TEXTUL DIN ACEST VOLUM A FOST PREGĂTIT PENTRU TIPAR DE G. PIENESCU, SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI, IN ANUL 1962.
TOATE DREPTURILE REZERVATE EDITURII MINERVA
Coperta şi supracoperta : Cristea Miiller
ION AGÂRBICEANU
OPERE	7
19 7 2
EDITURA M I N E R V A
fefcl.HSWi
MUMWMtniHTţînrnimnmtfTfl
1
în gangul lung şi rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape într-acelaşi timp, patru uşi vopsite alb, cu cîte un triunghi negru în jurul mînerelor, şi cei patru profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs. Se aşteptară, cu feţele vesele, zîmbitoare şi, pornind apoi toţi patru, începură să vorbească tare, mîngîindu-şi bărbile stufoase. Trei erau aproape de aceeaşi vîrstă, între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, al patrulea era mai bătrîn, barba lui era pe jumătate sură. Deşi vorbeau tare, nli se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nouri nevăzuţi pe praf fin şi-i răs-pindeşte prin coridor, căci profesorul cel mai în vîrstă
10
Arhanghelii
începu să tuşească, oprindu-se, şi tuşi pînă i se înlăcră-mară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieşeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe nume, cîntau, alergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau, înclinîndu-se adînc, căci erau fără pălării, şi se strecurau repede pe lîngă ei, apucînd pe scări în jos, spre etajul întîi. Cîte unul se înţepenea deodată în uşa vreunei săli de curs, ridica dreapta şi făcea un «pssst» prelung, făcîndu-i băgători de samă pe cei ce erau încă în săli că domnii profesori sînt în coridor. Dar orice chemare la ordine era zadarnică. Larma creştea mereu ; acum se ridica şi de pe scări, şi din coridorul de dedesubt, se auzeau uşi izbindu-se, ferestre ; se auzea cum sînt tîrîte din pod coşuri, geamandane. Din curte, din grădină se ridicau frînturi de cîntece vesele, strigăte. în cîteva minute, întreg seminarul părea în plina revoluţie.
Profesorul care tuşi îşi şterse ochii cu batista. Dintre ceilalţi trei, cel mai tînăr îşi ridica în fiecare clipă pălăria. Clerici treceau mereu pe lîngă ei.
—	Uf, neruşinaţii, mi-au umplut plămînii ! oftă cel mai în vîrstă, punîndu-şi pe-ndelete batista uriaşă în haină.
—	La canonicie nu trebuiesc cine ştie ce plămîni puternici, issime, zîmbi unul dintre profesori.
—	In vacanţa asta de Paşti se va umplea cu siguranţă locul vacant. Ştim noi cu cine, zise al doilea.
—	Of ! of ! nu-s eu născut pentru canonicie, pretinii mei. în zadar voiţi să mă năcăjiţi. Iacă dumnealui, iată, din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi bătrînul arătă spre cel mai tînăr.
—	Din Iliescu ? întrebară cei doi.
—	Hm... mai în grabă decît din voi ! Nu-1 vedeţi că-i cu mîna tot la pălărie ?
Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tuşească iar şi le făcu celorlalţi semn cu mîna să-l urmeze pe scări. Clericii furnicau în toate părţile. Unii alergau pt scări, se izbeau de profesori.
Arhanghelii
11
—	Aţi putea să fiţi mai liniştiţi, zise Iliescu, aruncînd o privire aspră celor trei clerici care trecură pe lîngă el.
Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bătrîn.
—	Uf, ticălosule de Pascu, ticălosule de Pascu ! zise bătrînul, oprindu-se pe scări şi punîndu-i lui Pascu mîna pe umăr.
—	Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v am băgat de samă, zise tînărul plecîndu-şi capul.
—	Mai înţăleg să alerge ceilalţi ! Dar tu ? Tu-ţi pierzi capul în zadar ! Eu ştiu că tu n-ai nici bani de drum. pentru ce nu te astîmperi ?
în vreme ce vorbea, privindu-1 cu multă bunătate pe Pascu, deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hîrtie de douăzeci de coroane.
—	Uf, ticăloşii ăştia nu se mai satură de vacanţă ! Le-a crescut mustaţa, le-a crescut mustaţa ! zîmbi profesorul cel bătrîn. Of ! ce mai lume, domnule Iliescu ! Ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind spre profesorul cel tînăr, care se roşi din nou şi iarăşi era gata să răspundă ceva.
Dar bătrînul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.
—	N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla ?
—	O să-l trimit îndată, domnule profesor, zise repede, săltînd pe scări, Pascu.
Şi în cîteva clipe, amîndouă coridoarele, sălile, grădina, curtea răsunau de acelaşi strigăt : «Murăşene ! Măi Murăşene ! Murăşanu !»
Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Castani bătrîni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă, de april. O lumină dulce se cobora de sus din văzduhul albastru. Din gura arămie a leului de la fîntîna din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de cristal. Larma închisă între zidurile seminarului părea un necurmat bornăit de bondari uriaşi.
12
Arhanghelii
—	Nu-s proşti tinării că se doresc acasă pe aşa vreme! Of ! Şi nouă o să ne priască vacanţa asta de două săptă-mîni, zise unul din cei trei profesori.
—	Cred şi eu, răspunse bătrînul zîmbind, dar nu-şi lua privirile de la două vrăbii care, cu penişoarele îm-borzoiate, săreau ciripind, de pe-o creangă pe alta.
«Te cheamă domnul profesor Marin ! Iute, măi Murăşene !» se auzi deodată în grădină.
Şi numaidecît se văzu alergînd un tînăr înalt, bine legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, şi lumina primăverii îi mîngîia fruntea înaltă şi părul castaniu. Ochii, vioi, albaştri, cu priviri hotărîte, cercetau faţa bătrînu-lui, de cum se opri înaintea profesorilor.
—	Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie ? întrebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloşie, domnule Iliescu ? S-a şi îmbrăcat în civil ! N-a ieşit bine din sala de cursuri, şi a şi lepădat reverenda !
—	Vă rog, sînt grăbit, se scuză Murăşanu, care abia acum se gîndi c-ar fi trebuit să-şi pună reverenda înainte de a se prezenta profesorului. Sînt foarte grăbit, adăogă îndată, plec cu trenul de amiazi.
—	Of ! ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva ; nu ştiai că sînt dator popii din Văleni treizeci de coroane ? începu bătrînul pe o voce tînguitoare. Nu ştii nici acum, după atîtea lecţii de morală, ce însamnă dacă-ţi apasă conştiinţa o datorie ? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecţiile dumitale de etică creştină, zise întorcîndu-se spre profesorul cel tînăr, şi, sco-ţînd portofelul, luă o bancnotă de douăzeci şi alta de zece coroane. Altfel, adaose repede, vîrînd cele două bilete în vesta citricului, creşti păgîni, şi nu creştini. Apoi îşi ridică privirile pline de bunătate la Murăşanu : Aşadar, pleci cu trenul de amiazi ?
—	Da, răspunse mişcat tînarul.
—	Şi cînd ajungi ?
—	Mîne la douăsprezece.
—	Cum ?
Arhanghelii
13
—	Noaptea trăbă să rămîn în X. Dimineaţa, cu căruţa, mai departe.
—	O noapte petrecută afară de zidurile seminarului ! zise bătrînul cu voce înaltă. îl auzi, domnule Iliescu ? Se-ncep aventurile. Of, o să te punem pe pîne şi apă vreme de o lună, după ce te-i întoarce ! Grele vremuri, fraţilor, zise el privind la profesorii care zîmbeau. Apoi îşi scoase repede ceasul. Zece şi jumătate, zise, punînd ceasul vechi în buzunar ; eu v-aş pofti la o halbă de bere, adăogă clipind din ochiul stîng.
Cei patru profesori ieşiră pe subt boltitura veche a porţii seminarului.
Clericul Murăşanu, Vasile Murăşanu, porni cu capul plecat spre seminar. Cum era în anul al patrulea, se simţea om mare şi-l umilea puţin faptul că profesorul Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în faţa celorlalţi profesori. Avea bani de drum, avea destui, căci de la Crăciun a tot cruţat ; putea foarte bine domnul Marin să nu-1 facă de rîs înaintea celorlalţi profesori cu o glumă aşa de... aşa de... Nici nu ştia cum să numească gluma profesorului cu datoria popii din Văleni. Adevărul era că domnul Marin a ţinut, ca şi alte dăţi, să nu-şi uite de elevii lui cei mai deştepţi şi mai silitori. Anul acesta, la cursul de drept canonic, Pascu şi Murăşanu erau cei mai buni. Ceilalţi trei profesori însă nu s-au gîndit la nimic rău, îl cunoşteau bin-e t>e bătrînul şi ştiau că domnul Marin se crede «tatăl elevilor», al «ticăloşilor».
Dar buna dispoziţie îi reveni clericului Vasile îndată ce întră în larma seminarului, în vuietul acela ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare geamandane, pachete, oprind la tot pasul pe tinerii clerici, care umblau încă forfota, să-şi strîngă lucrurile pe care le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-şi mărească bucuria, pachetau şi lucruri de-acelea ce puteau rămîne foarte bine în seminar pînă la sfîrşitul anului, în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, cîife unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi dintre clerici apăreau în civil, îşi potriveau hainele, le
14
Arhanghelii
priveau cu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau uşori, veseli, fericiţi.
Vasile Murăşanu întră într-una din sălile de studii. Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cît palma, răzimate pe măsuţe, şi se râdeau. Dacă în clipa aceea ar fi întrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de dezordinea ce era în sală. Cărţi, scaune, gazete, petece de hîrtii, vreo mînecă de palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se rădeau povesteau cu vocea închisă, întinzîndu-şi gîturile, făcînd strîmbături ciudate înaintea oglinzilor. Briciurile străluceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Vasile Murăşanu trecu în şir pe la cei ce se rădeau şi băgă de samă că nici unul nu se atingea de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ca şi el, şi acelaşi glas tainic le spunea tuturor că e necesar să aibă o umbră de mustaţă pe cînd vor ajunge acasă. De altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă. Cu săptămîni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai răseseră mustaţa. Intre aceştia era şi Vasile Murăşanu, dar, el fiind blond, mustaţa lui nu se prea observa, spre marea lui părere de rău. Se încredinţă despre asta chiar acum, în faţa oglinzii. Un fel de umilire, ca şi mai înainte în curte, îi umplu sufletul, şi el începu din nou să pacheteze. Nu mai avea însă decît două cărţi de aşezat în geamandan. Le puse, ş-apoi şezu pe scaun. Mai avea o jumătate de ceas pînă să plece la gara.
—	Uf, să-i fi luat dracul de papistaşi ! strigă deodată, cu voce groasă, adîncă, un cleric trunchios, cu faţa pătrată, cu capul mare, aruncînd briciul cît colo.
O clipă toate briciurile rămaseră nemişcate.
—	Iar te-ai tăiat, Veniamine ? întrebară deodată mai multe glasuri.
—	De şi-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întîi tortura asta ! strigă cel numit Veniamin şi întoarse o faţă foarte neagră spre clerici. Subt bărbie avea o dungă roşie de sînge.
Arhanghelii
15
—	Te-ai tăiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care se apropie, zîmbind, de Veniamin.
—	M-am tăiat ! Ia să-mi spui tu, că te ţii om învăţat, pentru ce, mama dracului, atîta hîrşteo-hîrşteo ? Nu-i seminar românesc ? N-om purta noi bărbi şi mustaţă, ca toţi popii ?
—	Să nu le placă fetelor de noi, Veniamine, răspunse rîzînd Vasile.
—	Şi pentru ce să nu le placă, te rog ? Nu ne vom însura noi ? Dacă papistaşii nu se însoară şi n-au motive să placă fetiţelor, radă-se de trei ori pe zi, pînă îşi vor despoia pielea ! Dar noi ? Dar eu ? Ei, s-o ia dracu’ de maimuţărie ! făcu el cu totul înfierbîntat. Cine-mi dă un brici ? da’ ştii, unu’ flacără, nu alta ! adaose îndată, căutînd la cei din sală.
—	Indată-1 ai pe-al meu, Veniamine, răspunse un cleric subţirel, care abia avea cîţiva fulgi în loc de barbă. Ţi-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solingen, ăla nu te dă de minciună.
—	Nu, dacă aş avea şi eu barba ta, zise Veniamin.
Intr-adevăr, clericul acesta avea numai douăzeci şi patru de ani, dar îi creştea într-o jumătate de zi o perie deasă, neagră şi aspră, încît dacă. din glumă, îşi freca barba de obrazul unui coleg, acela ţipa ca muşcat de şarpe. De altfel, era negru la faţă, şi aceasta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia să se săpunească. Clericii aşteptau cu plăcere clipa aceea si rî-deau cu lacrămi pînă ce lui Veniamin îi reuşea să-şi lucească pielea.
în sala de studii întrau mereu clerici.
—	Servus!
—	Sărbători fericite !
—	Nu-ţi uita de promisiune !
—	Haida-hai !
—	Un ou încondeiat de pe la voi să-mi aduci !
—	Grăbeşte cînd îţi spun ; o să scăpăm trenul.
Vasile Murăşanu se grăbi să-şi ieie geamandanul. Dar
cînd să iasă, vreo şase clerici aduceau, cu alai, pe al şap-
16
Arhanghelii
lelea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l siliră să între pe cel de-al şaptelea în sala de studiu.
-*t- Uitaţi-vă la el, nenorocitul, priviţi-1 ! Va fi silit sa meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrişor ! strigau ei tropotind pe lîngă clericul din mijlocul lor, care părea toarte nenorocit.
Era scurt, gros, prea gros pentru vîrstă lui, cu obrajii mari şi plini. Vesta de la costumul cel negru nu şi-o putuse încheia decît cu mare silă în nasturele întîi de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta şi cercase s-o încheie, ca să acopere vesta, dar jacheta-i pleznise la subsuori.
—_ Ia uitaţi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi se potrivească, începu cu o voce de om deznădăjduit Petrişor.
Fusese pînă acum, cu alaiul după el, prin toate sălile de studii, prin toate dormitoarele, repetînd mereu aceeaşi rugăminte. Clericii rîdeau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar nici una nu i se potrivea. Că'utară şi cei de aici, dar toate-i fură prea Sitrîmte.
Petrişor oftă şi-şi lăsă braţele moi de-a lungul trupului scurt şi rotund.
—	O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm vicerector \ strigă un cleric din coridor, bătînd din palme.
—	Asta nu-i sămn rău, zise Veniamin, care chiar în clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt. Asta ne bate pe toţi; calcă a protopop de pe-acum !
In larma şi în vălmăşeala ce nu se mai curma, Vasile Murăşanu îşi luă geamandanul, ieşi în coridor, coborî scările şi se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un fecioraş, îi apăsă în palmă trei bani de cîte douăzeci.
—	Să mi-1 duci pînă la gară, Pătruţ, îi zise vesel.
—	îndată, domnişorule, răspunse zîmbind Pătruţ. Mai am două, dar al dumitale e uşor. Numaidecît ! adaose şi se repezi pe scări.
Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru prfvâlii ; în toate se vedeau clerici în civil, care tîrguiau
Arhanghelii
17
repede. Deodată îşi aduse aminte câ el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane de la profesorul Marin. Nu se mai simţea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, îi părea bine. întră repede într-o prăvălie şi, după cîteva minute, ieşi cu trei pacheţele. Era foarte agitat şi porni repede spre librărie. în prăvălia în care fusese, oricît era de grăbit, a băgat de samă că unii clerici cumpărară lucruri care nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frăţiorilor mai mici de acasă. «Aşadar, mai fac şi alţii aşa», îşi zise mîngîiat şi fericit că-şi poate împlini un gînd care-1 urmărea demult. «Eu o să-i cumpăr o carte», îşi zise hotărît, apropiindu-se de librărie.
Cu săptămîni înainte s-a gîndit să-i facă o mică surpriză domnişoarei Elenuţa Rodean cînd se va întoarce acasă de Paşti. Dar fie că între zidurile seminarului gîn-dul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu se putuse hotărî să-i cumpere nimic. însă acum, în civil, şi afară, în libertate, văzînd apoi că şi alţii fac tot aşa, se hotărî repede, şi hotărîrea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adîncă. Abia se hotărî, şi numaidecît ştiu şi ce carte avea să cumpere, deşi mai nainte nu se gîndise la ea. întră în librărie şi ceru un volum de nuvele.
Cu ochii plini de lumină, ieşi în stradă ; volumul acela, cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldura dulce în tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decît oricare alta pe care a atins-o pînă acum, îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mergînd spre gară, mîngîia, din cînd în cînd, coperta, cu sfială. Adevărat că, ieşind din librărie, simţi o uşoară mustrare, o neînsemnată învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al seminarului decît al conştiinţei lui, se topi în grabă, nu se mai auzi.
Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija cea lumească : ascultaseră nemişcaţi, cu capetele plecate, liturghia, urmaseră diferitele cursuri, se plimbaseră li-
2
Arhanghelii
niştiţi în lungile lor haine negre prin gangurile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mîndri de libertate şi de tinereţe. Erau chiar mulţi care îşi duceau, în răstimpuri, mîna la mustaţă. Nu era nici un păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ştrengării păreau mai mult cele din urmă flori, poate, ale nevinovăţiei de copil. Chiar bătrînul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici încolo începe. Totuşi, multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ca din tinerii aceştia să iasă preoţi tari în credinţă şi speranţă, care să poată întări şi pe alţii. O, e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat ; pentru cîştigarea acelui razim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atîtea simţiminte ! Largi simpatii nehotărîte inundă, de la o anumită vîrstă, sufletele clericilor, ca ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte puţin. Simţimintele acelea care, vai, nu privesc defel viaţa cerească, ci cea pămîntească, cresc şi fără voia superiorilor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă într-o singură albie, şi numai din motivul că sînt foarte deosebite, aproape cîţi tineri. Deci, pentru păstrarea uniformităţii, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă. Sînt tineri care se gîn-desc c-o anumită sfială la ceea ce le este oprit, pentru care interzicerea nu face decît să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gîndesc. Aceştia reuşesc să stabilească o punte de trecere între viaţa obişnuită de seminar şi aceea pe care, de la o anumită vîrstă, încep s-o viseze ; reuşesc să armonizeze sentimentele lor şi
Arhanghelii
19
dorinţele cu poruncile vii ale credinţei. Aceştia sînt, de obicei, elevii cei mai buni, şi în tot cazul, cei care nu ajung decît foarte rar sub dojenile superiorilor.
Dar sînt şi tineri pentru care opreliştea e o aţîţare, care se gîndesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili o armonie între viaţa de seminar şi cea dorită de dînşii, ori, cel puţin, armonia nu o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung, de obicei, pe aceştia din urmă. Dar pentru superiori e, totuşi, foarte greu să-şi facă o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranţele puse în cutare cleric bun nu s-au împlinit, pe cînd altul, obişnuit la transgresiuni în seminar, a ajuns un preot model.
Vasile Murăşanu era dintre clericii care reuşeau să stabilească armonia pomenită, fără însă ca să treacă în exagerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic vinovat pentru faptul că, înainte de vacanţa Paştilor, vreo patru săptămîni nu şi-a mai ras mustaţa. Pentru ce nu şi-o rădea, avea conştiinţa curată, nu se putea înşela : să vadă ce impresie va face asupra domnişoarei Elenuţa Rodean. Dar faptul acesta nu-1 ţinea de păcat şi nu se simţea vinovat chiar înşelînd pe superiori, silindu-se să-şi ascundă înaintea lor tuleiele blonde.
...Cum se apropia de gară, le mîngîia din cînd în cînd şi era foarte mulţumit că încep să se înmoaie, căci în săp-tămînile dintîi erau aspre şi înţepau. Află pe Pătruţ, îi mai. dădu douăzeci de bani, îşi luă geamandanul şi se apropie de ghişeul de bilete. Era înghesuială mare, clericii se pierdeau în mulţimea celuilalt public. Vasile Murăşanu se văzu în curînd între două domnişoare cu pălării mari, negre, cu feţele albe şi zîmbitoare. De-o jumătate de an nu mai fusese în apropierea unei fete. Cu cartea subsuoară, o simţea foarte aproape pe Elenuţa Rodean. Dar nu era vie, lîngă el, ca acestea două. El simţi cum se roşeşte deodată, cum i se aprinde obrazul şi cercă să privească la capul chel al unui bătrîn, care chiar atunci se aplecă înaintea ferestruţii ghişeului. Cum
2*
20
Arhanghelii
privea la chelia aceea pămîntie, îşi făcea mustrări aspre că s-a roşit aşa, din bun senin, şi îi părea chiar că a păcătuit împotriva Elenuţei. A fost un adevărat zbucium pentru el pînă reuşi să scape din îmbulzeală cu biletul in mînă şi să alerge pe peron. Abia a ieşit în lume, şi lumea începea să-l înăbuşe ! Cu mişcări destul de ridicole, se plimba pe peron, cercînd să se liniştească, şi fu fericit cînd simţi că-i scade căldura din obraji. întîlni colegi şi începură să povestească veseli, rîzînd. Unii murmurau încet frînturi de cîntece, bătînd pe asfaltul peronului tacturi uşoare cu piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii nu puteau să nu arunce priviri fugare domnişoarelor care se zăreau prin mulţime, ori treceau pe lîngă ei. Pentru ochii clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile Murăşanu observă numaidecît felul lor de-a vorbi, clar, dulce, gîdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalţi călători, de-al cucoanelor chiar. Şi, fără nici o sfială, îşi zise că-i place ciripitul acela. Era doar aşa de curat !
Bufnind pe nări, ţîşnind fuioare lungi de aburi, trenul se opri înaintea peronului. Cîteva clipe nu se mai putu vedea decît o mare învălmăşeală de oameni şi de gea-mandane. Spre norocul lui, Vasile Murăşanu ajunse în-tr-un vagon în care erau tot străini. Un loc mai era libtr, dar Vasile nu întră, ci rămase pe coridorul vagonului. O clipă se gîndi să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî, de teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puţine ori cu trenul, — cînd venea la şcoală şi cînd se ducea .acasă, — şi chiar drumurile acestea le făcea în răstimpuri destul de îndepărtate, aşa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.
Nici nu avu vreme să se gîndeasca mult, se auzi un fluierat prelung, şi trenul porni. Vasile Murăşanu avu o tresărire de adîncă bucurie, de plăcere : mergea acasă ! Era trecut de douăzeci şi trei de ani, adeseori în ceasurile de studiu îşi făcuse planuri serioase, bărbăteşti, — credea el, — asupra viitorului, şi, totuşi, bucuria ce-o simţi acum era copilărească, dulce, uşoară, ca o alintare. Gara,
Arhanghelii
21
casele din oraş, stîlpii de telegraf zburau în urma lui, şi el simţea, uşor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele dintîi el nu se gîndea decît la ai lui, la părinţi, la cele două surori mari, la frăţiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Şi la gîndul că le va revedea în curînd, o căldură, o moleşire plăcută i se răspîndeau în tot trupul, ca şi cînd ar fi fost iarăşi băiat de şase ani şi ar fi adormit în mîngîierile mamei, care şi-ar fi purtat domol degetele prin părul lui.
Se apropie de-un geam deschis. Un nesfîrşit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene de pod-beal, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proaspete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru ; în zare, departe, cerul se îmbrăţişa cu pămîntul într-o ceaţă viorie.
Vasile Murăşanu sorbea cu lăcomie aerul primăverii, mireasma pajiştii tinere, a pămîntului umezit de ploaie. Nu-i mai părea rău că n-are nici un cunoscut în vagon. Cum privea minunile primăverii, îi lumină deodată un gînd care-i umplu sufletul cu pace, c-un fel de mîndrie, de ambiţie. «Iată, îi zicea gîndul acela, Dumnezeu, pe care pînă acum te-ai silit să-l cunoşti din cărţi, s-a pus pe lucru, ca să-l poţi cunoaşte mai bine.» Toată învierea din natură părea că-i anume făcută să-l întărească şi mai mult în convingerile ce se aşezaseră în sufletul său cu privire la rostul vieţii şi al lumii.
Călătorii ieşeau din compartimente, treceau pe lîngă el, rîdeau ; el nu auzea nimic. O fetiţă de vreo cincisprezece ani, zveltă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puţin, avu chiar curajul să vină pînă lîngă el şi să privească pe subt braţul ce şi-l ţinea răzimat de geam. El nu o luă în samă, şi drăculeţul, întărîtat că nu reuşeşte să-l scoată din visările lui pe tînărul care, aproape de-un ceas, privea pe geam, se apropie în grabă iarăşi de el şi-i rîse la ureche. Clericul tresări, privi înapoi, dar nu văzu pe nimeni, şi îşi scoase iar capul pe geamul deschis. Avea o singură dorinţă : acum să-l întrebe profesorul Marin
22
Arhanghelii
despre «urmele lui Dumnezeu în lume», cum numea bătrînul argumentele cosmogonice. Ştia ca i-ar da un răspuns de l-ar lăsa pe domnul Marin cu gura căscată !
Trenul se opri la o gară mică, aproape un canton. De cînd plecase din oraş, aici văzu Vasile Murăşanu satul cel dintîi. Părea un sat sărac, cu uliţi strimte, cu case mici, acoperite cu paie ori şindrilă. Dar cît ce-1 zări, gîn-durile lui luară deodată alt drum. îi veni în minte satul lor, şi cu el deodată îi veni în minte domnişoara Elenuţa Rodean, pe care aproape o uitase. «Da, am s-o văd, îşi zise, poate îmi voi petrece cu ea la Paşti ; nesmintit însă îi voi da cartea.» Şi acum începură să-i furnice prin cap deosebite chipuri cum ar putea să-i prezinte volumul de nuvele. Nu se putea hotărî pentru nici unul dintre multele planuri pe care i le recomanda mintea şi închipuirea. Pe unul singur îl respinse de la început, anume : să compacteze întîi volumul. S-ar putea foarte uşor ca legătorul de cărţi să nu i-1 dea gata pînă la sfîrşitul vacanţei. Pentru ceva se hotărîse de la început: să scrie o dedicaţie pe pagina întîi a volumului. Dar ce să scrie, cum să-i zică ? Să pună o maximă ori un vers, ori simplu «domnişoarei», ori «drăgălaşei domnişoare» ? Nu se putea hotărî !
în sfîrşit, va trebui să fie mai cutezător de aici încolo. Aceasta era limpede. Mai are două luni, îşi ia diploma, parohii vacante bune, — căci se gîndea, nesmintit, la una de clasa întîi, — vor fi de bună samă la toamnă, şi ar putea, deci, în vara ce vine, să se căsătorească. Trebuie să se convingă odată despre simpatia fetei, despre învoirea domnului Rodean. Pîn-acum n-a putut afla nimic cu siguranţă. Nici mirare nu e, căci a fost aproape băiat. Dar de-acum trebuie să se convingă, nu mai e vreme de aşteptat. Se simţea om matur, bărbat, trebuia să-şi făurească viitorul. Cum se gîndea aşa, avu chiar unele porniri de mînie faţă de Elenuţa şi notarul Rodean că nu i-au dat să înţeleagă nimic cu siguranţă pînă acum şi că poate nici în vacanţa asta de Paşti nu-1 vor
Arhanghelii
23
lăsa sa bănuiască nimic. Alţi colegi de-ai lui din anul al patrulea puteau vorbi cu siguranţă de logodnă în august, de căsătorie în octombrie ; el nu putea să le spună nimic.
Vai, era adevărat că Elenuţa Rodean era avută, era chiar prea avută pentru un cleric ! Dar, în sfîrşit, va ajunge şi el, cu siguranţă, într-o parohie bună, poate peste cîţiva ani va fi protopop, şi, la urma urmei, notarul poate să nu-i deie zestre aşa de mare. El, Vasile, se mulţumeşte şi cu mai puţin, ba, dacă ar fi de lipsă, nu-i trebuie nici o zestre. Vor putea ei trăi foarte bine şi foarte fericiţi şi fără aurul notarului Rodean.
Deodată începu, aşa, din bun senin, să-l judece foarte aspru pe notar pentru că era avut. începu să urască, din tot sufletul, baia de aur la care era părtaş principal tatăl Elenuţei, aproape singurul proprietar. Şi-o închipui repede ca pe o gură de iad, ca pe un duşman care se pune curmeziş în calea fericirii lui. Şi are vreun merit notarul că s-a îmbogăţit ? N-are. Peste orişicine poate da un astfel de noroc. Şi peste el, clericul Vasile Murăşanu.
Nu mai admira acum frumuseţile primăverii, nu se mai gîndea la argumentele cosmogonice pentru existenţa lui Dumnezeu ; descoperea piedeci tot mai grele în apropierea lui de Elenuţa Rodean. îşi aduse aminte că una din fetele notarului era măritată, de doi ani, după un doctor la oraş ; că alte două sînt logodite de prin faur — după cît ştia — cu doi advocaţi tineri. îşi aminti că, între oaspeţii care cercetau familia notarului, n-a zărit niciodată vreun preot, ori vreun cleric între tinerii care făceau curte domnişoarelor. Gîndurile lui deveneau tot mai grele, tot mai serioase. Ce folos că frăţietatea, egalitatea între oameni e proclamată de atîtea veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căldură de atîţia mari gînditori, dacă averea pune atîtea stavile între oameni ! în Văleni, chiar, baia de aur «Arhanghelii» n-a săpat
24
Arhanghelii
prăpăstii îngrozitoare între oameni, între intelectualii de acolo ? Tatăl său, popa Murăşanu, fiindcă nu-i societar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincea roată la car ? Chiar ţăranii, nu salută cu mai mult respect pe notarul Rodean decît pe popa ? Poate să dea şi peste el un noroc ca şi peste tatăl Elenuţei ! Dar popa Murăşanu, de şaptesprezece ani, cum nu s-a întîlnit cu un astfel de noroc ? Nu, averile mari nu sînt rînduite decît pentru puţini oameni. Clericul ar fi voit să se convingă că sînt rînduite spre pierzarea acelor oameni, dar se gîndea la belşugul în care trăia familia notarului şi vedea că baia aceea de aur, «Arhanghelii», deocamdată numai pe el îl apasă, pe el îl face nenorocit.
Trenul alerga în goană nebună, şesul se strîmta tot mai mult, dealuri se înălţau tot mai dese, mai înalte de o parte şi de alta. La o gară mai mare Vasile Murăşanu 'se coborî, schimbă trenul şi, la şapte sara, ajunse în oraşul X, unde trebuia să rămînă peste noapte. El se coborî puţin mai liniştit. îşi zicea că Elenuţa nu se va gîndi niciodată că averea ar putea să sape o prăpastie între pi. Ea e curată, nevinovată, vînturile ambiţiei nu s-au apropiat încă de sufletul său. Clericul încerca să se convingă că Elenuţa nici nu samănă cu celelalte surori, că e modestă, prea modestă chiar, şi că, la urma urmelor, s-ar putea căsători şi fără învoirea părinţilor. El se apropia aproaipe fericit de birtul unde avea să rămînă peste noapte, cînd deodată simţi că-1 îneacă un fum, un miros înăbuşitor. Cunoştea mirosul acesta. Se opri o clipă şi văzu fumul întunecat şi gros care se înălţa în columne lungi din multele urloaie ale fabricilor care topeau materii minerale. Baia «Arhanghelii» îi apăru deodată şi mai ameninţătoare, ca şi cînd l-ar pîndi din întuneric,, şi Vasile Murăşanu întră cu inima strînsă în birt. Se opri o clipă lîngă uşă şi deodată simţi o dorinţă adîncă de-a se întoarce în seminar. Nu mai simţi nici o plăcere să meargă acasă.
Arhanghelii
25
II
Cînd întră Vasile Murăşanu în birt, în jurul meselor rotunde ospătau cu mîncare şi băutură mulţi oameni. Era o sală pătrată, destul de afumată. Viţa-de-vie ce decora păreţii abia se mai cunoştea. Un om înalt, ridicîn-du-şi mîna, ar fi ajuns la tavan. O singură lampă, suspendată, lumina deosebitele feţe aplecate asupra farfuriilor. Crîşmarul, un om mijlociu, chel, pîntecos, se apropia cînd de o masă, cînd de alta, şi c-o voce aspră, răguşită, întreba pe oaspeţi ce mai poftesc. Cu aceeaşi voce de ţîţînă neunsă striga, privind pe o uşă deschisă :
—	Domnişoară ! O friptură de purcel ! Un litru de vin ! Două halbe.
—	Vineee ! se auzea din depărtare.
Şi domnişoara, o femeie voluminoasă, palida, cu nas încovoiat, de semită, apărea îndată cu farfurii, cu băuturi.
Crîşmarul se apropie de clericul Murăşanu, care se aşezase într-un colţ, la o masă liberă pînă acum. îl cunoştea demult, căci de cînd Vasile umbla la şcoală se oprea aici, în fiecare an, de două-trei ori. Dar acum birtaşul păru că nu-1 cunoaşte.
—	Ce pofteşti dumneata ? îl întrebă indiferent.
—	O cameră pentru noapte.
—	Este, este, dar pînă atunci ceva de gustare, vin, bere ? Pofteşti şi o friptură de viţel ?
Vasile Murăşanu băgă de samă numaidecît că domnul Ilie nu-1 cunoaşte. îi fu foarte mulţumitor pentru neatenţia asta.
—	Da, o halbă, te rog, şi pe urmă cina, friptura de viţel.
—	Domnişoară ! O halbă pentru dumnealui şi o friptură de viţel ! strigă domnul Ilie spre uşa deschisă.
Peste puţin, Vasile Murăşanu sorbea din halbă. îşi ră suci o ţigară şi începu să asculte la doi ţărani care se aşezaseră la o masă aproape de el. Birtul acesta avea o
26
Arhanghelii
singură sală pentru oaspeţi şi se puteau vedea, adeseori, la aceeaşi masă preoţi, advocaţi, ţărani, meseriaşi. Cei doi ţărani, vorbeau încet, aproape şoptind, închini,nd mereu din păhăruţe.
—	De, zise unul, dacă nu-i noroc, nu-i, şi pace ! Eu de la stretenie am cheltuit două sute de zloţi, şi am muncit la rînd cu băieşii. S-a isprăvit ! La «Corbul», la «Balta neagră» — nu mai este aur ! Am să încerc acum la «Trei sfinţi.»
—	Cheltuieşti degeaba, zise celălalt. Eu în băile de la noi nu mai cred. De cinci ani, de cînd tot încercăm, ne-am fi putut cuminţi. Aurul s-a tras de la noi, s-a tras în munţii din Văleni. Prost am fost că n-am crezut ce mi-a spus acum trei ani Vasile Roşea. De-1 credeam, îmi rămîneau în pungă o mie de zloţi.
—	Ei, băieşii nu pricep totdeauna ce spune Vîlva Băilor, zise cel dintîi. Dacă ne-am fi luat după Vasile Roşea, azi trebuia să fim mutaţi cu satul în Văleni. Totuşi, nu putem zice că n-ar mai fi picat şi pe la noi cîte un kilogram, două.
—	Atîta e puţin, pretine, şi, de-mi vei crede mie, va fi tot mai puţin. Cît despre mine, eu sînt hotărît ! îndată ce trec sărbătorile Paştilor, mă duc în Văleni.
—	Ca băieş cu plată la zi ?
—	De ce nu ? Despre «Arhanghelii» de-acolo se povestesc adevărate minuni. Sînt încredinţat că tot ce mi-a spus Vasile Roşea e adevărat. Să vezi numa, nu se poate înşela cineva aşa de tare. Venea Vasile Roşea, ud şi flă-mînd, în puterea nopţii, de la «Corbul». Venea ca omul năcăjit, cu capul frînt în piept. Deodată vede că opaiţul din mînă nu-i mai luminează. Se opreşte, priveşte înfricoşat în sus : o flacără uriaşă trecea peste munţi ş-un glas striga din flacără : «Norocul Vălenilor, norocul Vălenilor !». Şi pe lîngă glasul ăsta mare se auzeau încă imulte, care păreau că fierb, şi nu se putea pricepe ce spun. Dar Vasile a rămas stîlp de piatra şi a văzut cum flacăra s-a coborît pe muntele Corăbiuţa, unde e baia «Arhanghelii». Dacă ai fi cuminte, m-ai asculta...
Arhanghelii
27
Cei doi ţărani îşi apropiară scaunele, îşi aplecară feţele, nerase de săptămîni, şi începură să şoptească.
Un sloi de gheaţă se aşeză pe inima clericului Vasile Murăşanu ; din sloiul acela îi străbăteau trupul lungi fiori de frig. Lăsă mîncarea aproape neatinsă şi se ridică, voind să treacă în cameră, să se culce, să fie singur. Dar în clipa aceea crîşmarul îl observă, bătu din palme şi se apropie zîmbind de el.
—	Dumneata erai ? Ptii, nici nu te-am cunoscut ! Cum nu mi-a dat prin cap că e luni, în Săptămîna Mare, şi se încep vacanţele de Paşti ?
Ii strînse cu putere mîna ; îl făcu să şadă din nou la masă ; aduse o jumătate de vin.
—	Căruţa noastră a fost de curînd pe-aici ? întrebă în silă Vasile, care nu fu deloc mulţumit că l-a recunoscut crîşmarul.
—	N-a fost. Dar pe dimineaţă va fi aici cu siguranţă. L-ai avizat pe părintele ?
—	L-am avizat, dar poate vor fi drumurile rele. Alte daţi era totdeauna decusară aici.
—	Poate să sosească încă ! E abia nouă, zise repede domnul Ilie. Dar nu e nici o supărare dacă nu vine ! E aici trăsura domnului notar Rodean !
—	E aici ? întrebă Vasile, pălind şi mai tare.
—	O, aproape în fiecare săptămînă ! Multă alergare, multă zoală pe cai ! Dar fie, că se plăteşte ! — Crîşmarul se apropie mai tare de cleric şi-l întrebă încet : Aş vrea să ştiu chiar din gura dumitale : sînteţi societar la «Arhanghelii» ?
—	Nu sîntem, zise aproape deznădăjduit Vasile Murăşanu că numele acesta îl urmăreşte pretutindenea.
—	Am deci eu dreptate, spuse ceva mai tare birtaşul, privind la masa din fund, unde patru inşi jucau cărţi. Dar V pagubă, adaose îndată cu vocea scăzută, e mare pagubă ! Acolo e aur mult acum. E o nebunie ce-i acolo!
—	Mai mult ca în iarnă ? întrebă abia auzit Vasile.
Cei doi ţărani încetară deodată din şoptit, îşi dădură
capetele înapoi şi începură să asculte.
28
Arhanghelii
—	In iarnă n-a fost nimic ! Acum e adevărată minune ; taie în aur ca-n mămăligă ! Păcat că nu-i părtaş părintele ! Acum odată ştiu că l-ar fi văzut Dumnezeu ! Notarul Rodean nu mai ştie unde să-şi adune bogăţiile. Pe dumneata nu te-a avizat nimeni ?
Birtaşul îl privi cercetător ; lui Murăşanu îi păru că face o aluzie, o aluzie la domnişoara Elenuţa, cel puţin ea-1 va fi avizat ! Şi începu să urască deodată, din tot sufletul, pe omul acesta chel, a cărui voce îi cîrţîia mereu la urechi ca o ţîţînă neunsă.
—	Nu ştiu nimic, zise el rece.
—	Aşadar, e adevărat că familiile dumneavoastră nu sînt în relaţii de pretinie, că pentru aceea n-a putut ajunge părintele părtaş la «Arhanghelii» ?
Chelul îl sfredelea cu o privire în care ardea nerăbdarea.
—	Tata niciodată n-a umblat să ajungă societar la baia aceea, răspunse cu dezgust clericul.
—	Se poate, se poate... zise repede, satisfăcut parcă, birtaşul. Dar n-ar fi rău să încerce. Cu o vorbă bună, domnul Rodean... ce mai ştii... poate i-ar da şi dumnealui o parte, poate...
—	Of ! făcu scîrbit clericul şi privi în laturi.
—	Ei, dumneata eşti tinăr, dumneata ai capul plin de iluzii ! Dumneata crezi că aşa ceva ar fi cu neputinţă ! Dar în viaţă cîte nu se întîmplă, cîte nu trăbă să se în-tîmple ! Vorba e să ştii prinde momentul. Iată, eu aş fi gata... aş fi aplicat... să-i fac orice servicii notarului dacă m-ar lua societar. E o avere uriaşă, acolo, tinăre !
—	Trăim noi şi cu mai puţin, trăim din ce ne dă Dumnezeu, domnule Ştefănescu, zise Vasile Murăşanu ţi se ridică foarte întunecat de la masă.
—	Păcatele mele, făcu deznădăjduit crîşmarul, nu zic eu că pierim ! Dar n-ar fi permis ca astfel de bucături să ne scape din gură. Trăim şi noi, dar, totuşi, ce deosebire ! Iacă, ameţim umblînd după treburi, faoem umbră pămîntului. Ce-i viaţa noastră pe lîngă a notarului Rodean, de pildă ? Ştii unde s-a dus azi-dimineaţă ? La Viena, să-şi aducă fata.
Arhanghelii
29
—	Fata ? întrebă repede Vasile, simţind că începe să-i vîjîie capul.
—	Aşa-i că te miri ? făcu satisfăcut Ştefănescu, des-chizînd o gură largă de peşte.
—	Care... domnişoara ? bîlbîi Vasile.
—	Ei, d-apoi domnişoara Elenuţa, cea mai mică. A petrecut iarna întreagă la Viena, într-un institut foarte renumit. «Arhanghelii» ştiu că-i vor scutura acestei pă-săruici o zestre frumoasă !...
Vasile Murăşanu ieşi fără să-i mai spună o vorbă, fără să fi gustat din vin, şi trecu în camera unde avea să doarmă. în urma lui, cei doi ţărani zîmbiră, se priviră cu înţeles, şi, ciocnind, sorbiră păhărelele.
Crîşmarul Ştefănescu îi observă, se apropie de ei.
—	Domnişorul e din Văleni ? întrebă unul.
—	Da, e ficiorul părintelui de-acolo, al popii Murăşanu. Am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în Văleni, dar acum cred. Şi e păcat, părintele e un om foarte cumsecade şi are familie grea. Două fete de măritat. S-ar fi căzut să aibă şi ele o zestre de la «Arhanghelii».
—	E adevărat, dar, că-i aur mult acolo, de trei săp-tămîni ? întrebă cu privirile aprinse celalalt ţăran.
—	Notarul nu merge atîta pentru fată la Viena, ci mai mult ca să schimbe acolo aurul. Se zice că se plăteşte cu mult mai bine, răspunse birtaşul. Apoi, după o gîn-dire : Ia să-mi spuneţi, pentru ce nu mergeţi dumneavoastră acolo să lucraţi ?
Cei doi ţărani se priviră, zîmbiră cu înţeles, apoi unul răspunse :
—	Nu-i lipsă de băieşi străini. Sînt destui în Văleni.
—	Of, dar o zi poate că tot aţi putea munci. Şi o zi e mult ! zise Ştefănescu, privind cu lăcomie în depărtări, ca şi cînd ar vedea aurul de la «Arhanghelii».
El se depărta de masa celor doi, legănîndu-se pe picioarele scurte şi groase ca doi butuci.
Cei doi ţărani nu mai vorbiră. Crîşmarul le ghici gîndul : ei se hotărîseră să se facă luntre şi punte sa
30
Arhanghelii
poată munci cel puţin o jumătate de zi la «Arhanghelii». Tăceau acum, surprinşi, înfricoşaţi că taina lor e descoperită. Peste puţină vreme se ridicară şi se strecurară în noaptea rece.
Vasile Murăşanu se lăsă frînt pe pat. Nedezbrăcat, stătea întins, ţinîndu-şi mînile reci pe fruntea înfier-bîntată. Capul îi vuia mereu şi începu să-l doară cumplit. Nici un gînd limpede nu-i veni la început. îi revenea mereu în imaginaţia aprinsă flacăra uriaşă de care vorbise ţăranul acela, şi-i părea uneori că aude şi glasul : «Norocul Vălenilor, norocul Vălenilor !». Apoi, alte închipuiri i se amestecau, alungîndu-se mereu. Văzu seminarul, pe profesorul Marin, auzi înjurînd pe clericul cel negru care se tăiase cu briciul. Nu-şi putea da sama ce se petrece cu dînsul. Cînd începu să se mai liniştească, băgă de samă că luminarea arsese de jumătate. Cercă să se ridice, s-o sufle, dar simţi o durere adîncă în toate încheieturile. Se lăsă iar pe perină şi se simţi deodată foarte deznădăjduit. Acum ştia că toată durerea lui izvora din vestea că Elenuţa fusese o iarnă întreagă la Viena, şi că el nu ştiuse nimic. Simţi o revoltă adîncă împotriva părinţilor, a surorilor, că nu l-au avizat, că nu i-au scris nici un şir ; împotriva Elenuţei, că nu i-a trimis o singură ilustrată... Deodată îi veni întrebarea aceasta : «Dar cînd ţi-a mai scris ţie Elenuţa ?». Ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un somn adînc, privi la întrebarea aceasta, pe care părea că o vede scrisă, pe o foaie albă de hîrtie, înaintea sa. «Cînd mi-a mai scris ?», îşi zise el înfiorat. Şi tot el îşi răspunse : «Niciodată !». Şi acum, întîia oară în viaţă, începu să judece aşezat, cumpănind totul, cumpănindu-şi limpede simţimintele. îi păru acum că de pe dînsul cade o haină uşoară şi rămîne în el ceva ce nu se va clăti niciodată. îi părea ca şi cînd copilăria s-ar fi depărtat de la el pentru totdeauna.
Pentru ce să-l fi avizat părinţii ori surorile ? Ştia cineva că el se gîndeşte la Elenuţa ? S-a spovedit el vreodată cel puţin surorilor ? Ori, din purtările lui, ar fi putut pricepe cineva că-i e simpatică domnişoara aceea ?
Arhanghelii
31
Iată cît a fost el de copil ! Nimeni nu ştia nimic ce ginduri îl bat, şi aştepta să fie avizat că pe Elenuţa a a dus-o notarul la Viena ! Dar ea ştia ceva ? Oricît se gîndi Vasile Murăşanu, ,nu-şi pmu aduce amiate de nici o vorbă, privire sau purtare din care Elenuţa să ştie ce-i în sufletul lui. Şi ce era în sufletul lui ? Dintr-o ochire fulgerătoare, clericul înţelese că era o lume întreagă, dar pînă acum nu făcuse nimic ca şi alţii să poată descoperi lumea aceea ! Simţi cum i se aprinde obrazul de ruşine ! Altfel trebuia s-o iubească !
Cu o claritate uimitoare i se arătau icoane din trecut, întîlnirile din sat, în vacanţele de vară, pînă fusese elev, nu însemnaseră mult. îşi ridica pălăria, domnişoarele cele mari înclinau din cap, fetiţa cea de doisprezece ani rî-dea, săltînd uşor pe lîngă ele, în haina de zăpadă. N-a ştiut niciodată din ce motive, dar ai popii nu mergeau la notar, ai notarului nu veneau la ai popii. Nici nu s-a gîndit în anii aceia că nu ar trebui să se întîmple aşa, ci altfel. El, pe-atunci, avea o singură grijă : şcoala şi certificatele ; iar acasă — să ajute la fîn, la otavă, la secere. îi părea chiar că domnişoarele notarului sînt nişte străine în sat.
în anul al doilea de seminar, mergînd odată la plimbare cu ceilalţi clerici, în rînduri de cîte doi, văzuse că se apropie de ei un şir lung de costume cenuşii : înainte erau fetiţe mici, apoi tot mai înalte. Cam pe la mijlocul şirului zărise o faţă cunoscută şi îşi ridicase pălăria. «O cunoşti ?» îl întrebase clericul de lîngă el. — «Mi se pare că-i fata notarului de la noi», răspunsese Vasile, şi inima începuse să-i bată cu putere. — «Numai ţi se pare ? Se poate asta ?»
Dar a mai văzut-o încă de trei ori. A salutat-o, şi fetiţa i-a zîmbit. De-atunci s-a început visul lui de fericire. în vacanţa următoare a întîlnit-o, o dată, singură pe stradă. Venea de la prăvălie, pe umeri cu o năframă cafenie. Trăgea un vînt xtce de la miazănoapte. O salutase şi voise să treacă — îl ameţeau bătăile inimii, — dar fetiţa, acum de cincisprezece ani, îl oprise : «Nu-ţi pare
32
Arhanghelii
curios, domnule Murăşanu, că sîntem dintr-un sat şi abia ne cunoaştem ?» — El nu răspunsese. — «în anul viitor ai putea să-mi faci rîte-o vizită în internat. E permis.» îi zîmbise şi se depărtase.
Dar în anul viitor, şi în acesta, Elenuţa nu mai veni în oraşul unde îşi făoea Vasile seminarul. Notarul Rodean o purta, aproape în fiecare an, tot la alte şcoli.
Abia ar face cîteva ceasuri daca ar aduna toate minutele cît a vorbit cu domnişoara Elenuţa. Şi au vorbit despre lucruri aşa de indiferente ! Nebun a fost că-şi ţinea ochii mereu plecaţi în pămînt ! Poate că Elenuţa ar fi voit să-i vadă, poate că el ar fi descoperit ceva în privirile ei. El o cunoştea mai mult după voce, după vocea aceea dulce, clară, pe care ar fi recunoscut-o între mii de glasuri. îi părea că fetiţa aceea vorbeşte deosebit de mlădios cînd era aproape de el, şi lui îi fera destul atîta.
Ce copil a fost ! Mereu revenea la convingerea aceasta şi nu-şi putea ierta că fusese aşa de negîndit, că nu-i dăduse Elenuţei un semn despre simpatia lui ! Adevărat că în vacanţele de vară cerca de multe ori să se apropie de ea ; adică mai mult avea dorinţa aceasta, căci îndrăzneala îi lipsea. Dar Elenuţa va fi putut înţelege dorinţa lui ? Cum s-o înţeleagă văzîndu-1 mereu în depărtări mari de dînsa ? El a fost aşa de neprevăzător, aşa de mărginit, încît se mulţumise cu simţimintele sale şi nu s-a mai interesat şi de-ale fetei. Cu cît o iubea mai mult, o credea, tot mai cu siguranţă, a lui. în gînd se şi logodise, se căsătorise chiar cu Elenuţa, şi trăiau amîndoi undeva departe, într-o parohie bună.
Ce prostie !
Inundîndu-1 mereu lumina ce i-o coborîse în suflet fetiţa aceasta, trăise într-o lume de închipuiri, care, vai, poate n-o să se realizeze niciodată.
Acum, venind în vacanţa de Paşti, făcuse o ultimă prostie : îi cumpărase volumul de nuvele ! Şi se gîndise să-i scrie şi o dedicaţie ! Dar cine-1 putea asigura ca domnişoara Elenuţa va fi bucuroasă de darul lui, că-l
Arhanghelii
33
va primi ? Şi chiar să-l primească, are el vreun drept să-i scrie un şir pe pagina întîi ?
Un gînd chinuitor izvorî acum din întunerec : poate alt tînăr e stăpîn pe inima Elenuţei ! Prin cîte oraşe a trăit, nu va fi putut întîlni pe cineva care să-i placă şi care să nu fie aşa de nedibaci ca el, Vasile Murăşan ? Nu s-ar putea chiar ca notarul Rodean să-i fi ales pe cineva, cu situaţie bună, frumos, avut ? Avut ! Aceasta era calitatea cea mai primejdioasă a unui tînăr pentru Vasile Murăşanu. Nedesluşit simţi că avuţia notarului Rodean e ceea ce l-a umplut de sfială şi nehotărîre în apropierea lui de Elenuţa ! Baia «Arhanghelii» îi veni în minte mai ameninţătoare ca totdeauna.
Se simţi deodată că urăşte din tot sufletul acest izvor de aur ; pe cei doi ţărani care o pomeniseră, pe birtaşul Ştefănescu care o lăudase ; chiar drumul acesta spre casă şi pe toţi oamenii de pe-aici care păreau infectaţi de setea de aur.
Abia în zori putu să aţipească, şi în somnul scurt i se arătă flacăra aceea uriaşă pe care o văzuse băieşul Vasile Roşea ; acum avea proporţii înfiorătoare, îmbrăca cerul întreg, umplea văzduhul, se cobora pe pămînt aprinzînd pădurile. Se trezi, asudat, înfiorat, la şapte, cînd auzi o ciocănitură în uşă.
III
Sluga popii Murăşanu sosi în curtea birtului cu noap-tea-n cap. Deshămă căluşeii de munte, îi duse în grajd, le puse otava în iesle şi, aruncîndu-le pe spinare două ţoale vărgate cu roşu, ieşi în curte. în liniştea adîncă se auzeau numai sforăiturile cailor din grajd şi, în răstimpuri, horcăitul vizitiilor care dormeau în trăsuri, în-văliţi în mantale blănite. Sluga Ierotei îşi săltă pe umerii largi cojocul miţos şi, şezînd în căruţă, începu să-şi răsu-
3 Opere, voi. 7
34
Arhanghelii
ceaşcă o ţigară. Nopţile de april sînt foarte răcoroase la munte. Lui Ierotei nu-i era frig şi, după ce stinse capătul de ţigară, ar fi voit să aţipească puţin, dar nu putu. Se mişca mereu în cojoc şi abia aştepta să se reverse de ziuă. Adăpă în zori caii, le mai puse în iesle restul de otavă, şi îndată ce zări o slujnică deschizînd o fereastră de la bucătăria birtului, îi strigă :
—	Auzi, tu, hăi, tu, scumpete, s-au sculat domnii ?
Slujnica nu-i răspunse, ci-şi retrase numaidecît capul
buhos, faţa umflată de somn. Dar în curînd aceeaşi faţă se coborî în curte, să deschidă coteţele pasărilor.
—	S-au sculat domnii, tu, vecină ? o întrebă din nou Ierotei.
—	Prostule, zise slujnica mînioasă, nu s-or scula cu noaptea-n cap !
—	Dar un păhărel de rachiu aş putea să capăt ?
—	Nici domnişoara nu s-a sculat, răspunse fata, dînd drumul pasărilor, care umplură numaidecît curtea, cî-rîind, alungîndu-se, începînd să rîcîie prin resturile de nutreţe de sub trăsuri.
—	Mi-ai putea aduce tu un păhărel de rachiu ? Nu-1 poftesc de-a geaba, zise Ierotei.
Slujnica îl privi mînioasă şi nu-i răspunse. îi părea foarte cutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci de ani, cu faţa brăzdată de părăiaşe adînci, cu mustaţa surie, să-i vorbească aşa.
—	Nu te mînia, zise Ierotei, dacă nu poţi, bine, o să aştept pînă se va scula domnişoara. Dar mi-ai putea spune : domnişorul nost’ a sosit ?
—	Care domnişor ? întrebă slujnica încruntîndu-şi sprîncenele.
—	Domnul tiolog, ficiorul popii din Văleni, răspunse Ierotei. După el am venit.
Fata îl privi deodată cu multă curiozitate.
—	Din Văleni eşti dumneata ? îl întrebă repede.
—	Ba bine că nu ! Dar iote, zise Ierotei, zărind o trăsură cunoscută, asta parcă ar fi a notarului de la noi.
—	Da, e a domnului Rodean. E adevărat că a tăiat săptămîna asta douăzeci de kilograme de aur ?
Arhanghelii
35
—	Cine ?
—	Domnul notar.
—	El nu, dar băieşii dumisale, zise cu convingere Ierotei.
—	Sluga domnului Rodean de ieri dimineaţa nu s-a
mai mişcat din crîşma de	la «Trei	stejari».
—	Hm ! făcu Ierotei cu	deznădejde. Ala	poate	!
—	Aşadar, e adevărat ? întrebă slujnica apropiin-du-se mai tare de el.
—	Ce să fie adevărat ?
■— Că din aurul acela i-a venit şi	slugii o	parte	buni-
cică ?
—	Cine umblă cu mierea şi să nu-şi lingă degetele ? întrebă Ierotei abătut.
Fata oftă şi porni pe scări. Se gîndi cu ciudă că nu dăduse nici un crezămînt slugii notarului. Ieri, la ojină, o trimisese domnul Ştefănescu, birtaşul, să-l caute pe «ticălosul ăla», care îşi uitase toată ziua de cai. Ea îl aflase, după multă alergare, în crîşma de la «Trei stejari». Sluga îşi petrecea cu doi lăutari. Cît ce-o văzuse o prinsese în braţe, o strînsese cu putere şi-i zisese : «Lasă caii dracului! Vino lîngă mine. Facem o petrecanie, de...» Şi-i arătase o pungă plină. Ce proastă a fost că n-a rămas ! Putea să aibă azi cîţiva galbeni din punga aceea. Deodată se opri înaintea scărilor şi se întoarse spre Ierotei.
—	N-ai lucrat şi dumneata pe la «Arhanghelii» ? îl întrebă repede.
—	Nu, eu nu ! răspunse c-o voce deznădăjduită slug3. Eu nu mă pricep la băit, altfel... n-aş sluji eu pe la popa.
Fata se învîrti repede într-un călcîi şi dispăru în birt.
Mai tîrziu se sculă şi domnişoara. Ierotei îşi bău rachiul pe care-1 poftea de-atîta vreme.
—	Domnişorul din Văleni s-a sculat ? întrebă el pe chelnăriţă, care părea foarte indispusă.
—	încă nu, răspunse ea scurt.
3*
36
Arhanghelii
—	Te rog să-l trezeşti ; avem drum lung şi greu pînă acasă.
Dar domnişoara nu-1 luă în samă. Abia pe la şapte îi împlini rugarea domnul Ştefănescu.
Vasile Murăşanu cfcsluşi cu mare silă unde se afla. Sări din pat şi văzu abia acum că dormise îmbrăcat. Se spălă repede, îşi luă gemandanul şi, ieşind, zări pe Ierotei în curte. De patru ani era Ierotei slugă la popa. Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu era din Vîfleni. Lui Vasile nu i-a fost niciodată simpatic omul acesta moale, încet în mişcări, puţin cam tăntănit de cap şi teleleu. De multe ori se mira, înaintea părintelui, cum de-1 mai ţine. Vedea cum Ierotei, cînd era mai arzătoare munca, se îmbolnăvea, ori tîndălea, încurcînd mai mult decît ajutînd. «Ce vreai, îi răspundea tatăl său, dacă nu-1 ţin pe el, rămîn fără slugă. Ficiorii de-aici din sat nu vin. Băile-i ademenesc pe toţi.»
Şi astfel părintele Murăşanu era silit să-şi amărască zilele cu Ierotei. De altfel, nu era om rău. Avea o singură patimă : rachiul, dar mai mult îl gusta, nu bea să se îmbete. Şi avea o însuşire foarte rara : n-ar fi furat ceva de la stăpîni pentru toate bunurile din lume.
Cît ce-1 zări pe Vasile Murăşanu, îşi ridică pălăria, îi dădu «Bună-dimineaţa, domnişor» şi păru foarte vesel.
—	Acasă sînt bine, Ierotei ? îl întrebă clericul, uitîn-du-se la surîsul larg de pe faţa slugii. Avea o faţă pe care nu se potrivea surîsul ; nouraşul de lumină între brazdele adînci ale obrajilor părea o batjocoră.
■— Bine, domnişor, sînt toţi bine. Părintele mi-a poruncit să-ţi spun să te învăleşti bine pe drum. Pe la noi e încă frig.
—	Caii sînt hodiniţi, Ierotei ?
—	Mîncaţi şi adăpaţi, cu hamurile în spinare, numai să pornim.
—	Bine. îndată sînt gata şi eu. Vezi şi-ţi cere un păhărel.
Arhanghelii
37
Sluga rînji de bucurie, arătîndu-şi dinţii laţi, gălbinii.
Peste o jumătate de ceas căruţa popii din Văleni durai peste podeţul dinaintea curţii birtului şi apucă pe drumul neted şi umed. Ierotei îşi aprinsese o ţigară groasă, de foi, şi colbăia necurmat. Fumul vînăt, piş-cător, zbura luat în pale mici de vînt.
—	De-aia-mi place mie ţigara groasă la drum. O aprinzi aici şi ţine pînă-n Deleni, zise Ierotei, întor-cîndu-şi peste umăr faţa brăzdată şi arătîndu-şi dinţii puternici. Era foarte mulţumitor lui Vasile şi pentru rachiu, şi pentru ţigări.
Căruţa alerga cotind mereu pe uliţele strîmte ale orăşelului. Pe-alocuri drumul era pardosit cu piatră de rîu, cu mici bolovani. Pe-aici căruţa se zguduia cumplit şi făcea o larmă asurzitoare din roţi, din lesele de nuiele.
Prăvăliile erau deschise de curînd, şi ucenici sprinteni se iveau pe-o clipă în uşi. Nu prea erau cumpărători în ceasurile de dimineaţă. Casele c-un fetaj, cu două, dispărură în curînd, rămaseră în urmă, şi uliţa pe caie alergau acum caii era aproape o uliţă de sat. Chiar în cap, o crîşmă era plină de muncitori, de ţărani care veneau în oraş.
Adevărat că era răcoroasă dimineaţa asta de april ! Clericul se ascunse mai bine în largul palton de iarnă lucrat de croitorul seminarului.
Oricît îi era de nesimpatic sluga Ierotei, el simţise că se linişteşte îndată ce-1 zărise. După ce se sui în căruţa lor, după ce se acoperi cu ţoale aduse de-acasă, el se linişti deplin. începu să fie pătruns iarăşi de bucuria apropierii de casă, îi părea chiar că, într-un anumit fel, îi şi simte pe cei de-acasă. Părinţii, surorile păreau că-1 mîngîie de departe. La frumoasele slujbe din Săptămîna Patimilor va cînta în strană, iar a doua zi de Paşti va spune în biserică cea dintîi predică a lui. O avea pregătită de trei săptămîni, o ştia pe cfinafară, o repetase cu glas mare, cu gesturi, de multe ori, prin coridorul întunecos al seminarului. Are să fie o predică
38
Arhanghelii
straşnică asta ! Simţea chiar o bucurie ciudată gîndin-du-se că va spune o predică mai frumoasă de cum obişnuieşte tatăl său să spună. Vor asculta oamenii ca sfinţii, vor rămîne miraţi la sfîrşit şi, ieşind din biserică, îşi vor zice : «Ce popă scump o să iasă din domnişorul Vasile !».
Căluţii alergau în trap săltîndu-şi coama lungă şi aspră. Livezi largi fugeau în urma căruţei, se roteau domol în depărtări; jurul întreg era pace şi linişte, numai căruţa făcea un zgomot necurmat, sunînd a lemn uscat, a verigi de fier. Nu mai era nici nouă, nici de curînd reparată căruţa popii din Văleni. Durăitul ei răsuna în pădurile ce începeau să se ivească înaintea lor ca o cădere necurmată de ape.
Lui Vasile îi plăcea vuietul acesta săc, căci începuse să-şi repete în gînd predica. Se emoţiona însă în grabă şi spunea cuvintele destul de tare, în vreme ce simţea şi gesturile ce trebuia să le facă. De atîtea ori a auzit, în seminar această poruncă de căpetenie : «Preotul să nu se gîndească niciodată la el cînd propovăduieşte cuvîntul Domnului. Nu predică să-şi arate talentul, ci să înveţe şi să îndrepteze pe alţii.» Vai, dar era o poruncă prea grea pentru un cleric tînăr. Vasile Murăşanu gusta înainte plăcerile succesului. Era întîia lui vorbire în faţa poporenilor, şi cine ar putea să spună ca* făcîndu-şi debutul oratoric, nu s-a admirat pe sine însuşi ?
Simţindu-şi părinţii, casa lor aproape, convingîndu-se că-n el sălăşluieşte o forţă nu de toate zilele, după cum putea vedea din avîntul cu care îşi repetase predica, Vasile Murăşanu simţea cum îi creşte o nouă putere în suflet. Cuteza acum să se gîndească liniştit şi la visul lui, şi la baia «Arhanghelii», şi la notarul Rodean, şi chiar la Elenuţa. începu numaidecît să-şi ţină o lecţie însufleţită de filosofie foarte optimistă. Se convingea, cu mare uşurinţă, că adevărata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziţia socială ce-o ocupă, ci în el însuşi. Cît preţuiesc cunoştinţele, cultura, lupta noastră
Arhanghelii
39
pentru ideal, atîta sîntem. Poate, mai ales, cît preţuiesc simţimintele noastre. Şi, după cîte îşi dădea sama acum, fondul lui sufletesc nu era de dispreţuit. Dimpotrivă ! Se simţea gata să se măsoare cu orişicine, cu atît mai mult cu notarul Rodean, faţă de care, de altfel, avea o repulsiune instinctivă chiar cînd era în dispoziţia cea mai bună.
Vedea deci mai puţin îngrozitoare prăpastia ce-o săpase între el şi Elenuţa baia «Arhanghelii». Şi se putea, foarte uşor se putea, ca şi popa Murăşanu să afle aur la vreuna din băile mai mici, unde era părtaş. Şi tot aşa de uşor se putea ca la «Arhanghelii» să săce aurul, cum s-a întîmplat în atîtea alte băi. Da, roata norocului se schimbă aşa de des !
Trecu un lung răstimp pînă ce Vasile Murăşanu se trezi din contemplările lui luminoase. Soarele se ridicase binişor şi nu mai era frig. Clericul îşi lepădă paltonul de iarnă. Dar sluga băgă de samă, îşi întoarse capul peste umăr şi-i zise :
—	Nu-1 dezbrăca ! Intrăm numaidecît în pădure. Părintele mi-a spus să te îmbraci bine, să nu răceşti.
—	N-ai teamă, Ierotei, sfîntul soare-i pe răzoare, răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.
Văzduhul era senin, limpede ca lacrăma, şi ochiul de argint al soarelui rîdea din înălţimi, amestecîndu-şi în toată clipa perdelele jucăuşe, subţiri şi fine. Dar, în faţă, pădurea se tot apropia, valea se strîmta mereu, şi deodată se simţi un miros tare, aspru, de umezeală, de verdeaţă şi de umbră, mirosul de primăvară al pădurilor. Drumul de ţară întră în pădurea de fagi şi începu deodată să urce. Ierotei sări de pe capră şi, la o cîrnitură, opri căluşeii.
—	Să mai răsufle, domnişorule, să-şi ieie duh, săracii.
Păşind larg, legănat, trecu înaintea cailor, îi trase
de urechile păroase, lungi, şi numaidecît căluşeii îşi scuturară trupurile într-un răsunător picurat de clopoţei.
40
Arhanghelii
—	Eu de-acum merg pe lîngă cai, zise iar Ierotei, dar dumneata să-ţi iai haina cea groasă. Răsuflul pădurilor e umed, adaose, fluierînd cailor.
Căruţa porni, în pasul cailor acum, şi clericul se convinse repede că Ierotei spusese adevărul. îmbrăcă din nou paltonul. Adieri răcoroase se prelingeau, şi de o parte, şi de alta, din pădure, ca nişte ape subţiri nevăzute. Ca nişte columne albe, rotunde, puternice, se înălţau fagii bătrîni pe coastele ţepişe de amîndouă părţile drumului. Creştetul lor se zărea departe în mulţimi ; erau fagi aproape drepţi ca brazii, fără crengi, numai deasupra cu o coroană puternică. Soarele le lumina creştetele, pe alocuri, lumina punea pete mari, albe, şi mai în jos, pe trunchi, dar drumul era umbrit şi umed. Căluşeii vînjoşi păşeau mărunt şi repede, în răstimpuri sforăiau pe nări, aburi deşi	începură	să	se	desprindă din
trupurile lor. Clericul sări	din căruţă.
—	Ei, dumneata puteai să rămîi, zise Ierotei.
—	E bine pe jos, Ierotei, se mai dezmorţesc oasele.
—	Asta încă e adevărat, domnişorule. E şi frumos drumul ăsta. Pagubă că sînt urcuşuri aşa de grele.
—	Vor duce ei cumva căruţa goală pînă în Deleni, zise Vasile.
—	Caii noştri ? Oho, de ei nu mă doare pe mine capul ! Dar, zic, cînd trec pe-aici cară încărcate cu povară. Ce chin pe bieţii boi, numai ei şi Dumnezeu ştiu.
—	Ce să facem, Ierotei, dacă n-avem drum-de-fier ?
—	Cu drăcii de elea nici nu m-aş încurca eu ! Dar creştinul să-şi aducă aminte că şi dobitocul are-un suflet. Să nu pună prea multă povară. însă neguţătorii n-au nici o durere pentru bietele vite.
Ierotei spuse cuvintele cu multă durere, ca şi cînd ar fi vorbit de-o mare ticăloşie omenească.
Vasile era vesel, se simţea uşor,	aerul	parfumat, răsuflul pădurii îi umpleau	pieptul,	ca	o	băutură întă-
ritoare.
—	Să aibă şi vitele suflet, Ierotei ? îl întrebă zîmbind.
Arhanghelii
41
Sluga se opri o clipă, îl privi stăruitor şi, pornind din nou cu paşii lui legănaţi, începu :
—	Cum să n-aibă, Doamne sfinte, cum să n-aibă ? ! D-apoi n-ai auzit dumneata niciodată cum mugeşte vaca, cum rage viţelul ; n-ai văzut cum se gudură cînele cînd îşi vede stăpînul ? Fac aşa pentru că au şi ele un suflet, domnişorule Vasile. Numai două dobitoace cred eu că n-au suflet.
El tăcu, îşi scoase din şerpar o cărţulie toată flendere şi, după ce o privi puţin, o puse înapoi.
—	Care dobitoace ? întrebă clericul.
—	Porcul şi bivolul, răspunse fără şovăire Ierotei.
—	Porcul şi bivolul ?
—	Aşa. Porcul mîncă, mîncă, mîncă ! Bivolul se uită prost cu ochii lui. Gîndeşti că-s nişte găluşte de glod ochii bivolului.
Vasile Murăşanu rîse din toată inima. Căruţa hodorogea puţin, cum mergeau caii la pas, şi rîsul clericului răsună pînă departe în păduri.
Ierotei nu mai zise nimic. Mergea cu capul plecat, numai cîteodată îşi ridica ochii şi privea pădurea de fag. Tăcea şi Vasile şi înainta cu plăcere pe drumul pielos. Pasările ciripeau pe creştetele fagilor, vreo mierlă fluiera în vreun luminiş.
Merseră mult aşa, sluga înainte, stăpînul cel tînăr în urma lui, cînd deodată Ierotei se înţparse şi arătă clericului o faţă deznădăjduită.
—■ O vezi ? întrebă el şi porni din nou.
Vasile Murăşanu se apropie de slugă ; mergea alăturea de el.
—	Ce să văd ?
—	Pădurea asta ! oftă Ierotei.
—	Şi ce-i cu ea ? întrebă clericul.
Dar oricît s-a chinuit să scoată o vorbă nouă din gura slugii, a fost în zadar, şi Vasile Murăşanu încerca să ghicească ce-a vrut să spună Ierotei. îl văzu că se apropie mai tare de cai şi din cînd în cînd îi mîngîia, îi netezea cu palma lui aspră pe şolduri. Pădurea creştea în jurul
42
Arhanghelii
lor tot mai puternică, tot mai uriaşă parcă. Nu se zăreau decît citeodată luminişuri, pete vinete de cer, deasupra. Creştetele, coroanele se atingeau, dar jos pădurea era rară, pînă departe se vedeau columnele acestea albe, lucii, prăpăstioase, care pe alocuri păreau înşiruite ca nişte enorme făclii. Coastele muntelui, cu cît urcau, erau tot mai prăpăstioase, dar pădurea albă de fagi părea că împrumută o siguranţă neclintită acestor povîrnişuri primejdioase. Pace şi încredere adîncă se strecurau din sînul acestui codru puternic, neclintit, bătrîn. Cum mergea pe cărăruşa pieloasă, care şerpuia alăturea cu drumul de ţară, clericul îşi aduse aminte că, de cîte ori venea cu sufletul zbuciumat de-acasă, după vacanţa de vară, la începutul anului şcolar, se liniştea, se împăca cu soarta trecîn-d prin pădurea aceasta. Totdeauna i-a fost grea despărţirea ; totdeauna, cu apropierea lui întîi septembrie, simţea o răceală, o repulsiune instinctivă faţă de şcoală ; şi, elev mare, în a şaptea şi a opta clasă de liceu, nu-şi putea stăpîni lacrămile, spre ruşinea lui, cînd săruta mîna părinţilor. Tot drumul pînă în pădurea asta se simţea nenorocit, ca şi ctînd s-ar fi dus la locui de pierzare. Tăcea şi-şi îngreuna sufletul cu suspine. Numai cînd întră în pădurea asta, de care se mira mereu, ne-înţelegînd pentru ce, simţea cum se linişteşte încet-încet, cum i se răresc suspinele, cum i se limpezesc gîndurile, cum îi cresc hotărîrile în suflet. Deşi nu era aici, subt umbra creştetelor înalte, decît linişte, pace, mai ales tăcere, totuşi Vasile Murăşanu avea impresia, de cîte ori trecea pe drumul ăsta, că bea dintr-un izvor plin de viaţă şi de putere. Senzaţia aceasta îl urmărea pe drum pînă la şcoală, chiar zile întregi. El ştia acum demult că din Văleni pînă în oraşul în care îşi făcea educaţia avea să se adape nesmintit din izvorul acela minunat. îi părea de multe ori că, la mijlocul drumului, îl aşteaptă un prieten nevăzut, care-i dă voinţă şi putere. Nu-şi putea da sama. cum se făcea schimbarea aceea în el, atît ştia că, întrînd în umbra şi mireasma pădurii, privea cu ochii mari, neclintiţi, aproape hipnotizaţi, albele, înaltele co-
Arhanghelii
43
lumne, care vîjîiau încet din coroanele depărtate. Dar cînd drumul se lumina, el se simţea alt om şi-i veneau surîsuri pe buze şi în inimă cîntece.
Cînd venea de-acasă, din vîrful dealului drumul cobora în serpentine largi, ca nişte cingători uriaşe, şi nu ţinea mai mult de-o jumătate de ceas. Nici nu-şi putea da sama cum trecea timpul : n-ar fi ştiut niciodată să spună de-a ţinut drumul prim pădure un ceas ori zece.
Nu încerca aceleaşi simţiminte însă cînd se reîntorcea de la şcoală acasă. Atunci sufletul îi era plin de lumină, şi el sălta pe lîngă cai, culegea flori cu miros tare, aspru de pe marginea drumului. Ori că nu avea lipsă de nici o mîngîiere acum, ori că nu lua în samă pe acel prieten nevăzut care-1 aştepta în fiecare an în acelaşi loc.
Vasile Murăşanu, gîndindu-se la toate acestea, simţi o dragoste adîncă, o recunoştinţă faţă de pădurea asta, decît care mai frumoasă na văzuse alta. Fagi cu coaja albă şi lucie, aproape ca mestecenii, el nu mai întîlnise într-alte păduri, şi nici aşa de drepţi şi aşa de nalţi. O privea cu duioşie, nesimţind oboseala urcuşurilor, deşi venea demult pe jos. «Cum trec anii, se gîndea clericul. Iată, mai am două luni şi termin cu şcoala, am isprăvit cu drumurile. Unde voi fi peste un an, peste doi ?» Deşi nu-i plăcuse şcoala, cu toate că fusese în toate clasele în frunte, simţea o vagă părere de rău că acum e pe sfîrşite cu viaţa de elev. Poate nici nu-i părea rău după viaţa asta, ci după anii care nu se vor mai întoarce niciodată.
Căruţa coti, întră într-o nouă serpentină, cînd, înapoia lor, se auzi deodată : «Cu-cu, cu-cu, cu-cu». Ierotei se opri ; stătu şi Vasile.
—	îl aud întîia oară în anul acesta, domnişorule, zise sluga.
—	Şi eu, răspunse Vasile.
—	Ne cîntă-n dos, ăsta nu e sămn bun, zise iar, foarte convins, Ierotei.
Opri îndată caii, cercetă cu de-amănuntul căruţa. Clericul privi în direcţia de unde cîntase cucul. Erau sus acum, aproape de creştetul muntelui ; jos se întindea ca
44
Arhanghelii
o nesfîrşită pînză vineţie, lucie, care se boltea pe alocuri şi iarăşi se încovoia. Pînza asta o formau creştetele fagilor înmuguriţi, în care se reflecta lumina limpede a soarelui de primăvară.
—	Din partea căruţei cred că nu putem păţi nimic, spuse Ierotei după ce o cercetă la toate încheieturile, la roate, cuiele din osii.
—	Ce să păţim ? întrebă surprins clericul, care nici nu băgase de samă ce făcuse sluga.
—	Ne-a cîntat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta nu-i sămn bun. Am gîndit să nu păţim ceva pe drum. Dar la căruţă nu e stricat nimic.
El îndemnă cu glas domol caii şi porniră.
—	De-acum ieşim la lumină, zise iar sluga. Pasărea putea să tacă !
—	Dar nu e nimic, Ierotei, zise Vasile, iac-o vorbă rămasă între oameni.
—	O vorbă cu temei, domnişorule. Eu spun ce ştiu. Dumneata-1 ştii pe Gheorghe Tunsu ?
—	îl ştiu.
—	D-acum pe ăla nu-1 vei mai vedea.
—	A murit ?
—	L-a omorît baia de la «Arhanghelii», răspunse Ierotei c-o uşoară tremurare în glas.
—	Cînd l-a omorît ? întrebă Vasile, înfiorat puţin de numele acesta.
—	Vor fi trei săptămîni.
—	Dar bine, pe-atunci nu cîntase cucul, zise Vasile, cercînd să zîmbească.
—	Nu, dar anul trecut, cînd l-a auzit mai întîi, i-a cîntat din dos. Va fi fost pe vremea asta ! N-a trecut anul, şi l-a înghiţit pămîntul.
—	Omul poate muri în toată clipa, zise clericul. Viaţa noastră e în mîna Celui-de-Sus.
—	Adevărat, şopti Ierotei, făcîndu-şi cruce şi lăsînd să se audă un : «Doamne» prelung. (El crezu că Vasile întăreşte cele spuse de el.) «Arghanghelii» omoară mulţi oameni, începu sluga. Băieşii spun c-or da de aur tot mai mult pentru asta. Dar eu zic că nu-i sămn bun.
Arhanghelii
45
—	Au mai fost omorîţi şi alţii ? întrebă Vasile, simţind cum tristeţea i se aşează pe suflet ca o pînză subţire.
—	De la Anul Nou, Gheorghe Tunsu e al treilea. El a căzut în vîrtej, că este un vîrtej de parcă te cobori în iad. Pe Bumbea şi pe Ilieş i-au sfărîmat puşcaturile cu danamita. A venit comisie, ş-a zis comisia să nu mai lucre în vîrtej ; da’ parcă notarului îi pasă de comisie ? !
—	Au oamenii piatră de măcinat în primăvara asta ? întrebă clericul.
—	Este, este^ este destulă. Numa noi nu sîntem cu noroc. Părintele nu-şi mai ţine părţile pe la băi. A zis că le mai dă şi dracului.
Vasile Murăşanu tăcu. Se gîndi că-ntr-adevăr tatăl său n-are noroc la aur. Foarte puţin e tot ce-a cîştigat, dar bani a dat destui.
Ajunseră în Deleni. Erau numai cîteva case de cărbunari aici pe creasta muntelui ; casele se ţineau de comuna Văleni. Căruţa se opri să răsufle căluşeii, apoi slugă şi stăpîn se urcară, şi caii porniră în trap mărunt la vale. Căruţa începu să răspîmdească iarăşi, pînă departe, zgomotul, larma aceea de lemn uscat ce se izbeşte, se cutremură. Pădurile umpleau dealurile vecine, dar acum erau păduri de brad, care luminau metalic, de-un verde-întunecat. Drumul însă trecea tot mai departe de păduri, era mai uscat şi mai strîmt. Pe culmi, prin rarişti de păduri, se zăreau cele dintîi case din Văleni. Case cu fundamentul înalt, de piatră, zidit în lut sau var, închegate din bîrne de brad, cu pridvoare strîmte, în care suiau scări ţepişe. Acoperişul la toate era din şindrile. Cele mai bătrîne păreau, în depărtare, cu totul negre, ca nişte pete mari de întunerec, altele aveau păreţii roşcaţi, ca blana unor capre, după cum lemnul de brad era mai vechi în zid, ori de mai puţină vreme. La început se zăreau rare, apoi tot mai dese. După vreo jumătate de ceas caii porniră la stînga pe-o cale îngustă, presărată cu bolovani.
îndată, de o parte a drumului, se şi începea o uliţă a Vălenilor. Patru case una lîngă alta, toate din bîrne de brad, una singură tencuită şi pe dinafară şi văruită. Apoi drumul şerpuia iar printre fînaţe şi, după vreun sfert de
46
Arhanghelii
ceas, se iveau alte case înşirate Ia marginea drumului. Ca în orice sat de munte, casele din Văleni erau aruncate ca din praştie, unde şi unde, şi astfel satul era foarte lung, răsfirat pe vale în sus într-o depărtare de cinci-şase kilometri încă. Pe lîngă drum îşi rostogolea apele tulburi, alburii, parcă-ndoite cu creta topită, o vale largă şi repede. Luncile din jurul drumului se tot strîmtau, strivite parcă de dealurile prăpăstioase, care se tot apropiau, părînd, pe alocuri, că închid orice trecere. Păduri mari de brad dormeau pe coastele lor.
De cînd apucară pe calea aceasta prost îngrijită, pe care căruţa popii Murăşanu hurduca necurmat, clericul Vasile auzea larma tipică a Vălenilor, acel «toc-toc, toc-toc-toc-toc», împreună c-un huiet ciudat, larma pe care o făceau şteampurile — piuele de pisat piatră auriferă. Larma aceasta o prindeau pădurile, o repetau, o creşteau şi nu se mai putea cunoaşte de unde vine. Piuele erau aşezate aproape de valea aceea alburie, a cărei apă groasă, tulbure, învîrtea roţile, căzînd din scocuri largi de brad, în nişte jilipuri mai mici. La fiecare piuă apa era condusă din vale pe canale, la unele din depărtări destul de mari, ca să fie căderea apei puternică. Roţile aveau dimensiunile celor de la mori mai mici ; sulul gros era împănat cu masele de lemn, care, rotindu-se, ridicau în fiecare clipă cîte un mai greu, din cele patru, şase, nouă ori douăsprezece, în vreme ce în fiecare clipă lăsa cîte unul să izbească în piua afundă, căptuşită cu blane tari, în care se vărsa piatra auriferă, sfărmată de ciocane. în paralelogramul acela, pe scocuri subţiri, se conduceau din jilipuri vine de apă. Fiecare mai avea ţintuit în capătul inferior, c-un cerc de fier, cîte-o uriaşă măsea de cremene. înaintea piuai terenul era 'nchis cu scînduri groase, Covata aceea în formă de paralelogram avea cîteva găuri, prin care se scurgea necurmat o zeama alburie, care apoi se închega, scurgîndu-se apa, în spaţiul acela închis. Zeamă de-aceasta împroşca, iarăşi, de cîte ori izbeau în piuă măselele. în spaţiul închis cirul tot creştea, se tot închega şi, zbieindu-se, rămînea un nisip foarte fin. îl prindeau pentru ca să-l spele, să-l aleagă
Arhanghelii
47
din nou, ca să nu ducă în vale firele de aur ce le mai ascundea. îl spălau pe petece de pănură, aşezate anume într-un scoc aplecat, în care se conducea o şuviţă de apă din jilip ori din canal. Aurul cel mai mult rămînea însă pe fundul piuăi. De aici era scos cu îngrijire şi spălat din nou, clătit mai bine-zis, într-un vas de lemn aproape triunghiular ; tot aşa se prindeau şi firele de aur care se opreau în pănurile din scoc. Se muiau într-un vas cu apă, se storceau bine, apoi, după cte se aşeza conţinutul, apa din vas o vărsau pe încetul. Toată operaţiunea aceasta, destul de migăloasă, se baza pe principiul că ce-i mai greu se duce la fund sau că rămîne înapoi, cum se-n-tîmpla în vasul cel triunghiular, care n-are decît un nume străin. Pulberea de aur era uscată apoi in tipsii puse la foc, ori era prinsă cu mercur. De-aici încolo era uşor : în Văleni erau destui care schimbau numaidecît aurul, dar nici topitoriile statului nu erau departe.
Piuele acestea făceau ziua-noaptea o larmă neîntreruptă. Mai ales unde casele erau mai concentrate şi piuele mai dese.
Clericul Murăşanu cunoştea bine acel «toc-toc» şi toată munca migăloasă a alegerii aurului. Adevărat că tatăl său nu avea piuă, dar totuşi măcinase de multe ori pe la alţii, căci unele se puteau lua şi cu chirie.
Vuietul acesta cunoscut nu-i plăcu, îl indispuse, poate unde-i aduse iar aminte de baia «Arhanghelii», ori, poate, pentru că tatăl său n-a avut nici un cîştig din lucrarea băilor, care îmbogăţea pe mulţi. Piuele care se auzeau acum nu se puteau zări, căci erau umbrite de arini deşi, care creşteau de zeci de ani pe marginea văii.
Insă nu peste mult, casele îndesindu-se de o parte şi de alta a drumului, el putu să vadă sclipind în soarele primăverii spiţele strălucitoare ale roţilor, auzi izbiturile ciocanelor care mărunţeau piatra, văzu furnicînd în toate părţile, prin curţi, pe şut şoproane, bărbaţi, femei, copii, cu veşmintele murdărite de apa aceea glodoasă, cu pălăriile pline de pete albe.
48
Arhanghelii
Pe drum întîlniră tot mai multe cară încărcate cu piatră auriferă. Boii trăgeau din greu în jugurile lucii. Unii oameni începură să-i deie bineţe clericului.
Era aici o parte mai concentrată de sat ; era şi un birt, care gemea de lume şi fierbea de cîntece, de chiote. Caii mergeau în pas.
—	O să vie vremi grele peste noi, domnişor, zise sluga Ierotei, întorcîndu-şi capul peste umăr şi arătînd cu co-diriştea biciului spre birt. în Săptămîna Patimilor nu se cade !
—	Vor fi sosit acum de la baie, Ierotei, şi vor fi flă-mînzi şi setoşi, zise clericul.
—	Nu, domnişorule, n-au sosit de la nici o baie. Pe ăştia pe toţi i-am văzut petrecîndu-şi aici şi azi-noapte, cînd am trecut cu căruţa. De joi de la amiazi îşi petrec, îi ştiu eu, sînt toţi băieşi de la «Arhanghelii». Adică, zic şi eu aşa ! Dar mai mult sînt hoţi decît băieşi, mai mult fură decît muncesc.
—	îi rămîne şi notarului destul, bade Ierotei. Ori ţi-e milă de dumnealui ?
—	Nu mi-e milă mie, numai de sfînta dreptate. Ei, dacă muncesc, capătă bani, mulţi bani. zise Ierotei.
în clipa asta în uşa birtului se ivi un om mijlociu de stat, uscat ca o scîndură, îmbrăcat în pantaloni şi fără vestă. Purta o cămaşă vărgată cu verde. De pe treapta din urmă păru că-1 înieptă cineva, şi se rostogoli de două ori, pînă ce în urmă reuşi să-şi ţină echilibrul întins pe burtă, ca o broască.
—■ Ăsta e domnul agheunt, scriitorul din cancelarie, zise cu satisfacţie Ierotei. A venit pînă pe-aici să adune zăloage pentru dare. E de două zile în crîşma asta.
—	N-a ajuns în loc rău, zise clericul, privind cu dezgust la cel care cerca în zadar să se ridice.
—	Zic eu că o să vie bătaia lui Dumnezeu peste noi !...
—	Dă-le bici, Ierotei, s-ajungem odată, zise repede Vasile, văzînd că mulţi se adunară în jurul celui căzut şi că unii priveau după căruţă.
Arhanghelii
49
Ierotei le dădu zadarnic bici cailor, căci un bărbat voinic alerga mîncînd pămîntul în urma căruţei şi-i ajunse îndată.
Omul se ţinea de leasa căruţei şi păşea cu paşi largi alăturea. Limba i se încurca, nu prea putea spune nimic desluşit ; Vasile, mai mult din privirile ochilor, înţelese ce voieşte. îl cunoştea pe român, era un fin de-al popii.
—	Las’, bădic-Anton, altădată, acum nu, acum sînt grăbit, zise Vasile.
—	Se po-po-poate ? Un păhar. Nu-numai un păhar. Vin bun ! bîlbîi românul.
Ajunseră lingă căruţă şi alţi trei, doi cu cîte-o sticlă de-un litru de vin, unul cu o halbă de bere.
Erau toţi beţi morţi, dar se vedea că se silesc să vorbească cinstit, cît se poate de cinstit cu fecioral popii, pe care-1 recunoscuseră şi ei de departe. Clericul fu scîr-bit de beţia lor, de feţele palide de nesomn, de ochii roşii, dar fu mîngîiat pentru dragostea ce voiau să-i arate. Luă halba de bere şi o bău.
—	Ş-un păhar de vin, zise cu silă unul.
—	Nu mai pot. Vă rog acum să mă lăsaţi. Altădată., bucuros, zise Vasile.
Căruţa apucă înainte, cei patru se prinseră pe după cap şi începură să cînte :
«Să trăiască ! Să trăiască !
Să trăiască-ntru mulţi ani !»
Peste o jumătate de ceas Vasile Murăşanu ajunse acasă.
IV
Vălenii e un sat cu aproape două mii de suflete, răzleţit de-a lungul văii pe o întindere de şapte kilometri. Strîmtorat între munţi, pe valea îngustă, nu se poate vedea întreg nici de pe munţii din apropiere, căci valea coteşte necurmat, şi la fiecare cotitură pare că se
50
Arhanghelii
închide drumul înainte. Pîlcuri de case cu învelişul dc şindrilă se zăreau ici şi colo. înaintînd pe vale, cerul se vedea numai deasupra creştetului, ca o pînză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul era mai larg numai în jurul bisericii. Aici se formase un fel de bazin, un şes mai larg ; coborînd de pe două văi, se întîlneau aici două pă-răiaşe : Vălişoara şi Părăul Caprei, două şuvoaie subţiri de munte, care însă aveau cădere destul de mare ca să învîrtă roţile de la piue. în jurul bisericii erau grămădite vreo patruzeci de case. Mulţi dintre cei care locuiau aici se numărau între fruntaşii satului. Spre răsărit se deschidea zare mai largă ; numai în fund, desemnînd o curbă uriaşă, întunecată pe cer, se înălţa muntele Vlădenilor, ca o enormă spinare încovoiată. Păduri bătrîne de fag şi brad înnegreau pe coastele lui. Aici era punctul cel mai nalt din Văleni, aproape de o mie patru sute de metri. Primăvara, culmea muntelui, împădurită cu fagi, rămînea neagră pînă tîrziu. Frunza era încheiată aici abia la patru săptămmi după Sfântul Gheorghe. Spre apus şi miazănoapte se grămădeau într-un lanţ nesfîrşit dealuri ţepi-şe, care spre vîrf se rotunjeau, părînd uriaşe funduri de căldări. Spre miazăzi munţii erau puţin mai departe, valea era mai largă : aici erau fînaţele Vălenilor.
Pe unele coaste — şi mai aproape, şi mai departe de sat — pădurile erau pustiite, numai tufişuri sărace se înălţau dintre marile grămezi de stînci fărîmate. Coastele acestea erau acoperite cu bucăţi mari de piatră sură, îngălbenită, înnegrită de vînturi şi ploi, după cum era scoasă mai demult sau mai de curînd din băi. Pe alocuri grămezile de piatră păreau zidite c-o anumită simetrie. Căsuţe cît nişte cuiburi se zăreau, unde şi unde, împrăştiate printre pietrele risipite, şi oameni furnicau pe sus ca nişte pitici. Detunături înfundate se auzeau în răstimpuri din măruntaiele munţilor. Aceleaşi grămezi de piatră şi aceiaşi muncitori se puteau întîlni aproape pe toate coastele din munţii Vălenilor. Pe unele locuri ocnele erau mai rare, pe alocuri însă erau aproape una în-tr-alta. Guri rotunde, negre, răsuflau mereu răcoarea umedă pe care o trimiteau necurmat măruntaiele întu-
Arhanghelii
51
necate ale pămîntului sfredelit. Dar cele mai multe ocne erau acoperite de brazi, nu se puteau zări din sat. Altele iarăşi erau departe, cale de-un ceas, de trei, de la biserică.
Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. Locurile reci de munte abia produceau grîu de primăvară, ovăz. Numai prin grădini sămănau oamenii porumb. Doar preotul şi alte cîteva familii purtau o economie de proporţii mai mari. In schimb, fînaţe erau destule, nutreţuri se făceau minunate. Un fîn ca strămătura şi aromat. Cîte-o păreche de boi roşcaţi ieşea aproape din fiecare curte. Boi îndesaţi, dar iuţi, ageri de picior, cu coarne mici, ascuţite. Animalele acestea erau aproape veşnic în jug, iarna-vara. Piatră auriferă era din belşug la băi, şi oamenii se sileau să nu aibă un strop de repaos piuele.
Aproape nu era casă lîngă care să nu fie piuă şi grămezi mari de piatră mărunţită de ciocane. Şapte-opt săp-tămîni peste iarnă piuele amuţeau, înţepenite în sloiuri de gheaţă. Cînd iernile erau însă mai domoale, odihna lor nu ţinea mai mult de-o lună.
Locuitorii din Văleni erau aproape toţi băieşi. De vreo zece ani, de cînd era aur destul în băi, ei se deprinse-seră să cumpere cu bani gata pînă şi zarzavaturile şi puii de găină. Părăsind economia cîmpului, părea că şi-au pierdut orice gust de-a ţine o grădină cu verdeţuri, de-a prăsi pasări pe lîngă casă. Grăunţe, făină, porc de Crăciun, miel de Paşti, toate se cumpărau din piaţă. Şi n-a fost totdeauna aşa. Mai demult, cu toată sărăcia pămîntului muntos, sătenii sămănau grîu de primăvară, secară, ţineau vite, oi. Cei mai mulţi, îndată ce se despri-măvara, ieşeau la munte cu tot avutul ; pe moşia lor avtau improvizate colibe, ocoale. Puteau gunoi cu vitele pămîntul, fînaţele, şi tot adunau toamna în hambare cît le era destul pe-un an. Dar pe-atunci băile erau slabe. Abia se lucra mai cu temei în patru. La celelalte mai mult scurmau decît tăiau în stîncă.
De vreo zece ani însă aurul se ivi şi într-o baie şi-n-tr-alta, sătenii încercară în tot mai multe băi părăsite, şi cu încetul economia fu dată uitării. Colibele, ocoalele
4*
52
Arhanghelii
de pe munte se dărăpănară, izbite de vinturi, putrezite de ploi, şi aşteptau să fie refăcute cine ştie peste cîţi ani. «Le va veni iarăşi vremea lor...», spuneau mulţi bătrîni din sat, căci în Văleni se cam perindau aceste două epoci: a aurului şi a economiei. Mai fuseseră timpuri cînd băile erau îmbelşugate, de pildă cînd zidiseră biserica, mare, frumoasă ca o mînăstire, şi iar urmară ani cînd trebuiau să-şi dreagă plugurile. Aurul se ascundea deodată, băieşii îl căutau pînă ce mai aveau parale, apoi, cînd mai rămîneau numai cu casa, se apucau de economie. Erau, ce-i dreptul, destui care plecau la băi străine, mai ales în timpurile mai noi, dar mai demult spun bătrînii că nici un băieş din Văleni nu-şi părăsea satul. Erau şi de aceia care iarna munceau în băi, vara, la economie.
De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. Niciodată mai nainte nu se găsise în băile din Văleni aur aşa de mult ca acum. Cei mai mulţi nici nu mai credeau că se va isprăvi vreodată. Cizme de lac la bărbaţi, năframe de mătase la femei erau lucruri de toate zilele în Văleni.
Aproape de biserică era casa parohială, o casă pătrată, grea, bătrînă, dar încă foarte bine conservată. înaintea ferestrelor era grădiniţă de flori, iar în dosul casei, grădină largă pentru zarzavaturi. Preoteasa nu cumpăra nici un fir de morcov ori vreo căpăţînă de ceapă. Popa credea că astfel va da o pildă şi femeilor din sat, care neglijaseră cu totul grădinăritul. Dar femeile nu voiau să priceapă.
De cealaltă parte a bisericii, spre răsărit, cam o jumătate de kilometru de la curtea parohială, se înălţa o casă c-un etaj, drăguţă, cochetă, ca o vilă, zidită de curînd. Avea ferestre mari, cu geamuri largi, luminoase, care, din trei părţi, priveau dealurile împădurite. Era locuinţa notarului, trecut la pensie, Iosif Rodean. în curtea lui largă piuele băteau necurmat vara-iarna, căci erau adă-
Arhanghelii
53
postite bine, ferite de ger. Intre locuinţa lui şi casa parohială, cam la jumătatea drumului, era primăria. Cele patru prăvălii de căpetenie din Văleni încă erau aici, în apropierea celor trei case mai însemnate din sat. Dintre prăvălii, trei aveau şi licenţă de crîşmărit.
Cum se apropiau Paştile, piuele băteau asurzitor pre-tutindenea. Bărbaţi, femei, copii furnicau în toate părţile, pe drum, prin curţi, pe sub şoproane. Alegătorii de aur stăteau frînţi de şale spălînd, clătărind. Cară încărcate cu piatră scîrţîiau pe drum. Femei, gătite ca de sărbătoare, întrau în prăvălii, tîrguiau, rîdeau mulţumite, fericite, ieşeau vesele, cu traistele sau desagii plini. Erau femei voinice, cu mînile şi feţele albe, ca la doamne. Iile, albe ca zăpada, fluturau în vînt, luminau în lumina primăverii. Cîte două sau mai multe se întîlneau, se opreau, povesteau, spionîndu-şi mereu îmbrăcămintea.
—	Să grăbeşti, dragă, făina cea fină e pe isprăvite.
—	O să mai aducă pînă facem colacii.
—	Stafide ? Stafide încă nu-s. Dar pe mîne aduce.
—	Voi mai aveţi de măcinat ?
—	Cît spui ? Un font ? Noi, unul şi jumătate.
—	Tu te-ai spovedit ? Uf ! şi popa ăsta !
Acestea şi alte frînturi de conversaţii se puteau auzi la tot pasul, unde se întîlneau mai multe femei.
Pe «ît erau ele de chichiţe, pe atît de înglodaţi erau băieşii care se zăreau cînd pe-o uliţă, cînd pe alta, ori pe cărăruşele dealurilor, venind de la baie. Atît mai aveau de muncit : pînă în Joia Mare la prînz. Apoi, munca, pînă după sărbători, contenea. Ei veneau frînţi de greaua muncă, răspîndind din hainele lor muiate, îngălbenite, miros de pămînt, un miros ce sămăna a pucioasă, destul de înăbuşitor. Erau palizi, şi abia apucau să între într-un birt, să răsufle. Birtaşul le aducea în grabă salamă, slănină, brînză şi bere. Nu postea nimeni în Văleni, doar în Vinerea Patimilor. Şi munca lor era grea, dar de cînd era aur mult în băi, nici cei care nu băiau nu mai voiau să ştie ce-s posturile.
în aceste ultime zile dinaintea Paştilor, căruţele bir-taşilor aduceau mereu poveri mari de la oraş. Lăzi,
54
Arhanghelii
butoaie de bere, chiar buţi mari de vin se coborau în oivniţele adînci ale birturilor. Se bea în Văleni bere şi vin de întîia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroşi de viaţă, dădeau banul fără să se uite la el.
Clericul Vasile Murăşanu cunoştea din anii tAcuţi fierberea aceasta necurmată din Săptămîna Patimilor. Cum nu avea astîmpăr să rămînă în casă, se plimba pe uliţă, privea la piuele neobosite, răspundea la salutul plin de dragoste al băieşilor. întră în vreo curte la vreun fin de-al popii, urmărea ataşul migălos al aurului, se apleca şi privea de aproape nisipul de aur.
—	Să te facem părtaş şi pe dumneata la vro baie, domnişorul^, îi ziceau unii.
—	Noi n-avem noroc la aur, răspundea clericul zîmbind, în vreme ce nu-şi putea lua ochii de la pulberea fină, care gîdilă într-un mod atît de plăcut pe oricine o priveşte.
■— Părintele nu vrea să-nţăleagă ! Dumnealui nu-i destul de statornic, tot trece de la o societate la alta. Trăbă răbdare la astfel de cîştig, domnişorule.
Vasile Murăşanu ieşea apoi din curte, trecea pe dinaintea birturilor, care răspîndeau necurmat o larmă închisă, înfundată. Vremea era mereu senină, călduţă ; mugurii crapaseră, şi se aşteptau sărbători foarte frumoase. Clericul sorbea aerul plin cfc miresme şi se simţea nefericit numai la gîndul că Elenuţa nu mai sosea.
De la surorile lui s-a informat, cît ce-a ajuns acasă, şi se încredinţase că-ntr-ad^văr domnişoara Elenuţa Rodean petrecuse iarna la Viena. Surorile îi povesteau cu un fel de mîhnire despre fericirea ce va fi simţit-o fata notarului în oraşul acela mare. Nu o vorbiră cu nici un cuvînt de rău, dar Vasile pricepu din glasul lor cît regretă ele că nu-s aşa de avute ca Elenuţa. Lor le-a şi trimis nişte ilustrate cu palate prăpăstioase. Clericul ţinu neajpărat să te vadă. Privi mult scrisul mărunt al fetei ; inima-i bătu cu putere şi deveni palid. Acum vedea pentru întîia oară litera măruntă a Elenuţei, şi deodată-i veni un gînd ciudat : îi părea că lui nici-
Arhanghelii
55
odată nu-i va scrie fetiţa asta, care spunea vorbe aşa de plăcute surioarelor lui.
Cînd le înapoie cărţile-poştale, le întrebă, c-o voce schimbată, pe surioare :
—	Voi ce ziceţi de fata asta ?
—	Noi ?
~ Da-
—	Se vedfe că tu ai o părere despre Elenuţa, rîse fata cea mai mare, Anastasia.
—	Se poate... zîmbi Vasile.
Dar sora cea mai mică, Mărioara, îşi puse repede degetele cele mari de la mîni în cîte o ureche şi începu să-şi legene domol palmele, zicînd în aceeaşi vreme :
—	Măgarule, măgarule, măgarule !
Clericul se roşi, nu ştiu cte să creadă şi sfîrşi prin a se mînia :
—	Cu voi nu poate vorbi omul ceva serios. Cu tine, Mărioaro, mai ales.
—	Şi e vorba de ceva foarte serios, iubite ? întrebă Mărioara, privindu-1 ştrengăreşte, din nemijlocită apropiere.
—	Uf, tu eşti nesuferită ! zise Vasile, respingînd-o.
—	Voi fi, dar tu te gîndeşti în zadar la Elensţa. — Şi deodată începu să se plimbe legănîndu-se prin casă şi cîntînd :
E pita tîrziu, e prea tîrziu.
Azi sufletul mi-1 simt pustiu.
—	Se vorbeşte că acum, de sărbători, se va logodi cu un advocat, zise Anastasia. Dar, adaose îndată, voind sa-1 mîngîie, nu e sigur. Nu ştie nime nici cum îl cheamă.
—	De pe partea mea, se poate logodi, zise Vasile, întunecat la faţă.
El se sculă, îşi luă pălăria şi ieşi. De atunci nu mai vorbi cu nimeni despre domnişoara Rodean. Dar o aştepta în fiecare clipă *să sosească. Poate dt aceea nu putea rămîne mult într-un loc, ci se plimba mereu agitat.
56
Arhanghelii
Acasă însă era liniştit, ca de obicei. Spunea întîm-plări din seminar, din oraş. Popa Murăşanu era foarte vesel. Isprăvise, aproape, cu spoveditul şi fuseseră oameni care îi cinstiseră şi cîte un galben de zece coroane, ba ţăranul fruntaş Vasile Cornean îi lăsase pe strană un galben dt douăzeci. Nici femeia cea mai săracă nu i-a dat mai puţin de o coroană pentru spovediţ. Adunase parale frumoase, mai nădăjduia la sărbători, la împărţitul paştilor, şi era vesel cum nu-1 văzuse Vasile demult. Oricît am dispreţui banul în ceasurile mari ale vieţii, cînd sufletul nostru se înalţă în zboruri negrăite, totuşi el este cel ce ne dă de obicei siguranţa zilei de azi şi de mîne. Părintele Murăşanu nu era lacom de avtri, dar, cu apropierea sărbătorilor, avusese cheltuieli destule, haine, pălării la fete, la preoteasă. Erau fetiţele mari, putea să le sosească vreun oaspe cu intenţii serioase. Astfel, rămăsese aproape fără un ban, pînă ce începură spovedirile. Acum se simţea iar în siguranţă, era vesel, şi veselia lui, ca a oricărui om bun de inimă, era contagioasă.
—	N-aş avea nimic de zis împotriva acestor bravi băieşi decît că sînt prea risipitori, începu într-o sară părintele Murăşanu. Oameni paşnici, iubitori de ordine, care ştiu cinsti pe toată lumea. Oameni buni, de inimă. Dar prea împrăştie aurul. De multe ori îmi fac impresia că nu li-s destule amîndouă mînile.
—	Dar, fără slăbiciunea asta a lor, n-ai fi adunat nici tu atîţia bani, zise preoteasa zîmbind.
—	Dai popii — dai bisericii ! rîse părintele. Asta încă nu i-ar putea sărăci vreodată. O spovedanie în-tr-un an ! Dar luxul ce s-a încuibat, şi mai ales petrecaniile astea turbate, iată ce mă pune pe gînduri. Mai ales ce fac de-o vreme încoace băieşii de la «Arhanghelii» e nemaipomenit.
Niciodată nu urî Vasile cu atîta putere numele acesta ca acum, auzindu-1 din gura tatălui său. Numele acesta îl simţi acum aproape ca pe-un duşman, ca pe-o fiinţă vie, pe care o urăşte greu.
Arhanghelii
57
—	Avfcrea mare ticăloşeşte pe oameni, tată, zise cu vocea adîncă, ce tremura puţin. Ocna asta e un blăstăm pe sat.
Popa îl privi cu mirare, nepricepînd mînia pe care clericul n-o mai putea ascunde.
—	Oh, tt prea grăbeşti cu judecata, tinăre, zise părintele, te prea grăbeşti.
—	Nu mă grăbesc, căci oamenii sînt laşi, oamenii se-nchină idolilor, oamenii sînt nişte ticăloşi îndată ce îi copleşeşte belşugul.
—	Nu toţi, nu toţi, tinăit, se grăbi să răspundă părintele. Care-i pornit să cadă, cade. Nu toţi ! Sînt oameni foarte cinstiţi şi între avuţi.
Vasile nu mai răspunse. C-o mare cută între sprîn-cene, se ridică de la masă şi ieşi în curte : «Toţi, toţi se ticăloşesc», repeta mereu, aproape cu voce tare. în sara aceea simţi cum i se clatină speranţa în reuşita planurilor sale. El, îndată ce auzi numele «Arhanghelii», se gîndi la logodna Elenuţei, şi fulgerător îi veni gîndul : «Dar de va fi şi ea lacomă de măriri deşarte, ca şi surorile sale ? O, aşa va fi, eu siguranţă», îşi răspunse într-aceeaşi fulgerare de gînd.
Noaptea abia aţipi, cînd tatăl său veni să-l trezească. Era vineri spre sîmbătă şi trebuiau să meargă la biserică să facă slujba înmormîntării, să înconjure biserica. Era noaptea prohodului lui Hristos.
Vasile se freca ameţit la ochi. Capul îi vîjîia. Privi aiurit în jurul său. Se trezi cu senzaţia că rătăceşte într-o nesfîrşită pustietate. în liniştea nopţii auzi cîntecul de metal al clopotelor, cîntecul clar, plin de durere : «Vauu-vauu-vau». Clericul sări deodată din pat şi privi mirat la tatăl său, care stătea naintea lui ca o statuie neagră, puternică, pe care flacăra lumînării de ceară, din mîna preotului, arunca o lumină frîntă.
—	Vezi şi te grăbeşte, Vasile, să-mi cînţi în strana, zise c-o voce înfiorată părintele Murăşanu.
Nu numai vocea lui era schimbată la acest întîi ceas după miezul nopţii, ci şi faţa, privirile, ţinuta, întreaga
58
Arhanghelii
lui fiinţă era alta. Clericul îl privi nedumerit, căci încă nu se trezise bine din visul adînc al somnului întîi, şi-i păru că un străin, un om care aşteaptă de la el ceva neobişnuit, îi stătea nainte. Rămase cu mînile în lungul trupului, a9cultînd vaierul undulator al clopotelor. Părintele Murăşanu băgă de samă că Vasile doarme de jumătate, se apropie, îi puse mîna dreaptă pe umăr, c-o nesfîrşită gingăşie, şi-i zise :
—	îmbracă-te. Azi înmormîntăm pe Domnul.
Cuvintele acestea le spuse c-un simţimînt adînc ; doi
stropi i se iviră în priviri. Toată credinţa tinereţii, a bărbăţiei lui părea că s-a deşteptat în sufletul său c-o intensitate neobişnuită. în liniştea nopţii, cînd ai lui dormeau cu toţii în mîngîierile somnului, ale acestui prieten mai mare, mai puternic, al muritorilor, decît oricare altul, preotul se simţi cutremurat la glasul clopotelor. O căldură nespus de fină, aproape imaterială, pornind de la inimă, îi umplu întreaga fiinţă. Un singur gînd avea, un singur simţimînt :	«Cît sîntem
noi de nemernici, Doamne, cît sîntem de nemernici !». Acest oftat îi venea necontenit. Voia să zică : «Cît m-am depărtat	de tine, Doamne,	în anii vieţii	mele !
Cum nu m-am	gîndit	la tine, cît	mi-a fost de	puţină
credinţa ! Cum te-am uitat !» îi părea că undeva foarte aproape, deasupra sa, în jurul său, e însuşi Dumnfezeu de faţă, şi simţea cum i se topeşte întreagă fiinţa în căldura aceea nespus de fină ce-1 inunda.
Ceea ce observă Vasile nu era o părere, era adevărat, înaintea lui nu mai stătea chipul de toate zilele al tatălui său, ci alt om, cu mult mai depărtat cfc mizeriile pămintului, era	chipul	de apostol	pe care aproape toţi
oamenii îl îmbracă în	unele clipe	ale vieţii.
—	îndată, numaidecît sînt gata, tată, zise cutremurat Vasile, simţind căldura binecuvîntatei mîni părinteşti cum i se strecoară de pe umăr în trupul întreg.
—	Dar vezi să-mi cînţi frumos, pe podobie, să nu^mi scurtezi, cum v-aţi obişnuit voi, tinării. Să cîntaţi toate stihurile.
Arhanghelii
59
—	Da, tată, n-o să lăsăm nimic afară, răspunse însufleţit Vasile.
Agitaţia care stăpînea sufletul popii părea că trecuse şi-ntr-al lui. îmbrăcîndu-se la repezeală, îşi zicea : «Ce prostie să mă tulbur pentru o ocnă, pentru o fată ! Ce nimicuri sînt toate acestea înaintea celui veşnic, care aşteaptă să-i slujim lui.» Nu pricepuse nicicînd aşa de bine, nu văzuse aşa de limpede ca acum adevărul învăţăturilor care i se propuneau în seminar. Cît i se părură de rfeci de multe ori, şi cît de calde, cît de înalte le vedea acuma !
Avuse suferinţe cumplite de cîteva zile, gîndindu-se că Elenuţa se va logodi la Paşti, dar mai ales convingîn-du-se că şi ea e tot aşa iubitoare de deşertăciunile măririi lumeşti ca şi surorile sale ; răni adînci îi sfredeleau fiinţa lui întreagă. Şi iată acum, la gîndul că în noaptea asta va sluji lui Dumnezeu, cum se închiseră toate rănile acelea, cum începu să se gîndească, cu multă bunăvoinţă, chiar la Elenuţa ! începuse s-o dispreţuiască, şi iată, acum o voce lăuntrică îi spunea : «Şi ea e a lui Dumnezeu, ca şi tine. Pentru ce o dispreţuieşti ? Dacă tu poţi să ai gînduri bune, ea nu va putea ?»
Clopotul chema mereu cu vaiere' prelungi, sonore. Preotul deschise încet uşa, să nu trezească pe nimeni. Cîntecul se auzea acum şi mai limpede, şi mai curat. Ieşiră amîndoi în curte, fără să mai vorbească. Pe drum se auzeau voci încete, care aveau un fel de foşnet parcă. Creştinii veneau la prohodul Domnului. Aerul era răcoros, foarte subţire. Ca într-o ceaţă abia zărită clipeau stelele în înălţimi. Pădurile de brazi păreau că se leagănă în întunerec şi că ‘înseşi ele trimit acel vaier, cu undulări prelungi, pe care-1 prindeau de la clopote. Ferestrele turnului erau luminate : se vedeau înăuntru jumătăţi de oameni, trunchiuri negre, care făceau cu braţele mişcări neînţelese : erau clopotarul şi alţi doi creştini.
Cu luminiţa de ceară în mînă, preotul Murăşanu întră in curtea bisericii, îi lumină şi lui Vasile să nu se împiedece de pragul înalt, apoi, zicînd mereu «Buna-
60
Arhanghelii
dimineaţa ! bună-dimineaţa !» trecu printre pilcurile de bărbaţi, de femei, care aşteptau să între părintele.
în uşa bisericii stinse luminiţa. Făcu o închinăciune adîncă, cum nu avea datina să facă decît foarte rar, la slujbele de sara ori de noaptea, ziua aproape niciodată, şi întră în biserică. Catapeteasma strălucea în lumină, icoanele sfinţilor, în patru şire, păreau că aşteaptă. întreaga biserică era învăluită în lumina aceea mistică, pe care o poţi vedea numai noaptea, cînd ard, într-o linişte adîncă, zecile de luminări de ceară.
Diacul se ridică din strana dreaptă, îşi înclină uşor capul cărunt şi începu să frunzărească prin cartea groasă, ale cărei foi erau pătate cu picături de ceară. Preotul întră în altar, Vasile în strană, lîngă diac. Slujba prohodului începu cu stihirile şi cîntările acelea care păreau necurmate strigăte de durere supraomenească, pline parcă de-o deznădejde sfîntă, o deznădejde liniştitoare.
Vasile, aplecat asupra cărţii vechi, începu troparul : «Iosif, cel cu bun chip, de pe lemn luînd preacurat trupul tău»... Avea o voce de tenor, care i se supunea uimitor, un tenor puternic şi totuşi dulce, care făcea totdeauna să scape vreun oftat din pieptul bărbaţilor şi lacrămi din ochii femeilor cînd cînta în biserică. Dar^în noaptea asta era parcă nouă intonaţia cuvintelor. Apăsa prelung pe cît un cuvint de durere ; vocea lui vibra parcă lăcrămînd, accentua cu duioşie, cu dulceaţă cuvintele prin care Dumnezeu tatăl mîngîia pe Dumnezeu fiul prin glasul proorocilor ; trecea cu uşurinţă, ca în-tr-o povestire, peste frazele cu mai puţină importanţă. Diacul bătrîn de lîngă el îl asculta totdeauna cu multă dragoste ; dar în noaptea asta îl privea ca şi cînd ar fi fost lîngă el un arhanghel, şi, de cîte ori trebuia să înceapă el stihul alternativ, încurca întii cîteva cuvinte neînţelese, cu vocea nazală, ptnă ce afla şirul unde trebuia să înceapă, pe care, de cele mai multe ori, i-1 arăta clericul.
Bărbaţi, femei întrau mereu în biserică, cu pasul acela tăcut, cu sfiala cu care întră orice om noaptea într-o biserică. Dar băieşii din Văleni erau cu totul deosebiţi
Arhanghelii
61
în privire, în purtare, în umblet, cînd întrau în biserică, de alţi ţărani. Afară de cei vanitoşi şi superficiali, orice om parcă îşi împrumută altă fizionomie cînd întră în biserică. Poate fără să ne dăm sama, sufletul nostru simte deosebirea între biserică şi alte case. Dar băieşii din Văleni întrau în biserică cu privirile acelea neclintite, cu seriozitatea aceea adîncă şi cu paloarea deosebită cu care întrau şi în gurile adînci ale ocnelor de aur. Simţeau parcă prezenţa aceleiaşi puteri şi în clipa cînd se coborau în măruntaiele pămîntului, şi cînd întrau în mîndra lor biserică. Veneau mereu, ie strecurau încet, pe neobservate, ca şi cînd ar fi fost nişte umbre. Îşi ocupau locurile şi rămîneau neclintiţi. Un nou-venit aproape totdeauna atrage curiozitatea, cel puţin a celor din jurul său. Dar în biserica din Văleni, în naia bărbaţilor, nimeni nu ,se clintea după ce-şi lua odată locul.
Erau bărbaţi de statură mijlocie, cu bărbile rase, cu mustaţa rătezată scurt, cu capetele tunse. Nu erau graşi între ei, erau mai mult uscăţivi, bruneţi, cu privirile fixe. Purtau mînecare albe de bumbac, cămaşă cu guler negru, sever, pantaloni de lînă, pieptare, la care tot pieptul nu era decît o enormă floare ciudată, întorto-chiată, cusută tot cu negru. Cei mai mulţi purtau cizme. Mulţimea din naia bisericii era tot mai deasă, şi în curînd nu se putea deosebi decît o mare de capete, mai ales de frunţi.
în tinda femeilor înghesuiala era şi mai mare. Multe ascultau slujba de la uşa bisericii, de la ferestre. între femei nu se putea vedea aceeaşi linişte, aceeaşi neclintire care stăpînea în naia bisericii, între bărbaţi. Ele se mai spionau din cînd în cînd cu privirile, se mai înghiol-deau chiar, cercînd fiecare să ajungă mai nainte, ori intr-un loc mai bun. Printre năframele scumpe, se zăreau şi capete descoperite, pletele fetelor tinere.
Slujba se desfăşura domol şi dureros. în răstimpuri depărtate părintele Murăşanu citea ectenii scurte din altar, cărora le răspundea c-un «Doamne miluieşte-ne», ori «Amin» diacul. Apoi troparele prohodului începeau sa curgă iarăşi. Era o poezie adîncă, mai mult, era o
62
Arhanghelii
epopee de durere, de credinţă şi speranţă misterioasă în cîntările acelea.
Creştinii ascultau cu o evlavie mai mult decît obişnuită. Poate nici nu era evlavie, ci o fluturare în depărtări a gîndului şi a simţirii. Poate unde cîntările acestea răsunau numai o dată pe an în biserică, făceau o impresie atît de adîncă, ipărînd totdeauna nouă.
Un vuiet surd se ridică în biserică la doxologie, cînd patru băieşi bătrîni desprinseră praporii din scoabele de fier. Se începea procesiunea, înconjurarea bisericii. Pe lîngă luminile care ardeau în biserică, răsări deodată o steluţă, undeva, în tinda muierilor. Aproape în acelaşi timp o flăcăruie albă, puţină, se ivi şi între bărbaţi. Apoi în clipele următoare flăcările acestea se înmulţiră, se îndesiră ca o ploaie de lumini, luminînd chipurile creştinilor. Oamtnii începură să iasă cîte doi, cîte patru.
Clopotele începură să răspîndească iar în liniştea nopţii undulările pline de vaier. Dar acel «vauu-vauu» vibrator, de mai nainte, era pătruns acum de glasuri deosebite. Unele făceau «uî, uî, oiî», altele, repede, «tang-ting-tang, tang-ting-tang». Pădurile păreau acum că nu mai ştiu ce glasuri să prindă, şi le amestecau pe toate într-un răsunet prelung, îndepărtat.
în jurul bisericii porni încet convoiul. Dar oamenii erau atît de mulţi, încît de la început era înconjurată de o ploaie de luminiţe întreagă biserica. De departe părea că flăcările acestea albe, lungăreţe, zvelte, au căzut ca o ploaie din cer şi au rămas cu toatele suspendate în aer, la aceeaşi înălţime de la pămînt. Preotul se oprea pe rînd la răsărit, miazăzi, miazănoapte şi apus şi citea din «Evangheliile» patimilor. Glasul lui se auzea departe în liniştea nopţii.
Diacul, ajutat de ci măreţi, repeta mereu «Sfinte Dumnezeule» pe glas de îngropăciune. Vasile nu mai cînta. Mergea cu capul plecat, cu luminiţa de ceară în mînă. Liniştea de vînt era desăvîrşită. Clericul, cu totul pătruns de misterul nopţii acesteia, nici nu băgă de samă că un băieş, trecînd pe lîngă el, îi stinse cu mîneca albă luminiţa. îmbulzeala era foarte mare.
Arhanghelii
63
—	Pofteşte ş-o aprinde de la mine, zise o voce dulce, arginţie, lîngă el.
Clericul privi la dreapta şi văzu, uimit, pe domnişoara Elenuţa. Ea era ascunsă aproape cu totul într-un palton lung. Dar luminiţa pe care o ţinea în mînă îi lumina faţa gingaşă, senină, albă, îi lumina mai ales ochii, care ardeau sub sprîncenele dese. Nici nu crezu întîi că-i Elenuţa, după cum, mai nainte, abia recunoscuse pe tatăl său.
—	Te rog aprinde-ţi luminiţa, s-a stins, zise din nou c-o voce cîntătoare fata, mergînd alăturea de el.
Clericul fu atît de mişcai, încît nu ştia ce să facă, nu ştia cum să-şi aprindă luminiţa.
Elenuţa i-o luă, i-o aprinse la luminiţa ei şi i-o dădu.
—	Dumneata... dumneata... începu să bîlbîie Vasile, dar foarte încet, aşa că numai el se auzea.
—	Grijeşte, că iar ţi-o sting, zise fata, văzînd că Vasile n-are nici o grijă de lumînare.
—■ Dumneata eşti acasă ? reuşi să întrebe clericul.
—	Da. Am sosit joi sara. Eraţi chiar pe sfîrşite cu slujba în biserică, răspunse fata, care nu se mai depărta de lîngă Vasile, ci mergea alăturea de el.
—	Nu v-am văzut. Da, nu v-am văzut, zise iar clericul, oftînd din adînc.
Fata îl privi o clipă în reflexul lumînării de ceară. Era foarte palid, dar mai frumos ca orişicînd.
—	Nu m-ai putut vedea, zise fata. Ieri, toată ziua, n-am ieşit din casă, m-am simţit foarte obosită.
Tăcu, îşi drese cu mîna stîngă o cută la haină, ori a fost mai mult o mişcare instinctivă, cum fac toate femeile cînd simt ceva deosebit, ce nu pot spune, ori cînd aşteaptă ca altul să continue firul conversaţiei. Dar clericul nu zicea nimic. O privea cu ochii mari, întrtbă-tori, o privea necontenit.
—	La înmormîntare am ţinut să vin nesmintit. Toţi s-au împotrivit, dar mie îmi place. Slujba asta de noapte a lăsat totdeauna o impresie adîncă asupra mea, zise Elenuţa. Apoi adaose îndată c-o voce schimbată, mai
64
Arhanghelii
joasă, mai tremurătoare : Dumneata ai cîntat aşa de frumos, aşa de frumos !
Vasile nu-i răspunse, ci o privi numai cu aceeaşi privire fixă, arzătoare, de somnambul parcă.
Părintele Murăşanu se opri şi citi cea din urmă «Evanghelie». O parte din oameni mai întrară în biserică, alţii se grabeau spre poarta din curtea bisericii, începea să se reverse de ziuă.
—	La revedere, domnule Murăşanu, zise Elenuţa,
voind şi ea să plece.	i
—	La revedere, domnişoară, zise cu vocea stinsă clericul.
—	Rămîi mult acasă ? îl întrebă din nou.
—	Pînă în duminica Tomii, domnişoară.
—	Eu de-acum am isprăvit cu şcoala, zise fata, şi mai rămase, ca şi cînd ar fi aşteptat ceva.
Dar clericul nu-i putu spune decît un prelung :
—	Aşaa ?
Fata se pierdu în mulţime, Vasile Murăşanu întră în biserică, unde slujba se continuă cu utrenia şi liturghia, pînă cînd afară se făcu ziuă albă.
V
De cînd preoţea părintele Murăşanu în Văleni, nici într-un an nu i-a rămas biserica plină de credincioşi, în sîmbăta Paştilor, pînă la sfîrşitul liturghiei. A treia parte din creştinii care înconjurară biserica mai întrară şi acum, dar cu cît se lumina afară, tot mai mulţi se strecurau pe uşă. Cînd se cînta priceasna abia mai erau în biserică vreo douăzeci de bărbaţi şi cîteva femei care aveau să se împărtăşească. Ceilalţi ieşiseră zoriţi, apucaseră veseli, sprinteni pe drumul către orăşelul din apropiere. în sîmbăta Paştilor era aici o piaţă foarte bine cercetată. Cîrduri întregi de miei aduceau ţăranii din satele vecine ; găini, raţe, pui cîrîiau, gîgîiau, piu-
Arhanghelu	65
iau, cu j>icioarele legate, pe două uliţi largi, de amîn-două părţile. Orăşencele se grăbeau să cumpere cît se poate de dimineaţă în Sîmbăta Mare, pînă nu începeau să sosească băieşii din Văleni şi din alte două sate cu ocne de aur. Oamenii aceştia nu prea obişnuiau să se tîrguie : dădeau banii c-un fel de satisfacţie, c-un fel de fală, ţi numaidecît ridicau preţul tuturor articolelor de vînzare.
în sîmbăta Paştilor din anul acesta drumul îngust, pietros, care ducea din Văleni la orăşelul vecin, era plin de bărbaţi şi de femei în haine de sărbătoare. Ziua era senină, şi în lumina soarelui mînecările bărbaţilor, iile femeilor păreau de zăpadă. Şiragul alb unduia pe drum, în răstimpuri se ferea deoparte, lăsând să treacă vreo trăsură zbîrnîitoare. Cei mai mulţi mergeau pe jos, căci ajungeau într-un ceas. Era aproape numai o plimbare pînă la oraş. Apoi soarele zbicise bine drumul, cărările de munte, şi erau poteci pe care se putea ajunge şi într-o jumătate de ceas.
Bărbaţii purtau pălării mici, rotunde, înconjurate de şnururi galbene rotunde, din fire aurite, care păreau şerpi subţiri de aur încolăciţi de trei ori în jurul pălăriilor negre. Cizmele lăcuite străluceau ca nişte feţe de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau lungi şi grele năframe, de mătase cele mai multe, ghete cu tocuri înalte, ca şi doamnele de la oraş. Printre ele se zăreau, unde şi unde, pletele castanii ori negre ale fetelor. Feciorii mergeau cîte doi, cîte patru, prinşi pe după cap, cîntînd domol ori povestind veseli. în răstimpuri se opreau, pe cîteva clipe, grupuri mici, povesteau aprins, gesticulînd nervos, ca şi cînd ar fi vrut să se convingă unii pe alţii despre un lucru foarte important.
Abia cînd soarele era sus începură să se împuţineze oamenii pe drum. Cei mai mulţi ajunseră în piaţă, spre marea bucurie a vînzătorilor. Vreo douăzeci de băieşi din Văleni înconjurară un cîrd de miei.
—	Ce cereţi pe ei ? întrebă unul pe ţăranii care stăteau răzimaţi în bîte.
5 Opere, voi. 7
66
Arhanghelii
—	Pe toţi ? făcu uimit un ţăran roşcovan, înalt şi puternic, cu mustaţa stufoasă.
—	Pe toţi !
—	Doua sute de zloţi, răspunse roşcovanul.
—	Sînt ai dumitale ? întrebă altul dintre băieşi.
—	Ai mei şi alor doi tovarăşi.
—	Cîţi miei sînt ?
—	Cincizeci. Patru zloţi mielul. Nu-s scumpi. Sînt graşi şi tineri.
Bâieşul care vorbi mai întîi privi o clipă la ceilalţi, scoase apoi o pungă şi numără mustăciosului cele două sute.
—	Fire-ai tu al dracului, Petre ! zise alt băieş, satisfăcut, mîndru parcă.
—	Ce să mai alergăm atîta ? Noi sîntem aici douăzeci, cinci ortaci aflăm îndată, şi ne vine pe fiecare doi miei, adică opt zloţi. N-am făcut bine ? întrebă el isprăvind cu număratul.
—	Aşa, putem să ne odihnim într-o berărie undeva, zise alt băieş. Mie nu-mi place să cumpăr nimic.
Cei mai mulţi porniră spre berăria din apropiere.
—	Nu rămînem mult, să nu se încingă cumva vrun chef, sa ne-apuce Paştile aici, zise unul întrînd.
—	Ţi-e frică de popa, ţi-e frică de spovadă ! rîseră ceilalţi. Trăbă că te-a pus la greu canon părintele...
în birtul în care întrară nu erau cei dintîi. Erau numai ceasurile zece, dar sala era plină de consumatori, de larmă, de nouri de fum. Erau aproape numai bărbaţi pîn-acum. Femeile aveau mai multe de cumpărat. Ele umpleau prăvăliile, şatrele din piaţă, alegeau mereu, cumpărau, pacheţelele se îngrămădeau tot mai multe în traiste sau dăsagi.
Calfele, stăpînii din prăvălii, ucenicii chiar, deosebeau numaidecît, prin mulţime, pe femeile, pe fetele din Văleni, le pofteau nainte, vorbeau cu ele surîzînd, închinîndu-«e la fiecare clipă naintea lor, ca şi cînd ar fi fost doamne de frunte din oraş. Zîmbetele, vorbele lor pline de măguliri nu-şi greşeau ţinta : femeile din Văleni alegeau lucrurilc cele mai scumpe, le plăteau fara
Arhanghelii
67
nici o încercare de a mai scăriţa din preţ. Cele mai multe umblau cu banii fără nici o sfială, ca şi bărbaţii lor; altele, care ajunseseră de mai puţina vreme la creangă verde, desfăceau biletele de zece, de douăzeci, mai mari chiar, c-un M de teamă, de sfială. Pe feţele lor, însă, îndată ce dădeau banul, se întipărea un zîm-bet de covîrşitoare satisfacţie : ştiau că vor avea de-a-cum lucruri scumpe, de-acelaşi preţ cu celelalte femei din sat. Calfele, stăpînii prăvăliilor le petreceau cu vorbe măgulitoare pe cele ce ieşeau, pe unele le petreceau chiar pînă la uşă, făcîndu-le loc prin mulţime. Chiar şi ucenicii nu uitau să le zică :
—	Sărbători fericite poftim.
Multe femei şi fete tîrguiau pe la şatrele din piaţă. Slovacii, care poartă negoţul acesta ambulant prin Ardeal, desfăceau vrafuri întregi de stofe, de pînză de in, de năframe, de ciorapi, cu cea mai mare grabă naintea femeilor din Văleni. în răstimpuri strigau la alte femei sătence, care se îmbulzeau de dinapoi :
—	Ce pofteşti dumneata ?
Femeia arăta cu mîna o cîrpă de bumbac, ori altceva, dar neguţătorul nu o mai lua în samă, ci continua să laude, mai departe, calitatea articolelor pe care le pipăiau femeile din Văleni.
Pe una din cele două străzi unde piuiau puii şi gî-gîiau raţele se năsou deodată o mare învălmăşeală. Oamenii alergau tot mai mulţi spre o cotitură a uliţii unde mulţimea era grămădită.
Doi sergenţi de stradă grăbiră să facă ordine şi abia putură să descaiere două femei. Erau o ţărancă din Văleni şi soţia unui birtaş de aici. în vuietul pieţei abia se putea desluşi ceea ce strigau deodată aceste două femei înverşunate.
^ Birtăşiţa avea nevoie de multe părechi de pui pentru sărbători ; cumpărase de dimineaţă, dar acelora trebui să le taie gîtul îndată. Avea oaspeţi mulţi. Veni, în fugă, să cumpere alţii. Chiar dădu pe cîte-o păreche cîte un zlot şi treizeci, voia să cumpere treizeci de părechi de pui. Se mai ciorovăia cu ţărancele pentru cinci bani
5*
68
Arhanghelii
la păreche. Atunci, din mulţimea care privea, se desprinse o femeie uscăţivă, brunetă, trecu înaintea crîş-măriţei şi zise, privind ţărancele şi dîndu-le îndată arvună :
—	I-am cumpărat eu pe toţi, cu doi zloţi părechea.
Crîşmăriţa îi zise veninoasă :
—	Ce să faci dumneata cu atîţia pui ?
—	Treaba mea ! răspunse femeia. O să trimit îndată după ei, adaose apoi, privind spre ţărance, şi voi să plece.
Dar orăşanca se învineţi ca pruna.
—	Se vede că eşti o proastă de pe sate ! Zvîrli banii numai de fală.
—	Am de unde, răspunse cu linişte femeia.
—	Ai în oraş, dar acasă mînci mălai, mînci mălai şi ceapă şi-ţi pute casa ! şuieră ca o furie birtăşiţa. Lasă-mi puii, adaose făcînd un pas spre ea.
Dar femeia începu să numere liniştită banii.
—	Acuma, i-am cumpărat. Ce te-ai scumpit pentru cinci bani ?
în clipa asta birtăşiţa, văzînd că-i scapă din mînă cele treizeci de părechi, pe care le putea cumpăra destul de ieftin dacă nu se certa pentru cei cinci bani, se repezi la femeie, îi împlîntă mînile în păr, risipin-du-i banii.
De aici, larma şi mulţimea curioşilor. Birtăşiţa era mai voluminoasă, mai puternică, îşi arăta cu patimă superioritatea musculară, dar ţăranca reuşise s-o zgîrie adînc pe amîndoi obrajii.
Cei doi sergenţi, după ce cercetară cazul, voiră să-i fie de folos birtăşiţei, care îi ospătase de multe cri.
—	Lasă-i dumneaei jumătate din pui, zise unul.
—	Acuma, nu-i mai las, Doamne fereşte ! Asta-i ţigancă, nu doamnă, răspunse femeia dregîndu-şi hainele.
Doamna cea voluminoasă începu să ţipe din nou :
—	Nimeni nu mai poate trăi de voi, golanelor ! Zvîr-liţi banii, ne scumpiţi toate celea. Nu mai e de trăit în oraşul ăsta !
Arhanghelii
69
Celalalt sergent se apropife de proprietarele aripatelor.
—	Daţi-i dumneaei jumătate, le zise.
—	Vai, Doamne sfinte, dar mai sînt pui, nu numai la noi ! Aştia-s cumpăraţi acum, zise una.
Celelalte tăceau, dar din feţe li se putea citi că nu vor vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci cînd căpătaseră doi.
în cele din urmă crîşmăriţa se îndepărtă cu sergenţii, înj'urînd mereu. Era roşie acum de mînie şi de efort, ca o sfeclă.
în piaţă era fierbere mare chiar şi cînd se apropia ceasul prînzului. Dar birturile erau tot mai pline, gemeau de oameni. întrau acum şi femei, cercetau mesele la care erau bărbaţii lor şi se apropiau de ele.
Chelnării le aduceau numaidecît paharele cu bere încununate de spumă albă şi groasă.
Tarafurile de lăutari cîntau în toate crîşmele.
La «Ursul negru» trăseseră băieşii cei mai de frunte din Văleni, unii societari la «Arhanghelii», alţii la «Brezeşti» şi la «Gura Văii». Era birtul cel mai de samă din oraş, un fel de hotel. Taraful de lăutari cel mai vestit cînta aici.
Dintre societarii de la «Arhanghelii» erau aici Vasile Cornean, Ionuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul. Povesteau, cu halbele nainte, în fruntea mesei. Toţi trei erau aproape de aceeaşi vîrstă — patruzeci şi şase-patru-zeci şi şapte de ani — dar după înfăţişare părea că-i despart ou mult mai mulţi ani. Vasile Cornean, cum Şedea la masă, tra cu un cap mai nalt decît ceilalţi doi. Era brunet, c-o mustaţă groasă, neagră, cu obrajii palizi, cu nişte ochi vioi, ageri, care nu aveau astîmpăr nici
o	clipă. Avea o gură largă, senzuală. Nici un fir alb nu era presărat pîn-acum în părul ca tăciunele. Ionuţ Ungurean purta o burtă cît un butoiaş, obrajii îi erau mari, sloboziţi puţin. Purta mustaţa rătezată scurt, dar
era jumătate cărunt. Ochii lui mici, gălbenii, se părea ca înoată mereu în ceva unsuros, în ceva călduţ şi plăcut.
Cel mai mic, care în toată clipa părea că pîndeşte după ceva, era Gheorghe Pruncul, un omuleţ cu obrajii
Arhanghelii
supţi, brăzdaţi, cu ochii bulbucaţi ca la iepuri, c-o frunte palidă şi încreţită.
Societarii de la «Arhanghelii» şedeau în fruntea mesei. După ce povestiră cu capetele plecate un lung răstimp, începură să vorbească tare ; cei doi dintîi, cînd rîdeau, îşi lăsau capetele pe spate. Pruncul zîmbea numai, şi zîmbetul lui îi înmulţea pârâiaşele de .pe obraz.
—	Prînziţi la noi, nu-i aşa, domnilor ? îi întrebă birtaşul zîmbindu-le.
—	Vai, vai ! făcu Ungurean. Ce-ai stat să ne întrebi ?
—	Friptură de miel, tocană de pui, un iepuraş, ce-ţi pofti dumneavoastră, zise birtaşul.
Societarul cel gras de la «Arhanghelii» se grăbi sa ieie iarăşi cuvîntul.
—	Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru domnul Cornean ! Porţii mari, frate, din toate trei, că flă~ mînzim ca lupii în iernile grele. Să le vedem !
Crîşmarul porni repede.
—	Stai ! strigă Cornean. Vin de ăla mai este ?
—	Mai este, cum să nu !
—	De care am beut acum două săptămîni ?
—	Este, este... răspunse crîşmarul alergînd.
Vorbeau tare, căci taraful de lăutari cînta ; pe la
mese oamenii se aprinseseră de băutură.
—	Azi putea lipsi Lăiţâ, zise Gheorghe Pruncul. în sîmbăta Paştilor ar putea şi el să ne deie pace.
—	Ba lasă-1, frate, lasă-1 să cînte, răspunse Ungurean. Cine poate bea cumsecade făr-o horă, făr-o ţarină ?
—	Nici n-am venit noi azi să bem aici. Mîne luăm paştile doar, spuse c-o voce înceată Pruncul.
—	Acuma, tu nu vei bea dacă n-ai poftă ! Tu te-ai Sipovedit! Mi-a spus nevasta că te-ai spovedit, zise înflăcărat băieşul cel gros.
—	Adevărat ? întrebă Vasile Cornean.
-— Ei, astea-s lucruri care nu se întreabă şi nu se spun, răspunse Pruncul.
Arhanghelii
71
Li se servi prînzul, şi ei începură să mănînce cu poftă de lup. Ochii lui Ungurean priveau mîncările cu aceeaşi lăcomie cu care le înghiţea gîtlejul.
Conducătorul tarafului, Lăiţă, se apropie încet, zîmbind, de cei trei societari de la «Arhanghelii». Se opri la spatele lui Cornean şi îndată se auzi un dulce «pi-pi-pi».
Cei trei băieşi îşi ridicară capetele.
—	Astăzi nu, Lăiţă dragă, astăzi nu facem chef, zise Cornean, scoţînd un portofel mare, negru, din haină. Dar, iată, să ai şi tu de sărbători ! adaose dîndu-i o hîrtie de-o sută.
—	Numai o ţarină ! zîmbi ţiganul, vîrînd suta în buzunar. Nu părea surprins de cinstea asta.
—	Lasă-1, frate, dacă-i ăsta meşteşugul lui, zise Ungurean. Nu s-a face gaură-n cer pentru-o zicală.
—	Astăzi nu, Lăiţă, s-ar încinge un chef şi-ar fi păcat, zise iar Cornean.
Lăiţă le pofti sărbători fericite, se închină şi voi iă plece.
—	Stai, sărace, stai să te cinstesc şi eu, zise cu gura plină Ungurean, şi-i dădu o hîrtie de cincizeci.
Fără, nici o impresie deosebită, ţiganul luă şi hîrtia asta şi-o vîrî lîngă cealaltă.
—	A doua zi de Paşti eşti la noi, nu-i aşa ? întrebă Cornean.
—	La dumneavoastră, să trăiţi, răspunse Lăiţă, depăr-tîndu-se.
în vremea asta, Pruncul tot căuta, dar nu află nici un ban mărunt. Avu un uşor zîmbet cînd ţiganul se duse în sfîrşit.
Ei băură o păreche, băură trei, băură şase, în larma care creştea necontenit, pînă ce, în urmă, veniră slugile să le spună că sînt prinşi caii. Cei trei vorbeau demult acum iarăşi despre «Arhanghelii».
—	O să mai ţină un an, zise Cornean.
Un an ? Şi zece ! Măi, de-acolo să ştii tu că aurul nu şe mai isprăveşte, spuse Ungurean cu silă, căci limba
i	se împiedeca mereu.
72
Arhanghelii
—	Da. L-am văzut şi eu alaltăieri ! E o vînă foarte puternică. O să vedem... şopti Gheorghe Pruncul.
—	Să trăiască «Arhanghelii», fraţilor ! zise, ridicîn-du-se şi închinînd, Vasile Cornean.
—	Pe domnul notar nu l-am văzut azi, bîlbîi Ungurean ridicîndu-se. N-o fi venit oare ?
—	Ştii că dumnealui vine de obicei după prînz, răspunse Gheorghe Pruncul.
Cei trei ieşiră. Mulţi se pregăteau de ducă. Erau ceasurile trei după-amiază. Fum greu plutea în sală, capetele de ţigări umpleau podeaua, strivite, împrăştiind un miros greu. Pe la mese mai rămăseseră destui, care cîntau, ţinîndu-se pe după cap. Lăutarii îşi puseseră ochii pe patru feciori care băiau la «Arhanghelii» : aceştia băuseră foarte mult şi se vedea că nici gînd n-au să meargă acasă.
Piaţa era aproape deşartă, oamenii se împrăştiaseră, unii zăboveau încă în birturi, dar cei mai mulţi plecaseră spre casă. Pe drum se puteau vedea destui care se împiedecau şi se clătinau mereu. Se reîntorceau în grupuri mai mari acum, vorbeau aprins, şi multora le părea rău că nu veniseră cu căruţa, ori priveau cu ciudă în urma acelora care îşi luaseră trăsuri din oraş, şi cu femeile, cu fetele, ori cu vreun prieten treceau în goana cailor pe lîngă ei.
Deodată pilcurile de oameni începură să se ferească repede deoparte, şi ici şi colo. înainte alergau spre ei doi cai negri, cu gîturile încordate, sforăind pe nări.
—- E notarul, domnul Rodean ! ziceau băieşii.
Ca într-o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oamenilor, care salutau cu pălăriile în mînă.
—	Noroc ! Noroc ! Noroc ! le striga c-o voce aspră uriaşul răsturnat în trăsură.
Nu-şi ridica nici braţul enorm care odihnea pe genunchi, nici nu făcea vreun semn din capul mare şi întunecat, care-i dădea o înfăţişare de zimbru. Umplea aproape întreg scaunul de dinapoi al trăsurii. Vizavi, pe scaunul de dinainte, şedeau doi tineri. Aceia ridicau; pălăriile pentru notarul Rodean.
Arhanghelii
73
—	Merge ca proorocul Ilie, ziceau unii dintre băieşii pe lîngă care sfîrîia trăsura.
—	Ar fi bun de sfînt Ilie, dar ar trebui să cioplească mult din el. Eu l-am văzut, în chip, pe prooroc, da-i slab ca o scîndură ! răspunse un bătrîn.
—	Are să se prăpădească odată cu cai, cu căruţă cu tot ! ziceau alţii.
—	Cei doi parc-ar fi ficiorul Pruncului şi-al lui Un-gurtan ?
—	Parecă !
*
Cei doi tineri erau intr-adevăr universitarii Pruncul şi Ungurean. Notarul nu putu îndupleca pe feciorul său Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai în dimineaţa aceea din capitală, să-l însoţească la oraş. Caii băteau neastîmpăraţi din copite, sluga se uita cu mînie la notar, şi la Gheorghe, cei doi universitari încă erau în curtea notarului.
—	Veniţi voi cu mine ! le strigă înfuriat notarul.
—	Sîntem obosiţi, păcatele noastre ! se scuzară tinerii.
Atunci Iosif Rodean prinse c-o mînă pe unul, cu cealaltă pe al doilea, îi aruncă în trăsură şi sări şi el îndată.
—	Mînă, mă ! strigă apoi slugii.
Gheorghe Rodean şi cu Elenuţa rămaseră în curte. Trăsura dispăru numaidecît.
—	Face rău tata că-i duce fără voia lor, începu Gheorghe. Sînt într-adevăr foarte obosiţi. Toată noaptea n-am durmit.
—	Trebuia să durmiţi în X pînă dimineaţa. Azi la amiază puteaţi fi totuşi acasă, zise Elenuţa.
Tînărul, care sămăna mult cu Elenuţa, tăcu puţin, apoi
zise :
—	Ştii tu de cînd puteam noi sa fim acasă ?
—	De cînd ?
—	Mai degrabă ca tine. De miercuri. Nu mai aveam gust să mai rămînem o noapte în X.
74
Arhanghelii
—	Dacă puteai să fii de miercuri acasă, de ce-ai în-tîrziat ? întrebă Elenuţa.
—	Pentru ce ? ! Trebuia să călătoresc singur. Pe aceşti doi n-a fost chip să-i culeg de prin birturi pînă nu şi-au tocat paralele.
Fata nu răspunse. Dup-un răstimp Gheorghe o luă la braţ.
—	Facem o plimbare, nu-i aşa ? Mor după aerul ăsta!
—	Facem, Ghiţă, cu plăcere.
—	Uite ce era să-ţi spun, începu tînărul după ce ieşiră în uliţă şi înaintară o vreme în tăcere, să nu ma judeci greşit. Eu ştiu că nu se cade să ne vorbim pre-tinii de rău, dar nici nu ştiu dacă-i mai pot numi pretini pe aceşti doi. Totuşi, nu ţi-aş spune nimic dacă nu mi s-ar părea că tata are un plan pentru viitor cu careva dintre ei.
Elenuţa se împurpura la faţă, apoi păli îndată. Nu răspunse, deşi ştia la ce ţinteşte frate-său.
—	Nu ştiu de care-i mai place, continuă Ghiţă, de Pruncul ori de Ungurean, dar că pe unul şi-l vrea de ginfcre, mi-aş pune mîna-n foc ! Şi... numai tu eşti liberă între fetele lui. Ei bine, eu la lucrul acesta nu m-aş putea învoi niciodată.
Fata zîmbi acum.
—	Nu te tulbura, Ghiţă, eu n-o să mă mărit cu nici unul dintre pretinii tăi. Am să rămîn fată bătrînă.
—	Ş-o să te faci călugăriţă, rîse tînărul.
Domnişoara Rodean păli din nou şi zise, cu convingere :
—	Nu glumesc. Eu presimt demult că nu mă voi mărita niciodată.
—	Bine. Cel puţin mă scapi de-o datorie neplăcută. Să crezi că nu-mi era uşor să-ţi descriu pe diavolii ăştia, zise frate-său.
