LEGEA TRUPULUI (POVESTEA UNEI VIEŢI) LEGEA TRUPULUI (POVESTEA UNEI VIEŢI) Am scris acest roman în toamna anului 1911 ; a fost publicat mai întîi în revista Luceafărul din Sibiu, în anul 1912, sub titlul Povestea unei vieţi. Nu l-am dat pînă acum în volum, voind să apară deodată cu al doilea roman: Povestea altei vieţi. Celui ce apare acum i-am dat titlul Legea trupului, rămînînd întîia numire ca subtitlu, după cum al doilea va purta titlul principal Legea minţii. 1926 Autorul «Nu înţeleg ceea ce fac, pentru ca nu îndeplinesc binele pe care-l voiesc, ci râul pe care îl urase. Vad alta lege în mădularele mele, pro-tivnică legii minţii mele, care mă robeşte legii păcatului, lege scrisă în mădularele mele. Nenorocitul de mine om! Cine mă va scăpa de trupul acesta plin de moarte ?». Sf. Pavel, Către romani, VII, 15: 23, 24. I în dimineaţa de întâi septembrie 189... căruţa sta gata de druim în curtea largă a bădicului Petru Florea. Doi căluşei cu capetele plecate, cu coama aspră, lungă, erau înhămaţi, şi un fecioraş, sluguliţă la bădicul, se învîrtea în jurul lor. în căruţă era înainte o lădiţă de lemn de brad, lucie, îngălbenită, de pe care de zeci de ani îşi poartă cărucioara pe drumuri bădicul Petru Florea, pe zi şi pe noapte, cum se nimereşte norocul. Dumnealui are moşie bunicică, dar a băgat de samă că un om harnic poate să-şi vadă şi de avere, şi se mai poate repezi din cînd în cînd cu vrun domn pînă la oraş, sau să aducă de acolo marfă. «Pentru cal şi pentru 12 Legea trupului muiere nu-i bună prea multă hodină» zicea bădicul zîmbind, cînd îl întreba vrun om : «Iar la drum, cumetre ?» Dar acum dumnealui nu pleca în vreo cărăuşie. în cărucioară se vedea o lădiţă nouă, vopsită cu flori roşii şi albastre, două părechi de dăsagi plini, îndesaţi, şi mai înapoi un sac cu paie. Iar otava cu miros dulce, parfumat, care umplea coşul căruţei, ţinea moale sub lădiţă şi dăsagi. Soarele se ivise de după Pădurea Frumoasă. Umbra care cădea din dealul viilor, acoperind jumătate din sat, se furişase repede pînă la poalele dealului cu coaste prăpăstioase. Văzduhul se umplu de lumină, cerul se înălţă mai sus, lărgindu-şi cupola albastră, nesfîrşită. în pridvor se zări chipul înalt, uscăţiv al bădicului, şi deodată i se auzi şi cuvîntul aspru : — Destul, muiere, lasă-1 să vie. în casa de zid, văruită proaspăt de Sîntă Mărie, se auzea tînguitul înăduşit al femeii : «Puiul meu şi dragul meu, că tare te-nstrăinezi şi pe noi nu ne mai vezi. Puiul meu !» Cîntecul semăna cu bocetele de la morţi. Bărbatul întră în casă şi se întoarse numaidecît, adu-cînd de mînă un băieţaş de vreo opt-nouă ani, bulgăre la obraji, cu doi ochi vioi, negri. Pantalonaşii albi, pălăriuţa — tot era nou pe el; părea că obrajii aceia plini, arşi de soare, nici nu se potrivesc la hainele scoase acum din ladă. Cînd îl văzu fecioraşul de la cai îi zîmbi, şi zîmbetul îi rămase multă vreme pe faţă. — Te duci, Ioane, îi zise el, cînd stăpînul cel tinerel fu mai aproape. Ion, care la toate tînguirile măsii nu vărsă o lacrăma, acum simţi că buzele încep să-i tremure. Dar dădu o Legea trupului 13 roată căruţii şi nu plînse, numai ochii şi-i simţi umezi. El avusese încă mai în vară un schimb de vorbe cu sluguliţa, îndată ce se hotărîse că-1 vor da la şcoală la oraş. — Ai să plîngi, Ioane, îi zise sluga. — N-am să plîng, răspunse mînios Ion. — O să vedem ! — O să vezi ! Măsa se mai boci pînă ce bădicul Petru îi făcu lui Ion vînt în căruţă şi-l cuibări pe lădiţa cea nouă. Atunci femeia îşi şterse, din două, lacrămile, înghiţi sughiţurile ce i se urcau în gît, şi începu să-i fie de ajutor bărbatului. Adună otavă mai multă la picioarele băiatului, îi îndesă mai bine batista cu rîndunici în buzunar şi trase mai aproape de lădiţă o păreche de dăsagi. — Puteam fi pe la podu5 mare, dacă nu ne opăceai tu, muiere, zise bădicul aşezîndu-se pe lădiţa cea lucie şi luînd hăţurile. — Doamne, Petre, cum... — «cum eşti şi tu», vru să spună, dar nu putu c-o năpădi din nou plînsul. Bădicul, dînd bice cailor, zise : — Eu nu-s nicicum. Dar domnii aceia de la şcoli sînt oameni pe punct, nevastă. Acolo nu poţi întîrzia. Căruţa durăi pe podeţul de la poartă, apoi îndată, ieşită în drum, se luă după ea un nor gros de praf, care se făcea tot mai lung. Căluţii alergau în trap mărunt, părînd că li se cutremură toate fibrele din trup, că se zdrobesc, ca orice cai cu trupul mic şi scurt dacă fug în trap. Pînă trecură prin sat se auzea cînd de la o portiţă cînd de la alta : — Da-1 duci, cumetre ? 14 Legea trupului — Mergem, cu ajutorul Celui de Sus. — Atunci, s-ajute Dumnezeu. Apoi, ieşind pe hotar, drumul se întindea alb, şerpuind printre lanurile cu porumb. In răstimpuri bădicul îşi întorcea capul peste umăr şi-l întreba cîte ceva. Ion răspundea şi îşi adîncea privirea în zarea nemărginită. Departe în văi sclipea o apă ca o uriaşă tablă de argint. In jur se învîrteau lanurile, dealurile îmbrăcate cu păduri bătrîne. Sus în albastru se învîrteau, cu aripile întinse, nemişcate, pasări mari. Băiatul, de pe lădiţa lui, le vedea toate, şi i se părea că doarme şi visează. Oraşul nu era departe. In trei ceasuri, dacă atingea din cînd în cînd caii, bădicul Florea ajungea totdeauna. Acum nu-i trebui nici atîta. La nouă şi jumătate se opri înaintea unei case bătrîne, cu două fereşti somnoroase spre uliţă, într-o mahala. La sunetul clopoţeilor portiţa se deschise, şi în prag se ivi o jupîneasă încovoiată puţin de spate, slăbuţă, cu faţa veştedă şi încreţită. De sub năframa cafenie îi scăpa o şuviţă de păr sur. Ea învălui dintr-o privire a ochilor verzi, cai, căruţă, pe băiatul cocoţat pe lădiţă şi pe bădicul Florea. — Bine c-aţi sosit în pace, bine c-aţi venit. Vino la mătuşa, micuţule... Cum îl cheamă ? Ion ?... Vino la mătuşa, Ionică, torăi jupîneasă apropiindu-se de căruţă şi întinzînd două braţe uscate. Dar copilul nu se mişcă de pe lădiţa lui, şi jupîneasa se retrase repede, uşoară, şi, deschizînd poarta, spunea mereu : «Nu face nimic. Se învaţă el cu mine. Drăguţ băiat, sănătos băiat. Nu face nimic, are să se obişnuiască pe la noi şi are să-i placă.» Legea trupului 15 Ion rămase în căruţă, care întră hurducînd pe pietrele din curte. — Oare n-am întîrziat, jupîneasă Mino ? zise îngrijorat bădicul Petru, deshămînd caii. — Nu, da5 de unde ! Mai este vreme. Nu, n-aţi întîrziat. Băiatul are să fie primit. Ştie ceti ? Aşa ? Atunci merge uşor. Vai de mine, cum să nu-1 primească, aşa un băiat drăguţ şi cuminte. Dar Ion numai drăguţ nu era. Pîndea cînd nu-1 privea jupîneasa şi atunci o cerceta cu ură şi cu groază. — Mai aveţi cortelaşi ? întrebă bădicul luînd un brăţişor de otavă şi scuturîndu-1 înaintea cailor. — Mai avem, culm ide nu ! Unul de pe-a opta, doi de pe-a şaptea şi patru mai de sama lui Ionică. Ba vor fi chiar de-o vlîrstă cu el, zise julpîneasa repede. Are cu cine se juca, nu-i va fi urît. Şi la noi e bine. Nu-s copii mici, nu-i plînset, nu-i aer stricat. Dar pe la alţii ? — Şi ea se luă cu mîinile de cap, clătinîndu-şi-1 a pa-guibă. — La mine şi rămîne pe care-1 primesc o dată, pînă ce termină gimnaziul. Iată, cel dintr-a opta* cînd a venit, era numai atîtica. Şi ea arătă cu palma foarte aproape de pămînt. Bădicul Florea îşi luă băiatul în braţe şi-l săltă de pe lădiţa lui, unde înţepenise. Băiatul rămase ca un pociumbaş, răzimat de căruţă. — Nu le va lua cineva de-aici ? M-aş grăbi să nu întârziem. Pe urmă le voi aşăza în casă. — Vai de mine, cum să le fure ?! De la noi ?! Aşa ceva nu s-a pomenit. Iacă-s trecută de cincizeci şi cinci. Dar nu ! însă n-ai avea pentru ce să te grăbeşti, zise jupîneasa în vreme ce se legăna ca şi cînd ar bate-o vîntul, şi ochii-i fugeau în toate părţile. 16 Legea trupului — Dar văd că nu-i nime pe-aici, dintre băieţii de sama lui Ion. Se vede că vor fi cu părinţii la şcoală ! zise bădicul. — Ăştia-s scrişi de ieri, dragă bădicule. Părinţii i-au adus de trei zile. Ştii dumneata cumu-s oamenii care nu pricep. Au venit cu trei zile înainte, şi directorului i s-a făcut milă de ei, ca să se poată întoarce acasă. De, nu-s toţi oamenii de pe sate ca dumneata, umblaţi în lume. Bădicul, c-o presimţire rea, îşi luă copilul de mînă. —■ Să mergem, Ioane. — Dumneata ,să faci bine să te mai uiţi pe la căruţă, zise apoi jupînesei. — Vai de mine, dar cum să nu avem de grijă ?! Poţi fi liniştit dumneata, bădicule. Şi dumneaei îi petrecu pînă la portiţă, cer cînd aci să-l ciupească de obrazul plin şi roşu pe Ion. Acesta, însă, zvîcni şi se ascunse după bădicul. — Nu face nimic, are să-i treacă, mai zise jupîneasa, închizînd portiţa. De cvartir nu purtase nici o grijă bădicul Florea, Cu trei săptămîni înainte, cînd a fost în cărăuşie la oraş, se înţelesese cu jupîneasa Mina. Era îngrijorat, însă, pentru şcoală. Voia să-şi treacă băiatul în clasa a treia, dacă nu în a patra, căci trei ani umblase la şcoala de la ei din sat. Pe trotuare prin piaţă, mai ales înaintea clădirilor şcolare, roia o lume pestriţă. Tineri cu cărţi subsuoară, îmbrăcaţi în haine nouă, băieţaşi care rămîneau cu ochii duşi cine ştie unde şi pe care părinţii trebuiau să-i tragă de mînă ca să meargă mai repede, preoţi de la sate cu bărbile pieptănate de sărbătoare, ţărani, se învălui au necontenit, arătînd porturi din diferite ţinuturi. Legea trupului 17 Şi un murmur surd, ca o fierbere înăbuşită, plutea mereu deasupra capetelor. în răstimpuri, prin murmurul acesta străbătea limpede cîte o voce de băiat care-şi striga numele cărţii folosite, ce-o avea de vîndut, sau glasuri răguşite de tineri cu vocea în schimbare, îmbiind acelaşi negoţ de cărţi. Bădicul Florea, tot întrebînd, ajunse la cancelaria directorului, şi, răzbătând prin mulţime, se apropie de masa lungă, verde. — Ce doreşti dumneata ? întrebă directorul, accentuând tare şi ascuţit silaba ta. — Am vrea să ne aducem copilul acesta la şcoală, domnule director, zise Florea arătînd pe Ion, apoi privind în ochelarii directorului. Directorul era trecut de vîrsta jumătate. Se răzimă c-o mînă de masă, şi, aplecîndu-se puţin, mîngîie capul băiatului, care, în liniştea din cancelarie, părea că şi-a mai venit în ori din ameţeala ce-1 cuprinsese răz-bătînd pînă aici. — Băiat sănătos, şi se pare deştept. A mai umblat la şcoală ? întrebă directorul ridicîndu-se şi îndrep-tîndu-şi ochelarii. — Cum te cheamă, dragă ? îl întrebă el pe băiat. — Ion Florea, răspunse băiatul, privind bucuros la omul acesta care-i părea grozav de ciudat. Ş-am mai umblat la şcoală, adaose repede copilul. — Unde ai mai umblat, drăguţule ? întrebă directorul zîmbind cu bunătate. — La noi, la dăscăluţu’. — Hm ? făcu directorul trăsărind din cap şi privind întrebător la bădicul Florea. 18 Legea trupului — In sat la noi, domnule director. Avem învăţător bun, dar ştiţi dumneavoastră cumu-s oamenii. îi zic dăscăluţu5, da-1 cheamă Munteanu. însă copiii îi zic aşa cum aud că-i zice satul. A umblat trei ani la şcoală. Şi am vrea să fie primit pe-a treia. Domnului director i se ivi o dungă de nemulţumire între sprîncene. — în clasa treia nu mai este loc. Avem şaptezeci şi cinci, aşa-i domnule Cîmpeanu ? Şi directorul se întoarse spre un domn cu barba roşcată. — Clasa a treia nu mai poate primi, răspunse acesta liniştit, răsfoind un protocol. — Dar să vedem ce ştie pruncul, zise directorul dîn-du-i o gazetă. Ion luă cu hotărîre gazeta — îi venea şi lui tată-său una — şi începu să citească unde arătă directorul cu degetul. — «Programul nostru e vechi şi sfînt, şi să nu creadă duşmanii că vom lăsa vreodată ceva din el. Părinţii noştri şi-au vărsat sîngele de nenumărate ori pentru apărarea acestei patrii.» Ion citi fără să silabisească un singur cuvînt. Numai accentuarea o greşea pe alocuri. Dunga de nemulţumire se şterse numaidecît dintre sprîncenele directorului. — Bine, dragă ! zise el aplecîndu-se şi netezindu-i părul moale. Apoi repede : De cinci ori cinci ? — Douăzeci şi cinci, răspunse băiatul privindu-1 ţintă. — De şase ori şase ? — Treizeci şi şase, spuse Ion fără să clipească. — De şapte ori nouă ? — Şa5şi trei. Legea trupului 19 — Foarte bine, foarte bine, dragă, zise vesel directorul. Se vedea că-i deştept, adaose privind la bădicul Florea. Apoi, întorcîndu-se spre domnul cu barba roşcată : Domnule Cîmpeanu, Ion Florea din... — Broşteni, răspunse bădicul Petru. — Ion Florea din Broşteni trece în clasa a patra. Aşa, foarte bine, zise directorul cercetînd cum a scris numele. Acum, dragule, adaose, întorcîndu-se spre băiat, vei veni la noi la şcoală. Apoi ridică vocea şi un deget: Ascultare !, al doilea deget: Diliginţă !, al treilea deget : Purtare bună ! Aşa, foarte bine. Plăteşti trei zloţi şi gata ! zise întorcîndu-se spre bădicul. Acela puse banii pe masă, mulţumi domnului director, şi, cînd să iasă, directorul îi strigă : — Nu cumpăra cărţi. Le cumpărăm noi, să fie la toţi la fel, şi pe urmă plata. Aşa ! Foarte bine ! Directorul accentua repede pe aşa. îl apăsa pe a din-tîi, şa nu se auzea aproape deloc. Bădicul Florea ieşi foarte mulţumit, cumpără un corn de la cel dintîi covrigar şi i-1 dădu copilului. Apoi grăbi să-i aşeze lucrurile lui Ion. Ajunşi acasă, jupîneasa Mina nu mai era singură. Cei patru băieţi de care spusese că-s de-o vîrstă cu Ionică, priviră cu curiozitate, c-un fel de dispreţ la băiatul care întră după bădicul în casă. — Ai şi isprăvit ? Da ? Vezi, ţi-am spus eu, zise jupîneasa începînd iar să torăie. Iacă, aceştia-s cei patru de care ţi-am povestit. Ştrengari, bat uliţele pînă se-n-cepe şcoala. De-atunci, zar la poartă, neiculiţă. Şi ea zmînci din mînă arătînd cum încuie poarta. 