ION AGÂRBICEANU OPERE 10 ROMANE ★ ★ ★ *• 19 8 3 EDITURA MINERVA n h ') h Qj BIRUINŢA 1930 I In cele trei încăperi din faţă ale primăriei comunale — scunde, pătrate, afumate — stăruia o linişte grea, plină de miros de mucegai, de hîrtie învechită şi «li* praf. Prin geamurile mici, somnoroase, înceţoşate de v Ti Iul fumuriu pe care pustiirea şi uitarea le aştern peste lucruri, abia se zărea în uliţa pustie. Păinjeniş vechi atîrna în unghere, sub tavan, pe la colţurile ferestrelor, păstrînd, ca pe nişte relicve, resturi uscate de muşte : învălişul uşor, aproape imaterial, găoacea capului, un picioruş de fir subţire, deschis în unghi obtuz. Cîteva dulapuri, mînjite cu o vopsea fostă cărămizie, hîite din încheieturi de apăsarea condicilor grele, slinoase, grămădite deasupra, cu uşile vraişte, abia ţi-nîndu-se în balamale, zăceau pe lîngă păreţi, cu rafturile burduşite de vrafuri de hîrţoage în dezordine, îngălbenite şi pline de praf. Deodată, uşa de la intrare se deschise şi se închise izbită cu putere. Cel ce întră — un bărbat, de bună samă, şi după cum o trîntise, şi după paşii grei şi îndesaţi ca care străbătea încăperile goale — se îndreptă spre cea de a patra încăpere, din fund, ciocăni cu hotă- 7 rîre în uşă şi, fără să mai aştepte, după cuviinţă, răspunsul, o deschise. — Pustiu, pustiu pe-aici, domnule notar — începu el cu glas ridicat, în ungureşte. — Poţi fura ce vrei. Pînă şi pe dumneata te-ar putea fura cineva, dacă i-ai fi de trebuinţă. Bună-ziua, sfîrşi el, întinzînd mîna omului care şedea Ia birou şi scria. -- Rună-ziua, răspunse notarul. — Şi, punînd un punct apăsat frazei, se ridică şi-i întinse mîna. — Ei, ce U'-aducc pe la noi, domnule Ponori ? Dacă vii tot cu vechile năcazuri — zise notarul, privind distrat prin cameră, care nu se deosebea întru nimic de celelalte trei —, nu cred să te mai pot ajuta. După plecarea ultimilor mobilizaţi, nu mai pot face rost de braţe de lucru. Notarul tăcu şi privi ornicul vechi de pe păretele din faţă. Păru că se miră de unghiul ciudat pe care-1 făceau arătătoarele pătate de rugină pe cadranul îngălbenit de vreme. — Tocmai de asta am venit, ca să te vestesc că te-am scăpat de aceste neplăceri. Nu mai am nevoie de braţe muncitoare din sat. — Mă bucur, răspunse notarul. Se uită o clipă la omul îndesat din faţa lui, cu fălcile puternice, cu mustaţa îmbîrzoiată, blondă, cănită sub nas de fumul lulelei, pe care numai arareori o scotea din gură. Arătîn-du-i un scaun, se aşeză şi întinse mîna după condei. — Numai atît, domnule Grecu ?! Te bucuri şi-atît ?! Nimic mai mult ?! Nu eşti curios să ştii cum se face că nu mai avem nevoie de braţe muncitoare din sat ? Doar o vorba de două moşii care fac împreună patru mii de iiitfiirc ! Ce, crezi că va face cineva vreo minune ? Crezi rft vom ara, vom sămăna şi vom culege pe nemuncite ? I’oimrl, administratorul celor două moşii, puse întrebările repede, pe nerăsuflate, şi, în loc să se aşeze pe scaun, ?:** aproph1 fit* biroul notarului. Cum, înt.r-mlevAr nu t*şii curios ?! începu el din nou. Iată, mie îmi vine să zburd ca un viţel scăpat din ţarc. Şi-n sara asta nu mă las pînă nu mă-mbăt criţă ! Notarul îşi retrase încet mîna întinsă după condei, se răzimă de speteaza scaunului şi-l privi pe administrator cu ochii lui negri, arzători, cufundaţi puţin în K ui bile. Kra un bărbat înalt, uscăţiv, brunet şi palid, cu • i frunte liită şi tristă. Alte griji ai dumneata, şi altele eu, domnule ad-înlnlftl.nii.tir — zise el. — Nu vezi1 că în toată cancelaria mimul condeiul meu mai scrie? Şi crezi că-i glumă să duri de unul singur povara notariatului într-un sat cu 11 i'l mii tle suflete ? Nu mul sini trei mii de suflete, domnule notar — /Im»* zlmbliitl administratorul. — Nu ţii sama de cei tliifjl V l)a răspunse săc Vasile Grecu —, ai dreptate dumneata. S-au dus mulţi, sute, dar năcazurile lor, Iniile, au rămas aici, şi au mai şi crescut de cînd au ple-i'nl Şi nu ştii că mi l-au luat şi pe ajutorul de notar? IV domnul Marcu ?! - Oii, pc subnotar. Cit n-am alergat, cît nu m-am zbătut şi eu einc n-am vorbit ca să-l scap ! Zadarnic ! Mi-ai făgăduit şi dumneata... Administratorul îşi scoase pipa dintre dinţii negri de nicotină şi se miră în gura mare : — Cum se poate ?! Cînd a plecat ? — Asară. — Nu se poate să-l înroleze, nu se poate să-l ducă pe front ! Doar mi-au promis amîndoi conţii că vor interveni pentru el ! — Vor fi uitat, domnule Ponori, zise notarul cu amărăciune. — Uitat ?! Se poate ?! Cînd nişte oameni ca dumnealor îşi dau cuvîntul, să ştii că-i lucru sfînt. Iaca, chiar mîne am să le vorbesc. — Prea tîrziu, domnule administrator, prea tîrziu !... Totuşi, ţi-aş rămîne îndatorat dacă ai mai încerca o dată. Nu pot răzbi singur, şi alt ajutor n-am de unde lua a-eum. Nu mai găseşti nici de leac. —■ Bine, bine. O să vezi dumneata ! Mîne tot trebuie să mă duc la oraş pentru prizonieri... Notarul tocmai întinsese iarăşi mîna după condei. Nu-1 apucă. Rămase cu ea întinsă. — Ce prizonieri ? întrebă el uimit. Administratorul zîmbi satisfăcut. 9 — A ! In sfîrşit ! Vezi că te interesează şi pe dumneata ? Păi, nu ţi-am spus eu că nu mai avem nevoie de braţe de lucru din sat ? De unde credeai că ne vor veni muncitorii ? Din satele vecine ?! Păi, satele vecine, ca şi cele-ndepărtate, nu mai au nici1 ele de unde da. Aşa că stăpînii, ca să nu le rămîie moşiile nelucrate, au stăruit să li se dea prizonieri. — Italieni ? întrebă repede notarul, cu o undă de îngrijorare în lumina ochilor şi luînd condeiul în mînă. — Aş ! Italieni ?! Doar n-o să ne apucăm să facem căi ferate şi şosele ! Ruşi ! Ruşi au cerut şi ruşi ne dau, muscali1 adevăraţi, oameni deprinşi la sapă şi la coasă. Se spune că-s blînzi şi răbdători ca vitele şi că muncesc cu drag pămîntul. — Şi aduceţi mulţi ? — Nu le ştiu exact numărul, dar cred că vor veni cam între o sută douăzeci şi două sute. Aşa mi-a scris stăpînul cel tînăr. De aceea mă şi duc mîne dimineaţă la oraş, ca să capăt unele îndrumări. Asta-i dealtfel şi motivul pentru care am trecut pe la dumneata, să ne sfătuim. Ce crezi ? Am putea găzdui vreo cincizeci-şap-tezeci pe la oameni ? Ceilalţi vor încăpea în cele două curţi boiereşti. E vorba, bineînţeles, mai mult pentru la iarnă. Acuma, că am trecut de Sîngeorgiu, vorba românului, toată tufa dă sălaş. — Ţi-a scris dumitale stăpînul să te sfătuieşti cu mine ? — Da. — Mă mir — zise notarul. — După cîte ştiu eu, cînd sînt aduşi într-un loc atît de mulţi prizonieri, li se face o tabără, nu sînt împărţiţi în cvartir pe la casele oamenilor. —■ O să se facă tabără şi-aci, în cele două curţi boiereşti ; dar pentru la iarnă e nevoie de locuinţe. De venit, se-nţelege, vor veni ca-ntr-o tabără : cu pază militară, cu ofiţeri... — Vor veni şi ofiţeri ? întrebă notarul, devenind dintr-odată mai palid la faţă ca de obicei. Ochii lui arzători priveau ţintă la Ponori, aşteptînd cu înfrigurare răspunsul. 10 - Aşa-mi scrie stăpînul cel tînăr. Ba mi-a poruncit n/t le-ntreb şi să te rog pe dumneata dacă n-ai fi aşa de bun să-l găzduieşti pe unul din ofiţeri. Doi vor încâpea la mine, dar pentru al- treilea nu găsesc altă locuinţă mai potrivită. — Trei vor veni? întrebă cu un aer oarecum distrat notarul. - Da, de trei e vorba în scrisoare. Promisiuni, dragă domnule Ponori, nu-ţi pot face, nici în ceea ce-i priveşte pe locuitori, şi nici în ceea ce mă priveşte pe mine. La mine, dumneata ştii, o foarte strimt. Pe lîngă asta, căsnicie nouă, de... Cîte im lipsesc ! Iar în casele oamenilor... — ştiu eu ce să-ţi Hpun ? — va fi greu, foarte greu. Dacă vor voi să-i primească... Şi, de bună samă, nu vor putea fi încartiruiţi dorit nrolo unde este bărbat la casă. Administratorul izbucni într-un rîs cu hohote. Mu, mi-e frică, domnule notar, să nu-i ceară în cviirtlr mai degrabă femeile care n-au bărbat la casă. Kl, dumneata nu prea ştii ce se petrece în lumea de azi, dom rude Grecu ! Dumneata eşti un om singuratec şi cu principii morale. Da’ sînt multe stricăciuni ! Pentru că Ponori adusese discuţia la un subiect care lui nu-i plăcea, Vasile Grecu, ca s-o curme, nu răspunse; întinse din nou mîna după condei, înmuie peniţa în cerneală şi, apropiind-o de hîrtie, încercă să continue ideea întrerupă de intrarea administratorului. Dar nu-şi mai putea aduna minţile. Frînturi de gînduri izbucneau şi de ici şi de colo, săgetînd ca nişte treceri repezi de albine, fără a le putea prinde şi lega între ele. Vestea sosirii prizonierilor îl tulburase adînc şi nu se mai putea concentra. Se uita cu duşmănie la punctul cu care încheiase ultima frază şi, deşi îşi dădea sama că e ridicol să pună vina pe un punct, nu se putea desprinde de impresia că în acel punct se ascunde pricina tainică a neputinţei lui de a continua. Şi mai era şi Ponori ăsta, pe care îl auzea respirînd şi pufăind din pipă ! Administratorul, băgînd de samă tulburarea lui Vasile Grecu, zise deodată, cu bunăvoie : — Gata ! Jos condeiul şi să trecem peste drum, la un pahar de vin. Aşa se cuvine. Azi e zi de bucurie, 11 domnule notar, şi pentru mine, şi pentru dumneata. De-a-cum înainte eu o să mă pot gîndi în tihnă la procentele mele de pe urma recoltei, iar dumneata nu o să-ţi mai baţi capul să aduni ţăranii de prin sat ca să lucreze pe moşiile boiereşti. Şi procentul meu nu va fi mic deloc, domnule notar, te asigur ! Sătenii nu munceau pe degeaba pămînturile boiereşti, pe cînd prizonierii... Şi vei avea şi dumneata un folos de pe urma lor... He-he ! De cînd le tot bat eu capul stăpînilor că trebuie să facă rost de prizonieri ! Vasile Grecu nu-1 auzea. Puse încet condeiul în jgheabul călimării şi, ridicîndu-se de pe scaun, se îndreptă spre cuier. îşi îmbrăcă pe îndelete pardesiul, îşi îndesă pălăria pe cap, îşi luă bastonul şi se îndreptă spre uşă. Abia atunci îl zări pe administrator, şi păru să se mire că mai era acolo. în aceeaşi secundă, ornicul de pe părete, sfîrîind prelung şi înteţindu-şi secundă cu secundă hîriitul, de parcă întreaga lui maşinărie se dezarticula treptat şi se prăbuşea încet în interiorul cutiei de lemn, începu să bată răguşit şase ceasuri. — Iată c-a sunat şi ora oficială de închidere ! Ce te mai poate opri să gustăm împreună un pahar de vin ? întrebă Ponori, care, văzîndu-1 pe notar îmbrăcîndu-se, crezu că i-a (primit, totuşi, invitaţia, deşi, uitîndu-se mai bine la el, îşi dădu sama că gîndurile notarului băteau alte meleaguri. Ieşiră împreună. încăperile pustii ale primăriei vibrară o vreme subt paşii lor grei, apoi liniştea se înstă-pîni iarăşi. în coridor, Vasile Grecu, care mergea înainte, se lovi de moş Damian, pîrgarul satului, şi fu cit pe-aci să-l răstoarne. Bătrînul se clătină voiniceşte pe picioarele încovoiate de povara anilor, dar îşi păstră echilibrul. — Iar ai tras la măsa, moş Damiene — zise pe româneşte, c-un fel de seîrbă, notarul. Şi adăogă, mai mult pentru sine : — Doamne, de cînd ţi-aş fi făcut eu vînt, dacă aş fi găsit alt om în loc ! Moş Damian se feri, lipindu-se de părete, chinuin-du-se să-şi ţină echilibrul. — Năcazurile, domnule notar, năcazurile şi durerile, domnule şpan, adaose el, văzîndu-1 şi pe administrator. 12 Cred cinstiţii domni că-şi bea cineva minţile de bucurie ? 1 tei să-ţi mai ameţăşti durerea. Apoi eu, de... N-am eu doi ficiori plecaţi de trei ani în bătălie? Mai ştiu eu ceva de ei de cînd au plecat ? Hm ! Bem să ne amor-t.im gîndurile, şi mai bem să ne pară că nimic nu s-a-n-tîmplat ! Vasile Grecu nu se opri să asculte răspunsul moşneagului. ll ştia pe dinafară. Şi totuşi, după ce ieşiră, Irecînd prin iarba grasă de mîzga primăverii, din curtea primăriei, i se păru că abia acum ajungea pînă la el, pentru întîia oară, înţelesul cuvintelor din vajnicul răspuns de apărare al lui moş Damian. La poartă, afară, în drum, se opri să-şi ia rămas-bun de la administrator. — Sara-bună, domnule Ponori, zise Vasile Grecu întinzîndu-i mîna. — Cum, nu vii peste drum?! răspunse Ponori, dîn-du-i totuşi mîna. — Ce să caut eu peste drum ?! — Ţi-am spus doară : să bem un pahar de vin. Eu, în noaptea asta, fie ce-o fi, mă-mbăt ! E musai ! Administratorul n i glumea : voia să se-mbete. Aşa obişnuia el să prăznuiască orice bucurie. Dar nu-i plăcea să bea singur. Singur nu putea bea mai mult de două-trei pahare. Şi din două-trei pahare nu se-mbată decît muierile şi oamenii slabi de fire. Lui îi trebuia un tovarăş. Şi-i trebuia larmă-n jur, şi, dacă se putea, muzică. Iar la ceasul acesta tîrziu, n-ar fi găsit nici un domn cu care să stea la un pahar de vin : popa Mihuleţ era dus la o înmormîntare tocmai într-al treilea sat, jandarmii erau toţi în patrulare cine ştie pe unde, doi învăţători erau demult înrolaţi, iar cu al treilea, cu Petru Grecu, fratele lui Vasile, era în duşmănie. — Voia dumitale, domnule administrator — zise Vasile —, dar eu n-am chef. Ştii doară că, dacă stau mai mult la un pahar de vin, a doua zi nu mai sînt bun de nimic. Şi lucrul la birou îmi stă grămadă. Noapte-bună ! Dar nu se mişcă din loc. Frînturi de gînduri îi roiau în cap : «Prizonieri ?... De ce s-aducă prizonieri ?... Şi <1e ce nu sînt italieni ?... Italienii1 aduc lumina şi soarele din Sud... Unde ?... Şi cine are nevoie de lumina şi soa- 13 rele din Sud ?... Da, da, Vilma, de bună samă că... Ah ! Şi ofiţerii aceia î... Ce-o să facă ofiţerii aici în sat ?... De ce vin ofiţerii ?... Şi ce spunea că amorţeşte cu rachiu ticălosul acela de pîrgar ?» Îşi duse mîna la frunte de parcă ar fi vrut să se şteargă de sudoare. O ameţeală uşoară, ca un abur, începea să-i învăluie creierul. Faţa îi deveni şi mai palidă. — Ascultă-mă, vino cu mine să bem un pahar de vin — insistă administratorul. — Ce mai stai la îndoială ? Munca asta intensă te istoveşte. Crezi că nu se vede pe faţa dumitale cît eşti de obosit ? Un pahar de vin o să te înzdrăvenească, stărui Ponori, şi, luîndu-1 de braţ, îl făcu să treacă drumul la birtul din faţă. Vasile Grecu se lăsă dus. Abia începu să se mişte, şi nourul acela de ameţeală dispăru, dar frînturile de gîn-duri de mai înainte îl năpădiră din nou. A, ce bun şi ce răcoritor e vinul cu sifon ! Recreează, împrospătează după o muncă aşa de tîmpită ca a lui. Abia a sorbit un pahar, pe care nu l-a mai putut lua de la gură pjnj nu i_a deşertat, şi, iată, deodată, i s-a şi limpezit mintea ! AdmlnlHtrat >rul ora fericit. îl chemă pe crîşmar — im m/W'yliH’im Mire ţinea în arendă circiuma comunală, poreclii,ft cit* N/Uenl «-hotel» şi-l întrebă, în româneşte, ilnert iui urc un vin şl mul bun. Am, domnule şpau, cum să nu am ! Dar trăbă •ui vA fipun ort-1 un vin taro detot. Nu exislâ vin tare, răspunse Ponori ; există numai vin bun, mai bun şi foarte bun. Să ne aduci din acesta din urmă, dacă ai. — La poruncă, răspunse crîşmarul şi dispăru pe uşă. Era un om voinic, de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu obrajii roşii, bucălaţi, bine hrănit, cu părul şi mustaţa cumu-i pana corbului. După ce privi în urma lui, Ponori zise, în ungureşte : — Şi vă mai plîngeţi, dumneavoastră, românii, domnule notar, că vă ducem în război pe toţi bărbaţii, buni ori bn sft poarte armele. Ialft-1 pe Mitru al nostru ! Ni-mt’iil nu Ni'-ntlnyo do ol ! 14 Unul la o mie, domnule Ponori — răspunse Vanii.' Grecu şi sorbi binişor din pahar —, unul la o mie !... Mărgineanu se întoarse cu două butelii pecetluite. Administratorul bătu din palme. • Iată dezlegarea tainei, domnule notar ! Cine mai Ihi;ilo găsi astfel de vin astăzi1 este vrednic să rămînă la valră ! E un om şi jumătate Mitru al nostru! Ştie a '.c nvîrti în lume! — Şi, întorcîndu-se spre crîşmar, îl Iul robă : — Ei, ce zici, Mitruţ, ne mai temem de război ? Rirtaşul îndrugă în ungureşte cîteva vorbe : - Dumnezeu ştie, domnule ! Oricînd mă poate ilu-ma. - Pe un bolnav de inimă ?! - Da, asta-i drept ! făcu mărgineanul cu un glas de umilinţă prefăcută. — Lasă, Mitruţ, nu purta tu grija asta ! Cîtă vreme ai oo-l.i Irobuie-n pungă şi ne mai poţi da cîte un vin de sainîii|ă bună, domnului notar şi mie, dormi liniştit. I’aroă nu ştim noi că toţi oamenii cuminţi gîndesc la fel în ziua de azi? —- Sorbi din vinul proaspăt, plescăi cu limba de cerul gurii şi zise, adresîndu-se notarului : — I Meat să-l bei cu sifon. E ca uleiul ! Bău şi Vasile Grecu o jumătate de pahar şi simţi o furnicare plăcută în trup. Da, era un vin adevărat, un vin domnesc ce-ţi turna lumină şi căldură în suflet. Şi, «Io ce bea, de ce simţea că frînturile de gînduri moho-rîte ce-1 chinuiseră mai înainte nu mai aveau nici o putere : se risipeau în apropierea luminii şi a căldurii ce-i inundau tot mai mult întreaga fiinţă. Ponori aduse vorba despre război. Era un subiect pe oare Vasile Grecu îl ocolea pe cît putea, dacă era de faţă vreun străin. Cînd, totuşi, era silit de împrejurări să spună şi el cîte ceva, îşi cumpănea cuvintele în fel şi chip înainte de a le lăsa să-i zboare din gură. în trei ani de zile, de cînd începuseră luptele, avusese destule prilejuri1 să înţeleagă că tăcerea e de aur. Pildele năpăşti-lor ce căzuseră cînd pe unul, cînd pe altul îl cuminţiseră. Dar acum, lumina şi căldura acelea lăuntrice nu-i dădeau pace. Cum nu era încă atît de ameţit de băutură incit să nu-şi mai poată da sama de urmările cuvintelor ce-i veneau pe limbă, nu vorbi de chinul ce-i ar- 15 dea sufletul de trei ani încoace şi nu-şi dădu pe faţă nădejdile care-i înflăcărau inima, ci se cufundă într-o largă analiză a războiului şi a păcii. Ponori bea fără să-şi mai deie sama dacă notarul ţine sau nu rîndul paharelor cu el; bea şi-l asculta c-un fel de uimire tîmpă şi admirativă. Nu-1 înţelegea, dar îi plăcea cît de frumos cuvînta şi cum îi scăpărau ochii. Odată, în tinereţe, auzise el un preot reformat predicînd din amvon cu acelaşi foc ; şi ochii aceluia străluceau la fel ca ochii lui Vasile Grecu. «Da, are dreptate notarul — îşi zise la un moment dat Ponori, prinzînd din zbor o idee —, da, între oameni trebuie să se înstăpînească iubirea frăţească... Da, iată un cuvînt adevărat ! O astfel de iubire voi nutri şi eu faţă de prizonierii ruşi. Nu-s şi ei oameni ?» Răpit de un val de sentimente tulburi, tot atît de tulburi ca şi ochii lui împăinjeniţi de aţe sîn-gerii, administratorii! ridică paharul şi deschise gura să strige «Eljen !>-> în cinstea notarului. Dar Vasile Grecu, înfierbîntat nu numai de vin, ci şi de propriile-i viziuni, nu-i dădu prilej. Vorbea acum pătimaş şi cu imagini puternice despre pierderea atîtor vieţi omeneşti în prăpădul războiului, de parcă ar fi vorbit despre sfîrşitul lumii. — Nimeni nu va ieşi biruitor din acest măcel ! — sfîrşi el. — Prăpădul ne aşteaptă pe toţi ! Ponori demult părea să nu-1 mai audă. Stătea cu ochii închişi, moţăindu-şi fruntea deasupra paharului. Dar liniştea ce se lăsă după ce Vasile Grecu rosti ultimul cuvlnt îl trezi din beţie şi, luat de un alt val de elanuri, sări în picioare, cu paharul plin în mînă. După ce-1 goli dintr-o sorbitură, îşi dădu capul pe spate şi începu să cînte, fals şi zbierînd răguşit, un marş de război al ungurilor. — Toţi trăbă să plecăm cînd vine porunca ! — urlă el în româneşte, traducînd un vers al marşului. — Şi dumneata, bade Mitruţ ! Şi dumneata, domnule notar ! Toţi după mine : unu, doi, trei răcni el, rotindu-şi ochii bulbucaţi şi împăinjeniţi prin crîşmă, şi căzu mototol pe scaun, cu paharul gol în mînă şi cu capul frînt în piept. 16 Vasile Grecu se trezi intr-o clipă. Cîntecul administratorului îi trecu prin inimă ca un fier roşu. îşi scoase ceasul din buzunar, îl privi — era miezul-nopţii —, îl băgă cu grijă la locul lui, îşi puse pardesiul, îşi luă pălăria şi bastonul şi se întreptă încet spre uşă. în clipa aceea intrară, negri şi înalţi, apleeîndu-se, doi jandarmi cu armele la umăr. Soseau din patrulare. Vasile Grecu, trecînd pe lîngă ei, se strecură afară din birt. Pe cînd închidea uşa, îl auzi pe Ponori strigînd cu limba împleticită : «Fraţilor, în noaptea asta trebuie să mă-mbăt î Ştiţi ? Vin ruşii, vin la noi prizonierii ruşi...» Răcoarea nopţii îl trezi detot. Cînd se apropie de locuinţa lui, se opri mirat. Ferestrele erau luminate. Un gînd negru îi fulgeră prin cap : Va fi aflat oare şi nevastă-sa vestea cea nouă, despre sosirea prizonierilor şi a celor doi ofiţeri ? Simţi un sloi de gheaţă în spate ; uliţa, satul, lumea întreagă i se părură deodată pustii, pustiite de sloiul acela de gheaţă. Nu mai simţea nici o bucurie că-1 mai despart doar cîţiva paşi de portiţa gospodăriei lui. îi trecu prin minte să se întoarcă la crîşmă, dar, amintindu-şi de Ponori şi de cei doi jandarmi, renunţă. îşi frecă fruntea cu mîna şi zise cu glas tare : — Oare nu cumva sînt beat ? Apoi apăsă repede pe clanţă, împinse portiţa şi, în lătratul gros al unui dne ce venea în salturi mari spre el, păşi în curte. Cît ce hăpăi cînele. lumina din casă se stinse. întră pe întunerec şi nu aprinse nici o lampă. Nu-şi dădea sama de ce, dar în bezna din jur îşi simţea inima mai uşoară. Se dezbrăcă încet, cu grijă să nu facă nici un zgomot. Pe cînd îşi scotea cămaşa, se întrebă cu o îndoială pe care ar fi vrut-o adevărată : «Oare lumina era aprinsă aievea, sau mi s-a părut ?». Ascultă respiraţia liniştită a soţiei lui, din patul alăturat, şi zise în sine : «Vezi bine că m-am înşălat ! Iată cît de liniştit doarme ! De unde să fi auzit ea vestea cea nouă ? Gîn-auri de om beat !» Şi cînd, cîteva clipe după aceen, după ce se întinse în aşternutul răcoros, patul lncr»(n / să se învîrtă cu el, simţi o bucurie adîncă : «Vezi 17 că m-am înşălat ! Sînt ameţit de vin ! Iată proba ! Am mai păţit-o eu şi altădată !» Dimineaţă se trezi cu gîtlejul ars de sete şi cu capul greu. Patul de-alături era gol. «Oare am dormit eu aşa de mult, sau s-a sculat ea cu noaptea-n cap ?» se întrebă neliniştit Vasile Grecu, ştiind că Vilma se scula înaintea lui numai cînd pleca la oraş. Altfel, o lăsa totdeauna dormind, şi ştia că ea, adeseori, nu se-ndura să se dea jos din pat pînă pe la zece. Se uită la ceas : era de-abia şapte. «Iată că mi se face femeia harnică !...», îşi zise el cu un zîmbet amar, şi începu să se îmbrace. Tocmai îşi punea haina, cînd uşa se deschise, şi Vilma, fragedă şi gingaşă ca întotdeauna, întră, ţinînd în mîni o tavă pe care aburea cafeaua într-un filigean alb ca spuma laptelui şi rumeneau felioarele de pîne prăjită. Nici un gînd ascuns nu i se citea pe fruntea curată, încadrată de bucle arămii. Ochii ei, albaştri-verzii, îl priveau deschis, cu aceeaşi candoare angelică din totdeauna. Puţintică la trup, delicată, păşind uşor şi alintat, cu obrazul alb şi mic, părea mai mult copilă decît femeie. Odată cu intrarea Vilmei, pătrunse în cameră şi o undă de parfum. «Numai cînd se duce la oraş se parfumează...», îşi zise Vasile Grecu, şi deşi sufletul lui plutea învăluit în lumina tinereţii şi frumuseţii ei, inima-i tresări speriată de o teamă neînţeleasă, de un fel de nesiguranţă, şi încercă să surprindă în privirile Vilmei umbra vreunui gînd ascuns. Dar în ochii ei limpezi nu putu citi nici măcar părerea unei umbre. — Mi se pare c-ai venit cam tîrziu asară, zise Vilma cu o nuanţă de cîntec alintat în glas, punînd tava pe o măsuţă rotundă, pe care albea zăpada unei acoperitoare de in. — Da, m-am încurcat cu Ponori. Ştii doară că nu poţi să scapi de el cu una cu două, cînd are chef de beu-tură. Nu mă duc niciodată cu plăcere, şi cu atît mai puţin acum, cînd am atît de mult de lucru. Da’ n-am putut scăpa. — Te-am aşteptat o vreme — continuă Vilma cu un surîs aproape imperceptibil —, şi-am adormit cu lampa aprinsă. M-a trezit lătratul cînelui, şi mi se pare că 18 ■ lunci am stins-o. Ai fi putut veni mai devreme, mai adaogă, şi, întorcîndu-se uşoară într-un călcîi, dispăru I )i' uşa ce ducea spre bucătărie. Era supărată ? li era indiferent că el întîrziuso şi aruncase doar aşa, o vorbă ? Vasile nu-şi putu du sania, după cum nici altădată, oricît se străduise, nu înţelesese ce se petrece în sufletul soţiei sale. îngîndurat, ■orbi repede cafeaua, fără s-o mai aştepte să se întoarcă de la bucătărie şi, strigînd din prag, pentru ca Vilma să-l poată auzi, «La bună-vedere !», se-ndreptă cu paşi mari spre primărie. Cînd ajunse dinaintea birtului, o văzu pe nevasta administratorului chinuindu-se, împreună cu un fecioraş (ie la curte, să-l urce pe Ponori, care înjura printre sughiţuri, într-o căruţă. — Faci rău că-1 porneşti la drum în halul ăsta, doamnă Ponori —, zise notarul, bucurîndu-se că administratorul, năucit de băutură, nu-1 recunoaşte. — Cine ştie ce poznă mai face pe drum... — Nici o grijă, domnule notar ! răspunse nevasta lui Ponori. O să doarmă buştean ; băiatul o să-l ţină să nu cadă din căruţă şi, după trei ceasuri de somn, se trezeşte om în toate minţile, tocmai cînd vom ajunge la oraş. A mai făcut el drumuri de-astea ! Şi-apoi, azi nu poate să-ntîrzie, cu nici un preţ ! îl aşteaptă stăpînul. Fecioraşul se aşeză lîngă Ponori, sprijinindu-1, sluga dădu bici cailor, şi durăitul săc al căruţei umplu liniştea uliţei. Vasile Grecu întră în curtea primăriei, dar deodată se răzgîndi şi, făcînd un pas înapoi, se-ntoarse la portiţă şi se uită în urma căruţei. Nu o mai văzu. Ar fi vrut să ştie dacă nu cumva s-a abătut pe la locuinţa lui, şi, pe-o clipă, îi păru rău că n-a întrebat-o pe nevasta lui Ponori dacă nu se-nţelesese cu Vilma să o ia la oraş. Oare nu cumva de-aceea se parfumase Vilma ? Se ruşină de gîndul lui, dar bănuiala îi rămase în suflet, amărîndu-i-1. închise portiţa şi, întrînd în camera notariatului, se aşeză la birou şi începu să deschidă, unul după altul, plicurile primite eu poşta din ziua anterioară, să citească scrisorile oficiale şi să le înregis- 19 treze. Dar gîndurile îi zburau aiurea, întunecînd înţelesurile rîndurilor. «De ce are atîtea ascunzişuri faţă de mine ? De ce nu mă pot încrede cu desăvîrşire în ea ? De ce nu pot s-o înţăleg nici după un an şi jumătate de căsnicie ? Cum de nu pot pătrunde misterul acestei femei ? Cînd te uiţi la ea, ai zice că-i mai inocentă decît o sfîntă. Şi, totuşi, uneori privirea ei trădează un suflet pătimaş, neliniştit... Cîteodată izbucneşte în plîns din bun senin, şi oricît aş întreba-o de ce plînge, nu-mi răspunde. Alteori cade-n leşin, înţă-penind de parc-ar fi moartă... Şi lungile ei perioade de indiferenţă faţă de mine, de parcă nici nu i-aş fi soţ... şi multele ei gînduri secrete, la care nu vrea să mă facă părtaş...» — Se vede că aşa sînt eu blăstămat, să nu pot trăi fără chinul întrebărilor şi al îndoielilor, zise el tare, cu ciudă, şi luă scrisorile să le citească din nou. — Porunciţi ceva, domnule notar ? se auzi glasul hodorogit al lui moş Damian prin deschizătura uşii. — Nu, lasă-mă-n pace ! — Mi s-a părut că m-aţi chemat... Uşa scîrţîi prelung şi se închise încet. Tiptil, moş Diimian Ieşi în curte Şi se aşeză, zgârcit, pe iarba moale, la uitil>r;i unui pom. Vasile (îi'ccii împinse cu scîrbă laoparte scrisorile oficjiih* .şi încerc;! să termine raportul început cu o zi înainte. Dar mintea nu-1 ajuta, de parcă niciodată nu scrisese astfel de prostii : Cum se prezintă recolta ? Cît fîn şi cîte măji metrice se pot preved.ea pentru rechi-ziţie ? Cîţi bărbaţi au fost mobilizaţi în ultima vreme şi din cîte familii ? Care din ele sînt mai sărace ? Etc. De unde sil ştie el ? Şi chiar dae-ar şti, întrucît îl interesează ? (iîiulul ci! vor veni prizonieri ruşi în sat, că nilutrt cu ci vor veni şi trei ofiţeri se amesteca mereu eu Inlrebarilc şi eu neliniştile lui de mai nainte. îşi r.izima capul în mini şi rămase nemişcat. «Iarăşi ai apucat-o pe drumul gîndurilor negre şi al îndoielilor ?», păru că-1 întreabă un glas din adîncul fiinţei sale. «N-am încotro ! Mă supun unei puteri mai mari decît mine», auzi în el însuşi răspunsul. 20 II Vasile Grecu nu se pregătise să fie slujbaş la stat, ci slujbaş lui Dumnezeu. După ce terminase liceul, fiind în toate clasele unul din cei mai buni elevi, intrase în seminarul de clerici şi-l absolvise cu distincţie şi cu notă foarte bună la purtarea morală, dar fără o convingere hotărîtă şi de nezdruncinat în dogmele credinţei creştine. Intrase în seminar mai mult din dorinţa mamei sale, care, cînd terminase el liceul, era de cinci ani văduvă. Neamul lor, din moşi-strămoşi, se trezise în satul Cozla de pe Secaş, însă pînă la dînsul şi la fratele lui, Petru, din tulpina lor nu crescuse nici un vlăstar de domn. Toţi fuseseră ţărani, adică oameni ai pămîntului, mari meşteri în plugărit şi neîntrecuţi crescători de vite albe. Dar tată-său, bădicul Pavel, voise să-şi ridice neamul. Aşa i s-a părut — poate după mintea lui, poate după minţile altora —, că-1 ridică dacă-şi trimite feciorii la şcoli mai înalte. Alte familii, mai sărace decît a lor, îşi dădeau, în timpul din urmă, băieţii Ia şcoală, şi unii din şcoliţii aceştia ieşiseră domni mari, advocaţi şi doctori. Bădicul Pavel şi lelea Ana nu voiau ca feciorii lor să rupă orice legătură cu satul, cu pământul, pentru că moşia lor nu era de dispreţuit : treizeci de iugăre, tot fruntea hotarului din Cozla. Chibzuiră deci aşa : unul să fie popă, altul dascăl în sat. Vor avea şi alujbă, vor împărţi şi pămîntul. Şi de le va da Dumnezsu şi puţin noroc, vor trăi bine în lumea asta de năcazuri. După moartea bădicului Pavel, lelea Ana simţi şi mai puternic dorinţa de a-şi avea feciorii lîngă ea. Petru, cel mai vîrstnic, cu puţină tragere de inimă la învăţătură, fu bucuros să între la şcoala normală. Scăpă astfel de latină, de algebră şi de alte materii pe care profesorii degeaba se chinuiseră să i le bage în cap. Vasile, după ce termină liceul, rămase pe gînduri. încotro s-o apuce ? Se simţea liber ca pasările cerului şi era sigur că orice carieră îşi va alege, va răzbi cu ea prin viaţă. I-ar fi plăcut să se facă profesor de ştiinţe naturale, dar dorinţa mamei sale îi îngenunchie năzu- 21 inţa, şi astfel întră la seminar. Acolo, între zidurile reci şi mohorîte, între o predică şi o meditaţie, întrebări din ce în ce mai turburătoare începură să-i împovăreze sufletul : Ce este omul ? Ce e viaţa ? Ce e sufletul ? Ce e moartea ? Există Dumnezeu ? Şi dacă există, ce este el ? încerca să le îndepărteze de sine, simţind că-i neliniştesc şi că-i întunecă viaţa. Era convins că nu are nevoie nici de ele şi nici de răspunsurile dogmaticii pentru a trăi în lume. Dar întrebările îl împresurau mereu, din cărţile de studiu, din lecţiile profesorilor, din predicile spiritualului, din subiectele date spre meditaţie. Veneau uneori multe, ca un roi de albine plin de zumzet, alteori singuratece, reci, îngheţate ca un viscol de miază-noapte, ucigătoare prin iraţionalitatea lor. Cînd văzu că orice ar face nu poate scăpa de ele, se hotărî să le examineze îndeaproape, cu răbdare, supunîndu-le minţii şi voinţei. Fu o luptă necurmată, vreme de patru ani. Nu le putu birui pe toate, dar nici nu aceptă, cu mintea lui iscoditoare, răspunsurile de-a gata pe care i le dădeau lecţiile şi cărţile. Luptă cu vitejie, însă fără patimă şi fără emoţii : sabia inteligenţii lui fulgera mereu, fără să obosească. Această luptă necurmată împotriva propriilor lui incertitudini, această veşnică încordare a minţii şi neistovita lui sete de a căuta răspunsurile potrivite la întrebările ce-1 chinuiau, îl făcură să ajungă cel mai distins student al seminarului şi să treacă în ochii profesorilor şi ai superiorilor drept cel mai bine pregătit să îmbrace haina preoţească. El însă părăsi şcoala nepătruns de adevărul răspunsurilor pe care le dădea doctrina creştină întrebărilor privind viaţa şi neavînd nici propriile lui răspunsuri, pentru că anii de învăţătură dogmatică nu-i îngăduiseră să le gîndească. Cînd scăpă de zidurile reci ale seminarului, de lecţii şi de meditaţii, crezu că, în sfîrşit, s-a isprăvit şi toată neliniştea lui lăuntrică. I se părea, în lumina soarelui de primăvară, in mijlocul cîmpiilor înflorite printre care şerpuia drumul spre Cozla, că zbuciumul anilor de studii tulburase numai suprafaţa sufletului său, că nu-şi pusese întreg sufletul în cumpăna întrebărilor acelora chinuitoare. Dar se convinse repede că se înşela. 