SECTARII
INVOCARE
Muză, — ce lui Omir, odinioară, Cîntaşi a broaştelor bătălie,
Şi lui Deleanu îi povestişi iară A faraonilor vitejie, —
Cîntă-mi şi mie, fii cu-ndurare, Bătălii din Rumănia mare.
Cînd nu se mai bat ţigani cu parii Minaţi la luptă de Vlad Ţepeş Domn, Ci-şi dau, cu sete, la mir, sectarii Cruzi, fără hodină şi fără somn, Războindu-se, flămînzi, pentru ciolan, Decît armadiile negre mai avan.
Dispreţuind învingeri mici, terestre, Se-nchipuie călări pe armăsari,
Pe cari îi poartă, falnic, din căpestre Să nu-i cunoască lumea că-s măgari. Tot pentru neam şi ţară-nsuliţează Căci biruinţa pentru ei visează.
Şi cine nu-i cu ei, e contra ţării, E împotriva clanului preasfint, Ursit calomniei şi răzbunării Să-i piară pomenirea pe pămînt, Şi e vînat cu patimă şi sete Căci pilda necredinţei ţării dete.
Se războiesc de ani, de la Unire,
Şi, drept credinţe, nume pun pe steag In care singur este mîntuire,
Că-i tot ce are neamul bun şi drag... Şi-a clanului de nu e bucătura li scot pe nas vecinului friptura.
Se-nchid ca-n turnuri strimte de cetate în interesul lor familiar,
Şi nu văd decît zarea-n care bate Ochiul prin ferestruia cu grătar.
Ci jură toţi că văd cuprinsul ţării Şi tot ce poate fi în ea prilej durerii.
Şi, osteniţi, de cad pe front, îi plînge întregul clan, frîngînd. şi lănci şi scut, Iar candela nădejdii crud se stînge : Stîlp boltiturii ţării s-a pierdut !
Din clan potrivnic dacă este mortul, Ce-aude ţara, nu aude cortul.
Sectarii, muză, smt acum eroii Ce vîntură moşia-n lung şi-n lat. în jugul greu al muncii trag doar boii, Pe jugul lor ei toţi s-au ridicat.
Ci boii-s blînzi, doar din ureche mişcă Vreo muscă mai flămîndă cînd îi pişcă.
Vai ! unde-i luptă, e şi suferinţă,
Chiar de te baţi cu morile de vînt...
Dar dacă-nalţă steag pentru credinţă Nu pot şi eu, nevrednicul, să-i cint ? De sînt ei toţi eroi de comedie,
Sînt pentru neam izvor de tragedie.
A fost şi mult şi greu purtat amaru\ Sectarilor din urbea Zăvoriţi în frunte cu Ilie Berbecaru,
Cînd fură-n opoziţie striviţi...
De jalea lor, o, lacrimă, tu, pică Şi peste epopeea asta mică,
în proză scrisă, vai, nu cum e data ! Sonore versuri azi trecere n-au; în stilul' clasic nu mai e răsplata,
Ci limbă nouă toţi croiesc şi dau în proză chiar. Deci, scriu acest roman în proza lui Ilare Zopîrţan.
(după Ţiganiada)
I
Trenul porni lin din Gara de Nord. Ion Naşcu nici nu simţi plecarea. Cum privea prin geamul deschis, ştergîndu-şi năduful cu o batistă mare cu dungi vinete — îi păru că a pornit «Iaşii». Ştia că «Sighetul» pleacă întîi, şi-i fulgeră prin cap : «Nu cumva am greşit ?». Dar chiar în clipa aceea auzi un glas cunoscut, în spate :
—	Bună-sara, iubite !
Naşcu se întoarse cu faţa aprinsă de căldură. îndată ce şi-i zbicea cu batista, şi obrajii mari, şi fruntea boltită în chelie se bătuceau cu alt potop de picuri mărunţi.
—	Noroc şi sănătate, dragul meu ! Dacă te-ai urcat şi tu aici, e sămn că n-am greşit trenul... Uf... ce căldură !
îşi strînseră mîna.
—	Cum să-l greşeşti ?
—	Ştiam că plecăm noi întîi, şi pe urmă «Iaşii».
—	Păi, noi am plecat întîi !
Ion Naşcu privi pe geam : treceau acum printre vagoane de marfă, printre păreţi negri. Dar parcă tot aceia fugeau, nu trenul lor.
181
—	Da, începu cunoscutul, ghicind gîndul la care se oprise amicul, da, sîntem obişnuiţi noi să criticăm tot ce-i rumânesc. Azi, trenurile noastre sînt de prima calitate. Ai simţit cînd a plecat ? N-ai simţit nimic ! A pornit lin, ca pe apă, nu ca pe şine de fier. Şi, bagă de samă şi acum : trece şi peste reţele de şine, şi tot se strecoară lin ca un şarpe ce-şi cunoaşte drumul. Zguduie ? Hurducă ? îl simţi cum merge ? Să vezi în străinătate ! Nu sînt şovinist, mă ştii ; da’ să mă bată Dumnezeu dacă nu i-am întrecut pe unguri, pe austrieci, pe cehoslovaci ! Am fost în iunie la Karlsbad, — tu ştii că mă duce boala în tot anul acolo. Ei bine, frate Naşcule, i-am bătut pe toţi vecinii cu cefereul !
—	Am progresat mult, e adevărat. Am mai auzit şi pe alţii care au umblat prin străinătate, vorbind aşa, răspunse Naşcu, şi îşi scoase capul pe geamul deschis să-l bată şi să-l zvînte vîntul trenului.
Ieşiseră dintre vagoane, lăsaseră în urmă reţelele de şine ale gării, şi monstrul răsufla acum în voie în cîmpul deschis.
însărarea cobora tot mai deasă, şi, odată cu ea, răcoarea.
Naşcu se descheie la vestă, îşi puse gulerul în plasa de bagaje şi respiră adînc, cu satisfacţie.
—	Amice Muntene, de ce nu te deschei la vestă ? Văd că eşti transpirat ca şi mine.
—	Nu mi se pare recomandabil. Dealtfel, tu eşti doctor. în sfîrşit, fiecare cu reţeta lui. Eu nu mă şterg de sudoare, nu mă dezbrac, nu mă deschei şi nu răcesc niciodată. Pe cînd ce faci tu e riscat.
—	Dar şi plăcut !
—	Ei, şi cum îţi spuneam, i-am bătut pe vecini. Dar nu numai mersul, pornirile şi sosirile la ţanc, după orar. Ci însăşi vagoanele. Compartimentele. Ale noastre sînt neasămănat mai comode, mai luxoase, mai curate chiar... Şi totuşi cîrtim, căci aşa sîntem noi cu ce-i al nostru.
—	Adevărat ! Ne criticăm de ne curg petecele.
—	Şi nu recunoaştem nici o îmbunătăţire dacă n-au făcut-o «ai noştri». Iată, de-o pildă, sub guvernul actual, cîte lucruri bune nu s-au făcut şi se fac ! Să luăm şoselele şi drumurile judeţene, de-o pildă. Ni
182
le-a lăsat numai gropi şi huzdoape, guvernul trecut, care a desfiinţat prestaţia, pentru că era, mă rog, instituţie medievală, antidemocratică. Dar au ajuns, tot ţăranii, să-şi chilăvească vitele şi să-şi rupă carăle. De automobile nici nu mai vorbesc. Dealtfel, ce să-ţi mai spun ? Parcă drumurile nu le ştii şi tu ?
Doctorul Ion Naşcu îşi trase capul din fereastră şi, întorcîndu-se cu faţa, deveni deodată foarte atent. De la generalităţi, prietenul său Munteanu trecuse la... hm ! aprecieri de partid. La politică de partid. Este ? Şi el, hm !
în compartiment erau numai ei doi şi două doamne necunoscute, care conversau într-o limbă străină, poate greceşte, dar pe culoar era multă lume, ieşită să se răcorească : toate geamurile erau deschise. Naşcu se uită cu luare-aminte la lumea de pe culoar. Nu descoperi însă nici un cunoscut. I se păru că pe doi sau trei i-a mai întîlnit pe undeva. Dar, hotărît, nu era nimeni din Zăvoriţi, din oraşul său de reşedinţă, nici din satele vecine.
Se retrase liniştit de la uşă, şi se aşeză pe canapeaua de pluş cenuşiu, cu răcoarea geamului în faţă. Aprecierile prietenului său îi tresiseră din nou neliniştea care-1 chinuise toată ziua. 11 ştia pe Munteanu înscris în partidul de la putere. De mai demult. De vreo zece ani. Şi, iată-1, de vreo cinci, advocat mare ! Om cu avere ! O carieră !... Umblă şi el după una... de cînd !
Munteanu lăuda guvernul pe faţă !... Dar oare îl lăuda ? De pildă, ce spunea despre trenuri şi drumuri, era o laudă ? Nu era o realitate ? Omul sincer şi cinstit, chiar dacă-i de altă nuanţă politică, trebuie să recunoască realitatea : e o îmbunătăţire. Este ?... Hm !
Ridică ochii şi privi în jur. I se păru că a gîndit cu voce tare, şi voia să se convingă că nu l-a auzit nimeni... îi e uşor lui Munteanu ! El a ajuns la ţintă ! Poate vorbi liber ! E un om slobod acum. Este ? Hm ! N-a făcut el o apreciere politicianistă adineauri, cînd vorbea de suprimarea prestaţiei, de către alt partid, ca instituţie medievală ? Desigur, suprimarea a fost o greşeală. De cîte ori n-a blestemat-o el, cînd se cumpănea cu brişcă prin huzdoape şi-şi şchiopa calul. Poate fi,
183
deci, criticată cu glas tare ? Nu-i păcat ? De... Numai să nu te audă cineva din Zăvoriţi... Să nu cutezi să spui un adevăr ? Iată el, în conştiinţa sa, îi dă dreptate lui Munteanu. Guvernul de-acum a făcut multe lucruri bune... Dar după avîntul de libertate pe care-1 simţi o clipă în suflet, îl copleşi amărăciunea, ca o leşie : Ce i-ar face oare concetăţenii lui, dacă ar şti ce gîndeşte ?
—	Şi nu sare în ochi că azi drumurile şi şoselele sînt mai bune ? reîncepu însufleţit advocatul Munteanu. Nu mai vorbesc de kilometrii asfaltaţi de pe artera principală Oradea-Cluj-Alba-Iulia-Sibiu-Braşov-Buoureşti. Cînd, unde s-au mai pomenit în România drumuri asfaltate ? începem a fi în rînd cu ţările civilizate din Apus ! Nu ! Pe onoarea mea ! Trăbă recunoscută capacitatea şefului guvernului, a conului Petrache Pogonescu. Om, nu glumă !
Doctorul Naşcu zîmbi cu îngăduinţă : «Şi Munteanu ăsta, ardelean coada vacii, ba chiar bihorean, se coconeşte ! „Conu’ Petrache !“ Parcă ar fi luat doctoratul în Drept la Bucureşti, nu la Budapesta ! De ce nu : „Dom-nu’“, cum spun eu şi spune toată lumea la noi ? Nu mai ţinem la datini... Adică, vorba vine ! Unii nu mai ţin. Alţii le păstrăm cu străşnicie...» Şi Naşcu suspină fără de voie, gîndindu-se la această străşnicie.
—	Tu n-ai nici o părere ? întrebă advocatul Munteanu, privindu-1 cu insistenţă.
—	Cu privire la ?...
—	Cu privire la primul-ministru ! E un om ! Nu ?
Doctorul Naşcu îşi feri privirile. «Nu cumva advocatul ăsta ştie că am fost primit azi în audienţă de către primul-ministru ? Poate-a aflat de undeva ! Una din nenorocirile României este că nu se poate face nimic în secret. Cînd ţi se pare taina mai mare, deodată o auzi, bătută cu toba, din zece locuri, şi ţipată de o sută de trîmbiţe. Ţară cu ochi mulţi, cu urechi ascuţite ! Românii noştri, purtînd de ici colo vorbele, au senzaţia că lucrează. E, desigur, o slăbiciune din născare. Noi nu putem ţine nimic secret... Deşi în atîtea împrejurări ale vieţii e absolut necesar... De pildă, chiar în cazul meu...» El şi-a deschis oehii-n patru să nu întîlnească vreun cunoscut din partidul său, mai ales din Zăvoriţi. A pierdut
184
mi ceas ca să ajungă de la poarta ministerului pînă la cabinetul primului-ministru. De trei ori a făcut calea-n-l.oarsă, părîndu-i-se că zăreşte feţe cunoscute din Zăvoriţi. N-a întîlnit nici un cunoscut. A avut noroc. Totuşi, iată, l-a văzut cineva şi i-a spus lui Munteanu ! Cîţi oameni răi nu sînt în lumea asta... Adică, de ce numaidecît răi ? A putut să-l vadă cineva care-i cunoaşte pe amîn-doi, şi, întîlnindu-1 pe Munteanu, să-i fi spus, fără nici un gînd ascuns, fără nici o intenţie rea : «A, şi dumneata pe-aici ? L-am văzut şi pe amicul dumitale Naşcu întrîncl la domnul prim-ministru.»
—	Ei, ştiu, începu Munteanu, văzînd că prietenul său întîrzie răspunsul. Ştiu ce vreai să spui ! Că nu-i prietenos, că nu-i primitor ! Că prea se ţine !... Da’ crede aşa numai cine n-a stat de vorbă cu el. Vă înşă-laţi ! E un om de aur ! Deschis la gînd şi la inimă, şi plin de bunăvoinţă.
Doctorul Naşcu răsuflă uşurat : Munteanu nu ştia nimic. Totuşi nu-i plăcea că adusese discuţia la politica... militantă. «Şi vorbeşte, domnule, tare, ca-ntre surzi Ar putea trece un cunoscut, poate chiar un cetăţean din Zăvoriţi, şi să audă că ei vorbesc elogios despre şeful guvernului, al unui partid contrariu. Ce ţi-e şi cu cunoscuţii ăştia! Cîte nu mai trăncănesc!... Ei, alta ar fi dacă Munteanu ar şedea faţă în faţă şi i-ar vorbi în şoaptă ! Ar putea spune cîte laude ar voi despre primul-ministru. Ar putea să i-1 arate aşa cum este. Ar dori chiar, ar fi pentru el un ajutor în neliniştea ce l-a fiert toată ziua.
Se gîndise o lună la călătoria asta, pentru audienţă la primul-ministru. I-o pregătise un senator, ceva rubedenie îndepărtată, în cel mai strict secret, nu cumva să simtă ceva cetăţenii din Zăvoriţi. Şi-a luat toate precauţiunile posibile să nu-i descopere nimeni cărările... Era o cutezanţă nemaipomenită şi o rupere cu tradiţia, ce mai la deal la vale, o trădare clasică. El, intelectual din Zăvoriţi, botezat şi miruit în crezul politic al urbei, să cuteze a interveni la un guvern străin, la un ministru dintr-un alt partid, ba chiar la primul-ministru, în interesul său. Şi ce interes ! Să fie numit medic secundar la spitalul judeţean ! Şi asta tocmai
185
acum, în toiul luptei politice, cînd Zăvorîţii cu partidul lui, singurul real şi adevărat din toată ţara, era în neagră opoziţie şi în crîncenă duşmănie cu cei de la putere !
Hei ! Nu i-a fost uşor să se hotărască ! Cînd, cu două zile înainte, trecuse pragul locuinţei sale pentru a pleca la gară, la trenul de miezul-nopţii, ştia că acest pas poate fi şi cel dintîi către excomunicarea din partid ! Şi totuşi, greutăţile acestea erau oarecum externe, nu priveau însăşi conştiinţa, convingerea lui. Dar erau alte pietre de moară care-i apăsau pe inimă.
Medicul Ion Naşcu avea convingerea politică şi programul tîrgului în care trăia. De douăzeci de ani nu se mişcase din Zăvoriţi, se înrădăcinase adînc în tradiţia oraşului şi simţea că ar fi o trădare, un păcat de moarte să-şi smulgă rădăcinile şi să creadă altfel decît credeau concetăţenii lui intelectuali. Desigur, numai aceştia trag în cumpănă ! Numai ei dispun de criteriile judecăţii ! Numai ei au caracter ! Micii tîrgoveţi, proletarii, şomerii şi ţiganii nu pot fi luaţi în samă cînd e vorba de convingeri politice. Dintre ei mai votează unii, la alegeri, bizuindu-se pe taina votului, şi cu alte partide, cînd aceste alte partide se nimeresc a fi la guvern. Dar ]as’, că-şi blastămă ei zilele pe urmă, pentru prostia şi lipsa lor de caracter ! Cetăţenii intelectuali din Zăvoriţi nu-i iartă şi-i fac să-şi dorească moartea.
Dar el, doctorul Ion Naşcu, crede cu convingere în programul politic din Zăvoriţi, şi nu a greşit pînă acum nici cît negru subt unghie împotriva lui. Şi cum n-ar crede în acest program, prin care partidul lor se deosebeşte de celelalte partide — program menit să cucerească mintea şi inima tuturor cetăţenilor spre fericirea patriei ?! Nu e vast, dar e cuprinzător. Iată, punctele lui esenţiale luminează mintea şi inima lui Naşcu, cum stă cu capul răzimat de speteaza canapelei de pluş cenuşiu, cu ochii închişi, voind să-l convingă pe Munteanu că a aţipit — ca să pună capăt odată convorbirii aceleia de politică militantă... Desigur, e scurt programul, dar cît e de generos în bogăţia sugestiilor lui ! Iată-1 rezumat aşa cum îl rezumă şefii :
186
1.	Omul providenţial, cel mai învăţat şi mai mare i| ţării, este domnul Ilie Berbecaru, şeful nostru.
2.	Cei mai frumoşi sfinţi sînt zugrăviţi pe icono-•l;isul bisericii din Zăvoriţi.
3.	Cea mai vastă şi mai sănătoasă promenadă e cea
■	ii11 cetatea Zăvoriţi.
4.	Clopotul cel mare din turla bisericii din Zăvoriţi clopotul de la uşa Raiului. Aşa de dulce nici un clopot nu mai cîntă în toată ţara.
Nu e frumos, plăcut, cinstit, drept şi româneşte să ! răieşti şi să mori cu un asemenea program ? Şi nu e menit steagul pe care e scris acest program să cucerească ţara toată ? El se deosebeşte, prin sinceritate, de programele tuturor celorlalte partide. Pentru că, de pildă, iată, în linii mari, şi programul partidului de la putere :
1.	Omul providenţial, cel mai învăţat şi mai mare al ţării, este domnul Petrache Pogonescu.
2.	Cei mai frumoşi sfinţi sînt zugrăviţi pe iconno-stasul bisericii din Paveleşti.
3.	Cea mai vastă şi mai sănătoasă promenadă e cea din cetatea Paveleşti.
4.	Clopotul cel mare din turla bisericii din Paveleşti e clopotul de la uşa Raiului. Aşa de dulce nici un clopot nu mai cîntă în toată ţara.
Poftim program ! lumea ştie că-i o minciună. Cîte afirmaţii atîtea neadevăruri, dar spuse cu tîdc, pentru înşelarea cetăţenilor...
Doctorul Ion Naşcu, din glumă, aţipise de-a binelea. Simţi că se tulbură ceva în el... Nu, el nu putea să trădeze programul ! Iată, îşi dă bine sama : nu l-a trădat nici în discuţia pe care a avut-o cu primul-ministru.
Da, primul-ministru, în audienţa ce i-a acordat-o, a pus problema limpede : «Te numesc, dacă te înscrii în partid». Ion Naşcu trebui să recunoască : Om cinstit. Iasă, dintr-una, cu cărţile pe faţă. Nu te poartă cu vorba, cum l-a purtat... Dar mai bine să nu se mai gîn-dească.
187
—■ Domnule doctor, oameni sîntem. înţeleg. Ai fecior şi fată la universitate. Examenul cerut l-ai dat de trei ani, pe cî-nd erau încă ai dumneavoastră la putere. Ei nu te-au numit. Ţi-au promis şi nu s-au ţinut de cuvînt. Eu te numesc, dar cu o condiţie : să te înscrii în partid. La noi aşa e legea, nu facem nici o numire pentru cine nu-i de-ai noştri. Nici nu putem altfel : ne-ar sări toată lumea-n cap ! Drept e ?
—	Este ! afirmase doctorul.
Trebuia să afirme ! Era evident. Dar începuse să-i arate greutăţile : el are o convingere, crede într-un program politic. Nu-i de ăia ! Nu-i fripturist ! El nu umblă după ciolane. Ci după un post pe care e convins că-1 merită, după douăzeci de ani de muncă şi de experienţă medicală. E mai bun unul care de-abia şi-a luat doctoratul ? La spital e nevoie de oameni cu experienţă... îi pare rău, dar el, partidul, cu programul lui, nu şi-l poate părăsi. E un program frumos, în care crede.
Primul-ministru părea bine dispus şi nu prea încărcat cu treburi, cu audienţe.
—	Hm ! Programul ! Te rog spune-mi punctele esenţiale ale programului, să văd, sînt aşa cum le ştiu şi eu ?
Şi doctorul Ion Naşcu enumerase cu însufleţire, atins la coarda simţitoare a mândriei, cele patru puncte programatice esenţiale.
—	Perfect ! Programul e aşa cum îl ştiam şi eu. Acum să asculţi cele patru puncte programatice ale noastre.
Şi şeful guvernului îi repetase ceea ce doctorul ştia demult.
—	Acesta e ?
—	Este ! răspunse Ion Naşcu.
—	Ei bine, domnule jdoctor, nu vezi că al dumneavoastră nu face decît să-l copieze pe-al nostru, şi că s-a născut din ridicol ? Să cuteze a afirma că clopotul de la uşa Raiului e la biserica din Zăvoriţi, într-un oraş de provincie ?! îţi spun eu : dacă-1 dezbraci de haina ridicolului, programul dumitale e aidoma programului meu. Deci să nu ai mustrări de conştiinţă. Nu schimbi nici un program. Schimbi un om. Un şef ! Asta e ! Şi
188
le ştiu destul de inteligent ca să nu mă compari cu un ala... cu domnul Ilie... Berbecaru...
Era mult adevăr în ce spusese primul-ministru. Doctorul Naşcu se-ntrebase uneori, în ascunzişurile sufletului său, de unde oare înverşunarea aceasta programatică, care-i schimbă pe politicieni în sectari religioşi, furioşi şi tîmpiţi, cînd... deosebirea programatică e aşa de neînsemnată ? Schimbi un nume de om şi un nume de oraş, şi prăpastia-i gata !
Dar acolo, în cabinetul primului-ministru, i se răscolise şi lui veninul de sectar : prea îl atacase de-a dreptul domnul cel zîmbitor din fotoliu ! Adică nu e chiar nici o deosebire ? Dar sînt deosebiri esenţiale în toate cele patru puncte programatice, domnule ! Şi dreptatea, adevărul, sînt de partea programului din Zăvoriţi ! Toată lumea ştie ! Şi, în asemenea împrejurări, el, doctorul, să-l trădeze ? Să afirme că în Paveleşti, şi nu în Zăvoriţi, sînt sfinţii cei mai frumoşi pe iconostase, promenada cea mai vastă şi mai sănătoasă, clopotul de la uşa Raiului ? Să afirme că omul providenţial al României e conul Petrache Pogonescu şi nu domnul Ilie Berbecaru ? Mai bine-şi taie o mînă ! Mai bine renunţă definitiv la postul de medic secundar ! Adică, ce ? El e un fleac de om, să-şi schimbe convingerile cum îşi schimbă cămăşile ?
Răscolirea vechei lui convingeri politice o simţise ca nişte ace în obraji şi-n ochi. Se hotărî să se ridice, să-i mulţumească, rece, primului-ministru, şi să iasă mîndru din cabinetul lui... Dar chiar în clipa aceea îşi adusese aminte de nevastă-sa. Cum o să dea ochii cu ea, fără să fi înaintat nici un pas în chestiunea numirii sale la spitalul judeţean ?
Doamna Naşcu avusese un rol hotărîtor în determinarea lui de-a lua taurul de coarne, de-a vorbi cu însuşi primul-ministru. Doamna Naşou ştia un lucru : nu mai puteau rămîne în Zăvoriţi. Nu le mai ajungeau venitele pentru creşterea copiilor. Doctorii tineri începuseră să-i rărească clienteala. Lucrau ieftin ! Săraci ca şoarecele de biserică, erau bucuroşi să primească şi un onorariu de doi poli, ba chiar şi de un pol. Avea nevoie
189
de-o leafă fixă de-aici încolo ! Concurenţa era tot mai mare, şi bătrînii începuseră să fie daţi deoparte.
Amintirea nevestei îl adusese, brusc, la realitate. Realitatea era aceasta : subţierea tuturor venitelor. In atmosfera răcoroasă ce-i aducea în suflet această realitate, parcă vedea mai limpede, şi nu-i mai păru chiar aşa de mare deosebirea între programul politic din Zăvoriţi şi programul politic din Paveleşti. Dealtfel, doamna Naşcu afirma întotdeauna că între partidele politice care se succedau la putere nu poate descoperi nici o deosebire esenţială.
Şi aşa, doctorul Ion Naşcu, în loc să părăsească, rece şi mîndru, cabinetul primului-ministru ■— cum îi venise să facă atunci cînd domnul Petrache Pogonescu îl numise «ăla» pe Ilie Berbecaru —, zîmbise îngăduitor şi spusese :
—	Poate că aveţi dreptate, domnule prim-ministru. Veţi înţălege însă că nu mă pot decide aşa, la repezeală. Un partid e ca o familie. Prinzi multe rădăcini. Nu le poţi rupe dintr-o lovitură de sapă. Vă rog să-mi daţi timp de gîndire.
—	Voia dumitale, doctore ! Numai să nu întîrzii prea mult cu răspunsul. Eu vorbesc cu cărţile deschise : să nu fiu silit să numesc pe un altul. Aşa-i că e posibil ?
—	Este, domnule prim-ministru. Puteţi amina o lună ?
—	Hm ! Cam mult. Vor tăbărî alţii pe capul meu. De-ai noştri. Şi cu examenul luat, ca şi dumneata. Dar, fiindcă ţiu la dumneata, fie o lună.
—• Mulţămesc, excelenţă.
—	Vei mulţumi pe urmă. Şi-ţi voi mulţumi şi eu. Trebuie să-ţi spun că ţin să te am în partid. Nu prea am ardeleni de calibru în capitala aceea de judeţ...
Ion Naşcu părăsise cabinetul aproape vesel. Ceva se înseninase şi se încălzise în fiinţa lui... Acest şef de partid pare să fie într-adevăr un om : vorbeşte limpede, sincer. Nu te poartă cu... nu te poartă... ca... Şi-i venise pe limbă numele lui Ilie Berbecaru. Şi, iată ! A vorbit o singură dată cu el, şi-i declară că-1 apreciază. Pe cînd celălalt, domnul Ilie Berbecaru, deşi-i ţine «şlepul» de douăzeci de ani, niciodată nu i-a spus că-1
190
preţuieşte. Da, om zgîrcit la vorbă, om închis... ba, «unu’ dracului !
Aşa se încălzise de tare, încît îi izbucnise de undeva — din vreun ascunziş al sufletului, pe care nu-1 bănuia, — aprecierea din urmă !... Se lovise cu palma peste gură, privise în jur eu grijă şi se răcorise îndată, îşi dăduse sama că la ieşire nu-şi mai luase toate pre-cauţiunile, ca la intrare, să nu se întîlnească cu vreun cunoscut, mai ales cu vreun cetăţean din Zăvoriţi.
Cît a coborît scările şi pînă a ieşit din strada ministerului, simţise gheaţă între spete şi îşi dăduse limpede sama că piedecile cele mai greu de trecut în carieră nu i le vor pune convingerile lui politice, — cu care, iată, se mai pot face tranzacţii, — ci convingerile concetăţenilor săi din Zăvoriţi şi patima cu care aceştia apără programul şi pe şef. «Amarnic mai combat» îşi zisese el tare, cînd cotise din Calea Victoriei pe-o stradă laterală, ca să se simtă mai la adăpost de ochii indiscreţi...
«Da, a fost o zi furtunoasă azi, şi în adîncime şi la suprafaţă», îşi zise Ion Naşcu, mijindu-şi pleoapele şi uitîndu-se să vadă ce face colegul său. Prietenul citea cu mare atenţie un ziar. îşi călărise ochelarii pe nasul cît un morcov, şi citea cu fruntea încreţită, cu ochii încruntaţi. «A descoperit, de bună samă, un atac al opoziţiei împotriva guvernului», îşi zise Ion Naşcu... Hm ! Trebuia să-şi mărturisească acum că nu i-a displăcut convorbirea avută mai înainte. Arătînd progresele de la C.F.R. şi îmbunăţirea drumurilor judeţene, vorbind apoi cu elogii despre primul-ministru, Munteanu îl ajuta, fără să-i treacă prin gînd. Constatările acestea păreau a contribui la scurtarea termenului de o lună, cît ceruse Naşcu pentru a se hotărî...
«De bună samă, îşi zicea doctorul, nu e fără folos să asculţi şi opiniile altora. Mai mulţi ochi mai multe văd. îmbunătăţirile de care vorbiseră, de-o pildă, erau reale. Cu toate acestea, cei din Zăvorîţî nu le văd. Fiindcă toţi văd lumea printr-o singură păreche de ochi : ochii domnului Ilie Berbecaru. Nimeni nu încearcă
191
să verifice, să se convingă dacă este adevărat ce vede dumnealui.» Atitudinea asta nu i-a prea plăcut lui Naşcu niciodată, şi din pricina ei se uita cam peste umăr la concetăţeni, deşi urla şi el în rînd cu lupii, şi încă bucuros. Pînă i-a mers bine, n-a avut nici o plăcere şi nici un îndemn să facă filosofie politică. Credea vîrtos, ca toţi cei din jurul lui. Credea şi nu cerceta. Dar de cînd începuse să i se neliniştească nevasta, de cînd încolţise şi în el teama de ziua de mîne, îi părea uneori că s-ar putea să fie şi un alt adevăr decît cel arătat de programul din Zăvoriţi.
Acum, în drum spre casă, se gîndea că i-ar prinde bine dacă ar auzit cît mai multe păreri. Dar, se-nţelege, nu discuţii în gura mare, ca la tîrg, aşa cum începuse Munteanu. El, Naşcu, avea nevoie de infinite precau-ţiuni, pentru ca în luna asta de răgaz să nu dea nimic de bănuit concetăţenilor săi. Simţea că şi-ar primejdui foarte serios cariera. Că n-ar mai avea curajul să facă pasul hotărîtor. Dar acum îl are ? ll are, dar parcă ar vrea mai întîi să se documenteze, discret, asupra programelor şi şefilor politici. Simţea o greutate la inimă, cum nu simţise pînă acum. Şi, ciudat, greutatea aceea părea inteligentă, vorbea. Spunea limpede şi hotărît : «Mare prostie să fii robul altuia, cînd poţi fi slobod ca să-ţi poţi Vedea de treburi».
Pe fotoliul din faţă, advocatul Munteanu trecuse la altă gazetă. Răscolise vreo patru, căutînd, cu înfrigurare parcă, o anume informaţie. Şi părea că nu o găseşte. Luă din nou întîia gazetă pe care o citise încordat, şi, încruntîndu-se, mai aruncă o dată ochii pe o anumită coloană.
—	Tot gazeta lui Ilie Berbecaru mai veninoasă, frate-meu ! Mai veninoasă şi mai iresponsabilă, mai lipsită de demnitate. Spun drept : nu vă face cinste o gazetă ca Flamura. E cu desăvîrşire lipsită de obiectivitate.
Naşcu, după o privire fugară spre uşa compartimentului, se mişcă din ungherul lui şi zise :
—	Drept să-ţi spun, nu o prea cetesc. Ştii, mai avem
o	gazetă, provincială, a partidului...
—	Ştiu, ştiu ! Nici aceea nu e mai brează. Ba-mi pare că se dă mai rău la om decît Flamura. Nu ! Iţi spun eu că au orbul găinii de cînd s-au zăvorit în pro-(jramul lor. Ascultă ce cutează să susţină gazeta asta : că în politica înaltă conu’ Petrache Pogonescu nu ajunge nici la degetul cel mic al lui Ilie Berbecaru. Că n-are pătrundere, viziune, cum spune : că nu-i în stare să prevadă nimic, iar a fi om politic însămnează a prevedea... Da’ te-ntreb eu : omul politic de prevederi nu mai poate ? Omul politic, de guvern, realizează, domnule, nu prevede ! Umblă cu picioarele pe pămînt, nu cu capul în nori, mă-nţălegi ? Şi, apoi, care prevederi
i	s-au împlinit lui Ilie Berbecaru ? Fiind mai mult în opoziţie decît la guvern, are vreme să fantazeze pe tema viitorului. Dar vorba e că-s închipuiri goale ceea ce vede, cu ce vă îmbată de cap...
Lui Naşcu i se trezi iar muştarul.
—	Te rog ! Cum adică ne îmbată ? îmi pare rău !
—	îţi şi poate părea rău, că-i adevărat ! Iată şi acum ce spune prin gazeta lui : Că conu’ Petrache Pogonescu nu a prevăzut nici deflaţia, că n-a ştiut să pregătească nici stabilizarea. Că acum ar vrea să-i dea cu piciorul şi expertului străin — trimis de Societatea Naţiunilor ori de cine muma dracului ■— pentru ca debandada financiară să fie deplină. Articolul, iată, pleacă de la o informaţie precisă.
Şi Munteanu îi vîrî în ochi ştirea tipărită cu cicero gras.
—	Ai văzut ? Şi informaţia n-a mai apărut în nici
o	altă gazetă, înţălesu-m-ai ? Am controlat toată presa de azi.
—	Va fi mai bine informată Flamura, zîmbi maliţios Naşcu, căruia, totuşi, nu-i plăcea tonul pe care-1 lua conversaţia. El dorea să audă vorbe bune despre primul-ministru, dar nu într-o discuţie pătimaşă, potrivnică lui Ilie Berbecaru.
—	Informată ?! Informaţii ?! Calomnii ordinare, care se zămislesc la club, puiază în redacţie şi fată în gazetă ! Mie, te rog, să nu-mi spui că aveţi o presă bine informată ! Nu m-a făcut şi pe mine, mai acum şase luni, delapidator al fondurilor judeţene ? Ca şi cînd eu
193
le-aş administra, sau aş dispune de ele. Şi pe ce se întemeia fiţuica voastră provincială ? Pe informaţia unui amărît de reporter, pus la cale de Gliga.
—	De Gliga ? De George Gliga, revizorul ?
—	De frate-su Nicolae, care-i sărac lipit. Advocat şi el, de... Nu mă poate înghiţi de cînd am prins şi eu puţin cheag.
—	Nădăjduiesc că, dacă ai intervenit, au dezminţit, şi-au făcut mea culpa.
—	Ce să dezmintă ? Cine să dezmită ? Răpănosul ăla de director ? Teleleul ăla care vîntură drumurile şi nu-1 poţi găsi niciodată la redacţie ? Că umblă ameţit şi tembel, cu nasul în vînt, ca un copoi, adulmecînd mereu după intrigi ca să vină la putere ! N-au dezminţit, domnule ! Le-am făcut proces de presă, mă-nţă-legi. Am făcut şi de zece ori drumul la tribunal. Mahărul nu s-a prezentat. Pe urmă, l-au condamnat în absenţă. Dar ce folos ? A venit amnistia şi a scăpat.
Ion Naşcu, ascultîndu-şi prietenul, simţea o mare satisfacţie. Pe directorul gazetei provinciale a partidului nu-1 putea mistui. Dar nu cuteza să-şi arate nimănui antipatia. Se temea de el. Toţi fruntaşii politici din Zăvoriţi se temeau de el, bătrîni şi tineri, deopotrivă. Poate că nici alţii nu-1 puteau suferi, dar toţi îi erau prieteni şi-i cereau informaţii, părerea, nu numai în politica mare, ci şi în chestiuni mărunte. Fără el nu se făcea nimic în Zăvoriţi. Doctorul Ion Naşcu îl categorisise, încă de cînd l-a cunoscut, între oamenii haihui, lipsit de bună-credinţă, de seriozitate şi de inteligenţă, slab de memorie şi incapabil să ducă un lucru pînă la sfîrşit. Şi totuşi, sub teroarea lui stăteau cei mai aleşi reprezentanţi ai partidului din Zăvorîţi.
—	A, directorul ăsta, zise zîmbind şi coborînd vocea Ion Naşcu, e dat dracului. Cum ai spus : e mare mahăr ! Dar, în sfîrşit, nu el conduce ziarul Flamura. Pentru informaţia de-aici împotriva guvernului nu poate fi făcut el răspunzător. Dacă spui că în alte ziare n-a apărut, desigur că ştirea e falsă. Nu face să te tulburi.
194
—	Da’ cum să nu facă, dacă, luînd ca pretext o informaţie inventată de ei, gazeta aduce injurii primului-ministru ?!
Munteanu începu să transpire citind ziarul, deşi în compartiment se răcorise.
"Amarnic mai ţine şi ăsta la şeful şi la partidul lui ! gîndi doctorul Naşcu. Se pare că la noi nu e posibil un drum de mijloc. Ori nu te interesează deloc politica şi şefii ei, ori eşti un posedat. Uite-1 şi pe amicul Munteanu, cum i s-a mai schimbat fizionomia !»
—	Tu crezi că domnul Petrache Pogonescu pune vreun preţ pe ce se scrie la gazete ? Al nostru, domnul Ilie Berbecaru, se laudă cu orice prilej că nici nu le ceteşte, că nu-1 interesează, că nu-şi pierde vremea cu fleacuri.
—	Cine ? Berbecaru vost’ ? E un mincinos fără pă-reche. L-am văzut eu, domnule, în tren, cu un maldăr de ziare. Şi tot drumul nu şi-a scos capul din ele.
De data asta doctorul Noşcu nu se mai tulbură. Caracterizarea nu-i mai păru ofensatoare. Ştia, din experienţă proprie, că şeful său minte aproape inconştient. Nu l-a pus şi pe el să dea examen pentru postul de medic secundar, şi apoi l-a dus cu zăhărelul doi ani şi nu l-a numit ?
—	De... Mai au cîte-o slăbiciune şi şefii, ce să le faci ! Sînt oameni şi ei.
—	Da ! Insă, dacă recunoşti, cum mai poate sta în picioare programul vost’, care, întreg, se razimă şi se rezumă în punctul întîi : «Omul providenţial, cel mai învăţat şi mai mare al ţării...»
—	Chiar asta-ţi spun : Şi oamenii mari au slăbiciunile lor.
—	Dacă ar fi numai una, şi neesenţială, treacă-meargă ! Dar şeful vostru e alcătuit numai din slăbiciuni mari şi fundamentale. E o continuă şi grozavă mirare, pentru mine şi pentru alţii, că voi, acolo în Zăvoriţi, nu băgaţi de samă. Ţineţi ochii închişi, nu vreţi să vedeţi. D-apoi nu ştie toată lumea — afară de voi — că Ilie Berbecaru e cel mai intrigant om din România ? Că nu caută decît prilej de ceartă şi dezbinare ? Că vrea să-nvrăjbească lumea, să-i distrugă pe
195
toţi, să rămînă el singur cel mai tare ? Nu ştie ţara că ambiţia lui nu are margini, şi că delătură din cale-i pe orice om talentat, pentru că i se pare primejdios pentru el ? N-a scos, cu intrigăriile lui, din partid, pe Cos-tea, pe Mîndru, pe Fănică Elefteriu, tot oameni de mîna-ntîi, superiori lui ? Toată lumea ştie, înţălege-mă, afară de voi, cei din Zăvoriţi, adevăratele motive î
—	De, ştiu şi eu că au părăsit partidul, dar motivele nu le cunosc, răspunse cu interes doctorul Naşcu.
Se simţea bine acum. Colegul său coborîse glasul, îşi răzima coatele pe genunchi şi vorbea cu capul în palme. Doamnele străine erau interesate de gări, şi le urmăreau prin geam şi în Mersul trenurilor. Voiau să coboare la Predeal, şi Munteanu le liniştea mereu, spu-nîndu-le că o să le anunţe cînd sosesc la Predeal.
—	Motivele ? Ce ţi-am spus eu ? Pofta de dominaţie» domnule ! Şi numai proştii pot fi stăpîniţi ca o turmă. Dar dacă te-ndoieşti de asta, iată o altă calitate a lui Berbecaru, pe care nu vei putea-o contesta : în guvernările lui n-a făcut nimic decît pentru rudenii, el, pe care voi, cei din Zăvoriţi, îl numiţi «omul cel mai dezinteresat din lume». Cutează şi neagă ! Să te-aud ! Ei ? Taci ? Pe tine nu te-a făcut să aştepţi în zadar doi ani ? Parcă noi nu ştim ! E adevărat ?
—	Este ! suspină cu-n simţimînt de eliberare doctorul Naşcu.
—	Dar pe Pintea numitu-l-a notar public ?
—	Numit!
—	Pe Mureşan şi pe Cristea pusu-i-a prefecţi ? Pe Nicorescu, comisar la marea întreprindere «Lignum» ?
■— Este, oftă Naşcu.
—	Dar stai să-ţi înşir deputaţii şi senatorii înrudiţi cu Berbecaru !
Munteanu se aplecă şi mai tare spre colegul său şi-ncepu să-i recite, în şoaptă, o litanie, numărînd pe degete. Dar nu-i ajunseră cele zece degete de la mîni, şi începu numărătoarea de la capăt.
Doctorul Ion Naşcu auzise adeseori şoptindu-se, între unii nemulţumiţi din jurul Zăvorîţilor, aceste nume. Ştia şi el că toţi cei pomeniţi de Munteanu ajunseseră la ciolan. Dar se mira că lucruri interne de partid le
196
>,;liu şi alţii, că se interesează şi străinii de ele. îşi arătă nedumerirea lui Munteanu.
— Cum să nu ne intereseze ?! Cum să nu urmărim ci' se întîmplă în casa vecinului ?! Păi, frate-meu, numai aşa se pot cunoaşte oamenii ! Şi avem datoria să ni; cunoaştem adversarul. Să ştim cu cine luptăm. Numai idioţii nu caută să afle adevărul. Mirarea e că sîn-teţi cîţiva oameni inteligenţi în Zăvoriţi, şi vă lăsaţi duşi de nas de un farseur.
—	Iubite pretine, aş avea dreptul să mă supăr că şi tu eşti pornit, că nu te poţi stăpîni. Tai şi spînzuri, cum face orice critic în România. Domnul Ilie Berbecaru n-o fi un sfînt, poate, dar e un mare bărbat politic. Eu aş vrea să discutăm serios, cu obiectivitate. E adevărat că nici eu, nici tu, nici alţii, nu sîntem lămuriţi asupra multor lucruri ce se petrec în ţara noastră. Şi nici pe bărbaţii politici nu putem spune că-i cunoaştem. Iată, de-o pildă, domnul Petrache Pogonescu. Tu spui că e un om amabil, alţii afirmă că-i un tiran, că nu admite nici o altă părere decît părerea sa. Că are fire de dictator. Crezi că asta-i o calitate ?
—	Dictator ?! El ?! Asta-i bună ! Dar adeseori nu se poate ajunge la nici o hotărîre în Consiliul de miniştri tocmai din cauza bunătăţii lui. E bun ca pînea caldă ! Prea bun ! Şi influenţabil ! Sînt în Consiliu doi-trei miniştri care miorlăie ca pisicile dacă nu li se primesc părerile, proiectele, dacă li se taie din buget. Premierul nu le poate rezista ! Asta-i păcatul lui : bunătatea !
«Nu poate rezista. Asta pare-a fi adevărat, îşi zise Ion Naşcu. Cît ce-am pomenit de fată, de ficior mare, de universitate, de venite tot mai puţine, s-a şi muiat şi a fost gata să-mi vină în ajutor.»
—	Dictator ?! Poftim ! Dar dictatorul numai el ştie ce gîndeşte, ce suceşte, ce plănuieşte. Dictatorul şi sinceritatea comunicativă nu încap în aceeaşi teacă. Pe cînd premierul, ce are în inimă are şi pe limbă. Vorbă curată, oltenească : Ce-are-n guşă şi-n căpuşă ! De aceea îl şi acuză unii că e flecar.
«Ce-are-n guşă, şi-n căpuşă ? Vorba asta de unde-o mai fi învăţat-o Munteanu ? se întrebă Naşcu. Că primul-
197
ministru ce are în inimă are şi pe limbă, pare a fi adevărat. Căci îndată ce-a luat hotărîrea să mă numească, mi-a şi spus, fără înconjur. Şi tot fără înconjur mi-a arătat şi condiţia fără de care... Să întru în partid... Altul ar fi luat-o mai pe departe, n-ar fi fost aşa de brutal. De-o pildă, Ilie Berbecaru n-ar putea fi brutal să-l pici cu luminarea. Dar, cu maniere alese... te pică el pe tine, pînă la urmă», se gîndi cu întristare la cazul său doctorul Naşcu.
—	E autoritar, da ! Şi trăbă să fie autoritar ! La o adică, dă cu pumnu-n masă. Da’ ce să facă, cum să-i stăpînească pe nebuni ? Că uneori membrii partidului se poartă chiar ca nebunii : cer o sută acelaşi post.
«...Hm ! gîndi doctorul Naşcu. Şi aici a fost sincer excelenţa sa, cînd mi-a spus că vor năvăli asupra lui cei înregimentaţi în partid. E bine că e autoritar. E o mare calitate, îşi zise el, gîndindu-se cu regret, totuşi, că a cerut un termen prea lung pentru hotărîre. E o fericire că e autoritar, că dă cu pumnul în masă ! Să dea şi acum...»
Doctorul se încălzise, gîndindu-se la cariera lui. Poate că, de data asta, îi va pune Dumnezeu mîna în cap î... Şi iată cît e de bine să mai schimbi climatul, să mai ieşi din Zăvoriţi, să mai convii cu unul şi cu altul, să mai schimbi o părere, să vezi cum judecă şi alţii. E bine să asculţi de-o nevastă cuminte ! Că de nu era ea, Naşcu n-ar fi avut prilejul să-l vadă pe primul-ministru — oricît ar fi dorit; nu s-ar fi întîlnit cu Munteanu şi n-ar cunoaşte atîtea lucruri ascunse, sau la care nu s-a gîndit pînă acum. De-o pildă, el. N-a cutezat niciodată să-l judece, cu seriozitate, cu gravitate pe Ilie Berbecaru, nici cînd, cum s-ar zice, l-a tras pe sfoară. Defectele şi slăbiciunile ce i le-a descoperit Munteanu, le simte reale. Ba chiar simte că legăturile lui cu Zăvorîţii sînt mai slabe acum, după ce şi-a dat sama de atîtea păcate ale şefului. Adieri călduţe de libertate, ca boarea primăverii, îi treceau prin suflet.
Acelaşi efect îl aveau şi aprecierile făcute de Munteanu asupra primului-ministru. Mai ales după ce unele
198
i	ah lăţi ale acestuia, afirmate de Munteanu, i le confir-in.!■(' chiar primul-ministru, azi, cu prilejul audienţei.
Adevărul pe care nu cuteza să şi-l mărturisească Naşcu era hotărîrea lui de a se înrola în partidul lui cuini' Petrache Pogonescu, luată în chiar clipa în care-i promisese primul-ministru. Numai groaza de teroarea celor din Zăvoriţi îl făcea timid. Simţea că nu-i va ( i este curajul decît atunci cînd zeul din Zăvoriţi va în-cepe să alunece de pe altar, şi celelalte trei puncte programatice vor putea fi combătute de el însuşi. ( urajul îi creştea, de asemenea, auzindu-1 pe Munteanu vorbind despre calităţile şefului spre care se îndrepta.
• Nu-i dracul chiar aşa de negru cum îl zugrăveşte omul», îşi zise Naşcu. Conu* Petrache Pogonescu era
—	după cei din Zăvoriţi — ciuma ţării şi mormîntul României.
în sfîrşit ! E bine cînd omul mai poate răsufla şi liber ! Dar oare putea ? Se slăbiseră puţin legăturile. Atît ! Şi iată ! Şi aşa, şi tot se simţea bine. Dar pînă la libertate mai era ! Simţea el bine ! Numai la amintirea directorului de gazetă şi-a altor patru-cinei fruntaşi din Zăvoriţi, vedea cum se întunecă dulcea zare ce se ivise în sufletul său.
La Predeal, cele două străine, înalte şi osoase, cobo-rîră. Pentru eomplezanţa tovarăşilor de drum, care le ajutară la căratul geamandanelor, înclinau din fălcile lungi şi uscate, ca de ţurcă. Şi schiţau din ochi un zîmbet păsăresc.
—	Trăbă să fie englezoaice, zise doctorul Naşcu. în tot cazul, fiinţe nordice.
Amîndoi scoaseră capul prin fereastra deschisă, şi-l strîmbară spre stînga. Vagonul lor era departe de peron, înainte, iar în faţa gării — o furnicare de lume. Răcoarea nopţii era acum pătrunzătoare şi miresmată. Sus, pe coastă, luminau geamurile vilelor ; în înălţimi, puzderie de stele scăpărau deasupra munţilor negri.
Trenul plecă lin, abia simţit. Doctorul Naşcu îşi aduse aminte că în copilărie spunea locomotivei „ghi-bolu“, şi zîmbi de prostia şi neştiinţa acelor vremi.
Mireasma pădurilor de brad, răcoarea lor, care păstrează veşnic ceva din frigul şi prospeţimea zăpezii,
199
abia acum îl pătrundeau cu adevărat. Cei doi prieteni respirau adînc, în tăcerea grea.
Naşcu avea un suflet simţitor. In clasele din urmă ale liceului făcea versuri, unele destul de bune, aplaudate de colegi. Cu capul în noapte şi-n răcoare uitase de fră-mîntarea lui de peste zi şi se simţea mulţumit, înduioşat chiar de aceste frumuseţi ale Carpaţilor, printre care nu trecuse de prea multe ori.
—	O să murim fără a ne cunoaşte ţara, şopti Naşcu.
—	Da. E rău şi e ruşine. Cei mai mulţi dintre noi se mulţămesc cu drumul pînă la Bucureşti. De nevoie, cei mai mulţi. Parcă eu, dacă n-aş fi silit, m-aş mişca din bîrlogul meu ? Trăbă să cruţăm, frate Naşcule, toată viaţa. N-avem bani pentru călătorii- E canonul nostru, al celor ce trăim în zilele grele de azi.
—	Grele pentru unii. Dar pentru alţii sînt cum nici nu le-au visat. Numai oamenii cinstiţi n-au bani în România, iubite frate.
—	O fi, dar oamenii ca mine şi ca tine nu se mai pot schimba. Sîntem din ţîţă aşa cum sîntem. Nu ştiu exact : cinstiţi sau mărginiţi ?
—	Cred că şi dacă ai putea nu te-ai schimba, zise Naşcu, zîmbind cu înţeles.
•— Nu ştiu. N-aş putea să afirm. Vezi, eu sînt un om sincer. Pun cărţile pe masă. La noi, în partid, multă lume lucrează aşa. Cei cu învîrteli, nu le ascund. Ba se şi laudă cu ele. Nu ca în alte partide : faci pe mironosiţa şi eşti patron de casă publică.
—	Olio, că tare mai eşti în calificative.
—	Tare, dar drept.
Amîndoi şedeau acum iar faţă în faţă.
—	Dreptatea e personală, cum îţi place.
-— Ascultă-mă, Naşcule, să nu crezi că oamenii voştri sînt icoane. Nici în apărarea programului nu sînt chiar aşa de intransigenţi, cum se arată pentru a ţine în robie pe cei proşti. Am auzit, de-o pildă, cu urechile mele pe Ilie Berbecaru lăudînd sfinţii de pe iconostasul bisericii din Paveleşti. Pe Ilarie Zopîrţan, pe directorul de gazetă, spaima celor din Zăvoriţi, l-am văzut plim-bîndu-se pe promenada din Paveleşti şi aducînd elogii în gura mare primăriei. Pe protopopul Todea, tot de la
200
voi din Zăvoriţi, l-am surprins ascultînd cu gura căscată clopotul de la mitropolia din Paveleşti. E adevărat că nu era nime de-ai lor cu ei. Dimpotrivă, erau în tovărăşia altor cetăţeni, de alte credinţe politice. Ei tună şi fulgeră despre sfinţenia programului numai între ei. In vreme ce, în discuţiile cu alţii, între patru ochi mai ales, sînt gata să facă tranzacţii principiale. Şi toate astea, cînd e vorba de teorie, de program, înţălesu-m-ai ? Cît priveşte intransigenţa morală, am vorbit şi nu-mi retrag cuvîntul... Ascultă, Naşcule ! Ai voştri ţipă mereu, la întruniri şi în gazetă, că toate punţile între ei şi guvern sînt rupte. Să nu-i crezi. Sînt unii, şi dintre cei mari, care se-nvîrt prin ministere mai mult decît deputaţii guvernamentali. Şi de multe ori cu mai mare folos decît aceştia. Iată, nu-i o lună de cînd am întîlnit la Instrucţie nu mai puţin decît patru fruntaşi din Zăvoriţi.
—	Nu mai spune ! se miră Naşcu, şi inima începu să-i bată neliniştită-
—	Se ţineau de haină să nu se piardă. Erau o delegaţie, chipurile !
—	Cu neputinţă, iubite ! Te-ai înşălat ! I-ai confundat cu alţii. Din Zăvoriţi nici singurateci, nici deputăţii n-au fost la vrun minister. Tactica partidului nu-ngăduie aşa ceva. Toate punţile sînt rupte între noi şi guvern. Nu cu guvernul, dar nici cu prefectura nu avem vrun contract. Cine ar cuteza ar fi excomunicat.
Munteanu rîse cu hohot, plescăi mulţumit din limbă şi zise :
—	Pe tine ştiu că te-au... zăvorit bine ! Ai ochi, ba eşti şi om de ştiinţă, şi nu vezi nimic, nu pricepi dedesubturile. Ei bine, pretine ! Nu m-am înşălat ! Eu, înţălesu-m-ai, am şi vedere şi memorie bună. Iţi voi spune şi numele persoanelor din delegaţie şi scopul intervenţiei. Erau : popa Vartolomei, directorul liceului, Mîndruţ, şi advocaţii Bumbea şi Cîrje. In audienţă, la ministrul de Instrucţie. Au cerut să nu mute şcoala normală din Albineşti în Zăvoriţi.
—	Spuneam eu că te-ai înşălat ! Nu puteau fi ei ! Pentru că domnul Ilie Berbecaru şi întreg partidul sîntem pentru mutarea şcolii normale de-acolo în Zăvoriţi.
201
Şi doctorul Naşcu răsuflă mai uşurat. Prea-1 luase repede cu descoperirile senzaţionale, de la Predeal încoace, colegul său Munteanu ! încă de la afirmaţia că fruntaşii sînt gata să facă pe ascuns tranzacţii cu. principiile programului, înţelese că advocatul voia să-l ducă în rătăcire- Cum ? însuşi şeful să admită că pot fi sfinţi mai frumos zugrăviţi decît cei de pe iconostasul bisericii din Zăvoriţi ? Şi directorul Ilarie Zopîrţan să laude altă promenadă decît cea din Zăvoriţi ? Absurd ! Absurd ! Ba încă şi părintele Vartolomei să caute altundeva clopotul de la uşa Raiului, cînd tocmai el îi sugerase şefului să includă punctul acesta în programul partidului !
Desigur, prietenul său bătea cîmpii ! Dar l-a lăsat să-i bată. Simţea un fel de satisfacţie răutăcioasă văzîndu-1 cum se abate de la adevăr. Citînd nume, vorbind despre scopul delegaţiei, îşi dăduse în petec. Cei patru, duşmanii cei mai neîmpăcaţi ai stăpînirii, în audienţă la Ministerul Instrucţiei ?! Dar nu s-a pomenit! Şi cu ce misiune ! Să nu fie mutată şcoala normală din Albineşti în Zăvoriţi ! Păi asta e împotriva dorinţei unanime a celor din Zăvoriţi, ba a partidului întreg. Nu se făcuseră primii paşi pentru această mutare încă subt ultima guvernare a lui Berbecaru ? Şi n-a rămas tot oraşul, aşa zicînd, în doliu, fiindcă guvernul a căzut pe neaşteptate şi nu a putut realiza dorinţa generală ? Atunci, în fruntea mişcării n-au fost chiar directorul liceului şi popa Vartolomei ?
—	E prea lată, amice ! Pe onoarea mea, e prea cu coarne. Nu te supăra, dar aşa e.
Munteanu se întunecă, gata să se mînie.
—	Măi Naşcule ! Oi avea eu alte păcate şi slăbiciuni, dar nici mincinos, nici flecar nu sînt. Ai euvîntul meu că ei au fost! îi cunosc cum te cunosc ! Am dat mîna cu ei, deşi îi vedeam că se adunau într-un colţ şi se fereau de public. Nu i-am întrebat, fireşte, cu ce treburi au venit. Dar mi-a spus ministrul. Cum mi-a spus ? Am avut şi eu de lucru cu domnia-sa şi m-a primit la vro jumătate de ceas după ce-au ieşit ei din audienţă. în răstimpul ăsta mai primise vro douăzeci, anunţaţi înaintea mea. După ce am isprăvit, cînd să-l salut şi să ies,
202
SI văd că face un sămn să mai aştept. îşi duce mîna la frunte, se gîndeşte, şi iată-1 că se luminează : «A, iată ce voiam să te întreb, Muntene ! Ce crezi dumneata şi ce crede judeţul : ar fi bine să mutăm şcoala normală de fete din Albineşti în Zăvoriţi ?» — »Cred că ar fi bine, răspund. După cît ştiu, e şi în programul excelenţei voastre» — «Este, dar acum a fost o delegaţie din Zăvoriţi, şi mi-au înşirat o serie de motive destul de grave, care ar fi împotriva proiectului de mutare.»
—	«Mă mir, zic, fiindcă şi partidul advers a voit s-o mute, dar n-a avut timpul necesar. După cît sînt eu informat, toţi cei din Zăvorîţi abia aşteaptă mutarea. Ei au înţăles că voinţa excelenţei voastre e să se deschidă la toamnă şcoala în oraşul lor.» — «Aşa mă gîndesc. Dar iată ce-mi spun acum delegaţii — mi-au declarat că vin în delegaţie... întîi, că localul în care ar fi să se mute nu ar fi destul de sănătos, nici destul de încăpător. Apoi, că aprovizionarea e mai uşoară şi mai ieftină la Albineşti decît la Zăvorîţi. Şi că e oraş mai mic, mai liniştit, mai ferit, pentru o şcoală de fete. Au şi un argument didactic, pe care o samă dintre oamenii noştri de şcoală îl apreciază mult : învăţătoarele, care au să trăiască şi să lucreze la sate, să-şi primească educaţia într-un mediu mai potrivit, mai apropiat de atmosfera unui sat.» — «Domnule ministru, zic, cît priveşte salubritatea localului din Zăvorîţi, răspund eu, îl cunosc. Celelalte argumente n-au nici o tărie. Diferenţa dintre Albineşti şi Zăvorîţi, numerică — să tot fie trei-patru mii de suflete. Cu un sat mare samănă şi unul şi celălalt. Eu cred că e bine să vă realizaţi programul. Cît priveşte pe cei patru cetăţeni care au venit în delegaţie, să-mi daţi voie să vă arăt că sînt interesaţi în cauză, domnule ministru. Şi iată cum. Popa Vartolomei şi directorul Mîndruţ au două fete profesoare la şcoala normală din Albineşti. S-a nimerit ca cei doi advocaţi să aibă cîte un ficior, unul perceptor, altul judecător, tot în Albineşti. Le merge bine, au casele lor, cumpărate de curînd. Şi s-a întîmplat ca judecătorul să se căsătorească cu fata directorului de liceu, iar perceptorul cu fiica părintelui Vartolomei, amîndouă profesoare. Vedeţi, domnule ministru, cum se pune la cale o delegaţie şi o
intervenţie ?» ...Ce să-ţi mai spun ? Ministrul mi-a zîmbit şi mi-a strîns mîna... Acum să te văd : ce mai zici ? E adevărat că sub guvernul vostru cei din Zăvoriţi cereau mutarea şcolii normale la voi, dar atunci, înainte cu doi ani, cele două cununii nu erau făcute !
Doctorul Ion Naşcu nu mai avu ce să răspundă. Povestirea nu putea fi decît adevărată. Era adevărată şi povestea căsătoriilor... Simţi un fel de respect plin de teamă pentru prietenul său. De unde le ştie toate ? Cum s-a dat pe brazdă cu politica, încît nu se mai încurcă ? Un om care vrea să ajungă ceva trebuie să se intereseze de atîtea lucruri ca Munteanu ? Să fie cu ochii în patru ? Să ştie tot ce se întîmplă ? Să fie oricînd gata cu un raport, cu o informaţie temeinică pentru cei mari, pentru şefi ? Dacă-i aşa, el, Ion Naşcu, nu a fost şi nu va ajunge niciodată un om politic, un bun membru de partid, util... Dar, în sfîrşit, el nici nu vrea să facă nu ştiu ce carieră. Vrea o slujbă pentru care are pregătire, experienţă şi examene... Poate să reuşească şi fără calităţile lui Munteanu. însă nu se înşela : Munteanu era mai bine înarmat pentru viaţă decît el. Deşi ca înzestrare intelectuală îi era superior... Era bine informat. Naşcu nu mai stătu la îndoială să creadă şi ce-i spusese Munteanu despre şef, despre ziaristul Zopîrţan... Hei, se pare că în lumea asta orice lucru e posibil ! Numai el a ţinut, ca la o icoană, la programul partidului. El şi poate că şi alţi proşti care se lasă terorizaţi ca şi dînsul ! Iar cei cuminţi îşi fac trebşoarele. Chiar cei mari, şefii şi ideologii... Pe un amărît de cetăţean din Zăvoriţi, dacă-1 prind că admiră alţi sfinţi de pe un alt iconostas, sau alt clopot decît pe cel din turla bisericii lor, îl pun pe frigare. Dacă-i comerciant, nimeni nu mai cumpără de la el. Dacă-i meseriaş, pantofar de-o pildă, poate să crape, nimeni nu-i mai dă ghete la reparat. Dacă-i advocat, clientela i se risipeşte, trasă de mînecă de alţii, cu tot felul de bîrfeli.
«Un astfel de tratament mă aşteaptă şi pe mine», se gîndi Ion Naşcu, şi iarăşi simţi frig între spete... Simţi fiorul, şi totuşi se revoltă. «Cum, îşi zicea, să mă las terorizat la infinit ? Să-mi dau însumi certificat de im-
204
becilitate ? Dar pînă cînd? Şi între timp, alţii să-şi vadă iK'Stînjeniţi de trebşoarele lor ?»
Doctorul Naşcu avu o senzaţie plăcută. I se părea nu numai că se destind legăturile cu care era legat de partidul său, ci că au început chiar a se rupe.
—	De-acum să ne mai vedem şi de somn, frate Naşcule, zise Munteanu căscînd, cu ochii împăinjeniţi.
—	Şi se pare că o să avem noroc. Am plecat dfri Braşov, şi pînă acum nu ne-a venit nici un călător. Probabil că o să putem să ne lungim în dragă voie, răspunse doctorul Naşcu, începând să scoată căpătîiele şi să aştearnă cu gazete canapeaua.
Munteanu întinse mîna să stingă lumina, cînd uşa, de după perdele, fu împinsă cu zgomot.
în compartiment întră radios notarul public Radu Navrea, bun prieten cu cei doi.
—	Vivat, ai noştri ! Ce-ntîmplare ! Ce bucurie ! De cînd nu v-am mai văzut! De departe, din capitală ? Ce mai faceţi ? Bine ?
în vreme ce vorbea, le strîngea mînile, îşi aşeza geamandanul, pardesiul, vreo trei pachete legate cu sfoară groasă. Apoi deschise uşa şi aduse din coridor o damigeană ca de zece kilograme şi o avîntă în plasa de bagaje, într-un colţ.
—	Am dat de-un vinişor !... Şi tot în crîşma pe care-o ştiu de cînd eram aici elev de liceu. Proprietar e un sas, unu’ Binder. Dar acum e ficiorul lui, că bătrînul va fi demult oale şi ulcele.
Cei doi nu prea împărtăşeau bucuria revederii. Se gîndeau că de nu întră la ei Navrea, s-ar fi putut culca lungiţi pe canapele. Notarul public, se vedea bine, era cu chef. Şi-l ştiau vorbăreţ şi cînd era treaz.
Cei doi se priviră cu acelaşi gînd. Nu mai păreau adversari politici, căci aceeaşi expresie de plictiseală li se citea amîndurora pe faţă.
Radu Navrea, cu două-trei bărbii de grăsime, bur-duhănos, cu grumazul de taur, umpluse jumătate din canapea şi-l strîmtorase pe Munteanu într-un colţ. El voia să afle, în cîteva minute, tot ce se petrecuse în familiile celor doi prieteni de cînd nu i-a mai întîlnit. Punea întrebări, se mira, rîdea hohotind, aproba, felicita.
205
—	Acum să gustaţi un păhărel din vinul ăsta. E o raritate.
Dintr-un buzunar adînc scoase un pahar de metal cam de-un sfert de kilogram. Luă la subsuoară damigeana şi turnă.
Vinul era bun, dar grozav de tare. Bînd deodată cîte un sfert — pînă să-i cunoască puterea —, cei doi simţiră cum le revine buna dispoziţie şi le trece somnul. Navrea nu mai puse damigeana în plasa de bagaje. Era meşter în turnatul vinului : un strop nu risipea. într-o jumătate de ceas se încălziră şi cei doi prieteni.
Navrea se interesa acum de situaţia politică. Munteanu îi dădea lămuriri. Naşcu trăgea cu urechea.
—	Nu, frate, eu de uncie să ştiu, păcatele mele ! Eu am auzit aici, la Braşov. De-aceea mă mir. De-aceea te-am întrebat- Aici toată lumea vorbeşte de criză, şi nu-i dau guvernului mai mult de trei-patru zile.
—	Palavre, iubite, vorbe de cafenea ! Nu e nici o criză ! Cînd îţi spun eu ! Am vorbit chiar azi cu ministrul de Interne. Ştii, s-a ales în judeţul meu. Sîntem ca fraţii, mi-ar fi spus ceva. Şi apoi e linişte pretutindenea prin ministere. Nu-i aşa, Naşcule ? Nici o mişcare, nici
o	fierbere ea în preajma unei schimbări de regim. Iată, şi prietenul Naşcu vine din capitală. Ai rămas cu impresia că se pregăteşte ceva, Naşcule ?
—■ Nu ; n-am băgat de samă, răspunse acesta, neliniştit că Munteanu îl luase ca martor despre liniştea din ministere.
Nu cumva Munteanu a aflat totuşi despre vizita lui la primul-ministru ! Văzuse că Munteanu era bine informat. Dar se mai linişti cînd îşi dădu sama că Munteanu accentuează numai asupra faptului că venea şi el din Bucureşti.
—	Sînt foarte bucuros să aflu că e linişte, zise notarul. Eu, mă ştiţi, nu fac politică militantă. Nu sînt înscris în nici un partid. Sînt împotriva schimbărilor dese de guvern. Avem nevoie de continuitate, de stabilitate, ceea ce nu se poate atinge decît prin guvernări de lungă durată. E o nenorocire ceea ce se-ntîmplă la noi. Abia s-a-nscăunat un guvern, şi se şi fac combinaţii pentru răsturnarea lui. Nu ! Eu, chiar dacă aş face politică
206
r
militantă, aş fi pentru guvern de lungă durată- Mai ales r,i partidele noastre nici nu se deosebesc programatic. 'Toate sînt şi democratice, şi naţionale. Poate de-aceea sînt eu neutru, apolitic, un cetăţean fără categorie politică. In care partid să te înscrii ? Eu nu le pot deosebi unul de altul.
Navrea îşi zbici cu o batistă enormă faţa puhavă, turnă din damigeana şi îmbie pe Naşcu.
—	E rîndul tău !
—	Mulţămesc. Am luat de-ajuns. E tare.
—	Nu-i tare defel, răspunse Munteanu, întinzînd mîna după paharul de metal.
—	Bravo, iubite ! Aşa-mi placi. Iată un om care nu se teme nici de criza guvernului, nici de vinul lui Binder, zise Navrea.
—	Criză nu-i şi nu va fi curînd. Şi, vorba ta : pentru ce ar cădea guvernul ? Cine să-i ia locul ? Ilie Berbecaru ? Dar programul lui nu e copiat după al nostru ?
—	Copiat ! Am mai auzit vorba asta, se înciudi Naşcu. Pentru ce n-ar fi invers ?
■— Pentru că fiul nu-i înaintea tatălui. Cel mai vechi partid, ştie toată lumea, e al nostru.
—	Cunosc principiile fundamentale ale amîndurora, deşi nu fac politică militantă. Pentru informaţie, cetesc şi eu partea de doctrină a luptelor politice. Intr-adevăr, nu e deosebire, zise Navrea.
—	Cum ?! Pentru tine e tot atîta unde e clopotul de la uşa Raiului, în Zăvorîţi ori în Paveleşti ?! Unde sînt sfinţii cei mai frumoşi de pe iconostas ?! Unde e promenada cea mai mare şi mai sănătoasă ?! se miră Naşcu-
—	Drept să vă spun, nu văd decît deosebiri iscate de amorul-propriu. Sînt sigur că dacă domnii Petrache Po-gonescu şi Ilie Berbecaru s-ar înţălege amîndoi, nu v-aţi mai lega unii de Zăvorîţi, alţii de Paveleşti. în definitiv, şi punctele acestea programatice nu sînt decît generalizări goale. Partidul, la noi, e şeful !
—	Aici ţi-a ieşit un sfînt din gură, pretine Navrea. Iată judecata sigură, observarea justă a omului care stă departe de luptele politice, zise cu încîntare Munteanu.
207
Ion Naşcu, mai puţin obişnuit cu vinul — era băutor de bere —, se încălzise şi voia să-şi mai adune argumente pentru ceea ce era hotărît să săvîrşească.
—	Tu crezi, deci, că programul politic, la noi, nu are nici o importanţă ? întrebă cu interes pe Navrea. Dacă ai fi înscris, de pildă, la noi, tu ai cuteza să afirmi că promenada cea mai mare şi mai sănătoasă e în Paveleşti, nu în Zăvorîţi ?
—	Odată ce şi într-un partid şi în altul există o promenadă în program, nu mă doare capul care-i cea mai sănătoasă. E o chestiune de apreciere. E ceva subiectiv, iubite. Poate fi în România şi o a treia promenadă, mai sănătoasă.
—	Şi, tot aşa, ai cuteza să afirmi că pot fi sfinţi mai frumoşi pe alte iconostase ? Şi clopote cu glas mai dulce ?
—	Evident, amice ! De ce te miri ? Omul slobod are datoria să judece cu mintea lui, nu cu mintea altora. Vă spun : deosebiri principiale între partidele noastre politice nu există. V-o afirmă un om imparţial, apolitic, ca să zic aşa. Deosebirea e numai în şefie, în om. Ascultaţi de unul, ori ascultaţi de altul. Te aduce la putere Ilie Berbecaru, ori te aduce Petrache Pogonescu, Vasile Păltinişeanu, Ion Iordăneseu, ori mai ştiu eu cum îi cheamă pe ceilalţi şefi de partide. Eu, să fiu politician militant, m-aş lua după om, nu după program. Dar eu, cu situaţia mea, nu fac politică. Totuşi, dacă e să apreciez oamenii după faptele lor, trăbă să recunosc că azi cel mai bine înzestrat în România e conu’ Petrache Pogonescu.
Munteanu îi puse paharul plin în mînă.
—	Bea-1 sănătos ! Eşti o minte limpede şi-o inimă dreaptă.
Umplu paharul din nou şi închină :
—	Pentru ca Dumnezeu să-l lumineze şi pe amicul Naşcu, să nu se mai închine la un manechin.
—	A, nu ! Să am iertare ! N-am voit să spun asta. Domnul Ilie Berbecaru îşi are şi el calităţile lui. Manechin nu poate fi numit. Trăbă să recunoaştem că-i un om cu o tactică a lui, cu multă prevedere.
—	Dar României nu-i trăbă tactică, ci fapte. îi trăbă realizări, iubite.
208
Trenul se opri într-o gară slab luminată. Convorbirea m> stinse o clipă. Toţi trei se uitau întins în noaptea neagră, întrebîndu-se dacă nu cumva li s-a oprit trenul în eîmp şi de ce.
Mai puţin intrigat era Ion Naşcu. El se simţea îmbărbătat după ce-1 ascultase pe acest om neutru, care-1 considera pe Petrache Pogonescu drept cel mai bine înzestrat om politic din România. Şi iată că nici Navrea nu dă două parale pe program, acelaşi la toate partidele !... Atunci de ce i-ar fi greu s-o rupă cu cei din Zăvorîţi ?
Abia se; puse trenul în ^mişcare, şi, pe cînd cei trei se uitau încă pe fereastră, năvăli în compartiment, pe uşa rămasă deschisă, gazetarul Ilarie Zopîrţan, cu o servietă umflată, zoioasă, subsuoară, cu un sul de ziare subt braţ, cu o gazetă proaspătă, desfăcută, în mîna stîngă. Ion Naşcu încremeni cînd îl văzu pe directorul ziarului provincial.
—	Ştiţi noutatea ? Ştiţi vestea cea mare ? răcni Zopîrţan.
Cei trei, surprinşi, buimăciţi, avură acelaşi gînd : Un atentat! De-aceea s-a oprit trenul !
—	Ce este ? întrebară într-un glas Munteanu şi Navrea.
—	Nu ştiţi nimic ?!
—	Nu ştim !
—	Adevărat, dumneavoastră aţi plecat din Bucureşti înainte cu şase ceasuri. Iar catastrofa s-a produs abia de trei.
—	Catastrofa ?! Ce catastrofă ? Cutremur de pămînt ?
Ilarie Zopîrţan ridică pălăria şi strigă iluminat, congestionat, transfigurat, stropind pînă departe picurii sa-livei, ca o pulverizare a însufleţirii :
—	Catastrofa lui Pogonescu ! A căzut guvernul, domnilor şi fraţilor ! Vivat Ilie Berbecaru !
Faţa mare, bucălată, îi rîdea întreagă, ca o lună plină. Părul încîlcit i se zburli şi mai tare. Părea că-i trece prin bucle un curent electric. In ochii lui mici strălucea rece, tîmpă, satisfacţia fanaticului îmbătat de orgoliul puterii.
209
—	Imposibil ! răspunse cu glas ferm advocatul Munteanu. Dumneata baţi cîmpii ! Dealtfel, cu cine avem onoare ?
Gazetarul abia acum băgă de samă că dintre cei trei călători îl cunoştea numai pe doctorul Naşcu. Scu-zîndu-se, îşi spuse numele.
—	Ei bine, dacă eşti dumneata, te cunosc. Adică te-am cunoscut în altă ipostază. Acum nu te mai recunosc. Eşti umflat ca un curcan. Ţi-ai ieşit din fire- Sînt doctorul Munteanu. Personal n-am avut cinstea să te cunosc pînă acum. Recunosc însă că n-am pierdut nimic. Dumneata, domnule, nu eşti un om serios.
—	Domnule ! Cum îţi permiţi ? strigă ieşit din fire şi începînd a se învineţi directorul Vetrei.
—	îmi permit, cum vezi. Şi clacă nu te-astîmperi o să-mi permit şi altceva.
Munteanu, om pornit din fire, asmuţat acum şi de vinul tare din damigeana lui Navrea, se ridică încet, suflecîndu-şi mînecile.
Notarul public şi doctorul Naşcu interveniră la timp.
—	Fii cuminte, omule, ce te-a apucat ?
—	Nimic, dar vreau să-i dau o lecţie săcăturii acesteia. Auzi dumneata cu ce să alarmeze tipul pe nişte călători paşnici : A căzut guvernul !
—	Păi dacă a căzut, spuse mai potolit Zopîrţan. Iată aici ediţia specială din Vatra. Ştirea am aflat-o la telefon, înainte cu trei ceasuri. Am telefonat-o redacţiei şi am dat ordin să scoată imediat ediţie specială. Şi iat-o sosită, cu rapidul, cu care v-aţi încrucişat în gară. Nu eu spun, gazeta spune !
—	Parcă nu dumneata eşti gazeta ! Vei fi pus pe cineva să-ţi telefoneze ceea ce doreai cu tot imundul partid din care faci parte. Ori, mai curînd, nu ţi-a telefonat nici dracul, ci ai poruncit să cadă guvernul, în ediţia dumitale specială. Las’, că vă ştiu eu !
Ilarie Zopîrţan începu să fluture «speciala», tipărită cu litere de-o şchioapă pe o singură pagină, pe la nasul celor doi.
—	Poftim ! Poftim, ce scrie ediţia specială ! Acesta e serviciul nostru informativ, cel mai sigur din toată ţara. îmi pare rău ! Noi avem informaţii sigure.
:210
—	Sigure, ai ? Şi cînd m-ai pus la gazetă că am delapidat banii judeţului, şi-atunci ai avut informaţii sili ure ?
Şi advocatul Munteanu se ridică iar, cu mînecile mi mese. Acum abia-1 reţinură cei doi şi-l convinseră ;;a şadă pe canapea.
—	... ta de imbecil ! Te ştiu eu. Ai avut noroc cu amnistia. Şi acum, a căzut guvernul, ai ? Scrie la ediţia specială, ai ? ... ta de pezevenghi !
Şi iar se ridică de pe canapea.
Dintr-un pas, Zopîrţan ajunse la uşa compartimentului şi puse mîna pe miner. Pe canapea, «speciala», desfăcută, îşi arăta titlurile de-o şchioapă :
GUVERNUL DEMISIONAR — D-L PETRACHE POGONESCU PREZINTĂ LA CEASURILE ZECE SARA DEMISIA GUVERNULUI.
—	Adică ăsta-mi eşti, cum te-am ştiut, spuse Mun-
teanu scîrbit. Nici în gazetă nu cutezi a pune ştirea ta, adică minciuna ta, aşa cum ne-o spui nouă. Aici scrie «Guvernul demisionar», şi tu ţipi «Catastrofă ! Guvernul a demisionat». Numai la asta te gîndeşti,	de	cînd	ai
luat condeiul în mînă, pezevenghiule !	Altceva	nu	mai
ştii a scrie !
—	Mumtene !' linişţteşite-te, ^ise notarul !publici işi-ly îmbie eu un pahar de vin.
Advocatul sorbi paharul dintr-o duşcă.
—	Cum să mă liniştesc cînd vezi astfel de moravuri ?! Ăştia, gazetarii ăştia iresponsabili, înveninează lumea şi nu lasă să se înfiripeze nici o stabilitate în România... Cum e demisionar, măi Zopîrţane ? Cine moaş’ta ţi-a comunicat gîndul guvernului ? Da’ n-am fost eu azi în audienţă la ministrul de Interne, la ministrul Instrucţiei Publice, la secretarul general de la Comunicaţii ? Nu am văzut eu pe toată lumea căutîndu-şi paşnic de treburi ? Nu ştiu eu că în preajma căderii unui guvern, ministerele sînt ţesute din zumzete ca stupii în pragul roirii ? Acuma, pace şi muncă pretutindeni. Nu-i aşa, amice Naşcule ?
Zopîrţan îşi pironi privirea pe Naşcu. Abia acum îi veni gîndul : «Ce caută doctorul nostru într-un compar-
211;
timent cu Munteanu, un cunoscut elector al guvernului ? Cum ? Fusese şi el prin ministere ? E cu putinţă ? Să fie trădare ?»
Naşcu îşi venise în fire din sperietura întîlnirii cu Zopîrţan. Il corectă pe Munteanu şi zise, cu sînge rece :
—	Pe la	ministere nu	ştiu ce e,	că	n-am fost.	Dar
în oraş, în capitală, n-am	simţit nimic.	E linişte. N-am
auzit zvonuri.
—	De unde să auzi dacă nu sînt ! Totuşi, vin prin telefon pînă la domnul director Zopîrţan, pentru ea dom-nia-sa să scoată «ediţie specială»! Ptiu ! Dealtfel, de unde-ai vorbit dumneata la telefon ? Din gara asta în plin cîmp ? Te urmăreşte reţeaua telefonică prin munţi şi prin cîmpii ?
—	Dacă	nu mai laşi pe nimeni	să	vorbească !	Nu
m-am	urcat	aici, domnule,	în tren, ei	la	Braşov. Am	fost
în alt compartiment. La încrucişarea cu rapidul m-am coborît să iau ediţia. Ştiam că va sosi. Avem, domnule,
0	expediţie promptă. Aşa, să ştii ! Ei bine, avizul telefonic l-am primit la Braşov.
Notarul public Navrea, deşi i se îngreuiase capul şi
1	se tot înclina pe piept, ridică pleoapele :
—	Nu v-am spus şi eu, cînd m-am urcat la Braşov, că se vorbeşte de criză, de căderea guvernului ?
—	Ba ne-ai spus, izbucni Munteanu, dar sînt sigur că telefonul acestui domn a umplut oraşul. Dacă nu se nimerea el la Braşov, nu se lăţea nici un zvon. Trăbă să ştii, frate Navrea, eă asta e meseria lui : să alarmeze, tot la trei zile, lumea cu căderea guvernului. Tu n-ai de unde şti, că nu faci politică militantă, eşti neutru, apolitic, cum s-ar zice. Dar eu şi cu Naşcu, noi îl cunoaştem pe domnul ăsta care se intitulează director, şi nu e decît un zăpăcit ce-ar vrea să vadă pe toată lumea ca el.
«Eu şi cu Naşcu» îl săgetă iar, cu nelinişte mare, pe Zopîrţan.
«El şi cu mine ? îşi zise înfricat Ion Naşcu. S-a-mbă-tat şi dracu’ ştie în ce belea o să mă mai bage.»
—	Noi îl ştim, îl cunoaştem ca pe muierea cea rea. Naşcu îl ceteşte din poruncă, fiind în partidul din Zăvo-
212
rîţi. Eu îl cetesc să-i pot urmări minciunile, şi să ştiu cinci să-i pun mîna-n păr. Of ! Că nu mi-e dat mie să f;icolege a presei! Iată, de pildă, acum: confiscarea -specialei» şi suspendarea pentru totdeauna a gazetei. Iar dumnealui, cinci ani de puşcărie !
Navrea se trezi iar din aţipirea ee-1 îngreuia tot mai tare. Auzind cuvintele din urmă, îşi mai turnă un pahar din damigeană, închină fără cuvinte, ridicîndu-1 în aer, îl dădu peste cap şi zise moale :
—• Cinci, nu, că-s prea mulţi. Da’ trei i s-ar cădea.
Apoi, uitîndu-se împungaci la gazetar, mai umplu o dată paharul şi i-1 întinse :
—	Bea şi dumneata ! Ştii, eu sînt apolitic, neutru.
Zopîrţan luă paharul, îl bău şi se aşeză într-un colţ
al canapelei.
—	Bun vin ! Şi bun pahar ! zise el, cu glas schimbat, de om ca toţi oamenii.