20 Legea trupului Bădicul Florea îi privi cercetător pe cei patru. Doi erau bruneţi, aveau priviri încruntate şi sămănau foarte mult. — Sînt fraţi ? întrebă el. — Da, fraţi, răspunse Mina, însă cel mai mic, şi arătă cu degetul pe unul, stă să-l întreacă pe cel mai mare. Sînt într-o clasă. — Se par a fi mărişori, sîn ce clasă sînteţi, băieţi ? întrebă bădicul. — într-a doua gimnazială, răspunseră într-un glas cei doi. — Şi voi ? se îndreptă el spire ceilalţi. — Noi pe-a întîia gimnazială, răspunseră aceştia. — Sînt mai mari ca al meu, jupîneasă Mina. Pe Ion l-au primit într-a patra, zise bădicul Florea. Cei patru se priviră triumfători, mulţumiţi. Aveau cu toţii acelaşi cuvînt pe buze, pe care ar fi dorit mult să şi-l spună. «Poţoală», ar fi voit să zică, — cuvîntul de batjocură care se da de gimnazişti celor din clasele şcoalei primare. La dorinţa lui Petru Florea să aşeze lucrurile băiatului, jupîneasa Mina răsturnă numaidecît întreagă casa. Luă învălitoarele de pe cele trei paturi, arăta lărgimea, îl poftea să-şi aleagă, ferea scaune, trăgea de la loc lădiţe, bătea cu palma poliţele din cămară, făcea loc în dulapul pentru cărţi, grămădind hîrtiile, manualele de şcoală ale celorlalţi. Şi-n vremea asta vorbea întruna, descoperind noi şi noi însuşiri fiecărui ungher din casă. Bădicul Petru Florea umbla ameţit de colo pînă colo, lăsa lucrurile despachetate unde-i arăta jupîneasa şi răsuflă uşurat cînd isprăvi. Legea trupului 21 Din bucătăria de vară, lădiţa cea nouă rîdea cu florile ei albastre şi roşii. Ion, băiatul, sta în mijlocul curţii şi o privea, părînd că vede un prieten, un binevoitor. Cu mîna în buzunar îşi învîrtea mereu cheia de la lădiţă ş-ar fi dorit să meargă s-o deschidă. A descuiat-o şi acasă de cîteva ori, şi se înălţa din ea un miros aşa de plăcut de scândură nouă ! După-amiazi Petru Florea îşi înhămă căluţii şi-l lăsă pe Ion suspinînd. Dar cînd căruţa nu se mai văzu, cînd băiatul întră în curte dus de mînă de jupîneasa Mina, şi cei patru îi dădură tîrcoale, cercînd să se apropie de el, Ion se zmînci, o rupse la fugă şi, pitulîndu-se după grămada de lemne, începu să plîngă cu amar. Sara trebui să se culce, în pat, la picioarele celor doi fraţi, cu toate asigurările jupînesei despre comoditatea ce o face ea băieţilor. Studentul dintr-a opta îl îmbună, îi vorbi cu dragoste şi-i spuse o mulţime de anecdote, pînă ce Ion adormi zîmbind. Cele trei zile cîte mai erau pînă se începeau cursurile, îi părură lui Ion nespus de lungi. Cei patru îl chemau cu ei prin oraş să-i arate lucruri minunate. însă băiatul nu se ducea. Cîteodată cei patru rămîneau acasă, făceau c-un gătej un cerc larg lîngă zid, unul întră în cerc, iar ceilalţi se sileau să-l nimerească de la periferie c-o minge. îi ziceau jocului «de-a ogoiu». Chiar în ziua următoare se jucară. Ion sta deoparte şi-i privea. — Vino, Floreo, şi tu, îi zise unul din cei doi fraţi. — Nu ştiu, răspunse băiatul în silă. Nu-i plăcea că-i zic Florea. — Te înveţi, zise al doilea frate. — Nu mă joc, făcu Ion hotărît. 22 Legea trupului Ei îşi continuară jocul, se înfierbîntară, ajunseră chiar să se certe. Unul din fraţi, care rămăsese multă vreme în cerc şi primise multe lovituri, cît ce scăpă alergă la Ion şi-l tîrî în cerc. — Să vezi că-i uşor, zise acela. Şi pînă cînd să-şi vină Ion în fire, îl nimeriră de cîteva ori. Atunci băieţaşul se aruncă repede, prinse mingea şi-l izbi pe cel mai mare dintre fraţi în frunte. — Duceţi-vă dracului, proştilor, le zise băiatul cu mînie, şi fugi, printre ei, în casă. — Poţoală ! strigară patru glasuri în urma lui. Dar el nu ştia ce însemnează ouvîntul acela. De-atunci cei patru nu-1 mai siliră să se joace cu ei «de-a ogoiu». însă mai tîrziu, Ion Florea întră în joc de bună voia lui. Deşi mai mic de ani, era aproape tot atît de înalt ca şi cel din întîia clasă de liceu. Şi, în puţină vreme, ajunse ca în cursul unui joc, care ţinea cîte un ceas, abia o dată sau de două ori să între în cerc. La şcoală, în clasa a patra erau mulţi elevi veniţi de pe sate. Ion Florea nu cunoştea pe nimeni, şi se aşeză în banca întîia, unde-1 trase un baiat mai mare, din oraş, cu hainele soioase. Profesorul întră tîrziu, mirosi praful, purtîndu-şi ochii miopi prin clasă. — Măgarilor, v-aţi şi apucat să faceţi prav, zise el urcînd la catedră. Avea un glas piţigăiat, ca de capră, şi Ion Florea se bucură auzind glasul acela : îi părea cunoscut demult. Profesorul cerca să repete unele cunoştinţe cu elevii care studiaseră cu el şi în anul trecut. Dar mergea Legea trupului 23 foarte greu. Băieţii îl priveau cu teamă, de parcă-i întreba lucruri îngrozitoare, nemaipomenite. La o socoată în cap, dascălul se strădui zadarnic un sfert de oră ca să obţină răspunsul corect. Nici unul din elevii lui nu-1 putu da. — Nu ştie nirne ? întrebă profesorul, cu faţa deznădăjduită. Ion Florea, aducîndu-şi aminte că la «dăscăluţu5», la ei în sat, ridica un deget dacă ştia, făcu acest semn. — Ei, să te auzim, zise profesorul, nemulţumit. — Dacă într-un sac sînt cinci litre de grîu, ş-un om duce de vîndut opt saci, el a dus patruzeci de litre. Şi dacă litra o vinde cu doi zloţi, el a căpătat optzeci de zloţi pe grîul lui, răspunse într-un răsuflet Ion Florea ridicîndu-se. El făcuse demult socoata. — Să ştii că-i bine, zise profesorul cu năcaz. Vine unul străin să vă înveţe, măgarilor. Cum te cheamă, băiete ? întrebă apropiindu-se de banca întîia. — Ion Florea, răspunse băiatul, vesel. — Şi de unde eşti ? — Din Broşteni. — Ai cap, asta-i bine. Numa să vezi să te porţi cumsecade. Aici la noi nu se sufăr purtări necuviincioase. Să fii atent şi să nu ifaci prav. — Bine, domnule, zise Ion Florea şezînd. Din ziua aceea profesorul mîntuia cinstea clasei totdeauna cu Ion ^Florea. în curînd li se împărţiră cărţile, care i se părură băiatului foarte frumoase. Pentru plata lor bădicul Petru Florea trebui să vină în oraş. 24 Legea trupului Jupîneasa Mina se văicărea : — Ce rică. Dumnealui tîlcui scopul acestei adunări şi necesitatea de-a se grupa cu toţii în jurul candidatului ales. — Dau cuvîntul prea stimatului şi mult iubitului nostru candidat, doctor Vasile Grecu, ca să vă desfăşure însuşi programul său de luptă, sfîrşi părintele protopop. Mulţimea nu mai conteni din «Vivat !», «Să trăiască !», pînă ce advocatul Vasile Grecu urcă la tribună. Vasile Grecu, ca de obicei, vorbi potolit. El dezvălui în amănunte programul Partidului Naţional, arătînd imensa însemnătate a fiecărui punct din el. Vorbirea ţinu mult. Numai din cînd în cînd vocea lui se ridica, tremura de emoţie, apoi se cobora iarăşi în matca ei de linişte. Oamenii îl ascultară cu foarte mare atenţie. Ştiau de la început, cum cei mai mulţi îl cunoşteau, că fiecare cuvînt al omului acestuia însamnă ceva. Ovaţiile izbucneau foarte des, se repetau îndelungat, şi cei mai mulţi pricepură în întregime ce spunea advocatul Grecu. El vorbea într-o uşoară limbă poporală. După ce dumnealui isprăvi, după ce ovaţiile se potoliră, mulţi rămaseră cu o tristeţe adîncă în suflet. îşi ziceau : «Drept are omul acesta». Şi pe-o clipă mulţi parcă pătrunseră în taina drepturilor unui popor. După alţi doi oratori, se ridică Ion Florea. El voia să mulţumească poporului pentru frumoasa primire ce le-a făcut, pentru marele număr în care s-au prezentat, însă după ce le mulţumi abia în cîteva cuvinte, el se simţi răpit deodată de-o caldă însufleţire şi, oprindu-se la două puncte din programul naţional, la dreptul limbii şi la egala îndreptăţire, începu să vorbească cu patimă. Ochii lui scînteiau, vocea lui vibra, îmbrăţişa parcă pe toţi cei de faţă. Abia acum începu să cadă tristeţea ce le-o lăsase în suflete cuvîntarea potolită 210 Legea trupului a Iui Greou. Oamenii simţeau, subt farmecul vorbirii lui Florea, că ceea ce spusese Grecu se poate cîştiga. Şi însufleţirea lor creştea necontenit. De două ori îşi ţinu de datorie reprezentantul Statului să-l îndrume pe Ion Florea la ordine. Dintre jandarmii care se schimbau, unii se opriseră şi priveau bănuitori la tînărul care vorbea. Cînd sfîrşi Ion Florea, chiar şi Vasile Grecu îi strînse îndelungat, cu multă căldură, mîna. Şi îşi zicea : «N-ar fi rău să-l am de ginere. Mărioara mea ar avea un soţ foarte scump.» După ce prezidentul mulţumi tuturora, adunarea se sfîrşi. Oamenii se împrăştiară îndată în cea mai deplină ordine. Erau ceasurile trei, şi mulţi aveau drum îndelungat pînă acasă. — Eu aş zice o vorbă, părinte, să nu fie cu supărare. N-ar fi mai bine să-l avem pe domnul Florea deputat ? întrebă încă în sara aceea Dan Bîrsan pe Ion Albu. — Nu se poate, Dane. E om scump, dar are să-i vină rîndul mai tîrziu. — Păcat, zise Peştele cu tristeţe. Pentru ăsta eu aş sări şi în foc. Dar nu toate adunările în care îşi dezvălui Vasile Grecu programul fură aşa de reuşite. în multe sate veni public puţin. Oamenii erau nepăsători, în frunte cu intelectualii. O sfială, mai mult, o răceală se putea cunoaşte din feţe, din vorbe, din purtări, din cum aclamau pe oratori. Părintele Ion Albu şi alţii primeau din multe părţi tot mai multe ştiri rele. în cutare sat pierduseră zece, în cutare cinci alegători. Cutare preot ori învăţător nu face nimic pentru reuşită. Au plecat pe sate inspecţii, Legea trupului 211 chiar acum, inspectorii de şcoli ai Statului. S-au luat atîtea licenţe de crîşmărit. A fost închis cutare preot sau alt alegător. El, ca şi alţii, cerca să ajute unde se putea. Peştele i-a fost de foarte mare folos. Satele din cercul acela de alegere niciodată n-au fost cercetate de atîţia străini. Nu era zi să nu treacă trasuri, să nu vuiască chiar vreun automobil, la care ţăranii din satele mai mărginaşe priveau cu uimire şi cu spaimă, iar dulăii mari se furişau schelălăind în curţi. 'k în cele trei săptămîni cît au ţinut agitaţiile electorale, Ion Florea venea foarte rar pe-acasă. De multe ori părea că-şi uită şi de Mărioara. Mărioara Grecu îl dorea. în fiecare sară stătea la fereastra deschisă, în blinda adiere a primăverii, şi-l aştepta. Dar nu se supăra pe el cînd nu se arăta. Ea ştia că Florea aleargă pentru reuşita tatălui ei. Şi simţea că şi pentru dînsa, pentru fericirea lor. Apoi, maică-sa îi da informaţii sigure în fiecare zi : pe unde-i Florea, cum munceşte, cum a vorbit. Olimpia vorbea de el cu însufleţire, şi fata o învăluia cu priviri de recunoştinţă. Cînd Florea venea în vreo dup-amiază ori sară, Mărioara îi strîngea mîna cu gingăşie, ochii ei erau nespus de vorbitori. Se plimbau mult, ajungeau chiar pînă în parcul oraşului. Aici tufele începuseră să înverzească. Mărioara îl întreba despre satele prin care a umblat, dorea să-i descrie adunările, vorbirile. Florea o asculta. Dar nu pomenea niciodată c-ar fi ţinut şi el discursuri. 212 Legea trupului — Pe dumneata te uiţi totdeauna, domnule Florea, îi zicea Mărioara c-o uşoară nuanţă de mustrare în voce. — Nu, domnişoară, dar nu aflu nici o însămnătate deosebită în cuvîntările mele. — Şi totuşi eu ştiu că dumneata ai ţinut vorbiri foarte frumoase, îi zise într-o sară domnişoara Grecu. Lui Florea îi fulgeră un gînd luminos prin cap : n-a fost cumva şi Mărioara de faţă, să-l fi auzit ? — De unde ştii, domnişoară ? întrebă el c-un fior în voce. — De la mama. — De la doamna Olimpia ? — Da. Dînsa te laudă foarte mult. Şi dumneata ştii că pe părerile mamei te poţi răzima. Şi cum ţi-a plăcut ? Cum îţi place ? Nu ţi se urăşte la sate, adaose Mărioara zîmbindu-i. — Vremea trece repede, domnişoară. — Trece repede ? întrebă Mărioara, şi ochii ei senini se odihniră întrebători în ochii lui Florea. — Da, domnişoară, avem foarte mult de lucru, zise el înfiorat de privirea aceea deschisă, limpede, sinceră. — Aşa, niţel dor de oraş ? zîmbi Mărioara. El îi căută mîna şi o strînse uşor, ca pe-un lucru sfînt, adorat. — Dumneata ştii, domnişoară, zise el şoptind, ştii că pentru dumneata iubesc foarte mult oraşul acesta. — De unde să ştiu ? întrebă Mărioara c-o uşoară nuanţă de cochetărie în voce. Dar cînd îi văzu ochii, ea tăcu. — Trăbă însă să rămîn departe, şopti el din nou. Legea trupului 213 — Da, ştiu, zise Mărioara. Şi sînt foarte veselă că dumneata alergi atîta pentru reuşita tatii. Ce crezi,, are să fie ales deputat ? — Sînt sigur, domnişoară. E un om cu minte mare şi cu o putere de muncă pe care n-o afli în toate zilele. Olimpia Grecu, în vremea aceasta de trei săptămîni,. fusese într-o nesfîrşită agitaţie. Fiecare veste bună ce-a primea din campania electorală o întinerea. Şi oricîte săbii îi sfîşiau inima cînd Mărioara pleca la plimbare însoţită de Ion Florea, suferea fără să-şi mai întunece faţa, şi ochii ei nu mai deveneau surii. Din zi în zi întinerea. Ca un clopot nespus de sonor, de limpede, îi bătea inima în piept. Şi din bătaia acelui clopot se împrăştia în toată finţa ei şi căldură şi lumină. XII Ziua alegerii sosi cu învăluiri mari de vînt, de ploaie,, de mieluşei şi zăpadă. Decusară vremea fusese limpede. Numai vîntul adia încet de la miază-zi. Dar pe la miezul-nopţii întunerecul se lăsă nepătruns, şi în vuietul vîntului, picuri grei de ploaie începură să izbească în geamuri, izvorînd din întunerec. Mulţi alegători din satele mai depărtate trebuiră să pornească la drum de la miezul-nopţii. Ei se treziră la cel dintîi vuiet, şi, ieşind afară, clătinau bănuitori din cap. Păltinişul era unul din satele cele mai depărtate. Părintele Ion Albu abia aţipise, muncit de gînduri, cînd 214 Legea trupului geamătul vîntului îl trezi din somn. în casa parohială lumina străluci numaidecît în toate geamurile. Părintele ieşi tiptil, să nu-şi trezească copilaşii, în curte, şi, orbecăind prin întunerec, începu să-l cheme pe slugă cu glasul acela tainic pe care-1 au oamenii noaptea : — Niculae, măi Niculae ! — Aude, răspunse un glas somnoros din podul cu fin. — Coboară-te şi să vie numaidecît Peştele. Pe urmă să-ţi pui caii şi căruţa în rînd. E vremea să pornim. — Aooo ! se auzi în şopron, dar sluga izvorî nuimai-decît din întunerec. — Treci pe la Rotariu, pe la Rumbea şi Muntenescu. Ei să prindă numaidecît la căruţă şi să vină, zise părintele. — Da, întru pe la ei şi le spun. — Să întri ! Da5 să nu mai stea pe gînduri nici un minut. Ai înţăles ? Pe urmă, cînd te întorci, întră şi pe la Franţozu. Să înhame şi el. — Facem, părinte ! zise sluga şi ieşi pe portiţă. Ion Albu se strecură încet în cerdac. Nu mai întră în casă. Vîntul vuia mereu, şi-i izbea din cînd în cînd stropi reci în faţă. Părintele era îngrijorat. Auzi pocnituri dese, ca o descărcare de alice pe coperişul de şindrile. — Cad mieluşei, zise părintele încet. Se gîndea : vremea aceasta rea nu-i va împiedeca pe oameni de la îndeplinirea datoriei ? Chinuit mereu de gînduri rele, nici nu auzi cînd se deschise portiţa şi tresări cînd Peştele îi dădu bună-dimineaţa. — Ei, Dane, ce ne facem acum ? întrebă părintele, Se porneşte o babă cu toane multe, adaose apoi. Legea trupului 215 — Ce să facem, părinte ? I-om trage un sac în cap ş-om lăsa-o în drum pe baba asta cătrănită, răspunse Peştele. — Aşadar crezi că oamenii au să vină ? — Cine a fost hotărît să vină, vine, părinte, să fie alt fel de veac. Dar care vor fi avut vreo taină n-au să vină. — Crezi că vor fi şi de aceştia ? — Hm ! făcu Dan Bîrsan, o să vedem îndată. — Treci repede pe la Pătruţ, pe la Dorea şi Strîmbu î începu părintele repede. îi scoli, cum ne-a fost vorba, şi porniţi toţi trei în trei părţi de sat. Vedeţi să veniţi în grabă cu alegătorii. Trăbă să sosească şi căruţele. N-avem vreme de pierdut. — Nu prea, zise Peştele dispărînd în noapte. Părintele întră în casă şi începu a vorbi în taină cu preoteasa. Adunîndu-şi unele mărunţişuri, şopti aşa, pînă ce afară, în coridor, începu să tuşească sluga Niculae. Părintele ieşi îndată. — Am fost pe la toţi, am isprăvit. Vin numaidecît* zise sluga. — Bine, Niculae. Ai dat la cai ? Bun. Vreme pentru înhămat mai este. Mai du-te pe la Vica, la Ivănuş aî Nuţulesii şi la Căpraru. De nu se vor fi sculat, tre-zeşte-i ; să înhame şi ei şi să vină numaidecît. — Facem, părinte ! zise sluga coborînd în grabă scările. Pe uliţele satului începură să se vadă dîre de lumină, care se schimbau necontenit, sărind parcă. Unele geamuri se luminară. în noapte se auzea cîte-o şoaptă. Apoi începură să se audă duruitul roţilor, şi cîte-un «ha ! ho !». Căruţele se opreau înaintea casei parohiale. 