V. ALECSANDRI OFERE II POEZII Trxt tlci ;i ttahitit ii G. C. NICOLESCU li CEORGEIA RĂDULESCU-DULGHERV Studiu introductiv, note fi eomtnurii dt G, C. NICOLESCU BCU Cluj-N»poc» IIUHH RBCFG201201449 SCRIITORI ROMAN I EDITURA PENTRU LITERATURA Bm careţii, Î966 LEGENDE 75 IdSti/j . .iJ ■ DUMBRAVA-ROŞIE Poem istoric (1497) dedicat amicului meu C. Negre I VISUL LUI ALBERT *) Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare, Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase! El se văzu puternic, pe-un armăsar calare, Infiormd cu spada-i popoare numeroase. Din Meazăzi fierbinte în recea Meazănoapte, Din Răsăritul mîndru 1-Apusul lucitor El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte Crescînd în zgomot falnic, gigantic, imnător, “> Regele Albert, după învoirea ce făcuse cu fraţii săi, regele Ungariei şi ducele Litvaniei, în conferinţa de la Leutschau,. cer-cînd a-şi Împlini gîndul asupra domnului Ştefan a Moldovei (conferinţă In care se dezbătu despre stîipirea românilor: super extirpatione Valachi), chemă la arme toată Polonia, Galiţia, Mazovia, pe Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei, iar mai ales pe Alexandru, ducele Litvaniei, cu toată nobilimea litvanî, Deci cu multă oaste de mercenari pedestri şi călăreţi el plecă de la Leopol spre Moldova la 26 iunie. Acea nefericiţă- espediţie fu preînaintată de următoarele pronosticuri: Două sute de boi, apucîndu-i un vîrtej înfricoşat la ieşirea din Leopol, se împrăş-tiară în toate părţile; nnii căzură în şanţurile suburbiei, iar ceilalţi cu greu se putură găsi şi aduna. Cînd regele trecea un rîuleţ, calul său de. noînă se poticni şi se înecă. Un oaţţeeare Sropiii, nobil de neam, dar cam nebun, de mai mujte ori strigă în Leopol cu spaimă, prevestind pieirea polonilor. Fulgerul, c&sînd asupra taberei, ucise pe un nobil şi 12 cai. Preotul,' servind dinaintea regelui, scăpă gios sfintele taine... 9 tn uragan de glasuri ce clocotea prin 1 iurte, Purtîiid, nălţtnd ca fală un nume... al său nume 1 Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor, Adimenit, se crede stăpîn pe viitor, Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine: „Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine ?" El stă puţin pe gînduri, apoi cu mare glas : „Moldova este pragul întîiului meu pas I în ţara acea mică, neîncetat lovită De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită, In care toţi banbaţii sînt zmei ce s-au luptat Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat, Şi unde pe sub iarbă cîmpiile frumoase Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase, Şi cu toate aceste înspăimîntătoare întâmplări, departe de a să lăsa de păcate, oastea petrecea în libertate cu muieri, ţi însuţi şefii, nu numai noaptea, dar şi chiar la lumina zilei, se desfătau în baie şi în beţie, dismierdîndu-se în braţele femeilor. Creslau Curozwansld, nobil de Roza, decan de Cracovia, şi Padlowski de Przytyk, castelanul Radomiei, au fost trimişi soli cătră Ştefan-vodă, pentru ca să ceară libera trecere prin ţară a oastei leşeşti, cercând a-1 înşela că espediţia lui Albert ar fi menită în contra turcilor. Asemine misie au avut ţi Matei Lon-zinski, episcopul Cameniţei. Albert începu războiul asediîud ţi bombardînd Suceava, însă nu reuşi a lua oraşul, ci peidu multă oaste ţi timp în zadar. Oastea leşească se retrase prin codrii Bucovinei, avînd în mijloc pe regele bolnav şi dus pe un leagăn; însă acolo moldovenii, ascunşi între copaci, se izbiră ca lupii asupra laşilor şi le făcură multă stricăciune. Feriră atunci mulţi din neamul lui Toporsld (unul din cele mai vechi din Polonia), doi Tenczynsld, Nicolai, palatinul Galiţiei, şi Gabrîel do Moraviţa etc. Tot atunci un contigent de cruciaţi prusieni, urmînd după armata regală, fură atacaţi de hatmanul Boldur, risipiţi, şi tâţi scăpară de moarte fură robiţi. Acea oaste regală, în care se aflau magnaţii Podoliel, fu rău vătămată de oamenii Iui Ştefan. Matei Miechovsld zice: „O ! Ştefan, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii înveninaţi I O I om fericit, care te bucuraşi de toate darurile <âte natura le dă altora numai în părţi, unii fiind înţelepţi cu viclenie, alţii viteji cu sublima virtute a dreptăţii, alţii iar norocoşi contra duşmanilor, tu singur le avuşi hărăzite tio toate deodată: just, prevăzător, viclean, biruitor Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani O glorie ce-i 'demnă de-ai lumei suverani. Voi merge la Moldava, la Ştefan drept voi merge, Şi luciul de pe frante-i cu spada mea voi şterge, Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit, Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit I" Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lîngă el în grabă Adună-a lui armată deprinsă la omor, Urdie numeroasă de feaie ce se-ntreabă. *. „Spre care orizonuri sălta-vom noi în zbor ? In care parte-i boitul promis l-a noastre gheare Să-I rupem într-o clipă, să-l roadem, înghiţim ? In care ţări: teutone, române sau maghiare Vrea AJbert, craiul nostru, pustiul să-l lăţim ?“ Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime, In cete adunată pe cîmpul din Dombrova, Cînd, prin văzduh, deodată, o gură din mulţime Rosti cu glas de taur sălbatic : „La Moldova I" „Ura 1“ strigă lehimea, întocmai ca un tunet, Şi văi şi munţi şi codri răspunseră-n răsunet Ura 1... şi-n dor de sînge armata crunt aprinsă Ca un şioi de toamnă pe drumuri se întinsă, asupra tuturor adversarilor 1 Nu degeaba cată a fi numărat între eroii secuiului nostru!“ etc. (Arhiva istorică a României). Aceste fapte Sînt relatate de Matei Miechovski în istoria lui Ştefan-vodă; iar prinţul D. Cantimir, adeverind legenda poporală, zice : „Ştefan V., prinţul Moldovei, bătînd oastea leşească Ia Cotnar, unde creşte vinul cel lăudat, cu totul o au stins; numai 15000 au prins vii, pre carii i-au pus în jug şi i-au silit de au arat în lung două mile, în lat o milă de pămînt, în care arătură tot prin leşii aceia au sămănat două păduri ce şi pînă astăzi se numesc, de poloni, Bucovina, iar de moldoveni, Dumbrava roşie, sau păduri roţii, pentru că s-au sămănat ţi sădit cu sînge leşesc", 11 Cu tunuri largi şi grele, cu flinte lungi, cu spade Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zingheneau, Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau, Mergînd toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade. In fruntea lor magnaţii mîndri, bătrîni şi tineri : Toporski veteranul ce poartă barbă albă, Incungiurat de neamuri : feciori, nepoţi şi gineri, Formîndu-i o vitează şi glorioasă salbă. Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-a gîndul lui se jură Aţâţi români să darme cîţi are dinţi în gură. Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi şi tari, Care-n Bugeac ucis-au trei sute ds tatari. Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă, Ce-n lupte sîngeroase ca dînsa se mlădie, Cu sabia-i turcească tăind în came vie, Pe cînd fugariu-i sprinten nechează, muşcă, saltă. Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte Să-mpartă soarta bună, să-nvinga rele soarte, Şi care în trei rînduri scăpat-au din robie, Prin degitele morţii trecînd cu vitejie. Ei zbor pe doi cai gemini, rîzînd în hohot mare Cu alţi ca dînşii tineri, baroni, comţi palatini; Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan ce are Un cîrd pletos de zimbri în codri de arini, Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski, Mardeîa Veneticul, Tecelski şi Pruhninski, larmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul, Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul. Ei merg, bătînd din pinteniZburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite : Dulămi cu flori de aur la pept împodobite Şi-ncinse cu paftale de peatră nestimată, Ciapce purtînd un vultur şi pene la mijloc, încălţăminte roşii de pele de Maroc, Şi 'frîie ţintuite, şi argintate şele, Şi armorii cusute pe colţuri de harşele. Ei merg jucindu-şî caii, şi veseli între ei Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei, Tot ce-i mai scump în lume şi dă un farmec vieţii Pe timpul mult ferice şi viu al tinereţii. Ei merg precum ar merge la simplă vînătoare, Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-nfrunte, Urmaţi de steaguri multe, urmînd in foc de soare Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte... Şi .astfel în Moldova ei dau cu toţi navală ! Dar cînd trecu hotarul, al regelui cal tare Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare, Şi moartea-şi găsi coasa în acea zi fatală 1 n ŢARA IN PICIOARE Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite, Ce freamăt de suspinuri, de glasuri năduşite S-aud în sînul nopţii prin neagra-ntunecime Şi cătră munţi se-ndreaptă l-a codrilor desime ? Din cînd tn cînd sub nouri, trecînd ca o săgeată, Clipeşte o lumină şi ca prin vis arată Bătrîni cu fruntea goală plecată spre pămînt, Femei cu prunci în braţe şi pletele în vînt, Copile spaimîntate mînînd turme de oi Şi flăcăoaşi în ifugă mînînd cîrduri de boi. Pe jos, pe cai, in grabă toţi părăsindu-şi satul, Fugind cu vaiet, lacrimi, căci i-au ajuns păcatul, Se duc pribegi şi palizi să cate-adăpostiri în fund de codri,-n peşteri, în sîn de monăstiri. Dar unde sînt bărbaţii, voinicii, junii, tarii, Să-şi apere părinţii, nevestele şi pruncii ? Cînd suflă grea furtună pe ramurile luncii Ş-o zguduie, ş-o darmă, ah ! unde sînt stejarii ? Stejarii sînt la locul lor, faţă cu furtuna! ■h'"hlhrriBrririh" Acum de zece zile şi zece nopţi totuna, Din munţi şi pîn’ la Nistru, pe culme şi pe dealuri, Lungi buciume răsună, dînd tainice semnaîuri; Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe Crainesc : „Săriţi cu toţii pe litfele trufaşe I Viteazul Ştefan-vodă vă cheamă-n vitejie. Cine-i mişel să fugă, cine-i român să vie !" Toţi au răspuns : „Trăiască Moldova!“ şi s-au dus. Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus Şi-au sărutat odorii, şi-au ascuţit toporul, Şi-au prins din cîmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută, Apoi, făcîndu-şi cruce, zicînd un : „Doamne^ajută !“ Ca şoimul de la cuibu-i voios şi-au luat zborul. Astfel din ţara-ntreagă plec cete înmuiite Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite, Purtînd căciuli de oaie, mintene-n flori cusute Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn. Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări perdute Călări pe şele goale, cu scările de lemn, Şi troc în zbor prin arbori ca demoni de urgie, Şi umbra scînteiază de-ai ochilor mănie. Tot astfel şi boierii, stăpînii de moşii, încungiuraţi de gloate, din oasele lor pleacă, Privind cu mulţamire zburdalnicii lor fii Cum ştiu să-şi poarte caii şi-n 'fugă să se-ntreacă. Soţii, surori şi mame suspină-n urma lor; Dar ei alerg ferice la cîmpul de omor. 14 Coman derla Comana, un urieş de munte Ce intră prin bîrloage şi prinde urşii vii, Aduce după dînsul mulţi vînători de frunte, Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii. Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig Bîd şi de frigul morţii cum rid de-al iernii frig ; Şi mulţi cobor din munte ca lava din volcan, De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan. Velcea, bastard Iui Şerpe, ca şerpele pe apă Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îi muşcă. In luptă, cînd i-e sete, cu sînge se adapă, Şi drept potir el are o ţevie de puşcă. El vine din Hîrtoape cu Purice-Movilă Şi cu Roman-Pribeagul, ce nu mai ştiu de milă. Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Şiret, învingători de unguri, s-au prins cu jurămîflt Nici chiar sub braţul morţii să nu dea îndărăt Păn' n-or intra cu leahul pe-al leahului pămînt, Şi Zimbrul de la Scheie şi Zimbrul din Mirceşti Se duc să ia în coame pe vulturii leşeşti. Bătrînul Matei Cîrjă ,are-mpregiurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, Toţi racoveni!... iar Cîrjă, om înţelept şi harnic, E-n floare cînd se simte calare pe Şargan, Glumeţ, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnica) : „Am să mă fac, nepoate, din Cîrjă — buzdugan !" Negrea, zîmbind, răspunde : „Ai cîrja bătrîneţii La sfaturi, iar în luptă ai braţul tinereţii". Şi, ajungînd cu toţii la Racova devale, •) Familia Negre este una din cele mai vechi din Moldova, Chiar pe k începutul secuiului XIV, un Negre vornicul figurează în istorie timp de 24 ani, adică de la 1402 pînă la 1426, între cei 12 boieri mari, consilieri a lui Alexandru cel Bun. La 1471, paharnicul Negre a (ost deseăpăţinat în Vaslui din ordinul Iui Ştefan cel Mare, fiindcă a fost de păTere a nu să război în contra lui Radu a Ţărei Munteneşti, ca unul ce era creţ tiu şi român. Un alt Negre, Patiaşco, ginere a lui Petre-vodă Şchiopai, au urmat în exil pe socrul său, au fost înscris în cartea de aui din Veneţia şi au murit la Barcelona ete., etc. In hronicele şi hrisoavele rămase de la străbuni, numele de Negre apare ades ca proprietari de moşii Negreşti, ca oameni însemnaţi pe timpul lor, si ades ca victime a urgiilor domneşti. 15 O cruce luminoasă le se-arăta în cale. Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii ţării, Ieşiţi ca frunza-n codri la vîntul primăverii, Din văi adînci se urcă, din piscuri se cobor, Trec rîpile în salturi, trec rîurile-not Ş-aleargă-n neodihnă, voinicii, cît ce pot La glasul ţării scumpe ce-i cheamă-n ajutor. Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei, Ş*acolo se adună la strimtele potici, Pîndind, ca vînătorii, mişcările jivinei, Şi tot rugind : „Fă, Doamne, să treacă pe aici 1“ Merg alţii la Suceava să facă pe Albert A perde oaste multă şi mult timp în deşert; Iar alţii la Cotnarul iubit şi podgoriu, Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu, Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeţ, Şi Trotuşan şi Boldur, cu suflet {îndrăzneţ, Şi unde Ştefan-vodă înfipt-au steagul său, Strigînd la cer : „Ajută-mi, o ! sfinte Dumnezeu 1" IU TABĂRA LEŞEASCĂ Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri. Ca stele sămănate în numeroase locuri. Se pare că tot cerul căzut e pre pămînt Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormînt, Atîta întristare ş-atîta-ntunecime împrăştie pe boltă-i a norilor desime. Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată, Unindu-se în aer cu tunete cereşti. E zgomotul orgiei!... Iar zarea depărtată Roşeşte-n foc de codri şi sate româneşti, 16 Aici beţii şi (lanţuri şi chiote voioase, ■ In fund suspinuxi, vaiet şi plîngeri dureroase 1 Aici de pofte iele sînt ochii toţi aprinşi, Acolo curge sînge, -acolo-s ochii stinşi, Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare Victoria dorită a zilei viitoare 1 Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămînziţi, Desfundă largi antale, beu lacom fără cupe, Se ceartă, rîd în hohot şi urlă răguşiţi. Ca dînşii, cîni de lagăr la praznic luînd parte, Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte, In mijlocul orgiei turbate ce tot creşte; Iar pintre cîni şi oameni pe iarbă stau căzute Femei, prada orgiei, cu minţile perdute... Şi însă vîntul nopţii prin lagăr vîjîieşte, Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rîndul „Orbi I orbi 1 la masa morţii voi vă mîncaţi comîndul I Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matasă Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar, Cîntînd cu fericire : „De viaţă rea nu-mi pasă 1 Iubita-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar!“ Şi fiecare strînge la peptu-i cu-nfooare O fiică de-a Podolii, frumoasă şi balaie, Cu buze plrguite la foc de sărutare, Şi ochi ce-noată-albastri în galişă văpaie. Şi fiecare simte că mintea-i se desfrînă, Avînd lîngă-a sa gură o ,gură voluptoasă, Şi-n braţe-i o copilă ce rîde amoroasă, Ş-un sîn rotund ce saltă vioi sub a sa mină, Ferice, mult ferice de dînşii!... faţa rîde, Inima zboară, raiul în cale-i se deschide. 17 $i însă vîntul nopţii prin corturi vîjîieşte, De tunete cumplite văzduhul clocoteşte, Ş-un glas perdut în umbră tot strigă nencetat: „Orbi, orbi I moartea v-aşteaptă c-un ultim sărutat!" Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Sub table încarcate de scule şi merinde Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre. In mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani, Şi două piramide de fructe mai alese, In Asia-nflorită crescute şi culese. Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare, Incungiurat de oaspeţi în haine de splendoare. La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund Apare-ntx-o dulamă de roş postav de Lund. La stînga-al Cameniţei episcop vechi, Lonzinski, Ş-alăture cu dînşii se văd: Şbignew Ţenczynski, Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul, Şi graf loan de Tiffen, magisterul Prusiei, Care-iau adus la luptă cinci sute de cruciaţi, Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei, Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi. Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare In sunetul metalic de vesele fanfare; Şi sîngele prin vine se scurge mai ferbinte, Ş-avîntul creşte-n suflet şi nebunia-n minte... Cînd regele ridică o cupă de vin plină Şi glasul său puternic acest toast închină: „Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege, Intrat-am în Moldova ca leu învingător I Mîni este ziua luptei... Nimic nu s-a alege De Ştefan al Moldovei şi de al său popor. Cum beu .această cupă, aşa mîndra Lehie Să-nghită-această ţară! Aşa să fie 1“ „Fie ! ii Vivat 1 Ura î trăiască Albert mult glorios!" Răspund mesenii aprigi oun răcnet zgomotos, Şi lagărul răsună în lungă depărtare... Dar iată că la uşă un om străin apare, Cu peptul gol, cu părul în vînt, cu ochi focos ; El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită, Face doi paşi şi strigă: „Deşartă-ţi cupa gios, Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită". Toţi se reped c-un urlet şi mîna pe el pun. „Lăsaţi-1, zice craiul; e Sropski cel nebun!“ Şi iar înalţă cupa, rîzînd de-o aşa larmă... Dar cupa lîngă buze-i în mîna lui se s£armă, Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte, Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte, Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă... Iar pe cîmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă. IV TABARA ROMANA O tînără pădure de ulmi şi de stejari Ascunde-oastea română prin junii săi tufari. Misterul şi tăcerea în sînul ei domnesc, Dar marginele sale sînt palid luminate De flăcările triste ce pîlpîie în sate Şi veselele focuri din lagărul leşesc. Prin arbori şi prin ramuri, din vîrfuri pîn-în poale, Din cînd în cînd luceşte oţel de săbii goale Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici, Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jaratici, Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin, Şi tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură Cu-al duşmanilor sînge să stingă-al ţării chin. Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurămînt, Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormînt I Ici, colo, prin poiene, stau pilcuri de oşteni: Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni, Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii, 19 Toţi, oameni tari de vînă şi oţeliţi în foc, Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii Ş-a da mîna cu moartea făr-a mişca din loc. Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase Şi-n pepturi brazde multe, hieroglife sfinte Cu paloşul sapate, ce spun ş-aduc aminte De lupte urieşe, de fapte glorioase I Şi-n viaţă-i fiecare şi-au cîşţigat uri nume, O falnică poreclă, un titlu de strămoş; Mîhul, Păun de codru, Balaur, Alimoş, Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume I Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi, Trecînd în moştenire Ia fii de la părinţi. Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii, Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă Astfel grăiesc: „Grozane I ce-o fi ziua de mîni ?“ „O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă, Amară pentru litfe şi dulce la români." „Amin ! să deie Domnul 1“ Va da, măi Pală-Dalbă ! Ş-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă, Unde-am văzut pe Ursul gonit de şese turci." „Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!“ „Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă Maghiari schimbaţi în iepuri, ş-un Purâce-n Movilă." o) „Va fi precum la Lipneţ cu dumbravioara verde, La Raoova pe unde şi azi turcul se perde, La Grumăzeşti, pe maluri, unde cazacul Jură Pe mine, chiax pe mine, m-au încrestat la gură 1“ „Te-au încrestat păunul, dar cînd el vru de viu înot să treacă Nistrul, o păţi rău, fărtate, Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate Şi l-ai trimis sub Nistru, să-şi cate un secriu." a) Numele Puriceştilor au fost schimbat în Movileşti pe cîmpu] luptei de la Scheie. luptă în care Hroiot, şeful armiei ungureştii au fost descăpăţinat de Purice Aprodul {vezi poemul lui C. Ne-gruzzî. Aprodul Purice). 'Ut „Bîne-i făcuşi, Grozane ! E scris în cele sfinte; Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte 1“ „Aşa e ţara noastră !... e bună pentru vii, Şi pentru morţi e bună." „De^aceea-n astă ţară Vecinii dau năvală cu sutele de mii. Urînd viaţa la dînşii, le pkce-aici să peară 1" „Le place, dar, Păune, şi noi le facem placul. Ei cred că-aici e raiul, ş^aici găsesc pe dracul." „Şi cum să nu-1 găsească urdiile nebune Cînd Ştefan e-n picioare, cînd versul lui ne spune Ştefan, Ştefan, domn cel «mare aK Seamăn pe lume nu are Decît numai mîndiul soare 1 Din Suceâva cînd el sare, Pune peptul la hotare Ca un zid de apărare ! Braţul lui făr-încetare Bate ordele tatare, Bate cetele maghiare, Bate Ieşi din fuga mare, Bate turci pe zmei calare Şi-i scuteşte de-ngropare 1 Lumea-ntreagă stă-n mirare! Ţara-i mică, ţara-i tare Şi vrăjmaşul spor nu are !“ Cântic vechi poporal. „Trăiască. Ştefan-vodă t... Mulţi duşmani vin la noi, Dar cit vin de năprasnici, puţini fug înapoi." „Păcatul lor îi mînă, sărmanii, ca pe-o turmă, Şi moartea le stă-n cale, şi moartea le stă-n urmă." „De-aceea la Moldova vezi floare lîngă floare. E îngrăşat pămîntul cu sînge." „Aşa-i, frăţioare ; Dar cresc bujorii mîndii din sînge de român Şi pălămida neagră din sînge de păgîn!“ Sub cerul ce s-aprinde şi-n clipă iar se stinge, Vărsînd pe a lor feţe lumini fulgerătoare, Aşa grăiesc barbaţii ce somnul nu-i atinge In aşteptarea vie a zilei viitoare. Şi poalele pădurii sînt palid luminate De flăcările roşii ce pîlpîie în sate. Şi-n tabăra vecină orgia cea nebună Ca marea departată vuieşte sub furtună ; Iar în frunziş românii topoarele-şi descîntă Şi caii lor dismiardă, şi-n umbră vesel cîntă: „Sînt român cu patru mîni, Şi am leacuri de pagîni: De tatari am o săgeată, De turci pala mea cea lată, De litfeni un buzdugan Şi de unguri un arcan!“ V ŞTEFAN CEL MARE In mijlocul pădurii este-o poiană lungă Şi largă ce foieşte de oameni ca un roi. La capătu-î din dreapta ea prelungeşte-o strungă Prin care ostăşimea curge ca un şioi. II £a intră in poiana şi se aşează-n rînduri, Privind la o colibă de ramuri de stejar In care-o umbră mare de om pleoat sub gînduri Stă pe genunchi, se-nchină în faţă c-un altar. Deodată o lumină fantastic izbucneşte Din zece nalţi mesteacăni cu fruntea-n fi acarat ă. Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte Şi splendid maiestoasă la oaste se arată 1 Un lung fior pătrunde mulţimea-n admirare. Toţi zic: „E Ştefan ! Ştefan 1“ Dar ! Ştefan e cel Mare ! Iatâ-1 cărunt, dar încă barbat între barbaţi, Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi I El întruneşte-n sine o triplă maiestate : Acea care-o dau anii la conştiinţi curate, Acea care răsfrînge a tronului splendoare, Ş-acea întipărită de faima-nvingătoare. Timpul i-au pus coronă de-argint, ţara, de aur, Şi gloria măreaţă i-au pus cununi de laur. Pe falnicii săi umeri, cu anii, sînt clădite Neperitoaxe sarcini de £apte strălucite, Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară, Căci dragostea moşiei, ca sfîntă primavară, In sînu-i înfloreşte şi îl întinereşte Pentru salvarea ţării, cînd ţara pătimeşte. Erou plin de lumină, el e menit în lume Pe secuiul ce-1 vede să sape al său nume Şi să răspîndă raze pe secuii viitori, Precum un soare splendid ce sparge deşii nori. Fiinţă de-o natură gigantică, divină, El e de-acei la carii istoria se-nchină, De-acei carii prin lume, sub paşii lor, cît merg, Las' urme urieşe ce-n veci nu se mai şterg, A cărora legendă departe mult se-ntinde Şi-nchipuirea lumei fiantastic o aprinde. Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare, Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris: Tu vei fi mare l 23 In mijlocul poienei el se inainteaza, Se urcă pe-o movilă şi astfel cuvintează : „Români din toată ţara 1 Boieri, vechi căpitani, Şi voi, feciori de oaste I... Sînt patruzeci de ani, Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpînă a\ Mî-au pus pe cap corona şi buzduganu-n tnînă. Prin cel Atotputernic ce apele încheagă Păstrat-am pînă astăzi corona mea întreagă Şi buzduganul teafăr, deşi pe mulţi duşmani I-au doborît, lovindu-i, în patruzeci de ani! Duşmani din fundul lumei, păgîni, duşmani vecini, Şi, cine-ar putea crede!... chiar duşmani fraţi, creştini I Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi, Care-mpregiurul ţărei, precum un cîrd de corbi, Stă gata s-o sfăşie... dar n-au vrut Dumnezeu, N-au vrut Moldova, ţara vitează, n-am vrut eu L, Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul I-am frînt!... Maniac tatarul şi Matias Corvinul l-am frînt I... chiar pe sultanul Mehmet-Fatih I-am frînt! Ş-alţi mulţi carii perit-au ca pulberea în vînt. Voi U cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni, Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni, Zimbri fioroşi din codrii Racovii, aprigi zmei Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Şchei. Apărători a crucei, voi îi cunoaşteţi bine, Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine Prin şesuri, munţi şi codri, pe iarnă, toamnă, vară, Făcînd din peptul vostru im zid, hotar de ţară, Roşind cu-a vostru sînge ferbinte, plin de viaţă, Şiretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă ; Stînd vecinic în picioare, în veci neodihniţi, De arma, sora voastră, în veci nedeslipiţi, Fără copii, soţie, o I dragii mei vultani, Şi-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani! Ş-acum cînd armasarii Osmanului mărit Aruncă largi nechezuri din mîndrul Răsărit, a) Locul pe care Ştefan au fost proclamat domn Moldovei purta numele de Dreptate. Cînd Mohamed pe ceruri şi-au azvrriit iiamgerut Ce, ca o semilună, cutrieră tot cerul; Cînd noi oprim cu peptul furtuna păgînească, Ferind de-a sale valmi amvona creştinească; Acum, cînd toţi creştinii, regi, domnitori, popoare, Ar fi, ca fraţi de cruce, să-mpartă-acelaşi soare, Priviţi!... Pe cerul negru se-ntinde-un roş de sînge, Din departare suflă un vînt ce geme, plînge Şi spune că în zare ard sate şi oraşe, Că feare fără nume ucid copii în faşe, Că ţara e-n nevoie, că mor români sub chinuri, Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sînuri 1„. Şi cine oare face această fărdelege ? Un domn vecin, prietin, un domn creştin, un rege I Albert, craiul Lehiei !... Albert, de cap uşor, Făcut-au un vis mare de rege-nvingător, Har n-are el, sărmanul, aşa de largă mînă, Să poată-n ea cuprinde o patrie română ! Nici au ajuns Moldova de rîsul mişeliei Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei! Cît va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pămînt, Nime nu va deschide Moldovei un mormînt I Cît vor calca duşmanii în ţara de români, Ei robi vor fi în ţară, dar vecinie nu Stăpîni I Decît Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie I Decît o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie I Români din toată ţara, boieri, vechi căpitani, Voi toţi ai mei tovarăşi de patruzeci de ani 1 Cînd Albert ne meneşte robie, rele soarte, Răspundeţi, ce se cade lui Albert ?...“ „Moarte, moartei7' 35 L Striga poiana; Moarte! pădurea clocoteşte, Ş-un soare roş în ceruri deodată se iveşte. „Fie I le zice Ştefan, fie cum cereţi voi... La arme 1 şi pe moarte I căci Domnul e cu noi 1“ VI ASALTUL Gonise vîntul nopţii furtunile cereşti, Lăsînd acuma rîndul furtunei omeneşti, Şi soarele-n splendoare din neguri răsărise, Părea că vrea s-admire pe-acel ce se fălise Că lumea îngrozită, privind spre răsărit, Vede-va-n loc de soare al său chip strălucit! El primblă ochi de aur pe tabăra leşească Superbă I... împregiuru-i avînd ca s-o-ntărească Un lung ocol de care legate strîns cu lanţuri, Ocol armat cu tunuri şi-ncungiurat de şanţuri. Armata - e-n picioare ! Puternica armată, Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată, Ocupă după şanţuri al taberei cîmp nalt, Stînd gata să respingă românii din asalt. Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fîlfîitoare, Ca trestiile dese din bălţi cînd suflă vîntul. In aer zbor nechezuri, comanzi răsunătoare, Şi caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pământul. Iar Albert, mîndrul rege, în mijloc pe-o nălţime, Priveşte cn-ngmfare frumoasa lui oştime. Calare pe-un cal sprinten din stepele ucrane, El are lîngă dînsul un grup strălucitor De palatini, de hatmani sleiţi pe caii lor, Şi steagul înainte-d cu senine suverane. La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare In pîlcuri şi In cete pe cîmp orînduită, Şi fiecare ceată de luptă pregătită C-un tun cu şepte ţevii, purtat pe roţi uşoare. Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii, Aprozii, lefeciii, curtenii şi arcaşii. tar Ştefan stă pe-o cuhne cu-o ceată ce nu-1 lasă, De-a ţării boierime şi de copii din casă. Sub dînsul are domnul un zmeu, un moldovan, In stînga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan, In mînă-i buzduganul domnesc care-n războaie, Ca braţul care-1 poartă, în veci nu se îndoaie, Şi pe deasupră-i steagul, ameninţînd furtuna, Cu bourul, cu steaua, cu soarele şi luna. Precum doi nori pe ceruri stau faţă-ntunecoşi Şi merg unul spre altul, dînd fulgeri luminoşi, Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare, Răspînd din ochi, din arme luciri fulgerătoare. Şi litfii şi românii privesc în nerăbdare Unii la rege, alţii la domn, şi fieoare, Dorind, pîndind semnalul războiului... Deodată Ştefan ridică steagul, dînd semn l-a lui armată. „Ura I...“ trei pilcuri dese de cei mai buni arcaşi, Flecînd, pe cîmp se-nşiră în grupe de hărţaţi. Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneţi, Din arcele lor nalte trăgînd mii de săgeţi Ce vîjie-n desimea scadroanelor leşeşti Şi prind răsad de moarte în pepturi omeneşti. Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care, S-aprind, scoţînd pe gură mortala detunare, Şi mulţi dintre arcaşii departe-naintaţi Cad morţi, scaldaţi în sînge, de glonţuri fulgeraţi. Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc, Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc, Cercînd s-atragă leşii din tabără afară. Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară I „Vezi litfa ! zice Boldur, stă-nchisă la ocol. Nu vrea, nu îndrăzneşte să iasă-n cîmp, la gol.