—	Mie-mi spui ? E de la Binder ! Nu ţi-au telefonat şi dumitale acolo ? Că ăla are telefon.
Apoi, deodată, cu glas mai îndîrjit, cu priviri înţepate, întrebă :
—	Dar ascultă, domnule ! De ce tot vreai dumneata să cadă guvernul ? Mă rog, ce aduci în loc ? Alt program ? Să am pardon ! La noi toate partidele au acelaşi program. Numai de zis le zice cu alt nume. Cunosc eu !
Ilarie Zopîrţan trase cu coada ochiului spre advocatul Munteanu. Acesta se mai potolise. Căsca des. Prea se avîntase la atac cu capul plin... Făcuse eforturi prea mari...
—	Alt program şi alţi oameni, răspunse abia şoptit, să nu-1 audă Munteanu.
—	Alt program nu-i ! Alt om este ! Alţi oameni sînt destui, da’ ce folos dacă nu-i şi alt program ! Va face şi omul care vine exact aceleaşi lucruri ca şi omul care a plecat.
Navrea ridică binişor damigeana pentru a umple încă o dată paharul. îl îmbie pe ziarist.
—	Pofteşte, domnule ! E de la Binder. De la mine poţi lua. Eu sînt apolitic.
213
/'
Ilarie Zopîrţan bău vinul. Era o raritate băutura din pivniţa succesorului lui Binder. Şi regreta acum că a nimerit aşa de tîrziu în compartimentul acesta.
—	A fost plină ? îl întrebă el pe proprietar.
—	Ochi! Şi, de-o vrea Dumnezeu şi oamenii buni, vom mai umplea-o... Dar, auzi încoace, dumneata ce tot ai cu guvernele, să cadă ? Lasă-le să lucre, dom’le, că de-aceea vin la putere. Şi vezi că, cu schimbarea lor, nu se schimbă nimic. încalţe, dac-ar fi un program nou ! Să zicem, o dictatură ! Ori un partid republican. Da’ la noi toate-s partide democratice. Să nu-i spui unuia că nu-i, că te păleşte la mir.
—	Vă rog ! Există mari deosebiri programatice ! Cer şi pămînt! Noi ispunem, de-o pildă : Sfinţii cei mai frumoşi sînt cei zugrăviţi pe iconostasul bisericii din Zăvorîţi...
—	Cea mai vastă şi mai sănătoasă promenadă e cea din Zăvorîţi, continuă Navrea.
—	Clopotul de la uşa Raiului e în turla bisericii din Zăvorîţi, se îndemnă să adaoge cu glas gros advocatul Munteanu, trezindu-se din amorţeala lui.
—	Şi cel mai providenţial om al României e domnul Ilie Berbecaru, încheie cu hotărîre ziaristul. Văd, domnilor, că cu toţii cunoaşteţi programul nostru politic, şi mă bucur. Merită a fi reţinute punctele lui esenţiale. Mă mir, mai ales de dumneata, domnule Navrea. Dumneata nu faci politică, şi totuşi eşti informat.
—	Sînt cetăţean cult, domnule, şi trăbă să cunosc doctrinele. Dar asta nu însamnă că aveţi un program deosebit. Exact aceleaşi puncte esenţiale le are şi guvernul. De-aceea nu-nţăleg eu de ce cad guvernele, şi de-aceea nu admit ca dumneata să scoţi ediţii speciale pentru a alarma lumea degeaba.
—	Dar dacă e adevărat ? Dar dacă în clipa aceasta noul guvern, în frunte cu şeful nostru, domnul Ilie Berbecaru, depune jurămîntul ?
Nici nu apucă să se ferească, aşa de repede ii arse o palmă avocatul Munteanu, deşteptat brusc din letargia beţiei, cînd auzi de depunerea jurămîntului. Puse mîna pe damigeană, o ridică în aer, dar fu oprit de Naşcu şi
214
dr Navrea. Zopîrţan ţîşni în coridor, izbind uşa cu pu-
ii	mo. Munteanu ieşi după el şi-l căută în tot vagonul. I);ir ziaristul îşi pierduse urma.
«Ce nenorocire ! îşi zise Ion Naşcu. O să iasă de-aici un scandal ! Şi o să se spargă în capul meu !...»-
Se retrase în colţul lui, îşi aduse aripa pardesiului peste faţă şi căzu în grea întristare. In curînd cei doi lovarăşi de drum începură să sforăie de se cutremura compartimentul. Dar Ion Naşcu, chinuit de gînduri negre, care izvorau tot mai multe, tot mai pline de pesimism, nu putea adormi...
Numai ceasul rău i-1 scosese-n cale pe Ilarie Zopîrţan. N-ar fi el ceea ce este, dacă, văzîndu-1 în compartiment cu Munteanu şi auzind că veneau amîndoi din capitală, nu ar bănui cam ce drumuri a bătut Nacşu. Şi mai ales că nu a luat parte la discuţie. A stat, ca un laş, deoparte. Nici, cel puţin, n-a protestat. N-a luat, cum se cuvenea, ;ipararea lui Zopîrţan şi a programului partidului. Şi Zopîrţan i-a aruncat de cîteva ori1 nişte priviri de dispreţ mortal...
De ! Ce era să facă ! Nu era pregătit pentru o ieşire, pentru un atac. Şi el nu poate izbucni aşa, la poruncă. Şi-apoi, îl şi prinsese într-un moment nepotrivit, tocmai cînd înclina să creadă în superioritatea lui conu’ Petrache Pogonescu şi simţea cum i se destramă lăgăturile politice cu partidul din Zăvoriţi. începuse să adulmece farmecul libertăţii... îşi făurise şi un plan subtil : la un moment dat să apară în gazete ştirea numirii sale, fără ca pînă atunci cei din Zăvoriţi să bănuiască ceva. După ce-ar fi părăsit oraşul, nu i-ar mai fi păsat de urletele celor de la club.
Dar acum, poftim de mai pune acest plan în acţiune ! Mintea iscoditoare a lui Ilarie Zopîrţan o să-i încrucişeze toate drumurile, o să-i încurce toate socotelile. Adevărat că şi el, Naşcu era de vină. Dacă nu din convingere, cel puţin de ochii partidului trebuia să-i ia apărarea lui Zopîrţan. Dar cum s-o fi făcut cînd pentru el căderea guvernului era o adevărată catastrofă ? Vestea îl amuţise, începuse să învie numai cînd Munteanu dovedise că ştirea nu poate fi adevărată. Totuşi, ar fi trebuit să fie
215
mai prevăzător, şi să combată pentru partid şi pentru directorul gazetei lui.
Dar cum nici o încordare nu-i fără margini, mai ales după ce ai băut cîteva pahare din vinul vechi al erezilor lui Binder, după încă vreo trei' staţii, sforăitul lui se alătură celui al tovarăşilor de compartiment.
II
In Zăvorîţi, ediţia specială a gazetei Vatra veche pricinui o senzaţie enormă şi o răsturnare generală. Redactorul de zi stătu cu telefonul la ureche patru ceasuri, răsucindu-şi, c-o dexteritate uimitoare, ţigară după ţigară, cu o singură mînă. De aprins le aprindea una de la alta, strivind, după aprindere, mucul în scrumieră. Ţigara o ţinea în cleştele degetelor, îngălbenite nu de fum, ci de o scoarţă groasă, care se întindea pînă la rădăcina lor.
Dădea acelaşi răspuns categoric, semeţ, tuturor.
—	Absolut sigur !
—	Nu sînt zvonuri ! E certitudine !
—	De unde avem ştirea ? însuşi directorul ne-a telefonat, din Braşov, şi ne-a dat ordin să scoatem ediţie specială.
—	Desigur ! Fără ştirea şefului nu a putut da ordin.
Redactorul simţea cum se destind nervii celor care îi telefonau, pe măsură ce le dădea amănunte care confirmau ştirea.
în răstimpuri, în redacţie întră un rumân înalt, cu cioareci, dar cu surtuc nemţesc şi cu cravată, şi punea la îndemîna redactorului un ţap de bere. Berăria în care chefuiau ceilalţi doi redactori era în vecini.
îndată după ce scoseseră ediţia, tăbănseră la casierie, unde domnul Vidraşcu, înalt, slab, cu mustaţa albă lăsată a oală, tocmai împacheta cincizeci de lei de cîte unul într-un sul.
216
—	Banii sau viaţa ! strigase vesel secretarul de redacţie. Un eveniment aşa de mare trăbă prăznuit. Eu mai am de luat o mie de lei.
—	Eu patru sute ! se grăbise al doilea redactor, reporterul.
Omul părea că nu-i ia în samă.
Deschise uşa unei casse vechi de fier, de-o factură antediluviană, şi puse sulul proaspăt răsucit lîngă alte trei suluri la fel.
—	Nu înţăleg de ce nu vă astîmpăraţi ! Iată, speciala ne-a mîncat, numai în hîrtie, cinci sute. Şi cel puţin dacă ştirea ar fi adevărată ! Ne-am mai făcut şi de rîs ! Am mai şi păţit-o !
—	Acum o dată, moşule, i-am dat gata ! Guvernul a căzut. E mort ca toţi morţii.^Nu se mai scoală. Nu mai sta pe gînduri, dă mia ! Cer banii mei.
—	Or fi ei ai dumitale, dar iai de unde nu-s. Poftim ! Sînt toţi banii.
Şi casierul le arătase cele patru suluri.
—	Două sute de lei ?
—	Toată cassa, cu voia dumitale.
•— Dă-i încoace ! O să fie mîne cîteva zeci de mii.
Casierul oftase. De cînd cu opoziţia asta lungă, îi ieşise părul prin căciulă. Mustaţa i se mai albise. Dungile frunţii se înmulţiseră. Bine-ar fi să fie vestea adevărată ! Ar mai întineri; şi el. Şi ar mai sătura şi pe golanii ăştia de redactori, care se angajează cu lefuri mari şi se bucură dacă le încasează pe sfert. El, casierul, lucrează din altruism, ca bărbat de încredere al partidului, dar mai ales ca un fanatic credincios în steau lui Uite Berbecaru. Hm ! Ce noroc ar fi să-i poată telegrafia mîne şefului : Domnule prim-ministru...
Sufletul i se muiase şi dăduse cele două sute de lei redactorilor.
Cei doi chefuiau deci în berăria din vecini, şi-i trimiteau şi redactorului de serviciu, din cînd în cînd, cîte un ţap.
Servitorul, după ce punea berea pe masă, fără a lăcomi la ea, căci lui nu-i plăcea decît rachiul, mai aştepta, şi folosea o clipă două de pauză, cît nu suna telefonul :
217
—	Acum chiar venim, domnule Marine ? Se cheamă că domnul Berbecaru e ministru ?
—	Prim-ministru, măi Toadere !
—	Şi facem iar alegeri ?
—	Facem, cum să nu facem !	Dar	acum sîntem la
putere, n-o să-ţi mai spargă nimeni capul!
—	Că nu de cap mi-e, domnişorule. Ci iată, aş vrea
să	ajung aprod la tribunal. Acolo,	dacă	eşti	numit odată,
nu	te	mai scoate nimeni din pită,	dacă	eşti	om de ome-
nie şi-ţi vezi' de treabă.
—	Dar de-aici te-a scos cineva, Toadere ?
—	Nu, domnişorule. Da’ nu-s ca şi scos ? Că pe dumneavoastră tot vă mai plăteşte criţăreşte domnu’ casir, da’ pe mine de luni, dacă nu de ani ! Dacă n-aş tăia lemne pe la domni, din ce-aş trăi eu, domnişorule Marine ? Că domnu’ casir, cînd îi cei şi io un sutar, se-n-cruntă la mine şi zice : «Ce vreai, mă ? Tu eşti ţăran, nu eşti domn, ce-ţi trăbă ţie leafă ? Tu să fii mîndru că lucri pentru partid. Că partidul pentru voi trăieşte şi luptă, măi Toadere. E partid democrat, adică cu prostimea...» Vezi, astea toate le ştiu eu, domnişorule Marine, că d-aia mă bat în alegeri. Da’ vezi că, aşa ţăran cum sînt, şi eu trăbă să mîne. Şi la gazetă stau eu deaj aba ?
—	Nu stai, că mături gunoiul după toţi derbedeii care nu ne dau pace să lucrăm.
—	Mătur şi, cînd sînt lemne, fac şi focurile, că mă ştiţi dumneavoastră. Dar iar aşa, fără nici o plată, e greu. Eu nu spun să-mi deie leafă, ci să-mi plătească pentru ce lucru.
Convorbirea e întreruptă mereu de zbîrnîitul telefonului, def răspunsurile redactorului Marin. Dacă ajunge să se lungească mai mult de-o întrebare două.
—	N-ai grijă, Toadere ! De-acum ne-a pus Dumnezeu mîna-n cap la toţi. Aprod la tribunal te vreai ? Aprod vei! fi !
—	Să te-audă Dumnezeu, domnişorule.
După ce puse pe masă al patrulea ţap, sluga, deşi redactorul asculta la telefon şi răspundea, îndrăzni să spună :
218
—	Domnişorule Marine, prin oraş sînt unii care nu cred. Eu, cum mă duc cu paharul gol şi viu cu el plin, aud ce vorbesc oamenii. Că... tot oraşul a ieşit pe uliţă.
Redactorul asculta ceva important, căci ridică degetele galbene Cu ţigara în aer. După ce răspunse, zise către slugă :
—	Cine-s aceia care nu cred ?
—	De-o pildă, ăştia care vînd gazetele ungureşti. Zic că ei n-au ştire : lor nu le-o bătut nime telifonul.
—■ Lucru firesc, Toadere ! Doar nu li se vor trimite lor mai întîi secretele de Stat ! Dar afară de ei, cine se mai îndoieşte ?
—	Nu cred nici jidovii din uşa prăvăliilor, domnişorule. Zic că, dacă ar fi adevărat, asta s-ar fi1 simţit de mai demult.
Redactorul rămase o clipă cu urechea în vînt, la pîndă, ca şi cînd ar mai fi auzit ceva, numai el.
—	Da’ colegii, în berărie, ce mai spun ?
—	Ce să spună, domnişorule ! Se iau de piept cu cei care nu vor să creadă. Strigă şi fac un tărăboi !
—	Da’ la club au venit mulţi, Toadere ?
—	Olio ! Să nu te apropii ! Că nici în curte nu mai pătrunzi. De cînd a ieşit spiciala, tot curge lumea. Şi stau strîmtoraţi ca în teasc, de-au spart vro patru fereşti pîn-acum. Domnu’ preşedinte Bumbea a înjurat de mumă şi-a poruncit să deschidă toate geamurile. Le-au deschis, şi-acum unii dintre domni tot strigă că-i ţug şi că ar trebui închise uşile, dacă s-au deschis fereştile. Domnu’ avocat Cîrje — că-1 ştii, domnişorule Marine — şi-a luat pardesiul de pe umeri şi l-a pus în cap, şi tot striga din vreme-n vreme : «închideţi, măi, oameni buni, uşile, ori vreţi să ne betegim cînd ni-i lumea mai dragă ?». Da’ cine să-l asculte, domnişorule, că nime n-ar putea săvîrşi aşa minune : oamenii sînt ca-n teasc. Cînd se mişcă unul, se clatină cu toţii.
Redactorul ascultă, întrerupe pentru a ridica receptorul aparatului, răspunde parcă tot mai scurt şi mai întărîtat celor care nu-i mai dau pace. Şi iar îl întreabă pe Toader. E un chin, pe vremuri ca astea, să fii legat de redacţie, de aparat, să nu te poţi amesteca în fierberea şi bucuria generală ! Toader îi dă mereu informaţii.
219
Valurile ridicate de «specială» erau grozave şi creşteau din ceas în ceas. Pesemne căderea guvernului era aşteptată cu mare sete de populaţia oraşului Zăvorîţi. întîile exemplare din «specială» au fost smulse din mînile vîn-zătorilor, deodată de mai mulţi inşi, aşa că foile de hîrtie, rupte petece, nu foloseau nimănui. Adevărat că nici de plătit nu le-a plătit nimeni.
Uliţele erau încă pustii la acel ceas de după-amiază cînd au năvălit băieţii cu «speciala». Ei au stăruit să nu-i dea drumul încă o juma’ de ceas. Dar secretarul de redacţie era de neînduplecat. Ordinul de la directorul Zopîrţan era limpede : Ediţia imediat pe piaţă ! Şi-a avut dreptate secretarul să nu întîrzie : în cinci minute cetăţenii, somnoroşi încă, au năvălit pe uliţi şi-au început bătălia pentru gazetă.
Nu se ştie dacă cineva a tras anume pentru vestea asta clopotul de la «uşa Raiului», din turla bisericii din Zăvoriţi, ori dacă era un mort în cetate. Dar toată lumea asculta uimită ; niciodată glasul lui n-a fost aşa de dulce la tonurile mijlocii, şi aşa de adînc şi hotărît la tonurile joase.
—	Pe onoarea mea, aşa de gros încă nu i-am auzit glasul. Asta-i cu adevărat cîntec de prohod, cum se cade pentru guvern, şi-a dat cu părerea Ilie Rău, fost sergent de stradă sub guvernarea lui Berbecaru, intrat acum, cu-n picior, din nou în slujbă.
—	E ca o sentinţă de condamnare, i-a răspuns un fost agent fiscal, pe nume Voicu, care* făcuse două luni de puşucărie. *
—	De, nu în zadar e punct esenţiali în program. Aşa şi este : clopot ca al nostru, nu-i în toată ţara !
—	Nu este şi nu va fi ! O să niLi prohodească pe toţi duşmanii.
—	Trăiască ai noştri !
—	Trăiască şeful !
—	Vivat domnu’ Ilie Berbecaru !
*	Da, recunoaşte Toader, glasul clopotului e mai plin, mai cald. Parcă dă nădejde unora şi osîndeşte pe alţii. Adică mai bine zis, cu un glas mîngîie, cu altul condamnă.
220
Străzile s-au populat din clipă în clipă cu tot felul de lume. Au ieşit la plimbare şi doamnele, şi domnişoarele, şi copiii de şcoală primară. Plimbarea de după-masă se făcea de obicei pe promenada cea vestită, dar la ieşirea «specialei»- toată lumea s-a îndesat pe două-trei străzi principale şi în piaţă, trădînd din entuziasm un punct din programul politic.
In cîte-un loc, oamenii se opreau, făceau roată în jurul unuia care vorbea aprins şi gesticula larg, cu capul gol.
—	A căzut oligarhia, trăiască democraţia !
—	A căzut sclavia, trăiască libertatea !
Unii se îmbrăţişau şi se pupau în drum. Alţii mărturiseau înduioşaţi :
—	A scăpat ţara de prăbuşire. Să mai zici că România n-are noroc ! Cînd e să se dea la fund, steaua ei cea bună iarăşi străluceşte ! Cad ticăloşii şi neputincioşii, şi vin la putere oamenii vrednici şi cinstiţi.
Unii îi ameninţau grav pe slujbaşii din oraş ai regimului căzut. Mai ales erau puşi la stîlp primarul, ajutorii lui, perceptorii, cei doi membri din consiliul uzinei electrice, tovarăşii lor de la apeduct, poliţaiul, şeful gării, dirigintele poştei, doi judecători şi trei agenţi de urmărire — numiţi	în slujbe de	regimul defunct. Ptii ! Ce
se mai spunea	pe socoteala	lor !	Şi ce soartă	tristă îi
aştepta : toţi aveau să înfunde puşcăria.*
■— De-acum i s-a înfundat dictatorului ! Domnule, n-a luat pielea de pe cei doi1 cai negri ai primăriei ? Ziua, noaptea, trăsura la scară. Şi, cînd el, cînd ajutorul, cînd nevestele lor, cînd neamurile, se aruncau pe pernele trăsurii şi «mînă Vasile !». îl zăpăciseră pe bietul vizitiu şi erau să-l bage-n groapă cu zile. A şi căpătat batere	de inimă de	atîta	încordare pe	capră şi
de-atîtea nopţi	nedormite. Vai de	sufletul lui !	Dar ne-
*	Toader nu-şi mai aducea aminte de învinuirile ce i se aduceau fiecăruia proscris de către cetăţenii din Zăvorîţi. Dar la întrebările redactorului Marin, răspunse destule.
Noi, cunoscînd graiul din Zăvorîţi, am rectificat în cele ce urmează cîteva din relatările sale după graiul local, trecînd peste incultura lui Toader.
221
vasta ? Că na mai ştia unde să-l caute cu fiertura, la amiază !
—• Ce spui dumneata sînt fleacuri. Le ştie lumea scandalizată de-atîta căruţare. Dar cînd se va cunoaşte de ce a dat lui Finkelstein pavarea străzii Ştefan cel Mare ? Cînd se vor da cărţile pe faţă, de unde va scoate şperţul de-o sută de mii de lei să-i restituie primăriei înşălate ? De unde ? Că i-a tocat pe toţi, de nici n-au avut vreme bieţii bănişori să se încălzească în punga lui ! De unde crezi că şi-a cumpărat fosta primăreasă blana, aziarnă ?
—	Dar afacerea cu Finkelstein nu e încă aşa de lată ca edificaz’ea şcoalei primare numărul patru ! Aici e păgubită comuna cu o jumătate de milion. De, nu şi-a cumpărat o casă cu grădină, şi şcoala încă nu-i subt acoperiş ? Nu ştim noi că şi el şi nevastă-sa au fost săraci lipiţi pămîntului ?
—	Poi da, ei n-au cutezat să facă alegeri. Au numit comisie interimară. Sînt aproape patru ani de cînd e tot interimară. Cine să-l tragă pe primar la răspundere ? Unde sînt consilierii aleşi prin vot universal, reprezentanţii adevăraţi ai poporului, adicătelea ai cetăţenilor din Zăvoriţi, să-l pună pe primar la stîlp ? Şi totuşi nu s-au ruşinat să ţipe — patru ani ! ■— că sînt un partid şi un guvern democratic.
—	Dar ajutorul de primar n-a închiriat oamenilor lui de afaceri toate localurile de prăvălii ale primăriei, trecînd peste rezultatele licitaţiilor ? Am putut ajunge, eu sau dumneata, să luăm unul ? Şi sîntem comercianţi de baştină, nu venituri din Galiţia. O să-i spargem în cap toate contractele. S-a-nhăitat cu toţi exploatatorii, aprobă toate urcările de preţuri la alimente, nu permite să se aducă zarzavat din alte regiuni. îşi are procentul lui din toate. Cînd vor începe vînzătoarele din piaţă să vorbească, nu ştiu pe unde îşi va scoate cămaşa fostul subtprimar. Mie mi s-au spovedit cîteva, dar m-au oprit să mă folosesc de mărturia lor. De-acum, limbile le sînt dezlegate ! Maica mea, Doamne, ce-o să mai auzim !
—	Da’ perceptorul de la întîia ? Va trece de la percepţie direct la dubă ! Vom dovedi cum ne-a ars pe unii
222
şi cum i-a făcut scăpata pe alţii. Eu am, domnule, notaţi douăzeci de indivizi pe care i-a scos din roluri de trei ;mi. Nime nu-i mai urmăreşte ! Şi au avut restanţe de zeci de mii pe trecut. Cît va fi încasat banditul ! Eu, mă-nţălegi, sînt documentat. Nu vorbesc din vînt. Cei douăzeci — tot persoane simandicoase — reprezintă un impozit de cel puţin două sute de mii de lei pe an. De trei ani n-au mai plătit un ban ! Mă-nţălegi ? Dar restanţele ?
—	Parcă cel de la a doua e mai bun ? Se uită la tine chiorîş, că aşa-i din naştere, cu defect, cu hibă, şi tu, dacă eşti om de omenie, nu-1 înţălegi, îţi zici că se uită la vecinul. Dar dacă pricepi şi-i pui în palmă cîteva sutare, poţi fi hodinit. Ce, nu mă crezi ? Numai pentru cîteva sutare ? Nici eu n-am crezut, pînă cînd, odată, întinzîndu-i mîna, de plecare, n-am simţit că mă rîcîie în palmă. Şi ce mi-am zis ? Să fiu eu mai prost ca alţii ? I-am strecurat doi zloţi în palmă, şi vreme de un an am avut pace. Da, da, toţi sînt nişte bandiţi !
—	Da’ povestea cu electrica ? Zice că trăbă curent mai tare. Şi nu te mai întreabă nime ! Aduc motoare nouă, întind sîrme, şi, deodată, poftim ! E nevoie să ne schimbăm instalaţia, s-o băgăm în părete. E nevoie să schimbăm becurile. Ce şarlatanie nemaipomenită ! Da’ ce cheltuială ! Eu, drept să-ţi spun, întîi n-am vrut să mă bag. Mă costa două mii de lei. Ei : «E obligatoriu !». Eu : «Nu mă supun. în casa mea eu poruncesc.» Da’ directorul — ce escroc ! — zice : «Bine. Nu te supune. Da’ dacă ţi se-aprinde casa, eu nu răspund, consiliul nu răspunde.» Aşa au înfricat şi au terorizat pe toţi cetăţenii. Şi cînd colea, domnule, ce să vezi ? Cheltuieli de milioane în oraşul întreg, lumină mai1 slabă, — acum tremură, mai nainte nu tremura, — şi se stinge cînd ţi-e lumea mai dragă. Ce se întîmplase ? Domnule, nimic ! Au adunat becurile vechi şi le-au vîndut. Au vîndut ceasurile şi sîrma veche, şi banii i-au împărţit domnii consilieri între ei ! De pe urma noilor instalaţii, de la sîrmă pînă la scobirile în părete, au luat cincizeci la sută de la întreprinzători ! Cincizeci la sută ! Pricepi ? Drept că şi măgari ca noi nu se mai află ! Cît ce ne-au ameninţat că ni se aprind casele, am cedat. Da’ trebuia
223
să ne sculăm ca un singur om, să tăiem contactul şi să întrăm în grevă, întorcîndu-ne la lampa cu petrol, la luminare, la opaiţul strămoşesc. Cine l-a ascultat însă pe fostul perceptor de la întîia, care făcea propunerea ? Nimeni', domnule, că aşa sîntem noi, cei din Zăvoriţi : laşi ! Şi de-atunci, pupăză pe colac : plătim şi curentul cu douăzeci şi cinci la sută mai scump.
—	Hoţi şi tîlhari ! Nu în zadar striga şeful, la venirea lor la putere : «Săriţi ! Hoţii !» I-a cunoscut el pe mişei ! Dealtfel, ce, noi nu i-am cunoscut din guvernările trecute ? Nu a fost şi-atunci tot comisie interimară ? Dar, totuşi, ăia de-atunci parcă n-au fost aşa de flămînzi ca cei de azi. Iată, frate-meu, şi afacerea aia cu apo-metrele... Cumpără onor consiliul cu onor direcţiunea apometre vechi, scoase din uz, dintr-un oraş de la graniţă. Le cumpără, iubitule, ca fier vechi, la licitaţie. Şi ni le instalează pe la porţi, după ce le-au dat puţin cu vopsea. Fiecare apometru — trei mii de lei. înmulţiţi cu numărul caselor din Zăvoriţi şi veţi vedea ce sumă astronomică se face ! Am zis şi repet : as-tro-no-mi-că ! Aşa mi-a declarat însuşi profesorul de matematici de la liceu, şi ştii cîtu-i de tare în socoteli. Cine a băgat diferenţa în buzunar ? Ştiu că nu eu şi dumneata... Şi de-atunci, apa scumpă foc ! Dacă întrebi : «Bine, domnule, de ce trăbă să plătesc mai mult decît în anul trecut, aceeaşi lună ? Doar nu mi-o fi crescut pofta de băut apă ! Nici nu fac baie decît cum sînt obişnuit şi e hi-gienic, o dată la lună ! Nici capete de dobitoace nu ţin mai multe pe lîngă casă. Iar grădini de flori, cum vezi, n-am prăsit, să le stropesc.» — «E şi amortizarea apeductului, adică, nu, a apometrului», răspunde fără convingere încasatorul. — «Cum, apometru ? Da’ nu l-am plătit cu trei mii de lei ?» — «Nu, zice. Cele trei mii au fost numai preţul instalării...» Auzi, dumneata, şarla-tanie ? Şi să nu-i bată Dumnezeu ? Că el nu dă cu bîta, deşi uneori n-ar strica...
Doamne ! Doamne ! Cum îi mai ţintuia publicul la stîlpul infamiei pe slujbaşii defunctului regim ! Şi el,
224
Marin, redactorul reportajului politic, nu putea fi între 'jameni. Să-i audă, să-i crească inima ! Da ! Să-i crească ! .Aşa cum îi creşte acum, ascultîndu-1 pe Toader. Căci el ilf patru ani demască toate aceste mişelii şi le combate la gazetă, îndemnîndu-i pe cetăţeni la revoltă. Dar nu
■	o revoltase nici unul... Laşi ! Iată însă că sămînţa aruncată cu atîta hărnicie, cu atîta credinţă şi însufleţire, tot a răsărit odată ! Nici o faptă fără răsplată ! Cetăţenii foloseau datele statistice, faptele relatate mai întîi de el, in Vctira veche. Vorbeau aproape cu cuvintele lui, cu frazele lui !
Dar totuşi i-ar fi plăcut să fie acum în mijlocul mul-’imii care se mişcă greoi, în rînduri îndesate, pe străzi, în piaţă. Să prăznuiască focul izbucnit acum, şi care nu s-ar pomeni dacă el n-ar fi răspîndit ideile lui incendiare ca nişte scîntei, zi de zi, din paginile Vetrei. Su^ blimă-i misiunea aceasta a gazetarului, mai ales a celui de partid ! Să topeşti într-un gînd şi-ntr-o simţire mii şi zeci de mii de minţi şi de inimi ! Să nu baţi cîmpii cu teorii, cu sisteme, cum fac ziariştii de la gazetele independente, ci să-i arăţi poporului, mulţimii, drumul sfînt, care o duce la mîntuire ! Trei-patru puncte programatice — patru, cum sînt în Zăvorîţi ! — şi sînt prea pe de-ajuns pentru a fundamenta o doctrină. Încolo ■— realitatea, domnilor, neagra şi cumplita realitate, aşa cum iese făurită dintre ciocanul şi nicovala guvernului. Publicul, naţiunea, să fie trează, să cunoască primejdia. Să
o	judece la fel, să o urască şi să o respingă la fel, să se revolte împotriva ei la fel.. Mîntuirea nu poate fi obţinută decît prin revolta unitară împotriva stăpînirii. Acesta trebuie să fie idealul cetăţeanului adevărat, al cetăţeanului. perfect. Numai omul strîmt la judecată şi închis la simţire, văzînd duşmanul concretizat în guvern, e capabil de-o mare acţiune. Luptătorii din cetăţile zăvorite sînt cei mai tari... Aşa pregăteşte el mîntuirea patriei, de aproape patru ani. Toate relele de care suferă ţara şi cetatea, le trînteşte în sarcina guvernului şi a primăriei. Toate nădejdile de mai bine izvorăsc din opoziţie, din partidul lor, condus de şeful Berbecaru.., Aşa i-a educat el pe cetăţeni ! A alergat, a spionat, a
cumpărat, a scormonit dedesubturi pentru a cunoaşte păcatele regimului, şi le-a dat în vileag, pentru mintui-toarea îndîrjire a opoziţiei. Uneori a mai şi inventat, a umflat cifrele — nu tăgăduieşte ! —, dar ţinta era patriotică, şi scopul scuză mijloacele... De multe ori s-a descurajat. Dezvăluirile lui nu păreau să samene revolta pe măsura aşteptărilor. Uneori cîte un subşef de sector îi zicea : «Prea exagerezi şi dumneata, domnule Marine ! Las-o mai moale, că ne rîd şi curcile. Ce ? Dacă duc apele un pod, tot guvernul şi primăria sînt de vină ?...»• E adevărat însă că şefului organizaţiei politice din Zăvoriţi, domnului Bumbea, nu i se părea niciodată exagerat, ci, dimpotrivă, prea cumpătat. Iar directorul Zopîrţan, ca şi domnul Berbecaru, îl admirau pentru informaţiile lui politice şi pentru combativitatea lui... Dar la ce-i foloseau laudele lor dacă nu-şi realizase idealul luptei lui : revolta ! Revolta care va doborî guvernul... Revolta oamenilor fanatizaţi de articolele lui, care să nu înţeleagă şi să nu simtă decît ceea ce le pune el în cap şi în inimă. Şi deodată să pornească uraganul !...
Iată-1, acum a pornit, şi el trebuie să păzească odaia asta băgăuoasă, acră de fumul şi de capetele ţigărilor strivite în vreo patru scrumiere, în loc să fie la locul lui, în mijlocul, în fruntea cetăţenilor revoltaţi. Căci aceştia erau suflet din sufletul lui... De n-ar fi fost el, de n-ar fi fost articolele lui incendiare, dacă nu i-ar fi convins el, zi de zi, că acest regim este o nenorocire pentru ţară, ar fi ieşit aceste mii de oameni în stradă ca să condamne definitiv guvernul repauzat ? E adevărat : Furtuna se dezlăn-ţuise după apariţia ediţiei speciale. Dar ar fi pornit dacă nu clocea demult în suflete ? Şi cine a clocit-o, dacă nu reportajele lui politice, aşa de senzaţionale ?
Şi tocmai acum e legat de telefon ! Dar ce era să facă ? Nu era el, după director, elementul cel mai valoros din redacţie ? Era în rolul datoriei lui de redactor politic : informa lumea despre cel mai important eveniment al zilei, ba, poate, al deceniului, dacă nu cumva al veacului... Da, al secolului, dacă şeful va lua nu numai preşedinţia, ci şi Internele... Se-nţelege, trebuia respectată şi ierarhia ! El venea după secretarul de redacţie, era mai tînăr, şi de ani, şi în carieră, şi în sindicat. Şi
226
secretarul de redacţie i-a spus : «Tu, dragul meu, rămîi li post. Eşti în rolul tău. înţălegi doar că nu putem da chestiunea pe mîna reporterului de fapte diverse. Nu vom uita însă de tine.»
Cu toată măgulirea pe care-o simţise, tinărul Marin se îndoieşte că şi-ar fi putut împlini datoria vreme de patru ceasuri, dacă nu i-ar fi venit destul de des berea, cînd ţap, cînd halbă, şi dacă secretarul de redacţie nu i-ar fi lăsat cutia de tutun, calitatea primă, pe masă. Ar fi evadat în mulţime, să se bucure de roadele grele ale sămănăturii sale... Dar berea îl făcuse visător, îl muiase, şi se mulţumea şi cu ceea ce-i putea povesti Toader din realitatea străzii. Vuietul ei bătea pînă în geamurile redacţiei, aşa că redactorul politic putea să verifice mereu rezultatul luptei sale de patru ani. Vorba ceea : dacă nu sameni, n-ai de unde secera.
Era criticat, cu mai multă patimă decît toţi, «poliţaiul». Aşa i se zicea, deşi titlul oficial era «chestorul poliţiei». Dar, încă de la instalarea lui, cercară să-l înjosească pe Pantelimon Morcovescu, numindu-1 cu dispreţ «poliţaiul». *
—	O să-l alungăm cu ciomegile, strigau mai mulţi deodată, într-un grup care se imobilizase şi se tot în-groşa, în faţa bisericii reformate. Bestia ! Să-i plîngă de milă şi mumă-sa care l-a făcut ! Trăbă să-i răzbunăm pe Neicu, pe Jumară, pe Spiridon şi întreaga ceată a luptătorilor noştri, pe care i-a schilodit în bătăi la alegerile trecute ! Alegeri ?! Au fost acelea alegeri, domnule ?! Că ne-au suprimat toate libertăţile cetăţeneşti ! Ne-au
*	Sluga povesteşte în limba lui, stîlceşte cuvintele. Dar aici se redau discuţiile, cum am spus, în limbajul cetăţenilor din Zăvoriţi şi — de ce să nu mărturisim ? — şi în limbajul lui Marin din reportajele politice. Aceasta şi pentru mulţumirea domniei-sale, pentru a-şi vedea oglindit scrisul de propagandă In cumplitele execuţii ce aveau loc, în plină stradă, asupra păcatelor şi păcătoşilor regimului prăbuşit.
227
risipit întrunirile, ne-au oprit circulaţia, ne-au zăvorit la club, cu cetele lor de bătăuşi aduşi de ţiganul de Morco-vescu cu camioanele, taman de pe unde şi-a înţărcat dracu’ copiii, de pe la Roman şi Botoşani. Ni l-au trimis zbirii pe cap tocmai fiindcă ştiau că Morcovescu nu se dă în laturi, mă-nţălegi, nici de la crimă. Şi criminal s-a arătat ! Bietul Neicu nici azi nu-şi poate mişca mîna dreaptă din umăr. Invalid l-a făcut, în beciurile poliţiei, ticălosul de ţigan, că român nu poate fi, nici după faţă, nici după purtare. Toţi advocaţii partidului au sărit, ca un singur om, să-i scoată lui Neicu o despăgubire de la turc, ori o pensie de la guvern, că el l-a nenorocit. Şi cu ce s-a ales ? Cu cheltuieli de judecată ! Că cică Neicu a provocat... A provocat, pe dracu’ ! A strigat şi el, ca omu’ la alegeri, da’ n-a dat, deşi avea măciuca în mînă. Cum să-l dovedeşti pe poliţai, dacă patronii lui, tîlharii cei mari, sînt la putere ?! Dar acum, vai de maica lui ! Lăsaţi pe noi ! Noi n-o să-i mai facem proces !
—	Da, de patru ani el e paşa Zăvorîţilor ! De cîte ori nu ne-a rupt placatele cu cele patru puncte principale ale programului partidului ? De cîte ori l-am afişat ! Şi, placatele lor rămîneau intacte, pînă se decolorau şi le spăla ploaia slovele- Şi dacă-1 întreba cineva : «Bine, domnule, nu sîntem şi noi cetăţeni cu drepturi egale ? Nu avem şi noi dreptul să ne afişăm programul nostru ?» — bruta se învineţea, se uita împungaci şi spunea nişte vorbe cum numai dintr-o gură de ţigan pot ieşi. Şi-apoi adăoga : «Ce program, cetăţene ? Nu vezi că e copiat după al guvernului ? E o plastografie ! înşălaţi cu bună ştire publicul! Puneţi în loc de Paveleşti, Zăvorîţi, în loc de conu’ Petrache Pogonescu, Ilie Berbecaru, şi spuneţi că-i programul vostru ! O să vă-nvăţ eu să furaţi bunul altuia ! O să vă fac eu să vă iasă politica pe nas !» Şi — hîrşte-o ! —cu mîna, cu cuţitul, sfîrteca placatul şi-l călca în picioare. Asta a făcut-o şi în zilele din urmă. Cumplită o să-i fie judecata cetăţenilor repuşi în drepturile lor constituţionale.
—	L-a ofensat pînă şi pe şeful nostru iubit şi respectat, pe domnul Ilie Berbecaru ! Nu i-a dat voie, în toiul propagandei electorale, să între în oraş. De la barieră a
228
I	i'^buit să-şi Iacă drumul întors, cu toţi însoţitorii de elită. Nu i-a păsat nici de telegrama ce i-a trimis-o ministrul'de Interne, să-i lase liberă circulaţia şefului. A rupt telegrama şi a spus în auzul subalternilor : «în-l.ileg eu ce zice ! îmi ştiu eu datoria ! Şi dacă mă va pedepsi ministrul, să nu-mi mai ziceţi Morcovescu. Eu, domnilor, sînt om subt ordine şi iştiu să mi le împlinesc.» Şi-a avut dreptate, ticălosul ! L-a urmărit pe şeful nostru în întreg judeţul, şi lui nici un fir de păr nu i s-a clintit din cap. Ba a căpătat şi două decoraţii ! Of ! Las’ că punem noi mîna pe el ! Şi-o să-i dăm o decoraţie de nu va putea-o duce '
—	Dar n-a fost numai paşă, ci şi necinstit ! Hoţ de rînd ! Să luăm declaraţiile proprietarilor de prăvălii, începînd de la bodegari pînă la măcelari şi magazinele de lux, să vedem ce-a plătit el de patru ani încoace pentru consumul şi tîrguielile lui, ale familiei şi-ale rudeniilor. Ne cade nasul de ruşine ! Nimic n-a plătit, o para chioară măcar ! Noi sîntem oameni civilizaţi, cit moravuri apusene. Unde s-a mai pomenit la noi aşa ţigănie ? Că zic unii din jurul lui : «Las’ să ia, domnule, ce-ţi pasă ? Că nu ia de la români...» Aşa ? Asta-i morală şi civilizaţie ? Dar evreii, domnule, nu-s creştini, adicătelea cetăţeni paşnici, ca şi noi ? Nu au aceleaşi drepturi ? Ce ? După realizarea statului naţional, noi să punem în jug minorităţile etnice şi religioase ? Dar h-âm iscălit un tratat care ne interzice discriminările ? Şi chiar fără tratat, nu sîntem noi un popor democratic şi constituţional ? Da’ Morcovescu, poliţaiul, cu guvernul şi patronii lui, vrea să ne mînce ţara, domnule, să ne ducă la Liga Naţiunilor, la revizuire. Este ? Că de mîn-cat, ne-o mîncă ei şi acasă. N-au năvălit, odată cu instalarea regimului, toţi regăţenii să ne Ia mănlal^âj de la gură ? N-au scos din slujbe, numai în Zăvoriţi, ca lă treizeci de oameni cinstiţi şi muncitori,, de la măturătorul de stradă pînă la judecător şi prinţar ? Ce mai aşteptăm ? Să ne facem singuri judecata, fraţilor !
—	Aşa-s toţi, nu numai poliţaiul. Iată şi şeful gării, Martinescu— mă rog : conu’ Martinescu ! N-a fost bun Dumitru Pascu ? Nu, că era de-ai noştri ! Şi- l-au adus
229
pe ăsta, pe conu’. Da’ de cînd şi-a pus piciorul în staţie, mai încărcat-a cineva un vagon de lemne fără să-i strecoare în palmă cîteva sutare ? La mine, domnule, au venit negustorii de mere din Aluniş, că aveau adunate vreo zece vagoane, să le fac rost. Mă ştiau tare sub guvernul nostru, şi cînd era şef Dumitru, săracu’. Nu le-au putrezit oamenilor merele în magazia gării ? Şmeeheru’ ! în magazie le-a primit ! Că ce-şi spunea ? «Aşa o să-i mulg mai uşor, dacă au merele aici. Mortul de la groapă nu se mai întoarce !» Eu, cu legalitatea, cu dreptul ! «Domnule şef, vagoanele !» Da’ el : «Eu nu le-aş da ? Nu numai pentru ei, că-s rumâni, săracii, de-ai noştri, şi trăbă să sprijinim negoţul românesc, să se mai rărească străinii, da’ mai ales pentru dumneata. Nu te cunosc eu, coane Ilarie ? Da’ n-am. Să orbesc dacă am !» Iată, aşa se jura, ca ţiganii ! Asta-i şef ? Âsta-i domn ? — Şi nu le-a dat ! Merele au început a putrezi şi-a mirosi greu. Rumânii le-au vîndut la nişte negustori evrei, pentru rachiu, că nu mai erau bune de alta. Le-au vîndut pe nimica. Iată ce oameni ne-au trimis pe cap ! Acum. bine că, în sfîrşit, le-a apus steaua ! O să facem o mare curăţenie !>■>
Larma uliţei vine uneori în valuri şi bate în geamurile redacţiei.
Sluga explică :
—	Huiduiesc pe cîte unul de-al guvernului care-a cutezat să între în mulţime. Pe vreo trei i-am văzut fugind fără pălărie, domnişorule Marine. Sînt porniţi oamenii straşnic ! O scînteie — şi s-aprinde !
—	Las’ să se-aprindă, Toadere, că pînă nu va arde cu pîrjol nu va fi bine în ţara asta ! Pînă cînd să mai tot suferim ? Pînă cînd gunoaiele să meargă în frunte ? Las’ să iasă bobotaie ! Pentru ce-am scris eu, patru ani, cu cerneală de sînge, din durerea poporului, a democraţiei române integrale ?
—	De, domnişorule, e lesne să zici din gură ! Da’ dacă s-aprinde, pînă unde arde ?
Redactorul Marin zbiceşte halba şi, întinzînd paharul slugii, zice cu însufleţire :
230
—	Să ardă tot ! Tot ce-i putred ! Tot ce-i tiranie şi lipsă de libertăţi cetăţeneşti ! Scrum să ajungă, ca şoarecii din gireada de grîu aprinsă, toţi care nu cred şi nu urmează sfîntul nostru program !
—	Să ardă, nu zic ba, da’ cine-1 stinge, focul, pîrjo-lul ? mai întreabă sluga, pe care nu-1 lasă inima să plece nelămurit.
Redactorul rămîne o clipă mut, mirat, neavînd nici un răspuns- Cum cine-1 stinge ? Dar de ce să-l stingă ? Las’ să ardă ! Ba nu ! Simte că întrebarea nu-i absurdă. Ba chiar e cu foarte mult miez. Da, asta e, cine-1 stinge ? Deodată, ducînd degetul la frunte, se luminează :
—	Avem noi pompierul nostru, Toadere. Şeful nostru iubit şi marele nostru comandant, Ilie Berbecaru, în fruntea trupei lui de pompieri : partidul nostru.
—	O fi, da’ pot arde şi ei, dacă s-aprinde ţara !
—	Nu fi prost, Toadere ! Nu ţi-am spus că arde numai ce-i putred, adică păcătoşii, duşmanii noştri din fostul guvern şi colaboratorii lui ?
Sluga se întristează deodată.
—	Se vede, domnişorule, că n-ai văzut niciodată arzînd o pădure. Se topesc nu numai buturugile, ci şi stejarii verzi ! — Şi, după o pauză : Da’ dacă nu cade guvernul, dacă-i drept ce spun ăi care vînd gazetele străine ? Ai noştri se răped acum cu vorba şi cu pumnul în duşman... dar mîne o să-i ducă la poliţie. Ce-o să mai mînee acolo... măiculiţă Doamne !
—	Absurd ! Absurd ! mai spune redactorul şi pune telefonul la ureche.
Toader iese să aducă nu mai ştie al cîtelea pahar de bere. El băuse cinci ţuici. îl cinstea secretarul de redacţie şi pe el; drept însă că nu la fiecare pahar de bere pe care-1 aduce. Uneori domnul secretar e în mare discuţie cu cetăţenii de la alte mese.
Pe secretar îl cheamă Ion Marele, deşi-i mic şi uşor cît un snop de paie. Are ochi şi mişcări iuţi, de veveriţă. Şi un glas strident, pătrunzător, ca de aramă.
231
Abia coborîse în berărie, abia-şi muiase buzele arse în spuma deasă ce încununa lichidul auriu, cînd un chelnăr se apropiase uşurel de masă.
—	Domnule secretar, sînteţi poftiţi pîn-afară. Un domn spune că trăbă să vorbească imediat cu dumneata. Zice că a voit să urce la redacţie, da’ sluga i-a spus că eşti aici.
Ion Marele întinse urechea.
—	Il cunoşti ?
—	Nu.
—	L-ai mai văzut ?
—	Nu.
—	Cine poate fi, domnule, să nu pot bea în tihnă un păhar de bere ? Pofteşte-1 aici.
—	Am vrut să-l conduc, dar n-a voit. A oprit o cameră la hotel şi vă aşteaptă acolo.
Marele schimbă o privire cu reporterul.
—	Cred că e bine să mergi, zise cel din urmă, cu privirea plină de înţelesuri.
In oameră îl aştepta un lungan pe care îl zărise, cînd şi cînd, prin oraş. Om între două vîrste, ras, cu multe linii aspre pe faţă. Grumazul lung, subţire, purta un cap mic, rotund, de pisică, iar capul, o păreche de ochi sfredelitori. Era destul de bine îmbrăcat, iar pe un scaun odihnea un pardesiu căptuşit cu mătase. Ion Marele îl recunoscu după grumaz. Da, l-a mai văzut ! I-a sărit în ochi tipul din pricina şubrezeniei aceleia a grumazului.
—	Te rog să mă ierţi, domnule secretar de redacţie, că te-am rugat să vii aici. Te rog să mă lămureşti : în lipsa directorului, cine răspunde pentru ediţie ? Nu dumneata, Ion Marele ?
Lui Ion Marele îi sări ţandăra. Cum îndrăzneşte să-l întrebe aşa ceva un necunoscut ? Şi glasul lui strident străbătu prin uşa închisă :
—	Domnule, cum îţi permiţi ? Nu ştiu cine eşti, şi pretinzi să-ţi dezvăluiesc secrete redacţionale. Iată unde am ajuns cu un regim păcătos şi dictatorial! S-au dus dracului libertăţile cetăţeneşti.
232
în loc de răspuns, lunganul îi întinse un carnet. In I olografie era el, deşiratul. Hm ! Astfel de tipuri are Siguranţa Generală a Statului ?
Secretarul de redacţie simţi, totuşi, un fior în faţa autorităţii.
—• Domnule, zise, nu înţăleg rostul întrebării dumneavoastră. Pe frontispiciul gazetei, lîngă numele directorului, e pus şi numele redactorului răspunzător.
—	Da, numai că acest redactor responsabil e inexistent, răspunse ironic străinul.
—	Cum poţi arunca, domnule, o asămenea calomnie ? Crezi că la noi gazetăria e iresponsabilă, ca la Bucureşti ? Acolo nu se indică redactorul răspunzător, ba apar gazete care n-au nici un nume şi nici măcar indicaţia tipografiei unde apar. De ! Noi sîntem mai legalişti, mai proşti, cum spuneţi dumneavoastră.
—	Să-mi daţi voie ! Vasile Oanea, care-i responsabil cu numele la Vatra veche, e în realitate portar la un cămin. Ştiu, regimul trecut l-a numit, adică al dumneavoastră, sublinie lunganul. Doar nu vei pretinde că un portar răspunde moral pentru ceea ce se scrie într-o gazetă de partid ! Iar eu am mandat să aflu cine a pus la cale mistificarea asta. Cine e răspunzător de ediţia specială ?•.. A, n-are de ce să-ţi fie frică ! Eu nu-s de la poliţie, eu... ai văzut! Eu adun informaţii. Atît !
—	Vorbeaţi de mandat !
—	Da. L-am primit acum un sfert de ceas.
—	De la cine, domnule ?
—	Direct de la ministrul de Interne.
Ion Marele izbucni în hohote de rîs tot aşa de stridente ca şi vocea lui.
—	Dar nu avem în clipa asta ministru de Interne, iubite domnule inspector ! Şi nu ştiu dacă titlul acesta ţi-1 voi mai putea da şi mîne.
Deşiratul se lungi şi mai mult, crescu pînă-n tavan, zîmbi ironic şi zise :
—	Ediţia dumneavoastră specială e o alarmă primejdioasă, fiindcă ştirea ce-o daţi e falsă.
Secretarul făcu un pas înapoi şi iar izbucni în rîs.
—■ Să fii dumneata sănătos, cu guvern cu tot ! Nu-1 va durea mai mult capul de soarta ţării.
233
—	Voim să ştim cine răspunde. Directorul nu-i acasă. Răspunzi dumneata ?
Ion Marele se-nălţă pe tălpi şi răspunse hotărît :
—	Răspund, domnule ! Eu am primit ştirea, eu am redactat textul. Se-nţălege că răspund !
—	Bine. Mersi. Atît voiam să ştiu. Mulţumirile mele-
—	Desigur că răspund ! Noi avem curajul faptelor, domnule, noi nu ne ascundem. Desigur că nu portarul Vasile Oanea a scris.
Secretarul se înfierbîntase şi exagera. Partea cea mai mare a textului «specialei» o scrisese redactorul politic, Marin. Era specialitatea lui să caracterizeze astfel de evenimente. Dar Ion Marele îşi luase toată răspunderea, cu însufleţire : nu credea un cuvînt din ce-i spusese străinul. Guvernul căzuse, cu siguranţă. El ştia amănunte pe care nu le ştia nici unul din ceilalţi redactori... Directorul Vetrei vechi, Ilarie Zopîrţan, părăsise oraşul Zăvoriţi la ordinul direct, telefonic, al şefului, al domnului Ilie Berbecaru. Acesta, la rîndul lui, fusese chemat din Zăvoriţi la Braşov de către domnul Niculae Mari-nescu, ştafeta secretă a partidului. Era lucru ştiut că şeful nu se deplasează decît în pragul marilor evenimente. Iar Zopîrţan, îndată ce-a ajuns la Braşov şi a luat contact cu cei doi şefi, i-a telefonat lui Ion Marele : «Venim în 24 de ore».
Şi, iată, au venit mai curînd ! In douăsprezece. Ce crede lumea ?! Ce crede inspectorul ăsta ?! Că «speciala» s-a născut din creierul lui, aici, în redacţie ? Lumea nu cunoaşte antecedentele ! Nu cunoaşte felul de a se informa al lui Zopîrţan- Ehei ! El e mîna dreaptă a şefului. La alegeri va fi pus cap de listă. Om serios, domnule ! «Cum nu mi-aş lua răspunderea ?... Şi-apoi, ce ? Nu avem asigurată, prin constituţie, libertatea presei ? N-am eu drept, domnule, să scriu ce vreau, să public ce-mi place, ce cred că-i folositor, în gazeta mea ? Portarul de îa cămin e pus responsabil pentru alte daraveri. Presa de azi reprezintă teribile fronturi de luptă, — dacă vreai să ştii, domnul meu. Şi pot să vină cazuri cînd cineva trăbă să înfunde puşcăria. Şi-atunci, să între Zopîrţan ? Sau eu ? Sau redactorul politic, Marin ? Dar atunci cine să scrie gazeta ? Cine să mai lupte pentru popor, consti-

tuție şi democraţie ? Da ! Da ! Spun aceste lucruri, domnule, pentru că dumneata ai voit să faci o aluzie. O .Mi/ie că ţinem redactor responsabil pe un analfabet... Apoi, da, îl ţinem, nu fără voia lui de-a se jertfi pentru emeni, pentru păcatele voastre. Că dacă aţi respecta cunstituţia, nu am avea nevoie de el. Nu s-ar putea pune problema închisorii, fiindcă libertatea presei e recunoscută de constituţia noastră.»
Ion Marele reveni în berărie monologînd mereu şi mdată sorbi berea care — spre regretul lui — îşi pierduse spuma.
—	N-a fost ce-ai crezut tu !
—	Da’ ce ? întrebă surprins reporterul.
■— Un ăla de la Siguranţa Generală, un inspector.
___ ?!
—	M-am mirat şi eu, ba chiar m-am revoltat. Cum de se amestecă ? Cum ? Păi, dacă e dictatură !
—	Şi ce voia ?
—	Să ştie cine răspunde pentru ediţia specială-
___ ?i
—	Da ! Spunea că ştirea nu e adevărată şi că noi alarmăm lumea. Vulpe bătrînă, dumnealui ! A voit să mă prindă, să surprindă la mine o mişcare de batere în retragere. El voia să vadă dacă ştirea e adevărată ori ba. Vezi bine, nu-i convine căderea guvernului. Ştii şi tu cum îi schimbă şi-i mută şi pe ei, la fiece schimbare de guvern. Dar cînd a văzut că-mi iau întreaga răspundere, a pălit şi a plecat cu coada-între picioare.
Dar Ion Marele şi reporterul nu putură bea în linişte, nici nu putură să între în discuţia unor chestiuni care deveniseră arzător de actuale, odată cu căderea guvernului. Era ceva de pus la cale în legătură cu reorganizarea redacţiei. Lumea îi năpădi şi pe ei ca şi pe redactorul politic, Marin. Unii se mulţumeau cu o confirmare verbală a ştirii din ediţie. Alţii erau mai pretenţioşi : cereau amănunte. Pretindeau să li se arate lista ministerială. Alţii aduceau astfel de liste, compuse de ei, şi pretindeau secretarului de redacţie să le confirme... Se arătau din cînd în cînd şi adversari politici. Aceştia le aruncau celor doi gazetari priviri împungace şi se aşe-
234
235
zau, gânditori, la o masă izolată. Unii, însă, trecând pe lîngă masa lor, le aruncau ofense :
—	Uzină de minciuni ! Asta a fost gazeta voastră, de cînd s-a ivit : batjocora presei româneşti provinciale.
—	Nu ştiţi scrie despre altceva, pîrliţilor ? în fiecare zi : Criză de guvern ! Cade guvernul !
—	Pasărea mălai visează, şi porcul, ghindă-
Ion Marele era un temperament sangvinic. Nu putea suporta ofensele. Glasul lui strident umplea berăria. Răspundea tuturor cu duh şi curaj. Nu le rămînea dator.
Dacă se întâmpla ca vreun grup de potrivnici să izbucnească în hohote de rîs, văzîndu-1 ce importanţă îşi dă, şi, mai ales, de glasul lui, secretarul de redacţie se urca în picioare pe scaunul pe care şedea şi, gesti-culînd larg, repede şi aprins, ţipa şi mai asurzitor :
—	Nu veţi reuşi să suprimaţi adevărul ! Guvernul a căzut şi nu mai învie ! Eu ştiu tot ! Ştiu antecedente, cunosc amănunte. O să le vedeţi în ediţia de mîne. Acum sînt încă secrete.
—	Ce antecedente ? Ce amănunte ? i se răspundea dintr-un colţ sau altul, abia răzbătînd însă întrebările prin aplauzele care urmau după izbucnirile lui Ion Marele. Erau ale partizanilor, şi aceştia formau aoum marea majoritate şi în berărie, şi afară, în stradă.
în perioadele de linişte, secretarul de redacţie se apleca la urechea reporterului :
—	Spui că ai auzit vorbindu-se şi de Marin ?
Ştiu că cel puţin cinci membri din comitetul provincial se gîndşsc la el. Spun că are mult simţ politic şi o mare putere combativă.
—	Cinci ?! Da’ mie mi-a făgăduit însuşi directorul Zopîrţan că voi fi urmaş ! Asta nu numai pentru că se încrede în destoinicia mea, ci şi pentru munca uriaşă ce am depus-o de patru ani la gazetă. Marin, ce ? Marin îşi scrie reportajul lui politic, dă situaţia zilnică... Nu zic, e băiat bun, are condei. E şi mai în vîrstă ca mine, cu un an. E acasă în specialitatea lui... Dar eu trăbă să mă pricep la toate. Ştie directorul de cîte ori am scris singur gazeta. Ştie cît am lucrat în locul lui. Că şi tu ştii : De pe partea lui Zopîrţan, poate trece şi săptămâna fără să apară gazeta, că nu ne trimite nici un manuscris.
236
V.la-i lege la el, de-i acasă, de nu-i acasă. Şi tu ştii • ,i mai mult nu-i acasă. Nu-1 acuz : E datoria lui să se informeze, să ţină legăturile cu partidul şi să ne dea /Muie ordinele de atac. Cred că chiar aşa trăbă să fie un director. Dar el ştie cît am lucrat eu, şi chiar în locul Ini. Eu, domnule, fie că e vorba de-un articol de politică externă, fie de unul financiar-economic, nu mă-neurc. Da’ Marin n-a scris politică externă în viaţa lui.
—	Nici eu nu cred că-1 vor numi pe el. Cei cinci membri din comitetul provincial, se ştie, sînt dintre aderenţii casierului general al partidului, iar Marin, cu ăsta, e înrudit. De departe, e-adevărat, dar înrudit...
—	Ei, înrudit ! Aşa, de la Adam...
Ion Marele spuse cu uşurinţă cuvintele, dar greutatea lor o simţi în piept. Era singurul argument de care se temea şi el, în succesiunea la directoratul gazetei Vatra veche. E adevărat, într-o organizaţie democratică trebuie să tragă în cumpănă meritul. Dar el ştie, din guvernările trecute ale lui Ilie Berbecaru, că, la putere, are mare trecere în partid nemotenia. Iar el nu era înrudit cu nici unul dintre grangurii cei mari !
—	E combativ ! Spun unii membri ai partidului că Marin e combativ ! Dar eu nu-s ? Nu eu am scris articolele cele mai tari, mai substanţiale împotriva guvernului ? Ştii şi tu, ca şi mine. Marin, de, nu zic, e băiat bun, da’ mai mult se răpede, mai mult se dă la om, decît combate.
—	Adevărat, şopti reporterul.
—	Iar la guvern fiind, ce nevoie e să te dai la om ? La guvern, domnule, gazeta nu face operă de opoziţie, nu combate. Pe cine să combată ? Să se combată pe sine însăşi ? La guvern, ziarul partidului trăbă să lumineze massele, să facă o propagandă patriotică, naţionalistă, să pretindă solidaritatea, strîngerea rîndurilor, disciplină. Să secundeze guvernul în opera de creaţie, de realizări. Să arate, cu toată liniştea şi seriozitatea, ceea ce se face, să popularizeze, cum s-ar zice, opera de guvernare. Şi, pentru o ţintă ca asta, e bun Marin ?
—	Adevărat ! Nu-i bun. El e prea răpezit, cum ai spus.
237
—	Spirit combativ ! Dar de spirit combativ am avut nevoie în opoziţie. N-am putut scrie cu agheasmă, cînd eram departe de putere. Şi puterea însămnează răspundere, domnule. Da ! Va trebui să ne războim şi cu atacurile opoziţiei ! Dar cum ? Numai pentru a o înverşuna ? Nici poveste ! Una din două : războirea va fi sau pentru a-i dovedi minciunile şi a o distruge, sau pentru a o îmblînzi. Acum, spune şi tu, e potrivit un om ca Marin pentru aceste două ţeluri ?
—	Nu-i potrivit. Are vorbe mari, dar e superficial. Nu judecă logic. Insă nu trăbă să ne alarmăm. Mai este şi o altă posibilitate.
Ion Marele făcu ochii mari.
—	Aceea de-a rămîne domnul Ilarie Zopîrţan şi pe mai departe directorul gazetei.
—	Nu. Eu sînt precis informat că-1 pun cap de listă.
—	Il pun. Da’ vorba e să rămînă şi director la ziar.
—	A, nu cred ! Partidul nostru, care a votat legea cumulului ?! Şeful nostru ?! Nu ! Mergi prea departe cu presupunerile.
Vasile Perja reporterul cel de pe ultima treaptă a redacţiei, dar cel mai în vîrstă, un student întîrziat, păru jignit.
—	Te rog ! Eu nu umblu cu presupuneri ! Dacă reportajele mele erau presupuneri, v-aş fi dat pînă acum gazeta peste cap. Eu deţin informaţii precise. Anturajul domnului preşedinte Ilie Berbecaru e pentru soluţia aceasta : Zopîrţan — director de gazetă şi deputat. Ş-apoi, e lucru ştiut : anturajul şefului nu gîndeşte şi nu vorbeşte decît ceea ce sugerează domnul Ilie Berbecaru. Aşa că eu unul sînt sigur că e zadarnică discuţia în jurul acestei probleme. Ea e rezolvată, aşa cum a fost hotărîtă creaţia succesivă a lumii în însăşi ideea Ziditorului-
Reporterul adaose această sentinţă aducîndu-şi aminte de un curs de filosofie ascultat pe vremuri la universitate.
Ion Marele nu mai răspunse. Căzu pe gînduri grele. Directorul Zopîrţan era nepot de văr de-al treilea cu şeful. Secretarul de redacţie ştia acest secret public. Dar el se întemeia, în rîvna lui pentru directorat, pe princi-
238
I	iii le austere ale lui Ilie Berbecaru. Putea el, sub guvernarea căruia s-a votat legea cumulului — ori s-a completat sub guvernarea lui, tot un drac este, ■— să-l facă cumulard pe Ilarie Zopîrţan ? însă, dacă anturajul lui \ orbeşte aşa — ce anturaj, domnule, o adevărată camarilă ! — s-a isprăvit ! Nu va ajunge director !
Amărăciunea acestei constatări trebuia numaidecît inecată în bere. Şi Ion Marele, tăcut, sorbi din două sluguri halba de pe masă.
Buna dispoziţie părea că i se risipeşte. Pe nou-ve-niţii care se interesau mereu de amănuntele căderii guvernului, îi repezea. Pe rarii inşi care făceau haz de «specială» şi nu credeau în schimbarea de regim, nu-i mai auzea... Dracu’ l-a pus să-i declare inspectorului aceluia de la Siguranţă că-şi ia întreaga răspundere ? Parcă, parcă... ar dori ca ştirea să nu mai fie adevărată... Mă rog, dacă-i vorba să se schimbe numai oamenii, dar nu şi moravurile, de ce să mai cadă guvernele ?
Rămase tăcut, multă vreme, în larma berăriei, bînd cu sete, cu deznădejde parcă, lichidul auriu, încununat cu guler alb de zăpadă. Vasile Perja, reporterul, nu se impacienta de tăcerea lui. Lui Perja îi plăcea să tacă. Şi să bea în tăcere. Era închis din fire, înclinat spre melancolie. Mai ales după ce trecuseră anii şi nu ajunsese să-şi dea decît două examene. Era tăcut, dar ioine informat : om serios. Se gîndea, spera că poate va ieşi din el un gazetar de marcă.
—	Schimbări tot vor fi, ridică el glasul întru tîrziu. Vor mai aduce trei redactori noi. Mi se pare că Zopîrţan i-a şi angajat la Bucureşti. Pe urmă, cererile noastre, respinse pîn-acum : urcarea salariilor. De tine e vorba să întri şi în consiliul comunal. Adică în comisia interimară, pînă la alegeri, şi pe urmă în consiliu.
Ion Marele se smulse subit din toropeala lui. A auzit Perja de-o astfel de combinaţie ? Şi de la cine ?
—	Tot din anturajul şefului. Se spune că ai adus servicii bune gazetei, şi prin ea partidului. Pe urmă, recunosc şi ei — adică vorba vine că recunosc ei, recunoaşte şeful — că pe viitor directorul, fiind şi deputat, va lipsi şi mai mult din redacţie. Şi că povara va cădea mai întîi pe umerii tăi, omul cel mai vechi la ga-
239
zetă. De aceea vor mai aduce încă trei puteri. Ne vor mări salariile, iar tu — şi în consiliu. E bine, nu ? E un partid care se îngrijeşte de gazetarii lui, de doctrinari !
Ion Marele nu răspunse îndată. Dar la întrebările ce i le puneau acum nou-veniţii, răspundea iarăşi cu însufleţire şi cu certitudine, şi pe cei ce vorbeau de minciună îi apostrofa, suindu-se iarăşi pe scaun. Glasul lui tare, strident, umplea iarăşi berăria.
Da, poate ar fi mai bine aşa ! Să între în consiliu ! Asta e un post de încredere, o treaptă în ascensiunea politică. Zopîrţan, sub guvernarea trecută, n-a fost şi el consilier comunal, deşi era nepotul lui Berbecaru ?
—	Ce spui ? Nu-ţi convine ? întrebă uitîndu-se în altă parte Vasile Perja.
—	Ba-mi convine ' Da’ să vedem întîi...
—	Ce să vedem ? Ce să vezi ? Dacă-ţi spun eu !... Informaţia o deţin de la advocatul Traian Marcu.
—	A, de la advocat ? Chiar din gura lui ?
—	Păi, ce crezi ? Mă iau eu după gura altora din anturaj ? Ceilalţi, de obicei, mai măresc ori mai micesc lucrurile pe care li le spune Marcu. Da’ şefu’ prin ăsta vorbeşte autentic.
—• Adevărat ! Ştiu şi eu ! Cunosc !
—	Aşadar, lucru hotărît ! Să-mi dai voie, domnule consilier comunal, să închin în sănătatea şi norocul dumitale. Vivat !
Şi reporterul se ridică şi ciocni — foarte serios — halba cu Ion Marele.
—	Mulţămesc ! Dac-ai auzit chiar din gura lui Traian Marcu ! Şi, demult ?
—	Cum demult ?
—	Vreau să spun : s-au făcut aranjamentele astea acum, în ultimele două-trei zile ? Cînd ai auzit ?
—	Azi-dimineaţă !
—	Aşadar ştiau !
—	Ce să ştie ?
—	Că azi se va prăbuşi putregaiul.
—	Aşa se pare. Dealtfel, ţi-am spus : în mintea, în ideea şefului stă gata de realizat întreg planul, cum a stat în ideea divină creaţiunea. Dar nu-1 comunică decît intimului.
240
—	Lui Traian Marcu ?
—	Lui. Şi de-aceea, să mai bem o halbă în cinstea
■	ulaosului de salar : trei mii lunar, tu ; una jumătate, l'U.
—	Ce comedie ! Pînă aici s-a ajuns ? Pînă la amănunte ? Atunci nu mai poate fi îndoială. E adevărat.
■—■ Leafa ne creşte de la instalarea noului guvern.
—	Adică de mîne ?
—	Dacă se va instala mîne...
—	Cum ? Mai poate fi vrun dubiu, vreau să spun, o primejdie ?
—	Primejdie nu, dar de la darea unei însărcinări pînă la depunerea jurămîntului, pînă la instalare, mai este.
—	Adevărat ! Mă temeam să nu ai vrun dubiu cu privire la ştirea căderii.
—	Cum să am ?! Ştirea, adevărat, nu se datoreşte reportajului meu. Dar e trimisă de director. Nu mă îndoiesc. Aşadar, în cinstea sporului de salar !
Ciocniră, băură, oftară. Parcă de-o uşurare.
Ion Marele îl admira, în sinea lui, pe reporter. Ii admirase întotdeauna. Făcea minunate servicii gazetei. Nimeni nu ştia cum şi cînd se informează. Dar reportajele lui erau totdeauna solide. O să facă, în scurtă vreme, carieră în gazetărie ! Iată, de-o pildă, informaţiile de-acum. Da, îi era recunoscător pentru informaţiile de-acum.
Şi, liniştindu-se din partea persoanei sale, îi veni cheful să se gîndească şi la soarta ţării : Pe ale cui mîni va fi dată ? Cine va face parte din guvern ? Circulau liste. Desigur, toate aveau în frunte pe domnul Ilie Berbecaru, ca preşedinte de consiliu, dar afară de încă trei nume, ceilalţi candidaţi difereau de la o listă la alta.
Reporterul Vasile Perja zîmbi cu superioritate cînd secretarul de redacţie îi spuse ce liste ministeriale circulă în public.
—	De circulat, circulă, cred şi eu. Nu mă pot pronunţa. Un singur lucru ştiu : lista noilor miniştri va fi o mare surpriză pentru toată lumea.
—	Şi pentru partid ?
241
—	Pentru partid, mai ales, spuse eu seriozitate reporterul.
—	Ei, se vede că tot ai aflat ceva ! De la intimul şefului ?
—	Aş, n-am aflat nimic. Domnul Traian Marcu, subt acest raport, e plin de mister. Şi de-aici trag eu concluzia că va fi o mare surpriză. Numai preşedintele de consiliu e sigur pînă acum. Mi se pare că numărul miniştrilor ardeleni va spori.
—	E o dorinţă generală, la noi. Şeful a putut să o cunoască în cei aproape patru ani de opoziţie. In ultima noastră guvernare n-am avut decît doi plini. Aşa nu mai merge ! Ce folos să venim la putere dacă în fruntea departamentelor sînt numai oameni care nu cunosc nevoile provinciilor ? Dar... serios ! N-a făcut nici o aluzie Traian Marcu ?
—	Nici una.
—	Poate că nici şeful nu s-a fixat încă !
Reporterul surîse iar cu superioritate.
—	Aş ! Eu cred că s-a fixat încă din timpul ultimei guvernări. De-atunci ştia pe cine nu va mai pune pe listă, cînd va veni iar. Sînt, dragă domnule secretar, oameni care i-au scos sufletul în guvernarea trecută. Şi tu ştii că şeful nu iartă. Pot ei acum să se gudure în jurul lui. Nici cu coada ochiului nu se mai uită la ei.
—	Da’ mă surprinde că în toate listele pe care le-am văzut e numele lui Dobreanu. După cîte ştiu, tipul ăsta i-a făcut multe mizerii în guvernarea trecută. Ba, odată, era vorba să-l excludă şi din partid.
—	De, ştiu eu ! Nime nu poate şti lista adevărată, care însă, desigur, e fixată demult în mintea şefului. Dacă nu a comunicat-o nici lui Traian Marcu, se pare că şeful are motive grave. Surpriza va fi, fără îndoială, senzaţională. Altfel, aflam eu ceva pînă acum. M-au întrebat şi pe mine cîţiva gazetari minoritari, aducîn-du-mi liste. Le-am răspuns tuturor : «Apocrife ! Simple combinaţii !»
—	Se schimbă şi la Finanţe ? întrebă iritat Ion Marele.
Dar reporterul Perja nu mai răspunse. Şi băură iar.
242
Ediţia specială a ziarului Vatra veche avu cel mai iiiînc răsunet la clubul partidului din Zăvorîţi. Telefonul redacţiei, zarva străzii, zumzetul berăriei — trea-câ-meargă ! Dar la club se adunase şi se înghesuia lumea de să se omoare om pe om, nu alta ! Cele trei camere de la etaj, scările, sala, curtea, strada din faţă, gemeau de oameni. Cetăţenii stăteau striviţi ca sardelele în cutie. La lozincile ce veneau de sus, -«Ura !» şi «Jos cu ei !» urlau în neştire toate aceste gîtlejuri încordate, care sprijineau capete crispate de atente, deşi nu auzeau nimic din vorbirile ce se ţineau în una din cele trei camere de sus. Numai lozincile treceau de la om la om, în jos pe scări, în săliţă, în curte, în stradă. Cînd se mişca unul, se mişca marea întreagă de capete.
E adevărat că nici una din cele trei camere de club nu cuprindea mai mult de treizeci-patruzeci de inşi ; că scările erau înguste, încît de-a latul nu se puteau strîm-tora mai mult de trei cetăţeni ; e adevărat că săliţa era numai de şase metri pe unu, iar curtea, mucedă şi rîn-cedă, de şase pe şapte metri. Dar cu prilejul întrunirilor, cînd se putea vedea o mulţime ca aceasta, gazeta Vatra veche aprecia numărul cetăţenilor, «fără nici o exagerare, la cinci mii de oameni». Mai era, desigur, strada de dinaintea clubului. Dar aceasta nu era decît o hudiţă cu trotuare de-o jumătate de metru.
Sluga, Toader, nu minţise cînd îi spusese redactorului Marin, condamnat să nu se mişte de lîngă telefon, că ce-i la club e o nebunie. Asemenea înghesuială nu se mai pomenise la nici o adunare.
Sosiseră ca la poruncă, puşi pe fugă de ediţia specială. Nimeni nu-i convocase pe cetăţeni, pe membrii partidului. Dar ei alergaseră instinctiv, şi se aruncaseră pe poarta clubului cum se aruncă naufragiaţii în bărcile de salvare. Sau cum se adunau pe vremuri credincioşii în biserică, în vreme de primejdii mari, cînd năvăleau turcii ori tătarii.
Bucuria, entuziasmul îi îngrămădea pe poarta clubului ? Nu păreau veseli, ci mai degrabă încruntaţi, fiecare cu gîndul lui ; ori parcă şi mai mult : cu teama lui. Toţi ar fi dorit să fie cei dintîi, să ajungă, dacă »e
243-
poate, chiar în camera mai mare în care era şeful şi comitetul local, sau cel puţin în cele două camere vecine.
Cei înţepeniţi în hudiţă se uitau cu jind la cei din curte ; aceştia priveau urît la cei de pe scări şi slobo-zeau cîte o înjurătură. Cei de pe scări se îmbulzeau în cei din coridor, iar aceştia aruncau priviri ucigătoare celor din cele trei camere, dar mai ales celor din odaia cu şefii locali, unde se ţineau vorbirile.
Toată lumea dorea să se ia act de prezenţa lor, de rîvna cu care au alergat, pentru a nu fi uitaţi la împărţirea pînii.
Căderea guvernului era un eveniment de bucurie, de uşurare, desigur. Toată lumea a răsuflat uşurată, în prima clipă. Dar, în a doua, fiecare s-a simţit încordat ca un arc : va dobîndi ceea ce doreşte ? Se va alege cu ceva din schimbarea de guvern ?
O îngrijorare adîncă pusese stăpînire pe cetăţenii din Zăvoriţi, care jurau pe programul partidului şi pe numele domnului Ilie Berbecaru.
Acum nu se mai putea face nimic ! Nimeni nu mai putea să-şi cîştige un loc mai bun. Fiecare era fixat pe pămîntul de sub tălpile picioarelor sale. Nu un om n-ar mai fi putut străbate din stradă în curte, din curte pe_' scări, de pe scări pe săliţă, de-acolo în cele trei camere ; dar nici măcar o suveică n-ar mai fi putut face o astfel de minune.
Taberele se fixaseră aşa, cu un ceas înainte, după ce le străbătuse advocatul Petru Bumbea, preşedintele clubului şi al organizaţiei locale, însoţit de statul său major, în număr de doisprezece, după numărul sfinţilor apostoli.
A fost o dandana întreagă cu adunarea lor la club !
Domnul preşedinte Bumbea se sfătuia, în linişte şi-n taină cu consilierii săi, în locuinţa sa particulară din uliţa Grădinilor — o stradă dosnică şi liniştită. In zece minute de la apariţia «specialei», sosiseră toţi cei doisprezece, unii cu maşina, alţii cu trăsura, alţii cu fuga — fiecare cu ce-a apucat.
244
Domnul Bumbea nu-i convocase, dar ei erau învăluiţi — şi la bine şi la rău —, cît ce se dădea semnalul, ■■ i se adune în jurul pi^eşedintelui, aşa cum se adună ;;,iinile cînd cîrîie cocoşul a primejdie.
Se sfătuiau în taină mare, comentînd nu evenimentul, ci lămurindu-se şi hotărînd rostul fiecăruia subt viitoarea guvernare.
Deşi erau numai doisprezece, fără preşedinte, înţelegerea nu părea uşoară.
Domnul preşedinte al organizaţiei locale îi salutase în scurte cuvinte, pline de însufleţire şi devotament faţă de partid, aducînd mari elogii şefului, domnului prim-ministru Ilie Berbecaru. El sfîrşise în aplauzele generale, bătute din douăsprezece părechi de palme, în vreme ce toţi se ridicau în picioare ;
— Domnilor şi fraţilor ! Să mulţămim cerului că ne-a izbăvit, în sfîrşit, de sectarii aceştia politici, care au dus ţara de rîpă. De-acum democraţia şi drepturile poporului vor stăpîni ca la ele acasă. Sectarismul orb, care a caracterizat regimul prăbuşit, şi care de aproape patru ani ne-a pus pe drumuri, pe cei mai buni fii ai ţării şi membri ai partidului nostru, şi-a frînt pentru veci grumajii. Dreptate pentru toţi, democraţie, legalitate ! Ura pentru domnul Ilie Berbecaru ! Ura !
Advocatul Vasile Cîrje ţinuse să completeze cuvintele lui Bumbea, spunînd :
—	Da, mulţămită ceriului, am scăpat ! Dar să nu uităm nici o clipă că prăbuşirea se datoreşte mai ales nouă, celui mai tare, ba pot zice singurul partid de opoziţie, care am fost mereu la datorie, desehizînd ochii naţiunii asupra nenorocirii ce s-a abătut asupra ţării odată cu instalarea la putere a guvernului Pogonescu. Din clipa instalării şi pînă la cădere, n-a trecut o zi, un ceas, fără ca noi să nu-i arătăm poporului primejdia în care trăieşte, care-1 ameninţă. Ţara trăbă să ne fie recunoscătoare.
Comitetul aprobase cu alt ropot de aplauze. Apoi începuse consfătuirea. Nici prin gînd nu le trecea că în aceste clipe locul lor era la club, unde se adunau, stri-vindu-se, partizanii. Ei ştiau, din experienţă, că toate lucrurile mari, toate hotărîrile, le luau aici, în locuinţa
245
preşedintelui local, în taină şi intimitate. La club mergeau numai după ce cădeau de acord asupra tuturor chestiunilor.
Era aproape definitiv stabilită lista candidaţilor pentru Cameră şi Senat, cînd deodată se ridică advocatul Cîrje, un om de vîrstă, statură şi inteligenţă mijlocie, cu obrajii buhăiţi de băutură şi cu o largă chelie pă-mîntie, care părea mai degrabă opera coaforului decît a naturii, şi zise :
—	Bine, iubiţi colegi ! Eu n-o să mă supăr că mă treceţi de la Cameră la Senat. Adevărat, aşa de bătrîn nu mă simţeam, dar, în sfîrşit ! Buna armonie să trăiască ! Insă bag de samă că am făcut socoteala fără bir-taş.
—	Cum fără birtaş ?! se miră Petru Bumbea.
—	N-am întrebat, nu avem aprobarea şefului.
—	Dar, bine, la alegerile trecute n-am purces tot aşa ? Şeful n-a fost mulţămit că i-am prezentat lista gata, spre mulţămirea tuturor ?
—	De, atunci luptam în opoziţie.
—	Şi care-i deosebirea ?
Vasile Cîrje făcu ochii mari, zîmbi şi zise :
—	Deosebire este, şi încă mare ! Cred că nu-i bine să ne pripim. Iată, eu am auzit, din izvor autentic, că directorul gazetei Vatra veche va fi cap de listă în judeţul nostru.
Cap de listă se fixase, c-o jumătate de ceas înainte, în aplauzele unanime — cum era şi firesc dealtfel —, preşedintele organizaţiei locale, domnul Petru Bumbea.
Acesta păli, dar nu spuse nici un cuvînt.
—	De-aceea zic, să nu ne grăbim. Deci pe capul de listă de la Cameră nu putem conta.
—	Dar de unde ai informaţia ? izbuti să—1 întrebe cel uzurpat.
—	Regret! Nu pot să spun. Dar e sigură, zîmbi Cîrje.
—	Ei, zvonuri ; combinaţii ! Ştim noi cîte lucrături se pun la cale cu prilejul alcătuirii listelor ! izbucni, roşu ca racul, preşedintele local, zicîndu-şi în sinea sa : «Moare că l-am trecut la Senat, ramolitul !»
246
Advocatul Vasile Cîrje deveni deodată foarte serios
luînd un aer conspirativ, zise :
—	Aţi întîlnit careva de curînd pe Traian Marcu ?
Tovarăşii se gîndiră un răstimp. Nu ! De cîteva zile
11	li—1 văzuse nimeni.
—	Ei bine ! Intimul şefului a dat celor din jurul său, ştiţi voi, camarilei, să-nţăleagă că vor fi schimbări, că Ilarie Zopîrţan va fi cap de listă, şi încă aici, acasă.
—	Pe onoarea ta ?
—	Pe onoare !
Cei prezenţi, în frunte cu Bumbea, înţeleseră că nu-i de glumit. Hotărîră să purceadă la o nouă alcătuire, cu Bumbea pe locul al doilea la Cameră.
Acum începu neînţelegerea şi cearta. Unul rămase fără loc. Alţii, care ajunseră cu cîte-un loc mai spre coadă, protestară. Cel din locul al cincilea, penultimul, pretinse să fie pus la Senat, în locul lui Cîrje. Alţii se propuneau pentru primărie, pentru consiliul judeţean şi comunal.
