irtZrjU //. if S(^ ALECSANDRI V. ALECSANDRI OPERE III POEZII Text ales şi stabilit de GEORGETA RĂDULESCU-DULGHERU Studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. N1COLESGU SCRIITORI ROMÂNI EDITURA PENTRU LITERATURA Bucureşti, 1966 POEZII POPULARE ALE ROMÂNILOR ADUNATE ŞI ÎNTOCMITE DE VASILE ALECSANDRI Preaînălţată doamnă, Intr-un şir de mai mulţi ani m-am ocupat cu adunarea şi coordonarea poeziilor poporale din Ţările Româneşti şi am parvenit a forma o culegere preţioasă de balade, de legende şi de feliurite cîntice improvizate de poporul român în orele sale de suferinţă sau de veselie, de cădere sau de mărire. O parte din acele petre scumpe a comoarii geniului românesc au fost scoase la lumină şi traduse în limbile franceză, engleză şi germană. Fiind prdtutinclene bine priimite şi admirate, ele au deşteptat luarea-aminte a oamenilor erudiţi şi au contribuit mult a atrage simpatii meritate asupra naţiei noastre de ătîţi secoli uitată şi părăsită pe marginile Orientului. Complectînd acum, precît mi-au fost prin putinţă, colecţia începută şi dorind a face ca să contribuie însuşi geniul poporului în folosul Azilului de copii găsiţi ce poartă numele înălţimei-voastre, iau îndrăzneală a dărui acestui aşezămînt manuscrisul meu de poezii culese din gura poporului. Ele coprind glasurile intime ale sufletului său şi merită de a fi unite cu glasurile de recunoştinţă şi de binecuvîntare ce răsun împregiurul numelui înălţimei- voastre. Ele sînt copii găsiţi ai geniului românesc şi dar au dreptid a se bucura dc îmbrăţişarea înaltei protectoare a Azilului „Elena". Am onorul a fi cu cel mai adine respect al înălţimei-voastre preaplecat şi supus servitor V. ALECSANDRI Oetomvrie 18 6 2 Domnul meu, Nu voi să întîrziu mai mult a vă mulţumi pentru buna şi marinimoasa cugetare ce aţi avut. Am cetit cu plăcere scrisoarea prin care îmi dedicaţi complecta ediţie a poeziilor naţionale culese de d-voastră. Vă mulţă- mesc ca română şi ca doamnă. Ca română, căci aţi alăturat numele meu la această lucrare patriotică, la aceste cîntice scăpate de uitare mulţămită serioaselor voastre cercetări, şi carele amintesc bucuriile, durerile, istoria şi simţimintele ţărei. Fără a rădica ceva din caracterul naiv al espresiei poporale, aţi mlădiat cu o rară fericire forma acestor încercări întăitoare. De acum înainte aceste foi răspîn- dite ale trecutului nostru sînt aşezate pe o carte frumoasă şi, oricît de modest aţi fi la partea ce vi se cuvine, românii nu vor despărţi niciodată de Doine, Balade şi Lăcrimioare numele poetului care a aruncat o strălucire atît de vie asupra literaturei naţionale. Ca doamnă, vă mulţămesc că aţi dat ca desăvîrşită proprietate rodul ocupărei voastre de mai mulţi ani la Azilul „Elena“ ce am fundat pentru pruncii găsiţi. Această lucrare este o comoară adevărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi şi o priimeşte cu recunoştinţă. Vroiesc ca ediţiile ce se vox face şi se vor vinde în folosul Azilului „Elena“ să fie demne de geniul poetic al românilor. Voi comanda două, din carele una, ediţie de lux, pentru admiratorii frumseţilor poeziei poporale; cea laltă, ediţie tipărită cu caractere, fiind menită a se vinde cu preţul cel mai mic, va servi a duce cînticele naţionale ale României în sînul munţilor, în sate, în monastiri, de unde le-aţi cules cu pietate. Dar mai mult în Azilul „Elena“ acele poezii se vor păstra, căci ele, puse pe muzică, vor legăna ţinerile fiinţi adăpostite în el. Micii copilaşi ai azilului meu le vor cînta, şi atunci voi fi îndeplinit acea gingaşă cugetare din scrisoarea voastră de a dedica pruncilor găsiţi din România aceste poezii pe care le numiţi „copii găsiţi ai geniului românesc“. Priimiţi, domnul meu, cu espresia recunoştinţei, pe acea a stimei mele particolare. ELENA Bucureşti, 10 octomvrie 18 6 2 CÎNTICE BĂTRÎNEŞTI LEGENDE — BALADE POEZIA POPORALĂ a) Românul e născut poet 1 înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainile sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. De-1 munceşte dorul, de-1 coprinde veselia, de-1 minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cîntă durerile şi mulţămirile, îşi cîntă eroii, îşi cîntă istoria, şi astfeli sufletul său e un izvor nesfîrşit de frumoasă poezie. Nimic dar nu poate fi mai interesant decît a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cînticelor sale, căci ele coprinde toate pornirile inimei şi toate razele geniului său. Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile streine, poeziile noastre poporale compun o avere naţională demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română. Aceste poezii se împart în trei clase deosebite : 1° Cînticele bătrîneşti sau Balade, 2° Doine, 3° Hore. Baladele sînt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe. “) Această prefaţă au fost tipărită în broşura I a baladelor - 1852. Doinele coprind toate cînticele de doruri, de iubire şi de jale. Horele sînt cînticele de veselie ale poporului. Pe lîngă aceste se mai află unile cîntice numite Colinde, carele au un caracter religios, precum : Naşterea lui Hristos, Florile dalbe, Plugul etc., ce se cîntă în agiunurile Crăciunului şi al Anului nou. Toate aceste poezii, fără dată sigură şi fără nume de autori, sînt ascunse de secoli întregi, ca nişte petre scumpe, în sînul poporului. Ele sînt espuse a se perde ; prin urmare, e o sfîntă datorie de a le căuta şi a le feri de noianul timpului şi al uitărei. Datoria aceasta am cercat să o îndeplinesc. Agiutat de cîteva persoane, iar mai cu seamă de d. A. Russo, am adunat în deosebite călătorii prin munţii şi prin cîmpiile înflorite ale ţărei noastre o mare parte din poeziile poporale, şi acum săvîrşind coordonarea lor, le închin patriei mele, ca cea mai dreaptă avere a ei. Moldova, 18 5 2 MIORIŢA Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vranoean. n> Iar cel ungurean Şi cu cel vrancean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pc l-apus de soare Ca să mi-1 omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman, Ş-are oi mai multe, Mîndre şi cornute, Şi cai învăţaţi Şi cîni mai bărbaţi!... Dar cea Mioriţă Cu lînă plăviţă De trei zile-ncoace <0 Adică : unu-i de pe Valea Moldovei, unul din Munţii Vran- cei şi unul din Ardeal. Din neştiinţă, poporul nostru confundă ades numele de ardelean cu cel de ungurean, căci el încă nu a agiuns a cunoaşte întinderea pămîntului locuit de românif...]. 17 Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. „Mioriţă laie, Laie, bucalaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace ! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă Mioară ?“ „Drăguţule bace ! Dă-ţi oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpîne, stăpîne, Iţi cheamă ş-un cine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrancean !“ „Oiţă bîrsană a), De eşti năzdravană Şi de-a fi să mor b> In cîmp de mohor, Să spui lui vrancean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, In strunga de oi. Să fiu tot cu voi ; In dosul stînii, Să-mi aud cînii. “) Bîrsa, în Ardeal. Românul are mare plecare a crede in soartă ! El îşi împarte viaţa în zile bune şi zile rele, în oare ce aduc cu ele fericire sau nenorocire. Astfel, întîmplările lumei îl găsesc totdeauna pregătit a priimi lovirile lor, căci el se întăreşte în credinţa mîngăietoare că aşa i-au fost scris! aţa i-au fost zodia! aşa i-au fost să fie! etc. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag ! Fluieraş de os, Mult zice duios ! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc ! Vin tul cînd a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge ! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră craiasă, A lumei mireasă a) ; Că la nunta mea Au căzut o stea h>; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa c>. Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, “) Moartea! Ea domneşte ca o regină asupra omenirei şi e totodată mireasa lumei. Tot omul e logodit cu Moartea din minutul ce el întră în viaţă. Românul iubeşte imaginele poetice, de pildă: Un om bun e bun ca sînul mamei, sau e bun de pus pe rană ; un voinic e păunaş de codru ; un tînăr cu părul alb e nins în luna lui mai; femeia frumoasă e ruptă din soare... etc. b) Stelele au mare înrîurire asupra închipuitei românului. El crede că tot omul are cîte o stea în ceriuri ce este tainic legată de soarta lui. Aşa steaua omului se întunecă cînd el este ameninţat de vreo cursă şi cade în văzduh cînd el se apropie de finitul vieţii. Pentru dînsul un om însemnat e născut cu stea în frunte. Sînt stele carele, după crederea poporului, se arată ca prevestiri de mari întîmplări pe pămînt, precum unele stele roşii, ca de sînge, ce apar înaintea războaielor... etc. c) Cununa de nuntă care se pune pe fruntea mirilor în ceremonia cununiei. Soarele şi Luna ţin aici locul nunilor mari. 19 Preoţi, munţii mari, Paseri, lautari, Păsărele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întilni Măicuţă batrînă, Cu brîul de lînă, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toţi întrebînd Şi la toţi zicînd : «Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel ? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul griului ; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura cîmpului!...» Tu, Mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi Brazi şi paltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii!...“ NALUCA Frunză verde alunică ! ^ Mircea suie pe potică Şi-ntîlneşte o fetică Ce purta cofiţă-n mînă, Cu apă de la fîntînă : „Copiliţă, stăi să beu, Răcori-te-ar Dumnezeu 1“ „Ba, bădiţă, ba, nu vreu, Că mă tem de dragul meu, El mi-a zis să mă feresc De străini ce-i întîlnesc, Că de apă nu le-i sete, Ci de sărutări de fete." „Nu te teme, fata mea, Că el de s-a mînia, Cu baltagul l-oi lovi, Cu pămînt l-oi înveli." „Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea, Descalecă şi o bea, Bca-o toată dacă-i vrea, Da-ţi fă cruce mai întăi Şi suflă pe faţa ei b) ») Vezi nota in balada lui Codreanul [in ediţia de faţă, nota a> de la p. 106]. t) Românul a păstrat multe obiceiuri şi crezări din timpul paganismului, perzînd simţul mitologic acelor datini. Aşa el, fără a se gîndi la libaţiile vechilor romani, crede că e de augur Să nu fie descîntată De baba cea blestemată Să nu aibă vreo nălucă, In pustiu ducă-s-ar, ducă !“ Mircea-n vale se ducea, Dar el cruce nu-şi făcea, Peste apă nu sufla, Ci la ea năvală da. înghiţea, bietul, o dată, Şi-l lovea dorul de fată, înghiţea de două ori, Şi-l apuca reci fiori, înghiţea iar de trei ori, Şi cădea mort între flori ! bun a sufla în faţa apei sau al vinului dintr-un vas şi chiar a vărsa o parte din băutură păn-a nu duce vasul la gură. Acest soi de libaţie el o face pentru ca să alunge nălucile morţilor ce zbor prin lume şi se amestec în faptele oamenilor. Asemine este în ţară o datină veche de a pune cîte o mică monedă în mîna fiecărui mort, cînd este a-1 înmormînta, şi aceasta poporul o face fără a se gîndi la antica obolă a lui Caron. CUCUL Dulce turturică, Dalbă păsărică ! Hai să ne iubim, Să ne drăgostim La nouri, la soare, în frunzi la răcoare. La stele, la lună, Cîntînd împreună. TURTURICA Pentru dumneata Eu n-aş zice ba ; Dar zic şi zic ba Pentru maica ta, Că-i bănuitoare, Şi fărmecătoare h) Ea mi-a bănui “) Turturica figurează ades în cînticele poporale ca simbol de iubire şi de credinţă. Cucul, asemine în crederea românului, e o pasere misterioasă ce are tainice legături cu soarta omului. Glasul său meneşte a bine cînd răsună de-a dreapta auzului, şi, din potrivă, meneşte a rău cînd răsună în stînga. I>) Poporul crede în puterea farmecilor şi atribuie babelor ştiinţa vrăjitoriilor, de unde vine şi vorba că baba-i calul dracului. în ochii lui un om cu mintea distrasă este un om fărmecat, De te-oi prea iubi Şi m-a fărmeca De te-oi dismierda. CUCUL Dragă turturică, Pasere dălbică, Nu-mi fii duşmănică, Vara că ne-ndeamnă un tînăr aprins de iubire e fărmecat de vreo Baba Cloanţa ce i-a făcut cu ulcica. Acel nenorocit este espus a încăleca pe o prăjină şi a se duce prin văzduh după glasul fărmecătoarei, care, bătînd cu o verguţă de alun peste o ulcică din vatră, cheamă necontenit pe iubitul ei. Sînt oameni carii pretind că au văzut asemine călăreţi fantastici trecînd ca săgeata prin aer. Nimica nu-i poate opri din călătoria lor, decît numai înfi- gerea unui cuţit în pămînt. Vrăjitoarele ştiu a face de dragoste cu oase de lilieci prinşi în agiunul Crăciunului şi îngropaţi de vii într-un furnicar. Din scheletul liliacului nu rămîne decît un cîrligel şi o lopăţică. Cel întîi servă a atrage pe cine ţi-e drag, iar lopăţica a depărta pe cine ţi-e urît. Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor tragînd în 41 bobi de porumb, a vindeca de feliuri de boale prin descîntice şi prin apă nencepută. Descînticele sînt foarte numeroase şi unele din ele prea originale, precum acela de muşcarea şerpilor, de diochi, de sagetă- tură, de iele, de urît etc. Iată ca esemplu acel de diochi şi acel de iele : DE DIOCHI Fugi diochi Dintre ochi, Că te-agiunge-o vacă neagră, Cu coarnele să te spargă, Să te-azvîrle peste mare, In pusteiu, în depărtare. Acolo să pieci Ca ziua de ieri, Ca roua de floare, Ca spuma la soare. Iar capul cel diocheat Să rămîie luminat, Curat, de boală scăpat. Şi frunza ne cheamă Să ne drăgostim Şi să ne iubim. TURTURICA Ba, cucuie, ba, Nu te-oi asculta. Dă-mi tu bună pace, Că, zău, m-oi preface Azimioară-n vatră, Cu lacrimi udată, Şi de foc uscată, De toţi lepădată. Ochii cei vătămători Şi de foc săgetători înveliţi sa fie cu perdele albe, Să nu mai privească la obraze dalbe DESCÎNTICE DE IELE Voi ielelor, măiestrelor, Duşmane oamenilor, Stăpînele vîntului, Doamnele pămîntului Ce prin văzduh zburaţi, Pe iarbă lunecaţi Şi pe valuri călcaţi, Vă duceţi în locuri depărtate, în baltă, trestie, pustietate, Unde popa nu toacă, Unde fata nu gioacă. Vă duceţi în gura vîntului Să vă loviţi de toarta pămîntului, Ieşiţi din mînă, trup, picior Şi să periţi sus într-un nor. Daţi omului sănătate, Că sabie de foc vă bate! Oricum t-ei preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic vătrărel, Frumos, subţirel, Şi-n foc oi intra De te-oi săruta, Şi te-oi coperi, De foc te-oi feri, Incît chiar de silă, Dacă nu de milă, Tu mă-i îndrăgi Şi ne vom iubi. TURTURICA Eu n-aş zice ba Pentru dumneata, Dar cumplit mi-e teamă De cumplita-ţi mamă, Că-i bănuitoare Şi fărmecătoare. Decît m-a mustra Că te-oi desmierda Şi mi-a bănui Că te-oi prea iubi, M-oi face mai bine, Ca să scăp de tine, Trestioară-n baltă Subţire şi-naltă. CUCUL Oricum t-ei preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic ciobănaş Din fluier doinaş, Ş-oi căta prin baltă O trestie naltă, Şi cît te-oi vedea, Pe loc te-oi tăia Şi-n tine-oi cînta Şi te-oi săruta. TURTURICA Ba, cucuie, ba, Nu te-oi asculta, Porumbacule, Frumuşelule, Pestrişorule, Drăguşorule, Ştiu că mi-ar fi bine Să fiu tot cu tine, Dar maica-ta-i rea, Şi decît cu ea, M-oi face mai bine, Cu gîndul la tine, Iconiţă mică într-o biserică. CUCUL Oricum t-ei preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic dăscălaş La cel sfînt locaş. Şi pe la icoane Oi duce plocoane, Şi m-oi închina, Şi le-oi săruta De luni care pică Pînă dumenică. Iar cînd te-oi zări, Astfel ţi-oi grăi: „Sfîntă iconică, Fă-te păsărică Ca să ne iubim, Să ne drăgostim La nouri, la soare, In frunzi, la recoare, La stele, la lună |n veci împreună !“ BALAURUL “> La mijlocul drumului, La puţul porumbului, Văzui floarea cîmpului, Dar nu-i floarea cîmpului, Şi-i chiar ochiul şearpelui, Şearpe lung cu solzii verzi, Nici să-l vezi, nici să-l visezi. Cel balaur din păcate înghiţise giumătate Trup cu arme ferecate, Trupuşor de voinicel Ce striga mereu din el: „Sai, bădiţă ortomane, Că m-agiunge la ciolane ! Sai, bădiţă, de mă scoate, Că m-apuc Hori de moarte !“ Iată-n lungul drumului, La puţul porumbului, •) Românii au multe crezări în privirea şerpilor, unele înte- meiete pe ispită, altele născute din închipuire. Aşa găsim în poveştile şi în baladele lor nişte fiinţi fantastice sub nume de balauri, carii au trup de şearpe şi grai omenesc, şi carii, cînd se luptă cil vitejii feţi-frumoşi, se lovesc cu ei în buzdugane, iar cînd alung vreo pradă, o alung cu o falcă-n cer şi cu una în pămînt. Insă ei sînt totdeauna învinşi de către feţi-frumoşi şi taieţi în multe bucăţi, carele cearcă a se împreuna pînă ce asfinţeşte soarele. Acei balauri se rudesc cu dragonii popoarelor Apusului. Ca şi a ceştii, ei sînt păzitori de comoare şi de fete mîndre de împăraţi, răpite de dînşii. Că venea, mări, venea Pe balaur de-ntîlnea Un viteaz de ortoman Pe-un cal negru dobrogean. „Măi balaur ! striga el, Lasă trupul tinerel, Că te curm pe giumătate, Să-mi răscumpăr din pacate“. Şearpele se zvîrcolea Şi cu şeapte limbi grăia : „Ortomane Hoţomane ! Bate-ţi negrul Pe de-ntregul Şi te du, şi fugi de mine. Că nu-i bine nici de tine.“ „Şerpuliţă, Dinţi de criţă, Am un paloş de oţel, Lasă trupul tinerel." „Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea, Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie, Că ades îl blăstema Şi-i zicea cînd îl culca : «Culcă-te, alină-te, Şearpele sugă-mi-te !» “ Cel viteaz de ortoman Izbea negrul dobrogean, Românii cred încă că petrele scumpe se formează din spuma gurei şerpilor, şi că cuiburile lor sînt adevărate comoare de bri- lianturi şi de rubinuri. a) Superstiţia popoială pretinde că, de fiecare şearpe ucis, Dumnezeu iartă un pacat. Sînt eîteva zile în an, începînd de la Sfîntul Petru, în care se zice că ies şerpii la drum. Atunci se face mare ucidere de aceste reptiluri. Unii şerpi însă au privilegiul de a fi respectaţi, de pildă acei de casă. Ei, ca şi barzele de pe coperişul casii, şi ca rîndunelile de sub streaşină, sînt oaspeţi neatinşi, fiind apăraţi de legea sfîntă a ospeţiei, ce domneşte din vechime la români. Şi cu pala Iui cea nouă Pe balaur tăia-n două, Apoi trupul înghiţit, Plin de rane, otrăvit, El în cîrcă-1 rădica, Sus, la stînă se urca Şi în lapte mi-1 scălda, De venin îl curăţea Şi cu viaţa-1 dăruia. Apoi, mări, cît trăia, Fraţi de cruce se prindea a) Şi-mpreună voinicea, Pe balauri de stîrpea ! “) A se prinde fraţi de cruce e o datină antică ce impune da- torinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sîngelui. Cînd doi bărbaţi se decidau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept cîte o tăietură în formă de cruce şi să unească sîngele lor. Acest obicei mistic, carele în epoha de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecare tradiţii de pe timpul cruceadelor, sau poate chiar de tainele introducerei hristianismului la români. Romanii vechi încă aveau mare respect pentru şerpii de casă, pe care îi îmblînzeau şi-i priimeau la masă, de-i hraneau cu lapte. ERCULEAN a> Plecat-au în ziori Trei surori la flori. Sora cea mai mare S-a dus înspre mare, Sora cea mezină, Pe mal, în grădină, Sora cea mai mică Şi mai sălbăţică S-a dus, mari, dus Pe Cerna în sus b> Iar în urma lor Mulţi voinici cu dor S-au luat cîntînd Ş-au venit plîngînd. Iată-un capitan, *) Această legendă pare a cuprinde o alegorie ingenioasă şi poetică asupra descoperirei apelor minerale de la Mihadia în Banat. Numele de Ercul Erculean repoartă gîndirea la timpu- rilo domnirei romanilor în Dacia pe cînd băile astăzi cunoscute sub numele de Mihadia purtau numirea latină de : Pontes Her- culi şi ad media acquae micrue. Chiar acum încă unul din acele izvoare minerale se chcamă izvorul lui Ercul, zeul puterei, căci apa lui este întăritoare. Sora cea mai mică şi mai sălbăţică, ce stă ascunsă într-o stîncă, şi plînge în umbră adîncă, reprezintă negreşit, sub o formă alegorică, un izvor limpide şi dătător de viaţă. Temerea ei de a fi sorbită de razele soarelui şi cuibul său de floricele aşezat la răcoare înfăţişează imagina unui pîrîu de munte ce curge la umbra pădurilor. b) Cerna este numele pîrîului de munte ce curge prin Mihadia şi merge de se aruncă în Dunărea. Acest cuvînt însemnează în limba slavonă un lucru negru; prin urmare, se înţelege pentru ce Ercul Erculean zice pîrîului : Neră limpezie. Capitan rîmlean a\ Că mi se iveşte, Pe mal se opreşte, Cu Cerna grăieşte : „Neră limpezie, Stăi de-mi spune mie Despre trei surori Plecate din ziori.“ „Sora cea mai mare S-a dus cătră mare Pe Dunărea-n jos La un plai frumos. Sora cea mezină S-a dus din grădină Peste nouă munţi, In codri cărunţi. Sora cea mai mică Şi mai sălbăţică PIînge colo-n stîncă La umbră adîncă.“ Ercul Erculean, Capitan rîmlean, îşi răpede calul De răsună malul, Ş-agiunge-ntr-un zbor La stînca cu dor. „Ieşi, fată, dm peatră, Să te văd odată !“ „Cum să ies din peatră, Că sînt goală toată Şi mă tem de soare... Nu m-a soarbe oare ?“ „Să n-ai nici o frică, Fată sălbăţică, Că te-oi lua-n braţă, a) In letopisiţele noastre cele vechi se vede numele de rîmlean dat locuitorilor din Roma. 3 — Alecsandri — Opere III Să mai prind la viaţă. Şi te-oi coperi, Şi mi te-oi feri De vînt şi de soare, De-a lor sărutare." „Bădiţă, bădiţă, De-ţi sînt drăguliţă, Soţie de vrei, De vrei să mă iei, Mă scoate din stîncă, Din umbră adîncă, Să-ţi ies la lumină Cu inima plină.“ Ercul Erculean, Capitan rîmlean, Calcă peste peatră Şi iată că-ndată Lumei se arată O dalbă de fată. Albă, goală toată. Vie şi frumoasă. Dulce, răcoroasă, Cu păr aurit, Pe umeri leit. Cît o şi zăreşte, Soarele s-opreşte, Şi faţa-i s-aprinde, Şi raza-i se-ntinde. Ca un sărutat Lung şi înfocat. Iar cel Erculean, Capitan rîmlean, Mi-o apucă-n braţă De prinde la viaţă, Mi-o strînge la pept Ş-o leagănă-ncet ; Şi-i face-n răcoare, Departe de soare, Cuib de floricele Ivite la stele. BLĂSTEMUL Pe cel deal, pe cel colnic Trece-o pruncă ş-un voinic, Voinicelul haulind Şi pe murgul netezind, Iar pruncuţa suspinînd Şi din guriţă zicînd : „Ia-mă, bădiţă, călare, Că nu mai pot de picioare. Drumu-i greu şi grunţuros, Nu mai pot merge pe gios !“ „Puiculiţă, chip frumos, Eu te-aş lua bucuros, Dar mi-e murgul sprintinel, In picioare subţirel. Murgu-i mic şi drumu-i greu, Abie duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele“ aK „Nu ţi-e milă şi păcat! De la părinţi m-ai luat, Şi-n răi codri m-ai băgat! Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să fie pe gîndul meu ! Să te duci, bădiţă, duci Pan-îi pica rob la turci, “) Pistoalele, paloşul sau iataganul se purtau înainte într-o chingă lată de curea ţintuită ce se numea seleaf (cuvînt turcesc) şi care cuprindea mijlocul trupului. Cu picioarele-n butuci Şi cu mînele-n cătuşi! Să te-agiungă dorul meu Unde-a fi drumul mai greu ! Să te bată jalea mea Unde-a fi calea mai grea ! Murgul să se poticnească, In creştet să te trîntească, Mîna dreaptă să-ţi sclintească, Mina stingă Să ţi-o frîngă, Să ţii dîrlogii cu dinţii, Să mi te plîngă părinţii, Să te-nsori de nouă orih> Ca să faci nouă feciori, Să te mai însori o dată Ca să faci numai o fată... Ei să treacă şuierînd Cînd te-ar auzi plîngînd, Ea în palme să-ţi tot cară Apă turbure ş-amară, Tu să bei, să bei mereu, Gîndind la blăstemul meu !“ c) •) Pentru cine înţelege puterea dorului nu poate fi blăsten» mai amar decît acela esprimat cu atîta poezie în strofa aceasta. Dorul ce alungă pe călător şi jalea ce îi bate sufletul reprezintă imagine de o rară frumuseţă. b> Mulţimea copiilor, averea omului“, zice românul. Partea aceasta a blăstemului e cu atît mai cruntă că ea atinge una din credinţele cele mai scumpe românului, menindu-i nouă feciori nepăsători de suferinţele părintelui lor. Românii au multă dragoste pentru copii. Cînd un copil e singur la casa omului, el este numit unicelul; cînd sînt doi. ei sînt chemaţi ochii capului; iar dacă moare vreunul, părinţii zic plîngînd că l-a îndrăgit Dumnezeu. c) In locul acestui vers, unii cîntăreţi zic : „Cîte lacrimi am plîns eu“. INELUL ŞI NAFRAMA I Fost-au, fost un crăişor Tinerel, mîndru fecior, Cum e bradul codrilor Sus, pe vîrful munţilor. De soţie şi-au luat O copilă din cel sat, Copiliţă româncuţă, Toţi vecinilor drăguţă ; Cu chip dulce, luminos, Cu trup gingaş, mlădios, Cum e floarea cîmpului In lumina soarelui. Iată lui că i-au sosit Carte mare de pornit La tabără de ieşit. El în suflet s-a mîhnit Şi din gură a grăit: „Draga mea, sufletul meu, Ţine tu inelul meu. Pune-1 în degitul tău. Cînd inelu-a rugini, Să ştii, dragă, c-oi muri!“ *) In povestele, în legendele şi în baladele româneşti se găsesc o mulţime de idei poetice şi de imagini răpitoare, precum inelul ce rugineşte şi aurul naframei ce se topeşte în agiunul moartei unui om. Pe lîngă minunile din poveşti: palaturi de cristal, zidite pe munţi de oţel, copaci crescuţi pînă în nuovi „De mă laşi plîngînd acasă, Na-ţi naframa de matasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să ştii, frate, c-oi muri !“ II El pe cal a-ncălecat Şi pe drum au apucat. Mers-au el pîn'la un loc Ş-au aprins un mare foc In mijlocul codrului, La fîntîna corbului. Mîna-n sîn el şi-o băga, La năframă se uita... Inima-i se despica ! „Dragii mei, ostaşii mei, Puişori viteji de zmei! Staţi pe loc de ospătaţi Şi la umbră vă culcaţi. şi purtînd în vîrful lor cuib de zînă, erghelii de cai sălbatici ce ies noaptea din sînul mărilor ca să pască poienile codrilor, paseri măiestre, ce aduc veşti de pe ceea lume, pajuri urieşe, a căror cuiburi sînt în fundul pămîntului, zmei ce răpesc fetele de împăraţi, şerpi mari ce stau culcaţi pe paturi de petre scumpe, iarba-ferului, care deschide zăvoarele cetăţilor, iarba- şearpelui, ce învie morţii, vindecîndu-le ranele, poduri de argint, cu copaci de aur în care cresc mere de rubin şi cîntă paseri de briliant etc., etc., găsim mere de aur carele, aruncate gios, se prefac în palaturi împărăteşti, furci de argint carele torc singure, peatra de teacă a sfintei Miercure, peria sfintei Gioi şi ştergarul sfintei Vineri, date de tustrele tînărului Făt- Frumos ca să-i fie de ajutor cînd l-ar ajunge zmeii. Peatra de teacă aruncată în calea zmeilor se schimbă într-o stîncă naltă pînă la cer, peria, într-un codru des în care nici vîntul nu răzbate, ştergarul, într-o mare lungă şi lată ca faţa pămîntului. Zmeii trebuie să macine stîncă, să doboare codrii şi să soarbă apele mărei pentru ca să agiungă pe Făt-Frumos. In numărul semnelor considerate de români ca prevestiri de moarte, mai sînt şi căderea stelelor, cînticul cucuvaiei, urletul cinelor, arătări de năluce, pocnirea lemnului icoanelor din casă, stătutul cailor pe loc cînd au a pleca la drum etc. Eu sînt gata de plecat, Acasă că mi-am uitat Paloşul cel rotilat Pe-o masă verde-aruncat." Indărăpt el a pornit, C-un voinic s-au întâlnit, C-un voinic cu calul mic : „Noroc bun, tânăr voinic ! Ce veste, de unde vii ?“ „Dacă vrei, doamne, s-o ştii, De altul poate-ar fi bine, Dar e rău ş-amar de tine ! Tatăl tău că s-a sculat, Ţlara-ntreagă ne-a călcat Pîn’ce mîndra ţi-a aflat, Şi pe dîns-a aruncat Intr-un tău adînc şi lat.“ „Na, voinice, calul meu, Să mi-1 duci la tatal meu. De-a-ntreba unde sînt eu, Tu să-i spui ică eu m-am dus Pe malul apei, în sus, Şi că-n apă m-am zvîrlit La copila ce-am iubit.“ III Tatăl său ţar-a sculat, Tău-nitreg de l-au secat Şi copiii şi-au aflat Amîndoi îmbrăţişaţi, Pe năsip galben culcaţi, Amîndoi senini la faţă, De păreau că sînt în viaţă. Atunci craiul s-a căit, In matasă i-a^nvelit, Şi-n biserică i-au dus Şi-in două rade i-au pus, Racle mîrndre,-împărăteşti, Purtînd semne latineşti.a> Şi pe dinsul l-a zidit în altar, la răsărit, Pe ea-n tindă, l-asfinţit ! Iar dim el, frate,-a ieşit Un brad verde, cătinat, Pe biserică pleaat. Şi din ea — o viişoară a) Adică inscripţie cu litere latine, precum se obicinuieşte pe sarcofagiuri. O variantă a legendei sună aşa : Trecu toată primavara, Trecu pe urmă şi vara, Inelul nu ruginea, Nici naframa se roşea, C-amîndoi erau în viaţă, Ea cu lacrime pe faţă, El cu arma la război, Şi se doreau amîndoi. Iată că-ntr-o dimineaţă, Intr-o zi cu neagră ceaţă, Mîndruliţa se scula, Faţa albă îşi spăla, La icoane se-nchina, Ş-apoi la inel căta. Dar inelu-i ruginit! ..Vai! drăguţul mi-au murit!“ Vorba bine nu sfîrşea, Şi de cale se gătea, Pe-un cal ager s-arunca Şi la tabără pleca. Calul zboară ca şi vîntul De cutrieră pămîntul. Şi cînd toaca-n cer toca, Ea prin tabără îmbla, Tot pe dragul ei căta, Şi-l găsea sărmanul mort, întins veşted sub un cort. Ea naframa şi-o lua, De trei ori o săruta, Capul, faţa-şi învelea Şi pe loc moartă cădea. înflorită, mlădioară, Ce din ziori şi pînă-n seară Pe biserică s-a-ntins Şi cu bradul s-au coprins ! Tună, Doamne, şi trăsneşte, Tună-n cine despărţeşte Dulcea dragoste-nfocată De-un fecior şi de o fată. PĂUNAŞUL CODRILOR j) I Pe cel deal, pe cel colnic Trece-o pruncă ş-un voinic, Puiculiţă bălăioară, Cu cosiţa gălbioară, Voinicel tras prin inel, Mult e mîndru tinerel! Şi-i tot zice voinicul: „Cîntă-ţi, mîindro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul." „Eu, bădiţă, l-oi cînta, Dar codrii s-or răsuna Şi pe noi ne-a-ntîmpina Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor !“ ..Aurică drăgulică ! Nici ai grijă, nici ai frică. Să n-ai grijă pentru tine Cît îi fi tu lîngă mine. Să n-ai frică pentru mine *) Păunaş însemnează un voinic tînăr, mîndru şi misterios, mîndru ca păunul şi misterios ca Pan, zeul codrilor. In România plină de urme romane nu ar fi de mirare să se fi păstrat numele zeului Pan şi să se fi schimbat cu timpul în Păunaş, precum s-au păstrat numele zeilor paganismului Joe, Mercur, Venere, ce se văd figurînd în poveşti sub chipuri de sfinte creştine: sfînta Joie, sfînta Mercure, sfînta Vinere. Prin urmare, e de crezut că Păunaşul din această baladă nu este altul decît chiar Pan, zeul codrilor. Cît oi fi eu lîngă tine !“ Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. Iată că-i întîmpina Paunaşul codrilor, Voinicul voinicilor. „Cale bună, românaş !“ „Mulţămim, măi Păunaş.“ „Măi băiete, băieţele, Măi voinice, voinicele, Dă-ne nouă pe mîndra, Ca să scapi cu viaţa ta.“ „Ba, eu mîndra nu ţi-oi da Pîn’ ice capul isus mi-a 'sta, Că eu cînd o am luat, In cosiţe i-am giurata> Să n-o las de lîngă mine Şi is-o apăr de oricine." II Ei de brîie s-apucau Şi la luptă se luau, b> Cînd în iloc mi se-nvîrteau, Cînd în sus se opinteau. N'ici unul mu dovedea, Gios nici umul nu cădea. Iar băiatul cam slăbea. Brîul i se descingea, “) Imagină graţioasă şi espresie foarte poetică. A giura credinţă în cosiţele fetelor este un vechi obicei ce face parte din şezătoarele flăcăilor şi a copilelor noaptea pe prispa casei părinteşti. h) Lupta era la vechii romani un exersiţiu zilnic şi o petrecere : lucta. Asemine la românii de astăzi lupta e un obicei care domneşte pretutindene la munţi şi la cîmpi. Ea se urmează în deosebite chipuri, cu deosebite numiri : de pildă, lupta voinicească, lupta ciobănească, lupta ursărească, lupta pe dreptate (adică fără punere de piedică şi fără ajutor străin). Cine asistă la aceste lupte a flăcăilor români de Iu Carpaţi şi de pe malul Dunărei recunoaşte bine în ele apucăturile şi pauzele gladiato rilor din vechime. Şi Păunul mi-1 strîngea, Trupuşorul îi frîngea. „Mîndro, mîndruliţa mea ! Vin’ de-mi strînge brîul meu ! Apăra-te-ar Dumnezeu ! Că-mi slăbesc puterile, Mi se duc averile." „Ba nu, nu, bădiţă frate, Că vei lupta pe dreptate, Şi oricare-a birui, Eu cu dînsul m-oi iubi..." Voiniceii se izbeau, Şi mai .tare s-opinteau, Şi mai tare se-nvîrteau, Şi mai tare se trînteau. Din doi .unul dovedea, Din doi unul gios cădea ; Cine că mi-ş dovedea Şi cu mîndra purcedea ? Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor ! Cine-n luptă gios cadea Şi-n urmă-le rămînea ? Voinicel tras prin inel, Moare-n codru singurel! ») Pentru sufletele viteze puterea e cea mai scumpă avere. SOARELE ŞI LUNA*; îmbla, frate, mîndrul soare, îmbla, frate, să se^nsoare Nouă aib> Pe nouă cai Care noaptea pasc în rai. îmbla ceriul şi pamîntul Ca săgeata şi ca vîntul, Dar toţi caii-şi obosea Şi potrivă nu-şi găsea Ca sora sa Ileana, Ileana Cosînzana c>, Ce-i frumoasă ca o floare într-o iarnă fără soare. •*) Pintre rămăşiţele de mitologie antică ce mai esistă la români, legenda soarelui este una din cele mai poetice. Soarele e un zeu frumos cu părul de aur, carele, ca Apolon, cutrieră ceriul pe un car tras de cai. Asemine, românii cred, cînd tunetul vuieşte, că sfîntul Ilie se preumblă cu carul pe bolta de aramă a cerului. b) Adică nouă ani, provincialism din Moldova. c) Ileana Cosînzana este închipuirea cea mai poetică a geniului românesc; ea personifică tinereţa, frumuseţa, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvînt, perfecţia omenirei sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare. Mulţime de poveşti există în care Ileana Cosînzana gioacă rolul cel mai ademenitor. In acele basme minunate prin originalitatea lor adeseori fantastică, Ileana Cosînzana este reprezin- tată cu părul de aur şi cu farmec dulce la privire. Ea-i atît de strălucită, că pe soare pofi căta, iar pe dînsa ba ; paserile cmtâ în calea sa cînticele lor cele mai frumoase, florile se culc în cîmpie ca să-i facă covor, balaurii se îmblînzesc şi vin de se „Sorioară Ileano, Ileano Cosînzano ! Haideţi să ne 'logodim, C-amîndoi ne potrivim, Şi ila plete, şi ila feţe, Şi la dalbe frumuseţe. Eu am plete strălucite, Tu ai plete aurite, Eu am faţa arzătoare, Tu, faţa mîngăietoare." „Alei! frate luminate, Trupuşor făr’de pacate, Nu se află-adevărat Fraţi să se fi cununat. Cată-ţi tu de ceriul tău Şi eu de pământul meu, C-aşa vrut-a Dumnezeu." Soarele ise-ntuneca, Sus, la Domnul se urca, Domnului se înlchina Şi din gură cuvînta : „Doamne sfinte Şi părinte ! Mie timpul mina sosit, Timpul de căsătorit, Şi potrivă n-am găsit Ca soră-mea, Ileana, Ileana Oosînzana." Domnul! sfânt îl asculta întind cu dragoste la picioarele ei, şi toţi fiii de împăraţi îmblă să o ia de soţie. Averile ei sînt nesfîrşite; ea are trei îmbrăcăminte, una ca ceriul cu luna şi cu stelele, una ca cîmpul cu florile şi una ca marea cu spumele aurite de razele soarelui. Românii din Moldova zic că Ileana Cosînzana personifică Moldova, cu podoabele şi avuţiile pămîntului său, cu fărmecul răpitor care flutură pe cîmpiile sale. A zice de o femeie că e frumoasă ca Ileana Cosînzana este tot aşa ca şi cînd se zice că e ruptă din soare, adică e o fiinţă din ceruri. Intre cărţile vechi şi nouă ce s-au tipărit pîn-acum în ţările româneşti, cea mai populară este micul poem a lui Arghir şi a iubitei lui Ileana Cosînzana. Şi de mînă ,mi-l lua Şi prin iaduri mi-1 purta, Doar că l-ar înspăimmta, Şi prin rai încă-1 purta, Doară că l-ar încînta, Apoi Domnul-Dumnezeu Cuvînta cu graiul său, Iar cînd Domnul cuvînta, Lumile se deştepta Şi icu drag îl asculta. Cerurile strălucea, Norii din senin perea : „Soare, soare luminate, Trupuşor făr’de pacate, Raiul tu l-ai petrecut Şi prin iad încă-ai (trecut, Ce mai zice gîndul tău ?“ „Ziice că sufletul meu Aleg iadul chiar de viu, Numai singur să nu fiu, Ci să fiu cu Ileana, Ileana Cosînzama !“ Soarele se ooborea, La sora lui se oprea, Mândră nuntă pregătea, Pe Ileana şi-o igatea Cu peteallă de mireasă, Cunună de-mpărateasă, Şi rochiţa neţesută, Din petre scumpe bătută. Apoi mîndri, el şi ea, La biserică mergea. Dar cînd nunta se făcea, Vai de el, amar de tea ! Candeliile se stingea, Clopotele se dogea, Sfinţii faţa-şi ascundea, Preoţi în genuchi cădea. Iar mireasa, vai de ea ! Frig de moarte-o coprindea, Căci o mînă se-ntindea Şi pe sus o rădica Şi-n mare mi-o arunca ! Valurile bulbucea, Iar ea-n valuri cum trecea. Mreană de-aur se făcea. Soarele se-nălţa sus, Se lăsa tot spre apus, Şnn marea se cufunda, La isoră-sa Ileana, Ileana Cosînzana. Iară Dumnezeu cel sfînt, Sfînt în cer şi pre pămînt, Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca Şi-n ceriuri o anlnca Şi-n lună plină-o schimba. Apoi Domnul-Dumnezeu Cuvînta cu graiul său ; Iar cînd Domnul cuvînta, Lumile se spăimînta, Mările se tupila, Munţii se cutremura, Ceriul se întuneca : „Tu, Ueană Oosînzană, Sufleţcl fără prihană, Şi tu, soare luminate, Trupuşor făr’de pacate ! Cu ochii să vă zăriţi, Dar să fiţi tot despărţiţi. Zi şi noapte plini de dor, Arşi de foc nestingător, Vecinic să vă alungaţi, Ceriul să cutrieraţi, Lumile să luminaţi!“ ŞOIMUL ŞI FLOAREA FRAGULUI Sus, în vîrf de brăduleţ, S-a oprit un şoimuleţ. El se uită drept în soare Tot mişcînd din aripioare. Gios la trunchiul bradului Creşte floarea fragului. a) Ea de soare se fereşte Şi de umbră se lipeşte. „Floricică de la munte, Eu sînt şoim, şoimuţ de frunte, Ieşi din umbră, din tulpină, Să-ţi văd faţa la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine, Cît am pus în gîndul meu Pe-o aripă să te ieu Şi să mi te port prin soare Pîn’ t-ei face roditoare Şi de mine iubitoare." „Şoimuleţ, duios la grai, Fiecare cu-al său trai. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalţi la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am imenire-nfloritoare. “) In Carpaţi pădurele sînt pline de fragi ce cresc mai cu seamă la rădăcina brazilor. Acel soi de fragi sînt lungăreţi, roşii şi foarte parfumaţi. Tu te leagăni sus, pe vînt, Eu mă leagăn pe pămînt. Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Făr-a te gîndi la mine, Că e lumea-ncăpătoare Pentru-o pasere ş-o floare !“ *) Cugetare poetică ţi de o filosofie adîncă. BRUMĂRELUL într-o verde grădiniţă Şeade-o dalbă copiiliţă Pe-aştemut de calonfiri, La umbră de trandafiri. Treoe-un voinice1! ou grabă Şi din ifugă o întreabă : „Spune-mi, dalbă copiliţă, Cu rumena ta guriţă, Eşti nevastă, ori eşti fată a> Ori zâna din ceri picată ?“ „Nici nevastă sînt, nici fată, Nici zînă din ceri picată, Ci sînt floare garofiţă, Răsărită-n grădiniţă ; Dar tu, voinicele, spune, Eşti însurat, ori eşti june ?“ „Eu sînt, dragă, Brumărelul (îi răspunse voinicelul). “) După datina antică, fetele poartă capul gol pînă cînd se mărită, iar de cum se cunună, ele pun ştergare pe cap. Cuvîntul nevastă trage etimologia sa de la numele zînei Vesta, caria fecioarele erau închinate în timpul romanilor. Mă- ritîndu-se, fata iese din rîndul vestalelor şi încetează de a fi supusă cultului zînei Vesta. Ea se face nevesta, nevastă. Eu vin seara, pe răcoare, De mă culc pe sîn de floare, Şi cînd plec voios cu soare aK După mine floarea moare !“ “) Tablou poetic, alegorie ingenioasă de perirea florilor bătute de brumă. Brumărel este numele lunci lui octoinvrie, cînd încep a cădea brume mici. Românii dau lunelor numiri potrivite cu timpurile anului; de exemplu : Ianuarie se numeşte Cărindariu sau Gerariu, adică începutul colindelor anului şi a gerului. Fevruarie. Faur sau Făurar, adică a faurilor de fer carii pregătesc ferele aratului. Martie, Mărţişor sau Germinat (încolţitor). April, Prier (deschizător) sau Florariu. Mai, Frunzar sau Prătar (a ierburilor). Iunie, Cireşel (a cireşelor). Iulie, Cuptor (a ferbinţelelor). August, Măsălar (a secerişului). Septemvrie, Răpciune sau Vinicer şi Viniţel (a vinului). Octomvrie, Brumărel. Noiemvrie, Brumar sau Promorar (a brumei mari şi a promo- roarei). Decemvrie, Andrea sau Neios (a ninsoarei). CIUMA •> Frunză verde salbă moale. Adus-au un nor în poale Boala cea mai Tea din boale ! Noru- De cercat la gîtul tău, Care nu te-a prinde rău." Frunză verde toporaş, Iată-un dulce copilaş Care-alungă-un fluturaş. Unu-aleargă, imul zboară ; Ciuma-i prinde şi-i omoară ! Frunză verde poamă acră, Iată-o babă, iată-o soacră. c> *) Spaima răspîndită în ţară de răutatea ciumei a născut mai multe legende şi proverburi. Cel mai caracteristic din toate este proverbul scos pe seama mamelor neomenoase şi care zice : Cutare e ciumă, nu e mumă. Asemine se zice de un om rău şi duşmănos că l-au fătat ciuma. k> Aluzie le petele acele negre lăsate de boala ciumii pe trupurile victimelor sale. c) Un proverb poporal sună în următorul chip : Soacră, soacră, Poamă acră ! De te-ai coace cît te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face. Ideea satirică cuprinsă în aceste versuri e destul de aspră, însă imagina ciumii spaimîntîndu-se la vederea unei soacre şi fugînd din ţară numai că a întîlnit-o face a presupune că autorul necunoscut a legendei a avut multe daune din partea mamei ne- veslii lui. Cum o vede, Ciuma-ndată Dă ila fugă spaimîntată, Culegînd în oalea ei Pruncuşorii mititei, Nevăstuice tinerele, Copiliţe gingăşele, Fecioraşi cu mintea crudă Şi bărbaţi voinici la trudă. Ducă-s-ar în pribegie ! Ducă-s-ar în cea pustie, Indărăpt să nu mai vie ! HOLERA Gios, pe malul Prutului, La casele Vîleului, Vîlcul bea, se veseleşte, Cu trei fete se-mdrăgeşte, De holeră nici gîndeşte ; Maică-isa grija-i ducea Şi cu lacrimi li zicea : „Dragul mamei Vîlcule, Mîndrule, voinicule ! Tu tot bei şi veseleşti, De holeră nici gândeşti. L»asă-mi-te de beţie Şi de dalba veselie, Că hoilera-i chiar Ja Prut Şi chiar dinooace-au trecut 1“ Vîlcul ei se supunea, Patru boi la câr punea Şi pe cal încăleca, Drumul la vaile-apuca, Apuca-n călătorie Să facă negustorie. Cînd la cotul Prutului, “) Carul a fost adus în Dacia de coloniştii romani. Ei aveau deosebite trăsuri. Acea de care se serveau cetăţenii avuţi se numea biga. Trăsura matroanelor se chema carpentium şi era cu două roţi, însă la serbările publice ele se suiau în alte mai mari, cu patru roţi, numite pilentum. Afară de aceste, romanii aveau pentru ţară o trăsură carruca. Vizeteul se numea carricarius, cărucier. Prin mijlocul cîmpului. El zarea, mări, vedea O clonţată ce rîdea, O clonţată-nveninată, Cu pelea pe trup uscată Şi cu părul despletit, Tot cu şerpi împleticit.a) Ea din loc în loc sărea, Spini în urmă-i răsărea, Iarba .cîmpului ardea Şi oamenii morţi cădea ! „Cale bună, măi drumeţ ; Unde mergi aşa sumeţ ?“ ,,Cale-ntoarsă, cloanţă fa, Unde-alergi curînd aşa ?“ „Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului Ca să-i ridic zilele, Să mă duc ,cu dînsele.“ ,Alei ! iazmă călătoare, Boală rea ş-ucigătoare ! Na-ţi calul şi armele, De-mi lungeşte zilele, Să-mi mai văd copilele, Că-mi isînt dragi ca soarele. Na-ţi şi carul, na-ţi şi boi, Numai te du de la noi !“ „Nu vreu arme omineşti, Că eu am arme drăceşti. Am trei coase nevăzute, Cu ciocan de foc bătute. h> Una pentru cei voinici, Una pentru copii mici, Una pentru fete mari Şi neveste cu ştergari, “) Imagină antică. Furiile iadului, după mitologia romană: poartă plete de şerpi. h) Adeseori se văd în basmele românilor figurînd arme şi unelte de foc. îngerii au în mîna dreaptă sabie de foc ; o calamitate publică e numită bici de foc ; vînturile de la apus, ce sînt ferbinţi, sînt vînturi de foc etc. Nu vreu nici carul cu boi, Ci vă vreu pe toţi pe voi, Să vă îmflu zilele, Să mă duc cu dînsele.