—	Oho, de sarcina asta nu scapi ! Vreau să-mi spui
mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei, îi întîlntsc aproape zilnic în .vacanţa asta şi-ntr-altele. Vreau să ştiu cu cine vorbesc..	■
Arhanghelii
75
—	Cu pretinii fratelui tău, zise Ghiţă înclinîndu-se în faţa Elenuţei.
—	Nu, te rog să-mi spui. Pe cît ai fost tu de sincer, pe-atît vreau să fiu şi eu. Sînt curioasă să ştiu dacă şi-au făcut examenul rigoros cel dintîi în anul acesta. Se iscălesc amîndoi rigorosant în drepturi ?
. — Sînt tot acolo unde-i ştii de-acum e anul, răspunse Ghiţă.
—	Nici al doilea examen fundamental ?
—	Nici !
—	Atunci ce fac anul întreg în capitală ?
—	Sfinte Doamne, d-apoi ce-au făcut şi pînă acum l Chefuiesc !
—	Şi nu se mai satură ? întrebă rîzînd Elenuţa.
—	îţi poţi închipui dacă bani de drum a trebuit să le împrumut eu ! Pruncul, mai ales, parcă a mai căpătat un gîtlej de cînd s-a îmbunătăţit vîna cea nouă la «Arhanghelii». Şi, apoi să nu crezi că-i cheltuiesc singuri : au o gardă de şase grenadiri, care îi însoţesc pre-tutindenea. Ungurean spune la toată lumea că asta-i suita arhanghelului Gravril. Părinţii lor fac rău că le trimit atîţia bani.
—	Părinţii ce ştiu ? Pînă pot, trimit cît le cer 1 Ei fac rău, că cer, zise Elenuţa.
—	Mulţi şi adeseori. Cred că unul dintre ei cheltuieşte cel puţin de zece ori mai mult decît mine. Le-a mers vestea.
—	Aşadar, avem de-a face cu oameni renumiţi, rîse Elenuţa.
—	Tu poţi rîde, dar tata nu judecă aşa, nici mama, nici surorile. Eu, drept să-ţi spun, dragă Elenuţo, continuă Ghiţă cu vocea abătută, eu îi înţăleg tot mai puţin pe oamenii ăştia. Spun adevărate prăpăstii.
—	De pildă !
—	De pildă, azi m-a luat tata laoparte şi mi-a zis : «Ştii tu, măi Ghiţă, cît valorează azi o acţie la „Arhanghelii" ? Mai mult decît toate diplomele cîte le dă universitatea voastră în zece ani !» A vorbi aşa, cred că e, cel puţin, ciudat.
76
Arhanghelii
—	Da, zise în silă Elenuţa, tata pune nădejde foarte mare în «Arhanghelii». Dar poţi să fii pe pace. Mie mi-a spus că are să mă mărite după un prinţ. Deci, pretinii tăi, oricum ar fi, sînt candidaţi prea puţin strioşi pentru mine.
Băieşii începeau să sosească de la oraş. Albeau pe drum costumele de sărbătoare. Veneau căruţe încărcate cu miei, cu pasări. Din două cară, cu coşuri adînci în ele, guiţau purceii, grămădiţi unul într-altul, cu rîturi! j ridicate. Cei mai săraci îşi aduceau mielul în spinare. Fierarul satului, un ţigan trunchios, cu ochii încruntaţi, venea pe două cărări. In fiecare mînă aducea cîte-un cocoş, mari şi grei ca snopii. îi ţinea ot labe, şi pasările rămîneau un răstimp în linişte cu capetele în jos, apoi deodată, ca apucaţi de furii, băteau din aripi, se smîn-ceau să scape, cucurigau înspăimîntaţi. Fierarul îşi depărta atunci mînile de trup şi tot zicea : «Hîşş, păsărea ' Hîşş, păsărea !»
—	Au devastat înc-o dată piaţa oamenii noştri, zise Ghiţă, răspunzînd mereu la bineţele celor care treceau.
—	Ştiu ca vor fi trei zile de petrecanit ! răspunse Elenuţa.
—	Două !
—	Două ! Pentru că în ziua întîi nu-s deschise birturile şi nu-i joc, nu sărbează în schimb patru zile de Paşti, ba şi o săptămînă ?
—	Asta e adevărat. Şi după toate sămnele, sărbătorile acestea vor pune vîrf la toate cele de pîn-acum ! zise tînărul. Purcei nu ştiu să fi cumpărat pîn-acum de Paşti.
Ei tăcură şi priviră amîndoi nainte pe drum. Părea că zăresc un cunoscut printre oamenii care \tneau de la oraş.
—	Mi se pare că e ficiorul popii, zise Ghiţă.
—	Da, e domnul Murăşanu, răspunse Elenuţa c-o voce în care se simţi un fel de reproş pentru frate-său.
—	Dacă nu vreai să-l întîlnim, ne întoarcem, zise tînărul, care băgă de samă numaidecît schimbarea din vocea soru-si.
Arhanghelii
77
—	Te rog, de ce ne-am întoarce ? Eu nu mă feresc de nimeni ! răspunse fata.
—	De clericul ăsta nici n-ai avea de ce te feri! Vezi, eu sînt foarte sincer şi-mi spun părerea despre toţi ti-nării care sînt aproape de tine. Aştept ca odată şi tu să fii tot atît de sinceră faţă de mine.
—	Cînd ? întrebă Elenuţa zîmbind.
—	Cînd voi fi încunjurat şi eu de fete ca tu acum de candidaţi.
—	Of ! făcu iarăşi Elenuţa. Ţi-am spus că nu mă voi mărita !
—	Să zicem că nici eu nu mă voi însura ; totuşi, aştept să fii sinceră. Deci, mă execut numaidecît, adaose Ghiţă. Nu-ţi pare bine că-ţi vorbesc de candidaţi, dar, ce să faci, dacă ei există şi fără voia ta ? Ei nu-şi bat capul cu hotărîrea ta de-a rămîne fată bătrînă ! O, cît îl priveşte pe teolog, cu el e altceva. El e foarte inofensiv.
—	Cum ai spus ? întrebă repede Elenuţa.
—	In-o-fen-siv !
—	Si ce vreai să zici cu asta ?
—	Că n-ai a te teme de el. E ruşinos ca o fată-mare şi n-are să te plictisească niciodată cu cuvinte de dragoste. De altfel, îl cred un tinar foarte cumsecade. N-aşteaptă, ca alţii, să-i cadă mură-n gură, ci s-a obişnuit de tînăr cu munca.
Fata tăcu. Vasile Murăşanu era aproape acum, dar cum venea cu capul în pămînt, nu-i zări pe cei doi. Cînd îi observă, în sfîrşit, se opri o clipă şi făcu o mişcare ca şi cînd ar fi voit să se întoarcă. Dar Ghiţă Rodfcan înţelese ce gînd are clericul şi strigă îndată :
—	Bună-ziua, bună-ziua, domnule Murăşanu ! Aş-teaptă-ne puţin.
Cu paşi înceţi, clericul îşi continuă drumul spre cei doi. Dar se putea vedea c-ar fi fost cu mult mai bucuros dacă s-ar fi putut întoarce.
Vasile Murăşanu, după ce venise, ziua albă, de la biserică, se întinsese îmbrăcat în pat să doarmă, să viseze, ori să moară — totuna-i era. Ar fi putut să-i fie
78
Arhanghelii
somn, căci noaptea întreagă abia aţipise, şi odihna lui, chiar atunci, fu tulburată de vis. Ar fi putut sa viseze, căci fetiţa la cart: s-a gîndit de-atîtea ori izvorîse, deodată, din întunerec, în carne şi oase, lîngă dînsul. Şi-n sfîrşit, ar fi putut să moară, căci deşi fata îi vorbise cu atîta dulceaţă, cu atîta prietenie, el s-a purtat cu ea aşa de prost, i-a vorbit cu o voce aşa de sacă, abia i-a spus trei cuvinte, n-a pomenit nici c-o vorbă că i-ar împrumuta o carte de citit. Şi, pe deasupra, cînd fata-i spuse că ea de-acum va rămîne acasă, că nu mai merge la şcoală, el scăpase, în locul oricărui cuvînt frumos, potrivit, pe acel nefericit :	«Aşaaa ?», care-i sună şi
acum în urechi şi-l mustră în fiecaife clipă. Dar nu putuse nici să doarmă, nici să viseze, nici să moară. După ce se zvîrcolise în pat vreo două ceasuri, cu ochii în tavan, ieşise pe uliţă, se plimbase, stătuse de vorbă c-un bătrîn, care începuse să-i spună o poveste lungă despre doi băieşi care s-au dus în noaptea Paştilor să fure aur ; întrase iar în casă, se uitase, vreme îndelungată, cum încondeiază surioarele lui ouăle roşii. Apoi, la prînz, mîncaste puţin şi ieşise din nou la plimbare. Numai un lucru pricepea cumsecade : golul pustiu din cap.
—	Nu vei fi fost şi dumneata pînă-n oraş ? îl întrebă zîmbind Ghiţă, strîngîndu-i mîna cu căldură.
—	Aproape, zise Vasile, părîndu-i că revine la realitate auzind vocea prietenoasă a lui Ghiţă, dar mai ales simţind strîngerea lui de mînă. Am apucat pe drum în jos şi m-am tot dus ! adaose îndată.
Ghiţă băgă numaidecît de samă că Vasile n-a aruncat o singură privire spre soru-sa.
—	Aici, am onoarea să-ţi prezint pe domnişoara Elenuţa Rodean, soru-mea, zise el întorcîndu-se zîmbind spre fată.
—	Ne-am întîlnit astă-dimineaţă la biserică, zise Elenuţa roşindu-se şi întinzînd mînuţa albă lui Vasile. Ai durmit, domnule Murăşanu ? îl întrebă apoi.
—	N-am putut durmi, domnişoară. Slujba a ţinut pînă s-a făcut ziuă albă, răspunse clericul simţind o dulce mîngîiere la cuvintele ei.
Arhanghelii
79-
Elenuţa mergea între cei doi tineri. Băieţii veneau necurmat pe drum, pe cărări, singurateci, cîte doi, mai mulţi, în pîlcuri, şi se împrăştiau pe cele trei văi pe care era răsfirat satul.
—	Azi numai copiii şi bătrînii au rămas în Văleni, începu Vasile Murăşanu, care, văzîndu-se pornit cu cei doi fraţi, simţea cum îi creşte curajul.
—	într-adevăr, mulţi bani vor fi lăsat în oraş, zise Gheorghe Rodean. Oamenii noştri nu mai pun nici un preţ pe ban.
—	Cum îi cîştigă de uşor, aşa-i şi dau, adaose clericul la observarea lui Ghiţă. Sînt departe ca cerul de pămînt de ţăranii agricultori. Aceia înnoadă paraua cu zect noduri. Nu e, de altfel, nici o mirare. Cei care trăiesc din plugărie au coşurile pline de bucate, dar pungile mai totdeauna goale. Pentru ei banul e aproape un lucru sfînt.
Clericul spuse frazele acestea cu claritate, cu hotărîre, fără nici o tremurare în voce. Ghiţă îşi ridică pe-o clipă privirile la el, apoi se uită la Elenuţa. Dar fata privea în pămînt, părea că se gîndeşte la altceva. Chiar clericul fu surprins de cuttzanţâ cu care-şi spusese părerile naintea Elenuţei. Dar surprinderea aceasta nu-1 nelinişti ; dimpotrivă, îi crescu curajul.
—	Aşadar, dumneata crezi, începu Ghiţă, că băieşii împrăştie banii ca şi cînd ar risipi nisip pentru că au mulţi, iar economii îi cruţă pentru că au puţini. Ar urma ca economii să împrăştie bucatele, de care au din abundenţă. Nu-i aşa, Elenuţo ? rîse Ghiţă.
■— Mai este ceva, desigur, zise repede clericul. Mai întîi coşurile pline cuprind atîta cît e de ajuns unei familii pe-un an. Puţini pot să vîr.dă din recolta unui an. Cei mai mulţi îşi plătesc birurile vînzînd vrun cap de vită. Muncitorii pămîntului, de-un lung şir de ani, au umplut acelaşi coş toamna şi au băgat de samă ca în cursul anului nu se adaogă nimic ; dimpotrivă, prin august e gol. Cantitatea necesară pe-un an la ei e bine stabilită, pe cînd minerii nu-şi pot da niciodată sama cu cît s-ar ajunge pe-un an, trăind cinstit. Apoi, cînd
8u
Aihanghtlii
sînt băile bune, recolta băieşilor e în fiecare săptămînă, aproape în fiecare zi. împrejurarea asta cred eu că contribuie mult să-i zăpăcească, să nu mai cunoască adevărata valoare a banului.
—	Ah, nici nu credeam că dumneata observi atîtea, domnule Murăşanu ! zise zîmbind Ghiţă, care afla foarte comică însufleţirea clericului pentru tema asta.
El simţea că Vasile se avîntă în aprecierile acestea numai ca să nu fie silit a vorbi cu Elenuţa. Fata îşi ridică în clipa asta ochii şi, zărind surîsul pe faţa fratelui său, se tulbură. Ghiţă băgă de samă numaidecît ca soru-sa îi ia în nume de rău observarea asta şi zise repede, cu vocea schimbată :
—	De altfel, sînt interesante observările dumitale.
Gheorghe Rodean se gîndise şi el de multe ori la risipa nebună ce-o vedea de cîţiva ani în Văleni, ajunsese chiar aproape la aceleaşi convingeri pe care le spunea acum clericul. Dar simţea că nu-i acum potrivit să vorbească despre teorii economice. Ceea ce-1 jignea mai ales, fără să spună, era dorinţa lui ca Vasile să vorbească cu soru-sa. Ar fi dorit foarte mult să vadă cum ştie un cleric să facă curte. Şi, îndeosebi, la clericul acesta el ţinea mult şi-i păru jignitor că nu-i spune nici o vorbă Elenuţei.
Simţea şi Vasile Murăşanu că se scufunda în aprecierile acestea ca-ntr-o vîltoare din care nu mai poate ieşi, dar lui nu-i părea rău. Era o mîntuire pentru dînsul.
—	Iată ce cred eu, continuă el cu însufleţire, munca la suprafaţa pămîntului îl leagă mai tare pe om de roadele pentru care munceşte anul întreg, decît munca din sînul pămîntului. E o legătură mai puternică între ţărari şi holdele de grîu şi de porumb decît între miner şi vîna de aun Dragostea face să fie mai tare. Văzut-aţi vreodată cu cîtă plăcere, c-un fel de alintare chiar, încarcă un ţăran un car de grîu _ ori de fîn ? Umblă domol cu snopii, ca şi cînd ar fi nişte fiinţe vii, cu palele de fîn asemenea. Chiar pentru bani un ţăran se desparte greu de claia de fîn pe care a făcut-o cu mîna lui, a greblat-o, a netezit-o ! Şi cred că simţimîntul acesta al piu-
Arhanghelii
81
garului se poate pricepe cu uşurinţă. Ia să luăm, de pildă, o luncă ! De cînd dă colţul ierbii, plugarul vine ş-o priveşte, o cercetează cu dragoste. Cum creşte iarba^ creşte şi nădejdea lui, încet-încet, zi de zi, lună de lună. Plugarul parcă-i împrumută o parte din fiinţa lui. In urmă iarba ajunge la brîu, miroase pînă departe,^ cosaşul_ în-tră-n ea ca într-o aipă verde. Dacă aţi văzut cosind, va fi trebuit să observaţi în mişcările legănate ale cosaşului o mart satisfacţie. De cînd aşteaptă el clipa asta ! Cît s-a temut că poate s-a rupe-un nour şi-i va îneca nutreţul ! Mireasma ameţitoare a fînului, pînă-1 usucă, pînă-1 vede în ogradă, îi pătrunde aşa de mult fiinţa, încît îi pare că în claia de fîn este şi o^bună parte din el. Am auzit ţărani care vorbeau, după ani, de mirosul fînului pe care l-au avut în cutare colţ din ogradă atunci ş-atunci ! Şi în chipul acesta îi leagă şi celelalte produse ale cîmpului. Muncesc îndelungat, nu cîştigă nimic deodată, dar muncesc în lumina care îm-bună şi înduioşează parcă sufletele oamenilor. Munca din sînul pămîntului e mai grea şi mai amară. Aici nu caută nimeni să culeagă roadele unei sămînţe aruncate de ei, ci aproape totul se razimă pe noroc, pe întîm-plare. Nu e o muncă, e o vînătoare. Caută toţi cu aprindere,^ izbesc cu ciocanele, sfarmă stînca, şi dacă, după multă trudă, în întunerec şi miros de groapă, află aurul, nu-1 culeg, ci-1 răpesc cu lăcomie. 11 privesc mai mult ca pe-un duşman după care au alergat de atîta vremt, decît ca pe-un pretin. De aceea cînd plugarul îşi vede clăile de fîn înşirate în ogradă, coşurile pline, simte pre-tinia lor şi-şi zice liniştit : «E bine ! Mulţămită ţie, Doamne», iar minerul, cînd îşi vede două-trei chile de aur, ori şi mai puţin, îşi zice : «In sfîrşit ! O să vezi ce am să fac cu tine !». Şi, ca pe-un duşman, după care a alergat atîta, nu-1 cruţă. Cred că acesta e imboldul de căpetenie care-i face pe sătenii noştri să fie risipitori.
Gheorghe Rodean bătu în palme cînd sfîrşi clericul.
—	Dar dumneata ne ţii un adevărat curs de psihologie socială ! zise el.
6
82''
Arhanghelii
—	Adevărat, scuzaţi, zi=e clericul, aprins la faţă de însufleţirea cu care vorbise.
—	Domnul Murăşanu şi cîntă, şi vorbeşte frumos, zise cu faţa luminoasă domnişoara Rodean. însuşirea din urma nu i-am cunoscut-o pînă acum, adaose îndată, privindu-1 c-un fel de sfială.
—	Dumneata eşti prea bună, domnişoară, răspunse cu vocea scăzută tînărul.
— O, nu sînt bună defel, domnule cleric, întreabă-J pe Ghiţă. Sînt o fată foarte rea, dar pentru aceea am totdeauna curajul să spun adevărul.
—	Frumoasă însuşire, dragă, dar cam primejdioasă, zise Ghiţă zîmbind.
Elenuţa se roşi, cobori privirile în pămînt, dar nutnai-decît şi le ridică iar.
—	îţi poale părea rău, zise ea, că n-ai fost la slujba inmormîntărit azi-noapte. A fost de-o frumuseţe deosebită, şi domnul Murăşanu a cîntat mai frumos ca orişi-cînd ! zise ea.
—	Cîntările acelea sînt frumoase, domnişoară. E o muzică divină, se scuză clericul.
—	Eu n-am zis că nu-mi pare rău, începu Ghiţă, dar tu ştii că nu s-a putut. Sînt convins, adaose cu seriozitate, că aş fi rămas cu o impresie puternică. îmi place şi mie taina ! De altfel, discursul de-acum al domnului cleric îmi dă de gîndit !
El băgă de samă că Elenuţa îi spionează expresia feţei.
—	Nu glumesc acum, adaose el repede, şi-mi pare foarte rău că n-am învăţat şi eu logică.
—	Logică ? întrebă fata cu neîncredere.
—	Da. Multe din observările pe care ni le-a spus acum domnul Murăşanu le-am făcut şi eu, dar n-am fost niciodată în stare să trag concluziile. La asta se cere o judecată obişnuită cu disciplina, iar mintea noastră o disciplinează logica.
Căruţa lui Ionuţ Ungurean trecu în clipa aceea pe lîngă ei. Tovarăşul cel gras de la «Arhanghelii» saluta pînă departe cu pălăria, strigînd tare :
—	Bine-aţi venit ! Bine-aţi venit!
Arhanghelii
81
Cei trei se întoarseră, căci ajunseseră departe.
—- Omul ăsta e tot mai roşu la faţa, zise cu dezgust Elenuţa.
—	Dacă mai ţine mult aurul la «Arhanghelii», va plezni cu siguranţă într-un chef ! rîse Gheorghe Rodean.
Clericul simţi cum se schimba la faţă. Numele acesta îl făcu să vadă iarăşi realitatea, care pe cîteva clipe se depărtase. El se plimba cu copiii acţionarului celui mai de frunte de la «Arhanghelii». îşi aminti deodată de lungul lui discurs, simţi acum observările ironice ale lui Ghiţă, pe care mai nainte nu le luase în samă, nu le pricepuse, şi-şi zise : «Pentru ce mă plimb cu oamenii aceştia r Ei îşi bat joc de mine ! Cum n-am putut observa pînă acum aerul de protector ce şi-l dă acest tinăr ?»
Spunînd că trebuie să meargă pînă la un om căruia îi dăduse să-i cumpere cfcva din oraş, el îşi luă sara-bună de la cei doi şi se depărtă. Dar numaidecît auzi în urma sa un glas arginţiu :
—	Domnule Murăşanu, domnule Murăşanu !
El se uită înapoi. îi striga Elenuţa. îi păru foarte curios că străina aceea strigă după dînsul.
—	Domnule Murăşanu, zise fata apropiindu-se, nu mi-ai putea împrumuta ceva de cetit ? Ştii că mîne, în ziua de Paşti, nu iasă nimeni pe uliţă şi mă tem că ma voi plictisi de moarte. N-ai fi bun să-mi împrumuţi o carte ?
—	Cu plăcere, domnişoară, o să vă trimit încă în sara asta.
—	Mulţămesc ! zise Elenuţa şi fugi spre Ghiţă, care o aşitpta.
Amîndoi merseră un răstimp în tăcere. Apoi Elenuţa zise :
—	Tu, Ghiţă, eşti răutăcios cîteodată.
—	?u ?
—	îţi place să-ţi baţi joc de oameni, adaose fata.
—	Să mă ierţi ! Nu-mi bat joc. De Murăşanu mai puţin ca de alţii.
—	Ei, mai şi minţeşti ! Parcă nu te-aş fi auzit şi nu tc-aş fi văzut !
84
Arhanghelii
—	E frumos să banuieşti pe un frate ?!
—^însuţi ai spus că-i fricos şi sfiicios şi, totuşi, în loc să-l ajuţi să se apropie şi el de societate, îl înfrici şi mai tare.
—	Să-mi dai voie să nu cred aşa ceva ! E adevărat că nu-i umblat în lume, dar te asigur că pe omul ăsta nu-1 poţi înfrica cu nimic. E cu mult mai tare decît cum ciţ;zi tu. C-am rîs ? Dar trebuia să rîd, oricît l-aş ţinea de om vrednic. Aşteptam să-ţi facă curte, cînd colo el se apucă de discursuri filosofice !
—	Pentru ce să-mi facă curte ? întrebă Elenuţa.
Aşa, din complezenţă cel puţin, aşa se cade. ambiţia mea de frate al unei surori frumoase cerea asta.
—	Vai, nebunule ! zise Elenuţa şi-l izbi cu palma peste gură.
—	însă adevăr zic ţie, adaose el vesel, că acest cleric sfios, cu aceeaşi însufleţire cu care ne-a vorbit acum, va. şti declara odată şi dragoste alesei inimii sale.
—	îţi spun eu că eşti bun să-ţi baţi joc de oameni 1 zise Elenuţa mîhnită de emfaza cu care frate-său spusese cuvintele din urmă.
—	Greşeşti. Adevărul e limpede : cint e capabil să se însufleţească pentru o chestie aşa depărtată cum e psihologia băieşului şi a plugarului se va însufleţi şi cînd va fi vorba de-o chestie care-1 priveşte pe el personal. Eu sînt mai bătrîn cu patru ani ca Murăşanu. Pot deci să proorocesc că din tînărul ăsta se va alege un bărbat straşnic. Cît îl vezi de timid, e o fire de luptător.
—	Acum vorbeşti serios ? întrebă Elenuţa, gata să se mînie.
—	Cît se poate de serios. Şi-ţi voi aduce două probe : mai întîi a fost, în toţi anii de şcoală, cel mai bun elev în clasa lui ; a doua, şi-a isprăvit aproape cariera cheltuind foarte ptiţin de-acasa. De cînd a fost în clasa a patra de liceu a început să deie lecţii. Asta n-o poate face orişicine.
—	Din clasa a patra ? întrebă Elenuţa surprinsă.
—	Tu n-ai ştiut ?
—	Nu ! De unde era să ştiu ?
Arhanghelii
85
—	Adevărat ! răspunse c-un fel de silă Ghiţă. Sîntem dintr-un sat, dar sîntem aproape străini. Nu prea ne interesăm unii de alţii, ni-e frică să nu ne infectăm de... sărăcie ! Da, din clasa a patra a început să se susţie aproape din puterile proprii î Acum, anul acesta termină. Se va căsători, va preoţi undeva, va lupta mai departe, va birui, va ajunge desparte. Am mai cunoscut eu oameni de aceştia sfioşi ca fetele-mari, dar plini de multă rîvnă, de multă ambiţie nobilă. îţi spun ho-tărîţ : Mie-mi place de tinărul ăsta ! îl voi mai năcăji cîteodată, căci îmi place să-i dau impulsuri noi, să-l văd cum se manifestează. Ţi-am spus că-s cu patru ani mai bătrîn ca el...
Elenuţa îl ascultă cu plăcere. O ceaţă care-i păru că pluteşte undeva aproape de ea începu sa se împrăştie.
Peste puţin întrară veseli în curtea notarului.
VI
Un străin care ar fi sosit sîmbăta sara în Văleni şi ar fi voit să doarmă noaptea Paştilor aici s-ar fi culcat în zadar. înainte de miezul nopţii începură să împuşte treascurile. Era o datină veche în sat, oamenii erau obişnuiţi cu detunăturile puternice care continuau pînă-n zori, se repetau, mai rar, şi în ziua întîi de Paşti, pînă sara. Dar în noaptea asta chiar băieşii bătrîni săreau speriaţi din somn. Detunăturile erau aşa de dese, se des-cărcau cu atîta putere, încît pădurile bătrîne fierbeau, clocoteau, vuiau necurmat. Părea că în sat, în jurul satului, s-a încleştat o luptă pe viaţă, pe moarte ; pocneau puştile, detunau tunurile, tot mai des, tot mai cu furie, în răstimpuri depărtate se putea auzi cîte-un treasc singuratec. Trăznetul lui se auzea o clipă săc, ca şi cînd s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţi un enorm vas uscat, dar, furat în clipa următoare de păduri, trăznetul acela se schimba în vuiete, în ţipete disperate, care alergau vi-

Arhanghelii
foroase nainte, împrăştiindu-se, trezind din somn pădurile pînă în mari depărtări, pînă în muntele Vlădenilor. Alteori traznea atît de des, atît de aproape, încît se auzea prin curţi schelălăitul de groază al cînilor. Mai ales din crîngul satului, răsfirat pe Părăul Caprei, detunăturile se spărgeau c-o grabă ameţitoare. în crîngul asta locuiau cincizeci de mineri care munceau la «Arhanghelii». Cu săptămîni înainte se înţeleseseră ca, în noaptea de Paşti, să nu curme cu împuşcăturile pînă va toca de liturghie. Se aprovizionaseră cu cantităţi enorme de pulbere, de dinamită, notarul Rodean le împărţise două sute de zloţi pentru paradă, poruncindu-le cu vocea lui aspră, rece : «Grijiţi, feciori, în cinstea „Arhanghelilor" de pe pămînt, să daţi atîtea salve, ca cei din cer să-i pizmuiască !». Dar ei, şi fără îndemnul notarului, erau prea hotărîţi să serbeze cu focuri dese noaptea asta.
Uneori se deschidea vreun geam şi cineva privea cercetător în noaptea luminată. Se auzeau chiar voci somnoroase :
—	Ăştia au înnebunit !
—	Ne sperie copiii !
—	E prea-prea ! Se vor mai şi chilăvi, nemernicii!
—	Nu, e nemaipomenit !
Erau şi de aceia care, iritaţi peste măsură, ieşeau în uliţă, urcau coastele din apropiere, de unde bateau treascurile. în clipe de linişte se auzeau cuvinte aspre :
—	Asta nu mai e cinstire pentru noaptea învierii ; ce faceţi voi e curată batjocoră !
—	Arhanghelii sînt războinici, lor le place, răspundea cineva.
Şi numaidecît treascurile începeau să bubuie.
Se mai răriră cînd clopotele, în zori. începură sa cheme la înviere.
Oricît era de încăpătoare biserica din Văleni, creştinii nu încăpură în ziua de Paşti. Ascultau pe la ferestre şi bărbaţii şi femeile care veniseră mai tîrziu, iar cei care întîrziaseră prea mult pe-acasă, nici de păreţi nu se mai puteau apropia. într-o elipsă mare, groasă, mişcătoare, înconjurau biserica. Nu puteau vedea nimic
Arhanghelii
87
din slujba ce se desfăşura înlăuntru, dar cîntările de biruinţă pătrundeau pînă la ei, mai scăzute, mai pline de taină. Oamenii ascultau, cu capetele plecate, se închinau, îşi făceau cruci largi cu multă evlavie.
In biserică, în stranele ctitorale, erau toţi fruntaşii din Văleni, în frunte cu notarul pensionat Rodean, cu notarul activ Popescu, cu primarul Vasile Cornean, societarul de la «Arhanghelii». Cei doi învăţători cîntau în strană, alăturea de clericul Murăşanu şi de dieci. Biserica era ticsită : oamenii, cînd se clătina unul, se mişcau cu toţii, ca şi cînd ar fi fost strîns legaţi unii de alţii. Căldura începea să fie nesuferită, şi notarul Rodean îşi ştergea mereu faţa mare, brunetă, c-o batistă enormă. Lumînăriie din policandre începeau sa se îndoaie, şi flăcările lor erau tot mai palide.
întîiul acţionar de la «Arhanghelii» arunca, în răstimpuri, priviri mînioase spre o strană din tinda femeilor, unde era nevasta lui, doamna Marina. Avuseseră acasă un schimb aspru de cuvinte, căci Iosif Rodean nu voia să vină la liturghia . învierii. El ştia din anii trecuţi ce înghesuială, ce năduf era în ziua de Paşti în biserică şi nu voia să se mişte din pat. Dar doamna Marina atîta i-a tot tocat Ia ureche, pînă ce uriaşul sărise din pat şi, cu multă furie, se îmbrăcase în cîteva clipe. Fusese aproape să-şi spintece hainele în graba mare ce-1 cuprinsese deodată.
«Iosife, Iosife, zisese muierea cu durere, nu-ţi ieşi din fire ; se cade să asculţi liturghia în ziua învierii.» — «Dar cînd îţi spun că mă înăduş în zăduful ăla !» strigase cu mînie notarul. — «Nu-i muri vreme de-o jumătat’ de ceas», cutezase să mai zică Marina. — «N-ai sa mă la^i în pace ? Vezi doar că mă gătesc ! zbierase notarul. Pe muiere, pe popa şi pe dracu’ îi asculţi şi fără să vrei.»
El căuta acum mereu s-o vadă, dar în tinda femeilor nu se putea desluşi nimic.
Ca o mare uşurare sosi sfîrşitul slujbei. Notarul se apropie cel dintîi să ia, din linguriţa de argint, paştile. Un galben de douăzeci puse în cutia alba pe care o ţinea fătul.
*8
Arhanghelii
■— Hristos a înviat ! îi zise părintele dîndu-i pînea muiată în vin.
—	Adevărat c-a înviat ! răspunse Iosif Rodean cu mînie, şi numaidecît începu să se strecoare printre oameni.
în locul lui, oricare altul s-ar fi icuit în mulţime şi n-ar mai fi putut face un pas. Dar înaintea lui oamenii se înghesuiră şi mai tare şi-i făcură drum.
Ordinea abia mai putu fi ţinută pînă se perîndară cinci-şase fruntaşi pe dinaintea preotului, care aştepta în uşa altarului. De aici încolo toată lumea dorea să ajungă cît mai în grabă la pînea sfinţită. începu să împartă paşti şi diacul, şi, în curînd, doi ctitori, apoi şi clopotarul, şi fătul.
Curtea bisericii se umplu, uliţele se impopulară de bărbaţi, de femei, de copii în port de sărbătoare. Dar peste un ceas nu se mai putea zări un singur om pe-afară, ca şi cînd i-ar fi înghiţit pe toţi pămîntul. Prăvăliile, birturile erau încuiate, şi satul întreg părea pustiu. Se auzeau numai, din cînd în cînd, treascurile.
Biserica se umplu, din nou, la vecernie, dar acum nime nu mai fu silit să asculte pe la ferestre. încăpură cu toţii. Apoi uliţele se deşertară din nou.
Ziua întîi de Paşti era serbată în Văleni cu multă evlavie. Părea că toţi oamenii aceştia iubitori de viaţă se cufundau într-o adîncă taină. Fiecare rămînea în cercul restrîns al familiei şi era nepomenit ca, de pildă,
o	femeie să meargă în poveşti la vecini în ziua întîi de Paşti. De vinerea, de sîmbăta, fiecare îşi ducea acasă vin şi bere, şi bărbatul, şi femeia, şi copiii mai mărişori închinau din cînd în cînd :
—	Hristos a înviat!
—	Adevărat c-a înviat '
Un strigăt, un chiot, un picurat de vioară nu se puteau auzi de nicăiri. Numai treascurile bubuiau din cînd în cînd, făcînd să vuiască pădurile pînă departe.
Dar în ziua a doua, de îndată ce clopotul începu să sune de ieşire, biserica începu să se deşerteze. Tineretul mai întîi se grăbi să se strecoare afară, apoi bărbaţi, fe-
Arhanghelii
89
mei mai tinere. în curînd nu mai rămaseră în biserică decît cei trecuţi de cincizeci de ani. Afară, de undeva de aproape, se auzeau în răstimpuri de linişte acorduri vesele, senine, de ţarină.
Spre marea lui părere de rău, clericul Vasile Murăşanu trebui să-şi ţină predica aproape numai naintea bătrîniîor din sat. El începu să se agite, îl luau călduri, îl lua cu frig de îndată ce băgă de samă că oamenii se mişcă spre ieşire. îi păru chiar că-i o profanare, o bă-bătaie de joc purtarea creştinilor. Acuza în gînd pe părintele Murăşanu că nu i-a obişnuit pe oameni să rămînă pînă la sfîrşitul liturghiei. Altfel îi va creşte el pe credincioşii săi odată ! El nu mai cînta, ci fierbea de ciudă, de-un fel de disperare, de înfrîngere. Vai, simţea cum
i	se risipeşte însufleţirea cu care ar fi putut vorbi! Cum se întunecau figurile de stil pe care le alesese cu atîta trudă, cum îi mureau gesturile pe care le probase de atîtea ori !
Cînd tatăl său îi făcu semn să înceapă, era aşa de zdrobit, încît pe-o clipă avu conştiinţa limpede că predica lui nu valorează nimic şi nu merită s-o mai recite. Dar la gîndul că se zvonise puţin că azi va vorbi el, se îngrozi să nu ajungă ridicol şi, făcîndu-şi cruce, îşi spuse motoul şi începu.
Frazele cele dintîi reuşi să le spună numai după mari sforţări. Dar deodată băgă de samă că un bătrîn îl priveşte ţintă. Privirea curioasă a moşneagului salvă reputaţia de bun predicator a clericului. îndată ce băgă de samă ră e ascultat cu încordare, însufleţirea, avîntul îi reveniră îndată, vocea lui căpătă alt timbru, cuvintele se încălziră parcă, fraza era mai largă, mai vibratoare, încet-încet nici nu se mai gîndi cine e în biserică, cît de mulţi ori de puţini, şi se cufundă cu totul în dezvoltarea temei ce-şi alesese.
Reuşi să stoarcă lacrămi din ochii bătrîniîor, din ochii femeilor, ş-atunci, terminîndu-şi predica, începu să improvizeze cu avînt tot mai mare. Preotul îi făcea semne din altar să termine odată — vorbea de-o jumătate de ceas — dar clericul nu înţelegea. Atunci, popa
90
Arhanghelii
Murăşanu, folosindu-se de-o scurtă pauză a oratorului, începu repede din altar, cîntînd :
—	«Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să v-apropiaţi...»
în urma acestei întreruperi, îndată după liturghie, se născu o discuţie vehementă între fiu şi tată. Preotul însă numai în aparenţă era mînios, în sufletul lui simţea o mare mîngîiere pentru talentul şi însufleţirea cu care predicase feciorul sau.
—	N-ai făcut bine că m-ai întrerupt, zise cu ciuda, aproape revoltat, clericul.
—	Am făcut foarte bine ! răspunse popa. Şi cît ai spus a fost prea mult.
—	Da, pentru dumneavoastră, pentru popii de legea veche, care predicaţi de trei ori pe an, şi chiar atunci cîte cinci minute.
-— Predica lungă niciodată nu-i ascultată cu plăcere pînă la capăt, tinăre.
—	Mi se pare că oamenilor nu li s-a urît, răspunse ironic Vasile.
—	Nu pot să-ţi fugă de dinaintea nasului cînd te-aud mai întîi vorbind. Au şi ei atîta bun-simţ. Dar te asigur că, preot fiind şi ţinînd cazanii tot aşa de lungi...
—	Cazanii ! întrerupse revoltat tînărul.
—	Ei, zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei şti mai modern, nu-mi pasă, dar de le vei spune tot aşa de lungi, te lasă oamenii să vorbeşti păreţilor !
—	Dumneata crezi aşa, fiindcă n-ai încercat niciodată să...
—	N-oi fi încercat ! îi tăie vorba părintele.
—	Nu, pe vremea cînd ai făcut dumneata seminarul, nu se punea atîta preţ pe vorbirile din biserică.
—	Da, atunci era învăţămîntul mai practic, zîmbi părintele, se insista asupra metodelor care pot da, deodată, un rezultat practic.
—	Şi predicile nu dau rezultate practice ? întreba Vasile.
—	Nu ! răspunse scurt părintele.
—	Predicile ?■ ■	■
Arhanghelii
91
—	Nu dau. Vorbesc din experienţă, adaose cu ho-tărîre părintele.
—	Aşa ceva n-am mai auzit ! izbucni clericul.
—	N-ăi fi auzit, pentru că preoţii aceia care vă cresc pe voi vă vorbesc din cărţi, nu din viaţă, răspunse cu răceală popa Murăşanu.
—	Nu-i cunoşti! zise cu ciudă Vasile.
—	Ba-i cunosc ! Cei mai mulţi vă îmbată cu apă rece !
—	Tată ! făcu indignat clericul.
—	Ei, o să mă explic îndată, dacă voieşti. Voi învăţaţi acum : Exordiu, tractare, încheiere, părţile principale ale unei predici. Exordiul, sau captatio benevo-lentiae, este partea...
—	Tată! zise din nou Vasile, agitat la culme.
—	Ei bine, zise părintele, ştii prin cine se îndreaptă oamenii şi se fac buni creştini ? Nici prin predici, nici prin îndemnuri şi sfaturi. Acestea nu prind decît foarte arare.
—	Prin cine dar ? întrebă ironic clericul.
—	Ai putea să mă întrebi pe alt ton, zise părintele, pentru că răspunsul ce-1 vei primi merită. Singur Dumnezeu e acela care schimbă inima omului. Noi nu putem face nimic cu vorba noastră. Dar avem şi noi două arme puternice cu care pregătim terenul lucrării dumnezeieşti. Să-mi spui care sînt acelea.
Clericul nu răspunse, nu că n-ar fi ştiut să mai înşire din mijloacele ce-i stau preotului la îndemînă ca să mişte inimile, dar îi fu frică să nu spună vreunul pe care tatăl său să nu-1 afle de bun. în clipa asta simţea superioritatea tatălui său.
—	Rugăciunea şi pilda bună, tinăre ! Ţine minte ce-ţi spun, şi o să te convingi. Şi cazaniile sînt bune, dar cu miez, scurte, clare. Şi trăbă să ştii alege şi clipa potrivită. Azi, de pildă, nu era loc pentru o predică lungă. Ia priveşte !
Ieşiră din curtea bisericii cînd spuse părintele cuvintele din urmă. Priviră amîndoi la stînga : în lunca de subt poalele muntelui Negruţa petrecerea de Paşti se începuse.
92
Arhanghelii
—	întreg satul e aici ! zise cu uimire Vasile.
—	De-acum putem încuia biserica pînă în Duminica Tomii, răspunse părintele.
Şi porniră amîndoi spre casa parohială, privind din cînd în cînd la stînga. Taraful de lăutari cînta o ţarină aprinsă.
Muntele Negruţa îşi apleca pădurile negre de brad în nemijlocita apropiere a satului. Pe lîngă poalele lui se furişa părăul alburiu care învîrtea roţile celor mai multe piue din Văleni. Patru case erau aşezate atît de aproape de munte, încît brazii de pe coaste le umbreau curţile, înapoia acestor patru clădiri de bîrne, cu acoperişele de şindrilă înnegrite de ploi, de vremuri, se începea lunca, în formă de paralelogram, care venea pînă în uliţa ce ducea la biserică. în unghiul superior al luncii, în cel dinspre răsărit, se înălţa birtul cel mai vestit din Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui proprietar stîpînea şi lunca aceasta frumoasă. Din Săptămîna Mare birtaşul bătuse pociumbi, înţepenise deasupra scînduri albe de brad ; un uriaş cerc în mijlocul luncii, îl înconjurase în chipul acesta cu laviţe, cu mese. Pentru fruntaşi, pentru pătura cultă din sat, pentru «domni» adusese mese şi scaune din birt şi le aşezase la locurile cele mai potrivite, de unde se putea vedea petrecerea, dansul care se învîrtea în cercul acela enorm. Sîmbătă după-amiaza se mai puteau vedea încă băncile şi mesele albind în lumina soarelui —cele pentru domni, acoperite cu pînze cerate, străluceau ca nişte oglinzi, — dar azi nu se mai puteau zări din mulţimea de oameni.
După cum şi nădăjduiseră oamenii, cerul primăverii rămase curat ca lacrăma şi în sărbători. Cum se zvîntase bine pămîntul de-o săptămîna lipsită de ploaie, de vîn-turile călduţe, mulţi bătrîni se lăsară alene pe pajiştea deasă.
Era cald, şi o moleşire plăcută pătrundea în trupuri. Lunca înverzea pînă departe în arinii uriaşi, care îşi năl-ţau braţele, negre încă, spre cer.
Arhanghelii
93
Cei mai mulţi dintre săteni veniseră prînziţi la biserică ; astfel, îndată ce tra-seră clopotele de ieşire, veniră de-a una în luncă. Dintre feciori şi fete, mulţi aşteptau ca pe spini, să sune odată de ieşire. Cînd veniră cei din-tîi bărbaţi şi femei în luncă, tineretul pornise dansul. O păreche, zece, treizeci începură numaidecît să se învîrtă în ritmul repede, plin de întorsături al ţarinei. Cizmele lăcuite ale feciorilor străluceau în soare ca fulgerări de oglinzi. Iţarii lor de lînă fină, moale, mînecările de bumbac erau albe ca laptele. Numai cizmele, pălăriile mici, negre, pieptarele înflorate, feţele brunete pătau acest costum. Rar se puteau zări feciori nalţi, cei mai mulţi erau mijlocii, bine legaţi, care se învîrteau în ţarină c-o siguranţă uimitoare. Fiecare dansa cu cîte-o fată, rar se puteau vedea două fete la un fecior.
Fetele toate erau cu capetele dezvelite. Plete groase, bogate cădeau pe spate, negre cele mai multe. între fete erau destule care îşi încreţiseră buclele deasupra frunţii, pe la tîmple. Ocbii lor vioi şi feţele aprinse rîdeau de fericire. Zburau iile largi din giulgiu foarte fin, ii albe ca de zăpadă, numai gulerul şi altiţele pe mîneci erau cusute cu mătase neagră. Purtau catrinţe înguste, în care roşul avea o parte covîrşitoare, şi şurţe chindisite. Toate erau în ghete — moda cea din urmă o puteai descoperi la cele mai multe.
Parcă împrumutaseră nu numai ghetele şi încreţitul părului de la cucoane, ci şi multe din mişcările lor, calculate parcă. Cum se răzimau cu braţul pe umărul dansatorului, cum îşi înclinau capul ca într-o dulce nevinovăţie, cum se lăsau a oboseală pe laviţe, cum aşteptau să fie cerute la dans, prin închinăciuni, sămănau mai mult a domnişoare îmbrăcate în costum naţional decît cu fete de la ţară. Impresia aceasta era cu atît mai uşor de cîşti-gat cu cît trupurile lor erau foarte zvelte, feţele cu un ten foarte curat şi mînile mici şi albe. Se vedea numaidecît că nu-s fete care săptămîna întreagă au muncit la cîmp. Nu erau aşa de bine zidite ca tinerele din satele agricole, ci gingăşia staturii, a umbletului, a mişcărilor le împrumutau un farmec deosebit, gingăşia aceea tine-
94
Arhanghelii
rească ce se desprinde din toate fetele care au fost scutite de munca grea trupească.
Nu se putea vedea aici, ca la multe hore pe sate, ca feciorul să vie, să ieie de mînă pe-o fată, s-o ducă, ti-rînd-o aproape, în horă. Feciorii le pofteau la dans cu uşoare înclinări din cap şi le atingeau cu teamă,, mai mult, cu grijă parcă. Nu se puteau vedea tineri împin-gîndu-se unii î-ntr-alţii.
S-ar părea că munca grea, trupească, la care bărbaţii ie văd supuse pe femei ca şi pe ei, din vîrstă cea mai fragedă, îi face pe aceştia din urmă să le dispreţuiască, ori cel puţin să se poarte cu ele fără nici o gingăşie. Ca şi cînd bărbaţii ar simţi prin instinct că femeile nu-s făcute pentru muncă grea, şi dacă totuşi le văd subt povara ei, se poartă, fără să-şi dea samă, faţă de ele ca faţă de nişte fiinţe umilite. în Văleni, femeile, fetele nu munceau aproape nimic. Odată cu economia de cîmp, părăsiseră şi industria de casă. Abia mai erau folosite trei-patru războaie de ţesut în tot satul. Pănura, pînzeturile le cumpărau gata. Aur era din belşug, şi bărbaţilor nici prin gînd nu le trecea să le poruncească femeilor să ţeasă, să coasă. Chiar cusutul îl monopolizaseră cîteva văduve şi fete mai sărace din Văleni. Bărbaţii, văzîndu-şi femeile frumoase şi albe, erau prea mulţumiţi, simţeau adînci mîngîieri în suflet, adînci bucurii. Şi de multe ori munca lor era prea obositoare, veneau palizi şi supţi de la ocne, dar aduceau totdeauna aur destul, şi aceasta era de ajuns ca să-şi uite osteneala. Şi celui din urmă bărbat îi place să aibă o soţie curată, albă, frumoasă, şi cîtă vreme răzbeşte singur să agonisească, o cruţă din instinct de munci mai grele pe femeie. Numai cînd suferinţa, sărăcia îi întunecă sufletul, începe să-i spună vorbe aspre.
Părechile tinerilor umpleau tot mai mult spaţiul rotund, înconjurat cu laviţe şi mese de scîndură. în curînd iarba se pătă în mici rotocoale, se înnegri apoi sub ghetele şi cizmele ce-o bătuceau mereu. Laviţele de brad se umplură numaidecît, mesele erau înflorate cu pahare nalte, în care berea lumina auriu. Bărbaţii cu nevestele lîngă ei închinau şi sorbeau setoşi din lichidul rece..
Arhanghelii
95
De jurîmprejur răsunau ciocănit de pahare, rîsete, salutul îndătinat la Paşti :
—	Hristos a înviat !
—	Adevărat c-a înviat !
Lăutarii fură înconjuraţi îndată de cununi de pahaie pline cu bere, pe care li le îmbiau minerii.
în răstimpuri, vioara lui Lăiţă amuţea pe-o clipă, şi el sorbea din pahar poftind «noroc la băi».
în jurul dansatorilor, la spatele celor ce-şi petreceau cu bere, lumea se grămădea mereu, formînd un cerc gros, mişcător, de costume. Priveau curioşi, priveaţi fericiţi, şi abia apuca să se depărteze vreunul de la mese, că-i şi ocupau locul. De altfel, birtaşul presimţise aglomeraţia : fixase patru butoaie mari în luncă, mai la periferii, ca să se poată vedea, şi cete întregi de însetoşaţi le vizitau necurmat. Fecioraşii care măsurau băutura spumoasă abia răzbeau, îşi ştergeau în răstimpuri feţele asudate. Pe aceştia, pe cei care serveau la mese şi în birt, îi cîştigase cu multe jertfe birtaşul şi trebuia să-i schimbe tot la patru ceasuri. Altfel, nimeni nu s-ar fi învoit să-i ajute cînd dansul era în toiul lui.
Părechile erau tot mai multe în locul pentru dans Lăiţă cînta în răstimpuri arii mai domoale, cînd dansatorii aproape numai se legănau ; apoi începea deodată o ţarină vijelioasă, pe care o ţinea îndelungat, şi părechile se învîrteau ameţitor. Foarte rar se putea auzi vreo chiuitură. Tinerii aceştia dansau tăcuţi, serioşi, cei mai mulţi cu o eleganţă uimitoare. Numai feciorii care veniseră de curînd de la miliţie strigau, din cînd în cînd, versuri pişcătoare. în Văleni nu erau obişnuite chiuiturile, poate din cauză că dans era o singură dată pe an
—	la Paşti — şi cînd era vreo nuntă, dar atunci nu era dans pentru satul întreg. Se poate, iar, pentru că erau aşa de dornici de joc şi erau pătrunşi cu totul de farmecul lui, gustîndu-1 în tăcere. Totuşi, ar fi mai aproape de adevăr dacă s-ar spune că lipsa chiuiturilor se explica prin însăşi firea minerilor din Văleni, întunecată în fond şi rece ca sînul pămîntului unde îşi petreceau viaţa.
96
Arhanghelii
Băieţi, fetiţe se învîrteau mai deoparte pe pajiştea verde, se izbeau, se tălăveau în iarbă, rîzînd tare. Dinspre Părăul Caprei se auzeau mereu trăznind treascurile. Aerul era luminos, plin de mireasma verdeţii, soarele îşi învăluia în toată clipa pînzele subţiri de argint. Gălăgia luncii, acordurile muzicii se nălţau în văzduh ; închizînd ochii, părea că undeva în înălţimi fierbe o uriaşă ceartă.
Abia trecură ceasurile douăsprezece, şi Lăiţă, rupînd taraful în două, porni cu şase inşi în urmă. El se grăbea «să cînte domnilor la prînz». Nimeni din cei din luncă nu-i lua aceasta în nume de rău, era un obicei de mulţi ani acum, care părea foarte firesc în ochii tuturor. Apoi cei şapte ţigani care rămaseră cîntau bine şi fără primaş ; dansatorii aproape nici nu observară lipsa lui.
Lăiţă îşi conduse ceata de-a dreptul la notirul trecut la pensie, Iosif Rodean. Trei dulăi cît nişte urşi suri se smînciră în lanţurile grele, hămăiră gros ca din afunzi-mea unor buţi, şi descendenţii lui faraon se opriră pe-o clipă. Dar numaidecît porniră iar, urcară scările, şi în veranda largă a etajului se opriră. Din camerele lan;i, luminoase, pătrundea o larmă continuă, ciripiri de fete, voci de bărbaţi şi, din cînd în cînd, peste toate se înălţa rîsul puternic al notarului, un rîs care scăpa în valuri largi, nalte, ca dintr-un foi uriaş.
Muzicanţii îşi încordară viorile, şi numaidecît imnul «Deşteaptă-te, române !» începu să se înalţe ca o rugăciune viforoasă, pătimaşă. în clipa următoare uşa se deschise încet, şi Elenuţa, răzimată de părete, asculta cu ochii mari, înlăcrămaţi.
—	Ăsta-i «Tatăl nostru» al românilor, se auzi vocea aspră a notarului cînd cele din urmă acorduri ale cîn-tării se stinseră. Lăiţă, măi Lăiţă ! detună apoi dintr-o cameră mai apropiată.
—	La porunca dumitale, domnule notar, zise prima-şul zîmbind, dar nu se mişcă din loc.
—	Lăiţă ! se auzi din nou aceeaşi voce puternică.
Ceilalţi îl împingeau :
—	Da’ du-te, frate, du-te !
Arhanghelii
97
Lăiţă nu voia să între fiindcă pînă acum niciodată nu l-a poftit notarul în casă. La ureche, în birturi, i-a cîntat de multe ori, la alţi domni mari, în casă, fusese de asemenea. Toţi îi vorbeau, îl tratau cu prietenie, numai Iosif Rodean s-a ţinut pînă acum departe de Lăiţă. Faptul acesta îl jignea pe Lăiţă, părea că se şi teme puţin de omul acesta uriaş. Mai mult însă credea că-i sub demnitatea lui să încerce a se apropia de Iosif Rodean. în sufletul lui de artist, mîndru şi plin de majestate, îi părea chiar că îi cînta numai din milă notarului, îi cînta fiindcă-i plătea bine. Dar niciodată nu i-a văzut ochii umeziţi la cîntecele lui, şi asta nu i-o putea ierta.
Trupul vînjos al omului de patruzeci de ani îşi luă deodată o ţinută regească, liniile feţei i se înăspriră.
—	Nu mă duc, zise el şi începu numaidecît o sîrbă.
Elenuţa asculta nemişcată ; urmărea uşoarele alunecări
ale arcuşului, tremurarea ciudată a degetelor lui Lăiţă şi simţea, la cîntecul acesta vesel, cum îi învăluie sufletul o tristeţe vagă, neînţeleasă.
Cînd se termină şi sîrba, trupul uriaş al notarului apăru în prag.
—	Dragă Lăiţă, zise el, veniţi să gustaţi un păhărel.
Primaşul îl fixă cu îndărătnicie, dar nu putu descoperi nici o urmă de batjocură în faţa lui, în privirile care părea că se muiaseră pe-o clipă.
El făcu semn celor şase, şi întrară după notar.
însuşi notarul le servi coniac, şuncă şi colac.
—	Beţi, că-i bun ! îi îndemna mereu notarul. Beţi, că-i leac !
Muzicanţii ceilalţi băură, fără să se aştepte îmbiaţi atîta, dar Lăiţă se scuza mereu. Abătut, mînca din şuncă şi colac.
O clipă notarul îl privi cercetător, apoi, învîrtindu-şi trupul mare pe-un picior, luă de pe-o măsuţă un pahar, îl umplu, ciocni cu Lăiţă.
—	Hristos a înviat ! zise notarul.
—	Adevărat c-a înviat ! răspunse repede Lăiţă, luînd paharul şi dîndu-1 peste cap. Apoi, simţindu-se deodată
7 Opere, voi. 7
98
Arhanghelii
«în familie», îşi umplu el paharul şi închină : Aur mult la «Arhanghelii», domnule notar !
—	Este, Lăiţă, zise notarul umplînd paharele.
—	Atunci, sănătate şi fericire în casă ! adaose repede primaşul.
—	Şi sănătate şi fericire este ! strigă notarul. Dar doreşte-mi tu, Lăiţă, voie bună, voie de petrecanie pentru toţi ai mei. Ia fă-mi-o să danseze pe domnişoara asta, zise cu mînie notarul privind la Elenuţa, care chiar acum se ivise în prag.
Elenuţa, fără o vorbă, se strecură în camera vecină.
Muzicanţii băură, ieşiră în verandă ; acordîndu-şi viorile, Lăiţă le zise cu multă seriozitate :
—	S-a schimbat uriaşul ! De-acum să vezi petrecanii... şi începu o doină tînguitoare, din munţi.
Mai cîntă o romanţă, apoi notarul, fluturînd două bancnote de cîte-o sută, se ivi în prag.
—	Să nu iai arvună de la nimeni, Lăiţă ; o să mai avem lipsă de tine în sărbători, zise Iosif Rodean.
—	La poruncă, domnule notar, zîmbi primaşul, pu-nînd hîrtiile în buzunarul vestei.
Coborîră scările şi, ieşind în stradă, ajunseră în grabă să nu se înţeleagă. Cei mai mulţi erau de părere să meargă acum la primarul Vasile Cornean, ori la notarul cel nou, la Popescu. Dar Lăiţă nu se învoi odată cu capul.
—	La părintele mergem, zise cu hotărîre, încheind discuţia. Apoi, după un răstimp de tăcere, adaose : Cu popa ar fi trebuit să începem.
Familia părintelui Murăşanu era la prînz, veselă, zgomotoasă. Numai clericul părea abătut. Cît ce-1 zări preotul pe Lăiţă, îi ieşi înainte, îi strînse cu căldură mîna, îl pofti în casă şi-l omeni cu rachiu ori bere, ce-o pofti. Lăiţă luă un pahar cu bere, închină, ciocnind cti părintele pentru toată casa.
—	Să te-audă Dumnezeu, Lăiţă, zise cu bunătate preoteasa.
Arhanghelii
99
Apoi le cîntară trei cîntece, popa-i cinsti cu cinci zloţi, şi primaşul totuşi parcă ieşi mai mîngîiat de la popa decît de la notarul.
Trecură la primarul, şi de-aici luară pe rînd pe toţi fruntaşii, grăbindu-se, căci lumea se aduna tot mai multă în luncă.
Dintre societarii de la «Arhanghelii» mai mult zăboviră la Ionuţ Ungurean, şi mai puţin la Pruncul.
Societarul cel gras era la masă cu nevasta şi cu feciorul de la universitate. Prînziseră demult şi se vede că şi tatăl şi feciorul băuseră binişor, căci Ungurean tînărul mereu îi fluiera cîte-o arie nouă, la ureche, lui Lăiţă, să i-o cînte.
—	N-o ştiu, domnişorule, n-o ştiu, păcatele mele !... zicea primaşul cercînd să scape mai în grabă.
—	N-o ştii ? Se poate ? Colosal ! zicta iritat Ungurean tînărul.
—	Se po-po-poate ? bîlbîia bătrînul după el.
—	Artist ca dumneata şi să n-o ştii ! Dar asta ? şi universitarul începea să-i fluiere alta, dar nu-i prea reuşea, căci buzele, limba nu voiau să-l asculte.
Lăiţă clătina c-un fel de dezgust din cap.
—	Colosal ! îţi spun, pe onoarea mea, domnule, că-i colosal ! se mira tînărul.
—	A-a-adevărat ! reuşi să sufle butoiaşul.
Ca să scape în sfîrşit de ei, Lăiţă îi cîntă marşul pe care Ungurean tînărul cerca mai pe urmă să-l fluiere. Tînărul bătu în palme cu însufleţire.
—	Colosal cum o ştii tu învîrti ! zise el strecurîndu-i în mînă o hîrtie de douăzeci.
La Pruncul abia ajunseră la jumătatea întîii cîntări, cînd acesta se ivi în uşă şi-i dădu o bancnotă de zece. Cîntecul amuţi îndată, şi cei şapte ieşiră repede din curte.
—	Aici mai mult n-o să-mi pun piciorul ! zise gor-dunistul apucînd în uliţă.
100
Arhanghelii
Cînd ieşiră de la cel din urmă fruntaş şi coborau grăbiţi spre luncă, pe Parăul Caprei, îi întîmpină un băieţaş care le zise :
—	Aţi uitat să întraţi la Mărginean, la Pascu şi la Lupu.
—	La cine ? întrebă Lăiţă oprindu-se.
Băieţaşul repetă cele trei nume.
—	V-aşteaptă, adaose el.
Muzicanţii se gîndiră o clipă : nici unul nu-i ştia între fruntaşi pe cei trei.
—	Vino şi ne arată, băiete, zise deodată Lăiţă, adu-cîndu-şi aminte că de vreo patru ani se tot înmulţeau fruntaşii din Văleni. Dar nici într-un an nu se sporiră cu trei deodată, ca acum.
Ei se întoarseră pe Părăul Caprei, trecură pe lîngă casa lui Pruncul şi aruncau priviri cercetătoare la băiat.
—	Aici, zise băiatul, îmbujorat la faţă de isprava ce făcuse.
întrară la Mărginean, apoi, cu două case mai la deal, la Pascu, şi peste drum, la Lupu.
—	De-aici încolo să nu ne uitaţi, Lăiţă, îi ziceau pe rînd fruntaşii cei noi. Avem şi noi o plăcere s-ascultăm o cîntare în casa noastră în sfînta zi a învierii.
Ei cinstiră apoi frumos pe băieţaşul care le făcuse aşa de bună ispravă.
Lăiţă era vesel.
•— De merge tot aşa, începu el, la anul trăbă să venim cu patru mai mulţi. Fruntaşii se tot înmulţesc în Văleni.
întrară pe-o clipă în birt, unde îi aştepta prînzul, dar nu mai aveau poftă de mîncare : fuseseră ospătaţi prin toate casele unde cîntaseră. Ieşiră, şi, strecurîndu-se cu greu prin mulţime, ajunseră lîngă tovarăşi. Mari strigăte de «vivat !» şi «ura !» îi întîmpinară.
Lăiţă îşi luă arcuşul, îl ţinu o clipă în aer, apoi începu îndată hora. O frămîntare deosebită se porni prin mulţime ; de pe la mese se sculau bărbaţi şi femei, mulţi cercau să pătrundă nainte prin inelul acela enorm, mişcător, de costume.
Arhanghelii
101
Se auzeau bătăi de palme, strigăte cuib se chemau părechile, înşiruirea dansatorilor era tot mai lungă, cercul se încheia în grabă în ritmul înviorător al horei. Apoi dansul începu domol, undulător la dreapta, la stînga, părechi se desprindeau, treceau la mijloc, învîrtindu-se alene ; femei, fete, placîndu-se, treceau pe sub mînă, zîmbind abia sau cu larg surîs pe feţe.
Erau ctasurile două după prînz, şi de acum începea adevărata petrecanie.
VII
Notarul Iosif Rodean avea oaspeţi. îi picaseră azi-di-mineaţă pe la nouă. Doi erau logodnicii celor două surori mai mari ale Elenuţei, advocaţii Albescu şi Tîr-năveanu, pe care Elenuţa nu-i cunoscuse încă. Eugenia şi Octavia se logodiseră la începutul lui martie, abia la cîteva săptămîni după ce se descoperise aurul cel mult de la «Arhanghelii». Candidaţii se anunţau în cete, dar notarul Iosif Rodean pusese demult ochii pe aceşti doi tineri, la care era într-adevăr de mirat că descoperise calităţi mari. Elenuţei, de la întîia vedere, îi fură nesimpatici. Erau doi tineri de duzină, fără nici o expresie deosebită în faţă, în privire, pentru care nu schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s bruneţi : doi tineri îmbră-caţi după moda din urmă, a căror cărare era aleasă cu îngrijire. Aveau amîndoi acelaşi zîrnbet prevenitor pe buzele care păreau unse.
Advocatul Albescu era nalt, slăbuţ, cu ochii de-un al-bastru-şters, cu cele dintîi semne de chelie. Vorbea domol, elegant, apăsa cu multă grijă anumite părţi ale frazei. în răstimpuri îşi mîngîia mustaţa blondă, bine îngrijită.
Celalalt, Tîrnăveanu, îi ajungea lui Albescu numai pînă la umăr, era asemenea blond, mai plin, mai gras,
302
Arhanghelii
foarte vioi şi în mişcări şi în vorbire, îmbrăcat cu aceeaşi eleganţă.
Cînd îi zări mai întîi Elenuţa, din Albescu nu văzu decît faţa lui lungăreaţă, cu linii de împietrire, şi aceasta i-1 făcu deodată nesimpatic ; Tîrnăveanu o respinse pe fată cu nasul lui răsfrînt puţin, care într-adevăr îi dădea o expresie ciudată întregii feţe : părea că fiinţa lui întreagă se concentrează oarecum în jurul acestui nas răsfrînt. Şi cînd privea, şi cînd vorbea, şi cînd mînca chiar, părea că nasul acesta e la el persoana principală.
Nici nu-i trecu Elenuţei prin gînd să cerceteze ce impresie făceau aceştia doi surorilor sale. Dacă ar fi băgat de sama, ar fi putut vedea că Eugenia şi Octavia se simţeau fericite. Cît ce-i văzu, gîndul cel dintîi ce-i veni fu acesta : «Iată cum poate un părinte să-şi nenorocească copiii». Dar n-avu vreme să gîndească mai departe, căci, lîngă cei doi, zări pe-un al treilea necunoscut, care, cînd îi fu prezentat, se înclină înaintea ei cu deosebită graţie.
«E preafericit domnul Voicu !», atîta îi rămase în minte Eltnuţei din prezentarea lui şi din cuvintele ce-i mai spusese cu multă eleganţă. Era aproape să izbucnească în rîs de toată înfăţişarea acestui tînăr, care nu era deloc urît, dar care, ştiind aceasta, zîmbea parcă şi prin urechi; privirile, faţa întreagă îi rîdeau de bucurie, de căldură lăuntrică, pe care nicidecum nu o putea ascunde. Dar în clipa următoare îşi zise cu hotărîre : «Pe soarele ăsta l-a comandat tata pentru mine», şi numaidecît îi trecu toată pofta de rîs.
Mai veniră apoi doi advocaţi şi un doctor, cu nevestele lor — cunoscuţi vechi ai notarului, care aproape la fiecare Paşti, a doua zi, veneau în Văleni să vadă «petrecerea sătească», şi care nutreau zadarnic, an de an, nădejdea că notarul îi va face părtaşi la «Arhanghelii».
Unul dintre ei, Gheorghe Poplăcean, era advocat de lege veche, fără doctorat, un bătrîn pufăios şi la faţă şi la mîni, cu barba albă rătezată, scurtă, cu mustaţa tunsă ; el, de cîte ori i se părea că spune cineva o glumă,,
Arhanghelii
103
deschidea o gură larga şi făcea mereu :	«He-he-he	!
He-he-he-he !»
Celalalt, doctorul Petru Stoica, să fi avut la vreo patruzeci de ani, fusese în tinereţe o fire cam romantică, făcuse^ versuri, şi slăbiciunea lui spre poezie îl împinsese să se însoare c-o fată săracă. Cum însă nu-i prea plăcea să lucreze în birou, ci mai mult toca vremea în birturi şi cafenea, blăstămase, pîn-acum, de nenumărate ori clipa de avînt în care se însurase, sau, mai bine, în care promisese căsătoria. îi mergeau prost afacerile, era încurcat şi pe la bănci, şi începuse, de cîţiva ani, să-l urmărească o idee fixă : Pe el numai băile de aur îl vor mîntui. Deci nu slăbea, cu toate ocaziunile, să se pună bine pe lîngă directorul «Arhanghelilor». Dar Iosif Rodean rămînea mut ca stînca la toate aluziile advocatului.
Dintre aceşti trei oaspeţi, doctorul Prinţu era poate mai amator de frumuseţile naturii şi de priveliştea petrecerii de Paşti din Văleni. Avea o păreche de ochelari foarte mari şi grei, care mereu îi alunecau de pe nas. Se vorbea că-i un doctor bun, care se pricepe de minune la toate bolile, un om care-şi iubeşte cariera. Era adevărat că avea clientelă numeroasă, dar bani nu făcea ; pe care îi aduna, treceau, ca făina prin sită, în mînile nevestei sale. Aceasta era cu vreo cincisprezece ani mai tînără decît el, dar încă de zece ani avea mai multe kilograme decît bărbatul său. Era o femeie durdulie, roşie, umflată parcă din cimpoi ; hainele părea că în toată clipa stau să crape pe ea.
Cincisprezece suflete, ascunse toate într-o formă trupească după cum le-a fost rînduit, se bucurau a doua zi de Paşti în casa frumoasă, în camerele încăpătoare ale notarului Rodean. Adică ar fi trebuit să se bucure, dar de o parte Elenuţa, de altă parte doamna Marina, notărăşiţa, şi slujnicele nu erau mulţumite.
Notarăşiţa trebuia să se împartă în zece, Eugenia şi Octavia uitaseră, lîngă logodnicii lor, că oaspeţii mai trebuie şi serviţi. Doamna Marina avea noroc cu Ele-
104
Arhanghelii
nuţa, care abia apuca să iasă din casă, să fugă în bucătărie, în pivniţă.
Notarul Rodean îi zise o dată, şoptindu-i aşa cum putea el şopti, încît se auzea la doi paşi :
—	Bagă de samă, o să te afle tinării nesuferită.
Spuse «tinării», dar Elenuţa înţelese foarte bine că
era vorba de «tinărul», de «soarele Voicu», cum şi-l poreclise îndată de la prezentare. Înţelese şi căuta cît mai des prilej să lipsească din casă. Mai simpatic dintre toţi prietenii tatălui său îi era doctorul Prinţu, şi asta numai pentru ochelarii care îi lunecau mereu de pe nas şi pentru faptul că nu venea o .dată la ei să nu-i zică : «Pagubă că fratele dumitale nu a îmbrăţişat cariera medicală».
li spuse şi astăzi, şi, cum Ghiţă era aproape, fata-1 trase de mînecă.
—	Auzi, Ghiţă, ce zice domnul doctor.
—	Ce zice ?
—	Pagubă că nu ţi-ai ales cariera medicală, dragă domnule Rodean, îi spuse doctorul, aplecîndu-se spre el, căci era nalt cît o prăjină.
—	Şi pentru ce să fie pagubă, domnule Prinţu ? întrebă tînărul.
—	S-alegea un doctor bun din dumneata.
—	Dar tot aşa poate să iasă din mine un inginer bun, după cum sper, zise universitarul.
—	Asta se-nţălege, numaicît pentru omenire e mai salutară praxa doctoricească decît măsurăturile inginerilor.
Tînărul Rodean ştia că doctorul Prinţu, deşi mai pe departe, dădea tîrcoale tatălui său să-l primtască acţionar la «Arhanghelii».
—	Dar dacă prin măsuraturile mele voi descoperi aur nebănuit încă de băieşii din Văleni ? îl întrebă el
A A 1
rizind.
—	Ho-ho ! făcu doctorul. Dumneata te faci inginer de poduri şi şosele, nu de băi de aur.
Advocatul Poplăcean, cum trecea pe lîngă ei, auzi numai cuvintele din urmă ale lui Prinţu, dar asta nu-1
Arhanghelii
105
împiedecă să-şi deschidă gura largă şi să-şi nechezte obişnuitul : «He-he-he ! He-he-he-he !»
Pe Elenuţa o bufni rîsul şi alergă în bucătărie.
Bărbaţii gustau mereu din diferitele lichioruri, îmbucau din şuncă, din ouăle de Paşti, fumau. Cei doi logodnici se hotărau cu mare greutate să părăsească pe fetele notarului, să soarbă şi ei cîte un păhărel. Aşteptau ca atestta să-i îmbie, să-i împingă de spate.
Tînărul Voicu părea mereu fericit, deşi Elenuţa nu-î învrednicise de zece cuvinte. Era din ceata fericită a oamenilor care, deşi par aşa de fini, aşa de transparenţi, totuşi sînt obduşi c-o epidermă foarte groasă, şi răbdarea lor pare a nu avea nici o margine. El era numai candidat de advocat, dar în preajma examenului prin care să obţie libera practică advocăţească. Chiar faptul actsta era pentru el — în ochii lui — prerogativă : se simţea cel mai tînăr dintre toţi, şi numai pentru asta avea motive de-o fericire îndelungată. Sorbea şi el din păhărele, făcînd impresia unei pasări exotice care-şi umezeşte pe-o clipă pliscul, lua o bucăţică, dar numai o bucăţică de şuncă, zîrnbea tuturor şi era gata să continue, din orice loc, o conversaţie purtată de alţii.
Pe la unsprezece se puse cepul unui butoi de bere, şt doamnele avură întîietate. Dar ele se mulţumiră cu cîte un pahar, afară de doctoriţa Prinţu.
—	Eu sînt amatoare de bere, în zadar rîdeţi. Treî halbe mi-e măsura.
—	Da, bea trei halbe într-un interval foarte scurt* întări bărbatul său.
—	E uşor dumneaei, zise advocatul Stoica, cu dumneata aproape nu se poate teme să i se întîmple ceva.
—	Aş ! făcu scandalizată doctoriţa. De trei pahare ?
—	într-adevăr, trei halbe e o cantitate neînsemnată, întări iarăşi bărbatul. Berea, adaose el, ştiţi cu toţii, are foarte puţin alcool.
Aici se auzi iarăşi nechezatul advocatului Poplăcearr, şi, nu se ştia de ce, toţi cei de faţă începură să rîdă cu hohote. Chiar şi notarul Rodean nu se putu stăpîni. Atunci Elenuţa, care încă era de faţă, băgă de samă ca
106
Arhanghelii
domnul Voicu nu poate rîde. Da, tînărul acesta plin de fericire şi de zîmbet, nu putea rîde ca lumea. Pe lîngă toate sforţările lui, nu putea decît să scoată din partea cea mai de sus a gîtlejului un fel de «meke-ke», ca o capră. Acum nu numai că nu-i era simpatic Elenuţei, dar îi era scîrbă de el.
Voi să deschidă uşa să iasă iar, dar notarul îi zise :
—	Unde te duci ? Rămîi odată şi tu cu noi !
Ea mai rămase pînă ce tatăl său privi într-altă parte, apoi se strecură pe uşă. Notarul voi să fie prevenitor faţă de candidatul Voicu, pe care logodnicii cei doi îl aduseseră la expresa dorinţă a lui Rodean.
—	Fetiţa mea trăbă să mai ajute mamei sale. Pofteşte cu noi în camera asta, îi zise lui Voicu directorul de la «Arhanghelii».
—	O, te rog, e foarte bine aici, t foarte bine. Mă rog, tinării nu-s pretenţioşi ! Tinărilor nu le stă bine să fie pretenţioşi, zise el repede, c-o voce zaharisită, zîm-bind mereu.
Notarul îl privi o clipă încruntînd din sprinceană ; nu-1 înţelesese, dar nu era omul care să-l întrebe a doua oară. îl lăsă şi întră în camera vecină, unde, pe o masă lungă, se aduceau necurmat paharele cu bfcre spumoasă. Puţină vreme zăboviră aici şi cei doi logodnici, apoi se strecurară pe nesimţite afară, se întîlniră în verandă cu Eugenia şi Octavia şi le invitară să facă puţină plimbare prin grădină.
De cînd sosiseră oaspeţii, între bărbaţi, între femei, conversaţia se învîrtea în jurul aceluiaşi subiect : în jurul «Arhanghelilor», al vînei de aur celei nouă, descoperită dt curînd. Ca şi cînd mina aceasta ar fi fost un uriaş glob de lumină, din jurul căruia fluturii nopţii nicicum nu se pot depărta, căci flacăra îi atrage cu vrajă de farmec.
Iosif Rodean vorbea cu însufleţire, cu ochii aprinşi de mina asta. Le povesti pînă-n amănuntele cele mai neînsemnate metoda sa de exploatare ; spunea că au să descopere, cu siguranţă, peste trei-patru săptămîni, o vînă nouă, care merge paralel cu cea aflată şi la cart va
Arhanghelii
107
ajunge prin gangul nou ce-1 taie acum în stîncă. Înaintează destul de greu, căci piatra e ca şi cremenea de vîrtoasă, drumul spre aur e încuiat straşnic. Dar pîn-a-cum gangul are trei sute de metri, încă zece, cel mult cincisprezece, şi vor ajunge. Spunea că trebuie bani, mulţi bani, că lucrează cu şaptezeci de băieşi, şi că la săptămînă plăteşte, de multe ori, peste o mie de zloţi.
Oaspeţii îl ascultau cu evlavie, ca şi cînd ar fi auzit o destăinuire sfîntă. Privirile lor ardeau. îndată ce ră-mîneau pe-o clipă singuri, începeau să şoptească. Ei erau siguri că notarul nu le descoperise tot adevărul ; advocaţii Poplăcean şi Stoica afirmau că vîna cea nouă e şi descoperită, numai notarul nu vrea să le spună, ci, dimpotrivă, ca să-i sperie, el vorbea de cheltuieli enorme.
într-un rînd, doctorul Petru Stoica zise :
—	Ce mai calea-valea ! Eu pentru o acţie de la «Arhanghelii» îmi dau, în orice clipă, diploma de advocat.
—	N-ai avea gust rău, zîmbi doctorul Prinţu, numai mi se pare că nu vei ajunge niciodată să-ţi vinzi diploma.
Bătrînul Poplăcean necheză, apoi zise :
—	Pe legea mea, să ştiu băi şi să mă primească notarul, aş munci în rînd cu cei şaptezeci. Eu pot jura că într-un an toţi lucrătorii aceia vor fi mai bogaţi ca oricare din noi.
—	Asta poate să fie foarte adevărat, zise în silă doctorul.
Ei tăcură, trimiţînd în gol priviri melancolice. Candidatul Voicu deschise încet uşa, privi înlăuntru şi-şi retrase repede capul.
—	Pe cinstea mea de n-aş vrea să fiu june ! zise Stoica.
—	Asta o credem foarte bucuros, răspunseră ceilalţi în cor.
—	M-aş însura cu una dintre domnişoarele Rodean.
_ — Cît despre asta, pretine, mi se pare că în zadar
ai fi burlac, zise doctorul. Notarul îşi alege ginerii pe sprinceană. După un pierde-vară ca tine niciodată nu ş-ar marita o fată. Lui îi trăbă oameni strioşi, oameni
108
Arhanghelii
«de muncă, cum sînt Albescu şi Tîrnăveanu. Tu nu te pricepi să înnozi paraua cu zece noduri.
—	Of, făcu Stoica, dar să trăieşti ca ăştia doi, ca ursu-n vizunie, încă nu-i o plăcere ! Cîte-un strop de băutură înseninează viaţa omului.
-— Bravo ! strigă bătrînul, ciocnind cu ceilalţi. Eu de-un păhărel nu m-aş putea despărţi uşor, adaose apoi, ştergîndu-şi mustaţa. Dar pentru o acţie de la «Arhanghelii» aş lăsa să mă jure popa pe sfînta «Evanghelie» :să nu mai gust băutura cît voi trăi !
—	Ce să faci, nu e dat la tot omul să fie avut... oftă •doctorul, potrivindu-şi ochelarii.
Se auziră paşii grei ai-notarului, în curînd întrară şi logodnicii, numai Ehinuţa întîrzia pe-afară. Candidatul Voicu zîmbea graţios celor două surori, nu părea deloc indispus pentru lipsa Elenuţei, dar notarul, cînd îl văzu iar singur, se mînie, îşi chemă fata şi, între patru ochi, îi zise :
—	Nu-mi place cum te porţi ! Ce vor zice oaspeţii despre tine ?
—	Gîndească ce le-a plăcea ! Puţin îmi pasă ! răspunse fata.
—	îţi spun eu că trăbă să-ţi pese !
El o luă de mînă şi o duse în casă. Complimentarea, apropierea lui Voicu, îi făcură impresia unui cocoş care * apropie căzînd pe o latură, cu aripa întinsă. Spre fericirea Elenuţei, chiar în clipa aceea veni Lăiţă.
VIII
In camera în care se încuiase, Elenuţa se simţi nenorocită gîndindu-se la ceata aceasta de oaspeţi, dintre care abia doctorul Prinţu îi era cît de cît simpatic. Totuşi, îi păru bine că se putuse ascunde aici, unde avea să rămînă pînă la ceasul prînzului. Ah, cît i-ar fi plăcut să nu mai iasă de aici ziua întreagă ! îşi spuse că-i
Arhanghelii
109
o adevărată nebunie să-ţi strici în chipul actsta sărbătorile : cine i-a adus pe toţi oamenii aceştia în casa lor? Mai înţelegea prezenţa celor doi logodnici, deşi îi erau tot aşa de străini ca şi ceilalţi, dar Poplăcean şi Stoica, şi nevestele lor, şi doctoriţa cea căptuşită cu perini parcă, ce căutau la ei, să le tulbure sărbătorile înviem? Cum stătea cufundată într-un fotei, se gîndea cu cît vor fi mai fericite fertile popii, clericul Murăşanu, care pot să se bucure de mîngîierea sărbătorilor în liniştea familiei. Şi-atunci deodată îi veni în minte mina de aur «Arhanghelii». Pricepu îndată că oaspeţii aceştia n-au venit la ei din prietenie curată, ci atraşi de acel puternic magnet care era baia «Arhanghelii». Urî din tot sufletul ocna asta, o urî mai ales pentru că le adusese în casă şi pe candidatul Voicu. Q: presimţise de cînd l-a văzut mai întîi, ştia acum cu siguranţă : pentru ea venise tînărul acesta nesuferit în casa lor. Şi ea nu l-a putut ademeni aici, căci n-o văzuse niciodată, n-o cunoştea ; «Arhanghelii» îl tîrîseră aici şi pe Voicu.
Dacă a fi avut înseamnă a te lăsa plictisit de toţi lacomii, a le suferi glumele şi privirile linguşitoare, atunci nu-i nici o fericire să ai o zestre mare. Elenuţa îşi aduse aminte că în societate, la petreceri, la şcoală chiar, era privită de toţi cu un zîmbet de mulţumire parcă, i se spuneau vorbe măgulitoare mai mult ca altor fete. Atunci nu pricepuse nimic, dar acum simţea că toată bunăvoinţa ce i-o arătau oamenii izvora din «Arhanghelii». Şi cu cît se gîndea mai mult la viaţa sa, simţea cum «Arhanghelii» o apasă tot mai greu. Avu o senzaţie de scîrbă, de groază ; îi păru pe o clipă că-i legată de mina asta, că în jurul ei miroase a fosfor şi a stîncă pătrunsă de umezeală.
Domnişoara Elenuţa Rodean, chiar în familia lor, nu simpatiza decît cu Ghiţă. Pe mamă-sa o iubise în anii copilăriei, pe cînd Marina se purta încă îmbrăcată româneşte, în portul femeilor din Văleni. Dar de vreo şapte ani, de cînd mamă-sa purta toalete ca orice cucoană de la oraş, încet-încet se înstrăinase de dînsa.
110
ArhangMii
Cînd o văzu mai întîi în noul port, se sperie şi aler-gînd afară, începu să plîngă. Surorile mai mari însă erau încîntate. Băteau în palmt* şi o sărutau. Chiar notarul o privi cu multă satisfacţie. De atunci Elenuţa începuse să-şi închidă inima şi naintea mamei sale, şi a surorilor. Numai cu Ghiţă se mîngîia.
Nu putea suferi larma continuă, daraverile multe, învălmăşeala aceea necurmată care era la ei acasă. De-o vreme încoace surorile ei începuseră să facă un lux îngrozitor, să meargă în fiecare zi cu trăsura la plimbare în oraş, ba începuseră şi sportul vînatului şi al călări-tului. Costume peste costume se grămădeau în dulapurile din camerele lor. Eugenia şi Octavia umblau, rîdeau zgomotos, părea că lumea întreagă e a lor. Elenuţa era de la fire liniştită şi visătoare, părea chiar aplicată spre melancolie. O irita fericirea zgomotoasă a surorilor şi se simţea fericită cînd trebuia să se înapoieze la şcoala.
Din an în an se simţea tot mai străină acasă. De cîte ori se înapoia, afla un număr tot mai mare de slugi, de slujnice, feţele necunoscute sporeau mereu în jurul său, odihna şi liniştea se depărtau tot mai tare de casa lor.
îşi zicea de multe ori : «I-ar putea fi şi tatii destul». Dar notarul era mereu după trebi, mereu agitat, vocea lui aspră, puternică, răsuna prin curtea largă de pe la ceasurile trei din noapte de îndată ce se desprimăvăra.
Cu Ghiţă simpatiza pentru că tînărul vorbea totdeauna cu ironie, cu dispreţ chiar de «Arhanghelii», de notarul chiar.
Ctea ce aproape nu mai putea suferi era că în casa lor nu auzea vorbindu-se decît de aur, de «Arhanghelii», de _ kilogramele puse deoparte, de băieşii care mai trebuie angajaţi. Eugenia şi Octavia se amestecau în discuţiile ce priveau băitul cu uşurinţa aceea uimitoare cu care vorbeau şi de toaletele lor. De multe ori Ghiţă zicea revoltat : «Să vedeţi numai, o să ne schimbăm cu toţii în statui de aur !».
Cum stătea cufundată în fotei, domnişoara Rodean auzea veselia necurmată care pătrundea din camerele ve-
Arhanghelii
111
cine şi ştia că izvorul acestei veselii e aceeaşi ocnă afurisită, care parcă nu mai era în muntele Corăbiuţa, ci se ascunsese la ei în casă. «Ce veselie stupidă», îşi zise ea gtndindu-se la deosebirea enormă ce era între larma asta şi fericirea ciudată pe care o întrezărise ieri, în ziua întîi de Paşti !
Vasile Murăşanu îi trimisese încă sîmbăta sara volumul de nuvele pe care-1 cumpărase în oraş. Dar sluga lor i-1 dădu doamnei Marina, iar notărăşiţa uită să i-1 arate fetei pînă-n ziua de Paşti, după ce veniră de la biserică. Fata luă repede volumul şi fugi în camera ei şi a surorilor, unde Eugenia şi Octavia se priveau încă în oglindă, admirîndu-şi toaletele. Fără să se uite la ele, se aşeză pe divan şi începu să citească. Surorile, cîn-tînd încet, fericite, ieşiră îndată.
Elenuţa citi aproape într-un răsuflet bucata întîi, apoi, obosită, începu să frunzărească prin carte. Vedea bine că nu-i era gîndul liniştit şi nu prea ştia ce citise. Cîntările de la înviere răsunau parcă mereu aproapt de dînsa. Desluşea, prin fumul de tămîie, pe preotul Murăşanu, pe clericul Vasile. Cîntase frumos şi acum, deşi nu cu farmecul din noaptea înmormîntării. Deodată, cum frunzărea mereu foile, pe faţa albă, care venea îndată după scoarţă, zări un şir scurt, scris cu literă măruntă. O adiere plăcută, ca o mîngîiere, simţi că-i atinge obrajii albi, şi în suflet simţi cum îi creşte un simţimînt nou de bucurie, de curiozitate. Ea ridică volumul şî citi c-un fel de teamă : «Adevărata fericire e în noi înşine».
Nu era nici iscălitură, nici locul, nici ziua şi anul lîngă acest singur şir, închegat din slove foarte mărunte şi fine. «Adevărata fericire e în noi noi înşine», repetă Elenuţa. Era aceasta o dedicaţie neiscălită ? Era scris şirul acesta de Vasile Murăşanu ? Era o aluzie la poziţia ei de fată avută ? Era o înfruntare din partea clericului, ori o sentinţă ca oricare alta, pe care Vasile, în vreo clipă de meditare, a aruncat-o, fără nici o ţintă, pe faţa aceea albă ? Elenuţa nu-şi putea da sama cum
112
Arhanghelii
ajunsese şirul acela acolo, întoarse cîteva foi să citească mai departe, dar îi fu peste putinţă.
Şirul acela o interesa acum mai mult decît întreg volumul. Ea-1 citi din nou, şi acum băgă de samă regularitatea cu care fuseseră aşternute slovele acelea mărunte. Văzu că scrisul era proaspăt şi-şi zise, deodată, c-un fel de revoltă : «E prea mare cutezanţă din partea Iui !».
«Dar e oare cutezanţă ceea ce a făcut ?» întrebă numaidecît un glas dintr-însa.
Ea se gîndi, îşi aduse aminte de toate cuvintele ce Ie schimbase cu Vasile, de toată înfăţişarea şi purtarea lui, şi nu putu să afle nimic cutezător într-însul. Dimpotrivă, cum observase şi Ghiţă, era prea sfiicios, prea retras, stîngaci în toate mişcările, în toate gesturile lui cînd era cu dînsa. Dar dacă şirul acesta nu vrea să fie o aluzie la situaţia ei de fată avută, ce vrea să zică ? Şi iar se gîndi că poate e o convingere intimă a lui Vasile, pe cait o însemnase aici fără de nici un gînd ascuns. Ea îşi spuse, mai departe, că în seminarii sînt prea obişnuiţi tinerii cu filosofări de acestea, cu sentinţe ; trăiesc din «Scriptură» şi din predici, şi nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemînă cîte-o maxima. Dar ce se cuprindea în şirul acesta era un adevăr care priveşte numai viaţa preoţească ?
Cît ce-şi puse întrebarea. Elenuţa simţi din nou că şirul e scris ptntru dînsa. Da, acum nu se mai putea îndoi. într-o clipă se gîndi că ea are tot ce poate să facă fericirea unei fete. şi totuşi nu e fericită ; simţi într-o clipă că adevărul acesta a stat de multă vreme ascuns chiar în sufletul său. Şi deodată simţi o mare prietenie pentru clericul acela sfiicios, ruşinos ca o fată mare, la care privise pînă acum cu o plăcere copilărească. Iată, el îi ghicise gîndul ! Ceea ce vorbişi de multe ori cu Ghiţă, îngroziţi de cultul aurului, care lua proporţii tot mai înfricoşătoare în casa lor, iată că e spus aşa de limpede în şase cuvinte de clericul Vasile Murăşanu ! Nici nu-şi putuse da sama bine pînă acum pentru ce se simţea nefericită ; pentru că, în sfîrşit, tot
Arhanghelii
113
cultul viţelului de aur din familia lor putea s-o ţină departe de ai săi, nu însă s-o facă pe ea nefericită. însă acum înţelegea tot mai bine pentru ce se simţea nenorocită : sufletul ei era pustiu.
Simţi cu atîta intensitate golul din suflet, încît o cuprinse o nesfîrşită milă pentru sine însăşi. Avea şaisprezece ani, şi încă nu avusese nici o mare bucurie în viaţă, nu cunoştea nimic — afară de convorbirile pătimaşe despre aur — din taina ce o învăluia din toate părţile. Zilele de internat erau aproape singurele puncte de lumină în viaţa ei.
Vai, cît era de adevărat şirul ce-1 tipărise pe foaia aceea albă Vasile Murăşanu ! Adevărata fericire e în noi înşine ! Da, ea înti^zărea cît ar putea să fie de fericită, căci sufletul ei era dornic de tot ce e frumos şi curat, simţiminte nenumărate pot încăpea într-însul ! Şi au să încapă de aici încolo ! Va căuta să înlăture piedecile ce i se pun mereu în drumul care duce spre o ieşire luminoasă. Dacă părinţii ei, surorile sînt îndtstu-lite cu viaţa asta de necurmate agitări, în care «Arhanghelii» aruncă pe fiecare zi flăcări noi, îi priveşte pe dînşii ! Ea, mînă în mînă cu Ghiţă, pe care acum îl iubea şi mai tare, fiindcă îl înţelegea mai bine, va porni pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume drumul acesta nu-şi putea da sama, dar gîndindu-se la fericirea nouă ce o aştepta, îşi petrecu într-o visare dulce ziua întîi de Paşti. îi părea că viaţa îi deschide nenumărate drumuri, care duceau printre covoare de flori ; îi părea că un suflet nou pluteşte în aer, pe care ea îl sorbea cu lăcomie. Citi cu uimire volumul de nuvele, simţind, în tot cursul zilei întîi de Paşti, o adîncă recunoştinţă faţă de clericul Murăşanu, care parcă zăbovea pe undeva aproape de dînsa, numaicît nu-1 putea vedea.
în sara zilei întîi adormise fericită ; azi-dimineaţă se trezi cu hotărîrea să-şi facă viaţa tot mai frumoasă. Din visarea aceasta fericită, senină, o tulburară, o deşteptară aproape brutal oaspeţii care sosiseră azi-dimineaţă.
:8
114
Arhanghelii
La început făcuse sforţări uriaşe să fie pe voia tatălui său, dar simţi îndată că-i e cu neputinţă. Ceea ce vedea azi în casa lor era departe, ca cerul de pămînt, de ceea ce visase. Şi oamenii, şi vorbele, şi toaletele, şi mîncările chiar îi erau nesuferite. Sufletul ei se dorea în mari înălţări de la pămînt, de la viaţa aceasta închegată din lăcomie, din mîndrie şi prostie, şi tot ce vedea era potrivit numai ca să-i frîngă aripile albe pe care sufletul său le deschise, deşi nu ştia anume unde va zibura.
Şi apoi, prezenţa acelui Voicu, acelui «soare» o umplea de-o scîrbă deosebită. De bună samă, tatăl său îl credea frumos, deştept, îi şopti chiar că-i dintr-o familie fruntaşă şi avută, dar Elenuţa, prin instinctul aceia care pe unele fete nu le minte niciodată, prin un fel de vedere interioară, descoperi îndată că tînărul acesta şi-a pus toate strălucirile pe faţă, în priviri, în păr, astfel că în suflet nu i-a mai rămas nimic. O uimea mereu contrastul izbitor care era între cuvintele lui şterse şi faţa strălucitoare, şi îşi zicea, judecîndu-1 cu cruzime : «Ăsta e un păun». Dar cînd băga de samă că Voicu nu putea rîde ca oamenii, dezgustul ei faţă de candidat nu mai avu margini.
«Aşadar, acesta e prinţul de care-mi vorbise tata !<> îşi zise c-un adînc dispreţ faţă de toată lumea parcă.
Cum stătea, cu camera încuiată, se gîndi cu groază că la masă va trebui să şadă lîngă Voicu.
Nici nu-şi putu da sama cît va fi rămas singură, cînd; prin camerele vecine auzi vocea mamei sale :
—	Dar unde să fie, frate ?! Aşteptăm cu prînzul de-un sfert de ceas după ea !
Sufletul Elenuţei fu inundat deodată de o bucurie adîncă, de o căldură deosebită. «Ah, de nu m-ar afla ! Cît ar fi de bine să nu mă găsească !», îşi zise ea.
însă bucuria ei fu zadarnică. în clipa următoare se auzi vocea lui Ghiţă, care se apropia de camera încuiată.
Arhanghelii
115
—	Poate va fi aici, zise el, se va fi cufundat în cetit, ca şi ieri. — Apoi, dup-un scurt ciocănit, întrebă : Aici eşti, Elenuţo ?
Fata ieşi, palidă. înaintea ei stăteau Ghiţă şi mamă-sa. Abia ieşise, cînd sosi şi notarul.
—	Unde, comedie, umbli pe vremea asta ? o întrebă el foarte iritat.
—	M-a durut capul, zise fata, şi la prînz nu viu decît subt o condiţie.
—	Sub condiţie ? întrebă uimit notarul.
—	Da, să nu mă puneţi lîngă domnul Voicu. Nu-I pot suferi !
Notarul dădu drumul unui rîs puternic, cu hohote.
—	Bine, zise el liniştindu-se, lîngă cine dortşti să fii ?
—	Lîngă doctorul Prinţu, dacă se poate, răspunse Elenuţa, care rămînea mereu palidă şi părea într-adevar suferindă.
—	Asta nu se poate, iubito, ar fi prea mare ofensă pentru tinări, zise Ghiţă.
■— Mai sînt şi alţi tinări ? întrebă fata repede, cu obrajii aprinşi într-o clipă. Nu-şi putea da sama de ce, dar la numele de «tinări» se gîndi numaidecît la clericul Murăşanu.
—	Pruncul şi Ungurean, zise Ghiţă zîmbind.
—	Atunci, ori lîngă Pruncul, ori lîngă Unguitan, zise Elenuţa c-un fel de deprimare în voce.
—	Ei bravo ! strigă notarul. Tot cei de la «Arhanghelii» sînt mai preferiţi.
Ei trecură prin trei camere pînă ce ajunseră în sala largă unde se servi prînzul. Mîncară pe-ndelete, udînd mereu bucatele cu vinuri vechi din pivniţa lui Iosif Rodean. Erau băuturi tari, care biciuiau în grabă sî.ngele; Advocatul Poplăcean nici nu mai putea vorbi ; limba i se încurca mtreu, chiar cînd slobozea obişnuitul nechezat îşi deschidea foarte larg gura, în valurile de rîs ale tuturor. Advocatul Stoica se cufundase într-o discuţie filosofică cu universitarul Ungurean, care-1 ţinea mereu în respect prin obişnuita lui exclamare : «Colosal !» Petru Stoica de multe ori nu ştia ce să creadă : că-1
'8
116
Arhanghelii
aprobă acest tînăr care vărsa mereu paharul pe gîtu-i larg, ori că-1 batjocoreşte, şi într-o clipă de furie îi zise:
—	Pricepi dumneata ? Mie să nu-mi mai strigi «colosal» ! Am discutat eu şi cu alţi oameni !
—	Colosal ! oftă din nou Ungurean, şi toţi izbucniră în hohote înfricoşătoare, numai candidatul Voicu îşi trimitea din gît, ca o batjocoră, al lui «me-ke-ke».
Doctorul Prinţu se încurcase în enumerarea avantajelor şi a dezastrelor care se pot datora alcoolului.
Furculiţele, cuţitaşele, farfuriile — lărmuiau necurmat. Doctoriţa Prinţu înghiţi singură o jumătate de tort. Bărbaţii nu cruţau vinul.
—	Mai izvorăşte destul din «Arhanghelii», zicea, la fiecare cană nouă ce se aducea, advocatul Stoica.
La vreo jumătate de ceas după ce terminară, notarul zise :
—	De-acum să mergem la petrecerea din luncă.
IX
Clericul Vasile Murăşanu scrisese şirul acela cu intenţia anumită ca s-o facă pe Elenuţa să sufere şi s-o pună pe gînduri. La început, cînd luă condeiul în mînă, îl urmărea încă sentimentul care-1 copleşise de îndată ce se depărtase de cei doi fraţi : intenţionase să scrie sentinţa aceea ca s-o jignească pe Elenuţa, pentru că şi el se depărtase rănit adînc de cei doi. Adevărul că rănirea lui venea numai din gîndurile ce-şi făcuse că cei doi fac pe protectorii lui, socotind aceasta o realitate ; el se depărtă de ei cu răceală, ca de doi străini ce-i vo-iesc răul. Dar cînd apropie condeiul de hîrtie, hotărîrea de-a o jigni pe Elenuţa se topi îndată, şi el mai simţea numai dorinţa s-o facă să sufere, cît de cît. Nu avea nici un drept, nici un razim pe care, sprijinindu-se, să fi putut cere de la domnişoara Rodean vreun fel de apărare, de consideraţie pentru el. Totuşi, nici el nu ştia
Arhanghelii
117
cum — poate răzimat pe visările-i îndelungate, — aştepta ca Elenuţa mai ales, din întreaga familie Rodean, să-i ţie parte. Şi dacă judecata lui ar fi fost destul de limpede, ar fi putut înţelege ca, într-adevăr, Ejenuţa e binevoitoare faţă de el. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte cum i-a aprins luminiţa la înconjuratul bisericii, şi n-ar mai fi tifcbuit să rămînă la îndoială.
Dar sărmanul cleric nu mai vedea limpede. Chiar în noaptea aceea, întîlnirea neaşteptată cu domnişoara Rodean îl tulburase aşa de adînc, încît gîndurile lui nu mai erau decît o învăluire cumplită. întîlnindu-se cu cei doi fraţi pe drum, simţi iarăşi că adînca tulburare ce-i stă-pînea sufletul, din noaptea prohodului, îl cufundă în discursul acela nesfîrşit, care-i părea tot mai ridicol. Numai cîteva clipe reuşi să se smulgă din vîrtejul ameţitor ce-i vuia în cap : cînd îi spust domnişoarei Rc-dean că-i va trimite cartea. Atunci îi păru că între el şi ea n-a fost şi nu va fi nimic, că-i o străină. Dar în drum spre casă căzu din nou în nenorocirea sa. Şi voia să se răzbune.
O nesfîrşită părere de rău simţi însă cînd luă volumul în mînă. Cu alte intenţii cumpărase el cartea aceasta. Ce senzaţii de fericire avusese gîndindu-se cum îi va prezenta-o ! Ce dedicaţie frumoasă, sentimentală se gîndise să scrie pe foaia albă ! Şi, iată, trebuia să-şi îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese că se încrezuse în visuri !
Repetă însă de nenumărate ori în gînd sentinţa pe care o avusese demult gata, care-i veni aproape de la sine. I se păru ciudat că mai nainte, cînd se gîndise să-i scrie o dedicaţie sentimentală, nu ştiuse pe care s-o aleagă dintr-atîtea, iar acum maxima «Adevărata fericire e în noi înşine» îi veni deodată limpede, hotărîtă. Simţea că altceva nu putea să-i scrie. Totuşi, nu se putu hotărî s-o scrie încă. Muie de multe ori condeiul în călimară, pînă ce, în sfîrşit, îi veni un gînd luminos să-l hotărască : «N-am dreptul, îşi zise, nici s-o jignesc, nici s-o fac să sufere. Cred însă că-i pot rămînea un binevoitor, care o face băgătoare de samă la o primejdie.»
118
Arhanghel.!
în convingerea aceasta & linişti şi scrise şirul acela. Dar simţi îndată o adîncă sfîşiere. Avu senzaţia că cu şirul ăsta se desparte pentru totdeauna de Elenuţa şi-i păru bine cînd, recitindu-1, se gîndi că va avea sa sufere, cît de cît, în urma acelei sentinţe.
închise cartea, i-o dădu slugii s-o ducă la «domni* şoara Elena Rodean». Deşi învălmăşeala simţimintelor sale ţinea încă, el fu totuşi mai liniştit după ce trimise volumul. întîia zi de Paşti trecu în silă ; îl enerva veselia surorilor şi a părintelui Murăşanu. Aproape ziua întreagă se gîndi la seminar, la colegi, la profesori. Ar fi dorit mult să fie între păreţii reci ai bătrînei zidiri şi-i părea că e o prostie să se dorească cineva acasă. Acolo era adevărata viaţă !
Astăzi, a doua zi de Paşti, după predică, după discuţia ce-o avuse cu tatăl său, se simţea mai vesel. îndată ce prînzi, se strecură pe uşă şi se duse să privească petrecerea minerilor.
Cînd ajunse Vasile Murăşanu în luncă, Lăiţă încă nu se întorsese. Clericul zări, la una din mesele acoperite cu pînză cerată, pe diacul Gavril şi, răzbind prin mulţime, şezu lîngă bătrîn.
—	Hristos a înviat ! zise el întinzînd mîna diacului.
—	Adevărat c-a înviat ! răspunse bucuros bătrînuL Apoi îl întrebă repede -. lai o bere, ori un păhar de vin?
—	Un păhar de vin, răspunse clericul, şi îşi turnă într-un păhărel din vinul roşu.
—	E carbanet, zise vesel moş Gavril.
—	Da-i tare ! făcu Vasile după ce-1 gustă.
—	Ce vreai ! O dată-s Paştile pe an, zise cu bucurie diacul. Dar dumnealor nu vin ? întrebă apoi, punîndu-i paharul vîrfuit.
—	Cine ?
—	Părintele, .şi preuteasa, şi domnişoarele ?
—	Cum nu, vin toţi, răspunse clericul.
Ciocniră din nou păhărelele şi băură.
—	Prea des ! zise Vasile zîmbind.
—	Las’ să fie des ! Nu-mi place mie să beau nainte de biserică, asta nu ! începu diacul clătinînd din cap.
Arhanghelii
119
Dar de-acum pot să mă veselesc şi eu ! Ce zici, îţi place petrecania ? şi diacul ridică ochii spre părechile de dansatori care se învîrteau ca vijeliile.
—	Place ! răspunse cu însufleţire clericul, care se însenină deodată în mijlocul mulţimii acesteia setoase de viaţă în lumina dulce a primăverii.
—	Să-ţi şi placă, zise diacul Gavril, petrecere de Paşti ca la noi nu s-a mai pomenit. O dată-n an se răzbună şi băieşii noştri !
în clipa asta se auziră strigăte de «vivat !» şi «ura !». Lăiţă, cu cei şase, sosi şi se începu numaidecît hora.
—	Nu te-avînţi şi dumneata ? îl întrebă diacul pe Vasile Murăşanu.
—	Mi se pare c-o să mă avînt, răspunse clericul, care simţi o furnicare prin tot trupul la acordurile horei.
—	Arunca-te, ca se şi cade, zise cu bucurie diacul. Alţi domni nu-s aici pînă-acum, după cum văd eu, şi el căuta să afle pe cineva. Nu-i nimeni, zise iar, nici notarul cel nou, nici scriitorul din cancelarie, nici domnii învăţători. De-o vreme încoace se pun, care mai de care, să vie mai în urmă. Toţi se iau după notarul Rodean.
Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacului : între două fete s-a prins şi el în lanţul horei. Cît ţinu dansul, diacul Gavril se ridică şi privi însufleţit. Se simţea mîngîiat că Vasile îi ascultase sfatul. «Şi tatăl său e om de omenie, îşi zicea, dar băiatul lui e şi mai minunat.» Bătrînul era şi înfierbîntat de carbanetul ce-1 băuse şi se pomeni că-şi balansează domol capul în tactul horei.
Cînd se întoarse lîngă diac, clericul era aprins ca para focului, ochii îi străluceau, îi păru că se scutura de pe el o haină grea de lut, pe care o purtase de cîteva zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu aştepta sa i se termini’ cît mai în grabă vacanţa, nu se mai gîndi nici la notarul Rodean, nici la Elenuţa, nici la «Arhanghelii». însufleţirea, bucuria, fericirea sutelor de tineri şi tinere, a satului întreg, părea că-i atinse, ca un puternic curent electric, şi sufletul său.
120
Arhanghelii
—	Straşnică petrecanie ! zise el şezînd lîngă diac.
—	între tinereţe şi voie bună să tot trăieşti, zîmbi diacul. Acum, o tablă, zise el umplînd paharele.
«Tabla» înseamna să bei paharul dintrodată.
Clericul nu se aşteptă îmbiat. Bău repede vinul amăriu.
—	Taraful ăsta nu mai are păreche ! zise iar Vasile, care nu se potolise încă de aprinderea întîiului dans din anul ăsta.
—	Unu-i Lăiţă, domnişorule Vasile, şi o dată cînta pe an în Văleni la tot satul ! D-apoi încă fetele ! Ai pişcat-o un strop pe cea de la dreapta ? întrebă diacul mai încet, aplecîndu-se spre cleric şi trimiţîndu-i sub nas un cald răsuflu de vin.
w— Ce stai să spui, moş Gavril... zise Vasile, simţind că se roşeşte pînă după urechi.
—	Ce spun ! E puţin ce zic, ştii dumneata cîntecul :
Fetele, săracele,
Gura dulce place-le,
De le-ai da cu lingura,
Nu le-ai putea sătura.
Diacul spuse versurile acestea în cîte două tacturi fiecare, clătinînd capul la dreapta, la stînga, le spuse cîn-tîndu-le încet. Apoi, văzînd că Vasile tace, zise iar :
—	Ştii pe cine-ai avut la dreapta ?
—	Mi se pare că a fost fata Pruncului, zise Vasile.
—	Că bine-ai văzut-o ! oftă moşul. Vezi, aceea-i fată cu zestre, nu glumă ! De n-aş grăi într-un ceas slab, mi se pare c-o să aibă zestre mai mare ca oricare din fetele notarului Rodean.
—	Decît domnişoarele Rodean ? întrebă uimit Vasile.
—	Da, da, n-ai să te miri de nimic, răspunse diacul. Pruncul are două părţi la «Arhanghelii», de cincisprezece ani. Apoi, banul care ajunge în mîna lui nu mai vede lumina soarelui, mai ales dacă-i galbin. Pe cînd notarul nu prea strînge băierile pungii. Păcat că n-a purtat-o la şcoală, sfîrşi bătrînul.
Arhanghelii
12i
—	Pe cine ? întrebă Vasile.
—	Pe Mărioara. Pruncul nu sărăcea dac-o trimitea la şcoală vro trei-patru ani. Minunată preuteasă s-ar fi putut alege din ea ! Eu, în locul lui, aş fi ţinut acasă ficiorul.
—	Pt Ilarie ?
—	Da, pe Ilarie, răspunse diacul turnînd în pahare. Mi se pare că va ajunge advocat odată cu mine...
—	O să se cuminţească, moş Gavrilă, e tinăr încă mînzul, zise zîmbind cu puţintică răutate clericul Murăşanu.
—	Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, domnişorule, începu diacul. Acum eu mi-am luat orice nădejde de la Ilarie. Şi mi se pare că şi tatăl său, Pruncul.
Ei ciocniră păhărelele şi băură din carbanet. La spatele lor se auzi în clipa aceta un rîs plin şi sonor.
—	Că bine vă petreceţi, un bătrîn şi-un copil ! zise Mărioara, cuprinzînd cu braţele grumajii lui Vasile.
Diacul se ridică, înclină din capul alb ca neaua : la spatele lor era toată familia preotului.
—	Să poftiţi la noi, să poftiţi ! zise diacul vesel. Vai de mine, cum să nu fie loc ? adaose îndată, băgînd de samă că preoteasa se uita la o masă vecină.
într-adevăr, la masa diacului era loc destul, dar mai lipseau două scaune. Bătrînul luă repede două de la masa vecină, le aşeză să nu se clatine. Băieşii ocupaseră numai mesele cele de scîndură albă ; cele învălite cu pînza cerată ştiau că sînt rezervate pentru «domni». în fiecare an, la petrecerea de Ia Paşti, pe lîngă inteligenţa din sat, veneau mulţi domni de la oraş să-şi petreacă aici, sub cerul liber, să se amestece în hora băieţilor.
Familia preotului şezu la masă, spre marea bucurie a diacului. Părintele Murăşanu porunci numaidecît unui fecioraş de serviciu, care se ivi repede lîngă el, să-i aducă o păreche : un kilogram de vin ş-o apă.
—	Să-ţi aducă carbanet, părinte, e un vin !...
—	Să-mi aducă ! zisfe părintele vesel. Dar pentru dumneata nu-i prea tare vinul ăsta, diece ?
1:22
Arhanghelii
—	Bătrînii au lipsă de putere, părinte, las’ să-l beau, c-acuş nu-1 voi mai bea... zise diacul oftînd.
—- Oho, dumneata ne poţi cînta la groapă încă, diece ! Nu te văd eu roşu ca un măr domnesc ? zise părintele, cu faţa zîmbitoare.
Vinul sosi, se umplură păhărelele, îşi închinară cu «Hristos a înviat». Fetele abia-şi muiară buzele, preoteasa bău paharul de jumătate, «i trei bărbaţi sorbiră vinul pînă la un strop.
Mărioara zvîcni de pe scaun, îl luă repede la braţ pe Vasile, zmuncindu-1 de pe scaun.
—	O ţarină, iubite, cu tine-aş vrea să joc, să-mi fie de noroc, zise fata c-o voce sentimentală, apoi izbucni într-un rîs răsunător, curat şi dulce.
—	Cu o condiţie, zise Vasile vesel, să joci corect. El ştia că Mărioara dansează cu multă pasiune şi eleganţă.
în clipa următoare se amestecară între părechile de dansatori.
Larma veseliei se nălţa din toate părţile ca un vuiet ce nu se mai sfîrşeşte. Tot mai des se auzea cîte-un «ura !», cîte-un «vivat !» ridicîndu-se ca un semnal de alarmă prin clocotul acesta de glasuri. Lăiţă, cu vioara subt bărbie, drept ca un ostaş, cu ochii închişi de jumătate, cînta cu patimă, cu uşurinţă, ca şi cînd acum ar fi înctput numai să-şi joace arcuşul. Fecioraşii de serviciu alergau neîntrerupt pe la mesele în care tot mai mulţi ciocăneau, strigînd să vie părechile. Aerul era domol şi blînd, prea cald parcă pentru o zi de primăvară. în răstimpuri, treascurile mai trozneau şi acum pe Părăul Caprei. Erau băieţaşi care voiau să folosească pulberea rămasă. Feciorii şi bărbaţii veniră, pe vremea asta, cu toţii în luncă.
Birtaşul cu nevastă-sa nu mai vorbeau acum : răcneau, cu feţele disperate, cu ochii încruntaţi, alergau şi erau aproape să-şi piardă capul. Nici într-un an nu angajaseră atîtea ajutoare, şi totuşi nu mai răzbeau. Trimiseseră două căruţe, încă de pe la un ceas, după bere proaspătă. Cea adusă în ajun era pe isprăvite.
Arhanghelii
Ei tropoteau mereu alergînd, aruncau cuvinte pe jumătate şi, în răstimpuri, îşi îndreptau pe-o clipă trupurile făcînd : «Uf !» şi îşi ştergeau repede sudorile.
Să nu fi avut nenorocul să-l întrebi acum ceva pe bădicul Spiridon ; scriitorul din cancelarie, un tînăr înalt şi palid, c-o umbră de mustaţă, cuteză să-i zică :
—	Trece apa, trece, nene Spiridoane ?
—	Uf, dă-mă dracului, zise cu furie birtaşul, ăştia-mi scot sufletul.
în cele patru părţi ale luncii fu prăvălit al treilea rînd de butoiaşe. Oamenii alergau în cete într-acolo, se îmbulzeau s-ajungă mai în grabă la o sorbitură. Erau destui care, înstăpînindu-se odată pe pahar, nu-1 mai lăsau din mînă pînă nu-1 deşertau de trei ori dupăolaltă. Băieţi de pe la anul al paisprezecelea în sus, se izbeau prin iarbă, jucau, nu prea ştiau cum să-şi mai poarte mînile. Gustaseră şi ei binişor pînă acum ; de la douăzeci de zloţi în sus avea fiecare bani de tocat pentru sărbători. Ici-colo se putea zări cîte unul şezînd palid şi abătut pe pajişte ; băuseră pesemne prea mult şi îi durea capul.
Foarte puţine ouă roşii se puteau vedea : mai ales băieţi, copile sub zece ani se îndeletniceau cu ciocnitul lor ; pentru ceilalţi mai mărişori datina aceasta nu mai avea nici un farmec, era parcă prea neînsemnată pentru ei. Subt o salcie, mai laoparte, se rătăcise un băieţaş ca de vreo patru ani ; în mînă c-o jordiţă, lovea mereu în salcia bătrînă, cîntînd încet: «Ghis-tos-a în-viat din morţi»... în cealaltă mînă avea un ou roşu. Cînta ne-auzind, nevăzînd nimic, părînd că el e persoana principală în toată lumea asta.
La masa diacului părechea întîi era pe sfîrşite. Mai trecea pe lîngă ei vreun fruntaş şi trebuia să le zică un : «Hristos a înviat !».
Vasile şi Mărioara nu se întorseseră încă. Lăiţă păru că nu mai are de gînd să frîngă ţarina asta.
■— Tinereţele, săracile, oftă diacul Gavril, oare cu cît le-aş mai putea cumpăra, părinte ?
124
Arhanghelii
—	C-o păreche de ciubote vechi, rîse popa Murăşanu, neluîndu-şi ochii de la cercul de dansatori.
—	îmi place de domnişorul Vasile ! Uite, aşa jucăuş eram şi eu în vremea mea !
—	Acum începe, diece, e dornic de-un strop de dez-morţire, zise preoteasa.
—	Ba sa am iertare, a tras o horă pîn-acum ! zise diacul.
—	Aşa ? făcu părintele, care se bucura din suflet că-1 vedea pe Vasile mai înseninat.
îşi bănui destul că i-a dat lecţia aceea despre predică. Credea că din pricina asta fusese Vasile şi azi indispus.
—	Da, avuse la dreapta pe fata Pruncului. Ştii ce mă gîndesc eu, părinte ?
—	La «Arhanghelii», de bună sama, zîmbi popa.
—	Nu. De-acum poate la cei din cer. Aici, pe pă-mînt, eu mi-am mîncat ce-a fost al meu, zise diacul Gavril. Mă gîndeam la fata Pruncului ! adaose el. Ce potriveală ar fi cu domnişorul ! Păcat că n-a purtat-o tat’so pe la şcoli. Ar fi ieşit din ea o preuteasă să le fie Vălenilor fală !
—	Hoho ! rîse părintele. D-apoi eu, diece ? Pe mine m-aţi scoate din sat ?
—	încap şi doi popi în Văleni, părinte. Mai ales dacă cel tinăr e ginerele Pruncului.
în clipa asta sosiră cei doi fraţi, aprinşi la feţe ca doi bujori.
■— Am dansat c-un tinăr îndrăgostit, de-acum o să mi se aprindă şi mie călcîiele ! strigă Mărioara şezînd pe scaun.
—	Pentru sfîntul, Mărioaro, cum poţi vorbi aşa ? zise cu mînie preoteasa.
Fata se cuibări pe scaun, sorbi un pahar întreg de borviz. Ea nu-i răspunse mă-si, ci nălţă numai din umeri.
Vasile se făcu a n-auzi nimic şi luă pe Anastasia la o ţarină. Fata se ridică îndată, zîmbi spre mamă-sa şi se depărtă cu clericul.
Arhanghelii
125
Mărioara n-apucă să i se liniştească palpitările pieptului tînăr, gingaş, şi îndată se închină înaintea ei vă-tavul petrecerii, un bărbat ca la treizeci şi şase de ani, cu faţa palidă, cu ochii negri foarte vioi. Mărioara se ridică repede şi se depănă cu vătavul.
—	De-acum e lumea ei, zise zîmbind preoteasa ; apoi, dup-un răstimp, începu să rîdă cu lacrămi : Nu se mai satură de joc fata asta, spuse ea ştergîndu-şi ochii.
—	Pentru ca Dumnezeu să vă îmbucure în toţi copiii dumneavoastră, glăsui diacul punînd mîna pe pahar.
-— Amin, răspunse preotul.
Ciocniră şi băură.
—	Tabla, doamnă preuteasă, pe asta se bea tablă, zise moş Gavril, văzînd că preoteasa abia gustă din vin.
—	Pînă voi bea pentru fiecare copil, îi golesc, n-ai grijă, zîmbi preoteasa.
Părintele ceru a doua păreche. Fetele veniră, dar numaidecît alţi dansatori le invitau, şi astfel, la masă rămaseră bînd şi povestind, numai cei trei. Vasile, aprins acum, părîndu-i că ritmul muzicii curge în însuşi trupul lui, chemă o vălinăreancă, o fină de-a popii, la joc, apoi o fată, şi alta ; numai în răstimpuri depărtate se mai ivea, pe o clipă, la masa diacului, sorbind un pahar de vin cu apă.
între dansatori se puteau vedea tot mai mulţi domni. Notarul Popescu, scriitorul său, Bratu, vreo trei elevi de gimnaziu, apoi domni străini, advocaţi, doctori, ofiţeri chiar, care veniseră din oraş anume pentru petrecania asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni, la care întraseră trăsurile.
La o masă lungă, care fusese liberă pînă acum, cu toată îmbulzeala de pe la alte mese, se aşeză familia notarului Rodean, cu toţi oaspeţii. Advocatul Stoica nu terminase încă discuţia cu universitarul Ungurean, şi ei rămaseră în picioare, măsurîndu-se cu privirile, în vreme ce Petru Stoica spunea cu însufleţire :
—	Niciodată nu se va întîmpla ce spui dumneata ! Mă-nţălegi ? Niciodată ! Traiul liber în promiscuitate al
12 6
Arhanghelii
femeilor ar fi cea mai oribilă imoralitate, ma înţălegi, ar fi recăderea la starea de animal, din care prin atîtea lupte a reuşit să se smulgă omenirea. Ar fi înjosirea fiinţei noastre celei mai intime, pricepi dumneata ? Dar e o absurditate ce susţii dumneata ! sfîrşi el printr-un gest, care însemna că nu mai are gust de vorbă pe chestia asta.
—	Colosal ! zise Ungurean arătîndu-şi dinţii mari, puternici.
Advocatul îi aruncă o privire furioasă, apoi şezu, în-cepînd îndată să vorbească cu doctorul Prinţu.
Lîngă masa asta se ivi îndată însuşi birtaşul Spiri-don, închinîndu-se adînc înaintea notarului Iosif Rodean. Făcea impresia că nu mai are nici o grabă acum.
—	Ce spui că ai ? întrebă notarul.
Birtaşul mai repetă o dată numele vinurilor.
—	Adă rizling.
—	S-aduci, iubite, cu vadra, zise Pruncul.
—	Vinu-i vechi şi cupa-i plină,
Vino lîngă min’, vecină, începu să fredoneze Ungurean, pe-o voce adîncă de bas.
Cei doi logodnici trecură cu Eugenia şi Octavia între dansatori. Elenuţa	stătea	tăcută,	privind	cu admirare frămîntarea asta	uriaşă.	îi păru	că nu	se bucură
numai mulţimea asta mişcătoare, ci şi pămîntul şi văzduhul senin. Nu auzea cuvintele celor din jurul ei şi-i părea că o învăluie, încet-încet, un nour de lumină. Nu mai simţea povara oaspeţilor. Aici, sub cerul acesta limpede, înalt, între pădurile de brad care luminau metalic, cît de neînsemnate îi părură, deodată, micile ei mizerii ! Ce depărtare prăpăstioasă era între casa lor şi lumea largă a lui Dumnezeu ! Simţiminte nouă, de continuă admirare, îi creşteau în suflet.
Tresări cînd Ghiţă o	atinse	uşor pe	umăr.
-— Se-ncepe hora a	doua,	zise el,	pe cea	dintîi am
scăpat-o. Să ne grăbim.
Arhanghelii
127
Elenuţa se ridică repede şi porni la braţul lui Ghiţă. îi păru că pluteşte într-acelaşi nour de lumină ce-i învăluia fiinţa întreagă.
Două căni mari le aşezară băieţii de serviciu pe masa cea lungă. în urma lor răsări numaidecît şi birtaşul Spi-ridon, c-o sticluţă în care lumina un lichid care nu avea nici o culoare. Se apropie de notarul Rodean şi-i şopti :
— Te rog să guşti dintr-ăsta.
— Ce vin e ? întrebă notarul, încruntînd sprinceana şi cercetînd sticluţa.
—	Nu vă spun. întîi să vedem de va place.
Notarul gustă încet, îl mestecă parcă, îşi plecă puţin
pleoapele. Apoi îi înapoie sticla fără să-i spună o vorbă.
—	Să gust eu, tătucă, o să-ţi spun îndată cît plăteşte, zise universitarul Ungurean.
El trase o duşcă zdravănă, plezni din limbă, îşi supse buzele.
—	Mă-mbată cu mirosul ! E busuioacă ! zise el c-un fel de descurajare.
—	Pentru ce n-ai spus înainte ? întrebă notarul.
—	Nu ştiam de vă place ori nu. Nici eu n-am mai avut în pivniţă pînă acum.
Ungurean fu numaidecît de părerea ca rislingul să fie dus înapoi. Dar universitarul Pruncul şi doctorul Prinţu se opusera din toate puterile.
—	O să-l amestecăm noi ! întră în vorbă advocatul Poplăcean, şi numaidecît necheză de bucurie.
—	îl bem ăsta, şi pe urmă ne aduci busuioacă, zise Iosif Rodean birtaşului. Dar de altădată, cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început.
—	înţăleg, răspunse birtaşul şi, în clipa aceea, parcă l-a şi înghiţit pămîntul.
Cei doi universitari nu se mişcară de la masă pînă ce nu supseră cîte trei pahare de risling curat.
Apoi se amestecară şi ei în vîrtejul jocului. Hora se terminase, şi acum se continua ţarina. Dansul acesta avea o mulţime de variante. Lăiţă trecea dintr-una m-
128
Arhanghelii
tr-alta, revenea la cea originară, cea bătrînă, şi-i făcea pe dansatori cînd să tropotească încet, domol, cînd să se legene abia ţinîndu-se de-o mînă sau de peste mijloc, cînd, iarăşi, îi făcea să se învîrtă ca prinşi de volbură rotitoare.
îndată ce întrară cei doi universitari în fierberea dansului, începură să s-audă strigăturile. O bucată de vreme ei nu dansară, ci, tot ferindu-se de roatele de poale ce le zburau pe dinainte, bateau în palme şi strigau alternativ, unul un vers, celalalt altul :
«Lele, nu te legăna,
Că rochiţa nu-i a ta,
Nici rochiţa, nici polcuţa,
Numai ochii şi guriţa !»
Dansatorii şi publicul de pe la mese primiră chiuitura cu urale : «Bravo ! Trăiască !»
«Pentru mîndra care-mi place,
Trei zile de bir aş face ;
Pentru care mi-i urît,
Una fac, şi pare-mi mult !
Mult mă mustră măicuţa,
Lele, pentru dumneata,
Că bat sara uliţa.»
Ei însoţeau versurile lor de bătăi în palme, în ritmul strigăturii. Pe la mese unii se ridicau să-i vadă, alţii se suiră pe scaune. Din toate părţile se auzeau uralele. Lăiţă zîmbea şi-şi juca arcuşul mai cu foc. Cei doi se prinseră acum pe după cap şi strigau tot alte versuri.
Se părea că o patimă nouă s-a înstăpînit pe inimile dansatorilor. Se învîrteau tot mai vijelios, părechi noi se apropiau ; scaunele, laviţele s: goleau mereu, şi în curînd uriaşa roată unde dansau era prea strimtă. Şi în roata asta uriaşă — nenumărate vîrtejuri, nenumărate cercuri de poale.
Arhanghelii
129
După ce, între manifestaţiile de plăcere ale publicului, cei doi tineri chiuiră un răstimp, îşi luă fiecare cîte-o fată şi începură şi ei ţarina. Strigătele lor se auzeau acum mai rar.
«Dragu mi-i cu cine joc Că miroase-a busuioc !»
«Du-mă, Doamne, şi mă lasă Unde nevasta-i frumoasă Şi bărbatul nu-i acasă !»
«Sub călcîiul cizmii mele Zace dracu ş-o muiere Şi mă-nvaţ-a face rele.»
După cei doi universitari, se îndemnară şi dintre feciori, dintre bărbaţi, şi începură să se audă strigături din toate părţile. Dar minerii din Văleni îşi isprăviră în curînd bagajul, şi iar se auzeau numai cei doi.
Din cînd în cînd se arăta lîngă masa notarului cînd Pruncul, cînd Ungurean şi se adăpau cu cîte-un pahar mare de vin, tot pocnind din degete. Pruncul se apropia dntînd :
—	Şi cu cupa plină Orice dor s-alină.
Ungurean se apropia c-o faţă aprinsă, mare cît o lună. El începuse să se îngraşe de tînăr. Notarul le umplea paharele rîzînd zgomotos. Bătrînul Poplăcean îi întîmpina cu însufleţire, făcînd să se audă un : «He-he-he ! He-he-he-he !» mai prelung decît cel obişnuit.
De altfel, la masă rămaseră numai bărbaţii : doamnele, conduse de notărăşiţa, porniră să vadă mai de aproape dansul şi toată mulţimea asta în culmea veseliei.
Din cînd în cînd veneau Ghiţă şi Elenuţa. Dar pe fată o invitau mereu la joc feciorii din sat, bărbaţi, logodnicii surorilor. Numai candidatul Voicu, nu. El şedea lîngă bătrînul Poplăcean şi-i umplea mereu pa-
Opere, voi. 7
130
Arhanghelii
harul, cu aceeaşi fericire pe faţă. El nu ştia dansa ţarina, iar cînd se cîntase la început hora, nainte de-a o cere el, Elenuţa trecu la braţul lui Ghiţă.
Elenuţa dansa fericită, părîndu-i că visează mereu. In horă, încă, îl	zări pe Vasile	Murăşanu,	se	salutară
în treacăt, apoi,	schimbîndu-se	mereu cei	ce	treceau
la mijloc, trecu şi Elenuţa, şi aici, în cercul ce ondula domol, mînile lor	se atinseră. O	înfiorare ciudată trecu
prin trupul fetei	la această atingere, care	nu	se ase-
măna întru nimic cu senzaţ’a ce o avusese pîn-acum de cîte ori dăduse mîna cu tînărul. Ei îi păru că înfiorarea aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbătoarea pe care o admira în jurul ei, în văzduh chiar. Ca şi cînd i s-ar fi strecurat înfiorarea aceea în trup nu din atingerea tînărului, ci din nourul de lumină ce-i părea că o învăluie.
îndată după horă, Vasile o invită la ţarină. Elenuţa primi cu bucurie şi-i întinse braţul.
—	Volumul ce mi-ai trimis a fost foarte frumos, zise repede Elenuţa.
—	Da ? V-a plăcut ? întrebă Vasile, părîndu-i că domnişoara asta e cu totul străină şi de aceea la care a visat atîta, şi de fata căreia i-a promis că-i va trimite ceva de citit. El se zgudui, căci înţelese numaidecît de unde o cunoaşte. Era domnişoara care-i aprinsese luminiţa la înconjuratul bisericii.
—	Mi-a plăcut ! zise fata. Atîtea lucruri nouă, nebănuite, am descoperit în ea.
Clericul nu se mai zăpăci ca atunci cînd o zărise pe neaşteptate la prohodul Domnului Hristos. Dar la cuvintele din urmă ale domnişoarei Rodean, îi veni deodată în minte maxima ce-o scrisese pe carte şi crezu că fata face aluzie la şirul acela. îi păru nespus de rău că-1 scrisese şi nu ştia ce să răspundă.
—	Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nuvelele din volum, zise iar fata.
Vasile Murăşanu învie numaidecît.
_ — Intr-adevăr, zise el, e o carte foarte curată. Te simţi mai înălţat după ce ai cetit-o, şi nesmintit te
Arhanghelii
131
simţi cu mult mai bun. Dumneata ai observat foarte bine.
—	Da, începu zîmbind Elenuţa, mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trăbă s-o mulţămesc împrejurării că am cetit foarte puţine cărţi.
Cum dansau, într-o clipă Elenuţa îşi ridică privirile şi-l întrebă :
—	Ştii ce-am mai descoperit în volumul ce mi-ai trimis ? O dedicaţie.
—	Şirul acela ? întrebă cu groază Murăşanu.
—	Da ! Şirul acela mărunt, rîse fata.
—	Nu-i o dedicaţie. E o simplă sentinţă, cercă să se scuze clericul.
—	N-a fost scris pentru mine ? întrebă rîzînd încă Elenuţa.
—	Nu ! răspunse Vasile cu ochii în pămînt.
Elenuţa deveni deodată serioasă. îl privi cum stătea
jenat înaintea ei, îl privi îndelung şi simţi o linişte, o pace adîncă în suflet. N-avea nimic rău într-însul tînărul acesta. îi zise ca şi cînd ar vorbi c-un prieten vechi, încercat :
—	Nu-i frumos să tăgăduim ce-am făcut odată.
Clericul nu răspunse, dar Elenuţa simţi cum braţul
lui se înmoaie şi dansul lor aproape conteni.
—	Zic că nu-i frumos să ne tăgăduim faptele. Dumneata nu răspunzi nimic ? îl întrebă din nou domnişoara Rodean.
—	A fost o clipă nenorocită, domnişoară, şopti clericul. Era foarte palid.
—	Pentru ce să fie clipă nenorocită ? Pentru că mi-ai scris adevărul acela ?
—	Nu. Pentru că mă simţeam umilit şi l-am scris c-o intenţie rea ! reuşi el să zică.
îndată continuară dansul mai cu inimă.
—	Şi pentru ce te-ai simţit umilit ? îl întrebă zîmbind acum Elenuţa.
—	Mi s-a părut că fratele dumitale îşi bate joc de mme. Vai, eu am unele clipe, domnişoară, cînd nu pot
132
Arhanghelii
judeca limpede. Acum văd bine că chiar eu m-am făcut ridicol cu discursul acela.
Elenuţa pe-o clipă păru că nu pricepe nimic. Dar îndată îşi aduse aminte de sîmbătă sara, de plimbare.
—	Şi pentru că nu-ţi plăcea de frate-meu, ai ţinut să te răzbuni pe mine ? îl întrebă ea c-o voce caldă, plină de cîntec, parcă chiar de-o anumită mireasmă.
Clericul zîmbi.
—	Sînt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău îndată ce-am trimis volumul, dar mă mîngîiam cu credinţa că şirul acela dumneata îl vei putea lua ca o simplă însămnare.
Elenuţa se apropie mai tare de cleric. îi zise, cu o tremurare de durere în voce :
—	Ai putea sa mă cunoşti mai bine, domnule Murăşanu. Ştii dumneata că eu nu dau nimic pe avere ? Nimic, nimic, nimic ! Şi cu mine samănă foarte mult Ghiţă. Noi adevărata fericire o căutăm în noi înşine, cum zici dumneata.
—	o, n-o spun eu asta, domnişoară, nu-i din c.apul meu, răspunse cu voce scăzută clericul.
—	Se poate, zise fata, dar îţi spun că mie nu mi-ai cauzat nici o suferinţă cu şirul acela. Pentru mine a fost chiar o descoperire fericită. încercam de multe ori să înţăleg depărtarea la care te ţineai mereu de noi, şi nu puteam. Acum ştiu, dar te-asigur că ai fost în rătăcire. Cred că alte piedeci pot să-i ţină departe unii de alţii pe oameni, nu averea.
—	Pentru credinţa asta eu vă sînt foarte mulţămi-tor, domnişoară, zise încet clericul.
—	Mă afli creştină bună şi ai asigurată mîntuirea unui suflet ? întrebă zîmbind Elenuţa.
—	Nu pentru asta ! Deşi doresc să rămîi totdeauna bună creştină, răspunse Vasile, simţind cum i se suie sîngele în faţă. îi păru că spusese prea mult.
—	Vai, ce copil eşti dumneata ! zise zîmbind Elenuţa, văzîndu-1 cum roşeşte.
Arhanghelii
133
Dar tăcu şi ea îndată. Pînă la sfîrşitul dansului, care de-aici încolo fu plin de noi senzaţii pentru cei doi tineri, ei nu-şi mai vorbiră.
Domnişoara Rodean dansă apoi cu cei doi logodnici, cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulţi ţărani. Vasile Murăşanu îi mai ceru un joc, apoi încă unul, şi de la
o	vreme cei de pe la mese băgară de samă că dansează aproape numai amîndoi.
—	Hm, nici cu asta n-ar fi păreche rea ! zise diacul clipind din ochi.
—	Dansează foarte bine domnişoara Rodean, răspunse c-un fel de mîngîiere, de satisfacţie, preoteasa.
Popa Murăşanu făcu numai :
—	Ei, aş !
Larma era tot mai mare ; notărăşiţa Marina se întorsese cu doamnele la masa cea lungă, gustară din vin, abia şezură, cînd Lăiţă, dup-un scurt repaos, începu ţarina cea bătrînă.
O	mişcare neobişnuită se porni pe la mese, prin mulţime. Se ridicau de pe la mese, de pe laviţe, bărbaţi în vîrstă cu femeile de mînă, se ridicau moşnegii şi se apropiau de spaţiul de joc. Unii pocneau în degete, cei mai mulţi făceau ponturi cu picioarele, figuri, mişcări ciudate, îşi băteau cu palmele turecii lăcuiţi ai cizmelor. Erau ceasurile patru, şi cei mai mulţi erau aprinşi de băutură. îşi mişcau în ritmul muzicii trupurile îmbă-trînite, domol, în tacturi ciudate. Era ţarina cea mai veche şi cea mai frumoasă.
Diacul Gavril se ridică şi el şi zise către preoteasa :
—	Nu mă vei face de rîsul lumii, doamnă preoteasă ?
Femeia se ridică zîmbind şi trecu cu bătrînul în ceata dansatorilor.
Afară de popa nu mai erau douăzeci de inşi care să nu joace.
Notarul Rodean îşi luă de mînă soţia şi trecu în mulţime. Trupul lui uriaş se ridica deasupra tuturor. Advocatul Stoica dansa cu nevasta mai laoparte. Se observa îndată că nu ştia ţarina asta. Doamna Poplă-
154
Arhanghelii
cean se năcăjea zadarnic să-şi scoale bărbatul de la masă ; îl trăgea de mîna, îl îndemna.
Dar bătrînul ori ca era prea comod, ori, mai ales, că era prea beai, rîdea să se prăpădească şi zicea mereu :
—	Eu nu mai pot. Eu nu mai pot. He-he-he, nu mai pot, he-he-he-he !
Iosif Rodean juca cu multă preciziune ţarina cea bătrînă, dansa cu patimă ; ochii îi străluceau. Cîţiva veniră aproape să-l vadă cum dansează. Deodată se auzi vocea lui puternică :
—	Ei, Ungurene, ei, tinăre !
Universitarul îl auzi şi începu numaidecît :
—	Mîndra mea, de mîndră mare...
Şi îndată, dintr-altă parte, se auzi răspunsul lui Pruncul :
—	Nici o iie bună n-are !
—	Că ş-asar-am fost la ea, tună vocea notarului Rodean.
—	Cea mai rea era pe ea, se auzi iarăşi Ungurean.
—	Cea mai bună ş-o cîrpea,
încheie Pruncul.
Şi de-aici încolo strigăturile le chiuiau toţi trei, alter-nîndu-se. Veselia începu acum să vuiască. Se auzeau urale, chiote.
«Iu-ha, iu-ha, iu-ha-ha !
Tot aşa şi iar aşa !»
Lăiţă cînta acum cu ochii închişi. Veselia mare a petrecerii era cea mai tare băutură pentru el.
Se repezi p-o clipă şi birtaşul Spiridon cu nevastă-sa. Asudat de atîta alergătură, de atîta zoală, el se învîrtea ţinîndu-şi capul în sus şi suflînd ca dintr-un foi. în răstimpuri, cei trei aruncau în slavă altă strigătură, oa-
Arhanghelii
135
menii chiuiau, bateau în turecii cizmelor, se frămîntau, şi sudoarea fugea de pe feţele cele mai multe.
l	arma cea bătrînă ţinu aproape o jumătate de ceas. Cînd o sfîrşi Lăiţă, mulţi începură să strige : «Cum a iost !», dar el nu-i mai ascultă. Şi îndată după ţarina asta urmă o pauză. O jumătate de bute de vin şi cinci butoaie mari de bere trecură în pauza asta scurtă.
Pe toate mesele se întinseră merindeţe albe, şi femeile le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de raţă, de purcel. Felii mari, albe, de colac, luminau între cărnuri. Demult aşteptau bunătăţile acestea învelite în merindeţele curate. Marea mulţime nu încăpu pe la mese. In grupuri de cîte patru, de cîte şase, mai mulţi se lăsară pe pajiştea verde, desfăcură bucatele şi începură să se înfrupte.
La masa notarului Iosif Rodean veniră şi Pruncul, şi societarul cel gras de la «Arhanghelii», Ungurean, asemenea şi notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său, Bratu.
Slujnicele aduseră de-ale mîncării în trei coşuri albe, nouă. Un răstimp fu linişte, toţi ochii erau aţintiţi asupra bucăţelelor pe care mînile le vor lua în clipa următoare. Mai iute se sătura universitarul Ungurean.
—	Acum să gustăm din tămîioasa asta, zise el, şter-gîndu-şi mustăţile.
Pe masă era un pahar de bere, care nu se ştie cum se rătăcise aici ; tînărul îl umplu cu vinul acela nou, îl duse la gură şi nu-1 mai luă pînă ce nu supse şi ce! din urmă picur. Exemplul lui îl repetă numaidecît colegul său Pruncul. Advocatul Poplăcean întinse mîny după pahar.
—	Ia să vă-văd eu... eu mai pot ? Şi slobozi un nechezat spart, de care izbucniră cu toţii în hohote mari de rîs.
Dar soţia sa luă paharul şi-l puse pe-o masă vecină, şoptindu-i la ureche :
—	Nu mai face prostii, că te rîd oamenii.
Băură apoi cu toţii din busuioacă, şi aflară foarte bun şi aromat vinul acesta, chiar şi femeile.
136
Arhanghelii
Scriitorul Bratu, după ce goli un pahar de vin, se strecură neobservat de la masă, şi nu peste mult se apropie cu doisprezece feciori, pe care îi instruise mai demult să cînte în patru voci. La capătul mesei se opri, şi îndată începură cîntecele.
Cîntară mai întîi «Pe-al nostru steag e scris unire», apoi alte şi alte coruri.
între oaspeţii de la masă se făcu linişte, apoi şi la mesele vecine, şi în curînd începu să se apropie mulţime dt curioşi s-asculte. După fiecare cîntare se auzea : «Bravo ! Bravo ! Trăiască !».
Notarul Iosif Rodean asculta cu sprîncenele încruntate, ca totdeauna cînd ceva reuşea să-l emoţioneze. După ce muriră şi acordurile cîntării celei din urmă, el strigă unui fecioraş de serviciu :
—	Trei vedre de busuioacă cîntăreţilor ! apoi îşi coborî privirile în masă, şi multă vreme nu mai zise nimic.
Dar scriitorul Bratu îşi drese glasul şi începu o doină din munţi. Avea o voce de tenor curată, plină, cîntarea curgea părînd fără sfîrşit :
—	Bălăioară de la munte,
Nu-ţi mai pune flori pe frunte,
Că ţi-or ieşi vorbe multe.
Las’ să-mi iasă, că nu-mi pasă,
Că bădiţa-i dus la coasă,
Să cosască floricele,
Rupe-i-s-ar coasa-n ele,
Să vie-n braţele mele ;
Să cosască flori pe rouă,
Rupe-i-s-ar coasa-n două,
Să vie la alta nouă.
Bătrînul Poplăcean îl asculta cu gura căscată, dar nu mai scotea obişnuitele-i sunete, dimpotrivă, era foarte emoţionat, din ochi i se prelingeau lacrămile pe pârâiaşele feţei.
Elenuţa asculta învăluită parcă într-o ceaţă de melancolie. Aşa, din bun senin, simţi o adîncă părere de
Arhanghelii
137
rău că Vasile Murăşanu nu-i aici la masa lor. Şi, întîia oară în viaţă, pricepu adînc cît se poartă de nedrept familia lor, chiar ea, cu familia preotului din sat. Iată, şi acum sînt atîţia străini la masa lor, sînt aici chiar societarii Pruncul şi Ungurean ; cu cît sînt aceştia mai buni, mai mult decît părintele Murăşanu, preoteasa, fetele lor ? Ea simţi că-i este aproape ruşine, şi ceva cald îi porni de la inimă. Cu batista îşi zbici doi stropi curaţi ce izvorîră din ochii ei negri, strălucitori.
Notarul Rodean se apropie de Bratu, îi puse o mînă pe umăr şi-i zise :
—	Ei, tinăre !
Bratu începu îndată o doină nouă. Era foarte emoţionat şi de vin, dar mai ales de cîntec.
—	Dorul meu ş-al dumitale Facă-1 Dumnezeu o floare,
Ca să-l pun la cingătoare,
Unde inima mă doare.
Lăiţă se ivi acum la spatele lui Bratu şi acompania din vioară. O mulţime enormă se strînsese în jurul lor,
0	mare de capete se îndesa din toate părţile. Elenuţa zări între cei care veniseră să asculte de-aproape şi pe clericul Murăşanu. Bratu şi Lăiţă cîntau încet doina asta plină de durere. Clericul nu se putu răbda să nu se apropie s-asculte, căci de la masa părintelui nu se auzea. El trecuse deci peste toate obiecţiunile ce-i făcu tatăl său şi asculta cu însufleţire. Faţa, privirile lui erau scăldate în lumină. Era frumos în clipa asta, părea că trăieşte într-alte lumi, dar mai ales se desprindea din chipul lui o nevinovăţie de copil. Nici prin gînd nu-i trecu să se ţină umilit că trebuie să rămînă în îmbulzeala aceea ca să asculte cîntarea ! Elenuţa însă simţi un junghi adînc îndată ce-1 zări şi-şi întoarse repede privirile, ca o vinovată. Oftă cu durere, şi o mare mîhnire
1	se întipări pe faţă. în clipa asta depărtarea dintre Vasile Murăşanu şi cei doi universitari, sau candidatul Voicu, îi păru enormă, şi totuşi aceşti trei erau cinstiţi la masa lor. Simţi în aceeaşi clipă cit de indiferenţi îi
138
Arhanghelii
sînt aceştia, şi cu ce largă simpatie îl învăluie pe clericul Vasile Murăşanu.
Bratu, acompaniat de Lăiţă, mai cîntă trei romanţe, apoi, dregîndu-şi din nou vocea, începu cîntarea favorită a notarului Iosif Rodean :
—	Colo-n munţii Ţebei,
Unde Horea-odată îşi strîngea oştirea Subt falnic gorun,
Se vede-o movilă Ş-o cruce uitată,
A lui Avram Iancu,
Eroul tribun.
Textul era destul de slăbuţ, de forţat, citit, dar melodia ce însoţea versurile împrumuta vibrări adînci fiecărui cuvînt. Melodia avea mult din vibrarea goarnelor care s-aud departe, care-ţi întră în trup ca tăişuri subţiri.
Mulţimea asculta într-o uriaşă roată, asculta tăcută. Umbre de nouri li se aşezară bărbaţilor pe feţe. Lăiţă acompania, clătinîndu-se domol, în ritmul muzicii, cu ochii închişi. Părea că nu mai cîntă el, ci o fiinţă tainică, ascunsă în vioara lui, şi că şi el ascultă numai :
—	Dormi etern în pace,
Eroule mare,
Că şi de-a ta umbră Duşmanii se tem !
Cînta Bratu palid ca un somnambul, şi cînd sfîrşi, se nălţă în văzduh un vifor nemaipomenit de aplauze.
—	Spiridoane, Spiridoane ! Birtaşule ! tună vocea grozavă a lui Iosif Rodean. Unde-i birtaşul, unde-i Spi-ridon ? Unde-i prăpăditul ăla ? strigă notarul, învîr-tind în toate părţile ochii lui crunţi.
Ca din pămînt răsări Spiridon înaintea notarului.
—	Mai este vin ? îl întrebă cu mînie Iosif Rodean.
—	Cum, păcatele ? ! făcu birtaşul.
Arhanghelii
139
—	Dar bere ?
—	Este ! Este !
O linişte de moarte se înstăpîni acum în jurul acestui dialog.
—	Poţi să ştii cîtă beutură mai ai ?
—	Mă rog ! Prost stăpîn aş fi dacă...
—	Ea mea toată ! strigă cu furie notarul. Pune cepurile la buţi, desfundă butoaiele, şi părău, părău să curgă beutura ! M-ai înţăles ?
Spiridon începu să tremure : chipul notarului era îngrozitor. Pe-o clipă crezuse c-a înnebunit. El mai avea peste două sute de vedre de vin şi vreo cincisprezece butoaie de bere. Cei de la masa notarului îl priveau îngheţaţi de spaimă.
Birtaşul se reculese.
—	Dar, domnule notar, beutura cît-o am e şi pentru mîne şi pentru poimîne.
•— Dă-le la oameni să beie, bestie, pune cepul la buţi, desfundă butoaiele ! Plătesc eu tot, beutura ce-o ai toată, dar aleargă şi dă-le oamenilor să beie !
Spiridon, galben şi prăpădit, îşi pierdu urma. Cîteva clipe fu o tăcere de moarte. Apoi văzduhul începu să se cutremure.
—	Trăiască directorul de la «Arhanghelii» ! Vivat 'Arhanghelii» ! Trăiască «Arhanghelii» ! izbucni deodată din sute de piepturi. De la o vreme nu se mai puteau auzi nici strigătele de «directorul», nici «să trăiască», nici «vivat», ci un nesfîrşit lanţ de «Arhanghelii», «Arhanghelii», «Arhanghelii», tot mai nalt se ridica în văzduh. Silaba din urmă, cu cei doi «ii», răsuna de sus, trecea în depărtări, ca un picurat din nenumăraţi clopoţei de argint.
Obosit parcă, notarul Iosif Rodean se aşeză la masă. Un oftat adînc scăpă din pieptul soţiei sale. Doamna Marina era palidă ca turta de ceară.
în tăcerea generală de la masă, Ghiţă luă mai întîi cuvîntul :
HC
Arhanghelii
—	E un gest şi ăsta ! Adevărat că eu nu l-aş fi făcut, dar acum nu ne mai rămîne alta decît să ne petrecem !
