P O V E S T I ŞI N U V E * ★
E	6
R I LE
19 7 1 editura minerva
PĂSCĂLIERUL
Pârinţele Costandine, Caută-mi în carte bine,
Ce s-a alege de mine ?
Sâmn bun daca s-o ivi, Patru husoşi ţi-oi plăti!
Iar de-o ţi să mă cununi,
Ai în palmă cinci zloţi buni
(Cîntec vechi)
I
Daca s-ar scula din morţi un creştin din Curmătura, răposat înainte de optzeci de ani, n-ar mai cunoaşte satul, nici după întindere, nici după case şi uliţe, nici după biserica românească, nici chiar după dealurile care îl înconjură şi în căldarea cărora e aşezat. în întindere, satul a sporit de două ori; case vechi, coperite cu paie, nu se mai zăresc decît rar, şi se ascund, mai mult ruşinate decît smerite, în fundul curţilor ; pe cînd, semeţe, cu fruntea-n uliţă, se înşiruie, ca la oraş, case de piatră. Iar uliţele au sporit, largi şi luminoase, şi prin păşunea gîştelor şi-a purceilor e acum vatră de sat cu clădiri zdravene. Dealurile de după care răsare şi după
8
Pascalierul
care apune soarele în Curmătura de cîndu-i lumea, goale, arse de soare şi de dogoreala nisipului înainte cu optzeci de ani, acum sînt pline de vii roditoare, la feţie, iar cele de din dos sînt împădurite cu salcîmi, ajungînd astfel şi Curmătura să aibă o pădure.
în locul bisericii româneşti, neagră de vechime şi cu lemnul mîncat de cari, cocoţată ca o pasăre zburătăcită şi supărată pe coasta de la apus, departe de orice aşezare omenească, azi se înalţă, în vatra nouă şi de căpetenie a satului, biserica de zid, albă şi veselă, cu turnul de tinichea strălucitoare.
Bătrînii de acum optzeci de ani poate ar recunoaşte Curmătura după cele două uliţe săseşti, ferite de partea românească a satului, la locul cel mai bun pe vremuri* pînă a nu se face vatră nouă. Aici s-a clădit puţin din nou. Casele grele şi urîte, cu ziduri de cetate, sînt tot cele vechi, dar mai întrate în pămînt, mai sure, mai mucegăite, cu mulţi păreţi borţoşi, cu ţigla coperişurilor măcinată şi bătucită de muşchi. Vestitele vii de altădată, cu vinuri tari şi galbene, au fost măcinate de filoxeră, goanga duşmană a veseliei din lume, de vreo trei decenii. Saşii au mai scăpătat, n-au mai sădit vii, vitele li s-au mai împuţinat, fac copii şi mai puţini ca altădată, şi românii au năvălit ca lăcustele la ogoarele lor, cumpărîndu-le bucăţică cu bucăţică. De prin anii optzeci ai veacului trecut, saşii au scăpat din mînă şi cîrma satului.
Numai biserica, înconjurată de zid înnegrit, înalt şi gros, străpuns de ferestrui lungureţe, razi mat de parapete, străjuieşte şi acum, grea şi puternică, înălţîn-du-şi în văzduh turnul ascuţit. Clopotele vechi sunau dogit şi înainte cu optzeci de ani, dar acum nu mai are
Pascalierul
9
nici unul sunet curat, şi le-au bătut demult cele de la biserica românească.
Zadarnic ar căuta azi cineva care a trăit înainte cu optzeci de ani şi casa popii Pleşa Costandin. Ea se ridica pe vremea aceea în Uliţa Alunişului, arătoasă şi cu temei clădită, singura casă românească de piatră din sat. Avea ogradă largă şi o grădină cu pomăt de două iugăre. Popa o moştenise de la părinţii lui, cei mai avuţi români din sat, singurii care pe atunci se puteau lua la întrecere cu saşii, nu atît în moşie, cît mai ales în boi cu coarnele larg arcuite.
Pe vatra veche se ridică azi trei case de piatră cu ogrăzile lor, iar prin jumătatea grădinii s-a croit o uliţă nouă. Din pomii vechi, puţini au mai rămas, scorburoşi, cu braţe negre. Şi odată, în grădina asta, pe lîngă pomi creştea un buruieniş în care se putea ascunde popa Costandin, cît era de nalt şi de voinic...
Multe s-au schimbat în sat la Curmătura în mai puţin de un veac, cum se schimbă lucrurile în toată lumea asta, fără să bage cineva de samă ! Aşa s-a astupat şi părăul prăpăstios care trecea prin mijlocul satului şi în rîpile căruia multe vite s-au chilăvit, ne-scăpînd nici popa Pleşa Costandin de pagubă, oricît era de meşter. Şi fîntînile s-au rărit, apa trăgîndu-se tot la mai mare adîncime. Azi, în vreme de secetă, numai la trei fîntîni se mai adapă vitele.
Dar amintirea popii celui de demult, a păscălierului, cum l-au poreclit oamenii mai tîrziu, e vie încă şi acum în sat. La năcaz, la boală grea, numai ce auzi pe vreun bătrîn sau pe vreo bătrînă oftînd :
—	Ehei ! Dac-ar trăi popa Costandin, nu m-ar durea capul !
10
Pâscalierul
Şi isprăvile lui au trecut din tată în fiu, şi femeile mai vîrstince le ştiu şi azi cu de-amăruntul. Numai cu generaţia mai tînără a început uitarea. Dar şi tinerii, ba pînă şi copiii, mai ştiu încă să spună vorbe din cîn-tecul şi strigăturile vechi:
Parinţele Costandine,
Caută-mi în carte bine.
Ce s-a alege de mine ?
Sămn bun dacă s-o ivi,
Patru husoşi ţi-oi plăti !
Iar de-o fi să mă cununi,
Ai în palmă cinci zloţi buni.
Sau :
Popa Pleşa Costandin Nu se uită la creştini ;
Ceteşte la buni şi răi Şi adună husoşăi,
Umple curtea de viţăi.
Ori:
Popa Pleşa Costandin Care-şi moaie barba-n vin,
Are carte fermecată,
Ce nu minte niciodată,
Şi te scoate de la moarte,
Din năcazurile toate.
Şi altele de acest fel se mai aud şi azi prin Curmătura, chiar din gura tinerilor şi a copiilor, cum am scris. Iar din spusele bătrînilor i se poate închega povestea întreagă.
Pascălieml
11
★
în deosebire de alte neamuri de preot, Pleşa Costandin a fost singurul şi cel din urmă popă din neamul lui. Bădica Vasilie, tatăl popii, nu l-a avut decît pe el, pe Costandin, şi nu s-a lăsat din rîndul saşilor, nu numai cu casa şi cu boii, ci şi cu mîndria de-a-1 învăţa pe copilul lui slovă, aici în sat, de la popa cel bătrîn. A avut de furcă cu fiu-său, că era băiat îndărătnic, şi apoi bădiţii Vasilie îi dase în cap să-l înveţe carte cînd lui Costandin începuse să-i miroase a cătrinţă, pe la optsprezece ani. Vreo trei ani a tot învăţat — cînd avea şi el, popa, răgaz, — dar în urmă tot putu citi şi scrie.
Mai mare corvoadă şi amărăciune — care l-au pus repede în pămînt — a avut bădiţa Vasilie cu însuratul lui Costandin. împotriva voinţei lui, a luat o golană ; lujer de fată, înaltă şi ochioasă, sprîncenată şi cu obrazul fraged. Deşteaptă şi harnică, iute ca o suveică şi plină de draci, dar săracă lipită. Bătrînul n-a avut ce-i face ! I-a adus-o în casă fără cununie, şi trei ani nu l-a putut îndupleca să-şi caute nevastă de sama lui. Bădiţa Vasilie, cu sufletul amărît, dac-a văzut şi-a văzut că nu răzbeşte cu nebunul, şi-a zis că-i păcat să aibă noră fără cununie, şi-a făcut nunta. Iar nu multă vreme după nuntă s-a pus la pat, şi, după ce a bolit şase săptămîni, a adormit şi s-a adăogat la părinţii săi şi la nevastă-sa, mai demult răposată.