“ Vîlcul biet se oţerea, Holera la el sărea, Oasele şi le-ntindea Şi pe Vîlcu-1 cuprindea. Gură .pe gură punea. Buze pe buze lipea, Zilele i le sorbea. Apoi cloanţa iar rîdea, Cu zilele purcedea, Şi voinicul mort cădea Gios la cotul Prutului, în mijlocul cîmpului ! BOGATUL ŞI SĂRACUL Frunzuliţă de dudău, La umbră, la făgădău, Beau săracul şi bogatula> Beau stapînul şi argatul. Iar bogatuil ,se mîndrea Şi-n glas mare poruncea : „Măi crîşmar, Măi făgădar ! Adă-mi mie vin de un ban Ca să beu cu ist sărman." Iar săracul că rîdea Şi din gură poruncea : „Măi crîşmar, Măi făgădar ! Adă-mi mie vin de-un zlot Să-l beu cu bogatul tot! „Măi sărace, sărăcilă, De ice vrei să-mi faci în silă ? Nu-ţi pune punga cu mine, Că n-ai cămeşă pe tine, Nici nu ai iturme de oi, “) Carul ţărănesc ce purta la romani numele de carrum se numea şi sarracum. Este dar de presupus fără amăgire că cuvîn- tul de sărac, adică neavut, au denumit din învechine pe oamenii însărcinaţi cu ducerea carilor, oameni cu simbrie şi lipsiţi de avere. Zlotul e o monedă de convenţie, precum leul, a cărie valoare e de 30 parale. Obiceiul de a se număra în zloturi s-au perdut mai cu totul în ţările româneşti. Nici coşer cu păpuşoi, Nici car mare-n patru boi Ca să poţi cinsti cu noi. „Măi bogate, bogăţele ! Dacă ai averi de-acele, Nu-mi scoate ochii cu ele. Că .averile de frunte Sînt ca un izvor de munte, Astăzi curge şi Îneacă Şi mîni scade ş-apoi seacă ! De ai turme mari de oi, Ai şi turme de nevoi, Că pe unde-s turme blînzi. Sînt şi lupi mereu flămînzi." „Măi sărace, sărăcilă ! Face-mi-aş de tine milă De n-ai fi tu om pismaş Şd la inimă vrăjmaş." „Măi bogate, bogăţele ! Nu fii duşman gurii mele, Că nu-ţi vreu nici rău, nici bine, N-am ce împărţi cu tine. Tu ai oare cu opt boi, Ai coşar cu păpuşoi, Eu, un cal bun de nevoi ! Tu ai bani de vînturat, Galbini mulţi de semănat, Eu am numai un topor Care-mi e bun frăţior, Dar ce-aduni tu într-o vară Eu adun numa^ntr-o seară, Că toporul mi-i vrăjit, Cu tăiuşul oţelit, Şi cînd el se-ntoarce-n vînt, Cad bogaţii la pămînt. Măi crîşmar, Măi fagadar ! Cuvîntul cinste, de origină slavonă, a fost rău înţeles şi întrebuinţat pînă acum ca să esprime onorul. A se cinsti vrea să zică a bea împreună la crîşmă sau, cum zice francezii, se traiter. Adă-o vadră de Cotnar ^ Şi de plată n-ai habar, Că săracul, cînd cinsteşte, Varsă sînge şi plăteşte 1“^ “) Moldova produce vinuri foarte bune, carele sînt menite a deschide un izvor de mare comerciu ţării. Unele podgorii mai ales, precum Agiudul, Crucea, Socola, Panciu, Odobeştii etc. sînt vestite pentru cualitatea productelor lor. Cotnariul e însă vinul de frunte a Moldovii. In acea podgorie se găsesc viile lui Ştefan-vodă. °> Espresia varsă sînge nu însemnează aice că săracul ar fi ucigător de oameni. Ea vrea să zică că ar vărsa sudori de sînge lucrind pentru ca să deie dreptul cui se cuvine. Nu e în firea românului de a face morţi de om ; el nu cunoaşte simţirea răzbunărei, vendetta italienilor. Crimele cu premeditare sînt foarte rari în ţară ; cele mai multe provin din furia mîniei sau din cauza beuturei. Gelozia încă produce din cînd în cînd acte criminale. Finitul acestui cîntic are o variantă care pune în gura săracului următoarele cuvinte : Tu ai galbeni la chimir, Eu am un seleaf cu fir, Şi-n seleaf un iatagan Ce mă scapă de alean. Tu ai casă şi ai masă. Eu am lunca cea frumoasă, Şi ce-aduni tu într-o vară Eu adun numa-ntr-o seară. „Frate, frate de stejar ! Lasă-mă să tai un par, Să-mi fac osie la car.“ „Frăţioare românaş, Voiois parul daţinl-aş Dac-ai face tu din el Buzdugan de voinicel Ghioagă mare nestrugită, Cu piroane /ţintuită, Şi cu dînsa de-ai lupta Să aperi moşia ta. „Comule, ce nu te-ndoi, De-o creangă să te despoi, Să-mi fac prăjină de boi ?“ „Frăţioare românaş ! Creanga lungă ida-ţi-o-aş Ca s-o faci arc de război S-alungi leşii de la noi. c) Lasă boii, frăţioare, “/ Buzduganele sînt armele favorite ale vitejilor din balade, precum şi ale zmeilor şi ale feţilor-frumoşi din poveşti. Zmeii, cînd se întorn la casele lor, aruncă buzduganele din depărtări fabuloase, şi aceste, după ce lovesc în poartă, merg de se aşează în cuiele de la păreţi. Lupta între zmei şi feţi-frumoşi începe totdeuna cu lovirea buzduganelor. b) Moşia strămoşească, patria ! Mîndre timpuri erau acele cînd ţara reprezintă pămîntul tuturor, averea rămasă de la moşi- strămoşi, şi cînd glasul codrilor chema pe români la vitejie ! c> Acest vers lasă a presupune că balada e de pe timpul năvălirilor lui Sobieski şi altor regi poloni. Şi te dă la vînătoare, Că nu-i timp de plugărie, Şi e timp de vitejie." „Codri, codri, mă igiur eu Să ucid ou braţul meu De tot comul un duşman, De stejar un capitan." CĂLĂTORUL a> Trece-un călător şi cîntă, Trece pe-o cărare frîntă, Prin cîmpia înflorită, Cu inima vestejită. El se plînge că-^n cea lume Nime ştie de-al său nume, Nime nu se îngrijeşte De e mort, ori de trăieşte. Sorioara Magdalină L-auzea dintr-o grădină Şi pe gînduri ea cădea Şi de dor se aprindea : „Călătorule măhnit Şi prin lume rătăcit! Tu eşti pasere străină Care icîntă prin grădină Ş-apoi zboară mai departe, Lăsînd inimi înfocate." „Sorioară mîngăioasă, Mult eşti dulce şi frumoasă ! Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa Ca garoafa dimineaţa Cînd de rouă-i încărcată Şi-n lumină se arată." *) Există o legendă a unei călugăriţe ce a urmat în codii pe un om necunoscut şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Poate că balada Călătorului să fie începutul acelui drum misterios. „Călătorule mâhnit, Nu-ţi e calul obosit ?“ „Nu, drăguţă, nicidecum, Dar e săturat de drum.“ Călătorul se oprea... Nici că mai călătorea ! Alccsandri — Opere |II FATA DE BIRĂU „Fată de birău ! Fă pe dorul meu.“ „Ba, bădiţă, ba, Nu te-oi asculta, Că mă-i înşala Şi nu mă-i lua.“ „Giur pe mîndrul soare Ce sfîrşit nu are ! Că eu vreu să-mi fii Mamă la copii. “ Fata-1 asculta Şi mi-1 săruta ; Iar a doua zi, Cînd ea se trezi, Prinsă-a lacrima Ş-a se blăstema. ^a) Birău : cioplitor de sare la ocnă. Tot acest subiect este cîntat în Ardeal cu versurile următoare : Pe cea zare de colnic Merge-un tînăr de voinic. Pe cea vale înflorită Merge-o fată-mbobocită. Cînd au fost de către seară Ei în drum s-împreunară ; Cînd au fost de către zi, Unul ş-altul se trezi. El se scula şuierînd, Clop de rouă scuturînd ; Mîndra se scula plîngînd, Tot plîngînd şi blestemînd. etc.. etc. Ea se fot i>oceâ, El îi tot zicea : „Fată de birău, Şi de ţăran rău ! Ce plîngi la pîrău ? Rogi pe Dumnezeu Ca să te iau eu ? Nu mai olînge, fa, Că eu te-oi lua De soţia mea Cînd se va vedea Ursul cu cercei Îmblînd după miei, Lupul cu cimpoi Îmblînd după oi, Vulpea cu mărgele Culegînd surcele, Ş-un iepure şchiop Intr-un vîrf de plop.“ Colo gios, pe lîngă Tisă, Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuţa pînă-m brîu, Şi ţine murgul de frîu, Murg voinic şi pintenog Care paşte busuioc. Ea se primblă-n poieniţă Şi tot zice din guriţă : „Busuiocul l-aş plivi “K Mă tem că m-oi zăbovi, Dar l-oi smulge şi m-oi duce Pînă dincolo de cruce, La marginea codrului, La stăpîmul murgului, Tot pe culmea din Muncel, La haiducul voinicel. Cine-a vrea ca să mă ieie Meargă-acasă să mă ceie, Meargă-acasă la părinţi Cu inima lui în dinţi; Iar pe cînd el mă va cere, Tu, murguţule-n putere, “) Fetele românce au obicei de a-şi pune în păr şi în sîn sno- puri de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fărme- cătoare ce atrage inimele bărbaţilor. Un cîntic poporal zice : Floricea de busuioc Ce opreşte mîndra-n loc. Busuiocul se întrebuinţează la ţară în leacuri deosebite şi în descîntice de dragoste. Du-mă iute ca un zmeu, Du-mă la stăpînul tău.“ Mîndra oalujncaleca, Spre Muncel vesel pleca, Noaptea-n drum o apuca. Ea mergea, calea-şi perdea Şi-ntr-un rîu adînc cădea, Vai de mîndra ! vai de ea ! Sufleltu-i zburînd zicea : „Sărmanul copilul meu ! Cum rămîne singurel, Fără pic de mîngăiere, Fără mamă cu durere !“ ROMANII DE PE MALURILE DUNĂRII „Fă, bădiţă, peatra-n zece La ist mal curând de-i trece, Că sîntem de soi român a>, Nu sîntem de neam pagîn. Despică Dunărea-n două, Să facem dragoste nouă, Colea-n umbra dstor nuci Pe braţe-mi să mi te culci, Să facem dragoste dulci. Bădiţă, la chip frumos, Fănn pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Şi-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele.“ „Face-oi, puică, cum mă-nveţi, Face-oi luntre şi lopeţi Să despic Dunăreann două Cînd a ieşi lună nouă.“ Iată soarele-au apus, a) Pe malul drept a Dunărei sînt multe sate locuite de români pribegiţi din Moldova şi din Valahia. Asemine în Epir, Macedonia, Tesalia, Albania şi Bosnia se găsesc multe politii şi sate în care locuiesc români cunoscuţi sub denumirea de cuţovlahi. Mulţi din ei sînt negustori, iar cea mai mare parte păstori. Vezi în România literară, publicată în Iaşi în anul 1855, statistica poporimei române din Turchia Europei. Crai-nou se iveşte sus a> Mîndrul trage din lopată, Trece Dunărea îndată, Iese-n valea înflorită, Vede puica adormită. S-o deştepte,-i vine milă, Că-i gingaşă, că-i copilă. Să o lase,-i vine dor, C-are faţa de bujor. „Scoală, puică, să mă vezi, Să mă vezi şi să nu icrezi.“ „Ai venit, ursitul meu ? Noroci-te-ar Dumnezeu ! Vină-n braţe, vin’, bădiţă, Să-ţi dau miere din guriţă, Miere de floare de tei, De-i gusita-o, să tot cei.“ “) Cînd iese Crai-nou pe cer, fetele şi flăcăii români îl salută cu strigări de veselie şi îi adresează rugăminţi, zicînd : „Crai-nou, Crai-nou, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă laşi; fără bărbat m-ai găsit, cu bărbat să mă laşi“... etc. Sub tufe de clocotel Zace-un tânăr voinicel, Cu mîndruţa lîngă el. „Scoailă, scoală, măi bărbate, Nu mai tot zace pe spate, Că mi-am urît zilele Mutînd căpătîiele Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare." „Oh ! dragă .muierea mea ! Nu pot, nu pot, chiar d-aş vrea, Boala mea nici că s-a duce Pîn’ ce tu nu mi-i aduce Mură-ailbastră şi amară, Sloi de gheaţă-n miez de vară.“ „Oh ! drăguţ bărbatul meu, Agiuta-ţi-ar Dumnezeu ! Eu toţi munţii am căloat, Mură-albastră n-am aflat, Sloi de gheaţă n-am găsit, Că pămîntu-i încălzit." „Muieruşcă din Braşău ! Mură-albastră-i ochiul tău Care mă ucide rău. Sloi de gheaţă netopită E chiar inima-ţi răcită Şi de mine deslipită !“ DOLCA Pe cîmpul Tinechiei. Pe zarele cîmpiei Răsărit-au florile O dată cu zioriile ? N-au răsărit florile, Ş-au dus Costea oile De-au aşezat stînele Pe toaite movilele. Azi e luni şi mîni e marţi, Pleacă Costea la Galaţi. Să ia sare La mioare, Şi bolovani La cîrlani, Şi tărîţe La oiţe, Şi glugi mari La cei zărari, Şi opinci La cei voinici. Iară Costea cum mergea Cu Fulga se întîlnea, Fullga cel cu barba neagră Şi cu mintea neîntreagă, Necăjit şi obosit, De trei zile flămînzit: „Alei! Fulgo, dragul meu, Să faci cum ţi-oi zice eu : Mergi la stîna mea cu bine Să-ţi iei un dar de la mine a>, Trei mioare de frigare Ş-încă una de căldare Ca să-ţi fie de prînzare." Fulga cel ou barba neagră. Dar cu amintea neîntreagă, Sus la stînă se ducea Ş-oile cît le vedea, Cîrduri, cîrduri le rupea, Cu botîul le mîna In codru la Fandina. Iar Costea cînd se-ntorcea Mare pagubă-şi vedea Că lui, mări, nu-i venea Nici laptele la mulsoare, Nici caşul la-nchegătoare, Nici urda la-nvelitoare ! Costea mult nu se-ngîima, El dulăii toţi chema, Un caş dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patnizeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. Toţi în grabă le mîn-ca, Dar sama nici că şi-o da. Cînd la urma tuturor Ian că venea-încetişor Schiopătînd, schelelăind, Laturile cam ţiind, Doica, haita cea bătrînă Ce ştia rîndul la stînă. Ea venea, nu prea venea. „Doilea, fa, Costea-i zicea, Unde-mi e averea mea ?“ Dolcia-ncett schelălăia, “) Generozitatea este una din cualităţile românului. Inima lui blândă şi darnică îl îndeamnă totdeuna a veni în agiutor celui nevoieş. Lui îi place a împărţi bucăţica lui cu altul; de-acolo au născut datina ospeţiei. La pâmînt se întindea. „Doica, fa, tu eşti bătrînă, Tu ştii rîndul de la stînă. Eu pe tine te-am grijit, Tot cu lapte te-am hrănit. Doică, fa, cum de-ai lăsat Furii stîna de-au prădat ?“ Gemea Doica, se culca, Laba ruptă-şi arăta. „Doica mea, Dolouţă fa ! Furii laba ţi-au rănit Cînd la dînşii ai sărit ? Dacă-mi eşti tu pricepută Şi nu te-arăţi prefăcută, înainte să apuci Şi la furi drept să mă duci Pe urmele oilor, Prin pajiştea florilor." Doica vesel se scula, Cîmpul de-a lung apuca, Botul prin iarbă virînd, Urmele tot mirosind. Urma-i ici, unimaTi colea, Doica nici c-o prăpădea. ZiuaHntreagă ea mergea Şi-ndeseară agiungea în codru la Pandina Ce de foc se lumina. Cînd în codru se-ndesea Bietul Costea ce zărea ? Fulga masă că-şi gătea, Miei ide pole că-i jupea. Oare prin frigări frigea, Care prin căldări ferbea ! „Masă bună, veselie !“ Striga Cositea cu mînie. Şi Doica se răpezea. La Fullga mereu bătea, Iar Fulga, cum o zărea, Crunt de spaimă tresărea. „Alei, Fulgo, barbă neagră, Dar cu mintea neîntreagă, Cînd la drum te-am întîlnit, Eu, mări, ţi-am dăruit Trei mioare de frigare Ş-încă una de căldare Ca să-ţi fie de prînzare, Şi tu,-n loc de mulţămită, Ca o feară flămînzită, Toată stîna md-ai răpit Şi pe Doica mi-ai rănit! Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă.“ Şi cum sta şi-l giudeca, Inima i-o despica Şi Dolcăi o arunca, Iară Doica nu-o mînca. Inima de vînzătora) E venin otrăvitor ! “) Nerecunoştinţa este în ochii românului una din cele mai urîte patimi omineşti. l-am mîncat pînea şi sarea, nu pot să-i plătesc cu rău şi ne- mulţămitorului i se ie darul sînt zicătoare poporale carele arată cît de frumoase se află în inima poporului nostru. Această baladă a Dolcăi, precum şi acea a Mioriţei le-am cules din gura unui baci, anume Udrea, de la stîna de pe muntele Ceahlău. Acel păstor suna din bucium cu o putere estraordinară, încît munţii se răsunau în mare depărtare. El cînta şi din fluier mai multe cîntice ciobăneşti, iar mai cu seamă Doina, cu o espresie de înduioşire ce aducea lacrimi în ochii celor care îl ascultau. La anul 1842, într-o frumoasă seară de vară, urcîn- du-mă la stîna din Ceahlău, unde auzisem răsunînd buciumul lui Udrea, am asistat la unul din cele mai sublime spectacole a naturei, luminat de razele asfinţitului soarelui ; iar după ce noaptea presără ceriul cu stele, mă aşezai cu Udrea şi cu alţi păstori împregiurul unui foc şi petrecui pînă-n ziori cu cînticele de la munte. Udrea îmi spuse că tatăl său ştia mulţime de balade, între care acele a lui Traian şi a lui Aurelian, dar din nenorocire el le luase gu dînsul în mormînt. ŞALG Sus, pe malul Dunărei, La perdeaua cu cîini răi A Şalghii a vădanei, Este-o turmă de cârlani Păsoută de opt ciobani, Turma Şailghii cea frumoasă, Ca şoimul de inimoasă. a) “) Şoimul e pasere răpitoare, mai mare decît uliul şi mai mie decît vulturul, însă foarte îndrăzneţ şi rapide în zborul său. El trăieşte în Munţii Carpaţi şi-şi face cuibul pe stînci înalte. Şoimul vînează paseri mari, precum gîşte sălbatice, cucoare, drochii etc., carele trec în cîrduri pin Moldova şi pribegesc din ţară la apropierea timpului de iarnă. Cînd el zăreşte un cîrd de acele paseri călătoare, îşi ie zborul de se înalţă mult deasupra lor, apoi se repede din senin ca o săgeată şi loveşte paserile cu osul peptului, încît aceste cad ameţite şi se ucid zdrobindu-se de stînci. In timpurile de demult, strămoşii noştri aveau obicei de a îmblînzi şoimii şi a-i deprinde la vînat, precum se face şi astăzi cu coroii, şi se vede că meşteşugul lor era foarte vestit de vreme ce şoimii făceau parte din tributul ce se plătea sultanilor după închinarea Moldovii. Acest tribut ce purta numele de dar spre semn de închinare se compunea de 4.000 galbini, 40 iepe şi 24 şoimi. Şoimul se vede ades figurînd în balade ca imagină de vitejie şi de răpezime. Un voinic e Căpitan Şoiman şi are ochi şoimu- leţi. Un cal sprinten zboară ca şoimul. în balada lui Serb-Sarae descrierea alergărei cailor pe cîmpul de la Haidar-Paşa e făcută în chipul cel mai poetic : Alalah ! cai arăpeşti, Alalah ! cai tătăreşti, Cum mişcau copitele, Ca şoimii aripele. La perdea nn miezul nopţei Nemerit-au haiducei, Neimerit-au, năvălit-au, Paloşele zinghenit-au, Pe eiobaini legatu-mi-au, DulăiiHmpuşcatu-i-au. Iar pe baciul cel mai mare îl fereca şi mai tare Cu coatele la spinare, De striga că rău îl doare : „Căpitan Caraoatuci, Vătăjel peste haiduci! Peste cinci sute şi cinci Tot haiduci de cei voinici. De-ai făcut vrodată bine, Fă-ţi o milă şi cu mine Şi-mi desleagă braţele, Rău mă dor sărmanele !“ Căpitanul se-mblînzea, Braţele-i le slobozea. Iară baciul, cum scăpa, Mîna-n sînu-şi o băga, Bucium de aur căta, a) Şi de trei ori buciuma, Văile se răsuna, Frunzele se clătina, Şalga-n somnu-i l-auzea, Din somn Şalga se trezea, La soacră-sa se ducea Şi din gură aşa-i zicea : „Maică, măiculiţa mea ! N-auzişi tu buciumînd Şi văile răsunînd ? Nu ştii, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, “) în letopiseţele noastre se zice că semnalul de război se da prin buciume. Domnii porunceau a buciuma cînd oastea română era gata a se încleşta la luptă cu duşmanul. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o ţevie de cireş, ca acela ai ciobanilor de la munte, ci un instrument de metal, un soi de trîmbiţă militară. Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit ?“ Baba soacra răspundea : „Mergi te culcă, fata mea, De ciobani nu te-ngrijea, C-aşa bucium ei cu dor Cînd le-i dor de casa lor.“ Soacra bine nu sfîrşea, Şalga iar că auzea Glas de bucium răsunînd, Pîn-în suflet răzbătînd. „Hei! copii, copii argaţi! Somnul dulce voi lăsaţi Ş-un cal iute-mi înşăuaţi, Puneţi şaua bărbăteşte, Să încalec voiniceşte." Ea pe cal se arunca Şi spre Dunăre-alerga Haulind şi chiuind, Buzduganul învîrtind. Cît haiducii o zărea, Loc de fugă nu găsea, Iară Şalga-i urmărea Şi din gură-aşa răcnea : „Ian aşteapt,-aşteapt,-aşteaptă Să luptăm la luptă dreaptă, Căpitan Caracatuci, Vătăjel peste haiduci, Peste cinci sute şi cinci Tot haiduci de cei voinici! Stăi pe loc să ne-ntîlnim, Două vorbe să grăim Şi-n arme să ne lovim, Că mă giur pe Dumnezeu î Să te-nvăţ eu, fătul meu, Cum se leagă ciobanii, Cum se pradă cîrlanii.“ Căpitan Caracatuci, Cetaş mare de haiduci^, *) Adică : căpitan de ceată. Se ducea, ducea, ducea, Nici capul nu-şi întorcea, Şalga-i ici, Şalga-i colea, Capul din fugă-i tăia! Capu-n urmă rămînea, Trupu-nainte fugea, Sîngele pîrău curgea, Drumul roş că se făcea ! Cică, mări, de pe-atunci, Cînd vin cete de haiduci, Drumul lor nici că greşesc, Nici că, zău, mai nimeresc La perdeaua cu cîni răi A Şalghii a vădanei, De pe malul Dunărei. MIHU COPILUL La dealul Barbat, Pe drumul săpat Merge haulind, Merge chiuind Mihu copilaş, Mîndru Păunaş, Păunaş de frunte, Copilaş de munte.a) Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd/'^ Codrii dismierdînd, Din cobuz de os Ce sună frumos. Merge cel voinic Pe-un murguşor mic Pin mezul nopţii, Pin codrul Herţii. c) Mult e frunza deasă, N oaptea-ntunecoasă Şi calea petroasă ! <•) In locul acestor două versuri, o variantă zice : Păunaş de codru, Vătăjel de lotru. înţelesul cuvîntului lotru nu e bine cunoscut. Unii pretind că însemnează bandă de hoţi. I') Cobuzul e un instrument oriental. c's Acest codru se găseşte în ţara de sus a Moldovii. El a fost mult timp locaşul hoţilor celor mai vestiţi. Asemine a fost şi Strunga, şi Teiuşul, în districtul Romanului, şi Bordea, lîngă Iaşi, şi Lunca-Mare etc. Dar cînd se urca Şi Murgul călca, Peatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Merge, mări, merge, Ş-urma li se şterge Pintre frunzi căzute Pe cărări perdute. Merge tot mereu Voinicelul meu, Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind Şi mereu grăind : „Hai, Murgule, hai, Pe coastă de plai. Ce laşi tu drumul Ş-apuci colnicul ? Ori zeaua te-apasă^, Ori şaua te-ndeasă, Ori frîul cu fluturi, Ori scumpele rafturi, Ori armele mele Ce lucesc ca stele, De duci aşa greu Trupuşorul meu ?“ „Zeaua nu mă-ndeasă, Şaua nu m-apasă, Frîul nu mă strînge, Chinga nu mă frînge, Dar ce mă apasă Şi-n drum nu mă lasă, Că s-aţin pe-aici Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci a> In secolul de mijloc oamenii războinici, precum şi caii lor, erau coperiţi cu cămeşi de fer, numite zeale ; prin urmare, balada lui Mihu se poate presupune că ar exista de pe epoca crucea- delor. însuşi caracterul cavaleresc a eroului baladei ne întăreşte în aceasiă idee. De haiduci ievinţi ^ Duşi de la părinţi De cînd erau mici La codru-n potici. Ş-acum se găsesc De benchetuiesc La valea adîncă, La muchie de stîncă, La des păltiniş, Mărunt aluniş ; La masă de peatră, In patru crăpată, Cu sîrmă legată, Cu slove săpată, Cu slove de carte Cu aur suflate. Iar la masă şade b> Gata să te prade Ianuş ungurean, Vechiul hoţoman, Cu barba zburlită, De rele-nvechită, Pînă-n brîu lungită, Cu brîu-nvelită. El are, măi frate, Săbii lungi şi late, Durdă ghintuită, c> Inimă-oţelită. Şi mai are încă Pe-mpregiur de stîncă Voinicei levinţi Cu armele-n dinţi. Feciori buni de mînă, a) Levent însemnează viteaz de soi. Un voinic poate să fie de neam prost, iar un levent trebuie să fie de neam bun. b> Şade în loc de şede, precum şapte în loc de şepte, provincialism din Moldova. Asemine se zice ai în loc de ani, cei în loc de ceri etc., etc. In unele părţi a României pronunciarea cuvintelor, deşi mai puţin corectă, e mai dulce şi chiar mai armonioasă. c) Puşca are deosebite numiri. în munţii despre Ardeal e numită flintă, şi-n alte localităţi, durdă. Căliţi, tari de vina. Flăcăi groşi în ceafă, Voinici făr’ de leafă ! Cu chivere nalte, Cu cozile late Lăsate pe spate. Ei te-ar auzi Şi s-or răpezi, Şi amar de tine, Şi amar de mine 1“ „Hai, Murgule, hai Pe coastă de plai, Lasă colnicul Ş-apucă drumul, Că eşti cu Mihul 1 Lasă-n urmă-ţi teamă, Că te ieu pe seamă Istor braţe groase, Groase şi vînoase, Istuie pept lat, Lat ş-înfăşurat, Istui păloşel Cu buza de-oţel. Unguru-i fălos, Nu-i primejdios, Gura lui e mare, Dar nu muşcă tare. Cîţi sînt ei ? cincizeci, Şeasezeci, optzeci. O sută ş-o mie ? Iase-n cale-mi, vie Dacă vreu să ştie Cine e Mihul, Mihu Copilul!“ Murgul ca gîndul Lasă colnicul Ş-apucă drumul. „Hai, Murgule, hai, Pe coastă de plai, La poiana grasă, Dumbrava frumoasă, Cu iarbă-nverzitâ, Cu flori înflorită 1“ II Iată-n codru, iată Că Ianuş deodată, Cum benchetuieşte Şi se veseleşte, Stă, încremineşte, Pe gînduri porneşte, Că din cînd în cînd Aude sunînd, Codrii răzbătînd, Un mîndru cîntic, Cîntic de voinic Ş-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce sună duios. Şi iată, şi iată Că Ianuş deodată Tresare şi sare Şi zice-n glas mare : „Voi vitejilor, Haraminilor !a> Ian staţi s^ascultaţi Ş-armele-apucaţi, Că eu cam auz Un glas de cobuz Pintre frunzi sunînd, Codrii dismierdînd. Deci voi vă grăbiţi, Curînd vă porniţi Să-i ieşiţi în cale Pe deal şi pe vale, La pod, la hîrtop, La lunca de plop, La potica strimtă, înţelesul cuvîntului haramin este necunoscut. La cărarea frîntă, La fîntîna lină Cu apă puţină. De-a fi vrun viteaz Cu flori pe obraz, Să nu mi-1 stricaţi, Ci să mi-1 legaţi. Iar vreun fărmecat, De muieri stricat, O palmă să-i daţi, Drumul să-i lăsaţi!“ Ungurii pornesc Şi calea-i opresc, Iar cît îi zăreşte, Mihu le grăieşte : „Vod, voinicilor, Haraminilor, Cine v-au mînat Capul v-au mîncat!“ Şi nici că sfîrşeşte, La harţă porneşte1’) Şi se învîrteşte, Toţi îi răsipeşte. Apoi iar purcede Pin cel codru verde. Murgul se urca, “) După letopisiţele vechi, harţa era în timpul războaielor începutul luptei, ceea ce numesc francezii escarnwuches d’avant garde. Oastele aveau hărăţi sau hărţaşi carii făceau atacul dintăi pentru ca să-l silească pe duşman a-şi dezveli puterile. Oamenii însărcinaţi cu harţa erau aleşi printre cei mai îndrăzneţi şi mal iubitori de luptă, de-acolo vine cuvîntul harţagos pentru ca să esprime un om gata de ceartă. In balada lui Mihnea-vodă şi Radul Calomfirescu se vede că harţa era şi un gioc voinicesc în soiul acelor cunoscute sub numele francez de tournoi. Fraţii Buzeşti şi Căpleşti zic lui Radu Calomfirescu : Noi în cale ţi-am ieşit C-avem dor de harăţit. Hai la harţă voinicească Şi la gioacă războiască, etc., etc., etc. Şi cînd el călca, Peatra scăpăra. Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Ianuş cum îl vede Din loc se răpede : „Voi, vitejilor, Haraminilor ! Daţi cu lăncele, Daţi cu flintele/1 „Lăsaţi flintele, Lăsaţi lăncele, Voi, voinicilor, Haraminilor ! Că eu Mihu sînt Şi vreu să vă cînt Un mîndru cîntic, Cîntic de voinic Cum n-aţi auzit Cît veac aţi trăit. “ III Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe uşor A zice cu dor Un cîntic duios Atît de frumos, Munţii că răsuna), <0 Tablou sublim de adevărată poezie. Una din cele mai încîntătoare creaţii a închipuirei. Ar crede cineva că poetul ce a improvizat balada lui Mihu este acelaşi care a dat viaţă nemuritoare Mioriţei, acelaşi care a prefăcut Universul într-un templu pentru nunta păstorului moldovan cu moartea, zicînd : Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi păltinaşi Şoimii se adun, Codrii se trezesc, Frunzile şoptesc, Stelele clipesc Şi-n oale s-opresc 1 Iar ungurii mult Cu drag îl ascult. Şi Ianuş îndată. Ca nealtădată, Glasu-şi îmblînzeşte, Mihului grăieşte, La masă-1 pofteşte : „Vin’, tu, Mihule, Vin’, voinicule, Să benchetuim Şi să veselim, Ş-apoi amîndoi Ne-om lupta noi doi." Ei cu toţi s-adun, La masă se pun Şi benchetuiesc Şi se veselesc, Ploştele ciocnesc, Vesel chiuiesc.a) Dar cînd au sfîrşit De benchetuit, Masă de-ospătat, Vinul de gustat, Ianuş ungurean, Mihul moldovean, De-o parte se duc, La luptă s-apuc. Cruntă-e lupta lor, I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Pasarele mii, Şi stele făclii I *) Chiotul face parte din toate serbările şi veseliile ^ românului ; la nunţi, la hore, la mese mari este obicei a chiui într-uu ton puternic şi prelungit. Că e pe omor. Cine c-a pica Nu s-a mai scula ! Iar ungurii toţi, Lui Ianuş nepoţi, Stau de mi-i privesc Cum mi se-nvîrtesc, 1 . Cum mi se smuoesc, Cum mi se trîntesc Ca doi zmei, ca lei, Ca lei paralei. a> Iată, mări, iată Că Mihu deodată In loc se opreşte, Pe Ianuş suceşte, Sus îl opinteşte, Gios încă-1 izbeşte Şi-n genuchi îl pune Şi capu-i răpune. Iar ungurii toţi, Lui Ianuş nepoţi, Stau încreminiţi, De moarte-ngroziţi. Mihu mi-i trezeşte Ş-astfel le grăieşte : „Voi, copiilor, Haraminilor ! Care s-a afla De va rădica Buzduganul meu Cît este de greu, Durduliţa mea Cît este de grea Şi zealele mele “) Fiinţi fantastice carele figurează ades în povestele poporale. In locul acestor două versuri unii cîntăreţi zic : Ca doi voinicei, Puişori de zmei. < Alţii schimbă compararea şi spun : Ca doi negri tauri Şi ca doi balauri. Cît îmi sînt de grele, Acela să vie Cu mine-n frăţie, Ca să vitejească*), Numele să-i crească!“ Ungurii se-ntrec, La pămînt se plec Şi-n zadar se-ncerc ! Nici unul nu poate Să rădice-n spate Armele culcate, Cu-aur îmbrăcate, Cu fer ferecate. „Voi, mişeilor, Haraminilor ! Codrul mi-1 lăsaţi, Giugul apucaţi, Că nu sînteţi voi, Nu sînteţi ca noi, Oameni de mîndrie, Buni de vitejie, Ci oameni de gloată, Buni de sapa lată.“ Şi cum zice,-ndată Mihul cel voinic Cu degitul mic “) Cîntăreţul care la începutul baladei numea pe Mihu vătăjel de lotru cînta în locul versurilor de mai sus pe aceste următoare : Ca să vitejească Şi-n frunzi să hoţească ! Tot acela zice mai departe : Că nu sînteţi voi, Nu sînteţi ca noi Buni de haiducie, Vrednici de hoţie, Ci de sapa lată Şi de cea lopată. Dupe ideea mea, balada lui Mihu este de preferat aşa cum este aice prescrisă şi cum mi-au cîntat-o un vînător de la Bicaz, pe malul Bistriţei, anume Ştefan Nour. Eroul baladei e despoiat de nuanţele hoţiei şi rămîne cu nobila figură al unui cavaler din secolii de mijloc. Armele-şi rădică, Pleacă pe potică Cu murgul voios Pin codrul frunzos. Şi-n urmă-i vuieşte, Codrul clocoteşte De-un mîndru cîntic, Cîntic de voinic, De-un glas de cobuz Dulce Ia auz, De cobuz de os Ce sună frumos! TOMA ALIMOŞ Departe, frate, departe, Departe şi nici prea foarte, Sus, pe şesul Nistrului"1, Pe pămîntul turcului; Colo-n zarea celor culmi, La groapa cu cinci ulmi Ce răsar dintr-o tulpină Ca cinci fraţi de la o mumă, Şedea Toma Alimoş, Boier din Ţara-de-Jos ; Şedea Toma cel vestit Lîngă murgu-i priponit, Cu ţăruşul de argint Bătut în negru pămîntfc), Şi pe iarbă cum şedea, Mîndră masă-şi întindea Şi tot bea şi veselea Şi din gură-aşa zicea: „închinare-aş şi n-am cui !c) * » ll Inchinare-aş murgului, Dar mi-e murgul cam nebun Şi de fugă numai bun, închinare-aş armelor, Armelor surorilor. Dar şi ele-s lemne seci, Lemne seci, oţele reci! închina-voi ulmilor, Urieşii culmilor, Că sînt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunză, Şi-n văzduh s-or clătina Şi mie s-or închina!“ Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce nechezea Şi se tot apropia. Toma-ncet mi se scula, Peste cîmpuri se uita 1 Şi zărea un hoţoman Pe-un cal negru dobrogean"), Un cal sprinten voinicesc... Plătea cît un caii domnesc. Hoţomanul nalt, pletos*1), Cum e un stejar frunzos, Era Mane cel spătos, Cu cojoc mare, miţos, Cu cojoc întors pe dosc), Şi cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. El la Toma-ncet venea Şi din gură-aşa-i grăia: „Alei! Toma Alimoş, “) Caii din Dobrogea erau cunoscuţi pentru cualitatea lor ca şi acei din Bugeac. Erau un soi de cai sălbatici crescuţi în cîmpiile pustii din Dobrogea şi de soi tătăresc. b) Pletele sînt un semn de bărbăţie în ochii românilor. Ei le poartă lungi şi se mîndresc de dînsele. Una din cele mai adînci mâhniri a flăcăilor ce sînt luaţi la oaste este că disciplina militară îi sileşte a se despărţi de podoaba firească a capului. c) Se zice de un om aprins de mînie că şi-au întors cojocul pe dos. fioier din Ţara-de-fos, Ce ne calci moşiele Şi ne strici fîneţele ?“ Boier Toma Alimoş Ii da plosca cu vin roş : „Să trăieşti, Mane fărtate !a) Dă-ţi mănia după spate Ca să bem în giumătate."''- Mane cu stînga lua, Cu dreapta se înarma, Paloşul din sîn scotea Ş-aşa bine-1 învîrtea, Ş-aşa bine mi-1 chitea, Că pe Toma mi-1 tăia Pe la furca peptului, La încinsul brîului, Deasupra buricului, Unde-i greu voinicului.CJ Toma crunt se oţerea... Manea-n scări se-nţepenea, Dos la fugă şi punea. „Alelei! fecior de lele ! Căci răpişi zilele mele 1 De te-aş prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea !“ Şi cum sta de cuvînta, Maţele şi le-aduna, In coşuri şi le băga, Pe deasupra se-ncingea Şi la murgu-i se ducea Şi cu murgu-aşa grăia : „Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic ! De-ai putea la bătrîneţe Cum puteai la tinereţe !“ Murgul ochii-şi aprindea, Nechezea şi răspundea : „Iată coama, sai pe mine, Şi de-acum te ţine bine, Să-ţi arăt la bătrîneţe Ce-am plătit la tinereţe 1“ Toma iute-ncăleca, Dupe Mane se lua Şi mereu, mereu striga : „Alelei! murguleţ mic, Alei! murgul meu voinic, Aşterne-te drumului Ca şi iarba cîmpului La suflarea vîntului!“') Murgul mic se aşternea, Mane-n lături se zărea, Toma turba şi răcnea : „Tăiatu-m-ai tâlhăreşte, Fugitu-mi-ai mişeleşte. De te-aş prinde-n mina mea, Zile tu n-ai mai avea. Stăi pe loc să ne-ntîlnim. Două vorbe să grăim, Două vorbe oţelite, Cu paloşile grăite !“ Mane-n lături tot fugea, Iară Toma-1 agiungea Ş-aşa bine mi-1 chitea Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste a negrului 1 Mane-n două jos cădea, Toma murgului zicea : „Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic ! Oohii-mi se painginesc, Norii sus se învîrtesc. o) Icoana vie şi admirabilă de fuga calului. In toate baladele unde se pomeneşte de alergări de cai, poeţii poporului se întrec în imagini de o sublimă frumseţe. Te grăbeşte,-aleargă, fugi Şi ca gîndul să mă duci4* Colo-n zarea celor culmi, La gropana cu cinci culmi, Că eu, murgule,-oi muri, Pe tine n-oi mai sări! Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai desmierda, Din copită să-ţi faci sapă, Lîngă ulmi să-mi faci o groapă Şi cu dinţii să mă-apuci, In tainiţă să m-arunci. Ulmii că s-or clătina, Frunza că s-a scutura, Trupul că mi-a astupa \“b'> ROMÂN GRUE GROZOVANUL I Sus, pe cîmpul Nistrului, Sub poalele ceriului, La coada Ialpăului^, Unde fat’ zmeoaicele^ Şi s-adun zărnoaicele, Şi s-adap leoaicele, Multe-s, frate, şi mai multe Corturi mari, corturi mărunte ! Iar în chiar mijlocul lor Nalţă-se-un cort de covor, Un cort mare şi rotat, Poleit şi narămzat, Cu ţăruşi d-argint legat, Parcă-i cort de împărat!c> Dar înuntru cine şede ? Dar în el cine se vede ? Ghirai, hanul cel bătrîn °\ Cu hamger bogat la sîn. Mulţi tătari stau împregiur, Cu ochi mici, ca ochi de ciur. Şi stau toţi îngenucheţi Pe covor cu perii creţi. Iar la uşa cortului, Sub stejarul mortului b\ Este-un biet român legat, Legat strîns şi ferecat Ca un mare vinovat. Român Grue Grozovanul, Român Grue Moldovanul, Care-a sărăcit pe hanul. Doi tătari ţeapa-i gătesc, Doi amar mi-il chinuiesc, Dar el cîntă-n nepăsare, Parcă-ar fi la masă mare, Şi dă semn de veselie, Parcă-ar fi la cununie !... Iată mîrzăciţele c) Şi cu tătăriţele Că la hanul năvălesc Şi cu toate-aşa-i grăiesc : „Alei! Doamne han bătrîn, Cu hamger bogat la sîn ! Fă cu Grue ce vei face Sufletul să ni se-mpace, Că de cînd s-au rădicat Şi-n Bugeac Grue-au intrat Mulţi tătari el ţi-au stricat “) Hanul de tătari purta denumirea de Gherai, ca un titlu de suveranitate, dupre numele celui întîi şef al tătarilor care au luat Crîmul. Tradiţia poporală spune de un ccpac locuit de sufletul unui om ce fusese spînzurat de crengile lui. Oricine adormea la umbra acelui arbore făcea visuri de moarte carele se împlineau pînă în trei zile. Poate că stejarul mortului din baladă să fie chiar acel din tradiţie. Adică nevestele mîrzacilor şi a tătarilor de gloată. Mîrzaci erau de sînge hănesc şi formau o castă puternică între tătari. Numele lor era Myrza. Şi tătarce-au văduvit, Fete mari au bătrînit, Bugeacul l-au pustiit, Bugeacul pe giumătate Şi Crîmul a treia parte !“ Ghirai, hanul cel bătrîn, Trage pala de la sîn Şi cu glas crunt de păgîn u) Zice lui Grue Român : „Alei! Grue viteaz mare ! De la mine n-ai iertare. Spune-ncalte-adevărat, Mulţi tătari tu mi-ai stricat ?“ „Alei! Doamne, han bătrîn, Lasă cel hamger la sîn, Că eu sînt pui de român Şi nu-mi pasă de-un păgîn ! De-i iertare sau de nu-i, Tot cu dreptul vreu să-ţi spui Că de cînd m-am rădicat Şi-n Bugeac eu am intrat, Mulţi tătari, zău! ţi-am stricat Şi tătarce-am văduvit, Fete mari am bătrînit Şi Bugeac am pustiit, De bahmeţi l-am sărăcit b\ Bugeacul pe giumătate Şi Crîmul a treia parte. o) Românii da numele de păgîn la toate neamurile ce nu erau de relegea lui şi cu care se găseau în lupte. b) Bahmet sau bahamet, cuvînt de origină tătară, ce denumeşte caii din Bugeac. O mare parte din Basarabia poartă numele de Bugeac, de pe timpul năvălirei tătarilor în sînul ei în urma moartei lui Ştefan- vodă. Cîmpiile Bugeacului hrăneau înainte un soi de cai sălbatici ce erau foarte apreţuiţi de turci şi de tătari. Asemine şi în Dobrogea, pe malul drept a Dunărei, în faţă cu Basarabia de gios, se găseau herghelii de soi bun. Caii cei mai buni, însă, cei mai frumoşi la făptură şi mai spornici la pas erau caii din Moldova. Cantimir zice în Descrierea Moldovii că turcii au un proverb care pomeneşte de frumseţa tinerilor persiani şi de agerimea cailor moldoveni. Acei cai erau foarte căutaţi de unguri şi de Ieşi pentru remonta cavaleriei. Iar Nistrul cînd l-am trecut, Pod pe dînsul am făcut, Ca să duc, să car la noi Averile de la voi; Să duc care mocăneşti Cu copile mîrzăceşti Şi cu roabe tătăreşti. Alei! Doamne, han bătrîn, Lasă cel hamger la sîn Şi-mi dă moarte de român, Nu-mi da moarte de păgîn. Las’ să mă mărturisesc Şi de suflet să-mi grijesc La un popă creştinesc Care zice din psaltire în cea sfîntă monastire, Că mult sînt eu vinovat, De păcate încărcat; C-am curvit cu sora ta Ş-am răpit pe fiioa ta, Ş-am ucis pe frate-tăua), Viteaz mare cît un leu Care-a fost duşmanul meu !“ Ghirai, hanul cel bătrîn, Uită hamgerul la sîn Şi cu glasul oţerit Pe loc au şi poruncit La mîrzaci de cei mai mari Şi la cincizeci de tătari Pe Grue să-l ducă-ndată La cea monastire naltă ! Tătărimea purcedea Şi pe Grue mi-1 ducea La cel popă creştinesc, Sfînt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire In cea sfîntă monastire. Dacă videa şi videa, Grue vreme nu perdea, Două cruci numai făcea, „Doamne-agiută !“ el zicea, Bardă-n mînă apuca Şi-n tătari se arunca Ca un vînt înviforat Intr-un lan de grîu uscat. „Aman!“ ei cu toţi răcnea") Şi din faţă-i toţi perea ! Dacă videa şi videa, El în grabă se ducea Chiar la grajdiul hanului, Hanului tătarului. Cînd la grajdi el ce zărea ? Un bahmet ce tot sărea, Un căluţ cam pătrărel, Ieşea-n vară cincărel. Grue mi-1 apropia, Mîna-n coamă că-i punea Şi-n podele-1 azvîrlea, Aşa cal nu-i trebuia ! Dar colo, cît colo,-n fund, Iată-un negru cam rotund, Care soare n-au văzut De cînd mă-sa l-au făcut/) La el Grue se ducea, Mîna-n coamă că-i punea Din loc nici că mi-1 clintea ! Aşa cal îi trebuia. El afară mi-1 scotea, Frumuşel mi-1 înşăua, înşăua şi-l înfrîua Şi pe ochi îl săruta Şi pe dînsul s-arunca, Trei dezbinuri că mi-i da, Scîntei verzi din ochi îi daa\ Şi deodată s-arăta Chiar la uşa. cortului, Sub stejarul mortului. Ghirai han cît îl videa Ofta greu şi mi-i zicea : „Alei! Grue, viteaz mare ! De la mine ai iertare De vrei numai să te prinzi Negrul meu să nu mi-1 vinzi, Să nu-1 vinzi la ungurean, Nici la turc ţarigradean. Să nu-1 vinzi nici la litean^, Că liteanu-i om viclean. Ci să-l vinzi la un român, Că-i om drept şi bun stăpîn Şi de mînă mai dănos Şi de suflet mai duios.c) El pe negrul de-a avea, Tot de nunţi mi l-a ţinea. Eu la dînsul l-oi videa Ori la nunţi, ori la război, Cînd ne-om lupta noi cu voi. El că mi l-a dărui Sau că i l-oi cumpăni De trei ori cu venetici, Venetici de cîte cinci. “ Român Grue cam rîdea Şi din gură răspundea : „Alei! mări, han bătrîn ! Ori nu ştii că sînt român ? De-s român, sînt frate bun^ C-orice cal viteaz nebun ! Iar de ai bahmeţi fugari Şi de ai voinici tătari, Bahmeţi iuţi să mă gonească, Tătari crunţi să îndrăznească, Dă-le voie, dă-le ştire După mine să se înşire Şi s-alerge să m-agiungă Pe cîmpia astă lungă.“ III Ghirai hanul semn dedea, Tătărimea purcedea Pe cel cîmp nemărginit Cu negară învelit Şi cu troscot coperit. Tătărimea se-nşira Şi fugînd se resfira Cîte unul, unul, unul După negruşor nebunul, Negrişor fugea, fugea, Cum se fuge nu fugea, Ci sărea tot iepureşte Ş-alerga tot ogăreşte, Nechezînd tot voiniceşte. Alei 1 voi tătari păgîni, Vi s-au stins ziua de mîni ! Iată Grue dă-napoi Şi s-aruncă pintre voi Ca un vînt înviforat într-un lan de grîu uscat ; Şi cu negruşor nebunul Vă ie unul cîte unul Şi din fugă vă coseşte, Şi vă taie chip snopeşte"), Şi de-averi vă curăţeşte, Şi de boală vă scuteşte, Şi vă lasă-n urma lui Ca momîi de-a cîmpului! Apoi Grue se porneşte Şi-n Moldova se iveşte Ca un soare ce-ncălzeşte, încălzeşte şi rodeşte, Că mult bine-n lume face Sufletul să şi-l împace. Creştineazăfc) Şi botează, Dă de fin Cîte-un tretin Şi de fină O tretină. Şi cunună fete mari Fără grijă de tătari, Şi rădică monastiri Pentru timp de năvăliri e\ Iar pe negrul sprintenel II face frate cu el, Că românu-i frate bun C-orice oal viteaz nebun ! CODREANUL I Frunzuliţă de dudău ! a> “) Cele mai multe dintre cînticele poporale încep cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea românului pentru natura înverzită. Primăvara, cu ceriul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însufleţirea ce ea aduce lumei amorţită de viforele iernii, naşte în inima românului doruri tainice, porniri entusiaste carele îl fac a uita suferinţele trecutului şi a visa zile de iubire, de ▼itejie. Lui îi place, cînd vine primăvara cea verzie, a se întinde pe iarbă, a se rătăci pin lunci şi codri, a cînta şi a pocni din frunze, a se scălda în lumina soarelui şi în aerul parfumat al cîmpului. Frunza cea nouă îi însuflă cîntice pline de o melancolie adîncă, ce esprimă jalea unui trecut de mărire şi aspirarea către un viitor măreţ. Frunza verde ce încunună cînticele poporale servă totodată de caracteristică chiticului. Astfel, cînd subiectul este eroic, cînd el cuprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arburi sau de flori ce sînt în potrivire cu puterea şi cu tinereţa, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sînt nalţi ca bradul, tari ca stejarul şi rumeni ca bujorul. Cînticele de iubire se încep cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire fărmecătoare. Cînd e cînticul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohor etc. In legendele şi în baladele unde figurează copile frumoase, aceste sînt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale cîmpiilor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunzi de viorele, de trandafiri, de micşunele etc., şi astfel se poate cunoaşte subiectul unui cîntic chiar de la cel întîi vers. Românii dovedesc prin această formă poetică ale improvizărilor lor o şi mai strinsă rudire cu fraţii lor din Italia, căci în cînticele poporale ale umbrilor, ale ligurilor, ale picenilor şi ale piemontezilor, frunza e înlocuită prin floare. De pildă : S-au aflat la Movilău a> De Codreanul cela rău Că se primblă pin ponoare, Pin potice fără soare, Cu sarică bocsănească Şi căciulă ţurcănească, Nime să nu mi-1 cunoască. Mult e mîndru, sprintenel Cel voinic, cel voinicel! Şi tot cată-un căluşel Roibuleţ, cu părul creţ, De-a lui Codrean drăguleţ. Mult aleargă, s-osteneşte, Cal pe gînduri nu găseşte ; Cîţi fugari i s-arăta, El de coamă-i apuca, Peste tufe-i arunca. Dacă videa şi videa Că norocul nu-1 slujea, In baltag se rezema, Colea-n vale se lăsa, Colea-n vale, Ia strâmtoare, Unde trec mocani cu sare. b2 Iar ân drum cît se punea, C-un mocan se ântîlnea Şi din gură-aşa-i grăia : „Cale bună, măi muntene !" „Mulţămim, frate Codrene !“ „Măi mocane, frăţioare, Nu ţi-e roibul de schimbare ? Să-ţi dau chebea din spinare Ş-un car mare plin de sare, Un car mare cu opt boi Să mergi bogat de la noi ?“ „Nu mi-e roibul de schimbare, Nici mi-e roibul de vînzare, Că cu mama roibului Plătesc valea Oltului, Şi de-aş vinde pe roibul, Aş plăti Movilăul.“ „Alelei! mocănaş dragă, De mine dorul se leagă. Fă şi tu pe dorul meu, Că bun e cel Dumnezeu! Dă-mi pe roibul drăguleţ, Că să cerc de-i şoimuleţ. De-i mi-a plăcea îmbletul, Eu ţi-oi da şi sufletul." Mocănaşul se pleca, Codrenaşu-ncăleca... Trei rugini el îi trăgea"), Astfel roibul meu fugea... Văile s» limpezea Se ducea hoţul rîzînd, Fugea roibul nechezînd, Iar mocanul sta plîngînd Şi din gură tot zicînd : „Alelei! măi Codrenele ! Te vezi de pe sprincenele Că eşti făcător de rele. Vin’, Codrene, înapoi, Dă-mi încalţe cei opt boi, Cîţiva bani de cheltuiala Şi chebea de primineală.“ If* „Ba-ţi fă cruce, măi mocan, Zi c-ai cinstit pe Codrean, Că de-oi veni înapoi, In loc de car cu opt boi Ţi-oi da nişte pumni zgîrciţi De ţi-or părea bani găsiţi. “ a) Şi s-au dus, s-au dus, s-au dus, Pîn’ce soarele-au apus. II Frunză verde de alună, Codrenaş cu voie bună Se urca în deal la stînă, Se urca şi chiuia... Toţi ciobanii că fugea ! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea; Codrenaş îl pricepea Şi din gură-aşa-i zicea : „Ivlînca-te-ar lupii, cioban ! La ce te mai faci viclean, Că ţi-oi trage-un iartagan De-i sări ca un şoldan ! Scoal’ de-mi alege-un cîrlan, Cîrlănaş de la Ispas b>, Tinerel, rotund şi gras.“ El cîrlanul şi-l lua, La ciochine şi-l lega Şi cu roibul iar pleca, Şi cu roibul se lăsa Colo-n vale la Şanta, Ban găsit, ban vrăjit. Comoară găsită, belea nesfirşită, pro- verburi. h) Din ziua Ispasului începe a se tăia miei pentru hrana poporului. De-acolo vine zicătoarea prin care cată a se mingăia bătrînii : Primăvara vede mai multe piei de miei decît de oi. La Şanta, la crîşmăreasă, Cu ochi mari de puică-aleasă. Bea Codrean, se veseleşte, Cu Şanta se drăgosteşte, Şi de plată nici gîndeşte. Bea Codrean şi porunceşte, Iar crîşmariu-ngălbineşte Şi porunca-i împlineşte. „Măi bădiţă, măi crîşmar ! Adă-o ploscă de Cotnar Şi una de Odobeşti Dacă vrei să mai trăieşti !“ Ploştele Codrean lua, La oblînc le anina, Crîşmăriţa săruta, Şi cu roibul iar pleca, Şi cu roibul se lăsa Deasupra Copoului“>, Colea-n rediul Breazului, Locaşul viteazului. El la umbră se punea, Cîrlanu-ntreg şi-l frigea, Masă mîndră-şi întindea, Şi mînca, bea, veselea, De potiră nici gîndea ! Dar potira-1 urmărea, Potiră arnăuţească*), Cu iarbă vînătorească, Unde-a da să nu greşească ! Codrenaş, cît o videa, Plosca la gură-aducea, Iar potira-i tot zicea : „Dă-te, Codrene, legat, Să nu te ducem stricat." Codrenaş le răspundea : „Mielu-i gras, ploscuţa-i grea, De sînteţi niscaiva fraţi, Iată masa şi mîncaţi!“ a> Arnăuţii se izbea, Armele de foc scotea Şi-n Codrean le slobozea... Peptul lui Codrean sărea ! Iar el rănile-şi strîngea, Plumbii din carne-şi scotea, Cu ei durda-şi încărca Şi din gură-aşa striga : „Alelei! tîlhari păgîni! Cum o să vă dau la cîni, Că de-atîta sînteţi buni!“ Apoi durda-şi întindea Şi-n plin durda lui pocnea. Potiraşii gios cădea, In sînge se vîrcolea. Iar Leonti-Arnăutul, înghiţi-l-ar pămîntul! Nasturi de-argint că scotea^ De-ncărca o şuşanea3 Şi-n Codrean o slobozea, Pe Codrenaş mi-1 rănea! Voinicelul meu turba, In durdă se rezema, Baltagul şi-l rădica, In Leonti-1 răpezea Şi capul îi retezea. Capul de-a dura sărea, Sîngele bolborosea, Trupul metanii făcea. Dar Codreanul tot slăbea. Pe genuchi bietul cădea, In palme se sprijinea, Şi potiră mi-1 prindea, Lega-s-ar moartea de ea ! III Frunză verde de măcieş, Pe Codreanu-1 duc la Ieşi, La domnul, la Ilieş.a) Şi mi-1 duc într-un divan Unde domnul cu caftan Şi pe cap cu gugiuman Sta culcat pe-un buzdugan Lîng-un grec ţarigradean1’'. „Măi Codrene, voinicele, Spune tu domniei mele, Mulţi creştini ai omorît Cît în ţară ai hoţit ?