Cîrje se făcu a nu mai auzi că se discută candidatura lui în Senat şi adaose :
—	Mai încet, mai încet, domnilor ! încă nu am avut onoarea să vă spun tot ce-am auzit din imediata apropiere a lui Traian Marcu. E vorba să se păstreze, în fiecare judeţ, cîte un loc bun pentru persoane marcante clin comitetul executiv central, care nu sînt prezidenţi de organizaţii.
Neînţelegerea şi cearta izbucni acum cu şi mai mare putere.
—	Dacă-i vorba să păstrăm două locuri bune pentru alţii, unde dracu’ ajungem noi ? La guvern sîntem noi, dar şi opoziţia ia, de obicei, un loc în Cameră. O să rămînem pe dinafară.
—	Nu ! Vom protesta ! Dictatură nu suferim ! Nu, călcarea drepturilor cîştigate nu o admitem !
— Da’ cum ? Chiar de la noi să ia două mandate domnii de la centru ?! De la noi, care am fost inima luptei de opoziţie ?! Care am jertfit pentru adunări, care am girat sute de mii pentru gazetă ?! Nu se poate, domnilor ! Trăbă să ne solidarizăm şi să nu admitem.
247
—	Şi pentru ce-ar trece Căpăţînă şi Moldovan înaintea mea ? Pentru ce să mă mulţămesc eu cu locul al cincilea ? Nu-1 poţi lua dumneata ? Sau dumnealui ? Sau dumnealui ?
Şi vorbitorul, agitat, întindea arătătorul cînd spre un coleg, cînd spre celălalt.
Nici pomeneală nu mai era de consfătuire în taină. Larma creştea mereu. Glasurile se încrucişau tot mai răguşite. Frunţile se încreţeau, obrajii se învineţeau, şi ochii adunaseră din ascunzişurile, din adîncurile subconştientului, priviri de ură şi de răzbunare. încă puţin şi, din prieteni cum fuseseră, ar fi devenit duşmani pe viaţă, dacă dintr-odată nu s-ar fi auzit tropot greu şi îndesat pe coridor, ş-apoi bătăi zdravene în uşa încuiată.
—	Domnule preşedinte !
—	Pretine Bumbea !
—	Deschide mai repede, că-i sfîrşitul lumii !
Se auzea larmă clocotitoare în coridor.
—	De-un ceas te-aşteaptă lumea, iubite ! Nu mai are răbdare, te reclamă la club.
—	Sîntem în delegaţie ! Peste treizeci ! Deschide ! Ori spargem uşa şi te răpim.
Cei dinlăuntru se priviră, se liniştiră. îşi făcură semne, nemulţumiţi. Nu le venea la socoteală să-i surprindă în consfătuire intimă.
Pentru Bumbea le făcu semn să tacă, în vreme ce se apropie de uşă.
—	Numaidecît, domnilor. Terminăm de redactat o telegramă omagială către domnul preşedinte de consiliu. Ne sfătuim aici întreg comitetul. Vom citi-o la club. într-o minută am şi isprăvit-o. Dar trăbă s-o redactăm în linişte, nu în hărmălaia clubului. Jos sectarii ! Trăiască adevăratul nostru şef, domnul Ilie Berbecaru !
Două tunete răspunseră : unul în cameră, mai potolit, altul în coridor, bubuind cu tărie.
Delegaţia, deşi avizată, nu fu bucuroasă văzîndu-i ieşind de la Bumbea pe toţi membrii comitetului. Ghimpii bănuielii înţepară multe inimi. Dar, ajunşi în viitoarea uliţii, cu comitetul în frunte, entuziasmul le reveni repede. înaintau biruitori spre club, deschizîn-
248
111 i-şi cu coatele drum prin mulţime,	în	vreme	ce	stricau mereu, cum se trage	din pistoale	la	nunţi :
—	Trăiască Ilie Berbecaru !
—	Trăiască guvernul!
—	Vivat ai noştri !
—	Jos sectarii !
—	La puşcărie cu hoţii !
In poarta clubului convoiul triumfător se opri.
—	Laoparte !
—■ Faceţi loc preşedintelui şi comitetului !
—■ Nu-nţălegeţi ? Laoparte !
—	Mişcă, mă !
Se auzeau din grupul	delegaţiei şi	al	comitetului	în-
jurături grele.
Mulţimea se strivi şi mai tare. Cu mare greutate se deschise o cărăruie şerpuitoare, ameninţînd să se închidă la fiece cotitură, în orice clipă. Cîţiva agenţi electorali, care-şi cunoşteau meseria, săriră la datorie.
—	Nu te-ndesa, nene, că te pălesc !
—	Măi ăla, nu mişca !
■— Stai, dom’le, la locul dumitale, că te izbesc !
Abia se putură scurge membrii comitetului, cu pfe-şedintele în frunte şi cu încă cinci-şase din delegaţie. Ceilalţi rămaseră icuiţi în turmă. Se frămîntau, priveau crunt, zbierau :
—	Stai, domnule, că eu sînt din delegaţie ! Se poate ?! Trăbă să întru cu delegaţia, să-mi dau raportul !
Ci nimeni nu-i mai lua în samă.
Ei se mai zbătură un răstimp, ca muştele încleite pe fîşia de hârtie, apoi deveniră o apă şi-un pămînt cu ceilalţi, pierzîndu-şi puterea de voinţă şi mişcare proprie. întraseră-n mişcarea uniformă a massei de oameni, la care contribuiau cu toţii şi nici unul. Cărăruia se închisese demult în urma ultimilor fericiţi, şi nimeni nu i-ar fi putut recunoaşte pe membrii delegaţiei. Pînă şi privirile lor dispăruseră în expresia ânglotită a mulţimii. Ei îşi blăstămau hotărîrea de-a pleca în delegaţie. Fuseseră între cei dintîi sosiţi la club, şi luaseră loc în sala principală, unde era masa comitetului. Aveau locuri bune, unii chiar scaune. Şi iată-i acum înecaţi în anonimatul massei ! Se simţeau ne-ndreptăţiţi, ba chiar
249
scîrbiţi de împlîntarea lor în democraţie. Ei erau pro- * fesori, învăţători, advocaţi, mici meseriaşi şi negustori. Ş Iar în jurul lor era gloata de rînd. Dar nu mai era nimic de făcut. Voinţa li se anihilase în strivirea generală a masselor pe care le glorificaseră atît de fierbinte în anii de opoziţie.
O	singură mîngîiere le mai adia sufletele, dar numai celor mai fanatici : şi de data asta s-au jertfit pentru mulţime !
Intr-adevăr, delegaţia nu se înfiripase şi nu pornise după şefi decît după ce îi aşteptase mai mult de
un ceas, şi după ce mulţimile deveniseră nerăbdătoare. Ba nerăbdarea începuse să se schimbe în panică. De ce nu se-arătau domnul Bumbea şi membrii comitetului ? Nu era ştirea sigură, şi ei nu voiau să se compromită ? Dar dacă nu era sigură căderea guvernului, cum de-a-n-găduit comitetul local apariţia «specialei» ? Poate nu e decît o strategmă a directorului Ilarie Zopîrţan, dar admisă şi de comitet. In cazul acesta, de ce n-au fost informaţi membrii partidului în chip discret, pentru a nu se da în spectacol ? O bombă împotriva adversarului e de înţeles. Dar una care să explodeze şi-n mijlocul membrilor partidului ? Se poate ?! Nu ! Lucru curat nu putea fi ! Cum de-ntîrzie atîta vreme preşedintele ?
Panica întrase în rîndurile înghesuite, ca flacăra în vreascurile uscate. Dar nu era numai panică. Era şi dorinţa arzătoare să vadă confirmată «speciala» ! Gazetele, de, mai exagerează, că de-aceea-s gazete ! Dar cînd oficialitatea partidului vine şi confirmă în public, însamnă că nu mai poate fi nici o îndoială. Că-i adevărul adevărat.
începuseră să se ridice glasuri înfruntătoare, să ploaie acuzaţii pe capul conducerii locale. Cum putea lipsi, în clipe aşa de mari, de la datorie ? Nu-s acasă ? Nu-s în oraş ? Dar unde să fie ? Că doar nu mai au de lucru de cînd i-au scos din slujbe şi dregătorii cei care s-au prăbuşit acum !
Membrii care se oferiseră ca să meargă în delegaţie, nu se hotărîseră decît văzînd că se îngroaşă gluma şi
250
numai după o matură chibzuinţă. Ei se jertfiseră pen-
i	iu liniştea şi siguranţa masselor.
«Of ! se gîndeau acum cei mai sensibili şi mai idealişti dintre ei, zăticniţi în mijlocul vulgului, nvasseie
■	istea, fără de care democraţia nu poate ridica un gă-lej de jos, de s-ar mai duce-odată şi dracului, să ne mai dea pace !»
Erau mîndri că au salvat situaţia, dar nemîngîiaţi pe vecie că-ntr-un ceas mare ca acesta au căzut jertfă mulţimii ce-i strivea din toate părţile.
în vreme ce prizonierii masselor cădeau din idealism în pesimism şi apatie, sus, în «Camera Zeilor», la masa verde, comitetul şedea pe scaune mari, capitonate, iar preşedintele Petru Bumbea cuvînta :
—	Domnilor şi fraţilor, iubiţi cetăţeni şi tovarăşi de luptă, mărită naţie românească ! Justiţia imanentă a lucrurilor — pentru că există nesurpată o asemenea justiţie — şi lupta pe viaţă şi pe moarte a partidului nostru, în frunte cu cel mai mare om al ţării, domnul Ilie Berbecaru. * azi prim-ministru al României întregite. ** au doborît, în sfîrşit, cel mai putred regim dintre cîte a avut patria noastră iubită, de la Unire pînă azi. Monstrul s-a descompus în părţile lui constitutive, şi duhoarea lui pestilenţială încă mai infectează atmosfera iubitei şi nenorocitei noastre patrii, ajunsă cu un picior în groapă, sub călcîiul acestor turci, ba chiar başbuzuci. ***
Domnilor şi fraţilor...
Vă întreb eu pe dumneavoastră, guvernare românească a fost aceasta de aproape patru ani?**** Da, domnilor şi fraţilor ! Acesta e cuvîntul : Tîlhărie !
Şi această tîlhărie a-nceput cu furtul de urne, făcîn-du-şi majorităţi parlamentare pe socoteala partidului nostru. S-au aruncat apoi asupra noastră şi ne-au scos
*	Urale bubuitoare în toate trei camerele, continuate în coridor, pe scări, în curte, în uliţă.
** Noi urale din seria celor de mai sus.
*** «Jos cu ei !» Urale în seria ştiută.
**** Strigăte : «Nu ! Nu a fost! Tîlhărie mare !» Contagiunea strigătelor — aceeaşi.
pe noi, autohtonii, din slujbe, de la primar pînă la mă-'; turătorul de stradă. *
Domnilor şi fraţilor, toată situaţia de sub guvernarea lor o putem caracteriza cu o .'«ngură frază : Au venit să ne mînce mămăliga din oală. **
Da, domnilor, nu fără premeditare am folosit cu-vîntul mămăligă. Ce ? Ne lăfăim noi în bunătăţi ? Ne curgeau venitele ? Eram noi nişte îmbuibaţi, să poată ei spune, la venirea lor la cîrmă : «Voi v-aţi săturat, mai daţi-vă laoparte ?» Dar cum trăiam noi ? Nişte slujbu-liţe, nişte posturi, cu strictul necesar, fraţilor. Eram oameni săraci şi năcăjiţi, cu o casă de copii fiecare. De aceea am pomenit mîncarea săracului : mămăliga. Ei bine, tâlharii regimului şi la aceasta au rîvnit, şi ne-au luat-o de la gura copiilor. ***
Ca şi cînd nu am fi şi noi români, ca şi când nu le-am fi fraţi, aşa nu s-au mai uitat la noi după ce au ajuns odată la putere. Pe toţi ai noştri i-au înlăturat, de la minister pînă la picher, şi au lăsat mii de familii pieri-toare de foame. ****	.	t
Şi pentru ce, domnilor ? Pentru crima de a nu fi înscrişi în partidul lor, pentru că nu am făcut politică sub steagurile lui Petrache Pogonescu. Asta însamnă a fi asemenea acelora care, în evul mediu, puneau pe rug pe cei de altă credinţă. Şi numele lor care este, domnilor ? Sectari! Sectari de cea mai infamă speţă!***** Acest sectarism politic ne-a nenorocit ţara, ne-a pus pe drumuri zeci de mii de cetăţeni nevinovaţi. Să juri că Petrache Pogonescu e omul cel mai mare al ţării !
*	Aici oratorul trebui să facă o lungă pauză : vuirăcele trei camere, bubui coridorul, se înălţa parcă în slavă curtea şi hudiţa. Cetăţenii aplaudară frenetic şi înjurară cu străşnicie.
** La aceste cuvinte, revolta nu mai cunoscu margini. Se sculară, urlînd, şi cei care şezuseră pînă acum. Iar din uliţă şi din curte se auzi pînă tîrziu : «Mămăliga ! Ne-au mîncat mămăliga ! Mămăliga noastră ! Jos cu tîlharii !»
*** Alte proteste şi sudalme, ca şi aprobări zgomotoase, se ridicară de pretutindeni şi coborîră pînă în stradă.
**** «Aşa-i ! Jos cu tîlharii !» Strigăte mari.
***** Pauză lungă din pricina strigătelor : «Jos sectarii! Jos tîlharii !» care nu se mai potolesc
252
<	um ai jurat pe acest punct, te şi înscrie în partid şi-ţi da o slujbă. A fost aceasta dreptate românească, guvernare românească, domnilor şi fraţilor ?*
Avem dovadă, iubiţi cetăţeni, că guvernarea trecută a avut această singură orientare : partidul lui Petrache Pogonescu şi interesele membrilor lui. Am avut printre noi cîţiva slabi de înger care, la venirea lor, s-au lepădat de crezul nostru politic format din patru principii, şi s-au înscris la ei. Şi ce-a urmat ? I-au scos din slujbe ? Nu i-au scos ! **
Da, fripturiştii, fraţilor, s-au pricopsit şi vor voi să se mai pricopsească şi sub noi. ***
Desigur, onorată adunare, cînd noi am fost excluşi patru ani din rîndul naţiunii şi am fost trataţi ca nişte leproşi, nu ne putem gîndi să-i mai reprimim pe frip-turişti. ****
Va fi o sfîntă răzbunare, o mare restabilire a dreptăţii, mai bine zis. Partidul nostru sectar nu este şi detestă sectarismul, socotindu-1 adînc primejdios pentru ţară. Dar dreptatea nu trăbă refăcută ? Oamenii noştri nu trăbă repuşi în drepturile lor, în slujbele lor, de la ministru pînă la măturător de stradă ?*****
Această restabilire, această reaşăzare a oamenilor noştri în posturile lor, constituie, domnilor şi fraţilor, însăşi esenţa sfintei dreptăţi- în ţara noastră şi noi trăbă să ne avem pînea cea de toate zilele. De aceea : Jos cu banda asta de acaparatori, care a venit să ne mînce mămăliga din oală ! ******
*	Urlete : «Nu! Nu a fost! Ticăloşii ! Ne-au luat mămăliga din oală.» Preşedintele clubului local zîmbeşte cînd aude că fraza sa a ajuns populară.
** Strigăte : «Ruşine să le fie ! Lingăii ! Fripturiştii !»
*** proteste mari : «Nu ne trăbă ! Nu-i mai primim în partid ! Să plece cu guvernul ! Să iasă din slujbe !»
**** Strigăte : «Nu-i primim ! îi dăm afară din slujbe !»
***** Cuvintele din urmă fură înghiţite de aprobări, urale, «vivat»-uri puternice şi îndelungate. Strigătele răzbătură pînă în piaţă, pînă departe pe străzile oraşului.
****** Urmară aprobări furioase. Din mulţimea din sală, de pe scări, din curte şi din hudiţă, se ridicau braţe ameninţătoare şi strigăte : «Să plece de unde-au venit ! Nu ne mai
Preşedintele Petru Bumbea avu vreme să-şi şteagră pe-ndelete fruntea, obrazul, grumajii, scruţi şi groşi, de-un roşu întunecat. Apoi, după potolirea furtunii, continuă :
—	Domnilor şi fraţilor,
Hidra a căzut. Capetele-i sînt tăiate. Pînă o să-i crească altele, va mai trece apă pe Dunăre ! Şi de la noi atîrnă, de-acum încolo, să nu le lăsăm să mai crească. Pentru aceasta, şi pentru ca să putem mîntui ţara de la dezastrul în care au adus-o aceşti sectari, întîia datorie a noastră este ca să facem zid în jurul şefului, a domnului Ilie Berbecaru, marele bărbat de stat, şi azi prim-ministru al ţării. * Deci, întîia datorie a noastră e solidaritatea şi credinţa, pe care le jurăm azi ca şi în lupta grea din vremea opoziţiei. **
A doua datorie, tot aşa de sfîntă : Apărarea, pînă la ultima picătură de sînge, a programului partidului. Oricine e duşmanul acestui program, e duşmanul nostru. Juraţi ? ***
Petru Bumbea luă pe rînd cele patru puncte principale ale programului partidului şi-i puse să jure pe fiecare. Ceea ce mulţimea execută cu promptitudine şi cu mare plăcere.
—	Domnilor şi fraţilor, începu din nou preşedintele organizaţiei din Zăvoriţi, eu nu în zadar v-am luat din nou jurămîntul pe programul partidului. Să ştiţi de la mine că un program se poate uita, ba chiar se poate călca, mai uşor la guvern decît în opoziţie. Ştiu ! In opoziţie partizanii noştri din acest oraş au mers totdeauna în fruntea apărării programului partidului. La noi apare ziarul naţional şi românesc Vatra veche **** Să
trăbă ! Să ne scuturăm de cei ce ne sug sîngele ! Să vie ai noştri ! Să trăiască ai noştri !» Şi, de ici, de colo, se auzeau şi «vivat»-uri care priveau pe-un cetăţean sau altul, ce urma să fie repus în pită : «Trăiască domnu’ Vasilică !», «Trăiască Buru !~, «Vivat domnu’ Moldovanu Ion !»
*	Urale nesfîrşite.
** Sute de drepte se ridicară : «Jurăm credinţă şefului, preşedintelui nostru iubit !»
*** Strigăte tari : «Jurăm !», «Aşa să ne ajute Dumnezeu !»
**** Mari urale pentru gazeta a cărei ediţie specială, mototolită. era în toate mînile.
254
ini lipsim de la datorie nici cînd vom fi la guvern. Să mi facem nici o tranzacţie cu nimeni, cu nici un partid ! Nici o înţălegere, nici chiar pentru alegeri. Noi trăbă să mergem în luptă cu steagul şi cu programul nostru curat. Nu suferim să fie inficiat, murdărit, ori alterat de nici o înrâurire străină- Noi sîntem idealişti, naţionalişti, dar şi purişti. Cine nu-i cu noi, cu programul nostru, e contra noastră, contra ţării ! Asta să se ştie de pe acum ! Şi vor fi trataţi ca nişte duşmani interni. Nici o tovărăşie, nici o înţălegere cu ei. *
Şi pe cei care ne-au părăsit ca nişte laşi şi au trădat cel mai scump şi mai sfînt program politic, şi pe cel mai mare român al ţării, să-i dispreţuim din tot sufletul nostru. **
Şi-acum, domnilor şi fraţilor, pregătiţi-vă la marea muncă care ne aşteaptă pentru consolidarea României mari. Să punem în slujba patriei tot sufletul, toată credinţa, toată însufleţirea noastră. Să fim gata fiecare şi să aşteptăm în linişte porunca marelui şef care ne-a dus la izbândă.
In clipa în care eu închei această cuvîntare, România are un om, are un căpitan care veghează acum asupra destinelor ei. Să-mi daţi voie să-l salutăm pe iubitul nostru preşedinte, domnul Ilie Berbecaru, cu următoarea telegramă. ***
Preşedintele local călăreşte pe nas o păreche de ochelari, scoate din buzunar o foaie de hîrtie, şi citeşte răspicat, deşi nu ajunsese să scrie încă nici un cuvînt din text. Dar textul i se închegase în decursul cuvîntărîi, în minte şi în inimă :
—	«Excelenţei Sale Domnului Ilie Berbecaru, preşedintele Consiliului de miniştri — Bucureşti.
Domnule Prim-Ministru,
Cetăţenii oraşului Zăvorîţi — cetatea dintotdeauna a partidului nostru —, adunaţi în număr de zeci de mii, vă roagă să primiţi omagiile lor de dragoste, stimă şi
*	Urale mari. Strigăte : «Jos cu ei !», «Nu ne trăbă !«-, «îi vom zdrobi !», «Vom scăpa ţara de duşmani !»
** Aprobări zgomotoase din toate părţile.
*** Strigăte delirante de «Ura !», «Vivat!», «Trăiască !», «S-auzim !>*
255
supunere necondiţionată. Ţara v-a urmat şi vă urmează cu însufleţire, ca pe cel mai bun şi mai mare fiu al ei. Porunciţi ! Soldaţii aşteaptă, cu arma la picior, ordinele ! Să trăiţi ! Să stăpâniţi ! Să mântuiţi România !
Preşedintele organizaţiei din Zăvoriţi,
Petru Bumbea»
Asistenţa nu se mai putea opri din urale. Nu se vedeau decît capete date pe spate şi guri larg deschise. Era o grozăvie să priveşti, pînă ân fundul gîtlejurilor, atâtea danturi, care galbene, care negre, care ştirbe.
Furtuna împletită din glasuri rebele, slobode de orice frâu, trecea cotropitoare peste oraş.
Mai vorbiră, din comitet, Vasile Cîrje şi Ilie Radu. Cel dinţii caracteriză regimul trecut, completînd pe preşedinte «cu îngăduinţa domniei-sale»-- Cel de-al doilea, teoretician prin fire şi educaţie, caracteriză noua guvernare, care începea cu ziua de azi. Trecu savant în revistă diferitele regimuri de stat de la atenieni, spartani şi romani — pe babilonieni, asirieni şi egipteni abia-i pomeni, «ca pe unii care s-au lăsat stăpâniţi de absolutism monarhic, un fel de dictatură a zilelor noastre» —•, până la revoluţia franceză, la parlamentarism, cu evidente simpatii pentru republică. Domnia-sa intrase ân partid numai din convingerea că acesta, mai curând sau mai tîrziu, tot republican va ajunge, socotind după marele preţ ce se punea aici pe democraţie. Il răpise mai ales formula republicană Întrebuinţată aşa de des de către oratorii partidului : «Guvernarea poporului prin popor, pentru folosul poporului»-. Nici un cuvînt despre monarhie, despre regalitate.
Vorbirea lui, academică, lungă, obositoare — mai mult o conferinţă —, reuşi să mai împrăştie mulţimea de la periferiile adunării, să deschidă conversaţiile intre vecini. Unii se strimtorau să scape la larg, iar alţii, convinşi că nu puteau ieşi, căscau plictisiţi. Trecuseră trei ceasuri de când stăteau âneremenâţi.
Aprobările erau rare detot în cele trei camere. Ilie Radu era prea «doct», după cum se exprimau cei mai mulţi. Numai ajungând la analiza programului, cu vestitele patru puncte capitale, reuşi să stoarcă aplauze mai
256
(lise şi mai calde, care apoi se repetară, pe drumul ştiut, piuă în hudiţă.
Cînd alt membru al comitetului, domnul Haralambie Dumitrescu, deschise fereastra să vorbească... masselor
căci aşa hotărîse peloc comitetul, că trebuie să li se vorbească direct şi masselor —, constată că lumea din hudiţă plecase aproape toată. Domnia-sa era născut pe undeva pe la Focşani, dar se stabilise, de la Unire, în Zăvorîţi. Căpitan în armata ce înainta spre Tisa, se logodise cu o fată din Zăvorîţi şi, după demobilizare, se căsătorise şi se stabilise aici, dovedind totodată că nu era militar activ, ci advocat. Era considerat şi apreciat ca localnic, cu atît mai mult cu cît domnia-sa îşi însuşise bine graiul regiunii. Nimeni nu-i mai bănuia originea, mai ales că era unul din cei mai înfocaţi aderenţi ai domnului Ilie Berbecaru.
Cînd începu să vorbească domnul Haralambie Dumi-trescu, hudiţa era aproape goală- Dar cît ce-i răsunară primele cuvinte, lumea de subt poartă, din curte, începu a se scurge în hudiţă. Ii recunoscură glasul. Era tunător. Era glas de orator popular. Toţi voiau să-l audă, cu atît mai vîrtos că, din cuvîntările de mai nainte, pînă la ei pătrunseseră mai mult ecouri şi urale. El începu :
Drag popor şi iubită naţie românească. Aţi auzit cum a căzut, ca lovit de trăznet, tiranul acestei ţări, Petrache Pogonescu, cu toată clica lui. Noi acum îi cîn-tăm prohodul ! Ca nişte creştini buni ce sîntem, să zicem cu toţi : «Veşnica lui pomenire» şi «Să-i fie ţărîna uşoară».
—	Ca o piatră de moară, strigă cineva din mulţime, şi toată lumea izbucni în rîs.
—	Să-i fie, că nu vredniceşte altceva, reluă firul vorbitorul. Pe voi, mai întîi, poporul cel mare, neamul cel mult şi bun, născut în chinuri şi suferinţe, v-a apăsat tiranul care plecă. Pentru că pe cine să se răzbune un duşman al poporului dacă nu pe popor ? Din ce să trăiască un potrivnic al masselor largi, dacă nu din sudoarea voastră ? Nu v-a supt măduva din oase cu birurile lui cele mari ? Nu v-a sluţit la facerea drumurilor judeţene, comunale, vicinale, ba şi a şoselelor ? Nu voi aţi cărat piatra şi pe şosele, ca să dregeţi drumurile boierilor, să
237
poată fugi pe ele cu drăciile lor, chilăvindu-vă vitele şi făcînd moarte de om ? Cine v-a bătut cu poliţia şi cu jandarmii pentru furturile închipuite, pe cînd ei, de-a-colo de sus, furau în voie, nepedepsiţi de nimeni ? Duşmanii ţării, spaima poporului, zbirii răi şi cruzi, mincinoşii, necinstiţii, aceia care ne-au luat bucăţica de pine de la gură... *
Oratorul era aplaudat la fiecare frază. Mulţimea îi sorbea cuvintele din gură. Mai ales cînd aduse vorba de biruri şi de drumuri.
—	Ne-au luat-o, şi dacă era după ei, nu ne-o mai înapoiau în veci. Neam de ciocoi ! Las’ că-i ştiu eu ! Âştia numai cu puterea se duc din scaune. Trăbă sâ le ratezi întîi ghearele.
Şi iată, li le-a rătezat şeful nostru, Ilie Berbecaru, cu puterea voastră, a masselor, a mulţimilor româneşti, care aţi făcut zid în jurul lui. A voastră, a poporului e iz-bînda, precum a voastră a fost şi lupta. Pregătiţi-vă de folosirea izbînzii, fraţilor ! Poporul, înainte ! Soldaţi ai democraţiei, la asalt împotriva tuturor celor ce ni s-ar mai împotrivi !...
Cîteva fluierături, ce semănau a ţignale poliţieneşti, se auziră deodată, din mai multe părţi- Oratorul tăcu instinctiv, iar mulţimea întorcea mirată, îngrijorată, capetele. In liniştea ce se înstăpîni se auzi tropot de bocanci în pas alergător, şi deodată, ca la douăzeci de poliţişti, învrîstaţi cu doisprezece jandarmi, năvăliră în mulţime, dinspre răsărit.
—	In numele legii vă somez să vă împrăştiaţi în cinci minute, strigă chestorul, ieşind în faţa oamenilor săi. Iar dumitale, domnule Dumitrescu, îţi retrag euvîntul. Guvernul a fost informat că asmuţiţi poporul, că vă dedaţi la revoluţie, declarîndu-1 căzut, scoţînd ediţii speciale, pe cînd el se află în deplina atribuţie a funcţiunilor sale... Iată, număr : Unu...
*	«Jos cu ei ! Ne-au luat mămăliga din oală 1» tună mulţimea.
258
—	Nu număra, domnule ! Ce, dacă eşti beat, vreai '.i ne înveţi a număra? D-u-te la poliţie, mai bine, şi
111	irnâră-ţi ceasurile, poliţaiule, strigă din fereastră ora-li.'i'al întrerupt, domnul Haralambie Dumitrescu, cu i;la^ul sufocat.
—	Huideo ! Ţm: te mă ! urlă mulţimea.
Chestorul se înverzi.
—- Aţi auzit ! Instigaţie împotriva autorităţii în exerciţiul funcţiunii. Tai cele cinci minute! Pe ei, băieţi! C ’um aţi curăţit străzile şi berăria, aşa să-mi măturaţi si pe-aici.
Poliţiştii şi jandarmii întrară în mulţime. Sus, la etaj, sc deschiseră toate geamurile şi izbucniră strigăte de protest, invective, înjurături, fluierături, huiduieli.
—	Başbuzucii ! Ceapcînii !
—	Nu vă lăsaţi, fraţilor ! Nu plecaţi ! N-au dreptul să vă împrăştie. Nu mai sînt ei poliţia !
■— Nu ? răcni sub fereastră chestorul- Veţi vedea ! Vă vine şi rîndul vostru, numaidecît.
Mulţimea rezistă un răstimp. Dar cînd, la ordinul «poliţaiului», se trase o salvă în aer, «massele», «soldaţii democraţiei» o rupseră la fugă.
In cîteva clipe, uliţa, curtea, scările clubului erau măturate. Ba şi de la ferestre dispărură mai multe capete.
Chestorul, cu trupa, isprăvind cu fugărirea «soldaţilor democraţiei», şi constatînd că uliţele sînt pustii — numai vînzătorii gazetelor minoritare şi ai «specialei» scoasă de Românismul, oficiosul din localitate al guvernului, mai întîrziau strigînd din răsputeri ceva ce nu se auzea pînă aici —-, năvăli în localul clubului. Dar aici nu-i mai găsi decît pe preşedintele Petru Bumbea, pe Vasile Cîrje şi pe încă trei membri. Oratorii Ilie Radu şi Haralambie Dumitrescu se grăbiseră să afle «dacă e adevărată con-traştirea adusă de poliţai şi trîmbiţată de Românismul». Chestorul îi declară arestaţi ca autori de rebeliune şi lansatori de ştiri alarmante şi-i invită la chestura oraşului, unde aşteptau şi cei trei redactori ai ziarului Vatra veche, precum şi vreo alţi zece fruntaşi de-ai partidului, prinşi pe cînd ţineau discursuri aţîţătoare pe uliţă, ca să le dreseze cuvenitele procese-verbale.
259
—	Domnule, răspunse în numele tuturora Petru Bumbea, de la căderea guvernului noi nu te mai recunoaştem poliţai al oraşului. Dar fiindcă te cramponezi de putere (preşedintele fu foarte fericit că-i veni pe limbă expresia asta), fiindcă te cramponezi, domnule, de putere, şi încă îndrăzneşti să te prezinţi în uniforma Statului român, iată, declar în numele colegilor, că te urmăm. Dar teribilele consecinţe, domnule — iată, te facem de pe acum atent ! —, toate dumneata ai să le suporţi. Noi respectăm autoritatea constituită. Noi nu sîntem bolşevici, domnule, aşa să ştii, noi sîntem democraţi. Dar, cutremură-te, domnule, pentru că nu mai eşti autoritate constituită, ci numai te cramponezi.
—	Din partea asta să nu te doară pe dumneata capul, rînji chestorul. Dumneavoastră aţi sculat în picioare un oraş întreg şi l-aţi asmuţit împotriva autorităţii, a guvernului, a ţării, domnule, întemeindu-vă pe o ştire criminală. Asta vă este vina, şi acum trebuie să răspundeţi pentru ea !
Ca şi cetăţenii care plecaseră unul după altul din cele trei camere de club, auziră şi cei cinci ştirea ce o ţipau pe uliţă gazetele minoritarilor şi «speciala» Românismului- Dar nu crezură, ca şi aceia. Insă, ca şi acelora, le întră un cui în inimă : «Dacă nu va fi adevărată ştirea din Vatra veche ? Ce-am făcut ?» Şi îl urmară, duşi pe gînduri, după o agitaţie de patru ceasuri, pe chestor. In stradă, şeful postă doi poliţişti şi un jandarm la intrarea clubului, iar pe ceilalţi îi împărţi în patrule mici şi le dădu ordine, plecînd singur cu prizonierii lui. Nu se temea că-i vor fugi de subt escortă. îşi cunoştea oamenii...
Membrii comitetului local al partidului, ca şi, dealtfel, toţi cei care fuseseră sechestraţi de masse în cele trei camere ale clubului, în săliţă şi în curte, pierduseră legătura cu oraşul, unde evenimentele nu stătuseră înţepenite, aşteptîndu-i să-şi termine discursurile-
Aproximativ la două ceasuri şi jumătate după apariţia ediţiei speciale din Vatra veche, la ordinul prefecturii
260
de judeţ, traseră ediţii speciale cele patru eotidiane minoritare din oraş, precum şi organul guvernamental din localitate, Românismul. Poliţia din Zăvoriţi, îndată după apariţia specialei din Vatra veche, a comunicat prefectului, la telefon, cuprinsul ei şi a cerut directive, ca să ştie ce trebuia să facă.
Chestorul căpătase ordin să aştepte, să nu se mişte de lîngă aparat. Stătuse aşa vreme de două ceasuri. Cînd vorbise cu prefectul, desluşise mirarea, ba chiar spaima acestuia. Şi mai desluşise şi o năvală de glasui’i străine
—	pesemne mai erau şi alţii în cabinetul prefectului în momentul comunicării. Chestorul din Zăvoriţi, deşi om întrepid şi cu experienţă, dîndu-şi sama că prefectul şovăie, simţise că-i scade energia combativă. Şi nu s-a mai gîndit să ia măsuri şi fără ordin, deşi în primul moment intenţia lui fusese să confişte toate numerele din «speciala» gazetei opoziţioniste. Dar, aşteptînd, şi-a revenit. îşi zicea : «Şi dacă-i adevărată vestea, cu cîte proptele am în Ministerul de Interne, e imposibil să rămîn pe drumuri, eu, slujbaş de carieră în poliţia ţării. Dacă nu în Zăvoriţi, într-alt loc. Sînt chesturi de poliţie mai bănoase decît asta din Zăvoriţi.
Totuşi, prudent, nu a luat măsuri de capul lui. Şi-a aşteptat, deşi pe spini1 fiindcă «speciala» începuse să-şi facă efectul. Lumea se aduna în piaţă, pe străzi. I se raporta, tot la un sfert de ceas, după ordinul dat de el. Ştia că întreg comitetul s-a dus la club şi că acolo se strînsese lume peste lume.
Redacţiile presei minoritare, între timp, cereau informaţii la poliţie : «E adevărată ştirea ? Pot scoate şi ele ediţii speciale ?». — Răspundea : «Nu, nu e nimic âd«^ vărat. Aşteptaţi, veţi căpăta în scurtă vreme lămuriri».
Cînd l-au anunţat că-1 caută la telefon prefectura judeţului, chestorul a sărit ca ars de la birou. Vocea prefectului era clară, caldă, hotărîtă :
—	N-a căzut nici un guvern. Nici vorbă de aşa ceva.
Zămisliri bolnave şi criminale ale opoziţiei, care 11 ii mal ştie la ce mijloace să recurgă pentru a clătina încrederea cetăţenilor în guvern.	‘
—	Dezminţirea e categorică ? îndrăzni chestorul. "
—	Absolut ! i se răspunse. Am vorbit cu însuşi ministrul de Interne. L-am găsit tîrziu. Fusese invitat la o masă. Nici doamna nu ştia unde e. Totuşi, l-am aflat. A rîs să se prăpădească excelenţa sa cînd i-am spus. Pe urmă s-a recules. La insistenţele mele a înţăles primejdia alarmării criminale a cetăţenilor. Domnule prefect
—	mi-a zis — trăbă să isprăvim odată cu mizerabilii aceştia. Comunică oficial că ştirea căderii guvernului e pe de-a-ntregul falsă, că sîntem mai tari ca oricînd. Românismul să scoată imediat ediţie specială cu cea mai categorică dezminţire. Să scoată speciale şi gazetele minoritare- Poliţia din Zăvorîţi să confişte imediat toate exemplarele ce se vor mai afla pe piaţă din Vatra veche...
Cînd a auzit aşa, chestorului i-a crescut inima.
—	Domnule prefect, să am iertare ! Măsurile nu sînt suficiente. Aici opoziţia asmute lumea în piaţă, pe uliţe, la club, împotriva autorităţii constituite. Ce-i de făcut ?
Prefectul tuşi, se gîndi, şi ordonă :
—	Cum ?! Adunări ?! Să-i împrăştii imediat pe derbedei şi să-i tragi la răspundere, luînd procese-verbale, pe corifei, pe instigatori.
—	S-a făcut, dom’ prefect. Să trăiţi !
Chestorul luă imediat măsuri să i se prezinte redactorii Românismului şi cîte unul de la cele patru gazete minoritare din localitate. Pînă sosiră cei invitaţi, el re-dactă un text de comunicat, care-i păru sîngeros prin ironie şi distrugător prin preciziune.
Dar directorul Românismului aduse redactat gata şi-i prezentă un alt text de comunicat. Chestorul trebui să-şi recunoască înfrîngerea : comunicatul redactat de Virgil Petrescu era superb, din toate punctele de vedere.
r Chestorul îl bătu pe umeri pe directorul oficiosului guvernamental şi-i zise vesel :
—	Măi, al dracului ! Dealtfel, fiecare cu meseria lui.
Cei patru redactori minoritari traduseră repede textul, şi într-o clipă cabinetul chestorului se goli. Toţi alergară la datorie.
Chestorul ceru la telefon jandarmeria, după ce-şi mo-biliză prin curieri biciclişti toate forţele poliţieneşti. Comunică ordinul prefectului că derbedeii care se dedau la rebeliune împotriva autorităţii constituite trebuiesc mă-
262
taraţi de pe străzi, din piaţă şi berării, şi că jandarmeria locală e obligată a-i da un concurs nelimitat.
După o jumătate de ceas, vînzători de ziare porniră furtună pe străzi, năvăliră în localuri, fluturînd ediţiile speciale, şi urlind, în limba statului şi a minorităţilor. Vînzătorii specialei din Românismul nici nu mai aşteptau să mai încaseze leul de la fiecare cumpărător, ci treceau, ca flacăra prin iarba uscată, pe străzi, zbierînd titlurile de-o şchioapă ale ediţiei :
GUVERNUL E DIN BETON ARMAT ! MAI TARE CA ORICÎND, VE3HEAZÂ LA DESTINELE ŢARII ! — MINCIUNA FLAMÎN-ZILOR ! — PASAREA MĂLAI VISEAZA ŞI PORCUL GHINDA ! — RUŞINOASA MINCIUNA A VETREI VECHI. — ILARIE ZOPÎRŢAN ŞI-A PIERDUT MINŢILE! — DEZMINŢIREA CATEGORICA A GUVERNULUI ! — PRIN FIR DIRECT DE LA MINISTERUL DE INTERNE. — URZITORII INFAMIEI VOR FI TRAŞI LA RĂSPUNDERE ! — CETĂŢENII SA SE ÎMPRĂŞTIE LINIŞTIŢI PE LA CASELE LOR ! — POLIŢIA PE URMELE INSTIGATORILOR LA REBELIUNE !
Toader fu printre cei dintîi care puseră mîna pe ediţia specială a Românismului. Vărsă jumătate din ultimul pahar cu bere pe care-1 aducea redactorul Marin, şi întră în redacţie cu pârul vîlvoi, cu faţa albă, întinzînd Sp6ClaIcl.
—	Ce-i asta ? întrebă, c-un junghi în inimă, redactorul.
—	Speciala ! Au scos şi ei. Cică n-a căzut nici un guvern.
Marin luă ediţia, şi privirea lui trecu, fulgerător, peste titluri.
—	Ce zici, domnule Marine ? Să fie adevărat ? Strigă în gura mare că noi am minţit şi că vom fi traşi la răspundere. Au scos speciale şi gazetele ungureşti.
Redactorul rămase mut. Tutunul strîns în foiţa nelipită încă, începu să se desfacă şi să-i alunece printre degete.
Telefonul începu să sune din nou, tot aşa de agitat ca şi după apariţia specialei din Vatra veche.
—	Nu-i adevărat ! Se dezminte categoric !
263
—	Ei, pentru că au scos şi ei ediţie specială ? Se apără oamenii cum pot.
—	Dezminte însuşi Ministerul de Interne ? Ei, şi ? Parcă n-am mai văzut noi d-astea ! Nişte bandiţi !
Şi telefonul zbîrnîia fără răgaz, zeci de glasuri voind să ştie de la redacţie că -«speciala guvernului» bate cîmpii.
Redactorul Marin se înfierbîntă. Cu cît dezminţea mai mult şi mai hotăi'ît, cu atît credea şi el mai tare în dezminţirea pe care o dădea.
La telefon se auzeau oftări de uşurare după ce redacţia readucea la «adevărata ei valoare» «speciala guvernului». Toader, care nu se mai grăbea după bere. ascultând şi el răspunsurile redactorului Marin, simţea cum încet-încet îi venea inima la loc... Mare nenorocire dacă ar fi fost adevărat ce se striga acum pe uliţă şi în piaţă ! Dar, iată, -redactorul Marin se ţine bine. Ştie el ce ştie. La telefon, el era neobosit.
—	Ştim, ştim ! Gazetele minoritare au şi ele ediţii ! Ce vreai ? Dacă au primit ordin... Cum ? Ordin ? Ordin de la cine ? De la poliţie, de la prefect, care se vede că n-au fost încă avizaţi despre schimbarea de regim.
—	Las’ să strige ! Las’ să se facă de rîs ! Ce ne doare pe noi capul?
■—■ Cum ?! Să le confiscăm ?! Dar înţălege odată, domnule, că autorităţile din provincie încă nu-s schimbate ! Numai guvernul s-a schimbat în clipa de faţă. Răbdare !
—	Da, sigur ! Directorul Zopîrţan a primit ştirea din izvor autorizat. De la domnul Ilie Berbecaru.... Ce spuneţi ? Cineva străin să ne facă o farsă ? Ce tot vorbeşti dumneata ? Ce, sîntem copii aici în redacţie ? Nu cunoaştem noi glasul directorului la telefon ? Nu l-am auzit de zeci de mii de ori ?
Ciudat ! Pe măsură ce redactorul Marin îşi întărea convingerea că «speciala guvernului» e o farsă, cum afirma în fiece clipă, cetăţenii care-1 chemau la telefon păreau mai greu de convins. Ba unii chiar începură să ameninţe şi să înjure redacţia pentru că nu-şi controlează mai sever ştirile, mai ales cînd e vorba de o veste capitală cum e căderea guvernului. Cei care cereau acum
264
informaţii la telefon erau mai agresivi, aşa că redactorul Marin, ofensat şi plictisit, îşi luă pălăria şi porni la berărie.
—	Strînge şi încuie, Toadere ! porunci el servitorului. Apoi te poţi duce la culcare.
—	Da’... aşa-i că nu-i adevărat ? întrebă Toader, luîndu-şi inima în dinţi.
—	Poftim ! Acum şi ăsta! mîrîi redactorul, izbind uşa în urma sa.
în berărie nimerise tocmai în clipa în care mai mulţi cetăţeni înjurau masa secretarului de redacţie Ion Marele şi a reporterului Vasile Perja. Erau feţe puţin cunoscute. Vociferau şi ridicau pumnii.
—	Numai de infamii vă ţineţi, ticăloşilor ! Nu mai visaţi decît căderea guvernului ! Dar o să vă ţinem în opoziţie pînă vi se vor lungi urechile, pînă vă va ieşi părul prin căciulă şi veţi ajunge să vă mîneaţi de subt unghii.
—	Incendiatorilor ! Bolşevicilor ! Aţi dat mîna cu duşmanii patriei ) Aţi răsturna ţara, numai să ajungeţi odată la putere ! Pîrliţilor ! Ţara pe mîna voastră ? Ha ! Ha ! Ha !
—	Vă bateţi joc de poporul neştiutor, îl asmuţiţi împotriva guvernului ! Minţiţi şi calomniaţi, şi la gazetă şi în uliţă, trăgînd în noroi pe cei mai cinstiţi fii ai neamului ! Pe bărbaţii pe care se razimă România mare ! Nu vă e ruşine ?
—	Şi ridicaţi în slavă, dragă Doamne, pe cine ? Pe-un ăla ! Pe Ilie Berbecaru ! Cine-i Ilie Berbecaru, mă ? Iată, un om viclean care v-a prostit de cap ! Căci tîmpit să fie cineva care nu vede, dintr-o ochire, ce prostie gogonată e programul vostru politic ! Auzi dumneata ! Clopotul de la uşa Raiului — în biserica din Zăvoriţi ! Şi să nu vă bată Dumnezeu pentru atîta idioţie ?
—	Staţi acum cu nasul în pămînt şi nu scoateţi o vorbă ! Nu vă dă mîna ! Poftim şi mai scoateţi şi dimineaţă o ediţie specială !
—	O să scoatem ! Nu una, zece o să scoatem ! Să vă arătăm cine a minţit ! Cine-şi bate joc de cetitori !
Toate capetele agresorilor se întoarseră căutînd pe cel ce rostise aceste vorbe.
Cuvîntase redactorul Marin, care, sosind în berărie, nu putea pătrunde la masa celor doi colegi din pricina gloatei adunate în jurul lor. Ieşirea lui hotărîtă, curajoasă, categorică, dezarmă o clipă pe agresorii guvernamentali, aproape cu toţi slujbaşi numiţi de guvernul lui Petrache Pogonescu. Folosindu-se de prilej, secretarul de redacţie şi reporterul se ridicară, se strecurară prin gloată şi ajunseră lîngă Marin.
—	Aşa, mai trezeşte-i şi tu, că s-au îmbătat detot de speciala Românismului, zise Ion Marele. Noi am răguşit de cînd le spunem tuturor că speciala guvernului e o mistificare a poliţiei locale...
Apoi, deodată, simţind cum îi revine întreaga energie, începu să ţipe cu glasul lui strident :
—	O să ne măsurăm pe teren, domnilor ! Ce «baton armat» ? Guvernul vostru s-a prăbuşit de putred ce-i ! Vivat domnul preşedinte de consiliu Ilie Berbecaru !
Ceilalţi doi redactori strigară împreună cu el. Toţi trei se clătinau puţin pe picioare.
Se auzi, din gloată, o înjurătură ungurească, şi se văzură cîteva părechi de pumni ridicate de-asupra capetelor.
Dar în clipa aceea întră ca o furtună, în cafenea, chestorul însoţit de patru poliţişti şi doi jandarmi.
—	în numele legii, vă somez, domnilor, să vă împrăştiaţi la domiciliu ! E oprită cu desăvîrşire orice rebeliune contra autorităţii constituite ! Vă somez, domnilor, să circulaţi ! Declar în numele domnului ministru de Interne : Guvernul n-a căzut ! Guvernul e tare ! Şi nici nu va cădea ! — Şi întorcîndu-se către redactorii Vetrei vechi: Domnilor, dumneavoastră sînteţi arestaţi ! Domnilor, circulaţi !
«Circulară» mai întîi cei trei redactori. Aderenţii lor politici, după ieşirea ediţiei speciale a Românismului şi a gazetelor minoritare, cu toate dezminţirile date categoric de secretar şi de reporter, se strecuraseră demult, unul cîte unul, neliniştiţi, ba chiar trişti, pe uşa berăriei. Speciala guvernului nu trăgea mult în cumpănă. Dar pentru ei făceau autoritate ediţiile speciale minoritare ;
266
’vdacţiile acestora nu sa grăbiseră să aducă ştirea căderii guvernului.
Ieşind, în huiduielile mulţimii, din local, cei trei redactori văzură poliţişti şi jandarmi alergînd după pilcuri de oameni. în piaţă aproape că nu mai era lume.
în răcoarea de-afară, şi văzîndu-se duşi din spate de un jandarm, redactorii începură să se trezească şi să se consulte. Aşadar, dezminţire categorică ! Guvernul — deplin stăpîn pe situaţie ! Specialele — şi cele minoritare — pentru ei nu însemnau mare lucru. Dar razia aceasta ! Arestarea ! Poliţia încadrată de jandarmerie ! S-a isprăvit ! Ştiu ei că fără ordin categoric de ,1a minister, nici prefectul judeţului, nici «poliţaiul» n-ar fi îndrăznit să cureţe uliţele de cetăţeni. Sînt prea fricoşi şi prea circumspecţi, în aceeaşi vreme, amîndoi. Este ordin ! Şi dacă este, trebuie să existe şi cel ce l-a dat : guvernul ! Cogito, ergo sum !
După ce ieşiră de la poliţie, unde li se dresară pro-cese-verbale de incitare la rebeliune, cei trei purtători ai condeiului se simţiră betegi în toată legea. Pcate şi de bere, dar mai ales de dezminţirea ştirii. Ei nu se mai îndoiau că guvernul vechi e stăpîn pe situaţie.
Şi toate recriminările, tot amarul şi obida căzură acum în capul directorului Ilarie Zopîrţan ! *
—	Iresponsabil ! Domnule, de cînd spun eu că omul ăsta e iresponsabil ! Cade din şanţ în groapă şi din lac în puţ. în cîte belele nu ne-a băgat şi pînă acum ! în cîte situaţii disperate ! Ce zic, disperate ? Ridicole, domnilor ! Că ne-a făcut de rîs şi pe noi şi gazeta în toată ţara ! De cînd e în fruntea gazetei, cine mai dă pe Vatra veche o ceapă degerată ? Că din gazetă de principii şi serioasă cum a fost, a ajuns o gazetă-revolver, pe-onoarea mea !...
—	Nu-i normal ! Din multe atitudini şi fapte de-ale lui, eu mi-am dat sama demult că nu-i normal. Bănuiala mi-am spus-o şi unui membru din comitetul local. Mă rog, cum ar putea fi în toate minţile un om
*	E de notat aici că ediţia specială a Vetrei pentru Zăvoriţi dăduse ştirea căderii categorică, pe cînd în ediţia de provincie se vorbea numai de «guvernul demisionară.
267
care, a doua zi după ce s-a instalat guvernul, îţi dă ordin să scrii despre criza de guvern ? Iar de-atunci nu e număr în care să nu trebuiască să plasezi o prostie nin care să se vadă situaţia şubredă a guvernului.
—	Ne rid şi confraţii, ne rîde şi lumea, că nu ştim să scriem la gazetă decît despre căderea guvernelor. Şi-i adevărat ! Eu i-am spus de multe ori : «Domnule director, domnule Zopîrţan, dar e o ruşine pentru redacţia noastră să stăm zilnic cu furca de fier înroşită în foc, cînd sub scaunul primului-ministru, cînd subt al celui de Interne, cînd subt al altui deţinător de portofoliu, ca să-l înţăpăm. Lumea ne rîde, ne detestă şi nu ne mai crede!» Şi ştiţi ce răspundea? Cum să nu ştiţi, că doar l-aţi auzit de-atîtea ori ! «Noi sîntem oficiosul unui partid de opoziţie, domnilor ! Să nu uitaţi ! Să nu uităm ! Şi datoria opoziţiei este să nu lase nici un ceas de odihnă guvernului. Să fie — cum ai spus — tot cu furcoiul înroşit subt fotoliile ministeriale. Dumneavoastră n-aţi prea ştiut, pînă acum, cum se face o gazetă de opoziţie. O să vă-nvăţ eu, că de-aceea am primit mandat de la partid şi de la şef să iau conducerea Vetrei vechi.
—	E inventiv, de-o inventivitate fără păreche.
—	Fantast, domnule, nu inventiv ! Şi-ncă fantast primejdios ! îşi închipuie gogomănii, imposibilităţi, complicaţii care nu există decît în capul lui. Şi culmea e că le crede el mai întîi ! Da ! Le crede ! Pe onoarea mea. Nu e un simplu mincinos.
—	Ş-apoi e pornit, e turbat ! Fanatic ! Cred că-i prototipul sectarului politic, de partid. Aşa că, din duşmănie, din ură pentru potrivnic, jură pe minciuna iscodită de creierul lui.
—	Nu-i uşor să lucrezi subt ordinele lui. N-are nici un program. E un zăpăcit. Acum îţi spune că scrii aşa, iar peste o jumătate de ceas dă îndrumări potrivnice. N-are convingeri, domnule ! S-a impus în partid prin sectarismul lui. Intră prosteşte în adversar. Şi lumea spune că e curajos. Că acest curaj porneşte din adînci convingeri politice. Convingeri, la Zopîrţan ? Să mă slăbească !
268
—	Nu, iubite ! Nu s-a impus prin trăzneala lui. Dacă n-ar fi ceva nemotenie depărtată cu şeful, ar mucegăi în vrun birou advocaţial sau... Ce dracu’ a-n-văţat ? Literele, medicina ? Că nici nu ştiu !
—	Ehei ! Protecţionism pe toate cărările, şi la noi ! Nu vorbeam în berărie despre surprizele ce se pregătesc, senzaţionale, pentru venirea la guvern ?
Şi reporterul Vasile Perja trebui să-i spună şi redactorului politic Marin tot ce putuse afla referitor la surprizele senzaţionale ce se pregăteau. Acesta ciuli urechea, auzind că izvorul informaţiilor e anturajul lui Traian Marcu, primul consilier intim al lui Ilie Berbecaru.
Nu	mai	era pui de om pe uliţă, afară de	ei	trei. Era
tîrziu.	Sub	streaşini se trezeau rîndunicile	şi	ciripeau.
La răsărit, zorile se iveau sfioase. Oraşul dormea încă, îmbrăcat în răcoarea dimineţii. Pe uliţele pe care umblau cei trei, către periferii, adia mireasma cîmpului apropiat, a	ierbii cosite în ajun, abia celită	la	soare.
La	o răspîntie, cei trei condeieri, osteniţi	şi pesi-
mişti, se opriră. De aici Ii se despărţeau cărările. Trebuiau să se odihnească. îi aştepta o zi grea.
—	în sfîrşit, zise secretarul de redacţie, strîngînd mîna celor doi, noi nu avem nici o răspundere pentru ediţie. Am lucrat din ordinul directorului. Răspunderea € a lui, atît faţă de partid, cît şi faţă de cetitori şi opinia publică. Aşa de laş încît să nege ordinul pe care ni l-a dat nu va fi.
—	Ce spui ? Vei vedea ! Zopîrţan o să se laude cu ■spaima băgată-n duşmanii politici. Ediţia o va socoti ca pe un merit al lui. Nu-n zadar e iresponsabil.
Cei trei se despărţiră şi se pierdură pe trei uliţi în-tortochiate.
III
Doctorul Ion Naşcu, simţindu-se scuturat de mînecă, se trezi şi deschise cu greu pleoapele. în faţa lui, în picioare, stătea şeful de tren.
—■ Sculaţi-vă. Sîntem în Zăvoriţi.
269
Speriat, Ion Naşcu privi pe geam. Se luminase de ziuă. Văzu clădiri cunoscute.
—	Da, mulţămesc, zise doctorul.
îşi simţea mădularele toropite, de parcă le-ar fi pătruns o apă leşioasă, clocită. Il durea capul şi-i era greu, ca umplut cu plumb. Se sculă şi îşi luă cu mişcări încete, amorţite, pardesiul şi bagajul. Alături, cu gurile căscate, advocatul Munteanu şi notarul public Radu Navrea sforăiau zdravăn. Aveau feţele pămîntii, alungite şi agonice şi păreau atît de străini de lumea asta, de parcă ar fi căzut, ps canapeaua compartimentului, de pe alte tărîmuri, rupţi de osteneală şi horcăind înainte de a se scufunda în moarte.
Şeful de tren se apropie şi de ei.
—	Nu-i trezi. Dumnealor călătoresc mai departe, zise Ion Naşcu, împingîndu-1 uşor pe slujbaş către uşă.
Era bucuros că cei doi dormeau greu. In somn, îi dăduseră de furcă ! Visase că amîndoi se repezeau, cu pumnii încleştaţi, la Iiarie Zopîrţan. Advocatul Munteanu striga : «Idiotule ! Cum cutezi să spui că tu eşti regele ? Trăbă legat, pe onoarea mea. E nebun !>► Notarul public, Navrea, ridica mereu damigeana grea, ce nu se mai golea, şi-l ameninţa pe Zopîrţan, urlînd : «De ce vreai tu, mă, să se prăpădească lumea ? De ce, mă ?»
Şi el, Ion Naşcu, trebuia să-l apere cu pieptul său pe Ilarie Zopîrţan. îi curgeau sudorile şiroaie, dar nu se lăsa. Avea sentimentul că bine face apărîndu-şi concetăţeanul, dar simţea cum îl părăsesc puterile. O osteneală soră cu moartea îi intrase în mădulare şi nu putu para o lovitură a lui Navrea, care-1 trînti pe Zopîrţan la podea. în cădere, Zopîrţan şi-a spart capul. De jos, dintr-un lac de sînge, gemea : «Nu mă apără nimeni, nici doctorul Naşcu. Am căzut între tîlhari. Toţi sînt guvernamentali, şi vulpoiul ăsta de doctoraş, Naşcu !»
Pe doctor îl îngheţase-n visu-i de spaimă înţepeneala morţii : «Cum nu-1 apăr ? Nu vede că de nu eram eu... ? Asta e recunoştinţa lui ?...»
Ieşi din compartiment cu un sentiment de mare uşurare. O ! Ce mai drum ! Ce mai somn ! Era mai obosit decît în clipa urcării în tren, deşi toată ziua nu avusese o clipă de hodină în capitală. Aerul prospăt îl învioră
270
r
puţin, şi călca sprinten pe peron, cînd deodată îşi dădu sama că şi Zopîrţan trebuie să fi coborî t acum din tren. Şi, îngrozit că o să-l tragă la răspundere aici, pe peron, că a călătorit nas în nas cu duşmani declaraţi ai partidului şi că n-a apărat ediţia specială, iuţi pasul, fugind aproape, şi sări în cel dintîi vehicol ce-i ieşi în cale. Era un Ford hodorogit care-1 scutura cu străşnicie. Privi de cîteva ori pe geamul din spate, dar nu-1 zări nicăieri pe Zopîrţan.
Deşi era dis-de-dimineaţă, doamna Aurora, soţia doctorului, se sculase, li zări pe una din ferestre, cînd se coborî din maşină, faţa nedormită, şi o piatră grea i se puse pe inimă. Va să zică e adevărat! Am căzut ! N-a minţit ticălosul ! Şi tocmai acum cînd aranjasem toate ploile !...»
—	A căzut au ba ? fură cuvintele cu care îl întîm-pină doamna Aurora, în loc de bun-venit. Era numai ochi, urechi şi aşteptare.
—	Eu cred că nu a căzut, şuieră doctorul, dar soţia înţelese din expresia feţei, din glasu-i sugrumat, că doctorul nu e convins.
—	Crezi ?! Dar de ştiut nu ştii nimic ? Vii din Bucureşti şi nu ştii nimic ?!
—	Dragă, eu am plecat asară, la ceasurile opt. Nici zvon despre căderea guvernului ! Că de era cel mai mic zvon, crezi că acolo nu apăreau speciale ? Da’ vînzătorii de gazete ce-aşteaptă ? S-alerge prin mulţime şi să strige cu gura pînă la urechi... Da’ n-am văzut, n-am auzit nici unul. Gazetele de sară — le am pe toate în geantă — nu fac nici o aluzie. Dimpotrivă, gazetele opoziţioniste din capitală, chiar organul nostru oficial, scriu aşa ca şi cînd ar avea încă de furcă pînă să-l răstoarne.
—	La opt... zise femeia pe gînduri. Tu ai plecat la opt, n-ai mai putut auzi nimic. Nu v-a ajuns vrun tren din urmă, cu veşti mai proaspete ?
—	Cum să ne-ajungă ? Doar am venit cu acceleratul !
271
—	Ei, atunci n-ai de unde şti. Aici însă au telefonat pe la cinci. La şase a ieşit speciala din Vatra veche. Nu ştii, n-ai văzut-o ?
Doctorul se simţi rău. Iar Vatra veche. Iar Zopîrţan !
—	Am văzut-o, că-ntr-o gară a cumpărat-o cineva. Venise eu rapidul cu care ne-am încrucişat. Vestea însă e absurdă.
El înconjură să spună că «speciala» o adusese în compartiment chiar directorul Zopîrţan.
—	Crezi că e absurdă ?
—	Dragă, eu azi am avut un mare noroc. Adică ieri, nu azi. Am vorbit cu însuşi primul-ministru. Ei bine, nici un sămn, nici o aluzie la o posibilă cădere a guvernului. A vorbit cu mine cu siguranţa aceluia care stă bine fixat în şa. Nu ca unul care-i gata să descalece.
—	Ai vorbit cu domnul Petrache Pogonescu ?
—	Cum vorbesc cu tine.
—	Şi... ?
—	Mi-a promis categoric. Adică, ce spun eu mi-a promis ? M-a asigurat, sînt ca şi numit. Dar cu o condiţie...
Doamna păli.
—	Cu condiţia să mă înscriu în partidul lor.
—	Un partid sau altul, tot un drac ! De cînd îţi spun eu asta. Dacă pentru a trăi şi a te putea folosi de diploma ce o ai trăbă, după dorinţa dumnealor, să te înscrii numaidecît în partide, hai să ne-nscriem... Dar acum, ce folos de asigurarea lui, dacă a căzut.
—	Nu cred să fi căzut ! Cred mai degrabă că-i iar
o	lovitură prostească a lui Zopîrţan.
Femeia oftă.
—	Aşa eşti tu, Ioane, veşnic scapi trenul ! Dacă m-ascultai de mine şi mergeai mai demult să vorbeşti cu primul-ministru, de cînd erai numit ! Poate de-un an, poate de doi. Dar aşa eşti tu ! N-ai curaj, n-ai îndrăzneală cînd e vorba de interesele familiei tale. Acum, ce folos că te-a asigurat ?
Doctorul Ion Naşcu descoperi cu plăcere că de soţia sa nu se apropie nici umbra bănuielii că el ar fi putut refuza, sau că a cerut, cel puţin, vreme de gîndire. Pen-
272
I	i il ea era, deci, un lucru firesc să se înscrie în partidul [;uvernamental. Nici o ezitare, nici o teamă. Constatarea îi făcu bine. «Iată, îşi zicea, ce se spune că-i o crimă, ceea ce eu însumi simt că e greu de făcut, pentru nevas-tă-mea e o floare la ureche !»
—	Dar îţi spun că nu cred nimic din ediţia lui Zopîrţan, răspunse doctorul, mai hotărit.
—	Nici nu e nimic adevărat, se auzi din uşa deschisă încet a camerei vecine.
Era băiatul lor, Emil, un vlăjgan blond, cu ochii albaştri, care-şi scoase capul, căscînd greu, pe uşa întredeschisă.
Amîndoi părinţii îl priviră miraţi.
—	Mama nu are de unde şti ! După speciala din Vatra veche, s-a culcat năcăjită. Nu mai ştie ce s-a petrecut în oraş, după aceea.
Şi Emil întră în odaie, închizînd uşa după el.
—	O comedie cum n-am mai văzut ! zise vesel.
Şi începu să le povestească, din fir în păr, întâmplările senzaţionale, sfîrşind cu ediţia specială a Românismului şi cu împrăştierea de către poliţie a demonstranţilor.
Doamna Aurora, aşezată pe-un scaun, asculta încîn-tată. în răstimpuri îşi lovea cu palma genunchiul, semn de mare plăcere. Doctorul Naşcu, pe măsură ce-nainta istorisirea, îşi îndrepta tot mai mult şira spinării. Acum faţa-i era radioasă. Din cînd în cînd exclama cu fală
—	Nu ţi-am spus ? Cum să fie el mai bine informat decît capitala, domnule ?
—	Nu te-am mai trezit, mamă, cînd am venit acasă.-Era tîrziu, şi-mi părea că dormi, spuse, la un moment dat, tânărul Naşcu.
—	La ce oră ai venit ? întrebă doamna Aurora.
—	Cred că după trei.
—	Poate că aţipisem atunci. Dar ceasurile două le-auzisem bătând în turn.
—	Adică altă comedie ! Mare comedie, domnule ! Ne-am făcut de rîs pentru vecie, se înveseli doctorul Nacşu.
273;
—	Ba să-i ajute Dumnezeu lui Zopîrţan, cum mi-a stricat el inima ! Ce face el nu-s comedii, ci glume sinistre, zise cu obidă doamna Aurora.
—	Om iresponsabil ! Mă mir cum de l-a pus partidul într-un loc de răspundere aşa de mare.
—	Tu te miri de multe, zise în silă doamna Aurora. Tu trăieşti cu capul în nori. Nu-ţi dai silinţa să cunoşti oamenii, să descoperi adevăratele motive care îi conduc în viaţă. Parcă Zopîrţan ar fi ajuns director de gazetă pentru calităţile lui... A parvenit fiind rudă de departe cu Ilie Berbecaru. Tot oraşul ştie, afară de tine. Fiecare om, ori în ce partid ar fi înscris, îşi vede numai de interesele lui. Asta s-o ştii de la mine, care sînt o femeie proastă.
Cuvintele din urmă le rosti cu destulă asprime. Ea îşi aduse aminte de repetatele insistenţe, de rugăminţile, de certurile dintre ei, pînă l-a convins pe bărbat să vorbească cu însuşi primul-ministru. Doamna Aurora, ca toate femeile dealtfel, nu se încurca în teorii şi programe politice, şi nu-şi pierdea vremea cu analiza lor. Avea un sigur simţ practic. Ea fusese, dealtfel, întîia care-i declarase lui Ion Naşcu că nu-i nici o deosebire între programul la care se-nchinau ce-i din Zăvorîţi, şi acela al guvernului de acum... «Toată deosebirea e în persoane ; la unii e şef Ilie Berbecaru, la alţii conu’ Petrache Pogonescu.»
Cînd i-a făcut mai înainte această declaraţie, doctorul Ion Naşcu s-a scandalizat, şi a rugat-o pe doamna Naşcu să nu care cumva să facă şi în public asemenea prostii, dacă nu vrea să-i iscălească sentinţa de moarte profesională. Nici cel din urmă ţigan nu ar mai cuteza să-i deschidă uşa. El ştia, din alte cazuri, ce boicot se pricepeau să aranjeze şi să poruncească împotriva trădătorilor cei din conducerea locală a partidului. «Nu rîde, îi spusese el nevestei, cu toată gravitatea. Ne-ar aştepta mizeria cea mai cumplită dacă ai spune asemenea prostii în public».
însă de cînd primul-ministru îi spusese aceleaşi cuvinte asupra celor două partide, că programul e acelaşi şi că numai şefia e alta, doctorul se gîndea cu multă stimă la doamna Aurora. «Femeile nu ştiu să deducă după canaoanele logicei adevărul, dar îl simt», îşi zise
ol. Consideraţia ce-o avea faţă de soţia sa crescuse cînd
11	auzise şi pe notarul Radu Navrea susţinînd identitatea programelor celor două partide politice.
După ce băiatul se retrase, cei doi soţi trimiseră servitoarea să le aducă ediţiile speciale precum şi ziarele minoritare de dimineaţă. Deşi erau convinşi acum că Zopîrţan minţise, nu erau cu desăvîrşire liniştiţi.
Citiră cu înfrigurare paginile în care se dezminţea categoric ştirea căderii guvernului. In ediţiile de dimineaţă se preciza chiar, printr-un comunicat al Ministerului de Interne, că guvernul a hotărît să urmărească pe toţi alarmiştii potrivit legilor în fiinţă. Şi că nu vor scăpa de pedeapsă.
Ziarul guvernamental local, Românismul, deşi apărea obişnuit după-arniaza la orele şase, acum apăruse dimineaţă, cuprinzînd, pe lingă textul ediţiei de noapte, numeroase telegrame din capitală, multe declaraţii ale fruntaşilor politici din localitate şi un fulminant articol, cules cu litere, negre, aldine, pe trei coloane, intitulat Sectarii, în care se arăta ce a plănuit noaptea trecută opoziţia : să scoată din slujbe, cu puterea, pe toţi cei numiţi de actualul regim şi pe cei care simpatizau cu el, numiţi de mai demult, din guvernările trecute ale aceluiaşi partid. «Cetăţenii şi întreaga opinie publică — spunea într-un alineat articolul — îşi pot da sama ce ar însămna pentru ţară o guvernare a partidului lui Ilie Berbecaru. Jale şi prăpăd ! Sute şi mii de familii puse în drum acum, în cap de iarnă.* Dacă ei ne numesc pe noi sectari, iată, cu prilejul ştirii născocite de capul gol al lui Ilarie Zopîrţan, ţara întreagă poate vedea cine sînt adevăraţii sectari. Oameni disperaţi de lunga opoziţie, derbedei care nu mai lucrează nimic, ci fac în fiecare zi revoluţie la club. Iresponsabili şi nepricepuţi, sînt gata să alunge din slujbe şi oficii pe funcţionarii harnici, pe umerii cărora se razimă întreg aparatul de Stat. Dar, vorba ceea : Paşte, murgule, iarbă verde ! La guvern nu vor veni ei, chiar cînd actualul se va re-
*	Era luna lui august, dar autorul se lăsase răpit de indignarea lui. Nici domnul Naşcu, nici doamna Aurora, nu observară exagerarea.
275
trage de bună voie, căci sînt alte partide de ordine destinate succesiunii. Cît priveşte data acestui moment, noi nu putem spune decît un singur cuvînt : actualul guvern are încă ani de muncă înaintea sa. Probleme mari şi grele aşteaptă să fie rezolvate de cuminţenia şi patriotismul cabinetului domnului Petrache Pogonescu.» Şi articolul sfîrşea : «Cea mai mare pacoste ce a căzut asupra României e sectarismul politic al domnului Ilie Berbecaru şi al partidului pe care-1 conduce. Adversarii noştri nu mai pot pricepe interesele generale, superioare şi permanente ale ţării. Orice lucru ei îl văd numai prin prizma interesului de partid, al interesului particular. De aceea sînt mici, josnici, lipsiţi de patriotism, strimţi la inimă şi la minte. Cu un cuvînt : sînt din Zăvorîţi. Sînt sectari. Ei trebuiesc trecuţi între sectele religioase primejdioase şi oprite de a funcţiona în România.«■
Doamna Aurora era încîntată.
—	E-adevărat ! Sînt sectari ! Dacă nu eşti de-ai lor, nu poţi fi decît trădător de patrie. Nu văd cîte drumuri şi cîte cărări de muncă şi de luptă sînt sau pot fi deschise în România. Pe oricare-ai merge, dacă eşti om -cinstit, poţi lucra pentru binele ţării. Ei însă nu văd decît poteca întortochiată a lui Ilie Berbecaru şi pretind că fiecare român e obligat, prin faptul că-i născut român, să se ia după mintea lui Berbecaru. Da, sînt sectari. Şi, ca orice sectari, sînt mărginiţi, pizmaşi, răi şi răzbunători.
Urmă un răstimp de tăcere, după care doctorul Naşcu rosti cu silă :
—	Tocmai de-această mărginire, de-această răutate şi de-acest spirit de răzbunare mă tem. Ilarie Zopîrţan m-a văzut, în compartiment, cu pretinul Munteanu, un mare elector al partidului de la guvern, şi-a aflat că vin de la Bucureşti. Mi-e frică să nu-nceapă atacurile chiar de azi.
Soţia păru a nu-1 înţelege dintr-odată.
—	Să te-atace ?! N-are decît s-o facă ! Ce-ţi mai pasă ţie ? Ce ne mai pasă nouă ? — Apoi, după un răs-
'timp, trăgîndu-şi pe samă, adăogă: Hm! Da! Poate ai dreptate ! Ar fi bine ca furia lor să se dezlănţuie numai după ce vom fi plecat de-ai ci. Era mai bine dacă veneai
276
cu numirea în mînă. Ne-am fi mutat numaidecît. Da î Nu va fi plăcut să stăm aici subt batjocorile şi atacurile lor.
—	Şi mai este ceva ! De unde ştiu eu că primul-mi-nistru nu-şi va lua vorba-napoi ? Dacă se răzgîndeşte şi numeşte pe-un aderent politic mai vechi ? Ar însămna să rămîn nu numai cu batjocora, ci şi exclus din partid, şi exilat din societate. Ar putea pe urmă să tot vină la putere Ilie Berbecaru. Slujba n-aş mai vedea-o !
Femeia rămase un timp pe gînduri.
—	Ar trebui să scornim un motiv pentru drumul tău la Bucureşti, dacă ai avut nenorocul să te întîlneşti în tren cu ciuful acela de Zopîrţan. De-o pildă, am putea spune că te-ai interesat de înscrierea fetei într-un internat de călugăriţe. Ni s-a vorbit de unul foarte ieftin şi te-ai dus să te convingi la faţa locului. Toată lumea ştie că fata a luat în primăvară bacalaureatul şi că trăbă să urmeze la universitate.
Bărbatul o privi recunoscător.
—	Bună idee ! zise el.
—	Şi dacă totuşi te vor ataca — de la Zopîrţan te poţi aştepta la orice —, vom suferi. Poate ne va folosi. Primul-ministru va vedea că suferi din vina sectarilor din Zăvoriţi.
Doctorului nu-i plăcu revenirea aceasta la euvîntul «sectari».
—	Draga mea, dacă-i vorba de sectarism, să fim siguri că nici partidul de la guvern nu-i străin de-această pacoste. Sectari sînt şi ei. Altfel, de ce mi-ar cere mie, care sînt un profesionist, un om de ştiinţă, şi care am menirea de-a uşura suferinţa în lume, să mă-nscriu la ei ? De ce mi-a spus primul-ministru, simplu şi oarecum brutal, cinic, că ei nu numesc decît oameni din partidul lor ? Nu mă putea lăsa pe mine, care nu am făcut şi nu fac politică militantă, şi fără înscriere ? Âştia din Zăvoriţi ce folos au avut că-s înscris în partidul lor ?
Ascultîndu-1, un cui de îndoială întră în inima doamnei Aurora : «Nu cumva doctorul, în faţa primului-mi-nistru, a stat la îndoială dacă să se înscrie în partid sau nu ?»
277
—	Ascultă, Naşcule ! Sper că chestiunea e tranşată, zise ea, în vreme ce privirile-i albastre se-nceţoşară.
—	Tranşată ? Cum înţălegi vorba asta ? Nu m-am înapoiat cu numirea.
—	Aceea se face dacă întri în partid. Cînd întri ? Sau te-ai înscris acolo, în Bucureşti ?
Pe Ion Naşcu îl năpădiră sudori reci. într-o clipă îşi dădu sama de marea greşeală făcută : că nu s-a înscris imediat, în faţa primului-ministru. Ar fi scăpat de o corvoadă. Ar fi venit cu numirea în buzunar. De ce insistase el să-i dea primul-ministru vreme de gîndire ? Şi cît ? O lună ! Ce dezastru ! N-are simţ practic nici cît un pui de găină. Iată, nevastă-sa a văzut imediat miezul soluţiei. Şi e numai un cap de muiere !
—	Nu m-am înscris. Lucrul acesta nu se face aşa de uşor cum crezi tu.
—	Nu ? Şi de ce, mă rog, cînd numai de formalitatea asta depinde numirea ta ? Poate mai stai în cumpănă ? Te rog să-mi răspunzi.
Pe obrajii şi-n ochii doamnei Aurora se iviră umbre prea cunoscute de doctor. Ştia că se apropie furtuna.
—	Ei, stau în cumpănă... Nu mai stau în nici o cumpănă... Cum poţi spune aşa ceva ? Dar e vorba nu atît de noi, cît de viitorul copiilor noştri. Dar chiar fiindcă e o formalitate, cum spui tu, formele cer timp. Trăbă să mă duc în capitala judeţului în care voi activa, trăbă să iau contact cu organizaţia de-acolo şi să-mi cer înscrierea. Pe urmă, ei trăbă să mă primească, să avizeze centrul. — Doctorul era încîntat că găsise asemenea argumente şi, înflăcărat, continuă : Nici primul-ministru nu mi-a pretins înscrierea imediată în partid, fără formalităţile obişnuite. La el, pentru numire, trăbă să mă prezint cu cartea de membru de partid. Numai atunci va da ordin la Sănătate să-mi facă numirea. Voiam chiar să-mi continui drumul pînă în capitala judeţului, să fac formele. Tot planul mi l-a zădărnicit Zopîrţan, năvălind în compartiment cu ediţia aceea specială.
Doamna Aurora se linişti. Siguranţa îi reveni. Apele tulburi i se retraseră din priviri.
—	Nu l-ar mai răbda Dumnezeu, săcătura !
278
—	De, mă gîndeam : Ce să mai cheltuiesc pină-n capitula judeţului, dacă guvernul şi-a dat demisia? N-ar mai fi putut rămîne secretă intenţia mea.
—	Inţăleg, înţăleg ! Dar cu trenul de trei o să pleci, nu-i aşa ?
Doctorul abia acum băgă de samă că îşi întinsese singur laţul în care avea să cadă. Pe de-o parte se bucura că se precipită evenimentele, că nu mai poate fi vorba de-o lună pentru a se hotărî ; pe de-altă parte îi treceau fiori reci prin spate gîndindu-se că gata, e-n faţa acţiunii şi-a hotărîrii. Intenţia lui de-a lucra şi aranja totul în taină, nu mai avea nici un rost.
—- Este un tren la trei ?
—	Dar cum?! Ai uitat?! N-am călătorit cu trei săptămîni înainte, împreună, cu personalul de trei ?
—	Adevărat, zise doctorul. O să plec. Tu ce zici ?
—	Eu zic : Necondiţionat ! Şi, cu formele făcute, să te înapoiezi direct în capitală, la domnul prim-ministru.
«Amarnică-i muierea în lumea asta, domnule, se gîndi Ion Naşcu. Nu te lasă să te gîndeşti. Te ia de pe picioare. Ce-i pasă ei că poţi avea o credinţă, o convingere ? Că trăbă să săvîrşeşti un lucru care-i sub demnitatea ta ? Nu ! Răpede ! Pune capul în piept, ca bivolul împungaci, nu te mai uita în dreapta, nu te mai uita în stînga, ci porneşte năvală înainte. Dacă-i da de-o stană de piatră şi-ţi vei crăpa capul, nu-i nimic ! E capul tău, nu-i al ei ! Hei ! înţălege şi bărbatul să ia hotărîri, să acţioneze, dar după o matură chibzuinţă şi fixîndu-şi drumul cel mai bun. Femeia, nu ! „Mergi înainte ! Nu-ţi pese de nimic !“»
Doctorul îşi amăra sufletul cu astfel de gînduri, care erau însă mai mult reflexul simţirii lui decît al creierului. Şi, ciudat, gindindu-se şi chinuindu-se aşa, îşi dădea totuşi sama intuitiv că amărăciunea aceasta nu se ivea din atitudinea hotărîtă a doamnei Aurora, cît mai ales din groaza lui de ceea ce avea să facă, din groaza lui instinctivă de orice acţiune pripită.
—	Nu ştiu dacă se va putea merge aşa de repede cum crezi tu. La tot cazul, cred că în mai puţin de-o săptămînă nu voi putea aduce numirea. Şi o săptămînă pe drumuri, mai ales la Bucureşti, costă parale. Eu,
279
oricît am cruţat, nu m-am înapoiat decît cu trei sut <3e lei. Nu ştii pe ce se duc banii în Bucureşti. Iţi curg printre degete, cît ce-ai schimbat un sutar. Şi eu, alţi bani puşi deoparte, nu mai am.
Femeia îl ascultă cu atenţie, dar mai ales, cît vorbi, îi urmări expresia ochilor şi faţa.
—	O să te împrumut eu, din economiile mele. Pentru atîta lucru nu se pierde o situaţie. De cît ai nevoie ?
—	Ştiu eu ?
—	Să facem o socoteală !
Şi doamna Aurora aduse repede din cabinetul de ■consultaţii carnetul de reţete şi un creion. Socotiră pe rînd, drumul, hotelul, cheltuieli cu taxiuri, ţigări, mesele — două pe zi, căci doctorul dimineaţa nu lua nimic, de ani de zile. Socotiră că ar fi necesar opt zile şi ajunseră la suma de şapte mii de lei.
Doamna Aurora lăsă socoata pe masă, se ridică cu gravitate, trecu în dormitor, se înapoie cu banii, păşind cu şi mai mare gravitate şi importanţă, şi numără, liniştit şi rar, şapte hîrtii albastre.
—	împrumut ! zise ea cu oarecare regret în glas.
Numai ea ştia cît de greu reuşise să-i cruţe.
—	Desigur !
—	Mi-i da înapoi la a treia leafă din slujba cea nouă.
—	Eu cred că mai repede. Doar nu vom pleca de-aici fără să-mi încasez restanţele ! Am zeci de mii de luat de la clienţi.
—	Ştiu ! Dar nu vom aştepta după ei. Mai sînt şi alte mijloace de-a-i încasa.
Ion Naşcu se simţi strîns în cleşte. Şi iar se năpusti cu gîndul asupra spiritului practic al femeilor, asupra străşniciei cu care urmăresc un plan, o acţiune, o realizare. îşi spunea că femeile sînt pricina tuturor dezastrelor pe care le suferă bărbaţii. Ele îi constrîng să acţioneze fără chibzuinţă prealabilă necesară. Dar în acelaşi timp îşi aducea aminte că citise undeva despre rolul important pe care l-au avut femeile în istorie, ca inspiratoare şi mai ales ca factori motrici în acţiunile mari ale bărbaţilor. Cu un sentiment de micşorare pentru sine, trebui să recunoască şi acum că Aurora îl pu-
280
r
■.rse pe drumul cel bun : al înfăptuirii repezi. In chipul . u'ost va scăpa de multă frămîntare zadarnică. Vedea limpede că, şi după dorinţa lui, sfîrşitul tot acesta trebuia să fie : drumul în capitala de judeţ şi apoi la pri-mul-ministru, în audienţă, cu cartea de membru în mină.
<	eea ce plănuia el să facă peste trei-patru săptămîni, ■;e va petrece acum îndată.
—	Mi se pare că e mai bine cum spui tu. Să ne grăbim. Gata. Cu trenul de trei plec.
Dar abia-i ieşiră cuvintele din gură, că şi simţi cum
ii	învie rădăcinile părului. Avea senzaţia că poartă pe cap o coamă de mistreţ înfuriat. Se gîndi la urmările imediate ale acţiunii lui, la alarma lui Ilarie Zopîrţan în Vatra veche, la excomunicarea din partid, la oprobiul general... Nu mai putea bate însă în retragere.
După ce-şi părăsi soţia şi întră în cabinetul lui, îşi făcu o cruce largă. «De-acum, ce-o fi să fie !»
De la gară, Ilarie Zopîrţan pornise aţă la redacţie. Nimerise o birjă hodorogită şi un cal slab să-i numeri coastele, c-un cap lung cît o solniţă. Fierbînd de iniţiative şi de planuri tot drumul, somnul nu se apropiase de el. In tren aprinsese ţigările una de la alta şi se lăsase în voia fanteziei. Astfel că, ieşind din gară, nu mai alese, ci se urcase în prima birjă ce-i ieşise înainte.