După moartea bătrînului, Costandin Pleşa i-a făcut cu cinste pomenile şi parastasul, apoi s-a pus în fruntea gospodăriei. Pîn-acum, în ceartă mereu cu taică-său din pricina Nastasiei, nu-1 prea trăsese inima la muncă
12
Pâscălierul
şi la rînduială. Rămas de capul lui, cu femeia iubită în casă, Costandin s-a dovedit şi priceput şi harnic, aşa că dacă părintele lui ar mai fi avut zile, s-ar fi împăcat şi cu feciorul şi cu nora. La un an de cînd gospodărea singur, Costandin mai cumpără o păreche de boi şi două iugăre de loc ; avea acum şaisprezece. Patru părechi de boi nu aveau pe vremea aceea decît cinci saşi, iar cu moşia erau înaintea lui numai vreo douăzeci de gazde de saşi, dar români nici unul.
Costandin Pleşa era om vesel şi-i plăcea prietenia la un pahar de vin, îi plăceau jocul şi femeile. De cînd o luase pe Nastasia, nu mai ducea dorul altora, dar îi plăcea să glumească cu orice femeie frumoasă, picurînd multă otravă în inima nevestei şi făcîndu-i multe nopţi nedormite. Nastasia îl temea şi mai mult din pricina băuturii ; era prea tînăr şi prea în floare pentru a cerceta aşa de des crîşmele.
Şi din pricina acestor slăbiciuni ale bărbatului, multe sfezi s-au aprins în casa cea largă de piatră.
Ci Costandin avea felul lui de-a o potoli şi a o linişti pe femeie ; îi spunea vreo glumă, din care Nastasia înţelegea repede că n-are pentru ce să se teamă, că bărbatul e numai al ei. Numai în privinţa vinului o liniştea mai greu. Costandin se jura că la crîşmă merge mai mult de dragul prietenilor, al cîntecelor, al poveştilor, decît pentru plăcerea vinului. Şi adevărat era că nu se mai lăsa de poveşti şi de pozne, şi de păcăleli, încît oamenii se adunau cu drag în jurul lui. Se adunau şi pentru bucuria să-l audă cîntînd. Avea Costandin un glas minunat!
De multe ori prietenii îl întrebau, mai în glumă, mai întradins :
Pascălierul
13
—	De ce nu te faci tu, popă, Costandine ?
—	Da5 cel puţin să cînte îm biserică, ziceau alţii.
întrebările acestea se înteţiră mai ales după moartea
preotului celui bătrîn, cînd satul rămase vreo trei ani fără popă.
în vremea asta se abătea mai des prin crîşmele satului, şi, adeseori, Nastasia, neliniştită, după ce însăra, pleca să-şi caute bărbatul. Şi ştia unde. Uneori întră în crîşmă în toiul discuţiilor despre vacanţa de preot.
—	Iată şi preuteasa ! izbucnea vreun prieten de-ai lui Costandin, închînînd cu paharul, şi Nastasia nu scăpa pînă nu bea şi ea un păhărel două de vin.
Prietenii lui vorbeau mai în glumă, mai întradins despre popie, dar Costandin, de la o vreme, fără să-şi facă vădite planurile, se gîndea întins la treaba asta. Şi după ce a plănuit şi a cîntărit lucrul şi pe faţă şi pe dos, cu gînd aşezat, ca un gospodar cuminte ce era, se hotărî.
—	Tu muiere, începu el într-o sară de primăvară, ce-ai spune tu la gîndul meu ?
—	Ce gînd ?
—	Să mă fac popă în sat. N-are cine se face. Diacul e bătrîn. Alţii nu ştiu slova, şi, iarăşi, alţii n-au bani de cheltuială.
Nevasta, Nastasia, izbucni în hohote.
—	Tu şi popă ! Dar ţie numai drăcii îţi umblă prin cap ! încurci pe oameni în vorbe şi baţi crîşmele. Aşa popă să fie la alţii !
Costandin Pleşa, cum am spus, aşa era : îi plăceau poznele, îi păcălea pe creştini şi-i plăceau cîntecele, în crîşmă, la un pahar de vin. Ba Nastasia se temea că mai calcă şi cu stîngul, şi erau vreo trei neveste tinere
14
Pascalierul
ia care Nastasia se uita cu ciudă şi vorbea cu ele numai din vîrful limbii.
—	Hei, drăciile-s legate de tinereţe, tu femeie ! Dar gîndeşte-te şi tu : un popă adună o viaţă întreagă de la vii şi de la morţi. Apoi, glas am, bani de cheltuială am pe ce face, şi puţină buche tot mai ştiu.
Cei doi soţi s-au sfătuit îndelungat, sări de-a rîndul, şi cu buna şi cu cearta, dar în urmă tot Costandin a rămas biruitor. A vîndut o păreche de boi şi un viţel, şi-a pus merindea şi un ceaslov cu chirilice în traistă şi a pornit la vlădicie. Satul s-a mirat, şi nici prea tare. Creştinii sfîrşiră prin a fi mulţumiţi : vor avea preot la îndemînă.
Săptămînile trecură cu destulă nelinişte şi zdroabă pentru Nastasia. Omul ei, de cînd plecase, nu-i trimisese veste decît o singură dată : că a sosit în pace şi că e pus pe învăţătură şi canon. Era vremea lucrului, şi femeia abia răzbea cu toate, neînvăţată să fie cap la casă. Vecinele, femeile o întrebau adeseori :
—	N-a mai venit Costandin ?
Uneori Nastasia îl ocăra, cu popia lui cu tot.
—	Asta mi-a trebuit mie acum ? Să mă părăsească în cap de primăvară, la începutul plugăriei ?! Da’ putea merge în vreme de iarnă, soro dragă, dacă chiar aşa i-a fost scris.
—	O să treacă zilele, nu te supăra, ziceau femeile. Şi tot tu o să te bucuri mai la urmă.
—	Din partea mea, mai bine mi-ar fi plăcut să rămîna cum a fost. Dar el nu a mai avut pace, răspundea femeia, amărîtă.
Pâscalierul
15
—	Aşa i-a fost scris, soro ! Cum să te pui în calea voinţei Celui Preaînalt ? Las5, că-i bine ! Prescura nu-i de lepădat, nici parastasele !
Nastasia ridica din umeri, supărată mereu.
Şi aşa, cu inima îndoită, aşteptă să treacă cele şase săptămîni, care, după rînduielile lumii, se scurseră, şi într-o după-amiază se trezi că-i deschide portiţa un călugăr voinic,
II
Pleşa, spre deosebire de alţi ţărani care se făceau preoţi pe vremea aceea, îndată ce primise darul, lepă-dase straiele ţărăneşti şi se îmbrăcase într-o rasă călugărească, pentru care spunea că a dat un viţel. îl lătrară furioşi cei trei dulăi cînd întră în curte, nevasta se cruci şi nu se putu răbda să nu-i spună vorba obişnuită cu care-1 întîmpina cînd venea cam afumat acasă : «Ucigă-te crucea, drace !». Copiii, trei la număr, alergară speriaţi din curte şi se ascunseră în şorţul şi că-trinţa femeii, abia mijind c-un ochi spre călugăr.
—	Bine, omule, ce te-a apucat ? întrebă femeia după ce Costandin se apropie.
Dar omul ei, în loc de răspuns, ridică dreapta, făcu semnul crucii peste capul femeii şi al copiilor şi zise cu glas schimbat:
—	întîia mea blagoslovenie peste familia mea, familia noului păstor sufletesc din Curmătura.
16
Pâscâlierul
Femeia, Nastasia, era de douăzeci şi opt de ani, voinică, iubeaţă de felul ei, frumoasă. Nu-şi văzuse bărbatul de şase săptămîni, şi clipa întîlnirii altfel şi-o închipuise şi o dorise : să-i năvălească în braţele puternice. Şi acum haina aceea de mort, barba ce şi-o lăsase, glasul lui schimbat o sfiau, o ţineau departe. Ba şi inima parcă i se răcise în piept.
—	Bine, omule, ce te-a apucat ? întrebă ea din nou. Cine te-a îmbrăcat în sacul ăsta ? Ce însămnează crucile astea şi glasul tău schimbat ? Ţi-ai pus în cap să-mi bagi copiii în boală ?
Şi în vreme ce-i vorbea, îl cerceta cu de-amăruntuL Hotărît, nu-i plăcea ! Nici mustaţa nu o mai purta răsucită. Iar potcapiul din cap o băga în fiori.
—	Ce-i aia ce porţi în cap ? N-am mai văzut de cînd sînt! Cine dracu a mai văzut aşa căciulă ?
Ca şi azi, preoţii noştri nu purtau nici pe vremea aceea potcapiu. Iar călugări rătăcitori, cum se mai văd acum prin satele noastre, nu se pomeneau. Unde aveam noi mînăstiri ? Acum mai vin şi pe la noi călugări care adună milă, vin din Ţară.
—	Nu-i căciulă, preuteasă, ci potcapiu îi zice. E tot un fel de pălărie, pe care o poartă călugării.