Nime nu-i răspunse, poate nici nu-1 auziră. Tăcerea stăpîni încă puţin, apoi, deodată, se auzi o ţarină nouă.
Cei doi logodnici, înspăimîntaţi de purtarea viitorului socru, fură bucuroşi că pot să se depărteze cu fetele. Elenuţa, foarte palidă, luă braţul lui Ghiţă şi se pierdu în mulţime. Petrecerea începu cu vijelie. în văzduh se nălţa mereu strigătul clar : «Arhanghelii... hanghelii... liii...». Deodată, dinspre Părăul Caprei, trăzni un treasc, apoi altul şi altul, pînă la o sută şi unul.
—	Asta zic şi eu că-i petrecanie, şopti aproape de urechea lui Iosif Rodean candidatul Voicu.
El singur rămăsese neimpresionat, cu aceeaşi fericire pe faţă.
Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-1 învrednici nici de-o privire cel puţin. El se ridică de la masă, îşi luă nevasta şi întră în cercul dansatorilor.
Pînă se întunecă fu ropotit necurmat, o fierbere îngrozitoare, ca adîncile agitări din masele poporului care prevestesc o mare nenorocire. Numaicît acum nu era vorba de nici o nenorocire, era numai împrejurarea că petrecerea de Paşti din Văleni îşi ajunsese culmea.
Domni, doamne, cuconiţe, muncitori în mine, ţărance — formaseră o singură masă, îi însufleţea aceeaşi simţire.
X
însărarea se coborî ca o ceaţă fumurie, care, clipă de clipă, se făcea tot mai deasă. Pe mesele din jurul spaţiului de dans se aprinseră luminările. Odată cu dansatorii, trecură cei mai mulţi în sala vastă de la birtul Iui Spiridon şi în cele patru săli laterale. Rămaseră însă destui şi la mesele din lunci, ori că nu mai încăpeau în
Arhanghelii
141
birt, ori că se încinseseră în vreo discuţie pe care nu o mai puteau termina.
La o masă învăluită cu pînză cerată rămase un băieş fruntaş cu nevasta, cu două surori, cu diacul Gavril, care zăbovi aici după ce familia preotului se depărtase. O cană mare, plină cu busuioacă, era pe masă. Patru pahare erau învîrfuite, numai al diacului Gavril era săc.
Fruntaşul era Vasile Cornean, primarul din Văleni, societarul de la «Arhanghelii». De la ceasurile două el rămăsese neclintit la masa lui. Toată veselia uriaşă care curgea în jurul său părea că nu-1 atinge. El nu jucase o singură ţarină, nu se dusese la masa cea lungă, cu toate invitările notarului Rodean, nu se mişcase nici chiar cînd scriitorul Bratu cînta :
«Colo-n munţii Ţebei...»
In faţa lui era o masă de scînduri c!e brad, şi la masa aceea se aşezase, îndată ce el îşi ocupase locul, o vădu-vioară subţirică, năltuţă, cu faţa albă ca de omăt, cu ochii ca doi cărbuni, mari, ca doi sîmburi de piersică. Dochiţa veni cu mamă-sa, cu un frate care era bărdaş şi cu două-trei rudenii mai depărtate. De-un an era Dochiţa văduvă, dar nu era mai în vîrstă ca de douăzeci şi cinci. îndată ce se cuibări, foşnindu-şi poalele, pe laviţa de scînduri, aruncă, ca în treacăt, o privire spre masa lui Cornean, dar ochii ei întîlniră fără greş privirile primarului. Se aplecă spre frate-său, îi spuse ceva la ureche, apoi izbucni într-un rîs limpede, care se auzi pînă departe.
Vasile Cornean ridică paharul, îl zvîntă şi-l izbi cu putere de masă. Nevasta lui, Salvina, se cutremură din nemişcarea în care stătea, privi la dreapta şi zări pe Dochiţa,
Se zgudui din nou, se făcu şi mai palidă de cum era şi-şi plecă privirile în pămînt. Un zîrnbet de durere îi încreţi buzele, faţa.
Dochiţa, veselă şi fericită, se ridică repede de la masă şi zise, trăgînd cu coada ochiului spre Vasile Cornean :
142
Arhanghelii
—	Vreau să-mi petrec ! Cînd vă va fi urît, chema-ţi-mă ! şi trecu repede între dansatori.
Primarul îşi muşcă buza şi privi în urma Dochiţei, pînă ce aceea dispăru în mulţime. Ochii lui erau aprinşi şi-şi supse buzele.
—	Nu joci şi tu o ţarină, Vasile ? cuteză să-l întrebe nevasta.
Societarul de la «Arhanghelii» îi aruncă o privire de ură şi nu-i răspunse. Se răzimă cu cotul pe masă, îşi întoarse capul spre bătătura jocului şi rămase aşa, nemişcat.
Surorile lui începură deodată să vorbească tare, foarte vesele, părînd că vor să însenineze pe Salvina. Dar femeia nu răspundea decît c-un «da» ori «nu», şi din palidă începu să devină vînătă. Durerea din faţa ei se amestecă acum cu liniile disperării.
De-un an, de cînd rămăsese Dochiţa văduvă, traiul se înveninase în casa primarului Cornean.
Salvina se măritase din dragoste după omul acesta ; ea-i adusese zestre cinci funţi de aur ; Cornean, ca flăcău, era lipit pămîntului. Din banii ei a izvorît toată avuţia lor de acum. Fără de cei cinci funţi, Vasile nu putea ajunge, nainte cu cincisprezece ani, societar la «Arhanghelii». îl iubea şi pentru că era frumos, şi pentru hărnicia lui. Le închisese demult gura părinţilor, care nu voiseră, odată cu capul, s-o mărite după Cor-neatn. «Un băieş de bir ; un ciocan ş-o iască !» obişnuiau să-i zică părinţii, dezmîntînd-o de la căsătorie.
Dar ea n-a voit să-i asculte. A alergat unde a tras-o inima, şi nu-i păru rău. Chiar bătrînii se bucurară în curînd de căsătoria ei. Salvina era foarte blîndă. foarte evlavioasă şi-l iubea pe bărbat cu iubirea aceea domoală şi veşnică ce o deşteaptă, de obicei, lucrurile sfinte. Iubirea ei era aproape un cult.
Şi nu-şi bănuia că-şi adoră bărbatul. Vasile Cornean se purta cu ea cu multă gingăşie. Corect faţă de ea fusese totdeauna în anii cei dintîi.
Dar, cu vreo trei ani înainte, Dochiţa asta, măritată pe-atunci, spăla măciniş de aur la piuăle lui Cornean.
Arhanghelii
143
Era o zi de primăvară, călduţă, luminoasă, şi tînăra nevastă, cu mînecile sufulcate, muncea cîntînd. Primarul ieşi din casă, coborî scările de lemn, se ivi în curte, şi ziua aceea, aproape întreagă, îşi făcu de lucru pe la piuă. Cînd Salvina îl chemă la prînz, veni mînios şi abia îmbucă de cîteva ori.
Dădea mereu tîrcoale în jurul Dochiţei, o întreba mereu cîte ceva şi nu se îndura să se depărteze de dînsa.
Din pridvor, cu inima răcită, Salvina observa tot ce se petrecea jos în curte, lîngă piuă. Nu-i zise nimic bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochiţa n-o mai primi la lucru niciodată.
Era nevastă săracă Dochiţa, bărbatu-i fusese de-ase-menea bărdaş, ca şi fratele ei, bine plătit pentru piuăle ce le cioplea din nou. dar beţiv de n-aducea nici o para acasă. Ea muncea veselă, pe la unii, pe la alţii, cîştiga bani destui şi părea foarte fericită. Era o fire veselă, care trecea foarte uşor peste patima bărbatului şi îşi căuta mulţumirea de care era dornică acolo unde o putea afla.
Din ziua în care muncise la Vasile Cornean, Salvina începu să audă şoapte despre bărbatul ei şi despre Dochiţa. De-atunci îi întră un ghimpe la inimă, care nu mai voia să se depărteze cu nici un preţ. De cînd rămase văduvă Dochiţa, prietenele bune se grăbeau să-i aducă lot mai multe veşti, şi Salvina începu să devie tot mai palidă, să se usuce pe picioare.
Bărbatului nu-i zicea o vorbă legănată, dar el, cu cît
o	vedea mai pierită, se făcea tot mai dur, mai brutal, era gata s-o jignească oricît de adînc pentru toată nimica. Din purtarea lui femeia înţelese adevărul, îngheţă şi mai tare, dar n-avu putere să ieie nici o hotă-rîre. Din răceala şi neîndurarea bărbatului simţea că inima lui are alte dorinţe : murea de mii de ori pe zi, dar nu se putea hotărî să-l părăsească. îl iubea şi-şi zicea mereu : «Se gîndeşte la ea, dar pîn-acum poate că nu-i nimic între ei». Aceasta credea c-o înţelege şi din purtarea cîteodată nespus de crudă a lui Cornean. Era
144
Arhanghelii
dintre femeile care iubesc adînc, dar iubesc fără patima şi care totdeauna sînt bucuroase să ierte bărbaţilor, să-i creadă nevinovaţi. Era dintre puţinele femei care plîng nu atît după omul ce se depărtează de ele, cît mai cu samă după sufletul pe care şi-l cred prieten şi pentru care simt o adîncă răspundere.
Vasile Cornean întîrzia sările de-a rîndul, dar ea îşi zicea mereu, aşteptîndu-1 : «Care dintre societarii de la „Arhanghelii" nu-şi petrece, nu chefuieşte ?», şi era foarte bucuroasă dacă primarul sosea acasă odată cu zorile zilei.
Cu orice vorbă ce-i spunea, voia să-l facă să înţeleagă că ea-1 iartă, pentru că-1 iubeşte şi acum, şi, ocupată mereu cu felul cum trebuie să se poarte faţă de el, nu băgă de samă cum se ofilise, cum se trecuse, mai ales în anul acesta de văduvie al Dochiţei.
Astfel, şi acum, deşi simţi pentru ce-i năcăjit bărbatul ei, totuşi se încumetă să-l întrebe dacă nu vrea să joace o ţarină, părînd a-i spune că trece cu vederea tot ce-a fost.
Dar tăcerea lui Cornean o izbi cu mult mai dureros decît de obicei. Pîn-acum, între alţii, primarul nu se arăta în duşmănie cu nevasta. Salvina simţi o durere amară văzîndu-se batjocorită în faţa rudeniilor.
Răspundea scurt la flecărelile cumnatelor şi nu-şi putea stăpîni suspinele tot mai dese.
Din cînd în cînd Vasile Cornean îşi întorcea capul, îşi umplea paharul şi bea. Apoi privea iar spre hora.
Dar Dochiţa rămînea puţin între dansatori, venea săltînd, se aşeza la masă lîngă mamă-sa, în faţa lui Cornean, bea din paharul proaspăt, rîdea, vorbea cu triluri de rîs şi arunca priviri galeşe primarului.
Atunci Cornean o privea cu lăcomie, fără să se mai jeneze. Cum era şi tulburat de vinul tare, nici nu se mai gîndea că soţia sa, surorile sînt de faţă. Gura lui senzuală învia parcă, buzele lui aveau tremurări nervoase.
Cînd ocheadele celor doi erau prea bătătoare la ochi, Salvina se ridica si se depărta de la masă, palidă, ca şi cînd acum ar fi scos-o din sicriu.
Arhanghelii
145
Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în jurul lui, vedeau şi ele că se întrece cu gluma. Dar primarul rămînea mereu la masă, bea, tăcea, şi cînd Dochiţa se arăta la masa vecină, o privea cu lăcomie.
în răstimpuri rămînea singur la masă. Salvina, surorile lui se duceau să privească de aproape dansul. Surorile jucară chiar în mai multe rînduri. Dar pe Salvina nu cuteza s-o invite nimenea la joc. Era palidă ca o moartă.
în multe rînduri îi păru că nu mai poate răbda chinurile care se sporeau mereu, ca într-un muşuroi furnicile. îi părea că toţi bărbaţii, femeile, copiii chiar, ştiu ce se petrece la masă. Fiecare ochi ce se îndrepta asupra ei ii împlînta în inimă o nouă suliţă de durere. îi păru că numai de aceea s-a adunat mulţimea asta mare de oameni, ca să vadă ce se petrece în inima ei. Pînă azi ea suferise în tăcere, nimenea nu putea să bănuiască ce dureri o muncesc, şi păru că acum văd cu toţii limpede nenorocirea ei.
Porni de mai multe ori să meargă acasă, dar abia făcea cîţiva paşi, şi se întorcea fricoasă, tresărind, fe-rindu-se de privirile oamenilor, ca o căprioară spăimîn-tata, care din toate părţile e înconjurată de vînători.
După-amiaza aceasta fu pentru ea un chin cumplit, îl vedea pe bărbat mereu nemişcat la locul lui, înţepenit parcă de scaun ; ^edea că n-are nici o voie de petrecere, că vinul chiar îl bea cu mînie : ca şi cînd ai avea în faţa sa un duşman, aşa privea păhărelul. Cînd se aprinseră lumînările, avu, în sfîrşit, o tresărire de speranţă : Dochiţa trecea în birt cu dansatorii.
Dar primarul, după ce văzu ca masa vecină rămîne mereu goală, se întunecă şi mai tare şi zise :
—	Acum e rîndul nostru să jucăm ! Aşa, în întuneric, fără muzică, aşa ni se şade nouă, ca la bătrîni, ca la oameni betegi.
La cuvîntul din urmă, Salvina scăpă un ţipăt. Bat-jocora asta îi păru grozavă ! Demult făcea Vasile aluzii la boala ei, la bătrîneţe. Dar ea nu se simţea nici bol-
10
146
Arhanghelii
navă, nici bătrînă, ci nenorocită. Salvina îşi adună toate puterile şi reuşi să-i zică :
—	Dar bine, Vasile, cine te	opreşte	să nu-ţi	petreci,
să nu	joci ? Pentru ce nu mergi	în birt ?	Eu pot	să merg
acasă. Cine te opreşte ?
Primarul o privi cu ură. Băuse singur o groază de vin şi îşi simţea pe subt piele vinele încordate, tari şi groase, încît îl dureau.
—	Cine mă opreşte ? zise el	dup-un	răstimp,	rînjind.
Cine	mă opreşte ? Tu mă opreşti!
Femeia simţea că ameţeşte şi se prinse cu mînile de scaun.
în clipa aceasta sosi diacul Gavril.
—	Şi mai bună-sara, şi mai bună-sara ! zise moş Gavril, apropiindu-se de masa lor în mers clătinător. Bucuroşi de oaspeţi ?
—	Bucuroşi, diece, bucuroşi, răspunseră deodată surorile lui Cornean.
Legănîndu-se pe picioare, diacul se apropie de primar.
—	Hristos a înviat ! zise el cu limba-mpiedecată, ră-suflînd miros de băutură.
—	Adevărat c-a înviat! răspunse în silă primarul.
Bătrînul se lăsă numaidecît pe-un scaun.
—	Nu jucăm, nu-ntinărim, nepoate ? întrebă iar, clipind din ochi.
—	Poate de-un păhar de vin, diece, răspunse Cornean umplînd paharele.
După ce băură, moşul îşi plezni limba de cerul gurii.
—	Ce vin e ăsta, nepoate ?
—	Busuioacă, moşule, răspunseră surorile primarului.
—	Mai bine nu-1 gustam, începu diacul, n-o să-mi tihnească petrecania de azi cînd mă gîndesc c-abia acum am dat de el.
Primarul îi mai puse un pahar, şi moşul îl sorbi numaidecît.
—	Asta trăbă că-i de-al lui tata Noe cel bătrîn, zise vesel diacul Gavril. Apoi, ridicîndu-şi privirile, văzu pe Salvina palidă, nemişcată : Nepoţica nu se simte bine ? o întrebă el cu bunătate.
Arhanghelii
i 4 7
—	Ba da, moş Gavril, cine nu-i fericit în sfînta zi a învierii ? răspunse nevasta, silindu-se să zîmbească.
—	Adevărat, făcu diacul căscînd ; pe ochi părea că
1	se lasă ca o ceaţă fină. El începu să cînte încet din troparele învierii, pe podobia glasului al cincilea : «Aceasta e ziiiua care a făcut-o Dooomnul să ne bucurăm şi să ne veseliim într-însa».
Un glas gros, ca dintr-o bute, se auzi în clipa asta la spatele lor :
—	Hristos o-nviat !
Nime nu-i răspunse ; cei de la masă îşi întoarseră capetele. înaintea lor se clătina încet pe picioare o femeie ca de patruzeci şi cinci de ani, mare, puternică, cu faţa lată, cu ochii injectaţi cu sînge. «Bărbătoiul», cum îi ziceau oamenii, văzînd că nime nu-i răspunde, întinse spre masă o mînă uriaşă, luă un pahar plin şi, clătinîn-du-se mereu, mai zise o dată : «Hristos o-nviat!» şi dădu paharul peste cap. Apoi, cu privirile aiurite, porni încet spre masa vecina, repetîndu-şi salutul şi bînd la fiecare masă cîte-un pahar. De vreo jumătate de ceas începuse să colinde aşa, după ce se îmbătase întîi la masa unde ospătau nişte rudenii mai îndepărtate de-ale ei.
—	Asta ştiu că-nghite ! zise diacul Gavril. Asta-i bute, nu-i muiere ! Cînd va ajunge talpa-iadului, ştiu că va băga în spărieţi pe dimoni ; cu vinul cît a beut va stinge focul din iad !
Diacul clătină din cap, îşi umplu paharul şi, după ce-1 bău, zise iar :
—	Dumneavoastră, oameni tinări, ar trebui să vă vedeţi de joc. Se umple birtul, şi nu mai încăpeţi. Nu vă stă bine să şădeţi aici mînioşi, adaose încruntîndu-şi sprinceana. El băgă numaidecît de samă că între cei doi soţi este ceva.
—	Asta cel puţin îşi petrece, zise deodată primarul Cornean, ca şi cînd s-ar fi trezit numai acum din contemplarea Bărbătoiului.
—	Cine ? întrebă diacul.
— Sofia asta, Bărbătoiul ! E beată tun, cu ziua de cap, şi cel puţin aşa îşi uită de năcazuri. Vede viaţa
io*
148
Arhanghelii
frumoasă şi-i place să trăiască ! El oftă, şi faţa lui se întunecă şi mai tare.
—	Of ! Aşa viaţă ! suspină diacul.
—	E o ticăloşie, zise încet Salvina.
Primarul o privi crunt şi se ridică deodată de la masă.
—	Mergem ! zise el c-o voce şuierătoare.
Nevasta se ridică numaidecît. Surorile lui şi diacul
rămaseră la masă.
—	Treceţi în birt ? întrebă diacul.
Salvina zîmbi cu durere, dar nu-i răspunse. Se grăbi m urma bărbatului, care înainta cu paşi repezi, largi, alerga aproape. Nu schimbară nici un cuvînt pe drum. Acasă primarul aprinse grabnic o lumînare. Ochii lui fioroşi căutau în toate părţile prin casă. Salvina se îngrozi de privirile, de faţa lui : nu mai sămăna a om. Dar în clipa următoare îi îngheţă sîngele : bărbatul puse mîna pe-o curea groasă, împletită, un fel de potîng, şi începu s-o izbească. Ea scoase un ţipăt de spaimă la lovitura cea dintîi, apoi, un lung răstimp, tăcu subt izbiturile dese. Deodată, nemaiputînd suferi, începu să ţipe ca din gură de şarpe. Bărbatul izbea mereu cu furie, ieşit din minţi.
—■ Nu mai da, Vasile, pentru numele lui Dumnezeu ! Nu mai da ! Mor ! O să mă omori ! Du-te la Dochiţa ! Adu-o aici ! Trăieşte cu ea ! Dar nu mai da ! Valeooo ! Oasele mele !
După gemete îndelungate, ţipetele începeau din nou. Apoi trupul ei începu să se înmoaie şi, ca atinsă de vînt, căzu, izbindu-se de podele. Abia-şi mai mişca o mînă, un picior.
Bărbatul zvîrli cureaua, îşi şterse sudorile şi-i răcni c-o voce răguşită :
—■ Afară, afară, afară din casa mea ! Să nu te mai văd !
O voce stinsă, ca la oamenii ce mor, se auzi acum :
—	O să mă duc, Vasile, mă duc, mă duc, mă duc...
Arhanghelii
149
Salvina închise ochii şi pe-o clipă păru c-a murit : nu se mai mişca, nu mai respira. îngrozit c-a făcut moarte de om, primarul o luă pe braţe, o aşeza în pat ; începu s-o frece cu oţet pe frunte, pe tîmple, îi ţinu lichidul sub nas. întru tîrziu, Salvina îşi deschise ochii : păreau două răni negre, nu mai sămănau a ochi.
—	Dimineaţa mă duc, începu cu aceeaşi voce stinsă. Of Dumnezeule ! Unde-i răsplata dragostei ş-a credinţei mele ? Ea începu să suspine, apoi plînsul izbucni cu hohote, cu păraie de lacrămi.
Vasile Cornean fugi de lîngă pat, îşi luă pălăria, care-i căzuse pe podele, şi se îndreptă spre uşă. Cînd uşa cîr-ţîi, plînsul nevestei conteni deodată, ea se ridică într-un cot, îi aruncă o privire de ură nemărginită şi-i strigă :
—	Bătaia lui Dumnezeu are să te-ajungă !
Bărbatul pe-o clipă se opri în prag, păru că vrea s-o
bata din nou, dar, răzgîndindu-se, închise numaidecît uşa în urma lui.
Ajuns în luncă, merse de-a una la masa unde-şi petreceau cei doi societari de la «Arhanghelii», Ungurean şi Pruncul, şi fără o vorbă şezu pe-un scaun. începu să bea c-o sete nemaipomenită. Cei doi tovarăşi îl priveau încremeniţi cum soarbe vin, bere, rachiu, ce-i cădea nainte.
Pe la miezul nopţii, trei băieşi de la «Arhanghelii», chemaţi de cei doi societari, îl duseră acasă, mort de jumătate.
Societarul cel gras cît un butoi rîdea, ţinîndu-se cu mînile de pîntece.
—	Nu-i nimic de rîs, îi zise Pruncul. «Arhanghelii» ăştia o să vă înnebunească pe toţi.
—	Dar o să putem bea şi nebuni, iubite, rîse Ungurean, asta-i de căpetenie, să putem bea ! De-acum, mi se pare, o să ne punem la întrecere : eu, notarul şi primarul ! Să ştii că-mi place : pe Cornean încă nu l-am văzut aşa beat !
Arhanghelii
Pruncul nu-i mai răspunse, ci-1 privi numai batjocoritor. Apoi se ridică.
—	Noapte-bună. Eu mă duc de-acum ! zise el.
—	Ce face ? ! Aşa iute ? ! De la miezul-nopţii ? ! întrebă repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai întoarse.
XI
în sala cea mare a birtului dansul se continua cu patimă tot mai mare. Geamurile aburiseră şi luminau palid în noaptea înstelată. în curînd ochiurile de deasupra trebuiră să fie deschise, căci în sală căldura era tot mai înăbuşitoare. în răstimpuri muzica amuţea, se stropea cu apă podeaua de scîndură. Totuşi, pravul se ridica, plutea în nouraşi fini, făcea cercuri mai palide în jurul lămpilor spmzurate de tavan, se aşeza ca o bură surie pe pînza cerată a meselor, pe pălării. Se simţea în nări, în gît, pişcător ca un prav de ardei.
în sală se dansară cîteva valsuri, se înciripă un cadril chiar, pentru feţele domneşti.
La cadril, candidatul Voicu dansă cu domnişoara Elenuţa Rodean. Fata nu mai putu scăpa de el, surorile îi aruncau priviri mustrătoare văzînd-o cum tot încearcă să nu se întîlnească cu tînărul acela strălucitor. Dar notarul Rodean nu mai lua în samă purtarea fetei faţă de candidat. De cînd îi şoptise în luncă : «Asta zic şi eu că-i petrecanie», notarul nu-1 mai putea suferi pe tînărul acesta fericit. îi era scîrbă de el, deşi nu-şi putea da sama de ce. Poate unde fraza asta banală nu însemnase nimic faţă de marea agitaţie ce stăpînea pe notar în clipa aceea. încă acolo în luncă îi păru că Voicu e prea mărginit şi-i fu ciudă că se putuse înşela aşa de mult în judecata lui de pînă acum. Dar cînd băgă de samă că fata lui dansase atît de mult cu clericul Murăşanu, cînd crezu că înţelege intenţia fetei de-a fi con-
Arhanghelii
151
dusă şi în cadril tot de feciorul popii, notarul îşi încruntă sprîncenele, îşi chemă fata şi-i zise :
—	Ai o datorie şi faţă de oaspeţii noştri. Te rog să nu uiţi.
Cuvintele acestea le spusese c-o voce din care se putea citi un fel de compătimire pentru Elenuţa, şi fata îi răspunse numaidecît, cu veselie :
—	Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lîngă soarele Voicu ! şi, rîzînd, se apropie de candidat.
Vizaviul însă îi fu clericul Murăşanu, cu sora lui Mărioara. Clericul era palid. Indispoziţia i se desprindea din liniile feţei, din priviri. Dîn cînd în cînd se uita la tînărul acela strălucitor, dar mai mult îşi ţinea privirile plecate, silindu-se să nu-1 vadă.
Elenuţa băgă de samă îndată că lui Murăşanu nu-i place că dansează cu Voicu şi simţi o adîncă bucurie. Totuşi, prin nimic nu-şi descoperea bucuria aceasta, dimpotrivă, părînd că nici nu-1 mai vede pe cleric, ciripea mereu cu candidatul, rîdea ; după toate semnele, îşi petrecea foarte bine. în vremea asta, Vasile Murăşanu se întunecă tot mai tare şi începu să arunce priviri duşmănoase fericitului Voicu.
La o figură a dansului, cînd Elenuţa prinse mîna clericului, aceasta era rece ca gheaţa.
—	Vai, cît îmi pare de rău că nu eşti în locul meu, domnule Murăşanu, îi şopti ea aproape de ureche.
—	în locul dumitale ? întrebă clericul, neînţelegînd-o.
—	Da. Dumitale ţi-e frig. Eşti ca gheaţa ; ai fi lîngă soarele Voicu. Nu-1 vezi cum străluceşte ? Te-ar încălzi numai cu strălucirile !
Vasile Murăşanu îşi ridică ochii, voi să cerceteze ce vrea să spună, dar Elenuţa trecu mai departe în lanţul de dansatori, care se schimba necontenit. Totuşi, un surîs fugar îi putu zări pe buze, şi surîsul acesta îl linişti deodată : înţelese că vorbise în batjocoră de candidatul Voicu.
Soru-sa Mărioara băgă de samă că frate-său s-a schimbat deodată. Era vesel, începu să glumească şi-i zicea necurmat «dragă Mărioaro».
152
Arhanghelii
—	Hm ! făcu fata, subţiindu-şi buzele.
—	Ce «hm» ? întrebă zîmbind Vasile.
—	D-apoi cred că nu mie ar trebui să-mi spui «dragă», zise soru-sa.
—	Nu ţie ? Cui dar ?
—	Domnişoarei cu care te-ai întîlnit înainte cu cîteva
clipe. — Apoi adaosfe îndată, c-o voce serioasă :	Rău
faci, Vasile !
—	Ce fac rău ? întrebă clericul, simţind cum îngălbeneşte.
—	Rău faci că te gîndeşti la domnişoara Rodean. Ji-am mai spus o dată că-s prea acri strugurii. Vezi bine ce gînduri are tatăl ei.
^ — Domnişoara Elenuţa nu samănă cu notarul, reuşi să spună cu vocea scăzută clericul.
—	într-adevăr că tu eşti copil ! zise Mărioara. Am văzut şi eu că Elenuţa dansează bucuroasă cu tine. însă, Doamne sfinte, suspină soru-sa, asta nu însamnă decît că tu eşti băiat frumos, lîngă care se simte bine orice fată ! Elenuţa vrea să-şi petreacă, ş-atît ! După ce se vor încheia petrecaniile de la Paşti, o să vezi că nici nu te mai cunoaşte.
—	Iar eşti răutăcioasă, zise încet clericul.
—	Nu, dragul meu, ci aş vrea să nu-ţi faci gînduri zadarnice. Planurile pe care le ţesem prea departe de noi, deşi sînt numai visări, au darul să-ţi umple sufletul de durere cînd se spulberă. Şi, de obicei, se spulberă. Pentru ce ţi-ai cauza cu voia o dezamăgire, care va veni cu siguranţă ?
—	Mi se pare că nu te-ai bucura să mă vezi fericit, zise în silă clericul.
Ei povesteau în cursul dansului ; făceau figurile care urmau, se depărtau, se întîlneau din nou şi-şi continuau conversaţia. Clericul era tot mai convins că Mărioara îl pizmuieşte pentru norocul ce poate-1 aşteaptă, şi vorbea cu ea tot mai rece.
—■ Nu-mi mai zici «dragă» ? îl întrebă Mărioara spre: sfîrşitul cadrilului.
Arhanghelii
153
—	O să vedem noi, în curînd, care vom avea dreptate, răspunse clericul cu răceală.
—	în curînd ? întrebă fata, şi numaidecît izbucni într-un rîs nestăpînit.
Valsul cel dintîi, după cadril, Elenuţa îl dansă cu Vasile Murăşanu. Abia făcură cîteva undulări prin sală, şi domnişoara Rodean îl întrebă veselă :
—	Mi-ai şti spune, domnule Murăşanu, ce însamnă : «înger palid ce te-arăţi în vise şi în urma ta laşi toate porţile fericirii deschise» ?
—	Nu e citat dintr-o poezie, răspunse Vasile zîmbind.
■— Nu. E o compoziţie proprie. Nu ştii ce însăm-
nează ?
—	înger palid... repetă clericul, părînd că se gîn-deşte.
—	îngerii nu-s palizi, nu-i aşa, domnule Murăşanu ?
-- Eu cred că-s albi, domnişoară, răspunse clericul.
Mai corect, cred că-s cu feţele albe, umbrite puţin de gene dese, negre...
—	Ei, dumneata încunjuri răspunsul, zise repede fata, simţind cum îi înfloresc obrajii. Deci nu ştii înţălesul «îngerului palid» ?
—	Nu-1 ştiu.
—	Bun. Acum să-mi spui de cunoşti versurile următoare :
Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii,
E ca aminte să te am Şi-ncet să te apropii.
Ea spuse c-o voce tînguitoare aceste patru stihuri, ca şi cînd ar fi imitat pe cineva. Părea chiar că un fel de disperare se desprinde din intonare.
—	E dintr-o poezie de Eminescu, domnişoară.
—	Adevărat. Dar ia să-mi spui : bat ramuri în geam noaptea asta ?
—	N-aud, răspunse clericul, părînd că ascultă.
—	Şi sînt plopi la fereastra birtului ?
154
Arhanghelii
—	Nu sînt.
Elenuţa îşi nălţă privirile spre tavan şi începu, în vreme ce abia-şi putea stăpîni rîsul :
—	«E aşa de mare fericirea să fii alăt<uri de-o fiinţă scumpă. Ah, înger palid ce te-arăţi în vise şi-n urma ta laşi toate porţile fericirii deschise ! Tu nici nu bă-nuieşti — Elenuţa declamă tot cu mai mare patos — tu nici nu bănuieşti în clipa asta că, dacă ramuri bat în geam şi se cutremur plopii, e ca aminte să te am şi-ncet să te apropii.»
Cuvintele din urmă abia le mai putu rosti. Ochii ei rîdeau de cînd începuse citatul, pieptul ei tînăr se vedea de la început în mare agitare, dar, încheind citatul, izbucni într-un rîs atît de zgomotos, încît toate privirile din sală se îndreptară spre ea şi spre clericul Murăşanu. Acesta trebui să contenească dansul pe cîteva clipe ; Elenuţa, cu capul dat pe spate, rîdea cumplit şi nu mai putea face un pas. Vasile zîmbea, pentru că rîdea cu atîta căldură, aşa de fericită Elenuţa ; simţea o adîncă mîngîiere văzînd-o atît de fericită, dar se jena simţind toate privirile aţintite asupra lor.
—	Pentru Dumnezeu, domnişoară, nu mai rîde aşa tare ! Are să-ţi strice, zise el c-o căldură deosebită în glaS'
—	Nu, nu ! Dimpotrivă, are să-mi folosească, domnule Murăşanu, zise fata, lăsîndu-se să fie condusă mai departe în ritmul larg al valsului. Spune-mi dumneata, nu-i o stupiditate citatul ăsta, nu-i cea mai mare prostie ? Şi ştii dumneata ce-a vrut să fie frăzoiul ăsta, împodobit cu patru versuri ?
—	Nu pot să ştiu, domnişoară, răspunse clericul. Cred că e o împărechiare încurcată de citate.
—	Nu, dragă domnule cleric, e un compliment ! în-chipuie-ţi, e un compliment, şi mi-a fost adresat mie ! Inchipuie-ţi ceva mai ridicol, continuă Elenuţa tot mai înverşunată, închipuie-ţi că un tinăr, pe care pînă azi nu l-ai mai văzut, te bombardează, la cel dintîi dans,
Arhanghelii
155
cu astfel de stupidităţi ! Nu, e într-adevăr revoltător ! sfîrşi ea cu ochii aprinşi acum de mînie.
—	Domnul candidat ? întrebă încet clericul.
—	Da, el ! El azi, şi mîne poate altul, şi poimîne al treilea ! începu cu mînie domnişoara Rodean. Fiecare din tinării aceştia care vînează numai zestre se cred îndreptăţiţi să se îmbulzească în tine, să te seîrbească fă-cîndu-ţi curte ! Eu sînt convinsă că dacă în locul meu ar fi fost o păpuşă, şi păpuşa aceea ar fi avut zestrea mea, domnul ăsta i-ar fi spus aceleaşi cuvinte. —- Cum vorbea, domnişoara Rodean se însufleţea, cuvinţele-i curgeau tot mai uşor ; se vedea îndată că-i foarte iritată, dar că vorbeşte din convingere adîncă. — Oamenii aceştia, continuă ea, deşi-s numai materie — cu trup, cu suflet — vreau să-şi îmbrace gîndurile în haină poetică şi se fac îngrozitor de ridicoli. Dar ce-i mai greu de suportat e faptul că ei nu pricep ridicolul acesta.
—	Se vede că e foarte primejdios să-ţi facă cineva curte dumitale, domnişoară Rodean, zise Vasile zîmbind.
—	Astfel de curte e o adevărată batjocoră, să mă ierţi dumneata ! De altfel, eu cred că nici nu e lipsă de curte. Cred că...
Ea nu mai continuă, amuţi deodată, simţi cum se roşeşte. Ar mai fi voit să zică : «Cred ca doua suflete se pot împretini cu mult mai uşor pe alte căi». Dar tăcu, părîndu-i că spune prea mult, şi, dup-un răstimp de tăcere, adaose :
—	Cred că educaţia dumneavoastră în seminar e cea mai bună !
—	Pentru că nu spunem vorbe frumoase domnişoarelor ? întrebă Vasile privind cu mare plăcere obrajii purpurii ai Elenuţei.
—	Şi pentru asta, dar nu numai pentru asta, răspunse fata.
Cum o privea mereu, cum o simţea aproape, clericul îşi zicea necontenit că Mărioara nu avea dreptate. Elenuţa se deosebea aşa de mult de surorile ei, încît
156
Arhanghelii
nici rudenii mai apropiate nu le-ai fi putut crede. îi părea, în clipele acestea, că Elenuţa ar putea foarte uşor să fie a lui, şi la gîndul acesta simţea o adîncă fericire.
Universitarii Ungurean şi Pruncul nu mai dansau demult. Ei se aşezaseră la masa notarului, într-una din camerele birtului, şi, cu ceilalţi oaspeţi ai lui Iosif Rodean, ciocneau mereu paharele, discutau aprins, cîntau într-o larmă mare. Doamnele cu domnişoarele şi cei doi logodnici se duseseră acasă îndată după miezul-nopţii. Bărbaţii, singuri acum, începeau adevărata petrecanie cu băutură. Părintele Murăşanu veni, pe la un ceas din noapte la masa lor, bău un pahar de vin, ciocnind cu notarul, apoi se depănă şi el cu fetele şi cu preoteasa. Clericul nu voi să meargă acasă. Elenuţa îi zîmbise cu atîta farmec la despărţire, îi zisese aşa de dulce «la revedere», îi strînsese mîna cu atîta prietenie, îneît Vasile Murăşanu simţi o voie de chef ca niciodată. Dansa fără încetare cu fetele din sat, începu să spună strigături, era neobosit. Birtul întreg vuia mereu, părînd că larma multă o să-l spargă. între jucători se arăta mereu şi Ghiţă.
Advocatul Poplăcean se trezi ca dintr-un somn, proaspăt, cu sete nouă de băutură. După ce vreo două ceasuri nu spusese aproape nimic şi moţăise mereu de somn, acum nechezatul lui se auzea din nou. Bătrînul acesta putea, trei nopţi în şir, să nu se culce. îi era destul să moţăie un ceas două, ca să continue, tot cu mai mare plăcere, cheful.
Celalalt advocat, Petru Stoica, abia acum ajunsese în stadiul acela al beţiei în care unii oameni îşi simt mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligenţă. El discuta acum, cu multă aprindere, cu universitarul Pruncul. Din cum ascultau şi din cum se amestecau cu toţii în discuţia asta filosofică, se vedea că toţi sînt atinşi bine de puterea vinului.
—	Admit şi eu, zicea Pascu, să nu credem decît ceea ce vedem şi ce putem pricepe. Admit ca materia e sin-
Arhanghelii
157
gură şi veşnică. Dar nu pot să cred că materia asta nu-i stăpînită de anumite legi. Legile acestea le vedem în fiecare clipă. Nu zic că legile ei sînt croite de-o putere superioară, însăşi materia şi le-a făcut ca să fie stăpînită prin ele. Materia oarbă e brutală.
—	Dar nu vezi dumneata că în lumea asta totul e brutalitate ? îi răspunse repede Pruncul. Nu vezi dumneata că totul se întîmplă în lume orbeşte ? îndată ce admiţi o lege, trăbă să admiţi şi o inteligenţă. Da, sînt forţe în materie, dar nu sînt legi ; în legi trăbă să descoperi o finalitate, o ţintă.
—	în legile materiei îţi descopăr o ţintă, răspunse, zîmbind superior, Pascu. Conservarea sau învierea continuă a materiei, a lumii întregi, e ţinta legilor sale. lată, de pildă, să luăm trupul omenesc ; numai cine nu-1 cunoaşte poate spune că nu-i stăpînit de legi. Să luăm inima, tubul digestiv, aparatul respirator, toate acestea nu-s conduse de legi ? Şi legile acestea au altă ţintă decît să conserve individul şi să-l propage mai departe ?
—	Da, sînt legi acestea, zise doctorul Prinţu. Organismul nostru nu-i decît un complex de legi. Toate funcţiunile trupului se întîmplă c-o regularitate uimitoare pînă cînd organismul e sănătos. Numaicît eu cred că, pe calea ce aţi apucat, nu veţi reuşi să dezlegaţi niciodată chestia de la care aţi pornit. Ori le zici forţe, ori legi, singur mecanismul materiei nu explică viaţa.
—	He-he-he, făcu bătrînul Poplăcean, ştiam eu că îmblătesc paie oamenii ăştia ! Nu explică viaţa ! Nici nu se poate aşa ceva !
—	Ba se poate foarte bine ! zise cu mînie Pascu. Viaţa nu-i decît un lanţ nesfîrşit de legi, prin care tot ce există se înnoieşte şi se va înnoi, subt alte forme, totdeauna. Pentru că materia e veşnică, e mama noastră, a tuturor !
—	Şi totuşi rămîne încă să ne explici ce e viaţa, zise Ghiţă, care în clipa aceea se ivi la masă.
—	Dumneata poţi să glumeşti, domnule Rodean, dar ce susţin eu e rezultatul multor cercetări ştiinţifice şj al multora metafizice, zise Pascu. — Dar băgînd de samă
158
Arhanghelii
că Ghiţă zîmbeşte mereu, se înfurie deodată şi adaose : Ei bine, să ştii de la mine că eu nu cred în creaţie, nu cred în Dumnezeu, nu cred în suflet şi viaţa viitoare ! Acestea toate-s fleacuri ! zise el cu mînie.
—	Colosal ! se auzi vocea groasă a lui Ungurean.
—	Mărturisirea asta de credinţă nu-ţi ajută nimic, domnule Pascu, zise Ghiţă zîmbind. N-ai făcut decît să sărăceşti viaţa, s-o arăţi şi mai pustie, şi mai neîn-ţăleasă.
—	Dumneata crezi în creaţia lumii ? îl întrebă în batjocoră Pascu.
—	Se poate să cred. Dar eu nu răspund, fiindcă eu nu mi-am pus de gînd să explic viaţa.
—	Asta-i ! luă cuvîntul Pruncul. Trăbă să admitem că nu pricepem nimic. Toate legile dumitale nu-mi explică nimic. Că de-mi vei spune că inima mea bate ca să pună în circulaţie sîngele, te voi întreba că ce lipsă am de această circulaţie ? Şi de-mi vei răspunde că e necesară circulaţia susţinerii organismului, pentru riaţa lui, te voi întreba că ce sens are organismul ăsta să trăiască dacă odată va muri ? Şi de-mi vei zice : «ca să propage specia omenească», îţi voi răspunde că ce sens are această propagare, de care eu nu-mi voi mai putea da sama şi care va scoate la iveală fiinţe a căror viaţă va fi tot aşa de neînţaleasă ca şi a mea ? Dar dacă spun : forţe, nu legi, atunci ştiu de la început că nu le voi putea pricepe şi ma mulţămesc să mă rostogolesc prin viaţă fără nici un gînd, ca un bolovan ce se prăvale pe-o coastă. Nu cunoaştem şi nu vom cunoaşte nimic ! De altfel, e şi mai bine aşa, să fim nepăsători, să ne petrecem pînă putem, să nu ne pese de lume, de viaţă. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o putem da neînţălesei vieţi.
—	Să-i dăm palme, frate s-o pălmuim ? începu Ungurean. S-o îmbrăţişăm, s-o strîngem cu putere la piept, iubite ! Căci viaţa e plăcută, viaţa e dum-ne-ze-iască ! Numai două vorbe sînt nenorocite în lume, două cuvinte, pe care le urăsc din tot sufletul : sărăcia şi moartea.
Arhanghelii
159
—	Moarte nu există, zise repede advocatul Pascu, e numai o înnoire a materiei.
—	Of, să fie a dracului înnoirea asta ! oftă Ungurean. Ia să-mi spui dumneata că după ce mă voi în-holba din ochi pentru cea din urmă dată şi voi înţepeni, voi mai gusta eu busuioaca asta, îl voi mai auzi pe Lăiţă, voi mai strînge în braţe un trup tinăr de fata ? Va fi o bucurie pentru mine dacă din trupul meu vor creşte buruieni pentru înnoirea materiei ?
—	Viaţa ar fi prea tristă dacă am crede că materia e totul, zise doctorul Prinţu. Eu, deşi o viaţă întreagă am pipăit numai materie şi am tăiat numai în materie, totuşi cred ca nu-i cu neputinţă să existe o putere mare care stăpîneşte în lume.
—	Crezi în supranatural ? îl întrebă c-un zîmbet de batjocoră notarul Rodean, care pînă acum ascultase în tăcere, părînd că nu-1 interesează ceea ce se vorbeşte.
—	Pentru ce n-aş crede, domnule Rodean ?
—	Pentru faptul simplu că nu există. Nici o putere nu ne cîrmuieşte. Noi ne cîrmuim. Dacă ne pricepem şi avem voinţă tare, ne facem viaţa frumoasă. învingem orice, domnule doctor. Luptăm şi ne bucurăm, asta e totul !
Notarul spuse cuvintele acestea cu vocea saca. Sprîn-cenele-i erau încruntate, şi ochii lui negri ardeau adînc în orbite.
—	Dar moartea, domnule Rodean ? adaose doctorul. Moartea încă o putem birui ?
—	După ce te-ai luptat şi te-ai bucurat o viaţă, moartea nu mai însemnează nimic. Adormi sătul, poate şi obosit de luptă şi de plăcerile vieţii. Asta e totul !
—	Dar dacă-i aşa, dumneata nu crezi, ca şi domnul Pascu, nici în Dumnezeu, nici în existenţa sufletului, şi totuşi mergi la biserică, pui pe popa să-ţi jure băieşii cînd intră mai întîi în serviciul dumitale, faci feştanii pe la băi. Pentru ce ? îl întrebă doctorul, atins neplăcut de zîmbetul de batjocoră ce stăruia pe faţa mare a lui Rodean.
160
Arhanghel
—	Pentru că toate acestea-s de lipsă în lupta pe care o port eu, zîmbi notarul.
—	Ce luptă ?
—	Lupta cu întunerecul, cu lăcomia, cu necunoscutul.
—	Arme de luptă, deci, şi nimic altceva ? întrebă doctorul.
—	Nimic ! Nu fac decît mă îngrijăsc ca izbînda mea să fie mai sigură, răspunse cu aceeaşi ironie pe faţă notarul Rodean.
—	Se poate, domnule notar, să judeci aşa şi să fii fericit. Nu zic nu, începu iarăşi doctorul. Sînt atîtea credinţe în lume cîţi oameni. Totuşi, îmi pare cu neputinţă că dumneata să nu fi avut vreo clipă în viaţă cînd să te fi îndreptat spre puterea de care am vorbit eu.
Notarul tăcu un răstimp. Surîsul ironic căzu de pe faţa lui, care se întunecă tot mai tare. La masă începură să vorbească alţii, tot mai aprinşi de vin.
—	M-am gîndit o dată, începu cu o voce adîncă şi rece notarul, şi îndată se făcu linişte la masă. M-am gîndit înainte de asta cu vreo douăzeci de ani. Lucram atunci la baie la «Aruncata». Băieşii mei tăiaseră un gang de peste două sute de stînjeni în piatră ca de cremene. îmi înghiţiseră o avere întreagă. îmi ziceam, de la o vreme, deznădăjduit că nu mai descopăr vîna după care umblam : «O să-mi ajute Dumnezeu de-acum ! Nu mă va lăsa pe drum cu familia.» Vocea lui devenea tot mai închisă, tot mai sură parcă, şi umbrele i se lăsau tot mai dese pe faţă. Cineva a şoptit în mine, continuă el : «Cu siguranţă Dumnezeu te va ajuta şi nu te va lăsa pe drumuri». Băieşii mei au mai lungit gangul cu şase sute de stînjeni. Mi-am fost dat aproape şi camaşa de pe mine. Mă înglodasem în datorii ; cu multe rugăminţi, am înduplecat pe portărei să nu mă facă de ruşine. Nădăjduiam, nădăjduiam în puterta de care-mi spui dumneata. Ei bine, şase ani am sperat mereu, simţeam mîna ocrotitoare deasupra mea ; a fost un delir, o nebunie în cei şase ani. Cînd au fost scobiţi în stîncă opt sute de stînjeni, într-o sară băieşii îmi veniră mai
Arhanghelii
161
plouaţi decît cînii cei rătăciţi, înţălegi dumneata, mai plouaţi decît cînii ! «Meal», îmi ziseră ei. «Meal ?», întreb eu. «Meal», îmi răspund din nou. Gangul răspunsese într-un teren bun de vale, dar nu se afla aur. Ei bine, domnule doctor, eu atunci era să înnebunesc. Puterea cea ocrotitoare n-o mai simţeam, pentru că nu fusese nicăiri. în urmă am început să muncesc la «Arhanghelii».
El tăcu, şi pe cîteva clipe la masa lor fu linişte ; se simţea, parcă, cum năvăleşte în golul acela larma meselor vecine. Apoi deodată se auzi vocea bătrînului Poplăcean :
—	Vi-vi-vi-vat «A-a’nghelii» !
El nu se lua după alţii, să închine odată cu ei. Zvînta pahar după pahar, cu setea pămîntului fript de secetă.
Numaidecît se ciocniră toate paharele. în clipa aceea se apropie şi Ghiţă, aducîndu-1, aproape cu puterea, pe clericul Vasile Murăşanu. Cînd îl zări Ungurean, bătu din palme.
—	Asta o să ne dezlege problema ! Vino, Vasile, vino, iubite, tu vorbeşti cu Dumnezeu, haida şi mîn-gîie pe-un nenorocit, zise el, împiedecîndu-i-se mereu limba.
—	Pe mine ? ! întrebă cu mînie advocatul Pascu.
El, într-adevăr, părea foarte nenorocit cum nu-i reuşise să-i convingă pe ceilalţi despre adevărul credinţelor sale. Ungurean apucase de braţ pe cleric, îl trăsese lîngă el şi-i zise :
—	Spune-mi, iubite, ce-o fi dacă murim ?
—	O să vedem atunci, răspunse zîmbind Vasile.
El era aprins de dans şi-şi zbicea faţa cu batista.
—	Asta-i adevărat răspuns de filosof, zise Pruncul, închină, dragoste, un păhar cu mine !
—	Intr-adevăr, ar fi interesant să-ţi auzim părerea, zise doctorul Prinţu. Prin orice cleric, prin orice preot vorbeşte Biserica.
—	Nu e momentul potrivit pentru astfel de întrebări, domnule doctor. E ceasul trei din noapte, zise clericul.
11 Opere, voi. 7
162
Arhanghelii
—	Preoţii nu se declară decît cînd ştiu că oamenii-s gata să le creadă poveştile lor, zise cu un zîmbet ironic notarul Rodean.
—	A vorbi în vînt nu însămnează a-ţi împlini chemarea, domnule notar. Şi, în sala asta, cred că numai la moarte nu par a se gîndi oamenii, răspunse clericul.
Ba da, iubite, începu Ungurean pe un glas tîngui-tor, eu mă tem grozav de moarte. Mie mi-e frică să mor. Of !
Universitarul, ori de beţie, ori într-adevăr de frica morţii, era cu faţa schimonosită. Ochii lui clipeau bolnăvicios.
—	Dacă ţi-e frică de moarte, dragă Ungurene, e că nu te prea gîndeşti la ea.
—	Ba mă gîndesc ! Îmi vine gîndul ăsta în mijlocul chefurilor, zise universitarul.
—	La moarte se poate gîndi într-un singur chip cu folos : să-ţi întocmeşti viaţa astfel încît să nu-ţi fie frică de moarte. Cei ce-şi împlinesc datoria nu se tern de moarte.
Vasile Murăşanu vorbi cu seriozitate, cu convingere. Se simţi, deci, aproape jignit auzind hohotele de rîs din jurul său.
—	Nu se poate ca un popă să vorbească şi să nu predice, zise cu batjocoră notarul Rodean, după ce se conteni rîsul de la masă.
—	Se vede că asta e datoria noastră, domnule notar, răspunse cu vocea schimbată clericul şi se depărtă numaidecît de la masă.
La masa notarului se bău cu patimă mai departe. Cîn-tau acum. Cîte unul se ridica să toasteze : spunea cu limba împiedecată cîteva cuvinte, în întreruperile necontenite ale celorlalţi, apoi între strigăte de «Ura !», «Vivat», «Trăiască !», goleau paharele.
Lumina dimineţii începu să se ivească : lămpile din birt împrăştiau o lumină gălbuie, flacăra lor devenea tot mai palidă. în sala de dans lumea se mai rărise ; muzicanţii erau palizi, obosiţi, dar cîntau necurmat.
Arhanghelii
163
După fiecare joc se apropiau tot alţi feciori de Lăiţă, îi puneau în mînă un ban de argint:
—	Numai o ţarină încă, Lăiţa.
Lăiţă era angajat să cînte pînă la trei şi jumătate, căci de la ceasul zece dimineaţa trebuia să înceapă din nou jocul în luncă ş-a treia zi, ş-a patra zi de Paşti, cînd veselia în Vălfeni vuia cu aceeaşi însufleţire ca şi-n ziua a doua. Dar jocul nu se sparse la patru, ci abia pe la şapte.
La masa notarului nu mai rămăseseră decît cei doi universitari. Ungurean se sili din răsputeri să-l mai reţină pe directorul de la «Arhanghelii» ; se apucă chiar să-i cînte troparul «Unde umbrează darul tău, Mihaile arhanghele», pe care îl cînta de cîte ori se îmbăta tare. Dar nici «oda la „Arhanghelii"», cum numea Ungurean cîntarea asta, nu avu darul să-l mai reţie pe Iosif Rodean. Muzica tăcu în birt, şi Lăiţă, cu tovarăşii după el, îl petrecu ,pe notarul şi oaspeţii acestuia pînă acasă, cu marşul «Deşteaptă-te, române !»
Cei doi universitari închinau încă din pahare, în camera plină de fum, cînd la spatele lor auziră o voce groasă ca din fundul adînc al unei buţi :
—	Hristos o-nviat!
—	Adevăăăt’ viat ! zise Ungurean şi clipi din ochi spre femeia care se legăna înaintea lor, cu faţa aproape vînată.
—	Ptii, lele Sofio, dumneata erai ?! Să bei un păhar de vin cu noi, zise el.
—	Ce-aştept eu alta ? ! răspunse cu vocea adîncă Bărbătoiul.
—	Să bem şi să joci cu noi un joc, suflete, zise Pruncul.
—	Oi bea, da’ n-oi juca, durui glasul Bărbătoiului.
Dar îndată ce băură, cei doi tineri se ridicară ş-o
luară la joc. însă abia reuşiră să se învîrtă de cîteva ori. Nici pe ei nu-i mai ţineau picioarele, iar văduva Sofia părea o statuie de piatră pe care o mişti cu greu şi, după ce-ai mişcat-o, trebuie s-o sprijini din toate puterile să nu se răstoarne.
11*
164
Arhanghelii
—	Eşti plumb, leliţo, zise Ungurean, lăsîndu-se pe scaun cu multă grijă, respirînd din adînc.
—	Hî-hî ! făcu femeia şi porni încet, pipăind parcă, la alte mese, unde se mai vedeau consumatori. Şi salutul ei adînc se mai auzi de cîteva ori.
Cei doi universitari moţăiră un răstimp, apoi adormiră cu capul pe masă. Erau aşa de palizi, încît păreau că-s scoşi din sicriu.
Afară lumina dimineaţa zilei a treia de Paşti. Obosiţi, se strecurau pe uliţă, pe Părăul Caprei, pe Văli-şoara, bărbaţi, femei, fete. în birt muzica tăcu, muzicanţii se trîntiră într-o cameră goală acum şi începură numaidecît să sforăie. Prin camerele birtului râmaseră însă destui oameni. Unii dormitau cu capul pe: mese, alţii se trezeau acum şi porunceau băutură proaspătă. Nici birtaşul Spiridon, nici nevastă-sa nu se mai arătau prin birt. O slujnică buhoasă la păr, cu faţa umflată de-o scurtă aţipire, servea pe aceşti oaspeţi întîrziaţi.
XII
Din ziua a treia de Paşti, leliţa Ghiva nu mai are hodimă. Iese, pe fiecare clipă, din căsuţa de bîrne, priveşte cu spaimă pe drum, pe potecile de pe culmi şi intră în casă la copii, pe care frămîntarea ei începea să-i neliniştească. Aproape în fiecare ceas leliţa se repede pînă la birt, cercetează cu privirile aiurite printre oameni, apoi se întoarce, aproape alergînd, acasă, părîndu-i că va afla aici ceea ce caută. Inima îi bate să-i sfarme pieptul cum întră în curte şi-i paje că vede o urmă cunoscută. înfrigurată, întră în casă, dar aici sînt numai copiii. Cercetează în cămară, pe sub şopron, în grădină. Dar pretutindenea o îngheaţă acelaşi pustiu, acelaşi miros de părăsire.
Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraş, şi-a dosit sculele de băit şi-o lumînare de său şi a plecat la «Arhanghelii»
Arhanghelii
165
să taie aur. Gligoraş era unul dintre oamenii aceia ciudaţi care, deşi trăiesc în aceleaşi împrejurări ca şi vecinii lor, totuşi rămîn mereu săraci, mereu lipsiţi, deşi în jurul lor, cu aceleaşi mijloace, alţii se îmbogăţesc. S-ar părea că pungile lor sînt sparte şi pun în zadar bani în ele. Gligoraş muncise vreo cinci ani la «Arhanghelii», dar fusese prins o dată cu mai mult de un funt de aur, şi notarul Rodean îi dăduse drumul. N-avea însă de ce să se plîngă : în Văleni erau şi alte băi bune şi fusese angajat numaidecît. El ştia un ungher, pe-un gang părăsit acum, la «Arhanghelii», unde, dup-o împuşcătură, puteai să tai în aur slobod. De multă vreme tot stătea în cumpănă : să-şi încerce norocul, ori nu ?
Mina «Arhanghelii» era păzită de opt străji, ziua-noaptea. Dar, cu sărbătorile Paştilor, ştia Gligoraş că-şi mai petrec şi străjile. Dacă nu încearcă acum, trebuia să-şi agaţe nădejdea-n cui. Nevastă-sa, Chiva, l-a dez-mîntat, l-a ocărît, l-a blăstămat că-i umblă gînduri tîl-hăreşti prin cap în zilele cele mai sfinte ale anului.
—	Avem din ce trăi, nu te spurca, nu lăsa să te biruiască ghiavolul.
Dar Gligoraş, palid şi tăcut, s-a strecurat din casă, şi, de-atunci, dus a fost ! Femeia nu mai ştia pe ce lu-me-i ; nu mai pricepea întrebările, rugăminţile copiilor, ci aştepta, alerga, cerceta prin ungheţe, prin pivniţă, fugea, cu mintea rătăcită, pînă la birturile din sat. îl căuta ca pe un vîrf de ac, dar nu întreba pe nimeni dacă nu l-a văzut cumva pe Gligoraş.
Vineri dimineaţa la uşa notarului bătu o strajă de la «Arhanghelii».
—	întră ! se auzi vocea puternică a lui Iosif Rodean.
—	Hristos a-nviat! zise întrînd feciorul spătos, voinic, dar foarte palid.
Un miros de pămînt, de sulf se răspîndi numaidecît în cameră. Mirosul acela gîdili plăcut pe notarul, el se învioră, ochii i se umplură de strălucire.
166
Arhanghelii
—	Adevărat c-a înviat, Mitruţ! răspunse el vesel, apropiindu-se de strajă. Ce-i mai nou la «Arhanghelii» ? Nu v-a căzut vrun şoarece în clupsă ?
—	Nu ne-a căzut, răspunse scurt feciorul.
—	Şi v-aţi petrecut şi voi, Mitruţ ? V-a fost de-ajuns beutura ce v-am trimis ?
—	De-ajuns, domnule notar, ş-a mai rămas.
El tăcu, şi neliniştea îi tot creştea pe faţă, în priviri, în voce. Rodean băgă de samă şi încruntă sprîncenele.
—	Ai să-mi spui ceva, Mitruţ ? îl întrebă cu vocea mai închisă, mai rece.
—	Da, domnule director, pentru asta am venit.
—	N-au venit băieşii nici astăzi ? întrebă repede notarul.
—	Au venit, dar nu vreau să s-apuce de lucru. Stau şaptezeci în jurul băii, trîntiţi pe spate. Pînă la gura vîrtejului au mers, dar nici unul n-a vrut să se coboare.
—	Ai înnebunit ?! strigă notarul, zguduindu-1 de umăr.
—	N-am înnebunit, stăpîne, dar jos, în fundul vîrtejului, s-aud nişte gemete. Băieşii au ascultat şi n-a vrut să se coboare nimeni. Au ieşit tăcuţi şi s-au trîntit pe spate în jurul băii.
—	Dar voi, nemernicilor, voi şi hocmanii pentru ce sînteţi ? Nu le-aţi putut porunci atîta samă ? N-aţi putut merge vrunul să vedeţi de ce se tem slăbănogii ăştia ?
Notarul era cuprins de furie şi nu mai vorbea, ci răcnea.
—	Am fosţ, domnule director, zise Mitruţ, ş-am auzit şi noi. Schelălăie ceva în fundul vîrtejului. Nu-i părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se mişte, la toate poruncile noastre. Nici n-ai cu cine vorbi, căci tac toţi ca piatra.
în loc de răspuns, notarul ieşi ca o vijelie în verandă şi începu să strige :
Arhanghelii
167
—	Niculae ! Măi ticală ! Pune şaua pe Murgu, măi Niculae !
—	Să ierţi, domnule notar, începu Mitruţ după ce se întorsese notarul, să ierţi de veste, dar oamenii se tem. Vîlva Băii dă de ştire că se apropie o nenorocire : bate din ciocane şi huieşte !
—	Să-ţi vezi de drum, nemernice, să te aflu la baie ! răcni notarul. Am să vă scot pe toţi din slujbă !
Mitruţ ieşi îndată, apucă pe-o potecă şi începu să urce spre Corăbioara. Dar abia se depărtase de sat, şi pe aceaşi că'rare notarul Rodean trecu vijelios pe lîngă el. Nici nu se uită la strajă, ci împintena mereu calul ud de sudoare.
Ajunse într-o jumătate de ceas la «Arhanghelii». Cînd îl zăriră băieşii, se ridicară, se adunară pîlcuri-pîlcuri şi începură să şopotească.
Zoi albe, ca de săpun, curgeau de pe calul care se scutură cu putere îndată ce Iosif Rodean sări din şa.
Băieşii, străjile, hocmanii îl întîmpinară cu o tăcere de moarte. Păreau cu toţii foarte hotărîţi în liniştea ce-i stăpînea.
—	într-atîtea femei nici un bărbat nu se află ? strigă notarul c-un surîs larg de batjocoră pe faţă.
Mulţimea rămase tăcută.
—	Dar ce v-a ajuns, pretinilor, de-aţi împietrit cu toţi, ori doar aţi vrea să sărbăm şi a şasea zi de Paşti ?
Minerii tăceau mereu, cu feţele-n pămînt.
—	După mine, ficiori ! strigă Rodean înaintînd spre gura neagră a băii, care răsufla necontenit pînze dese de abur şi miros aspru de pămînt umed. Cine nu întră azi în vîrtej e scos din slujbă. Muierile să rămînă acasă !
în gura băii se opri, chipul lui uriaş era acum în negura ce izvora mereu din ocnă. Nime nu-1 urmă.
—	în vîrtej nu mai lucrăm, începu în silă unul dintre băieşi.
—	Nu mai băim în vîrtej, ziseră alţii.
—	Părăsim vîrtejul, se auzea acum din toate părţile.
168
Arhanghelii
—	Ni s-a dat de ştire că are să urmeze moarte de om dacă ne mai coborîm acolo, se auzi, într-un răstimp de linişte, un glas singuratec.
Notarul nu mai zise nimic. Ceru o lumînare de său şi porni prin gangul întunecos şi umed. De deasupra, din boltitură, de pe păreţi picurau mereu stropi grei în bălţile de jos, plescănind, pornind răsunete triste, pustii, ciudate pe subt boltitură de piatră. Gangul era destul de nalt, dar notarul trebuia să meargă frînt de spate. Notarul înainta repede, călca în bălţi, dar nu mai simţea nimic. Va fi făcut vreo trei sute de metri, cînd simţi că i-i frig. Intrase în ocnă asudat, şi răceala pămîntului, umezeala îl pătrunseră. Se opri o clipă, îşi prinse doi nasturi de la surtuc şi porni din nou. în curînd se află la gura vîrtejului. Se opri şi un răstimp nu auzi decît ecourile gangului, stîrnite de picurii care cădeau necontenit din boltitură. Lumînarea de său păta în jur cu lumina gălbuie-roşcată negura de care era plin gangul. Afară de ecourile acelea sinistre, care păreau că se alungă, că se ascund, era linişte adîncă. Deodată se auzi din adîncimile vîrtejului ca ecoul depănat al unui urlet de cîne ; apoi altul mai clar puţin, apoi altul, stins aproape. Liniştea se înstăpîni din nou, şi deşi notarul nu crtidea în Vîlva Băilor, nici într-alte duhuri, simţi cum i se răspîndesc în trup fiori de gheaţă. începu să asude. Aşteptă îndelung pînă ce din vîrtej auzi din nou un sunet, un fel de «haaau» prelung, înfiorător.
Se ridică, apoi, cum stătea cu urechea aplecată spre vîrtej, şi porni pe gang înapoi. Cînd ieşi din ocnă, era foarte palid şi părea şi el cu faţa împietrită. Nici o urmă de mînie nu mai era în glasul lui cînd zise :
—	Ne trăbă o funie lungă. în fundul vîrtejului moare un om.
Limbile străjilor se dezlegară numaidecît.
—	Nu se poate, domnule director. Suflet omenesc n-a întrat în baie de joi. Jurăm, am fost mereu cu ochii în patru !
Arhanghelii
169
—	Vă spun că în adîncimi moare un om ! Căutaţi funii, legaţi-le deolaltă. în spate nu-1 poate scoate nimeni, căci vîrtejul e prea strîmt şi nici scările nu-s aşa de tari.
Convingerea cu care vorbi notarul învioră numaidecît pe mineri şi repede căutară funii, le legară într-o lungime de şaizeci de metri, şi cei mai mulţi întrară după notar în ocnă. Dar din vîrtej, oricît ascultară, nu se mai auzi nimic.
—	Va fi murit cu siguranţă pîn-acum, zise Iosif Rodean.
—	Eu zic c-a fost Vîlva, domnule notar, ne-a dat de ştire şi s-a dus. Ş-a făcut datoria, zise un băieş bătrîn, ras cu totul pe mustaţă şi pe barbă.
—	Nu mai spune prostii, bade Petre, străjile-s de vină la toată nenorocirea. Unul să se coboare pe scări, să lege trupul mortului cu funia şi-l vom trage afară, zise notarul cu vocea foarte rece, foarte scăzută. Cine se coboară ? întrebă apoi îndată, întorcîndu-se spre mineri.
Un răstimp nu răspunse nimeni, apoi un om uscat, numai oase, se ivi înaintea lui Rodean, îşi făcu o cruce şi începu să se coboare pe scări.
în linişte grea aşteptau ceilalţi la gura vîrtejului. Cei mai mulţi îşi făcură cruce cînd tovarăşul lor se coborî în adînc. Iosif Rodean îşi ştergea mereu sudoarea. La flăcările gălbui ale lumînărilor de său, oamenii, palizi, cu feţele plecate, păreau nişte statui ce-au încremenit în rugăciuni. Un fior de uşurare îi zgudui pe toţi cînd din fundul vîrtejului se auzi glasul lui Lisandru :
—	Om ! Aruncaţi funia !
—	Om ! repetară băieşii, şi glasurile lor vuiră într-un amestec bubuitor prin gangul lung şi întunecos.
în scurtă vreme mortul fu scos din vîrtej.
—	Ei, sărace, te-ai săturat de-acum de aur ! zise notarul Rodean aplecîndu-se spre mort.
170
Arhanghelii
Dar nu-1 putu recunoaşte. Faţa lui era plină de sînge închegat şi de pămînt. Cîţiva băieşi îl spălară numaidecît pe faţă.
—	N-a murit demult. încă nu s-a răcit detot, zise unul dintre cei care îl spălau. E Gligoraş ! strigă apoi tot acelaşi om.
Capetele se plecară : subt flacăra lumînărilor de său îl recunoscură cu toţii.
—	Da, e Gligoraş, zise cu tristeţe notarul. Preţul lui ar trebui să-l plătească străjile de la «Arhanghelii».
Dar cei opt feciori începură să se jure, în fel şi chip, că pe gura băii n-a intrat suflet de om.
Notarul cunoştea credincioşia oamenilor săi şi căzu pe gînduri. Puse pe opt dintre mineri să facă un pat din crengi de brad, să-l ducă pe mort în sat ; porunci la patru hocmani să între, numaidecît, cu ceilalţi băieşi în mină şi să-i împartă ca de obicei : jumătate să se coboare în vîrtej, jumătate să taie înainte în gangul unde descoperiseră în anul acesta vîna cea bogată de aur. El, cu două străji, porni să iscodească împrejurul minei. Un gînd i se înfipsese ca un cui în cap şi nu mai voia să se clătească ; ştia că este un gang părăsit, tăiat din bătrîni, care răspundea în gangul de acum al «Arhanghelilor», dar întrarea lui dinspre partea de răsărit a muntelui o ştia demult astupată de surpături de stînci şi pămînt. De cînd au pomenit «Arhanghelii» cei mai bătrîni din sat, gura băii, pe-aici, era închisă.
Gura de-acum a «Arhanghelilor» răspundea în partea de către apus a muntelui Corăbioara, chiar la poale, într-o vălicică ce şerpuia printre căldarea răsturnată a Corăbioarei şi muntele Paltinul. Amîndoi munţii erau înveliţi cu păduri bătrîne de brad, care îşi nălţau în cer creştetele ascuţite. La «Arhanghelii» se putea veni din Văleni pe două poteci, tot peste munţi, pe o cale îngustă care şerpuia de-a lungul văii aceleia cu apele alburii, care învîrteau piuele cele mai multe din Văleni, în valea asta îşi vărsa undele argintii, limpezi, pârâiaşul ce curgea pe dinaintea «Arhanghelilor». Din drum
Arhanghelii
171
cîrneai la dreapta pe părăiaşul acesta în sus, care, în cursul vremilor, îşi săpase între munţi o vălicică destul de largă ca să se poată feri două cară dacă se întîlneau. Deci, din calea principală pînă la «Arhanghelii» carăle veneau pe pârâiaşul acesta, sămănat peste tot cu bolovani, printre care boii înaintau foarte încet şi carăle hurducau, scîrţîiau la tot pasul. Oricît ar fi fost curăţit de bolovani, era de-ajuns un potop de vară ca să se umple din nou de bucăţi de stîncă, de pietre rotunde, albe. Pe jos veneai uşor şi pe părău, căci te puteai feri de bolovani, şi răcoarea te împresura din toate părţile, în toiul verii, ca o mantie deasă. în faţă vedeai îndată muntele Corăbioara ca o uriaşă căldare răsturnată cu fundul în sus. Se zăreau tot mai bine marile grămezi de piatră surie, îmbucătăţite de ciocane, aşteptînd să fie încărcate pe cară şi duse la piuă. Cinci cramuri nouă din bîrne sănătoase străjuiau între grămezile de piatră, unul chiar lîngă gura băii. Acesta era mult mai mare decît celelalte patru, avea o sală vastă, înconjurată de paturi de bîrne, pe care se odihneau băieşii.
întrînd pe gura băii, te conducea în sînul Corăbioa-rei gangul principal, în care răsufla, ca la trei sute de stînjeni departe de la întrare, vîrtejul. Din gangul principal se desfăceau, la stînga, doua ganguri laterale, la dreapta trei, unul părăsit demult, altul în care descoperiseră de curînd vîna de aur, şi mai departe al treilea, abia început, numai de vreo treizeci de metri. în-tr-acesta nădăjduia notarul să descopere vîna de aur care credea să meargă paralel cu cea bogată. De la vîrtej înainte gangul principal se mai continua cu vreo patru sute de metri. în capătul dinspre răsărit al acestuia răspundea scobitura cea din bătrîni. Dar aici era şi mai închisă întrarea ca afara.
Sub gangurile acestea era un gol uriaş, în care baie-şii se coborau pe scările din vîrtej. Muntele, dedesubt, era mîncat pînă-n mari depărtări : ca nişte biserici enorme, galeriile se deschideau în toate părţile. Răsunetul ciocanelor era aici foarte puternic, glasurile ome-
172
Arhanghelii
neşti tîrau o trenă nesfîrşitâ. De multe ori se surpa un colţ de stîncă ce atîrna din boltituri. Munca, aici, era foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voia s-o oprească : un şir lung de ani băise aici cu izbîndă.
Cu cei doi feciori ajunseră curînd la intrarea cea veche a «Arhanghelilor». Era mai sus ca cea de-acum, ascunsă cu totul în tufişuri, în zmeuriş, dar cei trei oameni se căţărară pe dărîmături şi văzură numaidecît că o piatră e răsturnată de curînd la întrare şi că prin deschizătura ce rămăsese un om s-ar fi putut strecura cu oarecare trudă.
Notarul privi de aproape deschizătura, făcu un «Hm !», se întoarse cu cei doi străjeri, întră pe gura de-acum a «Arhanghelilor» şi cercetă închizătura gangului celui vechi şi în sînul pămîntului. Aici însă nu putu descoperi nimic. Pietrele dărîmate umpleau, ca şi pîn-acum, întrarea.
■— Se poate că drumul lui să fi fost astupat îndată, zise notarul, dar cu siguranţă că a întrat pe-aici şi a lunecat în vîrtej, nenorocitul de Gligoraş...
încă în ziua aceea Iosif Rodean angajă doi străjeri noi, care aveau să vegheze la «gura din bătrîni» a «Arhanghelilor».
*
în Văleni se lăţi îndată vestea că la «Arhanghelii» baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul, şi vestea asta începu sa alerge prin sat. Leliţa Chiva îngheţă de spaimă, cu moartea în suflet începu s-alerge pe drum în sus. Dar pe la calea jumătate se întîlni cu cei opt băieşi care, cu capetele descoperite, îl aduceau, pe patul de crengi, pe Gligoraş. Cînd o văzură, oamenii lăsară mortul domol pe pămînt şi aşteptară tăcuţi. Femeia se aruncă, nebună, asupra mortului, îl strigă tare pe nume, îl pipăi, îl sărută, cercă să-i mişte braţele, dar braţele-i căzură înţepenite. Gligoraş stătea nemişcat, cu buzele strînse, părea că şi acum îl doare ceva.
Arhanghelii
173
—	L-aţi omorît, l-aţi omorît ! începu să urle muierea, cu hohote de plîns.
—	Ceasul rau, Chivo, nu noi, zise cu silă un băieş.
—	Voi l-aţi omorît ! Voi l-aţi puşcat. Ticăloşilor ! zbieră femeia, frîngîndu-şi trupul în mişcări disperate. Să deie Dumnezeu să trăznească-n «Arhanghelii», să deie Dumnezeu să săce tot aurul, tot, tot !
—	înţălege, Chivo, că nu l-a puşcat nime ! N-a intrat pe gura băii, a întrat prin mîncăturile din bătrîni ! Nu l-au puşcat străjile, zise altul.
—	Să săăăce toata sămînţa aurului din toţi munţii, din toata lumea ! ţipă femeia privind ca într-un extaz spre cer. Ea privi mult, neclintită, albastrul, apoi îşi făcu o cruce largă şi zise iar : Doamne, sacă sămînţa aurului !
—	Nu blăstăma, muiere, începu un băieş mai în vîrstă. Nu blăstăma. Uită-te, ţeasta capului i-i spartă, nu l-a puşcat nimeni. A căzut în vîrtejul de la «Arhanghelii».
Leliţa Chiva nu auzi decît cuvîntul din urmă. îşi întoarse privirile crunte spre cei opt şi începu să ţipe din nou, c-o voce înfricoşată :
—	în «Arhanghelii» să pieriţi şi voi, cînilor ! Pen-tr-un zdrob de aur mi-aţi puşcat bărbatul ! Nu s-a mai săturat nici notarul, astupa-i-ar Dumnezeu gura, gîtle-jul şi pîntecele cu aur topit !
Apoi, frîntă, deodată, se apleca asupra bărbatului şi plînse îndelungat, cutremurîndu-se hainele pe ea. Cei opt băieşi o ascultau cu inimile strînse, cu feţele îngîn-durate. Cine ştie, nu vor plînge odată şi soţiile lor deasupra trupurilor lor, zdrobite de stîncile «Arhanghelilor» ? Nu vor blăstăma, ca şi sărmana Chiva ?
Aşteptară nemişcaţi pînă ce femeia îşi boci bărbatul. Apoi ridicară patul de crengi de brad şi porniră. Cît ce întrară în sat, tot mai multe femei se alăturară şi sporiră bocetele Chivei. Cînd trecură cu mortul pe dinaintea birtului, pe lîngă lunca unde stăpînise atîta veselie, era un convoi întreg de femei, care se cîntau
174
Arhanghelii
în gura mare. In mulţime se vedeau şi bărbaţi, care înaintau tăcuţi, cu capetele descoperite. Se ştia acum adevărul, că Gligoraş mersese să fure aur de la «Arhanghelii». Dar în Văleni a fura aur nu era socotit de păcat, căci aurul Dumnezeu l-a pus în stîncă, numai să fii harnic să-l tai. Minerii priviră moartea nenorocită a lui Gligoraş ca şi cînd într-adevăr l-ar fi ucis baia, pe cînd muncea cu cinste, şi ziceau : «Nu e lucru bun la „Arhanghelii" ; baia a mai omorît un om». Şi mulţi rosteau cu groază numele acesta, pe care în sărbători îl proslăviseră cu atîta însufleţire.
XIII
Clericul Vasile Murăşanu sărută mîna părinţilor, îşi îmbrăţişă surorile şi sări în căruţa care aştepta în curte. Erau ceasurile trei după-prînz, în Duminica Tomii. Tatăl său îl reţinuse să-i ajute la înmormîntarea lui Gligoraş, care abia în Duminica Tomii s-a putut îndeplini. Veniseră comisii, ascultaseră martori, spre cea mai mare deznădejde a leliţei Chiva. Dacă pleacă acum, tot are să sosească pe la opt la gară ; aci va dormi pînă la trenul de miezul-nopţii, şi mîne, cu puţină întîrziere, avea să fie la cursuri.
Clericului nu-i părea rău că tatăl său îl mai reţinuse, ar fi rămas bucuros acasă şi mai multă vreme !
îndată ce căruţa durăi pe podeţul din naintea porţii şi apucă pe drum, clericului îi păru că toate amintirile din vacanţa asta scurtă fug alăturea cu el, îl urmăresc.
O	impresie adîncă îi lăsase în suflet predica pe care a ţinut-o tatăl lui la groapa lui Gligoraş. Se gîndea cu un adînc respect la el, şi acum nu-i mai părea că el
o	să-l întreacă pe bătrînul în arta predicii. Dar, la drept vorbind, nici nu fusese predică, ci o erupţie de durere, de milă, de profundă compătimire. Tatăl sau
Arhanghelii
175
vestejise toate măririle lumeşti, se oprise cu multă durere la lăcomia omenească, la setea nepotolită după avuţii, după aur. «Ce vei dobîndi, nebune, dacă vei cîştiga lumea întreagă şi-ţi vei pierde sufletul ?» Popa Murăşanu arătase în culori foarte vii cît e de saca, de goală viaţa omului, dacă n-o umple decît setea de avuţii. «Noi trăbă să ne umplem sufletele cu avuţii care nu se pot pierde niciodată : cu credinţă, cu nădejde, mai ales cu dragoste. Acestea rămîn şi cînd nu va mai fi un strop de aur în sînul pămîntului, şi ne apără, ne luminează şi ne încălzesc şi cînd ajungem în cea mai neagră sărăcie.» Pornind de la cazul lui Gligoraş, preotul mai spuse :	«Dumneavoastră sînteţi oameni
foarte detreabă, dar îmi pare rău că prea mult vă umple sufletul acest singur cuvînt: aur ! Aur cît mai mult! Dar să băgaţi de samă că aurul acesta se poate pierde, şi-atunci să nu lase prea mare gol în sufletele voastre. Aţi fi cei mai nenorociţi oameni, pentru ca, pierzînd aurul, v-aţi pierde bucuria, pofta de muncă, tăria, poate şi cinstea vieţii.»
Clericul se gîndea la cuvintele acestea, care i se întipăriseră adînc în minte. Se gîndea cu adîncă satisfacţie, căci între lumea multă, aproape tot satul, ce asculta predica, erau şi notarul Rodean, şi Ghiţă, şi domnişoara Elenuţa. Ba lui Vasile îi părea că tatăl său vorbise anume pentru familia notarului, pentru bătrînul mai ales. «Las’ s-audă adevărul ! Las’ să-i spună cineva în faţă adevărul !»
Clericul se gîndi mult la cuvîntarea tatălui său şi îi păru foarte bine că nu plecase de dimineaţă. îi părea chiar că notarul Rodean ascultase cu oarecare emoţie predica părintelui.
Dar ceea ce-i întipărise mai mult în minte vorbirea de la groapa lui Gligoraş era faptul că, în drum spre casă, Elenuţa se apropiase de el, şi predica asta a fost prilejul convorbirii lor de adio.
Zîmbind, clericul repetă tot ce şi-au spus de la cimitir pînă acasă. Caii alergau în trap mărunt pe dru-
176
Arhanghelii
mul pietros, căruţa lărmuia, şi Vasile, învăluit într-o dulce lumină, cu ochii închişi de jumătate, auzea iar vocea curată, emoţionată a Elenuţei : «O să predici odată şi dumneata aşa de frumos, domnule Murăşanu ?» — Şi se auzea pe el răspunzînd : «Abia cred, domnişoară. Nu ştiu dacă dintre însuşirile bune ale părinţilor se moştenesc multe.» — «Oricum, dumneata trăbă să fii foarte mîngîiat că ai de tată un preot aşa de deosebit de alţi preoţi. Azi pleci ?» — «Da, domnişoară !» ■— «Şi vei fi aşa de bun să-mi laşi mie volumul ce mi-ai trimis ?» — «Cu toată plăcerea, domnişoară.»
Aici închipuirea clericului hodini puţin. înainte cu trei ceasuri, cînd ajunseseră la cuvintele acestea, fata tăcuse, părea întristată ; lui Vasile i se năzărise că vede chiar ca o strălucire de lacrămi în ochii ei. După un răstimp Elenuţa începuse, cu silă parcă : «Dac-aş şti că nu te incomodez, aş mai avea o rugare.» — «Niciodată dumneata nu mă vei putea incomoda cu ceva, domnişoară», răspunse cu însufleţire el. — «Cu nimic ?» întrebă Elenuţa uimită parcă, dar cu multă căldură în voce. — «Cu nimic.» — «Aşadar, te rog să-mi mai trimiţi, din cînd în cînd, cîte ceva de cetit», zise fata cu prietenie. — «Va fi cea mai mare fericire pentru mine, domnişoară.»
Aici el se oprise din nou. Simţise, cu nespusă bucurie, cum cădeau privirile senine ale domnişoarei Rodean asupra sa. Fata-1 privise cu multă simpatie.
«Doua luni mai ai de seminar, domnule Murăşanu ?» întrebase apoi Elenuţa. — «Da, domnişoară, la sfîrşitul lui iunie isprăvesc cursurile.» — «Şi dup-aceea ?» — «O să-mi văd de-o parohie.» — «încă în anul ăsta ?» întrebase cu uimire Elenuţa. — «Da, domnişoară.»
Dup-un răstimp de tăcere, domnişoara Rodean zisese iar : «Şi fratele meu îşi ia diploma în iunie».
Dar cuvintele acestea le spusese parcă cu mult regret, ca şi cînd i-ar părea rău că cei doi tineri isprăvesc anii de şcoală. Ajunseseră la locuinţa notarului fără să-şi
Arhanghelii
177
mai vorbească. Elenuţa se oprise, îi strînsese cu multă căldură mîna şi-i şoptise : «Adio, domnule Murăşanu.»
—	«Adio, domnişoară.» — «Călătorie bună», mai adaose fata. — «Mulţămesc», răspunsese el.
El pornise, dar la cîţiva paşi îşi întorsese capul : Elenuţa îl privea, cu mîna pe mînerul portiţei. El se înroşise, plecase îndată, dar după alţi cîţiva paşi îşi întorsese din nou capul :	fata îl petrecea mereu cu
privirile. Dar cînd se uitase a treia oară înapoi, domnişoara Rodean dispăruse.
Un zîmbet de fericire copilărească, de fericire adîncă
i	se-ntipări pe faţă ca nişte unde jucăuşte de lumină, cît îşi aminti toate cuvintele, toate privirile şi mişcările acestea. Se simţea fericit că se întîlnise cu Elenuţa nainte de plecare şi mulţumit de sine că fusese aşa de cutezător. Căci îi părea că niciodată nu-i vorbise Elenuţei aşa de deschis ca acum. Şi se gîndea : «E bine să fie omul cîte-odată şi cutezător !». Căci se simţea acum aşa de liniştit ! Se întorcea în oraş, la şcoală, mai vesel ca totdeauna. îi părea că între ei s-a stabilit de-acum o înţelegere, c-au luat chiar o hotărîre, deşi într-adevăr n-a fost decît o despărţire, cuvinte de adio. Dar clericului
i	se părea că zace foarte multă însemnătate mai ales în faptul că el îşi întorsese	capul	de trei ori	şi privise
înapoi şi că fata de	două	ori îl	văzuse şi-l	urmărise
asemenea eu privirea.
îşi aminti apoi de după-amiaza zilei a treia de Paşti. Tocmai se apropia de lunca în care petrecerea curgea cu vuiet, cu larmă mare, cînd înainte îi ieşise Ghiţă Rodean. Tînărul Rodean avea o privire foarte serioasă atunci, nu era nici o urmă de batjocură pe faţa lui.
«Te-ai odihnit, domnule Murăşanu ?» îl întrebase cu prietenie studentul în tehnică. — «Vro patru ceasuri cred, dar capul mă doare încă», răspunsese clericul. — «Ne potrivim,	zisese	Ghiţă,	cred că nu	mai dansezi astăzi.» — «De	dansat încă	se mai poate, colo,
spre sară, dar beutura nu mai gust astăzi. Ieri am beut prea mult.»
12
178
Arhanghelii
Ghiţă îl privise puţin mirat, dar cu multă simpatie, îi zisese :
«Facem o plimbare ?» — «La poruncă !» răspunsese clericul. Şi porniseră amîndoi. — «Dumneata te plîngi c-ai beut prea mult ieri, dar, după cît ştiu eu, abia ai gustat din cînd în cînd.» — «Te-nşăli, răpunsese Vasile. Am beut puţin ş-acasă, apoi cu cantorul, cu părinţii, mai cu un fin de-al tatii...»
Ghiţă tăcuse un răstimp, apoi îl întrebase cu vocea schimbată : «Spune-mi drept, domnule Murăşanu, n-ai luat în nume de rău că dumneata n-ai fost invitat la masa noastră ?»
Vasile Murăşanu se roşise, se ruşinase. El nu se gîndise niciodată c-ar fi trebuit să fie invitat şi el la masa notarului, şi în faptul că n-a fost chemat nu văzuse o umilire pentru el pîn-acum. Dar atunci, că Rodean îi punea întrebarea asta, el se simţise ruşinat deodată, ca şi cînd desconsiderarea notarului abia atunci l-ar fi atins.
«Dumneavoastră aţi avut prea mulţi oaspeţi şi fără mine», zisese el tulburat. — «Totuşi, ai fi putut avea loc şi dumneata», stăruise universitarul. — «Asta nu face nimic, domnule Rodean, chestia principală e că ne-am petrecut bine.» — «Dumneata ţi-ai petrecut bine ?» îl întrebase Ghiţă privindu-1 cercetător. — «Nici că se putea altfel !» — «Ai dansat mult şi cu soru-mea. Dansează bine ?» — «Numai Mărioara noastră mai e aşa uşoară şi plină de mlădieri în dans ca domnişoara Elenuţa», răspunsese cu însufleţire clericul.
Un lung răstimp merseseră în tăcere. Apoi, deodată, Gheorghe Rodean îl întrebase : «Ce părere ai dumneata despre petrecerea asta ?» — «C-a fost foarte frumoasă, şi este încă şi acum. Dar proporţiile ei mi se par exagerate.» — «îţi pare prea costisitoare ?», întrebase Ghiţă venindu-i deodată în minte gestul tatălui său de-a plăti toată băutura din pivniţa lui Spiridon. — «Nu pentru asta. în sfîrşit, bani au oamenii destui. Nici nu ştiu cum să-ţi spun ceea ce simţesc. îmi pare că ceva nu-i la locul
Arhanghelii
179
lui aici în Văleni», răspunsese clericul, enervat că nu poate exprima mai clar ceea ce simţea.
Ghiţă îşi încordase deodată toată atenţiunea.
«Nu-s mulţămiţi oamenii, ori sînt prea mulţămiţi ?» îl întrebase el. — «Nu-i asta. îmi pare că nu-s liniştiţi oamenii. Petrecerea asta îmi face impresia unui scurt popas pe-un drum îndelungat. Drumul acesta, şi de-un cap şi de celalalt, se pierde în nesiguranţă. Oamenii, bucuroşi că-s pe-o clipă laolaltă, încep deodată să se bucure, să-şi petreacă, înfioraţi de ceva. Asta-i, da, asta-i : e petrecerea unor oameni neliniştiţi, care plutesc în nesiguranţă. — Clericul tăcuse o clipă, părînd că se gîndeşte, apoi adaose repede : Cred că tot în chipul acesta îşi petrec marinarii, soldaţii în război şi toţi aceia a căror viaţă atîrnă de-un fir de pai mai subţire decît al nostru.»
Ghiţă îl asculta cu plăcere, c-un fel de uimire, apoi îi zisese : «Dumneata ai o pătrundere adîncă !» Schimbase însă repede vorba şi-l întrebase cu de-amănuntul despre viaţa din seminar.
Clericul, surprins, începuse să-i descrie traiul lor între zidurile vechi şi reci. Dar, trecînd peste amănuntele neînsemnate, vorbea tot cu mai mare însufleţire despre educaţia ce li se face, despre problemele mari de viaţă cu care profesorii încearcă să-i familiarizeze. Nu se plînse de nimic, nici de disciplină, nici de profesori, nici de colegi, ci avea numai cuvinte de laudă. El se simţea mulţumit că, în urmă, poate să descrie viaţa asta şi altora din sat, afară de părinţii săi.
«Mi se pare c-ai rămas student bun şi în seminar, domnule Murăşanu», zisese Ghiţă după ce terminase clericul.
Vasile zîmbise.
«Nu-i aşa de mare merit, domnule Rodean.» — «Adevărat e că dumneavoastră nu pierdeţi vremea în seminar, zisese iar Ghiţă. E foarte important pentru viaţa unui om să nu-şi piardă vremea în tinereţe.»
12*
180
Arhanghelii
Clericul Murăşanu îşi aducea aminte c-a mai vorbit încă mult cu Ghiţă, dar despre lucruri de puţină însemnătate, aşa că le şi uitase. Acum, în căruţa popii din Văleni, ca şi atunci, alături de Gheorghe Rodean, simţi larga simpatie cu care îl privea tînărul student. Şi-şi zise cu satisfacţie : «E un om foarte cumsecade ; am greşit mult cînd l-am crezut mîndru şi obraznic».
Predica tatălui său de la moartea lui Gligoraş, convorbirile cu cei doi fraţi, îi reveniră mereu în minte în drumul spre seminar. Unde uşoare de căldură, de lumină părta că-i străbat mereu	sufletul. Nu-şi putea da
sama ce-i copleşeşte întreaga	fiinţă, căci nu	era nici
iubire, nici nădejde, ci mai mult un fel de liniştire, în care părea că se strecoară încrederea.	;
îl trezi neplăcut din visarea dulce şi senină vocea răguşită a birtaşuhii, care-1 întîimpină în curte cu luimî-narea în mînă, cu salutul Paştilor.
—	E adevărat că la «Arhanghelii» s-a mai prăpădit un om ? îl întrebă îndată birtaşul.
—	Adevărat, răspunşe fără nici o voie clericul.
—	L-au puşcat străjile ?
—	Nu. A mers să fure şi-a	căzut în vîrtej.	....
—	Pedeapsa lui Dumnezeu !	oftă birtaşul.
—	O nenorocire, ca şi altele, răspunse clericul.
Dup-un răstimp omul cel greoi îl întrebă :
—	Este mult şi acum ?
—	Ce să fie ? răspunse Vasile, urcînd scările.
—	Aur, la «Arhanghelii».
—	Nu ştiu, dragă domnule, nu l-am văzut, nu mi l-a arătat nimeni. Dar vălenarii noştri spun ad;vărate minuni.
—	Şi... n-aţi încercat să vă faceţi rost de-o acţie ?
—	N-am încercat ! răspunse în silă clericul. Dar, te rog, îmi poţi face rost de-o cameră pînă la trenul de douăsprezece ?
—	Cum să nu !
Şi numaidecît deschise o uşa şi se auzi : «Domni-şoarăăă !»
Arhanghelii
181
Vasile Murăşanu se retrase îndată, deşi ştia că nu va putea dormi. Dar, vai, cu cît era mai dorit să viseze, să-şi depene mereu amintirile decît să-l asculte pe omul acesta !
Dimineaţa, pe la zece, se apropia de seminar. Cînd zări, mai întîi zidurile mohorîte, se întrista. Dar îşi zise îndată : «Două luni ! Apoi !...» Qs, va fi dup-aceea ? El nu putea să-şi deie sama, dar întră destul de vesel în seminar, încurajat de acel : «Apoi !...»
XIV
în Văleni bateau toate piuele în primăvara asta. Părea un sat întreg de mori care îşi învîrteau fără hodină roţile negre, din cupele cărora curgeau şiraguri nesfîr-şite de .nestemate, ori fulgerătoare străluciri de oglinzi în- lumina de argint a soarelui. în jurul piuelor, printre grămezile mari de piatră mărunţită, şedeau, frînţi de şale, bărbaţi şi femei, destui copilandri, care spălau, alegeau aur ori sfărîmau în bucăţele bruşii mai mărişori de piatră cu ciocănaşe lucii. în «toc-toc»-ul lăstarelor grele,..care îşi izbeau necurmat măseaua de cremene, oamenii. munceau tăcuţi, cu hainele ude, pătate de cirul alburiu. Pe lîngă larma piuelor nu se auzea decît vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi carăle încărcate. Carăle veneau şirag pe drum, scîrţîind, hurducînd peste bolovani. Şiraguri nesfîrşite de cai, în şa cu mari coşuri desăgite pline cu piatră, se coborau pe cărări iuţi de munte, cu capetele plecate, cu privirile triste. Băieţaşii chiuiau pe lîngă ei, săltau, în răstimpuri se opreau în cete, priveau o bucăţică de piatră în care se desluşa bine aurul şi pe care stăpînul, printr-un zmîn-cet, o ascundea în buzunar. Atunci cei din cete se răzleţeau, păşeau alăturea cu căluţii, cercetau prin coşuri şi, din cînd în cînd, ascundeau bucăţele de piatră pe
182
Arhanghelii
care era aur mai mult. Ajunşi în drum, ridicau sfărî-mături căzute din cară. în chipul acesta fiecare băieţaş îşi avea, în Văleni, banii lui şi se simţea independent. Deşertîndu-şi coşurile acasă, se întorceau la baie, călări acum, într-o goană nebună. Nu le păsa de cai, de coşuri. Alergau vijelios, părînd a fi fiecare un căpitan fără oaste.
în curtea notarului Iosif Rodean carăle, caii întrau şi ieşeau necurmat. Cele două roţi de piuă, mari şi întărite, se rostogoleau ziua-noaptea. Avea aici străji, ca şi la «Arhanghelii», dar nu era noapte ca el să nu se strecoare încet prin curte, să nu tragă cu urechea, precum nu era noapte care să nu-1 apuce cu puşca neîncărcată. Nu se bizuia pe nimeni : el pornea, el întrerupea sau sfîrşea fiecare dintre multele lucrări migăloase ce se cer la alesul aurului.
Vălenarii mai bătrîni, văzîndu-1 cum se pricepe. la toate, ziceau de multe ori: «Da-l-aş dracului, parc-ar fi crescut de copil între noi !». Rari însă mai erau băieşii care să-i zică : «Venitura dracului! A venit să se îmbogăţească la noi.»
Iosif Rodean era într-adevăr «venitura», adică străin în Văleni. Venise, înainte cu vreo treizeci de ani, din-tr-un sat de pe Mureş. Locul de baştină al părinţilor lui, care ţinuseră o prăvălie, nu era nici regiunea Mureşului, ci un sat din partea de miazăzi a Ardealului.
Părinţii l-au dat tîrziu la şcoală, avînd de gînd să-l ţie de ajutor în prăvălie. Dar cînd au văzut că n-au nici un folos de el, că bătea ziua întreagă uliţele satului, l-au trimis la învăţătură. Anii miliţiei l-au apucat în clasa a cincea de liceu, şi cu învăţătura asta a rămas, fiindcă după miliţie, cum apucase să prindă ceva nemţeşte, dobîndise în curînd un post de notar. Erau anii dintîi după absolutism, şi ştiinţa de nemţeşte preţuia încă foarte mult. în satul în care fusese trimis nu-i plăcu însă, şi după doi ani se mutase notar în Văleni.
Arhanghelii
183
In Văleni a venit călare pe-o iajpă albă, c-un vechi geamandan în şa. Vălenarii mai în vîrstă îşi amintesc şi acum, foarte bine, de tînărul acela uriaş, ale cărui picioare atingeau tina drumului, cum venea călare pe iapa cea albă. Drumul era cu mult mai neîngrijit decît acum şi nu se prea pomenea să treacă trăsuri, ori cel puţin căruţe, pe el.
S-a aşezat cu geamandanul într-o cameră de la primărie, şi vreo doi ani n-a făcut altceva decît să tot scrie, să tot înjure şi sa se certe cu oamenii, băgîndu-i în sperieţi cu vocea lui puternică. Oamenii, în vremea asta, nu-i ziceau decît «uriaşul de la cancelarie».
Din zilele cele dintîi ale slujbei, vălenarii înţeleseră cu groază un lucru : Iosif Rodean nu ierta pe nimeni. In condamnarea celor ce taiau vreun brad fără concesiune, în pedepsirea hoţilor de aur, în încasarea birurilor era neînduplecat. în măsură mai mică, băile se lucrau şi pe-atunci în Văleni, şi de-un lemn de brad oamenii aveau trebuinţă destul de des : întăreau gura băilor, gangurile : nu puteau să alerge pentru fiecare scîndura după concesiune ! Apoi, furturile de la băi, de la piue, din păduri erau obişnuite din vechime. Stăpînii acestora nici nu cereau decît foarte arare<5?i scutul legilor ; avea fiecare o puşcă încărcată, ţineau străji.
Notarul cel nou descoperea însă numaidecît pe hoţi, în cazul cînd stăpînii păgubiţi nu-i denunţau. Şi atunci croia pedepse şi pentru stăpîni, şi pentru «pasările de noapte».
în vremea aceea de doi ani notarul nu-şi făcu nici un prieten : umbla singuratec, bea un pahar de vin tot singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deşi îl dispreţuiau din instinctul acela puternic cu care ţăranii desconsideră pe cei mai săraci decît ei, mai ales dacă aceşîia sînt domni şi străini. Şi Iosif Rodean era mai sărac decît ei — după judecata băieşilor : nu era părtaş la nici o mină, nu avea piuă, nu avea car, nu avea cel puţin un cal.
184
Arhanghelii
Iosif Rodean trăia singuratec, nu vorbea decît lucruri ce se ţineau de slujba lui, dar în schimb observa necurmat şi se gîndea cu atît mai mult.
Către sfîrşitul anului al doilea, părinţii lui şe pomeniseră c-o scrisoare prin care-i vestea că se va căsători, în timpul cel mai scurt, c-o fată din Văleni. Nu le spunea dacă-i domnişoară ori fată de ţăran, dar bătrîn ii nici nu se gîndeau la o noră dintre ţărance. Ei înşişi se simţeau separaţi de masa poporului în urma situaţiei lor de comercianţi. Mare le fu mirarea cînd, la întrebările lor amănunţite, feciorul le răspunse că-i o fată fără nici o şcoală, una de-o cheamă Marina Negru.
Vestea aceasta, afară de notarul, o ştiură mai. întîi părinţii lui. Nici bădicul Ion Negru, nici fată-sa Marina nu puteau bănui ceva. Notarul nu le călcase o dată pragul, nu vorbise o singura dată cu fata, nu se împrietenise, cel puţin, cu viitorii socri.
Dar după ce răspunse la scrisoarea părinţilor, Iosif Rodean ceru mîna Marinei. Părinţii rămaseră ca împietriţi la vestea asta. O bună vreme nici nu putură scoate o singură vorbă : uimirea, zăpăceala lor nu avea margini. Notarul aşteptă liniştit pînă ce ei îşi reveniră. Dar nu credeau nici acum.
—	Fata noastră e neînvăţată, domnule notar, zise cu mare silă Ion Negru.
—	Are să se deprindă. Mie nu-mi trăbă femeie care ştie prea multe.
—	De, dacă domnul notar... începu femeia, dar riu-şi putu isprăvi fraza.
—	Da, eu vă cer de soţie pe fata dumneavoastră Marina. E singurul copil, nu-i aşa ?
—	Singurul, răspunseră deodată cei doi soţi.
—	Dumneavoastră aveţi doua roate de piuă ; de zestre vă cer o roată şi zece părţi din cele douăsprezece de la «Arhanghelii», care sînt proprietatea dumneavoastră.
Arhanghelii
185
—	Dar «Arhanghelii» e o baie părăsită, domnule notar ; de ani îndelungaţi mai mult scurmăm decît lucrăm în ea, zise uimit Ion Negru. Mai bine să vă dăm de la «Pintenul», e o baie în lucrare şi dă bine aur.
—	Eu rămîn pe lîngă cele zece părţi de la «Arhanghelii», zise liniştit notarul.
—	Atunci vi le dăm toate douăsprezece, răspunse Ion Negru.
-— Cu atît mai bine ! Aşadar, sîntem înţăleşi ? întrebă Iosif Rodean.
Cei doi soţi se priviră o clipă nedumeriţi, părîndu-le că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, uitîn-du-se într-altă parte :
—	O să întrebăm şi fata, domnule notar.
—	Bine, s-o întrebaţi, şi mîne sară să am răspunsul dumneavoastră şi al fetei, zise notarul şi ieşi.
Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut în sat. Plătea regulat cinci băieşi la săptămîna şi, apoi, mai învîrtea şi un strop de economie. Bucate pentru casă nu prea cumpăra. Avea două slugi şi şase boi. Cinstea de care-1 învrednici notarul îi păru totuşi prea mare, nu pentru alta, dar din Văleni încă nu se măritase nici o fată după domn. Preoţii, notarii care le veneau în sat veneau căsătoriţi. El pricepu însă îndată că omul ăsta vrea, cu tot preţul, să se apuce de exploatarea băilor de aur şi înţelese că dacă nu fata lui, apoi alta din sat va fi notărăşiţă. într-alt chip nu era cu putinţă să ajungi societar la băile din Văleni. Unii îşi dădeau băile în arendă, dar de vîndut nime nu-şi vindea părţile : nădejdea într-un viitor de belşug niciodată nu-i părăsea cu totul.
Ion Negru mai înţelese că din căsătoria asta va avea şi el folos : e mult să fii rudă cu notarul din sat, mai ales cu Iosif Rodean, care în croirea pedepselor era neîndurat.
Părinţii se înţeleseră deci în grabă, şi încă în ziua aceea îi spuseră şi Marinei noutatea. Fata se albi ca păretele, şi noaptea întreagă n-a curmat din plîns. Nu-1
186
Arhanghelii
cunoştea pe notar decît din văzute şi se temea grozav de omul acesta uriaş.
Dar la două săptămîni căsătoria se făcu, spre uimirea satului întreg.
Marina se purta şi mai departe în portul ei sătesc, era mereu tristă, părea mereu suferindă ; se vedea că nu o fericea căsătoria asta. Umbla printre oameni cu capul plecat, se ruşina parcă, şi dacă cineva îi zicea «doamnă notărăşiţă», se roşea pînă după urechi.
La cîteva săptămîni după nuntă, într-o noapte, no-taruj ieşi tiptil în curtea primăriei şi-şi descărcă amîn-două ţevile puştii. După ce bubuiturile se depărtară, o umbră se zări sărind repede un gard înalt de scînduri.
De-atunci Marina amuţi pe multă vreme. Se albi şi mai tare, se închise în casă şi rar de-şi mai cerceta părinţii.
Copiii începură să vină, grijile şi năcazurile se înmulţiră, şi ea părea că nici nu-şi mai aduce aminte, cînd vreo prietenă îi şoptea de tînărul după care împuşcase notarul.
De altfel, Iosif Rodean nu-i pomeni niciodată de tînărul acela, pe care-1 speriase să nu se mai apropie, mai mult, de cancelarie. El îl observase în cîteva sări, înţelese, îl pîndi şi-l ochi. N-a fost vina lui că nu l-a nimerit, ci vina nopţii. Dar feciorul înţelese şi el şi luă învăţătură pentru viaţa întreagă. între notarul şi Marina n-a fost nici un schimb de vorbe pentru întîmplarea asta.
Notarul nici nu prea avea, de altfel, vreme pentru poveste. îndată după nuntă cercetă cu de-amănuntul mina «Arhanghelii». El văzuse în cei doi ani de tăcere că «Arhanghelii» se lucra puţin, dar ştia asemenea că aproape toate furturile de baie se întîmplau în «Arhanghelii». Auzise de nenumărate ori şoaptele băieşilor care ziceau că, cu bani mulţi, s-ar putea face minuni la «Arhanghelii». El cercetă, cutreieră baia întreagă şi se convinse numaidecît că nici paralelt ce le avea el nu erau de
Arhanghelii
187
ajuns ca să înceapă lucrarea aici. Numai repararea gangurilor, care se surpaseră aproape pe de-a-ntregul, l-ar fi ţinut o avere.
în cei doi ani de tăcere notarul observase de aproape lucrările ce se cer la băi, la măcinatul, la alesul aurului, începuse să cunoască deosebitele straturi de piatră, cea preferată de aur, mealul în care se termină deodată vinele de piatră. După ce cercetă cu de-amănuntul «Arhanghelii», rămase încredinţat că baia asta ar avea un viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială. înţelese, asemenea, pentru ce Ion Negru o lăsase aproape în părăsire, numai c-un muncitor. Atunci îşi zise : «S-adun întîi bani ».
Şi a luat cu arendă întîi o băiţă, apoi două, pe urmă trei şi a început să muncească cu atîta patimă şi înfrigurare, încît socrul său îi zicea de multe ori, căzînd pe gînduri :
—	Aşa o să ajungi la sapă de lemn.
De cînd se căsătorise, Iosif Rodean vorbea bucuros cu băieşii, îşi petrecea cu ei ; oamenii începură să aibă altă atragere faţă de «uriaşul din cancelarie». Mulţi îl sfătuiau, ca şi Ion Negru, să nu arunce banii aşa, fără nici o judecată.
—	Poţi să te frigi pe toată viaţa, domnule notar, îi ziceau unii. Iată, noi ne-am pomenit din moşi-strămoşi cu băile şi ştim : a băi uneori e curată risipă. Bagă de samă, că poţi să te frigi.
—	Să ştiu că ard scrum, şi de-acum nu mă mai las ! răspundea cu hotărîre notarul, şi ochii lui ardeau mereu sub sprîncenele stufoase.
O nădejde mare îi întărea inima. De cîte ori plătea, sîmbătă sara, băieşilor, îşi zicea cu adîncă satisfacţie : «Asta e plata cea din urmă !».
Dar trecură doi ani de zolire, de înfrigurare continuă, şi aur nu află. în urmă, rămase să lucreze o singură baie : «Aruncata». Aceasta îi înghiţi şi banii din urmă ce-i mai avea, şi el începu să se înglodeze în datorii. Partea de la părinţi o isprăvise demult, şi acum începu
188
Arhanghelii
să iscălească poliţe grele. Cu chezăşia socrului său, căpătă cu uşurinţă banii.
Şase ani munci la «Aruncata» ; băieşii clătinau din cap cînd îl vedeau alergînd, ziua întreagă, uitîndu-şi aproape de cancelarie, de slujbă. Ţinea un scriitor, pe care îl speria în fiecare zi cu răcnetele sale.
în vremea aceasta capiii se sporiră mereu. Trei feţişoare şi Ghiţă aşteptau să fie trimişi la şcoală. Marina ajunsese să-şi blastăme zilele cu aşa domnie, mai ales cu «omul ăsta turbat», cum îi spunea notarului, care n-o mai asculta să-i spună o vorbă, ci, de cîte ori întră în casă, speria copiii cu răcnetele sale.
Vălenarii începură să se teamă din nou de notar.
—	Pînă-şi frînge gîtul, nu se stîmpără !
—	N-are hodină pînă nu va ajunge la sapă de lemn.
—	După cum se poartă, o să-şi mai piardă şi minţile, Doamne fereşte !
—	Săraca Marina !
— Vai de viaţa ei !
— Vai de domnia ei !
Dar Iosif Rodean nu voia să ştie de nimic. Cu sprintenele încruntate, cu ochii arzînd mereu, alerga în toate părţile. Vălenarii se fereau ca de foc de furturi. Să nu fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub judecata notarului în răstimpul acesta de înfrigurare ! Nu-1 uita cîte zile avea !
în sfîrşit, vălenarii ajunseseră să nu-1 mai poată suferi.
Către sfîrşitul anului al şaselea de cînd muncea Iosif Rodean la «Aruncata», fruntaşii satului se adunară, se sfătuiră şi hotarîră să ridice jalbă la cei mari ca să le ducă din sat pe «turbatul ăsta, care ne socoteşte de cîni, nu de oameni». Dar cînd fu să fie înaintată jalba, scrisă frumos de învăţător, băieşii de la «Aruncata» veniră la notarul cu vestea c-au dat de meal.
Fruntaşii nu mai trimiseră jalba, căci Iosif Rodean se înmuie deodată. Privirile duşmănoase i se stinseră,
Arhanghelii
189-
vocea lui pierdu toată brutalitatea de pînă acum. Părea c-a dat peste el o boală care-i muiase toate oasele.
în aceeaşi vreme i se sista şi creditul la bănci, şi numai cu multe rugăminţi, şi prin protecţia unor prieteni, reuşi să nu-i fie protestate cambiile îndată.
Oamenii îl priveau acum c-un fel de compătimire.
—	Ăsta ştiu că s-a fript, ziceau unii.
—	Poate să-i fie de învăţătură pe viaţa întreagă, ziceau alţii.
Totuşi aveau multă admirare pentru omul care «a cutezat să-şi încerce în chipul acesta norocul».
O jumătate de an Iosif Rodean munci tăcut în cancelarie. îşi aduse în ordine lucrările foarte neglijate, pentru care fapt fusese de multe ori în cercetare disciplinară. Marina fu mai liniştită, mai mîngîiată în răstimpul ăsta, începu chiar să-i mulţumească lui Dumnezeu că «l-a mai potolit».
Dar dup-o jumătate de an, primăvara, notarul îi zise Marinei :
—	De-acum pun în lucrare «Arhanghelii».
■— Ce faci ? ! întrebă femeia, care, de uimită, nici nu înţelese numele băii.
—	Pun în lucrare «Arhanghelii».
—	Baia cea părăsită ?
—	Nu-i chiar părăsită : un om sfredeleşte în fiecare zi în stîncă.
Notarul spusese cuvintele acestea vesel, zîmbind.
—	Te-ai înţăles şi cu tata ? îl întrebă, palidă, femeia.
—	N-am vorbit decît cu mine. Baia asta va trebui s-o mulgem bine.
—	Vorbeşti tu în glumă, Iosife ? întrebă Marina, în sufleţită de-un strop de nădejde.
—	Nu glumesc. «Arhanghelii» trăbă să ne pună în picioare. Altfel, nu ne mai sculăm niciodată.
Cu cuvintele acestea notarul încheie discuţia şi nu mai dădu voie nevestei să mai facă nici o observare.
în ziua următoare angaja trei băieşi noi.
Dar înţelese că cheltuielile erau aşa de mari, încît singur, acum la început, fără credit, nu le putea suporta.
190
Arhanghelii
Atunci, călcîndu-şi pe inimă, vîndu două acţii lui Vasile Corneajî şi cîte una lui Ungurean şi Pruncul. Din douăsprezece părţi de la «Arhanghelii» mai rămase cu opt.
Dar în schimb mai fură angajaţi trei băieşi, şi lucrarea se porni la «Arhanghelii».
în cea dintîi şedinţă a marii societăţi, Iosif Rodean fusese proclamat directorul băii şi, tot atunci, hotărîră că, deocamdată, nu desfundă decît cincizeci de metri din gangul principal şi bat unul nou la stînga. După zece metri în gangul cel nou, aflară piatră care, probată, dădea douăzeci şi cinci pînă la treizeci de grame carul.
*
Aurul cel dintîi îl alesese Iosif Rodean înainte cu cincisprezece ani. De-atunci se-ntorsese roata norocului. Erau răstimpuri de săptămîni, de luni întregi, în care piatra ce-o scoteau din mină era mereu bogată, sub douăsprezece grame lada niciodată. Dar urmau, adeseori, şi săptămîni sărace, cînd vîna de aur se ascundea, ori se subţia detot, cînd piatra se arunca grămadă s-o decoloreze şi s-o crăpe soarele.
în anul cel dintîi, «Arhanghelii» dădu însă atîta aur cît să-şi plătească Iosif Rodean o mare parte din datorii. Apoi, din an în an, se lucra aici cu puteri tot mai multe, şi din anul al patrulea al lucrării, baia deveni deodată renumită : aflară aur liber în preţ de treizeci de kilograme.
Acum se desfundară toate gangurile părăsite, se săpa vîrttjul, şi vălenarii nu mai vorbeau decît de bogăţia ce zace în «Arhanghelii». Din an în an tot mai mulţi mineri munceau aici, tot mai multe cară şi cai erau angajaţi în slujba societarilor de la «Arhanghelii». în scurtă vreme numele acesta deveni centrul de greutate în jurul căruia se învîrtea toată viaţa din Văleni. Cu banii cîştigaţi la mina asta se puseră altele în lucrare, şi astfel în Văleni se porni o mişcare nemaiobişnuită demult.
Arhanghelii
191
Prin succesele de la «Arhanghelii», notarul Iosif Rodean ajunse, deodată, în ochii vălenarilor, un om minunat, temut şi respectat în aceeaşi vreme, pe care se obişnuită să-l salute de departe şi fără de care nici nu-şi puteau închipui munca înfrigurată ce începuse în satul lor.
în vremea asta notarul începu să se îngraşe, ceea ce-1 făcea să pară şi mai uriaş. El îşi purta copiii la şcoală şi nu se uita la nici o cheltuială. în cancelarie ţinea acum doi scriitori, el nu făcea decît să iscălească actele. Mergea regulat la cinci în cancelarie, unde rămînea o jumătate de ceas.
începură să se urzească, din nou, împotriva lui procese disciplinare. Dar numele lui Iosif Rodean era cunoscut acum în jurul întreg : primii şefi puneau pîrile laoparte. Vălenarii începură să-i zică, tot mai des, «domnule director» în loc de «domnule notar», şi respectul lor faţă de Iosif Rodean creştea din ce în ce.
îndată ce se simţi la adăpost, înconjurat de săculeţii de aur, notarul începu să meargă tot mai des la oraş ; prietenii se iviră numaidecît. Cei mai mici veneau nechemaţi, pe cei mai mari se silea el să-i cîştige.
Cu puternicul simţ prin care descoperea totdeauna realitatea, el băgă de samă, de la cele dintîi conveniri cu fruntaşii de prin oraş, că educaţia lui lasă mult de dorit. Era tîrziu să şi-o continue acum de unde o între-rupsese în clasa a cincea de liceu, dar făcu îndată singurul lucru posibil : îşi abonă gazete, reviste româneşti şi nemţeşti şi, îndată ce avea un strop de timp liber, citea cu sete de la articolele prime pînă la cele mai neînsemnate notiţe. Folosul cel dinţii ce-1 avu din cititul gazetelor fu că vocabularul lui st îmbogăţi binişor, vorbea mai fluent, cu termeni mai selecţi. Se ştia orienta asupra chestiilor la ordinea zilei şi simţea o mare satisfacţie cînd vedea că poate discuta, în cafenea, c-un advocat, c-un doctor. Nici vorbă, cronicile ştiinţifice, artistice, erau şi acum pentru el, de cele mai multe ori, fără de nici un înţeles, dar că profitase foarte mult din cititul gazetelor ştia cu siguranţă, şi faptul acesta fu de
192
Arhanghelii
ajuns ca să aibă abonate în fiecare an o mulţime de gazete.
El presimţise de la întîile convorbiri cu fruntaşii din oraş ca, îndată ce se va lustrui puţin, îi va bate pe toţi, ajungînd el persoana cea mai cu vază în tot jurul acela. Ştia că avea la spate «Arhanghelii», care preţuia foarte mult.
Totuşi, în aprecierea oamenilor rămase toată viaţa puţin cam zăpăcit. De multe ori se înconjura cu prieteni pe care el îi ţinea între cei dintîi fruntaşi, dar care, în realitate, nu se bucurau de prea multă stimă şi simpatie. Impresia ce i-o lăsa cineva într-o anumită clipă, prin-tr-un gest, printr-o privire ori ţinută a trupului, era pentru el, de cele mai multe ori, hotărîtoare, şi rar se putea smulge din greşeala în care ,a căzut. Nu se ferea nimeni de prietenia lui : de oamenii bogaţi, şi mai ales de aceia care, din clipă-n clipă, pot ajunge tot mai grei de aur, nu se fereşte nimeni. Şi totuşi era înconjurat, de cele mai multe ori, de advocaţi ca bătrînul Poplăcean, candidatul Voicu, ori alte asemenea tipuri.
Rămaseră în el multe laturi ale ridicolului, care însoţeşte, fatal, pe toţi oamenii care şi-au întrerupt educaţia, dacă aceştia nu-s nişte Inteligenţe deosebite. Astfel, de cînd «Arhanghelii» deveni renumită, notarul Rodean căpătă parcă altă înfăţişare, alt umblet, altă voce şi alte priviri, care schimbări toate n-aveau altă datorie decît să crească importanţa directorului de la «Arhanghelii». Schimbările acestea îl prindeau cu atît mai rău cu cît trupul lui de uriaş nu era potrivit pentru nici o sforţare de mimică, ci pentru o linişte şi seriozitate cît mai mari. Astfel, el ajunse să fie mai impunător sătenilor, cărora se arăta grav şi serios, aspru, cum şi era într-adevăr, decît orăşenilor, pentru care învăţase o mulţime de poze. Două-trei familii din oraş se ţinură mereu departe de directorul «Arhanghelilor».
Cei mai mulţi se bucurau însă de prietenia lui, şi, în public, niciodată nu făcură chestie vrednică de discutat din partea notarului Iosif Rodean, pînă în ziua cînd văzură mai întîi pe Marina, pe notărăşiţă, înţolită ca o cu-
Arhanghelii
193
coană. Atunci, la cafenea, prietenii directorului se îm-părţiră în două tabere.
—	A făcut foarte rău că ş-a părăsit portul originar, ziceau unii.
—	îi stă mai bine aşa ! Dacă cineva a întrat într-o nouă clasă socială, las’ să fie întrarea completă ! afirmau alţii.
Adevărul e că Marina nu se lăsase mult îmbiată din partea notarului ca să-şi schimbe portul. De cînd mergea bine «Arhanghelii», de cînd trăia în belşug, ea începuse să judece altfel viaţa. De o parte, notarul nu mai striga la dînsa, nu-i mai speria copiii ; de altă parte, domni mulţi începură să se învîrtă în casa lor ; ea putu gusta, tot mai în tihnă, bucuriile, prerogativele unei no-tărăşiţe bogate. Apoi, de cînd se îmbunătăţiseră şi alte mine în Văleni, femeile din sat purtau haine tot mai scumpe, aşa că, în curînd, două-trei femei nu se lăsau niciodată în urma Marinei la scumpetea şi bogăţia costumelor.
Adevărat ca la început se simţea destul de stînjenită în mers şi mişcări de hainele cele nouă. Simţi un răstimp chiar un fel de ruşinare : glasul cel mai adînc din ea îi spunea că nu i se cade să poarte astfel de toalete. Dar încetul pe-ncetul se obişnui, se simţea bine în noua-i condiţie, căci îi părea că numai acum e cu adevărat notărăşiţă.
înainte cu trei ani se descoperise, din nou, mult aur slobod la «Arhanghelii». Atunci, un medic tînăr din oraş peţi pe domnişoara Rodean cea mai mare, pe Maria. Notarul, deşi nu-i plăcu de omul acesta blond ca un german, cu ochii albaştri, care trăia foarte retras, totuşi îşi mărită, cu multă satisfacţie, fata după el. Cînd se zvoni de zestrea ce-o căpătase Mărioara, orăşenii se priviră uimiţi, şi, multă vreme, cele patruzeci de mii fură subiectul celor mai multe discuţii, Iosif Rodean crescu mult în consideraţia lor, şi nu era familie în oraş acum care să nu-1 vadă bucuros.
Zestrea Măriei apucă pe mînă bună, de altfel. Doctorul Ilie V raciu se mută degrabă într-un oraş mai mare, şi
13 Opere, voi. 7
194
Arhanghelii
din an în an adăoga la cele patruzeci de mii. De la cununia Măriei, «Arhanghelii» se tot îmbunătăţiră. Patruzeci, apoi şaizeci, mai pe urmă şaptezeci de băieşi munceau, ziua-noaptea, în sînul Corăbioarei. Se afla mereu şi aur slobod, iar vîna din galeria cea nouă se tot în-groşa. Şi cei mai necredincioşi dintre vălenari credeau acum că norocul lui Iosif Rodean a prins rădăcini adînci. Tot mai mulţi se îmbulzeau să aibă de-a fart:, ori în ce chip, cu «Arhanghelii» : ca băieşi, ca străji, ori ca mînători cu calul, ori cu boii. Nicăiri nu e mai adevărată zicătoarea : «Cine umblă cu miere îşi linge degetele» decît în viaţa băieţilor. Vălenarii înconjurau cu stimă tot mai mare pe directorul Rodean, ba, de la o vreme, unii începură să creadă că are cine ştie ce legături cu puteri ascunse, cu Vîlva Băilor, ori chiar cu diavolul.
Dacă băieşii credeau acum în norocul lui Iosif Rodean, acesta nici nu mai vedea în viitor decît saci cu galbeni. Era atît de încredinţat că nu se va mai isprăvi aurul din «Arhanghelii», încît nici nu mai avea decît un singur gînd : cum să scoată aur şi mai mult şi cum să-şi înzestreze fetele, încît să se vorbească în jurul întreg de directorul de la «Arhanghelii». Erau cliipe cînd se gîndea că de el va vorbi odată ţara întreagă. Şi se pare că asemenea clipe se urmau tot mai adesea, căci de multe ori se uita provocător la oameni care nu l-au mai văzut niciodată, ca şi cînd ar fi voit să le zică : «Cum se face de nu mă salutaţi ? Nu ştiţi că-s directorul de la „Arhanghelii" ?»
încrederea tot mai oarbă în mina asta şi dorinţa de-a atrage tot mai mult admiraţia altora asupra sa erau două patimi care creşteau în el aproape zi de zi ; erau aproape singurele simţiminte ce-i umpleau sufletul. Demult se tot gîndea să demisioneze din postul de notar, dar credinţa că ar scădea în consideraţia oamenilor îl tot reţinea şi-l făcea să poarte mai departe slujba asta, pentru care nu mai avea nici o atragere.
Arhanghelii
195
Abia acum doi ani, cînd începu să bată o nouă- galerie în «Arhanghelii», care să meargă paralel cu cea dintîi, se hotărî să-şi deie demisia.
Sara sosi foarte bine dispus de la «Arhanghelii». Cele dintîi împuşcături bubuiră în stînca neîncepută, şi cîntecul acesta îi cutremură sufletul, îi păru semnalul celei mai desăvîrşite învingeri. Se simţea mare şi puternic, ca un general care vede prin ochean cum feciorii lui au înconjurat de toate părţile oştirea duşmană, pentru care nu mai rămîne nici o mîntuire. în cuvinte puţine tălmăci femeii noile lucrări ; îi vorbi de alte patru «şteampuri» sau piue, pe care va trebui să le ridice cît mai în grabă. Atunci întră un pîrgar de la primărie şi-i puse pe masă un teanc de scrisori.
în cea dintîi pe care o desfăcu i se cerea să trimită, în douăzeci şi patru de ceasuri, socotelile comunei, subt pedeapsă de una sută zloţi, căci era a treia provocare. Iosif Rodean, îndată ce o citi, o puse peste vraful de scrisori, le izbi în mijlocul casei, luă o coală de hîrtie şi numaidecît îşi scrise demisia.
—	Du-te-n cancelarie, strigă el pîrgarului arătîndu-i scrisorile risipite, şi cu zdrenţe de-astea mie să nu-mi mai întri în casă ! Ai înţăles ?
—	La poruncă, domnule director, răspunse palid pîr-garul, adunînd repede hîrtiile şi ieşind.
Marina îl privi un răstim|p în tăcere, apoi îi zise :
—	Ce faci ?
—	Ce trebuia să fac demult. Nu mai vreau să atîrn de toţi sărîntocii, de toţi vîntură-ţară, răspunse Iosif Rodean, împăturind coala de hîrtie.
—	Te laşi de slujbă ? întrebă femeia pălind.
—	Nu pricepi atîta lucru ? făcu notarul rotindu-i o păreche de ochi suri.
—	Faci rău, Iosife, faci rău, începu Marina. Oricît aduce de puţin notărăşia, în vreme de primejdie...
—	Ce vreme de primejdie ? o întrerupse notarul cu mînie.
13*
196
Arhanghelii
—	«Arhanghelii» poate n-or fi tot bogată...
—	Prostii ! curat prostii ! Ce-ai visat azi-noapte ? întrebă bărbatul zîmbind acum.
—	Nu-s prostii, Iosife ! Noi ştim că băile o vreme sînt bune, apoi deodată aurul se ascunde. Şi-n vreme de primejdii...
Bărbatul sări de pe scaun şi, privind-o cu furie, începu să-i răcnească ca în anii dintîi :
—	Eu o să-ţi spun de ce ţii tu la slujba asta ticăloasă ! Da, îţi spun ! Crezi că nu vei mai fi doamnă aşa de mare ca pîn-acum ! Nu ! Nu tăgădui, că te cunosc ! Dar vino să-ţi arăt ! — El o luă cu putere de braţ şi o duse la fereastră ; locuiau pe-atunci în casa nouă, care abia în anul acela fusese terminată — Vezi satul ăsta ? o întrebă Iosif zguduind-o. E al meu întreg, îi bag în buzunar pe toţi vălenarii, cu băiţele lor cu tot ! Vezi drumurile, potecile pe colnice ? Toate trag, toate se-ntîlnesc la mine în curte ! Da, priveşte oriîncătrău vei voi ! Peste foarte puţin timp nime nu va putea trece între Corăbioara şi muntele Vlădenilor fără ca să fi călcat pragul curţii mele. Voi fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce-mi pasă mie de-o zdreanţă de slujbă ?
El tăcu, respirînd din adînc. Vorbise mai mult pentru sine decît pentru nevastă. Căci lui îi tot părea că n-ar mai rămîne domn atît de mare dacă nu va mai fi notar şi află, fără să-şi deie sama, foarte potrivită clipa asta de mînie ca să-şi alunge gîndurile ce-1 tulburaseră atîta vreme, să le alunge departe, să nu se mai întoarcă niciodată. El se simţi, într-adevăr, mai conştiu de puterea sa după izbucnirea asta de mînie.
Marina vorbise din convingere : ea se temea într-adevăr de pasul ce-1 făcuse notarul, fiindcă în ea rămăsese mai puternic simţul realităţii, şi ea ştia, din păţaniile bătrîniîor, că de multe ori băile de aur cele mai bune lăsaseră săraci lipiţi pe proprietari.
—	Fă cum vrei... zise ea cu durere şi ieşi.
Arhanghelii
197
—	Nici că mi-a trecut prin gînd să fac altfel ! strigă în urma ei, încă mînios, Iosif Rodean.
în ziua următoare avusese întîiul schimb de vorbe aspre pentru gangul acesta nou cu primarul Cornean şi mai ales cu Pruncul. Celalalt societar, Ungurean, afla de foarte bun tot ce făcea notarul. Dar tovarăşii cei doi nu fuseseră la «Arhanghelii» cînd detunară cele dintîi împuşcături la noua lucrare. în ziua următoare însă se duseră, cercetară cu de-amănuntul bucăţile sfărî-mate, stînca din care erau rupte şi îşi făcură în grabă aceeaşi convingere.
— Locul nu e nimerit ales de unde începem, zise Pruncul.
—	Aşa cred şi eu, dar ce să facem ? întrebă Cornean.
—	Să-i spunem directorului. Aici aruncăm banii de-a geaba.
—	Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim nimic, zise cu silă Cornean. Ştii ce credinţă are ! îi pare că nimeni nu se pricepe la băit ca el.
—	Asta s-o facă pe socoteala dumnealui, dar aici sîntem şi noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă azi. E o prostie să baţi în zadar cremenea asta.
încă în după-amiaza aceea îl aflară pe Rodean, dar el nu voi să audă de nici o schimbare.
—	O să vedeţi că vă înavuţesc şi fără voia voastră ! zise Iosif Rodean.
—	Ar fi bine să ne gîndim, domnule director, că, uneori, băile înghit averi foarte mari, zise Pruncul.
—	Aşa ? Ţi-e frică de sărăcie ? Foarte bine ! Ieşi din tovărăşie şi rămîi bogat ! Cine te opreşte ? răspunse înfuriat notarul.
Cei doi societari ieşiră, cu feţele-n pămînt, ca opăriţi, înţeleseră că nu era de glumit cu omul acesta. Ori ţin cu el şi merg alăturea la pierdere sau cîştig, cum se va nimeri, ori trebuie să părăsească «Arhanghelii». De lucrarea cea nouă se temeau, dar mina asta n-ar fi păra-
198
Arhanghelii
sit-o cu punerea capului. Nu era de lepădat un izvor de aur care aducea patru-cinci sute de zloţi la săptămîna de pe două acţii.
De-atunci se taiaseră la trei sute de metri în galeria cea nouă, de vîna de aur nu dăduseră încă, dar cei doi societari nu mai ziseră nici o vorbă împotriva lucrării. De-o parte, vîna din gangul mai vechi se tot îngroşa, aurul se vedea presărat tot mai des pe ea, şi astfel cheltuielile lucrării celei nouă le suportau cu uşurinţă ; de altă parte, se temeau de mînia notarului. De la o vreme, încrederea oarbă ce o avea Iosif Rodean în viitorul băii îl convinse şi pe Cornean că într-adevăr aurul de la «Arhanghelii» nu va mai săca în veci. Numai Pruncul cocea în el : lui îi părea rău după banii ce-i zvîrlea, îi părea că-i rupe din trupul său.
în Văleni veni notar nou, dar erau destui care îi mai ziseră, pînă tîrziu, şi lui Rodean : «Domnule notar», pe lîngă numirea cu mult mai deasă : «Domnule director». Venirea notarului Popescu nu stîrni nici o vîlvă în Văleni. Mulţi nici nu-1 luară în samă : furnicarea ce-o trimite aurul stăpînea tot mai tare viaţa vălenarilor. Faptul că notarul cel nou nu prea fu luat în samă îl umplu de bucurie pe directorul de la «Arhanghelii» şi i4 făcu numaidecît simpatic. Vorbea cu el cu prietenie, c-un aer de protector, care de multe ori ar fi putut jigni adînc pe alt om în locul lui Popescu. Dar omul acesta zîmbea mereu din ochii lui verzi, orice spunea notarul, rîdea de glumele lui cele mai proaste şi trecea cu uşurinţă peste aluziile ce le făcea Iosif Rodean la multele mizerii ale vieţii de notar. De multe ori directorul de la «Arhanghelii» se simţea jignit că nu-1 poate răni cu nimic pe Popescu ; părea că are de-a face c-un peşte luciu, ce-i scăpa mereu din mîni. Dar nu se putea mînia pe notarul cel nou, caje, se părea, nu-şi dădea nici el însuşi vreo importanţă, ci se simţea fericit că poate fi alături de Iosif Rodean.
Arhanghelii
199
La început notarul pensionat credea că Popescu rabdă orice umilire fiindcă are de gînd să-i ajungă ginere. Ar fi fost foarte satisfăcut să fi avut Popescu intenţia asta, să fi venit într-o zi la el şi să-i ceară vreo fată. Iar el să-i fi răspuns : «Domnule Popescu, mi se pare că ai greşit adresa. Eu nu mai sînt notar !» Gîndul acestui refuz îi făcu multe clipe de fericire. Dar notarul cel nou nu-i ceru nici o fată, nu arătă prin nici un semn că ar avea astfel de gînduri. Atunci Iosif Rodean se mulţumi cu convingerea că omul ăsta îi simte puterea, îi simte superioritatea şi de-aceea îi zîmbeşte mereu, şi Popescu îi rămase mereu simpatic.
Il invitase, deci, cu multă prietenie la logodna Eugeniei şi a Octaviei, înainte de Paştele anului acestuia, prin martie.
Logodna celor două fete venise, ca şi căsătoria celei dintîi, în urma unei îmbunătăţiri şi mai neaşteptate a «Arhanghelilor». Vîna de aur, care se îngroşa mereu, într-o zi, după trei împuşcături, apăru deodată galbenă ca şi cînd ar fi vărsat cineva pe ea făină de porumb. Vestea asta se răspîndi repede.
Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcu un adevărat ospăţ. Scrisese fetei celei mai mici, Elenuţei, că vine după ea în Viena s-o aducă la logodna surorilor, dar Elenuţa îi răspunse, telegrafiindu-i, că nu va putea veni sub nici o împrejurare, fiind cam bolnava. Notarul îi telegrafie lui Ghiţă să vină şi el, dar tînărul îi răspunse că se află în faţa unui examen foarte important şi nu-i stă în putinţă sa-i împlinească porunca.
Şi fratele şi sora doreau de altfel fericirea cea mai deplină surorilor. Dar cu dorinţa aceasta notarul nu fu mulţumit, el pufnea mereu pe nări, pînă ce puterea vinului îl făcu să treacă deodată într-o veselie mare.
Elenuţa nu fcra bolnavă, Ghiţă avea să deie un examen, dar numai prin iunie. însă ei nu veneau bucuros acasă, mai ales cînd ştiau că vor fi petrecanii.
întreagă familia lui Iosif Rodean era alcătuită în-tr-un chip foarte ciudat. El însuşi se apropia de tipul omului pe jumătate cultivat, dar care, îmbogăţit pe ne-
200
Arhanghelii
aşteptate — ajuns, tot astfel, în societate, — îşi părăseşte credinţele şi datinele părinţilor, fără ca să-i reuşească, în acelaşi timp, să se adapteze noului mediu în care a întrat. Nici credinţele, nici convingerile, nici preocupările omului cult nu-1 atingeau decît în treacăt, nu le înţelegea decît la suprafaţă, ca pe nişte lucruri de foarte puţină însemnătate. Dar, ca toţi oamenii aceştia dezrădăcinaţi brusc dintr-un mediu şi aruncaţi spre altul, Iosif Rodean era condus de cîteva simţiminte egoiste, puternice şi, mai ales, avea o putere de voinţă uriaşă, care îl ţinea la suprafaţă şi făcea să fie considerat de alţii. Astfel, el discuta ceasuri întregi tot felul de chestii, politice mai ales, în unele clipe era naţionalistul cel mai înfocat, dar, terminînd discuţia, se ştergea orice urmă de impresie mai adîncă ce i-ar fi lăsat în suflet aceste discuţii. Simţea că pentru el toate acestea-s fleacuri, lucruri fără importanţă, care pot să fie ori nu. Nu se încălzea sincer, adînc, pentru nimic ce nu era în legătură cu viitorul de aur ce i-1 arăta «Arhanghelii». însă în dorinţa de-a aduna tot mai multe bogăţii şi în dorinţa, tot aşa, dacă nu mai mare decît cea dintîi, de-a atrage atenţia oamenilor asupra sa, de-a face «furoare», se cuprindea fiinţa lui întreagă. în aceste două patimi îşi scălda, c-un mare deliciu, mintea şi inima ; şi voinţa lui, cînd era vorba de aceste două patimi, era tare ca fierul. Ca şi cînd aceste două simţiminte l-ar lega cu două funii puternice, dintre care dacă numai una ar plezni, din el întreg s-ar alege hîrburi, ca dintr-un vas de pămînt izbit de-o stîncă.
La aceste două patimi se mai putea adăoga, mai ales de-o vreme încoace, plăcerea de-a se hrăni din belşug. Căpătase un apetit îngrozitor, aşa că slujnicele lui spuneau adevărate minuni despre ce poate înghiţi stăpînul lor.
Ca cei mai mulţi de felul lui, nu avea o convingere superioară asupra vieţii; ori pentru faptul că sufletul lui era prea sărac pentru o astfel de convingere, ori pentru că o concepţie mai naltă îţi ridică totdeauna multe stăvili în căile mai puţin corecte ale vieţii, şi el
Arhanghelii
201
nu voia să ştie de nici o piedecă. El era, în aceeaşi vreme, şi vînat, şi vînător. Patimile îl vînau pe el, şi el vîna aurul, şi tot mai uimiţi erau cei ce veneau în atingere cu el. Cu tot belşugul, deci, viaţa lui nu se putea numi defel liniştită. Dar lipsa unui ideal superior nu l-a pus vreodată pe gînduri, nici nu l-a făcut nefericit. Dimpotrivă, continua înfrigurare îi făcea plăcere, din ea se hrănea. Şi chiar neliniştea asta nu se putea cunoaşte decît foarte rar pe faţa lui. Aceasta, de obicei, era nemişcată. înfrigurarea ce-1 stăpînea se putea citi numai din ochii lui, care ardeau necurmat ; şi poate că urmarea acestei stări sufleteşti să fi fost şi vocea lui puternică, aspră, mînia lui grabnică.
Rămase însă în toată vremea om destul de cinstit. Furtul nu-1 putea suferi nici acum ; a se bucura de ceva ce-i al altuia nici nu-i trecea prin gînd. Cu minerii vorbea omeneşte, afară de clipele lui de mînie. Dar atunci nu alegea oamenii, vorbea brutal cu toată lumea.
Cu un astfel de fond sufletesc, convorbirile lui aveau un cerc foarte strimt cînd era în sînul familiei sau cu minerii : aurul, «Arhanghelii», care însemna parcă tot aur, era centrul tuturor conversaţiilor lui şi ale văle-narilor.
Nevastă-sa, Marina, se apropia de tipul ţărancei care ajunge boieroaică. începuse cu sfială căsnicia, c-un fel de ruşinare, nenorocită chiar, în vremea cît se mai gîndise la iubitul ei din fetie, după care împuşcase notarul. Apoi, în vremea de muncă şi cheltuială zadarnică, se simţi nenorocită, ca să învie cu atît mai strălucit cînd roata norocului începu să-şi schimbe mersul. Ea se bucură cu toată lăcomia şi de belşugul şi de domnia ce dase peste ea. Dar convingerea că-i boieroaică n-o oprea, cîtuşi de puţin, de la lucru. în privinţa aceasta rămăsese şi acum ţărancă, de pe vremea cînd în Văleni femeile încă mai erau obişnuite cu economia. Se scula cu noaptea-n cap, şi toată ziua, cu mînecile sufulcate, alerga după trebi, ca şi o slujnică de-a ei. îi rămăsese credinţa copilăriei, credinţa în biserică şi visuri, şi era stăpînită mereu de teama care nu iese niciodată cu totul
202
Arhanghelii
din sufletul adevăraţilor ţărani, nici cînd sînt în situaţiile cele mai bune, că, într-o zi sau alta, se poate în-tîtapla o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. De aceea ea îndemna adeseori pe bărbat să facă feştanii la băi, să meargă la biserică, şi nu arareori avea să-i sufere izbucnirile lui de mînie pentru îndemnurile acestea.
Fata cea mai mare, Maria, măritată după doctorul Vraciu, fusese abia un an la şcoală la oraş ; ea se depărtase din casa părinţilor pe cînd belşugul abia începea să se ivească. Deşi căpătase o zestre aşa de mare — Iosif Rodean, pe vremea aceea, avea încă datorii de plată, locuia în casele socrului său, şi cruţa banii cu patimă, — Maria îşi formase caracterul abia după ce se măritase, şi nimerind un om foarte cumsecade, ea trăia în linişte şi mulţumită, bucuroasă de lumea nouă în care întrase.
Euigenia şi Ootavia crescuseră în anii de belşug şi, cum şi ele n-avuseseră o creştere prea aleasă, ajunseră două zvăpăiate, care îmbrăcau pe zi cîte trei toalete. Iosif Rodean nu le lăsa nici pe ele să rămînă multă vreme în străini. Pe-atunci obişnuia să-i zică Marinei : «Muierea să fie avută şi frumoasă ! Nu-i pentru ea cartea !»
Şi fetele fură foarte bucuroase să rămînă acasă, unde toate micile prostii le erau îngăduite şi de unde puteau, în fiecare zi, să meargă la oraş. Purtarea lor n-avea cine să o supravegheze. Notarul avea un singur gînd : să le adune zestre cît mai mare, iar mama lor nu prea îndrăznea să facă observări «domnişoarelor», cum se întîmplă de obicei cu toate mamele ţărance care au copii domni şi care nu-s înzestrate c-o inteligenţă deosebită. Apoi mai credea că poate pentru nişte domnişoare aşa se cuvine : să aibă şi cal de călărit, şi costum de vînătoare, şi toalete peste toalete.
Eugenia şi Octavia erau adevărate surori, cu acekaşi gînduri, cu aceleaşi dorinţe. Ele simpatizau mai ales cu tatăl lor ; faţă de Marina se, purtau cu o abia întrezărită desconsiderare. Peste tot se simţeau independente,
Arhanghelii
203
şi în aceasta îşi aflau cea mai mare fericire. Roiuri de tineri le înconjurau pe la petreceri.
Cînd ajunse Elenuţa fată de şcoală, notarul Iosif Rodean se hotărî, deodată, s-o poarte prin toate şcolile. Ca orice om ce nu are o credinţă hotărîtă, convingerile lui se schimbau necontenit, ş-acum zise Marinei : «Partide strălucite fac fetele cu o cultură completă, dacă mai au şi o zestre frumoasă».
Citise undeva părerea asta, se născuse în capul lui, ori avea gînduri mari cu Elenuţa, destul că de la vîrstă de şapte ani pînă la şaisprezece, fata cea mai mică crescuse mai mult între străini decît acasă. în Văleni se simţea şi ea străină, şi surorile se simţeau străine faţă de ea. Marina se purta însă cu un deosebit respect faţă de Elenuţa, fie pentru că se făcuse domnişoară mare nu subt ochii ei, fie că purtarea fetei celei mici nu sămăna defel cu a celor două mai mari. Elenuţa era tăcută, blîndă, nu-şi cerea niciodată toalete nouă, vorbea prieteneşte cu slujnicele, cu toată lumea, mergea bucuros la biserică, îi plăcea să citească cu ziua de cap, ceea ce pentru ţăranca Marina, care abia îşi iscălea numele, însemna foarte mult şi o umplea de uimire şi de-un fel de veneraţie.
Petrecerea aceasta îndelungată între străini ; experienţa destul de bogată dobîndită prin multe oraşe, la o vîrstă încă fragedă ; observările continue asupra oamenilor şi împrejurărilor nouă o făcură să se gîndească încă de tînără. Viaţa, pentru ea, era cu mult mai largă decît pentru surorile sale.
Ceea ce-i spusese clericului Murăşanu, c-a citit puţin, fusese numai o apucătură nevinovată ca să-i facă tînărului o plăcere şi ca, trimiţîndu-i şi alte cărţi, să continue a ţine o legătură cu clericul, care-i era tot mai simpatic. Ea citise prea mult poate, şi o mare parte din posomorîrea ce simţea în faţa vieţii, şi care la vîrstă ei nu prea era firească, îi putea veni din aceasta. E adevărat că cititul îndelungat, mai ales fără controlul cuvenit, are de multe ori şi urmări rele, dar, iarăşi, e foarte
204
Arhanghelii
adevărat că, fără îndeletnicirea asta, oricît ar umbla cineva la şcoală, rămîne cu un cerc de vedere foarte strimt.
Cercul acesta de vedere la Elenuţa era larg, dar era încă tulbure. De multe ori din bagajul de cunoştinţe şi simţiminte ce se grămădeşte în anii tinereţii numai mai tîrziu se desprinde cîte-o stea luminoasă.
Aşa confuz cum îi era sufletul, totuşi simţi îndată că viaţa asta curat materială ce curgea în casa lor nu-i era -simpatică, şi astfel nu se dorea acasă.
«Ghiţă este Elenuţa, mai bătrîn cu unsprezece ani», astfel obişnuia să se caracterizeze însuşi universitarul Gheorghe Rodean. Din «bătrmeţea» aceasta izvora faptul că, în toată familia, singur Ghiţă avea o idee mai completă despre starea financiară a lui Iosif Rodean. In vacanţe el observa totul, se informa de aproape despre plăţile ce se fac, despre aurul cîştigat ; avu chiar cutezanţa să se informeze despre poliţele ce le mai avea notarul Iosif Rodean. La universitate cerea, din lună în lună, desluşiri de la tatăl său despre «Arhanghelii». Avea un caiet întreg presărat cu notiţe. Tatăl său s-ar fi îngrozit dacă, privind în caietul acela, ar fi văzut însemnate $i cheltuielile lui din anii cei răi, pe care el le uitase demult. Aproximativ erau induse aici plăţile săptă-mînale ale băieşilor, ale străjilor, ale hocmanilor, cheltuielile «minatului», pînă şi reparaţiile ce se făceau destul de des şi care puteau sa-i ajungă la cunoştinţă.
Şi tot ce privea «Arhanghelii» putea să afle uşor de la tatăl său, căci notarul se simţea foarte măgulit că feciorul se interesează aşa de mult de mina asta. 11 aviza de cîte ori aflau aur slobod, îi făcea cunoscut numărul kilogramelor, al funţilor şi chiar al gramelor. Cînd era acasă, tînărul supraveghea de aproape măsurarea şi se convinse repede că tatăl său nu-i ascundea nimic.
Dar Ghiţă, îndată ce începu să ise ridice student mare, băgă de samă că tatăl său nu ţine nici o socoteală de «intrate şi ieşite». Tînărul avea mare aplicare spre matematici, dar notiţele nu şi le făcea din pasiunea asta. El băgă de samă, încă de prin clasa a opta de liceu, că tatăl
Arhanghelii
205
său ar putea foarte uşor să se prăbuşească într-o prăpastie, fără ca să ştie.
Şi, după socotelile lui, pe care şi le încheiase mai pe urmă în vacanţa Paştilor din anul acesta, averea directorului de la «Arhanghelii» nu era chiar aşa de considerabilă după cum o credeau cu toţii, şi chiar însuşi notarul. Galeria cea nouă, mai ales, înghiţea o groază de bani. Adevărat că despre asta se plîngea uneori şi notarul, dar el o făcea mai mult cu scopul să taie gustul prietenilor de-a se dori societari la «Arhanghelii». Apoi, oricît şi-ar fi cunoscut cheltuielile enorme, el nu le lua în samă, fiindcă vedea viitorul tot mai strălucit îndată ce vor nimeri vîna de aur şi în gangul nou. Şi asta nu o credea, o ştia.
în vacanţa asta Ghiţă se gîndi la măritatul celor două surori, îşi făcu o	mică socoată cu zestre,	cu	mobilă,	cu
trusou, şi ce mai	rămînea nu era o avere	de	invidiat.	El
căzu chiar pe gînduri după ce vorbi cu Pruncul, care se arăta şi el foarte neîncrezător faţă de gangul cel nou. Era adevărat însă că vîna de aur din galeria cea veche se îmbunătăţise ca niciodată, şi se putea cu uşurinţă să fie tot mai bogată. Astfel, gîndurile lui se împrăştiară.