Dar gara era departe, şi, de la o vreme, neastîmpă-rul lui Zopîrţan descoperi o pricină de sudalmă în scheletul înhămat.
—	Da’ ce ? Asta-i cal cu care se vine la gară ? Asta-i bun să-l tragi într-un şanţ, să vie ţiganii să-i ia pielea ! N-o să-ţi dau nici un ban ! Mînă !
Vizitiul, proprietar al calului, ridică biciul şi-l flutură pe deasupra gloabei.
—	Merge el, domnişorule, fuge cît poate. Nu-i armăsar, vezi bine !
—	Apoi, în vremuri ca astea, armăsar trăbă să fie, domnule ! Să zburăm ! Nu să stăm peloc ! Las’ că o să vă-nvăţăm noi minte ! Cît ce ne instalăm la primărie, o să revizuim toţi caii, toate trăsurile. Şi ce nu e bun, la
281
gunoi ! Ce, oraş e Zăvoriţi sau	ce	? O trăsură	ca asta, la
vechituri şi pe foc !
—	Domnişorule, zise omul,	amărît,	nu eu	te-am chemat. Dumneata te-ai	urcat în	trăsura	mea.	Apoi, ce ?
Crezi că cu cît cîştigăm noi se poate ţine un cal mai bun, o trăsură mai bună ?	Nu vezi	că de ani de	zile ne tot
scăriţează primăria	taxele ?	Şi ce	impozite plătim!
Maică Precestă ! Nu ne mai ajunge un gologan pentru casă şi pentru ovăz. Nu vedeţi cum ne mănîncă automobilele şi autobuzele ? Nu vedeţi cum ne nedreptăţeşte primăria ? Da’ dumneavoastră	la	toate	astea	tăceţi, că
nu vă pasă ! Numai calul să fie Ducipal	şi trăsura nouă,
cu arcuri bune.
Vizitiul se înfierbîn.tă, şi în elanul lui plezni de cîteva ori calul cu sfîrcul biciului. Gloaba o luă la goană. înviorat şi de atacul împotriva primăriei şi de fuga calului, Zopîrţan peroră :
—■ Da, ştim ! Şi primăria e de vină, că vă ia şapte piei. De cîte ori n-am atacat-o singeros pe tema asta, în gazetă ? Dar, aşa vă trăbă ! Aţi votat cu guvernul şi aţi pus în fruntea treburilor oraşului pe nişte-aduşi de vîn-turi, nişte venituri, oameni care trăiesc în Zăvoriţi doar de einei-şase ani. Pe noi, pe băştinaşi, pe oamenii domnului Ilie Berbecaru i-aţi uitat, ca şi cînd ar trăi subt pămînt. Aşa vă trăbă ! Aţi ţinut cu domnii, cu bancherii, cu capitaliştii, domnule, care şi-au pus automobile pe piaţă să vă ia mămăliga din gură şi au făcut tovărăşie cu autobuze. Ascultă-mă pe mine, că ţi-oi spune o vorbă : Toată pasărea pe limba ei piere !
—	De, am votat cu stăpînirea, n-am ce zice. Dacă nu votam, era şi mai rău. Că ne lua brevetele la toţi cîţi aveam cai mai slabi sau căruţe mai rele, cum spui că veţi face şi dumneavoastră. Ce să facem, domnişorule ! Omul sărac e-al doilea drac.
între timp calul reveni la trap, din trap la pas domol.
Înfierbîntat de discuţie, Ilarie Zopîrţan nu băgă de samă.
—	Apoi da ! Aici e originea răului. Omul merge la vot după interesul lui, nu după principii, nu după program. Cîtă vreme nu revenim la lupta principială, la o
282
credinţă, la un program, să ştii dumneata de la mine că nimic bun nu se poate face în ţara asta, şi nici în Zăvoriţi. Dumneavoastră, birjarii, sînteţi cetăţeni onorabili, pe deasupra aveţi şi un sindicat, sînteţi din democraţie, cum s-ar zice. Dar sindicatele trăbă să lupte pentru principii, domnul meu, pentru democraţie. Triumfă democraţia ? Triumfă şi birjarii ! Dar dumneavoastră aţi ţinut, în alegerile trecute, cu oligarhia,' cu plutocraţia bancară, şi...
Birjarul îşi întoarse, trist, capul peste umăr. li părea bine că clientul său se înverşunase la vorbă şi-i dădea pace calului, care mergea şi acum numai la pas. Se gîndi să-l aţîţe să mai vorbească, ca să-i lase calu-n pace.
—	Domnişorule, noi sîntem sortiţi să ţinem cu puterea, oricare ar fi ea, ori de sîntem în sindicate, ori de nu sîntem. Pentru ce crezi dumneata că nu s-a făcut electric în Zăvoriţi pe vremea ungurilor ? Pentru că fiecare guvern avea lipsă de voturile noastre. Iar noi trăim de pe urma fiecărei primării, că primăria ne fixează taxele, ea ne pune la dări, ea revizuieşte vehiculele — cum spune domnu’ poliţai de-acum. Pentru lupta de program căutaţi dumneavoastră alţi oameni, oameni neatîrnători de taxa de la gară pînă în oraş şi de preţul ovăzului. Noi sîntem oamenii stăpînirii, şi aşa o să murim, că nimeni nu mîncă program, da’ pîne, da’ ovăz...
—	Sînteţi nişte inconştienţi ! Zadarnic scriem noi la gazete de ani de zile şi ne străduim să vă luminăm ! Şi ca voi sînt şi alţii. Noroc cu pătura mare, de la ţară. Ea săraca ! Democraţia cea sănătoasă ! România cea altruistă ! Pe ea ne bizuim. Dar ştii dumneata cum ne bizuim, domnule ? Grozav ne bizuim ! Aşa că subt presiunea ei o să vă silim şi pe dumneavoastră să luptaţi pentru principii. Şi politica asta o s-o punem în aplicare în două-trei zile. Cît ce se deschide lupta electorală pentru noile alegeri.
—	Alegeri noi ?! se miră birjarul.
—	Cum ?! Nu ştii nimic ?!
—	Ce să ştiu ?
Ilarie Zopîrţan se ridică pe jumătate de pe perna trăsurii.
283
—	Cum ?! In Zăvorîţi nu s-a vîndut speciala din Vatra veche ?
—	Ba da, s-a vîndut !
Zopîrţan rămase cu răsufletul în piept şi cu gura căscată.
—	Păi, dac-ai văzut şi auzit, nu ştii că a căzut guvernul ? De-aceea vin alegeri noi.
Birjarul bombăni ceva spre cal.
—	Ce-ai spus ? întrebă directorul, furios, ridicîndu-se în picioare şi punîndu-i mîna pe umăr.
Calul ciuli urechile şi, crezînd că pasagerul se coboară, se opri la o cotitură a drumului.
—	Am spus că n-a căzut nici un guvern.
Directorul îl zgîlţî pe umeri.
—	Domnule, ştii dumneata cu cine vorbeşti ? Te rog să nu-ţi baţi joc de mine ! Ştii tu, mă, cine-s eu ?
Omul răspunse scîrbit şi amărît :
—	Mi se pare că ştiu. Parcă chiar dumneata faci gazeta aia, Vatra.
—	Ei bine, chiar eu !
—	Apoi, a tipărit ea că a căzut guvernul şi-a făcut cu ştirea ei mare zarvă. Ieşise lumea pe uliţă ca la urs. Ei, da’ pe urmă s-a adeverit că nu-i nimic adevărat. N-a căzut nici un guvern.
Dacă ar fi avut ceva tare în mînă, Zopîrţan l-ar fi izbit în cap pe tîmpitul ăsta care îndrăznea să se îndoiască de adevărul scris în Vatra veche.
—	Cum	n-a	căzut,	domnule ?! Ce	s-a adeverit ?!
Cum s-a adeverit?! N-am telefonat eu însumi ştirea senzaţională, de la Braşov ?! N-am auzit-o cu urechile mele la telefonul ce-mi- suna din capitală?! Cum s-a adeverit că n-a căzut ?! Vreai să-ţi baţi joc de mine, mă nenorocitule ?!
—	Eu ?	Nici	gînd,	domnişorule ! Da’ după gazeta
dumitale a	ieşit	alta, a	guvernului, şi	cele minoritare,
şi toate-au	spus	că e o	minciună mare	ştirea cu căde-
rea guvernului.
Ilarie Zopîrţan uită că e în picioare şi că-şi încleştase mînile în umerii vizitiului. Cum trăsura sta şi cum poziţia omului din trăsură îi păru suspectă, un poliţist se apropie bănuitor.
284
—	De ce v-aţi oprit ? De ce vă certaţi ? Circulaţi, vă rog !
Vizitiul văzu calul moţăind şi-l atinse cu biciuşca. Zopîrţan era să se prăvale pe spate.
—	Poţi să-l întrebi şi pe domnul, zise birjarul ară-tînd pe poliţist, dacă nu-i adevărat ce spun. Nu-i aşa, domnule poliţai ? strigă el spre sergentul care se deplasa agale către punctul său de observaţie.
—	Despre ce-i vorba ?
—	Despre guvern. Dumnealui ţine morţiş că a căzut.
—	N-a căzut nici un guvern ! Şi-l sfătuiesc pe dumnealui să nu fie alarmist. Că ştii ce-au păţit azi-noapte alarmiştii...
—	Da... începu birjarul, dînd bici calului care prea se lăsa pe rude, azi-noapte, după dezminţire, poliţia şi jandarmeria au cam luat la palme şi la baionetă lumea care nu voia să se împrăştie.
Ilarie Zopîrţan era tot în picioare şi se ţinea încleştat cu mînile de umerii birjarului. Dar acum nu cu gîn-duri criminale, ci ca să nu cadă. Ii tremurau genunchii.
—	Să fie adevărat ? oftă el cu o nespusă mirare, ca şi cînd ar fi vorbit eu sine însuşi.
—	Despre asta nu mai poate fi îndoială, zise birjarul. Azi-dimineaţă toţi slujbaşii erau la locul lor. Domnul chestor a plecat abia la şase să se culce. Ştiu, că l-am văzut. Am fost de rînd ele la miezul-nopţii. Toată noaptea a vînat cu poliţia şi cu jandarmii după demonstranţi. El striga în gura mare că-s alarmişti, că-s re-voltanţi, că s-au sculat împotriva autorităţilor. Pe mulţi, mi se pare, i-a vîrît la dubă.
încet, pipăit, Ilarie Zopîrţan se aşeză şi se cuibări în fundul trăsurii. încerca să se gîndească, să-şi adune ideile. Cum e cu putinţă dezminţirea ? El primise ştirea telefonică de la locuinţa şefului, Ilie Berbecaru. I-o transmisese secretarul lui personal, din ordin şi cu porunca să scoată speciala... Ce putea fi ? Cine dezminţise ?... Să i se fi pus şefului condiţii pe care nu le putea accepta în temeiul programului şi al convingerilor ? Greu de crezut ! Partidul aştepta doar e atîţia ani în opoziţie. Nu credea că şeful ar fi bravat aşa de stupid... Să fi revenit factorul
constituţional ? Guvernul căzut să fi primit o nouă însărcinare ? Să fi fost la mijloc numai neînţelegeri trecătoare, care-au fost aplanate, şi guvernul a rămas mai departe ? Greu de crezut şi asta ! Mai ales că nu mai erau decît şase luni pînă la împlinirea celor patru ani, termenul legal al unei legislaturi. Să fie guvernul realmente demisionat, dar să gireze încă afacerile, neputînd depune la repezeală jurămîntul cabinetul Ilie Berbecaru ? Hm ! Ast-ar fi cu putinţă ! Criza să nu se soluţioneze decît peste cîteva zile, poate chiar peste o săptămînă. Hm ! Poate că sînt neînţelegeri în partid ! Numai el, Zopîrţan, cunoaşte vreo trei liste de guvern. Oamenii se-mbulzesc, sînt ambiţioşi, e-adevărat. Deşi şanse au mai întîi cei înrudiţi cu domnul Ilie Berbecaru. Asta e bine. Uu guvern e o familie. O familie a naţiunii, în frunte cu tata, cu şeful partidului- Hm ! Drace ! Tot ce se poate ! Se prelungeşte criza din vina partidului. Iar cei demisionaţi îşi iau nasul la purtare şi dezmint ! Ba, dacă şeful va stărui, cum se spune, pentru doi ministeriabili despre care toată lumea ştie că nu-s agreaţi la locul competent, ce mai ştii ! Capătă Petrache Pogonescu însărcinare nouă ! Cum ? Ar putea fi şeful chiar atît de intransigent în principii ? Să meargă pînă-n pînzele albe cu susţinerea celor doi protejaţi ? Principiile îşi au rostul lor la vremea lor, dar nu cu prilejul constituirii unui guvern ! Aici o să avem şi noi un cuvînt ! O să ne amestecăm : gazeta, organizaţia locală. Nu, ar însemna ca şeful să fi fost părăsit deodată de proverbialul său simţ politic. Şi ar fi dezastruos pentru întreg partidul...
Ilarie Zopîrţan se frămînta cu gîndul, cînd amărîn-du-se, cînd simţind noi izbucniri de optimism. Trăsura înainta încet, în pasul calului. Două dintre roţi se învîr-teau dîndu-se mereu pe-o dungă şi descriind strîmbuţi în praful umed al asfaltului. Trecură pe vreo trei uliţe laterale şi, în sfîrşit, se opriră în faţa redacţiei.
Directorul păru la început că nu recunoaşte clădirea. Se uita mirat la geamurile murdare, la petecele de tencuială care mai rămăseseră pe faţadă şi nu se grăbea să coboare.
—	Am ajuns, domnişorule, zise birjarul.
286
Zopîrţan îşi luă, oftînd, geanta umflată subsuoară, plăti şi dispăru pe poartă.
Redacţia era încuiată. Pui de om pe coridoare. O tăcere, o apăsare nefirească peste toate lucrurile. Un şoarece tăie coridorul de-a latul şi dispăru în crăpătura zidului-
Vatra veche apărea obişnuit la ceasurile şapte sara. Redactorii soseau pe la unsprezece, înainte de prînz. Deci era normal ca la ceasul acesta de dimineaţă să găsească uşile încuiată şi localul pustiu. Şi totuşi se umplu de venin.
«Nici sluga, nici Toader nu s-arată ! Doamne, ce mai debandadă ! Ce oameni ! Ţie-ţi crapă măsaua în gură, şi dumnealor dorm ! Domnule, se petrec asămenea evenimente, şi ei pot dormi ! Am spus eu demult că nici unul n-are nerv de gazetar. Sînt, pur şi simplu, nişte slujbaşi ! Nişte... salariaţi ! O să vedem noi cum stau lucrurile după ce ne vom instala la putere !»
Directorul, ostenit de ştirea dezminţirii, de nesomn, uită cît fusese de încîntat, numai cu cîteva ceasuri mai înainte, de membrii redacţiei sale, cînd văzuse ediţia specială. Se gîndi să treacă pe la berăria din vecini, unde dimineaţa se servea cafea şi ceai, şi să aştepte. Un pahar două de coniac, mai ales, nu i-ar strica. Dar după doi paşi se opri. Nu-i lipsea curajul să iasă în lume, dar îi trecu deodată, la gîndul dezminţirii, o apă leşioasă prin mădulare şi nu mai avu gust de nimic. Apoi îşi dădu sama că trebuie mai întîi să fie bine informat. Ce ştia pîn-acum, aflase de la un birjar şi de la un poliţist. Trebuia să-i vadă numai decît pe redactori.
Coborî în curte, ieşi în stradă şi porni spre locuinţa lui Toader, care era mai aproape. O să-l trimită pe el după membrii redacţiei, care stăteau departe, la periferii, în trei hudiţe deosebite- Lui Toader n-au avut unde să-i dea locuinţă, nici la redacţie, nici la club. Locuia în piaţă, în fundul unei curţi, într-o cameră umedă şi întunecoasă, de pe pereţii căreia curgea tencuiala.
Sluga nu era acasă. In locul lui îl întîmpină un ţăran de vîrsta jumătate, cu bocancii plini de tină uscată, deşi nu plouase de-o lună în împrejurimi, cu cioarecii peteciţi, tiviţi deasupra c-o dungă de cămaşă.
287
—	Pe Toader îl caută domnişoru’ ?
—	Pe el !
—	A plecat la lucru. Şi-a luat de dimineaţă săcurea şi ferăstrăul, capra de tăiat, şi s-a dus. I-am spus şi eu : Mă verişorule, ce pleci aşa de dimineaţă ? Vei sta să căşti gura în piaţă, că domnii care au lemne de tăiat nu se scoală aşa devreme.
—	Şi nu ştii unde s-a dus, la cine lucră ?
—	Parcă el ştia ! S-a dus să caute. Că spunea că nu are nici un ban. Azi-noapte s-a pus şi el pe petrecanie, de mare bucurie.
—	Ce bucurie ?
Ilarie Zopîrţan părea că stă pe cărbuni aprinşi.
—	Păi, bucuria cu căderea guvernului. Şi noi ne-am
fi bucurat dacă	era ştirea adevărată.	Da’ se	vede	că
dracu-şi bate joc	de oamenii năcăjiţi.
Directorului îi sări ţandăra.
—	Dar ştirea	a fost adevărată, măi române !	Cum	vii
tu să te-amesteci	şi să judeci la ce nu te	pricepi	? Guver-
nul, asară, a căzut, cum mă vezi şi cum te văd.
—	Hm ! Se vede că n-a căzut de sus. Ori a căzut ca mîţa, în picioare-
Zopîrţan murmură o înjurătură printre dinţi, din care nu se auzi decît -«...ta de mocan».
Românul însă înţălese şi din frîntura asta că de el era vorba.
—	Mocan oi fi, da’ n-ar trebui să uiţi, domnişorule, că greul noi îl ducem. Iau de pildă pe vărul meu, pe Toader. Vă slujeşte deajaba de ani de zile. Dumneavoastră tot mai luaţi cîte-un ban, da’ el, dacă n-ar tăia lemne, ar crăpa de foame. Păi bine, domnişorule, dumneavoastră — că vă ştiu —, cînd veniţi pe sate, tot de dreptate vorbiţi. Spuneţi că sinteţi partidul dreptăţii. Şi să nu vă plătiţi sluga cu anii ? I-am spus vorbă de om cuminte : Lasă-i în plata Domnului şi du-te unde te plătesc. Da’ el nu ! Că ţine la dom’ şef Berbecaru, şi asară se şi vedea aprod la ju-dăcătorie.
—	Da, Toader e nu luptător idealist, nu ca voi. îşi va avea răsplata, să ştii. Aprod vrea să fie ? Aprod va ajunge. E cu putinţă să-şi ia postul în primire mîne ori poimîne.
Românul îşi arătă dinţii mari şi rari.
288
—	Nu mai crede el de-acuma în poveşti ! Mi-a spus mie că pînă nu-1 vede pe domnu’ Ilie Berbecaru în maşina cea mare, pe care-o ştie el, nu mai crede la suflet de om. Tare amărît era, domnişorule ! L-am împrumutat (Hi cu cinci lei.
—	De, avem pentru cine lupta, n-am ce zice ! spuse :>c'îrbit Ilarie Zopîrţan şi porni ca o furtună.
Omul strigă după el :
—	Să nu minţeşti, spune porunca dumnezeiască. O minciună bună, cînd e vădită, te fierbe mai rău ca o bătaie la poliţie.
Directorul se duse la colţul din piaţă unde aşteptau dimineaţa tăietorii de lemne, dar Toader nu era acolo. Un mustăcios îl informă că Toader a plecat c-un domn, şi-i spuse chiar şi numele şi adresa.
Peste un sfert de ceas îl găsi.
—	Vai de mine, domnule director, da’ ce s-a întim-plat ? întrebă sluga, uimit de faţa puhavă a lui Zopîrţan... Sînteţi beteag ?
—	Repede să pleci după reactori şi să mi-i aduci din fundul pămîntului !
Glasul îi era răguşit, sugrumat.
—	Da’ ce ? Să scoată iar specială ? Că altfel, n-au ce face pînă la amiază.
—	Specială, nespecială, nu-i treaba ta. Tu, aleargă.
Toader se gîndi o clipă. Cine ştie ? Poate că se-ntorc
lucrurile- Dar avea de tăiat o jumătate de stînjen de lemne, şi, dacă pleca, proprietarul aducea pe-un altul.
—	Domnule director, dumneata ştii că sînt gata la poruncă. Dar acuma nu pot să las lucrul. N-am leţcaie în buzunar, şi azi n-am ce mînca.
—	O să dau ordin la administraţie să-ţi dea douăzeci de lei.
—	Să mă duc la domnu’ casier Vidraşcu ? De cîte ori m-am dus m-a dat afară. Iar acuma n-are nici un ban în casă. Pe toţi i-a cheltuit cu speciala.
Ilarie Zopîrţan caută în punga arhaică şi scociorî două piese de cîte douăzeci de lei. Le întinse lui Toader.
■— Repede !
—	La poruncă, dom’ director, dar întîi trăbă să-mi pun undeva la adăpost uneltele.
289
Directorul ceru cheia de la redacţie şi se înapoie. Camera cu telefonul era neaerisită. Patru scrumiere pline ochi cu mucuri de ţigări împrăştiau o duhoare nesuferită. Pe podea erau pete neuscate de bere. Pe masă, împrăştiate, ediţiile speciale ale ziarelor ungureşti şi a Românismului, cu dezminţirea categorică a ştirii adusă de Vatra veche-
Ilie Zopîrţan se trînti frînt pe un scaun şi începu să citească. îşi simţea gura amara şi leşioasă. Dezminţirile erau toate la fel. Se vedea cît de colo că sînt dintr-un singur izvor şi dintr-un singur condei.
Directorul, cu coatele răzimate de masă, căzu ca într-o toropeală şi aţipi. Nu se trezi decît tîrziu, cînd întră în redacţie secretarul, Ion Marele.
—	Ce ne-ai făcut, directore, ce ne-ai făcut ? Ediţii cu zvonuri de criză gravă şi de cădere am mai scos noi destule. Dar să dăm ştirea ca fapt împlinit...
Zopîrţan se simţi în slujbă. Osteneala îi trecu, dusă ca de vînt. înălţă capul şi-l scutură cu mîndrie.
—	Nu-ţi permit ! Ştirea era adevărată, domnule ! O deţineam de la secretarul personal al şefului. El m-a chemat la telefon. Aşadar ştirea a fost adevărată. Cred că dezminţirea e luată din vînt. Voi aţi cerut Bucureştii ?
____ ?!
—	Se-nţălege ! N-aţi cerut! Aţi văzut porcăriile astea, striga el tot mai tare în vreme ce făcea mototol gazetele străine şi le arunca în unghere, şi n-aţi cerut capitala. V-aţi lăsat informaţi şi derutaţi de gazetele minoritare. La atîta am ajuns în ţara românească : să credem gazetele minoritare !
în timp ce vorbea tot mai aprins, cu părul vîlvoi, intrară în camera ce duhnea a mucuri zăcute şi ceilalţi doi redactori, reporterul Vasile Perja şi redactorul politic Marin. Ei se opriră lîngă uşă.
—	Da, domnilor ! Mi-aţi făcut-o ! în loc să cereţi capitala, să scoateţi o contraediţie, dezminţirea dezminţirii, voi v-aţi pus cu botul pe labe ! Asta-i redacţie ?! Iată cît plătiţi dacă nu mă aveţi în mijlocul vostru. Trei cepe degerate ! Asta sînteţi !
290
Cei trei redactori se priviră şi zîmbiră trist. Erau palizi, obosiţi, dormiseră puţin, li mai durea şi capul de berea multă din ajun. Toader abia reuşise să-i trezească.
—	Domnule director, nu mai glumi, că nu ne arde (ie glumă, zise redactorul politic Marin. Vorba e : ne iese părul prin căciulă, ori ba ?
—	Ce căciulă, domnule, ce căciulă ? De datorie e vorba, nu de căciulă !
—	Dezminţirea nu mai suferă combatere, domnule director, zise reporterul Vasile Perja. Guvernul n-a căzut ! Crezi dumneata că de cădea mai aveau curaj zbirii stăpînirii să facă ce-au făcut ? Duzini de partizani de-ai noştri sînt la dubă ! Şi mulţi au mîncat bătaie, opunîn-du-se ordinelor, autorităţilor.
în loc de orice răspuns, Ilarie Zopîrţan ceru Bucureştii, locuinţa domnului Ilie Berbecaru.
Ora fiind timpurie, căpătă repede legătura.
—	Casa domnului Berbecaru ? Domnul secretar personal ? Tu eşti, Dumitrescule ? A... cum ? Ştirea de-a-sară... S-a constituit ? Cum ? O revenire în ultima clipă ? Ce ? Cazanul Satanei ? S-au tras sforile toată noaptea ?... Şi-a retras euvîntul ? A, o amînare. O amînare... Dar guvernul rămîne demisionar ? Aşa spune toată lumea politică ? Da’ şeful ? Cum care şef ? D-apoi şeful nostru, domnul Ilie Berbecaru !...
Multă vreme Zopîrţan ascultă cu urechea întinsă. Cei trei ascultau intrigaţi. Ce palavre mai sînt şi astea ? Dacă n-a căzut, ce mai întinde vorba ? Cînd va cădea, e altă chestie. Totuşi părea că încep şi ei să învie.
—	Bine, înţăleg. Luptă furioasă, la cuţite, şi împotriva cazanului a cărui fiertură a mîntuit, pe scurtă vreme, monstrul putred de la putere. N-ai grijă ! Noi combatem cu străşnicie. Păcat de intervenţiile de ultima oră ! Asta e Stat constituţional ? Şi parlamentar ? Halal să-i fie ! Ţara se-ngrozeşte la gîndul că regimul zbirilor va continua... Lumea a primit ca o salvare ediţia noastră specială... Cum ? în capitală n-a scos nimeni ediţie specială ? A fost secret mare ? Mă rog ! Să le fie de bine ! Ce nu poate face cu bani un guvern iresponsabil ? Cumpără pe cine vrea... Ah ! Dumitrescule ! Dumi-trescu ? Ce spui ? Da, am auzit că a ţinut în Zăvoriţi
291
un discurs fulminant tatăl dumitale, domnul Haralambie. Alo ! Ascultă ! Ne trăbă de urgenţă bani. Nu mai avem hîrtie. Ce ? Organizaţia locală ? Da’ gazeta nu e numai a organizaţiei locale... Bine ! Fă tot ce poţi şi cît mai în grabă. Bis dat qui cito dat ! Servus !
Din frînturile conversaţiei, cei trei redactori înţeleseră situaţia. Regretau acum că nu au cerut Bucureştii. O contraediţie cu «cazanul Satanei», pus pe foc în clipa ultimă, ar fi făcut senzaţie. Directorul crescu în consideraţia lor. Om neserios, dar cutezător, cu capul în mină ! Şi în ziaristică e la fel ca în politică : îndrăzneala iresponsabilă e hotărîtoare. Sau, cum s-ar zice, obraznicul mănîncă praznicul.
Ilarie Zopîrţan închise grav telefonul şi, arborînd o ţinută marţială, împărţi porunci repezi. Dicta titluri de articole celor trei subalterni, el însuşi rezervîndu-şi reportajul de pe prima pagină. Voia să scoată o «specială» pe la douăsprezece, al cărei text să între în ediţia obişnuită de la ceasurile de sară. Uită şi de coniac şi de ceai, aprinse ţigara şi-şi dădu drumul pe hîrtie. După un ceas şi jumătate articolul-reportaj pe care îl scrisese cu înfrigurare era gata, o însăilare de cuvinte incendiare printre titluri fulminante :
O JOSNICA ŞI UMILITOARE DEZMINŢIRE. — MENŢINEM INTRU TOATE CELE AFIRMATE ÎN EDIŢIA SPECIALA DE IERI : GUVERNUL, LA ORA CÎND SCRIAM, ERA DEMISIONAR. — DOMNUL ILIE BERBECARU PRIMISE ÎNSĂRCINAREA DE A FORMA GUVERNUL. — ÎN ULTIMA CLIPĂ A ÎNCEPUT SA FIARBĂ CAZANUL SATANEI. — FIGURI ŞI OAMENI IRESPONSABILI, CARE INTRĂ LA PALAT PE SCARA DIN DOS, ÎN TURBATĂ ACŢIUNE. — CAMARILA NU MAI CUNOAŞTE NIMIC SFÎNT. — FĂGĂDUIELI ŞI ANGAJAMENTE ÎN DETRIMENTUL ŢĂRII. — GUVERNUL SALVAT ÎN ULTIMA CLIPĂ DE CĂTRE FACTORI ODIOŞI, E VIRTUALMENTE TOT CĂZUT. AGONIA S-A PRONUNŢAT CATEGORICĂ ŞI NEIERTĂTOARE. — DOMNUL ILIE BERBECARU LA DATORIE. — PARTIDUL MAI SOLIDAR CA ORI-CÎND. — ÎNCĂ PUŢINE ZILE ŞI MONSTRUL PUTRED VA CRĂPA. NIMIC NU-L MAI POATE SALVA. — BIRUINŢA SENINA A PARTIDULUI NOSTRU.
292
Cu filele încă ude, el alergă la tipografie. Adminis-Initorul-casier, Vidraşcu, înălţă posac din umeri.
—	N-am bani de specială, domnule director ! Pagubă şi de cei cheltuiţi ieri. Abia de vom putea scoate ediţia obişnuită.
Zadarnice fură asigurările lui Zopîrţan că vor veni bani de la centru, că în asemenea momente oamenii partidului trebuie să dea dovadă de idealism etc. Cerberul nu se clinti din hotărîrea lui. Şi astfel, textul «specialei» apăru numai sara, în corpul ediţiei obişnuite. Dar de-abia începură băieţii să-i strige titlul pe străzi, că o şi confiscă poliţia. Peste un ceas apăru o altă «specială», a Românismului, conţinînd declaraţii ale miniştrilor, care infirmau ştirea demisiei guvernului şi-l batjocoreau pe Ilie Berbecaru, «un om neserios ca întreg anturajul său politic», «un personaj ridicol care încearcă să încurce lumea, scornind crize de guvern ce nu se întîmplă decît în fantezia lui aprinsă». Românismul publica un comunicat oficial al preşedinţiei Consiliului de miniştri, în care se arăta că «Ilie Berbecaru n-a fost în audienţă la Palat de mai bine de un an şi nici nu sînt motive să i se acorde o audienţă».
Sosiseră, dealtfel, în cursul zilei, gazetele din capitală. în nici una nu era nici măcar -un rînd despre criza de guvern. Românismul se referea şi la acest fapt pentru a ridiculiza Vatra veche şi în special pe directorul ei, Ilarie Zopîrţan. «Zăpăcitul acesta e pricina tuturor monstruozităţilor pe care le comite Vatra veche. Redactorii n-au voie să gîndească liber, nici să se informeze înşişi. Directiva o dă Zopîrţan, şi de la ea nu este abatere. Noi le plîngem de milă confraţilor de la Vatra, membri ai sindicatului nostru.» Aceste rînduri le iscălea însuşi directorul Românismului, Virgil Petrescu, pe care Ilarie Zopîrţan îl provocase la duel de trei ori în cinci ani, de cînd făceau gazetărie în aceeaşi urbe. Duel cu pistolul. Dar armele nu s-au descărcat niciodată. Virgil Petrescu era împotriva duelului şi meşter în a-şi interpreta cuvintele în sensul opus înţelesului lor adevărat.
Noua confiscare a Vetrei a produs mare senzaţie, cetăţenii înclinînd să creadă că ştirea căderii guvernului fusese adevărată şi că în ultimul număr Vatra veche
293
dădea amănunte, precizări, şi că de aceea a şi fost confiscată... Desigur, nimeni nu credea că partidul lui Petrache Pogonescu nu era la putere. Altfel, cine ar fi suprimat libertăţile publice ? Dar probabil că ieri căzuse, aşa cum vestise Vatra, îşi spuneau cei mai fervenţi credincioşi ai lui Ilie Berbecaru.
Directorul Vetrei protestă telegrafic la primul-ministru, la ministrul de Interne, la Ministerul de Justiţie, la Palat.
La club, scandalul izbucni sara tîrziu, după ce sosi, cu trenul de nouă, oficiosul din capitală al partidului. El conţinea un comunicat oficial dat în numele şefului partidului. Era tipărit în fruntea ziarului, pe două coloane, cu litere groase :
«Presa guvernamentală — scria în comunicat — icli-oţită de teama unei apropiate prăbuşiri a stăpînilor, învinuieşte pe domnul Ilie Berbecaru, şeful nostru, că a pus la cale ediţii speciale în care a vestit căderea guvernului. Se referea la ediţia specială a oficiosului partidului nostru din Zăvoriţi, Vatra veche. Domnul Ilie Berbecaru ne autoriză să dăm cea mai categorică şi formală dezminţire. Domnia-sa n-a avut nici o cunoştinţă de această ediţie, cum personal nu răspunde de nici un articol ce apare în presa oficială a partidului.»
Redactorul oficiosului din Bucureşti îşi scria comentariul său în legătură cu comunicatul de mai sus, arătînd cît de explicabilă este apariţia unei asemenea ştiri într-un ziar de provincie, în timpul guvernării unui cabinet care de ani de zile stă ca frunza pe apă. Nimeni n-ar cuteza să publice veşti alarmante despre un guvern agreat de ţară, despre nn guvern solid şi patriot. Dar cabinetul conului Petrache Pogonescu a putut fi considerat căzut de cel puţin zece ori pînă acum. Ziarele guvernamentale se miră de ediţia Vetrei, dar redactorii lor fac pe proştii de vreme ce ştiu că, sub regimul actual, tele-'raful şi telefonul stau numai la dispoziţia organelor guvernamentale.
a club se adunase multă lume, în frunte cu comitetul. Membrii lui, ridicaţi de poliţie, fuseseră puşi în libp' tate. Camerele erau pline. Dar Ilarie Zopîrţan nu se arătă.
294
Preşedintele organizaţiei locale şi al clubului, advocatul Petre Bumbea, după ce citi comunicatul, oftă şi trecu gazeta vecinilor. Zeci de capete se aplecară să citească.
—	Asta-i curată bătaie de joc ! zise preşedintele. Unde-i directorul ? Unde-i domnul Zopîrţan ?
—	N-a venit pînă acum !
—	Domnilor, omul ăsta e fatal pentru partid ! Cum a cutezat el să ne prostească, să scoată speciala fără ştirea şi aprobarea şefului? Trăbă să cerem demiterea lui de la ziar !
O linişte grea urmă cuvintelor lui. Toţi ştiau că Ilarie Zopîrţan e rubedenie cu şeful.
Advocatul Haralambie Dumitrescu, al cărui fiu era secretarul personal al lui Ilie Berbecaru, tuşi, îşi drese glasul şi zise :
—	Domnilor, să mă ierte domnul preşedinte, nu sînt de părerea domniei-sale. Dacă şeful a dezminţit, asta însămnează că a confirmat. Dumneavoastră aveţi cu toţi destulă practică, cunoaşteţi oamenii. De nenumărate ori v-aţi putut convinge că declaraţii făcute de şef aici, la clubul nostru, în faţa noastră, a doua zi, cînd au apărut în presă au fost dezminţite. Asta, ştim cu toţii, e maniera lui, e diplomaţia domniei-sale. Ca un mare om politic ce este, domnia-sa nu se angajează niciodată la nimic. De-aceea dezminte mereu. E o calitate de mare tactician. De-aceea spun : să nu ne pripim ! Comunicatul ■— l-am văzut cu ,toţii. Pentru alţii poate fi uluitor. Pentru noi, deloc. El confirmă ştirea din ediţia specială a gazetei noastre. Asară, guvernul, desigur, demisionase. Cine ştie ce-a intervenit, ce lucrături de culise, de ultima oră, cine ştie ce-a fiert iar în cazanul Satanei — pentru că a fiert ceva monstruos, domnilor — şi guvernul a rămas în picioare. Dar se clatină rău ! Foarte rău ! Aţi văzut ce scrie, comunicatul însuşi : «Presa guvernamentală* idioţită de teama unei apropiate prăbuşiri a stăpînilor». «Idioţiţă» e grav ! Şi asta într-un comunicat oficial f Mie-mi; pare că, indirect, prin introducerea asta, e confirmată Şi ediţia specială din Vatra; Să aşteptăm, domnilor ! Să chibzuim! In nici un caz nu putem lua o atitudine înainte de-a auzi: lămuririle directorului însuşi.
295
—	Dar directorul nici n-a fost acasă ! Responsabilitatea o are secretarul de redacţie, redactorul politic, se auzi din mulţime.
—	Redacţia nu lucrează decît la ordinele directorului, zise Petru Bumbea, neînduplecat în propunerea lui.
—	Da, ştirea a fost transmisă la telefon de către Zopîrţan. Aşa mi s-a comunicat telefonic de la redacţie cînd m-am interesat, spuse Ilie Radu.
In clipa aceea, cu un vraf de gazete subt braţ, Zopîrţan năvăli pe uşă. O izbi cu putere după sine şi se răzimă cu spatele de ea.
—	Săriţi ! Nu-i lăsaţi să între ! M-au urmărit de la tipografie să-mi confişte gazeta ! E tot ce am mai putut salva !
Vreo douăzeci năvăliră la uşă huiduindu-i pe poliţiştii care voiau să pătrundă în club. Un sergent mai obraznic scoase revolverul strigînd : «Loc, în numele legii !»-. Dar revolverul îi sări din mînă şi el fu împins pe trepte, de-a berbeleacul.
închiseră uşa. Dădură ordin lui Toader să încuie şi poarta.
Ediţia obişnuită a Vetrei vechi fu luată cu asalt. Cîte zece-capete se îngrămădiră în jurul unei foi.
Ilarie Zopîrţan, congestionat, cu părul vîlvoi, povestea agitat, gesticulînd cu amîndouă braţele, de parcă ar fi vrut să şi le desprindă de trup :
—	Scandal ! Nemaipomenit scandal ! în vreme ce eu am alergat la poştă să protestez telegrafic, zbirii stăpî-nirii au pătruns în tipografie, au confiscat exemplarele care nu au fost puse în vînzare, care trebuiau trimise abonaţilor. Ba au venit cu ordin să se distrugă şi zaţul. Canaliile ! Derbedeii ! Astea-s organe ale Siguranţei publice ? Ruşine unui regim care asară era căzut, şi azi e din nou în picioare pentru nenorocirea acestei ţări binecuvîntată de Dumnezeu cu toate bunătăţile ! Am strigat, m-am prins de piept cu ei, m-am luptat! Dar ce folos ! Forţa brutală a biruit ! Au stricat şi zaţul, şi au cărat şi toate exemplarele. Noroc că acestea, cincizeci de foi, le-am ascuns îndată după apariţie. Şi cum m-au văzut pe drum cu ziarele subsuoară, după mine ! Am
296
alergat să-mi iasă sufletul ! Da, domnilor ! Eu — unul singur, şi ei — cu zecile. Unul singur, pentru că, în aceste clipe grele pentru partid, dumneavoastră staţi la taifas la club, în loc să vă interesaţi ce se întîmplă cu gazeta partidului ! Aşa sînteţi dumneavoastră ! Să vă dăm puterea de-a gata ! Asta vă place ! Asta o aşteptaţi ! Dar să luptaţi cînd este nevoie, să vă puneţi în primejdie sănătatea, numele bun, nici poveste ! îmi pare rău, dar trăbă să v-o spun ! Confiscarea unei gazete oficioase de partid trebuia să vă scoată pe toţi în stradă, domnilor ! Da, în stradă ! Să protestaţi, să nu vă lăsaţi, să-i atacaţi pe zbirii poliţiei ! Dar dumneavoastră aşteptaţi liniştiţi la club ! Ruşine, domnilor, ruşine !
Membrii comitetului şi ceilalţi partizani la început nu auzeau ce striga Zopîrţan. Erau cu toţii cufundaţi în citirea gazetei. Autoritatea slovei tipărite era pentru aceşti oameni mai mare decît graiul viu. Reportajul din Vatra veche îi convingea pe cei mai mulţi că lucrurile s-au petrecut întocmai cum erau scrie. Se gîndeau şi la euvîntarea lui Haralambie Dumitrescu. «Cazanul Satanei !»- Iată, şi în gazetă vina se pune pe cazanul Satanei ! Ce să mai zici ? In România toate-s cu putinţă ! Un guvern mort acum, învie peste un ceas. Hm ! Hm ! Al dracului Zopîrţan ăsta ! Om neserios, dar cutezător ! E un tînăr de viitor în politică î Dar către sfîrşitul peroraţiei lui, cei mai mulţi isprăviseră de citit reportajul şi auziră acuzele ce li se aduceau.
Ilarie Zopîrţan îşi ieşise din fire şi din pricina conflictului cu poliţia, şi din pricina fugii. Dar mai ales pentru că citise şi el comunicatul din oficiosul partidului. Palma ce-o primise îşi dădea sama că nu o poate şterge decît printr-o ieşire autoritară şi violentă împotriva organizaţiei locale a partidului. Simţise instinctiv că altă scăpare din situaţia ridicolă în care se afla nu-i cu putinţă. Şi instinctul lui nu dădu greş.
—	Dacă-i aşa cum scrie la gazetă, începu Petru Bumbea, preşedintele, nu mai am nimic de zis, nici o propunere de făcut, domnilor. în cazanul Satanei a mai fiert o dată o zamă drăcească, antinaţională şi antidemocratică. E tot ce se poate. Mai mult : Numai aşa s-a putut întîmplă !
297
—	Ce vă spuneam eu ? zise advocatul Haralambie Dumitrescu. Să-l aşteptăm şi să-l ascultăm pe domnul director. Iată că a sosit ! Ce scrie la gazetă este extraordinar ! înţăiegem acum pentru ce au confiscat gazeta. Să nn ştie lumea cum se rezolvă crizele guvernamentale la noi, de la un ceas la altul. Dar domnul director ştie, desigur, şi alte amănunte- II rugăm să ne dea toate lămuririle.
Ilarie Zopîrţan, simţind că a trecut nu numai peste primejdie, ci că o să iasă cu prestigiul sporit din această aventură ziaristică, îşi luă un scaun, îl trase în faţa mesei la care şedeau membrii comitetului local, şi, cu faţa spre public, picior peste picior, începu să le destăi-nuiască conversaţia telefonică de dimineaţă, cu Dumitrescu, secretarul personal al preşedintelui partidului.
Se simţi îndată în elementul său. Le făcu un expozeu de-un ceas şi jumătate, în care fantezia lui bogată, şi mai ales aprinsă, adaose nouă părţi din informaţii pe lîngă partea a zecea, transmisă prin telefon de către secretarul lui Ilie Berbecaru. Fu un reportaj mai mult decît senzaţional, fu uluitor. Mai ales în părţile în care vorbea despre camarilă, de puterile ei, de interesele ei. Le spunea lucruri la auzul cărora multora dintre, cetăţenii care îl ascultau, oameni de omenie, le venea să suduie de cele sfinte.
Zopîrţan, mereu atent asupra efectului destăinuirilor pe care le făcea, se îndrăcea şi mai tare şi sfîrşi sus-ţinînd că România e pusă la mezat de o clică interesată, şi că aceia care sînt gata s-o cumpere sînt cu toţii protejaţi de actualul guvern.
Rezultatul expozeului fu formidabil. Rînd pe rînd se ridicară membrii comitetului local al partidului şi înfierară crimele acestui regim primejdios pentru ţară. Susţinură unul după altul, într-un potop de oratorie vehementă, că singura nădejde a ţării a rămas Ilie Berbecaru şi partidul său. Dovediră necesitatea de a combate cu şi mai mare virulenţă actuala stăpînire. Se ailzi din nou porecla de «sectari» ce se dădea guvernului şi oamenilor lui. «Pentru că nu văd, domnilor, mă-nţălegi, decît prin prizma interesului de partid. Nu le pasă, mă-n-
298
ţălegi, că piere	ţara,	că vînd ţara,	după cum	mucărilor *
nu le pasă dacă ar	apune creştinismul, pe	care-s	gata
să-l vîndă în tot ceasul.»
Definiţia clasică o dădu advocatul Ilie Radu, om cu sentimente şi	idei	republicane.	Fu felicitat de	toată
lumea. însuşi	directorul Vetrei	vechi se	ridică	să-i
strîngă mîna.
După ce însufleţirea se mai potoli, Ilarie Zopîrţan luă din nou cuvîntul şi arătă, în linii mari, cum va trebui potenţată lupta împotriva guvernului, «care nu mai putea avea decît zile, maximum săptămîni de trai. Cel ce învie din morţi, nu mai e nici o clipă viu cu adevărat»
F,1 profită de atmosfera generală şi ceru preşedintelui să facă o colectă pentru Vatra veche, pînă vor sosi ajutoarele de la centru, pînă se va reface din lovitura primită prin confiscarea celor două ediţii.
îndată ce directorul îşi termină cuvîntarea, cineva se strecură pînă la uşă, o deschise încet, lin, şi se strecură afară. Unul după altul membrii înfocaţi ai partidului îl urmară. Colecta începu, dar mei'gea greu. De sută nu trecea nici unul. Mulţi se nimeriseră să vină la club fără o lăscaie în buzunar. Ei făgăduiră că-şi vor aduce obolul la administraţie. Alţii se revoltau în gura mare :
—	Ce contribuţie ? Nu-i destul că sîntem abonaţi la gazetă ?
—	Ziarul e dator să trăiască din săul lui.
—	Să poftească să acopere centrul ce mai e de lipsă. Ori să mai taie din plăţile redactorilor. Sînt plătiţi ca nişte directori de bănci, domnule ! Trag la măsea prin toate crîşmele. Şi să mai taie conducerea partidului din numărul lor. Închipuie-ţi, domnule, patru r°d actori pentru o fiţuică de gazetă ! Eu mă leg, domnule, s-o scriu singur, zilnic. Uite-aşa, o scutur din mînecă.
Cel care vorbise ultimul îşi scutură braţul cu mîna dreaptă, mareînd, ca la teatru, că adică ar scrie repede. Era bărbierul la care se râdeau fruntaşii partidului din Zăvorîţi, Pamfilie, om scurt, rotofei, cărunt, şi care vorbea fonfăit, pe nas. Purta sîmbetele redactorilor de la
* O sectă religioasă.
299
Vatra veche, care, afară de director, nu se rădeau şi nu se tundeau în atelierul lui cu trei oglinzi ştirbe.
Cînd se cercetă lista cu contribuţii, se constată că nu iscăliseră decît douăzeci şi cinci de membri ai partidului. De toţi fuseseră ca la patruzeci, dar cincispre-zece-douăzeci se evaporaseră pe nesimţite. Suma subscrisă ajungea doar la o mie cinci sute de lei, din care, număraţi, numai trei sute şaizeci.
La apelul preşedintelui, Vidraşcu se prezentă să încaseze banii. Auzind ce sumă se adunase, se aşeză pe scaunul său şi zise înţepat :
—	Dacă nu voi pune la contribuţie şi pensia mea, mîne nu putem scoate ziarul. Constat cu regret, domnilor, că nu ştim ce-i simţul de jertfă, şi dacă nu cunoaştem simţul de jertfă, însărcinează că nu avem nici credinţă, nu credem în program, nu sîntem idealişti. Spun unii că sînt abonaţi la ziar. Vă rog, ştiţi cîţi abonaţi sînt în Zăvoriţi ? Şaptezeci şi cinci ! Cei mai mulţi spun : «Nu-1 abonez, îl cumpăr cu numărul. Ştii, mie-mi place să-l cetesc proaspăt. Pe cînd, abonat, pînă ţi-1 aduce copilul, afli toate ştirile de la alţii, care îi cumpără din piaţă.» Bun ! Dar ştiţi cîte exemplare vindem în Zăvoriţi ? O sută cincizeci de foi ! Şi trăbă să aflaţi că cel puţin jumătate sînt cumpărate de către adversarii politici, din curiozitate şi pentru a ne urmări ce lucrăm. Acesta e simţul de jertfă al membrilor de partid din Zăvoriţi ! Trist, domnilor ! Mai mult decît trist ! E tragic, domnilor !
Nu-i replică nimeni, de parcă nime nu l-ar fi auzit. Toţi se pregăteau de plecare. Unii căscau. Se simţeau osteniţi după atîta efort, şi prost dispuşi. Contrariu aşteptărilor, după însufleţirea de la început le rămăsese în suflet o baltă de pesimism : «Cine ştie cînd o cădea şi cine ştie cîţi bani ne va mai costa zăpăcitul ăsta de Zopîrţan !».
Deodată, din fundul sălii, se auzi o exclamaţie a unui cetăţean care citise gazeta din doască-n doască. Cei mai mulţi citiseră numai reportajul-articol din pagina întîia, scris de Zopîrţan dar nesemnat, pentru a-i da un caracter mai oficial.
300
—	Uite, domnule, uite ! strigă cetăţeanul. Diir asta ce-o mai fi ?
Toate capetele se-ntoarseră spre el.
—	Uite-aici o ultimă informaţiune. Zice : -«Un drum misterios. în acceleratul de Bucureşti se înapoia din capitală, în tovărăşia unui cunoscut agent electoral al guvernului, un cetăţean notabil din Zăvorîţi. Mai era în compartiment încă un al treilea domn, notar public, care nu interesează fiind apolitic. Ne întrebăm : Ce căuta notabilul din Zăvorîţi, membru marcant al partidului nostru, în tovărăşia agentului guvernamental ? Şi, în general, ce căuta în capitală ? Aşteptăm lămuririle onorabilului nostru membru pentru a vedea dacă nu cumva acest drum misterios -are la capăt o friptură.»
«Anonimul» din informaţie căzu deodată sub două bănuieli. Unii, cei mai mulţi, erau de părere că aluzia la «friptură» nu se putea explica altfel decît; presupunînd că «anonimul» a aflat ceva despre apropiata cădere a guvernului şi s-a grăbit să se insinueze pe lîngă domnul Ilie Berbecaru, în cea mai mare taină. Alţii puneau «friptura» în legătură cu actualul guvern. Cineva din partid, din Zăvorîţi, a cutezat să ceară vreo slujbă de la guvern. Căci altfel ce-ar fi căutat în capitală, cîtă vreme partidul e în opoziţie ?
Toată lumea se întreba cine e. Se străduiau să-şi aducă aminte cine dintre persoanele marcante, membru al partidului, a lipsit din Zăvorîţi.
Şi unii şi alţii erau la fel de scandalizaţi... Ori s-a grăbit s-apuce o «friptură» de la partid, ori una de la guvern, gestul «anonimului» era pe-o formă şi condamnabil şi de dispreţuit. Totuşi, din argumentele aduse, reieşi că e o adevărată trădare, dacă a alergat după «friptură» la un guvern duşman. Deşi, tot un fel de trădare era şi dacă s-a grăbit să-şi asigure mai întîi persoana sa, intervenind la guvernul partidului. Unii să muncească, şi alţii să culeagă roadele ? Nu e stabilit prin statut că nu poţi ajunge în nici o slujbă fără recomandarea organizaţiei locale ? Cine cunoaşte mai bine ca aceasta meritele fiecărui membru al partidului ? A avut «anonimul» în buzunarul lui o astfel de recomandare ? Da’ ele unde ! Nici nu putea fi vorba să aibă, că cine să
301
i-o fi dat ?... Da, spuneau cei din tabăra opusă. E tot un fel de trădare şi asta ! Dar nu se poate compara cu cealaltă. Prima e, orecum, o afacere în familie. Dar în cazul nostru se schimbă fundamental situaţia. E vorba de-o altfel de friptură. Însamnă, mai întîi, că a trădat programul partidului, că a renunţat la principiile lui, cărora li se închină o ţară şi care vor mîntui un popor. In-samnă, în rîndul al doilea, că-1 socoteşte pe Petrache Pogonescu mai mare bărbat politic decît Ilie Berbecaru. însamnă, în rîndul al treilea, că «anonimul a făcut de ruşine oraşul Zăvoriţi, locul de baştină al partidului, şi a făcut de batjocură toată organizaţia locală. Cînd s-a mai pomenit ca, dintre băştinaşii acestui străvechi oraş politic, să trădeze cineva partidul ? Nu-i vorba de ţiganii din ţigănie, care votează, de frica poliţiei, cu toate guvernele, nici de comercianţii şi industriaşii — români, e adevărat, dar aşezaţi in Zăvoriţi din străine locuri ■— care îşi văd de interesele negoţului lor, ci de intelectualii acestui oraş. S-a pomenit de cînd există partidul domnului Ilie Berbecaru ca vreun advocat, profesor, medic sau altceva din intelighenţă să fi aparţinut vreodată altui partid ? Sau să-l fi trădat pe marele şef Ilie Berbecaru ? Nu s-a pomenit.
Dar, la urma toată, cine e acest «anonim» ? Se străduiau să-şi aducă aminte cine dintre persoanele marcante, membru al partidului, a lipsit din Zăvoriţi în ultimele zile, şi, nereuşind să se dumirească, tăbărîră pe Ilarie Zopîrţan, cerîndu-i să le spună de cine e vorba. El trebuia să ştie, căci el dăuse notiţa, el îl întîlnise pe cetăţean în tovărăşia agentului electoral guvernamental în trenul accelerat ce venea din capitală. Dar directorul refuză să-i spună numele. Nu voia să-l divulge pînă cînd nu va primi lămuririle «anonimului».
—	Nu-i oricine, 'ci-i un fruntaş al organizaţiei noastre. Nu-mi pot permite să arunc asupră-i o bănuială, pînă nu se explică. Poate-a avut omul treburi în capitală.
—	Ce treburi ? Cînd partidul e în opoziţie ?! strigă preotul Vartolomei, tare pe situaţie. Nu putea fi vorba de el, căci el împreună cu directorul liceului fuseseră nu ieri la Bucureşti, ci cu mult înainte.
.302
—	Păi bine, frate ! Nu sînt atîtea chestiuni nepolitice care te silesc să te duci în capitală ? Păi, nu te sileşte centralismul feroce al actualului guvern ? se revoltă un lungan, un fel de contabil la o bancă intrată în faliment.
—	Nu te sileşte nimeni şi nimic, dacă respecţi partidul şi ai răbdare. Toate la rîndul lor ! întră în discuţie si domnul Mîndruţ, directorul liceului.
—	Sfinte Dumnezeule ! Se vede că eşti filosof dumneata ! Da’ numai cu guvernul ai de lucru în Bucureşti ?! se miră acelaşi contabil.
In puţină vreme cei prezenţi tăbărîră asupra lui Ilarie Zopîrţan. Nu mai puteau de curiozitate. Să spună cine a fost ! Iată, ei nu presupun nimic rău. Omul, poate, a avut alte pricini la Bucureşti, n-a fost dus de mirosul fripturii. Ei nu-1 vor condamna pînă nu-şi va da lămuririle.
Zopîrţan se mai codi un răstimp, pentru a-şi da importanţă. E adevărat că noaptea trecută se scandalizase, văzsnd că «anonimul» nu i-a luat apărarea. Cu un gest eroic, el cedă în sfîrşit.
—	Domnilor, zise el într-o linişte de moarte, l-am întîlnit în tren pe doctorul Ion Naşcu !
—	A ! O ! se auzi repetat în toată sala.
Se schimbară priviri mirate, indignate, furioase, adi-ară zîmbete de satisfacţie («Ce-ţi spuneam eu ?»-) şi-n-dată se constituiră grulpuri-girupuri care începură să şuşotească...
Pînă la miezul-nopţH nu rămase cetăţean din partidul domnului Ilie Berbecaru care să nu afle senzaţionala ştire. Şi astfel scandalul «crizei de guvern» inventate de Ilarie Zopîrţan trecu pe al doilea plan. Pe planul întîi apăru primejdia de trădare, şi, apoi, chiar trădarea «frip-turistului» Ion Naşcu-
IV
încă din ziua următoare, se-mbolnăviră subit cele
mai importante personaje din organizaţia politică a Zăvorîţilor. Soneria de la uşa cabinetului medical al doctorului Ion Naşcu nu se mai oprea. Servitoarea des-
303
chidea tot mai înfuriată, scotea capul prin crăpătura uşii şi ţipa :
—	Nu-i acasă domnul doctor.
—	A, se poate ?! Dealtfel nu-s deloc grăbit, pot aştepta.
—	Cum să aşteptaţi, că nu vine azi acasă ! E călătorit.
—	Aşa!... Călătorit!... Valeo ! Şi ce mai dureri de cap m-au apucat ! Gripă trăbă să fie, că am şi junghiuri prin tot trupul.
—	Va fi !
Cei care erau în relaţii cu familia doctorului, insistau :
—	Da’ doamna Naşcu e acasă ?
Vreo doisprezece primiră răspuns afirmativ, şi servitoarea trebui să-i anunţe stăpînei.
■— A dat strechea-n ei ! Tocmai acum s-au bolnăvit, cînd nu-i stăpînul acasă, mormăia servitoarea.
Doamna Naşcu primi vizitele primei duzini. In vreme ce se văicăreau, unii ţinîndu-se de cap, alţii de pîntece, unii cu junghiuri şi reumatisme, iscodeau din răsputeri cu ochii şi insistau cu înverşunare să afle unde a plecat doctorul. Doctoriţa, la început, nu înţelese despre ce e vorba şi regreta că bărbatul ei lipseşte chiar într-o vreme atît de bogată în clienţi. Le-ar fi prins bine onorariile pe care le pierdeau acum.
La întrebările curioşilor, răspunse la fel :
—	Doctorul s-a dus pînă la frate-său- L-a chemat urgent.
•— A, la frăţior ! Dar unde stă ?
—	Tocmai la Sighet, se trezi doctoriţa răspunzînd celui ce-o întrebase mai întîi.
Se miră şi ea ce oraş îi trăzni prin minte, dar apoi l-a repetat tuturora.
Intre primii doisprezece fură şi oameni care nu făceau parte din clientela doctorului Naşcu. Umblau la alţi medici din oraş. Acest amănunt o făcu bănuitoare pe doctoriţă. Apoi o nelinişti numărul mare al celor subit îmbolnăviţi.
—	Nu ştiu să fie, dragă părinte, epidemie de gripă-n oraş. Iată, dumneata eşti azi al doisprezecelea.
304
—	Este, doamnă, este, şi încă gravă, se auzi glasul de bute al sfinţiei-sale. Da-mi pare că zilele trecute doctorul iar a fost călătorit. Dumneavoastră de unde să ştiţi de epidemie, dacă doctorul nu-i acasă ?
Doamna Naşcu se lumină dintr-odată şi pe deplin din vorbele ce-i scăpară protopopului. O trecu un fior rece, se crispă şi-i spuse slujnicii, după ieşirea protopopului :
—	Nu mai sînt acasă pentru nimeni. Inţălesu-m-ai ? Să nu mai deschizi nimănui.
—	Dar unde să spun că sînteţi ?
—	în oraş, după tîrguieli.
Aşa că unii care veniră mai tîrziu, chiar cunoscuţi şi prieteni, nu-i mai putură vorbi.
Pe la ojina cea bună, nici servitoarea nu mai ieşi să deschidă. Zbîrnîia soneria de să asurzească, nu alta. Spre sară, slujnica încuie şi poarta.
Deşi cei dintîi care îşi făcuseră drum la doctorul Naşcu spuseseră şi altora că nu-i acasă, deşi pînă la amiază aflară toţi membrii partidului din Zăvoriţi noutatea, totuşi şi a doua, şi a treia zi, veniră încă mulţi pacienţi să-l consulte. Fiecare voia să se încredinţeze el însuşi. Fiecare nădăjduia că va putea surprinde din atitudinea slujnicei ori a doamnei Naşcu un semn care să dea de gol intenţia doctorului. Dar, neputînd pătrunde în casă, unii îşi trimiseră în cercetare femeile. Şi doamna. Naşcu se trezi că-i vin tam-nisam în vizită prietenele. Unele nu-i mai călcaseră pragul de ani şi ani. Şi fiecare aducea vorba de politică, pomenind scandaluri sau simple clevete pe socoteala familiilor din partidul advers. Trecea apoi la senzaţionala ediţie specială a Vetrei vechi, cu urmările ei, şi, pe nesimţite — altele, mai lipsite de tact, de-a dreptul, pieptiş —, treceau la ştirea din Vatra veche, după care un fruntaş dintre intelectualii din Zăvoriţi călătorise, în acceleratul de Bucureşti, într-un compartiment cu un cunoscut agent electoral al guvernului.
Pe Aurora Naşcu aceste insistenţe o iritau peste măsură, dar le răspundea că ea nu ştie nimic. Şi, într-adevăr, nu ştia, căci nu văzuse ediţia din Vatra veche în care fusese publicată ştirea aceasta, deşi doctorul, apucase a-i povesti cu cine călătorise.
305-
Dar, zadarnic ! Vizitatoarele aveau logica lor : tăgada combinată cu lipsa din oraş lui Ion Naşcu constituia cea mai serioasă confirmare a faptului că doctorul umbla după o «friptură» pe care nu o putea obţine decît prin trădare.
Şi astfel, în cîteva zile, în Zăvorîţi toată lumea află de intenţia doctorului Ion Naşcu.
Acum se produse un fenomen exact contrar celui de mai înainte : nimeni dintre aderenţii politici ai lui Ilie Berbecaru nu se mai apropia de locuinţa doctorului. Fiului şi fetei acestuia nu le mai răspundea nimeni la salut.
Doamna Aurora se bucură că nu mai venea s-o vadă nimeni. Era bucuroasă, mai ales, de întîrzierea doctorului : trecuseră patru zile de la plecarea lui. «Sămn bun, îşi spunea doamna Aurora. Dovadă că drumul lui va fi rodnic.» Nu-i scrisese nimic ele cînd plecase, dar ea era sigură că în capitala judeţului isprăvise repede, şi că acum se afla din nou în Bucureşti, ca să aranjeze lucrurile.
Cînd fata şi feciorul i se plînseră că nu li se răspunde la salut, doamna Naşcu ii privi mirată, neînţele-gînd despre ce poate fi vorba. Apoi, deodată, duse mîna la frunte şi zise :
—	Adică ştirea de la «ultima oră», despre care îmi vorbeau cu toatele, ne privea pe noi !
—	Ce ştire ? întrebă fata.
—	în Vatra veche, numărul confiscat, cel publicat după ediţia specială, a apărut o informaţie care ■— acum pricep ■— ne privea pe noi. Se anunţa că în acceleratul de Bucureşti a fost văzut, în societatea unui cunoscut agent electoral al guvernului, unul dintre fruntaşii partidului din Zăvorîţi. Au mirosit ceva, de bună samă. N-aţi văzut nici unul gazeta ?
—	Nu. A fost confiscată.
—	Dar au fost salvate de către director, mi s-a spus, vro cîteva numere, şi pesămne că din ele s-a lăţit vestea.
—	Şi toţi îl bănuiesc pe tata ?
—	Desigur ! Altfel de ce-ar fi tăbărît atîta lume pe capul nostru ? Şi dacă nici nu vă răspund la salut, e sămn că sînt convinşi. Sînt ca nişte oameni închişi într-un turn, care nu mai pot vedea decît prin ferestuţele
306
cît palma ale interesului de partid. Nişte adevăraţi sectari. Bine că dă Dumnezeu să scăpăm odată din mijlocul lor !
Copiii tăcură îngînduraţi. Privindu-i, doamna Aurora tresări speriată de-o îndoială ce-i bîntui pentru o clipă, ca un vînt rău, sufletul. -«Dar dacă nu vom reuşi ?» Întrebarea o nelinişti atît de tare, încît, ca să nu-i observe copiii îngrijorarea, adăogă, oftînd, încercînd să-şi înfrîngă sentimentul de panică :
—	Cînd mă gîndesc la anii petrecuţi în Zăvoriţi, nu mi se pare că aş avea vreun motiv să-mi pară rău că vom pleca. Societatea de-aici nu mi-a plăcut niciodată. Dacă tatăl vostru ar fi avut cine ştie ce cîştig, treacă-meargă. Insă aşa-numitele îndatoriri de partid, felul în care le înţăleg localnicii cînd e vorba de alţii, nu de ei, l-au ţinut pe tatăl vostru într-o adevărată robie şi-ntr-o continuă sărăcie. Cea mai mare parte din clientela lui era clientelă politică, clientelă cu protecţie la partid. Cei mai mulţi n-au plătit nici un leu onorar. Preşedintele organizaţiei locale, membrii comitetului îşi făceau reclamă la-sate, în veşnicile lor colindări de duminică, recomandînd lumii bolnave, ca doctor gratuit, pe cine ? Pe doctorul Naşcu ! Acasă se lăudau că-i fac reclamă, iar între patru ochi îl rugau să vadă de bolnavi pe gratis, pentru partid. Că partidul îi va fi recunoscător cînd va veni la guvern.. Voi ştiţi cum ni se umplea casa marţea şi vinerea, în zilele-de tîrg, cu bolnavi din satele din jur. Noroc că unii dintre ei erau mai cinstiţi decît politicienii noştri, şi, dacă se vindecau, ne mai aduceau un pui, nişte ouă. Cei mai mulţi, însă, fiind oamenii lui Ilie Berbecaru, credeau că nu sînt datori cu nimic. De vreme ce luptau pentru partid, îşi ziceau ei, doctorul era dator să-i trateze. Multe minţi ţărăneşti s-au sucit, dragii mei, subt înrîurirea politicii sectare ce se face aici, în Zăvoriţi.
Doamna Naşcu tăcu. îngrijorarea nu-i dispăru însă ciin expresie.
—	Dar ce vorbesc eu de ţărani ? reîncepu ea, parcă mai îndîrjită. Chiar intelectualii, de cîte ori nu s-au folosit de consultaţii gratuite, ei şi familiile lor, întemeiaţi pe aceleaşi îndatoriri de partid, pe care, chipurile, le-ar avea doctorul faţă de ei ? Trezit din somn, tatăl vostru
307
pleca în puterea nopţii, şi treceau săptămîni, luni şi ani pînă să-i plătească cineva — că dacă nu i se oferea onorariul, el nu cerea. «De, serviciu din pretinie !» zicea el. Ştiţi voi că el nu prea îndrăzneşte să-şi ceară dreptul lui. Noroc că atunci cînd se-ngroşa gluma, interveneam eu. Făceam eu nota şi o trimiteam eu la domiciliul celui consultat. Mă rog, se întîmplă să viziteze săptămîni de-a rîndul un bolnav sau altul, şi ei nu se gîndeau că i se cade şi lui un onorar, că trăbă să mînce şi el, ca tot omul. Cîte certuri n-am avut eu cu tatăl vostru din pricina asta !
Cei doi tineri se-ntristară. Erau lucruri pe care acum le auzeau întîia oară.
—	Da, reîncepu după un răstimp, parcă mai liniştită, doamna Aurora. Tatăl vostru avea dreptate. El voia să pregătească în cea mai adîncă taină numirea lui şi mutarea noastră de-aici. Ştia ce ne-aşteaptă şi voia să ne cruţe pe toţi de gura şi de purtarea iubiţilor noştri concetăţeni. — Doamna Aurora accentuă cu amar asupra -«iubiţilor noştri concetăţeni». — După ce însă bănuiala a întrat în inimile lor, ba poate şi siguranţa, e mai bine că se precipită lucrurile. Căci bănuiala n-am putea-o şterge chiar dacă am rămîne pînă la moarte în Zăvorîţi. Sînt nişte oameni cumpliţi ! Ridicoli, e adevărat, dar neînduplecaţi în pornirea lor. Cred că am făcut bine stăruind pe lîngă tatăl vostru să se grăbească.
Copiii tăceau mereu. Cu toate explicaţiile date de mama lor, nu puteau scăpa de sentimentul ruşinii. Nici cei mai buni prieteni nu le mai răspundea la salut, ci, întorcîndu-şi capul, priveau în altă parte. Unii treceau chiar şi de pe un trotuar pe celălalt, numai ca să nu-i întîlnească.
—	Dar, în sfîrşit, noi nu sîntem cu nimic vinovaţi, zise băiatul. Nu eu am făcut şi fac politică, ci tata. Să se răfuiască, dacă au ceva de împărţit, cu el, nu cu noi. E un sămn de proastă-creştere purtarea lor. Eu însă cred că nici pe tata nu are dreptul să-l judece nimeni. Dacă lasă un partid şi se înscrie în altul, acelaşi om de omenie rămîne. Doar nu mai sîntem sub stăpînire străină ! Toate partidele sînt româneşti şi toate, cred eu, vor binele ţării.
308
—	A, dragul meu, voi, cei mai tinări, puteţi judeca aşa, puteţi vedea adevărul. Dar puţini dintre vlăstarele autohtonilor vor judeca aşa. Vedeţi chiar şi din faptul că vă ocolesc. Ei doar bănuiesc ceva şi se şi feresc de voi ca de lepră. Dar bătrînii, generaţia adultă din Zăvorîţi, c pierdută cu desăvîrşire pentru un crez larg, naţional. lOi jură în numele lui Ilie Berbecaru, în clopotul şi sfinţii bisericii din Zăvorîţi. Mai mult nu ştiu şi nu sînt în stare să-nţăleagă. De-aceea cred eu că mai bine aţi face să urmaţi pilda mea : pînă ne mutăm, să staţi acasă. Cred că în două săptămîni scăpăm de viesparul ăsta.
Fata începu să plîngă. Ea răbdase cu greu ofensa pe care i-o aduseseră prietenele ei. Dar cum să rămînă două săptămîni prizonieră, cum, în vacanţa cea mare, pe o vreme atît de frumoasă ?
Totuşi, o zi două tinerii urmară sfatul mamei lor. A treia zi însă era duminică, şi fata hotărî să meargă la biserică. Dar oriunde îşi căuta un loc între credincioşi,, se făcea îndată gol în jurul ei. Priviri dispreţuitoare i se aruncau şi din dreapta, şi din stingă. Doamne şi domnişoare îşi aplecau capetele, şopoteau şi o priveau batjocoritor.
Ieşi din biserică palidă ca o moartă, şi pe drumul pînă acasă abia-şi putu stăpîni plînsul. Aici dădu peste frate-său, care încremenise cu Vatra veche, numărul de duminică, în mînă.
Fata rămase cu ochii Ia ştirea culeasă cu litere de-o şchioapă, de pe prima pagină, sus, în colţul drept. Era intitulată : «Mireasma fripturii guvernamentale. Doctorul Naşcu adulmecînd pe urma ei. Senzaţionale lămuriri ale directorului nostru, domnul Ilarie Zopîrţan.»
Gazeta apăruse sîmbătă sara, dar cei doi tineri n-o-văzuseră pînă acum. Fata nu se putu opri să nu citească, dintr-o răsuflare, informaţia :
«In numărul confiscat de către satrapii stăpînirii, publicasem că un intelectual fruntaş din oraşul şi partidul nostru a fost văzut, în acceleratul de Bucureşti, într-un compartiment eu un cunoscut şi rabiat agent electoral al guvernului. Din delicateţe, nu i-am dat numele, ci l-am somat să ne dea lămuriri. Ne-am zis : „Cine ştie ce tre-
309
buri particulare va fi avut, poate, omul, la Bucureşti11. Dar la somaţia noastră nu am primit nici un răspuns.
Adresîndu-ne domnului Ilarie Zopîrţan, directorul nostru, d-sa ne-a autorizat să publicăm că personajul în chestiune nu este altcineva decît doctorul Ion Naşcu din Zăvoriţi. Însuşi directorul nostru l-a aflat în compartiment cu iresponsabilul agent guvernamental, cunoscutul advocat Munteanu. în compartiment se mai afla şi o a treia persoană, acesta politiceşte neutru, notarul public Radu Navrea. Şi toţi trei erau în tovărăşia unei damigene pîntecoase, aproape suptă, cînd nimeri în compartiment directorul nostru... Păreau să fi băut un adălmaş după o bună afacere. Mai ales că, într-un schimb de vorbe, urmat între distinsul nostru director şi rabiatul ■electoral guvernamental, doctorul Ion Naşcu n-a intervenit nici cu o suflare în apărarea demnităţii partidului, care era în joc. Din clipa aceea, doctorul i-a devenit suspect domnului Ilarie Zopîrţan.
Şi iată, abia-s scurse şase zile de atunci, şi bănuiala a trecut în realitate. Friptura — în formă de post de medic la spitalul judeţean — îi mirosea de-atunci doctorului Naşcu, poate şi mai demult. Şi încă în aşa măsură, că a pornit pe urma ei, şi acum e gata să o înghită. Directorul nostru are informaţii autenice, pe care ne autorizează a le da publicităţii, că transfugul dr. I. Naşcu, fără a avea curajul să părăsească pe faţă partidul nostru, s-a înscris în cel guvernamental. Directorul nostru are informaţi sigure de la organizaţia noastră din capitala judeţului. Acum, ilustrul necunoscut din Zăvoriţi e în capitală, ca să pecetluiască definitiv vînzarea sufletului său Mamonei, luîndu-şi patalmaua de numire.
Noi ne cumpănim cuvintele şi ştim ce spunem. Şi noi am numit „ilustru necunoscut41 pe doctorul Ion Naşcu, fiindcă a trăit, a avut clientelă numai datorită organizaţiei noastre de partid. Noi i-am adus de mînă pacienţii, atît din oraş cît şi din satele din jur. Era departe de a fi un „lumen“. La universitate a stat cincisprezece ani. Diagnosticul îl greşea mereu. Pînă-ţi scotea o măsea, te tîra prin toată sala de consultaţii.
Deci nu pierderea ce am resimţi prin trădarea lui ne face să scrim aceste rînduri. Ci ruşinea ce a căzut pe ce-
310
(ăţenii Zăvorâţilor. Unul dintre ei i-a trădat ! A trădat cel mai ideal program politic şi pe cel mai mare om al României, pe domnul Ilie Berbecaru !
Cine ar fi crezut posibilă o aşa de mare josnicie şi lipsă de caracter? Din Zăvorîţi încă nimeni nu şi-a părăsit şeful şi steagul. Pentru îndurarea acestei ruşini, pe care o simţim cu toţii, există o singură circumstanţă atenuantă : doctoraşul Ion Naşcu nu e băştinaş. E o veni-tură. Şi e cazul să ne gîndim serios cînd va mai fi vorba să primim un venetic în organizaţia partidului din Zăvorîţi, cea mai veche şi mai puternică organizaţie din. ţară...
Cît priveşte pe fripturist, deocamdată îi spunem numai atît : Grijeşte, doctore, că friptura trebuie să o apuci ele pe cărbuni aprinşi !»
Articolul nu era semnat. Doamna Naşcu şi copiii doctorului fură de aceeaşi părere : autorul nu putea fi altcineva decît însuşi directorul gazetei, Ilarie Zopîrţan.
—	Nemernicul ! Am să-l bat cu biciul de cîni, zise băiatul.
—	Trabă scuipat în obraz !
Paliditatea doamnei Aurora trecu în verzui.
—	Aştia-s patrioţii din Zăvorîţi ! zise doctoriţa. Intre nebunii şi sectarii ăştia mi-am mîncat tinereţele ! Ticăloşi oameni ! Şi mărginiţi ca butucul. Ei nu bagă de samă că, batjocorindu-1 azi pe doctor, se scuipă pe ei înşişi. Pentru că pînă mai ieri doctorul era «o somitate ştiinţifică», «un samaritean îndurător», «mîndria partidului din Zăvorîţi», «părintele poporului bolnav», «un viitor ministru al Sănătăţii Publice» Nu numai la întrunirile politice era numit aşa, ci în nenumărate articole şi notiţe din Vatra veche. A, ce scîrbă-mi era de linguşirile şi exagerările astea ! Doctorul nu le putea suferi, dar îl forţau să nu protesteze. Ziceau că-i în interesul partidului. Partidul ! A, ce minciună ! Interesul personal al unei mîni de oameni înrudiţi, încuscriţi, sau obligaţi unul altuia din motive ce nu se pot mărturisi.
Doctoriţa era furioasă. Impulsivă din fire, acum nu se mai putea stăpîni. Continuă să-i judece pe membrii comitetului local al partidului cu tot mai multă vehe-
311
menţă, pînă ce o învinse plînsul. Cînd îşi reveni, peste vreo două ceasuri, era cu desăvîrşire calmă.
—	Ăştia nu-s numai sectari nebuni, ci şi oameni foarte răi şi răzbunători. Ascultaţi-mă pe mine, eu îi cunosc, le zise ea copiilor, cu un accent de gravă seriozitate. Articolul lui Zopîrţan se sfîrşeşte cu o ameninţare. E limpede. Şi să ştiţi că partidul lui Berbecaru va încerca să împiedece prin toate mijloacele numirea doctorului.
—	Cum ar putea s-o împiedece, cînd numirea nu depinde de partidul lui Berbecaru ?! se miră fata lui Naşcu.
—	Cum, nici eu n-aş putea spune. Da’ sînt sigură. De aceea tu, îi zise ea băiatului, vei pleca cu primul tren la Bucureşti şi-i vei spune tatălui tău să grăbească numirea. Să nu se întoarcă fără numire ! Iar tu — şi se întoarse către fată —■, cu trenul de sară, vei pleca la mă-tuşă-ta, la Bistriţa.
—	Ce ? Vreai să rămîi singură între cînii ăştia ?! se indignă băiatul.
Doctoriţa zîmbi.
—	Nu te-ngriji de mine, Puiule. Eu sînt gata să mă iau de piept cu toată lumea. Nu mi-e frică şi nu-mi pasă de ei.
Cum se ridică de pe scaun, voinică, dreaptă, cu privirile hotărîte şi aspre, părea mai mult bărbat decît femeie — un comandant decis să nu cedeze în faţa duşmanului, orice s-ar întîmpla.
Doctorul Ion Naşcu fu foarte bine primit de preşedintele organizaţiei guvernamentale din capitala judeţului. Acesta îi mărturisi cu însufleţire că niciodată n-a înţeles cum de un om aşa de luminat a putut sta atîţia ani în tabăra unor cretini politici ; cum de nu s-a sufocat în atmosfera îmbîcsită din Zăvoriţi ; cum de-a putut înghiţi atîtea discursuri idioate şi atîtea articole ditirambice la adresa nulităţii politice care răspunde la numele de Ilie Berbecaru.
—	Pentru că, mă-nţălegi dumneata, argumenta preşedintele, dac-ar fi fost ceva de capul lui, ar fi avut o mie de prilejuri să ne demonstreze. Ar fi avut mai ales pe vremea cînd a fost la guvern. Dar n-a dat dovadă
312
(le nici o calitate. L-a încălecat toată lumea, l-a dat la fund mai ales anturajul, că şi-au făcut cu toţii de cap. Iţi spun eu, şi cu mine o ţară întreagă : nu-i pentru şefie, nu-i pentru politică, nu-i pentru cîrma unui popor. N-are vederi largi, n-are program, n-are voinţă, n-are simţul răspunderii şi se teme de ea. E o băşică de săpun. Un balon umflat de alţii. Da, domnule, aceştia sînt adevăraţii vinovaţi. De-aproape două decenii îl tot laudă şi-l tot linguşesc cu neruşinare. Slab din fire, orgolios şi lipsit de spirit autocritic, de la o vreme a început să-i placă portretul pe care i-1 zugrăveau alţii, şi, bănuind că se subestimase, a-nceput să creadă că tot ce se vorbeşte şi se scrie despre dînsul e adevărat. Şi-acuma nu-i mai iese din cap că e genial, că e summum, că-i extraordinar, că e unic. Or, ştii dumneata că prostului, dacă-i întră ceva în cap, nu-i mai iasă. Şi lui Ilie Berbecaru i-a întrat în cap şi i s-a fixat ideea că e singurul mîn-tuitor al ţării. Mă vei întreba poate că de ce să-l fi umflat atîta anturajul lui. Iţi răspund : Tocmai pentru că-i cunoşteau vanitatea şi ştiau că, venind la putere, ei vor fi stăpînii, nu el. Nu vezi şi-acum, după experienţa celor două guvernări dezastruoase pentru ţară, că-1 slăvesc ca pe un idol ? Nu publică organele oficiale ale partidului, tot în al treilea număr, articole elogioase asupra lui Ilie Berbecaru ? Dacă ar fi într-adevăr un om de valoare, ce nevoie ar avea de-aceste scîrboase osanale ? Care alt şef de partid mai e linguşit în felul ăsta ?... Şi iată, un om ca dumneata, ai robit la nulitatea asta atîţia ani ! Viaţă pierdută, domnule, îţi spun eu ! Carieră nefăcută ! Dar, în sfîrşit, bine că te-a luminat Dumnezeu ! Sîntem bucuroşi că vii la noi. De ce să ascundem adevărul ? Nu prea avem intelectuali de samă în organizaţia locală. Ce norocoşi am fi dacă am avea şi noi aici pe un om ea Munteanu. îl cunoşti ?
—	Am fost colegi de liceu şi de universitate, zise doctorul Naşcu, înviorat de buna primire.
—	Colegi de şcoală ?! Şi nu te-a putut convinge pînă acum ?! E, drept să-ţi spun, un mare luptător politic, cu mare putere asupra alegătorilor.
—	Nu ne-am mai întîlnit pînă acum cîteva zile, cînd veneam din capitală.
313
Aşadar ţi-a vorbit şi el ? Nu se poate altfel !
—	Mi-a vorbit, se-nţălege. Insă eu l-am întîlnit după ce domnul prim-ministru a binevoit să mă primească în audienţă. îmi luasem înainte hotărîrea, minţi Ion Naşcu.
Preşedintele Ion Maior se încălzi şi mai mult după ce auzi că noul membru era prieten c-un elector aşa de renumit şi cu o mare trecere la toţi membrii guvernului. îşi zicea că poate prin doctorul Naşcu va izbuti şi el să fie numit notar public, aici, în capitala judeţului. Era advocat bătrîn şi senator. Fusese şi prefect» dar tot mai mult i-ar fi convenit să ajungă notar public, că din advocatură nu mai putea trăi şi se gîndea cu groază la zilele de austeritate ale opoziţiei. Pierduse cîteva sute de mii de lei într-o afacere cu un consorţiu» pe oare i le şterpelise de sub nas un deputat din Bucureşti. Şi-apoi, în ultima vreme se ridicau tot mai multe glasuri în partid care cereau ca bătrînii să facă loc tinerilor, aşa că... Numai o vorbă să pună advocatul Munteanu la Ministerul de Justiţie, numai una !
Cînd au auzit membrii comitetului judeţean că doctorul Naşcu, pe care l-au primit în unanimitate în partid, e prieten bun şi vechi cunoscut al marelui elector Munteanu, au ţinut, fiecare în parte, să-l mai vadă o dată, înainte de plecarea lui în capitală. Mai ales trei dintre ei îi bătură capul.
.Mai întîi, Ion Podaşcă, consilier comunal, sau, mai exact, membru în comisia interimară, căci guvernul se ferise să facă alegeri comunale şi judeţene. Le avea în program, le anunţase, le fixase chiar şi termenul, după ce le dizolvase pe cele vechi, îndată după instalare. Dar apoi se răzgîndise şi rămăsese la comisiile interimare, numite îndată după venirea la putere, motivînd că s-a hotărît să nu mai facă alegeri din motive patriotice şi bugetare. Să nu mai ajungă atîţia minoritari în consilii, fiindcă românii puneau liste de partid, nu româneşti, şi voturile poporului se împărţeau. Pe de altă parte, bugetul, sărăcit de guvernul anterior, nu mai suporta noi cheltuieli.