“ „Vom merge noi la dînşii I românul domn răspunde, In tabări lănţuite ştim noi cum se pătrunde. Tu, Boldur, mare hatman, şi tu, Coste-pahamic, Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic, Făcmdu-vă cu mine partaşi la zi de fală. In duşmanii Moldovei acu să-ntraţi navală Cum intră leu-n tuime şi paloşul în coaste 1“ 27 Pe Ioc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste, S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigînd: „La foc, copii J“ şi grabnic pleoat-au alergînd. Vuieşte aprig cîmpul şi armele răsună, Şi tunurile crunte ca tunete detună. O grindină de glonţuri fatală,-ucigătoare, In cetele române duc moarte-ngrozitoare; Dar ele, nengrozite, făr-a-nceta de Ioc, Păşesc tot înainte sub viscolul de foc. Mulţi le rămîn în urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe brînci I Ei zbor ş-ajung în număr la şanţurile-âdînci. „Năval cu toţi în lagăr, năval t oastea răcneşte, Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne priveşte 1“ Şi toţi s-aruncă-n şanţuri, dau unii peste alţii. Cei mici, uşori, în grabă s-acaţă de cei nalţi, Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc, Cu unghile de maluri se prind, se opintesc, Se urcă prinşi de lanţuri, de-a tunurilor buze, Şi pintre mii de săbii şi mii de archebuze Ce-i taie şi-i răstoarnă în şanţuri, fărâmaţi, Ei pun picioru-n lagăr, puternicii barbaţi! Zadarnic Ceremişii, dosiţi pe după care, îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc, Românii, de-ai lor duşmani deprinşi a-şi bate joc, Intr-înşii dau izbire cu-o aprigă turbare, Ii pun sub coasa morţii, în tabără-i resping, Şi, grabnic, care, tunuri în şanţuri le împing, Şi fac podişuri late cu trupuri sîngeroase Ce mor în vaiet jalnic şi-n chinuri dureroase. Atunce craiul zice : „O ! frate Sigismund I Zăreşti tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund ?“ „Dar I Sigismund răspunde ; zăresc o biată turmă. Nici unul însă teafăr nu-şi va călca pe urmă!“ „Nici unul viu, nici unul 1“ zic leşii împregiur. Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce sa avînte armata cea crăiască Şi cu românii aprigi în pept să se lovească. îi Ca nişte mari balauri cu lungi coarne-ascuţite, Scadroanele în zgomot de tropot sunător Se mişcă, saltă-n copce ; apoi, luîndu-şi zbor, Cu lancele plecate la fugă-s răpezite. Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbîndă, Ţinînd în frîu avîntul românilor semeţi, Le strigă: „Staţi aice ! toţi după cai, la pîndă, Să trageţi ţintâ-n litfe o ploaie de săgeţi 1“ Şi cum veneau grămadă scadroanele sonore, Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor, Trag, strunele vibrează, sunînd sbîmîitoare, Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor Şi intră prin scadroane cu-o aspră vîjiire, Ducînd cu ele groază, durere şi peire. întregi şiruri de oameni, din fugă săgetaţi, Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic răsturnaţi. Mulţi cai zac lîngă dînşii şi mulţi, atinşi la nări, Fug, tîrîind cadavre cu un picior în scări. Dar Herbor Lucasiewitz răcneşte: „înainte !“ Şi lungile scadroane-nainte merg grămadă, Păn’ ce topor cu lance şi buzdugan cu spadă S-ating în zinghenire sub soarele ferbinte. Atunce mîndrul soare ce spre apus plecase, Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roşi Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleştase, Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroşi, Sărind, urlînd ca feare, muşcîndu-se scrîşnind, Rupînd, lovind orbeşte, dînd moarte şi murind 1 Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure, Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor. Şi coasa neobosită, şi harnica secure Zburau abătînd caii sub călăreţii lor. Iar ulii din Soroca, şi zgripţorii din Vrancea Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau, Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea. Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. Dar şi lehimea cruntă făcea pîrte grozave, In cetele române trecînd ca prin troian. Bravi, nempăcaţi, teribili, sub armele lor brave Curgea o dîră lungă de sînge pămînteaiL Deodată prin oştime o veste au trecut: „Herbor sub buzduganul lui Boldur au căzut 1“ „Herbor e mort!“ Stau leşii pătrunşi, încremeniţi, Scot şoapte îngrozite, prin ranguri răzleţiţi, Perd cumpătul, perd capul, zvîrl armele-n văzduh, Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaimei duh. Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte, Suspină : „O 1 Toporski, o ! veteran cărunte 1 Priveşte, fug mişeii ! fug toţi, fug mic şi mare I De-acum în tine singur e singura-mi sperare !“ VII LUPTA Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă Lui Albert se închină şi pleacă la război. Pe loc bătrînul Cîrjă în cale-i vrînd să iasă, De Iîttgă Ştefan pleacă cu buni viteji de soi. Ei vin călări în grabă, aprinşi de răzbunare, S-apropie ; iar Cîrjă, zburînd în fuga mare, In faţa lui Toporski s-opreşte ş-astfel zice: „Toporski! din doi unul e scris să peară-aice I Ori tu, ori eu; sus pala, şi vin’ la luptă dreaptă 1" „Cîrjă! răspunde leahul, ai minte înţeleaptă, Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine, Eşti leu năprasnic, însă şi tu mă ştii pe mine, Căci în mai multe rînduri luptat-am înainte, Pe cînd aveam braţ verde şi inimă fierbinte. Nici tu, vechiul meu duşman, nu m-ai învins pe mine, Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine. Ce dar n-am putut face în focul tinereţii, Pute-vom face oare sub iama bătrîneţii ? O I Cîrjă, barbe albe purtăm acum noi doi, Şi lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi. Priveşte I alţii, tineri, stau împregiurul meu, Demni adversari acelor de pe-mpregiurul tău. A lor acum e rîndul, frate. Noi, veteranii, Şoimi învechiţi, deoparte să stăm, privind şoimanii. Vin’ cole lîngă mine, şi nu fii duşman mie, Căci vîrsta între oameni stinge-orice duşmănie!“ Răspunde-atunce Cîrjă: „Toporski, ai dreptate, Ades e rece peptul, şi inima tot bate 1 Apoi, mărindu-şi glasul, el strigă la ai săi: La luptă, voi, şoimanii, la luptă, feţii mei 1“ „La luptă!“ strigă însuşi Toporsld-n mare glas, Şi amîndoi bătrînii deoparte s-au retras. Pe loc ambele cete aprins electrizate Scot paloşele-n soare c-un freamăt de oţel. Ochirile prin aer se-ntîmpină-ncruntate, Căci fiecare-alege un duşman pentru el. Plecînd apoi cu toţii, strîng frîiele, dau pinteni, In sprintene dezghinuri îşi saltă caii sprinteni, Şi zbor pe-aripa urei, cu-avîntuî de nălucă, Şi intră ceată-n ceată şi-n luptă se apucă. Pămîntul ropoteşte sub tropot de copite, Văzduhul străluceşte de arme ascuţite, Iar paloşele albe ciocnindu-se-n loviri Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri. Iu clipă cad sub ele, străpunşi, scaldaţi în sînge, Iarmeric Mazovitul, ce-n două părţi se frînge, Şi Buhtea parcalabul, cu-o largă brazda-n pept, Şi tînărul Cozjatic, lipsit de braţul drept. Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avînt, Precum un vier de codru, se-nainta prin gloată Şi sabia-mpregiuru-i făcea o largă roată Ce se-nvîrtea la soare şi şuiera în vînt. Cădeau victime multe sub arma ce zbura! Şi Grodeck în turbare pe rînd Ie număra, Călcînd tot înainte pe victimele sale. Cînd, iată, din mulţime apare drept în cale Balaur de la Galu, ce poartă uşurel O ghioagă monstruoasă, cu dinţii de oţel. 31 Grodeck răpede spada-i în peptul lui Balaur f Sîngele curge I... peptul greu xnuge ca un taur, Dar ghioaga se abate !... sub crunta-i lovitură Zbor crierii lui Grodeţk, şi dinţii toţi din gură; Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pămînt, Nendeplinind în viaţă grozavu-i jurămînt. Coman, de la Comana, cu Velcea, şerpe iute, Privesc din depărtare cum vine şi cum saltă Un cal de soi ogamic, deprins a vîna ciute, C-un voinicel subţire ca trestia de baltă. „Cine să fie oare cel căpitan frumos ?“ „E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios." „Vînat de soi e, frate ? „E pui de palatin !" „Aţine-te dar, Velceo." „Comane, «mă aţin.“ Şi amîndoi la pîndă se pun în a lui cale, Coman cu braţe goale, şi Velcea cu o coasă. Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă; Venea voiosul Biela pe cîmpul cel de jale, Şi pala-i cînd de-o parte, cînd iar de altă parte, Tăind în came vie, făcea ochiuri deşarte. Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuieşte) Şi calu-mpuns la glezne din fugă poticneşte, Turtind sub el pe Velcea; iar mîndru-i capitan II zvîrle peste capu-i în peptul lui Coman. „Bine venişi la mine !“ îi zise urieşul, Şi-n braţele-i de schijă, rîzînd, grozav îl strînge, Cît peptul îi zdrobeşte şi oasele ii frînge, Apoi între cadavre, pe cîmp, aruncă leşul... Gorow şi Zablotowski combat delaolaltă Cu Stroe Vlad, hotnogul, şi cu şoltuzul Daltă. Ui' I 1 Casa poetului de la Mirceşti, construită în 1867 Umăr de umăr, coastă de coastă, om şi cal Se strâng, se prind cu ură în cleştet infernal, Voind a să absoarbe de pe a lumei £aţă Cu partea lor de soare, cu partea lor de viaţă. Şi sîngele din pepturi, din frunţi mereu se scurge Şi pe sub cai de-a lungul el gîîgîie şi curge. Crîncenă luptă 1 Moartea deasupra se arată, Face un semn, alege, şi cleştetul deodată La semnu-i se desprinde, lăsînd pe cîmp să cadă Gorow şi Zablotowsld, amici, a morţei pradă 1 Iar caii lor, ca dînşii nedespărţiţi, cu dor, Se duc nebuni prin lagăr, chemînd stăpînii lor. Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară. Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară, Strigînd în desperare : ,,Ah ! zece morţi mai bine Decît o viaţă lungă şi zile de ruşine 1“ Corbaci rătează capul baronului Huminski, Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski Şi merge de-1 depune lui Ştefan la picioare, Apoi se-ntoarce iute la nouă vînătoare. Zbaloş pe-un cal de cîmpuri, Negrea pe-un cal de munte Se întîînesc cu ochii ş-aleargă să se-nfrunte. Izbindu-se-n mulţime cu-avînt spăimîntâtor, Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor. Lovire fulgerîndă şi leahului fatală I El cade jos I... în roîna-i se frînge a sa pală, Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice : „Frate Zbaloş, Pe-un om căzut nunmi place să cadă al meu paloş. Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine. Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine !" A zis, oalu-şi întoarce şi-n gloată se răpede, Lăsînd în urmă-i leahul; iar Cîrjă, eare-1 vede, Ti strigă de departe : „Ani mulţi, Negreo, nepoate! Braţul ce nu dă moarte cînd poate, multe poate 1" 3 — Alecsandri — Opere TI 33 Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată, Ciuntită, risipită şi-n tabără-alungată, Fugind cum fuge spaima lipsită de ruşine... Şi simte mîndrul Cîrjă o mare vîlfă-n sine. Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosită, Şopteşte vărsînd lacrimi: „O ! soartă mult cumplită ! Eu, tare-odiniaară, vechi arbor a Lehiei, Perdut-am frunzi şi ramuri sub vîntul vijeliei I Iată-mă-nvins!... Ol Cîrjă, de-aoum sînt robul tău 1“ „Rob, tu ? nu mi-ar ierta-o preasfîntul Dumnezeu I Cînd un popor de oameni se-nchină ţie, mie, Un tu, ş-un eu, Toporski, nu cade în robie 1“ Aşa grăieşte Cîrjă, bătrînul înţelept, Şi, singur, merge vesel la Ştefan, domnul drept, Ce-i zice: „Ani mulţi, Cîrjă I tu fală mi-ai făcut I Ca tine fie-ţi neamul viteaz şi priceput I" Apoi cătră oştimea pe Iîngă el rămasă : „Acum e rîndul nostru, boieri, copii din casă! Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor, Ce trece -şi răstoarnă ca trăsnet răzbitor. Daţi vînt armelor voastre! pe cai, şi după mine I" Precum un cîrd de vulturi din sferele senine Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc, Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc! Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime, Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime, Căci ei răstoamă-n treacăt, şi darmă, sfanmă-n clipă Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă. Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul 1 îi duce domnul Ştefan cum vîntul duce paiul; Iar tabăra leşească un lung pustiu rămîne Sub apriga furtună a cetelor române ! 34 Cînd suflă vîntul toamnei prin codrii vesteziţî, Copacii plini de frunze sînt astfel zguduiţi, Şi crengile căzute, şi frunzele uscate Pe cîmpi în departare sînt astfel semănate. vin ARATUL Armata glorioasă e frîntă, răsipită, Ca munţii de nisipuri în Africe pustii. într-un vîrtej de spaimă din urmă-i fugărită Prin văi, prin munţi, prin codri, prin rîpi şi pe cîmpii. Iar cnaiu-n desperare, din dealul Catilinei, Priveşte pintre lacrimi frumoasa lui armată, Ieri floarea vitejiei, azi, vai! prada ruşinei, Cum fuge ca un nour sub zare-aţpraştiată. Ş-acum el se găseşte cu adevărul faţă! Slab, mic, fără trufie, văzîndu-şi înainte Spectaculul peirei ce-i dă fiori prin minte, Ş-în urmă-i alt spectacu'l ce sufletu-i îngheaţă. Pe-un şes întins şi galbăn, sub arşiţa de soare, Cinci sute pluguri ară pămîntul ţelittos, Şi domnul Ştefan însuşi, cu fruntea în sudoare, Asistă pe-un oal negru, sub un stejar frunzos. Opt mii de Ieşi de oaste, legaţi, cu frîu-n gură, In loc de boi, la juguri se opintesc trăgînd ; Ei trag mereu, şi ferul greu muşcă-n bătătură, Şi unii gem, şi alţii cad pe genunchi plîngînd I Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung... Se scoală-n brînci şi iarăşi trag brazde pe pămînt! Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormînt I Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă, Strigînd: „Hăis, ţa, litfene ; hăis, ţa, baram de plug 1 Tu-mi pregătiseşi jugul, eu mi te-am pus în jug. Hais, ţa L, Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă. Iar Ştefan la tovarăşi le zice eu glas tare: „Aşa scrie românul a sale fapte mari, Cu fera-n brazdă neagră !... Românul astăzi are Pămîntul său drept carte şi pluguri cărturari. Aici pe unde astăzi e numai cîmp, otavă, Umlbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă 1" Trecut-au patru secuii din ziua cea fatală Cînd se-ngropă-n ţărînă a duşmanilor fală 1 Şi faptul cel istorie, sub formă legendară) Din neam în neam românii îl povestesc în ţară. Priviţi I lîngă-o dumbravă stă tabăra de care. Flăcăi voinici şed roată pe lingă un foc mare, Mirîndu^se-ntre dînşii cum vreasourile-n foc Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu~se în loc. „Ştiţi voi de oe stejarul, arzînd, plînge şi geme ? (mtreabă-un român ager pe care-a nins devreme.) Cole,-n .astă dumbravă, copacii urieşi Sînt locuiţi, se spune, cu suflete de letşi. Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare O oaste de năvală ţ-au pus-o ca să are; Iar în pămîntul negru, cu slnge-amestecat, Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat 1“ H44P' + ri4ri p 4 h El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte, Ş-un aspru glas de vulturi în noapte se trezeşte. El zice, focul arde, dumbrava luminind, Prin crengile frunzoase trec umbre suspinînd I Mirceşti RĂZBUNAREA LUI STATU-PALMĂ a> Urieşul Strîmbă-Lemne cu-al său gemin Sfarmă- Peatră Au văzut cilzîiid potopul ş-au trecut potopu-not. De cînd sînt poveşti în lume şi se «pun pe lîngă vatră, Ei duc zile cu piticul Statu-Palm ă-Baiba-C ot. Amîndoi pe-o vaîe verde, la pieioarele-unui munte, Lungiţi unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. Dar ei sînt în neastâmpăr. Cînd şi dînd pe a lor frunte O gîndire-ntunecată se întinde ca un nor. „O cunoşti pe Trestiana, frate ?“ zice Strîmbă- Lemne. „O cunosc... cînd se arată, soarele îi 'face semne, Căci de cînd Ileana mîndră n-au văzut el aşa floare... Ca Ileana Consînzana, fata-i chiar ruptă din soare 1“ a) Statu-Palmă-Barba-Cot este un personagiu fantastic din cei mai originali care se găsesc în poveşti. El e un pitic monstruos, avînd statura mică de o palmă şi barba lungă de un cot. Locuinţa lui este într-un vîrf de plop; iar cînd se coboară din aoel copac, el încalecă pe un iepure şchiop, de cutrieră lumea şi pătrunde chiar pe sub pămînt. Sfarmă-Peatră şi Strhnbă-LeiHhe sînt personificările urîeşe. a torentelor care macină şi răstoarnă sEncele cît de nalte şi a fur-tnndor care îndoaie şi rup arborii cît de groşi. Fit-Frumos este eroul ce se luptă cu zmeii, cu balaurii, cu uriaşii şi cu fearele codrilor pentru apărarea fetelor de împăraţi care se dau în dragoste cu el. 37 „1Bine zici, dar nu-mi stă-n minte eum l-aşa frumoasă fată Buturuga Stătu-Palmă au putut să fie tată!“ „Pomul nalt, frumos, răsare din sămînţa cea măruntă, Ş-apoi ştii tu că Pepelea vornic el i-au fost de nuntă !...“ Uriaşii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare Cît s-au răsunat pămîntul într-o lungă departare. Şi toţi vulturii din codri, ridicîndu-se pe vînt, S-au nălţat în nori să vadă, ce minune-i pe pămînt ? Apoi iar, căzînd pe gînduri, Sfarmă-Peatră zice : „Frate, Cîte stînci de aur pline şi de petre nestimate Le-aş da vesel Trestianei, toate zestre ca să-i fie, De-ax vroi cu mine fata să se lege-n cununie". ,,Ca şi tine, zise grabnic Strîmbă-Lemne, ca şi tine, Cîte lunci, păduri şi codri de eîotări şi de flori pline, Cîte paseri vii, măiestre, şoimi şi pajuri nazdravane, Păuni mîndri, fulgi de soare, dulci minuni aeriane, Cîţi lei, pardoşi, căprioare, cerbi cu coamele de aur, Cuiburi de privighetoare, cuiburi scumpe de balaur, Frunzi şi fructe, umbra dulce şi oodreana armonie, Toate-ar ifi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fie 1" „A ta 1" strigă Sfarmă-Peatră, în văzduh făcînd un salt Ş-apucînd în a sa mină un gigantic bolovan. „A mea !“ strigă Strîmbă-Lemne, ridicînd un stejar nalt Şi-nvîrtindu-1 pe deasupra-i ca un groaznic buzdugan. Pepelea reprezintă spiritul glumeţ al românilor; el ştie să se descurce cu dibăcie în toate întxmplările, să joace feste duşmanilor îuî şi, strecuiîndu-se uşoi prin valurile Înmii,. să iasă totdeauna din orice pericul cu rîsul pe faţă. u Iată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude I Ui'ieşii se-ntorc iute, părăsind armele crude, Şi zăresc pe Statu-Paknă de-a lungul pe deal sărind Ş-încurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind. Sfaima-Peatră-i ţine calea şi-I ridică-ncet pe palmă. „Săriţi, voi, urgia lumei! săriţi!... ţipă Statu-Palmă, Răsturnaţi copacii-n codri, măcinaţi dealuri şi stînci, Astupaţi cărări şi drumuri, tulburaţi apele-adînci, Puneţi stăvili netrecute sus din ceruri pînă jos... Trestiana, Trestiana, mi-au răpit-o Făt-Frumos!“ „Făt-FrumOs pe Trestiana 1.,.“ strig’ turbaţii urieşi, Alergînd unul spre codri, celalalt spre munţii pleşi. Atunci lumea îngrozită crezu că-i peri norocul!... Sfarmă-Peatră cu largi păsuri calcă munte după munte, Trece rîuri fără poduri şi prăpăstii fără punte, Lăsînd urme de cutremur la tot pasul, în tot locul I Unde vede-o stîncă naltă, el o macină cu palma. Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma, Şi cu peatra măcinată şi cu petrele-aruncate El iezeşte, bate, umfla rîurile tulburate. Culmele trec peste şesuri, apele trec peste maluri, Valuri mari se sparg în zgomot, răpezite peste dealuri, Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, ferbînd în spume, Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriaşul ce s-arată crunt la lume, Cu fălci negre scrîşnitoare, cu ochi roşi, cu peptul gol. El apare pe sub nouri ca un munte de turbare Ce ameninţă pămîntul să-î turtească-n răzbunare ! 39 Ca şi dînsul, Strîmbă-Lemne, uragan de vijelie, Intră-n lunci, păduri şi codri, duoînd viscol, ducînd larmă, Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie, Ulmul cade, fagul crapă ţi stejarul gros se darmă. El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Şi sub braţul său puternic totul pîiâie, trăsneşte, Tot se rumpe, se răstoarnă, se suceşte, se îndoaie, Ş-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădeşte. Iată însă mîndrul soare că se-ntunecă de-un nor ! Urieşii stau buimatici, fumegînd de-a lor sudoare, Rrdic-ochii, şi pe ceruri văd trecînd în zbor, drept soare, Făt-Frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten zburător. Trestiana răsturnată lîngă-un sîn plin de iubire Strălucea zîmbind în aer ca un vesel meteor. Făt-Frumos cu păr de aur se părea că-n fericire Duce raiului din stele al pămîntului odor. Pept la pept, gură la gură, ochi în ochi duios privind, Se duceau, păreche dulce, ca prin vis călătorind. Urlă~n vaiet urieşii!... Amîndoi, cuprinşi deodată în vîrtej de nebunie, se fac Dunăre turbată Ş-în văzduh încep s-arunce, împroşcînd ca doi vulcani, Cei mai groşi stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani. Zbor copacii cătră soare, sfâncele prin nouri zbor, Şi din cer, ca să-i zdrobească, ele cad pe capul lor I Spun poveştile c-atuneea Statu-Palmă dintr-un plop Chicoti... apoi calare sări pe-un iepure şchiop Şi, privind la urieşii morţi pe munte şi pe vale, Zise : „Mica buturugă carul mare mi-I prăvale !...“ ANA DOAMNA î O veste necrezută în ţară s-au lăţit: „Pe doamna, Ghirai Mîrza tatarul au răpit Ş-au dispărut în lume pe-un zmeu încăleoat!“ Frumoasa Ana doamna e singur ă-n pâlat, Visînd în mezul iernii la blinda primavară Cînd,paseri pribegite se-ntoie Voios în ţară, Cînd mugurii dau frunză şi clmpii dau verdeaţă, Cînd penele se scaldă în dalba dimineaţă Şi florilenşi perid roua 1-al zefirului scutur. Visa frumoasa doamnă cu pruncul ei la sîn, Alb flutur, zîmbind dulce pe-un alb şi dulce crin. Deodată han tatarul răpi şi crin şi flutur 1 II Tăcutul mez-de-noapte, în stele învălit, Stă-n luna pudxuită icu albă promoroaeă, Ţintind la luna plină din cerul oţelit Doi ochi, oglinzi de gheaţă, în care luna joacă. Copacii întind braţe uscate, rugătoare, Şi frunţi pe care iama au pus a ei cunună. Ei par în aşteptare să vadă recea lună Schimbîndu-se pe cale-i într-un ferbinte soare. Şi pintre a lor trunchiuri se văd albind la stele 41 Poieue de zapadă, bălţi lucii, cristaline, Pe care trec în taină uşoare nourele Ca umbre luminoase de palide vergine. E totul alb, fantastic în mezul-cel-de-noapte, Şi lunca pare-un templu în care, fără şoapte, Arbori, luceferi, umbre şi luna de pe cer Asistă la-nsoţirea morţii cu asprul ger, III Deodată se trezeşte pădurea şi răsună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind Ş-în zare se iveşte un cal fugind, sărind, Urmat de lupi în fugă, ce urlă împreună. E Mîrza 1 e tatarul, purtînd pe Ana doamna Ce strînge lîngă sînu-i copilul rumeor ; E Mîrza care zboară cum zboară-n aer toamna Un pai luat de vînturi pe aripele lor. Nebun se duce calul de spaimă spumegînd, Cu nările deschise, cu ochii plini de foc, Şi lupii după dînsul aleargă toţi urlînd Aproape să-l ajungă, să-I sfîşie pe loc. Dar Mîrza, han tatarul, cu sufletul hain Smunceşte-n desperare copilul de la sîn Şi-l zvîrle-n urmă !... Vaiet amar se-nalţă-n luncă, Lupii s-opresc şi calul în laturi se aruncă t IV Căzut e copilaşul pe o zapadă moale, Iar lîngă el, din aer, a îuncei nourele S-au coborît în grabă, ca blînide îngerele Ascunse-n haine albe cu lungi şi albe poale, Misterioase umbre, vergine dulci şi sfinte Alăture cu pruncul s-au pus ele de pază, în rînd Sngemmchete, încinse de o rază, Cu mînile unite ca pentru rugăminte, Şi pe-mpregiur, aproape, stau lupii flămînziţi, Pe copilaşul fraged avînd ochii ţintiţi, Şi clănţănesc sălbatic, dar nu-ndrăznesc a trece Prin cercul cel de umbre, îşi nici voiesc să plece. Minune L. iată doamna ! iată duioasa mamă, Cu genele în lacrimi, cu braţul plin de sînge ! Ea vine, prin lupi trece făr-a-i băga de samă, îşi ia copilu-n braţe, la sîn plîngînd îl strînge, Şi pîeacă însoţită de-un înger nevăzut... O veste necrezută în ţară-au răzbătut: „Ghirai, c-un fer în peptu-i şi fearelor dat pradă, în lunca argintie mort zace pe zapadă 1“ + Jrrl>-|Brr-i--ar Frumoasa Ana doamna se primblă-ntr-o grădină Ca dînsa înflorită şi plină de lumină, Visînd în primavară dulci visuri mîngăioase ; Şi însă-n crîn.g adese treceau năluci hidoase, Şi ea videa atunce, videa şi iar videa Cum se lupta, răpită pe cal, cu han tatarul, Cum el smuncindu-i pruncul la feare-J azvîrlea, Cum ea-i străpungea peptul din fugă cu pumnarul... Ş-atunci duios, 'frenetic, strmgea pe al ei sîn Copilul, dulce flutur culcat pe dulce crin ! Şi îngerii din ceruri, cuprinşi de adorare, Veneau ca să sărute frumoasa-i, albă mînă ; Căci nu-i nimic mai gingaş şi nu-i nimic mai tar3 Ca dragostea de mamă în inimă română! CALUL CARDINALULUI BATHORIa) 1599 'Oitp Leac popolti ta contra efectului «jiiUnet, 85 O singură fiinţă în inima-i secată Găseşte-adăpostire : bătrîţiu-i, jalnic tată, La care se gîndeşte cuprins de-nfiorare De cîte ori comite o crimă în turbare. Imagina iubită a bunului părinte Adeseori în lacrimi îi trece-atunci prin minte, Punîndu-se-ntre dînsul şi victimele sale... Zadarnic !... el e arma puterii infernale I ni PARICIDUL E ora de mistere, de groază şi de şoapte, Cînd trec fiori în aer şi demoni roşi în noapte ; Cînd umbra trădătoare aşează pe sub maluri, Prin unghiurile casei, prin guri de văi, pe dealuri, Prin codri, prin ruine de veche monăstire, Pe naltele clopotniţă prin negre cimitire Fantasme tupilate, vedenii mari, tăcute, Ce stau ca nişte visuri din ochi nedispărute, Şi astfel, locuită de umbre, noaptea pare Mută de groază, rece şi fără răsuflare. E ora de uimire, cînd Codrul-fară-viaţă S-arată mai sinistru prin ivăl de oarbă ceaţă Şi scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oţerire, Ducînd în lume, tainic, o cruntă prevestire. Tot omul fuge, toată făptura se ascunde... Un om îşi face cruce şi-n codrul des pătrunde I E tatăl lui Griii-Sînger !... plăpînd, fără putere Sub sarcina greoaie de ani şi de durere, EI intră pe sub arbori în haosul cel mare De negru întuneric, adînc, fără hotare, Şi tot înaintează pe căi nestrăbătute Şi pare că înoată prin unde nevăzute. încet, avînd de reazăm un vechi toiag de vie, Sărmanul urcă-n lacrimi cărarea de urgie, Căci vine ca să cerce de-a smulge din orbire-i Pe fiiul său ce calcă în volvura peirei. EI vrea să-l mai revadă, el vrea să-l mai sărute, Să-l scoată Ia lumină din căile perdute, Şi astfel merge, merge, plecînd a lui statură, Ca omul care-aşteaptă a morţii lovitura, Şi gura lui şopteşte cuvinte dragalaşe Ca-n timpul dismierdării, cînd fiul era-n faşe. Stăi I fugi nenorocite I un pas de-i face încă,.. Dar iată-1 sus pe culme, ah! iată-1 lîngă stîncă ! Deodată-o bardă crudă prin aer luce, zboară, Loveşte !... gios bătrînul c-un vaiet se doboară, Iar Sînger ucigaşul, plecîndu-se, deodată în clipa unui fulger zăreşte,,, pe-al său tatăl IV BLASTEMUL O I ciuntă fărdelege ! Păcat fără iertare î Cumplitul, paricidul încremenit apare De spaima ce-I cuprinde, spăimîhtător, la focul Aprins cu răpegiune de fulgeri în tot locul. Pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate, Lăţind lumini pe ceruri, pe dealuri departate, Şi oaspeţii prădalnici în zboruri zgomotoase Se duc, vîrtej fantastic, cu ţipete fioroase. Pădurea arde ! brazii s-aprind ca nalte torţîi, Sub bolte-nflăcărate trec victimele morţii, Lung şir de spectri palizi ce merg ca să arate Lui Sînger a lor feţe şi răni nevindecate. Deodată prin vuirea de vaiete-n mulţime, Prin miile de glasuri ce-1 mustră cu asprime St Şi mai presus de zvonul pădurei ce trăsneşte, Un glas din altă lume se-nalţă şi grăieşte: „Tu, proclet, ucigaşe ! infame paricide ! Tu, pentru care astăzi tot iadul se deschide, Tu, răpitor de zile cui ţi-au dat viaţă, nume I Atunci a ta osîndă sfîrşit să aibă-n lume Cînd astă buturugă de arbor ars sub care Părintele tău zace ucis, fără suflare, Va da şi flori şi frunze, etern fiind udată Cu apa cea din vale în gura ta carată. Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul, Legată-n înfrăţire cu Răul nempăcatul, în viaţă şi-n mormîntu-ţi în veci să nu guşti pace Şi cugetul din tine s-auzi că nu mai tace. Să nu priveşti tu cerul şi omenirea-n faţă 1 De foc să-ţi fie apa, şi soarele de gheaţă! Să bată-n tine biciul urgiilor turbate Pîn’ n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate I Toţi şerpii de pe lume să iasă-n a ta cale ! Să-ntîmpini numai ură, să nu simţi decît jale I Să chemi cumplita moarte, şi ea, l-a ta chemare, Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare, Incît s-ajungi tu însuşi a te feri de tine Prin ultima ta crimă, uciderea de sine I Blăstem I blăstem pe capu-ţi în lunga vecin i[ ci] e A ta cenuşă peară în vînt şi neagră fie !“at V PEDEAPSA Trecut-au jumătate de secul pe-astă lume. Din codru nu rămas-au decît hidosu-i nume; Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul, Desime urieşă ce-au înfruntat potopul, E numai cîmp de petre, gol, trist, secat de soare De care fug şi vulturi şi feare răpitoare. ■J Cenuşa celor buni e albă, cenuşa celor răi e neagră (credinţă populară). Nici scaiul, nici urzica pe sînul lui nu creşte, In veci dorita ploaie, nici roua nu-1 stropeşte, Iar dac-un nor se sparge deasupră-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. De cîmpul cel de groază chiar gîndul se fereşte ; Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte, Atît este de mare pe locul de-anatemuri Urgia nempăcată cereştilor blăstemuri! Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede ? Pe-a dealului cărare un om acum se vede! Bătrm ca lumea, gîrbov, sub vîntul relei soarte, El pare că de secuii au fost uitat de moarte. Pleşuv, pe a lui frunte pîrlită, nesenină, Trec nori de gînduri negri sub carii ea se-nclină, Şi desele zbîrcele pe ea sînt împletite Precum o ţesătură de fire încîlcite. Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă, Lăsînd de-abie prin ele lumina ca să treacă, Iar barba-i lungă, aspră se tîrîie-n carare Pe cînd el se tot urcă pe brînci, fără-ncetare. De-o jumătate secul, sub gîndul ce-1 omoară, El în genunchi se suie, şi în genunchi coboară Pe culmea vîrfuită cu-o neagră buturugă, Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă. Sărmanul I merge-n vale de-şi umple gura plină Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină, Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă, Şi-ncet la rădăcina copacului o varsă, O varsă toată, toată I făr-a lăsa din gură Să lunece în peptu-i macar o picătură ; Dar, vai! trec nopţi, trec zile, trec ani şi cît munceşte, Zadarnic ! buturuga nu mai reînverzeşte I 8# VI IERTAREA Azi cerul e mai aspru! cad raze înfocate, Şi setea linge peatra izvoarelor secate ! O gură, numai una de apă mai rămîne... Bătrînul, neiertatul, cu focul în plămîne, O soarbe-n gură-i, pleacă, se urcă iar din vale, Tîrîndu-se pe coate, pe brînci în cruda-i cale, Şi rupţi îi sînt genunchii, şi rupte-a sale coate, Şi sîngele-i se scurge, şi cade, nu mai poate, Căci drumul se lungeşte cu cît şi setea-i creşte... Dar iată că la mijloc de cale se opreşte 1 El vede-o păsărică pe jumătate moartă ; In palmă-i o cuprinde, la gura lui o poartă Şi cu o picătură prielnic o adapă, Făr-a-nghiţi, sărmanul, macar un pic de apă I .' Renvie păsărică încet din amorţire Şi-n ceruri se înalţă cu-o vie ciripire. Minune!... iată cerul deschis se ilumină De-o tainică-auroră feerică, divină, Atît de strălucindă, cît însuşi mîndrul soare Se stinge ca steluţa l-a soarelui splendoare, Ş-un glas pătruns de milă, duios de bunătate, Din cer grăieşte: „Sînger I iertat eşti de păcate ! Mult rău o faptă bună în ceruri cumpăneşte î O biată păsărică de munci te izbăveşte!“ Grm-Sînger nalţă fruntea... El vede cu uimire Pe faţa părintească o dulce-nduioşire ; El vede-a lui victime cu îngeri adunate în braţele deschise chemîndu-1 ca pe-un frate ; Şi vede ca prin farmec pe trunchiul fără viaţă Crescînd -vlăstări frumoase cu veselă verdeaţă, 90 Şi-n vîrf o floare albă ce cade pe-a lui frunte Ca semn de încetare a chinurilor crunte. Iertatul zice : „Doamne ! părinte !... îndurare !...