216 Legea trupului Portiţa de la curtea parohială scîrţîi mereu, vreme de cin ceas. Alegătorii, cu traistele-n spate, veneau unul cîte unul. — Sîntem aici, părinte, ziceau dîndu-i bineţe. — Bine ! O să plecăm numaidecît. Oamenii se urcau în cerdac, şi după ce acesta se umplu, trecură, cei nou-veniţi, sub şopron. Ploaia se vărsa necontenit, învăluită cu zăpadă, purtată de vîntul repede. iîn urmă, cînd se număr ară, lipseau patru alegători. — O să vină, ziceau unii. — Nu vin, că n-au de unde, zise Dan Bîrsan, apropiindu-se de părintele. Bucerzan, Verde şi Ispas au plecat de-asară la tîrg. Sînt numai femeile acasă. — Se poate ?! întrebă cu ciudă părintele. — Am fost pe la ei. Sînt numai femeile acasă. Eu am ştiut demult că dumnealor, cînd vor fi la adecă, ş-or face coada colac. — Dar domnul învăţător ? Ai uitat să-l trezeşti pe domnul învăţător, Dane, zise părintele Albu. — Dumnealui zace-n pat de două zile, părinte. Am fost, da’ spune că-i o boală grea. — Nu se poate, Dane, zise părintele cu mînie. Niculae, măi Niculae — sluga era la cai — fugi îndată la domnul învăţător şi spune-i că l-am rugat să vină numaidecît la mine. Sluga ieşi în grabă, dar se întoarse numai cu doamna învăţătoare. Abia i se vedea faţa dintr-un palton. — Nu poate, părinte ! Vai de mine, cum ar putea rămînea el acasă ? Da-i bolnav rău. Ieri am chemat şi doftorul, începu ea pe un glas tînguitor. Legea trupului 217 — Eu l-am văzut ieri la fereastră, doamnă. Da5 bine, facă după cum voieşte, răspunse rece părintele. — Vai de mine, cum să-l fi văzut dumneata la fereastră ?! Toată ziua nu s-a mişcat din pat. E foarte bolnav, se tîngui dumneaei. — Rău destul, zise părintele. — Ei, plecăm oameni buni. Vă împărţiţi prin căruţe. Doi pot veni cu mine, zise părintele, şi îndată, prin ciorofleaca din curte, se auzii «leoap-leap, leoap-leap». Căruţa Căprarului lipsea. — Unde-i Căpraru ? întrebă Ion Albu. — încăpem şi aşa, părinte. Căpraru duce mîne pe domnul notar, răspunse Peştele. — Dar bine, n-a luat arvună de la noi ? — Mi-a dat-o îndoit. De la domnul notar capătă zece zloţi pentru cărăuşia de mîne. — Ce mai oameni ! Ce mai oameni ! făcu amărît părintele. Căruţele porniră prin noapte. Cea din frunte avea o gazorniţă care împrăştia o lumină roşatecă, o flacără pe care sta mereu s-o înghită vîntul. Ploaia învăluită cu zăpadă batea mereu în feţele oamenilor. Picurii se izbeau îndesaţi, cu ciudă. în drum întîlniră podeţe stricate. Lîngă ele veghea gazorniţa pînă ce treceau toate căruţele. Apoi lumina ei roşcată rănea întunecimea într-o linie, şi se înălţa iarăşi la căruţa din frunte. Oamenii începură să povestească potoliţi, în zdrîncănitul căruţelor. Drumul era foarte rău. Din două-trei sate de-au mai pornit alegătorii într-o aşa rînduială ca din Păltiniş. în cele mai multe nu era nimic hotărît dinainte. Plecau, cei mai mulţi, cînd şi după cum îi tăia capul. 218 Legea trupului Unii în căruţe, alţii călări, unii şi pe jos. Porneau grupuri mai mici. Fruntaşii se urcau în căruţe, lăsau pe cineva din sat să adune alegătorii, şi porneau. Mulţi aşteptau o jumătat’ de ceas, chiar mai mult, apoi îşi pierdeau răbdarea şi plecau la drum cu oîţi alegători veniseră mai în grabă. Astfel, pe la miezul-nopţii, cînii începură să latre prin toate satele din cercul acela electoral. în căruţe, călări pe drumurile rele, ori pe jos, apu-cînd poteci cunoscute, alegătorii veneau însă necontenit. Locul de întîlnire al tuturor alegătorilor era satul cel mai apropiat de orăşelul în care se făcea alegerea. Un sat românesc, frumos şi curat. Aici se strînseră unii alegători încă decusară. Apoi, de cînd se făcu gură de ziuă, oamenii soseau necontenit. Sumanele le erau ude şi bătucite cu mieluşei mărunţi. Căciulile unora purtau un strat întreg alb pe fundurile rotunde. Fusese şi frig peste noapte. Dar cu cît se apropia ziua, bătea tot mai cu putere vîntul de la miază-zi, mieluşeii nu imai împroşcau, picurii cădeau mai mărunţi, pînă ce, în urmă, cerul începu să se răzbune. Fuioarele, pînzele de ploaie se vedeau departe spre miază-noapte. în lumina soarelui, ce-a fost alb peste noapte se topi îndată. însă nici două ceasuri n-a rămas cerul limpede. Din miază-zi îzvorîră nouri prăpăstioşi, umplură cerul repede, ca nişte monştri grei. Fulguiala începu din nou, cu ploaie, cu vînt. Uneori văzduhul se curăţa, soarele lumina cîtăva vreme, umbre uriaşe se fugăreau pe pămînt, apoi se întuneca şi vremuia din nou. Aşa se schimbă vremea necontenit în ziua aceea, pînă sara tîrziu. Legea trupului 219 Satul unde se făcea întrunirea tuturor alegătorilor se popula tot mai tare. Se întîlneau oamenii, îşi dau bineţe şi blăstămau pe spurcata de babă care nu-i lăsa să aibă o zi frumoasă. Alegătorii mai tineri glumeau : — Asta-i soacră-ta, vere ! — Ba a ta ! — A mea nu-i aşa bătrînă. — Dacă te duci acasă vezi şi învaţ-o omenie. Se întrebau de cutare şi de cutare. — N-a venit. — Nu. S-a dat marod, ca la miliţie. — Ăla-i un teleleu, de ţi-1 dă dracului. într-un grup mai mare spunea ceva un popă. Barba i se zbătea mereu pe piept. De-o parte, alţii se agitau pentru o veste ce tocmai le sosise. Cică pe cei din Vălişoara, pe oamenii părintelui Andrei, i-ar fi văzut în căruţe străine. în urma lor venea notarul. — Nu se poate, frate ! Pe toţi treisprezece ? — Pe toţi. — Vor fi alegători străini. — Ce-mi spui ? Eu îi cunosc pe toţi, începînd de la primarul. — Şi părintele ? — Nu, el nu era cu ei. Alţii, iarăşi, vorbeau despre bani. Că s-ar fi împărţit bani de oamenii stăpînirii. — Douăzeci de zloţi de vot. — Şi drumul. — Şi mîncarea. — Ei, drăcie ca asta ! Dar las5, le-or sta pe suflet. în vremea aceasta alegătorii veneau necontenit. 220 Legea trupului Căruţele, caii întrau prin curţile sătenilor. Ţăranii ieşeau, amestecîndu-se între ceilalţi. Uliţele începură să se umple. Deodată un cuvînt începu să treacă din gură-n gură : «La grădina domnească». Şi oamenii începură să se mişte încet, în masă, spre partea răsăriteană a satului. Aici era o curte largă, şi în mijlocul ei un şopron foarte mare. Va fi fost, pe vremuri, grădină domnească, dar acum era fînaţ, proprietatea bisericii. Oamenii se adăpostiră bucuroşi sub şopron. Cei mai mulţi îşi scoaseră traistele de sub sumane şi începură să îmbuce. Priveau cu ciudă la vremea rea de-afară. Vreun ceas mai aşteptară şi aici. Mulţi preoţi erau amestecaţi printre dînşii. în urmă, pe drum, se văzu înnegrind o ceată întreagă de domni. Preoţi, protopopi, advocaţi, toţi alegătorii din pătura cultă, care se opriseră puţin la părintele din sat. Unul din cei care sosiră se urcă pe-un bolovan şi începu să le dea poveţe. Să nu le fie frică, să nu asculte de îndemnurile nimănui, să spună limpede numele doctorului Vasile Grecu. Mai presus de toate să fie cuminţi, să se poarte în linişte, şi de băutură să se ferească. — Şi acum, în şiruri de cîte opt, pornim ! sfîrşi el. — Pricepem, domnule, se auziră cîteva glasuri. Numaidecît merindea fu învălită, ascunsă în traiste, braţele se ridicară peste capetele descoperite, şi traistele fură ascunse sub sumane. Oamenii porniră tăcuţi, în şiruri dese, regulate. Pe drum, unii începură să povestească potoliţi. Legea trupului 221 — Zice că nu ne lasă să întrăm cu bîtele. Ce comedie ! — Mai bine le-am lăsa acolo în şopru decît să ne împiedece. — Ce prostie ! Doar nu mergem să ne batem. — Se vede că domnilor din oraş li-i frică. Pesemne nu se simt cu sufletul curat. Pe drum era o tină moale, o ciorofleacă urîtă. Totuşi, vreo trei preoţi mai tineri şi nişte domnişori se plimbară de cîteva ori de-a lungul şirurilor, tot încli-nînd din cap sau arătînd cu mîna. Din majoritatea de trei sute aveau în masa aceasta mişcătoare o majoritate de o sută cincizeci. Fruntaşii erau mulţumiţi. De nu se va mai întîmpla ceva pe drum, izbînda era asigurată. în liniştea în care înaintau alegătorii, se auzea din cînd în cînd cîte un «vivat !», cîte un «să trăiască !». Erau vreo cîţiva care închinaseră de dimineaţă cu paharele. Mai ales în şirele din urmă izbucneau din cînd în cînd hohote de rîs. între aceştia din urmă era un om mic de statură, roşu la faţă ca un rac, care dacă lua cît de cît la cap, începea să spună vorbe pocite pe ungureşte. Slujise pe vremuri la honvezi, într-un oraş unguresc. Acum însă era alb la cap ca o oaie. Cei din jur începură să-l întărîte cu vorba : ba că l-or închide şi nu-1 mai lasă acasă, ba că nu-1 vor lăsa să între nici în oraş. Ochii bădicului Simionaş se tulburau. — Olgoş, nem vorbi ! Cotonoşag ! zicea, tresărit, bădicul Simionaş. însă la întrarea în orăşel, dimpreună cu dumnealui, fură opriţi foarte mulţi alegători. 222 Legea trupului Oamenii stăpînirii găsiră cu cale că nu-i de ajuns să ai numele scris în lista alegătorilor, ci se mai cerea de la fiecare votant un bilet eliberat de primăria comunală. Chipurile ca printre alegători să nu poată întră şi derbedei care nu aveau drept de vot. Unii pierduseră biletele acelea, alţii, neştiind, nici nu le cerură. Dar la întrarea în oraş era postată — în şiruri lungi — jandarmerie, miliţie. Şi doi ofiţeri cereau fiecărui alegător să le arate biletul. Care nu-1 putea arăta, era oprit să între, fără nici o pierdere de vorbă. în şirurile alegătorilor se produse o mare zăpăceală. Totuşi, cei mai mulţi care nu aveau bilete înaintară printre ceilalţi pînă unde erau înţepeniţi ofiţerii. Nădăjduiau încă să se poată strecura nebăgaţi în samă. Unora le şi reuşi, dar cei mai mulţi, care nu aveau hîrtiuţele acelea verzi, fură respinşi. Bădicul Simionaş însă nu se lăsă aşa cu una cu două. — Ce poruncă ? Nu vrea poroncinoc ! Daţi-vă în laturi, le spunea el cu ochii tulburi, cu vocea lui tresărită. însă ofiţerul îi puse mîna în piept şi îl împinse înapoi. îndată ce întrară în orăşel, o comisie aleasă dintre fruntaşi se duse numaidecît să protesteze înaintea preşedintelui de alegeri. însă fără nici un rezultat. Cordonul de jandarmi ţinu straja oraşului pînă la sfîrşitul alegerii. Pentru alegătorii români era designat un birt mare ca loc de cortel. Afară era mereu aceeaşi vreme schim-băcioasă : rîs cu plîns. Oamenii se retraseră prin sălile goale, tăcuţi, îngrijoraţi. Fruntaşii încă erau foarte neli- Legea trupului 223 niştiţi: le rămăseseră afară din oraş mulţi alegători. Apoi se temeau că oamenii, închişi aci în crîşmă, vor începe să bea. Fruntaşii se împrăştiară prin mulţime şi îi povăţuiau să se ferească de băutură. însă era de prisos îndemnul acesta; ei numai la băutură nu se gîndeau în clipele acestea. Respingerea celor fără bilete îi apăsa pe suflet. Simţeau că li s-a făcut o mare nedreptate. Se simţeau îngrijoraţi de ce va urma. îşi făceau socoate în gînd cîţi vor fi rămas afară. Şi deodată începu să le fie ciudă, să dispreţuiască pe cei ce nu s-au mişcat de-acasă. Fiecare îşi aducea aminte de doi, de patru, de mai mulţi, care rămăseseră pe la vetrele lor, ori trecuseră în tabăra contrară. îşi ziceau : «Dacă venea şi cutare şi cutare, tot am fi putut birui». Pentru că, dintre ţărani, cei care ajunseseră odată pînă aci, aveau hotărîrea nestrămutată de-a învinge. Vreun preot, vreun învăţător, vreun medic de cerc, poate a întrat codindu-se încă în birtul acesta, poate a privit pe furiş în jur să nu-1 vadă cineva. Voinţa lor, gîndindu-se la relele eventuale ce-i vor ajunge, poate se mai clătina. însă voinţa ţăranilor care au ajuns o dată aici era tare ca fierul. Ţăranii deci, şi dacă băură, gustau mai mult, dar afară de trei-patru, rămaseră trezi ziua întreagă. încă nu se începuse votarea cînd oamenii care şedeau pe lîngă fereştile ce răspundeau în stradă, începură să privească cu interes, grămădindu-se tot mai mulţi. O fereastră se deschise. în drum, aproape de birt, un domn cu barba roşcată trăgea de mînecă pe un moşneag, îndărătul moşului mai erau doisprezece ţărani. — Dumneavoastră faceţi mişelie, zicea străinul. Tre-buie să veniţi la noi. 224 Legea trupului — Mergem, domnule, unde ne trage sufletul, răspunse moşul. — Atunci să nu fi venit în căruţele noastre. Trebuie să veniţi la noi. Sînteţi de-ai noştri. — Nu-i prost cel ce mîmcă şapte pîni, domnule, cî cel ce le dă, răspunse bătrînul, şi, zmuncindu-se din mînile străinului, porni cu cei doisprezece după el şi întrară în birt. Erau ţăranii părintelui Andrei, alegătorii din Văli-şoara. între alegătorii români se făcu o vie mişcare. Feţele tuturora se înseninară. Era un semn bun acesta. Aceia întrară ou sfială şi se fereau de cunoscuţi, însă numaidecît limbile li se dezlegară şi povestiră cum au trebuit să lucre după capul lor, căci părintele Andrei nu le-a dat nici o îndrumare şi nu le~a fost de nici un folos. Votarea se începu după satele cele mai apropiate. Alegătorii din satul cel dintîi se aleseră dintre ceilalţi şi porniră sub conducerea alor doi bărbaţi de încredere. Erau părintele Ion Albu şi doctorul Ion Florea. Un fior