Iosif Rodean ţinea mult la feciorul său, chiar pentru că se interesa mereu de rezultate. Dar nu-şi putea explica nicidecum purtarea lui Ghiţă: nu se însufleţea pentru noile îmbunătăţiri, nu-i scrisese o singură dată
o	scrisoare triumfătoare privitor la «Arhanghelii». Chiar acasă numai rezultatele îl interesau. îndată ce începea tatăl său să vorbească despre lucrări nouă, despre mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori pentru spargerea stîncii, îndată ce se lăsa răpit de nădejdile viitorului, Ghiţă	se strecura încet pe uşă.	în clipe	de
acelea totdeauna	îşi afla ceva de lucru.
Directorul de la «Arhanghelii» era mîndru de Ghiţă, totuşi bucuria vieţii lui o făceau cele două fete, logodite acum, Eugenia şi Octavia. Cu ele putea vorbi în tihnă despre viitor : îl ascultau cu privirile înflăcărate şi nu se grăbeau niciodată să-l părăsească.
206
Arhanghelii
In familia asta ciudată, ei trei se înţelegeau mai bine şi ei purtau aproape toate discuţiile. Marina era veşnic cuprinsă prin curte, prin bucătărie ; Elenuţa, cînd era acasă, rămînea singuratecă în vreun colţ de divan şi citea ; Ghiţă fătea excursii, măsura, zicea că «face practică» pentru cariera lui de inginer. Adeseori o lua şi pe Elenuţa la hoinărit cu el, şi atunci avea fata clipele cele mai bune din vacanţe.
De familia lor, de tatăl mai ales, vorbeau arareori fratele şi sora. Prin via intuiţie comună la amîndoi, ei băgară de samă că, în toată desfăşurarea vieţii acesteia de belşug în casa lor, erau multe laturi de ridicol, pe care ei, în locul părinţilor, în locul lui Rodean mai ales, le-ar fi ocolit. Simţeau şi pentru ce nu-i stă în putinţă lui Rodean să le înconjure. Cu inima strînsă de un fel de umilire şi de regret, simţeau că dacă tatăl lor ar fi un om cu adevărat cult, ar evita multe apucături ridicole. într-o astfel de stare sufletească va fi fost Ghiţă cînd zisese, după ce notarul poruncise birtaşului să desfunde butoaiele pe socoteala lui : «E un gest şi acesta ! Adevărat că eu nu l-aş fi făcut.»
XV
Abia trecu o săptămînă de la depărtarea celor trei universitari din Văleni, cînd într-o sară sosi un cursor cu două telegrame, una pentru Ionuţ Ungurean, alta pentru Gheorghe Pruncul, societari de la «Arhanghelii». Telegra-ma ce o desfăcu Ungurean era : «Patru sute telegrafic, dacă nii, mă împuşc !» Bădicul Ionuţ, încă nainte de-a desface telegrama, zise cursorului:
—	Mă prind pe orice că iar e de la ficiorul meu ! Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Venise într-un răsuflet din oraş. Bădicul nu fu surprins, căci de vreo opt ani se obişnuise cu telegramele. Dar cînd citi «patru sute», nu se putu stăpîni să nu zică :
Arhanghelii
207
—	O, de te-ar mai lua şi dracul !
Chemă numaidecît pe femeie şi-i arătă hîrtia de pe masă. Nevasta lui nu ştia citi, dar cunoştea pecetea roşie şi se făcu deodată palidă.
—	Dar e numai o săptămînă de cînd s-a dus, şi i-ai dat două sute bune, zise ea cu uimire.
—	I-am dat trei, nu două, zise cu durere Ionuţ, ple-cîndu-şi capul în piept.
—	Parcă ne-a fost înţălesul să-i dai numai două...
—	înţălesul ! făcu mînios bădicul. Parcă am putut scăpa de el ?! Parcă te poţi apăra de-un tîlhar ca el ?!
—	Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut ! Şi două îi erau prea multe, începu femeia apropiindu-se şi privind hîrtia de pe masă. Eu zic să nu-i trimiţi nici un ban. Cu ce-a avut, putea trăi două luni de zile. Acum rabde !
—	Dar cum să trăiască fără bani în vavilonul acela, femeie ? Cine-1 cunoaşte, cine-1 ajută ? Crezi că poate lua împrumut de undeva ? Rămîne-n uliţă, pieritor de foame. Acolo nu-i ca într-un sat, să mergi la un pretin să te împrumute !
Bădicul Ionuţ vorbi c-un fel de satisfacţie, simţindu-şi superioritatea faţă de femeie. Deşi îi vorbise aşa aproape în fiecare lună, mai ales în anii din urmă, lui i se părea că-i spune un lucru nou şi o privea c-un fel de batjocoră.
•— Nu se prăpădeşte, nu-ţi fie frică ! Trăbă să se înveţe odată a cruţa, zise femeia, părînd că nu-i ia în samă privirile. Tu-1 înveţi rău, şi ai să te căleşti odată !
—	Dar vrei să se puşte ? o întreabă cu mînie bădicul.
—	Nu se puşcă, n-ai teamă ! A mai ameninţat el cu asta, răspunse femeia. Apoi, întorcîndu-se repede spre cursor, îi strecură un ban alb în mînă şi-i zise : Dumneata poţi merge, bade Andrei, te-apucă noaptea.
Societarul cel pîntecos de la «Arhanghelii» se albi ca păretele şi abia putu zice :
208
Arhanghelii
—	Nu, rămîi, Andrei, Nu te duce ! şi el ieşi numaidecît în curte şi coborî în pivniţă.
Femeia înţelese c-a vorbit în zadar.
—	Copilul ăsta ne sărăceşte, zise ea cu durere. A mîncat pîn-acum o avere întreagă.
—	Şi mai rămîne de-o sută de ori pe-atîta, răspunse Andrei zîmbind. Lasă, năcazul ăsta al dumneavoastră să mi-1 tot dea Dumnezeu mie !
Cursorul era vesel : ştia că dacă se coboară bădicul Ionuţ în pivniţă, îl cinsteşte c-un pahar de vin vechi ; iar cinstea asta i-o dă fiindcă totdeauna lui îi încredinţa bădicul banii care trebuiau trimişi telegrafic. Pentru acest mic serviciu, Andrei căpăta de la bădicul de la cinci pînă la zece zloţi. Era om de încredere, şi de multe ori îl scăpase «de glonţ», în chipul acesta, pe universitarul Ungurean.
Ionuţ Ungurean întră aducînd o cană cu vin şi două pahare.
—	Să-ţi mai prinzi oleacă sufletul, Andrei, zise el punînd băutura pe masă şi umplînd, din picioare, paharele.
—	Mulţămim dumitale, domnule Ungurean, răspunse zîmbind cursorul, apoi, luînd paharul în mînă : şi Dumnezeu să dea noroc la «Arhanghelii» !
Apoi şezură amrndoi, şi cursorul bău în tihnă : ştia că pînă nu se gată vinul de pe masă, nu poate pleca.
Cînd zvîntară şi cel din urmă pahar, bădicul Ionuţ se ridică aprins la faţă, trecu într-o cameră vecină, zu-rui din chei şi deschise uşa de la o cassă^de-fier. Veni apoi şi-i numără patru bilete de cîte o sută, iar unul de zece i-1 puse deoparte.
—	Dar ăştia vor fi cei din urmă ce-i mai trimit, zise bădicul, ca şi cînd şi-ar fi continuat tare gîndurile ce-i umblau prin cap.
Cursorul zîmbi, le dori noapte-bună şi ieşi. Femeia tăcea într-un colţ, aplecată pe-o cusătură. Ionuţ se plimbă de cîteva ori prin casă, iritat că nevasta nu-i mai zice nimic, apoi deodată izbucni cu mînie :
—	Să nu-1 fi făcut dacă-ţi pare rău să-i dai bani !
Arhanghelii
209
Dar femeia se păru că nici nu-1 aude. Cosea mai departe. Un răstimp bădicul se plimbă iar, în vreme ce faţa i se umfla parcă tot mai tare.
—	Cum să-l las pe drumuri ? ! îi strigă apoi, oprin-du-se iar. Şi dup-un lung interval de plimbare : Ăla se puşcă ! Las’, că-1 cunosc eu ! îi zbieră din nou, acum aproape de ureche.
Femeia ţipă, sări de pe scaun şi, ieşind pe uşă, zise :
—	Uf ! Cum m-am săturat de voi ! De m-ar trăzni Dumnezeu !
—	De te-ar trăzni, n-ar fi mare pagubă ! răcni bădicul cît putu de tare în urma ei, apoi îşi luă pălăria şi ieşi la un vecin, să bea un pahar de vin.
Scena aceasta, aproape neschimbată, era obişnuită între ei de cîte ori universitarul cerea bani telegrafic. Cînd avizul nu venea prin sîrmă, ci în epistolă, se mai întîmplă, uneori, să nu-i trimită, ori nu atîţia cîţi cerea. Dar faţă de telegrama obişnuită, societarul de la «Arhanghelii» n-avea nici o putere de opunere. Depărtarea, haosul ce-i lăsa în cap capitala îl înfricau şi era convins că cea mai mică întîrziere poate să descarce glontele în inima fiului său. Dar scenele acestea nu făceau trai rău între cei doi soţi. Le uitau repede, şi cînd se întorcea Ionuţ «de la un păhar de vin», părea că nu se întîmplase nimic între soţ şi soţie.
Mînia ţine mult numai în lipsă, în sărăcie ; cînd e omul hodinit şi cu traiul asigurat, mînia se risipeşte grabnic în vînt.
Cursorul Andrei se duse cu o telegramă şi la Pruncul, dar aici nu fu omenit cu vin, şi de data asta nu fu încredinţat să ducă nici un ban la poştă. Luă un zlot pentru osteneală şi-şi făcu calea întoarsă. Feciorul îi trimisese o telegramă cu mult mai lungă decît Ungurean ; el îşi motiva cererea spunînd că, dimpreună cu paltonul de primăvară, îi pieriseră, afară de zece zloţi, toţi banii într-o sală de cursuri.
Cînd citi vestea asta, tatăl său zîmbi cu răutate. Se părea că, într-adevăr, tînărul a trebuit să fie beat cînd
14
210
Arhanghelii
alesese motivul acesta, căci Pruncul ştia că feciorul său se nimerea foarte arareori în săli de cursuri. El înţelese numaidecît că minte şi că banii i-a tocat în vreun birt.
—	Mai puţini, tot i-ai fi putut trimite, zise femeia întru tîrziu.
—	Nu-i de lipsă. Cu zece zloţi poate încă trăi pîn’ la sfîrşitul lunii, răspunse cu aceeaşi răutate Pruncul. Apoi, dup-un răstimp de tăcere, adăogă : Mi se pare că va ajunge, în loc de advocat, straja la vro baie. Atîta e sfînt, că eu, dup-un an, n-am să-l mai cinstesc c-un singur ban. E mare de-acum, vadă şi hrănească-se !
Femeii i se strînse inima. De multe ori se mai arătase nemulţumit bărbatul său, dar niciodată înfăţişarea lui nu fusese atît de răutăcioasă ca acum. Şi nevasta ştia că dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă părăuţe adînci, care rămîn nemişcate şi peste care trece mereu un zîm-bet palid, bărbatul său şi-a luat o hotărire. Ea se simţea rănită adînc la gîndul că feciorul său, crescut domnişor, va ajunge să trăiască în rînd cu băieşii.
De altfel, simţimîntul acesta nu era străin nici de societarul Pruncul. El băgase demult de samă că feciorul lui e un om de nimic, care nu va face nici o ispravă la şcoală, dar se ruşina să-l aducă acasă. Apoi, feciorul lui nici nu cheltuia atîta cît Ungurean : de cele mai multe ori îşi petrecea pe banii acestuia. Pruncul nu cheltuia prea mult fiindcă nu avea de unde. El era mai setos de băutură decît Ungurean ; acestuia îi plăceau mai mult larma, cîntecul şi uimirea ce o stîrneau în jurul lui petrecaniile pe care le plătea.
Aşa şi în anul acesta. Încă de la gară Ungurean trimisese o telegramă la un prieten în capitală : «Dragă Vasilache ! Comandă, în numele meu, o cină cu şampanie pentru patruzeci de persoane. Vezi ş-adună băieţii. Să nu lipsească Pîrvu.» Iscălitura : «Arhanghelul Gavril».
Ghiţă cercă să-l oprească de la o prostie ca asta. Dar fu în zadar.
—	Las’, măi, sa mai apuce o sfîrmitură şi şoarecii bisericii ! Or fi răbdat destul în vacanţa asta.
Arhanghelii
211
«Şoarecii bisericii» erau universitarii cărora nu le dădea mîna să-şi facă cheltuieli cu atîtea drumuri pîn-acasă şi care, astfel, îşi petreceau sărbătorile în capitală. Pruncul era bun bucuros, ştia că are numai şaptezeci de zloţi în buzunar şi n-avea să piardă, deci, mult. El îşi îmbrăţişa colegul şi-l sărută pe obraz.
—	Trăiască arhanghelul Gavril !, strigă apoi, făcînd semn crîşmarului să le aducă o păreche.
Doisprezece tovarăşi îi întîmpinară încă de la gară. Fură duşi în triumf, în trăsuri, de-a dreptul la restaurantul «Splendid», unde Vasilache, aranjase cina într-o sală închiriată anume. La întrarea lui Ungurean, zeci de voci izbucniră în strigăte :
—	Trăiască arhanghelul Gavril !
Apoi, după ce-i strînseră mîna şi vorbiră puţin cu Pruncul şi Ghiţă Rodean, tinerii făcură grabnic cerc în jurul lui Ungurean şi începură să cînte, pe-o melodie de marş, în patru voci, aceste versuri datorite lui Vasilache :
«Din munţi coborîtor,
Arhanghelul Gavril
—	Preaminunat copil —
Sosi mîntuitor !
Din galbini are scut,
Şi platoşă din aur, întreg e un tezaur Cum nu s-a mai văzut !
Veniţi cu toţi copii,
Genunchii să-i plecăm,
Osana ! să-i strigăm,
C-aduce zece mii.
In slavă să-l suim,
Apoi, pe braţe tari De universitari,
Să simtă că-1 iubim !»
14*
212
Arhanghelii
Ei cîntau, legănîndu-se mereu, ţinîndu-se pe după cap, în vreme ce Ungurean, în mijlocul lor, cu faţa radioasă, dădea tactul, tăind mereu cu dreapta prin aer.
După strofa din urmă, tinerii strînseră tot mai tare cercul în jurul lui Ungurean, cîntînd :
«Daţi cercul tot mai strimt...
Uşor să-l apucaţi, în slavă-î ridicaţi...
Ura ! de la pămînt !»
Aici, îl înălţară pe braţe. Ungurean, strălucitor de fericire, balansa din braţe să-şi ţină echilibrul ; tinerii, neîntrerupînd nici pe-o clipă cîntarea, îşi ridicară privirile spre el, grămădimdu-se în cei ce-1 ţineau pe braţe.
«Ca soarele răsai Şi^n zări senine treci !
Coboară şi-ţi petreci,
Ne du cu tine-n rai !
Arhanghele Gavril,
Preaminunat copil,
Din zări coborîtor,
Ne vii mîntuitor.»
La versurile din urmă îl lăsară domol, şi sala răsuna de nesfîrşite urale. El, întru tîrziu, le făcu semn cu mînâ să se liniştească.
—	Fraţilor, zise el cu faţa strălucitoare, vă mulţumesc pentru cinstea ce mi-aţi arătat-o, pentru care, vă pot încredinţa, că şi potrivnicul meu din cer mă invidiază. Vă rog, ocupaţi-vă locurile, să vedem ce bunătăţi pot fi pe pămîntul ăsta nemernic !
Urale nouă izbucniră, şi-n mare larmă universitarii şezură la masă. La dreapta lui Ungurean şezu Vasilache, la stînga lui Pruncul. Pînă ce ţinu cîntarea, Ghiţă Rodean se strecură afara. Era şi obosit de drumul îndelungat şi, apoi, ştia că petrecania asta va ţine pînă în zori. Dar lipsa lui nu se simţi ; tinerii, în mare ve-
Arhanghelii
213
selie, se apucară să cineze. Sala era naltă, spaţioasă, lumina electrică din candelabre o umplea de străluciri. Râsul, veselia tinerilor o ţineau într-un nesfîrşit clocot. Deşi era cină cu şampanie, Vasilache comandase pentru început vioi. Se mîncă, se bău cu veselie un răstimp. Apoi, Vasilache se ridică la dreapta arhanghelului Gavril. în sală se făcu deodată linişte, se auzi de cîteva ori «pssst», şi Vasilache, un tînăr mai vechi, trunchios, pătrat, îşi începu discursul :
—	Doamnelor şi domnilor ! Sînt clipe de bucurii neînţălest, de bucurii transcendentale, cînd ni se pare că viaţa e un vast fluviu ce ne poartă pe undele-i săltăreţe. Zenitul deasupra noastră e ca un ochi enorm de smarald ce-nflacărează inimile cu armonii divine. Nu mai sîntem humana gens, ci angelica. Cerul şi pămîntul parcă se topesc de vibraţia efemeră a sufletelor noastre. Doamnelor şi domnilor ! Am avut fericirea de-a saluta în mijlocul nostru pe sfinţitul arhanghel Gavril, marele protector al lumii celor mici, al celor ce oarbecă în întu-nerecul diafan şi-s sătoşi de-o rază violetă. A venit strălucitor de lumina nopţilor polare, ş-a binevoit a se umili şi a rămînea în mijlocul piticilor, cînd pe el îl chemau înălţimile Himalaii. Entuziasmul spectroscopic ce-1 simţim nu-1 putem descrie, decît poate să-l arătăm apli-cînd razele Rontgen. Dar vom povesti urmaşilor din generaţiile viitoare lumina minţii şi puterea închipuirii ; emanaţii solare vor pluti peste veacurile viitoare şi vor duce ale noastre urale de : «Vivat Ungurean ! Vivat arhanghelul Gavril !»
Şi Ungurean, şi ceilalţi tineri îi întrerupseră des discursul lui Vasilache eu hohote de rîs, cu strigăte de «Bravo ! Trăiască !»
Acum uralele fură nesfîrşite şi la adresa lui Ungurean, şi a lui Vasilache. După ce se mai liniştiră, Ungurean îi şopti celui de la dreapta :
—	Parc-ai mai slăbit, Vasilache.
—	Nu, dimpotrivă ; dar s-aducem şampania.
Tot hazul acestui tînăr pătrat era că putea să ţie vorbiri fără nici un înţeles, să împărecheze adjective cu
214
Arhanghelii
substantive care nicicînd n-au fost puse laolaltă. Ungurean, pentru calitatea asta, îl preţuia mult şi, apoi, îi plăcea că Vasilache nu se obosea, să fi chefuit trei nopţi foi şir.
Dar acum abia băuse, abia începu să i şe dezlege limba, şi nu-i reuşi să spună un toast care să-l uimească cu totul pe Ungurean. Pentru ca să poată vorbi curat, fără nici un înţeles, avea nevoie să înghită cel puţin doi litri de vin vechi. Poate din admirare, poate din <prea-desul contact, Ungurean începu să-l imiteze pe Vasilache în vorbirea fără şir. Dar şi-l ţinea mereu de măiestru, vedea că la perfecţia lui Vasilache nu va putea ajunge niciodată şi de aceea-i plăcea dacă putea auzi capodopere din gura prietenului său.
Vasilache era unul dintre universitarii care nu se prea grăbesc, care înţeleg că viaţa cea mai fericită e viaţa comodă. La aranjatul chefurilor nimeni nu se pricepea ca el şi Ungurean. îndată ce se aduse şampania, după cel dintîi pahar, Vasilache comandă un cîntec nou, apoi altul. Se aduseseră cutii cu ţigări, de-ajuns ca să aibă toţi tinerii ăştia pe-o lună. Nourii de fum începeau să se nalţe prin larma tot mai mare.
Pruncul se îngrijea ca paharele să se ciocnească tot mai des. Ungurean îl îndemna pe Vasilache să se ridice mereu. Hohotele de rîs, uralele, cîntecele umpleau mereu sala. în răstimpuri, între tineri se încingeau discuţii aprinse, pe care, la momentul suprem, Vasilache le 'liniştea cu-n toast.
Tîrziu, după miezul nopţii, Ungurean îşi ţinu discursul obişnuit, care însemna c-au ajuns la mijlocul petrecerii.
—	M-am gîndit cu dragoste la voi, fraţilor, şi mi-a fost dor să vă revăd. Acum, că v-am văzut, nu mai mă pot despărţi de voi. Veste nouă v-aduc, că pînă dimineaţă la opt nime nu se mişcă de-aici. Şi-acum să-l auzim pe Pîrvu !
Pîrvu era un student în medicină în anul al treilea ; un băiat albineţ, înalt, care îşi vedea binişor de carte, dar nu se ferea nici de chefuri. Era un cîntăreţ cum nu
Arhanghelii
215
mai auzise Ungurean. Şi ei, de şase ani de cînd era la Universitate, cunoscuse mulţi cîntăreţi printre tinerii ce se perindaseră prin capitală.
Larma încetă acum, şi Pîrvu îşi începu cîntecele.
Se aduse din nou mîncare şi băutură, alte cutii cu ţigări. Vasilache toasta în tot timpul cît nu cînta Pîrvu, şi dimineaţa sosi în grabă.
Dacă Ungurean ar fi avut în buzunar numai cele trei sute ce i le-a dat tatăl său, n-ar fi avut cu ce plăti cheltuielile nopţii acesteia. Dar cît ţinu vacanţa, tatăl său îi mai dădu destui bani, de care însă îşi uitase de-atunci.
Luîndu-se la braţ, merse cu Pruncul la locuinţa acestuia.
Se întîmplă să doarmă de multe ori laolaltă, fie că se reîntorceau tîrziu de pe Ia chefuri şi nu se simţeau în siguranţă unul fără altul, fie că, obosiţi, întrau în locuinţa ce le ieşea mai întîi în drum, dar de cele mai multe ori din simpul fapt că nu aveau decît o singură locuinţă. Cînd Ungurean, cînd Pruncul rămîneau pe drum pentru restanţele mari de chirie. La trei-patru luni se întîmplă ca nici unul să nu aibă locuinţă, pînă ce nu le soseau telegrafic bani de-acasă. în astfel de împrejurări se ajutau, aşa că rămîneau pînă tîrziu prin cafenele ori se plimibau pe străzile oraşului.
Tocară mulţi bani aceşti doi vălenari prin locurile de petrecere ale capitalei. Rar luau o carte în mînă, dar şi atunci o aruncau îndată cu dezgust. Erau clipe cînd se gîndeau mai serios la situaţia lor de studenţi întîr-ziaţi, aveau uneori chiar mici remuşcări, cînd totdeauna îşi propuneau să se puie pe-nvăţat. Dar voinţa lor era slăbită, şi mai ales veştile bune ce le primeau de-acasă despre «Arhanghelii» îi făceau să-şi continue viaţa de chefuri şi de somn.
■ Ungurean zicea de multe ori, cu năcaz : «Cine dracu-1 mai pune pe tata să mă avizeze de fiecare îmbunătăţire de la „Arhanghelii" ?». Dar neplăcerea aceasta îi trecea repede, şi după fiecare veste bună trăgea un nou chef.
216
Arhanghelii
Părinţii-i avizau fiindcă în faţa aurului cade de obicei orice judecată, orice consideraţie. îi avizau fiindcă se simţeau fericiţi, tari, neînvinşi, şi, ca să-şi mărească bucuria, le împărtăşeau şi lor veştile bune.
Astfel, cu timpul, cei doi tineri ajunseseră să se intereseze cu mult mai tare de «Arhanghelii» decît, de pildă, de sănătatea părinţilor, a fraţilor şi surorilor. Nu era scrisoare în care să nu ceară amănunte despre sporul societăţii. în ei se strecură pe-ncetul convingerea că numai de «Arhangelii» atîrnă fericirea ori nefericirea lor, că «Arhanghelii» li-i tată şi mamă. Părinţii lor puteau să moară : dacă rămînea mina mereu bună, cu partea ce-o au acolo vor putea trăi mereu în belşug şi nu vor fi siliţi să-şi schimbe viaţa. «Arhanghelii» ajunse pentru ei soarele dătător de viaţă, la care îşi aţinteau mereu privirile.
XVI
Cu cîteva zile nainte de Ispas, directorul de la «Arhanghelii» primi următoarea scrisoare dt la doctorul Vraciu, ginerele său :
«Iubite socrule !
Mi-am scuzat o dată absenţa mea şi a Măriei de la sărbătorile Paştilor. Ţin să repet şi acum că-mi pare nespus de rău că n-am putut veni : petrecere de Pa^ti ca-n Văleni nu s-a mai pomenit. Acum, de Ispas, vreau să dreg ce-am stricat atunci : voi veni dimpreună cu soţia şi... cu încă cineva ! Te avizez de la început că nu-i vreun peţitor la „Arhanghelii", nu-i dintre oamenii care îţi dau mereu roată, doar de-or putea ajunge părtaşi la societatea ta. îţi spun numai că e un om de viitor, un tinăr foarte cumsecade, care, din vedere, o cunoaşte pe domnişoara Elenuţa. E numai de un an în
Arhanghelii
21?
oraşul nostru, şi azi e advocatul celei mai puternice bănci de la noi. Pot să-ţi mai spun că e simpatic şi foarte corect. Mi-am luat îndrăzneala să-l invit la Văleni fără să-ţi fi cerut învoirea. Acum, n-am ce-ţi face, îl voi aduce chiar dacă nu-ţi va plăcea. Pînă la revedere, vă îmbrăţişăm pe toţi.
P.S. Nu uita să ne trimiţi trăsura miercuri, sosim cu trenul de amiază».
Iosif Rodean citi scrisoarea asta cu plăcere. Se bucura că poate s-o revadă pe Maria, pe doctorul, dar mai ales era vesel că-i va întră în casă un om aşa de lăudat de ginere-său. Iosif Rodean preţuia mult pe doctorul Vraciu şi părerile ce le avea despre cineva. Apoi, omul acesta, desigur tînăr, venea pentru Elenuţa. De la Paşti el îşi luase cu totul gîndul de la candidatul Voicu : pe acesta nu-1 mai putea suferi, nu-1 mai invitase o singură dată la Văleni, şi în oraş, din cît putea, îl înconjura. Pe Voicu nu i-1 recomandase nimeni : el îl alesese. Auzise numai că se trage dintr-o familie fruntaşă. Tînărul acesta îl prinsese în cursă prin zîmbetul, prin aprobările lui nesfîrşite. Apoi îi păru că-i frumos, elegant, cum credea el că trebuie să fie un tînăr care să-i placă Elenuţei. Acum se simţea uşurat că s-a scăpat de el, şi bucuria că va vedea îndată un nou candidat la mîna Elenuţei îi era cu atît mai mare cu cît pe tînărul de-acum îl credea cu totul altfel de cum era Voicu.
Elenuţa întrase în anul al şaptesprezecelea, mai putea să aştepte pînă, cel puţin, la anul, al optsprezecelea, vîrsta peste care cele două logodnice trecuseră, una cu doi şi alta cu trei ani. Dar directorul de la «Arhanghelii» avea o grabă deosebită să o mărite pe fata asta. Poate unde-o vedea mereu indispusă, poate un simţ tainic al iubirii părinteşti îl îndemna să-i asigure viitorul, poate chiar pentru că nu se simţea destul de slobod întîlnind-o prin casa lui pe fata asta tăcută, care zîmbea aşa de rar. Dar se poate iarăşi să fi băgat de seamă că Elenuţa începe să se uite după clericul Vasile Murăşanu. El n-ar fi dorit niciodată ca fetei lui să-i cauzeze odată durere
218
Arhanghelii
prea mare silind-o să rupă legăturile ce s-ar fi putut naşte cu uşurinţă între cei doi tineri, ţinînd samă de firea Elenuţei. Şi el era hotărît să le rupă, căci la o încuscrire cu popa Murăşanu nu s-ar fi învoit niciodată, şi ginere popă nu-i trebuia în casă.
După ce citi scrisoarea ginerelui său, chemă pe Marina $i-i spuse vestea cea nouă şi-i dădu să înţeleagă că va trebui să se poarte cu multă prietenie faţă de domnul cel străin.
Marinei nu-i trebuia nici un îndemn pentru asta, ei îi era de ajuns să-şi vadă fata cea mare ca să fie prietenoasă cu toată lumea.
Elenuţei îi comunicară că de Ispas vin Maria cu bărbatul său, dar despre persoana a treia nu-i pomeniră nimic. Notărăşiţa însă începu să facă pregătiri deosebite, comandă de la oraş prăjituri, suci grumajii unei curci, a unei gîşte îndopate. Elenuţa băgă de samă că slujnicele, sub supravegherea notărăşiţei, pun în ordine două odăi şi înţelese numaidecît că părinţii nu-i spuseseră întreg adevărul : mai venea şi a treia, ori poate mai multe persoane. Din unele zîmbete ale Marinei, din unele priviri ale notarului, se convinse curînd că1 nu-i vorbă de mai multe persoane străine, ci numai de una.
Simţi cum i se strînge inima. De la Paşti, Elenuţa gîndise mult, visase şi mai mult şi simţea că străinul acesta va veni numai să-i tulbure visurile ei. Peste viaţa Elenuţei se lăsase un farmec nou, necunoscut, de la Paşti încoace. îi părea că pluteşte mereu pe unde foarte line, care o leagănă dulce. Undele acestea curgeau în lumina primăverii, soarele le umplea de străluciri : dacă închidea ochii, părea că le şi vede.
Fiecare volum nou ce-i trimitea clericul îi mărea acest farmec, şi Vasile Murăşanu îşi ţinea cu regularitate promisiunea : în fiecare săptămînă îi trimitea un nou volum. Ciudat, dar fetei îi părea că farmecul ce-o copleşea se desprindea din volumele ce îi soseau în fiecare sîmbăta sara. Adevărul era că fiecare carte nouă i-1 apropia tot mai mult pe cleric. începînd de la volumul cel dintîi ce-i trimisese din oraş, Elenuţa căută
Arhanghelii
219
cu înfiorare toate feţele, să vadă dacă nu mai este vreo însemnare, vreun şir mărunt rătăcit pe undeva. Ea ar fi dorit să afle, să găsească în fiecare volum scris cîte ceva de mîna lui, părea că pentru asta aştepta cu atîta înfrigurare sîmbătă seara.
Dar clericul nu mai scria nimic în cărţile ce-i trimitea. Totuşi, scrisul lui era acolo pe adresă ! Cît era de cu îngrijire caligrafiat pe banta albă ce strîngea volumul : «Stimatei domnişoare Elenuţa Rodean !». Cînd citi mai întîi adresa asta, Elenuţa îl află pe cleric foarte prozaic, după ce chiar fetele, prietenele ei, cînd îi scriau, ziceau cel puţin «drăgălaşei domnişoare» etc. Şi el» tînăr, tînăr frumos, să-i spună simplu «Stimatei» ! Dar, după ce frunzări în zadar volumul să afle vreo însemnare de-a clericului, după ce, în sfîrşit, îl citi năcăjită, se convinse deodată că «Stimatei domnişoare» e adresa ce i se potriveşte mai bine. «Pentru ce ?» se întrebă repede. Şi, în loc de răspuns, văzu deodată foarte aproape chipul surprins, uimit, al clericului cînd, în noaptea din sîmbăta Paştilor, îi aprinsese luminiţa stinsă. «Da, cu adevărat, Vasile nu^mi poate spune altfel decît „stimatei domnişoare", îşi zise Elenuţa. Lui I se şade mai bine dacă îmi zice aşa.»
Simţea că alţii ar trebui să-i scrie nu ştiu ce titlu de politeţe, dar că el nu putea să-i spună decît aşa.
Dar cînd îşi da silinţa să pătrundă mai adine în deosebirea aceasta, de care nu se mai putea îndoi că există între cleric şi toţi ceilalţi tineri, simţea că nu poate înainta c-un singur pas, ci farmecul care-i învăluia sufletul lua atunci proporţii deosebit de mari ; îşi simţea sufletul mai mîngîiat ca orişieînd.
Visarea în care se cufundase Elenuţa în zilele acestea senine de primăvară începu să se arate şi în faţa, şi în privirile ei. Surorile o priveau de multe ori cu invidie : Elenuţa se făcuse cu mult mai frumoasă. O blîn-deţe, o seninătate şi o duioşie nesfîrşită se desprindeau din obrajii ei albi şi delicaţi, din privirile ochilor negri, umezi. Umbletul ei căpăta mlădieri noi, părea că mai mult pluteşte decît umblă. Şi din mişcarea braţelor.
220
Arhanghelii
din legănatul capului se desprindea o moleşire dulce. Era mai tăcută, dar cu mult mai veselă decît înainte. Nu se mînia, nu se irita de larma continuă din casa lor, care altădată-i era nesuferită. Iosif Rodean îi privea cu bucurie zîmbetele senine şi îşi zicea : «îi place acasă».
Singură, în vreun colţ de divan, ori în grădină, sub cireşii în floare, o împresurau mereu cîntece abia auzite, ca nişte acorduri ce se sting în depărtare. începu să iubească cu patimă florile, şi în fiecare zi plivea, răsădea în straturile din grădină. Uneori se apleca, frîngîn-du-şi cu gingăşie trupul zvelt, săruta repede o floare, şi cînd se ridica, în obrajii ei albi înfloreau trandafiri. înflorea astfel în urma aplecării repezi, ori taine dulci, neînţelese încă, i se ridicau din adîncimile sufletului ?
Din viaţa aceasta de vis veni s-o trezească vestea că de Ispas un om străin va veni la ei. Eugenia şi Octavia văzură că Elenuţa e mai posomorită ca nainte şi se bucurau pentru că nu mai era aşa frumoasă. Ea se gîndi, de la început, cu duşmănie la străinul care venea să-i tulbure viaţa şi nu putea pricepe cu ce drept pot să se apropie de ea, nechemaţi fiind şi nedoriţi, unii tineri.
I	se părea că se îmbulzesc şi-i păreau dezgustători. Fără ca să-şi deie sama, Elenuţa începu să judece pe toţi tinerii după un singur tip, după clericul Vasile Murăşanu.
Ce simţea faţă de cleric nu era iubire, era un fel de recunoştinţă, care izvora din faptul că Vasile Mură-janu nu era ca alţi tineri. El niciodată nu s-a apropiat de ea nechemat. Ii păru că e un om care poate să trăiască în el însuşi, căruia nu i se urăşte în singurătate şi care se pierde, adeseori, în contemplarea vieţii. Elenuţa îi atribuia poate chiar prea multe calităţi, îşi zicea că e un om care pluteşte departe de pămînt, care şi cînd trece, şi cînd surîde, şi cînd vorbeşte se deosebea atît de mult de alţi tineri. Uneori îi părea că-1 cunoaşte demult, se gîndea pe-o clipă că e un frate de-al său, alte dăţi iarăşi se uita în urma lui ca după un străin pe care nu l-a mai văzut.
Arhanghelii
221
Cînd Eugenia şi Octavia nu se mai putură reţine să nu-i spună vestea cea nouă, Elenuţa le răspunse liniştită :
—	Am ştiut.
—	N-ai putut să ştii, zise Octavia neplăcut atinsa de liniştea Elenuţei. Noi ţi-am spus mai întîi. Vezi şi te sileşte să fii veselă. Poate îţi vine norocul.
Elenuţa zîmbi cu tristeţe.
—	Norocul unei fete nu poate veni de la un tinăr care vîmează zestre, zise ea.
—	Dar de unde ştii că vînează numaidecît zestre ? o întrebă Eugenia, subţiindu-şi buzele.
—	Nu poţi presupune altceva despre un om care nu te cunoaşte.
—	Dar te cunoaşte, dragoste, zise repede Octavia. Vezi că nu ştii nimic ? Te cunoaşte din vedere.
Elenuţa ridică ochii spre cele doua surori şi le privi cu stăruinţă.
—	Nu, noi nu-1 cunoaştem, nu ştim cine-i, dar cumnatul a scris tatii că domnul acela străin te cunoaşte, zise Octavia.
Elenuţa îşi simţi sufletul uşurat. Crezu întîi că e vreun tînăr, dintre cei ce s-au obişnuit să facă vizite familiei Rodean şi că surorile îl cunosc, numai nu vor să-i spună numele. S-ar fi simţit şi mai nenorocită dacă ar fi fost astfel. Acum ea se gîndi în zadar să-şi aducă aminte de vreun anume tînăr care o cunoştea pe ea din vedere. Pînă acum nime nu i-a atras atenţia într-o măsură mai mare afară de clericul Vasile Mureşanu. Dar el nu putea să fie ! Ea-şi spuse cu hotărîre că Vasile nu putea să fie, dar hotărîrea aceasta îi coborî o neînţeleasă tristeţe în suflet. Nu l-ar fi dorit să vină, să fie şi el printre cei atraşi de «Arhanghelii», şi totuşi îi păru rău pentru imposibilitatea asta.
Miercuri sara ea voi să se retragă decuvreme în camera fetelor. Spunea că o doare cumplit capul. Era, într-a-devăr, foarte palidă şi părea că în fiecare clipă poate sa i se facă rău. Dar tatăl său nu se învoi odată cu capul.
222
Arhanghelii
—	Trăbă să aştepţi şi tu. Cel mult într-o jumătate de ceas sosesc. Trăbă să îmbrăţişezi pe soru-ta, pe doctorul.
Elenuţa rămase într-o mare nelinişte pînă ce trăsura durăi în curte. Eugenia şi Octavia fugiră la fereastră, părinţii erau în curte. Abia priviră prin geam cele două surori, şi se întoarseră repede, cu ochii plini de pizmă, cu buzele strînse, albe ca păretele. Ele văzură coborînd din trăsură un tînăr înalt, brunet, cu mult mai frumos şi mai elegant decîţ logodnicii lor. înţeleseră într-o clipă că partea Elenuţei va fi cea mai bună, fiindcă ele credeau cu siguranţă că Elenuţa se va îndrăgosti nebună de tînărul acela, înaintea căruia chiar tatăl lor se pleca atît de adînc.
Din solemnitatea cu care întrară oaspeţii în casă, din mişcările mai elastice decît de obicei ale notarului, din mulţumirea ce era întipărită pe faţa notărăşiţei, se putea vedea că părinţilor le-a plăcut de la întîia privire străinul şi că are să urmeze ceva foarte serios.
—	Domnul doctor Pavel Crăciun, zise doctorul Vra-ciu, zîmbind spre fete.
Străinul se înclină uşor înaintea celor două domnişoare, apoi, întorcmdu-«e spre Elenuţa, o întrebă zîmbind :
—	Nu cumva îţi aduci aminte de mine, domnişoară ?
—	Regret, dar nu-mi aduc aminte, zise aproape cu indiferenţă Elenuţa.
—	La o convenire a românilor în Viena, într-o sară dansai cu pretinul meu Perian. V-am oprit în cursul dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte urgent şi eram grăbit, zise advocatul privind mereu la fată cu multă simpatie.
—	NuHmi aduc aminte, zise din nou Elenuţa, apoi trecu repede lîngă soru-sa Maria şi începură să-şi spună o mulţime de nimicuri.
Vremea trecu repede pînă la cină, deşi se putea simţi mereu aerul de solemnitate în toate convorbirile, în toate mişcările celor din casă. Cele două logodnice, mai
Arhanghelii
225
ales, se simţeau foarte stînjenite. Le izbea mereu superioritatea advocatului Crăciun, de care logodnicii lor erau departe.
Advocatul doctor Pavel Crăciun era dintre oamenii corecţi şi-n vorbe şi-n purtări, care nu se silesc să fie astfel, ci se poartă aşa în chip firesc ; era dintre oamenii conştii de puterea lor, care nu caută să placă nimănui cu sila şi rămân totdeauna mulţumiţi, orice primire le-ai face. Rămîn mereu corecţi poate chiar pentru faptul că-şi cunosc superioritatea şi puţin le pasă de părerile altora despre ei. Crăciun băgă de samă îndată că Elenuţa nu l-a primit cu zîmbetul acela fugar, dar care spune aşa de mult, cu care îl întîmpinaseră pîn-a-cum alte fete. în locul lui, altul poate s-ar fi simţit chiar jignit de răceala cu care-i spusese Elenuţa cîteva cuvinte... Dar el — după ce o cercetă din cîteva priviri repezi, cuim fac oamenii care se ştiu orienta cu uşurinţă şi îşi fac o părere destul de adîncă din cîteva priviri sau vorbe — se convinse că fata asta ar fi foarte potrivită ca să-i fie soţie, şi se mulţumi cu atît. Nici nu se gîndi dacă ar putea să se îndrăgostească de ea sau nu ; îi era de-ajuns convingerea că pentru a-i fi soţie, pentru a-1 însoţi în cercurile în care se învîrtea el, Elenuţa ar fi potrivită. Chiar în drumul spre căsătorie el nu-şi pierdu nici pe-o clipă simţul realităţii ; orice pas, în drumul acesta, ştia că trebuie să-l facă avînd ochii aţintiţi mereu asupra vieţii ce i se deschidea lui cu atîta noroc, şi nici prin gînd nu-i trecu sS cadă în visări ori sa înceapă a face curte Elenuţei. Oamenii prea corecţi în lucrările lor, de obicei sînt cu inima cam uscată ; închipuirea la ei rămîne cu mult în urma minţii, care le zideşte mereu o viaţă întreaga din calcule şi prevederi.
Acest tînăr era, ce e drept, frumos, impunător, elegant, dar din severitatea liniilor feţei sale se vedea că viaţa pentru el e mai mult luptă şi învingere decît plăcere.
El începu cu doctorul Vraciu şi cu notarul să se cufunde cu totul în modalităţile de exploatare a minei «Arhanghelii» ; vorbiră despre deosebitele straturi de
224
Arhanghelii
pămînt, de stînci, despre direcţia urmată de obicei de vinele aurifere, despre cazurile cînd se poate descoperi aur liber şi despre originea acestor bogăţii ale pămîntului. Advocatul începu — spre uimirea lui Iosif Rodean, care nu mai înţelegea nimic — un întreg tratat de geologie ; îi purtă prin deosebitele epoci de formaţiune ale pămîntului şi sfîrşi afinmînd că pe subt valea în care era aşezat satul, unde era şi casa notarului, trebuie să se continue vinele de aur care vin de la Corăbioara spre răsărit şi se ivesc în «Pintenul» şi alte băi din Munţii Apuseni.
—	Chiar sub casa dumitale, la o adîncime de trei-y.eci-patruzeci de metri, cred c-ai nimeri continuarea vinelor de aur, zise el cu hotărîre.
Partea din urmă a cuvîntării lui Crăciun o înţelese ■şi directorul de la «Arhanghelii».
—	Nu ştiu ce-i drept, ce nu, domnule advocat, dar se spune că la săpatul unei fîntîni s-ar fi aflat într-a-devăr, piatră care, măcinată, a dat aur, zise el, încîntat că poate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.
—	Nu mă îndoiesc cît de puţin de adevărul acestei afirmări, zise el repede. Numaicît aurul de aici va mai hodini în pămînt cine ştie pînă cînd ! Poate niciodată nu se vor bate galbini din el.
—	Pentru ce nu ? întrebă doctorul Vraciu.
Aici advocatul începu o nouă conferinţă despre vinele de apă, despre solurile nisipoase şi sfîrşi arătînd că nu s-ar plăti scoaterea aurului din vinele continuate pe sub sat, fiindcă apa le-ar face greutăţi enorme.
—	Nici nu ştiam că te pricepi la geologie, dragă pretine, zise doctorul sculîndu-se şi apropiindu-se cu toţii de odaia vecină, unde masa era aşternută.
—	Mie-mi place ştiinţa asta, răspunse vesel Crăciun. Cînd am, cît de cît, timp liber, cetesc bucuros despre tainele pămîntului.
Cina la început fu destul de tăcută. Iosif Rodean părea încurcat în faţa omului ăstuia, care părea că se pricepe mai bine ca el la căile pe care s-a închegat aurul în pămînt. Mînca în tăcere, arunca din cînd în cînd
Arhanghelii
priviri ciudate spre advocatul Crăciun. Cele două fete spionară multă vreme pe Elenuţa, care era şi acum foarte palidă, dar cele două logodnice credeau că Elenuţa e prea emoţionată de apropierea viitorului soţ. Insă, mereu spionînd, dup-un răstimp descoperiră pe faţa Elenuţei un fel de silă, şi cele două surori numaidecît se schimbară. Ele îi încurcară pe cei de la masă
—	afară de Elenuţa — într-un lanţ de întrebări ; convorbirile începură cu veselie, şi doctorul Vraciu le trimise un zîmbet de mulţumită : pînă aici aproape numai el rupea tăcerea de la masă. Larma era elementul lui Iosif Rodean, şi îndată ce o auzi, îi păru că se trezeşte dintr-o amorţire; luînd sfîrşit solemnitatea de pînă acum, petrecania se începu.
Insă îndată Maria, scuzîndu-se cu oboseala drumului îndelungat, se ridică de la masă şi o duse cu sine şi pe Elenuţa.
—	Vă lipsesc puţin de-o plăcere, zise ea arătînd spre Elenuţa.
Nime nu răspunse, ci bărbaţii priviră zîmbind spre cele două femei, ca şi cînd ar fi zis : «Mergeţi numai, ştim noi pentru ce vă retrageţi».
Abia ieşiră în gangul ce ducea spre odaia pregătită pentru Maria şi bărbatul său, şi sora cea măritată îi puse Elenuţei mînile pe umăr, o privi şi o întrebă zîm-bitoare :
—	Ce zici, drăguţă ? Iţi place ?
—	Advocatul Crăciun ? răspunse fata, lăsîndu-şi braţele moarte de-a lungul trupului.
—	Da.
—	Poate sa fie un om foarte cumsecade, dar mie nu-mi place.
—	Ei, auzi tu ce spune î Auzi tu gîscuţa ! se uimi Maria, luîndro la braţ şi conducînd-o în camera ei.
Aprinse repede luminarea din sfeşnicul de argint, apoi, apropiindu-se de Elenuţa, punîndu-i din nou mînile pe umeri, o întrebă, privind-o ţintă în ochi :
—	Ce nu-i place domnişoarei în protejatul nostru ?
15 Opere, voi. 7
226
Arhanghelii
—	Ţi-am spus că poate fi un om de omenie, răspunse fata, f«rindu-şi privirile.
—	Dar nu-ţi place !
—	Nu. Pentru ce să-mi placă ? întrebă Elenuţa, oprindu-şi de data asta privirile, pline de melancolie, asupra Măriei.
—	Uite, uite, strigă Maria, domnişoarei noastre chiar nu-i place ! Credeam că numai glumeşti.
Ea îşi retrase mînile de pe umerii fetei, o luă de mînă şi şezură amîmdouă pe divanul de catifea albastră.
—	Să-mi spui, zise ea cu vocea schimbată, mai adîncă, cu mult mai simpatică decît înainte, să-mi spui ce afli respingător în advocatul Crăciun ?
—	Nu aflu nimic, răspunsie încet Elenuţa.
—	Şi totuşi nu-ţi place !
—	Ei, Doamne, începu iritată puţin Elenuţa, dar omul e aşa ca un arbore, de pildă, ca un pom ? !
—	Ca un pom ?! făcu mirată Maria.
—	Apoi da ! Despre un arbore poţi să spui dacă-ţi place de la întîia vedere. Te uiţi la trunchi, la ramuri, la frunze şi zici : «Ce arbore frumos !». Simţi că prin-tr-asta ai spus totul, că despre arborele acela nu mai ai ce să zici, şi-ţi place. Dar un om ?!
—	Ei bine, un om care e tot aşa de tinăr, de frumos ca şi arborele de care vorbeşti tu ! zise Maria, nepri-cepînd pe soru-sa.
—	Nu, dragă soră, nu e tot atîta ! începu Elenuţa cu însufleţire. Pe un om îl cunoşti nu numai cu ochii. Ce cunoaştem cu ochii e foarte puţin.
—	Ah, da, înţăleg acum ! zise Maria. Nu vrei să te declari pînă nu vei avea prilejul să-l cunoşti mai de aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. în urmă, tot are să-ţi placă.
—	Dar nu înţăleg pentru ce ar trebui să-mi placă tînărul ăsta, sau oricare altul ! zise cu vocea ridicată Elenuţa. Nu pricep pentru ce ni se arată azi o faţă cu mustaţă, mîne alta ! Ce înţăles are defilarea asta de panoramă ?
Arhanghelii
227
—	Că trăbă să ne mărităm, dragă Elenuţo. Acesta e un chip de-a face cunoştinţă cu oameni, zise cu blîn-deţe Maria.
— Minunat mijloc, n-am ce zice ! spuse cu vocea plină de ironie Elenuţa. Ca şi cînd ai avea să cunoşti penele unui cocoş, creasta, ciocul ! Şi dacă te pun păcatele să spui că-ţi place cucurigatul lui, îţi strigă toată lumea : «Ce fericire ! Ii place cîntecul cocoşului, are să-l cumpere cu siguranţă !» Şi nu se gîndeşte nimeni că te deşteaptă cucurigatul lui, de obicei, în zorii zilei, din visurile cele mai frumoase.
—- Aşadar, l-am adus în zadar ? întrebă după un răstimp Maria.
—	Pentru ce să-l fi adus în zadar ?
■— Dacă nu-i pe placul tău !
— Asta nu însămnează că a venit în zadar. Mîne e o frumuseţe la noi, excursie la izvor, feştanie, botez, petrecere în muntele Vlădenilor ! Va vedea lucruri nouă şi nu-i va părea rău că a venit. în sfîrşit, mie încă nu-mi face nici o neplăcere. Se vede un om care gîndeşte. Dar de aici pînă la măritat mai este ! Depărtarea e tot aşa de mare ca şi cînd nu l-aş fi văzut niciodată.
Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuţei, tresări, o privi cu băgare de samă, şi-i zise :
—	Aşadar, ţi-e indiferent ?
—	Tot aşa de indiferent ca şi doctorul Eugen Ionescu, pe care nu l-am văzut nicicînd şi nici nu ştiu dacă există, răspunse Elenuţa rîzînd.
—	Impresia ce ţi-a făcut e atunci dintre cele mai nenorocite, zise Maria.
—	Nenorocite ?
—	Da. Nu te vei mărita cu el niciodată !
—	Asta e adevărat, răspunse cu veselie Elenuţa, dar cred că nu e nici o nenorocire. Eu, de altfel, i-am spus şi lui Ghiţă că presimt demult că voi rămînea fată bătrînă.
Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se scula de lîngă soru-sa şi începu să danseze, cîntînd, prin
15*
228
Arhanghelii
casă. Maria o privi un răstimp, apoi, ca şi cînd i-ar fi venit ceva în minte, se ridică repede, ajunse pe soru-sa, o opri, îi puse iarăşi mînile pe umeri şi-i zise :
—r Mi se pare c-am venit prea tîrziu.
—	Prea tîrziu ?
—	Da. Tu iubeşti pe altul.
Elenuţa i se zmulse repede din braţe, mai săltă de cîteva ori prin casă, apoi se opri şi începu să-i bată soru-si în pumni, c-o bucurie copilărească.
—	Pe nimeni ! Pe nimeni ! Pe nimeni ! Dar nu vreau să mă mărit. Uf, nu-i lucru mai urît decît să te măriţi ! zise ea rîzînd.
Apoi, văzând că soru-sa se apropie, începu iar să danseze prin casă, în jurul mesei. Ochii ei negri străluceau sub sprîncenele dese, groase, ca două arcuri de cărbune, şi obrajii ei erau înfloriţi cu trandafiri.
Maria se opri şi-i zise cu hotărîre :
—	Orice-ai spune, tu eşti îndrăgostită !
Elenuţa se opri din dans, se strecură uşoară lîngă soru-sa, o cuprinse cu braţul alb pe după gît şi-o sărută pe obraz.
—	Nu sînt, dragă soră mare ! Nici nu m-am gîndit! Sînt veselă că nu-mi place de protejatul vostru ! Atît !
—	Ea tăcu, o sărută şi pe obrazul celalalt, apoi adaose : Mine, la excursie, te rog să fii cu mine şi cu el, să-i ţii de urît. Vei fi aşa de bună ?
Maria o privi cu bunătate, cu dragoste : veselia Elenuţei părea că-i umpluse şi sufletul ei cu lumină.
—	Vorbă să fie, o să te-ajut, răspunse ea zîmbind. Dar mie totuşi mi-ai putea spune : cine-i ?
Elenuţa, în loc de răspuns, îşi nălţă sprîncenele, îşi întinse puţin gîtul şi o privi cu ochii măriţi, ca şi copiii care vor să ascundă că pricep întrebarea.
—	Nu te mai face că nu-nţălegi, dragă Elenuţa ' Spune-mi, n-o să-ţi descopăr taina ! zise Maria tot cu bunătate.
—	Dacă vreai, îţi spun cu jurămînt : nu-i nimeni Cine-ar putea fi ?
Ea rîse şi îmbrăţişă din nou pe soru-sa.
Arhanghelii
229
—	Bine ! Daca nu-mi spui, tot voi afla eu odată ! Dar acum întoarce-te la masă, o să-ţi ieie în nume de rău că mtîrzii atka. în schimb, îţi promit că mîne, din cît voi putea, te voi înlocui pe lîngă advocatul nostru !
Cele două surori se despărţiră, dar Elenuţa se duse de-a una în camera fetelor şi se culcă.
¥
A doua zi mer&ră cu toţii la biserică, apoi, după liturghie, îndată după preotul Murăşanu şi cantor, porniră şi ei în fruntea procesiunii pînă la izvorul unde se făcea la Ispas feştanie. Izvorul acesta avea, din bătrîni, o istorie. Cică aici ar fi adus pe un miner strivit de stîncă, l-ar fi spălat cu apă, şi omul, deşi era mai mult mort decît viu, deschise ochii la cei dintîi picuri ce-1 stropiră, îşi făcu cruce şi se ridică îndată. Ca prin farmec, rănile lui se închiseră, şi omul, mîntuit, s-a rugat o săptămînă în genunchi lîngă izvor. Aşa se vădi atunci că apa lui e făcătoare de minuni. Alte vindecări, mai neînsemnate, se întîmplaseră şi în vremea mai apropiată, dar vindecarea băieşului rănit îi făcea şi acum renumele.
Izvorul acesta, numit al Precestii, era destul de departe de sait, în muntele Vlădenilor. însă cerul era limpede, luncile pline de flori, pasări cîntau neobosite, în procesiune era aproape întreg satul, şi drumul îl făcură aproape fără să bage de samă.
Directorul de la «Arhanghelii» era cu mult mai vesel decît ieri. Se mai obişnuise şi cu advocatul Crăciun, apoi Elenuţa azi era numai rîs şi veselie. Ea mergea cu soru-sa Maria şi cu advocatul. Soru-sa îi promisese că va ajuta-o în conversaţia cu advocatul, dar acum vedea uimită că nu e nici o trebuinţă de acest ajutor. Şi se gîndea : «Poate că fata asta rîde de mine, şi protejatul nostru i-e mai mult decît simpatic». Dar, puţin după ce întrară în pădurea bătrînă de brad, văzu că se înşelase, şi pînă la Izvorul Precestii ea trebui să-i ţie tovărăşie lui Crăciun. Elenuţa tăcea cu încăpăţînare.
230
Arhanghelii
Cînd întrară în pădure, advocatul, încurajat de veselia Elenuţei, se aplecă puţin spre ea şi-i şopti :
—	Nu eşti dumneata zîna pădurii ?
La cuvintele acestea, veselia Elenuţei amuţi deodată, şi ea începu să privească cu stăruinţă în laturi. Abia mai răspundea cîteodată cu un «da» sau «nu».
De cîte ori ieşeau vălenarii la Izvorul Precestii, îşi duceau totdeauna şi merinde şi băutură. După ce se făcea sfinţirea apei, după ce se botezau, urma petrecerea pe pajiştea poienii, pînă tîrziu după prînz. Petrecere cu mîncare şi băutură, fără joc.
La Ispasul de-acum, însă, birtaşul Spiridon îşi im-proviză un cort, şi, îndată după feştanie, începu să împartă băutură. El presimţise bine că-n anul acesta nu se vor îndestuli oamenii cu băutura ce şi-au adus de-acasă.
Pîlcuri-pîlcuri se aşezară pe pajişte, desfăcură me-rindeţele ; rîsul şi veselia începură numaidecît şi ţinură pînă spre sară. Pădurea din jur înghiţea cu lăcomie larma ce se ridica mereu şi trimitea pînă departe chiotele feciorilor. După ce se aşezară şi ai notarului pe pajişte, Elenuţa, care rămăsese mereu tăcută pînă acum, zise c-un fel de sfială :
—	N-ar fi bine săjl invităm şi pe părintele ? E numai singur, cu diacul Gavril.
Notarul, notărăşiţa priviră încotro se uita fata şi văzură că, într-adevăr, cele două feţe bisericeşti sînt singure şi păreau obosite.
—	N-ar	fi rău, zise Marina.
—	Dacă	vreţi, n-am nimic împotrivă,	deşi pe mine
nu m-a botezat, zise Iosif Rodean privind c-un zîmbet de ironie spre popa.
El într-adevăr n-a vrut să se apropie să-l stropească popa cu agheasmă.
—	Să-l invit ? întrebă din nou Elenuţa.
—	Nici	nu mai întreba, răspunse Marina,	ne mai
trebuiesc ajutoare la gîsca asta.
Arhanghelii
231
Elenuţa se ridică sprintenă, uşoară şi se apropie de părintele.
—	Sînteţi invitaţi la masa noastră, zise ea simţind că se roşeşte până după urechi.
Ii era ciudă pe agitaţia ce începuse s-o stăpînească, fără să înţeleagă de unde s-a născut.
—	Mulţămim, domnişoară, o să venim numaidecît, răspunse cu vocea sonoră, hotărîtă, părintele.
—	Să mergem la un păhar de vin ! zise diacul, răzi-mîndu-se-ntr-un cot.
Dar Elenuţa nu se mişcă de lîngă el.
—	Vă rog să veniţi acum, zise ea. V^aşteaptă.
—	Oho ! făcu diacul. Iacă, ne sculăm !
Porniră toţi trei, şi popa Murăşanu o întrebă numaidecît :
—	Cum v-a plăcut procesiunea, domnişoară ?
—	Ca de obicei, domnule Murăşanu ; aş veni în toată săptămîna o dată la Izvorul Precestii, dacă ar fi după mine.
Ea spuse cuvintele acestea cu uşurinţă, c-un fel de stimă. Simţea că nu mai e îmbujorată, că se liniştise. Înfăţişarea, privirea, vocea preotului aveau totdeauna darul s-o liniştească, s-o umple de încredere.
—	Numai eu era să-mi dau duhul pîn-aici, zise moşul Gavrilă. Să urci, şi să mai şi cînţi, nu-i mai slujbă pentru mine. De-acum o să-l las pe Niculiţă în loc.
—	Nu s-a prea văzut pe dumneaita să fii obosit, moşule, zise Elenuţa. Dimpotrivă, la feştanie ai cîntat foarte frumos.
—	Pădurea şi cerul lui Dumnezeu fac asta, domnişoară, zise diacul, măgulit de lauda Elenuţei. Aici, între brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.
—	Da, e adevărat, începu Elenuţa. E aşa de deosebită slujba din biserică de cea din mijlocul firii ! Nu-i aşa, domnule Murăşanu ?
Dar preotul nu mai apucă să-i răspundă. Ajunseră, şi notărăşiţa îi primi cu bucurie şi-i pofti să şadă cu ei.
De^aici încolo Elenuţa nu mai fu tăcută. Veselia îi reveni din nou. Dar cine ar fi stat să o urmărească
232
Arhanghelii
mai de aproape, ar fi băgat de samă că toată atenţia sa era îndreptată spre cele două feţe bisericeşti, mai ales spre părintele Murăşanu, Ea-i alegea bucăţelele cele mai bune, ea-i turna vin în pahar, pe el îl îmbia necontenit. Lui îi zîmbea, lui îi rîdea, el părea că e izvorul veseliei sale întregi.
Dar plimbarea pîn-aici, aerul de munte, reereerea înviorătoare ce-o simţeşti	cînd, după	un drum	îndelungat, te întinzi pe pajişte le făcură	tuturor	o	poftă
de lup şi o veselie deosebită. Era mai mult o îndestu-lire, stadiul întîi al hodinii şi-al mîncării, în care fiecare se simte, se bucură, se delectează de sine însuşi. Vorbeşti, zîmbeşti cu alţii, discuţi, dar din toate acestea nu înţelegi nimic : simţi numai deliciul mîncării şi-al hodinei.
N-avea, deci, cine s-o urmărească mai de aproape, afară de notarul Rodean, care, intrigat de prezenţa părintelui, nu se simţea chiar tihnit, şi din cînd în cînd ridica ochii la fata care-i servea mereu pe popa şi pe diacul.
Grija delicată ce o purta Elenuţa pentru părintele Murăşanu o observă, dup-un timp, şi Maria, şi pe-o clipă îi păru că i se luminează. Dar alungă numaidecît gîndul ce-i veni : «Nu se	poate, îşi	zise cu	hotărîre.
Va fi altul.» Ea, din sara	trecută, se	muncise	în	zadar
să ghicească pe tînărul de care credea că e îndrăgostită Elenuţa. Se oprise la foarte mulţi, dar nu se putea lega de nici unul. în urmă îşi zise : «E q prostie sa mai cerc să-l aflu. Elenuţa a umblat prin multe oraşe.» Dar de crezut, credea că inima surioarei sale nu mai este slobodă. Din purtarea ei ciudată de-asară se con vinsese deplin.
La patru după prînz trăsura aştepta în curte, să-i ducă la gară pe oaspeţi. în poiana din muntele Vlăde-nilor nu rămaseră mulţi, şi la ceasurile două, familia
Arbangbdti
233
directorului de la «Arhanghelii», dimpreună cu oaspeţii, erau acasă.
Iosif Rodean, Marina, cele două logodnice stăruiră îndelungat pe lîngă doctorul Vraciu să mai rămînă. Dar nici el, nici advocatul Crăciun nu mai puteau rămîne : amîndoi aveau afaceri urgente.
—	Dracu s-o ia de viaţă ! strigă înfuriat notarul. Dacă eşti aşa de tare legat de un oficiu, nu se plăteşte să trăieşti;
—	Ţi-e uşor dumitale, zise ginerele zîmbind.
în urmă se împăcară sub condiţia ca să rămînă aici Maria pînă duminică.
Elenuţa bătu în palme de bucurie pentru dezlegarea asta, îşi înxbrăţişă sora, o sărută pe amîndoi obrajii, zicîndu-i mereu :
—	Cît îmi pare de bine ! Cît îmi pare de bine !
Cu puţin înainte de patru, doctorul Vraciu luă o înfăţişare solemnă, parcă i se mai întunecă faţa ; el şopti ceva şi cu directorul, şi cu advocatul, şi aceştia îşi luară şi ei o ţinută sărbătorească. Dar lui Iosif Rodean, cum băuse foarte mult astăzi, îi şedea nespus de caraghios solemnitatea asta : părea că alt om îi caută din faţa mare, vineţie, şi altul din ochi şi din nas.
Femeile, în clipa asta, erau într-altă cameră ; ieşi îndată şi doctorul Vraciu, şi cei doi rămaseră singuri-
—	Vremea e scurtă, domnule director, începu foarte liber, nestînjenit de nici o consideraţie, advocatul Crăciun. Cred că ginerele dumitale te va fi încunoştinţat despre scopul vizitei mele.
Pe cît părea de liniştit advocatul, pe atît era de agitat Rodean. Cum era şi plin de vin, începu să^ fiarbă întreg, ca într-un cazan. Ţinea mult să se facă înrudirea asta.
—	Da, domnule advocat, zise el pufnind.
—	Eu, deci, am onoarea de-a cere pe fiica dumneavoastră ElVnuţa în căsătorie. Adevărat ca simţimintele fetei nu le cunosc îndeajuns pînă acum, dar cred câ ea nu mă va refuza, adaose zîmbind.
234
Arhanghelii
El se gîndi, într-adevăr, că Elenuţa, pentru că tăcuse deodată după ce-i spusese : «Nu eşti dumneata zîna pădurii ?», e pe cale de a! se îndrăgosti de el. Oamenii prea serioşi şi prea corecţi se înşeală ca şi alţii, ori poate şi mai tare.
—	Noi sîntem învoiţi, domnule advocat, răspunse c-o voce foarte răguşită notarul. Noi sîntem fericiţi. Cred că şi fata se va învoi !
El îşi ridică acum privirile şi aşteptă să întâlnească strălucirea fericirii pe faţa, în ochii advocatului.
Dar acesta, fără nici o emoţie, zise iar :
—	Aşadar, o latură a cestiunei ar fi limpezită.
—	Totul e limpezit ! strigă cu bucurie Rodean.
—	Să-mi dai voie, zise destul de tare advocatul. O latură a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Şi a doua e următoarea : cer optzeci de mii zestre, care bani, în-tr-un libel de depuneri, să-mi fie predaţi în ziua cununiei.
Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prositeşte şi, dup-un răstimp de tăcere, îi strigă :
—	Ceri optzeci de mii pe care să ţi-i predau într-un libel de depuneri în ziua cununiei ?
Advocatul, surprins de vocea detunătoare a directorului, se uită la el, îl văzu negru şi ameninţător, avu o mişcare instinctivă de retragere, totuşi răspunse :
—	Da, aitîta zestre cer !
Toţi muşchii se mişcau ca nişte vietăţi în faţa mare ă notarului. Ochii i se injectară cu sânge, se vedea că foarte greu se stăpîneşte.
—	Şi eu îţi cer dumitale să ieşi numaidecât ! — Ori-cît cerca să se stăpîntască, cuvintele acestea se auziră pînă în camera a treia, jos în curte. — Să ieşi nu-maidecît! Nu mai am poftă să te văd ! M-ai înţăles ?
Uimit, palid, tînărul ieşise în gang, pe cînd notarul răcnea cuvintele din urmă. Era convins că Iosif Rodean. are un acces de nebunie din cauza prea multei băuturi ce-o înghiţise de-asară. El nu răspunse nimic la întrebările celorlalţi, îşi luă adio, palid, c-o uşoară tremurare
Arhanghelii
235
în toate membrele, coborî ameţit scările şi se simţi mai bine abia cînd se lăsă pe perna trăsurii. Sus, în casă, era larmă mare, tunetele notarului se spărgeau mereu. Abia sosi doctorul, şi sluga atinse caii, care ieşiră ca o vijelie în uliţă.
Directorul de la «Arhanghelii» abia întru tîrziu putu fi liniştit de Marina şi de fete. învineţise, se-nne-grise şi zicea mereu :
—	Ce neruşinare ! Să vină el, un sărîntoc, şi să-mi spună mie, directorul de la «Arhanghelii», cîta zestre să-i dau fetei ! Mie ! Ce ticăloşie ! Nu ! Să-mi dai pace, nu mai vreau s-aud de el !
Cuvintele din urmă o priveau pe Marina, care, după ce se mai linişti notarul, zicea c-ar fi bine să-l cheme înapoi, să-i spună c-a fost o neînţelegere la mijloc, sau orice, numai să nu se strice căsătoria asta.
Directorul Iosif Rodean însă nu mai voia să audă nimic de el. Se plimba prin casă, pufnind mereu pe nări, sforăind aproape	ca şi caii cînd	sînt	speriaţi, şi nu se
mai putea linişti.	Nu-i putea ieşi din	gînd	c-a fost cu
putinţă să-i fixeze zestrea omul acesta pe care-1 stimase foarte mult. Cînd a înţeles că advocatul îi răpeşte toată bucuria, toaită fericirea, îi venise să-l strîngă de gît, şi brutalitatea ce-a dovedit-o a fost numai o palidă lumină a flăcării ce arcfca în el.
Dacă ginerele său Vraciu, ori cei doi logodnici de-acum, ar fi urmat	pe Crăciun şi	ar fi	cerut	zestre, mai
ales o sumă fixă,	de bună samă	ar fi	păţit	ca şi advo-
catul. Căci, pe lîngă patima de-a scoate tot mai mult aur din «Arhanghelii», bucuria vieţii directorului Rodean era să surprindă, să uimească, să facă furoare cu bogăţia sa. Patima aceasta, cum s-a mai spus, era chiar mai mare decît cea dintîi. Pentru el era o cerinţă capitală a fericirii să-şi înzestreze cît mai bine fetele, dar înzestrarea aceasta să-l privească numai pe el, să ştie numai el de ea. Era pentru cl un deliciu neînchipuit să audă şoapte, îndată ce era vorba de căsătoria vreuneia din fetele sale, că-i va da atîta şi atîta zestre ! De orice sumă auzea spunîndu-se, el rîdea în sufletul său, îşi batea
236
Arhanghelii
joc de oamenii aceştia care nu pot să ghicească ce zestre poate el să dea unei fete şi gusta nainte mulţumirea adîncă de a-i vedea pe toţi uimiţi, îngroziţi chiar, auzind pe urmă ce sumă a statornicit directorul de la «Arhanghelii» pentru o fată.
Tot intervalul de la logodna şi pînă la căsătoria unei fete, Iosif Rodean avea plăceri adînci auzind şoaptele altora despre înzestrarea copilei sale. Din cît putea, se silea chiar să lungească intervalul acesta cît de mult, să tot amîne căsătoria, ca beţia lui de fericire să ţie cît mai îndelungat. In răstimpul ăsta îi părea că preţul lui creşte enorm, că oamenii îl privesc cu mai mult interes, c-un fel de teamă şi de admiraţie.
De la logodna Eugeniei şi Octaviei era cufundat în înfrigurarea asta de fericire bolnavă. El se hotărîse chiar să zidească în oraş două caise nouă, două palate, pe sama fetelor sale. Gîndul acesta îl umplea cu muiţu-mire nouă, nu-1 spunea la nimeni, nici nu gîndea să-l întrupeze pîn’ la primăvara viitoare. Las’ să nu ştie nici cei din casă nimic, nici fetele, nici Marina ! Las’ să poată zîmbi cît mai des pe socoteala acestor palate, fără să-i priceapă cineva zîmbetele !
De cînd îi scrisese ginerele său despre un peţitor pentru Elenuţa, el începuse să se gîndeaseă la trei ospeţe •deodată. Elenuţei se gîndea să-i dea o zestre princiară, să bage în sperieţi pe concetăţenii lui Crăciun, şi, iată, nebunul ăsta vine şi stabileşte el zestrea ! Nimeni să nu mai şoptească, nici o părere să nu se mai audă despre înzestrarea Elenuţei ? ! în vreme de cîteva zile toţi să ştie cît a cerut advocatul ? ! Nu i-ar fi putut da, prin nimic, o palmă mai aspră decît cerînd cele optzeci de mii.- Notarul era rănit adînc la gîndul că un om a cutezat să ceară de la el o anumită sumă de bani. Ce poate şti străinul cît poate da el, cît s-a hotărît să dea ? în aceste două lucruri el se simţea suveran şi nu permitea nici un amestec străin.
îndată ce înţelese despre ce-i vorba, Elenuţa izbucni într-un rîs nestăpînk, cum nu o mai auziseră niciodată. Marina se trezi prea tîrziu să-i facă semn să se de-
Arhanghelii
237
părteze ; fata ştia c-ar mări şi mai mult mînia notarului şi fugi îndată pe gang, se închise într-o cameră şî rîdea mereu, cu o patimă care creştea din ce în ce, hohotea ca o nebună.
Ea suspina încă de rîs, cînd notarul, mai liniştit, tre-cînd pe lîngă uşă, o deschise repede şi-i strigă cu mînie :
—	Ai putea să nu te veseleşti în zadar. Asta s-a dus, dar să nu crezi că-mi voi lua de ginere un popă f
—	Un popă ? ! întrebă, cu uimire parcă, Elenuţa, contenind din rîs, dar ochii ei zîmbeau mereu.
—	Nu crede că-s orb ! N-am văzut eu cît te-ai mai învîrtit astăzi în jurul vulpoiului celui bătrîn ?
—	Doamne fereşte ! zise Elenuţa, mereu veselă, şi rîsul o pufni din nou.
Tot dt se întîmplase mai nainte îi părea atît de ridicol, încît nu mai putea simţi nici o impresie nouă şi nu putea fi decît de-o veselie nestăpînită.
Directorul de la «Arhanghelii» o părăsi mormămd mînios. El n-avea chef de glume în clipa asta. Deşi era mulţumit de ce făcuse, simţea o adîncă părere de rău că4 pierduse pe advocatul Crăciun, simţea că ar fi fost o partidă strălucită pentru Elenuţa.
în vremea asta trăsura care ducea în goană pe cei doi ajunsese departe. Doctorul şi advocatul nu-şi spuseseră o vorbă încă. Advocatul nu-şi putea da sama, nici acum, ce s-a întîmplat. Erau clipe cînd îi părea c-a fost numai un vis urît.
Doctorul Vraciu era cu inima strînsă. Se simţea nenorocit că pe cel mai bun prieten al său l-a adus la o umilire aşa de mare. Trebuia să-i fi spus, mai de aproape, ce fel de om era socrul lui ! Dar doctorul nu se gîndise că prietenul său se va grăbi atîit de tare să aranjeze căsătoria asta.
Tîrziu, făcînd o mişcare de silă, advocatul îşi întoarse faţa spre doctor. Un zîmbet rece, batjocoritor era întipărit pe obrajii lui, în ochi, în colţul buzelor.
238
Arhanghelii
—	La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zise el cu dezgust. Ştiam vorba asta din bătrîni, dar parcă dracu-mi luase minţile.
—	Tu ai fost de vină ! răspunse cu silă doctorul.
—	Eu ? !
—	Da ! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre, zise mai hotărît doctorul.
—	Asta se-nţălege ! Dar era de lipsă pentru atîta lucru un aşa scandal ?
—	Nu trebuia să ceri nimic, şi în schimb căpătai mai mult decît ţi-ar fi trecut prin gînd ! Te-aş fi făcut atent la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că tu, la india vizită, vei ajunge pînă la zestre.
Ei tăcură şi se retrase fiecare într-un colţ al trăsurii. Din ziua asta prietenia lor fu străbătută de-o răceală continuă.
XVII
Ca de obicei, pe la ceasurile zece, se împărţi şi în ziua aceea poşta în seminarul de clerici. Tinerii se grămădiră în jurul unui elev din anul al patrulea ; capetele se plecară, se îmbulziră să citească adresele ; braţe se întindeau peste umeri, şi cei fericiţi, cărora le sosise ceva, se depărtau repede cu epistola în mînă. Pin’ să numeri la zece, îmipărţitorul de epistole mai rămase în mînă cu una singură. îndată se auziră strigăte prin coridorul rece şi întunecat :
—	Murăşene ! Măi Murăşene ! Murăşan ! Ai o scrisoare !
Era o zi de iunie, zi de recreaţie nainte de prînz, şi mulţi dintre clerici erau împrăştiaţi prin curte, prin grădină. De subt un tei, de pe bancă, zvîcni repede Vasile Murăşanu şi alergă în seminar. Numai de două zile căpătase o scrisoare de la tatăl său, şi acum se gîndea agkat cine-i mai scrie.
Arhanghelii
239
—	Multă corespondenţă porţi tu, iubite, îi zise colegul zîmbind. Alaltăieri, azi, desigur şi poimîine, adaose el dîmdu-i epistola.
Murăşanu nici nu se uită la el, ochii lui erau mereu aţintiţi pe adresă : era scrisul Elenuţei ! Da, l-a văzut pe ilustratele trimise surorilor sale şi nu mai putea să uite slova fină, pe care ar fi cunoscut-o dintre o mie.
El porni, alergînd, apoi şezu pe aceeaşi bancă şi, ţi-nînd scrisoarea în mînă, nu cuteza să o desfacă. «E cu neputinţă să-mi scrie ! Ce să-mi scrie ?», îşi zicea mereu, dar, tot de-atîtea ori privind adresa, vedea că-i scrisă de Elenuţa. Tot întrebîndu-se ce-ar putea să-i scrie, îi veni aşa, din bun senin, gîndul că poate Elenuţa e bolnavă. La gîndul ăsta inima îi zvîcni cu putere, şi rupse plicul. Un simţimînt de bucurie, de liniştire îi inundă numaidecît sufletul : era o scisoare lungă, nu putea să fie bolnavă Elenuţa ! Cime-i bolnav nu scrie opt feţe ! Şi de opt feţe, paginate, era epistola Elenuţei. El citi un cuvînt de pe-o pagină, altul de pe alta şi părea că nu cutează să o citească pe de-anntregul. Zîmbete de lumină îi treceau mereu pe faţă. în urmă se hotărî, se aşeză mai bine pe bancă şi, trecîndu-i mereu dulci adieri prin suflet, începu să citească :
«Stimate domnule Murăşanu,
Aş dori ca epistola mea să te afle într-o dispoziţie foarte bună, ca să nu mă judeci cu asprime pentru că mi-am luat curajul să-ţi scriu. Ca uşurare pentru mine îmi slujeşte faptul, de care te asigur, c-am stat foarte mult în cumpănă pînă m-am hotărît. Vai, ştiu cum sînt apreciate, de obicei, fetele care, ele mai întîi, încep corespondenţa cu un tinăr. Dar , n-am avut ce face : de două săptămîni mă mustră mereu conştiinţa şi, nea-vînd în apropiere un om care să sie priceapă la problemele acestea gingaşe, am fost nevoită să mă adresez dumitale, ca să mă lămureşti. în seminar nu sînteţi străini de astfel de îndeletniciri ; dumneata termini
240
Arhanghelii
peste cîteva zile şi trebuie să le ai în degetul cel mic ca să poţi fi un bun preot. Nu pot să-mi apreciez păcatul meu, de aceea mă mărginesc să-ţi comunic faptele aşa cum s-au petrecut. Pe scurt, aş putea să-ţi spun că am rîs de un om, ba nu, am rîs de doi, sau, mai bine : am rîs şi m-ara bucurat de-o întîmplare cu sfîrşit prost pentru doi oameni. Dar simt că dacă-ţi spun numai atîţa, te voi încurca şi pe dumneata, şi scurta tot eu voi trage-o, pentru că te-aş aduce în imposibilitate de a-mi dja un răspuns liniştitor, de care, vai, am aşa de mare lipsă ! Aşadar, cu voia dumitale, o să-ţi împărtăşesc şi cîteva amănunte.
Pe mine vreau să mă mărite cu orice preţ, domnule Murăşanu. Să nu te miri de asta, căci, vai, aşa e soarta noastră, domnule cleric, a fetelor avute, că trebuie nesmintit să ne mărităm. Lucrul acesta cred că nu va fi nou nici pentru dumneata, îl ştii şi dumneata. Acum, la Ispas, cumnatul Vraciu mi-a adus un peţitor, un om frumos şi se vedea şi de treabă. Un advocat. Se zicea că-i advocatul unei bănci puternice. Se spunea că are un viitor strălucit. Sora, cumnatul, părinţii, încântaţi de el ; surorile mă pizmuiau. Se vede că era cît pe-aci să fiu azi măritată, stimate domnule Murăşanu ! Am făcuit o excursie la Izvorul Precestii ; tatăl dumitale a sfinţit apa, ne-a botezat, afară de tata, căci ştii dumneata, domnule cleric, că tata nu-i pretin cu agheasma. Ca de obicei, am şi prînzit în poiană, apoi ne-am întors acasă. Părinţii veseli, surorile pizmoase, cumnatul îmi făcea sămne ! Da, domnule Murăşanu, îmi făcea sămne : pe cum că azi se hotărăşte un lucru mare. Şi era să se chiar hotărască, domnule cleric, dacă nu se înitîmpla lucrul care m-a adus pe mine la păcat. închipuie-ţi, domnule cleric, tata a rămas între patru ochi cu tină-Tul — se vede că aşa se fac lucrurile acestea — a rămas foarte puţină vreme între patru ochi, căci tata l-a dat afară numaidecît. Eu am înţăles îndată ce s-a înitîmplat, am priceput mai repede ca oricare, şi m-a cuprins un rîs, dar un rîs, nemaipomneit, un rîs nebun. Din toată inima îmi părea bine că s-au certat cei doi şi-mi părea
Arhanghelii
241
bine că s-au certat pentru bani, pentru „Arhanghelii". Adică nici nu s-au certat, ci tata s-a mîniat cînd domnul acela de omenie a cerut zestre.
Am rîs mai mult de două ceasuri ; m-a certat tata, iar soru-anea, Maria, mi-a spus că acesta e un rîs... (îmi vine aşa de greu să şi scriu cuvîntul) un rîs... imoral. Da, domnule cleric, rîs imoral ! Te-ai fi gîndit dumneata să-mi facă cineva o acuză atît de gravă ?
„Nu-i imoral", i-am răspuns cu hotărîre Măriei. — „Ba da, iubito, e imoral, fiindcă rîzi de părinţi, rîzi de tata".
—	„Eu rîd de-o prostie", i-am răspuns. — „Cum ?" — „De-o prostie, de rtea ce s-a întîmplat", am zis iar. — „îţi spun că ce faci tu e imoral", îmi mai zice ea şi, mîniată, mă părăsi.
Acum eu atîta m-am tot gîndit la judecata asta a soru-mi, încît, în unele clipe, îmi zic şi eu, aproape convinsă, că am greşit lăsîndu-mă astfel stăpînită de rîs. Sînt apoi clipe cînd îmi spun că n-am greşit nimic.
De aceea, domnule cleric, mă întorc cu toată încrederea către dumneata şi te rog să^mi spui dacă într-a-devăr am păcătuit.
Pentru ca să-ţi uşurez hotărîrea dumitale, ţiu să mai adaog că eu n-am rîs de tata ca părinte, ci ca de-un om stăpînit de-o patimă. Cunosc şi urmez porunca a patra dumnezeiască. Nici n-am rîs de domnul acela — îl cheamă Crăciun — ca de-un om care ajunge în strîm-toare, ci ca de-un peţitor care a păţit fiasco. Dar îmi pare că şi cu atîta mă acuz prea tare. îmi pare că sfîr-şitul prost al întregei afaceri m-a făcut aşa de veselă. Nu te vei mira, sper, domnule cleric, că nu-ţi pot limpezi bine ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul meu. Nu-i aşa că de multe ori ne întristăm ori ne bucurăm adînc fără ca să putem analiza, cu de-amănuntul, cauzele ?
Dumneata vei fi aşa de bun ca, luînd în dreaptă cumpănă toate acestea, să-îmi trimiţi un răspuns care să mă liniştească, plecînd cumpăna ori în dreapta, ori în stînga. Spunîndu-ţi drept, mi-ar plăcea să am eu drep-
242
Arhanghelii
tate, nu soru-mea, Maria ; m-aş simţi prea nenorocită văzînd c-am făcut o greşeală atît de mare. Insă dorinţa asta a mea, stimate domnule cleric, rog să nu-ţi clatine judecata dumitale ; dumneata trage concluzia care vei afla-o mai dreaptă. în sfîrşit, m-aş învăţa şi eu sa nu mai rîd cînd văd lucruri ridicole... A !... Ridicole ! Asta e adevărul pentru care am rîs ! Peţitul lui Crăciun s-a sfîrşit ridicol ! Cum ne vine uneori în minte expresia potrivită cînd nici nu ne gîindam la ea —^ nu-i aşa, domnule Murăşanu ? Cît m-am gîndit eu să aflu un termen potrivit pentru faptul care m-a îndemnat la rîs, şi iată-1. Ridicol !
Dar deşi e vorba acum că un sfîrşit ridicol m-a îndemnat la rîs, dumneata vezi şi trage concluzia cea mai severă. în sfîrşit, noi trebuie să ne învingem, să ne stăpînim şi în faţa situaţiilor ridicole.
Ca cel din urmă sprijin în favoarea mea ţiu să-ţi mai amintesc numai atît că, după mine, mare imoralitate zace chiar în faptul că cineva, făcînd un tîrg bănesc, crede că încheie o căsătorie. Ş-acum te rog, stimate domnule cleric, să nu întîrzii mult cu răspunsul dacă îţi zace cît de cît la inimă liniştea mea sufletească.
Cu toată stima,.
Elena Rodean
P.-S. La izvorul Precestii, după feştanie, am avut onoarea de-a avea oaspe la masa noastră şi pe domnul părinte Murăşanu. Dumnealui, ca de obicei, a fost foarte vesel şi, deşi a avut slujbă multă în ziua de Ispas, nu era obosit. Mi-a spus că dumneata termini în curînd şi că speră să capeţi, cît mai în grabă, o parohie. Azî am vorbit cu surorile dumitale şi să ştii să le invidiez, mai ales pe Mărioara. Aş vrea bucuros să fiu în locul ei, aş da mult să ştiu rîde ca ea. Ş-acum îmi răsună în urechi vocea ei aşa de limpede...
Elena
Arhanghelii
243
P.-S. Te mai rog nu cumva să arăţi epistola asta şi altor clerici, după cum aud că e obiceiul pe la dumneavoastră. E scrisă cu aşa de puţin spirit şi n-aş vrea să fiu judecată de ei. Dumneavoastră sînteţi oameni prea serioşi.
P.-S. Mulţămesc de cărţi.
Elena»
Clericului Vasile Murăşanu îi zîmbi întreg sufletul pînă ce citi epistola Elenuţei. De la şirele cele dintîi înţelese că toată chestiunea cu mustrarea de conştiinţă era numai un pretext ca Elenuţa să-l poată încunoştinţa despre vizita ce-o avuse în Văleni. Dacă ar fi auzit de la altcineva despre vizita advocatului Crăciun, ar fi căzut în mari bănuieli, dar aşa îi venea şi lui să rîdă, din toată inima, de întîmplarea aceea. O adîncă tresărire de bucurie avuse clericul îndată ce văzuse pomenit numele peţitorului. Simţea că dacă Elenuţa îi descoperă, în chipul acesta, taine familiare, de bună samă că are o încredere, o atragere spre el. Adevărat că întreaga aventură era povestită într-un chip glumeţ, dar clericul ştia că, tot astfel, îi vorbise la Paşti despre complimentele ce-i făcuse canditatul Voicu. Era firea Elenuţei, ori doară, în chipul acesta, putea ea mai uşor să se apropie de el ? Căci de ceva era sigur acum Vasile : cu scrisoarea asta ciudată Elenuţa nu-şi bătea joc de el ! Dacă i-ar fi scris aşa înainte de petrecerea de la Paşti, clericul s-ar fi simţit jignit, ar fi luat întreaga scrisoare ca o batjocoră amară. Dar de cînd dansaseră împreună, de cînd îşi vorbiseră, el se liniştise deplin ; ştia că Elenuţei nu-i va fi cu putinţă să-l batjocorească niciodată.
Apoi Elenuţa îi scria de preotul Murăşanu, de surorile clericului ou multă sinceritate.
După ce mai citi, tot mai îmbujorat la faţă, de cîteva ori scrisoarea asta, clericul se sculă, cuprins de mare
16
244
Arhanghelii
veselie, alergă pe scări, îmbrăţişa pe clericii ce-i ieşeau în cale şi striga mereu :
—	Ce zi minunată ! Ce zi minunată !
Era intr-adevăr o zi senină, cu cerul adine albastru,, cu miresme în aerul proaspăt ; rîndunici se arătau ca nişte dungi negre ce dispăreau fulgerător ; dintr-un tufiş în grădină fluiera o mierlă. Clericii ştiau că Murăşanu se însufleţeşte de frumuseţile zilelor de primăvară, dar niciodată niu-1 văzuseră aşa de vesel ca astăzi.
—	Cu ăsta poţi prinde iepuri, zise un coleg privind bănuitor în urma lui Vasile, care alerga acum în seminar să-i răspundă Elenuţei.
Da, îi era sufletul aşa de plin, înck simţea că trebuie să ia numaidecît condeiul să scrie. El era convins acum, simţea că-i simpatic Elenuţei. Nu cuteza să-şi spună că domnişoara Rodean îl iubeşite, pentru că, deocamdată, nici nu-1 interesa decît gîndul, dorinţa de a-i fi simpatic fetei ; să ştie că-i place să fie aproape, să stea cu el de vorbă, să rîdă amîndoi. El înseta parcă după prietenia Elenuţei, pe care odată o crezuse aşa de departe. Dorea prietenia ei, pentru că, de cînd o cunoscuse mai de aproape, începuse să o sitimeze.
Vasile Murăşanu şezu la masă, luă condeiul, dar nici un cuvînt nu i se cobora în el. Sufletul îi era plin, cu adevărat, dar părea că toate simţimintele ce se învăluie acolo sînt numai pentru el, sînt legate de sufletul său şi nu pot fi smulse, nu pot fi înstrăinate. Tot ce simţea părea că nu priveşte defel şi pe-o a doua persoană, ci numai pe el, viitorul lui, fericirea lui. Elenu-ţa-i părea că-i departe, oriunde-şi întorcea ochii nu se vedea decît pe sine, strălucitor de fericire. Frazele din scrisoarea Elenuţei îi sunau mereu în urechi, totuşi pe ea n-o vedea. Ce să-i scrk ?
Şi în vreme ce se gîndea ce să-i scrie, se vedea -tot mai mult pe sine ; îi părea că-şi descoperă nouă şi nouă calităţi, pe care pînă acum nu le-a luat în samă ; îi părea că-i mai inteligent, mai frumos, chiar mai nalt
Arhanghelii
245
de statură ! Rămase multă vreme uimit, cu condeiul în mînă, şi nu-şi putea da sama ce se petrece cu el. In loc să se apropie de ce-şi propusese, să-i răspundă domnişoarei Rodean, gîndul lui alerga departe. După ce se examina de aproape pe sine, trecu la părinţii lui, la surori, la întreaga familie, şi în fiecare membru din familia sa descoperea calităţi nouă. Ca şi cînd scrisoarea Elenuţei ar fi aruncat puternice feţe de oglinzi, în care se vedea şi el şi-i vedea şi pe-ai săi într-o lumină cu mult mai curată deck pînă acum. înţelese deodată, cu mult mai limpede, adevărul că între oameni averea nu poate fi o piediecă, un fapt care să-i oprească de^a se împrieteni ; că, deci, tatăl său ar fi putut să fie în relaţii de prietenie cu notarul Iosif Rodean. Vedea că preotul din Văleni e chiar superior directorului de la «Arhanghelii» ; că instrucţia celor două surori ale lui nu lasă nimic de dorit ; că dacă pînă acum între cele două familii n-au prea fost relaţii de prietenie, vina trebuie căutată la notar, nu la preot. S-ar putea împrieteni, însă, de-aici încolo ! El şi Elenuţa parcă sînt anume chemaţi ca să apropie aceste două familii. Ba mai este încă şi Ghiţă. Niciodată nu-1 înţelesese aşa de bine pe universitar ca acum, în urma scrisorii Elenuţei. 11 vedea foarte deştept, cinstit, cu păreri bine hotărîte asupra vieţii.
Cînd se trezi din visarea asta, se simţea mai hotărît, mai tare, mai greu parcă.
El simţi o adîncă recunoştinţă pentru domnişoara Elenuţa Rodean şi se gîndi cu gingăşie cum să-i răspundă mai potrivit. Acum nu-i mai era gîndul gol, ştia ce-i va răspunde, şi începu numaidecît să scrie :
«Stimată domnişoară,
N-am cuvinte să-ţi spun cu ce bucurie am cetit scrisoarea dumitale. M-ar fi înseninat să fi fost m cea mai nenorocită stare sufletească. încrederea dumitale mă onorează foarte mult şi-mi pare că dumneata faci pasul
246
Arhanghelii
cel dintîi pentru ca familiile noastre să mai lase din încordarea ce este între ele. Intr-adevăr, domnişoară» dacă am o suferinţă adâncă, ea este că părinţii noştri sînt mai străini decît ar locui în sate deosebite. Convingerea mea este că, şi aşa, trăim destul de părăsiţi pe satele noastre şi că dacă sînt în acelaşi sat două-trei familii de intelectuali, nu ar trebui să trăiască răzleţiţi. Pe lîngă cele ce-mi scrii, dumneata îmi mai comunici că taita a fost la masa dumneavoastră de Ispas, în poiana din muntele Vlădenilor ; apoi, ca ai vorbit cu surorile mele, şi pe Mărioara ai aflat-o drăguţă. Nu pot să-ţi spun cît îţi sînt de recunoscător pentru priceperea superioară de care dai dovadă.
Şi, acum, să-mi dai voie să-ţi mulţămesc pentru cazul interesant ce mi-ai comunicat.
Cred că singurul meu răspuns la tot ce mi-ai scris nu poate fi decît o mulţămită caldă şi adîncă ! Dar, ca să nu crezi oumva că n-aş fi pregăitit îndeajuns ca să fiu preot bun, iată, îţi declar ca n-ai făcut nici un păcat, nici un lucru imoral. Noi nu sîntem totdeauna stăpîni pe voinţa noastră, mai ales cînd e vorba de izbucniri ale simţimintelor. Şi dacă admirăm, fără nici o rezervă, un peisagiu frumos, de pildă, tot astfel rîdem de un lucru ridicol, fără ca să ne dăm sama. Acestea sînt lucrări ale instinctului. Iau asupra mea, cu cea mai mare bucurie, păcatul pe care l-ai fi făcut.
Râsul dumitale mi s-a comunicat şi mie, dar eu n-am rîs cu hohot, ca dumneata, o, nu ! Unde fine, ca de argint, îmi tremură şi acum în suflet. Dacă ai fi făcut un lucru imoral, apoi eu, de buna samă, aş fi părtaş păcatului dumitale. Numai de ceva mă tem : să nu fii dumneata îndemnată cumva din fire să rîzi cu hohot de toţi aceia care te vor cere în căsătorie. Dumneata, deşi spui că nu te gindeşti cu plăcere la căsătorie, totuşi vei avea încă foarte mulţi peţitori, şi nu numai pentru că eşti bogată...
Vai, dumneata eşti fericită pentru că poţi să aştepţi... Dar noi, domnişoară, noi, clericii, sîntem foarte neno-
Arhanghelii
247
rociţi ; noi trebuie să ne căsătorim în grabă şi să ne ocupăm parohiile. Noi nu putem să rîdem ca dumneata ! Iată, de pildă, chiar eu va trebui să mă căsătoresc încă la toamnă, poate. Spune-mi acum dumneata, ce aş simţi eu cînd ar rîde şi de mine fata care m-ar refuza ? Eu înţăleg foarte bine că pot ajunge într-o situaţie ridicolă şi oricine ar avea dreptul să rîdă de mine, dar, totuşi, te-asigur, rîsul acesta nu mi-ar plăcea.
De cînd am cetit că dumneata nu te gîndeşti cu plăcere la căsătorie, să crezi c-am început şi eu să judec aşa. Aş amîna-o bucuros, mai ales pentru că nici nu ştiu vreo fată care ar veni după mine. Da, noi, clericii, sîntem destul de nenorociţi, domnişoară !
Scrisoarea dumitale nu va vedea-o nimeni, te-asigur. Dar nu pentru că ar fi scrisă cu puţin spirit. O, Nu ! Dacă ar fi motivul ăsta, aş arăta-o la toată lumea şi aş zice : Vedeţi cum ştie scrie de minunat o domnişoară frumoasă pe care o cunosc eu ? Nu mi-ar fi teamă să vorbesc aşa, pentru că dumneata n-ai fi de faţă să m-auzi. Ştiu că nu-ţi plac complimentele, dar acestea n-ar fi decît adevărul cel mai curat.
însă eu nu voi arăta epistola asta nimănui pentru ca mi-e prea scumpă. E cea dintîi şi cea mai mare comoară a mea, stimată domnişoară Rodean. Pot să fiu şi eu sincer cu dumneata şi să-ţi spun că de la Paşti am avut destule frămîntări, deşi am plecat liniştit de-acasă. Ce fel de frămîintări ? Pentru ce le-aş spune, cînd, poate, dumneata n-ai fi curioasă să le ştii ? Gînduri, închipuiri, planuri de viitor, o învălmăşeală de simţiminte... Dar acum au trecut, dumneata trebuie că ai scris cu o cerneală fermecată : nuam liniştit. Iată, îmi mărturisesc o slăbiciune : de multe ori am crezut, mi s-a părut că dumneata vorbeşti binevoitor cu mine numai din compătimire, din milă. Acum nu mai cred şi mă simt foarte fericit.
De aici încolo îmi vin alte cuvinte în condei, nici nu-s cuvinte, stimată domnişoară, ci e un cîntec, vai,
248
Arhanghelii
un cîntec care mă înfioară şi mă cutremură şi pe care nu ştiu dacă voi putea să-l cînt vreodată altfel decît în tăcere. Aş scrie despre alte lucruri, aş avea atîtea de spus, dar mi-e peste putinţă : cîntecul acesta nou se îmbulzeşte tot el înainte. înainte de-a încheia, vei fi aşa de bună să-ani faci ou o plăcere mai mult ? Să-mi dai voie să-ţi trimit un... sărut de... Vai, dar mai bine tac, mi-e frică să n-aud la spatele meu un hohot de rîs.
Al dumitaite cu toată stima,, Vasile Murăşan
P.-S. O să trimit în curînd două volume, care, credr îţi vor .plăcea mai mult ca toate cele trimise pînă acum.»
XVIII
într-alţi ani, pe la sfîrşitul lui iunie, cînd se începeau căldurile mari ale verii, piuele din Văleni băteau mai rar, nu doar că n-ar fi avut ce măcina, ci pe cele trei văi se mai împuţina apa, spre marea părere de rău a proprietarilor. Mai ales Vălişoara săca mai de timpuriu, apoi Părăul Caprei. Valea cea mare, pe care erau aşezate cele mai multe piue, curgea şi-n toiul verii, dar nu mai avea putere să învîrtă toate roţile.
Anul acesta însă nu fusese secetos. De cînd se des-primăvărase, venea şi ropăia cîte o ploaie aproape ţot la trei zile. Pădurile păstrau umezeala, micile izvoare ce hrăneau cele trei văi îşi strecurau mereu argintul printre dărîmăturile de stînci, şi piuele umpleau cu «toc-toc»-ul lor tot cuprinsul Vălenilor. «Arhanghelii», «Pinteanul», «Vlădeasa» şi o mulţime de alte mine mărunte vărsau mereu piatra auriferă. Vălenarii erau mai ves«li, mai plini de larmă ca oricînd : banul nu li se
Arhanghelii
249
mai isprăvea din mană. Prin birturile satului începură petrecanii fără sfârşit, iar cînd se abatea cîte-o ceată, care băia la «Arhanghelii», prin oraş, ţinea cheful cîte trei zile în şir.
Societarii de la «Arhanghelii» nu mai pomeneau nimic de spezele tot mai mari ce se cereau la galeria cea nouă, singur Pruncul era mai gînditor şi părea că în inima lui coace ceva. Ungurean mai primi vreo trei telegrame în care feciorul ameninţa că se împuşcă dacă nu capătă bani în grabă, şi, se-nţelege, bădicul Ionuţ nu-1 lăsa la nenorocire pe viitorul advocat. Pruncul se mărgini să ardă toate telegramele de la feciorul său şi, o dată pe lună, îi trimitea cîte optzeci de zloţi.
Dintre părtaşii de la «Arhanghelii» numai primarul Vasile Cornean era mereu mînios, mereu întunecat.
De cînd îşi bătuse soţia în noaptea zilei a doua de Paşti, casa lor se schimbase în iad. încă în dimineaţa următoare, nevasta lui, Salvina, se dusese la părinţi, 'ira bolnavă şi de bătaie, dar mai mult ae deznădejdea ce-i copleşise sufletul. Părinţii ei înlemniră cînd o văzură palidă, frîntă, îmbătrînită. Mamă-sa izbucni numaidecît în hohote de plîns :
—	Copila mea, fata mea...
Ea înţelesese demult pe unde-i umblă gîndurile primarului, dar nu voia să creadă c-ar fi ajuns cu ticăloşia aşa de departe.
—	Asta-i învăţătură pentru cine n-ascultă de părinţi, zise cu mînie tatăl său. Dar, îndată ce văzu că Salvina plînge cu hohot, îi păru rău, se apropie de fată, o mîn-gîie pe cap şi-i zise : Nu mai plînge. Acuma, asta aşa a fost să fie ! Puteam noi şti că din cîne nu faci slănină ? Dar nu-i nimic. O să vă despărţim, o să-ţi dea Dumnezeau alt noroc.
Cele două femei se bociră, îşi amestecară lacrămik-pînă tîrziu, Salvina rămase două săptămîni în casa părinţilor ; dar nu se tămăduia ; dimpotrivă, părea că îmbătrîneşte cu fiecare zi.
250
Arhanghelii
Mamă-sa, ca toate femeile obişnuite cu suferinţa, pe cît plînsese la început, pe atîta dorea acum s-o vadă pe Salvina împăcată cu primarul. Dorea aceasta cu atît mai vîrtos cu cît la «Arhanghelii» se pusese chiar acum din nou aur slobod, apoi gura satului începuse să torăie : «Vedeţi-o pe afurisita de Dochiţa ? A stricat casa primarului.»
îndemnurile ei ca Salvina să se întoarcă la bărbat începură să fie tot mai dese. Salvinei nu-i trebuia mult îndemn, ea-1 iertase pe Vasile din noaptea în care a zdrobit-o în bătăi şi s-ar fi întors foarte bucuroasă la bărbat. Dar se simţea încă aşa de slabă şi se îngrozea să se arate astfel înaintea primarului Cornean. Ştia .că nici ake suferinţe mai mici, ce ieşeau la ivelă pe faţa ei ori în priviri, bărbatul nu le putea suferi ; că se scîr-bea parcă de ea în astfel de dipe. Aştepta deci să se tămăduiască.
Şi într-o dimineaţă, după ce trecuseră două săptămâni, se simţi mai în putere şi mai veselă şi, zâmbind, părăsi casa părintească. Mamă-sa o înţelese şi se bucură din toată inima :
—	Aşa, suflete, fii tare ; are să fie încă bine, îi zise ea la plecare.
Cînd ajunse acasă, bărbatul era dus la «Arhanghelii». Nici un lucru nu mai era la locul lui prin casă. Pe laviţe, pe scaune erau împrăştiate haine, cuţite, furculiţe, farfurii. Un miros de părăsire, de pustiu umplea camerele. Salvina se apucă cu dragoste să deretece prin casă, simţind o adîncă bucurie că poate face ordine, că Vasile, cînd se va întoarce, îşi va afla casa ca un pahar. Deşi-1 aştepta mereu, ziua îi trecu repede, abia îmbucă ceva, nici nu-i veni în minte să prînzească : pregăti o cină bogată.
Inima i se opri de-a mai bate cînd auzi pe scări paşii grei ai primarului. Chiar era hotărâtă să-i sară de gît, să-l sărute, să-l roage de iertare, cînd Vasile, întrând, se opri deodată în prag şi-i zise :
—	Piei, drace !
Arhanghelii
251
Apoi, fără altă vorbă, se întoarse pe scări în jos, se auzi cum izbeşte ^portiţa şi pieri în noapte. Merse de-a una la birt, porunci de cină şi băutură şi, după ce se îmbată, sparse toate geamurile birtului, răcnind mereu :
—	Cine s-apropie de mine, îl împuşc !
Trei zile n-a mai dat pe-acasă. Gura satului spunea că primarul a fost văzut prin aluniş, pe dealul băii, în Valea Pintenului cu Dochiţa pe după cap. Un băieş ducea după ei un ooş mare, plin cu de-ale mîncării şi cu vin.
După trei zile, abătut, pierit la faţă, întră în casă.
Femeia, care-n răstimpul de trei zile murise şi-nviase de-atîtea ori cît păr în cap avea, nu se putu opri să nu scoată un suspin.
—	Of pentru tine, dar nu pentru mine, muiere ! zise cu răutate bărbatul. Să-ţi adiuni hainele şi să te duci. Nu mai pot trăi cu tine ! Nn mai pot ! S-a isprăvit, nu mai pot !
Oricît era de frîntă Salvina, tot îşi mai putu aduna putere să-l întrebe :
—	Cu ce ţi-am greşit eu ţie, Vasile ?
—	De asta nu e acum vorbă ! Nu mai pot trăi cu tine ; ai înţăles ? zise el cu aceeaşi voce rea şi dispreţuitoare. Mie-mi trăbă o nevastă tinără ! Asta-i ! O nevastă tinără !
—	Aşa ? întrebă, albă ca păretele, ridicîndu-se de pe scaun, Salvina.
—	Aşa ! Toată lumea se veseleşte, începu el ca ieşit din minţi, toată lumea se bucură ! Şi cel din urmă să-rîntoc din Văleni e azi mai fericit ca mine. Şi eu, cu «Arfianghelii», îmi urăsc viaţa. Uiite ce-i, zise el cu brutalitate, întoreînd ochii seînteietori spre femeie, mie îmi trăbă o nevastă tinără. Vin este, bani sînt, raiul e pe pămînt, dar raiul c-o muiere trecută ca tine se schimbă în iad ! He, rînji el, mie îmi trăbă acum o ne-văstuţă durdulie, plinuţă.
—	Să-ţi fie ruşine ! îl întrerupse repede Salvina. Bat-jocorile ce i le arunca în faţă cu atîta brutalitate ii
252
Arhanghelii
dădură curaj ; vrednicia ei de muiere cinstită o făcu să-l privească cu mîndrie, ca o zeiţă a dreptăţii şi a răzbunării. Să-ţi fie ruşine că-ani poţi vorbi astfel mie, care ţi-am fost soţie cu credinţă ! zise ea din nou. îşi ţinea acum trupul drept, ochii ei străluceau şi nu mai semăna cu femeia înfrîntă de mai nainte. O să te căieşti tu odată, sărace, de ce faci acum. Dar va fi prea tîrziu, prea tîrziu ! Noapte-bună, zise ea şi ieşi repede pe uşă.
—	Niciodată nu mă voi cai ! strigă el cu mînie. Niciodată ! Abia de-acum voi începe să trăiesc, eu, Dochiţa şi «Arhanghelii» ! Vivat «Arhanghelii» de-acuma !
Nu era primarul limpede la cap nici acum, dar pentru aceea era conştiu de ce făcea.
în ziua următoare se duse la părintele Murăşanu şi-i spuse că, cu voia amîndurora, se desparte de nevastă.
Popa Murăşanu păru foarte surprins de vestea asta ; îl pofti să şadă şi începu s|-i vorbească despre datoriile soţilor de căsătorie.
—	O să te mai gîndeşti, domnule primar, o hotărîre aşa de mare nu se ia deodată. Vei încerca să cumpăneşti mai bine lucrurile. Mici neînţălegeri se întîmplă în orice căsătorie. însă darul lui Dumnezeu de-aceea se dă celor doi soţi, ca să învingă, să se stăpînească. Dumnezeu a lăsat căsătoria aşa ca să nu se poată desface decît prin moarte.
Primarul avu un zîmbet de batjocoră.
—	Se poate, domnule părinte, să fie aşa cum spui. Noi nu prea ştim ce-a zis Dumnezeu.
—	Faci rău destul că nu ştii, ori nu vreai să ştii, răspunse părintele cu durere ; dumneavoastră credeţi că un singur lucru e vrednic să-l cunoaşteţi şi să vă interesaţi de el : aurul. Mi se pare că aurul vă umple aşa de tare toate simţurile, încît nu mai sînteţi în stare să simţiţi şi altceva. N-ar fi rău dacă v-aţi gîndi cîte-o dată ce veţi face cînd nu va mai fi aur.
Arhanghelii
253
Primarului îi veni să zică : «N-om cere de la dumneata, fii liniştit», dar numai zjmbetul de răutate ce răsufla în acest gmd i se ivi pe faţă.
—	Vom vedea noi atunci, domnule părinte, zise el. Nime nu poate şti ce o să se. întîmple.
—	Chiar pentru asta ar trebui să nu vă bateţi joc de legile lui Dumnezeu, începu iar părintele.
—- Eu nu-mi bat joc de nici o lege ; nu mai pot trăi cu femeia şi vreau să mă despart. Atît ! rînji primarul Cornean.
Preotul începu să se agite.
—	Ba îţi baţi joc, eu numaidecît o să-ţi arăt că-ţi baţi joc, zise el cu vocea mai nălţată. Pe dumneata eu te-am cununat ; ştiu ce mi-ai spus atunci, că numai din dragoste curată te căsătoreşti cu Salvina. Şi nici nu se putea altfel ; a fost fată frumoasă, avută, a venit după dumneata fără ca să fie părinţii ei pe deplin mulţămiţi. Ani de zile aţi trăit bine, aţi trăit în gace. Legea lui Dumnezeu e că legătura iubirii între barbat şi femeie să ţie pînă la capătul vieţii. Dumnezeu nu de aceea ne dă bunătăţi ca să călcăm legea asta. tu te-asigur £e dumneata că dacă belşugul nu te-ar fi ajuns, ai ţrăi şi azi bine cu nevasta. Dar «Arhanghelii» vă suceşte minţile dumneavoastră. Vă obişnuiţi la trai bun, mai ales la beutura, şi vă place dacă vi se deşteaptă tot mai puternice poftele cele dobitoceşti. Beţi mereu, vă petre-ceţi şi nu mai voiţi să ascultaţi decît de legea trupului. Dar legea asta calcă legea lui Dumnezeu, şi să ştii dumneata că păcatul ăsta se răzbună odată foarte amar. Dumneata vreai să-ţi părăseşti nevasta legiuită şi vreai să te însoţeşti cu Dochiţa ! Spune dumneata, nu-ţi baţi joc în chipul acesta de însăşi mila lui Dumnezeu, care te-a făcut avut, ş-acum te laşi stăpînit de trup ?
—	Nu-i scris nicăiri să iau pe Dochiţa, răspunse cu răceală primarul şi se ridică de pe scaun. De altfel, continuă el întunecat, eu n-am venit să ascult cazania dumitale, ci numai sa-ţi anunţ şi să te rog să porneşti procesul de divorţ.
254
Arhanghelii
—	Chiar asta nu vreau s-o fac ! zise cu hotărîre părintele. N-am să urzesc procesul, pentru că ar fi în zadar. N-aveţi cauze de despărţire.
—	Asta te priveşte pe dumneata, zise primarul cu mînie, dar cred că sînt instanţe mai mari.
.— N-o să-ţi primească nimenea procesul, te-asigur, mai zise preotul.
Primarul se opri în prag, îl privi pe popa cu dispreţ şi zise :
—	O sută de zloţi la protopopul, şi-n trei săptămîni sîntem despărţiţi, părinte. Ştim noi cum st fac lucrurile acestea...
în urma scenei, preotul rămase foarte tulburat. Şezu la masă şi-l aviză numaidecît pe protopop.
Primarul îşi înaintă rugările de despărţenie şi acum săptămîni întregi nu se mai trezea din beţie. Dacă mergea în orş, rămînea cu săptămîna de cap şi împrăştia banii ca şi cînd ar fi risipit nisip. în clipe de beţie adîncă băieşii îl văzură plîngînd de multe ori. Mulţi ziceau că-i pare rău că se desparte. Pe la «Arhanghelii» nu mai mergea, ci, spre 9cîrba celor mai mulţi vălenari, cînd era acasă, ducea pe Dochiţa la el, slugile aduceau poveri de vin de la birt şi scoteau prin sat veştile cele mai slabe despre cei doi.
Nici un răspuns nu-i venea la cererea lui de despărţenie, şi el părea tot mai înrăit, cînd, într-o zi, pe la începutul lui iunie, clopotul începu să cînte în tumul bisericii.
—	A murit primăreasa ! îşi ziceau cu uimire muierile.
Salvina, într-adevăr, nu putuse să rabde multă vreme viaţa pe care o ducea. Slăbise ca un schelet, şi pe urmă îl dezlegase pe Cornean ; putea să se cunune cu Dochiţa.
—	S-a îngrijit Dumnezeu să-i despartă, ziceau femeile.
—	O să-i pară lui rău. Femeie ca Salvina n-o să-şi mai afle.
Arhanghelii
255
—	D-apoi Dochiţa ?
—	Uf ! Dochiţa ! Nici nu se poate asămăna.
—	Asta o să-i pună coame şi lui.
—	De-ar da Dumnezeu, că e vrednic !
Gura satului începu să torăie şi nu se mai opri pînă ce auziră că, la Sînz.iene, se cunună primarul cu Dochiţa. Atunci gura satului amuţi pe-un răstimp, ca să se pornească apoi şi mai nehodinită. Se descoperiră toate păcatele vechi şi nouă ale Dochiţei, Salvina fusese o sfîntă, primarul are să se ticăloşească, femeia cea nouă are să-l înşele !
Gura satului pornise cu mai mare înverşunare, fiindcă multe văiduve tinerele credeau că Dochiţa le-a furat norocul. Nu era puţin pe vremea asta să fii soţia unui părtaş de la «Arhanghelii», şi încă a unuia care avea două părţi, care se număra îndată după directorul Iosif Rodean.
Era c-o săptămînă înainte de Sîmziene, într-o sîmbătă sara, cînd primarul îl află pe notarul Rodean în curte, lîngă piue, şi-i spuse c-ar avea să4 roage de ceva.
Directorul îl conduse numaidecît îm casă şi-l întrebă cu ce-i poate sluji.
—	Te-aş ruga foarte mult, domnule director, începu primarul, să-^mi fii nănaş, să mă cununi dumneata.
—	Aşadar, e adevărat că te însori a doua oară ? întrebă directorul c-un zîmbet ciudat pe faţa lui mare.
—	Adevărat, răspunse primarul plecîndu-şi capul.
—	Şi cu Dochiţa ?
—	Cu Dochiţa !
—	N-aş fi crezut ! Faci foarte rău că te căsătoreşti cu femeia aceea.
—■ Acuma, asta nu se mai poate schimba, domnule director ! zise primarul.
Iosif Rodean tăcu un răstimp, se plimbă cu paşi grei prin cameră, apoi îi zise cu hotărîre :
—	Dacă nu se mai poate schimba, caută-ţi alt nănaş. Nu te cunun.
256
Arhanghelii
Vasile Cornean îl privi uimit, nu-i venea să creadă ce auzise, şi din ochii lui se vedea că aşteaptă încă răspunsul.
—	Nu te pot cununa, caută-ţi alt nănaş ! zise cu mînie directorul.
Primarul îl înţelese acum şi rămase uluit. El ţine? foarte mult să-l cunune un domn din sat, mai ales directorul de la «Arhanghelii».
—	Pe cine să-mi aflu aşa de-n grabă ? întrebă el zăpăcit.
—	Puţin îmi pasă pe cine-ţi vei afla ! strigă notarul si ieşi în verandă. îndată se auzi vocea lui puternică : Pune piatră, măi Niculae, fire-ai al dracului de ticală ! N-auzi că bate-n gol ?!
—	Sara-bună, zise primarul strecurîndu-se pe lîngă el.
Directorul, ori nu-1 auzise, ori era încă mînios, căci
nu-i răspunse. Vasile Cornean ieşi foarte abătut în stradă. Refuzul notarului îl rănise adînc. El mergea cu capul plecat, cînd tresări deodată.
—	Bună-sara, tovarăşe, bună sara, iubite ! îi strigă cineva de la spate.
El se întoarse şi-l văzu pe universitarul Ungurean apropiindu-se cu dreapta întinsă.
—	Noroc !
—	Noroc ! răspunse încă tot abătut Cornean. Cînd ai sosit? îl întrebă apoi.
—	Numaicît am picat, iubite, numaicît am picat ! Ş-am vrut să-l văd pe nenea Spiridon de mai trăieşte. Ce mai faci ?
. — Ei, iacă ! răspunse ridicînd din umeri Cornean.
—	Stai, drace, cum era să-mi uit ! Te-nsori ? îl întrebă de aproape Ungurean, răsuflîndu-i în faţă acreală de butoi.
—	Mă-nsor !
—	Primeşte felicitările mele! Cu Dochiţa ?
—	Cu!
Universitarul îşi supse o dată buzele, zîmbi şi-i zise ■
Arhanghelii
257
—	Ai ales-o pe sprinceană ! încai ştiu că ai ce strîn-ge-n braţe ! Dar nu pot să-ţi iert că nu m-ai chemat încă la nuntă.
Ungurean o vorbea mai întîi de bine pe Dochiţa. Primarul îl privi cu bucurie, apoi deodată îi veni un gînd mîntuitor. îşi puse o mînă pe umărul tînărului şi-i zise :
—	Dacă nu te-am invitat pînă acum e că te poftesc de nănaş.
Universitarul la cuvintele acestea izbucni într-un rîs nestăpînit. Printre hohote se putea mereu auzi exclamarea favorită : «Colosal ! Colosal !». Apoi, după ce se linişti, îi bătu primarului în palmă şi-i zise :
—	Se face, iubite, se primeşte cu bucurie ! Dar cine să fie naşă ?
Primarul se gîndi o clipă, apoi răspunse :
—	O soră de-a mea, care vreai.
—	Bun ! Se primeşte şi asta. Şi... la Sînziene ?
—	La Sînziene !
—	Foarte bine ! Te-ngrijeşte numai de beuturică bună.
—	Este, răspunse vesel Cornean.
îşi mai bătură o dată palmele, apoi se despărţiră.
Preotul Murăşanu îi cunună în ziua de Sînziene. Nu ţinu nici o cuvîntare, cum era obişnuit să facă, nu voi să meargă nici la masă. Preoteasa părea supărată, îi zisese chiar :
—	Nu-i bine că te pui pe picior de bătaie cu toţi fruntaşii satului.
—	Ehei, făcu popa, unde te gîndeşti şi tu ! Nu mă duc fiindcă am fost împotriva despărţeniei şi chiar şi împotriva căsătoriei acesteia. Sînt convins că Salvina a murit numai din vina ticălosului acestuia !
Dar, în schimb, au luat parte la masă toţi fruntaşii, chiar şi directorul de la «Arhanghelii». Adevărat că numai singur şi s-a depărtat devreme, dar cu prezenţa lui ridicase foarte mult nimbul căsătoriei. Feciorul său, Ghiţă, încă nu se întorsese din capitală, acum îşi făcea examenele cele din urmă, după care avea să se reîntoarcă cu diploma de inginer. Pruncul şi Ungurean, notarul
17 Opere, voi. 7
258
Arhanghelii
Popescu, scriitorul Bratu erau însă aici şi-şi petreceau cu însufleţire.
Din cînd în cînd Ungurean tînărul schimba priviri cu Dochiţa, şi la începutul unei ţarini, ea se strecură pe uşă. îndată după ea ieşi şi Ungurean. Nime nu le luă sama ; bărbaţii erau ameţiţi de băutură, femeile, fetele dansau. Lăiţă cînta cu însufleţire.
După un răstimp destul de îndelungat cei doi întrară aproape unul după altul. Ungurean, cu faţa buhăită, luă un pahar plin, îl supse şi, între hohote de rîs, începu să strige :
—	Of, primarule, primarule, să fi fost tu al dracului!
Dochiţa zîmbea şi-i umplea paharul. Cornean îi privea cu ochii prostiţi : nu mai pricepea nimic, căci era beat turtă.
—	Of, primarule, să fi fost tu al dracului ! zicea mereu Ungurean, izbucnind necontenit în hohote de rîs.
—	Di-di-di ce să... să fi fost ? izbuti să-l întrebe într-un rînd primarul, încercînd să zîmbească. Dar nu mai putea ; ochii lui erau două răni parcă.
—	Pe onoarea mea de nu-i colosal ! strigă Ungurean în loc de răspuns. Apoi, ridicîndu-se, începu să ţie un discurs în larma atotstăpînitoare. Numai frînturi se puteau înţelege din cuvintele lui : «Fraţilor... primarul... inima noastră, „Arhanghelii”... Izvorul de petrecere... N-am fi nimic fără „Arhanghelii4*. Vivat „Arhanghelii'* !»
La cuvîntul din urmă, cei de lîngă el începură să bată cu pumnul în mese şi tot mai mulţi erau care strigau : «Trăiască „Arhanghelii" !», pînă ce toţi nuntaşii izbucniră în strigătul ăsta. Muzica încetă, pe-o clipă se făcu linişte, şi Ungurean se sui pe masă şi zise, cît putu de tare:
—	Fraţilor, popa nost’ n-a vrut să ne cinstească în sara asta cu prezenţa sfinţiei-sale. Să-mi daţi voie ca, dîndu-i vot de blam, să fiu eu popă în noaptea asta, ori cel puţin diac, şi să vă cînt troparul protectorilor noştri cei cereşti, troparul «Arhanghelilor».
—	Vivat ! Vivat Ungurean ! se auzi din toate părţile.
Arhanghelii
259
Apoi, deşi îl auziseră cîntînd de multe ori cîntarea asta, se făcu linişte. Aşteptau.
—	Se cade sa ne aducem aminte în toată buna vreme de arhanghelii din cer, care fac să strălucească şi fraţii lor de pe pămînt, alungînd nenorocul, sărăcia şi lipsa din satul Văleni. în cinstea lor ş-a soarelui care luminează în Văleni, şi lumina lui nu se mai stinge, să cîntaţi cu toţii după mine ! — Şi el începu pe-o voce groasă, adîncă, de butie : «Unde umbreşte darul tău, Mihaile arhanghele, de-acolo se alungă puterea diavolului ; că nu suferă să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut. Pentru aceea ne rugăm ţie : săgeţile lui celea de foc purtătoare, celea pornite asupra noastră, stinge-le cu mijlocirea ta, mîntuindu-ne pe noi din smintelile lui, vrednice de laudă, Mihaile arhanghele...»
XIX
De cînd veniseră cei doi universitari în vacanţa de vara, chefurile se ţineau lanţ în Văleni. în birturi nu se mai stingea lumina pînă-n zori. Societarii, băieşii, hoc-manii de la «Arhanghelii» mai ales, îşi făceau de cap. Femeile lor începură să se pună pe gînduri cînd, cîte trei-patru zile, nu-i mai puteau urni din birturi. Ungurean şi Pruncul, tinerii, treceau dintr-un birt într-altul, legănîndu-se în curbe largi pe drum, şi începeau cheful din nou, cu fiecare grup de mineri. Ei erau primiţi cu însufleţire, cu urale. Cei doi îi deprindeau încet-încet cu ponturi obişnuite prin birturile din capitală. După ce se-mbătau, băieşii începeau să spargă sticle, pahare, să joace pe mese, să stropească podelele cu băutură din sticle ; pariau care puteau bea mai mult, trăgeau sorţi care să plătească în cutare noapte, pentru că fiecare ar fi voit ca el să deie băutura. Cînd sorţile cădeau pe unul din cei doi universitari, ei erau scutiţi totdeauna, pentru
17*
26C
Arhanghelii
cinstea de «prezidenţi ai mesei», şi aţunci plăteau, pe rînd, ceilalţi băieşi.
Birturile fierbeau neîntrerupt, se vedeau ieşind, din cînd în cînd, oameni cu feţe ca de mort, clătinîndu-se. Pe uşi năvălea atunci fum gros de tutun, amestecat cu duhoarea băuturii, ca răsuflul înăbuşitor al unei peşteri.
Duminicile şi-n sărbători veneau, de obicei, domni de la oraş, anume ca să-şi petreacă în Văleni. Nu era străin care, întrînd o dată în Văleni, să nu fie cinstit cu mîncare, cu vin. Bădicul Ionuţ Ungurean, primarul Cornean se puteau afla aproape în orice vreme în birt, şi cum străinii trăgeau aici, societarii de la «Arhanghelii» îi luau numaidecît sub scutul lor, ceea ce însemna că puteau să mănînce şi să beie cît aveau poftă, şi de multe ori şi pe deasupra, şi puteau rămîne aici în sat cît ar fi voit. Dacă cei doi boieri nu erau din întîmplare în birt cînd pica străinul, se aflau totdeauna alţi vălenari care să-i ieie în primire. în chipul acesta se purtau cu oaspeţii mai neînsemnaţi ; cînd sosea vreun domn în sat, numaidecît erau avizaţi cei doi universitari, ori vreunul dintre societarii «Arhanghelilor», chiar şi directorul Iosif Rodean.
Duminica şi-n sărbători însă veneau, de obicei, persoane cunoscute din oraş, care şi-au mai petrecut de multe ori în Văleni. Atunci se înciripa repede o ceată de zece-cincisprezece în jurul lor, începeau de la zece cu bere şi terminau, în zori, cu vin şi cu rachiuri. De cele mai multe ori ieşeau într-o poiană la o frigare. Miei, purcei se rumeneau în flăcările cioturilor uscate de brad ; chiuituri, urale, cîntece se nălţau în noapte pînă tîrziu ; în jurul flăcării uriaşe se vedeau, mişcîndu-se mereu, umbre.
Dacă noaptea, tîrziu, ar fi trecut prin Văleni un străin cu prilejul ăstui fel de chefuri, ar fi crezut că-s nişte nuntaşi întîrziaţi, care au rătăcit prin păduri. De altfel, convingerea aceasta şi-ar fi făcut-o şi dacă ar fi trecut ziua prin Văleni. Pe lîngă larma nesfîrşită din birturi, cînd dintr-o casă, cînd dintr-alta pătrundea veselia. Vecini, prieteni se adunau să guste vinul adus de curînd
Arhanghelii
261
«de la ţară», şi dintr-o glumă se încingea cîte-o petrecanie care ţinea cu zilele.
încă nici într-un an băile nu fură aşa de bogate ca-n vara asta şi, deci, nici chefurile atît de dese. Erau mineri care strigau în gura mare, în vreme de beţie, că înnebunesc de atîta bine. Aproape nu era săptămînă să nu se repeadă Lăiţă cu vreo doi pînă în Văleni. Universitarii cei doi aduseră cîntece nouă în sat, romanţe vesele, pe care, în scurtă vreme, le cîntau şi băieţandrii care aduceau piatră cu căluţii de munte.
Săptămânile treceau repede, într-o fierbere şi veselie nesfîrşite ; erau mulţi vălenari care, auzind sîmbătă sara clopotele, ziceau cu mirare :
—	Măi, mîne iar e duminică !
Ca în fiecare an, aşa şi acum, într-o duminică de la sfîrşitul lui august, fruntaşii din Văleni se adunară în birtul lui Spiridon de pe la ceasurile zece nainte de prînz, să prăznuiască depărtarea din mijlocul lor a universitarilor. Numai de doi aveau să se despartă în anul acesta, de Ungurean şi Pruncul ; Ghiţă Rodean îşi luase diploma, dar nu avea încă post. El mai rămînea, deocamdată, în Văleni. însă Ungurean şi Pruncul trebuiau să plece în curînd.
Liturghia, în biserică, încă nu se sfîrşise cînd paharele pline cu bere proaspătă se înşiruiră pe masa lungă. Pruncul, tatăl, nu era de faţă, însă bătrînul Ungurean, ca de obicei, fu cel dintîi care, luînd paharul în mînă, începu să închine :
—	Să mergeţi cu bine, ficiori, şi să vă întoarceţi sănătoşi. La anul să vă vedem advocaţi pe amîndoi.
—	Trăiască advocaţii! strigară în cor ceilalţi.
—	De nu mă voi întoarce la vară cu diploma în mînă, să nu-mi mai spuneţi pe nume ! zise cu hotărîre universitarul Ungurean după ce-şi şterse mustaţa, de care se prinsese spumă de bere.
262
Arhanghelii
—	Va da Dumnezeu, v-a ajuta Dumnezeu ! răspunse cu bucurie tatăl sau, mîngîiat de hotărîrea ce se desprindea din faţa tînărului.
Erau şi încordate liniile feţei lui, părea mai degrabă un căpitan care dă o poruncă decît un om care promite ceva.
De altfel, bătrînul Ungurean nicicînd nu deznădăj-duise de viitorul copilului său. Că tîndalea de-atît amar de vreme prin capitală, nu-i părea lucru aşa de mirat: erau multe cărţile pe cart trebuia să le înveţe ! Dar odată va ieşi domn mare din feciorul său ! Un domn de care să se vorbească în şapte sate ! Cine-1 va vedea odată, înglodat în bogăţii la oraş, să zică : «Iată, mă, pe domnul acesta mare l-a purtat la şcoli un părtaş de la „Arhanghelii", societarul Ionuţ Ungurean». El şi spunea la toată lumea, îndată ce apuca la cap : «Cheltuiesc cu el ? Nu face nimic ! O să iasă domn odată din el, nu glumă !»
El bău deci cu însufleţire şi al doilea pahar şi, uitîn-du-se zîmbitor la toţi, zise :
—	Bună bere !
Poveştile, gălăgia începură numaidecît, şi fumul ţigărilor se ridica repede, vineţiu în bătaia razelor de soare. Toţi erau predispuşi spre veselie, de-o săptămînă nu mai fuseseră atîţia laolaltă — patrusprezece — ca astăzi. între ei era şi directorul Rodean. Ghiţă şi clericul Murăşanu, care într-alţi ani erau şi ei de faţă la cheful tradiţional, astăzi lipseau : porniseră de dimineaţă într-o excursie prin munţi.
Universitarul Pruncul nu se putea însufleţi nici într-un chip. O adîncă părere de rău, un fel de disperare era întipărită pe faţa şi în privirile sale. Cei de la masă făceau glume pe socoteala lui.
—■ Să ştiţi că-i pare rău după Văleni !
—	După Văleni nu, poate dup-o vălenăreancă !
—	Ori ş-a pus în gînd să vie advocat gata la primăvară.
Arhanghelii
263
—	Asta trăba sa fie ! îi pare rău după viaţa de student !
—	Trăiască advocatul Pruncul !
Dar el rămînea mereu trist. Sufletul îi era îngheţat şi acum ; de azi-dimineaţă părea că-1 urmăreşte o mare nenorocire.
Căci azi-dimineaţă abia se îmbrăcase, abia-şi aprinsese cea dintîi ţigară, cînd tatăl său întră la el, cu faţa, cu privirea foarte întunecate. Tînărul, văzîndu-1, simţi numaidecît că are să-l dăscălească tatăl său, cum făcuse de atîtea ori pîn-acum. Voi să înconjure furtuna şi se apropie de uşa. însă tatăl său îl opri c-o privire.
—	Rămîi, zise el rece, avem de vorbit amîndoi.
Scăpînd un oftat, tînărul şezu pe un scaun şi aruncă
ţigara după cuptor.
—	Avem de vorbit, repetă tatăl său. Azi, mi se pare, e cheful de despărţire ?
—	Da, eşti invitat şi dumneata, răspunse în silă universitarul.
—	Eu m-am săturat, nu mai mă duc ; tu însă poţi să iei parte. Ai bani ?
—	N-am, răspunse cu dezgust tînărul.
Tatăl său deschise portofelul şi-i puse pe masă trei bilete de cîte zece.
—	Ia-i, sînt ai tăi ; poţi să-ţi petreci azi. Toacă-i pe toţi dacă vreai, începu cu răceală tatăl, dar să ştii că pleci pentru cea din urmă oară la şcoală.
El tăcu, obrajii palizi i se umplură de părăiaşe adînci. Aştepta să-i răspundă feciorul ; însă acela tăcea tăcerea peştelui. Se îngălbenise la faţă şi privea neclintit în masă.
—	Anul acesta ţi-1 mai dau, zise cu mînie Pruncul, văzînd că tînărul nu răspunde. Poate fac rău, dar m-am hotărît aşa. Un an mai jertfesc. Apoi, eu mi-am inspră-vit datoria -faţă de tine. Ştii cîţi bani ai mîncat tu pîn-acum ?
Universitarul îşi ridică, uluit, privirile la tatăl său, dar nu răspunse.
264
Arhanghelii
—	Şi dintr-un cal aş fi făcut advocat pînă acum cu banii ce i-am cheltuit cu tine ! înţălegi tu ? N-a mai rămas în tine un strop de bărbăţie ? Un strop de cinste? Mai ai tu nas să mai ieşi între oameni în oraş ? Iată, mie mi-e ruşine de ruşinea ta. Aşadar, un an încă, şi cel din urmă ! Şi Aja trebui să te mulţămeşti cu patruzeci de zloţi la lună.
—- Patruzeci de zloţi ? ! se uimi tînărul, acum dezle-gîndu-i-se mai întîi limba.
—	Da, patruzeci, nici un ban mai mult ! Ce crezi tu că banii stau grămadă la mine şi nu se mai isprăvesc ? Nu ştii ce-nghite gangul cel nou de la «Arhanghelii» ? Nu mă sugi tu de ani de zile ? Aşadar, ne-am înţăles ! sfîrşi Pruncul ridicîndu-se şi ieşind. Din prag îi mai zise : Pe mine să nu mă aşteptaţi : sînt bolnav !
Universitarul rămase încă multă vreme nemişcat după ce ieşi tatăl său. Se simţea la marginea prăpastiei, căci ştia că tatăl său nu glumeşte. Ce va face ? Să termine într-un an, cînd el abia are un examen, n-are practică, n-are cărţi, n-a mai ascultat, de ani întregi, cursurile decît poate de trei-patru ori într-un an ? ! Dar el minţise pe bătrînul, el îi spusese că face practică în cancelaria unui advocat din capitală ! Cum să-i spună că nu-i nimic adevărat din tot cu ce se lăudase şi că e peste putinţă să-şi ieie diploma într-un an ? Dar ar folosi ceva chiar dacă l-ar convinge pe tatăl său ? Ar mai fi cu putinţă ca el să se pună pe muncă, părăsindu-şi chipul de trai de pînă acum ?
El vedea că nicicum nu se poate mîntui şi, simţindu-se la marginea prăpastiei, îşi zise, ridicîndu-se : «Eh, să trăim pînă e bine !» şi plecă spre birt cu hotărîrea să-şi petreacă straşnic, ca niciodată.
însă era prea zguduit ca să se poată reculege în grabă. El bău încă multă vreme în tăcere, între glumele şi ironiile celorlalţi. Numai după ce începu să-l ameţească puterea băuturii începu să-şi petreacă cu adevărat.
Birtaşul Spiridon se ivea, în dese răstimpuri, la masă, aduna repede paharele goale, ţincănindu-le deodată şi,
Arhanghelii
265
pîn-ai bate-n palme, le înşiruia, pline, la locul lor. De vreo şapte-opt ani, la cheful de adio al universitarilor, nu lăsa pe nimeni să servească. Se învîrtea ca un prisnel.
—	Aşa, nene Spiridoane, aşa, iubite, o să-ţi port, în cinste, o sută de procese, îi zicea universitarul Ungurean de cîte ori se ivea, cu paharele pline, birtaşul.
Hohote de rîs izbucneau după cuvintele lui Ungurean.
—	Trăiască advocatul «de-a geaba» ! striga vesel directorul Rodean cînd Ungurean întîmpina pentru a zecea oară cu aceleaşi cuvinte pe Spiridon. O să mori de foame, pretine, purtînd gratuit atîtea procese, adaose el îndată.
—	Trăiască advocatul «de-a geaba», trăiască antro-pofilul ! strigă Pruncul, rîzînd cu hohote.
Şi mulţi izbucniră după el :
—	Trăiască antropofilul !
—	îi auzi, tată ? întrebă c-un zîmbet larg tînărul pe bătrînul Ungurean. De-acum îmi vestesc mărirea viitoare ! Rîdeţi voi, puţincredincioşilor, eu voi merge mereu, nainte, cu coraj nainteee ! Vivat ! Cu coraj na-inteee ! Vivat !
Cuvintele din urmă le sfîrşi cîntînduJe pe melodia marşului «economilor». Numaidecît începură să bornăie Pruncul şi advocatul Pascu, care venise anume pe ziua de azi în Văleni ; începu să mormăie încet doctorul Prinţu melodia aceluiaşi marş. Vocea scriitorului Bratu, care încerca acelaşi cîntec, se ridica printre tot mai desele bor-năituri de bondari ce începură să înconjure masa. Erau cu toţii ameţiţi de jumătate, era nainte de prînz. Deodată cancelaristul Bratu se ridică de la masă, se aplecă înspre cele patru părţi, dînd tonul, şi, dup-un gest repede al mînti ridicate în vînt, se începu, pe patru voci:
«Pas în pas,
Tra-la-la,
Hai toţi nainte,
Tot voioşi,
Bucuroşi,
Cu coraj nainte,
Tra-la-la !»
266
Arhanghelii
Greşiră textul, începură marşul din nou, iar îl greşiră, şi abia după ce-şi mai dreseră glasurile cu un pahar de bere, reuşiră să cînte marşul pînă la capăt. Cînd ajunseră la versurile :
«Şi cu cupa plină,
Orice dor s-alină...»
luară cu toţii în mînă paharele, pe care Spiridon le umplu la repezeală, şi, ciocnind mereu, între ţincănitul lor, sfîrşiră marşul, în picioare. Cîntarea se schimbase acum în urlet, erau ceasurile două după prînz. După ce băură, directorul de la «Arhanghelii», întorcîndu-şi grumajii ca de taur spre uşa din stînga, strigă :
—	Măi ticală Spiridoane !
—	La poruncă, domnule director, la porunca dumitale !
—	Pst! făcu Iosif Rodean. Trei purcei i-ai pus deoparte ?
—	Guiţă flămînzi de-asară, domnule director.
—	Ştii tu cînd sînt ceasurile trei şi jumătate ? întrebă directorul privindu-1 c-un ochi încruntat.
—	Purceii junghiaţi, curăţiţi, focul aprins pe Plaiul Cerbului ! răspunse milităreşte Spiridon, ducîndu-şi palma dreaptă la ureche.
—	Ticală ! strigă cu mînie directorul. Aşa-mi ţii tu minte ?
—	Un butoi de zece ferii la umbră ! strigă repede, palid, birtaşul.
—	Ei, şi apă, măi Spiridoane. Trimite şi două lăî.i de borviz.
—	La poruncă, domnule director, şi pîne, şi sare, şi furculiţe, şi cuţitaşe !
—	Măi, da-l-aş dracului, cum se pricepe ! zise universitarul Ungurean.
Spiridon îl privi pe-o clipă, îi aruncă un zîmbet de batjocoră şi răspunse :
—	Care cu meseria lui, domnule advocat ; noi la glăji, dumneata la legi.
Arhanghelii
267
Hohote de rîs izbucniră, urale nesfîrşite : «Trăiască Spiridon !». Ungurean bătrînul rîdea şi el cu gura larg deschisă, nu mai pricepea de-i laudă ori de-i batjocoră pentru fiul său ce spusese birtaşul ; dar simţea că e foarte plăcut să rîzi aşa, fără să ştii de ce, să rîzi prosteşte. Spiridon venea urmat de trei fecioraşi, fiecare cu pahare proaspete de bere în mînă.
—	Să poftiţi, asta-i de la botul calului, pentru paharele acestea nu cer nimic.
Oaspeţii erau în picioare, gata de ducă. Luară fiecare cîte-un pahar.
—	Trăiască cel dintîi hotelier al Vălenilor ! strigă universitarul Ungurean.
—	Trăiască tata Spiridon !
Ei băură, goliră, dintrodată, paharele. Numai bătrînul Ungurean nu-1 mai luă de la gură pînă ce nu sorbi şi spuma cea din urmă.
—	Să fii tu al dracului, Spiridoane, asta-i bere din-tr-un butoi început acum, să mai aduci numaidecît c rundă !
—	Vivat tata, trăiască marele pricepător ! urlă tînărul Ungurean.
Din picioare, mai băură cîte trei pahare. Spiridon ştia că, după ce cinstea el de ducă, se mai trece o jumătate de butoi pînă se depărtează oaspeţii. în urmă, oaspeţii se duseră, numai universitarul Pruncul se lăsă pe-un scaun şi, facîndu-i lui Spiridon semn să se apropie, îi zise pe-un glas plîngător :
—	Adu butoiul lîngă mine, tată Spiridoane... De-acum tu-mi eşti tată...
Birtaşul băgă de samă că universitarul e beat turtă, totuşi îl uimi vocea lui disperată. Era şi palid, aproape verziu, tînărul Pruncul.
—	Să nu mai beai, domnule advocat, o să ţi se facă rău, zise birtaşul, aplecîndu-se spre el.
Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi, reci, păru o clipă că nu-1 cunoaşte pe Spiridon, apoi, oftînd din adînc, suspină :
—	Tu eşti tata meu. Vino să te sărut...
268
Arhanghelii
—	Să nu mai beai, răspunse cu dezgust birtaşul. Ar fi mai bine sa mergi acasă, domnule advocat, să prîn-zeşti, să tragi un pui de somn, pînă pe la patru. Altfel, n-o să poţi petrece la noapte. Ar fi bine să mergi acasă.
—	N-am casă, suspină cu durere tînărul, legănîndu-şi mereu capul între umeri, ca şi cînd ar compătimi pe cineva. N-am casă, n-am părinţi. Tu eşti tata meu de-acum ; mă arunci în drum ? El îşi opri îndelungat ochii mari şi tulburi asupra lui Spiridon.
—	Pentru toai \ lumea, nu, domnule advocat!
—	Atunci ascv tă rugămintea fiului tău şi adă butoiul. N-o să te mai incomodez, o să-mi torn eu în păhar ; ştiu umplea păharul cu bere, tată Spiridoane.
Birtaşul se închină, se depărtă repede, părînd că se grăbeşte să-i împlinească cererea. însă îşi văzu îndată de alte trebi. îşi zicea : «Are să adoarmă acum, îi cunosc năravul». După ce-şi aranjă unele mărunţişuri, după ce împărţi porunci pentru «frigarea» de după prînz, se aşeză cu nevasta şi copiii mai mici la masă şi chiar se pregătea să înghită cea dintîi lingură de supă, cînd uşa de la camera vecină se crăpă şi, prin deschizătură, se ivi capul universitarului Pruncul.
—	Nu mai vine butoiul ăla, tată ? întrebă el pe-a-celaşi glas plîngător.
—	Nu mai este, domnule advocat, zise birtaşul, uimit că tînărul nu adormise, după cum crezuse el.
—	Ei, drăcie ca asta ! strigă deodată cu mînie Pruncul. Să-mi vie beutura ! Ce porcie faci dumneata astăzi?
Spiridon, palid, tremurînd uşor de indignare şi năcaz că n-are hodină să înghită o lingură de supă, se sculă repede, trecu pe lîngă «advocat», trăvăli butoiaşul cel început, îl aşeză lîngă masă, îi fixă bine pompa şi, che-mîndu-1 pe Pruncul, îi zise :
—	Pofteşte, domnule advocat. Mai sînt cel puţin douăzeci de pahare.
—	Poftim ! zise Pruncul, întinzîndu-i un bilet de douăzeci.
—	Nu acum, domnule advocat, ce ştiu eu cît să reţin ! Las’ pînă la urmă.
Arhanghelii
269
—	Poftim, insistă din nou tînărul. Ia-ţi plata. Nu eşti tată bun nici tu, Spiridoane. N-ai milă de om. Ia-ţi plata şi du-te !
Spiridon îi lăsă biletul pe masă şi ieşi.
Trecuseră ceasurile patru cînd începură să s-adune tovarăşii de petrecanie. Pe Plaiul Cerbului vîlvătaia focului se nălţa demult. Tovarăşii se întîlniră în birtul lui Spiridon, şi mare le fu mirarea cînd pe Pruncul îl aflară tot acolo, cu paharul de bere nainte. Vreo cîţiva ciocăniră butoiul : suna a gol. îl clătinară : vînt! Dar nici Pruncul nu se putea mişca din loc. Stătea răzimat de speteaza scaunului cu spatele, c-un cot pe masă, iar picioarele şi le ţinea ţapene, înfipte parcă în podele, ca şi cînd ar fi rămas aşa într-un acces de ameţeală. El privea cu nepăsare la cei din jurul sau, părea că nu-i cunoaşte. Din cînd în cînd ofta din adînc şi avea o mică clătinare din cap. Tovarăşii se adunară în jurul lui lăr-muind, strigîndu-1 pe nume, pipăindu-1, alţii îl zguduiau. La zguduiri mai puternice, Pruncul lăsa să s-audă un mormăit înăbuşit, ca şi cînd ar veni din mari depărtări.
—	Pe ăsta o trebui încă să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mînie notarul Iosif Rodean.
—	A beut un butoi de bere ; mă mir că n-a pleznit, zise doctorul Prinţu aplecîndu-se la universitar şi pipăindu-1.
în clipa aceea se auzi din nou mormăitul lui Pruncul ; el se mişcă puţin şi zise, ca de pe altă lume :
—	Porcilor...
—	Of, of, încă o să ne deie lecţii de morală ! rîse advocatul Pascu.
Pruncul se mişcă mai tare pe scaun, cercă să se ridice, dar nu reuşi ; se răzimă din nou de speteaza scaunului şi zise iar :
—	Porcilor ! Sînteţi cu toţii nişte porci !
270
Arhanghelii
In clipa asta în birt întră universitarul Ungurean, se apropie cu paşi largi de Pruncul, ferind din cale pe cei ce se grămădeau în jurul tînărului beat.
—	Salutare, colega, salutare ! zise Ungurean cu faţa radioasă de fericire. Ai beut ? Te-ai îmbătat ? Ai durmit?
—	Veni, vidi, viei! răspunse Pruncul, închipuind un zîmbet rînjitor din umerii obrajilor.
—	Nu-i beat detot! declară îndată Ungurean.
După formula asta de întrebare şi răspuns cunoştea
de mulţi ani stadiul beţiei lui Pruncul.
—	Vii cu noi, iubite ? îl întrebă apoi, vorbindu-i la ureche.
Dar Pruncul părea că nu-1 auzise. Mormăi încet:
—	Sînteţi nişte porci !
-— Ai coniac, Spiridoane ? întrebă Ungurean îngrijorat.
—	Este, domnule advocat.
■—La. repezeală coniac şi un păhărel. O să-l deştept îndată, zise el întoreîndu-se spre ceilalţi.
Cîteva priviri se-ntoarseră întrebătoare spre doctorul Prinţu.
—	Se poate, răspunse el. Beţia de bere e ca o ceaţă, deasă, ce-i dreptul, dar nu-i grea. Alcoolul berei nu apasă creierii cu greutatea alcoolului de vin, ori, mai ales, de rachiu. De aceea beţia berei nu-i adîncă. Ea moleşeşte trupul întreg, îngreuiază mai mult stomacul.
După cîteva păhărele de coniac, băute unul după altul, Pruncul începu să-şi scuture capul, braţele, apoi, ajutat de Ungurean, se ridică. Era mai palid ca un mort.
—	Acum, repede, afară la aer ! comandă Ungurean.
—	Ar fi şi vremea ; o să se răcorească bine pîn-ajun-gem pe plai, zise bătrînul Ungurean.
—	Colosal ! răspunse tînărul. Doar nu te vei teme de-ngheţ ? Ai blană groasă de slănină pe dumneata.
Ei se strecurară pe-o hudiţă, apucară pe-o cărăruşă, trecură valea pe-o punte destul de îngustă, peste care Ungureanu îl duse cu multă grijă pe Pruncul. Dar în aerul curat, în urma mişcării, în urma coniacului care-i
Arhanghelii
271
încălzi stomacul, tînărul începu să se deştepte binişor. Cînd începură să urce pe plai, el se desfăcu de braţul lui Ungurean, zicîndu-i :
—	Lasă-mă !
