, â 3 heures du matin, N. meurt sur le băteau, 25 â l'entree de la Corne d'Or. 40 1 Loc gol în manuscris. i între hîrtiile rămase de la Vasile Alecsandri, la Biblioteca Academiei RSR se păstrează şi biletul de călătorie cu vaporul, din 23 martie 1847, eliberat lui „Sigr. Balgesku, Siga. Negri şi Sigr. V. Alecsandri; pentru distanţa Palermo-Neapole, precum şi invitaţia Delegaţiei maritime din 30 Neapole pentru a se înscrie la prefectura poliţiei (cf. ms. rom. 5.033, f. 3b -58). 680 SUVENIRE DIN 1855 Lui Ion Ghica Amice, în cumplitele catastrofe de la Sedan şi de la Metz, doi' 5 oameni nenorociţi, mareşalul Bazaine şi generalul Wimpfen au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulaţii din istoria militară a lumei. Aceşti doi capi de oaste dintre carii unul, mareşalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condemnat la degradare şi la 10 închisoare pe viaţă, am avut ocaziune de a-i cunoaşte la Crîm, în nişte împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se repoartă la un timp de glorie pentru imperiul Franţei, un timp de mari eveneminte politice care au produs regenerarea patriei noastre. 15 Iată notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorii. Ti le trimit în toată simplitatea lor, astfel cum ele au fost scrise sub impresiile diverse ce am simţit în primblarea mea pintre ruinele oraşului Sevastopol şi pe ţărmurile Crîmului ocupate de cătră armatele aliate în anul 1855. 20 25 Noemvr. PE MAREA NEAGRĂ Gigantica espediţie a puterilor de la apus în contra colosului de la nord şi faptele săvîrşite în timp de cîteva luni pe marginile imperiului rusesc au atras ochii lumei întregi 25 asupra Crîmului precum odinioară Palestina deşteptase 682 avîntul războinic al Creştinătăţei. Numele oraşului Sevastopol a dobîndit acelaşi răsunet ca şi Ierusalimul, căci neamurile care au mers în secolii trecuţi ca să-şi verse sîngele pentru apărarea sfîntului Mormînt au întreprins în zilele noastre o 5 nouă cruciadă pentru apărarea civilizaţiei şi acum ele tabără sub zidurile Sevastopolului. Crîmul a devenit astăzi colţul de pămînt cel mai important fiindcă pe ţărmurile lui se dezbate chestia Orientului. El este mai cu seamă pentru noi, românii, locul sacru unde io se plăzmuieşte viitorul ţărilor noastre. Cum se face dar că tinerimea română nu aleargă cu entuziasm să se înroleze sub stindardul francez şi să combată alăture cu acei care acum răsădesc arborele de viaţă al neamului românesc? Această nepăsare este un fenomen psihologic greu de esplicat şi 15 totodată prea puţin recomendabil pentru simţul de patriotism al strănepoţilor lui Traian. Sub îndemnul acestor gînduri şi cuprins de o neînvinsă curiozitate, m-am decis a întreprinde un pelerinagiu la vechea Tauridă, întovărăşit de un amic1 ce fusese încă o dată în 20 Crimeea. Deşi iarna se apropie cu cortegiul ei de furtuni pe Marea Neagră, ne suim vesel amîndoi pe vaporul ce merge la Kamieş, zicînd adio lui Negre, lui Rallet, lui Ion Ghica 2 şi la mai mulţi ofiţeri din tabăra de la Maslac carii au venit să ne vadă 25 plecînd. Unul din ei, locotenentul Laurent, ce a luat parte activă la asediul Sevastopolului în posturile cele mai periculoase şi acum comandează vaporul ambasadei franceze, mi-a dat scrisori de recomandaţie pentru generalul Wimpfen şi pentru colonelul de Vernon, mare prevot 3 al armatei de 30 Orient. Doamna Bazaine, aflătoare acum în Constantinopole, m-a însărcinat cu un pachet pentru bărbatul ei, comandantul actual al oraşului Sevastopol. Astfel asiguraţi de a găsi înlesniri şi protecţie la nevoie pe ţărmurile Crîmului, ne lăsăm cu nepăsare pe sama gene- 35 roasei Provedinţi care se îngrijeşte de soarta călătorilor, şi luînd Bosforul de-a lungul ca pintre o feerie de teatru, trecem 1 Baligot de Beyne. 