22 (’îL ce ajunse acasă şi mamă-sa începu a-i vorbi de preoţie, simţi un junghi în inimă, dîndu-şi sama dintr-o-dată că nu se putea face preot. «Dar pentru ce am învăţat eu patru ani la seminar ? Nu pentru preoţie ? Cum, sa arunc patru ani din viaţă ? Nu se poate !» Lelei Ana nu-i spuse nimic, ci încercă mai întîi să se dumirească pe sine. Dar abia începu să se gândească, că âşi şi dădu sama cu groază că reinvie în el toate întrebările din seminar, rămase fără răspuns. Aşadar se înveninase atât de adînc încît nu mai putea scăpa de ele şi de obişnuinţa de a le gîndi, de a le cîntări ? Nu-i venea să creadă. Se uita în seninul cerului, privea lanurile de grîu, lua furca, sapa, coasa şi, vrînd să uite, se apuca de lucru. Zadarnic însă, căci întrebările roiau mereu în sufletul lui neliniştit. încercă să le răspundă cu argumente luate din mijlocul naturii, dar rezultatele la care ajunse nu-1 mulţumiră pe deplin. Lunile de vară trăi într-o continuă înfrigurare, dar în septembrie hotărîrea lui era luată : nu se va preoţi decît atunci cînd sufletul şi mintea lui vor accepta, fără să se îndoiască, adevărul doctrinei creştine. Cînd îi împărtăşi mamei sale hotărîrea luată, lelea Ana rămase ca trăznită. Multă vreme nu spuse nici un cuvânt. — Glumeşti, Vasile, zise ea întru târziu, cu glasul st ins. — Nu glumesc, mamă. Ar fi un mare păcat. — Păcat să te faci preot ? — Păcat şi să glumesc, păcat şi să mă fac preot, dacă nu cred pe deplin. — Dar bine, ce-ai făcut tu patru ani ? N-ai invăţat mereu tot lucruri popeşti, tot credinţă ? — Câţi n-au învăţat aceste lucruri, mamă ? Şi ce-au ajuns ? Ruşinea învăţăturii ! Ai vrea dumneata să ajung ca popa din Poiana ? — Ba, să mă ferească Dumnezeu ! — Sau ca popa din Grind ? — Să ne păzească Precesta ! — Ori ca părintele Vartolomei din Săcătura ? Lelea Ana îşi făcu cruce. Ea ii cunoştea pe toţi preoţii pomeniţi de Vasile. Unul se îmbăta în crîşmă, 23 altul umpluse satul de copii din flori, al treilea era mai mult cămătar şi negustor decît preot. — Şi aceştia au învăţat, mamă, în seminar, vreme de patru ani, tot lucruri de-ale lui Dumnezeu, tot treburi popeşti. Şi iată-i ce-au ajuns dacă n-au fost convinşi de învăţătura primită, dacă nu au crezut. Dacă ei ar crede cu adevărat că în sfînta leturghie jertfesc trupul şi sîngele Domnului, crezi că ar cuteza să se apropie de altar plini de spurcăciuni cum sînt ? Lelea Ana tăcu un răstimp : nu pricepuse decît pildele. — Dar tu — zise ea întru tîrziu, cu glasul plin de frică şi de nesiguranţă —, tu nu eşti un om slab ca ei, şi nu vei fi niciodată. Neam de neamul nostru nu le-a sămănat. De ce mi-i aduci pe ei ca pilde ? — Pentru că oricine care nu are chemare, orice preot care nu crede cu adevărat în harul lui se poate ticăloşi mai rău decît alţi oameni, mamă. — Dar ce-i aceea să crezi cu adevărat ? Tu nu crezi aşa ? — încă nu ştiu, mamă. Cînd voi şti, îţi voi împlini dorinţa. — Cum ?! Tu nu crezi în Hristos Dumnezeu şi în Maica Precestă ?! Femeia se sculă de pe scaun şi-l privi de sus pînă jos. —• Nu ştiu, mamă, nu mă întreba. ■—• Eşti încă un copil şi nu ştii ce vorbeşti ! zise lelea Ana. Prea multa carte pe care o învăţaţi vă strică la cap, vă face semeţi. Dar lasă, că întri tu în viaţă, ai să te izbeşti tu de năcazurile ei şi ai să vezi cum îţi troc fumurile ! Atunci ai să vezi tu cîtu-i de aproape Dumnezeu, I’înâ nu trăieşti, pînă nu eşti om în lume î#I nu te zdrobesc strapeţcle ei, zadarnic te întrebi dacă i'sle sau nu este Dumnezeu, l’e Dumnezeu numai năcazurile vieţii ţi-1 arată ! Lelea Ana nu s->a împăcat deloc cu gîndurile lui Vasile, ci a stăruit pe lîngă el să se pregătească totuşi pentru preoţie. Popa din sat, părintele Mihuleţ, era bă-trîn, parohia — mare, şi, de un an încoace, de cînd izbucnise războiul, trebuia să mai poarte şi grija altor .sate, vecine, lipsite de preoţi, unii, internaţi prin lagărele din Ungaria, alţii, plecaţi la armată. Nu-1 mai ajutau puterile. L-ar fi voit mai bucuros ginere pe Vasile, dar cum îl întrecuse frate-său, Petru, preotul ar fi J'ost mulţumit să-l aibă şi numai de ajutor, şi, cînd va vrea Dumnezeu, să-i moştenească parohia. Lelea Ana îl voia aşezat fără întîrziere în rosturile lui. Cine ştie ce se mai putea întîmpla ? Dacă nu se preoţea, nu-1 vor lua cumva la război ? Iată, frate-său, Petru, care-i dascăl în sat, om cu slujbă, n-a alergat împreună cu so-cru-său, părintele Mihuleţ, pînă le-a ieşit sufletul, ca să scape de armată ? Dar pînă cînd ? I-a vorbit deci limpede, practic, fără înconjur, aproape negustoreşte, cum pun ţăranii la cale astfel de trebi : — Trăbă să-ţi vezi de-o preuteasă, dragul meu, şi cît mai în grabă, în toamna asta. Să te văd aşăzat. Cu părintele ne-am şi înţăles : te ia numaidecît ajutor, îţi', dă a treia parte din eclegie şi din slujbe. E un om cumsecade sfinţia-sa. Şi-a început să-i spună ce fete credea ea că ar fi mai potrivite. Vasile a ascultat-o în tăcere, deşi se simţea jignit că mamă-sa încerca să se amestece în viaţa lui intimă. Şi tăcut a rămas pînă în septembrie, cînd a anunţat-o pe maică-sa că s-a înscris la şcoala de notari. — O să mă fac notar, mamă. Peste un an sînt cu diploma în mînă. Din notar, dacă va fi să fie, oricînd mă pot sfinţi preot. Şi voi rămîne, poate, şi aici în sat. Se vorbeşte că pe domnul Perţa o să-l numească pretor, şi-atunci eu o să fiu notar aici, în Cozla. Bătrîna a stăruit zadarnic să-l dezminte ; a plîns, s-a jeluit, dar Vasile a rămas neînduplecat. în octombrie a plecat la cursurile de notari. Scăpată de grija preoţiei, conştiinţa lui s-a liniştit. A trăit deci un an în tihnă, văzîndu-şi de noua învă- ţătură. Încă înainte de a termina Vasile cursul de notari, Perţa, notarul din Cozla, a fost numit pretor. Dar familia nu a mai apucat să se mute la oraş pentru că noul pretor a fost lovit de moarte năpraznică. Cînd s-a întors Vasile de la cursuri, doamna Perţa şi fiică-sa, Vilma, erau în doliu. Pe fată o văzuse rar prin sat. Trăise mai mult la oraş, la nişte rudenii de-ale notarului. Mamă-sa, notărăşiţa, era unguroaică, dar nici părinţii ei nu mai vorbeau ungureşte : trăiseră de generaţii întregi într-un sat românesc din vecinătate ; păstraseră însă prin tradiţie obiceiul de a da nume de botez ungureşti fetelor. Vasile Grecu, cît ce-a văzut-o pe Vilma, s-a şi aprins de dragoste pentru ea. I-au plăcut delicateţea ei, mersul uşor, oa o plutire, ochii albaştri-verzii, de o claritate adîncă, şi mai ales cîntecul glasului ei, care îl fermeca. Nu-ndrăgise nici o fată, nici nu ştia bine ce-i dragostea, cînd a întîlnit-o pe Vilma. Dar n-au trecut nici patru săptămîni de la întoarcerea lui în sat, că, fără să-i spună un singur cuvînt maică-sii, a şi cerut-o pe Vilma de nevastă. Doamna Perţa s-a mirat de hotărîrea pripită a tînă-rului. Fata, după ce-a înţeles despre ce este vorba, s-a ascuns zile întregi de el. în cele din urmă notărăşiţa i-a spus : — Fata e tinerică, domnule Grecu. N-are decît nouăsprezece ani. Iar dumneata eşti fără slujbă. S-ar putea să fii înrolat, sau poate că te-apuci de altă meserie. Se pare că nu prea eşti statornic în hotărîrile dumitale. De ce nu te-ai făcut preot ? Văduva Perţa a început să-l descoase cu de-amănun-tul, dar în inima ei era foarte mulţumită : Iată că Dumnezeu îi trimitea o mîngîiiere îndată după nenorocirea ce se abătuse asupra ei. Pus la încercare, Vasile Grecu a vrut să-şi demonstreze hotărîrea şi vrednicia : în două luni a fost numit notar în Cozla. E adevărat că şi doamna Perţa şi rudeniile de la oraş ale fostului notar n-au stat cu mînile în sîn. Şi peste încă o jumătate de lună s-a prăznuit căsătoria. Dar fericirile primelor săptămîni trecură repede, şi Vasile Grecu se trezi dintr-odată neliniştit. De data aceasta problema nu mai era abstractă, nu mai plutea între cer şi pămînt, ci era alături de sine ; mînca lîngă ea, la aceeaşi masă, trăia lingă ea ; era micuţa lui nevastă, Vilma ! Uneori îi părea o copilă naivă, dulce ; alteori, felul cum vorbea, privirea limpede şi adîncă a ochilor ei o făceau să pară mai vîrstnică decît era. Erau clipe în care i se părea că prin ochii soţiei lui se uită la el, cu o stăruinţă ciudată, o femeie străină. Dar de cîte ori o întreba de ce-1 priveşte aşa, Vilma îi dădea, uimită, mereu acelaşi răspuns : «Cum mă uit ? Ca de obicei, nu ?» Şi privirea ei trecea parcă prin pupilele lui şi se pierdea în infinit. Nu-şi dădea sama, sau se făcea că nu-şi dă sama ? Dar ceea ce îl neliniştea mai mult era uniformitatea atitudinii ei convenţionale faţă de el. Fie că venea acasă bine dispus, fie că se întorcea năcăjit, fie că era tandru şi afeotuos, fie că era posomorit şi plictisit, Vilma îl întîmpina cu acelaşi surîs rece, indiferent. îl puneau apoi pe ginduri unele scene din clipele mai intime. Cîteodată, la îmbrăţişările lui, ea răspundea izbucnind în hohote de plîns care îl îngheţau, tăindu-i puterile de-a o mai mîngîia. Alteori, prin ochii ei treceau unde de nelinişte, de uimire, de teamă şi parcă de aşteptare nemărginită, dureroasă. Dar după aceste crize, expresia îi redevenea calmă şi de nepătruns, iar ochii ei îşi recăpătau claritatea lor adîncă şi rece. Nu se întrista şi nu se bucura niciodată, nici măcar atunci cînd Vasile îi aducea cîte un dar. Nu se supăra cînd el, uneori, întîrzia la un pahar de vin. Iar în dialogurile lor se mărginea la exprimarea unor sentimente şi gînduri neutre, banale chiar, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă şi sufletul, şi gîndurile. Niciodată nu s-a plîns că i-ar lipsi ceva, niciodată nu i-a cerut nimic şi niciodată nu i-a spus dacă e mulţumită sau nemulţumită de căsnicia lor. Şi totuşi, instinctiv, Vasile simţise, încă din primul an, că Vilma, pe zi ce trecea, se-ndepărta de el. Dar oare-i fusese vreodată aproape ? întrebarea aceasta, pe care şi-a pus-o la cîteva luni după nuntă, i-a îngheţat sufletul într-o durere pînă atunci necunoscută. «Dacă nu mi-a fost niciodată aproape, însamnă că nu m-a iubit niciodată — îşi spuse el cu deznădejde.- — Dar, Doamne, dacă nu m-a iubit, de ce m-a luat, că doară n-a silit-o nimeni !» Nu i-a împărtăşit Vilmei 27 durerea lui, ci, dimpotrivă, a închis-o în sine, strădu-indu-se pe cît putea să nu şi-o trădeze. Dar tocmai de-aceea iubirea lui a devenit din ce în ce mai sfioasă şi mai temătoare. Fiecare privire, fiecare gest al Vilmei căpăta în sufletul lui semnificaţii adînci, menţi-nîndu-1 într-o stare de continuă tulburare. Şi numai iubirea lui, cu-atît mai profundă cu cît îl chinuia mai mult durerea de a nu fi iubit de ea, îi dădea puterea de a-şi înfrînge gelozia şi de a-şi păstra echilibrul, adeseori pus la grele încercări. Aşa, de pildă, în al doilea an de căsnicie, ducîndu-se cu Vilma la oraş, Vasile a observat cu uimire culori noi în obrajii ei, de obicei palizi, şi străluciri necunoscute de el pînă atunci în ochii ei, în locul privirii clare şi reci. Şi mai ales a remarcat o stare de agitaţie neobişnuită, care, e adevărat, o făcea mai caldă, mai atrăgătoare. «De ce oare s-a schimbat aşa, deodată ? Se-aş-teaptă poate să-ntîlnească pe cineva cunoscut ? A iubit pe cineva de-aici, din oraş ?», se întrebase Vasile Grecu. Ceea ce l-a surprins şi l-a uimit din cale-afară a fost că Vilma îl întreba, fără nici o sfială, de numele bărbaţilor care treceau pe lingă ei, salutîndu-i, sau pe care-i întîlneau în casele familiilor vizitate, şi că în conversaţiile cu aceştia era de o vioiciune şi de o drăgălăşenie pe care el nu i le cunoştea. Se mira ca în faţa unei revelaţii, şi sufletul lui sîngera, străpuns de suliţele temerii. Dar îndată ce rămîneau singuri, privind-o, iubirea lui înfrîngea bănuielile urîte şi îşi spunea că poate soţiei sale îi lipseşte, la Cozla, atmosfera societăţii de la oraş, în care crescuse. în sfîrşit, prin martie, în cel de-al doilea an de război, trecuseră prin Cozla, vreme de două săptămîni, cîteva unităţi de artilerie. Locotenentul însărcinat cu cartiruirea l-a rugat să primească şi el în gazdă pe cîte un ofiţer superior din cei ce poposeau în sat. La început nu a îndrăznit să-i propună Vilmei să primească şi ei pe cineva. Totuşi, pînă la urmă, pentru că locotenentul insista, a trebuit să-i spună. Care nu i-a fost însă mirarea cînd, venind acasă, a găsit biroul lui transformat în cameră de dormit! Vilma era îmbujorată de muncă,, şi o bucurie adîncă, pătimaşă îi ardea în ochi. 28 — Pe care îl aduci la noi ? — l-a întrebat ea. — Pe ijcneral ? O, te rog, lasă să-l găzduiască părintele pe peneral. Tu du-te şi vezi că este printre ofiţeri un căpitan care vorbeşte româneşte. Nu ştiu cum îl cheamă, dar pe acela să-l aduci la noi. Vasile a alergat la aghiotant şi, în fine, l-au găsit pe căpitanul care vorbea româneşte. Vilma l-a găzduit fericită. Şi tot aşa pe-al doilea, pe-al treilea, pe-al patrulea, pe-al cincilea, deşi unul era german, altul ceh, altul austriac, altul ungur. Cîtă vreme s-au scurs armate prin sat, rîsul ei a răsunat mereu prin odăi. Apoi a revenit la atitudinea rece şi monotonă de mai înainte. în ziua aceea toate încercările lui Vasile Grecu de a mai lucra fură zadarnice. Scrisorile oficiale, deşi aşteptau răspunsuri grabnice, stăteau vraf pe birou. Notarul şedea înţepenit pe scaun sau se plimba prin cameră, cu mînile la spate, de parcă ar fi tot măsurat-o în lung şi-n lat. Ochii, încercănaţi, îi ardeau adînciţi în orbite. însărarea îl apucă în cancelarie, plimbîndu-se de colo pînă colo, fără nici un rost. Deodată, prin pacea înnoptării, pătrunse pînă la el un zgomot îndepărtat de căruţă. Durăitul se apropie din ce în ce, pînă se opri dinaintea primăriei. Paşi grei tulburară liniştea camerelor întunecate, uşa se deschise, şi Vasile Grecu se trezi faţă-n faţă cu administratorul. — Am uitat să trec pe la dumneavoastră — zise el întinzîndu-i mîna — şi mă bucur că te găsesc pe dum-; neata aici. Te rog să-i duci doamnei pachetul acesta. Şi el puse pe masă un pachet pe a cărui hîrtie se citea numele unei cunoscute prăvălii din oraş. Vasile mai întîi nu înţelese, dar, uitîndu-se la pachet şi văzînd numele magazinului, zise : — Mulţumesc. O să i-1 duc. Ponori începu să dea din cap. — M-a mîncat ruşinea, domnule notar ! Sînt o brută, nimic altceva decît o brută ! zise el cu sinceră părere de rău. 29 — Dumneata ai vrut să te-mbeţi ! Ai vrut ? Te-ai îmbătat ! — Că m-am îmbătat nu-mi pare rău. Merita să mă-mbăt. Dar nu-mi pot ierta că nu m-am trezit pînă la plecare. Doamna Vilma, văzînd în ce hal eram, n-a mai voit să plece la oraş. I-a dat nevestei mele un bilet către stăpînul prăvăliei şi s-a întors repede în casă. Mai mare ruşine nici că puteam păţi ! Eu nici nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile, dar mi-a spus fecioraşul. Mai mare ruşinea ! Vasile Grecu ascultă ultimele cuvinte ale lui Ponori plimbîndu-se prin cancelarie. Deşi pachetul şi cele spuse de administrator îl tulburară adînc, simţea că nu trebuie să-şi dea sufletul pe faţă. De aceea răspunse chibzuit : — E firesc, domnule Ponori, e firesc. Cum ar fi putut merge cu dumneata în halul în care erai ?! Administratorul îşi dădu sama de răceala tonului şi se uită uimit la notar. — Acuma te superi şi dumneata ! Lucru firesc ! Nici nu se putea altminteri ! Am fost o brută, recunosc. Şi te rog să-i spui doamnei că-mi cer pocăit iertare. ; — Ii voi spune, domnule Ponori, îi voi spune, deşi... Deodată notarul se opri din mers, îşi îndreptă trupul şi, măsurîndu-1 de sus pînă jos pe administrator cu o privire îndrăzneaţă, adăogă cu glas aspru : — Să-mi spui drept, domnule administrator, să-mi spui drept ce-i cu ruşii aceia ai dumitale şi cu cei trei ofiţeri. Nu cumva erai beat asară, cînd ai venit la mine ? Nu cumva te-ai îmbătat întîi la dumneata acasă, ori la crîşma mărgineanului ? Ponori îl privi uluit. — Crezi că am glumit, domnule notar ? — Sînt sigur că ai spus vorbe de clacă. ■— De ce să fi glumit ? Şi de ce ţi se pare dumitale imposibil să vină nişte prizonieri ruşi în Cozla ? Iată, am aici o scrisoare pentru dumneata de la domnul conte cel tînăr. Citind-o, ai să te convingi că n-am glumit. Spunînd acestea, administratorul scoase din buzunarul dinlăuntru al hainei un portofel pîntecos, şi luînd 30 din el un plic, pe care se distingeau armele contelui, îl puse pe biroul notarului. Notarul luă plicul, îl privi pe amîndouă părţile şi-l puse nedesfăcut în buzunar. — Dealtfel, dovada cea mai bună că nu am glumit va fi însăşi sosirea prizonierilor, adăogă Ponori. Duminică vor sosi. Cred că tocmai în legătură cu chestiunea asta îţi scrie domnul conte. Ponori îi pofti noapte-bună şi ieşi. Vasile Grecu rămase nemişcat, uitîndu-se lung la uşa ce tocmai se-nchidea în urma administratorului. Auzi zgomotul paşilor lui grei trecînd prin cele trei odăi notariale pustii şi, după cîteva clipe, durăitul căruţei care se îndepărta. Privirile-i alunecară de la uşă la pachetul de pe masă. Şi iarăşi începu să măsoare camera în lung şi-n lat. Din cînd în cînd îşi arunca ochii la pachet. Vreme de-aproape un ceas paşii lui răsunară ritmic în cancelarie. Apoi, deodată, ca şi cum ar fi luat o hotărîre, se~ndreptă spre cuier, îşi luă pardesiul şi porni spre uşă. Dar cînd să puie mîna pe clanţă, se întoarse : uitase pachetul. II luă subsuoară şi iar dădu să iasă. Dar iar se întoarse din drum ; îşi uitase pălăria. O luă, o puse pe cap şi deschise uşa. Iii Înnoptarea căzuse grea peste sat, copleşindu-1 subt valuri molcome de ceaţă sură şi rece, ştergând umbrele caselor, pomilor şi gardurilor, orbind luminiţele ferestrelor şi amuţind murmurele curţilor şi zgomotul uliţelor. Numai arareori se auzea, răzbind parcă din străfundurile de deasupra sau de dedesubt, ca zvonul unui ecou dintr-alte tărîmuri, cîte un scîrţîit înăbuşit de osie neunsă sau lătratul înfundat al unui cîne speriat de nălucile negurii. Indreptîndu-se spre casă, Vasile Grecu înainta încet prin cheagul întunericului jilav şi rece, cu paşi pipăiţi şi ţinîndu-se aproape de garduri, gârbovit subt povara gândurilor grele şi cenuşii printre care sufletul lui or-becăia chinuit de întrebări, căutînd pe dibuite un liman de lumină şi de linişte. 31 Cînd deschise portiţa, zări, printr-un ochi de ceaţă fumuriu, o lumină palidă la una din ferestrele casei. Cinele scheună moale, prietenos, din culcuşul lui, dar nu-i ieşi înainte. Vilma citea la masă, lîngă fereastră. Vasile se apropie zîmbind şi-i puse pachetul dinainte. Ea însă se uita la el, nu la pachet. — Ce-i cu tine ? Ce ai ? îl întrebă Vilma, cu o să-mînţă de spaimă în adîncul privirilor. — Nimic. Ce să am ? Sînt cam obosit. Am tras din greu azi, ca-n jug. Dar nu vezi ce ţi-am adus ? Şi arătă spre pachet. — Ţi l-a dat administratorul ? — Da. A sosit adineaori de la oraş. — N-am putut merge cu ei azi-dimineaţă. Ponori era beat turtă, dormea buştean, în căruţă. O, ce scîrbă mi-a fost! Privirile ei începură să joace de nerăbdare, uitîn-du-se la pachet. — Doreai să te duci şi tu la oraş ? o întrebă Vasile. — Da, aşa ne-am înţăles ieri după-amiază. ■— Dar mie nu mi-ai spus nimic, nici asară, nici azi-dimineaţă, zise Vasile cu o umbră de mustrare în glas. — De ce să-ţi fi spus ? Ca să-ţi încarc sufletul şi cu grijile mele? Ai tu şi aşa destule pe cap!... Numai de mi-ar fi trimis ştofa care-mi trăbă, — adăogă Vilma cu glas alintat, începînd să desfacă pachetul. — Niciodată nu poţi fi servit ca lumea dacă nu alegi cu ochii tăi. Privirile ei deveneau adînci şi clare, iar obrajii i se împurpurau pe măsură ce despacheta. Vasile o urmărea atent. Un val de iubire cald îi umplu inima. «Cum pot oare să o bănuiesc, fie şi de un gînd urît ? Iat-o, subt ochii mei, nevinovată ca o floare, bucurîndu-se copilăreşte pentru un lucru de nimic. Cum de nu mi-e milă să grămădesc bănuieli peste bănuieli pe un suflet atît de gingaş ? Ce mi s-a putut părea rău în dorinţa ei de-a merge la oraş ca să-şi cumpere însăşi o ştofă ? Dorea să meargă, dar nu a mai mers pentru că a scîrbit-o beţivanul acela de administrator. Ce poate fi 32 mai simplu ?» se întrebă Vasile Grecu, şi, apropiindu-se mcet, îi puse uşor mîna pe umăr. Vilma nu întoarse capul. Nici măcar nu tresări. Părea că toate simţurile şi le concentrase asupra ştofei aceleia de mătase : o pipăia, o privea bucată cu bucată, o mîngîia, o adulmeca, 0 lipea de obraz. — E moale şi caldă. E dulce — zise ea, şi privirile 1 se aprinseră. — Îmi place. O să-mi fac o rochie !... — Şi, în loc de orice adjectiv, ea trimise o sărutare viitoarei toalete. — Am aici material chiar şi pentru trei rochii ! La şcoală nu mi-a plăcut niciodată cursul de croitorie, dar ce bine-mi pare acuma că totuşi am învăţat. Ce m-aş face dacă n-aş avea gust şi n-aş şti să-mi cos singură o rochie ? Vasile îşi retrase încet, abia simţit, mîna de pe umărul ei. — Şi, mă rog, de ce ai tu nevoie de trei rochii deodată ? Te pregăteşti pentru vreun bal ? Vilma se întoarse spre el şi-l privi mirată. — Cum, tu nu ştii nimic ?! — Ce să ştiu ? — Că vom avea oaspeţi în Cozla ! Ponori nu ţi-a spus nimic ? — Mi-a spus el ceva, dar nu de oaspeţi era vorba, ci de nişte prizonieri ruşi. — Şi nu ţi-a spus că vor veni, odată cu ei, şi trei ofiţeri ? Că se vor stabili la noi un an, doi, poate că pînă la sfîrşitul războiului ? — Poate că mi-a spus, dar am uitat. Ţin minte numai că mi-a vorbit de nişte prizonieri ruşi. Ba... parcă... da, ai dreptate. Da, da, e-adevărat. M-a întrebat şi dacă n-am putea primi şi noi în cvartir pe unul din ofiţeri. — Şi tu ce i-ai răspuns ? întrebă Vilma, privindu-1 ţintă în ochi, aşteptîndu-i răspunsul cu încordare. Vasile simţea că se înăbuşă, dar ştia că trebuie să se stăpânească dacă vrea să meargă pînă la capăt. — Păi, ce era să-i răspund ? Că nu-i pot făgădui nimic înainte de a vorbi cu tine. Un răspuns normal, nu-i aşa ? Mai ales că trăbă să ne gândim. O săptămână, două, treacă-meargă, dar un an, doi, e altceva. Nu ţi se pare ? 33 — Cum, tu mai stai pe gînduri ?! — Aştept euvîntul tău... — Ei, nu mai glumi ! —■ Nu-mi arde mie de glume acum... — Nu ? Atunci ai euvîntul meu. Cu cît vor sta mai mult, cu atît va fi mai bine. Ne vom mai distra şi noi. Ştii doară că am mai găzduit ofiţeri şi n-am avut de ce să ne plîngem. Vasile — zise ea deodată cu glas alintat, apropiindu-se şi punîndu-i amîndouă braţele, uşoare şi albe, pe umeri —, tu nu simţi nevoia unei schimbări ? — Ce să simt ?! Nevoia unei schimbări ?! Ce fel de schimbare ? întrebă el, stăpînindu-se, calm, dar cu o nuanţă de ironie în privire. — Nici eu nu-mi dau bine sama — răspunse Vilma, luîndu-şi braţele de pe umerii lui şi îndepărtîndu-se. — Dar nu ţi se pare că viaţa asta uniformă pe care o ducem nu are nici un înţăles ? Că ne-am închis în monotonia ei ca într-o temniţă rece şi întunecoasă ? Nu ţi-ar plăcea să ieşi din carapacea în care te-ai închis, să te eliberezi de întunerecul ei şi să zbori spre lumină, spre viaţă ? Doamne, nici eu nu ştiu să spun ce simt şi cum mi-ar plăcea să trăiesc. Dar mi-e dor de libertate, Vasile, mi-e dor de viaţă ! Şi, pe dată, din înflăcărarea cu care rostise ultimele cuvinte, căzu într-un plîns zguduitor, cu gemete, cu ţipete, cu urlete, cu spasme... şi leşină. Vasile se apropie fără să se grăbească, o ridică încet, ca pe o povară scumpă, în braţe — «Cît de uşoară şi gingaşă este dulcea mea nevastă !», îşi zise el —, o întinse pe pat şi, luînd din dulap un flacon cu săruri aromate, i-1 trecu de cîteva ori pe subt nas, încercînd, ca şi altădată, s-o trezească. Dar, ca niciodată, îşi dădu sama că gesturile lui erau reci, mecanice, că nici o emoţie nu-i înfiora sufletul. încordarea în care trăise în ultimele săptămîni, stăpînirea de sine cu care condusese şi suportase discuţia, dar mai ales cuvintele ei din urmă, din care pricepuse ceea ce nu înţelesese într-un an şi jumătate de căsnicie, îl istoviseră. «Iată — îşi zicea privindu-se şi mirîndu-se că asemenea gînduri îi treceau prin cap fără să-l tulbure —, iată, aceasta este 34 femeia pe care am iubit-o şi pe care o iubesc ca pe lumina ochilor mei. Mică, delicată, nevinovată ca o floare, mai mult copilă decît femeie... aşa mi-a părut. Şi pe această părere a iubirii mele oarbe mi-am clădit viaţa alături de ea, fără să mă întreb cel puţin dacă mă iubeşte sau nu. Acum, însă, îmi dau sama că nu m-a iubit şi că nu mă va iubi niciodată, pentru că-i prea sătoasă de viaţă, de dragoste. Iar eu, cu firea mea, n-am putut şi nu voi putea să-i potolesc această săte pătimaşă. Dar dacă nu m-a iubit şi nu mă va iubi, însamnă că viaţa noastră, căsnicia noastră sînt vorbe fără temei, neadevărate. Or, nimic nu poate fi construit pe minciună. Şi atunci, ce-mi rămîne de făcut ?» Nu ştia să-şi răspundă. Dar îşi dădu sama că-n mintea şi-n sufletul lui s-a făcut lumină, o lumină rece care împrăştia negura neliniştilor ce-1 bîntuiseră pînă atunci, dîndu-i un sentiment de libertate şi echilibru pe care-1 pierduse de mult. Era aşa de cufundat în gînduri, încît tresări cînd auzi lîngă el vocea obosită a Vilmei. — Mi-a fost rău, nu-i aşa ? întrebă ea. — Da. Dar, slavă Domnului, ţi-a trecut — răspunse el, surîzînd cu duioşie. — Şi sper că n-are să ţi se mai întîmple, pentru că altfel... şi o ameninţă în glumă, cu degetul, ca pe un copil. Vilma îl privi mirată. Şi expresia figurii, şi tonul cu care îi vorbise erau altele decît altădată. Nici urmă în ele din îngrijorarea duioasă cu care îi întîmpina odinioară trezirea din leşin. Ceva se schimbase, şi ea simţi schimbarea, fără să înţeleagă ce o provocase şi cînd se produsese. Abia se aşezară la cină, că Vasile îi spuse cu un zîmbet ciudat : — Acum pot să-ţi spun liniştit un lucru. Azi-dimineaţă m-ai minţit. Vilma nu pricepu dintr-odată şi-l privi uimită. — Da, m-ai minţit. Mi-ai spus că ai adormit asară cu lampa aprinsă. Dar adevărul este că nu dormeai cînd am întrat eu pe portiţă, ci că atunci ai stins-o pentru că de-abia atunci te-ai culcat. 35 —■ Ai dreptate, ■—■ zise Vilma surizînd. — M-ai văzut pe fereastră ? — Nu. Azi-dimineaţă am crezut ce mi-ai spus. Dar acum înţăleg multe lucruri pe care cu un ceas înainte nu le înţălegeam. Ştiu şi ce ai făcut asară pînă la miezul-nopţii. —■ E eu neputinţă ! exclamă Vilma uluită. — Ba, e cu putinţă ! Ţi-ai controlat toaletele, ca să vezi ce-ţi lipseşte şi cum le-ai putea drege şi combina pe cele pe care le ai ca să pară ea noi. — Aşa e, răspunse Vilma, rămînînd cu furculiţa în aer. — Şi mai ştiu — continuă Vasile pe un ton neutru — şi gîndurile pe care le aveai cînd îţi controlai toaletele. Eu nu eram deloc amestecat în acele gînduri... Vilma nu răspunse. Mirarea crescu însă în privirile ei clare, punînd parcă un sîmbure de umbră în fundul lor. Vasile zîmbi. — Vezi c-am ajuns năzdrăvan ? Dar să lăsăm toate astea ! De fapt vreau să-ţi spun că mă supun dorinţei tale. Vom lua şi noi un ofiţer în cvartir. Dar cu o condiţie. Vilma surise ; umbra din privirea ei se şterse. — Care-i condiţia ? întrebă ea. — Să-mi spui de ce te-ai ascuns asară de mine. De ce n-ai vrut să văd şi eu cum îţi controlezi toaletele ? De ce te-ai făcut că dormi, de vreme ce nu dormeai ? Ţi s-a făcut teamă de ceva ? Ţi-a fost teamă de mine ? Vilma se gîndi puţin, apoi răspunse cu hotărîre : — Nu, nu-mi era teamă de nimic, şi, de tine, de ce să-mi fie teamă ? Dar doream să fiu singură cu rochiile mele, să le privesc, să le mingii, fără să mă vadă cineva. Tu n-ai avut niciodată o asemenea dorinţă ? — Nu — răspunse Vasile, fără să mai zîmbească. — Dar cred că ai fost sinceră in cele ce mi-ai spus. Deci vom lua şi noi un ofiţer în cvartir. ★ * * Stinse luminarea, se lungi pe spate în aşternutul rece şi rămase nemişcat, cu ochii închişi, aşteptînd să adoar- 36 iii.i. Dar somnul nu i se lipea de gene. Afară, subt fereastră, cinele lătră furios, o dată, de două ori, un altul, din vecini, îi răspunse răguşit, apoi liniştea satului se închegă din nou, compactă ca şi întunerecul. Auzea din patul alăturat respiraţia uşoară şi regulată a Vilmei. Ar fi vrut s-o vadă dormind. întinse încet mîna după cutia de chibrituri, pipăi locul de pe măsuţa de la că-pătîi, unde ştia că trebuie să fie, dar nu o găsi. Renunţă, Da, o iubea pe Vilma, o iubea din toate puterile sufletului său. Iubirea lui nu murise, cum i s-a părut o c lipă, ci era numai dezamăgită de nepotrivirea dintre femeia modelată de închipuirea lui şi făptura reală de lîngă el. Pe aceasta nu a înţeles-o şi nu o va înţelege poate niciodată. O va înţelege altul, desigur, pe care ea îl mai aşteaptă, iată, şi acum. Imaginaţia, cu jocul ei arzător, i-1 zugrăvea pe acela ce va fi iubit de Vilma, şi—1 făcea să vadă scene de dragoste înflăcărată, pe care nevasta lui, neiubindu-1, nu i le dăruise. Orgoliul, rănit, înveninat pînă-n rădăcini, i se răzvrăti, sfîşiindu-i inima. Ii venea să blesteme viaţa, dar mai ales să se blesteme pe sine pentru greşeala făcută. Căci el era singurul vinovat de nenorocirea lui. Trebuia să-şi deie sama, înainte de căsătorie, că Vilma e o copilă încă, netrezită la viaţă, că nu-1 iubeşte. Nu s-a gîndit decît la sine şi n-a ţinut samă decît de iubirea lui pentru ea. Deci nu are dreptul nici să suspine, nici să se tînguie, nici să spere şi nici să pizmuiască pe cineva. Şi, după cum, terminînd seminarul şi dîndu-şi sama că între opiniile lui şi adevărul dogmei creştine e o prăpastie, s-a hotărît să renunţe la cariera preoţească, tot aşa şi acum, glasul lăuntric al firii sale fundamental cinstite îi spunea că trebuie să renunţe la Vilma, de care îl despărţea prăpastia iubirii neîmpărtăşite. Dar pentru că a greşit luînd-o în căsătorie fără să-i pese de sentimentele ei, va ispăşi această greşeală, rămînîndu-i alături numai ca apărător şi protector, pînă cînd Dumnezeu îl va izbăvi de acest canon al sufletului. Nu-şi dădu sama cînd alunecă în somn. 37 Dimineaţă se trezi cu capul greu şi cu trupul înţepenit, de parcă ar fi stat toată noaptea de veghe, nemişcat, în frig. Vilma dormea cu spatele la el. Se îmbrăcă repede, ferindu-se, ca de obicei, să facă vreun zgomot ce-ar fi putut s-o trezească şi, ieşind din curte, porni întins spre slujbă, gîndindu-se că, totuşi, ieri, viaţa i se păruse mai greu de trăit decît azi. IV între scrisorile sosite eu poşta de sară, găsi una dinaintea căreia rămase uimitu-ik-înSi aciti o dată şi tot nu-i veni a crede. Frate-său, P§$Epj*îgra chemat să se prezinte, în douăzeci şi patru de ore,4a unitatea de honvezi căreia îi aparţinea, pentru încorporare. — E cu neputinţă ! zise el cu voce tare. Trăbă să fie o greşală. Petru Grecu, cel de-al treilea învăţător din Cozla, fusese scutit de încorporare pentru a nu rămîne şcoala fără nici un dascăl. Ceilalţi doi învăţători erau demult înrolaţi. «Trăbă să fie vorba de-o încurcătură, ca şi acum un an şi jumătate — îşi zise notarul —, că doar nu o să-nchidem şcoala ! Dar, Doamne, cîte alergături vor fi de lipsă ca să îndreptăm greşeala asta !» El împături hîrtia, o băgă în buzunar şi porni grabnic spre şcoală. în curtea primăriei se întîlni cu plutonierul postului de jandarmi. — Aş avea o vorbă cu dumneavoastră, domnule notar. zise plutonierul, după ce salută. Vasile Grecu se opri. — Poftim ! — Aţi primit un ordin de chemare pentru domnul învăţător, fratele dumneavoastră ? — Da ! Acum am deschis corespondenţa de-asară. Cred că trebuie să fie o greşeală. — Aşa cred şi eu. Dar dumnealui trebuie să se prezinte imediat, astăzi încă. — La el mă duceam, domnule plutonier. Va pleca, desigur. Va duce şi dispensa. De aceea mă şi grăbeam. 38 — Aşadar nu mai e nevoie să-l avizez şi eu ? — Nu, domnule plutonier. Jandarmul salută şi plecă. Notarul îşi continuă întins drumul spre şcoală. Peste optzeci de capete de copii mărunţei se întoarseră spre uşa ce se deschise, apoi se ridicară toţi, abia răsărind de-asupra băncilor ; ochii lor priveau miraţi la notar : nu-1 mai văzuseră niciodată întrînd în şcoală. Vasile nu-şi putu reţine un zîmbet. — Stai ca într-un stup aici, Petre ! zise el, întin-zîndu-i mîna fratelui său. — Ce să fac ! Adun cîte trei clase într-o sală. Şi-acuma nu-s mulţi. Nici un sfert din cîţi veneau altădată, în vremurile normale. Vin numai aceia pe care mumele lor nu-i pot folosi la nici o treabă. Notarul nu-şi mai lua ochii de la copii. — Da’ nu mi se pare să aibă toţi vîrsta de şcoală. — Vezi bine că nu ! Sînt printre ei unii şi de cinci, şi (de patru ani. Pe cei mai măruţi îi iau mamele lor la lucru. Pe cei mici însă, dacă n-au cu cine să-i lase acasă, îi trimet la şcoală. Da’ spune-mi, ce vînt te-aduce, că ştiu că n-ai venit în inspecţie, zise Petru zîmbind, însă c-un fel de teamă în glas. — Ai dreptate. Un vînt rău. Trăbă să te prezinţi imediat la unitate. Iată ordinul. Se-nţălege, e vorba de-o încurcătură ! Doară tu ai dispensă pentru serviciu ! Da’ n-ai ce face ! Trăbă să te prezinţi la termen, pentru că tu ştii cît de stricte sînt astăzi, pentru noi, legile. Vei lua cu tine, bineînţăles, şi ordinul de dispensă., Petru pălise la faţă încă de la primele cuvinte rostite de Vasile. — Mă aşteptam la asta ! oftă el. — De ce te aşteptai ? Nu eşti dispensat ? — Au mai fost şi alţii. Şi mulţi dintre ei sînt azi pe front, dacă nu cumva... — Se poate, dar, în ce te priveşte, sînt sigur că e vorba de o greşală. Petru clătină din cap, mai oftă o dată, apoi le ceru copiilor să se ridice pentru «Tatăl nostru». Geamurile vibrau subt murmurul cristalin al rugăciunii spuse cîn-tat de clasa întreagă. 