trecu prin inimile tuturor cînd ceata cea dintîi porni. Mulţi îşi făcură cruce şi ziseră cu glas tare : «Doamne-ajută !». Deşi grupa dintîi nu putea aduce nici un rezultat, totuşi oamenii aşteptară ca pe spini întoarcerea ei. Cînd se înapoiară, cei care-şi dăduseră voturile fură năpădiţi din toate părţile cu întrebări : — Cumu-i acolo ? — Cine-s ? — Ce-i acolo ? — De-ai lor sînt mulţi ? Legea trupului 225 Oamenii răspundeau dîndu-le desluşiri. Vreo trei dintre ei erau cu voie rea. — Tot omul să spună, cînd l-o întreba cu cine votează, numele întreg al candidatului nostru. Să nu zică Vasile Grecu, sau advocatul Grecu, ci doctor Vasile Grecu. Din cauza că nu s-a spus numele întreg, trei voturi ni s-au respins pîn-acum. Aşadar, fiecare să spună doctor Vasile Grecu, repeţi Ion Florea, pornind cu oamenii din satul al doilea. Insă cei care votaseră aduseră şi o veste bună : biletele acelea nu se cereau şi la votare. Acolo te citeşte de pe listă, şi primăria comunală adevereşte că tu eşti cel citit. Dan Bîrsan, îndată ce auzi vestea aceasta, se strecură afară şi numaidecît sări peste gard în grădina crîşmei. Tot pitulîndu-se prin grădini, tot sărind gardurile, ajunse în urmă pe cîmp. El mai fusese în orăşelul acesta. Dar după ce ajunse în larg, se opri, cercetă cu de-amănuntul poziţia locului, căută drumul cel mai scurt. Apoi, tot furişîndu-se, ajunse la cei care, opriţi să între, aşteptau, cu mintea tîmpită, sfîrşitul. Numaidecît vreo patru mai tineri porniră cu Peştele. Alţii plecară după un anumit timp. Şi nu peste mult, cei din birt se pomeniră că sar vreo cinci români peste gard, în curtea birtului. Aceia se amestecară veseli printre oamenii din birt, a căror bucurie era foarte mare. Peştele nu se mai văzu pînă la amiazi. Şi, de la nouă ceasuri pîn5 la amiazi, se strecurară mereu prin grădini, conduşi de Dan Bîrsan, cei opriţi de dimineaţă la intrarea în oraş. însă rămaseră şi nea- 226 Legea trupului duşi. Erau oameni bătrîni care nu puteau să treacă peste atîtea piedeci, alţii, iarăşi, se împrăştiaseră prin satele vecine. Unii plecaseră chiar acasă. — A cui a fost gîndul ăsta ? întrebă Ion Florea nespus de vesel... Gîştigarăm astfel vro şaizeci de voturi. — A5 lui Dan Bîrsan, domnule, a Peştelui, răspunseră oamenii. — E de-ai mei, domnule Florea. Stai să ţi-l prezint. Şi părintele Albu îl aduse numaidecît pe Dan. Nici nu trebuia să-l îndemne să vie. Conştient de ce-a făcut, ochii vioi ai lui Dan scăpărau de bucurie, de fală. El venea cu paşi hotărîţi. — Dumneata ne-ai cîştigat biruinţa zilei de azi, îi zise Florea cu însufleţire. — M-aş bucura foarte mult, domnule Florea. Ar fi fost o mare ruşine să cădem, răspunse Dan Bîrsan. — Să fie mulţi ca dumneata, am cîştiga multe alegeri. Să ştii că va trebui să te prezint domnului Grecu. — Pe dumnealui îl cunosc demult şi aş dori din toată inima să-l vedem ales. Dan salută şi dispăru în mulţime. — Mi-a fost şi mie de mult ajutor, domnule Florea, zise mîngîiat părintele Albu. — Nu-i mirare. Aşa un om ! Ei porniră cu alt sat la urnă. Vremea trecea încet, deşi oamenii erau mereu agitaţi. Urmăreau pe fereşti pe cei care mergeau să-şi deie votul, priveau lumea din oraş, care se grămădise în piaţă, cu toată vremea slabă de-afară, rîdeau de bădicul Simionaş, care trăsese cu sete la măsea. Legea trupului 227 Căci bădicul Simionaş fusese între cei dintîi care, sărind peste garduri, tupilîndu-se prin grădini, ajunseseră în tabăra românilor. Tresărit puţin din firea lui, întă-rîtat de ofiţerul care nu-1 lăsase să între în oraş, ameţit şi de băutură, Simionaş nu mai vorbea decît ungureşte. Spunea adică vorbe pocite din care nu se pricepea mai nimic. — Io hodnaghi, io porunci, vaşarheli, vaşarheli. Numai cuvîntul din urmă se pricepea. în oraşul acesta (Tîrgul-Murăşului) îşi făcuse, pe vremuri, miliţia bădicul Simionaş. Accentul pe cuvinte însă totdeauna îl punea aspru, ungureşte, pe silaba întîi. Umbla clă-tinîndu-se de la un grup la altul şi cerca să le arate cum l-a respins ofiţerul. Ofensa aceea se părea că nu mai vrea să-i iasă din minte. De cîte ori se întorceau alegătorii din vreun sat de la urnă, cei din birt întrebau cu nerăbdare : — Cum stăm ? — Noi o sută patruzeci, ei o sută. — Noi două sute optzeci, ei două treizeci. — Noi şase sute, ei cinci sute douăzeci. Vremea fu mereu schimbăcioasă. Ochea cîteodată şi soarele, dar tot mai mult ploua cu vînt, fluturau fulgii de zăpadă. Miliţia, jandarmii, patrulau necurmat prin ciorofleaca pieţii. Prin mijlocul pieţii curgea tot mai mare un părăiaş, grăbindu-şi apele murdare. Cu cît treceau ceasurile, cu cît se apropia votarea de sfîrşit, oamenii aşteptau parcă mai potoliţi. Pentru că erau siguri de izbîndă sau pentru că omul, neputînd suporta mereu aceleaşi senzaţii, cade în urmă într-un fel de apatie, obişnuindu-se cu orice ? 228 Legea trupului Satul bădicului Simionaş era chiar în urmă. Pînă i-a venit rîndul, dumnealui se uita des, cu ciudă parcă, în fundul păhărelului. Mulţi erau de părere să nu-1 mai ducă la urnă. însă bădicul, îndată ce văzu că oamenii din satul lui se înşiruie, se puse şi el drept, milităreşte între ei, şi nu voi să înţeleagă nimic din cuvintele celor ce-1 îndemnau să rămînă. — Olgoş, ne hibaz, elore, zicea bădicul cătrănit, bătînd din picior. îl duseră deci şi pe dînsul, însă spre nenorocirea lui. în sala de votare bădicul privi cu ochi crunţi la prezidentul gras care şedea într-un fotoliu. Cînd acela-i puse întrebarea cu cine votează, Simionaş îşi scoase pieptul : — Cu-mpăratu, cu chirai — vaşarheli, zise bădicul rîzînd. — Dumneata bolînd, spuse prezidentul. — Bolond tat* tu, neamţule, făcu bădicul, care nu putea suferi vorba asta, oricine i-ar fi spus-o. Doctor Văsălie Grecu, adaose apoi, accentuînd pe silaba întîi, ca de regulă cînd era beat. Dar votul lui nu se mai scrise. Doi panduri îl prinseră, şi Simionaş numai după două zile fu eliberat din dubă. La şase se publică rezultatul. Românii pierduseră multe voturi, pentru că mulţi ţărani, cu toată instrucţia ce li se dăduse, nu spuneau întreg numele candidatului. Le era mai uşor să-i zică după cum se obişnuiseră de mai demult. Totuşi Vasile Grecu fu declarat ales cu majoritate de şasezeci şi două de voturi. Alegătorii români ieşiră din birt, şi, în şiruri de cîte opt, trecură pe uliţi. Ei mergeau veseli, liniştiţi. Bucuria Legea trupului 229 izbîndei li se oitea în ochi, pe faţă. în şopronul din «grădina domnească», în satul vecin, li se servi mîn-care şi băutură. Ion Florea, urcat pe-o tribună improvizată, le ţinu o înflăcărată vorbire, mulţumindu-le pentru curajul cu care au luptat. Le vorbea cu atîta însufleţire, încît oamenii se ridicară toţi în picioare şi-l ascultau neclintiţi. Acum, după ce trecuseră prin foc, ei păreau că pricep mai bine ceea ce le spunea tînărul acela. Cînd termină, uralele nu mai sfîrşeau. Numele lui Grecu, a lui Florea erau pe buzele tuturor. «Grădina domnească» era chiar lîngă drumul ţării. Nici un gard n-o despărţea. Oamenii mîncau, închinau din pahare sub şopronul acela foarte mare. Unii cîntau. Pe drumul ţării se furişau din cînd în cînd, uitîn-du-se la stînga, călări sau în căruţe, ţărani care votaseră cu partida contrară. Dar se ascundeau în zadar. Cei de sub şopron îi vedeau, şi începea să ploaie asupra lor vorbe de batjocură : — Huideo măă, prindeţi iepurele ! — Iute mă, că te vede notarul ! — Uite, boierii, mă, cum se aleg dintre oameni ! Unul care, se vede, citise pe vremuri Calicul, improviza versuri pe socoteala lor : — Joacă, joacă, măi Martine, Că domnul te ţine bine, Da" tu-1 prinde şi-l suceşte, Prin noroi îl tăvăleşte, Doar de se mai omeneşte ! Aceia mergeau mereu cu capetele întoarse într-alta parte. Petrecania ţinu vreo două ceasuri. Apoi oamenii începură să se împrăştie prin sat, să-şi înhame caii, şi 230 Legea trupului să-şi vadă fiecare de drum. Numai localnicii îşi petre-cură pînă mai tîrziu. Ion Florea, îmbătat de mulţumire, porni, cu ceilalţi orăşeni, cu trenul cel dintîi. Decusară vîntul începu să bâtă iarăşi cu mieluşei. Ţicănitul lor se auzea mereu în geamurile vagoanelor. XIII Cu telegrama în mînă, cu ochii arzînd în văpăi, cu faţa strălucitoare de fericire, alergă Olimpia pe scări şi deschise ca o furtună uşa camerei, în care advocatul Vasiie Grecu şi Mărioara povesteau încet, aşteptînd rezultatul alegerii. Olimpia fusese atît de agitată în ziua aceea, încît n-a cutezat să rămînă cu bărbatul şi cu fata, ci, din odaia ei, privea tot mereu pe fereastră. Cînd văzu că factorul poştal întră subt poarta lor, năvăli prin uşa deschisă pe scări, îi smulse aceluia hîrtia, o deschise, o sorbi cu ochii şi, numaidecît, începu să alerge pe scări în sus. Inima îi cutremura pieptul, îi lua respiraţia, cum i se zbătea sub sînul stîng. — Şasezeci şi două de voturi majoritate ! strigă ea triumfător, întrînd în cameră şi, strălucitoare ca o zeiţă, îmbrăţişă cu patimă pe Vasiie Grecu, pe Mărioara. Pe fată o sitrînse mult la sînul său şi o sărută pe frunte. — Aşadar Dumnezeu ne-a ajutat, zise vesel advocatul, ridicîndu-se şi luînd telegrama. Olimpia lăsă cu părere de rău hîrtia din mînă. Legea trupului 231 — Ne telegrafiază Florea, zise Grecu zîmbind. în cuvîn tul lui cred că ne putem încrede. El trecu telegrama Mărioarei. Ea citi cuvintele şi se opri la numele lui Florea. Obrajii i se împurpurară. Parcă aceasta ar fi fost cea dintîi scrisoare ce i-o trimitea. însă fericirea zvăpăiată a mamei sale o ţinea într-o continuă mirare. Olimpia rîdea, juca prin casă, se lăsa pe-un scaun, şi, ca şi cînd ar fi ars-o se ridica nuimaidecît. Mărioara n-o văzuse niciodată aşa de exaltată. O privea mereu, o urmărea, şi nu putu să-şi ascundă admiraţia. «Doamne, frumoasă-i mama !» îşi Mărioara Grecu. Olimpia umbla prin casă, rîdea, spunea cuvinte pe jumătate. Părea că mintea i se rătăceşte. Din cînd în cînd trupul ei frumos şi plin se cutremura. Ea începu deodată să vorbească fără mult înţeles. — Aşadar, Vasile... pachetăm. în capitală. Da, vine. Va să zică a avut succes ! Da, a avut succes. Da, e bine. E foarte bine! Da, un banchet. Un banchet, nesmintit! Banchetul trăbă să-l facem! Ea tăcu. Se opri asupra cuvîntului acestuia, ca şi cînd ar fi aflat un loc apropiat de odihnă. Ochii ei verzi ardeau, întunecaţi puţin. Părea că are friguri. Suferea. Advocatul Vasile Grecu, oricît îl impresionase reuşita lui, nu putu să nu observe neobişnuita agitaţie care o robise pe Olimpia. Şi simţi cum i se strecoară în suflet nişte picuri amari. îşi zicea : «Aşadar Olimpia e roabă superbiei. Nu gîndul că Mărioara va putea merge să se perfecţioneze în pian, ci dorinţa ei să se ştie soţia unui deputat i-a stat atunci pe suflet.» — Aşadar, Vasile, încă mîne trăibă să dăm un banchet ! zise Olimpia lăsîndu-se frîntă pe-un scaun. 232 Legea trupului — S-ar putea şi mai tîrziu. Oamenii vor fi obosiţi. A fost o zi grea cea de astăzi, răspunse advocatul. — Nu, da’ de unde. Decusară, poate acum chiar, vor fi sosit cei din oraş. Apoi, pînă mîne sară este vreme de odihnă. Nu-i aşa, Mărioaro ? întrebă Olimpia întorcîndu-se spre fată. Mărioara privi mirată la mamă-sa. Niciodată pînă acum nu-i ceruse mamă-sa şi părerea ei în hotărîrile ce le lua cu advocatul. Mărioara era învoită din tot sufletul cu propunerea Olimpiei. Ea dorea să-l vadă cît mai repede pe Ion Florea. — Eu cred că mîne va fi bine. Nu vor fi obosiţi, zise ea. — Aşa-i ? făcu Olimlpia aruncîndu-i o privire plină de recunoştinţă. — Dacă voi credeţi că va fi potrivit mîne banchetul, eu n-am nimic împotrivă, zise advocatul. Lucrul acesta, de altfel, vă priveşte mai mult pe voi. — Aşa-i, dragă, şi noi ne vom sili să reuşească strălucit. Vom chema pe pretinii noştri aici, acasă. — Olimpia, după ce spuise cuvintele acestea, se întoarce spre Mărioara. — Aşadar, dragă Maio, în urmă tot mi se va împlini o veche dorinţă. Tu vei putea ajunge o artistă în pian. Advocatul Grecu îi spusese fetei despre ce e vorba. Mărioara, atunci, deşi nu se arătase bucuroasă, totuşi îi mulţumise tatălui său. Acum, fata, după ce-i aminti şi mamă-sa, pentru în-tîia oară, planul lor, simţi o uşoară tristeţe în suflet. . — Da, mamă, dacă aflaţi de bine... zise ea nehotă- Legea trupului 233 — Şi mai află cineva de bine, scumpa mea. — Fata, advocatul o priviră întrebători. -— Domnul Florea, cînd te-a auzit mai întîi cîntînd la pian, mi-a spus mie că vei ajunge, cu puţină şcoală, o adevărată artistă. Şi eu, în chestia aceasta, sînt de-o părere cu dumnealui. Olimpia spuse cuvintele acestea cu vocea ei caldă, catifelată, în care parcă vibra o adîncă sinceritate. Mărioara o întrebă repede, cu ochii plini de lumină : — A spus domnul Florea aşa ? — Da, Maio. Insoţindu-ne într-o sară acasă. Mărioara simţi deodată o bucurie adîncă. Repede îi veniră gîndurile acestea : «Aşadar el de-atunci mă iubeşte. Lui i-ar plăcea să cînt şi mai bine la pian. Dacă-i place lui, pentru ce să nu mă duc ?» Şi, cu o nevinovăţie copilărească, îi trecu prin cap chiar judecata aceasta : «Ne putem noi cununa şi mai tîrziu !». Mărioara se ridică, şi, mulţumindu-i, o sărută pe Olimpia. Faţa fetei strălucea de fericire. Vasile Grecu zîmbea. Pentru bucuria ce i-a adus-o Mărioarei cu vorbele sale, uită amărala ce i-o strecurase în suflet, mai înainte, Olimpia cu superbia sa. — Domnul Ion Florea e un tînăr foarte detreabă, zise el vesel. La reuşita mea el a contribuit mai mult decît oricare altul. Dacă-şi va lua censură şi-şi va deschide cancelaria, cu siguranţă el va fi advocatul cel mai căutat în oraş. — Chiar şi decît dumneata ? întrebă c-o privire ştrengărească Mărioara. — Fără îndoială, fata mea. Lupta, învingerea, e a tinărilor, totdeauna. A lor e viaţa, răspunse advocatul. 234 Legea trupului Ei începură să se sfătuiască pentru ziua de mîne. însă Qlimpia Grecu nu mai putu rămînea mult. Cuvintele jtn urmă ale advocatului o tulburară, o răniră adînc. £2, trecu în camera vecină, în camera sa. A lor e v{aţa ? A cui ? întrebarea aceasta i se ridica mereu în sUflet cum se ridică o bucată de lemn pe care o cufunzi în apă. A cui ? A lor doi ? Fata ei şi Florea ? Ş£ după ce i se ridicau aceste întrebări, venea îndată şi fâspunsul, de la sine. Şi răspunsul acesta îi părea că-î stKiiă tare, dar săc, prin cap, prin trup, prin casă, ca uli pocnet de puşcă : «Niciodată ! Niciodată ! Niciodată !