—	Da5 ce, tu eşti călugăr ? Ai femeie şi copii şi te crezi călugăr ? Ptiu ! Te-ai făcut sperietoare de vrăbii !. O să te pună satul între lanuri, ca pe-o ciuhă !
în vreme ce vorbeau, copiii recunoscură glasul tatălui lor şi mai prinseră puţină inimă. Nu se mai ascundeau în şorţul Nastasiei, se mai ţineau numai cu o mina de el şi se uitau sfioşi la om.
Pascâlierul
17
Costandin Pleşa zîmbi, întinse braţele spre femeie, care se ferise pînă acum de el, şi, văzînd-o că face iarăşi un pas îndărăt, izbucni în rîs.
—	Ce-i, nebuno ? De şase săptămîni lipsesc, şi astfel te fereşti de soţul tău ? Nu te-o fi împins cel necurat pe alte drumuri de cînd m-am dus ? Hm ! în vreme ce eu m-am canonit în post şi în ajunuri şi am bătut mii de mătănii, dumneaei...
Femeia întinse palma să-i astupe gura.
—	Taci, neruşinatule !
Nastasiei nu-i veni inima la loc decît după ce Costandin întră în casă, îşi lepădă rasa şi potcapiul şi rămase în iţari de lînă şi pieptar de piele frumos înflorat.
—	Dar barba asta înţeapă al dracului, zise Nastasia, aprinsă ca bujorul.
—	înţeapă, da ; abia a început să crească. Pe urmă, o să vezi, n-ai să te mai plîngi. Aşa mi-a spus mie călugărul bătrîn de la vlădicie, care m-a învăţat rînduie-lile popiei, cînd m-am plîns şi eu de asprimea cotoarelor din barbă. Zicea : «Fiule, fii răbdător. Rînduiala popii din răsăritul luminat este : să purtăm bărbi ca sfinţii părinţi cei de demult, ca pustnicii şi călugării, ca arhiereii cei vechi, ca sfîntu5 Nicolae şi toţi vlădicii şi preoţii. Barba e sămnul de cinste al preotului evlavios, şi unde vei vedea popă fără barbă, să ştii că-i irisie ori altă pacoste. Nu te îngrijora ! Preuteasa se va obişnui cu barba frăţiei-tale.» Aşa mi-a spus călugărul care-mi dădea canoanele, şi acela, pot să zic, era un om sfînt.
Se apropiară şi copiii, tot mai curajoşi. Costandin Pleşa îi puse să-i sărute mîna, apoi le împărţi turtă dulce, iar copiii, liniştiţi acum, abia îmbucară din turtă, şi ţîş-
18
Pâscâlierul
niră 111 curte, din curte în uliţă, să-şi mănînce turtele şi covrigeii aduşi de la oraş.
După ce Nastasia înţelese că nu are pricină să se supere întru nimic pe haina schimbată a bărbatului, mai ales după ce Costandin îi dovedi că straiele o să le îmbrace numai acuim la început, două-trei luni, jpînă e proaspăt darul, şi cînd va merge la biserică şi la slujbe, femeia se îmbună detot şi se făcu şi cuminte şi ascultătoare.
Totuşi, încă în ziua sosirii, Costandin Pleşa o luă deoparte şi-i zise :
—	E nevoie să vorbim despre unele lucruri care nu mai pot fi cum au fost înainte. Aşa m-a povăţuit călugărul cel bătrîn care m-a dat la brazda popiei şi de la care am cumpărat şi haina asta şi căciula. Oricum am socoti şi am drege, eu de-acuma tot popă rămîn. Mă vezi că sînt tot cel mai de demult la trup, dar la duh am crescut. Am crescut prin darul preoţiei, pe care l-am iuat cînd şi-a pus vlădica mînile pe capul meu. Iată un lucru pe care de azi înainte nu-i bine să-l mai uiţi niciodată. Nici tu, nici eu. Acum nu mai glumim, Nas-tasio. Să-ţi bagi minţile în cap.
Vorbind, îşi schimbă iar glasul. îl făcu mai gros, mai solemn, şi cuvintele le spunea rar şi apăsat.
Femeia avu un fior de neplăcere, de stinghereală, şi se uită cu neîncredere la omul ei, în care ea, cu o clipă înainte, nu simţise nimic străin.
—	Ei, şi care sînt lucrurile despre care trăbă să vorbim ? întrebă ea ascuţindu-şi gura ca pentru ceartă.
—	Mai întîi ceea ce ţi-am spus : nu trăbă să uităm* de azi înainte, nici tu, nici eu, că sînt faţă bisericească* faţă sfinţită.
Pâscâlierul
19
—	D-apoi, să te văd odată slujind la altar ! Poate atunci să înţăleg mai bine.
—	Voi sluji, că pentru aşa treabă mi-a pus vlădica mînile pe cap. Dar azi e numai marţi. Pînă duminică mai este. Aşadar, să vedem ce urmează din împrejurarea că eu sînt faţă bisericească. Să bagi de samă că toate cîte ţi le spun n-au ieşit din capul meu, ci din gura blagoslovitului părinte călugăr care m-a dat la brazdă. Aşadar, tu nu-mi vei mai zice Costandine, ci «părinte Costandine», sau, mai scurt, «părinte». Aşa se cade unei preutese să cheme pe soţul său.
Nastasia începu a rîde ca o nebună.
—	Da5 bine, omule, mie nu-mi eşti părinte, ci bărbat î
—	Sînt părinte duhovnicesc şi pentru sat, şi înaintea ta. Bagă de samă, nu e vorba de glumă, ci de purtarea cuviincioasă ce se cere unei preutese. Aşadar, să nu mai strigi după mine, prin curte ori pe uliţă, ori între oameni : «Costandine !». Cu atît mai vîrtos te vei feri sa mai pomeneşti numele meu în legătură cu Necuratul ori cu bătaia lui Dumnezeu.
—	Ce să fac ?! se miră Nastasia.
—	Ei da ! Obiceiul tău de demult. Să	nu	te	mai aud
strigînd : «Unde dracu eşti, Costandine	?»,	sau	«Vai,
bată-te Dumnezeu, om de potcă !». Aşa ceva nu se mai cuvine de azi înainte : nici între patru ochi, nici, mai ales, între alţii, în curte, pe uliţă, la crîşmă ! Nici înainte nu era frumos, dar de-acum va fi	păcat	şi	prilej
de necinstire pentru mine între oameni.
Nastasia începu să asculte mai cu băgare de samă. Simţea că omul ei avea dreptate, că nu-s vorbe de clacă ceea ce îi spune.
2*
20
Pascalierul
—	Iată întîia poruncă. A doua, pe-o formă de mare : cînd vorbeşti cu altcineva despre mine, să spui aşa : «Părintele e acasă» «Părintele a plecat !» «Părintele e la biserică.» «Părintele e chemat la feştanie, la un beteag.» «Părintele e la oraş.» Niciodată să nu te scape gura să spui : «Costandin e la biserică sau altundeva». Nici, cum ţi-e năravul, să zici : «Ăsta al meu trăbă că va fi la crîşmă». Al treilea...
Omul ridică al treilea deget de la mîna dreaptă. Pe Nastasia o pufni rîsul.
—	Ascultă, omule, zise ea ; uneori îmi pare că vorbeşti cuminte, dar tot îmi vine mie că e numai glumă. Iată, a treia oară pomeneşti de crîşmă. Dacă ai de gînd să te mai duci la crîşmă şi să te îmbeţi, apoi îmi pare mie că tot ce spui e numai şagă. Drept e şi aceea că eu doream să te preoţeşti numai pentru ca să nu mai calci pragul cel blăstămat. Eşti om tinăr şi-i păcat să cazi de-acum la patimă grea. Dar eu văd că tu n-ai de gînd să te dezbari de Iuda. Aşa, mai bine rămîneai cum ai fost. încalţe n-ai mai fi cheltuit şase sute bune cu preoţia ta.
Costandin Pleşa rămase o vreme gînditor, şi faţa lui se întunecă'.
—	Ascultă, femeie ! Să nu te amesteci unde nu-ţi fierbe oala. Preuteasă eşti, cu ajutorul Domnului, dar rînduiala preoţiei n-ai de unde s-o ştii, nici canoanele ei. Acuma, am zis eu că mă voi duce la crîşmă şi mă voi îmbăta ? Eu am vorbit gîndindu-mă la obiceiul cel vechi şi la neastîmpărul tău de a mă căuta prin crîşme.