“ Şi cade şi se stinge cu-o lină suspin are. Se spune că pe locul unde-au murit sărmanul Un arbor mic, sălbatic, răsare pe tot anul, Avînd o păsărică în vîrf, cu glas de înger,,. El poartă poame roşii şi numele de Sînger.a) Mirceşti, 18 7 5 “) Copăcel care produce struguri de fructe sălbatice, roţii. LEGENDA CIOCÎRLIEI Lie, lAe, Ciocirlie, Zbori în soare Cîntătoa>e Şi revină Din lumină Pre pămUit Cu dulce cînt! (Poporaî) I De cînd erau ca iarba anticii codri deşi Şi mici ca moşunoaie Carpaţii urieşi, Şi văile profunde, şi latele vâlcele Ca pe o apă lină uşoare vălurele; De cînd în lume lupii erau păstori de oi Şi urşii cu cimpoaie mînau cirezi de boi; De cînd purta-n cosiţe Ileana Cosînzană O floare cîntătoare, o floare nazdravană, N-au fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărâteasă I Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit, Luceferii văzînd-o, mai viu au strălucit, Ferice de-a atinge cu-o rază argintie, Cu ultima lor rază aşa minune vie. Şi astfel, de lumina cerească dismierdată, Si Ea, răsărind ca floare, au înflorit ca fata ; Ş-acum e fala lumii, a minţii încîntare, A inimilor farmec, a ochilor mirare. Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte Că parcă se renaşte, că inima lui creşte, Că trece lin din iarnă în dulce primavară, Că mii de paseri cîntă în sînu-i şi pe-afară. Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare, Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa balaie Căzînd, fuior de aur, de-a lung pînă-n călcâie, Incît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare. Ea poartă haine scumpe, uşoare, descîntate, Din fire de painjen ţesute şi lucrate, Prin care tainic saltă luciri de forme albe, Comori atrăgătoare ca visurile dalbe, Precum acele slabe văpăi tremurătoare Prin frunze răspîndite de luna gînditoare. Aprinşii ochi ai nopţii în giura-i scînteiază, Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează, Şi lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri, Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri. Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune, Din soarele-răsare şi păn’ la soare-apune Se-ntinde pe deasupră-i cu bolta lui rotundă, Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă. Şi-i zice : „însuşi cerul spre tine se înclină... Frumseţa-i o coronă pe frunte de regină!“ n Şi mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură Că Lia fură ochii, şi minţile le fură; Şi dus-o-au pe aripi în locuri departate Cucoarele-n triunghiuri prin aer înşirate, Şi spus-au vîntul ager, în veci neodihnit, Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit. în grabă alergat-au din toate-a lumii zări, De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări Cei mai viteji şi mîndri feciori de împăraţi, Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fărmecaţi. Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri, Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajdi pe calmul Vinteş ; Şi alţii, mulţi ca frunza, mînaţi de-a lor iubire Cu Lia dragalaşă să cate împeţire. Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată, Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată, Ci vecinic ea priveşte cu drag la mîndrul soare I Şi, tot privind lumina din faţa-i arzătoare, Cu lacrimi i se umple albaştrii ocbi frumoşi. Ei plîng !... de ce plîng însă luceferii duioşi ? De mult privit în soare sau de o jale-ascunsă, De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă ? Ah! taina ei n-o ştie nici zîna ce-o iubeşte, N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte, Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pămîntul!... dar umbra sa o ştie ! Ades copila, pradă gîndirii ce-o răpeşte, Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte Şi zice : „Tu, al lumei monarc strălucitor I O ! splendidă comoară de viaţă şi amor ! Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire ! Tu, singur-a-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire I Pleoa-voi, ah ! pleca-voi, luînd urmele tale, Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale, Să fii al meu şi numai al meu, o ! mîndre soare, Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruţi o floare, Căci te urăsc atiince... au dragoste şi dor, Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor i“ Ea zice şi se simte de raze inundată. 94 Iar umbra ei suspina în urmă-i tupilată : „Ah ! draga mea stăpînă ! Ferească Domnul sfîntul De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvîntul, Căci vai de-acel ce-apucă pe-a .soarelui carare ! El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are Şi unde începutul se leagă cu sfîrşitul, Şi unde-şi perde mintea şi paşii rătăcitul. Ah ! Lia, te gîndeşte că soarele-i cu dar De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar 1 El dă junie lumei, iubire, fericire, La plînte, cuiburi, inimii el da însufleţire, Dar raza-i ce învie e rază şi de foc Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc, Şi rîurile soarbe, şi paseri săgetează, Şi umbra o înghite cînd soarele-i amează." „Ah I fie oricum fie 1 răspunde-oa grabă Lia. Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria, De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna Din şepte nopţi o noapte, din şepte zile una, M-oi duce mult departe c-un rapide avînt, Departe, unde cerul se 'lasă pe pămînt, Pe unde munţii falnic apar ca nourele, Pe unde stau de. vorbă la umbră flori cu stele. M-oi duoe, duce, duce, pan’ mi-oi găsi ursitul Ş-oi sta gură la gură cu ;soarele iubitul, Căci vreu să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea, Să văd curgind din buze-i cuvintele ca mierea !“ „Amar de tine, Lie l o ! Lie,-amar de mine ! Dar fie ! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.“ UI In ievăisatu'1 zilei, cînd nasc a vieţii şoapte Şi lin se dezveleşte seninul icer din noapte, Pe cînd lumina-i sură, plapîndă, răcoroasă Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă, Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şaig, Ce zice că pămîntul nu e destul de larg, Şi zboară fără saţiu, lumdu-şi iute zborul, Ca vîntul şi ca gîndul, ca spaima şi ca dorul. 95- El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună Şi pere într-un fulger cum pere vestea bună; Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea ! Se duce calul Graur spre codrii de stejari In care greu se luptă balaurii cei mari Cu pajuri nazdravane născute-n ceea lume ; Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese, Ca-n ele să ascundă frumoase-anpărătese. El trece prin poiene cu tufe aurite In care se alungă şopîrle smălţuite Şi blînde păsărele ce cîntă-^n cuibul cald, Avînd rubine pliscuri şi ochii de smarald. Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară, Lovind încet de umbră aripa lui uşoară, Şi iarba, cherHînd vîntul (fin ziori ca s-o dismierde, Se mişcă-n vălurele precum o apă verde. El trece peste rîuri ce curg necontenit Ca zilele senine a celui fericit Şi apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce, In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce. Zadarnic ! ea-nainte, ixainte mereu pasă, Ca omul cu igrăbire mînat de dor de casă, Şi de trei ori .trei zile şi nopţi de trei ori trei Ea lasă somnul dulce să peară-n urma ei. Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare, Cu coamele-i -lucioase in vînt fîlfîitoare, Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur, Precum un vis ferice într-un vîrtej de aur. Dar după multă trudă şi mult amar de cale, O dată cu amurgul ajunge într-o vale, O vale înverzită ce se uneşte-n zare Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoare» mare. Acolo calul Graur îşi încetează zborul, Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul, Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal Şi merge de se pune pe-al mării verde mal, Privind cu dor la raiul din fundul departat Pe care se ridică al soarelui palat. M Al. I. Cuza „Pe unde-ţi merge gîndul, stăpîna mea iubită ?“ O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită. „Ah ! dragă sorioară ! duioasa Lia zice, Zăreşti în departare cea insulă ferice Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime ? Vezi tu colo, in zare, colo, pe-o înălţime, Acel palat de aur, cel cuib de străluciri, Cu poarta de rubinuri şi stîîpii de safiri ? Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu, Aeolo-mi zboară igîndul, acolo eu mă vreu ! Dar cum să fac, vai mie 1... ah ! calul meu nu poate Să calce şi. pământul, şi mările să-noate !“ „Stăpână 1 zice Graur, ce nu [pot eu pe lume O poate al meu frate, născut pe-a mării spume." Cum zice, cum nechează... Din marea cea profundă O volvură se-nalţă şi iese-un cal în undă, Cu ierburi şi mărgeanuri avînd coama-mpletită, Şi solzi de-argint pe «pate, şi palmă sub copită. Zărindu-I, Lia vesel de cale se găteşte, Dar când e ca sa plece şi când se despărţeşte De Graur, ea-1 sărută, pe coardă-I mai dismiardă Şi-l cheamă drag pe nume şi plînge c-a să-l peardă. Apoi se-ntoarce iute Ja mal, şi iute sare Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare. Şi umbra ei rămîne pe mal înstrăinată, Şi Graur se afundă în zarea nourată. IV Prin valuri spumegoase ce-n giuru-i se alină Cîntînd o melodie simfonică, marină, Ajunge Lia grabnic la insula dorită, A cărei iarbă vie cu raze-i altoită. Capila-n haine mândre de fiu împărătesc S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc, Dar mersu-i plin de farmec, cu ţpas legănător, O spun mai mult că-i fată decît că e fecior. Ea intră în palatul acel de feerie Cu inima-n bătaie de dulce bucurie, Alecsartdri — Opera II 97 Dorind ca să-ntîlnească, te.mînd de-a întîlni Pe-acel care-au vrăjit-o aicea de-a veni, Şi iată că zăreşte a lui bătrână mama, Cu genele căzute pe ochi ca o năframă ! De cînd nu era încă pămîntul care este, De cînd tot ce e-n lume era numai poveste Şi raza de lumina şi razele căldurei Erau comori ascunse în haosul naturei, A splendidului soare ferice născătoare Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare, Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire, Acum ea nu mai poate pe soare să-l admire, Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă Cînd fiul ei în cursă ar fi espus să cadă. Sărmana-ncet aude sunînd păsuri străine, Tresare şi întreabă : „Ce om, ce feară, cine Au îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde în locuri necalcate de pas de om ; pe unde Nici paserea măiastră a trece nu-ndrăzneşte, Nici doru-n rătăcire perdut nu se opreşte ?“ Copila tremurîndă s-apropie şi zice : „Sînt om cu gînduri blînde venit din Iume-aice.“ „De eşti fecior, replică bătrîna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită, Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare ; Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul, Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul Şi pei din aste locuri neatinse şi curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate !“ Copila spaimîntată cu dorul ei se ceartă, Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă ; Cînd iată că s-aude ân lunga departare De cai venind spre casă voioasa nechezare, 38 Şi iată că palatul se umple deodată Cu zilnica lumină din lume adunată ; Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri. El vine şi apare atît de luminos, Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos. „Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat! îi zice blinda mamă c-ifn dulce sărutat. Te bucură de oaspe venit de pre pământ, Un oaspe blînd la suflet 'şi gingaş la cuvînt 1“ în giuru-i mândrul soare se uită cu mirare... El vede şi nu crede, îi pare că îi pare Şi simte-un neastâmpăr în inima-i vergină Sub galişa ochire a fetei ce suspină. Apoi, luînd de mînă pe Lia tremurîndă : ,,Oricine-*ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpîndă I Durerea omenească în veci să nu te-ajungă, Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă ! Pe flori de primavară obrazu-ţi să se culce, Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce 1“ Copila il ascultă ,perdută în estaz, Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Şi zice : „Mândre soare ! lasat-am scumpa ţară Şi casa părintească ân timp de primavară, Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir ; Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir, Cu rîuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele ; Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rîndunele, Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască, Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească : Minune mult iubită ! Lumină de lumine ! Ah, inima mă poartă să stau ân veci cu tine 1“ Şi soarele şi Lia, păreche de iubire, în ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire, Zîmbind unul Ia altul cu-nduioşire multă. Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă, 99 Grăind cu mintea, zice : „Să fiu oare-nşelată ? Acest străin să fpe oare fecior, sau fată ? El are glasul dulce, prea dulce, prea duios De cînd au dat cu ochii de fiul meu frumos f“ Apoi, mai stînd pe gînduri, adaoge-n tristeţă „Ah 1 unde mi-e vederea din dalba tinereţă 1... Amar de cine are pe ochi un negru nor Cînd inima presimte !... E fată, sau fecior... La noapte voi aşterne în patu-i albe flori ; De-a fi barbat, sub dînsul peri-vor până-n zori, Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite, In faptul dimineţii vor fi mai înflorite," Bătrîna-n neastâmpăr se duce şovăind, Condusă de-a ei cîrjă prin umbra pipăind. Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă, O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă Şi-i zice cu-nfocare : „Iubita mea mireasă, In lumea pămînteană ai fost împărăteasă ; De-acum tot împreună gustând cerescul bine, Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine“. Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte Că inima-i ferice în sînu-i se topeşte Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg Topindu-se ân umbra adîncă din amurg. Şi astfel dragalaşii de-a lor iubiri au parte... Iar cînd Ie spune noaptea că-i timp a să desparte, Nici unul n-are gîndul să facă începutul, Să rupă lanţul dulce 'ce-i leagă cu sărutul I i V A doua zi, pe timpul minunilor visate, Cînd faptul dimineţii la uşa nopţii bate, Bătrîna mamă, trează de grija ce-o domină, Simţeşte :că e-n lume o stranie lumină. Ea merge cu grăbire Ia patul unde crede C-au trebuit să doarmă străinul... şi ea vede (Căci dragostea de mamă o face-a cum să vadă), 100 Ea vede-n aştemutu-i flori vii ca de zapadă. „Ah 1 zice cu durere ; nici una nu-i uscată ! Nici una vestezită ! Străinul oaspe-i fată !" Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire, înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oţerire... Ce vede ? Pe zenitul adînc, înflacarat, Măreţul soare plană ! şi caru-i înhamat Cu nouă cai de raze, .ce-n spaţiu l-au răpit, Cutrieră cerescul întins nemărginit. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor Şi frîiele soapate de-a lung în aer zbor ; Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare, Cu Lia leganată pe sînul lud apare, Şi lumile-nu ndate sub flăcări arzătoare Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare... „Blăstem ! strigă bătrîna, .blăstem (pe capul tău, Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu 1“ Şi mama cade moartă 1 Ea cade I dar urgia, Dar cruntul blăstem zboară, se suie pan* la Lia, Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată, Din ceruri cade-n marea lucind ca o săgeată. LXJ ■ ■ 4 p * ■ ■ ■ 4 Ah! mare i-au fost visul îşi scurtă fericirea 1 Iubirea i-au dat moartea şi moartea nemurirea \ Iar sufletu-i ferice luat-au forma vie De-o mică, dragalaşă, duioasă ciocîrlie Ce vecinie cătră soare se-nalţă-n adorare, Chemîndu-1, primavara, cu dulcea ei cîntare ! 1 8 7 5, mai 101 LEGENDA LĂCRIMIOAREI I în rai nici o minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea. Căoi albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite. Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii. Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii. Prin arbori cîntau paseri, prin aer zburau îngeri, Şi nu .găseau răsunet în el a lumii .plîngeri ; Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde ; „Nici umbra de durere aice nu pătrunde". Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite, Stau sufletele blînde, iubinde, fericite, Gustînd în liniştire cereasca veselie Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie. 102 Dulce-adâpost de pace, .grădină-ncîntătoar e... Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. n Şi iată că soseşte un oaspe tde pe lume, Un suflet alb şi tînăr pe-un nor de dulci parfume ; Iar sufletele toate îi ies lui înainte, Primindu-1 cu zîmbire, cu gingaşe cuvinte, Şi-l zic : „în raiul nostru bine-ai sosit, copile 1 Curînd plecaşi din viaţă I Nu plîngi a tale zile ?“ „Nu, căci am dat o olipă de viaţă trecătoare Pe alta mai ferice şi-n veci -neperitoare.“ „Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pămîntească ?" „Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească." „Cum ? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă ?“ „Ah 1 las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă Şi vecinie după dînsa voi plînge cu durere !“ Zicînd, copilul plînge, lipsit de mîngîiere, Şi lacrimile-i oalde se schimbă-n lăcrimioare. De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare ! CUZA-VODĂ 3/15 mai 1873 Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei Şi-n pace luînd calea augustă-a nemurirei, O I scump amic, domn mare, o ! nume cu splendoare. Sădit pe miriade de libere ogoare 1 O clipă apărut-ai în plaiul veciniciei Şd vecinice mari fapte lasat-ai României, Nălţînd din părăsire antica-i, demnitate Prin magica Unire şi sacra Libertate. Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă, Şi, stând apoi deoparte,; în urma lui priveşte Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte, Aşa şi tu din jceruri lai dulcea mîiigîiere Să vezi a ţării tale frumoasă renviere, Tu, ce-ai stîrprt cu sceptrul, unealtă de rodire, Din suflete şi cîmpuri sămânţa de şerbire, Acum te odihneşte gustînd eterna pace In taina maiestoasă a morţii care tace, Lasînd o lume-ntreagă la tine să gîndească Ş-a ta legendă, Cuza ! cu fală s-o (rostească... IM Sînt nume destinate, ca numele tău mare, Să steie neclintite pe-a Timpului hotare Şi vecinic să răspîndâ o falnică lumină Pe seculii ce-n umbră, trecînd, li se închină I Ruginoasa LEGENDE NOUA ClNTICUL GINTEI LATINE Latina gintă e regină între-ale lumei ginte mari ; Ea poartă-n frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari. Menirea ei tot înainte Măreţ îndreaptă paşii săi. Ea merge-n capul altor ginte Vărsmd lumină-n urma ei. Latina gintă e vergină, Cu farmec dulce, răpitor ; Străinu-n cale-i se înclină Şi pe genunchi cade cu dor. Frumoasă, vie, zâmbitoare, Sub cer senin, în aer caid, Ea se mirează-n splendid soare, Se scaldă-n mare de smarald. Latina gintă are parte De-ale pămîntului comori Şi mult voios ea le împarte Cu celeklte-a ei surori, Dar e teribilă-n raăme Cînd braţul ei liberator Loveşte-n cruda tiranie Şi luptă pentru-al său onor. m In ziua cea de judecată, Cînd, fată-n cer cu Domnul sfînt, Latina gintă^a fi-n>trebată Ce au făcut pe-acest pămînt ? Ea va răspunde sus şi tare : „O I Doamne,-» lume cît am stat, In ochii săi plini de-admirare Pe tine te-am reprezentat I" Mirceşti HODJA MURAD-PAŞA Vizirul sultanului Ahmet — 1604 Hodja Murad, vizirul sultanului Ahmet, Avea trei fii războinici vestiţi: Ghiun, Ild, Djennet a\ Trei şoimi, trei Iei, trei fulgeri, trei flori diil toamna vieţii, Iubirea, mîngăierea şi fala bătrîneţii. Cînd îi privea în pace la umbră adormiţi, Curgeau duioase lacrimi din ochii lui ţintiţi, Şi-n inima-i dâ tată, jplăpmdă, simţitoare, Ca-n raiul lui Mohamed era dulce (răcoare ; Iar cînd, viteji, în focuri se aruncau tustrei, îşi netezea el barba zicînd : „Ei sînt ai mei!“ Mult timp Murad în lupte tocindu-şi iataganul, Mărise, apărase întreg A'liotmamil b\ Şi-n Asia supusă clădind movili de morţi, Luase titlul falnic de Spada Naltei Porţi. Poporul însă, prada urgiei, oe-1 văzuse Săpînd gropi largi şi dese pe care le umpluse Cu sute, mii cadavre, toate-aşezate-n snopi, Mai drept îl poreclise: Crunt săpător de gropi c).<. Intr-unui din acele războaie sîngeroase în care moartea oarbă cosea cu mii de coase, <0 Ghiun: ziuă ; lld: fulger ; Djennet: r* l Numele Imperiului Otoman. c) Lamartiue, Istoria Turciei. III Pe locul ce se-ntittde în jur de Diarbekir, Alăturea cu-o groapă şedea asprul vizir, în faţă-i ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinţi în bataie, Meniţi să umple groapa cu trupurile lor Sub apriga privire lui Hodja-nvingător. Optzeci de ani pe umeri şi splendida-i armură Plecau sub grea povară mareaţa lui statură, Dai ochii săi în flăcări luceau şi alergau La fiii Iui ce-n zare pe duşmani alungau, Şi rapide din zare veneau să s-odihnească Pe trista hecatomba din groapa vizir eas că. Călăii, roşi 'de sânge, la semnu-i se-ndeoimau, Pe robii toţi de-a rîndul îi descăpăţinau Şi trupurile calde ce îmbatau omoruî Cadeau în groapa largă împinse cu piciorul; Iar Hodja, fără milă la strigăt de aman oJ, Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran,.. Iat-un spahiu călare ce trece-n răpegiune C-un prunc culcat pe braţe-i, frumos ca o minune ! Vizirul îl zăreşte şi-ntreabă pe spahiu : „Unde-ai,găsit, Hassane, odorul acest viu ?“ Hassan plecat depune pe cîmpul ud de sînge Copilul, rod în floare, ce tremură şi plînge, Se-nehină şi răspunde : „Găsîtu-I-am sub cort, Lipit de ai său tată creştin, în luptă mort". Vizirul se încruntă ; el strigă : „Â ! muiere ! De şerpi plini de otravă ai miîă şi durere ? Ucide-l,.." „Eu ? replică spahiul revoltat, Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat ? L-am dăruit cu zile şi vrei să-mi întorc darul ? L-am sărutat, ş-acuma să-nfig în el pumn arul ?... AJlah ! în care timpuri ajuns-am noi de vii, Bătrînii dac-ordonă ucideri de copii ? e) Aman; termin ce însemnează a cere iertare. 112 Allah, Allah ! cum poate o frunte maiestoasă Să-neuibe-o cugetare atît de fioroasă ? Cum ?... barbă-atît de albă şi cuget înăsprit ? Cum ?... tu, vizir î tu, hodje a> I şi ochiul tău orbit Nu vede-n pruncul fraged un oaspe de iubire Sacrat prin inocenţă şi prin nenorocire ? Blăstem pe a ta gură ! blăstem pe .gîndul tău ! Copil cine ucide îşi perde neamul său !“ Spahiul nobil saltă pe cal şi-n cîmp dispare, Lăsînd în minţi şi inimi o rece-nfioraTe, Iar micul înger cheamă, oftând, cu jalnic glas, Pe tata lui, sărmanul! departe-acum rămas. Vizirul stăpîneşte mania lui ferbinte, Zicînd : „Nefericitul Hassan I... e scos din minte 1“ Aipoi, cătră ciauşii cu nume de caplani: „Din voi care voieşte cincizeci de pungi de bani Pe-acest pui de năpîrcă să vie să-l omoare 1“ Ciauşii răspund: „Leul nu calcă pe o floare 1“ Vizirul zice iară: „Solari, spahii, neferi CK Voi toţi vultani de pradă, voi aprigi ieniceri, Vă dau a mele haine, vă dau a mea comoară, Şi sabia-mi, şi cortul, şi >calul meu ce zboară De mi-ţi ucide-acuma pe-acest prunc de ghiaur..." Toţi stau în neclintire ca statui împrejur. Un singur, călău negru, cu buze sînger-ate, Cu peptul gol, cu braţe lungi, groase, încordate, S-apropie în grabă de bietul copilaş ; Dar pruncul la el cată atît de drăgălaş Hodje : perceptorul sultanului. Capl/iri ; tîtrni. c) Solaci, spahii: corpuri de os ta ţi. 8 113 Ş-atît de blînd, drăguţul, călăului zâmbeşte, Cît negrul scapă arma din mînă, se uimeşte Şi fuge ou-oţerire, nebun, răcnind : „Nu vreu Nici haine, nici comoară !... mai bine să mor eu !“ Atunci vizirul, tigru turbat de a sa ură, Seîrşnind din dinţi sălbatic, făcînd clăbuci la gurg Se scoală în picioare, teribil, nalt, semeţ, Şi fulgeră armata c-un ochi plin de dispreţ. El strigă : „O ! nemernici, o ! tristă seminţie I Arslanii $ lui Mohamed ou of.ni au prins 'frăţie ! Mişei cu pept de tauri şi inimă de miei, Lupi fără dinţi în gingeni! Mişei, mişei, mişei! Un slab copil de lapte, un fir de iarbă crudă, Vă fringe-n mînă pala de sânge încă udă ?... Uitaţi c-această fiară cu chip viclean şi blînd Menită-i ca să .crească precum un negru gînd. Un gînd de răzvrătire, un gînd de răzbunare ?... Amar de capul vostru cînd fiar-a creşte mare ! O ! sfînt profet I fii martur dm lumile cereşti Că singur eu, eu singur în zile bătrîneşti Respect şi-ţi apăr legea de limbile pizmaşe, Zdrobind în ou pe şerpe şi pe ghiiaur în faşe !...“ EI zice, se răpede ş-apucă blasfemînd Cu mîna-i tremurîndă copilul tremurând, înfige-a sale unghii în carnea lui de spumă Şi pedale gropii margini îl pleacă şi-l zugrumă !.., Grozav spectacol I Cerul se-nfcunecă de-un nor !... Copilu-n sînul morţei adoarme zîmbitor Şi sufletu-i se-nalţă l-a cerului altare I... Iar Hodja fanaticul rămîne-n exaltare ! Dar iată că pe câmpul de sînge aburind Se văd trei cai în fugă sărind şi tîriind Trei palide cadavre a trei viteji de oaste, Străpunşi de iatagane în pepturi şi în coaste. Arslan: leul. 114 I Ei via din zarea roşă nebuni, înspaimmtaţî I De morţii ce-i urmează prin ţăraă răsturnaţi, I Ş-alăture cu groapa ei se opresc... Deodată | Un răcnet se ridica şi-n groapa blăstemată I Mort cade cruntul Hodje, vizirul Iui Ahmet. Acele trei cadavre erau : Ghiun, Ild, Djennet 1 Mirceşti, ianuarie 18 7 6 GARDA SARAIULUI Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri, Avînd un acut puternic de crînceni ieniceri, Ce stau veghind la poarta saraiului de pază. Sulbamil doarme-n pace fi gîadu-.i nici visează Că însuşi ienicerii jurat-au pe AHah Să deie pradă morţei viziri şi padişah !... E ceiul fără stele ; întreg Stambulul tace. Precum un mut gigantic, perdut în umbră zace, Temînd să nu deştepte şahinul pînă-n zi... Cînd leul odihneşte, e bineja nu-1 trezi. S-aradul pe o cuîme se-nalţă şi apare Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare. Locaş de feerie, iwiuneorientală, Rai laminat în sînu-i de-o rază infernală... Gîndirea spaimîntată în laturi stă de el, Căci pe sub cer deasupia-i pluteşte Azraelb). Şi însă prin tăcere o tristă cucuvaie Suspină-n miezul nopţei pe-a lui Selim odaie, Şi valurile negre de-a lungul în Bosfor Şoptesc un vaiet jalnic şi mult întristător. Deodată, pe ,cînd somnul şi ochi şi minte fura, A curţei poartă sună de-o surdă lovitură... Pe loc, toţi ienicerii de pază, deşteptaţi, a> Sultanul poartă glorioasele titluri de padişah, de şah-şahin, de sahl alem penali, de sahin-sahi etc. W Azrael : înger. 1X6 Salta-n picioare, gata de luptă, înarmaţi, Ş-Abdul-Aga, Nakibul a>, în chioşc deasupra porţii Se urcă fără grijă de întâlnirea morţii. El vede-n piaţa largă şi vede-n fund pe stradă De umbre înarmate o tainică grămadă Venind prin întuneric cu zgomot năduşit... Torent de răzvrătire ce creşte nesimţit. Erau ortale dese de cruntă-ienicerime, Pornite să răstoarne sultanul din nălţime. O nouă lovitură mai tare-n poartă bate I Abdu'l-Agia se pleacă spre umbrele-adunate Şi strigă-n piaţă : „Cine ? Cine-n Stambul cutează Să mişte cînd Sultanul doarme ş-Abdul veghează ?" „Abdul I deschide poarta I răspunde-un glas din piaţa. Tu ştii că-n ochii noştri Selim e şters din viaţă. Ştii că ne-am prins cu toţii prin aspru jurămînt Să-J facem de pe tronu-i să cadă în mormînt!...“ Abdul se oţereşte, căci au recunoscut Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăout. El zice : „Aşa este ! aşa-i, frate Orcane ! Am răsturnat cu toţii a noastre mari cazane Ş-a lui Selim peire cu toţii am jurat, Dar eu cu jurămîntu-mi nu pot să fiu legat Cît stau pîndar aice cu peptul meu în poartă Şi cît credinţa sfîntă în mine nu e moartă ! Selim e al meu duşman L. şi nu-i pe Iumea-ntreagă, Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă De dînsui, în tot locul, cu dor de răzbunare, Cu dor de a-1 combate făţiş, în ziua mare. Selim, Zahid kiafindSelim crunt, orb de minte Ucis-au cu-a sa mînă pe bunul meu părinte 1 Selim trebuie să moara şi va muri!... jur eu ! Dar nu cît sînt de pază la căpătăiul său... Abdul, cînd e-n picioare la postul de onor, Abdul uită mănia de fi iu răzbunător, Nakib : păzitor al sangiacului lui Mohamecl. b) Oria sau ofak, denuminarea regimentelor de ieniceri. Fiecare orta avea cazanul ei. Răsturnarea cazanului cu fundul în sus era un semn de revoltă, •W Zahid ktafir: ipocrit blasfemator. Selim vroia să introducă reforme europeane în armată ţi în administraţie. 117 Căci mîrşava tradare .ce-ascunde-al ei obraZ în veci nu se încuibă în suflet de viteaz... Selim e sacrul oaspe al conştiinţei mele, Ş-acum aceste braţe sînt două santinele Menite să protege pe chiar duşmanul meu.., Aşa .scrie Profetul, aşa vrea Dumnezeu 1“ „Ghiaur ! strigă din umbră cu glasul răguşit Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit; Ghiaur fără credinţa, te lepezi tu de noi ? Selim şi tu-mpreună peri-veţi amîndoi !“ Abdul se-nfuriază : „în laturi, spurcat oîne, Desprins a muşca mîna care-ţi întinde pîne ! Lambhar-Kale I pe tine sultanul te-au iubit, Ca pe un fiiu nemernic de sînu-i te-au lipit, Ţi-au dat avere, nume, putere şi onoare, Din cuibul tău de verme te-au scos la lume-n soare, Şi tocmai tu ceti moartea sultanului ?... A I fiară, Să nu-mi ieşi tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară !.., în laturi toţi!... în laturi, departe de-a-cest loc ! Mohamed v-ameninţă cu sabie de foc !“ Mulţimea şovăindă la glasu-i se uimeşte... Dar crînoenul kiehaia în fruntea ei răcneşte : „Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai ! Murind, pe noi ne-aşteaptă huriile din rai!“ Şi lupta se începe prin neagra-ntunecime... Ca demoni de urgie o parte din mulţime S-acaţă greu pe ziduri, iar alta mai aleasă în poarta-mpărătească s-aruncă şi se-oideasa, Şi sub loviri de grindă s-abate poarta grea, Turtind un mare număr de luptători sub ea. în curte ienicerii pătrund ca nişte lei L. Dar iată-n a lor caile Abdul cu toţi ai săi, Kiehaia: sindicul ienicerilor. 118 Şi cel întâi ce cade taiat în zbor, de-a latul, E procletul kiehaia, Lambhai-Kale, ingratul 1 Atunci o încleştare de moarte s-au încins,.. Şi cînd măreţul soare pe ceruri s-au aprins, Voioasele lui raze roşind au luminat Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat, Ş-o dadă, lîngă poartă, de ieniceri zăcînd, Toţi morţi cu spada-n mină, saraiul apărînd, Ş-alăture cu dînşii culcaţi, ucişi pe prag, Abdul şi al său frate, îmbrăţişaţi cu drag !,,. 