>> ★ în dimineaţa următoare, Ion Florea se sculă tîrziu. jyţembrele-i erau şi acum înţepenite. Se îmbrăcă în silă, ţîfidălind, şi cînd ajunse în cancelaria advocatului Chirca erau zece ceasuri. Interiorul acestui birou îl indispuse şi mai mult. După ce vreme de trei săptămîni abia de lu,crase aici patru zile, părea că s-a dezvăţat de el. j^ipîndu-se deodată de activitatea lui agitată din zilele trecute, simţea o silă să revie iar la vechea lui ocupaţie, îşi depuse paltonul, ipălăria, şi se apropie încet de masa juJ de scris. Pe masă văzu un plic, îl luă, îl desfăcu şi nllrnaidecît simţi iarăşi puterea lui veche de muncă, îi păru chiar că biroul e mai prietenos. Era invitarea pen-trli banchetul de sara. Se gîndi îndată la Mărioara şi se j3Ucură din tot sufletul că încă desară va putea s-o vadă, să fie lîngă dînsa. £l şezu, înmuie condeiul şi începu să scrie repede de unde întrerupsese cu zece zile înainte. Scria cu uşurinţă. Legea trupului 235 Din cînd în cînd se oprea : îi venea în minte cîte un amănunt de la alegere, din colindatul lui prin sate. Advocatul Chirca abia se arătă pe la amiazi. — Trăbă să-ţi vezi de censură, să-ţi deschizi cancelaria, tinăre, zise omuleţul c-o voce răguşită. Apoi, îndată, începu să împrăştie prin cameră sunetele acelea metalice. Din alegeri se alesese c-un guturai straşnic. Ion Florea aşteptă pînă se linişti bătrînul, apoi îl întrebă mirat: — Şi pentru ce, domnule advocat ? — Pentru că, aşa cum munceşti dumneata, e păcat să lucrezi pentru alţii. Eu credeam că azi n-am să-ţi văd faţa. Am şi întrat numai din curiozitate. Eu azi n-am nici o voie de birou. — Şi eu am venit mai tîrziu, domnule Chirca, zise Florea, măgulit de lauda şefului. — Bine, bine ! făcu şeful, cu răceală parcă. Eu credeam, adaose îndată, că ne vom vedea numai desară, la banchet. Eşti chemat, nu-i aşa ? — Da. Am aflat invitarea aici pe masă. Va fi multă lume ? — De-ar fi! răspunse Chirca. Acum odată ar trebui să nu se îngrădească prea tare doamna Olimpia. Cea mai uşoară neatenţie poate să supere adînc. Şi trăbă să recunoaştem că pentru reuşita lui Grecu au muncit cu mic, cu mare. Deci, de data asta, doamna Olimpia ar trebui să-şi deschidă larg uşile casei. — Şi vă temeţi că nu va face aşa ? — Eu nu mă tem de nimic ! răspunse Chirca. Dar ar fi de dorit. O dată în viaţă fiecare om ar trebui să recunoască nesfârşitul lanţ prin care e legat de restul 236 Legea trupului lumii, chiar dacă el ar fi veriga din frunte, cea mai strălucitoare. — Eu cred că vor fi invitaţi toţi cei care au contribuit la izbîndă. Am fost invitat eu... — Ei, dumneata ! îl întrerupse şeful. Asta e cu totul altceva ! — Şi pentru ce să fie altceva, domnule advocat ? întrebă Florea. — Să-mi dai voie să nu te cred atît de naiv precum te arăţi, zise şeful cu vocea aspră. Dumneata — domnişoara Grecu ! Dumneata — bărbatul de încredere al lui Grecu, la alegeri. Dumneata cum să fi rămas din lista invitaţilor ? Ion Florea tăcu. îşi luă condeiul şi voi să scrie mai departe. însă nu făcu trei litere, şi advocatul îi smulse condeiul din mînă. — Azi nu se munceşte, domnule candidat. Azi e sărbătoare, zise el. Păcat că am răcit aşa de-al dracului. Ion Florea zîmbi. — Dacă domnul şef porunceşte, eu n-am decît să ascult, zise el. — Bine, bine ! însă, ca la un şef, trăbă să-mi mai răspunzi la o întrebare. Şi advocatul se răzimă de masă. — Cu toată plăcerea, domnule advocat, zise Ion Florea. — O să vedem îndată cu ce plăcere, începu Chirca. Iţi place de domnişoara Grecu ? Ei, ei, nu te roşi, nu te codi, că nu mai eşti copil. îţi place ? — Da, domnule Chirca. O iubesc. O iubesc foarte mult pe domnişoara Mărioara, răspunse Florea, suin-du-i-se tot sîngele în faţă. Legea trupului 237 — Bun. Asta-mi place ! Ăsta-i un răspuns de bărbat, zise mulţumit advocatul. — Dar... începu Florea privind la masă. — Ei, dacă este un «dar», atunci e rău. Ce vreai să spui ? Şi fruntea omuleţului se încreţi. — Aş vrea să fie săracă, să n-aibă nimic, să nu fie din familia aceea fruntaşă. Ion Florea spuse cuvintele acestea repede, ca şi cînd i-ar fi apăsat mereu pe suflet. — Bun ! zise mulţumit şeful. Aşadar o iubeşti mult. Asta-i de căpetenie : iubirea. Ea va învinge şi celelalte greutăţi. Dar stai puţin, să nu ne grăbim. Averea ei şi poziţia în societate a familiei le socoteşti piedeci la căsătorie. Aşa-i ? — Da, domnule advocat, răspunse Florea, părînd foarte serios. — Bun. Ce crezi dumneata, ce-i averea ? îl întrebă şeful privindu-1 ţintă. — Dac-ar fi după mine ! Dar aici nu se întreabă părerea mea. De bună samă, eu nu preţuiesc aşa de mult averea, răspunse Florea. — Şi crede domnul candidat că-i singur în lume de părerea asta ? Omuleţul clipi batjocoritor din ochi. — Nu, domnule advocat, de pildă dumneata. — Eu, întrerupse Chirca, zic că averea în sine nu-i nimic. Nu poate da un preţ mai mare unui om, dacă omul acela e lipsit de alte calităţi. Dar mai sînt oameni care cred aşa. — Doamna Olimpia ? zîmbi Florea. 238 Legea trupului — Nu. Dînsa, poate are alte principii. Pe femeia aceea o poţi cunoaşte foarte cu greu. însă domnul Grecu... — Domnul Grecu ?! întrebă mirat Ion Florea. Cu toată bunătatea ce-i era zugrăvită pe faţă, advocatul Grecu îi păruse lui Florea, totdeauna, cel puţin foarte sever. Chiar şi vorbirile cumpănite îi părură lui Florea spuse atît de grav numai pentru importanţa cea mare ce o avea advocatul în societate. — Da, tinăre, domnul Grecu. Poţi să mă crezi pe mine. Dintre pretinii lui, poate eu îl cunosc mai bine, zise şeful. Aşadar, adaose el, din partea averii sîntem liniştiţi. Acum să-mi spui, poziţia socială a cuiva poate să sape o prăpastie între şirurile societăţii noastre ? N-ar fi aceasta un dezastru naţional ? — Ar fi, şi totuşi, vezi şi dumneata că acele prăpăstii există, răspunse Florea, urmărind privirile vioaie ale şefului. — Există pentru cei care vreau să le vadă, pentru cei a căror pricepere nu poate trece în regiuni mai înalte. Dar o minte limpede, o pătrundere foarte puternică ar putea să considere prăpastia aceasta de reală ? De pildă, dumneata ? Şi şeful îl sfredeli cu privirile-i neliniştite. — Eu, domnule advocat, nu aş putea să le văd. Noi care sîntem ieşiţi de-a dreptul din păturile ţărăneşti putem înţălege numai într-un singur chip pătura noastră intelectuală, ca o singură clasă. însă, durere, între cei care stăruie de mai demult în pătura noastră cultă, pe care îi despart de opincă două sau trei generaţii,, între aceştia se află destui care, deşi înzestraţi cu judecată limpede, consideră acea prăpastie de reală. Legea trupului 239 Pînă ce vorbi Florea, advocatul Chirca îl ascultă cu băgare de samă, cu plăcere chiar. — Acum eu te bat c-un singur argument, începu el vesel. Te bat cu pretinul Vasile Grecu. Neamul lui îl desparte de opincă nu două, ci multe generaţii, şi totuşi el nu ştie nici azi ce-i prăpastia aceea. Hei, tinăre, o minte pătrunzătoare ca a lui nici nu poate s-o vadă. Admit şi eu că există oameni ca şi cei de care ai amintit. Grecu însă nu-i dintre ei. Chiar imensa clientelă pe care o are la ţară, marea lui popularitate pe care ai putut-o cunoaşte în alegerile de-acum, dovedesc afirmaţia mea. El tăcu, bătînd un tact rar, cu degetele lui osoase, în masă. Tăcea şi Ion Florea. Se gîndea. Deodată zise : — Dar domnul Grecu ascultă de doamna Olimpia. Aşa spune lumea. — El e om cu minte, tinăre. De multe ori, pentru pacea casei, trăbă să-i dai dreptate nevestei. însă cînd e vorba de fată-sa, voinţa lui e mai tare decît fierul. — Chirca se opri din ciocănit şi adaose : Să fii dumneata sigur că fericirea Mărioarei e pentru pretinul Grecu o chestie atît de însemnată, încît o sută de Olimpii nu vor putea să-l abată de la hotărîrea lui. — El tăcu, se ridică, cum sta răzimat de masă, îşi luă pălăria, şi, ieşind, îi zise : Aşadar, desară ne întîlnim, tinăre. Vezi să-ţi foloseşti libertatea de azi. Ion Florea mai rămase încă multă vreme pe gînduri. Cumpănind mereu ce-i spusese advocatul Chirca, simţea cum îi creşte speranţa în putinţa de a-şi realiza planurile sale. Şi deodată începu să-l iubească, să-l stimeze mult pe advocatul Grecu. 240 Legea trupului * Temerile advocatului Chirca fură zadarnice. Sara, casele familiei Grecu se umplură de lume. Nime nu fusese uitat dintre cei care luaseră parte la alegeri. Nu numai candidaţii de advocat, ci chiar şi scriitorii din cancelaria lui Grecu şi din altele fură invitaţi. Se mai aflau aici şi oameni care nu avuseseră nici în clin nici în mînecă cu alegerea. Slujbaşi de la judecătoria regească, de la tribunal. Cu un cuvînt, toţi care se puteau număra în pătura intelectualilor din oraş. în patru săli vaste erau aşternute mesele încărcate cu bunătăţi, cu mîneări şi băuturi. Pînă se aşezară la mese, mulţi din cei invitaţi vorbeau în taină, pe şoptite. Alţii erau cufundaţi în conversaţii aprinse. Obiectul tuturor conversaţiilor erau alegerile, luptele ce s-au purtat, alegătorii, cei buni şi cei slabi de înger, reuşita. Pe feţele, în ochii multora se citea o mare mulţumire. Chiar şi celor care se simţeau mai stînjeniţi în vorbă, în purtări, li se coborîse parcă o dulceaţă în liniile feţelor, în priviri. Erau măguliţi că nu fuseseră uitaţi. Mulţi dintre cei de faţă vor fi vorbit de multe ori de rău, vor fi invidiat în adîncul sufletelor pe Olimpia, familia Grecu. însă acum zîmbetul de plăcere, de complezanţă, de îndestulare era pe feţele celor mai mulţi. Unii dintre cei prezenţi făceau impresia că stau mereu gata să servească. De cîte ori se deschideau uşile şi întră vreun servitor, unii dintre cei prezenţi făceau mişcări instinctive ca şi cînd ar fi voit să le ajute la ceva, ca şi cînd ar fi fost o mare cinste pentru ei să le poată fi de vreun folos chiar acestor servitori carc ţineau de această casă bogată. Ei aveau, inconştient, Legea trupului privirile acelea unse, inconştient făceau anume mişcări. O slăbiciune omenească, îndestulită acum, îi făcea pe mulţi ridicoli. Dar erau între invitaţi destui ca şi advocatul Chirca. Aceştia conversau liberi. Aceştia nu respirau un aer nou. Erau însă şi aceştia veseli: bucuria reuşitei de ieri le umplea sufletele. Poate numai cei doi-trei care se gîn-diseră la ei cînd fusese vorba de alegerea candidatului vor fi avut vreun ghimpe la inimă. Vasile Grecu trecea zîmbind de la un grup la altul. Primea, cu aceeaşi bunătate pe faţă, felicitările tuturor. — Mă bucur pentru că a reuşit candidatul Partidului Naţional, nu pentru reuşita mea personală, le răspundea dînsul. Advocatul Chirca vorbea într-un colţ cu Ion Florea. Acesta sosise abia acum. Se folosise de libertate, cum îl învăţase şeful, şi, într-o cafenea, începuse o discuţie nesfîrşită cu un coleg. — M-am înşălat, zise advocatul Chirca, doamna Olimpia se pricepe de minune la orice. Simte situaţiile. — Da, sînt foarte mulţi invitaţi, zise Florea privind mulţimea de oameni. — E bine aşa, tinăre. Totdeauna am zis că o judecată pripită e greşită. Cît priveşte pe femei, se vede că judecata noastră e totdeauna pripită. — E adevărat, răspunse Florea. Nu ştiu unde am cetit că femeia e taina cea mai adîncă a vieţii. — Şi domnişoara Grecu ? îl întrebă repede, zîmbind uşor, şeful. în clipa aceasta întră un servitor care-1 pofti pe Florea puţin afară. 242 Legea trupului — Doamna vă pofteşte pe-o clipă în salonaş, îi spuse acesta. Florea bătu uşor în uşă. Olimpia îl aştepta în lumină, într-o toaletă strălucită. In paşi uşori se apropie repede, plutind parcă, de Florea, şi înainte ca acesta să fi avut vreme să se aplece să-i sărute mîna, ea-1 îmlbrăţişă cu patimă, îl strînse ca-ntr-un cerc de fier, apăsîndu-i sînii grei şi tari pe piept. Apoi, înfiorată, oftînd, îl lăsă. — Poate fac o prostie, dar te rog să mă scuzi, domnule Florea, începu ea repede, în vreme ce sînii ei bogaţi se înălţau des. Nu mai puteam să aştept ! Trebuia să-ţi mulţămesc acum, îndată. Să fi venit asară, îţi mulţămeam atunci. Domnule Florea, ne-ai adus o mare, o foarte mare fericire şi cinste. îţi mulţămesc din toată inima. Ea tăcu, deveni palidă, şi ochii ei împrăştiau luciri de gheaţă. Făcu o mişcare ca şi cînd ar fi voit să se retragă. Ion Florea simţi povara sînilor pe piept, simţi pe trup urmele braţelor ei. Capul începu să-i vîjie. Nu putea spune un singur cuvînt. — Mărioarei, bărbatului meu, mie, ne-ai făcut o nespusă bucurie. Asară să fi venit la noi, toţi trei te-am fi îmbrăţişat. Da, asară te adoram toţi trei, începu din nou Olimpia. Ion Florea îşi înălţă capul. O privi pe Olimpia. îi păru foarte calmă. — Mi se pare, doamnă, zise el liniştindu-se, că rolului meu îi daţi prea mare importanţă. Cît am făcut eu au mai făcut şi alţii. Legea trupului 243 — Dumneata ai fost totdeauna prea modest, domnule Florea. Dacă nu vreai să-mi crezi mie, întreabă pe bărbatul meu, întreabă pe Mărioara, întreabă pe toată lumea. Dumneata ai cîştigat ieri învingerea ca bărbat de încredere al lui Grecu. Şi pentru aceasta nu-ţi putem mulţămi îndeajuns. Pentru că, domnule Florea, e mare cinste a fi deputat, a lua parte activă în Cameră. Şi dumneata ştii că advocatul, întrînd odată acolo, îşi va şti face datoria. Va fi mereu la postul lui, ca un adevărat erou. Ochii Olimpiei, la cuvintele din urmă, începură să învie, să împrăştie lumini ciudate. Cuvintele din urmă îi părură, întîi, lui Florea ca o batjocoră. Cum poate o femeie să spună înaintea unui străin, în serios, că bărbatul său e «un erou» ? Dar se gîndi, îndată ce şi-l închipui pe Grecu, că de omul acesta nu se poate lega nici o batjocoră. Nici chiar dacă batjocora ar veni de la Olimpia. «Va fi totuşi adevărat : sumeţia, vanitatea, o face să spună cuvinte ridicole» îşi zise el. Şi deodată îi trecu un gînd ciudat prin minte : «Eu le-am făcut un serviciu. Am luptat ca femeia aceasta să-şi astîmpere vanitatea. Ş-acum îmi mulţămeşte ca unui servitor care i-a mîntuit un lucru scump, de pierite : mă îmbrăţişează !» Prin mintea lui judecata se ţesea fulgerător mai departe : «Dacă-mi mulţămeşte cu atîta, ca şi cînd mi-ar zice : „Cu atîta e de ajuns. Ţi-ai făcut slujba, ai primit mul-ţămita, poţi merge. Dar mai departe, la Mărioara, să nu te gîndeşti".» Cînd ajunse aici, ca un razim îi veniră în minte părerile