2 Iniţial, Alecsandri scrisese ţie, amice, apoi a şters şi a scris deasupra lui Ion Ghica. 40 8 Prevât (fr.) = comandant al jandarmeriei, la cartierul general al unui corp de armată. 683 pe lîngă Fanaraki şi intrăm în Marea Neagră carie vaporul nostru se închină respectuos. Această închinare însă, provenită pe neaşteptate din undularea apei, ne face să perdem echilibrul şi naşte mai multe incidente tragicomice. Unul 5 din pasaj eri, negustor de boi, gros şi gras cît un buhai, urmînd zuliul corăbiei, găseşte de cuviinţă a executa un rostogol prelungit întocmai ca o balercă ce s-ar duce de-a dura pe o costişă. Altul, mai sprinten, surprins de o nouă mişcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, 10 de la o margine pană la ceelaltă a podului, şi nu se poate opri decît acaţîndu-se cu desperare de gîtul unui turc mahmur pe care îl răstoarnă împreună cu dînsul. Tot atunce, o vivandieră cochetă, deşi cam stătută, se pravale pe spinare de pe scaunul ce gemea sub graţiile ei, şi arată soarelui 15 aprins o pereche de calţavete stacosii care poartă în litere de aur deviza eraldică: honni soit qui mal y pense 1. în vremea aceasta căpitanul, suit pe pasarelă, dă ordini prin buciumul de alarmă (porte-voix). Contramaestrii şuieră din fluierase de argint pentru ca să reguleze manevrele; o 20 parte din marineri înşiraţi sus pe verguri desfăşură pînzele şi ceilalţi aleargă de-a lungul podului trăgînd frînghiile după dînşii. Vîntul suflă cu tărie; valurile clocotesc în spumă şi se izbesc de coastele vasului; maşina geme cumplit în pîntecele lui şi aburii ies pe ţevie cu o vîjiire înfiorătoare; iar bieţii 25 pasajeri, perduţi în acel vălmăşag spăimîntător, fug cînd de-o parte, cînd de altă parte, ameţesc şi încep a resimţi simptomele boalei de mare. Unii oftează adînc şi cad pe gînduri; alţii se apropie şovăind şi grabnic de bastingajuri, alţii dispar în cabine, iar turcul mahmur ghemuit într-un colţ S0 rosteşte Allahuri desperate. Dar în fine, pînzele se rotunzesc ca pepturi uriaşe de lebădă, marinerii se astîmpără şi vasul îşi ie zborul rapide, lăsînd în urmă-i o lungă brazdă spumeg oasă. înspre seară, o dată cu asfinţitul soarelui, vîntul cade, 35 valurile se alină şi luna ridică discul său aurit pe linia orizonului Ea pare curioasă de a videa ce se petrece pe întinsul mărei şi pe îngustul corăbiei. Atunci toţi pasaj erii reapar zîmbitori deşi cam palizi şi se laudă că n-au pătimit nicidecum de boala mărei; însăşi proprietara calţavetelor eraldice pretinde că are stomah de bronz ca şi inima. Fiind deci cu toţii mulţămiţi de dînşii, încrezători în atestatul de bravură ce şi-au acordat singuri, şi liniştiţi mai 5 cu seamă prin aspectul mărei liniştite, ei se împart în deosebite grupe, cîntînd, fumînd, glumind şi vorbind cu mare entuziasm de asaltul ce francezii au dat oraşului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-i, că toţi au fost faţă şi au contribuit la acel eroic fapt militar. 10 Amicul meu şi eu ne primblăm pintre grupele acum reînviate şi sondăm cu ochii orizonul pentru ca să zărim coastele Crîmului, sperînd că vom zări chiar turnul Mala-cofului. Acest turn apare în închipuirea mea cu prestigiul misterios a palatelor din poveşti, dar mai avem încă^ multă 15 mare de brăzduit cu peptul vaporului păn-a ne găsi în faţă cu el; prin urmare ne pogorîm în cabină ca să adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate. A două zi, 26 noemvr., marea se tulbură din nou chiar pe la ora cînd toţi aşteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc 20 simptomele boalei' de' mare se manifestă din nou pintre pasajeri, găsind stomahurile lor deşarte, şi acestii, sărmanii! departe de a se pune la masă pentru ca să-şi potoale luptele stomahului, se grăbesc a se pune în paturi. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dînşii şi ora prînzului sună fără 25 a-i decide să se scoale pentru ca să reînnoiască laudele de ieri. Unii gem pe toate tonurile a gamei suferinţei: alţii sînt furioşi că nu pot să ieie parte la masă şi că au să fie obligaţi de a'o plăti, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adeverească proverbul francez: qui dort, dine1. 30 Cerul se acopere treptat cu nori suri care se tot întunecă; vîntul devine tot mai tare şi mai rece cu cît ne apropiem de Crimeea; vaporul are spasmuri şi înaintează plecîndu-se, ridicîndu-se, culcîndu-se pe coaste, şovăind prin spuma valurilor ca şi cînd ar fi cuprins de beţie. Turcul mahmur, ajuns 35 la jumătate de suflet, suspină în Allah pe care nici el însuşi nu-1 aude, iar vivandieră şi-a perdut minţile şi calţavetele în zguduirea ce-i produce mişcarea corăbiei. întîlnim multe corvete care vin de la Kamieş şi de la Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate, şi acum se întorc 40 1 Să-i fie ruşine celui ce se gîndeşte la ceva ruşinos (fr.). 684 40 1 Cine doarme, mănîncă (fr.). 685 la Constantinopoli, ducînd la spitalurile din Pera şi din Scutari un mare număr de ostaşi răniţi sau bolnavi. Noi îi salutăm în treacăt şi ei ne răspund cu glasul slab: Vive la France! Sărmanii! Cîţi dintre ei sînt destinaţi a nu mai revedea patria lor! Noaptea-i neagră! o tristeţă profundă ne cuprinde cînd lumina zilei este înlocuită prin razele palide a fanarilor aprinse pe pod. . . Omul de la cîrmă stă neclintit cu ochii ţintiţi pe busolă şi cu minele pe roată; ofiţerul de cuart se' primbla de-a lungul, învelit în manta; o parte din marineri stau adunaţi în capăt, iar noi... Somnul e negustor de minciuni; el ne aduce visuri adimenitoare pline de verdeaţă şi de flori... Şi în faptul zilei zărim pămîntul Crimeei alb 'de zăpadă. SUVENIRE DIN VIAŢA MEA nota Mirceşti, mai 1865 Familia mea este originară din Veneţia. 5 Pe timpul cînd această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, veni în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obîrşia familiei Alecsandri. 10 în una din călătoriile mele, am descoperit mai multe persoane cu acelaşi nume, în Veneţia, în Padova şi în Ferara. Părintele meu, vornic Vasili Alecsandri, om de o mare înţelepciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, au ştiut a-şi crea singur o avere însemnată şi o poziţie 15 înaltă în patria sa. Maica mea, suflet nobil şi îngeresc, Elena Cozoni, era asemine de origină italiană. Născută în tîrgul Ocnii, maică-mea avu şepte copii, dintre care cinci fete şi doi băieţi. Din toată familia mea, astăzi ne găsim rămaşi pe lume numai fratele 20 meu Iancu şi eu! Sînt născut în Bacău, la anul 1821, luna iuli, în timpul revoluţiei greceşti ce au izbucnit mai întăi în Moldova sub comanda prinţului Ipsilanti. Ţara fiind pe atunce în prada eteriştilor greci şi ai enice-25 rilor, părinţii mei fură nevoiţi a se adăposti în codrii, cu copiii lor şi cu cîţiva servitori credincioşi. Naşul meu au fost fratele maicei mele, Mihai Cozoni, om viteaz, vînător vestit în Munţii Ocnii, carele intrînd în oastea lui Ipsilanti, ca sutaş, muri cu arma în mînă la Dragu-30 şani, în Valahia (vezi balada Andrii Popa). Suvenirile mele din copilărie întrevăd ca prin vis privelişti cîmpeneşti dominate de un păr sălbatic, o căsuţă mică în Iaşi în care locuisă familia mea şi figurile a unor ţigani sclavi ce tremurau dinaintea mamei Gafiţa, o giupîneasă 5 de casă, în care maica mea avea toată încrederea, şi dinaintea bărbatului ei Gheorghi Ciolacu, un grec de la