—	Tăcu iar, oftă, îşi duse mîna prin părul uns, care
Pâscâlierul
21
încă nu era destul de lung. — Treaba asta, cu crîşmă, înţăleg, n-a fost o treabă uşoară pentru mine. Dar m-am lepădat de păcat, ca şi de pretinii mei mai de demult, cu care ne mai încurcam la cîte un păhar. N-am avut Încătrău ! A trebuit să pun jurămînt pe cruce şi Evanghelie înaintea acelui cinstit şi cucernic părinte călugăr care m-a dat la brazdă. El mi-a deschis mintea spunîndu-mi : «Fiule, trăbă să te faci alt om. De crîşmă şi de beutură în crîşmă să te laşi, ca şi de pretiniile de pe vremuri. Faţa ta bisericească trăbă să fie cinstită de toţi.	Şi omul te	cinsteşte cu cît	stai mai departe	de
el. Alte	pretinii va	trebui să legi :	cu fraţii preoţi,	cu
bolnavii, cu toţi cei ce au lipsă de o mînă de ajutor. Dacă vreai să te păzeşti de păcat — şi preotul trăbă să umble după sfinţenia vieţii — e nevoie să încunjuri şi prilejurile care duc la păcat.» Aşa mi-a cuvîntat omul lui Dumnezeu, şi eu, cu părere de rău şi cu teamă în suflet că n-am să mă pot ţinea, a trebuit să jur. Deci, din laturea asta, a crîşmei adică, să fii tu liniştită. Şi dacă-ţi va spune cineva că m-a văzut întrînd sau ieşind, să nu-1 crezi. De frică m-am legat cu trei jurăminte, şi tustrele groaznice.
El tăcu supărat şi ostenit. Femeia se uita acum la el c-un fel	de teamă :	parcă tot se schimbase ceva în omul
ei odată	cu luarea	darului ! Dacă	ar fi să se ţină	de
cuvînt, uşor ar uita ea şi haina cea lungă, neagră, şi căciula aceea ciudată. Ba şi cu barba lui s-ar împăca îndată !
—	Şi acum să mergem mai departe cu cele ce trebuiesc ştiute şi ţinute. Pe copii îi vei învăţa să vină
22
Pâscâlierul
în fiecare dimineaţă şi să-mi sărute mîna, pentru ca eu să le pot da blagoslovenia. Ocară din gura lor să nu se mai audă. E nevoie să se deosebească prin vorbe şi purtări de ceilalţi copii. Şi să-i pui să se spele în fiecare dimineaţă. Nici cel mic să nu fie cruţat. Şi să aibă mereu hăinuţe curate. Nu peste mult, în curtea noastră se vor îmbulzi oamenii ca la tîrg. Şi nu numai creştini din sat, ci şi din sate străine, depărtate.
—	Dar ce să caute oamenii străini la noi ? Parcă în alte sate nu sînt popi ? zise femeia, curioasă.
—	O să auzi tu îndată, şi o să vezi. Dar e nevoie să luăm lucrurile pe rînd, aşa cum mi le-a spus părintele călugăr care m-a dat la brazdă. Pe rînd, ca la moară, să nu le încurcăm. Deci, al patrulea ! — Şi popa ridică iar un deget. — Al patrulea : de sîmbătă de la amiazi şi înainte de praznice c-o zi, tot de la amiazi, să nu cutezi să te apropii de mine cu gîndu] de a mă duce în ispită, după cum ţi-i felul. Chiar dacă m-ar ispiti pe mine ghiavolul şi m-aş apropia eu, să-mi dai peste labe. Că lucru cu păcat de moarte şi grea ispăşanie este pentru o faţă bisericească înainte de duminică sau praznic, cînd preotul e dator să slujească sfînta liturghie. Nu zîmbi şi nu te mişca ; nu-i şagă ! E poruncă mare, şi, dacă nu o ţii, cazi şi tu subt afurisanie. Asta e lege pe care, spunea omul lui Dumnezeu, şi popii cei jidoveşti o ţineau. Deci bagă-ţi minţile în cap ! înţă-leşi să fim, fără altă vorbă.
—	Doamne, Costandine, cu cîte mai vii şi tu acum ! Dar s-ar putea să uit că urmează sfînta zi !
Femeia era gata să izbucnească iarăşi în rîs.
Pâscâlierul
23
—	N-O să uit eu ! Dar şi tu trăbă să fii cu grijă. E poruncă mare, pe care nimeni n-o poate călca nepedepsit.
Omul vorbea cumpănit, serios, c-un fel de durere în glas. Nastasia simţi că nu glumeşte şi, fugar, se gîndi ce poate să mai fie şi legea asta.
—	Călugărul care m-a învăţat ştia ce spune. Cunoaşte rînduiala şi porunca preoţiei. Aşadar, al cincilea ! şi înălţă iar un deget. Al cincilea este precum urmează : preuteasa în treburi popeşti să nu se amestece. Orice întrebare ţi se va pune, tu să răspunzi i «Nu ştiu, părintele ştie». De-o pildă : te întreabă cineva cu cît îngrop, cu cît cunun, cu cît botez, care-i preţul unei feş-tanii, pentru cît fac maslu şi altele de felul acesta. Tu să spui : «Nu ştiu, părintele ştie». Că plata e după felul slujbei şi al omului, şi după folosul ce-1 poate aduce omului. Scurt, tu să nu te amesteci. Asta însă nu în-samnă ca tu să nu primeşti bani. De pildă : vine o femeie şi-ţi aduce cămaşa unui bolnav şi-ţi pune pe masă zece bani. Tu să-i iei şi să zici : «Nu ştiu cît face ; o să-i dau părintelui, şi, cînd vei veni după cămaşă, veţi face socoteala de ce mai lipseşte». Şi încă una î tu să ţii minte numele beteagului. Că eu nu mă voi nimeri totdeauna acasă, şi omul năcăjit nu-i bine să fie lăsat în năcazul lui. Cred că ai înţăles şi glava cea de-a cincea.
—	Ce să înţăleg ?
—	Aşa se mai spune la canonul preoţesc. I se mai zice şi glavă.
Nastasia se gîndi un răstimp.
—	Tu ai multe în cap, cum văd eu, zise ea. Tu crezi că oamenii n-au alta de lucru decît să-l cheme pe popa
24
Pâscâliertd
şi să-i dea să cetească. Parcă noi pînă acum tot după popa am alergat !
Femeii, din tot ce auzise, cele spuse în urmă îi mai plăcură, după făgăduiala că nu va mai călca popa ei în crîşmă. Să pice banul aşa de uşor în punga popii ? N-ar fi rău, cînd banii se fac cu atîta greutate ! Simţi o căldură la inimă, şi ar fi voit să ştie mai multe.
—	Noi, ce-i dreptul, n-am prea alergat după părintele Costan, dar cu mine e alta. Trăbă să ştii, muiere, că eu aduc cu mine de la călugărul cel bătrîn o carte mîntui-toare de toate boalele şi năcazurile vieţii. E un dar şi o taină mare, şi părintele meu nu mi-a pus-o în mînă decît după ce am făcut întreitul jurămînt pentru beu-tură. Atunci mi-a zis : «Fiule, nădăjduiesc, după Dumnezeu, că te vei da la brazdă şi nu vei prăpădi darul care ţi se va da prin mînile vlădicului. Eu, de-acuma, sînt bătrîn şi vreau să pun în mînile tale o carte de folos pentru creştini în toate boalele şi năcazurile vieţii. Nu vreau să o dau unui preot prea învăţat, care nu mai crede în puterea rugăciunilor. Tu ştii tocmai cît îţi trăbă, ba poate nici atît. Dar văd că eşti tare la mătanie şi nu te osteneşti, şi răbdariu la post şi la ajun, Mai văd că ai credinţă în puterea sfintelor rugăciuni. Deci pe tine te-am ales. Mi-ai spus că ai acasă un mînz de trei ani. Pe acela mi-1 vei da în schimbul cărţii, şi Dumnezeu să te blagoslovească.
—	Ce spui ?! Să ne dăm calul pentru o carte ? ! Ai înnebunit ? ! se mînie femeia.
Costandin ridică dreapta.
—	L-am şi dat. Mîne o şă-1 încalec să i-1 duc. Sfin-ţia-sa mi-a dat cartea pe credinţă. E colea în dăsagă...