Opoziţia, şi în special partidul lui Ilie Berbecaru, a vărsat pară şi foc, doi ani, cerînd mereu alegeri, şi
314
Nusţinînd că frica de votul universal determină guvernul sa administreze anticonstituţional, prin comisii interimare. Acum opoziţia se potolise, nu mai cerea alegeri «■omunale şi judeţene, ci alegeri generale, plecarea guvernului.
Ion Podaşcă, membru în comisia interimară, avea şi el o ambiţie arzătoare : să-l numească şi pe el primar. De patru ori fusese numit membru în comisia interimară. Ajunsese să aibă în degetul cel mic treburile oraşului, şi totuşi mereu era dat deoparte cînd era vorba să se numească un nou primar,
—	Nu sînt un ambiţios, să nu crezi, Doamne fereşte, că umblu după distincţii şi tinichele, îi spunea el doctorului Naşcu, dar vreau să fiu de folos oraşului. îi cunosc şi nevoile şi resursele materiale ca nimeni altul. Am simţ practic, ca orice negustor ce se respectă. Ne-vastă-mea îmi spune : «Nu te mai frămînta şi nu mai ofta, Podaşcă ! Nu eşti advocat, nu eşti profesor, nu eşti inginer. Eşti un simplu negustor. Nu te vor pune primar, că n-ai destulă cultură.» Auzi dumneata, cap de muiere ! Parcă de cultură e vorba în administraţie ! Aici ai nevoie de cap limpede, de simţ practic, de priceperea negoţului, nu de cultură, că o vorbire, un toast, cînd trăbă, ştim şi noi fabrica. Ce, parcă-i mare lucru !... Ş-apoi, chiar dac-ar fi, ce, n-are cine să mi-1 scrie ? Nu sînt ei atîţia care ştiu mîzgăli hîrtia ? îl chemi pe unul, îi spui ce vreai şi ţi-1 face la moment. Ei, ce mai la deal la vale ! Asta e : să pot face binele pe care-] vreau. Nu e vorba de ambiţie, domnule doctor. Iată, m-aş mulţămi să fiu şi numai două-trei luni ! Şi să vedeţi atunci organizare ! — Şi, apropiindu-şi scaunul de Naşcu, începu să-i vorbească-n şoaptă. — Actualul primar — vai de lume î E beţiv, nu-şi vede de slujbă, nu se pricepe, ca bîta, la nimic. E un profesor, un filo-zofter, unul cu mintea-n nouri. Rîd minoritarii de noi ! Dac-ai pune dumneata o vorbă pe lîngă advocatul Munteanu, eu cred că s-ar face. Că doar nu sînt fi'ee:ne, ia, un negustor de rînd. Eu am, domnule doctor, şi atelier electrotehnic, pot face orice fel de instalaţii. Şi foarte bucuros aş suporta şi cheltuielile dumitale şi ale domnului Munteanu, pe care le-aţi face pentru înlocu-
irea filozofterului şi pentru numirea mea. Că drumurile şi zilele petrecute la Bucureşti sînt cu cheltuială mare. Las’, că ştiu eu ! Viaţa în capitală e scumpă foc ! Nu trăbă să te superi, că nu sîntem noi de vină. Aşa e viaţa ! Şi dacă pot să vă ajut, de ce nu aş face-o ? Că doar am de unde. Zece mii de lei aş putea să vă dau chiar acum, drept avans, ba şi cincisprezece, la o adică !
Al doilea membru din comitet care se ţinu scai de doctorul Naşcu fu subprefectul Vaier Salcie.
România mare îl găsise funcţionar la judeţ, cu rang de notar al doilea. Terminase Dreptul, dar nu-şi luase doctoratul. Acum era trecut de cincizeci de ani, mic, uscat, cu o chelie pînă după urechi. Folosea încă multe cuvinte din vechea terminologie oficială ungurească, de cîte ori nu-i veneau repede în minte cele noi, româneşti, căci îşi făcuse studiile la Pesta. în al treilea an după Unire, ajunsese subprefect, şi subprefect rămăsese, căci era funcţionar bun şi făcea întotdeauna politică guvernamentală. Dar acum simţea că-i iese subprefec-tura pe gît. Se scîrbise de slujbă, n-o mai putea suferi.
-— închipuieşte-ţi dumneata, domn’ doctor, tot judeţul e pe umerul meu. Prefecţii vin şi pleacă. N-au grija de administraţion. Mulţi nici nu pricep la meserie. Ei toţi politicianist! Io singur cu capul în scrisoare, zio, nopte. Io singur pe drumure, in inspecţion. Dracu’ se ia ! Saturat acum !
Şi, continuînd în graiul lui barbar, îi spuse lui Ion Naşcu că s-a săturat să putrezească între acte, că doreşte libertatea şi că idealul lui acum este să ajungă inspector administrativ, ca să poată eutreierea ţara, să o cunoască, să-i înveţe bine limba şi obiceiurile, să viziteze capitala, unde încă nu fusese.
—	Ah, domn’ doctor, se vede Bucovina eu Cerno-viţiul, Oltenia cu Craiov, Dobruja cu Constanţ. Marea, domn’ doctor, Marea Negra !
A fi inspector administrativ era vechiul lui ideal. Să-l ajute să şi-l împlinească ! Că nu-i mare lucru, dacă doctorul Naşcu ar pune o vorbă pentru el pe lîngă advocatul Munteanu. El i-ar fi recunoscător şi ar suporta cel puţin o parte din cheltuielile ce le vor avea cu drumurile la Bucureşti, cu alergătura pe la ministere...
316
Al treilea solicitator fu Vasile Cîridea, inginer de lege veche, membru în consiliul de administraţie al uzinelor electrice orăşeneşti, naţionalizate sub regimul trecut. După ce pierduse orice nădejde să ajungă el directorul general al uzinelor, i se aprinsese în suflet alt ideal : să fie numit director la filiala judeţeană a unei mari bănci din capitală.
—	Sub regimul unguresc am avut banca mea, poate i-ai auzit de nume, -«Paltinul». 'Eu eram, bineînţeles, directorul. Cu România mare, m-am mutat din sat, şi nu m-am mai interesat de bancă. Da’ pot să-ţi spun că mă pricep. Dealtfel, meseria mea e să lucru cu ţifre, inginerul ce alta face decît să măsoare şi să calculeze cu ţifre ? Cred că ar fi un gest numirea mea, pe care-1 aşteaptă multă lume la noi. E, într-adevăr, odios că, la filialele de dincoace de Carpaţi, centrul trimite numai directori din vechiul regat. Sîntem acuzaţi noi de provincialism, de regionalism, dar mi se pare că mai mult suferă fraţii de dincolo de această boală. Eu, domnule doctor, sînt ardelean get-beget, şi totuşi sînt înscris în partidul guvernamental. Şi nu de-acum, ci de la Unire. Eu aşa am înţăles Unirea : să ne facem cu toţii o apă şi-un pămînt. Eu la alegeri nu umblu, vorbiri nu ţin, că nu-i în firea mea. îmi dau votul meu partidului, şi-mi văd de năcazurile mele. Poate din acest motiv, că nu am fost mai activ, nu m-au luat în samă după vrednicia mea. Dar o bancă nu-i o uzină electrică. Aici, mai ales, trăbă un om de ţifre. Şi de o perfectă cinste, încolo, orice bancă merge strună, numai capital să aibă. Nu e nevoie de nu ştiu ce pricepere, de şcoală specială. Cine-o zice altfel, nu ştie ce spune ! Că fără capital nu poţi face nimic. Nici măcar o călătorie pînă la Bucureşti...
Doctorul Naşcu găsi cu greutate un loc în clasa a doua. Dar, în sfîrşit, bine că nu scăpase acceleratul de Bucureşti. Aşezîndu-se pe canapeaua de pluş albastru, Ion Naşcu începu să treacă în revistă întîmplările zilei petrecute în capitala judeţului. Se despărţise cu o mare
317
amărăciune în suflet de ultimul solicitator, făgăduindu-i şi acestuia, ca şi celorlalţi doi, că va vorbi cu prietenul său Munteanu, marele elector guvernamental şi om cu trecere aşa de mare la ministere. «Ce mai oameni, Doamne, şi în partidul ăsta ! Fugi de dracu’ şi dai de mumă-sa, îşi zise în gînd. Şi tot aceleaşi metode pe care le cunosc din partidul lui Ilie Berbecaru, de pe cînd era la putere ! Aceleaşi solicitări ! Intervenţii şi iar intervenţii ! Şi fiecare aleargă numai şi numai după interesul său. Dacă-i aşa, dacă-i vorba să cad din lac în puţ, de ce n-aş rămîne unde sînt ? Scap cel puţin de frămîntările obişnuite la trecerea dintr-un partid în-tr-altul... Şi de unde am eu siguranţa că voi fi numit ? Ilie Berbecaru nu mi-a făgăduit, cînd a fost la guvern ? De ce aş crede mai mult în promisiunea lui Petrache Pogonescu ?»
După o moţăială odihnitoare de vreun ceas, începu să se aprindă din nou. Mare, greoi, cu privirea blajină, cu vorba domoală, doctorului nu-i plăceau conflictele şi pe cît putea le evita. Dar nu pentru că ar fi fost lipsit de curaj. Cînd era prins la strîmtoare, lua piedeca în piept fără a se gîndi, instinctiv. Şi-i plăcea să biruie greutăţile şi piedecile dinafară, după cum îl pasiona să-şi vindece bolnavii. Dar luptele sufleteşti cu el însuşi nu-i plăceau. Şi acum întrase într-o asemenea luptă, mai mult împins de nevastă, decît din propriul lui îndemn. E adevărat că şi el vroia să fie numit în postul acela, mai mult pentru copii, pentru familie, căci situaţia materială îl cam strîngea în cleşte.
Nu-şi făcuse o problemă de conştiinţă din programul politic al lui Ilie Berbecaru. Se obişnuise cu el, e adevărat, îi întrase oarecum în sînge, dar nu în suflet. Era destul de inteligent ca să priceapă că aşa-zisul program nu era cine ştie ce scofală, şi că în spatele lui stă o ambiţie şi interesul personal al şefilor mai mărunţi. Dar de ce nu l-ar aproba, cînd nici altele nu sînt nici mai bune, nici mai sincere ? Şi cînd majoritatea intelectualilor din Zăvoriţi, cu care se întîlntea zilnic, nu numai că erau partizanii acestui program, dar îl şi apărau ca îndîrjire. Dacă trăia între lupi, de ce nu ar fi urlat ca lupii ? Numai obişnuinţa supunerii, dobîndită de-a lun-
318
gui anilor, şi teama de furia fanaticilor l-au putut face să se simtă obligat moral, cît va trăi, să respecte acest program. Acum, făcînd al doilea drum la Bucureşti ca să-l întîlnească pe primul-ministru, era convins că nimic nu-1 leagă sufleteşte de programul acela. Dar nici de programul lui conu’ Petrache Pogonescu. După cum simţea şi că noile cunoştinţe din partidul guvernamental nu-i sînt mai simpatice decît vechile sale cunoştinţe din Zăvorîţi... Atunci, de ce n-ar face ca'le-ntoarsă, lăsînd totul baltă ? Dezgustul, amărăciunea ce o simţea, teama de scandal, de frămîntarea lui internă, îl îndemnau să coboare la prima gară şi să se întoarcă acasă. Dar îndemnul acesta se stingea la glasul lăuntric care-i spunea că acum e prea tîrziu. El îi cunoştea pe cei din Zăvorîţi, cunoştea exclusivismul lor, îngustimea lor de judecată şi de simţire. Ştia că bunii lui prieteni, în frunte cu directorul Ilarie Zopîrţan, sînt pe urmele lui. Dacă ar reveni asupra hotărîrii luate, indiferent de ce ar declara, indiferent de penitenţa la care l-ar condamna şi pe care ar accepta-o, Zopîrţan şi ai lui nu-1 vor ierta niciodată şi niciodată nu vor mai crede în sinceritatea lui. Şi parcă pentru a-i întemeia atitudinea, memoria îi aduse înaintea judecăţii înfiorate şi intimidate pildele văzute.
Pantofarul Dănică avusese o singură vină împotriva partidului : Un şef socialist, pe vremea unei campanii pentru alegerile generale, venise cu statul lui major şi în Zăvorîţi şi ţinuse o întrunire. Pantofarul Dănică se dusese şi el la întrunirea aceea. Cum ar fi lipsit, cînd şeful socialist, un advocat, îi făcuse o vizită, îl rugase personal să participe, fără nici o obligaţie de a-1 vota ori de-a se înscrie în partid. Nici un intelectual din Zăvorîţi nu-i făcuse vreodată această cinste lui Dănică. Ei îl considerau obligat să voteze cu partidul lui Ilie Berbecaru din simplul motiv că şi tatăl şi moşul lui Dănică fuseseră pantofari în Zăvorîţi.
Pentru această simplă participare se pornise împotriva lui Dănică cel mai aspru boicot, sub directiva şi controlul comitetului local. Şi boicotul avea două direcţii : nimeni să nu-şi mai plătească datoriile vechi, şi nimeni să nu mai lucreze în atelierul lui Dănică.
319
Maistorul, în doi ani, a încărunţit. Avea mulţi datornici, fiind o specialitate a intelectualilor din Zăvoriţi să-şi arate în chipul acesta prietenia intimă cu meseriaşii. Mai aveau un semn distinctiv : băteau amical pe umăr pe croitor, pe pantofar, pe bărbier.
După o jumătate de an, Dănică, văzînd că nimeni dintre cei datornici nu mai lucrează la el, a început să le trimită la domiciliu notele de plată. Dar ucenicii care au dus notele s-au înapoiat cu mina goală şi cu obrajii aprinşi de palmele primite. Toţi răspunseseră la fel, ca la comandă : «Cu un petecos de socialist nu stăm de vorbă». Atunci maistorul a mai făcut o încercare : s-a dus personal la însuşi preşedintele clubului local, la advocatul Bumbea. Dai’ acesta n-a vrut să-l primească. Înfuriat, Dănică a început să caute un advocat care să-i pîrască pe datornici. Dar nici unul dintre advocaţii din Zăvoriţi nu a fost de acord să-l asiste, deşi Dănică, în disperarea lui, le promitea jumătate din sumă drept onorar. La vreun an după întrunirea socialistă, s-a stabilit în oraş un advocat abia ieşit de pe băncile şcolii şi care nu cunoştea situaţia din Zăvoriţi. Acela acceptase să deschidă şi să susţină procesul, dar nici un judecător din Zăvoriţi nu dăduse curs pîrilor : partidul lui Ilie Berbecaru era la putere.
Rezistenţa maistorului se frînse. îşi adună calaba-lîcul, după ce-şi vîndu casa, şi se stabili în alt oraş. Nu mult după el, îşi luă tălpăşiţa din Zăvoriţi şi advocatul cel tînăr. Avea senzaţia că întrase într-un cuib de viespi.
Dar cazul protopopului Şoldea !
Era de zece ani în Zăvoriţi, alergase cu electorii partidului la toate întrunirile din judeţ, mai ales din parohiile lui, în toate duminicile şi sărbătorile, subt pretextul că-şi vizitează credincioşii. Se bătea în piept, mărturisind pentru Ilie Berbecaru.
Dar trecură patru alegeri generale, şi partidul nu-1 înscrise pe nici o listă de candidaţi, nicăieri, nici ia Senat, nici la Cameră. în preajma alegerilor generale, pe măsură ce se apropia depunerea candidaturilor, în sinul organizaţiilor locale ale partidului domnului Ilie Berbecaru triumfa din ce în ce mai mult sănătosul prin-
320
r
eipiu că preotul trebuie să-şi vadă de biserică şi de enoriaşi, nu să-şi piardă vremea cu politica în Parlament.
Protopopul Şoldea a răbdat ce a răbdat, pînă cînd, eu prilejul unor noi alegeri generale — Ilie Berbecaru era în opoziţie —, s-a înscris în partidul de la guvern al lui conu’ Petrache Pogonescu. Imediat a fost înscris pe listele de candidaţi şi ales senator.
Dar n-a trecut mult şi-a-nceput să-şi blăstăme zilele pentru această greşeală. Toţi enoriaşii lui erau, bineînţeles, aderenţi ai lui Ilie Berbecaru. Şi protopopul se trezi cu biserica goală ! Nici o prescură, nici o sticluţă cu vin pentru paus !
Şi acesta fu numai începutul. Porniră jalbele, şi pe urmă delegaţiile de zeci de inşi la vlădicie. Acuzaţiile erau grave : în cei zece ani, de cînd păstoreşte în Zăvorîţi, n-a slujit decît în douăzeci şi patru de duminici şi sărbători în biserica locală; în toate duminicile şi praznicile se înhăita eu electorii şi demagogii şi cutreiera satele, unde nu predica în biserică, ci ţinea, în aer liber, vorbiri incendiare, care nu se cade a se auzi din gură de preot; suduie şi înjură şi face tîlhari pe oamenii partidului advers ; dacă vlădica nu crede, trei sute de enoriaşi sînt gata să jure cu mîna pe cruce în faţa sfinţiei-sale.
Cînd episcopul îi luă apărarea, spunînd ca asta-i slujba protopopului, să umble prin sate, să facă inspecţii, să se informeze, îl pîrîră că-i beţiv şi înhăitat cu femei păcătoase.
Părintele Şoldea nu mai biruia să se apere, să răspundă la jalbe, să stea faţă cu delegaţii în cancelaria episcopală. Nici beţia, nici purtarea imorală n-au putut fi dovedite în lungul procesului disciplinar ce i se deschise. Atunci, comitetul local al partidului veni cu lovitura de graţie. O delegaţie monstră, în frunte cu întreg comitetul, porni la episcopie. Acum, vorbă scurtă : -"Dacă nu ni-1 iai de pe cap în trei săptămîni, trecem cu toţii la cealaltă confesiunea românească».
Vlădica era bătrîn şi fricos să nu-şi piardă credincioşii : în trei săptămîni protopopul Şoldea era transferat din Zăvorîţi. «Nu-i fi vinovat, i-a spus vlădica, da’
321
ce să faci cu o biserică fără credincioşi ? Dintre două rele, e de ales totdeauna răul cel mai mic, fiule !»■
Dar cazul lui Pîrvu, directorul şcolii primare ?
Tot cu prilejul unor alegeri generale, cînd băutura curge mai îmbelşugat oa de obicei, nenorocitul de director trăsese la măsea mai mult decît îi trebuia. Nu era de felul lui beţivan, dar cînd bea eu un pahar mai mult, se ridica în el şi-l îmboldea, ca un corn de vită împun-gace, spiritul contradicţiei. Şi, cum era după o întrunire, şi toată lumea, la masa lui, ea şi la celelalte mese, aducea osanale lui Ilie Berbecaru şi partidului, lui Pîrvu, cum băuse peste măsura hotărîcă lui, îi sări ţandăra. Era băştinaş, aderent vechi al partidului, şi de-aceea toată lumea se uimi, apoi se indignă şi se înfurie, cînd îl auziră spunînd să mai înceteze cu laudele, cu vorbele mari, că e chiar sătul de ele. Nu s-au spus destule la întrunire ? Acum lumea să bea, să mănînce şi să-şi petreacă. Şi mai zise : «Cînd am sta să punem grăuntele adevărului în palmă, pentru ee-am fi mereu pe limbă cu numele lui Ilie Berbecaru ? Cine-i Berbecaru ăsta, la urma urmelor ? Ca el sînt zeci şi sute în România. Noi ne-am obişnuit cu el, cu şefia lui, asta-i ! Da’ ce lucruri deosebite a făcut ? Pentru ce-i mai breaz ca altul ? Ne tot lăudăm eu simţul lui de dreptate, cu mărinimia lui. Vorbe ! îşi vede şi el de interesele lui, ca şi ceilalţi. Eu, Pîrvu, nu mi-aş băga mîna-n foc, în ziua de azi, pentru nimeni. Nici chiar pentru Ilie Berbecaru. N-a avut şi el, cît a fost la guvern, fondurile secrete pe mînă ? Şi ce-a făcut cu ele ? Gui a dat sama, dacă-i cinstit ? A făcut cu ele vreo operă de binefacere, o şcoală, un azil, un spital, pe care să o vadă toate lumea ? A cumpărat cărţi de şcoală pentru copiii săraci ? Vorbă să fie ! Rudeniile lui vor şti mai bine ce-a făcut cu fondurile secrete !»
Cînd a ajuns aici, a-nceput scandalul şi bătaia. La masa directorului se aflau şi cîteva rubedenii de-ale şefului. îl provocară pe Pîrvu să retracteze calomnia. Acesta se înverşună şi mai tare. Fu izbit cu o halbă de bere în numele tatălui. Directorul începu să împartă pumni grei — era osos şi tare cît un bivol. Pe vreo trei i-a cocoloşit subt masă. Au sărit atunci de pe la alte
322
mese şi s-a-nceput o încăierare generală, de nu se mai ştia cine dă şi cine primeşte şi de ce. Ameţiţi de băutură, 11 u-nţeleseseră despre ce era vorba şi se băteau ca chiorii. Dar curînd se lămuriră şi tăbărîră cu zecile asupra lui Pîrvu. A fost o adevărată minune că a scăpat cu viaţă.
Dar peste un an a plecat şi el din Zăvorîţi. L-a dat gata o cercetare disciplinară ordonată de minister, la cererea delegaţiilor din Zăvorîţi, care nu se mai inspră-veau. Se încrucişau cu trenurile cei care veneau cu cei care se duceau la minister. Comitetul local al partidului convinse pe doi părinţi să mărturisească, subt jurămînt, că directorul a atentat la nevinovăţia copilei lor. Şi deşi nici prin gînd nu-i trecuse o astfel de blăstămăţie, Pîrvu a rămas doi ani suspendat, pînă cînd părinţii care juraseră strîmb, mustraţi de conştiinţă, au descoperit adevărul că au fost puşi la cale şi de cine. Totuşi directorul a fost transferat le altă şcoală.
în lungul drum pînă în capitală, lui Ion Naşcu îi trecură prin minte cazurile acestea, şi multe altele, din care înţelese că pentru el nu mai poate fi vorba de cale-ntoarsă. Trebuia să-şi urmeze destinul, oricît şi-ar pierde liniştea sufletească la care ţinea mai mult decît la orice alt bun al vieţii.
Şi îndată ce se scutură definitiv de gîndul revenirii, -cirba pe care o simţise urcîndu-se în tren, îl năpădi din nou.
Aceia erau oamenii pe care îi cunoscuse !
Pe aceştia, cu care avea să trăiască de-acum înainte, i-a cunoscut de-abia azi. Doamne, ce lume, ce lume ! Oare de ce nu poate trăi cineva şi singur în România mare, cu familia şi clienţii lui ? De ce e nu-maidecît nevoie să te înscrii într-un partid politic ? De ce nu dă nimeni doi bani pe tine dacă n-ai o etichetă politică, dacă-ţi vezi cu cinste şi pricepere de meseria ta ?
Ion Naşcu se simţea nenorocit. Dacă ar fi, cel puţin, la sfîrşitul ostenelilor şi-al frământărilor ! Dar era de-abia la începutul lor. Se ducea să-şi ia numirea, şi presimţirea îi spunea că nu se află decît la începutul răutăţilor. Şi, din nesiguranţa zilelor ce aveau să vină, ca dintr-o baltă putredă, se ridică deodată, ca într-un vîr-
323
tej, o sălbatecă ură împotriva amicilor lui politici de pînă mai ieri, din Zăvoriţi, presimţind că toate relele viitoare numai de la ei vor porni.
începu să-i judece în gînd pe toţi şi să-i cîntărească pînă în cele mai mici amănunte. A, cum de nu l-a dat pe uşa compartimentului afară pe Ilarie Zopîrţan ! Ce mai lichea ! Simţea că nenorocirile lui începuseră odată cu intrarea nenorocitului acela de Zopîrţan în compartimentul în care călătorea cu Munteanu şi cu Radu Navrea. Secătura aceea de gazetar i s-a pus de-a curmezişul planurilor numai prin simpla lui apariţie în compartiment ! Doctorul simţise de atunci că taina lui va fi ghicită, va fi descoperită.
Iată, un om, tînăr încă, de care se tem toţi partizanii lui Ilie Berbecaru. E un zăpăcit, un necăpătuit, dar e rudenie cu şeful şi are o gazetă la dispoziţie. Clubul politic din Zăvoriţi îl linguşeşte, îi caută protecţia.
Veşnic înfrigurat de presimţirea căderii guvernului, e mereu neliniştit, uituc, nepăsător la ce se petrece în jurul său. El, doctorul Nacşu, l-ar fi numit la poliţie, la Siguranţă, agent de urmărire la percepţie, dar niciodată nu i-ar fi dat în mînă frînele unui partid politic. Cum? Frinele unui partid?! Un simplu ziarist?! Da, pentru că Zopîrţan ţine în mînile lui frînele politice şi întregul comitet din Zăvoriţi : partidul local merge la pas, la trap sau la galop, după cum mişcă Zopîrţan din hăţuri. Adevărat că-i duce mai mult în galop. De înfrigurarea lui se molipsesc şi ei. S-ar putea spune că se molipsesc prin mijlocirea organului de publicitate Vatra veche toate organizaţiile din ţară, întregul partid. De cînd a ajuns el la conducerea gazetei, la toate cluburile lui Ilie Berbecaru nu se mai discută decît despre imintenta cădere ia guvernului. Semnele care vestesc evenimentul, dovezile de slăbiciune, complicaţiile în sinul guvernului, crizele, sînt aşa de multe, aşa de noi, aşa de nemaipomenite în imagniaţia lui Ilarie Zopîrţan, încît coloanele Vetrei vechi abia le mai încap. Şi sînt povestite într-un ritm veşnic ascendent, cu o bună-cre-dinţă îngerească sau idioată, încît membrilor partidului nu le mai trece prin minte nici să pună la îndoială te-
324
meinicia informaţiei, deşi trec zile, săptămîni, luni şi ani, şi proorocirea nu se mai adevereşte.
Duhul neaşezat, barbar şi înflăcărat al lui Ilarie Zopîrţan a schimbat cluburile, goale mai înainte, în stupi ce roiesc. Sute şi mii de oameni şi-au uitat îndeletnicirile şi frămîntă zilnic gînduri şi proiecte de mîn-luire a patriei, aşteptînd ca pe jăratec căderea guvernului şi venirea la putere a lui Ilie Berbecaru.
El, Naşcu, dac-ar putea, i-ar lega directorului mînile la spate, i-ar înfunda gura cu ceară, şi l-ar închide într-o cameră întunecoasă, neştiută de nimeni. Un om ca Zopîrţan, rudenie cu şeful, e un blăstăm pentru un partid, cînd partidul e condus de un om ca Berbecaru, care nu ştie să umble pe picioarele lui. Directorul îşi impune întotdeauna punctul lui de vedere. A ajuns, din pricina asta, obraznic, atît cu tinerii cît şi cu bătrînii, vorbindu-le de-a călare şi terorizîndu-i după toanele lui. Şeful, Berbecaru, nu citeşte zilnic toată gazeta, ci doar o dată pe săptămînă, cînd apare articolul ditirambic la adresa lui, şi e foarte mulţumit de Vatm veche.
Dealtfel, cum putea şti el, Naşcu, dacă Berbecaru nu era înţeles cu Zopîrţan, dacă nu patrona toate atitudinile acestuia ? Cînd, uneori, şeful făcea pe supăratul pentru vreo trăzneală de-a directorului, nu sfîrşea totdeauna iertîndu-1 şi lăudîndu-1 public ?
Mare scofală nu era nici de capul şefului. El, Naşcu, doctorul cel mai apreciat de către partid în Zăvorîţi, a înţeles demult că lipsa unei concepţii unitare şi neputinţa de a transpune în practică o idee politică îl caracterizează pe Ilie Berbecaru. Ce mai ştii ? Poate întreaga tactică de luptă a partidului în opoziţie, aşa de unilaterală, de îngustă, de idicată chiar, se datora lui Zopîrţan, nu lui Berbecaru. Acesta din urmă nu putea scorni nici atît. Lozinca partidului : «Linie dreaptă la guvern, linie dreaptă în opoziţie», ascundea, în realitate, o mare sărăcie de idei, un program prozaic, pe care, dacă nu l-ar fi înviorat neastâmpărul zăpăcit al lui Zopîrţan, foarte puţini l-ar fi urmat.
Dar ceilalţi fruntaşi ai clubului din Zăvorîţi, merită ei să-i pară rău că-i părăseşte ?
325
Trenul se scufundase demult în noaptea grea, spin-tecînd-o vijelios, deschizînd efemere tunele luminoase în tăria beznei. Doctorul Naşcu nu se clintise din poziţia în care se aşezase după ce-şi găsise un loc. Stînd cu ochii închişi, tovarăşii de compartiment îl credeau adormit demult. Şi mulţi îl pizmuiau pentru somnul lui liniştit, de copil.
Să-i pară rău după ce pierdea ? După cine să-i pară rău din Zăvoriţi ? După preşedintele clubului local, Petru Bumbea ? Dar nu era acesta un farsor de clasa-n-tîi ? Nu era un egoist feroce, un lup îmbrăcat în piele de miel ? Deschidea dumnealui punga vreodată, cînd era vorba de nevoile partidului ? Nu se distinsese în munca de partid trimiţîndu-i lui sute de bolnavi, de la ţară, partizani ai lui Berbecaru, pe care el, doctorul Naşcu, trebuia să-i trateze gratuit ? Nu era un mare farsor al democraţiei, accentuînd la fiecare prilej că voinţa majorităţilor e sfîntă, pe cînd tot el pregătea, cu o lună înainte, moţiunile pe care le votau majorităţile, în întruniri sau la club ?
Să-i pară rău după advocatul Cîrje ? Omul acela pîn-tecos, care se teme veşnic să nu fie desconsiderat, iar el îşi bate joc, cinic, de fiecare în parte ?
Să-l regrete pe părintele Vartolomei, care poartă vorbele de la om la om, despre care niciodată nu poţi şti cînd minte şi cînd spune adevărul ?
Să-l doară capul după directorul liceului, Mîndruţ, care ştie să se strecoare fără să-l afle nimeni din oraş, ca să intervină pe lîngă guvernul advers în interes particular, rămînînd totodată membru fruntaş al partidului lui Ilie Berbecaru ?
Adevărat, l-a cinstit totdeauna pe casierul şi administratorul Vetrei vechi, pe Vidraşcu. Om dintr-o bucată, acesta jertfeşte din al său... Totuşi, acum, deşi i-a rămas simpatic, îi pare cel mai mărginit din toată gloata din Zăvoriţi.
Dacă regretă despărţirea de cineva, apoi acela e secretarul de redacţie al Vetrei vechi, Ion Marele, pe care l-a admirat întotdeauna pentru glasul lui strident şi răsunător, ieşind dintr-un trup aşa de mic, pentru cuvîn-tările substanţiale pe care le ţinea la club.
326
N-a avut niciodată relaţii cu advocatul Traian Marcu, al doilea sfătuitor al lui Ilie Berbecaru, ba, după cei mai mulţi, mîna lui dreaptă, sufletul lui. Partizanii îi cunoşteau greutatea şi se temeau de el mai mult decît de Ilarie Zopîrţan. «Nu i-am călcat niciodată pragul, nu l-am rugat pentru nimic. Nici chiar cînd fusese vorba de numirea la spitalul judeţean... A ! poate aici e enigma ! De aceea nu m-a numit guvernul, pentru că Traian Marcu nu i-a suflat o vorbă lui Ilie Berbecaru, !» Doctorul Naşcu tresări şi se mişcă întîia oară de cînd se aşezase pe canapeaua compartimentului. Simţi ca o arsură în piept. «Iată pricina adevărată ! Cum de nu mi-a dat atunci prin minte să cer protecţia şi intervenţia lui Traian Marcu ? N-ar fi curs sînge ! A, dar acum e zadarnic, e tîrziu ! Dealtfel, nu l-am simpatizat niciodată. Tocmai pentru că am auzit că e atotputernic la şef, fără să se ştie de ce. Şi pentru că am auzit că, pentru el, disciplina de partid nu există. Are relaţii prieteneşti cu toate partidele ; îl aleg, şi el primeşte, în cele mai grase consilii de administraţie ; e folosit ca bărbat de legătură al partidului cu alte partide. Şi totuşi nimeni nu înţelege de ce chiar el, şi nu altul.»
Nu-i părea rău după nimeni din Zăvorîţi. în realitate, se plictisise şi de discursurile sforăitoare ale secretarului de redacţie. Bine că-i părăseşte !
Doctorul Ion Naşcu deschise ochii şi îşi examină pe-ndelete tovarăşii de compartiment. Nu cunoştea pe nimeni. Erau chipuri străine, de agenţi comerciali, ru feţele expresive, cu hainele roase de călătoriile continue. Trei conversau în ungureşte, doi în nemţeşte.
Doctoiu) se cuibări mai bine pe canapea şi închise iar ochii, după ce privi prin geam în noaptea de-afară ca să-şi dea sama în ce gară se oprise trenul.
Dar cît ce i se potoliră gîndurile, simţi iar în cerul gurii amăreala cea veche. Nu era încîntat de drumul pe care-1 făcea, cu toată săpuneala trasă celor din Zăvorîţi. Ar fi dat şi un milion de lei să aibă acum decretul de numire în buzunar şi să fie în drum spre casă.
începu să-i invidieze pe agenţii aceştia comerciali fără nici o îndatorire de partid. îşi fac afacerile cu toată lumea, bat scările ministerelor, în numele firmelor pe
327
oare le reprezintă, oricine ar fi la guvern. A, desigur, soarta acestor minoritari e mult mai bună decît a românilor care, trei-patru ani, cînd trăiesc în opoziţie, sînt aproape dezmoşteniţi. Cine cutează, în opoziţie fiind, să se adreseze ministerelor cu cereri ? Numai cine, ca şi el acum, trădează un partid şi se înscrie în cel de la putere. Dar cei mai mulţi, îngroziţi de scandal, sau terorizaţi de opinia publică a partidului, nu cutează să procedeze ca el acum... Nu, România nu e liberă, sau mai exact, românii nu sînt liberi în România. Au şi gîndu-rile, şi mîinile, şi picioarele legate. El, doctorul Naşcu, simte că situaţia asta e absurdă. Ştie că mai sînt şi în alte ţări partide politice, dar acolo, dacă un cetăţean trece dintr-un partid într-altul, din convingere, sau îm pins de mizerii, nu ajunge un ostracizat... Da, a auz t, uneori spunîndu-se că în România nu sînt partide, ci numai secte politice. Acum simte şi e convins însuşi de acest adevăr.
Trenul opri într-o gară, dar porni imediat, încît doctorul nu avu vreme să-i citească numele. Totuşi bănui că se apropiau de Braşov. închise ochii şi se hotărî să doarmă. Toată lumea sforăia în compartimentul luminat de un bec albastru...
Se trezi la Ploieşti, dezmeticindu-se cu geu din viitoarea unui vis. Fruntea-i era umedă, cămaşa i se lipise de corp. îl durea capul şi-i era gura amară. Ştia că visase ceva neplăcut, dar nu-şi desluşea ce anume visase. Numai după ce porni trenul, privind pe geam, începură să i se înfăţişeze crîmpeie din vis... Directorul Vetrei vechi, Ilarie Zopîrţan, cu o sabie în mînă, cu: limba scoasă, enormă, ca de cîne, cu ochii mici, porceşti, înecaţi de sînge, îl alunga din urmă. Din cînd în cînd se oprea, împărţea comenzi şi iar îl fugărea. Nu mai era nimeni de jurîmprejur ; pe drumul plin de praf nu alergau decît ei doi. «Oare cui comanda Zopîrţan ?►> se întrebă Ion Naşcu. El, doctorul, alerga mai repede, nu se temea că-1 va ajunge directorul Vetrei; dar acesta putea să arunce în el cu sabia pe care o învîrtea mereu deasupra capului. Nu se zărea ţipenie de om de la care ar fi putut cere ajutor... Apoi, alt crîmpei din vis : Ne-vastă-sa, Aurora, îi arăta în zare o casă cu etaj. Era
328
văruită proaspăt şi strălucea aşa de tare în soare, încît îi lua vederile. «îţi place ?» îl întreba Aurora. Şi se auzea răspunzînd : «Da, îmi place foarte mult»-. «Ei bine, e casa noastră», spunea soţia... Şi alt crîmpei : Advocatul Munteanu i se arătă mai furios decît cum îl văzuse în tren. Protesta cu vehemenţă, nu vroia să intervină pentru Ion Podaşcă, Vaier Salcie şi Vasile Cîndea, pentru care pusese o vorbă bună doctorul. «Sînt cu toţii nişte puşlamale ! Las’, că-i ştiu eu ! Tu eşti novice în partid, nu-i cunoşti. Nu ! Nimic. Un deget nu-mi mişc pentru ei. Tu să nu mai insişti, că mă supăr»... Apoi iar Ilarie Zopîrţan, cu părul vîlvoi, îi îndesa sub nas Vatra veche. Pe prima pagină, un articol cules pe trei coloane, cu un titlu de o şchioapă : «Căderea guvernului ! înţărcarea fripturiştilor ! Caractere antice şi zdrenţe moderne ! Vivat marele bărbat de stat Ilie Berbecaru, prim-mi-nistrul de mîne !»
—	Scîrba dracului, zise cu glas tare doctorul Naşcu, retrăgîndu-se de la geam şi desfăcînd Universul, cumpărat în gara Ploieşti. Caută rubrica «Viaţa politică»-. Nici o ştire senzaţională. Certurile obişnuite din sînul partidelor, combinaţii de noi grupări de forţe, colaborări, fuziuni. Nici o aluzie la o apropiată criză de guvern. Dimpotrivă, erau semne că guvernul îşi consolidează poziţia şi că în partidul lui Ilarie Berbecaru creşte dihonia. Mare divergenţă de păreri în comitetul executiv al partidului... «Să le fie de bine !», sfîrşi doctorul, şi împătură împăcat jurnalul. Visul cu casa albă, strălucitoare şi rubrica politică din ziar îl liniştiră.
Multă vreme nu mai aruncă ochii pe Universul. Dar iată, chiar pe pagina întîia, îi căzură ochii pe-o informaţie : «Călătoria domnului prim-ministru», în care se spunea că domnul Petrache Pogonescu a plecat asară la moşie şi nu se va înapoia decît peste trei zile.
Simţi un fior de presimţire rea. Nu cumva a plecat premierul tocmai pentru a nu-1 primi pe el ? Preşedintele organizaţiei judeţene îl va fi informat la telefon. Bun, dar ce l-ar fi îndemnat să se ascundă pentru a nu-1 primi ? Nu s-a arătat el foarte bucuros de intenţia lui Naşcu ? Ar fi un singur motiv : a făgăduit, ori chiar
329
a dat altuia, unui partizan politic mai vechi, postul pe care i l-a promis lui.
Doctorul Naşcu, deşi om de ştiinţă exactă, nu se eliberase de superstiţii. Vedea semne în te miri ce, şi uneori punea diagnostice greşite luîndu-se după ele. Presimţirea că va întîmpina dificultăţi, visul cu Zopîrţan, plecarea din capitală a lui Petrache Pogonescu chiar in ajunul sosirii lui, îl neliniştea din nou.
Totuşi, după ce se spălă la hotel şi luă un ceai, se hotărî să meargă la preşedinţia Consiliului de miniştri «Cine ştie ? Poate că informaţia e greşită», îşi zicea. Mai ales că în alte ziare nu figura. Dar la preşedinţie ştirea îi fu confirmată. Cu deosebirea că primul-ministru se va reîntoarce mîne la amiază de la moşie.
Doctorul Naşcu se mai înzdrăveni şi se hotărî să aştepte. Se întoarse la hotel şi se culcă. Dormi buştean pînă pe la patru după-amiază, cînd îl treziră nişte cio-oănituri în uşă.
—	Vă caută un domn, spuse o voce de femeie. Să aştepte jos, sau îl primiţi aici ?
—	Ce domn ? Cum îl cheamă ?
—	Am cartea lui de vizită.
Doctorul descuie şi luă cartea de vizită prin crăpătura uşii. Citi «Dr. Ion Maior, senator, advocat, preşedintele organizaţiei judeţene din...»
—	Să poftească, zise Naşcu, neînţelegînd de ce alergase Ion Maior aşa de repede în urma sa. Poate n-a făcut toate formele ? Mai trebuie undeva vreo iscălitură ? Sau poate s-au răzgîndit ? Va fi început Zopîrţan cu calomniile ? Ştie cumva preşedintele organizaţiei că e numit altcineva, membru al partidului, la spitalul judeţean ?
Senatorul întră foarte bine dispus. Nici un semn de îngrijorare.
—	Fac parte dintr-o comisie parlamentară, dragul meu, şi după ce-ai plecat dumneata am fost convocat telegrafic. De-o lună pauzăm. Ce păcat că nu am primit avizul înaintea plecării dumitale ! Am fi călătorit împreună. Mi-ar fi făcut mare plăcere. Dar, în sfîrşit ! Văd că excelenţa sa domnul prim-ministru va lipsi două zile.
—	Mîne la amiază se înapoiază.
330
—	Da ? Ai informaţia din ziare ?
—	Nu, de la preşedinţie.
—	Ei, se poate. Deşi niciodată nu poţi ştii sigur cînd lipseşte şi cînd e în Bucureşti excelenţa sa. De multe ori se dă comunicat oficial că a plecat la moşie, şi el munceşte ca un bou acasă la dumnealui. Altfel n-ar mai avea timp să se ocupe cu marile probleme de Stat. Ştii dumneata, mereu sînt persoane pe care nu poate refuza a le primi. Atunci, nu e acasă ! Şi sergentul ţine la indemînă ziarul cu comunicatul, să convingă pe oricine s-ar îndoi.
Ion Naşcu nu mai era sigur de informaţia primită. Şi lui îi spusese un uşier la minister : «N-aţi citit în ziare ?» Şi se posomori.
—	N-are importanţă dacă vine mîne sau poimîne, zise Ion Maior, aprinzînd o ţigară. In sfîrşit, cînd vine omul în Bucureşti, ştie că nu vine pentru o zi. Lucrurile mari nu se rezolvă intr-o clipă. Eu, drept să-ţi spun, sînt vesel că m-am nimerit aici într-un ceas aşa de hotărîtor şi de solemn pentru dumneata. E adevărat că ţi-am dat la mînă toate hîrtiile. Dar o recomandare verbală tot nu strică. Mai ales că premierul ţine mult la mine. O să te însoţesc la excelenţa sa, dacă-mi per-miţi.
Doctorul Naşcu primi cu mulţumiri, deşi se gîndea că poate era mai potrivit să meargă singur, după audienţa ce-o avusese la primul-ministru. Se gîndi că premierul se va arăta, poate, surprins de grabnica lui hotărîre, după ce ceruse vreme de gîndire aşa de lungă, şi că preşedintele judeţean va afla că hotărîrea lui de-a întră în partidul guvernamental n-a fost chiar aşa de spontană cum o prezentase el.
—	Desară luăm masa împreună, domnule doctor, la restaurantul «Prietenia». Nu-1 cunoşti ? O să vin eu la opt să te iau. Are sasul — că-i un sas de pe la Mediaş — nişte vinuri de pe Tîrnave ! Eu nu mă pot împăca cu vinurile din regat. Sînt prea slabe. Nu simţi c-ai băut. Şi mai ţine sasul totdeauna cîrnat proaspăt. E delicios ! Bine ait. O să vezi ! Dumneata umbli rar în capitală. Noi, ăştia, cu Parlamentul, cu consiliile, cu
331
prefecturile, am cutreierat toate bodegile şi restaurantele. Dar vin şi cîrnaţi ca la «Prietenia» nu afli nicăieri.
Sara, la cină, după întîiul kilogram de vin, advocatul Ion Maior începu să-şi povestească năcazurile lui. Nu poate spune că a trăit greu. înainte de Unire a cîştigat binişor de pe urma biroului advocaţial. Dar a crescut trei băieţi şi a măritat două fete. N-a rămas cu nimic la bătrîneţe. Copiii mai trebuiesc ajutaţi şi acum. Mai ales un băiat, un doctor cu clientelă puţină. Nu poate spune că a fost desconsiderat. Că nu a avut satisfacţii după Unire. Simţul lui realist l-a dus de la început în partidul domnului Petrache Pogonescu. Şi nu se poate plînge. Dar acum e bătrîn şi s-a săturat de drumuri şi mai ales de propaganda electorală, de alegeri prin sate, de discursuri. Cît eşti parlamentar, pînă e partidul la putere, nu e chiar de dispreţuit. Dar opoziţiile costă. Maninci tot ce aduni pe cale cinstită, din diurne, pînă eşti la putere. De-acum îmbătrîneşte, şi lui i s-ar potrivi mai bine un post de notar public. Pînă acum a fost mai greu, că şeful nu dă bucuros preşedinţiile judeţene unor persoane străine. Acum, prin stabilirea în capitala judeţului a doctorului Ion Naşcu, situaţia se schimbă. Are cine să-i ia locul, cu cinste şi cu vrednicie. Sînt mulţi care se gîndesc la un post de notar public în capitala judeţului. Dar el are merite în partid. Iar dacă advocatul Munteanu ar pune o vorbă pentru el, la îndemnul lui Naşcu, postul i-ar fi asigurat. Se-nţelege, s-ar face numirea, iar el ar întră în slujbă numai după dizolvarea Parlamentului.
Doctorul Naşcu îl asculta ameţit, cu gîndul aiurea. Nu era obişnuit să bea sara vin. Poate un păhărel, două. Dar acum isprăveau al doilea kilogram.
Ii făgădui preşedintelui, cu multă însufleţire, că va vorLi cu Munteanu.
—	Numai de-ar ajuta Dumnezeu să trec peste asta.
—	Peste ce ? întrebă preşedintele.
—	Peste numirea mea.
—	Dar cum ?! Te mai îndoieşti ?! După ce ţi-a făgăduit primul-ministru...
—	Ştiu eu ? Parcă am un presimţ rău.
3-32
—	Vorbe, frate ! Premierul nostru, trăbă să ştii, e un caracter. Nu ai de-a face cu săcătura de Ilie Berbecaru. Şeful nostru nu linge ce-a scuipat. Ş-apoi, în partid, eşti bine venit. Ţi-am spus că nu avem membri marcanţi clintie localnici.
—	Să dea Dumnezeu 1 zise înduioşat Ion Nrşcu. Na-mai să nu-şi vire dracul coada.
—	Ei !
—	Da ! Oameni răi se găsesc întotdeauna şi pretutindeni.
—	Nu le vom da răgaz. Oameni răi sînt, nici vorbă, dar peste promisiunea şefului nu poate trece nimeni. Ehei, să am şi eu o promisiune a şefului, nu mi-ar păsa de nimic. Nici o grijă ! Mîne, dacă-1 prindem pe exce-lenţa-sa, ai numirea. Prozit !
Naşcu duse paharul la gură, dar abia-şi muie buzele. Nu mai putea bea. li era greaţă.
Trebui totuşi să mai rămînă un ceas cu preşedintele organizaţiei judeţene.
La hotel se gîndi că are noroc eu senatorul Maior, îşi aduse aminte că, data trecută, o mulţime de parlamentari au fost poftiţi în cabinetul primului-ministru, înaintea lui, deşi pe el îl notase şeful de cabinet printre cei dintîi. De data asta va pătrunde mai uşor. Se gîndi că va trebui să meargă la Ministerul Sănătăţii Publice, că acolo n-a mai fost, că nu cunoaşte pe nimeni, şi adormi înc-întat că întîmplarea a făcut să vie în capitală, tocmai acum, preşedintele organizaţiei judeţene.
Dar nu era vorba de nici o întâmplare. Ion Maior, senatorul, nu făcea parte din nici o comisie parlamentară şi nu primise nici o telegramă. întîlnindu-se cu Ion Podaşcă şi Vasile Cîndea, după plecarea lui Naşcu, îi bătuse la ochi prea buna lor dispoziţie, laudele cu care îl încărcau pe doctor şi însufleţirea cu care vorbeau despre prietenia lui cu advocatul Munteanu.
Deodată, rămas singur, se lumină : «Să ştii că ăştia mi-au luat-o înainte ! Au vorbit cu Naşcu să-i protejeze pe lîngă Munteanu» Luase trenul de la miezul-nopţii şi ajunse cu douăsprezece ceasuri mai tîrziu decît Naşcu în capitală- Nu ştia la ce hotel a tras, dar află repede cu ajutorul telefonului. Ştia că oamenii din judeţul lui trag
333
cam Ia aceleaşi hoteluri. Şi acum se felicita că primul-ministru era plecat din Bucureşti şi că Naşcu acceptase să-l însoţească la audienţă.
Primul-ministru sosi, într-adevăr, a doua zi la prînz, aşa cum fusese informat Naşcu la preşedinţie. Dar cît ce sosi, întră în consiliu ; ceilalţi miniştri îl aşteptau. Consiliul ţinu pînă la trei şi jumătate. Excelenţa sa nu primi decît pe două cucoane.
Doctorul Naşcu nu se descurajă. Văzu zeci de parlamentari care aşteptau zadarnic, ca şi el.
Tot învîrtindu-se printre colegi, senatorul Ion Maior află că e vorba de un consiliu de miniştri extrem de important : Se discutau chestiuni de politică externă. Veniseră ştiri de la ministrul de Externe, care se afla în străinătate. Senatorul îşi dădea cu părerea, faţă de doctorul Naşcu, că nu ar fi imposibilă o nouă orientare a ţării în politica externă. Mă rog, politica se rezumă la interese, şi cea internă şi cea externă. Dacă prietenul intenţionează să te exploateze, ori chiar să te jumulească, nu mai poţi avea nici un interes să mergi braţ la braţ cu el. Te-a ajutat în trecut ?... Bun ! Să te ajute şi acum, dacă ţi-i prieten adevărat ! Dar să foloseşti prietenia şi alianţa pentru a-1 lega şi al sărăci pe un prieten — asta nu se face ! Şi pe urmă, de unde pot şti eu azi ce va fi mîne, de unde va veni primejdia ? România, ţară paşnică, vrea să trăiască în bune relaţii cu toată lumea. Da, e adevărat ! Dar o viitoare conflagraţie europeană nu atîrnă de voinţa noastră- Ştie el, doctorul Naşcu, dedesubturile oricărui război ? Interesele materiale ale trusturilor. Rivalitatea comercială. Nepotolita sete de cîştig. Intr-o dimineaţă ne putem trezi în mijlocul focului. De aceea e bine ca guvernul să fie pregătit. Prietenia cu Franţa ? Bun ! Nimeni nu are nimic împotrivă ! E o ţară puternică, un popor generos în război. Dar noi, prieteni cu Franţa, de ce nu am avea bune relaţii şi cu Germania ?
—	Nemţii, frate, sînt un popor care — nu aşa ? — va mai da de lucru Europei. Nu e prudent să ţi-i faci duşmani. Şi se pare că s-a săvîrşit o greşală care trăbă
334
numaidecît reparată. Era vorba să sosească o delegaţie de la Berlin, să trateze cu moi un pact economic. Sosit-a? N-a sssit ! Se spune că s-ar fi întors din drum. Vezi bine, mie lucrurile astea nu-mi plac. Cînd pui la cale un lucru, îl pui cu temei, îl pregăteşti din bună vreme. Nu, abia începută întreprinderea, o şi opreşti, văzînd că ai greşit. Procedînd aşa, n-o să ne mai ia nimeni în serios. De-aceea e bine că se ţine acest consiliu de miniştri : să pună, cît mai în grabă, lucrurile la punct. Nu e nici o pagubă dacă nu vom putea vorbi azi cu primul-ministru. Vom vorbi mîne. Şi e mai bine aşa : după ce s-a potolit furtuna. Excelenţa sa va fi mai bine dispus.
Senatorul Ion Maior îşi exprima în faţa doctorului Naşcu părerile, trecea apoi iar în grupul parlamentarilor care şopteau, cîte doi, în grupuri mai mari, şi iar se întorcea la Naşcu să-i expună părerile lui despre «chestiunea externă».
Doctorul aşteptă, ca toată lumea, deşi ştia, după ce trecu de două, că azi nu mai e rost pentru chestiunea lui. Dar aşteptau şi ceilalţi, fără să pară nerăbdători. El, cel puţin, în afară de audienţă la conu’ Petrache Pogonescu, nu avea altă treabă. Dacă ar fi renunţat şi ar fi plecat, n-avea decît să se ducă să mănînce undeva. Dar nu-i era foame.
Se mira cum de pot vorbi în şoaptă acei parlamentari, ceasuri în şir, şi, mai ales, cum de pot pierde atîta vreme. Ori, poate, au venit şi ei cu cîte o chestiune personală, pe care n-o putea rezolva decît primul-ministru ? Parlamentul era în vacanţă ! Ce puteau căuta deputaţii aici, cu zecile ?
In sfirşit, consiliul se termină, lumea se împrăştia, şi doctorul simţi că-i tras de mînecă de către preşedintele organizaţiei judejene.
—	Atît pentru azi, Am avut onoarea să-l salut pe excelenţa sa la plecare. M-a recunoscut şi mi-a zîmbit. Era în voie bună. Se vede că au aranjat cu bine chestiune-a externă. Acum să vii să mîncăm undeva. Pentru «Prietenia» e prea tîrziu. Dar ştiu eu o bodegă...
Doctorul se scuză că n-are poftă de mîncare, că îl cam doare capul.
33S
—	Aş ! Se poate ? Doctor fiind, cum poţi vorbi aşa ? Mai întîi sănătatea, dragă doctore...
Domnul Petrache Pogonescu îi primi vizita în ziua următoare, la două fără un sfert. Era zi de audienţă numai pentru parlamentari, dar doctorul Naşcu întră şi el la conu’ Petrache Pogonescu, avînd noroc de prezenţa lui Ion Maior.
Primul-ministru nu-şi aminti imediat de Ion Naşcu, ceea ce îl sperie pe doctor. Dar după ce senatorul îi spuse că e doctorul din Zăvoriţi, încruntarea dispăru din faţa premierului, şi-i zise, luminat, strîngîndu-i mîna cu căldură :
—	Ei, asta e acum ! Să dau dovadă de memorie slabă ! Dar, nu ! Am, doctore, o memorie foarte bună. Numai că nu mă aşteptam să te revăd aşa de repede, îmi ceruseşi o lună de gîndire.
Ion Naşcu se sperie că nu va scăpa de ceea ce se temea. însă Ion Maior păru că nu înţelege aluzia. El era foarte bucuros că-i poate face doctorului un serviciu.
—	Da, adevărat, excelenţă, — îi zicea pentru întîia oară aşa, luîndu-se după pilda senatorului, — aveţi o memorie extraordinară. Atîta am cerut, dar m-am răz-gîndit îndată. Am înţăles că nu-i cazul să-mi fac scrupule de conştiinţă. La înapoiere am călătorit împreună cu advocatul Munteanu. în ce priveşte programul partidului Ilie Berbecaru, era exact de părerea excelenţei-voastre.
—	Munteanu ? Advocatul Munteanu ? Il cunoşti ? Straşnic om !
—	Am fost colegi de liceu şi de universitate, excelenţă.
Primul-ministru aruncă o privire peste hîrtiile aduse, ridică mîna şi zise :
—	Totul e în regulă. Să nu mai pierdem vremea.
însemnă ceva repede pe o carte de vizită.
—	Treceţi cu biletul acesta pe la domnul ministru al Sănătăţii Publice. Doctore, felicitările mele ! Bun cap şi bun sfătuitor ai avut. Sper să nu regretăm niciodată, nici eu, nici dumneata, pasul făcut. Cred că lucrul esenţial îl ştii, doctore : cine întră la noi, rămîne o viaţă. Şi,
336
după el, copiii. Aşa se formează tradiţia, tăria de partid. Ai copii ?
—	O fată şi un ficior, excelenţă.
—	Să-ţi trăiască ! Feciorul, ce vîrstă ?
—	Intră la universitate. Dreptul.
—	Foarte bine, foarte bine ! La vremea lui îşi va da şi el concursul partidului, şi ne vom îngriji şi de dînsul. Şi-acum, adio ! După domnul Ilie Berbecaru să nu-ţi pară rău, adaose el zîmbind. I se vor lungi încă multă vreme urechile în opoziţie. Pentru că, să ştii un lucru, dragă doctore : Unde-i nu-i cap, vai de picioare-
Le mai strînse o dată mîna.
Cei doi ieşiră radioşi. Doctorul strîngea în palmă cartea de vizită.
Luară întîiul taxi şi zburară la Ministerul Sănătăţii Publice. Cînd ajunseră era două şi un sfert. Ministrul plecase.
—	Dar n-ar fi bine să vorbim cu secretarul general ? întrebă Naşcu, vrînd să-şi curme odată incertitudinile. Poate aranjează el.
—	A, nu ! Se vede că n-ai avut de lucru pe la ministere. La noi trăbă să vorbeşti totdeauna cu cel mai mare. Apoi, biletul e pentru ministru, nu pentru secretarul general.
—	Adevărat !
Doctorul se felicită că-1 avea sfătuitor şi deschizător de drum pe senator. Fără el, ce s-ar fi făcut ? Numai de un lucru se temea, şi groaza de lucrul acela îl făcea să fie aşa de grăbit şi nerăbdător : să nu înceapă să-l atace în presă amicii politici de pînă mai ieri, din Zăvorîţi, instigaţi de nelegiuitul acela de gazetar, care miroase de departe pe toţi cei ce umblă după friptură. Cine ştie ce mizerii le-ar face celor de-acasă ! Ar fi bine să sfîrşească repede ! Ce minunat va fi dacă-i va reuşi planul : să se petreacă totul în taină ! Şi într-o bună zi cei din Zăvorîţi să se trezească cu plecarea familiei Naşcu !
De aceea, în noaptea următoare, dormi rău, iar în cealaltă nu închise ochii, fiindcă ministrul Sănătăţii plecase pe neaşteptate într-o inspecţie.
Dimineaţă sosi şi tînărul Naşcu, cu ediţiile din Vatra veche în care doctorul era atacat, articole care se sfîr-
337
şeau ameninţător pentru el. li aducea şi ştafeta doamnei Aurora : să rămînă în capitală pînă va lua numirea.
Nourii grei pe care-i presimţea au început deci să se adune.
Ministrul de resort sosi abia a treia zi. însoţit de senator, prezentă cartea de vizită. Ion Maior dădu lămuririle cuvenite : primirea în partid, două audienţe la primul-minis tr u.
Ministrul Sănătăţii îl ascultă îngrijorat, -cu_ fruntea încruntată.
—	Bine, înţeleg ! Dar mai sînt şi alţi solicitanţi pentru postul acela, doctori cu stagiu în partid, unii chiar născuţi în partid. A fost, sub guvernul trecut, un concurs. Dintr-ai noştri, cinci au reuşit.
—	Am participat şi eu la acel concurs, zise palid Ion Naşcu.
—	Bine, bine ! Dar cei cinci sînt născuţi în partid, oameni cu suprafaţă. Trei sînt sprijiniţi de însuşi domnul prim-ministru. Nu s-a făcut pînă acum nici o numire, pentru a nu supăra pe nici unul din ei. E o problemă extraordinar de delicată.
—	Domnule ministru, interveni senatorul, poate că soluţia cea mai bună e să fie numit al şaselea.
—	Uşor de zis ! răspunse plictisit ministrul. —■ Apoi, uitîndu-se din nou la cartea de vizită, adăogă surîzînd : Da, e adevărat ! Văd ce scrie domnul prim-ministru. E ultimul său mesagiu în chestiunea aceasta. Aşa că aş putea să le uit pe celelalte. Să vedem, domnilor, să vedem ce este de făcut.
Peste alte trei zile îi primi iarăşi, de faţă fiind secretarul general şi directorul personalului.
—	Iată, a trebuit să mă consult şi cu dumnealor. Cererile celor cinci sînt înaintate de doi ani. Nu se poate trece peste ele. Regret, dar nu se poate.
—Domnule ministru, începu senatorul Maior, aici e \rorba de un mare inters de partid. Noi, în capitala de judeţ, unde am onoarea să fiu preşedintele organizaţiei, nu avem membri de calibru. Domnul doctor Naşcu e cunoscut în întreg judeţul. E popular, domnule ministru, şi aceasta e de cea mai mare însămnătate. Cei cinci, nu zic nimic rău, nu ne vor fi tot aşa de indispensabili ca
338
r
doctorul Naşcu. Apoi, domnia-sa are cuvîntul domnului prim-ministru. întemeiat pe acest cuvînt s-a înscris în partid.
Interveniră secretarul general şi directorul, discuţia se prelungi pînă se lămuri o propunere a directorului : Să se afle greşelile de formă necesare — şi erau destule — pe baza cărora să se anuleze rezultatul concursului ţinut sub guvern advers, şi să se ţină un nou concurs. S-ar putea aranja astfel ea din cei cinci să nu participe decît doi, trei. Atunci, fiind mai puţini, şi lipsind chiar aceia pentru care stăruise altădată primul-ministru, va fi mai uşoară numirea lui Naşcu.
Ministrul de resort primi propunerea. Senatorul protestă.
•—■ Domnule ministru, cunoaşteţi voinţa excelenţei sale, aşa că...
—	Te rog, domnule senator, cred că o cunosc mai bine decît domnia-ta. Am lucrat cu domnul Pogonescu în trei guverne. Domniei-tale ţi-e uşor ! Fac numirea, dumnealui o bagă în buzunar, iar un rămîn cu preşedintele Consiliului. Ce-i voi răspunde cînd se vor plînge ceilalţi candidaţi pentru care mi-a trimis bilete ?
Se fixă termenul noului concurs peste o lună.
Pe cînd coborau scările, doctorul Ion Naşcu simţi cum îi învie părul în cap. Oare nu cumva albeşte tocmai acum ? Să mai petreacă o lună în Zăvorîţi ?! Şi să mai dea încă un concurs ?! A, nu, asta nu ! El e om bătrîn ! N-o să rîdă dracu’ de el la bătrîneţe.
Senatorul Ion Maior mai forţă o audienţă la primul-ministru. Conu’ Petrache Pogonescu se arătă revoltat. Ceru la telefon Ministerul Sănătăţii Publice.
—	Bună-ziua ! Dar spune-mi, dragă, ce înseamnă asta ? Cum ? Numirea doctorului Ion Naşcu ! Se-nţelege că o vreau şi că o cred urgentă. Altfel de ce ţi-aş fi trimis cartea mea de vizită ?! Cum ? Alexandrescu ? Io-nescu ? Care, domnule ? Aha ! Păi, ce să le fac ? Pe toţi nu-i putem numi. Cum ? A intervenit conu’... ? Păi bine, o să vedem. Ce face ? Concurs nou ? Cel vechi lipsit de forme ? A, nu ! Ce concurs ?! Las’ că aranjăm noi şi fără concurs.
330
Puse receptorul la loc şi spuse plictisit :
—	Domnilor, mizerii cîte vrei- Intervenţii peste intervenţii ! Dar mergeţi liniştiţi acasă. Numirea doctorului Naşcu se face. Port eu de grijă ! Nu mai e nevoie de concurs !
Cei doi ieşiră plouaţi. Doctorul tot mai nădăjduia, dar senatorul, care cunoştea tribulaţiile numirilor, nu mai avea nici o speranţă. Cine dracu’ intervenise ? Ci-ne-i «conu’» de care se speriase şi primul-ministru ?
Cu toată ştafeta ce-i trimisese doctoriţa, Ion Naşcu se hotărî să ia trenul de sară, împreună cu băiatul, spre Zăvoriţi. Petrecuse douăsprezece zile în capitală şi nu mai avea bani.
Senatorul Ion Maior se scuză că el mai are treabă, comisia parlamentară ţinînd şedinţe încă trei sau patru zile. Dar plecă şi el în aceeaşi zi, cu trenul de unsprezece noaptea.
v
Directorul Vetrei vechi, Ilarie Zopîrţan, află imediat, a doua zi, despre înscrierea lui Ion Naşcu în partidul guvernamental. Articolul de care s-a îngrozit familia Naşcu îl scrisese însă fără să aibă date precise, ci bazîn-du-se numai pe bănuieli, dar cum pentru lipsa lui de scrupule bănuielile erau certitudini, dăduse frîu liber vehemenţei prosteşti a firii sale. A doua zi însă avea şi copia procesului-verbal al şedinţei în care organizaţia judeţeană a partidului guvernamental îl primea în unanimitate pe Ion Naşcu între membrii săi.
Un corespondent ocazional al Vetrei vechi, din capitala judeţului, care, în taină, era totodată şi reporterul ocazional al gazetei guvernamentale Românismul, fusese informat despre marele eveniment chiar de către preşedintele Ion Maior. Reporterul trimise copia procesului-verbal mai întîi lui Zopîrţan, şi numai peste trei zile şi gazetei guvernamentale. Ştia că o asemenea veste va fi mai senzaţională şi deci mai bine plătită de gazeta opoziţionistă, decît de gazeta guvernamentală.
340
r
Ilarie Zopîrţan, după ce primi documentul, luă locul şi dreptul preşedintelui organizaţiei locale şi convocă pe membrii comitetului la o şedinţă intimă. Invitaţiile purtau menţiunea «Strict confidenţial»-, iar obiectul şedinţei era indicat prin cuvintele : «în legătură cu trădarea ruşinoasă a unui fripturist de marcă».
Membrii comitetului local sosiră la club cu un ceas înainte de ora fixată. Preşedintele, advocatul Petre Bumbea, era supărat. Nu mărturisi nimănui motivul supărării sale, însă nici nu era nevoie căci toţi îl cunoşteau : impetuozitatea lui Zopîrţan, care călcase peste drepturile lui. Cîţiva dintre membrii, care aspirau la preşedinţie, se simţeau şi ei ofensaţi. Alţii, care nu-1 puteau suferi pe Bumbea, se bucurau. Dar nici unul nu cuteza să-şi exprime opinia. Ştiau cu toţii că, în momentele decisive pentru partid, deşi ei constituiau comitetul local, se trecea totdeauna peste iniţiativa lor. Directorul ziarului, şi, mai ales cînd chestiunea era capitală, advocatul Traian Marcu luau în mînă conducerea şi observau foarte atenţi reacţiile fiecărui membru din comitet, informîndu-1 prompt pe Ilie Berbecaru. Şeful nu avea încredere deplină decît în rudeniile lui, şi ţinea ca în toate chestiunile mari, iniţiativele, conducerea şi concluziile să depindă de oamenii lui cei mai fideli, care se jertfeau cu abnegaţie pentru partid. De aceea nimeni nu ridică nici o obiecţie împotriva convocării comitetului de către Ilarie Zopîrţan. Totuşi, în adîncul sufletului său Petru Bumbea fierbea şi-l afurisea pe gazetar, considerînd ca o probă de nebunie toată atmosfera de mister în care învăluise convocarea, cînd fiecare ştia despre ce va fi vorba : trădarea doctorului Naşcu, o taină cunoscută de tot oraşul.
Membrii comitetului şopotiră multă vreme, animaţi de gînduri şi sentimente deosebite, dar fiecare afişînd
o	excesivă amabilitate neutră faţă de ceilalţi.
Exact la un sfert de ceas după ora fixată, apăru Ilarie Zopîrţan, cu părul vîlvoi, cu faţa congestionată, cu ochii mici injectaţi.
îşi trînti pălăria în mijlocul mesei verzi şi tună :
—	Domnilor, să se încuie uşa ! Avem o consfătuire strict confidenţială !
341
Cineva care era mai apronpe învîrti cheia în uşă.
—	Domnilor, se precipită Zopîrţan, eu declar şedinţa deschisă şi-l rog pe domnul secretar să consemneze în procesul-verbal. Sînt încredinţat că ştiţi cu toţii pentru ce v-am convocat. Păcatul s-a săvîrşit, trădarea s-a consumat, domnii mei ! Toate bănuielile mele s-au adeverit. Va trebui să-mi daţi dreptate cu toţii că n-am un miros prost. Doctorul Ion Naşcu, fost fruntaş al nostru, membru în comitetul local, fără a-şi înainta demisia de la noi, s-a înscris în partidul guvernamental. A fost primit cu unanimitate şi cu alai. Nici nu se putea altfel : guvernul n-are oameni în organizaţiile lui de la noi, are numai ciurucuri. Iată aici dovada care nu mai lasă loc nici unei îndoieli.
Ilarie Zopîrţan scoase din buzunar o hîrtie dactilografiată şi începu a citi, eu glas plîngător şi strident, cu totul străin de glasul lui obişnuit, procesul-verbal de primire a lui Ion Naşcu în partidul guvernamental. Membrii comitetului se mirară de vocea lui schimbată, de tonul afectat, şi pe-o clipă se priviră întrebători. Se iviră chiar şi zîmbete nestăpînite în colţul gurilor.
Nimeni nu se arătă surprins de cuprinsul procesului-verbal.
—	Nu era nevoie de atîta taină, începu preşedintele Petru Bumbea, care nu-şi mai putea înghiţi ofensa şi nemulţumirea. Nu era nevoie nici de uşi încuiate. Tot oraşul ştie de cîteva zile ce ne spui dumneata acum. Ba am şi început represaliile cuvenite împotriva familiei. Şi toate acestea în chip firesc, fără nici o sofisticărie. La ce bun atmosfera asta conspirativă ? Că doar nu mai e nici un secret pentru nimeni. Şi, la urma urmelor, de ce-i dăm atîta importanţă ? Avem şi noi, cei din Zăvorîţi, un fripturist. Ei şi ? De marcă, e adevărat. Dar, în sfîrşit, alte organizaţii nu au ? De ce n-am avea şi noi fripturistul nostru ? Şi voi adăoga : Mireasma fripturii a ademenit pe un nou-venit, nu pe un băştinaş din Zăvorîţi. Aşa că Ion Naşcu putea face foarte bine frip-turism şi în altă organizaţie. Sînt oameni predestinaţi. Şi iarăşi, nu înţăleg ce rost au toate vălurile astea sub care vrei să lucrăm, domnule director, după ce în Vatra veche l-ai declarat, urbi et orbi, trădător fripturist. Dealt-
342
fel, domnilor, ţin să declar, sfîrşi Bumbea sufocîndu-ser că pînă acum nu s-a discutat nimic oficial. Eu, domnilor, în calitatea mea de preşedinte, declar şedinţa deschisă.
Ilarie Zopîrţan, ca şi cînd apostrofa preşedintelui nu i-ar fi fost adresată, încreţi fruntea şi zise :
—	De acord cu domnul preşedinte, dar nu în toate. Domnilor, alta e bănuiala şi alta e realitatea. Eu, cînd am publicat articolul, aveam numai bănuieli, dar nici o probă.
—	Atunci, de ce l-ai atacat pe Naşcu ? întrebă Bumbea.
—	Domnule preşedinte, dar nu înţălegi ? Era vorba de tactică. îmi ziceam : Poate nenorocitul de doctor n-a ajuns încă să facă pasul fatal. Şi aşa, atacîndu-1, să-l înfricoşez, să-l împiedec. Cred că nici unul dintre noi, sincer fiind, nu se poate bucura de piererea unui membru de talia lui Naşcu ! Adevărat ?
■— Foarte adevărat, se răspunse în cor.
—	Ei bine, continuă Zopîrţan, atacîndu-1, voiam să-l opresc pe loc. Să-l fac să vadă la ce are să se aştepte din partea noastră dacă ne părăseşte. De multe ori oaia rătăcită trăbă trasă cu cîrligul, chiar dacă va să-i smulgi un smoc de lînă. Acum, că faptul e consumat, şi încă se poate pune întrebarea, bineînţăles, sub raport tactic Şi anume — vă rog, să fiţi foarte băgători de samă ! E cazul să-l atacăm frontal, ca pe unul pe care l-am pierdut pentru totdeauna, sau e mai nimerit să folosim mijloace de persuasiune pentru a-1 aduce înapoi ? în ce priveşte faptul în sine, nu mai încape nici o discuţie. Realitatea spune : trădare împreunată cu fripturism. Ion Naşcu, cu sufletul, nu ne mai aparţine ! Şi nu ne va mai aparţine niciodată. Consideraţie în partid el nu mai poate avea în veci de veci şi pururea. Afirm cu mîna pe sufletul meu că fostul prim-ministru, şeful nostru, domnul Ilie Berbecaru, nu-1 va ierta niciodată, chiar de-ar trăi şi-ar mai aduce servicii partidului încă o sută de ani. Din punctul acesta de vedere să fim liniştiţi : Ion Naşcu nu va mai lua nimănui locul în partid.
Dar, domnilor, politica nu se compune numai din principii. Politica este totodată, trăbă să fie, şi o tactică. Mai ales o tactică ! De aceea vă întreb : Nu ar fi bine
343
pentru partid să-l putem avea pe Ion Naşcu şi pe mai departe între ai noştri ? Cu numele, cu trupul, cu contribuţia lui, nu altminteri ! Nu ar fi o tactică bună să încercăm să-l readucem în partid ? Mai ales că postul de medic al spitalului judeţean, pentru care a fripturisit, nu-1 va căpăta aşa uşor. Mai ştim şi noi cîte ceva ! Pentru acel loc s-a ţinut concurs încă sub guvernul nostru. Au reuşit, pe lîngă Naşcu, oameni cu mari protecţii. Protecţii, domnii mei, de care se împiedecă orice guvern.
Aşadar, rezumîndu-mă, iată problema ce ni se pune : îl tratăm de azi înainte ca pe un trădător infam, cum şi este, ori ca pe o oaie rătăcită, cum şi poate fi ? Iată, domnule preşedinte, pentru ce a fost nevoie de taină şi de uşi încuiate. E vorba de tactica ce vom urma-o. Voi mai adăoga un singur lucru. O trecere atît de importantă în partidul guvernamental, acum, în pragul prăbuşirii regimului, are o mare significaţie în ochii mulţiimii opoziţionale. Cîţi nu vor slăbi din balamale ? Cîţi nu vor zice : Cînd un fruntaş ca doctorul Naşcu, pretin cu şeful, cu toţi fruntaşii, trece în partidul lui Pogonescu, e sămn de lungă opoziţie de-aici încolo, ori cît ar anunţa Vatra veche agonia guvernului. Şi ar putea să însămneze şi mai mult, domnilor : un indiciu pentru factorul constituţional suprem. Să-şi zică — şi e logic : Cînd guvernul recrutează, după trei ani, astfel de personalităţi, şi încă din marea opoziţie, e sămn că massele simpatizează încă cu guvernul lui Petrache Pogonescu. Ergo : îl ţin la putere. Iată, domnilor, pentru ce am crezut necesar să judecăm acest caz în cea mai mare intimitate. Iată, încă o dată, domnule preşedinte, motivul secretului, al uşilpr încuiate. Şi acum, vă rog să vă pronunţaţi !
Ilarie Zopîrţan îşi duse degetele prin părul încîlcit şi asudat şi, aşezîndu-se, îşi aprinse o ţigară.
Se făcu o linişte de moarte în club. Membrii comitetului priveau întins în tavan. Zopîrţan adăogă :
—	Domnilor, trăbă să vă precizez : eu nu m-am pronunţat pentru nici o alternativă a tacticii. Partidul, şeful, nu a dat pînă acum nici o îndrumare. Nu sînteţi, deci legaţi. Puteţi să vă daţi părerea în toată libertatea.
344
Un gînd, aproape acelaşi, trecu prin mintea tuturor : -Un zăpăcit în aparenţă şi un repezit acest Zopîrţan, <lar trăbă să recunoaştem că-i dat dracului ! La cîte nu igîndeşte el ! La toate !»
Chiar şi preşedintele Petru Bumbea se domoli, spu-'îîndu-şi că totuşi directorul, deşi zvăpăiat, are cap şi prevedere politică.
Dar şi alt gînd încolţi subit în capetele lor : Nu e de crezut ca într-o chestiune aşa de mare şeful să nu-i fi Irimis vreo ştafetă lui Zopîrţan. Sau lui Traian Marcu, consilierul intim. S-ar putea ca problema asta a tacticii să fie pusă numai pentru a citi mai bine în sufletele membrilor din comitetul local : Cine e gata să ierte ? Cine e intransigent ? Hm ! A răspunde nu e lucru uşor ! Poate că de răspuns atîrnă viitorul fiecăruia în partid.
—	De, oftă preşedintele, într-o chestiune aşa de esenţială cred că ar trebui întrebat comitetul central, sau chiar domnul preşedinte Ilie Berbecaru.
Toţi membrii prezenţi aprobară numaidecît, cu multă însufleţire, propunerea cuminte a preşedintelui. Pentru această soluţie fericită care-i scutea de răspundere îl felicitau în gînd chiar şi membrii care nu-1 puteau suferi.
Ilarie Zopîrţan stăruia să audă şi alte păreri. Dar membrii comitetului se înglodară cu toţii, încîntaţi, în propunerea preşedintelui.
—	E cuvîntul din urmă al comitetului ? întrebă gazetarul c-un fel de furie.
—	Cel din urmă şi cel dintîi.
—	Ei, este şi acesta un răspuns, zise ironic Zopîrţan. Dar, vă mărturisesc, nu cel mai fericit pentru organizaţia noastră. Nu cel mai onorabil pentru o cetate a partidului, cum e oraşul Zăvorîţi. Votul dumneavoastră însămnează că nu avem nici o iniţiativă, nici curajul hotărîrilor şi al răspunderilor- Fără a mai pomeni de puterea de discernămînt, care a dat fiasco complet prin răspunsul dumneavoastră. Hei ! E uşor să pui toată sarcina pe umerii preşedintelui ! El să judece ! El să hotărască în toate, să aibă cap şi voinţă pentru toţi. Dar cine procedează aşa, îşi dă, indutabil, un certificat de pauperitate ! Domnilor, nu mai discut, nu mai insist.
345
Veţi avea într-un sfert de oră euvîntul centrului. El nu va mai fi însă un cuvînt, va fi un ordin. îl veţi executa, necondiţionat, întru toate.
—	Da, da ! Executăm !
—	Bun ! Cineva să încuie uşa după mine	şi să	n-o
mai descuie pînă nu se vor	auzi şapte	bătăi	rare.	Mă
duc să vorbesc, de la telefonul redacţiei, eu centrul.
Zopîrţan plecă furtunos. Uşa fu încuiat! din nou.
■—■ Cum să vorbească la telefon despre o chestiune aşa de delicată ?! întrebă unul, rupînd tăcerea ce se în-stăpînise după ieşirea lui Zopîrţan.
—	Se vede că se înţăleg prin aparatul «Hughes», răspunse cineva.
■— Aparatul de care vorbeşti dumneata e pentru telegrame secrete. Da’ parcă la	telefon nu	poţi	vorbi	aşa
ca să nu te-nţăleagă cei ce	te pîndesc	? Sînt cuvinte
secrete, domnule !
—	Eu îmi pun capul, zise altul, că directorul nu va vorbi cu nimeni. îşi are el de mai demult instrucţiunile.
—	Ba s-ar putea să n-aibă nici o îndrumare, ci să iscodească din capul lui metoda, şi s-o dea ca venită de la centru. N-a mai făcut el năzbîtii d-astea ?
Apoi începură să discute despre fripturismul lui Nacşu.
Ilarie Zopîrţan, în loc să meargă la redacţie, trecu drumul la cea mai apropiată berărie şi nu se mişcă de pe scaun pînă nu supse două halbe, fumînd ţigară după ţigară.
Trecu mai bine de o jumătate de ceas de la plecarea lui, cînd, deodată, se auziră şapte ciocănituri în uşa clubului.
—	Iată, domnilor, rezultatul. Centrul ordonă o tactică cuminte. Numirea — au informaţii la centru — nu s-a făcut încă, şi nici nu-i nădejde să se facă în cîteva zile. Deci qui habet tempus, habet vitam. Nu am greşit începînd boicotul prea devreme. Va trebui să facem toate încercările să-l readucem pe doctor eu trupul în mijlocul nostru. Oricît v-ar părea de paradoxal şi con-
346
1	ra spiritului ce călăuzeşte partidul nostru, o delegaţie 'Iintre noi va trebui să meargă la ministrul Sănătăţii ••ă-i arate că spitalul judeţean e al judeţului întreg, şi că acolo trebuieşte numit un doctor cu vaste cunoştinţe. Delegaţia îi va arăta că doctorul Naşcu nu atinge măsura cerută. Că-i un biet doctor de ţară. Nu avem ce face ! Trăbă mai întîi să împiedecăm numirea. Dar în cea mai mare taină ! Dacă va avea odată numirea, nu-i va mai păsa de nici un atac. îl cunosc eu. E încăpăţînat ca un catîr, deşi pare foarte liniştit. Cît timp va lucra delegaţia, cei de-acasă îl vor trata pe Naşcu şi familia ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Vatra veche nu va sufla un cuvînt, chiar dacă Românismul ar publica vestea despre intrarea lui în partidul guvernamental. Trăbă să luăm contact cu guvernul. Lucru neplăcut, imoral chiar, dar, domnilor, în politică scopul scuză mijloacele.
—	Cu neputinţă, răspunseră într-un glas părintele Vartolomei şi directorul liceului, cei care făcuseră în taină acest drum.
—	Aţi declarat că vă supuneţi, tună Zopîrţan. Eu aduc ordinul centrului. Aici nu se mai discută ! înţăleg că părintele apără morala, dar în tactica politică e invers, ca să spun aşa, şi e bine să-i lase pe laici să hotărască. Dacă nu vom reuşit prin persuasiune să-i oprim numirea,, vom lua, domnilor, taurul de coarne. Vom arăta opiniei publice ce ciurucuri adună guvernul.
Se alese o delegaţie formată din şase persoane, în frunte cu preşedintele Bumbea. Zopîrţan nu întră în comisie — spunea că-i rău văzut de guvern —, dar le promise să-i însoţească şi el în capitală. Zece membri ai comitetului local fură însărcinaţi să ia cel mai prietenos contact cu doctorul Naşcu şi familia. Vatra veche primi ordin să nu mai sufle un cuvînt în legătură cu Naşcu, ci, număr de număr, să alarmeze publicul cu agonia guvernului şi să-l convingă că urmaşul lui Petrache Pogonescu nu poate fi altul decît Berbecaru.
Misiunea — nici pentru delegaţie, nici pentru ceilalţi — nu era uşoară. Casieria organizaţiei nu avea o para chioară. Membrii delegaţiei împuşcau leul, deşi aveau case în oraş. Şi nu mai pica nimic de nicăieri, nici pentru partid, nici pentru gazetă.
347
Pînă adunară, din colecte — mai ales de la cîţiva negustori din oraş —, cheltuiala de drum pentru o delegaţie aşa de mare, trecură nouă zile.
In vremea aceasta, cei însărcinaţi să ia contact cu familia Naşcu îşi pierdură vremea degeaba. Doctorul nu se înapoiase. Domnişoara şi tînărul Naşcu plecaseră din oraş, şi nimeni nu ştia unde. Doctoriţa sta zăvorîtă în casă şi nu vroia să primească pe nimeni.