1 i ^ ■ r i ■ ■ ■ ■ ■ r + + "B|qah + B Dervişul de la Meca, Eî-Djem-Zaet-Mansur, Primblând ochi cu durere pe morţi, jur împrejur, Spre cer a sale braţe le-au ridicat zkând : „Allah, pe lume omul, ca paserea trecînd, Nu Iasă nici o mimă, şah fie sau fellah °K Tu singur eşti puternic şi mare, tu, Alîah ! Dar dacă nu se perde în ochii-ţi fapta bună Ş-asupra faptei rele Drepttatea se răzbună, Ah I fie-n veci ia dreapta-ţi acel care cînd jură Rosteşte adevărul din inimă prin gură Şi sprijină cu viaţa, cu braţ apărător Săngeacul lui Mohamed, şi lege şi onor b'}. Iar cela care-şi vinde credinţa, jurămîntul, Cenuşa-i otrăvită s-o sufle, sufle vîntuil In latele pustiiuri, în volvuna peirei, Căci Iuda vînzătorul e hula omenirei 1“ Apoi bătrîmui gîrbov ce jalnic lăcrimează Alăture cu mortul Abdul îngenunchează Şi ochii lui închide, şi trist, în tremurare, Pe palida lui frunte depune-o sărutare ! *) Fellah: ţăran sărac. b) Sangiac: stindardul Profetului, care se desfăşură cînd imperiul e în pericol. NOAPTEA ALBA Noaptea-i albă, luminoasă, Ceru-i boltă' de opal. Toată zarea-i scînteioasă, Tot izvoru-i de cristal, Câcd pelume-aoum domină Spaima vechilor stejari, Soramorţeiceamezină, Iama cu-orizonuri mari. Ajlfsl aerul b dc tira Cît îtigbrytlî^d orico Joc Şl d gurii răsuflare, Şi efrmiji de sub foc, El lipeşte ochi cu gen^ Fo drumeţ 11 fuce orb* Şi tai cuiburi, tlytor tub yefle, CiapS oyjile Uti corb. Cîmpui lung şi lat albeşte Oa un strat demăfrgârint. Alba lună sus luceşte; ; Ga icoană de argint Şi apare nemişcată In abis nemărginit Ca pe marea îngheţată Un vas mare troienii:. : lifl Miezul nopţei I... totul taoe ! Lumea pare un mormîirt, Unde mort şi rece zace Leşul marelui pămînt, Şi sub bolta cea senină Mii de stele cu foc viu Viarsă-o jalnică lumină 1 Pe gigantul său seeriu Ies po dmp„. SuL) ptjJ JisUfint Cînipui sec ţi ingheţfltr Un pir maTD stă dre£t IlinK. Cu «nljiiiţwi InnKrcuL To(«"E SunaJt-au rait Po ai cerului csdrpn Ora stingeri de fl&ava In jil morţei Mc&tî ? Numai eu să fiu pe lume Rămas singur trăitor, Ca-n pustiiuri fără nume Un nemernic călător ?: Dar ce văd ? oe se strecoară Colo-ai ziare cînd şi cînd ? E o sănie uşoară 1 Prin luminălunecîncL Săniuţa e durată Dintr-un lemn uşor de plop Şi se duce ■ înhămată -Cu un iepure ce-i şchiop. Iar îhtr-însa cine este ? . Qm să fie,'sau un ciot ? E vestitul din poveste Statu-Paimă-Earba-Cot I 121 tepuraşu-n trei picioare Saltă, fuge uşurel, Fe zăpada lucitoare Săpînd urme dupe el, Pe când barba argintie Al uncheşului străbun Se tîrie pe cîmpie Ca o coadă de păun. Unde pleacă, unde zboară Iată-1 vine spre Şiret Şi pe deal mi se coboară Ca tm bulgăr de omăt. El în lunc-acum pătrunde Să desoqpere cu drag Primăvara ce s-ascunde înlăuntnul unui fag. Iepuraşul se răpede NaintSnd din salt în salt Pîn’ cenajunge, pîn’ ce vede In desime fagul nalt; Iar uncheşul cu-o bărdiţă Bate-n trunchiul sunător: „Unde eşti tu, copdliţă ?“ EI întreabă, plin de dor. Lunca-ntreagă se răsună ! Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriţi la lună Ies, aleargă pe aluni, Şi din fagul nalt şi falnic, Vechi al lunicii împărat, Iese-un glas plăpînd şi jalnic, Care blînd a cuvîntat: 122 „Cine vine ? Cine bate La locaşu-mi friguros ? Eşti tu, Prier^, al meu frate ? Eşti iubitul Făt-Frumos ?“ „Eu sînt, dulce primăvară, Statu-PaJmă-Baiba-Cot. Din locaşul tău afiară Am venit ca să te seot.“ „Şi ce vrei să faci cu mine ? Ce gînd ai ? Ce dor lumesc ?“ „Vreu în dragoste cu tine Să mă dau, să-alineresc !“ Abie zioe şi deodată Glasul fetei a muţit, Iar î-n lunca deşteptată Hohot lung au clocotit. Şi vrăjitul fag ’ntinde Un braţ lung, cuprins de ger, Pe uncheş de barba-1 prinde Şi-l ridică pe sub cer. Statu-Paknă ţipă, zbiară, El se zbuciumă turbat, Dar din iarnă pîn-în vară Sus rămîne spînzurat. Vîntul bate !... colo-n aer Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un kmg vaier, De-un lung vaier necurmat, Şi drumeţu-şi face cruce, Căci se crede urmărit De-ale codrilor năluce Prin văzduhul oţelit, Mircejti, decembrie 18 7 5 *) Prier: numele poporal al lunei lui april. VÎNTUL DE LA MIAZĂZI Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrăneşte, într-o noapte şi-ntr-o zi El pe dealuri o topeşte, Şi cînd suflă şi cînd trece Peste gheaţa ce se moaie, Iarna tristă, iama rece Varsă lacrimi, lungi şiroaie. El pleeat-au dintr-ain loc Unde iarba, cînd răsare, Sub o arşiţă de foc Se ttsucă şi dispare, Şi pe unde ard în soare Lungi pustiuri năsipite, Şi se văd, rătăcitoare, Caravane ostenite. Vîntul iute, vîntul cald Aripioara-şi răcoreşte în mări late de smarald Pe al căror val pluteşte, Şi cu gura-d însetată Vine-aice de înghite Mana iernii aşezată Pe cîmpiile albite. I» El tot suflă nencetat Păn' ce vede-n răsărire Po pămîntul disgheţat Colţul ierbii viu, subţire; Apoi merge de desface Gu-o suflare mal gingaşă Muguraşii unde zace Frunza verde drăgălaşă. Bun sosit, iubite vînt!... Animaţi de-o nouă viaţă, Gîndăoeii din pămînt La lumină ies în faţă, Şi păraiele umflate, Mici torente spumegoa'se, De pe culme, de prin sate Curg în văile-abur oase ; Şi pe cîmţpul încă ud, Şi ,pe crengile pădurii Se încearcă un prelud De concerte-ale naturii, Şi prin aerul cu soare Trece-o vie prevestire De sosirea de cucoare Şi de^a mieilor sosire. Insă vîntul răcorit Din zbor iată se opreşte ; Ca drumeţul ostenit EI acum se odihneşte, Şi, rîzînd, priveşte-n zare Iama goală, iama slută Cum se duce-n fuga mare Şi se face nevăzută. 125 Dar cum stă pe-a luncii prag. Iat-aude-un glas de jale Care iese dintr-un fag Nalt, cu braţe colosale ; Şi deasupra-i înc-aude Plîns amar de desperare, Gemete, blăstemuri crude Care dau înfiorare. Glasuil blînd şi rugător Zioe : „Doamne I Cine oare, Ce viteaz îndurător M-a scăpa din închisoare ? Ah ! din fagul meu afară Celui ce mi-a da scăpare Eu, frumoasa primavară, l-aş plăti cu-o sărutare." Vîntul iute se scula... Peste fag cu fruntea lată El începe a sufla, A sufla ca niciodată. In ourînd a lui suflare Coaja fagului despică, Şi la ochii lud apare Un luceafăr de fetică. Mîndră, albă, scump odor, Cu zîmbdre-atrăgătoare Şi duioasă ca un dor De simţire iubitoare. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere, Şi sub vesela-i ochire Lumea saltă- Ş-ar vrea din fiecare să facă un vizir, Găsind că în mîndrie pe oameni ştiu să-ntreacă... Ei nu cobor nici ochii şi nici genunchii pleacă ! popoarele apăsate ale imperiului. (Cantemir, Istoria Imperiului Otoman) Becri Mmtafa a fost un beţiv vestit care a avut o fatală în-rîurî asupra lui Muîad. Cuvîntul turcesc becri însemnează beţie. nj Bairamul e carnavalul ce urmează după postul Ramazanului. f>) Hairet este numele erei musulmane, cunoscuta la europeni sub cualificarea de Hegirâ. c> Bo.tfttngtii formau garda sultanului, în număr de mai multe mii. i!> Misir: Egipetul. Cum dar li se cuvine, au pas mai înainte, Şi decît beilerbeii, apăsători de gintea), Şi decît capudanii şi decît seraskeriib> Ce duc în foc spahiii, topciii, enghiceriic), Şi care-n timpi de lupte c-un semn, dintr-un cuvînt, întind aripa morţii pe mare şi pămînt; Tigri ce-ar rupe-n gheare tot neamul creştinesc Dac-ar putea răzbate prin peptul românesc ! Acestii, pe cai ageri, măreţ vin împreună, Avînd labuîhanale, alem cu semilună, Şi fuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cald>, însemne de mărire şi fast oriental. Iar prin alaiul falnic, torent de bei, de paşi, Şi de imani fanatici şi de kizhri pizmaşi eK Călări pe cai de frunte ce saltă-n loc şi trapă La glas de seizi negri ce-i netezesc pe sapă In mijlocul acelei feerice splendoare De haine aurite, de arme lucitoare, Hangere-n petre scumpe, baltage, iatagane, Sangiacuri, şuşanele, ienicereşti cazane {Tot ce-i setos 'de sînge şi vesel de paradă), Apar în maiestate deasupra de grămadă Vizirul şi muftiul, topuzul şi Coranul ZK Coloane care sprijin întreg Aliotmanul h>. “) Beilerbei: prinţii prinţilor; astfel sa numeau guvernatorii de Anatolia, de Rumelia şi de Damas. "i Capudan : ministru de marină; serasker : ministru de război. c) Spahii: soldaţi de cavalerie ; topcii: artilerişti. Sultanul acorda vizirilor şi beilor dreptul de a avea un soi de bandă de muzică, numită tabulhana, ce se. oompunea de nouă tobe, de nouă zurnezeni, care sunau din zum ader, surle; de şepte borazeni sau trompetaşi, de patru zilezani, care ciocneau teasuri de alamă; afaiă de acestea, le mai acorda alemul, un stindard verde ce purta în vîrf o placă de argint în formă de semilună şi tuiul, format de trei cozi de cal împletite cu multă artă, e) Iman : preot; hizlar : eunuc. Seiziîngrijitori de cai. 8' Muftiul e capul religiei ; el esplică Alcoranul, W Aliotman este numele propriu al imperiului. 135 Sultanul cu surguciul lui Soliman în frunte a), Ce arde oa panaşul de flăcări pe un munte, întunecă vederea precum un soare viu Pfutind în strălucire pe-un fluviu argintiu. In umbra lui se mişcă alaiul în desime, Alai ce se termină în crîncertă oştime, Şi Bosforul răsună de-o lungă detunate Dar unde oare merge Murad cu oastea-i mare ? Se duce iei să stingă Ha Ieşi, sau merge-acum w Pe Abaza hainul să-l ardă-n Erzirum ? c> De pe copacul lumei vrea roada s-o culeagă ? Vrea sub călcâi să plece pe omenirea-ntreagă ? Murad Gazi sultanul se duce-n Ok-maidand> Să-nvingă-n arcăşie pe Ild-Tozcoparan De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n pept, Căci ochiul lui e ţinteş şi cugetu-i e drept 1 Deci toţi otmanii-n cale-i, pătrunşi de-un lung fior, Simţesc un zbor de fulger trecînd pe capul lor Şi toţi se dau în laturi de razele-i de foc, L-a lui deşertăciune ’lăsînd deşertul loc I II BECRI MUSTAFA . Un singur, numai unul din gloata umilită Rămîne-n nepasare pe strada pustiită, Culcat în ţărna caldă, gonind cu-a lui privire în spaţiul de lumină un vis de aiurire. e) Soliman I Canuni, adică legislatorul, eroul neînvins. b) Murad a voit să facă război cu leşii, dar a încheiat pace cu ambasadorul regelui polon la Giurgevo. c) Abaza; unul din paşii cei mai puternici, revoltîndu-se, s-a adăpostit mult timp sub zidurile Erzeramului. d) Ok-maidan: cîmp destinat pentru tragere de arc, afară din Constantin op olî. Tozcoparan ; vestit arcaş de pe timpul lui Murad. 139 El pare că n-aude nici zgomot de alai, Nici vede gloriosul Luceafăr din savai, Nici vrea de el să ştie I... Fatală cutezare El cîntă ş-apoi rîde şi zice-n gura mate : „Murad Gazi e sprinten ca şoimul bogdănesc! Piciorul lui întrece fugarul arăpesc ! Murad Gazi e meşter sub mîna lui uşoară Djeridul pere-n aer şi capu-n aer zboară! Murad Gazi-i puternic I El a-necat Bagdadul In sînge, şi pretinde c-a inundat chiar iadul Cu trei sute de sute de suflete persane, Gonite-n ceea lume prin săbii corasane I Murad Gazi nu-ncape în vastul orizon, Dar e legat de sceptru-i şi pironit de tron, Dar sceptru-i în omoruri ca secerea se-ndoaia, Dar mîna lui turbată în sînge-ades se moaie, Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă, în care noaptea oarbă cu crima se alungă 1 Murad Gazi-i Şeitanul ce rîde de Allah !...“ h* Se-ntunecă pe Irunte-i cumplitul pa di şah, Pătruns cu oţerire de asprele cuvinte. El strigă : „Care-i, cine-i, aoest lipsit de minte ?“ Un glas de mii de glasuri răspunde : ,,E hagiul E Mustafa poetul, e Mustafa deliuld)!“ „Minciuni î... replică omul, sculîndu-se cu-ncetul, Minciuni 1 Eu sînt sultanul 1 mai mult, eu smt profetul 1 Mai mult şi mai mult încă, sînt Becri Mustafa 1“ „Beţiv fără de lege !“ Tăcneşte-un vilema eK „Beţiv în legea noastră 1 beţiv ?... strigă sultanul Au îndrăznit eu vinul să spurce Elcuranul f> Şi calul îşi răpede, hangerul iute-şi scoate. Dar Mustafa, zîmbindu-i, se razemă pe coate, Turcii dau Moldo vii numele de Bogdania. W Şeitan: Satan. CJ Hagiu: pelerin de la Meca. Deliu: nebun. Vlcma : eclesiastic. » Adevăratul nume al Coranului este Elcuran. 187 Priveşte drept în ochii sultanului şi zice S „Murad ! din noi doi, spune, care-i mai beat aice r1 Eu, ce plutesc în pace pe-un lac de veselie, Sau tu, ce ferbi în clocot de aprigă mănie ?“ Apoi, drept în picioare şi cu sultanul faţă : „In astă lume largă, în astă scurtă viaţa, Tu, fiu a lui Mohamed, fanatic şi hain, Decît ai vărsa sînge, mai bine ai bea vin, Căci mult e mult mai crudă beţia de omor Ce face dintr-un Cain un frate-ucigător Decît acea beţie ce rîde şi Tăsare Din cupa dismierdată de-a buzei sărutare. Crunt băutor de apă!... tot sîngele vărsat Gîlgîie şi se-ncheagă în peptu-ţi însetat, Scoţînd blăstemuri aspre în contra urii tale Ce sufletu-ţi împinge la munciîe-nfemaile ; Iar vinul, dulce oaspe şi vesel cîntător, Deşteaptă-n inimi viaţă, junie, blînd amor Şi ne promite raiul pe lumea viitoare, Iluminat ferbinte de al beţiei soare, Frumosul rai în care voioasa Auroră Ca vinul tînăr încă rozatic se coloră, Şi cînd apune ziua, cerescul ei senin Refletă cu splendoare al vinului rubin... Suit în culmea lumei şi orb în gîndul tău, Te crezi acum aproape de însuşi Dumnezeu Şi nu vezi tu, sărmane, că fruntea-ţi e vecină De trăsnete, de nouri, de palma cea divină ? Tu porţi în ocliii-ţi noaptea şi-n sîn un negru şerpe, Şi inima-ti e stearpă şi gîndurile sterpe, Iar eu, cel făr’ de lege, mă-nchin la cupa plină Şi port lumina-n ochii-mi şi-n inimă lumină 1... Acum treci înainte pe şargul tău calare, Murad, nu eşţti de mine!... Destul lumea-i de mare Pentr-un beţiv cuminte ş-un padişali nebun Au zis... Neferii aprigi pe săbii mîna pun, Seîrşnind din dinţi. El însă, în pace, neuimit, 188 Se culcă iar la locu-i ş-adoarme liniştit... Allah ! Ce-are să fie ?... Sultanul deodată Face un semn şi trece cu mintea frărrrîntată 1 III NOAPTEA BAIRAMULUI E noapte-ncîntătoare ! Pe-a cerului cîmpie, Grădină pudruită de-o pulbere-argintie, încet şi Un păşeşte a stelelor regină, Cu-o dulce-atrăgătoare zîmbire de lumină. Ea poartă împrejuru-i un văl de nori prin care Din cînd în cînd răzbate şi ca prin vis apare Poetica frumseţă. a chipu-i virginal, Ca splendidă sultană din rai oriental, întregul cer, comoară de cuiburi lucitoare, Feeric locuite cu zîne iubitoare, Priveşte din nălţime, tăcut, admirator, Minunea lumei noastre, fantasticul Bosfor. Iu Asia ş-Europa, pe verzile lor maluri, Ard mii de mii de lampe, vărsînd văpăi în valuri, Şi prin a nopţii umbră scoţînd fantasme sute De arbori şi de turnuri abie întrevăzute. Orice zidiri pe Bosfor, sarai, ceşmea, geamie, S-acopăr cu ghirlande de flacără-albăstrie, Si flota ce răsună de salve tunătoare Pluteşte sub catarguri de foc scînteitoare, Şi sus, pe minarele, lucesc rotunde salbe... Se par eăzînd din ceruri cununi de stele albe. Pe Bosfor lungi caice de-o formă sprintioară Se-ntrec cu elcownii ce-n faţa apei zboară"^, *) Elcovani: paseri care zboară în cîrduri pe faţa Bosforului. m Iar altele, mai multe, cu-o leneşă mişcare, Sub ziduri de haremuri plutind în legănare, Prin sunet de tambură şi glasuri de manele, Cadînele frumoase le cheamă la zăbrele. Cîţi ochi aprinşi de doruri sclipesc în Kullelli, Tu Scutări, Gala ta, Bey-koz şi Kandilli! a) Şi cîte inimi june de gingaşe vergine Se bat în sînuri albe, se umflă de suspine I Regine-ale-omenirei! comori de fericire, Căzute în robie, lăsate-n părăsire I Ah ! fine se fţîndeştc la ele cînd Islamul Serbărei musulmane deschide bairamul Şi cînd Murad Gaziul permite veseliei Să urle aruncată în braţele orgiei ? Răsun îmbele maluri de cîntice voioase In strade.-n cafenele, în pieţi mult zgomotoase, Ş-acum Stambulul rîde, şi bea, şi clocoteşte De-un chef ce pînă-n ziuă crescînd se prelungeşte; Dar cheful cel mai mare îl gustă pe sofa Doi gemeni de beţie, Murad şi Mustafa. Sub bolta cizelată cu fine arabescuri A unui chioşc de vară văpsit cu dalbe frescuri. Ce vesel îşi deschide fereştile pe mare, Lăsînd să-l răcorească bosforica suflare; în dulcea atmosferă de plante aromate Ce ard în căţulete prin colţuri aninate, Unind cu-a narghilelei narcotice parfumuri, Esenţa-mbătatoare ascunsă-n a lor fumuri; Pe splendide covoare, molatice, persane, Pe perne de matasă cusute de sultane, Şed faţă-n faţă, singuri, sultan Murad Gaziul, Sultanul preaputernic, şi Mustafa Beeriul. Alăture cu dînşii pe jos sînt aşezate Tablale mari de aur cu fructe încărcate Şi cupe-n petre scumpe, şi largi cristaluri pline De vinuri şi de vutce topaze şi rubine. Stăpînul şi cu robul, pe coate răzemaţi, Diverse localităţi de pa malurile Bosforului. W Islamul \ legea mahometnvi^. HO Sub vaiuri Minune ideală! sub vălu-i de matasă. Feregea: vă) care acopere obrazul femeilor musulmane. J44 Ca o grădină-n floare cînd negura se Iasă, Ea-ncîntă ochii, mintea prin forme de plăcere Cu drag întrevăzute de-a inimii vedere. Copila cu sfială rămîne-nmărmurită, Cu ni în a-i tremurîndă de sînul ei lipită, Şi de-un fior de gheaţă deodată se pătrunde Şi cată ca să fugă şi ochii îşi ascunde. Sultanul însă, prada frumseţii ce-ntrevede, Uimit, aprins de pofte brutale, se răpede Ca uliul ce s-aruncă din zbor pe-o păsărică, O prinde-n a lui braţe şi vălul îi ridică, Zicînd : „Ah I iată raiul de Mohamed promis !“ Becri o vedepalid, el strigă : „Feringliis î Copila mea aice !...“ La glasul lui de tată, Ruşinea, indignarea cuprind pe juna fată. Ea luptă cu putere şi braţu-i fecioresc Respinge pe sultanul sub ochiul părintesc. „A I şerpe, şerpe! urlă Murad înfuriat, Pe mine, tu pe mine, al lumii împărat, Cînd vreu cu-a mea favoare să mă cobor la tine. Tu, tu ai îndrăzneala să mă respingi pe mine ? La tigri I..." şi-ntx-o clipă, luînd-o pe copilă, Afară, jos, în curte, o zvîrle fără milă. Un vaiet se ridică 1... Becri în desperare Se pleacă pe fereastă... şi vede cu-nfiorare Cum tigrii, beaţi de sînge, rupeau în lăcomie Bucăţi de came albă din fata încă vie I Şi inima-i se frînge, căci sub grozavu-i chin Copila lui îl cheamă prin ultimu-i suspin I Atunce vînăt, crîncen, eu moartea-n pept, sărmanul, Intoarce-a sa privire şi vede pe sultanul Ca un cadavru sarbed întins jos pe covor. El cată lung la dînsul cu gînd răzbunător Şi zice: „Faptul zilei în lume-acum apare. Ruşine-i să te vadă pe tine, sultan mare, Căzut fără putere, învins (1e~un pic de vin. Te scoală!... Viaţa-i dulce cît e paharul plin. 10 Te şcoala 1... iată cupa, deşart-o pînă-n fund, Cum ai lăsat în mine deşertul cel profund/' Murad, cuprins de spasmuri, arzînd, suflînd din jţlfcLL întoarce capul, varsă cupa, geme: „Nu vreu !“ „A, nu vrei, nu vrei, cîne! răcneşte în turbare Becri, cumplit ca moartea lipsită de mustrare. A I fiară nempăcată, de viu te-ai săturat ? Bea sînge dar, bea sînge din inimă-mi vărsat!“ Şi c-un pumnar în grabă la braţu-i se răneşte Şi de-a lui Murad gură el rana o lipeşte Şi strigă : „Suge, tigre, în ultima-ţi orgie, Fe cînd ai tăi tovarăşi copila îmi sfăşie. Bea sînge de părinte, să stingi cumiplita-ţi sete, Tu, care-ţi adăpi tigrii cu sînge viu de fete l“ Sultanul slab se luptă, gemînd se zvîrcoleşte, Sub un genunchi ce peptu-i apasă şi turteşte. Murind, el vrea să strige, dar limba i se leagă, Căci gura lui se umple de sînge ce se-ncheagă. Deodată-n lupta morţii grozav zbucium ătoare El scoate-un gemet aprig, şi tremură, şi moare ! Atunci Becri, teribil, privindu-I, zice: „Fiară! Mergi unde te aşteaptă Şeitan cu a lui gheară 1“ Apoi el la fereasţă se duce şi-n glas tare Răcneşte : „Padişahul, a lumei spaimîntare, S-au dus în vecinicie, să-l judece AII ah j Osmani! trăiţi în pace cît n-aveţi padişah!“ Apoi în curte pleacă un ochi abie deschis Şi cade mort de jale, gemînd : „O ! Feringhis Mirceşti, 18 7 6 PRIER ŞI FATA IERNEP> I S-au iubit iama cu .gemi Ş-amîndoi s-au însoţit. De frig maie-atunci cliiar ferul Scrijelit au amorţit 1 L-a lor nuntă-ngrozitoare Moartea rece-au asistat Şi, privindu-i, iraîndml soare Sus pe cer au îngheţat. Mirii sarbezi în cojoace Veselit-au şese luni, Invitînd cu ei să joace Viscoloasele furtuni, Ş-au avut la cununie Lăutari de triste hori, Asprul Crivăţ de urgie, Corbii trist croncănitori. Iar nuntaşi, un număr mare De lupi lacomi, de urşi groşi, Toţi cu blane pe spinare, Cu dinţi lungi, cu ochii roşi. Prier: numele poporal al lunii lui april. 10* 147 Ei în noaptea nuntitoate Mare praznic au făcut De plăpînde căprioare Şi de-un biet copil perdut î n Iama are-o fată albă Ca ştergarul alb de in. Fata are-n sîn o salbă De frumoase flori de crin, Şi zapada pe-a ei faţă, Şi păr luciu de argint; Pe sub gene, ochi de gheaţă, Pe sub buze, margarint. Ea-i frumoasă ca o moartă In momentul cel suprem Cînd, plecînd din lume, poartă Al veciei diadem; Dar ca statuie de ceară, Doarme făr-a se trezi De cu ziori şi pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. In zadar o tot sărută Mama ei la ea privind; Copiliţa-n veci tăcută Ii zîmbeşte aromind. Mîndrul soare cu iubire O dismiardă în zadar. Ea rămîne-Ti neclintire, Ca un viu margaritar. 143 m Iat,-aude-n depărtare Prier, al verdeţii domn, De vestita fată mare Adormită-n vecinic somn, Şi el simte deodată Foc în sînu-i tulburat, Şi în suflet dor de fată, Dor aprins de însurat. Iată-1, pleacă, dar se lupta Pe-a lui cale nencetat Cu ninsoarea întreruptă De ploi reci, de vînt turbat Şi, răpit pe-aripa grăbii, El străbate neoprit Tristele zile-ale Babii, De cocori călăuzit. lat,-ajunge, iată, vede Fata-n baine de ninsori. El o cheamă., se răpede Ş-o sărută de trei ori. S-au trezit copila dragă Sub sărutul arzător, Ea zîmbeşte, dar, pribagă, Se preface intr-un nor!... POIANA FARMECĂTOARE I Prin cea luncă sunătoare, Prin fragede vlăstări, Cînd la umbră, cînd la soare Şerpuiesc două cărări. Una e răsăriteană, Alta-i de la miazăzi, Ş-amîndouă-ntr-o poiană Se-ntîlnesc după o zi. Mii de cîntice voioase Prin frunzişul de smarald Fac concerte-armonioase Ce plutesc în aer cald, Şi cu dînsele-mpreună Două tinere cîntări Se îngînă şi răsună Jos, pe ambele cărări. Una gingaş se ridică Dintr-un pept frumos, rotund. Frunza-n luncă se despică, Crîngurile se pătrund, 151) Căci e viers de fată mare, Viers de inimi furător. Care face de tresare Şi năsipul din izvor, Copiliţa ce tot vine Despre mîndrul răsărit Duce-un, «) Toate drumurile vechi treceau pe muchea dealurilor. b> Copilaşii români au părul galbin-deschis. 159 Cum mergea şi cum graia, Iată, mări, că zarea Jos, devale, pe sub deal, Lingă apă, sus, pe mal, Un foc mare strălucind, Pmtre sălcii pHp&nd, Şi-mprejutul focului, Trei tatari stând locului Şi frigînd un miel furat, Intr-o fure» aninat. Caii lor păşteau deoparte, Iar la umbră, nu departe, Se bocea o mîndră fată, De o salcie legată; Se bocea biata copilă De umplea crîngul de milă, Dar paginii o priveau, Şi privind-o, crunt rîdeau Şi ziceau în limba lor: „Mult plăteşte ist odor, Căci e puică de bun soi, Şi-i ca trestia la boi, Şi-i ca 'luna la obraz, Numai bună de-un viteaz. Ghirai hanul pentru ©a Ne-a da scule cîte-om vrea, Şi caftane de sultani, Şi cincizeci de pungi de bani J" Cît Hopan mi-i auzea, Calul iute-şi răpezea: „Buna ziua, măi tatari, Prădători de fete mari I Spuneţi mie fără teamă, Fără teamă d&ţi-mi seama: Ori ve-i roaba de schimbare, Ori ve-i roaba de vînzare ? i50 RESPUNS Generalului ^lorescu MuţcEşxl 1 Uhuas. 1878 ii ce, vrei se afli <*e fac şi cum trâesc In cuibul singuratic în care me găsesc Departe de-ale lumei petreceri variate Cu intrigi de tot soiul amar inveninate ? Me'ntrebî cum nu ieu parte la lupte sgomotoase Politice numite.... dar nepoliticoase ? pagină din broşura în care a fost publicată poezia Răspuns generalului Fior eseu -4&r j i^r/- A ' C*£- -w Ptti+ţ'*' a^a^t ^»wU - V''*^ t jţ- fia*. '&. Aca<^ * ^(M4^ WÎA w^fSre^a^-P < i* (^**^ ^IaJ " * &i&$ f*4t4ĂÎ &IAA* A«*/' , i+JA A Âma/m*1 A- >m e^" j(- / ^ ^ut^y/ A/ i»i/f*~ A/* -''” ■” ---■> ^ Manuscrisul poeziei Hora lui Cuza-^oda, cuprinsă grupa Postume De-i pe schimb, eu mult v-oi da. Căci cu zile v-oi lăsa. De-i pe plată, eu sîţit gata De la voi să cumpăr fata, Nu cu aur, nici caftan, Ci cu dări de buzdugan." Ţătarimea iar rîdea; Din trei, unul răspundea: „Auzit-aţi, auzit. Pe românul îndrăcit ? Cică-i prins de mare dor Ca sa meargă plutitor, Cînd pe apă-ntins la soare, Cînd sub apa curgătoare, Pînă-n Dunărea cea lată, Pîn-în mare turburată ?“ Bine vorba nu sfîrşea, Vai de lume l-amar de ea ! Buzduganul se-nvîrtea, Ca un vultur s-abătea, Pe pagini îi şi turtea 1 Apoi mîndrul căpitan, Care-i zic Stroe Plopan, La copilă se ducea Şi cu drag aşa-i graia : „Cine-mparte, parte-şi face, Cum i-e doruil, cum îi place. La tatari am împărţit Buzduganu-mi oţelit. Ţie, di agă tată mare, îţi fac parte de scăpare, Iară partea ce-mi fac mie Eşti tu, draga mea soţie/1 11 — Alccjiîndi! — Opere II JgJ Copilita 60 îitfill ? Ştiţi cH' nn ift mni bocol!. tiţiţi ariucca, Oii voinicul Et: ducea, l^ijL. N-ik ijin n^nnril. Cp foc nlln W SnlroiDciiri, Cum t Maft, pun t mrJiJt, Cînd c bintx^Lil de Luhh. OSTAŞII NOŞTRI I ii j' i ]■ K i1 i BALCANUL ŞI CARPATUL Balcanul şi Carpatul, la Dunaţea niareaţă, Ca doi giganţi naprasnici stau astăzi faţă-n faţă Ş-aprinşi de dor de luptă, cu ochii se ipăsoară, Cu glasul s-şuneninţă, cu gîndul se doboară, Zicînd : „Nu pot. sa-ncapă dpi paloşi într-o teacă ! E scris din noi doi unul in pulbere să treacă 1“ Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură, Nu ştie să-ngră Opt godaci ş-uri godăcel, Toţi cu ritul de oţel. Las’ să fete mii de inii... Trageţi hora, măi copii 1 Ne-a Veftit şi nouă-odată Zi dfe plata şi răsplată Să-l aducem la aman Pe Gaziul de Osman. Vie !... ura 1... la Balcani! Trageţi hora, măi curcani I Cît e negru, cît e soare, Moartea şede pinditoare Şi prin’ şanţuri şi prin rîpi, Şi tot bate din aripi. Las' să bată pînă mîni... Trageţi hora, măi români 1 “) Adică o bombă. HORA DE LA GRIVIŢA Fata lui Gazi-Osman, Griviţa, poartă-un colan, Un colan tot de oţel... Gioacă fulgerii pe el. Alelei 1 de l-aş lua, înapoi nu l-aş mai da! Mîndra-n cale mi-au ieşit, Dorn-n mine-au răsădit Şi de-o lună pln-acum Răsădit mă ţine-n drum. Fa, colanul ţi-oi lua Şi-napoi nu l-oi mai da I Puică scumpă de viteaz, Nu m-aduce la necaz, Că-ntr-o zi m-oi da prin foc Şi te-oi prinde de mijloc, Iar colanul ţi-oi lua Şi-napoi nu l-oi mai da I Tu eşti viţă de păgîn, Eu sînt viţă de român I Bună eşti de sărutat, Dar şi eu bun de luptat! Eu colanul ţi-oi lua, înapoi nu l-oi mai da I lflfl Ea, desehide-mi sînul tău, Cît îs blînd la graiul meu, Nu mă face să te-aştept Şi să dau cu tine pept. Pept cu tine de voi da, Zău, colanul ţi-oi lua... Tot aşa, mări,-ara grăit I într-o zi m-am răpezit Ş-am pus mîna pe colan Şi pe fata lui Osman. Alelei! Griviţă, fa, Înapoi nu te-oi mai da I ODA OSTAŞILOR ROMÂNI Juni ostaşi ai ţării inele, însemnaţi cu stea în frunte ! Dragii mei vuitani de cîmpuri, dragii mei şoimani de munte ! Am cîntat în tinereţe strămoşeasca vitejie, Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume ! Vin acum, Ia rîndul vostru, să v-aduc o închinare, Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare, Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă, Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă, Ce-aţi probat cu-avîntul vostru lumei pusă în mirare, Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare I De la domn pîn’la opincă, duşi de-o soartă norocoasă, V-aţi legat în logodire cu izbînda glorioasă Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Măsurîndu-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime, Ş-arătînd, precum prin nouri mmdml soare se arată, Cîne-am fost odinioară, cine iar vom fi odată ! Să trăiţi, feciori de oaste ! Domnul sfînt să vă ajute A străbate trmmfalnic în cetăţi şi în redute, Ca la Rahova cu tunul, ea la Griviţa cu zborul, Ca la Plevna, unde astăzi cei întăi aţi pus piciorul, 188 înfruntînd pe-Osman-GaziuI, şi prin fapt de bărbăţie Ridicînd o ţară mică peste-o mare-mpăraţie I O, viteji de viţă veche ! Auziţi în depărtare Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare ?... Sînt bătăile de inimi al întregul neam al nostru Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru, Sînt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge, Sînt urările voioase pentru-acel care învinge! O I români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare, Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare, Străbătînd prin umbra d&asă de lungi secuii adunată ? E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată, E lumina renvierei, e luceafărul sperărei, E triumful luptei voastre, soarele neatîrnărei I Dragii mei 1 din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce La cămin, unde românca, aşteptînd, suspină, toarce, Tot poporalrudă, frate, soră, mamă şi părinte, Ca la domni, cu pîni şi sare, vor ieşi vouă-nainte. Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună 1 Pas dar ! pas tot înainte 1 timpul vechi din nou zioreşte 1 Viitorul României dat-au mugur ce-ncolţeşte ! O, copii t de voi sînt mîndru, simt acea mîndrie mare Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare, Mi-am văzut visul cu ochii, de-aeum pot să omor ferice 1 Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice. Mirceşti, 28 noiembre 18 7 7 EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU Amice, vrei să afli ce fac şi cam trăiesc In cuibul singuratic în care mă găsesc, Departe de-ale lumei petreceri variate, Cu intrigi de tot soiul amar înveninate ? Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte zgomotoase, Politice numite... dar nepoliticoase ? Cum eu, odinioară de lume iubitor, Eu, pasere pribeagă, eu, vecinic călător, Mi-am strîns acum aripa de cale ostenită Şi stau în nemişcare ca apa-n loc oprită ? Aceasta-i o enigmă ce vrei ca s-o esplic ? Prea bine 1... Cer cuvîntul, dup-obicei, şi zic: ,,Ce fac ?“ — Pe scena lumei privesc cum se lipeşte Invidia duşmană de tot ce străluceşte Şi-l roade ca un verme ascuns sub un stejar, Cerdînd ca să-l răstoarne cu-al său venin amar. „Cum vieţuiesc ?“ — Ca omul ce fapte mari visează Şi scumpe suvenire de prin trecut vînează, Ca să-şi mîngîie mintea de proasta comedie Ce-o joacă interesul şi trista mişelie. 190 Iubeam odată lupta... dar lupta cea leală Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală, în care luptătorii cu inima-ndrăzneaţă Prin arme fără pată se atacau în faţă, Numind orice lovire piezişă : felonie, Şi oarba clevetire : băioasă infamie î Acum, în Ioc de arme curate, lucitoare, Eu văd că se preferă hulirea mînjitoare. Oricine stă-n arenă de tină are parte... Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe Ş-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură Care-a sădit în ţară invidie şi ură. Pe cînd eram noi tineri, Florescule, amice, Pe cînd orice sperare murea, născînd, aice, Avut-am un vis mare, o nobilă dorinţă, De-a scoate România din trista-i umilinţă Prin jertfe, prin virtute, prin strînsă înfrăţire... Toţi într-un gînd, cu toţii uniţi într-o simţire, în batalionul sacru voioşi ne luam rîndul, Şi fiecare-n parte-i c-un dor îşi hrănea gîndul: Eu, să deştept prin cînturi mărirea strămoşească, Tu, să renvii pe lume armata-i vitejească. — Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie, Avînt semeţ şi falnic de falnică junie I — Atunci al nostru suflet, prin nori luîndu-şi zborul, Cu aripa-i uşoară lovea chiar viitorul, Şi orice stăvili nalte, fantasme-ngrozitoare, Pereau în ochii noştri ca negurile-n soare. Şi iată că prin muncă şi ani de stăruinţă, A dat şi flori şi roadă putemica-ţi credinţă. Din sînul ţării noastre o mîndră oaste-apare, Menită ca să-ntreacă a lumei aşteptare, Prin fapte glorioase din timpi de altădată... Ea zboară-n foc si iese cu fruntea>ncoronată. O ! ce mîndrie mare simţit-ai tu, ca mine !... Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine Văzînd feciorii noştri păşind măreţ nainte, Şi tu... uitat deoparte, tu, bunul lor părinte ! Noi toţi, din depărtare, pe-al morţei cîmp de pradă, Cătam a zări-n soare lucind bătrina-ţi spadă, Ş-a noastră ostăşime, în foc iuţindu-şi pasul, Dorea, cerea, prin tunuri, ca să-ţi audă glasul, Căci astă vie, jună, eroică armată, Sub Cuza şi sub Carol, prin tine-a fost creată Şi ţie cu dreptate se cuvenea onorul Fruntaş de-a fi în luptă, tu, organizatorul! Şi însă tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire! Netrebnic, tu, netrebnic I... De cînd, o 1 Doamne,-n lume Lumina zilei poartă al nopţei negru nume ? De cînd netrebnic este acel ce cu iubire Consacră-o viaţă-ntreagă l-a patriei mărire ? De cînd netrebnic omul cu inimă măreaţă, Ce-n lupta pentru ţară oferă braţ şi viaţă ? De cînd netrebnic şeful ce, oricum bate vîntul, îşi apără stindardul şi-şi ţine jurămîntul ? Amice, fii în pace, alină-a ta durere... în tot oşteanul astăzi tu vezi o mîngăiere, Căci astăzi tot românuî cunoaşte, simte-n sine Că arma strămoşească s-au ascuţit prin ţine... Şi cînd priveşti stindardul cu ochi plini de uimire, Stindardul viu tresare cu-o mîndră fîlfîire Mir ceşti, 4 ianuarie 18 7 6 VASILIE ALECSANDRI OPERE COMPLETE (vol in POESII {VOL. Hi) LEGENDE NO0E - OSTAŞII NOŞTRI BUCDRESCI pDITURA JUbrariei Şocecu & Comc. 7, ctlen Victoriei, î 18S0. Pagina de titlu a ultimului volum de poezii din ediţia Opere complete XVI/ r" — J, ' ^ V. - # ^£l, -1''-^» yîfcls '^Uyt*/ Ant^S^" 4* ^ Xilm£ ^fl*ctf f* g* ^Mi.' ^1 • ^I-?M -ţj I I » »I L» /a*imi eiy^» jfâteLf- t . Jl &+*£,' /St, /»4^Uk' ■»■ li »**|Tfi■" ^n-**r-’ fn li <(* Mu» A adresat Felibrilor, la Montpellier, mai 1882 Sub cerul splendid al Provenţii, Eu, cîntăreţ din Răsărit, La voi, maeştri ai oadenţii, Vin şi va zic: Bine-am găsit 1 Vin de departe, mult departe, Atras de-al vostru vesel cor, Să cînt cu voi şi să ieu parte L-această Curte de amor hK Sufletul meu e ca o mare Ce oglindează-n al ei sîn Cu-o lină, lină legănare Al cerului întreg senin. Ah ! de ce n-am în astă oră Al mărei ritmu triumfal, Sî c3nt pe nobila Izorăc> Cu graiul dulce, provenţal I “) Toast. W Cout (Tamout: denumirea veche a întrunirilor poeţilor din Provenţa ţi din Languedoc. Clemence Isaure: fondatrice a Curtelor de aur. ii a* Să celebrez precum îmi place Mănosul plai unde răsar Măslinul, iubitor de pace, Şi falnicul viteaz stejar O! plai iubit, o ! cuib de soare, Tu mă pătrunzi de dulci fiori, Căci nu cunoşti altă ninsoare Decît acea de fulgi de flori. Ca mult poetica Val duză ^ Răsun-al tău poetic grai. Oricine poate să-l auză Aude ca prin vis de rai. Cmtxnd Mireio zîmbitoare b} Cu viersu-i gingaş, virginal, Căci tu eşti ţara-ncîntătoare, Căci tu eşti ţara lui Mistral I Eu am plecat în lungă cale Pe urma soarelui ceresc Să fur din focurile sale O rază ca să-ntineresc. Dar am zărit a ta zîmbire, Provenţă, şi am stat pe loc, Căci raza din a ta ochire E pentru mine mai cu foc. “) Fîntînă cântată de Petrarea. I) Eroina poemului compus de Mistral. Î10 Cu tot ce e mai bun în mine, Cu al meu suflet iubitor, V-aduc urările de bine Ale românului popor. Felibri, fii ai Poeziei I Iubiţi, cîntaţi armonios. Vă-nchin acest brind al frăţiei Sub al Provenţii cer frumos ! PATRU REGINI (Cetît în adunarea literară de la Alby, mai 1882) Patru surori de nalt renume, Regini cereşti cu semne-n frunte, Au fiecare-n astă lume Un tron înalt pe-un vîrf de munte. Una-i ardentă şi măreaţă, Una-i avută, generoasă, Una e dulce cîntareaţă, Una mai mică şi frumoasă. Ele se ţin cu drag de mînă, Soarele stă să le privească. Şi fiecare-i o stăpînă, Fiind de viţâ-mpărăteaseă. Cele mai mari trei suverane Cu sorioara lor mezină Preschimbă-n patru limbi romane Vorbire de iubire plină. Ele zic : „Scumpă Românie ! Mult ai fost tu de noi departe, Iară de-acum pe vecinicie Nimic nu poate-a ne desparte 1 m Avînd tuspatru o menire, Sub cer de-aeum pe totdeauna Vom face-n vecinică unire Din patru inimi numai una!“ Priviţi ! pămîntu-ntreg tresare I Carpaţi şi Alpi cu fruntea naltă, Şi Pirenea dau o strigare Cu Apenini delaolaltă. Trăiască Spania măreaţă Şi Franţa mare, generoasă, Italia, dulce cîntăreaţă, Şi România cea frumoasă 1 ERIN Dedicat d-Iui William Ch. Bonaparte Wyso Erin pe cîmpia-i verde Lasă ochii a se perde Cu-al ei gînd posomorit. Ea îşi scaldă capu-n soare, Peptu-n vînt, ş-a ei picioare Intr-un lac neliniştit. Lacu-i zice: „Vrei, iubită Să dud viaţă norocită Pe-al meu sîn de dor uimit ?" „Nu-mi convine, ea răspunde, Trai îngust pe-a tale unde. Sînul tău e mărginit." Soarele lucind îi zice : „Erin, vrei să fii ferice Pe-al meu car cu mine, sus ?" „Nu I ea spune, nu-mi convine Trai ceresc să duc cu tine. Ziua ta e cu apus." 21-4 Vîntul strigă de departe; „Vrei de lume să ai parte ? Stăvili n-am în zborul meu. Eu m-avînt în libertate. Vrei să fiu «u tine frate ?" Erin falnic strigă : „Vreu 1“ 18 8 1 POETULUI MISTRAL Doi Mistrali în lume sînt. Unul cîntă Şi încîntă Ca o harpă dulce-n vînt. Altul muge Şi destruge Tot ee-atinge pre păirnnt. Unul face cu-al său grai Să-nverzească, Să-nflorească Pomi şi inimi ca în rai. Altul trece Crunt şi rece. Seacă inimi, seacă plai. Cînd Mistralul cel duşman Suflă, zboară Şi-nfioară, Tu, ce cauţi un liman, Mergi, grăbeşte De găseşte Pe Mistral de la Mailan aK <0 Mistral locuieşte în satul Mailan, lingă Avignon. 216 Şi poet de vrei să fii, Fă la soare Vînătoare Prin Alpnle-âlbăstrii ^ Ş-o primblare, Lin pe mare, Printre Irmde-aurti bK Iar de vrei pe verde mal Să duci viaţă Cu dulceaţă, Deie-ţi Domnul mîndru cal Ş-o iubită Lozeită Ca Mireio lui Mistral CK 18 8 2 “1 Poalele Munţilor Alpi, b) Isolo (Fot: titlul unui volum de poezii a Iul Mistral. «J fi-l.ireio : poemul cel mai frumos din poezia provenţalL RONSARD LA TULUZA Dedicat domnului A Roque-Ferriei Ronsard, al regilor poet Şl al poeţilor jun rege, Din al Famasului boschet Vroia noi lauri a culege. El pleca deci la Tuluza Şi-n fîntrna din Valduza îşi scalda în treacăt muza. Tuluza-ntreagă e-n serbare. Magistri gravi şi dame multe In Capitul cu nerăbdare S-au adunat ca să-l asculte. Ronsard mîndru-naintează. Lira el îşi acordează Ş-un cînt straniu intonează. El spune-n limba cea divină, Cum, pe cînd Franţa era-n valuri, Străbunu-i, hanul Mătăcină, Născut pe-a Dunărei verzi maluri, 218 Veni pe-un zmeu călare S-ajute-n lupta mare L-a Frânţii liberare. Cu toţii uimiţi îl ascultară, Apoi cu glasuri triumfale învingător îl proclamară In vechile Jocuri Florale. Iar în loc de-o eglantină Lui magistri gravi închină O Minervă argintină. El o priveşte-n admirare, Şoptind : „O I zee cuminţită, Izbînda mea ar fi mai mare De-ai fi tu dulcea Afrodită!“ Magistri gravi zîmbiră, Şi damele roşiră Şi lung la el priviră. Din Capitul iar spre Valcluza Pleca Ronsard pe o zi caldă, însă în Ioc de-a-şi scălda muza, El pe Minerva-acum o scaldă. De-atunci zea răsfaţată In Provenţa se arată Cu vii roze-ncoronată! Montpellier, 18 8 2 DOMNULUI LOUIS ROUMIEUX Răspuns la sonetul său gravat pe statueta Caliopeî, oferită mie la banchetul de la Montpellier, mai 1882 I Călcat-am multe ţări pe lume, Goodus de-o strălucirxdă stea, Ca să găsesc, să văd anume Odrasle mari de ginta mea, Dar m-am grăbit prin ele-a trece, Căci mă simţeam de tot străin, Şi sufletu-mi rămînea rece, Rece şi mut în al meu sîn. Sub un butuc frunzos de vie Deodată-aice m-am oprit, Cînd auzii o melodie Zburînd prin spaţiul uimit. Şi ca pădurea care vibră Sub vîntul mediteraneu, In melodia cea felibră A tresărit sufletul meu. 220 n Privii în juru-mi cu mirare Şi-ntrezării sub un măslin Un bujorel de fată mare Cu ochi de foc şi chip latin. Pe-a sale braţe albe, goale Purta un snop bogat de griu Şi poame rumene în poale Şi flori pe cap şi furcă-n brîu. Iar mai departe-n nechezare Zburda voios un cal din Cran Şi-n orizon, pe-albastra mare, Mii de corăbii lunecau. Uimit de farmecul frumseţii, Pe cea minune o-ntrebai: „Eşti tu zeiţa tinereţii ?“ Ea îmi răspunse-n dulce grai: „Eu sînt Provenţa!... Poezia Şi Romania-mi sînt surori. Roumieux îmi servă ambrozia, Şi eu îl încunun cu flori," Cîmpie largă, în care se cresc un soi de cai mici, dar iuţi ţi frumoşi. 221 DOMNULUI GABRIEL AZAlS Răspuns la brindul sSu de la 7 mai 1882, în Alby Un arbor ce mai mult rodeşte Cu cît mai mult nnbătrîneşte Sub cerul Ţârii Româneşti E pomul trainic ca stejarul Ce toamnei îşi închină darul De mere grase, mari, domneşti. Din moşi-strămoşi la noi să spune C-a fost a raiului minune Pe timpii naşterei lumeşti. Din pomu-i Eva încîntată, Gustînd, a înflorit deodată Ca cel mai splendid trandafir, Şi de pe-ahmci orice fecioară Poartă în ochi şi-n inimioară Un vis, un dor ş-un suvenir; Şi-n Orient plin de mistere Altarul cu arom de mere Parfumă sfîntul unt-de-mir a). Tu, Azai's, ce-n bătrîneţe Păşeşti cu-avînt de tinereţe, *) Sfiatul mir este amestecat cu suc dia coaja de mere domneşti. Cu fruntea sus, pe~al vieţii drum, Vechi arbor încărcat de poame A căror suc aţîţă foame, Iar saţi nu^aduce nicidecum, Căci dau ştiinţă şi plăcere Precum un crin ne dă şi miere Şi mult îmbătător parfum; Lăsat-ai, Azai’s, să cadă Un fruct frumos din a ta roadă Pentr-un poet din răsărit. El l-a cules voios în cale, Pe cînd purta zilele sale Sub cerul vostru aurit; Şi l-a gustat cu lăcomie, Ş-aprins de-o dulce veselie TJreaz-acum întinerit: „Acel ce bunurile-mparte Ţie,-Azais, să-ţi facă parte De trai mănos, şi lung, şi lin. Ca să priveşti în a ta viaţă Reînfraţirea cea măreaţă Al neamului întreg latin. Apoi să laşi iubitu-ţi nume, Precum un măr domnesc în lume, Ca să rodească tot în plin." INSCRIPŢIE PE VIADUCUI. DE LA FORCALQUIER Te-nalţă, viaduce, s-aduni în acest Ioc Din patru părţi a lumei averi, lumini, noroc. A tale largi arcade întinde-se departe, Să întrunească fraţii ce soarta-ncă desparte. Foicalquier, 18 8 2 224 Fotografia lui Alecsandri de pe la 1880 h~r Portretul lui Ak^snndi'i executat Ia Paris de: pictorul Bertbier în 1805 I'oiogvafia lui Alexandri do po la 1880 ■ Pcrtretul lui Alecsandri exoeutat la Paris de pictorul Berthier în 1385 DIN PERIODICI n rjLir [ | A MR. DE LAMARTINE pat un jeune Moldave Grain de sabie emporte par le torrent du monde, Je roule au gre de mon destin. Et sans sonder la nuit en erreurs trop feconde, Je ne veux point savoir mon principe et ma fin. Qu’importe â mon bonheur; fragile creature, De connaître le germe o* mon etre est conţu; Celui qui du chaos a tire la nature, N’esMl pas Tinconnu !... Temeraire mortel, sur ma faible nacelle, Dans le sombre ocean des myst&res profonds, Către D. de Lsmortin Oda unui tînăr moldovan (traducţle) Precum firul de aripă de a lumei rîu mînat, Sînt purtat de a mea soartă, Ni cercînd al nopţei cursul cel de visuri îngrecat Nu doresc a şti de unde şi-neotro fătula) mă poartă. Ce agiută fericire pentr-o lîncedă făptură De a cunoaşte elementul dintru care s-au făcut, Oare cel ce din nimica plăsmuit-au pre nahiră Nu-i şi el nepreceput ? într-o luntre struncinată, eu, împins de sumeţie, Prest-oceanul fără margini a pluti de-aş cuteza, Fătul decretul soartei de unde se trage fatalu, hotărîre ce nu să poate schimba. 15* Si J'osais m’ertgager... de la nuit eternelle Pourrais-je d^couvrir Ies abîmes sans fonds ? Voile mysterieux, inabordable eehelle, Dont Dieu seul peut fouler Ies gradins tenebreux ! Voudrais-je, defiant le monarque des cieux, Pânefirer Ies secrets de sa gloire imxnortelle !... L insecte vil qui desseche une fleur Peut-il faire ecrouler la vaste pyraajide ? L’aigîe amant de Thorreur, Sous 1’instinct qui le guide S’elance dans Ies airs Au milieu des 6clairs ; , , Mais soudain cbloui par leş feux de l’orage II sent fl^chir son aile... et tombe sur la plage. Fundul volborei adtnee, preste apelor cîmpie, Ori pute-v-aţ măsura ? Hobote misterioase, scară-n veci neapropietă. Ale cărei numai Zeul poate treptele sui, Oare cine va pătrunde o lucrare atît secretă A monarhului puternic ce nu-I pot încliipui ? O insectă care roade pe a primăverei floare Piramida urieşă ca să darme ar pute ? Precum vulturul ce zboară să s-apropie de soare, Spăimîntat de fulgerare, oare aerai dispică. Simte aripa rauietă ş-obosit pe ţărmuri pică, i 228 Âinsi notre âme aveugle en sa creduîitâ Sepuise en vains effort.ş au îivre des mysteres; Et se lassant enfin de ses folles chim&res, Retombe en son obscurite. Banissons, banissons cette aride esperance; Maîs de l’etre par qui, tout doit naître et mourir Et qui voit le passl, le pr£sent, l’avenir Implorons la justice, et chaatons la puissancc. Que la foi de nos coeurs vers son eternită,: Monte ainsi que Ies flots de l'encensoir qui tremble Soleil, peoples, naţure, eiitonons, tous eosemble Un hymne ă son iramensitfe I Tout proclame son nom, le ciel, la terre et l’onde 1 II a fait ie soleil -pour eclairer le monde. Aşa mintea vînturată de ideile deşarte Nu-ncetează ca să cerce a misteriilor carte, Dar în urmă obosită de adîncul neaţăles ,, Intru întuneric .cade, de-unde ea au fost purces. S-aruncăm dişertăciunea din a vieţei noastre căi,. Şi a Proniei prin care toate nasc, trăiesc şi mor, Ce cum în trecut şi-n faţă vede pre cel viitor Al ei dreptul noi să cerem, să cîntam puterea ei. Nalţă-se credinţa noastră cătr-a ceriului tărie, C-a miresmei tămîierea ce s-aprinde prest-altar, Stelilor, popoare-a -hunei să eîntăm în armonie Pre aceî ce-i fără margini în putere şi în bar! aşa La fleur pour embauoier, l’oiseau pour enchanter Et nous pour l’adorer, et toi pour le chanter! Illusti'e voyaguur, voilâ la destinee ! Laisse aux fatbles mortels ia misfere et Ies pleurs... Par Ie souffle du nord si la fleur est fanee, Le chene montagnard se rit de ses fureurs... Pour moi qui suis â peine au printemps de ma vie, Quand le maiheur viendra me soumettre â sa loi ; Les yeux leves au ciel et le eoeur plein de foi Je benirai de Dieu Ia puissance infinie. Car je sais que lâ-haut, il est un tribunal Ou la vertu xayonne, ou l'on punit le mal ; Te sais que I’âternel, au vice, â I’innoceoce Reserve apres la mort, leur juste recompense. Cerul, apele, pămîntul, toate laudă-a lui nume, El urzit-au pre luceafăr ca să lumineze-n lume, Floarea ea să-l profumeze, paserea de a-1 ura, Noi să-l adorăm, pre tine s-aibe cine a-I eînta I Călătorule măreţe, asfeli este al tău s o arte. Altor plînsul şi suspinul cu mizeria le lasă... Vîntul aspru-n timp de vară cînd aduce floarei moarte, Unui arbore de munte de furtunele nu-i pasă... Iară eu ce-n primăvară văd abie a mea fiinţă, Cînd veni-va nefericea0'1 să m-apese pre parrtînt, Rădicînd spre ceriuri ochii cu un cuget de credinţă, Cuvînta-voi ş-atunci bine a lui nume nalt şi sfînt. Căci eu ştiu că-n ceri domnează giudeoăţei tribunal, Unde răul se -defaimă şi să laudă cel moral, Ştiu că Domnul cumpăneşte fîeşcare-a noastră faptă $i-nipărţeşte după moarte răsplătirea cea mai dreaptă- •=' Nefe/ice nei«ricirea- 230 Ah, si Ies doux objets -de mon plus tendre amour Lom de mon coeur souffrant s’en allaient sans retour, Queîs horribles tourments... mais que dis-je... 6 faiblesse ! Dieu peut-il marracher mon unique tendresse ? Dieu voudrait-il me ravir â jamais, De mes affections ies pr£cieux objets ?... Non, ...je sens dans mon âme un rayon d'esperance. Celui dont la bontă surpasse la puissance, Aura pitie de nos regrets amers Et nous rendra tous ceux qui nous sont chers. L’ami qu’on a conduit tristement â la tombe, Nous attend dans le ciel pour nous tendre la main ; Et l’enfant qu’on avu pareil au fruit qui tombe De la brandie agitee au souffle du matin; Se detacher helas, des levres de sa mere, Et retourner fletri dans le sein de la terre; Au chant des sâraphins, dans un liant berceau, I] dort en attendant Ies baisers de son p&re, Deacă obiectele dorinţei ce mi-nsuflă duioşie De la mine dineoare ar vre soarta a rîpi! O durere prea cumplită — dar ce zic, fără urgie Oare poate un părinte două inimi dispărţi ? Nu... căci simt sănină-n mine a nădejdei dulce rază, Cel a cărui bunătate pe putere covîrşază De-umelite rugi şi lacrimi niciodată s-a-ndura, Şi pre-a inimei odoare în viaţă va păstra. Companionul ce petrecem cu-ntristare la mormînt Ne aşteaptă-n ceri de unde a sa mînă ni întinde. Pruncul carile ca pomul necopt cade pre pămînt, Tunci cînd ramul de boreas cu furtună se cuprinde, Chiar asemine şi fiul rupt din sîn ş-a maicei mînă, Inundat de ale ei lacrimi, se coboară în ţărînă. Unde-n hunea fericirei, într-un legănaş de flori, Dormitează şi aşteaptă pe-un părinte iubitori. 231 Et lorsque vers le ciel, â travers le. tombeau, Pour prendre notre yol nous ouvrirons nos ailes,. Arnour, tendre amitie, caresses matemelles Nous retrouverons tout aux plages âtemelleş. Et toi chantre melodie ux I Eu pressant dans tes bras ta fille et ton Elvire, En sentant dans ton âme un celdste delire, Tu coujras prosterner ton front majestueux Devant le trone du mystere; Alors la voix de l’Etemel Te dira: „Toi, qui fus mon barde sur la terre, Mele tes saints concerts aux saints concerts du eieî! I, B... A... ■ ' ■ ■ ■ r Dup-o viaţă .virtuoasa, cătrâ ceri cînd dineoare, Pin a stelilor noia-nuri vom întinde aripioare, Acolo cu duioşie, cu credinţă şi pe amor Le-om afla-le întrunite într-un trai nemuritor ! Cîntăruţule al Galiei! cu arfa ta armonioasă, Cînd vei strînge-n ceri în braţe şi pre fiica cea duioasă, Şi în extazul şedinţei vei pleca, măjreaţa frunte, Cinsă de cununi verzite şi de coamele cărunte, Vei s-au2i decretul vecinie a cerescului părinte Ce însuflă nemurire armonioasele cuvinte : , rr ,,Tu, carile-n dume fost-iai aî men Bardulpăniîntesc, Să uneşti a ta cîntare cătră versul cel ceresc !“ Bard, aşa se nume la gali preotul şi poeta. 1 15 MAI 1848 Fraţilor, nădejde bună I fiţi cu toţi în veselie ! Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră românie î Azi e ziua de-nviere a românului popor, Care singur îşi urzeşte dulce, mîndru viitor. Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată ; Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată; Priviţi văile-nflorifce, codrii, munţii înverziţi I Cerul, soarele, pămîntul asţăzi sînt împodobiţi; Căci e ziua mult dorită, căci e ziua mult măreaţă, Unde falnic se rădică românia îndrăzneaţă! Fraţilor, nădejde bună 1 azi, sub cerul fără nori. Libertatea, românia se-ntîlnesc pe cîmpi de flori Ş-înnoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire. Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi 1 Bărbăţia şi unirea Intre voi de-acum domnească, Şi strigaţi în libertate: România să trăiască ! Un rămân 233 HORA ARDEALULUI Hai să dăm mînă cu mînă Cei cu inimă română, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României I Au sosit ziua dreptăţii! Ziua sfînt-a libertăţii 1 Tot creştinu-nveseleşte, România-ntinereşte. Ardelean, copil de munte I Ian rădică-acum cea frunte Şi te-nsuflă de mîndrie, Că-mi eşti fiu de românie I Ardeleni! lumea ne vede ! România-n noi să-n crede, Căci de-acum românu-n lume A fi vrednic de-al său nume I Ura, fraţi, în fericire I Ura, fraţi, într-o unire Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntut româniei t Un român 234 COROANA MOLDAVIEI Imn naţional I Pe al ţării noastre zare O lumină creşte-ncet! Tot românul viu tresare Ca din moarte înviet! In genuchi toţi cu sfială, Fii acestui bun pftmînt I Căci lumina triumfală Iese dintr-un vechi mormînt I CORUL In genuchi toţi cu sfială, Fii acestui bun pamînt 1 Căci lumina triumfală Iese dintr-un vechi mormînt I II In acel locaş de pace, In al morţii vecinic somn, De trei veacuri cine zace ? Ştefan, bravul nostru domn t 235 în genuchi toţi cu sfială, lată Ştefan cel slăvit, Şi coroana-i triumfală, Ş-al sau braţ nebiruit! CORUL In genuchi toţi cu sfială, Iată Ştefan cel slăvit, Şi coroana-i triumfală, Ş-al său braţ nebiruit! ni O I coroană, ca şi tine Noi în umbră'-am fost per duţi I Varsă-n ţară vii luminez Să fim lumei cunoscuţi. în picioare toţi cu fală! Saltă, saltă, ţara mea ! Căci coroana-ţi triumfală Ia[r] pe frunte-ţi va şedea 1 CORUL In picioare toţi cu fală I Saltă, saltă, ţara mea t Căci coroana triumfală Tar pe frunte-ţi va şedea I D-LUI C. HURMUZACHI Tu, care în beţie de oarbă linguşire Pentr-im stăpân la care de ieri te-ai slugărit Reverşi fără mystraxe venin şi clevetire Pe cei ce sînt în viaţă şi pe cei ce-.au murit oJ, Tu, care în Moldova ceTaeum îţi este mumă, Perzând recunoştinţa, uitvnd pe-aj tăi amici, Cutezi s-arunci in public batjocora infamă Chiar fiilor Moldovei care-au fost mucenici, Tu, care verşi dispreţul pe-o epohă măreaţă, Cînd România-ntreagă din moarte s-au trezit Ş-au arătat la lume că-ntr-înşa şşţş; yiajă, Căci are copii vrednici în sînul ei iubit, Gîmleşte 'că-al tău strigăt răsună pin jnorminte, In care zac martirii frumoaselor credinţi, Gîndeşte-te, sărmane, că bunul tău părinte b) Te-aude şi te plînge cu la crime ferbinţi. Un revoluţionar de la 184S “i Grigori Romaio, Nicu Ghica, Bălcescu, Voinescu, Filipescu, Ralet oto., oameni ce au Luaţ parte îa evenemintele din 1848. b) Eătrîiiul Hurmuzachi, prietinul tuturor acelor pe care fiiul său înjură astăzi prin foaia Ctmstituţkmand. 237 SUVENIR DE LA PRALE Pintre munţi călătorind, Am văzut la Prale O stea dulce strălucind, Strălucind în cale. Ea-şi oprise al ei zbor Pe-un sălbatic munte, Ca un înger zîmbitor Cu raze pe frunte. Sus, pe culme ea cînta Cîntece divine, Şi oricine-o asculta, Uimit sta în sine. Iar guriţa-i cînd tăcea, La a sa zîmbire Orice inimă făcea Visuri de iubire. Ah I ferice ţara mea, Ţară de-ncîntare, Unde-aşa de mîndră stea Pintre munţi răsare I 2H PE UN ALBUM NECUNOSCUT Ori a cui să fie grădina de flori, Paserea voioasă cîntă viu în zori; Dar cînd ea Ia umbră, piutre frunzi zăreşte O fiinţă dulce, care îi zîmbeşte, Atunci ea, ferice, Cîntă mai duios Şi cu dor îi zice ; „O! nu mai ascunde chipul tău frumos! De voieşti un cântec plin de fericire : în lumina zilei dă-mi tu o zîmbire ! De vrei să răsune cîntece-îngereşti: Lasă să mă-nspirc ochii tăi cereşti 1“ 239 CALÂTORIUL DupramiL,|[ajilîa nftln " Cc^m 'viaţi' ntfjE. 1 1 Ain ajmş-'acurfl In ysie '5iTiril 'dftt dt calo 1 VI -^lif . ml II, 11' Mergîj'VOl tot1 îniintG infl-Jigrijii' di' drurţi, $HU Jl^facc mal ciimWrtt^ Si stttll loflildi dc-acum ?' i ■ i ■ ■ i ' i ii Tot ce mişcă, tot ce zboară Mă îndeamnă-a rătăci, Ca un rîu ce se strecoară Fără a se mai opri. Iar o floare de grădină îmi şopteşte-ncetişor Ca să prind eu rădăcină Lingă ea, lîng-un izvor. Daleu ! frate, frăţioare, Cum aş face, cum să fac A mea soartă călătoare Cu-al meu suflet s-o împac : Căci pe-a ceriului cîmpie Dacă văd trecînd un nor, El mă trage, el mă-mbie, Şi eu plîng, şoptind cu dor „O, nor tainic şi ferice I la-mă pe aripa ta, Să zburăm voios de-aice: Să zburăm făr-a-ncetat" 18 6 2 i i :i , j 1 II r r fi 16 PE UN MORMÎNT Voi, ce-aţi ajuns la bătrîneţe, Voi, ce-nfloriţi în tinereţe, Cari aţi iubit, carii iubiţi, Staţi la mormînt şi vă gmdiţi : Am fost pe lume o dulce floare. Albă, frumoasă, încmtătoare, De toţi iubită, de toţi dorită Şi după viaţă-mi de toţi jălită. In zădar moartea m-au secerat... în ceriuri vesel eu am zburat. Şi m-arăt ziua prin floricele Şi lucesc noaptea sus pintre stele I 242 UN EPITAF Lasat-am lumea voauă în zi de primăvara, Luîndu-mă pe urma acelor ce-am iubit. M-am înălţat la ceriuri ca raza care zboară De pe pămînt în soare, de unde-au izvorî t1 243 LA BANCA DE MERCEŞTI Tex adieux sont empreinfcs de grâce, Mais jo ac Ies accepte pas, Et je gajrde avec soip Îşi; trace, La trace, de tes petits pas. L’espoir s’elance dans J’espaoe, Le souveoir reste ici-bas, Et l’im et lautre â cette place Me disent que tu reviendras. Bien des oiseaux dans leur passage Preferent mon riche feuillage Pour clianter leurs jeunes amours ; Ils partent, et je m’en console, Car si le rossignol s'envole, II me revient de loin, toujours. 25 MAI 1S56 Sub acest măreţ castan Noi juram toţi în frăţie Ca de azi să. nu mai ,fi6 ; Nici valah, nici moldovan; Ci să fim nuinai români Intr-im gînd, într-o uflire, Şi să ne dăm mîiii cu mîni Pentru a ţării fericire. 245 FESTIN AUX BORDS DU RHONE Dediee â Mme Rose Aiiafs Roumanille Nous etions lâ cinq Feîibres Reunis ea un festin, Gais eomme des oiseaux libres Au souiire du matin, C’6tait sur Ies bords du Rh6ne Par un beau jour de printemps. Une fadvette migiionne Nous causait de temps eu temps. Le coeur chante, l’oeil scintille, Lorsqu’on prend part au regal Entre Gras et Roumanille Et Bonaparte et Mistral. C’etait sur Ies bords du Rhâne, Tout en face d’Avignon, L’Amitie, douce Madone, M’avait pris pour compagnon, Nous buvions â la Provence, Nous buvions â mon pays, A la noble et gaie Science, Aux Latins eu bloc unis. C’etait sur Ies bords du Rhorte, Un gr and aigle au ciel planail, Dans le fond, dressant son câne, Le Ventour s’illumirLait Le gr and fleuve au cours superbe Repondant â notre voeu, Dit: „Courage 1 le bria d’lierbe Devient c&dre quand Dieu veut 1“ C'etait sur Ies bords du Rhone Que tout ceci se passait, Et notre âme qui rayonne Vers la gloire s'61anţait O, festin plein d’aîl6gresse ! O, beau jour plein d’avenir i Je pense ă vous deux sans cesse, Et je n’ai plus qu'un deşir: Cest d’aller aux bords du Kh&ne Saluer, le ooeur 6pris, Sainte Estelle, ila patronne Des Felibres, mes amis î PE ALBUMUL PJUNCEŞEI MARIA ŞTIRBEI hi Aku cujţiţcw?. O lebădă ctre&ţfift .pjutiird* albind Ift BOflit;. tiv-iurijitlo umflslt; âtMtu vini iScurltw, Ca pfrizclţ rotunde jile'Uqui v4-> ugţjr. Părea chiar o amforă scâpată-n apa vie De Febe, care varsă în ceruri ambrozie, Şi gîtu-i ca o toartă de-argint se rotunzea Cînd lebăda Ia umbră pe piept se netezea. Ea se ştia pe sine divină şi inimoasă De cînd s-ascunse Joe în forma-i graţioasă, Şi lina-i lunecare cu nobile mişcări Reamintea de timpii anticelor crezări. Dar culmea-mpodobirii şi splendida-i coronă Erau cinci pui ea dînsa, născuţi în nalta zonă, Părîţnd fieşteoare un alb mărgăritar Din salba Afroditei căzut ca un scump dar. Princesă ! cînd ferice te-am întâlnit în lume Cu-a tale copiliţe, minuni cu dulce nume, Gîndirea mea zbuiat-au în ţara de magii, în Asia, cuib verde de lebede-argintii. S4S Ş-am zis : între poeţii ce gloria vînează Şi imnuri şi poemuri pe liră intonează, Tu porţi al poeziei feeric diadem, Tu, ce-ai făcut în lume al tău frumos poem; Poem în cinci tablouri măiestru-mpodobite, Cu ochi divini,; cu graiuri ;ceieşţi şi mţilt iubite, Cu toată fărmeoarea intimei poezii, Ce morţilor dă viaţă şi suflet celor vii. n I I 'II I PE ALBUMUL D-NEÎ V. BOERESCU Spre orizonul depărtat Privesc, visînd neîncetat In zilele de primăvară. Cu ochii vreu ca să pătrund Misterul straniu şi profund Ce stă ascuns din lume-afară. Atras de-un farmec neînvins, Purtat de dorul meu aprins, Mă rătăcesc prin ţări frumoase, Şi văd sub ceruri azurii Trecînd pe nouri argintii Un zbor de zîne radioase. Văd marea blînd-al cărei val E limpede ca un cristal, Şi*n fundul lumei se loveşte De-un plai floriu, necunoscut, In care, lucru necrezut I Amorul vecinic înfloreşte. Apoi verzi insule-mi apar, Cu maluri de mărgăritar Şi cu poiene-ncîntătoare. 2S0 Ptiu aer cîntă docîrlii Şi zboar-un roi de colibrii, Ca petre scumpe zburătoare ; Iar pe sub paltinii frunzoşi Văd ochi de tigri scînteioşi Şi ochi dulci, galişi de gazele, Dar mai puternic mă uimesc Doi ochi mari, negri, ce lucesc Ca doi luceferi pintre stele. Cînd soarele-i pe asfinţit, în ei gaseşte-un cuib dorit, In ei se culcă şi s-ascunde, Apoi cînd pleacă despre zori, El îi preface-n negri sori, Pfini de-o lumină ce pătrunde. A cui să fie pe pămînt Acele vii minuni ce sînt De toţi privite cu-admirare ? Mult aş dori, daca aţi vrea, Ca să răspundeţi, doamna mea, L-această simplă întrebare. Bucureşti, 18 8 1 !ff'ţ'-'-'riîv S-MÎ’.'h ■ o;:-p J/'W h -:t|* rr<-r f|j'/.. ?jţ;r,rţv • >'■'»!!•'’• •■'■•■! H‘?P:n -fim -V; !.■!>?■ *-■?■■ iKiV-'f'V? > 'iffi jffoo- f?; / PE ALBUMUL b-RFl ^MfcRAIJ>A‘CBETZEA-^tJ *•«}« OTl’tîifţ kşft ri'. > Vt.njpş «1 ..«tffjlt Şi şti rtfegfrlut Din î) ternt[ .$3 Erin^^.âoii ^ Lunca pfîsB^n zod Dcvrmib-a,ii jiîbfl. 1 1 ‘ 1 I II r Pc |U3Ku pa-, „stejii. ii Ci*ţagik nMj „LtlUfi; buciţimi de .gheata, Iir:în l«î.tlo FrunzJ, Slttiurf mld. nrtuFMd Strălucesp ®>8Uî ^ 'fn-arJ ' '■ ■ Totul pure mort Sub funebrul cart Uflds gerul zace i = Iiisă prin loiţbţ Sp'lDtjhUl fURleţ Zt>w5 ţx nu tacn. ’ i.'n : :1 ■ ■ .*'<£ LVjiv Cînd totul e roiit,'" Ce' ‘dor ' l-au' făcut' 252 Să cînte, sâ zboare ? El a-ntrezărit Pe cuibul iubit O raza de soare. Ajtfci cînd ziresc jQilpu-p fep]prwR,| ,, Copiliţi juni, Inima-mi pe loc Simte dulce foc Şi viţeii rJUuiiB- i i> 11r';n- m ■ i nu! . ii li ifcQ Qfr şi lupc^ cu M.. «.£3 fort pj capql.iqsU i^-Roihsl lajţia, gje». (ptiroarE, ^JaqîJ Inşi and te vid,, jofc „t Timtlun, ™ ml. ct-dq C3)tar In prima^^ ...Uiuij ui. i'f \i\L ••Kcpffo . i . 'i ryj red .3 FHfci de W.et.L ir/ ol" In *1 , tfu bceeivet ,minm A Tu ctaU.dteQdatf jjog u>j Şl. cu, du* ifisslîaft Dc'jUfiîti, <36 pftriaţl Fiind adcnatS. Ca să'fim voioşi în timpii geroşi Dorul meu urează Ţie-un trandafir, Mie-un suvenir, Paserii o rază. PE ALBUMUL D-SEI X Natura de minuni e plină, Dar cînd în cer nu e lumină, Ea-n umbră zace nevăzută. Inima-mi vecinie simţitoare, Lipsită de-al juniei soare, în sînul meu zace pierdută. Ah I dac-ai vrea să ai tu parte... Dar ce zic ?... Timpul ne desparte. Tu vii cînd eu sînt spre plecare. A zorilor vie lucire Nu poate s^aibă întîlnire Cu-amurgul palid ce dispare. 254 PE ALBUMUL D-REI FR. GR. Faptul zilei, fur de stele, Le adună, şi cu ele Face-un soare luminos Şi-l azvîrle-n cer voios. Soarta mea de mi-aş alege, N-aş fi soare, n-aş B rege ; Dar m-aş, face fur de stele, Ca să te adun cu ele. 355 LE SIGNAL DU REVEIL 1 Quatre monts en Europe escaladent Ies cieux, Ayant, toujours vainqueurs, affronte tous Ies âges Ils portent sur leurs fronts, couronnes ele nuages, Quatre trones geants, augustes, radieiix, Voisins du vaste azur, voisins des grands orages. A l’heure ou le soleil plonge en im lac de feu, A l’heure ou la tempete, ebranîant son tonnerre, Jette Ie flamboînient de la foudr^ â la tem, Ou voit sur chaque trone eleve devant Dieu XJne reine, splendeur eclipsant la huni ere. Soeurs de race latine aux antiques blasons, Echangeant des regards ou briile le genie, Elîes jettent ces inots sous la voute infitrie, Ces mots qui vont emplir Ies vastes horizons : „Salut, France, Italie, Espagne, Ronmanie !“ Dans Tunivers emu, comme un echo soudain, Repondent quatre voix d’en haut, instantanees ; „Salut, Alpes, Caipatlies, Apenins, Pyrences ! Salut, freres geants du grand îuonde latin L,*‘ Et l’on sent â ces voix fremîr Ies destinees. 1 Traditit du roumnin. 256 Bustul lui Alecsandri de Georgescu, într-o fotografie a lui Dan Grigorescu nossjSţ.io ucq Piuirti z\'j i)Li mo rmî ritul 1; n Alccsandri din mauzoloul do hi lYiireoşii PjhITH di [||Î BlCiniJfltLJj tuj AJftCâftCJilC'E din nul ui; o teul de iu MLrccjtL Prodigieux signal! prodigieux reveil! C’est l’heure !..• Dieu paraît I Voyez, £1 fait eclore Sur Ies cîmes d’Europe une sublime aurore, Et, par-deîâ Ies mers, au pays du soleil, TViiti reflet empourpre chaque onde se colore. Courage I tous â loeuvre I allons, serrons nos rangs, Fils dune mere auguste, enfants de noble race !... Nos reines et nos monts ont parle dans l’espâce 1 Soyons unis, soyons ftdres, soyons grands.,. Que la lumiere eclate et que la nuit s’efface ! Mirceşti, 18 8 2 17 — Aiecsantir* —* Opere Jî ClNTECUL LUI NOE JUNIOR Frunză verde de scumpie I M-am născut sub crengi de nuc. Intre doi butuci de vie Şi-n cîntarea unui cuc. Mana ce-mi căzu pe gură Cînd în lume m-am trezit Fost-au dulcea picătură Din un strugur aurit. Frunză verde de cicoare! Cît am fost pintre copii, Mă-ngînai voios la soare Cu voioase ciocîrlii. ce-am mai prins la zile, începui de-a alerga După sprintene copile Şi cu ele-a mă-ngîna. Frunză verde de sulcină! Multe-am prins din ele-n zbor, Dar n-a fost din a mea vină, Ci mai mult din vina lor. Căci guriţa lor nu tace, Ş-ochii lor cei plini de foc Zic : „Şezi bine, nu-mi da pace, Fugi încolo, stăi pe loc !