“ „Domnule, măria-ta ! Giur pe Maica Precista, Eu creştini n-am omorît Cît în ţară-am voinicit, Vreun creştin de-1 întîlneam, Averile-i împărţeam. Cu doi cai de-1 apucam, Unu-i dam, unu-i luam. Mîna-n pungă de-i băgăm, Giumătate-o deşertam. a) Este de prezumat că balada pomeneşte de Alexandru Iliaş carele a domnit în al XVII secol, 1666. Adică grec din Fanar, unul din acei intriganţi servili carii au sădit în inimile românului ură şi dispreţ în contra grecilor, atit prin bîntuirile ce au cauzat ţării în timp de mai mult de un secol, cît şi prin corumperea năravurilor ce au lăsat în urma lor ! Unde videam săracul, îmi ascundeam baltagul Şi-i dam bani de cheltuială Şi haine de primineală.*) Iar unde zăream grecul, Mult îmi ardea sufletul Pîn'ce-i retezeam capul! In cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpăţîna i-o taiam Şi la corbi o giuruiam !“ Cel grec mîndru, coroiat, Ce şedea cu domnu-n sfat, Pe Codrean cît l-auzea, La faţă se-ngălbinea, Pe covor îngenuchea Şi din gură-aşa grăia : „(De-a mai fi Codrean vro vară, îmi scoate grecii din ţară.) Domnule, măria-ta ! Pe Codreanul nu-1 ierta, Că el capul ţi-a mînca Şi foc tîrgului ţi-a da Şi pe doamna ţi-a fura.“ Domnul că se spăria, Semn călăului făcea. Iar Codreanu priceputul, Priceputul şi păţitul, Semnul domnului zărea Şi din gură-aşa grăia : „Domnule, măria-ta ! Tu pe greci nu asculta, Că ei viaţa ţi-or scurta, Grecu-i fiară duşmănoasă, Grecu-i limbă veninoasă, “) A se primeni în haine nouă este un prilegiu de a priimi urări de fericire şi de sănătate din partea cunoştinţilor şi a neamurilor. Acestii zic : „Să le porţi sănătos şi voios f“ Grecu-i boală lipicioasă Ce pătrunde pîn’ la oasă Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungeşte veacul meu Să mă-mpac cu Dumnezeu. Las’ să mă mărturisesc, De moarte să mă gătesc Şi s-ascult slujba cea mare Din gura popii M acare !“ Domnul pe gînduri cădea, Semn armaşului făcea ; Porţile se deschidea, Iar Codreanu-n gîndul său Zicea : „Bun e Dumnezeu !“ IV Frunză verde de bujor, La biserică-n pridvor Sta Codreanul frăţior Cu butucul de picior. h> Popa slujbele-i cetea, De moarte mi-1 pregătea. Codrenaş se umilea Şi popii, gemînd, zicea : „Părinte, sfinţia ta ! Mai desleagă-mi pe dreapta, Să-mi fac cruce cu dînsa, Să-mi fac cruce, să mă-nchin, Ca să mor ca un creştin." ") Aceste versuri aduc aminte pe acele din Eneida : Timeo Danaos et dona ferentes ; şi pe acel a poetului italian : O, vili, o, superbi, ma infami sempre! Unii dintre cîntăreţi pomeneşte de turc în loc de grec şi, prin urmare, Codrean zice : Domnule, măria-ta, Pe străini nu-i asculta etc. Vezi partea I a baladelor, ediţia din 1852. b) Pedeapsa butucului, obicinuită în Orient, se aplica culpa- şilor chiar la romani. între ruinele oraşului Pompeia s-au găsit într-o închisoare osemintele a doi oameni prinse într-un mare butuc de bronz. Popa dreapta-i dezlega, El în sîn mîna-şi băga, Dalb de paloş că scotea, De butuc că-1 şi trîntea, Şi butucul deschidea ; „Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni. Că de-atîta sînteţi buni !“ Cum zicea, aşa făcea, Potira măcelărea Şi la curte se-ntorcea Şi-n glas mare-aşa zicea : „Domnule, măria-ta ! Ian deschide-ţi fereasta, Să ne videm feţele, Să ne-auzim vorbele. Să ştii, doamne, să ştii bine Că nu-i vrednic pentru tine Să omori voinici ca mine !“ Domnul faţa şi-aprindea^ Grecu-n beciuri s-ascundea, Curtenii cu toţi sărea, Poarta curţei închidea. Codrenaş, dacă videa, Paloşul şi-l zinghenea lj) Şi deodată chiuia : „Alelei! cal roibuleţ, De-a lui Codrean drăguleţ! Unde eşti, voinicule, Să-mi mai scapi tu zilele !“ Iată roibu-1 auzea, Iată roibul nechezea, De la iesle se smuncea, La glas de stăpîn venea, Venea vesel, nenşăuat, Nenşăuat şi nenfrînat, Zbura vesel pe pămînt, Narea-n vînt şi coama-n vînt. “) Adică i se cuprinse obrazul de roşaţa mîniei. Adică cerca ascuţitul cu unghia ca să se încredinţeze de sună a armă ruginită sau oţelită. Codrenaş se-nveselea, Pe el iute se-azvîrlea, Pintre glonţuri viu trecea, Zid de peatră nalt sărea Şi, sărind, aşa zicea : „Rămîi, doamne, pe domnie, Eu mă duc în haiducie ! Rămîi doamne, sănătos, Că tu vrednic nu mi-ai fost. Iliaş, rămîi cu bine, Că nici tu nu eşti de mine Şi nici eu nu sînt de tine !“ Scăpatu-mi-au voinicul! Eu mă-nchin cu cînticul Ca codrul cu freamătul, Că roibul cu îmbletul, Roibul sare zid în loc, Scoate voinicul din foc. Codrul frunza-şi îndeseşte, Pe voinic îl mistuieşte. Rămîneţi în veselie, Ca Codreanu-n haiducie, Şi-mi faceţi parte şi mie. a) “) Unele din balade se termină cu o urare adresată ascultătorilor. Strămoşii noştri iubea să auză cîntice de vitejie, şi la mesele loi aduceau cîntăreţi ce le spuneau faptele domnilor vechi. Cîntarea acelor poezii se făcea într-un mod recitativ. Balada se zicea. Astfel mi-au zis mie balada lui Codrean orbul din Bohotin, Neculai Nastasi. VIDRA I Frunză verde peliniţă, Pe cel deal, pe cea colniţă, Primblă-mi-se-o cătăniţă Cu doi bani în punguliţă, Şi cu doi în buzunari, Cu doisprece lăutari, Şi cu doi, trei căluşei încărcaţi de gălbinei. Iar cu dînsa se afla, Tot pe lună se primbla, Stoian Şoimul, popă vechi Cu potcapul pe urechi, Ce s-au lăsat de popie Şi de sfînta leturghie De s-au dat în haiducie. El de mijloc o ţinea, Lîngă peptu-i o strîngea, Şi mereu o dismierda, o) Acest Stoian, care, după cum zice balada, s-au lăsat de popie şi de sfînta leturghie de s-au dat în haiducie, nu a fost singurul hoţ ieşit din sînul clerului. Pe la 1820 s-au mai ivit în ţară un alt voinic de drumul mare, anume Andrii Popa, carele, cînd se întîlnea cu potira, striga la tovarăşii lui: „Daţi copii, în numele Domnului!“ El a hoţit mai mulţi ani, bătîndu-şi gioc de domnia lui Suţu, dar, în fine, a fost ucis în luptă de viteazul Mihaî Cozoni, carele priimise ordin de la vodă ca să prinză pe Andrii viu sau mort. Vezi în Doine şi Lăcrimioare balada lui Andrii Popa. Şi mereu o săruta, Şi lăutarii cînta, Cîmpii de se răsuna. Cînd fu cătră dimineaţă, Popa se spăla pe faţă, Barbă neagră peptina, La baltagu-i se-nchina Şi pe Vidra mi-o trezea Şi din gură-aşa-i grăia : „Ştii tu, Vidro, ce-am gîndit, Ştii tu ce m-am socotit ? Suflecă mînice largi Şi-mpleteşte la colaci. a) Fă colaci mari de doi saci Pentru oumnăţei burlaci, Ş-un covrig de un mertic' Pentru cumnăţel mai mic. Apoi haideţi amîindoi Cu cotiga cu doi boi Peste codri, peste munţi, La cei socri cam cărunţi." *) A da şi a priimi colaci este una din vechile datini a ţării. In toate împregiurările cele mai însemnate a vieţii omului, la naştere, la botez, la înmormîntare, colacii nu lipsesc şi ieu proporţii de mărime potrivită cu starea omului. Cînd se naşte un copil şi se botează, părinţii duc colaci naşului, şi acesta dăruieşte finului sau finei ceea ce-i dă mina. La înmormîntări se fac colaci mari ce întovărăşesc pe mort, cu pompă, pînă la mormînt, şi acolo sînt împărţiţi la săraci. Cuvîntul de colaci a agiuns cu vreme a fi sinonim de prezent, plocon. Aşa, locuitorii dc la ţară au obicei a merge la stăpînii moşiilor cu colaci la zile mari, însă acei colaci sînt reprezentaţi i>rin ouă, pui de găini, faguri de miere, poame şi miei. In agiunul Sf. Vasilie, copiii şi flăcăii plec pe la casele oamenilor ca să facă urări de Anul nou ; ei se numesc atunci colaieri ce merg cu colinda pin sat. Iată una din acele urări numite plugul, ce obicinuit se zice în agiunul Sf. Vasilie, împreunînd cuvintele cu sunet de telincă şi cu ciocniri de fere de plug. Amîndoi la drum pleca, Sus, la munte, se urca Şi mereu boii-ndemna : „Hăi, Plăvan, hăi, Bourean, Giuncănaşi de-a lui Stoian.” Opintea boii mereu, Opintea şi sufla greu, Şi cotiga scîrţiia Şi calea se-ngreuia. Iar pe cînd soarele-i sus, Pe cînd şoimul stă ascuns, Pe cînd umbra e scăzută Şi se face nevăzută, Stoian popa se oprea Şi de prînz el poposea In mijlocul codrului, Unde-i larg voinicului, In poiana înflorită, Cu frunzări acoperită, URARE CU PLUGUL Aho ! Aho ! plugul badei cu 12 boi. Boi bourei, In coadă cudălbei, In frunte ţintaţi, In coarne-nferaţi, Po pînteci bălani, Pa spato plăvani, Fiecare do cîte cinci ani. Mînaţi măi, hăi, hăi ! Badea c-un plug bine-mpănat Şi tot cu fer ferecat, Tras de boi bourei, Voinicei ca nişte zmei, S-au apucat de arat Zi de vară Pîn-în seară. Mînaţi măi, hăi, hăi ! La luna, la săptămîna s-a dus badea să vază grîul de-i răsărit, dar era de secerat. Badea l-au săcerat, în girezi l-au adunat, Apoi l-au trierat Cu roibul, cu murgul, Unde iarba se-mpleteşte Şi-n vîrf se găităneşte. Vidra masă că-ntiudea, Şi la masă că şedea Cu Stoian alăturea. Ei prînzea şi veselea, De nime grijă n-avea, Dar păcatul mi-i păştea, Pe Stoian îl zădărea Şi Stoian aşa grăia : „Oliolio ! mîndruţa mea 1 De cînd eu mi te-am luat, Nici un cîntic n-ai cîntat. Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul." Cu negrul, cu surul, Şi multo care-a încărcat Şi la moara din vale-a plecat. Mînaţi măi, hăi, hăi I Dar hoaţa de moară, ce păştea brînduşe pe costişe, dacă-a văzut aşa povară mare, Puse coada pe spinare Şi fugi spre lunca mare. Iar morariul meşter bun Alerga ca un nebun Şi striga, mereu striga : „Na, morişca, na, na, na“ ; Moara tot hodorogea Şi pin apă tot fugea. Mînaţi măi, hăi, hăi ! Iar lelei morăriţă, bună meşteriţă, suflecînd mînici şi ca- trinţa : Luă un cojoc miţos Şi mi-1 îmbrăcă pe dos Cu tărîţe, cu cojiţe, Prinse moara de cosiţe. Ş-o apucă de călcîi Ş-o puse pe căpătîi. Lovi c-un ciocan în şele De o dete pe măsele ; Atunci moara s-a pornit, Roţilo şi le-a-nvîrtit Şi po loc a măcinat Tot grîul cel săcerat. Mînaţi măi, hăi, hăi ! „Alei! frate, dragul meu ! Nu mai pofti să cînt eu, Să-ţi cînt cîntic haiducesc, Cu viers dulce femeiesc. Eu dacă ţi l-oi cînta, Apele s-or tulbura, Brazii mi s-or scutura, Munţii mi s-or clătina, S-a sculat apoi nevasta bădicăi şi s-a dus în cămară, A scos o sită de sfară Şi-i păru că-i prea rară. Ea s-a dus iar în cămară Şi a scos o sită deasă, Tot cu firuri de mătasă, Mînaţi măi, hăi, hăi ! Frămîntat-au ş-au dospit. Şi cuptoiiul l-a împlut, Şi colacii au crescut. Apoi lelea c-o lopată Tras-au unul mare-n vatră, Un colac, rotund, frumos, Alb ca faţa lui Hristos, Şi mi l-a rupt drept în două Ca să ni-1 deie tot nouă... De urat am mai ura, Dar no temem c-a-nsera, Şi-s cărărele-ncurcate, Şi casele depărtate. Aho ! Aho ! plugul badei cu 12 boi Iată-ne sosiţi la noi. Unii mai adaog şi următoarele versuri: Noi din suflet vă dorim, Acum şi pînă murim, Cîto paie sus pe casă, Atîţia galbini pa masă, Cîţi cărbuni în ce] cuptori, Atîţi mîndri gonitori, Cîto firo în manta, Atîte vaci a făta. URARE DE DIMINEAŢA ANULUI NOU Anul nou cu fericire, Vă dorim şi cu-nflorire, Ca merii, Ca perii în mijlocul verii. Văile or răsuna Şi pe noi ne-a-ntîmpina Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor, Iubitul nevestelor, Drăgălaşul fetelor. “ „Las’ să vie, că nu-mi pasă, Eu că l-oi pofti la masă, Şi de-a mai vrea altă hrană, I-oi da trei baltagi pomană.“ III Puse Vidra a cînta, Codrii a se deştepta, Apele-ia se tulbura, Brazii a se scutura, Munţii a se clătina, Văile-a se răsuna. Şi deodată s-arăta Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor : „Hei ! Stoiene, bărbărie, Ce te-ai lăsat de popie Şi de sfînta leturghie De te-ai dat în haiducie ! Ce ne calci poienele Şi ne paşti fîoaţele ?“ „Ce poiene, măi Păune ? Ce fînaţe, măi nebune ? Doar pămîntul nu-i al tău, Nici al tău nu-i, nici al meu, Ci-i tot a lui Dumnezeu." „Hei, Stoiene, bărbărie, Vorbă multă, sărăcie ! Dă-mi giuncanii tăi drept vamă Şi îţi cată-apoi de seamă." „Ba, giuncanii nu-ţi dau eu, Că mi i-au dat Dumnezeu Să mă scoaţă de la greu.“ „Dă-mi pe Vidra ta de vamă Şi îţi cată-apoi de seamă.“ „Ba, pe Vidra nu ţi-oi da Pin' ce capul sus mi-a sta, Că mi-au dat-o soacra mea Ca să ţin casă cu ea.“ „Dă-mi baltagul tău de vamă Şi îţi cată-apoi de seamă.“ „Eu să-ţi dau baltagul, eu ? Vin’ de-1 ia tu, fătul meu, De ţi-e sufletu-ndrăzneţ Cît ţi-e graiul de sumeţ !“ IV Ei de brîie s-apucară Şi la luptă se luară Zi de vară pîn-în seară. Cînd în loc mi se-nvîrtea, Cînd la vale s-aducea, Nici unul nu dovedea ! Dar Stoian mereu slăbea, Brîul lui se descingea. a) „Vidro, puiculiţa mea I Vin' de-mi strînge brîul meu, Apăra-te-ar Dumnezeu, Că-mi slăbesc puterile, Mi se duc averile !“ Iară Vidra mi-i privea, Ochişorii-i strălucea, Inimioara-i se bătea Şi guriţa-i răspundea : „Ba nu, nu, bădiţă frate, Că vă-i lupta pe dreptate, Şi orioare-a birui, Eu cu dînsul m-oi iubi.“ “) Românii au obicei a-şi strînge mijlocul cu brîie de lînă roşii, sau cu chingi late de pele, ţintuite cu bumbi de alamă. Ei pretind că puterea omului e cu atît mai mare cu cît şelele sînt mai strîns legate cu cingătoarea. Stoian popa s-aprindea Şi făcea el ce făcea Pe Păun că-1 aducea Şi-n pămînt că mi-1 izbea, Cît pămîntul despica, Pîn-în brîu că mi-1 băga. a> Baltagu-apoi rădica, Capul lui Păun zbura ; Trupul pe brînci se pleca, Lui Stoian se închina. Iar Stoian se întorcea, La Vidra-ncet se ducea, Se ducea posomorit, De gînduri negre muncit, Ca un şearpe otrăvit. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui ţintea, Ochii căta bărbăteşte Şi pătrundea femeieşte. Stoian popa mi-i zicea : „Vidro, fa, nevastă rea ! Cînd de moarte mă luptam Şi pe tine te rugam Să vii iute lîngă mine Ca să-mi strîngi brîul mai bine, De bărbat nu ţi-a fost milă, De păcat nu ţi-a fast silă Şi cu glas dulce, frăţesc, Zis-ai cuvînt duşmănesc : Că oricare-a birui Tu cu dînsul t-ei iubi. Aşa este, Vidro fa ?“ „Aşa-ii, Stoiene, aşa ! Am zis-o ş-încă-o mai zic, Că mi-e drag cine-i voinic, °) In povestele poporale, cînd zmeii se apuc la luptă dreaptă cu feţi-logofeţii, zmeii trîntesc pe duşmanii lor astfel de tare, că-i bagă în pămînt pînă la genuchi, apoi feţii-frumoşi, la rîn- dul lor, bagă pe zmei în pămînt pînă la brîu etc. De se luptă far-a cere Agiutor de la muiere." „Ştii tu, Vidro, ce-am gîndit ? Ştii tu ce m-am socotit ? Astă-vară am cosit Vro cinci clăi de le-am clădit, Patru mi le-am vîrfuit, Iar unei vîrfu-a lipsit. Şi mi-am pus în gîndul meu Să-i fac vîrf cu capul tău." „Iată capul de mi-1 taie, Ca să-l pui tu vîrf la claie, Şi te-nvaţă de la mine Ca să mori cum se cuvine !“ Crunt Stoian se repezea Şi capul îi retezea, Şi ţîţele-i le tăia Şi pe cîmp le-mprăştia ; Apoi singur purcedea, La socrii lui se ducea. „Hei, Stoiene, popă vechi Cu potcapul pe urechi, Unde-i Vidra cea frumoasă, Fata noastră cea voioasă ?“ „Eu pe Vidra mi-am lăsat Intr-un codru depărtat, Hotărînd moşiele Ş-aşezînd momîiele Cu capul şi ţîţele." Bine vorba nu sfîrşea, Pe loc ceriul s-aprindea Şi trei fulgeri răpezea, Pe Stoian popa-1 lovea, In cenuşă-1 prefăcea ! °) “) Balada lui Stoian are aseminare în unele pasagiuri cu acea a Păunaşului codrilor. Ele mi-au fost amîndouă cîntate de un lăutar din satul Mirceştii, anume Didică, şi poate că au acelaşi autor. Pe^ mijloc de Ţarigrad, La ceşmeaua lui Murad Primblă-mi-se Serb-Sărac Pe-un cal negru din Bugeac, Voinicel şi sprintinel, Dar sărac ca vai de el! Cu saia îmbăirată, Cu şalvari de ciorcă lată a\ Cotul cinici galbini luată. Cu cămeşa de mătasă, Viţele-mpletite-n şase. Cu picioarele-ncălţate în opinci înhîrzobate : Hîrzobul Şi galbinul, Nojiţa Şi leiţa, Curaua Şi paraua. Primblă-mi-se-n sus şi-n gios Pe fugaru-i cel frumos. Unde negrul nechezea, Ţarigradul se trezea, “) Cioarcă-lată sau ciorcălată, cuvînt corupt ce înseninează negreşit o materie ecarlată, căci şalvarii se fac de postav roşiu. b) Şase în loc de şese, provincialism, asemine se zice şapte în loo de şepte etc. Turcii toţi că alerga Şi pe Serbu-1 întreba : „Copilaş de Serb-Sărac ! Nu ţi-e negrul din Bugeac ? De ţi-e negrul vînzător, Eu îţi sînt cumpărător, Că vreu bine să-l plătesc ! Cu aur să-l cumpănesc." „Nu mi-e negrul de vânzare, Nici mi-e negrul de schimbare, Că-i voinic, şi-i pui de zmeu, Şi-i fugar pe placul meu !“ Nepoata sultanului, Copiliţa hanului, Hanului tătarului, Pe Serb iată că-1 zărea Din sarai, de la zăbrea a\ Şi din gură-aşa grăia : „Copilaş de Serb-Sărac, Mult eşti mîndru şi pe plac ! Vin’ colea, lîngă zăbrea, Să-ţi dau iuzluci cât âi vrea hh Negrul tău să-l primineşti Şd pe mini să-l potcoveşti Cu potcoave de argint Ce sint spornici la fugit. Că ştii, frate, pe la noi Azi e mercuri, mini e gioi, Mîni ies turcii la halca °\ a) Ferestrele de la casele turceşti, mai cu seamă acele din partea haremului, sînt închise cu gratii împletite de lemn, sau zăbrele-jaluzele, carele opresc ochii de-a pătrunde înlăuntrul. 1,1 Iuzlucul o o monedă turcească veche. c) Halca e cuvînt turcesc ce însemnează verigă. Giocul halcalei trebuie să fi fost acelaşi carele poartă la francezi numele de jeu de bagues. După înţelesul baladei, giocul consista întru a se repezi călare în partea unde se găsea halcaua spînzurată şi a zvîrli djeridul astfel încît să treacă pin cercul ei. Sus, în Haidar-paşa n', Şi oricine-a cîştiga, Roabă lui hanul m-a da !“ „Floricică din zăbrea, Răsărită în calea mea ! De-ţi sînt drag, de-ţi sînt pe plac, Mîni vîrtej am să mă fac Să vin turcilor de hac !“ „Copilaş de Serb-Sărac, Mult mi-eşti drag şi-mi eşti pe plac, Dar eu, frate, mult mă tem De căzlariul din harem b\ Cel cu chipul de arap, Buzat, negru, ras pe cap Şi ou solzii mari de crap. El că-şi are-un bidiviu c> Cu sînge de argint-viu, Un fugar neîntrecut Care soare n-a văzut De cînd mă-sa l-a făcut. “ „De ţinut unde şi-l ţine ?“ „De trei ani e ţinut bine într-o boltă-ntunecată Sub pămînt, în grajdi de peatră. “ d) “i Haidar-paşa este numele unui cîmp lat şi frumos ce se găseşte în Asia, lîngă Scutari (Ischiudar), în faţă cu Stambulul. Pe acel cîmp se făceau înainte giocurile favorite ale turcilor, djeridul, halcaua, arcul ; şi pe dînsul astăzi se adun caravanele şi hagiii carii plec pe tot anul la Meca, spre a duce prezenturile sultanului la mormîntul lui Mohamed, profetul islamismului. b) Haremurile turcilor, adică locuinţa femeilor, sînt încredinţate pazei eunucilor, arapi ce se numesc turceşte căzlari. c) Cal tînăr şi sprinten la fugă. A creşte caii la întuneric pentru a-i face iuţi şi mai frumoşi este o crezare orientală ce există şi la romani. Toţi caii cei mai vestiţi din poveşti, precum cal Graur, cal Vînteş şi alţii, ce duc ca vîntul şi ca gîndul pe Făt-Logofăt cu părul de aur, sînt născuţi şi crescuţi în bolţi întunecoase. Balada zice : Că el soare n-a văzut De cînd mă-sa l-a făcut. POESll POPULARE ALE ROMÂNILOR ADUNAŢI şa ÎNTOCMITE I>£ ■V'AQXX.aa ALEOSANDBI \ * < r Bl’t'L'RESCl TlPOUKim I.l'tiiĂTurai.oi; AswiATt 12. PAS.UUt'l. UxHxX 1'2 a wtc i-xvi V ; Pagina de titlu a ediţiei Poeziilor populare din 1866 „De hrănit cu ce-1 hrăneşte ?“ „De doi ani îl întăreşte Cu floarea trifoiului, Hrana dulce-a roiului." „De-adăpat cu ce-1 adapă ?“ „Tot cu lăpteşor de iapă, De şi-l face lat pe sapă. Ş-aşa, frate, mult mă tem De căzlariul din harem Şi de mîndru-i bidiviu Cu sînge de argint-viu ; Că pe el de-ta-ncăleca Mîmi la giocul de halca, Roabă lui hanul m-a da !“ a) „Floricică din zăbrea Răsărită-n calea mea I Să n-ai frică De nimică, Că nu-i cal împărătesc Ca negrul ist voinicesc ! Orice-alung, Cu el agiung, Oricînd plec, Paseri întrec 1“ II Trecea mercuri, venea gioi, Turcii mergea cîte doi Ca să gioace la halca Sus, în Haidar-paşa, Şi deodată toţi pleca, La fugă se arunca, Pe cîmp luciu se-nşira. Iar sultanul, stînd pe cal, Sub un verde cort de şal, Barbă neagră-şi netezea Şi cu ochii urmărea. a) Adică : hanul o va da lui de soţie. Se crede că femeile, chiar cele măritate, sînt roabe la turci. Alalah ! cai arăpeşti, Alalah ! cai tătăreşti! Cum mişca copitele Ca şoimii aripele !a> Dar căzlariul se-ncrunta, Bidiviu-şi întărta, Pe toţi turcii-i întrecea Şi-nainte se ducea. Vai! de fata hanului, Hanului tătarului, Nepoata sultanului! Iată, iată Serb-Sărac Pe-un şoimuţ de la Bugeac Că venea, mări, venea, Cuvîntul de-şi împlinea. Pe căzlariu-1 agiungea, Agiungea şi întrecea 1 Iar căzlariu-1 viclenea Şi din urmă-i tot răcnea : „Copilaş cu oal de foc ! Opreşte negrul pe loc Că-i pică potcoavele Şi-ţi răpune zilele." Serb-Sărac descăleca, Potcoavele cerceta... Nici un cui nu le cădea ! Dacă videa şi videa, Bici de sîrmă el scotea Şi pe negrul opintea, Şepte stînjini că sărea, Pe arapu-il urmărea. Punea soară Lîngă scară Şi oblînc Lîngă oblînc Şi dîrlog Lîngă dîrlog, * ■ 1 r . Şi din fuga cum Venea, El în scări se-nţepenea, De căzlari s-apropia, Două palme-n ceafă-i da4 De pe cal îl rădica Şi pe cîmp îl arunca I Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Şi pe cîmp se răstignea, Şi în urmă rămînea Buzat, negru, părăsit, Tocmai ca un ciung pîrlit! Iar Şerbul se tot ducea, De halca s-apropia, Şi din fugă azvîrlea Djeridul său chiar prin ea. a> Apoi vesel se-nturna La sultan de se-nchina Cu aidînică temena. b) Iar copila hanului, Hanului tătarului, Nepoata sultanului, Cu ochiana prin zăbrea Pe voinicu-1 urmărea, Şi cînd Şerbul se-ntorcea, Ea nainte-i se ducea, Cu năstrapa mi-1 stropea,a> Cu năframa-1 răcorea. Apoi nunta se făcea, b) Şi la nuntă petrecea In cîntări şi veselie Cum e rîndul la domnie.., Faceţi-tni parte şi mie 1 DONCILĂa> Sub cel păr mare din sat Zace Danciul pe un pat; Nouă ani şi giumătate De cînd zace el pe spate ! Pentru dînsul nu e vară, Nu e dulce primăvară, Ci numai viaţă amară ! Pe de-o parte oarnea-i cade, Pe de alta veranii-1 roade, El se roagă tot mereu Să-l sloboadă Dumnezeu. Toată lumea l-au lăsat, Lumea toată l-au uitat, Numai soră-sa, Ancuţa, Anicuţa românouţa, Luceafărul satului, Salba împăratului, Nici pe Donciu l-au lăsat, Nici pe Donciu l-au uitat, Nouă ani ea l-a cătat, Nouă ani şi giumătate L-a cătat tot ca pe-un frate. Zi şi noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare! într-o zi el o videa Că de plîns se ascundea Şi cu jale-aşa-i zicea : „Ce-i, Ancuţo, draga mea ? Ochişorii tăi frumoşi Sînt ca doi luceferi roşi: Poate că ţi-au venit greu De cînd tu mă caţi mereu ?“ „Ba, ferească Dumnezeu ! Nu-i asta, drăguţul meu. Dar un plîns m-au apucat Că pe fetele din sat Grea urgie au picat! Că ştii, frate, un mîrzac Au sosit de la Bugeac Şi pin ţară face jac. a> Lîngă sat el s-a oprit Sub un cort mare pîslit, Şi-orice vrea tătarul cere Tot în silă şi-n putere. De tot omul de pe-aici Zece galbini venetici, Şi de fiecare casă Cîte un miel ş-o giuncă grasă, Iar pe noaptea fiecare Cere cîte-o fata mare !“ „Hei, Ancuţo, draga mea, Facă Dumnezeu ce-a vrea 1 Tu să n-ai nici o păsare. Ferbe lapte-ntr-o căldare De-mi găteşte-o scăldătoare Şi mă freacă-ntr-un noroc Cu floare de busuioc, Doar mi-ar potoli cel foc, Apoi adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe ; Adă-mi şi armele mele Ce lucesc ca nişte stele. Apoi cheamă din cîmpie Calul meu de voinicie, Care plînge cînd mă vede, Şi de-i zic că mor, nu crede !“ El în lapte se scălda, Cu busuioc se freca, Haine dalbe îmbrăca, Calul şi-l încăleca, Şi cît se videa călare, Striga tot în gura mare : „Rămîi, soro, sănătoasă Ca o viorea frumoasă Intr-un păhărel pe masă ! Şi tu, Şoime, ce nechezi Şi de boala mea nu crezi, Să te văz cum te repezi Cînd în mine mă gîndesc Să răpun cap tătăresc 1“ Şoimul vesel nechezea, Zborul iute-şi răpezea Iepureşte, ogăreşte, Păsăreşte, fulgereşte, Şi-ntr-o clipă agiungea La cortul lui Crîm Hogea. „Bun sosit, ghiaur Doncilă ! De-mi aduci vreo copilă, Adă-mi tu pe soră-ta Că nu doresc pe alta.“ „îţi aduc altă mireasă, b> Mai frumoasă, mai aleasă, Care cînd te-a săruta, Halal de viaţa ta !“ „Cine-i, bre Doncilă, cine ? Unde, unde-i, s-o văz bine ?“ „Iat-o ici în brîu la mine ! Ian vezi cît e de frumoasă, De subţire, de lucioasă. Ce glăsuţ zinghenitor Scoate cînd o prinde dor, Dar mănîncă om de viu Şi taie cap de deliu.“ a) „Ah ! amar, amar, Doncilă ! N-am cerut aşa copilă. Du-te cu dînsa-napoi, Că eu plec azi de la voi.“ „Ba nu ! vreu să te cunun, C-am giurat să fiu azi nun.“ Pala-n aer fulgera, Capul mîrzăcesc zbura ! Apoi Donciul se-ntorcea, Anicuţei de zicea : „Bietul om 1 noroc nu are ; I-am dus lui o fată mare, Şi numai dintr-un sărut Capul lui şi l-au perdut!“ CHIRA La Brăila-n vale Şepte bolozale^ Şi şepte sandale Descarc la zamboale Şi-ncarc la stamboale, Descarc băcălii Şi-ncarc dimerlii Tot de grîu măruntb> Şi de arnăut. Dar cine descarcă Şi cine încarcă ? Un arap bogat, Negru şi buzat, Cu solzi mari pe cap, Cu solzii de crap ; Şi cu buze late, Roşii şi umflate, Şi cu ochi holbaţi Şi cu dinţi smaltaţi. Dar pîn’ descărca Şi pîn-încărca, El ce mai făcea ? Tot pe mal şedea Şi mînca şi bea Sub verde frunzar De crengi de stejar. Iată-o copiliţă, Cu albă cofiţă : „Chiro, Chirolină, Floare din grădină ! Ghelai tu cu mine, a> Că te-oi purta bine ; Bine te-oi purta Şi ţi-oi cumpăra Rochiţă cu zale, Lăsată pe şale, Rochiţă în bolduri, Lăsată pe şolduri. Şi paftale mari De mărgăritari, Şi paftale mici Tot de irmilici." b> Chira tot rîdea Şi îi răspundea : „Alei! arăpilă, Alei! măi Buzilă ! Unde s-au aflat Că s-a-mpreunat Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare Şi nouri cu soare ?“ Iară cel arap, Cu solzi mari pe cap, Cît o auzea, Se şi răpezea, în braţe-o lua, în caic intra Şi se depărta Către Sulina. Iar fraţii Chirei, Hoţii Brăilei, Şerpii Dunărei, La mal alerga, Pe Chira striga Şi-not mi se da, Şi se cufunda, Şi cînd se ivea, în caic sărea, Şi pe cel arap II da peste cap. Apoi se-ntorcea Şi Chirei zicea : „Soră ticăloasă 1 Soră păcătoasă, Spune la tustrei Care moarte vrei ? Moarte luminată, Ori întunecată ?“ „Frăţiorii mei 1 Vă giur la tustrei, Giur pe Dumnezeu, Pe sufletul meu ! Că-s nevinovată Ca apa curată. Ah ! drăguţii mei, Nu-mi fiţi duşmănei, Nu vă-ntunecaţi, Nu vă încruntaţi, Că-s o biată fată, Zău ! nevinovată !“ Iar fraţii Chirei, Hoţii Brăilei, Şerpii Dunărei, Acasă-o ducea, Apoi ce făcea ? O lega de-un par, De-un par de stejar, Şi pe lîngă ea Vreascuri aducea. Şi ce mai făcea ? Trupu-i cătrănea După ce-1 golea, Apoi foc îi da Ş-astfel o mustra : „Soră ticăloasă ! Soră păcătoasă ! Unde s-a aflat De s-a-mpreunat Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare Şi nouri cu soare ? Arzi în foc nestins De noi trei aprins. Şi te fă tăciune, Şi te fă cărbune Cu-arapi de vroieşti Ca să te iubeşti 1“ Focul s-aprindea, V reascurile-ardea, Para se suia, Chira, vai de ea! Gemea şi plîngea, Trupul îşi frîngea Şi amar zicea : „Frăţiorii mei, Mă rog la tustrei, Faceţi-vă milă De-o biată copilă. Ah i mă doare foarte ! Ah I mă tem de moarte, Fie luminată, Fie-ntunecată 1 Vai ş-amar de mine, Iată, moartea vine, Vine, se răpede Şi nime nu-mi crede ! Măiculiţa mea, Ce pedeapsă grea 1 Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde j Maică, unde eşti De mâ părăseşti ? Maică, mor, ah! mor Şi la tine zbor 1“ Chira tremura, In foc se lupta Şi amar striga ; Apoi lin ofta, Capul îşi pleca, Sufletul îşi da! Iar trupu-i ardea, Trupu-i se roşea, Trupu-i se-nnegrea, Carnea sfîriia, Oasele trăsnea. Para pîlpîia, Fumul se-nvîrtea, Iar cînd trupul ars Cenuşă-a rămas, Fraţii cîte trei, Şerpii Dunărei, Oasele strîngea, Cenuşă-alegea Şi-n vînt o zvîrlea Şi astfel grăia : „Oase păcătoase, Pulbere de oase I Mînca-v-ar pămîntul Şi v-ar duce vîntul Peste nouă mări, Peste nouă ţări, în pustiiu golit Şi nemărginit ?“ a) “I Unii cîntăreţi sfîrşesc balada Chirei prin următoarele versuri : Pulberea zbura, La cer se-nălţa Şi-n cer aduna Nori îngrozitori, Nori răzbunători Care se-nvîrtea Şi din sîn scotea Trei fulgeri de foc Căzute pe loc Pesta cei trei fraţi Crunţi şi nempăcaţi. RADA La cea casă mare Cu fereşti în soare, Multe buţi de toate Se lovesc în coate, Buţi mari, nencepute, De cîte cinci sute, a> Ş-altele mai mici, De-o sută şi cinci. La cea casă mare Cu fereşti în soare Vinu-i bun şi rece, Mult vinaţ se trece, Că-1 vinde Rădiţa, Rada crîşmăriţa, Şi-l beau cazaclii, b) Negustori de vii. Iar unul din ei, Căpitan Matei, Cazaclîu bătrîn Şi cu moartea-n sîn, La Rada căta, Din suflet ofta Ş-apoi cuvînta : „Rado, Rădişoară, Mîndră viişoară ! «> Adică fiecare bute era de 500 vedre. I’) Cazaclii se numesc unii negustori din Roşia carii cumpăr în toţ anul vin ele la Odobeşti şi-l duc peste Prut. Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ţinea bine Şi ţi-oi da eu ţie Ruble chiar o mie, Papuci în badii Aduşi din Indii a\ Blană lungă, moale, Cu samur în poale, Şi un aşternut Cu aur ţesut “ Rada mi-1 videa Şi îi răspundea: „Căpitan Matei, Mă vrei, nu mă vrei, Cît eşti de bogat, Nu mi-i fi bărbat, Că ţi-e barba sură Şi n-ai dinţi în gură. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Rădicînd din coate, In picioare stînd, Buzdugan purtînd.“ Nime nu s-afla Care cuteza Din cei cazaclii Negustori de vii. Iar un argăţel, Tînăr, voinicel, Pe loc s-apuca De se încerca. Dunărea trecea, Şi iar se-ntorcea Din coate-notînd, In picioare stînd, Buzdugan purtînd. Rada-nveseîea Şi astfel grăia: „Vin’, voinicule, Argăţelule ! Pe tine te vreu Bărbat să te ieu, Că-i o zicătoare De însurătoare : Cine bate Dunărea a> Nu mi-l bate muierea /" “) Din cuprinsul baladelor Păunaşul codrilor, Vidra şi Rada se poate dobîndi o idee exactă de caracterul femeielor românce. Ele sînt vesele, glumeţe şi au o plecare mare pentru voinici. Un om vrednic, care rupe mîţa-n două, după proverbul poporal, plăteşte mult în ochii româncei şi, fie cît de sărac, el e preferat unui avut nevrednic. Românul asemine îşi arată simţirele lui în următoarea zicală : „Mai bine cu un voinic la pagubă dectt cu un mişel la cîştig". BADIUL a> Pe luciul Dunărei, La scursurile gîrlei, La cotitura mărei, Ian că se zărea plutind, Cu lopeţile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat, Cu postav roş îmbrăcat, Pe-n afară zugrăvit Şi pe margini poleit. Da-n caic cine era ? Era căpitan-paşa, Baş-agaua turcilor, Măcelarul frîncilor b) Cu cincizeci de brăilenic> Şi cincizeci de bosnieni, “) Această baladă se cîntă pe o arie cum serbească, cu tră- gănituri de glas orientale, şi lăutarii adaog la sfîrşitul ariei un soi de suspin pe cuvintele turceşti : Brui aman, aman! b) Turcii dau numirea de frînci la toate popoarele îmbrăcate cu haine europeane, şi fiindcă ei au avut multe războaie cu ungurii şi cu nemţii, poate că versul de sus face aluzie la unul din acele măceluri crîncene ce au roşit cu sînge de atîte ori malurile Dunărei. Punem înainte această presupunere, fiindcă caracterul mai modern a baladei Badiului nu ne îngăduie a o crede de pe timpul cumplitei desfaceri ai francilor sub zidurile Nicopolii. c) înainte de războiul ruşilor cu Turchia, la 1828, oraşul Brăila, întărit cu ziduri, era ocupat de o garnizoană turcească. Brăilenii din baladă nu sînt decît ostaşi din acea garnizoană. w firăileni din Brăila, Bosnieni din Bosnia. Ei, mări, cu toţi venea Şi pe mal se coborea In cel sat mare, serbesc, Giumătate românesc, La casele Badiului, Badiului bulgarului, Frăţiorul Marcului. „Dalbo, dalbo giupîneasă ! Cu ochi mari de puică-aleasă ; De ţi-e Badiul tău acasă, Zi-i degrabă ca să iasă, Iar de-i dus în deal la vie, Mergi de-i zi să nu mai vie, Că s-a trecut de glumie !“ „Nu-i la vie, şi-i în casă, Cu paloşul gol pe masă. Badiului voinic nu-i pasă Nici de cursă duşmănească, Nici de oaste-mpărătească !“ Badiule, te ţine bine, Că urdia-ntreagă vine ! Turcii vin grămadă, claie, Capul tău să mi ţi-1 taie Şi să-l ducă pe tipsie De peşcheş la-mpărăţie. a> Iată lupta se-ncleşta ; Badiul singur se lupta, Chiar în sînge se scălda Şi de loc el nu se da. Dar cînd trupul oboseşte, Cînd puterea se sfîrşeşte, Inima la ce-ţi slujeşte ! Badiul meu slăbea, cădea, Turcii rămaşi mi-1 prindea Şi-l fereca peste tot, Şi-l lega strîns cot la cot <•) Cuvînt turcesc ce, însemnează prezent, dar. Gios la stîlpul hornului, La dogoarea focului, Cu frînghie de mătasă, Viţele-mpletite-n şase... Tăia carnea pîn’la oase ! ^ Badiul greu se răsucea Şi din gură-ncet zicea: „Băduleasa mea frumoasă t De mi-ai fost tu credincioasă, Mergi degrabă la cămară, De ia galbini din comoară. împle5ţi poala plină, rasă, Ş-o revarsă*aici pin casă. Doar or vrea ca să mă lasă 1“ La bani turcii năvălea Şi pe gios se tăvălea, Dar pe Badiul nu-1 slăbea ! Badiul încă mai zicea : „Băduleasa mea frumoasă ! Cu ochi mari de puică-aleasă, Mergi degrabă în cea casă ; Pune faţă la ghileală, Buze moi la rumineală Şi sprîncene la cerneală h) ; Apoi vină-aice-n casă, Doar or vrea ca să mă lasă !“ Mîndra cît se arăta, Baş-agaua se-mbăta, Dar de Badiu ce zăcea Milă nici că-i se făcea ! Badiul încă-ncet zicea: „Băduleasa mea frumoasă ! De-mi eşti soaţă credincioasă, Fă la apă că purcezi, Şi-n fugă să te repezi Pe la gura pivniţei, Tot de-a lungul uliţei, La casele Marcului, Frăţiorul Badiului, Şi dă lui pe loc de ştire Că mă aflu la peire.“ Băduleasa purcedea, Dar la apă nu mergea, Ci-ntr-o fugă agiungea La casele Marcului, Marcului bulgarului, Frăţiorul Badiului: „Alei! cumnăţica mea ! Răsărit-ai ca o stea. Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut ?“ „Am venit să-ţi dau de ştire Că-mi e Badiul la peire, Pe mîna bosnenilor Şi a brăilenilor !“ Băduleasa nu sfîrşea, Marcul se şi răpezea, Buzduganul învîrtind Şi din gură chiuind : „Măi bosneni, măi brăileni, Mişei duşmani şi vicleni! Vă-aruncaţi sută pe-un om Ca şi ciorele pe-un pom. Ce ve-i robul vinovat Astfel de l-aţi ferecat ? De ve-i robul de iertat, De vîndut sau de schimbat, Mie-mi e de cumpărat." „Nu ne-i robul de vîndut, Ci ne-i robul de perdut." „Alei! frate Badiule, Cum te calcă babele !“ Cît zicea, se răpezea, Stîlpul hornului smuncea, Pe Badiu că-1 slobozea Şi din gură-i poruncea : „Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine, Să nu scape de la tine !" Amîndoi turbat răcnea, Vîrteji de moarte făcea, Pintre turci se învîrtea. Turcii sărea şi fugea, Dar păcatu-i agiungea ! Care scăpa de stîlpan, Nu scăpa de buzdugan !... Noaptea neagră cînd cădea, Clăi de turci în foc ardea, Şi lumina se-ntindea Pe luciul Dunărei, Pe valurile mărei. Iar nevasta Badiului, Cumnăţica Marcului, La cel foc grozav căta Şi cu jale cuvînta : „Alei! frate Badiule ! Cumnăţele Marcule ! Auziţi voi parele Cum mănîncă oasele ? Auziţi voi mamele Cum îşi plîng păcatele ?...“ GHEMIŞ I Frunză verde de-aluniş, Tace cucul la răriş, La răriş, la cărpeniş, De frica celui Ghemiş, Că de-i mic şi ghemuit, Are faţa de-ngrozit, Şi de-i mare cît un ghem,a) Turcii toţi de el se tem. Cît a fost vara de mare, El a mas pe la coşare Cu vînăta cea frumoasă, Iapă scurtă şi vînoasă, Cu dungi negre pe spinare Şi scîntei de foc în nare. Ea-i ogarcă pe sub foaie b>, Cît aleargă, nu dămoale, Şi-i locustă săritoare... Unde-o vede, Ghemiş moare ! Intr-o zi Ghemiş punea Şepte buţi alăturea, Cu vînăta le sărea, Pe vînăta o spetea ! a) In povestele poporale există o fiinţă fantastică ce se numeşte Statul-Palmă-Barba-Cot, .adică cu statul nalt de o palmă şi cu barba lungă de un cot. El trăieşte sub pămînt şi îmblă călare pe un iepure şchiop. Ghemiş, mare cît un ghem, a fi, negreşit, rudă cu el. b> Adică are formă de ogar, făcută pe alergare. Iar Ghemiş ca un nebun O lega de un alun Şi trei zile o plîngea, Nici că se mai mîngăia 1 Apoi, mări, se-ndrăcea, Colea-n vale se ducea, O falangă-n drum scotea aK Pe drumeţi pe toţi bătea Ca să-i spuie, de ştia, Dacă-n lume cunoştea Alt fugar ca vînăta, Să-i se dreagă inima. Cînd, la urma tuturor, Iat-un biet de cerşitor hK In spinare cu desag Şi în mînă c-un toiag. Iar Ghemiş cum îl videa La pămînt îl întindea, De falangă mi-1 lega Şi-l bătea şi tot striga : „Măi sărace, sărăcilă, De cînd îmbli cerînd milă Văzut-ai în calea ta Vreun cal bun ca vînăta ?“ „Stăi, giupîne, nu mai da, “) Pedeapsa barbară a falangăi s^a aplicat în ţară în timpul domniei fanarioţilor. Nenorocitul osîndit la această pedeapsă priimea lovituri de bici sau de vergi pe tălpile picioarelor, în vreme ce picioarele lui erau strîns legate de un drug numit falangă şi rădicate în sus. b) In ţările noastre e foarte rar de a găsi un cerşetor român, căci cerşetoria e considerată ca o meserie ruşinoasă. A agiunge pe la uşile străinilor este cea mai mare nenorocire pentru un om ; prin urmare, e o foarte crudă ocară cuvîntul de calic.[...] Cu toate aceste, pînă la domnia lui Ioan Sturza calicimea din ţară era oarecum priviligheată prin hrisov domnesc şi poseda în Iaşi un foburg numit Mahalaua Calicimei. Ea avea dreptul a lua parte la cortegiul înmormîntărilor. Bfeasla calicilor era reprezentată la acele triste ceremonii prin oameni aleşi din sînul ei şi care purtau toiaguri groase de ceară zugrăvită cu flori şi poleită. Toiagurile însă erau atît de groase, că de-abia doi oameni puteau să ducă cîte unul pe umerile lor. Că ţi-oi spune tot ce ştiu. Eu cunosc un bidiviu La cel paşă din Macin Care bea rachiu şi vin !“ h) II Ghemiş iute purcedea, Luntre mică el prindea, Latul Dunărei trecea, La Măcin de se ducea Şi-n cetate el intra, Iar de pitic ce era Nime-n seamă nu-1 băga, El la grajdi şi alerga, Grajdiul Miralaiuluic>, In dosul saraiului, Şi la pîndă se punea, In gunoi se ascundea. Cînd fu despre cîntători, Pîn-a nu răsări ziori, Ghemiş iute se trezi Şi-ncepea a nechezi Cum nechează iepele, Iepele sirepele. Armăsariul l-auzea, Se-ncorda şi nechezea, De la iesle se smuncea, Peste zid uşor trecea Şi zburînd voios venea, Iar Ghemiş îl viclenea Pîn’ de coamă-1 apuca, Apoi iute-ncăleca Şi numai o fugă-i da Pîn’ la soră-sa Manda : a) Oraş mic, aproape de malul drept a Dunărei, în Turchia. b) Legea lui Mohamed opreşte beutura vinului şi a rachiului. c) Miralai însemnează la turci rangul de colonel. „Bună ziua, surioară ! De eşti bună, bunişoară, Fii de inimă voioasă Şi de oaspe bucuroasă." a> „Bun sosit, frate Ghemiş ! Bine făcuşi că venişi, Dar mai bine, zău, făceai Dacă-aice nu veneai. Că duşmanu-ţi de cumnat Chiar pe cruce s-a giurat Să te dea la turci legat Pentru-o palmă ce mi-ai dat Cînd cu el m-am cununat!“ „Să n-ai grijă, soro dragă, Că cu mine nu-i de şagă. De mine care se leagă, Sîngele-n trup i se-ncheagă.“ III Iată că se-nainta Şi pe prag se arăta Cel cumnat giurat, hain, Ce venea de la Măcin. „Aferim, frate Ghemiş b>, Bine făcuşi că venişi, Amîndoi să veselim, Ca fraţi buni să ne cinstim. Fa, nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă, Să ne cinstim oaspele, Să răcorim fratele." Manda vinul aducea, La beut ei se-ntrecea, “) Datina ospeţiei e una din cele mai vechi si mai sfînt păzite la români. Cînd sosteşte un străin pe pragul casii unui om, el zice pînă a nu intra : „Bucuroşi de oaspeţi ?“ şi-i răspunde totdeauna : „Bucuroşi 1“ b) Aferim, turceşte, sinonim de bravo. Pîn'ce unul se-mbăta Şi-n somn greu se cufunda. Iar cumnatul cel hain, Tufecciul din Macin a\ Pe Ghemiş îl fereca, La seleafu-i se pleca, Pistoalele-i le-apuca, De iarbă le descăjica, Cu cenuşă le-ncărca. Apoi iute alerga Şi la turci veste le da. Turcii casa-ncungiura Şi-n casă buluc intra, b> Iară sora lui Ghemiş Punea salbă şi beniş Şi-ntre turci se arăta Şi din gură cuvînta : „Turcilor, spahiilor, Nu daţi vînt săbiilor Pîn-a nu mă plăti eu De Ghemiş, fratele meu, Cu o palmă ce mi-a dat Cînd bărbatul m-a luat." Bună palmă-atunci îi da, Cît Ghemiş se deştepta Şi pe turci cît îi zărea In picioare drept sărea Şi pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea ! Dacă videa şi videa, Iartaganul apuca, Pintre turci se arunca, Pintre turci cale-şi făcea Şi la grajdi el se ducea, Chiuind şi nechezînd, Iartaganul învîrtind, a) Cuvînt turcesc care însemnează fabricant de arme. W Adică da năvală în casă cu grămada. Buluc e un cuvînt turcesc care s-a pripăşit în ţară de cînd cu năvălirile turcilor, dar începe a se perde din limba noastră ca multe alte cuvinte Armăsariu-1 auzea, Armăsariul nechezea, La Ghemiş zburîfid venea Şi-n genuchi el se punea. Ghemiş iute-ncăleca Şi spre Dunărea pleca, Apa-n două despica, Se sălta din val în val Pîn’sosea la cela mal ! VULCAN I La gura Şiretului, Pin postul Sîn-Petrului, Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit, Cu postav verde-nvelit. a) Dar în el cine-mi era ? Era Suliman aga, Cu cincizeci de ienicerib) Care poartă-n brîu hamgeri. Ei venea încet, încet De la Dunărea-n Şiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetând De-un Vulcan, de-un căpitan, Duşmanul lui Soliman. Iată, mări, cum venea, Că pe-un mal se întîlnea “) Colorul verde e purtat la osmanlii numai de persoanele ce au un caracter sacru, precum hogii, dervişii, imamii, fiindcă stindardul lui Mohamed, sangeacul, e de coloare verde. b) Miliţia ienicerilor a fost instituată la 1362, sub sultanul Amurat, de către marele vizir Kara Halii Başa. Ea era compusă de robi luaţi în războaie după ce Ornus Beglerberg de la Rume- lia luă Ipsala şi Malgara. După formarea acestei vestite miliţie, un şeic, anume Hagi Bektaş, o binecuvîntă, zicînd : „Numele vostru să fie ienghişchri (cuvînt compus de enghi, nou, şi chehri, soldat); înfăţişarea voastră să fie vie şi mîndră ; mîna voastră să fie învingătoare; sabia voastră ascuţită, lancea voastră totdeauna gata de a lovi capul duşmanului, şi oriunde veţi merge, să vă întoarceţi cu chipul înflorit de sănătate". Cu trei fete moldovence, Floricele dunărence. Vorbitoare, cîntăloare Şi de pînzi înălbitoare. ^ „Bună vremea la trei fete I De nu sînteţi voi şirete, Spuneţi nouă de Vulcan, Unde-i aprigul bogdan ? b> Dacă-ţi spune voi ou drept, Răsări-v-ar flori la pept, Flori cu faţă de bujori Şi cu ochi de pruncuşori. Lucrul vostru să sporească, Pînzele să se-nălbească Cum e coala de hîrtie Şi floarea de iasomie. Iar de nu-ţi grăi cu drept, Arde-v-ar dorul în pept, Lucrul să nu vă sporească, Pînzele să nu albească, Ci la soare să-nnegrească Şi la vînt să putrezească." Cele fete moldovence, Floricele dunărence, De la mal se depărta Şi din gură cuvînta : „Atunce s-agiungeţi voi Cînd îţi afla de la noi Unde-i badea cel iubit Şi de turci nebiruit!“ Turcii se posomorea, Pe mal verde coborea “) Viaţa patriarhală a familiilor române impune femeilor datoria de a ţese în case pînza trebuitoare pentru îmbrăcămintea bărbaţilor şi a copiilor. Ele au perfecţionat această industrie şi a agiuns a face meneşterguri şi ştergare foarte frumoase. Femeile de la munte poartă ştergare de mătasă lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia ţesăturilor. h) Turcii dau Moldovii denumirea de Bogdania, depre numele lui Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, ce a închinat ţara sub suzeranitatea sultanilor. Ei le zic moldovenilor : bogdani. Şi de mers nu se oprea Pîn'ce-n cale nu zărea O sălcică rămurată Pe-un izvor rece culcată ; Lîngă salce o bătrînă Cu trei caftane-ntr-o mînă a\ De sînge spalîndu-le, De petre bătîndu-le ; Iar sub isalce-un căpitan, Şoimul ager de Vulcan, Stînd la umbră şi dormind, De-a lui viaţă nengrijind, Că de pază mi-1 păzeşte Şi la capu-i străjuieşte Pandelaş, un grec voinic, Cu pistoale sub ilic. Slugă veche şi iubită. De stăpînu-i dăruită. Soliman s-apropia Şi din gură-aşa grăia : „Bre Pândele ! de vrei bani Să nu-i poţi mînca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i peşcheş de împărat." Grecul lacom răspundea : „Daţi-mi banii ş-om videa.“ Soliman se bucura, Banii-n poală-i număra, Zece pungi de irmilici, Opt de rubiele mici h\ Şi vro trei de venetici. Iar Pândele ce făcea ? La stăpînu-i se ducea Şi cu brîu-i de mătasă, Brîu cu ţesătura deasă, îi lega braţele-n cruci Şi-l dăruia rob la turci. “) Caftanul e o haină orientală co servea înainte ca un semn de onor. Domnii cînd priimeau domnia şi boierii cînd priimeau boieria erau investiţi cu caftane. b) Monedă turcească de aur. Lîngă malul rădicat Sta Vulcanul răsturnat Ca stejarul cel frunzos In pădure-arunoat gios. Impregiuru-i adunaţi Şedea turcii înarmaţi Şi pe rînd se întreba Ca ce moarte i-ar afla ? Unii zicea să-l omoare Cu laţ de spînzurătoare. Alţii să-l cufunde-n apă, Alţii să-l înfigă-n ţeapă, Alţii să-l taie pe loc, Alţii să-l arunce-n foc. Iar Pandele-i asculta Şi la rîndu-i cuvînta : „La cea moară părăsită, De stăpînul meu clădită, Este-o peatră de rîşnit Care încă n-au slujit Şi e bună de-aninat De un gît de vinovat Şi-n Şiret de cufundat." Turcii toţi evet zicea. Pe Vulcan iute-1 ducea Şi de peatră mi-1 lega Şi-n Şiret îl arunca. Apele se deschidea Şi pe loc se închidea Cum se-nchide pe-un mormînt Gura negrului pămînt. Apoi turcii purcedea, La Galaţi ei se ducea, Lăsînd îndărătul lor Pe luciul apelor Vălurele uşurele Şi vîrteje-n cercurele. «) Evet, cuvînt turcesc ce însemnează : aşa. £ 1 » TS r «> î »«* e • 3 « - * s!