Delegaţia stătu în capitală trei zile. Nu fu primită nici la preşedinţie, nici la Ministerul Sănătăţii. Consiliile de miniştri se ţineau lanţ, pe teme de politică externă, şi nimeni nu avea vreme să primească delegaţia, mai ales pentru că venea din Zăvoriţi. Acolo era centrul puterii lui Ilie Berbecaru, şi guvernul nu avea chef să-i vadă şi să-i asculte pe reprezentanţii partidului de opoziţie. Mai ales că opoziţia lui Berbecaru era intransigentă, violentă şi proorocea mereu căderea iminentă şi imediată a guvernului.
Totuşi, la intervenţia unui politician bogat din capitală, membru marcant în partidul lui Ilie Berbecaru, delegaţia fu primită de către secretarul general al Ministerului Sănătăţii Publice. Dar nu reuşi să obţină nici un rezultat. Secretarul general era în toane rele. li ascultă distrat şi spuse că nu-şi aduce aminte despre un «caz Naşcu».
Înainte de a părăsi capitala, datorită stăruinţei lui Zopîrţan, delegaţia fu primită de Ilie Berbecaru, care le promise că va vorbi el însuşi cu primul-ministru.
Cei şase făcură calea-ntoarsă ; directorul Vetrei vechi rămase însă «pentru a aduce rezultatul». Motivul adevărat era însă altul. El ştia că Berbecaru, neavînd relaţii personale cu primul-ministru, nu va face intervenţia promisă. Dar nu se putea întoarce la Zăvoriţi cu punga goală, căci trebuia să-i plătească pe creditori, care-1 ameninţau că nu-i vor mai furniza pe datorie hîrtia zilnică, şi pe muncitorii tipografi, hotărîţi să facă grevă dacă nu li se va plăti salariul. Şi Berbecaru îi făgăduise să obţină nişte fonduri de la casieria partidului.
Intre timp sosi în Zăvoriţi Ion Naşcu. Doctorul puse un bilet la poartă : «Din cauză de boală consultaţiile
348
sînt suspendate pînă la alt aviz», şi se zăvori în casă cu doamna Aurora. Vreo două zile se petrecură scene tracice în intimitate. Soţia îl acuza că n-a ştiut cum să exploateze situaţia, că se pare că aşa e soarta lui : cu pînea şi cuţitul în mînă, să moară flămînd.
—	Cum ai putut veni acasă cu mînile goale, cînd ai avut în mînă biletul cu ordin de la primul-ministru, pentru numirea ta ? Cine altul, în locul tău, ar fi suferit o astfel de înfrîngere ? Cum ? Sînt mincinoşi şi ticăloşi şi ăştia de la putere ? Dar tu ce-ai crezut ? Că sînt sfinţi ? Desigur, îşi au şi ei oamenii lor mai vechi. Dar aici era vorba de-o achiziţie preţioasă pentru guvern ! Ce?! Nu mai vreai să faci nimic?! Dar cum îţi închpui că ai mai putea trăi în Zăvoriţi ? N-ai cetit articolul din Vatra veche cu «doctoraşul» ? Dacă l-ai cetit, ce mai stai pe gînduri şi nu te înapoiezi imediat în capitală ? Cum ?! Nici în Zăvoriţi, nici în capitala de judeţ?! Dar unde? Intr-alt oraş, cu totul străin?! Aoleo ! Asta-i vorbă de om cuminte ?! într-un oraş unde nu te cunoaşte nimeni, unde n-ai nici o clienteală, unde nu se face politică ? Dar ce crezi, că acolo, oriunde ai merge, nu sînt doctori ? Că te aşteaptă pe tine ? O să mai poţi tu concura cu doctorii tinări, pe care îi vei întîlni oriunde te vei duce ? Eşti prea încrezut în puterile şi-n cunoştinţele tale !
Nu trecu o săptămînă de la întoarcere, şi doctorul Naşcu citi în Românismul înştiinţarea despre noul concurs pentru obţinerea locului de ia spitalul judeţean. Pînă acum tot mai nădăjduia. Dar acum se isprăvise : el, la noul concurs, nu va participa, de-ar şti că ajunge tăietor de lemne pentru tot restul vieţii. Cînd îi făcu această declaraţie consoartei sale, doamna Aurora se îmbolnăvi în toată legea.
Celor din Zăvoriţi le scăpă din vedere înştiinţarea despre concurs. Nici chiar Zopîrţan nu-1 citi. înapoiat în Zăvoriţi cu grăunţe pentru gazetă, pentru o săptămînă, două, el vesti celor din delegaţie că şeful a intervenit la primul-ministru, care, duşman de moarte, nici nu a voit să audă : «I-am promis omului, ce vreai ? Să-mi calc euvîntul de prim-ministru ?», aşa i-a răspuns. Auzi ! Parcă nu-1 mai călcase de mii de ori !
349
Membrii delegaţiei nu părură surprinşi de rezultat. Ei erau cu toţii încredinţaţi că nu au fost primiţi în audienţă fiindcă soarta lui Naşcu era hotărîtă : era numit, sau în preajma numirii. Guvernul nu era dispuns să piardă un om ca Naşcu.
încercară, mai întîi, să se apropie de doctor. Cîteva bilete prieteneşti îl întrebau de sănătate. Urmară scrisori închise, pe urmă recomandate. îi scriau ea şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Cu mare prietenie, cu stimă, cu multă consideraţie. Unii îi propuneau un loc de întîlnire neutru.
După ce apăru anunţul cu noul concurs, doctorul Naşcu nu rămase nesimţitor la aceste răvaşe. De prietenie intimă nu mai putea fi vorba. Cei din Zăvorîţi nu vor uita trădarea. Dar poate tot ar mai fi posibil să ră-mînă aici, să-şi reia consultaţiile ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Poate că, atîta timp cît îl vor mai putea folosi, localnicii nu se vor obrăznici.
Dar cînd îi spuse doamnei Aurora acest gînd ai lui, ea îşi făcu calabalîcul şi plecă la soră-sa, unde erau şi copiii.
Atunci se întărită şi el	şi le răspunse amicilor dîn-
du-şi în scris demisia	din	partid şi anunţîndu-i	că în
curînd va părăsi şi oraşul.
Pentru organizaţia	din	Zăvorîţi era limpede	acum
că	Naşcu sau e numit,	sau	e în preajma numirii.	Desi-
gur, doamna Aurora plecase pentru a pune în ordine noua locuinţă. Şi fură toţi de acord cu Zopîrţan cînd acesta spuse :
—	Ultima încercare de a-1 reţine pe doctorul Naşcu este atacul frontal. Să-i arătăm guvernului că lăcomeşte la ciurucurile altor partide. Poate va reveni !
Şi începînd de-a doua zi, deschise o rubrică permanentă, pe trei coloane, în pagina întîia din Vatra veche. la mijloc, intitulată fripturismul doctorului ion NAŞCU( zi de zi cu alte subtitluri senzaţionale.
Campania ţinu două săptămîni. Din fiecare număr se trimiteau recomandat tuturor miniştrilor cîte cinci exemplare. Articolele despre doctorul Naşcu erau încadrate cu creion roşu şi albastru.
350
In aceste reportaje, Ilarie Zopîrţan se întrecu pe sine însuşi. Din bietul Ion Naşcu nu mai rămînea, după fiece articol, decît un ciuruc. Cele mai neînchipuite calomnii ii fură aruncate în faţă ! Era venitură în Zăvorîţi, nimeni nu-i cunoştea părinţii ! La liceu furase umbrela unui coleg şi un briceag din servieta altuia. La universitate a trăit numai în mediul minoritarilor, neavînd nici un contact cu studenţii români. Ba chiar îşi scria numele «Nasko». Fiind greu de cap şi leneş, voia, în chipul acesta, laş şi trădător, să-şi cîştige bunăvoinţa profesorilor. Totuşi i-au trebuit patrusprezece ani pînă a luat titlul de doctor. Aici, în Zăvorîţi, s-a ţinut scai de partid. Nereuşind să-şi facă singur o clientelă, a cerut partidului să-l ajute, şi partidul i-a creat o clientelă cu care acuma se putea lăuda. Nimeni nu a ştiut pînă acum ce onorarii lua de la bolnavi. Acum se putea spune în toată libertatea : îi jefuia. I-a cerut partidului să-l facă inspector general sanitar. Ba, la un moment dat, >e gîndea şi la secretariatul general din Ministerul Sănătăţii. Dar partidul şi-a dat sama că are de-a face cu un neisprăvit şi nu i-a încredinţat funcţiile de răspundere la care rîvnea. Nu era în stare să pună nici măcar un diagnostic. Din cauza tratamentelor greşite pe care le-a recomandat, muriseră vreo zece tineri, plini de viaţă. Ba, şi mai mult ! Pentru cîteva zeci de mii provoca avorturi doamnelor din elita oraşului, şi nu se dădea în lături să ceară, de la slujnice, pentru acelaşi serviciu, sute de lei. Şi iată, după un astfel de om umblă cu limba scoasă guvernul ! După ciurucurile altor partide ! Vor să-l numească la spitalul judeţean. Halal de bolnavii judeţului, de-acum încolo ! Dar nu ! Aici are şi poporul un cuvînt. El, poporul, se va opune crimei. Locuitorii unui judeţ nu sînt zestrea unui guvern, ci sînt cetăţeni liberi ai patriei libere şi constituţionale. Va cuteza guvernul să facă o astfel de numire ? Ori, dacă a făcut-o, va îndrăzni să n-o anuleze ?
Articolele fură atît de senzaţionale şi de violente, încît îi îngroziră chiar şi pe cei mai credincioşi aderenţi politici ai lui Ilie Berbecaru. Părintele Vartolomei şi directorul liceului, ştiindu-se vinovaţi de intervenţii pe lîngă guvern, nu mai puteau dormi nopţile. Dacă vor fi
351
descoperiţi, nu vor fi trataţi la fel ? Dumnezeu să ferească şi pe duşman să ajungă sub condeiul lui Ilarie Zopîrţan, cerberul intransigenţei politice a partidului ! Cum ? Se putea scrie aşa despre unul care pînă ieri fusese tovarăşul lor, un om cu care se mîndreau ? Toată lumea ştia că Vatra veche minţea şi calomnia, că se dădea la om şi-l scuipa în faţă. Dar să cuteze a publica asemenea nimicuri despre doctorul Naşcu ?! Cum ? Scopul politic scuză orice mijloace ? Dar nu-şi da sama Zopîrţan că, încondeind astfel pe un fost tovarăş de luptă, aruncă cu noroi în propriul partid ? Dacă Naşcu e o astfel de canalie, şi partidul a ştiut, nu s-a dezonorat pe sine însuşi ţinîndu-1 în rînduriie sale ?
Toată lumea era îngrozită de campania furibundă întreţinută de Zopîrţan. Dar nimei i nu cuteza nici măcar să-l îndemne la temperare, necum să i se opună.
Gazeta îşi mări tirajul. Unele reportaje fură reproduse, cu indicarea izvorului, în ziarele din capitală, iubitoare de senzaţie.
O contraacţiune începu în gazeta locală a guvernului, Românismul, care înscrise o rubrică permanentă cu titlul turma lui berbecaru FURIOASĂ CA-ŞI pierde BERBECII ŞI RĂMÎNE NUMAI CU OILE RÎIOASE,
Directorului Virgil Petrescu, de la Românismul, îi fu foarte uşor să combată şi să dovedească reaua-credinţă a lui Ilarie Zopîrţan. Căută colecţia Vetrei vechi din ultimii ani şi puse pe două coloane laudele de altădată şi calomniile de azi, referitoare la persoana doctorului Ion Naşcu. în comentariul pe care îl adăoga scria că numai dezastrul produs de plecarea lui Naşcu din partidul zăvorit aii lui Berbecaru a putut întuneca mintea lui Zopîrţan într-atît încît să-l facă să uite ceea ce însuşi scrisese altădată. Arăta că acţiunea Vetrei e criminală prin gravele şi nemaiauzitele calomnii împotriva doctorului Naşcu. Oraşul întreg, toţi cetăţenii, erau martori că doctorul Naşcu nu s-a îndeletnicit în viaţa lui cu provocarea de avorturi. Dar astfel de criminali sînt în partidul lui Berbecaru, el însuşi un provocator de avorturi politice. Fiindcă orice întreprinde, în politică, avortează, «înnebuniţi de insuccese şi chinuiţi de halucinaţii din pricina lungii opoziţii care-i înfometează, berbecarii
352
şi-au pierdut şi ultima fărîmă de bun-simţ. Noi denunţăm crima şi pe criminali. Pentru unii ca aceştia ar trebui introdusă pedeapsa cu moartea. Cînd sînt în opoziţie nu mai au nimic sfînt. Negustori de rînd, ei sint gata să vîndă şi să cumpere patria oricînd, numai pentru a fi la putere. Noroc că guvernul veghiază la destinele ţării şi că-i pune cu botul pe labe de cîte ori îi scutură frigurile opoziţiei flămînde. Nici de data aceasta acţiunea lor criminală nu va reuşi. Afirmăm, cu tărie, că întreaga campanie e pornită numai pentru a împiedeca numirea distinsului medic şi chirurg Ion Naşcu la spitalul judeţean.»
Aşa şi altfel combătea Românismul. Intraseră în joc, cu aprecieri elogioase pentru Naşcu, preşedintele organizaţiei judeţene, senatorul Ion Maior, şi membrii comitetului judeţean, devenind cu toţii colaboratori asidui ai Rom,ănismuliii.
Se treziră din nepăsarea lor întru cele politice, după amara lor experienţă din Zăvorîţi, protopopul Şoldea, directorul de şcoală primară Pîrvu şi pantofarul Dăn-cică — cu toţi exilaţi din Zăvorîţi de intransigenţa sectară a celor din oraşul lui Ilie Berbecaru —, şi făceau declaraţii în Românismul, arătînd că în viaţa lor n-au cunoscut om mai bun, doctor mai corect şi mai priceput decît Ion Naşcu.
După întîiul articol din Vatra veche, doctorul Naşcu deschise un proces de calomnie împotriva ziarului şi se jură să nu-1 mai citească. Scrise familiei să fie liniştită, că în curînd le va da veşti bune. Şi după ce concedie servitoarea pentru o săptămînă, încuie casa, zăvorî poarta şi luă trenul. Nu spre Bucureşti. Spre alt oraş din vechiul regat, pe care-şi pusese demult ochii. Se trezise în el toată energia de om liniştit, sănătos şi robust. Nu-i mai păsa de ce scria Vatra veche. Ajunsese să-i dispreţuiască pe toţi politicienii din oraş, din capitală şi din iumea întreagă.
într-o săptămînă aranjase totul pentru mutare. Dăduse anunţuri în ziare. închiriase o casă bună în piaţă. Se simţea întinerit. Mai avea de aranjat ceva şi la Bucureşti, şi se opri în capitală o zi. Familia era avizată să-l aştepte în Zăvorîţi.
353
In restaurantul gării, unde întrase să ia un ceai, se izbi de advocatul Munteanu, marele elector al guvernului. Picase şi el acum, şi tot pentru un ceai întrase în restaurant.
Munteanu păru foarte surprins şi nedumerit cînd îl văzu pe Naşcu într-o atît de bună dispoziţie.
—	De unde vii ?
—	Lipsesc de-acasă de vreo. săptămînă.
—	Hm ! Aşadar nu ştii nimic ?
—	Ce să ştiu ?
—	Spurcata campanie ce o duce Vatra veche împotriva ta. Eu n-am ştiut pînă asară. Am cumpărat de la chioşcul unei gări vreo cinci numere consecutive. Nici dracu’ n-o cumpără. Am fost dus în provincie, am participat la un congres. Aşa că abia acum aflai.
—	Eu am văzut întîiul articol. Le-am intentat proces de calomnie.
—	Ha?! Proces?! Las’, că o să mai vorbim noi de asta. Dar ascultă, Naşcule ! De ce nu mi-ai scris ? De ce nu m-ai anunţat că ai trecut la noi ? De ce nu mi-ai dat un telefon că ai dificultăţi cu numirea ? Sau ai acum ■numirea ?
—	Nu o am. Şi nici nu-mi mai trăbă.
—	Dar ce s-a întîmplat ?
Naşcu îi [povesti la repezeală ce păţise.
—	Cum ?! Cu concurs ? Ce prostie ! Bine, frate, şi tu să nu mă anunţi ?! Nu ştiai ce trecere am eu la guvern, cînd e vorba de-o cauză dreaptă ?
Ion Naşcu parcă se trezi dintr-un vis. Adevărat ! Cum de nu se gîndise la Munteanu ? Cum de nu i-a venit în minte, cînd patru dintre noii coreligionari politici îi ceruseră de-acasă intervenţia pe lîngă marele elector ? Are dreptate şi biată nevastă-sa ! N-are simţ practic ! Parcă trăieşte pe altă lume.
—	Ei, regret acum şi eu, suspină Naşcu. Nu ştiu cum nu m-am gîndit la tine. Dar acum e prea tîrziu !
—	Ba defel !
—	Mi-am şi închiriat o casă în X.
—	Vei replăti arvuna îndoită.
—	Dar înţălege, nu mai pot întră încă o dată în concurs.
354
—	Ce concurs ? Cine vorbeşte de concurs ? Parc-ar fi nevoie de concurs !
—	Dar e publicat oficial !
—	Se va retrage publicarea. E ilegal. N-ai participat la concursul trecut ?
—	Da, am luat şi eu parte. Şi am reuşit.
Munteanu, cum şedea alături şi sorbea ceaiul, începu
să-l bată c-o mînă grea pe umăr :
—	Neglijenţa sau neîndrăzneala asta n-am să ţi-o iert niciodată ! Auzi dumneata ! Pretinul de pe băncile şcolii să nu-mi ceară o mică intervenţie ! Căci, îţi spun, e un fleac ce mi-ai fi cerut : o numire într-un post pentru care eşti pregătit şi pentru care ai dat şi concurs. O nimica pe lîngă alte intervenţii ce trăbă să fac. Şi pentru cine ? Pentru oameni cu care n-am avut nimic de împărţit în viaţă. Tu însă, nu ! Să birui singur ! Amice, în politică nu mai birui azi singur, ci numai cu gloata. Eşti ascultat numai cînd vorbeşti în numele mulţimii. E o mizerie, o anomalie, desigur, dar e aşa. De-o pildă, ce au alegătorii, pe care îi mişc cu degetul meu cel mic în trei judeţe, cu numirea ta ? Nici capul nu-i doare ! însă ei îmi dau tăria ce-o am. Acum, dacă sîntem în acelaşi partid, pot să-ţi spun. Primul-ministru e un om nevinovat, dar prea bun şi cam uituc. Făgăduieşte în dreapta şi-n stînga şi n-are cum ţine minte atîtea nume. Iar cei mici, miniştrii diferitelor resorturi, au şi ei clientela lor, şi foarte numeroasă.
Ion Naşcu se întunecă. Aşadar, chiar şi cu protecţia lui Munteanu va fi greu să fie numit ? Adevărat că se hotărîse să se mute în X şi îşi închiriase o locuinţă, dar acum îşi dă sama că i-ar plăcea mai mult dacă ar fi numit la spitalul judeţean. Ar avea, oricum, un salariu fix ; unde mai pui şi bucuria de-a ieşi biruitor în lupta cu cei din Zăvoriţi. Şi, mai presus de toate, presimţea că nevastă-sa nu s-ar fi învoit să locuiască în oraşul X.
Munteanu plăti pentru amîndoi, şi, nevoind să ia în samă protestele lui Naşcu, îl sili să între cu el în aceeaşi maşină şi traseră la acelaşi hotel.
—	Ascultă-mă, amice : la ceasurile două să mă aştepţi la «Trocadero». Azi e miercuri şi se serveşte acolo
o ciorbă de burtă cum nu se mai află. O să-ţi predau decretul de numire. Nu ! Nu e nevoie să mai vii şi tu. Aranjez eu totul. Şi, afară de asta, eu o să mai alerg pe la vro patru ministere.
Fără să-i mai asculte protestele, întră în ascensor şi fu condus la camera lui obişnuită.
La ceasurile două şi zece minute, Munteanu sosi la restaurant şi-i întinse lui Naşcu un plic deschis, ca şi cînd i-ar fi dat o gazetă pe care a citit-o. Era numirea la spitalul judeţean, cu o adresă către prefectură în care se arăta că locuinţa din curtea spitalului se va pune la dispoziţia domnului doctor Ion Naşcu, care e om cu familie, iar medicul primar, fiind necăsătorit, va trece în altă locuinţă.
Ion Naşcu îi strînse îndelung mîna.
—	Nu ai pentru ce-mi mulţămi. Ţi-am spus că-i un fleac. Altceva ar fi, de pildă, dacă te făceam secretar general, ori poate şi mai mult, director la serviciul personalului. Ai spus să ne ţină ciorba fierbinte ?
Nu apucă să răspundă Naşcu şi se înfăţişă chelnărul.
—	O servim în clipa asta.
Munteanu nu mai zise un cuvînt pînă nu înghiţi toată ciorba. Comandă vin cu apă minerală.
•—■ Acum, iubite, să-mi spui ce ne facem cu canalia aceea de Zopîrţan şi cu tovarăşii lui ?
—	Le-am intentat proces de calomnie.
Munteanu rîse puternic.
—	Ce copil eşti ! Da’ cînd ai văzut tu pe cineva condamnat pentru calomnie ?! Dacă eu n-am putut ajunge la judecată ! Se amînă pînă vine amnistia acestor delicte. Tu ai cetit atacurile ?
—■ Numai primul articol.
—	Foarte bine ai făcut. Nici să nu le ceteşti. E o spurcăciune ! E o metodă ce caracterizează perfect partidul lui Ilie Berbecaru şi pe el însuşi, că doar Zopîrţan e mîna lui dreaptă. E o josnicie fără păreche ! închi-puieşte-ţi, afirmă că ai stat la universitate vro patrusprezece ani, mi se pare. Tu, care erai între primii studenţi ! Şi că nu aveai relaţii cu studenţii români, ba că
356
şi numele ţi-1 scriai Nasko. Păi bine, pentru asta n-am i-'ă-l iert eu pe Ilarie Zopîrţan. Dar n-ai fost tu preşedinte la «Petru Maior», în Budapesta ? Hm ! De cînd am cetit fiţuica aia mă tot gîndesc cum să-l prind pe Zopîrţan cu oamenii lui într-un loc bun. Socotesc că mai potrivit ar fi să-i chem prin prefect, să-şi arate plînge-rile pe care le formulează împotriva ta pentru a nu fi numit la spital. Ca şi cînd ministerul, răscolit de articolele din Vatra veche, ar voi să înceapă o anchetă... Da, da ! o să pun eu lucrurile la cale. Tu nu ai nici. un amestec. Nu ştii nimic. Ptii ! Ce lecţie o să le mai dea oamenii mei ! Să n-o uite cît vor trăi !
Peste cîteva zile, cei şase membri ai delegaţiei care fuseseră în capitală, împreună cu directorul Vetrei vechi, fură citaţi la prefectura judeţului pentru a se consemna într-un proces-verbal pirile lor împotriva lui Ion Naşcu.
Primind citaţia, Ilarie Zopîrţan deveni dintr-odată foarte circumspect. Nasul lui, care adulmeca din depărtare intrigile politice, îl avertiză că în spatele acestui proces-verbal se ascunde ceva suspect. Ce anume, nu-şi putea da sama, dar graba prefectului de a-i chema nu era în firea lucrurilor. Cum ? Campania lui de presă împotriva doctorului Naşcu să. fi fost chiar atît de eficientă încît ministerul să fi ordonat o anchetă ? Pe temeiul celor scrise într-o gazetă de opoziţie ? Nu se poate ! Prea ar fi mare succesul. Hm ! E adevărat, acuzaţiile erau grave, campania de presă fusese bine condusă, şi apoi el însuşi ceruse, în ultimele numere ale Vetrei, o anchetă, deşi, cerînd-o, era încredinţat că nimeni n-o va ordona.
Ceilalţi însă jubilau, zicîndu-şi că era cu neputinţă ca violenţa atacurilor împotriva lui Naşcu să nu fi îngrijorat guvernul demisionar, determinîndu-1 să ia o atitudine mai rezonabilă faţă de opoziţie. însufleţirea lor avu darul să-mprăştie bănuielile lui Zopîrţan, astfel că plecară cu toţi spre capitala judeţului.
Ceea ce nu le convenea era ora de audienţă ce le fusese fixată : la patru după-amiază, aşa că, pînă la mie-zul-nopţii, nu mai aveau tren către Zăvoriţi.
357
Interogatoriul dură pînă sara tîrziu, la ceasurile nouă. Fură, dealtfel, primiţi cu amabilitate şi cu toate onorurile cuvenite, iar în procesul-verbal încheiat se înscriseră toate pîrile şi argumentele lor împotriva numirii lui Naşcu. Declaraţiile li se citiră, şi fiecare o iscăli pe a sa.
Cînd terminară, erau flămînzi ca lupii. Corespondentul localnic al Vetrei vechi îi aştepta la poartă.
—	Dragă, să ne duci la un restaurant bun, îi zise Zopîrţan. Nu scump, dar bun. Acolo o să-ţi dau informaţii, dacă voieşti să le trimiţi cîtorva ziare din capitală. în Vatra veche o să fac eu reportajul. înţăleşi ?
—	Perfect, domnule director. O să mergem la «Continental». Se mănîncă şi bine şi ieftin.
Cei şase, în frunte cu Zopîrţan şi conduşi de corespondentul local, o luară pe străzi întortochiate. Trecu o vreme pînă ce ajunseră la «Continental». Lui Zopîr-ţar i se păru chiar cam lung drumul pînă la local. Şi nu-i plăcu deloc că străzile nu prea erau luminate.
Dar mîncarea şi băutura bună îi mulţumi pe toţi. Chiar şi pe preşedintele organizaţiei, Petru Bumbea, care luase asupra sa cheltuielile acestei cine.
în salonul restaurantului, la o masă lungă, petrecea o societate veselă. Se părea că ospătau demult. Erau vreo cincisprezece. Păreau meseriaşi, agenţi fiscali sau aşa ceva. Părea că sînt la un aldămaş, căci tot mereu închinau cu unul mustăcios care stătea în fruntea mesei. Alţi clienţi nu mai erau în restaurant.
De la masa lungă se ridică la un moment dat, cu paharul plin, unul mic şi îndesat şi ţinu un toast în cinstea celui din fruntea mesei, căruia i se adresă cu cuvintele : «Domnule şef de sector». în cuvîntare lăudă guvernul şi arătă hotărîrea lor de-a urma prin foc şi prin apă şeful nou ales. După primul orator, se ridică al doilea, care, după ce lăudă pe noul şef de sector, începu să atace partidul advers, pe oamenii din capitala de judeţ ai lui Ilie Berbecaru. Aceştia le-ar fi pus tot felul de piedeci în organizarea sectorului. Au făcut propagandă potrivnică din casă în casă, îndemnînd cetăţenii să nu mai susţină partidul lui Petrache Pogonescu acum, cînd guvernul e pe dric şi ceasurile îi sînt nu-
358
mărate. Mai bine să aştepte puţin pînă ia frînele puterii Ilie Berbecaru. Noroc că Berbecaru avea aici puţini aderenţi în stare să facă o propagandă ca lumea, alfel organizarea sectorului ar fi întîrziat cine ştie pînă cînd.
Al treilea orator spuse că toţi partizanii lui Ilie Berbecaru, din judeţ şi din ţara întreagă, sînt nişte ticăloşi care nu merită a fi luaţi în samă decît cu palma, ta biciul ori, mai ales, cu măciuca. El aruncă ofense grave delegaţiei din Zăvoriţi, condusă de Zopîrţan, pentru că încearcă să dezonoreze pe un om de valoarea doctorului Naşcu.
Cînd se sculă în picioare al patrulea orator, Petru Bumbea făcu semn talului să facă socoteala, deşi nu toţi terminaseră masa. Chelnărul începu să calculeze, dar cu o încetineală de melc. Vorbitorul începu să atace făţiş programul politic al lui Ilie Berbecaru. Numi pe cei din Zăvoriţi «cretini»- şi -«sectari». Spuse că nu erau politicieni, ba nici oameni nu puteau fi numiţi, cînd scoteau o gazetă imundă ca Vatra veche, în care duceau o campanie ţigănească împotriva doctorului Naşcu.
Ilarie Zopîrţan, de cînd începuseră toasturile, mîn-case şi băuse cu noduri. Acum, simţind primejdia apro-piindu-se, făcea mereu semne lui Bumbea să grăbească plata. Dar doi din delegaţie, mai puţin rezistenţi la vin, ascultînd ofensele aduse partidului, se înfuriară, şi cînd oratorul guvernamental îl numi pe Berbecaru «idiot parşiv»-, advocatul Vasile Cîrje, nemaiputîndu-se stăpîni, azvârli cu o sticlă goală spre masa cu banchetul. Sticla se sparse cu zgomot de părete, dar nu răni pe nimeni, însă în clipa următoare toţi cei cincispreze tăbărîră pe delegaţie. Răsăriră ca din pămînt ciomegele — erau acoperite, în adîncitura mesei de biliard, cu o cuvertură cenuşie —, şi începură să-i îmblătească.
Chelnărul dispăru ca prin farmec. Reporterul local al Vetrei vechi pierise din sală îndată după al treilea toast. îi spusese lui Zopîrţan că trebuie să transmită telefonic în capitală informaţiile date. Şi nu se mai îna-poiase.
Zopîrţan, după primele lovituri, năvăli spre uşă cu capul gol, cu părul zburlit. Dar patru inşi îi aţinură calea. Bastoanele mai ales în spinarea lui cădeau.
359
Vreun sfert de ceas fu ca la îmblătitul fasolelor. La început, membrii delegaţiei nu strigau, de ruşine. Dădeau şi ei cu ce apucau. Dar fură covîrşiţi de lovituri şi începură să ţipe, să ceară ajutor.
—	Asta-i ţară constituţională, tîlharilor ? Asta-i regimul democratic cu care vă lăudaţi ? urla directorul Ilarie Zopîrţan.
—	Las’, că vă ştim noi constituţia ! Am văzut-o la alegerile generale, cînd eraţi la putere, strigă lunganul mustăcios care şezuse în fruntea mesei, poreclit «şeful de sector», şi-i repezi un pumn ca o măciucă în ceafă.
Cînd, în sfîrşit, după cîteva ţignale răzleţe, apăru poliţia, Ilarie Zopîrţan, scărmănat rău, mai avu curajul să strige cu glasul lui strident, sugrumat de indignare şi de spaimă :
—	Protestez în numele constituţiei împotriva barbariei acestui regim de dictatură ! Să luaţi la cunoştinţă, domnilor — vorbea oamenilor de la poliţie, doi vlăjgani de feciori —, că această ruşine naţională se va schimba în scandal european !
Zise şi se avîntă să-şi ia pălăria. Vreo trei bătăuşi încercară să-l umfle din nou. Dar interveniră oamenii legii. Toţi ceilalţi din delegaţie săriră în noapte ca în hău, îndată ce poliţia deschise uşa, cu bătăuşii după ei.
Noroc că străzile erau întortochiate şi prost luminate, aşa că bătăuşii mai mult se osteniră alergîndu-i. După o vreme, se întoarseră la restaurantul «Continental».
Poliţia dresă «cuvenitul proces-verbal», dar abia acum se observă că din grupul delegaţiei nu era nimeni de faţă. Prin mărturisirile unanime ale celor prezenţi, cărora li se alătură şi chelnărul, se dovedea că scandalul l-au început cei din Zăvorîţi, că unul dintre ei a aruncat cu o sticlă goală. Se găsi corpul delict
—	sfărîmăturile — şi urma loviturii în părete.
—	Noi, domnule chestor, sărbătoream alegerea şefului din sectorul nostru. Cum ? Da, sîntem organizaţie guvernamentală, explica un tînăr brunet. L-am lăudat pe şef, aşa cum se face la asemenea ocazie, şi am toastat pentru partid şi guvern, criticînd partidul advers,
360
mm iarăşi e lege la aşa ocazii... Pe cînd ne vedeam paşnici de treaba noastră — eram numai la toasturi, încă
11	li începuseră cîntecele —, unul din Zăvorîţi zvîîîr ! cu sticla. Puteam să ne lăsăm ofensaţi acasă la noi ?! Absurd, domnule şef ! Şi aşa a început încăierarea. Dacă oram mai puţini, noi am fi mîncat-o nespălată, că aşa-i in lupta politică : mulţimea hotărăşte, adicătelea majorităţile.
Membrii delegaţiei se adunară, după multe ocoluri si dibuiri, cu mare greutate, speriaţi, la gară. Noroc că trenul pleca tîrziu, altfel l-ar fi pierdut : se rătăciseră în noapte prin uliţele dosnice, neluminate, şi nu se mai ştiuseră orienta.
Îşi luară bilete şi formară un grup compact, dar tăcut ca mormîntul. Ilarie Zopîrţan, pornind de la presimţirea avută înainte de plecare, tot încerca să pătrundă cu gîndul printre întîmplările zilei, să facă o legătură între bănuiala sa şi realitatea din care abia ieşiseră. Dar nu putea. Mereu i se punea de-a curmezişul combinaţiilor sticla ce zburase de la masa lor, lovindu-se de părete. Dacă nu era sticla aceea, concluzia logică ar fi fost uşor de tras : i-au ademenit aici, subt pretextul anchetei împotriva	lui Ion	Naşcu, anume după-amiază,
ca să-i apuce sara	în oraş,	şi au plătit o	ceată de	der-
bedei să-i snopească-n bătaie, după metoda guvernului. Dar oare ar fi sărit aceia la bătaie dacă nu-i provoca Vasile Cîrje ? Iată	că din	cauza acestui	idiot şi-a	firii
lui nervoase nu se	mai poate susţine că	a fost un	atac
banditesc, premeditat de guvern, şi nu poate fi exploatată la gazetă această gravă călcare în picioare a constituţiei şi a libertăţilor cetăţeneşti. Cum să afirmi acum aşa ceva, cînd partidul advers îţi putea dovedi că oamenii lui Ilie Berbecaru au provocat scandalul ? Pri-vindu-i cu dispreţ pe toţi membrii delegaţiei, care-1 convinseseră să vină aici, directorul Vetrei vechi se consuma în sine, ca un foc închis sub spuză. Şi nu-i învrednici cu nici un cuvînt şi după ce se cuibăriră în-tr-un compartiment gol.
Membrii delegaţiei erau frămîntaţi de aceleaşi gîn-duri, căci datorită tradiţiei şi practicii îndelungate de a gîndi în colectiv, aderenţii din Zăvoriţi ai lui Ilie
361
Berbecaru aveau acelaşi fel de-a înţelege şi de a reacţiona la realităţile politice. Nici unul, niciodată, nu se abătuse de la logica politică simplă, lineară a partidului, de care în sinea lui fiecare se temea, dar pe care o adoptase întru totul tocmai de teama de a nu o încălca.
Se vedea limpede că cel care suferea mai mult — deşi cel mai copleşit de ciomege fusese Zopîrţan, — cel mai nenorocit era Vasile Cîrje. El se învinuia că, fără gestul lui, nu ar fi izbucnit scandalul şi bătaia. Şi nu-şi afla nici o dezvinovăţire ieşirii lui violente. Fusese un act inconştient, de nebunie ! Sau oare chiar aşa de mult adoră el partidul şi pe şeful lui, încît nu mai poate suferi un atac al adversarilor ? Fusese gestul lui un omagiu adus partidului ? Aş ! Era o copilărie să se amăgească cu astfel de gînduri, pentru a scăpa de tortura în care îl vîrîse cunoştinţa greşelii lui. A dat cu bîta-n baltă ! S-a isprăvit! Trebuie să-şi suporte curajos consecinţele faptei.
Trenul zbura în noapte, ducînd cu el şi compartimentul în care înţepeniseră în diferite atitudini membrii delegaţiei din Zăvoriţi. Toţi simţeau arsuri şi dureri în mădulare. Doi erau cu obrajii umflaţi, unul cu ochiul stîng vînăt, al patrulea se pipăia mereu la ceafă, îşi apăsa părul şi se uita îngrozit în palmă, să vadă dacă nu era plină de sînge. Dar cel ce suferea mai mult, în toate mădularele lui, era Ilarie Zopîrţan, deşi nu dădea nici un semn de chinurile pe care le simţea. Cîţiva credeau că Zopîrţan nici nu fusese atins. De aceea avusese puterea şi curajul să mai şi discute cu poliţia, în loc s-o şteargă pe uşă. Alţii însă văzuseră că loviturile cele mai multe plouau asupra directorului. însuşi Ilarie Zopîrţan, în toiul luptei, băgase de samă că el era ţinta principală a atacului. Dar i se păruse oarecum firească această atitudine a bătăuşilor, şi era, întruoîtva, mândru de atenţia ce i se dăduse. Nu era el figura politică centrală din întregul grup ? «Figura cea mai proeminentă», îşi zisese în gînd, în marea învălmăşeală, primind loviturile.
Coborîră, tăcuţi, în gara Zăvoriţi.
—	Domnilor, zise Zopîrţan înainte de a se despărţi, să nu suflaţi un singur cuvînt despre cele petrecute.
362
Vatra va tăcea. Dacă Românismul ne va ataca, istorisind încăierarea, voi chibzui ce este de făcut. în orice caz, dumneavoastră, dacă veţi fi întrebaţi, veţi nega. Un lucru e hotărît de pe acum : pe domnul advocat Vasile Cîrje nu-1 vom mai alege în nici o delegaţie care are chestiuni gingaşe de tratat. Dacă depoziţia noastră împotriva lui Ion Naşcu va avea rezultatul dorit, voi ataca eu guvernul pe chestiunea bandelor de bătăuşi, plătite din contribuţia poporului sărac, dar suveran !
Membrii delegaţiei se împrăştiară fără să-şi mai strîngă mînile ori să-şi spună bună-sara.
Zopîrţan se opri în restaurantul gării. Ieşise flămind din scărmăneală. Şi dorea să mediteze singur, în linişte, la cele petrecute... Un element nou intrase în retrospectiva pe care nu înceta să şi-o organizeze despre scandalul de la «Continental»- : Cum de nu s-a mai înapoiat reporterul local al Vetrei vechi ? Cum de i-a condus acesta chiar în restaurantul în care se prăznuia, de către guvernamentali, alegerea unui şef de sector ?
Dar tot înghiţind din friptura rece, tot udînd-o cu vin, şi tot gîndindu-se şi combinînd datele scandalului, simţi cum îi înţepeneşte trupul plin de vînătăi. «O să scoatem noi viezurele din vizunie», îşi zise el, ridicîndu-se cu greu şi pornind spre casă.
Vi
Familia Na^şcu împacheta de zor. Tabla cu inscripţia «Dr. Ion Naşcu, medic universal ord., 8—12 şi 3—6» fusese scoasă de pe zidul locuinţei. Toată ziua se auzeau izbiturile de ciocan. Un om priceput împacheta mobila în înveliş de scînduri noi. Mirosea a brad în toate camerele. Doamna Aurora supraveghia mereu să nu se strice ceva. Avea un aer melancolic şi glasul învăluit, căci mobila din jurul ei o adusese ca zestre, înainte cu douăzeci şi doi de ani. Nu mai era ea la modă, era şi binişor uzată, dar doctoriţa nu-şi putea închipui alte lucruri în locuinţa sa.
Cum trec ani ! Parcă numai acum cîteva zile aranjase mobila nouă ! Şi cîte năcazuri, cîte lupte, mai ales
363
lîngă un soţ fără voinţă ca Naşcu, în cei douăzeci şi doi de ani!
Ştia că nu mai poate rămîne în Zăvoriţi, simţea că s-ar înăbuşi aici după ofensa răbdată, şi totuşi regreta părăsirea acestei locuinţe în care şi-a petrecut tinereţile, unde i s-au născut amîndoi copiii. în răstimpuri, ferin-du-se prin colţuri, să nu fie văzută, îşi zbicea cîte o la-crămă cu batista.
Doctorul era neînduplecat în voinţa sa de a termina cît mai repede. De trei zile împachetau. în vremea asta nimeni nu mai aprinse focul în bucătărie. Aducea servitoarea mezeluri din oraş.
Băiatul şi fata, erau înduioşaţi. Fusese idealul lor să locuiască într-un oraş mai mare. Dar acum îi impresionau iputernie camerele răscolite, care se goleau mereu, în ultima noapte, tînărul Naşcu dormi pe podele, pe-un aşternut sumar. Avu pentru întîia oară impresia părăsirii şi a pustiului.
Fata nu închise ochii toată noaptea, gîndindu-se la prietenii cu care copilărise şi mai ales la Aurel Radu, fiul advocatului Radu. Numai acum, în preajma plecării, îşi dădea sama că ţine la el mai mult decît la ceilalţi. El singur a salutat-o de departe, ca şi altădată, şi după ce ieşiseră zvonurile despre fripturismul doctorului... Se învîrtea în patul răvăşit şi îşi poruncea să adoarmă.
în trei camioane mari încăpu toată mobila şi întreg calabalîcul. Mai ales de acesta se îngrozi doctorul Naşcu, cînd îl văzu ieşind din dulapuri, coborînd din pod, ur-cînd din pivniţă. Doamne, cîte mărunţişuri se mai pot aduna într-o viaţă de om ! El insistă pe lîngă doamna Aurora să mai arunce din boarfe, dar ea nu voia să se despartă de nimic.
Primarul, chestorul, judecătorii localnici şi vreo zece aderenţi de-ai guvernului veniră să-şi ia rămas-bun. Veniră în delegaţie, şi primarul ţinu o cuvîntare în care aprecia activitatea din Zăvoriţi a doctorului, şi-i urară mult succes în slujba nouă şi mai importantă în care întră, , adăogînd că, deşi activase pînă acum într-alt
364
partid, doctorul fusese un adevărat părinte al suferinzilor din tot jurul.
—	Nu cunosc, nu-mi amintesc, zise primarul, un medic mai zelos, mai cinstit, mai dezinteresat, decît doctorul Naşcu. Un adevărat om de ştiinţă care s-a ridicat deasupra certurilor de partid. Oraşul Zăvorîţi este nenorocit că-1 pierde. Şi sînt sigur că greu vom găsi alt doctor ca dumnealui. Dar bucură-se spitalul judeţean căci cîştigă o mare putere de muncă şi o mare capacitate ştiinţifică. Domnilor, eu, primarul oraşului Zăvorîţi, ţin să-i aduc acest omagiu, mai ales în urma josnicelor atacuri pe care i le-a adus în timpul din urmă gazeta locală a lui Ilie Berbecaru. Toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, au fost scandalizaţi de această turbare a opoziţiei. Nimeni n-a crezut un cuvînt. Toată lumea şi-a dat sama de mobilul acestor atacuri, pe care le-au pus la cale o ceată de nenorociţi, nişte sectari ra-biaţi, oameni strimţi la minte şi la inimă. Cetăţenii, prin mine, primarul lor, vă aduc mulţămirile lor pentru serviciile făcute aici, omagiile lor şi dorinţele lor de bine pentru viitor.
Doctorul ar fi fost mai bucuros dacă această delegaţie nu l-ar fi vizitat. El voia s-o şteargă fără a mai da faţă cu cineva din Zăvorîţi. Dar, totuşi, cuvintele primarului îl mişcară, şi, mulţumindu-i în cîteva cuvinte, strînse pe rînd mînile cetăţenilor din delegaţie.
Pentru Ilarie Zopîrţan şi amicii lui publici, plecarea familiei Naşcu, la trei zile după aventura lor de la restaurantul «Continental», nu mai fu o mare surpriză. Ei nu ştiau nimic despre numirea lui, şi Zopîrţan era de părere că doctorul s-a mutat în alt oraş, simţind că nu va mai avea trai liniştit în Zăvorîţi. Dar, în grabă, se lăţi vestea că primarul a fost la Naşcu, în capul unei delegaţii, şi că i-a urat noroc în noua carieră la spitalul judeţean. Zopîrţan ceru telegrafic informaţii din capitala judeţului. Răspunsul confirmă urarea primarului.
Directorul Vetrei vechi căsu pe gînduri. Aşadar, citarea şi audierea lor la prefectură, încheierea proceselor-verbale nu au fost decît nişte înscenări, ca şi bătaia
365
de la «Continental»- ! Se simţi învins, se simţi zdrobit, ca de puţine ori pînă acum în furtunoasa şi lunga sa carieră politică. Şi se gîndea la zădărnicia campaniei de presă pe care o purtase împotriva doctorului Naşcu. Alte campanii, chiar dacă se împotmoleau, aduceau totuşi ceva la bucătăria gazetei. Alteori i-a răspuns presa guvernamentală din capitală, s-au încins polemici, şi Vatra veche profitase cel puţin moral, ajungînd să fie cunoscută în cercuri mai largi decît cele din judeţ. Tot era un rezultat ! Dar acum, nimic ! Afară de replica Românismului, nici o altă gazetă guvernamentală nu-i răspunsese. Iar Românismul ce era ? O biată fiţuică locală, fără nici o importanţă !
începuse greşit campania ? Fuseseră prea violente şi prea de necrezut atacurile împotriva doctorului Naşcu şi pierduse bunăvoinţa şi încrederea cititorilor ? Nu trebuia să afirme fără dovezi că doctorul semna Nasko în vremea studiilor universitare ? Nu trebuia să spună că şi-a luat diploma în patrusprezece ani ? Nu trebuia să scrie că a provocat avorturi, de vreme ce tot oraşul ştia că nu-i adevărat ?
Se poate să fi greşit metoda. Se poate să fi împuşcat peste ţintă.
Acum, după ce pasărea zburase din cuib, Zopîrţan simţea că greşise, şi tot sub raport tactip, nescriind nici un cuvînt în Vatra veche despre incidentul de la restaurantul «Continental». Dacă ar fi făcut scandal, poate că ar fi aflat cel puţin de numirea lui Ion Naşcu şi de ziua plecării lui din Zăvoriţi. Mai ales acest lucru nu şi-l putea ierta, cum zicea el, «dintr-un motiv foarte ponderos».
Partidul lui Ilie Berbecaru, prin organizaţia sa din Zăvoriţi, demonstrase şi cu alte prilejuri cum înţelegea să pedepsească plecarea din partid şi din oraş a unui trădător, a unui fripturist. Au rămas de pomină despărţirile pregătite, pe vremuri, protopopului Şoldea şi directorului şcolii primare, Pîrvu. Pentru cazul în care lupta lor nu ar fi reuşit să împiedece plecare lui Naşcu, Zopîrţan pregătise un plan detaliat pentru momentul despărţirii acestuia de Zăvoriţi. Trebuiau trase clopotele într-o dungă, cu un ceas înainte de plecarea doc-
366
torului, ca să se adune partizanii ; ceata trebuia să aducă, atîrnînd într-o spînzurătoare, o păpuşă de paie cu inscripţia : «Aşa să pată toţi fripturiştii»; o altă ceată trebuia să poarte într-un furcoi de fier o balegă de vită, uscată, sub care trebuia scris : «Friptura doctorului Naşcu»; zece ţigani cu diblele, la semnul dat, trebuiau să înceapă «imnul fripturii» — un amestec diabolic de scîrţîieli ; toţi cetăţenii partizani urmau să vină cu cel puţin trei ouă clocite în buzunar, pentru momentul cînd va pleca automobilul cu familia Naşcu : două ţigănci, în capul oraşului, trebuiau să aştepte automobilul, cu poalele date peste cap...
Pentru întocmirea acestui plan nu se consultase cu nimeni din organizaţie, dar era sigur că ar fi fost acceptat în unanimitate, dacă l-ar fi comunicat comitetului, ceea ce nu făcuse pentru a nu fi divulgat şi pentru că mai spera să împiedece numirea doctorului. Şi acum, minunea aceasta de înjghebare rămînea în vînt !
Vreo trei zile stătu mai mult acasă. Nu-şi putea reveni după înfrîngerea suferită şi nu putea ieşi în lume cu vînătăile păruielii de la «Continental», care confirmau corespondenţa din Românismul. Dar neapariţia Vetrei vechi, a patra zi după plecarea doctorului Naşcu, din cauza grevei culegătorilor neplătiţi de săptămîni, îl aruncă în viitoarea activităţii. Reapariţia gazetei era absolut necesară din următoarele motive :
Gazeta guvernamentală, Românismul, se ocupa de trei zile de scandalul provocat de advocatul Vasile Cîrje la «Continental». Delegaţia din Zăvorîţi era arătată ca o bandă de bătăuşi, care a făcut propagandă, în capitala judeţului, împotriva organizaţiei guvernamentale de sector.
înscrierea lui Ion Naşcu în partidul guvernamental se bucura de o mare publicitate şi fusese urmată de încă cinci defecţiuni în alte judeţe. Pe lîngă aceasta, în partidul lui Ilie Berbecaru se pronunţaseră, cu prilejul discuţiilor din sinul comitetului executiv, trei curente deosebite pe chestiuni de principii şi pe chestiuni de tactică. Un grup întreg ameninţa cu ieşirea din partid şi cu sprijinirea guvernului în Parlament. Alt grup începuse să simpatizeze cu extrema stingă a opoziţiei.
367
Faţă de atâtea primejdii care ameninţau partidul, Ilarie Zopîrţan se duse aţă la advocatul Traian Marcu, prieten intim al lui Ilie Berbecaru.
Ca în toate situaţiile într-adevăr grave, omul şefului nu stătu pe gînduri. Descuie cassa-de-fier şi-i dădu lui Zopîrţan un pachet cu bilete de cîte o mie. Numai el şi directorul Vetrei vechi ştiau că aici se păstrau rămăşiţe de pe vremea cînd Ilie Berbecaru fusese prim-ministru şi ministru de Interne.
Cît ce plăti muncitorii şi asigură hîrtia gazetei pentru două săptămîni, Ilarie Zopîrţan se simţi mai în puteri ca niciodată. O ură grea împotriva guvernului îi clocotea în măruntaie. I se schimbase şi privirea şi glasul. Şi socoti că cea mai bună tactică a Vetrei vechi era să înceapă o violentă campanie împotriva partidului aflat la putere, care în ultimul timp îşi consolida poziţiile.
Reapariţia gazetei uimi pe toţi membrii comitetului local, care, îndată ce declaraseră grevă tipografii, se ba-ridicaseră în case, dînd ordin servitorilor să spună, oricui ar întreba de ei, că-s călătoriţi.
Pagina întîia din primul număr al Vetrei vechi apăru încadrată în chenar negru. Titlul, cu litere de-o şchioapă, pe întreagă lăţimea paginii, anunţa motivul :
La CĂPĂTlIUL UNUI OSÎNDIT LA MOARTE.
Urma o jumătate de pagină de subtitluri :
OMUL IN PRIMEJDIE DE A SE ÎNECA SE AGAŢĂ ŞI DE UN FIR DE PAI. — CUMPĂRAREA DOCTORULUI NAŞCU. — ALTE CINCI CĂZĂTURI MENITE SĂ ÎNSĂNĂ-TOŞEZE UN REGIM ÎN PUTREFACŢIE. — NOII FRIPTU-RIŞTI, NIŞTE LEPĂDĂTURI CUMPĂRATE DE GUVERNUL LUI PETRACHE POGONESCU. — CARE-I PREŢUL VÎNZĂRII LUI IUDA? — BARCA A LUAT APA PÎNĂ LA GURĂ. — DIN CLIPĂ ÎN CLIPĂ SE POATE DESCHIDE ABISUL. — PLUGARI ŞI MUNCITORI ! ATENŢIUNE ! NOUL GUVERN SE ANUNŢĂ DE PE ACUM GUVERNUL MÎNTUITOR DE ŢARA,
GUVERNUL LUI ILIE BERBECARU.---------------JOS CIOCOII !
TRĂIASCĂ POPORUL !
368
In numărul următor, un articol pe toată fata întîia : ILIE BERBECARU, VIITORUL PRIM-MINISTRU.
Făcîndu-se că a primit la redacţie zeci de mii de scrisori în care e întrebat «De ce nu prinde domnul Berbecaru taurul de coarne ?», directorul Vetrei vechi brodă un articol de elogii ditirambice pentru preşedintele partidului. Il ridica pînă în nouri, îl aşeza între zei, şi-i făgăduia o grabnică întoarcere, cu biciul în mînă, în căruţa de foc a Sfîntului Ilie.
In al treilea număr rupse peceţile tăcerii organizaţiei guvernamentale asupra păruielii de la restaurantul «Continental», şi se năpusti asupra organizaţiei guvernamentale din capitala judeţului. Categorisi ca ridicole informaţiile Românismului, şi demonstră că bătaia de la «Continental» a fost aranjată de oamenii regimului, ceea ce arăta că guvernul e pe ducă. Pentru că, într-adevăr, dacă guvernul s-ar simţi tare, de ce ar recurge la violenţe ? Adevărul e că regimul nu se mai poate menţine, că e huiduit pretutindenea. Dealtfel, la «Continental» papara au mîncat-o oamenii guvernului. Numai poliţia a reuşit să-i scape. Ei, delegaţii din Zăvorîţi, au snopit in bătăi vreo zece.Sînt acestea metode care repugnă partidului, însă ei au fost provocaţi şi au trebuit să se apere.
în numărul următor, subt forma unui interviu cu un fruntaş al partidului, alt car de elogii pentru Ilie Berbecaru.
în al cincilea număr, din nou ştiri alarmante despre căderea apropiată a guvernului, de data aceasta din motive de politică externă.
Urmară altele, cu alte motive de grabnică şi iremediabilă prăbuşire : economice, militare, culturale, huliganice. Şi ca şi cînd Ilarie Zopîrţan ar fi fost inconştient de furioasa campanie pe care o ducea, se întreba în articolul de fond, o dată pe săptămînă :
CIND CADE GUVERNUL ?.
In vremea acestei campanii vertiginoase a Vetrei vechi, ziarele guvernamentale şi o parte a presei de opoziţie vuiau despre dezmembrarea partidului Berbecaru, fie din cauza deosebirilor de principii, fie din cauza deosebirilor de vederi referitoare la tactică. Reportajele
369
senzaţionale asupra defecţiunilor din partidul Berbecaru nu mai conteneau. Şi, într-adevăr, pe lîngă cele cinci trădări încrestate cu scîrbă şi de Vatra veche, mai părăsiseră partidul, în timpul din urmă, patru preşedinţi de organizaţie, aducînd fiecare cu el, în partidul lui Petrache Pogonescu, cîte-o jumătate din membrii organizaţiilor pe care le conduceau. Dar Vatra se făcea a nu şti nimic despre aceste defecţiuni şi nici despre gravele discordii din comitetul executiv.
Membrii comitetului local, văzînd că în Vatra nu se scrie nimic despre primejdia ce ameninţă partidul din cauza neînţelegerilor de la centru şi a trădărilor de la periferii, şi bănuind că directorul a primit îndrumări direct de la şef să nu se ocupe în ziar cu asemenea probleme, interpretară această tăcere ca o confirmare a ştirilor din ziarele guvernamentale. Şi căzură pe gînduri. Adevărul era însă altul : directorul Vetrei fusese răpit cu totul, după bătaia de la «Continental» şi pierderea doctorul Ion Naşcu, de simţimîntul răzbunării împotriva guvernului.
Frământările din sînul partidului Ilie Berbecaru erau într-adevăr foarte mari şi profunde.
Vreo patru membri din comitetul central ajunseseră la convingerea că şeful lor nu era omul pe care-1 crezuseră ei. Nu avea nici inteligenţa, nici prevederea politică presupuse, nu puteai şti cînd vorbeşte serios şi cînd glumeşte numai pentru a-i pune la încercare pe colegi, şi nu avea talent oratoric. Fiecare din cei patru, toţi foşti miniştri, se considera pe sine neasemănat mai bun decît Ilie Berbecaru pentru conducerea partidului. Cutezară, pe ocolite, să-şi exprime această convingere chiar în şedinţa comitetului central.
Simpla lor ieşire indirectă împotriva şefului avu darul să dezlege limbile multora. Ca şi cum ar fi descuiat lacătul pus de respectul faţă de autoritate şi de disciplina de partid. Urmă o săptămînă încheiată de şedinţe care începeau la patru după-amiază şi se întrerupeau la trei noaptea, pentru a reîncepe-n ziua următoare. Fiecare orator se mira cu cîtă libertate vorbeşte acum în
370
faţa şefului, cînd mai înainte nu îndrăznea să critice nimic din ce spunea sau făcea acesta. Acum oratorii, ca şi cînd s-ar fi prăbuşit un zid ce le închisese zarea, vedeau cu toţii departe şi criticau însăşi politica generală a partidului.
După afirmaţiile celor mai mulţi, greşeala fundamentală a lui Ilie Berbecaru era de a fi îngheţat politica de opoziţie a partidului în principiul negaţiei. Esenţa acestei politici era să combată cu vehemenţă orice proiect, orice măsură a guverului, fie bună, fie rea. Ce făcea, de ani de zile, preşedintele ? Protesta împotriva oricărei declaraţii guvernamentale, declara nul şi neavenit orice proiect de lege, ameninţînd cu «tabula rasa» tot ce nu era legiferat de guvernul Berbecaru.
—	Păi bine, onorat comitet, asta e cea mai simplă şi totodată cea mai stupidă politică. Sînt legi şi măsuri luate de guvern pe care eu le aprob, dumneata le aprobi, dumnealui le aprobă, alegătorii le cred folositoare, şi tu, deputat opoziţionist, să fii silit să declari mereu că nu recunoşti nimic şi că vei dărîma totul cînd vei veni la putere. Şi asta pentru simplul motiv că partidul nostru e duşmanul intransigent — singurul serios — al guvernului. Motivul e copilăresc şi stupid, şi eu sînt de acord cu domnii antevorbitori că orizontul politic al partidului nostru e prea strimt. Un partid de guvernămînt ca al nostru trebuie să dea dovadă de maturitate politică. O măsură recunoscută bună de toată lumea, nu poţi să o declari rea. Din negru nimeni nu poate face alb, numai sofistul. Dar sofiştii nu au ce căuta în politică. Cu atît mai puţin la conducerea partidelor politice.
Din asemenea cuvîntări pornise un curent favorabil unei colaborări parlamentare cu majorităţile, în cazurile necesare, cînd o lege putea fi sprijinită şi votată din convingere. Atitudinea aceasta, bineînţeles, implica şi un acord cu guvernul, care, la plecare, să recomande şi să sprijine un guvern Berbecaru.
Nu lipsiră, bineînţeles, glasurile care să-i învinu-iască pe partizanii acestei linii că propagă o tactică de sinucidere pentru partid, că «sînt cumpăraţi de guvern» şi că nu-şi fac în comitet decît datoria plătită de ad-
371
versari. Aceste ieşiri înveninară situaţia, şi unitatea partidului ajunsese grav compromisă.
Alţii se dovediră, în această împrejurare, extremişti înfocaţi, şi, vociferînd împotriva oricărui contact cu «oligarhia», cu «plutocraţia bancară», cereau un program mai radical.
—	Cum să sprijini guvernul şi să colaborezi cu el ? Raţiunea noastră de existenţă e în a nu-1 recunoaşte, ca pe unul ce s-a înscăunat întrînd pe fereastră şi care rămîne pe scaun numai datorită teroarei nemaipomenite din alegeri şi a zecilor de falsuri dovedite de la tribuna Parlamentului. In clipa în care noi am lua contact cu guvernul, am pierde contactul cu pămîntul, cu massele de alegători şi cu însuşi dreptul lor şi dreptul nostru la existenţă. Da, e adevărat ce au spus aici unii. Partidul nostru face o politică a negaţiei ! Da, domnilor, a negaţiei ! Dar ce negăm noi ? Nu ceva ce există, ci ceva ce nu există ! Pentru că un guvern, impus fără asentimentul poporului şi ţinut, în temeiul falsurilor electorale, de drept şi constituţional, nu există. Iar noi vrem să fim o ţară constituţională, domnilor, în care să domnească massele, care ţin şi apără ţara. Azi e ziua norodului...
Ajuns aici, oratorul fu întrerupt de cineva din comitet :
—	Ba a nărodului, iubite ! Da’ ce ? Vreai să alunecăm pe panta bolşevică ?
Cel ce întrerupse se înfurie deodată şi dădu eu pumnul în masă.
—	Nu, domnule ! Nu conducerea norodului, nu conducerea prostului, ci conducerea omului cu minte, a bărbatului de Stat superior. Poporul să ştie de frică ! Partidul nostru trăbă să fie un partid de autoritate, domnule ! Şeful să poruncească, şi ceilalţi să asculte.
—	Da, dumnealui are dreptate ! se ridică alt gras. Dacă ne-om pune numai pe democraţie, răpede cădem în comunism. Domnilor, sîntem cu un picior în el ! N-am făcut cea mai radicală reformă agrară ? Am luat pămîntul proprietarilor şi l-am împărţit pe nimic golanilor şi ţiganilor, în numele sfintei democraţii ! Pe mine, unii dintre dumneavoastră m-aţi făcut trădător pentru că am vorbit împotriva unei reforme agrare aşa de des-
372
pletită. Da, am fost un reacţionar ! Acum, uitaţi-vă la rezultatul reformei agrare şi jubilaţi la fericirea ţăranului ajuns proprietar ! Da, sînt de acord cu antevorbitorul meu : şeful să poruncească, şi partidul să asculte. Că de vom lăsa să poruncească iar mulţimea, norodul, cum a spus dumnealui, iute vom ajunge la bolşevism.
Se ridicară şi vehemenţii apărători ai şefiei lui Ilie Berbecaru şi ai politicii inspirate de el şi fixată în programul partidului.
—	Cine se ridică împotriva şefului, se ridică împotriva programului partidului. Cunoaştem cu toţii punctele principale ale programului nostru. Domnilor, noi sîntem un partid democrat, dar aceasta nu va să zică, nu implică nici stînga, nici dreapta, ci drumul mijlociu, după dictonul străbun : aurea mediocritas. Să mulţă-mim lui Dumnezeu că în vremuri atît de tulburi şi de critice ca cele de azi, ne-a dat un conducător aşa de în-ţălept, care n-a greşit niciodată, care a prevăzut şi prevede toate fluctuaţiile politice interne şi externe, care tace şi face. Iar cînd vorbeşte e înţălept ca şărpii, încît nimeni nu-4 poate dovedi cu vreo contrazicere. Partidul întreg se razimă pe umerii lui. Se prăbuşeşete autoritatea lui, se distruge partidul !
Apărătorii şefului citau «voci din opinia publică». Se citau, astfel, toate articolele din Vatra veche scrise întru lauda preşedintelui. Sau interviurile pe care gazeta le luase diferiţilor şefi de organizaţii orăşeneşti şi judeţene ale partidului, unor personalităţi din viaţa publică ale căror nume erau ţinute însă sub tăcere.
Dihonia din partid era deci gata să izbucnească, domnul Ilie Berbecaru era gata să pronunţe cîteva excluderi, cînd deodată se petrecu un îapt extern neaşteptat, care aduse linişte în sînul partidului. Apăru în ziare decretul de dizolvare a Parlamentului unui mare Stat amic şi aliat; prin acelaşi decret se fixa data alegerilor generale pentru noul Parlament. Şi pentru că nimeni nu putea bănui cine va învinge în alegerile din aceea ţară îndepărtată, urmă o destindere şi în luptele politice interne din România.
373
Numai Ilarie Zopîrţan nu se linişti. El continua să facă pronosticuri în Vatra veche şi să numere zilele guvernului Pogonescu după zilele ce mai rămîneau pînă la alegerile generale din ţara amică şi aliată.
VII
Tocmai în aceste împrejurări, conducătorii filialei din Zăvoriţi ai unei mari asociaţii culturale luară, după lungi discuţii, hotărîrea eroică de-a invita pentru a ţine conferinţe în Zăvoriţi cîteva somităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, indiferent de apartenenţa lor politică. Era într-adevăr o hotărîre eroică, pentru că nu se mai pomenise ca lista conferenţiarilor să nu fie mai întîi supusă aprobării fruntaşilor locali ai partidului, şi nici ca în Zăvoriţi să conferenţieze cineva care nu era membru al partidului Berbecaru. Invitaţiile fură expediate în taină, şi rînd pe rînd sosiră şi răspunsurile afirmative ale conferenţiarilor. Cînd primiră şi răspunsul ultimului invitat, cei trei conducători ai filialei — protopopul Todea, directorul şcolar Macovei şi doctorul Avram — se adunară la o consfătuire. Dar în loc de a fi mulţumiţi de reuşita iniţiativei lor, erau profund îngrijoraţi, căci între timp aflaseră că dintre cei zece conferenţiari şase erau înscrişi în partidul lui Petrache Pogonescu, iar din aceştia, doi erau chiar senatori guvernamentali. Despre patru nu aveau nici o informaţie sub raport politic.
Protopopul Todea îşi reproşă sieşi şi tovarăşilor lui din comitet că nu s-au informat mai întîi, şi abia după aceea să-i fi invitat.
—	Ne-am luat după pilda altor oraşe, asta e ! Am văzut numele iluştrilor bărbaţi în corespondenţele din provincie, şi ne-am legat de ei fără să ne mai întrebăm ce hram poartă. Eu unul am crezut că oameni aşa de renumiţi nu vor fi înhăitaţi cu politicienii. Acum nu mai rămîne altceva de făcut decît să renunţăm la conferinţele acelora care sînt înscrişi în partidul guvernamental, sau cel puţin să găsim un pretext de-a scăpa de conferinţele celor doi senatori ai guvernului.
374
—	E prea tîrziu să batem în retragere, zise doctorul Avram, e mult prea tîrziu. Cum să-i refuzi pe oameni după ce i-ai invitat şi ei au primit cu bucurie ? Ar în-sămna să dăm dovadă de lipsa celei mai elementare bune-creşteri şi să ne facem noi înşine de rîsul lumii. Eu spun : Alea jacta est ! Ce-o fi, o fi !
—	Ba, eu nu sînt de părerea domniei-tale, domnule doctor. Eu împărtăşesc ideea domnului protopop Todea. Numai că eu aş zice să căutăm unele pretexte pentru revocarea tuturor conferinţelor, care să nu ofenseze pe cineva. De-o pildă, să le comunicăm că sala de gimnastică a liceului, în care trebuiau să se ţină conferinţele, a suferit între timp mari stricăciuni provocate de aşăzarea terenului, că s-au crăpat păreţii în aşa chip primejdios, încît nici pentru elevi nu se mai poate folosi pînă la o radicală reparaţie. Ar urma, adăogă el, să batem la maşină acelaşi text în zece exemplare şi să-l trimitem recomandat conferenţiarilor. Am arăta, cu mult regret, motivul care ne face să nu ne putem bucura de marea lor bunăvoinţă, şi că promisiunea le-o ţinem legată pentru altă ocazie. De unde-ar putea bănui ei care-i adevărul ? S-ar informa prin cineva la faţa locului ? Ei, parcă altă treabă nu vor avea ? Sînt ei destul de ocupaţi în alte părţi. Bănuiesc că nouă ne-au răspuns aşa de călduros numai pentru că-s oameni binecrescuţi. Credeţi că ei nu-s sătui de conferinţe, de aler-gatul prin oraşele ţării ? îmi aduc aminte că şi cei din partidul nostru, cînd îi invitam, se întărîtau şi înjurau. Şi trebuiau insistenţe pentru a-i convinge.
Dar protopopul Todea nici nu voi să discute propunerea.
—	Cum ?! Filiala noastră să nu dezvolte nici o activitate în anul acesta?! Dar ce voi raporta eu, ca preşedinte, la sfîrşit de an ? Ori, poate, să-i invităm iar pe-ai noştri ? Dar ştiţi că nimeni nu mai vine la conferinţele lor, cu toată disciplina de partid. S-a săturat lumea de aceiaşi şi aceiaşi vorbitori şi de aceleaşi subiecte, repetate în fiecare an. Nu ! Să rămînem cel puţin la cei patru despre care n-am putut afla să fie înscrişi în vreun partid politic.
375
—	Dar dacă totuşi sînt înscrişi ? Poate chiar parlamentari ! Ce ne-am făcut ? întrebă directorul Macovei. Şi pe urmă, cum ne scăpăm onorabil de ceilalţi ? Ce motive să scornim ?
Urmă un răstimp de tăcere.
—	Eu am spus : nu se mai poate reveni, zise întru tîrziu doctorul. Cred că vor înţălege pretinii noştri că aici nu se face politică. Vin oameni de cultură, de ştiinţă. Somităţi. Cine întreabă de culoarea lor politică ? Sînt români şi mîndria culturii româneşti. Trăbă să-n-ţălegă şi-ai noştri, ce Dumnezeu ! Cel mult nu am face reclamă decît cu trei-patru zile înainte de conferinţă. Să nu aibă timp Zopîrţan să mişte pietrele. Poate n-o fi nici el chiar aşa de tîmpit să nu-nţăleagă că una e politica şi alta e cultura. Politici sînt multe, cîte partide ; cultura e una şi nedespărţită.
—	Asta e părerea domniei-tale, domnule doctor, dar nu e şi a lui Zopîrţan, că doar ştii ce a scris el de-atîtea ori în Vatra veche, şi de părerea lui trăbă să ne temem, răspunse cu obidă directorul Macovei.
—	Zic şi eu : facem acum o dată o încercare, adaose protopopul Todea mai cu inimă. Dacă reuşim, am deschis frumoase perspective pentru viitor : dacă nu reuşim, ne-o fi de învăţătură şi vom lăsa baltă cultivarea cetăţenilor. Uneori îmi spun şi eu că sectarismul şi fanatismul politic nu va merge atît de departe încît să uite de orice bună-cuviinţă, şi să facă mizerii oaspeţilor care ne vor cerceta.
—	Dar ne vor face mizerii nouă, domnule protopop, oftă Macovei.
—	Hm ! Nu prea cred, interveni doctorul. După păţania cu Ion Naşcu şi după celelalte trădări întîmplate în timpul din urmă, nu cred că partidul să mai fie aşa de sectar.
în bună înţelegere hotărîră apoi termenele conferinţelor. Cele patru dintîi aveau să le ţină cei patru savanţi despre care nu aflaseră să fie înscrişi în vreun partid. Apoi cei patru care nu erau parlamentari, şi, la urmă, cei doi senatori.
Fură încîntaţi de această ordine. Partidul nu le putea face nici o imputare. Numele fiecărui conferenţiar nu
376
va fi ştiut decît cu două-trei zile înainte de termenul fixat pentru conferinţă. în cazul cel mai rău, vor arăta, cînd vor ajunge la cei şase din urmă, că, după informaţiile lor, nici aceştia nu făceau politică. Hotărîră să ţină în taină numele conferenţiarilor pînă în preajma fiecărei conferinţe. Adevărat că datina în trecut fusese alta : deîndată ce se fixau datele şi numele conferenţiarilor, Vatra veche, la rubrica specială, «Culturale», publica, în fiecare număr, programul, şi aducea elogii fruntaşilor partidului, «muncitori în asprul ogor ai culturii naţionale». Adeseori se mai publica titlul conferinţei şi numele conferenţiarului şi după ce acesta îşi făcuse «datoria de factor cultural».
—	Pentru anul acesta vom afla noi vreun pretext de-a nu urma datina. De pildă : să spunem că, tratînd cu savanţi de marcă, nu ştim cu siguranţă ce ni se va răspunde ! Poate vin, poate nu vin ! adaose protopopul Todea.
Cînd apărură — trei zile înainte de termen — afişele verzi cu numele celui dintîi conferenţiar şi titlul conferinţei, Ilarie Zopîrţan tocmai se îndrepta spre redacţie. Se opri ca trăznit, se fixă înaintea unuia, citea şi nu-şi credea ochilor. îl citi poate de zece ori, mai ales numele savantului şi cuvintele : «Filiala din Zăvoriţi a Societăţii Culturale».
—	Se poate, domnule ?! Cine e domnul ? Dar asta e nemaipomenit !
Vorbea tare, scandalizat. Se adună lume în jurul lui. Ilarie Zopîrţan fierbea, cu părul zburlit, cu ochii injectaţi.
—	E o ruşine ! Nu vom tolera ! O să-şi tragă domnii consecinţele ! Da’ ce cred dumnealor, de la filială, că sîntem noi ? Sat fără cîni ?
El se rupse din mulţimea năucită, care, cu ochii holbaţi la afiş, cerca să înţeleagă furia lui Zopîrţan.
Directorul Vetrei vechi porni întins, aproape alergînd, spre locuinţa protopopului.
—	Ce-aţi făcut, pentru Dumnezeu, părinte proto-poape ?
377
Părintele Todea se făcu a nu pricepe.
—	Cu ştirea mea, nici o crimă.
—	Ba, o crimă, domnule ! Nu-mi spune dumneata mie că nu e o crimă !
—	Care, domnule director ?
—	Conferenţiarul dumneavoastră, domnule !
—	Conferenţiarul Societăţii, nu al meu, domnule director.
—	Se vede c-am intrat în epoca trădărilor !
—	Cuvîntul e greu, domnule Zopîrţan. Pentru ce trădare ?
—	Noi trăbă să ne sprijinim şi să ne relevăm oamenii noştri, domnule părinte.
—	De-o părere cu dumneata şi cu partidul, domnule director. Aşa am procedat mereu pînă acum. Dar dumneata n-ai băgat de samă că în anii din urmă nu ne mai vine nimeni la conferinţe ? Nu ştii că chiar conferenţiarii noştri obişnuiţi ne-au făcut grele imputări din acest motiv ? Şi că ei au declarat în mai multe rînduri să-i lăsăm în pace ? Să mai invităm şi alte persoane, fiindcă s-au săturat ?
—	Dar putem afla alţii, tot de-ai noştri !
—	De-o pildă, domnule director ?...
Ilarie Zopîrţan rămase deodată încurcat. Se gîndi, se scărpină în cap, şi cînd începu a pomeni nume, se trezi că erau chiar conferenţiarii din trecut.
—	Alţii nu mai sînt ? întrebă tot el.
—	Poate că ştii dumneata, domnule director.
Zopîrţan se gîndi din nou.
—	N-ar fi bun Vasile Bindea ? A tipărit o broşură cu poezii.
—	Dar n-a terminat nici liceul, domnule director !
—	Dar profesorul Roşu ? Are o carte de geografie.
—	Are un manual de şcoală. L-ai auzit vreodată vorbind ?
—	Eu nu !
—	Eu l-am auzit, la o adunare poporală. Drept că numai la una. N-a cutezat, de-atunci, să-şi mai deschidă gura în public. S-a încurcat rău !
—	Poate... preşedintele clubului nostru.
—	Domnul Bumbea ?
378
—	Dumnealui ! Are o bogată copia verborum. Cînd se porneşte, vorbeşte însufleţit.
—	Dar o conferinţă nu e un toast ori un discurs politic, domnule director. Domnia-sa e băştinaş în Zăvorîţi-Ţinut-a vreodată vreo conferinţă ? Cine l-a oprit ?
Ilarie Zopîrţan se înfurie din nou.
—	Nu-nţăleg, şi partidul nu-nţălege să sărbătorim oameni care nu sînt în partid, care nu au crezul nostru politic.
—	Dar nu sărbătorim pe nimeni, frate ! E vorba că ni se face nouă un serviciu. Vine un savant, recunoscut in toată ţara ca om excepţional, să ne lumineze şi pe noi.
—	N-avem nici o nevoie de luminile lui ! izbucni Zopîrţan. Ştiu eu pentru ce vine ! Să-şi facă reclamă, să fie sărbătorit, să-şi întărească situaţia în partidul din care face parte.
—	Dar am cercetat şi nu-i înscris în nici un partid. Nu face politică.
—	Asta să o crezi dumneata ! Care om cu nume nu face la noi politică ? Dar, mă rog, în definitiv, cine este acest Petre Marcovescu ? După nume, miroase a guvernamental. Dar ce profesie are ? Ce face ? Ce este ?
—	Se poate, domnule director, să nu fi auzit de numele lui ?! E cel mai tare savant al ţării în medicină legală. Face nişte conferinţe extraordinar de interesante şi vorbeşte într-o admirabilă limbă românească. Se poate să nu fi auzit ?!
—	Iată, se poate ! Eu n-am timp să mă ocup de fleacuri ! Auzi dumneata : medicină legală ! Auzi dumneata : Petre Marcovescu !
Deodată Ilarie Zopîrţan se făcu palid, îşi duse mîna la frunte şi spuse în şoaptă :
—	Petre Marcovescu !
Protopopul, văzîndu-1 schimbînd feţe-feţe, se sperie.
—	Da’ ce e, pentru Dumnezeu ?
—	Nu m-a înşălat nici de data aceasta presimţirea. Acum îmi aduc aminte de acest nume. Cînd l-am văzut pe afiş ştiam că-1 cunosc, şi de aceea m-am mirat grozav. Apoi am uitat cu desăvîrşire, după ce-ai început să-mi baţi capul.
379
Directorul îşi recăpătă cu încetul culoarea feţei şi tăria glasului.
—	Ştii dumneata, părinte protopoape, cine-i acest Marcovescu ?
•— Desigur ! Unul dintre savanţii ţării.
—	îţi mai aduci aminte de atentatul asupra automobilului ministrului de Interne, acum cinci ani, sub guvernarea noastră ?
Protopopul nu-şi aduse la repezeală aminte. Fusese un caz care nu avusese nici o urmare. Glontele nu atinsese maşina în care era ministrul de Interne, iar atentatorul se dovedise a fi un nebun, un maniac religios.
—	Atentatul lui Nicolson ! Ai uitat ?
—	Ei, da ! Mi-aduc aminte.
—	Dar nu te-ai interesat, desigur, să ştii cine a fost medicul legist care l-a scăpat pe criminal. E Marcovescu al dumitale !
—	Nu şiam. Dar nu înţăleg emoţia dumitale, domnule director. Omul era nebun.
—	L-a făcut nebun marele medic legist al dumitale, pentru a-1 scăpa pe omul plătit de Petrache Pogonescu ca să-l răpuie pe ministrul nostru de Interne.
—	Ei, nu ! Omul era nebun ! S-a constatat doar că mai fusese în ospiciu, cu ani înainte. Acum îmi aduc aminte bine de acest caz. Toate gazetele scriau aşa.
—	Afară de Vatra veche, domnule protopop !
—	Nu-mi aduc aminte ca dumneata să fi făcut opinie separată.
—	Ba l-am şi atacat în ziar pe acest medic legist, pe această «somitate», cum îi spui dumneata, ca pe unul care era în solda lui Petrache Pogonescu. Că toate ziarele celelalte afirmau nebunia atentatorului ? Dar ce ai fi vrut să scrie, dacă au fost plătite ? Cum ar fi putut lăsa marele capital să fie discreditat partidul lui, în frunte cu şeful lui, ca unul care atentează la viaţa adversarului ? Rîuri de aur au curs atunci, iubite, în buzunarele directorilor de gazete !
—	Dar, domnule Zopîrţan, îmi aduc perfect de bine aminte acum că atentatorul a fost din nou internat într-o casă de sănătate, cu erupţii manifeste de nebunie. Ba-mi mai amintesc, din ziare, că acolo a şi murit, după
380
doi ani. Deci savantul medic legist a avut perfectă dreptate în punerea diagnosticului.
—	Eu şi partidul am crezut mereu adevărul. Dacă nu mă crezi pe mine, întreabă-1 pe fostul ministru de Interne, întreabă-1 chiar pe domnul Ilie Berbecaru. Savantul a fost în solda opoziţiei de atunci. Înscris, neînscris în partid, cu siguranţă că e omul lui Petrache Pogonescu. Şi eu nu admit să vină în Zăvorîţi şi să conferenţieze aici. Dealtfel, convoc imediat şedinţa comitetului local.
Şi Zopîrţan ieşi ca o furtună.
■—■ A, nu ! E absurd ! Mi-amintesc ca acum ce scriau ziarele : atentatorul era nebun ! mai zise protopopul, ca şi cînd directorul Vetrei vechi ar mai fi fost de faţă. Şi continuă în gînd : «Se poate că Zopîrţan, exaltat cum e, să fi avut opinie separată. Dar partidul ? Nu, partidul s-a liniştit după ce s-a constatat că nu era un atentat politic. N-a fost deschisă nici o acţiune. Şi ar fi scăpat Ilie Berbecaru momentul pentru a se răfui cu Petrache Pogonescu ? N-ar fi pornit un proces monstru împotriva opoziţiei ? Nu, Zopîrţan nu vede decît roşu cînd e vorba de adversarul politic, şi-n curînd vom înnebuni cu toţii dacă ne vom lua mereu după el.
însă după cîteva clipe îşi dădu sama că situaţia era gravă. Era şi el aderent al politicii lui Ilie Berbecaru, şi nu voia să vatăme demnitatea partidului, după cum nu voia să i se întîmple nici lui cine ştie ce scandal. Dacă savantul Petre Marcovescu nu şi-a făcut decît datoria cu prilejul acelui atentat, cinste lui şi să-i fie de bine. Dar de ce să-l apere el ? Ce opinie publică îi va crea Zopîrţan dacă va începe o campanie de presă şi va arăta că Marcovescu a fost atunci în solda lui Pogonescu ? Dacă va arăta ce conferenţiar aduce el, protopopul, în Zăvorîţi ? De la atentat s-au scurs ani, mulţi cititori nu-şi vor mai aduce aminte cum s-au petrecut lucrurile şi-l vor crede pe Zopîrţan. Dîndu-şi sama ce pericol îl paşte, protopopul Todea îşi trase pe samă şî se hotărî să-şi dea imediat demisia de la conducerea filialei Societăţii Culturale şi să-i telegrafieze lui Marcovescu că, din motive independente de voinţa localnicilor, conferinţa nu se va mai ţine. E ade-vărat că şi măsura aceasta era compromiţătoare pentru el, dar dacă nu dădea telegrama şi lăsa să apară atacul
381
lui Zopîrţan, încurcătura şi compromiterea sa erau şi mai mari.
Protopopul Todea întruni la repezeală comitetul filialei, îşi prezentă demisia în scris, o lăsă în mîna secretarului cînd comitetul nu voi să i-o primească, şi alergă la redacţia Vetrei vechi, fluturînd în mînă hîrtia cu textul telegramei către Petre Marcovescu.
Zopîrţan tocmai îşi termina articolul împotriva ruşinii ce ameninţa partidul din Zăvoriţi. Cu comitetul local isprăvise repede. Toţi membrii prezenţi îşi aduseseră aminte că atentatorul era nebun şi că, după atentat, a fost internat într-o casă de sănătate. Cîţiva îşi aduseseră însă aminte că, dintre toate gazetele, numai Vatra veche fusese de altă părere. Deci membrii consiliului se scandalizaseră pînă la urmă, condamnînd comitetul filialei pentru că a cutezat să nu-i supună spre aprobare prealabilă numele conferenţiarului, şi pentru că nu a invitat conferenţiari dintre membrii marcanţi ai partidului, care şi-au făcut şi pînă acum datoria. Cînd Zopîrţan le-a adăo-gat că ceea ce scrisese el despre atentator nu era numai părerea lui, ci şi a şefului, l-au autorizat, în unanimitate, să pornească cea mai formidabilă campanie împotriva lui Marcovescu, astfel ca nici picior de ascultător să nu calce în sală, să-i trimită, recomandat, savantului, numărul din Vatra în care apare articolul, iar protopopului Todea să i se ceară să retragă invitaţia.