Pascâlierul
25
Şi, cum ţi-am spus, după ce am făcut jurămîntul pentru crîşmă, m-a luat cu cartea cea minunată şi mi-a arătat cum se deschide şi cum se ceteşte în ea la felurite boale şi primejdii. Tot lucruri care nu se cade a le vorbi altora, taine pe care nu le pot descoperi. Zece zile m-a tot învăţat şi, după ce m-au sfinţit popă, m-a dus călugărul în chilia lui şi mi-a dat cartea	zieînd : «Să	nu-ţi pară rău	după	mînz ;
cartea asta	îţi va aduce	o stavă ! O să	vină	la tine
lume peste lume, tot neamul năcăjit, cînd se va auzi că e la tine cartea mea. Se vor vindeca unu-doi la început,	şi-ţi vor veni	o sută. Numai	tu să	ţii mereu la cîte	ţi-am spus, la	post şi la rugăciune.	Şi prea
lacom să nu fii.» Aşa mi-a spus !
Nastasia nu mai ştiu ce să creadă. Auzise şi ea din bătrîni că pe	vremuri	era	un	popă în Lunca Vadului
care avea o	carte minunată,	pe care o deschideau
oamenii, şi popa citea slujbele de acolo, iar creştinii se tămăduiau pe capete. Dar la cal încă ţinea ! Era negru, pintenog de picior şi blînd ca un noatin. îl călăreau şi copiii.
—	Omule,	eu spun	să	te	mai gîndeşti... zise ea.
Cum să dai	mîndreţe	de	cal	pentru o carte ? Nu-i
destul că ne-am vîndut doi boi şi un viţel să facem sama de bani pentru preoţia ta, pentru cele şase săptămîni din străinătate ? Cu ce rămînem ? Cu doi boi şi două vaci. O să ne arate oamenii cu degetul !
—	Nici capul nu mă doare ! Să ne arate ! Vor vedea ei mai tîrziu.
Cei doi soţi mai vorbiră multe în sara aceea şi, m urma tuturora, Nastasia nu pr^a era bucuroasă.
26
Pâscălierul
Nu se încredea în ce-i spunea Costandin decît a suta parte şi mai ales o durea inima după mînzoc. Nici Costandin nu părea vesel, deşi spusese tot ce avea pe inimă. Dimpotrivă, era destul de îngândurat.
înainte de culcare, Costandin deschise ceaslovul şi începu să buchisească dinaintea icoanelor. La răstimpuri, punea cartea pe masă şi se lăsa în genunche şi în palme la mătănii. Copiii, din păcel, se uitară speriaţi la început, apoi tot mai cu luare-aminte la ceea ce făcea Costandin. Cînd îl văzură că se lasă la pămînt, începură a rîde, apoi se potoliră, aducîndu-şi aminte că şi pe ei i-a învăţat odată mama lor să facă aşa. Pe urmă începură să caşte şi, lăsîndu-se pe perină, adormiră.
Costandin citi un ceas, citi două, în vreme ce Nastasia se frămînta în pat şi nu putea dormi. L-ar fi strigat, dar se temea. Vedea că omul ei se roagă în toată legea. Totuşi, de la o vreme, nu mai răbda.
—	Stinge cel puţin lumina, c-o să te apuce zorile.
Popa stinse lumina, dar mai zăbovi pe întunerec
o jumătate de ceas la mătănii.
—	Of ! Dumnezeule sfinte ! Dar asta în toată sara o să fie aşa ? suspină ea ca frîntă.
—	Pînă-i sita nouă, femeie! Nu-ţi bate tu capul cu canonul preoţiei. Să ştii însă că nu-i glumă. Sîn-tem păcătoşi şi trăbă să ne rugăm şi pentru noi, şi pentru popor. -De-acum toate greşalele norodului apasă pe umerii mei.
—	Ce prostii mai spui !... suspină femeia, făcîn-du-i loc.
Pascalierul
27
III
A doua zi dimineaţa, Nastasia nu mai răzbea să povestească vecinelor. învăţăturile ce i le dăduse Costandin după sosire, dar mai ales citania multă de-cu-sară şi mătăniile parcă ar fi ţinut-o într-un fel de rezervă : să spună sau nu ? în sufletul ei, de cînd i se întorsese bărbatul, se strecura în răstimpuri un fel de sfială : poate el are dreptate ; nu mai este omul cel vechi, şi ea altfel trebuie să se poarte cu el. Poate nu se cuvine să împărtăşească şi altora ce i-a spus popa. Dar sfiala aceasta, nedumerirea, îi trecea îndată ce se gîndea la un lucru, la amintirea căruia zîmbea în neştire. Şi îşi zicea : «Nu s-a schimbat nimic în el'!». Va fi glumit Costandin în toate cîte i le-a spus. Dar, mai presus de toate, ardea de dorinţa să povestească. Şi iată că, din instinct ori dintr-o plăcere de care încă nu-şi putea da sama, începînd a răspunde întrebărilor pe care le puneau femeile curioase, Nastasia se trezi că ia lucrurile mai în grav decît s-ar fi putut gîndi. Nici prin minite nu-i mai trecu că ar putea glumi pe socoteala lui Costandin. Ba mărise încă multe din ce-i spusese ori făcuse popa cel nou. Le asigură, de-o pildă, că bătuse mătănii pînă la miezul nopţii, că, la mînăstire, la vlădicia unde a fost, a postit cu pine şi cu apă două săptămîni încheiate., iar patru zile, înainte de sfinţire, n-a pus în gura lui nimic.
—	Darul lui Dumnezeu schimbă pe oameni, suspină
o	bătrînă ştergîndu-şi lacrămile.
—	Şi unde e acum ? întreba prescurăriţa satului.
Nastasia se gîndi : să spună ori nu ca s-a dus să ducă
mînzul ? îi părea şi acum rău după el şi mai nădăjduia
28
Pasoilierul
că va veni cu el acasă. Dar un imbold lăuntric îi da ghes să povestească.
—	Daca v-aş spune, poate că nu m-aţi crede ! A făcut un tîrg ciudat cu călugărul care l-a învăţat la mînăistire. Călugărul i-a dat o carte mare, din care spune că se poate folosi omul la toate boalele şi năcazurile, i-a dat-o în schimbul calului nostru. Şi părintele s-a dus să-i ducă fagăduiala. Ei, e de crezut aşa ceva ? O scumpete de cal pentru o carte ! Eu tot mai nădăjduiesc că va aduce calul acasă.
Femeile se mirară, se cruciră. Dar prescurăriţa zise :
—	Dac-o fi carte cum avea popa din Lunca Vadului, -apoi nu-i scumpă. Cărţile de felul acesta sînt rare pe pămînt, aşa se spune. Poate trei-patru într-o ţară.
—	Nu ştiu ce carte o fi, da’ părintele spunea că i-a arătat călugărul cum s-o deschidă şi cum să cetească în ea felurite slujbe pentru toate boalele şi nevoile omeneşti. Multă vreme l-a învăţat, iar în mînă nu i-a dat-o decît după ce l-au sfinţit preot. Şi mai spunea călugărul că i-o dă lui pentru că-1 vede om bun de rugă şi răbdăriu la post şi la ajun, popă cu credinţă. Mai ştiu eu ce-o fi şi asta ?!
—	Ăsta-i lucru mare, Nastasia maichii... zise prescurăriţa despăturîndu-şi buzele vinete. Să nu-ţi pară rău după cal. Cartea plăteşte o avere.
Nastasia se mira de ceva ; cu cît povestea mai mult, cu atît credea mai tare în lucrurile de care ieri a rîs, şi începu să se gîndeaiscă c-un fel de teamă la bărbatul ei. Poate fiindcă acum nu-1 vedea în trup, ci şi-l închipuia numai după vorbele lui.
Femeile erau dornice să afle toate cele petrecute la vlădicie şi, mai ales, cum a fost făcut preot. Nastasia
Pâscâlierul
29
le povesti ce aflase de la Costandin, mai iscodi şi ea, dar despre felul cum a fost sfinţit nu le putu spune nimic. Nici soţul său nu-i povestise mare lucru.
— L-au dus într-o mănăstire mare şi înaltă, şi el, încunjurat de preoţi mulţi, în odăjdii, a tot făcut mătănii şi s-a tot apropiat de vlădica, ce şădea pe un scaun aurit, în odăjdii de argint şi aur, şi pe cap avea o căciulă de aur cu cruce în vîrf. Apoi l-au dus în altar, şi l-au pus în genunche lingă altar, şi vlădica a strigat de trei ori de a răsunat biserica : «Vrednic este!». Pe urmă i-a pus vlădica patrafirul pe cap şi mînile, şi i-a cetit.
Femeile ascultară pline de cucernicie, iar prescurăriţa zise :
—	Cînd i-a p*us vlădica mînile pe cap, atunci s-a coborît darul. Aşa spunea şi părintele cel bătrîn că i-au făcut, Dumnezeu să-l hodinească.