* ♦»s ** £ e * i „ a g * 5 3 a *2 ~ # ti 3 ţ « s * ® ii * **« **1 © S; S9*= < o 2 . 3 s« sfft.ll s-* » 3 § i - >* •* »* « ! 3 r * ._ ! Q ÎST2? . 'w £ > ® r * B S «* _ 9i j it s 4> » 2 * = «§ « g := 31 s 5 â. o < 5 « S .i ® o a *< ®- *g ■3 " ‘3 *• 5 *• * " s «ca ® a» *tf 3» 8 * 1 *■ * S a 4 5 î h • .5. A «Ş3 * * 2. *• - * S î* s a * * 2 » s* s* a “ « ® t* _ s • Cm 2 ' *2 ‘î = 5 "** "* 3 ®»*S z e 5 e * i £ 5 Pomttt. K,i opede Midftejy^ioâpa .*»î IIABl 10 IHOftp*» MiiIkV rp.î.R.lKl } fc'HpRt Xihaâ IlepimopB.i .«si u » J5 «* i .* -r * *» ! ’S 3 11. e.*t « .* 5 * sn « | 5 r « : t : "S 5* - * a " î I ’Ş *s o ■s *;* — 3 x £ $e « & e ^ « 3 « *» I S =-’ » §4 Il'l “ “ « § 3 &* £ O .a 2* *» «* »** . . n a» 9 £ *a .2 tt S 0 ÎS 3 6^ « * 2.3 T' $ € $ *5 & 1 ? « «s fi !S.l ii 3 a f“« .3 jîi'l5 « S m Jk » S S 8.75 s l-a« i f 1 ■*-4 f - © 48 « s * li 1 C 6C.^ a tj ?H * 3 C n « *- o 35 o ^)Cd ÎH ^ ca «!î° Pagina de titlu a ediţiei poeziilor populare publicate de Alecsandri în 1852 Iar Vulcan se cufunda Pînă ce de fund el da. Cînd în fund el ce făcea ? Brîul cu dinţii-1 rodea, Mînă dreaptă-şi desfăcea, Din picioare s-opintea, La lumină de ieşea. Apoi greu el înota Şi din gură cuvînta : „Sărăcuţ, amar de mine ! Căci un agiutor nu-mi vine Să mă scoaţă de la greu, Să-mi lungească veacul meu 1“ Iată, mări, că deodată Ii răspunde-un glas de fată : „Voinicele, ţine bine, Că eu vin, alerg la tine." Copiliţa sprintenică Sărea într-o luntricică Şi cu mînele vîsla, Pe Vulcan de mi-1 scăpa. Iar Vulcan o săruta Şi cu drag îi cuvînta : „Fire-ai, dragă, fericită ! Că tu eşti a mea ursită aK Ca lumina de iubită. Mergi acum la tine-acasă Şi-ţi ia haine de mireasă Şi m-aşteaptă bucuroasă, Că eu, dacă-oi izbîndi, Cu tine m-oi logodi, Ş-om face casă-mpreună, Să trăim viaţă bună." "! Ursitul sau ursita însemnează mirele sau mireasa hotărîţi de soartă. Flăcăii şi fetele cred că norocul se ocupă de viitorul lor. Fetele mai cu seamă sînt în plecare de a-şi căta ursiţii în faţa apei de pin fîntîni, în lucirea misterioasă a stelelor, în forma copacilor de pin păduri etc. El la tîrg se îndrepta, Mamei lui se arăta, Iar bătrîna lăcrima Şi cu jale cuvînta : „Alei! dragă, de eşti viu, Spune mamei ca s-o ştiu, Iar de nu să te bocesc a), Trupul să ţi-lrpînzuiesc, Podurile să-ţi gătesc." b> „Nu sînt mort, nu mă boci, Nici în pînzi nu mă-nveli, Ci în stremţe mă-nveleşte, De mă schimbă caliceşte." Făcea mă-sa cum zicea, în calic îl prefăcea. El pe uliţi apuca, Crîşmele de le cerca, Cerca una, cerca două, Pîn-împlinea cîte nouă. Cînd a fost l-a nouălea, El înuntru năvălea, Că-nlăuntru el văzuse Pe Pandeli ce-1 vînduse. Vînzătorul sta culcat Tocma-n fund pe un macat, Lăudîndu-şi faptele Şi bîndu-şi păcatele. „Noroc bun şi veselie Celor ce-s în avuţie Să-mi faceţi parte şi mie ! Căpitane Pandelaş, Tu, ce eşti un bogătaş ! •) Bocitul e un obicei ce există la români de pe timpul vechilor romani. Ca şi în epoha lui Traian, se află între femei bocitoare, carele merg de bocesc morţii pe la case şi pomenesc cu un ton plîngător de toate meritele lor. W Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere de a se aşeza poduri în calea mortului. Se întinde pe pragul porţii casei o pînză albă peste care trece cortegiul. O al doilea pînză se pune asemine la giuniătatea drumului, şi o al treile pe Dă-mi o frîntă de leţcaie, Că foamea cumplit mă taie Şi pîn’ la pămînt mă-ndoaie.“ „Măi străine, măi sărace ! De ţi-e foame, n-am ce-ţi face, Că mă ţin greu înşelat De toţi banii ce i-am dat Pe ist paloş oţelit, Cu mănunchiul poleit. “ „Dă-1 încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez şi eu, Şi să-ţi spun adevărat Dac-ai fost tu înşelat." Grecul beat paloşu-i da, Iar Vulcan, cum îl lua, Ochii-n sînge-şi încrunta Ş-apoi aspru cuvînta : „Alelei! fecior de lele ! Vînzător zilelor mele ! Nu te ţinea înşelat De cîţi bani pe el ai dat, Dar te ţine înşelat într-a cui mînă l-ai dat. Alei! fiară veninoasă ! Litfă rea, necredincioasă ! a> Ce rău, spune, ţi-am făcut, Turcilor de m-ai vîndut ? pragul porţei de la biserică. Acele pînze se dau pe urmă de pomană la săraci, împreună cu luminările de ceară şi cu monezile aruncate pe ele. Aceste poduri alegorice închipuiesc punţile ce are a trece sufletul răposatului ca să agiungă la uşa raiului, iar monezile slujesc a plăti vămile pe astă lume (?), Afară de zisele monede, se mai pune şi cîte o monedă mică în mîna mortului, pentru ea să aibă cu ce plăti pe ceea lume barca lui Caron. Românii însă au uitat şi pe Caron, şi rîul Stix, şi Cîmpii Elisei din mitologia strămoşească de cînd hristianismul a înlocuit relegea păgînis- mului. <0 Cuvîntul litfă, carele la început servea a denumi pe poloni din Litfania, a agiuns a însemna neam rău şi fără credinţă. Prin urmare, el se aplică de români la orice popor care i-au făcut daune rele. Ori la mine n-ai avut De mîncat şi de beut ? Haine bune de-mbrăcat ? Cal frumos de-ncălecat ? Ai vroit tu să mor eu, Dar n-a vroit Dumnezeu, Că de moarte m-a scăpat, Sâ te curăţ de păcat!“ Cum zicea, se şi izbea, Capul grecului tăia, Apoi trupu-i tîrîia Fără popă, nici prohod Pîn’ la capra unui pod, Şi podeaua rădica Şi sub pod îl arunca. Apoi iar se întorcea, Iar pe uliţi purcedea Şi din turci el căsăpea Cîţi pe mînă-i încăpea. Apoi iute alerga Şi voios se cununa Cu cea fată moldovancă, Floricică dunăreancă, Care-n haine de mireasă L-aştepta de mult acasă. Spusu-v-am cîntic bătrîn, Şi mai am vro două-n sîn. De-aţi avea suflete bune, Şi pe-acele vi le-oi spune, CORBAC a) Corbac zace la-nchisoare De trei ani lipsiţi de soare, în oraş la Ţarigrad, In beci la sultan Murad. El oftează şi jăleşte Şi pin gratii tot priveşte Cînd la nori purtaţi de vînt Care plouă pe pămînt, Cînd la cîrduri de cucoare Ce mereu zbor cătră soare. Iată mări, că-ntr-un nor El zărea un corbuşor Ce pe sus tot cronconea Şi din aripi tot bătea. „Alelei! Corbac zicea, Căci n-am durdă, pui de corb, Sîngele să mi ţi-1 sorb 1 Ce tot zbori şi cronconeşti ? Ori pe mine mă jăleşti, Ori de mine tu-ţi baţi gioc ? Rămîneare-ai fără cioc, Şi ţi-ar cădea unghile, Să n-acaţi cu dînsele !“ Corbul, cît îl auzea, Din cel nor se repezea, *) Această baladă are multă aseminare cu acea a lui Novac şi corbul şi, pe cît presupun, ea este numai o parte din vreo altă balada ce s-a perdut. Pe fereastă se lăsa Şi pe limbă-i cuvînta : „Corbăcele, dragul meu 1 Ce mă blestemi aşa rău ? Că îmblu de rîndul tău De trei ani fără-ncetare De cînd zaci la închisoare. Maică-ta mi-a poruncit Să tot zbor neobosit Pe spinarea vîntului. în giurul pămîntului, Să te aflu, ca să ştiu De eşti mort sau de eşti viu.“ „Alei! corbi, de-i aşa, Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga Ca să faci pe gîndul meu, Să-mi aduci cu pliscul tău Cinci fuioare de mătasă De la mama, de acasă, Ş-încă iarba-ferului “) Din codrul Neferului." Corbul iute-n zbor sărea, Cît pe cer el se zărea Mai întîi ca un porumb, Apoi numai cît un plumb, Pîn’ ce-n zare agiungea Şi din zare se ştergea. Două zile nu trecea, Corbuşorul se-ntorcea Şi cu pliscul aducea Cinci fuioare de mătasă, Cea mai bună şi aleasă, Ş-încă iarba-ferului Din codrul Neferului. „Alei! corbuşorul meu ! De-a vrea sfîntul Dumnezeu a) In poveşti se pomeneşte ades de o iarbă ce are putere a topi ferul de la zăvoarele închisorilor. Ar fi de crezut că iarba- ferului nu e alta decît iarba de puşcă, dacă poveştile poporale nu ar fi existat înainte de descoperirea prafului. în cea lume să scap eu, Giur să mi te înfrăţesc Şi să mi te tot hrănesc Nu cu carne păsărească, Ci cu carne păgînească, Nici cu sînge păsăresc, Dar cu sînge păgînesc !“ Corbea timpul nu perdea, El mătasa o torcea, Lungă funie-o făcea Şi de gratii o prindea. Apoi cînd noaptea cădea, El cu iarba-cea-de-fer Atingea gratii de fer ; Gratiile, ca de foc, Se topea toate pe loc. Numai una rămînea, Care funia ţinea. Dacă videa şi videa, Corbac timpul nu perdea. Funia şi-o apuca, Pe funie luneca Legănat mereu în vînt Pînă ce da de pămînt. Apoi el se depărta Şi din gură cuvînta : „Corbi, corbi, frăţior, Mergi la maica cea cu dor Şi-i du veste c-am scăpat De la loc întunecat, Şi de-acum ca să mă-mpac Eu din funie-am să fac Colan mîndru pentru turci Ca să mi-i rădic în furci 1“ I Fost-au, cică, un Novac, Un Novac, Baba Novac, Un viteaz de-al lui Mihai Ce sărea pe şeapte cai De striga Craiova vai! El un fecioraş avea Şi tot astfel îi zicea : „Fecioraş, Gruiuţul meu ! Ascultă de ce-ţi zic eu, Să nu cazi la vreun loc rău, La loc rău şi mult departe, în neagra străinătate hK Dacă sorţii te-or purta Ţările de-a vîntura Şi-n Stambul de a intra, Tu de asta nu uita : Vamă dreaptă să plăteşti, Armele să-ţi oţeleşti, Hainele să-ţi primineşti, “) Pintre generalii lui Mihai-vodă Viteazul s-a deosebit Baba- Novac, om credincios al domnului şi carele a avut o moarte glorioasă de martir, din ordinul lui Ciaki şi al Senatului unguresc. b) Simţul de naţionalitate şi iubirea de patrie sînt aşa de adine întipărite în inimile românului, că pentru el străinătatea e neagră, fără lumină. Soarele nu-1 încălzeşte pe pămînt străin ! Românii sînt supuşi tristei boale a nostalgiei cînd se află dis- ţăraţi. De aceea în armia austriacă, unde sînt mulţi feciori din Ardeal şi din Bucuvina, legea de pedeapsă în contra fugirei din oaste e mult mai puţin aspră pentru români. Un cîntic vechi zice : Român în ţară străină Duce dorul şi suspină. Ca să pari un biet săraâ, Să nu semeni a Novac, Că nu-i turcilor pe plac.“ Grue-n Ţarigrad intra, Vamă dreaptă el nu da, De liaine nu se schimba, Ci pe uliţi se primbla Tot în haine novăceşti, Cum e drag ca să-l priveşti! Turcii toţi cît îl zărea între dînşii se grăia : „Ista-i Gruia lui Novac, Lui Novac Cara-Iflac !“ a'> Şi pe loc ei s-aduna, Şi de Grue s-anina, Şi cu Grue se lupta, Şi pe Grue mi-1 lega Cu trei funii de mătasă, Din ele să nu mai iasă ! Dar cînd Grue se-ntindea, Două funii se rupea, Numai una rămînea, Una lungă, nodoroasă, Cît un braţ voinic de groasă ! Turcii iute-1 cuprindea Şi-ntr-un beci îl închidea, Lumea să n-o mai privească, Soare să nu mai zărească ! II Grue zace la-nchisoare De trei ani lipsiţi de soare, Şi prin gratii lung priveşte Ceriul care străluceşte Şi de dînsul nu-ngrijeşte ! Dor cumplit inima-i seacă, “) Turcii numesc pe români iflac, adică valac, însă pe acei din Valahia îi cheamă cara-ijlac, romîni negri, şi pe cei din Moldova, ac-ijlac, români albi. Plîns de jale mi-1 îneacă Cînd zăreşte despre soare Cîrduri, cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare Şi de el nepăsătoare. Iată, mări, cum plîngea, Că-n departe, sus zărea Un corb negru, corbişor Ce zbura încetişor Şi din aripi tot bătea Şi cu jale cronconea. Iar Grue se amărea Şi din gură-amar zicea : „Căci n-am durdă, pui de corb, Zilele să ţi le sorb ! Ce tot ţipi şi cronconeşti, Ori de mine te găteşti ?“ Corbul se apropia, Pe fereastră se punea Şi din pliscu-i răspundea : „Gruişor, drăguţul meu ! Ce mă blăstemi aşa rău Cînd umblu de rîndul tău ?“ „Alei! corbi, corbişor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ţine ineluşul meu Şi du-1 unde voiesc eu, In munţii Catrinului, în pădurea Pinului, La condacul lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac. Şi mă giur că, de-oi scăpa, Pe tine te-oi adăpa Nu cu sînge păsăresc, Dar cu sînge păgînesc !“ Corbul vesel cronconea, Inelu-n plisc îl punea, Aripele-şi întindea Şi pe cer el se zărea Întîi ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş, Apoi ca un bondăraş, Şi-n zare dacă-agiungea, El din zare se ştergea. III In munţii Catrinului, In pădurea Pinului, Odihnea Baba-Novac La umbra unui copac, Şi pin vis el tot videa Pe feciorul său Gruia. Iată-un corb că se ivea Şi pe-o creangă se punea Chiar deasupra capului, Capului Novacului; Corbuleţul uşurel Avea-n pliscu-i un inel Care gios cădea din el Chiar în barba lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac. Adormitul se trezea Şi inelul cît videa Scotea haine novăceşti De punea călugăreşti, Scotea cuca de Novac “■'> Şi punea un comănac, Şi-ncăleca voiniceşte, Şi purcedea vultureşte, Cu desagi, cu buzdugele Pline de mahmudele. b> a) Cuca era un soi de coifură împodobită cu pene de struţ, cu care domnii Moldovii şi a Valahiei erau încoronaţi cînd ei mergeau de se închinau sultanului ca să priimească învestitura. Obiceiul era ca pînă a nu intra în sala de audienţă a sultanului, arzodaşî, cel întîi uşer, numit capusilar kiethudaşî, să îmbrace pe domn cu caftan, şi muhzur-aga să-i puie pe cap cuca domnească. Mai era însă şi alte cuce mai mici, pentru solaki. b) Monedă turceasca de pe timpul lui sultan Mahmud. El mergea şi iar mergea, în Ţarigrad agiungea, La divan că se ducea Şi din gură-aşa zicea : „Auzit-am, auzit De-un voinic ce mi-aţi robit, Iată-mă-s că am sosit Să vi-1 plătesc îndoit." El desagii deşerta, Turcii toţi năvală da Şi pe gios se tăvălea, Unul pe-altul se-mpingea. Iar Novac că alerga, Pe Grue mi-1 deslega, Un paloş în mînă-i da Şi din gură cuvînta : „Bate tu marginile, Eu să bat mijloacele, Că le ştiu soroacele." Ei tăia la turci, tăia Pîn ’ce bine ostenea, Apoi iute purcedea Amîndoi de se ducea In codrii Catrinului, In pădurea Pinului, Unde corbii locuiesc Şi ca frunza se-nmulţesc Şi bine hălăduiesc 1 La grădină, la cerdac Lui Hagi Baba-Novac Care poartă comanac n>, Lungă masă e întinsă Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă. Dar la masă cine şede ? Pe-mpregiur cine se vede ? Şede bătrînul Novac Ce trăieşte-acum de-un veac, Cu cincizeci de finişori, Tinerei, mîndri bujori, Şi cincizeci de finişoare, Tinerele garofioare. Toţi cu bine petrecea, Pe Novac îl fericea, Numai tînărul Ioviţă, Copilaş de Novăciţă, Nici nu bea, nici nu mînca ; De la inimă ofta. „Nepoţele hăi, Ioviţă, Copilaş de Novăciţă, Şoimuleţ, pui de român Ce nu ştie de stăpîn ! “) Comanacul e coifură călugărească. Este de crezut că bătrînul Novac din această baladă nu e tot acela din balada precedentă, căci nu se potriveşte comanacul său cu hainele novăceşti şi cuca viteazului ostaş şi prietin a domnului Mihai Viteazul. Nici nu bei, nici nu mănînci, Ce stai pe gînduri adinei ?“ „Eu pe gînduri am căzut De cînd, moşule,-am văzut Pe fata cadiului^ Din satul Odriului." „Fecioraş pui ide român Ce nu ştie de stăpîn ! Dacă este, mări,-aşa, încetează de-a ofta Şi te du în grajdiul meu De-ţi alege-un pui de zmeu Din cincizeci de bahameţi, Bahameţi cu perii creţi, Şi-ţi fă singur izbînda Ca să-ţi capăţi dobînda.“ Tinerelul se scula, Lui Novac se închina, Mîna dreaptă-i săruta h) Şi la grajdi se îndrepta. Iar la grajdi dacă mergea, El un mînz îşi alegea, Mînz de fugă sprintenel, Ieşea-n vară pătrărelc>, Mînz ce fuge ca şolcanul, De nu-1 prinde nici arcanul. Pe el iute că sărea Şi din fugă mi-1 oprea La o poartă de grădină, De grădină cu flori plină, Unde stau cadînele d> De se-ngîn cu florile. „Tu, fată-a cadiului Din satul Odriului, a) Cadiu, cuvînt turcesc, ce însemnează giudecător. h) Sărutatul de mînă e un semn de respect din partea celor tineri către cei mai bătrîni. Acest obicei există din vechime la români, căci ei au mult respect pentru bătrîneţe. c) Adică de patru ani. d) Femeile turceşti port numele de cadîne. Ghelai, ghelai pîn'colea ^ Ca sănmi dai o floricea, Şi mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima." Copila cadiuilui Din satul Odriului Rumioară se făcea Şi trei flori ea-şi alegea, Şi trei flori ea culegea, Ş-un fir de păr îşi smulgea Şi cu firul le lega Ş-apoi tainic ea le da Unei roabe mîndruliţă Să le ducă la portiţă. Voinicelul greu ofta, Perişorul săruta Şi din gură cuvînta : „Tu fată-a cadiului, Sorioara crinului 1 Ghelai, ghelai pîn’ colea Ca să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mina ta, Ca să-mi dreagă inima.“ Copila oadraiui Din satul Odriului Bujorică se făcea Ş-o garoafă culegea, O garoafă ca şi ea Apoi isingură-o ducea Celui mîndru Novăcel, Avere-ar parte de el 1 Fecioraşul se pleca, De mijloc o apuca, La sînu-i o rădica Şi la fugă se-arunca, Şi din fugă-o desmierda, Mii de sărutări îi da. a) Espresie tureepscă ce însemnează : Vină pînă colea. Iar cea roabă medioară Şi de minte cam uşoară Spaimă singură-şi făcea Şi-ntr-un suflet se ducea La cadiu, la cafenea, Unde beau turcii cafea. „Sai, cadiule, nu sta, C-au răpit pe fiica ta !“ Cadiul se-ngălbinea, Celmaua pe ochi punea, Pe-o tătarcă-ncăleca ^ Şi la goană se lua. Iapa cîmpii apuca, Urechiuşele-şi culca, Urma mînzului călca. Fugea mînzul nechezind, Iapa fugea rănchezind, Ş-aşa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. Dacă videa şi videa. Fata mintea nu-şi perdea, Ea pe mînz că se pleca, De ureche mi-1 muşcaw, Urechiuşa sîngera, Iar mînzul se oţerea, Şi sărea, sărea, sărea, Ş-aşa bine că fugea, într-o clipă agiungea în grădină, la cerdac, La hagi Baba-Novac. Cadiul încă sosea, Iartaganul şi scotea, Iar Novacul cel bătrîn, Ce nu ştie de stăpîn, “) Adică : încăleca pe o iapă de soi tătăresc. h) Acest fact se găseşte raportat în călătoria d-lui de Lamar- tin în Orient. Un arap furînd calul altuie, acesta se luă pe urma furului, dar cînd era să-l agiungă, el însuşi îi strigă ca să muşte calul de ureche, căci el prefera a-1 perde decît a-1 videa agiuns da alt cal. îşi rădică genele, Genele cu cîrgele, Ca să-şi vază oaspele : „Stăi, cuscre cadiule, Să ne-ascultăm vorbele, Ca junii fac certele Şi bătrînii pacele !“ MOGOŞ VORNICUL In oraş, la Bucureşti, Tot să stai şi să priveşti Pe cei şepte voinicei, Mîndri puişori de zmei, Şepte fraţi ca şepte brazi, Toţi de-a lui Mogoş cumnaţi. Ei în capul podului, în fruntea norodului, Aştepta pe sora lor Şi pe mîndru-i soţior, Mogoş, vornicul bogat, Ce glumeşte nencetat. Ei la umbră se culca, Bea voios şi ospăta, Cu ploscuţa închina De cinci vedre ş-o oca, Vadra Ţarigradului, Măsura-împăratului. Iar fratele cel mai mare (Că-i mai mare, minte n-are) Pe drum ochii-şi alerga Şi cu glas dogit striga : „Zăriţi voi ce zăresc eu ? Iată vine ca un zmeu, Vine Mogoş vornicul, Călare pe galbinul." Fraţii toţi mi se scula, Peste cîmpuri se uita, Şi videa, mări, videa Cum venea Mogoş venea : „Bună ziua, şepte fraţi, Şepte fraţi ea şepte brazi!“ „Bun sosit, frate cumnate, Ai venit pe neaşteptate. Dar unde ţi-e soţioara ? Ce ne-ai făcut sorioara ? Ori poate c- “) Poate că legenda raportată aice să fie izvorul de unde se trage numele Podului Mogoşoaiei din Bucureşti. BUJOR I Frunză verde de negară, A ieşit Bujor în ţară !a> Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiare h), Să-i dea bani de cheltuială Şi haine de primineală. Bujor iese, Bujor zice : „Halal de tine, voinice ! Haideţi, copii, după mine, Că ştiu calea-n codru bine, Şi ştiu turme de berbeci, Izvoare eu ape reci, Şi neveste frumuşele Şi desagi cu rubiele !“ Ici în vale, calea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată mare, Bujor prinde-o sărutare ! *) Acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza coloarei părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului XIX. El era fecior boieresc la moşia unui boier pîn-a nu se da la hoţia ; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpînul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune în contra boierilor. Cmticul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţămire a pune pe ciocoi în lanţuri. b) Fiare în loc de fere, provincialism. Ici în vale, la pîrîu, Două fete spală grîu, Bujor le ţine de brîu ! Ici în vale, la fîntînă, Două fete spală lînă, Bujor le strînge de mînă ! Ici în valea lui Terinte, Două fete culeg linte, Bujor le scoate din minte ! n Frunză verde de negară, La Focşaai, între hotară, Este-un bordei cam plecat a\ De copaci încungiurat. Aco>lo-i Bujor culcat, La Aniţa văduviţa, Ce-i dă vin tot cu vădriţa Şi-l îmbată cu guriţa : „Aniţico, draga mea ! Mult mi-e dor de-o floricea, Floricică rumeoară, Care-o porţi în buzişoară." „Ştefănică Bujoraş ! Floricica da-ţi-o-aş. Nat şi na guriţa mea De-o sărută oît îi vrea. Iar de beut, nu mai bea, Că potira-i cît colea." „Las1 să vie, că nu-mi pasă Cînd mi-e paloşul pe masă Şi mîndruţa drăgăstoasă." Sărutatul n-au sfîrşit, Potira c-au şi sosit. Luptat-a Bujor, luptat, De potiră n-a scăpat! «) Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani, unde el se odihnea. m Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-1 duc pin ţară De-1 arată ca pe-o ieară ! Şi mi-1 pun la închisoare, Fără arme, fără soare ! Oliolio ! codru Irunzos, Cît eşti vara de frumos, Iarna putrezeşti tu gios ! Ca tine Bujor în gros Sta culcat cu faţa-n gios. IV Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-1 giudecară, La divan îl întrebară Mulţi creştini de-a omorît Cît pin ţară a hoţit ? Iar Bujor cruce-şi făcea Şi cu dreptul răspundea : „Mort de om eu n-am făcut, Dar ciocoi mulţi am bătut 1“ „Ştefane Bujorule, Unde-ţi sînt averile Ca să-ţi scapi tu zilele ?.“ “■6 „Le-am ascuns pe la copaci, De-agiutor la cei săraci, Să-şi cumpere boi şi vaci!“ h) V Frnuză verde de negară, Bujor se suie pe-o scară... Plîng săraci cu jale-amară, Că nu-i scara domnilor, Şi e scara hoţilor, Calea neagră-a morţilor ! JIANUL*) N-aţi auzit de-un Jian, De-un Jian, de un oltean, De un hoţ de căpitan Care îmblă pin păduri Cu doisprezece panduri, Cu ghiebe şi cu poturi ? El ia miei de la ciobani, Armăsari de la mocani, Fără plată, fără bani! Şi pîndeşte la strîmtori De despoaie negustori, Şi tot prinde la boieri De-i curăţă de averi! Toţi de dînsul că fugea, Toţi de el se jăluia La domnul, la Caragea. Domnul potiră-aduna, După i hoţ el o mîna. Iar Jianu-nţelegînd Cele ce-i treceau pin gînd, Se-ndrumea spre Olt fugind. Cînd la Olt, Oltu-i umflat, Că la munte l-a plouat: „Măi române, măi podar, Trage podişca de car Să mă treci la cela mal Cu viteazul ist de cal. Trage podul mai de-a drept Pîn’ nu-ţi pun un glonte-n pept, Nu-mi fii duşman şi-mi fii frate De nu vrei un glonte-n spate. “ Dar podarul se gîndea Şi cu lene se-ntindea. Dacă videa şi videa, Jian rostul nu-şi perdea. El se aruncă înot Cu suflet, cu cal, cu tot. Calu-n apă se lupta, Iar Jianul cuvînta : „Decît să mă rog de prost Ca să deie podu-n rost, Mai bine cu murgu-not, Că şi el e pui de Olt. Decît să mă căciulesc, Mai bine să haiducesc ! Hai, voinice murguleţ, Nu mai face părul creţ, Hai la Slatina-n judeţ, Unde gazda ne-om afla Ş-amîndoi ne-om răsufla 1“ Cînd la gazdă el sosea, Ce videa şi ce-auzea ? Potira gazda lega, De Jian o întreba. „Haide iar, murgule, hai, Hai la munte sus, pe plai, Să scăpăm de chiu, de vai Fugea murgul cît fugea, Dar potira-1 agiungea Pe Jianu mi-1 prindea Şi-l ducea la Caragea. Vai! sărmanul voinicel I Sărăcuţ, amar de el! Căci pe loc mi-1 giudecară Cu lanţuri mi-1 încărcară Şi-n ocnă mi-1 aruncară. TUNSUL a> Vestea-n ţară a agiuns De un hoţ cu nume Tuns, Că pen codri a ieşit De şese-ntovărăşit, Toţi voinici, aleşi panduri, Oaspeţi ageri de păduri, Ce se port din crîng în crîng, Cîţi îi văd, de el se plîng. Că nici unde nu gîndeşti Cu dînsul te întîlneşti Şi-l auzi zicînd cu bine : „De unde vii, măi creştine ? Din ce sat, din ce oraş ? Luat-ai la drum răvaş Să nu pătimeşti cevaş ? Te giur cu pistolu-n pept, Spune mie tot cu drept, De ai bani mai multicei, Dă-mi giumătate din ei, Că-ţi dau la mînă răvaş Să nu rămîi păgubaş, Şi cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ţi-oi plăti, Dar cumva de-oi muri eu, Ţi-i va plăti Dumnezeu 1“ Vai! sărmanul voinicel! Sărăcuţ, amar de el! Căci păcatul l-a gonit, Cu moarte l-a pedepsit! MOVILA LUI BURCEL a) Intr-o zi de sărbătoare, Intr-o zi cu mîndrul soare Care lumea-nveselea Şi cu aur o-nvelea, Iată, mări, se ivea, Ca alt soare strălucea Domnul Ştefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! El pe cal încăleca Şi cu mulţi voinici pleca De la scara curţei lui La biserică-n Vaslui. b* Clopotele răsuna, Steagurile-i se-nchina. Armăsarii spumega, Frîiele şi le muşca, Iar poporul tot striga : „Să trăieşti, măria-ta !“ Cînd aproape de intrare, a) Intre Iaşi şi Vaslui se află un deal gol numit Movila lui Burcel. Poporul însă îi zice Movila lui Purcel, şi unii archeologi pretind că acest nume îi vine de la generalul roman Porcelus, carele ar fi tăbărît pe vîrful ei. Balada ne spune adevărata origină a numelui dealului. b) Sub Ştefan-vodă cel Mare scaunul domniei a fost cîtva timp în oraşul Vaslui, poziţia acestui oraş fiind mai îndemînatică pentru apărarea ţărei în contra năvălirei tătarilor. Codrii Vasluiului erau pe atunci foarte întinşi şi a mistuit multe oarde de tătari. Ce s-aude-n depărtare ? Glas de om chiuind tare : „Hai, ho, ţa, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapşan." Ştefan-vodă se oprea Şi din gură-aşa grăia: „Auzit-aţi, auzit Glas de român necăjit ? Intr-o clipă să-l găsiţi Şi cu el aici să fiţi.“ Cinci panţiri se alegea, Pe Vaslui în sus mergea Pîn’ zărea într-o movilă Un român arînd în silă Şi movila brăzduind Şi din gură chiuind : „Hai, ho, ţa, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapşan 1“ Cei panţiri descăleca, Pe român îl fereca, La Vaslui îl aducea Şi la domnul mi-1 ducea : „Măi române, să n-ai teamă, Spune nouă, cum te cheamă ?" „Teamă n-am, că sînt român ! Teamă n-am, că-mi eşti stăpîn ! Tu eşti Ştefan domn cel mare Care-n lume seamăn n-are, Şi eu sînt Şoiman Burcel, Puişor de voinicel!“ „Să trăieşti dacă n-ai teamă 1 Dă-ne nouă bună seamă Cum de te-ai păcătuit Să te-apuci de plugărit Tocma-n zi de sărbătoare, Tocma-n timp de închinare ?“ a) Cunoscut este din istorie şi din tradiţie că Ştefan-vodă a fost foarte religios. El a zidit în ţară 40 de biserici, spre pomenirea numeroaselor sale izbînzi asupra leşilor, a ungurilor, a tătarilor, a turcilor şi a cazacilor, cu care a fost în luptă în tot cursul glorioasei sala domnii. „Doamne, pun mîna la pept Şi mă giur să-ţi spun cu drept. Pîn-a nu-agiunge plugar, Aveam falnic harmăsar Şi o ghioagă nestrugită, Cu piroane ţintuită, Care cînd o învîrteam, Proaşcă prin duşmani făceam, Cîte opt pe loc turteam ! Alelei ! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulţi păgîni am mai stricat! Multe capete-am farmat De tătari şi de lifteni Şi de falnici ungureni! Iar în foc la Războienia> Mi-a căzut ghioaga din mînă De o sabie păgînă ; Dar n-a căzut numai ea, A căzut şi mîna mea, Cu păgînu-alăturea !... De-atunci n-am ce să mă fac, C-am agiuns un biet sărac. Nici n-am casă, nici n-am plug, Nici giuncani ca să-i îngiug ! Toată vara m-am rugat De bogaţii cei din sat Să-mi dea plugul ca să ar... Mi-a fost ruga în zadar. Atunci, doamne, mă-ntorsei, La tătari că mă dusei, Un plug mare că prinsei Şi cu-un bou îl îngiugai Şi de lucru m-apucai, Că săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoare, Ci tot zile lucrătoare !“ “) Crîncena bătălie cu turcii de la anul 1476, în care Ştefan a avut a se lupta cu toată oastea lui Mohamed II, în număr de 120.000 ostaşi. Domnul Ştefan l-asculta Şi din gură cuvînta : „Măi Rurcele, fătul meu ! Iată ce hotăresc eu : Ia-ţi un plug cu şease boi Şi mergi bogat de la noi. Ia-ţi movila răzăşie Ca s-o ai de plugărie, Dar în vîrfu-i să te-aşezi Ca stejar să priveghezi, Şi tătarii de-i videa C-au intrat în ţara mea, Tu să strigi cît ce-i putea : Săi, Ştefane, la hotare C-a intrat sabie-n ţară!a) Atunci eu te-oi auzi, Ca un zmeu m-oi răpezi Şi nici urmă-a rămînea De tătari în ţara mea !“ “) Istorie ! Tradiţia spune că în adevăr pe timpul lui Ştefan- vodă şedea un ostaş de-ai lui pe Movila lui Burcel, cale de o poştă şi giumătate de la Vaslui, şi că glasul său era atît de puternic, încît agiungea pîn-în auzul domnului 1 ŞTEFAN Şoimule, şoimuţ uşor, Fă-te roată sus în zbor. Ce se vede la hotare De s-aude zgomot mare ? ŞOIMUL Ştefane ! viteazul meu ! Zău ! de altul c-ar fi rău, Iar de tine mult e bine, Că tu eşti şoiman ca mine. De giur împregiurul tău Năvălesc duşmani mereu ! Te calc ungurii făloşi Şi lifteni necredincioşi, Te calc hanii tătăreşti Şi urdiele turceşti! ŞTEFAN Las’ să vie, las’ să vie, Să se deie pradă mie ! Moartea-i paşte ca o turmă, Păcatu-i mînă din urmă. Mulţi au mai venit la noi, Puţini s-au dus înapoi, Că-s român cu patru mîni Şi am leacuri de păgîni: De tătari am o săgeată, De turci pala mea cea lată, De lifteni un buzdugan Şi de unguri un arcan. CÎNTICELE LUI ŞTEFAN-VODĂ Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Seamăn pe lume nu are Decît numai mîndrul soare ! Din Suceava cînd el sare, Pune peptul la hotare Ca un zid de apărare ! Braţul lui fără-ncetare Bate oardele tătare, Bate ceatele maghiare, Bate Ieşi din fuga mare, Bate turci pe zmei călare Şi-i scuteşte de-ngropare. Lumea-ntreagă stă-n mirare, Ţara-i mică, ţara-i tare Şi duşmanul spori nu are ! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, In Suceava cuibu-şi are Ca un şoim voinic şi tare. Din Suceava cînd el sare, Zi şi noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. Pe tătari îi căsăpeşte, Pe unguri îi pîrjoleşte a> Şi pe turci îi răsipeşte. Iar pe Ieşi cu chica tare !,> Ii avîntă-n spînzurare Şi-i îngiugă ca să are ! c> a> Aluzie la bătălia de la Baia, unde o mulţime de unguri au perit în focul acelui oraş. b> Intr-una din năvălirile leşilor în Moldova, Ştefan-vodă i-au surprins într-un codru, şi pe cîţi din ei a robit, i-au spînzuiat de păr în copaci. După acea nenorocită espediţie, regele polon, întorcîndu-se în tara lui, a dat un decret poroncind ca toţi leşii să poarte chica scurtă. (Tradiţie). c) Aluzie la Dumbrava-Roşie, ce a fost arată de Ieşi îngiu- gaţi la plug şi semănată apoi cu ghindă. BOGDAN I Lăpuşneanul cel cumplita} Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri Ce se-nchină domnului Şi se tem de ura lui, Că ura lăpuşnănească E peire boierească. b) Iată, mări, că deodată Un luceafăr se arată Cu chip vesel şi domnesc Şi cu mersul voinicesc ! Cine-i mîndrul tinerel Care-i tras printr-un inel ? E Bogdanul cel glumeţ Şi la luptă îndrăzneţ, Şi de carte cărturar, Şi de arc bun săgetar. “) In ediţia baladelor, partea II, publicată la Iaşi în anul 1853, s-a lunecat o greşală importentă, confundînd pe Bogdan Chiorul, fiul lui Ştefan cel Mare, cu Bogdan fiul lui Alesandru Lăpuşneanu. După aflările de la alţi cîntăreţi, balada a luat schimbare la începutul ei şi se potriveşte chiar cu cronica Moldovei, ce zice despre Bogdan, fiul lui Lăpuşneanu, că : „de carie nu era prost, la călărime sprinten; cu suliţa la hal nime nu-l întrecea ; a săgeta din arc era mare meşter; îi plăcea giocurile copilăreşti şi glumele“ etc. b) Aceste două versuri fac negreşit aluzie la uciderea celor 47 de boieri mari în vreme ce benchetuiau la masa lui Alesandru Lăpuşneanu. Vezi descrierea făcută de C. Negruzzi. El în sală-nainteaza Şi la domnu-ngenuchează, Apoi zice : „Mă rog ţie, Taică doamne din domnie, Voie dă-mi să iau soţie Ursita ce-mi place mie. Ea nu-i fată de-mpărat Şi-i chiar de litean bogat Şi de lege lepădat, Da-i fecioară ca o stea, Mîndră ca o păsărea. Dulce oa o floricea, Şi sufletul meu o vrea!“ Lăpuşneanul se-mbKnzeşte Şi din gură-aşa grăieşte: „Dragul tatii, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine 1“ Astfel zice şi-l sărută Ca pe-o floare-n sîn crescută, Şi pocloanele-i găteşte Şi pe cale mi-1 porneşte Cu o sută de nuntaşi, Toţi aleşi din tabaraşi. II Nuntaşii încăleca, Cu Bogdan vesel pleca, Ei pleca pe la Sîn-Petru Ş-agiungea pe la Sîn-Metru a> La liteanul cel bogat Şi de lege lepădat. Iar liteanul de-i videa Poarta curţei închidea Şi[-n] lanţuguri o lega Şi din gură-aşa striga : „Care este mirele, Mirele, ginerele, “) Adică pe la Sfîntul Dimitrie. Sară el zidiurile Să deschidă porţile !“ Cît Bogdan îl auzea, Desîrg mi se răpezeaa>, Calul îşi înferbînta Ş-un răpez voinic îi da. Calul rîndunel zbura Şi în curte că era ! Iar în curte cum sărea. Bogdan timpul nu perdea, Poarta curţei deschidea Şi nuntaşii toţi intra. Liteanul că se mira Şi musteaţa-şi răsucea b> Şi din gură iar zicea : „Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-şi ia postavurile." Cît Bogdan îl auzea, Calul iar îşi răpezea, Peste teancuri el zbura, Apoi le desfăşura Şi le da pe la nuntaşi Care-n lupte sînt fruntaşi, Cum era tşi nuntaşul, Aşa-i da şi postavul. De era el năltişor, Ii da postav roşior, Să fie strălucitor. De era el medior, Ii da postav gălbior, Ca să-l prinză binişor. De era el mititel, îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! J> Desîrg cuvînt vechi, ce însemnează : degrabă. b) Răsucirea nfusteţii e considerată ca un semn de plăceie. Românul, cînd vede o nevastă frumoasă, îşi răsuceşte musteaţa cu mulţămire, şi astfel îi dă a înţelege că îi place. Liteanul se bucura, El în casă că intra, Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat, Tot de-un chip asemănat. Albe, gingaşe tustrele Ca trei flori de viorele. Domnul tînăr le privea Cu ochi dulci care steolea, Iar liteanu mi-i zicea : „Care este mirele, Mirele, ginerele, Cunoască-şi el mireasa, Cunună-se cu dînsa!“ Bogdan mintea nu-şi perdea, Inel din deget scotea, Pe covor îl arunca Şi din gură cuvînta : „Care-mi este mireasa, Să mă iubesc cu dînsa, Culeagă-mi ea inelul. Inelul ou degetul, Căci am sabie-nsetată Ce doreşte cap de fată.“ Din trei, două nici mişca, Iar mireasa se pleca, Pe covor îngenuchea, Ca o floare se-ndoia, Şi inelul culegea Şi-n degeţel şi-l punea. Ochii mirelui steclea, Inima-i se-nveselea. El mireasa-şi rădica, Pe ochi dulce-o săruta Şi pe braţe mi-o purta Şi-n rădvan că o punea Şi spre ţară purcedea. După ei încă venea Car mare cu druştele a> Grădina cu florile, Şi o sută de nuntaşi Toţi aleşi din tabaraşi. Ei pleca pe la Sîn-Metru Ş-agiungea pe la Sîn-Petru, Şi pe loc cît agiungea, Mîndră nuntă că făcea, Vestele de se ducea La vecini şi-n depărtări, Peste nouă ţări şi mări! “) Druşte se numesc fetele, prietine a miresii, carele o întovărăşesc şi o asistă la cununie. Ele sînt împodobite cu peteală de aur pe cap, ca şi mireasa. IORDACHI AL LUPULUI •) 1 Gios, pe apa Prutului, în ţinutul Huşului, La casele Lupului b> Mers-au ura domnului! Mers-au ura şi lovit-au, Pe Iordachi prăpădit-au ! El cu domnul se-nvrăjbea Şi călare pribegea Pe drumul Bugeacului, Scăparea pribeagului. Şi cu bine el sosea, Adăpost el îşi găsea La saraiul hanului, Cumnatul sultanului. Frunză verde măcieş, Mare groază-i sus, 1a Ieşi, De Iordachi c-a să vie Să aducă grea urgie De tătari cumpliţi grămadă Să le deie ţara-n pradă ! boierii se adunară De la tîrg şi de la ţară Şi trei zile se vorbiră, Trei zile se sfătuiră Lui Iordachi să-l înşele Trimiţîndu-i măgulele Ş-un poclon de zece pungi aK Patru şaluri tot în dungi, Două s.curte, două lungi. Ş-un fugar frumos, domnesc, De soi bun, moldovenesc, Şi o carte mare-nchisă, Ca de la domnie scrisă, O hîrtie-nşelătoare, Poftitoare, rugătoare, Ca să vie-Iordachi-acasă La Maria cea frumoasă. Iar de-i trebuie domnie, I-o dă vodă cu frăţie, Intre ei pace să fie !... Iordăchel se-nveselea, Iară hanul îi grăia : „Zece zile mai aşteaptă, Ca să ai tu parte dreaptă, Căci am scris la-mpărăţie Pentru-un firman de domnie, Ori de nu, ia-ţi oastea mea Şi cu dînsa fă ce-i vrea.“ „Ba, eu oastea n-oi lua, Că ţara m-a blăstema. Cine-aduce oaste-n ţară Sub blastemul ţării peară !“ h> Astfel dac-au cuvîntat, Cu hanul s-au sărutat Şi spre ţară au plecat Cu Marin şi cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălana> Şi cu Zaria, bun viteaz hK Ce-i cam negru pe obraz. Toţi cu inimile drepte, Slugi viteze şi-nţeleţpte ; Oameni buni şi credincioşi Ce-s la masă ruşinoşi, Dar la luptă hărţăgoşi 1 II Vinerea spre sîmbăta El Mărică-i s-arăta Şi cu drag o săruta, Mulţămind lui Dumnezeu C-au sosit la locul său... Dar în lume cine ştie Azi şi mîni ce-a să mai fie !... Iată-un grec, unul Zoilă, Om de vrajbă şi de silă, Un trimis de la domnie (Negre zilele să-i fie !), Olăceşte se ducea Şi la domn ştire făcea C-au sosit lordachi-acasă La Maria cea frumoasă ! Frunză verde aluni că, Grea pulbere se ridică De 'la Ieşi înspre Mileştic>, Iar printr-însa ce zăreşti ? Arnăuţi cu şuşanale, Cu argint pe la oţele. Lefegii şi darabani Cu-ai lor mîndri căpitani. Iordăchele, te fereşte, Cursă rea ţi se găteşte ! Cei ce vin călări la tine Nu vin ca să se închine, Ci vin cu porunci domneşti Şi cu gînduri duşmăneşti. Frunză verde porumbică, Drăgălaşa de Marică Pe Iordachi mi-1 trezea Şi din gură-aşa-i grăia : „Hai, frate, la biserică De sfînta duminică, Că de cînd ai pribegit. Sufletul nu ţi-ai grijit!“ Iordăchel se întindea Şi cu lene răspundea : „Mergi, Marico, dumneata, Că eu nu mă pot scula. Drumul lung m-au obosit, Calul greu m-au ostenit!“ Iată, mări, cum vorbea, Că fereastra se izbea Şi cădea gios la pămînt Fără suflare de vînt. a> Ş-o icoană poleită Trăsnea fără-a fi lovită. b' Maria se-nspăimînta, Iordachi se întrista, Dar pe gînduri mult nu sta,. Că Lisandru-i aducea Carte mare şi-i zicea : „O ceată de oameni mulţi. Lifegii şi arnăuţi, Au sosit aici din sus Ş-astă carte ţi-au adus Cu poftire boierească Să mergi la curtea domnească. Dar ascultă-mă pe mine, Căci ce simţ eu nu-i a bine. Tu eşti mare cît un domn. Iar de ai minte de om, Hai cu toţi să-ncălecăm, Arnăuţii s-alungăm Şi de drum să ne cătăm, Spre Bugeac să apucăm, Pe hanul să-il rădicăm. Şi foc leşului să dăm.“ Iordăchel nu-1 asculta Şi din gură cuvînta : „Ba, m-oi duce la domnie, Că chiar domnul mă îmbie Şi se giură că va face Tot ce-oi vrea ca să mă-mpace !“ UI Frunză verde de negară, Pe cel drum în zi de vară Ce se vede strălucind Şi spre Ieşi înaintînd ? Un rădvan cu telegari, Şese negri armăsari, Şi-n rădvanul boieresc Un luceafăr pămîntesc, Cu chip dulce, femeiesc. Iar pe lîngă cel rădvan, Călare pe-un năzdrăvan a\ Merge mîndrul Iordăchel, Cu slugile dupe el ; Slugi cu inimele drepte, înţelepte şi deştepte, Ce-s la masă ruşinoase, Dar la luptă hărţăgoase. Apoi venea după ei Ceată de arnăuţei, Lefegii şi darabani Cu-ai lor mîndri căpitani. Ei la Ieşi cît agiungea, Iordachi la domn mergea, Dar domnul cît îl videa, De mînie s-aprindea Şi striga : „Gios pe covor, Tăiaţi-i capul din zbor“. Un călău se răpezea, Iartaganu-şi netezea, Dar Iordachi-1 aştepta, O palmă voinică-i da, Cît călăul gios pica. Apoi el se întorcea La Lisandru de-i zicea : „Ţine tu sabia mea De-mi taie capul cu ea, Că nicicum nu m-a durea". Iar Lisandru, oftînd greu, Răspundea : „Stăpînul meu ! Pînea, sarea ţi-am mîncat, Nu mă vîrî la păcat!“ a) Din nou vodă poroncea, Arnăuţii se-mbrîncea, Pe Iordachi s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Şi din zbor ca,pu-i tăia. Capul se rostogolea, în sînge se tăvălea Şi pe scări se coborea Şi-n rădvan apoi sărea. Iar Marica, vai de ea ! Capu-n braţe apuca Şi plîngînd la el căta, Şi bocind îl săruta, Cînd pe frunte, cînd pe gură, Cînd pe gît, La-ncrestătură. „Alei! Doamne ! striga ea, Facă-se pe vrerea mea ! Doamna ta să văduvească, Neamul tău să calicească, Tîrgul tău întreg să ardă Şi domnia-ţi să se peardă !“... Frunză verde siminoc, La Ieşi arde mare foc. Bate para pin Mileşti, Zbor tăciunii la Lăţeşti, Scînteile-n Bărlăneşti, Pînă pe la Ciocăneşti, Şi duc veste de-ngrozit Că Iordachi a perit Şi că focul a zbucnit Din blăstemul cel cumplit! I Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos, Negru-vodă trece, Cu tovarăşi zece : Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari, Şi Manoli, zece b> Care-i şi întrece. Merg cu toţi pe cale Să aleagă-n vale Loc de monastire Şi de pomenire. Iată cum mergea Că-n drum agiungea “) Dupe cronicele Ţării Româneşti, Radul Negru-voievod domnea dincolo de Carpaţi, pre Almaş şi pre Făgăraş ; rădicatu- s-au de acolo, cu toată casa lui şi mult norod, şi pogorîndu-se pe apa Dîmboviţei, început-au a face ţară nouă. Intîi au făcut oraşul Cîmpulung, unde a rădicat şi o biserică naltă şi frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeş, unde şi-a pus scaunul domniei, zidind curţi de peatră şi case domneşti şi o biserică mare şi mîndru lucrată. în Revista română, publicată la Bucureşti, se găseşte descrierea acestei biserici, împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumuseţile arhitecturei sale. b) Acest meşter Manoli a rămas în tradiţie un personagiu legendar. Poporul atribuie lui Manoli zidirea tutulor monumentelor vechi din ţară. Pe-un biet ciobănaş Din fluier doinaşi, Şi cum îl videa, Domnul îi zicea : „Mîndre ciobănaş Din fluier doinaş ! Pe Argeş în sus Cu turma te-ai dus, Pe Argeş în gios Cu turma ai fost. Nu cumva-i văzut Pe unde-ai trecut Un zid părăsit Şi neisprăvit La loc de grindiş, La verde-aluniş ?“ „Ba, doamne,-am văzut Pe unde-am trecut Un zid părăsit Şi neisprăvit. Cînii cum îl văd, La el se răped Şi latră-a pustiu Şi urlă-a morţiu." Cît îl auzea, Domnu-nveselea Şi curînd pleca, Spre zid apuca, “) Toţi păstorii români port în brîu un fluier mic ce se numeşte fluier ciobănesc şi sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melanholice şi foarte espresive. Un călător străin, muzic de mare talent, zice „că adeseori, cînd cineva îmblă în munţii ţărilor române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceaţă un cîntec de dor. Atunci el se opreşte fără voie, dominat de un farmec necunoscut, pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." In călătoriele mele prin munţi după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunînd prin poienile codrilor şi am rămas încîntat de frumuseţea originală acelor sunete pătrunzătoare ; iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriţei, am în- tîlnit un păstor, anume Brînduşă, carele se înălţa la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cînta Doina din fluierul său. Cu nouă zidari, Nouă meşteri mari, Şi Manoli zece, Care-i şi întrece. „Iată zidul meu ! Aici aleg eu Loc de monastire Şi de pomenire. Deci voi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-1 porniţi Ca să-mi rădicaţi, Aici să-mi duraţi Monastire naltă, Cum n-a mai fost altă, Că v-oi da averi, V-oi face boieri, Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii Chiar în temelii !“ II Meşterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Şanţuri largi săpa Şi mereu lucra, Zidul rădica, Dar orice lucra, Noaptea se surpa ! a) a) Superstiţiile poporului în privirea zidirilor sînt multe. Aşa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datine mistice, precum, de pildă, îngroparea umbrei unui om în temelie. Petrarii au obicei a fura umbra cuieva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie, şi a zidi apoi acea trestie în talpa zidirei. Omul cu umbra furată moare pînă în 40 de zile şi devine stafie nevăzută şi geniul întăritor a casii. A doua zi iar, A treia zi iar, A patra zi iar, Lucra în zadar ! Domnul se mira Ş-apoi îi mustra, Ş-apoi se-ncrunta Şi-i ameninţa Să-i puie de vii Chiar în temelii! Meşterii cei mari, Calfe şi zidari, Tremura lucilînd, Lucra tremurînd Zi lungă de vară, Ziua pîn-în seară ; Iar Manoli sta, Nici că mai lucra, Ci mi se culca Şi un vis visa, Apoi se scula Ş-astfel cuvînta: „Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari! Ştiţi ce -am visat De cînd m-am culcat ? O şoaptă de sus Aievea mi-a spus Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, spă- riind mintea celor cu umbrile furate şi aducîndu-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliţi a-şi schimba datina. Cînd dar este a se rădica vreo casă nouă, pînă a nu se aşeza cea întîi peatră a temeliei, se face aghiazmă cu care se stropesc şanţurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, carii, dupe ce ospătează şi închină în sănătatea stăpînului casei şi întru tăria zidurilor, îngroapă cruciş capetele mieilor în două colţuri a casii, iar în celelalte două unghiuri ei zidesc două oale roşii pline cu apă nencepută. Iar dupe ce lucrul se săvîrşeşte, românii nu se mută în casă pînă ce mai întîi nu duc înlăuntru icoanele, zahar, pînea şi sare ; şi după mutare ei dau masă mare de bună locuinţă. Că orice-am lucra Noaptea s-a surpa Pîn-om hotări In zid de-a zidi Cea-ntăi soţioară, Ce-a-ntăi sorioară Care s-a ivi Mîni în ziori de zi Aducînd bucate La soţ ori la frate. Deci daca vroiţi Ca să isprăviţi Sfînta monastire Pentru pomenire, Noi să ne-apucăm Cu toţi să giurăm Şi să ne legăm Taina s-o păstrăm ; Ş-orice soţioară, Orice sorioară Mîni în ziori de zi In tăi s-a ivi, Pe ea s-o jertfim, în zid s-o zidim 1“ a> “) Nenorocita este menită a-şi perde viaţa pentru mîntuirea zidirei şi a se face stafia bisericei. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sînt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aice credem că e locul să pomenim şi de alte crederi superstiţioase ale poporului român. Astfel sînt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sînt morţii care se scol din mormînturi şi merg în noaptea Sfîntului Andrei cu secriile pe cap de cearcă pe la casele lor. Românii, spre a se apăra de asemine vizite supărătoare, au obicei a freca uşile şi ferestrile cu usturoi în agiunul Sf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sînt iarăşi un soi de strigoi mici ce vin de cer ţîţă la mamele lor. Ei sînt copii noi-născuţi ce mor pînă a nu fi botezaţi. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, şepte ani de-a rîndul, în ziua de Bobotează, aghiazmă mare şi să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sînt trei fete de împărat carele au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dînşii în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descoper casele românilor, vîrtegiuri ce rădic pînzele nevestelor în vremea ghilitului şi le anină pe co- Iată-n ziori de zi Manea se trezi, Ş-apoi se sui Pe gard de nuiele Şi mai sus, pe schele, Şi-n cîmp se uita, Drumul cerceta. Cînd, vai! Ce zărea ? Cine că venea ? Soţioara lui, Floarea cîmpului 1 Ea s-apropia Şi îi aducea Prînz de miîncătură, Vin de beutură. Cît el o zărea, Inima-i sărea, In genuchi cădea Şi plîngînd zicea : „Dă, Doamne, pe lume O ploaie cu spume, Să facă pîraie, Să curgă şiroaie, paci. Se crede că rusaliile fură şi copii de lîngă mamele lor şi îi duc peste ape şi peste codri. De acolo vine vorba : l-au îmflat rusaliile 1 Femeile românce păzesc cu sfinţenie ziua de Rusalii, şi în vreme de nouă săptămîni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezînd că în acel timp buruienile sînt pişcate de rusalii şi nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sînzienilor, toate româncile alerg pe cîmp la culesul de buruiene, crezînd că în acea zi toate au darul vindecărei. Spre a se apăra de mănia rusaliilor, este obicei, în agiunul zilei lor, a pune pelin sub căpătîiul patului şi a purta a doua zi pelinul la brîu. Subiectul acestei balade este cîntat şi de poeţii poporului a Sîrbiei, însă cu oarecare deosăbixi. Balada sîrbească se numeşte Fondarea cetăţei Scadar (Seutari), ce este rădicată de trei fraţi Merljavtschewitsch, anume regele Wukaschin, vaivodul Ugî- jescha şi tînărul Gojko. Meşterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manoli. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeaşi superstiţie există pe ambele maluri a Dunărei. Apele să crească, Mîndra să-mi oprească, S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale !“ Domnul se^ndura, Ruga-ii asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. Şi curgea deodată Ploaie spumegată Ce face pîraie Şi îmfla şiroaie. Dar oricît cădea, Mîndra n-o oprea, Ci ea tot venea Şi s-apropia. Manea mi-o videa, Inima-i plîngea, Şi iar se-nchina, Şi iar se ruga : „Suflă, Doamne,-un vînt, Suflă-1 pe pămînt, Brazii isă-i despoaie, Paltini să îndoaie, Munţii să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne, Să mi-o-ntoame-n cale, S-o ducă devale !“ Domnul se-ndura, Ruga-i asculta Şi sufla un vînt, Un vînt pre pămînt, Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, Munţii răsturna, Iară pe Ana Nici c-o înturna 1 Ea mereu venea, Pe drum şovăia Şi s-apropia Şi, amar de ea, Iată c-agiungea I | IV Meşterii cei mari, Calfe şi zidari, Mult înveselea Dacă o videa, Iar Manea turba, Mîndra-şi săruta, In braţe-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o punea Şi, glumind, zicea : „Stăi, mîndruţa mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Şi să te zidim !“ Ana se-ncredea Şi vesel rîdea. Iar Manea ofta Şi se apuca Zidul de zidit, Visul de-mplinit. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la gleznişoare, Pîn’ ,1a pulpişoare. Iar ea, vai de ea ! Nici că mai rîdea, Ci mereu zicea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Agiungă-ţi de şagă, Că nu-i bună, dragă. Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge Trupuşoru-mi frînge 1“ Iar Manea tăcea Şi mereu zidea. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la gleznişoare, Pîn’ la pulpişoare, Pîn’ la costişoare, Pin’ la ţîţişoare. Dar ea, vai de ea, Tot mereu plîngea Şi mereu zicea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge. Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge !“ Manoli turba Şi mereu lucra. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn’ la costişoare, Pîn’ la ţîţişoare, Pîn’ la buzişoare, Pîn’ la ochişori, Încît, vai de ea ! Nu se mai videa. Ci se auzea Din zid că zicea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Viaţa mi se stinge !“ V Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos Negru-vodă vine Ca să se închine La cea monastire, Falnică zidire. Monastire naltă, Cum n-a mai fost altă. Domnul o privea Şi se-nveselea Şi astfel grăia : „Voi, meşteri zidari, Zece meşteri mari 1 Spuneţi-mi cu drept, Cu mîna la pept, De-aveţi meşterie Ca să-mi faceţi mie Altă monastire Pentru pomenire Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă ?“ Iar cei meşteri mari, Calfe şi zidari, Cum sta pe grindiş, Sus pe coperiş, Vesel se mîndrea Ş-apoi răspundea: „Ca noi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Alţii nici că sînt Pe acest pămînt 1 Află că noi ştim Oricînd să zidim Altă monastire Pentru pomenire Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă !“ Domnu-i asculta Şi pe gînduri sta, Apoi poronioea Schelele să strice, Scări să le rădice, Iar pe cei zidari, Zece meşteri mari, Să mi-i părăsească Ca să putrezească Colo pe grindîş, Sus pe ooperiş. Meşterii gîndea Şi ei îşi făcea Aripi zburătoare De şindrili uşoare. Apoi le-ntindea Şi-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea, Şi unde pica, Trupu-şi despica. Iar bietul Manoli, Meşterul Manoli, Cînd se încerca De-a se arunca, Iată c-auzea Din zid că ieşea Un glas năduşit, Un glas mult iubit, Care greu gemea Şi mereu zicea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge, Viaţa mi se stinge !“ Cum o auzea, Manea se perdea. Ochii-i se-nvelea ; Lumea se-ntorcea, Norii se-nvîrtea, Şi de pe grindiş, De pe coperiş, Mort bietul cădea ! Iar unde cădea, Ce se mai făcea ? O fîntînă lină, Cu apă puţină, Cu apă sărată, Cu lacrimi udată 1 In oraş la Bucureşti, în curţi nalte şi domneşti, Mîndra masă e întinsă Şi de mari boieri ooprinsă. Dar în mijloc cine şede ? a) Mircea-vodă-n mijloc şede, Şi la dreapta lui se vede Doi Căpleşti şi trei Buzeşti. Zmeii Ţării Româneşti Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor. Ei toţi bea, se veselea Şi pe domn îl fericea, Dar cînd fu despre beţie, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea Şi la domn îngenunchea Radul din Calomfireşti, Zmeul Ţării Româneşti, Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dedea Agiutor bun de putere Şi cuvînt de mîngîiere. „Domnule, măria-ta ! Fie cum oi cuvînta : “) O zicătoare ce trebuie să existe de pe timpul năvălirilor de limbi străine sună aşa : să fii totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară. Iţi aduc tie-nchinare, Ca unui frate mai mare. Şi-ţi doresc mereu să fii Cu izbînzi şi veselii. Dar ştii, doamne, ori nu stii Că tătarii m-a lovit Şi tătarii mi-a robit Copilaşii Drăgălaşii, Măiculiţa Drăguliţa. Rău mă doare inimioara De copii, de soţioara, Dar mă doare şi mai tare De măicuţa ce mă are, Că-i creştină şi bătrînă Ş-a să-agiungă-a fi cadînă De rîsul căpcînilor Pin casa paginilor. a) Rogu-te, măria-ta, De vroieşti a m-agiuta, Dă-mi agiutor pe Buzeşti Şi pe cei tustrei Căpleşti, Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor!“ Mircea-vodă-1 asculta Şi din gură cuvînta: „Alei! Radule mişel ! Mai aşteaptă tu niţel Pînă ce vom ospăta, Pînă ce ne vom culca, Pînă ce ne vom scula, Să văd ce vis om visa, Ş-apoi agiutor ţi-om da ! Radu buzele-şi muşca Şi la faţă se schimba. „Să trăieşti, măria-ta ! Iar dacă te-oi aştepta Pînă ce îi ospăta, Şi pînă ce t-ei culca, Şi pînă ce t-ei scula, Să vezi ce vis îi visa, Tătarii s-or depărta, Păgubaş ei m-or lăsa !“ II Radul iute-ncăleca, După duşmani se lua, Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dedea Agiutor bun de putere Şi cuvînt de mîngăiere. Gonea el, mereu gonea, Gonea, nu mai ostenea, Nebăut şi nemîncat, De dor mare frămîntat. Cînd a fost a treia zi, Pe tătari el îi zări Atunci Nedea că grăi: Hei! stăpîne Radule, Ascultă-mi poveţile, C-acum e pe vitejie, Pe vinceală sau robie. Taie tu marginele, Eu să tai mijloacele ; Care-a scăpa de la mine. Să nu scape de la tine ! în tătari ei se izbea, Vîrtej de moarte făcea Şi tăia, nene, tăia, Pe tătari îi risipea, Şi pe cei robiţi scotea Şi pe-acasă-i trimitea. Dar pe maică-sa bătrînă N-o găsea-n ceata păgînă. Radu-n scări se rădica, Ca vulturul se uita Peste cîmpii Lăpuşnii, Peste oîmpi merei pustii, Şi cum sta şi cum ochea, Iată, nene, că zărea Un cort mare şi rotat, Cît un cort de împărat; Şi-n cort zărea pe-un mîrzac, Un mîrzac de la Bugeac, Care-n braţele-i strîngea O creştină ce plîngea. Fulger Radu se făcea, Ca un fulger se ducea Şi la cort se răpezea, Pe mîrzac îl retezea Şi în lance că-1 lua, Mort în cîmp îl arunca. Apoi vesel purcedea Cu mă-sa şi cu Nedea, Ce de mic îi tot dedea Agiutor bun de putere Şi cuvînt de mîngăiere ! III Iată la mijloc de cale, La fîntîna dintr-o vale, Iată bună-mpreunare Cu cinci voinicei călare, Cu Buzeşti şi cu Căpleşti, Zmeii Ţării Româneşti! „Noroc bun şi cale bună ! Ce vînt dulce vă adună Şi cu mine vă-mpreună ?“ „Noi în cale ţi-am ieşit C-avem dor de hărăţit. a> Şi la harţă vitejească Şi la gioacă războiască." Ei la harţă se lua, Pe giurămînt s-apuca Stăpînii să hărăţească Şi slugile să-i privească ! începea dar de călare Haiţa cea din fuga mare, Paloşile zinghinind, Suliţele învîrtind, Buzduganele ciocnind Şi din gură chiuind. Cînd deodată cei Buzeşti Şi cu cei tustrei Căpleşti Peste Radul năvălea, Cu cinci lănci îl străpungea ; Apoi capul îi tăia, Pe-o tipsie îl punea Şi la domnul îl ducea Şi cu toţi aşa grăia : „Alei! doamne, doamne Mirce ! Alei! doamne mult voinice ! 7 Radul de-ar fi mai trăit, Scaunul ţi-ar fi răpit! Iată capu-i, dă-1 la corbi, Şi copiii Iui fă-i robi !“ Bine vorba nu sfîrşea, Iată, nene, că venea Sluga veche, moş Nedea, Cu măicuţa Radului La scaunul domnului, Ş-amîndoi îngenunchea, Şi, plîngînd, maica zicea : „Alei! doamne, doamne Mirce, Alei! doamne mult voinice ! Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate, Radu că ţi-a fost bun frate, Că eu, doamne, din păcate, M-am iubit cu taica tău De-am făcut pe Radul meu !“ Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Şi pe loc dreptate-i da. El boierii aduna Şi de moarte-i giudeca. Cîdele îi apuca, Sus, la scară,-i aducea, Un covor le aşternea, In genunchi îi tot punea, Şi mînica-şi sufleca, Şi pala şi-o rădica, Şi capetele zbura, Zbura pe scări de-a dura, Cînd Buzeşti peste Căpleşti, Cînd Căpleşti peste Buzeşti. I Colo,-n ţara muntenească, Ţară dulce, românească, Ca şi cea moldovenească, In oraş, la Bucureşti, Sînt curţi nalte şi domneşti, Iar în curţi o sală mare Unde şede la prînzare Mihnea-vodă cel cruntat, De boieri încungiurat. „Boieri mari, boieri de rînd I (Zice domnul închinînd.) Toţi mîncaţi, cu toţii beţi Şi cu bine petreceţi; Numai unul poftă n-are De beut şi de mîncare, Cantar slutul, armaş mare ! Ori bucatele nu-i plac, Ori de noi nu-i este drag !“ Boierimea-ncet rîdea, Iar Cantariul răspundea : „Alei! doamne Mihnule, Mihnule, netihnule ! ^ Alei! tu, stăpînul meu, Lumina-te-ar Dumnezeu ! “) Acest cuvînt vechi, netihnu, trebuie să vie negreşit de la tihnă (odihnă) şi să însemneze, prin urmare, nestîmpărat; fră- mîntat de griji. Şi, în adevăr, un cronicar român face următoarea descriere despre Mihnea-vodă : Bucatele tale-mi plac Şi de oaspeţi îmi e drag, Dar unde s-au pomenit, S-au văzut şi auzit Două săbii într-o teacă, Doi domni în ţară săracă ? Măria-ta-n Bucureşti, Oprişanu-n Stoieneşti! Ce-am văzut la Oprişanul N-am văzut nici la sultanul, Că el are-n cîmp la soare, Mii şi sute de mioare... Ies în vară fătătoare ; Berbeci are sute-ntregi, Cu cozile pe telegi, Şi ciobani tot înarmaţi, Cu postavuri îmbrăcaţi, Dc nu crezi că sînt ciobani, Ci chiar neaoşi căpitani. Nu mi-e ciudă de asta, Cît mi-e ciudă de alta ; Oprişanul încă-şi are Herghelii în număr mare, Două, trei, cinci mii de iepe, Tot alese şi sirepe. Pîntenoage la picioare, Cu cergi albe pe spinare Şi cu doi mînzi fiecare. Nu mi-e ciudă de asta, Cît mi-e ciudă de alta : Oprişanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, „Mihnea, feciorul lui Dracu armaşul, cum apucă domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pelea cea de oaie şi-şi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul. Iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de a săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mîna şi-o întărea spre rane ! şi prinse pe toţi boierii cei mari şi aleşi, şi-i munci cu multe munci şi cumplite şi le luă toată avuţia, şi se culca cu jupînesele şi cu fetele lor înaintea ochilor lor. De aci unora le-au tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-au înecat şi pre alţii i-au spînzurat. Iar el se îmbogăţea şi creştea ca cedrul pînă la ceriu" etc. Cu zgărzi late, ţintuite, Pe la margini poleite, Şi mai are grajdiuri mari, Cu cincizeci de armăsari, Giumătate arăpeşti Şi ceilalţi moldoveneşti 1 Nu mi-e ciudă de asta, Cît mi-e ciudă de alta : Scutariul lui Oprişan N-are faţa de ţăran ; Pe deasupra-i cu suman, Dar pe trup are caftan. Şi cîrligu-i de scutar Nu-i de-alun, nici de stejar, Ci de aur tot săpat, Cu petre scumpe lucrat, Şi-n vîrful cîrligului, Sub mîna scutariului, Este-o peatră nestimată Ce plăteşte lumea toată 1“ „De-i aşa cum zici, Cantare, Lasă prînzul, sai călare Şi-ntr-o fugă să te duci Pe-Oprişanul să-l aduci Cu toate podoabele, Cu toate averile, Să-şi dea socotelele !“ Astfel domnul poroncea ! Cantar vesel se ducea La cel sat, în Stoieneşti, Unde sînt averi domneşti. El acolo cum venea, Cu scutariul se-ntîlnea Şi poronca-i arăta Şi din gură cuvînta: „Mihnea-vodă-n Bucureşti Face praznice domneşti; Toţi boierii credincioşi Şi de pace bucuroşi Lîngă domn s-au adunat Şi pahare-au închinat. Numai unul n-au venit, Oprişanul cel vestit! De-i vrăjmaş şi om de ceartă, Mihnea-vodă-acum îl iartă Şi-l pofteşte ca să vie Ca un frate la domnie !“ II Oprişanul credincios Şi de suflet omenos Se pornea din Stoieneşti Ş-agiungea la Bucureşti Noaptea pe la cîntători Pîn-a nu răsări ziori. Mihnea-vodă adormit Dormea pe-un pat aurit In camară-ntunecată Tot cu şaluri îmbrăcată. Dar deodată se trezea Şi la slugi aşa grăia : „Slugi, aprozi, copii de casă ! Voi dormiţi şi nu vă pasă Soarele c-au răsărit Şi pe mine m-au trezit. Dar voi oare nu gîndiţi Cînd în somn vă leneviţi Că am ţară de domnit, Giudecăţi de săvîrşit Şi boieri de boierit ?“ Toţi aprozii se trezea Şi lui vodă răspundea : „Rămîi, doamne, liniştit ! Soarele n-au răsărit, Dar în locu-i au sosit Oprişan din Stoieneşti, Cu averi împărăteşti. El în curte au intrat, De zăbrea au aninat Un cîrlig de împărat, Cu petre scumpe lucrat, Ce luceşte ca un soare Intr-o zi de sărbătoare." Mihnea-vodă se scula, Faţa albă îşi spăla, Barba neagră-şi peptina, La icoane se-nchina, Apoi el se înarma Şi pe Oprişan chema : „Qprişan din Stoieneşti! Cu dreptul să ne grăieşti. Ce-ai făcut de-ai adunat Averi mari de împărat, Incît nu numai averi, Dar ai şi scutari boieri ?“ „Dumnezeu mi-au agiutat! Şi eu mi le-am adunat Din darul sfinţiei-sale, Din mila măriei-tale !“ „Nu-1 crede, măria-ta ! (Cantariul atunci striga.) El mie s-au lăudat Că avere-au adunat Numai din puterea lui, Nu din mila domnului. Dar n-am ciudă de asta, Cît am ciudă de alta : Oprişanul mi-au spus mie Că aşteaptă ca să-i vie Firman de la-mpărăţie Să te scoată din domnie." Mihnea-vodă se-ncrunta Şi din gură cuvînta : „Pîn-a veni firmanul, Peară-ntăi Oprişanul! Gios la poartă să-l duceţi Şi capul să i-1 tăieţi!“ De vrăjmaş ce mult era Armaşul se bucura. Ca o fiara se-aruncâ, Pe-Oprişanu-1 apuca Şi pe scări îl îmbrîncea Şi la moarte mi-1 ducea ! Cînd la poartă, frate, iată Un rădvan că se arată Tras de şese telegari, Negri, ageri armăsari, Cu cozi lungi şi coame mari. Iar înuntru o bătrînă Cu-o icoană sfîntă-n mînă Şi cu haine mohorîte Şi cu pletele albite. Pe-Oprişan cît ea-1 videa, Sus la domnul se ducea Şi-n genunchi trupu-şi frîngea Şi grăind amar plîngea : „Alei! doamne, fătul meu ! Nu te ierte Dumnezeu Să omori pe Oprişanul, Că-i peri pînă la anul. Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii Că-n ziua Sîntei Marii Era, doamne, ca să-ţi vie Firman de la-mpărăţie Să te scoată din domnie ? Ş-aveai parte de firman Făr’ de bietul Oprişan, Care-n cale i-au ieşit Şi-ndărăpt l-au napoit, Dăruind chiar pe vizir Cu-armăsari de la Misir Şi cu pungi de bani o mie, Să te lase pe domnie 1“ Oprişanca nu sfîrşea, Mihnea-n curtea lui ieşea, Poroncind la toţi să saie Pe-Oprişan ca să nu-1 taie. Dar Cantar armaşul mare îşi făcuse răzbunare ; Şi capul nevinovat Zăcea-n ţărnă aruncat Lîngă trupul răsturnat! Vai de omul cu păcat! De păcat e alungat * Şi nu poate-a fi scăpat! Vînzătorul de armaş, Fiară crudă, om pizmaş, Fost-au gol legat la soare, Şi de mîni, şi de picioare, Gol legat de cozi de iepe, De patru iepe sirepe, Care cînd se opintiră în patru părţi se izbiră Şi-n patru îl despărţiră 1 I Frunză verde meri creţeşti, In oraş în Bucureşti, L-ale case mari domneşti De se văd în Stoieneşti Mîndră masă e întinsă Şi de mari boieri cuprinsă, Tot boieri de-a oştilor, Puterea domniilor Şi groaza duşmanilor. Iar în capăt cine şede ? Ştefăniţă domn se vede. Dar nici bea, nici veseleşte, Ci cu ochii lung priveşte La copila Dihului, Sorioara Mihului, Mihului voinicului Din valea Cobiului. Că e mîndră ca o floare, Şi de ochi farmecătoare. Şi de suflet iubitoare, Unde-o vede, domnul moare „Copiliţă, drăguliţă, Cu sîn alb de porumbiţă, împle cupa mea de vin Ţie, dragă, s-o închin Ş-apoi cîntă-mi viers de dor Cu glas dulce, răpitor. Cîntă-ţi, dragă, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul!“ Copiliţa se înclină Ca o floare de grădina Şi-i întinde-o cupă plină ; Apoi zice încetişor Un viers dulce, plin de dor „Frunză verde stejărel, Am un frate voinicel Şi mă tem amar de el! Frunză verde măr domnesc, Am un domn care-1 iubesc Şi de dînsul mă-ngrijesc. Vai de mine ! cum să fac Pe-amîndoi să mi-i împac, Să-mi fie traiul pe plac ?“ Copiliţa nu sfîrşea, Şi domnul astfel grăia : „Copiliţă, mîndruliţă, Cu sîn alb de porumbiţă, Nu mai plînge, că-n curînd Implini-voi al tău gînd. Voi, boieri ce ospătaţi, Staţi şi nu mai închinaţi, Cuvîntul să-mi ascultaţi. Mîni în ziori să vă aflaţi Toţi călări şi înarmaţi Cu săgeţi, cu buzdugane, Şi la brîie cu arcane, Ca să mergem despre soare Să facem o vînătoare Dupe urşi şi căprioare, După paseri gălbioare Ce sînt bune de mîncare Şi plăcute la cîntare !“ Cînd de zi se lumina, Boierii se aduna Şi pe cai încăleca Şi cu domnul toţi pleca înspre munţi, la vînătoare, Dupe urşi şi căprioare, Dupe paseri gălbioare. Şi mergea, frate, mergea Pîn-în munţi că agiungea ; Iar cînd soarele-apunea, Iată că se întîlnea C-un cioban cu fluieraş Şi cu port de oltenaş. Domnu-n cale-i se oprea Şi din gură-aşa grăia : „Ciobănaş cu fluieraş, Puişor de oltenaş. Cunoşti calea codrului De pin munţii Crişului ? Cunoşti fagul Mihului Din codrul Cobiului ?“ „Cunosc calea codrului Pînă-n fundul fundului. Ştiu şi fagul Mihului Din codrul Cobiului." „De ştii locurile bine, Nu mă-i duce tu pe mine ?“ „Ba, te-oi duce eu pe tine De-i lăsa tu oştile Să-mi păzească oile, Că de-oi perde-o mieluşea, Oi slugi un an pe ea, Şi de-oi perde un mieluşel, Oi slugi doi ani pe el.“ Domnul oştile lăsa, Cu ciobanul se lua, Singur, singur, singurel Pe o zare de muncel. Iar ciobanul se-ndrepta Către munţi şi mi-1 purta Pe cărări şi pe potici Ce-s călcate de voinici, Pin hăţiş, pin cărpiniş, Unde nu-i loc de cîmiş. El mergea, frate, mergea Pîn’ ce-n codru agiungea Drept la fagul Mihului, Locaşul voinicului. Cînd de fag s-apropia, Ciobănaşul se oprea Şi din gură-aşa grăia : „Iată fagul Mihului, Mihului voinicului! Iar pe Mihul dacă-1 vrei, Cată drept în ochii mei \“ III Domnul drept la el căta, Ochii lui se încrunta. Iar ciobanul se schimba, Gluga lui îşi arunca Şi deodată se-arăta Cu zelar, cu buzdugan, Cu haine de căpitan. Apoi drept la domn căta Şi-n glas mare cuvînta : „Alei ! doamne din domnie ! Ieri ai fost dat la beţie ; Astăzi venişi la trezie, Dar n-ai prins la cuminţie. Ce păcate te-au împins Paloşul de ţi-ai încins ? Fostu-ţi-au silă de tine De te-ai luat dupe mine ? Ori că nu te-ai săturat Pe-a mea soră c-ai furat Ş-ai făcut cu ea păcat Făr-a te fi cununat ? Dar gîndit-ai că păcatul îşi urmează vinovatul Şi că-n lume orice faptă Are plată şi răsplată ?“ Şi cum sta şi cum zicea, O frunză de fag smuncea Şi-ntre buze o punea Şi suna hoţiş din ea. Frunza[-n] patru că plesnea, Codrul negru clocotea, De-un lung chiot chiotea, De-un greu tropot tropotea, Ş-împregiuru-le deodată Se ivea o mîndră ceată, O ceată de voincei, Lotri, puişori de zmei, Cu caciule stogoşate, Cu chebe roşii pe spate, Şi musteţi de varvaric, Cum stă bine la voinic. Lîngă el cît îi zărea Mihul astfel le grăia : „Fraţii mei, neferii mei, Lotri, puişori de zmei! îl vedeţi voi pe ist om ? El e mare, căci e domn, Dar cît e de domn şi mare, Minte coaptă încă n-are ! Hai, copii, de mi-1 luaţi, Prin săbii să-l fluturaţi, Dar nimic să nu-i stricaţi, Cale bună să-i lăsaţi, Că de-i domnul priceput, E destul cîte-au văzut Ca să afle, ca să ştie : Cu Mihul nu-i de glumie !“ Domnul pe gînduri cădea Ş- apoi astfel răspundea : „Mihule, bujorule, Frate, frăţiorule ! Eu la mînă ţi-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. Vină mîni tu la domnie Ca să vezi o cununie, Cununia domnului Cu sora voinicului, S-o fac mie soţioară, S-o fac ţie domnişoară !“ Astfel domnul cuvînta Şi din codru se-nturna, Iară codrul răsuna : „Să trăieşti, măria-ta 1“ Brancovanul Constantin a> Boier vechi şi domn creştin, De averi ce tot strîngea Sultanul se îngrijea Şi de moarte-1 hotărea, Căci viziru îl pîrea. într-o gioi de dimineaţă, Zi scurtărei lui de viaţă, Brancovanul se scula, Faţa blîndă el spăla, Barba albă-şi peptina, La icoane se-nchina, Pe fereastră-apoi căta Şi amar se spăimînta ! „Dragii mei, coconi iubiţi ! Lăsaţi somnul, vă treziţi, Armele vi le gătiţi, “) Constantin Brancovanul a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 avgust 1714, la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în cronica românilor că o dată cu Brancova nul a perit patru feciori ai lui, cărora el le-au grăit astfel în ora morţei: „Iată 1 toate avuţiile şi orice am avut am perdut! Să nu ne perdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei ! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clă tiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta" etc. „Apoi, adaogă Şincai, aceste zicînd el, poronci împăratul de le tăieră capetele, întîi ale feciorilor, începînd de la cel mai tînăr, şi mai pre urmă a tăiat capul lui Constandin Brancovanu, şi aruncară trupurile în mare ; şi creştini dup-acea, aflîndu-Ie, le-a astruncat la Patriarhie." Că pe noi ne-a-ncongiurat Paşa cel neîmpăcat^ Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cît de tari!“ Bine vorba nu sfîrşea, Turcii-n casă iuruşea, Pe tuspatru mi-i prindea Şi-i ducea de-i închidea La Stambul, în turnul mare b>, Ce se-nalţă lîngă mare, Unde zac feţe domneşti Şi soli mari împărăteşti CK Mult acolo nu zăcea, Că sultanu-i aducea Lîngă foişorul lui Pe malul Bosforului. „Brancovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain ! Adevăr e c-ai chitit, Pîn-a nu fi mazilit, Să desparţi a ta domnie De a noastră-mpărăţie ? Că de mult ce eşti avut Bani de aur ai bătutd) Făr-a-ţi fi de mine teamă, Făr-a vrea ca să-mi dai seamă !“ „De-am fost bun, rău la domnie, Dumnezeu singur o ştie ; De-am fost mare pre pămînt, Cată-acum de vezi ce sînt!“ „Constantine Brancovene ! Nu-mi grăi vorbe viclene. «) Mustafa-paşa, carele era imbrohor. b) Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, rădicată pe malul Marei de Marmara, în capătul oraşului Stambul, şi pe care europeii o numesc Şepte Turnuri. c> Cînd năştea vreo neînţelegere serioasă între sultanul şi puterile europeane, se închidea ambasadorii străini în cetatea Edicale pînă la sfîrşitul certei sau a războiului. d) Intre pîrele trimise la Poartă în contra Brancovanului era şi aceasta că bătuse monedă de aur în Ardeal, de cîte doi şi pînă la zece galbeni una. De ţi-e milă de copii Şi de vrei ca să mai fii, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească." „Facă Dumnezeu ce-a vrea ! Iar pe toţi de ne-ţi tăia, Nu mă las de legea mea !“ Sultanul din foişor Dete semn lui imbrohor. Doi gelaţi venea curînd, Săbiile fluturînd, Şi spre robi dacă mergea, Din coconi îşi alegea Pe cel mare şi frumos, Şi-l punea pe scaun gios, Şi cît pala răpezea, Capul iute-i retezea ! Brancovanul greu ofta Şi din gură cuvînta : „Doamne ! fie-n voia ta !“ Cei gelaţi iarăşi mergea Şi din doi îşi alegea Pe cel gingaş mijlociu, Cu păr neted şi gălbiu Şi pe scaun îl punea Şi capul îi răpunea I Brancovanul greu ofta Şi din suflet cuvînta : „Doamne ! fie-n voia ta !“ Sultanul se minuna Şi cu mila se-ngîna : „Brancovene Constantin, Boier vechi şi domn creştin ! Trei coconi tu ai avut, Din trei doi ţi i-ai perdut; Numai unul ţi-a rămas ! Cu zile de vrei să-l las, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească !“ „Mare-i Domnul-Dumnezeu ! Creştin bun m-am născut eu, Creştin bun a muri vreu... Taci, drăguţă, nu mai plînge, Că-n pept inima-mi se frînge. Taci şi mori în legea ta, Că tu ceriu-i căpăta !“ Imbrohorul se-ncrunta, Gelaţii se-nainta Şi pe blîndul copilaş, Dragul tatii fecioraş, La pămînt îl arunca Şi zilele-i rădica. Brancovanul greu ofta Şi cu lacrimi cuvînta : „Doamne ! fie-n voia ta !“ Apoi el se-ntuneca, Inima-i se despica, Pe copii se arunca, Ii bocea, îi săruta, Şi turbînd apoi striga : „Alelei ! tîlhari păgîni! Alei! voi feciori de cîni J Trei coconi ce am avut, Pe tustrei mi i-aţi perdut! Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să fie pe gîndul meu : Să vă ştergeţi pre pămînt Cum se şterg norii la vînt, Să n-aveţi loc de-ngropat, Nici copii de sărutat!“ Turcii crunt se oţerea Şi pe dînsul tăbărea, Haine mîndre-i le rupea, Trupu-i de pele jupea, Pelea cu paie-o împlea, Pin noroi o tăvălea Şi de-un paltin o lega Şi rîzînd aşa striga : ,,Brancovene Constantin, Ghiaur vechi, ghiaur hain ! Cască ochi a le uita De-ţi cunoşti tu pelea ta ?“ „Cîni turbaţi, turci, liftă rea ! De-ţi mînca şi carnea mea, Să ştiţi c-au murit creştin Brancovanul Constantin 1" CÎNTICUL LUI MIHAI VITEAZUL Auzit-aţi de-un oltean, De-un oltean, de-un craiovean Ce nu-i pasă de sultan ? Auzit-aţi de-un viteaz Care vecinic şede treaz Cît e ţara la necaz ? Auzit-aţi de-un Mihai Ce sare pe şepte cai ? De strigă Stambulul vai ? El e domnul cel vestit Care-n lume au venit Pe luptat şi biruit. Spuie rîul cel oltean, Spuie valul dunărean Şi codrul călugărean Cîte lupte au privit, Cîte oşti au mistuit, Cîte oase-au înălbit, Mulţi ca frunzele de brad, Ca nisipul de pe vad, Ca gemetele din iad ! Spuie corbii munţilor Şi fiarele codrilor Care-a fost nutreţul lor ? Fost-au leşuri tătăreşti, Şi turceşti, şi ungureşti, Date-n săbii româneşti l Alelei! Mihai! Mihai! Căci de noi milă nu ai, Să ne scapi de-amar şi vai!a) “) Acest cîntic l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca Monastirei Neamţului. Dedesubtul cînticului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească : „Scrisu-s-au acest viers bătrîn de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob a lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit şi l-am învăţat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde, armăşelul". „Tudor, Tudor, Tudorel, Dragul mamii voinicel! De cînd mama ţi-ai lăsat Şi olteni ţi-ai adunat Pe ciocoi să-i prinzi în gheară Şi s-alungi grecii din ţară, Mult la faţă te-ai schimbat Şi mi te-ai întunecat! Spune, maică, ce te doare, Că m-oi face vrăjitoare, De alean să te discînt, Să calci vesel pe pămînt.“ „Alei, maică ! alei, dragă ! Curînd visul mi-1 desleagă. Că ştii, maică ? am visat Buzduganu-mi fărîmat! Sabia-mi cea bună, nouă, Am visat-o ruptă-n două, Puşca mea cea ghintuită Am visat-o ruginită ! Maică ! pistoalele mele Le-am visat făr’de oţele, Apoi încă-am mai văzut Şearpe galbin prefăcut Ce purta coarne de ţap Şi creastă roşie-n cap. El avea ochi vînzător, Avea grai linguşitor Şi mă tot ruga mereu Să mă duc la cuibul său.“ „Ba, ferească Dumnezeu, Să nu te duci, fătul meu, C-acel şearpe veninos E vrun duşman ticălos, Vre un hoţ volintiraş Şi la inimă vrăjmaş." „Maică, măiculiţa mea, Cum să scap de cursă rea ? Căci un glas prevestitor îmi tot spune c-am să mor.“ „D-ai să mori, drăguţul meu, Facă ce-a vrea Dumnezeu ! Dar să ştii tu de la mine Că-un român voinic ca tine Pîn’ce cade, pîn’ce moare Calcă şerpii în picioare, Căci de-un şerpe-nveninat I se iartă un păcat!“ a> a) Cunoscut este că visul prevestitor a viteazului Tudor Vladimirescu s-a împlinit! Fiind mişelesc tras în lagărul lui Ispilanti, şeful volintirilor greci, Tudor a fost şi mai mişeleşte ucis de dînşii. Nu mai este dar îndoială că cînticul poporal desemnă pe Ipsilanti însuşi prin şerpele cu ochiul vînzător, cu graiul linguşitor şi cu creastă roşie în cap. DOINE"; a) Doinele sînt cîntice de iubire, de jale şi de dor ; plîngeri duioase a inimei românului în toate împregiurările vieţii sale. Un muzic de mare talent, dl. Henri Erlich, care a locuit cîţiva ani în România şi a publicat un album de arii româneşti, zice în precuvîntarea acelui album : „Naţionalitatea românilor se arată curată fi necontestahil/i atît în limba şi datinele lor, cît şi chiar în muzica lor deosebită de oricare alta. Negreşit, ariile româneşti vor părea foarte curioase popoarelor Occidentului pentru melodia lor cu totul originală şi cîteodată putem zice sălbatică, şi pentru companiamen- tul lor ce cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă o espresie de melanholie dulce şi dureroasă chiar. Sînt mai cu seamă unele pasage misterioase carele fac să se prezinte dorinţi înfocate şi ascunse în fundul inimei, şi care se manifestă prin- tr-un soi de plînset melodic. Aceste sînt ariile doinelor; cît pentru acele de danţ, horele, ele răsună cu o veselie nebunatică, zgomotoasă, cu acea veselie la care omul nenorocit se dedă în momentele sale de uitare şi de plăcere Vezi articolul întitulat Melodiile româneşti în România literară, foaie publicată în Iaşi în anul 1855. [...] Unele doine port şi numele de cîntice voiniceşti în Moldova, olteneşti în Valahia şi haiduceşti în Ardeal. I» I • DOINA Doină, doină, cîntic dulce ! Cînd te-aud, nu m-aş mai duce. Doină, doină, viers cu foc ! Cînd răsuni, eu stau în loc. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară De mă-ngîn cu florile Şi privighitorile. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă, De -mi mai mîngîi zilele, Zilele şi nopţile. Frunza-n codru cît învie. Doina cînt de voinicie. Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai ţin. Doina cînt, doina şoptesc, Tot cu doina vieţuiesc ! Lunca ţipă, lunca zbiară Pentr-un pui de căprioară. Vai de biata inimioară, Ca şi lunca, geme, zbiară Pentru-o puică bălăioară. Frunza creşte, frunza cade, Căprioara nu-o mai roade. Vai de mine ! ce m-oi face ? Doru-n sufletul meu zace Şi-inimioara-mi nu mai tace ! Inimă, fii răbdătoare, Ca pămîntul sub picioare, Pîn’ ce puica bălăioară S-a întoarce-n luncă iară Cu cel pui de căprioară. URlTUL Of ! urît, urît, urît! Boală făr’de crezămînt! De te-ai duce-n codri, duce, Ursu-n labe-i să te-apuce ! Urîtul din ce se face ? Din omul care nu-ţi place. Urîtul din ce-i făcut ? Din omul care-i tăcut. Cine-au scornit urîtul, Nu-1 înghiţă pămîntul! Că mie de mult urît Sufletu-mi s-au amărît! Frunză verde de cireş, Lung e drumul pîn’ la leş, Lung e drumul şi bătut Din Şiret şi pîn-în Prut! Nu-i bătut de car cu boi, Şi-i bătut tot de nevoi Şi de păcatele mele Cele multe, cele grele ! Ard-o focul răzăşie ! a> Eu chiteam că-i boierie, Şi-i numai o sărăcie ! Pentru-o palmă de pămînt Zilele mi-am dat în vînt. Ani întregi m-am giudecat Şi nimic n-am cîştigat! Eu îmblam la giudecată, Copiii-mi plîngeau pe vatră, Nevasta-mi zăcea lăsată. Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să fie pe gîndul meu ! Lăsa-m-oi de răzăşie, Să apuc în haiducie, Ca să-mi fac sfînta dreptate Cu cea ghioagă de pe spate, Să-mi aleg giudecători Cei stejari nestrîmbători ! “) Nenorocita clasă a răzăşilor, printre care se găsesc coborî - torii celor mai mari familii din vechime, au avut mult a suferi sub domnia lui Mihail Sturza de răpirea boierilor vecini cu moşiile lor. Mulţi din acei mici proprietari au preferat a se desface de pămînturile lor şi a deveni clăcaşi pentru ca să scape do prigoniri. Arză-te focul, pădure, Ş-ai cădea sub o secure ! Arde-ar lemnile din tine Cum arde inima-n mine, Să-mi fac drum pîn’ la vecine, Şi de sus, din monastire, Unde zac în părăsire, Să văd cîrduri de copile Care mă sfîrşesc de zile, Şi să văd pe draga mea Care m-am iubit cu ea în copilăria mea. N-ar avea loc în pămînt Şi l-ar bate Domnul sfînt Cine m-au călugărit Şi de ea m-au despărţit! Eu n-am fost de pustnicie, Căci am fost de voinicie, Nici am fost de monastire, Ci de lemne cu iubire. Că mă-nchin pe la icoane Cu ochii pe la cocoane, Şi cetesc, întorc la file Cu ochii pe la copile. Unde văd o fată mare, Rasa-mi tremură-n spinare, Unde văd puicuţa mea, Zboară sufletu-mi la ea Ca roiul la floricea ! Fost-am eu la părinţi una, Precum e în ceruri luna, De părinţii mei iubită Şi de dînşii potrivită Cu luna, cu stelele, Salba cu mărgelele, Grădina cu florile Şi ziua cu ziorile. Ei pămîntul au îmbiat Să-mi găsească un bărbat. Bărbăţelul ce mi-au dat Era tînăr şi bogat; Avea bani, avea inele De-mi împlea mîna cu ele, Dar vezi, frate, ce păcat! Era toate de furat. Nu trecu chiar săptămîna, Şi pe el puseră mîna Şi la ocnă-1 înfundară Şi cu lacrimi mă lăsară. Decît m-aş fi măritat, Mai bine-n foc m-aş fi dat, C-am rămas cu rod în sîn, Şi nu-i rod de bun român, Ci e rod de om mişel, Sărăcuţ, amar de el! De-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi aşa necaz, Dar a fost un biet tîlhar, Şi de-aceea mi-e amar I COPILA MURIND Cîntă paserea pe-o floare Pentru-o fată care moare, Cîntă paseruica-n spin, Copila scoate venin. Cîntă paseruica-n salce, Copila de moarte zace. Cîntă paseruica-n poartă, Copiliţa dulce-i moartă ! Ah ! amar sufletul meu, Tu plîngeai de dor mereu Şi pe floare, şi pe spin, Şi pe poarta lui Marin. Ah ! amar sufletul meu ! Ieşi curînd, să mor şi eu, Să mă duc la cel mormînt, Să mă prefac în pămînt! FLORICICA Frunză verde de alună, Mă dusei noaptea pe lună Să găsesc o floricică Care mult inima-mi strică, Şi s-o-ntreb de ce-n grădină Pleacă fruntea şi suspină ? „Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde, Arde sufletu-mi şi geme, Căci mă trec fără de vreme. Trei zile sînt înflorită Ş-apoi cad de vînt pălită. De-abie cresc şi mă fac floare, Abie mă-ncălzesc Ia soare, Şi pe mine cade-ndată Umbră neagră,-ntunecată, Încît nime nu mă vede, Floare sînt, ori iarbă verde." Trage, mîndro, cu bobii aK Nu-ţi mai lăcrima ochii. De-a cădea bobii în zece, Să ştii că dorul nu-mi trece. a) A trage în 41 de bobi este un obicei foarte răspîndit la români. Bobii prevestesc viitorul fetelor şi a flăcăilor, şi cînd, după deosebitele împărţăli, în zece grămăzi, şi în opt, şi în cinci, şi în trei, rămîne unu pe dinafară, bobul sositor, atunci negreşit persoana dorită vine, dorul se împlineşte. Babele pin sate sînt foarte dibace în tragerea bobilor pe sîtă. Mai sînt însă şi ţigance vrăjitoare care se poartă din loc în loc şi spun sorţii cu oglinda sau cu cercetarea palmei de la mîna dreaptă. Românii, ca şi strămoşii lor, au mare plecare a crede în presa- giuri şi păstrează încă unele din obiceiuri antice, atingătoare de aflarea soartei. Pe timpul romanilor, amorezii mai cu deosebire da o mare însemnătate unor crederi copilăreşti. Lucrurile cele mai nedemni de băgat în seamă le împlea inimele de bucurii sau de descura- giare. De pildă, pocneau în mîne foi de trandafir sau de mac, sau de alun, şi dacă foaia plesnea cu vuiet, mulţămirea lor era mare, căci ei considera pocnitul frunzelor de bun augur. Flăcăii români de astăzi au încă obiceiul de a face să plesnească îrt palme frunze de alun. In vechime, amorezii cerca iară să facă a sări pîn-în podul casii sîmburi de măr, strîngîndu-i între degite. Sîmburii de măr, curăţiţi de coajă, serveau la părinţii noştri ca un mijloc de galanterie către dame. La mese mari boierii prezentau cucoanelor sîmburi de măr pe vîrfurile cuţitelor. Romanii vechi considerau ca presagiuri de fericire scînteirea lampelor sau a frunzelor de laur în foc. Unele mişcări a trupului erau observate cu o luare-aminte serioasă. Palpitărilo de inimă treceau ca semne de trădare. Baterea ochiului şi a sprîncenei drepte vesteau a bine ; însă amorţirea degetului celui mic şi a! De-or cădea bobii în opt, Să ştii că mi-e dor de tot. De-or cădea bobii în cinci, Să ştii că eu sînt pe-aici; De-or cădea bobii în doi, Să ştii că sosesc Ia voi, Să ne iubim amîndoi. Iar de-a mai rămînea un, Să ştii că eu vin nebun Pe-o prăjină de alun. a) degetului celui gros de la mîna dreaptă erau semne spăimîntă- toare. Ţiuirea urechilor, ca şi sughiţul din zilele noastre, însemna că pomenea cineva de dînşii. Iar mai ales strănutatul avea o importanţă nemărginită în ideile lor. Ei credeau că amorul strănuta cînd vroia să le în ştiinţeze îndeplinirea dorinţilor. Catul, pentru ca să esprime fericirea statornică a doi tineri însuraţi, zice că amorul le-au strănutat în dreapta şi în stînga. Properţiu, ca să arăte că amorul înzestrase pe Cyntia cu toate darurile, o întrebă dacă acel zeu a strănutat cînd ea s-a născut ? Cînd amorezii erau îngrijiţi unii de alţii, ei punea să le tragă în sorţi cu nişte mici tablete pe care se găseau scrise oarecare litere. Tabletele se arunca într-o urnă, urna se scutura, se răsturna, şi aşezarea literilor căzute compunea un răspuns cuprin zător de secretele viitorului. Tragerea acelor sorţi se făcea de către copii ce sta pe piaţele publice din Roma şi din celelalte oraşe romane. Romanii credeau şi în puterea farmecilor. Adeseori o amoreză lăsată de iubitul ei întrebuinţa farmeci pentru ca să-l întoarne) iar la picioarele ei. Afară de descînteci, ea fabrica două păpu- şele, una de ceară şi alta de lut, şi le apropia de foc. Cea dintăi se topea, ceelaltă se întărea ; astfel dar trebuia să se topească inima necredinciosului pentru amoreza. Damele romane credea iară că la caz de necredinţă către bărbaţii lor, dumnezeul Olimpului, pentru ca să le pedepsească, făcea să le iasă noiţi pe unghii, sau puşchele pe limbă. La româncele noastre noiţele făgăduiesc prezenturi, şi puşchelele nu mai au nici o relaţie cu necredinţa. “) Vezi nota 1 din balada Cucul şi turturica [în ediţia de faţă, nota b) de la p. 23]. Frunză verde salbă moale, Apucai pe drum la vale Ş-agiunsei pe Lena-n cale. Eu călare, ea pe gios, Cu gherdan de flori frumos Şi cercei lungi de mărgele, Să tragă ochii la ele. Calea mîndrei aţinui, O florică de-i cerui. Cerui floarea sinului, Ea-mi dă floarea crinului. Cerui floarea din guriţă, Ea-mi dă floarea garofiţă. Cerui apă din izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. Cerui apă neatinsă, Ea mi-o dă cu dor aprinsă. Cît am dat de-o am beut, Lena alta mi-au părut, Mi-au părut un toporaş Răcorit de-un izvoraş. De pe cal mă detei gios Să ieu floarea s-o miros, Ea s-au prefăcut pe loc Intr-un fluturel de foc. Vrui să-l prind, el a zburat, Vrui să beu, apa-au secat. Vai de mine, ce păcat! Lena că m-au fărmecat! Fire-ai, Leno, blăstemată De-a mea minte tulburată ! Să agiungi un negru nor, Ca să ploi lacrimi de dor ! Frunză verde de grenate, Am avut un Toader frate Ş-au trecut în ceea parte Cu trei tencurele-n spate. Iar cazacii l-au zărit, L-au zărit, l-au urmărit, Şi l-au prins, şi l-au legat, Şi-n carantină l-au dat De mi-1 ţin gios răsturnat Nebăut şi nemîncat! Legături i-au pus de in Ca să-l ducă la Hotin Şi să-l giudece ruseşte Şi să-l bată căzăceşte ! Bate vîntul de la Prut, Inimioara mi s-au rupt. Bate vîntul despre ziori Şi mă împle de fiori. Bate vîntu-n miez de noapte Şi-mi tot pare c-aud şoapte : „Decît m-ar băga la oaste Mai bine-aş zace pe coaste, Decît în oastea rusească M?i bine-n cea românească. Domnică, drăguţa mea, Mult bine mi-era la ea “) Această doină este compusă de o tînără ţărancă, anume, Domnica din satul Crăinicenii. Că-mi aşternea la răcoare Şi mă-ntreba ce mă doare. Vai! român, de capul tău Cum te agiunse ceasul rău, Şi n-avuşi măcar un frate Ca să-ţi cate de dreptate, Să îmbie cu cărţile Să-ţi scoaţă dreptăţile. Dă, Domnico, pe murgul De-mi deschide butucul. Dă-ţi, Domnico, rochiţa De-mi deschide temniţa. Dă şi carul cu doi boi De mă scapă de nevoi. Şi vin, soro, să mă vezi Cum îmi frîng trupu-n obezi, Să tot plîngi şi sa nu crezi!“ Frunză verde de grenate, Căci m-aş duce-n ceea parte Să mai văd pe bietul frate ! Da-s o biată fată mare Şi la lume n-am crezare, Ci am numai ochi de plîns Ş-un suflet de dor aprins. W Vezi nota 3 din balada Mioriţei şi balada întitulată Ceasul rău din Doine fi Lăcrimioare [în ediţia de faţă, nota b) de la p. 18]. Frunză verde rozmarin, Rău e de voinic străin ! Numai luna că-1 iubeşte Şi soarele-1 încălzeşte. Trece-n gios, se duce-n sus, Nime nu-i dă un răspuns, Nici îi zice : „Bun agiuns !