Hio, ciunt de o mînă, şi carele era vatav. Amîndoi erau tipul cel mai adevărat de servitori credincioşi ce cu vreme fac parte din familie. Mama Gafiţa m-au crescut pe braţe-i şi moş Gheorghi m-au 10 învăţat a vorbi greceşte. Mi-am făcut cele întăi studii la călugărul Gherman, amic a casii (el au dat lui Grigori Ghica Vodă manuscriptul lui Şincai), şi mai tîrziu am intrat în pansionatul D-lui Victor Cuenim, un soldat din armiile lui Napoleon, rătăcit şi rămas în Moldova. în timpul cît am 15 petrecut la el, cea mai mare plăcere a mea, cînd sunau orele de recreare, o găseam în privirea dealurilor înverzite a So- ' colăi. Vederea orizonului îmi insufla dorinţi de zburare. Sosirea rîndunelelor, trecerea cîrdurilor de cucoare pe albastrul ceriului îmi produceau un neastîmpăr sufletesc ce intriga 20 foarte mult pe bravul soldat a lui Napoleon. în vara anului 1834, D-l Cuenim dusese şcolarii săi ca să petreacă vacanţiile pe malul Prutului; satul în care ne găseam era despărţit de acest rîu prin o mică pădure de copaci groşi şi rari. îmi plăcea a mă rătăci la umbra lor, 25 căci îmi închipuiam că eram într-o insulă sălbatică, Robinson Cruzoe. Mă furişam pe după copaci cînd agiungeam pe malul apei şi priveam cu oarecare grijă cazacii ce treceau pe celălalt mal, călări pe caii lor mici şi înarmaţi cu lănci lungi. Umbrele lor se prelungeau pe faţa apei şi cînticile lor răsunau 30 puternic în pădure. (Mai multe foi sînt tăiate din caiet; probabil că ele conţineau urmarea relatării.) UN ORATOR MUT Răposatul M. avea tot ce trebuie unui om ca să devie un orator însemnat: învăţătură, elocuenţă naturală, memorie, gest espresiv, glas bine răsunător, originalitatea de idei, 5 înălţarea de gîndiri etc.; o singură cualitate îi lipsea: curagiul de a se sui la tribună şi de a vorbi în public; şi această lipsă de îndrăzneală, ce provenea dintr-un fond de onestă timiditate, paraliza toate frumoasele sale facultăţi în Cameră, unde a fost adeseori trimis ca deputat de către alegătorii 10 judeţului D. Precît într-un mic salon M. îşi esprima ideile cu lesnire şi cu vervă, pre atît în faţa unui public numeros el simţea că i se întunecă mintea şi că i se leagă limba; prin urmare, el îşi înghiţea elocuenţă ce-i sta în gît ca un nod. Astfel, cîteodată un mugur nu se poate deschide, ci 15 se usucă şi cade fără a da floare şi fără a produce fructul lui delicios. După căderea lui Cuza-vodă, M., care fusese devotat domnului, venea în toată primăvara de petrecea puţine zile cu mine, şi aice, liber de orice emoţiune, el lasa frîul 20 elocuenţii sale care în adevăr îşi înălţa zborul foarte pe sus, cînd oratorul era cuprins de indignare sau de entuziasm. Eu îl ascultam cu plăcere, îl admiram şi-i aţîţam verva prin un sistem de contrazicere continuă, şi astfel gradinuţa în care ne primblam devenea o arenă politică ce se răsuna de discu- 25 tări neîmpăcate. într-o zi, M., bine dispus, îmi făcu descrierea unei seanţe din Camera sub ministerul B. şi, aprinzîndu-se treptat, agiunsese la un grad de exaltare neobicinuită, zicînd: — Frate! în ţara noastră poreclele gioacă un rol cu atît mai extravagant, că ele nu sînt decît nişte cuvinte deşerte 689 şi lipsite de orice logică. O poreclă aruncată de un om cu spirit, sau de un nebun, sau de un idiot în faţa unui om sau chiar în faţa unei clase întregi, ie proporţiile unui stigmat, şi toţi nebunii şi toţi idioţii îşi fac din ea o convingere poli-5 tică. Astfel au fost inventate'poreclele de moderaţi, de albi de roşi, de liberali, de conservatori etc.1, cînd ele nu aveau nici o semnificare reală, şi însă acele glume de ziare aveau pretenţia ridicolă de a fracţiona societatea română în partizi. Auzi, partizi! şi încă partizi