39 SOS! 0 — OI IOA ‘ajadO — £ — După-amiază nu veniţi la şcoală, copii — le spuse Petru. — Am un drum pînă la oraş, şi nu voi fi acasă. Cei doi fraţi ieşiră, lăsînd în urma lor o larmă de glasuri argilntie. — Cred că de-astă dată nu e glumă, începu vorba Petru, cît ce ieşiră în drum. — Mă miră îngrijorarea ta — răspunse Vasile. — Cînd ai în buzunar o dispensă pentru slujbă, la o şcoală cu sute de elevi, din care lipsesc doi învăţători din trei, nu văd ce te poate face să te îndoieşti că e vorba de o greşală. — Am eu demult o presimţire, răspunse cu faţa întunecată Petru. — Ei, presimţire ! Vorbeşti ca o babă fără carte ! — Şi mai am şi pilda altora, cum ţi-am spus. Petru era cu patru ani mai vîrstnic decît Vasile, şi aşa de înalt, de gros şi de spătos, că părea, cînd mergea alături de frate-său, notarul, că l-ar fi putut duce subsuoară. Era şi el brunet, ca şi Vasile, dar ou obrajii mari, plini, cu sprîneene stufoase. Nu prea făcea multă brînză la şcoală, slujba îl cam plictisea, dar acum, în vreme de război, ţinea morţiş la ea. Mai întîi pentru că scăpa de primejdia frontului, şi, al doilea — poate tot atît de important ca şi întîiul —, pentru că, rămî- nînd acasă, îşi putea lucra pămîntul. Şi nu numai moşia lui, ci şi partea notarului, pentru că Vasile, din cauza slujbei, nu avea timp să se ocupe de agricultură. Aşa se face că Petru începuse, de la o vreme, să se ridice. Mai ales de vreo doi ani, de cînd se scumpiseră foc şi bucatele, şi vitele. îşi plătise toate datoriile, începînd cu cele rămase de la taică-său, mai cumpărase opt iu-găre de pămînt, zidise un grajd nou. Şi înainte îi plăcuse să muncească şi să adune, dar, de cînd începuse războiul, văzînd cu cîtă uşurinţă se poate îmbogăţi un om harnic şi priceput, lăcomia lui crescuse peste măsură ; alerga de dimineaţă pînă sara după treburi, uitînd adeseori de obligaţiile lui de dascăl şi de multe ori punîn-du-i pe băieţii mai măricei să-i ţină locul în clasă. Lelea Ana era foarte mulţumită de Petru, văzîndu-1 cu dragoste pentru pămînt, dar mai cu samă pentru că asuda să crească moşia părintească. Agoniselile lui Petru îi 40 răzbunau zilele negre pe care i le făcuse răposatul cu risipa lui. Altfel, cu moşie de treizeci de iugăre, fruntea locului, n-ar fi ajuns el dator pe la bănci. Cei doi fraţi înaintau pe uliţa largă, pustie a satului, vorbind de trăznetul ce căzuse pe capul lui Petru ; şi nu numai pe-al lui, ci şi pe al bătrînei, pe al părintelui Mihuleţ, socru-său, şi, mai ales, pe capul Anastasiei, soţia lui Petru. Vestea era intr-adevăr neaşteptată pentru Petru, deşi el spusese că o presimţise. Adevărul e că se temea de ea. Ziua, noaptea, această veste atîrna deasupra capului său ca sabia lui Damokles, şi temerea neîntreruptă de primejdiile războiului, de soarta gospodăriei sale ameninţate de ruină, dacă l-ar fi chemat la înrolare, îl făcuse să creadă în presimţire. Astfel treceau, vorbind, pe drumul pietros. De două zile nu mai plouase ; tina cleioasă, gălbuie, a uliţelor din Cozla, se învortoşase şi prinsese deasupra o crustă. Era pe la sfîrşitul lui mai, vremea umblase potrivită pentru a adeveri zicătoarea «plouă-n mai, mîn-căm mălai», şi-acum tot natul în stare de-a purta sapa, de-a aduce apă din vale, de-a legăna un copil, era din zori la prăşit. Uliţele — pustii, porţile — zăvorite, obloanele — închise. Prin ţarcurile de sub şoproane, mugea, ici şi colo, cîte un viţeluş. Rar hăpăia vreun cîne. Pe la portiţe răsărea, unde şi unde, cîte o babă îneîrligată. Din cîteva case străbătea, strident, orăcăit de broscoi. Bătaia lui Dumnezeu, nu alta, pe femeile asupra cărora se abătuse lehuzia tocmai pe vremea asta, cînd îţi arde pămîntul sub tălpi de graba lucrului pe hotar. Văzduhul era înalt şi senin, liniştit şi de nepătruns. Se cobora, în zări, departe, pe umerii dealurilor de hotar ai Cozlei, îmbrăţişînd satul cu aceeaşi nepăsare, ori cu aceeaşi dragoste, ca în vremurile bune. Ce-i păsa lui că nu mai sînt ochi să-l privească, ce-i păsa lui că toate frunţile erau aplecate asupra pămîntului de o putere tot mai mare, pe măsură ce se împuţinau braţele lucrătoare din sat ? ■— Mi-e şi groază să le spun ! — zise Petru, ajungînd dinaintea casei sale. — O să fie o jălanie !... Numai plîns de muiere să nu aud acum ! 41 — O să le spun eu despre ce e vorba — răspunse Vasile. — Pentru că dacă le vei vorbi tu şi vei începe să le spui că vei pleca pe front şi că nu se va găsi putere pe lume să te scape de haina militară, e firesc să se sperie şi să se pună pe plîns. Lelea Ana şi Anastasia erau acasă. Bătrîna plivea în grădină, nevasta cea tînără pregătea amiaza. Intrînd bărbaţii în casă, femeile veniră repede şi ele. Abia apucă Vasile să pomenească de ordinul de chemare pe care îl primise Petru, că bătrîna şi sări de pe scaun, unde se aşezase cu mînile în poală, strigînd : — Il cheamă ?! Sfinte Dumnezeule ! M-am gîndit eu că nu-i a bună cînd v-am văzut venind împreună- Anastasia izbucni în plîns. — Nu-i nici o primejdie — continuă Vasile. — E o încurcătură, de bună samă, dar de înfăţişat trăbă să se înfăţişeze. Caii sînt în grajd ? — Cum ?! — ţipă Anastasia. — Trăbă să plece chiar acum ?! — Da ! Trăbă să se-nfăţişeze astăzi. Aşa-i porunca. Dar, liniştiţi-vă ! Se va duce, va arăta biletul de dispensă şi, desară, cel mult mîne se va întoarce acasă. Cele două femei parcă abia acum înţeleseră primejdia. Se porniră pe-o văicăreală de răsuna casa. Vasile încercă zadarnic să le potolească. Argumentele prin care încerca să le convingă de adevărul lui, că Petru se va întoarce curînd, nu făceau nici o impresie asupra lor, ci, dimpotrivă, le aţîţa focul deznădejdii. Petru îşi ieşi din răbdări. — Decît să te văicări în zadar, mai bine-ai trage o fugă pînă la tata şi i-ai spune că-1 rog să vie răpede pînă aici ! îi zise el cu glas aspru, schimbat, Anastasiei. Dăscăliţa, femeie tînără, de vreo douăzeci şi trei de de ani, blondă, cu ochi1 albaştri, de statură mijlocie, era iute ca un pîrjol şi veşnic veselă. Dar cine ar mai fi cunoscut-o, după vestea primită, văzînd-o cum alerga, plângând ân hohote, spre locuinţa parohială a părintelui Mi-huleţ, tatăl ei ? La vorbele lui Petru, lelea Ana şi-a mai venit în ori, aducîndu-şi aminte că şi-n rândul trecut, cînd îl chema- 42 MTă pe fiu-său la armată, tot părintele Mihuleţ s-a dus şi că le-a fost drumul cu noroc. Oftă şi se uită la notar. — Nu va trece mult şi-ţi va veni şi ţie rîndul! — .uspină ea din baierile inimii. — Nu m-ai ascultat ! N-ai vrut să te sfinţeşti popă ! Aş fi fost liniştită cel puţin glasul asprit de iritare. — O, nu, te rog ! Să mai rămînem puţin ! E de-abia două... suspină fata. Leontina o privi mirată. Vocea Vilmei — o voce nouă, pe care nu o auzise încă — îi pătrunse în urechi ca o melodite dulce, ademenitoare. «Ia te uită !...», îşi zise Leontina, şi o clipă fu gata să-i îndeplinească dorinţa. Dar pe dată se şi dezmetici şi rămase neînduplecată. Acasă, mătuşă-sa o înfruntă pentru purtarea ei. — Am făcut vreun rău ? Am dansat, atîta tot. Şi ce-i cu asta ? Că doară de-aceea se duc fetele la bal, să danseze, nu ? Glasul ei nu mai avea nimic din armonia anterioară. Ba, dimpotrivă, răzbătea din el o undă de răzvrătire. — Bineînţăles că de-aceea se duc — răspunse, ciu-doasă, Leontina —, dar nu se duc să danseze cu un singur tinăr ! — Dar, mătuşico, era cel mai bun dansator ! Dumneata n-ai băgat de samă ? — Chiar de-ar fi aşa, nu se cade ! Lumea începuse1 să vă urmărească. Ba chiar, dacă nu mă-nşăl, să şi vorbească. ■—■ Ei, lumea ! zise, enervată, Vilma. Apoi, oftînd, se retrase în camera ei, se dezbrăcă şv se culcă. A doua zi dimineaţă, Vilma reintră în ritmul monoton al vieţii de mai înainte, pendulînd între şcoala de-croitorie şi locuinţa gazdei sale. Dar în curînd cursurile-se încheiară, iar traiul ei deveni şi mai cenuşiu. Fata mai păstră o vreme în suflet, ca pe o luminiţă, amintirea acelei nopţi de bal ; apoi, pentru că mătuşă-sa Le- 8i ‘Ontina nu o mai scotea în lume decît la balurile «oficiale», ale «elitei», de unde n-ar fi lipsit nici s-o pici cu ceară, luminiţa aceea păli din ce în ce mai mult, pînă cînd, într-o zi, se stinse. In anul dinaintea căsătoriei, Vilma trăi mai mult între două drumuri : de la Cozla la oraş, şi de la oraş la Cozla. Uneori o bîntuiau neînţelese, tulburi tristeţi ce-i ’împăinjeneau mintea, îi sugrumau respiraţia şi o făceau să plîngă-n hohote, pînă îşi pierdea cunoştinţa ; alteori 'simţea izbucnind în ea o puternică şi dureroasă dorinţă de a se bucura de viaţă, pe care însă nu-şi dădea sama cum ar putea să şi-o împlinească. într-o dimineaţă de pe la sfîrşitul lui mai, notarul Perţa şi soţia sa stăteau ele vorbă în verandă. Cu două Lzile înainte, Perţa primise numirea de pretor. Erau bucuroşi, bineînţeles, amîndoi de înaintare, dar şi trişti că trebuiau să-şi părăsească locuinţa din Cozla. Vilma, venind din grădină, trecu pe lîngă ei părînd că nici nu-i vede. Doamna Perţa se uită îndelung în urma fiicei sale. — M-am tot gîndit de-o vreme-ncoace cu cine sa-mănă Vilma — zise ea. — Vedeam eu că samănă cu cineva din neamul nostru, dar cu cine-anume nu ştiam. Iată, acuma mi s-a deschis mintea ! Acuma îmi aduc aminte ! — Dar de ce crezi tu că trăbă să samene cu cineva -din neamul vostru, şi nu din neamul meu ? — întrebă Perţa, zlmbind. — După cîte ştiu, nu prea vă puteţi lăuda cu trupuri atît de zvelte. — Ba da, ba da ! Ne putem lăuda, aşa să ştii ! Stai ;numa să-mi aduc aminte cum o chema — zise c-un fel de înfrigurare, fără a lua în samă ironia soţului ei, doamna Perţa. — Dacă nu mă-nşăl — adaose îndată —, am o fotografie de-a ei făcută după un desen vechi. Ea se sculă de pe scaun, trecu în odaia de-alături, ■apoi, nu peste mult timp, bărbatul îi auzi paşii îndesaţi ureînd scara podului. După vreo jumătate de ceas, •doamna Perţa se înapoie cu o fotografie veche. Se vedea că îi trebuise mult timp pînă s-o găsească, pentru că încă o mai ştergea de praf. 82 — Iat-o ! — exclamă ea victorioasă, punînd-o dinamica noului pretor. — E Piroşka ! Piroşka Ujvâri ! Cîncî .un găsit fotografia, mi-am adus aminte şi numele. Ui-t.i-te ! Samănă ca două picături de apă. Domnul Perţa se uită de aproape la fotografie, apoi o îndepărtă, potrivind-o în lumină. — Da, într-adevăr. Samănă. Ca două picături de-apă nu, dar cîteva din liniile feţei şi mai ales statura : subţirică, delicată. Dar ce legătură este între neamul vostru şi numele Ujvâri ? Numele ăsta e al unei familii vestite. Mlădiţele lui mai trăiesc şi azi. — O, a fost o întreagă poveste cu Piroşka asta ! Şi-a părăsit familia şi a fugit cu unul din neamul Ujvâri. A ajuns la Budapesta, la Viena, apoi i s-a pierdut urma. Ai noştri aşa o pomeneau, cu numele ăsta străin, deşi nimeni nu a ştiut vreodată dacă au fost cununaţi sau nu. Perţa zîmbi. — Voi ţineţi mai mult la fala numelui, decît la cinstea lui. Hei, soro ! Vremuri apuse, lucruri moarte ! Doamna Perţa nu răspunse. Se uita la fotografie cu o uimire îngrijorată. X Moartea năpraznică a tatălui ei întunecă şi mai mult sufletul Vilmei. Nu părăsea cu zilele odaia, nu vorbea cu nimeni. Mamă-sa, temîndu-se să nu-şi piardă şi fata,, se hotărî să-şi înăbuşe durerea şi să se intereseze mai1 îndeaproape de Vilma. După cîteva luni de îngrijire, Vilma aproape că îşi reveni la starea de dinaintea morţii pretorului Perţa. Dar suferinţa prin care trecuse se cunoştea totuşi : era mai palidă, mai închisă în sine şi mai timidă decît fusese. Nesiguranţa vieţii, de care abia odată cu catastrofa ce se abătuse asupra familiei îşi dăduse sama, teama de necunoscut şi de iraţionalitatea morţii o învăluia ca o manta rece, sub care inima ei tremura înfricoşată. In această stare sufletească o cunoscu Vasile Grecu. 83 Pentru sufletul lui, înăsprit cum era după luptele cu sine din seminar, după amara hotărîre de a renunţa la anii de studiu şi de a-şi schimba profesiunea şi poteca vieţii, apariţia fetei palide, delicate, cu privirile limpezi şi adinei, a fost odihnitoare şi înviorătoare ca întîlnirea unui drumeţ rătăcit printre creste de stînci sterpe şi arse de soare, cu o poiană de umbră şi izvoare. Subt pretextul că vrea să afle, înainte de a se duce la şcoală, cîteva din tainele notariatului, începu să facă vizite dese domnului Perţa. Uneori Vilma trecea prin salon, unde cel doi bărbaţi stăteau de vorbă. El o saluta, o întreba de sănătate, şi fata îi răspundea cuviincios, dar fără nici o însufleţire în ochii ei mari, albaştri-verzii. Cînd se întoarse, după un an, de la şcoala de notari, o găsi în doliu. Fie că negrul o făcea mai puţintică la trup, mai fi^-ravă şi mai delicată, fie că se potrivea mai bine cu chipu-i palid şi cu ochii ei albaştri-verzii, Vasile, cît ce 0 văzu, îşi simţi sufletul greu de o dragoste plină de milă. Şi pentru că dorul îi dădea mereu ghes s-o vadă, îşi înteţi vizitele la văduva fostului notar. De la o vreme aceste vizite începură s-o irite pe Vilma. I se părea că nu au nici un rost, mai cu samă -acum, după moartea tatălui ei. La un moment dat îi şi spuse mamei sale că ar fi bine să-i dea de înţeles lui Vasile Grecu să nu le mai tot bată la uşă. Dar doamna Perţa, privind-o lung, îi răspunse : — Lasă, dragă, să ne mai între şi nouă cîte un om în casă, că doară nu o să stăm tot singure. Dealtfel nu văd de ce te supără, de vreme ce tu, cînd ne vizitează -el, nici măcar nu ieşi din camera ta. într-o după-amiază, pe cînd doamna Perţa stătea cu Vasi'le în salon, Vilma întră să-şi ia o carte, şi, la rugămintea mamei sale, rămase acolo. Vorbiră de toate, dar raai cu samă despre război şi despre nenorocirile ce le va •aduce peste sat. Pe Vilma subiectul acesta nu o interesa, dar îl urmări atentă pe Vasile Grecu, care nu-şi mai lua ochii de la ea, învăluind-o într-o lumină caldă, ocrotitoare. Sara, la cină, cînd mamă-sa o întrebă cum 1 s-a părut oaspetele lor, Vilma răspunse, fără a-şi ridica privirile din farfurie : $4 — Cred că e un om cumsecade. Dar tocmai de-aceea n-ar trebui să ne caloe pragul atît de des. Totuşi, cînd, peste cîteva zile, auzi vocea lui Vasile Grecu în salon, întră, spunînd că vrea numai să-i deie bineţele, înainte de a se duce la biserică. Dar, luîndu-se cu vorba, se făcu tîrziu şi nu mai plecă. în săptămînile ce urmară, fu mereu de faţă de fiecare dată cînd Vasile Grecu le trecea pragul. Vizitele aceste îi abăteau gîn-durile de la nenorocirea ce se prăbuşise asupra lor, iar prezenţa lui, fără să-şi deie sama de ce, o făcea să se simtă în siguranţă. Cînd mamă-sa îi spuse că Vasile Grecu a cerut-o în, căsătorie şi că ar fi bine să nu-1 refuze, se sperie. Căsătorie ? Dar ce este căsătoria ? Patru zile se ascunse din naintea lui. Dar maică-sa insista. Vilma, ştiind cît de mult suferă de pe urma morţii fostului pretor, începu* de la o vreme, să se înduplece cu gîndul. -«La urma urmelor — îşi zise ea într-o sară —, de ce i-aş creşte supărarea şi nu i-aş face pe voie ? Că doară nu se va sfîrşi lumea dacă mă voi căsători ! Plec de-acasă şi-a-tîta ! Ce, n-am trăit eu şi pînă-acum mai mult cu mătuşa decît cu mama ? Oi'i în casa mătuşii, ori într-a lui Vasile Grecu, tot aceea va fi. Ba, poate, chiar şi mai bine, că-i om cumsecade. Şi-apoi voi fi şi eu, în sfîr-şit, la casa mea.» Şi adormi în gîndul acesta. Dimineaţă îi spuse maică-sii să pregătească toate cele trebuincioase pentru nuntă. Dar, a doua zi după cununie, cît ce rămase singură,, alergă în grajd, luă o funie şi se urcă în podul casei. O legase de căpriori, cînd deodată, aşa, din bun senin, izbucni într-un plîns cu hohote. încercă să se stăpînească, dar nu reuşi. Puterile i se frînseră. Căzu leşinată. îşi veni în fire către amiază. O durea carnea de parcă a bătuse cineva cu un lemn, şi se simţea grea ca de plumby cu minţile tulburi. întru tîrziu, văzu funia. Se ridică încet, gemînd, o dezlegă, o puse într-un sac şi scoborî scara pe pipăite, îngrozită, la fiece mişcare, că o vor părăsi puterile şi că se va prăbuşi. După ce coborî şi cel din urmă fuscel, se răzimă de zid, ameţită. Păreţii se-n-vîrteau în jurul ei, coborînd şi urcînd, de parcă toată 85 casa ar fi plutit pe un vîrtej de ape. Cînd se mai linişti, duse funia la locul ei, întră în casă şi se culcă istovită. Venind, sara, acasă, Vasile o găsi în pat, cu febră mare. Îngrozit, trimise după soacră-sa. Doamna Perţa sosi într-un suflet. Dar, după un ceas, ieşi din cameră ■şi-i spuse, calmă, uitîndu-se în jos şi străduindu-se să aranjeze cu vîrful ghetei înguste un lăicer de care se împiedecase : — Nu te speria. Nu e nimic grav. Să steie liniştită în pat, şi-atîta. O să-i treacă... Ce vreai ? Nevastă ti-nără... Se mai întîmplă şi-aşa... O săptămînă întreagă Vilma nu se dădu jos din pat. Vasile, cît ce sosea acasă, se-nvîrtea numai în jurul ei, îngrijind-o cu duioşie, ca pe un copil. încă de-a doua zi nu mai avu febră, iar în a treia zi o lăsară şi durerile de cap. Totuşi, se simţea toropită de povara unei oboseli nemaisimţite vreodată şi rămînea ceasuri întregi nemişcată, cu ochii închişi. îl auzea pe Vasile întrînd în odaie, îl auzea mişcîndu-se încet, temîndu-se parcă să nu o trezească, îl auzea întrebînd-o cum se simte, dacă să nu-i aducă ba una, ba alta. îşi zicea că ar trebui să nu-i lase întrebările fără răspunsuri. Dar ce-ar fi putut să-i răspundă ? Că nu are nevoie de nimic decît de linişte, că ar vrea să nu o mai întrebe nimic, că nu-şi dorea nimic altceva decît să fie lăsată în pace ? Lăsată să se scufunde în pustiul rece din sufletul ei, să zacă acolo singură, pînă nu va mai auzi şi nu va mai simţi nimic ? Numai noaptea, după ce omul de lîngă ea, istovit de muncă şi de veghe, cădea într-un somn adine, numai -atunci îşi deschidea ochii, odihnindu-şi în pustiul orb al întunerecului din jur privirile obosite de chinul din-lăuntrul ei. într-o dimineaţă, către sfîrşitul săptămînii de cînd zăcea în pat, trezindu-se din somnul uşor care o furase către zori şi mijindu-şi pleoapele atinse de lumina soarelui, zări în faţa sa chipul lui Vasile. Bărbatul şedea pe un scaun, cu bărbia sprijinită în pumni, privind undeva departe prin fereastra deschisă. Obrazul îi era tras şi palid de parcă abia se sculase după o boală grea. O mare tristeţe îi gîrbovea spinarea şi-i alungea trăsăturile profilului. Vilma nu-şi luă multă vreme privirile de pe fi- «6 j.;ura lui, urmărindu-i atentă tăcerea. Dar cînd Vasile^ oftînd, se mişcă pe scaun, ea îşi coborî repede pleoapele şi se prefăcu adormită. în noaptea care urmă, se gîndi mult la el şi la nefericitul lor început de căsnicie. Nu, nu-1 ura pe Vasile. Dimpotrivă, îi era milă de el, de suferinţa lui, de bunătatea lui zadarnică, dar o milă rece, străină. Nu, el nu era cu nimic vinovat, după cum nici ea nu avea nici o vină că acceptase să-l ia de bărbat fără să-l iubească, crezînd că iubirea lui pentru ea şi încrederea ei în iubirea lui vor fi deajuns pentru temeiul vieţii lor împreună. S-a înşelat. Acum însă era prea tîrziu ca să mai1 poată schimba cele înfăptuite. Dacă nu voia să se facă de rî-sul lumii şi să-l doboare pe acest om cumsecade nu-i rămînea altceva decît să se împace încă o dată cu soarta ei posomorită. îşi simţea sufletul copleşit subt povara unei dureri grele ca o lespede rece. Lacrămi fierbinţii îi izvorau din ochi, prelingîndu-i-se pe tîmple, în pernă. Plînse mult, pînă către dimineaţă. Cînd se trezi, Vasile nu mai era în odaie. Ascultă o vreme liniştea din jur, încercînd să prindă un zgomot cît de uşor de paşi. Nu se auzea nimic, decît, din cînd în cînd, cîte un zvon depărtat de glasuri venind de pe uliţă sau poate din curţile vecine. Se dădu jos din pat, se spălă, primeni aşternutul, se îmbrăcă şi se apucă de treabă. Erau atîtea de făcut — de deretecat, de spălat, de şters şi de îndreptat — după o săptămînă de boală, încît nici nu-şi dădu sama cînd trecu vremea. Cît ce se însără, gustă ceva în fugă, pregăti cina pentru Vasile şi se băgă în pat, fără să mai aprindă lampa. Tocmai aţipea, cînd auzi uşa de la intrare. Paşii lui Vasile se apropiară de uşa dormitorului, clanţa scîrţîi, apăsată încet, cu grijă, alţi paşi, apropiaţi, şi o adiere rece. amestecată cu miros de tutun. Nu deschise ochii, nu se mişcă. Paşii se îndepărtară, clanţa uşii scîrţîi din nou, apoi, după o vreme, auzi, venind dinspre bucătărie, clinchetul fraged al unei linguriţe învîrtite într-o ceaşcă de porţelan. Se întoarse cu spatele spre patul vecin, hotă-rîtă să mai rămînă o noapte singură cu tristeţile ei, ce-i îngheţau sufletul. Şi adormi, părîndu-i-se că alunecă, în vis, pe un povîrniş cu capătul într-un vîrtej de neguri albe. A doua zi se sculă în zori, trecu în bucătărie, aprinse focul şi pregăti cafeaua. Apoi o aduse în dormitor. Vasile tocmai îşi punea haina, fiind gata de plecare. Vă--zînd-o cu tava în mînă, o privi mirat, surîse — un surîs «tingher — şi, apropiindu-se, o mîngîie stîngaci pe cap, sărutînd-o uşor pe frunte. — Cum te simţi ? întrebă eL, coborîndu-şi mîna pe umărul Vilmei şi vrînd parcă s-o cuprindă şi s-o adune lîngă sine. — Bine, răspunse ea, cu ochii la tavă, neoprindu-se din mers. — Ieri — continuă el, aşezîndu-se pe scaun —, ai de-xetecat toată casa. Nu trebuia să te osteneşti. De-abia "te-ai sculat din pat... Dacă aş fi ştiut ce ai de gînd, chemam pe cineva să te ajute. ■— După cum ai văzut, n-am avut nevoie de nici un ajutor. — Ba nu, era mai bine dacă te-ajuta cineva — răspunse Vasile cu seriozitate. — Dealtfel, am şi vorbit cu părinţii unei fete. O să-nceapă a veni de mîne. Aşa mi-a spus maică-ta să fac, şi cred că ea ştie ce spune. — Cine?! Mama?! se miră Vilma, şi adăogă, pe acelaşi ton, privind în jos, cu un surîs amar şi învîrtind linguriţa în ceaşca de cafea : — Ce ştie ea ?! — Zice că de-aceea ţi s-a făcut rău, că prea te-ai zdrobit cu pregătirile de nuntă, şi că, dacă vreau să nu se repete criza pe care ai avut-o, să-ţi aduc un ajutor. Vilma îşi ridică încet pleoapele şi se uită în ochii lui atentă şi gravă de parcă ar fi vrut să-i citească gîn-durile ; apoi, coborîndu-şi privirile, zise cu glas liniştit, dar accentuînd într-un fel ciudat cuvintele : — Bine, Vasile, bine... Dacă tu crezi că trăbă... La urma urmelor, e casa ta şi eşti liber să faci ce vreai şi cum vreai. Dar nu mi-ar plăcea să te-ngrijoreze prea mult sănătatea mea. Criza aceea a fost şi a trecut, şi alta mai mult nu va fi. Iar toate celelalte se vor petrece, de-acum înainte, după cuviinţă. Intr-adevăr, în scurt timp, traiul lor întră pe făgaşul căsniciilor aşa-zise normale, Vilma străduindu-se să nu 88 abată cîtuşi de puţin de la rînduielile observate în. casa părintească. Şi deşi cîteodată îşi dădea sama că ; ;rsturile şi cuvintele ei nu izvorau din inimă, nu renunţă la hotărîrea luată : de a se supune întrutotul obligaţiilor matrimoniale. La început nu i-a fost peste măsură de /’reu, pentru că Vasile o înconjura la tot pasul cu iubirea lui devotată şi ocrotitoare, care, deşi uneori o irita, fără să înţeleagă de ce, îi dăruia totodată un sentiment odihnitor de încredere în sine şi de putere morală. Astfel că, după cîteva luni, ajunse să se împace cu viaţa tihnită dusă alături de notar, la adăpost de grijile, de năcazurile şi de lipsurile care-i sîcîiau pe cei mai mulţi din jurul ei. Dar, cam la un an de la cununie, străduinţa zilnică de-a accepta supusă monotonia treburilor mărunte şi fără de sfîrşit ale gospodăriei, plicticoasele, pentru ea, subiecte de discuţie care îl interesau pe Vasile — războiul, rechiziţiile, morţii, răniţii, greutăţile familiilor văduvite de ajutorul bărbaţilor plecaţi pe front — şi, mai cu samă, efortul de a-şi înfrînge repulsia faţă de îmbrăţişările şi mîngîierile lui, începură s-o obosească şi s-o apese ca zidurile unei temniţe reci şi întunecoase. Cu cît această impresie pătrundea mai adînc în sufletul ei, cu atît mai puternic dorea să se elibereze, să izbucnească din bezna lor, ca o floare proaspăt înflorită, în strălucirea caldă a soarelui de primăvară ce se înstă-pînise peste tot jurul. Casa, gospodăria îi deveniră curînd povară, şi, adeseori, parcă încercînd să rupă cercul vrăjit al plictiselii zilnice, trîntea portiţa în urma ei şi o lua pe uliţă la deal. Nu se oprea din mers decît în fînaţele de pe creasta Măgurii Mici, în marginea de apus a satului. Acolo, se aşeza pe un trunchi de copac căzut şi rămî-nea nemişcată o vreme, cu privirile pierdute în zare, de-ai fi zis, văzînd-o, că aşteaptă pe cineva. Apoi se ridica încet, parcă ostenită de zadarnica aşteptare a cuiva care ar fi trebuit să vină dar nu mai sosea, şi pornea agale pe un drumeag umbrit de goruni bătrîni, ce se pierdea în pădurea din apropiere. Se-ntorcea către amiază, cu obrajii aprinşi de adierile reavăne ce-o învăluiau susu- rînd, purtînd în braţul stîng un snop de flori şi mlă-diţe înfrunzite. Intr-una din aceste plimbări, pe cînd tocmai se apleca să culeagă un fir de clocoţel, o pală de vînt rece îi smulse pălăria din cap şi-i învolbură scurt poalele rochiei. Se ridică brusc, înfiorată, şi privi în sus. Prin frunzarul despletit văzu cerul cenuşiu. îşi luă repede pălăria din iarbă, o puse pe cap, înnodîndu-i strîns, subt bărbie, panglicile mari, albastre, şi porni alergînd pe drumul de-ntoarcere. Dar de-abia făcu cîţiva paşi, că un tunet puternic se rostogoli, bolborosind, peste pădure. Simţi stropi reci pe piept şi pe umeri. Ploaia îi călca pe urme. Nu mai avea răgaz să ajungă pînă în sat. Trebuia să se adăpostească. Dar unde ? îşi aduse aminte că, în plimbările ei, văzuse, de mai multe ori„ un fel de colibă, şi că o dată se apropiase s-o privească mai de-aproape. Înaltă de un stat de om şi rotundă, era temeinic clădită, poate că de paznicii forestieri, dintr-o împletitură de crengi şi jipii, întărită cu pociumbi băr-duiţi, în jurul unui trunchi gros de gorun, rătezat şi cojit, care-i sprijinea, pe mijloc, acoperişul. Alergă într-acolo şi ajunse tocmai în clipa cînd ploaia începu să cadă răpăind. Istovită de-atîta fugă, îşi răzimă fruntea de trunchiul din mijloc, cuprinzîndu-1 cu braţele. Rămase aşa, nemişcată, o vreme, ou ochii închişi, trăgîndu-şi suflul şi ascultîndu-şi bătăile inimii, năvalnice, vibrînd surd în urechi. O rafală de ploaie se abătu asupra adăpostului, sfî-rîind şi şuierînd ca un fier încins aruncat în apă. Deschise ochii şi îşi întoarse privirile spre intrare. Afară, puhoiul se înteţise cu vîntul, şi tunetele bubuiau necontenit peste tot jurul. Un vîrtej tîrîş de frunze ude pătrunse prin deschizătura intrării, aducînd o undă de aer proaspăt în umbra colibei, mirosind, caldă, a toamnă şi a hambar încins. «Numai de n-ar trăzni...», îşi zise Vilma, mîngîincl cu palmele trunchiul, dulee la pipăit ca pielea. îi era teamă de trăznete. O teamă ciudată, care, înfiorînd-o, 90 ii crea totodată o puternică stare de nelinişte şi o in- l ensă senzaţie de descătuşare. — Numai de n-ar trăzni ! zise, simţind că o-neacă plînsul. Aproape în aceeaşi clipă, o lumină strălucitoare îi luă vederea, iar un tunet uriaş, ea o prăbuşire scrîşnită de stînci despicate în haos, îi înecă auzul. îngrozită, într-un suprem efort instinctiv de a se apăra, strînse aprig în braţe trunchiul copacului. O lavă fierbinte o cotropi, copleşindu-i simţurile şi toropindu-i puterile. Cînd se trezi din leşin, nu-şi dădu sama dintr-odată nici unde se află, nici ce i se întîmplase. Se uita uimită în jur. Auzi cîntece de pasări, foşnet de frunze. Incet-încet îşi aduse aminte. Va să zică scăpase ! Trăznetul acela puternic nu căzuse pe colibă. încercă să se ridice, dar nu reuşi. O moleşeală adîncă îi toropea pînă şi intenţia de a se mişca. Oare cît timp trecuse de cînd îşi pierduse cunoştinţa ? Nu cumva e foarte tîrziu ? întoarse capul şi privi spre intrare. Afară, în iarba udă, scînteiau pete de soare. O ameţeală dulce, ca o alunecare în somn, o învălui. închise ochii. «Numai de n-aş adormi...», îşi zise tresărind. Respiră adine de cîteva ori şi iarăşi se opinti să se ridice. De data aceasta izbuti. Ostenită, se răzimă cu spatele de trunchi şi rămase o vreme aşa, nemişcată, adunîndu-şi puterile. Apoi, cu paşi pipăiţi, ajunse în pragul colibei. Se sprijini de un uscior şi privi în jur. Peste tot, în iarbă, crengi şi ramuri rupte de furtună. La vreo douăzeci de paşi în faţa colibei, trunchiul unui gorun bătrîn zăcea despicat în două şi ars. După ce-1 privi o vreme înfiorîndu-se — acolo căzuse trăznetul care o îngrozise de moarte —, Vilma păşi pe potecă şi, ridieîndu-şi cu o mînă poalele rochiei, porni încet spre casă. Intrarea lui Andrei Vasilievici Petrov în casa lor întinsese o punte de sinceră apropiere între Vilma şi Vasile. Dar această punte avea ca scop doar năzuinţa amîndurora de a face tot ce puteau pentru ca ofiţerul 91 rus să nu se simtă stingher. Totuşi, cînd se mai sfă-tuiseră ei atît de intim asupra prînzului sau cinei de fiece zi, de pildă, decît acum, cînd îl aveau ca oaspete pe Andrei Petrov ? Cînd se mai bucurase Vilma atît de adînc de darurile pe care i le aducea Vasile şi cînd îi mai mulţumise ea atît de mişcată ca acum, cînd i-a adus rusului arma de vînătoare şi cărţile ? Dar, în vreme ce prezenţa străinului întindea o punte de apropiere sinceră între cei doi soţi, o alta, misterioasă, însă cu mult mai trainică, deşi mai gingaşă, pornea din sufletul Vilmei, ca un mănunchi de raze, spre Andrei Vasilievici. Prinsoarea făcută în absenţa lui Vasile a fost cea dintîi întruchipare a acestei năzuinţe de apropiere ce începuse să încolţească în inima Vilmei încă din clipa cînd îl auzise pe Andrei vorbindu-le prizonierilor ruşi. Deşi tînăr, Andrei Vasilievici Petrov nu era un bărbat naiv, care să nu priceapă, fie şi numai din cîteva manifestări, oricît de discrete, simţămintele şi intenţiile unei femei faţă de el. Aşa că, încă din primele zile ale ospeţiei lui în casa notarului, îşi dădu sama de simpatia Vilmei pentru el şi, în sinea lui, se bucură. Dar nu o luă în serios. «Aşa sînt toate femeile — îşi zise el. — Abia aşteaptă să întîlnească un bărbat necunoscut ca să-şi reverse asupra lui toată simpatia pe care uită să o acorde soţului sau prietenului vechi. în ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă. Ba chiar cu atît mai bine. O să-mi facă mai plăcută şederea aici.» Dar din ziua cînd făcuse prinsoarea cu Vilma, îşi schimbase părerea. Nu se mai simţea chiar atît de sigur pe sine. Vilma era vioaie şi veselă cum nu mai fusese pînă atunci. Vorbea mereu, povestind vrute şi nevrute, în-văluindu-1 în farmecul dulce al glasului ei şi-n hoho-tele-i de rîs cristalin. Andrei o privea surîzînd, dar fără s-o asculte, chinuit în sine de umbrele unui trecut îndepărtat, pe care vocea ei i le trezea, dar care nu reuşeau să se închege în imaginea unei amintiri. Dintr-o-dată însă, cînd Vilma, alintîndu-ser i-a rostit numele cu o vădită intenţie de a-1 pronunţa cît mai corect ruseşte, şi-a adus aminte. A simţit un junghi pînă-n adîncul inimii. 