“ Suie-n deal, coboară-n vale, Nici o mîndră nu-i stă-n cale, Trece sate-n curmeziş Şi dumbrăvile-n lungiş, Vede-o mîndră feţişoară Ga un pui de căprioară. El îi zice : „Dragă, stă". Ea în lături tot se dă. El îi zice : „Vină-ncoace“, Ea-i răspunde : „N-am ce face“. COPILA Taci, bădică, nu mai spune Că n-avem suflete bune, C-asta-i ţara ospeţiei, Ţara dulce-a veseliei. Taci, bădică, nu mai zice Că noroc nu e pe-aice, C-a veni luna lui mai, De te-i crede chiar în rai, Iar de-i vrea să mi te-nsori, Să ne facem soţiori, Da-ţi-oi dulce sărutat Şi dulci poame de mîncat. Două mere-n umbră coapte, Cu izvoare dulci de lapte. Care soare n-au văzut Şi vîntul nu le-au bătut. Rotunzele amîndouă Şi spălate tot cu rouă, Tot cu rouă de pe flori, Culeasă la cîntători, Frunză verde sălcioară, Puiculiţă bălăioară, Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă, Tu n-ai fraţi, eu n-am surori, Amîndoi ca doi bujori. Vină, vină, puiculiţă, De m-adapă cu-o guriţă, Vin’, că dorul mă omoară Şi mă arde ca o pară. Vai de mine ! n-am crezare ! Puica-mi zice-n gura mare : „Omorî-te-ar dorul meu, Că tu eşti viclean şi rău, Şi tu vrei a mă-nşela, Iar nu a mă lua“. DORUL Frunză verde mărăcine, Nimic se prinde de mine ! De cînd dorul m-au lovit, Minţile mi-au rătăcit; De cînd dorul m-au cuprins, Sufletul mi s-au aprins ! Sui în deal, cobor în vale. Şi-mi perd ziua tot pe cale ; Valea sui, dealul cobor, îmi trec viaţa tot cu dor. Puiculiţă, floare-n gură ! Cînd te văd în bătătură îmi uit plugu-n arătură, Sapa-nfiptă-n curătură, Şi las boii ca să pască, Plugul să se ruginească, Şi sapa să putrezească. Alei! puico, dac-ai vra, Patru pluguri aş dura, Ţara-ntreagă aş ara. Craiul dulce de muiere Varsă-n suflet mîngăiere Şi dă omului putere Ca să facă tot pe vrere. Dar nu vrei, sărman de eu ! Şi eu mor de dorul tău ! Alelei! amar de mine, Frăţioare Constantine ! Rele sînt frigurile, Mai rele-s dragostele ! Frigurile te răcesc, Dragostele te-ameţesc Şi te-aprind, te scot din minte Şi te-agiung cu dor ferbinte. Vai de mine ! ce păcat Ele că m-au fărmecat Şi-n trei zile m-au uscat, M-au uscat, m-au vestejit Ca stejarul înfrunzit Cînd de brumă e atins Sau de mare foc cuprins. Alei! dragă frăţioare, Mă trec ca rouă din floare Şi ca spuma de pe mare Cînd le soarbe mîndru soare. Fă-mi o groapă la răcoare, Că inima rău mă doare. Frunză verde de pelin, Ce-mi eşti, cucuie, hain, De cînţi vara-n giumătate Ş-apoi zbori în altă parte ? Cuculeţ, pasere sură 1 Muşca-ţi-aş limba din gură. Cînticul să nu-ţi mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. Vara vii, vara te duci Cînd îs dragostele dulci. Cîntă-mi mie încă-o dată. Că mi-e mintea tulburată. Cîntă-n dreapta mea cu foc. Să am parte de noroc. Cîntă-n faţa mea cu drag. Că ţi-oi da frunze de fag, Să nu mai fii tot pribeag. «) Vezi nota din balada Cucul şi turturica [în ediţia de faţă nota “) de la p. 23]. Frunză verde de negară. Vai! sărmană biată ţară, Cum te-agiunse focul iară ! Ruşii vin, te calicesc, Nemţii te batgiocoresc Şi ciocoii te hulesc ! Nu mi-e ciudă de străini Cît de pămînteni haini, Că tu, dragă, le-ai fost mumă Şi ei singuri te sugrumă ! Nu mi-e ciudă de muscali, Nici de nemţii bocîncaria> Cît mi-e ciudă de ciocoi Că te lasă la nevoi De ţipă sufletu-n noi. Frunză verde de neghină, Vai ş-amar de-a ta grădină ! Cea grădină cu flori plină ! Cum o calcă, cum o strică Nişte iezme fără frică ! Cum îi smulge florile Şi-i pradă rodurile ! Frunză verde de mohor, Vai de sînu-ţi plin de dor Cît e el de hrănitor Şi la iepe căzăceşti, a) Porecla dală soldaţilor austriani caro au ocupat Principatele Unite în timpul războiului de la Crîm, şi care ora încălţaţi cu botine groase sau bocînci. Şi la cîni flămînzi nemţeşti, Şi la pilafgii turceşti, Şi la rîme ciocoieşti! Sărăcuţ de maica mea, Cui a fi milă de ea ? Sărăcuţ de locul meu, Cînd l-a scăpa Dumnezeu Hai, copii, la cei stejari Să tăiem niscaiva pari, Ţara să ne-o ţărcuim Şi de iezme s-o ferim ! CĂLĂREŢUL Din Şiret şi pînă-n Prut Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut, De-a păscut în cîmp vreodată, A păscut iarbă uscată Ş-a băut apă din baltă, Cu glod negru-amestecată. Ţiu, ţiu, ţiu, murgule, zboară Pîn’ Ia verde dumbrăvioară, S-agiungem încă cu soare, La Florica, dulce floare, Că m-aşteaptă cu mîncare Şi cu dulce sărutare. Ţiu, ţiu, ţiu, murguţul meu, Fugi în zbor ca dorul meu, Că eu, frate, bine-ţi vreu. Calcă, murgule, lupeşte Şi te-aşterne iepureşte, Că zăresc în bătătură Mîndra mea cu miere-n gură, Să-mi dea mie flori din sîn, Să-ţi dea ţie braţ de fîn. La fîntîna cu doi brazi Am ucis doi unguri fraţi Pentru-o puică ungureancă Care nu-mi era duşmancă, O copilă din hotar, Fată de boier maghiar. La fîntînă ea cum sta, Braţe albe-şi arăta. Eu pe loc mă fărmecai, Braţele-i le sărutai, Şi copila se pleca Şi pe braţe-i mă culca. Iar cei fraţi cam tinerei S-aprinseră ca doi zmei Şi de mine se legară Şi pe mine s-aruncară. Eu măciuc-am rădicat, Pe-amîndoi i-am şi culcat Şi sub brazi i-am îngropat, La crucele drumului, La răcoarea vîntului, Şi la cap şi la picioare Le-am pus flori de lăcrimioare, Cîte fete-or trece-n cale Să le plîngă-amar de jale. CIOCOIUL Frunză verde baraboi, Mă-ntîlnii cu un ciocoi: „Bună cale, măi române." „Mulţămim, ciocoi de cîne.“ „Măi mojice, tu eşti beat.“ „Latră, ciocoi gulerat, Că eu astăzi n-am mîncat.“ „Măi mojice, mojic rău, Las’, că mi te-oi drege eu Cînd a veni birul greu.“ „Alelei! pui de ciocoi! De te-aş prinde la zăvoi, Să-ţi dau măciuci, să te moi, De pele să te despoi. Ca să-mbrac cu pelea ta Pistoalele şi flinta, Vîntul să nu le pălească, Ploi să nu le ruginească, Ochiul să nu le zărească,** CODRUL Arde-mi-te-ai, codri des ! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies 1 Am intrat făr’ de musteaţă Ş-acum arunc cărunteaţă. Am intrat pui de român Ş-am agiuns moşneag bătrîn ! Alei! codri blăstemat! Mă ţii de tine legat Şi eu mult m-am săturat A trăi tot depărtat Şi de lume-nstrăinat. Căprioară, sorioară, Dor de lume mă omoară, Roade poala codrului, Să-mi văd faţa dorului Şi să merg la mîndra mea Care m-am iubit cu ea Din copilăria mea. Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic. Fără paloş, nici pistoale, Numai cu palmele goale ! Cine-i tînăr şi viteaz Bujori poartă pe obraz Şi la potiri se arată Peptul gol, faţa curată, Şi cît scoate un cuvînt, Cad neferii la pămînt, Cum se scutur perile, Perile şi merile. DOINA VOINICEASCĂ Frunză verde şepte brazi, Fost-am noi vro şepte fraţi Ş-au perit oinci într-o marţi, Şi rămas-am numai doi De împleam lumea de noi, Ş-au perit unu-ntr-o gioi. Şi rămas-am numai eu, De arde sufletul meu. Frunză verde siminoc, De scîrbă, de mare foc, Stau în codru şi gîndesc Ce să fac ca să trăiesc ? Să m-apuc de plugărie, Ori s-apuc în haiducie ? Măiculiţă, ce m-oi face Plugăria că nu-mi place, Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. In loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă, Iar cînd murgul nechezea, Doru-n mine se trezea, Dor de codru înverzit, Cum e bun de voinicit. Cînd eram de şepte ani Luam miei de la ciobani, Fără plată, fără bani, Cînd eram de optsprezece, Cercam vinul dacă-i rece, Pivniţa de-i răcoroasă, Crîşmăriţa de-i frumoasă. Cînd eram de douăzeci, Mă legam de turci, de greci Şi de capete-i scurtam Şi aleanu-mi uşuram. Dar acum sînt om statut, Şi păţit, şi priceput Şi văd bine că-i dat mie Ca să mor în haiducie. Frunză verde de cicoare, Cînd văzui vara cu soare, Cătat-am pădurea deasă Ca să ţin cu dînsa casă, Ş-am cătat galbini tăieţi Să fac zale la băieţi, Ş-am cătat galbini uşori Să fac rochii la surori Dar găsii numai rubiele, De făcui cercei cu ele Şi salbe mîndrelor mele. Bistriţo, apă de munte ! Bistriţo, şiroi de frunte ! Ce te făcuşi Dunăre Şi te umflaşi tulbure De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine ? Să mai ies, colo, pe vale, Ca să mă aşez în cale, în calea ciocoilor, în trecerea oilor ? De cinci zile, frăţioare, Stau pe murgul meu călare Tot cu mîna pe pistoale Şi cu ochii tot pe vale. Mă tot uit uitare lungă Doar norocul să m-agiungă, Şi norocul nu m-agiunge Şi mijlocul mi se frînge De greul păcatelor, De sarcina armelor : Murguleţ, copită mică ! Ian mai du-mă la potică, In poiana din pădure, Unde mîndra strînge mure, Şi mă du în Valea-Seacă Să aştept ziua să treacă, Iar cînd a-nsera de noapte, Să mai cerc durda ce poate. Oliolio ! soare rotund ! De-ai apune mai curînd, Că mie mi s-au urît De suit, de coborît, Tot suind din vale-n deal Cu mîna pe iartagan, Coborînd din deal în vale Tot cu mina pe pistoale ! Frunză verde de susai, Mă-ntorsei iară pe plai Cu mireasa pe sub straia), Să mai prind ceva de trai! Pe mîndruţa să mi-o-mbrac Cum i-a fi mîndrei pe plac. De cînd plaiul am lăsat, Traiul bun eu l-am uitat. Arma-n sîn mi-au ruginit, Nimic n-am agonisit. Mă lăsai pe plai deoparte, Unde soare nu străbate, Sub frunziş de ciritei, Unde trec turme de miei Şi mocani bogaţi de vite, Cu chimirile ticsite. Nu ştiu turmele lua-le-aş, Ori chimirile smunci-le-aş, Că nu-i vreme de perzare, Că s-aude-n depărtare Zgomot de potiră tare. Frunză verde de agude, Ian vezi, frate, ce s-aude ? Graiul dulce-a mîndrei mele, Ori zgomot de potiri grele ? De-a fi puica mea frumoasă, “) Adică cu arma, vezi nota 4 din balada lui Doncilă [în ediţia de faţă, nota ^ de la p. 136], Ad-o sfîntul sănătoasă, Sufletul să-mi răcorească, Zilele să-mi îndulcească. Iar de-a fi potira grea Care paşte viaţa mea, Las’ să vie, că-am o flintă Pentru potiră gătită, Să-i pun plumbul subsuoară, S-o străbată-n inimioară ! Frunză verde clocotici, Haideţi, frate, de pe-aici, Că nu-i bine la potici, Frunza-n codru s-au rărit, Satele s-au înmulţit, Potirele s-au pornit! Haideţi iarna la stăpîn, Să cărăm mereu la fîn, Haideţi iarna la ciocoi, Să cărăm fîn pentru boi, Pîn’ ce-a da frunza-n cătun Ş-a cînta cuou-n alun. Primăvara de-a veni, Iar la codru ne-om porni, Şi prin frunzi iar vom cînta Şi de grijă ne-a purta Plaiul cu pădurele, Pădurea cu murele, Seleaful cu armele, Armele cu gloanţele ! ALTA (A lui Ion Petreanu) •) Bată-1 crucea om bogat, Om bogat şi făr’ de sfat! Toată vara l-am rugat Să-mi dea bani pe adunat, Măcar două, trei parale Să-mi cumpăr la copii sare, C-am făcut o turtă-n vatră Ş-am făcut-o nesărată. Dacă văzui şi văzui, “) Acest Ion Petreanul, sau Ion Petroriul, dupe cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoţit sub domnia lui Mihail Sturza şi a ţinut drumul mai cu seamă în Lunca-Mare din Ţara-de-Gios. începutul baladei lui zice : ' Cina trece-n Lunca-Mare ? Ion Petreanul călare, Cu celmaua despre soare Cît o roată de car mare, Cu trei rînduri de pistoale Ş-un baltag legat de şale. Dupe ce a fost prins întîia oară, el a fost scăpat din ştreang de mitropolitul Veniamin, carele îl şi luă pe lîngă sf.-sa în curtea Mitropoliei, cu sperare că-1 va aduce astfel pe calea pocăinţei. Zadarnică cercare. Ion Petreanul adeveri proverbul ce zice că : „Năravul din născare leac nu are". Intr-o primăvară, atras de farmecul vieţii aventuroasă, el se făcu nevăzut din Iaşi, şi se ivi iarăşi în Lunca-Mare cu o ceată de voinici. Hăituit de potiră ca o fiară sălbatică şi prins de-a doua oară, el fu spînzurat în eîmpul do la Frumoasă de însuşi tovarăşul său, Gavril buzat, ţigan de soi, carele priimi a se face călău pentru ca să-şi scape viaţa [...]. îmi luai coasa din cui Şi mi-o pusei pe spinare Şi plecai la Lunca-Mare. Trăsei două, trei pîrloage, Foamea la pămînt mă trage ! Dacă văzui şi văzui, Două, trei cruci îmi făcui; Luai coasa de picior Şi-n văzduh îi detei zbor, Ş-o izbii de-un păducel, Sări coasa din căţel. Iaca stăpînul călare Că-mi aduce demîncare, Mălai negru zguruit Şi uscat şi mucezit. N-apucai să-mbuc o dată, Ciocoiul îşi face plată Şi mă ie la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. Eu o palmă îi detei Şi toţi dinţii că-i scosei. Dacă văzui şi văzui, Şoim de codru mă făcui, Şi de cînd m-am haiducit, Drag îmi e drumul cotit Cînd văd tabere viind Şi ciocoii înalbăstrind. Mă fac broască la pămînt, îmi aşez durda spre vînt Şi mi-i iau la căutare De la cap pîn’ la picioare, Şi chitesc şi socotesc Pe unde să mi-i lovesc ? La retezul părului, Pe din dosul fesului"^, Unde-i cald ciocoiului. a) Boierii generaţiei trecute, carii purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, işlic şi mestii, avea obiceiul a-şi rade ceafa. La anul 1821, cînd Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti, mulţi din boieri, înspăimîntaţi, se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor, dacă punea mîna pe vreunul, zicea : „Cătaţi-l la ceafă, măi, ca să viclem de-i ciocoi BALLADES ET CHANTS POPULAIRES DI LA ROUMANIE [rllXOI»i«Til RECLEILUS ST TKABI'tTS PAR V. ALEXANDRI mc III iminenţi P1B m. A. IBICIXI B. DENTU, LIBRAIRE-finiTKI Si fAf.A18‘R«>VAIx , !:.* GAi-FKir YSTÎHf- 185 5 Pagina de titlu a volumului cu traducerea poeziilor populare în limba franceză, apărut la Paris V. AUfS-UDlll. Portretul lui Alecsandri pe la 1863 Eu chitesc, durda pocneşte, Ciocoiul se vîrcoleşte Şi de zile se sfîrşeşte. Las’ să moară ca un cîne Că i-am zis ades : „Stăpîne ! Nu-ţi tot bate gioc de mine, C-a veni vara ca mîine, De te-oi prinde-n Lunca-Mare Să-ţi fac divan pe spinare Şi să te calc în picioare Ca pe-un şearpe otrăvit, Ca pe-un duşman nemblînzit." Sub poale de codru verde a> O zare de foc se vede, *) Unii lăutari cînt această doină în următorul chip : Sub poale de codru verde O zare de foc se vede, Iar la zarea focului Stau haiducii codrului. Nu ştiu zece sau cincisprece, Ori peste sută mai trece, Ci mi-şi frige un berbece ; Dar nu-1 frige cum se frige, Ci-1 înfige în cîrlige Şi-l întoarce pin belciuge Ca să-i fie carnea dulce. Sub umbră de pâducel, Voinicii mănînc din el Şi din gură zic astfel : „Codri, codri înfrunzit, Ţine-mă-n tino ferit, Că nimic nu ţi-am stricat Şi nu mă simt vinovat. In tine de cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. Le-aş fi pus, codri, pe gios, Dar pămîntu-i umedos Şi ferul e ruginos. Codri, codri, duşman eşti! Tu voinicii amăgeşti, Şi de duşmani nu-i fereşti. Cît eşti, codri, de frunzos, Iarna putrezeşti tu gios Şi voinicii zac la gros !“ Şi la zarea focului Stau voinicii codrului ! Nu ştiu zece sau cincdsprece Sau peste sută mai trece. Ştiu că beau vinaţe reci Şi că frig vro cinci berbeci. Dar nu-i frig ei cum se frige, Ci-i anină pin cîrlige Şi-i întoarce pin belciuge Să le facă carnea dulce. Iar cum sta şi ospăta, Căpitanul şuiera, Ei ospăţul şi-l lăsa Şi la luptă alerga ; Lupta ei cît ce lupta, Potiraşii alunga, Da-n codru cînd se-ntorcea Nici un os nu mai găsea, Că-n urma voinicilor Calcă ceata lupilor De pin fundul codrilor. Amărîtă turturică, O ! sărmana, vai de ea ! Cît rămîne singurică, O ! sărmana, vai dc ea! Zboară tristă pin pustie, O ! sărmana, vai de ea ! Mai mult moartă decît vie. Cît trăieşte, tot jăleşte, Cu alta nu se-nsoţeşte. Trece pin pădurea verde, Dar ea pare că n-o vede. Zboară, zboară pînă cade Şi pe lemn verde nu şade, Iar cînd stă cîteodată, Stă pe ramură uscată Ori se pune pe o stîncă Şi nici bea, nici nu mănîncă. Unde vede apă rece, Ea o tulbură şi trece, Unde vede-un vînător, Către el se duce-n zber. De mic, sărăcuţ de mine, Crescui tot pe mîni străine. Sărăcuţ de maica mea! Mă băgai la cioban slugă, îmi deteră caţă, glugă. Sărăcuţ de maica mea 1 Luai oile-n pomeală Să le duc la păşuneală, Sărăcuţ de maica mea! Lupii-n goană le luară, Giumătate le mîncară. Cînd văzui în cea din urmă C-o să rămîi fără turmă, Plec spre bîlci dupe tocilă Cu gîndul cam pe teşilă. Cînd trecui la crîşmă-n vale, Crîşmăreasa-mi iese-n cale Şi mă strigă : „Vin’, băiete !“ Şi să gust vinul îmi dete. Vinul bun, ocaua mare, Băui vinul de gustare. Băui trei zile de vară, Strigînd : „Scoate mereu, cară“. Cu lăutari şi cu gloată, Băui, nene, turma toată. Sărăcuţ de maica mea, Cînd văzui că dupe toate încă şi dator mă scoate O capră ce-mi rămăsese Şi pin crînguri se dusese O luai la căutare Cît e ziulica mare. Capra-n deal, capra-i în vale, Nici că vrea să-mi steie-n cale. Azvîrlii măciuca-n sete, Capra peste cap se dete. Alergai cu-o rugioară S-o giunghiu sub bărbioară. Măcelarii alergară, Carnea-ndată-o cumpărară, Şi pelea ei tăbăcarii, Şi maţele lăutarii. Iacă veni şi românul, Păgubaşul şi stăpînul; Mă legă vîrtos de coate, Cerînd seamă pentru toate, Sărăcuţ de maica mea 1 Ş-aşa, . nene, din beţie Mă trezii în puşcărie 1 „Albo, Albo de la munte 1 Ce-ai pus fesciorul pe frunte, Că ţi-au ieşit vorbe multe." „Las’ să iasă, că nu-mi pasă, Inima-mi de dor e arsă, Că bădica-i dus de-aeasă, Să-mi cosească fîn cu rouă, Frînge-i-s-ar coasa-n două, Să vie la alta nouă 1 Să-mi cosească fîn, costrele, Facă-şi coasa bucăţele, Să vie-n braţele mele ! Să-mi cosească fîn cu floare Ca să-mi fie de răcoare La cap şi la ţîţişoare. Zică lumea, că-i dau pace. Eu m-oi purta şi voi face După cum lui badea-i place. Zică lumea ce va zice, Ea n-a putea să ne strice, Dragostea să ne-o rădice ; Că mă ţine badea bine, Inima lui e la mine, Ş-a mea o poartă cu sine. <0 Româncele de pe malul Dunărei şi o parte din acele de la munte port fesuri mici roşii pe cap. Cucoanele bătrîne din generaţia trecută purtau fesuri albe si pe deasupra fesurilor testeme- luri subţiri de Ţarigrad, împodobite cu bibiluri. Inima lui îmi grăieşte, Ş-a mea lui încă-i şopteşte Una de alta doreşte, C-amîndouă sînt legate Cu legături înfocate, Ş-una pentru alta bate. Acel lanţ ce le cuprinde Intre ele cînd se-ntinde Cu mare foc le aprinde. Iar cînd s-adun amîndouă, Atunce parcă le plouă O răcoreală de rouă. Aşa le e giurămîntul, Is legate cu cuvîntul Să le despartă pămîntul!“ SPUNE, MÎNDRO. Spune, mîndro, mergi, nu mergi ? Din două-una să-ţi alegi. Spune, mîndro, vrei, nu vrei ? Că colea mă roagă trei. Aideţi, mîndro, să fugim, Unde-om putea să trăim, Că satul ni s-a mărit Şi nu mai e de trăit. Unde sînt cu trei, cu doi, Vorba le e tot de noi, Şi fac sfaturi pe ascuns Să ne facă-un neagiuns. Vină, mîndro, mai curînd, Că de nu, te las plîngînd, Şi mă duc peste Muscel, Unde n-am duşmani de fel, Că n-am ce-mpărţi cu el. Aoleo ! mamă Ileană ! Cată-mi vre o buruianăa) Şi cu mine-ţi fă pomană. “) In toate satele sînt babe carele au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sînziene, după Rusalii. Ele întrebuinţează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc : doftorii băbeşti ; dar mai totdeauna acele leacuri sînt întovărăşite cu descîntice. în notele baladei Cucul şi turturica am dat două descîntice, acela de diochi şi de iele; mai adăogim aice trei altele. Acele de pocitură, de săgetătură şi de muşcătura şerpilor : DESCINTIC DE POCITURA Păsărică dalbă Cu aripa albă ! Din peatră-ai crescut, Cu nori te-ai bătut, Trei picături din tine-au căzut. Una de lapte, una de vin Şi una do venin, Cel ce-a băut laptele s-a săturat, Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat Iar cel cu veninul a crăpat. Aşa să peară pocitura din pocit, Pîn-într-o clipă să fie lecuit Şi să rămîie ca pomul înflorit! DESCINTIC DE MUŞCATUL ŞERPILOR Sub o tufă-n poieniţă Este-o fîntîniţă Şi-n fîntînă-o petricică Rece, vineţică, Şi sub peatră-un şerpurel Cu dinţi de oţel. Mergi în cîmp de-alege-un smoc Tot de mac şi busuioc, Să-mi stingi inima de foc. C-a fi azi o săptămînă, Am văzut pe la fîntînă O puicuţă de română, Şi de-atunci dorul mă frînge, Soarele din cer mi-1 stinge, Şi la groapă mă împinge. Dragostele tinerele Nu se fac din viorele, Ci din buze subţirele. Blăstemat să fie locul Unde mi s-a aprins focul De-mi tot plîng acum norocul. Dinţii apuc de pele, pelea de carne, carnea de os Şi pin trup trece un fulger veninos. Dar cum iese dintre nori Fulgerii strălucitori, Aşa să iasă din os, din came, din pele Muşcăturele rele De dinţi de oţel Celui şerpurel Ce stă sub petricică In fîntîna mică Sub tufă sălbăţică. Cu aceste cuvinte se descîntă o cofiţă nouă cu apă nencepută, în vreme ce vrăjitoarea tulbură apa cu trei verguţi de alun. Apoi se deşartă cofiţa descîntată pe rana muşcăturei. DESCINTIC DE SAGETATURĂ Plecat-au nouă fete fecioare Pa cale, pe cărare. Şi-ntr-o mîndră vale, La mijloo de cale, Maica Domnului le-au întîlnit Şi din carul ei de aur astfel le-au grăit: „Unde mergeţi pe răcoare, Voi, nouă fete fecioare ?“ „Mergem la biserica cea mare Cu trei altare. Ne-am luat năframele Să ştergem icoanele, Ne-am luat ştergarele Să curăţim stranele, Ne-am luat măturile Să măturăm scăiile." Blăsteinat să fie ceasul Cînd i-am urmărit eu pasul. Şi i-am auzit eu glasul. Cu pasul m-au rătăcit, Cu glasul m-au ameţit; Liniştea mi-am prăpădit! „Voi, nouă fete fecioare, Luaţi toate cîte o floare De sub a mele picioare Şi vă duceţi colo-n sat La cel bolnav săgetat, Cu ochii să-l mîngăieţi, Ca florile să-l ştergeţi De giunghieturi, De săgetături, Ca să rămîie curat luminat, Cum Dumnezeu l-a lăsat.'1 Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Şi loc n-are să se puie, Să cînte, focul să-şi spuie. Pune-s-ar pe-o rămurea Aproape de casa mea, Să-mi tot cînte, cînte-n faţă, Şi seara şi dimineaţă. De-ar fi cucul voinicel, Mi l-aş prinde argăţel, Şi cămeşi subţiri i-aş toarce Şi l-aş purta cum îmi place. De-ar fi cucul un viteaz, El mi-ar trece de necaz ; Dar e cucul păsărea, El cîntă pe rămurea Şi zboară pe unde vrea, Nu-i pasă de jalea mea ! Unde-aud cucul cîntînd Şi mierlele şuierînd Nu mă ştiu om pe pămînt! Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă Şi tot cîntă de mă seacă. Iar mai gios pe-o rămurea Cîntă şi o turturea Tristă ca inima mea. Cucul zice de pornire, Turturica de jălire Ş-al meu suflet de peire! TRANDAFIRUL Am iubit un trandafir; Duşmanii l-au pus la bir ! Nu l-au pus ca pe-un copil, Şi l-au pus ca pe-un mazil. El de frică s-au răznit Şi s-a dus la haiducit. S-a dus, nene, m-a lăsat, La toţi pare bine-n sat, Numai mie-mi pare rău C-a fost puiuşorul meu. Dar m-oi duce şi eu, duce Unde-i drumul în răscruce, Trandafirul să-l găsesc Şi de sînu-mi să-l lipesc, Că de sîn de s-a lipi, El mai bine-a înflori Şi şi-a plăti birul său Vărsînd rouă-n sînul meu ! Fost-iam pe unde-am iubit, Pe mîndruţa n-am găsit Şi m-am lăsat dupe vînt Şi am dat de un mormînt. Vîntu-mpregiur suspina, Iarba-ncet se clătina. Sărăcuţ, amar de mine ! De-aş simţi moartea că vine, Aş lăsa cu giurămînt Să mă-ngroape-n cel mormînt! DRUM LA DEAL.., Drum la deal şi drum la vale ! îmi fac veacul tot pe cale, N-am în lume sărbătoare, Nici n-am partea mea la soare. Bat-o crucea ursitoare Care m-a ursit pe mine Să n-am nici o zi cu bine ! Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă! Ochii-mi nu se mai usucă ! Unde merg, în orice parte, Dragostele-mi sînt deşarte. Aolică, lică, floare ! De n-ai fi fărmecătoare, Nu m-ai abate din cale Să calc pe urmele tale ! FLORICICĂ-N FOI ALBASTRĂ Floricică-n foi albastră ! Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea şi hoaţă, Imblă-n faţă să ne-o scoaţă. Toţi strig şi fac gură largă Dragostea ca să ne-o spargă, Of! draga mea-n lume una, Mai frumoasă decît luna, Cu feţişoara ca crinul Şi cu ochii ca seninul, Din mînă daca m-ai perde, Cine o să te desmierde ? Cine-o să-mi apuce locul Să-şi fericească norocul ? AOLICA, DAOLICA Aolică, daolică ! Mult mi-e drăguliţa mică 1 Aş lăsa-o de-ar mai creşte, Dorul crunt mă pridideşte. Ah I fetiţă, feţişoară ! Creşte, fă-te mărişoară, Să trăim cît avem viaţă Cu iubire şi dulceaţă ; Să trăim cît a vrea sfîntul. Să ne desparţă pămîntul! Aoleo, frate răzneţ! Ce ne treci ca un drumeţ Şi nu vii să nc mai vezi ? Ori ne ştii morţi între vii Pe la noi de nu mai vii ? Ori ceva te-am amărît Într-atît de ne-ai urît ? Ce ţi-am făcut să ne uiţi, La noi să nu te mai uiţi ? Ce te-a tras să te răzneşti Şi să nu ne mai iubeşti ? Vină, vin-încai acum, Te mai abate din drum, Că de cînd mi te-ai răznit Şi la noi n-ai mai venit, Potecele îţi privesc, Urmele ţi le jălesc, Că pe unde tu călcâi Cînd veneai şi cînd plecai, Eu mereu le măturam Şi cu flori le presăram, Iar acum de cînd nu vii, Au crescut tot bălării, Că de cînd ne-ai părăsit, Cărările-au înverzit, Sufletu-mi s-a amărît, Faţa mi s-a vestejit, Soarele s-a înnegrit. BOLNAVUL Scoală, sufleţele, scoală, Scoală să vedem ce boală, Ce boală te împresoară, Te doboară, te omoară ? Scoală, un cuvînt îmi spune, Nu tăcea, nu mă răpune, Că de cînd nu-ţi este bine, Nu te-ai mai uitat la mine; Ci te uită, dragul meu, Să priveşti cum te plîng eu, Cum te bocesc, cum te plîng Şi de jale cum mă frîng ! DESPĂRŢIREA Unde te duci, bărbăţele, Şi cui mă laşi, sufleţele? Cum de nu te-nduri de mine Şi laşi să plîng după tine ? Te întoarce şi te uită Ca să-mi vezi jalea cea multă. Vai! nu mai pot, cad pe cale. Mă sfîrşesc amar de jale. Stăi, drăguţul meu cel dulce, Stăi, nu grăbi de a te duce ; Stăi, ori mă ie şi pe mine, Să fiu la un loc cu tine ! Frunză verde de alună, Sună, sună şi răsună, Sună petricica-n vale, Răstumîndu-se pe cale. Mîndra mea plînge cu jale ; Frunză verde de sulfină, Plînge mîndra şi suspină Că pe deal, pe colnicele, Şi-a perdut sărmana lele Dragostele tinerele. Frunză verde de alună, Duce-se lelea nebună, Blăstemînd iarba şi pirul Şi căutînd-o cu firul Să-şi găsească trandafirul; Frunză verde de susai, Leleo, nu mai zice vai, Din ochi lacrimi nu mai stoarce, Că ce zboară nu se-ntoarce, Firul rupt nu se mai toarce. Oltule, Olteţule ! Seca-ţi-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. Oltul®, rîu blăstemat, Ce vii aşa tulburat Şi te răpezi ca un zmeu De-mi opreşti pe Niţul meu ? Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele, Slăbeşte-ţi vîrtejele, Să-ţi văd petricelele ; Cînd trec feţişoarele, Să le speli picioarele. Iaca neică, nu e neică, Nu e neică, plînge leica! Dacă mi-ar fi fost neicuţa, L-ar fi cunoscut leicuţa ! Vîntule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune, Că leicuţa-i duce dorul Şi i-a-nţelenit ogorul! Vino, Niţule, băiete, Ce faci puica să te-aştepte ? Busuiocul a-nnegrit, Rozmarinu-a-ngălbinit. Leica plînge, tot jăleşte Şi ca ei se vestejeşte ! DOINA OLTENEASCA (a Jianului) Frunză verde măr creţesc, Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc, Copilaşii să-mi hrănesc ? Cum şedeam pe gînduri dus, Mă uitai spre munte-n sus Şi mă luai spre apus. Cînd pe munte mă urcai, Roată-n giuru-mi mă uitai. Mă uitai în gios spre lunci, Văzui oameni, muieri, prunci Cu plugurile la munci. Ei brăzduiau tot mereu, Numai pluguleţul meu L-a-nţelenit Dumnezeu. Că doi boi ce-i avusei De vremi rele-i răpusei Şi de sapă rămăsei. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră un cotei Ş-un tăciune stins de tei Şi cenuşă-ntr-un ulei. Am îmbiat, am alergat, M-am milcuit, m-am rugat De sărac şi de bogat; Nici că-n seamă m-au băgat! Am cerut boi într-un ceas Ca să-mi ar şi eu de-un pas, Nevoiei să nu mă las, Dar milă n-a mai rămas! Atunci mă-ntorsei şi eu Şi zisei în gîndul meu : „Dare-ar bunul Dumnezeu Să îmbie şi plugul meu ! Din baltag să-mi fac eu plug, Pistoalele să le-ngiug, Ca să brăzduiesc ales Unde-a fi crîngul mai des ; Să trag brazda dracului Chiar din culmea dealului Pîn-în capul satului. Drept uşa bogatului Şi prispa fărtatului!“ Mult mi-e dor şi mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde, Să mai strîng vreo şeapte cete! Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Şi zăpada de pe coastă, Să văd iar verzind în cale, Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. Frunza-n codru cît se ţine, Toţi voinicii trăiesc bine, Iară frunza dacă-1 lasă, Toţi voinicii merg pe-acasă, Şi la para focului Zac de dorul codrului I Frunză verde de susai, De-ar veni luna lui mai Să-mi aud ceriul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbuliţa-n şesuri dînd, Să mai văd focuri pe-afară, Copilaşi cu pelea goală, Cai în cîmpuri nechezind Şi voinici pe plai suind. Lumea-ntreagă ocolii, Ce căutai nu găsii, Căutai şir de mărgele Să-l aduc mîndruţei mele, Dar cine cît mă videa Averile-şi ascundea. Puiculiţă fa, Mărie, Hai cu mine-n haiducie ; Ce-oi cîştiga ţi-oi da ţie. Ţi-oi anina doi cercei, Doi cercei de brebenei, Să tragă ochii la ei, Şi pe sînu-ţi, drept mărgele, Oi lipi buzele mele Şă-ţi pară că-s rubiele. In noaptea Sîntei Mării S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei Să cerce de-s voinicei. Pe unu-1 chema Ciocan Ş-avea-n mînă-un buzdugan, Pe-al doile Busuioc Şi ţinea potera-n loc. Iar eu mă numeam Mihai Şi săream pe şepte cai De striga Craiova vai I Şepte ani am haiducit, Pe ciocoi am îngrozit, Dar pe cînd ne luptam noi, Au perit doi într-o gioi Ş-am rămas eu singurel Ca pe cîmp un stejerel. Singurel eu am rămas, Dar de codru nu mă las ! Frunzuliţă, iarbă neagră, Taica, maica tot mă-ntreabă Care muncă mi-e mai dragă ? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneţie Şi cal bun de călărie. Ceaba beu, geaba mănînc, Geaba mijlocul îmi strîng, Dacă n-am arme să-ncing Şi cal bun să mi-1 înching. Voinicelul nearmat E ca ştiuca pe uscat, Voinicelul fără cal E ca peştele pe mal Şi ca mărul lîngă drum, N-are pace nicidecum, Cîţi trec îl zburutaiesc Şi de crăngi îl sărăcesc, Dar voinicul înarmat Şi pe-un zmeu încălecat Drăgălaş e şi frumos Ca luceafăr luminos. Astă-vară am vărat Colo-n muntele cel nalt, Cu luna, cu soarele Şi cu căprioarele, Că din naştere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. Căprioare sorioare, Sculaţi în două picioare, Roadeţi poala codrului Să văd matca Oltului. Oltule ! pe malul tău Crească-ar iarbă şi dudău Ca să pască murgul meu. Oltule! cîne spurcat, Ce vii mare tulburat Şi cu sînge-amestecat ? Aduci plăghii şi butuci Şi căpestre de cai murgi Şi chiar trupuri de haiduci! Oltule ! rîu blăstemat! N-avuşi grijă de păcat Să-nghiţi trupuri de voinici Care-au haiducit pe-aici ? Seca-ţi-ar izvoarele Şi toate pîraiele, Să-ţi rămîie petrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ţinut cu noi Şi te-ai vîndut la ciocoi I Pe unde-a trecut luntrea, înalţă-se pulberea, C-ai fost rău de oltenaşi Şi-ai fost bun de poteraş Oltenaşi ai înghiţit, Poteraşi ai răcorit! Casa bătrînească de la Mirceşti Mauzoleul construit deasupra mormîntului lui Alecsandri în curtea casei sale de la Mirceşti Frunză verde magheran, Voinicel mehedinţean, Sînt născut pe frunzi de fag Ca să fiu la lume drag. Şi-s scăldat de mic în Olt, Să mă fac viteaz de tot, Şi-s frecat cu busuioc, Să am zile cu noroc. După ce am mai crescut, Din ochi maica m-a perdut, C-am fugit de la părinţi Tot în munţi, la Mehedinţi, Apoi m-am lăsat în vale Cu trei rînduri de pistoale Ş-am agiuns un voinicel Cu inima de oţel. Aoleo ! ce foc de dor ! Veni-va badea Tudor Să mai strîngă din păduri Cete mîndre de panduri Ca s-alunge de la noi Şi pe greci şi pe ciocoi. Frunză verde păducel, Cine-a merge după el ? Un şoiman mehedinţel Care ştie să chitească, Rîndurica s-o lovească, Şi mal ştie de călare Să se lupte-n fuga mare, Şi mai ştie să înoate Vîslind Dunărea din coate. Aoleo 1 mă arde focul Ca să-mi cerc şi eu norocul, Aoleo ! de rău, de bine Ţipă sufletul în mine 1 CATANA Munte, munte, peatră seacă 1 Lasă voinicii să treacă, Să treacă la ciobănie, Să scape de cătănie. Decît catană la rînd, Mai bine-n codru flămînd, Decît catană-n şireag, Mai bine-n codru pribeag. Decît la străini catană, Mai bine la oi cu pană 1 N-ar avea loc şi pomană Cine m-au făcut catană. Mi-au dat haine mohorîte Cum îs mie mai urîte Şi mi-au tăiat pletele De mă rîde fetele. Românaş, sîrman de eu ! Căci au fost norocul meu Să mă văd cu arma-n mînă în loc să petrec la stînă Ziua ca să mulg la oi, Noaptea să sun din cimpoi. Eu voios aş cătăni La străini de n-aş robi, Eu voios aş fi catană Dac-ar fi oaste romană. Dar decît să fiu la nemţi, Mai bine să mor în tremţi; Decît să fiu la husari, Mai bine-n furci de stejari I Plînge-mă, mamă, cu dor, Că ţi-am fost voinic fecior, Şi de grijă ţi-am purtat, Ogorul ţi l-am lucrat. Iar de cînd m-am cătănit, Viaţa mi s-a otrăvit. Că tîngesc în ţări străine Şi tot plîng gîndind la tine. Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frăţior Şi de stîna cea cu oi Şi de cîntic de cimpoi! Mult mi-e dor, mămuca mea, De cea mîndră viorea Care mă iubeam cu ea ! Mult mi-e dorul nempăcat, Şi mă-ndeamnă la păcat, Să mă las de cătănie Şi să fug la ciobănie, Orice-a fi cu mine, fie ! “) Nostalgia ! Vezi nota 3 din balada Novac şi corbul fîn ediţia de faţă, nota k) de la p. 168]. împărate, împărate ! Răspunde-mi tu cu dreptate, Unde duci catanele ? Iar la foc, sîrmanele ? Nu le duce aşa tare, Că se strică la picioare, îs catane tinerele, Nu-s dedaţi la drumuri grele, împărate, împărate ! Lasă-te, nu te mai bate ; De cînd focul ai pornit, Mulţi voinici s-au prăpădit, Fete multe-au bătrînit, Ş-alt nimic n-ai isprăvit ! Perit-ai fi, pui de cuc ! Tu mi-ai cîntat să mă duc. Mi-ai cîntat mie de cale Şi mîndrei de lungă jale ! Eu m-am dus din ţară-n ţară Tot cu inima amară. Am îmbiat din sate-n sate Tot cu puşca grea în spate. Ea mi-a ros umerile, Sabia şoldurile, Cît de-abie mă ţin pe loc Şi n-am parte de noroc ! Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului. Cîntă-o mierlă pe teleagă Şi de mine se tot leagă ; Cucul zice, mierla zice : „Nu-ţi bea banii, măi voinice, Că ţi-e carul fărîmat Şi plugul neferecat Şi pămîntul nelucrat!“ „Cucuie, jivină rea ! Nu purta de grija mea ; Mierluşcă, pasere sură, Nu-mi tot bănui din gură, C-oi veni cam tulburat Ş-oi cădea într-un păcat, Şi v-oi sparge cuibuşorul Şi v-oi rupe pliscuşorul." Cîntă puiul cucului Pe crucea molidvului. „Cucuie, vin’ lîngă mine, Că mă giur să te ţin bine, Cu vin dulce strecurat, Cu pîne de grîu curat." „Eu mai bine m-oi ţinea Cu hrana ce mi-a plăcea, Ş-oi zbura pe-unde oi vrea, Oi mînca frunze de fag Ş-oi cînta lumei de drag. Oi bea apă din izvor Ş-oi cînta lumei de dor !“ DORUL Vine dorul despre seară ; Despre ziori el vine iară, Şi-mi grăieşte şi mă-ntreabă De ce sînt cu faţa slabă ? Eu zic dorului cu jale C-am iubit fără de cale, Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. Dorul rîde şi se duce, Bate-mi-l-ar sfînta cruce 1 De-ar fi dorul vînzător Şi badea cumpărător, Eu pe dorul vinde-l-aş, Pe badea cumpăra-l-aş Ca să-mi fie de-agiutor, Să mă apere de dor. Cît e ţara ungurească, Cît e ţara românească, Nu e floare pămînteancă Ca fetiţa ardeleancă! Ea-i năltuţă, mlădioară, Ca o verde trăstioară, Şi-i frumoasă, vorbitoare Şi de suflet iubitoare. Cînd văd sînu-i rotunzior, Mă agiunge foc de dora); Cînd văd păru-i de mătasă, Cumplit dorul mă apasă ; Cînd văd faţa-i rumioară. Dorul aprig mă omoară. Iar cînd trece şi zîmbeşte, Cîmpu-n faţă-i înfloreşte, Şi cînd ea se prinde-n gioc. Se tot leagănă în loc Şi-n feciori aruncă foc. Dusu-s-au bădiţa, dus Pe valea Bistriţii-n sus. El s-au dus ca să găsească, Pofta lui să-şi împlinească, Două vaci cu coarne largi Şi copile care-s dragi ; Două oi ţigăi, bîrsane Şi copile năzdrăvane. Dar el oricît ar îmbla, Ca mine nici c-a afla Oiţică blîndişoară Şi nevastă bălăioară. MINPRA LIŢA Frunză verde alunică, Am avut o mîndră mică Ş-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndească. Dar de cînd o am lăsat, Au crescut, s-au măritat. Vai de mine ! ce păcat! Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat Daca s-ar fi măritat De-aici al treile sat, Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. Ies afară, o zăresc Şi de zile mă sfîrşesc. Intru-n casă, o aud Şi m-apucă dorul crud. Vai! mămucă iubitoare, Inimioara rău mă doare, Şi tu nu-mi dai vindecare, Ci-mi tot zici că lumea-i mare Şi că-n lume-s fete multe Care-ar vrea să mă asculte Şi să facă tot ce vreu Ca s-aline dorul meu. Ah I mămucă draga mea ! Nu pricepi tu ce aş vrea ! Eşti bătrînă şi nu crezi 1 Lumea-i largă şl nu vezi Că din sută şi din mie Numai una-mi place mie. Ceru-i mare, stele-s multe, Şi mai mari şi mai mărunte, Dar cît sînt de luminoase, Nu-s ca Liţa de frumoase 1 Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colţurile, Şi pîn lunci, şi pîn cîmpii, Şi pîn munţii cei pustii. Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se aţin pe la potici. Trec prin tină, nu se-ntină, De voinici tineri s-anină, Dau pîn apă, nu se-neacă, De copile se tot leagă, Trec pin foc, nu se topesc, Ci mai tare-încă hoţesc ! Floricică, floricea ! Cînd eram pe vremea mea, Cîte trei mîndre aveam, Cu tustrele mă iubeam ; Una-n deal şi una-n vale, Una la mijloc de cale. Iar de cînd m-am bătrînit, Fetele m-au părăsit. Sui în deal, cine mă cheamă ? Moartea oare-mi cere seamă. Dau în vale, cine-mi rîde ? Moartea care mă cuprinde. Pomul dacă-mbătrîneşte, Pune-i paie de-1 pîrleşte. Omul dacă[a]-mbătrînit, Fă-i secriu de odihnit. Vai de dînsul! vai de el! Cînd e omul tinerel, Lesne-i vine a gîndi Cît pămîntul c-a trăi, Şi zilele omului Sînt ca floarea cîmpului. Dimineaţa înfloreşte, Peste zi se vestejeşte Şi spre seară nu mai este ! FRATELE (Călugăr) Vai de mine, amar de mine! Fugit-am, mîndro, de tine, De trei luni şi de trei zile Să găsesc pace şi mile, Că tu rău m-ai fărmecat Cu trei paie de la pat, Cu o schiţă din portiţă Şi cu fire din cosiţă. a> Mă dusei la monastire, Pusei mîna pe psaltire Şi citii cîteva zile Să mai uit cele copile. Dar ce-oi face ca să scap în nevoie să nu-ncap ? Că drumul ce-am apucat Mă duce drept la păcat. Drăguliţă, eu văd bine Că nu am să scap de tine. Fă-te-ncalte-o monastire, Şi-mi dă gura de cetire, Şi mă lasă să mă-nchin La icoanele-ţi din sîn. a) Românul zice că nu e mai tare legătură decît acea făcută cu fire de păr femeiesc. Viai de mine ! ce m-oi fiace ? Ce iubesc, mamei nu-i place. De-ar plăcea mamei ca mie, Duce-m-aş la cununie, Şi m-aş duce ca vîntul Cînd spulberă pămîntul; Iar de-a fi să mă mărit Cu omul ce mi-e urît, Duce-m-aş iar ca vîntul Ca să-mi aflu mormîntul. Decît cu urîtu-n casă, Mai bine cu boala-n oasă. Din boală vraciul te scoate, Iară din urît nu poate, Că urîtul n-are vad Decît scîndura de brad, Urîtul n-are sfîrşinţă Decît cu trei coţi de pînză !a> a> Pînza cu care se înveleşte mortul cînd se aşe;'.ză în sicriu. La mama pe cînd eram, De lucram, de nu lucram, Mamei tot dragă eram. Iar de cînd m-am măritat, Nici un bine n-am aflat. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa, Aduc apă din fîntînă Şi furca n-o las din mînă, Lau copilul, îi dau ţîţă Şi mulg vaca la portiţă. *) Un călător străin zice în relaţia voiajului său pîn ţările noastre că nu cunoaşte pe lume femei mai harnice ca nevestele românce ; şi, în adevăr, dacă vom ţinea seamă de tot lucrul ce-1 fac ele, afară dc lucrul pămîntului, vom împărtăşi lesne opinia călătorului străin. Nevasta româncă ţine casa, creşte copii, face de mîncat bărbatului şi îl duce la cîmp în orice depărtare s-ar găsi, mulge vaca, îngrijeşte de grădină, de vite, de paseri etc., ţese pînza trebuitoare pentru îmbrăcămintea familiei, strînge cînipa, o topeşte, o bate, o preface în cîlţi, o toarce, o ţese ; apoi pînza o ghileşte etc., şi în vremea asta ea mai face şi boierescul, seceră, prăşeşte, cu copilul ei de ţiţă alăture. Copilaşul e ascuns sub o tufă de brusture, la răcoare, şi plînge ; mama lui aleargă de-1 hrăneşte, apoi iar se apucă de lucru în cîmp sub arşiţa soarelui. Şi, cu toate aceste, nevestele românce sînt vesele, glumeţe; şi totdeauna gata la orice treabă. Soiul lor este frumos, însă frumuseţile lor se perd de timpuriu din cauza lucrului greu al pămîntului! Tacă-ţi gura, măi bărbate, Că, zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate Ca să-mi cate de dreptate. Plugurile intră-n sat, Nevestele zac în pat. Mă dusei la mine-acasă, La nevasta-mi cea frumoasă, Ca să prind un sărutat, Ea-mi zice : „De eşti bărbat Şi ai suflet cu durere, Adă-mi o cupă de miere Şi-mi adă-o cupă de vin Durerea să mi-o alin, Ia şi cea sită din cui Şi farină din budui Şi-mi fă iute-o turtă lată Să nu-ncapă pe lopată, Ah ! drăguţ bărbatul meu, Să faci cum ţi-oi zice eu. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat Boala-n trupu-mi a intrat! îs bolnavă şi mai moartă, Cînipa cade de coaptă. Ia tu coasa de-o coseşte, De boală mă mîntuieşte, Şi ia grebla de-o adună, Şi de boală mă răzbună." Vin cu miere i-am adus, La cînipă eu m-am dus, Dar nimic n-am agiutat, Că nevasta m-a lăsat Ş-a luat, luat cu ea Sîrmana inima mea 1 Asta-i lumea, ard-o focul ! Cînd chiteşti să cerci norocul, Nici c%-n lume-i afli locul ! ALTA Arză-te focul, răchită, Că eşti neagră şi pîrlită, Şi nu eşti încă-nfrunzită, Ca să-mi fac curea la flintă Din coaja ta nedubită ; Să mi-o spînzur la spinare Şi s-apuc în codrul mare Pe cînd mugurul răsare. Mugurul a răsărit, Mie timpul mi-a venit în codru de haiducit! Mîndră mămucă am avut, Frumos copil a făcut, M-a-nfăşat cu flori de munte Ca s-agiung viteaz de frunte, Gura toţi să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute. Zi-le, maică, să se strîngă Ca oiţele la strungă, Mie-acum că mi-a venit, Mi-a venit timp de iubit. Striga-n capul satului Pe fata fărtatului, Mîndra vine alergînd, Eu îi zic cu glasul blînd : „Copiliţă, Liţă, fa, Mai dat-ai gură cuiva ?“ Ea prinse a se giura: „Să mă bată anaftema De-am mai dat gură cuiva Afară de dumneata !“ Iar de dreaptă ce era Soarele se noura. De-atunci, vere,-am pribegit Şi m-am dat la haiducit. Că mi-e sufletul amar Şi mi-e traiul în zadar ! Vai de mine şi de mine I Nu mai ştiu ce-i rău, ce-i bine. De cînd mama m-a făcut, Tot pîn codri am şezut Şi lumea n-am mai văzut Decît numai soarele, Decît căprioarele. Căprioară a codrului, Du-mă-n valea Oltului, Doar oi mai zări o dată Pe şerpoaica cea de fată Care amar m-a înşelat Şi în codri m-a băgat I „Eu, vere, te-aş întreba, Dacă nu te-ai supăra, Cu ce hrană te hrăneşti De nici vara nu munceşti, Nici iarna nu îmblăteşti ?“ „Nu ştiu, vere, spune-ţi-oi. Ori o palmă trage-ţi-oi. Cînd e vară, primăvară, leu cu mine merinzioară Şi mă sui pe plai la munte Unde-s oile mai multe. Merg la stîne, le petrec Şi de acolo încă plec Gios, pe valea Oltului, La steava ungurului. Să mă rog la Dumnezeu Să facă pe gîndul meu, Să deie ploaie cu soare Ce îndeamnă la culcare, Să adoarmă stevarii, Să le fur armasarii. Apoi singur îmi fac parte, Aleg steava-n giumătate Şi mă duc, vere.-ntr-o ducă, De se pare că-s nălucă, Drept la tîrg, la Brancoveţ, Unde-s caii mai cu preţ. Iepele care-s cu mînzi Fac cinci sute de florinzi, Iar de soi moldovenesc Cu galbini se cîntăresc. Apoi, vere, încă plec La Aniţa de petrec Viaţă bună,-ndestulată, Cît mi-e punga nesecată, Şi petrec într-o-ntinsoare Tot la umbră, la răcoare, Cu trupul pe frunzi căzute, Cu gura la cep de bute, De-aud vinul gîlgîind Şi mîndruţele alergînd Ca să le sărut pe rînd.“ Pe cel deal îndelungat Suie-se-un car ferecat C-un haiduc de el legat. Iar aproapea carului E mama haiducului, Mama plînge şi iar plînge, Şterge ranele de sînge Şi tot zice la cei boi: „Rogu-mă, plîngînd, de voi, Duceţi caru-ncetişor Că-i rănit bietul fecior !“ Boii mersu-şi legăna Iar voinicul suspina : „Du-te, mamă, cu norocul Şi mă lasă-aici cu focul, Că de-acum nici mama poate Să mă scape de la moarte ! Cît am fost eu neatins Multe curse am învinsf...] Dar acum mi-a venit rîndul Să mă duc şi eu ca gîndul, Să mă duc din acest loc Unde-i robota de foc!“ VOINICII BUCOVII Sus, la crîşma Sucevii, Beau voinicii Bucovii. Iată că vine călare Udrea, căpitanul mare, Şi le zice : „Dragii mei! Hai să ne-mpărţim în trei, Şi în patru, şi în cinci, Apoi să-ncălţăm opinci. Iarna grea ne năpădeşte, Frunza-n codru se răreşte, Hai să coborîm în ţară Pîn’ la mîndra primăvară, Ca să-mblăcim la secară Şi ca să tăiem la fagi, Fagi subţiri de hadaragi. Iar cum a-nverzi pe-afară, Om ieşi la codru iară, In capătul lanului, In calea armeanului." HOREa) “) Românii sînt foarte amatori de gioc şi au deosebite danţuri caracteristice, precum : (lanţul de brîu sau mocăneasca, cora- biasca, ungureasca, ruseasca, olteneasca, ţiitura sau ca la uşa cortului (acesta mai cu seamă îl gioacă ţiganii) şi, în sfîrşit, danţul căluşăilor şi hora. Hora este cea mai veche şi cea mai naţională din toate. Ea-i simbolul unirei, a dărei de mînă, într-o singură familie, şi se reproduce în zilele noastre întocmai ca acele coruri ce se văd săpate pe marmora capiştelor antice. Hore se numesc şi ariile ce împreunează danţul, precum şi versurile ce sînt improvizate în vremea giocului. Caracterul lor e vesel, glumeţ şi mai adesea iubitor. Ele sînt cîntate de lăutarii ce stau în mijlocul horei, sau chiar de dănţuitori cînd sînt transportaţi de plăcere. Unele sînt scurte, de patru, şease sau opt versuri, şi esprimă sau vreo izbucnire a inimei, sau vreo cugetare glumeaţă, precum, de pildă : Cît e omul de bătrîn, Tot ar mînca măr din sîn ! sau Sub potcoava cizmei mele Şede dracul ş-o muiere Şi mă-nvăţ a face rele. [...]. I . t ILEANA „Hai, Ileană, la poiană, Ileană, Ileană ! Să săpăm o buruiană, ileană, Ileană ! Buruiana macului, Ileană, Ileană ! Ca s-o dăm bărbatului, Ileană, Ileană ! Să tot doarmă, doarmă dus, Pîn’ ce soarele a fi sus Şi să doarmă somnoros Pîn’ce soarele a fi gios, Ileană, Ileană !“ „Cum n-aş merge-n poieniţă, Bădiţă, bădiţă 1 Dar nu pot după vroinţă, Bădiţă, bădiţă ! Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. Mai stăi, stăi, pîn’ s-a culca Şi cocoşul a cînta, De la sînu-i c-oi scăpa, Buruiana c-om săpa Şi-i vom pune-o-n locul meu Ca să doarmă somnul greu, Bădiţă, bădiţă !“ Merge Tiţa la fîntînă, Tiţa, mîndra Tiţa 1 Cu cofiţa într-o mînă, Tiţa, mîndra Tiţa. Şi tot merge ea cîntînd, Floricele culegînd, Floricele lepădînd ; Cînd voinicii le-or culege, De ei dorul să se lege. Cînd or da să le miroase, Să le intre doru-n oase ! Tiţo, Tiţo copiliţă, Cu sîn alb de porumbiţă, Nu da foc inimilor, Dă pace voinicilor, Că tu-i da peste-un păcat Cu marghiolul cel din sata) ! Tiţa rîde şi nu crede, Dar marghiolul să repede Ş-o urmează cît colea... Vai de dînsa, vai de ea 1 Tiţo, Tiţo, nu mai plînge, El în braţe mi te strînge Cu tot dorul satului, Cu focul bărbatului! “) Marghiol însemnează un tînăr înghimpat şi vinător de inimi femeieşti. Se zice de o persoană ce e mîndră de sine că se marghioleşte. Na păcatul! ce văzui Pe colnic, lîngă Vaslui ? a> Fată mare, moş bătrîn Cerînd fetii măr din sîn! „Fugi la naiba, ghiuj bătrîn, Nu-ţi dau nici un măr din sîn. Chiar degeaba ţi l-aş da, Că nu ai cu ce-1 muşca, Nici eşti copil mititel Ca să mi te gioci cu el.