înduşmănite, deşi compuse de 10 oameni care, afară din Cameră, petreceau frăţeşte împreună şi se sărutau în gură! Ce momiţerie bufonă de tot ce se petrece în Francia! Ce abuz de cuvinte seci! Ce parodie mizerabilă de lucruri şi de idei nepotrivite cu gradul de cultură şi cu natura românului!... şi, nota bene 2, fiecare epocă 15 naşte ciuperca ei... vreu să zic porecla ei: astfel, salvatorii patentaţi a patriei din anul nemîntuirei 1866 inventaseră o nouă denumire pentru acei care nu dedesără mîna cu dînşii, denumirea de oamenii lui Cuza, adică, după mintea lor, trădători ai neamului românesc! Camera răsuna în toate 20 zilele de această apelare aplicată cu o intenţie injurioasă, şi ministrul îşi făcuse din ea un bici cu care lovea necontenit în unele bănci a Adunărei.. . Era un spectacol trist şi dezgustător! într-o zi, mai cu seamă, inconsecvenţa şefului de cabinet 3 trecuse peste toate marginile. Sîngele ferbea în mine pe cînd 25 el da cu piciorul în cel căzut şi deodată cuprins de indignare am strigat: Domnilor! Pentru un om ce se găseşte la cîrma ţării şi care ambiţionează titlul important de om de stat, domnul B. au comis o .30 greşală serioasă în contra tactului politic ce trebuie să prezide la toate actele unui adevărat om de stat. . . D-lui, într-un acces de violenţă, pot zice copilărească, au încălecat pe calul său cel mai năprasnic şi au venit aice ca într-un manegiu să ne deie spectacolul unor evoluţii neobicinuite în sanctuarul 35 unui parlament. Calul său, ca toate dobitoacele cu nărav, au sărit în sus şi-n gios, au zvîrlit în dreapta şi"în stînga, au lovit cu copita în oricine s-au găsit aproape de zburdăriie 1 Astfel se întîmplă şi astăzi cu porecla de: direcţia nouă [V.A.]. 2 Nu uita, bagă de seamă (lat.). 40 3 Şefului guvernului, primul-ministru. lui deşănţate, într-un cuvînt, cavaler şi cal au probat că au nevoie de o mînă puternică să-i înfrîneze. Cu toate aceste, onorabila Adunare au asistat cu multă răbdare la exer[ci]ţiile neparlamentare ale D-lui B.! Ea l-au 5 lăsat să fie pe placul său: violent, agresif, nemăsurat!... . i-au permis chiar să iasă din marginele bunei-cuviinţi, să iasă chiar din discuţie cu acel talent de orator de care d-lui ne-au dat atîte exemple tragicomice în cariera sa politică. Onorabila Adunare au vroit negreşit să vadă pană unde poate să meargă 10 cu nechibzuinţa un om îmbătat de putere cînd soarta lui îl împinge ca să-şi frîngă gîtul. Fie-mi deci iertat şi mie de a mă bucura de acest privilegiu de licenţă în răspunsul provocat de însuşi dl. B----Voi căta însă să nu-1 urmez pe d-lui în calea de lipsă de respect 15 pentru colegii mei... D-lui au vărsat pe capul nostru o bute plină de venin, prin urmare d-lui e prea inteligent pentru ca să pretindă că noi, drept mulţămită, să-1 stropim cu apă de trandafir, după uzul părinţilor noştri. în discursul ce l-aţi auzit, domnilor deputaţi, preopi- 20 nentul au pronunţat în multe rînduri, cu o intenţie vederată, cuvîntul de oamenii lui Cuza ! şi cu altă intenţie, nu mai puţin clară, d-lui au aruncat atunci în partea noastră o ochire care şi ea avea intenţia de a fi oarecum... machiavelică. Aceste deosebite intenţii aveau cu toatele o a patra intenţie... aceea 25 de a ne arunca în faţă o insultă!... Aice este cazul de a zice cu francezul că iadul e pavat cu bune intenţii. Oamenii lui Cuza! Iată dar un nou taraf inventat de acei ce au interes a diviza şi a subdiviza societatea română în tarafuri şi a le înduşmăni între ele cu scop de a profita taraful 30 lor de vrajba aruncată în celelalte tarafuri. Calcul dibaci,, precum videţi, însă care merită de a fi inferat cu o calificare... Mă abţin de a o rosti, pentru respectul ce datorez acestei adunări. Oamenii lui Cuza! Unde sînt? Cine sînt aceşti oameni? 