Zopîrţan iscăli articolul, şi, ridicînd ochii la preot, zise :
—	Iată, e gata !
—	Nu mai e nevoie să-l publici, domnule director !
Şi-i întinse telegrama.
—	Ţi s-a comunicat hotărîrea ?
—	Ce hotărîre ?
—	A comitetului.
—	Nu. N-am vorbit decît cu membrii comitetului fili-lialei. Mi-am înaintat demisia în scris şi m-am hotărît să contramandez conferinţa.
—	Foarte bine ! Dar comitetul n-a hotărît să demisionezi de la preşedenţia filialei, ci numai să revoci conferinţa. Îmi dai voie să trimit eu telegrama ?
—	Cu plăcere.
382
—	Ştii, pentru siguranţă. Aşa e cînd începe să ţi se clatine credinţa în cineva. Băiete ! strigă el deschizînd uşa. Şi cînd servitorul întră, îi spuse : Mergi răpede la poşta centrală şi dă telegrama asta. Banii ţi-i dă părintele.
Protopopul îi întinse trei poli : telegrama era lungă, cu explicaţii. Zopîrţan luă filele scrise, răvăşite, le adună şi porunci :
—	Cînd treci pe lîngă tipografie, dă-le secretarului de redacţie, că-i acolo !
—	Dar, domnule director, nu mai e nevoie de articol, sări de pe scaun protopopul.
—	Aşa crezi dumneata ?
—	Este evident ! E principiu de drept : cade cauza, cade şi efectul ei-
—	Hm ! Nu te ştiam tare şi în meseria noastră, a juriştilor, zise cu dispreţ, din vîrful limbii, Zopîrţan. Apoi află, părinte, că non tollitur nimic. Omul acela trăbă să simtă ce însărcinează o invitaţie de la cineva pe care ai voit să-l suprimi, bazîndu-te pe uitarea celor din partidul nostru. Şi cei care au pus la cale acest atentat la bunele moravuri, ca să zic aşa, trăbă să simtă că nu îţi poţi bate joc de sentimentele partidului care te încălzeşte.
—	Domnule director, făcu disperat protopopul, o să ne judece toată ţara ! Invităm un savant la noi, şi tot noi îl batjocorim la gazetă ! E de ajuns telegrama mea. Să nu mai complicăm lucrurile.
—	Sfinţia-ta credeai că sînt un zăpăcit şi nu-mi aduc aminte ce am scris înainte cu cinci ani, zise Zopîrţan scu-lîndu-se şi luînd o colecţie veche a ziarului. O deschise la trei semne puse de curînd. Arătă protopopului articolele cu atentatul. Numele doctorului legist era tipărit cu litere de-o şchioapă.
—	Ai văzut ?
—	Adevărat.
—	Cine s-a înşălat ? Să ştii dumneata, părinte, că voi fi avînd eu multe slăbiciuni, dar am memorie.
—	Domnule director, dacă nu retrageţi articolul, cel puţin daţi-i o altă formă. Vorbiţi despre savant incidental, dar nu-1 atacaţi pentru faptul că a primit să conferenţieze aici ! Uşurează-ne puţin situaţia celor de la filială,
383
domnule Zopîrţan ! Ce Dumnezeu ! Nu mai sîntem în acelaşi partid ?
■— Hm ! Nu prea mai sîntem, părinte protopoape ! Cînd cineva a pus la cale un atentat ca acesta !
Totuşi Zopîrţan se înduplecă şi refăcu articolul. Atacul împotriva lui Marcovescu rămase, însă nimeni nu mai putea bănui acum motivele atacului.
Telegrama protopopului şi apariţia acestui articol avură urmări cu totul neprevăzute. Atît părintele Todea cît şi directorul Vetrei vechi primiră cîte o telegramă cu aproape acelaşi text. Telegrama adresată protopopului avea următorul cuprins : «Prietenul politic medic legist Marcovescu plînge ofensat refuzarea conferinţei. Aranjaţi necondiţionat ţinerea. Ilie Berbecaru.» Telegrama descifrată de Zopîrţan era aceasta : «Nebunit ! Atacat prieten politic Marcovescu. Reparaţie. Elogii. Ţine conferinţa. Ilie Berbecaru.»
Ce se întîmplase ?
Doctorul legist primise întîi telegrama protopopului şi se simţise grozav de jignit. In dimineaţa următoare primi, recomandat, Vatra veche cu articolul lui Zopîrţan. Verde de mînie, luase receptorul şi ceruse locuinţa lui Ilie Berbecaru.
—	Alo ! Domnul preşedinte ? Da ? Bună-dimineaţa. Domnule preşedinte, vă rog să-mi spuneţi ce fel de idioţi aveţi în fruntea organizaţiei din Zăvoriţi şi a gazetei de-acolo ? Cum ? Imbecili şi prost-crescuţi, vă spun eu... Ce s-a întîmplat ? Ceva nemaipomenit ! Ştiţi că poimîne aveam de ţinut acolo, la invitarea lor, o conferinţă. Acum, preşedintele filialei culturale din localitate mă invită telegrafic să nu mă mai ostenesc, iar fiţuica aceea, Vatra veche, mă atacă într-un articol pe prima pagină... Cum ? Imposibil ? Dar o să vă arăt şi telegrama şi articolul. Cred că nu e nevoie să vă mai spun că, pentru mine, aceasta constituie caz de demisie din partid, dacă nu mi se dă o grabnică satisfacţie.
In urma acestei convorbiri telefonice, Ilie Berbecaru trimise telegramele care nu sufereau împotrivire-
Protopopul şi Zopîrţan se întîlniră, agitaţi, în piaţă. Tocmai plecaseră unul spre celălalt ca să vadă ce-i de făcut.
384
—	Mi-ai făcut-o ! strigă furios Zopîrţan, întinzindu-| telegrama.
—	Eu ?! Ba dumneata ne-ai compromis pe toţi ! Nu te-am rugat să nu mai publici articolul ?
—	Dacă dumneata ştiai că Marcovescu e azi în partidul nostru, de ce nu mi-ai spus ?
Protopopul Todea nu ştiuse nimic. Nici nu bănuise măcar. Dar fiindcă directorul îi aducea apa la moară, îşi reveni din uimire şi zise :
—- Chestiunile de partid le ai dumneata în degetul cel mic. Ce să mă amestec şi eu ? Cînd te-am văzut cum te-ai aprins, mi-am zis : Ce mai ştii ? Poate te-nşăli, poate că Marcovescu nu e în partid ! Cine să ştie mai bine decît directorul Vetrei vechi ?
Ilarie Zopîrţan îşi frîngea mînile. întru tîrziu zise :
—	Aţi tipărit alte anunţuri ?
—	Nici vorbă ! Cum să tipărim, dacă am contramandat conferinţa ? Şi după articolul dumitale ! Şi după ce ai pus să fie rupte cele afişate !
—	Ce-i de făcut acum, părinte protopoape, că dădurăm de greu.
—	Pentru mine nu e greu, pentru mine-i uşor, răspunse zîmbind protopopul Todea. Altă telegramă în care arăt că piedecile, ivite în chip neaşteptat, au fost înlăturate. Oraşul întreg îl aşteaptă pe conferenţiar.
Directorul Vetrei vechi rămase pe gîncluri.
—	Ascultă ! Marcovescu ăsta te trezeşti că e chiar un mare savant.
—	Asta e sigur ! Toată ţara îl cunoaşte.
—	Dă telegrama, tipăriţi şi puneţi imediat afişele. O să-l demit pe secretarul de redacţie.
—	Ce face ?!
—	Da, o să-i dau drumul.
în numărul următor din Vatra veche se vestea cu litere mari conferinţa de poimîne sară şi se arăta că vigilenţa secretarului de redacţie şi buna-credinţă a lui au fost derutate de un colaborator ocazional, desigur membru al partidului guvernamental. Auzind că marele savant, care e aderent politic al lui Ilie Berbecaru, va conferenţia în Zăvorîţi, pentru a zădărnici această cinste şi pentru a compromite pe localnici, a adus la redacţie un articol
elogios, zicea el- «Se cuvine să-l prezentaţi publicului înainte de conferinţă, zicea el. V-am adus un articol, eu îl cunosc bine pe Marcovescu.» Şi cum gazeta era subt presă, secretarul de redacţie n-a mai citit articolul şi i-a dat drumul. Aşa se explică nemaipomenita ruşine de-a ataca în propria gazetă pe un membru fruntaş al partidului. Aceasta era nota explicativă din fruntea unui articol plin de cele mai nesăbuite elogii la adresa savantului. Intre altele se spunea că domnul Marcovescu fusese îmbiat de Sorbona cu o catedră, dar că el n-a primit, voind să slujească patria, ştiinţa şi democraţia română, alături de marele om politic Ilie Berbecaru. La rubrica «Informaţii» se menţiona că secretarul de redacţie Ion Marele a fost demis pentru că prin lipsa lui de vigilenţă a putut să se strecoare în ziar acel articol trivial şi calomnios.
Se-nţălege, nu era decît un truc gazetăresc, şi Ion Marele rămase să-şi continue slujba. El însă nu se învoi să joace acest rol de ţap ispăşitor decît după ce i se achită o mie de lei din salariul restant pe care i-1 datora Vatra veche.
In cele două zile ce urmară pînă la ţinerea conferinţei, ambele numere din Vatra fură închinate maestrului Marcovescu.
în sara conferinţei sala se dovedi neîncăpătoare. Numele conferenţiarului, dar mai ales scandalul de presă, agitase oraşul, şi veniră cetăţeni care în viaţa lor nu ascultaseră vreo conferinţă.
Savantul vorbi un ceas încheiat, cam bîlbîit, cam arid, cu multe date statistice, cu teorii pe care puţini le putură urmări. Dar, la sfîrşit, aplauzele căzură ca ropotul de grindină. Semnalul l-a dat Ilarie Zopîrţan însuşi. Urcat pe scaunul pe care şezuse, în rîndurile întîi, cu faţa spre public şi cu spatele către conferenţiar, cu părul vîlvoi, cu obrajii congestionaţi, el strigă :
—	Trăiască savantul de renume mondial ! Trăiască domnul Marcovescu, fala României.
Publicul striga «ura» din toate puterile.
—	Trăiască savantul de renume mondial!. Trăiască viitorul profesor universitar şi ministru ! Ura, domnul Marcovescu ! continuă Zopîrţan.
386
Asistenţa ură, dar nu aşa de compact ca înainte. In sală erau şi ascultători ce aparţineau partidului guvernamental. Aceştia veniseră pentru faima savantului, nu pentru omul de partid. Dealtfel, pînă la scandalul din Vatra, aproape nimeni din Zăvorîţi nu ştiuse cărui partid îi aparţine Marcovescu.
După conferinţă, membrii localnici ai partidului oferiră un banchet în cinstea «savantului de renume mondial», care se prelungi pînă la plecarea trenului ce trebuia să-l ducă pe sărbătorit înapoi la Bucureşti. Se ţinură multe şi înflăcărate toasturi, începînd cu al protopopului. Acesta mulţumi pentru marea cinste făcută filialei din Zăvorîţi a Societăţii Culturale. La sfîrşit, în numele partidului, vorbi Ilarie Zopîrţan.
Conferenţiarul plecă mulţumit. El intrase în partidul lui Berbecaru, avînd promisiunea acestuia că, venind la putere, o să-i dea un portofoliu. Zopîrţan se dovedi slab informat cînd pusese publicul să strige «Trăiască viitorul profesor universitar !» Profesor universitar era, de şapte ;mi. îl făcuse guvernul lui Pogonescu, care-i promisese şi ministerul, dar nu se ţinuse de cuvînt.
Păţania aceasta îl determină pe Zopîrţan să se dezintereseze de viitorii conferenţiari. El era convins acum că Todea ştia despre înscrierea în partid a lui Marcovescu, dar că, de acord cu unii membri din comitetul local, sau poate chiar pus la cale de trădătorii partidului, voise să-l compromită. Bănuitor, dar prudent, se hotărî să nu se mai amestece o vreme pe faţă în planurile Societăţii Culturale, aşa că următorii doi conferenţiari, unul savant în fizică şi unul în astronomie, îşi pututră dezvolta subiectele în linişte.
Părintele Todea se umfla în pene cu rezultatele obţinute : sală arhiplină, aplauze frenetice. Trimisese dări de samă chiar şi cîtorva ziare de mare tiraj, din capitală.
Dar înainte de a patra conferinţă atenţia lui Zopîrţan fu atrasă de un titlu kilometric, pe pagina întîia a ziarului guvernamental Românismul. Era un articol elogios asupra unui mare literat, care se-ntîmpla să fie al patrulea conferenţiar : Nicolae Lascu. Românismul îi prezenta marile calităţi de scriitor şi enorma producţie literară, în-
387
clemnînd totodată publicul să participe în număr cît mai mare-
Nicolae Lascu ! Parcă auzise de numele acesta. De citit nu citise nimic din operele lui, pentru că nu avea timp să se ţină de asemenea fleacuri. Dar şi-ar fi pus capul că a mai auzit de numele Lascu. însuşi faptul că Românismul îl elogia, îi dădu de gîndit. Oare în ce partid e înscris acest Lascu ? Zopîrţan era sigur că făcea parte dintr-o grupare politică neînsemnată, dar nu-i venea în minte numele grupării. L-ar fi întrebat pe protopopul Todea, dar nu mai avea încredere în el. Şi despre ce va vorbi ? Poate că după titlul conferinţei îşi va aduce aminte de om. Insă afişele vesteau «Subiect rezervat». Se hotărî să nu ia nici o atitudine faţă de articolul din Românismul, ci să participe la conferinţă, şi numai dacă se va ivi vreo primejdie pentru partid, să-i sară în apărare.
Presimţirea nu-l înşelă : conferenţiarul începu să vorbească despre marele istoric Vladimir Ispas.
O bună parte din public ,se privi mirată. De la primele fraze, Zopîrţan se învenină. Figura lui exprima indignare profundă : «Cum, domnule, să laude pe scîrba asta de grec, pe saltimbacul ăsta, în faţa noastră, la noi acasă ? !». Şi rotea priviri furioase prin sală. «Scîrba» publicase o serie de studii în care analizase sîngeros înjghebarea politică de sub conducerea lui Ilie Berbecaru. Pe şef îl făcea cretin primejdios unităţii naţionale ; partidul — o adunătură de demagogi inconştienţi ; programul lui — o ruşine naţională şi expresia unei nemaipomenite sărăcii de idei politice. Studiiile fuseseră publicate cu mulţi ani înainte. Vatra veche nici nu exista pe-atunci, iar Zopîrţan era încă licean. Totuşi îşi aducea aminte- Ei, da ! Atunci întrase în polemică, sprijinindu-şi maestrul — care fusese încolţit de publiciştii partidului —, şi conferenţiarul de acum. Iată de unde-i cunoştea numele.
Publicul din partidul guvernamental asculta cu mare atenţie. Aderenţii lui Berbecaru, după ce la început se priviră nedumeriţi, se mai liniştiră şi ascultau; cu interes şi ei. Omul vorbea frumos şi nu făcea nici. o aluzie la politică.
Vreme de un sfert de ceas Ilarie Zopîrţan simţi că e gata să se sufoce. Ura lui se răsfrîngea acum nu numai
388
asupra conferenţiarului şi a subiectului conferinţei, ci şi asupra tuturor membrilor partidului prezenţi în sală, care ascultau cu tot mai multă încordare. «Ce măgari ! Aştia-s membri de partid ? Cum de nu-1 fluieră ? Cum de nu se mişcă nimeni 1»
Simţind că-i vine ameţeală, îşi vîrî două degete în gura şi slobozi un fluierat strident.
Conferenţiarul tăcu. Sute de capete se întoarseră în toate părţile. Numai vecinii ştiau cine fluierase. Oaspetele îşi reveni şi continuă. Arătă ce suflet mare, ce inteligenţă strălucitoare era Vladimir Ispas. Un om din cei meniţi să conducă şi să stăpînească popoarele.
Cînd ajunse aici, se auzi Un nou fluierat. Publicul se alarmă. Cineva întrebă :
—	Cine-i mizerabilul care îndrăzneşte... ?
Dar nu apucă să-şi termine întrebarea, că Zopîrţan, cu părul vîlvoi, cu ochii injectaţi, se ridică, duse din nou două degete la gură, şi fluieră prelung, de trei ori.
—	Ei bine, eu sînt mizerabilul, strigă el. Dacă în toată sala nu s-a aflat un singur om să protesteze, iată, mă aflu eu ! Cum ai cutezat, domnule, să alegi acest subiect de conferinţă ? Să lauzi în faţa noastră o scîrbă de grec care l-a atacat atît de veninos pe şeful nostru, pe ilustrul bărbat de Stat, pe domnul Ilie Berbecaru ? Pe el, pe noi toţi, partidul lui ? Dumneata ai crezut că noi am uitat ? Şi vii să ne vesteşti pe cel menit să conducă şi să stăpînească popoarele ? Cine ? Vladimir Ispas ? Saltimbancul care linge tălpile lui Petrache Pogonescu ? Pfui !
Şi el duse din nou cele două degete la gură şi fluieră prelung. Fu urmat de către cîţiva membri din comitetul local al partidului.
Guvernamentalii protestară.
—	Aici nu-i întrunire politică ! Pretindem să i se dea conferenţiarului satisfacţia cuvenită ! Jos demagogia şi prostia !
Se iscă larmă mare şi învălmăşeală. Mulţi ridicară scaunele pe care şezuseră, gata de atac. Toată lumea era în picioare şi urla. Conferenţiarul, palid, îşi adună însemnările de pe masă şi se strecură pe uşa din spate. In sală, cîteva grupuri se încăierară. Poliţia îşi făcu apariţia şi evacuă sala.
389
Ilarie Zopîrţan se trezi în stradă, cu capul gol. îi adună, din mulţime, pe membrii comitetului local şi-i duse la club.
—	Domnilor, rosti el înflăcărat, îndată ce închiseră uşa. Vă propun excluderea din partid a protopopului Todea, a directorului şcolar Macovei şi a doctorului Avram, conducătorii acestei oficine a guvernului care, sub firma Societăţii Culturale, îşi bate joc de partidul nostru şi de marele lui şef, domnul Ilie Berbecaru. Noi nu avem nevoie, în oraşul nostru, de-asămenea societate culturală ! Deci vă cer totodată şi desfiinţarea filialei conduse de cei trei trădători. Şi să ştiţi, domnilor, că dacă nu aş crede în steaua partidului şi în geniul şefului, aş propune şi dizolvarea organizaţiei locale a partidului, sfîrşi directorul Vetrei vechi, ştergîndu-şi mereu sudoarea. Pentru că ce organizaţie de partid mai este aceea în care fruntaşii îşi bat joc de partid, de şeful lui şi de interesele lui ? Nu se poate nici măcar afirma, darmite susţine că cei trei conducători ai filialei Societăţii Culturale nu ar fi cunoscut atacurile grecului împotriva şefului nostru. Eu eram copil pe-atunci, şi tot îmi amintesc. Subiect rezervat, spuneţi dumneavoastră ? Dar pentru ce au admis să se ţină o conferinţă cu subiect rezervat ? Aşa ne-am fi putut trezi cu unul care să ne îndemne pe toţi să ne înscriem în partidul lui Pogonescu. Să admitem că subiectul era necunoscut. Dar oare numele conferenţiarului nu-1 ştiau, nu-1 ştie toată lumea ? Nu ştie ţara întreagă că aşa-numitul mare scriitor Lascu e creaţia lui Vladimir Ispas, că numai el l-a săltat la această treaptă ? N-a intervenit el şi în polemica aceea, luînd parte savantului ? Nu ! E o încercare generală de a ne compromite prin oamenii noştri. Nu ne sînt de-ajuns fripturiştii care în timpul din urmă ne-au părăsit ? Voim o demoralizare completă? Domnilor! E nevoie de sancţiuni ! în numele partidului ultragiat, eu vi le cer, vi le pretind !
Propunerile lui Zopîrţan îi tulburară adînc pe membrii comitetului şi provocară o discuţie aprinsă ce dură pînă după miezul-nopţii. Se hotărî dizolvarea filialei, dar cei trei nu fură excluşi. Partidul avusese prea multe pierderi în timpul din urmă. Apoi, protopopul şi tova-
390
răşii săi s-ar fi putut să nu fie deloc vinovaţi. Vor fi uitat acea veche polemică. De atunci Vladimir Ispas scrisese şi articole elogioase despre Ilie Berbecaru. Ba ■— odată — era chiar să fuzioneze, împreună cu gruparea sa, cu partidul lui Berbecaru... Iar de numele conferenţiarului, cine-şi mai aducea aminte ? Şi apoi, era oare momentul politic potrivit reînvierii unor vechi polemici, demult uitate, şi atacării unor grupări care, oricum, erau potrivnice guvernului ? Argumentele erau multe şi tari împotriva excluderii celor trei, şi Zopîrţan, în sfîrşit, trebui să se mulţumească numai cu dizolvarea filialei.
în dimineaţa următoare, Ilarie Zopîrţan fu chemat de urgenţă la advocatul Traian Marcu. îndată ce se închiseră în cabinetul acestuia, cel mai apropiat sfetnic al lui Ilie Berbecaru îi făcu directorului Vetrei grele imputări pentru scandalul provocat la conferinţa din ajun.
—	De-o vreme încoace ai cam început să exagerezi, şi în (scris şi în atitudini. Şeful mi-a spus să te fac atent. Ne arde nouă acum să provocăm scandaluri publice ? Doar cunoşti dihoniile pe care ni le-a adus în partid lunga opoziţie- Ai aflat de curentele subversive, provocate de duşmani, cu intenţia de-a-1 înlătura de la şefie pe domnul Ilie Berbecaru. Din tot partidul numai de el se tem, de mintea lui, de perseverenţa şi tactica lui. Dumneata ar trebui să-ncepi o campanie împotriva guvernului pe chestiunea aceasta. Să arăţi, ori să inventezi, dihoniile din partidul guvernamental. Dar dumneata nu vreai să ştii nimic de mizeriile noastre interne. Dumneata te războieşti cu conferenţiarii culturali, ca şi cum de la ei ne-ar veni năcazurile. Şi nu sufli un cuvînt despre ticăloşii care au trecut în partidul guvernamental, cu organizaţii cu tot. Pe ăştia trăbă să-i ataci. Vatra trăbă să fie o gazetă de partid, nu una de scandal. Un lucru să ştii şi te rog să ţi-1 notezi : Pe matadorii curentelor ce se iscă în partid să nu-i ataci pe faţă, ci indirect, în guvern nu vor întră, asta-i sigur. De independenţa lor de gîjidire nu avem nevoie. Dar şeful vrea să-i lase acum de capul lor, ca să-şi dea pe faţă toate gîndurile şi
391
să se compromită prin cochetarea cu alte partide. La timpul potrivit va şti să-i izbească la mir. Dar şi noi trăbă să-i dăm concursul pentru a le reduce influenţa în partid, pentru a-i face inofensivi.
Ilarie Zopîrţan asculta cu inima strînsă. în faţa lui Traian Marou nu cuteza să aibă opinii proprii, nici să se dezvinovăţească. Recunoscu deci că neglijase, de la o vreme încoace, marile interese ale partidului şi ceru informaţii asupra mai multora dintre proaspeţii fripturişti, pentru a-i putea încondeia după cum se cuvine. Se interesă de curentele fracţioniste din conducerea partidului, căci Traian Marcu, fiind membru în comitetul central, participase la toate discuţiile şi le cunoştea.
—	Nu stăm pe roze, domnule Zopîrţan. Opoziţia durează de prea mult timp. Succesiunea, e adevărat, nu poate fi decît a noastră, dar cred că va trebui să punem la cale o mare mişcare de masse. Să impresionăm factorul suprem. Să dovedim masselor că sîntem o forţă şi că nimic nu ne poate împiedeca, dacă vrem, să luăm puterea. Şi să-i înfierăm public pe fripturişti, sau pe cei care ar mai avea de gînd să ne părăsească.
—	în legătură cu mişcarea de masse, eu, domnule Marcu, am o idee pe care demult tot năzuiesc să i-o expun şefului, dacă mi-ar acorda o audienţă specială.
—	O idee ?! întrebă surîzînd ironic Traian Marcu. Dar imediat, corectîndu-şi tonul, adăogă : Ce idee ? Nu mi-o poţi spune şi mie ? Că poate reuşesc să-l văd pe domnule Ilie Berbecaru înaintea dumitale şi aş dori să i-o comunic.
Ilarie Zopîrţan, dîndu-şi sama că făcuse o gafă politică, se înroşi ca o fată-mare.
—	Uite ce este, zise el, uitîndu-se spre uşa încuiată şi încercînd să-şi biruie emoţia. Am putea aranja ceva revoluţii în miniatură. în vreo zece sate, din diferite regiuni, oamenii noştri să dea asalt asupra primăriilor, să dizolve comisiile interimare şi să se facă ei stăpîni. Motivul răzmeriţei ? Lumea nu mai poate suporta ticăloşiile regimului. Legea nu mai protejează decît pe oamenii guvernului. Sătenii care aparţin altor grupări politice sînt bătuţi de jandarmi, şi pentru contribuţie li se ia şi cenuşa din vatră. Iată cauza revoltei. Dacă regimul nu e
392
îndepărtat de factorul suprem, o să-l măture satele, poporul dornic de dreptate şi de legalitate- S-ar putea să aranjăm aşa ceva, nu în zece sate, ci în o sută. Oameni avem ! Ţara întreagă strigă că a ajuns cuţitul la os.
Traian Marcu rămase surprins şi privi mirat pe Zopîrţan. Acesta adăogă repede :
—	Dacă aprobă şeful, se-nţălege. Tot el ar fixa termenul.
Dar Traian Marcu era surprins nu de propunerea directorului, ci de faptul că, în cea mai mare taină, însuşi Ilie Berbecaru îi vorbise de un asemenea proiect. Să fie oare Zopîrţan mai apropiat sufleteşte de şef decît el, Traian Marcu ? Să intuiască mai bine decît el, Traian Marcu, ideologia strategică a partidului, a şefului ? Cum puteau avea aceleaşi idei şi planuri un om aşezat şi cu minte ca Berbecaru, ponderat în orice acţiune, şi zvăpăiatul acesta de Zopîrţan ? Se simţi în inferioritate, umilit chiar. îi răspunse cu răutate :
—	A, revoluţie ?! Dă-mi voie ! Revoluţia nu se a-nunţă, domnule Zopîrţan. Cine-i bărbat, o face fără surle şi trîmbiţe. Nu ! Nu e nevoie să mergi la şef. Pune-te pe lucru în direcţia în care ţi-am spus. Are şeful cap pentru toţi.
îndată ce ieşi din locuinţa lui Traian Marcu, Ilarie Zopîrţan se duse glonţ la redacţie şi umplu trei file cu un formidabil atac împotriva transfugului Valeriu Sîrbu, care trecuse, cu întreaga organizaţie, în partidul guvernamental. Tocmai lua a patra foaie albă, cînd servitorul îi puse pe masă ultimul număr din Românismul. Toată pagina întîia era ocupată de un articol despre scandalul din ajun, sub titlul
ANALFABEŢII ŞI IDIOŢII LUI ILIE BERBECARU şi subtitlurile :
UN NEMAIPOMENIT SCANDAL LA O CONFERINŢA CULTURALA. — LICHEAUA LUI BERBECARU, ANORMALUL ŞI TRAZNITUL ILARIE ZOPÎRŢAN FLUIERA PE CONFERENŢIAR, DISTINSUL NOSTRU SCRIITOR. — O NEMAIPOMENITA RUŞINE PENTRU CETĂŢENII DIN ZĂVORÎŢI : A FOST HUIDUIT MARELE BĂRBAT AL CULTURII NOASTRE, VLA-
393
DIMIR ISPAS, DESPRE CARE VORBEA CONFERENŢIARUL.
—	TRIBUL HOTENTOŢILOR DIN. ZĂVORIŢI A DESFIINŢAT FILIALA SOCIETĂŢII CULTURALE. — NU NE TREBUIE CULTURĂ ! VIVAT ÎNTUNERECUL ! — SĂ ŢINEM POPORUL ÎN ÎNTUNEREC ! SĂ-L PROSTIM PENTRU A-L PUTEA SUPUNE DEMAGOGIEI NOASTRE. IATĂ PARTIDUL CARE PRETINDE PUTEREA ! OAMENI DE TALIA LUI ZOPÎRŢAN ! — COMPROMITERE DESĂVlRŞITĂ. STUPIDITATE FĂRĂ PÂRECHE !
—	O ŢARĂ ÎNTREAGA CONDAMNĂ ODIOSUL ATENTAT ÎMPOTRIVA LIBERTĂŢII CUVÎNTULUI. — SA ŞTIE LUMEA ŞI ŢARA : CETĂŢENII DIN ZĂVORÎŢI, CARE NU-S DINTRE SECTARII BERBECARULUI, AU HUIDUIT ŞI AU ÎNFIERAT IEŞIREA JOSNICĂ A ZOPÎRŢANULUI ŞI A CLICII LUI. DACĂ LOR NU LE MAI TREBUIE CULTURA, NOUA NE TREBUIE. VOM ÎNFIINŢA NOI O FILIALĂ A ATENEULUI. — PRIN CULTURĂ LA LUMINĂ ! VOIEŞTE; ŞI VEI PUTEA ! LUMI-NEAZĂ-TE ŞI VEI FI ! — JOS TRIBUL HOTENTOŢILOR !
Incitat de aceste subtitluri, Zopîrţan întrerupse articolul împotriva fripturistului Valeriu Sîrbu şi redactă cu înfrigurare următorul comunicat, destinat paginei întîi din Vatra :
«Guvernul în agonie vrea să atragă atenţia publicului într-altă parte. Un incident neînsemnat de la o conferinţă publică umflat de scribii guvernului în scandal european. Românismul minte cu neruşinare, pentru a salva guvernul care e pe dric. Intriga nu va prinde. Sub săgeţile noastre concentrice, cadavrul care se mai numeşte guvern îşi dă spurcatul duh. Spre zorii libertăţii cetă-teneşti şi ai dreptăţii sociale ! încă puţintică răbdare şi vom vedea cine a ţinut poporul în întunerec. Dezminţim categoric reportajul veninos şi insipid din fiţuica ce necinsteşte numele românismului.»-
Semnă comunicatul cu iniţialele V. v. notă litera şi-l trimise la tipar. Apoi îşi continuă atacul împotriva lui Valeriu Sîrbu, unul din cei mai buni electori ai partidului şi exemplul preferat al lui Ilie Berbecaru, ori de cîte ori era vorba de disciplină, de organizare, de curaj şi de spirit de jertfă pentru [partid şi programul lui politic. Valeriu Sîrbu îl părăsise pe Berbecaru fără nici un aviz, fără să dea vreun semn că ar fi nemulţumit, trecînd, aşa, din bun senin, cu bagaje cu tot, la inamic !
394
Articolul lui Zopîrţan făcu senzaţie în Zăvoriţi. Omul era arătat drept cel mai mare fariseu al veacului, care a militat zece ani în partid ca spion al lui Petrache Pogonescu. Prin el, şeful partidului advers voia să cunoască intenţiile cele mai intime ale lui Berbecaru, metodele lui de luptă, planurile lui, gîndurile lui cele mai ascunse. A fost — atîţia ani ! — un şarpe încălzit la sîn. Făţărnicia a dus-o la o asemenea perfecţiune, încît nimeni n-a bănuit ce fel de om e şi ce urmăreşte. Partidul l-a încărcat cu onoruri. Acum — mulţumită lui Dumnezeu !
—	vipera şi-a dat arama pe faţă. Partidul a scăpat de un spion primejdios, în stare să fi descusut pe orice om, cu excepţia unuia singur : domnul Ilie Berbecaru. Acesta s-a ţinut bine. Sînt lucruri pe care şeful nu le încredinţează nici cămăşii de pe el-
Multă lume îl judecă pe Ilie Berbecaru pentru că e prea zăvorit. Dar iată că şeful s-a dovedit, din nou, mintea cea mai lucidă a partidului. Ce bagaj de informaţii n-ar duce azi Valeriu Sîrbu celui ce l-a plătit, dacă Ilie Berbecaru nu ar fi aşa de cu minte. Da, planurile lui economice, de refacere economică radicală a României
—	pe care toată lumea ştie că le-a întocmit, dar nimeni nu le cunoaşte —, azi ar fi pe biroul lui Pogonescu ! Şi desigur că acest şef de guvern demisionar s-ar fi împo-poţonat cu pene străine, şi — cine ştie ? — poate ar fi început un nou ciclu de guvernare, hrănindu-se din planul economic al lui Ilie Berbecaru.
Deci partidul să nu regrete trădarea lui Valeriu Sîrbu, ci să se bucure că a scăpat de spion. Nimeni nu l-a cunoscut pînă acum. Dar unele dintre piedecile ce-au fost puse în drumul partidului, desigur că el le-a pus, prin informaţiile date guvernului. Dealtfel, toate diversiunile încercate în ultimul timp în comitetul central al partidului nu pot fi decît uneltiri ale guvernului, care se teme de rîndurile închegate şi disciplinate ale partidului. Partidul are motive să jubileze. A scăpat de o mare primejdie. «Da, jubilăm din toată inima şi-i poftim să plece din partid pe toţi aceia care s-au strecurat în rindurile noastre ca spioni ai lui Petrache Pogonescu. Cîţiva, temîndu-se de intransigenţa şi unitatea noastră, au plecat, alţii par a se pregăti de drum. Noi îi invităm
395
6ă-Şi ia inima în dinţi şi să O şteargă cît mai curînd. Dacă nu Ie spunem şi numele, să nu creadă că nu-i ştim*. Dacă nu ne vor părăsi de bună voie, îi vom scoate noi din rîndurile noastre. Partidul nostru nu are nevoie decît de oameni convinşi, disciplinaţi şi dintr-o bucată. Dealtfel, vom arăta pe rînd, în articolele viitoare, cu ce fripturi au fost plătite actele de spionaj şi de trădare. Plecarea trădătorilor şi spionilor, departe de a-1 slăbi, au întărit partidul.»
Membrii din Zăvoriţi şi din alte centre ai partidului Berbecaru au citit cu înfrigurare destăinuirile lui Zopîrţan în numerele următoare ale Vetrei vechi. Zile şi săptămîni de-a rîndul discuţiile în cluburi, între prieteni, în familii, pe tema beneficiilor materiale cu care fuseseră momiţi trădătorii, nu mai conteniră.
—	Ai fi crezut, iubite ? Ion Negru împroprietărit cu cincizeci de iugăre ? Aud ? Nu-1 credeam noi cinstea întrupată ?
—	Dar Gherasim ! O vie de două iugăre ! Cred şi eu ! Să-ţi cadă în palmă aşa, din bun senin...
—	Să-l vedem pe Ionuţ în consiliul de administraţie !... Şi unde ? La Reşiţa, domnule ! înţălegi dumneata : la Re-şi-ţa ! Numit de guvern ca delegat al Ministerului de Industrie şi Comerţ. Se spune că tantiema e acolo de sute de mii pe an.
—	Şi Vlădescu, domnule, comisar al guvernului ! A dracului învîrteală ! Aşa mai înţăleg şi eu !
—	Ce înţălegi ?
Cel care «mai înţălesese şi el» rămînea mut, cu ochii holbaţi de teamă.
Adevărul era că, în sinea lor, aproape toţi cei care comentau informaţiile lui Zopîrţan îi invidiau pe fripturişti şi ar fi voit să fie în locul lor. Aşa că articolele lui Zopîrţan, în loc de a-i înfricoşa pe trădători, mai mult îi demoralizau pe partizani.
Iar acasă, în familii, se dezlănţuiră adevărate furtuni, soţiile aderenţilor lui Berbecaru devenind nervoase şi certăreţe lucru mare.
396
Auzi dumneata ! Să ajungă pînă şi Adămoiu să-şi cumpere casă cu două sute de mii, iar noi să plătim chirie şi să ne mutăm ca ţiganii cu cortul, în fiecare toamnă ! Ei, dumneata nu puteai ajunge unde a ajuns el ?
Bărbatul pleca, ruşinat, capul în pămînt.
—	Dragă ! Principiile ! Convingerile ! Mai are omul şi ceva sfînt în lume ! Nu te poţi face de batjocora oricui.
Femeia se întărită :
—	Ce batjocoră ? Că scrie ăla la gazetă ? Da’ cui ii pasă de scrisul lui ? Să am eu odată casa mea, ş-apoi s& scrie trăznitul ăla cît o vrea ! Parcă celor ce s-au înfruptat le pasă ? Cînii latră ! vorba aceea. Şi-apoi, crezi că dumnealor, care-î batjocoresc pe alţii, nu se înfruptă cînd sînt la putere ? Tu ce folos ai că ţii de atîţia ani cu Berbecaru ? Te-a întrebat vreodată dacă eşti viu sau mort, cînd a fost la putere ? Da’ uită-te la neamurile lui ! Toate s-au înţolit! Mă rog ! Ei pot sta cît de mult în opoziţie, îşi au suma făcută ! Nu, eu nu-i condamn pe cei care l-au părăsit pe Berbecaru ! Bine i-au făcut ! Şi cred că de-acuma o să-ţi între şi dumitale minţile în cap.
Bărbaţilor le intraseră demult minţile în cap, cei mai mulţi regretînd că nu erau în locul fripturiştilor. Dar, zadarnic ! Lor nu li se dăduse ocazia ! Nu-i îmbiase, ou-i ademenise nimeni î
VIII
Mai erau numai patru luni pînă la dizolvarea Parlamentului, şi Ilie Berbecaru, temîndu-se că după dizolvarea corpurilor legiuitoare tot Petrache Pogonescu va fi însărcinat cu formarea guvernului şi cu prezidarea alegerilor generale, se văzu constrîns să-şi umple golurile din partid cu fracţiuni politice fără importanţă şi să înceapă o violentă campanie de presă şi-o alta de adunări publice în toată ţara, ca să contrabalanseze influenţa din ce în ce mai mare a guvernului asupra fripturiştilor şi totodată să împiedece conducerea alegerilor de către partidul lui Petrache Pogonescu. în urma numeroaselor defecţiuni — în ultima vreme părăsiseră partidul încă
397
cinci şefi de organizaţie ducînd cu ei mai mult de jumătate din oameni —, în tabăra din Zăvoriţi a lui Ilie Berbecaru se produse panică. Românismul vestea în fiecare zi disoluţia partidului şi neputinţa lui de a mai veni la putere. Se scosese singur, prin sectarismul lui politic, din rîndul partidelor de guvern. Oamenii, pînă la urmă, recunosc stupiditatea şi n-o mai înghit. Se răzbună bunul-simţ.
Ilarie Zopîrţan nu mai avea spaţiul necesar pentru fulgerele pe care voia să le trimită asupra fripturiştilor. Ajunsese să batjocorească la gazetă şi rudenii de-ale sale, şi de-ale şefului, şi colegi de şcoală, căci şi unii dintre aceştia alergaseră la oala cu varză. Stărui în repetate rînduri la şef să-i mărească subvenţia, să scoată gazeta în mai multe pagini şi cu tiraj sporit.
Membrii comitetului local priveau înfricaţi şi dezorientaţi descompunerea partidului. Toţi îşi spuneau că plecarea din partid a lui Ion Naşcu fusese începutul dezastrului. Ar fi trebuit să-l împiedece cu orice preţ, căci greu e pînă se face un pîrleaz în gard, că pe urmă toţi cînii trec prin el. Ieşirile violente ale lui Zopîrţan nu-i mai impresionau. Citeau în taină Românismul şi li se oprea răsuflarea cînd gazeta guvernamentală afirma că şi viitoarele alegeri tot Petrache Pogonescu le va face.
—	Decît asta, mai bine ne luăm lumea în cap !
—	Cine ştie dacă nu va trebui să ne schimbăm programul !
—	Cu nişte bandiţi la putere va trebui, poate, să luăm ciomagul.
—	Poate că singură republica e salvatoare. Că Statul mornarhic pe cine apără ? Pe cel de la putere ! Poporul se poate tîrî ca şarpele pe pămînt.
în deprimarea sufletească ce-i cuprinsese, numai asemenea gînduri îi mai scoteau din letargie. Perspectiva unor noi alegeri cu Pogonescu la putere, însemna un nou guvern Pogonescu de patru ani. încă patru ani de opoziţie ?! Şi fiecare se vedea la sfîrşitul acestor patru ani hodorogit, îmbătrînit. Ce să mai facă atunci cu puterea ? Nu ! Mai bine să iasă în stradă ! Dacă-i vorba să crape* mai bine să crape acum ! Dar să-şi măsoare o dată puterea într-o luptă pe moarte şi pe viaţă !
398
Dar duhul acesta nou ce începu să pună stăpînire pe membrii localnici ai partidului, alterna mereu cu deprimarea generală. Totuşi, deznădejdea, crescînd mereu, împingea la radicalism.
In mijlocul acestor frămîntări, apăru deodată pe piaţă o broşură cu coperta roşie ca sîngele, cu titlul Cuţitul la os ! şi subtitlul Datoria democraţiei în timpul de faţă.
Broşura era anonimă şi proclama necesitatea imperioasă a dărîmării guvernului printr-un mare asalt al poporului contribuabil. Proclama necesitatea formării unui front din toate partidele de opoziţie. Erau indicate îndeosebi trei grupări politice mai mici, care, în interesul lor şi al democraţiei, trebuiau să fuzioneze cu partidul Ilie Berbecaru. Se arăta că în programul partidului trebuia să între numaidecît reducerea datoriilor şi o largă descentralizare administrativă. Se dovedea că, deşi în pragul plecării regimului, Ilie Berbecaru trebuia să cîştige lupta în cele trei alegeri parţiale pentru Cameră şi una pentru Senat, ca să dea o ultimă dovadă că mas-sele mari ale poporului sînt cu el. La sfîrşit se arăta că dacă poporul nu se poate ferici cu actuala formă constituţională, poporul e liber să-şi aleagă alta.
Broşura fu smulsă din mîna vinzătorilor. Intr-o zi se desfăcură peste o mie de exemplare ; alte două mii fură depuse la poştă pentru a fi expediate în ţară.
Oamenii lui Ilie Berbecaru din Zăvorîţi o sorbiră şi o discutau însufleţiţi. îşi dădeau cu părerea cine să fie autorul. Cei mai mulţi jurau, sau îşi dădeau cuvîntul de onoare că autorul nu poate fi altul decît Ilarie Zopîrţan.
—	Pentru aceea n-a scris el nimic, în materie, la gazetă !... Voia să dea o lucrare completă.
—	El ar fi iscălit-o, dacă ar fi a lui. Nu s-a ferit niciodată de responsabilitate, ziceau alţii.
—	Se zvoneşte că ar fi scris-o advocatul Ilie Radu. El e recunoscut în partid ca republican.
—	Nu, spuneau alţii. Ilie Radu e supărat pe partid pentru nişte intrigi ţesute de Zopîrţan. Nu poate fi el.
Mulţi şopteau vecinilor la ureche :
—	Autorul ? E însuşi şeful!
399
—	Aş ! răspundeau unii. Şeful e cu mult mai precaut. Nu se expune ! Şi apoi, ştie toată lumea, domnia-sa nu se îndeletniceşte cu scrisul.
—	A dictat-o, domnule, cuiva, să nu i se cunoască scrisoarea.
—	Ce mai vorbă ! Parcă ar trebui să scrie cineva cu mîna ! Nu sînt destule dactilografe ?
—	A, nu ! Şeful nu întră în hore de-astea. Şi bine face ! El se ocupă cu politica mare a partidului, nu întră în fleacuri ! Nu luptă cu broşuri !
—	Dar acesta e fleac ? Nu vă gîndiţi că-i o schimbare radicală a programului partidului ? Eu cred că broşura a scris-o enigmaticul Traian Marcu, Ia inspiraţia şefului.
Broşura fu semnalată numaidecît Siguranţei Generale. Dar, pînă sosi ordinul de confiscare, se vîndură în oraş peste o mie de exemplare, şi vreo cinci sute porniră cu primele trenuri spre provincie. Fură ridicate de la poştă exemplarele netrimise încă, şi organele poliţiei locale începură o înfrigurată cercetare pentru aflarea depozitului local al broşurilor.
Potrivnic legilor în vigoare, nu era indicată nicăiri, în broşură, tipografia de sub teascurile căreia apăruse.
Trei zile fură cercetate toate tipografiile din localitate şi locuinţele — cu pivniţele şi podurile — fruntaşilor partidului.
Ţigănuşii care o vîndură, dispărură ca în gaură de şarpe. Nici unul din vînzătorii obişnuiţi ai Vetrei nu fusese pus să desfacă şi broşura.
Cîţiva agenţi coborîră în ţigănie şi bătură o duzină de puradei. Dar zadarnic. Nu aflară unul care să ştie ceva în legătură cu broşura.
Chestorul poliţiei fu ameninţat de la centru cu destituirea. El, cu gheaţa în spate, puse agenţi tainici să urmărească de aproape pe Zopîrţan, pe Traian Marcu şi pe ceilalţi fruntaşi ai partidului. în consecinţă, furturile începură să se înmulţească în oraş, căci organele poliţiei şi ale siguranţei nu mai aveau vreme să păzească bunurile cetăţenilor.
Dar nici aşa nu se putu descoperi nimic.
400
Fură chemaţi la poliţie, pe rînd, toţi fruntaşii localnici ai partidului, începînd cu Zopîrţan. Dar fiecare-declară că nu ştie nimic, nici unde s-a tipărit, nici cine a scris broşura. Negară cu înverşunare şi protestară vehement împotriva regimului, care suprima libertatea individuală a cetăţenilor.
După ce încetă ancheta, dovedindu-se zadarnică, şi fură rechemaţi agenţii de urmărire tainică, poliţia observă că partizanii lui Ilie Berbecaru din Zăvorîţi începură deodată a se călători. Azi unul, mîne altul. în scurtă vreme broşurile fură semnalate în toate centrele principale din judeţe.
De unde veneau ? Unde le era izvorul ?
Ministrul de Interne publică un comunicat despre broşura subversivă, comunicat ce apăru în toate ziarele.. Chiar şi în organele partidului Berbecaru.
Comunicatul avea următorul cuprins :
«Nucleele comuniste se mişcă iar. Din oficina lor a apărut de curînd o broşură incendiară împotriva monarhiei. Proclamă ştergerea datoriilor şi îndeamnă poporul la revoluţie. Guvernul veghează şi îşi va şti face datoria.»-îndată după acest comunicat, Ilie Berbecaru anunţă fuziunea cu trei grupări politice de stînga, şi proclamă începerea luptei celei mai neîndurate împotriva guvernului, mari adunări populare în ţara întreagă, participarea partidului la alegerile parţiale şi o campanie nemiloasă pentru democratizarea constituţiei.
Proclamaţia făcu senzaţie şi agită spiritele tuturor. Gazetele guvernamentale îl acuzară pe Ilie Berbecaru că el a scris broşura Cuţitul la os. La Cameră se făcură şapte interpelări, în acelaşi sens, cerîndu-se măsuri drastice împotriva «oficinei comuniste» reprezentate de comitetul central al partidului Berbecaru.
în toiul acestor frămîntări, se risipi ştirea că Ilie-Berbecaru a dispărut fără urmă. Gazetele guvernului afirmau că a trecut graniţa clandestin, poate la Soviete.. Dar oamenii lui spuneau că s-a retras undeva pentru a lucra liniştit, că atunci cînd se va întoarce va proclama o schimbare radicală a programului politic.
în cadrele partidului se stîrni un vînt de înviorare. Nimeni nu se mai gîndea la fripturişti. Aportul lor
401
electoral era întrecut de acela al grupărilor care fuzionaseră cu Berbecaru.	'
In Zăvoriţi, clubul partidului fierbea mereu ca un stup înainte de roire. Oamenii erau uimiţi de îndrăzneala lui Ilie Berbecaru, de comunicatul publicat în toiul revoltei opiniei publice, la apariţia broşurii Cuţitul la os ! Cei mai mulţi erau acum convinşi că autorul broşurii era însuşi şeful.
—	Domnule, ce mai om !
—	Cum ştie el pregăti adevărata luptă împotriva guvernului !
—	Neînfricat om ! Tace şi face şi nu-i pasă de nimeni pe lume !
—	Să-l vedem acum pe Pogonescu ce va face cînd se va trezi cu asaltul general al poporului.
In Zăvoriţi, printre şefi, se află că locul depozitului de broşuri era o groapă săpată anume, într-o grădină pe lîngă cimitir. De acolo erau ridicate noaptea exemplarele cu care plecau localnicii în călătorie.
Partizanii lui Berbecaru aflară în curînd cu toţii de această taină. Şi înfrigurarea şi admiraţia lor crescu şi mai mult.
—	Acestea sînt adevărate sisteme revoluţionare ! Abia acum am intrat pe făgaşul cel bun !
—	Domnule, sînt mijloace aproape teroriste! As-cultă-mă ce-ţi spun !
în scurtă vreme taina gropii cu broşurile incendiare fu cunoscută şi de poliţia locală. Fură răscolite toate grădinile din apropierea cimitirului. Dar nu se găsi nimic.
Chestorul îşi dădu demisia, dar nu-i fu primită. începu atunci cu o nouă înflăcărare cercetările.
Şi iată că, în sfîrşit, poliţia prinse un fir. Fu ridicat, din trenul personal de unu noaptea, pantofarul Vasile Pipirig şi adus la poliţie. Fusese văzut, în gară, de un agent, cărînd un cufăr mare. Ce să ducă un meseriaş sărac într-un cufăr aşa de mare ?
El declară în tren, agentului care-1 urmărise, că duce marfă.
—	Ce marfă ?
—	Păi, ce sînt eu ? Nu sînt pantofar V
402
—	Ia deschide !
—	Păi n-oi deschide. Că de unde ştiu eu ? Poate am de-a face cu un hoţ care vrea să-mi fure din marfă.
Atunci agentul se legitimă şi Vasile Pipirig îngălbeni.
Omul legii deschise cufărul, făcu «hm !» şi-l puse pe pantofar să-l umfle în spate şi să-l urmeze. Tocmai în clipa aceea se dădea semnalul de plecare. Agentul îl îmbrînci, omul căzu de pe treptele vagonului şi se lovi rău la picior. Şi, şchiopătînd şi împins din spate de agent, ajunse pînă la o trăsură.
La poliţie, ce să mai tăgăduiască ?
Erau în cufăr vreo trei sute de broşuri Cuţitul la os !
—	Gata ! S-a isprăvit ! zise chestorul. Acum să ne duci la depozitul de unde le-ai luat.
—	Depozit ?! Nu cunosc nici un depozit.
—	Dar de unde le ai ?
—	Eu?
—	Dumneata. Ori le-ai scris şi le-ai tipărit însuţi ?
—	Să mă ferească Dumnezeu ! Eu nu sînt cărturar.. N-am învăţat să scriu cărţi.
—	Nu, dar poate în tinereţe vei fi fost culegător tipograf.
—	Eu	?! în	viaţa mea ! Eu la sulă şi	la ciocan.
—	Şi-acum	deodată te-ai îndrăgostit	de carte...	Şi
încă de ce carte ! Ai citit-o ?
—	Să trăiţi, n-am cetit-o !
—	Hm ! Tăgăduieşti mereu.
—	Cum s-o cetesc dacă nu ştiu ceti ? O văd şi eu că e roşie.
—	O cunoşti că e socialistă, comunistă, va să zică. De-aceea te-ai grăbit să .pleci, ca s-o răspîndeşti la tovarăşi.
—■ Nu cunosc nimic, domnule.
—	Vă	ştiu	eu, toţi pantofarii sînteţi	socialişti,	republicani,	ba chiar bolşevici. Aşadar nu	vrei să măr-
turiseşti nimic ?
—	Ba vreau !
—	Bun. N-ai scris dumneata porcăria asta nici n-ai; tipărit-o. Nu ştii nici unde e groapa în care e depozitată. Dar atunci trebuie să ştii cine ţi le-a dat, de unde
403
le ai ? Doar nu vei spune că ţi-au căzut din cer, cu cufăr cu tot.
—	Asta nu !
—	Nici că ai plecat cu ele în lume, fără poruncă şi fără să ştii unde şi ce să faci cu ele.
—	Am plecat fiindcă am luat bani pentru slujba asta. Nu aveam de lucru. Atelierul merge prost. Şi oleacă de cîştig nu e de lepădat în vremuri aşa de grele.
—	Ei, cine	ţi le-a	adus ? Cine	ţi-a	dat bani ?
—	Păi, asta nu	aş	putea-o	spune.	E	treaba unui	om,
•ce vă amestecaţi dumneavoastră în ea ?
—	Cartea e împotriva Statului şi nu-i slobod să se răspîndească.
■—• Mie mi-a plătit să fac isprava. Eu buche nu cunosc. Trageţi-1 la răspundere pe-ăla care-a scris-o şi-a .tipărit-o.
—	Spune-i numele !
—■ Numele nu i-1 ştiu.
—	Nu ştii	cum	îl	cheamă	pe	cel	ce	ţi-a adus	cărţuliile şi ţi-a dat	bani	?
Pantofarul începu a rîde.
—	Cum să nu-1 ştiu ? E ţiganul Cuţuli. Dar credeţi că el ştie scrie cărţi ?
—	El ţi-a dat şi banii ?
—	El ! Spunea că nu le poate duce însuşi, fiindcă trăbă să plece cu aceeaşi marfă pe alt drum.
Agentul îl scoase într-o săliţă.
Chestorul rînji cătră poliţai :
—	îşi bate joc de noi ! Ce părere ai ?
—	Să-l facem să mărturisească. O dă pe prostul. îl mai provocăm o dată, şi dacă nu mărturiseşte, îl trimitem la beci. Va mărturisi el după aceea...
Omul mai fu întrebat o dată.
Jură că mai mult nu ştie.
Şi nu putu face altă mărturisire nici în dimineaţa următoare, după ce toată noaptea încercaseră să-l înduplece cu mijloacele de la «secret».
Fu adus ţiganul Cuţuli.
Era speriat, cu părul vîlvoi.
—	Ei, pasăre ! Să ne spui de unde ai adus cărţile pe care i le-ai dat lui Vasile Pipirig.
404
Omul se-nholbă la uniforme.
—	Care cărţi, mînca-v-aş ?
—	Las’, că ştii tu bine !
—	Să-mi sară ochii!
—	O să-ţi sară, n-ai tu grijă !... Şi măselele, dacă nu spui.
Ţiganul tăgădui, jură şi se blăstămă, clătinîndu-şi pletele. Dar pus faţă-n faţă cu pantofarul, nu mai tăgădui.
—	Este-o horbă, zise el, că urciorul nu merge numai pin-o dată la izvor. Iată-1 spart, devia să mă ia.
—	Mărturiseşte, ţigane, că-ndată te umflă panţîriL
—	Ce să-i fac! N-o să mor pentru un om ! Iată, spun !
—	Ei !
Ţiganul se hotărî, holbă din ochi, îi dete peste capr arătîndu-şi albul şi zise :
—	De la mine din bordei.
—	Cum ?
—	De-acolo am luat cărţile.
—	Ce spui, cioară ?
—	Să n-am noroc dă dancii mei ! Am săpat o groapă; în bordei, şi-acolo-i plin stup de ceasloave.
—	Care ceasloave ?
—	De-a hastea roşii, din cufăr.
—	Şi cine le-a adus ?
—	Eu, mînca-v-aş !
—	De unde ?
—	De la hăl cu banii. Unul înalt, cu părul creţ.
—	N-o fi Ilarie Zopîrţan ?
■— Ba ahăsta-i. Zopîrţan, să trăiască boierii.
Ridicat de-aeasă pe nepusă masă, directorul Vetrei recunoscu dintr-odată. El scrisese broşura, el o tipărise, el o împărţea.
—	Frumos ! Patriotic, domnule Zopîrţan !, zise chestorul.
—	Aşa cred !
—■ Dar atunci de ce n-ai iscălit-o ?
—	Nu vă priveşte, de vreme ce îmi iau răspunderea. Şi vă pot spune că acesta e numai începutul. Sîntem hotărîţi să luptăm cu toate mijloacele împotriva unui
405
.guvern care e un dezastru naţional şi o ruşine pentru era în care trăim.
—	Ai spus : sîntem hotărîţi. Sînteţi mai mulţi ?
—	Desigur ! Sute de mii şi milioane, domnule ! întreg partidul ! Toată suflarea democratică din ţară, ţara întreagă, domnule !
■— Şi comuniştii, se-nţălege.
—	Şi, domnule !
—	Cu socialişti cu tot ?
—	Fără îndoială ! Da’ mă-ntreb de ce vă miraţi ? Nu aţi cetit comunicatul lui Ilie Berbecaru, care e ordinea noastră de bătaie ? Nu se deosebeşte prea mult de broşura mea. Domnule ! Mişcarea revoluţionară pentru răsturnarea guvernului pluteşte în aer. Nu o simţi dumneata, asta te priveşte. Cînd te vei trezi, va fi prea •tîrziu !
Ilarie Zopîrţan fu arestat peloc şi dat în judecată pe temeiul unei legi existente cînd guvernul vrea să o aplice.
în Zăvoriţi, aceste descoperiri şi întîmplări produseră o fierbere cum nu mai fusese de la apariţia ediţiei speciale a Vetrei vechi care vestise căderea guvernului şi însărcinarea lui Ilie Berbecaru cu formarea celui nou.
Ilarie Zopîrţan era din nou eroul zilei.
La clubul partidului, cei care încă de la apariţia broşurii afirmaseră că autorul ei nu poate fi altul decît Ilarie Zopîrţan, jubilau. Simţeau plutindu-le în jurul capului ca un fel de aureolă, şi se îmbulzeau acum mereu pe scaunele din faţă.
—	Iată cum se explică tăcerea Vetrei vechi în legă-tură cu mişcarea revoluţionară şi cu programul. Pregătea o bombă !
—	Zopîrţan e cel mai în măsură să-nţăleagă intenţiile şefului. Eu cred că se inspiră împrumutat.
—	Aş ! Toate le coace şi le pune la cale numai Ilie Berbecaru !
Partizanii lui Ilie Berbecaru se minunau mai ales de taina în care lucrase Zopîrţan. Maniera complotistă satisfăcea în cel mai înalt grad surescitarea celor osteniţi <şi flămînziţi de lunga opoziţie. Toată lumea credea că
406
de-abia de-acum înainte începe adevărata luptă de răsturnare a guvernului.
Deţinerea lui Zopîrţan ca autor al broşurii Cuţitul la os ! făcu mare vîlvă. Ilie Berbecaru fu acuzat în Cameră şi în Senat ca autor moral al broşurii. Gazetele guvernului arătară prăpastia ce s-a săpat între acesta şi putere prin programul radical afişat. «înhăitarea lui cu grupările de stînga îl dovedesc primejdios pentru ideea naţională şi pentru unitatea Statului. Proclamaţia către partidul lui, ca şi Cuţitul de os !, dovedesc însă, în acelaşi timp, şi lipsa lui de seriozitate politică. Afirmarea necesităţii de a se şterge datoriile este o lozincă diabolică ce va duce la surparea economiei naţionale şi la haos social.»
Se ceru, în Cameră, ridicarea imunităţii parlamentare a lui Berbecaru, pentru a putea fi dat pe mîna parchetului.
Guvernul se făcea că jubilează, argumentînd că partidul Berbecaru, prin lozineele lansate şi prin metodele lui radicale de luptă politică, a încetat de a mai fi un partid de guvernămînt. Dar, în realitate, programul demagogic al lui Berbecaru îi băgase spaima în oase. Dacă ar fi fost numai lozinca ştergerii datoriilor, şi ar fi fost de-ajuns ca viitoarele alegeri să-i aducă imense majorităţi.
Trei deputaţi şi doi senatori, cei mai buni oratori ai partidului Berbecaru, luară cuvîntul în şedinţele corpurilor legiuitoare şi dovediră, în mînă cu comunicatul şefului şi cu broşura Cuţitul la os! că ambele documente incriminate de guvern nu cuprind nici o ameninţare împotriva naţiunii sau a constituţiei ; dimpotrivă, e numai un straşnic rechizitoriu împotriva guvernului.
—	Iar în ceea ce priveşte principiul asanării datoriilor, vom mai discuta. Noi am cutezat, domnilor, să aruncăm lozinca sincerităţii. Dar va veni vremea — şi încă foarte repede — ca şi dumneavoastră să intraţi în această discuţie. Schimbarea Constituţiei ? Dar dumneavoastră, cînd eraţi în opoziţie, nu aţi recunoscut că e nevoie de o schimbare ? Cum, domnilor, un şef de partid şi un distins publicist să nu aibă nici măcar atîta
407
libertate ca să se poată gîndi la o mai bună potrivire a Constituţiei cu nevoile noastre interne ? Ce este veşnic, domnilor ? Numai Dumnezeu e veşnic ! Instituţiile omeneşti se schimbă după nevoile vieţii. Şi bine ştiţi că nici guvernul domnului Petrache Pogonescu nu este şi tiu poate fi veşnic.
Vreo patru zile în Parlament se dădu o luptă mare între opoziţie şi guvern. Spiritele se înverşunară. Duşmănia plutea în Cameră şi era respirată de fiecare deputat.
Dar în a cincea zi, vizita unui distins oaspete, sărbătorit la Cameră şi la Senat, potoli vrajba. Apoi, la o săptămînă, izbucni din nou, prilejuită de descoperirea a trei mari escrocherii făcute de fruntaşii partidului de la putere. Opoziţia unită se repezi ca un zăvod asupra "băncii ministeriale. Oratorii băteau cu palma scoarţele broşurii Cuţitul la os ! şi strigau : «Are dreptate autorul acestei broşuri ! Dumneavoastră duceţi ţara de rîpă !»
Guvernul se mspăimîntă, lăsă broşura să circule, dădu drumul lui Ilie Zopîrţan şi căuta mijloace să astupe gura opoziţiei, să nu mai răscolească balta putredă ce fusese descoperită.
Ilie Berbecaru simţi că i se consolidează terenul subt picioare şi deveni neînduplecat. El comandă începerea luptei pe amîndouă fronturile, în Parlament şi în mari întruniri publice.
Urmară săptămîni şi luni de mare înfrigurare în tabăra lui Ilie Berbecaru.
Aderenţii din Zăvoriţi, simţindu-se altoiţi cu radicalism şi îndrăzneală, aveau senzaţia că au întinerit. Ţineau la club discursuri incendiare şi abia aşteptau să înceapă seria marilor întruniri poporale şi campania pentru alegerile parţiale.
Fuziunile din ultimul timp înviorară şi cassa partidului. Vatra veche începu să apară în şase pagini, apoi în opt. După două săptămîni îşi mări formatul. Intrară In redacţie încă doi tineri, aduşi de la Bucureşti.
Ilarie Zopîrţan, după eliberare, ajunsese de o mare impertinenţă faţă de organele guvernului, ba chiar şi faţă de membrii comitetului local al partidului. Umbla
■408
cu capul răsturnat pe spate, părînd că nu mai stă de vorbă decît cu Dumnezeu din cer.
Chestorul din Zăvorîţi nu se putea mîngîia ! Dacă ar fi ştiut că Zopîrţan va fi pus în libertate după numai două săptămîni, i-ar fi dat o lecţie în beciurile poliţiei, cu prilejul interogatoriului, de să nu o uite toată viaţa.
La club, lumea nu mai încăpea. Îşi cerură intrarea în partid şi cîţiva localnici, pînă atunci aderenţi ai lui Pogonescu, dar cărora guvernul nu le dăduse nici un ciolan de ros. Dezamăgiţi, simţind regimul pe ducă, dar şi electrizaţi de lozincile radicale din tabăra adversă, se înrolară şi ei printre luptătorii lui Berbecaru.
Fură sărbătoriţi la club cu discursuri aprinse şi lăudaţi a fi cei mai buni dintre cei mai buni. Neofiţii rămaseră cu gura căscată : vreo cinci dintre ei fuseseră atacaţi direct în Vatra cu cîteva zile mai înainte, în preajma unei întruniri guvernamentale. Condeiul lui Zopîrţan îi numise «laşi», «şperţari», «oameni fără caracter». Acum, la primirea în partid, fură caracterizaţi ca mari idealişti, mari pilde de bărbăţie, ba un orator îi numi «salvatorii patriei».
Vatra stăruia în reportaje senzaţionale asupra lozincii «Toate apele se varsă în Dunăre», Dunărea fiind partidul lui Ilie Berbecaru. «Nimic nu se mai poate pune în calea fluviului care tot vine şi tot creşte, iese din matcă şi se rostogoleşte peste marele duşman intern al patriei iubite, scria Zopîrţan. O să-l măturăm noi, Dunărea-nspumată, ca pe-o buturugă putredă, pentru salvarea acestei ţări nenorocită de pogoneşti, dar bine-cuvîntată de Dumnezeu.»
între acestea, se fixă data alegerilor parţiale. Ilarie Zopîrţan începu să publice biografiile şi fotografiile candidaţilor partidului. Numai trei erau din cadrele vechi, restul dintre cei proaspăt veniţi.
în aceeaşi vreme începu şi seria marilor întruniri. Biografiile candidaţilor, scrise toate de însuşi directorul gazetei, cu caracterizările la superlativ, îi uimeau pe cititori, care, în naivitatea lor, se simţeau măguliţi că nişte oameni atît de deosebiţi au binevoit să accepte candidaturile. în liniile principale, toate biografiile se asemănau... — «Născut din părinţi ţărani, analfabeţi,
409
fiu al poporului, ţinut în întunerec şi sărăcie, candidatul nostru se manifestă, încă din şcoala primară a satului-, • ca un intelect strălucit. Dascălul lui îi îndemna mereu pe părinţi : „Să ştiţi că mîncaţi numai o dată în zi, dar trebuie să daţi copilul la şcoală la oraş. E păcat să rămînă la coarnele plugului un aşa de bine înzestrat fiu !“ Părinţii — ca toţi părinţii, ţărani harnici şi silitori, dar săraci — şi-au tras de la gură şi l-au dus la liceu. In şcoala străină — că nu era nici un liceu românesc în apropiere. Şi — o, minune ! Intr-o jumătate ae an ştia mai bine limba cea străină decît profesorii. Şi a fost mereu primul în clasă. La universitate, studiind Dreptul, s-a întreţinut singur, dînd lecţii particulare. Ajuns advocat, nu şi-a uitat, ca alţii, satul din care a plecat, părinţii plugari care l-au hrănit de-acasă cu dăsaga, ci a devenit în scurt timp un adevărat părinte al poporului. Nu se uita la onorar ! Nu cerea bani ! Dacă cineva îi plătea ceva pentru munca lui, bine ; dacă nu, să fie sănătos ! In doi ani a ajuns cel mai popular şi mai respectat advocat în întreg jurul. Oamenii veneau la el cu încredere, şi el nu-i punea să-l aştepte cu ceasurile. Era la îndemîna tuturora. Procesul luat de el era dinainte cîştigat. Avea toate legile în degetul cel mic. Se juca — acesta este euvîntul potrivit — cu judecătorii ca mîţa cu şoarecele... în Piomânia mare a înfiinţat primele gărzi naţionale. A jertfit, a luptat, a biruit ! Dar nici o răsplată, de nicăiri ! însă nici nu aştepta el răsplată ! L-a îmbiat Pogonescu în trei rînduri cu prefectura judeţului, de două ori cu deputăţia, însă el a rămas lîngă popor, cu poporul, pentru popor. Partidul nostru s-a gîndit la marile servicii pe care i le va aduce întrînd în Parlament...»
în fiecare număr Vatra susţinea numeroase polemici cu Românismul. Alegerile parţiale şi adunările poporale îngustaseră foarte mult cercul de interese al celor două gazete. Nu mai publicau nici măcar telegrame externe. Nu le mai ajungea spaţiul pentru lupta ce se încinsese. Caracterul local al luptei destupase duşmănii şi uri vechi. Cele două gazete se înhăitau în fiecare zi.
După fiecare biografie apărută în Vatra, Românismul publica o contrabiografie, în care cel lăudat de Zo-
410
pîrţan era făcut de două parale... «Om al poporului ? Ieşit din părinţi plugari ? Cine ? Candidatul lui Berbecaru ? Dar oare au uitat cei din redacţia Vetrei că părinţii acestui candidat aproape că uitaseră limba românească ? Săraci vor fi fost, nu spunem ba, dar tipul a crescut cu bursă de la episcopia românească, nu din pî-nea luată de la gura părinţilor. Iar la universitate, cine nu ştie că a fost primit într-un cămin străin, mulţumită faptului că-şi scria numele cu ortografia stăpînilor ? Advocat altruist în mijlocul neamului năcăjit ? Dar înainte de Unire era arătat cu degetul ca unul care conducea execuţiile silite asupra ţăranilor, luîndu-le şi cenuşa din cuptor. Nu, cinstiţi alegători ! Nu vă lăsaţi ademeniţi de minciunile Vetrei. Omul e aşa cum vi-1 arătăm noi.»
Deşi organ al partidului de la guvern, Românismul postise pînă la aceste alegeri parţiale. Acum, deodată, şi el, ca şi Vatra veche, ajunsese la belşug. Fondurile, cerute zadarnic mai înainte, acum ieşiseră ca din pămînt. Cele două organe de luptă se tipăreau cu mii de exemplare mai mult ca înainte şi inundară satele.
După două săptămîni de linişte relativă, în care numai gazetele fulgerau, începu campania electorală, cu mari întruniri poporale, în amîndouă taberele. Mai candidau încă cinci grupări politice, care umplură circumscripţiile electorale cu manifeste, avîntîndu-se pe alocuri şi la adunări poporale.
Membrii comitetului local din Zăvorîţi şi alţi oameni mai dezgheţaţi din partid porniră într-o sîmbătă sara în propagandă. Erau vreo treizeci şi cinci de toţi. îşi luară rămas-bun de la neveste şi de la copii. Plecau pentru trei săptămîni de luptă cumplită. Cine ştia dacă se vor mai întoarce !
Guvernul simţi primejdia mişcării populare răscolite de reducerea sau ştergerea datoriilor şi se hotărî să biruie cu orice preţ în toate alegerile parţiale.
Lupta electorală se porni de la început cumplită, şi se înflăcăra cu fiecare zi, ameninţînd să se încheie cu încăierări sîngeroase între popor şi autoritate.
Broşura lui Zopîrţan, articolele lui şi mai ales foile volante pe care le scria tot la două zile, invadînd cu ele
411
satele, produseră un curent de mare înverşunare împotriva ' guvernului. Propagandiştii, agenţii electorali, mai ales elementele nou-sosite în partid din cele trei grupări aliate, aprindeau nemulţumirile. In vreo douăzeci de sate oamenii nu mai aşteptară rezultatul alegerilor, căderea inevitabilă a guvernului pe care o vesteau agenţii electorali, ci tăbărîră asupra primăriilor şi instalară noi consilii comunale, alungind şi bătînd pe membrii celor vechi. Adunările candidaţilor guvernului se schimbau în păruieli ce se sfîrşeau cu alungarea electorilor lui Petrache Pogonescu. Bătaia era nelipsită la orice întrunire guvernamentală. Oamenii lui Berbecaru tăiau cauciucurile automobilelor şi învîrteau bîtele pe deasupra capetelor candidaţilor, într-un sat aprinseră o şură în care se ţinea o adunare guvernamentală. Urmarea fu că satul se împărţi în două tabere, şi oamenii se bătură de sara pînă-n zorii zilei. Pe teren rămaseră doi morţi şi şapte grav răniţi.
Lozincile «Cerem ştergerea datoriilor»- şi «Nu mai plătiţi dările» treceau din sat în sat, pelste văi şi dealuri, cu iuţeala pîrjolului. Tabăra lui Ilie Berbecaru creştea din zi în zi.
Cînd mai rămaseră numai două săptămîni pînă la alegerile parţiale, Petrache Pogonescu, văzînd primejdia, slobozi în fiecare circumscripţie electorală cîte treizeci de deputaţi şi cîte o sută de electori, după ce însuşi le dădu instrucţiuni în mare taină. Jandarmeria şi armata fură îndrumate să-şi facă datoria, fiind în primejdie nu numai respectul autorităţii, dar şi ordinea publică.
Schimbarea de front a guvernului se simţi numaidecît în atitudinea celor două gazete din Zăvoriţi : Vatra veche şi Rorrtânismul. Pînă acum Vatra lupta ca şi cînd n-ar fi existat guvern şi candidaţi guvernamentali. Nu le pomenea nici măcar numele. în coloanele ei sporite era o continuă revărsare de entuziasm : «întreaga ţară cu Ilie Berbecaru...» «Ilie Berbecaru adevăratul stăpîn şi dictator al ţării.» «Democraţia în marş.» «Adunări de zeci de mii de oameni.» «Programul partidului divinizat.» «Candidaţii purtaţi pe umeri, aşteptaţi cu porţi triumfale.» «Ca o vijelie trece biruinţa noastră din sat în sat.» «Nici un glas nu cutează să se ridice împotriva noastră.» «Sîntem sătui de ciocoi ! Trăiască sărăcimea cinstită !»
412
Vatra nu sufla un singur cuvînt despre tipăriturile incendiare ce inundaseră satele şi nu pomenea nimic despre cele două lozinci care pregăteau biruinţa : ştergerea datoriilor şi neplata impozitelor.
în acelaşi timp, Românismul dădea în fiecare număr alarma primejdiei pe care o pregăteşte Ilie Berbecaru prin radicalizarea masselor. Nota şi comenta toate crimele opoziţiei, de la luarea cu asalt a primăriilor pînă la aprinderea şurii, de la tăierea cauciucurilor automobilelor pînă la uciderea de oameni. întreaga gazetă ţipa din toate titlurile -mare primejdie !» cum ţipa Vatra «entuziasm şi biruinţă».
Românismul scria titluri ca acestea :
BOLŞEVICII LA LUCRU — CAPITALUL STRĂIN A INTRAT ÎN CIRCUMSCRIPŢIILE ELECTORALE — NEBUNIA LUI ILIE BERBECARU — «NU PLĂTIŢI DATORIILE, NU PLĂTIŢI DĂRILE!» IATĂ LOZINCA LUI — TOŢI DERBEDEII FĂRĂ OCUPAŢII SCHIMBAŢI ÎN PROPAGANDIŞTI AI BER-BECARULUI — ŞAIZECI DE LEI ŞI MlNCARE SOLDĂ LA ZI, PENTRU BĂTĂUŞII SATELOR — TEROAREA BERBECARILOR ÎN SATELE NOASTRE PAŞNICE — TÎLHARII ATACĂ LA DRUMUL MARE — FURIA NU LE AJUTĂ LA NIMIC — POPULAŢIA, OSTILĂ LOR, ŢINE MORŢIŞ LA GUVERN ŞI LA DOMNUL PETRACHE POGONESCU — VOR CĂDEA CU RUŞINE ŞI VOR ÎNFUNDA PUŞCĂRIILE CA NIŞTE ADEVĂRAŢI TÎLHARI CE S-AU DOVEDIT A FI — POPORUL E MONARHIST ŞI LEGALIST, DETESTĂ RĂZMERIŢA, DETESTĂ REPUBLICA — JOS CU DESCREIERAŢII BERBECARULUI ŞI AI ZOPÎRŢANULUI ! PRIN FELUL CUM FAC PROPAGANDA ELECTORALA AU DOVEDIT CA SÎNT OAMENI PLĂTIŢI DE DUŞMANII ŢARII. ŞI-AU TÂIAT CREANGA DE SUBT PICIOR NICIODATĂ NU VOR MAI GUVERNA ACEST POPOR CUMINTE ŞI MONARHIC — CEREM GUVERNULUI MĂSURI DE ORDINE, MĂSURI DE PAZA A AVUTULUI ŞI VIEŢII CETĂŢENILOR — NU SÎNTEM ÎN CODRUL VLĂSIEI, TRAlM ÎN ERA LEGILOR ŞI A CIVILIZAŢIEI — LIBERTATEA ALEGERILOR TREBUIE RESPECTATĂ, SECRETUL VOTULUI ASIGURAT. CEREM REPRESALII ! DINTE PENTRU DINTE !
Asemenea titluri ornau paginile Românismului.
413
Propagandiştii guvernului dădură buzna cu următorul cuvînt de ordine : «Ştergerea datoriilor ? Da ! Insă numai a datoriilor pe care le au plugarii, oameni buni. înţelegeţi. Ei promit că le vor şterge la toţi, cînd vor veni la putere. Noi sîntem la guvern şi le ştergem acum, însă numai datoriile plugarilor. Dumnealor vor să şteargă şi datoria dumnealor. Şi spun că nici ei să nu mai plătească. Dar atunci cine va plăti dările ? Nu ! Adevărata democraţie cere ca domnii să plătească dările şi să-şi plătească datoriile. Pentru că au de unde. Dar poporul plugar nu, pentru că nu are. De ce să iertăm datoriile domnilor ? Ei au supt sudoarea poporului muncitor şi acum vor să rămînă cu averea, cîştigată pe nedrept, neatinsă ? Asta nu ! Să plătească ! Mai mult decît atîta : Să le luăm jumătate din avere pentru ţară. Asta să fie în locul contribuţiei celor săraci, care se şterge.»
Cînd auziră asemena propagandă de la oamenii guvernului, electorii lui Ilie Berbecaru se zăpăciră. Alegătorii se declarară în grabă pentru reforma propusă de guvern. Poporul muncitor se lumină. Aşa da, mai era de-n-ţeles ! Domnii să plătească ! Şi jumătate din averea lor să astupe golul lăsat de iertarea contribuţiei poporului. Aşa da ! Avea un înţeles ! Dar ca nimeni să nu-şi mai plătească nici dările, nici datoriile, era o nebunie. Cine să poarte atunci cheltuielile ţării ? Lumea înţelese repede că oamenii lui Berbecaru făgăduiau lucruri ce nu se puteau îndeplini. Şi, mă rog, pentru ce să fie iertaţi şi domnii ? Ce democraţie era aceea care punea în aceeaşi oală pe plugari şi pe tîrgoveţi, pe bogaţi şi pe săraci ?
Măsurile luate de guvern, cu două săptămîni înainte de alegeri, avură numaidecît ecou în coloanele celor două gazete locale.
Vatra veche dădu semnalul de alarmă :
GUVERNUL BOLŞEVIZEAZÂ SATELE ! — NEMAIPOMENITA CRIMA A LUI POGONESCU : ÎMPARTE NAŢIUNEA ÎN DOUA TABERE DUŞMANE — MINT DE STA SOARELE ÎN LOC. TOATA LUMEA ŞTIE CA GUVERNUL E ÎMPOTRIVA ŞTERGERII DATORIILOR.
Românismul începu să cînte osanale poporului, lău-dîndu-i cuminţenia care l-a făcut să descopere primejdia
414
bolşevismului propagată de partidul lui Berbecaru. Poporul se trezea şi reacţiona cu tărie şi cu hotărîre.
La faţa locului, prin sate, cele două tabere se păruiau oriunde se-ntîlneau, jandarmeria era pretutindeni prezentă, asistînd pasivă acolo unde grupul guvernamental era mai tare, şi intervenind, să-i despartă, dînd cu sete la mir, acolo unde oamenii lui Berbecaru erau în superioritate. Pretutindenea ieşeau acum deasupra bătăuşii guvernului. Adunările opoziţiei erau mereu împrăştiate, automobilele sfărîmate şi agenţii electorali principali întrau ca în pămînt, dispărînd de pe teren.
Berbecaru ostenea trimiţînd telegrame de protest faţă de teroarea nemaipomenită. Acuza stăpînirea că-i ucide oamenii. Pomenea cu numele pe cei dispăruţi. Guvernul răspundea în comunicate speciale că cei dispăruţi înfundaseră puşcăria cu acte dresate în regulă, ca instigatori la răscoală şi ca bătăuşi, şi că investigaţia e în curs.
în realitate, în curs era numai bătaia. Posturile de jandarmi osteniseră de atîta îmblătire.
Vatra veche ţipa ca din gură de şarpe. Scotea ediţii în care întreagă pagina întîia era tipărită cu cerneală roşie. Guvernul era numit «asasin» iar electorii lui -«bandiţi însetaţi de sînge».
Ilarie Zopîrţan, cum era obişnuit să facă mereu naveta între frontul de luptă electorală şi redacţie, pentru a aduce veşti proaspete, se înapoia de multe ori plin de tină, cu hainele sfîşiate. Numai el ştia cum scăpa din minile bandiţilor ! El descria dramatic primejdiile prin care trecea, stîrnind revoltă, proteste şi lacrămi între partizanii lui Berbecaru, şi hohote de rîs în redacţia Românismului.
Mai tîrziu fu nevoit să se îmbrace în straie ţărăneşti, ba chiar în cerşetor, pentru a putea pătrunde în linia frontului' electoral şi pentru a se putea întoarce înapoi. Totuşi, cu cinci zile înainte de alegeri, fu în-zgărdat şi el de către -«zbirii stăpînirii» şi închis într-o pivniţă izolată, unde i se aducea, o dată pe zi, un codru de pîne şi un urcior de apă. Protestelor lui Berbecaru, guvernul nu le mai răspunse prin nici un comunicat, deşi era acuzat că a pus la cale uciderea directorului Vetrei vechi. Gazeta apăru îndoliată. Pe pagina întîi
415
se făcea biografia lui Zopîrţan, i se arătau nemuritoarele merite pentru partid, pentru democraţie şi pentru ţară, şi era numit «erou căzut pe frontul de luptă pentru fericirea poporului muncitor». Era un necrolog în toată legea, cu deosebirea că la urmă nu scriseseră : «Să-i fie ţărîna uşoară şi amintirea binecuvîntată».
Guvernul nu glumea. Stîlcea în bătăi, oriunde-i întâlnea, pe electorii lui Berbecaru. Teroarea coborîse peste toate satele. Alegătorii opoziţiei — cîţi mai rămăseseră — nu mai cutezau să iasă din casă. In presără alegerilor, ca ultimă măsură de precauţiune, fură ridicate 30% din cărţile de alegător, şi zeci de sate fură declarate, peste noapte, contaminate de grozave boli molipsitoare.
Guvernul legitimă măsurile luate, bătăile şi deţinerile, prin faptul că a descoperit un mare şi primejdios complot împotriva Statului. Fracţiunile de partide care fuzionaseră cu Berbecaru scoseseră pe teren haimanale şi terorişti dovediţi a fi în slujba unor puteri străine şi străini intraţi fraudulos în ţară. Patru dintre aceştia (ii se da numele) aveau asupra lor milioane în valută străină. I-a deţinut, i^a închis şi-i bate ? Guvernul nu nega, dar afirma că, în oricare altă ţară, pedeapsa unor asemenea derbedei ar fi fost funia sau glontele, ghilotina, securea sau scaunul electric, după obiceiul acelor popoare cuminţi, care ştiu să-şi apere siguranţa publică şi onoarea.