—	Pe urmă a slujit la altar în rînd cu ceilalţi preoţi.
—	In mînăstire ? întrebă o vecină.
—	In mînăstire, da ! Asta a fost într-o duminică. Şi l-au mai ţinut după asta o săptămînă, şi în fiecare zi a trebuit să slujească liturghia în mînăstire.
—	Aşa-i rînduiala ! Aşa-mi povestea şi popa cel bătrîn despre sfinţirea lui. îl pun la probă, să vadă dacă ştie face singur sfînta liturghie, vorbi prescurăriţa.
Nastasia fu apoi descusută în privinţa cheltuielilor ce le-au avut, şi femeile se mirară iar şi se tînguiră pentru atîta bănet.
— Cheltuială ! Cheltuială, da, că slujba e mare, le mulcomi prescurăriţa. Dar să-i dea Dumnezeu sănătate ! Dacă are carte, cum avea poţpa din Lunca Vadului, o să
i	se întoarcă banii înmiit îndărăpt. Nastasia maichii, tu
30
Pascâlierul
să te rogi lui Dumnezeu şi sa-i mulţăimeşti pentru toate. Şi să ştii că de-acum trăieşti subt un acoperiş cu o faţă sfinţită. Asta să n-o mai uiţi în toate zilele vieţii tale. Şi preuteasă o să te numeşti de-acum înainte.
Nastasia se simţi pătrunsă ca de-o înfiorare. Toţi ochii erau aţintiţi la ea. Văzu că nici una din femeile acestea nu luau în glumă preoţia lui Costandin şi ca vorbesc despre el c-un fel de sfială. Văzu că nici de ea nu-şi bat joc, cum ar fi crezut, şi mai vîrtos se temu. Ce schimbare ! Ieri, cu bărbatul faţă, o pufnea mereu rîsul ; azi, cu amintirea nouăi lui înfăţişări si a vorbelor lui, ea era foarte serioasă. Iată, femeile acestea au venit parcă anume, să întărească tot ce-i povestise ieri bărbatul său.
După ce vecinele şi celelalte femei se împrăştiară, vorbind încă între ele şi spunîndiu-şi păreri în legătura cu popa Costandin, prescurăriţa rămase singură cu Nastasia.
—	Ascultă, fata maichii, începu bătrîna, n-ai putea să-mi arăţi cartea cea minunată pe care i-a dat-o călugărul ? Tare aş vrea s-o văd. în copilăria mea, voi fi avut şase ani, am fost odată bolnavă greu. Maica m-a pus în car şi m-a dus la popa din Lunca Vadului şi am deschis cartea cea minunată, a cărei urmă s-a pierdut după moartea popii Costea. Da’ eu parcă văd cartea ca acum.
—	E în casă, pe poliţă, sub grinda, mătuşă Ana. Vino şi vezi.
Prescurăriţa începu să-şi facă cruci pînă ce ajume subt poliţă şi se zgîi în înălţime.
—	Asta e, sufletul maichii ! Chiar aşa era şi a popii Costea. Pe-o formă de groasă şi de mare şi cu păreţi
Păscalierul
31
de piele, ca şi asta, şi tot copcii de aramă avea !
Ea se închină pînă la pămînt. — Doamne Isuse Hris toase şi sfîntă Maică Precestă, mulţămescu-ţi ! Slujba dintr-o astfel de carte m-a întors pe mine, în copilăria mea, din moarte la viaţă.
—	Crezi dumneata să fie o carte ca a popii din Lunca Vadului ? De cartea aceea am auzit şi eu de la părinţii mei, zise Nastasia c-un fel de teamă.
—	Samănă ca două luminări, fata maichii. Şi cum să nu fi auzit de cartea popii Costea, cînd o ţară întreagă ştia de minunile ei ? ! Mare dar v-a trimis Dumnezeu, numai să-l ştiţi griji şi cinsti. Să nu te superi pe bătrîna, preuteaso Nastasie, dar eu m-am învîrtit mult prin casa popii celui bătrîn, şi cu preuteasa lui, Dumnezeu s-o ierte, am fost ca o soră. Şi de la ea am aflat eu unele lucruri pe care trăbă să le ştie o preuteasa. Dar unul mai ales trăbă să ţi-1 spun de-acum, că eşti încă nevastă tinără. — O trase de mînecă şi-i şopti la ureche : Să nu te apropii de popa în prezi de duminică ori de praznic. Păcat de moarte este, şi pentru tine, şi pentru părintele.
—	Ştiu, mătuşo. Mi-a spus dumnealui.
—	Cum ? ! Ţi-a şi spus ? ! Numai o jumătate de zi a stat acasă, şi ţi-a descoperit canonul ăsta ! făcu bătrîna, şi mirată, şi plină de respect. Dacă ţi-a spus, să ştii, sufletul meu, că-i un preot bun şi cu frica lui Dumnezeu şi să-l asculţi în toate zilele vieţii tale.
După ce o părăsi şi prescurăriţa, Nastasia îşi văzu de trebi pînă sara, dar se simţea tare schimbată în inima ei. Nu se bucura de schimbarea asta, ba se temea de ea ca şi cînd ar fi să-i întunece viaţa. îl iubea pe Costandin, era femeie în floare încă şi nu se putea
32
Pâscâlierul
împăca cu gînclul că bărbatul ei nu mai e omul pe care-1 ştia, ci popa Costandin. Adevărat că îmbrăţişîii-du-1, după ce lepăda&e sperietoarea ceea, îl simţise tot pe omul ei cel vechi, dar acum, după vorbele acestea cu femeile, părea că iar s-a înstrăinat de ea.
în răstimpuri îi venea cu ciudă şi-i tremurau lacră-mile în gene, apoi iar îşi întărea inima şi îşi zicea : «Pînă mă voi obişnui cu el».
Peste zi mai avu vreme să-i înveţe pe copii să nu mai ocărască.
—	Sînteţi copii de preot, dragii mei ; de-acum draci şi călcături să nu vă mai iasă din gură. Pe care-1 aud, e vai de pielea lui ! Şi în toată dimineaţa, cînd întîl-niţi pe tatăl vostru, să-i sărutaţi mîna.
Copiii o priviră cu ochi lucitori şi izbucniră în rîs argintiu, cu cascade.
—	Da’... de ce ? întrebară cei doi mai mari.
—	Aşa se cade. Preotului toată lumea îi sărută mîna.
—	Da’... de ce ? întrebă şi al treilea.
—	Aşa se cade, puişor.
—	Da5 şi dumneata îi pupi mîna tatii ? întrebă al doilea, cu rîsul în ochi.
—	Acuma-1 pupă-n obraz, făcu cel mai mare.
Nastasia se roşi toată şi arse o palmă Ini Culiţă,
fecioraşul cel mai mare.
—	Aşa să ştiţi ! Să nu mai ocăriţi, şi să ziceţi în toată sara şi dimineaţa ocinaşele. De-acum, pe lîngă Tatăl nost" şi Născătoare, o să vă mai învăţ şi altele.
Pînă sara îi păru Nastasîei un veac, frămîntată de nelinişti şi gînduri nouă. Pe sară îl aştepta pe Costandin.
Dar se întunecă, şi popa nu veni. Se făcu miezul nopţii, şi portiţa nu scîrţîi.
Păscalierul
33
Femeia începu să se teamă : să nu fi păţit Costandin ceva pe drum ! El aşa i-a spus : merge călare şi se înapoiază cu trenul. A plecat pîn-a nu se crăpa de ziuă...
Nastasia aţipea şi iar se deştepta. Frînturi de visuri se legau de Costandin, de mmzocul pe care-1 dusese la oraş, de femeile care veniseră azi să afle noutăţi, de prescurăriţă mai cu samă. Parcă nici nu erau visuri* ci imagini ale celor văzute de curînd, care îi stăruiau în cap, amestecîndu-se.
Pe Costandin îl vedea cînd în pieptar şi cioareci, cînd cu haina lungă călugărească. El părea mereu pe gînduri* ca şi cînd nu s-ar putea împăca cu schimbarea ce se făcuse în el. «Poate era mai bine rămînînd cum a fost. îşi spunea în toropeala dintre vis şi realitate Nastasia. Un om ca el, vesel, plin de glume, cam chefliu, va simţi toată viaţa povara preoţiei. Poate de aceea e aşa de în-gîndurat.»
«Pînă-i sita nouă, nevastă.» Cine a vorbit aşa? Aşa este ! Costandin a spus aşa, sara trecută, după ce se săturase a mai bate mătănii... Aşadar, ea nu aţipise ?...