“ „Tu n-ai minte, fata mea ! Ochii văd, inima vrea. Copilu-i copilăros, El aruncă mărul gios Şi nici ştie-a-1 desmierda, Nici cu el a se giuca!“ “) Această horă se cîntă şi în Valah ia, însă ea începe astfel peste Milcov : Aoleu ! ce mai văzui Colo-n deal, la Călmătui ? Frunză verde de alună, Decît c-un tată ş-o mumă, Mai bine cu-o mîndră bună. Ea de vede că ţi-e rău, Iţi face leacuri mereu Şi le-aduce-n gura ei De-o săruţi pe cînd le bei. Iar de vede că ţi-e bine, Te strînge-n braţe la sine De-ţi rîde inima-n tine ! „Frunză verde de piperi, Haideţi, puică,-n deal la peri Să te-ntreb ce-ai făcut ieri ?“ „Am dat apă la neferi; Am dat apă de spălat, Buze dulci de sărutat." „Şi la mine n-ai gîndit ? De păcat nu te-ai ferit ?“ „Decît sfîntă c-un mişel, Mai bine c-un voinicel. Voinicul are noroc Şi cu dînsul treci pîn foc !“ „Frunză verde de căpşune, Zi mă-tei să te cunune, Că de mine eşti lăsată, Cu foc mare blestemată !“ „însoară-te dumneata Să văd pe cine-i lua ? De-i lua una ca mine, Dumnezeu s-o ţie bine ; De-i lua-o sluţioară, Deie Dumnezeu să moară, Să-i mănînc din colivioară a) De-i lua una frumoasă, Dumnezeu s-o facă groasă, Să nu-ţi poată intra în casă !“ <0 In mitologia romanilor sufletele ce aveau a trece în lumea umbrelor trebuia să împace mai întîi pe cînele Cerber, dîndu-i o turtă de grîu făcută cu miere. Coliva morţilor se face aseminea cu grîu şi cu miere, şi dar este de presupus că ea reprezintă la românii de astăzi turta lui Cerber. Frunză verde de bujor, Am avut un puiuşor. Pui, pui, pui, pui, pui, pui, Vină-n cuşcă să te pui. Puiuşorul a zburat Şi cu lăcrimi m-au lăsat. Pui, pui etc. Cum aş face ca să-l prind, Inimioara să-i aprind ? Pui, pui, pui etc. De aş prinde puiuşorul, Pe loc i-aş frînge piciorul, Pui, pui, pui etc. Şi i-aş face cuib în sîn, Să nu-mi mai fie hain. Pui, pui, pui, pui, pui, pui, Vin’ la sînu-mi să te pui 1 RINDUNICA Rîndunea cu albă creastă, Nu mai bate la fereastră, Că nu-s fată, şi-s nevastă. Cînd eram la mama fată, Orice vream, făceam îndată, Iar dacă m-am măritat, Bărbăţelul m-a mustrat. Cui e voia să iubească Vie-n poartă să-mi grăiască Nu trimeată pe altul, Că altul împle satul. Vie singur furişat, Să-i dau dulce sărutat, Şi-i dau guriţă tăcută, Să facem dragoste mută. Ilenuţo de la Peatră, Cu percica retezată, Ce-ai fermecat lumea toată, Vin’să te sărut o dată, Să mă farmeci şi pe mine, Ca să mă iubesc cu tine. De ţi-e bărbatul urît, Ia ţărnă de la mormînt Şi-i presare-n aşternut, Să se scoale surd şi mut. Şi-i dă-n mînă o verguţă Să se apere de mîţă. Sărmanul bărbatul prost! Bun odor la casă-a fost 1 Orice vede, el nu crede, Orice crede, el nu vede 1 Arde-mă şi frige-mă, Pe-un cărbune pune-mă ! De mă-i pune pe-un cărbune, Ibovnicul nu ţi-oi spune. De mă-i pune-ntr-o frigare, Ibovnicul vină n-are ! De mă-i bate cu o verguţă Peste ochi şi peste ţîţă, Tot m-oi duce la portiţă Să dau altuia guriţă. De mă-i bate cu gardul, Tot m-oi iubi cu altul! Aşa-mi cere sufletul, Aşa-mi este îmbletul. Via-n vară înfloreşte, Iar în toamnă, cum rodeşte, Vine graur de-o ciupeşte. Eu de ieri am înflorit; Sînu-mi încă n-au rodit Şi îl arde-un foc cumplit. a) Vestitul poet rus Puşkin a tradus această horă din neşte şi a introdus-o în poemul său întitulat Ţiganii. BARBU „Ce caţi, Barbule, la noi ? Nu sînt fete pe la voi ?“ „Ba sînt, da-s cam mititele, Nu mă pot iubi cu ele. La voi sînit mai năltişoare Şi de chip mai bălăioare, Mi le-au făcut Dumnezeu Tocmai de pe placul meu !“ „Barbule de la munteni, De-ai venit la moldoveni, Potoale-ţi dorinţele Şi nu-ţi perde minţile.“ „Mi-oi semăna numele Pîn toate cărările, Să răsaie flori de dor, Cu miros pătrunzător. Să le poarte fetele, Fetele, nevestele, Să le meargă vestele !“ Sub răchită rămurată Şeade-o babă supărată Şi-mpregiur iarba-i uscată ! Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a măhnit! Pe sub lunca înverzită Trece-o fată înflorită Şi de fluturi urmărită. Ce-a fost veşted înverzeşte, Ce-i amar se îndulceşte, Ce-i măhnit se-nveseleşte. LELIŢELE Dragă mi-e leliţa-naltă Şi la mers cam legănată. Dragă mi-e leliţa-n gioc Cînd se leagănă cu foc, Unde-şi pune piciorul, Se aprinde mohorul. Unde-aruncă-un ochişor, Arde sufletul de dor ! Dragă mi-e leliţa mică Şi de trup cam gingăşică, Că se suie pe opincă Şi dă gură subţirică ; Cîte fete cu mărgele, Toate-s drăguţele mele. Cîte fete cu bondiţă, Poartă miere pe guriţă. Cîte fete răsărite, Toate-mi par flori înflorite. Cum aş face, cum aş drege, Că pe toate le-aş culege, Să-mi fac traiul şi să mor Legănat pe sînul lor! „Fost-ai, leleo, cînd ai fost Ş-ai rămas un lucru prost." „Fost-ai, badeo, om voinic Ş-ai rămas om de nimic." „Avuşi, leleo, floricele Ş-acum ai zbîrceli la pele." „Avuşi, badeo, ochii dîrji Ş-acum eşti cu trupu-n cîrji." „Fost-ai, leleo, cu lipici Ş-ai rămas cu fugi de-aici." „Fost-ai, badeo, om vioi Ş-ai agiuns chiar un strigoi." FUGI ÎNCOLO Fugi încolo, vină-ncoace ; Şezi binişor, nu-mi da pace. Lasă-mi mîna, nu mi-o frînge, Ie-mă-n braţe de mă strînge. Vrei o floare, nu-ţi dau floare, Na-ţi guriţă-ndulcitoare. Vrei ce vrei, eu vreu, nu vreu Şi-ţi dau tot sufletul meu ! Leleo roşie la obraz, Leliţo, leliţo fa, Floricică din pîrlaz, Leliţo, leliţo fa, Ce folos că eşti frumoasă Şi la cap căpăţînoasă. Eşti dragă flăcăilor Ca buha găinilor. Mîndră eşti şi sprîncenată, Dar la buze cam îmflată. Eşti ca floarea cea de nalbă, Dar împletişi coada albă. Strînge-ţi, leleo, buzele, Că le pişcă muştele. Strînge-ţi lipitorele, Că se văd fasolele. BUSUIOCUL „Busuioace, busuioace, N-ai mai creşte, nici te-ai coace 1“ „Dar de ce să nu mă coc. Că mă port fete'le-n gioc." „Trandafire, n-ai mai fi, Nici în cale-ai înflori!“ „Dar de ce să nu mai fiu, Că mă poartă lelea viu.“ „Tu eşti viu, dar eu sînt mort, Şi de-abie-n lume mă port." „Mergi în horă, saltă-n gioc, S-ai parte de busuioc. Vin’ la horă ici în şir, S-ai parte de trandafir." IAN SUI, LELEO. „Ian sui, leleo,-n cel măr dulce, Să vezi badea cum se duce Cu chica nepeptinată, Cu naframa nespălată, Cu faţa nesărutată.“ „Vin’, bădiţă, înapoi, Mai vin’, dragă, pe la noi, Chica peptina-ţi-oi, Naframa spăla-ţi-oi, Faţa săruta-ţi-oi.“ FEMEIA TEMUTĂ „Frunză verde de agude, Strig la puica, nu m-aude ; Şi de-aude, ea s-ascunde, Ea s-ascunde, nu-mi răspunde/1 „Ba te-aud, bădiţă,-aud, Dar n-am gura să-ţi răspund, Că-i duşmanul lîngă mine Cu două pistoale pline, Cînd de cînd să deie-n mine. Unu-n mine, unu-n tine ; Să deie-n noi amîndoi, In noi, săracii de noi! C-aşa ne-au slujit norocul Să-mpărţim amîndoi focul." SULTANA Frunză verde cardama, Sultănico, fa, Ori tu mi-ai făcut ceva, Sultănico, fa, De nu te mai pot uita ? Cînd mă uit la casa ta, Mi se rupe inima. Alunica-ţi de la gît M-au aprins, m-au omorît. Alunica-ţi de pe braţe A să mă scoaţă din viaţă. Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei Şi cată la ochii mei, Că-s albaştri ca şi-ai tăi. Hai, leliţă, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă, Să mîncăm miere de roi, Să ne iubim amîndoi; Să bem apă dintr-un loc Şi să ne iubim cu foc ! Leliţo de la munteni, Leliţo, leliţă fa. Vin colea la moldoveni, Leliţo, leliţă fa, Să ne prindem soţiori, Să-nflorim ca doi bujori. Hai în horă de-i giuca, Că eu sufletul ţi-oi da ; Tu eşti mîndră la privit, Eu voinic, bun de iubit. Peară dracul dintre noi, Să fim una amîndoi, Tot un trup ş-un sufleţel, Ca un deget ş-un inel! ŞEPTE FETE Pe mine ce m-a mîncat ? Şepte fete dintr-un sat Ş-o nevastă cu bărbat; Iar nevasta dracului Mă spuse bărbatului, Mă făcu rîs satului; Şi fetele m-au lăsat, Că toate s-au măritat, La inimă m-au secat! Una-i Vişa, una-i Muşa, A treilea e Brînduşa, A patrulea-i Angheluşa. A cincelea-i Catinca, A şaselea e Voica, A şeptelea Ilinca. Toate-au fost mîndrele mele, Şi cît m-am iubit cu ele Le-am dat salbe şi inele ; Dar cea puică de nevastă Da cu spuză pe fereastră, Da cu spuză să mă arză Cînd treceam ca să mă vază. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat, Ce-am iubit eu n-am uitat ! STĂNCUŢA La bordei cu crucea naltă, La Stăncufa sprîncenată Gioacă hora încheiată, Curge lumea fermecată. Vinu-i bun, ocaua mare, Beau voinicii pe secare, Nu se-ndur’ ca să se ducă. Noaptea la dînsa-i apucă. Cine trece, se opreşte, Cît o vede, nebuneşte, Bea vin, punga-şi cheltuieşte Şi zău că nu se căieşte. Cine vine-n patru boi Se-ntoarnă numai cu doi; Cine vine de călare Pleacă cu şaua-n spinare, Iar pe gios oricine vine îşi bea tot de lîngă sine Şi se duce gol cu bine. MARIOARA „Marioară dintre bălţi Cu dragostea-n patru părţi, Na de la mine doi zloţi Şi nu te iubi cu toţi.“ „Rămîi tu cu banii tăi, Eu cu prietinii mei. Banii ştiu să-i cheltuiesc, Dar pe bani nu mă iubesc. “ Astăzi bură, mîine bură, Leliţă, leliţă, La Domnica-n bătătură, Leliţă, leliţă, Ca să crească de-o răsură S-o puie la legătură ; Să se priminească-n ie Şi-n rochiţă lilichie Să placă altor şi mie. Să puie la gît mărgele Şi la degete inele, Paftaluţe şi cordele Numa-n flori şi fluturele Ş-apoi să s-arunce-n gioc Ca un trandafir de foc. Nevasta care iubeşte Spală noaptea şi cîrpeşte Şi ziua se primineşte, Of, of, of şi hop, hop, hop, Of ce foc şi ce potop ! La horă dacă se prinde, Inima ei se aprinde, Şi danţul mereu-ntinde. Of, of, of şi hop, hop, hop, Of, ce foc şi ce potop ! Sare, pasurile-ndeasă. Plîng copiii, ei nu-i pasă Nici de casă, nici de masă. Of, of, of şi hop, hop, hop, Of, ce foc şi ce potop ! Iar bărbatul ei săracul, Cară la moară cu sacul, Pe-amîndoi lua-i-ar dracul! Of, of, of şi hop, hop, hop, Of, ce foc şi ce potop ! Au nu vezi unde mă duc, Omule, boule ? C-un condur şi c-un papuc, Omule, boule. Cu papucul tîrşiind, Cu condurul tropăind. Că de cînd m-am măritat Şi te-am luat de bărbat, Nu te-ai mai trezit din prost Şi de necaz mi-ai tot fost. Te-am mînat să ari la plug Cu cei patru boi la giug. Plugu-mi lăsaşi la nevoi Şi-mi perduşi sărmanii boi! Apoi încă te-am mînat Şi cu puşca la vînat. Puşca-n două mi-o frînseşi Şi nimic nu aduseşi. Ţi-am dat cofa să te duci La puţ, apă să-mi aduci. Căzuşi, cofa mi-o spărseşi, Nici doagele n-aduseşi. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc ; Hîrbul mi l-ai bucăţit, Sprîncenile ţi-ai pîrlit. Te mînai să-mi tai un lemn Pînă oînd să cern un siemn ; Toporul l-ai năpustit. Sub lemne ai adormit I AOLEO! CE FUSE ASTA? Aoleo ! ce fuse asta ? Lupii mi-au mîncat nevasta Cînd suiam amîndoi coasta. Trecui balta, Luai alta. Aoleo ! ce bătăioasă ! Imblă tot năbădăioasă ; Nici cu asta nu fac casă. Nici cu dînsa Nu fac strînsa. Cînd îmi îmblă-n bătătură, Chiar rusalii parc-o fură... Şi cînd dă cîte o gură Vaca fuge, Boul muge. Ho, balţato ! na, boiastră ! Staţi, că nu e boala voastră, Şi e chiar nevasta noastră. Mi-e pereche, Nu ve-i streche 1 Iaca mîndra de pe vale ! Cu rochiţa în paftale, Cum mă-ntîmpină în cale. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu ! Ea aleargă-n fuga mare, Seceră orz de prînzare Şi-l usucă-ntr-o căldare. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu ! Pînă un copil să sugă, Se azvîrle ca vîrlugă Şi rîşneşte tot în fugă. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu ! într-o clipă ea frămîntă, Se roşeşte, se-nferbîntă Şi de bucurie cîntă. Of, of, of şi aoleu, Arde sufleţelul meu ! Aoleu ! mă-mă doare spata, Că m-a bătut cu lopa-pata, Sufleţelul cît colea. Aoleu ! mă-mă doare gîtul, Că m-a bătut rău, urîtul. Sufleţelul cît colea. Aoleu ! mă-mă doare mîna, Că m-a bătut cu pră-prăjina. Sufleţelul cît colea. Aoleu ! mi-a-mi-a frînt piciorul Că m-a bătut cu to-toporul. Sufleţelul cît colea. Aoleu! mă-mă doare şoldul, C-a dat în mine cu-cu boldul. Sufleţelul cît colea. Aoleu ! mă-mă doare cotul, C-a dat cu lemnul, ne-netotul. Sufleţelul cît colea. Aoleu ! mă-mă doare capul, Că m-a lovit cu pro-proţapul. Ici e ţărînă cu glod, Ici e bărbatul nerod, Hop o dată, sus. Ici e tocmai unde gioc Ca să mă alin de foc. Ici doarme cu mîni la pept Ş-o să gioc să mi-1 deştept. Dar decît l-oi deştepta, Oi giuca ş-oi tot cînta. Dormi tu, bărbăţelul meu, Ierte-mi-te-ar Dumnezeu ! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras şi-mi agiung! Decît ruda şi vecinul, Leliţo, leliţă, Mult mai bine cu streinul, Leliţo, leliţă. Ruda că te necăjeşte Şi vecinul te vorbeşte. Iar streinul te agiută Şi face dragoste mută. Decît un tată ş-o mumă, Să te certe pentru-o glumă, Mai bine c-un bărbăţel, Dacă-i blînd şi tinerel, Că-ţi spune două, trei glume Cum îţi e mai drag pe lume Şi-ţi aşează-o pemioară Pe prispă serile-afară. Decît un bărbat urît, Mai bine-un strein iubit. Cît şezi cu el împreună, Nu te-nduri de vorbă bună. Fie noaptea cît de mare, Că tot mică ţi se pare. Trece-n grab’, ca o nălucă, Ziua-n braţe-i te apucă ! Cătră mine te giurai, Dorule, odorule ! Că pe nimeni nu mai ai, Dorule, odorule ! M-ai făcut de te crezui, Dar cu altul te văzui; Ş-acela mi-e frate bun, Nu-mi vine să mă răzbun. Poţi să-mi fii de-acum cumnată, Că de mine eşti lăsată, Cu foc mare blestemată, Şi de mine-n veci uitată ! ESTE BINE, NU E BINE Este bine, nu e bine Să iubeşti de lîngă tine, Că te vede orişicine Şi te face de ruşine; Ci să iubeşti mai departe ; Dusele nu sînt deşarte. Orişicînd doru-ţi abate, Te repezi ca la un frate. Barbatu-i cu bunătate, Te-ntreabă de sănătate ; Iar nevasta, de iubeşte, Se preface că boleşte, Geme, zace, se boceşte Şi bărbatu-şi amăgeşte. El aleargă ş-o întreabă : „Nu ştii, soro, vre o babă Ca s-aleagă vre o iarbă, S-o pun la foc ca să fearbă ?“ Ea-i răspunde : „Mergi la moară, La făina de sacară“. El se duce, ea se scoală, Se găteşte,-mbracă ţoală, Apoi masa că aşează, Cu neicuţa ospătează Şi din gură tot urează : „Deie Dumnezeu o ploaie, Grăunţele să se moaie Să nu poată-a măcina, Nici acasă-a se-nturna !“ „Aolică, dodo, fa ! Au tu mi-ai făcut ceva De nu te mai pot uita ?“ „Ba, nu ţi-am făcut nimic, Dar mi-e vorba cu lipic De supun pe-orice voinic." „Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut fuseiul fus Şi nici haragi nu i-am pus. Hai, mîndro, să ne suim, Să mergem, să hărăgim, Numai amîndoi să fim. Eu să hărăgesc din deal, Către vale-n gios, spre mal, Şi tu, mîndro, către deal. Faţă-n faţă să privim, Ochi cu ochi să ne-ntîlnim, Unul spre-altul să venim !“ „Zis-a badea c-a veni Luna cînd a răsări. Ies afară, luna-i sus, Bade-a venit şi s-a dus ! Ies afară, luna-i gios, Badea nici că s-a întors ! Unde eşti, bădiţă frate, De mă laşi pe aşteptate ?* „Taci, leliţo, c-am venit De cum luna s-a ivit. Şi te-aştept pe dupe casă Sub răchita cea pletoasă." „De-ai venit, bine-ai venit, Trandafirul meu iubit! Că cu tine mă mai ieu De-mi alin necazul greu !“ Arză-1 focul de bărbat 1 A venit aseară beat Şi de mine s-a legat. Eu i-am zis : „Vide-te-aş mut! Că nu eşti om priceput. Cum te-arăţi, cum leneveşti, De nimică nu-ngrijeşti. N-ai închis ocoalele, Nici ai închis vitele Ş-un buhai s-a dezlegat, Toate vitele mi-a spart, Ş-au venit lupii în sat Şi pe toate le-au mîncat!‘‘ LELIŢICO, DRAGA MEA Lcliţico, draga mea, Guriţă de floricea ! Cînd a veni sîmbăta, Leagă de codiţa ta Un fir galbin de mătasă Şi mi-1 scoate pe fereastă. Cînd oi veni să te-aştept, De mătasă-oi trage-ncet. Tu pe-afară că-i ieşi Ş-amîndoi ne-om drăgosti. INSURA-M-AŞ •> Insura-m-aş, însura, Nu ştiu soacra ce mi-a da ? Coşarca cu fusele, Costreţul cu mîţele ? Insura-m-aş, însura, Nu ştiu ce fată-aş lua ? Să fie de om bogat, Rău mi-e teamă de-un păcat! Ea mi-a cere lumea toată Făr-a se gîndi la plată, Şi mi-a cere piei de zmeu Să-ncalţe piciorul său, Că de capră Lesne crapă, Şi de oaie Se despoaie, Şi de ţap Iţi sare-n cap 1 “) însurătoarele pentru români sînt un prilej de mari veselii, căci nunţile ţin mai multe zile şi bancheturile nu contenesc. Obiceiurile sînt păzite cu rigurozitate de la moşi-strămoşi în asemine ceremonii de familie şi sînt foarte interesante de observat. Iată, de pildă, datina împeţirei cum se practică în Munţii Vrancei. Vorniceiul, ţiind o năframă cusută în mînă, merge întovărăşit de alţi doi oameni la părinţii fetei şi zice : „Buna vreme la cinstita adunare! şi la cinstiţi socri mari ! cum trăiţi ? cum vă aflaţi ?“ Socrii răspund : „Mila Domnului, ne aflăm bine ; dar şi dumneavoastră sama vă daţi. po la noi ce căutaţi ?“ Vornicul se închină şi zice : „Noi cum îmblăm şi ce căutăm, sama bine ne dăm, frica nimărui nu purtăm. De unde venim, Aş lua-o de Bărgău, Mă tem c-a fi lucru rău. Oi lua o sărmăncuţă Care poartă opincuţă Şi cămeşă cu altiţă Şi pe şolduri o catrinţă. ştim, şi unde mergem, cunoaştem, că noi sîntem soli împărăteşti, oameni buni dumnezeieşti, şi avem poroncă împărătească nime să nu ne oprească. Deci d-voastră sînteţi rugaţi bine să ne ascultaţi, cînd om cuvînta şi sama ne-om da : Al nostru tînăr împărat de cu seară ne-a chemat şi această poroncă ne-a dat : să strîngeţi cete de voinici, cu topoare mari şi mici, ca să fac o vînătoare, de paseri gălbioare, de blînde căprioare. Noi cu toţii ne-am supus, la vînătoare ne-am dus. Iar împăratul îndeseară zări o urmă uşoară de sprintenă fiară. Unii ziseră că-i urmă de pasere de rai, să fie împăratului bună de trai. Alţii ziseră că-i urmă de zînă, să fie împăratului grădină, de frumoase roduri plină. Atunci tînărul nostru împărat în scări de aur s-a rădicat, peste mîndră oaste a cătat şi a zis : «Cine-a fi în stare să prindă a fiară, şi pe urmă-i să se ducă, şi răspuns apoi s-aducă ?» Atunci noi ne-am ales şi pe loc am purces din urmă în urmă, ca păstorul după turmă. Şi viind noi trei voinici, şi agiungînd pe aici cu suflarea vîntului, pe faţa pămîntului, am zărit căzînd pe casă o stea mîndră, luminoasă, ş-am mai văzut o floricea mai mîndră decît o stea, care-n flori înfloreşte, dar de rodit nu rodeşte. împăratul nostru o vrea şi ne-a trimis după ea, ca să i-o ducem mireasă, să şi-o facă-mpărăteasă!“ Pe sub poale de pădure Merg copilele la mure, Nevestele la alune Şi rîd ca nişte nebune. Eu m-am dus să tai nuiele Şi pin huci am dat de ele. Venit-a ploaie cu vînt De le-a ţipat la pămînt. Eu am fost băiet milos, M-am lăsat cu ele gios Şi le-am mîncat murele Şi le-am muşcat gurele. FA, LELIŢĂ ROTILIŢĂ „Fa, leliţă rotiliţă, Dă-mi gura peste portiţă." „Ba, eu gura nu ţi-oi da, Că aşa tu mă-i muşca. Drag îmi e bădica nalt, Că sărută dismierdat. El se pleacă de eşti mică Şi în braţe-i te rădică, Dar bădica mititel Mi-e urît şi fug de el, Că cu nasu-n brîu te-mpunge Şi cu gura nu te-agiunge !“ Pentru mîndra care-mi place Nici părinţii n-au ce-mi face, Nici giudele satului, Nici chiar domnii sfatului. Domnii şed şi sfătuiesc, Eu cu mîndra mă iubesc Şi cu dragoste-i şoptesc : „De ţi-ai face pat afară, Eu m-aş face vînt de vară Ş-aş veni la tine-ndată Să te văd cum eşti culcată ? Cu faţa către părete, Cu gura arzînd de sete ? Faţa vîntura-ţi-o-aş, Gura săruta-ţi-o-aş 1" Trecui valea ş-o puntiţă La fata de dăscăliţă : „Dragă mîndră, mîndruliţă I Nu ştii ţese, nu ştii coasă, Dar te ştii că eşti frumoasă. Podu-ţi ţesă pînza groasă, Fuiorul gioacă pin casă. Dar fuiorul cum s-a tors ? Coborînd pe scară gios, Cu trei ouă de gălină Şi cu sacul de farină. Oricum fie, aşa fie, Eşti frumoasă şi-mi placi mie!“ „Bade Trandafir frumos ! Vrut-ai să te-arăţi duios, Dar te-ai arătat ghimpos Şi din minte nu m-ai scos.“ „Vai! leliţă din cel sat! Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat ? Cerut-ai faguri de miere, Eu ţi-am dat buzele mele ; Cerut-ai o viorea, Ţi-am adus inima mea.“ „Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adă-mi gura neatinsă. Şi o inimă fecioară Ca apa de la izvoară." Măi bădiţă, păr sucit! Şezi la noi dac-ai venit. Decît să văd că te duci, Mai bine te-aş videa-n furci, In furci nalte de nuiele Deasupra căsuţei mele. Vîntul să te răcorească, Ochii mei să te privească. PORONCITU-MI-A MlNDRA Poroncitu-mi-a mîndra Să mă duc pîn’ la dînsa. Duce-m-oi ca un nebun Pe-o frunziţă de alun. Trec în vale, mor de sete, Mă-ntîlnesc cu două fete, Amîndouă-n berte nouă, Săruta-le-aş pe-amîndouă, Iar pe una totdeauna, Că-i frumoasă ca şi luna. Copiliţă de boier ! Cată colo-n fund, pe cer, Vezi cel nour, vezi cel deal ? Vin’ cu badea la Ardeal. Fata-mi zice : „Eşti nebun. Mergi pe-o frunză de alun, Că te-aşteaptă oarecine Şi rîde-n braţe străine." Trandafir cu două flori, Mama-i cu două nurori, Una-i ruja macului, Una-i ruja dracului, Una-i pune lăutoare Ca să-i fie-opăritoare. Alta merge la fîntînă Cu cămeşa soacrii-n mînă Ş-o întinde-n apă-o dată: „Na-ţi-o, mamă, că-i spălată", Ş-o acaţă pe-o nuia, Cînii hîrîie la ea ! PASERE GALBINA Pasere galbină-n cioc, Rău mi-ai cîntat de noroc, De ţi-ar pica ciocul tău Precum mi-ai cîntat de rău ! Tra, la, la, la, la, la, la, Nu videai inima mea Cît de ferbinte iubea, Dar acuma-i sloi de gheaţă, Rece şi fără de viaţă, Tra, la, la, la, la, la, la, Glasul tău cu amărîre Mi-a cîntat de despărţire, Să mă duc în cale grea, Departe de puica mea ! Tra, la, la, la, la, la, la, Căci nu sînt un vînători Să pîndesc cînd ai să zbori, Şi să-ţi dau eu ţie plată Cu un fulger de săgeată ! Tra, la, la, la, la, la, la 1 RĂVAŞ, PUICĂ. „Răvaş, puică, răvaş, dragă, Nu-ţi pară lucru de şagă. Răvaş de la împăratul Că-ţi vine-acasă bărbatul. “ „Arză-1 focul de răvaş, Şi-n cenuşă vide-l-aş 1“ „Gată-te, nevastă, bine, Că bărbatul iată-1 vine." „Las’ să vie, dracul ştie ! Calea mărăcini să-i fie. Eu cămeşa i-am spălat, Cu urzici i-o am frecat Şi pe spini i-o am uscat. Ş-încă i-am gătit de cină Două labe de galină Cu smîntîna din fîntînă." „Gată-te, nevastă, bine, Iată, că drăguţul vine." „Las’ să vie, Domnul ştie 1 Calea trandafiri să-i fie. Eu cămeşa i-am spălat, Cu sulcină-o am frecat Şi pe flori i-o am uscat. Ş-încă i-am gătit de cină Un pui tînăr de galină, Ş-o ulcică de vin plină. Că-i sînt dragă, ş-orice-oi face. El îmi zice că îi place !“ SUPLEMENT MAGDU (Baladă) Vine Magdul de pe vale Şi-ntîlneşte-o fată-n cale : „Magdule din Răsuceni, Ce caţi la noi la Strîmbeni ? Ce caţi, Magdule, la noi ? Ori nu-s fete pe la voi ?“ „Ba sînt ele, dar îs mici; Nu sînt încă de voinici, Ş-am venit să cerc pe-aici De-oi găsi una mai mare Să-mi fie de însurare.“ „Ba, sînt fete măricele Cîte flori şi cîte stele ; Dar nici una nu-i ca mine..." „Te aleg dar eu pe tine, Amîndoi să trăim bine.“ Vine Magdul de la plug Cu doisprece boi la jug. Duşmanii calea-i pîndesc, In calea lui se ivesc, Cată la doisprece boi Şi-i aleg doi cîte doi. Magdul că se încrunta, Voiniceşte se lupta, Iar duşmanii-1 năvălea Şi de moarte mi-1 rănea !... La casa cu trestioară Zace un voinic să moară. Nu ştiu, zace, ori se face. Că guriţa nu-i mai tace. Nici la umbră, nici la soaie El odihnă nu mai are, Ci se bate zi şi noapte Şi varsă sudori de moarte !... Cîntă bulia într-o cruce, Pe Magdu la groapă-1 duce, Dar de plîns cine mi-1 plînge Şi-n braţe cine mi-1 strînge ? Plînge mama cît ce poate Şi surorile lui toate. Iar logodnica-i cînd plînge, Varsă lacrime de sînge, Şi de doru-i şi de jale Să despică frunza-n vale : „Oh ! drăguţe Magdule ! Semăna-ţi-aş numele Pin toate poienile Să răsaie florile. Care fată le-a culege, De ea dorul să se lege. Care-or vrea ca să le poarte, La pămînt să cadă moarte!“ FRATELE RĂZLEŢ (Doină) „Frunză verde pădureţ, Oliolio ! frate răzleţ, Ce nu vii să ne mai vezi ? Că de cînd te-ai răzleţit, Pe la noi n-ai mai venit Să vezi cît eşti de jălit! Cum te plînge maica ta, Cum te plînge nevasta, Cum te plîng surorile De cu ziori ca florile. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare, nesfîrşit Faţa lor s-a vestejit Ca frunza stejarului De-atinsul brumarului." „Alei! Surori ce-am avut, Cît din ochi eu v-am perdut, Multe rele-am pătimit, Mult amar am înghiţit! Că mama cînd m-a făcut, Atunci bine i-a părut, Iar cînd naşa m-a scăldat, Atunci rău m-a blăstemata> a) Cînd se scaldă copilul după naştere, obiceiul este de a se pune în scăldătoare zahar, grîu sau orz, vin şi sămînţă sau floare de bujor dacă copilul e de parte bărbătească, şi atunci naşa îi meneşte să-i fie viaţa dulce ca zaharul şi mănoasă ca grîul; să agiungă a fi mîndru ca un bujor, şi precum vinul se întăreşte cu Că cu plînsul nu-ncetam Şi din somn o deşteptam. Marna-n braţe mă lua Şi la sîn mă legăna Şi cu lapte m-adăpa, Dar cumplit mă blăstema Să fiu în lume de chin, Să trăiesc ca un străin Şi de viaţă să n-am parte Şi de ea să fiu departe. Gîndul ei s-au împlinit Şi de voi m-am răzlăţit Cu sufletul amărît!“ cit se învecheşte, asemine finul să tot crească în putere cu cît a înainta în vîrstă. Dacă însă copilul e de parte femeiască, naşa îi pune în scăldătoare zahar, o pană de păun sau de porumb şi foi de trandafir, aienindu-i să aibă trai dulce şi îmbelşugat şi să agiungă uşoară la mers ca pana şi frumoasă la chip ca floarea trandafirului. NANI-NANI °> (Cîntice de leagăn) Nani-nani, copilaş, Dragul mamei fecioraş ! Că mama te-a legăna Şi mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălaşă, Ca pe-un îngerel în faşă. Nani-nani cu mama, Că mama te-a descînta Să te faci un viteaz mare Ca domnul Ştefan cel Mare. Să fii verde la război, Să scapi ţara de nevoi 1 Nani-nani, puiul meu, Ferici-te-ar Dumnezeu ! Să fii oacheş şi frumos Ca un soare luminos. Fetele să te-ndrăgească, Flori în calea ta să crească ! “) în Italia mamele obicinuiesc ca şi româncele a legăna copiii lor cu un soi de nani-nani. Ele cînt următoarea strofă : Dormi, dormi, nel mio seno. II mio cuor culla sara, Fa la nina, nana, na. Nani-nani, copiliţă, Draga mamei garofiţă, Că mama te-a legăna Şi pe faţă te-a spăla Cu apă de la izvoare Ca să fii ruptă din soare. Nani-nani, drăguliţă, Creşte-ai ca o garofiţă. Să fii naltă, trestioară, Albă ca o lăcrimioară, Blîndă ca o turturea Şi frumoasă ca o stea ! LADO-LADO *> (Cînlic do nuntă) Frunză verde lăcrimioară, Lado, lado, sorioară ! Du-te-n haine de mireasă La bărbatul tău acasă. Lasă mamă, lasă tată, Că de-acum eşti măritată, Lasă fraţi, lasă surori, Lasă grădina cu flori, Că tu singură-ai să fii O grădină de copii. Lado, lado, nu mai plînge, Mijlocelul nu-ţi mai frînge, Că acasă t-ei întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce, Şi la maică-ta t-ei duce Chiar atunci, şi nici atunce, Cînd bondariu-a face miere, Cînd a face plopul pere Şi răchită vişinele, Să-ţi alini pofta cu ele ! “) Acest cîntic se cîntă miresii cînd pleacă ea de la casa părinţilor ţa şă se ducă la casa mirelui. UNCROPUL0’ (Cînlic de a doua zi după cunutiic) Vine cioful de la baltă Cu plătica-mbăirată, Cu suducul în pohod Şi carasul în năvod. „Ce oaţi, ciofule, la noi ? Ce-ai venit ca un strigoi ? Du-te, du-te la pădure, Să nu peri de vro secure, Du-te, du-te-n mărăcine, Să nu păţi vre o ruşine. Că la noi sînt cununii, Şi la noi sînt veselii. Noi giucăm şi tropăim, Pămîntul să-l netezim, Bem, cîntăm şi veselim Şi din gură chiuim, Şi sărim în hop şi-n trop, Că e ziua de uncrop/' Vai! sărmanul de strigoi! Cioful zace pe gunoi. Nime nu cată la el Că-i străin şi singurel. a) Acest cîntic bizar se cîntă a doua zi după cununie, la masa cea mare, unde se obicinuieşte a se bea vin fert cu miere. La acea masă, fiecare din oaspeţi este dator a cînta un cîntic care-i va plăcea, cînd îi vine rîndul să beie partea de vin fert. Alte multe datini îşi au locul lor în ziua uncropului, îusă nu putem a lo espuno aicc. Preoteasa mai miloasă Ia pe ciof, îl cluce-n casă Şi-l pune pe colţ de vatră, Iar cînii la dîusul latră. Popa vine mănios, De pe vatră mi-1 dă gios, Preoteasa mai duioasă Pofteşte pe ciof la masă. Popa-i dus, ciofu-i în casă, Ciofu-n sîn la preoteasă ! CÎNTICUL ORBULUI (Doină) Frunză verde mărăcine, Vai ş-amar ! amar de mine, Nu ştiu ziua cînd se face, Că-n mormînt lumina-mi zace ! Părăsit, eu stau în drum, Nu văd lumea nicidecum ; Nu văd lume, nu văd soare, Nu văd mîndre făţişoare. încotro dau să mă-ntorc, Ochii mei de plîns se storc ; încotro mă învîrtesc, întuneric tot găsesc. Cine trece pe cărare Nu treacă cu nepăsare, Că lumea-i amăgitoare Ca o floare trecătoare, Ca o apă curgătoare. Oameni buni, mă tînguiţi, Oameni buni! mă miluiţi, Căci cu-atît vă folosiţi. Lumea asta-i o părere De avere, de putere, Iar cuvîntul orbului Suie-n naltul cerului. Şi ruga sîrmanului Stă la dreapta Domnului. PLUGUL (Colindă) a) Aho, aho, copii argaţi, Staţi puţin şi nu mînaţi, Lîngă boi v-alăturaţi Şi cuvîntul mi-ascultaţi: S-a sculat mai an Bădica Troian6’ Ş-a încălicat Pe-un cal învăţat, Cu nume de Graur, Cu şaua de aur, Cu frîu de mătasă Cît viţa de groasă. Şi-n scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat Ca s-aleagă-un loc curat De arat şi semănat. “) Cea mai însemnată calendă la romani era calenda Anului nou., cînd se felicitau şi se dăruiau cu prezenturi şi cînd era obiceiul a se cînta pe la case. De acolo se trage colinda noastră, adică urarea de Anul nou şi de Crăciun. Colindătorii merg pe Ia case, se opresc sub fereşti şi încep a zice urarea numită pluguşorul, împreunîndu-şi cuvintele cu sunet de clopoţei, sau de fere de plug, sau de un instrument ce-i zic bou şi care consistă într-o sîtă de peie petrecută cu un fir gros de păr de cal. Tragerea firului pin pelea sîtei produce un răget surd ca de bou depărtat. I>) Troian în loc de Traian. Valul lui Traian ce trece ţările române este numit Troianul. Asemine şi ruinele podului de pe Dunăre lîngă Tumul-Severinului se numeşte podul lui Troian. Şi curînd s-a apucat Cîmpul neted de arat In lungiş Şi-n curmeziş. S-a apucat într-o gioi C-un plug cu doisprece boi, Boi bourei, în coadă cudalbei, în frunte tintaţei, Mînaţi, copii, hei, hei! Ziua toată a lucrat Brazdă neagră-a răsturnat, Şi pin brazde a semănat Grîu mărunt şi grîu de vară, Deie Domnul să răsară ! Mînaţi, măi, hăi, hăi! Şi cît lucrul a sfîrşit, Iată, mări, s-a stîrnit Un vînt mare pre pămînt Şi ploi multe după vînt, Pămîntul de-a răcorit Şi sămînţa-a încolţit. Mînaţi, copii, hăi, hăi! La luna, la săptămîna, îşi împlea cu apă mînaa>, Şi se duse ca să vadă De i-a dat Dumnezeu roadă. a) In orice întreprindere fac, fie un drum, fie o speculaţie, fie o căsătorie, fie un război, românii găsesc de bun augur dacă le iese înainte cineva cu un vas plin de apă sau de vin. Ei zic atunce cu mulţămire : „Mi-a ieşit cu plin, în plin să-mi meargă". De aceea negreşit Troian îşi împle mîna cu apă cînd are a se apuca de cules holdele. Asemine cînd iese Crai-nou pe cer, românii îi închină cofiţe pline cu apă sau cu vin, şi după ce-i adresează rugămintele lor, varsă cofiţele peste cap. Şi de-i grîul răsărit. Şi de-i spicul aurit. Era-n spic ca vrabia, Era-n pai ca trestia ! Mînaţi, măi, hăi, hăi! Troian iute s-a întors Şi din grajd pe loc a scos Un alt cai mai năzdrăvan, Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-1 prinde locul. Cu potcoave de argint, Ce sînt spornici la fugit, Mînaţi, copii, hăi, hăi! El voios a-ncălecat, La Teghina-a apucat, Şi oţel a cumpărat Ca să facă săceri mari, Pentru săcerători tari, Şi să facă săceri mici Pentru copilaşi voinici, Ş-altele mai mărunţele, Cu mărunchi de floricele Pentru fete tinerele Şi neveste ochişele. Mînaţi, măi, hăi, hăi! Ş-a strîns fine Şi vecine Şi toţi finii Şi vecinii Şi vro trei babe bătrîne, Care ştiu rîndul la pîne, Şi pe cîmp i-a dus, Şi pe toţi i-a pus La lucrul pămîntului, In răcoarea vîntului. Mînaţi, copii, hăi, hăi! Ei cu stînga apuca Şi cu dreapta săcera, Şi pin lan înainta, De părea că înota. Alţii-n urma lor lega, Snopuri nalte aduna Şi clăi mîndre rădica Ce la soare se usca. Mînaţi, măi, hăi, hăi I Apoi carele-ncărca Şi pe toate le căra Şi girezi nalte dura, In capul pămîntului, In steriţa vîntului. Apoi aria-şi făcea Şi din grajdi mai aducea Zece iepe Tot sirepe. Şi de par că le lega, Şi pe toate le mîna Impregiurul parului, Deasupra faţiarului, Mînaţi, măi, hăi, hăi I Iepele mereu fugea, Funia se tot strîngea, De par iute agiungea ! Şi grîul se triera, Şi flăcăi îl vîntura, Dimerlia scutura, Harabale încărca Şi la moară le pleca, Mînaţi, copii, hăi, hăi! Iară hoaţa cea de moară, Cînd văzu atîte care încărcate cu povară, Puse coada pe spinare Şi plecă în fuga mare La cea luncă de scăpare. Lunca mare, Frunză n-are ; Lunca mică, Frunza-i pică. Iar morariul, meşter bun, Zărea moara pin cătun, Şi-şi lua cojoc miţos Şi mi-1 îmbrăcă pe dos. Şi-şi luă ciocanu-n brîu, Şi mai luă şi un frîu. Apoi iute alerga, Moara cu frîu-o lega Ş-o apuca de călcîi De-o punea pă căpătîi Şi-i da cu ciocanu-n şele De-o aşeza pe măsele. Mînaţi, măi, hăi, hăi! El o lua de lăptoc Ş-o da iar în vad, la loc. Şi turna deasupra-n coş Grîu mărunţel de cel roş. Grîul s-aşeza pe vatră Şi din coş cădea sub peatră. De sub peatră în covată Curgea făină curată, Mînaţi, copii, hăi, hăi! Troian mult se bucura, Zeciuială morii da, Pe morari îl dăruia, Apoi călare suia Şi voios se înturna Cu flăcăii ce mîna. Iar boii se opintea Şi roţile scîrţîia, Mînaţi, măi, hăi, hăi 1 Iată mîndra giupîneasă, Dochiana cea frumoasă, C-auzea tocmai din casă Chiotul flăcăilor, Scîrţîitul carelor; Şi-n cămară că mergea Şi din cui îşi alegea Sită mare şi cam deasă, Tot cu pînza de mătasă. Sufleca ea mînici albe, Ş-arăta braţele dalbe, Şi cernea, mări, cernea, Ninsoarea se aşternea. Pe sus tobele batea, Negurile gios cădea.®’ Mînaţi, măi, hăi, hăi! Apoi mama plămădea Ş-o lăsa pînă dospea ; *) Aceste două versuri compun una din cimiliturile obicinuite la şezători. Cînd flăcăii şi fetele se adun noaptea la clăci sau la şezători, îşi petrec timpul cu tot soiul de gioace ; unii spun poveşti, alţii propun frînturi de limbă sau cimilituri carele nasc hohote de răsună casa. Iată cîteva din aceste fraze, numite frînturi de limbă, şi care trebuie zise iute şi de multe ori: 1 Hîrb frînt, Hrib fript. 2 Capra calcă-n peatră, Peatra crapă-n patru Crape capul caprii-n patru Cum crapă peatra-n patru. 3 Veniră aseară oaspeţii la noi, Legară caii de coame, de coade, de cuiele podului etc. Iată şi cîteva cimilituri: Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca Şi-n cuptor îi arunca ! Apoi iară cu lopata Rumeni îi scotea şi gata. Atunci ea-mpărţea vro cinci La flăcăii cei voinici. Şi-mpărţea trei colăcei La copiii mititei, Iară mîndrului bărbat Ii dădea un sărutat! Mînaţi, măi, hăi, hăi! Cum a dat Dumnezeu, an, Holde mîndre lui Troian, 1 Două merg, două stau, Două duşmănie-şi au. 2 Pe cea vale nourată Vine-o fiară-ncomorată, De meşteri streini lucrată. Suflet n-are, suflet duce, De pămînt nu se atmge. • 3 Roş e, măr nu e, 1 Paturi sînt, plăcintă nu-i. JC 4 Limbă dulce sau amară Grăieşte la răsărit şi s-aude la apus. 5 Am două petre nestimate, încotro le-arunc, acolo se duc. 6 Dai de peatră, nu se strică, Dai în apă, se despică. 7 Cimilică mititică, Nici de vodă nu-i e frică. 8 Pe cea gură de vale Vine-o matahală mare, Cu 5 capete, 4 suflete şi 100 degete. 9 Oastea unui crai într-un vîrf de pai. etc., etc., etc., etc., etc. Giocurile copiilor români sînt foarte diverse ; ele se numesc : de-a mijoarca, de-a brazdiţa, de-a puia-gaia, de-a bastonul, de-a halea-malea, de-a sita cumătrei, de-a boul, de-a balanea, de-a dracul, de-a baba-oarba, fle-a ţencuşa, de-a ineluş-învîrtecuş. Ei se mai gioacă şi în dupi, în ţarc, cu mingea sau cu zmeii. Astfel să dea şi la voi, Ca s-avem parte şi noi. Să vă fie casa, casă, Să vă fie masa, masă ! Tot cu mesele întinse Şi cu feţele aprinse, Tot cu casele grijite, Cu buni oaspeţi locuite. Şi la anul să trăiţi, Să vă găsim înfloriţi Ca merii, Ca perii In mijlocul verii. Mînaţi, măi, hăi, hăi! De urat am mai ura, Dar ne-i că vom însera Pe Ia curtea dumneavoastră, Departe de casa noastră, Dumneavoastră aveţi parte De curţi nalte, luminate, Văruite, şindrilite Şi cu fereşti stecluite. Noi avem bordeie mici, Bune de plugari voinici, Veltucite şi lipite Şi cu stuh acoperite. Dar cîte paie-s la noi Atîţi bani fie la voi! De urat am mai ura, Dar ne-i că vom însera Şi avem a trece-n cale O dumbravă rea din vale, Unde sînt fete nebune Ce azvîrlă cu alune Şi se leagă de feciori Ca albinele de flori, Şi le-ncurc cărările Tot cu dismierdările !... Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Florile dalbe, Sculaţi voi, români plugari, Florile dalbe, Că vă vin colindători, Florile dalbe, Noaptea pe la cîntătorib}, Florile dalbe, Şi v-aduc un dumnezeu, Florile dalbe, Să vă mîntuie de rău, Florile dalbe, “) Colinda Florile dalbe se cîntă în agiunul Crăciunului, pe sub ferestrile caselor, de către flăcăi şi băieţi ce port o iconiţă reprezentînd naşterea lui Hristos. Tot atunce ei îmblă şi cu steaua, o stea mare de hîrtie poleită şi luminată pe dinuntru. b) Romanii împart ziua şi noaptea în următorul chip : ZIUA Răsărirea (soare răsare). Prînzişorul, cînd e soarele de trei suliţi. Prinzul, cînd stă soarele în cruce, la amiazi. Chindia, cînd e timp de toacă şi apusul. Iară noaptea se împarte în amurgul, în a treia strajă, pe la culcate. La cîntători, cînd cîntă cocoşii în miez de noapte. La mînecate. In ziori, cînd se îngînă ziua cu noapte, sau se mizeşte de zi. Un dumnezeu nou-născut, Florile dalbe, Cu flori de crin învăscut, Florile dalbe. Dumnezeu adevărat, Florile dalbe, Soare-n raze luminat, Florile dalbe. Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Florile dalbe, Sculaţi voi, români plugari, Florile dalbe, Că pe cer s-a arătat, Florile dalbe, Un luceafăr de-mpărat, Florile dalbe. Stea comată, strălucită, Florile dalbe, Pentru fericiri menită, Florile dalbe. Iată lumea că-nfloreşte, Florile dalbe, Pămîntul că-ntinereşte, Florile dalbe. Cînt pin luncă turturele, Florile dalbe, La fereastră rîndunele, Florile dalbe. Ş-un porumb frumos, leit. Florile dalbe, Despre apus a venit, Florile dalbe, Floare dalbă a adus, Florile dalbe, Şi la căpătîi s-au pus, Florile dalbe. El vă zice să trăiţi, Florile dalbe, întru mulţi ani fericiţi, Florile dalbe, Şi ca pomii să-nfloriţi, Florile dalbe, Şi ca ei să-mbătrîniţi, Florile dalbe. „Leleo, ce tot zăboveşti Prin lunca de la Mirceşti ? Leliţă, leliţă, Că e lunca numai floare Şi de minţi fermecătoare, Leliţă, leliţă. Ori ţi-ai perdut cărăruşa Prin vale pe la Brînduşa ? Leliţă, leliţă. Ori ţi-ai frînt vre un picior în desiş la Perişor ? Leliţă, leliţă ?“ „Ba, c-am fost, măi frăţioare, în valea cu lăcrămioare, Bădiţă, bădiţă, S-ascult o privighitoare Şi să-mi pun la sîn o floare, Bădiţă, bădiţă." „Lîngă vale, sus pe-un fag, Cîntă-un gangurel cu drag, Leliţă, leliţă ? Nu cumva l-ai ascultat Şi el mintea ţi-au furat, Leliţă, leliţă ?“ „Ba, c-am fost, măi fraţioare, La Fantul cu trestioare a), Bădiţă, bădiţă, Ş-am rupt trestie din el Să alung cel gîngurel, Bădiţă, bădiţă." „In cea baltă de la Fant Este-un şearpe cam berbant, Leliţă, leliţă. Nu cumva tu l-ai călcat Şi de pulpă te-au muşcat, Leliţă, leliţă." „Ba, c-am fost în aluniş De-am rupt vargă din desiş, Bădiţă, bădiţă, Şi cu ea m-am apărat De cel şearpe blăstemat, Bădiţă, bădiţă." „Prin desiş cu frunza verde Unde urma nu se vede, Leliţă, leliţă, Şeade-un mîndru păunei, Nu te-ai întîlnit cu el, Leliţă, leliţă ?