lui Chirca despre Vasile Grecu. Toate acestea trecură fulgerător prin mintea lui Florea. Mai statornic rămaseră în capul său părerile lui 244 Legea trupului Chirca. Şi, simţindu-se sprijinit, el îşi înălţă mai tare capul, privi cu hotărîre femeia, care-1 învăluia cu aceleaşi priviri neînţelese. — Domnul Grecu sigur îşi va face datoria, doamnă, zise el. Dar vă rog să credeţi că meritul reuşitei e al tuturor care au muncit, nu numai al meu. De pildă, un ţăran, unu5 Dan Bîrsan, a făcut de-o sută de ori mai mult decît mine. — Ei, dumneata din modestie te înjoseşti. Asta nu-i frumos. De altfel, poţi spune ce vreai. Noi credem ce ne place, zise ea şi, înclinîndu-şi capul, ieşi, zicîndu-i c-un zîmbet : La revedere. «Aşa ? îşi zise Ion Florea ieşind, eu pot spune ce vreau ?» El era foarte palid. în prag se întîlni cu Mărioara. Fata se opri, îl privi în lumină. — Bună-sara, domnule Florea. Dar ce ai ? Eşti aşa de palid ! — Nu ştiu, domnişoară. Am vorbit mai înainte cu mama dumitale. M-a chemat să-mi mulţămească. închi-puie-ţi, dînsa crede că toată învingerea eu am cîştigat-o, dar... — Şi n-ai cîştigat-o dumneata ? Ei, uite modestia ! Şi tata, şi domnul Chirca, toţi o spun asta. Şi Mărioara îi zîmbi fericită. — Dacă şi dumneata crezi aşa, apoi nu mă mai mir de nimic, nici de doamna Olimpia, zise el mulţumit. Dar îţi spun drept, mulţumită dumneaei mi-a părut foarte ciudată. — Da, zise repede Mărioara, mama ace o bucurie, o satisfacţie nemărginită. Toată ziua a pîndit o veste. Asară a .venit cu telegrama trimisă de dumneata, ca o Legea trupului 24S furtună, în casă. L-a îmbrăţişat pe tata, m-a îmbrăţişat pe mine, ceea ce nu i-a fost niciodată obiceiul.. Dacă erai şi dumneata de faţă, şi domnul Chirca, cu. siguranţă că nu scăpaţi nici dumneavoastră neîmbrăţişaţi. Şi ea rîse dulce. — Cît mă priveşte pe mine, din ieri sară s-a făcut sara de azi, zise zîmbind Ion Florea. — Te-a îmbrăţişat ? — Da. Şi mi-a mulţămit de nenumărate ori, răspunse el liniştit. — Nu-i mirare, zise fata repede. Mama e mereu veselă. Cum ai spus dumneata, e într-adevăr ciudată. N-am crezut niciodată că reuşita tatii să-i cauzeze o aşa de imensă satisfacţie. Căci, dacă am băgat bine de samă, e mai mult satisfacţie decît fericire. — Tăcu puţin, apoi întrebă, ridicîndu-şi privirile albastre spre Florea: — Fericirea e mai liniştită. Nu ? — Da, domnişoară, răspunse el. Ei făcură cîţiva paşi împreună. Mînile lor se atinseră uşor. — La revedere, domnule Florea, zise ea, lăsîndu-1 repede şi dispărînd cu paşi uşori pe-o uşă. Cînd întră Ion Florea, lumea se aşezase la mese. Văzu buchete de flori, tacîmuri strălucind, văzu pe-© parte un şir de cefi aliniate, de cealaltă parte văzu albind un şir de şervete, prinse în acelaşi fel la piept. Chirca îi rezervase un loc lîngă dînsul. Dumnealui avea şi de cealaltă parte un loc rezervat. Olimpia, în fruntea mesei, era foarte frumoasă. Părea întinerită cu zece ani. Florea o văzu şi simţi sînii ei tari pe piept. Ion Florea îşi ocupă locul lîngă şeful său. 246 Legea trupului — Ai făcut şi pe domnişoara Grecu să întîrzie. Ei, tinăre ! îi zise Chirca, n-am gîcit ? — Ba da. Am întîlnit-o cînd am ieşit de la doamna Olimpia, răspunse Florea. — Aşadar doamna Olimpia te-a chemat ? — Da. A ţinut să-mi mulţămească pentru că am •contribuit şi eu la reuşită. — Dumneaei e foarte veselă. N-am văzut-o niciodată astfel. A mulţămit la toată lumea. Mie mi-a zis : «scumpul meu pretin». Aşa nu m-a numit încă niciodată, zise Chirca. Furculiţele, cuţitaşele, ţincăneau neîntrerupt. Cei mai mulţi mîmcau în linişte. Unii conversau încet, spuneau întâmplări din campania electorală. Erau însă destui care, urmînd pilda lui Chirca, conversau în libertate. Capetele cele mai multe erau aplecate asupra farfuriilor. Din cînd în cînd servitorii întrau, servind alte şi alte mîmcări, buteliile cu vin se destupau şi păhărelele se deşertau. Olimpia conversa cu multă animaţie cu un colonel trecut la pensie, pe care-1 avea la dreapta. Din cînd în cînd rîsul ei curat trecea în valuri arginţii prin sală. Pe feţele, în ochii unora, începu să se arate puterea vinului. Şi aceştia începură să aibă deodată o mare mîncărime de limbă. Zgomotul începu să se ridice prin sală. Mărioara veni tîrziu, şi îşi ocupă locul la dreapta lui Chirca. — De-acum trăbă să vie primăvara, zise advocatul surîzînd Mărioarei Grecu. între doi tinări trăbă să-mi uit şi eu bătrîneţele. Legea trupului 247 — Aşa, parcă dumneata ai fi bătrîn, rîse Mărioara. — Nu eu, ci anii, domnişoară. Anii sînt duşmanii noştri. — Anii şi slujba de advocat, domnule Chirca, zise Florea. — Să vezi, domnişoară, tinărul ăsta de la stînga are să fie nenorocit toată viaţa. Şi-a ales o carieră care nu-i place, zise răutăcios Chirca. — Nu-i place advocatura domnului Florea ? întrebă Mărioara cu o nuanţă de tristeţe în voce. — Nu ! zise cu hotărîre Chirca. îmchipuie-ţi, şi azi a venit să lucre în cancelarie. Azi ! După ce trei săp-tămîni a alergat neîntrerupt. Abia am putut să-l mişc de la masa de scris. — Domnul Florea e conştiincios în toate, zîmbi Mărioara Grecu. — Afli ? o întrebă repede advocatul, privind-o c-un surîs în care nu puteai deosebi de-i batjocoră ori bunătate. — Domnul Chirca e un om neînţăles, domnişoară,, răspunse Florea în locul Mărioarei. De-o parte iubeşte pe oamenii muncitori, de altă parte spune că advocatura e o slujbă amară. Eu am făcut aluzie la cuvintele dumnealui cînd am zis că şi advocatura e un duşman al nostru. — Da, tinăre, şi şeful dumitale în amîndouă cazuri are dreptate, zise advocatul. însă acum să-mi daţi voie \ Ar fi vremea toastelor. Şi, mi se pare, eu va trebui să încep seria. El bătu cu inelul de aur în pahar. în sală se ridica zgomotul, venea mai ales din sălile vecine, unde invitaţii mîncaseră şi mai ales băuseră în deplină libertate. ;248 Legea trupului In sală se făcu îndată tăcere. Lumea aştepta demult vtoastele. «S-auzim, s-auzim», răsună prin sală. — Să-mi daţi voie, domnilor, începu advocatul Chirca, să ridic păharul meu în sănătatea bărbatului care de azi încolo va fi un stîlp puternic întru sprijinirea şi apărarea drepturilor noastre în Cameră, şi care in sara aceasta ne-a întrunit la masa sa bogată. înţă-lepciune şi putere de muncă nu-i putem dori de la Dumnezeu, pentru că aceste două le are în măsură neobişnuită. Tot ce-i putem dori este ca Dumnezeu să-i deie sănătate deplină şi viaţă îndelungată. Cercul nostru electoral va fi totdeauna mândru că a putut trimite în Cameră o minte atît de strălucită, că a putut da deputaţilor români, aleşi pe baza programului naţional, un .coleg atît de nepreţuit. Dumnezeu să-l ţină la mulţi ani ! Aplauzele izbucniră ca o furtună. Chirca se duse repede, cu paşii lui mărunţi, ciocni cu Grecu, îi strînse mîna cu căldură, şi cînd se întoarse avea ochii umezi- După ce oaspeţii se aşezară, se liniştiră, se ridică nou-alesul deputat. — Ţin să vă mulţămesc, întîia oară, domnilor, că jni-aţi. făcut cinstea să vă pot vedea în sara asta la mine. Mi-aţi dat astfel posibilitatea să vă mulţămesc din nou, pentru încrederea ce-o puneţi în mine, pentru neobosita dumneavoastră muncă ce aţi pus-o întru birunţa candidatului partidului nostru. Dumneavoastră toţi aţi pus cîte o pietricică la clădirea măreaţă pe care trăbă s-o începem : deşteptarea conştiinţii drepturilor -politice în poporul nostru de la ţară. Fiţi siguri, domnilor, cînd această conştiinţă va pătrunde adînc în suflete, poporul nostru nu va trimite numai atîţi deputaţi, Legea trupului 249 ca azi, în Cameră. Zelul ce l-aţi arătat acum, sa-1 păstraţi, să-l înmulţiţi pe viitor. Să trăiţi, domnilor ! Ovaţiile nu mai conteneau. Mai ales. în sălile vecine înviau iarăşi şi iarăşi, mai furtunoase. începută odată seria toastelor, urmară încă vreo cinci-şase. Unele potrivite, altele lungi, încîlcite, fără nici un miez. Chiar spre sfîrşit se ridică un profesor trecut la pensie, care îşi începu toastul de la Adam. — Omul a venit liber pe pămînt, se porni el, însă duşmanul lumii ş-al omului, sămănătorul tuturor relelor pe pămînt, n-a putut suferi această libertate. Vorbi despre căderea protopărinţilor, despre deosebitele feluri de robii, fizică şi morală, despre libera omului voinţă, despre felul cum a fost înţeleasă libertatea în antichitate, la greci şi la romani. Printr-o serie ne-sfîrşită de treceri şi schimbări, ajunse la iobăgie, la libertate, egalitate, frăţietate, la guvern responsabil, la dreptul de vot, la alegeri. Şi în urmă constată că alegerile de acum n-au fost libere, şi cu atît mai mare este biruinţa noastră. încă pe cînd ajunsese numai la evul mediu, Olimpia se strecură afară. Oaspeţii începură să bea, să povestească. — Ăsta ar fi bun de deputat în vreme de obstrucţie, zise advocatul Chirca Mărioarei Grecu. Fata nu răspunse. îşi ţinea buzele strînse, căci rîsul o pufnea mereu şi numai cu greutate se stăpînea. Cînd se sfîrşi toastul lui, într-o larmă destul de mare, abia se auziră cîteva strigăte de «Să trăiască !», şi oaspeţii se ridicară. 250 Legea trupului — S-a făcut vreme frumoasă, domnişoară. Mîne pot spera să vă însoţesc la plimbare ? întrebă Florea pe Mărioara Grecu. Ea se pregătea de ducă. — Da. Cu plăcere, domnule Florea. Mi-e şi dor de o plimbare. Te aştept la patru. Ea înclină uşor din cap şi dispăru. Oaspeţii se strecurară rînd pe rînd, între ei şi Ion Florea. Doar advocatul Chirca mai rămase. Lui îi părea Vasile Grecu foarte obosit. — A fost grea sara asta, îi zise Chirica. — Nu atît sara, cît gîndurile. Grija cancelariei nu mă lasă în pace. Mi-e greu să mă despart de ea, mi-e teamă s-o las singură. Chirca nu răspunse. Privea, distrat parcă, prin casă. — Eu aş avea un «proiect de rezoluţie», zise el deodată, zîmbind. Să angajezi pe Ion Florea cu conducerea cancelariei. Atunci poţi fi deplin liniştit. Advocatul Grecu îşi ridică ochii, îl privi îndelung* scrutător, pe Chirca. — Mi se pare că n-ai spus întreg «proiectul de rezoluţie», zise el liniştit. — Adevărat, răspunse Chirca, am spus premisele, concluzia am înghiţit-o. — Şi pentru ce ? — Nu ştiu încă ce părere ai tu despre tinărul meu. N-am vorbit niciodată cu tine mai amănunţit despre el, zise Chirca. — Ei bine, eu îl cred un om foarte destoinic. Un om harnic. Legea trupului 251 — Şi nu te înşăli. Dar eu mai cred că-i un tinăr foarte deştept şi, mai presus de toate, îi place foarte mult de Mărioara. — O ştii asta cu siguranţă ? întrebă Grecu cu interes. — Da, mi-a declarat azi, înainte de prînz. Concluzia proiectului meu de rezoluţie ar fi, deci, ca peste un an, peste doi, Mărioara Grecu să se iscălească Mărioara dr. Florea. Advocatul Grecu tăcu. Dar un zîmbet îi răsări din colţul buzelor şi se răspîndi peste toată faţa lui. Ochii îi luminau. — M-am gîndit şi eu la asta, pretine, zise dup-un răstimp de tăcere Grecu. N-ar fi rău. Se vede un băiat foarte cinstit. — Nu se vede, este, pretine. Eu îl supraveghez acum de-o jumătate de an. — N-ar fi rău, zise iarăşi Grecu. Eu, deocamdată, pe Mărioara o duc cu mine, să urmeze vreun an la conservator. E tinără încă. — Da, da, asta e foarte bine, asta n-are a face, făcu repede Chirca. Tinării pot să aştespte încă. Dar dacă fata se va învoi, tu nu vei opri căsătoria asta ? — Nici asta, nici alta pe care Mărioara ar dori-o. Eu ţin s-o văd fericită. Chirca sări de pe scaun, îşi frecă degetele osoase cu mulţumire şi zise : — Atunci îi căsătorim ! — Dar Mărioara, pretine, ţine la el mai mult decît la un pretin, la un bun patinator ? întrebă cu linişte Grecu. — Aşa cred, iubite. De altfel, ne vom convinge. El îi dori noapte-bună şi-i strînse mîna cu căldură. 252 Legea trupului Vasiie Grecu mai rămase. Un zîmbet dulce îi lumina faţa : se gîndea la fata lui, la Mărioara. XIV Deschiderea Camerei se fixase pe zece mai. Primăvara lumina biruitoare din cerul senin, de-un dulce albastru, din cîmpiile verzi ca o întindere de ape, din floricelele tinere. înainte de Sîngeorgiu codrul era încheiat. în oraş, pe străzi, în fiecare dup-amiază, în fiecare sară, lumea ieşea veselă, întinerită, zgomotoasă. Furni-carea omenească la colţurile străzilor era mare. Apoi tot mai larg, tot mai lung era şivoiul de oameni care apuca spre parcul oraşului. Puţine capete plecate se puteau vedea în astfel de dup-amiezi, de sări. Părea că depărtările îl atrag pe fiecare cu o putere nebiruită. Prin aer veneau adierile cîmpiilor înverzite, ale pămîn-tului proaspăt, trecea parcă o suavă mireasmă de ploaie. Cei care îşi luaseră drumul spre parcul oraşului înaintau uşori, ca şi cînd altcineva i-ar duce. în dup-amiaza zilei de opt mai Ion Florea ieşi din cancelaria lui Chirca c-o nesfîrşită tristeţe în suflet. El mergea s-o însoţească pe Mărioara la plimbare. Mîne, în nouă, Mărioara Grecu avea să plece cu tatăl său în capitală. De pe la trei ceasuri Ion Florea nu mai putu scrie un singur şir. Totuşi aşteptă pînă la cinci, gîndindu-se mereu că mîne Mărioara are să plece. Cînd ajunse la casa aceea sură, Mărioara Grecu ieşea pe poartă. De cele mai multe ori se întîlneau aici. Cînd Legea trupului 25$ o văzu, inima începu să-i bată cu putere. Dar şi Mărioara era foarte palidă. îl privi cu mirare parcă, şi porniră alături, fără să-şi poată spune cu singur cuvînt. Părechile treceau pe lîngă ei, rîzînd, conversînd zgomotos. Doamnele foşneau din mătăsuri, rochiţele fetiţelor pluteau uşor. Platanii îşi clătinau domol frunzele tinere. Adia de la miază-zi o boare abia simţită. Cerul era înalt, albastru, curat ca lacrăma. — Vai, pregătirile acestea ! începu întru tîrziu Mărioara. Glasul ei era înfiorat. De trei zile pachetăm mereu, parc-ar fi să ne mutăm pentru totdeauna. Tata, eu, ne simţim obosiţi. însă mama e neobosită. Ea face totul. — Vă însoţeşte şi doamna Olimpia ? întrebă Florea cu vocea scăzută. — Da. Vrea să rămînă trei zile în capitală. Ei tăcură. Mergeau domol, cu ochii plecaţi. Cunoscuţii treceau pe lîngă ei, îi salutau. Tîrziu, după ce treceau, Ion Florea îşi ridica pălăria. — Aşadar dumneata vei conduce cancelaria tatii, zise Mărioara. De asta una să ştii că mă bucur foarte mult. — Da, domnişoară. Şi mă simt nespus de onorat că domnul Grecu îşi pune atîta încredere în mine. Eu mă voi sili să nu-i pară rău. — Ştim, domnule Florea, că dumneata vei conduce-o ca şi cînd ar fi