35 Privesc împregiurul meu şi văd deputaţi trimişi aice de naţie, oamenii naţiei prin urmare, iar nicidecum servitorii unui om, numească-se acest om Cuza sau altfel. Un ministru... d-1 B. însuşi, poate să fie omul unui om, dar un deputat nu este decît omul unui popor! 40 Oamenii lui Cuza! Ce vra să zică această denumire? ... Desemnează ea pe acei oameni care, neavînd micşurimea 691 690 de a privi la slăbiciunile omeneşti ale unui şef de stat, ţin seamă numai de actele măreţe săvîrşite sub domnia lui? Desemnează ea pe acei oameni care consideră ca o nenorocire pentru ţară cînd văd trădarea infamă furişîndu-se pe lîngă 5 tron şi răsturnînd tronul ţării în tină şi în batgiocoră? Desemnează ea pe acei oameni care, respectînd istoria patriei lor, respectează în căderea unui domn ales de naţie o mărire căzută ? Atunci noi primim titlul de oamenii lui Cuza şi răspundem: 10 dar! sîntem oameni care nu dăm mîna cu trădarea! Dar acum să vă întrebăm şi noi la rîndul nostru: Voi cine sînteţi? A cui sînteţi! Sînteţi oamenii ţării? Nu! căci ţara nu vă cunoaşte, nici vrea să vă recunoască. Sînteţi oamenii unei situaţii? Nu! Căci nu sînteţi de măsura marelor 15 eveneminte. Să vă spunem noi ce sînteţi: sînteţi oamenii unui almanah, oamenii Almanahului de Gotha1! Şi atacurile voastre au aceeaşi valoare ca şi basmele din' calendare. Aveţi multe păcate pe cuget! E timpul să vă pocăiţi, iar nu să ridicaţi astfel fruntea cu dîrzie şi imprudenţă! 20 Scutul cu care vă acoperiţi are multe părţi slabe şi lesne de străpuns. Vă consiliem dar să vă espuneţi cît mai puţin, să nu vă espuneţi nicidecum, ci să plecaţi capetele cînd auziţi răsunînd cuvîntul de trădare. . . Dar! trădare! şi trădare mai cumplită decît trădarea unui om! trădarea unei ţări întregi, 25 trădarea tronului ei săvîrşită prin călcare de jurăminte, prin sacrificiul onorului armatei române! Aţi întins o mînă sacrilegă pe steagul României, şi pe acel stindard care era menit a purta în litere de aur cuvîntul de glorie aţi scris în litere negre cuvîntul trădare /... Din acel 30 steag, odinioară fala ţării, aţi făcut o stremţă umilită şi aţi avut neruşinarea de a-1 întinde ca un covor la picioarele tronului! Iată ce aţi făcut voi, oamenii Almanahului de Gotha, iată ce n-am făcut şi nu vom face niciodată noi, amicii lui Cuza căzut de la putere, însă oamenii naţiei române! 35 # — Bravo! Bravo... am strigat aplaudînd pe amicul M. Şi zău! ai rostit acest discurs elocuent ? — L-am rostit!... mi-au răspuns M., însă l-am rostit în mine ca totdeauna! Almanah în care erau înregistrate marile familii nobiliare din Europa. [PÎNEA AMARĂ A EXILULUI]1 Mirceşti, 188Î Amice Ghica, Gustat-ai vreodată pînea amară a exilului? Sper că nu, 5 dar în orce caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca şi mine, de influenţa sa perturbatoare. Pînea amară a exilului posedă strania proprietate de a crea în ţara noastră martiri noi şi patentaţi. Ea trebuie să fie plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă 10 şi cu trei părţi de lacrimi de crocodil, de zeamă de mădrăgună şi de bocite patriotice; — a fi mîncat pînea amară a exi-iului este un fapt care de la 1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoştinţa generaţiilor prezente şi viitoare. 15 Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur: Aux grands hommes la Patrie reconnaissante. Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în Bucureşti va figura următoarea inscripţiune: Celor cu pînea amară a exilului: Patria recunoscătoare. 