92 (.'laşul Vilmei sămăna cu al unei fete pe care o iubise iu adolescenţă şi care murise în braţele lui. Surîsul i s-a stins. O durere adîncă l-a copleşit. Vilma, fie că observase schimbarea, fie că nu o remarcase, a continuat să vorbească şi să rîdă, învîrtindu-se în jurul lui ca o pisică în jurul vrabiei cu o aripă ruptă. Iar cînd, înţelegîndu-se asupra prinsorii, i-a strîns mai tare decît s-ar fi cuvenit mîna în mînuţa ei albă, moale, de copilă, Andrei Petrov s-a înfiorat şi nu s-a putut stă-pîni să nu o privească adînc în ochi. Lumina ochilor ei, pînă atunci jucăuşă, a pîlpîit o clipă şi a reînviat pătimaşă, scăpărînd o scînteie a cărei strălucire Andrei a înţeles-o întocmai. In aceeaşi secundă, căruţa care îl aducea pe Vasile de la oraş se oprise la poartă. Din ziua aceea atitudinea Vilmei faţă de oaspetele lor s-a schimbat cu desăvîrşire. Privirile ei deveniră tandre, obişnuita ei paliditate dispăru. Înflorea în fiecare zi, devenind mai frumoasă. Rîsul ei trecea ca o undă de lumină prin sufletele celor doi bărbaţi. Numai că Vasile, cu fiecare izbucnire de voioşie a Vilmei, înţelegea mai bine încotro se-ndreaptă iubita lui soţie. Ar fi putut să-ncerce să-i stăvilească îndepărtarea de el şi apropierea de Andrei Petrov. Avea acest drept şi era conştient de el. Dar totodată ştia că-1 pierduse încă de la începutul căsniciei, de vreme ce Vilma nu-1 iubise şi nu-1 iubea. «Şi dacă totuşi m-aş opune acestei apropieri — se întreba Vasile —, cui ar folosi o asemenea opoziţie ? Mie ? Nicidecum ! Vilmei ? Cu atît mai puţin ! Căsniciei noastre ? Bineînţăles că nu, căci o căsnicie neîntemeiată pe iubirea reciprocă a soţilor nu este altceva decît un lung proces de divorţ cu sentinţa de despărţire mereu amînată. Deci unica potecă pe care pot ieşi din impas şi totodată pot să-i dau Vilmei libertatea de a se bucura de viaţă, aşa cum e drept şi cum am hotărît, este să mă supun întrutotul adevărului. Aşa am făcut atunci cînd n-am vrut să slu- 93 jesc în altar pentru că nu credeam în taina leturghiei, aşa voi face şi acum, despărţindu-mă», îşi încheia el gîndurile. Dar deşi îşi dădea sama că aceasta era singura dezlegare potrivită, amina mereu să o comunice Vilmei şi soacră-sii, simţind, că, despărţindu-se, îşi va smulge însuşi rădăcinile vieţii. Căci, împotriva tuturor legilor minţii, o iubea pe Vilma, şi încă din ce în ce mai mult. Andrei Vasilievici Petrov, după acel moment de rătăcire din care îl trezise sosirea lui Vasile cu darurile contelui, reveni la atitudinea lui anterioară, purtîndu-se cu cea mai mare cuviinţă şi făcîndu-se că nu observă schimbarea din comportamentul Vilmei. îşi suprave-ghia cu atenţie cuvintele, surâsurile, gesturile, privirile, hotărît să nu facă nici o concesie neliniştei ce-i creştea în suflet subt ploaia de lumină pe care o revărsa asu-pră-i iubirea Vilmei. El înţelesese cît de mult o iubeşte Vasile ipe soţia lui, şi conştiinţa îi poruncea să nu-şi îngăduie nici o slăbiciune ce ar putea răni sufletul acestui om bun care îl primise cu braţele deschise în casa lui. «Voi accepta simpatia ei nevinovată — îşi zicea Andrei —, dar nu voi face nici un pas mai departe, nu mă voi lăsa tîrît într-o aventură de dragoste cu această femeie delicată şi drăguţă, e drept, dar care, pătimaşă fiind, poate că s-ar fi purtat la fel cu orice alt ofiţer i-ar fi trecut pragul. Aşa sînt femeile acum, în timp de război. Toate sînt aşa. Nesiguranţa vieţii, aşteptarea, primejdiile zilnice, ştirile de pe front, sau Dumnezeu ştie ce le-a scos din fire, creîndu-le o stare de nervozitate de care însele nu sînt vinovate.» Vasile Grecu remarcă purtarea corectă a lui Andrei, şi în adîncul sufletului său îl respecta şi-l admira pe contele rus pentru atitudinea lui într-adevăr nobilă. Dar simţea că, pînă la urmă, iubirea pătimaşă a Vilmei, aţîţată tocmai de această rezistenţă, va birui. Şi un pustiu de gheaţă îi umplea inima. 94 XI Pe la mijlocul lui iulie sosiră şi ceilalţi prizonieri ruşi. Fură împărţiţi, ca şi primii, la cele două moşii din Cozla şi la aîte trei mai depărtate. Cum cei rămaşi în sat roboteau mereu prin curţile boiereşti, unde aveau veşnic cîte ceva de făcut, oamenii nu-i vedeau decît duminica, la liturghie, şi numai pe aceia care cîntau la biserică. Dar, la puţină vreme după seceriş, începură .să apară, cîncl ici, cînd colo, pe uliţi, îndemnând boii şi mergând pe lîngă carăle încărcate care aduceau sacii sătui la grînarele conţilor. Cauza înmulţirii lor în sat era chemarea la oaste, în toiul secerişului, a tuturor slugilor boiereşti între treizeci şi şaizeci de ani şi a încă vreo -treizeci de români. Părintele Mihuleţ îi spovedi şi-i împărtăşi înainte de plecare, cum făcuse cu atîtea rînduri de oameni. Dar, văzînd că satul aproape se deşertase de bărbaţi, nu-1 mai părăsea gîndul rău că stăpînirea chezaro-crăiască tocmai de-aceea adusese prizonierii în Cozla, ca să-i poată trimite la măcel pe toţi bărbaţii în putere şi astfel să stârpească sămînţa românilor. întărit în acest gînd şi de neaşteptata înrolare a ginerelui său, Petru, părintele începu să creadă că tartorul tuturor acestor potriveli era, în satul lor, Ponori, administratorul. Mai ales că, de cînd îi găzduia pe cei doi ofiţeri, acesta se dădea mare şi tare în comună. Părea că .mai crescuse pe cal şi, spre mirarea cozlenilor, de unde pînă atunci vorbea cu ei româneşte, începu să se facă a nu mai şti decît ungureşte. Dar, cum se zice, în realitate dracul nu era chiar atît de negru pe cît îl vedea popa românesc. Adevărul era că Ponori, căzut subt influenţa celor doi ofiţeri, îşi pierduse şi bruma de cumpăt ce-o mai avea. La curte, benchetuiala nu mai contenea. Orice reprezentant al împărăţiei austro-ungureşti, de la pretor şi prim-pretor, care se abăteau din cînd în cînd prin sat, şi pînă la executorul de dări sau la cel din urmă jandarm, era primit cu mare tămbălău şi ospătat boiereşte. Administratorul părea că s-a deşteptat dintr-un somn greu şi îndelungat. Ani de zile crezuse că nu are altă menire pe pămînt de cît să îngrijească de moşiile conţilor, să 95 sporească averea lor şi, bineînţeles, averea lui. Ba, dacă e spunem tot adevărul, mai mult averea lui decît averea lor. Acum, dintr-odată, fie din cauza tovărăşiei zilnice cu cei doi ofiţeri, care, în ochii lui, reprezentau autoritatea supremă a Statului, fie din pricina beţiilor necurmate cu aceşti reprezentanţi ai Statului, începuse să i se năzară că şi el ar fi un fel de stîlp al împărăţiei, şi că menirea lui, aici, în Cozla, printre români, era de a reprezenta, la rîndu-i, zbierînd şi înjurînd pe ungureşte, guvernul de la Viena. Din cele două cauze, parcă tot mai de crezut era a doua, căci, de cum însăra, începea în curtea boierească o petrecanie zgomotoasă nevoie mare, ce nu se spărgea pînă în zori. Cîntecele ofiţerului celui tînăr erau urmate de altele, zise de glasurile mai subţiri ale cumnatelor şi soţiei administratorului. El secunda pe toată lumea cu vocea lui groasă, de bondar. In răstimpuri, zbierau cu toţii în cor. Hărmălaia lor trezea toţi cînii satului, care începeau să urle în liniştea adîncă a nopţii de vară. Locuinţa administratorului se schimbase şi într-altfel într-un cuib de petrecanii. Căpitanul, cînd vinul i se suia la cap, făcea ochi dulci celor două fete. El o plăcea mai mult pe cea mai mare, pe Şary : era mai grasă şi mai albă. Dar, de la o vreme, ameţit de vin, cu privirile împăinjenite, nu-şi mai dădea sama care-i Şary şi care Ocsi, şi le făcea ochi dulci amîndurora. Sublocotenentul, cînd le prindea pe la colţuri şi pe culoare, le săruta pe rînd, dar, ipocrit, de faţă cu Ponori şi cu nevasta acestuia, se purta cuviincios. Numai în timpul petrecerilor, cînd se-ntrecea cu băutura, le făcea curte pe subt masă, cu piciorul, stînd cînd lîngă una, cînd lîngă cealaltă ; dar totdeauna cu grijă să nu-1 observe cineva şi mai ales aceea din fete care nu era la rînd. Doamna Ponori, căreia nu-i plăcea obiceiul soţului său de a bea la circiumă cu cine se nimerea, era încîn-tată de aceste petreceri. Ele îl mai adunaseră pe Ponori de pe drumuri. Dar nu numai pentru atîta. Fiind o femeie veselă, ce iubea viaţa zgomotoasă, îşi dorea de mult o societate, îşi dorea să fie gazdă primitoare, nu numai nevasta administratorului, şi îşi mai dorea, de- 96 mult, încă din prima tinereţe, petreceri cu lăutari şi ( iardaş. Acuma le avea. Şi era bucuroasă de ele. E ade-vărat că o cam irita năravul căpitanului de-a arunca (K'hiade neruşinate, la beţie, celor două surori ale sale mai mici, dar nu făcea mare caz, zieîndu-şi că, la urma urmelor, cine ştie de unde poate răsări norocul fetelor. Zestre bună aveau, slavă Domnului ! Dar cel mai încîntat dintre toţi era, de bună samă, Ponori însuşi. încîntat de societatea celor doi ofiţeri chezaro-crăieşti, încîntat că avea prilej necurmat de băutură şi, îndeosebi, că, datorită prizonierilor, cîştiga înzecit decît pînă la venirea lor. Ruşii munceau temeinic, întins, ca nişte vite de jug, plătindu-şi cu vîrf şi îndesat mîncarea pe care le-o pregăteau femeile de la cele două curţi boiereşti. Cozlenii se împrieteniră degrabă cu ei. Duminicile, mai ales, îi puteai vedea pe unii şezînd pe la portiţe, în rînd cu sătenii, care-i îmbiau eu mîncare, cu tutun, şi chiar cu un pahar, două de rachiu. Cîte un bărbos ţinea pe genunchi un copilaş, îl alinta, îi netezea părul şi-i punea o mulţime de întrebări în limba lui ciudată. Copilul rîdea, femeile, bătrînii zîmbeau. Şi zîmbea şi bărbosul, mulţumit de omenia românilor. — Nu-s oameni răi, săracii ! — Sînt blînzi ca oile ! — Păcat că nu ne înţeleg limba ! Cîte lucruri nu i-am putea întreba de prin ţara lor, pe unde se vor fi aflînd ai noştri... Duminicile şi-n faptul sării, după ce satul se liniştea, prizonierii se amestecau tot mai mult printre cozleni. Cîte-un glas de ici, cîte-un glas de colo începea să cînte. Parc-ar fi fost nişte semnale. îndată se adunau mai mulţi şi cîntau în cor, pe patru voci, cîntece nemaipomenit de frumoase, pline de-o jale profundă, de patimă, cu întorsături calde. Ascultîndu-le, cozlenii se simţeau pătrunşi de un fel de sfială, ca-n faţa unei taine adinei, şi sufletele lor se umpleau de milă şi de respect pentru oamenii aceştia voinici şi fără de noroc, gîndindu-se că desigur 97 despre ţara lor depărtată îşi aduc aminte cînd se piere în cîntecele acestea înlăcrămate. După cîntece, cînd osteneau, prizonierii se aşezau pe jos, pe iarbă, şi, după ce rămîneau muţi o vreme, de parcă sufletele lor ar fi fost plecate cine ştie pe unde, începeau între ei o discuţie fără de sfîrşit. Cîte unul vorbea mai mult, în tăcerea celorlalţi, de părea că-i popă şi că ţine cazanii în biserică. Nesfîrşite cazanii ! Şi cînd acela termina, reîncepeau ciorovăiala, şi ceasuri întregi nu o mai sfîrşeau, de se mirau oamenii cum de puteau vorbi atîta. Dar ceea ce îi mira mai mult pe săteni era că, din liniştiţi cum fuseseră înainte, cînd cîn-taseră sau cînd ascultaseră cazania, pe-atît de mult se aprindeau în discuţie, fluturîndu-şi bărbile mari, dînc din braţe şi fulgerînd din priviri. Cozlenii făceau roată în . jurul lor şi ascultau în linişte, atenţi. Dar ce puteau înţelege ei ? •— De bună samă că vorbesc tot de lucruri mari, pentru care se ceartă de obicei oamenii — zise într-un rînd o femeie. — Că dacă şi-ar aminti de satele lor, de familii, nu s-ar mînia aşa de rău, de gîndeşti că stau să sară unul asupra celuilalt. ■— Despre ce lucruri mari pot vorbi ? întrebă cineva. — Iacă, de pildă, despre ţar — răspunse un moşneag sfătos. — Eu l-am întrebat pe unu care-a stat într-o sară la noi la portiţă dacă ştie ceva despre căderea ţarului şi despre schimbările din ţara lui. •— Ei, l-ai întrebat ! — zise moş Damian, care se nimerise şi el pe-acolo. — Parcă dumneata ştii ruseşte ! ■— Nu ştiu ruseşte, dar uite că l-am întrebat ! — răspunse moşneagul cel sfătos. — Am zis euvîntul ţar şi am făcut ia aşa — zise moşul, închipuind cu braţele o izbitură pe pămînt — şi i-am arătat încolo, spre răsărit, unde-i ţara lui. — Şi ce ţi-a răspuns ? întrebă un altul, cu mai multă credinţă în înţelesul semnelor. — A făcut şi el cu mînile aşa un sămn — şi moşneagul închipui semnul făcut de rus —, ca cum ai răteza cu o săcure un cap. — Ciudaţi oameni ! se miră cineva. 98 — Ciudaţi şi de neînţăles ! Uneori crezi că poţi despica butuci pe ei, şi alteori sar la ceartă din nimica toată. — Da’ de unde vor fi auzit ei de căderea ţarului, măi oameni buni ? — se-amestecă iarăşi în vorbă moş Damian —, că eu ştiu că nu le-am vestit-o, limba noastră nu o cunosc, şi nici pe-a ungurilor, gazete nu cetesc şi, spunea unul, au trecut doi ani de cînd sînt prizonieri. — De unde ? Da’ noi de unde-am ştiut că se porneşte războiul ? Nu vorbea satu-ntreg, înainte cu săptămîni ? — Adevărat ! Şi tot aşa a venit şi vestea cu înfrîn-gerea oştilor crăieşti, deşi jandarmii păzeau să nu sufle cineva vreo vorbă. — Da’ cu intrarea României ? N-am ştiut noi, aici, încă din dimineaţa zilei de Sîntă Mărie ? Cum a venit vestea clin depărtări ? Oamenii ar fi dorit să ştie mai multe, de-o pildă, dacă le părea bine ruşilor, au ba, de căderea ţarului. Dar prizonierii îi priveau lung şi nu răspundeau. Fie că nu înţelegeau, fie că se făceau că nu înţeleg. Sau, poate ■— cine ştie ? —, nu voiau să vorbească despre treburile lor de-acasă cu nişte oameni care, deşi cumsecade, erau, totuşi, străini. După vreo şase săptămîni de cînd sosiseră în Cozla, unii prizonieri, mai ales din aceia care lucrau la curţile boiereşti din sat, începură să priceapă cîteva vorbe româneşti, şi românii aflară că, în Galiţia, au început din nou luptele, că ruşii atacă, şi că mari bătălii se dau şi în România. Mai aflară că, în Rusia, ţarul, cu tot neamul lui, şi-a pierdut urma, că nu mai poartă el conducerea trebilor şi că în curînd se va pune capăt războiului. Ruşii vor întră din nou în împărăţia chezaro-cră-iască, vor ajunge pînă la Budapesta, apoi pînă la Viena, şi atunci se va încheia pacea. Mai aflară că în Rusia moşiile boiereşti vor fi împărţite ţăranilor, că oştenii de-abia aşteaptă să se isprăvească războiul ca să se întoarcă acasă şi să-şi ia în primire pămînturile. Fierberea în rîndurile prizonierilor era acum mai mare ca niciodată. Erau mai vioi, mai sprinteni, tristeţea 99 le dispăruse din priviri. Mereu se adunau grupuri-grupuri şi începeau discuţiile acelea nesfîrşite, de uitau să se mai ia de lucru. Ori, dacă se apucau de lucru, cum grupul era gata format, deîndată porneau discuţiile. Soldaţii din gardă năvăleau adeseori pe uliţe, cu armele în mîni şi împrăştiau adunările. Dar, oricît se străduiau soldaţii, nu puteau împrăştia toate grupurile, pentru că ei erau puţini, iar ruşii mulţi şi răspîndiţi pe marile depărtări ale moşiilor. De la o vreme, fierberea întră şi-n rîndurile cozlenilor. Ştirile despre noile lupte din România, despre victoriile ruşilor în Galiţia începură să le deie noi nădejdi. — Poate-i aduce Dumnezeu ! ■— Ce-ar fi să tragem clopotele ? Aşa, fără poruncă de la nimeni. Numai să-i speriem puţin pe cei de la curte, că ei trăbă să ştie de bătălia din Galiţia. Vorbele zburau de la o casă la alta, şi cită vreme ţinu înfrigurarea ruşilor, nici românii nu-şi prea bătură capul cu trebile lor. Dar, după vreo două săptămîni, prizonierii se liniştiră şi se apucară iarăşi de muncă, spre bucuria lui Ponori, care, cît ţinuse neliniştea ruşilor, socotind cîţi bani pierdea din cauza lor, umbla călare de colo pînă colo, înjurînd şi blestemînd mereu şi trimiţîndu-i pe soldaţii din gardă să le spargă adunările şi să-i ţie din scurt. XII Un bun prilej de-ai asmuţi pe soldaţii din gardă împotriva prizonierilor îl dădu, într-una din zilele acelea, moş Damian, pîrgarul satului. Era în a şasea duminică în care ruşii cîntau la sfinta liturghie. Femeile, bătrînii, încă după întîia duminică, vorbeau mereu despre frumuseţea cîntărilor corului rusesc. — Nici la vlădicie nu cîntă aşa ! — îţi vine să crezi că-n trupurile lor mari se-as-cund arhangheli, şi că aceia cîntă, nu nişte oameni ca şi noi. 100 — Şi uite că popa nost’ se-nţălege cu ei ! Mare minune ! De unde ştie sfinţia-sa cînd să-nceapă «Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm» ? — Dar ei cum de-nţăleg cînd trăbă să răspundă ? — Şi nu-i de mirare că noi nu pricepem vorbele, da’ cîntarea totuşi o pricepem ? Ştim cînd e «Unul născut», cînd e «Carii pe heruvimi», cînd e «Cuvine-se cu adevărat». Cum se poate una ca asta ? Cozlenii se întrebau aşa şi se minunau, avînd mereu în urechi şi în suflete dulceaţa nespusă a cîntărilor bisericeşti intonate de corul prizonierilor. Cu această dulceaţă în suflet, ameţită parcă de ea, se întorsese de la prima liturghie şi lelea Marina, nevasta lui moş Damian. De dimineaţă se zvonise că ar fi să cînte ruşii, dar cei mai mulţi nu crezuseră. Cum să cînte dacă nu ştiu româneşte şi nu se pot înţelege cu popa ? Marina nu crezuse nici ea că vor cînta, dar voise să se folosească de zvon ca să-l ducă pe pîrgar la biserică. De ani de zile bătrînul nu mai călcase pragul lăcaşului dumnezeiesc, şi ca mîne-poimîne se va-ntîlni cu sfinţii, şi-atunci ce-o să le spuie ? Că a stat şi în sfînta duminică la circiumă ? îi pusese deci de-cu-sară hainele de sărbătoare lîngă pat. Dar, dimineaţă, moşul nu se lăsă ademenit. Le văzu, zîmbi pe subt mustaţă şi îşi primeni numai cămaşa. Ieşind la portiţă, îşi umplu pipa şi începu să colbăiască. •— Da’ n-ai văzut, omule, hainele toate ? îl întrebă Marina, venind repede după el la portiţă. — Ba, le-am văzut! — Şi de ce nu le-ai îmbrăcat ? — Da’ ce, sînt Pastile ? Să-mi ieu pieptarul pe căldura asta ? — Să vii la biserică, păgînule ! Or să cînte azi ruşii ! — Cîntă dracu ! — Ptiu ! Ucigă-te cel-din-pietre ! -— făcu lelea Marina, scuipîndu-şi în sîn. — Da’ tu nu te temi de Dumnezeu să vorbeşti aşa ? — De ce să mă tem ? Că tu te-apuci să vorbeşti prostii ? Cum să cînte ruşii în biserică, tu muiere, cum ? 101 Nu-i vezi, săracii de ei, că nu ştiu zice decît hleba şi nema ? Femeia întră în casă, se găti de biserică şi, ieşind pe portiţă, începu să-l tragă de mînecă. — Hai, nu mai sta, că-i tîrziu, zise ea. Moş Damian se sculă oţărît, se scutură de scaiul lui de muiere şi porni spre crîşmă. — Of, că nu te mai satură Dumnezeu odată, păgî-nule ! suspină ea şi porni, amărîtă, spre casa Domnului. Ruşii cîntară atunci întîia oară în biserică. Cînd sosi acasă, lelea Marina îl găsi pe moş Damian în păcel, lingă părete. — N-ai fost, păginule, nu m-ai ascultat •—- începu bătrîna, şi n-ai gustat dulceaţa cerească. —■ Dă-mi pace, femeie, nu-mi amărî zilele ! Ştiu, am auzit. Şi moşneagul se întoarse, întunecat, cu faţa la părete. A doua duminică ar fi vrut să meargă şi el la biserică, să-i audă, dar nu apucă, pentru că în zorii zilei îi pică o rudenie care nu locuia în sat, ci la hotar, cîţiva kilometri depărtare. Deci, în loc de biserică, ajunseră la crîşma mărgineanului, de unde bătrîna, oricît se chinui, nu-i putu urni. Dar în celelalte duminici moş Damian nu mai scăpă prilejul de-ai auzi. Şi de fiecare dată clătina de fericire din cap, iar ochii i se înlăcrămau. Intr-a şasea duminică, moş Damian ieşi de la biserică hotărît să facă ceea ce mai de mult îşi pusese. în gînd.. — Dacă nici o astfel de cîntare nu-i vrednică de-un adălmaş — zise el, murmurînd de unul singur, în drum spre circiuma mărgineanului —, atunci ce mai poate fi, în lumea asta, vrednic de adălmaş ? Nu se împăcase nici pînă acum în sufletul lui că: atunci, la sosirea prizonierilor, nu-1 lăsaseră soldaţii din gardă să-i omenească pe’ oamenii aceia năcăjiţi şi osteniţi de drum. Cum era cu capul limpede, înţelese, socotind în minte, că banii pe care-i are el nu-s destui pentru atiţia inşi eîţi cîntaseră în biserică. Vreme de trei ceasuri colindă pe la cei mai bogaţi din saţ. Văzîndu-1, ieşind pe-o 102 portiţă şi întrînd pe alta, mulţi se-ngrijorară : Oare ce porunci noi ne mai împarte pîrgarul ? Cînd crezu că a strîns destui bani, moş Damian se duse aţă la crîşmă să puie la cale adălmaşul. Moşul ştia că-n cîrciumă nu-i lasă patrulele să între. De-aceea se gîndi, se socoti, şi, pînă la urmă, găsi ceea ce căuta. în curtea celei de a treia case boiereşti din sat, acum proprietate a Statului, erau stivuite vreo zece trunchiuri de stejar, pe care le aduseseră pentru nişte reparaţii şi le lăsaseră să se usuce. în spatele lor, pînă-n zidul curţii, locul era înecat de bălării mari şi de tufe dese de soc. Acolo se adunau grupuri mai mari de ruşi, fie ca să discute între ei, fie ea să cînte. Printre aceştia din urmă erau şi din aceia care-1 ridicaseră pe moş Damian, în atî-tea duminici, pînă în al nouălea cer. Acolo deci trebuia ascunsă băutura. Moş Damian potrivi atît de bine lucrurile, încît, după ce veniră ruşii şi el le descoperi taina, aceştia izbucniră în hohote de rîs atît de puternice, încît coridoarele casei boiereşti răsunară ca de tunet. La început se înfruptară numai vreo douăzeci de ruşi, apoi mai veniră vreo zece, apoi şi alţii, mai mulţi, aduşi de zvonul băuturii. Cîntaseră toţi în biserică ? Dumnezeu ştia ! Moşului nu-i păsa de cîntaseră sau nu. El era îngrijorat că, de vor veni şi mai mulţi, nu le va ajunge băutura. Dar alţii nu mai veniră. Stăteau de poveşti cu oamenii, pe la portiţe sau pe uliţele satului. De cîte ori se întorcea cîte unul din ascunziş şi se apropia de moşneag, care stătea şi el de vorbă în piaţă, îi zîmbea şi-i zicea : — Haraşo ! Bun Damian ! Bun ! După ce se perindară a treia, a patra oară, începură discuţii înfocate, dar fiecare trăgea totodată cu ochiul să vadă de nu zăboveşte prea mult cu clondirul la gură cel ce era la rînd. Larma se făcea tot mai puternică, ochii începură să se tulbure. La un moment dat se auziră cîntece, dar acum nu mai erau armonioase, ci mai mult sălbatece şi pătimaşe. Deodată, doi din ei se repeziră şi-l traseră pe un al treilea, de cizme, din bălării. Era un prizonier cu barba de culoare aprinsă, ca blana de vulpe în lumina soa- 103 relui, slab, lung, cu obrajii căzuţi. Păcatul lui era că, pe cînd ceilalţi cîntau, el, cum îi venise rîndul la băutură, se lăsase pe burtă, în bălării, pusese la gură o sticlă pîntecoasă, îmbrăcată-n nuiele, şi supsese din ea ca un şarpe care ar fi dat de lapte. Cînd l-au prins, era prea tîrziu. Sticla era goală. La cîteva clipe după ce l-au scos din bălării şi l-au pus pe picioare, eliminîn-du-1 astfel dintre ei, ca pe un călcător de rînduială ce se dovedise, acela începu să se clatine şi se prăvăli cît era de lung. Pilda lui ar fi putut să-i dezguste. Nu i-a dezgustat. Dimpotrivă, i-a atras şi pe alţii. Cîţi putură scăpa de sub supraveghierea tovarăşilor, sugeau acum cu sete din rachiul tare, aproape numai spirt. Moş Damian, care, socotindu-se gazdă, se întorsese între oaspeţii săi, era mîndru de isprava lui. — Beutură odată, nu liurcă ! zicea el, bătîndu-i pe umeri şi uitîndu-se cu satisfacţie la cei prăvăliţi sau la aceia, tot mai mulţi, care, clătinîndu-se pe picioare, jucau, urlau, făceau gesturile dezrădăcinate. Cîntecele începură să se-ncurce. Larma să crească. Vreo cîţiva se luară la ceartă, se prinseră de piept. Cînd îi văzu pe aceştia, moş Damian se înduioşă. — Săracii de ei — zise el —, nu mai sînt dedaţi cu beutura, de-aceea-i trăzneşte-aşa de-n grabă. Curînd prizonierii nu mai făcură nici o taină din cheful lor. Scoaseră sticlele din bălării — mai erau patru de toate, pîntecoase şi îngrădite-n nuiele — şi-n-cepură să-nchine vîrtos. Moş Damian, ca gazdă ce se afla, trebui să guste şi el mereu. Două se isprăviră-n grabă. Una, după ce o goliră, fu învîrtită peste cap de o namilă de muscal cu pieptul păros şi aruncată pînă-n mijlocul drumului. Pentru a doua se iscă o ceartă violentă, nimeni din cei de faţă neştiind cine a golit-o atît de repede. Larma şi strigătele creşteau. Veniră şi alţi prizonieri, din alte grupuri, să guste şi ei cîte o gură. Dar cei cu vechime se împotriviră amarnic. în curînd nu mai rămase în sticle nici un strop de leac, şi cei care se mai ţineau pe picioare se încăierară cu nou-ve-niţii. Nu trecu mult, şi beţia izbucni fioroasă, cum nu mai văzuseră cozlenii şi nici nu-şi închipuiseră că 104 poate fi o beţie. O namilă de om cît doi, cu un cap mare şi stufos, de berbec, se aruncă, împungaci, cu Ijliivăţina în zidul curţii domneşti, de parc-ar fi vrut ■..i-l spargă ; altul, trîntit la pămînt, tîrîndu-şi barba prin ţărînă, plîngea şi se ruga de un vecin să-l înjunghie cu cuţitul ; al treilea bătea mătănii, se închina şi clătina din cap de parcă încerca să dezlege o taină şi nu reuşea ; al patrulea se băgase subt unul din trunchiurile de stejar şi cînta de-acolo popeşte ; unii se tîrau in patru labe, de parc-ar fi căutat să iasă dintr-o în- grăditură şi nu reuşeau ; alţii se îmbrăţişau, ameste-cîndu-şi bărbile şi lacrămile ; iar pe deasupra celor căzuţi la pămînt, stăpînea mînia dezlănţuită a celor ce se mai ţineau pe picioare. La început, cozlenii, adunaţi de pe toate uliţele satului, îi priviră îngroziţi, făcîndu-şi cruce şi neînţele-gînd ce i-a apucat, ce i-a putut schimba atît de cumplit. De ce se bat ? De ce plîng ? Ursul acela de om de ce stă călare pe zidul curţii şi tot închină din cap, cum fac caii de căldură ? Dar cei doi gligani bălani, de ce se ţin de mînă şi se leagănă cînd la dreapta, cînd la stînga ? Doamne fereşte ! Au băut ! S-au îmbătat ! Bine, se mai îmbată creştinul, dintr-un năcaz, dintr-o bucurie. Dar nu dă nebunia peste om dintr-o gură de rachiu ! Larma crescînd peste satul întreg, pătrunse şi-n casa administratorului, unde gazde şi oaspeţi tocmai închinau un pahar de palincă înainte de-a se aşeza la masă. Sublocotenetul sări de pe scaun ca muşcat de şarpe şi ţîşni pe uşă. — Ce este ? Ce s-a întîmplat ? întrebă căpitanul, cu limba legată. El apucase să se cinstească încă de dimineaţă, stînd de vorbă cu Ponori despre mersul războiului, şi acum era gata, făcut. — Se pare că se bat dobitoacele acelea de muscali, răspunse Ponori, şi, aruncîndu-şi arma în spate, ieşi ţanţoş după sublocotenent. Se auziră semnale, ordine. Patrulele de pază se adunară în grabă. 105 — Să daţi fără milă ! Să daţi să stingeţi ! strigă Ponori, cu ochii holbaţi, ca scos din fire. — Domnule Ponori — îl întrerupse rece sublocotenentul, ridicînd puţin glasul pentru a se face auzit şi ascultat fără zăbavă —, domnule Ponori, dumneata ve-zi-ţi de trebile domniei-tale şi lasă grija armatei pe spatele noastre. Ruşii sînt prizonieri de război, nu tîl-hari, domnule administrator. Şi, întorcîndu-se spre soldaţi, le dădu cîteva ordine scurte. Oştenii porniră în pas alergător, cu puştile în mînă. Din fugă, puseră baionetele la arme. Dar toate pregătirile de asalt ale soldaţilor se dovediră zadarnice. Cei mai mulţi din prizonierii care băuseră zăceau la pămînt, fie dormind adine, fie în neputinţă de a se mişca. Unii, care mai puteau vorbi, îşi dezgoleau piepturile păroase, gemînd în limba lor : — împuşcă, batiuşka, ucide ! — Bieţii oameni ! — ziceau cozlenii, adunaţi roată în jurul locului. — Tare trăbă să fie ei năcăjiţi, dacă la beţie cer să fie ucişi ! Soldaţii se străduiră să-i ridice în picioare, stropin-du-i cu apă rece, abureîndu-i. Zadarnic ! în cele din urmă, se hotărîră să-i lase acolo pînă dimineaţă. Gemetele şi urletele prizonierilor beţi se mai auziră o vreme. Apoi satul se linişti. Atunci, moş Damian ieşi din bălării, dintre tufele de soc, cu sticlele goale în mini. Se uită la cei întinşi pe jos şi, trecînd printre trupuri, zise, clătinînd din cap : — Bine, măi fîrtaţi, aşa sînteţi voi de slabi la fire ? Cîte kilograme aţi băut ? Numărîndu-vă, nu vine nici cîte o jumătate de cap de om. Acuma, se poate că unii din voi să se fi lăcomit şi să fi supt prosteşte. Da’ de-o jumătate de rachiu cine se-mbată ? Nici măcar o muiere mai în vîrtute ! Ei, săracilor ! N-aţi mai băut de mult, asta e ! Unul din prizonieri se ridică în genunchi şi, după ce pocni din degete, începu să se închine. 106 — Ce pozne-s astea, bre tovarăşe ? — întrebă moş Damian, crezînd că rusul trebuie să-l înţeleagă de vreme < e rostise cele două cuvinte din urmă. — De ce nu poţi avea pace ? Ce te arde ? La ce te gîndeşti ? Dar muscalul nu-1 auzi şi îşi văzu de închipuirile lui, iar moşul, cătrănit rău, porni să ducă sticlele la crîşma mărgineanului. «Oameni buni or fi ei, nu zic ba. Dar nu-i duh în ei nici cît într-o muiere !», îşi zise moş Damian pe drum. Şi se gîndi la superioritatea lui : «Cît pot bea eu pînă să-mi vină să cînt ? Şi, cîntînd, cît mai pot eu încă ;să beau ? Şi dacă întrec măsura, ce, mă iau la ceartă cu cineva ? Sau mă apuc să plîng ? Doamne fereşte ! Mă culc şi dorm buştean. De plîns plînge baba, că ea se supără, da-i trece şi ei, cum îmi trece şi mie beţia. Pe cînd ăştia, dacă se-mbată, cîte minuni nu sînt în stare să facă ? Din neclintiţi şi muţi, ajung să urle şi să sară pe păreţi. Hm ! Oameni ciudaţi ! Dar de cîntat, n-am ce zice, cîntă cum n-am mai auzit şi nici n-am mai pomenit !» Cu acest gînd întră în crîşmă şi dădu în primire mărgineanului primul transport de sticle. Mitruţ era îngrijorat. — Eu nu ştiu şi n-am ştiut nimic, moş Damiene ! — Vezi bine că nu ! — Dumneata ai cumpărat rachiul şi l-ai dus ca să vă omeniţi. — Bine, bine, Mitre ! Da’ de ce tremuri aşa ? zise moş Damian, surîzînd batjocoritor. — Da’ nu tremur deloc ! Insă, la o adică, aş vrea să jurăm amîndoi pe acelaşi înţăles. •— Bine, Mitre, eu am făcut-o, eu răspund ! Tu să n-ai nici-o grijă dinspre partea asta. Dă-mi mai bine un păhărel, că-n astea-i vînt, zise el, arătînd sticlele. După fiecare transport de sticle goale, moş Damian zăbovea cîte puţin în crîşmă, gustînd cîte un păhărel ca să- alunge tristeţea din el. Dar cum nu reuşi, plecă acasă şi se culcă. A doua zi, isprava lui fu descoperită, şi moşul stătu două săptămîni la răcoare, spre marele năcaz, al lui Vasile Greeu, care astfel râmase nu numai fără ajutoare în cancelarie, dar şi fără slujbaş. ' ' Cîteva zile după beţia prizonierilor, cozlenii se feriră din calea lor, părîndu-li-se că poartă ceva împungaci în priviri şi temîndu-se să nu-i apuce din nou nebunia aceea. Dar ruşii erau liniştiţi, tăcuţi şi blînzi cum fuseseră mai nainte. Oamenii se apropiară din nou de ei, şi unii dintre prizonieri începură a o rupe bine româneşte. XIII Prin septembrie, mai trecînd toiul lucrului, cei doi ofiţeri chezaro-crăieşti căpătară îndrumări să împartă prizonierii pe la gospodăriile ţărăneşti care voiau să se folosească de ajutorul lor. Părintele Mihuleţ ceru patru. Rămăsese fără nici o slugă, şi cum Petru nu se mai întorcea, iar din partea lui Vasile moşia ar fi putut rămîne nemuncită, părintele nu mai răzbea cu munca şi cu alergătura. Cei doi ofiţeri fură gata să-i împlinească dorinţa, dar administratorul se împotrivi. Aflînd ele această opoziţie, preotul ceru ajutorul notarului, şi Vasile Grecu, prin mijlocirea lui Andrei Vasilievici Petrov, reuşi să-l înduplece pe căpitan să treacă peste împotrivirea lui Ponori. — Ne face şi părintele destule servicii, domnule administrator — zise şvabul, încercînd să-l îmbuneze. — Le face slujbele la biserică, îi împărtăşeşte cînd sînt bolnavi, le sfinţeşte apa şi — poate nu ştii — n-a vrut să primească nici un ban pentru ostenelile lui. Patru prizonieri puternici, întunecaţi şi bărboşi, intrară în slujba părintelui. Bătrînul începu să mai răsufle. Se vede că intrarea ruşilor în curtea sa fusese cu noroc, căci nu mult după aceea îi sosi o scrisoare de la ginerele său, dascălul Petru Grecu, în care acesta îi dădea o veste bună. Scăpase de front mai înainte ca unitatea lui să fi fost trimisă în luptă. Fusese mutat în mai multe garnizoane, iar acum era repartizat la serviciul de aprovizionare al armatei. — Cumpără vite de prin sate, şi nutreţ, spuse tare părintele, parcurgînd cu ochii scrisoarea şi tălmăcindu-i înţelesurile pe scurt. 