tata acasă, zise Mărioara, şi vocea ei părea că se deschide, ise limpezeşte. — Chiar aşa nu voi putea, domnişoară. Domnul Grecu m-a chemat în două zile în biroul său, mi-a dat îndrumări, mi-a arătat felul cum dumnealui îşi con- 254 Legea trupului duce afacerile. Şi, trăbă să-ţi spun, eu încă n-am trecut printr-o cancelarie atît de bogată. El tăcu şi, pe-o clipă, privi ţintă înaintea sa. . — Aşadar simţi că iai o povară prea grea asupra dumitale ? Pentru asta eşti de-o vreme încoace aşa de trist ? Dumneata nu primeşti povara aceasta cu plăcere ? Ea îi puse întrebările acestea ţintuindu-şi asupra lui privirile albastre în care treimura teama. Ion Florea simţi cum îi năvăleşte sîngele în faţă. Ochii lui, privind-o, exprimau o mulţumire adîncă. îi atinse mîna albă uşor, mîngîind-o. — Aşadar dumneata ştii ? — Da. Mi-a spus tata. Ea îşi plecă ochii, şi sînii i se înălţau des. Ajunseră în parc. Apucară pe o cărare nisipită. Mînile lor se împreunară înfiorate. Mirosul verdeţei, al tufişurilor, al ierbii plutea în aer ca o aromă, iîn răstimpuri, din tufişuri zbura repede cîte o păsăruică, zlbîrnîind din aripioare, ascunzîndu-se îndată undeva aproape. Pe cărare, departe, înainte, se vedea vreo pereche singuratecă, plutind încet. Din depărtări veneau, risipindu-se prin aer, /glasuri arginţii de clopoţei, un behăit de oaie, un lătrat de cîne. La capătul parcului se întindeau luncile, fînaţele. Ion Florea vedea, auzea toate acestea, simţea mînuţa dulce a Mărioarei, şi tristeţea îi apăsa tot mai tare sufletul. — Pentru ce să mergi dumneata chiar acum ? zise el deodată. Pentru ce să mă părăseşti ? E aşa de frumoasă viaţa ! Gîndul că din sara asta n-o să vă mai văd mă doare adînc, mă înfricoşează ! Legea trupului 255 El tăcu. Din ochii lui de vultur ţîşneau lumini metalice. Mărioara nu răspunse. Dar trupul ei curat, ver-gur, se cutremură. în ochii ei se adunară laerămi. Florea, cum mergea, îi îmbrăţişă uşor mijlocul. Pe-o clipă trupul tînăr al Mărioarei îi tremură la piept. Apoi ea îi desfăcu încet braţul, şi începu să rîdă cu-xremurîndu-se toată. — Aşadar pălăria cea cu şinor verde avusese dreptate. Domnul Filorea era îndrăgostit. — Faţa ei întreagă lumina. Ea îşi zbici lacrămile cu batista. — Trebuia să te elimine, zise ea, .şi începu să rîdă din nou. Ion Florea, atrăgînd-o uşor, voi să o sărute. Dar fata se feri, îi puse palma albă şi moale pe gură : — Cum să nu ! zise ea zîmbind ştrengăreşte. Cine iubeşte, aşteaptă ! Mai tîrziu, bădică Ioane. Dar la o cotitură a cărării, ea se opri, ochii ei fugiră repede în toate părţile, apoi, astupîndu-i ochii cu palmele, îl sărută repede pe gură. — Mi-e drag de tine, bădică. Mă laşi să-ţi zic bădică ? Poate te iubesc de-atunci, din grădina internatului. Ion Florea o îmbrăţişă uşor, apoi o lăsă. Merseră multă vreme tăcuţi. însărarea începu să cadă fumurie în depărtări. Cu cît creştea liniştea, zgomotele depărtate veneau tot mai clare prin aer. Ei mergeau tăcuţi. Părea că-şi uitaseră unul de altul. Gustau mereu, simţeau în tot sufletul, dulceaţa ce le-o lăsase sărutul pe buze. Li se părea că şi aerul pe care-1 respirau, în care se mişcau, se îndulcise. — Mai eşti şi acuma trist, bădică ? întrebă Mărioara, simţind că sufletul i-1 umple o fericire, o linişte, o pace imensă. 256 Legea trupului — Sînt nespus de fericit, dragă. Totuşi despărţirea noastră mă doare. începu şi el să-şi simtă sufletul odihnit, să judece limpede. — Dar, mă rog, nu domnul candidat Ion Florea a spus odată că domnişoara Grecu va deveni o artistă la pian ? Mărioara îl întrebă strîngîndu-şi puţin buzele, făcîndu-i în ciudă. Toată faţa ei căpătă altă expresie. Ion Florea zîmbi. — Da, am zis. Insă atunci nu ştiam... — Ce n-u ştiai ? — Nu ştiam că ai să mă iubeşti. Atunci vorbeam din admiraţie. Vorbeam ca să-mi satisfac, parcă, o ambiţie a mea. — Şi acum bădica nu-i mai ambiţios ? Mărioara îl îngîna mereu. — Sînt, dragă. Numai cît acum ambiţia aceasta mi-aş jertfi-o bucuros fericirii să te am mereu aproape, să te pot vedea. — Da, să mă vadă mereu domnul candidat, şi pe urmă să nu mai aibă ce admira în mine. Eu vreau, bădica, pentru mine, să fii oricînd hotărît să faci o prostie, să sari un zid de-a internatului. Să fii mereu «cu toane». Deci, eu vreau să ajung o artistă la pian. Ţi-e ciudă ? Ea începu să-i bată în pumni. Pumnii aceia mici, albi îi gîdilau parcă inima lui Ion Florea. El se simţi deodată foarte liniştit şi împăcat cu gîndul că Mărioara îl va însoţi pe Vasiie Grecu. lîişi zicea : «Fata asta e a mea de-acum. Gîndindu-mă la viitor, o să-mi treacă repede timpul.» Legea trupului 257 Cărările în parc se încrucişau mereu. Ei apucară pe care le ieşeau înainte. De sus, de prin tufişuri, adierile sării începeau să se coboare. — Şi cît vei rămînea la conservator ? întrebă întru tîrziu Florea. — O să vedem, răspunse veselă Mărioara. Cît ar mai fi dispus bădica să aştepte ? Ea-i zîmibi cu buzele tinere, arătîndu-i dinţii albi, mărunţi. — Dac-ar fi după mine, eu n-aş fi dispus să aştept nici o săptămînă. — într-adevăr ? — Da, da, în zadar rîzi. — Atunci ar trebui să te aştept eu, zise Mărioara. — Şi pentru ce ? — Bădicul meu e numai candidat. Va trebui întîi să-şi facă censură. Va trebui să mă părăsească, şi eu să rămîn în aşteptare, plîngînd în fiecare zi. Ea se făcu a plînge. îşi ascunse obrăjiorii în palme şi suspină. Ion Florea se simţi deodată nespus de vesel. Toată supărarea îi trecu. Dorul, setea de viaţă, de luptă, îi umplu sufletul. Simţea că lîngă Mărioara va birui orice greutăţi i se vor ivi în cale. — Eu aş putea, într-o săptămînă, să-mi iau censură., zise el simţind o putere de muncă neobişnuită. — Adecă ai putea să te supui la examen într-o săptămînă. Şi pe urmă să cazi. Nu, asta n-o vreau, rîse Mărioara. — Aş face examenul cu distincţie, se încăpăţînă Florea. 258 Legea trupului — Aş, nu te lăuda. Bădica totdeauna a fost modest şi i-a stat ibine. Tinării se trudeşte o jumătate de an, un an, pînă reuşesc la censură. Ea se opri, rupse o mlădiţă tînără de scumpie şi începu să mîngîie frunzele netede. — Se poate că alţii sînt aşa, însă eu fac excepţie, zise Florea, atingînd şi el cu mîna frunzuliţele de scumpie. — Aşa eşti de încrezut ? — Da. — De cînd ? — De cînd mă iubeşti. Sînt alt om ! Da, simt o putere neobişnuită de munică, zise Florea apueîndu-i încet mîna. — Aş vrea să-ţi samăn, zise Mărioara încet. Să pot termina pînă în august. Florea o învălui cu o privire de dragoste. îi strînse încet mîna. — Aşadar, pînă în august o să rămîi ? Vezi, niciodată nu mi-ai spus de planurile ce le ţeseţi. Ar trebui să mă supăr, zise Florea. — Mă rog, şi pentru ce să te superi ? Cînd noi voiam ca advocatul doctor Ion Florea să aibă o nevăstuţă artistă la pian ! — Mărioara îl învălui c-o privire de adîncă fericire. Florea voi s-o îmbrăţişeze, însă ea se feri repede. — N-am zis eu, rîse ea fugind doi paşi înaintea lui. Ei începură acum să vorbească veseli, ca doi prieteni vechi. Vorbeau de viitor. De casa lor, de cancelarie, de muzică şi petreceri. Vorbeau încet. Din cînd în cînd se auizea, picurînd în liniştea sării, rîsul arginţiu al Mărioarei. Trecură pe-o cărare mai largă, străjuită de Legea trupului 259 tei bătrîni. Pe aici se plimba multă lume. Ei mergeau tot înainte, neyăzînd pe nime, neauzind nimic. Spre capătul cărării lumea se mai rărise. Conversaţiile se auzeau în urmă, la dreapta, la stînga, pe cărările ascunse de tufiş. Florea şi Mărioara, şoptind mereu, ajunseră aproape de capătul parcului. — Ce crezi, dragă, doamna Olimpia nu ne va pune piedeci ? o întrebă Florea, oprindu-se înaintea celei din urmă bănci. — Mama ? — Da, mi se pare că dînsa are alte principii după care judecă lumea. Şezură pe bancă. — Mama poate să aibă alte păreri. Nu ştiu nici eu. Pe mama o poţi cunoaşte foarte cu greu, zise Mărioara. Vocea ei era tristă. însă, adaogă ea, numaidecît, cu voce limpede, tata mi-a promis tot. Şi tata se ţine de cuvînt. — Dragă ! şopti Ion Florea, cuprinzîndu-i c-un braţ mijlocelul. Cît de fericiţi o să fim ! De-acum îmi pare că-i prea scurtă viaţa. Mărioara nu răspunse. Un oftat uşor îi ridică sînii parfumaţi cu tinereţe şi feciorie. Ea îi desfăcu lin braţul lui Florea. Amîndoi ascultau o doină, care începu să picure de undeva aproape, în liniştea însărării, şi se tot îndepărta. Părea că se pricepe din ea şi mersul legănat al voinicului bătut de dor, care o cînta. Cîn-tecul plutea înfiorat şi dulce. «Eu de-acasă de la noi Te-am văzut, dragă,-n război Cum făceai cu mînile, 260 Legea trupului Cum bateai cu brîglele, Ş-atunci am gîndit în mine : Să fiu, dragă, lîngă tine, Doamne, cît ar fi de bine ! Şi să-ţi fiu suveică-n mînă Să mă porţi o săptămînă Dintr-o mînă-ntr-altă mînă. Eu de-acasă de la noi Te-am văzut, bade, la boi, Cum îi paşti pe Mugurel Numai singur, singurel. Ş-atunci am gîndit în mine : Să fiu, bade, lîngă tine, Doamne, cît ar fi de bine, Şi să-ţi fiu o fluieriţă Să mă pui tu la guriţă.» Cuvintele se auzeau limpezi, distincte. Florea şi Mărioara Grecu le ascultară cu înfiorare adîncă. Părea că văd însuşi tabloul zugrăvit în aceste versuri populare. Fata la război, voinicul cu boii pe Mugurel. îi impresiona adînc delicateţea simţirii din versurile acestea. Ei mai şezură o vreme în tăcere. Mînile lor nu se mai atinseră. Florea nu mai încercă să o îmbrăţişeze pe Mărioara. Acordurile din urmă ale cîntecului se pierdură. Liniştea îi învăluia ca o apă, îi ridica, parcă, sus, spre cerul de-un albastru întunecat, pe care luceafărul sării începu să clipească. — Să mergem, zise cu tristeţe Mărioara. 1 Legea trupului 261 — Să mergem, răspunse Florea c-o nesfârşită părere de rău în suflet. Acum, văzîndu-se deodată înaintea despărţirii, sufletele lor se îngreuiară de durere. Mergeau, purtînd parcă o mare povară într-înşii. Din cînd în cînd Mărioara îşi întorcea capul dup-o tufă ce rămînea în urmă, după o creangă de tei aplecată. Căuta din cînd în cînd după cărările pe care se strecuraseră mai înainte. — Pe-acolo am venit. Aşa-i ? Vino să ne întoarcem tot pe-acolo, îi zicea ea mereu lui Florea, schimbînd mereu cărările. Prin vocea ei trecea fiorul părerilor de rău, al durerii. Mărioara privea nisipul de pe alei, îl răscolea cu vîr-ful delicat al ghetei, îi părea rău că-1 lasă, fiecare pas îi părea rău că-1 face. în miînă ţinea crenguţa de scumpie pe care o rupsese. Faţa ei se făcu palidă, şi în ochii-i albaştri plutea o nesfîrşită melancolie. — Doamne, ce sară frumoasă, zise ea întru tîrziu. Mi se pare că alta nu mai poate fi asămenea. Şi îşi ridică privirile melancolice spre cerul pe care stelele albe înfloreau tot mai dese. — De ce să nu mai fie ? întrebă Florea, simţind deodată că sufletul i se răceşte. Pe Florea, îndată ce se ridicase de pe bancă, la gîn-dul că Mărioara se duce, îl copleşi tristeţea zilelor din urmă, tristeţea cu care a părăsit cancelaria lui Chirca. Cu cît se apropiau de casa aceea sură, ce părea că-i aşteaptă ca un duşman, tristeţea lui se schimba tot mai mult într-o durere ce-i strîngea inima. Cînd Mărioara spuse cuvintele din urmă, sufletul lui se umplu de spaimă.4 Dar Mărioara nu-i răspunse la întrebare. 262 Legea trupului Ei înaintau tăcuţi printre părechile care se întorceau din parc. Se apropiau de casă. Deodată Mărioara se opri, îl învălui pe-o clipă cu privirile ei melancolice şi îi zise apoi cu vocea scăzută, mergînd din nou : — Nu ştiu ce am. Mă simt aşa de tristă... — Şi, la cuvintele acestea, numaidecît i se limpezi, ca-ntr-o icoană, strofa aceasta din Iosif : «Cu ochii tăi, ca cerul clar, Ca cerul clar de primăvară, Tu m-ai făcut să plîng amar Cînd te-am văzut întîia oară». Cuvintele, parcă vii, începură să-i treacă necontenit prin suflet, lăsînd în urma lor o durere adîncă, urme de gheaţă. Florea nu-i putu răspunde îndată. Tristeţea Mărioarei i-o mărea înfricoşat pe-a lui. — Vezi, dragă, ne pare rău la amîndoi că ne despărţim, zise el. Cuvintele lui păreau că izvorăsc de undeva din afunzimi. Cădeau adînci şi grele. Pentru ce să ne despărţim ? adaose apoi. Mărioara păru că nu-1 aude. Prin suflet îi treceau mereu versurile lui Iosif. Ea zise cu durere : — Ştii ce mi-a venit în minte, şi ce recitez mereu în mine ? O poezie pe care am cetit-o de curînd. Şi ea începu să spună, rar, într-o cadenţă dureroasă, strofa de imai sus. Fiecare cuvînt îi picura de pe buze ca o durere vie. Pe-o clipă lui Florea i se opri respiraţia. Avu o senzaţie ciudată, înfricoşătoare ; îi păru că versurile acelea erau smulse din sufletul său, că-i spun durerea lui Legea trupului 263 nemărginită. Şi, nezise, neşoptite, negîndite, versurile acelea treceau prin inima lui. — Ne pare rău la amîndoi că ne despărţim, dragă, zise el din nou. Să nu ne despărţim. Rămîi acasă. Mărioara avu o bucurie copilărească. — Oare numai despărţirea ne coboară tristeţea în suflete ? întrebă ea zîmbind, îşi pe-o clipă faţa şi ochii i se luminară. — Da, dragă, despărţirea, zise Florea. Ce-ar fi altceva ? Se opriră înaintea porţii. — Mă vei iubi totdeauna, bădică ? îl întrebă cu vocea înfiorată Mărioara. Faţa ei nu mai zîmbea. — Totdeauna, dragă, scumpă Mărioară. Privirile lor se întîlniră, se îmbrăţişară, se contopiră, prelung, ca şi cînd nu ar mai fi voit să se despartă, ca şi cînd ar fi o singură privire. Miraţi, se uitau unul la altul. — Şi îmi vei scrie ? întrebă ea cu vocea stinsă. — Da, dragă, îţi voi scrie, gemu Florea. Ei îşi strînseră mînile îndelung. Dar mînile lor erau reci ca gheaţa. De cîte ori ea voia să deschidă poarta, privirile lor se îmbrăţişau din nou. Şi Mărioara mai rămînea. — Adio ! şopti ea în urmă, fugind pe poartă. — Adio ! zise Florea, îngheţat de prăpastia care o înghiţi pe Mărioara. Sdbt poartă lumina nu era aprinsă, şi întunerecul era des. El rămase mult timp cu ochii în întunerecul acela, întru tîrziu plecă. încotro ? Nu ştia. Capul îi vîjîia. Se izbea mereu de trecători. Mergea mereu, nepăsător. Deodată băgă de samă că se întunecă. Ajunsese în parc. 264 Legea trupului Rătăci multă vreme pe cărări, fără nici un gînd. Ajunse la banca din capătul parcului. Şezu aci oftînd. Apoi cercă să distingă frunzele ce susurau deasupra : sînt de tei sau de platan ? Dar era întunerec, nu le vedea. Şoaptele creşteau mereu deasupra capului, în jurul său. I se părea