“ „Ba, bădiţă, l-am zărit Şi pe loc i-am dăruit, Bădiţă, bădiţă, Vărguţa şi lăcrimioara, Trestia şi inimioara, Bădiţă, bădiţă !" “) Poiana lăcrimioarelor, Valea Brmduşii şi Perişorul sînt nume de poiene din lunca de la Mirceşti ce se-ntinde pe malul Şiretului. Fantul este o rîpă sălbatică, plină de trestii nalte şi umbrită de crengile unor plopi urieşi ce se pleacă pe malurile lui. SURORILE a) Frunză verde lăcrimioară, Am avut o sorioară Iubitoare, cîntătoare, Născută la foc de soare. Vai de mine ! vai de ea ! Din copilăria mea Ochi cu dînsa n-am mai dat, Timpul greu ne-au apăsat! Dar de-a fi orice ar fi, Noi, sorioară, tot vom fi. Că-n noi dorul nu mai tace, Sîngele-apă nu se face. Două inimi sorioare Sînt ca razele-arzătoare Ce din soare vesel plec Şi prin neguri dese trec Şi-n văzduh se rătăcesc Ş-apoi iar se întîlnesc, Glas de soră, glas de frate Trec hotare depărtate Şi s-adună, se-mpreună Ca două raze de lună. *) D-l G. Vegezzi-Ruscalla din Turin a scris o disertare foarte interesantă asupra acestei poezii intr-o epistolă adresată cavalerului C. Nigra, actualul ambasador italian în Paris, şi întitulată Italia e Romenia. COMENTARII f ii i I j POEZII POPULARE ALE ROMÂNILOR Adunate şi întocmite de V. Alecsandri După ce i se revelă literatura populară, Alecsandri ia hotărîrea culegerii ei. Aceasta trebuia să fi început poate chiar din toamna anului 1848, „descoperirea" folclorului românesc răsunînd la acea dată într-o conştiinţă ca a scriitorului nostru, impregnată chiar fără ca el să-şi dea seama bine de întregul interes pentru folclor ce-1 întîlnise în anii săi de studii în Franţa, de la Fauriel, cu a sa Chants populaires de la Grece moderne (1824), pînă la muzica atît de impregnată de filoane populare poloneze, atît de caracteristică şi atît de plină de prestigiu european a lui Chopin. In orice caz, în 1844, scriitorul strînsese suficient de mult material folcloric ca să se gîndească la publicarea lui într-un volum. Intr-o notă din Propăşirea, reprodusă şi de Gazeta Transilvaniei, Alecsandri anunţa apropiata tipărire a unui volum cu poezii populare, solicitînd eventuale noi materiale de la cititori. Volumul n-a apărut însă atunci, dar scriitorul a continuat să strîngă material şi să-l orînduiască, să-l pregătească pentru tipărire. Intr-un calendar pe anul 1848, deci la sfîrşitul lui 1847, apărea balada Pâunaşul codrilor, prima ce o publica din nenumăratele ce le avea încă de la acea dată, la gruparea cărora reluase lucrul, aşa cum mărturisea în corespondenţa sa din această vreme, după încheierea dramaticului episod de dragoste cu Elena Negri. De altfel, publicînd Păunaşul codrilor, Alecsandri anunţa din nou că Poeziile populare sînt sub tipar, ceea ce pune în lumină în orice caz că această intenţie era mereu prezentă în conştiinţa lui. Ele n-au apărut însă nici de astă dată. Este foarte posibil ca anunţul din calendarul pe 1848 să nu fi fost o simplă anticipare, ci să fi corespuns unei situaţii reale, clar evenimentele revoluţionare din martie 1848 de la Iaşi, apoi exilul poetului să fi întrerupt lucrul, definitivarea şi publicarea în acel moment. In orice caz, în mai 1849, cu ocazia călătoriei de la Paris la Constantinopole, tatăl său i-a adus din ţară manuscrisele între care se aflau şi culegerile de poezii populare. Din august 1849, cînd revine la Paris, reia cu cea mai mare intensitate lucrul la definitivarea culegerii sale de poezii populare. La sfîrşitul lui septembrie din acest an, în febra acestei elaborări şi dorind să pregătească spiritele pentru înţelegerea în întreaga lor bogăţie lăuntrică şi expresivă a baladelor populare, din care cîteva mostre trimitea pentru a fi publicate Bucovinei lui Hurmuzache, Alecsandri scria prima parte din studiul Românii şi poezia lor, a cărui redactare şi publicare a continuat şi în cursul anului următor, însoţind numeroasele balade ce s-au publicat în această vreme în revista cernăuţeană. In sfîrşit, în 1852, apare prima parte din Poezii poporale, Balade (Cîntice bătrîneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, 104 pagini de formatul 13/19 cm, scoase de tipografia „Buciumul român“ din Iaşi. Partea a doua a acestei culegeri a apărut în anul următor. Cu aceasta, Alecsandri neîndoielnic punea o piatră de hotar folcloristicii româneşti. Culegerea poeziilor populare realizată de Alecsandri, care a avut un mare ecou în ţară, a devenit de îndată o „piesă" de cea mai mare importanţă pentru propaganda românească în Apus. Scriitorul nostru însuşi, sfătuit de Prosper Merimee, dar mai cu seamă pentru a răspunde nevoii de a face cunoscut, în acea perioadă de pregătire a Unirii, în Apusul Europei, poporul român, a tradus această culegere în limba franceză: Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautes danubiennes). Recueillis et traduits par V. Alecsandri. Avec introduction par M. A. Ubicini (Paris, 1855). O antologie de poezie românească, în care, lîngă versuri din cîţiva poeţi români ai vremii, apar şi poezii populare din culegerea lui Alecsandri scoate, un an mai tîrziu, Henry Stanley într-o traducere engleză : Rouman Anthology (Hertford, 1856) ; iar în 1857, Wilhelm de Kotzebue, prieten cu Alecsandri încă din vremea cînd locuise el însuşi în Moldova, de care rămăsese legat prin sinceră afecţiune, publica o traducere germană : Rumănische Volkspoesie. Gesammelt tind geordet von B. Alecsandri (Berlin, 1857). Alecsandri însă, publicînd culegerea sa de literatură populară din 1852—-1853, nu-şi epuizase materialele. Diverse împrejurări îl împiedică o bună bucată de vreme să continue această preţioasă publicare începută. In 1855, în cîteva suplimente ale României literare, Alecsandri publică noi materiale de literatură populară. Pentru că problema Unirii devenea în acel moment de prim plan, scriitorul nostru ţine ca în culegerile sale de folclor să reprezinte toate provinciile româneşti. In note foarte clare, care atestă deplina onestitate a scriitorului, el arată că materialul din Transilvania şi Banat în parte l-a cules singur, cu prilejul pribegiei din 1848, în parte i-a fost comunicat de alţii, iar cel din Valahia este transcris după Spitalul amorului al lui Anton Pann. In iarna 1861—1862, în primăvara şi vara anului 1862, scriitorul lucrează intens la desăvîrşirea ediţiei mai complete de poezii populare, pe care o încheie definitiv încă de la Paris, în vara 1862. La începutul lui octombrie, el încredinţează Elenei Cuza manuscrisul, pentru a fi tipărit şi vîndut în folosul azilului Elena Doamna, întemeiat recent de soţia domnitorului. Ediţia apare în sfîrşit în condiţii tehnice excepţionale, spre sfîrşitul anului 1866, poate chiar la începutul lui 1867. Această ediţie, Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri (Bucureşti, 1866), fiind cea mai completă şi cea din urmă alcătuită de autor, o considerăm ediţie de bază, repro- ducînd-o, cu mici excepţii, în întregime în ediţia de faţă-Hs-a lungul anilor, relativ tîrziu după publicarea ei, mai cu seamă către sfîrşitul secolului trecut, culegerea lui Alecsandri a avut numeroşi critici, dintre care unii n-au fost lipsiţi, în împrejurările obiective ale momentului, de intenţii vădit minimalizatoare. Nu este, fireşte, simplă întâmplare că analiza critică riguroasă a activităţii folcloristice desfăşurate cu mult înainte de scriitor se produce tîrziu de tot, în cadrul campaniei de denigrare a lui Alecsandri de la sfîrşitul vieţii acestuia. Obiecţia principală ce se aducea de către denigratorii scriitorului nostru în activitatea lui de folclorist era că a „îndreptat", a modificat, în consecinţă a alterat şi chiar falsificat textul autentic al poeziilor populare din ediţia sa. Folcloriştii obiectivi .au recunoscut că procedeul unei reproduceri nu întru totul riguros exactă, care este un principiu elementar al culegerii de folclor astăzi, nu era rezultatul unei uşurinţe şi cu atît mai puţin al unei tendinţe de falsificare, ci corespunde nivelului folcloristicii europene de la mijlocul secolului trecut. De altfel, în această privinţă nu trebuie să uităm că, foarte onest, scriitorul a consemnat explicit metoda sa de culegere, care era curentă la data respectivă, indi- cînd că textele sînt „îndreptate" de el. Dar această indicaţie nu trebuie interpretată nici într-un chip excesiv, care e clar că nu corespunde realităţii. Cercetarea materialului demonstrează fără putinţă de tăgadă că intervenţiile soriitorului nu sînt masive, oi adăugiri, eliminări, sau stilizări de amănunt, în genere el respectînd textul popular cules cu un simţ uneori surprinzător. Am da în această privinţă doar două fapte deosebit de concludente. Primul e că renunţă să includă între poeziile populare, aşa cum avea iniţial intenţia, poemul Mărioara-Florioara şi că de cîte ori include între cele populare cîte o poezie ce-i aparţine, specifică acest lucru. De altfel, o asemenea includere corespundea unui anumit spirit al epocii despre ceea ce este literatură populară, pe care la un moment dat îl formula G. Bariţiu, iar mai tîrziu Eminescu însuşi. Al doilea fapt, mi se pare încă mai important şi mai convingător, pentru că el relevă tocmai respectul lui Alecsandri pentru creaţia populară. Este vorba de faptul că el îşi dă seama sau crede că Mioriţei îi lipseşte sfîrşitul, marchează limpede acest lucru prin rîndul de puncte de la sfîrşitul baladei şi o şi spune, dar nici o clipă nu-i trece prin minte să alcătuiască el un final. Dată fiind onestitatea şi sinceritatea de care a dat totdeauna dovadă Alecsandri, cred că putem accepta, în spiritul celor afirmate pînă aici, ca întru totul valabile declaraţiile pe care el le făcea la 1874 tînărului cercetător Crăciunescu, care-i ceruse să precizeze în ce consta contribuţia sa personală la poeziile populare pe care le publicase. „Nu le-am făcut nici o modificare — spunea foarte limpede scriitorul nostru — afară de cîteva versuri adăugate de către lăutari ţigani, pe care am găsit de cu- vinţă să le las afară. Pentru unele din aceste poezii am făcut ceea ce un giuvaergiu ar face pentru unele pietre preţioase. Am respectat subiectul, stilul, forma şi chiar mai multe din rime incorecte care fac parte integrantă din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat în conformitate cu gustul modem, le-am conservat ca pe nişte giuvaeruri de aur, pe care le-aş fi găsit acoperite de rugină şi turtite. Le-am curăţat de petele de rugină, şi le-am dat strălucirea primitivă. Iată tot meritul meu. Comoara aparţine poporului, care singur era în stare să producă minuni atît de originale... Este uşor de crezut că dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atît de puternic, în stare să compună Mioriţa, un Toma AUmoş, un Mihu Copilul etc. — m-aş fi simţit onorat şi aş fi fost destul de egoist pentru a le publica sub a mea iscălitură.’'" In ediţia aceasta au fost reproduse notele lui Alecsandri, ele constituind, un adevărat document de epocă, unul din aspectele pe care le îmbrăca pe plan literar lupta naţională şi socială atunci. Este însă evident că în această privinţă trebuie să fim foarte circumspecţi. Alecsandri era totuşi, cînd depăşea terenul „instinctului artistic" şi intra în domeniul strict ştiinţific, un diletant. De aceea, notele din ediţia poeziilor populare, păstrîn- du-şi interesul dacă sînt examinate în mod critic, sînt în linii mari depăşite din punct de vedere ştiinţific. Ele oglindesc tendinţele patriotice, naţionale — în sensul bun al cuvîntului — ale scriitorului, dorinţa lui de a ilustra însuşirile etice, fizice, estetice ale românului din popor, atitudinea antiboierească, simpatia pentru haiduci etc. etc. Dar nu e mai puţin adevărat că uneori în aceste note îşi fac loc exagerări, confuzii, erori — fie cu intenţie, din simplă şi sinceră dorinţă de a servi cauza poporului său, fie fără intenţie, din pricina mentalităţii sale. Trebuie să mai adăugăm, însă, că asemenea note, în care-şi fac loc exagerări, confuzii sau erori de fapte sau de interpretare sînt rare şi niciodată nu îmbracă forme foarte grave. încă în 1872, salutînd noua ediţie a Cronicelor României, Hasdeu spunea : „Kogălniceanu în literatura istorică a României şi Alecsandri în literatura noastră poporană joacă pînă la un punt rolul lui Columb în privinţa geografică. America exista din ziua creaţiunii şi o cunoscuseră de secoli întreprizii plutaşi din Scandinavia ; dar marele genovez cel dintîi a dat-o la lumină şi printr-însul ieşită la lumină ea va rămînea pentru totdeauna copilul lui Columb. Tot astfel cronicele şi doinele române nu sînt nici ele noi, şi nu odată le-au atins ici-colea în treacăt cîte un turist în undele vieţii noastre naţionale; însă numai Kogălniceanu şi numai Alecsandri se pot făli de a le fi scos din întunerec, înfruntînd amîndoi, asemenea lui Columb, stupida indiferenţă şi chiar invidiosul sarcasm al contemporanilor. Lor li se aplică pe deplin energicul vers al anticului poet : «Plin de gloria ta, acest monument te cuprinde pe tine, deşi nu este al tău !» Vor trece sute de ani, dar niciodată nu va răsuna numele unui Mihu-Copilul, Toma Alimoş, Erculean etc. fără ca ecoul să nu vibreze : Alecsandri 1“ dar în anii din urmă, academicianul G. Călinescu, în cadrul unor discuţii în jurul poeziei populare în genere şi a valorii diverselor variante, făcînd din Mioriţa la drept vorbind un adevărat simbol al poeziei populare din culegerea lui Alecsandri şi implicit apreciind însăşi valoarea de folclorist a acestuia, conchidea că „nu JMioriţa ca Ur-baUade e o capodoperă, ci unele variante ale ei în frunte, orice s-ar zice, cu versiunea V. Alecsandri". Şi între aceştia doi, între atîţia alţii, dominant ca un uriaş munte, Sadoveanu spune cuvinte ce rămîn ca săpate în bronz despre aceeaşi Mioriţă din versiunea scriitorului nostru, strălucită întrupare reprezentativă a întregii lui activităţi folcloristice : „Din nou, în leagănul acesta al munţilor ş-al baladelor, mă simţeam uimit şi săgetat de lacrimi şi înţelegeam ce suflet de adevărat poet a avut marele Alecsandri. Căci el întîia oară a auzit ducînd silabele misterioase ale „Mioriţei'" în plaiurile munţilor Moldovei. El a urmărit-o din vale-n vale, din ecou de vînt în ecou de bucium ; el i-a simţit forma fină şi mlădioasă în variantele tufoase şi imperfecte ; el a căutat-o pînă ce-a găsit-o pusă ca o piatră rară, perfectă şi unică, aşa cum ne-a transmis-o. Balada aceasta fără seamăn în literatura noastră este cel mai mare titlu de glorie al poetului de la Mirceşti. Dacă numai atîta ar fi tăcut, era de ajuns ca să trăiască pînă la amurgul neamului." Poate rîvni vreodată cineva la o recunoaştere mai mare şi mai deplină a străduinţelor sale ? Şi putem cere noi, fără să renunţăm la nimic din exigenţele ştiinţifice fireşti, chezăşie mai temeinică decît asemenea mărturii pentru aurul curat al gîndirii şi simţirii poporului pe care Alecsandri le-a ştiut aduna în epocala sa culegere Poezii populare ale Românilor ? INDICI INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după titlu) Alba de la munte: 295 Aoleo 1 ce fuse asta ? : 379 Aolică, daolică : 307 Baba şi fata: 362 Baba şi moşneagul: 364 Bade Trandafir: 396 Badiul: 146 Balaurul: 29 Barbu; 361 Blăstemul; 35 Bobii: 261 Aolică, dodo, fa: 386 Arză-l focul de bărbat: 388 Bogatul şi săracul: 59 Bogdan : 199 Bolnavul: 309 Brumărelul: 51 Bujor : 182 Buruiana de leac: 298 Busuiocul: 367 Catana : 323 Călăreţul: 275 Călătorul: 64 Chira: 137 Ciobanul: 293 Ciocoiul: 277 Ciuma : 53 Cînticele lui Ştefan-vodă: 197 Cînticul călugărului: 257 Cinticul lui Mihai Viteazul: 247 C Cînticul orbului: 414 Cînticul răzăşului: 256 Codreanul: 106 Codrul: 278 Constantin Brancovanul: 242 Copila: 268 Copila murind : 259 Corbac: 165 Cucul: 272 Cucul: 301 T) Dectt ruda şi vecinul: 383 Despărţirea : 310 Doina: 253 [Doina haiducească] Alta : 342 [Doina haiducească] Alta : 343 [Doina haiducesacă] Alta : 345 Doina oltenească (a Jianului) : 313 [Doina oltenească] Alta : 315 [Doina oltenească] Alta : 316 [Doina oltenească] Alta : 317 [Doina oltenească] Alta : 318 Doina voinicească : 280 [Doina voinicească] Alta : 282 [Doina voinicească] Alta : 284 [Doina voinicească] Alta : 286 [Doina voinicească] Alta : 290 [Doina voinicească] Alta (a lui Ion Petreanu) : 287 Doica: 73 Domnica : 375 Doncilă : 133 Dorul: 270 Dorul: 329 Dorul de ţară : 324 Dorule, odorule : 384 Dragostele: 271 Drum, la deal... : 305 Dusu-s-au bădiţa : 331 Erculean : 32 Este bine, nu e bine : 385 Fa, leliţă rotiliţă: 393 Fata ardeleancă : 330 Fata cadiului: 173 Fata de birău: 66 Femeia temută : 369 Fîntîna cu doi brazi: 276 Floarea din pîrlaz: 366 Floricica : 260 Floricică-n foi albastră: 306 Florile dalbe : 423 Fratele (Călugăr) : 336 Fratele răzleţ: 407 Fratele răzneţ : 308 Frunză verde de alună : 354 Frunză verde de căpşune : 356 Frunză verde de piperi: 355 Fugi încolo : 365 G Ghemiş : 151 Haiducul rănit: 347 Hîtrul bătrîn: 335 Holera : 56 H Hora de la Mirceşti; 420 Hora ţigănească: 360 Ian sui, leleo... : 368 Ileana : 351 Ilenuţa de la Peatra: 359 Împărate, împărate !: 325 Inelul şi naframa : 37 lordachi dl Lupului: 204 Iubirile : 334 1 Insura-m-aş : 390 Jianul: 186 Lado-lado : 411 Leliţa de la munteni: 371 Leliţele: 363 Magdu : 405 Marioara : 374 Măi bădiţă, păr sucit: 397 Mehedinţeanul: 321 Leliţico, draga mea: 389 Lena : 263 Lunca ţipă, lunca zbiară: 254 M Mihu Copilul: 81 Mioriţa : 17 Mîndra din Muncel: 68 Mîndra Liţa : 332 Mogoş vornicul: 178 Monastirea Argeşului: 212 Mormîntul: 304 Moş bătrîn : 353 Movila lui Burcel: 191 Muieruşca din Braşău : 72 N Nani-nani: 409 [Nani-nani] Altul : 410 Năluca : 21 Nevasta: 338 Nevasta bătută: 381 Nevasta bolnavă: 340 Nevasta care iubeşte: 376 Nevasta harnică : 380 Nevasta tîlharului: 258 Novac şi corbul: 168 O Olteanul: 319 Oltul: 312 Omul urît: 337 Omule, boule : 377 Oprişanul: 229 P Pasere galbină : 400 Păunaşul codrilor; 42 Pe sub poale de pădure : 392 Pentru mîndra care-mi place : 394 Plîngerea ţării: 273 R Rada : 143 Radu Calomfirescu : 223 Răvaş, puică... : 401 Răzbunarea nevestei: 382 Plugul: 415 Poroncitu-mi-a mîndra : 398 Puica bălăioară : 269 Puiuşorul: 357 Rîndunica : 358 Român Grue Grozovanul: 97 Românii de pe malurile Dunărei : 70 S Serb-Sărac : 126 Soarele şi luna : 45 Sora contrabandierului: 265 Spune, mîndro...: 297 Stăncuţa : 373 Stejarul şi cornul: 62 Străinul: 267 Sultana : 370 Sună petricica-n vale : Surorile : 428 Şalga : 77 Ştefan-vodă şi şoimul: Şepte fete : 372 Ştefăniţă-vodă : 236 Şoimul şi floarea fagului: 49 Tiţa: 352 Toma Alimoş : 92 Trandafir cu două flori : 399 Trandafirul: 303 Trecui valea: 395 Tunsul: 189 Turturica : 292 Uncropul: 412 Vidra : 117 Visul lui Tudor Vladimirescu: 249 Voinicii Bucovii: 348 Voinicul: 279 Vulcan : 157 Zis-au badea : 387 T INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după primul vers) A Aho, aho, copii argaţi (Plugul): 415 Albo, Albo de la munte ! (Alba de la munte) : 295 Alelei ! amar de mine (Dragostele): 271 Am iubit un trandafir (Trandafirul) : 303 Amărîtă turturică (Turturica): 292 Aoleo! ce fuse asta? (Aoleo! ce fuse asta?): 379 Aoleo, frate răzneţ ! (Fratele răzneţ): 308 Aoleo, mamă Ileana ! (Buruiana de leac): 298 Aoleu ! mă-mă doare, spata (Nevasta bătută): 381 Aolică, daolică ! (Aolică, daolică): 307 Aolică, dodo, fa ! (Aolică, dodo, fa): 386 Arde-mă şi frige-mă (Hora ţigănească) : 360 Arde-mi-te-ai, codri des ! (Codrul) : 278 Arză-1 focul de bărbat! (Arză-l focul de bărbat): 388 Arză-te focul, pădure (Cînticul călugărului) : 2S1 Arză-te focul, răchită ([Doina haiducească] Alta) : 342 Astă-vară am vărat (Olteanul): 319 Astăzi bură, mîine bură (Domnica): 375 Au nu vezi unde mă duc (Omule, boule): 377 Auzit-aţi de-un oltean (Cînticul lui Mihai Viteazul): 247 B Bade Trandafir frumos ! (Bade Trandafir) : 396 Bată-1 crucea om bogat ([Doina voinicească] Alta) (a lui Ion Petreanu) : 287 Brancovanul Constantin (Constantin Brancovanul): 242 Busuioace, busuioace (Busuiocul): 367 c Cătră mine te giurai (Dorule, odorule): 384 Ce caţi, Barbule, la noi ? (Barbu): 361 Cine-i tînăr şi voinic (Voinicul) : 279 Cîntă paserea pe-o floare (Copila murind): 259 Cîntă puiul cucului / Pe coarnele plugului ([Cucul] Altul): 327 Cîntă puiul cucului/Pe crucea molidvului ([Cucul] Altul) : 328 Cît e ţara ungurească (Fata ardeleancă): 330 Colo gios, pe lîngă Tisă (Mîndra din Muncel) : 68 Colo-n ţara muntenească (Oprişanul) : 229 Corbac zace la-nchisoare (Corbac): 165 D De mic, sărăcuţ de mine (Ciobanul): 293 Decît ruda şi vecinul (Decît ruda şi vecinul) ; 383 Departe, frate, departe (Toma Alimoş): 92 Din Şiret şi pînă-n Prut (Călăreţul) : 275 Doină, doină, cîntic dulce ! (Doina): 253 Dragă mi-e leliţa-naltă (Leliţele) : 363 Dragele iubirile (Iubirile) : 334 Drum la deal şi drum la vale ! (Drum la deal...): 305 Dulce turturică (Cucul şi turturica): 23 Dusu-s-au bădiţa, dus (Dusu-s-au bădiţa): 331 E Este bine, nu e bine (Este bine, nu e bine) : 385 Eu, vere, te-aş întreba ([Doina haiducească] Alta) : 345 F Fa, leliţă rotiliţă (Fa, leliţă rotiliţă) : 393 Fată de birău ! (Fata de birău) : 66 Fă, bădiţă, peatra-n zece (Românii de pe malurile Dunărei) : 70 Floricică, floricea I (HUrul bătrîn) : 335 Floricică-n foi albastră ! (Floricică-n foi albastră): 306 Fost-ai, leleo, cînd ai fost (Baba şi moşneagul): 364 Fost-am eu la părinţi una (Nevasta tîlharului): 258 Fost-am pe unde-am iubit (Mormîntul): 304 Fost-au, cică, un Novac (Novac şi corbul): 168 Fost-au, fost, un crăişor (Inelul şi naframa): 37 Frate, frate de stejar! (Stejarul şi cornul): 62 Frunză verde alunică ! (Năluca) : 21 Frunză verde alunică (Mîndra Liţa): 332 Frunză verde baraboi (Ciocoiul): 277 Frunză verde cardama (Sultana): 370 Frunză verde clocotici ([Doina voinicească] Alta) : 286 Frunză verde de agude (Femeia temută): 369 Frunză verde de alună (Floricica): 260 Frunză verde de alună (Sună petricica-n vale): 311 Frunză verde de alună (Frunză verde de alună): 354 Frunză verde de-aluniş (Ghemiş): 151 Frunză verde de bujor (Puiuşorul): 357 Frunză verde de căpşune (Frunză verde de căpşune): 356 Frunză verde de cicoare ([Doina voinicească] Alta) : 282 Frunză verde de cireş (Cînticul răzăşului): 256 Frunză verde de grenate (Sora contrabandierului): 265 Frunză verde de negară (Bujor): 182 Frunză verde de negară (Plîngerea ţării) : 273 Frunză verde de pelin (Cucul): 272 Frunză verde de piperi (Frunză verde de piperi): 355 Frunză verde de susai ([Doina voinicească] Alta) : 284 Frunză verde lăcrimioară (Lado-lado) : 411 Frunză verde lăcrimioară (Surorile): 428 Frunză verde magheran (Mehedinţeanul): 321 Frunză verde măr creţesc (Doina oltenească) (a Jianului) : 313 Frunză verde mărăcine (Dorul): 270 Frunză verde mărăcine (Cînticul orbului): 414 Frunză verde meri creţeşti (Ştefăniţă-vodă): 236 Frunză verde pădureţ (Fratele răzleţ): 407 Frunză verde peliniţă (Vidra): 117 Frunză verde rozmarin (Străinul): 267 Frunză verde salbă moale (Ciuma) : 53 Frunză verde salbă moale (Lena) : 263 Frunză verde sălcioară (Puica bălăioară) : 269 Frunză verde şepte brazi (Doina voinicească) : 280 Frunzăliţă de dudău (Bogatul şi săracul): 59 Frunzuliţă de dudău (Codreanul): 106 Frunzuliţă iarbă neagră ([Doina oltenească] Alta) : 318 Fugi încolo, vină-ncoace (Fugi încolo) : 365 G Gios, pe apa Prutului (Iordachi al Lupului): 204 Gios, pe malul Prutului (Holera): 56 H Hai, Ileană, la poiană (Ileana) : 351 I Iaca mîndra de pe vale ! (Nenasta harnică): 380 Ian sui, leleo,-n cel măr dulce (Ian sui, lele o...): 368 Ici e ţărînă cu glod (Răzbunarea nevestei): 382 Ilenuţo de la Peatră (Ilenuţa de la Peatra): 359 î îmbla, frate, mîndrul soare (Soarele şi luna): 45 împărate, împărate ! (Împărate, împărate !): 325 în noaptea Sîntei Mării ([Doina oltenească] Alta) : 317 în oraş, la Bucureşti (Mogoş vornicul): 178 în oraş, la Bucureşti (Radu Calomfirescu): 223 însura-m-aş, însura (Insura-m-aş): 390 într-o verde grădiniţă (Brumărelul): 51 într-o zi de sărbătoare (Movila lui Burcel): 191 La bordei cu crucea naltă (Stăncuţa): 373 La Brăila-n vale (Chira) : 137 La cea casă mare (Rada) : 143 La dealul Barbat (Mihu, Copilul): 81 La fîntina cu doi brazi (Fîntîna cu doi brazi) : 276 La grădină, la cerdac (Fata cadiului): 173 La gura Şiretului (Vulcan): 157 La mama pe cînd eram (Nevasta) : 338 La mijlocul drumului (Balaurul) : 29 Lăpuşneanul cel cumplit (Bogdan): 199 Leleo, ce tot zăboveşti (Hora de la Mirceşti): 426 Leleo roşie la obraz (Floarea din pîrlaz): 366 Leliţico, draga mea (Leliţico, draga mea): 389 Leliţo de la munteni (Leliţa de la munteni) : 371 Lumea-ntreagă ocolii ([Doina oltenească] Alta) : 316 Lunca ţipă, lunca zbiară (Lunca ţipă, lunca zbiară): 254 M Marioară dintre bălţi (Marioara) : 374 Măi bădiţă, păr sucit! (Mâi bădiţă, păr sucit): 397 Merge Tiţa la fîntînă (Tiţa): 352 Mîndră mămucă am avut ([Doina haiducească] Alta) : 343 Mult mi-e dor şi mult mi-e sete ([Doina oltenească] Alta) : 315 Munte, munte, peatră seacă ! (Catana): 323 N N-aţi auzit de-un Jian (Jianul): 186 Na păcatul! ce văzui (Moş bătrîn) : 353 Nani-nani, copilaş (Nani-nani): 409 Nani-nani, copiliţă ([Nani-nani] Altul) : 410 Nevasta care iubeşte (Nevasta care iubeşte); 376 o Of ! urît, urît, urît ! (Urîtul) : 255 Oltule, Olteţule ! (Oltul): 312 P Pasere galbină-n cioc (Pasere galbină): 400 Pe Argeş în gios (Monastirea Argeşului): 212 Pe cel deal îndelungat (Haiducul rănit): 347 Pe cel deal, pe cel colnic (Blăstemul): 35 Pe cel deal, pe cel colnic (Păunaşul codrilor): 42 Pe cîmpul Tinechiei (Doica): 73 Pe luciul Dunărei (Badiul): 146 Pe mine ce m-a mîncat ? (Şepte fete): 372 Pe-n mijloc de Ţarigrad (Serb-Sărac) : 126 Pe sub poale de pădure (Pe sub poale de pădure): 392 Pe-un picior de plai (Mioriţa) : 17 Pentru mîndra care-mi place (Pentru mîndra care-mi place) : 394 Perit-ai fi, pui de cuc! (Cucul): 326 Plecat-au în ziori (Erculean) : 32 Plînge-mă, mamă, cu dor (Dorul de ţară): 324 Plugurile intră-n sat (Nevasta bolnavă) : 340 Poroncitu-mi-a mîndra (Poroncitu-mi-a mîndra): 398 R Răvaş, puică, răvaş, dragă (Răvaş, puică...) : 401 Rîndunea cu albă creastă (Rîndunica): 358 S Scoală, sufleţele, scoală (Bolnavul): 309 Sculaţi, sculaţi, boieri mari (Florile dalbe) : 423 Spune, mîndro, mergi, nu mergi P (Spune, mîndro...): 297 Sub cel păr mare din sat (Doncilă): 133 Sub poale de codru verde ([Doina voinicească] Alta) : 290 Sub răchită rămurată (Baba şi fata) : 362 Sub tufe de clocotel (Muieruşca din Braşău): 72 Sus, în vîrf de brăduleţ (Şoimul şi floarea fragului): 49 Sus, la crîşma Sucevii (Voinicii Bucovii) : 348 Sus, pe cîmpul Nistrului (Român Grue Grozovamd): 97 Sus, pe malul Dunărei (Şalga): 77 ş Şoimule, şoimuţ uşor (Ştefan-vodă şi şoimul) : 195 Ştefan, Ştefan domn cel mare (Cînticele lui Ştefan-vodă): 197 T Taci, bădică, nu mai spune (Copila) : 268 Trage, mîndro, cu bobii (Bobii): 261 Trandafir cu două flori (Trandafir cu două flori): 399 Trece-un călător şi cîntă (Călătorul) : 64 Trecui valea ş-o puntiţă (Trecui valea): 395 Tudor, Tudor, Tudorel (Visul lui Tudor Vladimirescu): 249 U Unde-aud cucul cîntînd ([Cucul] Altul) : 302 Unde te duci, bărbăţele (Despărţirea): 310 V Vai de mine, amar de mine ! (Fratele) (Călugăr) : 336 Vai de mine, ce m-oi face ? (Omul urît) : 337 Vestea-n ţară a agiuns (Tunsul) : 189 Vine cioful de la baltă (Uncropul) : 412 Vine cucul de trei zile (Cucul): 301 Vine dorul despre seară (Dorul): 329 Vine Magdul de pe vale (Magdu): 405 7 Zis-a badea c-a veni (Zis-au badea): 387 Pagina de titlu a ediţiei Poeziilor populare din 1866 Domnitorul Cuza şi soţia sa, tablou de epocă, în jurul căruia între cei mai apropiaţi colaboratori se află şi Alecsandri. Doamnei Elena Cuza i-a fost dedicat volumul Poezii populare ale românilor Facsimilul unui fragment de pagină din ziarul Bucovina în care, la 1850, s-a publicat pentru prima oară Mioriţa Pagina de titlu a primei ediţii a poeziilor populare publicate de Alecsandri Pagina de titlu a volumului cu traducerea poeziilor populare în limba franceză, apărut la Paris . . . . Portretul lui Alecsandri pe la 1863 Casa bătrînească de la Mirceşti Mauzoleul construit deasupra mormîntu- lui lui Alecsandri în curtea casei sale de la Mirceşti CUPRINS POEZII POPULARE ALE ROMANILOR Măriei-sale doamnei Elena .... 9 Scrisoarea măriei-sale doamnei ... 10 Cîntice bătrineşti. Legende — Balade Poezia poporală 15 Mioriţa 17 Năluca 21 Cucul şi turturica 23 Balaurul 29 Erculean .... ... 32 Blăstemul 35 Inelul şi naframa 37 Păunaşu] codrilor 42 Soarele şi luna 45 Şoimul şi floarea fragului .... 49 Brumărelul . 51 Ciuma 53 Holera 56 Bogatul şi săracul 59 Stejarul şi cornul 62 Călătorul 64 Fata de birău 66 Mîndra din Muncel 68 Românii de pe malurile Dunărei ... 70 Muieruşca din Braşău 72 Doica 73 Şalga 77 Mihu Copilul 81 Toma Alimoş 92 Român Grue Grozovanul 97 Codreanul 106 Vidra 117 Serb-Sărac 126 Doncilă 133 Chira 137 Rada ... 143 Badiul . 146 Ghemiş 151 Vulcan 157 Corbac 165 Novac şi corbul 168 Fata cadiului 173 Mogoş vornicul 178 Bujor 182 Jianul ^86 Tunsul 189 Movila lui Burcel 191 Ştefan-vodă şi şoimul 195 Cînticele lui Ştefan-vodă 197 Bogdan 199 Iordachi al Lupului 204 Monastirea Argeşului 212 Radu Calomfirescu 223 Oprişanul 229 Ştefăniţă-vodă 236 Constantin Brancovanul 242 Cînticul lui Mihai Viteazul 247 Visul lui Tudor Vladimirescu .... 249 Doine Doina 253 Lunca ţipă, lunca zbiară 254 Urî tul 255 Cînticul răzăşului 256 Cînticul călugărului 257 Nevasta tîlharului 258 Copila murind 259 Floricica 260 Bobii 261 Lena 263 Sora contrabandierului 265 Străinul 267 Copila 268 Puica bălăioară 269 Dorul 270 Dragostele 271 Cucul 272 Plîngerea ţării 273 Călăreţul 275 Fîntîna cu doi brazi 276 Ciocoiul 277 Codrul 278 Voinicul 279 Doina voinicească 280 Alta 282 Alta 284 Alta 286 Alta 287 Alta 290 Turturica 292 Ciobanul 293 Alba de la munte 295 Spune, mîndro... 297 Buruiana de leac 298 Cucul 301 Altul 302 Trandafirul 303 Mormîntul 304 Drum la deal 305 Floricică-n foi albastră 306 Aolică, daolică 307 Fratele răzneţ 308 Bolnavul 309 Despărţirea 310 Sună petricica-n vale 311 Oltul 312 Doina oltenească 313 Alta 315 Alta 316 Alta 317 Alta 318 Olteanul 319 Mehedinţeanul 321 Catana 323 Dorul de ţară 324 împărate, împărate! 325 Cucul 326 Altul 327 Altul 328 Dorul 329 Fata ardeleancă 330 Dusu-s-au bădiţa 331 Mîndra Liţa 332 Iubirile 334 Hîtrul bătrîn 335 Fratele 336 Omul urît 337 Nevasta 338 Nevasta bolnavă 340 [Doina haiducească] Alta 342 Alta 343 Alta 345 Haiducul rănit 347 Voinicii Bucovii 348 Hore Ileana 351 Tiţa 352 Moş bătrîn 353 Frunză verde de alună 354 Frunză verde de piperi 355 Frunză verde de căpşune 356 Puiuşorul 357 Rîndunica 358 Ilenuţa de la Peatra ....... 359 Hora ţigănească 360 Barbu 361 Baba şi fata 362 Leliţele 363 Baba şi moşneagul 364 Fugi încolo 365 Floarea din pîrlaz 366 Busuiocul 367 Ian sui, leleo 368 Femeia temută 369 Sultana 370 Leliţa de la munteni 371 Şepte fete 372 Stăncuţa 373 Marioara 374 Domnica 375 Nevasta care iubeşte 376 Omule, boule 377 Aoleo ! ce fuse asta ? 379 Nevasta harnică 380 Nevasta bătută 381 Răzbunarea nevestei 382 Decît ruda şi vecinul 383 Dorule, odorule 384 Este bine, nu e bine 385 Aolică, dodo, fa 386 Zis-au badea 387 Arză-1 focul de bărbat 388 Leliţico, draga mea 389 Insura-m-aş 390 Pe sub poale de pădure 392 Fa, leliţă rotiliţă 393 Pentru mîndra care-mi place .... 394 Trecui valea 395 Bade Trandafir 396 Măi bădiţă* păr sucit 397 Poroncitu-mi-a mîndra 398 Trandafir cu două flori 399 Pasere galbină 400 Răvaş, puică 401 Suplement Magdu 405 Fratele răzleţ 407 Nani-nani .... 409 Altul 410 Lado-lado 411 Uncropul 412 Cînticul orbului 414 Plugul 415 Florile dalbe 423 Hora de la Mirceşti 426 Surorile 428 Comentarii 429 Indice alfabetic al poeziilor (după tidu) . 441 Indice alfabetic al poeziilor (după primul vers) 447 Tabla ilustraţiilor 455 Redactor responsabil : ELENA BERAM Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Dat la cules 28.08.1965. Bun de tipar 03.06.1966. Apărut 1966. Tiraj 10.180 ex. *lt legate. Hîrtie tipar înalt tip A. de 63 g/m*. Format 540X840/16. Coli ed. 18,44. Coli tipar 29. Planşe tipo 4. A. nr. 3642/1965. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—O. Tiparul executat sub comanda nr. 50.893 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii“, Piaţa Scmteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România ) ■ cytxz *) Cuvîntul fărtat e compus din cuvintele fără şi tată şi însemnează bastard. b) Adică să deşarte plosca fiecare pe giumătate. încă o dovadă de plăcerea ce are românul a împărţi cu altul bunurile de care el se bucură. c> Adică unde atîrnă greutatea armelor purtate la pept în- cingătoare. a) In povestii caii feţilor-frumoşi îi întreabă totdeuna cum sâ-i ducă : ca vîntul, ori ca gîndul ? b) Unii din cîntăreţi numesc pe Toma Alimoş Toma a lui Moş şi adaogă următoarele versuri la finitul baladei: „Şi să caţi, murgule,-n zori Să-mi găseşti vro două flori, Şi la cap, şi la picioare Să-mi sădeşti cîte o floare. Una, floare de bujor Ce pare că arde-n dor, Şi alta de busuioc Ce opreşte mîndra-n loc. Apoi, dragă, să-mi nechezi, Apoi să te depărtezi Şi să mergi la cîmp, la noi, Unde-am născut amîndoi. Nime frîul să nu-ţi puie, Nici pe tine să se suie. Iar de-i vedea tu pe gios Un voinic tînăr, frumos, Cu păr lung şi gălbior, Să ştii că mi-e frăţior. Tu să-l iaşi ca să te suie, Mîna-n coamă să ţi-o puie. Şi să-l porţi, murgule, bine, Cum m-ai purtat şi pe mine, Şi să-l primbli aici pe culmi Ţpţ la umbra işţor ulmi!“ “) Ialpău, rîu din Basarabia, ce se varsă în lacul numit Ialpng. b) Fiinţi fantastice carele gioc un mare rol în basnele poporului. c) In broşura întîi a baladelor tipărite în Iaşi la anul 1852 se zice : Un cort mare şi rotat, Mult e mîndru naramzat, De ţăruşi de-argint legat Cu sferi albe de mătasă... Parcă-i cort de-mpărăteasă. *) Unii din cîntăreţi adaog mult la faptele lui Grue, după cursul inspirărei şi cîteodată după nevoia rimei. Astfel, în ediţia baladelor din 1852 se ceteşte următoarele : Am curvit cu sora ta, Ş-am ucis pe maica ta, Ş-am tăiat pe frate-tău Şi am ars pe tatîl tău. Este însă de presupus că Ghirai hanul, ce era bătrîn, nu mai avea nici tată, nici mamă pe timpul lui Grue. o) Aman e strigătul turcilor şi a tătarilor cînd ei se află faţă cu un pericol. Aman însemnează : „Graţie /“ b) Vezi nota din balada lui Serb-Sarac [în ediţia de faţă, nota d) de la p. 128]. “> Caii din baladele şi din povestele poporale sînt hrăniţi cu jăratic şi scot scântei de foc pe ochi şi pe nări cînd se aprind la fugă. A scoate însă scîntei verzi însemnează a simţi o durere vie. b) Litean sau litfean, locuitor din Litfania. Desele războaie ce avură moldovenii cu leşii, daunele ce făceau acestii în ţară cînd năvăleau şi numeroasele lor călcări peste tractatele de pace au dat cuvântului litfă o semnificare foarte uricioasă. Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă. c) In ediţia baladelor de la 1852, cu greşală s-au tipărit următoarele versuri: Să nu-1 vinzi la vrun muntean Că munteanu-i om viclean. Adevăratul cîntic bătrînesc, precum l-am aflat de la un cîn- tăret orb din satul Bohotinu, anume Neculai Nastasi, pomeneşte de litfean, iar nu de muntean. *) Galbini de Veneţia, ducaţi mari de cîte cinci unul, ce se numesc lefţi. 1,1 Admirabilă caracteristică a românului de pe timpul vitejiei. “) Adică îi taie snopuri, snopuri, ca grîul. b) Românii sînt foarte bucuroşi de cumătrie, giudecînd dupie marele număr de cumătre ce se găsesc în fiecare sat. Ceremonia botezului dă loc la serbări voioase, cu mese mari şi cu hore. c) Monastirile ce se ridicau în timpurile grele a luptelor noastre cu vecinii erau destinate a fi şi templul lui Dumnezeu si locuri de adăpostire pentru bătrîni, pentru femei şi copii cînd năvăleau duşmanii în ţară. De aceea monastirile aveau ziduri mari ca nişte cetăţi, başte boltite şi tainiţe pentru ascunderea sculelor, şi erau mai mult clădite în locuri retrase, prin munţi şi în fundul codrilor. Fior de viole Li voştri ochietti furono le straie Che fece la ferita che mi dole etc. Fior di cerasa E d una siepe de mortella e rosa Io la vorre siepa ’la vostra casa. Fior di mela Vattene a casa che mamma ti chiama Mamma ti chiama e lo mio corc pena. etc., etc. “) Adică îl lovi de trei ori cu varga ruginită a puştei, sau cu muchea ruginită a paloşului. b) Imagină minunată de repezimea calului. *) Copoul e un cîmp frumos în capătul Iaşilor, locul de primblare a societăţei fostei capitală. Dincolo de acest cîmp se găseşte rediul Breazului. b) Arnăuţii au fost mult timp în serviciul domnilor şi ai boierilor. La început ei formau o guardie domnească îmbrăcată numai în haine cusute cu fir. Mai pe urmă ei fură întrebuinţaţi de agie ca potiraşi în contra hoţilor ce ţineau drumurile. Unul din şefii lor cei mai vestiţi au fost Bimbaşa-Sava. In fine, de cînd cu formarea miliţiei române, ei au rămas ca slugi de paradă la unii din boieri. Meseria lor consistă numai întru a fi înarmaţi ca nişte arsenaluri şi a figura astfel dindărăptul caleştelor. *) Răspuns caracteristic al unui din cele mai nobile obiceiuri române, obiceiul ospeţiei. Oricînd vede cineva o masă întinsă şi zice : „Masă bună !", stăpînul mesii răspunde : „Poftim la dînsa T‘ b) Poporul crede că sînt zale vrăjite pe care numai glonţii de argint le poate străbate. *) Vas de aur sau de argint în care Se vărsa ape mirositoare. Obiceiul înainte era de a stropi cu apă de trandafir pe vizitatori la zile mari. b) In ediţia baladelor din 1852 s-au tipărit alte versuri la finitul baladei lui Serb-Sărac. Iată-le : lai copila hanului, Nepoata sultanului, Cu ochiana pin zăbrea Serbuşorul şi-l zărea Şi-naintea lui sărea, Cu năstrapa-1 răcorea, Cu meneştergu-1 ştergea, Şi la sînu-i mi-1 strîngea, Şi-n etac că mi-1 ducea, Nuntă mîndra că făcea, Săptămînă, Lună plină, Cum e rîndul domnilor Şi rîndul vitejilor. “) Subiectul acestei balade a fost tratat şi de poeţii poporali a Serbiei, sub numele de Dojcin bolnavul. Vezi colecţia cînticilor poporale ale şerbilor, tradusă în limba franceză de August Dozon (Dentu libraire-editeur, Paris). In Ardeal există asemine balada lui Doncilă, însă cu numele de Radu şi călugăriţa. (Vezi colecţia tipărită la Pesta de dr. Marin Marinescu.) a) In timpurile pe cînd Bugeacul era în stăpînirea tătarilor, acestii făceau ades năvăliri pe pămîntul Moldovii si căşunau cumplite rele locuitorilor români, arzîndu-le satele, prădîndu-le vitele şi răpindu-le nevestele şi fetele. Asemine românii din partea lor da, năvală în Bugeac şi-şi răzbunau cu foc şi cu moarte. In balada lui Doncilă, tătarul Crîm Hogea cere tot în silă şi în putere, el rădică haraci de tot omul cîte zece galbini venetiGi etc. şi pretinde pe fiecare noapte cîte o fată mare. In balada lui Român Grue Grozovanu am văzut că el intrase în Bugeac pentru ca să ducă în ţară care mocăneşti pline de copile mîrzîiceşti şi de roabe tătăreşti. Tablou viu şi şpăimîntător de, acea epohă de vrăjmăşie, unde omul nu era sigur de azi pînă mîni si în care el se găsea într-o luptă necurmată cu duşmanii din ţările vecine. a> Aceste patru cuvinte formează un adevărat model de repe- zimea calului. Ogarul e mai iute decît iepurele, paserea mai iute decît ogarul şi fulgerul mai iute decît paserea. “) Popoarele ce urmează preceptelor religiei lui Mohamed dau creştinilor denumirea de ghiauri, adică : necredincioşi. !>) Espresia poetică de mireasă întrebuinţată pentru spadă se găseşte şi în una din cele mai frumoase poezii ale vestitului poet german Uhland. In bucata întitulată Spada, cavalerul zice: „Dar, spada mea, dar, eu sînt un om liber şi te iubesc din fundul inimei, te iubesc ca şi cînd mi-ai fi mireasă..." etc. c) Deliu însemnează în limba turcească un om voinic, însă cam nebun. o) Negreşit aceste cuvinte sînt numiri corupte de vase plutitoare, căci românii cam au obicei a stropşi unele nume străine, precum au prefăcut cuvîntul de canton în cordon, şi acel de dili- gianţă în dirigiancă etc. b) Tablou statistic de comerciul ţărilor noastre. Moldova şi Valahia sînt vestite pentru pămîntul lor mănos şi produc de mai mulţi ani cîtimi foarte însemnate de grîu, po- puşoi, orz, oves etc. ce se espoartă prin porturile Galaţi şi Ibraila. Agricultura este pînă acum singura industrie importantă a Principatelor Unite, şi de cînd a încetat producerea cailor şi s-au stins numeroasele erghelii ce fonnau înainte unul din izvoarele de bogăţie a românilor, aceştii s-au dedat la înmulţirea vitelor albe, din care se espoartă mare număr în Austria. “) Cuvînt turcesc ce însemnează : „Vină tu cu mine“. k) Monedă turcească de o valoară de 20 lei de Ţarigrad. •) Adică din India. *) Istoria Tunsului a fost scrisă de un autor rus şi tipărită într-un calendar [...] la 1828. O parte din acea istorie anecdotică a fost tradusă de D. A. Donici şi tipărită în Foaia ştiinţifică şi literară ce s-a publicat în Iaşi la anul 1844. *) In letopiseţul lui Ion Neculcea se pomeneşte de un Iordachi Costachi Lupu, ce a fost vel-stolnic sub domnia lui Grigori Ghica, 1727. El era fiiul lui Lupu Costachi Gavriliţă, carele a giucat un rol însemnat în războiul lui Petru cel Mare cu turcii. h Trebuie să presupunem că Iordachi al Lupului avea afară de Mileşti, ce se află în ţinutul Vasluiului, o altă moşie, pe malul Prutului, unde l-a agiuns urgia domnească, ce l-a silit a pribegi la tatari. “) O pungă cuprindea 500 lei. * Cuvinte sublime ! Model de patriotism î “• b) Lisandru şi Zaria în loc de Alexandru şi Zaharia. c) Această moşie Mileşti din ţinutul Vasluiului a fost proprietatea spătariului Neculai Cimul, carele trăia pe timpul domniei lui Ştefăniţă-vodă, fiiul lui Vasile Albanezul (1660—1662). Neculai Cîrnul era un om foarte învăţat şi cunoştea mai multe limbi, precum elineşte, greceşte, slavoneşte, latineşte, nemţeşte şi turceşte. El era bogat şi îi plăcea fastul. Cînd ieşea, avea un cortegiu domnesc, şi el purta totdeima un buzdugan şi o platoşă de argint, pe cînd caii 'ui erau împodobiţi cu pene frumoase şi cu hamuri cusute cu fir de aur. Spatariul Neculai Cîrnul, uitînd binefacerile şi amicia lui Ştefăniţă-vcdă, începu o corespondinţă cu fostul domn a Vala- hiei, prinţul Basarab, carele trăia retras în Polonia, şi-l îndemnă a strînge oaste leşească şi a intra în Moldova pentru ca să detroneze pe Ştefăniţă, a cărui domnire era prea tiranică. Basarab nu numai că refuză propunerile spatariului Cîrnul, dar le şi încu- noştiinţă lui Ştefăniţă-vodă. Acesta, aprins de mînie, puse pe călău să-i taie nasul, faptă crudă, de unde i se trase şi porecla da Cîrn. După o aşa pedeapsă, spatariul Neculai părăsi Moldova şi se duse la Moskva, lîngă împăratul Alexis Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare ; şi cum sosi în capitala Roşiei, el fu instituat preceptorul tînărului Petru Alexievici. Această poziţie îi dobîndi multă onoare şi mari avuţii. împăratul îl avea de-aproape credincios şi îl însărcina cu misii importente. Astfel el fu trimis ambasador în Hina, unde, cîştigînd încrederea împăratului hinez, priimi dupe trei ani pre- zenturi mari şi un talger plin de petre scumpe. Intre aceste petre se afla şi un brilant de grosimea unui ou de porumb, carele astăzi se află în comoara împărătească. Dupe moartea lui Alexis Mihailovici, Petru suindu-se pe tron şi aflînd că preceptorul său se găsea exilat în Siberia în timpul anarhiei strelizilor, îl adusă îndată la Moskva şi îl instituă consilierul său cel mai de-aproape. Acolo el se însură cu fata unui din cei mai mari nobili din Roşia şi, dupe. un trai îndelungat pe lîngă Petru cel Mare, se săvîrşi din viaţă în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1707—1709). Numele său adevărat era Neculai Milescu (Vezi : Fragments des chroniques Moldaves et Valaques potir servir ă l’histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, DemHre Cantimir et Constantin Brancovan, par le Major M. Cogalnicean.) b> Semne prevestitoare de moarte, dupe crederea poporuiui. “) Adică călare pe-un cal deştept. In poveşti se văd figurînd cai năzdrăvani, paseri năzdrăvane şi oameni năzdrăvani, care an minte pătrunzătoare şi prevăd viitorul. •) Răspuns caracteristic care arata cît de puternică e simţirea recunoştinţei în sufletul românului. *) Românii espuşi în vechime la necontenite năvăliri de limbi străine ce lăsa foc şi sînge în urma lor deteră barbarilor numirea de căpcîni, adică dihănii cu trup de om şi cu cap de cîne. In istoria lui Alexandru Machedon se zice : „De acolo merse Alexandru cincisprezece zile şi agiunse la o ţară cu oameni cu şeapte picioare şi cu şeapte mîni şi deteră foarte tare prin oastea lui Machedon ; şi de aceea periră mulţi şi mulţi prinseră vii, să-i scoaţă la lume pentru minune. Şi trecu ţara lor în zece zile şi mai merse înainte şi agiunse la o ţară cu oameni cătcăuni (căpcăuni), dinainte cu obraz de om, iar dindărăpt cap de cîine ce latră cîineşte." a) Vezi nota 10 din balada [...] lui Mihu Copilul (în ediţia de faţă, nota de la p. 86). •) Vezi nota 2 din balada Blestemul [în ediţia de faţă, uota *> de la p. 36], 1 în partea Basarabiei de jos, ce purta numele de Bugeac. t>) Pămîntul din ţările locuite de români e vestit pentru cua- litatea sa mănoasă. E un soi de pămînt vegetal, negru şi gras, care dă roade îmbielşugate. De aceea românii l-au sanctificat în gîndul lor şi îi zic sfîntul pămînt! el te hrăneşte, el te adăposteşte, el te înveleşte! Vcchii romani da pămîntului numele de mamă. c) Una din mulţămirile românului e de a închina pîn-a nu bea. Cuvintele obicinuite la asemine închinări sînt : Noroc să deie Dumnezeu!, şi la anul cu bine!, voie bună cu belşug şi cu opt boi la plug etc. 2 Oraş vechi din Basarabia, pe malul Nistrului. h) Mocanii de la munte fac din vechime şi pînă astăzi, cu carele lor mari înhămate de herghelii întregi de cai, transporturi de sare şi de mărfuri pin ţară şi la hotare. c) Puşcă lungă arnăuţească. 4 Minunată şi mult poetică imagină de alergarea cailor. a) Giocul djeridului a fost cel mai favorit al turcilor, căci el da prilegi a arăta dibăcie şi în purtarea calului şi în aruncarea lancei plumbuietă la capete ce se numea djerid. Acel gioc era ca un soi de tournoi cavaleresc în care luau parte un mare număr de amatori, şi se executa ades sub ochii sultanului, pe cîmpul de la Apele-Dulci din Europa. Luptătorii se împărţeau în două tabere, fiecare din ei îşi alegea protivnicul său ; apoi, la un semnal ce se da din chioşcul împărătesc, toţi se repezeau în fuga cailor şi aruncau djeridele. Dibăcia consista întru a se feri de djeridul protivnicului, a-1 prinde din zbor sau a-1 culege de gios fără a-şi opri calul şi a-1 arunca îndărăpt. b) Cuvînt turcesc ce însemnează închinăciune. Turcii fac multe temenale cînd se întîlnesc; ei se pleacă pînă la pămînt unul dinaintea altuie, şi cu mîna dreaptă îşi ating peptul, gura şi fruntea. Aceste semne înlocuiesc la dînşii scoaterea pălăriei şi strîngerea de mînă a europeilor. 5 Un lăutar din satul Folteştii, ce se află la coada lacului Brateş, lîngă Galaţ, zicea următoarele versuri : Cu-o frînghie de mătasă împletită-n trei, în şase, Cît şi braţul meu de groasă, Tăia carnea pîn’ la oase. Şi cu două de fuior, Cît un fluier de picior. Dar cînd Badiul se-ntindea, Cele două se rupea. Numai laţul de mătasă Nu-i da drumul ca să iasă, Ci-1 strîngea, strîngea cumplit, Ca un şearpe-ncolăcit. Femeile în Orient au uriciosul obicei de a-şi drege obrazul cu suliman şi a-şi boi sprîncenele cu nucuşoară arsă. Acel obicei s-au adoptat de toate femeile, fie mahometane, fie creştine ce locuiesc în Imperiul Otoman, şi din nenorocire au şi trecut peste Dunărea şi s-a încuibat în satele româneşti de pe malul stîng al riului. 6 Dupe înţelesul acestor două versuri se vede că şi pe timpul lui Bujor unii din giudecători erau supuşi farmecului banilor. b) Hoţii români s-au arătat mai totdeauna cu îndurare pentru cei slabi şi săraci; de aceea şi poporul îi consideră ca pe nişte eroi şi are pentru ei o dragoste plină de admirare. In cele mai multe balade hoţii sînt reprezentaţi cu coloare vii şi mîndre. Voicu, un alt hoţ ce s-a arătat în ţară după Bujor, răspunde ca şi acesta giudecătorilor ce-1 întrebau despre averile adunata : „Averile nu v-oi da, Că pe Voicu-ţi spînzura, Şi voi gatbinii-ţi lua, Cu cărţile îţi giuca, Cu droştele îţi primbla, Cu muierile-ţi mînca. I-am ascuns pe la copaci..." etc. a) Jianul era de neamul său boier. El a hoţit, ca şi Bujor, pe la începutul veacului XIX şi şi-a săvîrşit zilele la Tîrgovişte, fiind iertat de guvern. Un alt cîntic a Jianului sună aşa : „Colea, maică,-n făgeţel, S-a ivit un voinicel Pe-un cal vînăt porumbel. Mă duc, maică, după el.“ „Nu te duce, fata mea, Că-i păţi ruşine grea. Cel voinic cu calul mic Iancu Jianul îi zic. El pe cîte le-a iubit, Pe toate le-a amăgit, Le-a lăsat şi a fugit. La Jiu pe unde-a îmbiat, Cîto fete s-a-nşelat După el de s-au luat, Cu copii tot le-a lăsat. La Olt, pin oricare loc, Cîto le-a luat la gioc, Le-a lăsat plîngînd cu foc, De-au rămas făr’ de noroc." Se vede că Jianul, ca şi Bujor, avea mare prestigiu în ochii fetelor şi că era nu numai fur de averi, dar şi de inimi fecioreşti. 7 Mircea cel Bătrîn a ţinut multe războaie cu turcii şi a fost pururea învingător. El a domnit 29 ani, a zidit monastirile Cot- meana şi Cozia şi a fost îngropat la aceasta de pe urmă. In tractaturile sale de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav, Mircea se întitula astfel: „Mircea, din mila lui Dumnezeu voievodul Valahiei, ducsul Făgăraşului şi al Omlaşului, comitul Severinului, despotul Dobrodiciului şi domnul Drăstiorului" etc. --------------- ------------------------------------------------------------ --------------- ------------------------------------------------------------