108 — Ce face ?! întrebă lelea Ana, uimită. Părintele clătină din cap şi zîmbi. — îşi scapă omul capul cum poate. Bine că a cunoscut meşteşugul de-acasă. Ei, cuscră, nu ţi-am spus eu că toată armata-î putredă ? Numai bani să ai, că îţi mîntui capul şi din gura tunului. Iată, ne mai cere încă vreo cîţiva creiţari, dar iscrie că-s ultimii. Scrie că de-aci încolo-i domn, şi că se prea poate să facă el rost de bani, să ne-ntoarcă paguiba, şi încă să-i mai şi rămîie. Asta nu samănă cu răposatul, cuscră ! Mi se pare că e copilul dumitale. Pilda părintelui fu urmată de alţii, şi, către toamnă, în vreo douăzeci-treizeci de gospodării ţărăneşti se-n-vîrtea cîte un rus, ori chiar doi, iar cînd se puse iarna, pe lîngă mai multe sănii eu lemne şi cu gunoi mergeau, cu biciul pe umăr, prizonieri ruşi. XIV Andrei Vasilievici Petrov rămăsese nestrămutat în hotărîrea luată de a nu se lăsa antrenat de Vilma într-o aventură de dragoste. Era sătul de astfel de «romanţe» — iubiri repezi, arzătoare, mai mult o descărcare a simţurilor, decît o pornire a sufletului. în societatea din care provenea şi în care se-nvîrtise pînă la izbucnirea războiului, cînd împlinise douăzeci şi doi de ani, trecuse, şi nu numai o dată, prin astfel de aventuri. Iar după izbucnirea războiului, în Rusia, în Polonia, în Ungaria, peste tot unde-1 purtase soarta, întîlnise femei care, de la cea dintîi întîlnire, cînd de-abia îl cunoscuseră, erau gata de atac. Nu văzuse el patrulele scoţînd cu forţa din vagoanele soldaţilor, la plecarea dintr-o localitate într-alta, zeci de femei care nu mai voiau să-i părăsească pe «iubiţii» lor de o săptămînă ? Nu a pătruns, odată cu războiul, aceeaşi stricăciune în toate clasele sociale ? Era decis să nu facă nici o concesie, nici sieşi, nici Vilmei, în această chestiune. Pentru a fi cît mai sigur că nu se va abate de la hotărîrea pe care şi-o impusese, îşi stabili cîteva «poziţii întărite», cum le numea el. Una 109 din aceste «poziţii» era amintirea acelei prietene din adolescenţă care-i murise în braţe şi pe care o iubise cu toată pasiunea romantică a vîrstei de nouăsprezece ani. Îşi dădea sama că această «poziţie» era totuşi vulnerabilă, de vreme ce i-o sugerase tocmai prezenţa Vilmei, prezenţă vie, ce uşor s-ar fi putut suprapune peste o amintire îndepărtată, a cărei imagine reuşise atît de greu să o recompună. Dar îşi spunea că dacă o va păstra în tainiţele sufletului şi o va opune încercărilor Vilmei de a-1 cuceri, va reuşi să reziste. A doua poziţie de rezistenţă pe care şi-o stabilise erau cărţile aduse de notar de la oraş. Abia aştepta să le recitească, acum, în prizonierat, cînd toate perspectivele de-odinioară ale vieţii lui erau închise, să se întoarcă prin paginile lor în patria lui şi în trecutul pierdut. Era hotărît să-şi facă din aceste cărţi un altar al sufletului şi să întîrzie zilnic lîngă ele cîteva ceasuri, pentru a le pătrunde toate înţelesurile şi toate tainele. în vremea ce-i va rămîne după îndeplinirea obligaţiilor de translator pe lîngă cei doi ofiţeri imperiali, va hoinări, cu puşca în mînă, prin pădurile din apropiere — şi astfel va reuşi să steie departe de Vilma şi de încercările ei de a-1 ispiti. încă de a doua zi după sosirea lui Vasile Grecu cu darurile tînărului conte maghiar, Andrei Vasilievici Petrov se închise în cameră şi începu să citească. Nu se arăta decît la vremea mesei şi cînd era şi Vasile acasă. într-una din zile, pe cînd, cufundat în lectură, lua parte, vrăjit de frumuseţea Annei Karenina, la balul de la prinţul Scerbaţki, simţi deodată o respiraţie uşoară, caldă, trecîndu-i pe lîngă urechea stîngă, iar pe umăr, adierea uşoară a unei mîni. înfiorat, sări de pe scaun, răsturnîndu-1. — Te-am speriat ? — îl întrebă Vilma, privindu-1 adînc în ochi. — De ce te uiţi aşa la mine ? Doar nu sînt o fantomă ! — Şi izbucni într-un rîs nestăpînit, cu lacrămi. Ochii ei păreau două nestemate albastre-verzii strălucind în rouă. Apoi adăogă surîzînd : — Ar trebui să te vezi într-o oglindă ca să-nţelegi de ce rîd. Dar ce bine-mi pare că te-am speriat ! Meritai să te fac să-ţi sară inima ! 110 Andrei o privea uimit. Vilma respira adînc, şi piep-111 ] ei, tînăr, rotund şi tare, se contura ispititor prin bluza subţire, uşoară ca spuma. «N-am ştiut şi nu voi Vii niciodată dacă femeia asta este atrăgătoare prin frumuseţea ei, prin gingăşia ei copilărească, sau prin ne-;.abuinţa ei provocatoare», îşi zise Andrei, rămas cu un cînd în carte, dar fermecat de imaginea luminoasă a Vilmei. — Eşti rea dacă te bucuri de răul altuia, spuse Pe-Irov surîzînd şi mirîndu-se în sinea lui de familiaritatea t u care îi răspundea. — După faptă răsplată ! zise Vilma, recăpătîndu-şi voiciunea şi privirea scînteietoare din ziua prinsorii. — Adică, pedeapsă ? Vilma înclină uşor din cap şi zise : — Bineînţeles ! Dacă citeşti toată ziua... Bărbatu-meu, la slujbă, dumneata, cu nasu-n cărţi... Zău că poate muri cineva de urît în casa asta ! Andrei închise cartea şi se întoarse cu spatele ia masă. — Ai dreptate, doamnă, şi te rog să mă ierţi. Dar sper că înţelegi cît de ademenitoare sînt aceste cărţi pentru mine. Gîndeşte-te de cît amar de timp n-am mai avut prilejul să citesc o carte în limba mea, şi nu orice carte, ci Anna Karenina ! Un val de ciudă rece inundă ochii Vilmei. Întoarse capul, se uită cîteva clipe pe geamul dinspre grădină, apoi porni spre ieşire. •— Aşa sînteţi dumneavoastră, ruşii ? Nişte urşi polari, domnule Petrov ? — întrebă ea, din uşă. —■ Nu, te rog, nu te osteni — adaose, văzînd inteţia de mişcare a lui Andrei. — îţi mulţumesc. Rămîi cu Anna Karenina a domniei-tale... Iartă-mă că te-am deranjat într-un moment de intimitate atît de plăcut... Şi ieşi, trîntind uşa. Andrei Vasilievici Petrov rămase o vreme nemişcat. Apoi făcu doi paşi în direcţia uşii, puse mîna pe clanţă, dar se răzgîndi şi, învîrtind cheia în broască, se întoarse la masă, ridică scaunul, se aşeză şi deschise cartea. Începînd de a doua zi, evită să steie acasă. Nu putea să ţie tot timpul uşa încuiată. Ar fi ofensat-o pe Vilma. IU Şi de ce ar fi făcut-o ? Ştia el ce-i în sufletul ei ? Poate că într-adevăr are nevoie de dragoste. Aşa că, pentru a nu-i ieşi în drum, îşi lua cartea subsuoară şi pleca de-acasă, de cele mai multe ori odată cu notarul. înapoindu-se într-o sară acasă, după ce lipsise toată după-amiază, şi văzînd cu ce privire întunecată îi în-tîmpină Vilma, simţi nevoia să-i vorbească şi-i spuse că întârziase pentru că primise multe plîngeri din partea prizonierilor şi trebuise să le comunice celor doi ofiţeri imperiali. Vilma însă îi tăie repede euvîntul. — Nu ştiu de ce simţi dumneata nevoia să te justifici — zise ea, privindu-1 încruntată. — Eu nu am nevoie de nici o explicaţie. Doar eşti deplin stăpîn pe vrerea şi pe vremea dumitale. Andrei preferă să nu-i răspundă. Dealtfel, ce i-ar fi putut spune ? Că aşa-i venise ? Că-i pare rău s-o vadă tot mereu încruntată şi că bănuieşte care ar fi cauza supărării ei ? Se înclină şi întră în camera lui. A doua zi dimineaţă, în momentul în care Vasile Grecu âeşâ din casă, Andrei âşi luă cartea subt braţ şi plecă şi el. Şi aşa procedă săptămîni de-a rîndul, citind şi recitind, trîntit în iarbă, într-o pajişte de la marginea satului, romanele lui Tolstoi şi ale lui Dostoievski. Uneori, cînd vremea era a ploaie, se aciua într-una din camerele pustii ale cancelariei şi rămînea acolo, citind, pînă la plecarea notarului, pe care îl însoţea în drumul spre casă. Vasile Grecu îl înţelegea şi-l preţuia pentru atitudinea lui onestă şi pentru voinţa lui bărbătească de a rezista ademenirilor Vilmei. Ştia că trebuie să-i fie recunoscător şi-i vorbea cu blîndeţe respectuoasă, ca unui frate mai mare ; dar, totodată, în adîncul sufletului său, purtarea corectă a lui Andrei îi agrava suferinţa. Căci dacă Petrov ar fi ieşit în întîmpinarea iubirii pe care i-o nutrea Vilma, sau dacă ar fi încercat, fie şi pe faţă, s-o ademenească, atunci el, Vasile, ar fi putut să-şi spună : «I-a sucit minţile». Dar aşa... biruinţa Vilmei asupra lui Andrei, biruinţă de care în sinea lui nu se îndoia, va fi dovada cea mai puternică a inferiorităţii sale faţă de Andrei, a dispreţului Vilmei pentru iubirea lui şi va 112 însemna dezastrul său moral. Gîndul acesta îi tulbura minţile şi-l făcea să sufere cumplit. In acelaşi răstimp, Vilma reveni la vechiul ei fel de a fi. Era din nou tăcută, rezervată, distantă chiar, dar în privirile acum cenuşii ale ochilor ei nu se mai putea citi 0 aşteptare încordată şi nici neliniştea înfiorată de odinioară. Acolo, în adîncuri, ardea mocnit o hotărîre neînduplecată. Subt puterea acestei îndîrjiri, parcă şi mersul ei pierduse ceva din mlădierea lui de altădată, ori parcă i se îngreuiase capul şi o stingherea la umblet. Ea asculta fără să scoată o vorbă discuţiile nesfîrşite ce începeau, după-masă, între cei doi bărbaţi. Nici unul din ei, prinşi cum erau în jocul argumentelor, nu băga de samă cum 1 se aprind din cînd în cînd privirile, arzînd într-o lumină nouă. Iar dacă, uneori, îşi pleca încet pleoapele, părea că de aceea le pleacă, pentru a-şi tăinui focul tot mai mare care-i creştea în suflet. Andrei crezu, o vreme, că revenirea Vilmei la vechiul ei fel de a fi se datorează supărării pe el pentru că mereu şi cu bunăştiinţă o ofensa, neacordîndu-i nici o atenţie şi plecînd în fiecare zi, ostentativ, în sat. Dar cînd, într-o după-amiază, rămînind acasă din cauza unei ploi iscate pe neaşteptate, descoperi în, privirile ei acest foc ca un incendiu verde, cînd îi văzu surîsul, mai învoit decît înainte, şi-i auzi glasul, mai melodios decît pînă atunci, sufletul lui se umplu de înduioşare. — Te rog să mă ierţi, doamnă — zise el —, dar n-aş vrea să crezi că doresc să te supăr cu atitudinea mea. — Ştiu — răspunse Vilma cu hotărîre. — Ştiu şi de aceea nici nu m-am supărat, după cum vezi, şi nici nu mă voi supăra. Aştept să-ţi treacă. Andrei o privi mirat. — Să-mi treacă ? ! Ce să-mi treacă ? întrebă el. — Melancolia. Sînt sigură că-ţi va trece. Cărţile cu farmecul lor, pe urmă vînătoarea, la care văd că nici nu te mai gîndeşti... toate vor trece. S-ar putea să-ţi treacă chiar şi dorul de Rusia dumitale cea depărtată şi nemăr- ginită, care te ţine zile întregi cufundat în visuri. De ce nu ? Toate trec. Eu am răbdare. Eu aştept. Tonul hotărît cu care vorbise făcu să treacă un vînt de spaimă prin sufletul lui Andrei. Clipi şi, fără să-şi deie sama ce face, se trase un pas înapoi, ca din faţa unei primejdii apropiate. •— Nu te speria — zise Vilma zîmbind, şi privirile ei se eatifelară. — Nu o să ţi se-ntîmple nimic rău. •— Dar ce aştepţi dumneata ? întrebă Andrei uimit, neputîndu-şi lua ochii de la ea. — Te aştept ! zise Vilma, rostind răspicat cuvintele, dar cu vocea înceată ca o şoaptă. Şi, mlădiindu-se în mers ca un lujer de floare ce-ar fi pornit dintr-odată să umble, ieşi din odaie. Nu peste mult timp reveni. Andrei era în acelaşi loc, nemişcat. — Doreşti să bei ceaiul ? — întrebă dînsa, cu tonul cel mai firesc, uluindu-1 încă o dată pe Andrei, care avu impresia că asistă la o scenă de teaţru cu două personaje interpretate de aceeaşi artistă. — Cred că are să vie curînd şi Vasile. Pentru el se pregăteşte cafeaua. Vasile, după cum ştii, bea cafea. Eu m-am obişnuit, în ultimul timp, cu ceaiul. E băutură rusească, domnule Petrov ! Şi, cu faţa inundată de lumină, ieşi iarăşi din cameră. Prin uşa rămasă deschisă, Andrei o văzu aşternînd masa din verandă pentru ceai. — Vezi că, dacă sîntem singuri, nici unuia din noi nu-i vine să se-nchine, domnule Petrov ? — începu Vilma, după ce se aşezară la masă. — Trebuie să fie Vasile de faţă ca să ne aducă aminte. — Da — răspunse Andrei cu gravitate —, deşi la noi acasă se obişnuieşte. — Pentru Vasile e mai mult decît obişnuinţă. Pentru el închinarea, rugăciunea de sară şi de dimineaţă sînt rămăşiţe din preoţie. — Din preoţie ? ! se miră Andrei. Fu rîndul Vilmei să se mire. — Cum ?! Dumneata nu ştii ?! Nu ştii că Vasile a făcut seminarul şi că a renunţat la preoţie ? ! Nu ţi-a vorbit niciodată despre asta ?! 114 — Nu, doamnă, nu mi-a pomenit niciodată. Dar e adevărat ? Schimbarea subiectului discuţiei îi făcu bine lui Andrei, liniştindu-i nervii, încordaţi după scena anterioară. Se simţea acum mai în voia lui, putea vorbi mai liniştit, mai nestînjenit. — Adică, de preoţit nu s-a preoţit, pentru că, după terminarea seminarului, şi-a schimbat hotărîrea, spre marea durere a mamei sale. Ea ţinea morţiş să-l vadă preot aici în sat, unde celălalt copil, Petru, e învăţător. — Iată un lucru vrednic de mirare, doamnă ! — zise Andrei cu gravitate. — Şi desigur că dumneata ştii ce l-a hotărît să nu se preoţească... — Nu ştiu, răspunse Vilma, cu oarecare năcaz în voce. — N-aţi vorbit despre asta niciodată ? — Cum să nu ! Şi încă de cîte ori ! Andrei crezu că Vilma adusese discuţia pînă aici pentru a face o glumă. De aceea surise şi zise : — Ei bine, doamnă, o să-ţi spun eu cauza pentru care nu s-a preotit. Desigur că dumneata eşti de vină. — Eu ?!' Cum ? — Domnul Grecu a înţeles că dumneata nu ai vrea să fii preuteasă. Sau poate că a vrut să-şi aleagă o carieră prin care putea ajunge mai departe decît se poate ajunge prin preoţie. — Nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată aşa ceva. Dealtfel, nici nu cred că ai dreptate dumneata cînd presupui că eu am fost cauza pentru care a renunţat la preoţie. Cînd a luat hotărîrea asta, Vasile nici nu mă cunoştea. El mi-a vorbit despre un alt motiv. — Anume care ? întrebă Andrei Petrov, începînd să i se pară că Vilma deschisese această discuţie numai aşa, ca să nu o continue pe cealaltă şi ca să le treacă timpul mai repede. Oricum, el, în gîndul lui, îi mulţumea că schimbase subiectul. — Ei bine, mi-a spus că nu a putut să se preoţească pentru că nu credea. — Cum adică nu credea ?! — se miră Andrei, începînd să-l intereseze discuţia. — Ce înţeles dădea acestor cuvinte ? 115 1 ■— Dumnezeu ştie ! Nu credea în Dumnezeu, în Hris-tos, în viaţa viitoare... Cred că de credinţa asta vorbea. Pe Vilma subiectul începu s-o plictisească. — Dar, bine — se uimi Andrei —, domnul Grecu nu crede în Dumnezeu ? Nu crede în Isus Hristos ?! E ateu ?! — Ei, iată la ce întrebări te-ai oprit şi dumneata acum ! Eu de unde să ştiu ? De-nchinat văd că se-nchină, rugăciuni spune, că doară de la spunerea rugăciunii a pornit discuţia... Dar, drept să-ţi spun, eu n-am înţeles niciodată explicaţia pe care mi-a dat-o, şi de aceea am rămas şi pînă azi nelămurită asupra adevăratului motiv care l-a abătut din calea preoţiei. — Şi, cu toate acestea, doamnă, motivul invocat de soţul dumitale poate fi cel adevărat. Şi, în cazul ceasta, domnul notar e unul dintre oamenii cei mai vrednici de stimă. — Nu ştiu, domnule Petrov. Dar iată-1 aici, de faţă ! — zise Vilma cu ciudă şi cu o întunecare a glasului. — lntreabă-1, să-ţi spună el. Notarul tocmai întră în verandă. Vilma se ridică şi dispăru. Cînd se întoarse, peste cîteva minute, aduse cafeaua lui Vasile. Notarul era palid la faţă, cu cearcăne mari, vinete, în jurul ochilor. îşi trecu de cîteva ori mîsf.a peste frunte, ca pentru a rupe un păinjeniş ce se prinsese acolo — era gestul lui obişnuit, de mare oboseală, pe care îl făcea din ce în ce mai des în ultima vreme. — Despre ce era vorba ? Ce să mă întrebe ? zise el, aşezîndu-se la masă. — E adevărat, domnule notar, că dumneata te-ai pregătit pentru preoţie ? îl întrebă Petrov. — Foarte adevărat, răspunse Vasile. — Dar ai fost hirotonisit ? — Nu ! Nu puteam. — De ce ? Dacă se poate să-mi spui, adaose repede Andrei, dîndu-şi sama că, din curiozitate, pusese întrebarea pe un ton rece, judecătoresc. — De ce nu ? — răspunse Vasile. — E simplu detot. Nu credeam. 116 — Cum ?! Dumneata eşti ateu ?! îl întrebă, uimit, I ’ctrov. Vasile Grecu tocmai ducea cana de cafea la gură. O puse încet pe farfurie şi întoarse spre Andrei ochii lui arzători, privindu-1 cîteva clipe de parcă atunci l-ar fi văzut mai întîi. — Nu ! Ateu nu sînt şi nici nu am fost. — Dar atunci, ce te-a împiedecat să te preoţeşti ? — Sînt lucruri la care nu mă gîndesc cu plăcere, domnule Petrov — răspunse el, după cîteva secunde ele tăcere, privind parcă în întunerecul din ceaşca de cafea. — M-am frămîntat destul şi zadarnic, altădată, încercînd să mi le explic. Le-am înmormîntat. Vezi dumneata, preoţia nu-ţi oere numai să crezi într-o putere supremă, atot-stăpînitoare, preaputernică şi veşnică. Nu ! Dac-ar fi numai atît !... Iţi cere să crezi în divinitatea lui Hristos, adică a unui om, în existenţa unei mame a lui Hristos, care şi-a născut fiul prin imaculată concepţie, să crezi că în cuminecătură este cuprins, real şi substanţial, însuşi Hristos, Dumnezeu dar şi om adevărat. Şi-n cîte alte dogme şi taine... — Şi în toate astea trebuie să crezi, se-nţelege ! zise Andrei. Vasile nu pricepu ce voia să spuie Petrov, de-aceea îşi continuă ideea : — Un preot fără credinţă în toate dogmele şi tainele Bisericii nu e de închipuit. Dacă nu crede, dacă se îndoieşte, nu e decît un preot mincinos, o slugă rea, fără credinţă, care îşi înşeală zilnic stăpînul. N-am vrut să fiu un mincinos al altarului. — Ei, n-am avut dreptate ? — se amestecă Vilma. — Asta-i motivul pe care întotdeauna Vasile îl scoate în faţă. Andrei Vasilievici Petrov parcă nici nu o auzi. Tăcu un răstimp şi-l privi cu băgare de samă pe Vasile. Văzu parcă pentru întîia oară cît e ele uscat şi cum îi ard ochii în fundul capului. — Probabil că dumneata ai trecut prin adînci şi grele suferinţe sufleteşti, domnule Grecu, pînă să ajungi la hotărîrea pe care ai luat-o. 117 Vasile îl privi cu o profundă simpatie pe Andrei. — Da, ai dreptate. Lupta a fost destul de grea, dar, pe urmă, după ce am ajuns la concluzia că nu cred, că mă îndoiesc, hotărîrea a fost uşor de luat, Nu poţi trăi în minciună, sfîrşi el pe un ton foarte grav şi împinse ceaşca de cafea de dinaintea lui. — Dacă toţi cîţi au întrat în slujba Bisericii ar fi gîndit ca dumneata, cred că pînă azi am fi ajuns la o adevărată înflorire a creştinismului şi, poate, pe o treaptă mai înaltă de desăvîrşire morală a vieţii. —■ Da — răspunse Vasile —, pilda preoţilor fără chemare însamnă moartea creştinismului. Din întreaga credinţă, din etica creştină nu a mai rămas aproape nimic fiindcă propovăduirea nu a fost urmată de fapte creştineşti. Dovada că astăzi creştinismul nu e decît o vorbă goală stă în aceea că nu a putut opri măcelul popoarelor. O vreme, cei doi bărbaţi tăcură împreună, cufundat fiecare în abisul gîndurilor lui. Apoi, deodată, Andrei îşi înălţă fruntea şi zise cu vocea lui profundă : — Eu cred, domnule notar. Cred în Dumnezeu, în lisus Hristos, în Maica Precistă, în sfînta împărtăşanie, în viaţa veşnică a sufletului. Vasile întoarse încet capul spre el şi îl privi lung şi copleşit de gînduri triste. Ochii negri îi ardeau. Se uita la Andrei parcă dintr-o mare depărtare, abia desluşin-du-1. Apoi, aplecîndu-şi fruntea, zise : — Da, se poate. Dumneata eşti un om cinstit. Totuşi' credinţa dumitale nu te va putea mîntui. Andrei îl privi uimit. Nu pricepu ce vrea să spună, dar răspunse într-o doară : — Şi dumneata eşti un. om cinstit, deşi nu crezi în~ multe din cele în care cred eu. — Da, însă situaţia mea este neasemuit mai uşoară decît a dumitale, zise Vasile, şi privirile Iui, bolnave de suferinţa sufletului, se-ndreptară din nou spre Andrei. Petrov se-nfioră, păli, îşi dădu sama, într-o fărîmă de secundă, că Vasile Grecu ştia ce se petrece în casa lui. In aceeaşi clipă o umbră trecu prin privirile lui Vasile : părea că regretă ceea ce spus.ese, şi, vrîiid să şteargă impresia pe care i-ar fi putut-o lăsa lui Petrov, adăogă : 118 — Dealtfel, eu am avut îndoieli, mari îndoieli. Nu am putut să cred orbeşte, după cum ţi-am spus, în unele dogme. E adevărat însă că nu am avut nici puterea morală să le resping. Dar îndoiala a fost un semn că nu mă pot hirotonisi preot. Spunînd acestea, se ridică să plece. Mai avea încă de lucru la cancelarie. Peste puţin timp, Andrei îşi luă chipiul şi voi să iasă şi el. Vilma lipsea de mult din verandă. Dar cînd deschise uşa, ea îi puse mîna în piept, oprindu-1 şi împingînclu-1 uşor înapoi. — Ei bine, eşti lămurit acum ? întrebă ea. — Da. Sînt lămurit. — Adică ai înţeles de ce nu s-a făcut Vasile preot ? — Da, am înţeles. — Şi eşti mulţumit ? — Da, pentru că mi-a dat încă un motiv, şi încă foarte puternic, să-l stimez. — Nu-i aşa că samănă cu sfinţii din icoane ? — întrebă Vilma, surîzînd ironic. -— Aş face o prinsoare cu dumneata, vrei ? — Depinde de prinsoare, doamnă... — Că pînă la urmă tot preot o să ajungă ? Sau poate călugăr... Ei, vrei să facem prinsoare ? — Nu, doamnă. — Ţi-e frică să nu o pierzi ? Ai şi de ce ! Şi, rîzînd, întră în casă. Andrei o urmă. — Nu ai dreptate. Dumneata nu-ţi dai sama că trăieşti subt acelaşi acoperiş cu un om întreg, vrednic de stimă şi iubire. Andrei spuse cuvintele acestea cu o voce gravă şi privi îngîndurat la femeia din faţa lui. Dar Vilma, ridi-cîndu-şi sprîncenile a mirare jucăuşă, exclamă : — Nu mai spune ! Ochii-i surîdeau poznaş. Şi, dintr-odată, începu să fredoneze un vals şi să se-nvîrtă prin odaie. Rochia-i zbura ca o roată învoaltă de spumă albă. Obrajii i se îmbujorară. Şi parcă nu se mai putea opri din zvăpăierea ce o cuprinsese. — Bine, domnule ofiţer — zise ea, oprindu-se dintr-odată. Şi adăogă, făcînd o reverenţă copilărească : — îţi 119 mulţumesc pentru lecţie. Şi ţin să-ţi spun că nu m-a supărat, deşi nu-mi trebuia. Andrei o privea atent şi grav. «E, într-adevăr, fermecătoare — îşi zise el. — Copilăroasă şi superficială, cum îi stă bine unei femei frumoase. Dar poate că vraja pe care o răspîndeşte-n juru-i n-ar fi atît de puternică dacă firea ei nu ar fi atît de opusă gravităţii reflexive a lui Vasile Grecu. în casa asta el reprezintă geniul întunecat al neliniştii gîndului, al îndoielii, iar dînsa, setea nepotolită de viaţă, de joc, de lumină a naturii.» — Ei, la ce te gîndeşti, domnule ofiţer ? întrebă Vilma surîzînd. — Te pregăteşti să-mi ţii încă o lecţie ? La auzul glasului ei, Andrei clipi repede de cîteva ori, şi, adunîndu-se, o întrebă, pe un ton hotărît şi grav, privincl-o ca din adîncuri : — Dumneata îţi iubeşti bărbatul ? — Nu, domnule Petrov ! — Şi nu l-ai iubit niciodată ? — Cred că nu. — Nici1... înainte de a veni eu aici ? —• Nici atunci. — Dar pe cine ai iubit dumneata ? întrebă, cutremu-rîndu-se, Andrei. Din ochii ei aprinşi, măriţi ca de spaimă, din paliditatea de moarte ce cuprinse deodată obrajii ei delicaţi, din disperarea ce o încătuşa, din ridicarea stingheră a umerilor, Andrei înţelese răspunsul. Dar nu de răspunsul tălmăcit se cutremură el, ci de iubirea fierbinte care izbucni deodată din adîncurile fiinţei lui, rupînd toate zăgazurile, sfărîmînd toate opreliştile. Presimţise că se va-ntîmpla ceva peste puterile lui de a hotărî, de a stăvili, încă din clipa cînd femeia aceasta de lumină i-a pus mîna ei mică în piept, nelăsîndu-1 să plece. Acceptase discuţia cu ea şi-i pusese întrebările acelea ca de interogatoriu numai pentru a întirzia şi sperînd să evite această izbucnire. Zi de zi iubirea s-a strecurat în sufletul lui, iar el a ascuns-o cu puterea voinţei în adîncurile tainice ale inimii. Şi acum, acele tainice adînouri, pline, izbucneau, şi revărsarea lor îi cotropea întreaga simţire. Andrei fu inundat de o tristeţe de moarte. Abia auzi răspunsul şoptit al Vilmei : 120 — Pe nimeni. Dintr-un salt, femeia fu lîngă el şi-l înlănţui într-o îmbrăţişare disperată. Andrei îi desprinse încet braţele albe din jurul grumazului şi, mîngîind-o uşor pe creştet, murmură adînc întristat : — Rău faci... Rău faci... — Nu ! Nu ! Doamne, ce bine-i aşa ! suspină Vilma, inlănţuindu-1 din nou cu braţele ei gingaşe şi lipindu-şi buzele palide de gura lui. Andrei îi cuprinse domol, cu braţul drept, mijlocul subţire. Trupul fraged al Vilmei se alipi de al lui, tre-murînd uşor. — Strînge-mă ! Ia-mă ! Du-mă ! gemea femeia, lă-sîndu-şi capul pe pieptul lui şi înlănţuindu-i din ce în ce mai tare grumajii. Doar cît ce murmură aceste cuvinte, se încordă ca un arc şi, zvîcnind din braţele lui Andrei, se aruncă jos, pe podele, izbucnind într-un plîns vijelios care îngheţă sufletul bărbatului. Se zbătu de cîteva ori, apoi, dintr-o-dată, se linişti. Trupu-i micuţ şi delicat se întinse şi înţepeni. — Dumnezeule, a murit ! strigă Andrei, ieşindu-şi din fire. Se aplecă şi-i pipăi pulsul. Nu, nu murise. Aduse în fugă un pahar cu apă şi o stropi pe faţă, pe piept. Zadarnic ! O luă în braţe — i1 se părea, sau era într-adevăr uşoară ca un copil ? — şi o întinse pe pat. După aproape o jumătate de oră, Vilma ridică încet pleoapele şi, văzîndu-1 lîngă ea pe Andrei, surise stingher. — Mă doare capul. Dar nu-i nimic. O să-mi treacă — răspunse dînsa la întrebările şi mîngîierile lui — Am şi-nceput să mă simt mai bine de cînd mi-ai pus mîna pe frunte. De-acu înainte o să-mi fie bine mereu, adăogă ea, învăluindu-1 în privirile-i albastre-verzii, pline de o dragoste caldă şi de recunoştinţă. — Nu te mai doare nimic ? întrebă Andrei. — De-acum înainte nu o să mă mai doară nimic, căci m-am eliberat de suferinţa dulce, adunată zi de zi, de cînd te-am văzut mai întîi, şi care a tot crescut în mine, odată cu tăcerea şi cu abţinerea ta, pînă n-a mai încăput. 12! Dragul meu, iartă-mă că nu mi-am putut înăbuşi iubirea pentru tine. Nu-i aşa că ai să mă ierţi ? — Te-am iertat de mult — răspunse Andrei, şi un surîs blînd îi înflori în priviri —, de cînd ai cîştigat prinsoarea. De-atunci ştiu că se va întîmpla ceea ce s-a petrecut azi. — Şi îţi pare rău ? Andrei clătină din cap. — Nu. — Mă iubeai şi ai încercat să-ţi ascunzi iubirea. Asta e. Şi, fugind de mine, fugeai de iubirea ta. Nu-i aşa ? Andrei înclină capul. — Da. Ai dreptate. Nu voiam nici măcar să bănu-ieşti că te iubesc. — Dar eu am bănuit că mă iubeşti, şi de aceea nu m-am supărat pe tine cînd fugeai de-acasă ori te făceai că nu mă vezi. Şi te-am aşteptat. In sfîrşit, bine că a trecut. Acum sînt cu totul liberă ! S-au rupt toate lanţurile care mi-au ţinut sufletul încătuşat ca într-o temniţă întunecoasă şi rece. Izbucnirea spre lumină, atît de mult aşteptată, dorită şi presimţită, a venit ! Ea îl îmbrăţişă din nou, şi ochii i se umplură de lacrămi. Andrei o mîngîie uşor pe părul bogat, de-un roşu arămiu, şi o sărută pe pleoapele închise. Dar ochii lui erau trişti. Văzîndu-i, Vilma se-nălţă uşor din călcîie şi suflă uşor peste ei. — Gata ! — spuse ea cu tonul unui copil care ar vrea să fie serios şi grav. — Gata ! De-acuma nici un nour nu o să mai apară pe cerul sufletului meu. Andrei surîse, fermecat de drăgălăşenia acestui gest, dar ochii lui rămaseră trişti. — Ştiu la ce te gîndeşti — şopti Vilma, căutîndu-i privirile. — La Vasile. — Da — răspunse Andrei. — Mă gîndesc la nenorocul pe care i l-am adus în casă. — Nu i l-ai adus tu ! — izbucni cu patimă Vilma. ■— Nenorocul ăsta exista încă dinaintea de venirea ta. Căci eu nu l-am iubit niciodată. Şi într-o vreme nici nu mi-am dat sama că el mă iubeşte. A vrut să se însoare cu mine şi am acceptat, pentru că aşa mi s-a părut că trebuie să 122 lac, să mă mărit cu un om serios, care să mă ocrotească m viaţă. Dar pe atunci nu ştiam că, fără iubire, o căsnicie nu e altceva decît o temniţă în care îţi ucizi, zi de /i, puţin cîte puţin, sufletul, viaţa. Nu ştiam măcar ce-i iubirea. Cînd mi-am dat sama, îndată după cununie, era prea tîrziu. De-atunci s-a cuibărit aici, în casa asta, nenorocul. — Cum ? ! Vasile ştia că tu nu-1 iubeşti ? — Nu pot să spun dacă ştia, dar cred că şi-a dat sama mai demult, după cîteva săptămîni de la cununie. Insă, de cînd ai venit tu, sînt sigură că e convins. — Ţi-a spus el ? — Nu, dar am eu semnele mele, spuse Vilma, şi îşi plecă pleoapele, împurpurîndu-se la gîndul că nu putea să-i spuie lui Andrei că de la o vreme Vasile nu se mai apropiase de dînsa, nu o mai socotea femeia lui, şi ru-şinîndu-se că şi aşa îi spusese mai mult decît se cuvenea. — Acum înţeleg — zise Andrei cu tristeţe, făcîn-du-se că nu a priceput aluzia Vilmei —, da, înţeleg cauza suferinţei ce-i arde-n priviri. Şi-mi dau sama cît de nefericit trebuie să fie. Iar noi — adăogă el of-tînd —, noi sîntem gata să-l ucidem. Privirile-i erau tulburi, capul îi căzu greu în piept. Vilma îl privi, cu spaimă. — Să-l ucidem ?! şopti ea, abia respirând. — Da. Il vom ucide cu siguranţă, căci omul acesta te-a iubit şi te iubeşte nemărginit de mult... Mai mult decît mine. Crezi că nu va înţelege că s-a schimbat ceva în relaţiile dintre noi, crezi că ne vom putea ascunde dragostea noastră de ochii, de inima lui ? Şi crezi că nu-1 vom ucide, cînd va înţelege unde am ajuns ? Vilma oftă uşurată. Părea că mini nevăzute şi repezi, ca de vînt, i-au smuls din inimă pumnalele împlîntate de vorbele lui Andrei «li vom ucide cu siguranţă». Bănuise, o clipă, că-i vorba de uciderea adevărată, trupească, a lui Vasile. — Dragul meu !... — zise ea, îmbrăţişîndu-1 cu ardoare. — Vai, ce frică mi-a fost ! Da’ noi nu o să-i facem nici .un rău lui Vasile, nu-i aşa? Ce importanţă poate avea pentru el dacă ai să fii prieten cu mine, dacă ai să mă priveşti deschis, dacă nu ai să mă ocoleşti, dacă ai să mă iei cu tine în plimbările pe care le faci ? Iar eu, dacă ai să te porţi aşa, voi fi fericită. Nu-mi doresc nimic altceva, adăogă ea, privindu-1 cu dragoste. — Copil ce eşti ! — zise cu voce tandră Andrei, mîngîindu-i părul. — Copil ce eşti ! Dar nu cunoşti tu povestea fluturelui care se-nvîrte, jucîndu-se, în jurul luminării aprinse ? Nu ştii că îşi arde aripile şi că moare, jertfă a jocului fericirii ? Vilma îşi aplecă pleoapele şi zise roşind : — Nu mi-e frică ! Nu, nu mi>-e frică ' — Şi adăogă, încheind şi descheind un nasture de la tunica lui Andrei : — Vasile mă iubeşte, nu-i aşa ? — Ţi-am spus doară, mai mult ca mine. — Ei bine, dacă iubirea lui pentru mine îi dă puterea să-ndure tot ce îndură, de ce nu am putea noi doi, tot din iubire, să ne purtăm ca doi prieteni buni ? — Eşti un copiii şi nu ştii ce vorbeşti, Vilma. Cum de-ai putut rămîne copil pînă la vîrsta asta ? Dar tu nu-ţi dai sama de deosebire ? Vasile ştio că nu-1 iubeşti ; dar el a dovedit că are puterea morală de a trece peste ceea ce consideră că e dreptul său. Pe cînd eu, ori chiar tu, cine ştie ?... Ce spui tu e frumos, dar eu, cînd am întrat în casa asta şi mi-am dat sama cum ţi se deschide sufletul, ca o floare, mi-am zis : «Foarte bine. Mă voi scufunda în sentimentul de simpatie al acestei femei frumoase ca într-un abur de lumină şi mireasmă. O să-mi prindă bine în triştea mea de acum.»- Dar m-am oprit aici ? N-am ajuns unde mă vezi, cu toată împotrivirea mea ? Şi cine mă poate încredinţa că nu voi merge mai departe ? Andrei văzu că Vilma se înfioară la cuvintele lui din urmă, şi pricepu că fiorul acela se isca, inconştient încă, din adîncurile fiinţei sale, vestind furtuna ce avea să vină. XV Cele povestite mai sus se petrecură într-o zi senină din a doua jumătate a lui august. De-atunci, casa notarului se umplu iarăşi de voie bună şi începu să nu lipsească nici* băutura de la masă. 124 Andrei, la rugămintea Vilmei şi a lui Vasile, cînta adeseori, şi baritonul lui adine umplea sufletul femeii, ca şi sufletul bărbatului, de nelinişte. Dar alta era cauza pentru fiecare. Vilma simţea că Andrei cîntă pentru ea, că-i declara astfel, de faţă cu Vasile, iubirea lui. Jocul acesta îi plăcea şi-i înteţea dorinţa de a rămîns singură cu Andrei şi de a-1 îmbrăţişa. în Vasile, cîntecele lui Andrei stîrneau şi înteţeau durerea, ridieînd-o pe culmile disperării, mai ales atunci cînd citea pe figura nevestei sale semnele sigure ale iubirii pătimaşe pentru Andrei. O vedea înflorind de la o zi la alta, şi drăgălăşeniile ei, cînd erau toţi trei împreună, drăgălăşenii pe care lui nu i le dăruise niciodată, îi răneau de moarte sufletul, dar totodată i-o făceau mai dragă. Şi de aceea amîna mereu termenul despărţirii sale de Vilma. Vasile auzise ceea ce ştiau toţi cozlenii, că nevastă-sa se plimba adeseori, împreună cu Andrei, pe uliţele satului şi pe cărările din fînaţele mărginaşe. Mai mult decît atît, trebuia să îndure aluziile îngrijorate ale mai-că-sii, făcîndu-se însă că nu-nţelege ce vrea să-i spuie. După plecarea lui Petru în ţara ungurească, lelea Ana îşi îndreptase întreaga ei nelinişte, adunată mai cu samă în anii războiului, asupra lui Vasile. Băiatul ei era, în ultima vreme, şi mai slab, şi mai uscat, iar ochii lui negri, arzînd mereu ca de friguri, păreau a se fi adîncit şi mai mult în orbite. Maică-sa făcea ce făcea şi se potrivea uneori pe acelaşi drum cu el tocmai cînd se ducea sau se întorcea de la primărie, îşi găsea de lucru pe la cancelarie, iar uneori se ducea aţă la el acasă, lăsîn-d.u-i vorbă Anastasiei că are ceva de pus la cale cu Vilma. Cînd îl prindea între patru ochi', îi zicea : — Doamne, Vasile, cum te-ai mai schimbat tu ! Şi îndată îi şi izvorau lacrămile. — Cum m-am schimbat, mamă ? întreba Vasile. — Da’ tu nu vezi ? Nu simţeşti ? Trăbă că ai o boală ! — Am mult de lucru, mamă. Asta-i ! Puterile se istovesc cînd munceşti pentru trei-patru. Dar bătrîna nu se liniştea din răspunsul ăsta. Ştia dînsa prea bine că munca prea multă istoveşte. Ştia ce însamnă să lucrezi în locul a trei-patru oameni. Dar de topit nu te topeşte decît chinul cel dinlăuntru. Cine-s cele mai prăpădite femei din sat ? Cele cărora le-au murit bărbaţii în bătălie, cine ştie pe unde, cele cara au oamenii pe front şi nu mai ştiu de ei nimic, de ani de zile. Lua pildă şi de la ea însăşi. Pînă nu a ştiut că Petru e cît de cît la adăpost, acolo, în ţara ungurească, unde-o fi, ce-a preţuit ea ? Cît o cîrpă lepădată. Şi cum s-a mai topit în cîteva săptămîni ! A îmbătrînit cu cîţiva ani ! «Nu se poate — îşi zicea lelea Ana —, trăbă să aibe el o boală. O fi luat-o la seminarul de clerici, că de-acolo mi-a venit mai întîi slab şi deşirat ca o prăjină.» Dar după ce începu să o vadă pe noră-sa, pe notără-şiţă, plimbîndu-se tot mai des pe uliţele satului cu Andrei Vasilievici Petrov, alte bănuieli începură să coboare în sufletul lelei Ana. Şi mai văzu ceva ce o puse pe gîn-duri. Văzu cu mirare că, spre deosebire de fiu-său, nevasta lui, Vilma, se rumenise, se îngrăşase puţin. Părea chiar mai crescută, mai voinică. «Şi cum mai rîdea mer-gînd la dreapta ofiţerului aceluia rus — îşi zise, într-un rînd, lelea Ana, după ce iarăşi o întîlnise pe Vilma alături de Andrei —, şi cum îşi mai dădea pe spate faţa aceea de păpuşă, lăsînd să i se vadă grumajii albi şi fragezi ! Aici nu-i lucru curat ! Nu, nu ! Nu-i lucru curat !» conchise ea, îngîndurată. Lelea Ana nu se împăcase niciodată, în sufletul ei, cu căsătoria asta. Nu înţelegea ce găsise Vasile al ei la muieruşca aceea palidă şi puţintică de s-o ducă vîntul. Baremi să fi avut avere ! Da’ de unde ! Vreo zece iugăre de pămînt ! Numai atît şi nimic mai mult. Se mai vorbea atunci, la cununie, de nişte bani1 pe care i-ar fi lăsat răposatul pretor. Dar nici de-aceia nu s-a ales nimic. Au fost, n-au fost ? Dumnezeu ştie ! Poate i-o fi luat bătrîna, pentru zile negre. Ei, să fi pus ea atunci piciorul! în prag, multe ar fi azi altfel decît sînt ! Dar a întrebat-o Vasile ceva ? Nici vorbă ! Singur, de capul lui a făcut-o. Şi totuşi nu putea să zică «De cap să-i rămîie !» Nu. Trebile îi mergeau bine lui Vasile. Produsele moşiei, 126 dr.