—	în sfîrşit ! oftă Ungurean uşurat. Dar cine mama dracului te-a pus să te îmbeţi de bere, cînd azi dup-a-miază îţi era rezervată plăcerea să te îmbeţi de rizling ori de tămîioasă ?
—	Nu mi-ar fi fost nimic dacă n-aş fi fost flămînd ! z_ise cu silă Pruncul.
—	Păi n-ai prînzit azi ?
—	De-asară ajunez !
—	Ce spui, frate ? Dacă-i aşa, tu eşti mai tare ca un bou ! se miră Ungurean. Şi cum te-ai hotărît să ajunezi ? Te-ai îmbătat şi azi-dimineaţă ?
Pruncul tăcu un răstimp ; urcuşul iute îl făcu să gî-fîie.
—	Nu. Am avut un conflict cu bătrînul, reuşi să răspundă.
—	Ei, un conflict ! Părinţi şi fii ! Ce-i mai de toate zilele ca asta ? Pentru atîta lucru faci tu prostii ?
—	Uf ! Lasă-mă dracului, lasă-mă dracului, Ungu-rene ! oftă cu deznădejde Pruncul. A fost mai mult decît un conflict, a fost un ultimat.
—	Ultimat ? / se miră Ungurean, nepricepînd îndată de ce-i vorba.
—	Un an mai îmi dă parale ; într-un an să-mi iau diploma, zise cu silă Pruncul.
îi fu şi ruşine să spună cît îi promisese lunar chiar pe anul acesta.
Ungurean începu să rîdă cu hohot. Se opri, căci rîsul nu-1 mai lăsa să facă nici un pas pe urcuşul iute. Cărăruşa, oricît de spirală pe coasta plaiului, era din ce în ce mai greu de urcat ; ceilalţi apucaseră cu mult înaintea lor.
— Nu fi copil, iubite, nu te prosti acum, cal batrîn ! Ultimate de acestea cîte n-am mai căpătat noi !... zise Ungurean, după ce se mai linişti, pornind din nou.
272
Arhanghelii
—	Bătrînul meu, acum, odată, n-a glumit. 11 pricep eu ! Pot să-ţi spun că-i un om amarnic, zise cu durere Pruncul. Spune că galeria cea nouă de la «Arhanghelii» i-a înghiţit o avere întreagă.
—	Şi tu, alta ! îl întrerupse repede Ungurean.
—	Şi eu, alta... şi că nu mai are bani, încheie cu deznădejde Pruncul.
Un răstimp tăcură ; urcau mereu aplecîndu-şi nainte trupurile, ghetele lor ronţăiau în pietrişul potecuţei. Plaiul întreg era un uriaş piept de piatră, acoperit cu un strat subţire de pămînt, de pietriş. Pe cărăruşă, pe alocuri, ieşeau la iveală spinări, muchi de stîncă ; ploile spălaseră pe-aici pajiştea şi presăraseră întreagă cărăruşa cu pietricele.
—	Despre asta una să nu mai vorbim, zise întru tîrziu Ungurean.
—	De acord ! răspunse Pruncul. Chiar acum îmi veni gîndul că poziţia cea mai bună ce-o putem lua în faţa vieţii e să fim fatalişti.
—	Grecii şi romanii n-au fost proşti, iubite. Nu-n zadar întreaga antichitate e clasică.
—	Pentru o bucată de purcel mă-mpac cu toată lumea, declară Pruncul, care începu să simtă o foame de lup. începu să-l ieie cu ameţeli din golul stomacului.
—	Păcat că nu te cheamă Ion, ţi-aş zice acum Ion Gură-de-Aur, răspunse Ungurean, pe care încă începu să-l răzbească foamea. După berea ce-o băuse, acasă, la prînz, nu mai putuse mînca decît foarte puţin.
—	Ba să-mi zici mai bine Ion Gură-de-Lup, zise vesel Pruncul.
Cînd ajunseră ei, ceilalţi erau trîntiţi pe pajişte ; gustaseră cîte două păhărele, şi acum, aşteptînd friptura, fumau, vorbind cu vestlie, rîzînd, trimiţînd cîte un hu-hurizat, un fel de ţipăt care se auzea strident pînă jos în vale, în sat.
Pruncul fu întîmpinat cu urale ; doctorul Prinţu îi pipăi pulsul şi declară că e aproape normal.
Arhanghelii
273
—	O ceapă nu plăteşte ştiinţa ta, doctore ! Stimatul meu coleg, advocatul Pruncul, e flămînd. N-a mîncat de-asară nimic ! declară cu superioritate Ungurean.
Deasupra unei enorme grămezi de jar, din care numai pe de laturi mai fumega vreun tăciune, se frigeau în frigări doi purcei cu riturile întinse. Pieliţa li se rumenise, pe alocuri era trandafirie, bătea încă în viu, codiţele se subţiasera, se întăriseră. Trupşoarele lor plinuţe se tot învîrteau în frigări, şi cei doi feciori care pregăteau friptura, picurau din cînd în cînd pe spate, pe pîntece, pe coaste din slănina friptă. Cîte-un picur ajungea pe jar, sfîrîia, împrăştiind mireasma, care dilata nările celor trîntiţi pe pajişte. Cei doi purcei părea că se tot subţie, ori, mai bine, se rotunjesc, de la o vreme nu se mai putea deosebi unde-i spatele şi unde-s coastele ; pe unele locuri pieliţa pleznise abia văzut, şi mustul se ivea în tăietura fină. Mireasma se răspîndea tot mai mult în aeT.
—	Destul, Filipe î strigă directorul de la Arhanghelii, apropiindu-se şi luînd o frigătoare, şi cu purcelul înfipt în ea se întoarse în triumf la ceilalţi. întîietatea o are pustnicul ce petrece în ajun, strigă el văzînd o ceată de cuţite, de bricege apropiindu-se în atac de purcel.
Pruncul îşi tăie repede o bucată, şi îndată, strecurîn-du-se din mulţime, se lăsă pe-o dungă. Pîne îşi tăiase de mai nainte, şi acum începu să îmbuce cu lăcomie.
Filip, unul din cei doi feciori, aduse şi purcelul celalalt, şi ospăţul începu acum în tihnă.
Mîncară şi băură, apoi iar mîncară, pe urmă se apucară cu sete de vin. Larma creştea tot mai tare şi paharele se deşertau dintr-o închinare ; nu le puteau ţine în mînă pline, iar jos pe coastă se varsau. Vinul era vechi, era risling, busuioaca se isprăvise din pivniţa bădicului Spiridon. După ce se saturară de carnea delicioasă, băutura părea că nu-i astîmpără defel : le părea mereu că n-au băut nimic. Bine hrăniţi şi în aer curat, ei nu simţeau puterea vinului. Se însăra : umbrele începură să cadă, pădurile de brad în jurul lor se înnegriră ; şi aer tare, înviorător, să te scoale din morţi, se cobora pe pămînt. Ei nu erau mulţumiţi, căci drumul la un adevărat chef
274
Arhanghelii
îl pregăteşte puterea vinului. Şi vinul ăsta părea că nu are nici o putere. Vorbeau, rîdeau, încercau să cînte, nimic însă nu le succedea cum ar fi vrut, căci vălenarii şi oaspeţii lor nu erau mulţumiţi cu orice fel de animaţie; ei erau artişti în petrecanie şi aveau gusturi rafinate. Beau mereu, încît cei doi feciori care fripseseră purceii şi le slujeau şi de paharnici abia mai răzbeau să le umple paharele.
Feciorii strînseseră tăciunii, puseseră lemne proaspete, de care adunaseră din bună vreme două grămezi, precum şi cetină verde şi uscată. Flăcările se ridicau în limbi mari, unele înguste, altele late ca nişte fiare de plug. Cu cît cădea mai tare noaptea, lumina flăcărilor era tot mai vie, mai colorată. Unii se sculară, luară lungi crengi de brad cu cetină verde şi le aruncară în flăcări. Pe-o clipă flacăra se înăbuşea în fum, se auzeau pîrîituri multe, scurte, fulgerătoare, apoi, aprinzîndu-se ramul, îl ridicau deasupra capului, şi uriaşa torţă îşi nălţa flacăra, care grăbea în văzduh, pînă la înălţimea brazilor.
Plăcerea asta îi strînse în curînd pe toţi în jurul focului. Crengile de brad se nălţau în văzduh pîrîind, gră-bindu-şi flăcările multe, săltăreţe. Feţele oamenilor străluceau arămii în lumină. In curînd isprăviră crengile de brad^ şi atunci alergară la brazii din apropiere, rupseră, tăiară altele, şi jocul începu din nou.
Cînd, în sfîrşit, se obosiră, cei mai mulţi se clătinau pe picioare. Beţia îi cuprinse pe neaşteptate ; ei începură să chiuie, să cînte. în curînd se iviră, din noaptea ce căzuse, doisprezece feciori din sat, băieşi la «Arhanghelii», cu care Bratu începu să cînte deosebite marşuri şi alte cîn-îece pe patru voci. Larma, gălăgia creşteau mereu, vinul se bea tot mai cu sete. în liniştea nopţii cîntările, chiotele lor se auzeau pînă departe peste sat, şi flacăra naltă a focului era hrănită mereu cu lemne proaspete.
Tîrziu, flacăra se potoli, se fripse purcelul al treilea şi, după ce-1 înghiţiră în cîteva clipe, se începu beţia.
Trecuse demult de miezul nopţii cînd se hotărîră sâ coboare în sat, să continue petrecania în birtul lui Spi-
Arhanghelii
275
ridon. Butoiul gol îl rostogoliră pe coastă la vale, şi bubuiturile lui, în salturi tot mai largi, se auziră pînă tîrziu. Afară de Iosif Rodean, toţi ceilalţi erau turtiţi de băutură. înaintau prin noaptea care nu era aşa deasă, cu mînile întinse nainte ca şi cînd ar fi vrut să prindă ceva. Lună nu era, dar cerul era presărat cu stele, era o semiumbră dulce, răcoroasă, însă flăcările focului le deprinsese vederea cu lumină mare, şi acum orbecau ca şi cînd ar fi fost întunerec păcură.
Coborîşul şi ziua era mai greu decît urcuşul pe coasta prăpăstioasă a plaiului. Dar acum cărarea n-o mai putea ţine nici Iosif Rodean. Din cînd în cînd se prăvălea cîte unul, se rostogoleau chiuind pe coastă la vale şi erau răstimpuri cînd, din toată ceata, abia trei-patru mergeau pe picioare, ceilalţi se durigau pe povîrniş, îm-prăştiindu-se în toate părţile. Hohote de rîs izbucneau mereu, cîte-un : «Aio ! să fii al dracului !», apoi urmau răstimpuri de tăcere, în care se chemau şi-şi răspundeau.
—	Hop-hop !
—	Hop-hop !
Se sileau să se apropie, să coboare în şir, dar nu le reuşea : prăvăliri, rostogoliri urmau necontenit, şi ei iar se împrăştiau. Pămîntul părea ca le fuge de subt picioare.
Cu chiu, cu vai ajunseră lîngă valea ce şoptea tainic în noapte. Iosif Rodean trecu mai întîi puntea, dar ceilalţi căzură, unul după altul, în apă. Unii reuşeau să rămînă în picioare, în apa pîn’ la genunchi, dar cei mai mulţi căzură pe coastă, pe spate, de-a lungul.
—	Ţi se-neacă advocatul ca ţiganul la mal, dragă tată ! strigă Ungurean, care căzuse pe spate în apă şi părea că se simte foarte bine astfel şi nici gînd n-are să se ridice.
—	Numai să nu fie pipa mea la el, răspunse bătrînul, care se silea să se ridice din apă şi să iasă la ţarm.
în birtul lui Spiridon era încă lumină. Ceata întreagă năvăli pe uşă ; începură să se scuture. Dar răcoarea apei, departe de a-i supăra, le făcea plăcere. Numai universitarul Ungurean, urcîndu-se în silă pe-o masă lungă, se
18*
276
Arhanghelii
întinse pe spate, îşi puse mîinile cruciş pe piept şi declară că-i mort.	!
Numaidecît în jurul lui se adunară cîntăreţii şi, sub conducerea lui Bratu, începură în cor frumoasa cîntare de la prohod : «Plîng şi mă tînguiesc cînd mă gîndesc la moarte şi văd în morminte zăcînd frumuseţea noastră, cea după chipul lui Dumnezeu făcută, fără podoabă, fără mărire, neavînd chip ! O, minune ! Ce taină este aceasta care s-a făcut pentru noi ? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea ? Cu adevărat după porunca lui Dumnezeu, precum e scrisă, celui ce dă hodină celui adurmit...»
Ei cîntară în cor bărbătesc pe patru voci. Lugubra melodie umplu sala, cutremură ferestrele, zgudui sufletele oamenilor care părea că încep să se trezească. Urmă o tăcere destul de lungă pînă ce Ungurean deschise ochii.
—	Voi înşivă strigaţi că-i păcat s-apună în mormînt o frumuseţe ca mine ! zise el. Daţi-mi mîna, tovarăşi, nu voi să mă înjug cu moartea, ci cu viaţa ! Trăiască viaţa veselă !
—	Trăiască veselia ! strigară ceilalţi în cor, apucîn-du-1 de mîni şi săltîndu-1 de pe masă.
Spiridon îşi trezi în grabă o slujnică ; ştia că are de lucru pînă dimineaţa şi nu va răzbi singur, căci oaspeţii începură să strige deodată şi după mîncare, şi după băutură.
XX
Domnişoara Elenuţa Rodean nu minţise : trecuse într-adevăr prin mari frămîntări pînă se hotărîse să scrie clericului epistola care-1 umpluse cu o fericire aşa de mare. Dar frămîntările acelea nu izvorîră din convingerea că nu s-ar cuveni să-i scrie, din teama ca să nu fie
Arhanghelii
2 77
judecată cu asprime, ci din faptul că nu putuse afla, pînă tîrziu, chipul cum să-i facă cunoscută lui Vasile dragostea ei.
Căci ea, îndată ce se linişti din rîs, după ce o mai înfruntase şi soru-sa Maria, îşi dădu sama că toată bucuria ei nestăpînită izvora din faptul că rămăsese, şi pe mai departe, liberă ; rîsese de advocatul Crăciun şi de notar pentru că se putea gîndi şi mai departe, în linişte la cleric. Nu-şi mai putea ascunde adevărul acesta ! Ea simţi că tot ceea ce făcuse, de la Paşti încoace mai ales, era în strînsă legătură cu clericul Vasile Murăşanu : în vorbele, în purtările ei, în bucurii, ca şi în întristări, ea simţi c-o urmărise pretutindenea tînărul acesta ruşinos ca o fată mare. Amintirea, prezenţa lui în închipuire îi deşteptase o lume nouă de gînduri şi de simţiminte. într-o clipă văzu limpede că simpatia ei pentru cleric nu începuse numai în noaptea prohodului lui Hristos, ci cu mult înainte. Poate chiar împrejurarea că familia lor era aşa de rece faţă de-a preotului deşteptase în ea mai multă atenţie, mai multă curiozitate faţă de cleric şi o făcea să-l privească mai cu emoţie decît pe alţi tineri care umblau în familia notarului.
însă, afară de plăcerea ce-o avea întîlnindu-1, vorbind uneori cu el, nu simţea nimic deosebit. Privirile lui senine îi înseninau, ce-i drept, şi sufletul ei : o încredere, o linişte deosebită o stăpîneau de cîte ori se depărta după ce vorbise puţin cu el. Un fel de mirare era parcă tot ce-o apropia, pînă la Paşti, pe Elenuţa de cleric ^mirarea pe care o simţim totdeauna faţă de-o persoană pe care ni se pare c-o cunoaştem şi nu ştim de unde, ni-e simpatică şi nu ştim pentru ce, care însă poate fi sigură că vom prefera-o altora cît de cunoscute. Mirarea aceasta izvora din faptul că Vasile se purta, în vacanţe, aşa de deosebit de ceilalţi studenţi din Văleni ; că-1 ^puteai vedea mai mult singur, în mînă cu vreo carte ; că înconjura petrecaniile şi umbla regulat la biserică? Ori pentru că foarte arareori îl puteai vedea vesel, şi aproape niciodată rîzînd cu hohote ? Ori iarăşi, începutul simpatiei să fi fost împrejurarea că Vasile nu era îndrăzneţ şi din
278
Arhanghelii
cît putea o înconjura pe Elenuţa ? Ori ptntru că din faţa lui de tînăr se	desprindea atîta nevinovăţie,	că la	vîrsta
de optsprezece	ani părea copil încă ?
însă mirarea ce-o simţea faţă de cleric n-o făcea decît arareori să	dorească apropierea lui, să-l	vadă	şi	să-i
vorbească. îl vedea din săptămînă în săptămînă	şi	era
liniştită. Era mulţumită cu el, ca o soră care numai la intervale depărtate aude veşti bune despre fratele ei, şi totuşi e liniştita pentru că-i convinsă că fratele ei e om de omenie. Convingerea că Vasile Murăşanu e un tînăr cumsecade se înstăpînise demult în sufletul Elenuţei. Nu-şi putea închipui să poată face ceea ce făcea Ungurean ori Pruncul ! Era curioasă această convingere, căci ea nu cunoştea mai de aproape viaţa clericului nici în sat, dar încă în oraşul unde era, aproape anul întreg, la învăţătură.
Astfel, vreo patru ani ea rămase cu o părere bună faţă de cleric şi cu un fel de mirare de cîte ori se întîl-nea cu el, ori chiar numai se gîndea la el. însă de cînd îl auzise cîntînd în sîmbăta Paştilor, noaptea, de cînd îi aprinsese luminiţa, mirarea de mai nainte se schimbase în dorinţa tot mai mare de-a se apropia de cleric. Şi singura apropiere acum, fără cuvinte, fără priviri, o făcea fericită. Apoi, după petrecerea de la Paşti, ea simţi deodată, cutremurată de un fior nou, că-i pare tare rău că Vasile se va întoarce iar la şcoală. încrederea ce o avuse pînă atunci în el la sărbători se şi vădise cînd începu să-i înşire complimentele ce i le făcuse Voicu. Despărţirea de la înmormîntarea lui Gligoraş, rugarea să-i trimită cărţi, înfrigurarea cu care aştepta volumele, nenorocirea care o simţi la vestea că-i vine un peţitor, toate acestea se succedaseră atît de repede pentru ea, încît n-avusese nici vreme să-şi deie sama de simţi-mintele sale.
Dar acum, după nereuşita lui Crăciun, după rîsul ei nestăpînit, ea desluşi, într-o lumină fulgerătoare, toate simţimintele delicate ce-i înfloreau în suflet şi se crezu îndrăgostită de propriile sale gînduri parcă, nu de cleric.
Arhanghelii
279
Se gîndea, ce-i drept, la Vasile, dar lucrul cel dintîi ce-1 făcu după ce înţelese adevărul fu că se sărută cu multă sfială în oglindă ! Apoi, aprinsă la faţă ca bujorul, alergă în grădină, se încunună cu flori şi pînă sara nu mai întră în casă.
Decunoapte i se începu apoi zbuciumul, care se linişti numai după ce reuşi să deie forma aceea ciudată epistolei sale, care îi descoperea totul clericului, fără ca, totuşi, să-şi simtă atinsă, cît de cît, pudoarea ei de fată.
Nici prin gînd nu-i trecu că nu va pricepe clericul adevăratul înţeles al epistolei sale, şi aştepta, deci, cu mare nelinişte răspunsul lui Vasile Murăşanu.
Şi clericul nu se înşelă ! După ce-i citi epistola, domnişoara Elenuţa izbucni în hohote de rîs, îi curgeau lacrămilt şi zicea mereu cu vocea naltă : «Să nu cuteze nici atît să-mi trimită, un sărut de mînă !». Ea însă se minţea acum cu bunăvoie pe sine însăşi : nu rîdea de punctele ce le pusese clericul după «un sărut de...», ci rîdea fiindcă nu-şi mai putea stăpîni fericirea care-i inunda mereu sufletul ca nişte unde puternice de lumină, de căldură. Sfiiciunea tînărului ş-o alesese numai de scut, ca să se poată bucura în deplină libertate, pentru că altfel îi venea să-şi zică : «Ce fată răucrescută eşti! Să te îndrăgosteşti aşa de nebuneşte !»
încă în sara zilei în care primi scrisoarea lui Vasile se pregăti să-i răspundă. Ceea ce-i scria clericul, că el va trebui să se căsătorească în grabă, o umplu de nelinişte. însă nu avu putere să-i scrie un singur şir. I se topise toată cutezanţa, toată hotărîrea de pîn-acum. Deşi ştia, cînd scrisese întîia epistolă, că Vasile o va pricepe, totuşi atunci, după ce se hotărî, îi scrisese cu destulă uşurinţă. Acum era hotărîtă să-l întrebe cum înţelege problema căsătoriei lui, şi totuşi inima ei se încuiase şi nici un cuvînt nu se cobora în condei. Amînă scrisoarea pe-a doua zi, apoi pe-a treia. Dar cu^cît treceau zilele, puterea ei de voinţă se tot împuţina şi se convinse că nu va putea să afle adevărul din cuvintele lui Vasile. Se
280
Arhanghelii
mîngîia cu credinţa ca, desigur, clericul îi va trimite şi alte epistole.
Volumele soseau cu regularitate în toată sîmbăta sara, dar... nici o epistolă. Intimitatea ce ş-o arătaseră în cele două scrisori părea că se pusese ca o piedecă între ei. Amîndurora li se părea că se văd, dar nu cutezau, se sfiau să se cheme, să se apropie. Nu-şi spuseseră aproape nimic pînă la cele două scrisori, iar în ele îşi destăinuiseră deodată prea mult. Părea că se jenează unul de celalalt, dar această curată sfiiciune îi umplu pe amîndoi c-o adîncă fericire pînă la începutul vacanţei de vară.
Cînd se întîlniră, mai întîi clericul salută de departe, îşi ridică în trei rînduri pălăria, căci de două ori i se păru că Elenuţa nu l-a băgat de samă, cum rîdea la braţul lui Ghiţă, venind pe drum în jos spre cleric. La al treilea salut, însă, Elenuţa înclină adînc din cap, Ghiţă îşi ridică vesel pălăria şi-i strigă :
—	Bună-sara, domnule cleric, bună-sara, domnule candidat de preot !
Clericul nici nu auzi cuvintele lui, el se apropia privind mereu pe Elenuţa, mîngîindu-i şi acum sufletul înclinarea ce-o făcuse din cap domnişoara Rodean. El o privea uimit: nu mai era domnişoara Rodean cea de pînă acum, era parcă o fiinţă dintr-alte lumi, o zînă, o fată tainică. Lui Vasile, pe-o clipă, îi păru chiar foarte ciudat că fata aceea vorbeşte.
Mîna Elenuţei era rece, tresări uşor cînd atinse mîna clericului. însă, cu toată zăpăceala în care căzuseră amîndoi, mai tari, mai hotărîţi decît ei, ochii lor se întîlniră, se priviră adînc, şi într-o clipă obrajii amîndurora înfloriră ca trandafirii.
—	îmi pare foarte bine că vă aflu sănătoşi, zise clericul, încercînd să păşească cu grijă, cît putea de gingaş, pe lîngă Elenuţa.
îi păru, în cele dintîi clipe, că de la umbletul acesta atîrna întreaga lui viaţă, întreaga lui fericire. Ba-i păru că nu-i defel important ce va spune, ce va întreba, ci numai mersul să-i reuşească !
Arhanghelii
28î
—	Şi noi asămenea ne bucurăm, domnule Murăşanu* că te vedem vesel, se grăbi să răspundă Elenuţa.
—	Asta e puţin, declară Ghiţă ; trăbă să-l felicităm! c-a terminat seminarul cu distincţie.
—	Aşa ? făcu, părînd uimită, Elenuţa.
Clericul îşi plecă privirile : lauda asta nu era binevenită şi se gîndi de unde ştie Ghiţă cu ce succes a terminat el.
—	Sau poate ai căzut ? întrebă iar Ghiţă, văzînd că Vasile nu răspunde.
—	Nu, asta nu, zise clericul zîmbind.
—	Dacă n-ai rămas corigent, n-ai	putut	decît	să	re-
uşeşti cu distincţie. Pentru tinări ca dumneata numai aceste două alternative sînt cu putinţă, spuse cu convingere Ghiţă Rodean.
Elenuţa mai mult simţi decît observă că laudele acestea nu-i plac lui Vasile ; se opri, îşi ridică ochii strălucitori, umezi de fericire, spre cleric şi-i zise :
—	Am onoare, domnule Murăşanu, să-ţi prezint pe inginerul Ghiţă Rodean, fratele meu, şi la cuvintele din urmă ea îşi aplecă cu graţie capul spre Ghiţă.
—	Ah, da, vedeţi, eu la asta nu	m-am	gîndit...	în-
gînă	Vasile, zguduit de farmecul ce-i	strecuraseră	în	su-
flet privirile şi vocea Elenuţei. Trebuia să mă gîndesc, adaose el repede, că dumneata încă vei fi terminat anul acesta.
—	Şi totuşi frate-meu anume te-a tot lăudat pe dumneata, ca să-ţi aduci aminte de el şi să faci asemenea, zise cu veselie Elenuţa.
Cuvintele ei picurau arginţii, cîntătoare.
—	Primeşte sincerele mele felicitări, domnule Rodean, zise înfiorat clericul.
—	Felicită-1 pentru că şi-a luat diploma, singur cu distincţie între treizeci şi cinci de inşi, adaose rîzînd Elenuţa.
—	Nici că se putea altfel, nici că se putea ! răspunse Vasile, nemaiştiind ce să zică ; îi părea că începe să
282
Arhanghelii
se învîrtă pămîntul cu el văzînd c-a rămas să poarte conversaţia singur cu Elenuţa.
Căci într-adevăr Ghiţă nu mai zicea nimic ; privea zîmbind la cei doi, fie că era mîngîiat în suflet, ştiin-du-se om cu cariera lui de-aici încolo, fie că află o deosebită plăcere privind la cei doi tineri, care nu puteau nicidecum să-şi ascundă agitaţia ce le stăpînea inimile.
—	Văd că v-aţi înţăles să mă nenorociţi, răspunse în urmă Ghiţă. Dacă ar fi să mă bată cineva odată, nu mi-ar păsa, numai să-l văd aşa de strălucitor de fericire ca pe voi doi acum... pardon, dumneavoastră, am vrut să zic.
Elenuţa porni numaidecît, porni şi clericul, simţind necesitatea ca numaidecît să alerge. La cuvintele din urmă ale lui Ghiţă, lui îi păru că inginerul descoperise tot ce era ascuns în sufletul său. O senzaţie asemănătoare, dar de proporţii mai mici, avu şi Elenuţa : ei i se păru că Ghiţă bănuieşte ceva.
—	Trăbă însă să fiţi mici la suflet, rîse Ghiţă pornind şi el, dacă vă place să rîdeţi de-un om năcăjit. Pentru că într-adevăr sînt. Am diplomă, dar n-am slujbă.
Murăşanu se mai linişti, îi păru că poate s-a înşelat, poate că Ghiţă nu bănuieşte tot ce-i în sufletul lui.
—	Neplăcerea asta o avem toţi, domnule inginer, zise clericul. Pînă ne vedem puşi în slujbă, trăbă să alergăm destul.
—	Adevărat, răspunse Ghiţă, dumneata n-ai încă o parohie.
—	Vai, grăbiţi mai sînteţi, stimaţi domni cu diplome; abia aţi terminat, şi numaidecît vă doriţi în oficiu ; parcă nu vă veţi sătura de el o viaţă întreagă !
în vocea ei era amestecată şi ironie, şi părere de rău, şi gingăşie. Parcă tot mai multă gingăşie.
—	Asta e soarta bărbaţilor, domnişoară, răspunse Ghiţă c-o voce pretenţioasă. Noi trăbă să ne gîndim serios la viaţă, pentru că povara ei pe umerii bărbaţilor apasă. Dumneavoastră, sexul cel frumos, întraţi în cuibul
Arhanghelii
283
gata şi nici prin minte nu vă trece cu cîtă muncă a fost zidit.
—	Hoho, mai încet ! rîse Elenuţa. Altfel, mă faci să compătimesc de pe-acum pfe viitoarea ta nevastă.
—	N-am dreptate, domnule candidat de preot ? întrebă inginerul adresîndu-se lui Vasile.
Acesta nu ştia ce să răspundă : îi păru că-1 întreabă despre cuibul în care ar duce el pe Elenuţa.
—	Domnul Murăşanu nu-i aşa de egoist ca tine, răspunse Elenuţa în locul clericului.
—	Nu e vorba de egoism acum, ci de adevăr, zise Ghiţă, şi adevărul nu-i pe partea mea, domnule Murăşanu ?
—	E întrebarea cum înţălegi dumneata cuibul... răspunse Murăşanu.
—	Un cuib ? Ei, un cuib unde se ascund doi inşi să se apere de furtunile vieţii. Căsătoria o înţăleg, zise Ghiţă.
—	Bine, răspunse vesel clericul. Cuibul însă nu poate’ apăra de nici un rău dacă nu-i făcut de amîndoi soţii-Y^ezi şi rîndunelele, şi vrăbiile...
—	Bravo ! strigă cu bucurie Elenuţa. Ştiam eu că domnul Murăşanu nu-i aşa de egoist ca tine.
încurajat de vocea fetei, de bucuria sinceră ce tremura-în glasul ei, clericul continuă îndată :
—	A cîştiga o diplomă, şi, prin ea, o slujbă, încă nu însămnează să ai un cuib în care bărbatul şi femeia să. se simtă fericiţi, apăraţi de furtunile vieţii. Cum să ma exprim ? Cuibul căsătoriei nu e material, nu se face din situaţii şi lefuri. Cîţi bărbaţi, cu situaţii şi cu lefuri bune, n-au putut oferi un cuib pretinos unei femei ! Cred că. ne înşălăm dacă credem că, avînd o slujbă, trăbă să se simtă fericită femeia care ni se alătură nouă. Ea nu-întră de-a gata în nimic, deoarece căsătoria nu e ceva material. Cuibul adevărat al căsătoriei cred că se zideşte din simţimintele de simpatie alor doi tineri ; şi în chipul acesta contribuie deopotrivă amîndoi la ridicarea adăpostului care să-i scutească de furtunile vieţii. Dacă nu reuşesc cei doi soţi să-şi ridice un astfel de ada-
284
Arhanghelii
■post, închegat de sinceritate nainte de toate, oricare altul e iluzoriu, şi toată diploma noastră e zadarnică : nu ,poate aduce fericirea unei femei.
Elenuţa asculta cu deliciu cuvintele însufleţite ale clericului. îşi nălţa mereu spre el privirile umede şi se simţea mîndră şi fericită.
—	Dacă privim chestiunea în felul acesta, se-nţălege că dumneata ai perfectă dreptate, răspunse Ghiţă. Dumneata ai obiceiul să te cobori direct în inima problemelor. Pătrunderea dumitale se îndreaptă de-a una spre sîmbure, nu spre învăliş. Ei bine, eu am vorbit numai de învălişul căsătoriei, de coaja ei, dacă-ţi place astfel. Dumneata ştii că orice adevăr are o haină, şi orice sîmbure, un învăliş în care trăieşte, ori, cel puţin, în care se adăposteşte.
—	Da, domnule inginer, răspunse clericul, numaicît, ■după convingerea mea, slujba ce-o are cineva, averea, numai aşa poate servi de scut în viaţa celor căsătoriţi dacă felul lor de-a lucra porneşte ca dintr-o singură voinţă. Altfel, totul se dărîmă. Apoi, eu mai am o convingere, care în ochii multora pare ridicolă, ori cel puţin copilărească : averea, slujba — materia deci — ni se dă dacă ne silim să ne cîştigăm, înainte de toate, avuţia nematerială : moralitatea gîndurilor, simţirilor ş-a faptelor noastre. Eu, domnule inginer, cred în ce ne învaţă Mîntuitorul : «Căutaţi înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăoga vouă !».
Clericul vorbi însufleţit. El simţea că Elenuţa îl ascultă cu plăcere şi se bucura că poate vorbi, în auzul ei, despre căsătorie, susţinînd o discuţie pur teoretică.
Elenuţa, cînd sfîrşi Vasile, nu se putu stăpîni să nu zică :
—	Foarte frumos vorbeşti dumneata, domnule Murăşanu, şi-l învălui într-o privire dulce, caldă, care-1 înfioră pe Vasile în tot trupul.
Inginerul Rodean încă-1 ascultase cu plăcere. Din expresia feţei se vedea că-1 aprobă, însă el aştepta să fie cît se poate de logic clericul în argumentările sale.
Arhanghelii
285-
—	Şi eu cred în cuvintele Mîntuitorului, domnule Murăşanu, zise el, dar împărăţia lui Dumnezeu şi... căsătoria ] Mi se pare că e vorba de cer, de viaţa viitoare,, nu de pămînt şi de căsătorie.
Elenuţa îşi ridică, c-un fel de teamă, ochii spre Vasile. O clipă crezu că tînărul nu va mai şti ce să răspundă, şi-i era ciudă pe Ghiţă că vorbise.
—	împărăţia lui Dumnezeu nu-i numai în cer, ci şi pe pămînt, domnule inginer, începu clericul. împărăţia lui Dumnezeu e pretutindenea unde se îndeplineşte voia lui. în lumea vegetalelor, în drumul sorilor, în mişcarea stelelor, în toate legile naturii e împărăţia lui Dumnezeu, pentru că pretutindenea se îndeplineşte voia lui, care e izvorul acestor legi. Convingerea mea este : în drum spre căsătorie, în căsătorie, trăbă să ne silim a ne cîştiga moralitatea gîndurilor, a simţirilor şi a lucrărilor, şi toate celelalte, adecă mîncarea, beutura, casa, îmbrăcămintea, ni se vor da nouă.
Inginerul băgă de samă că, în tot decursul vorbirii lui Murăşanu, soru-sa îl privise încîntată, cu admirare. El îl ascultă cu plăcere, pentru că niciodată nu se gîndise la o interpretare mai largă a cuvintelor Mîntuitorului, şi, după ce sfîrşi şi clericul, îl întrebă mulţumit, zîmbind:
—	Şi ţi-ar plăcea să întri cît mai în grabă în împărăţia asta, domnule Murăşanu ?
—	Ăsta-i alt lucru, e cu totul altceva, răspunse zăpăcit clericul, care credea că Ghiţă iar face aluzie la el şi la Elenuţa.
în clipa asta o slugă îl chemă pe Ghiţă acasă. Venise de la «Arhanghelii» un hocman c-un săculeţ de aur slobod, şi Iosif Rodean lipsea de acasă.
—■ Vă rog să mă scuzaţi dacă vă părăsesc pe-o clipă, o să mă întorc îndată, zise Ghiţă pornind cu sluga.
Cei doi tineri, rămaşi singuri, merseră un lung răstimp în tăcere. Clericul simţi că trebuie să se depărteze mai tare de Elenuţa, şi între ei ar fi încăput bine o a
286
Arhanghelii
treia persoană. Se simţea aproape nenorocit că nu-i venea nici un cuvînt pe buze şi, cu cît se îndelunga tăcerea, se acuza tot mai tare. îi părea că Elenuţa aşteaptă mereu să rupă el tăcerea. Dar fata se gîndea încă la ceea ce spusese clericul mai nainte şi nici nu băga de samă cum se ferea de ea tînărul, nici nu-şi putea da sama cîtă vreme înaintară în tăcere. Apoi, trezindu-se din visare, simţi un fel de frică văzîndu-se singură cu Vasile şi zise :
—	Dumneata vorbeşti frumos, domnule Murăşanu. Toţi vorbiţi aşa în seminar ?
Vocea ei era dulce, mîngîietoare, şi tînărul simţi cum se linişteşte.
—	Se poate, domnişoară, răspunse el.
—	Nu-mi vine să cred, zise copilăreşte Elenuţa.
—	Nici mie nu-mi vine să cred ceva... domnişoară, spuse Vasile, încurajat de sinceritatea Elenuţei.
—	Anume ? întrebă fata, ridicînd pe-o clipă ochii negri, catifelaţi, spre cleric.
—	Că o altă fată ar mai putea scrie o epistolă aşa de drăguţă ca a dumitale, răspunse Vasile, năvălindu-i tot sîngele în faţă.
—	Ah ! oftă Elenuţa cercînd să rîdă, dar nu putu ; inima începu să-i bată ca un clopot.
—	într-adevăr, domnişoară, continuă tînărul cu însufleţire tot mai mare, epistola dumitale e o raritate.
—	O raritate ? întrebă fata coborînd din nou privirile asupra lui. Ea era palidă acum, ochii şi sprîncenele negre apăreau şi mai distincte.
—	Da, o raritate !
—	O raritate de ce ? De nedibăcie ? De cutezanţă? De caligrafie proastă ?
Pînă-i puse întrebările, ea nu se uită la el, ci-şi privea stăruitor vîrful ghetelor.
—	Te acuzi zadarnic, domnişoară, răspunse încet tînărul, epistola dumitale e foarte frumoasa ; m-a uimit şi m-a umplut de-o nespusă fericire.
Arhanghelii
287
—	Dar dumneata mi-ai răspuns aşa de scurt la întrebarea ce ţi-am pus-o, zise repede Elenuţa, temîndu-se parcă să-l lase să vorbească mai departe. Şi întrebarea era sîmburele epistolei, problema de căpetenie.
Cuvintele le spuse ciripind. Ele căzură ca o ploaie de triluri în sufletul clericului.
—	Eu nu mă pot asămăna cu dumneata, domnişoară ; răspunsul meu, de bună samă, a rămas departe în urma epistolei dumitale. Dar eram aşa de copleşit de fericire ! Aceasta cred că e o scuză pentru mine, pentru că... dumneata eşti de vină.
Fata nu răspunse, ci sînii ei tineri, tari, se nălţau des. Merseră un răstimp în tăcere, apoi Elenuţa zise, şoptind aproape, cercînd să zîmbească :
—	Fericirea e în noi înşine, nu în alţii	!
—	Ba da, ba da, fericirea mea	e în	dumneata de
acum ! zise cu vocea cutremurată tînărul.
Tăcură iar, în vreme ce se sileau să meargă tot mai repede. Ca şi cînd ar fi voit să fugă, să se depărteze de ceva, de ce le era teamă.
—	Aşadar, dumneata-ţi renegi principiile ? întrebă întru tîrziu Elenuţa. De altfel, mă tem că dumneata nu eşti sincer, zise ea mai veselă.
—	Nu înţăleg, domnişoară, răspunse clericul, simţind cum i se strînge inima.
—	Apoi dumneata înveţi lucruri	sfinte,	vorbeşti des-
pre legile lui Dumnezeu, şi la sfîrşitul scrisorii ce-mi trimiţi îmi ceri...
Clericul făcu o faţă aşa de disperată, încît pe Elenuţa o pufni rîsul.
—	Nu rîd de dumneata, zise ea repede văzînd uluirea clericului la rîsul ei. Vai, crede-mă, nu rîd de dumneata, adaose cu multă suferinţă în voce. De dumneata, de-acum, nu mai pot rîde. Dar pentru ce n-ai scris cu-vîntul întreg ?
Vasile Murăşanu îşi ridică ochii plini de suferinţă, de groază, de fericire spre ea şi nu putu răspunde.
Elenuţa tăcu un răstimp, apoi, apropiindu-se de ele-
288
Arhanghelii
ric, îi luă cu încredere mîna. Atingerea asta, deosebită de toate cele de pînă acum, îi zgudui pe amîndoi. Elenuţa îl învălui într-o privire de dragoste adîncă.
—	îţi fac eu o plăcere mai mult, zise ea înflorindu-i pe buze un surîs de adîncă fericire.
Vasile Murăşanu ridică încet, cu sfială, cu sfinţenie mîna albă, delicată a Elenuţei şi o sărută, abia atin-;gînd-o. El nu simţi nimic la sărutul acesta, părea împietrit, părea că-1 cuprinsese un fel de deznădejde, dar pe Elenuţa o înfioră un deliciu negustat încă. Mîinile lor nu se despărţiră ; merseră multă vreme cu ele împreunate.
Drumul era pustiu, căzuse binişor şi însărarea, totuşi ar fi putut să-i vadă cineva. Dar cei doi tineri numai la asta nu se gîndeau. Tresăriră ca la atingerea focului cînd auziră vocea lui Ghiţă în nemijlocită apropiere.
—	Era să nu vă mai ajung, să ştiţi că vă pun la pedeapsă !
El era foarte vesel. Văzuse pe cei doi ţinîndu-se de mînă, dar se făcu că n-a luat nimic în samă, ci începu să vorbească despre «Arhanghelii», unde iar s-a aflat aur slobod.
Se întoarseră toţi trei şi, povestind despre lucruri neînsemnate, se apropiară de casă. Cei doi tineri păreau că nici nu mai înţeleg întrebările şi cuvintele lui Ghiţă. Aveau o senzaţie ciudată, ca şi cînd ar auzi cu alte urechi şi ar vedea cu alţi ochi ceea ce se auzea ori se vedea în jurul lor. Puterea de atenţie, de observaţie parcă le pierise. Ca şi cînd li s-ar fi ascuns în suflet toate simţurile şi-i făceau să plutească mereu în depărtări mari de la pămînt.
Ajunseră la locuinţa celor doi fraţi ; clericul le pofti noapte-bună aproape cu indiferenţă, şi, cîteva zile, Vasile Murăşanu privi mereu ca un om ce nu mai pricepe nimic la părinţi, la surori, la casa parohială, la florile din grădiniţă.
Arhanghelii
289
Elenuţa fu cu mult mai veselă decît clericul. Ea se bucura nainte de întîlnirile viitoare, de cuvintele ce-şi vor spune, de toată fericirea care avea să fie neîntrerupta de aici încolo.
Din ziua aceea întîlnirile celor doi tineri deveniră tot mai dese, ori pentru că Ghiţă ştia mai mult decît credeau Elenuţa şi Vasile şi căuta mereu prilej să-i apropie, ori că iubirea îi făcu mai iscusiţi şi-şi aflau ei înşişi prilej de-a se întîlni cît mai des. Aproape nu trecea zi fără să facă plimbări îndelungate. Elenuţa ieşea de cele mai multe ori cu Ghiţă, dar adeseori şi singură ; Vasile, de obicei, cu soru-sa Mărioara. Zburdalnica asta înţelese repede că între frate-său şi domnişoara Rodean se întărea, tot mai mult, o legătură sinceră ; se uimi văzînd-o pe Elenuţa îndrăgostită de frate-său, care era numai cleric ; dar, după ce se convinse că o piedecă de căpetenie e înlăturată între aceşti doi tineri, ea nu mai rîse de cleric, ci se făcu protectoarea celor doi îndrăgostiţi. Cînd se întîmplă să fie numai ea cu ei, ştia afla totdeauna clipa potrivită cînd să-i lase pe-un sfert de ceas singuri : îşi uita acasă ori o batistă, ori o carte sau avea să-i comunice Anastasiei ceva de foarte mare importanţă. Ea ajunsese indispensabilă pentru cei doi tineri ; Elenuţa o privea tot cu mai multă recunoştinţă, Vasile o adora, şi ar fi întrat în foc la un singur semn ce i-ar fi făcut.
în plimbări, în excursii făcute la propunerea lui Ghiţă; în biserică ; la cele două petreceri ce se ţinură în oraş în cursul vacanţei de vară, clericul avusese vreme să-i cînte Elenuţei cîntecul acela nou de care pomenise în epistolă.
în plimbările de sară, ei pluteau într-o lume tainică, sfîntă : le părea că anume pentru ei răsare luceafărul şi se împodobeşte cerul cu stele. Erau răstimpuri cînd nu-şi spuneau un singur cuvînt ; le părea că nici nu mai sînt oameni, că nu mai au trupuri şi, din cînd în cînd, îşi atingeau mînile, ca să se convingă.
19 Opere, voi. 7
Arhanghelii
în excursii Ghiţă îi punea să-i ajute la probele de măsurat şi nivelare ce făcea : întocmea astfel lucrurile încît el să fie mereu departe de cei doi tineri care întindeau sforicelele ; se cufunda în socoteli, în vreme ce Elenuţa şi Vasile erau răpiţi tot mai mult de iubirea lor... Ascultau cîntecul pe care cînd unul, cînd celălalt îl continua cu orice vorbă.
De la biserică domnişoara Rodean nu mai lipsea niciodată. îi plăcea să-l asculte cum cînta în strană ; ea nu simţea nici o dorinţă vinovată, ci din sufletul ei dragostea făcea să răsară numai flori albe. Partea cea mai adîncă din fiinţa sa se nălţa, cu evlavie şi recunoştinţă, spre Dumnezeu.
La cele două petreceri de vară, ei dansară mult împreu-ună ; din dansurile acelea ameţitoare ei se uniră parcă într-o singură fiinţă, se simţiră legaţi pentru totdeauna. Fericirea lor era mult prea mare ca alţii să nu o bage de samă.
Dintre ai preotului, după Mărioara, mai mult se bucura preoteasa. Ea începuse să scuze multe din greşelile, din purtările familiei Rodean. Se gîndea, făcîndu-şi planuri mari, la căsătoria care, poate, va fi cu putinţă. De la o vreme nu se mai putu stăpîni să-şi ascundă gîn-durile şi, într-o sară, îi zise părintelui Murăşanu :
—	încă se poate să ne-ncuscrim cu directorul.
Preotul o privi supărat.
—	Ai gînduri de copil şi acum !
—	Mă rog, şi pentru ce nu s-ar putea ? întrebă preoteasa înţepată.
—	Dacă vorbeşti aşa, însămnează că nu cunoşti oamenii. Vasile ar face cu mult mai bine să caute într-alte părţi ; pînă la iarnă şi-ar afla o fată şi i s-ar da o parohie. De altfel, e încă tinăr, un an poate să aştepte.
Preotul spusese cuvintele din urmă c-un fel de regret. El observase purtările lui Vasile, ţinea foarte mulit la
Arhanghelii
291
Elenuţa, pe care o afla cea mai deşteaptă dintre toate fetele directorului, şi se gîndea că din jocul acesta o să iasă ars binişor feciorul său. El nu credea în posibilitatea acestei căsătorii, şi încă demult şi alesese, în gînd, o fată potrivită pentru Vasile. Era domnişoara Laura Pop, fiica părintelui din Gureni, coleg de şcoală cu popa Murăşanu. Dar şi fata era încă prea tînără, şi de aceea părintele încă nu-i amintise nimic lui Vasile.
Directorul de la «Arhanghelii», Iosif Rodean, era mereu la baie, la piue, în drumuri, ca să schimbe cît mai cu cîştig aurul ; el nu prea avea răgaz să vadă ce-i fac fetele. Dar, în schimb, cele două surori, Eugenia şi Octavia, începură demult să se cotească, să-şi şoptească, să le bufneasca un rîs nestăpînit cînd Elenuţa se întorcea de la plimbare.
Pe Elenuţa n-o prea atingea nici mai nainte purtarea celor două surori ; însă acum nici nu le lua în samă.
Fericirea ei era cu mult mai adîncă şi nu o puteau micşora micile răutăţi ale surorilor, care începură să facă aluzii la Elenuţa şi la cleric şi în faţa părinţilor.
Astfel, şi directorul şi nevastă-sa începură să se convingă, urmărind mai de aproape purtările fetei, că într-adevăr Elenuţa e tot mai atrasă spre feciorul popii. Iosif Rodean începu să tuşească grozav de cîte ori fata se întorcea cu Ghiţă de la plimbări ; începu să-i înfrunte că prea mult umblă cu «domnul molitvelnic».
înfruntările acestea le simţea mai mult Ghiţă decît Elenuţa ; ei părea că puţin îi pasă de toată lumea.
Spre sfîrşitul vacanţei, într-un rînd cînd tinerii, din neglijenţa ocrotitoare a Mărioarei, rămaseră singuri, păreau mai trişti ca orişicînd.
—	Ei bine, ce vom face, Vasile ? întrebă cu durere Elenuţa, după ce multă vreme merseră în tăcere.
—	Eu am un plan, răspunse tînărul. încă în toamna asta să...
—	Să ne căsătorim ? întrebă repede, cu vocea înfiorată de fericire, Elenuţa.
19*
292
Arhanghelii
Demult ea se îngrozea la gîndul că va trebui să mai rămînă mult între surorile sale, într-o casă cu directorul de la «Arhanghelii». Casa lor niciodată nu-i fusese aşa de nesuferită ca în vara asta. Viaţa pe care începuse să o cunoască şi s-o guste era aşa de deosebită de tot ce se desfăşura zilnic în familia directorului, încît îi păru că nu va putea să o suporte mai departe. Toată nădejdea şi-o punea într-o căsătorie apropiată cu clericul ; nici nu-i mai treceau prin minte piedecile ce s-ar putea ivi din partea familiei Rodean ; ea se temea numai dacă va putea Vasile să fie hirotonit şi să i se deie o parohie încă în toamna asta.
Cufundaţi în visarea lor necurmată, pierduse şi clericul simţul realităţii ; el nu se mai gîndea demult că Elenuţa e fiica directorului Rodean, că între ei se sapă, prăpăstioasă, mina «Arhanghelii». Lui îi părea acum că are drept să ceară pe Elenuţa de soţie, îi părea că fata asta este chiar a lui.
—	Da, răspunse el la întrebarea Elenuţei, să ne căsătorim !
—	Dar încă n-ai o parohie, dragă Vasile, şi poate n-o să vreie să te hirotonească ; n-ai trecut de douăzeci şi patru de ani.
—	Am oameni buni pe lîngă vlădicie, între profesori, răspunse clericul. O să-mi reuşească amîndouă cererile, cu siguranţă.
Fata îl privi cu însufleţire. Se simţea deodată tare, de neînvins. Vrăjiţi de aceeaşi dorinţă, ei nu se mai gîn-diră la piedeci, nu se mai gîndiră că trebuie să cumpănească mai bine o hotărîre aşa de însemnată. în cea mai bună înţelegere, hotărîră ca în ziua următoare Vasile să călătorească la episcopie, să puie la cale şi chestia hirotonirii, şi a parohiei.
Părintele Murăşanu nu-i putu da însă căruţa pînă a doua zi. El nu ştiuse nimic de călătoria lui Vasile şi nici acum nu prea credea motivul ce-1 îndejnna pe cleric să meargă la vlădicie. Vasile îi spusese că vor fi exa-
Arhanghelii
293
menele de corigenţă acum, şi că el îşi dăduse cuvîntui la doi colegi să le fie de ajutor.
Ce-i spusese clericul nu era neadevăr ; se nimerise, printr-o fericită întîmplare, să se hotărască să meargă chiar cînd se ţineau şi examenele acelea. El îşi uitase, ce e drept, şi de promisiunea făcută celor doi colegi, şi de termen, dar acum era fericit că-şi poate ţine şi cuvîntui dat.
*
Clericul se duse de-a una la profesorul Marin.
—	Sărut-mîna! zise tînărul întrînd şi, după ce se închină din prag, porni spre bătrînul care scria la masă şi abia-şi întoarse pe-o clipă capul peste umăr cînd îi răspunse : «Bună-ziua !». Apoi continuă iar să scrie.
—	Sărut-mîna, domnule profesor, zise din nou clericul, acum din nemijlocită apropiere.
Preotul îşi întoarse iarăşi capul şi, cunoscîndu-1 dintr-o ochire pe Murăşanu, zvîcni repede de pe scaun şi, punîndu-i mînile pe umeri, îi zise vesel :
—	Salutare, iubite, salutare, Murăşene băiete ! Dar ce vînturi pe la noi ? Ţi s-a făcut dor de şcoală ? Mai vreai să stai un an ? Of ! să nu faci o prostie ca asta ! Las-o dracului învăţătura ! Dar ce-i pe-acasă ? Ce face părintele ? Surorile ? Ce-i cu «Arhanghelii», s-aude că varsă aur prosteşte !
Profesorul îi vorbi zguduindu-1 de umeri, foarte vesel, cu ochii strălucitori. Părea întinerit.
Clericul începu să-i răspundă în vreme ce părintele Marin, privindu-1 ţintă în ochi, făcea mereu : «Hm, asta-i bun !» Cînd ajunse clericul cu răspunsurile la «Ar-hangelii», întări vestea care venise pîn-aici.
—	E belşug, sfîrşi el.
—	Şi voi n-aţi putut face rost de nici o acţie la societatea aceea ? îl întrebă profesorul.
—	Nu. Notarul pensionat Iosif Rodean e aproape singurul proprietar, şi el nu înţălege să-şi vîndă părţile. Nime nu poate încăpea lîngă el.
294
Arhanghelii
—	Nu, adevărat, răspunse profesorul cu vocea serioasă, luîndu-şi mînile de pe umărul clericului. Oamenii de omenie totdeauna şi pretutindenea rămîn pe de laturi. în frunte se îmbulzesc egoiştii şi brutalii. A lor e viaţa, continuă el după o scurta tăcere, a lor e viaţa, şi tot nu e a lor, căci fericirea foarte arareori merge alăturea cu ei.
îl pofti pe cleric să şadă, şi multă vreme povestiră despre noul an şcolar, care avea să se înceapă peste cîteva zile ; despre elevii primiţi pe cursul întîi, despre cartea nouă din domeniul teologiei la care lucra de mulţi ani profesorul Marin şi care era sprt sfîrşite. în urmă clericul îl întrebi :
—	Parohii vacante care să vină la concurs în toamna asta sînt, domnule profesor ?
—	Parohii vacante ? întrebă părintele Marin arun-cîndu-i o privire iute şi pătrunzătoare.
—	Da.
—	Şi pentru ce ai vrea dumneata să ştii ?
Profesorul ÎI fixa mereu.
—	Aş avea şi eu lipsă de una, domnule profesor, răspunse Vasile cu ochii în podele.
—	Of, dar e sfîrşitul lumii ! strigă părintele vesel, îţi trăbă o parohie ! Cu siguranţă, deci, «parofia» o ai asigurată ! adaose el tot mai vesel.
Sub numele de «parofie» se înţelegea preoteasă : clericii le ziceau astfel viitoarelor soţii. O numire fără nici un înţeles, de-altfel, dar, spusă o dată de unul, se încetăţenise, în grabă, fn vocabularul seminarului, de mulţi ani.
Clericul nu răspunse, ci îşi ţinea mereu privirile în pămînt ; în faţă îi năvălise tot sîngele.
—	Dar asta nu se poate ! strigă rîzînd profesorul şi se ridică de pe scaun. Nu se poate să creştem o generaţie aşa de... aşa de coruptă ! Ce vreai dumneata ? Un băiat încă, să şi aibă «parofia» !
Cuvintele acestea le spuse stînd înaintea clericului, le spuse c-un fel de asprime prefăcută, bătu chiar din picior cînd pomeni de «generaţia aşa de coruptă».
Arhanghelii
295
—	Păcatele-s pe oameni, domnule profesor, răspunse clericul, încercînd să zîmbească.
—Pe oameni pot fi, dar nu pe băieţi ! Dumneata eşti un băiat numai, vlădica nici nu te-ar hirotoni, chiar de-ar fi parohii vacante cît de multe. Cum, dumneata ai şi uitat care-i etatea canonică pentru taina hirotoniei ? Nu te-ar sfinţi de preot pentru că nu l-ar lăsa canoanele.
Profesorul Marin, după ce vorbi c-un fel de nemulţumire, şezu iar pe scaun şi băgă de samă că pe faţa şi în privirile lui Vasile se întipărise o tristeţe adîncă. Părintele părăsi felul de a vorbi de pînă acum.
—	Dumneata poţi să mergi un an, doi ani învăţător într-un sat; mai vezi lume, mai cunoşti viaţa, începu preotul ; nu te lua după colegii dumitale, care te întrec cu ani destui. Este vreme şi de hirotonire.
Vasile Murăşanu, mereu deznădăjduit, zise :
—	Pentru mine ar fi o adevărată nenorocire dacă etatea m-ar opri de la hirotonire în toamna asta.
—	Aşa vorbesc cei îndrăgostiţi, tinăre ; însă un viitor preot nu trăbă să se lase răpit de nici o patimă. De altfel, o să mai vedem ce va fi cu putinţă şi ce nu, zise cu bunătate părintele Marin. Parohii vacante, bune, sînt, adaose îndată.
Vasile Murăşanu se uită cu teamă la profesor ; ştia că are obiceiul să-i cam năcăjească pe oameni.
—	Nu glumesc, zîmbi profesorul, sînt patru parohii foarte bune, care vor cădea sub concurs în toamnă. Mie mi-ar plăcea dacă ai mai aştepta doi-trei ani, dar, în sfîrşit, dacă situaţia e critică, nu voi să fac moarte de om, tinăre. Ţi-ar trebui, deci, o parohie bună ?
—	Dacă s-ar putea...
—	Şi dispensă de la vîrstă canonică ?
—	Dacă va fi cu putinţă...
—	Ei, vom încerca să se poată ! zise cu hotărîre profesorul. Numaicît un viitor preot, adaose îndată, nu trăbă să se îngrozească în faţa nici unei piedeci. Nu-i îngăduit ca nesuccesele în viaţă să-l facă nefericit. Nu trăbă să uiţi că noi sîntem puşi în slujba vieţii veşnice.
296
Arhanghelii
Clericul nu era mulţumit cu^ ce-i spusese profe-sorul : nu-1 asigura de nimic. începu să se mişte pe scaun şi nu ştia cum să scoată o asigurare din partea părintelui Marin.
—	Domnule profesor... începu Vasile, dar nu putu continua.
—	Vai, dumneata vei fi nefericit, pentru că nu te mulţămeşti cu nimic, zi?e batjocoritor profesorul. Ce mai vreai ?
—	Aş vrea să ştiu dacă...
—	Ei, ticală, vreai să mai ştii dacă poţi face logodna, pregătirile pentru căsătorie ! De ce nu spui ? Poţi, iubite, în toamnă avem lipsă, peste tot, de optsprezece preoţi, şi nu aţi terminat anul trecut decît patrusprezece. Pricepi acum ? Vei căpăta şi dispensă, şi parohie, dacă nu una chiar de frunte, de bună samă nici una dintre cele mai slăbuţe. Eşti mulţămit acum ?
—	Vă sînt foarte recunoscător, domnule profesor ! răspunse fericit clericul.
—	Mie n-ai de ce să-mi fii recunoscător, n-am murit eu de optsprezece ori ca să rămînă optsprezece parohii vacante. Dar ceva aş vrea să ştiu : părinţii dumitale aprobă pasul ce vreai să-l faci ?
—- Da, cu siguranţă ! răspunse repede clericul.
Nici nu-şi mai dădu sama că spune un neadevăr, că părinţii lui nu ştiau nimic. Fericirea, speranţa lui erau aşa de mari acum, încît îi părea că orice e cu putinţă, că, la orice întrebare ce privea viitorul lui, nu ar fi putut răspunde decît afirmativ.
★
Clericul Vasile Murăşanu sosi în Văleni în cea mai bună dispoziţie ; părinţilor le povesti cu însufleţire cum au reuşit la examen amîndoi colegii lui; surorilor le cumpărase cîte-o frumoasă păreche de cercei ; pe frăţiorul mai mic îl cinsti cu cartea lui Robinson Crusoe. Cu Ele-
Arhanghelii
297
nuţa hotărîră ca, în răstimp de cel mult trei zile, s-o ceară în căsătorie de la directorul «Arhanghelilor».
Oricît ar fi cumpănit de serios unele lucruri, mai ales mărunţişurile, adevărul era că în cele de căpetenie hotărau foarte repede. Faţă de acestea se purtau copilăreşte încă, oricît s-ar fi ţinut de mari. Făceau aşa pentru că erau, în multe privinţe, copii încă, ori dragostea lor îi făcea să-şi piardă simţul realităţii ?
Din visarea aceasta — ori ce va fi fost — îi trezi însă, cumplit de brutal, purtarea lui Iosif Rodean.
Clericul, a treia zi după dt sosise din oraş, pîndi clipa cînd nime nu era acasă, decît directorul «Arhanghelilor». Nu voia să ştie nici chiar Elenuţa cînd se va prezenta naintea tatălui său.
O slujnică îl conduse pe cleric pînă la o uşă, îl lăsă în gang, şi ea întră în cameră.
—	Să vie ! se auzi după puţin vocea aspră a directorului.
—	Poftiţi ! zise slujnica ieşind şi grăbind spre scări.
Notarul se sculase, chiar în clipa în care întră Vasile,
de la o masă unde făcea însemnări pe-o coală de hîrtie. Faţa lui era cu mult mai întunecată decît de obicei ; un surîs de batjocoră îi îngheţă în colţul buzelor.
—	Bună-ziua, domnule director, zise Vasile întrînd şi, înaintînd puţin, se opri.
Era palid ca un mort şi ochii-i ardeau.
—	Am onoarea să te salut, domnule teolog. Cu ce-aş putea să-ţi mulţămesc pentru cinstea deosebită ce-mi faci ? întrebă directorul c-o voce plină de sarcasm.
Tînărul îşi ridică privirile spre Rodean şi îngheţă de spaimă, căci uriaşul îl privea c-o batjocoră grosolană, prostească. Se gîndi, o clipă, să nu-i mai spună nimic, ci să iasă îndată. Dar în clipa următoare îşi luă inima în dinţi şi-i zise :
—	Poate o să vă surprindă ceea ce o să vă spun, domnule director.
—	Nicidecum, pofteşte numai ; n-am obiceiul de-a mă lăsa surprins de nimic ! răspunse Iosif Rodean.
298
Arhanghelii
—	Aş fi fericit dacă dumneavoastră v-aţi învoi să-mi daţi de soţie pe domnişoara Elenuţa, zise cu vocea clară, fără emoţii, clericul.
Notarul nu-şi mişcă nici un muşchi al feţei, rămase drept, privindu-1 fix.
—	Mai spune o dată ! zise el cu vocea rece, şuierătoare.
Clericul îl privi înlemnit de indignare.
—	Dumneata nu auzi ? reuşi el să-l întrebe.
—	Ba da, eu aud, dar mi se pare că dumneata ai greşit numele, răspunse cu dispreţ directorul. Mi se pare că n-ai vrut să zici Elenuţa, ci Nuţa. Apoi Nuţa nu e nici fiica mea, nici domnişoară : e servitoarea care te-a condus aici.
—	Domnule Rodean, domnule director... zise tremu-rînd de indignare tînărul.
—	Zadarnic te nervozitezi; pe Nuţa nu de la mine trăbă s-o peţeşti. Pofteşte în bucătărie ! zise c-o bucurie drăcească Iosif Rodean, şi-n aceeaşi clipă îi şi deschise uşa.
Lumea începu să se învîrtă cu bietul tînăr. El nu-şi mai putu da sama cum coborî scările, cum ajunse în uliţă şi pe unde va fi rătăcit pînă ajunse acasă.
După întîmplarea asta, Elenuţa căzu bolnavă, avu febră între treizeci şi nouă şi patruzeci, clericul nu mai ieşi din curtea parohială patru zile în şir. Atunci Ghiţă se schimbă în înger păzitor al celor doi tineri nenorociţi. El cerceta mereu şi pe unul, şi pe celalalt ; reuşi să deie altă înfăţişare întregului conflict, reuşi să le picure speranţă nouă în suflete, şi nu numai speranţă, ci, cînd băgă de samă că cei doi tineri încep să uite, îi asigură de sprijinul său. Prin mijlocirea lui Ghiţă, cei doi tineri se înţeleseră să mai aştepte. Vasile va merge un an învăţător, cum îi propusese şi profesorul Marin, şi situaţia o să se schimbe în favorul lor, cu timpul.
Dar lui Ghiţă nu-i mai reuşi s-o mai poată duce pe Elenuţa la plimbare, să se mai întîlnească cu Vasile. Se simţea aşa de tare rănită, aşa de adînc umilită prin
Arhanghelii
299
purtarea tatălui său, încît nu mai avea putere să deie faţă cu Vasile. Clericul nu-i spuse, la întrebările ei, decît că directorul nu se învoieşte la căsătoria lor ; însă purtarea brutală a notarului se ştiu în grabă, o spuse el însuşi în bucătărie, între slugile şi slujnicele sale.
Clericul scrise profesorului Marin că s-a răgîndit, că un an ar merge bucuros învăţător undeva. Profesorul, fără să se uimească de schimbarea clericului, ştiind că tinereţea e nestatornică, îi răspunse în grabă că face foarte bine şi că, dacă vrea să meargă învăţător în Gureni, comună fruntaşă, n-are decît să-i scrie şi va aranja totul. Clericul, prin mijlocirea lui Ghiţă, se înţelese cu Elenuţa şi-i răspunse lui Marin că primeşte cu bucurie propunerea.
Epistola aceasta o trimise în duminica în care se ţinu petrecania de adio a universitarilor. Ghiţă nu se dusese anume la cheful acesta, ci-1 luă pe cleric la o excursie de dimineaţă, ştiind că, pe cînd se vor întoarce, tatăl său va fi cu ceata, iar logodnicele şi notărăşiţa, în oraş. Astfel, credea că va putea mijloci o întîlnire între cleric şi Elenuţa, cu atît mai vîrtos că Vasile Murăşanu peste două zile avea să plece la Gureni, de unde-i venise avizul că postul de învăţător provizoriu îl aşteaptă.
Speranţele lui Ghiţă se împliniră. Cînd, pe la cinci după prînz, sosi cu Vasile din excursia ce-o făcuseră, la notarul acasă nu era decît Elenuţa. Cînd înţelese că Vasile trebuie să plece peste două zile, domnişoara Rodean dori să-l vadă numaidecît. Dar Vasile nu putea să mai calce a doua oară pragul casei acesteia. Veni pînă la poartă, dar aici păli şi nu mai putu face nici un pas. Inginerul înţelese, se albi şi el ca păretele, şi dup-un răstimp de tăcere îi zise :
—	Aşadar, domnule Murăşanu, la şase fără un sfert aşteaptă-ne la Podişorul Căprarului; o să venim cu siguranţă.
De patru zile nu se văzuseră, dar aceste patru zile fusese mai lungi ca patru veacuri. Elenuţa era palidă,
300
Arhanghelii
obosită, mîndrii ei ochi erau înroşiţi de plîns. Scoase un suspin adînc, de uşurare, cînd atinse mîna clericului.
—	Nu eşti supărat pe mine, domnule Murăşanu ? întrebă ea c-o spaimă adîncă în voce şi privire.
—	Pe dumneata ? Niciodată, domnişoară ! răspunse cu hotărîre clericul.
Ghiţă era cu ochii umezi. Privea în toate părţile. Zări un băieş care urca la dreapta pe-o cărăruşă, îl strigă, îl ajunse şi începu, mergînd cu el, o discuţie foarte aprinsă. Se vedea cum gesticula necontenit.
—	Nu eşti supărat, Vasile ? îl întrebă din nou fata.
—	Nu ; nu eşti de vină, de vină-i aurul, de vina-s «Arhanghelii», zise clericul. Vinovat e singur domnul Rodean.
—	Nici să nu fii ! Fără tine aş muri, înţălegi tu ? Aş muri ! zise încet Elenuţa, şi numaidecît începu s-o zguduie un plîns adînc.
Vasile o asculta încremenit ; nu cuteza s-o mîngîie. Drumul acesta lateral, aproape o cărare numai, pe sub bolţile arinilor, era părăsit cu totul în după-amiaza asta de duminică.
Vălenarii îşi petreceau prin birturi, pe-acasă. Pe vremea asta cei mai mulţi erau ameţiţi de băutură.
Pe Elenuţa o zguduia plînsul tot mai tare. Aproape nu mai avea puteri să meargă mai departe, să se ţie pe picioare. Ea întinse braţul spre cleric, şi el i-1 dădu pe-al său sprijinind-o.
Această întîie atingere în singurătate îl înfiora pe cleric din creştet pînă-n tălpi. El simţea braţul ei rotund, căldura dulce, parfumată a tinereţii şi, căutînd s-o încurajeze, îi zise :
—	Nu mai plînge. Are să fie bine, dragă...
El aproape îi şopti cuvintele acestea, aplecat spre urechea fetei.
—	Of, oftă Elenuţa, cît ar fi de bine să mor !
—	Nu, nu spune asta, zise cu durere clericul. Nu vorbi aşa.
Arhanghelii
301
—	Ţi-ar părea rău ? îl întrebă repede Elenuţa contenind din plîns şi ridicînd spre el privirile-i înlăcră-mate.
Privirile acelea umede se coborîră pînă în sufletul tî-nărului şi, pierzîndu-şi capul, Vasile îi trecu domol un braţ în jurul grumazului şi-o sărută cu patimă pe buzele roşii.
Ea rămase un lung răstimp cu ochii închişi.
■— Acum cred că nu eşti supărat pe mine ! zise ea zîmbind, şi toată primăvara tinereţii, care se risipise de cîteva zile, se făcu din nou stăpînă pe obrajii, pe ochii, pe buzele domnişoarei Rodean, pe vocea ei.
Se plimbară încă multă vreme spunîndu-şi vorbe dulci, uitînd de toată lumea. In urmă auziră pe Ghiţă cum îi caută. «Hop-hop !» striga mereu inginerul, ca să le deie de ştire sosirea lui. Ei se treziră din beţia ce creştea mereu din cuvintele, din privirile lor şi, oftînd, Elenuţa zise :
—	Aşadar, peste două zile ne despărţim.
—	Nu ne despărţim, dragă ; gîndindu-ne mereu unul la altul, vom fi mereu aproape, apoi ne vom scrie.
—	Da, ne vom scrie ! zise fata cu însufleţire.
Ghiţă sosi, începu să le spună amănunţit discuţia ce-o
avusese cu băieşul acela privitor la «Arhanghelii». Omul acela, Nichifor, proorocea de vreo jumătate de an că în curînd se va isprăvi aurul de la «Arhanghelii». Despre el le vorbi Ghiţă pînă ce ajunseră la locuinţa notarului, unde se despărţiră. Peste două zile clericul se duse învăţător în Gureni.
XXI
Pe la mijlocul lui noiembrie, inginerul Gheorghe Rodean îşi căpătă un post în partea de miazănoapte a Ungariei. înainte de-a pleca, tînărul întră la tatăl său, cu faţa îngrijorată. Iosif Rodean chiar socotea plăţile băieşilor de la «Arhanghelii» pe săptămînă aceea.
302
Arhanghelii
—	Eu sînt gata de plecare, tată, zise Ghiţă apro-piindu-se de masa la care lucra tatăl său.
—	Are să-ţi pară rău toată viaţa că nu primeşti propunerea mea : să rămîi acasă şi să te facem inginer peste toate băile din Văleni, zise tatăl său.
—	Eu cred că fac bine, răspunse Ghiţă, şi ca să plec cu conştiinţa împăcată, aş voi să-ţi atrag atenţiunea asupra unui lucru ce mă nelinişteşte demult.
Iosif Rodean puse condeiul pe masă, se întoarse spre Ghiţă şi, c-un fel de uimire în priviri, îl întrebă :
—	Ce vreai să-mi spui ?
—	Pentru ca să nu ajungi în grave încurcături băneşti, trăbă să sistezi numaidecît lucrările în galeria cea nouă de la «Arhanghelii». Lungimea ei s-apropie la patru sute de metri, şi să mai bateţi de-o sută de ori pe-atîţia, nu veţi da de aur ! Direcţia e greşită, şi eu cred, de altfel, că în «Arhanghelii», afară de vîna care dă aur deistul şi acum, nu mai este alt strat rentabil pentru lucrare. Dumneata ai vărsat o groază de bani în galeria asta nouă. Trăbă să ştii că eu de multă vreme port o mică socoteală asupra întratelor şi ieşitelor de la «Arhanghelii». — Aici inginerul scoase din buzunar un carnet, îl deschise, frunzări prin el, fără să-i arunce directorului o singură privire. — După însămnările mele, continuă el oprindu-se la o faţă a carnetului, în două săptămîni din luna mai, într-una din iunie, în trei din august şi în două din septembrie cheltuielile au întrecut veniturile «Arhanghelilor». în săptămînile acestea dumneata ai avut aproximativ o pagubă de opt pînă la zece mii de zloţi. Astfel de săptămîni au fost şi mai nainte şi, după cît se pare, vor mai veni.
—	Asta e tot ce vreai să-mi stpui ? întrebă notarul abia reţinîndu-şi indignarea şi mînia.
—	Nu, mai este, începu Ghiţă, fără ca să-l impresioneze cuvintele tatălui său. Mai întîi, din depozitele dumitale va trebui să înzestrezi, cît de curînd, două fete, să le cumperi mobilă, să le căsătoreşti, mai pe scurt. Nu ştiu cît ai de gînd să le dai, dar după soco-
Arhanghelii
303
telile mele, dînd tot în bani gata, depozitele dumitale ar scădea aproximativ la douăzeci şi cinci, treizeci de mii. într-un an, presupunînd că dumneata vei continua lucrările la «Arhanghelii» în măsură tot aşa de mare ca pîn-acum, presupunînd că nu vei înceta lucrările în galeria cea nouă şi că vor urma destule săptămîni de deficit, ei bine, într-un an dumneata rămîi la sapă de lemn. însă, şi fără asta, dumneata mai ai şi acum datorii de peste zece mii.
Ghiţă făcu expunerea aceasta cu mare linişte şi cu multă convingere. Notarul, însă, de la o vreme nu-1 mai putu asculta în linişte. Se ridică de pe scaun, se uită la el cu mirarea prostită a uriaşului care vede că un pitic cutează să i se pună piedecă în cale ; făcea cîţiva paşi grei prin casă, apoi iar se întorcea, înţepenindu-se nain-tea lui Ghiţă, şi-i	arunca aceeaşi privire. începu	să	pufnească tot mai des	pe nări, ca un cal speriat.
—	Eşti nebun !	Nu se poate să fii cu mintea	trează	!
zise el cu dezgust	după ce sfîrşi inginerul.
—	Pot să fiu şi nebun, cum zici dumneata, dar cele spuse de mine, deşi nu vor fi curatul adevăr, pentru că n-am date întru toate corecte, desigur se apropie foarte mult de el. Dumneata faci foarte rău că nu-ţi dai silinţa să-ţi cunoşti situaţia reală, zise Ghiţă.
—^ Eşti cel^ mai mare nebun ce-am întîlnit vreodată ! strigă cu mînie directorul. Paste cîteva săptămîni, poate chiar numai zile, o să dăm de piatră bună în gangul cel nou. Asta e mai sigur decît că eu stau naintea ta acum ! Apoi, dacă lucrarea din gangul principal va fi adus şi săptămîni cu deficite, a dat destule cu profit mare, şi va da mereu. Aur slobod nu vezi că se află tot mai dts ? Nu vezi tu că baia asta abia acum începe să fie Dumnezeul jurului întreg ? Eşti nebun că^mi poţi spune aşa prăpăstii ! De altfel, n-am să cer sfatul nimănui, şi tu ai face foarte bine dacă nu te-ai prea interesa de depozitele şi datoria mea, e timp pierdut acesta. Eu nu preţuiesc întru nimic nici banii ce-i am, nici datoriile. De-aici încolo o să scot bogăţia pămîntului,
304
Arhanghelii
cu care să mă fălesc ! înţălegi^ tu, Ghiţă ? fri pămînt e toată strălucirea încă, ce-i afară nici nu merită o atenţie.
Inginerul se ridică să iasă. Faţa lui era întunecată, presimţiri dureroase îi treceau prin suflet.
—	Eu mi-am ţinut de datorie să-ţi spun ce-am spus, zise el cu amărăciune. Dacă dumneata nu iai acum în samă sfaturile mele, peste un an cred că va fi prea tîrziu. Dumneata ar trebui să te gîndeşti că ai o familie ! O, nu mă înţăleg pe mine ! zise el văzînd răutatea dispreţuitoare din ochii lui Iosif Rodean. Eu sînt de-aci încolo liber, mă pot susţinea singur. Eu am să-ţi fiu recunoscător pentru cheltuielile ce le-ai avut cu mine, şi atît. Dar mă gîndesc la fete, mă gîndesc ce s-ar alege de ele trezindu-se deodată sărace după ce au fost obişnuite de mici cu belşugul !
—	Te-asigur că nu le vei vedea niciodată sărace, stimate domnule inginer, zise batjocoritor directorul, nu vor veni să le ţii dumneata şi să le măriţi ! Dar acum e destul, despre asta să nu-mi mai vorbeşti mai mult. înţă-les-ai, Ghiţă ? Prostia asta să n-o mai faci cît vei trăi. Şi-acum, adaose el pe altă voce, mai ai lipsă de parale ?
—	Nu mai am, mulţămesc, răspunse Ghiţă, şi, ieşind, îşi luă adio de la toţi, se urcă în trăsură şi porni.
—	O să-mi vii tu acuş cu rugarea să te fac acţionar Ia «Arhanghelii» ! strigă notarul în urma lui.
Notărăşiţa, fetele îl priviră uimite, nu ştiau ce înţeles aveau cuvintele acestea.
încă în după-amiaza aceleiaşi zile în care plecase Ghiţă, ceru să vorbească cu directorul de la «Arhanghelii» societarul Gheorghe Pruncul. El vorbise de multe ori cu inginerul despre galeria cea nouă de la «Arhanghelii» şi se sfătuiseră să încerce amîndoi pe lîngă Iosif Rodean, poate s-ar hotărî să sisteze lucrările din gangul cel nou. Ghiţă îi spusese însă că numai în ziua plecării va încerca să-l convingă pe tatăl său.
îndată ce se apropie de Iosif Rodean, băgă de sama că uriaşul îl priveşte mînios, bănuitor. Abia-1 lăsă să-i deie bineţe şi-l întrebă cu vocea mai răguşită decît de obicei :
Arhanghelii
305
—	N-ai vorbit dumneata cu ficiorul meu despre «Arhanghelii» acum de curînd ?
—	Ba da, şi chiar mai de multe ori, răspunse Pruncul, şi un zîmbet îi încreţi în multe părăiaşe faţa.
—	N-ar trebui să vorbeşti prostii în faţa tinărilor, te trezeşti că ei le chiar cred. Ce-i vei fi spus despre galeria cea nouă nu-s decît vorbe de clacă, prostii ! zise cu mînie directorul.
—	Să mă ierţi, domnule director, nu-s prostii. Eu aş dori foarte mult să te pot convinge şi pe dumneata că zvîrlim de-a geaba atîta amar de bani. Dumitale, poate, nu-ţi pasă, dar noi, care sîntem mai lipsiţi de mijloace, ne-am pus pe gînduri.
—	Uf, făcu dezgustat Iosif Rodean, nu mai încetezi a te plînge ; de cînd te ştiu, tot de sărăcie te plîngi ! Bagă de samă, Pruncule : de ce se teme omul, nu scapă !
—	Se poate, domnule director, răspunse rînjind Pruncul, dar nu oricărui om îi merge aşa de bine în viaţă. Vreau să zic de copii ; iată, al dumitale cu pîinea în mînă, al meu mă suge şi acum. Vreau să zic că şcoala înghite mulţi bani. Dumneata ar trebui să fii cu considerare la tovarăşii de la «Arhanghelii» şi să nu-i pui la biruri pe care nu le mai pot plăti. Dumneata ne-ai fost totdeauna aşa de binevoitor, ai putea să ne fii şi acum şi să oprim lucrările în gangul cel nou. Să facem cruce peste cei patru sute de metri, să zicem : «Atîta pagubă !» dar să nu mergem mai departe. Azi nu mai pot birui eu cheltuielile, mîne Ungurean, poimîne primarul şi, crede-mă, domnule director, o să ajungi şi dumneata la rînd.
—	Greşeşti dacă crezi că-mi poţi vorbi astfel, zise cu răceală directorul, apoi, deschizînd uşa, îi răcni : Afară, neruşinatule, petecosule ! Afară din casa mea !
Pe faţa lui Pruncul se săpară şi mai multe brezde, un zîmbet palid se strecură printre părăiaşele acelea. Societarul rămase neclintit şi continuă :
—	O să ies îndată, domnule director, pentru asta nu £ de lipsă să-mi strigi aşa. Dar înainte de-a mă îndepărta, ţiu să te vestesc că, din întîia lui decembrie, ies
20
306
Arhanghelii
din tovărăşie. Pîn-atunci o să-mi vînd partea care o am la «Arhanghelii». Deci, de-atunci încolo, biletele de plată vei face bine să jiu mi le mai trimiţi mie.
Iosif Rodean pe-o clipă rămase uimit. Nu-i venea să creadă că Pruncul va părăsi «Arhanghelii». în gangul principal erau chiar acum semne de mai mare îmbunătăţire. Dar cînd văzu faţa încreţită, privirea de pisică a lui Pruncul, simţi că omul ăsta nu glumeşte. Hotărî-rea lui Pruncul părea că-i clatină şi convingerea lui în «Arhanghelii». Dar aceasta fu numai o scurta fulgerare. Cu o voce în care se amestecau ura, dispreţul, mînia, îi zise :
—	Dacă vreai să te spînzuri, eu nu te pot opri. Dar partea cui vreai să ţi-o vinzi ?
—	Cui dă mai mult, domnule director.
—	Bun ; atunci e a mea ! zise cu satisfacţie Iosif Rodean.
De la 1 decembrie rămăseseră numai trei societari la «Arhanghelii» : notarul, Ungurean şi primarul. La zece zile după ce-şi vînduse partea Gheorghe Pruncul, aflară la «Arhanghelii» aur slobod vreo cinci-şase kile.
—	S-a fript ! ziceau veseli oamenii despre Pruncul.
—	Las’, c-a înşălat şi el pe destui. Nu-i nici o pagubă !
—	Parcă-1 văd cum îşi va muşca buzele !
Gheorghe Pruncul păli într-adevăr cînd auzi de aurul
slobod, dar din vorbele şi purtările lui nu putu înţelege nimeni de-i pare rău ori ba.
Peste alte patru săptămîni se află iarăşi aur slobod la «Arhanghelii». însă, cu toate veniturile acestea, cu începutul iernii, societarii începură să lucreze cu puţin cîştig. Gangul cel^ vechi era mereu bun, însă lucrările în galeria cea nouă erau tot mai costisitoare.
Nu mai era cine să-şi bată capul cu aceasta ; toţi trei societarii care mai rămăseseră credeau orbeşte că vor descoperi vîna de aur în galeria cea nouă ; că mergînd vreo cîteva sute de metri paralel cu cele două vine — abătute de-un întreg nou, care se putea cunoaşte de la suprafaţa pămîntului — se vor întîlni şi, îngroşîndu-se
Arhanghelii
307
într-una singura, va fi aur să taie^în el ca-n mămăliga. Afară de asta, Iosif Rodean era frămîntat mereu de planul său de-a zidi în oraş două locuinţe splendide pentru cei doi gineri ; primarul Cornean era răpit cu totul de graţiile Dochiţei ; iar Ungurean, ca de obicei, era prea mulţumit dacă se putea ameţi în fiecare zi cu vreun prieten.
Nu putea să se gîndească nici unul la lucruri aşa de neînsemnate, şi din cauză că în jurul lor larma valena-rilor creştea tot mai tare, înfrîngerea se înstăpînea pe toate sufletele ; aurul şi petrecaniile erau căutate cu sete tot mai mare. De sute, de mii, de zeci de mii, chiar, minerii din Văleni începură să vorbească cu mare uşurinţă, ca şi cînd ar fi fost vorba de cîţiva bani de aramă. Satul părea din ce în ce mai populat; cară încărcate cu piatră scîrţîiau pe drumuri ziua-noaptea ; căluţii cu coşurile desăgite împleteau o reţea nesfirşită pe uliţile satului. Mirosul de mineral scos proaspăt din sînul pă-mîntului plutea peste tot umed, sulfuric, pişcător, deschidea larg narile băieşilor, care se îmbătau de el mai mult decît de orice băutură. Piuele toctocau neîntrerupt, umplînd de răsunete uscate şi înfundate bătrînele păduri de brad.
PARTEA A DOUA
T
I
Cîteva din scrisorile schimbate între Vasile şi Elenuţa :
«Gureni, septembrie
Dragă Elenuţa,
Iată-mă în mijlocul celor mici, în ciripitul şi larma alor şaizeci de copii, de la şase pînă la doisprezece ani î Veselia lor, departe de-a mă enerva, mă farmecă, îmi umezeşte ochii de bucurie, îmi alungă nourii de tristeţe care, uneori, încearcă să se apropie de mine. Sînt clipe în care îmi pare rău că nu m-am făcut învăţător : îmi pare că trebuie să fie cea mai mare fericire să trăieşti, o viaţă întreagă, în mijlocul acestor oameni pitici, care
312
Arhanghelii
furnică, îndată ce sună clopoţelul, ca nişte furnici scormonite din muşuroi, care rîd cu lăcrâmi, răsturnîn-du-şi căpşoarele pe spate, care mă privesc cu ochii lor aşa de sinceri şi de pretinoşi. Nevinovăţia lor mă atrage şi mă subjugă, şi chiar micile lor ştrengării mă fac să zîmbesc în mine. Cît e de deosebită lumea lor de lumea oamenilor plini de patimi ! îmi pare că deasupra acestor căpşoare neastîmpărate pluteşte mereu un suflet dulce, nevăzut, nişte adieri ca din aripi de îngeri.
Dacă încep să mă împac cu tot ce-a fost, dacă despărţirea începe să-mi pară mai uşoară, meritul de căpetenie e al copilaşilor acestora, pe care nu mă pot mînia niciodată. Da, ai toată dreptatea, epistola întîie pe care ţi-am scris-o a fost prea scurtă şi plină de tristeţe. Vai, sînt clipe cînd ne simţim aşa de nemîngîiaţi, cînd nu mai vedem nici o rază de lumină fulgerînd prin viitorul întunecat. Sînt clipele marilor deprimări, care izvorăsc totdeauna din durerile cele adînci. Şi eu cînd ţi-am scris, îndată după sosire, eram stăpînit de o astfel de deprimare. Drumul pîn-aici, Gurenii, şcoala, oamenii, totul în sfîrşit, îmi făcea impresia unor arătări tulburi, din vis. Mă simţeam aşa de singur, aşa de părăsit ! Aveam convingerea adîncă, nespus de dureroasă, că nu te voi mai vedea niciodată. îmi ziceam : „domnişoara Elenuţa, curînd-curînd, o să mă uite, o să se mărite după altul, şi pentru mine n-o să rămînă decît o pustietate fără de margini".
E adevărat că în astfel de clipe, cînd sufletul nostru e bolnav cu siguranţă, n-ar trebui să luăm condeiul în mînă. Nu putem scrie atunci decît cuvinte negre, o rază de lumină n-avem de unde le împrumuta. Dar eu am fost aşa de slab, încît am cutezat să-ţi trimit aceste cîteva şire, de care acum, şi totdeauna, o să-mi pară foarte rău. Rog să mă ierţi şi să te gîndeşti că ţi s-a dat, astfel, prilejul să cunoşti şi o parte de umbră din fiinţa mea. Căci oricît mă gîndesc acum de-a fost cu putinţă ca eu să-ţi scriu şirele acelea disperate şi oricît îmi zic că n-am fost eu, simţesc că ma înşel. După cum
Arhanghelii
313
purtăm în sufletele noastre simţiminte nalte, eroice, tot astfel se ascunde destulă laşitate în fiecare din noi.
Nu ţi-am scris nimic despre Gureni şi^ despre oamenii de-aici. Satul e frumos, cu case de piatră după stilul săsesc — satul vecin e săsesc, — oamenii sînt ţărani cu stare bună, dar cu prea puţin dor de carte. Ceea ce trebuie să-ţi descopăr mai întîi e că mie, după cît bag de samă, mi s-a pus o cursă fiind trimis în Gureni. Şi iată de ce. Ca în orice sat, şi în Gureni este un preot ; dar preotul de-aici a fost coleg de şcoală cu tata ; asta încă n-ar fi nimic, dar preotul are o fată mare, Laura, şi aici mi se pare că e cursa ce mi s-a pus. înainte de toate trebuie să ştii că profesorul Marin, care ţine foarte mult la mine, ţine, poate, şi mai mult la tata, şi cred că mi-a ales satul acesta după ce s-a înţăles mai întîi cu tata.
Părerea aceasta mi-am cîştigat-o şi din veselia tatii cînd am plecat în Gureni, şi din însufleţirea cu care m-a primit părintele Pop din Gureni. M-a invitat, mi-a poruncit aproape să locuiesc la dînsul : are în curtea parohială, separată de casă, o mică odaie ce-i serveşte de cancelarie. S-a mîniat în toată legea cînd a văzut hotă-rîrea mea nestrămutată de-a locui la şcoală. Dar n-am putut scăpa să nu iau prînzul la dumnealui. De altfel, nici nu aş fi aflat pe cineva să-mi poată da un prînz regulat, ţăranii nu-şi iau un obligămînt atît de greu.
,,Mi-ar părea foarte rău să flămînzeşti în Gureni“, îmi zise supărat părintele, pentru că nu m-am învoit să şi locuiesc la dînsul.
Domnişoara Laura e o fetiţă de vreo optsprezece ani, mijlocie, plinuţă, foarte veselă şi plină de sănătate. La temperament samănă mult cu soru-mea, Mărioara, şi pentru aceea, din cele dintîi zile, a început să-mi fie simpatică. Ea nici nu vrea să ştie de gîndurile ce pare că le nutreşte tatăl său, nu umblă să-mi placă, se ţine mereu de prostii, chiar cînd o urmăreşte privirea severă a părinţilor. Ea e foarte veselă că, în sfîrşit, este un tînăr în Gureni, adică eu, cu care să poată vorbi, să-şi poată petrece. Dar te asigur că din nimic n-am băgat
314
Arhanghelii
de samă să-i fiu simpatic. De altfel, chiar în cazul cînd şi părinţii şi fata ar începe deodată un atac comun asupra mea, simţesc, sînt sigur, că n-ar ajunge la nimic.
Viaţa, sufletul meu e aşa de plin de tine, scumpă Elenuţă, încît mereu mă încearcă o spaimă adîncă : să nu te pierd ! Iar dacă nu e nici o primejdie pentru mine, nici pentru tine, pentru ce nu aş face zile plăcute şi domnişoarei Laura ? Eu ştiu că nu poţi fi geloasă şi că ştii ca şi mine că între doi tinări pot fi şi alte relaţii decît celea de dragoste.Vezi, mie mi-ar părea că aş păcătui dacă aş trăi cu totul retras de familia preotului Pop, dacă nu le-aş procura mulţămirile pe care le aşteaptă de la mine. Eu am o mare comoară în suflet, dragostea ta o am, scumpă Elenuţă, dar cred că m-aş asămăna cu avarul ce-şi ascunde comoara în pămînt, lăsînd pe cei din jurul său în mizerie, dacă aş rămînea cu ziua de cap în singurătate şi mi-aş gusta în tihnă fericirea. Cred că Dumnezeu nu ne lasă fericiţi ca să devenim egoişti, ci ca lumina din noi să arunce cîte-o rază şi celor din jurul nostru. Făcînd aşa, nu cred că pierdem nimic, dimpotrivă, comoara noastră capătă feţe tot mai strălucitoare. Apoi îmi pare că domnişoara Laura e ea însăşi cu sufletul plin de fericire, şi nu de cînd am venit eu aici, ci de mai nainte. E fericirea curată pe care o naşte însăşi tinereţea, sănătatea, şi venirea mea aici n-a făcut decît să-i deie prilej domnişoarei Laura să-şi arate feţele de lumină ale sufletului ei tinăr.
E blondă, are ochi albaştri, foarte buni, şi o supără pe preoteasa cel puţin de-o sută de ori pe zi. Eu văd bine că părinţii se mînie numai de formă şi că în sufletele lor se bucură, se simt mîngîiaţi că în casa lor poate fi atîta veselie.
Oricît ar fi de atrăgătoare domnişoara Laura, vai, e atît da departe de tine, scumpă Elenuţă ! Eu aş fi simpatizat-o oricînd, dar chiar de nu te-aş fi cunoscut pe tine, nu m-aş fi putut îndrăgosti niciodată de ea. Sărmana ! Nu e nimic în ea din acea uimire tainică ce se desprinde şi dintr-un surîs, dintr-un gest al tău şi care îmi zguduie fiinţa pînă-n adîncuri şi mă face să te pri-
Arhanghelii
315
vesc, să mă gândesc la tine cu adorare, să mă simt robul tău ! în Laura este mult din tot ceea ce poate face să bată o inimă omenească, dar nimic din ceea ce îngenun-che o inimă. Ori, poate, e numai pentru mine aşa şi o învinuiesc prea greu pe biata fată.
De multe ori mi-e ciudă pe mine că nu pot fi maj vesel cînd sînt cu Laura. Sînt unele zile cînd mi-e silă de orice vorbă. Amintirea ta mă stăpîneşte cu atîta putere, încît mă face rău, cred că chiar nesuferit; îmi pare atunci că nu-mi mai pasă de nimic în lume, numai de tine. Sînt clipe cînd nu mi-ar părea rău să piară lumea întreagă, nutnai noi doi să rămînem. Pentru micimea asta oe suflet, pe care în ceasurile de trezire nu o aprob defel, am o singură scuză : că te iubesc aşa de mult, aşa de adînc, încît am suferinţe pe care nu le-am cunoscut niciodată, care îmi par că-s dintr-altă lume şi mă depărtează şi pe mine de la pămînt în regiuni sure şi îngheţate.
Mă gîndesc de multe ori, pentru ce e iubirea un sim-ţimînt aşa de dureros, în fond ? Căci, iată, cu închipuirea te văd mereu, tainică şi dulce, şi mă atragi cu o putere căreia nu mă pot împotrivi. Zâmbesc şi rîd, unde de lumină îmi umplu fiinţa, iradiază din mine nouraşi de străluciri pe care îi simt cum îmi încălzesc, cum îmi sărută uşor obrajii, ochii de cîte ori văd chipul tău drag. îmi pare că lumea întreagă e a mea în astfel de clipe. Dar e de ajuns să mă gîndesc ca tu însăţi chiar eşti a mea, nu numai ochii, obrajii tăi, şi mă simt înfiorat de-o durere tainică.
Iartă-mă că—ţi spun un gînd ce-mi fulgeră uneori întunecat : să fie întristarea mea o presimţire ? Să fie posibil oare ca viitorul să se întunece, şi tu să nu fii a mea ? Presimţirea aceasta să mă tulbure ? Oare, într-adevăr, nu s-ar putea ca tu să te pleci cîndva în faţa poruncilor părinţilor tăi ? Nu e cu putinţă, oare, să-ţi zici odată : „îl iubesc pe tinărul acela, dar ce să fac ? Doamne, ce să fac ?“ Şi, plîngînd cu hohote, să te supui hotărîrii părinţil®r ?
316
Arhanghelii
Ce groaznic e să mă gîndesc la asta ! Şi nici nu vreau să mă gîndesc, ci mai bucuros voi să cred că iubirea, în esenţa ei, e un simţimînt dureros. Şi ştii, scumpă Elenuţă, cum îmi explic ? Cred că inima noastră e prea puţin încăpătoare ca să poată cuprinde un simţimînt aşa de mare, aşa de adînc, cum e iubirea. Iubirea parcă nici nu e o simţire ; se pare că e însăşi viaţa noastră, scoasă din legăturile materiei, liberată de tot ceea ce-i greu, ce-i trecător în noi. Nu este nimic muritor în ea, şi în înţălesul acesta cred c-a zis sfîntul Pavel că, din tot ce poate avea omul în lumea asta, duce cu sine dincolo de moarte numai „credinţa, nădejdea şi dragostea, iar dintre acestea, mai mare este dragostea11...
Aştept cu nerăbdare să-nmi scrii ce mai faci. Te mai gîndeşti la mine ? Domnişoara Laura chiar acum trece pe dinaintea şcolii şi, din drum, încearcă să se uite prin geam, să vadă de-s acasă. O să ies îndată să-i ţiu de urît, deşi ştiu că azi voi putea-o distra foarte cu greu ! Mi-e prea plin sufletul de tine, scumpă Elenuţă, şi abia aştept să-mi scrii. Oricît aş începe de vesel o scrisoare, nu pot să-mi opresc simţimintele de durere care izvorăsc din necunoscut şi mi se tot îmbulzesc la inimă. Mă mîngîi însă cu gîndul că, odată, fericirea mea va fi asigurată, că nu mă voi mai teme că te pierd, şi atunci... va fi mereu luminăjn sufletul meu, în jurul meu ! Nu-i aşa ? Se-ncep îndată ceasurile de curs. Copilaşii vin gălăgioşi. Ştii pentru ce mi-s aşa de dragi ? îmi pare că, odată^ cu mine, şi tu îi priveşti pe şcolarii mei, şi te bucuri.
Nu mă lăsa să aştept mult !
Al tău
Vasile»
«Văleni, noiembrie
Dragă Vasile,
^Azi, nainte de amiazi, s-a dus şi Ghiţă ! Cînd m-am văzut singură, m-a cuprins o spaimă mare, şi în seri-
Arhanghelii
317
soarea ce-ţi trimit acum îmi caut un razim puternic care să mă sprijinească în adînca mea suferinţă. Cît de fericiţi sînteţi voi, bărbaţii, ce bogăţie nemărginită aveţi în libertatea voastră ! Viaţa vă deschide nenumărate cărări ; un geamandan în mînă, şi puteţi merge pe drumul pe care voiţi. Ori în ce parte a lumii aflaţi un petec de pămînt care să vă primească cu bucurie. Chiar dacă vi se pun piedeci în cale, le puteţi învinge dacă sînteţi oameni adevăraţi ; vă puteţi depărta aşa de uşor de ceea ce vă este nesuferit ; vă ştiţi afla situaţii nouă, care să vă mîngîie pentru cele pierdute ; sînteţi pasări ce zburaţi ciripind din loc în loc, şi oriunde puteţi trăi.
Vai de noi, femeile, care nu avem aripi, ca şi voi ; care sîntem silite să rămînem în aceeaşi casă în care a fost lumină, deşi acum e întunecată şi pustie ; lîngă acelaşi strat de flori care ne-au îmbătat odată cu miresmele lor, deşi acum sînt veştede ; care trebuie să ne sprijinim să nu cădem în prăpastie, deşi nici un fulger de lumină nu ne mai arată de ce să ne prindem cu mîna ! Noi nu putem lua toiagul pribegiei şi să pornim în lume, pentru că nici nu sîntem pregătite pentru asta, nici lumea nu ne primeşte decît pe un preţ care ar însămna, pentru noi, mai mult decît moartea.
Din toate scrisorile tale de pîn-acum înţăleg prea bine că voi, bărbaţii, nu suferiţi aşa de adînc ca noi, chiar pentru că vă puteţi depărta de locul nenorocirilor, că puteţi trăi în mijlocul altor fiinţe. Vai, nu-ţi pot spune cît l-am pizmuit pe Ghiţă pentru că a putut să plece ! Pentru că trebuie să ştii, dragă Vasile, că văd în jurul meu un uriaş cimitir. Părinţii, surorile, oamenii din Văleni îmi par năluci ce-au ieşit din morminte la plimbare ! Numai scriindu-ţi necontenit, în fiecare zi, cred că voi putea să înving spaima asta cumplită. Te pizmuiesc şi pe tine pentru fericirea de-a avea lîngă tine familia preotului din Gureni. Vezi, pînă azi m-am bucurat că ţi-ai aflat o pretină în domnişoara Laura. îmi ziceam : „Are să-i facă zilele mai vesele !“ Aveam, vezi tu, şi eu pe Ghiţă ! Tu nu ştii ce pretin nepreţuit e iubitul meu frate ! Lîngă el puteam să rabd situaţia care acum îmi
318
Arhanghelii
pare nesuferită. Lîngă el nu luam în samă privirile dispreţuitoare ale surorilor mele ; mă făceam că nu aud aluziile răutăcioase ale tatii. Oricît mi-ar fi de greu să mă plîng de cei mai aproape ai mei, simt că nu pot face altfel. Nu-i pot pricepe pentru ce se poartă cu atîta răutate faţă de mine, ca şi cînd nici n-aş fi din familie, ci o biată fată pe care o ţin din milă în casa lor. Nu-i pot înţălege, pentru că judec şi simţesc altfel decît ei ! Ştiu că fiecare om, şi cel mai din urmă cerşi tor, are dreptul să-şi aibă părerile lui, să vadă cum voieşte viaţa. Mie singură să-mi fie luat acest drept ? Şi dacă nu se pot împăca cu felul meu de gîndire, ar trebui cel puţin să se stăpînească, să nu-mi deie, în fiecare clipă, să în-ţăleg ce cred despre mine. Cum aş fi trecut cu vederea toate răutăţile lor dacă ar fi rămas Ghiţă lîngă mine ! Ce putere neaşteptată îmi vărsa în suflet cînd îmi zicea : „învingerea o să fie a noastră, Elenuţo, nu-ţi pierde curajul, Vasile e un om foarte cumsecade, şi sperăm ca părinţilor să li se mai schimbe vederile. O să treacă o iarnă albă, o să fie o primăvară înflorită, şi pe urmă...“
Cine-mi va mai vorbi	astfel de-aici	încolo	? Eu	singură ; eu şi numai eu ; şi	pe urmă voi	începe	să mă	în-
doiesc despre tot viitorul... E cu totul altceva, dragă Vasile, să te asigure despre un lucru un om care ţine la tine cu sinceritate. Nu mă îndoiesc că tu vei lua locul lui Ghiţă, că chiar el nu va înceta de-a mă încuraja ! însă lîngă mine nu va fi nime, nimeni !
Ba da, iubitule, vei fi	tu ; tu nu mă vei părăsi	din
clipa asta niciodată. Iată, inima-mi porunceşte să te-n-chid în ea pentru totdeauna şi pentru toate clipele acestui totdeauna ! Da, mă voi gîndi mereu la tine ; îmi voi aminti tot ce mi-ai vorbit, tot ce mi-ai spus ! Voi închide ochii şi voi vedea zîmbetele tale ; mă voi adînci în ochii tăi; voi receti mereu scrisorile tale şi-mi vei fi aproape, tu, dragule !...
Arhanghelii
319
Vezi, am făcut chiar acum o încercare, am închis o clipă ochii şi te-am văzut ! da, te-am văzut lîngă mine, şi inima îmi bate şi acum cu putere. Iată, nu mai sînt tristă ! Nu mai văd nimic rău în lume, nu mai am nici o suferinţă. Cît e de bine, Doamne, să ai pe cineva în lume la care să te gîndeşti cu drag ! Simt că acesta e adevăratul nostru razim în viaţă.
într-una din scrisorile tale trecute mă întrebai dacă n-ar fi cu putinţă ca, în urmă, zdrobită de îndemnurile părinţilor, plîngînd cu hohote, să mă supun hotărîrii lor. Cred că e destul răspuns în epistola mea de pîn-aici. Mă întrebi apoi, într-altă epistolă, dacă nu s-ar putea ca, întîlnind un tinăr mai frumos, mai cult, mai bogat decît tine, nu s-ar putea să... te uit ! întrebarea aceasta cred că mi-ai pus-o numai în glumă, dar şi aşa a fost pentru mine o adîncă ofensă. Da, iubite, cu mine să nu glumeşti în legătură cu asta. Aici nu înţăleg nici o glumă !
Tu m-ai fi putut face să bănuiesc ceva în ceea ce-mi scrii mereu despre domnişoara Laura, dar eu, te-ai putut convinge, n-am făcut nici o aluzie la credinţa ta, pentru că nu pot face aşa ceva. încrederea mea în tine e aşa de mare, încît uneori am senzaţia că e o suliţă împlîntată în inima mea, mă doare şi e neclintită. E adevărat ce ţi-am scris : cînd n-aş mai crede în tine, n-aş mai crede în nimic ! Aştept să mă cinsteşti şi tu tot astfel, deşi eu nu-s vrednică de atîta cinste. Dar dacă îmi vei da cu ceva mai mult decît merit, nu uita că-mi măreşti fericirea şi, de-aici încolo, eu voi fi avizată numai la lumina şi căldura ce-mi vor aduce scrisorile tale. începe să mă neliniştească ceva : surorile pîndesc scrisorile, şi care îmi vin de la tine, şi care le trimit eu ; pîn-acum însă nu ştiu nimic, cred însă că le-ar plăcea foarte mult să ştie ce-mi scrii şi ce-ţi răspund. Peste patru zile să-ţi am răspunsul, dragă Vasile, şi-acum adio.
Elenuţa»
320
Arhanghelii
«Gureni, ianuarie
Scumpă Elenuţă,
îmi pare foarte bine că te-ai hotărît, în sfîrşit, să te bucuri şi tu de iarna asta delicioasă. îmi scrii că patinezi, că te săniezi pe drumurile albe, pline cu dungi viorii. îmi descrii cu atîta farmec Vălenii în timpul iernii, încît mă faci, într-adevăr, nenorocit că nu-s şi eu acolo să văd enormele morminte de uriaşi îmbrăcate în nevinovăţie ; să te văd, mai ales, pe tine trecînd în zborul săniuţei, în picuratul dulce de zurgălaie. Nici nu-mi pot închipui că ţi-ar şedea undeva mai bine decît într-o astfel de săniuţă, dusă-n zbor de doi cai albi ca zăpada. Vezi şi te bucură cît mai mult de tot ce-ţi oferă frumos iarna asta, care a îmbrăcat un cojoc aşa de gros, şi frigul totuşi abia se simţeşte !
îmi scrii că surorile s-au dus la doctorul Vraciu şi că eşti, în sfîrşit, singură acasă. Eu chiar în vremea asta am făcut nouă cunoştinţe ; închipuie-ţi că piesa de care ţi-am scris am şi jucat^o la Bobotează şi ne-a reuşit. Da, nu mă laud, ne-a lăudat publicul străin, care s-a grăbit, din satele vecine, să ne asculte şi să ne felicite ! Nu sînt defel vanitos cînd îţi scriu că eu m-am achitat mulţă-mitor de rolul meu, şi am avut un rol destul de greu, te-asigur ; în jurul meu s-au învîrtit toţi ceilalţi, mai ales sărmana Laura, care a avut nenorocirea să fie soţia ţăranului beţiv. Am purtat costum de ţăran, am avut mustăţi mari şi sure, dintr-o jumătat’ de fuior aproape, am supt, toată vremea, din sticlă şi din lulea. Să fi văzut ce feţe făcuseră cinstiţii ţărani care m-au auzit, de-atîtea ori, cîntînd în biserică ! La-nceput aproape se scandalizară, apoi, băgînd de samă că-i numai o glumă, au început să rîdă de se cutremurau ferestrele, şi pe scenă eram siliţi să facem un răstimp numai gesturi, căci în zadar am fi vorbit.
Un bătrîn, văzînd că nu mă satur nici cu sticla a cincea de rachiu, strigă din răsputeri : „Glumă neglumă, dar nu mai bea, că s-aprinde rachia în dumneata !“ ■—
Arhanghelii
321
Dar altul, de lîngă el, îl îmboldi şi-i zise : „Lasă-1, moşule, că după ce s-o-mbăta, o să ne cînte una de lume“.
O femeie bătrînă, în cojociţă, aprinsă de căldura sălii şi de plăcere, striga cît o lua gura, cînd mă aplecai să sărut pe Laura : „Ptii, ucigă-te crucea, popă !“
Se-înţălege că am avut un succes splendid. Mulţi dintre ţărani, după ce îmi schimbai costumul, se uitau la mine cu părere de rău, iar pătura cultă care alergase în Gureni îmi aducea laudele cele mai mari : „Unde s-ascunde artistul !“ — „Ce mai dicţie, frate, ce mai gesticulare !“
Dintre toţi, mai încîntat era tatăl Laurei, părintele Pop, care de bucurie era cît pe-aci să mă sărute.
In ajunul Botezului am umblat cu crucea cu părintele. Mare sat şi destulă zdroabă ; mai ales îmbiarea cu mîncarea şi beutura în fiecare casă ne opăci foarte mult, iar pe diacul Gliguţ îl lăsarăm în patul unui român, căci se-mbătase tun ; în loc să pornească spre uşă, apucase spre fereastră. în schimb ştiu că am cîntat la „în iordane11 de-o să mă pomenească oamenii ! Nu că raa laud, dar îi auzeam pe ei zicînd :	„Doamne, ce mai
glas !“ — „Doamne, ct mai popă !“ — „Straşnic ginere o să aibă popa nost’ !“
Da, scumpă Elenuţă, şi exclamarea asta din urmă am auzit-o de la destui. Trebuie să ştii că mi-a ieşit vestea asta în Gureni. Cum, nu ştiu, poate unde prînzesc la părintele şi astfel îi calc pragul în fiecare zi ; poate unde mă plimb cu Laura, care e tot aşa de veselă ca şi în ziva cea dintîi în care am văzut-o. Poate să fi făcut vreo aluzie părintele Pop.
Dumnealui ţine corespondenţă cu tata ; despre asta m-am putut convinge chiar zilele acestea. Mi-a trimis tata o epistolă în care se arată foarte mulţămit cu mine şi-mi dă să înţăleg că, pentru toamna viitoare, ar fi bine să-mi văd de-o parohie.
Ce mai fac eu ? Mă gîndesc necontenit la tine şi, cum vezi, în fiecare zi îţi trimit o epistolă. îmi pare foarte bine c-aţi căpătat oficiu poştal în sat, era şi vremea.
21 Opere, voi. 7
322
Arhanghelii
Şi-mi pare şi mai bine că ţi-a promis poştarul să nu deie nimănui scrisorile ce-ţi vin, decît ţie în mînă.
Ce mai fac ? Tot gîndindu-mă la tine, cu soarele primăverii în suflet, mă bat cu bulgări de omăt cu micii mei elevi şi-mi zic de nenumărate ori : „Aşa e de albă şi curată Elenuţa mea, ca spuma asta de zăpadă pe care o strîng în mînă !“ Azi am primit a zecea epistolă de la Ghiţă. îmi însăimn data cu sfinţenie, fiindcă e un adevărat eveniment pentru mine. îmi pare, din ce-mi scrie, că samănă tot mai mult cu tine. Apoi el, totdeauna, aduce speranţe nouă. Ştii ce-mi scrie astăzi ? Că după părerea lui cel mult într-un an şi jumătate nu va mai fi nici o piedecă la căsătoria noastră. Ştie ceva ? I-a scris domnul Rodean ? Un an şi jumătate ar fi o veşnicie, însă dacă aş avea siguranţa că fericirea noastră în urmă totuşi se va întrupa, aş fi gata să aştept bucuros şi zece ani. Nu cumva ştii şi tu ceva, dragă Elenuţă, şi nu vrai să-mi spui ? Dacă ştii, să-mi comunici şi mie, şi încă... telegrafic !
Cel care veşnic te adoră Vasile»
«Văleni, april
Dragă Vasile,
După cum ţi-am scris, surorile s-au întors acasă de prin jumătatea lui martie. Ce puţin putem şti din tot ce ne ascunde viitorul ! E'le nu mai sînt rele cu mine, după cum credeam că vor fi de-ndată ce vor trece cîteva zile. Nu se mai interesează de mine, nu mai mă urmăresc ; de pe partea lor, îţi pot scrie epistole în aceeaşi cameră cu ele. Sînt foarte agitate, dragă Vasile, şi mi se pare că în anul acesta au să se mărite.
De altfel, în convingerea asta mă întăreşte şi împrejurarea că tata a cumpărat în oraş, în piaţă, patru case
Arhanghelii
323
vechi una lîngă alta, pe care numaidecît a pus oameni să le dărîme şi, acum, de două săptăimîni, zeci de oa-rnenij-au apucat de lucru ; se sapă fundamente, se cară piatră şi cărămidă. Am fost ieri şi eu şi am văzut că se croiesc două case care încă nu se ştie ce vor fi : locuinţe ori prăvălii ? Cei mai mulţi spun că vor fi prăvălii la parter, iar la etaj vor	fi camere	de	închiriat.
Unii vorbesc	chiar de un hotel.
Tata, de pe la sfîrşitul lui martie, e mai mult pe drumuri decît acasă şi mai mult în oraş decît pe drumuri. Supraveghează de aproape clădirile, despre care se zice că vor costa mai mult de zeci de mii. Ca de obicei, tata nu spune nimic înainte din ceea ce se ţine de viitorul familiei, al copiilor. Dar chiar aceasta mă face să bănuiesc că cele două clădiri ce se ridică sînt destinate a fi locuinţele Eugeniei şi Octaviei şi ale bărbaţilor lor. Ele merg deseori să privească lucrările şi zîmbesc fericite ; cred că bănuiesc acelaşi lucru ca şi mine. Din graba tatii, din agitaţia ce stăpîneşte mereu între surori ; din comenzile ce se fac mereu la deosebite case de negoţ ; din cataloagele de mobilă, de albituri, care sosesc mereu, cred că	nu mă înşel dacă	am convingerea	că,	în
vara ce vine,	surorile meâe se vor căsători.
Gîndul mă umple de bucurie ; de altfel, le sînt de-acum mulţămitoare că nu se mai interesează de mine. Eu, din parte-mi, le dor«9c din toată inima să fie fericite, şi cred că vor şi fi, cu temperamentul ce-1 au.
Cum am zis, tata e foarte rar acasă. Se întîmplă să nu vie nici noaptea din oraş, ba, spunîndu-ţi adevărul, în săptămînă asta numai două nopţi a durmit acasă, şi azi e sîmbătă. Dumnealui are mereu de lucru în oraş cu supravegherea caselor ce se zidesc ; se vede că are mult năcaz, căci de multe ori cînd se-ntoarce e foarte nervos, şi atunci ţîţîie toţi în casă şi în curte de frica lui. Mie nu mi-e frică, pe mine, de altfel, parcă nici nu mă vede. Dar am băgat de samă o îngrijorare deosebită pe faţa mamei. Ea e foarte rar veselă de o samă de vreme.
21
324
Arhanghelii
Eu sînt acum fericită şi-mi pare chiar că trece prea repede vremea ; de cînd s-a desprimăvărat, te simt tot mai aproape. Peste-o săptămînă o să-mi aduc aminte că acum e anul ţi-am aprins luminiţa. O aniversare. Adio ■
Elenuţa»
«Văleni, iunie
Dragă Vasile,
Azi-dimineaţă ne-am trezit într-o larmă neobişnuit de mare. Tata sfădea în curte slugile, se auzea cum le dădea palme, pătrundeau pînă la noi văicărelile oamenilor. Tîrziu s-a făcut linişte, dar pe puţină vreme. Larma începu din nou, acum nu în curte, ci sus, într-o cameră. îl auzeam pe tata cum strigă. Niciodată nu l-am auzit răcnind aşa de cumplit. Priveam toate trele una la alta speriate şi nu ştiam ce să credem. Afară de vocea tatii nu se auzea nimic. Dar eram încredinţate că sfădeşte pe cineva. Deodată auzim un plîns înăbuşit, apoi tot mai tare. Tustrele am îngheţat de spaimă. Mama plîngea. Am sărit repede din pat, ne-am îmbrăcat, dar, cînd am ieşit în coridor, mama se coborîse în curte, în-trase în bucătărie, iar tata, văzîndu-ne, ne zise cu o asprime neobişnuită : „Ce, v-aţi şi sculat ?“.
Am alergat tustrele înapoi în camera noastră. Tata parea mai mult supărat decît mînios.
Am aflat apoi că tata venise numai în zori de la oraş, n-a găsit ordine în curte şi pentru asta s-a supărat pe slugi ; mama ar fi ţinut partea slugilor, şi de-aici neînţălegerea între ei.
Aşa mi-a spus Octavia, care toate vrea să le ştie. Mie însă, după ce^m-am gîndit mai bine, mi se pare că nu acesta e adevărul, ci neînţălegerea s-a ivit din faptul că tata petrece tot mai rar acasă nopţile şi că ar fi căzut în patima jocului de cărţi ! Da, iubite Vasile, mi se pare că acesta e adevărul ! Demult m-am tot întrebat pentru
Arhanghelii
325
ce merge la oraş şi notarul Popescu, aproape de cîte ori se duce tata ? La poarta primăriei trăsura tatii se opreşte de obicei şi-l ia şi pe notarul Popescu. Asta se petrece aşa de vreo două luni.
Dar se poate să aibă şi năcazuri cu lucrătorii la casele cele nouă. Sînt aproape gata, să vezi că^ sînt adevărate palate. Stau oamenii în loc şi le admiră. Nu mai au păreche în tot oraşul. La parter sînt împărţiri care se potrivesc de minune pentru prăvălii. Ferestre mari, adevărate galantare vor trebui aici. Mulţi susţin şi acum că tata va închiria parterele pentru prăvălii. Nu ştiu ce să mai cred şi eu. Gînduri mari trebuie că are cu casele astea, altfel nu l-ar interesa atît de mult.
...în sfîrşit, mi-am aflat şi eu omul cu care sa te năcăjesc. Dacă tu nu-mi poţi scrie o epistolă fără să-mi povesteşti de domnişoara Laura, iată, am şi eu pe domnul Paul Marino. Da, iubite, nu rîde, pe domnul Paul Marino, care s-a pripăşit de cîteva zile în oraş, fără să ştie cineva cu siguranţă de unde-i şi cine-i. Totuşi, cei mai mulţi spun c-ar fi reprezentantul unor mari societăţi străine, care ar avea de gînd să cumpere mine de aur în părţile noastre. Că-i putred de avut el însuşi, nu se mai îndoieşte nimeni ! Zadarnic zici dumneata : Puţin îmi pasă ! îţi va păsa îndată ce-ţi voi spune că, nu mai departe decît alaltăieri, am fost şi eu la oraş, m-a văzut, şi cît am stat în stradă, nu şi-a mai luat ochii de ia mine. S-a interesat cine sînt, şi numaidecît a început să vorbească foarte bucuros cu tata, el, Paul Marino, care pînă acum n-a învrednicit de cinstea asta pe nici un orăşan !
Da. iubite domnule cleric ! Pofttşte numai şi mi te lauda snereu cu domnişoara cea blondă, cea cu ochii albaştri ! O să-ţi descriu atunci, într-o viitoare epistolă, şi eu pe domnul Marino, despre care se spune c-ar fi italian ! înţălegi ? Italian ! Şi atîta ţi-ar putea ajunge ca să nu-mi tot lauzi pe Laura aceea.
O să văd dacă vei ţinea porunca mea.
Elenuţa»
326
Arhanghelii
«Văleni, 2 iulie
Dragă Vasile,
Scrisoarea ta din urmă m-ar fi făcut să disperez dacă nu-i alăturai biletul profesorului Marin. într-adevăr, oricît de nemărginită încredere am în tine, n-am putut crede, pînă ce n-am cetit şirele domnului Marin, că tu nu baţi în retragere. Vai, cu cît dor am aşteptat vacanţa asta ! îmi părea că raiul are să se coboare pe pămînt. Tremuram de fericire la gîndul revederii ! Dar acum ce să fac ? Să blăstăm pe bătrînul tău profesor şi pe binevoitorul tău ?
Aşadar, tu vei copia, în cursul vacanţei, lucrarea cea nouă a profesorului Marin ! Totuşi, domnul ăsta ar fi putut afla şi alt tinăr în locul tău. „Nu pot încredinţa, cu conştiinţa liniştită, pe nimeni altul să-mi copieze manuscrisul decît pe tine, frate Murăşene !“ Recetesc mereu şirul acesta şi simt că nu mă pot mînia pe bătrîn ! Totuşi, te voi revedea ; mi-ai promis să rămîi în Văleni două zile. O, Doamne, cît e de bine să trăieşti ! Peste-o săptămînă te-aştept, să ştii, te-aştept cu... Nu-ţi spun cu ce te aştept ! Las’ să te gîndeşti şi tu !
A ta, Elenuţa
P.-S. Cksele sînt gata, ferestre, uşi, totul e la loc. Tata a privit mult astăzi într-un jurnal de mobile. Cred că Eugenia şi Octavia vor fi în curînd mirese. Asta o cred şi pentru că la noi în casă nu mai e nimic în ordine. Se pare că se pregăteşte o răscoală generală. însă poţi veni liniştit în Văleni, răscoala asta, acum o dată, nu e îndreptată nici împotriva mea, nici a ta !»
«Văleni, 25 septembrie
Dragă Vasile,
Abia ieri a fost cununia Eugeniei şi a Qctaviei. S-a amînat termenul de la Sfînta Mărie, după cum îţi co-
Arhanghelii
327
municasem mai întîi, pentru că furnizorii mobilelor au întîrziat. Surorile mele au vrut să se mute, de-a una, în casele cele nouă. îmi vuieşte şi acum capul ; nici nu mi-e cu putinţă să-ţi descriu ce-a fost, de cîteva zile, în casa noastră, ca, mai pfe urmă, ieri să-mi pară că nu mi se va mai limpezi capul niciodată. Atîta lume, atîta mîncare, atîta beutură, atîta muzică, atîta dans !
Toată lumea a rămas înlemnită cînd a înţăles pe sama cui a clădit tata casele acelea, cu adevărat frumoase ! Mulţi vor fi pizmuit, şi vor pizmui încă, pe cumnaţii mei ! Să vezi, la parter sînt aranjate hirourile celor doi advocaţi ; la etaj — locuinţele lor. E o frumuseţe întreg aranjamentul, un lux cum rar se vede. Tata va fi cheltuit, cred, o avere întreagă numai cu aranjarea celor două locuinţe.
Nu-ţi poţi închipui cîţi au încercat să mă... vîneze şi pe mine la nunta asta ! N-a fost tinăr care să nu fi fost gata a-mi cere numaidecît mîna. Vorbele galante roiau în jurul meu. N-am avut vreme nici să mă mînii, nici să rîd cel puţin, nu mai ştiam unde mi-e capul de atîtea lucruri cîte aveam de făcut. în urmă tot a trebuit să vedem, şi eu şi mama, că nu putem ţine rînduiala cum o fixaserăm înainte, şi încurcala obişnuită la ospeţe a trebuit să urmeze şi aici.
Dar bine c-am trecut şi peste asta ! Să mă crezi : mama pare şi mai mulţămită decît mine. Mi se pare că ea a zorit mereu pe tata să se facă repede cununiile. Nu ştiu, s-a săturat de atîta veşnică agitare, de atîtea pregătiri şi-şi dorea un strop de linişte ; ori doară voia să-i taie tatii prilejul de-a merge aşa de des la oraş ? Destul că azi mama îmi pare mai tinără cu zece ani. Săraca ! Se vede că o mamă are destulă zdroabă cu copiii în viaţă, pe lîngă tot belşugul.
Aşadar, eşti din nou în Gureni ! Bagă de samă să nu mai joci teatru cu domnişoara Laura şi să nu te mai apleci s-o săruţi : o să-l scot numaidecît din sac pe domnul Paul Marino ! Eşti curios să ştii dacă a fost la ospăţ ? N-a fost ! De altfel, trăieşte retras, numai de mine se interesează mereu. Fără glumă, se interesează !
328
Arhanghelii
Ceea ce m-a întristat mai mult ieri a fost că Ghiţă ne-a telegrafiat că nu poate veni : în ultimul moment a fost cerut de urgenţă la o linie ferată pe care o rupseseră apele. Cît aş fi fost de fericită să-l văd ! Mi-ar fi părut c-ar fi lîngă mine şi o bună parte din tine !
Mă întrebi dacă mai este aur în Văleni ? îţi răspund că e tot aşa cum ştii : petrecaniile nu se mai curmă ! Adevărat că vro două-trei mine mai mici au fost părăsite, dar, în schimb, se lucrează la altele. Bădicul Ungurean s-a îngrăşat şi a încărunţit şi mai tare. Senzaţia Vălenilor e, de altfel, prezenţa, constantă de-aici încolo, a universitarului Pruncul ! El, se vede, ş-a isprăvit cariera ! Tatăl său nu mai vrea să-i deie bani de şcoală. Deocamdată tinărul încearcă să se mîn^îie bînd cu zi, cu noapte. îi pare bine cînd îi spun băieşii „domnule advocat“. Ungurean s-a reîntors, de vreo două săptămîni, în capitală. Bietul tatăl său tot mai sperează să scoată advocat din el. Ghiţă m-a asigurat că pînă în lunile de vară se înlătură toate piedecile căsătoriei noastre. Oare să fie adevărat ? Eu nu ştiu cum se vor înlătura, dar ştiu atît că, de-o vreme încoace, poartă corespondenţă deasă cu tata.
Elenuţa»
II
într-o după-amiază de pe la sfîrşitul lui noiembrie, trăsura directorului de la «Arhanghelii» ieşi din curte, durăind pe podul de la poartă, apucă în drum, şi caii porniră în trap larg prin ciorofleaca ce se aşternea pe cale, luminînd trist sub razele sărace ale soarelui. Două zile plouase ; peste noapte şi nainte de prînz ninsese ; acum zăpada se topise pe drum mărind cirul, dar pe margini albea încă, pătată unde şi unde de stropii zvîr-liţi de roţi şi de copite. Sus, pe coastele pleşuve ale dealurilor, haina iernii era imaculată, lumină tare. Erau
Arhanghelii
32 9
doar cîteva coaste goale în munţii din Văleni ; cei mai mulţi erau îmbrăcaţi cu păduri de brad, de pe cetina cărora zăpada, din depărtare, părea pîlcuri de nouri, pîlcuri de neguri, prin care înnegreau, unde şi unde, crengile brazilor. Soarele se ivise de pe la prînz, scăpătat departe spre miazăzi, şi împrăştia raze palide, neputincioase, care păreau că abia răzbesc, abia străbat prin ceaţa ce se împînzea în văzduh. Aerul era umed şi rece. Răceala aceea pare că umezeşte şi veşmintele pe om, le lipeşte pe trupuri şi pătrunde pînă-n măduva oaselor.
Iosif Rodean era în blana de iarnă, o blană uriaşă, pe care două slugi trebuiau să o ţină şi s-o ridice pînă o îmbrăca directorul. Se părea că vremea asta ticăloasă, care nu mai era nici toamnă, dar nu se putea numi încă nici iarnă, avea o influenţă covîrşitoare asupra lui. întreg scaunul dinapoi al trăsurii îl ocupa cu spatele şi cu bunda lui, al cărei guler aitîrna într-un cerc mare, sur şi lat. Directorul se mişca mereu, părea că nu-şi afla locul potrivit, pufnea mereu pe nările lui largi, şi din ochi îi ţîşneau priviri mînioase. într-un an de zile părea că mai slăbise ; grăsimea din bărbie parcă i se topise, şi dedesubt se vedea acum pieliţa încreţită, adunată ; o-brajii nu-i mai erau aşa de umflaţi ca nainte, în schimb erau mai lungi, mai dăbăiaţi. Adîncături mari, negre ; se săpaseră subt ochi, dar ochii lui,	totuşi,	nu	căzuseră
înlăuntru ci se bulbucaseră şi mai	tare.	Erau	foarte
puţin prietenoşi aceşti ochi de broscoi uriaş. El îşi aduna, îşi strîngea lîngă trup cînd o aripă,	cînd alta	a	blănii.
Văzu că-s stropite cu noroi şi strigă	slugii :
—	Fereşte glodul, ticală, fereşte ciorofleaca orbule !
Sluga, în loc de răspuns, îl întrebă îndată :
—	Să opresc naintea primăriei, domnule director ?
—	O să te-nvăţ eu, mama...
Şi directorul izbucni într-o suldamă cumplită.
Sluga nu se simţi atins de sudalma asta. El ştia dinainte că are să urmeze, dar trebui să-l întrebe, pentru
330
Arhanghelii
că o singură dată nu l-a întrebat şi, neoprind trăsura, s-a ales cu două palme, care îl usturau de cîte ori îşi aducea aminte de ele.
înaintea primăriei trăsura se opri şi îndată apăru în uşă notarul Popescu, urmat de universitarul Pruncul.
—	Bună-ziua, domnule director, zise cu bucurie Popescu. Credeam că pe vremea asta să stăm acasă. Dar dacă vreai dumneata...
—	Ei, mai în grabă ! strigă Iosif Rodean adunîn-du-şi o aripă a blanei.
—	Repede, Pruncule ! zise notarul întorcîndu-se spre universitar.
Acesta îşi săltă în spate un palton pe care-1 desprinse repede din cuierul ce era bătut în păretele gangului, şi în cîteva clipe fură cuibăriţi amîndoi în trăsură. Popescu în faţa directorului, Pruncul pe capră, lîngă slugă.
—	Mînă, mă, şi deschide-ţi ochii în patru, că te ia muma dracului ! striga directorul.
Caii porniră sforăind, zvîrlind pînă departe, de amîn-două părţile, stropi repezi pe neaua netopită.
—	Uite ! zise directorul arătîndu-i notarului stropii de noroi de pe blană.
Acela se plecă, părînd că are să cerceteze ceva de foarte mare preţ, şi, după ce-i privi îndelung, părînd că-i numără, zise :
—	Pe drumurile noastre sa nu umble nimeni cu haine scumpe !
Se întorsese şi Pruncul de pe capră să vadă minunea : cîţiva stropi de tină pe bunda măriei-sale, directorul de la «Arhanghelii» ! Mare minune ! Fostul universitar declară c-ar trebui făcută presiune la judeţ să se pietru-iască şi drumul acesta, pe care e o aşa de vie circulaţie. Ei nu băgară de samă că, în cîteva clipe, erau cu mult mai tare stropiţi cu glod decît Iosif Rodean.
Oricît încercă sluga să ferească, alicele de tină tot împroşcau mereu şi de sub copitele cailor, şi din roţi. In curînd se umplură şi caii şi, cum erau suri amîndoi, de la o vreme păru că au un petec lat, întunecat pe pîn-
Arhanghelii
331
tece. Caii alergau însă veseli, focoşi, cu gîturile încordate, jucîndu-şi trupurile lungi şi zvelte.
Notarul Popescu, dup-un răstimp de tăcere, îl întrebă pe Iosif Rodean :
—	Ştiţi, domnule director, că baia «Aruncata» a fost părăsită ?
■— «Aruncata» ? repetă cu dispreţ directorul, ca şi cînd nici din nume n-ar cunoaşte-o.
Popescu îi cunoştea acum toate mişcările, toate privirile, toate modulările vocii domnului director. Pricepu, numaidecît că Iosif Rodean îi dă să înţeleagă că puţin se interesează de-o baie ca «Aruncata».
—	Da, aşa-i zice, «Aruncata», poate dumneavoastră nici să n-o cunoaşteţi, domnule director. A fost mai mult o vizunie de lup decît baie. Au părăsit-o de ieri de la prînz.
—	Şi pentru ce ? întrebă Iosif Rodean.
—	Pentru că nu mai dă aur. Au spart într-un întreg care nu mai are nici un strop de aur.
—	Nici c-a fost vreodată aur acolo, ci, iac-aşa, cîtă pulbere de puşcă pentru o măsea ce te doare, zise Pruncul, întorcîndu-şi capul spre cei doi.
—	Aşa mai zic şi eu ! rîse directorul şi păru că i se mai înseninează privirea.
începură să vorbească despre vreo trei-patru mine mai mici, în care de asemenea s-a împuţinat piatra cea bună. Credeau că aceste mici pierderi nu se vor resimţi în viaţa băieşilor ; că se vor începe alte ganguri nouă : că vălenarii au bani destui pentru asta. Notarul Popescu povesti, rîzînd, ce auzise de la băieşul Nichifor, că Vîlva Băii va părăsi cît de curînd minele din Văleni şi va mai trece şi într-alte părţi, să nu prea îmbogăţească pe văle-nari. Nichifor şi profeţea, într-adevăr, de vreo doi-ţrei ani, că vîlva va zbura de-aici, că prea s-au îndrăcit oamenii. Era un fel de apostol, puţin scrîntit, Nichifor ăsta, şi nime nu-1 lua în samă. De altfel, la cele trei-patru băi părăsite erau angajate abia şapte familii din Văleni, care nu trăiau numai după ele. ci erau părtaşe si la alte băi. închiderea lor nu surprinse nici chiar pe
332
Arhanghelii
proprietari, după cum lucrarea lor nu făcuse nici o vorbărie în sat. Ca ele mai erau şi altele peste optzeci de «vizunii de hulpi», care ţîrîiau, uneori se îmbunătăţeau, apoi se isprăvea repede belşugul din ele. în ele se iveau, se pare, numai şuviţe rătăcite din vinele principale de aur.
Lui^ Iosif Rodean i se păru deodată că trăsura nu aleargă destul de repede ; îi strigă slugii, încărcîndu-1 cu sudalme, ^să mîie mai repede ; îşi adună aripile blanei şi se cufundă în tăcere. Liniile feţei îi împietriră, şi notarul Popescu înţelese în grabă că directorul doreşte să fie lăsat în pace. Faţa lui luă numaidecît acelaşi aer de seriozitate, de tăcere.
Popescu ştia bine că directorului de la «Arhanghelii», de-o vreme încoace, nu i-s toţi boii acasă. Notarul, din zi în zi, era tot mai prevenitor, tot mai plin de linguşiri faţă de Iosif Rodean şi se temea cumplit să nu-1 supere cu ceva. Ştia că în clipa aceea directorul ar fi rupt prietenia cu el.
Şi, din primăvară, era mai mult decît prietenie între ei ! Notarul Popescu mai bucuros şi-ar fi tăiat o mînă ori un picior decît să se dezbare de Iosif Rodean : cîş-tiga de la el, aproape zilnic, bani de aur, bani mulţi — o avere întreagă trecuse din mîna directorului în punga lacomă a lui Popescu.
Astfel, el se sili să rămînă, în tot cursul drumului, mut ca un peşte, dar urmărea de aproape orice schimbare s-ar fi ivit în privirile sau pe faţa «directorului de la „Arhanghelii"». Drumul era mereu plin de cioro-fleacă, părea, cum se încovoia mereu printre strîmto-rile munţilor, un şarpe enorm, care sclipea vineţiu, întunecat, în razele sărace ale soarelui. în curînd soarele dispăru după culmile nalte, aerul se făcu şi mai rece, şi mai pătrunzător, şi notarul Popescu îşi stringea tot mereu paltonul. Mîinile începură să i se roşească tare,
' să se umfle parcă. Dar nu făcea nici cel mai mic semn ca nu i-ar fi ceva pe plac, el spiona mereu fizionomia directorului. De multe ori ştia, încă din drum, daca
Arhanghelii
333
Iosif Rodean avea să piardă mult în sara şi noaptea următoare. Era atunci în faţa lui o încordare, o împietrire neobişnuite. Popescu se bucura nainte de cîştigul ce-1 va avea, căci şi acum descoperi în faţa notarului semnul acesta promiţător. Şi se temea nu cumva să se schimbe masca lui Rodean pînă vor ajunge în oraş. Popescu se supraveghea nu numai pe sine, ci şi pe slugă, pe Pruncul, trăsura chiar, ca nu cumva printr-un cu-vînt, printr-o tresărire mai mare, faţa directorului să capete altă expresie.
Inima lui se strînse cînd Pruncul gemu de pe capră :
—■ Ce vreme ticăloasă ! Am să îngheţ pînă la oraş ! şi începu să-şi frece mînile.
-	~	este s^n?e în tine) iubite, zise, încercînd
sa zîmbească, directorul. Ţi l-ai răcit, şi cît mai ai, cu multele chefuri !
Popescu observă îndată zîmbetul şi se temu. Dar Iosif Rodean se cufundă iarăşi în tăcerea de mai nainte, şi notarul se linişti ; nu mai aveau de făcut mult drum !
Caii erau obişnuiţi unde să tragă după ce ajungeau în piaţă. Fără nici un îndemn din partea slugii, o luară la dreapta şi se opriră naintea unei clădiri nouă, destul de impunătoare, cu etaj, cu balcon, înaintea hotelului «Splendid».
Advocaţii Poplăcean şi Stoica, doctorul Prinţu îi primiră cu urale pe cei trei vălenari. Notarul Popescu însă ridică degetul arătător, porunci tăcere. într-adevăr, Iosif Rodean nu auzi nici uralele lor, nu luă în samă nici ce-i spunea proprietarul hotelului, ci se aşeză, grav şi tăcut, în fruntea mesei învelite cu postav verde, şi. numaidecît, toţi cei de faţă îl urmară în tăcere. Era aceasta o cameră rezervată anume pentru jocul lor de cărţi, încă din primăvară.
Directorul de la «Arhanghelii», după ce zurui în buzunar, scoase un pumn de bani şi-i izbi pe masa lingă el. Un galben se durigă jos pe podele, dar fu aflat şi pus la loc repede de notarul Popescu.
334
Arhanghelii
După întîiul joc pe care-1 cîştigă Iosif Rodean, el porunci să se aprindă lumina, să se lase roletele, deşi se mai vedea încă, porunci chelnerului să pună de mîn-care şi de băut.
_ Cărţile je_ împrăştiară din nou. Afară de fîşîitul lor şi de ţincănitul banilor, nimic nu se auzea în cameră ; cei şase barbaţi erau numai ochi, şi inima le palpita cu putere. Notarul Popescu nu se mai interesa acum de director, părea că pentru el lumea întreagă se concentrase în cărţile ce le avea în mînă şi în acelea pe care le va mai capata. Advocatul Poplăcean îşi uitase gura deschisă, buza de jos îi era dăbălată, dar ochii lui ardeau de friguri. Stoica se mişca mereu pe scaun şi avea priviri de spaimă. Numai doctorul Prinţu era mai liniştit, numai el îşi permitea să aprindă, din cînd în cînd, o ţigară-
Dintre toţi, era mai ciudat notarul Popescu. în răstimpuri trupul lui se încorda, ca şi cînd i-ar fi trecut, deodată, din creştet prin piept o suliţă ; alteori, spatele, umerii i se strîmtau neînchipuit de tare : alteori iarăşi se încîrliga, ca şi cînd ar fi avut accese de epilepsie. Şi ochii lui, tot mai aprinşi, tot mai strălucitori, se întorceau în toate părţile, fără hodină. Uneori părea că din toată fiinţa lui numai ochii mai rămîn, măriţi, cu priviri tot mai vădite de atotstăpînitori.
Iosif Rodean pierdu zece jocuri în şir ; grămăjoare de bani de argint, printre care străluceau şi falbeni, se ridicară naintea celorlalţi, şi mai ales înaintea notarului Popescu. Directorul de la «Arhanghelii» punea tot alţi bani, care înfiorau pt jucători, îi înfiorau dureros, ca şi cînd le-ar fi bătut cuie mărunte în tot trupul.
Sticlele cu vin se deşertară în două rînduri. Din camerele vecine pătrundea larma de glasuri omeneşti, cîn-tecele depărtate ale unui taraf de lăutari, dar cei din jurul mesei celei verzi nu auzeau nimic. Abia îşi luau răgaz să beie din paharele pe care li le îmbia chelnărul.
Arhanghelii
335
în tăcerea din cameră se auzea cum bubuie focul în cuptor. Căldura se împrăştia în sală, plăcută, dulce în noaptea asta de noiembrie.
—	Stinge-1 ! strigă cu voce detunătoare directorul. Stinge-1 şi deschide ferestrele !
Pînă să alerge chelnărul să-i împlinească porunca, Iosif Rodean îşi duse mînile la vesta şi dintr-o smîn-citură şi-o descheie detot. Patru nasturi săriră, se du-rigară pe podele, dar acum Popescu nici nu-i auzi.
—	E o prostie să faci aşa căldură ! E o tîlhărie nemaipomenită să pui la tortură pe oameni! strigă Rodean pufnind mereu pe nări şi pe gura larg deschisă.
El fierbea întreg ca-ntr-un cazan şi avea senzaţia că plezneşte.
—	Mă rog, patronul... începu să se scuze chelnărul, după ce deschise fereastra.
împărţind cărţile, Iosif Rodean îi răcni :
—	El e un porc-de-cîne, ca şi tine ! Sînteţi nişte ti-cale! Nu sînteţi vrednici să vă calce omul pragul ! Roşu ! strigă el, izbind o zeciţă de roşu pe masă.
Chelnărul tăcu, aduse băutură nouă, umplu paharele şi, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, îl îmbie mai întîi pe Iosif Rodean.
Ceasuri întregi se urmă, astfel, jocul mut, tot mai agitat ; numai fumul de ţigară se îngroşa acum tot mai tare ; fumau cu toţii, şi băutura trecea tot mai multă. O singură dată nu se auzi nechezatul bătrînului Poplă-cean ; oricît ar fi băut, era departe de a se îmbăta : în fiecare clipă l-ar fi deşteptat sunetul aurului. Omul acesta, oricît părea, altfel, de neputincios, la jocul de cărţi era neîntrecut în trezvie. Era în stare să rămînă o noapte întreagă în aceeaşi poziţie, cu gura uitată deschisă, cu buza de jos dăbălată, împărţind cărţile, adu-nînd banii, cu pleoapele de jumătate închise. Văzîn-du-1 aşa, inspira scîrbă ; părea o fiinţă sinistră, care nici nu mai sămăna a om ; părea un monstru, care te înspaimînta cu dinţii lui galbeni, cu limba care-i atîrna uneori peste dinţi.
336
Arhanghelii
Notarul Popescu, ceas cu ceas, se făcea tot mai palid, trupul lui părea că se tot subţie, şi umerii obrazului îi împungeau tot mai tare prin pieliţă.
Directorul de la «Arhanghelii», pe la ceasurile trei din noapte, se lăsă deodată pe speteaza scaunului şi rămase un răstimp cu ochii închişi ; faţa lui neagră-vi-neţie rămase nemişcată.
Apoi izbi cu pumnul greu în masă şi strigă, deschi-zînd ochii bulbucaţi, tulburi :
—	Chelnăr !
—	La poruncă, măria-ta ! răspunse chelnărul, sărind repede de pe un scaun.
j— Masă nouă, mîncare, beutura ; muzica să vie ! Lăiţă să vie ! strigă notarul şi izbucni într-un rîs mare, cu hohote sparte.
Acelaşi gînd trecu prin capetele tuturor celor cinci : «Directorul a pierdut toţi banii pe care îi adusese de-acasă». Ei ştiau, de luni de zile, că acesta e signalul pentru încetarea jocului şi începerea petrecaniei.
—	Ştiţi voi ce simt eu pînă jucăm cărţi, pretinilor ? întrebă el pe cei de la masă. îmi pare că m-ar pişcă nişte insecte mărunte.
Hohote de rîs izbucniră la cuvintele lui, deşi ar fi putut, mai degrabă, să se simtă jigniţi. Dar nici unul nu voia să se pună pe picior de bătaie cu Rodean.
—	Vivat, trăiască directorul de la «Arhanghelii» !
—	Trăiască, «Arhanghelii», să mai avem ce pişcă! zise advocatul' Stoica.
Li se servi mîncarea, se destupară sticlele de şampanie ; Lăiţă, cu taraful, se apropie de masă ; fostul universitar Pruncul începu seria toastelor ; bătrînul Poplăcean îşi trimitea, din cînd în cînd, nechezatul ; chelnărul era numai ochi ; notarul Popescu începea să învie, să i se coloreze faţa, iar directorul de la «Arhanghelii» înghiţea pahar după pahar, ochii i se bulbucară şi mai tare şi, ameţit de băutură, strigă :
—	Cine se pune cu mine ?
Arhanghelii
337
Răspunsul nu era decît obişnuitul : «Vivat directorul !», în vreme ce, tot de atîtea ori, Lăiţă cînta: «Mulţi ani, mulţi ani !» Şi chelnărul şi muzicanţii ştiau că noaptea asta nu vor închide ochii.
Petrecanii, ca cea de-acum, se ţineau lanţ din primăvară.
Camera în care îşi petreceau era cunoscută în oraş sub numele de «optsprezece carate». Porecla asta o avea demult, din primăvară, aproape de la deschiderea noului hotel «Splendid».
¥
Iosif Rodean cumpărase destul de ieftin casele cele vechi. Primarul oraşului se miră cînd auzi că directorul de la «Arhanghelii» vrea să se facă cetăţeamil lor, şi încercă, în fel şi chip, să afle spre ce scop vrea să cumpere vechiturile acelea. însă Iosif Rodean nu-i dădu nici o desluşire. El numărase, încă în aceeaşi zi, banii celor trei proprietari şi se întorsese foarte mulţumit în Văleni. Peste trei zile puse să se dărîme casele cele vechi şi încredinţă pe un arhitect să facă planurile pentru noile clădiri. Cînd se puse piatra de temelie, directorul era de faţă cu toată familia, afară de Elenuţa şi Ghiţă. Fusese invitat şi notarul Popescu şi, din oraş, toţi prietenii. După ce se sfîrşi slujba, notărăşiţa cu fetele se întoarseră în Văleni, iar Iosif Rodean întră în hotel «Splendid» să-şi cinstească oaspeţii.
-— Zic c-ai făcut un tîrg cum nu se poate mai bun, domnule director, începu notarul Popescu. Ai realizat un cîştig sigur de cel puţin zece mii. Hei, rîurile mici se varsă veşnic în cele mari...
—	Şi unde ai vrea să se verse ? întrebă Poplăcean.
—	Să se mai rătăcească cîte-o şuviţă de apă şi pe pămînturile fripte de secetă !
Zicînd aşa, luă o păreche de cărţi de joc din colţul unei mese vecine, începu să le mestece, din cînd în cînd le desfăcea în două şi privea cartea unde a «rupt». Cu
22
338
Arhanghelii
cîi le mesteca mai mult, notarul Popescu devenea tot mai palid.
Directorul de la «Arhanghelii» se uita la el cu satisfacţie, cu deliciu.
—	Joci în săc, Popescule, şi parcă ţi s-au şi fript buzele de secetă, zise zîmbind batjocoritor Iosif Rodean. Ţi-ar trebui o şuviţă de apă sa te învioreze ?
Popescu ridică ochii arzători spre directorul.
-- Fără glumă, vreai să joci ?
—	Domnule director... oftă Popescu înăbuşit de bătăile inimii.
Demult tot încercase el, şi în Văleni, să-l prindă pe Iosif Rodean la joc de cărţi. Demult răbda orice umilire din partea directorului, numai să i se împlinească dorinţa pătimaşă. Dar Iosif Rodean se ferise totdeauna de el ; nu voia să-l priceapă. Nu juca decît din distracţie şi nu înţelegea patima asta. El înţelegea să cîştigi banii prin luptă cu tainele pămîntului, cu încuieturile stînci-lor, nu şezînd la masă şi mestecînd nişte tăbliţe de hîr-tie cu chipuri. Apoi de cîteva ori jucase şi pe bani, dar nime nu cuteza să primească condiţiile lui. Jucau în mic ; pînă se pierdeau ori se cîştigau patruzeci-cincizeci de zloţi, treceau ceasuri, Iosif Rodean afla că-i prea multă trudă pentru un cîştig ori o pierdere aşa de neînsemnată.
Popescu privi, deci, cu uimire la directorul : nu-i venea să creadă că vorbeşte serios.
—	Ei, ce te miri ? zise Iosif Rodean. Chiar dumneata ai spus că am realizat, din cumpărarea asta, un cîştig de cel puţin zece mii. Ei bine, vreai să între în punga dumitale banii ăştia ? Eu nu ţin aşa de mult la ei ! începem jocul, dar subt o condiţie : banca cea dintîi e de cinci sute. Ai atîţia bani la dumneata ?
O mică roşeaţă împurpură faţa palidă a notarului. în loc de răspuns, el îşi scoase portofelul şi numără pe masă cinci bilete.
— Bravo ! strigă directorul, punînd şi el tot atîţia bani. Asta-mi place ! Dumneata încai nu vreai să pierzi
Arhanghelii
339
vremea cu nimicuri. Cine mai întră în joc ? întrebă vesel directorul, privind la ceilalţi.