“ Î3& Frunză verde de fetică ! Nalt crescut-am cît un plop, Fără grijă, fără frică De cutremur şi potop. Eu nu ştiu de sînt pe lume Alte lacrimi care curg Decît cele ce fac spume Şi din struguri dulci se seutg. Frunză verde de scurapie t Deie Domnul ca să mor Intre doi butuci de vie, Sub un soare zîmbitor. Trei mierluşte-n patrafire Să citească-al meu prohod Şi să-mi deie-mpărtăşire Din al viei dulce iod. V- COTNA&W ŢARA Diri umbra deasă-a norului întins pe ţări străine Cu aripele dorului Voios revin la tine, O î cuib al fericirilor, O 1 ţară luminoasă, Comoară-a nălucirilor, Grădina mea frumoasă 1 Ş-avîntuI tinereţelor Ce-n sînu-mi se trezeşte, Prin lumile poeţilor Zburînd mă rătăceşte. Şi-n farmecul avîntului Tot ce sub ochi răsare In poalele pămîntului Mai drăgălaş îmi pare ; întinderea cîmpiilor In zări mai lin se perde, Mai dulce-i rodul viilor, Verdeaţa e mai verde. 260 Mai nalte sînt nălţimile, Mai cald e înîndml soare, Mai limpezi limpezimile De rîuri şi izvoare. Iar fetele cu florile Mai viu rîd între ele> Şi spun privighitorile Mai tainic viers la stele. Aice-i ţara basmelor Ce-ngînă-a noastră minte Prin freamătul -fantasmelor Din timpi de mai nainte. Aice-i vestea Doamnelor Din lumea legendară, Ş-a prelungirii toamnelor Sub cer de prim avară. Aice-i ţara ţărilor Ş-a doinelor de jale Ce-n liniştirea serilor Te ţin uimit în cale. Aici cu lăcrimioarele Bujori se prind în horă. Aice însuşi soarele Are-ntre flori o soră, Şî-n stîncele Carpaţilor Cresc paseri năzdrăvane, Şi-n sufletul bărbaţilor, Mindriile romane ! 261 O! gură dulce-a raiului, Tu dai prin o zîmbire Şi fericire traiului, Şi morţii fericire. Luceferii eterului Rîvnind privesc la tine, Şi toţi îngerii cerului Te-au îndrăgit ca mine I Mirceşti, septemvrie 18 8 6 PODUL Scris pentru Margareta cînd va fi mare Pe podul unui vas feeric, Cu forma de castel bogat, C© străluoeşte-n întuneric Fantastic, vesel luminat, Şi care poartă drept catarguri Trei turnuri nalte ce plutesc Sub vastele albastre larguri A oceanului ceresc, Mă primblu-n ora dimineţii La soarele ' desmierdător, Ca-n timpul dulce-al tinereţii, Ca-n timpul meu de călător, Şi, farmecat de-o nălucire, îmi pare că dalbul palat Se mişcă-n lină lenevire Prin lumile ce le-am visat. Mă duce la frumoase maluri, Umbrite de verzi palmieri Şi-ncinse cu-aurite valuri Sub aburiri de primăveri. Mă duce-n India brabmină, In raiul de la Taiti, In care vednica lumină îndeamnă veeinic de-a iubi. OU EI mai cu seamă se-ndrepteazâ, Unindu-se cu gîndul meu, Spre-o ţară mindră şi vitează Şi mare cît numele său, Spre-o Românie viitoare, Pe al cărei cer nemărginit Să nu apuie scumpul soare... Dar în ce vis m-am adîncit ? O I Margaretă cu drag nume, Cu mine vină sus, pe pod, Ca să culegem de prin lume Ai veseliei dulce rod. Cinând, vom trece îqipreuna Pe lîngă plaiuri îngereşti. Şi eu sub razele de lună Ţi-oi spune splendide poveşti. Ne vom opri la cea minune Din marea de la Ceylan ; Vom trece-apoi în răpegiune Strimtura de la Magelan, Şi te-oi conduce zîmbitoare La radiosul paradis, Prin care-n noaptea visătoare Se rătăceşte al tău vis, La insula ce se încinge De-un brîu de flori, apărător, De care vecinic nu s-atinge Nici o durere-n al ei zbor ; La ţărmul unde-s păsărele, Soli drăgălaşi de fericiri, Ce poartă-n pliscul lor inele, Inele pentru logodiri. Castelul Prfeş, noemvrie 18 8 7 POSTUME SERENADA LUI SCHUBERT „Ah, mă giur pe-a ta zîmbire, Pe-al tău glas ceresc, Ţie-n veci a mea simţîre Ţie ţ-o jărtfesc. Vin’ ca dulcea mîngîiere, Scumpul meu odor; Că de-o tainică durere Eu suspin şi mor t Iată ceasul de-ntîlnire, Ceasul mult dorit; Luna, martur de iubire. Tainic s-au ivit 1 Vin’-o, dulce mîngîiere 1 înger de amor 1 Că de cruda mea durere Eu suspin şi mor.“ „Dulce-a vieţii fericire, Gingaşul amor, Trece ca o nălucire, Ca flutur uşor. Tu oe ai simţire vie, Suflet plin de dor. Prinde vesel în junie Fluturul din zbor,“ 18 4 4 207 PE ALBUMUL E... I Pe-ale vieţii unde să pluteşti uşoară, Scumpul meu odor I Ca flutur de aur ce-n aer din zboară, Ca floarea purtată de-un tainic izvor. Faţa ta cerească lumea să incinte, O, îngerul meu I Steaua să-ţi zîmbească, piaserea să-ţi cînte* Inima să-ţi spuie cît te iubesc eu ! BÎ[înzi], 18 4 5 II Va veni ziua cea mult dorită Să pot, ferice de-al tău amor, La sînu-ţi dulce, dulce iubită, C-un nume falnic, vesel să zbor. Dar păn-atunce, blîndă lumină * Din ceruri, unde te slăvesc eu, Tu te pogoară şi vină, vină, De străluceşte pe sînul meu! BIfîrai], 18 4 5 FIIND BOLNAV LA PRINKIPO Strein la malul mării zac în singurătate, Păşesc pe-a morţii cale. Ş-a zilei dulce raze îmi par întunecate Şi mereu mă adoarme c-un cîntec plin de jale. Ah, glasul deznădejdii în inimă-mi răsună, Căci mor făr-a depune, cu-o mândră înfocare, Pe fruntea ţării mele o falnică cunună Şi pe-al iubitei frunte o dulce sărutare ! ] 8 4 5 269 EROII DE LA PLEVNA 1 Pe drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zapa du Se văd sau singurateci trecînd, sau în gramadă Sărmani în haine sparte prin care intră gerul Şi-n măduvă pătrunde mai crîncen decît ferul. Goi, searbezi, rupţi de foame şi obosiţi de trude, Trişti, tremur în d de friguri sub frigul iernei crude Şi întmzînd la oameni o mînă tremurîndă... Ce-i astă sărăcime şi goală şi flămîndă ? Eroii de 'la Plevna î... îată-i I Ah ! eine-ar crede ! Le pîîruge chiar de milă tot omul care-i vede, Şi eu plîng de ruşine... în ţara ospeţiei Să văd cerînd pomană vitejii României 1 Aceste braţe care împins-au cu putere Pe Ţară la-nălţime, pe duşman la cădere Sînt goale !... Aste picioare ce urme glorioase Lăsat-au pe tărîmul redutelor fiorqase Sînt goale, degerate !... Aceste frunţi, ce-s demne SS poarte-ale mărirei strălucitoare semne, Sînt goale, o î ruşine !... sînt goale, o ! cruzime !... Eu cat eroi în giuru-mi, şi văd numai victime !... Ce crima Ie atrage pe cap aşa osîndă ? Ce crimă ?... Luptă mare pe cîmpul de izbîndă ! Ce crimă ?... EroismuO, sublimă devotare Pentru-apărarea Ţarii ş-a ei neatîmare !.„ !ÎÎO II Alăture cu dînşii se vede-o altă turmă Sub crivăţul naprasnic ce inima le curmă, Turmă de Tobi, goi, vineţi, de boale gîrboviţi, La trista exilare de soartă osîndiţi. Ei merg tîmpiţi sub biciul restriştei nemiloase, Pătrunşi de ghiaţa iemei şi-a morţei păn’la oase, Şi astfel suferinţa mult oarbă şi nedreaptă Au pus copiii noştri cu ei pe-iaceeaşi treaptă, Cît nu poţi a distinge din toţi suferitorii Nici care sînt învinşii, nici care-nvingătorii. Ei bine,-n astă ţară ce sîntem noi ?... şi cine Au îndrăznit s-arunce în noi cu-aşa ruşine Ca să videin Mărirea căzută-n îngiosire Şi Eroismul sacru plătit cu umilire ? Cum ? dup-atîţia secoîi de oarbă-ntunecime Ostaşii României cu suflete sublime Aprins-au luminosul al renvierii soare Ca el să ni-i arate în zdrenţi umilitoare ? Cum ? Domnul şi oşteanul, cum ? Ţara şi ţăranul înfruntă greul, moartea, pun în genunchi duşmanul Ca-n ziua rentumărei armata-nvingătoare Sa pară-o pată neagră pe-a ţării sărbătoare ? Ah î dacă sînt nemernici ce văd cu nepasare Româna demnitate lovită-aşa de tare, Eu n-oi comite crima de-a zice prin tăcere : „Dispreţ pentru brăvură, dispreţ pentru durere !“ Eu, ce-am cîntat eroii, eu, care niciodată Pe fruntea României n-am suferit o pată, Nu pot cînd văd eroul că mîna şi-o întinde Să stăpînesc revolta ce-n sufletu-mi s-aprinde, Nu pot să sbau în pace cînd văd cu oţerire Batgiocora infamă pe biata omenire î 371 III O! ţara mea, o ! mumă de noi şi mari străbuni, Tu, ce-ai respins, vitează, atîtea mari furtuni 1 Ce soartă nempacată urzeşte pentru tine Ruşinea-n loc de fală şi rău-n loc de bine, Ce mîna far’de lege, ce braţ cumplit de fer Loveşte a ta frunte cînd ea se-nalţă-n cer ? Ce geniu orb de ură în gheareîe-i te frînge Şi-n tinde pe-al tău soare un doliu, roş de sînge ? / Cerutu-ţi-au copiii în zile de urgie ? I-ai dat cu abnegare, i-ai dat chiar cu mîndrie ; I-ai dat vioi şi tineri, voinici cu flori în faţă, Plini de cunaj cu toţii, cu toţii plini de viaţă, Ş-ai zis : „Vă duceţi, mergeţi cu-avînt de bucurie La moarte chiar, cînd moartea e sacră datorie; Şi cînd mi veţi întoarce, să-mi reveniţi .ferice Toţi instalaţi pe frunte cu mîndre cicatrice, Mai juni, mai tari, mai veseli, mai falnici, mai vioi... Să mi se prindă ochiul de dragii mei eroi 1“ S-au dus feciorii oastei pe calea strămoşească, S-au prins cu moartea crudă da luptă voinicească, Şi au ieşit din luptă viteji, învingători, Scaldaţi în al lor sînge puternicii feciori! Ei bine ! oameni vitregi cu inimile sterpe, Legaţi de clrma ţării cu-ncolăciri de şerpe, Voi, care-aţi stat departe de foc şi de dureri, Oum aţi rentors copiii Ia sînul bietei ţări ? Priviţi-i I... Goi şi searbezi, ca robi trăiţi în lanţuri! Trişti, faramaţi, sărmanii î de ger, pe cîmpi, prin şanţuri, 272 Ologi, ciuntiţi, o ! Doamne, reduşi la nimicie Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mişelie 1 Priviţi-i, şi printr-înşii priviţi în departare Funebra hecatombă lasată-n lepădare, Alăture cu Plevna, pe cîmpul de bătaie! IV Acolo-n miezul nopţei a lupilor potaie Cînd vine să dezgroape morţii, urlînd a moarte, Mulţimea degerată şi pradă crudei soarte Se scoală, se adună, lăsînd a ei morminte. Armată de scheleturi, şirag de oseminte Brin care vîntul iernei pătrunde şuierîrsd, Ea se aşează-n rinduri, se mişcă tremurînd. Pe Griviţa se urcă şi stă ca să rîvneaseă Pe-acei ce-au avut parte de moarte vitejească. Apoi deodată, crîncen, cu braţele uscate Ea face-un gest, un singur, dar cel mai crunt din toate, Căci vă denunţă lumeî eu gestul ei suprem ! Amar de cine-atrage al morţilor blăstem ! Mireeşti, fevraai, 18 7 8 18 ROMANŢA DE TOAMNĂ De-aş fi-n a tinereţii floare, Cînd toate zilele stat bune, Pe cînd din inima cu soare în veci lumina nu apune, Multe-aş avea în taină-a-ţi spune Ca să devii tu gînditoare. De-aş £i ce-am fost pe lume-odată, Privind în faţiă viitorul, Cînd mă-ndrăgeam de orice fată Ce-mi părea soră cu amorul. Aş deştepta în tine dorul Cu-a mea cîntare înfocată. Dar nu-s în floarea tinereţii, Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice 1 Mergi dar, oopflă,-n calea vieţii Intîmpinînd zîmbiri amice. Eu te-oi privi oftînd, ferice, Răpit de farmecul frumseţii. 274 Şi însă de-ai vrea să ai parte... Dar ce zic ? Timpul ne dispaite. Tu eşti sosind, eu în plecare, A ziorilor vie lucire Nu poate, ah 1 avea-ntîlnire Cu-apusul palid ce dispare ! PE UN ALBUM De vrei să scriu pe-acest album Frumoase versuri ca şi tine, Cerească floare,-al tău parfum îmbete sufletul din mine. De vrei să cînt cu gingaş dor Tot ce inspiră-a ta privire, Deschide-mi cem-ncîntător Prin îngereasca ta zîmbire. De-ai vrea să-mi spui tu un cuvînt Pe care nu-ndrăznesc a-ţi zice, Eu m-aş trezi chiar din mormînt Ca să te cînt voios, ferice. 276 CIREŞILE „Ici pe culme şi-n livadă, Vezi, cireşile s-au copt. Grauri negri stau la pradă Pe-orice creangă cîte opt. Sai pîrleazul, vină, vină, Puiculiţă cu ochi vii, Sâ te duci cu poala plină De goldane vişinii. In copaci eu pentru tine Ca un graur m-oi urca, Şi cireşile sub mine Drept în sîn ţi-oi arunca. Jar de sus, privind la ele, După ce m-oi întuma, Doi cercei de cireşele La urechi ţi-oi anina.*' „Iacă vin, dragă bădiţă, Dar în schimb ce ţi-oi da eu ?“ „Porţi cireşe pe guriţă, Altă plată nici că vreu \“ 277 PUII CLOŞTIÎ versuri improvizate cu ocaziunea serbare! din Cişmegiu în folosul incendiaţilor din Focşani In Cişmegiul verde, brînduşi de primăvară, Sub chipuri dragalaşe de vesele copile, Apar ca nişte zîne din lumea legendară, Ce morţilor din groapă ar şti să deie zile. Rîzînd, ele vind ţuica ; dar aspra băutură Devine-un nectar dulce sub dulcea lor privire. Ferice care soarbe măcar o picătură Pe care-a dismîerdat-o o gingaşă zîmbire 1 Priviţi! ele se mişcă în raze vii de soare, înveselind chiar cerul cu fapta lor cea bună, Căci ele-s Puii cloştii, de fire-ndurătoare, Şi sfînta Caritate în juvu-i Ie adună. Rămîne în admirare oricine le priveşte, Odrasle-a României cu graţioase daruri, Blînzi îngeri care vesel, cînd lumea pătimeşte, Revarsă-o rouă lină pe trista omenire. Zîmbiţi, copile scumpe, acelor arşi de focuri. Zîmbirea virginală e un ceresc tezaur. Voi ştiţi a scoate mană din rîsete şi jocuri Şi ţuica s-o prefaceţi în ploaie chiar de aur. 278 t)in crengi o păsărică măiastră zice : „Oare Voi, care stingeţi focul din suflete cu chinuri, Gîndit-aţi vreodată ce flăcări arzătoare Curîod o să aprindeţi în a junimei sînuri ?" Dar fie ee-a fi, lumea v-admiră, mult ferice... Prin voi de cruda soartă sărmanului nu-i pasă. Oricine bea o ţuică din mîna voastră zice : „Ah, de-aş avea o cloşcă şi pui ca voi în casă!“ 1 8 8 2 SORO» SORIOARĂ.. „Soro, sorioară, Dulce Marioară, De m-ai asculta, Multe-ai căpăta» Bunuri şi plăceri, Ani numai cu veri, Nopţi strălucitoare, Zile tot cu soare." „De ţi-ar fi povaţa Cum îţi este faţa, Te-aş pofti în casă, Te-aş pune la masă, Şi te-aş ospăta, Şi te-aş săruta.1' „Lasă-mă tu, lasă Ca să-ţi intru-n casă, Şi cît îi trăi Zău nu t-ei căi. Şi nici că mi-i zice Ca să fug de-aice. Ba-i ruga mereu Bunul Dumnezeu Să ne dea uitărei Daţi îmbrăţişărei." S3D DESCINTIQ Răsai, soare, Frăţioare, Cu 44 raze arzătoare, 40 ţine-ţi-le, 4 mie dă-mi-le, Două-n frunte Mai mărunte, Două mai scînteietoare Peste ochi şt ţîţişoare. Soare luminos, Cît eşti de răzos, Cît eşti de frumos, Aşa să fiu şi eu frumoasă, Răzoasă, Luminoasă In ochii mîndrului meu, Peţi-mi-l-ar Dumnezeu 1 281 VERSURI SCRISE PE UN PERGAMENT PENTRU ISCHIA Frumoasa moartă zace pe-o stmcă-n iina mare Şi pletele-i pe valuri plutesc în leganare Sub raze aurite care-i mîngîie faţa. Avea mult foc în suflet; el i-a răpit viaţa I... Dar focul este-al lumei putere creatoare, Prin el frumoasa moartă va Tenvia La soare. Sept 18 8 3 2Sâ r INSCRIPŢIE PE UŞA CURŢEI-DE-ARGEŞ Eu duc pe cel ce plînge la rai de mîngîiere, Pe orb cătră lutnina cerească îl duc eu. Voi ce intraţi aice goniţi price durere, Şi orice desperare lăsaţi pe pragul meu. DOMNULUI ŞI DOAMNEI JACQUES LAHOVARY 23 iunie 1887 Căsătoria este poemul fericirei Compus de două inimi cu drag împreunate Ce-n sînul armoniei şi-n farmecul iubirii Undesc comoara dulce de daturi inspirate. Din ele fiecare aduce partea-i dreaptă De splendide imagini, de strofe-armonioase : Iubitul, cumpănirea, puterea înţeleaptă, Iubita, încîntarea simţirilor duioase. Voi, favoraţi ai isoartei, ce-n aistă zi cu soare începeţi a compune poemul căsniciei, V-a înzestrat natura cu toate-a ei odoare Ca să intraţi ferice în templul armoniei. Deci, mînă-n mînă, veseli, cu inimi alipite, Păşiţi -pe caîea ce vouă se deschide Veţi fi urmaţi de-a noastre urări nedespărţite Sub cer lin, albastru şi care vă surîde. Paris 284 DOAMNEI MARIA STURZA, NĂSCUTĂ GHICA Pe o culme-nvecinată Cu-a mea luncă din Mirceşti O 2idiie se axată De pe timpuri bătrîneşti. E castelul unde-n pace Castelana nencetat Cu-a sa mină mult dibace Scrie pagini de-admirat... Jună doamnă, cîteodată, Primblă ochii tăi încet Pe cea luncă rasfaţată Ce-nverzeşte pe Şiret. Un amic de-al tău părinte Vieţuieşte-n acest loc Şi-ţi urează-n dulci cuvinte Zile multe cu noroc. Mirceşti, 18 8 7 285 FLUIERUL In poiana verde am găsit un fluier Şi i-am zis în treacăt: „O! fluier perdut, Ai avut o dată mult maestru şuier Care uimea lumea, ş-aeum eşti tăcut. Astfel şi poetul viu în tinere ţ& Gingaş, cu iubire, dulce a cîntat, Dar i~a plecat fruntea trista batrîneţă Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat." Fluierul răspunde : „Frate, frăţioare, A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins, Dar a noastră soartă e mulţămitoare; Am cîntat o doină, şi e de ajuns". 286 IMN CĂTRA SOARE O ! soare, creatorul cînd de pe tronul sau Ţi-a zis să fii, vrînd hunei să dea supremul bine Atunci el cu mîndrie s-a oglindit în tine, Şi chipu-i sfînt rămas-a în veci pe discul tău. Atunci o liniştire profundă s-a lăţit Pe neagra frămîntare ce clocotea în haos, Şi lumile gustat-au întîiul lor repaos Şi cea întîi zîmbire sub ceruri s-a ivit. Atunci o armonie sublimă la auz Ieşi din a ta harpă cu strunele de rază, Şi-n noapte-i universul fu vesel ca să vază Pe calea veciniciei etemu-i călăuz. O ! soare fără umbră, o I splendide izvor De viaţă, de rodire, de cînt şi de credinţă. Prin tine se afirmă înalta provedinţă, Din tine-a plecat zborul cerescului amor. Tu geniului falnic dai aripi şi cununi, Tu omului ce moare insufli dor de zile, Tu dai un dulce farmec Ia flori şi la copile, Ce sînt a tale fiice, minune-ntre minuni, 251 A tale ziori sînt dalbe, măreţ al tău apus, Păşind cu mae state în calea-ţi ideală, Formezi o luminoasă arcadă triumfală Prin care omenirea zăreşte Domnul sus. Din toţi nenorociţii cel mai nenorocit E orbul ce nu vede sublima ta splendoare, Din toţi cel mai cu parte şi cel mai fericit E vulturul, ce poate să te aţinte,-o ! soare. Eu, mic atom, în lume perdut, neînsemnat, Te port în al meu suflet cu-ntreaga ta mărire, Căci vecinic el se-naJţă spre tine-n strălucire, Ca razele-ţi la cuibul de unde au plecat. în tine cred, o 1 soare, de tine-mi este dor, Prin tine cunoscut-am văpaiele iubirei; Cu tine-am fost tovarăş pe calea fericiiei; In tine-am sorbit viaţa, în tine vreu să mor î LEGENDA CRINULUI O rază răzleţită de soarele apus Se-ntîrziase-n cale-i fără-a privi pe sus Şi nu ştia, sărmana, cum, unde să apuce, Să scape de-ale nopţei faţarnice năluce. In fuga-i spaimîntată, de arbori se lovea, Lucîrea-i scînteindă o clipă se ivea Pe cîmpuri, văi şi dealuri, pe ape curgătoare Şi se perdea în umbră sclipind tremurătoare. Se-ntîrziase I... fapta-i era de neiertat, Căci soarele plecase pe frunte-i nourat; Dar cum să nu-ntîrzie cînd ea fu ocupată Din ziori să încălzească un mic mormînt de fată ? Mormîntul era umed, ş-un glas de îngerel, Slab, plîngător, mult jalnic, ieşea gemînd din el, Zicînd : „O I mamă, mamă, e frig, peptul mă doare, Nu mă lăsa !,,,“ Şi raza uitase mîndrul soare. Acum ea rătăcise în zboru-i sfiicios Pe-un cîmp întins, sălbatic, pustiu şi năsipos, In care, singurică, o frunză vestejită Venea de vînt adusă din zarea înnegrită. 19 — Alecsandri — Opere II 289 Lumina, radioasă ca visul de noroc, Se-apropie de frunza oprită-acum pe loc Şi rapide ca gîndul în sînul ei pătrunde, Se face ghem de aur, de noapte se ascunde. Deodată, la căldura din oaspele-i ceresc, Prin frunză trec ferbinte fiori ce-o înverzesc. Ea prinde grai şi suflet, şi razăi blînde zice : ,,Tu, fulg de soare, noaptea cum te găseşti aice ?“ „Ah ! îi răspunde raza, rămas-am pre pămînt Lipită pănă-n seară de-un mic, duios mormînt în care-o copiliţă sub peatră năduşită Suspină trist şi cheamă pe maica ei cernită. “ „O ştiu I... eu făceam parte din pătura de flori Depusă pe-a ei raclă de scumpele-i surori. Sub lacrimile mamei uscatu-m-am în clipă Şi m-a adus aice un vînt pe-a lui aripă. Vai! iatâ-ne-amîndouă perdute în pustiu Cu dragalaşul înger ce zace în sicriu. Dar s-aşteptăm aice voiosul fapt aî zilei, Fiind însufleţite de sufletul copilei." Şoptind în întuneric plapînde,-au adormit, O rouă, mană sfîntă, din ceruri le-a stropit, Şi-n loc de-o frunză neagră şi de o rază albă, A doua zi crescut-a un crin cu fruntea dalbă. Aşa se nasc pe lume minunele de flori, In ele reînvie copiii zîmbitori, Dar nime nu pricepe mai bine-a lor mistere Ca inima de mamă dorită şi stinghere L. Oct. 18 8 8 PE UN ALBUM Pîcla deasă-mbrobodeşte munţii nalţi, plini de verdeaţă, Ş-a lor frunte reapare albă-n fapt de dimineaţă. Astfel crîncena durere pe-un cap tînăr cînd se-apasă, Intr-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-1 lasă. O ! cruzime-a patimirei! mîna ta destrugătoare Pare-a stinge focu-n inimi, ş-al vieţii falnic soare, Dar acel ce are parte de avîntul poeziei Poartă-n veci arzînd în suflet viul soare al juniei. Fie capul nins de vreme, gîndul ferbe, odrasleşte Ca brînduşa năduşită sub zapada ce-o-nveleşte. Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primavară, Ca prin farmec geniu, floare din morminte ies afară. El cu foc mai dulce cîntă, reintrat în viaţa nouă, Ea mai vesel străluceşte în lumină şi sub rouă ; Căci durerea ca şi iarna au. meniri renvietoare : Iarna scoate flori, durerea — cîntice patrunzatoare. 231 IARNA LA SINAIA Prin a negurilor sită de cu noapte iama cerne, Şi pe dealuri şi pe cîmpuri un giulgi alb şi trist aşterne. Unde-a fost verdeaţa dragă, unde-a fost viaţă cu flori Zace moartea îngheţata, trece vifor de fiori, însuşi soarele, iubitul, de raîhnire se pătrunde Şi ca să n-o vadă fuge şi departe se ascunde. Vai I ce-o să devie lumea sub acest cumplit troian, Ce lungeşte ziua-n veacuri de urît şi de alean ? In zadar jăleşte omul înctntările naturii, Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii, Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii, Vrea să stingă de sub ceruri şi lumini, şi armonii. Insa mintea-i e tîmpită de a grijilor povară, A uitat, din fericire, că frumoasa primavară 292 S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereţi Pe obraze de copile şi în suflet de poeţi. Străluciţi cu-al vostru farmec, voi, fiinţi încîntătoare. Şi prin ochii voştri veseli cerniţi razele de soare, Acordaţi a voastre lire, fii ai cerului senin, Şi schimbaţi în ciuda iernii fulgii albi şi flori de crin. împrejur de-această masă, unde seara se aduna, Uitlnd lumea, noi să rîdem, şi cîntăm cu voie bună, Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd, Iama stă şi ne pîndeşte ca o feara, cu rău gînd I Ea de nunta sa cu gerul cojoc alb şi-a pus pe spate, Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spaiiaţi din sate, S-o alunge umilită peste nouă ţări şi mări, Mult departe de castelul ce răsună de cîntări. Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară, S-o primim ca şi acuma cu a rîsului fanfară. PLUGUL BLÂSTEMAT Vecină cu moşia bogată şi domnească Se-ntinde o .cîmpie mănoasă, razeşească, Pe care o pândeşte avanul domnitor Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adumător. El vrea ca sa-şi earpească hlamida aurita Cu zdreanţa sărăcimei de veacuri moştenită. Dar nu vrea lăzăşimea să-i vîndă-al său ogor, Cacd e legat prin sînge pămîntul de popor. „Nu vrea ? răcneşte vodă... Prostimea înteţită Ridică azi din ţărnă fiinţa-i umilită Şi îndrăzneşte-a-şi pune vroinţa-n faţia mea ? Să afle idar oe-i vrerea atunci oînd domnul vrea I" ^ A doua zi o ceată de mulţi neferi călare, Îneunjurînd pe vodă, păşesc peste hotare, Şi ale Doinelar Iui Alecsandri: „Doinele la întîia apariţiune au produs efectul cel mai adîne, căci ele sînt inspirate de poezia populară a românilor... ele sînt cu totul originale, căci viaţa, simţirea şi gîndirea poporului nostru, cu care poetul a intrat în atingere, după o îndelungată absenţă în timpul copilăriei, au fost izvorul inspirării sale. De aceea aceste poezii vor rămîne vecinic iubite şi cîntate ţi vor trăi cît vor trăi şi românii..." Rămîne incontestabil că primul ciclu de poezii al lui Alecsandri, cel cu care el îşi începe activitatea în lirica românească, constituie o deschidere de drum de o uriaşă însemnătate, un adevărat monument dominant în întreaga noastră literatură, pentru care recunoştinţa generaţiilor se va întoarce totdeauna caldă spre cel ce ni l-a dăruit. DOINA Scrisă în 1842, aşa cum arată datarea din manuscris şi din toate ediţiile, confirmată de scrisoarea-antobiografie adresată lui Ubicmi (ms, 3,370, p. 259). Publicată pentru prima oavă în Propăşirea, nr. 33, 27 august 184-1, p. 264. Reprodusă în ediţiile din IS53 (p. 3—5), 1863 (p. 1—3), 1875, voi I (p. 3—5), Poezia este un adevărat program al ciclului Doine, anunţînd temele lui principale, atît de actuale în acel moment istoric: lupta pentru libertate naţională, lupta pentru libertate socială, haiducia, patriotismul, sentimentul iubirii. Pommbica, diminutiv de la porumbă, fructul unui arbust (prtt-nus spînosa) sălbatic, fruct mic, sferic, de culoare neagră-vineţie. Lămurirea este cu atît mai necesară cu cît unii comentatori, între care Macedonsld, au reproşat aici lui Alecsandri o imagine nepotrivită, considerînd porumbică un echivalent al lui porumbiţă. BABA CLOANŢA Scrisă, după indicaţiile poetului din toate ediţiile, la Mirceştî, in 1842, Jupă întoarcerea din faimoasa „primblare Ia munţi". Publicată pentru prima oară, deşi face parte, după toate datele ce le avem, dintre primele Doine scrise de poet, abia în Propăşirea, nr, 3, 23 ianuarie 1844, p. 22—24. Reprodusa în ed. 1853 {p. 6—13), ed. 1863 {p. 4—11), ed. 1875, voi. I {p. 6—14). Deşi nu cea dintîi din lirica română care evocă unele credinţe populare, Baba Cloanţa pare să fie dintre cele dintîi care pleacă efectiv de la izvorul popular în tratarea acestei teme, Vnte, din cea de a treia strofă, este o formă populara pentru diavol, după cum rezultă şi din traducerea franceză, cunoscută de poet, a acestei poezii. SORA ŞI HOŢUL Scrisă, după datarea din ediţiile poetului, în 1844, iar după cea din ms. 1,497, care este mai vecbe şi pare mai exactă, în 1843. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 6, 13 februarie 1844, p. 48. Reprodusă în ed. 1853 (p. 14—17), ed. 1863 (p. 12—15), ed. 1875, voi. I {p. 15—18). Poezia aduce două teme interesante şi noi pentru lirica românească a vremii. Intîi, tema călugăririi tinerelor fără voia lor, 316 aspect din realitatea contemporana lui Alecsandri, Vizitînd în 1842 Mănăstirea Agapia, poetul afla aici pe „vara mea Sion, splendidă tînără, condamnată să îmbrace rasa împotriva voinţei salo şi să-şi sacrifice pârul ei extraordinar,,." Motivul a fost exploatat mai pe larg de scriitor în nuvela Mărgărita, Cea de-a doua temi pe care o relevă această poezie, ca numeroase altele din acest ciclu, începînd cu cea care le stă în frunte, este tema haiducului. Haiducul, văzut de pe poziţiile poporului, nu ca un hoţ, ci ca un duşman al boierilor, ca un factor social, un adevărat împărţitor de dreptate, revine foarte frecvent la scriitorul nostru, îndeosebi în această epocă, atEt în veisuri (Attdrii Popa, Ursiţii, Strunga, Groza), cît şi în proză (Istoria unui gatbîn). Haiducul era o figură des mtîlnită în folclor, refiectînd dragostea puternică a maselor obijduite pentru asemenea răzvrătiţi împotriva nedreptăţii. In articolul Românii şi poezia lor (1849), Alecsandri scria în legătura cu figura haiducului, aţa cum apare în imaginaţia şi creaţia populară : „Şi dacă întîm-plările îl aduc a se face voinicel cu tăiuşul de oţel, el [ţăranul român] nu merge In haiducie numai pentru dorinţa de a cîţtiga bani, ci pentru că simte în siaeşi un îndemn neînvîns către o viaţă de luptă şi o ură neîmpăcată împotriva ciocoilor. Şi la aceasta avem marturi însuşi cânticele lui; Măi stupine, măi stăpînel Nu-ţi mai bate gioo de mine, Că-a veni vara ca tnîne Şi te-oi prinde-n lunca mare... sau Ah, duşmane de ciocoi, De te-aş prinde la zăooi, Să-pi dau măciuci să te înot, De piele să te despot..." Din aceastiî poezie, îndeosebi rezonanţa din versul „Tu să mori, dulce minune" se regăseşte în Povestea teiului a lui Emi-nescu, după cum versurile : Hai in codrul cu verdeaţă Und-izvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale In prăpastia măreaţă. 31? din Floare-albastră, îşi au o corespondenţă în strofa: Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de fale Cînd plilieşii trec în vale Pe cărarea ce se pierde, a acestei poezii de Alecsandri. De altfei), după cum se ştie, începuturile eminesciene au stat puternic sub înrîurirea bardului de la Mirceşti, CRAI-NOU Scrisă, după toate probabilităţile, în 1842 şi definitivată în 1843, Publicaţi pentru prima oară în Albina românească, nr. 38, 16 mai 1848, p. 149—-150, apoi în Propăşirea, nr. 16, 30 aprilie 1844, p. 127—128, Reprodusă în ed. 1853 (p, 18—22), ed. 1863 (p. 16—20), ed. 1875, voi. I (p. 19—24). Poezia dezvoltă tema unor credinţe populare, pe care poetul le reia mai tîrziu ţi în piesa Crai-nou. MAGHIARA Scrisă, la Mănăstirea Slatina, în anul 1843, sau 1844, după propriile datări ale poetului din ediţia 1853 şi ms. 1.497. Publicată pentru prima oară în ediţia din 1853 (p. 23— 28). Reprodusă în ed. 1863 (p. 21—26), ed. 1875, voi, I (p. 25—31). Poezia evocă în stilul creaţiilor populare, care era stilul general al creaţiilor lui Alecsandri din ciclul Doine, un episod din războaiele ce aveau loc între regatul feudal ungar şi principatul moldovean, într-o vreme în care unitatea tuturor românilor nu era realizată din punct de vedere politic. 318 ALTARUL MONASTIREI PUTNA Scrisă în 1844, probabil cu prilejul unei călătorii făcute îrt Bucovina, în toamna acestui an, cînd poetul a poposit ţi ia Putna. Publicată în Calendar pentru poporul românesc pe 1845, apoi în ziarul Bucovina, nr. 42, 9/21 decembrie 1849, p. 261. Reprodusă în ed. 1853 (p. 29—31), ed. 1863 (p. 27—30), ed. 1875, voi. I (p. 32—34). Titlul iniţial al poeziei fusese Trei arcaşi sau altarul Mănăstirii Putna. 6,974, iulie 10. Deşi, cu o uşoară modificare a finalului, pocKia dezvoltă unul din episoadele culegerii lui Neculce O samă de cuvinte, Alecsandri nu pleca, însă, de la textul cronicarului, care la acea dată nu era încă publicat. Poetul culesese el însuşi, aşa cum indică în nota cu care însoţeşte poezia, din gura localnicilor, legenda respectivă. Se găseau poate aici şi unele reminiscenţe di» articolul recent al Iui Kogălniceanu Ştefan cel Mare arhitect, apărut în Propăşirea, nr. 33, 27 august 1844, care relatează exact acelaşi episod. Cu această poezie, după V. Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Al, Hrisoverghi, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, G, Asaclri, poetul nostru aborda tema evocării trecutului istoric, atît (le strălucit ilustrată de scriitorii patruzecioptişti. ANDRII-FOPA Scrisă, după indicaţiile ce le dă poetul, în 1843, la Tîrgu-Ocna, unde se aflau rudele sale din partea mamei, al cărei frate era Mihai Cozoni, evocat în poezie. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr, 30, fi august 1844, p. 240. Reprodusă în ed. 1853 (p. 32—35), ed. 1863 (p. 31—35), ed. 1875, voi. I (p. 35—39). Poezia pendulează între tendinţa de a cxaîta vitejia lui Mîhai Cozoni, însărcinat cu prinderea lui Andrii, preot devenit haiduc, şi eroismul acestuia din urmă, asupra căruia e concentrată întreaga lumină. „Crunta bătălie a grecilor cu turcii" de la Drăgăşani, la care se referă poetul în notă, bătălie pe care o evocă şi Gr. Alesan-drescu în poezia Mormintele de fa Drăgăşani, cu prilejul călătoriei 319 peste Olt, ce o face în 1842 cu Ion Gfcica, este întîlnirea dintre forţele armate ale Eteriei, aflate în Ţara Românească, la 1821, şi armatele Imperiului otoman. GROZA Scrisă, după cum indică o datare a poetului din ms. 1.497, în anul 1843, deşi într-o scrisoare de mai tîrziu către Hasdeu declara că această poezie a fost „una din cele dintîi poezii ce am compus cînd am început a scrie în limba românească". Publicată prntru prima oară în Calendar pentru poporul românesc pe anul 1844 (III), p. 105—106. Reprodusă în ed. 1853 (p. 36—38), ed. 1863 (p. 36—38), ed. 1875, voi. I (p. 40-42). E greu de spus dacă episodul relatat este produsul imaginaţiei poetului, eventual al imaginaţiei populare, sau se bazează pe o tradiţie ce pleacă de la un fapt real. In schimb, e indiscutabil că figura haiducului Groza este autentică. EI a fost prins şi judecat în 1838, cînd, după condamnare, s-a ţi sinucis. Amănunte foarte interesante în legătură cu Groza şi cu judecarea lui, plină de momente dramatice, oferă un articol apărut chiar în vremea aceea într-o revistă germană, articol al cărui rezumat, găsit în manuscris de către Alecsandri mai tîrziu şi trimis Columne i Iui Traian, a fost considerat ca o scriere origmală a lui A. Russo. URSIŢII Scrisă, după indicaţiile poetului din ras. 1.497, în 1844, Publioată pentru prima oară în Calendarul pentru poporul românesc pe unul 1845, p. 105. Reprodusă în ed. 1853 (p, 39—42), ed, 1863 (p. 39-42), ed. 1875, voi. I (p. 43-47). STRIGOIUL Scrisă în martie 1845, la Mînjina, moşia Iui Costache Negri, unde în această primăvară Alecsandri îşi petrece mai multă vreme. 