şi dijmuite de Petru, care administra toate pămîntu-rilc familiei, îi aduceau parale frumoase, ce-i prindeau Iline acum, în timpul războiului, cînd toate se scumpiseră Inc. Apoi, îi mai aducea şi slujba. Dacă nu curge, pică, vorba ceea. Şi chiar dacă nu s-a preoţit, uite că a rămas in sat, lîngă ea. Dar s-ar putea ca o femeie să strice rosturile unui bărbat ? Se înşeală dînsa, ori e adevărat că zburdălniciile acestea ale notărăşiţei cu ofiţerul rus îi strică zilele băiatului ? Da’ cum se poate '! El n-are ochi să vadă ? Şi, dacă are, nu ştie care-i legea muierii cînd începe să j uite după bărbat străin ? Să lase el să i se strice Inima şi rostul vieţii ? Da’ mînă nu-i ? Plete nu-s ? Şi, la urma urmelor, cine-i poate porunci să-l ţină pe rus în casă ? Lelea Ana se frămînta cu îndoielile. Nu ştia ce să creadă. «Doamnele aşa-s ! Ele rîd şi-şi petrec cu bărbaţi .străini, şi nimeni nu le ia în nume de rău. Poate că aşa-i legea lor. Slabă lege ! Una de-ale noastre, de s-ar purta aşa, ar aprinde gura satului. Dar, de, ce mai ştii ? Poate că muieruşca-i nevinovată... Poate că el, săracul, a rămas cu o boală în trup de cînd a fost la seminar...» Nu se putea hotărî ce să creadă, şi poate de aceea începu să urmărească mai îndeaproape cărările Vilmei. începu să umble şi gura satului. întîi în şoaptă, vorbe spuse la ureche, semne făcute din cap şi din mînă, de femei, pe la portiţe. Apoi, tot mai pe faţă, muierile, babele începură a se mira crucindu-se : — Arunci cu piatra într-o femeie greşită, al cărei bărbat e dus de ani de zile în bătălie ! Dar ce să mai zici de cele care zburdă, fiindu-le bărbaţii acasă ! — Nu-s mai breze doamnele decît ţărancele ! într-astea, Vasile Grecu începu să vie, sara, tot mai tîrziu acasă. Văzuse schimbarea din casa lui şi înţelesese. Nu avea nevoie de gura satului ca să afle. El ştia totul din felul în care se purta acum Vilma. Citea în ochii şi în gesturile ei mulţumirea că iubirea îi era împărtăşită. Nu ştia cît de departe ajunsese dragostea dintre soţia lui 127 şi Andrei Vasilievici Petrov. Dar îşi zicea că, la urma urmelor, de vreme ce Vilma nu mai era femeia lui şi nici nu mai spera în iubirea ei, dragostea celor doi nu trebuie să-l intereseze. El ştia ce are de făcut. îi va spune soacră-sii, îi va spune Vilmei că pot începe despărţirea, că el a hotărît să se mute încă de pe-acum la cancelarie, ori la maică-sa. Sau, şi mai' bine, el va rămîne în casă, iar Vilma şi cu Andrei se vor muta în casa soacră-sii. Şi aşa stătea goală. Dar, mai întîi, trebuia s-o încunoştiinţeze pe soacră-sa, care acum locuia la oraş. în fiecare sară Vasile se hotăra să plece a doua zi la oraş, dar în fiecare dimineaţă îşi amîna plecarea, deşi, pentru a se hotărî mai ternei^ nic, luase obiceiul de-a întră, după orele de slujbă, în crîşmă de peste drum. Mărgineanul, Mitru, se mira de regularitatea cu care îl vizita notarul, aşezîndu-se, de fiecare dată, la aceeaşi măsuţă din colţ, în odaia de oaspeţi. Bea singur-singurel. Bea şi se gîndea. Se aşeza pe scaun, îşi ducea mîna la frunte, şi privirile lui arzătoare se fixau pe tăblia mesei de parcă şi-ar fi lăsat scrise acolo gîndurile din sara trecută şi acum le citea, ca să şi le aducă aminte şi să le poată duce mai departe. Şi, din sară în sară, măsura vinului băut creştea. Acasă, ameţit de vin, se-ntindea în patul lui, pe care-1 scosese din dormitor şi-l pusese într-altă odaie, cea mai mică din casă, şi se-ntreba : «De ce să merg la oraş ? Mai este timp ! Lucrurile nu au ajuns, poate, atît de departe cît mi se pare mie. Poate că mîne-poimîne prizonierii vor pleca... Şi-apoi, de ce m-aş despărţi ? Ca s-o ruşinez dinaintea lumii ? Dar ce ? Ea m-a luat pe mine de bărbat ? Ea mi'-a cerut mîna ? N-am luat-o eu ? Şi-acum să-i dau cu piciorul pentru că, neputînd s-o fac fericită, ea şi-a căutat fericirea într-altă parte ? Să recunosc că rusul ăsta e un bărbat mai bun, pentru ea, decît mine ? Ei, drăcia dracului !«• Adeseori, după astfel de frământări, gemea adînc. Simţea că i se împlîntă în suflet, ca un cuţit, conştiinţa că, iubind-o pe Vilma din ce în ce mai disperat, nu-şi va putea duce pînă la capăt hotărîrea de despărţire, că ru va putea suporta să nu o mai vadă niciodată, să nu 128 (< mai ştie nevasta lui. Şi-apoi, de ce să nu creadă că ;i< castă iubire pătimaşă a Vilmei se va stinge într-o zi ? Sau de ce să nu spere că Andrei ăsta — ce mai bărbat, care nu-şi poate ţine firea în faţa unei femei1! — va pleca de unde-a venit, plictisit, el, contele, de dragostea zvăpăiată a unei neveste de pe sate, şi că o va părăsi ? Poate că atunci... Ar fi răbdat, ar fi aşteptat o viaţă, numai să ajungă el, Vasile Grecu, ceea ce este astăzi, pentru Vilma, Andrei Vasilievici Petrov ! Uneori i se ridica din negurile instinctelor pornirea să între tiptil în odaia rusului şi să-l sugrume în somn. Dar imediat conştiinţa lui îndepărta, scîrbită, această pornire. «Cu ce-i vinovat Andrei ? Ce, el a umblat după Vilma, nu ea după el ? E adevărat, el s-a dovedit a fi un bărbat slab, pe a cărui putere de voinţă nu te poţi bizui. Dar de-aceea să-l omor ?! Doar n-am decăzut atît de mult încît să fiu şi ticălos şi ucigaş !» ★ ★ * Se apropia sfîrşitul lui septembrie, şi Vasile Grecu încă mai şovăia să-şi ducă la îndeplinire hotărîrea de despărţire pe care o luase. Intr-o dimineaţă, cînd i se păru că Vilma îl priveşte cu dispreţ, se-nfurie, se urcă în căruţă şi porni ca o furtună spre oraş. Dar, odată ajuns acolo, se răzgîndi, şi, în loc să se ducă la soacră-sa, se-nfundă într-un birt şi nu mai ieşi pînă sara. Era aşa de beat la închiderea cîrciumii, încît sluga nu-1 putu urca singur în căruţă şi trebui să-l ajute birtaşul. Care nu-i fu mirarea lui moş Damian, pîrgarul satului, cînd, într-o zi, notarul îl chemă în birou şi-l trimise la crîşmă de peste drum să-i aducă un rom. Şi, după ce băutura se făcu lege, de cîte ori întră bătrînul în cameră, notarul îl întreba rîzînd : — Cum ai spus, tu, mă ticală, atunci sara ? Că omul bea de năcaz ? Că bea să se amorţească ? Hai ? Aşa ai spus, ticală bătrînă ? De unde ştiai ? Ia să-mi spui ! Moş Damian nu-i răspundea. Ieşea trist. Vedea că nu-i a bună cu mai-marele lui. 129 ★ * * Vasile începu să dea tot mai rar pe-acasă, iar cînd dădea, venea noaptea tîrziu şi întră tiptil în odaia lui. Bînd şi la crîşmă şi la cancelarie, şi mîncînd rar şi pe apucate, din ce fusese slab, deveni în cîteva săptămîni un schelet îmbrăcat. Mamă-sa, lelea Ana, de-ndată ce-1 simţi că bea băuturi tari, începu să-l înfrunte cu asprime. ■—• Om eşti tu ? Şi încă om cu carte ? Pentru o zdreanţă de femeie îţi pui capăt zilelor ? Să nu te mai văd ! Să nu te mai prind că bei ! In loc să-i dai cu piciorul, tu rabzi şi te dărîmi ca un putregai ? ! Vasile o asculta nepăsător. Parcă n-ar fi fost maică-sa aceea care-i vorbea. —- Ai ajuns de rîsul satului ! Numa de Siia lui Dumitru mai vuieşte satul aşa ca de muierea ta ! Ştii că s-a-ncurcat c-un rus ? De-aceea ne-am năcăjit să vă facem domni, ca să nu vă ştiţi apăra cinstea casei ? De ce nu o laşi ? De ce nu o alungi ? Ce găseşti şi ce ai găsit tu în muieruşca asta ? O corcitură ! Nu vezi ce păr roşu are ? Şi mai spun unii şi alţii că nu sînt vrăji ! Ba bine că nu-s ! Te-a vrăjit hoţomana aia de mumă-sa ! I-a venit bine la socoteală, după ce dăduse nenorocirea peste ea ! Azi moarte, peste o jumătate de an cununie ! A, te-a vrăjit, îţi spun eu ! Şi nu vezi că v-a lăsat în plata Domnului ? Dumneaei stă mereu la oraş, că nu-i mai place satul nost’ ! Ce mai ştii ? Poate se şi mărită din nou, ori, Dumnezeu să mă ierte, face şi ea ce face fii-sa. Vasile, care se ducea tot mai des pe la frate-său, o asculta fără să se supere. Ba, parcă-i făcea chiar bine, parcă simţea nevoia să-l înfrunte maică-sa. îi da curaj să-şi aducă la îndeplinire hotărîrea. Dar, odată scăpat de mustrările mumă-sii, iar amîna ziua despărţirii de Vilma. ★ ★ * Pe la sfîrşitul lui august, gura satului, care pînă atunci nu mai contenise poveştile despre «notărăşiţă şi 130 locotenentul rus», prinse să vorbească despre altceva, mai important, şi-i dădu uitării pe Vilma şi pe Andrei. Venise veste despre mari bătălii în România. Spitalele de pe graniţă, ba chiar şi cele din oraşele mai depărtate de graniţă, gemeau de răniţi. De la curte, de la administrator sau de la cei doi ofiţeri chezaro-crăieşti, se auzi că răniţii sînt români, din armata românească pe care o zdrobeşte acum de istov oştirea germană, grea de tunuri. Pentru cei de la curte, orice bătălie mare pe care o porneau nemţii şi o cîştigau era purtată de Hindemburg, cel mai popular general german. Dar, curînd, din zvon în zvon, satul află adevărul : răniţii' erau nemţi, şi armata învinsă era armata germană. Satul întreg fu, vreme de cîteva săptămîni, ca un furnicar. Oamenii treceau de la o portiţă la alta, de la o casă la alta, tăinuind pînă noaptea tîrziu. Aflară şi prizonierii ruşi că nemţii mănîncă o bătaie straşnică pe frontul românesc, şi, cînd puteau, unuli ici, altul colo, le dădeau cozlenilor veşti. Cozlenii aşteptau cu înfrigurare urmarea biruinţei şi-şi împărtăşeau din priviri, din vorbe, nădejdea care-i învia din nou şi-i punea pe picioare pînă şi pe cei mai bătrîni. — Acuş îi vezi venind ! şopteau cu feţele luminate. —- De-or veni acum, apoi să ştiţi, dragii mei, că aici rămîn, nu se mai duc înapoi ! Vasile Grecu auzi şi el vestea. Se bucură, dar ca pentru o întâmplare din trecut, pe care oamenii o ştiau din poveste. Era rareori treaz detot, şi cînd nu se îmbăta ca să-şi uite amarul căsniciei, bea din silă de sine, scîrbit de patima în care căzuse şi de laşitatea lui. «Trăbă să isprăvesc odată cu viaţa asta !» îşi zicea de cîte ori era treaz. Dar clipele astea erau din ce în ce mai rare. XVI Intr-o noapte, pe cînd se dezbrăca în odaia lui pustie, unde se-nsingurase de-o vreme-ncoace, doborî de 131 pe masă ceva greu, care căzu cu zgomot mare, durăind pe podeaua de scînduri. Se aplecă şi, dibuind pe întu-nerec, ridică de jos o sticlă. Ii scoase dopul şi mirosi conţinutul. Era coniac. îl adusese el ? Nu-şi aducea aminte. Dar fiindcă avea chef de băutură, nu se mai gîndi, ci duse sticla la gură şi trase cîteva înghiţituri bune. în noaptea următoare găsi sticla în acelaşi loc unde o lăsase, şi, pînă să stingă luminarea, o goli cu sete. A treia noapte, scăpărînd un chibrit ca să-şi aprindă ţigara, rămase cu el în mînă, uimit, pînă cînd flacăra îi arse degetele. îl aruncă şi aprinse altul. Nu, nu se înşelase. Pe masă, în acelaşi loc, strălucea o sticlă de coniac plină. Puse ţigara pe masă şi aprinse luminarea. Da, era o sticlă de coniac nouă, neîncepută. Acum era sigur că pe aceasta nu el o adusese. Dar atunci cine ? O bănuială îi fulgeră prin minte. «Vilma ! Vilma mi-1 aduce ! — îşi zise el. — Vrea să mă-nece în beutură, să mă otrăvească ! Vrea să scape mai repede de mine !... Să nu-i mai stau în cale !... Dar dacă vrea să mă răpuie, însamnă că nu mai ţine la mine nici măcar ca la un pretin... însamnă că mă urăşte de moarte...» Gîndul acesta îl înfioră. Năucit, se aşeză pe marginea patului şi-şi acoperi faţa cu palmele. Rămase aşa, împietrit, o vreme cît o veşnicie, cu coatele sprijinite pe genunchi, în nestare să-şi deie sama ce se întimplă cu el. O ceaţă deasă, ca o mîzgă neagră-verzie, îi îm-pînzea creierul, împiedecîndu-1 să gîndească, să înţeleagă. Apoi, deodată, lespedea unei suferinţe fără de margini se prăbuşi în el, covîrşindu-i sufletul. Gemînd din adîn-curi, ca subt durerea unei lovituri de pumnal ce i s-ar fi înfipt în spate, aruncat, căzu în genunchi. Lacrămi fierbinţi îi izvorau necontenit din ochi, şi gura lui în-găima, murmurînd ca într-o litanie, năvala gîndurilor. — O, Doamne, amarnic mă pedepseşti, jertfind iubirea mea urii, bunătatea mea răutăţii, binele pe care l-am făcut nerecunoştinţei şi ticăloşiei, cinstea mea necinstei. Dar, Doamne, pedeapsa ta o merit, căci făcut-am din puterea minţii mele, a cărei mlădiţă de lumină tu ai sădit-o în ţărîna mea ca să te pot slăvi, un idol al trufiei mele de a te gîndi pe tine, cel necuprins, de a te cunoaşte pe tine, cel fără de început şi fără de sfîrşit, 132 tji de a deosebi însumi, după legea capului meu, binele de rău şi adevărul de minciună — binele meu de i'Aul altora, adevărul meu de minciuna celorlalţi. Ispi-(it de acest idol al trufiei, m-am îndemnat să nu ascult de glasul inimii mele şi să mă prind cu tine, împotrivi ndu-mă să te slujesc în casa ta pentru că tainele tale nu le înţălegeam şi pentru că nu te simţeam viu în cugetul meu. Dar cum ai fi putut trăi, tu, Doamne, într-un idol şi-n mai puţin decît atît, în năluca unui idol, a cărui putere mereu se-mpînzeşte pentru ca mereu să se destrame subt viscolul de neguri al îndoielilor ? Tu, care eşti lumina şi adevărul ! Sunet gol este numele meu şi putere vană puterea minţii mele, pînă mi se risipeşte viaţa. M-am crezut un uriaş a cărui durere umple lumea-ntreagă, şi nu sînt nimic altceva decît un biet nebun ce şi-a întemeiat viaţa pe tărîmul de umbre al minţii lui trufaşe ! Un fir de nisip purtat de furtunile pustiului din mine, atîta sînt. Şi pentru ca trufia mea să nu sufere, o chinuiesc pe Vilma, împingînd-o spre crimă. Doamne, rogu-mă ţie, luminează-mă şi aju-tă-mă să trec în pace peste acest prag înalt al vieţii mele şi să găsesc dincolo limanul de linişte după care tînjeşte sufletul meu împovărat de tristeţea iubirii. A doua zi dimineaţă ploua mărunt şi des. O ploaie rece de noiembrie. Nouri plumburii pluteau greoi peste spinarea Măgurii. Vasile se sculă în zori. Se duse la cancelarie, unde lucră pînă pe la nouă, apoi se-ndreptă spre locuinţa părintească. Cît ce ajunse, fără a-i spune nimic mai-că-sii, puse pe un fecioraş, ce trebăluia prin grajd, să-nhame caii la căruţă şi, urcîndu-se lîngă el, îi spuse scurt, dîndu-i hăţurile-n mînă : — La mine-acasă, Niculae. Cînd întră pe uşă, Vilma şi cu Andrei tocmai terminaseră ceaiul. — Vilma — zise Vasile cu glas răsunător şi pe un ton hotărât —, trebuie să mergem numaidecât până la oraş. 133 Vilma păli. Andrei se uită mirat la Vasile. Notarul era de nerecunoscut. Îşi ţinea trupul drept, şi privirile lui, limpezi, fără nici o umbră de suferinţă, exprimau o voinţă neclintită, rece, ca un tăiş de oţel. — Nu te speria —■ adăogă el. — Nu e vorba de nimic rău. Mumă-ta vrea să-ţi spuie ceva foarte important. Dar Vilma, care nu se speriase de vestea mergerii la oraş, ci de înfăţişarea neobişnuită a lui Vasile, îi răspunse în silă : — Nu mă duc ! Dacă are ceva de spus, să-ţi spuie ţie. — Îmi pare rău că-mi răspunzi aşa. Voiam să te cruţ de o durere. Dar văd că minciuna nu mi-a folosit. Maică-ta e bolnavă, Vilma. Am primit adineaori un aviz telefonic. Vrea să te vadă numaidecît. Căruţa ne-aşteaptă-n drum. Pînă te pregăteşti tu — dar te rog să te pregăteşti repede —, eu am să-mi caut nişte scrisori, adăogă el, ieşind din salon. Şi Andrei şi Vilma rămaseră nemişcaţi, fără să-şi spuie un cuvînt. Se uitau, cu privirile duse, în mari depărtări. Amîndoi aveau sentimentul că se petrecuse ceva de-o însemnătate hotărâtoare pentru ei. Dar ce anume, nu-şi dădeau sama. Insă totul era parcă altfel decît înainte de sosirea neaşteptată a lui Vasile. Şi acest sentiment îşi avea obîrşia în noua înfăţişare a notarului. Da, era tot el, slab, deşirat, dar întreaga lui fiinţă exprima o putere necunoscută lor pînă atunci, o voinţă încordată spre un scop anume, o voinţă care nu ştia, nu voia să ştie ce-i întoarcerea. Vocea lui fusese limpede, fără nici o nuanţă pătimaşă. Dar că el trecuse peste pragul unei hotărîri grave, era fără îndoială. Şi în fundul sufletului lor, atît Vilma cît şi Andrei, erau neliniştiţi de misterul şi de dîrzenia acestei hotărîri. — Pregăteşte-te de drum... — zise întru tîrziu Andrei Petrov. — Poate că, în sfîrşit, drumul ăsta va lămuri într-un fel situaţia în care ne găsim. Vilma avea acelaşi sentiment. Aştepta şi ea, de mult, o lămurire a vieţii lor, fără să bănuiască însă nici cînd, nici cum se va petrece. I se părea ciudată hotărîrea lui Vasile de-a o duce la oraş, şi încă pe-o vreme urîtă ca 134 .ista, pentru a discuta ceea ce ar fi putut şi ar fi trebuit s.i discute acasă. Dar dacă e adevărat ce-i spusese, că maică-sa-i bolnavă ? Il privi lung pe Andrei şi, fără să-i răspundă, întră în camera alăturată ca să se pregătească de drum. XVII Vasile Grecu nu căută mult timp în sertarul mesei lui de lucru, pe care îl ţinea încuiat. Găsi repede, într-un colţ, unde le ştia legate cu panglică albastră, singurele trei scrisori pe care i le scrisese Vilma şi în care sufletul lui descoperise odinioară dragostea ei pentru el. Erau scrisori trimise de la oraş, unde stătuse Vilma în timpul logodnei lor ; în ele îi spunea despre pregătirea trusou-lui, despre cît e de frumoasă şi solidă mobila pe care i-o cumpărase maică-sa, despre hărnicia mătuşii sale Leontina, care umplea casa ou murmurul maşinii de cusut şi despre multe alte nimicuri gospodăreşti, care, pe atunci, îl încîntau. Erau scrisori cuviincioase, aproape protocolare, în încheierea cărora Vilma îl întreba ce mai face şi dacă nu cumva avea de gînd să facă vreun drum la oraş. De cîte ori nu le citise, şi înainte şi după cununie, descoperind în rîndurile lor, care îl introduceau în intimitatea pregătirilor de nuntă, semnele dragostei ! Le recitise şi după venirea lui Andrei Vasilievici Petrov, ba chiar şi în ultima vreme, de cînd se dedase băuturii. Deşi în timpul din urmă îşi dăduse sama de tonul lor convenţional şi înţelesese că toată dragostea, citită altădată printre rînduri, nu fusese altceva decît un reflex al iubirii lui pentru Vilma, nu le aruncase, sperînd, totuşi, să regăsească în ele, la o nouă citire, farmecul de-odi-nioară. Acum, însă, nu mai avea nici o nădejde, aşa că nu mai desfăcu panglica. Le ţinu cîtva timp în mînă, ca pe nişte frunze moarte, uscate. Lacrămi fierbinţi i se prelingeau pe obraji. Apoi, cu paşi şovăitori, se apropie de sobă, deschise portiţa, le potrivi pe grătar şi, aprin-zînd un chibrit, le dădu foc. O durere ca de fier roşu îi străpunse inima. 135 — Sărac de mine ! Sărmane scrisori ! zise el, ridi— cîndu-se. Avea senzaţia că, odată cu arderea scrisorilor, s-a despărţit pentru totdeauna de Vasile Grecu cel ce trăise în sine pînă atunci, şi că un alt Vasile Grecu, puternic, dîrz, neşovăitor, crescuse din inima lui şi luase locul celuilalt. Şi, trecînd pragul odăii, spinarea i se îndreptă, iar în priviri îi apăru din nou lumina aceea sură, de oţel, rece şi tăioasă. — Dumneata, domnule Petrov, mă vei aştepta aici..., îi spuse el ofiţerului, întinzîndu-i mîna. Ieşiră toţi trei în mîzguirea rece de-afară. Vasile o ajută pe Vilma să se urce în căruţă, apoi se avîntă şi el, aşezîndu-i-se alături. Fecioraşul puse mîna pe bici. — N-aţi mai fi putut amîna ? Pe o vreme ca asta..., zise, din poartă, Andrei, uitîndu-se la Vilma şi înfio-rîndu-se de frig. ■— Nu se poate ! E lucru grabnic — răspunse Vasile. Şi, adresîndu-se fecioraşului : — Dă-i drumu ! Caii porniră. Andrei urmări cu privirile căruţa pînă dispăru la o cotitură. Aştepta un semn. Dar Vilma nu-şi întoarse nici măcar o singură dată capul înapoi. «Oare crede într-adevăr că-i maică-sa bolnavă, de nu s-a mai gîndit la mine — se întrebă Andrei, închizînd poarta —, ori, ca şi mine, presimte că o să i se întîmple ceva ho-tărîtor pentru amîndoi, şi teama de necunoscut i-a tulburat într-atît de mult sufletul, încît a uitat că am rămas în poartă, aşteptînd un semn din partea ei ?» Şi întră în casă îngîndurat. Abia ieşiră pe drumul dintre fineţe, înnegrit de ploaia deasă, că Vasile, băgînd mîna în buzunar, scoase un strigăt de uimire. — Vai ! Cum de-am uitat ?! Opreşte, Niculae ! Phii, da’ ştiu că făceam o încurcătură !... Niculae — zise el, scoţînd o scrisoare —, tu ai să te-ntorci cu plicul ăsta în sat şi-ai să-l duci deîndată părintelui. — Şi, întor-cîndu-se spre Vilma : — E o ştire de la frate-meu. E la 136 .Sebeş, şi rămîne acolo o zi, două. Scrie că să se ducă părintele Mihuleţ la Sebeş, dacă vrea să-l întâlnească —. Apoi, din nou către fecioraş : — Treci prin ocoale, Ni- i ulae. Caii părintelui sînt acolo, la păşune. Prinde-i Vi udată să fii cu ei în sat. Auzitu-m-ai ? — Ei, asta-i acuma ! Da’ cum să nu te fi auzit ?! — răspunse semeţ, de pe capră, fecioraşul, cu capul întors spre Vasile. — Cu dumneata însă cum rămîne ? Că doară i i-ai să m-aştepţi, pe o ploaie ca asta, aici, în mijlocul hotarului ! — Dă-te jos şi porneşte-o ! — zise notarul, cu asprime în glas. ■—■ Nu purta tu grija noastră ! Parcă eu nu ştiu să mîn caii ? Dă hăţurile-ncoace ! Fecioraşul îi dădu hăţurile, pe care le ţinea înfăşurate în jurul mînii, sări de pe capră, iar Vasile, ne-mişcîndu-se de lîngă Vilma, dădu bici cailor. Vreo jumătate de ceas ţinu fugarii la trap. Ploaia contenise, dar neguri mari, lăptoase, pluteau aproape de pămînt, pe umerii dealurilor. Intrară între miriştile triste, ruginite, călcate în picioare de cirezile satului. Ajunseră între fostele lanuri de porumb, pline de cotoare scurte. Unde şi unde, piramide de jipi mai dădeau viaţă hotarului. Un uliu mare, cenuşiu, fîlfîi rar din aripi, la apropierea căruţei, şi trecu din vîrful unei piramide apropiate pe o alta, mai depărtată. Ciori singuratece zburau, ici şi colo, aproape de pămînt. Drumul era tot mai noroios, şi tina neagră se lipea de roţi, îngroşînd şinele de fier şi obezile. Pînă la plecarea fecioraşului, Vasile şi Vilma schimbaseră vreo cîteva cuvinte despre moşiile printre care treceau şi despre ploaia ce nu mai contenea, dar după ce Niculae făcuse cale-ntoarsă, o tăcere adîncă se în-stăpîni între cei doi soţi, întreruptă numai din cînd în cînd de vocea notarului, care îndemna caii. După ce ieşi dintre lanurile cu pociumbi şi piramide de jipi, căruţa începu să urce la deal. Se apropiau de pădurea Valea Plopului, unde începea hotarul secuie-nilor. Coama ei ruginie prinse să se ivească de după muchea dealului. Vilma nu-şi făcuse nici un gînd cînd Vasile îl trimisese pe fecioraş în sat. Dar acum, văzînd pădurea, o 137 trecu un fior de spaimă. De ce îl trimisese pe Niculae în sat ? Nu era cumva o înşelătorie scrisoarea aceea ? Oare nu l-o fi trimis numai ca să rămîie singuri ? Şi dacă asta i-a fost intenţia, atunci boala maică-sii nu e decît o minciună, o cursă... Dar ce voia cu dînsa ? Nu-şi putea lua ochii de la pădurea ce se ivise pe deal. «Poate... poate vrea să mă omoare acolo, în pădure ?» Privi împrejur : întreg hotarul era pustiu. Voi să ţipe, dar glasul i se stinse în piept. Se înţepeni pe banchetă, împingînd cu picioare în fundul căruţei, ca şi cînd astfel ar fi putut s-o oprească. Vasile lăsă caii la pas. •— E greu drumul — zise el. — Trăbă să-i las la pas. Dealtfel, o să ajungem curînd. Am mers bine pînă aici. Vocea îi era clară, liniştită, fără nimic duşmănos în ea. Vilma, care tresărise la primele lui cuvinte, îl privi o clipă furiş, cu coada ochiului. O pace adîncă se citea pe chipul lui. Ea întoarse capul în partea opusă, şi un suspin de uşurare i se înălţă din piept. — Acum putem vorbi în linişte, Vilma. Sîntem numai noi amîndoi, şi Dumnezeu deasupra. Mai întîi trăbă să te rog să mă ierţi că te-am minţit. Mumă-ta nu-i bolnavă. Vilma îşi înclină capul în piept, ca şi cînd ar fi zis : «Am bănuit eu că e vorba de altceva». Caii înaintau la pas. Căruţa nu făcea nici un zgomot. Vasile continuă să vorbească, şi, pe măsură ce vorbea, glasul lui devenea mai clar, mai armonios. — Dar trebuia să te conving să pleci cu mine, şi alt motiv, mai bun, n-am găsit. Trebuia să pleci ca să putem sta de vorbă. Şi, mai cu samă, ca să te împiedec să ajungi la crimă. Iubirea mea pentru tine ■— să nu te superi că mai pomenesc de ea — nu te putea lăsa să cazi atît de jos. Nu mi-aş fi iertat o asămenea neîmpo-trivire nici în mormînt. înţălegi lâ ce fac aluzie, nu-i aşa ? Vilma înlemni. Nu făcu nici o mişcare, nu-i răspunse nici măcar cu o privire. — Mi-am dat sama, la un moment dat, că ai început să mă urăşti — continuă Vasile. —Dar dacă ura ta aş. 138 ii putut s-o îndur, pentru că era vorba de mine şi de suferinţa mea, gîndul că prezenţa mea te împinge să comiţi o josnicie pentru care va trebui să plăteşti cu ■miletul şi cu viaţa ta — altfel nu se poate ! —, nu l-am putut îndura. Am hotărît deci să mă dau deoparte însumi din drumul tău, să nu mai fiu o piedecă în calea iubirii tale şi a lui Andrei. Vilma tăcea. încruntată, palidă, cu fălcile încleştate, cu privirile pierdute în lungul drumului, părea că nici uu respiră. Parcă împietrise. Vasile nu-i punea întrebări, nu aştepta răspunsuri, nici măcar nu o privea. Vorbea liniştit şi, în răstimpuri, ca şi cînd ar fi obosit, tăcea. Apoi îndemna cu voce blîndă caii şi continua. — Trebuia să mă dau mai devreme deoparte din calea voastră. A fost o fatalitate să vă întîlniţi ? A fost un noroc ? A fost un nenoroc ? Cine ştie ? Eu nu ştiu. Ceea ce ştiu este că mi-am dat prea tîrziu sama că tu nu mă iubeşti. Nu te ţin de vinovată. Nu. Iubirea nu se poate porunci. Şi-apoi, tu erai o copilă cînd te-am luat. Poate că nici nu ştiai ce-i iubirea, poate că nici nu ţi-ai dat sama de mă iubeşti ori ba. Te rog, Vilma, dacă poţi, dacă tu crezi că merită să-mi răspunzi, spu-ne-mi : Nu-i aşa că, dacă-ţi dădeai sama că nu mă iubeşti, nu veneai după mine ? Pentru întîia oară de cînd plecaseră, Vasile îşi coborî privirile, întrebător, asupra soţiei sale. Vilma rămase o vreme nemişcată. Apoi, întorcîn-du-şi faţa spre el, îl privi cîteva clipe în ochi, cu o tristeţe uimită, şi, plecîndu-şi pleoapele, răspunse şoptit : — Nu. — Iţi mulţămesc. Da, dar pe iubire nu-i nimeni stă-pîn. Tu nu m-ai iubit, dar eu te-am adorat de la primele noastre întîlniri. Mai întîi nu mi-am dat sama, însă încetul cu încetul am simţit că-mi lipseai. Şi cînd am priceput de ce, a fost prea tîrziu ca să mai pot judeca la rece, prea tîrziu ca să mai pot înţălege că tu nu mă iubeşti. Doream din tot sufletul să fi nevasta mea, şi această dorinţă puternică m-a orbit. Deci adevăratul vinovat de nefericirea căsniciei noastre eu sînt. Eu trebuia să văd din vreme că-ţi sînt indiferent. Dar pe dragostea lui nimeni nu este stăpîn ! Chiar şi după ce am început să bănuiesc că nu mă iubeşti, tot mai nădăjduiam şi-mi spuneam că poate mă-nşăl, că poate aşa e firea ta, mai sfioasă. Nici cînd am început să înţăleg că pentru tine nu sînt decît un străin, n-am disperat, zicîndu-mi că poate — cine ştie ? — într-o zi îţi vei da sama cît de mult te iubesc şi că mă vei iubi şi tu. Dacă nu pentru mine, cel puţin pentru iubirea pe care ţi-o dăruiam. Dar m-am înşălat. A fost deajuns ca în drumul vieţii tale să apară Andrei Petrov, pentru ca toate speranţele mele să se spulbere, să-mi dau sama că-mi întemeiasem căsnicia pe un vis, că visul devenise o speranţă, şi că speranţa începea să susţie o minciună. Şi-atunci m-am hotărît să curm minciuna. Speranţa n-am putut s-o curm. Ştiu, trebuia ca minciuna dintre noi să înceteze mai de mult. Te rog să mă ierţi că n-am avut curajul s-o dau pe faţă la vreme. Poate c-ar fi fost mai bine pentru tine. Vilma îşi întoarse din nou capul. Privirile ei, uimite, erau acum reci, metalice. — Eu nu cred că o căsnicie poate fi întemeiată pe minciună. Nu mi-am dorit asămenea căsnicie, nu-mi doresc şi nu o pot încuviinţa. Nimeni nu are dreptul să-l nenorocească, fie şi prin iubire, pe aproapele său, să se facă stăpîn pe sufletul cuiva, pe sentimentele cuiva, dacă acela nu i le dăruieşte de bună voie. Vina mea, grea şi fără putinţă de îndreptare, este că, deşi acesta era şi este crezul meu, n-am avut destulă voinţă pentru ca, înfruntîndu-mi iubirea, să delătur mai devreme minciuna pe care ne întemeiasem viaţa noastră. Să ştii, copila mea, că din lipsa voinţei izvorăsc toate nenorocirile vieţii. Privind mereu înainte, ţeapănă ca o stană de piatră, Vilma nu-1 mai asculta de mult pe Vasile. 11 auzea vorbind, dar numai arareori cîte un cuvînt, cîte o frază îi pătrundeau desluşit în urechi. Atunci îşi întorcea privirile spre el, uimită că-i stătea atît de aproape. Altfel, i se părea că-i vorbeşte dintr-o mare depărtare şi că tot ce i se întîmplă şi tot ce vede nu sînt decît părerile unui vis urît. Ii era frig, îi era silă de pustiul mohorît din 140 pir, ele ogoarele negre printre care trecea, de cîlţii de .c.ilă ce pluteau în jur, de aburul ce se ridica de pe .pinările cailor, şi aştepta încrîncenată ca toate acestea \;i se sfîrşească odată. Oricum, numai să se sfîrşească. Vasile tăcu un răstimp, privind atent pe deasupra cailor care se opinteau, arcuindu-şi spinările, pe coasta dealului, către pădurea din Valea Plopului. Nu mai era mult pînă la culme. — Deci vinovatul de căpetenie sînt eu, Vilma, pen-Iru tot ce a urmat. Pentru tot. N-am decît o singură dezvinovăţire : iubirea mea, care mă făcea să sper că, în viitor, poate... Dar n-are rost să mai repet. Şi mai era ceva... El tăcu, şi vocea lui se întunecă deodată. Vilma tresări, îl privi, o clipă, mirată, apoi, zgribulindu-se, îşi ridică gulerul paltonului. — Recunosc că nu am avut voinţa trebuincioasă şi pentru că era vorba de ceva ce mi se părea foarte important, de însăşi viaţa mea. Mi-am dat sama că, dacă aş fi lămurit situaţia dintre noi, ar fi trebuit să-mi smulg rădăcinile vieţii. N-am putut. Am fost laş. Preţuiam viaţa, mă preţuiam pe mine însumi. Pînă cînd mi-ai arătat tu că nu sînt nici măcar cît un fir de nisip, că nu preţuiesc nici măcar cît o mînă de tină. Din dispreţul tău, din dorinţa ta de a termina mai repede cu mine, am înţăles că rădăcinile acestei vieţi pot fi foarte uşor smulse, fără să se cunoască, fără ca lumea să simtă că-i lipseşte ceva, fără să sufere că-i lipseşte acel ceva. Şi am mai înţăles că pentru tine merită să fie smulse. Nu puteam, adorîndu-te, să te las să aluneci pe povîrnişul crimei. Căci într-acolo te ducea nerăbdarea ta de a scăpa de mine, de iubirea mea înrobitoare. Vasile îşi deschise larg gura după aer. Simţea că se înăbuşă. In aceeaşi clipă, Vilma întoarse capul spre el. In străfulgerarea unei secunde se trezi din visul rău care o chinuia de-o vreme încoace, împietrindu-i sufletul. O ură mocnită, dispreţuitoare îi strălucea în privire. «Iată pentru ce îndur eu drumul acesta de spaimă, nesfîrşit, prin ploaie şi frig ! — îşi zise cu mînie — Ca să ascult cazanii despre iubirea lui ! Iată pentru ce a fost nevoie să mă mintă că-i bolnavă maică-mea ! Ca 141 să-mi ţie o lecţie despre iubirea lui nefericită ! Culmea ar fi să spere că astfel mă va convinge să mă întorc de bună voie la el ! Ce rost au toate acestea ?! Ce înţăles mai poate el să creadă că are pomenirea repetată a iubirii lui ?! Ce am eu cu această iubire ?! Şi dacă-i nefericit, de ce crede că mă interesează pe mine nefericirea lui ?! Ce, eu l-am nefericit ? S-a nefericit singur ! Că doară nu eu l-am luat pe el, ci el m-a luat pe mine !»