Afară de cei doi advocaţi şi de doctorul Prinţu, mai erau la masă şase cunoscuţi din oraş. Dar nici unul nu se mişcă : cu răsuflarea oprită, aşteptau să vadă ce se va întîmpla.
Braţele, degetele lui Popescu deveniră deodată neobişnuit de elastice. Amesteca, împărţea cu eleganţă cărţile, în vreme ce obrajii lui păliră iar ca la un mort. Numai Iosif Rodean bea, fuma, rîdea, vorbea mereu, părea că e vorba pentru el de o simplă, de o nevinovată distracţie ; avea chiar o plăcere deosebită văzîndu-i pe ceilalţi înlemniţi şi palizi. Jocul cel dintîi îl cîştigă notarul Popescu, al doilea se făcu pe-o mie, al treilea pe două mii, spre spaima oaspeţilor de la masă şi a altora care se strînseseră în jurul lor. Notarul Popescu primea repede orice ofertă, nu se mai uita la nimic, nu mai vedea nimic, ci obrajii începură să-i cadă înăuntru, părea că o boală grea îl consumă fulgerător de iute. Oaspeţii, chibiţii scoteau din cînd în cînd cîte-un : «Oio !», «Ah !», «Pti-ha !», «Măi !», dar Popescu nu-i auzea. Rodean începu să se roşească în umerii obrajilor, dar era mereu vesel.
—	Spus-am eu ! Asta-i om o dată ! zicea de cîte ori pierdea.
Şi pierdu în şir patru jocuri, dar al cincilea, de patru mii, îl cîştiga el. Faptul acesta făcu să se mai continue jocul trei sferturi de ceas, în încordarea şi spaima tot mai mare a celor de faţă.
însă, în urmă, biruinţa notarului Popescu fu completă : cele zece mii, cîştigul realizat în urma cumpărării caselor celor vechi, trecuse în punga iui.
—	Ei, să fii dumneata sănătos! zise vesel directorul. Nu mai poţi spune, de acum, că toate rîurile mici se varsă în cele mari.
El îi numără banii cu fală, cu deliciu : zeci de ochi îl priveau, zeci de inimi bateau de admirare pentru nepăsarea cu care număra el biletele ; în jurul lor se adună
22*
340
Arhanghelii
mulţime mare de privitori. Toţi tăceau tăcere grea : părea că pietre de moară le apasă inimile văzînd cum aşează notarul Popescu în portofel biletele. Numai cînd acesta îşi puse, zîmbind, comoara în buzunar, scăpă un suspin de uşurare din piepturile tuturor, şi unii se depărtară numaidecît.
La masă se începu petrecania. Iosif Rodean era foarte mulţumit : într-adevăr, nu-i păsa defel că pierduse banii aceia. în cursul jocului fuseră clipe cînd începuse să fie îngrijorat, neliniştit, dar acum, după ce numărase banii, după ce, mai ales, îi dăduse subt privirile atîtor oameni, el nu mai simţea nici o părere de rău, nici o nelinişte. Un glas tainic îi zicea mereu : «Vezi cum i-ai uimit pe oamenii aceştia ?». în cursul chefului, care ţinu pînă noaptea tîrziu, o singură dată îşi ieşi din fire : cînd notarul Popescu voi să comande el patru butelii de şampanie.
—	Of, of, să-mi dai voie, îi zise întunecat Iosif Rodean, încă eşti prea plin de săcetă !
*
De -aici încolo directorul de la «Arhanghelii» venea aproape în fiecare zi să supravegheze lucrările de la casele cele nouă. în ziua cea dintîi notarul Popescu se rugă să-l ieie pînă la oraş în trăsură, căci avea nişte afaceri urgente şi n-a putut face rost de căruţă : oamenii erau cuprinşi cu căratul de pe la băi. Iosif Rodean îl luă, îl duse în oraş, se despărţiră, dar spre sară,, nainte de plecare, se mai abătură la un pahar de vin. Directorul era şi el însetoşat de multele alergări, era şi enervat de tîrguirile ce trebuia să le facă mereu, bău cam mult şi simţi născîndu-i-se dorinţa vie, puternică, să joace iar cu Popescu. Acum, în joc, mai întrară şi alţii, şi directorul pierdu din nou.
După o săptămînă, proprietarul le rezervă camera «optsprezece carate», numită astfel pentru că la «Arhanghelii» se afla aur de calitatea asta naltă. Proprie-trul hotelului «Splendid» le oferi camera asta la do-
A rhangbelii
341
rinţa expresă a lui Iosif Rodean, care, din zi în zi, devenea mai nervos şi nu mai putea suferi atîţia privitori în jurul său. Patima jocului de cărţi începu sa sape în el o groapă care se făcea tot mai adîncă, pe măsură ce pierdea tot mai mulţi bani. Nu se temea de nimic nici acum, dar nu mai era vorba de o pierdere neînsemnată, ci de cîteva zeci de mii, şi la gîndul că va putea pune mîna pe comoara asta pierdută, el deveni aproape tot aşa de pătimaş în jocul de cărţi ca şi în scoaterea aurului, tot mai mult, din «Arhanghelii». Apoi, notarul Popescu, calicul ăsta nemernic, avea cutezanţa să primească jocul cu sume oricît de mari. Pe Iosif Rodean îl rănea, îl umilea îndrăzneala asta a lui Popescu şi-şi pusese în gînd să-l «turtească».
De aici încolo nu mai trebuia să se îmbie notarul să-l ducă la oraş. De cîte ori trecea pe dinaintea primăriei, trăsura directorului se oprea şi-l lua şi pe Popescu.
Dar Iosif Rodean nu putea să samene decît cu sine însuşi : după cum lucra la «Arhanghelii», cu o încredere oarbă, mîniindu-se cumplit la cele mai neînsemnate observări ce i le-ar fi făcut cineva, tot astfel şi juca, cu patimă, convins că avea să-l «turtească», pe Popescu.
Patima, orbirea lui îi veni foarte bine lui Popescu. Directorul, cu cît îi creştea patima, cu cît se irita mai des, cu atît pierdea mai mult. Advocaţii Poplăcean şi Stoica băgară de samă că de la Iosif Rodean se puteau cîştiga bani cu mare uşurinţă, aşa zicînd, pe nimic. împrumutară deci cîteva mii şi întrară şi ei în joc.
Fără să-şi deie sama, directorul de la «Arhanghelii» cădea tot mai adînc în prăpastie. Pe de o parte, galeria cea nouă de la «Arhanghelii» înghiţea tot mai mulţi bani, pentru că întregul era tot mai tare, şi el ţinea acum şi partea lui Pruncul ; pe de alta, cele două case cereau, în fiecare săptămînă, sume considerabile, pentru că lui Rodean îi plăcea să plătească în fiecare săptămînă lucrătorilor, meşterilor ; apoi, orice articol cumpăra pentru case îl plătea cu bani gata — nu-i plăcea să se ştie dator pe la micii comercianţi nici c-un cui —
342
Arhanghelii
iar jocul de cărţi îl uşura, aproape zilnic, de bani grei. Astfel, prin august se trezi că tot aurul ce-1 avea schimbat în bani se dusese ! Cînd descoperi mai întîi faptul acesta, nu-i veni să creadă. Cercetă prin pivniţă, prin cămară, prin cassa-de-fier, dar nu mai putu aduna nici un chil de aur. El se certă în ziua aceea cu toată lumea, dădu palme răsunătoare slugilor, oamenilor care lucrau la piue, se sfădi cu notărăşiţa, luă apoi aurul ce-1 mai avea ales gata şi plecă la oraş, să-l schimbe. Era mînios, dar nici prin gînd nu-i trecea că va rămîne fără bani. în galeria cea nouă, după calculele lui, după măsurătorile ce le făcuse, mai avea numai cinci metri şi avea să nimerească vîna de aur căutată de-atîta vreme. Apoi, adevărat că în vîrtej nu se mai lucra la «Arhanghelii» încă de prin iunie, fiindcă nime nu mai cuteza să dinamiteze acolo ; viaţa băieşilor era în primejdia cea mai mare, se dărîmau mereu stînci întregi, şi fiecare împuşcătură i-ar fi putut îngropa ; dar, în schimb, se lucra cu puteri mai mari în gangul cel vechi, care da mereu aur din belşug. Avea, deci, grămezi mari de piatră nemăcinată încă, avea sute de cară la baie, nu avea de ce să se teamă. El, cum nu purtase niciodată o socoteală exactă, nu băgă de samă că tot venitul din gangul vechi îl mînca, aproape, galeria cea nouă şi că banii ce-i cheltuise pînă acum cu casele, cu cărţile, erau din vechile rezerve.
«Cinci metri nu-i mult», îşi zise el, gîndindu-se la galeria cea nouă. Şi pînă se vor bate cei cinci metri, el începu să ridice din depozitfe. Apucat odată pe po-vîrnişul acesta, nu se mai putu opri : avea bani din greu, şi singura lui dorinţă era acum să aranjeze cele două case de să le meargă vestea, şi să-l «turtească» pe Popescu. Arhitectului îi plăti o sumă considerabilă, mobila costă o bogăţie întreagă, iar la jocul de cărţi pierdea sume mari.
Arhanghelii
343
Astfel, la cununia celor două fete nu numai că nu mai avea nici un depozit, ci datoria la bănci era mare. Cele două bănci ce-1 creditau se intabulaseră pe casele cele nouă.
Iosif Rodean, însă, şi după ce nu mai avu de lucru în oraş, mergea cu notarul Popescu cel puţin de trei-patru ori pe săptămînă şi se închideau, cu ceilalţi tovarăşi, în camera «optsprezece carate». Patima jocului de cărţi se înstăpînise acum desăvîrşit asupra lui. Era mereu nervos, fierbea neîntrerupt, şi tulburarea lui o putea acoperi tot mai cu greu. Şi Popescu, şi ceilalţi jucători băgară de samă că directorului nu i-s toţi boii acasă. Dar aceasta o înţelegeau foarte bine din desele pierderi. Nici unul nu ştia însă încurcăturile băneşti ale lui Iosif. Ridicarea depozitelor, împrumuturile se făcură în taină, şi chiar dacă începu să răsufle ceva, nime nu credea. «Arhanghelii», de un lung şir de ani, fusese tot baie bună, şi Popescu şi ceilalţi credeau că Iosif Rodean avea rezerve mari, aur neschimbat, aur slobod, o colecţie de cristale de aur, care singură valora sute de mii. Despre pivniţa şi cassa-de-fier a directorului de la «Arhanghelii» se povesteau adevărate minuni, şi nu numai în Văleni şi în oraş, ci în jurul întreg. Popescu şi tovarăşii, deci, aşteptau să mai cîştige mulţi bani de la directorul «Arhanghelilor» şi singura lor grijă era să nu-1 jignească cu ceva şi să se spargă tovărăşia.
Conducerea celor două bănci încă nu lua aşa de grav faptul că Rodean datora institutelor lor cîteva zeci de mii. în sfîrşit, cît făcea datoria valorau casele cele nouă. Dar ei ştiau că, într-un an, doi, Iosif Rodean le va plăti tot şi, numai la stăruinţa doctorului Prinţu, care era membru în consiliile de administraţie la amîn-două băncile, se hotărî să se întabuleze pe cele două case.
Un singur om din Văleni ştia toate încurcăturile directorului : Gheorghe Pruncul, tatăl fostului universitar.
344
Arhanghelii
El urmărea, pas cu pas, tot ce făcea Iosif Rodean, c-o satisfacţie rea, urîtă. Nu putea să-l ierte că pierduse, pentru încăpăţînarea directorului, cel puţin două kilograme de aur slobod, cît i s-ar mai fi cuvenit, după partea lui, din aurul aflat în galeria cea veche.
III
Oricît era de mohorîtă dimineaţa aceea de noiembrie, geamurile începură să se lumineze în camera «optsprezece carate». Fumul de tutun plutea liniştit în straturi groase, muzicanţii picurau de somn în jurul unei mese, iar din ceata cărţaşilor numai Iosif Rodean, Pruncul şi doctorul Prinţu mai puteau bea. Adică, beau directorul şi Pruncul, doctorul numai cît închina, gîtleju-i refuzînd să mai primească băutura. Bătrînul Poplăcean horcăia, cu gura deschisă larg, ră-zimat de speteaza scaunului. Notarul Popescu adormise cu braţele încrucişate pe piept, ca şi cum şi-ar fi păzit comoara. Părea un cadavru scos din sicriu. Chelnărul umplea mereu paharele celor doi. în răstimpuri Iosif Rodean se ridica, îi zguduia pe cei ce dormeau, le punea paharul în mînă şi-i silea să beie. Lăiţă cînta atunci «Mulţi-ani-mulţi-ani !», apoi îşi punea vioara pe masă. O vreme perdelele de fum ce pluteau pe sus se mişcau, se rupeau pe alocuri, apoi iar se linişteau. Pe drum se auzeau hurducînd cară, durăind trăsuri.
Nu era încă lumină bine afară, cînd în uşa camerei rezervate se auzi un ciocănit. Chelnărul ieşi numaidecît şi, peste puţin, venind cu paşi grăbiţi, se apropie de Iosif Rodean :
—	Domnule director, zise cu sfială, un om doreşte să vorbească numaidecît cu dumneata.
Iosif Rodean îşi îngropase faţa lui mare în palmele umflate. Sta răzimat cu coatele pe masă. Se frecă puţin la ochi şi zise :
Arhanghelii
345
—	Ce vreai să-mi spui ?
—	Afară v-aşteaptă un om care are să vă spună ceva foarte urgent ! răspunse chelnărul, care trăgea cu urechea spre uşă ; îi păru că străinul vrea să între.
—	Un om ?! Ce om, frate ? Cine-i ? întrebă trezin-du-se Iosif Rodean.
Pruncul şi doctorul Prinţu începură să asculte. La vorbele mai aspre ale directorului se treziră şi Popescu şi Stoica. Numai Poplăcean horcăia mai departe.
—	Un băieş din Văleni, un hocman de la «Arhanghelii», răspunse chelnărul.
Un fior adînc străbătu inima directorului la cuvîn-tul acesta : crezu că iar va fi omorît baia pe cineva. Ceilalţi începură să asculte cu încordare.
—_ Spune-i să vie înlăuntru, acum să vie ! strigă neliniştit Rodean.
—	I-am spus, dar nu vrea. Zice că trăbă să vorbească între patru ochi cu dumneata.
—	O să-i arăt eu ochi ! strigă acum furios directorul şi îndată se ridică şi porni spre uşă strigînd : Măi ăsta, măi ticală, care eşti ? Vino repede înlăuntru şi nu mai aştepta îmbiat!
Uşa se deschise numaidecît şi, în lumina mohorîta pe care o împrăştia în sală o lampă mare, obosită parcă, se văzu întrînd un chip ciudat de om, care la întîia vedere părea mai degrabă un măscărici, o arătare de groază. Din creştet pînă-n tălpi era aşa de plin de stropi de tină, încît nu era loc curat pe el nici cît să-ţi pui degetul. Obrajii, fruntea, pălăria, mînile erau bătucite cu stropii aceştia, dintre care unii se mai uscaseră, pe alţii îi întinsese, vrînd poate să se cureţe de ei. Numai ochii subt pleoape erau curaţi, şi-n ochii aceştia negri, măriţi de spaimă, jucau parcă mii de întrebări. Oricît era de stropit, de diformat aproape, directorul îl recunoscu numaidecît.
—	Ptii, ucigă-te crucea, drace ! Dar ce-i cu tine, mă Ilarie ? îl întrebă aproape zîmbind.
346
Arhanghelii
Şi cei	de la masă,	şi muzicanţii	se apropiară	să	vadă
mai de	aproape pe	omul acesta	ciudat.
—	Ei, deschide-ţi gura şi vorbeşte odată ! strigă nerăbdător directorul.
Dar Ilarie îl privea mereu cu spaimă, mii de întrebări părea că-i trec	prin ochi.
—	A	omorît baia	pe cineva ? întrebă, tot	mai	agitat,
Iosif Rodean.
Hocmanul clătină încet din cap.
Tot sîngele i se ridică în faţă directorului : un gînd îi veni, un gînd luminos, un gînd care-i aprinse aşa de tare ochii, încît nime nu se putea uita la el.
—	Aţi... dat de vînă în gangul cel nou ? întrebă el în silă, aproape gemînd.
Hocmanul Ilarie clătină şi mai încet din cap. O linişte de moarte stăpînea în cameră. Şi muzicanţii îşi reţineau respiraţia, numai horcăitul lui Poplăcean se auzea în răstimpuri, scurt, înăbuşit, ca un grohotit.
Directorul îşi împlîntă ghearele în umerii hocmanului, îl zgudui cu putere şi-i răcni de aproape :
—	Ei, spune odată, nenorocitule, ce vreai ? Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine ?
Mînile lui căzură grele de-a lungul trupului.
Ilarie se trase un pas înapoi şi zise, abia auzit :
—	Domnule director...
—	Ei, repede acum, ori te strivesc ca pe-un pui de şarpe ! strigă Rodean şi izbi cu putere piciorul în podele.
Spre gura lui Ilarie erau aţintite acum toate privirile.
—	Am spart în mîncături ! zise răguşit hocmanul.
O clipă directorul simţi că se dărîmă, privi uluit,
prosteşte, în jur, dar numai o clipă ; în clipa următoare, în camera «optsprezece carate» răsunară două palme grele, şi pe Ilarie îl podidi sîngele şi pe gură şi pe nas.
—	Afară, afară să-mi ieşi, că te strivesc, năpîrcă f zise directorul ; glasul lui nu mai era omenesc.
Arhanghelii
347
Muzicanţii se retraseră repede, îngroziţi, într-un colţ ; ceilalţi păliră ca morţii. Iosif Rodean nu se mişcă din loc pînă ce hocmanul Ilarie nu dispăru pe uşă.
—	Dar voi ce... ? zise directorul întorcîndu-se şi vă-zîndu-i pe tovarăşii de joc.
Apoi, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte repede de ceva, zîmbi, le făcu semn să şadă la masă, porunci chelnărului să umple paharele şi închină cu ei.
—	Vedeţi cum pot înnebuni oamenii ? le zise zîmbind Iosif Rodean.
Dar cei patru îl priveau cu spaimă, nu se atinseră de băutură, înlemniră cu paharele în mînă. Directorul de la «Arhanghelii» era îngrozitor de văzut. Dar el nu vedea, nu simţea nimic.
—	Ei, ce vă miraţi ? zise el. E adevărat că pot înnebuni oamenii. Numai nebun a putut să primească Ilarie ăsta prinsoarea.
Ceilalţi îl priviră întrebători.
—	Se-nţălege că nu pricepeţi nimic. în noaptea asta Cornean primarul şi cu bădicul Ionuţ Ungurean l-au luat la o parte pe Ilarie : «Măi Ilarie, cît să-ţi dăm să mergi la directorul să-i spui c-am spart în mîn-cături ?» — «Patru sute». — «Nu te duci !» — «Ba mă duc !» — «Adă mîna !» — «Iat-o !» Cam proastă glumă, sfîrşi Iosif Rodean, izbucnind deodată într-un rîs spart.
Ceilalţi îl priveau îngroziţi, ţineau încă şi acum paharele pline în mînă. Muzicanţii se trecurară pe lîngă părete ca nişte umbre şi dispărură. Chelnărul privea cu ochii holbaţi de spaimă ; oboseala, nehodina de peste noapte, cum era şi cam slab, îl făceau să pară un schelet ascuns în piele pămîntie, care se zgîieşte la oameni.
—	Şădeţi, pretinilor, şi să bem, zise Iosif Rodean.
El şezu, dar ceilalţi părea c-au înlemnit şi nu se mai pot încovoia ; rămaseră în picioare. Directorul nu-i văzu ; luă paharul, dar îl puse repede pe masă. Uriaşul amuţi deodată, şi privirile lui deveniră fixe.
—	Treziţi pe vita aceea bătrînă. împingeţi hoitul ăla, să nu mai răsufle, zise el dup-un răstimp de tăcere.
348
Arhanghelii
Poplăcean se frecă la ochi, privi în jur fără să înţeleagă ceva. Directorul se ridică,, se apropie de bătrîn, se aplecă spre el, îl pipăi şi, uitîndu-i-se ţintă în ochi, îi zise :
—	Miroşi a hoit, vită bătrînă ce eşti !
Poplăcean deschise o gură enormă şi făcu :
-— He-he-he ! he-he-he-he !
Scuipînd în laturi, fără să se mai uite la cineva, directorul de la «Arhanghelii» ieşi ca o furtună pe uşă, cu capul gol, numai în haină, alergă la trăsură, îl luă, ca pe-un gătej, pe sluga care moţăia de somn în trăsură şi-l aruncă în mijlocul curţii, înhămă caii, se aruncă pe capra şi, în galopul cel mare, ieşi ca o vijelie din oraş.
în camera «optsprezece carate» stăpîni încă multă vreme linişte deplină. Poplăcean adormi iar, dar încă nu începu să sforăie ; ceilalţi erau muţi de spaimă. Cum erau şi ameţiţi de vin, li se păru, un răstimp, că au un vis îngrozitor ; dar, încet-încet, reveneau la realitate, şi totuşi nu puteau crede ce spusese hocmanul Ilarie.
Mai întîi rupse tăcerea fostul universitar Pruncul. El, trecut prin multe furtuni, pierzîndu-şi parcă simţurile mai adînci, mai puternice, nu mai avea zguduiri care să ţie mult.
—	S« prea poate, începu el întru tîrziu. Se prea poate să fi spart gangul cel vechi într-o mîncătură din bătrîni. S-au mai întîmplat de-acestea ; chiar în «Arhanghelii» se ştia că este un astfel de gang părăsit — aurul a fost scos de-aici, poate, de pe vremea romanilor.
El aştepta ca ceilalţi să spună ceva, dar cînd băgă de samă că muţenia lor nu se clăteşte, zise iar :
—	Cred că-i adevărat, mai ales pentru că, de cîteva săptămîni, băieşii care lucrau la «Arhanghelii» spuneau mereu că loviturile de ciocane au răsunet tot mai adînc. Acum asta se-ntîmplă uneori şi cînd se pune în cale un nou întreg, dar de cele mai multe ori numai cînd înainte ori dedesubt e spaţiu gol.
—	Hm ! Să ştii c-ar fi interesant! zise acum notarul Popescu.
Arhanghelii
349
—	Ar fi teribil, nu interesant ! răspunse advocatul Stoica.
Ei se împrăştiară în curînd, pentru că oricît^ se siliră să vorbească despre ceva, nu le reuşi. Numai bătrînul Poplăcean ramase să sforăie mai departe.
în vremea asta directorul de la «Arhanghelii» era departe pe drumul Vălenilor. Trupurile lungi, pline ale cailor se avîntau mereu în salturi largi ; spinările lor, privite de sus, păreau valuri ce curg necurmat, purtînd flori de spumă pe creştet. Un gînd de spaimă îl fulgera mereu pe Iosif Rodean : «Ciocanele au răsunet prelung». Cuvintele acestea le auzise de multe ori în timpul din urmă de la băieşi, dar nu pusese nici un preţ pe ele, nu-şi luase atîta osteneală să între o dată pe coridorul cel vechi şi să asculte. Dar acum îi reveneau mereu, ca şi cînd întreaga lui viaţă ar atîrna de cuvintele acestea. Nici nu se mai gîndi la ce-i spusese hocmanul Ilarie : «Am spart în mîncături». Nu, pentru că îndată după cuvintele acestea presimţirea fulgerătoare a adevărului i-o aduseră cuvintele ce-i veniră repede în minte, grele ca de plumb : «Ciocanele au răsunet prelung». Nu cuteza să treacă mai departe de aceste patru vorbe, ci de cîte ori îi fulgerau, îşi zicea mereu : «Dar de nu va fi adevărat, şi ciocanele n-au răsunet prelung ?».
întrebarea aceasta şi-o punea vorbind tare, simţea că trebuie să-şi audă vocea, să şi-o audă cît de puternică. Şi de cîte ori îşi răspundea aşa, se cutremura el însuşi, simţind ce ar face dacă vestea n-ar fi adevărată. Ar fi fost gata să-l puie pe hocmanul Ilarie, pe toţi hocmanii, pe toate străjile, pe toţi băieşii la torturile cele mai cumplite. El îşi întrezărea torturile acestea, înfiorat de groaza le privea, totuşi se delecta adînc. Să-i deie pe toţi afară din slujbă ? De gîndul ăsta sărac, cînd îi venea, directorul rîdea cu hohote. Ardea mereu cu pleazna lungă, ardea cu furie trupurile pline de noroi, înspumate ale cailor ; animalele îşi adunau pe-o clipă trupurile, apoi, cu urechile
350
Arhanghelii
ţepoase, ca de spaimă, părea că nu mai aleargă ei, ci-i duc valurile unui rîu turbat.
Treceau drumeţii, rămîneau miraţi în loc, uitîndu-se după trăsură pînă le scăpa din vedere. «Aşa o goană !» zicea vreunul, şi nici nu se mai mirau că directorul era cu capul gol ; într-un zbor ca ăsta pălăria numai legată i-ar fi putut rămîne pe cap.
în unele clipe lui Iosif Rodean îi părea că visează ; credea că a adormit beat, şi-acum vede minuni ca acestea : pădurile întunecate de pe margini, neaua pe creştetul brazilor, piue, oameni ! Dar nimic nu mai cunoştea din toate acestea, îi părea o regiune pe unde n-a mai umblat în viaţa lui. Se-nţelege ca visa, beat fiind, şi avea vedenii ' în astfel de clipe el zîmbea, şi zîmbetul îi trimitea o furnicare de lumină şi de căldură în tot trupul. Se zguduia şi-i părea că învie, însă, repede, pe creierii lui cădeau aceleaşi cuvinte de plumb : «Ciocanele au răsunet prelung».
Mai departe nu-i trecuse gîndul în tot cursul drumului. Nu se gîndea ce va face dacă e adevărat, ci cum va pune la munci pe oamenii lui dacă nu va fi adevărat.
Stropii, petecele de tină îl acoperiră şi pe el ca şi pe Ilarie. _Numai dinţii în gură îi mai rămăseseră nepătaţi, iar caii, j:înd ajunseră la poartă, părea că au căzut pe amîndouă laturile în tină, în ciorofleaca urîtă a drumului.
în curte, în casă se părea că-1 aşteaptă demult toată suflarea omenească. Poarta se deschise în grabă, şi caii începură să se scuture, oprindu-se în mijlocul curţii. Vestea pe care o adusese, îndată după miezul nopţii, hocmanul Ilarie zăpăci aşa de cumplit pînă şi pe oamenii care erau angajaţi să umple piuele, încît măselele de cremene băteau demult în săc.
Bătaia asta sacă fu ceea ce observă mai întîi Iosif Rodean după ce întră în curtea lui. Sunetul acesta, pe care îl cunoştea bine, îi risipi, pe-o clipă, toate gîndurile şi el strigă, plin de mînie :
—	Care-i la rînd ? Care n-a pus piatră, ticalelor ? în vocea lui era ceva deosebit ? Pe feţele slugilor ? în aerul din curte ? Directorul se cutremură de glasul lui, îi
Arhanghelii
351
păru că altcineva a strigat, şi numaidecît auzi din nou cuvintele : «Ciocanele au răsunet prelung». Vreo doi oameni cu hainele ude, pătate de tină, alergară repede să pună piatră. Ei tremurau simţind de pe acum palmele lui Iosif Rodean. Dar, de pe partea lui, puteau fi liniştiţi. Directorul, uitîndu-şi de cuvintele de mai nainte, se întoarse spre-o slugă, spre Niculae, şi-i zise :
—	Pune-mi şaua pe Murgul !
Un suspin^ de uşurare trecu printre oamenii din curte, ori pentru că se vedeau scăpaţi de mînia notarului, ori, mai ales, pentru că hotărîrea directorului de-a merge însuşi la «Arhanghelii» puse capăt încordării lor de pînă acum. Ca şi cînd pentru ei nu era încă hotărîtă soarta «Arhanghelilor» pînă ce nu va ieşi la faţa locului însuşi Iosif Rodean. Pe oamenii din curtea directorului nu-i interesa atîta faptul că acesta va rămîne sărac, nici nu st puteau gîndi la aşa ceva ei, prin mînile cărora se strecurase atît amar de aur în punga lui Iosif Rodean. Ei ştiau că are o avere uriaşă. Nu erau uimiţi şi nu le părea rău, deci, pentru persoana fostului notar, ci pentru însăşi baia «Arhanghelii». Se poate ca aşa, dintrodată, să cadă o baie ? Se aflau în curte oameni care de cincisprezece ani erau în serviciul lui Rodean, trăiseră pe urma «Arhanghelilor» cu familii grele, şi mai ales aceştia nu-şi puteau închipui nicicum să fie adevărată vestea ce o adusese Ilarie. Dar şi ceilalţi, care trăiau de mai puţină vreme din bogăţia «Arhanghelilor», nu puteau să se gîndească, fără un fel de deznădejde, la vestea asta. Asupra tuturora se tîra ameninţarea, care, nedesluşit, nu lipseşte niciodată din sufletul minerilor : că foarte uşor s-ar putea să rămînă pe drumuri. Azi «Arhanghelii», mîne «Pintenul», poimîne «Vlădeasa», şi aşa, una după alta, ar putea să fie toate părăsite. Şi, ciudat, nici ei nu se gîndeau, ca şi directorul, mai amănunţit, ce ar face în cazul cînd n-ar mai fi aur, ci aşteptau să sosească Iosif Rodean, să meargă la baie, să vadă cu ochii lui, şi sperau că, mergînd, va afla că nu-i adevărat.
352
Arhanghelii
De aceea ei se simţiră uşuraţi cînd directorul îi porunci lui Niculae să-i pună şaua pe Murgul. în cîteva clipe sluga fu afară cu calul : aştepta în grajd înşăuat gata. Doamna Marina abia avu vreme să-i dea lui Iosif o şapcă, pe care uriaşul o privi îndelung şi nu ştiu ce să facă cu ea. Se-ntoarse spre Marina şi o văzu că ţine o bundiţă, că i-o întinde. Atunci pricepu îndată, îşi trase şapca în cap, se avîntă pe cal şi, dîndu-i pinteni, porni îndată, lăsînd pe femeie cu bundiţa în mînă.
Doamna Marina îşi făcu o cruce largă şi zise destul de tare, ca s-audă şi ceilalţi : «Doamne-ajută !». Toţi cei din curte o imitară numaidecît, îşi măsurară cruci şi ziseră : «Doamne-ajută !». Şi alt suspin de uşurare se desprinse dintre oameni.
De la miezul-nopţii acum răsuflă şi doamna Marina, întîia oară, mai slobod. Deşi auzise bine, deşi-1 întrebase şi de zece ori pe Ilarie, ea spera totuşi că mersul soţului său la baie are să schimbe tot ce-a auzit, tot ce-o îngrozise de opt ceasuri.
Decusară doamna Marina cinase cu Elenuţa, se culcase devreme, dar nu putuse să adoarmă, ca în toate nopţile cînd bărbatul era dus de-acasă. După ce se în-sărase, nici nu-1 mai aşteptă, ştiu c-ar fi în zadar. De luni întregi se obişnuise în aparenţă şi cu viaţa asta, dar în sufletul ei se simţea foarte nenorocită. îndată ce-şi părăsea fata, pe Elenuţa, şi trecea să se culce, o îneca plînsul, şi deseori nu închidea ochii toată noaptea. Ea nu ştia multe din faptele bărbatului său ; nici despre banii ce-i avea la bancă, ca depozite, n-avea decît o idee vagă ; nu ştia, asemenea, cît se cheltuise cu casele, cu mobila. Dar, din zi în zi, inima-i spunea că nu-i a bună ce face notarul, iar de cînd ştiu că joacă, în oraş, cărţi, nu mai avu zi bună. După cununia Eugeniei şi a Octaviei, fuseseră destule zile cînd simţea adierile sărăciei ; se întîmpla să n-aibă la îndemînă bani să plătească cheltuieli mai mărunte. Trebuia să aştepte pînă venea directorul. Ea se gîndea în toate nopţile,
Arhanghelii
353
chinuindu-se necurmat, ce se va alege de ei, de Elenuţa, dacă odată «Arhanghelii»...
Şi în vremile cele mai bune teama, înnăscută în oricare ţăran, teama că roata norocului se poate întoarce, se apropia uneori să o neliniştească, dar de cînd Iosif începuse să joace cărţi, teama asta o cerceta foarte des.
în noaptea asta abia aţipise, cînd auzi o puternică bătaie în uşă. Ea sări din pat, îşi luă repede o haină şi, cu groaza-n suflet să nu fie vreo veste rea de la bărbat, deschise uşa.
—	Cine-i ? întrebă ea în noapte.
—	Eu !
—	Tu eşti, Nuţo ?
—	Da, răspunse fata cu vocea rece.
—	Şi ce vreai ?
—	A venit un băieş.
-— Din oraş ?
—	Nu, de la «Arhanghelii» ; e hocmanul Ilarie.
—	Şi are treabă cu domnu’ ?
Slujnica tăcu	un răstimp, apoi zise cu	hotărîre :
—	Vrea să	vorbească numaidecît cu oricine	va
fi acasă.
—	Dumnezeule ! strigă Marina înfiorată de presimţire rea. Adă-1 aici.
Pînă sosi băieşul, prin capul ei fulgerară mii de întrebări. La nici un bine nu se mai aştepta, prea-i fusese inima rea mai mult de-o jumătate de an ca să se mai aştepte la veşti bune. Dar din cele multe rele nu ştia pe care să-l aleagă. Cînd sosi Ilarie, era întunerec în cameră ; slujnica aprinse o lumînare şi	aşteptă.
—	Am spart	în mîncături din bătrîni,	zise cu spaimă
hocmanul.
—	în gangul cel nou ? întrebă Marina, simţind că lumea începe să se învîrte cu dînsa.
—	Nu, în cel vechi ! oftă Ilarie.
Notărăşiţa îşi adună toate puterile, îşi încordă toţi muşchii, ţinîndu-se cu putere să nu leşine. Zise repede :
23 Opere, voi. 7
354
Arhanghelii
—	Trăbă să-l încunoştinţezi numaidecît pe domnu’ ! E la oraş ! mai zise femeia, apoi puterile o părăsiră ; se clătină, dar slujnica o prinse repede ş-o aşeză pe pat.
Hocmanul ieşi, coborî alergînd, luă un cal din grajdul directorului, i se avîntă în spinare şi pieri în noapte. Dar pe cînd sosise în oraş, toate birturile erau încuiate, nici nu ştia unde să-l caute pe directorul ; bătu pe la porţile tuturor crîşmelor, pînă ajunse la hotelul «Splendid» .
Slujnica, rămasă singură, îndată ce-o aşeză pe stă-pînă-sa în pat, alergă la camera fetelor şi trezi pe Elenuţa.
Cu ajutorul slujnicei, Elenuţa reuşi, nu peste mult, s-o trezească din leşin pe mamă-sa.
—	Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat ? întrebă fata, simţind că începe iar să-i bată cu putere inima în piept.
Pînă ce-i făcuse mă-si fricţiuni cu oţet, ea aproape nici răsuflet nu avuse.
Notărăşiţa nu-i răspunse, ci numai întoarse spre ea ochii obosiţi, bolnavi.
—	O veste ! zise Nuţa.
—	Ce veste ?
—	O veste rea, domnişoară.
în clipa asta Marina-i făcu semn slujnicei că poate ieşi şi, rămînînd singură cu Elenuţa, izbucni într-un plîns amar. Plîngea zguduindu-se, tremurînd haina pe dînsa, plîngea îmbrăţişîndu-şi fata.
—	Săraca mea copilă... zicea mereu.
Elenuţa nu cuteza să mai întrebe, ea credea că, de bună samă, murise tatăl său. O durere adîncă îi împietri inima. Nici o lacrămă nu-i izvora din ochi.
—	Sărmana mea copilă... suspină mamă-sa, mai li-niştindu-se din plîns. Ce se va alege de tine ? «Arhanghelii»... dar nu mai putu continua, căci iar o înecă plînsul.
La cuvîntul acesta Elenuţa tresări, îi păru că membrele i se dezmorţesc şi întrebă repede :
Arhanghelii
355
—	De «Arhanghelii» e vorba ?
—	Da, dra^a mea fată, tu, cea mai mică şi mai fără noroc... suspina notărăşiţa.
—	Ei bine, ce-i cu «Arhanghelii» ? întrebă fata mai înviorată.
—	Au spart în mîncături; nu mai este ! răspunse mamă-sa şi începu din nou să plîngă.
—	Asta e întreagă nenorocirea ? întrebă Elenuţa cu răceală.
Pe ea nu o surprinse, nici nu o mîhni vestea asta. îi era aşa de plin capul cu numele acesta de cînd era copilă, încît simţi chiar un fel de uşurare cînd auzi că nu mai este. Dar Marina ridică ochii întrebători spre fată ; îi păru că Elenuţa n-a înţeles ce i-a spus.
—	Nu mai este aur la «Arhanghelii», copila mea, zise ea cu durere.
—	Pricep că nu mai este, dar pentru ce să fie aceasta o nenorocire aşa de mare ?
—	Vai, tu eşti copilă încă, tu nu poţi pricepe, răspunse cu deznădejde mamă-sa.
—	Nu sînt copilă şi înţăleg foarte bine, mamă, dar fără aur nu poate trăi cineva ? întrebă din nou Elenuţa c-o tremurare deosebită în voce. Părea că, indirect, iese la iveală nemulţumirea care o simţise ea totdeauna pentru continua preocupare a părinţilor săi cu banii, cu aurul, cu băile.
—	Vai, cum poţi vorbi aşa, copilă ? Spun eu că nu înţălegi nimic ! Chiar pentru tine e mai mare nenorocirea.
Marina nu era mulţumită că Elenuţa primise vestea cu răceală. Şi, ca orice om nenorocit, încercă să se facă şi mai nenorocită, rănind pe fată-sa.
—	Pentru mine ?!
—	Da, da, pentru tine ! Surorile tale-s măritate, tu... plînsul îi înăbuşi din nou vocea.
îi părea rău, că, în loc să-şi întărească fata în nădejde, chiar ea o înfrica. Dar pentru asta n-ar fi tre-
23*
356
Arhanghelii
buit să aibă nici o mustrare de conştiinţă. Pe buzele Elenuţei se strecură un zîmbet de fericire.
—	Cît pentru zestrea mea, fii liniştită, mamă, zise ea. Nu-mi trăbă nici o zestre.
Dar Marina nu-i mai răspunse ; îşi îngropă faţa în perini şi suspină mereu, nemîngîiată. Elenuţa simţi îndată că ea nu poate fi de ajutor aici, că nici un cu-vînt de mîngîiere, de îmbărbătare nu-i poate spune mamei sale. Se strecură încet pe uşă şi se retrase în camera fetelor, în care acum rămăsese singură. încercă să adoarmă, dar nu putu. Acelaşi gînd îi revenea necontenit : la asta să fi făcut Ghiţă aluzii scriindu-i mereu, şi ei şi lui Vasile, că în curînd se vor înlătura piedecile ce opresc căsătoria lor ? Sufletul i se umplea de mîngîiere gîndindu-se că, poate, de-acum tatăl său se va învoi la căsătoria lor şi se bucura, fără să simtă, de altfel, nici o răutate pentru nimeni, se bucura adînc că la «Arhanghelii» nu mai este aur. Avu conştiinţa destul de limpede ca să se întrebe : nu-i nici un rău, nici un păcat în bucuria asta a ei ? Dar nu află nici o vină. în sfîrşit, ce folos avea tatăl său de aurul acela ? îl ţinea într-o veşnică agitare, nu-i lăsa o clipă de linişte, îi umplea viaţa întreagă, aşa încît nimic nu mai încăpea în sufletul lui decît grijile şi speranţele legate de «Arhanghelii». O viaţă întreagă se închinase acestui idol ; va fi o nenorocire dacă se va zdrobi viţelul de aur ? Elenuţa, gîndindu-se, mai ales, că tot «Arhanghelii» l-au cufundat pe tatăl său şi în patima jocului de cărţi — de care acum era convinsă că-1 stăpîneşte, — simţi chiar un fel de recunoştinţă faţă de puterea nevăzută care opreşte, astfel, din drumul nenorocirii pe Iosif Rodean. Elenuţa, mai ales de prin septembrie, vedea bine că în familia lor nu mai e nici o zi veselă, că mamă-sa e mereu suferindă şi că îmbătrîneşte din zi în zi. Ea, simţea, cu inima strînsă de durere, că traiul rău între cei doi soţi îşi aruncă, tot de mai aproape, umbrele reci.
Ce norocire va fi dacă toate alergările, toate zbucimă-rile fără de nici un folos se vor isprăvi odată, dacă, în
Arhanghelii
357
schimb, în casa lor va întră pacea, îndestularea ? Se gîndea chiar fericită la clipa cînd tatăl său va recunoaşte că s-a purtat aşa de brutal cu clericul Murăşanu, şi, în semnul părerii de rău, îi va zice : «Iubite Vasile, aici e mireasa ta» şi va arăta spre Elenuţa ! Cum va fi de schimbat atunci Iosif Rodean, cu ce dragoste îl va îmbrăţişa ea, nu se va mai teme de el, nu va mai fi rece faţă de el !
O, nu ! Iată, acum, numai la gîndul că se va putea întîmplă astfel, simte cum i se deschide inima pentru tatăl său. Da, are să-l iubească, are să-l adore, pentru că tatăl său va fi atunci alt om.
Şi ea să se simtă nenorocită pentru că la «Arhanghelii» nu mai este aur ? Dar tatăl său va avea din ce să trăiască toată viaţa ; surorile-i sînt măritate, ea — o, de ea nu trebuie să poarte nimeni nici o grijă !
încurcăturile băneşti ale directorului erau străine de Elenuţa. Auzise că cele două case, aranjamentul lor au costat mult; ştia că tatăl ei joacă mereu cărţi, dar n-avea nici idee cîtă-i averea întreagă a tatălui său şi cît cheltuieşte. Niciodată nu a fost îndemnată să se intereseze de chestiile băneşti, iar de cînd îşi legase gîn-durile de clericul Murăşanu, nu se mai interesa defel.
IV
Iosif Rodean nu-şi putu da sama nici pe unde venise, nici în cîtă vreme ajunse la «Arhanghelii». Tot drumul nu făcuse altceva decît să-şi împintene calul. Murgul ştia bine cărarea cea mai scurtă pînă la ocnă. îndată ce-şi simţi stăpînul în spinare, păru că neliniştea acestuia trecu şi în trupul său şi, cu urechile ciulite, alergă într-un suflet pînă la «Arhanghelii». Urcînd pe coastele munţilor, părea că toţi muşchii lui sînt fiinţe
358
Arhangheiii
vii, care se încordau necurmat, părînd că vor să scape de subt învelişul pielii.
Directorul, cînd se opri calul, privi prostit în jurul său. Văzu grămezi de piatră, văzu oameni tăcuţi, care parcă prinseseră rădăcini în pămînt. Micile geamuri de la cramuri, îl priveau chiorîş, somnoroase. Pe-o clipă se bucură din tot sufletul : fu sigur că visează. Dar îndată zări, laoparte, pe	hocmanul Ilarie.
Sări din şa. Băieşii îşi	descoperiră capetele.
Dar Iosif Rodean nu-i văzu, se apropie cu paşi largi de intrarea băii, se cufundă în întunerec. Un hocman aprinse repede o luminare de său şi, fără să zică o vorbă, porni în urma lui, alergă, stropindu-se cu glod, se strecură naintea directorului	şi-i lumină cărarea.	Dar	luminarea aceea era de prea	puţin folos : ca şi	cum	ar	fi
mers prin întunerec, directorul se izbea în stîncă la fiecare cotitură, şi de trei ori simţi o durere usturătoare la frunte. Nu se mai pleca, şi pe unele locuri gangul nu era aşa de nalt ca Iosif Rodean.
Paşii lfor aveau răsunet prelung, deşteptau ecouri depărtate.
Deodată directorul se opri, luă din mina hocmanului lumînarea, o ridică spre boltitură, o apropie apoi de păreţi, cercetînd mereu cu ochii lui bulbucaţi, apoi mai făcu patru paşi şi ridică din nou lumînarea spre boltă. Aici nu numai în boltitură gangului, ci şi în păreţi era o spărtură uriaşă, proaspătă : nainte se deschidea un gang cu mult mai larg şi mai nalt, cu păreţii ciopliţi ca din daltă. Lumînarea trimitea în el raze ceţoase. Directorul întră în gangul acesta, îi pipăi păreţii, îl privi cu mirare, apoi porni nainte. După vreo sută de metri, din gangul ăsta se deschideau, la dreapta şi la stînga, alte două galerii, tot aşa de largi, tot aşa de frumos cioplite. Un car cu boi putea merge foarte bine prin ele. Aceste două galerii laterale nu erau lungi. Notarul le cercetă pe amîndouă şi văzu că se sfîrşesc în păreţi de meal. Pomi mai departe pe galeria principală, merse, merse, merse, cu inima tot mai îngheţată. Cînd se în-
Arhanghelii
359
cuie gangul, el se opri, cercetă cu lumînarea întregul dinainte. Nu era părete de stîncă, ci dărîmături.
—	De aici nu mai pot fi nici doisprezece metri pî-n-afară, zise el foarte liniştit, ca şi cînd ar fi venit să facă o măsurătoare, dar vocea nu-i mai sămăna defel.
Hocmanul se temu auzind glas străin în baie.
—- Doisprezece şi jumătate, răspunse cu teamă hocmanul.
—	Aşadar, aţi cercetat ? întrebă, tot cu linişte, vocea străină.
—	Da. E o gură de baie pe care nime n-a ştiut-o. E aşa de astupată cu dărîmături, încît numai după muncă de patru ceasuri am putut-o descoperi. A trebuit să puşcăm stîncile de la întrare.
Directorul se întoarse, veni pînă unde răspundea galeria cea bătrînă într-a lor, înălţă din nou lumînarea de său, cercetă cu de-amănuntul spărtura în care ar fi putut încăpea un car încărcat cu fîn şi-i zise apoi hoc-manului :
—	Trăbă c-a fost o detunătură !...
Omul îl privi cu mirare pe Iosif Rodean.
—	Da, am crezut că s-a surpat întreagă Corăbioara.
Directorul apropie acum lumînarea de păreţii gangului celui bătrîn, îi pipăi şi păru că-1 gîdilă plăcut netezimea lor, căci zîmbi şi zise :
—	Da-l-aş dracului de bătrîn, cum a putut să lucre aşa de frumos ?
Hocmanul nu-i mai răspunse : zîmbetul acesta îi îngheţă sîngele. El porni spre ieşire, îi păru că-1 urmează şi Rodean, îi părea că-i aude paşii. Dar era numai ecoul paşilor săi.
Rămas singur, directorul să lăsă pe-o enormă măsea de stîncă şi se cufundă în tăcere. Simţea că ceva s-a frînt în trupul său. Şedea îngîrbovit, neclintit, părîndu-i că-n toată clipa se poate sfărîma în mii de bucăţi. în mînă ţinea lumînarea de său, şi ochii săi erau fixaţi pe-un colţ roşiatic de piatră. în faţa lui se deschidea galeria tăiată în sînul Corăbioarei nainte-cu sute de ani,
36C
Arhanghelii
poate încă pe vremea stăpînirii romane. Cine ştie ce în-tîmplare îi va fi făcut pe băieşii de atunci să întrerupă continuarea galeriei acesteia, căci aur era încă. De sute de ani urmele celor din urmă izbituri de ciocane rămăseseră neclintite în stîncă, pe jos se vedeau sfărîmături care conţineau aur. O grabă, o poruncă mare trebuie că i-a silit să părăsească pe sama depărtaţilor strănepoţi vîna de aur pe care băisera pîn-atunci, cu atîta noroc, la «Arhanghelii». Poate răsunase chiar goarna de retragere a legiunilor romane din Dacia cînd iscusiţii strămoşi dădeau aici cele din urmă lovituri de ciocane. Şi, de-atunci, ochi omenesc n-a mai zărit luciul păre-ţilor, pas omenesc n-a mai făcut să s-audă ecouri depărtate. Şi totuşi galeria asta părea nouă, părea că numai acum au părăsit-o lucrătorii.
Iosif Rodean stătu nemişcat un răstimp îndelungat şi se trezi numai cînd flacăra lumînării îl arse la degete. Se cutremură, arunca bucăţica de său şi porni pe întunerec, gîrbovit, spre ieşire, clătinîndu-se la fiecare pas şi izbindu-se de păreţi.
Cînd se ivi în gura băii, în mijlocul răsuflului gros şi plin de neguri, băieşii se înfiorară : directorul îmbă-trînise, era de nerecunoscut. El se apropie, şezu pe-un scaun lîngă cramul cel mai apropiat de întrarea băii şi oftă din adînc.
încurajat de durerea şi suferinţa zugrăvită pe faţa directorului, întîiul hocman, Florea Lupu, se apropie de el şi începu :
—	Sorţile nu le putem schimba, sorţile sînt aruncate din veci de cel ce ne stăpîneşte. Noi, iaca, sîntem nişte gîngănii care pot fi oricînd strivite. Nenorocul nostru e c-am spart în mîncături din bătrîni, dar oare să-l putem numi nenoroc după ce de atîţia ani baia a fost mereu bună ? Cîţi muncesc în zadar ani de-a rîndul ! Iată, chiar noi, pe gangul cel nou. Datoria noastră e să-ţi spunem cum s-a petrecut lucrul, pentru că nimic nu se întîmplă fără ca să nu-şi arunce nainte sămnele, prevestirile.
Arhanghelii
361
El tacu o clipă, părînd că se gîndeşte ; băieşii se apropiau tot mai mult de cei doi. Iosif Rodean privea mereu nainte, părînd că nu aude nimic, că nu vede nimic.
—	De cîteva săptămîni, continuă Florea Lupu, noi am avut sămne. Dumneata n-ai vrut să ne asculţi, dar las’, că tot aici ajungeam, tot spărgeam în mîncături. De săptămîni ciocanele aveau răsunet prelung.
Lupu ridică ochii spre băieşi şi, într-un murmur adînc, zeci de voci repetară :
—	Da, ciocanele aveau răsunet prelung.
La vuietul acesta directorul se zgudui, privi pe rînd la fiecare băieş, apoi ochii lui se fixară iarăşi în nemărginit.
De cîteva săptămîni la fiecare izbitură de ciocan de la noi răspundeau trei-patru de la ei. Izbeam noi, izbeau şi ei, şi huietele treceau departe. Umbrele băieşilor celor bătrîni ne dădeau de ştire să fim cu ochii în patru. Tot mai cu frică sfedeleam stîncă.
—	Da, ciocanele aveau răsunetul prelung, răspunseră în cor băieşii.
—	Tot mai cu greu puteam hotărî care să lucre în frunte. în urmă ajunserăm să tragem la sorţi- Cine trăgea soartea, cu moartea-n sîn se apropia de stîncă. într-o sară străjile se plimbau naintea întrării, cînd iată că un bătrîn în haine albe, cu barba albă, trece pe lîngă ei şi le face sămn cu mîna să-l urmeze.
—	Da, l-am văzut pe bătrînul, întăriră în cor băieşii.
—	în noaptea ce urmă se traseră sorţile, şi Visa, Ghiuţ, Părău şi Petrişor fură meniţi morţii. Ei trebuiau să băiască în frunte ; am fost cu ei şi am auzit şi eu cum bubuiau departe sute de ciocane, cum cîntau subţire şi gros, cum se porniră miorlăituri, pe subt pămînt parcă.
—	Da, ciocanele aveau răsunet prelung, ziseră iarăşi, în cor, băieşii.
Directorul se zgudui, sări de pe scaun şi, apleaîn-du-se asupra lui Florea Lupu, îl întrebă :
—	Patru oameni au murit ?
362
Arhanghelii
—	N-au mai avut vreme să moară, au fost rupţi în sute de bucăţi îndată ce trăzni puşcătura.
Iosif Rodean îşi plimbă cîteva clipe ochii asupra lor, apoi izbucni cu mînie :
—	Pentru ce n-aţi murit cu toţii, cînilor ? Cum de n-aţi fost cu toţii acolo, să vă zdrobească puterea iadului ? Ce mai voiţi ? Pentru ce să mai trăiţi ? Aveţi încă chef de viaţă ? Of, of, am să vă arăt eu vouă viaţă ! — Tăcu o clipă, apoi, schimonosindu-şi îngrozitor chipul, se înholbă şi mai tare la ei şi le zisfc : Vă-zut-aţi pe dracul ? Iacă dracul ! şi el îşi scoase limba însîngerată, lungă.
Mulţi din băieşi îşi făcură cruce, întorcîndu-şi capetele.
Dar acesta fu cel din urmă semn al deznădejdii lui Iosif Rodean. în clipa următoare vocea lui se auzi poruncitoare, aspră, puternică, vocea lui cea veche, cunoscută de băieşi :
—	Pe morţi i-aţi dus în sat ?
—	Da, sînt duşi acasă decunoapte, răspunse Florea Lupu.
—	Şi voi, de la miezul nopţii n-aţi mai lucrat nimic ?
Oamenii, cărora le venise, pe cîteva clipe, inima la
loc, acum iar se îngroziră.
—	Ei bine, ticale, pentru ce vă plătesc eu ? Numaidecît să spargeţi stîncile puşcate, să le mărunţiţi, să le scoateţi afară. Iar în gangul cel nou s-aud numaidecît detunările !
Oamenii se priviră un răstimp, apoi se supuseră poruncilor lui. Hocmanul Florea Lupu însă nu se mişcă de lîngă director.
—	Domnule director... începu el cu teamă.
—	Ei, Floreo, ce-i cu tine ? întrebă aproape vesel Iosif Rodean, văzînd cum se împrăştie oamenii lui la lucru, ca şi altădată.
—	Aş spune-o vorbă, zise cu silă Florea.
—	Dar spune-o, frate ! Cine te opreşte ?
Arhanghelii
363
—	în piatra asta, începu el arătînd grămezile, este aur destul. Acasă dumneata mai ai pe-atîta la piue. Ar fi bine să părăsim şi gangul cel nou !
—	Gangul cel nou ? întrebă directorul, nepricepînd nimic.
—	Da. Altfel, în cîteva luni lucrările de-acolo înghit şi aurul ce se află în grămezile acestea, răspunse Lupu cu vocea întunecată.
în loc de răspuns, Iosif Rodean îi făcu lui Lupu semn să-l urmeze. Apucară pe coasta muntelui, pe-un urcuş repede, şi, tot căţărîndu-se de tufe, ţinînd direcţia galeriei celei nouă, ei ajunseră, îngenunchind, lunecînd mereu, deasupra. Se opriră, după cum putură chizbui, deasupra întregului în care ciocăneau băieşii. Iosif Rodean cercetă cu luare-aminte printre tufe, feri muşchiul, rîcîi cu călcîiul cizmei şi, aplecîndu-se, îi zise lui Florea :
—	Ia te uită !
Omul se încovoie şi văzu ieşind din stîncă o spinare alburie, pătată cu puncte sure.
—	Vîna asta se coboară tăind muntele în două, şi nesmintit trăbă s-o nimerim înaintînd cu gangul cel nou. O să fie aici belşug de aur, Floreo.
—	Nu, stăpîne, nu va fi. Vîna asta iat-o şi mai la vale, şi niciodată nu s-a pogorît pînă în gang. Demult trecem noi pe subt ea !
Directorul se înţepeni pe picioare, îl prinse de spate pe hocman, şi cîteva clipe îl ţinu deasupra prăpastiej ce se adîncea la stînga lor. Apoi, răzgîndindu-se, îl lăsă pe pămînt şi-i zise, gîfîind :
—	Lupule, cu mine să nu glumeşti!
Hocmanul era palid, tremura şi acum, înspăimîntat.
—	Tu ai să-ţi porţi slujba, mă-nţălegi ? începu să răcnească Rodean. Eu te plătesc, şi tu ai datoria de cîne să m-asculţi ! Pricepi tu asta ?
—	Da, domnule director !
Fără să mai schimbe o singură vorbă, ei se coborîră ; directorul îşi încălecă Murgul şi porni.
364
Arhanghelii
Cînd ajunse în sat, văzu, şi ici şi colo, grupuri de oameni care vorbeau cu gesturi largi, aplecîndu-se unii spre alţii.
—	Dar ce-i ? E sărbătoare astăzi ? îi întrebă cu mî-nie Iosif Rodean.
Oamenii îi dădeau îngroziţi bineţele, dar nu-i răspundeau nimic.
Notărăşiţa Marina simţi cum învie cînd îl văzu în-trînd liniştit în casă. Tot astfel, cu puţin înainte, lucrătorii din curte se puseră mai cu rîvnă pe muncă vă-zîndu-1 descălecînd liniştit.
Marina aştepta să vorbească, să-i spuie ceva Iosif, dar el şezu pe-un scaun, se descălţă de cizme, le aruncă după cuptor şi se încălţă cu ghetele. Abia acum băgă de samă că-i înglodat de tină.
—	Drumurile dracului ! zise el. Adu-mi schimburi !
Nevasta aştepta cu inima strînsă, dar Iosif tăcea,
mereu, în vreme ce se îmbrăca.
—	Ai fost ? întrebă în sfîrşit Marina, nemaiputîndu-se stăpîni.
—	Nu-i nimic ! răspunse nemulţumit directorul.
—	Cum, nu-i adevărat ?
—	De vreme ce sînt patru morţi, trăbă să fie adevărat, răspunse Iosif încercînd să-şi prindă un nasture la guler. Apoi, nereuşindu-i, el aruncă nasturele şi zise : «Arhanghelii» n-au pierit; de pe gangul asta am scos aur destul, e vrednic acum să fie părăsit.
—	Aşadar, e adevărat ? întrebă cu spaimă muierea.
—	Proasto ! strigă directorul. E adevărat că în gangul cel vechi au spart în mîncături.
Nu mai putu continua, căci Marina izbucni într-un plîns cu hohote.
—	Dar atunci s-a isprăvit cu «Arhanghelii» !... reuşi ea să zică printre suspine.
—	Să nu-mi urli acum ! M-ai înţăles ? Să nu-mi urli! strigă notarul, învineţindu-se la faţă. îţi spun că nu-i nimic. Aur vom descoperi îndată...
Arhanghelii
365
—	în gangul cel nou ? îl întrerupse cu spaimă Marina.
—	Da, în gangul cel nou, ce te miri, muiere proastă ce eşti ? ! Ce te văicări ?
—	Iosife, Iosife... mai avu putere Marina să suspine c-o voce slabă, plîngătoare.
—	Da, Iosife ! Bine zici ! Eu am să-mi conduc lucrările, n-ai să te amesteci nici tu, nici altul, nime, nime ! M-ai înţăles ? Las’ să-mi frîng eu grumajii ! Vai, cît de în grabă cădeţi voi muierile de deznădejde ! Ei bine, nu te mai gîndi la «Arhanghelii» ! Dracul te pune să te amesteci în lucrurile mele ? Vezi-ţi de bucătărie şi de slujnice ! Eu am făcut baia asta vestită, eu voi face-o iară ! Puţin îmi pasă mie c-o galerie sparge în mîncături din bătrîni ! Tăiem alte ganguri, de aceea avem ciocane şi pulbere de puşcă şi dinamită ! O să te mai bucuri tu o dată pînă nu vei muri, ca şi nainte cu şaisprezece ani ! Dar poţi să fii veselă şi acum, «Arhanghelii» nu o părăsim !
Marina îşi strînse haina la piept — îi era frig, — şi, cu capul plecat, ieşi din camera bărbatului său.
Iosif Rodean vorbise cît putuse ctte tare, căci avea lipsă să se încurajeze pe el însuşi. Toate cîte le spusese şi le spusese mai mult lui decît Marinei. De îndată ce întrase în casă, de îndată ce auzise glasul femeii, îi veniră numaidecît în minte datoriile mari pe care le avea la cele două bănci. Pînă acum îşi uitase cu totul de ele. După întîia deznădejde, care aproape îi zăpăcise mintea, el, încă la mină, începuse să se reculeagă, începuse să spere. După ce-şi văzu oamenii din nou la muncă, îi păru chiar că nu se întîmplase nimic şi era iarăşi sigur că în gangul cel nou va afla, cît mai în grabă, aur. El ştia că bani gata nu mai are, dar cînd văzu grămezile de piatră în jurul băii, îşi zise că de-aici va scoate bani destui să plătească lucrările din gangul cel nou. Pînă fusese departe de casă, familia lui îi ieşise din minte, şi, cu ea, îşi uitase de încurcăturile băneşti. Vă-
Arhanghelii
zîndu-se însă în casa lui, îşi aduse îndată aminte de cele două case nouă şi, deodată, şi de datorii. Nădejdea, siguranţa începură să i se clatine, şi el făcea sforţări uriaşe să nu-şi mai aducă aminte de datorii. Fără ele, ar măcina în tihnă piatra bună cîtă o mai are, ar face bani destui, şi-n vremea asta, în gangul cel nou, necontenind lucrările, s-ar da de aur. Fără datorii! Dar aşa, cu ele ! Nu s-ar putea ca cele două bănci să-l silească la plată, nu s-ar putea să-i vîndă toată piatra ce-o mai are ? Nu s-ar putea să rămînă pe drumuri în scurtă vreme ?
întrebările chinuitoare nu le putu speria cu strigătele sale ; reveniră îndată ce ieşi Marina. încet-încet înţelegea că nu cele două bănci îl înfiorau atîta, cît mai cu samă gura lumii. Să audă, poate, peste cîteva zile : «Directorul de la „Arhanghelii" a ajuns la sapă de lemn». — «Cine ?» — «Iosif Rodean, directorul de la „Arhanghelii" — «Nu mai spune !» — «Da, cine-ar fi crezut ? Se zice c-ar fi dator mult la bănci.» — «Dator, el ?!» — «Şi încă multe parale, zeci de mii !»
Lui Iosif Rodean îi părea că şi aude convorbirea aceasta închipuită, că-i şi vede pe oamenii care vorbesc miraţi şi pe buzele cărora încremeneau surîsuri de batjocoră.
—	Nu ! Nu	voi	ajunge niciodată aici ! îşi zicea el	cu
vocea tare. Am	să	fac bani şi	am să dau de aur pînă	ce
nici nu-şi vor da oamenii bine sama că gangul cel vechi e părăsit. în cîteva zile am să descopăr vîna de aur !
El umblă cu paşi grei prin casă, se trînti pe-un divan, se ridică din nou numaidecît şi pufăi pe nări ca o locomotivă obosită. Apoi, după ce văzu că acasă nu mai poate rămîne, îşi încălecă calul şi porni înapoi la «Arhanghelii».
Pe drum întîlni şi acum pîlcuri de oameni, se miră că-i vede fără de lucru, dar nu le mai zise nimic. Nici nu se gîndi că	în	clipa asta	fierbea satul întreg ;	că
mulţi băieşi de	la	alte mine	părăsiseră lucrul să vină
Arhanghelii
367
în sat să-i vadă pe cei patru morţi, dar mai ales să se încredinţeze de vestea cea mare că la «Arhanghelii» ar fi spart, azi-noapte, în mîncături din bătrîni.
Vestea se lăţise ca fulgerul, încă decunoapte, în Văleni. în ceasurile dimineţii făcuse vîlvă mare şi în oraş. Iosif Rodean se înşela amar închipuindu-şi că el va reuşi să afle aur în galeria cea nouă pînă a nu ajunge vestea în oraş. Credinţa asta era, de altfel, a deznădăjduitului care se agâţă de-un fir de pai să nu se înece. Dacă o veste bună aleargă pe aripi de pasăre, apoi veştile rele, cele mari, sînt duse pe aripi de vifor.
întunerecul încă nu se împrăştiase de pe sat cînd pe văi, pe colnice, pe cărări se vedeau tot mai multe puncte de lumină, care se clătinau, descriau cercuri largi ori lăsau dîre luminoase în aer. Abia aduseseră pe cei patru morţi, abia-i aşezaseră pe laviţe, şi vecinii, treziţi de vecini, se sculară înspăimîntaţi, îşi aprinseră lumînările şi se apropiară din toate părţile de casele în care zăceau morţii.
Băieşii, cu feţele pămîntii, înlemneau lîngă cei striviţi de stîncă, femeile se boceau în gura mare ; fierberea, care ţinu apoi necontenit pîn-a treia zi, se începu.
Apoi, pe la portiţe, în mijlocul drumului chiar, erau tot mai dese pîlcurile de oameni care nu mai isprăveau fel de fel de istorii despre asemenea nenorociri. începeau cu «Arhaghelii» şi cu cei patru morţi şi ajungeau departe, cu zeci de ani înapoi. Spargerea în mîncături din bătrîni de la «Arhanghelii» era apreciată de băieşi în deosebite chipuri, dar cei mai mulţi erau convinşi că-i un semn rău.
—	O să dăm de-acum îndărăpt, tovarăşi!
—	Semnalul s-a dat la baia cea dintîi.
—	Oho, nu «Arhanghelii» a început mai întîi cu răul !
—	Celelalte ce-s ? Ia, nişte vizunii.
—	Să ne ferească Dumnezeu de primejdie !
—	Să ne scape de ceasul cel slab !
368
Arhanghelii
Peste tot băieşii vorbeau cu păitre de rău despre Iosif Rodean.
—	Aşa director mai rar !
—	Era aspru de mama focului, dar plătea bine.
—	Va fi strîns averi !
—	Mai ştii ?
Erau însă destui care vorbeau despre «Arhanghelii» c-un fel de satisfacţie :
—	Ce-i pasă directorului ? Ăla-i sătul !
—	Nu-1 vezi că s-a făcut cît o vită !
—	Cel puţin va putea juca de-acum în tihnă cărţile !
Cei care erau interesaţi mai de aproape la «Arhanghelii» se simţeau în mare nesiguranţă. Adevărat că vor putea să care piatră, cu carăle ori cu caii, şi de la alte băi, dar cu plată mai puţină, şi unde mai pui că, aducînd piatră directorului, puteai alege în dragă voie bruşii care aveau aur mai mult ! Tot aşa şi cei care spărgeau piatra şi o mărunţeau cu ciocanele : la ce baie vor mai afla piatră ca la «Arhanghelii» din care să poţi strecura în buzunar de cinci-şase zloţi pe zi, fără să faci nici
o	pagubă stăpînului ? Şi cum foarte mulţi vălenari erau angajaţi la «Arhanghelii», satul întreg era în fierbere.
V
în dimineaţa aceleiaşi zile posomorîte de noiembrie, Dochiţa ieşi grabnic pe portiţă şi o luă pe drum în sus, spre birtul lui Spiridon, s-aducă, ca de obicei, coniacul de dimineaţă. Ea păşea mărunt, în vîrful ghetelor, ferindu-se pe cît putea de tină. O năframă moale de lînă cafenie şi-o strîngea, c-o mînă, deasupra pieptului plin şi tare. Năframa era mare, îi înfăşură spatele ; subt ea, de amîndouă părţile, i se vedeau mînecile albe ale cămăşii. Era cu capul gol, cu părul făcut conci în ceafă, şuviţele de la tîmple şi de deasupra frunţii erau
Arhanghelii
369
încreţite cu fierul. Obrajii ei erau plini şi înfloriţi, iar ochii îi rîdeau necontenit. Mergea veselă, uşoară, sî-sîind printre dinţi o melodie de romanţă.
Mergea ea însăşi s-aducă coniacul de dimineaţă, şi aceasta o făcea de mai bine de-o jumătate de an, de cînd nu mai ţinea slujnică. Ea îşi dădea, din cît se pricepea, silinţa să se deosebească tot mai tare de celelalte vălenărence, cum se şi cădea unei primărese, dar nu se sfia să meargă singură la birt, să cumpere băutură. Că nu mai ţinea slujnică se datora unei întîm-plări cam încurcate, la care Dochiţa nu se prea gîndea bucuros. Prin mai, primarul sosise într-o sară, tîrziu, de la oraş şi, cum intrase în casă tiptil, ca de obicei,
i	se păruse că o umbră ar fi trecut prin fereastra de către grădină. Primarul, de cînd o luase, era mereu prepuielnic, şi acum era cît pe-aci să-i deie drumul Do-chiţei. Dar femeia se jurase în fel şi chip, pe cele sfinte şi pe cele necurate, dacă va fi ea vinovată, dacă nu i se va fi părut primarului. Astfel, ea se alesese în sara aceea, deocamdată, numai cu o bătaie soră cu moartea. Dar din ziua următoare Dochiţa băgase de samă că bărbatul ei şi-a făcut ochii în patru şi că nici un pas nu mai poate face fără ca el să ştie.
Asta însă nu era viaţă pentru Dochiţa, căci trei feciori din sat îi făceau daruri. Deci, îşi puse gura pe slujnică şi deodată n-avu ochi s-o mai vadă. Nimic nu mai era bine ce făcea, o vorbă n-o mai spunea pe-nţeles biata fată. Şi din ocări, din palme, din ghionturi n-o mai scotea primăreasa. Azi aşa, mîne aşa, poimîne iară. Primarul Cornean băgă de samă, aşteptă ce aşteptă, apoi într-o zi îi zise cu mînie :
—	Ce ai cu fata asta de n-o mai poţi suferi ?
—	Am eu ce am ! răspunse cu dîcă Dochiţa.
—	Nu că ai, ci să-mi spui ! Nu te poţi plînge de ea ; după cît văd eu, ea-şi face lucrurile.
Dochiţa tăcu un răstimp, privi în pămînt, se sili să roşească, apoi, cînd simţi că-i obrazul plin de sînge, îşi ridică ochii scînteietori spre Cornean şi-i zise :
24
370
Arhanghelii
—	Nu mai vreau s-o vad în ochi ! Nu mai pot trăi cu ea în casă !
—	Dar ce ai, pentru Dumnezeu ? Ce ţi-a făcut !
—	Ori ea, ori eu ! strigă cu mînie Dochiţa. Să ştiu odată la care ţii tu mai mult !
—	Eu ? făcu mirat primarul, dar şi măgulit într-a-ceeaşi vreme.
—	Da, tu ! Nu mă mai înşălaţi voi pe mine ! încă azi să se hotărască ! Ori-ori !
Primarul, tot mai încîntat, tot mai vesel, tot mai îndrăgostit, i se jură pe cîte-s în soare că nu-i vinovat, că nici nu se gândeşte la slujnică.
Atunci Dochiţa începu să plîngă. La început părea că plînsul îi vine în silă, dar suspinele tot sporeau, se tot înlănţuiau, pînă ce sfîrşi izbucnind în hohote adînci. Primarul se zgudui de durere, el o iubea pe Dochiţa, aşa cum îi porunceau simţurile lui, hrănite mereu de trai bun şi de băutură, o iubea ca pe o femeie tînără, în vîr-tute şi pe care voia să o vada mereu frumoasă. O îm-brăţişă, o sărută cu patimă.
—	Aşadar, mă iubeşti tare, Dochiţo ? o întrebă, privind-o în ochi.
în loc de răspuns, femeia îl lovi cu palma peste gură.
încă în ziua aceea primarul dădu drumul slujnicei şi încetă de-a o mai supraveghea pe Dochiţa. Era chiar vremea, căci, încă^vreo zi, două, şi cea trei ar fi crezut că Dochiţa i-a părăsit pentru alţii.
Astfel, ea, neavînd slujnică, mergea singura după băutură, mergea veselă şi pentru că simţea nainte gustul plăcut al coniacului. Dochiţa se deprinsese demult cu băutura, dar de cînd era primăreasă le alegea foc şi nu-i plăceau decît băuturile cele mai scumpe. Şi nu se putea plînge că nu i le îmbiau destui, pe lîngă primarul Cornean.
Vreo zece băieşi stăteau în picioare, în jurul unei mese rotunde, pe care făceau cerc păhăruţele cu rachiu, cînd întră Dochiţa în birtul lui Spiridon. Ea fu surprinsă ca nici unul din cei zece bărbaţi nu o întîmpină cu zîmbetul pe care era obişnuită să-l vadă, de mulţi ani, pe buzele
Arhanghelii
371
bărbaţilor cînd îi dădeau bineţe. Acum vreo trei-patru îi dădură «bună-dimineaţa» destul de rece, şi cu toţii începură deodată să vorbească în taină.
Dochiţa îi privi bănuitoare o clipă, apoi se apropie de Spiridon şi-i dădu sticluţa.
—	Coniac poftiţi ? întrebă birtaşul c-o voce străină, ca şi cînd niciodată Dochiţa n-ar mai fi cumpărat de la el nimic.
—	Se-nţălege, ce mai întrebi ? răspunse Dochiţa şi, peste umăr, aruncă din nou o privire cercetătoare spre băieşi.
Spiridon îi umplu sticluţa şi i-o întinse fără un cuvînt.
—	Parcă eşti bolnav, Spiridoane, zise femeia.
—	Ei, parcă de boală ne plîngem noi ! făcu nemulţumit birtaşul.
—	N-ai durmit bine astă-noapte ? întrebă Dochiţa, nedndurindu-se să plece.
Simţea parcă o taină în jurul său, şi-n vocea lui Spiridon, şi în feţele şi privirile celor zece băieşi.
—	Nu prea, primăreasă !
—	Şi ce te doare ? Ia să văd, n-aş şti eu un^leac ? zise Dochiţa, şi acum se învîrti într-un călcîi şi văzu că toţi băieşii privesc la ea miraţi. Dar ce-i cu dumneavoastră, zise ea, nu mă mai cunoaşteţi ?
Ea zîrnbea mereu, era veselă ca de obicei şi arunca mereu priviri cu multe înţelesuri.
—	Se vede că dumneata nu ştii nimic, zise un băieş cu gura de jumătate.
—	Ce să ştiu ?
—	Ce s-a întîmplat la «Arhanghelii».
—	N-am de unde şti, căci abia m-am sculat şi-n crîş-m-am întrat, vorba cîntecului, răspunse rîzînd Dochiţa. Şi ce-i la «Arhanghelii» ? întrebă ea îndată. Aur slobod ?
—	Oho ! făcură vreo cîţiva.
—	Alta ce să fie ?
—	într-adevăr, domnul primar n-a fost încunoştinţat ? întrebă Spiridon.
—	Să fie încunoştinţat că... ? făcu Dochiţa aplecîn-du-se spre Spiridon, ca şi cînd ar fi avut gust de glume.
972
Arhanghelii
—	Că la «Arhanghelii» au spart în mîncături, nu mai este aur, răspunse Spiridon, scandalizat de purtarea muierii.
—	Nu mai este aur ? întrebă, pălind pe-o clipă, Dochiţa şi întorcîndu-se spre cei zece.
—	Adevărat, răspunse un baieş, şi, pe deasupra, patru oameni omorîţi de baie.
—	De oameni e pagubă ! oftă cu durere Dochiţa. Cine-s ? întrebă, zbicindu-şi o lacrămă cu mîneca iei.
îi spuseră numele celor patru.
—	Dar pagubă e şi de aurul cel mult, zise un băieş.
—	Aur, dacă sînt oameni, dacă sînt bărbaţi, iar se mai poate afla. Dar un om dacă moare, nu se mai scoală.
—	Zău că nici «Arhanghelii» nu vor mai învia, după cît se pare, zise alt băieş.
—	Ridice-se la cer, că stau demult în Văleni, zise rîzînd Dochiţa. Li se va fi urît şi lor pe pămînt. Dacă nu mai sînt «Arhanghelii», sînt alte băi, vor mai fi şi altele.
Cuvintele din urmă le zise ieşind pe uşa birtului.
—	Muierea şi dracu’, zise cu tristeţe Spiridon.
—	Las’ să mai fie şi de-acestea ! Se vaicără destule prin sat, răspunse un băieş.
Dochiţa, în drum spre casă, îşi făcu repede tot planul de luptă pentru viitor. Mergea tot aşa de repede, tot aşa de uşoară cum venise. Ea nu pierduse nimic, tinereţea şi-o simţea încă în floare, şi, în toată viaţa, numai pe tinereţa ei s-a răzimat. Ajunse la o cotitură, cînd băgă de samă la stînga un grup de băieşi care se sileau să-l oprească pe bădicul Ionuţ Ungurean din drum. Dochiţa se opri şi începu să asculte.
Bădicul era roşu de mînie, era cu ochii tulburi şi dădea mereu din mîni.
—	Lăsaţi-mă să mă duc la el ! striga bădicul clăti-nîndu-se pe picioare.
Deşi era de dimineaţă, Ionuţ Ungurean era afumat binişor.
—	E degeaba, bădicule, nu te mai duce, zise un baieş ţinîndu-1 de mînecă.
Arhanghelii
373
—	Nu se poate ! Nu cred ce-mi spuneţi voi ! Cum ? Unde ? întrebă aiurit bătrînul.
—	E adevărat ce-ţi spunem, bădicule. Te linişteşte ! Am spart în mîncături. Noi de-acolo venim. Te linişteşte şi vino acasă. Lasă-1 pe directorul. Nu-i bine sa dai azi faţă cu el.
—	Dar cînd vă spun că nu se poate ! se încăpăţîna bădicul. Mie-mi trăbă bani, bani mulţi ; advocatul mi-a bătut telegrafu’ că se-mpuşcă ! înţăles-aţi ? Se-mpuşcă ! Voi minţiţi, lăsaţi-mă să mă duc la directorul !
El se zmînci din mînile celor care îl opreau şi porni, clătinîndu-se, spre locuinţa lui Iosif Rodean.
Dochiţa zîmbi şi-şi continuă drumul.
Primarul Cornean o aştepta şezînd la masă.
—	Ei, leliţo, aduci ?
Dochiţa puse sticluţa pe masă, luă un păhărel, îl umplu, îl bău şi-i zise apoi :
—	Babă, nu leliţă, iubite. Babă voi fi de-aici încolo !
—	Ei, ei, ai îmbătrînit aşa de-n grabă ? în drum pînă la Spiridon şi înapoi ? o întrebă primarul, întinzînd mîna s-o ciupească de obraz.
Dochiţa se feri şi zise :
—	Da, iubite, într-un drum şi mai scurt ca asta' poate cineva să şi încărunţească dacă...
-— Dacă-i iasă un vrăjitor în cale, o întrerupse repede Cornean.
—	Dacă aude o veste aşa de cumplită ! Aurul la «Arhanghelii» s-a isprăvit, bădica !
După ce spuse cuvintele acestea Dochiţa se învîrti într-un călcîi, se aplecă repede naintea unui dulap, îl deschise, scoase zahăr, îl puse pe masă şi începu să pregătească cafeaua cu lapte. Pe Cornean nu-1 mai învrednici de nici o privire.
Primarul încă nu băuse nimic în dimineaţa asta, era treaz cînd îi spuse Dochiţa vestea, dar acum capul i se umplu de vîjîituri şi se simţi ca într-un chef tîrziu, de după miezul-nopţii.
Dar cînd îl chemă nevasta la cafea, el se trezi ş-o întrebă c-un zîmbet:
374
Arhanghelii
—	Ce-ai spus tu ? Mi se pare c-ai spus ceva ?
—	La «Arhanghelii» au spart în mîncături, zise cu răceală Dochiţa. Ştii că demult spuneau băieşii că ciocanele au răsunet prelung.
—	Glumeşti, de bună samă ! rînji primarul privind-o cu ochii prostiţi.
—	Ar fi bine să glumesc, dar e adevărat. Mi-a spus Spiridon, au întărit zece băieşi, pe urmă l-am văzut pe bădicul Ungurean mergînd ia directorul. Nici el nu crede, ca şi tine. Dar acum vino la cafea, că se răceşte, zise ea arătînd ceştile ce abureau pe masă. Ea luă sticluţa şi-şi umplu a patra oară păhărelul.
Dar primarul nici nu se uită spre masă. El spiona mereu cu privirile pe femeie ; i se păru că vrea să-i pună o cursă, să-l îndepărteze de-acasă, ca să se poată întîlni cu altul. Credea aşa şi pentru că n-o vedea pe Dochiţa nici supărată, nici deznădăjduită, ci, dimpotrivă, iată, bea al patrulea păhărel de coniac, şi al lui încă nu-1 umpluse, cum făcea de obicei pînă acum.
—	Voi şti îndată adevărul, zise primarul ridicîndu-se, dar de minţeşti, dai de dracul cu mine ! zise el cu vocea şuierătoare.
îşi luă pălăria şi ieşi.
Dochiţa ridică din umeri în loc de orice răspuns şi, aşezîndu-se la masă, începu să-şi soarbă în tihnă cafeaua.
Vasile Cornean pomi pe drum aproape alergînd, nu mai vedea băltoacele în care călca, împroşcînd cu stropi murdari în toate părţile, nu mai vedea bolovanii de care se împiedeca. Ajunse foarte repede la locuinţa directorului. Dar Iosif Rodean nu era acasă, se întorsese la «Arhanghelii».
Pe bădicul Ionuţ Ungurean îl află însă în curte, între muncitorii de la piue ; bătrînul stătea între ei cu capul descoperit, asculta grozăvia, îi privea uluit. Cînd îl văzu pe primarul, ridică braţul drept, făcu un gest de disperare, ca şi cînd s-ar fi sfîrşit, şi-i zise:
—	Cine-ar fi gîndit, tovarăşe ? Cine-ar fi gîndit ?
Arhanghelii
375
—	Aşadar, e adevărat ? întrebă Cornean cu vocea stinsă.
Nu-i mai răspunse nimeni. Oamenii îşi văzură de lucru, • şi cei doi tovarăşi de la «Arhanghelii» ieşiră încet, ameţiţi, pe poartă.
Cară încărcate cu piatră, căluţi purtînd în spinări coşurile desăgite treceau mereu pe drum, spre marea uimire a celor doi societari. O vreme îndelungată ei nu-şi ziseră un cuvînt ; aveau senzaţia că-i sfîrşitul lumii şi se scîrbeau că trebuiau să se ferească mereu de carăle încărcate.
—	Şi chiar acum advocatu-mi bate telegrafu’ ca se-mpuşcă ! izbucni în urmă bădicul Ionuţ, sfîrşindu-şi gîndurile.
—	Ei, se-mpuşcă ! zise cu dezgust Cornean.
—	Tu nu-1 cunoşti, e în stare să se omoare. Tu nu-l cunoşti, răspunse repede bădicul. Şi-apoi, ia spune-mi, ce-ar putea face alta, fără bani, într-o vavilonie ca aceea, unde nu cunoaşte pe nimeni ? Ia: să-mi^spui, că noi, care sîntem acasă, ce ne facem fără bani ?
—- Tot îmi vine să nu cred ! zise în silă primarul.
—	D-apoi mie ! Ptii... dacă n-ar fi adevărat !
între «ptii» şi cuvintele celelalte bădicul slobozi o
înjurătură tare.
—	Trăbă să mergem la baie numaidecît, zise primarul.
Ungurean bătrînul se uită la el nehotărît. Bădicul nu
se mai încumeta demult să încalece, iar pe jos îi era prea povară să meargă pînă la «Arhanghelii». De patru ani nu mai fusese la baie. Şi acum părea ca i-i milă să-şi tulbure comoditatea. Se obişnuise aşa de mult cu traiul tihnit, cu şederea continuă, încît nu se mai putea închipui altfel. Erau zile întregi cînd nu făcea altceva decît să se mute de pe un scaun pe altul, cu vinul după el. îi părea că-i cu neputinţă să meargă pînă la «Arhanghelii», chiar cînd îl chinuia o îndoială aşa de cumplită.
—	Trăbă să mergem numaidecît ! zise iar primarul.
Trimiseră doi fecioraşi, care se întoarseră numaidecît,
aducîndu-le caii în galop. Cornean se avîntă repede în
376
Arhanghelii
şa, dar bădicul începu să geamă, să tot dea tîrcoale în jurul calului şi nu se putea hotărî să pună piciorul în scăriţă. Primarul descăleca, îi ajută lui Ungurean, îl ridică aproape în şa, apoi încalecă din nou şi porniră.
—	Ho-ho, mai încet ! gemu bădicul. Mai înctt, că mi se zguduie creierii.
Fu un chin şi pe el şi pe primarul pînă ce ajunseră la «Arhanghelii».
Primarul fu silit să-şi ţină calul în pas, cel mult în trap domol. Ori de cîte ori pornea mai repede, Ungurean gemea şi iblăstăma, căci fugea şi calul lui, şi bădicul se zguduia amarnic, abia ţinîndu-se în şa, aşezat ca pe un scaun, blăstăimînd calul, drumul, «Arhanghelii», viaţa întreagă. Pe sine însuşi se dădu, de nenumărate ori, dracului.
Cînd ajunseră la baie, directorul era în galeria cea nouă ; întrase să supravegheze de aproape bucăţile de stîncă pe care, chiar mai nainte, le rupseseră cele şase tunete înfundate, adînci.
—	Mergem în gangul cel vechi, zise primarul, dînd calul unei străji.
Şi-l dădu şi Ungurean pe-al său, şi-l urmă în silă pe Cornean.
—	Puteţi să poftiţi, zise straja ; în cramul numărul trei este o lumînare pe masă.
Primarul întră, luă lumînarea şi se apropie, cu Ungurean după el, de gura băii.
—	Uite ce-i aici, uite ce porcărie ! zicea bădicul aproape la fiecare pas, lunecînd mereu în gangul umed.
Primarul nu-i răspundea, ci mergea nainte cu lumînarea.
Intru tîrziu ajunseră. Cornean se opri, cercetă spărtura uriaşă ale cărei bucăţi omorîseră pe cei patru băieşi.
—	Ei, nu mergem mai departe, să isprăvim odată ?! zise cu năduf bădicul, care răsufla ca un foi.
—	Unde să mai mergem ? Iată, aici au băit încă în noaptea trecută, răspunse cu deznădejde Cornean.
Ionuţ Ungurean, cum nu fusese demult la baie, iar pe ganguri nu mai întrase şi mai demult, nu se mai
Arhanghelii
377
ştia orienta. Lucrările naintaseră mult de pe unde le ştia el. Bădicul, şi mai nainte, dacă venea la «Arhanghelii», venea numai pentru petrecaniile ce se încingeau aici uneori, mai ales cînd era aur slobod.
El se uită unde-i arăta primarul, apoi, luîndu-şi repede privirile de-acolo, arătă cu mîna nainte, în zarea luminii.
-— Dar încolo ce-i ? întrebă el.
—	Gangul cel din bătrîni, în care a răspuns al nostru.
—	Aşadar, e adevărat ? întrebă Ungurean.
Primarul nu-i mai răspunse ; merse cîţiva paşi în
gangul cel bătrîn, apoi, ca şi cînd ar fi simţit naintea lui un duşman care-1 pîndeşte, se întoarse repede şi porni, cu bădicul după el, spre ieşire. Primarul ieşi la lumina zilei ca lutul la faţă, bădicul părea mai năcăjit pentru zdroaba ce-o avusese decît pentru căderea «Arhanghelilor».
—	Domnul director încă n-a ieşit ? întrebă primarul pe straja care ţinea caii de frîu.
—	N-a ieşit pîn-acum.
—	Mergem şi noi ! zise Cornean şi, aprinzînd din nou lumînarea, se întoarse pe acelaşi gang pînă unde se ramifica cel nou.
El credea că Ungurean îl urmează. Dar bădicul se puse pe-o laviţă şi, pufnind mereu, începu să-şi răsucească o ţigară.
Cînd ajunse Vasile Cornean în fruntea gangului, vreo patru băieşi ţineau luminiţele aplecate, iar directorul cerceta cu de-amănuntul bucăţi de stîncă împuşcate de curînd. Părea cufundat adînc în cercetarea asta, căci nu-1 auzi pe primarul apropiindu-se, tresări numai cînd Cornean îi dădu bineţe.
—	Bine c-ai venit, primarule, bine c-ai venit, tovarăşe ! zise cu bucurie Iosif Rodean. Ia te uită la întregul ăsta !
Primarul se puse în genunchi şi începu să txamineze cu ochi de pricepător piatra. Directorul îi urmărea de
378
Arhanghelii
aproape, cu lăcomie, expresia feţei. Cînd, în urmă, Cornean îşi ridică ochii, Iosif Rodean îl întrebă repede :
—	Ce zici ?
Ochii lui bulbucaţi străluceau.
—	întregul e foarte frumos. Fă^iduieşte ceva !
—	Cearcă aur ? îl întrebă repede Rodean.
—	Se poate să cerce ! Spun că întregul e minunat.
—	Nu ie poate ! Cearcă cu siguranţă ! Aduceţi două bucăţi afară, dar nu pe ales, din puşcă tur a de-acum luaţi ori de unde două bucăţi şi aduceţi-le repede afară ! le porunci el băieşilor. Dacă nu cearcă aur, adaose directorul mergînd spre ieşire, mă las să mă-mpuşti! M-ai înţă-les ? Mă las să-mi dai glonţ !
Scoasă la lumină, piatra era într-adevăr frumoasă, după spusa tuturor, foarte mult promiţătoare. Acum o nimeriseră mai întîi în gangul cel nou. Nu era zi să nu piseze hocmanii din piatra care o scoteau din gangul acesta, dar pînă acum n-a cercat un singur fir de aur.
Cînd îl zări directorul pe bădicul Ionuţ, bătu în palme.
—	Să ştiţi că se pune aur mult la «Arhanghelii» ! strigă cu bucurie Rodean. Iată-1 şi pe tovarăşul Ungurean ! — El îi bătu cu putere palma bădicului şi-i zise : Vină să vezi că nu ţi-a fost zdroaba în zadar. Vină să vezi !
Pînă ce pisară piatra în mojere cu ruzi grele de fier, în jurul vaselor de fier se ţinu mereu un cerc de trupuri plecate, de capete înghesuite. Era linişte de moarte acum, numai sunetul ascuţit al metalului izbit se auzea căzînd neîntrerupt în cadenţe. După ce piatra fu mărunţită în apă pînă ce se schimbă într-un cir gros, un hocman luă din vasul cel de ales un fel de vînturătoare, şi nu trecu mult şi cele dintîi firicele de aur se iviră. O bucurie mare umplu inimile tuturor celor de faţă ; toţi zîmbeau din ochi, din faţă, buzele li se deschideau mereu spre rîs, se auzeau oftări de uşurare. Şi firicelele de aur se iveau tot mai multe, şi fiecare fir, abia văzut, mărea necurmat zîmbetele, fericirea oamenilor.
—	Au căzut «Arhanghelii», trăiască «Arhanghelii» ! strigă ieşit din fire Iosif Rodean cînd văzu că hocmanul încetează cu alesul.
Arhanghelii
3 79
—	Trăiască «Noii Arhangheli» ! strigă primarul cu însufleţire.
—	Dac-ar rămînea întregul aşa, ar da aur mai mult ca de pe gangul de mai nainte, declară hocmanul
Bădicul se uită cu însufleţire numai la Iosif Rodean. Apoi, în urma tuturor, zise şi el:
—	Vezi ce-nsamnă să ai un om cu învăţătură ? Vivat directorul ! strigă bădicul, răpit de entuziasm.
—	Trăiască directorul ! repetară în cor ceilalţi.
—	Şi acum, departe cu toate grijile ! zise vesel Iosif Rodean. Puteam şti că din gangul cel vechi se va isprăvi odată aurul, nimic nu ţine pînă la capătul lumii. Dar, în schimb, Corăbioara-i mare, şi aur mai este aici pe sute de ani !
Cei trei societari de la «Arhanghelii» se retraseră într-un eram şi, după puţine dezbateri, hotărîră cu însufleţire că vor continua lucrările, cu tot mai multă putere, în galeria cea nouă.
Bădicul Ionuţ Ungurean, după hotărîrea aceasta, fu cuprins deodată de-o mare nelinişte : îşi aduse aminte de advocatul, de care îşi uitase în cursul multelor suferinţe ce îndurase în drum şi în întunerecul băii.
—	Of, dar asta n-ajută nimic ! oftă el cu disperare.
Cei doi societari îl priviră miraţi, cu teamă.
—	N-ajută la nimic pentru că mie-mi trăbă încă azi bani, mulţi bani. Domnul din Pesta mi-a bătut tele-grafu’ că se-mpuşcă. Şi nu mai am bani ! oftă el cu durere. E mare ticăloşie să nu mai ai bani !
Bădicul nu minţea : cînd primise azi-dimineaţă telegrama şi cercetase în cassa-de-fier, nu aflase decît trei bilete de cîte zece. Advocatul îi înghiţea tot mai multe parale, tot mai des zicea tovarăşilor de petreceri : «De-a-cum mă-mpuşc !», şi bădicul, de vreo jumătate de an, nu mai avea nici un cîştig de la «Arhanghelii», trăia din ce cîştiga de la «Pintenul» şi alte băi mai mărunte, la care era tovarăş, punea mai ades mîna pe biletele păstrate din vremuri mai bune. Dar, iată, azi-dimineaţă băgă de samă
380
Arhanghelii
cu groază că din vraful mare de bilete nu-i mai rămăseseră decît trei.
Celalalt tovarăş de la «Arhanghelii», primarul Cornean, deşi cîştig de la «Arhanghelii» nu mai avea, ca şi Ungurean, căci galeria cea nouă mînca mai mult decît aducea cea veche, mai avea cîteva miişoare. Avea norocul că trau numai el şi Dochiţa în casă, şi nu răzbiseră pîn-acum să înghită tot, deşi, nici el, nici ea nu se gîn-deau să fie cruţători.
—	Advocatul dumitale va mai aştepta puţin, zise cu răceală directorul.
El ştia, simţea că bădicul are de gînd să împrumute de la el, dar cum bani gata nu mai avea nici el decît cîteva sute, se grăbi să-l împiedece pe bădicul în cererea sa. S-ar fi simţit jignit adînc, cerîndu-i bădicul, să n-aibă de unde să-i deie.
—	Nu aşteaptă ! Se-mpuşcă, domnule director, las’, că-1 cunosc eu ! zise bădicul cu nelinişte. De nu se va fi împuşcat pîn-acum, adaose îndată, privind întrebător la cei doi.
—	Cîţi bani cere ? întrebă primarul.
—	Trei sute-n cap !
—	Şi n-ai trei sute ?
Bădicul începu să-şi frece cu palmele obrajii, fruntea.
—	Vezi că n-am ! răspunse el oftînd.
—	Dacă ajungem acasă, îţi împrumut eu atîta, zise cu linişte primarul.
— Ptii! Atunci e bine ! Atunci se face treaba ! zise vesel bădicul. Bani n-am azi ; dar mîne, cel mult poi-mîne, o să aleg măcinişul de pe patru zile. Acum e bine.
*
încă în după-amiaza acelei zile se lăţi şi vestea că în galeria cea nouă de la «Arhanghelii» s-a aflat aur. însă, afară de cei interesaţi, de cei care aveau legături cu «Arhanghelii», ceilalţi vălenari nu prea dădeau ere-
Arhanghelii
381
zare veştii. Cei mai mulţi ziceau : «Pînă se va îmbuni piatra ca în gangul vechi, mai este».
Dar băieşii care munceau la «Arhanghelii», cei care cărau de-aici piatra cu carăle sau pe cai, personalul de la piuele lui Rodean înviară cînd auziră vestea bună.
începînd încă din ziua următoare, în curtea lui Iosif Rodean se înstăpîni aceeaşi fierbere ca şi mai nainte. însă directorul, oricît credea de tare că gangul cel nou va fi plin de belşug, simţea adeseori o povară mare pe umeri, pe piept. Zdruncinarea credinţei lui celei dintîi în gangul cel vechi îi săpase parcă o prăpastie adîncă şi întunecoasă în suflet, pe care nu mai izbutea să o astupe. Oricîte lumini aprindea deasupra ei, prin noile planuri ce i le aduce speranţa, el nu reuşea să lumineze decît marginile prăpastiei aceleia. Din ea se ridicau, ca dintr-o peşteră, răsuflări reci, care îi îngheţau inima. Un duşman tăcut părea că se ascunsese în hăul din sufletul său, pe care nicicum nu-1 mai putea clinti de-acolo, care nu vorbea, ci uneori se mişca greoi. Ca şi cînd l-ar izbi în spate un şuvoi rece de munte, aşa se înfiora uneori directorul gîndindu-se la datoriile mari de la cele două bănci. Nu voia să şi le amintească, dar simţea că-1 apasă tot mai tare, că-1 urmăresc pretutindenea, punîndu-i umbre grele pe suflet, mărind prăpastia dintr-însul. El nu voia să recunoască, dar, de groaza lor, nu mai mergea la oraş ţi se ferea şi de notarul Popes.c u.
Astfel, oricît încerca să fie vesel, să răspîndească în jurul său voie bună, el era totuşi trist şi tăcut de cele mai muke ori. Iar cînd îi venea în minte dimineaţa aceea în care venise la el hocmanul Ilarie, drumul^ce-1 făcuse pîn-acasă, baia şi gangul ce spărsese în mîncături din bătrîni, inima i se strîngea de spaimă.
Tulburarea lui creştea şi din cauză că pe nevastă-sa Marina o vedea mereu tristă, mereu neliniştită ; tresărea la cuvintele mai aspre ale lui, ofta nopţile, nemaiputînd să se hodinească, şi în fiecare dimineaţă se scula tot mai palidă, tot mai îmbătrînită. Piatra cea bună din gangul
382
Arhanghelii
cel nou pentru ea nu însemna nimic. Deznădejdea îşi săpase în ea culcuş îndată ce înţelese că Iosif va continua gangul acela. Directorul băgă de samă că Marina se opreşte mereu naintea icoanelor ; că noaptea, cînd îl credea pe el adormit, se cobora din pat, îngenunchia naintea unei icoane, şi ceasuri întregi rămînea aşa, frîntă. Suspinele ei înăbuşite deşteptau tot mai des pacea nopţii. Iosif Rodean fierbea în el, se înăbuşea şi-şi zicea mereu : «Femeie proastă ! Cere aur de la icoane ! Femeie nebună !» încerca să adoarmă, dar nu putea. Suspinele femeii îl înspăimîntau şi, ciudat, n-avea curajul să-i poruncească să se culce. Nu, el se învîrtea încet în pat, de teamă să nu bage de samă Marina că o vede şi ştie ce face.
Apoi, şi minerii de la «Arhanghelii», cu hocmanii, cu străjile şi personalul de la piuele directorului, după întîia deznădejde şi după întîia însufleţire, se lăsau tot mai mult stăpîniţi de tristeţe. Deveniră mai tăcuţi, mai grabnici spre mînie, spre certe ; privirile, feţele lor se tot întunecau cu cît treceau zilele. Părea că pe toţi îi stăpîneşte acelaşi simţimînt de deprimare şi că-i apasă, din zi în zi, tot mai tare. Comoara pierdută în golul în care s-a prăbuşit părea că aruncă asupra lor raze tot mai vii, care arătau şi mai multe străluciri decît le avusese într-adevăr pînă cînd lumina subt ochii lor. Părea chiar că în aer pluteşte mereu ceva greu, apăsător, şi nu arare se puteau auzi oftări şi între personalul de la piue, şi între băieşi, şi în şirurile celor ce cărau piatra de la baie.
—	De... n-o să mai fie ce a fost !
Ca o prevestire de rău fu, pentru toţi cei angajaţi la «Arhanghelii», mai ales faptul că, în trei săptămîni, dispărură grămezile mari de piatră de lîngă baie. Nu doar că directorul şi cei doi acţionari ar fi angajat mai multe cară ca de obicei ori cai, ci din simpla împrejurare că din gangul cel nou nu se scotea nici a zecea parte atîta piatră ca din cel vechi, şi de unde tot iei, se isprăveşte. Adevărat că în curtea lui Iosif Rodean grămezile erau încă mari, dar nu e nimic mai deprimant pentru
Arhanghelii
383
un miner decît să treacă pe lîngă o baie şi să nu vadă decît mici grămăjoare de piatră acolo unde cu puţin înainte erau sute de cară. Era pustiu acum în jurul «Arhanghelilor», părea chiar că în aer se simte un miros de părăsire. Străjile, mai ales, erau tot mai întunecate ; se plimbau printre micile grămăjoare, şi cu ziua de cap nu schimbau un cuvîint.
Ceea ce-1 făcea pe Iosif Rodean să meargă în fiecare zi la «Arhanghelii» era că piatra cea nouă nu ţinu nici o săptămînă tot aşa de bună cum se arătase la început, întregul rămăsese tot atît de frumos, de-un sur-întune-cat, dar aur cerca azi mai mult, mîne mai puţin, poi-mîne la fel, apoi iarăşi se mai îmbunătăţea, pînă ce ajungea să deie atîta aur ca la proba cea dintîi.
Astfel, pe lîngă deprimarea ce o simţeau cu toţii cei din jurul «Arhanghelilor» pentru pierderea gangului celui vechi, se mai adăoga şi nesiguranţa, teama pentru viitorul galeriei celei nouă.
Iosif Rodean era sătul de feţe triste, şi astfel era o binefacere pentru el s-o întîlnească pe Elenuţa, care singură rămăsese neatinsă de nenorocirea de la «Arhanghelii». Fata era chiar cu mult mai veselă decît înainte, zîmbetele ei erau mai dese, şi lumina lor îl mîngîia pe Iosif Rodean ! Directorul, cînd era acasă, încerca să se întîlnească cu Elenuţa cît de des. De cîte ori o vedea zîmbind, uneori chiar zburdalnică, nădejdea lui în galeria cea nouă creştea, şi el îşi zicea : «Da, am să-ţi adun o zestre împărătească». îi părea că fata, prin voioşia ei, vrea să-l asigure mereu că va da de aur mult şi, deci, să-i alunge departe gîndurile. Le-ar fi alungat dacă nu l-ar fi apăsat mereu conştiinţa datoriilor mari de la cele două bănci. Dar clipele în care i se părea că directorii celor două institute au şi făcut paşii cei dintîi împotriva lui erau tot mai dese. Trecuse într-adevăr termenul pentru carnete, şi el nici pe departe nu putuse aduna suma de lipsă spre acoperirea lor.
384
Arhanghelii
Tot cu atîta pasiune ca şi Iosif Rodean, se interesa de soarta «Arhanghelilor» Gheorghe Pruncul, fostul tovarăş. în dimineaţa în care auzi despre nenorocire, cu Pruncul puteai prinde iepuri. Ca argintul cel viu nu mai avea hodină. El singur duse vestea cel puţin în treizeci de case. Se mira, se făcea că-i uimit de spaimă, dar în sufletul său multe glasuri nu mai aveau pace, ca şi el : «Doamne, mulţumescu-ţi ! Bogdaproste !» — «L-a ajuns blăstămul !» — «Asta-i pentru banii mei aruncaţi în gangul cel nou !» — «E bine aşa !» •— «De l-aş vedea cerşind !» ■— «Mare-i unul Dumnezeu !»
Şoaptele îi veneau toate din suflet, călduţe, pline de mîngîieri. De mîmgîierile, de căldura lor i se încingea trupul întreg, obrajii lui palizi se împurpurau.
Abia aştepta să-i sosească feciorul, să-i spuie cu de-amănuntul cum a fost în hotel cînd a început să povestească hocmanul Ilarie. Cînd îl văzu întrînd în casă, palid şi zdrobit de nesomn şi băutură, îi păru că vede un zeu strălucitor de frumuseţe. C-o dragoste de care nu-1 învrednicise niciodată pîn-acum pe fostul universitar, c-o dragoste de părinte fericit îl întîmpină în prag, îi strînse cu putere mîna, îl întrebă dac-a petrecut bine, apoi zise :
—	Ei, tu erai acolo cînd a venit Ilarie ?
—	Da, răspunse în silă tînărul şi făcu un gest obosit să-i deie pace lucrului acestuia, de care era sătul pînă
în git.
într-o clipă ochii tatălui său se umplură de fulgere de mînie şi-i pieri rumenirea din faţă.
—	Ei, aş vrea să ştiu ! zise Pruncul abia stăpînindu-şi mînia.
Tînărul şezu pe-un scaun şi începu să-i istorisească. Clipă de clipă învia tatăl său ; clipă de clipă întinerea ; clipă de clipă trupul lui se pleca tot mai nainte, pînă ce, în urmă, fu o minune că-şi mai putu ţine echilibrul. Tot astfel, ochii, muşchii feţei părea că sînt atraşi de o putere magnetică. Toate colţurile feţei i se lungiră spre tînăr. Şi fiindcă fostul universitar povestea bine, cu amă-
Arhanghelii
385
nunte, îndată ce termină, tatăl său băgă mîna în buzunar, zicîndu-i :
_ ■— Vei fi avut şi tu pierderi ! N-ai lipsă de bani ? ţi, vorbindu-i, îi şi întinse două bilete de cîte-o sută.
Tînărul se uita prostit la tatăl său, luă biletele şi le vîrî destul de repede în buzunar. Se temea să nu se răz-gîndească bătrînul, căci niciodată nu i-a dat pentru cheltuială atîţia bani.
Pruncul începji din nou să nu mai aibă astîmpăr ; trebuia să spună aceste nepreţuite amănunte vecinilor, prietenilor. Ah, cît era de bun Dumnezeu ! Cum se răzbunase Pruncul pentru toţi banii lui, pe care i-i furase hoţul ăsta cu galeria cea nouă ! La fiecare plată părea că-i smulge din inimă banii, ş-acolo erau bine prinşi, cu rădăcini adînci ! Dar pentru fiecare strop de sînge ce-i picura atunci din inimă primea acum, în proporţii cu mult mai mari, picuri de hrană nouă, o hrană pe care nici nu şi-o putea defini, care-i umfla cu viaţă palpită-toare inima şi care nu era altceva decît cea mai adîncă satisfacţie.
Era atît de fericit, atît de mîngîiat, de îndestulit, încît, auzind după-amiază că în galeria cea nouă de la «Arhanghelii» ar fi dat de aur, nici nu putu pricepe vestea asta. îi părea că e vorba despre ceva foarte îndepărtat, care pe el nu-1 priveşte defel. încă în dimineaţa următoare se informă de la cei dintîi băieşi care coborau de la «Arhanghelii», însă nu crezu nimic din tot ce-i spuseră.
Era adînc convins că s-a isprăvit cu «Arhanghelii» ori pentru că ştia că pe galeria cea nouă nu se poate întîlni un întreg care să deie vreme îndelungată aur, ori pentru că acest viitor de belşug al «Arhanghelilor» l-ar fi ucis în starea sufletească în care era. Dar, pentru aceea, se interesa zi cu zi despre baie, şi cînd auzi că piatra cea nouă nu mai cearcă aur, zise :
—	Nimic nu-1 mai poate ajuta ! «Arhanghelii», din noaptea de 27 noiembrie, nu mai poate fi decît o baie părăsită.
25 Opere, voi. 7
386
Arhanghelii
El îşi spunea convingerea la toată lumea cu care se întîlnea. Dar cum satul ajunse, în cîteva zile, un cerc prea restrîns pentru vestirea acestei convingeri, Pruncul începu să meargă tot mai des la oraş. Aştepta să vadă un cunoscut, rămînea la birt pînă noaptea tîrziu, cînd ştia că se adună mai mulţi ; plătea mîncare, băutură, pentru singura plăcere de a putea vesti că «Arhanghelii» de-acum e o baie părăsită. îşi făcea de lucru chiar şi prin satele vecine, numai ca să-şi vestească răzbunarea.
Era scurtă această evanghelie pe care o propovăduia de la om la om, dar era aşa de dulce, aşa de binefăcătoare ! Numai el ştia cîte nopţi n-a dormit pînă se ho-tărîse să iasă din societatea «Arhanghelii» ; numai el ştia cît n-a dormit dup-aceea, cînd în galeria cea veche se găsea aur slobod. Părea că prin vestirea ce-o făcea acum omora tot mai tare pe vechiul demon din el, care-1 făcuse să-şi blăstăme de-atîtea ori viaţa !
Era de-ajuns să se îmbunătăţească oricît de puţin piatra din gangul cel nou, ca el să-şi înceapă numaidecît slujba de apostol rătăcitor. Nu putea suferi nici cea mai neînsemnată veste bună ce venea de la «Arhanghelii».
îl zdrobea, ceas de ceas, pe vechiul demon din el, dar cele cîteva zeci de mii ce le pierduse, fie din lucrările în gangul cel nou, fie din aurul slobod ce se mai găsise după ce el părăsise tovărăşia, aveau de grijă să-l învie mereu. El nu putea să sufere gîndul că soarele «Arhanghelilor» ar mai putea să răsară odată.
Vălenarii îl pricepură nu peste multă vreme.
—	Asta-i veninos ca un şarpe !
—	Numai fiere mai este în el.
—	Pruncul e dracu’ gol !
Cei mai mulţi îl pricepură, se scîrbiră de el şi începură să-l înconjure, ca şi cînd s-ar fi păzit într-adevăr de-un şarpe veninos.
Arhanghelii
387
VI
V	remea fusese mereu pîcloasă, rece, umedă pînă nainte de Crăciun cu două săptămîni. Peste noapte îngheţă. Dimineţile, drumurile păreau pline cu dinţi laţi, cu măsele enorme de oţel. Apoi tîrziu, după ce se ridica soarele, măselele acelea se umpleau de mîzgă greţoasă, se topeau, se măcinau sub roţile carălor, sub copitele cailor, pînă ce se aşternea pe drum obişnuitul cir gros. Vă-lenarii erau veseli de vremea asta : aveau apă din belşug, văile care mînau piuele încă nu îngheţaseră niciodată, şi ei puteau măcina mereu.
Dar înainte de Crăciun cu două săptămîni, într-o joi sara se înseninase, şi peste noapte îngheţară tun toate apele. O zi rămase vremea senină, apoi, trei zile şi trei nopţi în şir, căzură neîntrerupt fulgi mari, greoi, de nea. Se puse un nou senin apoi, dar gerul crescu deodată aşa de îngrozitor, încît înţepeniră toate piuele din Văleni, chiar şi piuele directorului de la «Arhanghelii», deşi acestea erau aşa de bine odăpostite de ger, încît pînă acum niciodată nu îngheţaseră.
Cerul verziu se ridica departe-departe ; pulbere de stelişoare se cernea, se juca în aer ; satul era plin de cîntecele omătului. Vălenarii aduceau şi acum piatră, o cărau în lăzi prinse pe sănii, ori, iarăşi, cu căluţii. Alt cîntec nu se auzea acum în Văleni. «Toc-toc»-ul piuelor amuţise şi se părea că oamenii nici nu-s obişnuiţi sa umble, să vorbească într-o linişte aşa de mare. Mai ales cei care anul întreg lucrau în apropierea piuelor vorbeau şi acum destul de tare, şi aceştia umblau acum mai mult pe drumuri, umpleau birturile. Minerul sfredelea mai departe stînca la lumina săului; cei care se îndeletniceau cu căratul pietrei îşi vedeau mai departe de lucru, chiar şi cei patru bărdaşi din sat ciopleau neîntrerupt şi pe gerul ăsta, dar spălătorii de aur, mărunţitorii de piatra
—	în majoritate bătrîni şi femei — se treziră deodată în plină sărbătoare. Era sezonul lor. Umpleau birturile, şi, peîrecîndu-şi, se răzbunau pe munca îndelungată.
25*
388
Arhanghelii
Circulaţia pe drumuri era destul de mare şi acum, cu atît mai vîrtos că potecile de munte, pe unde se putea umbla cu calul şi cu piciorul, erau troienite. Totuşi, lipseau multe cară dintre acelea care se puteau vedea mai nainte zilnic pe drum.
Lipseau cele mai multe cară ce mînau de la «Arhanghelii». Piatra cea veche din gangul părăsit se isprăvise, iar pentru cea proaspătă, din galeria cea nouă, nici zece cară nu mai erau de lipsă. Oamenii povesteau tot mai mult că de-acum baia asta va trebui părăsită. Cam în aceeaşi vreme cînd se puse gerul, în galeria cea nouă de la «Arhanghelii» se isprăvi întregul cel cu piatră surie-neagră, se ajunse la altul, mai pămîntiu la culoare, dar foarte tare, care nu mai cerca nici un fir de aur. Piatra ce-o scoteau acum o aruncau pe povîrniş în vale, căci de altceva nu era bună.
Cei trei societari hotărîră însă să bată gangul mai departe : vor întîlni, cu siguranţă, din nou vîna cea bună, pe care, se vede, numai ca să-i necăjească pe ei, o tăia întregul cel pămîntiu. Aşa încercau ei să se îmbărbăteze, dar adevărul era că spaima nu-i mai părăsea, mai ales pe Iosif Rodean. Ceilalţi doi se îmbătau în fiecare zi, îşi mai uitau, dar directorul era mereu treaz, de cele mai multe ori şi nopţile.
Cînd băieşii părăsiră lucrul, cu trei zile nainte de Crăciun, Iosif Rodean văzu cu groază, cu înlemnire ca n-are de unde să-i plătească. Piuele îi stăteau în sloi de gheaţă de două săptămîni ; cu banii gata ce-i avea plătise în săptămînile trecute pe băieşi, şi acum nu avea pe ce să pună mîna. Iosif Rodean, oricît încercase, de la căderea gangului celui vechi, să poarte o evidenţă mai reală despre venite şi în toate, fie că vechiul obicei de nepăsare nu se putea învinge cu una cu două, fie, mai ales, că judecata lui nu mai era pe deplin limpede, nu-şi dăduse sama că nu are cu ce plăti pe muncitori pînă ce nu-şi deschise cassa-de-fier. Cînd afla numai cîteva bilete de cîte zece, inima i se răci, ochii i se împăinje-niră, căzu frînt pe-un scaun şi rămase aşa, nemişcat, fără nici un gînd, cu biletele în mînă.
Arhanghelii
389
Băieşii aşteptară un răstimp în curte, apoi, văzînd că directorul nu mai vine cu banii, deveniră neliniştiţi şi îl trimiseră pe unul dintre ei în bucătărie, la doamna Marina.
Ea tresări cînd auzi dorinţa băieşilor, ca trezită din-tr-un vis. Palidă, respirînd din adînc, urcă scările, ajunse naintea camerei unde-1 ştia pe Iosif, dar multă vreme nu cuteză să între. Sudori reci îi îmbroboniră fruntea cînd, în urmă, se hotărî să între în camera bărbatului.
Păru că nu-i surprinsă cîtuşi de puţin văzîndu-1 şe-zînd nemişcat, ca şi împietrit, cu cele cîteva bilete în mînă.
—	Iosife, zise ea cu înfiorare, băieşii aşteaptă.
Directorul nu se mişcă, nu-şi ridică privirile, cu siguranţă că nici nu o auzise.
în casă era o linişte grea : amurgul sur şi rece pătrundea prin ^fereşti, un greier ţîrîia rar, cu pauze, undeva într-un părete. Doamna Marina se apropie mai tare de bărbat, avu pe-o clipă senzaţia că nici nu-i Iosif Rodean uriaşul ce şedea pe scaun, ci o statuă sură, întunecată.
—	Iosife, zise ea din nou, aşteaptă băieşii să le plăteşti.
în loc de orice răspuns, directorul ridică mîna în care avea biletele, le mişca în aer, făcu un gest larg în laturi cu aceeaşi mînă, apoi braţul i se izbi cu putere de picior. Căzu ca o pasăre cu aripile frînte.
Doamna Marina pricepu numaidecît de ce era vorba. Presimţise încă de cînd intraseră băieşii în curte că bărbatul său nu avea cu ce să-i plătească pe săptămînă asta.
Iosif Rodean, după ce tăcu un lung răstimp, părînd că nu se gîndeşte la nimic, sări deodată de pe scaun urlînd :
—	Să fi trăznit în gerul ăsta ! Se pare c-a înnebunit şi Dumnezeu de ni l-a trimis pe cap chiar acum ! Să pot măcina, aş avea bani, aş avea bani destui.
El începu deodată să fiarbă, obrajii începură să i se umfle, să i se învineţească.
390
Arhanghelii
—	Iosife, zise cu frică muierea, nu vorbi aşa, Iosife, nu blăstăma pe Dumnezeu.
— Ba-1 blastăm, dacă este, îl blastăm pentru că-i un mare păgîn, dac-ar fi ! Dar nu-i, nu poate să fie !
—	Iosife, Iosife, începu să se tînguie femeia, nu te pune cu Dumnezeu, că el te zdrobeşte. Să fii cit un munte, şi te turteşte într-o clipă ! Iosife, Iosife...
Ea începu să suspine, apoi izbucni în hohote mari de plîns.
—	Cine să mă turtească ? Ha ? Cine să mă strivească, femeie ? strigă el, apucînd-o cu o mînă de-un umăr şi înieptînd-o. Dumnezeu ?! Dacă poate, facă-mi aşa ! Răzbune-şi pe oameni dacă are putere ! Dar unde-i Dumnezeu ? Unde-i ? Dacă ştii, spune-mi, să mă iau cu el de piept, să-l întreb ce porcărie-i asta. — Şi, stri-gînd, o zguduia de umeri. — Cum se poate ca eu, directorul de la «Arhanghelii», să nu pot să... Ha ? Asta-i purtare de grijă ? Nu te zgîi la mine, ci, dacă ştii unde-i, spune-mi !
Marina, îndată ce se simţi avîntată de braţele lui, conteni de plîns ; spaima o înlemnise, şi forţarea ei extremă era să se sprijinească bine pe picioare, să-şi ţină echilibrul.
De la o vreme, Iosif Rodean, simţind parcă şi el nebunia în care căzuse, o lăsă pe Marina şi, cu voce schimbată, îi zise :
—	Ieşi, du-te ! Ieşi repede !
Femeia nu aşteptă să fie îmbiată a doua oară. Cu paşi clătinitori, ameţiţi, se strecură pe uşă.
Iosif Rodean nici acum nu cuteză să iasă, să deie faţă cu muncitorii. Cu o laşitate uimitoare îşi zise : «Se vor depărta ei dacă vor vedea că nu mă mai cobor». Şi, izbindu-se greu pe-un divan, căzu iarăşi în muţenie şi înlemnire.
Cînd ajunse Marina în curte, oamenii nu mai erau acolo.
Elenuţa chiar isprăvise de citit, pentru a treia oară, o epistolă care-i sosise în după-amiaza aceea de la Vasile Murăşanu, cînd auzi cearta părinţilor. Clericul
Arhanghelii
391
îi scria că aşteptarea asta îndelungată nu i se pare a bună ; că ei doi ar trebui să se hotărască la un pas mai mare ; că, în sfîrşit, chiar acum au ajuns vacante două dintre parohiile fruntaşe din eparhia întreagă. îi mai scria că nu pricepe pentru ce nu afla ea potrivit ca el să vină în vacanţele de Crăciun în Văleni, îi dădea chiar să înţeleagă că se teme nu cumva inima Elenuţei să se fi răcit faţă de el.
Ascunse repede scrisoarea, ieşi în coridor ca să înţeleagă mai bine şi pricepu îndată, din cuvintele grele ale tatălui său, despre ce e vorba. Coborî repede scările, văzu că băieşii aşteaptă încă în curte şi se convinse că era adevărată credinţa ei.
^ Vreo patruzeci de oameni aşteptau în curte : băieşi, cărăuşi, muncitori de la piue.
Elenuţa trecu repede între ei, se opri în mijlocul oamenilor ce-i deschiseră cale, crezînd că vrea să meargă undeva, şi le zise :
—	Aşteptaţi pe tata ?
—	Da, răspunseră vreo cîţiva mai nerăbdători.
—	îl aşteptaţi în zadar, azi nu vă plăteşte. în schimb în săptămîna viitoare vă luaţi toate paralele.
în rîndurile oamenilor se născu o mişcare de uimire, de nedumerire. Tăcură un răstimp privindu-se, apoi începură să se împrăştie.
Elenuţa^ se întoarse mai liniştită în camera fetelor, scoase scrisoarea lui Vasile şi începu s-o mai citească
o	dată.
Demult nu-i mai trimisese clericul o epistolă care să-i dovedească aşa de mult cît o iubea, ca asta. în fiecare şir tremura teama să n-o piardă. Şi, oricît era de sigură fata de credinţa lui Vasile, scrisoarea aceasta îi fu de mare mîngîiere.
Ea încă nu-i scrisese nimic despre ceea ce se petrecuse la «Arhanghelii». Se vede că nici părinţii nu-1 încu-noştinţasera despre părăsirea galeriei celei vechi, căci Vasile nu făcea nici cea mai neînsemnată aluzie.
Ea nu-i scrisese şi pentru faptul că părăsirea vechii galerii nu o lua drept o nenorocire, ştiind că părinţii ei
392
Arhanghelii
au din ce trăi şi fără ea, şi mai ales pentru că se temea. Deşi-i declarase, cu atîta hotărîre, mamei sale că ei nu-i trebuie nici o zestre, că de pe partea ei pot fi liniştiţi părinţii, totuşi singură, după ce se gîndi mai bine, o teamă începu să o neliniştească. «Da, îşi zicea, Vasile e un om cinstit, bun, curat, om care-şi ţine cuvîntul, însă vestea asta nu va face nici o impresie asupra lui ? Nu se va putea, totuşi, ca el să-şi zică : „Ce păcat că nu s-a putut face cununia noastră pînă ce Elenuţa era avută!“?» Ea simţea că astfel de gînduri jigneau amintirea ce-o păstra clericului, dar ele îi veneau fără voia ei.
Băieşii cîţi erau pe părţile lui Ungurean şi ale primarului merseră de-a una la aceştia să le plătească, după cum făcuseră totdeauna.
Primarul Cornean chiar ieşise din casă, unde avusese un aspru schimb de vorbe cu Dochiţa, cînd întrară băieşii pe portiţă. El căută de-a una în buzunar, scoase banii, îi împărţi între băieşi, luîndu-le în schimb chitanţa iscălită de directorul, şi le zise :
—	Să vă însămnaţi că asta e plata cea din urmă ce v-o mai fac. Dacă domnul director nu se învoieşte să părăsim lucrările în gangul ăsta afurisit şi să începem din cel vechi, la dreapta, unde am arătat eu, am să ies din tovărăşie. Altfel, nu mai zvîrlim banii.
—	N-ar fi rău, domnule primar ; ne gîndim şi noi că ar fi bine să încercăm şi într-altă parte, zise unul dintre băieşi şi, poftindu-i sărbători fericite, ieşiră.
Insă primarul numai sărbători fericite nu se gîndea să aibă. Dochiţa, de-o vreme încoace, îi făcea viaţa amară. Certele erau tot mai dese în casa lor, şi Cornean află cu uimire că femeia aceasta, care se purtase pîn-acum faţă de el ca o pisică linguşitoare, îşi schimbase felul şi că avea chiar o limbă foarte ascuţită. Mai nainte era aproape s-o jopăie, pentru că Dochiţa voia să aibă, pentru Crăciun, nu mai puţin de două sute de zloţi, ca să-şi facă la oraş tîrguielile de lipsă pentru sărbători. Se mulţumi, în urmă, şi cu cincizeci, dar numai după ce primarul puse mîna pe un băţ de trestie. Ceea ce-1
Arhanghelii
393
înfuriase pe primar mai mult decît ţipetele ei fuseseră cuvintele ce Dochiţa îi spusese în urmă :
—	O să mă întreacă cea din urmă vălenăreancă ! Mulţămesc de-aşa primăreasă !
Primarul ieşise pe uşă — cînd întrară băieşii în curte — cu convingerea că dracul şi muierea sînt acelaşi lucru : după ce te stoarce de bani, te mai şi răneşte !
Băieşii pe care îi plătea bădicul Ionuţ fură mai norocoşi. Ungurean avea mare spor acum cu baia «Pintenul», de la care avea cîştig în fiecare săptămînă. Apoi, din ziua nefericită de 27 noiembrie, minunea-minunilor, advocatul nu-i mai bătu telegraful că se-mpuşcă. Era şi tulburat de vin, ca de obicei, cînd sosiră băieşii. El le plăti vesd şi le zise zîmbind:
•— Numai de nu s-ar trezi advocatul să-mi ceară bani mulţi de sărbători.
—	Poate vine-acasă, domnule Ungurean, zise un băieş.
—	Aş ! Pe gerul ăsta ? Nu, nu vine ; îl cunosc eu ; ca la orice domn, îi mai place lui căldura decît îngheţul.
Băieşii îi poftiră sărbători fericite.
—	Şi aur la «Arhanghelii», băieţi ! Aur la «Arhanghelii» după sărbători !
—	Să deie Dumnezeu, răspunseră în cor băieşii, care se strecurau cîte unul pe portiţă, în cîntecele răsunătoare, fragede ale omătului.
VII
«Văleni, la Naşterea Domnului
Dragă Vasile,
Abia am venit de la biserică ! Degetele nu vor să m-asculte cum se cade şi abia pot ţinea condeiul în mînă. E un ger nemaipomenit pe la noi ; zăpada scînteiază din nenumărate ţinte de argint, uliţele sînt pline de cîn-
394
Arhanghelii
tecele omătului, şi toată noaptea, peste zi chiar, troznesc coperişele de şindrilă. Drumurile albe sînt tari ca de os, pline de dungi verzii. Toţi se grăbesc, m-am grăbit şi eu de la biserică pîn-acasă, şi totuşi am degerat de jumătate. Să vezi ce roşii mi~s urechile, şi din obraji îmi zvîcneşte mereu căldura !
...Dar să-ţi scriu ! Ce frumos a fost azi în biserică ! Lume multă, mai multă ca de obicei, şi părintele Mură şanu a predicat aşa de frumos despre Hristos care s-a născut în sărăcie, deşi a fost cel mai bogat dintre bogaţii din lume. Spunea părintele că fiul lui Dumnezeu a vrut să ne deie o pildă nouă, oamenilor, despre împăcarea cu lipsele materiale ale vieţii şi despre lupta continuă pentru cîştigarea comorilor sufleteşti, care sînt adevărata bogăţie.
Era aproape aceeaşi teză pe care o susţineai şi dumneata în şirul : „Adevărata fericire e în noi înşine11. Şi... m-am gîndit la întîiul volum ce mi-ai dat, şi la multe... multe...
Desigur, părintele Murăşanu a spus cu intenţie predica asta. Căci, vai, mi se pare că vălenarii vor trebui să se mai gîndească şi la astfel de învăţături.
Demult mă tot lupt cu mine însămi să-ţi scriu ori nu despre cele ce se petrec în vremea din urmă în Văleni, şi^ mai ales la „Arhanghelii11. Trebuie să-ţi mărturisesc păcatul că ceea ce m-a reţinut mereu să-ţi împărtăşesc noutăţile a fost teama ca nu cumva să te înstrăinezi de mine. Vai, e adevărat că eu am credinţă nemărginită în tine, dar gîndurile de îndoială îmi vin fără voia mea. Le alung^ şi se apropie tot mai multe. E vorba, dragă Vasile, că la „Arhanghelii" s-a isprăvit aurul, sau, cel puţin, e pe calea de-a se isprăvi foarte repede. Adevărul e că galeria cea veche a trebuit să fie părăsită şi că piatra ce se scoate din cea nouă e foarte schimbăcioasă. Casa noastră se pare că s-a răsturnat, nimic nu mai e la locul său şi-i o tăcere grea, neîntreruptă. Şi tata şi mama sînt de nerecunoscut. Mama a îmbătrînit cu zece ani în aceste şase săptămîni, căci, dragă Vasile, de-atîta vreme s-a întîmplat nenorocirea şi eu nu ţi-am scris ni-
Arhanghelii
395
mic. O să mă ierţi, nu-i aşa, dacă-ţi voi spune că-mi era teamă să nu mă părăseşti dacă m-ai şti săracă ? Apoi, eu nici nu putusem să-mi dau bine sama de toată greutatea loviturii ce-1 izbise pe tata. Eu, de altfel, nici acum nu^cred că-i o nenorocire în ce s-a întîmplat, dar pentru părinţii mei zic. Acum nu mai pot să-ţi ascund nimic, şi dacă judeci şi tu ca părintele Murăşanu, simt că pot vorbi fără nici o teamă cu tine.
Da, iubite Vasile, nu numai că „Arhanghelii" au căzut, dar îmi pare că tata şi-a isprăvit şi banii. Chiar înainte de sărbători a trebuit să le rămînă dator băieţilor. Iţi pare de necrezut vestea asta, ştiu, dar te asigur că e adevărată. Aşadar, tu nu mai ai de-a face c-o fată avută, să bagi bine de samă ! După cît îmi pare, Ghiţă a prevăzut de mai demult lucrul acesta, cînd ne scria mereu că în curînd se vor delătura piedecile căsătoriei noastre.
Oare să se fi delăturat cu adevărat ? Oare chiar prin faptul că-s săracă acum, să nu crească alte piedeci ? Nu ştiu pentru ce mă tem, deşi-s convinsă că tu nu dai mult pe avere... Poate unde sînt silită să trăiesc între aceşti doi oameni, pe care îi biciuie mereu deznădejdea ; în casa, în aerul ăsta plin parcă de presimţiri tot mai rele. Poate spaima ce adie mereu prin camerele noastre se coboară fără să vreau şi în sufletul meu.
Iată, şi acum îmi pare că-s într-un sicriu. E atîta linişte la noi, de-ţi ţiuie urechile. Şi, Doamne, cum m-aş simţi eu de bine în pacea asta adîncă, pe care am dorit-o de atîtea ori, dacă n-aş şti că părinţii mei, unul într-o odaie, altul într-alta, privesc încremeniţi în gol ! Cît aş fi eu de fericită că am scăpat de veşnica larmă ce umplea în sărbători casele noastre dacă îngheţul din privirile lor n-ar pătrunde pînă la mine şi nu mi-ar răci inima, umplînd-o de spaima că te voi pierde ! Adevărat că aş fi mai fericită dacă părinţii mei ar judeca în felul meu şi nu s-ar lăsa aşa zdrobiţi de-o întîmplare.
396
Arhanghelii
Dar norocul acesta mi se pare că nu-1 voi avea niciodată. Şi tata şi mama şi-au umplut atîta vreme sufletul numai cu baia asta, încît mi-e teamă că golul ce-l au în ei acum nu-1 vor mai putea umplea cu nimic !
Sînt slabă, de altfel, şi eu că nu cutez să le vorbesc, să-i încurajez. Nu ştiu de ce, poate unde presimt că nu m-ar asculta niciadată.
Afară, sărbătorile sînt vesele, dragă Vasile. Birturile gem de oameni, sînt pline de larmă, de cîntece. în biserică au ascultat cu mare încordare predica părintelui Murăşanu, dar, îndată ce au ieşit, s-au pus pe chef. Of ! Băieşii ăştia mi se pare că-s toţi pe-o formă : pînă au din ce, chefuiesc fără nici o grijă.
Aşa aş vrea să te văd acum, să fiu lîngă tine ! îmi pare că dacă m-ai atinge numai, şi toată teama mi s-ar topi !
Uite, niciodată nu ţi-am luat în nume de rău că-ţi petreci cu domnişoara Laura, dar de cînd încep să mă tem, simt o înstrăinare tot mai mare faţă de fetiţa aceea, îmi zic acum : „Poate să descopere mai multe calităţi la ea decît la mine !“ Vai, noi am fost aşa de puţin laolaltă ! Am trăit într-un sat şi am fost străini ! Cum să mă pot gîndi în linişte la domnişoara Laura cînd îmi zic că ea, într-o lună, a avut ocazia să vorbească cu tine mai mult decît eu într-un an ? Mai prînzeşti şi acum la ei ? Să ştii, de cîte ori, în timpul din urmă, îmi zic, şe-zînd la masă : ,,în clipa asta se aşază şi Laura lîngă Vaisile, ori în faţa lui !“ Şi mă ridic fără să fi gustat din bucate ! Simt, iubite pretine, că gîndurile acestea mă vor nelinişti din ce în ce mai mult şi prevăd că viaţa mea de-aici încolo va fi tot mai întunecată. Grăbeşte, deci, şi-mi răspunde, şi m-asigură ! Ori mai bine lasă Gurenii şi vino acasă ! Cît aş fi de fericită să te zăresc, în curînd, cum treci pe la fereastra mea, care acum e aşa de tristă !
Elenuţa»
Arhanghelii
397
VIII
Toate camerele din birtul lui Spiridon, şi sala cea de petreceri gemeau de lume. în jurul meselor rîdeau, cu paharele nainte, bărbaţi, femei gătite de sărbătoare. Geamurile erau asudate, picuri grei se rostogoleau neîntrerupt pe ele. Cei mai mulţi dintre vălenari îşi petreceau cu bere. Paharele mari se înşiruiau pe mese, încununate cu spuma albă ; ciocănitul lor se auzea mereu din toate părţile, urări de noroc, de sănătate se ridicau de pretu-tindenea.
Cîte unul mai grav zicea :
«Naşterea lui Hristos Să ne fie de folos».
în sala cea mare lumea se grămădea, tot mai tare, spre mijloc. O mare de capete privea surîzînd spre un omuleţ, care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere, gesticulînd neîncetat. Din cînd în cînd izbucneau hohote de rîs din mulţimea ascultătorilor, şi unii puneau întrebări omuleţului. Acela tăcea cîteva clipe, îşi aţintea în gol privirile care sclipeau ciudat şi începea să vorbească din nou. Era slab, uscat, cu capul mare, cu mustaţa şi barba rară omul care propovăduia din mijloc. Picioarele-i erau slab legate, mînile prea lungi. în fiinţa lui întreagă părea că numai ochii trăiesc. Era foarte palid.
El era lîngă masa la care şedeau fostul societar de la «Arhanghelii», Gheorghe Pruncul, şi notarul Popescu. Pruncul îl omeni c-un pahar de vin, apoi îl întrebă, aşa, în glumă :
—	Ei, Nichifore, şi spui că zboară Vîlva de pe la noi?
Nichifor nu prea era obişnuit să beie ; aşa, doar dacă-1 îmbia vreun om mai de samă. Un pahar de băutură era de ajuns ca să-i stelească ochii, să cadă într-un fel de visare şi să-şi înceapă poveştile pe care le vîntura mereu prin Văleni şi prin satele vecine. Nu-i prea plăcea să muncească, ci numai dacă-1 ardea lumina la deget. El
398
Arhanghelii
trăia mai mult din cinstea ce i-o făcea azi unul, mine altul.
Nichifor, după ce-i pusese Pruncul întrebarea, clătină de cîteva ori din cap şi începu pe-o voce groasă :
—	Sfînta Precestă-troiţă şi sfîntă închinăciune, sfînta zi de azi, a luminatei naşteri a lui Hristos şi a sfinţilor apostoli! Toate cîte-s pe pămînt sînt de la Dumnezeu lăsate şi oamenilor date ca să-l preamărească pe el. Dar oamenii se umplură de draci, în fiecare om nouă draci, în fiecare drac nouă scorpioni, şi s-au apucat cu toţii să ■calce legile celui preamărit. Vai vouă celor ce veniţi de dimineaţă în crîşmă şi vă umpleţi inima cu beutură beţiva în loc să v-o umpleţi cu rugăciune ! Vai vouă, căci credeţi că aurul nu mai sacă din munţi. Diavolii ce-s în voi vă orbesc să nu vedeţi, vă astupă urechile să nu auziţi cum fîlfîie Vîlva din aripă, gata de plecare !
El tăcu şi privi în pămînt. Oamenii se apropiau tot mai mulţi, îngroşînd roata în jurul lui.
—	Astă-primăvară, alaltă-primăvară, am adurmit cu capul pe-o piatră în pădure, începu din nou, foarte repede, Nichifor, am adurmit ş-am visat, şi-n vis am văzut toate podoabele raiului, şi pe Maica Precestă plîngînd cu lacrămi grele. Plîngea şi, plîngînd, s-a coborît pe-un nour de lumină şi mi s-a oprit deasupra capului şi m-a întrebat cu blîndeţe : «Dormi, Nichifore ?» — «Nu dorm, Preacurată, zic, că-s prea frumoase podoabele raiului ce mi s-arată.» — «îţi plac podoabele şi luminile raiului, Nichifore ?» mă întreabă sfînta. — «Plac, Preacurată, zic, şi mult aş da să pot sta, ia, colo, subt umbra pomului înflorit în care se joacă cei doi îngeraşi.»
—	«Vezi, Nichifore, zice, toate bunătăţile, toate frumuseţile raiului sînt pentru oameni gătite, cînd vin osteniţi din lume, să se odihnească. Dar nu, cei mai mulţi nu le-or zări, nu s-or odihni, că s-au abătut din căile Domnului. Pui de pasăre am încălzit la sînul meu şi s-au schimbat în şărpi şi aleargă toţi cătră şărpoaica cea bă-trînă care este muma dracului. Şi încalecă pe coada şăr-poaicii celei bătrîne, şi zgripţuroaica-i duce în iad, şi-i tăvăleşte în căldările cu smoală.» — «Vai de mine, zic,
Arhanghelii
399
sfînto, doar n-o ajunge şi robul tău Niehifor să fie încolţit de ghiavolul ?» — «Nu, Nichifore, zice, că de aur nu te bucuri, la beutură bf.ţivă nu te lăcomeşti, îţi zici ocinaşile şi fugi din căile păcătoşilor. Dar mulţi din satul tău care rîd acum vor plînge, şi mulţi care săltează de bucurie s-or ghemui de dureri cumplite. Ci dacă ai milă de oameni, du-te şi spune-i directorului de la „Arhanghelii" : „Robitule de Satana, întoarce-te la Dumnezeu, că pierirea este aproape, nu te sătura de aur, ci te satură de cuvîntul Domnului". Şi du-te la tovarăşii lui şi le spune : „Pocăiţi-vă, timpul s-a apropiat". Şi mergi la tovarăşii de la „Pintenul" şi de la „Vlădeasa", de la „Ungurul" şi de la „Colţul Caprii", şi spune-le că mînia Domnului e deasupra voastră. Şi mergi grabnic în birturi şi răstoarnă mesele, varsă beutura şi alungă pe ghiavolul.» — «Vai de mine, zic, sfînto, atîţia să fie întovărăşiţi cu Mamona ?» — «Atîţi, şi mai mulţi încă, ş-o fi zilele lor cele din urmă mai rele decît cele dintîi, şi om se va alunga pe om, şi nu va fi lor mîntuire în ceasul acela. Dar tu, Nichifore, vreai să fii proorocul lui Dumnezeu şi să vesteşti oamenilor pocăinţa ?» — Precesta s-a uitat la mine şi sămăna acum cu o porumbiţă, şi m-am bucurat ş-am zis : «Vreau ! Iacă, eu, robul lui Dumnezeu !»
El îşi plecă capul obosit; cîţiva pufniră de rîs, dar Niehifor nu-i auzea. Ochii lui ardeau de friguri, îşi nălţă capul şi, privind în tavan, continuă :
—	Şi m-a luat pe mine, nemernicul robul său, şi m-a suit în rai şi mi-a arătat minunile raiului, şi m-a trimis în lume să propovăduiesc despre primejdie şi despre pocăinţă. Primejdia-i că Vîlva Băilor va zbura de-aici, şi pocăinţa-i ca să părăsiţi beţiile şi fărădelegile.
—	Ehei, Nichifore, de cînd tot spui că zboară ! zise zîmbind Pruncul.
—	Şi n-a zburat de la «Arhanghelii» ? Sfînta Maica Domnului mi-a zis : «Nichifore, în noaptea asta nu durmi, ci petreci în priveghere şi rugăciune şi vei vedea minunea». Ş-am aprins tămîie şi candela naintea icoanei Preacuratei, ş-am căzut în genunchi, ş-am început să mă
400
Arhanghelii
rog pentru izbăvirea noastră de Duşmanul. Şi iată că pe la miezul-nopţii mi-a bătut o flacără-n fereastră ş-am ieşit să văd ce-i. Ardea întreagă Corăbioara, şi din flăcările albe se ridica măiastra ca un vifor şi se sălta întîi în slava ceriului, umplînd văzduhul cu ploaie de scîn-tei. Apoi se coborî din cer şi nu se mai apropie de Corăbioara, ci, plutind pe sus, o luă spre miazăzi, tot mai lin, tot mai jos, cu flăcările după ea, şi din flăcări, puzderie de scîntei. Pocăiţi-vă pînă mai este vreme, că s-a apropiat ziua răsplăţii !
El oftă şi-şi lăsă capul mare în piept.
Pruncul îi umplu din nou păhărelul, îl ridică, i-1 întinse, zicîndu-i :
—	Mai gustă, Nichifore, pentru mărita zi a naşterii Domnului.
Dar omul se întunecă deodată, îşi ridică spre el privirile aprinse de friguri, păru că nu-1 mai cunoaşte pe Pruncul şi-i zise, părînd că aiurează :
—	Omul viclean şi făţarnic — mormînt spoit pe dinafară ! Vai vouă care ascundeţi putrezimea în haină frumoasă ! Vai tuturor celor răi de inimă care se bucură de răul altuia, că mînia Domnului îi paşte de aproape !
Tăcu, coborî încă o dată privirile arzătoare spre Pruncul şi, dînd din coate, îşi făcu loc prin mulţime şi ieşi din birt.
Oamenii se împrăştiată rîzînd de vorbele lui Nichifor, iar notarul Popescu şi Pruncul rămaseră numai amîndoi la masă.
De-o vreme încoace Pruncul cerceta tot mai des pe notarul Popescu ; se împrieteniră, îi puteai vedea mereu laolaltă, şi aceasta începu să-i înstrăineze pe oameni de notarul, fiindcă ei începură să se teamă de Pruncul. De cînd încetase jocul de cărţi din oraş, notarul Popescu nu mai mergea decît foarte rar la hotel «Spendid», nu făcea cheltuieli, rar îl puteai vedea chiar la un pahar de băutură. Pruncul simţea demult că o bună parte din averea lui Iosif Rodean trecuse în mîna lui Popescu. El, pesemne, îşi făcuse repede un plan, şi de aceea încerca să se apropie mereu de notarul. Nu fu grea apropierea,
Arhanghelii
401
pentru că amîndoi se interesau, aproape în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi sentimente, de căderea directorului de la «Arhanghelii». Nenorocirea acestuia era subiectul conversaţiilor dintre ei. îndată ce ştia unul nouă amănunte, se grăbea să le împărtăşească repede celuilalt. Şi ei doi ştiau mai bine decît oricare altul din Văleni al cîtelea ceas îi bate directorului de la «Arhanghelii».
Ohiar înainte de a se apropia de masa lor Niehifor, vorbiseră multă vreme în taină despre directorul. Acum, după ce exaltatul acela se depărtase, Gheorghe Pruncul reîncepu firul conversaţiei întrerupte.
—	Cum ţi-am spus, ori crezi dumneata, ori nu, eu ştiu că n-a avut cu ce-şi plăti băieşii.
—	Asta ar fi prea mult, domnule Pruncul. Asta nu se poate ! Nu ştii dumneata că toată lumea vorbeşte de rezervele mari pe care le-ar avea în aur neschimbat ?
Pruncul făcu un gest domol, ca şi cînd ar zice zîmbind : «Lasă-mă dumneata pe mine-n pace, nu ştiu eu ?» Apoi zise :
—: Nici o rezervă, domnule notar, Iosif Rodean n-a fost omul care să pună deoparte. Eu pot jura că nu mai are nici un gram de aur neschimbat !
—	Poţi jura, dar e întrebarea, cine te crede ? zise Popescu.
—	Preţuiesc la zece mii de zloţi piatra ce-o are la piue răspunse cu hotărîre Pruncul. Atîta e toată averea lui şi casa. «Arhanghelii» nu mai plătesc nimic.
Ei tăcură a mm doi um răstimp, cufundaţi în gînduri.
—	Dac-ar fi cum spui dumneata... dar nu se poate î începu din nou Popescu.
—	Ai voie să crezi cum îţi place, domnule notar ! zîmbi cu răutate Pruncul.
—	Dac-ar fi adevărat ce spui dumneata, cele două bănci ar fi făcut paşii cei dintîi ca să-şi asigure creditul, izbuti să zică notarul, şi o uşoară roşeaţă i se ridică în obraji.
—	Cum nu crezi dumneata, pot şi alţii să nu creadă ! Cu atît mai rău pentru cele două institute. Eu îţi spun
26
402
Arhanghelii
că preţuiesc piatra din curte la zece mii de zloţi, zise Pruncul.
—	Şi ce vreai să spui cu asta ? întrebă Popescu.
—	Vreau să spun că cele două bănci pot să scape din mînă banii ăştia. Gerul se va muia, piuele vor porni, şi pe cînd se vor trezi domnii din oraş, piatra va fi măcinată, iar banii zvîrliţi în galeria cea nouă.
—	Dumneata crezi că cele două case să nu acopere datoria ? întrebă Popescu.
Pruncul zîmibi cu viclenie şi răutate.
—	Cred că dumneata ştii asta mai bine decît mine, zise el.
—	De unde să ştiu mai bine decît dumneata ? întrebă nedumerit notarul.
—	De la doctorul Prinţu ! răspunse cu răceală Pruncul.
Notarul fu neplăcut surprins că omul acesta începe să-i spioneze chiar şi paşii pe care îi făcea în taina cea mai mare, şi un răstimp rămase în tăcere.
—	Dacă s-ar întîmpla o catastrofă, ai sfătui dumneata pe cineva să cumpere «Arhanghelii» ? întrebă întru tîrziu Popescu.
Oricît se simţi de neplăcut atins de descoperirea de mai nainte, notarul simţea că trebuie să se înţeleagă cu omul acesta, că nu se mai putea despărţi de el-
—	Am spus că nu plătesc nimic, zîmbi Pruncul.
—	Bine, n-au preţ pentru dumneata, dar pentru altul ?
—	Nici pentru altul, dacă mi-e pretin, răspunse fostul societar privindu-1 ţintă cu ochii lui de pisică.
—	Dacă ţi-e pretin ?... stărui notarul.
—	Da. La «Arhanghelii» va mai fi aur, dar foarte puţin. Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. Şi chiar aurul cît mai este e ascuns adînc, cheltuielile ar întrece cu siguranţă venitele. Altfel, n-ar fi stat baia asta de zeci de ani părăsită ! Vîna de aur pe care am băit noi cred că a fost eea din urmă nemîncată, şi vezi dumneata că şi asta, de pe la mijloc încolo, a fost schimbată în aur cu sute de ani înainte. A fost norocul
Arhanghelii
403
ori nenorocul lui Rodean c-a nimerit-o din întîmplare. Asta se va vedea mai pe urmă.
—	Aşadar, dumneata n-ai sfătui pe nimeni să cumpere «Arhanghelii» ? întrebă din nou Popescu, care se temea şi acum că Pruncul vrea anume să-l dezmînte, ca .să pună el mîna pe baie la o eventuală vînzare. Omul ăsta nu-i inspira nici o încredere, nu era sincer, îi jucau mereu privirile sehimbăcioase.
—	Dacă mi-e pretin, nu !
—	Nu te pot pricepe, zise indispus notarul.
—	D-apoi, sfinte Doamne, nu-i chiar aşa de greu de priceput ! Uite, eu mă încred în dumneata şi-ţi spun unele lucruri care pot să ne fie, în viitorul apropiat, de folos. Bine să pricepem, să ne fie, adecă la amîndoi. Altfel, tac.
—	Nu ţi-e chiar aşa de mare încrederea, se vede, zîmbi notarul.
Pruncul fără să se uite la el, răspunse :
—	In viaţă fiecare-şi vede de interesele lui. Pentru ce să ascundem lucrul ăsta ? Ei bine, eu nu-ţi pot descoperi un plan, de pe urma căruia aş putea avea un cîştig, fără ca să fim întîi bine înţăleşi.