20 Eşti un om cît de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut ? A face umbră pămîntului de azi pană mîne ? E destul să te împingă norocul a te înfrupta măcar cu alocuţia de pînea amară a exilului pentru ca să te trezeşti cu un nimb strălucit 1 Titlul scrisorii este cel pe care intenţiona să i-1 dea Alecsandri. 693 pe frunte, ca sfinţii din ciaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă şi să aspiri la orice onor, ba chiar şi la recompensă naţională... reversibilă, sub pretext că eşti mucenic a unei credinţi la care nici nu ai visat. Cu cît mai mult daca 5 destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare în evenimentele ţării, daca ai fost silnic depărtat de sînul ei sau chiar daca te-ai depărtat însuşi, de bună voie, ca un om prudent cînd ai simţit apropierea unui pericol serios. Totul e să fi fost condemnat să pui pe umeri haina de 10 proscris a petrece cîtva timp în centrurile cele mari ale civilizaţiei, în Paris, în Viena, în Londra etc, a-ţi lumina mintea la focarul ştiinţelor şi al artelor frumoase/a deveni pe nesimţite un om nou... îndopîndu-te cu pînea amară a exilului! 15 Cînd privesc prin fereastră cîmpiile acoperite cu zăpadă, copacii pudruiţi cu praf de gheaţă, cerul ascuns sub o pîclă deasă, natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăşi atmosfera tremură de frig, cînd aud şuieratul înfiorător al crivăţului care stinge viaţa în treacătul său, mă gin- 20 dese la adevăraţii martiri din timpurile noastre şi îmi zboară prin minte unele strofe din Pahod na Sibir. Sub cer de plumb întunecos, Pe cîmp plin de zăpadă, Se trăgănează-ncet pe jos, 25 O jalnică grămadă De oameni trişti şi îngheţaţi în lanţuri ferecaţi! Sărmani de şase luni acum Ei merg fără-ncetare 30 Pe-un larg pustiu ce n-are drum, Nici adăpost nu are. Din cînd în cînd un ostenit Mort cade, părăsit! E lung cel şir de osîndiţi! — 35 Pe vînăta lor faţă Necontenit sînt pălmuiţi De-un crivăţ plin de gheaţă Şi pe-a lor trup de sînge ud Des cade biciul crud! Convoiu-ntreg nedezlipit 5 îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb şi troienit Sub negura geroasă. Şi stă grămadă la un loc Făr' adăpost nici foc! 10 .......................... Treptat omătul spulberat Se-ntinde ca o mare Şi creşte şi sub el, treptat, Convoiu-ntreg dispare 15 Şi-n zori tot cîmpu-i învălit C-un giulgi nemărginit! Au fost!. . . Acum ei unde sînt?. . . Un cîrd de vulturi zboară Pe sus c-un răpede avînt 20 Şi iute se coboară. Iar dintre brazi vine urlînd, Urlînd lupul flămînd! Iată suferinţi, iată martiri! Ochii se umplu de lacrimi cînd această imagine grozavă trece pe dinaintea lor. 25 Cînd mă gîndesc însă la exilul de la 1848 din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pîne amară a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zîmbire. Unde ne-am exilat de bună voie, noi pretinşi eroi ai acelei epoce? unii în Paris, alţii în Viena, adică în oraşele care ne 30 atrag mai mult pe noi românii; alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseşi mulţămirea de a da ospitalitate cu pînea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi din compatrioţii noştri victime ale revoluţiei de la 1848 (sic); alţii la Brusa, în Asia minoră atît de frumoasă,, 695 unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai Sultanului, dîndu-le pensii. Care dintre noi a perit de foame, de frig şi mizerie în tot timpul cît ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului 5 şi ne-am bucurat de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi a copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu. Iar noi, ceilalţi proscrişi, afară de vro doi, trei care au trecut din viaţă ca toţi muritorii lumii aceştia, ne-am reîntors acasă din străinătate, din exil, ca dintr-o 10 plimbare prin ţări încîntătoare, dintr-o călătorie în care am cîştigat experienţă, suveniri plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre. Am mîncat însă pînea amară a exilului ? Dar! am mîncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună 15 companie, şi după revenirea noastră în patrie, ne-am gîndit adesea la dînsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers pană a o binecu-vînta ca pe o anaforă cu care s-au împărtăşit moldoveni cu munteni pentru ca să ajungă la unirea ţărilor surori. 