- Şi, într-o învolburare de revoltă, voi să-i spuie cîteva cuvinte usturătoare, pe care de multă vreme i le pregătise. Dar tocmai în secunda aceea Vasile îşi ridică pleoapele şi o privi. Liniştea desăvîrşită şi rece, metalică, ce radia din ochii lui o i'ntimidă. Clipi de cîteva ori, de parcă privirile i-ar fi fost lovite de o lumină prea tare, şi întoarse capul. «Nu, nu-i voi spune nimic ! Nu am ce vorbi cu omul acesta ! — îşi zise ea, ridicîndu-şi nervoasă gulerul paltonului. — Numai de s-ar isprăvi odată drumul ăsta !» Vasile Grecu o privi lung cîteva clipe, apoi, uitîndu-se înainte, începu să-ndemne caii. încă puţin şi ajungeau în vîrful dealului. — Simţeam deci — continuă el — că pentru tine, pentru a nu te lăsa să aluneci pe povîrnişul crimei — căci asta urmăreai punîndu-mi în fiecare sară o sticlă de coniac pe masă, să mă ucizi —, merită să-mi smulg rădăcinile vieţii. Şi le-am tras din adîncuri, fără milă. Ura ta de moarte m-a făcut să mă simt atît de mic, atît de neîn-sămnat, încît am înţăles dintr-odată că lumea nu se va prăpădi dacă eu voi fi nefericit. Dumnezeu a voit ca în clipa aceea să-mi vie în ajutor. Cînd m-am simţit mai neînsămnat, o zdreanţă în vînt, atunci mi s-a descoperit şi rostul vieţii mele. Eu, Vilma, cred acum deplin. Nu mai am nici o îndoială. Mi-e milă de toată lumea, de întreaga existenţă, şi doresc fericirea tuturor. Nu trăbă să mor ca voi să fiţi fericiţi. Şi, iată, vă urez din toată inima : Fiţi fericiţi ! Ajunseră în vîrful dealului. Vasile sări din căruţă şi trase caii de urechi. Trupurile lor abureau. Nourii se lăsaseră, în neguri dese, pînă pe muchea dealului. Colţuri de pădure se arătau şi dispăreau, cînd ici, cînd colo, din pîclele ce se invăluiau necontenit. 142 Vilma rămase, nemişcată, în căruţă. Dar gîndurile <■1 se-nvolburau mereu, ca şi negurile din jur. «Oare ce vrea Vasile să-mi spuie ? Unde mă duce ? Ce are de i;ind cu mine ? Ce însămnează oare cuvintele „Fiţi feri-' !li“ ? Nu cumva vrea să mă-ncurce în vorbele lui, să m-ameţească de cap? Dar de ce ? I-auzi : „Fiţi fericiţi" ! Cum? Dar dacă e vorba de mine şi de Andrei, ce, nu ■■'intern fericiţi şi fără urarea lui ?» După ce lăsă caii să se odihnească o vreme, Vasile se urcă în căruţă, luă hăţurile-n mînă, învîrti piedeca şi-i îndemnă să pornească la drum. De aici nu mai aveau (iecît o jumătate de ceas bun pînă la oraş. — Acum, Vilma, vă pot spune din toată inima : Fiţi Fericiţi ! Şi n-am nici un motiv să mă tem că nu veţi Ti. Dar mai întîi trăbă înlăturat pietroiul din drumul vostru. Şi va fi înlăturat ! De azi înainte veţi fi cu de-săvîrşire liberi, Vilma. De asta nu trăbă să te-ndoieşti. Eu nu voi sta în calea vieţii voastre. Vilma nu spuse nimic. Nici măcar nu-1 privi. De parcă nici nu l-ar fi auzit. Dar în sine îşi zise : «Vorbe ! M-am săturat de vorbe ! Şi ce-o să facă ? O să se-m-puşte ? O să se spînzure ? Haida de !» — Dar nu puteam să nu te apăr de gura satului şi de dispreţul oamenilor. Şi nici nu puteam să mă mai fac însumi de rîs, prefăcîndu-mă că nu ştiu nimic de dragostea ta cu Andrei. Cred că lucrul acesta simplu îl veţi înţălege amîndoi. Deci în Cozla nu mai puteţi ră-mîne. Vilma deveni dintr-odată atentă. întoarse capul şi-l privi bănuitoare. «Oare nu cumva pune ceva la cale şi-n-cearcă să-şi ascundă sub cuvintele astea planurile lui de răzbunare ?» se-ntrebă ea. Dar pe chipul lui Vasile, încruntat, nu citi nimic altceva decît o hotărîre liniştită rece, de nezdruncinat. — Tu deci vei rămîne la mumă-ta sau la mătuşă-ta Leontina. După cum îţi va fi voia. Vei fi singură numai pînă mîne. Mîne va sosi şi Andrei. O să vorbesc eu cu contele, am auzit că e acasă, să-i facă rost de-o întrebuinţare în oraş. Sînt sigur că-i va găsi ceva. Mai ales acum, după cele petrecute în Rusia, se va face luntre şi punte să-i găsească o întrebuinţare. Tu vei rămîne la mumă-ta, sau la mătuşă-ta, pînă la cununie. Despărţirea noastră va fi uşoară. Cîteva săptămîni şi gata, s-a sfîr-şit toată comedia ! Învoirea noastră va uşura procesul de divorţ. Dar, în sat, deocamdată, oamenii vor şti că ai plecat pentru că maică-ta-i bolnavă. E bine aşa, Vilma ? Am ticluit bine lucrurile ? Femeia nu-i răspunse. Nici măcar nu-1 privi. Destăinuirea adevăratei ţinte a drumului acestuia, aşa, dintr-o-dată, îi răvăşise gîndurîle. Iată că, pe neaşteptate, toate se lămureau ! Şi era tocmai lămurirea dorită de ea şi de Andrei. Chiar dezlegarea pe care o aşteptau, fără să ştie nici de unde, nici cînd va veni. Şi iată că tocmai Vasile era cel care găsise soluţia cea mai cinstită, atît pentru ei, cît şi pentru el. Nu-i venea să creadă că, datorită lui, totul devenise dintr-odată atît de simplu şi de clar. «Dar de ce n-aş crede ?! Aşa era firesc să se întîmple !», îşi zise Vilma. ■— Cu mumă-ta vei aranja totul singură, Vilma. Eu nu-i voi spune nimic din ce s-a petrecut, cum şi de ce am ajuns la despărţire. Nu pot. Cred că mă-nţălegi, nu-i aşa ? Ar însămna să te jignesc. Cît ce ajungem, eu voi pleca în căutarea contelui. E musai să-l întîlnesc astăzi. Ajunseră la poalele dealului ; drumul se aşternea acum drept, mai bine pietruit, şi Vasile lăsă caii la trap. Cei doi soţi nu mai schimbară nici un cuvînt pînă în oraş. Se cufundară în gîndurile lor. Vasile se simţea liniştit. Şi deşi cearcănele negre din jurul ochilor împrumutau o lumină stranie privirilor sale, ele nu se mai potriveau eu trăsăturile feţei, destinse, ce radiau o energie superioară, metalică, şi o voinţă hotărîtă de a trece peste suferinţele proprii. La rîndul ei, Vilma, scăpînd de spaima ce o apăsase în prima parte a drumului, se gîndea la soluţia pe care o găsise Vasile pentru a ieşi, atît el cît şi ei, din situaţia în care se aflau. Era bine cum rînduise Vasile lucrurile, dar, de vreme ce i-a mărturisit că, totuşi, o iubeşte, de unde a luat el aşa, dintr-o dată, puterea de-a analiza şi de a descurca atît de simplu încurcătura pe care ea o făcuse ? Privea despărţirea lor ca pe o probelmă de matematică ? Dar atunci însamnă că nu o mai iubeşte ! Sau 144 — mai ştii ? — poate exista o asemenea iubire, care să se jertfească pe sine pentru a ferici pe alţii ? «Nu, nu poate fi vorba de iubire — îşi zise Vilma. — E desigur o hotărîre a sufletului său de cleric, o atitudine pe care şi-o imoune conform eticei creştine. Sau poate că este expresia unui adine dispreţ faţă de iubirea mea pentru Andrei, faţă de noi doi, pe care şi l-a ascuns sub cuvinte alese... Aşa trăbă să fie, de bună samă. Dar ce-mi pasă mie de simţămintele lui Vasile ? Bine că s-a lămurit situaţia tulbure în care trăiam. Aici are dreptate : nu mai puteam trăi ca pînă acum, subt ochii ţăranilor şi în gura satului !» Deşi soluţia găsită de Vasile îi luase o piatră de pe inimă, deşi acum se simţea liberă şi deşi o mîngîia gîndul că a doua zi Andrei va fi lîngă ea, la oraş, totuşi nu se simţea mulţumită, fericită, aşa cum crezuse adeseori înainte, gîndindu-se la momentul despărţirii ei de Vasile. Un sentiment tulbure îi înnegura sufletul şi-i întuneca pînă şi bucuria revederii cu Andrei. Să fie oare de vină faptul că soluţia dezlegării nu a venit de la Andrei, ci de la Vasile ? «Sau poate că mă tulbură acest sfîrşit neaşteptat şi drumul nou, necunoscut, pe care trăbă să-l aleg ? •—-se întreba ea, neliniştită. — Ei, comedie ! Drumul mi-1 cunosc, că doară eu mi l-am ales ! Dar atunci ce să fie ?» încercă să-şi alunge gîndurile acestea, întocmind planul după care îi va povesti maică-sii totul, din fir-în-păr, chiar de la început, de cînd a acceptat să se mărite cu Vasile numai ca să scape de sfaturile ei. Dar, zadarnic, nu reuşea să se elibereze de simţămîntul acela tulbure şi de întrebările ce se iscau din el. Ajunseră. Vasile sări din căruţă şi deschise poarta. Intrară. Le ieşi înainte slujnica. Maică-sa nu era acasă. Era plecată la Leontina. — Cu atît mai bine ! — zise Vasile, ajutîndu-i Vilmei să coboare din căruţă. •— Pînă să se-ntoarcă maică-ta, eu voi pleca, şi astfel nu voi fi silit să încropesc încă o minciună. Intrară în salonaş şi rămaseră, amîndoi, tăcuţi, în picioare. Vasile se uita de jur-împrejur, de parcă nu mai văzuse niciodată încăperea aceea. Apoi scoase ceasul. îi deschise capacul, îl închise şi îl puse la locul lui, în 145 buzunar. Vilma observă că mîna lui tremura uşor şi că buzele i se strîng. — N-am crezut — începu Vasile cu glas înăbuşit şi neridicîndu-şi privirile asupra ei —, n-am crezut că mai am dreptul să mă ating de tine, de trupul tău, de cînd am înţăles că-ţi sînt străin. Dar acum, la despărţire, cred că nu te vei supăra dacă îţi voi cere să-mi dai mîna să ţi-o sărut. E ultimul sacrificiu pe care te rog să-l faci pentru mine. Şi ultimul dar pe care te rog să mi-1 faci. Il voi păstra în amintire, lîngă altele. Vilma, care nu-şi luase ochii de la el de cînd intraseră în casă, ridică încet, cu greutate, mîna dreaptă, ce-i atîrna ca moartă de-a lungul trupului. Vasile o luă uşor, abia atingînd-o, în mîinile lui mari, şi o sărută. Cînd îşi ridică fruntea, în ochi îi licăreau lacrămi. — Iţi mulţămesc, Vilma. Şi acum, adio ! Vilma, pe care gestul lui de despărţire, neaşteptat, o tulburase, şopti înduioşată : — Dar de ce... de ce faci toate astea ? — Pentru ca să fii tu fericită — răspunse Vasile, ocolindu-i privirile. — Ceea ce nu ţi-a dat Dumnezeu cînd te-ai măritat cu mine, îţi va dărui acum. — Dar tu... tu... cu ce rămîi, Vasile ? întrebă ea iarăşi, abia şoptind, privindu-1 întristată, cum se-ndrepta spre uşă. Vasile se opri şi-i răspunse fără să se întoarcă : — De mine să nu-ţi pese, Vilma. Eu nu rămîn sărac. Rămîn cu Dumnezeu şi cu iubirea mea. Să nu-ţi fie teamă, n-am s-o pîngăresc. Şi acum, adio, fii fericită ! Şi, fără să se mai uite înapoi, porni din nou spre uşă, o deschise şi începu să coboare scara. XVII Ieşind în stradă, Vasile Grecu se îndreptă pe drumul cel mai scurt spre locuinţa contelui. Contele era de vreo cinci zile în concediu. Bătrînul, taică-său, încremenit în aşternut, trăgea să moară. — Ce vînturi te-aduc la mine, domnule notar ? întrebă el, strîngîndu-i mîna şi poftindu-1 să şadă. Era 146 îmbrăcat în uniformă de sublocotenent şi părea îmbă-Irînit de griji. — Domnul conte, tatăl domniei-voastre, este tot în pat ? întrebă Vasile, ca să spuie ceva şi, totodată, ca '■ă-şi deie sama de dispoziţia omului din faţa sa, căci ii era teamă că supărarea contelui îi va zădărnici planul. Contele făcu un gest de deznădejde. — Nu mai trăieşte, se chinuie. Şi doctorii ăştia sînt toţi nişte imbecili. Nu pot să-i aline suferinţele. Ce chin, ce iad, şi aici şi pe fronturi ! Dar ce mai fac prizonierii noştri, domnule notar ? Ofiţerii, ştiu, s-au purtat ca nişte brute... Vasile Grecu îngălbeni. Bănuiala că vestea despre legătura dintre Vilma şi Andrei va fi ajuns pînă aici, la oraş, şi pînă la urechile acestui om, de-abia venit, de cinci zile, de pe front, îi turnă gheaţă în suflet. Păli ca un mort şi privi prostit la ofiţer. — Cum?! Dumneata nu ştii nimic?! întrebă cu uimire contele. Vasile clătină din cap. — Mă mir ! Alaltăieri a fost căpitanul aici, la mine, şi mi-a povestit întreg scandalul. Sublocotenentul acela e un porc. Notarului i se tăie respiraţia. — Administratorul urlă şi-l ţine încuiat în casă. Ţipă mereu că trebuie să o ia de nevastă pe cumnată-sa, pe care ticălosul a lăsat-o însărcinată ! Scandalul a început cînd l-au prins cu cealaltă fată. Da’ cum de nu ştii dumneata ce se petrece în sat ?! ■— Eu nu ies din birou, domnule conte. Am rămas singur în cancelarie, şi am o groază de lucru ! — zise Vasile Grecu, răsuflînd uşurat. — Dar tot pentru un ofiţer vin şi eu, pentru domnul Andrei Vasilievici Petrov. — Da, îmi închipuiam eu ! zise contele. — El vrea desigur să mai rămîie. Dar n-am încotro. Am intervenit pentru el. Nu se poate ! Căpitanul a făcut raport. Trebuie să fie mutaţi toţi trei, imediat. Pentru a muşama-liza scandalul, trebuie aranjate lucrurile în aşa fel, încît să pară că ar fi mutaţi în interes de serviciu. 147 — Dar vă înşelaţi, domnule conte ! Domnul Andrei Vasilievici Petrov vrea să plece din Cozla. Eu nu ştiu nimic despre scandal, şi am venit la dumneavoastră ca să împlinesc dorinţa domnului Petrov. I s-a urît la ţară. Asta-i ! S-au pus vremile ploioase, şi-acuma nu mai are nici o distracţie. Cărţile le-a citit demult. Ba încă le-a şi recitit. Iar dacă vrei să te plimbi acum prin Cozla, e un chin. Dumneavoastră ştiţi ce tină se prăseşte toamna pe la noi... Contele se însenină. — Iată, în sfîrşit, şi o rază de lumină ! Nu ştiam ce să mai fac, la cine să mai intervin ca să poată rămîne acolo. Iţi mărturisesc că m-ai scăpat de-o grijă. Spune-i, te rog — adaose contele, sculîndu-se de pe scaun —, că poate veni oricînd doreşte. S-a stabilit ce va face. Mai sînt încă cinci ofiţeri ruşi prizonieri aci, în oraş. Iar casa mea îi stă deschisă la orice oră. Vasile Grecu ieşi. Simţea că a mai scăpat de încă o piatră de moară din eîte-i apăsau sufletul în dimineaţa aceasta. Ajuns în stradă, puse căpestrele cailor, care ronţăiau, înhămaţi, fiecare cu botul în săculeţul lui de ovăz, sări în căruţă şi porni. în faptul sării, întră în sat. In dimineaţa aceea ploioasă şi rece de noiembrie, după plecarea căruţei care-i ducea la oraş pe Vilma şi pe Vasile, Andrei intrase în casă adînc neliniştit. Nu-1 chinuia atît faptul că Vilma nu-şi întorsese o dată capul înapoi, că nu-i făcuse nici un semn de despărţire, cît necunoaşterea intenţiilor notarului. Ce-avea de gînd ? Ce hotărîre luase ? O ameninţă, oare, pe Vilma, vreo primejdie ? Ce se va-ntimpla cu ei doi, cu el şi cu Vilma ? Deschise un volum de Tolstoi, dar curînd îşi dădu sama că nu se poate concentra. Se plimbă prin odaie, punîndu-şi fel de fel de întrebări, ieşi de cîteva ori pînă la poartă, umblă, fără nici un rost, de colo-colo, prin curte, apoi întră în casă şi se întinse pe pat, sperînd să adoarmă şi să se liniştească. Dar sufletul lui nu-şi găsea pacea. 148 Simţi o uşurare cînd uşa se deschise şi căpitanul şvab intră în odaie. Andrei se ridică de pe pat, îl salută mi-lilăreşte şi-l invită să şadă pe un scaun. — Trebuie să ne pregătim de drum, domnule Petrov - zise el. — Începînd de mîne sîntem mutaţi. Nu ştiu unde va mai fi atît de bine... Aici am trăit, toţi trei, ca-n sînul lui Avram. Nu-i aşa, domnule Petrov ? Căpitanul îl privi surîzînd cu şiretenie. — Ce vrei să spui, domnule căpitan ? întrebă Andrei, încruntat, pălind. — Cel mai simplu lucru, domnule Petrov ! Cel mai simplu ! Dar să lăsăm astea. De-acum înainte, toate cîte s-au petrecut aici aparţin trecutului. Dumneata vei pleca, împreună cu noi, mîne dimineaţă, însă vei rămîne la oraş, unde mai sînt încă vreo cîţiva ofiţeri ruşi prizonieri. Vei avea cu cine schimba o vorbă. Dar eu şi cu sublocotenentul ne-am dus pe copcă... Dracului ne-am dus !... Pînă pe front nu ne mai oprim !... — Dar ce s-a întâmplat, domnule căpitan ? întrebă Andrei, punând hotărârea aceasta năpraznică în legătură cu drumul notarului. Se Întreba dacă nu cumva se va fâ dus să se plângă ânsuşi la comenduire. Dar nu-i venea să creadă într-un asemenea gînd. Nimeni nu-şi bate joc în felul acesta de propria-i casă ! — Ce să se întâmple ? — âncepu căpitanul, aprinzînd o ţigară de foi şi trimiţînd fumul gros şi albastru spre tavan. — Eu trebuia să fac raport ! Nu puteam întârzia o clipă ! Nu, nu puteam ! S-ar fi putut întâmpla, ferească Dumnezeu, să se facă moarte de om. Ungurul a turbat! Da, da, turbat, după cum iţi spun. Asta-i euvîntul : turbat ! — Care ungur ? Ce tot îndrugi dumneata ? întrebă Andrei pe un ton puţin ridicat, enervat de vorbăria fără înţeles a căpitanului. — Ce-i cu dumneata, domnule Petrov ? Pe ce lume trăieşti ?! Ai fost într-adevăr atît de ocupat — şi căpitanul surâse iarăşi cu subînţeles —, te-ai simţit chiar atît de bine aici, încît n-ai auzit nimic din scandalul de la curte ? Dacă-i aşa, îmâ dau sama că bine ţi-ai petrecut dumneata în Cozla! Satul întreg vuieşte, şi dumneata nu ştii nimic ?! Asta-i culmea ! 149 — Chiar dacă ţi se pare culmea ignoranţei că nu ştiu de ce vuieşte satul, te rog să-ţi păstrezi aluziile pentru dumneata şi pentru prietenii dumitale, domnule căpitan, zise Andrei, întunecîndu-se. — Bine, bine... Am să le păstrez... Deşi de-acum înainte nu mai au nici un haz. Trebuie să ştii, domnule Petrov, că mie-mi pare nespus de rău că trebuie să plec. Avea turbatul acela un vin în pivniţă cum rar se mai află ! E din viile de-aici. Nu ştiam că se face pe-aici un vin aşa de straşnic. Poate că tocmai din bunătatea vinului ăstuia i se şi trage turbarea, că mult îi mai place să-l bea ! Nu mai puteam răzbi cu el. Dacă l-aş fi potolit cu ajutorul soldaţilor de pază, m-aş fi putut trezi degradat. Aşa că a trebuit să fac raport. Altminteri nu se putea ! Dacă-1 ţine închis de trei zile !... — Cine pe cine ţine închis, domnule căpitan ? întrebă, destins, Andrei, pe care vorbăria prostănacă, fără şir, a căpitanului, începuse să-l amuze. — Cine pe cine ?! Auzi întrebare ! Administratorul ! Administratorul, domnule, pe ticălosul de sublocotenent ! — Şi de ce, mă rog ? — De ce, de ce ! Asta-i acuma ! De ce ! Păi, nu-ţi închipui ? Să nu spui că nu-ţi închipui, că nu te cred. Ptii, domnule, ce om fără imaginaţie ! — exclamă căpitanul, încîntat de propria-i imaginaţie. L-a prins la cea grasă ! Asta e ! L-a prins şi gata ! Dar atunci a băgat de samă că şi cealaltă începuse să se-ngraşe. Ho-ho ! Să vezi minune ! Şi rîse hohotind, săltîndu-şi burta rotundă ca un pepene şi deschizînd o gură mare, de peşte. — Nu pricep nimic, domnule căpitan, zise Andrei, scîrbit de vulgaritatea acestui om, care, iată, hohotind, îi umpluse camera de un miros acru, de bute. «Cine ştie — îşi zise Andrei —, poate că-i beat şi de-aceea nu reuşeşte să vorbească desluşit.» •—■ Cum să pricepi, domnule, dacă dumneata ai1 trăit într-altă lume?! Ei, lasă că te lămuresc eu îndată. Fii atent. Sublocotenentul n-a stat degeaba aici. Mă-nţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa ? Ei bine, de cum s-a cuibărit în locuinţa administratorului, s-a pus pe treabă, ca să-şi poată petrece timpul cît mai plăcut. Adică, ce mai la deal la vale, a început să le facă ochi dulci fetelor, cum- 150 ilatelor lui Ponori. Ele, fete bune, nu s-au speriat prea tare, ba chiar pot spune că nu s-au speriat deloc, ci s-au cam înghesuit să-i facă pe plac. Eu credeam că şi-a pus ochii pe cea slabă. Că, de, mie-mi mai plăcea cealaltă. E o bucăţică !... Ce să-ţi mai spun ! Cred c-ai văzut-o dumneata, cînd ai venit pe-acolo. Nu, nu, să nu-mi spui că n-ai văzut-o ! Nu se poate să nu o fi văzut! Că iese-n drumul omului ca ispita!... Da’ ticălosul — poţi să-ţi închipui ? — umbla după amindouă ! Numai că, se vede treaba, o luase-n cercetare mai întîi pe-aia mică, aia mai slăbuţă. Pe-asta n-ai de unde s-o ştii, că-i place să facă pe ruşinoasa, pe trufaşa, şi stă mai mult serioasă, de-ai zice că-i virtutea in persoană. Aş ! Virtute ! Pe dracu ! Ce mai calea-valea ? Ce-au făcut, cum au făcut, că fata a rămas însărcinată !... Da’ ştii, drăcoaica s-a priceput să se prefacă ! Da, s-a priceput !... Nimeni nu şi-a dat sama că s-a-ntîmplat ceva între ei. Nici surorile ei, nici cumnatu-său, nici eu, domnule, deşi — cum să-ţi spun ? — eu mă cam pricep, adulmec, simt, am nas — şi îşi frecă buricele degetelor în dreptul mustăţii stufoase —, nu-mi prea scapă. Ei, dar acuma mi-a scăpat ! Auzi dumneata ipocrită ! Toate-ar fi1 fost bune şi la locul lor, dacă hapsinul, sublocotenentul, sătul, se vede treaba, de cea dintîi, nu s-ar fi lăcomit şi la cea cle-a doua. Asteia, după cum îţi spusei, îi cam place să se deie-n stambă. îi făcea ochi dulci, se ţinea după el ca mînzul după căruţă, iar cînd apuca, la petreceri, şi cîte un pahar de vin mai mult, se uita la el ca mîţa la peşte. Aşa ceva n-am mai văzut ! Şi doară n-am trăit la mănăstire ! Afurisită muiere Şary asta ! — Care Şary ? se trezi Andrei întrebînd. Vorbăria căpitanului îl smulsese din gîndurile lui şi-l ducea de-o vreme, în şuvoiul ei, la vale. Dar, ciudat, de unde la-nceput îl iritase, acum îi păcea. — Cum care Şary ? — întrebă căpitanul, contrariat şi descumpănit de întrerupere. — Asta de care-ţi vorbesc ! Aşa o cheamă : Sary. Pe cealaltă Occs. Da’ unde rămăsesem ? — întrebă el, înholbînd din ochi, speriat. Apoi, încruntîndu-se la ţigara de foi, fumată pe jumătate : — Vezi, domnule !... Dacă mă-ntrerupi... 151 — La Şary... care-i făcea ochi dulci sublocotenentului... încercă Andrei să-l ajute. — A, da. Mi-am adus aminte. Acuma, într-o sară, Ponori, aţîţat de băutură, avea poftă de cîntece. C-aşa-i el ! Cum bea, cum pofteşte la cîntece. Şi pentru că-i plăceau cîntecele patriotice pe care le ştia sublocotenentul, trimise o slujnică să-l cheme. Dar aceea se-ntoarse spunînd că nu l-a găsit. Atunci pleacă în căutarea lui... cine crezi ? Ponori însuşi ! îl strigă prin toată casa, prin curte, prin grădină... Sublocotenentul ■— nicăieri ! Atunci îşi pune bărbia în piept, ca un taur înfuriat, şi strigă : «S-a îmbătat, ticălosul, şi a dezertat de la datorie. Da’ ştiu eu unde să-l găsesc !» Şi porneşte ca din tun. Pe mine mă cam bătea gîndul de ce lipseşte sublocotenentul, mai cu samă că şi fetele lipseau de Ia masă. Dar îmi ziceam că nu-i nici un pericol, că doară nu o să între cu forţa în camera lui. Ei bine, m-am înşelat ! Turbatul de administrator se duce drept la odaia sublocotenentului. Pune mîna pe clanţă. Uşa — încuiată ! Fără nici o vorbă, se dă cîţiva paşi înapoi, îşi ia avînt şi se izbeşte în uşă ca un berbec. Zăvorul — zdrang ! — se rupe, şi turbatul năvăleşte în cameră. Era lună plină afară, şi-n încăpere se vedea ca ziua. în pat, cumnată-sa, Şary, cu sublocotenentul ! — Căpitanul hohoti din nou, pufăi de citeva ori din ţigara de foi, ca să se-aprindă bine, şi continuă : — Mi-o luase !... Ticălosul!... Drept e că eu n-am trecut mai departe de sărutări. Poate că de-aceea mi-a şi fost necredincioasă. Ce mai ! A izbucnit un scandal de credeai că s-a aprins casa, nu alta. Administratorul, turbat de furie şi de băutură, l-a luat la bătaie. Sublocotenentul era, vezi bine, descins de sabie. Ponori, după ce l-a trîntit la pămînt, a-nceput să-l calce în picioare. La un moment dat, a văzut sabia. Cit ai clipi o dată din ochi, o şi trase din teacă şi, dacă nu mă repezeam eu să-l împiedec, îl omora, domnule ! Ce mai, îl omora ! îl înjunghia ca pe o vită ! — silabisi căpitanul, ridicîndu-se de pe scaiun şi dezbumbînd u-şi tunica. — Ei, dar abia atunci a izbucnit adevăratul scandal, marele scandal ! — continuă el, aşezîndu-se din nou pe scaun. — Oosi, cea slabă, năvăleşte ca o furie în odaie 152 şi începe să-l izbească şi ea cu picioarele, pe unde nimereşte, bătîndu-şi burta cu palma şi strigînd : «Priveşte, ticălosule ! Priveşte, ticălosule !»■ Nevasta administratorului urla şi ea şi îşi smulgea părul din cap. I’onori, ridicînd ochii, o vede pe Ocsi zbuciumîndu-se, ,.i-i zice : «Ce-nsamnă asta ? Ce-ţi tot baţi burta ? Crezi că nu i-s eu popa ?» Dar, în clipa aceea ochii i s-au zgîit de credeam c-o să-i iasă din orbite. Şi-a dat sama că fata e însărcinată. Scoţînd un răcnet ca de fiară înjunghiată, îl lasă pe sublocotenent şi năvăleşte asupra ci, izbind-o cu pumnii, cu picioarele. Fata se prăvăleşte. Soră-sa, nevasta lui Ponori, se aruncă peste ea, ca s-o ocrotească, zbierînd : «Ai omorît-o ! Ai ucis-o, tîlha-rule !»- — «îmi făgăduise că mă ia de nevastă», geme fata şi îşi pierde cunoştinţa. în timpul ăsta, Şary, cea proaspăt vinovată, trăsese pilota peste ea, pînă la bărbie, şi se uita, înholbînd din ochi, împrejur, moartă de spaimă. Ponori, lăsînd-o pe cea slabă, se-ndreaptă spre ea, o apucă de păr şi o trage jos din pat, aşa cum era, cu ce n-avea pe ea — frumoasă fată, n-am ce zice, ca o zeiţă, şi,-n lumina lunii, era parcă şi mai1 frumoasă — şi-o zvîrle pe coridor. Apoi iese şi el, şi, cît ai număra pînă la o sută, pune zăvoarele pe dinafară. A dracului om ! Trei zile şi trei nopţi a stat de pază la uşă. Nu te puteai apropia de el ! Nevastă-sa trebuia să-i schimbe mereu vadra de vin. Era hotărît să nu-1 lase pe sublocotenent să iasă din cameră pînă ce nu va iscăli contractul de căsătorie. Beat, tulburat, ameninţa cu sabia şi cu puşca încărcată cu gloanţe pentru mistreţi. — Căpitanul tăcu şi oftă din greu. — Ce puteam face ? continuă el. —■ Pe fereastră nu era chip să iasă. Răspundea în curte, lingă tigru, şi avea zăbrele groase, de fier. Cum încercam să vorbesc cu el, începea să urle ca un nebun că i-am necinstit casa, că ne reclamă la comenduire şi cîte şi mai cîte. Pe soldaţi nu-i puteam folosi. Trebuia deci să fac raport, să vie un ordin de mai sus, ca să pot ieşi din capcana în care mă băgase nenorocitul de sublocotenent. Şi, alaltăieri, am raportat. Mîne trebuie să ne prezentăm toţi trei la oraş. — Dar, bine, cum ai să-l scoţi pe sublocotenent din... ghearele tigrului ? întrebă Andrei, surîzînd. 153 Căpitanul izbucni într-un hohot de rîs, apoi zise, făcîndu-i lui Andrei cu ochiul : — Tigrul e la răcoare ! — Cum aşa ?! — Iac-aşa, cum îţi spun. — Şi adăogă, silabisind : — La ră-coa-re ! Am adus, alaltăieri, un ordin de mobilizare pentru el. Fictiv, se-nţelege. Să-l fi văzut cum s-a-mblînzit numaidecît ! Şi cum încerca să se puie bine cu noi !... Vorba ceea : Cinstea ca cinstea, dar pielea-i mai de preţ. Tremura de parcă dăduseră peste el frigurile galbene. îi plac lui cîntecele patriotice, dar la o adică... Ei, ş-apoi, dacă ai pe cineva sus-pus, toate se pot aranja. Contele, cînd i-am spus povestea, a găsit el ac de cojocul tigrului. Ştia că-i primejdios, da-i ştie şi slăbiciunile. Şi pentru nimic în lume nu voia scandal la moşia lui. Aşadar, pe mîne, domnule Petrov ! — zise căpitanul, ridicîndu-se de pe scaun şi îmbumbîndu-se la tunică. — Să fii gata de plecare în zori. Trebuia un ordin de mutare pentru toţi. Altfel scandalul n-ar fi putut fi tăinuit. Ei, ce-i de făcut ? Pentru un nebun suferă întotdeauna zece înţelepţi... Şi ce-ncurcă o femeie, nici dracul nu mai poate descurca. Şi-aici n-a fost numai una !... Căpitanul oftă şi îşi luă chipiul. De cînd auzise de mutare, Andrei îşi zicea că, desigur, Vasile Grecu aflase de schimbarea aceasta şi voise ca Vilma să nu fie acasă în ziua plecării. «Om cuminte notarul — se gîndi Petrov. — Se va întoarce singur de la oraş.» —■ Domnul notar ştie de plecarea noastră, nu-i aşa ? îl întrebă el pe căpitan, presupunînd că ofiţerul îi va confirma presupunerea. ■— Nu ştie, dragă domnule, nimeni pe lume, înafară de noi trei. Nici administratorul, nici nevastă-sa, nici altcineva din casa lui din sat. De-aceea ţi-am şi spus că trebuie să fii gata în zori, ca să putem pleca pe nesimţite. Pînă la venirea noilor ofiţeri, comanda ostaşilor de pază va fi luată de un plutonier. Deci, pe mîne, domnule Petrov ! zise el salutînd milităreşte şi ieşind pe uşă. 154 Andrei1 rămase pe gînduri. Dacă notarul nu ştia de K-castă mutare tainică, atunci cum se explică hotărîrea lui neaşteptată de-a o duce pe Vilma la oraş ? Să fie maică-sa într-adevăr bolnavă, după cum spusese ? Dar dacă nu era, şi, desară, Vilma va apărea în cadrul uşii ? Ce va face el ? Cum îi va spune ? Şi, mai ales, cum să se despartă de ea tocmai acum, s-o lase aici, cu omul ăsta ciudat, cu Vasile Grecu ? In faptul sării, cînd auzi căruţa oprindu-se dinaintea porţii şi-l văzu pe Vasile coborînd singur şi îndreptîn-du-se spre uşa de la intrare, răsuflă uşurat. Aşadar Vilma rămăsese la oraş ! Cu atît mai bine ! Se gîndise cu groază, toată ziua, la ceasul despărţirii, inevitabil. Se temea că Vilma, pătimaşă cum era, se va agăţa de el, că nu va voi să rămîie în Cozla şi că-1 va însoţi la oraş. Pentru nimic în lume nu voia să fie el cauza unor scene ce l-ar face de rîsul lumii pe notar, pentru toată viaţa. Vasile întră în casă purtînd pe chip aceeaşi mască a hotărîrii nestrămutate cu care plecase. Dar vocea lui era mai prietenoasă acum. — E într-adevăr bolnavă greu doamna ? întrebă Andrei, liniştindu-se dintr-odată, cînd îl auzi pe Vasile dîndu-i bineţele. — Cine ? Soacra ? — Da. — E răcită puţin. Dar ştii dumneata cum sînt femeile ! Repede li se face frică de moarte. Vilma a rămas lîngă dînsa. Cred că o să petreacă la oraş cîteva săptămîni. — El se uita pe furiş la Petrov, dar nu putu citi pe chipul rusului nimic, nici părere de rău, nici uimire. ■— Regret, domnule Petrov, că nu-ţi aduc o veste prea bună. Va trebui să te muţi la oraş. Andrei avu o tresărire de milă pentru Vasile. «Omul ăsta, cu bunătatea lui, e nebun de legat — îşi zise Andrei. — îşi lasă nevasta la oraş pentru mai multă vreme, şi-mi spune că pentru mine-i rea vestea pe care mi-o aduce, că voi locui în acelaşi oraş cu ea ! Şi-a pierdut minţile, ori ce-i cu el ?! — Ştiu — răspunse Andrei. — Mi-a spus căpitanul. — Da ? Atunci mă bucur că nu eu ţi-am dat vestea cea rea. Am trecut pe la domnul conte. Dînsul mi-a spus. 155 Toate intervenţiile pe care le-a făcut pentru a obţine ca dumneata să rămîi aici au fost zadarnice. — Mîne dimineaţă, în zori, vom pleca toţi trei ofiţerii la oraş, domnule Grecu. — Da ! Cred că nu te vei supăra pe mine pentru că mi-am luat libertatea de-a-i spune domnului conte că e şi dorinţa dumitale să pleci — zise Vasile, încrun-tîndu-se şi privind în jos. — M-am gîndit că aici, la noi, de-acum încolo, e plictiseală mare. Se pune toamna, încep ploile... Ne închidem în casă ca ursul în bîrlog. Andrei îl privi mirat, dar notarul nu-i mai dădu nici o lămurire. Rămase ferecat în tăcerea lui grea, de nepătruns. — Domnul conte e năcăjit acum. Tatăl dumnealui trage să moară. Dar m-a încredinţat să-ţi spun că, ori-cînd doireşti, casa lui ţi-e deschisă. Şi că speră să te simţi bine la oraş, unde mai sint cinci ofiţeri ruşi prizonieri. — Da, mi-a spus şi căpitanul. Vasile Grecu trecu în camera lui, şi Andrei îl auzi trebăluind o vreme acolo. Apoi îl zări în curte, şi, mai tîrziu, îl auzi tuşind în odaia lui. ★ * * Dis-de-dimineaţă, o căruţă cu cei doi ofiţeri chezaro-crăieşti se opri dinaintea locuinţei lui Vasile Grecu. — Domnule Grecu, sînt aici, zise Andrei, ciocănind la uşa odăii lui Vasile. Acesta ieşi. Era gata îmbrăcat, deşi mai avea încă vreo două ore pînă să plece la cancelarie. — Iată că a sosit şi clipa despărţirii, domnule Grecur zise Andrei cu o voce surdă. Vasile îl privi un răstimp nepăsător, apoi îi zise : — Da, ne despărţim, domnule Andrei Vasilievici Petrov. Poate pentru totdeauna. N-am nimic deosebit să-ţi spun. Dumneata cunoşti sentimentele cu care te-am primit şi sentimentele pe care le-am avut pentru dumneata cît timp ai stat subt acelaşi acoperiş cu noi. Dar, dacă-mi îngădui, — şi mi se pare că se cuvine să-mi1 îngădui o 156 I ivoiire, acum, la despărţire —, ţi-aş spune ceva care, l>ual.o, îţi va prinde bine în viaţă, domnule conte. Dumneata ai vrut să fii un om cinstit faţă de mine. Tăcu brusc şi făcu vreo cîţiva paşi prin cameră. Apoi, oprindu-se deodată în faţa lui Andrei, adăogă : — îmi pare rău, dar n-ai reuşit decît în parte. Cînd l.i-am mărturisit îndoielile mele asupra credinţei, mi-ai spus că dumneata crezi în Dumnezeu, în Hristos, în f lintele taine. Şi, totuşi, credinţa dumitale nu te-a mîn-t uit. De ce ? Pentru că nu crezi cu adevărat. Vasile tăcu din nou, şi iarăşi străbătu, de mai multe ori, odaia. Andrei îl asculta uimit şi înfiorat. «Ce se întîmplă oare în creierul omului ăstuia ? — se întreba el. — De ce simte nevoia să-mi ţină o predică ? Nu cumva a pus la cale o răzbunare şi încearcă să mă convingă că merit să fiu pedepsit ? Poate de aceea a îndepărtat-o pe Vilma, pentru ca în clipa despărţirii să rămînem singuri faţă faţă în faţă, şi astfel să-i fie mai uşor să mă răpună. Dai’ ar însămna că-i nebun de legat! Cu doi martori la poartă ?! Dar poate că tocmai la prezenţa lor nu se aştepta, şi de aceea întîrzie vorbind...» Vasile se opri iarăşi în faţa lui Andrei şi continuă, privindu-1 cu ochii lui negri, încercănaţi, în care ardea o flacără rece, pustiitoare : — Orice om, cîtă vreme se crede un zeu în jurul căruia se-nvîrte lumea întreagă, cîtă vreme nu-i în stare să-şi refuze nimic, cîtă vreme nu se poate lipsi de plăceri şi bucurii, deşi e conştient că prin ele îl ucide pe aproapele lui, nu este, nu poate fi drept-credincios. Numai atunci cînd îţi cunoşti preţul propriu, cînd te-ai pătruns de conştiinţa nimicniciei tale în raport cu infinitul, numai atunci poţi alege, ca om liber, ce să-ţi dai şi ce să-ţi refuzi. Atunci ştii, simţi că poţi renunţa la plăcerile tale, dacă ele îl nenorocesc pe-aproapele tău, fără să se prăpădească lumea. Căci nu e vorba de plăcerile unui zeu nemuritor, ci de ale unui biet pumn de ţărînă. Asta voiam să-ţi spun. Şi acum, adio, domnule conte ! Vasile Grecu îi întinse mîna cu hotărîre şi i-o strînse pe-a rusului cu bărbăţie. 