Popescu simţi că omul ăsta vorbeşte grozav de serios, că-i gata chiar să nu-i mai spună nimic ; zise deci repede :
—	Ai cuvîntul meu, domnule Pruncul, am glumit...
—	Ei, nu-i loc de glume ! în afaceri nu se glumeşte. Deci ascultă-mă, domnule notar : pentru mine şi pentru dumneata, ca să ne băgăm banii în «Arhanghelii», ar fi o prostie ; să înceapă alţii lucrările acolo, ar putea fi un frumos cîştig.
—	Te rog să vorbeşti mai lămurit, zise impacientat notarul.
—	Iată ce-i, începu serios Pruncul. «Arhanghelii» se vor vinde cu siguranţă. Nici cele două case din oraş, nici cea de aici, nici piatra nemăcinată nu vor putea acoperi datoriile de la cele două banei. Asta o ştii şi dumneata. Deci «Arhanghelii» se vor vinde, dar pe nimic. Nimeni nu se va îmbulzi să-i cumpere. Chiar într-un caz cînd ar
26*
404
Arhanghelii
fi cumpărători, noi ammdoi îi batem pe toţi. Pe urmă, noi nu începem lucrările decît cu un băieş, cu doi, ca baia să nu se declare de închisă, şi în vremea asta ne îngrijim de alţi cumpărători.
—	De alţi cumpărători ?! întrebă uimit notarul.
—	De alţii, dar nu din Văleni, nici din satele vecine.
—	Oh, acum pricep ! Societatea ace^a nemţească ! zise notarul.
—	Da. în Vlădeni a cumpărat pînă acum cincisprezece băi mai mici. Noi cred că am reuşi să scoatem un preţ bun din «Arhanghelii». Eu m-aş învoi să le arăt cît e de buna baia. Şi, bagă bine de samă, chiar de ne va rămîinea în spate baia, nu vom pierde nu ştiu ce ! îţi spun că vom cumpăra-o pe nimic...
După un răstimp de tăcere, notarul Popescu întrebă :
—	Dar nu se va putea ca la licitarea «Arhanghelilor» să-şi trimită omul ei de încredere şi societatea cea străină, să nu aştepte să cumpere baia din a doua mînă ?
—	N-are cine să se intereseze de aşa ceva, răspunse Pruncul.
—	Dar străinul acela, omul acela... cum îi zice ?
—	Paul Marino ? întrebă zîmbind Pruncul.
—	Da, da ! Paul Marino. Se zice că-i agentul societăţii.
—	M-am interesat de-aproape, domnule notar, dar nu-i nimic adevărat în ce se zvoneşte. Chiorul ăsta pare mai degrabă un om care a fugit din ţara lui pentru vro afacere nu tocmai curată.
—	Ei bine, dar atunci prin mijlocirea cui a cumpărat societatea cele cincisprezece băişoare din Vlădeni ? întrebă intrigat notarul.
—	Prin mijlocirea lui Herşcu Haisicovici !
—	A evreului ?
—	Da. Se vede că societatea încă e evreiască. Deocamdată ea face cumpărări, dar lucrurile, în mare, nu le începe pînă nu va avea mai multe. Dumneata ştii că Corăbioara, dintre toate băile din Văleni, e cea mai aproape de băile Vlădenilor. Eu am vorbit cu Herşcu.
—	Cu Haisicovici ?
Arhanghelii
405
—	Cu el ! răspunse Pruncul tot mai vesel de uimirea ce se vedea tot mai mare pe faţa notarului. El s-a învoit să se facă a nu şti nimic cînd se vor vinde «Arhanghelii». Vezi bine că, chiar pe de-a geaba, nu vrea să orbească. I-am făgăduit o mie de zloţi, i-am dat şi arvună.
—	Dumneata, se vede, iai cu siguranţă vinderea «Arhanghelilor» ! zise cu-n fel de pizmă notarul.
—	Şi parcă dumneata nu ? rînji Gheorghe Pruncul.
Nici unul dintre ei nu se prea întrecea cu băutul ;
abia gustau din păhărele, se vedea că gîndul lor fuge mereu departe. In sală larma era tot mai mare ; Spiridon alerga ca purtat de vînt, oaspeţi noi veneau necontenit, şi îmbulzeala era tot mai nesuferită.
Pruncul se apropie cu scaunul mai tare de notarul Popescu. II privi cu încrederea pisicii care ţine şoricelul între labe şi^i zise :
—	Dacă am început o dată, cred că am putea merge şi mai departe, domnule notar.
—	Te rog ! făcu notarul nepricepîndu-1, dar tresărind văzîndu-i privirea.
—	Am putea să vorbim, cred, despre ceva mult mai însămnat pentru amîndoi decît «Arhanghelii».
—	Te gîndeşti, poate, la cele două case din oraş, întrebă c-un zîmbet rece notarul.
—	Departe de mine aşa gînd, domnule notar ! răspunse Pruncul. Dar băgat-ai dumneata de samă că, oricît aur este în Văleni, aproape nu este băieş care să nu fie dator pe la băncile din oraş ?
—	Nu mi-am prea bătut capul cu asta, răspunse Popescu cu indiferenţă.
—	Totuşi, niciodată nu strică dacă sîntem băgători de samă. Din ce vezi, înveţi. I>acă vălenarii noştri au făcut împrumuturi pînă acum, cînd băile şi de douăzeci de ani au fost mereu bune ori bunişoare, cu siguranţă vor face mai multe împrumuturi, de-acum înainte. Căci toate sămnele arată că băile dau îndărăpt. Cîteva au şi fost părăsite pînă acum. «Arhanghelii» nu va rămînea singură. Şi asta e foarte uşor de înţăles. De-atîţia ani
406
Arhanghelii
oamenii taie aproape în aceleaşi vine de aur, şi acestea nu pot decît să se mai şi isprăvească. Acum, ori se vor afla altele, ori nu se vor mai afla pînă cine ştie cînd, ori chiar dacă trei-patru vor mai rămînea încă bune, adevărul e că oamenii vor avea lipsă şi mai mare de bani ca pînă acum. — El se apropie şi mai tare de notar : Pînă se vor descoperi alte vine, continuă el, oamenii au o grămadă de cheltuieli, pe care nu au dc unde le acoperi. Eu îi cunosc pe vălenari şi ştiu că nu se gîndesc la rezerve. Iosif Rodean nu e singurul, deşi el nu e de-aici. Dacă nu se vor afla alte vine, trăbă să ştii că vremea de încercări deşarte va ţinea mulţi ani, pentru că băieşul adevărat nu se lasă învins cu una cu două, şi în răstimpul ăsta băile vor înghiţi bani mulţi. Dacă vor rămînea chiar cîteva mai bune, să nu uităm că acestea vor scuti cel mult treizeci-patruzeci de familii — eu spun numărul cel mai mare — de împrumuturi. Deci, oricum s-ar întîmpla, vălenarii vor avea lipsă de bani tot mai mulţi.
Notarul îl asculta din ce în ce cu mai mare atenţiune. îi păru ciudat cum vorbeşte de uşor, zîmbind mereu cu zîmbetul acela palid, omul ăsta îmbătrînit de răutate parcă. Dar simţea că are de-a face c-un om care e gata să se priceapă la orice, care, iată, descoperise şi gîndul cel mai plăcut care încălzise de multă vreme inima notarului. El ştia deci la ce ţinteşte Pruncul, totuşi îi zise :
—	Vor lua de unde au mai împrumutat !
—	Nu, vor împrumuta de unde le va fi mai aproape şi unde vor fi carnetele mai uşoare, răspunse repede Pruncul. Au lipsă de bani : cei care au, să le împrumute !
Notarul nu-şi putu ascunde un zîmbet.
—	Şi cine-s cei care au, după părerea dumitale ? întrebă el.
—	Eu şi dumneata, răspunse rece Pruncul.
—	Noi amîndoi ?
—	Nu, sîntem patru : domnul Coriolan Popescu şi Gheorghe Pruncul ! rîse fostul societar de la «Arhanghelii».
Arhanghelii
40 7
—	Aşadar, consiliul de administraţie ar fi aproape întregit ? întrebă notarul în glumă, dar din lumina ce-i inundase faţa, din strălucirea ochilor se vedea că nu-şi mai poate stăpîni bucuria.
—	Da, domnule notar, dacă aşa vă place. Trăbă să ne gîndim la afacerea asta care, după părerea mea, e mai rentabilă ca oricare baie de azi. Dumneata nu cunoşti multele neplăceri ce le aduce ocupaţia asta îndrăcită. (El ar fi voit să zică «multele chinuri», dar fu fericit c-a aflat expresia «neplăceri».) Nu eşti niciodată în siguranţă de nimic. Cine poate vedea în sînul pămîntului ? Apoi, de la o vreme, începe să-l facă pe om pătimaş, îl face să creadă în ceea ce nu se poate. Pe cînd o bancă e o afacere limpede şi care nu-ţi aduce nici o zdroabă. La o baie de aur toţi au friguri : directorul, societarii, băieşii, hocmanii, străjile ; la o bancă, cel mult advocatul ! Dar pentru el sînt friguri care ar vrea să-l scuture cît de des.
—	Bravo, domnule Pruncul, vivat ! strigă însufleţit notarul. De pe inima lui se topise toată gheaţa.
îşi zise : «O să mă păzesc de el mereu, dar trăbă să merg pe-un drum cu omul ăsta. E neîndurat ca un paianjen, dar un tovarăş nepreţuit pentru un cîştig comun.»
—	Vezi, domnule notar, începu Pruncul neatins de însufleţirea lui Popescu, ar fi bine să ne gîndim la afacerea asta. Peste un an, peste doi, poate şi mai în graba, va trebui să fie o bancă în Văleni. Dacă ne-am gîndi din bună vreme, s-ar putea să fie toate acţiile în mînile noastre. Am putea, pentru ochii lumii, să luăm în tovărăşie cîţiva străini, cu acţii puţine.
—	O să vedem, domnule Pruncul, o să mai vedem ; ideea nu e rea, numai de s-ar putea realiza. De altfel, dă^mi mîna ! sfîrşi el cu seriozitate.
Cei doi bărbaţi îşi strînseră în tăcere mîna, ca şi cînd ar fi încheiat un tîrg care-i mulţumeşte, dar îi şi pune pe gînduri.
408
Arhanghelii
în birtul lui Spiridon fumul de tutun era aşa de gros, încît puteai tăia în el cu cuţitul, şi de cîte ori treceau, alergînd, stăpînul sau vreunul dintre fecioraşii care îl ajutau, se rupea în perdele late, care se luau după ei.
In răstimpuri depărtate se ivea Nichifor cînd intr-o cameră, cînd într-alta. Oamenii se strîngeau roată, rîdeau, hăuleau. Nichifor era cinstit azi în toată legea : băuse peste patru pahare de vin, şi în cazuri de-aces-tea — rare, ce e drept — duhul lui profetic se trezea cu atîta putere, încît, deşi ieşea mereu din birt cu gîndul să se ducă, revenea tot de atîtea ori, începîndu-şi vorbăria cu aceeaşi frază : «Sfîntă Precistă-troiţă şi sfîntă închinăciune...»
IX
Gerul ţinu mereu şi după Crăciun. Cerul era senin, verziu, şi soarele juca în mii de străluciri din sloii, din platoşele grele de gheaţă care ţineau încremenite roţile piuelor. în curtea lui Iosif Rodean stăpînea acum aceeaşi tăcere ca şi în casă. Curtea era pustie, şi piatra de lîngă piue părea morminte enorme învăluite în zăpadă. Nu mai întrau nici cară, nici sănii pe poarta ale cărei ţîţîni crau mereu înflorate de bura albă, îngheţată. De altfel, tot aşa de pustii păreau şi celelalte case din sat : sămănau, cum erau împrăştiate pe cele trei văi, cu nişte dihănii ciudate, care se lăsaseră domol, obosite, în marea de zăpadă. Fumul vineţiu se nălţa neîntrerupt, drept ca nişte suluri de aburi, în văzduhul limpede. Sănii mai treceau şi-acum pe drum, dar mai puţine. Gerul era prea mare.
însă în curtea lui Iosif Rodean nu mai întră nici una, pentru că la «Arhanghelii» nu mai era piatră de adus. Cîtă fusese bună o caraseră nainte de Crăciun, iar ceea ce se scotea acum se arunca pe coastă la vale : nu cerca
Arhanghelii
409
un strop de aur. întregul cel pămîntiu ţinea mereu în gangul cel nou.
Şi chiar dacă ar fi fost piatră bună cea care se scotea acum, n-ar fi fost lipsă de multe cară s-o ducă acasă : se scotea puţină. în săptămîna a treia de după Crăciun numai şase băieşi mai lucrau la «Arhanghelii», încă din sărbătorile Crăciunului îşi văzură, cei mai mulţi, de alte băi unde să muncească. Faptul că Iosif Rodean nu le dădu plata fuse atît de neobişnuit, încît băieşii nu se mai puteau înşela că «Arhanghelii» nu vor mai avea viitor. Ei, de-o vreme încoace, presimţi-seră că în zadar e orice lucrare de-aici încolo la «Arhanghelii», dar pînă ce-1 văzură pe directorul mereu în mijlocul lor, plin de speranţe cel puţin la părere, tot nu se putură hotărî să părăsească baia asta. Cuvintele Elenuţei ei le înţeleseră într-un singur chip : «Directorul n-are bani să ne plătească». Şi adevărul acesta î: zgudui adînc, îi convinse, mai mult decît oricare altă probă, că la «Arhanghelii» nu mai au ce căuta de-aici încolo. Cei mai mulţi, deci, se angajară la alte băi, şi încă a treia zi de Crăciun îl vestiră pe Iosif Rodean că părăsesc «Arhanghelii».
Cum nici în săptămîna întîi după Crăciun, nici într-a doua directorul nu putu să-i plătească pe cei care rămăseseră încă, afară de şase, părăsiră cu toţii «Arhanghelii». Iosif Rodean, ca şi alţi vălenăreni, nu putu mă-cina : gheaţa se îngroşase aproape de-un metru pe canale, pe jilipuri. Şi în zadar o spărgeau : apa, după ce gîlgîia un răstimp, se încreţea, se umplea de zoi, de beţiga$e, de steluţe, care se tot îndesau, şi în vreme de-un ceas, de două, îngheţa din nou.
Iosif Rodean nu mai mergea la mină, nu mai ieşea în curte, se închisese în casă ca într-un mormînt. îi era greu şi-i era ruşine să se îmtîlnească cu cineva. Primarul Cornean îl cercetă acasă, a treia zi de Crăciun, şi-l vesti că nu mai poate să-şi ţină partea la «Arhanghelii». Primarul nu mai credea acum în bine chiar dacă ar fi început lucrările în locul arătat de el. La convingerea aceasta ajunsese din ajunul Crăciunului :
410
Arhanghelii
atunci îi sosiseră din oraş provocări pentru plata ălor cîteva sute de zloţi — deosebite tîrgaşuri pe care Dochiţa le făcuse în cele din urană patru luni. C-a scăpat atunci cu oasele nefrînte, femeia putea mulţumi numai uşurinţei cu care, în cîteva clipe, ajunsese în uliţă şi numai faptului că, în cele trei zile de sărbătoare, Dochiţa nu s-a mai arătat pe-acasă.
Directorul de la «Arhanghelii» îl ascultă în tăcere, cu capul frînt în pieipt, şi nu se uită o singură dată la el, nici cînd primarul îl părăsi.
Ruşinea că nu putuse plăti pe băieşi îi stăruia ca o baltă neagră pe conştiinţă, ca o baltă de lichid magnetic care-i sorbea toate gîndurile, toate simţimintele, toate privirile. Un singur plan nou de luptă nu-şi mai putea face. Şedea cu ziua de cap pe-un scaun, pe-un colţ de divan, cu ochii tulburi, cu obrajii dăbălaţi, îm-bătrîniţi şi plini de părăiaşe. Abia sorbea dintr-o fiertură şi-i părea că i se înveninează trupul întreg. Nu mai putea mânca, nu mai putea dormi. Uneori i se părea că visează un vis îngrozitor, că nimic nu-i adevărat din tot ce-i în jurul lui, în el, şi atunci zîmbea. Dar aceste clipe erau numai rare fulgerări în noaptea adîncă ce-1 copleşea.
Muţenia asta nu se mişca decît foarte arareori, greoaie ca de plumb, şi chiar atunci numai ca sufletul să
i	se umple cu răutate. Vedea duşmani în toţi cei din jurul său, în Marina, în slujnice, în Elenuţa chiar, în fetele măritate, în gineri. îi făcea o plăcere răutăcioasă gîndul că numai ei sînt de vină la nenorocirea lui. Simţea cum îi urăşte din ceas în ceas mai mult şi cum îi face de bine ura aceasta. Şi cum izvora nenorocirea lui din oamenii şi femeile acestea ? Puţin îi păsa să-şi explice ! Ura asemenea pe foştii tovarăşi de la «Arhanghelii», chiar pe bădicul Ionuţ Ungurean, deşi acesta nu părăsise baia. Bădicul tot nădăjduia, şi apoi împrejurarea că mai rămăseseră numai şase băieşi redusese cheltuielile foarte tare. «Unde-a mers mia, meargă şi suta», zicea el, bucuros mai cu samă pentru
Arhanghelii
411
că advocatul nu-i telegrafiase după bani nici de sărbători.
Iosif Rodean se silea să-i vadă pe toţi aceştia în culorile cele mai negre. Rînd pe rînd îi despoia de orice calitate ce vor fi avut-o şi se silea să le vadă numai părţile cele rele. Le descoperea c-o uşurinţă uimitoare ! îşi aducea aminte de vorbe, de priviri, de gesturi de demult, pe care atunci nici nu le luase în samă. Şi tot ce descoperea rău în ei era ridicat de ura lui la potenţe înzecite. în scurtă vreme ajunse la convingerea că lumea întreagă e plină cu ticăloşi de aceştia. în noaptea ce-i copleşea sufletul, ticăloşii ăştia mişunau ca nişte monştri în jurul lui, încercau să se apropie de el, să-l înhaţe.
Marina se purta ca o umbră prin casă. Nu mai plîn-gea, deşi era mereu istovită de puteri. Ea începuse să se împace cu soarta, ea începuse să spere că Dumnezeu nu-i va lăsa pe drumuri acum, la bătrîneţe. Da, la bătrîneţe, căci se simţea de-acum îmbătrînită pentru totdeauna. Ea se ruga cu smerenie, cu umilinţă tot mai adîncă şi se îngrozea cînd nu putea vedea nici o rază de lumină în privirile, în faţa bărbatului său. Cum, ea, o femeie neputincioasă, să fie mai tare ca uriaşul acesta ? îşi zicea cu inima îngheţată. Ea se credea tare, dar nu era decît deznădăjduită, căci toate rugăciunile sale se învîrteau în jurul unui singur punct de lumină, în jurul aurului.
Şi totuşi avea dreptate, era mai tare ca uriaşul ! Ea, cel puţin, îşi ştiu afla un razirn în nenorocire, dar Iosif Rodean nu cuteza parcă nici să se mişte, îi părea că, ori în ce parte ar merge, s-ar cufunda în prăpăstii mari. Era mai mult decît ridicol să fie aşa de neputincios un uriaş ca directorul de la «Arhanghelii», care de atîţia ani nu se temuse de nime, nu îngenunchiase naintea nici unei piedeci ce i se pusese în drum. Nici nu se gîndea să creadă în ceva, se simţea el însuşi neputincios, părea că un singur simţimînt îl mai ţine în viaţă : să nu deie faţă cu nimeni. Avea senzaţia, une-
412
Arhanghelii
ori, că-i o grămadă enormă de carne, fără mini, fără picioare, fără cap : numai doi ochi erau înfipţi în grămada aceea fără formă, şi ochii aceia pînideau să nu-1 vadă nimeni.
Era atît de neputincios, încît, în săptămînă a treia după Crăciun, se învoi să facă o feştanie la «Arhanghelii», la sfatul soţiei sale. Femeia, după ce se gîndi multe zile la încercarea asta de-a cîştiga mila lui Dumnezeu, întră într-o dimineaţă la Rodean şi-i zise :
—	Ştii ce m-am gîndit eu, Iosife ? — Uriaşul abia-şi întoarse capul spre ea. — M-am gîndit să facem o feştanie la baie. Sa chem pe părintele Murăşanu să ne facă o feştanie. Slujba sfîntă poate ne-ar fi de folos, zise Marina.
Barbatul tresări, o lumina ciudată îi scapără în ochii morţi.
—	Să facem ! zise el.
—	JDar- ve* mer?e ŞÎ nu-i aşa ? întrebă cu teamă notărăşiţa.
După un răstimp de tăcere, directorul răspunse :
—	Da, voi merge ! Şi se ridică îndată să se gătească de drum.
—	încă n-am avizat pe părintele, zise Marina, dar o să-l avizez acum.
Iosif Rodean, stors de puteri, se lăsă pe-un scaun. El ar fi voit să pornească numaidecît. Mai făcuse el feştanii la «Arhanghelii», dar aşa, pentru ochii lumii. El dispreţuia jucăria asta cu apă sfinţită şi cu mătăuz de busuioc. Ştia că aurul se află prin izbituri de ciocane, prin împuşcături, nu prin stropire cu apă. Dar ceea ce-i propunea acum Marina nu mai era defel o feştanie obişnuită, era ceva cu mult mai însemnat, mai puternic, mai mîntuitor : era cea dintîi licărire de nădejde care lumina în noaptea din sufletul lui. Se agăţă de ea cu toată puterea, ca omul care, ameţit de valuri, nici nu-şi mai dă sama că se îneacă pînă ce nu-1 izbeşte în cap o bîrnă de care se agaţă numaidecît cu toată
Arhanghelii
413
puterea. Nici nu se învoise el acum Ia o feştanie, ci la cea dintîi încercare de-a nu se îneca.
Părintele Murăşanu veni călare, se opri la poaxtă, chemă o slugă şi-i spuse că aşteaptă pt domnul director. Nu aşteptă mult pînă ce ieşi Iosif Rodean. Răspunse c-un fel de reverenţă la salutul preotului şi, plecînd alături, directorul privea din cînd în cînd la popa ca la o fiinţă peste fire, de la care-i putea veni mîntuirea. Preotul Murăşanu vorbi aproape singur în cursul drumului ; rar răspundea Iosif Rodean cu «da» sau «nu». Avea chiar atunci o tremurare în voce, un fel de teamă adîncă se vedea pe faţa lui de cîte ori privea spre preot. Uneori avea convingerea că bărbosul ăsta o să-l mîn-tuiască, şi atunci se uita la el ca la un zeu, ca la o fiinţă sfîntă.
Drumul fu destul de lung pînă la «Arhanghelii», nu putură să meargă pe poteci mai scurte, pentru că erau toate troienite. Trebuiră să ţină calea carălor. O singură strajă se plimba printre cramurile părăsite de la «Arhanghelii». în liniştea îngheţată a munţilor numai cîntecul omătului, subt paşii străjii şi sub copitele celor doi cai, se auzea. Crivăţul scuturase brazii de zăpadă, şi pădurile bătrîne înnegreau ameninţătoare şi tăcute în jurul întinderii albe de lîngă baie. Cramurile erau pustii toate, abia dintr-unul mai mic se ridica fumul vineţiu, numai acesta avea flori de gheaţă pe ferestrele mici. Vreo zece moviliţe de piatră, acoperite de omăt, păreau morminte de copii mici. Gura băii răsufla necurmat aburi albi, care se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe în aerul subţire şi îngheţat de-afară.
Omul care străjuia îi privi în tăcere, pe cei doi, îi salută cu indiferenţă, după ce se apropiară, şi, încet -încet, se apropie de ei, luă frîiele cailor, şi la întrebarea părintelui Murăşanu, răspunse :
—	Da, sînt în baie !
Apoi începu să-şi izbească cizmele îngheţate, care sunau ca şi cînd ar fi fost din os.
—	N-ar fi bine să-i chemăm şi pe băieşi ? întrebă preotul, privindu-1 cu băgare de samă pe Iosif Rodean.
414
Arhanghelii
—	Ba da, să-i cheme ! răspunse tresărind directorul.
Pînă ce straja se duse după cei şase băieşi, frîiele
cailor le ţinu preotul. El mîngîia din cînd în cînd, pe boturile aspre, cele două animale, care încercau mereu să-şi frece capetele de paltonul părintelui. Popii Murăşanu îi săcase tot izvorul cuvintelor ; cît ţinuse drumul, vorbise mereu, aproape singur, acum nu mai ştia ce-ar mai putea spune. Poate că şi pustietatea din jurul «Arhanghelilor» îl izbise într-un chip deosebit de dureros. El abia aştepta să sosească oamenii, să înceapă slujba. Tot mereu arunca priviri fugare spre intrarea băii.
în sfîrşit se iviră în negura de la întrare, unul după altul, cei şase băieşi, cu feţele pămîntii, cu hainele murdărite de cir. La apropierea lor se răspîndi îndată mirosul acela pişcător şi greu pe care-1 aduc oamenii din sînul pămîntului.
Nici o licărire de bucurie nu se vedea în ochii lor. Obosiţi şi trişti, dădură bineţe celor doi, apoi straja întră într-un eram, scoase o mescioară pătrată, o duse la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn şi-un mătăuz de busuioc, din care mai rămăsese aproape numai cotoarele.
în frunte cu părintele Murăşanu, se aipropiară toţi de gura băii. Popa îşi desfăcu patrafirul înfăşurat în jurul molitvelnicului vechi, închipui deasupra lui o cruce largă, şi-l puse după cap şi începu slujba.
în liniştea îngheţată, vocea lui se auzea clară, puternică :
—	«Cătră născătoarea de Dumnezeu acum cu nevo-inţă să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să strigăm dintru adîncul sufletelor : „Stăpînă, îndură-te spre moi ; grăbeşte, că perim de mulţimea ispitelor..."».
Băieşii îşi plecară capetele, şi ochii lor se făcură mai întunecaţi. Unul mai bătrîn dintre ei ţinea locul cantorului Gavril, care nu se încumetase să plece-n munte pe aşa ger. Cîntările, rugăciunile treceau prin sufletele băieşilor, dar părea că le lasă reci, neatinse.
Arhanghelii
415
Nici un semn de înduioşare nu se vedea, ca de alte ori, pe feţele lor. Inconştiu aveau senzaţia că slujba ce se face acum e prohodirea «Arhanghelilor».
Numai directorul se cutremura mereu de vocea părintelui. El auzea numai vocea asta clară, care se nălţa, se cobora, unduia, din cuvinte înţelegea foarte puţin. Putinţa unei scăpări, a unei mîntuiri îl înfiora adînc, şi cînd urmă să fie stropit cu apă sfinţită, el sărută cu zgomot crucea de lemn, pe care un desemn copilăresc închipuia botezul Domnului.
Merse în urma preotului, care stropi acum în chipul crucii gura băii, citi o rugăciune nouă, şi la raza luminării pe care straja o purta nainte, întră cu ceilalţi după el în gangul care răsufla o umezeală călduţă, ca aerul ce iese din pivniţe adînci cînd deschizi, în puterea iernii, uşa.
Cei şase băieşi fură bucuroşi că se aflau iarăşi în sînul pămîntului. Cît ţinu slujba, hainele lor ude începuseră să se întărească, să capete scoarţă. Lui Iosif Rodean îi păru că naintează foarte încet, el ar fi zburat acum în fruntea gangului celui nou. îi venea mereu o tresărire de spaimă : «Vom afla aur pe întregul din frunte». în clipele acestea, de nădejde şi de disperare totodată, el era gata să creadă orice, chiar în minuni, de care în toată viaţa n-a vrut sa ştie nimic. Mergea agitat, în fiecare clipă trecea puţin înaintea părintelui, şi, cu spaimă, rămînea numaidecît în urma lui. Era purtarea omului nevoiaş, care nu mai ştie cum să umble mai bine, cum să se poarte ca să nu piardă un lucru scump, pe care-1 nădăjduieşte de la cineva. De la cine, nici el nu ştie.
în sfîrşit, ajunseră în fruntea gangului. Lumînarea străjii îşi sălta flacăra palidă, gălbuie, pe păretele din faţă. Era acelaşi întreg pămîntiu, care mai degrabă putea să deie mici mărgele de pietrişoare decît aur. Preotul stropi, citi o rugăciune, stropi din nou frontul, păreţii şi boltitură cu apă sfinţită, apoi îşi luă patrafirul, învălui cartea cea bătrînă în el şi zise :
—	Să deie Dumnezeu noroc !
416
Arhanghelii
—	Să deie Dumnezeu ! răspunseră, vorbind parcă din adîncimi, băieşii. Glasul lor hurduca pînă departe înapoi, prin galerie.
Un oftat adînc scăpă din pieptul directorului, cum stătea aplecat spre păretele de stîncă în fruntea gangului şi-l cerceta de aproape. Apoi se ridică şi, fără să mai zică un singur cuvînt, ieşi din mină cu părintele şi cu straja. Băieşii rămaseră şi, oftînd a pagubă, începură să ciocănească.
Tot drumul pîn-acasă directorul rămase mut. Părintele Murăşanu vorbi un răstimp, apoi tăcu şi el şi nu se auzea decît cîntecul omătului sub copitele cailor.
Notărăşiţa Marina îl aştepta ca pe spini pe bărbatul său. Ea avea convingerea tare că, de la feştania asta,
o	să se schimbe soarta lor. îi puse o mulţime de întrebări bărbatului, părea că în vocea ei linguşitoare învie tinereţea de altădată, dar, văzînd că Iosif tace mereu, că se cufundă iar în nemişcarea de pînă acum, vocea ei se răci din ce în ce, pînă ce cuvintele din urmă le spuse şuierător : «Trăbă să aibă omul şi o credinţă».
Iosif Rodean nu auzise nimic din tot ce-1 întrebase muierea.
*
Se vede că bădicul Ionuţ Ungurean auzise despre feştania asta, căci abia ieşi Marina din casă, şi întră tovarăşul de la «Arhanghelii». Ca de obicei pe vremea asta, pe la ceasurile prînzului, bădicul era şi acum ameţit de băutură şi întră la Iosif Rodean fără să mai bată în uşă.
—	Bine c-aţi mai încreştinat-o, zise el în apropierea directorului.
Acesta sări de pe divan, ca şi cînd ar fi fost din elastic, şi privi cu spaimă spre bătrîn.
—	Of, of ! începu bădicul. Poate ai aţipit, poate te-am trezit din somn ! Aşa şi eu : cît ce întru din gerul ăsta în casă la căldură, mă fură somnul.
Ruşinat, cu privirile plecate, directorul se lăsă pe-un scaun.
Arhanghelii
417
—	Ai făcut feştanie la baie, zise din nou bădicul şezînd şi el, fără sa mai aşteptfc vreun îmbiat.
Iosif Rodean făcu un semn din cap.
—	Bine-ai făcut. Aţi mai încreştinat-o... Mulţi morţi acolo ! Multe păcate nedezlegate. Da-i frig, adaose bădicul.
—	Frig ! răspunse fostul notar.
—	Nu poţi măcina nici dumneata ? întrebă iar bădicul.
—	Nu pot!
—	E grozăvenie cu iarna asta ! zise bătrînul. De mai ţine aşa două săptămîni, mă tem că o să roadem piatră.
—	Piatră ? făcu îngrozit Rodean.
—	Păi ce ? Aurul ne stă în piatra pe care n-o mai putem măcina. Cel mult două săptămîni şi... fuuit ! făcu bădicul şuierînd a pagubă. Dacă n-aş avea pe domnu’ ! Da’ mă-ngrozesc că în tot minutu’ poate-mi bate telegrafu’ că se-mpuşcă. Nu mi-a cerut demult bani. Nu ştii dumneata, domnule director, pentru ce nu-mi cere, de-atîta vreme, bani ?
—	Cine ? întrebă Iosif Rodean, deznădăjduit că omul ăsta nu-i mai dă pace.
—	Păi, cum ţi-am spus, domnu’... advocatu’, zise bădicul.
—	Nu ştiu, răspunse Iosif.
—	Eu cred că ori s-a pus pe învăţat, ori îl pune dracu denmi cere deodată o sumă pe care nu i-o pot trimite. Tot la asta mă gîndesc ! sfîrşi bătrînul clătinînd din cap.
Apoi, după ce văzu că directorul nu-i mai răspunde la nici o întrebare, ieşi zicînd :
—	Bine c-aţi mai încreştinat-o... Multe păcate nedezlegate...
*
La sfîrşitul săptămînii în care se făcuse feştania, părăsiră «Arhanghelii» şi băieşii cei din urmă. Baia era acum pustie, singur omul de strajă, care avea simbria în
27 Opere, voi. 7
418
Arhanghelii
piatră, se plimba printre grămăjoarele albe, printre cra-muri, ori, mai mult, stătea nemişcat m cramul din care ieşea fum şi privea în jarul din cuptor.
în zilele ce urmară, Iosif Rodean avea senzaţia că trupul lui întreg nu-i decît o bubă uriaşă. Orice mişcare îl durea. îmbobotirea bubei acesteia era aşa de sensibilă, aşa de lucie, încît directorul simţea o durere usturătoare nu numai la atingerile cele mai mici, ci chiar la orice cuvînt ce mai cuteza să-i spună nevastă-sa, Marina. îi păru, de la o vreme, că se rotunjeşte mereu, că-i o căpuşă enormă şi greţoasă. Avea senzaţia că mi-nile şi picioarele i se fac tot mai subţiri, pînă ce ajunseră numai ca fusele.
Elenuţa nu mai ieşea acum cu ziua de cap din camera ei ; o slujnică îi aducea demîncare. Nu mai cuteza să deie faţă nici cu mamă-sa, nici cu tată-său. Scrisese două epistole disperate, una lui Vaisile, alta lui Ghiţă, în care îşi ruga moartea şi-i chema să vie cît mai grabnic la Văleni. Abia se atingea de mîncarea ce i-o aducea slujnica, şi totuşi Elenuţa avea apetit mai mare ca oricare din casă ; părinţii ei abia-şi udau gura, iar slujnicele, slugile se zăpăciseră atît de cumplit, încît abia de mîn-cau o dată pe zi !
în Văleni se vorbea acum despre «Arhanghelii» ca despre o baie părăsită. Nime nu mai credea că se vor mai începe lucrările acolo.
Puţini erau care să se bucure, chiar între cei care nu erau interesaţi de aproape la «Arhanghelii». Cei mai mulţi dintre vălenari vorbeau cu tristeţe despre părăsirea celei mai de frunte mine de aur din satul lor.
Unii mai ziceau :
—	A dat destul aur, ce atîta tînguire ?! Şi oamenii mor odată !
—	A dat aur, dar şi cheltuieli au fost destule ! răspundeau alţii.
Apoi, din vorbele lor se puteau desprinde fraze ca acestea :
Să fie cu putinţă ca directorul să nu mai fi avut cu ce să plătească pe băieşi ?
Arhanghelii
419
—	Ei, aş !
—	Ce mai ştii! Băieşii de la «Arhanghelii» luaseră plăţi, nu glumă.
—	Măi, al dracului Pruncul !
—	Al dracului zău, ăla !
—	D-aipoi primarul ! Cică Dochiţa începe să-l fliş-căne peste nas !
—	L-a înşălat	destul, acum	să-l mai	şi batjocorească	!
—	A dracului	muiere !
—	Ce vreai ?	Capra sare	gardul,	iada sare casa	î
Cine-a fost mumănsa ?
—	De primarul nu mă doare pe mine capul. Aşa i-a trebuit !
—	într-adevăr, putea să-şi ia o femeie de omenie.
—	Ba nu, frate, să o fi cinstit pe cea dintîi ! Ce femeie a fost Salvina !
—	Adevărat, o femeie scumpă !
S-ajumgă cît de rău, nu-şi va putea ispăşi păcatul î
Din sfaturile celor ce-şi petreceau la un pahar de vin se mai putea desluşi şi alte gînduri şi şoapte care frămîntau pe vălenari :
—	Oare să fie adevărat ?
—	Ce?
—	Păi... cu datoriile directorului ; se zice c-ar fi dator la bănci.
—	Ehei, şi cine nu-i dator ?
—	Dar nu aşa, cu cîteva sute. Se vorbeşte	de	multe
mii.
—	Asta ar fi încă puţin ; dar se zice că băncile l-au pîrît.
—	Pîra ca pîra, dar cît de curînd îi vor vinde la tobă tot ce are.
—	Tot ? Şi «Arhanghelii» ?
—	Şi «Arhanghelii» şi casele din	oraş.
—	Ei, ei, aici se-ntrece cu gluma !	De la cine-ai	auzit	?
—	Mi se pare că de la Pruncul.
—	Ala-i plin de răutate, să nu4 crezi !
27*
420
Arhanghelii
—	Nici nu-i de crezut. Directorul are trei gineri, unul doctor şi doi advocaţi. Credeţi voi că-1 vor lăsa la o ruşine ca asta ?
—	Adevărat. Se zice, mai ales, că doctorul e putred de avut.
—	Şi, apoi, mai este inginerul.
—	Care inginer ?
—	Ficiorul directorului.
—	Domnul Ghiţă ?
—	Da. Se zice că va veni cît de curînd să facă mă-surături.
—	La «Arhanghelii» ?
—	Da, la «Arhanghelii».
—	Ei, acolo cu greu se va mai da de aur.
—	Dar se spune că domnul Ghiţă ar fi meşter mare ! Că, de cînd s-a dus de pe-aici, ar fi făcut mereu măsuraturi pe la nişte băi din slovăicime.
—	Să tot fie meşter mare ! Curînd nu va mai fi aur îa «Arhanghelii».
în chipul acesta, şi în foarte multe altele, judecau băieşii. Gura satului începu să umble ca niciodată. Mai ales Gheorghe Pruncul purta de grijă ca în fiecare zi să se răspândească în sat cîte o vorbă nouă.
A treia zi după ce Elenuţa Rodean trimise cele două scrisori, sosi în Văleni clericul Murăşanu. Sosi noaptea tîrziu, îngheţat de jumătate, şi în dimineaţa următoare, spre marea bucurie a Mărioarei şi a Anastasiei, Elenuţa, îmbujorată de frig, se arătă în pragul locuinţei parohiale.
Nici nu-i trecu prin gînd să se teamă că vor băga de samă ceva părinţii ei. De două zile la ei era o tăcere mai grea ca mormîntul, şi cînd Elenuţa ieşi din casă,
i	se păru că învie din morţi. Dar chiar dacă ar fi fost treji părinţii ei, ea s-ar fi depărtat de-acasă cu aceeaşi hotărîre.
Clericul o întîmpină palid, tremurînd, uitîndu-se la ea cu uimire, cu admiraţie, ca la o icoană. Abia cuteză să-i strîngă mîna. Suferinţa zilelor din urmă îi împru-
Arhanghelii
421
mutase un farmec nou domnişoarei Rodean, pe care nu-1 mai putea sorbi îndestul clericul. Mărioara începu numaidecît să ciripească cu veselie în jurul celor doi. Se simţea cu atît mai veselă cu cît părintele Murăşanu nu era acasă. Ea băgase de samă demult că tatăl său nu vede cu ochi buni legătura dintre cei doi tineri. Mai ales de cînd cu purtarea brutală a notarului, nici nu mai voia să audă de-o astfel de căsătorie şi îl iertă pe Vasile pentru prostia făcută numai cînd acesta îi spusese că merge învăţător în Gureni. De-atunci preotul făcea de multe ori aluzii la domnişoara Laura din Gureni şi le da să înţeleagă celor din casă că de-o aşa încuscrire ar fi foarte bucuros.
Numaidecît se puseră toate trei fetele cu gura pe cleric. Părea că Elenuţei i-ar fi luat cineva cu mîna toate suferinţele, tot întunerecul şi toată spaima care adiau mereu în locuinţa notarului. îl întrebară de drum, de ger, de călătoria cu trenul, de satul Gureni, dar mai ales despre domnişoara Laura. De-i naltă ? De-i subţire ?
îl necăjiră, astfel, un lung răstimp, apoi deodată cele două surori, ca şi cînd ar fi fost înţelese mai dinainte, se ridicară. Anastasiei îi păru c-o cheamă mamă-sa, iar Mărioara avea să-i spună ceva servitoarei.
Rămaşi singuri, cei doi tineri priviră un răstimp în pămiînt, părînd că nu mai au ce-şi spune, apoi Vasile se ridică încet, se apropie de Elenuţa, îşi trecu un braţ pe după grumajii fetei, şi buzele lor se întîlniră. Elenuţa rămase multă vretme cu ochii închişi, apoi, cînd îi deschise, îi arătă lui Vasile plini de lacrăimi. Pieptul ei se nălţă de cîteva ori, agitat, apoi o podidi plînsul.
—	Cît e de bine la tine, dragule ! Nu, n-am să mai mă întorc acasă ! Mi-e frică ! suspina ea mereu la mîn-gîierile clericului.
încet-încet, ea se linişti. Ochii umezi îi avea şi Vasik şi o învăluia mereu cu priviri de uimire şi de admirare. Povestindu-şi unul altuia suferinţele, ţinîndu-se mereu de mînă, ei se înseninară în graba ; curajul lor în faţa vieţii crescu şi nu se mai temeau de nici o piedeca.
422
Arhanghelii
—	întîi aim să-mi asigur o parohie, zise Vasile. Cum ţi-am scris, sînt între cele vacante parohii foarte bune. Pe urmă, nu mai mă dau în laturi de la nimic ! Parohia pot s-o am în curs de cîteva săptămîni.
Elenuţa îl privi cu teamă.
—	Nu te vei gîndi că-s săracă ?
în loc de răspuns, Vasile o apropie uşor şi o sărută.
—	Şi... începu Elenuţa, dar nu cuteză să continue.
—	Şi ? făcu Vasile privind-o ţintă, de-aproape.
—	Şi vei veni... vei veni să te înţălegi cu... părinţii ? întrebă ea în mare silă.
Clericul păli la amintirea ofensei adînci pe care 1-0 adusese Iosif Rodean. Oricît a fost educat întreaga lui tinereţe în învăţăturile creştine, pe omul ăsta nu-1 putea ierta ; nu numai atît, dar îl ura şi nu mai voia să deie faţă cu el. Pentru el, din clipa în care îl scosese notarul din casă, Elenuţa nu mai avea tată. De cîte ori se gîndea la ea, de cîte ori îi scria, se ferea de cuvîntul cel mai neînsemnat, de aluzia cea mai uşoară la întîmplarea de atunci. Amintirea ei îi deschidea o rană adîncă în inimă, care sîngera îndelungat, cu toate încercările lui de-a o alunga, de-a uita !
în nenumărate rînduri se gîndi că nu e cu putinţă căsătoria lui cu Elenuţa fără ca el să mai deie faţă cu tatăl fetei. Atunci se silea să-l ierte pe Iosif Rodean. îşi zicea că omul ăsta a fost orbit de aur, că n-a fost în toate minţile cînd l-a rănit aşa de adînc. îşi zicea că el are să fie preot şi trebuie să fie condus de învăţăturile lui Hristos ; îşi zicea că trebuie să se ridice deasupra patimilor omeneşti. Mintea lui primea concluziile la care ajungea, dar rana din inimă nu i se închidea. Ea sîngera mereu şi-i alunga repede din minte judecăţile pe care aceasta le primise.
Ceea ce-1 făcuse să rămmă atîta vreane în Gureni era chiar faptul acesta : îi era peste putinţă să mai calce, a doua oară, pragul lui Iosif Rodean. Altfel, demult ar fi părăsit şi Gurenii, şi pe domnişoara Laura, şi şcoala de care începuse să se sature, şi s-ar fi ascuns într-un sat cu Elenuţa. Dar cum să se mai înfăţişeze încă o dată
Arhanghelii
423
naintea omului aceluia cu aceeaşi cerere ? Se gîndea uneori că, aşteptînd aşa, poate o va pierde pe Elenuţa. Depărtarea de ea îl chinuia destul de adînc, dar cînd îi veneau gîndurile acestea, ieşea dintre băieţi în mijlocul cursului, şi toată ziua nu mai da pe la şcoala. în zile de acestea îşi punea mereu întrebarea : «Bine, dar cine să meargă în locul meu ?». Şi multă vreme se mîngîie cu răspunsul că Ghiţă va fi acesta. Dar, din vară mai ales, nu mai credea în ajutorul lui Ghiţă. Inginerul îi scria că în curînd piedecile vor fi înlăturate, dar nu lăsa defel să se înţeleagă că el ar fi acela care le va înlătura.
Pe urmă ajunsese să creadă că va interveni cu siguranţă o întîmiplare, că se va face cu siguranţă căsătoria lor fără ca ed să fie silit a da faţă cu Rodean.
Acum, la întrebarea fetei, el păli, căci văzu din nou acelaşi spectru de groază naintea sa, de Care începuse să se creadă scăpat. în clipa întîi ed nu putu răspunde nimic şi, chiar după ce tăcu binişor, numai un singur cuvînt putu răspunde :
—	Elenuţo...
Era o rugare disperată în vocea cu care spusese numele fetei.
Fata se albi ca păretele şi parcă i se opri respirarea. Apoi izbucni într-un plîns sfîşietor ; se putea auzi cu uşurinţă plînsul ei din a treia cameră.
—	Dar ce să fac ? Ce să fac? gemea ea printre la-crămi. Ghiţă îmi scrie s-aştept în linişte, tu nu vreai să vii la noi, părinţii mă înfioară ! Ce să fac ? Dumnezeule, ce să fac ? Ea tăcu deodată, şi ochii ei îngroziţi se fixară în tavan ; faţa ei era fără un strop de sînge, muşchii feţei i se contractară.
Clericul o privea cu spaimă ; nu cuteza să se mişte, nu putea să zică o vorbă. înlemnise. Elenuţa, fixînd mereu tavanul, scoase un ţipăt şi se clătină. Vasile o prinse, o privi în ochi, dar ochii Elenuţei nu mai vedeau nimic. Ape tulburi pluteau în ei, apoi, încet, pleoapelş căzură. Domnişoara Rodean leşinase.
424
Arhanghelii
La strigătul lui Vasile, care crezu că fata murise, alergară înspăimântate şi fetele, şi preoteasa. După o trudă de-un sfert de ceas, Elenuţa îşi deschise ochii. Preoteasa şi fetele îi dădeau ajutoarele de lipsă, clericul rămase prostit, nemişcat în mjlocul camerei. Dar cînd văzu că Elenuţa îşi deschide ochii, dintr-o săritură fu lîngă divan, se prăbuşi în genunchi şi începu să plîngă ca un copil. Elenuţa se uita la lume cu ochi străini încă ; perdeluţe de ceaţă îi acopereau privirile. Ea îşi întorcea încet, cu sfială, într-o parte şi alta capul, părea că nu	vede nimic, nu cunoaşte pe	nimeni, părea că	visează.	Apoi, oftînd din adînc, se	trezi,	dar părea	că
numai simţul văzului i se trezise cum se cade. Ea, îndată ce zări pe cele trei femei, îşi plecă ochii, îşi tocmi în grabă haina, se ridică şi voi să plece. Nici nu4 auzi pe Vasile, care plîngea şi acum, jos, lîngă divan.
Elenuţa, palidă, se apropie să-şi ia adio de la femei.
—	De-a cum mă duc, zise ea c-o voce puţină, abia auzită.
Dar în clipa aceea îl zări pe Vasile, ochii ei se deschiseră mari, întrebători; fără ca să mai privească la cele trei femei, se întoarse, şezu pe divan şi îşi puse jnîna aibă pe capul clericului.
—	Eu sînt de vină, aşa-i ? Am	cerut	prea mult	de
la tine, zise ea mîngîindu-i părul.
—	Nu. N-ai cerut prea mult ! strigă cutremurat clericul. încă astăzi am să mă prezint din nou naintea domnului Rodean !
Elenuţa îl prinse de braţ, şi tînărul se ridică. Era de nerecunoscut.
—	Da, încă astăzi ! Nn te teme ! Am coraj de-acum ! Am biruit toţi demonii din mine. Dar nu eşti supărată ? N-ai... ?
Era so mai_ întrebe : «N-ai murit ?». Căci gîndul acesta, al morţii, îi alungase din suflet toată ura şi toată umilirea ce o simţise ae-atîta vreme pentru purtarea brutală a directorului. în clipa cînd prinsese pe Elenuţa să nu cadă, fulgerător îi venise gîndul : «Ce laş sînt eu şi ce nimicuri sînt patimile noastre !»
Arhanghelii
425
O scînteie de zîmbet, de viaţă se ivi în ochii Elenuţei la cuvintele din urmă al-e clericului. Şi din scîn-teia asta repede crescu o lumină nouă, strălucitoare, care inundă faţa, fruntea, întreaga fiinţă a domnişoarei Rodeam. Un zîmbet nou, îngeresc, îi înflori pe buze şi zise :
—	Tu...
Dar repede se opri din ce vru să spuie, căci acum reveni la realitate, şi tot sîngele i se urcă în faţă. Preoteasa şi cele două surori o priveau.
—	Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat ? întrebă cu groază preoteasa, care numai acum simţi că învie.
—	Eu sînt de vină, mamă, începu îndată clericul, singur eu sînt de vină ! încă astăzi trăbă să vorbesc cu domnul Rodean.
—	Aşadar ? făcu mirată preoteasa, însă tăcu repede.
—	Aşadar e adevărat. Eu trăbă să fac toţi paşii de lipsă pentru căsătoria noastră. Aim făcut rău destul c-am aişteptat atîta.
Preoteasa se uita cînd la feciorul său, cînd la domnişoara Rodean, şi o duioşie adîncă îi copleşi sufletul. Clericul vorbea cu entuziasm, Elenuţa schimba feţe-feţe.
—	Puteai să spui şi tu mai devreme ce gînduri ai, zise c-un fel de sfială preoteasa. De bună samă că eşti vinovat, ai supărat prea tare pe domnişoara Elenuţa. — Ea simţi o caldă iubire de mamă pentru amîndoi cînd spuse cuviinţele acesttea. — Nu ştiu dacă domnişoara te va putea ierta. Un bărbat trăbă să fie mai hotărît ! adaose ea îndată.
Elenuţa îşi ridică privirile înlăcrămate spre preoteasă. Părea uimită de nespusa mîngîiere ce-i picură în suflet la cuvintele ei.
—	Da, dragă domnişoară Elenuţo, eu am zis totdeauna c-ar fi un noroc pentru Vasile dacă... zise din nou preoteasa şi, siimţindu-şi oichii umezi, ieşi.
Ea se înduioşă atît de mult pentru că în ochii cu care se uita ta ea domnişoara Rodean era atka dragoste, re-
426
Arhanghelii
cunoştinţă, adorare chiar, încît i se păru să descoperă în ea pe cel mai bun copil al său.
După ce ieşi preoteasa, fu un răstimp tăcere. Elenuţa rămase o vreme nemişcată, apoi, sculîndu-se repede, îmbrăţişa pe Mărioara, pe Anastasia, acoperind de sărutări pe cele două fete.
Urmară vreo două ceasuri de cea mai deplină fericire, în răstimpuri se ivea în casă şi preoteasa, cu ochii luminoşi, c-un zîmbet de fericire pe faţă. Vai, era aşa de frumoasă fata asta pe care, cu voia lui Dumnezeu, va avea-o de noră !
Cînd se arătă pentru cea din urmă oară între tineri, preoteasa se apropie de Vasile şi de Elenuţa şi zise :
—	Am să vă spun o vorbă. Vasile va trebui să-şi cîştige pînă la Paşti o parohie. Pîn-atunci va trebui să aşteptaţi. Deci ored că nu-i de lipsă ca acum să se vorbească, şi naintea altora, de lucrul ăsta.
Elenuţa o întrebă din priviri, apoi o îmbrăţişa şi o sărută pe preoteasa. Era sigură de-acum că nu va mai rămîne singură, era sigură de viitorul fericit şi se simţea adine recunoscătoare femeii acesteia.
Vasile Murăşanu nu se mai întoarse decît peste o săptămînă în Gureni. De-acasa se dusese direct la una din parohiile vacante şi, după ce i se împăru şi de sat, şi de oameni, şi de venitele parohiale, se repezise pînă în centru, la profesorul Marin, care-i promise tot spijinul.
—	De-acum zic şi eu să laşi dăscălia, pretine ! O să îmbătirîneşti, şi pe umă n-o să te mai poţi însura, îi zise bătrînul la despărţire.
X
încă în ziua de 27 noiembrie se lăţise în oraş şi în satele vecine vestea că la «Arhanghelii» nu mai este aur. Unii auziseră adevărul întreg şi4 împărtăşeau neschimbat şi altora ; dar cei mai mulţi adăogau şi de la ei noi
Arhanghelii
42 7
amănunte. Astfel, în aceeaşi zi se spunea că galeria cea veche a spart în mîncături din bătrîni; ca întregul cel bun s-a isprăvit şi s-a ajuns la o piatră mai tare decît cremenea ; că, ieşind întregul cel bun, s-a ivit meal înaintea băieşilor. Versiunile erau tot mai diferite, dar din toate se desprindea pe-o formă •adevărul că la «Arhanghelii» nu mai este aur. Peste douăntrei zile vestea aceasta o ştia jurul întreg ; o săptămînă două se vorbi mereu despre «Arhanghelii» şi despre directorul Iosif Rodean ; apoi oamenii se linişt'ră. Vestea care sosi cu o zi mai tîrziu în oraş, că s-ar fi aflat aur în galeria cea nouă, nu mai stîrni o vîlvă aşa de mare ca vestea cea rea, fie că mulţi nu o credeau, fie că cei mai mulţi nu voiau să o creadă. în oraş erau destui care siimţeau o adîncă satisfacţie la gîndul că nu-1 vor mai vedea aşa de îmbuibat pe Iosif Rodean.
Mai descurajaţi păreau tovarăşii de joc ai directorului. Cînd văzură că nici a treia zi nu se mai arăta Iosif Rodean în oraş, ei înţeleseră că de-acum nu vor mai petrece nopţile an camera «optsprezece carate». Trei zile în şir îl aşteptară arzînd de friguri, şi-n urmă bătrînul Poplăcean spuse judecata ce şi-o făcură cu toţii :
—	D e-acum ne putem şterge pe gură !
Directorii de la cele două institute de credit păliră cînd auziră vestea, dar se reculeseră îndată ce aflară ca «Arhanghelii» s-au îmbunătăţit într-altă parte. Creditul ce-1 acordaseră lui Iosiif Rodean nu putea fi acoperit din vînzarea caselor. Deci, ei erau foarte aplicaţi să spe-reze în viitorul galeriei celei nouă de la «Arhanghelii».
Dar faptul că Iosif Rodean nu se mai arăta pe la oraş şi nu mai dădea nici un semn de viaţă îi umplu îndată de îngrijorări adînci. Ei convocară — după o săptămînă — la o şedinţă pe membrii consiliului de administraţie, ca să nu rămînă toată sarcina ştirilor rele ce soseau mereu din Văleni numai pe umerii lor. Părerile membrilor se împărţiră. Unii credeau că pot aştepta fără nici o teamă, şi numai pentru faptul că băncile sînt intabulate pe cele două case din oraş, care, la un caz de vinzare, vor acoperi datoriile. Dar, afară de asta,
428
Arhanghelii
ziceau ei, Iosif Rodean trebuie să aibă rezerve mari în aur şi în piatră. Alţii se încăpăţînau în părerea că trebuie făcuţi .paşi urgenţi, pentru a feri bănicile de pierderi, pentru că, ziceau ei, cele două case nu acoperă datoriile, şi nime nu poate şti ce avere mai are Iosif Rodean. De părerea aceasta fură şi cei doi directori ; părerile puse la vot, ieşi învingătoare cea din urmă, şi, astfel, direcţia institutelor fu încredinţată că, luîndu-şi toate informaţiile de lipsă, să facă cei mai grabnici paşi pentru asigurarea băncilor.
Cei doi directori se informau în fiecare zi cum stau «Arhanghelii», trimiteau om anume care, nu o dată, cercetă chiar baia. Cei doi directori se temeau să nu lucreze prea pripit : nu cumva baia să se îmbunătăţească într-adevăr, şi băncile lor să piardă interese aşa de mari. însă din informaţiile bărbatului de încredere ei se convingeau, zi de zi, că nu mai au ce aştepta. Convingerea aceasta le-o întăreau şi informaţiile pe care li le dădeau, cu foarte mare bunăvoinţă, fostul societar de la «Arhanghelii», Gheorghe Pruncul, şi notarul Popescu. Aceştia doi veneau des în oraş şi nu lipseau
o	dată să nu caute a se întîlni cu cei doi directori.
In urmă sosi ziua cînd Iosif Rodean trebuia să plătească carnetele, şi de-atunci cei doi directori nu se mai îndoiră de nimic. în curînd Pruncul îi vesti că Iosif Rodean nu mai are cu ce să-şi plătească băieşii.
Apoi, rînd pe rînd, veniră veştile cele mai rele : băieşii cei mai mulţi au plecat de la «Arhanghelii», primarul a ieşit din tovărăşie, şi numai o strajă a mai rămas la baia cea vestită. «Arhanghelii» tra, deci, o baie părăsită.
In ziua cînd sosi şi vestea asta din urmă, cei doi directori convocară de urgenţă o şedinţă extraordinară a consiliului de administraţie, şi, după scurte discuţii, hotărîră, afară de-un singur vot, să-l împrocesueze pe Iosif Rodean.
Advocatul Albescu, ginerele directorului de la «Arhanghelii», tocmai trecea pe dinaintea uneia din cele
Arhanghelii
429
două bănci cînd ieşeau pe poartă membrii consiliului de administraţie. Unul dintre ei se apropie de advocat şi-i zise :
—	Ştii ce prostie au făcut domnii ăştia ?
Advocatul îl privi fără să înţdleagă ceva.
—	Au hotărît să împrocesueze pe socrul tău pentru datoriile de la bănci, zise din nou omul. Era singurul membru care nu votase cu majoritatea, silvicultorul Pascu.
La cuvintele acestea Albescu se opri, se uită foarte mirat la prietenul din faţă şi porni din nou.
—	Eu le-am spus că fac cea mai mare măgărie ! Le-am spus că institutul nostru n-are de ce să se teamă. Este pe depilin asigurat.
Advocatul Albescu se opri din nou şi, foarte palid, îl întrebă :
—	Despre ce datorii vorbeşti ?
—	Despre datoriile directorului de la «Arhanghelii», răspunse omul.
—	Are socrul datorii la banca voastră ? întrebă, tot mai palid, advocatul.
—	Bine, se poate să nu ştii, dragă pretine ? întrebă uimit silvicultorul Pascu.
—	Datorii ? ! Sorocul ? ! făcu cu ochii împăinjeniţi Albescu.
_ — Ehei, lasă gluma laoparte ! răspunse Pasou. Ştii bine că pe casa_ ta e intabulată banca noastră. Dar nu-i nici o primejdie, te asigur. Oamenii ăştia au făcut o prostie.
—	Pe casa mea ?! întrebă, căscînd ochii mari de groază, advocatul.
Silvicultorul Pascu îl privi, văzu spaima ce era întipărită pe faţa advocatului şi-şi dădu sama că omul ăsta nu ştiuse nimic de datorie.
—	Dar bine, frate, se poate să nu ştii ? îl întrebă cu vocea schimbată.
—	Nu ştiu nimic ! Nu ştiu nimic ! răspunse repede advocatul.
430
Arhanghelii
—	E de mirat ce-mi spui, zise cu durere Pascu. — II luă de braţ şi porniră. — Dacă nu ştii, continuă el, oricît de neplăcută mi-ar fi sarcina asta, dar trabă să-ţi spun că datoria e destul de mare şi că locuinţa lui Tîr-năveanu e de-asemenea legată.
—	Ei, tu vorbeşti prăpăstii ! Nu se poate să fie adevărat ce-mi spui ! zise Albescu, aproape strigînd.
El se desfăcu repede de braţul lui Pascu şi, aproape alergîmd, apucă la dreapta, pe-o uliţă strimtă, să ajungă mai iute în piaţă.
Cei doi gineri ai lui Rodean auziseră unele zvonuri, şi mai nainte., despre datoriile directorului, dar nu crezuseră nimic. Ei erau atît de convinşi că socrul lor e putred de boşat, încît, pînă la căderea «Arhanghelilor», nici nu se gindiseră să ceară zestre în bani. Cînd se mutaseră în casele nouă, Iosif Rodean le spusese numai atît : «Aici vă este locuinţa ; de celelalte ne vom îngriji». Şi ei se mulţumiseră cu asigurarea asta. Ştiau că pentru socrul lor era o chestie de ambiţie să le deie fetelor o zestre cît mai mare.
Apoi, Iosif Rodeam făcuse datoriile acelea în taina cea mai mare. Erau amîndoi directorii, şi membrii din consiliile de administraţie, aşa de legaţi cu ţinerea secretului, încît tot ce se şoptea prin oraş despre datoriile acestea se şoptea cu gura pe jumătate. Directorul de la «Arhanghelii» le spusese că în ziua cînd s-ar afla vestea el se va adresa numaidecît altor bănci.
Numai de cînd gangul cel vechi de la «Arhanghelii» spărsese în mîncături din bătrîni, zvonurile despre datoriile lui Iosif Rodean erau tot mai hotărîte. Insă, acuim, cei doi gineri nu aveau urechi să le audă. Pe ei îi doborîse aşa de tare căderea «Arhanghelilor», încît numai o singură speranţă îi mai susţinea : casele, care valorau multe zeci de mii. Insa, din ziua aceea nenorocită, neînţelegerile, sfezile, cuvintele aspre începură între ei şi nevestele lor. Oricît erau de vrednice casele, ei nu se puteau împăca cu gîndul ca în bani gata să nu capete nimic de la socru.
Arhanghelii
431
Ei cereau informaţii în fiecare zi, dar nime nu le răspundea, decît domnişoara Elenuţa. Şi cu fiecare veste rea ce le sosea, traiul între tinerele părechi se făcea tot mai rău. Cei doi advocaţi se sfătuiră în multe rînduri să meargă la Văleni, să vorbească cu socrul. Dar nu cutezau. Se temeau că norocul se va întoarce la «Arhanghelii», şi directorul, cuooseîndu-le gîndurile, îi va arunca pe uşă şi-şi va aduce fetele acasă.
Din zi în zi erau tot mai nervoşi ; îşi puteau vedea, tot mai anevoie, de afaceri; pierdură cîteva procese, pentru că nu fură în stare să facă o apărare bună, deşi dreptatea era pe partea lor ; traiul lor se schimba, acasă, tot mai mult în iad.
începură să se gîndească la Iosif Rodean ca la un duşman ; îşi ziceau în umilirea lor : «Dacă a ştiut ce se va întîmplă, trebuia să deie zestrea fetelor la cununie !». Ei credeau că directorul ştiuse nainte de catastrofa ce va veni asupra «Arfiainghelilor».
însă cum Iosif Rodean era departe şi cum de el se temeau încă, toată răutatea ce fierbea în ei se descărca asupra tinerelor neveste, care, de altfel, nu le rămîneau datoare cu nimic.
Eugenia şi Octavia, îndată după cununie, începură să privească c-un fel de dispreţ la bărbaţii lor, iar de cînd se aşezară în noile locuinţe, îşi luară aere de suverane, de atotstăpînitoare. Din priviri, din gesturi, din vorbe dădeau să înţeleagă oricărui străin care le călca pragul că aici ele sînt stăpîne ; că tot ce văd e al lor ; averea lor, şi că cei doi advocaţi nu-s decît a cincea roată la car. Mai bine decît oricine ştiau lucrul acesta slujnicele, care înţeleseră-n grabă că orice porunci le dădeau stăpînii nu însemnau nimic, înfruntările lor erau floare la ureche, numai pe stăpîne să nu le supere cu ceva.
Luxul ce şi-l perimiseseră ca fete era nimic pe lîngă cel de acum. La fiecare pas voiau să deştepte admiraţia şi invidia în publicul din oraş, după cum locuinţele lor erau admirate şi invidiate.
432
Arhanghelii
Eugenia şi Octavia sămănau nu numai după fire, ci şi după înfăţişare. Erau amîndouă puţin mai nalte decît mijlocii, nici blonde, nici brunete, faţa lor avea culoarea aceea interniedie care nu se poate defini. Amîndouă aveau nas mare, ochi suri şi umerii obrajilor puţin ieşiţi. Erau slăbuţe, ca şi cînd le-ar mistui mereu un foc lăuntric, care mu le lasă, cu tot traiul bun, să se facă mai plinuţe. Focul acesta mijea mereu în ochii lor şi părea un fel de dispreţ, un fel de impertinenţă chiar. Era privirea tinerilor care cresc în belşug, cărora nime nu li sna opus la nici o dorinţă, care au făcut totdeauna ce le-a plăcut.
Pentru toaletele, pentru casele lor, pentru bogatele prinzuiri ce le dădeau erau invidiate în oraş ; dar simpatice nu erau nimănui, nici chiar bărbaţilor lor.
însă ei răbdau în tăcere, se părea că chiar cu plăcere trec peste neatenţiile zilnice cu care îi înconjurau soţiile lor. Cei doi advocaţi erau, nainte de toate, oameni de afaceri, un cîştig real le era asigurat cu cele două case, aşteptau pe al doilea, zestrea îm bani, şi nu le părea rău de căsătoriile ce îneheiaseră. Bani pentru viaţa luxoasă tinerele neveste căpătau mereu de-acasă.
Căpătară pînă la căderea «Arhanghelilor», pînă în ziua de 27 noiembrie. Dar de atunci soţii lor fură siliţi să le deie ei. Şi de-aici se născură cele dintîi neplăceri, cele dintîi neînţelegeri între tinerii căsătoriţi.
Advocaţii băgară de samă curînd că nevestele lor sînt în stare să risipească într-o săptămînă cît cîştigau ei într-io lună. Ei le dădură să înţeleagă că, poate, Iosif Rodean nu va mai avea de unde să le deie nici o zestre, deci să fie oruţătoare, că banii nu-s pe garduri.
în schimb, tinerele neveste îi numiră «sărîntoci» pe cei doi advocaţi, nu vorbeau cu ei zile de-a rîndul, dar datorii făceau tot mai mari. Neînţelegerile, urile, certele erau tot mai dese în casele cele mai frumoase din oraş. Tinerii soţi simţiră deodată că-s străini, că nu-i leagă şi nu i-a legat nimic niciodată şi începură să se duşmănească. Simţeau chiar o plăcere în certele lor, un deliciu în a se răni cît mai adînc unul pe altul. Cînd
Arhanghelii
433
sosi vestea că şi cei doi din urmă băieşi au părăsit «Arhanghelii», situaţia între noii căsătoriţi ajunsese la cuţite, şi cele două neveste îi ameninţară pe advocaţi că se vor întoarce în Văleni şi vor porni proces de divorţ. Cei doi soţi trebuiră să iasă să ieie aer, căci simţeau că se înăbuşă.
în această stare sufletească era advocatul Albescu cînd se îmtîlni cu silvicultorul Pascu.
Ca un somnambul trecu, după ce-1 părăsise pe silvicultor, prin uliţa cea strîmtă şi ieşi în piaţă. Dar biroul lui Tîrnăvean era întunecat, deşi erau numai ceasurile cinci după prînz.
Albescu se îndreptă spre «Casina română», şi aici îl află pe Tîrnăvean. Advocatul şedea singur la o masă şi nici nu luă în samă apropierea lui Albescu. El tresări cînd auzi vocea acestuia şi întoarse spre el privirile. Aceeaşi întrebare juca în ochii amîndurora.
—	Ai auzit ? întrebă Albescu, ţintuit locului.
—	Auzit î răspunse Tîrnăvean.
Albescu se lăsă frânt pe-un scaun. Urmă un lung răstimp de tăcere. Numai cîte-un oftat prelung se auzea la masa lor.
Tîrnăvean rupse mai întîi tăcerea :
—	Ce ne facem acum ?
—	Eu... începu Albescu, dar nu continuă.
—	Ei bine, asta e curată porcărie ! izbucni Tîrnăvean. Să ne mintă în felul ăsta ? ! Adecă să ajungem de rîsul oraşului ? Pentru ce ne-a ascuns adevărul ?
—	Ca să4 vedem acum ! oftă Albescu.
—	Eu, unul, n-o să aştept clipa cînd casa în care stau va fi vînduta la tobă. Eu o să mă mut încă mîne, dar... singur !
—	Crezi că se vor vinde casele ? întrebă Albescu.
—	Cu siguranţă ! Banii Ge vor încasa pe ele nici nu vor acoperi datoriile. Sîmt datorii enorme ! zise cu mînie Tîrnăvean.
—- Şi cînd să fi făcut aşa de mari datorii ?
28
434
Arhanghelii
Tîrnăvean nu răspunse îndată ; muşchii feţei începură să i se mişte ca nişte vietăţi.
—	îţi spun că omul ăsta îndrăcit şi-a bătut pe de noi ! începu el cu mînie tot mai mare. Trebuia să intabuleze casele pe noi ! Se zice că chiar casele acestea sînt făcute cu bani din bancă. Şi noi, nebunii, ne lăudam !... Of, să-l fi luait dracul ! Se spune c-a pierdut o avere întreagă la jocul de cărţi.
—	Ştiam noi bine că pierde mereu, zise cu vocea obosită Albescu.
—	Ştiam, dar cine credea că el să steie aşa de rău ? Cine l-ar fi crezut pe marginea prăpastiei ? Dar nu face nimic ! Eu repede mă desfac de el şi de tot neamul lui ! Ducă-şi fata acasă ! Eu nu vreau s-o mai văd în ochi ! Da, încă mine mă mut, şi-apoi deie-se peste cap, nu-mi mai pasă ! Faţă de noi trebuia să fie sincer ! Un tată adevărat trebuia să spună ceva copiilor, trebuia mai ales să asigure întîi zestrea fetelor. Ce, nu afli că-i culmea ridicolului ? Toată lumea ne invidia, şi-acum să fim daţi afară şi din case ? Nu, eu mjim hotărît !
—	Dar dacă nu va fi adevărat ? zise ou sfială Albescu. Dar dacă e numai răutatea oamenilor la mijloc, şi datoriile nu vor fi aşa de mari ? Eu zic să mai aşteptăm !
—	Nu mai aştept ! Aş fi cel mai ridicol om, mă-nţă-
legi ? Tu, dacă vreai, aşteaptă !
—	O săptămînă nu-i mult ; într-o săptămînă putem şti cu siguranţă suma datoriei ! zise Albescu. De altfel, eu însumi nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce să cred. Ştiu atîta : că situaţia noastră nu-i de invidiat !
Ei îşi apropiara mai tare scaunele şi vorbiră în şoapte încă multă vreme. Apoi, tîrziu, c-o rază de speranţă în ochi, se ridicară şi ieşiră.
Pîra împotriva lui Iosif Rodean se făcu în curs de-o săptămână ; cele două bănci se grăbiră, pentru că, din zi în zi, îşi vedeau interesele tot mai primejduite. Fu înştiinţat înainte directorul, fu provocat să plătească,
Arhanghelii
435
să-şi reguleze afacerile, dar din Văleni nu veni nici un răspuns.
Cei doi gineri se convinseră cu groază că datoriile erau aşa de mari, îmck nu 9e puteau acoperi din vîn-zarea cedor două case. Pînă ce nu ştiu cu siguranţă suma datoriilor, Tîrnăvtan nu făcu nimic din ce spuse că-i hotărît să facă. Nu-şi putea închipui să se despartă de locuinţa lui princiară, de birourile lui luminoase şi aranjate cu atîta gust. Bl crezuse că va ieşi foarte uşor din casa aceea nouă, însă, deşi locuise aşa de puţină vreme în ea, simţea că era legat aici cu mii de legături.
Şi, totuşi, trebuia să le rupă acum.
Se apropia abătuit şi frîmt de casă, cînd o sanie trecu repede pe lîngă el. în sanie erau cele două surori, care se înţeleseseră, decusara, să plece amîndouă la Văleni. Ele nu mai puteau suferi privirile, vorbele de dispreţ cu care cei doi soţi le urmăreau necontenit.
Eugenia şi Octavia erau, de altfel, năcăjite şi pe părinţi că nu le mai trimiteau bani. Lor puţin le păsa că «Arhanghelii» căzuse, ele ştiau că tatăl lor niciodată nu va isprăvi banii şi mergeau acum hotărîte să-i facă aspre mustrări că le lăsase atîta vreme să cerşească de la cei doi soţi. Erau hotărîte să-l înştiinţeze de ce rentă lunară au lipsă pînă li se va da zestrea, ori nu se vor mai întoarce niciodată la cei doi soţi.
Tinerele neveste fuseseră mereu oarbe în lunile din urmă. Ele erau atît de mult preocupate de gîndul, de dorinţa de-a fi mereu admirate, de-a deştepta în jurul lor invidie, încît cele mai multe veşti din Văleni pentru ele nu avură deoît însemnătatea unor poveşti. Erau prea pline de ele însele ca să se mai gîndească şi la altceva. Apoi, toată viaţa de pînă acum nu fusese pentru ele decît un joc uşor, drăguţ, o necurmată alintare.
Eugenia şi Octavia porniseră din oraş nervoase şi neliniştite, se certaseră cu slujnicele, dar acum, în aerul îngheţat de-afară, în seninul verziu, în picuratul dulce al clopoţeilor de pe cai, ele se liniştiră, se înviorară. Gerul le aprinsese obrajii, le roşise nasul, şi ele începură
28*
436
Arhanghelii
să rîdă ca două nebune uitîndu-se una la alta. Nici o supărare, de altfel, nu sie înstăpînise, vreme mai îndelungată, pe sufletele lor pînă acum.
Drumul era bătucit bine, alb şi tare ca de os, şi sania zbura uşoară. Cei doi cai sforăiau uneori pe nări, îşi încordau grumajii, alergau neobosiţi, izbindu-şi în cadenţe zurgălaiele. Celoir două surori, în scurtă vreme, li se păru că nu fac decît o plimbare. Începură să-şi spună cu veselie o mulţime de nimicuri ; vînturară toate veştile mai nouă din oraş ; se opriră mult asupra unei aventuri ce-ar fi avuit-o soţia farmacistului cu un practicant. Ele răspundeau vesele la salutul băieşilor pe lîngă care sania trecea, din cînd în cînd, şi regretau că n-au ieşit pînă acum în fiecare zi la săniat.
Aerul proaspăt, subţire, le biciuia sîngele ; îşi desfă-cură aripile blănilor moi în care erau învăluite ; rîdeau de roţile de la piue, care stăteau şi acum înţepenite şi pe care sloii, petecele de gheaţă închipuiau fel de fel de figuri. Descoperiră în formele gheţii un cocoş, un peşte, un urs cu gura deschisă. Nici nu băgară de samă că ajunseseră şi că sania se oprise naintea porţii notarului.
Vizitiul întoarse caii şi pomi numaidecît înapoi.
Cele două fete ştiau că cei de-acasă nici nu bănuiesc de sosirea lor, totuşi se simţiră neplăcut atinse văzînd că nu le iese nimeni întru mtîmpinare. Clopoţel ele de la cai ar fi putut să le audă cineva din casă.
Deschiseră portiţa şi, la scîrţîitul îngheţat al fierului, un fior ciudat trecu prin inima lor. Dar nici în curte nu era nimeni. Piuele lor erau tot aşa de încremenite ca toate cele văzute în drum pîn-aici. Pe-o clipă se opriră : nu-şi aduceau aminte ca piuele lor să fi fost vreodată înţepenite de sloi.
Un cîne hăpăi, o slujnică ieşi din bucătărie alergînd înaintea lor. Ele porniră pe scări, simţind o adîncă părere de rău, un fel de teamă nedesluşită pe care le-o lăsase în suflet curtea lor, pe care niciodată nu o văzuseră aşa de pustie. Poate că şi lătratul cînelui le speriase şi, îmbulzindu-se în soru-sa, Octavia zise :
Arhanghelii
437
—	Parcă nu mai ne cunoaşte.
în camera în care întrară văzură numai femeie şezînd frîntă de spate pe-un scaun şi lucrînd, fără nici un spor, la un ciorap. Femeia se ridică, le zări şi, aler-gînd spre ele, le îmbrăţişa, izbucnind în hohote mari de plîns, ca şi cînd ar fi voit să moară. Fetele o priveau uimite, înspăimlîntate ; începură să simtă şi ele fiorii lacrămiLor, începură să simtă realitatea în care intraseră, în noaptea aceea, pînă tîrziu, bocetele nu mai conteniră în casa directorului.
XI
Era pe la începutul lui faur, şi gerul, în loc să contenească, să se mai moaie, creştea mereu. Noaptea întreagă trozneau neîntrerupt acoperişele de şindrilă, încît părea că s.e descheie, că se năruie satul întreg. Oamenii se grăbeau pe uliţi, hmecînd pe zăpada bătucită, păşeau mărunt şi repede. Bărbaţii purtau căciulile trase peste urechi, mustăţile îi strîngeau sub nas, erau pline de gheaţă ; îndată ce ieşeau din casă, mustaţa se făcea sură, se umplea de negură, apoi repede detot se întărea, în mîni purtau mânuşi de piele, blănite. Femeilor nu li se mai vedeau decît ochii şi vîrful înroşit al nasului, aşa erau de învăluite în năfrămile mari de lină.
Bine era de cei ce puteau să rămînă mereu lîngă cuptor, ori să se mai încălzească cu un pahar de vin fiert şi piperat ! Bădicul Ionuţ Ungurean, de cînd se pusese gerul, tot cam aşa se mîngîia. Dumnealui era foarte rău de frig : cît ieşea afară, se învineţea cumu-i pruna şi i se tăiau toate puterile. Dar acum, de două zile, cu toată groaza gerului, bădicul bătea mereu uliţele satului, cînd la un prieten, cînd la altul. Adevărat că la fiecare se mai încălzea cu un pahar de vin fierbinte, dar pentru aceea nasul Iui era, cînd îl vedeai pe drum, ca pie-
438
Arhanghelii
liţa curcanului. Cu toată groaza gerului, bădicul îşi colinda prietenii, pentru că altă groază şi mai mare îi îngheţa inima : de două zile advocatul îi batea mereu telegraful să-i trimită bani, că se-anpuşcă. Cîţi bani ? Bădicul nici nu cuteza să se gîndească, ci încerca sa vadă dacă nu-1 va putea împrumuta cineva...
De ceea ce se temuse n-a scăpat. După ce «advocatul» de-atîta vreme nu-i mai ceruse bani, acum deodată îl înspăimîntase pe bădicul. îl înspăimîntase pentru că nu avea nici a zecea parte din cît cerea domnul. Căderea «Arhanghelilor», lucrările fără nici un folos din săptămânile din urmă, îngheţul, care nu lăsa să macini o trocuţă de piatră, doi porci graşi ce-i cumpărase de Crăciun — toate acestea îi goliseră punga societarului de la «Arhanghelii». El umbla acum să vadă dacă nu s-ar putea împrumuta, şi pentru că se temea, ca de obicei, să nu se-mpuşte odorul, şi pentru că feciorul îi comunicase ceva deosebit.
înainte de telegramă, universitarul Ungurean îi trimisese bădicului o scrisoare recomandată în care îi dădea unele desluşiri, simţind şi el necesitatea de a-şi legitima cererea celor una mie cinci sute de zloţi. Bădicul se ciudi destul de epistola aceea, care, afară de bădicul, oricine air fi ghicit îndată că-i scrisă într-un stadiu de beţie, şi în care universitarul spunea că-s banii cei din urmă ce-i mai cere, că de-acum el «e domn şi are doamnă». Bădicul, oricît se gîndise, nu putu să înţeleagă decît într-un singur chip cuvintele din urmă, că feciorui său e advocat de-acum şi că, poate, s-a căsătorit în vavilonul acela. Dar deşi lucrul acesta l-ar fi mîngîiat nespus, adică să-i pice feciorul în sat advocat gata şi cu doamnă mare, fie că nu puitea crede aşa ceva, fie că lipsa de bani îi tulbura fericirea, el nu se putea reţine să nu zică destul de tare, de cîte ori ieşea fără ispravă de la un prieten : «O, să fie al dracului ! Chiar acuim să-şi ieie doamnă ! O, să te fi luat dracul cu doamnă cu tot !»
El poate că blăstăma, tulburat, în chipul acesta, şi pentru că abia ieşea în ger, roşu de vinul fierbinte, şi
Arhanghelii
439
îndată se albea la faţă, apoi se învineţea, şi în trapul lui, slobozit în toate părţile, pătrundea frigul ca prin-tr-un ciur.
Dar umbla în zadar de două zile pe la prieteni. Cei mai mulţi dintre vălenari n-aveau de unde să-i deie o sumă aşa de mare ; alţii ar fi avut, dar ou le venea la socoteală să se lase fără de nici un ban la casă ; alţii iar, cu mult mai puţini aceştia, i-ar fi putut împrumuta, fără să sufere ceva, cei o mie cinci sute de zloţi, dar aceşti puţini erau de felul lui Gheorghe Pruncul : banul de aur ce-1 căpătau nu mai vedea lumina soarelui.
Apoi, cine putea spuine ck va mai ţine iarna asta blăstamată, cîtă vreme nu vor putea măcina piuele, şi vălenarii se obişnuiseră, de-uin şir întreg de ani, să se simtă bine numai cînd aveau bani destui la casă.
Mai era aipoi şi faptul că bădicul Ionuţ, deşi umba de doua zile, nu cercetase chiar pe prea mulţi prieteni. Oricît era de grăbit şi cu gheaţa-n sîn, îşi mai uita de «domnu’» lîngă un pahar de vin încălzit şi piperat.
Astfel îi apucă sara zilei de-a doua, fără ca să fi putut face rost de bani. Chiar se oprise pe-o clipă în mijlocul drumului, chiar mai zise o dată cu vocea tare, ca şi cînd ar fi fost cineva lîngă el : «Of, să-l fi luat dracul cu doamnă cu tot !», cînd i se făcu lumină. La Gheorghe Pruncul nu fusese, şi de cîtăva vreme sie zvonea prin sat că Pruncul dădea bani cu camătă pe ia oameni.
Pomi, deci, aţă, la fostul societar de la «Arhanghelii».
Cînd întră bădicul în căldura din casă, păru că-1 păleşte o ameţeală. Băuse cam mult azi, şi de hodinit, cum avea obiceiul, nu avusese vreme.
După ce-şi plezniră palmele, Pruncul ‘îl privi surî-zător şi-i zise :
—	Trăbă că ni se răstoarnă cuptorul, pretine Ungurean ! Demult nu mi-ai călcat pragul ! Şăzi, să ne şadă stupii.
După ce vorbiră de ger, de băi, de «Arhanghelii», Pruncul îl privi c-un zîmbet de răutate şi-l întrebă :
440
Arhanghelii
—	Şi ce mai povestea, pretine, după toate acestea ?
El ştia de ieri încă î,n ce afacere umblă bădicul. Abia
ieşise Ungurean de la al treilea prieten, cînd Pruncul şi aflasfc că, «pentru domnu’», lui Ionuţ îi trebuiesc una mie cinci sute de zloţi.
—	O mică rugăminte, începu încurcat bădicul, căruia, de altfel, nu-i fusese niciodată simpatic Gheorghe Pruncul.
—	O rugăminte, mie ?! făcu omuleţul cel cu faţa încreţită, lăsând să-i adie pe brezde zîimbetul palid al satisfacţiei pline de răutate.
—	Ţie, da ! Aş avea lipsă... nu1, ar avea lipsă... începu din nou bădicul, făiră să poată continua.
Simţi un fel de uluire la numărul mare ce trebuia să rostească. Fulgerător îi veni gîndul : «Ce va gîndi dracul ăsta despre mine ?»
—	Da, da, pricep, îi ajută Pruncul. Advocatul are lipsă de parale.
Lui Ungurean îi păru că de-acutm omul ăsta ştie tot.
—	Şi încă de mulţi bani, zise el mai cu putere, o mie cinci sute nu-i o nimica !
—	O mie cinci sute îi trăbă ?! întreba c-o bucurie pe .care n-o mai putea ascunde gazda casei.
—	în cap ! făcu bădicul ridicînd privirea spre Pruncul.
—	Ţi-a bătut telegrafu’ ? îl întreba vesel Gheorghe.
—	Of, of ! făcu bădicul scărpinîndu-se în cap. Că mi l-a bătut ! Dar de trei ori pînă azi !
—	Nu mă-<nebuni ! zise Pruncul cu groază.
—	Aşa cum îţi spun !
—	Păi, atunci trăbă să fie în mare strîmtoare !
—	îmi poţi împrumuta banii ăştia ? întrebă bădicul voind să sfîrşească repede. Era ameţit de vin, dar vedea şi aşa luminile ce se jucau pe faţa lui Pruncul, şi nu se simţea bine.
—	O să vedem, zise el şi trecu repede înitr-o cameră vecină.
Se auzi zuruit de chei, şi Pruncul se întoarse numaidecît.
Arhanghelii
441
—	A tireia parte ! zise el întrînd.
—	Ce ? făcu Ungurean nepricepind.
—	Zic că-ţi pot împrumuta cinci sute de zloţi... Vremea asta... nu putem măcina, zise Pruncul.
Ungurean ramase pe-o clipă uluit, dar se hotărî repede şi zise :
—	Dă-mi şi atîţia. îndată ce se duce gheaţa, macin şi ţi-i dau cu camătă.
—	Ei, de asta... zise Pruncul şi trecu din nou în camera vecină.
Acum rămase binişor de mult aici, şi bădicul începu a se nelinişti. în sfîrşit, Pruncul întră, aducînd în mînă biletele şi un sfeşnic în care ardea o luminare. In mîna cu biletele mai ţinea şi o coală de hîrtie împăturită. El puse lumînarea pe masă, numără biletele o dată, de două, de tarei ori, apoi, despăturind coala de hîrtie, îi zise bădioului :
—	Poftim şi iscăleşte aici, frate Ungurene !
Bădicul adună biletele, le vîrî în buzunar şi-i zise :
—	Ce să iscălesc ?
—	Hîirtia asta. E o mică îns amnare, o mică obligaţiune pentru suma ce ţi-am dat-o.
—	Ptiii ! făcu bădicul scandalizat. Doar nu te temi că nu-ţi voi plăti ! Pentru Dumnezeu ! Unde sîntem ?
—	Nu-i nici un rău într-asta, frate Ungurene. Ba-niâns bani ! Ce ştim noi ? Ori tu, ori eu putem muri ratr-o noapte fără să ne ştie cineva. Ce, nu ne poate lovi guta ?
Bădicul se temea demult că el de «gută» are să moară. Păli la faţă, luă hîrtia, citi cîteva şire şi iscăli1. După ce semnă, mai aruncă o dată ochii pe scrisoare şi se opri la cuvîntul «Frasinul», «fînaţul Frasinul».
—	Ce-i aici ? întrebă bădicul, apăsînd cu degetul pe «Frasinul».
Pruncul se aplecă asupra hîrtiei şi citi repede : «La caz că această datorie nu va putea fi solvită, mai jos iscălitul se învoieşte a trece la averea domnului Gheor-gfae Pruncul fînaţul din Frasinul, fără nici o judecată».
442
Arhanghelii
—	Ei1, să fii tu sănătos ! zise cu durere bădicul. Ce dracu’ te temi aşa ? Doar n-o să mor azi !
—	E pentru formă numai, frate Ungurene, răspunse zîmbind cu răutate Pruncul. Ştiu eu că nu vom ajunge pînă acolo... Dar lucrurile acestea aşa se fac !
—	Ei, să fii tu sănătos şi sara-bună ! mai zise bădicul şi ieşi aproape mînios din casă.
Parea mînios, dar într-adevăr era mai mult năcăjit, ofenSat că vechiul lui tovarăş de la «Arhanghelii» nu are nici atîta încredere în el. El duse supărat pînă la poşta, să se scape cît mai iute de cele cinci sute.
Gheorghe Pruncul încă în sara aceea se întîlni cu notarul Popescu să-i spună vestea cea mai nouă.
Universitarul Ungurean se «încurcase» c-o actriţă de-a zecea mînă, de la un teatru destul de obscur din capitală. Fata apropia anul al treizecilea, de nu-1 va fi trecut, dar era încă tinără şi mai ales «corpolentă», după cum se lăuda universitarul. Actriţa asta îşi petrecuse de multe ori cu «arhanghelul Gavril», văzuse că are bani mulţi şi, într-o bună zi din toamna trecută, părăsise teatrul şi se mutase la Ungurean. Gurile rele spuneau că de la teatru ar fi fost concediată, dar ea, uitîmdu-se cu dragoste la tînăr, zicea : «Pentru tine, suflete !».
Ungurean bătu atunci de două ori dup-olaltă telegraful, s-apucă de cheltuit cu fata, apoi, după ce isprăvi banii, chefui mereu, pe credit ; un lung răstimp nici nu-i mai veni în minite bădicul Ionuţ. Credit avea la trei birturi în care îşi petrecuse (mai des şi în care era cunoscut de mulţi ani. «Arhanghelul Gavril» era mîndru acum de mama focului, deveni gelos, şi multă vreme nu mai isuferi nici un prieten în jurul său. Dar, în sfîrşit, într-o bună dimineaţă geroasă de faur, cei trei proprietari de ospătărie îi trimiseră, la locuinţă, conturile şi-l avizară că, spre marea lor părere de rău, nu-s în situaţia să-l crediteze mai departe.
în dimineaţa aceea Ungurean descoperise o latură urîtă în sufletul fetei. Ea începu să-l batjocorească, să-l
Arhanghelii
443
acuze c-o înşelase, minţind-o că-i conte, c-o făcuse să-şi părăsească cariera ei cinstită ; pe urma izbucni în plîn-sete mari, germnd că-i nenorocită, ca rămîne pe drumuri. După ce se tîngui aşa, tăcu puţin, apoi privirile
1	se luminară, se aruncă în grumajii «arhanghelului» şi zise :
—	Dar nu te las, suflete ! Xu te părăsesc, lumina mea, chiar dacă nu eşti conte !
—	Nu-s conte, dar plătesc mai mult, răspunse întărit at tînărul.
Şi, după ce se cinstiră cu lichioruri de dimineaţa, după ce din cheful tîrziu de noapte rămăsese desitul de turtit, el se puse la masă şi scrise bădicului epistola pe care acesta o primi recomandată. Apoi, văzînd că nu-i glumă cu ultimatul celor trei birtaşi, din ziua a doua începu să-i bată bădicului telegraful.
Acum, primind cele cinci sute de zloţi, nici prin gînd nu-i trecu să plătească unde era dator, ci, după ce fata îşi cumpără două toalete ş-o manta de iarnă, începură să chafuiască intr-alte localuri, pînă cînd, în noaptea a cincea, «Arhanghelul Gavril», beat mort, îi zise fetei :
—	Irmuşca, vii să-ţi arăt palatele mele ?
—	Vin, răspunse fata cu grăbire. Să văd cum mă iubeşti !
Şi Irmuşca ara destul de tulburata de băutură. Fu o minune că-şi putură scoate biletele şi nu greşiră trenul.
Şi astfel porniră spre Văleni, tr"zindu-se detot abia la drumul jumătate. Ori ca-i furase cineva din bani, ori că-i toca se fără să-şi deie sama, dar după ce se trezi şi-şi cercetă portofelul, abia mai avea două bilete de cîte zece. Ungurean mulţumi în gînd geniului bun care-1 pornise la drum şi-l urcase in trenul ăsta. Simţea chiar că e legitimă şi chiar necesară călătoria la Văleni, să vadă cu ochii piedecile care l-au oprit pe bătrînul să-i trimită întreagă suma ccrută : «Te trezeşti că bătrînii ăştia tot strîmtează chinga pentru alţii, în vreme ce ei se tot îngraşă». Astfel se linişti cu totul pentru faptul că tocase cele cinci sute : şi aşa n-ar fi putut plăti cu ele toate datori’le.
444
Arhanghelii
Se simţea aproape fericit, cînd deodată zări pe Ir-muşca lîngă el. «Dar ce dracu’ voi face cu fata asta ?» se întrebă el repede. Fata se trezise chiar acum, se frecă la ochi şi zise c-o voce somnoroasă :
—	Vai, mult am dormit ! Unde sfîntem ? adaose aipoi îndată, privind sperioasă prin vagon.
—	în drum spre casă, răspunse aproape cu răceală universitarul.
■— Spre casă ?! făcu mirată Irmuşca.
—	Da, spre palatele mele ! răspunse c-un zîmbet Ungurean.
—	Da ! Aşa-i, aşa-i, suflete, iubitule... oftă Irmuşca şi îşi înlătnţui braţele după grumajii tînărului.
Lui Ungurean — ca şi cînd i-ar fi Luat supărarea cu mîna ; fu vesel că-i cu el fiinţa asta «corpolentă», care-1 avea aşa de drag. Acasă ? Ei, acasă n-a fi aşa de greu ! Pe urimă, nici nu vor rămîne mult ; îndată ce-şi va lua informaţii sigure cum stau băile, «Arhanghelii», mai ales în ce stare se află finanţele bădicului, se vor întoarce în capitală.
Prin restaurantele gărilor Ungurean cheltui aproape toţi banii ce-i mai rămăseseră, şi, cu ce mai avea, nu putu angaja, în orăşelul unde era cea din urma gară, decît o sanie mizerabilă. De altfel, birjarii cu cai mai buni nici nu se prea îmbulziră auzind ca merg pînă în Văleni.
Abia ieşiră din orăşel, şi frigul începu să-i pătrundă. Ei, întîi, rîseră, băură din vinul încălzit ce-1 luaseră pe druim, apoi, după ce-1 isprăviră şi gerul îi împungea cu tot mai multe ace, ei se certară un răstimp îndelungat, apoi, mînioşi, tăcură. Părea că frigul turbat le-a pus lacăt pe gură, căci nu mai răspundeau nici la întrebările omului de pe capră
Vălenarii priveau unii cu milă, alţii c-un f-el de batjocură la sania veche şi la căluţii slabi care treceau numai în pas, în după-amiaza aceea de vineri, pe drumul alb şi tare ca osul. Sania fusese odată vopsită, dar acum numai ciudate petece cafenii, şterse, se mai deosebeau
Arhanghelii
445
ici şi colo. Se vedea că tălpile fuseseră de multe ori reînnoite, şi pe ele mai rămăseseră numai bucăţi din şinele odată întregi. Căluţii purtau în jurul nărilor înflorituri de gheaţă şi naintau încet, cu capetele plecate.
Un sanie şedeau doi iaşi; nici nu se mai puteau deosebi de-s de acelaşi sex ori nu, căci erau zguliţi cu totul în mantale de iarna ; o dungă de frunte de se zărea uneori, cînd sania mai hurduca.
Băieşii care treceau pe druim ziceau, clătinând din cap :
—	Amarnic drum ! Sa porneşti cu aşa rable de cai pe gerul ăsta...
Sluga de pe capră îşi întoarse capul spre cei doi, făcu un semn, la care unul din cei doi scoase mîna şi arăta o direcţie. Sania cotă, şi în curînd din sanie se auzi o voce groasă mînioasă :
—	Ho-ho ! Mînca-v-ar lupii !
Sania se opri în poarta bădicului Ionuţ Ungurean. în sanie se mişcă mai întîi unul din cei doi, îşi desfăcu, cu mare greutate, picioarele din nişte ţoale, apoi părînd că-i de sticlă şi se teme să nu se spargă, se coborî cu mare silă din sanie. Braţele şi le ţinea ca pe nişte bucăţi de leţmn, departe de trup. Faţa omului era verde-violetă, ochii morţi, numai cu mare silă l-ar fi putut recunoaşte cineva.
Sluga bădicului ieşise la poarta să vadă ce-i, dar nu-1 recunoscu pe advocatul.
—	Pe cine cauţi ? îl întrebă sluga.
—	Pe muma dracului ! răspunse cu vocea groasă universitarul. Uite, măi Vasile, vezi şi ajută-i doamnei sa se coboare, adaose îndată.
El era aşa de îngheţat, încît nu mai avea nici un strop de putere. îi părea că sîngele i s-a oprit în vine.
—	Vai de mine, răspunse uimit sluga, doar nu eşti dumneata, domnişorule ? Vai de mine, pe frigul ăsta şi cu caii ăştia ! Mă mir că v-au putut aduce pînă aici !
Lui Vasile nu-i venea să creadă nici acum şi nu se mişca din portiţa.
Arhanghelii
—	Repede, pretine, poate-i îngheţată dumneaei! zise universitarul.
Irmuişca, învelită în paltonul de iarnă şi în ţoalele din sanie, nu făcuse nici cea mai mică mişcare pîn-acum. Sluga se apropie de ea cu teamă, începu s-o descurce din ţoale, îi ajută să se coboare. Fata gemea la fiecare mişcare ; o dureau parcă toate oasele.
Cei doi tineri nu se uitară unul la altul, ci porniră î'n urma slugii.
Cînd îi văzu întrmd în casă, bădicul rămase înlemnit pe scaun ; îşi facu o cruce larga.
—	Facu-mi sfînta cruce ! zise el.
—	Nu-ţi face, că nu vezi pe dracu’ ! răspunse cu mînie tînărul.
Bădicul abia acum desluşi că cel ce venea în urma feciorului nu era bărbat, că era o femeie. «N-am greşit! Doamna !» îşi zise fulgerător de repede bădicul şi, cu toate că era ameţit binişor — naintea lui pe masă aburea vinul într-o cratiţă mare — se sculă repede, cu voioşie, fericit, dădu bună-sara şi le ajută să se dezbrace.
Trecu multă vreme pînă ce îşi veniră în ori cei doi călători. Şi bădicul şi nevastă-sa le puneau mereu în pahare vin încălzit, piperat, în vreme ce spionau necurmat pe doamna. Tinerii beau în tăcere, beau cu sete, în răstimpuri pleoapele li se lăsau grele, somnoroase, apoi, încet-încet, gerul începu să iasă din ei. Flăcări tot mai dese, tot mai puternice le băteau în faţă, o furnicare fierbinte le umplu toate membrele.
Universitarul, dezmorţit, turnă acum el în cele două pahare, închină cu tată-său, cu mamă-sa, dar cînd să ciocnească şi cu Irmuşca, aceasta îşi feri paharul şi începu cu un glas înalt să torăie vorbe neînţelese. Tînărul îşi puse paharul pe masă, o ascultă, apoi, după ce sfîrşi fata, începu el ; apoi, tot mai repede, şi unul şi celalalt torăiau din gură, gesticulau cu aprindere. O sfadă izbucni între ei, pe care o purtau în ungureşte.
Bădicul privea năuc la cei doi, la-nceput nu pricepu nimic, mai pe urmă văzu că-i vorba de-o neînţelegere.
Arhanghelii
447
în vreme ce se sfădeau cei doi, cu privirile aprinse şi de vin şi de mînie, bădicul le zicea mereu :
—	De-astea se mai întîmplă între bărbat şi muiere ! Mai, zău ! Ei^ lăsaţi-o acum, fie-vă destul !
Dar tinerii se certară încă multă vreme, pînă ce, în sfîrşit, advocatul făcu un gest foarte hotărît arătînd uşa. Atunci' Irmuşca tăcu deodată, în ochi i se grămădiră lumini, sări la tînăr, îl îmbrăţişă şi începu să-i acopere obrajii cu sărutări care răsunau în casă.
—	Ei, sa trăiţi, strigă vesel bădicul, aşa-mi mai place ! Vezi, aşa-mi mai place !
—	Era să degerăm pe drum, zise tînărul scăpînd de sărutările fetei. Păgînă vreme ! Iar acum îs numai foc, tot trupul mă arde.
—	Las’, că-i bine, zise bădicul, aşa s-alungă turbatul de frig. Da’ auzi: şi pe-acolo pe la voi e aşa ger ?
—	Este, dar mai puţin. Apoi în casă, la căldură... făcu tînărul întinzînd mîna după pahar.
■— Aşa-i, e prăpădul lui Dumnezeu, zise bătrînul. Dar şi voi, să porniţi pe-o vreme ca asta !
Fata se uita la ei, zîmbea din ochi şi părea foarte bucuroasă.
—	Trebuia să viu, zise tînărul. Cu ce mi-ai trimis dumneata nu mi-a fost de-ajuns. Eu am acum examenele cele mai grele de făcut ; cîteva zile mai trebuia sa învăţ şi eram gata !
—	Aşadar... făcu neliniştit bătrînul gîndindu-se la scrisoarea universitarului din care înţelesese că acesta se va întoarce în Văleni advocat gata. «Aşadar, nu eşti gata», ar fi voit el să zică.
Universitarul pricepu, căci îşi aduse aminte de scrisoare şi-i zise :
—	Da, nu mi-am luat diploma. Dar pentru asta abia-mi mai trăbă cîteva zile să mai învăţ... Ştiu eu ce vreai să zici dumneata, continuă el băgînd de samă mirarea de pe faţa bătrînului, vreai să zici că trebuia să mai rămîn zilele acestea. Vai, parcă eu nu mi-am zis aşa ?î Dar nu s-a putut! Ia gîndeşte-te dumneata, de cînd nu ţi-am cerut bani ?
448
Arhanghelii
■— Cam demult, adevărat, răspunse confuz bătrînul.
—	Apoi trăbă să ştii că eu de-atunci m-am pus pe lucru, ziua-noaptea cu nasu-n cărţi, continuă cu însufleţire tînărul. N-am mai luat sama de am bani, de n-am ; unii hotelieri care mă cunoşteau îmi dădeau toate de-a gata, ştiau şi ei că le plătesc pe urmă, şi apoi înmărmuriseră şi ei de rîvna cu care mă pusesem pe învăţat. Dar străinul tot străin, dragă tată ! Cînd văzură că nu le mai plătesc, hîrşteo ! taie toată pretinia şi la pîră cu mine ! Ce vreai dumneata să fi făcut ? Banii ce mi i-ai trimis a trebuit să-i plătesc numaidecît în datorii, altfel ajungeam de vorbă chiar acum, cînd să fiu advocat. A trebuit să viu acasă să te fac să crezi că am lipsă de parale multe.
—	Ei, făcu încurcat bătrînul, credeam eu, am crezut eu...
—	Şi totuşi nu mi-ai trimis cît am cerut !
—	Nu vezi tu ce-i afară ? Cine mai poate măcina ? Piuele hodinesc de-atîtea săptămîni ! Şi dacă mai ţine vremea asta, nici n-am de unde să-ţi dau nici azi, nici mîne ! Of, să-l fi luat dracu’ de ger !
Bădicul spuse cuvintele acestea c-un fel de mînie. El îşi aduse aminte de zdroaba lui din cele două zile, îşi aduse aminte mai ales de umilirea ce-o simţise naintea lui Pruncul şi se mînie deodată pe toată lumea.
—	Nu-i nimic, tată, răspunse repede tînărul, nu-i nici o primejdie. Eu pot să mai aştept acasă... Gerul ăsta nu va ţinea pînă la capătul lumii. Apoi mă reîntorc pe şase, pe cel mult zece zile la Pesta şi-mi iau diploma.
—	Asta-i altceva ! făcu vesel bădicul. El se gîndea cu groază că iar va trebui să împrumute de la Pruncul. Dacă te-ai hotărît aşa, bine-ai făcut. Dacă se pornesc piuele, facem bani! Ei, noroc să deie Dumnezeu şi bine-aţi venit ! sfîrşi el ciocnindu-şi paharul cu cei doi tineri.
Arhanghelii
449
în tot răstimpul cît vorbiră tata şi feciorul, fata îşi plimba mereu privirile cînd la unul. cînd la altul. Su-rîdea mereu şi se vedea ca i-ar fi plăcut foarte mult sa ştie despre ce e vorba.
— Cum o cheamă ? întrebă vesel bătrînul privind spre doamnă.
—	Irmuşca ! răspunse Ungurean.
— Muşca, Ir-Muşca ! făcu bătrînul clipind bucuros din ochi. Şi ţi-e nevastă ? Te-ai chiar însurat ?
—	O să vedem mai la urmă, răspunse tînărul, înconjurând răspunsul. O sa vedem ce zestre îi dau părinţii.
Bădicul, trăsărit de vin, se mulţumi cu răspunsul acesta. Mîncară, băură iar, în vreme ce bădicul zîmbea mereu şi zicea : «Ir-Muşca». Cîteodată zicea : «Mă mir că n-aţi îngheţat. Ce comedie ! Să veniţi pe gerul ăsta !» Fata vorbea veselă cu universitarul, prin mijlocirea lui spunea cuvinte măgulitoare celor doi părinţi, îşi înclina capul înaintea lor, zîmbea şi bea cu vitejie.
Se ospătară aşa pînă tîrziu, bădicul mai avea vin bun în pivniţă.
în dimineaţa următoare se lăţi în Văleni vestea că «advocatul» Ungurean s-a întors în societatea unei doamne.
Chiar bădicul răspundea foarte bucuros la întrebările oamenilor :
—	Da, o doamnă, Ir-Muşca ! S-o vezi cîtu-i de voinică !
—	Şi-s căsătoriţi ?
—	Nu, încă nu ! Pînă nu se hotărăşte zestrea.
—	Aşadar, a venit aşa, pe văzute numai ?
—• Da, cotătoare de loc ! Ir-Muşca ! răspundea bădicul vesel.
El scăpase de-o povară foarte grea : nu mai era mereu cu frica-n sîn că-i va bate «domnu’» telegraful după bani mulţi şi nu va avea de unde să-i trimită. îi era foarte recunoscător feciorului că se hotărâse să rămînă acasă pînă se vor porni piuele şi va face bani.
2S Opere, voi. 7
450
Arhanghelii
în ziua întîi după sosire universitarul nu ieşi nicăieri. Dar din ziua a doua făcu vizite birtului lui Spiridon, unde-1 întîlni pe fostul universitar Pruncul.
Se îmbrăţişară şi se sărutară.
Apoi, cea dintîi întrebare a lui Pruncul fu :
—	Cu cine-ai venit ?
—	Cu Irmuşca !
—	E aici ?	r
—	Aici !
—	O, să fii tu al dracului ! rîse Pruncul. Şi ce ai de gînd ?
Ungurean, în loc de răspuns, înălţă din umeri, apoi arătă c-un deget la gură că i-i sete. ;
De-aici încolo Irmuşca îl însoţea des pe Ungurean la birt, dar nu numai aici, ci şi în oraş. Cu tot gerul, mergeau destul de des în oraş cei doi... logodnici, întovărăşiţi de Pruncul.
în urmă apele se dezgheţară, piuele porniră, dar părea că Ungurean nici gînd n-are să se mai întoarcă în capitala «pentru şase, cel mult zece zile». El se simţea foarte bine acasă, la Spiridon, în oraş, cu Irmuşca şi cu Pruncul.
XII
După căderea «Arhanghelilor» se găsi, deodată, în încurcături grele financiare nu numai Iosif Rodean şi bădicul Ionuţ Ungurean, ci şi primarul. Pe lîngă galeria cea nouă de la «Arhanghelii», pe el îl mînca băutura, şi mai ales Dochiţa. Femeia cheltuia tot mai mulvi bani, pe lîngă toată opreliştea primarului. în «Arhanghelii» el nu mai spera, dar avea părţi la alte băi, şi totuşi se simţea mai strîmtorat ca niciodată pentru îngheţul ce se pusese şi care nu-1 lăsa nici pe el să macine. De altfel, ca şi pe ceilalţi doi tovarăşi, îl săcă-tuise de parale cu adevarat galeria cea nouă de la »Ar-
Arhanghelii
451
hanghelii» an de an, şi gerul de-acum nu făcea decît să-i arate prăpastia în care se afla. Piuele nu măcinau la nimeni, şi, totuşi, în Văleni, Cornean şi ceilalţi doi erau mai strîmtoraţi decît oricare alt vălenărean.
Traiul în casa lui era tot mai viforos. Odată cu încurcăturile băneşti, lui Cornean îi păru că Dochiţei iar începe să-i stea mintea-n pruni. începu s-o păzească din nou, s-o teamă ; se înrăutăţea din zi în zi, vorbea cu ea mînios, îi răspundea cu asprime la întrebări. Dar ceea ce-1 fierbea mai rău pe Cornean era nepăsarea Dochiţei. Nici o vorbă, nici o sudalmă ce-i venea de ia 2>rimarul n-o mai atingea. Nu mai plîngea, nu-i mai făcea scene lui Cornean dacă acesta îi dădea să înţeleagă c-o bănuieşte. Ridica nepăsătoare din umeri şi atîta-i era tot răspunsul.
într-o după-amiază de la sfîrşitul lui ianuarie Dochiţa veni obosită acasă. Plecase nainte de prînz fără ca primarul să fi băgat ceva de samă, şi nu se mai întorsese pînă pe la ceasurile trei. Vasile Cornean pînă la prînz o aşteptase ca pe spini. De la prînz începu sa fiarbă, nu-1 mai ţinea locul, nu-i mai fu destul de largă casa, curtea, ieşi în drum, cutreiera satul, cercetă birturile, dar pe Dochiţa părea c-o înghiţise pămîntul. Veni acasă, se lăsă gemînd pe-un scaun, dar nu gemu de zece ori, şi uşa se deschise şi întră Dochiţa.
—	Unde-ai fost ? o întrebă primarul învîrtind o păreche de ochi turbaţi.
Dochiţa nălţă ca de obicei din umeri.
Cornean fu lîngă ea dintr-o săritură, o prinse cu stînga de piept şi, învîrtindu-şi ochii fioroşi, îi răcni :
—	Nu aşa ! Nu face pe muta ! Mie trăbă să-mi răspunzi odată î Ce ţi-e ? Unde-ai fost ?
Femeia încercă să scape din mîna lui, se zmînci, dar înţelese că încearcă în zadar. Ochii ei obosiţi se aprinseră de mînie.
—	Unde-am fost ? După bani am fost, la frate-meu am fost! Nu-ţi cer, de două săptămîni, o sută de zloţi ? Nu-i ruşine ca nevasta primarului, a societarului de la
29*
452
Arhanghelii
«Arhanghelii», să împrumute de la un bărdaş sărac o sută de zloţi ? Mi-ai putea da pace, zise ea în silă, scoţînd banii din buzunar şi aruncîndu-i pe masă. Iată după ce-am fost!
Primarul îşi plecă capul, dreapta-i căzu neputincioasă. Rămase un răstimp nemişcat. Apoi în ochi i se iviră tăişuri de oţel, fixă pe Dochiţa şi-i zise :
—	Pîn’ la frate-tău nu-i cale de şase ceasuri!
—	Nu, răspunse repede femeia c-un fel de scîrbă, dar crezi că dacă primarul n-are o sută de zloţi adunaţi laolaltă, va avea un bărdaş sarac ? Frate-meu a trebuit să colinde prin sat la oamenii care îi datorau pe lucru ca să-mi adune banii ăştia. De altfel, ce-ţi mai şi dau ţie sama ! Nu-s eu de vină că n-ai o sută de zloţi !
Primarul Cornean turbase de mînie.
—	Să taci ! urlă el. N-am o sută de zloţi ? Am spus eu că n-am atîţia bani ? zise apoi apropiindu-se mereu dc Dochiţa ca un tigru gata de atac.
Dar femeia se tot feri, se tot retrase, ajunse după masă.
Vasile Cornean ieşi izbind uşa, se duse de-a una la primărie, întră şi văzu cu bucurie că, afară de pîrgar, nu era nimeni. Pe pîrgar îl trimise repede c-o scrisoare la poştă, iar el se apropie de cassa-de-rier a satului. Era şi primar, şi de vreo jumătate de an suplinea şi pe casierul care demisionase. El deschise cassa şi luă toate biletele cîte erau aici : nu le fură, Doamne fereşte, dar voia să le ducă acum numaidecît să le arate Dochiţei şi să-i zică : «N-am o sută de zloţi bani gata ?»
Ceea ce plănuise şi execută îndată ; femeia privi uimită, cu îneîntare, la bani şi-i zise zîmbind :
—	Am glumit, Vasile...
Dar primarul nu se însenină nici acum, ieşi îndată, porni spre primărie, şi încă nu se întorsese pîrgarul cînd deschise din nou cassa-de-fier. Dar banii nu mai ajunseră toţi în cassa satului ! De vreo şapte bilete de cîte-o sută primarul nu se mai putu despărţi! Nu fură nici acum banii ăştia, Doamne fereşte ! Avea să-i restituie
Arhanghelii
453
îndată ce va putea măcina, căci piatră avea şi eh însă acum, după ce avusese o dată banii în mînă, nu-i mai putu pune înapoi pe toţi, chiar să fi voit : abia acum simţi cît trăise el de năcăjit în săptămînile din urmă.
Deci, nu peste mult, fu din nou acasă, şi puse pe mayă naintea femeii două bilete de cîte-o sută.
—	Banii frate-tau să mi-i dai ; am să-i duc înapoi încă astăzi!
El se mai temea încă de înşelăciunea Dochiţei şi credea că nu de la frate-său are suta. Dar cînd văzu că fe-meia-i dă, cu mare linişte, banii, se convinse pe deplin şi scăpă de-o mare greutate ce-i apăsa pieptul.
El luă banii, ieşi şi merse aţă la bărdaşul şi-i înapoie banii.
—	Altădată să ştii că soru-ta are de la cine să ceară bani ! îi zise cu mînie primarul.
—	Dar nu i-am spus şi eu tot aşa ? N-a trebuit să alerg şi Ia zece oameni pînă am putut strînge banii ăştia ? răspunse la fel de mînios bărdaşul.
Vasile Cornean se întoarse mulţumit acasă. După ce se convinsese de nevinovăţia Dochiţei, nu-i mai păsa nici de sutele luate de la comună. în sfîrşit, nici priri gînd nu-i trecea să le fure. Se gîndea chiar c-a făcut rău că nu s-a ajutat mai demult aşa, să nu fi adus pe Dochiţa pînă acolo încît să împrumute de la un sărîntoc ca frate-său. Aşa ceva poate răsufla, se poate auzi şi ar fi mai mare ruşinea.
Fratele Dochiţei, pînă adunase suma, fusese, între alţii, şi la Gheorghe Pruncul. îi datora şi fostul societar de la «Arhanghelii» pentru nişte reparaturi la piue, îi datora cu treisprezece zloţi.
Nu se întîmpla o singură dată ca Pruncul să deie banul din mînă pînă ce nu-1 descosea bine pe om. Se părea că voieşte să-şi prelungească, pe cît se putea mai mult, plăcerea de-a nu se despărţi de averea sa. Cerceta şi acum să afle pentru ce-i trebuiau bărdaşului toţi banii ce-i mai datora, pentru că Pruncul era obişnuit să pla-
454
Arhanghelii
tească cu ţîrîita. Dar fratele Dochiţei cu nici un preţ nu descoperi că-i trebuie pentru primăreasa, i se părea c-ar fi prea mare ruşine ; dar nu se mulţumi nici cu cinci, nici cu zece;-nu ieşi din casă pînă ce Gheorghe Pruncul nu-i numără toţi banii ce-i datora. încăpăţî -narea asta a bardaşului îl puse pe gînduri pe Pruncul ; el simţise că-i trebuie banii pentru o cauză deosebit de însemnată. Altfel s-ar fi îndestulit, ca altădată, şi cu mai puţin.
El spionă cărările bardaşului şi văzu., că mai întră şi pe la alţii. Numaidecît îşi zise că fratele Dochiţei are lipsă de o sumă mai mare. De-aci încolo lui nu-i mai trebui nici o veste. Se duse acasă, şezu pe un scaun, închise ochii şi văzu limpede adevărul : banii se adunau pentru Dochiţa, iar femeia ceruse de la frate-său penrru că... ei, pentru ca primarul nu mai avea de unde să-i dea.
Mai departe însă nu cuteză să se gîndească. Dar peste două zile, cînd o văzu pe Dochiţa întorcîndu-se din oraş cu sania încărcată de pachete, Pruncul se gîndi şi mai departe. El demult urmărea şi pe primarul şi se interesa foarte de aproape al cîtelea ceas îi bate. Primarul încă se înfruptase din aurul slobod de la «Arhanghelii», după ce Pruncul părăsise baia, şi de-atunci omuleţul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta şi lui Cornean sîmbetele. El ştia ca bani mulţi primarul nu mai poate avea.
Cînd o văzu pe Dochiţa venind de la oraş cu atîtea pachete, el se gîndi deodată : «Primarul a împrumutat de la bancă». Dar parca în aceeaşi clipă îi răsări în minte şi altă posibilitate, şi aceasta îi plăcu atît de mult, îl fermecă atît de tare, încît, uitîndu-şi cu totul părerea cea dintîi, porni în grabă să-l afle pe notarul Popescu. Se pare că-1 convinse repede, căci notarul, încă în ziua aceea, cercetă cassa şi descoperi lipsa. Avu şi el un larg zîmbet de satisfacţie.
Arhanghelii
455
XIII
Zilele treceau mai grele ca de plumb în casa directorului de la «Arhanghelii», iar nopţile păreau nesfîrşite. Afară de o slujnică şi o sluga, notărăşiţa Marina con-cedie pe toţi ceilalţi servitori. Nici unul dintre cei concediaţi nu simţi, însă, o părere de rău că părăsesc casa asta, curtea, în care vedeau că nu mai au ce face. Cei doi care rămaseră, o fată şi un fecior, nu păreau defel bucuroşi că nu-i pot urma pe ceilalţi, părea că numai de silă rămîn. Tot personalul din curtea directorului presimţea parcă adierile nenorocirii care se apropia cu paşi tot mai repezi.
Iosif Rodean, după ce se înapoiase de la feştania ce
o	slujise părintele Murăşanu la «Arhanghelii», tot mai avu, uneori, licăriri de speranţă pînă la sfîrşitul săptă-mînii, cînd cei din urmă băieşi părăsiră baia. Atunci izbucni în răcnete, în blăstăme nemaipomenite. Notărăşiţa îngheţă de spaimă că i-a înnebunit bărbatul. Directorul blăstama pe Dumnezeu, batjocorea pe popa cu slujba lui cu tot, era cît pe-aci s-o turtească pe Marina că-i dăduse sfatul să facă o aşa «prostie dobitocească>-. Mugea prin camere, ca o fiară rănită, pînă noaptea tîrziu, încît se adunau oamenii pe la fereşti, în uliţă, s-asculte şi să se îngrozească. Ameninţa cu moartea pe Marina, slugile, slujnicele, se izbea cu pumnii în frunte, în piept, îşi încleşta de multe ori mînile în mustaţa-i groasă. Apoi, de la o vreme, nu mai putu suferi pe el nimic. Nasturii săreau zbîrnîind, durigîndu-se pe podele, şi pieptul lui enorm se ridica des. Directorul respira adînc ca dintr-un foi. Ochii lui erau înfiorători.
Se linişti tîrziu, dar nu adormi, ci căzu într-un fel de nesimţire. Cînd se lumina în ziua următoare, Marina îl află într-acelaşi colţ de divan, dar în ochii lui se putea citi o hotărîre.
—	De-am trece mai în grabă peste asta, zise el c-o voce care părea că vine din adîncuri depărtate. De-am
456
Arhanghelii
uece mai iute, sa mă pot apuca de lucru, zise el iarăşi, părînd că nici nu aşteaptă răspunsul nevestei.
Marina îl înţelese într-un singur chip : că Iosif e şî acum tulbure la cap, ca şi ieri sara. Oftă, îşi împătură buzele decolorate şi trecu în camera vecină. Din nesimţirea în care căzuse după izbucnirea mîniei sale păgîne* pe Iosif Rodean îl trezi, spre ziuă, o voce clară şi hotărâtă, pe care o auzi cu o limpezime uimitoare. Vocea, care păru că o aude din el, deşi îi era cu totul străină,, îi zise : «Treci peste asta, te pui pe lucru, şi steaua „Arhanghelilor" iarăşi străluceşte».
Dac-ar fi crezut în Dumnezeu, lui Iosif Rodean i-ar fi părut că vorbise aşa însuşi Dumnezeu. La vocea asta îi căzură parcă lanţuri grele de pe trup ; îi săcă balta cea neagră din suflet, i se închise prăpastia din el ; se simţea vîrtos ca fierul ; avu senzaţia că, aşa cum e, dacă s-ar ridica, dacă s-ar izbi de un părete, ar răsturna toată casa, ar dărâma-o numaidecît.
«Treci peste asta, te pui pe lucru, şi steaua „Arhanghelilor iarăşi străluceşte.» Cuvintele, acum, părea ca erau tipărite cu electricitate. Iosif le vedea într-un singur şir, orbitor de strălucit ; părea că nici nu le vede cu ochii, ci cu ceva din el, cu vreun simţ lăuntric. îţi zise îndată, c-o linişte adîncă : «Se-nţălege ! Trec peste chestia cu datoriile şi încep din nou băitul la „Arhanghelii".» El îşi zicea că abia acum îşi putuse da sama că deznădejdea lui nu izvora din faptul că şi-ar fi pierdut credinţa în «Arhanghelii», ci numai din greutatea covîrşitoare cu care apăsau asupra lui datoriile ! Da, datoriile acestea îl făcuseră sa nu se mai poată mişca, îi întunecaseră mintea aşa de tare, încît să cadă în prostia de-a face o feştanie cu credinţa că va da de aur ! Datoriile acelea îl dogiseră, căci îi atingeau o mare slăbiciune : vaza lui de om avut. Gura lumii îl înspăimîntase ! Căci gura lumii avea să umble pînă ce nu va putea să facă «Arhanghelii» iarăşi renumiţi.
Dar la auzul acelei voci ciudate Iosif Rootan simţi deodată că toate acestea sînt prostii, că pentru o singurăl
Arhanghelii
457
ţintă e vrednică lupta şi deznădejdea : viitorul «Arhanghelilor». Şi acum viitorul acesta nu-1 vedea defel întunecat. Las’ să se bucure pe-o clipă proştii că a căzut, las’ să fugă toţi, departe de el, las’ să se înduşmă-nească ! Va veni foarte curînd vremea cînd directorul «Arhanghelilor» va fi un împărat în întreg jurul acesta, cînd oamenii ce-1 vorbesc acum de rău — nemernicii ! — nu i se vor mai linguşi din nou, ci i se vor închina. Da !
I	se vor închina ! Las’ dar să treacă peste el prostia asta cu datoriile ! Of, datoriile ! Cum ar fi sfărmat acum unul de altul capetele oamenilor care se adunau în camera «optsprezece carate». Chiar pentru că se simţea biruitor de-acum, nu-şi putea ierta prostia în care căzuse dîndu-se la patima jocului de cărţi.
Judecînd aşa, el nu se gîndea cum se va limpezi chestia datoriilor ; presimţea numai că cele două case din oraş nu vor mai fi ale lui, poate şi casa din Văleni, şi piatra de la piue ! Dar nu-i păsa ! îi era de-ajuns dacă rămînea cu «Arhanghelii». Nu din baia asta iz-vorîseră şi casele, şi piuele, şi tot ce avea ? Nu se gîndea nici cum va munci pe viitor la «Arhanghelii». Toate acestea erau chestii prea de-a zecea mînă. Lucrul de căpetenie era că la «Arhanghelii» va afla aur mult, foarte mult.
«Treci peste asta, te pui pe lucru şi steaua „Arhanghelilor" iarăşi străluceşte.» Cuvintele le auzi şi-a treia oară foarte limpede. Nu era vorba în ele de ce-a fost, de ce va fi, ci de ceea ce este. li spuneau lui Iosif Rodean că acum trece peste datoriile ce le avea, acum s-apucă de noile lucrări, acum străluceaşte steaua «Arhanghelilor». Şi senzaţia ce-o avea era aşa de covîrşi-toare, îngenunchia atît de bine realitatea, încît el avea o adîncă senzaţie de fericire. De aceea nici nu cuteza să se mişte, ci privea cu ochii măriţi de spaima plăcerii ceea ce se întîmpla.
Se trezi puţin după ce vorbi cu Marina şi, trezindu-sc, îi păru că nu-i mai pasă defel de tot ce are să se în-tîmple. O singură povară ucigătoare îl apăsa : că nu
•458
Arhanghelii
se isprăvise încă chestia datoriilor. îi părea, era sigur că, după ce va trece o dată peste asta, nimic nu i se va mai pune în cale. La «Arhanghelii» mai era destul aur ca sa-şi poate bate odată joc de toată lumea.
Din ziua aceea el începu să umble prin casa, se coborî în curte, ieşi în uliţă chiar. De-aici încolo în fiecare zi mergea la «Arhanghelii», întră pe ganguri, cerceta, aducea acasă batista plină de mărunţişuri de piatră, le măcina în mojer, cerca şi totdeauna afla fire de aur.
El începu să vorbească, să fie vesel chiar. Adevărat ca era ceva nou în veselia lui, care pe notărăşiţa o strângea de gît. Ei îi părea nefirească bucuria lui Iosif * şi poate că se înşela, pentru că directorul din zi în zi părea tot mai tare în nădejde.
Veselia lui nu avu margini cînd, în sfîrşit, căpătă înştiinţarea că se stabileşte ziua de 25 faur pentru licitare.
în sfîrşit avea să treacă peste afacerea asta scandaloasă ! El simţea că nici un pas nu poate face pînă ce nu şe va scăpa de povara aceea.
Sosirea celor două neveste tinere, în loc să-l întristeze,. îl umplu de bucurie : fu şi mai sigur că, în curând; cele două bănci vor lucra împotriva lui.
Eugenia şi Octavia însă nu se bucurară defel. După două zile petrecute acasă, se întoarseră la soţii lor, palide; istovite, ca şi cînd ar fi ieşit din morminte. Dar încă în aceeaşi zi veniră deznădăjduite înapoi ; cele două case erau încuiate, soţii lor se mutaseră, şi ele nici nu mai avuseseră curajul să întrebe de noua lor adresă şi se întorseseră repede acasă.
Nu spuseră, cînd întrară în locuinţa lui Iosif Rodean, ce le-a îndemnat să se reîntoarcă aşa de în grabă, dar directorul ghici îndată, bătu în palme, începu să râdă cu hohote. Abia se puteau înţelege printre undele mari de râs cuvintele lui :	i;
■— Bine-i aşa ! Ehei ! Ce mai divorţ ! O să-i fri-gem !... Principesele mele !
Arhanghelii
459
Cele două neveste încremeniră, priviră cu spaimă la uriaş, care părea sălbatec în bucuria sa, şi, ca doua. umbre, se strecurară din camera tatălui lor. Ziua întreagă, noaptea, ziua următoare vărsară atîtea lacrămi, încît se plătiră cu ele pe toata viaţa de pînă acum. Din zbuciumul acesta rămaseră cu ochii înroşiţi, cu obrajii căzuţi, cu nasul mai lung. Slăbiră şi îmbătrîniră cvi ani. Ele înţelegeau acum prăpastia în care se cufundau. Bucuria tatălui lor le înspăimînta, ca şi pe Marina. De altfel, ele nu mai credeau în nimic, nu-şi puteau afla nici un razim. Ele nu se mai puteau gîndi la ce va fi, vedeau mereu ceea ce a fost. Părea că nici ce se petrece acum nu le interesează decît în lumina ce-o arunca trecutul plin de splendoare. Ele săcau din zi în zi, şi singurul simţimînt ce le stăpînea şi le ţinea în viaţă nu era deznădejdea ori vreo sete de răzbunare, ci răutatea. Şi după înfăţişare, şi după vorbe, şi după gesturi păreau două furii. Toată nenorocirea lor se schimbase în răutate.
XIV
Domnişoara Elenuţa, de cînd se întîlnise cu clericul, era mereu veselă. Nimic nu se mai strecura în sufletul ei din răceala, din spaima ce plutea în casa lor. Ca şi cînd s-ar fi învăluit într-o haină deasă de lumină, ea se simţea acum la adăpost de orice rele ; nici nu mai avea, de altfel, ochi să mai vadă ce se petrece în juruî său. Ea vedea mereu în viitor, şi viitorul acesta era aşa de senin, aşa de strălucitor de lumină, încît din ochii ei, de pe buzele sale zîmbetul de fericire nu mai dispărea. Mai ales după ce Vasile îi scrisese că parohia Teleguţa va fi a lui cu siguranţă, sufletul domnişoarei Rodean fu inundat de o fericire, de o mulţumire liniştită. Nimic n-o mai ameninţa acum. îi părea că vede,
460
Arhanghelii
•din descrierile clericului, satul acesta aşezat în apropierea Mureşului, sat cu uliţi largi, cu mari grădini pline de pomături. Vedea şi casa parohială de-acolo, luminoasă, nouă, înconjurată cu plopi nalţi, drepţi ca luminările. îi părea uneori că se plimbă cu Vasile pe subt plopi şi că nimic nu se aude decît paşii lor pe că-răruşa netedă şi susurul frunzelor neastîmpărate.
Ei îi părea tot mai mult că-i o străină în casa din Văleni, că a venit aici pe puţină vreme şi că aşteaptă în fiecare clipă să plece mai departe. Se mira, se înduioşa de tăcerea plină de suferinţă ce stăpînea aici, de deznădejdea ce se săpa tot mai adînc pe feţele, în privirea, în toate mişcările surorilor şi ale mamei sale. Veselia ciudată care-1 lua, de la o vreme, în stăpînire pe Iosif Rodean, îi părea lucrul cel mai firesc şi simţea că îr casa lor acum toţi ar trebui să fie veseli şi fericiţi.
în mari depărtări de ea se ascundea «Arhanghelii». Ca dintr-altă lume îi veneau, din cînd în cînd, amintirile despre o nenorocire. Dar nu-şi mai putea da sama dacă nenorocirea asta e în legătură cu familia lor ori nu. îi părea, de altfel, că se destramă tot mai tare legăturile care o ţineau aproape de familia directorului de la «Arhanghelii».
Simţindu-se mereu cu sufletul plin de lumină, ea se silea să-i facă fericiţi şi pe cei din casă, mai ales pe ■surori şi pe mamă-sa. Ea se îngrijea de prînz, de cină, pentru că, de pe partea mamei şi a surorilor, ar fi putut să nu mai aibă o mîncare cum se cade nici chiar duminicile şi-n sărbători; acestea se mulţumeau să guste de cîteva ori din orice li s-ar fi pus pe masă. Dar Elenuţa băgă de samă că tatălui său îi făcea mare plăcere dacă avea o mîncare gustoasă, şi aceasta era de-ajuns ca să o facă fericită şi neobosită.
Cele două surori se umpleau de răutate tot mai mare. Nu puteau suferi fericirea ce se zugrăvea pe faţa Elenuţei. începură să-i urmărească fiecare pas. Le răneau adînc mişcările ei uşoare. Părea că le taie cu cuţitele şi prin umblet, şi prin surîsurile dulci, şi prin vocea ei
Arhanghelii
461
plină de cîntec. O dispreţuiau şi o urau pentru că o vedeau fericită.
Şi, deodată, viaţa lor în Văleni avu o singură ţinta : din cît pot, s-o jignească, să-i cauzeze suferinţe Elenuţei. Erau de neînchipuit mijloacele copilăreşti, josnice, absurde de care se foloseau ca s-o facă nenorocită. Le reuşea, adeseori, să strice mîncările pe care le pregătea Elenuţa, ori să facă să întîrzie prînzul cu ceasurile. Elenuţa înţelese repede pe surorile sale, se mira, se scîrbea de purtarea lor, dar părinţilor nu le spunea nimic. Plîngea deznădăjduită de cîte ori vedea că muncise ceasuri întregi zadarnic, dar repede ochii i se umpleau de străluciri şi era gata să le ierte. îşi aducea aminte de Vasile, ştia că va fi fericită, ştia că fericirea asta nu i-o pot ierta cele două surori.
Ea încerca să vorbească cu Eugenia şi cu Octavia ; dar surorile treceau repede pe lîngă ea şi, de obicei, se întîlneau numai la masă. Pe surori, din zi în zi, le consuma un foc lăuntric, ele erau tot mai palide şi tot mai slabe. Numai cînd reuşeau să-i facă vreun rău Elenuţei, erau vesele, dar de-o veselie urîtă, care-i făcea rău nu numai Elenuţei, ci şi Marinei, şi mai ales lui Iosif Rodean.
Cu tot frigul ce stăpînea încă, Elenuţa făcea plimbări în fiecare zi. Ieşea singură, dar îndată ce ajungea pe drum, simţea lîngă ea pe cleric. îi părea c-o priveşte cu dragoste, că-i şopteşte ; fata zîmbea cu plăcere şt ajungea, fără să-şi deie sama, pînă în mari depărtări.
Cele două surori o urmăreau pe furiş pînă se-mbrăca, pînă îşi tocmea o şuviţă de păr la oglindă, şi vipera invidiei le muşca mereu de inimă. O urmăreau cu răsuflarea oprită pînă ce ieşea din casă, apoi fugeau amîn-două la fereastră şi, palide, nu se mişcau de-acolo pînă ce n-o pierdeau din vedere.
O invidiau şi pentru plimbările acestea, ca şi pentru că se îngrijea de masă. Ele nu mai aveau nici o plăcere nici să mănînce, nici să se plimbe ; în sufletul lor se coborîse o noapte îngheţată, din care, în răstimpuri,
462
Arhanghelii
părea că s-aude un urlet depărtat de cîne, ce le îngheţa şi măduva în oase. Nu puteau, deci, să vadă pe cineva bucurîndu-se de plăcerile care nu mai erau ale lor ; nu puteau suferi nici chiar ca Elenuţa să facă o plăcere, o bucurie părinţilor, lui Rodean mai ales. Ele, pare-se, presimţeau că nu vor putea face nici o bucurie părinţilor de-aici încolo şi nu sufereau să le-o facă altcineva, începură să urască chiar pe directorul, văzîndu-1 mai vesel, şi se alipeau tot mai tare de Marina, care era deznădjduită, ca şi ele.
Deseori priveau prin geam să vadă nu se întoarce încă Elenuţa, şi cînd o zăreau cu obrajii împurpuraţi de aerul curat şi de sănătate, ele simţeau junghiuri.
Intr-o zi cele două surori se sfătuiră mult, prin şoapte şuierătoare, apoi întrară în camera Elenuţei, deschiseră un dulap şi luară paltonaşul de iarnă al fetei. Era un paltonaş verziu, croit cu mult gust, pe care Elenuţa îl avea încă din anul trecut. Octavia îl ţinu, iar Eugenia îi tăie din spate un larg petec, apoi îl puseră la loc. Avură iarăşi o zi fericită ! Elenuţa, după prînz, îl îmbrăcă fără să bage ceva de samă, ieşi, coborî în stradă şi se plimbă ca de obicei.
Dar cînd se întoarse Elenuţa, directorul era în curte, o văzu şi zise uimit :
—	Ia stai puţin ! Pentru numele lui Dumnezeu, stai să văd ce ai în spate.
Fata se opri mirată, se uită pe trup, nu văzu nimic.
—	Of, puterea dracului! zise Rodean. Dar asta totuşi e prea mult! Ia dezbracă-ţi paltonul.
Neînţelegînd nimic, Elenuţa se dezbrăcă repede de palton. Tatăl său îi arătă tăietura.
—	N-ai văzut-o ? N-ai băgat de samă ? Cum ai putut ieşi aşa pe uliţă ?
—	Nu, n-am văzut-o, răspunse fără putere Elenuţa.
în clipa asta notarul nu se mai putu stăpîni ; alergă
în casă şi, repede-repede, pînă ce surorile nici nu se putură gîndi ce să fie, le arse cîte două plame.
Arhanghelii
463
—	Am să vă scot ochii, m-aţi înţăles ? Ce aveţi cu Elenuţa?
Nici o lăcrăma nu se zări în ochii tinerelor neveste; se învineţiră numai, părea că obrajii li s-au umplut ca venin.
Dar Iosif Rodean avea prea puţină vreme ca să vadă toate răutăţile celor două surori. El le şi uita în grabă ; trăia acum dintr-un singur gînd : «Treci peste asta, te pui pe lucru, şi soarele „Arhanghelilor" iarăşi străluceşte».
Eugenia şi Octavia ştiau că tatăl lor uită repede orice ar face ele. Dar plăcerea de-a jigni mereu pe Elenuţa era aşa de covîrşitoare, încît, chiar dacă ar fi ştiut că în toată ziua aveau să fie pălmuite de Rodean, nu s-ar fi dat în laturi de la absurdele lor răutăţi.
Răutatea şi pizma le agerise tare o lăture a simţului de observare, spionatul. Orice mişcare a Elenuţei nu le trecea nebăgată în samă, şi, în sfîrşit, le reuşi să afle şi ascunzişul unde-şi păstra Elenuţa scrisorile lui Vasile.
Bucuria lor fu mare. Le răpiră dintrodată ca nişte pasări hrăpăreţe, se încuiară în camera lor, şezură lîngă-olaltă pe divan şi începură să citească. Dar, vai, cititul acelor epistole nu le umplu de deliciu, cum se aşteptară, ci de o pizmă aşa de dureroasă, aşa de arzătoare, încît conteniră îndată de citit. Aveau senzaţia omului care s-a lăcomit la fagurul de miere în care n-a văzut albinele ascunse şi din care, abia îmbucînd, încep să-l înţepe mii de ace de foc.
Pentru cele două surori acele de foc erau cuvintele de dragoste din epistolele lui Vasile. Ele rămaseră un răstimp nemişcate, apoi Octavia se ridică, se apropie cu vraful de scrisori de cuptor şi le aruncă în flăcări.
Un suspin de uşurare scăpă din pieptul celor două neveste, care nu mai păreau acum defel tinere, ci săcate de-o boală rea.
în ziua aceea, sara, ca de obicei, Elenuţa voi să-şi scoată scrisorile, să le recitească pe unele din ele. Erau, mai ales, vreo opt epistole care o înseninau oritît ar fi
464
Arhanghelii
fost de tristă. Şi, de-o vreme încoace, ea părea că nu mai poate suferi în tăcere răutăţile celor două surori. Picur de picur se grămădea un fel de amăreală în sufletul ei şi începea să nu le mai poată ierta.
Dar spre groaza ei, scrisorile nu erau nicăiri! Căută cu de-amănuntul, dar nici una nu mai putu afla. Apoi, deşi ştia că totdeauna le păstrase într-acelaşi loc, ea începu să răscolească în toate colţurile în dulapuri, subt pat, subt perini ; toată camera şi-o răsturnase. Nu erau nicăiri !
Din clipa în care văzu	că nu-s în	locul ştiut, ea simţi
adevărul, dar nu	voia	să-l creadă !	Ar fi	fost prea
mare nenorocirea ei şi prea adîncă ticăloşia surorilor. Dar după ce mai	mult	de-un ceas	le	căută	zadarnic,
căzu frîntă pe-un	scaun şi începu	să	plîgă	cu amar.
Nu cină, nu închise un ochi în noaptea aceea. O prăpastie adîncă se deschise între ea şi cele doua surori. Simţea că niciodată nu le va putea ierta.
Din ziua aceea începu să fie tristă, nu se mai interesa de masă, nu mai ieşi la plimbare. îi părea că legăturile dintre Vasile şi ea s-au rupt prin dispariţia scrisorilor lui. îi părea aceasta cu atît mai adevarat, cu cît, înce-pînd din ziua aceea, ea nu mai primi nici o epistolă de la Vasile. Zadarnic mergea în fiecare sară la poştă.
—	N-aveţi nimic, scumpă domnişoară ! era veşnica agrăire a slujbaşului.
Ea începu să fie aşa de deznădăjduită, încît nici nu băgă de samă schimbarea ce se ivi în obiceiurile surorilor sale. în fiecare zi acestea făceau o plimbare cu sania pînă la oraş. Nu le păsa că le văd oamenii, cunoscuţii, de care se feriseră aşa de mult pînă acum, ci mergeau de-a una la poşta centrală, unde se împărţeau epistolele pentru şase sate, şi luau toate scrisorile, gazetele care veneau pe numele familiei Rodean. Slujbaşii le cunoşteau demult şi li le dădeau bucuroşi. Chiar şi alţi fruntaşi de pe sate, cînd veneau la oraş, puteau să-ş\ ridice de aici scrisorile mai urgente.
Arhanghelii
465
Cele două surori, după ce pe drum desfăceau epistolele care soseau pe numele Elenuţei, citeau un şir-două, apoi, junghiate de pizmă, începeau să le rupă bucăţele şi să le arunce.
Astfel, Elenuţa nu mai primea nici o scrisoare de la Vasile. Ea-i trimisese cîteva epistole disperate, în care îi spunea că nu poate pricepe tăcerea lui, dar nici un lăspuns nu venea.
Apoi într-o zi, prin mijlocul lui faur, fusese viscol mare, vînt turbat, şi cele două surori nu putură merge la oraş. In sara acelei zile slujbaşul de la poşta din Văleni îi spuse foarte vesel :
—	în sfîrşit, domnişoară, este ceva pentru dumneavoastră.
Elenuţa citi înfrigurată epistola aceea. Şi cu cît citea mai departe, i se strîngea în jurul inimii un sloi tot mai gros de gheaţă. Vasile îi scria despre o mulţime de lucruri ca şi cînd Elenuţa le-ar cunoaşte demult. îi scria : «După cum ştii, parohia Teleguţa am cîtşig?.t-o ; trebuie însă mai întîi să dau examenul cu copiii. Şi pentru asta am mijlocit un termin mai apropiat.»
Ea nu putu citi mai departe ; simţea ca mintea i se rătăceşte. înţelese că surorile îi furau epistolele şi pricepu acum plimbările lor la oraş.
Astfel, oricît credea Elenuţa în fericire, viaţa în astfel de împrejurări i se făcea, din zi în zi, mai nesuferită. Surîsurile ei erau tot mai rare, şi, din cît putea, înconjura tot mai mult pe cele două surori. Ceasuri întregi plîngea cu lacrămi amare şi nu mai putea crede că Eugenia şi Octavia sînt surorile ei, nu mai avea putere să le mai ierte.
în schimb, în cele două neveste răutatea creştea neîntrerupt. Şi cînd nu puteau să se răzbune pe Elenuţa, pizma lor se descărca asupra Marinei, asupra lui Rodean. începură chiar să se mănînce una pe alta, să-şi facă o sumedenie de mici mizerii, să-şi arunce tot mai deţ priviri răutăcioase.
30
466
Arhanghelii
în prăpastia în care simţeau cum se cufundăde zi — pentru că pentru ele fiecare zi ce trecea, fără ca să se poată întoarce la viaţa obişnuită, era o prăbuşire mai adîncă în prăpastie — ele nu aveau nici un xazim, nici o mîngîiere. Sufletele lor erau goale,- pustii. Păreau doua păpuşi, de pe care dacă se iau hainele strălucitoare, nu mai rămîne nimic din ele decît lemnul sau porţelanul rece, care sună săc la orice atingere.
Părea că tot ce le îmbrăca a izvorît şi s-a hrănit din «Arhanghelii» şi, după căderea acestei băi, ele nu puteau decît să-şi arate scheletul ce rămăsese după căderea decorului.
XV
Ziua de 25 faur căzu în anul acela pe-o duminică. Vremea se mai muiase, unii vălenari mai grăbiţi îşi porniră piuele. Adevărat că trebuiau să cureţe mereu sloii, zoiurile de gheaţă, dar asta o făceau bucuros, pentru că banii erau pe sfîrşite. Bătuseră de cîteva zile vînturi dinspre miazăzi, şi acestea mai subţiaseră gheaţa. Dar, la 25 faur, fiind duminică, piuele nu se auzeau. în Văleni era totuşi o fierbere neobişnuită pe uliţi, pe la primărie,^ prin birturi. Unii dintre băieşi numai acum âflară că azi se va licita toată averea din Văleni a directorului de la «Arhanghelii», chiar şi baia. Cei mai mulţi nu voiau să creadă, alergau, îşi luau informaţii de la primărie, întrebau de la cei care fuseseră în legături mai strînse cu «Arhanghelii».
Cei mai cu dare de mînă se adunau în cete, se sfătuiau cum ar face să poată pune mîna pe piatra care o avea directciTul nemăcinată. Iosif Rodean, deşi ar fi putut, nu-şr pornise piuele, el aştepta să se scape odată de procesul acesta cu datoriile. Pînă şi-l ştia în spate, nici un pas nu putea face pentru învierea «Arhanghelilor».
Arhanghelii
467
Băieşii mai bogaţi o preţuiau cît ar fi vrednică piatra aceea. Toţi aveau convingerea că piatra conţine mult aur, fiind aproape toată din galeria cea veche. Totuşi, părerile lor variau mult, între şapte şi patrusprezece mii de zloţi. Fără ca să ştie unii de alţii, se asociară cît. cinci, mai mulţi chiar, ca să cumpere piatra din curtea lui Iosif Rodean.
Dintre cei cu bani, puţini erau acum care să se mai gîndească la nenorocirea ce dase peste directorul «Arhanghelilor». Cei mai mulţi plănuiau cum ar putea scoate venit mai mult din bogăţia ce zăcea încă în curtea lui. Erau destui care, după ce se sfătuiau cu alţii, după ce le auzeau părerile, se gîndeau, în taină, cum să pună ei mîna pe toată piatra. Dar se gîndeau fără de folos, pentru că nu aveau atîţia bani gata.
Cei care voiau să se informeze de la primărie trebuiau să se mulţumească cu desluşirile ce le dădea scriitorul, pentru că nici notarul, nici primarul substitut nu erau acasă : disdedimineaţă călătoriseră la oraş.
Primarul substitut era Gheorghe Pruncul.
După ce notarul Popescu descoperise lipsa banilor din cassa-de-fier a comunei, voi ca numaidecît să facă denunţ împotriva lui Cornean. Cînd ieşi în uliţă, cu surîsul acela de satisfacţie pe faţă, Pruncul îl aştepta ca pe spini, cu răsuflarea oprită. îndată ce-1 zări pe notar, înţelese că bănuiala lui se adeverise.
—	Ai vedere ageră, domnule Pruncul, zise notarul Popescu, înfiorat de privirile de pisică ale fostului tovarăş de la «Arhanghelii». Satul are să-ţi fie recunoscător, continuă notarul, încă astăzi am să-l denunţ.
Pruncul i se alătură, îl luă de braţ şi-i zise gîfîind :
—	Să n-o faci asta !
Notarul se opri, îl privi uluit şi-i zise :
—	Aş putea să nu-mi împlinesc datoria ?!
El se temea de ţăran şi bănuia că acesta urzeşte un plan ascuns împotriva sa.
—	Am vrut să zic : să nu-l denunţi acum, rînji Pruncul, bucuros de teama ce se putea citi din faţa lui Popescu.
30*
468
Arhanghelii
—	Să nu-1 denunţ acum ?! Dar cînd ? Dumneata se vedt că vreai să vină un control să descopere, să cad şi eu în năcaz.
Notarul ar fi voit să zică : «Se vede că dumneata vreai să ceri un control», dar fu fericit că se exprimase aşa ; nu era bine să se pună rău cu omul acesta.
Pruncul îl pricepu totuşi, rîse, încreţindu-şi zbîrciturile de pe faţă, şi zise apoi :
—	Vezi, aşa-mi placi : să nu te încrezi nici în cămaşa de pe tine. însă eu nu pentru asta aş dori să nu-1 denunţi azi.
—	Şi pentru ce ? întreabă Popescu, spionîndu-1 mereu cu privirea.
—	E mare lipsa ? întrebă băieşul fixîndu-1.
—	Şapte sute, răspunse notarul.
—	Bănuiam eu ! zise c-un fel de părere de rău, Pruncul. Pentru atîţia bani nu se plăteşte să-l denunţi. Azi, mîne, poate să-i pună la loc, numai să se dezgheţe piuele.