Se frămînta în pat şi simţea iarăşi părăsirea în care trăise şase săptămîni. Era nemulţumită acum că vorbise aşa de mult cu femeile acelea. Pentru ce le-a spus poveţele pe care i le dase Costandin ? Pentru ce să se amestece ele în viaţa lor? Şi mai ales prescurăriţa! Parcă era un fel de popă şi ea, aşa îşi băga nasul în toate cele.
Nastasia auzi bătînd ceasul unu, apoi două, în ornicul de părete. «Nu mai vine în noaptea asta», zise ea. învăli mai bine copiii din patul vecin şi se culcă, hotărîtă adoarmă, pornită împotriva lui Costandin, care, iată, i-a stricat viaţa şi i-a alungat hodina...
3 — Opere VI — Agârbiceanu
34
Pâscâlierul
Pînă sara, satul întreg ştia cum se înapoiase preot Costandin Pleşa, ce haină purta, ce căciulă avea în cap, ce sfaturi dăduse nevestei, cum a fost preoţit în mînăs-tirea cea mare. Dar mai ales povestea cu cartea cea minunată, pentru care a trebuit să ducă mînzocul cel de trei ani, a stîrnit mare vîlvă între creştini. Prescurăriţa întărea cu jurămînt că ea a şi văzut cartea pe poliţă şi e leită cartea popii din Lunca Vadului.
Oamenii nu se prea mirau că unul dintre ei o să le fie de-acuma preot. Aşa se-ntîmpla şi în alte părţi. Numai prietenii de băutură şi de alte drăcii ai lui Costandin păreau neîncrezători şi îi tot umfla rîsul.
— Cum să ne fie popă, măi vericule ? Nu ne-am îmbătat împreună ? Şi unul ca el să mă grijască, să mă spovedească ? Fugi încolo, frate !
Dar părerile cîtorva — cinci-şase inşi — nu putură abate albia părerii obşteşti, care îşi făcu drum în sat a doua zi după înapoierea lui Costandin : vor avea un popă cumsecade ! Iar dacă va mai fi şi cartea aceea, cumpărată cu un cal, va fi un popă căutat, cum spun bătrînii că era pe vremuri popa din Lunca Vadului.
Costandin sosi în ziua următoare la prînz. Fără cal.
Nastasia era întunecată.
■— Am tot crezut că glumeşti, zise ea îndărătnicită, gata de ceartă.
—	Călătorului sosit de departe se cade să-i dai întîi scaun de hodină şi pîne să-şi astîmpere foamea. Aşa se cade şi cu un drumeţ străin, dar cu bărbatul tău ! Trăbă să ştii că n-am putut prinde trenul şi am venit pe jos.
Pascalierul
36
—	Dacă ai fost prost să dai mîndreţe de cal pentru
o	bucoavnă de carte !
Nastasia se mai răzbună spunîndu-i astfel de vorbe.
Preotul înălţă dreapta şi zise :
—	Grele de cap sînt muierile cînd e vorba să le aduci în legea Domnului. Gardul, la stînga, îl sar cu uşurinţă, ca şi caprele. Aşa-mi spunea cuviosul părinte care m-a dat la brazda preoţiei, şi avea dreptate. Iată, de alaltăieri şi pînă azi ai şi uitat cum se cuvine sa vorbeşti cu o faţă preoţească. Te iert acum, dar te fac băgătoare de samă să nu mai greşeşti. Şi apoi, preţul acelei cărţi nu mi-1 poţi preţui acum. O să vină o vreme cînd vei pricepe. Dar pînă atunci să faci bine să fii femeie cuminte ! Şi acum pune demîncarea pe masă şi o cupă de vin !
Nemulţumită şi plină de arţag, femeia îl ascultă totuşi. Omul era rupt de foame, şi vreme îndelungată nu mai vorbi.
După ce supse şi cel din urmă pahar de vin, îşi şterse mustăţile şi zise :
—	Cuviosul părinte a primit cu bucurie darul meu. Iar de-acum să ştii că pînă duminică după liturghie nu mai pun mîncare în gura mea. Se cade mie, nevrednicului, pe care Dumnezeu m-a ales dintre oameni, să cinstesc altarul la care voi sluji pentru întîia oară. Iată, iau cheile şi mă duc la biserică. Şi o să fac slujbele vecerniei şi toate cele rînduite pentru sara. Iar dimineaţa voi face slujba ceasurilor de dimineaţă. Dacă, deci, mă va căuta cineva, aşa, ca să mă vadă, să-i spui : «Nu se poate pînă duminică după liturghie. Acum are canon de isprăvit, în biserică.» Iar dacă vine cineva pentru spovada, ori maslu, ori altă treabă de popă, să vină la mine la biserică. Bagă-ţi minţile în cap.
3*
36
Pâscălierul
Aşa să le spui. Iar sara voi veni pentru a mă hodini în pat.
Nastasia nu-i zise nimic. Era îmbufnată rău. în treacăt, îi aruncă priviri de dispreţ. La cuvintele din urmă ale popii izbucni :
—	Atîta ţi-ar mai trebui : să şi dormi în biserică î Aoleo, frate ! încă nu eşti sfînt să te bată pe părete ! Şi nici vei fi ! Iată, îţi spun eu !
—	în treaba asta poţi face mult, că muierea e soră eu dracu în a-1 duce pe om la păcat, mi-a spus călugărul. Şi văd că are dreptate. Da5 ascultă, Nastasio ! Vor-ba-i vorbă ! Eu, acum, la începutul preoţiei mele, aşa trăbă să lucrez. Aşa mi-a spus călugărul că-i bine, şi tu n-ai să te amesteci unde nu-ţi fierbe oala. Pe urmă, mai tîrziu, vom vedea noi cum va mai fi,
IV
Dacă l-a povăţuit călugărul, bună povaţă i-a dat ; dacă a lucrat de capul său, bun cap a avut Costandin Pleşa venind îmbrăcat în rasă de călugăr, aducînd cartea cea minunată pe un preţ aşa de mare şi petrecînd în biserică, în post şi rugăciune, zilele pînă la liturghia de duminică.
în sat nu se vorbea decît de popa cel nou şi de rîvna lui deosebită, dar mai ales de cartea minunată, cum nu mai avusese decît popa din Lunca Vadului.
Pâscalieml
37
Nastasia nu mai ştiu ce să creadă văzînd ca nici a treia zi nu pune mîncare în gura lui.
—• O să te îmbolnăveşti, omule. N o să poţi sluji duminica liturghia.
—	Nu numai cu pîne trăieşte omul, ci şi cu cuvmtul iui Dumnezeu. Aşa este scris, aşa mi-a spus părintele cel bătrîn. Dar tu învaţă-te şi nu-mi mai zice «omule». Acum sînt şi preot, nu numai om. Greu întră învăţătura în capul femeii !
Vestea lui Costandin Pleşa, popă cu dar proaspăt, a trecut pînă duminică şi în satele din jur. Se spunea că s-a întors de la sfinţire schimbat să nu-1 mai cunoşti ; că nu mai iese din biserică de cînd s-a înapoiat. Toată lumea se mira mai ales de cartea minunată pentru care dăduse un cal de trei ani, carte leită cu a popii din Lunca Vadului, a cărei urmă se pierduse demult.
Astfel, duminică, încă nu tocase de liturghie, şi biserica era plină. Veniseră şi creştini din satele vecine, în curînd se îngrămădi mulţimea şi în jurul bisericii. Costandin Pleşa asudă din greu la liturghia aceea. De cîteva ori greşi rîndurile din liturghier, deşi umbla pe ele cu deeetul si-1 ţinea în loc pînă cînta diacul «Doamne miluieşte». Uită, ori nu ştiu să pomenească numele vlădi-căi şi al împăratului, aşa că le spuse din strană diacul. Ele se încurcă şi mai rău, şi un răstimp rămase mut în uşile împărăteşti, cu faţa întoarsă spre popor, cu darurile în mînă, şi numai întru tîrziu îi veni în minte ce trebuia să spună : «Pe ctitorii sfintei biserici acesteia, vii şi adurmiţi, şi pe voi toţi, drept-credincioşilor creştini, Domnul-Dumnezeu să vă pomenească întru împărăţia sa cea cerească !». Dar o da ţa cu vorbele îi veni
38
Pâscalierui
şi glasul mai plin, mai frumos, şi creştinii crezură că aşteptarea lui a fost anume, să-şi dreagă glasul.