3*0 Publicată pentru prima oară în Bucovina, nr. 3, 25 februa-rie/9 martie 1849, p. 13—14, Reprodusă în ed. 1853 (p. 43—46), ed. 1863 (p. 43—46), ed. 1875, voi I (p. 48—51). In Bucovina titlul poeziei este Crucea părăsită. Tema acestei poezii, frecventă în preromantică şi chiar în romantică, a fost aleasă, după cum relatează poetul însuşi, de el împreună cu amicul său C. Negri. Ceea ce ne-a dat Alecsandri în ciclul Doine nu este decât prima parte a poemei. Cea de a doua parte, compusă de C. Negri, care uneori scria versuri, a rămas în manuscris multă vreme şi a fost publicată de poetul nostru în România literară (nr. 16, 30 aprilie 1855, p. 199—200), unde, într-o nota însoţitoare, relatează destul de amănunţit împrejurările în care a fost elaborată bucata. CEASUL HAU Data scrierii acestei poezii nu poate fi precizată. Intmcît nu apare în nici un periodic şi nu figurează în ms. 1.497, alcătuit la începutul anului 1851, se poate admite ipoteza că a fost scrisă după redactarea ms. 1.497 şi înainte de mijlocul anului 1853, cînd apărea prima ediţie a poeziilor lui Alecsandri, în care această bucată este încadrată. Publioată pentru prima oară, aşadar, în ed. 1853 (p. 47—51); apoi în ed, 1863 (p. 47—51), ed. 1875, voi. I (p. 52-56). STRUNGA Scrisă, după indicaţia poetului din ms. 1.497, în 1842, la Mîrceţti. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 11, 19 martie, p. 88. Reprodusă în ed, 1853 (p. 52—54), ed. 1863 (p, 52—54), ed. 1875, voi. I (p. 57—59). Puternic inrîurită de folclor, poezia conţine o pronunţată notă socială, de revoltă iantiboierească, rar exprimată atît de puternic în lirica românească de pînă atunci. 21 — Alecsandri — Opere, II 321 CINTIC HAIDUCESC Scrisă, după datarea lui Alecsandri însuşi din ms. 1.417, în 1843. Publicată pentru prima dată în Calendar pentru poporul românesc pe anul 1843 (p. 90—91). Face parte, împreună cu Hora şi Cînticul ostaşilor călăreţi (Cîntic ostăşesc), din primele „doine" jfublicate de poet sub titlul Poezii româneşti şi precedate de nota entuziastă a lui Kogălniceanu, pe care am transcris-o mai înainte, la comentariile generale asupra ciclului. Reprodusă în ed. 1853 (p. 55—58), ed. 1863 (p. 55—58), ed. 1875, voi. I (p. 60—63). FAT-LOGOFĂT Scrisă, după aceleaşi indicaţii ale scriitorului din ms. 1.497, în anul 1843. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 34, 3 septembrie 1844, p. 272. Reprodusă în ed. 1853 (p. 59—61), ed. 1863 (p. 59—61), ed. 1875, voi. I (p. 64—66). HORA Scrisă, după datarea din acelaşi ms. 1.497, în anul 1843, poate chiar la sfîrşîtul anului 1842, ca ecou al călătoriei „Ia munţi" ce o făcuse cu puţin mai înainte. Publicată în Calendar pentru poporul românesc pe amil 1843 {p. 87—89). Reprodusă în ed. 1853 (p. 62—64), ed. 1863 (p. 62—64), ed. 1875, voi. I (p. 67—70). Cîteva strofe (1, 7, 11 şi 10) din această poezie au fost folosite de Alecsandri în piesa lorgu de la Sadagura, mareînd împletirea notelor naţional-patriotice cu cele sociale, atît de evidente in Hora şi atît de caracteristice Doinelor ca poezii reprezentative ale tendinţelor patruzeoioptiste. Dintr-o mărturie a unui contemporan, Sterca-Suluţ, pusă în lumină pentru prima oară de G. Bogdan-Duică, ştim că această poezie s-a bucurat de o largă şi reală popularitate în Transilvania, unde a circulat oral, în aşa măsură îndt la 1848 versuri din ea constituiau cuvintele unui cîntec de luptă al ostaşilor lui Avram lancu. Această populari’ tate o confirmă în artîoolul Cîntece populare româneşti (Foaia pentru minte..., or. 11, 12 decembrie 1849, p. 87—88) George Bariţiu, care, în numărul următor al revistei sale, reproduce în întregime poezia sub titlul foarte caracteristic pentru popularitatea ei, dar ţi a autorului ei: Hora lui Vasilie Alecsandri. SBURĂTORUL Scrisă în intervalul februarie-martie 1845, la Bucureşti, unde în această vreme se afla într-o călătorie scriitorul nostru. Data 1844, din ms. 1.497, este eronată, poetul rectificând-o în toate ediţiile în oare a cuprins această bucată. Publicată pentru prima oară în Album ştiinţific şi literar, nr. 1, 9 februarie 1847, revistă din care nu se mai păstra nici un exemplar, dar care nu demult a. fost regăsită, confirmând o dată mai mult informaţiile atît de preţioase şi de sigure ale Iui N. lorga, care, în Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea (voi. II, p. 140), indica această colaborare a Iui Alecsandri. Reprodusă în Bucovina, nr. 6, 1/13 februarie 1850, p, 27, apoi în ed. 1853 (p. 65—67), ed. 1863 (p. 65—67), ed. 1875, voi. I (p. 71—73). Poezia este extrem de interesantă pentru definirea lui Alecsandri şi ocupă un loc singular îa cadrul Doinelor. Pornind de la inspiraţia folclorică, poetul nu merge pe linia lui Heîiade ţi BoHiac, care valorificau latura mistică a credinţelor populare, ci face mai degrabă o parodie a acestei teme, un joc ingenios şi de real efect. i TATAEUL Scrisă în anul 1843, după indicaţia — singura ce o avem — pe care ne-o dă însuşi scriitorul în ms, 1.497. Publicată pentru prima dată, fără semnătură, în Albina românească, ni. 23, 25 martie 1843, p, 94, apoi, semnată cu iniţialele V.A., în Propăşirea, nr. 21, 4 iunie 1844, p. 168. Reprodusă în ed. 1853 (p. 68—69).. ed. 1863 (p. 88—69), ed. 1875, voi. I (p. 74—75}. Pusă pe muzică, ca multe din poeziile lui Alecsandri de altfel, Tatanil s-a bucurat de o largă popularitate, ceea oe desigur a făcut pe scriitor să o folosească, introducând-o însoţită de unele comentarii la fiecare strofă, în piesa Nunta ţărănească. Evocând 21* 323 un moment de vitejie a strămoşilor în luptă pentru apărarea pămîntului patriei de cotropirile duşmane, poezia avea în epoca respectivă, cum subliniază de altfel comentariul din piesă, un caracter mobilizator, de chemare la lupta patriotică împotriva duşmanilor ţării. CINEL-CINEL Scrisă în anul 1843, după datarea scriitorului aflata în ros, 1.497, singura indicaţie ce o avem în această privinţă. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 13, 9 aprilie 1844, p. 104. Reprodusă în ed. 1853 (p. 70—71), ed. 1863 (p. 70— 71), ed. 1875, voi. I (p. 76—77). MINDRULIŢA DE LA MUNTE Scrisă în anul 1843, după unica indicaţie ce o avem, cea lăsată de poet în ms. 1.497. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 10, 12 martie 1844, p. SO. Reprodusă în ed. 1853 (p. 72—73), ed. 1863 (p. 72—73), ed. 1875, voi. I (p. 78—79). DORUL ROMÂNCEI Scrisă în anul 1845, după datarea poetului din ms. 1,497. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 {p, 74—76), apoi reprodusă în ed. 1863 (p. 74—76) şi ed. 1875, voi. I (p. 80—82). Poezia, dezvoltind în mod evident o temă din folclor, exaltă nu fără intenţie sentimentul dragostei de mamă, dar şi al eroismului, de care femeia nu rămîne străină. I. M. Raşcu (în studiul Eminescu fi Alecsandri) crede că nu numai din Doina, dar şi din această poezie se află ecouri în De-aş avea a lui Eminescu. CINTIC OSTĂŞESC Scrisă în anul 1843, după datarea poetului din ms. 1.497, unde poezia are titlul Cînticul ostaşilor călăreţi. 324 publicată pentru prima oară în Calendar pentru poporul românesc pe anul 1843 (p. 89). Reprodusă în ed. 1853 (p. 77—78), ed. 1863 (p. 77—78), ed. 1875, voi. I (p. 83—84). înainte de a o introduce în volum, Alecsandri a folosit această poezie în întregime în cadrul piesei Cral-nou (jucată En 1851, tipărită în 1852), păstrată în toate ediţiile, inclusiv cea a Operelor complete din 1875. In piesă poezia este spusă, cu semnificaţia patriotică mobilizatoare pe care o observam şi la poezia Talarul, de către bătrînul cimpoier Corbu, care îi pregăteşte recitarea prin alte doua strofe de un alt tip, necesare pentru a justifica prezenţa Cînticului ostăşesc. Mai tîrziu, cînd, în 1878, Alecsandri a publicat în broşură ciclul Ostaşii noştri, poezia aceasta a fost inclusă aici sub titlul nou Marşul călăraşilor. DORUL Scrisă în 1846, la Brusa, cum indică autorul însuşi în ms. 1.497. Publicată pentru prima oară în ed. 1858 (p. 79—80), apoi în ed. 1863 (p. 79—80) şi ed. 1875, voi. I (p. 85—86). între 9/21 iunie, cînd a plecat din Galaţi, şi 19 august 1846, cînd a plecat din Constantinopol spre Triest, scriitorul a făcut numeroase călătorii în împrejurimi, între care şi la Brusa. Alecsandri urma să se întflnească la începutul Iui septembrie cu iubita sa, Elena Negri. Poezia exprimă puternicul dor al poetului de iubita sa. Locul poeziei Dorul ar fi fost mai nimerit în ciclul Lăcrimioare, dar, din pricina formei populare în care sentimentul se întrupase, Alecsandri şi-a îngăduit să o încadreze în ciclul Doine. DOINA IUBIREI E una din puţinele poezii ale lui Alecsandri care nu pot fi datate. După aşezarea ei în ms. 1.497, unde poeziile sînt, în genere, ordonate cronologic şi unde ea se află după Hora Ardealului, poezie scrisă în mai 1848, ar rezulta că Doina iubirei e scrisă după mai 1848, pînă în primele luni din 1851, cînd a fost alcătuit albumul devenit astăzi ms. 1.497 de la Biblioteca Academiei. Dacă ţinem seama că în acest manuscris poezia e intitulată Hora Ilenuţei — ceea ce ar putea însemna, în stil 325 popular, o raportare Ia Elena Negri — atunci scrierea poeziei ar trebui considerată ca posibilă fie în 1845, fie în aceeaşi perioadă a despărţirii din 1846, în care a fost scrisă şi poezia Dorul. Publicată pentru prima oară £n ed. 1853 (p. 81—83), apoi în ed. 1863 (p. 81—83) şi ed. 1875, voi. I (p. 87—89). MÂBIOABA, FLOKIOARA Scrisă sau poate numai definitivată, aşa cum indică datarea poetului, la Paris, în 1852. Aceasta înseamnă : după începutul lui octombrie 1852, cînd Alecsandri soseşte în capitala Franţei, şi pînă la 19 decembrie 1852, cînd, dintr-o scrisoare ce o adresa amicului său Ion Ghica, rezulta că poemul era încheiat. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 84—107), apoi în ed. 1863 (p. 84—109) şi ed. 1875, voi. I (p. 90—115). Alecsandri intenţiona iniţial să introducă poemul Mărioara, Florioam chiar între baladele populare, dar renunţă foarte curînd la această idee. Poemul, dedicat Măriei Cantacuzino, care în 1850, după neînţelegeri cu cel de al doilea soţ al său — cneazul Alexandru Cantacuzino — părăseşte ţara, stabilindu-se definitiv în străinătate, la Paris, are ca temă fundamentală condamnarea înstrăinării. Maria Cantacuzino, fiică a Iui Nicolae Canta, a fost o femeie de o frumuseţe, un farmec şi o inteligenţă cu totul deosebite. Cîştigată de cauza patriotică a pafcruzecioptiştilor, ea a militat în cercurile acestora din ţară şi din străinătate, fiind prietena apropiată şi preţuită a lui Alecsandri, Bălcescu, Ghica. Inspiratoarea marelui pictor francez Puvis de Chavannes, ea deveni soţia lui către sfârşitul vieţii. LĂCRIMIOARE Ciclul Lăcrimioare cuprinde poezii inspirate de dragostea pentru Elena Negri, Aceasta, fiica lui Petraehe Negri şi a Sma-randei Donici, era soră cu Costache Negri, Elena Negri fusese căsătorită, dar în 1843 se desparte de soţul ei. Episodul de iubire pare să înceapă, după cum o confirmă de altfel şi unele date ale poeziilor acestui ciclu, în primăvara anului 1845, la Mînjina şi Blînzi, proprietăţile din sudul Moldovei, în părţile Tecuciului, 326 ale lui Costache şi Elenei Negri. Din cauza sănătăţii ei şubrede — era suferindă de plămîni — în vara anului 1846 tînăra femeie trebui să plece într-o lungă călătorie în străinătate, urmSnd după sfaturile medicilor a-şi petrece iama într-o regiune cu clima mai îngăduitoare, pentru a evita iernile friguroase ale ţării noastre. Cei doi tineri îndrăgostiţi alcătuiesc un plan îndrăzneţ pentru a-şi împlini aizătoarea lor dorinţă de a se afla împreună. Ei pornesc aproape în aceeaşi vreme în străinătate: Elena, spre o staţiune de băi din apusul Europei, poetul, către Constantinopol, sub pretextul că se va îndrepta, apoi spre Egipt. Ei se înţeleg să se întîlnească la începutul lui septembrie 1846 la Triest — ceea ce au şi făcut. Un jurnal de o eitrem de mare valoare istoric-literară al lui Alecsandri, publicat de C. D. Papastate, Vasile Alecsandri ţi Elena NegH cu un furnal inedit al poetului (Bucureşti, 1947), ca şi lucrarea noastră Viaţa Ivi Vasile Alecsandri, care foloseşte şi acest jurnal, reconstituie £n toate amănuntele emoţionantele şi, de la un moment înainte, dramaticele etape ale întflnirii celor doi tineri de la Veneţia, unde rămîn două luni, apoi ale călătoriei lor de-a curmezişul Europei, pe un itinerar din cele mai sinuoase, prin Austria, sudul Germaniei, Paris, Marsilia, Napoli, Palermo, apoi din nou Napoli, de unde porniră spre Constantinopol, în faţa căruia, pe vapor, ultimul act se consumă, Elena Negri dîndu-şi sufletul după o grea şi îndelungată suferinţă, la începutul Iui mai 1847. Cele 22 poezii ale ciclului Lăcrimioare au iniţial un caracter strict intim, poetul negîndindu-se a Ie încredinţa tiparului. De altfel, numai două dintre ele, Lăcrimioare şi Canţoneta napoli' tană, au fost publicate în periodice înainte de a apărea în volum, culegerea în volum, poetul nerealizînd-o decît cu multe ezitări şi numai după ce s-a sfătuit cu amicul său Costache Negri. In ce priveşte chipul cum au fost primite aceste poezii, trebuie sâ spunem că în publio ecoul lor a fost imens, la aceasta contribuind şi larga popularitate a melodiilor oe s-au oompus pentru multe din ele, STELUŢA Scrisă după februarie 1851, deci după ce Alecsandri expediază lui C. Negri albumul cu versuri, astăzi ms. 1.497 de la Biblioteca Academiei, album în care această poezie nu figurează, E probabil 328 ca poezia să fie scrisă în preajma predării volumului la tipar, ca un omagiu adus amintirii Elenei Negri şi un preamblu al întregului ciclu. Publicată pentru prima dată în ed. 1853 (p. 111—113), apoi reprodusă în ed. 1863 (p. 113—115), ed. 1875, voi. I (p. 119—121). Titlul iniţial al poeziei a fost Dedicaţie, menţinut şi în ed. 1863. El e schimbat în ed. 1875, vrînd, fără îndoială, să marcheze mai puternic sensul de stea călăuzitoare ce-1 păstrase pentru el de-a lungul anilor amintirea iubitei moarte. E.N., căreia îi este dedicată poezia, este Elena Negri. Nopţi veneţiene, aluzie la perioada fericită petrecută de Elena Negri şi Alecsandri la Veneţia, în septembrie şi octombrie 1846. în jurnalul său, atît de interesant, semnalat mai înainte, poetul scria cu privire la vremea petrecută de ei la Veneţia : „Am spus-o adesea Niniţa şi cu mine, şi o vom spune mereu : cît timp vom trăi şi chiar de-ar fi să trăim o mie de ani, nu vom uita niciodată frumoasele noastre seri din Veneţia ! Toate visările poetice pe care le pot simţi două suflete, toate visările de dulce bucurie pe care le pot cunoaşte două inimi ce sînt cu totul una a alteia la vîrsta celor mai vii impresii, toate acestea le-am încercat, le-am simţit, le-am cunoscut în timpul minunatelor plimbări în gondolă, pe lagune. Şederea noastră de două luni la Veneţia face cît o întreagă viaţă de fericire, căci visul cel mai frumos al tinereţii noastre, speranţele cele mai luminoase ale dragostei noastre s-au împlinit zi de zi, ceas de ceas.“ Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor. Poetul se referă aici la planurile lui îndeosebi literare, a căror realizare, ca o femeie excepţională ce era, Elena Negri le încuraja cu discreţie şi farmec. In scrisoarea-autobiografie ce a mai fost citată, adresată lui Ubicini, poetul scria chiar mulţi ani mai tîrziu, în legătură cu acest aspect al iubirii lor şi confirmînd substanţa versului nostru : „Ei îi datoresc tot ce am făcut bun, şi dacă n-aş fi avut nenorocirea să o pierd aş fi realizat capodopere". LĂCRIMIOARE Data scrierii acestei poezii este incertă. în ms. 823, ea e datată : „Brusa, 1846“ — ceea ce ar însemna iunie-august 1846. în revista Bucovina şi în ms. 1497, ea poartă indicaţia : „Palermo, Villa Delphina, februarie 1847“. E foarte probabil ca poezia să 328 fi fost schiţată într-o primă formă în 1846, la Brusa, şi definitivată în momentele de depresiune pricinuită de gravitatea bolii Elenei Negri, în februarie 1847. Publicată pentru prima oară în Bucovina, nr. 2, 18 febraarie/2 martie 1847, p. 9. Reprodusă apoi în ed. 1853 (p. 114—115), ed. 1863 (p. 116—117), ed. 1875, voi. I (p. 122—123). Este foarte probabil că multă vreme poetul se gîndise să aşeze în fruntea ciclului său dedicat Elenei Negri această poezie, care de altfel i-a dat şi titlul. 8 MART Poezia este compusă din mai multe poezii iniţial deosebite, grupate laolaltă, cu modificări, eliminări şi adăugiri, după februarie 1851, data alcătuirii albumului devenit ms. 1.497. Aşadar, deşi datată în ansamblu ca fiind scrisă toată, în forma definitivă, la Blînzi, în 1845, evident în luna martie, poezia noastră este, de fapt, rezultatul contopirii poeziilor : 8 mart 1845 (versurile 1—10 din poezia noastră), scrisă la data ce o indică titlul sau curînd după aceea, Sînt ceasuri fericite... (versurile 11—30 din poezia noastră), scrisă la Constantinopol, în iulie 1846, Elena (versurile 61—92, de la versul „De este vreo fiinţă, de este vreun nume“ pînă la finele poeziei noastre), scrisă la Blînzi în 1845, la care se adaugă versurile 31—60, adică de la versul „Era blînda oră a blîndelor şoapte* pînă la versul „Iată poezia ce inima-mi cîntă“ inclusiv, scrise desigur în intervalul februarie — primăvara 1853, cînd s-a întrupat această poezie, cu noua ei unitate de ansamblu cu care ni se oferă în cadrul ciclului. Publicată pentru prima oară, ca mai toate poeziile acestui ciclu, în ed. 1853 (p. 116—121); reprodusă apoi în ed. 1863 (p. 118—123) şi ed. 1875, voi. I (p. 124—129). DE CREZI IN POEZIE... Scrisă, aşa cum indică însuşi poetul, la Blînzi, în primăvara anului 1845, desigur prin martie, cînd au mai fost scrise şi alte poezii din acest ciclu. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 122—123); reprodusă în ed. 1863 (p. 124—125), ed. 1875, voi. I (p. 130—131). 329 K7 O NOAPTE LA ŢARĂ Scrisă, aţa cum indică însuşi poetul, în martie 1845. Locul unde a fost scrisă, după toate probabilităţile, n-a fost însă Mîn-jina, ci Blînzi. De altfel, în ms. 1*497, poezia lui Alecsandri se intitulează O noapte la Blînzi. Pe baza unor amintiri publicate de Al. Papadopol-Calimah, care deţinea amănuntele chiar de la Alecsandri, Ia propunerea Elenei Negri, cei doi prieteni scriseseră o poezie pe cîteva teme romantice dinainte stabilite de ei. Primele teme au fost dezvoltate de poetul nostru, ţi ele constituiesc această poezie. Cele din urmă dezvoltate de Negri au constituit o altă poezie cu titlul identic celui din manuscrisul lui Alecsandri : O noapte la Blînzi, publicată postum. O noapte la ţară a lui Alecsandri a fost publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 124—127); reprodusă în ed, 1863 (p. 126—127), ed. 1875, voi. I (p. 132-135). VEZI TU VULTURUL... Scrisă în martie 1845, la Blînzi, aşa cum indică şi poetul. Publicată pentru prima dată în ed. 1853 (p. 128—129); reprodusă în ed. 1863 (p. 130—131), ed. 1875, voi. I (p. 136—137). DESPĂRŢIREA Scrisă, aţa cum indică ţi poetul, în mai 1846, la laţi. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p, 130—132); reprodusă în ed. 1863 (p. 132—134) ţi ed. 1875, voi. I (p. 138—140). In ms. 1.497, unde poezia este transcrisă, ea are titlul Te duci,.. Poezia a fost scrisă în preajma plecării Elenei Negri în străinătate pentru îngrijirea sănătăţii. Cum Alecsandri soseşte în Iaşi chiar de la Mînjina pe la 25 mai, iar Elena pleacă din Moldova la 2 iunie, poezia a fost scrisă în acest interval, sau puţin înainte de a pleca poetul de la Mînjina. Ultimul vers al poeziei, „Veneţia m-aţteaptă, zîmbind Ia visul meu", era o aluzie la proiectata lor întîlnire de la Veneţia, DULCE ÎNGER.., Scrisă în vara anului 1846, în timpul lungului popas al poetului pe meleagurile Constantinopolului, înainte de a se întîlni cu Elena Negri. Publicată pentru prima dată în ed. 1853 (p. 133—134); reprodusă în ed. 1863 (p. 135—136) şi ed. 1875, voi. I (p. 141—142). în ms. 1.497 poezia are subtitlul Rugăciune. CINTIC DE FERICIRE Scrisă, după chiar indicaţia poetului, în vara anului 1846, ca şi cea anterioară, la Constantinopol. Publicată pentru prima dată în ed. 1853 (p. 135—137); reprodusă în ed. 1863 (p. 137—139) şi ed. 1875, voL I (p. 143—145). PASOARUL BOSFORULUI Scrisă la Constantinopol în 1845, dar nu în luna iunie, cînd poetul nu. se afla acolo, ci cîndva în perioada august-octombrie, cînd el s-a aflat în capitala Imperiului otoman. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 138—140); reprodusă în ed. 1863 (p. 140—142) şi ed. 1875, voi. I (p. 146—149). Caşmit, regiune din nordul Indiei, vestită pentru ţesăturile sale. Misir, Egipt. Taban, oţel fin de Damasc. îspahan, oraş în Persia, vestit pentru covoarele ce se lucrează acolo. Hurie, femeie făgăduită mahomedanilor credincioşi pentru a-i desfăta după moarte, în rai. AŞTEPTAREA Scrisă, după cum indică poetul, în primele cinci zile din septembrie 1846, la Triest, cînd el a aşteptat aici cu nerăbdare so sirea iubitei sale. 331 Publicată pentru prima oară în ed. 1853 {p. 141—143); reprodusă în ed, 1863 (p. 143—145) şi ed. 1875, voi. I (p. 150—152). VENEŢIA Scrisă în intervalul septembrie-octombrie 1846 la Veneţia, poate chiar la data indicată în subtitlu. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p, 144—146); reprodusă în ed. 1863 (p. 146—148) ţi ed. 1875, voi. I (p. 153—156). Data de 11 septembrie 1846 este cea a instalării celor doi tineri în locuinţa lor din Palatul Benzon de la Veneţia, dată căreia poetul îi acorda o mare însemnătate. In jurnalul în care poetul consemnează amănuntele acestui episod din viaţa lui, între altele, spune privitor la acest moment: „In sfîrşit, sîntem la noi acasă ţi la Veneţia: 11 septembrie 1846 ji 8 martie 1845, viaţa şi inima mea întreagă se află în aceste două momente". Nu întîmplător fiecăruia din ele Alecsandri i-a consacrat cîte o poezie. BARCAROLA VENEŢIANA Data scrierii acestei poezii, deşi este consemnată de poet, nu este în realitate chiar atît de simplu de stabilit. In jurnalul lui Alecsandri, amintit de mai multe ori, în care această poezie se află în mai multe variante, datarea este clară: Salzburg, 24 noiembrie — se înţelege: 1846. E foarte probabil ca poezia să fi fost începută încă din timpul şederii la Veneţia şi definitivată la Salzburg, unde poetul a aşteptat-o patra zile pe Elena Negri, care trebuise să facă un ocol pe Ia Viena. In jurnal, însă, el scrie în ziua de 23 noiembrie, consemnînd reîntîlnirea cu Elena : „I-am citit însemnările asupra şederii noastre Ia Veneţia şi barcarolele mele" — ceea ce ar însemna că ea nu le cunoştea, deci ar fi fost scrise între 18—22 noiembrie 1846, timp în care fuseseră despărţiţi. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 147—149) ; reprodusă în ed. 1868 (p. 149—151) şi ed. 1875, voi. I (p. 157—159). Titlu] acestei poezii pînă la prima publicare a evoluat astfel. Barcarolă eeneţiană, Barcarolă, Barcarolă neneţiană, Barcarola Niniţei, Barcarolă mnepiană. 33? BIONDINETA Scrisa poate la Veneţia, poate Ia Salzburg, în intervalul septembrie—22 noiembrie 1846. Publicată pentru prima oară în ed. 1858 {p. 150—152) ; reprodusă îa ed. 1863 (p, 152- 154), voi. I (p. 160—163), Biondineta — bălăioara, blonda, (it.) Cospetto — zău aşa i pe cinstea mea! (it.) O SEARĂ LA LIDO Scrisă,, după indicaţia scriitorului de la sfîrşitul poeziei, la Veneţia, în noiembrie 1846. Nu este exclusă) ca şi pentru celelalte în aceeaşi situaţie, posibilitatea definitivării ei, dacă nu a scrierii ei integrale, în cele patru zile de aşteptare a Elenei Negri Ia Salzburg. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 153—155); reprodusă în ed. 1863 {p. 155—157) ţi ed. 1875, voî. I (p. 164—166). De relevat că în ms. 1.497, care datează, după cum s-a arătat, de prin februarie 1851, poezia O seară la Lido nu are decît cinci strofe, şi anume, cele din urmă cinci din versiunea definitivă. Lido — insulă vestită pentru plaja ei din imediata apropiere a Veneţiei. Versul „Tu porţi un nume dulce şi scump inimii mele", din penultima strofă, se referă la faptul că iubita sa se numea, ca şi mama poetului, Elena. Givdeca — unul din grupurile de insule pe care e aşezată Veneţia. Exista, de asemenea, în Veneţia, un canal della Giu-decca. Toni — este, după cum rezultă din însemnările scriitorului, numele autentic al gondolierului care a plimbat pe cei doi tineri în timpul popasului lor pe canaturile Veneţiei. GONDOLETA Sînt Contraziceri între datarea din volum şi oea din unele manuscrise, indicîndu-se într-o parte septembrie 1846, în alta m noiembrie 1846. Consideram că poezia a fost scrisă în perioada dintre începutul lui octombrie ţi 22 noiembrie 1846. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 158—157); reprodusă în ed. 1863 (p. 158—159) ţi ed. 1875, voi. I (p, 167—168), Titlul poeziei a evoluat în diversele versiuni din jurnalul poetului şi în ms. 1.479 în felul următor: Barcarola NiniţU, Barcarolă (cu subtitlul Cîntic venefian), în sfîrşit, Gondoleta. CANŢONETA NAPOLITANĂ Scrisă, aşa cum indică ţi poetul, în ianuarie 1847, poate la Napoli. Manuscrisul 823 indică acelaşi an, dar d& ca loc al zămislirii poeziei oraşul Palermo. Publicată pentru prima oară în Bucovina, nr. 5, 28 ianuarie/9 februarie 1850, p. 23, apoi în Zimbrul, nr. 15, 21 august 1850, p. 63. Reprodusă în ed. 1853 (p. 158—159), ed. 1863 (p. 160—161) şi ed. 1875, voi. I (p. 169—170). In ms. 823 titlul poeziei era Canţonetă siciliană. VISURILE Deşi poezia este datată de poet cu mare precizie a amănuntelor : „Palermo, Villa Delphiaa, februar 1847“, este admisibilă ipoteza că ea ar fi fost scrisă mai tîrziu. Poezia nefigurind în ms. 1.497, e locul să credem că a fost scrisă între februarie 1851 ţi primăvara 1853, Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 160—161); reprodusă în ed. 1863 (p, 162—163) şi ed. 1875, voi, I (p. 171—172). ADIO Scrisă probabil, aşa cum indică scriitorul în ediţia Operelor complete, în mai 1849, la Constantinopol, deşi in ms. 1.497 poezia este intitulată Mai 1847 (ceea ce n-ar fi, în definitiv, un argument determinant), iar în ed. 1853, la sfîrşit, are însemnarea : „Constantinopoli, mai 1847“. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 162—164) ; reprodusă în ed. 1863 (p. 164—166} şi ed. 1875, voi. I (p. 173—176). 334 PE MAREA Scrisă, după cum scriitorul însuţi notează, în mai 1847, „pe Marea Neagra", pe drumul de întoarcere spre ţară, după moartea Elenei Negri, cam între 10—14 mai. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 165—167); reprodusă în ed. 1863 (p. 167—169) ţi ed. 1875, voi. I (p. 177—179). URSITA MEA , Scrisă, aşa cum arată poetul, la Malta, în 1849, cu prilejul întoarcerii spre Franţa de la ConstantLnopol. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 168—171); reprodusă în ed. 1863 (p. 170—173) şi ed. 1875, voi. I (p. 180—183). Castelul şi palatul de pe mare Ia care se referă poetul sînt desigur casa de la Pribeşti, unde, în 1840, Alecsandri a cunoscut pe Elena Negri, ţi Palatul Benzon, de la Veneţia, unde au locuit ei în 1846. LA VENEŢIA MULT DUIOASA Scrisă, probabil, în intervalul de după alcătuirea albumului trimis lui C. Negri, care a devenit ms. 1.497, deci după februarie-martie 1851, pînă în primăvara anului 1853, cînd volumul Doine ţi Lăcrimioare trebuie să fi fost încredinţat tiparului. Publicată pentru prima oară în ed, 1853 (p, 172—173); reprodusă bi ed. 1863 (p. 174—175) şi ed. 1875, voi. I (p. 189—195). SUVENIRE Ciclul Suvenire are un caracter mai eclectic decît cele de pînă acum. Lucrul acesta îl simţise de altfel scriitorul însuşi. In diverse manuscrise în care aceste poezii sînt grupate — de obicei amestecate cu cele din Lăcrimioare, constituind, în definitiv, ţi ele nişte „suvenire" — el le intitulează Poezii felurite (ms. 823) sau, simplu, Poezii (nas. 1,497). Mai tîrziu, după ce albumul devenit ms. 1.497 de astăzi fusese trimis lui C. Negri, poetul taie vechiul titlu Poezii felurite, pe caietul ce-i rămăsese, Şi-l înlocuieşte cu Suvenire, ass VISUL Scrisă după toate probabilităţile în 1843, aţa cum axată scriitorul Însuţi. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 89, 8 octombrie 1844, p. 312. Reprodusă în ed. 1853 (p. 177—180), ed. 1863 ţp. 179—182), ed. 1875, voi. 1 Cp. 189—192). PE MALUL MAREI Scrisă, după toate probabilităţile, nu în august 1846, cum indică scriitorul în toate ediţiile sale, ci în august 1845, cînd el se aflase în insula Prinldpo. De altfel, în ms. 1.497, la sfîrşit, avem data 1845. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 181—183); reprodusă în ed. 1863 (p. 183—185) şi ed. 1875, voi. I (p. 193—195). PĂSĂRICĂ Scrisă, aţa cum indică poetul însuţi, la laţi, în 1843. Publicată pentru prima oară în Bucovina nr. 1, 14/26 februarie 1849, p. 1. Păsărică este aproape o fabulă, în orice caz o poezie alegorică. Publicarea ei abia în 1849, şi încă într-o revistă ce nu apărea în Moldova, confirmă acest lucru. Cenzura lui Mihail Sturza n-ar fi îngăduit publicarea unor versuri în mod evident potrivnice deopotrivă protectoratului ţarist şi domnitorului foarte slugarnic şi venal — şarpele din poezia noastră. In ce priveşte atitudinea faţă de ţarismul rus, ea este explicabilă, mai ales în rîndul maselor largi şi în cercurile avansate ca idei din acea vreme. Lenin scria de altfel îa legătură cu politica ţarismului din anii în care se situează poezia lui Alecsandri : „Cu o jumătate de secol în urmă, Rusia îţi câştigase definitiv reputaţia de jandarm internaţional, în cursul secolului trecut, autocraţia ţaristă ia făcut eforturi însemnate pentru sprijinirea oricărei reac-ţiuni din Europa şi chiar pentru înăbuşirea directă, pe calea armelor, a mişcărilor revoluţionare din ţările vecine. E de ajuns să ne amintim de campania întreprinsă de Nioolae I în Ungaria 5» ţi de numeroasele răfuieli cu Polonia, pentru a ne da seama de ce conducătorii proletariatului socialist internaţional, începînd din deceniu! al 5-lea al secolului trecut, au arătat în repetate rînduri muncitorilor şi democraţiei din Europa că ţarismul este principalul bastion al reacţiurrii din întreaga lume civilizată" (V. I, Lenin: Opere complete, voi. 19, ed. II, Bucureşti, 1963, p. 54). MAIORULUI IANCU BRAN Scrisă nu în anul 1843, cum datează scriitorul, ci, de fapt, între 26 şi 30 decembrie 1842, adică imediat după moartea amicului său. Publicată pentru prima oară în Albina românească, nr. 103, 31 decembrie 1842, p. 412, Reprodusă în ed. 1853 (p. 186—187), ed. 1863 {p. 188—189), ed. 1875, voi. I (p. 198—199). Ian cu Brâu, ofiţer de miliţie, ale cărui onestitate şi caracter Ie laudă şi C. Negruzzi într-un artiool publicat alături de poezia lui Alecsandri în Albina românească, a trăit între 1806—1842. DESROBIREA ŢIGANILOR Scrisă poate chiar la 31 ianuarie 1844, în orice caz, în cele cîteva zile ce urmează acestei zile, pînă Ia 6 februarie, data apariţiei. Publicată pentru prima oară în Propăşirea — supliment extraordinar — nr. 5, 6 februarie 1844, p. 4. Reprodusă în ed. 1853 (p. 188—189), ed. 1863 (p. 190—191), ed. 1875, voi. I (p. 200— 201). In revistă, titlul poeziei este 31 ghenar 1844; iar în ms. 1.497, Desrobirea ţiganilor mănăstireşti. Problema ţiganilor, ţinuţi încă în stare de robie în Moldova, ca şi în Ţara Românească, agita în vremea aceea, din ce în ce mai puternic spiritele. La 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturza hotărăşte ca Obşteasca Adunare să voteze eliberarea ţiganilor robi pe moşiile mănăstirilor şi ale statului. Acest eveniment îl salută Alecsandri în poezia sa. Eliberarea tuturor ţiganilor, deci şi a celor robi pe moşiile particularilor, s-a făcut mai tîrziu, sub domnia lui Grigore Ghica. In Vasile Porojan (1880), una din puţinele sale răspunsuri la Scrisorile către Vasile Alecsandri ale 33 T- lui Ion Ghica, scriitorul nostru a evocat, ca şi în Istoria unui galbm (1844), ceva din suferinţele ţiganilor robi. ODA CĂTRĂ BAHLUI Scrisă în ultima parte a anului 1844, probabil după suspendarea Propăşirii, căreia desigur Alecsandri îi destina bucata de proză laşii în 1844, în care se afla intercalată şi această poezie. Publicată pentru prima oară în Calendarul pentru poporul românesc pe arad 1845, Iaşi, p. 124. Reprodusă în ed. 1853 (p. 190—191), ed. 1863 (p. 192—193), ed. 1875, voi. I (p. 202— 203). ZIMBRUL ŞI VULPEA Poezia este datată pretutindeni oa fiind scrisă în anul 1844, cu excepţia ms. 823, unde e datată: „Palermo, februarie 1847“. E posibil ca Alecsandri să fi dat forma definitivă poeziei la această din urmă dată, scrisă într-o primă formă încă din 1844. Publicată pentru prima oară în Foaie pentru minte, inimă şi lieratură, nr. 23, 7 iunie 1848. După toate probabilităţile, aceeaşi situaţie politică ce a prilejuit poezia Păsărică a determinat şi fabula aceasta, unde plecînd de la o fabulă a lui La Fontaine, adaptează şi face ca zimbrul, simbolizmd Moldova, să respingă ispitirile şiretei vulpi, ce-i oferea insistent avantajele protectoratului său. CURCILE Scrisă în 1844, după indicaţia ce o dă scriitorul în ms. 1.497, singura pe care o avem de altfel- Publicată pentru prima oară în Zimbrul, nr. 23, 18 septembrie 1850, p. 89. Reprodusă în ed. 1853 (p. 194—195), ed. 1863 (p. 196—197), ed. 1875, voi. I (p. 206—207). Este una din puţinele fabule scrise de Alecsandri. FRUMOASA COPILITA Scrisă în 1844, insă nu la Borsec, cum indică scriitorul, care a fost în această localitate în luna iulie, ci la Iaşi, mai înainte 333 de această dată, de vreme ce poezia se tipărea în cadrul Istoriei unui galbtn încă din luna iunie. Publicată pentru prima oară în Propăşirea, nr. 22, 11 iunie 1844, p. 174. Reprodusă în ed. 1853 {p. 196—197), ed. 1863 (p. 198—199), ed, 1875, voi. I (p. 208—209). In ms. 1.497 ea avea subtitlul romanţă. Z. Filipescu, căreia îi este dedicată poezia, este tînara Zoe, din familia Filipescu de la Bucureşti, întâlnită de poet la băile Borsec din Transilvania. ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA Scrisă în 1846, aşa cum însemnează şi scriitorul, desigur pe albumul vreunei doamne din Iaşi, deci înainte de începutul lui iunie, cînd pleacă în lunga sa călătorie peste hotare. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 198—199); reprodusă în ed. 1863 (p. 200—201), ed. 1875, voL I (p. 210-211). D-na N..., căreia îi este dedicată poezia, pare să fie Zulnia Negri, sora Elenei Negri. PE UN ALBUM Scrisă în anul 1847, în cursul lunii iulie, la Mehadia, deci după 7/19 iulie, cînd ştim că poetul pornise înspre această localitate. Ms. 823, de altfel, confirmă această dată, pe care se pare că poetul voia să o ascundă. Publicată pentru prima oară în ed. 1858 (p. 200). Reprodusă în ed. 1863 (p, 202), ed. 1875, voi. I (p. 212). ROMANŢA Scrisă la Mebadia, cam în aceeaşi vreme şi în aceleaşi împrejurări cu poezia Pe un album, deci după 7/19 iulie 1847. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 201—202); reprodusă în ed. 1863 (p. 203—204), ed. 1875, voi. I (p. 213—214). ADIO MOLDOVEI Scrisă, după cum indică datarea din ms. 823, în iunie 1846, la Gala fi, cînd Alecsandri părăsea într-adevăr acest port, îndrep- 3M tîndu-se mai întîi spre Constantinopol. PăstrSnd-o între manuscrisele sale, cînd i s-a cerut în 1849 material pentru ziarul Bucovina, el a trimis-o, datmd-o însă 1348, pentru a-i da o semnificaţie patriotică mai adîncă, legînd-o de drama revoluţionarilor de la 1848, siliţi să se exileze, sâ-şi părăsească ţara iubită după înfrîngerea mişcării revoluţionare de către Mihai Sturza. Publicată pentru prima oară în Bucovina nr. 10, 13/27 aprilie 1849, p. 51. Reprodusă în ed. 1853 (p. 203—205), ed. 1863 (p. 205—207), ed. 1875, voi. I (p. 215—217). LA MORMÎNTUL LUI GR. ROMALO t Scrisă în ultimele zile din mai, poate în primele zile din iunie 1849, în orice caz, în jurul zilei de 31 mai 1849, cînd avu loo înmormîntarea lui Grigore Romalo, la Constantinopol, unde se afla atunci şi poetul nostru. Publicată pentru prima oară în Bucovina, nr. 24, 5/17 august 1849, p. 133. Reprodusă in ed. 1853 (p. 206—207), ed. 1863 (p. 208—209), ed. 1875, voi. I (p. 218—219). Grigore Romalo (1820—1849), prieten şi tovarăş de luptă al lui Alecsandri, face parte dintre tinerii revoluţionari de la laţi din martie 1848. Prins şi schingiuit de oamenii domnitorului Sturza, este apoi exilat Ia Constantinopol, unde moare la sfîrşitul lui mai 1849, ceea ce poetul exprimă în versurile : Martir iubite a libertăfei, Tu mori departe de-cd tău pămînt! Mori trisi pe ţărmtd străinătăfei Şi noi te ducem l-al tău mormînt t ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ Scrisă cu prilejul întoarcerii scriitorului din exilul de după revoluţia de Ia 1848, deci în ultimele zile din decembrie 1849. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 208—210); reprodusă în ed. 1863 (p. 210—212), ed. 1875, voi. I. (p. 220—222). Stt LA MOARTEA LUI P. CAZIMIR Scrisă la 19 sau 20 septembrie 1850, cu prilejul morţii amicului său, petrecută la 19 septembrie, Publicată pentru prima oară în Zimbrul, nr. 24, 21 septembrie 1850, p. 94. Reprodusă în ed. 1853 {p. 211—212), ed. 1863 (p. 213—214), ed. 1875, voi. I (p. 223—224). în Zimbrul titlul este 19 septembrie 1850. Petre Cazimir (1882—1850), doctor în filozofie şi drept, cu studiile desavîrşite în Germania şi Franţa, făcea parte din cercul prietenilor şi tovarăşilor de lupta ai lui Alecsandri. Ia parte la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi este exilat. Moare după reîntoarcerea sa din exil. DRIDRI Scrisă, aşa cum indică scriitorul, în 1851, imediat ce află vestea morţii prietenei sale, probabil pe la mijlocul lunii mai, cînd sosea în capitala Franţei. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 213—217); reprodusă în ed. 1863 (p. 215—219), ed. 1875, voi. I (p. 225— 229). Dridri este eroina romanului cu acelaşi nume pe care Alee-sandii l-a scris mult mai tîrziu şi l-a publicat, deşi nu-1 sfîrşise, în Revista contimporană (mai şi iunie 1873). Cîmpii Elisei — Champs-Elysâes, vestit loc de plimbare din Paris. Gin, plural gin» — fiinţe supranaturale la arabi şi la alte popoare asiatice. UMBREI LUI NICU GHICA Scrisă în ajunul publicării ei, fiind legată de un eveniment neaşteptat ca sinuciderea lui N. Ghica, membru al cercului de prieteni din jurul scriitorului. 341 Publicată pentru prima oară în Zimbrul, nr. 59, 24 ianuarie 1852, p. 223, sub titlul Lui Nicu Ghica... Reprodusă în ed. 1853 (p. 218—221), ed. 1863 (p. 220—223), ed. 1875, voi. I {p. 230—233). DOR DE CĂLĂTORIE Scrisă, după datarea scriitorului însuşi, în 1852, fără îndoială în primăvara sau vara acelui an, cînd, după cum atestă şi corespondenţa, dorul său de călătorie era mai arzător. în septembrie, de altfel, el pleca spre Paris, deci poezia n-ar mai fi avut rost să fie scrisă după această dată. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 222—223), ed. 1863 (p. 224—225), ed. 1875, voi. I (p. 234—235), BOSFORUL Scrisă, după cum indică scriitorul însuşi în ms. 1.497, în anul 1845, cu prilejul primei sale călătorii la Constantinopol, deci după 15 august şi pînă la 16/28 octombrie. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 224—226), ed. 1863 (p. 226—228), ed. 1875, voi, I (p. 236—238). STROFE LUI C. NEGRI Scrisă, după toate probabilităţile, între iunie şi decembrie 1849. Publicată pentru prima oară în ed. 1853 (p. 227—230), ed. 1863 află în ms. 820, f, 26r—29r. O SCÂFÎRLIE URIAŞĂ Scrisă probabil prin 1888. Se află îi» ms. 820, f. 52r. UNOR CRITICI Scrisă la Mirceşti, probabil în 18S8. Se află în ms. 820, f. 53r—54r. 4M CICLONUL Scrisă, după însăşi datarea autorului, în august 1888, la Mirceşti, în urma unei pustiitoare furtuni ce a bîntuit meleagurile unde el se afla atunci. Se află în ms. 820, f, 55r—56r. ROMÂNCA DE LA GRIVIŢA Scrisă la o dată ce nu poate fi precizată. Se află în ms. 820, f. 57r. LA UN COCOSTÎRC I ŞI II Scrise, după indicaţiile ce Ie avem, în anul 1888. Cele două poezii nu le aflăm printre manuscrisele lui Alecsandri, dintre care de altfel atîtea s-au pierdut, din păcate, dar au fost publicate de G. Bengescu, cu indicaţia că Ie deţinea de la scriitor, în Amintiri despre viaţa intimă a lui Alecsandri în timptd misiunii sale diplomatice la Paris. Scrisori ţi versuri inedite (1885—1890), apărut în Convorbiri literare, nr. 11—12, martie 1892, p. 960—986. PE VÎREUL VISURILOR NALTE Scrisă poate în 1889. Se află în ms. 809, f. 4v. INDICI MMiiH “ w- _«p B 2îşş$şşmş$îîîî £’ S aţ' S teîl^iiîîl E '*■ u a- - -g/V* a" W ba ta to ta to Itlifl - -1- ^iB “.as ţş co S »^S § O©' A 9pr o .. Jr< iiifir |fSS*ţ I* ~.;|1 fi?» .5 J-* £3 • “ cn^ I—• . ba OT I a ^ITs/ i afiT .... II sI «£ s JT wc CT. £ 03 •8 uoiiizaoj ţv yuaavdiv 30kim D Dan, capitan de plai: II, 71 De crezi în poezie...: î, 94 Dedicare: H, 154 Desclntic: XI, 281 Despărţirea; I, 99 Desrobirea ţiganilor: I, 145 Deşteptarea României: I, 179 Dimineaţa; I, 829 D-lui C. Hurmuzachi: II, 237 Doammt Maritz Sturza, născută Ghica: II, 285 Doina; I, 5 Doina ivhirei : I, 65 Domnului Gabriel Azats: II, 222 E El Ti’baa : I, 220 EmmiI, 254 Epistola generalului Florescu : II, 190 F Făt-Logojăt: I, 48 Festin aux bords du Rhâne: II, 240 Fiind' bolnav la Pnnkipo: II, 269 Fmtînn : I, 347 Floarea oceanuluiI, 204 G Garda saraiului; II, 116 Gerul: I, 316 Ghioaga lui Briar ; II, 129 Gondola trece: I, 281 H Hodja Murad-paşa: II, 111 Hora : I, 50 Hora Ardealului; II, 234 Hora de la Griviţa ; II, 1S6 Iahtul: I, 212 Iarna: I, 315 410 Domnului Louis Roumiettx: II, 220 Domnului şi doamnei Jacques Lahovary : II, 284 Dor de călătorie: I, 188 Dorul: I, 63 Dorul de mare : I, 264 Dorul româncei: I, 59 Două suflete : I, 404 Dragoş : I, 237 Dridri: I, 161 Dulce înger...: I, 101 Dumbrava-Roşie: II, 9 Erin : II, 214 Eroii de la Plevna : II, 270 Fiori de nufăr : I, 340 Floriile : I, 331 FluierulII, 286 Fraţii Jderi: II, 178 Frumoasă copiliţă: 1, 150 Gondoleta : I, 119 Groza: I, 31 Grui-SingerII, 83 Hora de la Plevna; II, 184 Hora dobrogeană: II, 207 Hora unirei: I, 270 Hoţul ţi domniţa: I, 208 ' Imn religios: I, 378 Inscripţie pe uşa Curţei-de-Ar- Iarna la Stridia : II, 292 Ieri şi astăzi: I, 381 Imn cătră soare: II, 287 Imn lui Ştefan cel Mare: I, 379 I în miezul iernii: II, 199 Inşiră-te, mărgărite : I, 398 ge? : II, 283 Inscripţie pe ciaducul de la Forcalquier: II, 234 Izvorul: II, 208 Întoarcerea In ţară: I, 158 La banca de Mirceşti: II, 244 La gura sobei: I, S20 La MagentaI, 279 La moartea lui F. Cazimir: I, 160 La mormîntul Iul Cr, Romalo: I, 157 La Fdlest.ro: I, 276 La poeţii români: I, 290 La Sevastopol: I, 235 IjO un cocostârc; II, 805 La Veneţia mult duioasă; I, 132 Lacul de Como: I, 292 IJîcrimioare: I, 89 Le slgrnl du tâveil: II, 258 Legenda ciocirUei: II, 92 Legenda crinului: II, 289 Legenda lăcrimioarei: n, 102 Legenda rindunicăi: II, 66 Legendă de la Dorna: II, 53 JJnda-Rma: I, 353 Lunea din Mirceşti: I, 3S7 Lupul ţi momlţa: I, 386 Maghiara: lt 20 Maiorului I«nc« Bran: I, 144 Malul Şiretului: I, 339 Mandarinul: I, S57 Marea Mediterană : I, 309 Mărgărită: II, 197 Moldova în 1857: I, 257 Muntele de foc : I, 205 M Mărgărinta din Muncel: I, 408 Mărioara, Florioară: I, 67 Mezul îemei: I, 319 Mîndrutiţa de la munte: I, 58 Moara de cînt .• I, 384 Murad Gâzi sultanul şi Becri Mustafa : II, 133 N. Bălcescu murind: I, 224 Noaptea : I, 328 O noapte la. Alhambra: I, 214 O noapte la ţară: I, 95 O scăfîrKe uriaşă: II, 297 O seară la Udo: I, 117 Oaspeţii primăverii: I, 826 Odă cătră Jiahlai; I, 146 Noaptea albă: II, 120 Noaptea Sfîntului Andrii: I, 261 Odă la statua lui Ştefan cel Mare: II, 195 Oda ostaşilor români: II, I8S Odă stafuici lui Mihai Viteazul i II, 49 Omul singuratic : I, 405 p Tăiatul Loredano: II, 58 Pastel chinez: I, 359 Poştele: I, 338 Patru regini: II, 212 Păsărică : I, 142 Păsărică măreţ: I, 202 Pescarul Bosforului; 1, 104 Păstorii pi plugarii; H, 176 Pe albumul d-nei Z : L 421 Te albumul d-nei V. Boerescu : II, 250 Pe albumul domnişoarei A. Jora: I, 419 Pe albumul domnişoarei Maria Docan : J . 417 Pe albumul domnişoarelor Florescu : I, 420 Pe ăHnimul d-rei Esmeralda Cretzeanu: II, 252 Pe albumul d-rei Fr. Gr.: II, 255 Pe albumul d-rei Ida Vegezzi RuscaUa: I, 273 Pe albumul d-r»i X : I, 426 Pe albumul d-rei X: II, 254 Pe albumtd E...: II, 268 Portret dedicat princesei Natalia Ghica : I, 351 Presimţire: I, 272 Prier şi fata iernei * II, 147 Răzbunarea lui Statu-Falmă : II, 37 Rodica : I, 336 Romanţa de toamnă: II, 274 Romanii!; I, 154 Sania : I, 318 Sămănatorii; I, 335 Sburătorul: I, 53 Scrincfohui; I, 401 SecerişulI, 348 Segflidilă: l, 218 Sentinela romană: I, 182 Serenada lui Sckubert: II, 267 Pe albumul princesei Aglae Ro-setti: I, 415 Pe albumul princesei Maria Ştirbei ; II, 248 Pe albumul unei copiîife pariziana : I, 424 Pe coastele Calabret: I, 352 Pe malul mărei: I, 140 Pe marea; I, 127 Pe un album : I, 153 Pe un album: II, 276 Pe un album; II, 291 Pe un album necunoscut: II, 239 Pe un niorrrănt: II, 242 Pe mrful visurilor nalte : II, 305 Peneş Curcanul: II, 167 Pilotul: I, 274 Plugul blăstemat: II, 294 Plugurile; I, 334 Podul: II, 263 Poetului Mistral: II, 216 Pohod na Sybir: II, 62 Poiana farmec&toare : II, 150 Portret dedicat doamnei X... Y... Z... : I, 350 Puii cleştii: II, 278 Punguliţa : I, 413 Puntea: I, 345 Romanţă — Pe albumul d-nei M. D.: I. 293 Românca de la Griviţa ; II, 302 Ronsard la Tuhtza: II, 218 Soro, sorioară... : II, 280 -Steaua ţării: I, 268 Stelele — Doină : I, 222 Stelele: I, 403 Steluţa ; I, 87 Strigoiul: I, 36 stroe Plopan: II, 159 Strofe despărechete: I, 429 41S Serenada: I, 893 Sergentul: H, 174 Serile la Mirceşti: I, 311 Sfîrşit de toamnă : I, 314 Sfttşitul iemei: I, 324 Soare de iarnă: II, 155 Soarele, vântul şi gerul: I, 399 Sora şi hoţul: I, 13 Ştefan şi Dunărea: I, 411 Tataml; I, 55 T'inăra creolă: I, 374 Toamna ţesătoare: II, 55 Tara: II, 260 Umbrei lui Ntc-u Ghica : I, 165 Vn epitaf: II, 243 Unor critici: II, 298 Strofe improvizate lui C. RoUa: II, 157 Strofe lui C. Negri: I, 172 Strofe scrise pe un părete: I, S77 Strunga; I, 43 Surorii mele: I, 267 Suvenir de la Prale: II, 238 Ştefan-vodă şi codrul: I, 409 Tudora de la Tîrşor: II, 47 Tunetul; I, 330 T Ursita mea: I, 129 Ursiţii: I, 33 Voiul lui Traian: I, 363 VeneţiaI, 109 Versuri scrise pe un pergament pentru Ischia: II, 282 Vezi tu vulturul... : I, 98 Vîs de poet: I, 191 ViscolulI, 317 Visul: X, 137 Visul ferice : l, 390 Visul /uf Petru Rareş: I, 248 Visurile: I, 123 Vînători şi vmătcare: I, 397 Vin&toml: I, 344 Vîntul: I, 402 Vîntul de la miazăzi: II, 124 Z Zilele Săbii: II, 201 Zimbrul şi vulpea: I, 147 1 mai: 1, 241 15 mai 1848: II, 233 8 mart: I, 90 25 mai 1856: II, 245 413 INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după primul vers) A Aburii uşori a nopţii ca fantasme se ridică (Malul Şiretului) : I, 339 Acea zi mult frumoasă, cea zi de aeuitare (1 mai); I, 241 Ades în codri noaptea, Ia stele (Pe albumul d-rei Ida Vegezzi Ruscaîla): I, 273 Adeseori departe de-a lumei triste .valuri (Odă cătră Bahlui) : I, 148 Adio ! ah, niciodată (Adio): I, 243 Aerul e viu şi proaspăt I... el trezeşte şi învie (Balta) : I, 346 Ah 1 cîte glasuri de armonie (Cîntice şi sărutări): I, 228 Ah, mă giur pe-a ta zîmbire (Serenada lui Sckubert): II, 267 Ah! mi-e dor, mi-e dor de tine (Dorul) t I, 63 Ah! viaţa pentru mine (Pe marea): I, 127 Albă păsărică (Păsărică): I, 142 Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare (Dumbrava-Roşie): II, 9 Amice, vrei sâ afli ce fac şi cum trăiesc (Epistola generalului Florescu): II, 190 Aşezat la gura sobei noaptea pe cînd viscoleşte (La gura sobei) ; I, 320 Au nins cu argint (Pe albumul d-rei Esmeralda Cretzeanu) : II, 252 Auzit-ai, frate, de un plai frumos (Cînticul Mărgăritei): I, 200 B Balcanul şi Caipahil, la Dunarea mareaţă (Balcanul şi Carpatul) : II, 105 414 Bate vînt de piimavarâ şi pe muguri îi deschide (Lunca din Mirceşti); I, 337 Bathor cardinalul, uşurel de minte (Calul cardinalului Bathori): II, 44 Bătrînul Dan trăieşte ca şoimul singuratic (Dan, capitan latine); II, 109 Lâsat-am lumea voauă în zi de primăvară (Un epitaf) ; II, 243 2?« 419 Lunca mie draga] aşa, de-a mea inimă cîntatâ (Ciclonul) : II, 300 M Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdăvi (Mărgă-rinta din Muncel): I, 408 Mandarinu-n haine scumpe de matasă vişinie (Mandarinul): I, 357 Mărgărită de la rai (Mărgărită): II, 197 Măi tatare, ţine-ţt calul (Tatanil) ; I, 55 Măreţ, adînc şi luciu călătoreşte Rinul (Căderea Rinului): I, 394 Mărire, adorare, îngenunchere ţie (Odă statuiei lui Mihai Viteazul): II, 49 Mergi să-ţi iei dreapta răsplată de îa dreptul ziditor (Maiorului lancu Bran) : I, 144 Miţulică, dulce floare (Pe albumul domnişoarei Maria Docan) ; I, 417 Mîndruliţă de la munte (Mîndruli{,a de la munte): I, 58 Multe flori iueese în lume (Lăcrimioare) : I, 89 N Nalţimea efemeră !a care ai ajuns (O scăfîrlie uriaşă): II, 297 Natura de minuni e plină (Pe albumul d-rei X); II, 254 Nişte curci îmbătrînite (Curcile): I, 148 Noaptea-i albă, luminoasă (Noaptea albă) : II, 120 Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă (Noaptea) : I, 328 Noroc hun L. Pe cîmpul neted ies românii cu-a lor pluguri ! (Plugurile) „■ I, 334 Nous ctions lâ cinq Felibres (Festin aux bords du Rhone): II, 246 O O 1 Făt-Lcgofete (Fât-Logofăt) : I, 48 O ! punguliţă dalbă (Punguliţa): I, 413 O rază răzleţită de soarele apus (Legenda crinului,); II, 289 O ! soare, creatorul rând de pe tronul său (Imn cătră soare): II, 287 420 O I Soaie, vecinic călător I (Soare de iarnă) : II, 155 O veste necrezută în ţară s-au lăţit (Ana doamna): II, 41 Oaspeţii caselor noastre, cocostirci şl rîndunele (Sfîrşit de toamnă): I, 814 Ori a cui să fie grădina de flori (Pe un album necunoscut): II, 339 P Patru surori de nalt renume (Patru regim): II, 212 Păstorul zise : „Cinel-cinel (Ctnel-cinel): I, 56 Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată (Stelele) ; I, 403 Pe al ţării noastre zare (Coroana Moldavieî): II, 235 Pe-ale vieţii unde să pluteşti uşoară (Pe albumul E...): II, 268 Pe cărarea înflorită care duce Ia fîntmă (Fîntîna) : I, 347 Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare (Baraganul): I, 301 Pe cel deal, pe coaste (Ceasul rău): I, 39 Pe cei munţi pustii, sălbatici (Muntele de foc): I, 205 Pe cerul nalt luceşte un rîu albiu de stele (Catea-robUor): I, 354 Pe cîmpia dunăreană care fuge-n departare (Valul lui Traian): I, 363 Pe cînd la cuibu-i paserea zboară (Crai-nou); I, 16 Pe cînd steaua se oglindă (Crinul): I, 294 Pe coastele Calabrei vaporu-naintează (Pe coastele Cala-brei); I, 352 Pe deal, la Palestre, vitejii zuavi (La Palestro): I, 276 Pe drumul de costişe ce duce Ia Vaslui (Sergentul): n, 174 Pe drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zapadă (Eroii de la Plecrui): II, 270 Pe geana cîmpului albiu (Vînătorî fi vînătoare): I, 397 Pe lanul lung şi verde, cu grîul răsărit (Tunetul); I, 330 Pe malul mărei de spume-albită (Aşteptarea): I, 107 Pe marea lină (Barcarolă veneţiană); I, 112 Pe muchi de prăpăstii lunecând uşor (Întoarcerea în ţară): I, 150 Pe o culine-nvecinată (Doamnei Maria Sturza, născută Ghica): II, 285 Pe o noapte-utuneebasă (Pilotul): I, 274 Pe-o pajişte întinsă, cu flori îmbelşugată (Zimbrul şi vulpea): I, 147 4b Pe podul unui vas feeric (Podul): II, 203 Pe senin călătoreşte (Dorul de mare): I, 264 Pe-un canal îngust ce curge ca vra şerpe cristalin (Pastel chinez): I, 359 Pe-un deal oarecare (Moara de vînt): I, 384 Pe vîrful aprig acestor maluri (Floarea oceanului): I, 204 Pe vîrful visurilor nalte (Pe vîrf ul visurilor nalte) „■ II, 805 Pe zidul din Alhambia luceşte-n răsărit (Lirtda-Raia) : I, 353 Perdelele-s lăsate ţi lampele aprinse (Serile la Mirceşti): I, 811 Pintre arborii din munte (Legendă de la Doma): II, 53 Pintre munţi călătorind (Suvenir de la Prale): n, 238 Pîcla deasă-mbrobodeşte munţii nalţi, plini de verdeaţă (Pe un album): II, 291 Plăcută, simţitoare, în toate graţioasă (Portret dedicat princesei Nat alia Ghica): I, 351 Plecat-am nouă din Vaslui (Peneţ Curcanul): II, 167 Precum în vară dulci păsărele (La poeţii români) : I, 290 Prietinul meu Negri, iubit şi dulce fratel (Strofe lui C. Negri): I, 172 Primăvara cea verzie (Dor de călătorie); I, 168 Prin a negurilor sîtă de cu noapte iama cerne (Iarna la Sinaia) : II, 292 Prin cea luncă sunătoare (Poiana farmecâtoare); II, 150 Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie (Flori de nufăr): I, 340 Priviţi pe cele dealuri înalte, înverzite (Păstorii şi plugarii) ; II, 176 Purtînd cofiţă cu apă rece (Rodiea): I, 836 O Quatre monts en Europe escaladent Ies eieus (Le signal du rfveil) : II, 256 R Răsai, soare (Descîntic)II, 281 Ridică vălul negru ce-acopere-a ta faţă (O seară la Lido) • I, 117 Român verde ca stejarul (Cîntic ostăşesc): I, 61 Ronsard, al regilor poet (Ronsard la Tuluza) : II, 218 s S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării (Sjîrştiul Urnei) : I, 324 S-au iubit iama cu gerul (Prier şi fata iernei) : II, 147 Sămănătorii harnici, cu sacul subsuoară (Sămănătorii) I, 835 Scumpă, albă lăcrimioară! (Visurile): I, 123 Scumpă Moldovă ! ţară de jale (Moldova în 1857): I, 257 Scumpă ţară ţi frumoasă (Adio Moldovei): I, 155 Se dase trei asalturi redutei neînvinse (Căpitanul Piomano): IX, 182 Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri (Garda şarmului) ; II, 116 Sînt ore de jale fără mărginire (Pe albumul d-nei Z.): I, 421 Soro, senioară (SoroT soţioara...): II, 280 Spre orizonul depărtat (Pe albumul d-nei V. Boerescu): H, 250 Spune-mi, inimă ferice (Presimţire): I, 272 Strein Ia malul mării zac în singurătate (Fiind bolnav la Prinkipo) : II, 209 Sub acest măreţ castan (25 mai 1856); II, 245 Sub cer de plumb întunecos (Pohod na Sybir): II, 62 Sub cerul splendid al Prevenţii (Brind): II, 209 Suflat-a vîntul morţii pe dulcea-mi primavară {Strofe scrise pe m părete); I, 377 Sultanul de Maroc (El R'baa)I, 220 Superbă, maiestoasă, te simţi că eşti regină (Portret dedicat doamnei X... Y... Z...): I, 850 Sus, în deal, la monâstire (Sora şi hoţul); I, 13 Sus la munte ningea plouă (Banul Mătăcină): I, 231 Sus pe culme bradul verde (Bradul): I, 322 Sus, pe muchea dealului (Stroe Plopan): II, 159 Sus. pe muntele Ceahlău (Biserica risipită): I, 196 s Şede baba pe călcâie (Baba Cloanţa): I, 7 Şoapta nopţii se aude suspinând încetişor (Puntea)I, 345 Ştefan-vodă rătăcit (Ştefan-vodă şi codrul): I, 409 * Te duci, iubita scumpa, în ţărmuri depărtate (Despărţirea) ; I, 99 Te-nalţă, viaduce, s*aduni în acest loc (Inscripţie pe ufa-ducul de la Forcalquier): II, 224 Te slăvesc, o I zi ferice 1 sfintă zi de libertate (Desrobirea ţiganilor): I, 145 Tes adieux sont empreints de grâce (La banca de Mirceşti): II, 244 Toamna mîndră, harnică (Toamna ţesătoare): II, 55 Trece vara cea-nflorită (Doina iubirei): I, 65 Trei călători fantastici cutrieră pămîntul (Soarele, vîntul şi gerul): I, 399 Trei copile de-mpărat (Inpră-te, mărgărite) : I, 296 Tu, care eşti perdută în neagra vecinicie (Steluţa) : I, 87 Tu, care în beţie de oarbă linguşire (D-lui C. Hurmuzachi) : II, 237 Tu, care-n fapt de dimineaţă (La un cocostîrc): II, 303 Tu, ce-ai fost în lume atît de iubit I (Umbrei lui Nicu Ghica) : I, 165 Tu ce de mine rnult departe (Pe albumul d-rei X): I, 426 Tu din cer venită-aice (Serenada): I, 393 Tu eşti I tu, Ştefan! tu, străbune ! (Odă lu statua lui Ştefan cel Mare): U, 195 Tudora de la Tîrşor (Tudora de la Ttrşor) : II, 47 T Ţi-aş zice că eşti frumoasa (Adevărul şi minciuna); I, 151 U Un arbor ce mai mult rodeşte (Dommdui Gabrlel Azats) i II, 222 Un şanţ se-naiatează spre groaznica redută (Românca de la Griviţa) : II, 302 Un vulpoi cu plete sure (Lupul şi momiţa): I, 386 Urîeşul Strîmbă-Lemne cu-al său gemin Sfarmă-Featră (Răzbunarea lui Statu-Falmă): II, 37 4ll Văzu tu-te-am în pace suind scara mărirei (Cuza-vodă) : XI, 104 Vecină cu moşia bogată şi domneasca. (Plugul blăstemat): II, 294 Vezi tu vulturul falnic, o 1 scumpa mea iubită (Vezi tu vulturul...)I, 98 Vine de Ja munte iama la cîmpie (In miezul iernii): II, 199 Vînătorul pleacă grabnic la a zîorilor ivire (Vînătorttl): I, 344 Vîntul de Ia miazăzi (Vîntul de la miazăzi); II, 124 Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare (Vîntul): I, 402 Voi, ce-aţi ajuns Ia bătrîneţe (Pe un mormînt) ; II, 242 Voi ce cataţi defecte în scrierile mele (Unor critici): II, 298 Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare (Deşteptarea României) : I, 179 Z Zburat-ai între îngeri (Pe albumul princesei Aglae fio-setti) : I, 415 Zgomot trist în cîmp răsună! (Noaptea Sfîntului Andrii): I, 261 Zi cu soare, ger cu stele I... Hai, iubita, la primblare (Sania) ; I, 318 Ziorî de ziuă se revarsă peste vesela natură (Dimineaţa) * I, 329 TABLA. ILUSTRAŢIILOR Casa poetului de la Mirceşti construită în 1867 ................................ Aceeaşi casă de la Mirceşti, fotografiată din alt unghi............................ Paulina Alecsandri, soţia scriitorului Măria, fiica scriitorului...................... Iancu Alecsandri, fratele scriitorului Al. I. Cuza ................................... Pagina de titlu a broşurii ce cuprindea poemul Dumbrava-Roşie . Coperta ediţiei populare, pentru ostaşi, a volumului de poezii Ostaşii noştri Prima pagină din broşura în care a fost publicată poezia Răspuns generalului Floresctt . H + . + Manuscrisul poeziei Hora lui Cuza-vodă, •cuprins în grupa Postume ... Pagina de titlu al ultimului volum de poezii din ediţia Opere complete Manuscrisul primei pagini din poezia Cîntectd gitOei latine . Fotografia lui Alecsandri de pe la 1860 Portretul lui Alecsandri executat la Paris de pictorul Berthier în 1885 Bustul lui Alecsandri de Georgescu, îttţr-o fotografie nliV*-BiJifIti , + ■ < - RIMsujiitkii Jui Sfiitla-Piilniil t r ■ • Atlft nnumnn p n HTjiIliI canlInăSiduî r . l . TWora la TLife:.............................. Mi llalutol hlL Milini VUCHUt^ , t ■ L*icwi* d»'k Duma............................ Toamna ţ«IS(rura............................. Palatul T.wm! nnni r . - j ^ trfudd ua Şybir , ..................... Letfeoda* . . . ■' .'ji-'". ■■' ŢJţuj. cipltan fle plai - • ■ • 1 Cml*ti'Bar '. i ...........................‘f -■ ■ T^sn>44 drwirlieî............................ LsgMKÎ* (Jţrîinlnnrtl . . * CuB^nât - ■'.............. _ ;■ ■ {Lrgwtult MuA Ctatlcul ţlnK fetiră......................... Hud1& Afundam................................ Girfti rarthlllil............................ Noaptea iM -................................. Vbitnl io |i mi nulii........................ Chiup lllL Wbt .,, . . ,. M Brii Gsl i u19 «Tiiil şi Becii Mnslafă? ?.' Prier ţi fntA SOIUlI .. . 42» ”“r . ih h 37 , ii . w . *7 . ■+& L EA . U , cs ;i 6â ' •5 - 66 ■ . i-;1i :y i.y:8ă i 'fă * 10S - IU - 116 * van - iî4 r.t 1B ute .:j 141 Poiana farmecătoare h 4 * 160 Dedicare r 154 Soare de iarnă i ■ r ■ 165 Strofe improvizate lui C. Rolla , * i ■ 167 Stroe Plopan i . r 159 Ostaşii noştri Balcanul şi Carpatul , .. , i 165 Peneş Curcanul h 1G7 Sergentul ► ->■ + r 174 Păstorii şi plugarii » 176 Fraţii Jderi - 178 Căpitanul Romano..... 182 Hora de la Plevna..... 184 Hora de Ia Griviţa..... 186 Oda ostaşilor români .... 188 Epistola generalului Florescu 190 Varia (b) Odă la statua lui Ştetan cel Mare , B a 195 Mărgărită .....- - 197 In miezul iernii t ^ . 199 Zilele Babii ........ r ■ 201 Izvorul , ...... ■ * 206 Hora dobrogeană..... 4 i 207 Brind ......, a ■ 209 Patru regini...... P ■ 212 214 216 * * 218 Domnului Louis Roumieux . 220 Domnului Gabriel Azais . 222 Inscripţie pe viaducul de la Forcalquier 224 DIN PERIODICE A rar. de Lamartine 15 mal 1848 Hora Ardealului . Coroana Moldaviei D-lui C. Huimuzachi 43» Suvenir da la Prale.............................. Pe un album necunoscut ...... Călătoriul ...................................... Pe un morniînt................................... Un epitaf............................ La banca de Miroeţti............................. ■25 mai 1S56..................................... Festin aux bords du Rhone .... Pe albumul princesei Maria Ştirbei Pe albumul d-neî V. Boetescu .... Pe albumul d-rei Esmeralda Cretzeanu Pe albumul d-rei X............................... Pe albumul d-rei Fr. Gr,......................... Le signal du x^veil.............................. Cîntecul Iui Noe junior . Ţara......................... Podul ............................... . POSTUME Serenada lui Schubert , b + . . Pe albumul E... [I şi II]........................ Fiind bolnav la Prinldpo......................... Eroii de la Plevna ....... Romanţa de toamnă................................ Pe un album.................................* Cireşile......................................... Puii cleştii ................................. . Soro, sorioară........... .................... Descîntic ............................... , Versuri scrise pe un pergament pentru Isohia Inscripţie pe uşa Cuiţei-de-Argeş Domnului şi doamnei Jacques Lahovary Doamnei Marîa Sturz a, născuta Chica . Fluierul ................................ Imn cătră soare.................................. Legenda crinului................................. Pe un album ...................* Iarna la Sinaia b . > . . . . Plugul blastemat < . . . O seăfîrlie uriaşă............................... 238 239 240 242 243 244 245 246 248 260 252 254 255 256 258 260 263 267 268 269 270 274 276 277 278 280 281 282 283 284 285 286 287 289 291 292 294 297 431 * Unor critici.............................. . . , ,298 Ciclonul ... . . . ■ . . 800 Românca de Ia Giiviţa ..................................'302 La un cocostîrc [I şi II] . . . . . .303 Pe vîrfiil visurilor nalte..............................306 Note şi comentarii . . . . . . 307 Indice alfabetic ăt poeziilor (după titlu) 409 Indice alfabetic al poeziilor (după. primul . TO) • ■ ■ ■ .ţ* ■ • V v • 414 Tabla ilustraţiilor . . . . . , ’ )■ mtppnii&Jl; ELEWA BGB^hC ţ Ulru ONTniirn JJflf iM rut; Bnn ir djir fftjn JWJ. ^pdrUf UMfl. 1'^mf JT.Uff «i. ’tf hlfilt, Jflrifj Inpft (3 fnnnn SfraflAVlIL Cod «L JJyW toJJ i^hir Î7. hWr A. Mr. G£. t*ui™. HfcHM"Oirn ML C.5Î, «1- £ni MHtofrrtlV Ktfcl —£> Tiparul executat sub comanda m. 50,892,1a Combinatul Poll-grttflc ,,Cns& Scînteil*1, Pi aţii Scânteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România