Ei mergeau alăturea pe drum. O vreme tăcură, apoi Pruncul se opri, îl sfredeli cu privirea pe Popescu şi zise :
—	Domnule notar, cred că am mers prea departe ca sa ne mai tăinuim planurile noastre. Amîndoi voim să ne scăpăm de Cornean, să ni-1 ferim din cale. în lucrările noastre viitoare el ar putea să ne fie o piedică : e cel mai deştept în sat şi ar fi de-ajuns să se lase de Dochiţa şi de beutură ca să ne pună beţe-n roate. Ei bine, ce nu ţi-am spus pîn-acum, îţi mărturisesc astăzi : vreau să fiu eu primar în locul lui.
Notarul presimţise demult că Pruncul vînează postul acesta şi nu s-ar putea spune că se bucura gîndindu-se că-1 va avea mereu lîngă el. Dar planul cu banca era aşa ademenitor, încît era gata să-i ajute în orice lucrare lui Pruncul. El se convinsese că băieşul acesta, uscat de pizmă şi de răutate, e indispensabil la banca ce se va înfiinţa în Văleni.
—	Bine, domnule Pruncul, zise el, eu n-am nimic împotrivă.
—	Dacă n-ai, atunci trăbă să mă ajuţi, te asigur că n-are să-ţi pară rău. Trăbă deci să nu-1 denunţi azi, să mai aştep-
Arhanghelii
469
—	Crezi că va mai lua şi alţi bani ? întreabă notarul, fulgerîndu-i prin cap înţelesul cuvintelor lui Pruncul.
—	Nu cred, sînt sigur ! răspunse băieşul fără să se uite la el.
Astfel, mai aşteptară două săptămîni, în care vreme se adeveri ceea ce zisese Pruncul. Cornean împrumută şi alţi bani din casa comunei, pentru că Dochiţa începu să fie mai cheltuitoare ca niciodată, şi Cornean nu mai putea să-i spună că n-are bani. Nu l-ar fi crezut.
La două săptămîni veniră doi slujbaşi superiori, descoperiră lipsa, îl destituiră pe Cornean şi porniră împotriva lui proces criminal.
Lovitura dată lui Cornean fu mai puternică decît o aşteptase Pruncul. Fostul primar ologi de partea dreaptă, îndată ce auzi vestea, de spaimă. Trupul lui era mîncat de băuturi, de rachiuri, deşi după înfăţişare părea omul cel mai sănătos şi mai bine hrănit.
Astfel, în ziua de 25 faur în Văleni era primar substitut Gheorghe Pruncul. Şi el cu notarul Popescu călătoriră, disdedimineaţă, la oraş, fiindcă vînzarea celor două case nouă era pusă la ceasurile zece înainte de prînz.
N-aveau de gînd să cumpere cele două case, ci numai să se convingă, la faţa locului, cu ce sumă se vînd. Ei ştiau suma datoriilor lui Rodean, socotiseră cu aproximaţie şi cheltuielile de proces şi voiau să ştie a cîta parte se acoperă din cele două case. Mai alfcs notarul se temea că datoria întreagă se va putea plăti cu cele două clădiri şi că, astfel, în Văleni, la ceasurile trei după prînz, nu se va mai ţine vînzarea celeilalte averi a directorului, după cum se fixase de lege. în zadar îi spunea primarul substitut că suma ct va rezulta din vînzarea caselor nu va acoperi nici pe departe datoriile. Notarul Popescu auzise vorbindu-se prin oraş că doi mari comercianţi sînt hotărîţi să se bată, pînă-n pînzele albe, pentru noile clădiri.
Nu avu însă nici unul pace în Văleni, şi astfel plecară decuvreme la oraş.
Mare le fu mirarea cînd, între cei care făceau oferte, zăriră şi pe doctorul Vraciu, ginerele directorului de la «Ar-
470
Arhanghelii
hanghelii», şi pe inginerul Gheorghe Rodean. Un fior de spaimă le trecu prin inimă, dar Pruncul se reculese în grabă şi zise :
—	Mi se pare că n-avem de ce ne teme.
Şi, într-adevăr, inginerul şi cu doctorul făcură oferte pînă la un loc, apoi, văzînd privirile întrebătoare ce şi le aruncau cei doi comercianţi, conteniră, de teamă să nu ră-mînă asupra lor cele două case. Ei voiră, în sfîrşit, numai să ridice preţul caselor, nu să le cumpere, căci n-aveau nici un interes să treacă în proprietatea lor. Şi cutezanţa lor a-jută binişor la urcarea sumei ; îndată ce ei se retraseră, cei doi comercianţi încheiară în grabă licitarea. Pierderea celor două bănci mai era încă de peste treizeci de mii.
—	Dup-amiază e rîndul nostru, şopti cu veselie Pruncul la urechea notarului Popescu, şi repede se strecurară printre oameni, urcară în trăsură şi porniră fericiţi spre Văleni.
Ei mergeau acum liniştiţi, la cîştig sigur, deşi lui Pruncul nu-i prea plăcea că s-a muiat frigul. îşi zicea mereu că, pornindu-se piuele, vor avea concurenţi la licitarea pietrei, deşi el, cît putuse, hotărîse pe creditori ca piatra şi baia «Arhanghelii» să se vîndă ca un singur obiect, nu ca două, subt un singur titlu. Pe creditori îi convinse repede, spunîndu-le că baia singură nu are nici un preţ, nu dă nime nimic pe ea, dar cu piatra laolaltă pot să scoată bani frumoşi.
Pruncul era supărat că trebuia să-l facă şi pe notarul părtaş la piatra nemăcinată. înainte cu o săptămînă fusese un schimb aspru de vorbe între ei, căci pînă atunci Pruncul nici nu se gîndise să-l încălzească şi pe notarul din piatra aceea. Simţea o adîncă satisfacţie că Popescu nici nu pomenea de piatră.
Dar, înainte c-o săptămînă, Popescu îi zisese cu o voce foarte rece :
—	Mi se pare că dumneata cauţi tovărăşia mea numai la pierderi, nu şi la cîştig.
—	Eu ?! făcu Pruncul înţelegînd deodată de ce e vorba.
—	Da, dumneata. «Arhanghelii» îi cumpărăm amîndoi, şi poate ne rămîne în spinare pentru totdeauna, fără să ne mai scoatem vreodată banii ; pe cînd piatra de la piue o
Arhanghelii
471
s-o cumperi singur dumneata, avînd să scoţi din ea de trei, de patru ori banii.
—	Ba gîndesc că şi de mai multe ori, răspunse zîmbind batjocoritor Pruncul. ,
—	Dumneata nu eşti deci un om care...
—	Dar... pentru Dumnezeu, domnule notar, ce ţi-am greşit eu ? îl întrerupse repede Pruncul. Dumneata eşti om mare, eu sa-ţi arăt ce trăbă să faci ?
—	Eu îmi uitasem de piatra aceea, începu notarul, rutinat parcă de el însuşi.,
—	Şi aşteptai să-ţi aduc eu aminte ! zise cu mînie Pruncul. Aş fi fost prost destul ! Dumneata crezi că, de-aci nainte, dacă voi afla un bulgăre de aur, îl voi împărţi ou dumneata ? Eu am copii, domnule notar.
Popescu, de uimire, nu putu zice un singur cuvînt. Părea că nici nu de uimire, ci izbit de sinceritatea crudă a bă-iaşului. Simţea că de omul acesta va trebui să se teama, pentru că e foarte primejdios.
—	Acum, după ce-mi arunci în ochi lucrul ăsta, n-am nimic împotrivă ! zise Pruncul mai domolit. Vom fi tovarăşi şi la piatră, dar, în schimb, dumneata va trebui să miştj toate pietrele, nu cumva să se amîne ziua licitării. Dacă se dezgheaţă .o dată bine şi pornesc piuele, îţi spun că dăm şi de cinci şi de şase ori mai mult.
Deşi schimbul acesta de vorbe se petrecuse între ei numai cu o săptămînă înainte, ei îl uitaseră, părea chiar că izbucnirea de atunci îi legase şi mai strîns.
Ei povesteau veseli în trăsură în drum spre Văleni, se mîngîiau că puţine piue umblă încă şi că, poate, nu vor avea concurenţi temuţi. Chiar pomeniră vreo cîteva nume şi încercau să socotească de vor avea aceştia mulţi bani gata, cînd o sanie trecu repede pe lîngă ei. Drumul de sanie nu se mai putea numi chiar minunat, prin multe locuri înnegreau colţuri de piatră, bruşi mari îngheţaţi, de aceea notarul şi primarul substituţ veniseră cu căruţa. Se vedea că cei doi domni erau străini şi nu ştiau cum e drumul spre Văleni. Ei trecură repede pe lîngă căruţă, erau şi înfundaţi în blăni grelt, şi
■472
Arhanghelii
cîteva clipe cei doi vălenari nu putură şti cine-s străinii din sanie.
Dar se vede că sluga se uită mai bine, căci îşi întoarse capul spre Pruncul şi zise :
—	Domnişoru’ Ghiţă !
—	Aha ! făcură deodată cei doi tovarăşi.
—	Puteam şti îndată, zise cu răutate Pruncul.
—	Să vezi că ne vor da şi nouă de lucru, zise notarul indispus. Vor licita şi în Văleni.
—	Ei vin pentru casă, răspunse cu răceală Pruncul.
—	Şi pentru casă şi pentru «Arhanghelii», zise notarul.
—	Pentru baie n-aş crede. Inginerul de foarte multă vreme nu mai are nici o nădejde în «Arhanghelii». El a stăruit mult ca tatăl său să nu mai lucre gangul cel nou. — Pruncul tăcu, un nour întunecos i se aşeză pe frunte. — Nu cred să aibă gîndul să-şi mîntuiască pentru familie «Arhanghelii». Inginerul nici nu poate avea încă bani, iar doctorul Vraciu, ginerele, nu-i omul care să arunce banii. Ei vreau să mîntuiască casa, să nu ajungă de rîsul vălenarilor.
—	Asta n-ar fi nimic, zise notarul.
Apoi tăcură amîndoi pînă acasă, cufundaţi în gîn-duri.
Pentru casă lor într-adevăr nu le prea păsa. Daca se ridica peste cinci mii, se hotărîseră demult să nu o cumpere. Totuşi, le era ciudă pe cei doi, căci, dacă nu ar fi venit, ar fi putut cumpăra aproape pe nimica frumoasa locuinţă a lui Rodean. Casele la sate n-au nici un preţ cînd ajung odată la vînzare.
înainte de-a pleca la oraş, ei mai primiră o dată asigurarea de la slujbaşul încredinţat cu vînzarea că piatra şi «Arhanghelii» se vor vinde subt un singur titlu. Astfel, cei doi tovarăşi sperau că, auzind preţul mare, nu vor face mulţi oferte, — cine ştie ? — poate să ră-mînă Pruncul singur. Căci el avea să facă totul. Notarul Popescu se hotărîse bucuros să rămînă deoparte, să ra-mînă în umbră. îi părea că i-ar scădea cinstea şi i-ar întuneca numele bun dacă el însuşi ar susţine ofertele.
Arhanghelii
473
în schimb, îi cîştigă lui Pruncul o bucurie, o satisfacţie mare. Băieşul se gîndea de săptămîni cum îi va creşte inima cînd, în faţa tuturor, în faţa satului întreg, îi va putea da lui Rodean cea din urmă lovitură.
Şi cînd ajunse în sat, simţi o bucurie adîncă văzînd pilcurile dese de oameni pe uliţe, înaintea primăriei, înaintea birturilor.
In inima lui mulţumea lui Dumnezeu că ziua de 25 faur căzu pe duminică.
XVI
In dimineaţa zilei de 25 faur directorul de la «Arhanghelii» se sculă cu noaptea-n cap. Toată noaptea nu putu dormi : planurile pentru viitoarele lucrări de la «Arhanghelii» îl ţinură treaz, aproape uimit. Planurile acestea veneau multe, părea că nu se mai isprăvesc : izvorau, defilau pe dinainte aşa de clare, încît fiecare i se întipărea în minte, apoi piereau în noapte, dînd loc tot altora. Nu erau gînduri, nu erau calcule încopciate cu prevedere, erau mai ales imagini, păreau desenuri pe luminoase plăci de sticlă. Decusara, cînd se puse în pat, îşi zise : «Trec peste asta, mă pun din nou pe lucru, şi steaua „Arhanghelilor" iarăşi străluceşte».
în sfîrşit sosise şi ziua pe care o dorise cu sete bolnavă ! Mîne se scutură de povara ce-o poartă, ca pe-o stîncă uriaşă, în spinare. Mîne vor rîde de el, îl vor batjocori, mîne îl vor îngropa ! Prohodească-1, puţin îi păsa ! Dar de mîne se va începe şi reînvierea lui, şi reînvierea aceasta va fi groaznică ! Cînd venise din oraş cu capul gol, după ce hocmanul Ilarie îi spusese vestea cea plină de spaimă, el se gîndea cum are să-şi răzbune pe toată lumea dacă nu va fi adevărat. Astfel, şi acum reînvierea lui o vedea groaznică, avea dureri fizice întrezărind cum va fi după reînviere, dureri de plăcere, de deliciu. Da, directorul de la «Arhanghelii» va fi de-a-
474
Arhanghelii
ici nainte un Dumnezeu răzbunător ! Pe cine se va răzbuna ? Pe toată lumea ! Cine l-a părăsit acum pe el ? Dar cine nu l-a părăsit ? Şi atunci sa cuteze cineva sa se mai apropie de el ! In genunchi,, tîrîndu-se naintea lui, şi nici aşa nu-şi va întoarce capul să-i vadă,!
La fiecare placă luminoasă ce-i trecea pe dinainte cu planuri nouă pentru lucrările de la «Arhanghelii», întrezărea tot mai limpede şi cum se va răzbuna el pe viitor ! Dar, ciudat, mînia asta era liniştită, nu-i încorda un singur muşchi, nu-1 neliniştea, nu-1 obosea, nu-1 umplea de fericire, ci, dimpotrivă, părea că-1 cuprinde o muţenie şi o pace tot mai adînci.
Noaptea întreagă văzu defilînd plăcile luminoase pline de desenuri, noaptea întreagă întrezări mînia lui cumplită în viitor, şi totuşi se sculă din pat fără să simtă cea mai mică oboseală. Era mai recreat decît după somnul cel mai adînc. Ba încă-i părea că hotărîrea, puterea lui de voinţă, pe care o porni pe un drum ştiut acum, se schimbase în ceva greu, adînc, se solidificase parcă în braţe, în picioare, pe frunte, în priviri, în tot trupul simţea greutatea acestei puteri de voinţă, greutatea acestei hotărîri.
El se duse la fereastră, feri perdelele, ridică roleta, deschise o aripă a ferestrei şi privi afară. în loc de aer, el văzu o ceaţă mohorîtă, groasă, prin care se cerneau rare firicele mai luminoase. îngheţul de afară el îl simţi numai ca o adiere răcoritoare pe frunte, pe ochi, pe marii lui obraji. Dar, prin bura asta, ochiul lui luă la ţintă sigură direcţia în care cădea ocna «Arhanghelii». Rămase multă vreme nemişcat privind spre Corăbioara, apoi închise fereastra, deschise încet uşa şi ieşi în curte. Era linişte deplină, abia începea să se lumineze, mijind încet, sărac.	•
Iosif Rodean începu să se plimbe prin curte. Curtea lui era pietruită, şi zăpada mai albea numai pe lîngă zidul ce înconjura larga lui ogradă.
Cînd se sculă sluga să deie' de mîncare vitelor din grajd, îl zări pe directorul plimbîndu-se. Nu cuteză să-i deie bună-dimineaţa, ci voi să se strecoare în grajd, ca
Arhanghelii
475
şi cînd nu l-ar fi văzut. Dar Iosif Rodean îl simţi, se-n-toarse şi-i zise c-o voce adîncă :
—	Ce-i, Niculae, dai la vite ? Bine faci. Lui Murgu dă-i otavă !
Sluga îi dădu acum bună-dimineaţa şi intră în ^rajd. îl cuprinse o teamă ciudată : pe stăpîn nu-1 mai văzuse aşa de timpuriu prin curte, din vremile cele bune.
Directorul tresări puţin auzindu-şi glasul : greutatea pe care o simţea în tot trupul i se cbborîse parcă şi în voce. El continuă să se plimbe mai departe. Deodată se opri, se întoarse şi se apropie de grajd. Sluga ţesăla boii.
—	Măi, Niculae, zise directorul cu aceeaşi voce grea.
—	La poruncă, stăpîne ! răspunse feciorul, tresărind şi oprindu-se din ţesălat.
—	Măi Niculae I Parcă ficiorilor harnici le stă bine să trăgăneze un cîntec cînd îşi plimbă aşa, domol, mîna pe spatele vitelor.
Iosif se oprise în uşa grajdului şi de-acolo vorbea.
—	Hm ! făcu sluga, simţind o adiere rece.
—	Ia să te-aud, ia să vedem cum trăgănezi un cîntec, măi Niculae, zise iarăşi Rodean. Apoi se îndepărtă.
Sluga nici de ţesălat nu se apucă, uimit mereu de dorinţa stăpînului, cînd Iosif se întoarse din nou şi se opri în uşa grajdului.
—	Ei, mă, tu, nu-nţălegi ce-ţi spun ? îl întrebă acum aproape mînios.
Niculae puse mîna pe ţesală, începu să pieptene spatele unui bou. Dar părea că i se închisese glasul, nimic nu putea zice.
Rodean se depărtă, începu să se plimbe şi-şi uită de slugă. Dimineaţa, sfiicioasă şi tristă, răzbea puţin cîte puţin din ceaţă. Cîrţîi uşa de la bucătărie şi se arătă capul buhos al slujnicei. Fata auzise paşi străini, paşi grei prin curte şi crăpase uşa să vadă cine-i. Cînd recunoscu pe stăpîn, o închise repede, şi în cîteva clipe se găti, luă şuştarul, alergă la grajd şi începu să mulgă. De cîte ori ieşea Rodean decunoapte prin curte, ea ştia că bea cîte-o jumătate de şuştar de lapte. Dar acum, olio ! acuşi s-apropie anul de cînd stăpînul nu mai ieşise
476
Arhanghelii
pe vremea asta afară, ori că nu era acasă, ori că nu mai avusese chef.
Ea venea cu şuştarul plin : spuma, deasupra, fierbea mistuindu-se, cînd directorul, văzînd-o, îi făcu semn cu mîna să se oprească. El se apropie, luă şuştarul, îl ridică, trase o înghiţitură, apoi îl înapoie repede, făcînd o strîmbătură din toată faţa.
—	Miroase laptele ăsta ! zise el cu scîrbă.
Fata înlemni, ridică şuştarul, mirosi şi ea, dar nu simţi nimic.
—	Nu poate să aibă nimic, stăpîne, vasul a fost curat, cuteza să zică servitoarea.
—	îţi spun că miroase a ceva ! se întărîtă Rodean. E de la Păuna ?
—	De la ! răspunse năcăjită fata.
—	Pe Păuna să n-o mai mulgi ! I s-a stricat laptele, zise directorul şi, scuipînd cu greaţă în laturi, începu să se plimbe din nou.
Era destul de subţire îmbrăcat şi se plimba demult acum în gerul neguros ; el însă nu simţea nici un frig, dimpotrivă, cu cît se lumina mai tare, îl treceau parcă tot mai mari călduri.
Notărăşiţa Marina, cînd întră în camera bărbatului şi văzu că acesta lipseşte, îngheţă de spaimă. Ea se gîndea la o nenorocire. Alerga prin camerele vecine, cercetă prin ganguri, cînd, de pe-o fereastră, îl văzu plimbîn-du-se prin curte. Abia acum se mai linişti.
Doamna Marina, de la căderea «Arhanghelilor», nu mai avusese zi bună. Chiar schimbarea ce se putea vedea de-o vreme încoace în Iosif Rodean pe ea nu o îmbucura, ci o înspăimînta tot mai mult. Şi erau destule ceasuri cînd Iosif părea aşa de liniştit, aşa de mulţumit, ca în vremile cele mai bune. Ea însă nu se mai putea însenina, fie că presimţirea de rău îi stătea statornică în suflet, fie că nu-şi putea explica schimbarea bărbatului decît tot în rău. Ea nu putuse niciodată să creadă că Iosif zice cu mintea întreagă : «Să trec peste astaj să trec mai iute şi să m-apuc de lucru».
Arhanghelii
477
Cum să s-apuce de lucru ? Cu ce ? Unde ? Cînd vor fi ajuns la sapă de lemn, de unde să mai ia bani să lucreze ? Uneori îşi făcea iluzii, îşi zicea : «Trăbă că are puşi deoparte bani, aur, de care nu ştie nimeni». Dar iluziile acestea cădeau numaidecît, neputincioase : dac-ar fi avut bani bărbatul său, n-ar fi încetat nici pe-o zi lucrările la «Arhanghelii».
Nu putuse să înţeleagă, de asemenea, bucuria lui cînd cele două neveste veniseră acasă de la soţii lor. Cum s-a putut el bucura, cînd inima ei a fost înveninată de deznădejde ? Credea el că va putea învinge toată nenorocirea, va face altă zestre fetelor ? Se credea tot aşa de tare ca nainte cu atîţia ani, cînd a început lucrările la băi ? Ea îşi făcea din nou iluzii şi-şi zicea : «Are putere mare, şi ce-şi pune în gînd, duce la îndeplinire». Dar, ca nişte frunze arse de brumă, aşa cădeau de neputincioase iluziile acestea. Ea se uita la el şi vedea deosebirea pră-păstioasă între omul gras şi greu de acum, între omul pornit pe povîrnişul bătrîneţelor, şi între neînduplecatul bărbat de atunci : Iosif era acum de şaizeci de ani ; cînd va mai face o avere ?
Ceea ce o punea mai ales pe gînduri era că Iosif, deşi se arăta mai vesel, deşi începuse să nu se sfiască de nimeni, îmbătrînise în lunile din urmă cu ani de zile. Erau mai ales cîteva creţe în colţul gurii lui pe care Marina niciodată nu le putea vedea fără să se cutremure de spaimă. Ea nu putea citi în carte, dar din creţele acelea adînci citea o adîncă deznădejde.
Şi ea credea că voia bună de-acum a notarului nu-i firească, ca e ceva greu bolnav în el. Oricît spunea el, în zilele din urmă, că nu-i pasă defel de ziua în care i se va vinde averea, el o pomenea foarte des ziua asta, şi Marina băgă de samă că-i tot mai distras, că nu mai auzea toate întrebările ce i se puneau, că rămînea de multe ori cu lingura în mînă, ori cu furculiţa, uitîndu-şi să mănînce.
Şi se pare că femeia, nenorocită şi ea, simţise adevărul. Nădejdea lui Iosif Rodean în «Arhanghelii» era pricinuită de cea din urmă deznădejde. Pentru aceea tot ce
478
Arhanghelii
zicea, însufleţit de nădejdea asta, o strîngea de gît pe Marina. Era o floare care nu crescuse din pămîntul cel bun, ci dintr-un putregai. Dar era o floare adevărată, atît numai ca avea o mireasmă stranie, de mormînt. Speranţa lui Iosif în strălucirea viitoare a «Arhanghelilor» era o speranţă tot aşa de adevărată, numaicît se născuse din deznădejde.
Starea sufletească a directorului era ciudat de întunecată. După impresia ce-o făcea asupra altora, asupra Marinei mai ales, dar şi asupra celor două slugi, s-ar fi putut prooroci ceva neobişnuit, foarte trist pentru directorul. Aceste două femei şi sluga Niculae simţeau cum li se răceşte inima de cîte ori îl vedeau, ori îl auzeau vorbind. Pentru ei, hotărît, Iosif Rodean avea ceva de speriat.
Doamna Marina, după ce-1 văzu pe Iosif plimbîndu-se prin curte, se mai linişti, însă trebui să-şi adune toate puterile să se poată hotărî să facă ordine în casă. îi părea că tot ce face de-acum face în zadar. învelişul ăsta de pat, de pildă, ar putea rămîne şi nepus ; lavoarul ar putea sta plin cu apă fără să-l mai scoată afara. Şi aşa pe rînd, ori pe ce punea mîna, îi părea că o pune în zadar. Conştiinţa că azi vor veni domni străini şi le vor vinde tot ce au, poate şi casa, o îngenunchia în toată clipa, era o povară pt care, iată, n-o mai putea purta ! Se lăsa des pe un scaun şi sta aşa, frîntă. Apoi prin ochi îi treceau umbre mari de spaimă, ea îşi făcea cruce şi zicea tare, să-şi audă vocea: «Doamne, nu mă lăsa!» Se ridica, mai punea cîte ceva la loc, şi iar şedea.
Elenuţa o află mai palidă şi mai sfîrşită decît dacă s-ar fi sculat acum din sicriu.
—	Doamne, mamă, cît eşti de palidă ! zise fata, ne-putîndu-şi stăpîni lacrămile.
Marina începu să plîngă, plîngea zguduindu-se, pă-rînd că vrea să moară. Toate mîngîierile Elenuţei fură zadarnice. Mamă-sa plînse o lungă vreme, se boci ca la înmormîntare şi abia se putea înţelege din geamătele ei cîte-un cuvînt :
Arhanghelii
479
—	Copiii mei!... Fetele mele !... Doamne-Doamne !
Elenuţa era şi ea foarte abătută. Cearcăne mari de
oboseală îi înnegreau subt ochi. Groaza zilei de -azi n-o lăsase nici pe ea să doarmă. Orkît îşi’spusese că nu-i pasă de toată afacerea asta, monstrul ce se apropia o înspăimîntase şi < pe ea.
La cafea fură numai trei : directorul, Marina şi Elenuţa. Cele-două surori încă nu se sculaseră, deşi tocase demult de liturghie.
Iosif Rodean mînca foarte liniştit şi nu păru defel distras ca în zilele trecute. întrebă de Eugenia şi Octavia, povesti de ceaţa ce se pusese decudimineaţă şi, aprin-zîndu-şi ţigara, se coborî iar în curte şi începu să se plimbe din nou pe acelaşi loc : părea că-1 îndrăgise.
Vremea trecea chinuitor de greu pentru cele două femei. în fiecare clipă priveau ceasul.
Pe la zece, directorul veni iar în casă şi zise cu aceeaşi linişte :
—	Pe vremea asta la oraş vor fi isprăvit...
Apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, coborî iar în curte şi se plimbă pînă ce auzi poarta scîrţîind în ţîţînile neunse şi în curte întră sania cu Ghiţă şi cu doctorul Vraciu.
Iosif Rodean gîndi întîi că-s slujbaşii însărcinaţi cu vînzarea, şi un adînc suspin de uşurare îi scăpă din piept. Dar cînd îşi recunoscu feciorul şi ginerele, el nu fu defel bucuros, şi numai forţîndu-se putu să se apropie de ei.
Cei doi, după ce-i strînseră mîna, îi spuseră în scurte cuvinte cum s-a isprăvit cu licitarea la oraş. îi povestiră în curte şi urcînd scările.
—	Bine-bine ! făcu nemulţumit Rodean, nu pentru că ar fi înţeles ceva din ce auzea, ci pentru că nu-i plăcea că-i veniră pe cap oamenii ăştia.
Marina, cît ce-i văzu, izbucni într-un plîns sfîşietor. Dar nu plînse mult, căci directorul îi strigă îndată ■:
—	Ce plîngi ? N-ai de ce plînge, femeie nebună ce eşti! Se sculă şi . trecu într-o cameră vecină.
Marina se stăpînea cu mare silă. în fiecare clipă plînsul pornea să izbucnească din nou.
480
Arhanghelii
După ce se mai linişti, încurajată puţin de prezenţa celor doi bărbaţi, Ghiţă începu să-i spună şi ei, mai cu de-amănuntul, ce se petrecuse în oraş.
Elenuţa, cînd îl văzu pe Ghiţă, se simţi liniştită. Ei îi părea că dacă a venit frate-său şi rămîne aici, nu se poate întîmpla nici o nenorocire. încă povestea Ghiţă cînd apărură şi cele două surori, veştede, înspăimîntate, îmbătrînite. Ghiţă era aproape să nu le mai cunoască. Nici ele nu dormiseră peste noapte, nu aţipiseră nici dimineaţa, dar nu cutezaseră să se scoale. Se temeau să se mişte din pat. Acum, recunoscînd vocea fratelui şi a cumnatului, prinseră şi ele puţină inimă şi se iviră.
Inginerul Gheorghe Rodean aflase de la un membru din direcţiunea celor două bănci tot ce-1 aştepta pe tatăl său. îl rugase într-o epistolă, şi el îi dăduse toate desluşirile de iipsă. El ştia, deci, că situaţia tatălui său e deznădăjduită. Se pusese numaidecît în corespondenţă cu doctorul Vraciu şi se hotărîseră ca în ziua de 25 faur să fie amîndoi la licitare, din cît vor putea să urce preţurile, iar casa din Văleni să o cumpere ei, cu ori şi ce jertfe.
Ei vedeau că femeile-s destul de înspăimîntate şi nu le dădură nici o desluşire cu privire la mărimea datoriilor. Doctorul Vraciu le spuse numai atîta :
—	Nu va fi aşa de rău pe cît se crede ! în urmă, nu sînteţi singure, aici sîntem şi noi. O să mai fie încă bine.
—	Ce folos de atîta avuţie, adaose Ghiţă, dacă nime n-a ştiut ce-i liniştea adevărată în casa asta ? Să-mi spui dumneata mamă : a fost o mare fericire viaţa pe care ai avut-o pînă acum ? Nu va fi cu mult mai bine dacă grijile cele multe se vor împuţina ? Căci, în sfîrşit, ca să trăim nu ne trăbă decît o bucată de pîne, şi o bucată de pîne o are şi cel din urmă cerşitor. Şi tot ce-i peste această bucată de pîne n-are un preţ aşa de mare ca, pierzîndu-1, să fim deznădăjduiţi. De altfel, ori vrem, ori ba, avem să pierdem totul. Dincolo de moarte nu ducem nimic decît sufletele noastre.
Un lung oftat scăpă din pieptul Marinei.
—	Vai, dar eu nu mă gîndesc la mine... suspină ea, şi ochii i se umplură de lacrămi.
Arhanghelii
481
—	Ştiu, continua cu vocea scăzută Ghiţă, te gîndeşti la fete şi te gîndeşti la tata. Dar surorile sînt încă destul de tinăre ca să-şi poată afla în viaţă o ţintă pentru care să lupte şi să trăiască. Vorbesc de Eugenia şi de Octavia, pentru că Elenuţa nu mai are lipsă de nimic.
Elenuţa se roşi, îşi plecă capul, cele două surori nu se putură răbda să nu-şi arunce priviri pline de înţeles, mama începu :
—	Elenuţa...
—	Da, o întrerupse repede Ghiţă. Elenuţa se va mărita după clericul Vasile Murăşanu. El îşi şi are parohia. — Apoi, întorcîndu-se spre cele două surori, continuă : E rău destul că voi şi acum vă mai puteţi mira şi mai puteţi dispreţui o astfel de căsătorie după ceea ce aţi pătimit. E rău destul că tata, atunci, s-a purtat aşa de neomenos cu acest tinăr. Deci, de Elenuţa să nu mai porţi dumneata, mamă, nici o grijă. E cu mult mai preţios un tinăr ca Vasile decît o mie de advocaţi ca Albescu şi Tîrnăvean, care, îndată ce simt că nu mai este avere, încearcă să se scape de nevestele lor. Aceştia nu sînt oameni în care să te poţi încrede vreodată !
Doctorul Vraciu începu să spună noutăţi de pe-acasă. Curînd nu mai rămaseră decît Marina şi cei doi bărbaţi. Elenuţa se duse să guste pe-o clipă în tăcere fericirea de care-i vorbise Ghiţă, iar cele două surori se ascunseră iarăşi în camera lor, pentru că le venea să zgîrie şi să ?ipe-
Doctorul povestea mereu, cerca să-i aducă un surîs pe buze Marinei ; amîndoi bărbaţii o priveau cu adîncă suferinţă. Deodată Marina, întorcîndu-se spre Ghiţă, îl întrebă :
—	Şi stăm chiar aşa de rău ?
—	Mai rău nu se poate, dar îţi spun că nu-i de disperat. Casele o să le cumpărăm eu şi cu doctorul.
—	Casele ? Care case ? întrebă uimită Marina.
—	Trăbă să ştii că se va vinde tot ce aveţi, şi datoriile nu se acopăr. A fost o nebunie ce-a făcut tata, dar acum în zadar ne-am da cu capul de păreţi. Apoi dumneavoastră aveţi noroc că nu sînteţi singuri. îl aveţi pe
31 Opere, voi. 7
452
Arhanghelii
doctorul, ma aveţi pe mine şi, în curînd, îl veţi avea şi pe Vasile Murăşanu. Casele vă rămîn. Le cumpăr eu şi cu doctorul. Pe urmă, Eugenia şi Octavia pot veni la mine... .
—	Ori la noi, întrerupse doctorul.
—	Şi chiar şi dumneavoastră. O să putem trăi încă în pace, nu-i de disperat, sfîrşi Ghiţă.
Dar Marina nu mai răspunse. Se ridică, coborî în bucătărie şi repede înfiripă ceva de mîncare. Prînz nici nu mai putea fi, căci erau trecute ceasurile două după-amiază.
Iosif Rodean veni şi el la mîncare. Părea şi acum foarte liniştit.
—	Ei, v-aţi gătat poveştile ? Aţi isprăvit cu plînsul ? întrebă el. Apoi, neputîndu-şi stăpîni o întrebare care-1 muncea mereu, îi întrebă : Dar voi cum aţi ajuns chiar azi aici ?
—	Ne-am informat, tată, zise Ghiţă, şi am crezut că poate n-ar fi rău să venim şi noi.
—- Ba aţi făcut foarte rău c-aţi venit! Foarte rău aţi făcut ! zise tatăl, şi un nour greu îi întunecă fruntea.
Cei doi nu aflară cu cale să-i spună mai amăţiunţit ce se va întîmpla, deşi Ghiţă era convins că tatăl său nu s-a interesat defel de toată afacerea.
Cu puţin înainte de ora trei, oamenii legii sosiră, intrară în curtea notarului, cu o ceată întreagă de băieşi după ei. Nu peste mult, ograda directorului era aproape a treia parte plină cu lume. Veni toată mulţimea curioşilor şi, mergînd în urma oamenilor legii, nime nu se temea să între în curtea lui Iosif Rodean. Băieşii erau în port de sărbătoare, cu mînecările albe, cu cizmele lăcuite, cu pălăriuţele negre, moi, pt care le înconjurau de cîte trei ori pui subţiri de şerpi aurii. Ei povesteau agitaţi, se aplecau unul spre altul, pe alocuri cîte cinci, mai mulţi chiar, se sfătuiau pentru cea din urmă oară. Toţi se îm-
1
Arhanghelii	483
bulzeau, întinzîndu-şi capetele spre punctul unde erau oamenii legii şi primarul substitut, Pruncul.
Soarele încă nu scăpătase după munţii nalţi şi, în curte, era o lumină vie.
Sus, în casă, era tăcere de mormînt. Iosif Rodean se retrăsese, din bună ,vreme, în camera cea mai depărtată. El nu voia să audă, nu voia să vadă nimic. Le spusese chiar, c-o voce saca, .şi lui Ghiţă şi lui Vraciu :
—	Vreau să trec cît mai în grabă peste prostia asta şi sa m-apuc de lucru.
Lui îi păru că spune un adevăr care nu mai poate fi discutat, pe care, acum, ar trebui să-l ştie toată lumea. Dar cei doi bărbaţi îl priviseră cu teamă, schimbaseră feţe şi se coborîseră în curte. Marina şi fetele erau strînse în jurul unei mese.
Cît ce se coborîră, cît ce ajunseră cei doi lîngă oamenii legii, începu licitarea. Un murmur surd de uimire trecu prin şirurile băieşilor cînd auziră că se vinde casa directorului de la «Arhanghelii». Unii scuipară cu scîrbă în laturi, ca şi cînd ar fi vrut să-şi arate convingerea lor că, în felul acesta, întreaga viaţă e o prostie ! Dacă directorului de la «Arhanghelii» i se vinde casa, atunci toată viaţa e o mare prostie !
Pruncul făcu cel dintîi ofert, dar Ghiţă îl bătu şi-a doua, şi-a treia oară. Dintre cei de faţă nimeni altul nu mai făcu oferte. Pruncul simţi numaidecît că nu vor lăsa din mîna casa, se hotărî deci să urce mereu preţul, cel puţin să simtă Ghiţă şi cu doctorul ce cumpără. Oferi pînă la opt mii cinci sute. Aici Ghiţă se opri, se gîndi serios dacă se plăteşte să deie atîţia bani pe-o casă care adevărat că într-un oraş ar fi fost vrednică şi de cinci ori atîta, dar din care, la sat, nu mai putea să scoată niciodată banii ăştia. El şopti ceva şi cu doctorul Vraciu. Apoi lăsă pe slujbaş să strige :
— Opt mii cinci sute... întîia oară !
— Opt mii cinci sute... a doua oară !
Aici Pruncul începu să schimbe feţe ; se temea să nu-i rămînă lui.
31*
484
Arhanghelii
—	Opt mii cinci sute şi unul, zise acum Ghiţă.
Aşteptarea asta avut efect. Pruncul nu mai făcu nici
un ofert, şi casa rămase lui Ghiţă.
Un suspin de uşurare trecu prin mulţime. Nime n-ar fi dorit să ajungă în mîna lui Pruncul casa asta frumoasă, şi cei mai mulţi îl huleau că şi întrase în licitare. Dar nu avură multă vreme de vorbit, căci îndată se începu licitarea «pietrii aurifere de la piue, laolaltă cu zece părţi de la baia „Arhanghelii"». Băieşii se mirară că aceste două sînt puse laolaltă ; nime nu se aştepta la aşa ceva. Cei care se sfătuiseră încă de dimineaţă să se întovărăşească şi aşa să liciteze rămaseră pe-o clipă uluiţi, dar repede se reculeseră, din cîteva şoapte se înţeleseră şi erau gata să ia parte la licitare.
Preţul strigării fu zece mii de zloţi. Pruncul dădu numaidecît suta peste, dar, spre marea lui mirare, se află în faţă deodată cu şapte ofertanţi. Sutele se ridicau din minut în minut. Doctorul voi să între şi el, dar văzu că deocamdată e de prisos. Se strecură, deci, prin mulţimea mereu agitată şi, urcînd scările, întră în casă.
în vremea asta, jos, în curte, agitaţia creştea din ce în ce. Cei opt băieşi urcau vertiginos preţul, ajunseră la treisprezece, la cincisprezece mii.
Doctorul, întrînd în casă, păru foarte bucuros de felul cum se suie preţul băii şi al pietrei ; spera că astfel aproape se vor putea acoperi datoriile. Le şi spuse această convingere femeilor, dar ele nu părură defel impresionate. MeTeu agitat, întră în camera unde era Iosif Rodean si-i spuse şi lui vestea cea îmbucurătoare. Directorul, cînd întră Vraciu, era liniştit, dar faţa lui nu mai avea nici o culoare şi ochii lui erau măriţi peste măsură, însă cînd auzi vestea, el sări ca muşcat de şarpe şi-l întrebă, cu o voce înfiorătoare, băgîndu-1 în spaimele morţii pe ginere :
—	Ce spui ?! «Arhanghelii» ?! Ai zis «Arhanghelii» ?!
—	Da. cu piatra laolaltă o să meargă scump. îmi pare ca-i va plăti scump Pruncul.
—	Ce?! Pruncul?! «Arhanghelii»?! răcni din nou directorul c-un glas care nu mai era omenesc.
Arhanghelii
485
Doctorul ar fi voit să fugă, să scape : Rodean era în-spăimîntător. Dar înlemnise de spaimă. Nici un pas nu putu face. Ar fi fost şi în zadar, căci în clipa următoare Iosif Rodean începu să rîdă cu hohote, alargă la părete, luă puşca, rîzînd mereu, de părea că vrea să răstoarne păreţii, şi strigă : «N-am eu aur ? Cine-a zis că n-am aur ? Am şi gloanţe de aur», şi iar rîse. în cîteva clipe fu la fereastra care da spre curte, o deschise, şi rîsul lui turbat năvăli în curte. O linişte de moarte se făcu, o clipă ca un veac, apoi răsună vocea înspăimîntătoare a directorului, în vreme ce îşi puse puşca la ochi trăgînd cocoşul, al cărui ţăcănit se auzi : «N-am aur ? Cine zice că n-am aur ? Eu am şi gloanţe de aur !»
O streaşină de braţe se ridică naintea ochilor, puşca bubui, în aceeaşi clipă din obrazul lui Pruncul ţîşni sîn-gele, şi el căzu într-un cot ; dar, de jos, tot mai avu putere să strige :
—	Douăzeci de mii!
Cuvintele lui fura cele din urmă ce se mai auziră clare în curtea directorului. Nime nu mai avu chef de licitaie, şi omul legii hotărî piatra şi zece părţi din «Arhanghelii» lui Gheorghe Pruncul.
Pe Iosif Rodean abia-1 putură lega opt bărbaţi voinici. Devenise furios.
XVII
După ce ţinu iarnă straşnică pînă la sfîrşitul lui faur, din martie primăvara începu să înverzească. La Sfîntul Gheorghe, în 23 aprilie, erau adevărate cuvintele cîntării bisericeşti, pe ziua acestui mare mucenic şi învingător : «Acum primăvara miroseşte». în Gureni luncile erau smălţate de flori tinere şi surîzătoare. Iarba fragedă unduia la adierile boarei, de la Blagoveştenii începuseră să bolborosească oile în iarbă. Pădurile erau încheiate, şi
Arhanghelii
culoarea, de-un verde-deschis, delicat,, a frunzelor, începu să se întunece.
Era deci frynziş din belşug cu care să se împodobească şcoala din Gureni pentru ziua de Sfîntul Gheorghe, ziua de examen în satul acesta fruntaş. Vasile Murăşanu, învăţătorul substitut, porni încă din după-amiaza zilei premergătoare, cu o ceată de băieţaşi mai răsăriţi după el, în pădurea Răstoacele, să taie crengi de stejar, să decoreze sala de cursuri. Băieţii — bucuria lor — săltau, se alergau, rîdeau şi, cît ce ajunseră în pădure, se căţărară îndată ca veveriţele prin copaci, dar repede trebuiră să înţeleagă că nu pot face nimic singuri. La porunca învăţătorului, ei se lăsară pe scoarţa copacilor şi se grămădiră în jurul lui.
—	V-am spus să fiţi pe pace.. Eu voi tăia crengi pentru fiecare din voi cîte va putea duce, zise el şi, luînd securea, se apucă de lucru.
Băieţii se îmbulzeau să ajungă fiecare mai repede la crengi, se izbeau şi, după o jumătate de ceas, numai capetele li se mai zăreau dintre frunzări, cum coborau între verdeaţa fîşietoare pe coastă,
Sala de cursuri fu împodobită frumos, la întrare se bătură, din frunze de stejar, cuvintele : «Bine-aţi venit !», deasupra catedrei, pe părete : «întru mulţi ani !». Aceste două inscripţii îl priveau mai ales pe părintele protopop, care avea să prezideze examenul.
Dimineaţa se văzu o mişcare neobişnuită prin Gureni : oamenii în haine de sărbătoare pe uliţi; neveste, neprimenite încă, pe la portiţe, dregînd pentru cea din urmă oară creţele de la cămăşuţa copiilor ori apăsîndu-le mai tare pălărioarele pe cap. Examenul era pus la ceasurile nouă, dar încă nainte de şapte sosiră cei mai mulţi şcolari, primeniţi cu haine de sărbătoare. Erau destui care se uitau mereu cînd la ghetele, cînd la pălărioara lor.
Vasile Murăşanu îi lăsă să se joace, să s-alerge prin curtea şcolii pînă la ceasurile opt şi jumătate. Atunci
—	săltînd copiii pe scări, naintea lui, grăbiţi, aprinşi la feţe de alergare — întră şi el în sala de cursuri, în mi-
Arhanghelii
487
rosul de verdeaţa. Era aţîţător mirosul acesta, mai se ridicase şi prav, şi cîţiva copii începură să strănute.
Clericul lăsă uşa deschisa, le spuse să nu se teamă de nimic, fiind ei tot atîţia «lei-paralei», şi în zîmbetul elevilor, ieşi din sală. Văzuse, cu puţin înainte, trecînd spre casa parohială căruţa care aducea pe protopopul, şi acum, abia ieşise în curte, cînd auzi o altă căruţă oprindu-se naintea şcolii. Deschise în grabă portiţa să vadă ce oaspeţi îi mai sosesc.
El scăpă un strigăt de mirare cînd îl văzu coborîndu-se din căruţă pe inginerul Gheorghe Rodean.
—	Dumneata... în Gureni !... zise el uimit, dar vesel în aceeaşi vreme.
—	Da, am vrut să văd ce spor ai făcut în şcoală, răspunse zîmbind Ghiţă, întinzîndu-i mîna.
—	Doamne sfinte, oftă Vasile, dar ce spor să poţi face cu nişte broscoi ca ăştia ?! Ştiu orăcăi, în gălăgie nu-i întrece nime !
—	Ei, o să vedem ; ştiu eu că dumneata nu poţi fi decît modest, răspunse Ghiţă.
Ei întrară în camera care-i servea lui Vasile de locuinţă, iar căruţa care-1 adusese pe inginer de la gară se întoarse şi se auzi un răstimp durăind pe drum, apoi se făcu linişte.
Camera în care întrară nu era mai lungă de cinci şi mai lată de trei metri. Dar inginerul fu izbit de ordinea şi curăţenia dinlăuntru. învăţătorul băgă de samă şi-i zise :
—	Trăbă să ştii că azi poate-mi face domnul protopop vizită.
în mijloc era o masă rotundă, învălită c-o măsariţă ţesută în frumoase alesuri româneşti. Pe masă, un serviciu de rachiu cu şase păhărele, într-o farfurie felii albe, mirositoare, de colac proaspăt.
—	Hm ! făcu inginerul. Dumneata nu te poţi plînge de nimic, pe cum se vede.
Clericul zîmbi, umplu două păhărele cu rachiu şi-i zise :
—	Ziua de examen e ziua Paştilor pentru noi, dascălii, dar să nu crezi că e la mine atîta belşug în toate zilele.
488
Arhanghelii
—	E de-acasă ţesătura asta frumoasă ? întrebă inginerul arătînd măsariţa.
—	Nu, e dintr-acelaşi loc cu colacul şi serviciul de rachiu, răspunse clericul zîmbind.
—	De la părintele de-aci ?
—	Da !
—	Mai corect, poate, de la domnişoara Laura ?
—	Ai ghicit, răspunse vesel învăţătorul. M-am convins că pentru ziua de azi se cade să fiu bine aranjat, să nu-mi scoată protopopul vorbe rele. Domnişoara Laura a fost aşa de bună să aranjeze totul.
Inginerul, ascultîndu-1, luă o bucată de colac, şi mireasma lui părea că-1 îmbată.
—	Să-ţi însămnezi, zise el, că m-ai făcut foarte curios pomenind mereu de domnişoara asta şi în epistolele pe care mi le trimiteai mie, şi într-ale Elenuţei. Nu m-aş mira că te-a interesat atît dacă a pregătit ea colacii ăştia.
—	O, e o fată încîntătoare, dragă domnule inginer ! zise cu sinceritate Vasile. Se pricepe la orice, apoi nu e nici urîtă. Ai s-o vezi ! Dar ceea ce-i mai minunat în fetiţa asta e veselia ei, care izvorăşte parcă dintr-o fîn-tîna nesăcată. Are o plăcere de viaţă cum rar se în-tîlneşte.
—	Ei, ei, mai încet cu laudele pretine, am să-i spun Elenuţei şi, la urmă, poate încă să se mînie, zise zîmbind inginerul.
—	Eu nu o compar cu Elenuţa, zise c-un fel de tristeţe clericul. Dar mi se pare că nu e greşit să vorbim de bine pe cei care au, într-adevăr, calităţi frumoase.
—	O să mă conving eu acuş de-s calităţi frumoase ori numai ţi se par dumitale, zise zîmbind Ghiţă, umplîn-du-şi din nou păhărelul.
Apoi începură să vorbească de cele din urmă întîmplări din Văleni, de directorul care se afla acum într-un institut de sănătate ; de cele două neveste care rămăseseră cu Marina în Văleni ; de Elenuţa, care era la doctorul Vraciu. Ghiţă, îndată ce trecură la chestiile familiale, se
Arhanghelii
489
întunecă, vocea îi deveni mai aspră şi, de multe ori* răspundea în silă la întrebările lui Vasile.
Clericul, de altă parte, îi descoperi ce foc straşnic a trebuit să susţină din partea tatălui său, care nici nu voia să audă de altă căsătorie a feciorului decît cu domnişoara Laura. Ei se cufundară cu totul în povestire, cînd uşa se deschise încet şi se ivi, în crăpătură, faţa bărboasă a părintelui Pop din Gureni.
—* E aici domnul protopop, zise părintele, retrăgîn-du-şi repede capul.
Cei doi tineri se ridicară îndată, ieşiră în curte, salutară pe părintele protopop, o persoană veselă, roşu la faţa plină, cu barba pe jumătate cărunta, un bărbat bine zidit, ca de cincizeci de ani.
—	Mă bucur, îmi pare foarte bine ! răspunse el c-o voce clară, răsunătoare, la prezentarea tînărului inginer.
Dar, ca de obicei, la astfel de prezentări pripite nime nu înţelege numele celuilalt. Astfel, şi părintele Pop, şi protopopul se mulţumiră să ştie că străinul e un cunoscut al învăţătorului substitut.
La întrarea lor în sala de cursuri, copiii se ridicară şi rămaseră neclintiţi, privind cu ochii mari la părintele protopop. La un semn al lui Vasile, începură rugăciunea, apoi şezură, şi şiraguri de mînuţe se arătară pe bănci.
Examinarea începu. Un răstimp, băieţii părură încă mereu încordaţi, nu se clintiră ; apoi mişcările, răspunsurile lor reveniră la matca obişnuită de peste an. Vreo trei, care răspunseră mai întîi, începură pe-o voce foarte naltă, dar al patrulea coborî la nivelul obişnuit.
Băieţaşi, feţişoare se ridicau în bănci, cînd de ici, cînd de colo, citeau în carte, răspundeau la o întrebare privind ţintă pe învăţător, iar cînd şedeau, obrajii lor erau aprinşi de farmecul reuşitei. în răstimpuri se auzea vocea clară a protopopului, care punea întrebări. Şcolarii priveau la învăţător, apoi guriţele începeau să le torăie.
—	Bine, foarte bine ! zicea mereu, cu satisfacţie, părintele protopop.
De laudele acestea nu se bucurau numai copiii şi în1 văţătorul, ci şi părintele Pop, apoi, după o vreme, şi
490
Arhanghelii
domnişoara Laura, care veni să asculte examenul. Cînd întră, aşeză pe masă, naintea prezidentului, un buchet de flori primăvăratice, se retrase şi şezu pe-un scaun lîngă părintele. Ea începu să urmărească foarte de aproape, cu mare încordare, cu pasiune desfăşurarea examenului, care, iată, nu numai promitea, ci şi începuse să fie dintre cele mai reuşite.
Inginerul Rodean o văzu înclinîndu-se uşor naintea protopopului şi punîndu-i buchetul de flori pe masă şi fu plăcut surprins de gingăşia mişcărilor ei, de lumina dulce ce i se desprindea din ochii albaştri, din obrajii fragezi. După ce domnişoara Laura şezu, părînd că nici nu4 observase pe inginer, Ghiţă tot mai des îşi odihnea privirile asupra fetei. De la o vreme nici nu-1 mai interesa, parcă, examenul, ci numai domnişoara Laura.
Sala se umplea tot mai mult cu bărbaţi şi femei, care veneau să-şi audă copiii. Peste an, ţăranii din Gureni nu se prea sileau să-şi trimită copiii regulat la şcoală, dar la examen veneau foarte mulţi şi se mîndreau cu cuminţenia copiilor. Mai veni şi notarul, şi scriitorul de la primărie, şi astfel erau aici acum toţi fruntaşii satului, afară de preoteasa. Ea rămăsese acasă să gătească prîn-zul pentru domnul protopop.
în sală căldura devenea tot mai grea ; părintele protopop începu să-şi şteargă năduful cu o batistă enormă, apoi, văzînd că învăţătorul nu mai are de gînd să sfîr-şească, îi zise :
—	Nişte cîntece s-auzim acum, domnule Murăşanu. Băieţii au cetit, au calculat, au arătat pe hartă, au spus poezii, spre marea mulţămire a noastră a tuturor ; acum fă-ne plăcerea şi cu nişte cîntări.
Şi părintele Pop, şi domnişoara Laura se uitară cu dragoste, cu recunoştinţă la protopopul. Inginerul Rodean surprinse privirile acestea şi-şi zise : «Mi se pare că e mai mult între ea şi Vasile decît spune el». Dar nu avu vreme să se gîndească mai departe. Cîntecele începură, sonore, dulci, clare ; părea că răsuflul primăverii adia prin sală. Nici o notă falsă nu se auzea ; se simţea
Arhanghelii
491
numaidecît că-i instruise un învăţător care, el însuşi, e un cîntăreţ meşter.
Protopopul bătu cu zgomot în palme şi strigă : «Să trăiţi !», după cîntarea cea dintîi ; apoi tot aşa făcu pînă după a cincea, care era un marş. Atunci prezidentul examenului se ridică, spuse vorbe de laudă şi de mulţumită pentru învăţător, pentru elevi, scoase din buzunare doi pumni de bani mărunţi şi-i puse pe masă.
—	Fiecare băiat capătă cîte cinci, zise protopopul, iar pentru cei zece mai silitori, iată; am şi nişte cărticele, adaose îndată scoţînd din buzunarul pardesiului zece broşurele* Pe anul viitor am de gînd să aduc douăzeci de cărticele pentru copiii care vor şti răspunde atunci mai bine, mai zise protopopul, apoi strînse mîna clericului, a părintelui Pop, zîmbi spre domnişoara Laura, şi între strigate de : «Să trăiască !», ieşi, urmat de ceilalţi fruntaşi.
Vasile împărţi repede cărţile şi banii, zise cu copiii rugăciunea şi ieşi.
Protopopul era încă în curtea şcolii, înconjurat de părintele, de notar, de primar, şi de alţi fruntaşi. Chiar spunea că ar fi bine să se sfătuiască oamenii şi să mai înfiinţeze un post de învăţător, căci şcolarii, se vede, se înmulţesc din an în an, cînd apăru Vasile şi-i pofti la un păhărel de rachiu, ori la o berfe, în camera lui.
Protopopul primi bucuros, şi după el ceilalţi, dar el nu mai bău rachiu, ci sorbi cu sete un pahar de bere.
—	Rău faci că ne părăseşti, domnule Murăşanu, zise protopopul. Credeam că, cel puţin un an, doi, să te mai am în protopopiatul meu. Mie, unuia, să ştii că îmi pare rău.
—	Da’ îmbătrîneşte, domnule protopop, îmbătrîneşte, şi nu se va mai putea însura, zise părintele Pop zîmbind.
Bl ştia că Vasile îşi are asigurată paro-hia Teleguţa, şi cu părintele Murăşanu se înţeleseră, prim scrisori, că pe la Rusalii să facă ospăţul. Părintele Pop era fericit văzînd cum se potrivesc cei doi tineri în toate celea şi era sigur de căsătorie, deşi nu vorbise mai de aproape despre asta nici cu clericul, nici cu Laura. Lui îi era de
492
Arhanghelii
ajuns să vadă cum se înţeleg de bine tinerii. Apoi, părintele Murăşanu nu-i amintise niciodată de legăturile dinitre feciorul său şi domnişoara Elenuţa Rodean.
închinară de sănătate şi de viitor, băură cu sete — vreo zece sticle de bere se goliră îndată — apoi părintele protopop întinse mîna clericului, zicîndu-i :
—	La revedere.
El era sigur că Murăşanu va fi la părintele de prînz.
Cînd ieşi părintele Pop, îi făcu semn lui Vasile, şi, după ce ieşi, îi şopti la ureche :
—	Domnul ăsta se duce acum ?
—	Nu cred, răspunse Vasile. Nu-1 las să meargă aşa de în grabă. Mi-e pretin vechi.
—	Foarte bine, zise popa, pofteşte-1 la prînz la noi şi pe dumnealui.
Vasile întră în casă, dar n-apucă sa-i stpună lui Ghiţă invitarea părintelui, cînd înaintea şcolii se opri o căruţă.
—	Mai vine cineva zise clericul alergînd la fereastră.
—	Nu. E căruţa cu care am venit eu, răspunse Ghiţă.
Clericul privi prin geam, se convinse că e aceeaşi căruţă, se întoarse şi-i zise supărat :
—	Nu se poate să te întorci aşa de în grabă ! Abia ai venit.
Inginerul tăcu usn răstimp ; durerea îi umbri faţa, ochii lui priviră cu tristeţe la cleric, apoi îi zise :
—	Trăbă să vii şi dumneata numaidecît cu min •.
Vasile înlemni de spaimă, îl privi fix şi nu putu zice
un singur cuvînt.
—	Trăbă să vii, i-am promis Elenuţei că te duc îndată după examen.
—	E bolnavă ? întrebă cu spaimă clericul.
. — L>a,^ e bolnavă, însă nu trăbă să te sperii ! zise inginerul, încercând să zîiwbească. Mi se pare că după dumneata e bolnavă. Cred că îi va trece îndată ce te va vedea.
Dumneata... dumneata... începu Vasile. Voi să zică : «Dumneata mă înşăli, dumneata minţi, şi Elenuţa
Arhanghelii
4W
e bolnavă greu». Dar nu putu spune fraza întreagă.
Ghiţă însă îi ghici gîndul şi răspunse îndată :
—	E aşa cum îţi spun ! Are să se facă bine în două-trei zile după ce te va vedea. Căci n-are nimic decît febră. Adevărat că o ţin în pa>t, dar doctorul zice că nu-i nici o primejdie.
—	Dumneata îmi ascunzi adevărul, răspunse cu durere clericul. Mergem numaidecît. Şi el începu să-şi adune lucrurile de prin casă.
Lui Ghiţă îi ,păru rău acum că începuse aşa de tragic. Elenuţa era, într-adevăr, bolnavă în pat de-o săptămînă. Ea era la soru-sa Maria, şi doctorul Vraciu îi scrisese lui Ghiţă că ar fi foarte bine să grăbească cu logodna şi cununia. «Deşi nu e vorba de nici o primejdie mai mare, îi scria doctorul, socot totuşi că ar fi păcat să o mai lăsaţi pe biata fată în nesiguranţă. Căci trăbă să ştii că, de cînd cu nenorocirea din Văleni, Elenuţa parcă nu se mai poate răzima pe nimic. Eu văd că ea se teme nu cumva acel brav tinăr s-o uite, s-o părăsească. De aceea ar fi bine să vii, să vorbeşti cu ea şi să pregătiţi logodna cît mai în grabă. Elenuţa se va linişti atunci !»
Ghiţă venise îndată la doctorul Vraciu, se înţelesese cu Elenuţa şi pornise să-l aducă pe Vasile. îi revenise în minte toată nenorocirea ce căzuse pe capul familiei lor, văzuse iar scenele pe care, departe de casă şi de ai lui, începuse să le uite.
Pe drum pînă la Gureni, pînă ţinu examenul, el îşi uitase de mizeriile familiei lor, dar acum, ştiind că-1 va duce pe Vasile să între în familia asta, se tulbură din nou. Durerea din faţă, tristeţea din priviri, cînd îi zise lui Murăşanu «Trăbă să vii şi dumneata numaidecît cu mine», erau pricinuite mai ales de stările trisite în care se afla familia lor, şi nu atît de boala Elenuţei. Lui îi păru, deci, rău, cînd văzu durerea, deznădejdea din graba clericului. îi zise deci :
—	Nu trăbă să judeci, dragă domnule Murăşanu, după înfăţişarea ce o am eu. Cînd e cineva după în-mormîntare, nu poate fi decît trist.
494
Arhanghelii
—	După inmormîntare ?! răspunse clericul privin-du-1 cu spaimă nouă.
—	Ehei, dumneata eşti un copil şi acum, şi eu am făcut destul de rău că nu mi-am putut învinge durerea. Vezi bine că după înmormântare ! Ce s-a petrecut în Văleni nu-i înmortmîntare ? Inginerul spuse cuvintele acestea cu blândeţe şi sinceritate.
Clericul îşi lăsă braţele de-a lungul trupului şi oftă.-
—	Ca să te poţi încredinţa şi mai bine că nu te înşăl, poftim, aici, epistola cumnatului, a doctorului,’ zise Ghiţă dîndu-i din portofel epistola Iui Vraciu.
Clericul o citi, se simţi uşurat şi începu să-şi adune mai în tihnă lucrurile.
-r- Trabă să-ţi spun că bună alegere a făcut soru-mea, dragă domnule Murăşanu, zise mişcat inginerul. Sînt sigur că o să-i faci o mare p1 acere istorisindu-i cum ai primit dumneata vestea că e bolnavă.
După ce mai pachetă şi cele din urmă cărţi, Vasile zise :
—	Acum trăbă sa mă reped pînă la părintele, să-mi iau rămas bun şi să-i spun că nu putem merge la prînz.
—	Să mergem ? întreba Ghiţă.
—	Da ; eu prînzesc la dumnealor, dar pentru azi te-a invitat şi pe dumneata. însă o să mă întorc numaidecît.
El şi voi să iasă, dar Ghiţă îl apucă de braţ şi-i zise :
—	Trenul de sară cînd pleacă de aici ?
—	La opt şi jumătate !
—	Avem legătură ! Nu mai e de lipsă să-l avizezi pe părintele : mergem amîndoi la prînz. Dacă pornim de-aici la şase, e numai bine. La două noaptea tot vom fi la cumnatul.
Ghiţă vorbi repede, apoi deschise fereastra, spuse ceva românului de pe capră, şi numaidecît se auzi du-răind căruţa.
Arhanghelii
495
—	Vreau să te liniştesc şi în chipul acesta că boala Elenuţei nu-i aşa de grea, zise inginerul întorcîndu-se de la fereastră.
Dar clericul se linişti tîrziu, abia după ce Ghiţă începu sa-i spună, cu de-amănuntul paşii ce-i făcuse pentru căsătoria cfc mai grabnică a Elenuţei.
Părintele Pop fu foarte vesrl că sosiră amîndoi tinerii. Inginerul fu degrabă prezentat preotesei şi Laurei.
în familia preotului nu ştia nimeni că Vasile Murăşanu va pleca încă astăzi. Părintele mai îmbie cu bere ptnă ce se puse prînzul pe masă. Apoi, veseli, se aşezară, Laura între Vasile şi Ghiţă.
Afară de inginer, nu era nimeni cu inima tristă între meseni. Clericul, încredinţat că nu-i nici o primejdie cu Elenuţa, simţind adierile fericirii apropiate, se însenină în curînd şi la privire, şi la voce. Laura îl făcea mereu să rîdă, ca de obicei. Popa vorbea înfocat cu părintele protopop despre amestecul tot mai mare al guvernelor în trtîbile bisericeşti ; preoteasa începu să-i spună lui Ghiţă o istorie ciudată c-un dascăl de-aici, care a trebuit să fie destituit. Inginerul nu prea băga de samă ce-i spunea preoteasa. El privea mereu spre Laura. vocea ei clară, arginţie îi picura în suflet, apropierea ei îi ridica mereu sîngele în obraji. Mireasma curată a tinereţii ce se desprindea din fiinţa acesteia îl neliniştea tot mai tare. Avu un fior de spaimă şi plăcere cînd văzu cum Laura, rîzînd, îi astupa cu palma gura lui Vasile. Demult şopteau amîndoi, şi inginerul, oricît se silea să audă, nu pricepea nimic.
—	Sa nu spui ! strigă veselă Laura cînd astupă cu palma moale şi albă gura clericului. în aceeaşi vreme, cu coada ochiului, se uită repede spre inginer.
—	Lauro ! zise dojenitor preoteasa.
—	Las’, că-i bine aşa, rîse protopopul. Tinării să păzească secretele pe care li le spun fetele.
—	Da, domnule protopop, închipuiţi-vă că omul ăsta e în stare să descopere orice i-ai încredinţa, începu Laura cu vioiciune ; se pare că în inima lui nu mai are
496
Arhanghelii
•nici un ascunziş pentru alţii. Nu l-am putut dezvăţa de obiceiul ăsta urît, oriicît mi-am dat silinţa.
—	La<uro ! zise din nou c-o voce dojenitoare preoteasa.
—	Ei, mamă, parcă dumitale-ţi place de oamenii care nu ştiu păstra secretele ! zise, părînd mânioasă, Laura.
Cînd vorbea, cînd rîdea mai ales, în bărbie, în obrajii delicaţi i se săpau mici gripiţe rotunde, în care să fi încăput cîite-o aluniţă. Ochii ei albaştri luminau limpezi. Fetei acesteia nu-i sta bine decît să rîdă şi să fie veselă.
Pînă la sfârşitul prînzului preoteasa se mai simţi datoare, în multe rînduri, să-i zică : «Lauro !», dar de multe ori izbucnea şi ea în hohote de rîs. Laura se ridicase de la masă şi, la dorinţa protopopului, începu să imiteze pe două domnişoare care declamaseră acum de curînd la o petrecere. Era de necrezut cu cită dibăcie, cu cîtă artă imita vocea disperata, gesturile ciudate, privirile melancolice, toate mişcările celor două domnişoare.
—	Curat aşa ! zicea mereu părintele, înecindu-se de rîs.
—	Of, drace ! suspina preoteasa.
Protopopul zise cu seriozitate, după ce Laura îşi arătă arta :
—	Un talent adevărat ! Primeşte felicitările mele, domnişoară ! Pe scenă dumneata ai săcera aplauzele mulţimii.
Laura fu vădit emoţionată de lauda părintelui protopop, poate chiar fiindcă îşi dădea şi ea sama că avea talentul acesta. Un răstimp rămase în tăcere, ascultînd conversările celorlalţi.
Inginerul Rodean o privea c-o uimire care creştea mereu. Nu întîlnise încă niciodată o fată aşa de vioaie, aşa de sinceră, o fată care să treacă cu atîta uşurinţă peste multele îngrădiri manierate cu care, de obicei, se înconjură fetele naintea străinilor. îţi părea că Laura întreagă, toată fiinţa ei e aşa de clară ca privirile ei
Arhanghelii
497
albastre. Nimic nu ascundea din tot ce avea în suflet. Sinceritatea, naturaleţea Laurei, voioşia ei îl uimeau şi-l atrăgeau tot mai mult. Acum nu se mai mira pentru ce pomenise Vasile în scrisorile lui de-atîtea ori pe fata aceasta, ci se mira cum de i-a rămas tînărul mereu credincios Elenuţei, fiindu-i Laura aşa de aproape. La unele priviri, la unele cuvinte ce4 spunea Laura lui Vasile, inginerul începea să se îndoiască de sinceritatea clericului. Dar îşi schimba repede, cu bucurie, părerea. El vedea că Laura ar vorbi aproape în acelaşi chip şi cu protopopul dacă ar fi tînăr, de sama clericului, simţea că fata asta ar fi tot aşa de veselă, de liberă, în faţa oricărui tînăr.
«Bine a observat Vasile ! Laurei îi place viaţa, îi place să trăiască ! Şi, de bună samă, se ascunde în sufletul ei o mare putere de voinţă», se gîndi Ghiţă.
Astfel se frămînta mereu inginerul, simţind faţă de cleric o adîncă recunoştinţă de cîte ori se gîndea că Vasile mu se îndrăgostise de fata asta.
Numai cu inginerul Laura părea foarte rece ; ori pentru că nu-1 mai văzuse, ori descoperise în el ceva deosebit, de care se mira mereu : fata vorbea foarte puţin cu Gthiţă, părea că nicidecum nu se poate împrieteni cu el. Ghiar şi în privirile cu care îl spiona uneori era prea multă seriozitate. Părea că nici nu i se potrivesc Laurei.
Clericul trebui să Ie oînte doine şi romanţe ; bărbaţii, mai ales cei doi bărboşi, închinau des din pahare, şi vremea trecu foarte repede. Protopopul observă, surprins, că-s ceasurile patru şi că trebuie să plece, ca s-ajungă cu ziua în satul vecin, unde avea rnîne examen. El mai bău un pahar «de la botul calului», apo> căruţa porni în urările de bine ale celor rămaşi.
Îndată ce se adunară cu toţii în jurul mesei, Vasile Murăşanu zise :
—	De-acum trăbă să vă mulţamim şi noi. în special eu, care vă părăsesc...
—	Cum ne părăseşti ? Dumneata nu mergi astăzi ! zise uimit părintele Pop.
32
498
Arhanghelii
—	Ba da, la şase plec cu domnul inginer. Avem afaceri urgente' amîndoi, zise Vasile cu silă.
Părintele se uită, neînţelegmd nimic, la preoteasa : preoteasa — la bărbat.
—	Nu poţi să pleci aşa... ce Dumnezeu ! zise cu mînie popa.
—	Nu ştiam nici eu că trăbă să merg chiar azi, de-aceea nu v-am putut spune, răspunse Vasile.^
—	Ei, drăcie ca asta ! Cum se poate ? oftă părintele. Apoi, reculegîndu-se, îi zise : Măcar vino puţin în casă
—	ei prînziseră în verandă, — am să-ţi dau o scrisoare pentru părintele Murăşanu ! Ei drăcie ! zise iar întrînd în casă.
Clericul îl urmă numaidecît.
Înăuntru, popa nu ştia cum să înceapă, ce să-i spună, căuta mereu printre nişte cărţi de pe poliţă, ca şi cînd n-ar afla scrisoarea de care pomenise. Apoi deodată, se întoarse spre cleric, îl fixă şi-i zise :
—	Va să zică te duci ?
—	Da, răspunse cu silă clericul.
El se temea demult de clipa asta.
—	Şi nu te mai întorci ?
—	Dumneata ştii că am o parohie şi că trăbă să mi-o ocup cît mai în grabă, răspunse cu privirile plecate tînărul.
—	Dar chiar pentru asta ar trebui să te mai întorci, zise năduşit părintele. Ei drăcie, chiar pentru asta !
El fierbea de nelinişte, dar nu putea nici acum să-i vorbească de Laura.
Clericul simţi chinul popii şi-i zise :
—	Uite ce e, părinte Pop. Eu ştiu toate intenţiile ţaţei, dar nu pot face nimic. Cînd am venit în Gureni, inima şi cuvîntul meu erau date altei fete. Domnişoara Laura e o raritate de fată, dar sînt sigur că ea nu s-ar fi învoit niciodată să se căsătorească cu mine.
Popa îl privi cercetător, ca pe-un om ce-ţi pare că te batjocoreşte.
—	Dumneata eşti... eşti... —, era să spună «eşti nebun».
Arhanghelii
499
—	Nu s-ar fi învoit, repetă clericul.
—	Şi de unde ştii dumneata aşa ceva ? întrebă cu mînie, cu răceală părintele.
—	Dacă vreai să ştii, chiar de la domnişoara.
—	De la Laura ?
în clipa asta întră în casă preoteasa. Ea nu mai avu astîmpăr afară. Trebuia să vadă numaidecît ce-i în casă. Se poate să se risipească aşa, în vînt, planurile lor, la nerealizarea cărora nici nu se mai puteau gîndi ea şi părintele ?
Ea se opri lîngă uşă.
—	Da, de la domnişoara, părinte Pop. Mi-a spus mie că cu un tinăr ca mine îi place să vorbească, să-şi petreacă, dar nu l-ar lua de bărbat, zise clericul.
—	Prostii ! Laura spune mereu prostii, zise preoteasa de lîngă uşă. Pe cuvîntul Laurei nu poţi da nimic !
—	Să-mi daţi voie să fiu de altă părere, răspunse clericul zîmbind. Poate că eu o cunosc mai bine pe domnişoara ca dumneavoastră. Nu spune decît adevărul. E foarte sinceră şi are destulă tărie de voinţă să spună ce crede. Domnişoara Laura e o fată minunată şi vă asigur că va avea un viitor cu mult mai frumos decît dacă s-ar mărita cu mine. Şi eu cred că viitorul acesta nici nu-i aşa de depărtat.
■— Ei, pe dumneata de-acum nime nu te mai poate pricepe, zise posomorit părintele.
—	Cred că veţi pricepe nu peste mult. Nu cred să mă înşăl. Dar acum ţin să vă mulţămesc din toată inima la amîndoi pentru larga ospitalitate ce mi-aţi dat în aproape doi ani.
El le strînse rnîna şi ieşi. Chiar atunci voia să îrrtre şi domnişoara Laura.
în vremea asta, inginerul Rodean rămăsese singur cu Laura. El băgă de samă că fata pălise îndată ce auzi că Vasile pleacă în sara asta. Ochii ei albaştri priveau cu stăruinţă în gol, păreau mai suri. îndată ce se depărta şi preoteasa de la masă, se ridică şi Laura, dar rămase
32*
500
Arhanghelii
locului. Doi stropi de piatră scumpă îi tremurau în genele lungi, umbroase.
Inginerul zise cu mare greutate :
—	E frumos satul ăsta, domnişoară ?
—	De-acum n-are să mai fie frumos, răspunse repede fata, fără să se uite la eL
Răspunsul acesta îi răci deodată sufletul lui Ghiţă. îşi zise : «îl iubeşte pe cleric». Un lung răstimp trecu în tăcere grea, apoi inginerul zise :
—	Nu poţi şti, domnişoară, cît îl invidiez pe Vasile.
—	Pe domnul Murăşanu ? întrebă Laura cu ochii mereu în gol.
—	Da, pe domnul Murăşanu, zise Ghiţă.
—	Şi pentru ce să-l invidiezi, te rog ?
—	Pentru că... pentru că lasă satul aşa de pustiu, răspunse încet Ghiţă.
Laura se întoarse acum spre el, îl privi, un zîmbet îi flutură pe buze şi zise :
—	Dumneavoastră, tinării, vă gîndiţi numaidecît la lucruri mari ! Dar de multe ori vă înşălaţi. Da, îmi pare rău după domnul Murăşanu pentru că va rămînea satul pustiu. Dar atîta tot! N-oi mai avea cu cine rîde, cu cine mă plimba, cu cine petrece. Atîta tot.
Tăcînd, îl privi din nou, şi un dulce surîs se ivi în colţul gurii.
—	Numai atît ? întrebă mai cutezător Ghiţă.
—	Dar nu e de ajuns ? Vai, Doamne, crezi dumneata că e aşa de puţin pentru o fată care trăieşte într-un sat să aibă un tinăr cu care să vorbească ? Mai ales dacă e şi deştept, şi vesel ?
—	Şi frumos ! adăogă zîmbind inginerul.
—	Frumos ? întrebă Laura privindu-1 cu ochii mari. Privirile ei se odihniră cu plăcere pe faţa lui Ghiţă. Frumos ? adaose iar. N-aş putea zice !
—	Dar atunci aş vrea să ştiu ce fel de frumuseţe îţi place dumitale, domnişoară ? întrebă zîmbind, dar cu teamă, inginerul.
—	Ai vrea să ştii ?
Arhanghelii
501
—	Da !
—	Cu siguranţă ai vrea să ştii ? Te-ar interesa ? întrebă Laura învăluindu-1 tot mai mult cu privirile-i albastre.
—	M-ar interesa foarte mult, domnişoara, răspunse înfiorat Ghiţă.
Fata veni mai aproape de el, se apleca puţin asupra lui şi zise, într-un şopot dulce, într-un fel de foşnet de mătase :
—	Frumuseţea dumitale.
Apoi se învîrti într-un călcîi şi alergă spre uşă. Dar în clipa aceea ieşi clericul Vasile Murăşanu, şi îndată, şi părinţii fetei.
Nu peste mult pe cei doi tineri îi ducea repede spre gară o căruţă care suna uscat şi tare din toate încheieturile. Aproape jumătate drumul tăcură. Apoi, ca şi cînd s-ar fi gîndit amîndoi la acelaşi lucru, se priviră, zîmbiră, şi Ghiţă îi zise :
—	Ştii vestea cea mai nouă ?
—	Dacă-mi vei spune ! zîmbi clericul.
—	Domnişoara Laura mi-a spus că-i place de mine.
—	Şi mie ! zise Vasile.
—	Că-i place de tine ? întrebă uluit inginerul.
—	Nu, de tine. Ai văzut cînd mi-a pus mîna pe gură ? Ei, atunci mă făcusem că vreau să spun ce-mi şoptise cu puţin înainte.
—	Cînd şopteaţi ? întrebă inginerul în culmea agitaţiei.
—	Da.
—	Şi ce ţi-a spus ?
—	Că eşti frumos !
—	Auzi aci ! făcu, înroşindu-se, inginerul.
—	Hei, dragă domnule Rodean, nu trăbă să te miri, Laura e aşa : sinceră totdeauna. Nu înţălege să ascundă nimic. De cînd o cunosc mi-am făcut convingerea că fata asta niciodată nu va fi în stare, să înşăle pe cineva ; nici
Arhanghelii
pe bărbatu-său. Mai mult : cred că nici nu-i va trece prin gînd vreodată aşa ceva.
Apoi tăcură iar pînă ce se zări gara.
—	Ştii ce m-am gîndit ? întreba iarăşi Rodean.
—	S-auzim ! răspunse cu veselei Vasile.
—	Eu am s-o cer de nevastă pe domnişoara Laura.
—	Aşadar se împlineşte ! strigă cu bucurie clericul.
—	Ce se împlineşte ? întrebă inginerul.
^— Profeţia mea ! Eu le-am profeţit părinţilor fetei că domnişoara Laura va avea mai frumos viitor dacă nu se va mărita după mine, zise clericul.
Apoi el îi istori scena grea ce-o avusese în casă cu părintele Pop.
îşi cumpărară bilete, se urcară în vagon, şi pînă acasă Vasile se gîndi la Elenuţa, iar inginerul Rodean, la domnişoara Laura.
Săracele tinereţe !	;	i:
Cît de departe erau de amîndoi mizeriile familiei Rodean ! Fiecare din cei doi tineri vedeau mereu numai viitorul lui, fericirea lui ; îşi făceau planuri mari, în care erau numai ei şi cele două fete. Nimeni altul ! Cîte suferinţe nu avusese să îndure inginerul Rodean mâi ales din ziua de 25 faur încoace, dar unde erau ele acum ? Nici o urmă nu li se vedea, nu li se simţea în sufletul lui. Sufletul acesta era luminos, înduioşat, fericit. Era izvor nesăcat de lumină şi căldură, de voinţă şi de viaţă. Deşi văzuse, îngrozit, atîtea înfrîngeri, el se credea acum neînvins.
Binecuvîn'tate tinereţe ! Din voi se primeneşte mereu viaţa ca din izvorul de munte undele clare şi săltăreţe pline de cîntece, ale pârâiaşului. Ce-i pasă izvorului că apa lui, limpede ca lacrăma, se va tulbura, se va umple poate de gunoaie cu cît se va depărta mai tare de obîr-şie, cu cît va vedea mai multă lume ! El izbucneşte mereu din stîncă, vrăjit de lumina soarelui, de strălucirea nestematelor în care scînteiază undele frînte, vrăjit de cîntecele dornice de drum, de alergare !
Arhanghelii
503
XVIII
Opt ani trecură de la cele povestite pînă aici. într-o dimineaţă, ceţoasă şi rece, de pe la sfîrşitul lui octombrie, o trăsură cîrni pe calea j>lină de bolovani care ducea la Văleni. Caii se opriră din tra-g, mergeau în pas obosit, iar trăsura începu să hurduce, sakînd în toată clipa de pe perne pe străinul înfăşurat într-un enorm pled de lînă sură. Drumul era mîncat de gropi pline cu cir, pline cu apă murdară, era sămănat cu bolovani rotunzi de piatră de rîu. De amîndouă părţile se desfăceau livezi strimte, arse de brumă ; unde şi unde, păştea vreun cal, care, la zgomotul trăsurii, îşi nălţa capul, privind cu tristeţe spre drumeţi. Apoi grumajii slabi se întindeau din nou spre pămînt, şi calul păştea mai departe. Pe lîngă drum, de partea cealaltă, pe subt poalele munţilor, straturi groase de brumă albă acopereau încă livezile. Se auzea şi şopotul unei văi, care răsări numaidecît înaintea drumeţilor, purtîndu-şi apele tulburi îngroşate de nămol alburiu, şi, de aici nainte, drumul ţinu mereu cursul văii.
Case începură să răsară de o parte şi de alta a drumului ; acoperişul de şindrilă al multora era nereparat de ani, înnegrit, putred, spart pe alocuri. Roţile de la piue stăteau cele mai multe încremenite, înnegrite. Rar se auzea «toc-toc»-ul de care satul era plin altădată. Totuşi, cu cît înainta trăsura, trecea tot pe lîngă mai multe piue care umblau, dar băteau obosite abia din trei, rar din şase lăstare, din şase «săgeţi». Mai mult de doi-trei oameni nu se zăreau pe lîngă piue. Grămezile de piatră nu se mai vedeau de departe, ca mai demult ; mici grămăjoare începute aşteptau să fie, cît de curînd, măcinate. Oamenii se purtau în silă pe lîngă piue, murdăriţi de tină, de stropi alburii pe hainele jilave, pe faţă.
Negurile pluteau grele pe pădurile de pe^coaste, se coborau, cernîndu-se repede şi mărunt, pînă în vale, învăluiau pe cîteva clipe casele, piuele, oamenii ; apoi acoperiturile negre se iveau din nou, negurile roiau spre
504
Arhanghelii
matca, înceţoşînd pădurile, pe care se aplecau şi iar se ridicau, întruchipînd forme ciudate. Pe alocuri uriaşii albi, lînoşi, se plecau atît de tare, încît atingeau creştetele brazilor.
Aerul era plin de umezeală rece ; soarele nu se zărea, nu putea pătrunde ţrin negurile groase.
în intervale departate trăsura trebuia să ferească pe drumul strimt : trecea cîte un car care ducea piatră la piue. Omul care mîna îndemna a silă boulenii, şi dacă uneori cădea vreun bruş de piatră, îl lăsa în tina drumului. Mai des se întîlneau băieţaşi care aduceau piatră în coşurile desăgite pe spinarea cailor. în răstimpuri se zărea cîte un grup de patru-cinci băieşi, care veneau cu uneltele de lucru, cu gazorniţa în mînă, plini şi ei de tină, răspîndind miros de pămînt proaspăt, mirosul pişcă-tor pe care-1 aduc oamenii din sînul pămîntului. Ei veneau, ca de obicei, tăcuţi, împroşcînd de sub cizme stropi de noroi şi de apă murdară : nu se mai uitau unde calcă.
Unde se întîlneau cele trei văi din Văleni, în centrul satului, nu mai era furnicarea obişnuită de altădată, totuşi, aici «toc-toc»-ul piuelor se auzea mai des.
Omul din trăsură, văzînd uliţele aproape pustii, zise vizitiului de pe capră :
—	Mi se pare că oamenii n-au fost înştiinţaţi că sosesc astăzi. Nime nu se vede să m-aştepte.
El vorbea c-un pronunţat accent străin, italienesc, pe «ă» nu-1 putea pronunţa. în vreme ce vorbi, îşi dezvălui faţa din pledul gros de lînă şi-şi arătă mîncăturile de vărsat care-i bătuceau obrajii şi ochiul stîng, chior, tulbure, încruntat.
—	Ba da, domnule Paul, oamenii v-aşteaptă ; cel puţin treizeci de băieşi v-aşteaptă ; răspunse c-o voce închisă omul de pe capră. Dar pe vremea asta spurcată stau în casă, adaose el îndată.
Străinul avea pentru ce se teme. Venea acum pentru a cincea oară în Văleni în răstimp de-o jumătate de an, şi totdeauna, pe cînd sosea, băieşii din Văleni îl aşteptau în grupuri pe la portiţe, mai ales înaintea birtului lui
Arhanghelii
505
Spiridon. Dar acum uliţele erau aproape pustii, şi naintea birtului, abia vreo zece bărbaţi.
Domnul Paul se coborî, după ce răspunse foarte binevoitor celor vreo zece băieşi, trăsura întră în curtea birtului, iar el se apropie de grupul de oameni, strînse pe rînd mîna tuturor şi întră cu ei în birt. Şezură la o masă, străinul porunci bere şi zise :
—	Numai atîţia sînteţi ? Se vede că n-aţi aflat cu toţii de sosirea mea.
—	Ba am aflat, începu un băieş, şi tovarăşii trăbă să sosească îndată.
Bărbaţii ciocniră paharele cu «domnul Paul», băură, îşi şterseră mustăţile şi rămaseră în tăcere. Un fel de teamă de necunoscut, o tristeţe se vedea pe feţele şi în ochii lor.
—	Dumneavoastră faceţi foarte bine că v-aţi hotărît să veniţi cu mine, începu domnul Paul. Tovarăşii dumneavoastră care au venit înainte fac parale frumoase. Peste cinci coroane poate cîştiga la noi un băieş harnic. Asta zic şi eu că-i plată, nu ca la dumneavoastră ! Ia să-mi spuneţi, cît puteţi «cîştiga» aici la săptămînă ? Cinci-şase zloţi, în cazul cel mai bun, nu-i aşa ?
Oamenii tăcură ; alţi băieşi începură să între în birt, să se apropie de masă, şi cu fiecare domnul Paul dădea mîna. Spiridon aducea tot mereu cîte un pahar.
—	Noi, începu un băieş, ne-am hotărît aşa, că pentru atîta plată nu venim. Adevărat că cinci coroane e plata destulă, dar trăbă să munceşti pentru ele ca un bou, ziua-noaptea. Apoi, la dumneavoastră e prea scump traiul. Aproape tot ce cîştigi trece la «magazin». De, ne mai scrie şi nouă cîte cineva de pe-acolo ; apoi, vreo. cinci inşi s-au şi întors acasă.
—	Nu cîştiga, bădicule, cine bea, cine nu cruţă ; vin acasa oamenii cărora nu le place lucrul, se grăbi să răspundă străinul.
—	Nu s-ar putea spune, zise acelaşi om ; iacă, de pildă, Bumbea şi Roşea sînt dintre cei mai buni băieşi îi ştim noi, şi totuşi au venit acasă. Acuma, noi ne-am hotărît că venim numai dacă ne plătiţi nu după metru*
506
Arhanghelii
ci după ceas. De aceea sînt hoomani, să-l vadă pe cel ce tîndăleşte şi să-l dea afară. Intre noi, care ne-am ho-tărît să venim, pe lîngă o plată după ceas, nu se află unul care să fie rău băieş ori să nu-i placă lucrul. Pentru muncă de douăsprezece ceasuri noi cerem patru zloţi în banii noştri. Apoi cheltuielile de drum încolo şi încoace.
Un murmur de aprobare trecu printre băieşii care erau, acum, aproape în număr de treizeci.
Se începu apoi o nesfîrşrtă tîrguială ; străinul încerca sa zbată din preţ, băieşii nu se lăsau ; vorbeau trei-patru deodată, cu vocea tot mai naltă ; paharele se umpleau tot mai des cu bere, fumul de tutun se închega în nouri tot mai groşi. Uneori străinul se ridica de la masă, se făcea că pleacă, dar se aşeza iarăşi pe scaun. Către amiază erau învoiţi cu trei zloţi pentru douăsprezece ceasuri, dar domnul Paul mai stăruia să scadă şi cheltuielile de întors. Celor care se duseseră pîn-acum le-a plătit drumul numai încolo.
—	Atunci mergem mai bucuros la Petroşeni, zise un băieş. E mai aproape, şi băieşii sînt acolo destul de bine plătiţi. Ce să ne pornim pînă la Moldova, pînă la graniţa Moldovei.
Mai mulţi începură să stăruie să meargă la băile de cărbuni din Petroşeni. Străinul asculta cu băgare de samă povestirile lor şi înţelese că la băile acestea s-au dus pînă acum destui muncitori din Văleni. El se ridică, le făgădui şi cheltuielile de întoarcere, bătu palmele tuturor, apoi le zise :
—	Acum să vă pregătiţi repede. Afară de trăsura cu care am venit, mai sînt cinci căruţe, şi la ceasurile două plecăm.
în birt erau acum şi femei destule, soţii de-ale baie-şilor care aveau să plece la băile de cărbuni din graniţa Moldovei. Vălenarii spuneau aşa, «graniţa Moldovei», dar băile de cărbune erau pe pămînt moldovenesc, nu în Ardeal. Femeile veniră, cînd una, cînd alta, să audă cum se vor înţelege cu «domnul Paul» bărbaţii lor ; unele doreau, din toată inima, să nu se poată ajunge cu preţul
Arhanghelii
507
şi să le rămînă bărbaţii acasă, dar cele mai multe fură bucuroase c-au ajuns la un înţeles.
Ele se depărtară împreună cu bărbaţii pe la casele lor, ca să facă pregătirile de plecare. Nu prea aveau să mai adune multe lucruri, deoarece, încă din ziua premergătoare, desagii erau plini.	'
înainte de ceasurile două, douăzeci şi opt de băieşi din Văleni erau gata de plecare cu «domnul Paul». Ei aşteptau, cu nevestele, cu copiii, lîngă ei, aşteptau trişti şi posomoriţi să sosească cele cinci căruţe din Văleni, plătite de «domnul Paul» să-i ducă pînă la gară. Rar spuneau o vorbă nevestelor, iar copiii mai răsăriţi priveau cu tristeţe la negura ce se învăluia mereu deasupra pădurilor apropiate.
In urmă, cele cinci căruţe sosiră, împroşcînd cu stropi mari de cir în toate părţile ; bărbaţii porniră în silă dintre copii, de lîngă neveste şi se urcară în căruţe. Femeile începură să plîngă, copiii mai mărunţei se lipeau de hainele lor ; cele cinci căruţe şi trăsura porniră.
Cu sufletele pustii, cu copiii mai mărunţei de mînă» femeile se întoarseră, încet-încet, spre câsă.
Din primăvară Paul Marino era cunoscut în Văleni sub numele de «domnul Paul».
Străinul acesta, cu obrajii mîncaţi de vărsat, stătuse în oraşul din apropierea Vălenilor, înainte cu vreo nouă ani, cîteva luni de zile. Nime nu ştia cine era, de unde era ; presupuneau cei mai mulţi că-i foarte bogat, c-ar avea de gînd să cumpere băile de aur din Văleni şi din jur. Dar nu cumpără nici băiţa cea mai mică, ci, puţin după ce se aşezase în oraş, cînd dintr-un sat, cînd din-tr-altul, plecau oameni la nişte băi de cărbuni din graniţa Moldovei. Plecau însă puţini, băile pe-atunci erau pe-aici destul de bune şi, cu toată stăruinţa străinului, numai cei mai nevoiaşi se înduplecaseră să-şi părăseasca satele. Atunci, într-o bună dimineaţă, orăşenii se pomeniseră că Paul Marino nu e nicăiri. Vorbiseră un răstimp despre el, apoi îl uitaseră.
După căderea «Arhanghelilor», băitul în Văleni începuse să deie îndărăpt. Adevărat că băieţii, hocmanii ş»
508
Arhanghelii
tot personalul de la «Arhanghelii» se împărţi pe la alte băi din Văleni, căpătara de lucru. Dar nici «Pintenul», nici «Vlădeasa», nici alte băi din sat nu se mai puteau asămăna cu «Arhanghelii». Piatra era mai săracă, banii se împuţinară la toţi care fuseseră odată angajaţi la «Arhanghelii». Minerii, «minatorii», personalul de pe lîngă piuele lui Iosif Rodean, cu banii ce-i cîştigau la «Arhanghelii», lucrau la alte băi, cei mai mulţi aveau părţi, unii şi la două şi la mai multe băi. împuţinîn-du-li-se venitele, ei nu mai puteau să facă plăţile săp-tămînale băieşilor ; cele mai multe mine din Văleni se lucrau cu muncitori tot mai puţini din an în an. în unele, vinele pe care băiseră în anii cei buni se isprăviră, trebuiau bătute galerii nouă, cu cheltuieli mari, şi an de an lipsa banilor se simţea tot mai tare în Văleni. Unele fură părăsite, după ce ani întregi se lucraseră cu bani luaţi pe datorie.
In vreme de opt ani cei mai mulţi dintre fruntaşii vă-lenaiilor îşi mîncară nu numai banii adunaţi în vremile bune, ci se mai înglodară şi în datorii.
Erau, nu-i vorbă, şi de-aceia care legau paraua cu zece noduri ; aceştia rămăseseră acum boierii satului ; dar ei băiau în măsură foarte mică, şi numai unde, cît de cît, tot mai ţîrîia un strop de aur.
într-o dimineaţă din primăvara anului al optulea de la căderea «Arhanghelilor», Paul Marino se arătase iarăşi în Văleni şi, după o zdroabă de două zile, reuşi să ducă cincisprezece băieşi din sat. De atunci mai veni de cinci ori, şi de toţi erau aproape la o sută băieşii pe care îi dusese la minele de cărbuni din graniţa Moldovei.
Oamenii îi ziceau «domnul Paul», unii îl binecuvântau, alţii îl afuriseau. Ei băgară de samă că trebuie să se mişte, să vadă de alte cîştiguri, pentru că în Văleni trăitul era tot mai greu din zi în zi.
Dintre cei care nu voiau să meargă cu Paul Marino, cei mai mulţi se duceau la Petroşeni. Dintre băile mai mari se mai lucrau în Văleni numai «Pintenul» şi «Vlădeasa», apoi vreo douăzeci, douăzeci şi cinci mai măruntele. Chiar la cele două pomenite piatra era, anul
Arhanghelii
509
acesta, aşa de săracă, încît abia-şi scoteau proprietarii cheltuielile lucrărilor.
După ce nu se mai văzură cele cinci căruţe care duceau băieşii din Văleni, oamenii care erau pe drum întrară în case ori în birtul lui Spiridon, şi uliţile deve-niră iarăşi pustii.
Rar trecea vreun car încărcat cu piatră ; unde şi unde se auzea «toc-toc»-ul piuelor. în răstimpuri depărtate, pe drum se zărea cîte-o femeie care venea cu paşii mărunţi spre prăvălia lui Spiridon. Femeile erau tot aşa de curat îmbrăcate ca şi pe vremile cele bune ; purtau şi acum ghete, dar feţele lor erau mai palide, şi din ochii lor, puţin obosiţi, se putea citi un fel de silă. Ele întrau în prăvălie, tirguiau repede, ieşeau, nici nu se putea şti de au ceva în traiste, aşa era de puţin tîrgaşul pe care-1 duceau acasă.
Dintre femeile care veneau să tîrguiască erau mai multe dintre acelea ai căror bărbaţi erau duşi în străini. Mulţi dintre băieşii care munceau în mari depărtări de Văleni trimiteau destul de des bani acasă, dar erau şi din aceia care îi tocau în birturile de pe acolo, iar femeile şi copiii acasă trăiau din împrumuturi.
în birtul lui Spiridon întră, din cînd în cînd, şi vreo femeie care, şi la întrare, şi la ieşire, ascundea ceva cu stăruinţă sub şorţ. Se înjghebară în Văleni vreo patru tovărăşii de «vecine», care îşi duceau băutura cînd la una, cînd la alta, şi-şi petreceau. Dar nu mai beau vin, ci rachie. Spiridon, de mulţi ani acum, aducea tot mai puţin vin şi bere, şi tot mai multă rachie.
XIX
Cînd cele cinci căruţe care duceau pe băieşii din Văleni durăiră pe lîngă curtea fostului primar Vasile Cornean, din cramul care era lîngă piue se auzi un geamăt greu, de om ce moare, şi lucrătorul care se holba prin
510
Arhanghelii
gard la cei ce treceau fugi în grabă la eram. In curtea fostului primar se învîrtea încet o roată de piuă şi trei «săgeţi» izbeau pe rînd cu măselele lor de cremene. Măcinau piatră de la «Vlădeasa», unde fostul primar avea două părţi. Lîngă piue erau două grămăjoare de piatră mărunţită de ciocan ; încolo, curtea era pustie. Doar cîteva găini ciuguleau prin curte.
Cramul în care întră lucrătorul era o întruchipare din bîrne înnegrite de vremi, nespoite, netencuite, avînd o singură cameră pătrată. Două ferestruici cît palma mijeau somnoroase. înlăuntru era o masă mică, vedhe, în mijloc, o laviţă pe lîngă un părete, iar de partea cealaltă, un pat cioplit din topor, fără nici o formă. în eram mai era o mică sobă de fier, care privea prin ferestruţa uşii dintr-un ochi de jar. Părea, în semiîntunericul cramului, un mic monstru negru, care pîndea de lîngă păretele din fund. Pe jos erau împrăştiate aşchii murdărite de tină, bucăţele de zdrenţe şi se părea că niciodată nu se mătura aici, atît era de mult gunoiul. Aerul era greu şi acru în eram. De mulţi ani uşa cramului era mereu închisă, dar mai nainte vreme, pe cînd «Arhanghelii» era baie vestită, cramul era mai aerisit, mai curăţit, cu mult mai luminat ca acum. Pe-atunci camera asta slujea de scurt repaos personalului angajat La piuele lui Cornean. Intrau — perindîn-du-se — cîte unul, cîte doi, şi dormeau aici cîteva ceasuri. De multe ori se făceau şi chefuri în camera asta, şi poate se întîmplaseră aici, în vreme de noapte, şi alte ticăloşii.
Cînd deschise lucrătorul uşa, din pat se auzi acelaşi geamăt, mai stins acum.
—	întoarce-mă, Visaloane, întoarce-mă, că mă aprind, zise în silă, şuierător, întretăiat, omul acoperit c-un ţol învechit şi ros.
Visalon se apropie de patul în care, întins pe spate, gemea mereu un om înjunghiat de dureri. Ochii lui priveau cu spaimă la Visalon, ochii aceia tulburi ardeau de friguri subt fruntea îiribrobonată de sudoare. Obra-
Arhanghelii
511
jii lui erau căzuţi adînc, erau acoperiţi de-o barbă sură, nerasă de luni de zile. Pieptul i se ridica des, şi de cîte ori se auzea respirarea scurtă, şuierătoare, omul făcea : «Aio-aio-aio ! Mă arde, mă arde, mă arde !»
Visalon se aplecă asupra lui, omul se prinse cu braţul stîng de după grumajii lui Visalon, şi acestuia, în mare silă, îi reuşi să-l întoarcă puţin pe partea stîngă.
—	Aşa, să mă ţii, să nu mă laşi... Aho ! făcu scheletul cel bărbos privind mereu cu spaimă la Visalon.
Acesta scormoni puţin aşternutul, îl mai sprijini un răstimp pe bolnav să rămînă pe partea sitîngă, apoi îl lăsă, între gemetele acestuia, iarăşi pe spate.
De zăcu/tul îndelungat, bolnavului i se rănise tot spatele, şi deseori rănile îl ardeau aşa de îngrozitor, încît striga ca din gură de şarpe. Uneori Visalon, sluga, auzea geamătele lui disperate, alteori se făcea că nu aude, ci arunca numai priviri mînioase spre casa fostului primar.
Bolnavul se mai linişti puţin, şi neluîndu-şi privirile înfrigurate de la Visalon, îl întrebă, cu voce scăzută, puţină :
—	Au trecut căruţe multe adineaori. Cine au fost ?
—	Băieşi de la noi, răspunse Visalon, fonfăninld pe nas.
—	Iar se duc ? întrebă cu aceeaşi oboseală bolnavul.
—	Iar !
—	La Petroşeni ?
—	Nai, la graniţa Moldovei. îi duce domnul Paul, răspunse în silă Visalon.
—	Mulţi ? întrebă bolnavul abia auzit.
—	Vro treizeci. Cred că de-acum mai n-or mai fi băieşi în Văleni, răspunse sluga ieşind şi închizînd uşa.
Bolnavul începu să geamă din nou, neîntrerupt. Cine trecea pe lîngă eram şi nu ştia cine-i înăuntru se oprea mirat, privea în jur şi-l străbătea un fior. Parcă vuia o voce din adîncul pămîntului.
Visalon îşi văzu de lucru pe la piue. Era un om trecut de vîrstă jumătate, destul de slab lepat, se purta cu silă de ici pînă colo, îşi aprindea mereu luleaua şi bom-
512
Arhanghelii
bănea neîntrerupt. Din eram gemetele se auzeau cîteo-dată mai tare, dar sluga se făcea că nu le aude, ci privea cu ciudă sipre casă şi fonfănea încet : «S-o ia dracu’ de muiere ! Nu mai vine !»
Nu mai venise «muierea» decudismineaţă, şi lui Visalon nu-i lăsase decît un bruş de pîne. Se însăra, şi nu mai venea, nici să-i deie demlînearea, nici să mai între şi ea în eram, să4 ajute pe bolnav.
Începu să cadă tot mai deasă însărarea, cînd în urmă se auzi scîrţîind portiţa de la curte. O femeie voinică se desluşi apropiindu-se de piue, deschise uşa cramului şi întră.
—	Nu se poate ! fură cele dintîi cuvinte ale ei, în vreme ce îşi duse o .mînă la nas. (în eram aerul era infectat şi de mirosul de putrezime ce se desprindea din ranele de ipe spate ale bolnavului.) Nu se poate, ţi-am fc:pus eu că nu se poate ! începu din nou femeia pe-o voce tot mai naltă. Uf, s-o fi luat dracu’ de viaţă ! Zice că partea ta de pădure e scrisă şi acum pe tată-tău şi deci împrumut nu ise poate lua pe ea. întîi trăbă s-o destahiulezi, trăbă rugări, trăbă scrisori, alergări. Cine muma dracului să le facă ? Tu putrezeşti, putrezeşti, nu mai mori ! ţipă 'femeia.
—	Dochiţă... gemu omul, cu privirile înnebunite aţintite asupra muierii.
—	Da, tu mi-iai mîncat -viaţa ! izbucni cu furie femeia. Bani nu mai căpătăm, tu nu te mai mişti, nu te mai mişti ! Bărbaţii pleacă la lucru, thiar azi s-au dus vro treizeci, pleacă şi muineesc şi trimit bani acasă. Tu nu te mişti şi nici nu mori ! Uf ! făcu ea cu scîrbă, învîrtindu-se într-uin călcîi.
Ieşind din eram, urcă repede scările, descuie uşa, întră în caisă, aprinse o Lumînare, 'căută ceva într-un dulap, apoi, stingînd lumînarea, ieşi repede din casă, din curte. Ea mergea la birtul lui Spiiridon is-aducă băutură şi mîincare. Mergea săltînd, deşi nu mai era aşa de uşoară ca mai înainte. Se ingrăşase în aceşti opt ani, formele ei se muiaseră, i se dăbălaseră puţin, totuşi era destul de
Arhanghelii
513
tinără încă. Minţise, ca de-atîtea ori, pe Vasile Cornean că n-a căpătat bani. Căpătase, şi chiar de^aceea se grăbea la crîşimă s-,aducă acasă bunătăţi. îi reuşise să înduplece pe-un băieş tînăr, necăsătorit, cu care se libovea de doi ani, să nu se ducă ou «ceilalţi la băile de cărbuni din graniţa Moldovei. Şi, dejsară, şi-i avea la cină, în casele din care-! izgonise tpe fostul primar, Vasile Cornean. De vreo trei ani îl mutase pe bolnav, care nu-şi putea mişica toată partea dreaptă, îin eram. Ea-i spusese atunci cu neruşinare : «Miroşi greu şi umpli toată casa !».
Pe atunci Cornean avea încă puţine răni, dar Dochiţa voia să scape de el, să nu-1 mai vadă. Apoi, în casă, avea mereu întîlniri -cu alţii. în cr.am nu întră decît cînd trebuia să vorbească despre vreun nou împrumut, despre vreo nouă vînzare. Afară de casă şi de părţile de la «Vlădeasa», Dochiţa îi vînduse toată averea fostului societar de la «Arhanghelii», fără ca el să ştie ceva. Lui, după ce cu chiu cu vai îşi punea iscălitura cu mîna stingă, îi spunea totdeauna că «tîrgul nu s-a putut face» ori «împrumut nu căpătăm». într-adevăr, ea nu vînduse avereai, ci nutmai o pusese zălog pentru datorii, dar la averea zălogită ea nici nu se mai gîndea, ştia că-i pierdută şi mai rămînea Pmgă fostul primar numai pentru casă şi curte şi pentru cele două părţi de la «Vlădeasa».
Deznădăjduită se arăta Dochiţa numai cît eina lîngă Cornean. Pe d îl ura pentru că sărăcise şi ologise, se seîrbea de el pentru că nu mai murea odată. Dar foarte rar deschidea uşa craniului, şi atunci totdeauna îi spunea vorbe amare nenorocitului. Cît ce ieşea din eram, era altă femeie : era veselă şi dornică de viaţă, bătîn-du-şi joc de toată lumea care o judeca cu asprime pentru purtarea ei cu fostul primar.
Vasile Cornean, de ani întregi, trăia dinitr-o nădejde : să pună odată Dochiţa mîna pe bani mai mulţi, să-l ducă pe el la un «doctor vestit». Avea convingerea că este undeva un «doctor vestit» care ar fi putut să-l însănătoşeze. Dumnezeu ştie de unde îi venise gîndul acesta, dar el ar fi fost gata s-o lase să vîndă tot ce
3îi Opere, voi. 7
514
Arhanghelii
avea, să-i facă rost de bani să-l ducă pîn’ la doctorul acela. Şi astfel el iscălea orice-i dădea Dochiţa de iscălit. Femeia, atunci, se arăta că numai pentru sănătatea lui vrea să vîndă cîte ceva, ori să ieie împrumuturi.
încă pînă bolise sus, în casele sale, el înţelese că Dochiţa nu-i mai era credincioasă. Avu suferinţe mari, ţintuit în pat, credea că înnebuneşte cînd auzea rîsul răsunător al femeii în curte, ori chiar în vreo cameră vecină. Dar suferinţele trupeşti fură mai mari decît chinurile ce izvorau din necredinţa femeii. El, încet-înoet, după torturi de aini, păru că se împacă cu gîndul ăsta. Numai să poată ajunge odată la «doctorul acela vestit».
După ce femeia îl mutase în eram, începu să-l părăsească şi credinţa în însănătoşire. Acuim mai rămăsese c-o singură dorinţă : să nu4 ardă rănile ce-i umpleau spatele. Dar el văzu în grabă că, de pe partea Dochiţei, putea să putrezească. Veneau rudenii de-1 primeneau şi-i schimbau aşternutul, iar de arsurile din spate îl mai uşura sluga, Visalon, ajutîndu-i uneori să stere puţin pe partea stîngă. El îşi blăsităma soarta, şi în clipele de nebunie, cînd mai credea că se va însănătoşi odată, ştia că are s-o omoare pe Dochiţa.
Femeia, după ce apucă pe uliţă, spre birtul lui Spiridon, nici nu se mai gîndi la mortul de-acasă. După obiceiul ei, începu să sîsîie o melodie de romanţă, gri-jind din cît putea să nu se întine.
Cînd ajunse naintea birtului, se însărase binişor, şi cum era şi ceaţă, la patru paşi nu mai puteai deosebi bine figurile omeneşti. Dochiţa, apropiindu-se, auzi o voce groasă întrebînd de pe treptele birtului :
—	Care-i acolo, mă ?
Femeia se opri, recunoscu glasul bădicului Ionuţ Ungurean. La întrebarea lui se mişcă ceva pe laviţa care era faţă în faţă cu birtul, lîngă păretele casei de peste drum. Nimeni nu răspunse la întrebarea bădicului.
—	Care-i acolo, mă ? întrebă din nou Ionuţ Ungurean.
Arhanghelii
515
. — Un străin, răspunse cineva din înmneitc ; era vădit că încearcă să pronunţe rău româneşte, ca să nu fie descoperit.
—	Ce străin ? întrebă repede bădicul.
—	Un călător prin lume, răspunse pocit aceeaşi voce.
—	Şi de unde vii ? zise iar bădicul.
—	De la Ţ ara R urnim esc ! răspunse vocea din umbră.
Bădicul porni prin tină, se apropie de bancă, şi cînd
fu aproape, începu să rîdă spart :
—	Of, să te fi luat dracu’, Ilarie ! Tu erai ? Ia vina puţin la lumină, să te văd mai bine !
Omul îşi ridică desagii în spate şi porni după bă-dicuâ. Mergea în silă. Cîsnd ajunse la treptele de la intrarea birtului, omul se opri.
—	Ci vino, frate Ilarie, să te cinstesc c-un păhar de vin ! Domnul te-a adus în pace ! zise cu căldură bădicul luîndu-1 de braţ şi ducîndu-1 pe trepte.
în lumina din birt omul privi uluit în toate părţile. Era ruşinat şi nu ştia ce să facă. Era ‘intr-adevăr fostul hocman de la «Arhanghelii», Ilarie, care numai de două luni părăsise Vălenii să-şi încerce şi el norocul la băile de cărbuni din «graniţa Moldovei». îi era ruşine că se întoarce aşa de în grabă şi plănuise să între pe înnoap-tate în Văleni, să nu-1 vadă nimeni, să nu ştie nimeni c-a venit. Dar, ajungînd la banca din faţa birtului, el trebui să poposească : era rupt de foame şi de oboseală.
în grabă se strmseră cei din birt în jurul omului plin de tină şi cu hainele înnegrite de pravul de cărbuni, îi strîngeau mîna cu mare curiozitate, ca şi cînd nu l-ar mai fi văz.ut de-un şir de ani. întrebările începură să curgă îndată, dar peste toate se ridica glasul gros, hodorogit al bădicului, care, trăgîndu-1 mereu de mânecă pe Ilarie, zicea întruna :
—	Unul merge, altul vine ; unul merge, altul vine î Aşa-i rîndul lumii !
516
Arhanghelii
Bădicul făcea aluzie la băieşii care plecaseră azi după prînz.
—	Nu te-ai întîlnk ou ei ? întrebă un bărbat ca de treizeci şi cinci de ani, care stătuse toată ziua în cumpănă, de-a făcut bine ori rău că nu s-a dus şi el în străini.
—	Nu, am venit peste munte, răspunse în silă Ilarie.
Bădicul, nelăsîndu-1 de mînecă, îl duse la o masă, îi
arătă un soaun şi-l făcu să şadă. Vreo zece băieşi se strînseră în grabă în jurul mesei şi porunciră băutură. Erau dintre băieşii care stătuseră în cumpănă să meargă, sau nu cu «domnul Paul». Ei, după ce rămaseră, nu se duseră acasă, ci începură să beie, de năcaz, ori de voie bumă, nu s-ar putea şti, în birtul lui Spiridon. Bani aveau, căci fiecare, ca să fie pregătit, împrumutase bani de călătorie.
Bădicul Ionuţ dădu de ei aici, în crîşimă, îndată după ce plecaseră cele cinci căruţe. El ieşise să plece acasă, îngrozit de întunerecul ce se lăsa, cînd îl descoperi pe Ilarie.
Acum bădicul porunci brînză, slănină, pîne pentru drumeţ şi o păreche mare. Se uita cum îmbuca de lacom Ilarie, umplea paharele, rîdea, zicînd mereu :
—	Ce să-i faci ! Unul merge, altul vine ! Aşa-i lumea asta !
După ce-şi mai astîmpără foamea, Ilarie începu să povestească, răstpunzînd la nenumăratele întrebări ce-i puneau băieişii. Vorbi întîi cu silă, cu stîngăcie, de drumul lung, de păduri fără sfîrşit, de «lei», de «pară», aipoi, părînd că-i cade tot mai mult povara de pe trup, le povesti cu multe amănunte toate mizeriile de la băile de cărbuni : muncă grea, superiori neînduraţi, trai scump şi prost, locuinţă — nişte colibe ; nici biserică, nici poipă, nici sat, ci păduri şi iar păduri în toate părţile, cît vezi cu ochii.
Băieşii îl ascultau c-o mulţumire, c-o satisfacţie tot mai adîncă, cereau mereu vin, şi veseJia creştea mereu în birtul lui Spiridon, ca-n vremile cele bune.
Arhanghelii
517
Bădicul Ionuţ Ungurean asculta cu gura căscată ; se mira, ocăra, se cătrănea, dar de paihar nu-şi uita. Bea mereu, cu sete.
El era acum alb culm îi oaia. Obrajii i se încreţiseră, dar rămaseră mereu roşii, mai ales dacă bea doua-trei pahare de vin bun. Visn bun el însă nu mai avea acasă în pivniţă, şi ohiar pentru două-trei păhărele trebuia să vină la Spiridon. Şi făcea drumul acesta, destul de lung, de multe ori pe zi. S-ar putea spune că, mai ales de vreo cinci ani încoace, singura lui ocupaţie era să se plimbe de acasă pînă la birtuil lui Spiridon. Oricît se temea de ger, oricît se învineţea, el făcea cu regularitate drumul acesta şi în puterea iernii. îi era mai uşor, de altfel, căci se subţiase foarte mult ; burta îi dispăruse, dar cu cît se usca, părea ca are o sete tot mai cumplită. Adevărul era că niciodată nu se sătura de băutură, bea pe datorie, şi Spiridon nu-i dădea decît cu măsura cea mică. Ajungea de multe ori în ceartă cu birtaşul, de obicei pentru că nu-i plătea cu lunile nimic, şi Spiridon îl ameninţa că nu-i mai dă de băut. Acum, însă, plăteau băieşii care avuseră de gînd să meargă la băile de cărbuni, bani aveau, şi Spiridon uimplea mereu masa cu sticle pline. Ei se bucurau din toată inima ca nu se duseseră peste graniţă şi şi-ar fi băut bucuros banii pînă la cel din urmă. Priveau fericiţi la Ilarie şi-l îndemnau să le povestească mereu. Acesta, obosit de drum, se ameţi în grabă şi nu mai aşteptă îmbiatul lor.
Larma veseliei creştea mereu, ceasurile treceau repede. Ochii bădicului începură să strălucească.
—	Hei, măi băieţi, dacă s-ar mai întoarce odată vremurile «Arhanghelilor»... zise el într-un rînd, neputîn-du-şi îneca un oftat adînc.
—	Se vor întoarce, bădicule ! strigă cu putere un băieş. Uite, eu zic să nu ne mişcăm de aici pma-n zon ! Să facem un chef ca-n zilele cele bune !
Propunerea băieşului fu primită cu urale îndelungate, cu bătăi în palme.
518
Arhanghelii
în clipa asta uşa birtului se deschise, şi în prag apăru un om îmbrăcat în haine nemţeşti, vechi, purtate ; pantalonii slobozeau doi genunchi largi şi erau stropiţi de tină pînă sus. Obrajii lui veştezi, învineţiţi de frig, erau căzuţi înlăuntru ; o deprimare, un fel de deznajede se desprindea din faţa omului, care, luîndu-şi pălăria, descoperi o chelie mare, pămîntie. Ochii lui erau căzuţi în cap, erau stinşi. Dar, oprindu-se în pragud birtului şi auzind uralele, ochii lui se umplură îndată cu sclipiri de bucurie, un zîmbet larg îi schimonosi faţa îmbătrînită şi, pornind spre masa celor ce-şi petreceau, începu să cînte, pe o voce de bas răguşită :
—	Şi voioşi,
Bucuroşi,
Cu coraj, nainte !
Ura ! Ura !
Alte urale izbucniră acum de la masă. Toţi cei zece băieşi se sculară, îmbiindu-1 să şadă.
—	Pofteşte aici, domnule advocait ! Pofteşte aici ! ziceau ei mereu.
Fostul universitar Ungurean strînse mîna băieşilor, se apropie de bădicul Ionuţ, 1 bătu cu mîna pe umăr.
—	Ehei, zise el zknbind, în bun loc ai ajuns ! Mama m-a trimis să te cănit la biserică, da’ biserica am găsit-o încuiaită !
Rîse bădicul, şi băieşii, şi-i astupară repede gura advocatului c-un pahar de băutură. EA şezu, privi c-un fel de încruntare la părechile de pe masă, îşi umplu din nou paharul, îl sorbi, îl umplu iar şi-l înghiţi cu aceeaşi sete.
—	Uf, făcu el, îmi pare că-i săcetă în mine !
Bădicul clipi vesel din ochi, şi acum, a patra oară,
îi umplu el paharul.
Ungurean tînărul văzu îndată că el trebuie să se grăbească cu băutura ca să-i ajungă pe ceilalţi, ca astfel să
Arhanghelii
519
nu se strice petrecania. El începu să-l laude pe Ilarie că s-a întors la dulcea vatră părintească, că-s nebuni toţi aceia care-şi iau lumea în cap, căci veşnic va rămîne adevărat cîntecul :
«Fie pînea cît de rea,
Tot mai bună-n ţara mea».
Băieşii îl aplaudară, îi fură adînc recunoscători pentru cuvintele acestea, părea că-i liniştea nu numai pentru faptul că nu părăsiseră Vălenii, ci şi pentru că îşi cheltuiau aici, în birtul lui Spiridon, banii de drum.
Advocatul vorbea, bea, toasta, apoi deodată se linişti, tăcu, privind fix un pahar de vin. Spiridon, cît ce nu mai auzi gura advocatului, tăie repede fălii mari de salam, de brînză, le puse într-o farfurie şi se grăbi să le aşeze naintea advocatului. Acesta, fără să zică ceva, începu să îmbuce, înghiţi repede mîncarea şi bău cu sete un pahar de vin. îi trecuse slăbiciunea ca luată cu mîna. Spiridon cunoştea bine, de cîţiva ani încoace, leşinul ce-i venea tot mai des fostului universitar şi ştia că îi trece îndată ce îmbucă ceva şi că putea apoi să chefu-iască noaptea întreagă. Mai ştia apoi că singur advocatul mai putea să mfiripe chefuri care să ţină aşa de mult.
Nu se înşelase nici de data asta. ,Ungurean începu deodată să bea, să cînte, să poruncească «tablă», adică să se dezerteze dintruna paharele, începu să aranjeze «o comandă» ca-n vremile cele bune. Ajunse să toasteze mereu, să cîntt chiar «Unde umbreşte darul tău, Mi-haile arhanghele». Fostul universitar se simţea iarăşi «arhanghelul Gavril» de altădată, deşi era prăpădit, bă-trm şi chel. Demult nu se mai auzise în birtul lui Spiridon cîntarea «Arhanghelilor», şi chiar şi crîşmăriţa veni în prag s-o asculte.
Bădicul zîmbea mereu cu bunătate, privind cu mulţumire la oameni. Uneori pocnea din degete şi zicea :
520
Arhanghelii
—	Lumea asta nu-i a mea,
Ceealaltă nici aşa !
Nu se înşelase Spiridon : se încinse un chef care ţinu pînă dimineaţa, cum demult nu mai fusese în birtul lui.
Fostul universitar nu se mai putea ţine pe picioare cînd, la ziua albă, se hotărî să plece.
De cînd se întorsese din capitală cu Irmuşca, Ungurean nu mai văzuse oraşul prin care-şi prăpădise tinere-ţele. Bătrînul plăti o groază de datorii pe urma lui, pe la birturi, pe la croitori, pe la prăvălii. Vreo doi ani bădicul Ionuţ nu mai avu nici o linişte : mereu îi curgeau provocările de la advocaţii care îl ameninţau cu împrocesuarea. Nu ajunsese să-i plătească cumsecade lui Pruncul cele cinci sute, şi trebui să facă împrumuturi şi mai mari.
Irmuşca stătu în Văleni un an şi jumătate ; apoi, cînd simţi că se apropie tot mai tare sărăcia, îl înduplecă pe advocat, într-o dimineaţă de primăvară, să meargă amîndoi la oraş. Aid îşi pierdu urma, şi toate căutările, toate întrebările disperate ale lui Ungurean fură zadarnice. El se întoarse singur acasă, tîrziu în noaipte. Cînd îl văzu bădicul întrînd, era încă lîngă urn pahar de vin. îl întrebă rîzînd :
—	Ir-Muşca ! UI van Irmuşca * ?
Atîta învăţase şi bădicul ungureşte într-un an şi jumătate.
Cîteva săptămîni se simţi un gol în casă, în birtul lui Spiridon chiar. Dar fata aceea fu repede dată uitării, şi numai cînd era bădicul beat tun îşi întreba feciorul, rîzînd :
—	Ir-Muşca ! UI van Irmuşca ?
Ungurean tînărul rămase în Văleni fără nici o ocupaţie. Pînă mai ţinură băile bune, nu fu pentru el nici o greutate. Dădea rar pe-acasă. Dar de cînd nu se mai făceau chefuri mari, el începuse să îmbătrînească. Uneori
* Corect : Hol van Irmuska ? — Unde este Irmuşca ? (mg.)
Arhanghelii
521
atîta amărăciune era întipărită pe faţa lui, încît credeai, văzîndu-1, că singurul lui nutremînt sînt drojdii amare, începuse să regrete anii pierduţi, şi cum nu erau chefuri dese în care să-şi îngroape conştiinţa, se dădu la băutura de rachiu, care, în cîţiva ani, făcu din el o arătare vrednică de milă.
Bădicul, mereu în încurcături băneşti de la căderea «Arhanghelilor», se îndatora din an in an tot mai tare. Datoriile feciorului îl doborîseră pentru totdeauna ; dar bădicul Ionuţ, totuşi, sufleteşte nu se schimbase mult. Adevărat că din cît putea nu se lăsa cu capul limpede, ca şi mai nainte, şi el avea mereu convingerea că băile se vor îmbunătăţi cît de curînd. Chiar pentru aceea el nu-şi vînduse nici acum partea de la «Arhanghelii», deşi baia aceasta era şi acum părăsită.
Cînd ieşiră, în dimineaţa asta, din crîşmă, bădicul se sprijinea de-o parte pe un băieş, de cealaltă parte pe fostul hocman de la «Arhanghelii», Ilarie. Pe drum treceau ţărani în port străin şi se opreau cu toţii naintea unei case de zid, nouă dar mică, abia două camere dacă ar fi putut să aibă. Hocmanul Ilarie tot urmărea pe străinii aceştia cum trec pe lîngă ei şi se opresc mereu la poarta casei celei nouă.
—	Ce-i aici ? E tîrg, ori ce ? întrebă Ilarie, nemaiîn-crezîndu-se în vederea sa şi părîndu-i că-i într-un loc străin.
în loc de răspuns, Ungurean bătrînul întrebă :
—	Ce-i azi ? Vineri ?
Ilarie se gîndi un răstimp, apoi răspunse :
—	Vineri.
—	E zi de bancă. Oamenii vin la bancă, răspunse bădicul.
—	Aha ! Zi de bancă, spuse hocmanul.
în clipa asta trecu pe lîngă ei băieşul cel tresărit,
34 — Opere, voi. 7
522
Arhanghelii
Nichifor, care mi se schimbase aproape defel: puse în treacăt degetul pe advocat şi zise :
—	Asta-i Antihrist!
Apei trecu, bombănind, înainte.
XX
Casa cea nouă naintea căreia se opreau străinii şi destui băieşi din Văleni era zidită aproape de primărie. Spre stradă privea din patru ferestre mijlocii, adăpostite după puternice grilajuri de fier, colorate verde. Frontul n-avea nici o decoraţie, afară de o tablă mare, neagră, bătută sub streaşină, şi pe care se putea citi de departe inscripţia aceasta aurită : «Arhanghelii, institut de credit şi economii, societate pe acţii». Cuvîntul cel dintîi din inscripţie — «Arhanghelii» — era închegat din slove mari, şi el trona singur în şirul întîi ; subt el, cuvintele celelalte erau scrise cu caractere cu mult mai mici. Dintre slovele mai mici, unele începeau să fie spălăcite, au-ritura începuse să se şteargă, dar în cuvîntul «Arhanghelii» era aşa de bine conservată auritura, încît părea că-i scris de cîteva zile numai.
Oamenii se adunau tot mai mulţi naintea porţii ; cei care veniseră mai devreme ocupaseră cele două bănci lungi, bătute în pămîmt de-a lungul păretelui ; ceilalţi stăteau răzimaţi în bîte, ori se mişcau înicet, de ici pînă colo. Cei mai mulţi povesteau, fără nici o voie, spunînd cuvintele rar, făcînd pauze lungi ; nu numai în vocea lor, dar şi în feţe şi în priviri se citea o silă, o neplăcere, ca la toţi ţăranii oare vin să plătească carnete, ori să ridice împrumuturi nouă.
Dimineaţa era ceţoasă şi rece, plină de umezeală, şi asta-i făcea pe oameni să fie şi mai posomoriţi. Abia aşteptau să se deschidă banca. Unii dintre ţărani veniseră din depărtări destul de mari, porniseră îndată după
Arhanghelii
523
ce se zărise de ziuă de-acasă, şi acuta erau aproape ceasurile opt. Cei din depărtări îşi aduseseră merinde, şi unii dintre ei isprăviseră cu prînz ui — o bucată de pîne în această zi de vineri, — îşi puseseră restul în traiste, cînd pe drum se zări apropiindu-se un om de statură mijlocie, care purta cizme lăcuite şi iţari de lînă ca băieşii din Văleni, dar era îmbrăcat cu un roc de piele roşcată, hlănit, cu guler de vulpe, şi pe casp cu pălărie moale, de pe care lipsea şimorul aurit oare se încolăcea de obicei pe pălăriile băiaşilor din Văleni. Omul se apro-
Bia cu paşi mărunţi, încercînd să se ferească de cioro-eaca drumului. De departe faţa lui părea foarte ciudată, un obraz părea mai întunecat, mai mic decît celălalt.
Cit ce-1 zăriră, oamenii care aşteptau începură să se mişte ; cei care şedeau pe bănci se ridicară, şi cînd omul fu la cîţiva paşi de ei, îşi ridicară cu toţii pălăriile.
—	Bună-dimineaţa ! le răspunse o voce saca, dar în care tremura un fel de satisfacţie.
Satisfacţia, mulţumirea se puteau citi însă mai bine din faţa omului. Faţa aceasta era îngrozitoare : obrazul drept era palid-vineţiu, tăiat în părăiaşe adînci ; deasupra lui clipea, în licăriri feline, un odhi neodihnit ; obrazul stîng era aproape acoperit de o pată vineţie, deasupra căreia nu era decît orbita roşie oe care se lasa mereu geana. Ochiul stîng îi lipsea lui Gheorghe Pruncul în urma nenorocirii din curtea directorului de la «Arhanghelii» cînd acesta îi descărcaise puşca în faţă. Dar din chipul lui pocit, din ochiul drept ce licărea mereu se putea citi o largă satisfacţie văzînd mulţimea mare de oameni care venise la banca lui şi a notarului Popescu.
El descuie portiţa curţii, întră el întîi, şi după el, puhoiul de lume. Descuie una din cele două uşi ale băncii şi, lăsînd-o deschisă, îi pofti pe oameni înlăuntru. Aceasta era o cameră desttul de spaţioasă, dair goală-goluţă, numai în jurul păreţilor erau cîteva laviţe. Un aer închis, rece, de mucegai parcă, umplea camera.
524
Arhanghelii
—	Poftiţi şi aşteptaţi aici. Numaidecît vine domnul contabil şi începem, le zise Gheorghe Pruncul după ce le deschise uşa.
Apoi el descuie uşa a doua şi întră singiur. în camera aista, mai mică decît aceea unde aşteptau oamenii, erau trei mese, o casă «Wertlheiim» mare, puternică şi un dulap. Aici era biroul băncii : la masa de Lîngă cassa-de-fier lucra casierul, la cea de lîngă dullap, contabilul, iar a treia, lîngă fereastră, era rezervată pe sama directorului, însă masa asta nu era aproape niciodată ocupată. Postul de director şi de casier le umplea aceeaşi persoană, Gheonglhe Pruncul, fostul societar de la «Arhanghelii». La început el fusese singurul slujbaş al băncii, încerca să suplinească şi pe contabilul, dar la cîteva săptămîni se încuircă şi văzu că pentru postul acesta trebuie să-şi aducă om calificat. încercă înitîi să se ajute cu feciorul său, cu fostul universitar, însă acesta încurca şi mai tare socotele. Atunci îşi aduse un contabil cu diplomă, care după două luni îşi dădu demisia din cauza salariului prea mic. De-atunci se perindară mulţi contabili pe la «Arhanghelii», căci directorul nu se învoi să le mărească salariul.
însă postul de casier nu l-ar fi lăsat Pruncul altuia pentru toată lumea ! Nu se încredea în nimeni ; el ştia cît e de gingaş lucru să umbli cu bani. Gînd se primeau banii pe carnete ori în capital, cînd se înapoia restul ori se număra un nou împrumut, cît de uşor se putea să greşească cineva ! El ştia că duipă ce-i dai odată omului un rest mai mare decît i se cuvine — din greşeală — nime nu vine să-ţi spună că te-ai păgubit. Şi Pruncul ştia cît de cu greu se cîştigă şi un ban de aramă !
Şi cine nu se lăconaeşte cînd vede bani mulţi, grămă diţi în cassa-de-fier ? Of ! Ştia bine chiorul ăsta că ba-nu-i ochiul dracului ! Subt paza lui era însă în siguranţă, căci partea covîrşitoare din ei erau partea lui.
Arhanghelii
525
El nu voi, la început, să numere banii din cassa-de-fier înaintea cantabilului. Zaidarnic îi spunea acesta că aşa se face pretutindenea la toate băncile, că e necesar să se vadă dacă socotelile consună cu starea cassei. Gheor-glhe Pruncul se temea să-i descopere cîţi bani are ; voia să ştie numai ed lucrul acesta şi se gîndea că poate contabilul are gânduri de defraudare.
Abia cînd acela îi puse furios pe masă o coală de hîrtie pe care era indicată suma ce trebuie să se afle în cassă, se mai linişti : contabilul ghicise suma ! El încă nu era atît de umblat în lucrurile de la bancă încît să ştie că contabilul e cheia unui institut de credit. îşi zise că nu din curiozitate doreşte să-i vadă banii după ce o dată ştia cîţi are, ci că trebuie să fie ceva la mijloc. începu să-i numere, şi banii se aflară în ordine pînă-ntr-un filer.
Cu anii se deprinse însă cu toate afacerile de bancă aşa de bine, încît ar fi putut umiple, cu uşurinţă, postul de contabil. Dar acum nu-1 mai ajungeau puterile, clientela se mărise, şi el nu se mai putea dezlipi de cassă.
Abia întră Gheorghe Pruncul în biroul băncii, şi numaidecît sosi şi contabilul. Cea dintîi privire contabilul o aruncă spre soba de fier, dar soba era rece.
—	Am putea încălzi de-acum, domnule director, zise tînărul punîndu-şi în cuier paltonul şi pălăria şi fre-cîndmşi mlînile. E o vreme ticăloasă, şi dacă stai mereu la masă înlemneşti de frig ! adaose îndată, şezînd la masa lui.
Pruncul şedea la cassă : nu-1 privi, ci răspunse :
—	O să facem de-aici încolo ; de altfel, azi se va încălzi îndată aici ; aşteaptă la vro sută de oameni.
Zicînd aşa, se sculă, se duse la uşa care despărţea cele două camere, o deschise.
—	Poftiţi, zise el, dar fără îmbulzeală ! Pe rînd, ca la moară !
Bucuria îi clipi din ochiul cel sănătos, un zîmbet rin-jitor i se revărsă pe faţă, şi ou zîmbetul acesta descuie
cassa-de-fier şi şezu la masă.
526
Arhanghelii
Clienţii începură să vină pe rînd, întinzmd contabilului hîrtiile. Condeiul acestuia începu să alerge şi tot alergă până la ceasul unu după prmz. Cu socoteala făcută, clienţii treceau la cassă. Pruncul arunca o privire refpede din ochiul sănăitos asupra socotelilor, primea banii, numărandu-i cu mare atenţie şi izbind pe tabla de marmoră argintul ce-i dădea, cît de cît, de bănuit.
El îşi împlinea cu adîncă plăcere slujba asta în fiecare luni, miercuri şi vineri, de cinci ani acum. Banca era înfiinţată de şapte ani, dar în anii cei doi dintîi era o singură zi de cassă peste săptămînă — vinerea. Clientela din jur era mai puţină pe-atunci, iar băile din Văleni eraiu încă destul de bune.
La un an după licitarea averii lui Iosif Rodean, celor doi tovarăşi, lui Pruncul şi notarului Popescu, le reuşi să vîndă baia «Arhanghelii» la societatea cea străină prin mijlocirea lui Herşcu Haisicovici. Nu o vîndură aşa de strălucit după cum credeau, totuşi se bucurară că s-au scăpat de ea. în schimb, hotărîră să s-apuce de înfiinţarea băncii cît mai în grabă.
înfiinţarea băncii «Arhanghelii» fu vestită prin următoarea ştire apărută prin gazetele de pe vremuri: «Un pas înainte : Aflăm cu cea mai adîncă satisfacţie că în fruntaşa comună Văleni s-au pus bazele solide ale unui nou institut românesc de credit şi economii numit „Arhanghelii". Ţărănimea noastră din părţile acelea va fi scoasă astfel, prin munca naţională a fruntaşilor din Văleni, din ghearele cămătăriilor străini. Un pas nou s-a făcut pentru consolidarea noastră economică şi nu putem să fim decît recunoscători conducătorilor fruntaşi din Văleni că s-au gîndit la opera aceasta de economie naţională, înfiinţînd o nouă citadelă de apărare naţională. De-ar da Dumnezeu ca pilda lor să fie urmată şi de alţi.»
Din anul al patrulea clientela începu să crească în mod neobişnuit. In Văleni tot mai multe băi trebuiau
Arhanghelii
52?
lucrate ou bani luaţi de la bancă : apoi, unii fruntaşi, ca, de pildă, bădicul Ionuţ şi Dochiţa, începură să ridice datorii tot la trei luni, şi chiar mai des. Tot mai multe păimînturi, fînaţe, păduri se intabulau pe banca «Arhanghelii». Din jur începură să vină tot mai mulţi după împrumuturi aici. Era mai aproape, şi camăta nu era mai mare ca la băncile din oraş.
După opt ami abia mai erau trei-patru familii în Văleni care să nu fie îndatorate la «Arhanghelii».
încetul cu încetul băieşii nu-i mai ziceau lui Pruncul decît «domnule primar», ori «domnule director». El rămase primar definitiv în locul lui Cornean, pe urmă, după ce expirară anii, fu din nou ales, nime nu mai concura faţă de el. Nici nu prea aveau vălenarii gust de primărie în împrejurările tot mai rele ce se desfăşurau, sărăcind băile, dar nici n-ar fi putut reuşi nimeni faţă cu Pruncul. Notarul Popescu se căsători cu fata iui Pruncul, fetiţa de care îi zicea diacul Gavril lui Vasile Murăşanu c-ar fi bună de preoteasă ajungîndu-se astfel notărăşiţă.
Fostul universitar Pruncul era scriitor în cancelarie în locul lui Bratu. Adevărat că el nu prea făcea ispravă, lucra foarte greoi, foarte încet. Dar tatăl său era rnîn-gîiat că cel puţin nu mai bate uliţele. Pruncul, tînărul, se părea că luptă din greu să se lase de patima băuturii. Părea că se deşteptase în el ceva din sufletul tatălui său şi începuse să preţuiască banul. Rar da pe la birt şi se vedea pe el că suferă cumplit din cauza asta. Poate chiar aici era explicaţia că lucra a$a de greoi. De vreo şapte ani se lupta, şi nu s-ar puitea spune că şi-ar fi învins patima. Cel puţin o dată în lună se abatea la birtul lui Spiridon, şi de asta ştia apoi tot satul. Căci, în puterea nopţii, răcnea pe uliţe că aprinde satul, pălmuia pe cine-i ieşea în drum şi, cîte doua-trei zile după beţia citaiplită, nu mai era bun de nimic.
528
Arhanghelii
XXI
în curgerea acestor opt ani casa lui Iosif Rodean se învechise. Culoarea verzie a frontului se spălăcise, bătută de ploi, trasă de soare. Nime n-a mai spoit-o pe dinafară în vremea asta. Tencuiala căzuse pe la soclu, cărămizile înroşeau şi ici, şi colo. Mai în sus, plăci de var se desprinseseră, se vedeau petece sure pe părete. Fereştile erau mereu închise, perdelele trase, întreaga casă părea cufundata într-un somn adînc, părea părăsită. Rar, cînd durăia vreo căruţă pe drum, pe dinaintea fereştilor, se desfăcea vreo perdea şi lăsa să se vadă două sipectre, două capete de femei, palide, îmbătrînite, cu privirile neliniştite. Dar se retrăgeau repede după perdelele care se îmbinau din nou. Nime n-ar fi putut cunoaşte în cele două feţe de mort pe Eugenia şi pe Octavia.
Ele îşi petreceau ziua întreagă în casă ; treceau luni întregi pînă ce le zărea cineva pe uliţă. Ghiar atunci treceau repede pînă la poştă, pînă la prăvălie, cu feţele ascunse în lungi năframe, ou ochii pironiţi în pămînt. Se fereau atît de tare de oameni, încît nici nu răspundeau la salutul băieşilor, al femeilor, ci se furişau ca nişte umbre.
Era un adevărat chin pe ele să iasă din curtea fostului director de la «Arhanghelii». Oricît se fereau însă de privirile oamenilor, oricît se ascundeau, băieşii, femeile rămîneau mirate în urma lor, cutremurate de un fior. în lumina zilei feţele lor erau uscate şi îmbătrînite, nemişcate. Numai liniile răutăţii, ale pizmei li se săpară adînc în jurul gurii, de-a lungul obrajilor. Liniile acestea nu dispăreau nici chiar cînd ieşeau pe uliţă şi erau preocupate de un singur gînd : să nu le vadă nimeni.
De altfel, ieşeau din casă numai în sila cea mai mare, cînd n-aveau pe cine să trimită pînă la prăvălie, pînă
Arhanghelii
529
la poştă. Şi asta se întîmplă de cîte ari mama lor, Marina, era bolnavă.
Cele două neveste nu putură trăi la sora lor Mama, soţia doctorului Vraciu, unde merseseră după catastrofa din 25 faur. Fericirea ce-o vedeau în jurul lor le muşca necurmat din inimă. Urau şi pe Maria, şi pe doctorul, şi pe copiii lor, şi pe Elenuţa, care era acolo. Se întorseseră, după cîteva săptămîni, iarăşi în Văleni şi se în-cthiseseră în casă.
La vreo trei luni după examenul din Gureni se făcu munta lui Vasile cu Elenuţa. Tinerii se mutară în noua parohie, în Teleguţa, şi numaidecît Elenuţa invită pe cele două surori să meargă la ea, să vadă satul, casa, să răimînă acolo cît vor voi. Dar cele două surori rup-seră în mici bucăţele epistola Elenuţei şi n-o învredniciră de nici un răspuns.
în toamnă se căsători şi Ghiţă cu domnişoara Laura, faita popii din Gureni. Surorile nu luară parte nici la ospăţul acesta, ci, cînd, cu patru săptămîni mai tîrziu, Ghiţă le invită la el, îi împliniră dorinţa. Dar după două luni se întoarseră în Văleni : fericirea, giugiulirile, sărutările celor doi tineri le înnebuneau.
Şi Ghiţa, şi Elenuţa, şi Maria încercară în multe rînduri, în cursul anilor, să le înduplece a se muta la ei. Dar oele două fete nici nu le mulţumeau cel puţin pentru invitare. De la o vreme ele nici nu mai citeau scrisorile ce lie veneau de la aceşti trei, ci le rupeau cu înverşunare îndată ce cunoşteau slova.
Astfel, ele rămaiseră în Văleni, cu sufletul tot mai pustiu şi tot mai îngheţat, cum tot mai pustii erau, din an în an, şi casa şi curtea lor. Cei doi advocaţi divorţaseră demult de ele, trecuseră detmult pesite incidentul ou «partida nenorocită», se căsătoriseră cu alte fete şi trăiau mulţumiţi.
Eugenia şi Octatvia începură să cărunţească, nasul li se lungi, umerii obrajilor împungeau, băirbia li se ascu-
530
Arhanghelii
ţise, erau o adevărată spaimă de fiecare zi pentru biata Marina, care mai mult se tîra decît umbla din bucătărie pînă-n casă. Noi mai ţimea nici o slujnică, nu era nici un străin în casă. Aveau o vacă, de care îngrijea Marina. Ea pregătea mîncarea, ea aducea apă, ea spăla, ea tîrguia, ea făcea totul acasă. Se îngîrbovise, albise aproape detot, în gură nu-i mai rămăseseră decît doi colţi deasupra. Cînd se tîra părea că are în fiecare clipă lipsă de sprijin, să nu cadă.
I>ar lucrul ce-1 avea de făcut nu însemna pentru ea nimic. Firea de ţărancă, obişnuită cu ştrapaţele trupeşti, cu miunca, se deşteptase în ea cu cea din urmă deznădejde şi, cît de încet, tot isprăvea de ce se apuca. Dar cînd zărea pe cele două umibre, oricît se obişnuise cu ele, se clătina, părea c-o bate un vînt de spaimă. Atunci se oprea, îşi făcea o cruce largă şi zicea •.
—	Doamne, nu ne lăsa, sfîntă Maică Precestă !
Se clătina astfel de spaimă cînd le zărea pe cele două fete, dar şi mai tare îi îngheţa inima cînd, spre sară, cîrţîia portiţa, care de dimineaţa stătuse mută, şi se ivea în curte un moş înalt, adus tare de spate, c-o barbă lungă albă, c-un palton veohi pătat de tină alburie, încălţat cu cizme mari, înglodate. Moşul întră tăcut în curte, în mîna stîngă ţinea o batistă murdara, în care ascundea ceva rotund, iar în dreapta, un ciocan şi un sfredel de băit. Moşul se apropia de bucătărie, unde era un mare mojer de fier, desfăcea cu grijă batista în care adusese o mulţime de zdrobituri de piatră, arunca cîte-o mînă de pietre în mojer şi începea să le piseze.
Dacă se înnopta, Marina trebuia să-i aprindă lumînarea, şi de muke ori bătrînul pisa noaptea întreagă, cercînd mereu firele de aur, pe care le vedea, la orice cercătură, le alegea, deşi nu era aur, ci pirk, le punea într-o oală de păsmlînit, şi oala o ascundea subt patuî din bucătărie.
Arhanghelii
531
—	Cearcă ! zicea c-un zîmbet larg moşul privind la Marina.
—	Da, cearcă, Iosife, răspundea zgudumdu-se Marina. Ci vino acum să manei !
Avea lipsă de multe rugăminţi pînă ce se îndupleca să cineze. După ce mînca, puţin şi încet, gîndindu-se mereu, moşul zicea :
—	Mîne iar o să băiesc la «Arhanghelii». Ce de aur ! Doamne, ce de aur ! Bl clătina din cap, zîmbea înseninat la faţă, ochii lui clipeau bucuroşi.
—	Iar o să băieşti, şi iar o să aduci aur, Iosife, zicea femeia cu durere, ci acum vino de te culcă.
Bătrînul uriaş se ridica zîlmbilnd ş-o urma cu bucurie pe Marina.
în zorii zilei se scula, îşi lua ciocanii! şi sfredelul, Marina îi punea după cap o traistă de vînător, în care era merindea de peste zi, şi moşul, liniştit şi vesel, pleca la «Arhanghelii».
Baia era vîndută societăţii celei străine, dar încă nu era pusă în lucrare. Un singur om de strajă era acolo. Grămezile de piatră stearpă se înnegriseră, cramurile se destrămaseră, coperişele le putreziseră, ochiurile de fereastră erau cele mai multe sparte ; pe lîngă cramuri, prin vatra de odată a marilor grămezi de piatră crescuseră buruieni. Intrarea principală de la «Arhanghelii» se surpa într-o parte. Era pustiu şi tăcere în tot cuprinsul. Numai gura băii răsufla mereu aceiaşi nouri deşi de neguri alburii.
Iosif Rodean n-avea lipsă de luminare ; el ciocănea toată ziua în gangul principal, foarte aproape de întrare. Straja de la baie îi aducea aminte să mănînce la prînz, la ojină. Nu făcea nici un sipor, căci nu se^ gîmka să folosească nici prav de puşcă, nici dinamită. Dar cît să-şi umple batista sfărîma de dimineaţa pînă sara.
Iosif Rodean, după ziua de 25 faur, ajunsese într-o casă de sănătate, unde stătuse un an şi jumătate, tn
532
Arhanghelii
urmă, doctorii îl trimiseseră acasă, s?puniîlnd că trebuie lăsat, nesmintit, să facă ceea ce dlorea : să caute aur la «Arhanghelii». Pentru dorinţa aceasta ajunsese în zilele din unmă furios. II duseseră întîi la doctorul Vraciu, dar bolnavul nu avusese pace, începuse să spargă tot ce-i ieşea nainte.
Nu se linişti decîit în Văleni, cînd, cu ciocanul şi cu sfredelul în mînă, porni spre «Arhanghelii». Mai tîrziu îl duseră la Ghiţă, la Elenuţa, crezînd că poate acolo va rămîne tot aşa de liniştit ca şi în Văleni. Dar repede trebuiră să-l aducă înapoi, pentru că devenea furios. Acasă se liniştea îndată şi-şi vedea de paşnica lui ocupaţie.
Copiii trebuiră să se mulţumească cu atîta, oricît i-ar fi durut inima de nenorocirea tatălui lor. îi compătimeau, fericirea li se tulbura de cîte ori îşi aduceau aminte de el. Dar părea că tot mai mult suferă pentru biata Marina, care nu se putea mişca de acasă nici pe o zi, oricît ar fi dorit să-şi vadă uneori copiii şi nepoţii.
Ei făceau deci ceea ce puteau : îi trimiteau Marinei bani din belşug, căci Iosif Rodean, afară de casă, nu mai avea nimic, îi scriau scrisori de îmbărbătare şi, cît puteau de des, veneau s-o cerceteze.
Fostul director de la «Arhanghelii» se purta foarte liniştit; băieşii îi dădeau şi-acum bineţe, copiii nu se temeau de el.
în satul întreg un singur om se umplea de spaimă îndată ce-1 zărea pe moşul cu barbă albă : Gheorghe Pruncul, directorul şi casierul de Ia banca «Arhanghelii». El îl înconjura şi fugea de bătrîn, deşi acesta nici nu părea să4 mai vadă ori să-şi aducă aminte de fostul tovarăiş de la «Arhanghelii».
Numele de «Arhanghelii» iar ajunsese vestit în jurul întreg, dar acum, rostindu-1, nime nu se mai gîndea la
Arhanghelii
533
vestita mină de odinioară, ci la «casa de păstrare, societate pe acţii în Văleni». Banca arăta, din an în an, profit tot mai mare, se impunea ca un factor economic tot mai puternic, şi în anul al zecelea de existenţă, după ultimul bilanţ, deşi îşi urcase fondul de rezervă la suma capitalului începător, împărţea cea mai mare dividendă dintre toate băncile româneşti.
Lector : CONSTANTIN MOHANU ________Tehnoredactor : TRAIAN ARGETOIANU____________________
Apărut 1972. Hîrtie scris I A de 63 glme. Format 540X840/16. Coli ed. 29,03. Coli tipar 33,5. A. nr. 23 404/1371. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0
Tiparul executat sub comanda nr. 10 960 Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii“, Piaţa Scînteii nr. 1 — Bucureşti Republica Socialistă România