20 A veni dar astăzi şi a se poza dinaintea publicului ca un martir cu stomahul stricat de pînea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de şarla-tanie, şi e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mîna la favoarea publică, 25 strigînd cu tonul calicilor: „Dă la păcătosul care a mîncat pînea amară a exilului". Dar ce să ne mirăm, amice Ghica? Nu sîntem oare deprinşi a vedea în zilele noastre minunile boscăriei celei mai perfecţionate ? 30 Epoca noastră este o epocă producătoare de tot soiul de saltimbancuri politice şi sociale. Ea dă naştere la o mulţime de îndrăzneli impudente şi la feluri de fiinţe eteroclite care ar putea să ocupe un loc însemnat în muzeul lui Barnum, celebrul exibitor de monstruozităţi. Pe lîngă viţelul cu trei 35 capete din Australia, pe lîngă invalidul cu cap de lemn şi femeia cu barbă din Franţa etc, ar figura cu destul succes productul cel mai straniu din România, adică: omul cu burta plină de pînea amară a exilului, şi un alt product nu mai puţin comic, despre care voi scrie altă dată, adică omul 40 care, singur el, a făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei. în primii ani ai domniei lui Cuza răsăriseră ca ciupercile nişte patrioţi de a treia mînă care se porecliseră cu emfaz 5 ăi dintâi. Ei susţineau că aclamaseră ăi dintâi cu intuziasm ziua de 5—24 ianuar 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintâi cu convicţiune şi admiraţiune proclamaţiunea convenţiunii, după stilul lor, ei aclamaseră ăi dintăi pe Două Mai etc, prin urmare acei aclamatori de meserie găseau că aveau dreptul 10 a fi tot ăi dintăi şi la împărţeala plăcintei. Acum însă nu mai pare destul de avantagioasă cariera de ăl dintăi ; lumea e în progres, ambiţiile au crescut odată cu poftele. Astăzi a ieşit în piaţă o nouă bandă care, neavînd cu ce să atragă ochii lumii, îşi pun pe cap pînea amară a 15 exilului ca o cunună de spini şi strigă cît le ţine gura că fiecare din ei, în parte, a desmormîntat România. Ei sînt ciocli salvatori ai fiicei lui Traian!.. . Şi astfel e de neghioabă gloata gurilor căscate că se ademenesc a crede la eroismul acelor ciocli şi la existenţa unor fapte care n-au existat şi nici 20 se vor găsi în istorie, precum şi la desmormîntarea ţării noastre care — slavă Domnului — nu murise niciodată. Cît de ticăloasă, cît de căzută ar fi trebuit să fie moşia strămoşească daca era de ajuns braţul unui pitic să o ridice pe picioare. închipuieşte-ţi Buceciul dărîmat printr-un cu- 25 tremur de pămînt şi ridicat de cine? de Statu-Palmă din poveste. Ce rîs omeric a să arunce posteritatea cînd a privi în panorama timpului trecut caricaturile comice ale âlor dintăi, a celor cu pînea amară a exilului şi a D-lor dezgropători de 30 ţară. Cu ce sigil neşters de ridicol au să fie! Sărmani înfieraţi pentru totdeauna! Cum au să fie exploataţi în folosul comediei de către autori dramatici ai viitorului. Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliere pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul 35 italian a încarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilache Ţiganul, ruşii în Hagi Aivat etc. Fericiţi urmaşii noştri! Vesele oare au să petreacă şi mult au să se minuneze de naivitatea străbunilor lor! 696 697