că numai aceste două lucruri există aculm în lume : şoaptele acelea şi vîjîitul neîntrerupt din golul capului său. Se cutremură. îi era frig sau îi era frică ? Se ridică de pe bancă şi porni. Nu-şi putea face nici o idee despre timp. Cînd, acasă, privi ceasul, era unu după miezul-nopţii. Se dezbrăcă şi se aruncă în pat ca o bucată de lemn. Dimineaţă, cînd întră în cancelarie, Chirca era la birou. — Ei, tinăre, se vede că mă părăseşti, zise el maliţios. — Nu, domnule advocat, dar nu sînt tocmai bine, zise trist Ion Florea. — Se vede, se vede, făcu repede şeful. N-am vrut să te supăr. Ştiu eu că asară a fost sara de adio. Am gîcit ? — Da, domnule advocat, zise Florea, lăsîndu-se pe scaun. — în zadar vreai să-mi mai fii de vreun folos astăzi. Trăbă să mergem numaidecît pe la gară. Cu trenul de unsprezece pleacă domnul Grecu. — Şi şeful se ridică de pe scaun, se apropie de masa lui Florea. — Dumneata ai fost atît de neprecaut încît să n-o întrebi pe domnişoara cu ce tren călătoreşte ? adaose el, urmărind cu privirile-i vioaie pe candidat. Tristeţea lui nu-i plăcea deloc. Legea trupului 265 — Intr-adevăr, domnule advocat, n-am întrebat-o pe domnişoara Grecu. — Rău destul, zise advocatul. Şi, mă rog, atunci ce-aţi putut vorbi o sară întreagă ? Florea nu răspunse. Dar durerea din ochii, de pe faţa lui creştea mereu. — Se-nţălege că despre dragoste, începu Chirca. Dar pentru asta odată, n-ar trebui să fii trist dumneata. Domnişoara merge să se perfecţioneze la pian, atîta tot. — Mie-mi pare foarte rău că se duce, zise cvi durere Florea. — Asta se-nţălege, tinăre. Dar cu atît îţi va părea mai bine cînd se va întoarce, zise advocatul. Dar el nu mai zîmbea maliţos. Deveni foarte serios. Durerea sinceră din glasul lui Florea îl neliniştea. îi părea că, pe nesimţite, şi în sufletul lui se coboară tristeţea. — Da, însă aşteptarea e grea! zise Florea încet. — Adevărat ! Insă nu uita că orice bine în viaţă îl cîştigăm prin jertfe şi prin lupte, zise advocatul repede, şi se ridică îndată, nemulţumit. Ii păru că maxima ce-a spus-o acum nici pe el nu-1 convinge. îşi luă pălăria, paltonul. Să mergem, zise el. Oricît se grăbiră, la gară Florea abia avu vreme să-i strîngă mîna Mărioarei Grecu. Ah ! dar cît fu de bună mîna aceasta ! îl lecui într-o clipă de toate suferinţele. Mărioara era veselă. Agitaţia, lumea din gară, călătoria, îi alungase tristeţea din suflet. Faţa, ochii ei străluceau de fericire, de mulţumire. II învăluia pe Florea cu o nesfîrşită dragoste. 266 Legea trupului — Să n-o uiţi pe artistă, bădică ! Pentru că, din clipa în care urc în trenul pentru conservator, sînt o artistă. Da? Cuvintele din urmă le spuse trecînd spre vagoane. Acest «da ?» răsună nespus de clar, şi Florea simţi că e un legămînt pe viaţă. Locomotiva şuieră prelung, trenul se puse în mişcare. Din fereastră, Mărioara-i mai făcu un semn de adio. Apăru la geam şi deputatul Grecu şi înclină uşor din cap. Olimpia nu se arătă. Ion Florea privi în urma trenului pînă ce imaginea lui se pierdu în fumul gros ce-1 învăluia. Candidatul îl căută pe advocatul Chirca. îl află şi porniră amîndoi spre casă. Ion Florea era mai liniştit. «Totuşi e o copilărie, îşi zicea, să te laşi rob durerii în chipul acesta. Şi pentru ce ? Pentru că draga mea merge, pe cîteva luni, să înveţe pianul ? Pe urmă tot pe mine mă va desfăta cu cîntecele sale.» Se urcă, împreună cu Chirca, într-un vagon electric, ticsit de lume. Privi pe rînd la toţi călătorii, părînd că ar căuta pe cineva. Văzu într-un colţ un domn bă-trîn, cu barba mare, albă, pe piept cu o decoraţie. Văzu o servitoare cu părul pieptănat lins, împletit în coadă. Servitoarea avea un coşuleţ la braţ. Văzu taxatorul cum împarte bilete albastre, rupîndu-le de pe sul, şi cum ascunde repede plata în taşca lui neagră, pîntecoasă. Şi, ca o continuare la ceea ce vedea, îşi zise : «Da, Mărioara are să se întoarcă. Şi mie are să-mi facă multe ceasuri fericite, cu cîntecele sale.» Cînd se coborîră, Chirca îi zise : — Vino să luăm prînzul amîndoi. Legea trupului 267 — Cu cea mai mare plăcere, domnule advocat, răspunse Florea. Şeful îl privi cu băgare de samă. — Cu cea mai mare plăcere ? Da ? Atunci e bine. Atunci însamnă că începem să ne mîngîiem. Ce vreai, pretine, viaţa nu-i decît un lanţ nesfîrşit de bucurii şi întristări. Pentru ce-i aşa ? Se pare că una fără alta, bucuria fără supărare, nu pot să existe. Ai zice că una din alta îşi sug viaţa. — Da, domnule advocat, numai cît se pare că verigile durerii, în acest lanţ, sînt cu mult mai numeroase decît celelalte, zise Florea. — Ei, ei, tinăre, făcu şeful, chiar dumneata să fi observat asta ! Mă rog, ce suferinţe aşa de mari ai avut dumneata pînă acum ? Pînă la vîrsta dumiitale nenorocirile se cam feresc de om. Florea se gîndi şi văzu că omuleţul avea dreptate. Ce suferinţe a îndurat el pînă acum ? Despărţirea de Mărioara. Dar altele ? Oricît se gîndea nu mai putea descoperi altele. Chinul ce l-a avut la universitate, pînă ce a învăţat limba, îi păru acum un fleac ! Ion Florea zise zîmbind : — Aveţi dreptate, domnule advocat, eu nu prea am de (ce să mă plîng. — Ba, dimpotrivă, ai destule motive să te bucuri. Din cincisprezece ale lunii acesteia vei trece, cum ştii, în cancelaria pretinului Grecu. Eu nu mă despart bucuros de dumneata, crede-mă. însă mi se pare că înaintea Mărioarei, înaintea unei cancelarii de cinci ori ca a mea, trăbă să se plece un biet bătrîn ca mine. — Da, domnule advocat, aţi fost totdeauna prea bun faţă de mine, zise cu adîncă recunoştinţă Ion Florea. 268 Legea trupului Chirca ridică două degete : «Cit», făcu el, şi întrara în restaurant. XV «Dragă Mărioară, M-am pierdut în cancelaria domnului Grecu ca într-un labirint. în zadar caut firul Ariadnei care să mă scoată la luminiş. A trebuit să cer desluşirile şi îndrumările domnului advocat în mai multe procese. Cu toată silinţa ce mi-o dau, mi se pare că n-am să-l pot înlocui niciodată pe domnul advocat Grecu. Vă veţi convinge cu toţii, spre marea mea părere de rău, că mi s-a încredinţat o slujbă care trece peste puterile mele. Cînd voi avea cancelaria mea, te asigur că va fi foarte modestă. Doamna Olimpia a sosit de cîteva zile. Dînsa mi-a spus că draga mea află capitala foarte plăcută, că domnul Grecu şi-a început activitatea în Cameră. Am cetit ieri în gazetă discursul domniei-sale, şi, trebuie să-ţi mărturisesc, sînt foarte mîndru. Ca şi cînd eu aş fi ţinut acel discurs strălucit ca formă, puternic în argumentare, neîndurat în concluzii. Da, dragă, noi am trimis în Cameră pe cel mai destoinic dintre deputaţii noştri. Aceasta, de altfel, e părerea unanimă, nu nu- mai în oraş, ci şi în gazete. Eu îmi zic mereu că tot ce s-a făcut e foarte bine. Că draga mea va deveni o artistă la pian, şi că eu voi fi cel mai fericit om. Că timpul va trece. însă oricît cerc să mă împac cu soarta, sufletul meu rămîne Legea trupului 269 totuşi trist. Depărtarea dumitale îmi cerne mereu în suflet durere şi tristeţe. Oraşul acesta a devenit deodată gol şi pustiu. Mă mir cum pot oamenii să rîdă, să se plimbe veseli. îmi pare că primăvara, care s-a început atît de strălucitoare, a trecut repede în toamnă posomorită. Şi eu am o singură mîngîiere : stau şi scriu la birou. Pot să-ţi spun : colegii din cancelarie nu mă văd cu ochi buni. Cînd nu mai pot, îmi fac mici mizerii. Şi cîteodată îmi aruncă pe furiş priviri de ură sau de dispreţ. Şi vezi, eu pentru aceasta le sînt recunoscător : îmi măresc suferinţa. M-a cuprins, cu depărtarea dumnitale, o sete adîncă de suferinţă. Sînt unele clipe, mai ales cînd mă întîlnesc cu domnul Chirca, în care mă liniştesc. Dumnealui totdeauna a fost cu multă bunăvoinţă faţă de mine. însă, îndată ce rămîn singur, în sufletul meu se deşteaptă parcă o teamă, care, în unele zile, nu mă părăseşte nici pe-o clipă. De ce mă tem ? Nu ştiu. Dar cred că frica aceasta îmi coboară şi tristeţea în suflet. Cred chiar că la despărţirea noastră această teamă m-a făcut atît de nenorocit. Pentru că, dragă Mărioară, în sara despărţirii noastre eu m-am simţit ca un condamnat la moarte... Şi sînt sigur că dacă nu te-aş fi văzut la gară aşa de frumoasă şi atît de fericită, eu nu aveam putere să mai rămîn în oraşul acesta. Doamne, să-l vezi acum ! Ce case sure şi grele, ce oameni nesuferiţi ! Numai strada prin care ne plimbam amîndoi, numai parcul cu cărările lui, cu banca aceea, mi-s nespus de dragi, deşi sînt pustii toate şi parcă aşteaptă mereu pe cineva. Chiar şi părechile care se plimbă prin parc îmi pare că o fac aceasta numai din obicei, numai de slujbă. îmi pare că şi ei aşteaptă pe 270 Legea trupului cineva. Eu rătăcesc pe-acolo, şăd pe banca noastră şi mă gîndesc mult la cuvintele doamnei Olimpia, că dumitale îţi place foarte mult capitala. Se poate ? Mă întreb mereu. Cerc să-mi explic în toate chipurile mul-ţămirea dumitale. îmi zic, pe urmă : unei fete tinăre nici nu poate să nu-i placă un oraş atît de frumos, care dezvăluie atîtea frumuseţi ale civilizaţiei de azi. Nu poate să nu-i placă teatrele, concertele, muzeele, expoziţiile de pictură, în sfîrşit chiar eleganţa şi luxul unui oraş mare. Totuşi, la sfîrşit, mă copleşeşte o nedumerire şi o tristeţe adîncă. Vezi, dragă, cît sîntem de egoişti noi bărbaţii ! Am vrea că, dacă suferim noi, să sufere toată luimea. Eu parc-aştept în toată clipa să vină cineva şi să-mi spună : Domnişoara Grecu e foarte ne-mîngîiată ! Şi cînd îmi pare că aud cuvintele acestea, mă zguduie o bucurie adîncă. Ah ! dragă Mărioară, iartă-mă că-ţi descopăr aceste laturi urîte ale sufletului meu. Dar te iubesc nemărginit de mult, şi mereu îmi cutrieră sufletul spaima că te voi pierde, că tu mă vei uita în aceea strălucire a capitalei. Numai şase zile au trecut de cînd te-ai dus, dar mie-mi par mai mult de şaţpte ani. Şi cred că cu atîta am şi îmbătrînit. Te rog scrie-mi şi-mi msîngîie sufletul. Al dumitale bădica» ★ «Dragă bădică, Ai îmbătrînit cu şapte ani ! Deci nu te voi mai cunoaşte la reîntoarcerea mea, însă nici mata pe mine î Eu cînd ţi-am cetit disperata scrisoare, am întinerit Legea trupului 271 cu atîţia. Da, dragă, supărarea ta m-a făcut fericită, îmi zic mereu acum : mă iubeşte ! Nu-i lîngă mine, nu mă vede, şi tot mă iubeşte ! Nu m-a uitat! Se gîndeşte la mine necontenit! Vai, aceasta-i o fericire foarte mare, pe care n-am cunoscut-o, n-am gustat-o încă. Să ştii că am să rămîn la conservator cel puţin trei ani! Tot la patru zile să primesc de la mată o scrisoare disperată în care să-mi descrii oraşul nostru în culorile cele mai negre. în care să-mi spui că ţi-e urît de oameni şi-ţi pare parcul pustiu şi-n veşnică aşteptare. Eu i-am arătat şi tatii epistola şi, pînă a cetit-o şi dumnealui, eu am rîs mereu, cu lacrămi. Tata a cetit-o, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat pe frunte şi mi-a zis : «Bădicul tău e un băiat foarte detreabă». Apoi a început să te apere de acuzele ce ridicai împotriva dumitale în scrisoare. «E prea conştiincios, a zis tata, şi-i prea ambiţios. Cine poate pătrunde deodată în toate tainele carierii de advocat ? Mai ales la vîrsta lui, cine nu are lipsă de un sfat, de un ajutor ? El ar vrea să nu întrebe pe nime nimic. Va ajunge cu siguranţă şi aici.» Vezi, te-ai înşălat, şi încrederea noastră în destoinicia dumitale va creşte mereu. Pofteşte şi te mai acuză şi de altădată. îi sînt foarte mulţămitoare mamei dacă ţi-a spus că mie îmi place foarte mult capitala, cu toate că aceasta n-a putut s-o ştie de la mine. Nici n-am zis aşa ceva, nici din purtările mele n-a putut să vadă încîntarea mea pentru vavilonia d-aici. Dimpotrivă, pînă la scrisoarea bătrîneaiscă ce mi-ai trimis, am suferit destul. Trebuie chiar să-ţi mărturisesc că de două ori l-am rugat pe tata să mă ducă acasă. Călătoria a fost lungă şi grea. Aveam senzaţia că am plecat la capătul lumii. Şi cu cît ne depărtam de casă, eu mă doream 272 Legea trupului tot mai mult înapoi. Vai, dragă bădica, ce nesuferit e să te pierzi între străini, în ţinuturi nemaivăzute, să locuieşti mereu într~o casă cu sute de chiriaşi, să treci zilnic pe străzi zgomotoase, pline de lume ! Mă gîn-deam şi eu : ar fi fost cu mult mai bine să fi rămas acasă, să nu fi ajuns niciodată artistă la pian. Şi, pot să-ţi spun, pînă am primit scrisoarea dumitale, n-am făcut nici un spor. Degetele mi le simţeam greoaie, pianul îmi părea un monstru care stă să mă înghită. Nu, nu mi-a plăcut capitala. Dar acum îmi place, şi-i sînt nespus de recunoscătoare mamei. Acum mă simţesc în siguranţă. Dragă bădica, aşa-i că mă vei iubi totdeauna cu aceeaşi putere ca şi acum ? Aşa-i că te vei gîndi mereu la fetiţa pentru care era să fi eliminat din liceu ? Eu, în fiecare zi, îmi deapăn pe-ncetul, cu deliciu, toate amintirile. Da, eu te iubeam de-atunci, copilă. Cu cît mă judec mai mult, mă încredinţez tot mai tare că eu anume ieşeam în luminişurile grădinii, să mă vezi. Eu te urmăream necontenit cum te plimbai cu cartea în mînă. Şi-mi ziceam : cine să fie studentul acela înalt, şi atît de frumos, care se plimbă mereu cu ochii în carte ? Mi-am procurat un anuar de la liceu şi ceteam mereu numele elevilor. Mă opream necontenit la numele Ion Florea. Era cel mai bun elev din întreg liceul. Şi-mi ziceam, ştii ce-mi ziceam ? Acesta trebuie să fie tinărul din grădină ! Şi iată, mă văd şi acum cum mi se aprindeau obrajii, cum închideam repede anuarul şi-l ascundeam, deşi nu eram decît singură. Nu-ţi poţi închipui cît m-au invidiat fetele pentru aventura aceea ! Eu tăceam şi simţeam o mare satisfacţie. Eram nespus de mîndră şi mă închipuiam — ghici ce ? Mă închipuim fată-mare ! A doua zi tot in- Legea trupului 273 iernatul îţi ştia numele, pe care eu l-am bănuit mai înainte. Şi cînd am văzut că nu m-am înşălat, sumeţia mea a crescut îngrozitor. Şi, în ceasul cel dintîi de curs, eu am fost provocată mai întîi să răspund. Iţi poţi închipui că n-am ştiut nimic. Era, mi se pare, o lecţie de istoria patriei. Profesoara m-a poftit să şăd zicîndu-mi : „Domnişoara îşi are de-acum istoria sa, de alta nu mai vrea să ştiefC. Fetele au înţăles aluzia şi au pufnit în rîs. însă eu nu m-am simţit deloc umilită. Dimpotrivă, rămînînd mereu sus, am privit-o cu îndărătnicie pe profesoară. „Bine-bine ! şăzi !