Bătălia era pierdută pretutindenea ! Se furaseră urnele din şaptesprezece secţii de votare. Guvernul tă-găduia, deşi la discuţia validărilor se găsiră oratori guvernamentali care să afirme că, în faţa marelui asalt anarhist al opoziţiei, nu ar fi fost o ilegalitate chiar furtul urnelor : «Fiindcă e veşnic adevărată, domnilor, maxima rămasă de la strămoşii noştri, stăpînitorii lumii : Salus reipublicane suprema lex est. Iar în actualele alegeri parţiale, partidul Berbecaru a încercat dărîmarea pactului fundamental al Statului şi răsturnarea oricărei autorităţi.»
In Zăvoriţi, deprimarea fu catastrofală. Cei care luaseră parte la propagandă se întoarceau unul cîte unul, plouaţi, ca vai de ei, unii direct de pe frontul electoral, alţii din beciurile în care fuseseră ţinuţi închişi. Apăru,
416
în a cincea zi, şi Ilarie Zopîrţan, ca un înviat din morţi, cu urmele vînătăilor încă pe faţă — palid, flămînzit, sălbătăcit. Dar nimeni nu se interesă ce-a păţit, unde a fost închis, cine l-a bătut, ©amenii se retraseră la vetrele lor, osteniţi şi amărîţi, ca după o mare bătălie pierdută. Clubul era pustiu. Zopîrţan însuşi plecă pentru o săptămînă la ţară, la o mătuşă, să se odihnească.
Vatra veche demasca, număr de număr, toate samavolniciile şi tîlhăriile săvîrşite de guvern pe frontul electoral. Dovedea cîte cărţi de alegător le-au fost luate aderenţilor lui Berbecaru, cîte voturi pierduseră prin furtul urnelor. Publica numele electorilor deţinuţi şi bătuţi, şi declaraţiile acestora despre -«nelegiuirile zbirilor». Fiecare număr era o arhivă de documente despre ilegalităţile alegerilor, dovedind necesitatea invalidării lor.
Pînă la discuţia validărilor în Parlament, Românismul răspunsese număr de număr Vetrei vechi, dovedind criminalitatea acţiunilor care duseseră la uciderea şi rănirea electorilor guvernamentali. Dar, după validare, Românismul uită polemica. Vatra însă continua să publice dovezile, dar nu mai impresiona pe nimeni. Cei mai mulţi partizani ai lui Berbecaru nici nu o mai citeau. Depresiunea era adîncă şi generală. La două săptămîni după alegeri, Vatra veche fu nevoită să-şi sisteze apariţia. Culegătorii tipografi întrară în grevă. Odată cu terminarea alegerilor, săcaseră şi izvoarele băneşti ale partidului.
Casierul Vidraşcu era indignat.
—	Aşa vă trăbă, domnilor ! Cît v-am bătut la cap să nu cheltuiţi atît cu manifestele acelea electorale ! De cîte ori v-am spus că nu-i nevoie să sporiţi paginile Vetrei şi să-i măriţi formatul ! Am aruncat în vînt o avere. Cu cît s-a cheltuit pe manifeste şi cu gazeta sporită, am fi putut asigura existenţa Vetrei pentru o jumătate de an. Acum, izbiţi-vă cu capul de păreţi ! Aţi crezut că belşugul nu se mai isprăveşte...
Cei trei redactori de bază — cei care veniseră din capitală dispărură din redacţie îndată după ce se publică rezultatul alegerilor — îl rugară să-i mai scoată o dată din ruşine.
Casierul Vidraşcu nici nu voi să audă.
417
—	Ajută-ne numai pînă se-ntoarce directorul. O să afle el iarăşi un mijloc pentru reapariţie.
—	El e mai vinovat decît toţi! Cine-a putut răzbi cu el ? «Domnule Vidraşcu, din afişul acesta douăzeci de mii. Din manifestul acesta zece mii. Pe hîrtie roşie, verde, galbenă.»- Ii trebuia, numaidecît, hîrtie colorată ! Nu ! Ce să aştept de la el ? El e mai nebun decît toţi.
■— Domnule Vidraşcu !
■—■ Lăsaţi-mă dracului ! Nici un domn Vidraşcu ! Puteaţi cruţa şi dumneavoastră, căci aţi luat deodată restanţa de leafă pe şase luni. Jumătate aţi fi putut pune deoparte ! Şi-acum n-aţi fi rămas în vînt. Ei, dar dumneavoastră v-aţi pus pe chefuri cu lăutari ! Aţi crezut că-n toată ziua va fi Pastele. S-a isprăvit ! Eu n-am bani. Nu mai am bani ! Cînd toată lumea înnebuneşte, ce poate face un om cu minte ? Căutaţi-1 pe Zopîrţan ! Eu nu-s nici preşedintele partidului, nici directorul gazetei.
Vatra veche dispăru de pe piaţă. Iar cînd reapăru, după trei săptămîni, era tipărită numai în două pagini şi pe formatul vechi.
IX
în mijlocul depresiunii generale, pricinuită de rezultatul alegerilor, dispariţia Vetrei vechi nu prea fu luată în samă. Descurajarea — după marele efort făcut în alegeri şi după optimismul înflăcărat ce urmase fuziunilor — pătrunse ca o rugină toate mădularele partidului şi le rodea încet. O apatie grea apăsa inimile şi minţile tuturor, făcîndu-i incapabili să elaboreze vreun plan pentru viitor.
Se pare că depresiunea generală îşi întinsese aripa pînă la şef. Nici el nu mai dădea nici un semn de viaţă, nici în Parlament, nici prin comunicate sau interviuri, cum îi era obiceiul.
Amuţise în toată legea.
Dar se părea că şi surzise.
Cele trei fracţiuni, care fuzionaseră cu el, începură să se mişte şi să se frămînte, îndată după alegerile par-
418
ţiale. Erau deziluzionaţi şi nou-veniţii, şi unii dintre fruntaşii lor lansaseră lozinca «înapoi în cetăţuia noastră !». Ei erau acum convinşi că făcuseră un pas greşit. Crezuseră că se aliază cu un partid mare, popular, cu rădăcinile adînc înfipte în straturile plugarilor. Şi cînd colo constataseră că de nu ar fi fost ei, nou-veniţii, cu lozincile lor noi, cu înflăcărarea lor proaspătă, partidul lui Berbecaru n-ar fi luat nici un sfert din voturile primite. Vechile cadre ale partidului erau oameni bătrîni, burghezi de la roată, oameni greoi şi comozi, care nu făcuseră nici un efort electoral. Ba se şi scandalizaseră de lozinca ştergerii datoriilor şi făcuseră reclamaţii la şef. Oameni ruginiţi care nu erau în stare să-nţeleagă comandamentele zilei de azi. Cu totul inutili pentru partid, ba chiar periculoşi prin inerţia lor, dar, cu toate acestea, înţepeniţi pînă-n brîu în locurile de conducere din care nimeni nu-i putea clăti. Moşteniseră, ca pe-o moşie, de la începutul României mari, preşedinţia, vice-preşedinţia şi celelalte ranguri în organizaţiile partidului. Ei erau candidaţi de drept, fără discuţie, la locurile întîi, pentru ei erau păstrate prefecturile şi toate ciolanele mari cînd partidul ar fi venit la putere.
Nu, nou-veniţii, partizani ai unei politici dinamice, de extremă, şi ai unui capitalism de origine dubioasă, nu se putea i împăca cu aceşti satrapi rustici, conservatori, puternici pentru că pe vremuri luptaseră pentru alegerea lui Ilie Berbecaru la preşedinţia partidului şi-i fuseseră credincioşii cei mai fanatici. Ei se dezobişnui-seră de-a mai gîndi, de-a mai face combinaţii politice. Le era de ajuns să cunoască părerea lui Ilie Berbecaru. El gîndea pentru toţi. Şi doar cînd se ivea cîte-o primejdie, cînd era ameninţată preşedinţia lui Berbecaru în partid şi el le cerea telegrafic ajutorul, doar atunci rusticii aceştia plecau întunecaţi, cu capetele în piept, spre capitală, ca nişte boi împungaci, ca să înfrunte primejdia comună.
Se încercase în multe judeţe debarcarea lor din locurile de conducere, dar reprezentanţii noii generaţii' nu reuşiseră nicăieri. Ilie Berbecaru îi apăra cu străşnicie.
Nou-veniţii nădăjduiseră că, prin fuziunea cu partidul lui Berbecaru, vor ajunge înşişi la situaţii bune în
419
partid. Dar cînd înţeleseseră că pe bătrîni nu-i mai poate mişca de pe scaunele lor decît sapa şi lopata ; cînd văzuseră că în lupta electorală nu au nici o pricepere ; cînd se convinseseră că partidul Berbecaru nu are nici măcar rădăcini adînci în masse, nou-veniţii se gîndiseră la reluarea libertăţii lor de acţiune. Unii voiau să se refacă grupările aşa cum fuseseră mai înainte. Alţii militau pentru a face din trei grupări un partid nou. Rezultatul fu cu totul altul. Necontenitele agitaţii din sînul lor, după alegeri, cernură şefii, care trecură la guvern. Şi pentru că nu voiau să fie stînjeniţi în ascensiunea lor politică de colaboratori mai mici, cărora le erau obligaţi, îşi părăsiră oile în turma de plocon a lui Berbecaru.
Toate aceste frămîntări din partidul său nu ajunseseră pînă la urechea lui Berbecaru. El nu se interesa de ceea ce fac unii şi de ceea ce fac alţii în partidul său. Oamenii şopteau că-1 bate gîndul să demisioneze de la şefie. Alţii, cei mai bine informaţi, spuneau : «Şeful e om cu minte. Se spune că a întrat în alegeri numai pentru a-i verifica pe noii tovarăşi de luptă. Fuziunea s-a adeverit fără scop, ba chiar primejdioasă, şi de aceea nu-şi bate capul cu ce se întîmplă. Ba pare chiar satisfăcut că se desface fuziunea. Mai bine acum, decît prea tîrziu. Alţii se zbat ani de zile pînă se eliberează de alianţe rău încheiate.»
Făceau astfel de socoteală numai partizanii din capitală. Cei din Zăvoriţi nu mai puteau gîndi nici atît.
Zilele treceau grele, ca de plumb. Un fel de paralizie generală pusese stăpînire pe «spiritul public» din Zăvoriţi.
încordarea din timpul alegerilor, dar mai ales prea marea încredere în biruinţă şi şocul înfrîngerii îi epuizase.
Românismul putea scrie ce-i place. Vatra veche nu-1 mai apuca de guler.
Tîrziu, după cîteva săptămîni, cînd partizanii lui Ilie Berbecaru începură a se întinde şi a-şi trozni oasele, trezindu-se din somnul lor greu ca pămîntul, simţiră cu toţii că au îmbătrînit.
420
Trezirea din amorţeală se datora unui zvon absurd. Cică Ilie Berbecaru ar trata cu guvernul pentru a-şi asigura succesiunea la guvernare. Se vorbea că şeful ar fi avut mai multe întrevederi secrete cu Petrache Pogonescu, că ar fi renunţat la multe puncte programatice şi că ar fi gata să recunoască legiferarea lui Pogonescu, deşi declarase solemn, după fiecare lege votată, că nu va recunoaşte nimic, că venind la putere va face «ta-bula rasa».
Zvonurile uimiră la început. Apoi, începînd a raţiona, zăvorîţienii îşi spuseră că nu ar fi o nenorocire apropierea dintre cei doi şefi politici. Că decît să te uneşti cu cei slabi, cum făcuseră, mai bine lipsă !
—	în definitiv, scopul suprem al oricărui partid politic este guvernarea. Mijloacele prin care se poate ajunge aici trăbă să ne fie indiferente.
—	Adevărat! Dar e, oarecum, o trădare a tacticii noastre, îndrăzneau să obiecteze cei mai fanatici.
—	Fie şi trădare ! în politică nu există consecvenţă, înţălesu-m-ai ? Numai măgarul e consecvent, aşa să ştii, că rumegă aceleaşi ogrinji.
—	Ei, admit şi eu, în chestiunile mai mici. Dar în cele capitale, programatice... de ! Noi nu am admis niciodată să venim la putere pe uşa din dos, printr-o tranzacţie între şefi. Noi, prin tradiţie, luăm puterea nu impuşi de sus, ci împinşi de jos.
—	Ce stai să spui ? Nu ai văzut dumneata cum sîntem împinşi de jos ? Dacă jocul din alegerile de-acum se mai repetă, în loc de culmea muntelui o să vedem fundul prăpastiei ! Lasă-mă, domnule, cu massele ! Nu le mai pot înghiţi ! Sînt corupte şi coruptibile şi nu în-ţăleg nimic din politica mare. Crezi că şi pînă acum, fără lozincile noastre demagogice, am fi făcut vreo brînză ? Cu programul ? Cu idealul ? Lasă-mă-n pace, că nu mai sînt copil ! Şeful ştie ce face ! Dacă tratează cu guvernul succesiunea, dă dovadă că e un cap politic, cum îl şi ştim.
—	Dar pînă acum nu s-a mai întîmplat niciodată să...
—	Ei, şi pentru că nu au pus la cale şi altădată succesiunea, urmează că-i o crimă a ise sfătui ca doi oameni cu răspundere în ţară ? Dealtfel, ce ştim noi ?
421
Poate că de fiecare dată au fost înţăleşi. Lucrurile mari se pun la cale în taină.
Dar astfel de convorbiri se puteau auzi rar în Zăvorîţi. Cei mai mulţi dădură imediat crezare zvonurilor şi aprobau tactica lui Berbecaru.
—	Să se vadă odată în şa !
—	Adevărat. Ştie el, şeful, ice face !
—	Va ţine ce va voi din înţălegerea cu Pogonescu. Şi dacă va voi, nu va ţine nimic. Va şterge cu buretele peste tabla legislaturii Pogonescu. Că după ce se va vedea în şa, cine-i mai poate porunci ?
—	Mărturisesc că eu n-a.m înţăles niciodată înverşunarea lui împotriva legilor lui Pogonescu, ci numai împotriva oamenilor. Legile nu se bat în cap, de vreme ce nu le respectă nimeni, nici la noi, nici la ei, dar oamenii îşi sparg capul pentru o slujbă.
—	Se spune că Pogonescu nu de bunăvoie a-nceput tratativele cu şeful. Pentru că e slovă de evanghelie : el le-a început ! El a trimis ştafeta la Berbecaru. Nu de bunăvoie, ci de nevoie. S-a speriat de propaganda pe care-au făcut-o extremiştii noştri în alegeri. Pogonescu e de-o viclenie rară, asta se ştie. îndată după alegeri a ademenit în rîndurile lui pe toţi şefii extremişti şi, pe deasupra, ne-a mai furat şi nouă, din rîndurile vechilor luptători, pe Vasile Petruţa. Totuşi, massele mari ale extremiştilor au rămas cu noi. Pogonescu e mare vulpe ! El ştie că, în opoziţie, curentele de stînga se radicalizează, pe cînd, la guvern, devin burgheze şi retrograde. De-aceea vrea să-l aducă pe şeful la putere, ca să-i lege mînile. Trăbă să şti că Pogonescu nu se teme cu adevărat decît de extrema stingă, de bolşevism, cum s-ar zice. Cînd ne-a văzut, în alegeri, că agităm lozinci extremiste, îndată i s-a zburlit părul în cap şi-a trimis potop de putere armată pe capul nostru.
—	O fi el cu minte, dar pe Berbecaru nu-1 ajunge. Al nostru îl soarbe într-o lingură de apă. De-aceea nu mă tem, ci primesc şi iscălesc cu amîndouă mînile orice convenţie pe Care şeful nostru va face-o cu guvernul. Numai de-ar da Dumnezeu să facă una, să ne vedem odată la putere...
422
Temerea se dovedi întemeiată. După şase săptămîni de armistiţiu politic, izbucni deodată o nouă luptă între cele două partide, prin două comunicate apărute în oficioasele din capitală ale celor două partide. In fiecare se dezminţea categoric că între şefii lor ar fi avut loc tratative în vederea succesiunii. Dar presa independentă începu să facă destăinuiri care toate confirmau tratativele purtate. Şi în vreme ce oficioasele încrucişau din nou săbiile în numele naţionalismului sau al democraţiei, presa cealaltă aducea destăinuiri senzaţionale.
Tratativele se purtaseră prin delegaţi, în cel mai mare secret. Ţinuseră cinci săptămîni încheiate. Erau date numele emisarilor, şi-ai unei părţi, şi-ai celeilalte. Rostul acestora fusese de-a înlătura piedecile mai mari din calea înţelegerii. Astfel, se destăinuia că Berbecaru căzuse de acord să recunoască legile votate de actualul Parlament, cu excepţia aceleia privind reforma administrativă. Asupra acesteia cei doi şefi căzuseră de acord să nu fie promulgată înainte de-a se face modificările cerute de Berbecaru şi acceptate de Pogonescu. Pogonescu mai trebuise să accepte principiile unei noi exproprieri rurale şi un proiect privind reorganizarea jandarmeriei, pregătit de un membru marcant al partidului Berbecaru, prin traducerea aproape literă cu literă a unei legi dintr-un cod străin. Berbecaru se obligase, în schimb, să nu mai facă nici o dificultate guvernului vreme de patru luni, după expirarea cărora acesta urma să se retragă de bună voie, lăsînd locul partidului Berbecaru.
Acestea se desluşeau a fi fost punctele principale ale tratativelor, din destăinuirile ziarelor. însă ziarele independente mai publicau şi o puzderie de amănunte în legătură cu discuţiile purtate, scene hazlii şi întîmplări tragicomice din întîlnirile emisarilor celor doi şefi. Cititorii se delectară în voie vreo două săptămîni, cînd deodată izbucni altă bombă.
De data aceasta o arunca însuşi Ilie Berbecaru. Oficiosul partidului anunţă că, într-adevăr, au avut loc tratative, însă nu pentru asigurarea succesiunii la guvern, cum bat apa-n piuă gazetele neinformate, ci pentru fuziune, pentru fuziunea celor două partide rfe guver-
423
nămînt. Şi propunerea a fost făcută de însuşi şeful guvernului, Petrache Pogonescu !
Opinia publică rămase uluită.
«Cum, domnule ! ? îşi bate joc de noi acest domn Berbecaru ? Cine poate crede că au avut loc tratative de fuziune între două partide care s-au tăiat aîţia ani în săbii ? Cum?! Oamenii politici îşi bat joc de cetăţeni? Te pun la cuţit cu de-aproapele, o viaţă de om, şi, la un moment dat, îţi strigă pupă-1!? Se poate una ca asta?! Atunci de ce ne mai despărţim în partide ? De ce mai luptăm cu înverşunare, dacă toţi sîntem fraţi şi nu e nici o deosebire între noi ? Aş ! Nu-i adevărat ! Berbecaru — pur şi simplu — minte !»
Faţă de neaşteptata rezistenţă a opiniei publice de-a accepta lămurirea lui Berbecaru, acesta fu nevoit să expună şi să explice, într-un articol semnat, întreaga geneză a tratativelor de fuziune : Petrache Pogonescu se temea de partidele de stînga. Era convins că mulţi români începuseră a fi atraşi de propaganda comunistă din ţară. Pogonescu era bine informat de poliţie şi de Siguranţă şi se îngrozise de repedea orientare a multor grupuri politice spre stînga, deşi, legal, toate organizaţiile de extrema stingă erau desfiinţate. Primul-ministru, în faţa acestei primejdii, socotise că exista un singur mijloc eficace de-a o contracara: fuziunea cu Berbecaru, crearea celui mai puternic partid de guvernămînt, capabil, cel puţin două decenii, să deţină fără nici un risc întreaga putere. Numai aşa, credea Pogonescu, va putea fi înfrîntă ofensiva stîngii. După douăzeci de ani, vor vedea ce va mai fi. Poate că pînă atunci lucrurile se vor aranja altfel şi pe plan extern şi nu va mai fi nici un pericol, de nicăiri. Aşa socotea Pogonescu să mîn-tuie patria. El, Berbecaru, cu cît înainta discuţia, cu atît vedea mai limpede că prin fuziune i se cere să renunţe la constituţionalism şi să se declare pentru dictatură. Atunci el a zis răspicat: «Ho ! Pîn-aici, şi mai departe ba !»
Această mărturisire publică a lui Berbecaru n-a rămas, bineînţeles, fără răspuns. Un comunicat al guvernului apăru în toate ziarele dornice de senzaţie.
424
Comunicatul lui Pogonescu era scurt :
«Am avut dreptate cînd am dezminţit tratativele în vederea succesiunii. Nu au fost tratative pentru succesiune, ci pentru fuziune între cele două partide. Şi, precizăm, fuziunea nu s-a realizat dintr-un singur motiv : Domnul Ilie Berbecaru pretindea să fie şeful partidului fuzionat. Asupra tuturor celorlalte puncte s-a căzut de acord.»
Ilie Berbecaru dezminţi comunicatul lui Pogonescu. Atunci presa guvernamentală publică textele asupra cărora s-a căzut de acord, iscălite de delegaţii celor doi şefi.
Urmă o aprinsă polemică de acuze personale în presa celor două partide. Nici unul dintre fruntaşii celor două grupări nu scăpă neamestecat. Fură prezentaţi publicului ca oameni incapabili, în care nimeni nu poate avea încredere. Cu atît mai puţin ţara şi poporul. înverşunarea acuzelor personale trecu din presa de partid în cea zisă independentă, şi în grabă se împărţi şi aceasta în două tabere.
Opinia publică se amuză un răstimp, apoi se scîrbi.
—	Iată cine ne conduce ! Iată icoanele la care ne închinăm ! N-a mai rămas nici un idol pe piedestalul său. Aşa ne trăbă dacă ne închinăm la idoli !
—	Cine-ar fi crezut, domnule, că Berbecaru să fie aşa de ambiţios ? Auzi dumneata, el, şeful partidului fuzionat ! Şi apoi, unde-i sînt principiile ? Că tot pe principii a călărit pînă acum. Adică, pentru o şefie, renunţ la tot ce am mai sfînt pe lume ?! Bine, domnule, eu nu sînt şef, dar la cîteva principii nu renunţ, mai bine mor.
—	Vezi, frăţioare ? Pe Pogonescu îl ţinea lumea de om serios. Şi poftim de vezi ce poate face ! Discută cu Berbecaru o fuziune pentru douăzeci de ani ! Păi, o fuziune ori e fuziune, şi atunci e pentru totdeauna, ori nu e fuziune, ei numai ia aşa, o alianţă de nevoie. Vorba ceea : fă-te frate cu dracu’, pînă treci puntea. Şi după ce o va trece, după douăzeci de ani, ce va fi ? Soluţie provizorie, domnule, şi noi îl credeam serios, profund...
425
—	Nu-nţăleg, domnule, să mă mai bat în viitor pentru crezurile lor politice, că nu au nici un crez, ci numai interese personale. Ăştia sînt şefi ? Ăştia sînt oameni de principiu ? Ptiu !
De răstimpul agitat al polemicilor profită însă Vatra veche, care se înfiripă. Apărea din nou în patru pagini. Ilarie Zopîrţan întră iarăşi pînă-n gnumaji în discuţie. In mai multe articole el dezminţi cu violenţă şi lăsînd să se înţeleagă că deţine informaţii sigure, din surse autorizate, comunicatul lui Pogonescu. Dar textele acordurilor publicate de ziarele guvernamentale îl uluiră. Şi deşi le numi în scîrbă -«imunde plastografii demne de scribii plătiţi ai lui Petrache Pogonescu», el şi dădu sama că aceste documente, subminînd autoritatea morală a lui Ilie Berbecaru, reprezentau cel mai mare pericol pentru unitatea partidului. De aceea schimbă brusc macazul, şi in loc de-a mai ataca textele acordurilor parţiale, luă atitudine de principiu împotriva ideii de tratative.
«A fost o nenorocire că s-au urmat tratative între noi şi guvern, independent de scopul pe care l-au avut. Opinia publică a putut crede, la un moment dat, că nu e nici o deosebire între partide şi între bărbaţii politici. Mare, fatală greşală ! Noi am fost întotdeauna intransigenţi. N-am admis niciodată nici un fel de legătură, nici un fel de apropiere între noi şi guvern. Cum nu poate fi între apă şi foc.
Dar vina s-a săvîrşit ! Vor trage consecinţele toţi acei osteniţi de luptă care au determinat conducerea să stea de vorbă cu guvernul, la invitarea acestuia. Noi sîntem perfect informaţi că marele nostru şef, numai la stăruinţele acestor blazaţi şi ramoliţi, a primit să stea de vorbă cu Pogonescu.
Acum e -necesară curăţirea cadrelor de putregaiuri. Noi sîntem din zi în zi mai mulţi, pentru a ne putea permite această purificare. Toate elementele democratice năvălesc în rîndurile noastre.
Înapoi, la tranşeele noastre ! înapoi, la tăria noastră care este exclusivismul şi intransigenţa ! S-a văzut de către toată lumea că, îndată ce am ieşit din tranşeele
426
noastre, nu am mai fost stăpîni pe poziţii. Şi e firesc să fie aşa ! Fiecare credinţă are armele sale de luptă. Nu le poate împrumuta pe ale adversarului. Ne bucurăm că partizanii din Zăvorîţi au înţeles cei dintîi acest adevăr şi s-au deşteptat primii la lupta intransigentă. Onoare lor ! Onoare acestei cetăţi, cuib tare al berbecarismului politic !»
Elogiile adresate de Ilarie Zopîrţan concetăţenilor săi erau întemeiate pe hotărîrea comitetului local al partidului, în frunte cu preşedintele Petru Bumbea, de-a protesta, imediat după apariţia comunicatelor, împotriva tratativelor duse cu guvernul. Dintr-o discuţie cu Traian Marcu, Petru Bumbea înţelese că şeful, Ilie Berbecaru, în urma tranzacţiei eşuate, ar fi foarte deprimat şi că l-ar bîntui gîndul să se retragă din viaţa politică. Cum în timpul din urmă călcase mereu cu stîngul, el se simţea vinovat, voinţa i se anihilase şi fusese cuprins de un pesimism primejdios. în faţa acestei situaţii, comitetul local al partidului se hotărîse, pentru a mîntui prestigiul şefului, să recurgă la o manevră politică, aruncînd vina tratativelor, ce nu mai puteau fi negate, de pe umerii lui Berbecaru pe umerii altora. El nu era vinovat pentru tratative ; el voise să se menţină în tranşeele sale, dar cei obosiţi de lupta grea a opoziţiei au făcut zi de zi presiuni asupra lui, pînă cînd şeful a acceptat începerea tratativelor, dar pe răspunderea lor...
îndrumări secrete fuseseră trimise ziarelor partidului, precum şi comitetelor judeţene.
Aşa s-a trezit deodată opinia publică cu o campanie de presă şi cu rezoluţii identice, aprobate de toate organizaţiile judeţene, în care erau înfieraţi -«obosiţii şi ramoliţii» partidului, care l-au pus la o încercare atît de umilitoare pe Ilie Berbecaru. Şeful a voit să se poarte democratic, n-a voit să-şi impună voinţa. Dar, pe viitor, şeful era conjurat să nu mai meargă cu democraţia atît de departe şi să pună piciorul în prag cînd unii membri ai partidului vor mai încerca să-l scoată din propriile tranşee, ale programului şi ale tacticei.
Organizaţia din Zăvorîţi fusese cea dintîi care votă această rezoluţie, şi pentru această întîietate o lăuda Ilarie Zopîrţan în articolul său.
427
Toţi membrii de rînd ai partidului citeau cu lăcomie moţiunile organizaţiilor judeţene şi articolele de presă care aruncau toată vina tratativelor asupra «obosiţilor şi ramoliţilor» din partid şi aşteptau epurarea cadrelor. Dar, spre surprinderea tuturor, nu se făcu nici o excludere.
Şi după o campanie furibundă de vreo cîteva săptămîni, trădarea «obosiţilor şi ramoliţilor» fu uitată, şi toată lumea se mulţumi cu autoritatea refăcută a lui Ilie Berbecaru.
Acesta, întinerit, trimise — în foarte mare secret — un mesaj de mulţumire comitetului din Zăvoriţi, feliei-tîndu-1 pentru iniţiativa lui politică.
Reluarea vieţii normale în partid fu inaugurată de un articol al lui Ilarie Zopîrţan, apărut în toată pagina întîi a Vetrei vechi, intitulat de CE NU CADE GUVERNUL ? Explicaţiile erau de-a dreptul senzaţionale. Guvernul nu cădea fiindcă îl ţinea la putere finanţa internaţională, dirijată de lojile masonice. Această finanţă şi-a propus să acapareze o mare parte din avuţia României şi să realizeze mari beneficii din exploatarea poporului român. Toată lumea ştia că numai interesele capitalului străin l-au adus la putere pe Petrache Pogonescu, care în toată guvernarea lui nu a fost altceva decît sluga plutocraţiei străine, căreia Pogonescu i-a vîndut drumurile, tutunul, căile de comunicaţii, cele mai mari întreprinderi industriale. Acum finanţa străină vrea să pună mîna şi pe exportul României, şi pe petrolul ei, afară de alte afaceri mai mărunte. Subt eticheta naţionalizării şi a comercializării marilor întreprinderi, ne-au vîndut capitalului străin. De aici încolo puterea politică va fi în mîna acelora care au în buzunarele lor bogăţiile ţării şi în mîna slugilor lor.
Zopîrţan dădea cifre astronomice, combinate de mintea lui înfierbîntată, şi încheia articolul astfel :
«Să poftească să vină capitalul străin ! Inundeze-ne ţara, curgă ca rîurile ieşite din matcă după topirea zăpezii, primăvara ! Cu atît mai bine pentru ţară ! Pentru că noi, îndată ce vom veni la putere, vom statifica toate fabricile mari, toată marea industrie, băncile, uzinele. Cum am făcut din pămîntul patriei adevărată avere na-
428
ţională, aşa vom face şi din marea industrie. Capitalul străin să poftească ! Noi, ca oameni cinstiţi, ca partid corect, îl avertizăm însă din bună vreme. Să nu ni se spună pe urmă că am confiscat avutul altuia.»
Ilarie Zopîrţan, ca mulţi gazetari de provincie, trăind într-un cerc restrîns de idei, cu perspective strimte, era convins că scrisul lui răzbate în toată lumea, că are rezonanţe în univers. Nădăjduia, ba chiar era sigur, că guvernul şi marea finanţă internaţională se vor alarma de declaraţia lui şi de aceea trimise ziarul la toate ministerele, încadrîndu-şi articolul cu creion roşu şi albastru.
Dar, spre surprinderea lui, peste vreo cîteva zile citi că la Ministerul de Industrie şi Comerţ au fost iscălite citeva noi contracte cu străinătatea.
Dacă articolul nu împiedecă încheierea contractelor, în schimb provocă o replică înverşunată a organelor guvernului împotriva lui Ilie Berbecaru, pe care îl acuzau că iarăşi împinge ţara spre anarhie. «După propaganda cu ştergerea datoriilor, după ideile socialiste susţinute în alegerile parţiale, iată că tot nu s-a cuminţit ! Acum vrea statificarea marii industrii ! De ce nu şi exproprierea urbană ? Pe vremea tratativelor cu guvernul se le-pădase de ideile socialiste, dar iată-1 că tot lup în piele de oaie a rămas ! Luăm aminte şi îl vom avea în vedere pe el şi aşa-zisul lui partid care vrea să ducă ţara de rîpă !»
Lui Ilie Berbecaru îi plăcu această ieşire împotriva lui. După a lungă perioadă de vreme, era din nou pomenit şi atacat de ziarele guvernamentale pe motive principiale ! Ajunsese iarăşi un personaj temut prin ideologia lui ! Nu-1 mustră deci pe Zopîrţan pentru articol, deşi statificarea marii industrii nu întrase niciodată în proiectele lui de reforme, dar încă în programul partidului.
Sorocul guvernului Pogonescu era pe sfârşite. Cîteva săptămîni, şi se împlineau patru ani de la alegerile generale, Parlamentul trebuia dizolvat. Nimeni nu se mai îndoia de aceasta.
429
In presă şi în opinia publică se discuta cu aprindere chestiunea : Cine va face noile alegeri ? Actualul guvern, deşi demisionat, va fi oare însărcinat să rămînă la cîrma ţării pentru prezidarea alegerilor ? Va veni un nou guvern, de tranziţie, format din personalităţi nepolitice ? Din funcţionarii superiori ? Va fi adus la putere Ilie Berbecaru şi va face el alegerile, pentru a-şi putea asigura majorităţi compacte, spre a guverna liniştit patru ani ? Prima soluţie era mai puţin probabilă pentru că nu avea precedenţă. Totuşi, presa guvernamentală o susţinea, argumentând cu marile merite ale guvernării lui Petrache Pogonescu, susţinând că numai o continuitate de zece-două-zeci de ani ar putea consolida temeinic ţara nouă şi demonstrând că dealtfel nici n-are cine lua succesiunea. Partidul Benbecaru a dovedit că nu mai are rădăcini în popor, că nu mai are nici unitate, nici disciplină şi nici o doctrină proprie şi potrivită cu «momentele prin care trece ţara.» Cine să dea patria şi alegerile pe mînile unui astfel de partid ?
Ziarele afiliate guvernului, deşi indirect, susţineau aceeaşi teză.
Partea cea mai însemnată din opinia publică se declarase pentru un guvern neutru, un guvern de tehnicieni, care să asigure libertatea alegerilor.
Presa lui Berbecaru şi cea afiliată fiind împotriva ambelor soluţii, se ridicase la un ton de vehemenţă disperată. După ziarele partidului, nu exista decît o singură soluţie, şi constituţională şi salvatoare pentru ţară : un guvern Berbecaru, îndată după citirea decretului de dizolvare a Parlamentului. «Cine e împotriva acestei soluţii, e împotriva patriei, împotriva democraţiei, împotriva poporului, împotriva lui Dumnezeu, căci partidul Berbecaru este azi vocea poporului, iar poporul, se ştie, e vocea lui Dumnezeu. Partidul nu poate admite nici un fel de compromis. Nu poate să-şi împartă puterea cu nimeni, refuză să colaboreze la guvern, deşi i se făcuseră destule oferte. Cel mult vor face, de dragul democraţiei, un cartel electoral cu grupările politice de stînga, afară de socialişti, de comunişti şi de toţi acei care, sub diferite nume, slujesc unor interese străine, ce urmăresc
430
proclamarea unui regim republican. Partidul e monarhic şi nu vrea să ştie de republică.»
Zopîrţan, cu cît se întăreau zvonurile în legătură cu eventualitatea unui guvern de tehnicieni, cu atît combă-tea mai cu străşnicie. Nu mai cruţa pe nimeni. Vatra veche fu confiscată de mai multe ori.
Apropierea dizolvării Parlamentului învioră pe osteniţii membri ai opoziţiei. Se produse o bruscă strîngere a rîndurilor, şi sectarismul politic, încurajat de Ilie Berbecaru însuşi, care lansase lozinca «Numai oameni de desăvîrşită încredere pretutindeni», puse iar stăpînire pe suflete. Se pregătea, în cluburi, viitoarea şi apropiata guvernare. Se combinau liste ministeriale, listele candidaţilor din fiecare judeţ pentru Cameră şi Senat, pentru prefecturi, subprefecturi, primării, consilii judeţene, municipale şi comunale, inspectorate şi toată nesfîrşita nouă împănare a organismului de Stat.
Se dădeau lupte la cuţit, se stricau prietenii vechi, se trezeau duşmănii stinse, se înflăcărau altele noi, se linguşeau, se tratau cu băutură, cu plocoane, pentru a ajunge pe diferite liste la locuri de frunte.
Asupra unui principiu căzură cu toţii de acord, în Zăvorîţi ca şi în celelalte comitete : Erau excluşi de la orice candidatură nu numai membrii partidului care cochetaseră pe faţă cu guvernul, care primiseră vreo situaţie, dacă nu direct de la guvern, cel puţin închizînd acesta ochii ; nu numai aceia care în vremea opoziţiei au stat pasivi, ci şi aceia bănuiţi de-a fi nutrit oarecare simpatii pentru guvernul Pogonescu. Şedinţele din cluburile partidului se schimbară în adevărate procese inchizitoriale.
Ilarie Zopîrţan, cînd nu tuna în gazetă împotriva lumii întregi care se gîndea la altă succesiune decît aceea a lui Berbecaru, se războia, în clubul din Zăvorîţi, şi în altele, unde era chemat să facă rînduială, cu toţi cei ţinuţi în evidenţă ca «elemente nesigure».
Trebuiau îndepărtaţi de la onoruri şi de la orice funcţii toţi acei care cutezaseră, fie şi numai o clipă, să se îndoiască de capacitatea politică, de geniul lui Ilie Berbecaru, să-l critice sau numai să-şi exprime neîncrederea în el. Se dovedi, în aceste împrejurări, că în partid
43 î
erau uimitor de mulţi defetişti şi că majoritatea «elementelor nesigure» erau abia acum demascate, de către prieteni intimi care doreau să demonstreze astfel credinţa lor în capacitatea politică a lui Ilie Berbecaru, dar care, în realitate, îşi temeau locurile menite lor, sau voiau să sape astfel poziţiile cîştigate de alţii, mai demult. Se deschiseră astfel porţile lichelismului şi celei mai primejdioase mistificări. Oameni dintr-o bucată, cu încredere desăvîrşită în şef, se treziră denunţaţi şefilor din judeţe, lui Ilarie Zopîrţan şi chiar lui Ilie Berbecaru, ca unii care s-au îndoit de capacitatea politică a şefului. Erau reproduse cuvinte şi declaraţii care nu fuseseră nicicînd rostite. Li se dezvăleau atitudini pe care nu le avuseseră niciodată, de către oameni mobili şi şmecheri, care ştiau să se vîre subt pielea conducătorilor. Se trezeau bănuiţi, înlăturaţi alţii, care nu lipsiseră de la nici o acţiune de propagandă a partidului în cutare judeţ, şi înlocuiţi cu linguşitori cunoscuţi.
Organizaţiile tuturor judeţelor se schimbară în viespare de intrigi. Toată lumea uitase de program ; nu se mai ţineau discursuri ; nu se mai ţineau şedinţe solemne la cluburi ; nu se mai citeau şi nu se mai discutau articole de ziar. Pretutindenea fierbeau grupuri şi grupuleţe, ca nişte roiuri de albine care şi-au pierdut mătcile.
Fiecare se îmbulzea în jurul cîte unui şef sau subşef, sau secretar general al organizaţiilor locale. Toată lumea se îndoia de spate şi-şi umplea gura cu cuvinte unsuroase.
Nu mai interesa decît un singur lucru : cît ţinuse cineva la Ilie Berbecaru, cum îl slujise şi cum e gata să-l slujească de aci înainte.
Mulţi oameni serioşi se retraseră, scîrbiţi, din partid. Pretutindenea reuşiseră să ajungă în fruntea listelor nemotenii ale şefului, pînă într-al patrusprezecelea neam, şi rudenii ale şefilor de organizaţii locale, pînă în gradul al şaptelea.
Nouă din cei mai sinceri luptători merituoşi îşi luară inima în dinţi şi porniră, în delegaţie, la Ilie Berbecaru. Trebuiau să-i deschidă ochii. Conştiinţa lor nu putea admite rudenia ca un criteriu de selecţie politică ; şi, dacă poate fi uneori părtinită — cînd se îmbină cu me-
432
ritul —, e absurd să ridici pe toţi copilandrii la candidaturi, pentru simplul motiv că strămoşii lor au fost înrudiţi ori încuscriţi cu strămoşii şefului.
Berbecaru îi primi cu mare entuziasm. Le mulţumi pentru că i-au atras băgarea de samă. Desigur că în provincie se fac excese. Făgădui să ia imediat cele mai aspre măsuri.
A treia zi, Zopîrţan primea o scrisoare recomandată în care şeful îi poruncea să întocmească astfel lucrurile, încît nici unul din cei nouă care alcătuiseră delegaţia să nu ajungă cumva candidat. «Nu mai cred nici în cămaşa de pe mine. Prea mulţi m-au fript. Deci, încă o dată, respectaţi ordinul : numai oameni de încredere desăvîr-şită.»
Astfel, din vestitele puncte principiale ale partidului nu mai rămăsese în picioare decît unul singur : Cel dintîi cap politic în ţara românească este Ilie Berbecaru.
Manifestaţiile pentru el se ţineau lanţ în toate organizaţiile de partid. Discursurile de preamărire nu mai încetau. Vatra veche nu mai răzbea să le publice pe toate, ca şi «moţiunile de încredere desăvîrşită» şi telegramele de aderenţă.
Nu mai erau decît două săptămîni pînă la dizolvarea Parlamentului, cînd partidul Berbecaru voi să-şi vădească puterile cu prilejul alegerii unui nou consiliu de administraţie la o mare bancă. E adevărat, nu era o alegere parţială parlamentară, şi semnificaţia biruinţei sau a înfrîngerii nu putea trage mult în cumpăna influenţării masselor de alegători. Dar putea avea o mare înrîurire asupra intelectualilor şi bancherilor.
Ilie Berbecaru depuse candidatura a douăsprezece persoane alese dintre oamenii cei mai de încredere ai partidului. Era şi o combinaţie cu gînduri tainice pentru viitor : prin afacerile comerciale ale acelei bănci puteau fi adunate fondurile necesare presei de partid, pentru a nu mai urca, în timpurile de opoziţie viitoare, calvarul din «aceşti patru secoli».
începu o luptă titanică. Majoritatea acţiunilor era în mînile membrilor partidului. Dar cei mai mulţi deţină-
433
tori de acţiuni nu erau de acord să susţină numele ce li se şopteau la ureche. Fiecare mare acţionar se credea pe sine îndreptăţit să ajungă în consiliu, să primească je-toanele de prezenţă şi cele cîteva zeci de mii de lei la cît se ridicau tantiemele anuale. Şi, deodată, fiecare băgă de samă că se pricepe la finanţe şi economie, ba chiar că ar putea fi luat drept un specialist. Şi se mirau de numele pe care îi le şoptea la ureche Zopîrţan.
—	Cum, domnule ?! Aud ? Pascu ai spus ?! Dar e calic lipit ! Cum să-l pui într-o asemenea situaţie de grea răspundere ?!
—	Mîndruţ ?! Dar ăla nu se pricepe la finanţe cum nu mă pricep eu la Coran. Ce să facem cu el ? Să dăm instituţia peste cap ? Mersi !
—	Florea Ion ?! Dar ăsta mi se pare c-a fost implicat într-un proces de falsificare de cambie ! Cum să propunem un nume compromis ?
—	Petru Moldovean ?! Dar ăsta e un beţiv cunoscut ! Cine să dea milioanele băncii pe mîna lui ?
—	Vasile Grindean ?! Dar nu ştii că şi-a alungat nevasta şi-şi duce menajul cu bucătăreasa ? Putem noi ridica la locuri de onoare şi răspundere oameni imorali ?
Şi, aşa, pretutindeni, Zopîrţan întîmpină la început rezistenţe mari. El fu nevoit, cu aprobarea şefului, să schimbe de nenumărate ori listele electorale, ale primăriilor, ale consiliilor judeţene, pentru a putea face loc marilor deţinători de acţiuni la acea bancă, în schimbul plenipotenţei date pentru votarea listei dorite de partid.
De aici urmă o nesfârşită tulburare şi răzvrătire. Cei ce se crezuseră siguri pe poziţii abia cîştigate, văzînd că sînt înlăturaţi, începură să protesteze în gura mare şi să acuze conducerea partidului de negativism. Unii, mai viforoşi, luară drept cal de bătaie chiar alegerea noului consiliu de administraţie al băncii. Campania o duceau în gazetele guvernului şi în cîteva ziare care-şi recăpătaseră independenţa în pragul schimbării de regim. Erau articole cu titluri ciudate :
AB UNO DISCE OMNES — ZIUA BUNĂ SE CUNOAŞTE DE DIMINEAŢĂ — CUM SE CONDUCE O BANCA ? — DE LA BIROUL NOTARULUI LA BANCA MINISTERIALA — UN
434
GUVERN BERBECARU AR ÎNSEMNA UN NEGATIVISM MAI RĂU CA ORICE FRIPTURISM — etc.
Articolele erau scrise cu multă patimă, dar rău ticluite, pentru că autorii lor erau neobişnuiţi cu meseria. Nu mai aşternuseră pe hîrtie nimic de cînd îşi dăduseră ultima teză la şcoală.
La alegere însă, Berbecaru birui cu vreo cîteva sute de voturi. Satisfacţia lui fu mare. Ziarele partidului exploatau victoria ca pe un semn al apropiatelor alegeri generale.
«Intelectualii s-au pronunţat pentru noi. Poporul e al nostru demult. Să vedem acum cine va mai cuteza să vorbească de al'tă succesiune la guvern decît a marelui bărbat de Stat Ilie Berbecaru.» Aşa scria Vatra şi cam tot aşa scriau şi celelalte gazete ale partidului. Gazete, fiindcă acum, în preajma schimbării de regim, afară de Vatra şi de organul din capitală al partidului, răsărise, în fiecare capitală de judeţ, cîte-o gazetă locală şi ocazională, în care erau tămîiaţi şefii şi candidaţii locali, .şi combătuţi cu vehemenţă membrii partidului la putere.
Cu cîteva zile înainte de dizolvarea Parlamentului, apărură ştiri stăruitoare că succesiunea va fi luată de către un guvern de tehnicieni, singurul în stare să asigure alegeri libere pentru toată lumea. O parte a presei era mulţumită şi sprijinea această soluţie, demonstrind că e cea mai fericită dezlegare, deoarece, cu înverşunata luptă dintre partide, nu se putea şti unde s-ar ajunge, dacă unul dintre ele ar face alegerile.
Aceste ştiri tot mai categorice îl istoviră pe Ilarie Zopîrţan. Scotea cîte trei ediţii pe zi, tipărite cu caracterele tipografice cele mai mari. Se războia cu «infamiile» pe care «nu-i e ruşine unei prese româneşti» să le publice, dădea dezminţirile cele mai categorice, avertiza pe membrii partidului să nu dea crezare «zvonurilor duşmănoase», ci să «facă zid în jurul lui Ilie Berbecaru, viitorul preşedinte de consiliu, singurul bărbat de Stat al României».
4,35
Soluţia ce se dădu succesiunii fu senzaţională pentru toată lumea neiniţiată : fu numit un guvern Pogonescu-Marinescu, o nouă alcătuire politică, născută peste noapte
—	cum credeau cei neştiutori —, dintr-o jumătate a partidului guvernamental şi o jumătate a partidului Berbecaru. Marinescu fusese prim-vicepreşedinte al partidului Berbecaru. El, urmat de patrusprezece membri ai comitetului executiv, dintre care patru foşti miniştri, fuzionaseră cu Petrache Pogonescu, rupt de matca bătrînă a partidului guvernamental, formînd un nou partid, partidul naţional-democrat. Pînă să se dezmeticească lumea, noul partid era şi format prin aderenţe telegrafice primite de la organizaţiile judeţene, formate şi acestea prin fuziunea celor vechi, în toate centrele.
Lovitura descumpăni cele două partide, rămase numai cu bătrînii. întreg tineretul sub cincizeci de ani, din amîndouă formaţiile politice, întră în noul partid naţional-democrat. Pînă să se trezească bine bătrînii din lovitura primită, noul partid îşi depuse listele de candidaţi în toate judeţele, luă pretutindenea primul loc, şi începu şi campania electorală cu vehemente lozinci împotriva partidelor vechi, împotriva «babalîcilor» şi «putregaiurilor» care au dus, de la Unire, «ţara la rîpă.» Toate nenorocirile «patriei scumpe» erau puse în cîrca acestor «îmbătrîniţi în rele şi fărădelegi»-, pe care tinerii din cele două partide, «în urma unui serios examen de conştiinţă», din dorinţa de-a salva ţara ajunsă «pe buza prăpastiei», îi părăsiseră «destinului lor nenorocit».
Bătrînii, rămaşi singuri în cele două tabere, încercară să ajungă la un compromis, pentru a putea pune liste comune. Dar, neînţelegîndu-se, au întrat separat şi tîrziu în campania electorală. Urmarea ? Căzură amîndouă, cu răsunet mare, obţinînd numai cîte zece-doisprezece deputaţi, ca de sămînţă. Guvernul întruni, fără primă, majorităţi absolute.
X
Trecură doi ani de la instalarea noului guvern.
Viaţa curgea înainte, după legile ei nescrise, şi odată cu ea .şi viaţa politică.
436
Partidul naţional-democrat, «partidul tinerilor sub cincizeci de ani», se consolidase, ajungînd singurul partid puternic în ţară. Membrii lui de frunte creaseră instituţii bancare şi întreprinderi industriale noi, care, subvenţionate de Stat, erau în plin avînt. E adevărat că, din cînd în cînd, cîte un ziar independent publica două-trei articole despre «escrocherii» săvîrşite de cutare sau cutare membru al noului partid sau despre «jafuri în averea Statului», patronate de guvern. Dar campaniile de presă încetau imediat după începerea lor. Lumea nu se mai mira. Aşa se întîmplase şi altădată, cînd puterea era în mînile 'bătrânilor care aveau mari mijloace materiale. Ce să aştepţi de la nişte oameni tineri, care mai trebuiau şi acum să lupte împotriva bătrînilor din vechile partide şi, pe deasupra, nici nu se închelbaseră bine ? Aşa e obiceiul pămîntului, şi, la toată urma, politica se ţine cu cheltuială, nu numai cu «programe», şi purtătorii marilor idealuri trebuie să simtă că au motive temeinice să le susţină.
Concurate viguros de «partidul tinerilor sub cincizeci de ani» şi descurajate de guvern prin şicane administrative, campanii de presă şi neacordarea de subvenţii de la bugetul Statului băncilor şi întreprinderilor pe care le patronau prin acţionarii lor, cele două foste mari partide, formate acum în majoritate din membri bătrîni, începuseră a rugini.
în locul lui Pogonescu, despre care gurile rele spuneau c-a întrat în gruparea tinerilor prin fraudă, fiindcă ar fi avut peste cincizeci de ani, fusese proclamat şef Ioniţă Mălurescu, om în vîrstă rspectabilă, dintr-o familie care de la patruzeci şi opt tot din politică trăise. în tabăra cealaltă fusese păstrat la conducere, fără discuţie, Ilie Berbecaru.
Partidul condus de Mălurescu, deşi pierduse multe poziţii de prima mînă în viaţa financiară, mai putea subvenţiona totuşi două ziare în capitală. Partidul lui Berbecaru rămăsese însă numai cu Vatra veche, tipărită în doar două pagini de format mic. în scurtă vreme după venirea la putere a partidului naţional-democrat, Ilarie Zopîrţan rămăsese singurul ei redactor şi curînd trebui să preia şi administraţia.
437
Redactorul politic Marin întrase, imediat după alegeri, în redacţia noului ziar guvernamental Răsăritul. Secretarul de redacţie Ion Marele şi reporterul politic Vasile Perja fuseseră angajaţi de Românismul, care pe vremuri reprezenta grupul tinerilor din fostul partid Pogonescu, iar după constituirea noului guvern îşi pusese firmă oficială de «organ al partidului naţional-de-moerat». Casierul Vidraşcu se retrăsese la odihnă, obosit de atîtea lupte politice zadarnice şi sătul să mai răspundă de o casierie pururi goală. Nici scrisoarea recomandată a lui Ilie Berbecaru nu-1 dezmintă din hotărîrea pe care o luase. Şi nici insistenţele lui Zopîrţan nu mai ajutaseră cu nimic.
Ofensat, directorul Vetrei îi spusese mustrător, pri-vindu-1 chiorîş :
—	Retragerea aceasta e un fel de trădare, domnule Vidraşcu, crede-mă pe mine. în strîmtoare se arată pretinia.
Lui Vidraşcu îi sări ţandăra :
—	Cred că am dovedit-o, douăzeci de ani, tot la strîmtoare. Dealtfel, vei şti, domnule director, că de azi înainte eu nu mai vreau să primesc observaţii de la nimeni. Fac ceea ce-mi place. Sînt un om liber !
După scena asta, Zopîrţan mai încercă o dată să-l convingă pe casier. într-un elan de însufleţire, ingenun-chie înaintea lui, ca înaintea unui idol, şi răcni :
—	Ce ne facem noi fără dumneata ?
Vidraşcu, fără a spune un cuvînt, îşi luă repede pardesiul şi pălăria şi ieşi. Şi nu se opri decît la două sute de kilometri de Zăvoriţi, într-un sat unde avea o casă şi-o grădină. Şi nu se mai înapoie. Nu mai răspunse la nici una din scrisorile cu care-1 bombardau Zopîrţan şi Berbecaru. De la o vreme, nici nu le mai deschidea.
Astfel ajunsese Ilarie Zopîrţan să cumuleze funcţiile de director, redactor şi administrator al Vetrei vechi. Gazeta era o fiţuică acum. Ni meni n-o mai încre sta. Ţigănuşii nu se mai repezeau cu ea în piaţă, ei abia îi strigau numele. O vindeau printre alte ziare. Nimeni n-o mai cerea. Şi doar în Zăvoriţi se mai desfăceau vreo douăzeci de numere. Zopîrţan o tipărea totuşi în
438
cinci sute de exemplare. Vreo sută trimetea în schimb altor gazete zilnice şi săptămânale. Restul, în abonamente. Dar abonaţii nu-şi onorau abonamentele : erau toţi stîlpi vechi ai partidului şi socoteau că e de datoria lui Zopîrţan să le trimită gratuit ziarul partidului.
După doi ani de nouă opoziţie, Vatra veche abia mai palpita. Descurajat de înfrîngerile pe care le suferise partidul, de marile defecţiuni şi de lipsa de fonduri, Ilarie Zopîrţan simţea cum îşi pierde, cu fiecare zi ce trece, busola politică.
în acest moment, se arătară însă pe cerul vieţii politice din Zăvoriţi semnele unui neaşteptat reviriment al partidului : Ilie Berbecaru, care, după înfrîngerea în alegeri, părea că amuţise, trimise o scrisoare celor treizeci de organizaţii, cîte îi mai rămăseseră în toată ţara, ex-punîndu-le un plan de acţiune menit, spunea el, să reactiveze lupta opoziţiei împotriva guvernului. Planul avea două puncte : o întrunire, în Zăvorîţi, a prezidenţilor de organizaţie, şi 'cinci mari adunări poporale în localităţile în care partidul avea cluburi mai puternice.
Scrisoarea trezi elanul amorţit al lui Ilarie Zopîrţan. In redacţie — care era acum şi locuinţa sa —, numai în cămaşă, el se apucă de scris. întîi despre întrunirea prezidenţilor. Avea să fie «cea mai selectă consfătuire politică din ultimii ani, cu efecte incalculabile în viaţa patriei».
Mergea greu scrisul după vechiul tipic. Zopîrţan transpira şi năduşea ; inima, totuşi, nu-i mai da avîntul de altădată. Se oprea mereu, căuta cuvintele, se uita în tavan. Dar ce nu izbuti din condei, corectă la tipar. Culese articolul, mai mult un anunţ numai cu majuscule, pe prima pagină din cele două ale ziarului.
Pentru senzaţia ce o făcu tiparul, Vatra se desfăcu în treizeci de exemplare. Dar lumea citea şi rîdea. Românismul îi trase o săpuneală distrugătoare, prin însuşi condeiul fostului său secretar de redacţie, Ion Marele.
Zopîrţan, însă, nu dădu atenţie articolului din Românismul şi continuă să comenteze «grandioasa» şi «epocala» întrunire ce va avea loc şi să-i preconizeze «hotărîri» care vor revoluţiona întreaga politică a României.
întrunirea se ţinu acasă la advocatul Traian Marcu, în prezenţa a cincisprezece persoane : opt din Zăvoriţi şi şapte şefi de organizaţii. Douăzeci şi trei de preşedinţi de organizaţii trimiseseră scrisori de răspuns co-munieînd că nu vor putea participa la consfătuire, scu-zîndu-se fie cu «sănătatea zdruncinată de anii bătrîni»
—	«La vîrsta mea, un drum aşa de lung e riscat, înţălegi dumneata» —, fie cu lipsa banilor necesari pentru o asemenea călătorie. Dar a doua zi, în Vatra, Ilarie Zopîrţan vesti că au participat la consfătuire peste două sute de conducători ai partidului. «Hotărîrile luate nu le putem publica — tipărea el cu majuscule —, ele trebuie să rămînă deocamdată secrete. Dar nu am exagerat, ci dimpotrivă, cînd le-am numit revoluţionare pentru toată politica României.»
Guvernul, după apariţia Vetrei vechi cu reportajul de la întrunire, ceru Siguranţei Generale informaţii precise. Mai ales îl puse pe gînduri faptul că nu fuseseră publicate hotărîrile luate. Dar cînd primi informaţia cerută — s-au adunat cincisprezece inşi acasă la advocatul Traian Marcu ; un agent de Siguranţă îi numărase pe toţi, şi la intrare şi la ieşire ; poliţia putea trimite chiar şi numele participanţilor —■ întregul Consiliu de miniştri izbucni într-un mare hohot de rîs. Gazetele guvernamentale luară în bătaie de joc minciuna Vetrei, şi din Zopîrţan nu mai lăsară decît zdrenţe.
Totuşi, Ilie Berbecaru nu se dădu bătut. Dacă nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte. Şi hotărî ţinerea celor cinci mari adunări poporale.
Adunările însă nu se fac fără propagandă şi fără cheltuială. Iar anemicile organizaţii, cîte mai rămăseseră, nici propagandă nu puteau face — membrii lor erau din vechea generaţie, şi de mulţi ani nu mai um-blaseră pe la sate —, nici nu le puteau acoperi cheltuielile.
La cea dintîi adunare, deşi Zopîrţan, neluînd în samă ironiile cu care-1 sîcîiau cei de la Românismul şi de la Zorile, făcuse o propagandă în termeni superlativi, nu participă decît o mînă de oameni. Faţă cu
440
această situaţie, Ilie Berbecaru revocă celelalte patru adunări.
Peste o săptămînă Vatra veche îşi încetă apariţia.
Şi partidul Berbecaru amorţi cu desăvîrşire. Nimeni nu mai amintea de el în gazete, în convorbiri. Şi nici de şeful lui. Iar şeful, deşi parlamentar, nu mai participa la şedinţe. Se izolase undeva, uitat de toţi şi ne-maiînţeles de nimeni.
—	Aceasta e soarta tuturor oamenilor mari în România, spuse el în taină lui Traian Marcu. Va veni o vreme cînd ţara mă va chema. în marea primejdie pe care o prevăd, o să mă roage în genunchi. Eu nu sînt supărat. Aştept.
Train Marcu avu grijă ca destăinuirea aceasta intimă să nu rămînă numai în urechile lui. Şi unii se înduioşară de soarta omului temut pe vremuri.
Vremea trecea, şi proorocirea lui Ilie Berbecaru nu se mai împlinea. Nimeni nu-i cerea să revină în viaţa politică. Cu atît mai puţin ţara...
în izolarea sa începu să-şi scrie memoriile. Ziare nu mai citea. Aştepta, în fiecare zi, o telegramă, o scrisoare, un îndemn. Nu sosea nimic. Totuşi, nu dispera, deşi înafară de Traian Marcu şi de Zopîrţan, nimeni nu-i mai călca pragul.
Fostul director al Vetrei vechi se trecuse tare în vremea din urmă. Părul îi stătea tot vîlvoi, dar înflăcărarea din ochi îi dispăruse. Părea mai mult un somnambul decît om în toată firea. Vorbea rar, şi cînd deschidea gura spunea numai frînturi de fraze. îşi neglija cu totul îmbrăcămintea. Cravata strîmbă, murdară şi legată neglijent, haina ponosită, lustruită-n coate, şi genunchii proeminenţi ai pantalonilor mărturiseau pentru sufletul şi buzunarele lui. Mînca pe apucate. Umbla teleleu. Nu mai scria nimic.
Mai trecu un an de la venirea la putere a noului guvern.
în Zăvorîţi, organizaţia locală a partidului Berbecaru, altădată cetate de necucerit a intransigenţei politice şi a tuturor agitaţiior poporale, ruginea în descu-
44!
rajare şi inactivitate. Clubul, odinioară centrul iniţiativelor şi al marilor hotărîri luate pentru a susţine prestigiul partidului în masse, unde forfota partizanilor şi-a electorilor nu mai înceta din zori şi pînă sara tîrziu, părea acum o casă a nimănui, părăsită şi uitată-n paragina prafului şi-a ploilor care-i mînjeau păreţii şi ferestrele pururea închise şi-ntuneeate. în oraş, aproape nimeni nu mai pomenea numele şefului, al lui Ilie Berbecaru, şi numai foarte puţini localnici, dacă ar fi fost întrebaţi, ar mai fi ştiut să-nşire pe de rost, fără potic-neiele uitării, cele patru principii de bază ale programului politic menit odinioară să cucerească mintea şi inima tuturor cetăţenilor spre fericirea patriei :
1.	Omul providenţial, cel mai învăţat şi mai mare al ţării este domnul Ilie Berbecaru, şeful nostru.
2.	Cei mai frumoşi sfinţi sînt zugrăviţi pe iconostasul bisericii din Zăvoriţi.
3.	Cea mai vastă şi mai sănătoasă promenadă a cea din cetatea Zăvoriţi.
4.	Clopotul cel mare din turla bisericii din Zăvoriţi e clopotul de la uşa Raiului. Aşa de dulce nici un clopot nu mai cîntă în toată ţara.
Printre aceşti foarte puţini se numărau însă şi advocatul Traian Marcu şi Ilarie Zopîrţan, cei mai ambiţioşi membri ai viguroasei altădată organizaţii locale. Ei sufereau mai mult decît toţi de pe urma dezastrului politic al partidului, şi fiecare, în străfundul sufletului său, nu voia să-l accepte. Şi deşi nu se simpatizau, suferinţa enormă şi puterea ambiţiei îi apropia.
Aşa se face -că într-o sară advocatul Traian Marcu îl invită la sine pe fostul director al Vetrei vechi. El, spre deosebire de Ilarie Zopîrţan, căruia luptele politice duse pe faţă şi pierdute în văzul lumii îi uzaseră autoritatea publică şi îl obosiseră, trăise pînă acum în umbră şi îşi păstrase neatinse puterea morală şi capacitatea de-a judeca împrejurările cu luciditate.
îndată după sosirea fostului director al Vetrei, se închiseră amîndoi în biroul advocatului.
—	Domnule Zopîrţan, începu Traian Marcu răsucind cheia în broască şi închizînd obloanele. Te rog să mă ierţi că procedez aşa, dar vreau ca sfatul nostru să
442
....m mii im—11—1—1
rămînă tainic, atît pentru urechile cît şi pentru ochii concetăţenilor. ■— Şi ocolind răspunsul ce s-ar fi cuvenit să-l dea privirilor mirate ale lui Zopîrţan, continuă : Nu vreau ca discuţia noastră să dureze prea mult, pentru a nu trezi bănuielile celor ce poate că te-au urmărit şi te-au văzut întrînd la mine. îţi voi spune deci fără ocolişuri gîndurile şi planurile mele. Ştiu că dumneata, ca şi mine, nu admiţi ca partidul nostru, atît de vestit pe vremuri, să fie aruncat la arhiva istoriei. De aceea te-am şi invitat în astă-sară_ Vieţii însă nu-i pasă de ceea ce admitem sau nu admitem noi. Viaţa curge înainte după legile ei, şi noi trăbă să ne supunem lor. Dar nu fără a încerca să le folosim pentru scopurile noastre. Eu m-am gîndit mult la situaţia partidului nostru şi m-am întrebat care să fie cauza dezastrului actual.
—	Aşa-numita generaţie tinără, lipsită de principii şi credinţă, domnule advocat, care a întins mîna ei murdară generaţiei tinăre din partidul advers.
—	Aparenţa îţi dă dreptate, domnule Zopîrţan. Dar eu zic că dreptatea dumitale e trasă dintr-o judecată pripită. Nu tinării sînt adevăraţii vinovaţi de dezastrul actual, ci, dimpotrivă, bătrînii, ruginiţi în principii şi metode învechite, comozi, lipsiţi de energe, de simţul jertfei. Ei sînt cauza înfrângerilor noastre. Ei, prin conservatorismul lor, i-au împins pe tinări să-ntindă mîna celor din partidul advers. Dovada dreptăţii mele stă în faptul că tinării din partidul nostru nu au întins mîna tuturor membrilor din partidul advers, ci numai acelora din generaţia lor. A fost o manifestare a dorinţei de acţiune, a energiei caracteristice tinereţii. înţălegînd acest lucru, ajungem imediat şi la soluţia necesară pentru ieşirea noastră din impas. Dacă cei ce-au format partidul naţional-democrat au stabilit că partidul lor este partidul tinărilor pînă în cincizeci de ani, deşi, după cum ştii, azi mulţi din aceia sînt trecuţi de acest prag, cine ne opreşte pe noi să anunţăm că partidul nostru va fi partidul tinărilor sub treizeci şi cinci de ani şi să-i dăm un nou program, pe placul lor şi spre folosul lor ? Căci doar ei sînt ţara de mîne ! Ei, ce zici de acest proiect ?
443
—	Ştiu eu ce să zic, răspunse Zopîrţan, uluit de dialectica politică a advocatului. Tactic, soluţia mi se pare bună, chiar foarte bună. Dar, mă-ntreb, şeful o cunoaşte ? A aprobat-o ?
—	Dar bineînţăles că o cunoaşte şi că a aprobat-o ! răspunse eu un aer plictisit Traian Marcu. Doar toată această acţiune nu ar fi decît o diversiune pentru reabilitarea lui şi a partidului nostru. Insă bineînţăles că nu va fi organizată oficial de partid, ci va trebui să pară o acţiune spontană a elementelor tinăre, care vor trebui, o vreme, să fie lăsate la conducere, pentru ca nici o umbră de bănuială să nu cadă asupra şefului.
—	Vă repet, tactic soluţia mi se pare foarte bună, interveni Zopîrţan, care remarcase tonul schimbat al advocatului, şi vă felicit că aţi găsit-o. Dar, totuşi, am o nedumerire. Dacă acţiunea nu va porni oficial de la conducerea partidului, nu se va putea întîmpla, la un moment dat, să ne trezim că se transformă într-un partid politic nou, cu nume nou, cu oameni noi, aşa încît domnul Ilie Berbecaru să rămînă pe dinafară ? Şi, odată cu el, să rămînem şi noi, cadrele vechi, tot pe linie moartă ?
—	De asta ţi-e frică, domnule Zopîrţan ?! De scizi-
une şi că vom rămîne pe linie moartă ?! Dar cum poţi să te gîndeşti la aşa eeva ?! Ce, nu mă cunoşti ? Ce, crezi că sînt copil ? Că nu m-am gîndit la o asămenea eventualitate ? îmi pare	rău ! Nu	mă	aşteptam	! Dar, în
sfîrşit, nedumerirea	dumitale,	deşi	nu mă	măguleşte,
e pozitivă, dovedind	grija pe care	o porţi	partidului.
Bineînţăles că m-am	gîndit! Şi	bineînţăles că	am discu-
tat cu domnul Ilie Berbecaru despre această primejdie ! Doar ştii că sîntem rubedenii... Şi însuşi el, cu marea lui înţălepciune politică, mi-a dat şi soluţia ce ne va pune la adăpost de orice surpriză neplăcută. Conducătorul acestei noi organizaţii politice, acestui nou partid, trăbă să fie un homo novus, neangajat !pînă acum în vreo acţiune politică. în jurul acestui homo novus se vor strînge toţi tinării.
—	Şi a stabilit şeful şi cine să fie acest conducător ? întrebă posomorit Ilarie Zopîrţan, pe care expresia
444
«homo novus», repetată de advocat cu un fel de ironie la adresa lui, îl iritase.
—	Bineînţăles că l-a stabilit ! răspunse surîzînd Traian Marcu. Şi adăogă, cu un ton ce voia să pară firesc, dar care nu reuşea să ascundă detot marea lui satisfacţie : Homo novus, conducătorul acestei noi organizaţii, al noului partid, nu va fi altul decît cel ce-ţi vorbeşte, domnule Zopîrţan ! Şi bineînţăles că nu eu voi trăda partidul domnului Ilie Berbecaru !
Deşi se aştepta la acest răspuns, după acel repetat «homo novus» rostit cu importanţă de Traian Marcu şi pentru că ştia că şeful nu ar fi pus în fruntea bucatelor pe altcineva decît o rubedenie de-a sa, Ilarie Zopîrţan nu spuse nici un cuvînt. îşi dădea sama că s-ar fi cuvenit să se ridice şi să-l felicite pe Traian Marcu pentru această numire, dar nu se simţea în stare. Gîn-durile i se învălmăşeau fără nici un înţeles, şi doar întru tîrziu, ridicîndu-şi ochii şi privindu-1 pe Traian Marcu în faţă, îngăimă cu glasul stins :
—	Da, da, desigur, e bine cum a hotărît şeful. Numai nu văd ce rost are să-mi spuneţi mie aceste planuri... Eu nu pot întră în ele. — Şi, surîzînd amar, adăogă : Eu nu sînt un homo novus, ci un om sfîrşit. Eu trăbă să merg înainte cu domnul Berbecaru.
—	Dimpotrivă, dragule, dimpotrivă, îl întrerupse
Traian Marcu, ridicîndu-se de la birou şi	începînd să
se plimbe prin încăpere.	Şi dumneata vei	fi	un	homo
novus. Vei lucra la gazeta	noului partid.
—	Glumiţi, desigur,	domnule advocat	!	Eu	homo
novus ? Şi să lucrez la gazetă ?!
—	De bună samă, de vreme ce aşa a hotărît şeful, care are deplină încredere în dumneata. Fără dumneata nici nu-şi poate închipui existenţa unui organ al tinerimii. Numai că nu o vei conduce. Direcţia o voi lua eu, pentru a nu da nimic de bănuit, iar dumneata nu vei mai publica sub numele dumitale — asta nu se poate !
—	ci subt un pseudonim.
Faptul că şeful îşi păstrase încrederea în el şi-l socotea necesar în noul joc politic pe care îl plănuise îl învioră pe Ilarie Zopîrţan şi-l făcu să vadă cu alţi ochi planul lui Ilie Berbecaru. După două ore de conciliabule
445
•stabiliră ca el, Zopîrţan, să activeze pe viitor în publicistică sub numele de doctor Ilie Oprescu, după numele unui strămoş Oprea. îşi va trimite articolele, la noul ziar pe care îl vor înfiinţa, subt acest nume, şi numai cu poşta. Nu se va prezenta niciodată în redacţie. Şi înafară ■de director, nimeni nu va şti cine este «dr. Ilie Oprescu».
Controversă mare s-a aprins în legătură cu numele noului ziar. Ilarie Zopîrţan ţinea morţiş să se numească Vatra nouă. Dar Traian Marcu fu împotriva propunerii fostului director. Acest titlu ar fi dezvăluit întregul plan de luptă. Prea ar fi fost cusut cu aţă albă ! Căzură, în sfîrşit, de acord asupra titlului Generaţia nouă, «organ politic şi social independent». Gazeta — pentru a evita orice bănuială — nu va apărea în Zăvorîţi, ci în capitală. Era nevoie de cel puţin cinci redactori care trebuiau aleşi din rîndurile tinerimii, oameni buni de condei şi, pe deasupra, modeşti, care să se mulţumească cu un salariu minim. Cît priveşte fondurile, Traian Marcu mai avea o rezervă din vechile guvernări.
Ziarul, după combinaţiile lui Traian Marcu, trebuia să fie de extrema dreaptă. Naţionalist, antiminoritar şi cu înclinaţii spre dictatură.
Cînd ajunseră cu discuţiile la acest punct, Ilarie Zopîrţan declară categoric că el refuză să colaboreze.
—	Eu am susţinut toată viaţa principiile democratice şi constituţionale. Nu pot să sar la polul opus.
—	Dar nu vei scrie sub numele tău, dragule, zise Traian Marcu. Una e Ilarie Zopîrţan, şi alta e dr. Ilie Oprescu. Acesta din urmă e un distins reprezentant al tinerimii din partid, al celor ce vor să dea un nou caracter luptei politice din România întreagă.
—	Nu, domnule Marcu ! Sînt tot eu ! Numele se poate schimba, dar nu şi mentalitatea, convingerile, sufletul. Dacă e vorba să fiu sincer, mai bucuros aş colabora la un ziar de stînga, la unul care simpatizează -cu democraţia. Eu sînt pretin al minorităţilor. Eu, domnule Marcu, nu sînt un simbriaş ; sînt un om al convingerilor. Şi ştiu, sînt sigur, că şeful nu mi-ar ierta niciodată o asămenea schimbare. Cum să redactăm noi, tine-
446
retul din partid, o gazetă împotriva programului, împotriva şefului însuşi ? Ce servicii i-am face ?
Ilarie Zopîrţan se înflăcărase ca pe vremile marilor lupte. Ochii lui mici scăpărau ca la draci. Gesticula de să-şi smulgă braţele.
—	Ascultă, domnule Zopîrţan, îi zise cu glasul domol Traian Marcu, ai vorbit dumneata cu şeful în această chestiune ?
—	N-am vorbit. Cînd să fi vorbit ?! Dar nici nu e nevoie. Cunosc prea bine principiile şi convingerile şefului.
—	Ei bine, eu am vorbit. Este ideea lui.
Zopîrţan holbă ochii.
—	Cum ai spus ?!
—	E hotărîrea lui. în retragerea sa din viaţa politică a avut vreme să mediteze, să-şi revizuiască programul în legătură cu situaţia reală din România. Numai printr-o puternică mişcare de dreapta, care să canalizeze într-o tabără toate forţele naţiunii, şi numai printr-o guvernare dictatorială se mai poate salva patria. Eu am avut totdeauna aceste principii. Ca rudenie apropiată, nu l-am contrazis pe şef, dar nici n-am voit să mă angajez într-o luptă pentru o democraţie nedefinită şi un constituţionalism care-şi bătea joc de sine însuşi. De aceea eu am răsuflat din adînc cînd l-am văzut convertit. Corvertit nu de argumentele mele, pentru că eu l-am stimat şi-l stimez atît de mult pe şef, încît niciodată n-am discutat cu domnia-sa principii, ci numai chestiuni personale.. Domnia-sa însuşi a văzut realitatea politică şi socială din România de azi. Cînd va publica noul său manifest către români — în momentul în care mişcarea tinerimii din partid va fi ajuns la maturitate —, va fi o revelaţie pentru toată lumea.
Ilarie Zopîrţan îşi lăsă capul în piept.
—	Nu mai înţăleg nimic, zise el cu glasul stins.
—	Nu trăbă să iai viaţa-n tragic, domnule Zopîrţan. în politică nu trăbă să fim consecvenţi. Politica este o continuă adaptare la împrejurări. Cînd a pornit la luptă domnul Ilie Berbecaru, în calitate de şef, împrejurările erau potrivite constituţionalismului şi democraţiei. Acum
44?
realitatea e alta. După război, societăţile şi popoarele au evoluat şi evoluează repede.
Traian Marcu îi ţinu un întreg curs despre extremele de dreapta şi de stînga.
—	Partidul de guvernămînt, naţional-democrat, sfîrşi el, are de-asămenea tendinţe de dreapta. Dar nenorocul lui este că e la putere. Un partid la guvern nu face doctrină, ci avere. Iată, s-au scurs trei ani de guvernare. Unde este programul naţionalist pe care l-au desfăşurat în alegeri ? Unde este exclusivismul de rasă ? Unde este combaterea socialismului ? Pogonescu, da, cred că e un bun patriot. Dar nu poate răzbi. Cei din jurul lui sînt tot oameni în puterea vrîstei, cînd apetitul e mai mare. Idealist eşti numai sub treizeci şi cinci de ani, cînd greutăţile vieţii încă nu te-au încolţit. Curaj, domnule Zopîrţan, şi cu Dumnezeu înainte !
Gazeta Generaţia nouă porni sub direcţia lui Traian Marcu. Avea cinci redactori, toţi sub treizeci de ani, şi, ca prim colaborator, pe cel mai distins reprezentant al generaţiei din partid : dr. Ilie Gprescu.
Grupul se mări. Mişcarea a prins. Majoritatea stu-denţimii universitare era cîştigată. Grupul tinerimii în-temeie în cîteva luni un nou partid : «Generaţia nouă». După o jumătate de an, nimeni nu mai vorbea de partidul Berbecaru şi nici de şeful lui. Tinerimea promova cu unul din generaţia ei. Dar acesta nu era Traian Marcu, directorul ziarului, nici dr. Ilie Oprescu, primul lui colaborator. Ci un nume cu totul necunoscut : Andrei Mureşanu, un tînăr advocat, înalt, voinic, cu ochii negri scăpărători, cu voce adîncă de bariton. Vorbea rar. La întruniri participa şi mai rar.
O mare parte din tinerii care se grupaseră întîi în partidul naţional-democrat, rămînînd fără slujbe, se înscriau acum în organizaţia «Generaţia nouă». Se cons-tituiră organizaţii pe judeţe, se ţineau întruniri şi adunări poporale cu mare răsunet în ţară.
Ilie Berbecaru socoti sosit momentul potrivit publicării manifestului său către români. Dar, spre uluirea lui, nu-1 putu plasa în propria-i gazetă.
—	Noi nu stăm de vorbă cu stafiile, şi nici nu vrem să le înviem, declarară cei cinci redactori la insistenţele
.448
directorului Traian Marcu. Cum îşi permite să se amestece în trebile noastre un om trecut la arhiva istoriei ?!
—	Dar, fraţilor, încerca să-i convingă Traian Marcu, partidul Berbecaru nu e dizolvat. E cel mai puternic partid din ţară. Mişcarea noastră, asta, partidul nostru, vreau să zic, l-a făcut puternic, prin elementele tinăre...
— S-avem iertare, domnule director ! Nici prin gînd nu ne-a trecut să lucrăm pentru babalîci, pentru un partid descompus. Nimeni nu ne-a pomenit vreodată despre Ilie Berbecaru. Că dacă ştiam...
—	De, poate e vina mea. Nu v-am informat îndeajuns. Dar noi am întemeiat gazeta ca să atragem tineretul, să întărim cadrele partidului Berbecaru.
Redactorii pufniră în rîs.
— Ce tot vorbeşti, domnule director ? Dumneata, pînă de curînd, n-ai făcut nici un fel de politică. Erai necunoscut. Te-a validitat «Generaţia nouă». Acesta e partidul dumitale şi-al nostru. Ce ? Vreai să compromitem întreaga mişcare, publicînd balivernele bătrînu-lui ? Ai cetit manifestul ? E un document al ramolismentului !
Traian Marcu, care demult nu \redea cu ochi buni afirmarea lui Andrei Mureşanu, îşi ieşi din fire.
—	Domnilor, strigă el, în definitiv gazeta asta e a lui Ilie Berbecaru. Dacă nu mă credeţi pe mine, între-baţi-1 pe doctorul Ilie Oprescu, primul nostru colaborator, care nu-i altul decît domnul Ilarie Zopîrţan, fostul director al Vetrei vechi, organul oficial a partidului. Trăbă să vă supuneţi şi să publicaţi manifestul ! Da, noi doi am primit însărcinarea de la şef să scoatem o nouă gazetă. Şi dumneavoastră sînteţi angajaţii noştri. Deci trăbă să ne ascultaţi !
Cei cinci începură să rîdă ca nebunii :
—	Ilarie Zopîrţan?! Caraghiosul acela? El... Ilie Oprescu? Ce stai să ne spui, directore?! Vreai să ne îmbolnăveşti de rîs ? Oprescu e naţionalist intransigent ! Zopîrţanul dumitale era cam zăpăcit.
Traian Marcu părăsi redacţia, lăsînd o declaraţie că se retrage de la conducere şi spunîndu-le că de azi încolo nu vor mai avea nici un ban de la el. Era sigur
449
că într-o săptămînă ziarul va muri. Şi porni direct spre Ilie Berbecaru.
Dar în trei zile comitetul central al partidului «Generaţia nouă» proclamă ca şef pe Andrei Mureşanu şi îşi stabili orientarea politică de dreapta ! In următoarele trei zile intrară în partid şi cîţiva tineri capitalişti, trecuţi peste treizeci şi cinci de ani, care aduseseră grăunţe redacţiei. Dealtfel, gazeta se cumpăra ca pînea caldă. Nu avea nevoie de-o subvenţie mare.
Noua întorsătură a lucrurilor nu-1 tulbură însă pe Ilie Berbecaru. Traian Marcu, după ce încercă să-i explice ce se întîmplase şi să discute cu el cîteva soluţii pentru ieşirea partidului din acest neaşteptat impas, îl părăsi deznădăjduit. Ilie Berbecaru îl ascultase senin şi voios ca un copil, repetînd mereu : «Am avut dreptate, am avut dreptate ! Acum aştept să mă cheme !» Nu mai înţelegea nimic. Căzuse adine în senilitate.
în trenul ce-1 ducea înapoi spre Zăvoriţi, advocatul Traian Marcu răsfoia plictisit ziarele cumpărate din gară. Deodată privirile i se opriră uimite pe pagina întîi a gazetei Generaţia nouă. Citea şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Sub titlul STRIGOII ÎNAPOÎ !, cules cu litere de-o şchioapă, «dr. Ilie Oprescu» combătea cu înverşunare democraţia, constituţionalismul, minorităţile şi parlamentarismul «care au adus patria noastră, scumpă pe marginea prăpastiei», îşi afirma «încrederea totală şi de nestrămutat» în «dreptatea mîntuitoare» a partidelor de extremă dreaptă, în lupta lor «sfîntă» împotriva «strigoilor din vechile partide, unelte ale oligarhiei mondiale, care au înşelat cu slogane demagogice buna-credinţă a naţiei noastre de plugari cu sufletul curat». Articolul se încheia cu o frază pe care advocatul, uluit, o citi de mai multe ori, străduindu-se să o înţeleagă : «Astăzi, naţia noastră, călăuzită sub cata-petesmele istoriei de arhanghelul ei răzbunător, Andrei Mureşanu, s-a deşteptat, şi, cu mînile încleştate pe coarnele plugului strămoşesc, trage o brazdă nouă în sînul patriei, din care mîne va răsări floarea rară a destinului fericit al României.»
450
—	Nebuni ! Nebuni de legat ! murmură Traian Marcu.
Şi, ridicîndu-se brusc în picioare, aruncă pe fereastra deschisă Generaţia nouă. Dar în aceeaşi clipă căzu fulgerat, cu mîna la inimă, pe canapea.
In depărtare se zărea plutind prin ceaţa albăstrie a însărării, turla înaltă a bisericii din Zăvorîţi.
CUPRINSUL
5	...............................Biruinţa
175.........................................Sectarii
Lector : VICTOR IOVA Tehnoredactor :	MINA	CANTEMIR
Bun de tipar : 21.01.1983 coli ed. 24,02 coli tipar 28,5
Tiparul executat sub comanda nr. 1202 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“
Str. Grigore Alexandrescu 89—97, Bucureşti,
Republica Socialistă România