157 Andrei Vasilievici Petrov tresări, apoi, privindu-1 în ochi cu o blîndeţe surîzătoare, îi spuse : — Poate că ai dreptate, domnule Grecu, deşi o vorbă străveche şi care îmi place spune că, spre deosebire de zei, care sînt oameni nemuritori, oamenii sînt zei muritori. E adevărat că cel ce a spus-o nu era creştin. Dar pare-mi-se că vorba lui stabileşte un echilibru mai bun intre om şi necunoscut, între om şi infinit, între viaţă şi spaima ei, moartea. Dar ce stau să spun ! Doar nu o să m-apuc acum, cînd, uite, sînt aşteptat, să-ţi ţin o lecţie pe tema asta. Eu am înţeles ce-ai vrut să-mi spui — adăogă Andrei, şi surîsul se şterse dintr-odată de pe chipul lui. — îmi pare rău că părăsesc casa du-mitale, lăsîndu-ţi o amintire urîtă. N-am vrut să fie aşa. Dar cînd am venit eu aici, subt acest acoperiş se deştepta o iubire. S-ar fi putut întîmpla să-ţi fie dăruită du-mitale... Ştiu eu ?... N-a fost să fie aşa. Mi-a fost dăruită mie. Puteam eu să refuz darul iubirii unei copile ? Puteam să-l refuz, ştiind bine că este numai pentru mine ? Iartă-mă că nu sînt vinovat, că nu pot să mă socotesc vinovat. Şi eu cred că nu e nimeni vinovat de cele întâmplate. Vezi dumneata, iubirea e un sentiment, relativ ca toate sentimentele, nu e o normă, o dogmă pe care poţi s-o înveţi şi căreia poţi să i te supui. Şi adevărul acesta dumneata îl cunoşti tot atît de bine ca şi mine. Nu trebuie să spun mai mult. Adio ! Andrei se-ntoarse şi, deschizînd uşa, ieşi în aerul rece şi umed de-afară. Se opri o clipă, îşi ridică cu o mişcare scurtă a mînii gulerul mantalei şi se-ndreptă repede spre căruţă. Cei doi ofiţeri îşi pierduseră răbdarea aşteptînd. — Haide, domnule Petrov ! Ce Dumnezeu ! — exclamă căpitanul cu glasul lui hodorogit. — La zece fix trebuie să ne prezentăm la comandament ! Era palid, nedormit, cu ochii roşii. Se vedea bine că băuse toată noaptea. De amarul despărţirii, poate. —■ Rămas-bun, domnule notar ! — mai zise căpitanul, văzîndu-1 pe Vasile în cadrul uşii de la intrare. ■— Bun sat Cozla ! Buni oameni ! Şi, mai cu samă, bun vin ! O să ne-aducem aminte cu plăcere, domnule notar, dacă nu ne vom lăsa ciolanele pe frontul italian. Ziua-bună ! 158 Trei braţe se ridicară strîmb la chipie. Căruţa porni. Vasile Grecu rămase o vreme cu privirile pierdute iii negura dimineţii ce se cernea măruntă peste sat, pînă i md frigul, umezeala, pătrunzîndu-i prin haină, îl înfio- i n ;i. Se uită în sus, la cerul cenuşiu, pe subt care alune-c iu, ca nişte bivoli negri, nourii toamnei, şi, întrînd în •. isft, murmură pentru sine : — De-acuma se-aşterne peste toate pustiul, urîtul... I )oamne, îndură-te de anine, păcătosul, şi nu mă părăsi. XIX Cînd se oprise din drum şi-l trimisese pe fecioraş cu scrisoarea la părintele Mihuleţ, Vasile Grecu nu min-[ise, aşa cum crezuse Vilma. Fratele său, dascălul Petru, era într-adevăr la Sebeş, pentru scurtă vreme, şi-i trimisese vorbă că voia să se întîlnească neapărat cu so-cru-său. Părintele Mihuleţ plecă deîndată, în grabă mare, însoţit de fiică-sa, Anastasia. Amîndoi nu-i’ iertau lui Vasile că uitase să le dea scrisoarea de-cu-sară şi că pierduseră cîteva ceasuri bune. Acuma sluga părintelui descărca năduful stăpînilor pe spinarea cailor, mînîndu-i din răsputeri, ca să ajungă cît mai1 repede la Sebeş. Cu Petru s-au întîlnit pe stradă. Anastasia îl văzu de departe şi începu să-l strige pe nume. Dar popa Mihuleţ o trase de mînecă şoptindu-i : — Taci, tu fată, că poate te-nşăli. în haine militare toţi oamenii samănă între ei de nu-i mai poţi deosebi. Dar Anastasia avea sămnele ei, şi-l strigă pe Petru pînă cînd acela, auzind-o, se opri şi se uită împrejur. 0 vreme nu-şi dădu sama cine şi de unde-1 strigă. Dar cum Anastasia nu mai contenea chemîndu-1, îi descoperi. După ce-şi dădură bineţele, Petru porni înaintea căruţei, călăuză. Se opriră pe o stradă lăturaşă. Dascălul era roinic şi sănătos. Se mai albise puţin la faţă, şi Anastasiei îi creştea inima privindu-1 : era aşa de mîndru în hainele lui de ofiţer, că parcă de-o viaţă-ntreagă numai în armată trăise. 159 Dar de-abia se sărutară, de-abia schimbară cîteva vorbe, că Petru îşi şi luă la bună-vedere de la ei, pentru că trebuia să plece după treburi. Hotărîră să se revadă la amiază, într-un restaurant de mîna a doua, unde dascălul avea rezervată o cămăruţă numai pentru el. Părintele Mihuleţ şi fiică-sa, Anastasia, aşteptară ca pe spini ora de-ntîlnire. Era frig rău afară,-n ploaia măruntă de noiembrie ; plecînd în grabă mare şi pentru puţin timp, nu luaseră cu ei nici merinde, nici băutură. Să între în vreo crîşmă, nu se cădea. Aşa că îndată ce se făcu ora prînzului, se şi aciuară în odăiţa rezervată de Petru. Acesta sosi ud de ploaie, plin de tină şi obosit. ■— De azi-dimineaţă alerg ! zise el încruntat, izbin-du-şi chipiul pe un scaun. Apoi, la masă, începură o spovedanie lungă. Părintele Mihuleţ şi Anastasia trebuiră să-i povestească din fir-în-păr întreg mersul gospodăriei. De cîte ori începeau să-i pomenească şi de alte întîmplări, dih sat, Petru făcea ce făcea şi întorcea vorba la treburile gospodăreşti. II intersa mai cu samă ce pămînturi au devenit vînză-toare, cum merge preţul vitelor, dacă este păşune şi nutreţ de-ajuns. Dintre noutăţile din sat nu păru să-l intereseze decît ştirea că vreo cîţiva prizonieri ruşi munceau acum şi pe moşia lor. Părintele Mihuleţ voi să-i povestească unele şi altele despre ofiţerii găzduiţi de Ponori, despre purtările lor, ba chiar voi să-i dea a înţelege că, poate, nici în casa lui frate-său, a notarului, nu-s toate lucrurile curate. Dar Petru îi tăie scurt vorba : — Ei, fleacuri ! De astea cine se mai miră acum ? ! Aşa-i în război ! Toată lumea-i stricată. S-au stricat ele rînduielile cele vechi, d-apoi oamenii ! Şi iar aduse vorba de gospodărie. Mîneară şi băură, povestind mereu. Părintele Mihuleţ se mira de mulţimea bucatelor, de vinurile scumpe. Dar Petru zîmbea cu nepăsare şi-i tot îmbia să mănînce şi să bea. Intru tîrziu scoase din buzunarul de la piept un pachet gros. — Iată de ce te-am chemat, tată. Am aici o sută de mii de coroane. 160 Preotul se trase înapoi. Înlemni de spaimă. — Nu i-am furat, n-ai grijă ! Da’ doară ştii că eu cumpăr vite şi nutreţ pentru armată. Nu pot trece la kilogram peste o anumită sumă. Dar mai ieftin pot să cumpăr. Asta atîrnă de dibăcia omului. Acuma, iată despre ce este vorba. Dumneata să cumperi cu banii .iştia pămînt şi vite. In bancă n-ai de ce-i pune. Da’ vite şi pămînt să cumperi numaidecît, că preţul vitelor şi al pămîntului creşte pe zi ce trece. Şi încă va mai creşte. Părintele Mihuleţ, încetul cu încetul, se linişti şi începură să se sfătuiască în amănunt ce să cumpere : boi, viţei, vaci ? — iar pămînt, în care parte a hotarului şi cu cît ? Anastasia nu se bucura de norocul ce dase peste ei. Ea văzuse că Petru abia de i-a spus cîteva vorbe. Şi acelea mai mult peste umăr. Doar una, două i s-au părut de alintare, de dragoste. «Drept este -— îşi zicea —-că nici acasă Petru nu-i prea darnic în alintări. Dar acum, după o atît de-ndelungată despărţire, cum poate fi oare atît de nepăsător ?!» Femeia stătu tot tristă cît ţinu convorbirea dintre cei doi bărbaţi. Ii părea rău că mai bătuse atîta drum ca să-l audă pe bărbatul ei vorbind numai despre bani, despre vite, despre pămînturi, despre gospodărie. Şi un gînd tot mai neliniştitor îi umplea sufletul : Va fi găsit şi el, de bună samă, femei străine care să-l mîngîie ! Da, asta trebuie să fie ! N-a spus el că aşa e la război, că de lucruri de-astea nu se mai miră nimeni ? Şi în timp ce socrul şi ginerele vorbeau despre economie, Anastasia se judeca pe sine cu asprime, că munceşte ca o slujnică pentru a creşte averea bărbatului, şi el, iată, nici nu se gîndeşte la ea, să-i spună măcar o vorbă de mîngîiere. Cînd, pe însărate, porni cu taică-său înapoi spre Cozla, începură s-o scuture frigurile. în sufletul ei, îndurerat de răceala cu care o primise bărbatul, se fră-mîntau dorinţe de răzbunare. «Ce, nu pot fi şi eu ca altele ? — îşi zicea. — Dacă aşa-i războiul, că nime nu se mai miră de femeile uşuratece, bine ! La urma urmelor, eu de ce să rămîn nemîngîiată ?»• 161 După ce ieşiră din oraş, începu să cadă o ploaie rece, 1 şi, de la o vreme, se porni şi un vînt vrăjmaş. în graba | plecării de dimineaţă, nu se mai gîndiseră să-şi ieie haine ! groase cu ei. Anastasia începu să tremure, şi taică-său o sili să îmbrace mantaua lui. Părintele Mihuleţ era în- ] fierbîntat de vinul mult şi tare pe care îl băuse cu j Petru şi nu simţea frigul. Doar din cînd în cînd îl trecea -cîte un fior între spete. «Dar ■— îşi zicea el — nu răcesc eu dintr-atîta. Cît ce-ajung acasă, beau o ulcică i de vin fiert şi gata ! Acuş ajungem. Iată că se şi zăresc i luminile satului.» Ajunseră cu bine. Popa bău nu numai o ulcică cu vin fiert, ci mai multe, ba mai trase şi un rachiu. Paza bună trece primejdia rea. Dar dimineaţă nu se mai sculă din pat. Avea fierbinţeală mare şi trebuiră să cheme doctorul. Zadarnic. Avea pneumonie. Şi în douăsprezece zile, deşi el se luptă voiniceşte, boala îl dădu gata. Şapta preoţi îi slujiră prohodul. Anastasia căzu la pat de supărare şi inimă rea. îşi zicea că numai ea l-a pus în pămînt pe taică-său pentru că, în scrisoare, Petru îl chemase numai pe taică-său la Sebeş, şi dacă nu s-ar fi dus şi dînsa, tatăl ei nu şi-ar fi dezbrăcat mantaua şi nu s-ar fi îmbolnăvit. Degeaba încercară lelea Ana şi cu Vasile, îndureraţi de suferinţa femeii, să i-o aline şi să o desmînte, spunîn-du-i că ea nu poate avea nici o vină, că zilele omului sînt în mîna Domnului1, că nimeni nu-şi poate ocoli soarta şi că se vede că aşa i-a fost lui scris. Anastasia o ţ,mea una şi bună, că din pricina ei s-a prăpădit, şi-l jelea de parcă odată cu sfîrşitul lui taică-său s-ar fi isprăvit şi lumea. Şi, într-adevăr, aşa simţea, căci, odată cu moartea lui taică-său, lumea ei se isprăvise, maică-sa, preuteasa, prăpădindu-se pe cînd fata era de doar şase ani. Şi cum fraţi şi surori nu avea, se simţea singură în durerea ei şi ca părăsită într-un pustiu. Numai grija de copii îi dădu putere să se ridice din pat şi o îndemnă să se ocupe de gospodărie. Dar simţămîntul de sigură-tate, de părăsire ce o copleşise la moartea bătrînului îi rămase ca o rană deschisă în suflet. 162 Lelea Ana se bucură din inimă de întremarea Anas-l;isiei. Nu numai pentru că îi era greu, la anii ei, să se ocupe de două case deodată, dar şi pentru că toate1 gin- ii urile i se-nvîrteau în jurul năcazurilor lui Vasile şi-n jurul parohiei vacante. Ba, dacă e să spunem tot adevărul, mai mult în jurul parohiei se-nvîrteau. «Ce bine-ar fi fost — îşi zicea dînsa — dacă Vasile m-ar fi ascultat şi s-ar fi preoţit atunci cînd a terminat seminarul ! Las’ că m-ar fi scutit de teama cu care trăiesc de trei ani încoace, că azi-mîne îl trimete pe front, dar acum, că l-a luat Dumnezeu pe părintele Mihuleţ, ar fi ocupat deîndată locul de popă aici în Cozia. Aşa, cine ştie ce se mai poate întîmpla !...» Dar pentru că tot mai nădăjduia, lelea Ana începu să-l îndemne tot mai stăruitor să se lase de notariat, să se hirotonisea&că şi să se facă preot în Cozla. Uneori bătrîna vorbea şi de faţă cu Anastasia, dar nevasta nu se amesteca în planurile soacră-sii nici cînd o agrăia. îşi pleca fruntea şi, găsindu-şi cîte 0 treabă grabnică, ieşea din odaie, ca să nu o mai audă. 1 se părea că soacră-sa se pregăteşte să săvîrşească o nelegiuire împotriva ei. «Ce fel de inimă o avea, Doamne ! Nici nu s-a uscat ţărîna de pe mormîntul lui taica, şi ea se zbate ca Vasile să-i ia locul !» Dar, întru tîrziu, înţelese şi Anastasia că bătrîna avea dreptate. Parohia era mare, nu putea să rămînă multă vreme fără preot. Apoi, de pe urma părintelui Mihuleţ nu rămăseseră nici văduvă, şi nici orfani, aşa că, fără îndoială, episcopul se va grăbi să numească un preot. Şi de bună samă că ar fi mai bine să-l numească pe Vasile decît pe un altul, străin. Numai că Vasile, la toate îndemnurile maică-sii, la care acum se adăogau şi ale Anastasiei, se împotrivea mereu, fie schimbînd vorba, fie răspunzîndu-le, încruntat şi hotărît, că nu poate lăsa cancelaria fără slujbaş, sau că încă nu se simte pregătit pentru hirotonisire. Lelea Ana nu mai ştia ce să creadă. Ea se bucurase cînd fecioru-său îi spusese că-şi dusese nevasta la oraş, la maică-sa, pentru vreo două săptămîni. «Bine că s-a-m-bolnăvit mumă-sa, Doamne, iartă-mă — îşi zicea ea —, că altfel n-ar fi scos-o pe zvăpăiata aceea de muiere din sat cîtu-i lumea, şi cine ştie ce s-ar mai fi putut în- 163 tîmpla, dacă ar fi stat toată ziua singură cu rusu-ace-la,-n casă, tocmai acum, cînd s-au pus ploile !» Dar, după ce auzi, la cîteva zile, că şi ofiţerul rus a plecat la oraş, iar nişte femei îi spuseră că au văzut-o pe cuscră-sa în piaţă, bine, sănătoasă, lelea Ana se cruci : «Doamne fereşte ! Da’ nu pot să cred ! Că doară băiatul ăsta al meu nu o fi înnebunit ! Cum să facă el o asemenea prostie, să bage oaia în bîrlogul ursului ?! Nu se poate ! Aici e minte de muiere la mijloc. Ori nevastă-sa, ori vicle-nele-amîndouă au pus treaba asta la cale, iar el, papă-lapte cum-îi, s-a lăsat îmbrobodit.» Şi pentru că nu o răbda inima ca mîne-poimîne Vasile s-ajungă de rîsul satului, se hotărî să-i vorbească. Ştia că el va tăcea, sau, mai rău, se va mînia şi o va certa că se amestecă în viaţa lui. «Şi ce-i dacă m-amestec ? — îşi zicea lelea Ana, îmbărbătîndu-se. — Nu-i ficiorul meu ? Nu eu i-am dat viaţă ? Nu pe mine mă doare inima de năcazurile lui ?» Şi, într-o după-amiază, făcîndu-şi de lucru în casa lui Vasile, unde, de la plecarea Vilmei, nimeni nu mai clintise un capăt de aţă, nimeni nu mai grijise, cît ce acesta veni de la cancelarie, lelea Ana îi şi spuse ce avea pe suflet. Spre mirarea ei, Vasile nici nu-i tăie vorba, nici1 nu se supără şi nici nu încercă să-i desmînte gîndurile, cum luase obiceiul, cînd îi pomenea, în ultima vreme, de Vilma. Ci o ascultă în tăcere şi apoi îi vorbi liniştit, mai liniştit ca niciodată. — Dumneata, mamă, ştii1 că mie nu-mi place să stau de poveşti cu alţii, oricine-ar fi, despre viaţa mea. Nici măcar cu dumneata. Dar acum trăbă să vorbesc, să-ţi spun cum stau lucrurile, ca să nu-ţi închipui cine ştie ce, sau să afli din gura satului neadevăruri înflorite. Da, e adevărat că soacră-mea nu este şi nici1 nu a fost bolnavă. E adevărat şi că locotenentul rus care a stat la noi a fost mutat la oraş. Dar nu-i adevărat ce ţi se-m-pare dumitale, că văduva pretorului a pus la cale plecarea Vilmei, minţind că e bolnavă. Ea n-a ştiut nimic despre venirea Vilmei la oraş. Adevărul e că eu am ho-tărît s-o duc pe Vilma la mumă-sa şi tot eu am scornit minciuna despre boala maică-sii. De ce-am minţit ? Ca s-o hotărăsc pe Vilma să plece de-acasă şi ca să as- 164 lup gura satului. Dar nu numai pentru asta. După cum vei auzi, am avut şi un alt motiv, mai puternic. Mamă, cu şi cu Vilma am hotărît, împreună, să ne despărţim. Va fi mai bine şi pentru mine, şi pentru ea. Şi-acuma, că ţi-am spus, te rog ca tot ce ai auzit să rămîie închis iu dumneata şi mai mult să nu mai vorbim despre asta. Da’ cred că-nţălegi că de-aceea nici nu mă pot hirotonisi. Cine-a mai pomenit popă despărţit de muierea lui ?! adaogă Vasile zîmbind amar. Lelea Ana, care îl ascultase încremenită de uimire şi înholbînd din ochi de parcă o strîngea cineva de gît, îşi plecă fruntea şi îşi acoperi faţa cu palmele. Privind-o, Vasile mai zise : — Şi1 încă ceva : nu are rost să plîngi. Aşa a fost să fie ! — Da’ nu plîng, măi băiete, nu plîng — răspunse lelea Ana, ridicîndu-şi fruntea şi punîndu-şi mînile în poală. ■— Nu plîng ! Mă îngrozeşte ruşinea ce ne-aşteaptă. Neam de neamul nostru n-a ştiut ce-i despărţirea. Nu zic, neînţălegeri au fost, certuri au fost, ba încă şi zburdălnicii. Da’ din aşa ceva nu se strică o casă ! Ce-o să zică satul ? Că n-ai fost în stare să ţii o nevastă, dacă ai putut s-o laşi să plece după prima venitură ce ţi-a trecut pragul. — Ce-mi pasă mie de ce va zice, după aceea, satul ?! — răspunse mohorît Vasile, ferindu-şi ochii de privirile maică-sii. Ii părea rău că nu ocolise discuţia şi era mî-nios pe sine că nu ştia cum s-o curme. — Gura lumii... — mai zise el, făcînd cu mîna a lehamite. — De asta îţi pasă dumitale ?! Mie nu-mi pasă ! ■— Ba, să-ţi pese, Vasile, să-ţi pese, că în sat trăieşti şi cu el trăbă să te-nvoieşti. Şi-apoi, cine-a mai pomenit ca un bărbat în toată firea să-şi strice rosturile vieţii lui din pricina unei muieri1 zvăpăiate ? Şi cred că rostul tău îl ştii, mai cu samă acum, după moartea părintelui Mihuleţ. Nu-i păcat de toată învăţătura ta, de toată zdroaba noastră ca să te ţinem la şcolile-nalte ? — Nu ţi-i teamă ţie că-1 mînii pe Dumnezeu, lepă-dîndu-te încă o dată de el ? Şi pentru ce ? Pentru o zburdălnicie de muiere ? Nu te gîndeşti că te poate duce pe front ? Nu, n-ai să te despărţeşti ! — zise lelea Ana, ri- 165 dicîndu-se de pe scaun şi privindu-1 în ochi cu hotărîre. — Doar dacă vreai să mă bagi pe mine în mormînt ! Ai să pleci chiar mîne la oraş şi-ai s-o aduci acasă. — Nu se poate, mamă ! Aşa ceva nu pot să fac! răspunse Vasile plecîndu-şi fruntea. — Şi de ce, mă rog ţie ? Nu tu ai dus-o ? Tu trăbă s-o aduci' înapoi ! — Nu ţi-am spus ? împreună am hotărît să ne despărţim ! —■ Nu-i adevărat, fătuL meu, nu—i adevărat ! — îi întoarse vorba, oţărîtă, lelea Ana. —• Singur tu ai hotărît, singur tu şi cu trufia ta. Acuma ca şi atunci cînd n-ai vrut să te preoţeşti. — Mamă, nu mă-nţălegi ? o întrebă Vasile, oftînd din adînc şi uitîndu-i-se în ochi cu durere. — Nici nu am ce înţălege, Vasile. Te-aş fi putut în-ţălege dacă ai fi pus, ca un bărbat, piciorul în prag şi l-ai fi scos pe rusu-acela din casa ta, cînd ai văzut câ se-nnădeşte la miere. Te-aş fi putut înţălege dacă-i puneai muierii mîna-n plete ca să-şi aducă aminte de datoria de nevastă. Da’ să-nţăleg că singur, din trufie, ţi-ai dat nevasta în mîna rusului şi că nu-ţi pasă de rosturile tale, asta n-am să pot înţălege niciodată ! Niciodată ! Ridicîndu-se de pe scaun, se-nvolbură mînioasă spre uşă, o deschise şi, din prag, adăogă : •— Mîne-n zori vei pleca la oraş şi o vei aduce aici. Că aici e casa ei ! Şi dacă nu te vei duce tu, eu mă voi duce. Şi am s-o aduc,Vasile, aşa să ştii ! Zgomotul uşii trîntite cu mînie se stinse brusc, adâncind liniştea casei pustii. Umbra maică-sii trecu o clipă prin lumina încenu-şată a ferestrei şi dispăru. Ar fi vrut să se ridice de pe scaun şi să plece. Dar unde ? Şi pentru ce ? îşi simţea capul gol de gînduri şi sufletul amorţit. Şi rămase cu ochii mari deschişi, privind în neştire, pînă cînd noaptea îi orbi. ★ * ★ îl trezi un ciocănit puternic în uşă. îşi înălţă fruntea şi se uită uluit în jur. în lumina lăptoasă a dimineţii de 166 Inamnă, lucrurile din cameră începeau să capete contururile cunoscute. Ridicîndu-se, simţi o durere puternică iii ceafă şi-n grumaji. Înţepenise, dormind, în răceala nopţii, cu capul pe masă. înfrigurat, se apropie de uşă şi o deschise. — Dar adînc mai dormi dumneata, domnule notar ! lira să mă las păgubaş ! — izbucni Ponori, trecînd praful şi scoţîndu-şi pălăria înmuiată de ploaie. — Bună-dimineaţa ! Dar ce ai ? Eşti bolnav ? — Bună-dimineaţa, domnule administrator — răspunse Vasile mohorît, închizînd uşa. — Nu, nu sînt bolnav, ci numai ostenit. Dar ce s-a întîmplat de mă vizitezi cu noaptea-n cap ? Că doară n-ai să-mi spui că s-a terminat războiul ! zise Vasile, nehotărît dacă să-l poftească să şadă, sau, dimpotrivă, să-l ţină în picioare, ca să-i deie de-nţeles că nu are chef de vorbă. Dar administratorul îşi puse liniştit pălăria şi mantaua în cuier şi, trăgînclu-şi un scaun, se aşeză fără să mai aştepte să fie îmbiat. — Ai cumva vreun pahar de băutură la-ndemînă ? îl întrebă Ponori, freeîndu-şi mînile. ■— Nu te supăra că dau aşa, buzna, peste dumneata, dar frigul ăsta umed m-a pătruns pînă-n măduva oaselor ! — adăogă el. — Am plecat de-cu-noapte de la oraş şi-am mers mai mult la pas, că nu-i chip altfel pe tina asta groasă. Vasile Grecu îl privi o clipă uimit, apoi ieşi şi se întoarse aducînd o sticlă de coniac şi un pahar. — Dar ce, dumneata nu bei ?! se miră Ponori, îndesind tutunul în pipă. — Nu ! Eu n-am pus băutură în gură de-api’oape o lună. — Nu mai spune ! Păcat ! Că băutura te dezmorţeşte, mai cu samă acuma, cînd s-au pus ploile. — Şi, ridicînd paharul, adăogă : Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească ! — Şi dădu paharul de duşcă. Lui Vasile i1 se păru că nu auzise bine. — Pe cine să-l ierte Dumnezeu ? întrebă el privin-du-1 rece, în ochi, pe Ponori. — Cum pe cine ?! — răspunse administratorul, cu o undă de mirare-n glas. — Ce, dumneata n-ai auzit ? ! 6U61 J UI 1UA — n —. Nu. Ce s-aud ? A murit domnul conte cel bătrîn ? — Ei, domnul conte ! Acela încă se mai chinuie. Bănuiam eu că n-ai1 aflat şi de-aceea m-am şi oprit, în drum spre casă, la uşa dumitale. Nu de domnul conte cel bătrîn e vorba, ci de oaspetele dumitale. — De cine ? întrebă Vasile înholbîndu-se. — De oaspetele dumitale ! De căpitanul rus ! De Andrei Vasilievici Petrov ! Ce, l-ai şi uitat ?! S-a-mpuş-cat în toiul unei beţii grozave. Şi Ponori îi povesti cum, în urmă cu trei zile, cei şase ofiţeri ruşi care îşi aveau cvartirul în oraş, la hotel, citind în ziare de izbucnirea revoluţiei comuniste în Rusia şi de împărţirea marilor proprietăţi la ţărani, se adunaseră în camera unuia din ei ca să se sfătuiască ce vor face. Pînă una alta, ca nişte stăpîni de moşii ce erau, s-au hotărît să privegheze la înmormîntarea Rusiei lor. Au băut, au cîntat, au plîns, şi iar au băut, pînă s-au îmbătat. Atunci, Andrei Vasilevici Petrov, sculîndu-se de pe scaun, şi a pus revolverul la tîmplă şi, pînă să-şi deie sama ceilalţi ce se-ntîmplă şi să încerce să-l oprească, dacă ar fi putut, s-a prăbuşit mort, pe covor, într-o baltă de sînge. Bubuitura a speriat tot hotelul. Au venit jandarmii1, i-au luat pe sus pe ceilalţi cinci, aşa beţi cum erau, şi au pornit cercetările, să afle de unde avea căpitanul rus arma cu care s-a împuşcat. — Acuma tot oraşul vuieşte ! — adăogă Ponori, dînd de duşcă încă un pahar de coniac, ridicîndu-se şi luîndu-şi pălăria şi haina din cuier. — Mă şi mir că n-ai auzit nimic, că veştile astea au picioare lungi ! Da’ se vede că pe dumneata alte griji te frămîntă. Eu, de, cu prizonierii ruşi aici, am răspundere mare, foarte mare. Că de-ncep cumva să fugă sau să se mişte, e pericol. Acuma, mă duc. La bună-vedere şi mulţumesc că m-ai omenit. Mi-a prins tare bine, după atîta drum prin frig şi ploaie. Vasile auzise torăiala administratorului, dar nu fusese în stare să-l asculte ce spune. Sufletul lui încremenise în secunda cînd aflase ştirea despre sinuciderea lui Andrei, li vedea chipul palid, ofilit de moarte, peste care se suprapuneau, ca într-un vis, cînd învălmăşindu-se, 168 i nul deosebindu-se încetinate, umbrele amintirilor de .islă-vară. Zărindu-1, ca prin ceaţă, pe Ponori în picioare, cu pălăria în mînă, se ridică şi îl însoţi, mut, pînă la uşă, în-chizînd-o în urma lui şi întorcînd de două ori cheia în broască. Rămase cîteva secunde nemişcat, strîngînd în podul palmei clanţa rece, nehotărît între gînduri. Apoi, deodată, se-ntoarse-n loc, îşi luă din cuier paltonul şi pălăria şi ieşi în fugă din casă. Cînd întră în curtea lui frate-său Petru, sluga tocmai se-ntorcea cu caii de la adăpat. — Inhamă-i răpede la căruţa cea mică ■— îi zise, cu glas întunecat, poruncitor. Şi pentru că fecioraşul se uita la el de parc-ar fi vrut să-i spună ceva, adăogă încruntat : —■ N-ai auzit ce ţi-am spus ? Ori poate vreai să-i înham chiar eu ? Peste cîteva minute, ieşea în trapul cailor pe poarta larg deschisă, urmărit de privirile uimite ale Anastasiei, ivită-n prag cu şiştarul gol în mînă. ★ * ★ Ajunse în vremea prînzişorului. Doamna Perţa tocmai se pregătea să toarne cafeaua în ceşti. Văzîndu-1 în uşă, palid, cu ochii încercănaţi şi privirea mohorîtă, rămase cu cana în mînă, înmărmurită de uimire. — Doamne, Vasile ! Da’ ce-i cu tine ? De unde vii aşa de dimineaţă ? Şi pe vremea asta ! — Venindu-şi în ori, puse cana pe masă şi se apropie. — Vai de mine, ce ud eşti ! — exclamă ea înfiorîndu-se. — Doar nu vii de la Cozla?! Scoate-ţi repede paltonul şi du-te lîngă sobă, să te-ncălzeşti puţin. Să-ţi dau o cafea fierbinte ? Surprins de vîrtejul întrebărilor şi negăsind prilej să răspundă, Vasile Grecu se dezbrăcă încet, în tăcere, lăsîndu-şi pălăria şi paltonul în mînile soacră-sii, care ieşi cu ele pe uşă, în timp ce el se apropia de soba caldă. Doamna Perţa se întoarse repede, turnă cafea într-o ceaşcă şi i-o întinse. — Acum putem vorbi pe-ndelete — zise ea, luînd un scaun şi aşezîndu-se aproape de Vasile. — Ce vînt te-aduce ? 169 — Un vînt bun, doamnă, un vînt bun, fiţi pe pace — răspunse notarul, încercînd să surîdă. — Am venit s-o văd pe Vilma şi să mai stăm de vorbă. Că, iată, au trecut două săptămîni de cînd am adus-o. — Tocmai mă şi miram. Să nu dai tu sămn de viaţă atîtea zile ! — Iată că-1 dau acum — zise Vasile, punînd ceaşca de cafea pe masă. — Dar Vilma unde-i ? Şi ce mai face ? întrebă el, străduindu-se să-i pară glasul cît mai firesc. — Unde să fie ? în camera ei, vezi bine. Acuma, că s-a pus vremea asta ploioasă, am stat mai mult în casă. Trăbă s-apară şi ea, dacă s-o fi sculat. Că, după cum ştii, obişnuieşte să doarmă mai tîrziu. Dar dacă nu vreai s-o aştepţi, du-te şi trezeşte-o. Că doară ştii unde s-o găseşti — adăogă doamna Perţa, ridicîndu-se de pe scaun. — Pînă veniţi voi, eu mă duc să mai rînduiesc cele cuvenite la bucătărie. Cred că rămîi să iei prînzul cu noi... «Iată că nu i-a spus nimic maică-sii — îşi zise Vasile, odată rămas singur în odaie. — Oare de ce ? S-a termut, înţălegînd că e vinovată, sau aşteaptă s-o lămuresc eu pe maică-sa ? Oricare ar fi motivul şi oricît mi-e de greu s-o fac, eu sînt acela care se cuvine să-i explice. Dar mai întîi trăbă să vorbesc cu Vilma. Mai cu samă acum, după moartea lui Andrei.» Se ridică de pe scaun şi se-ndreptă hotărît spre uşă. Dar, punînd mîna pe clanţă, îşi simţi inima zvîcnindu-i năvalnic în piept. «Nesăbuit ce sînt ! ■—■ îşi zise cu năcaz, dîndu-se un pas îndărăt. — Nu trebuia să fi venit, de vreme ce, iată, numai gîndul că o voi vedea face să-mi sară inima din piept.» în aceeaşi clipă uşa se deschise şi-n cadrul ei de umbră apăru Vilma. O clipă privirea ei, înspăimîntată ca de-o halucinaţie, se încrucişă cu privirea uimită a lui Vasile, apoi, scoţînd un ţipăt sfîşietor, se prăbuşi pe podele. Di'ntr-o săritură Vasile fu lîngă dînsa. O ridică în braţe şi o aşeză pe divanul de lîngă părete. Alarmată de strigătul fiicărsii, doamna Perţa sosi în grabă. Şi amîndoi, soţ şi mamă, încercară în fel şi chip s-o rea-ducă-n simţiri. Văzînd că toate strădaniile lor rămîn fără 170 «■feri, doamna Perţa se hotărî să cheme un doctor şi plecă să-l aducă. Dar abia ieşi pe uşă, că Vilma deschise ochii, uitîn-ilu-se obosită în jur. Vasile suspină uşurat şi, ridicîn-Wu-se încet de lîngă pat, zise : — Să nu-ţi fie frică, Vilma. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. Mai cu samă acum, după nenorocirea ce s-a abătut asupra ta. Vreau numai să mă sfătuiesc cu tine. Să-mi spui dacă vreai să vorbesc eu cu. maică-ta despre cele ce le-am hotărît, sau dacă-i vei spune tu. Eu cred eă s-ar cuveni să-i explic... Insă notarul nu putu sfîrşi. Vilma îl învăluia într-o privire adîncă atît de caldă, încît cuvintele i se opriră pe buze. Se uită la ea înlemnit, abia cutezînd să respire. Nicicînd nu i se păruse atît de frumoasă. — Nu ! — gemu Vilma, cu ochii plini de o arzătoare rugăminte. — Nu. — zise ea din nou. — Nu trăbă să-i spui nimic. Nimic ! — şopti dînsa. Şi adăogă, cu ochii plini de lacrămi : — Iartă-mă, Vasile ! Un oftat adînc cufundă pieptul bărbatului, şi ochii lui se-^nchiseră subt povara mîhnirii. Vilma se ridică încet de pe divan şi-l privi temătoare. — Nu mă poţi ierta ? — îngînă ea, fără putere, apro-piindu-se de Vasile. — Vai, trebuia să-mi dau sama că n-ai să mă ierţi !... Făcu cîţiva paşi, şi, obosită, se aşeză iarăşi pe divan, începu să plîngă potolit. Părea că toată puterea de viaţă i-a săcat. Vasile, după ce o privi o vreme întristat, se apropie încet şi şezu lîngă ea. — Nu de iertarea mea e vorba acum, draga mea copilă. Eu te-am iertat demult. Altfel n-aş fi aici. Dar e vorba de tine... •— Nu mai mă crezi vrednică să te iubesc ? îl întrebă, suspinînd, printre lacrămi, Vilma. — Nu de asta e vorba acum. Ci de altceva, Vilma. Eşti tu sigură că... nu te-nşăli... că... nu ştiu cum să-ţi spun... că ţi-e drag de mine ?... Femeia îl învălui într~o privire adîncă şi fierbinte care-1 înfioră. Simţea pentru întîia oară, fără putinţă de-a se înşela, iubirea ei. Nu-şi dădu sama cînd întinse 171 braţul stîng şi cuprinse umerii femeii. Vilma, palidă» închise ochii şi îşi lăsă uşor capul pe umărul lui. Nu-ndrăznea să se mişte. O ameţeală dulce, ca o vrajă, pusese stăpînire pe simţămintele lui. I se părea că lumea-ntreagă se-nvîrte plutind, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Pradă unei puteri mai mari decît stăpînirea lui de sine, îşi îmbrăţişă cu o adîncă bucurie soţia, învăluind-o într-o mîngîiere năvalnică, arzătoare. Vilma, cu ochii închişi, înlănţuind cu braţele ei subţiri grumazii bărbatului, îngîna mereu doar două cuvinte : «Te iubesc ! Te iubesc !» Apoi, deodată, izbucni într-un plîns viforos, pe care, după aceea, cu greu şi-l putu potoli. — Totdeauna numai pe tine te voi iubi, dragul meu, — îi şopti ea şi îl sărută înlăcrămată. ■— Ce-a fost... a fost o rătăcire trecătoare... Iartă-mă, Vasile şi iubeş-te-mă — adăogă ea privindu-1 adînc în ochi. Apoi, desprinzîndu-se de el, începu să cînte şi să se-nvîrtă prin odaie. Aşa o găsi maică-sa cînd întră în cameră. — Frumos îţi mai sade — zise ea, prefăcîndu-se supărată. — Eu alerg speriată după doctor, şi tu... Mă rog bine că nu l-am găsit acasă, că mă făceam de rîsul lumii. Dar ce veselie pe capul tău, Vilmo ! Nu te ştiam atît de primăvăratecă — adaose surîzînd şi îmbrăţişîndu-şi fata. ■— Ah, mamă, cît mi-e de bine ! Cît sînt de fericită ! — exclamă Vilma sărutînd-o pe amîndoi obrajii şi privindu-1 poznaş, de fiecare dată, peste umărul ei, pe Vasile. ★ * ★ De sărbătorile Crăciunului, în biserica din Cozla, sluji preotul cel nou, Vasile Grecu. Corul ruşilor cîntă pătrunzător ca totdeauna. Lelea Ana o ţinu într-un plîns, de la începutul pînă la sfîrşitul liturghiei. Ca şi Anastasia. Numai că lacrămile fiecăreia aveau alte izvoare. Moş Damian, pîrgarul satului, plîngea şi el, cu lacrimi tăcute, strîmbîndu-şi obrajii bătrîni, şi şoptea în urechea cui voia să-l asculte : 172 — Ce mai om, ce mai stăpîn pierd eu ! Dar şi ce mai popă a căpătat satul nost’ ! Numai Vilma îşi licărea liniştită lumina ochilor ei albaştri-verzii, părând să urmărească din cuvînt în cuvînt sfânta slujbă. Da-n sufletul ei trecea dintr-o mirare într-altă mirare, intrebîndu-se cum oare se făcea că deşi popa cel nou i se părea desprins de lume şi-nconjurat de taină, ea îl simţea totuşi al ei, numai al ei.