După ieşitul cel mare, de care se temuse, fiindcă trebuia să spună fără carte, el prinse curaj, şi slujba curse strună. Avea glas bun, care umplea biserica, şi creştinii fură mulţumiţi de întîia lui liturghie.
Tocmai la sfîrşit el văzu cu groază pe altar trei foi de hîrtie mîzgălită cu nume : erau pomenirile ce i s-au dat pe ziua de azi şi pe care le uitase pe altar la ieşitul cu darurile, cînd trebuiau citite. Nu făcuse pomenirile ! O clipă se zăpăci, dar deşteptăciunea lui firească îi veni îndată în ajutor. O să le tîlcuiască în propovedania ce le-o va spune îndată pentru ce n-a făcut pomenirile.
Predica lui nu fu mai lungă de cinci minute, şi creştinii o ţinură minte vreme îndelungată.
—	Iubiţi creştini, începu el, eu, cu voia lui Dumnezeu şi cu darul şi porunca mai-marelui păstor care e vlădica* sînt de azi încolo popă în Curmătura. La jidovi a fost unul Saul, care nu se deosebea de ceilalţi jidovi decît că era mai nalt decît toţi. Şi pe el l-a ales Dumnezeu să fie urmaşul lui Moisi. Aşa mi-a spus mie călugărul cei bătrîn care m-a învăţat la popie. Şi tot el mai zicea că şi apostolii, înainte de a-i chema Hristos, au fost pescari, oameni fără carte. Deci aşa am ajuns şi eu popă, fără să ştiu mai mult decît voi, decît slujbele bisericeşti aşa cum sînt scrise la carte. Sînt dintre voi luat, dar de-acum am darul preoţiei şi mi s-a dat putere să fac tot ce face un preot adevărat. Aşa să ma credeţi şi aşa să mă socotiţi. Prin post şi rugăciune şi ajun m-am pregătit la sfîntul dar, şi tot prin aceste veţi fi şi voi plăcuţi lui Dumnezeu. Iar acasă am carte
Pascâlierul
39
sfînta, care va da alinare multora. Şi pomenirile cele multe nu le-am făcut azi la ieşitul cu darurile, numai în altar, în taină, pentru că aşa m-a povăţuit călugărul cel bătrîn să fac la întîia liturghie, care trăbă să fie cu totul în cinstea lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Pentru aceea n-am pomenit nici numele vlădicii şi al împăratului. Ci voi cu toţii să fiţi sănătoşi, şi Dumnezeu să ne ajute. Amin !
După ce împărţi prescurile cu diacul, cu paracliserul, cu cîntăreţii, se dezbrăcă de odăjdii, luă traista cu prescurile lui şi, îmbrăcat în haina cea lungă-largă, ieşi din biserică, împărţind în dreapta şi în stînga cîte-un corn de prescură. Copiii şi bătrînele se apropiau să-i sărute mîna, şi el dădea blagoslovenia. Afară creştinii îl înconjurară, şi el stătu bucuros de vorbă cu fiecare.
Cînd ajunseră în faţa crîşmei, Costandin Pleşa se opri, fără voia lui, dintr-un vechi obicei. Cîţiva din prietenii lui izbucniră în rîs.
—	îţi face cu ochiul ? întrebă unul.
—	Diavolul nu se dă uşor bătut şi încearcă ispita împotriva orişicui, răspunse Costandin Pleşa. Nici sfinţii nu sînt cruţaţi, dar încă noi, oamenii păcătoşi !
îşi făcu semnul crucii şi porni mai departe, înotînd anevoie în anteriul lung.
Acasă dădu blagoslovenia preotesei, copiilor, apoi se dezbrăcă de haina preoţească şi rămase în iţari şi în cămaşă.
Nastasia părea căzută pe gînduri grele. Slujba la altar, în odăjdii, a bărbatului său îi pătrunsese sufletul mai tare decît tot ce-i spusese pînă acum părintele despre starea lui cea nouă. Aşadar, era preot în toată legea, şi ea avea să locuiască de acum subt un acoperiş cu
40
Pâseâliemî
acest preot, care era şi soţul ei. Curajul de pînă acum
i	se topi, şi ea începu să umble în jurul popii cu deosebită sfială. îi puse repede demîncarea, îi aduse pe masă o sticlă cu rachiu şi alta cu vin, şi Costandin bău şi mîncă vîrtos.
Tîrziu, băga de samă că mănîncă singur.
—	Dar ce-i asta, Nastasio ? De ce nu vii la masă ? Unde sînt copiii ?
—	Credeam că aşa se cade, să mîncăm noi pe urmă* răspunse femeia.
—	Adună copiii şi staţi la masă. Şi lucrul acesta să nu se mai întîmple ! Preotul se cade să mînce încutn-jurat de familia sa. Alta-i cînd va fi la masă protopopul şi vom avea de vorbit lucruri bisericeşti.
Nastasia aduse copiii şi şezură la masă. Aceia năvăliră la linguri şi la pită.
—	Mai mîncă şi tu, Costandine, că ai ajunat zile întregi ! M-am tot mirat eu cum poţi răbda atîta la foame ! Şi m-am tot uitat la tine să te văd slăbit şi fără puteri. Dar nu s-a cunoscut nimic pe tine. Pesemne te-ai obişnuit acolo la vlădicie.
—	Da, m-am obişnuit, apoi mai ajută şi duhul Domnului. De altfel, o să am vreme de aici încolo şi de mîncare. Pînă la postul Crăciunului este vreme !
Costandin Pleşa goli o sticlă de vin, şi încă una. Veniră nişte neamuri şi se omeniră din nou, popa tot povestind de cîte a petrecut la vlădicie pînă cînd a luat darul preoţiei. De Ia o vreme îşi uită tot mai des că era preot şi începu, după felul său vesel de altădată* să spună glume şi să cînte cîntece lumeşti. Petrecania ţinu pînă sara, spre marea bucurie a Nastasiei, care se simţi din nou cu omul ei cel vechi lîngă ea.
Pascalierul
41
A doua zi Nastasia nu ştiu ce căută prin pod şi se coborî mînioasă.
—- Mă tot întreb, începu ea, cine ne-a umblat în pod şt ne-a tăiat din slănină ? Copiii nu ajung, iar pe slugă nu l-am simţit cu purtări rele pînă acum.
—	Hm ! făcu popa. Lipseşte mult ?
—	Un petec bun.
—	Nu-i nici o pagubă. De atîta a fost lipsă pentru ca popa cel nou să poată ajuna săptămîna trecută.
Nastasia nu-1 pricepu.
—	Apoi da, ţie-ţi pot spune, că înaintea ta nu trăbă să am nici un ascunziş. Eu am mîncat slănina, cu pită din covată, în toată sara, după ce voi vă culcaţi, şi în toată dimineaţa, pînă a nu vă scula. în biserică am avut şi un ulcior cu apă. Aşadar, fii liniştită, nu învinui pe nimeni şi să mulţămim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ţinem postul.
Femeia se cruci.
—	Ce însămnează vorbele acestea ?
—	însămnează că a sosit vremea să	dăm	cărţile	pe
faţă. Tu ai văzut cu ochii tăi cum pot ajunge oamenii să creadă lucruri care nu sînt. Şi tu ai crezut că am ajunat zile în şir. Şi tot satul crede. Ba şi creştinii din satele vecine. Şi acesta e lucrul de căpetenie : omul să creadă.
Nastasia îşi frînse mînile.
—	Omule, iar te-ai apucat de drăcii şi de păcălituri,
pe cît îmi pare mie. Dar să bagi de samă că	Dumnezeu
e	deasupra. Se poate să ne minţi în	felul	acesta,	în
săptămîna întîia a preoţiei tale ?
—	Minciuna are acum o ţintă bună, Nastasio, răspunse liniştit Costandin. Oamenii cred că eu m-am în-
42
Pâscâlierul
tors schimbat de la vlădicie. Şi e bine să creadă. Altfel, ce ascultare mi-ar da mie, care abia am lipsit din mijlocul lor şase săptămîni ? M-ar fi bătut pe umăr ca şi mai înainte şi m-ar fi poftit la crîşmă. N-ai văzut că lonu Dinului a rîs de mine cînd m-am oprit înaintea crîşmei ? Apoi, trăbă să ştii că minciuna nu a pornit numai pentru un sfîrşit bun, ci şi din gîndul că aşa ar trebui să fie preotul : tare la ajun. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge şi aici, numai cu încetul, cu trecerea anilor şi cu apropierea bătrîneţelor. A încerca, popă tînăr, să nu mînci patru zile, însamnă a ispiti pe Dumnezeu. Dar e bine, pentru lucrarea noastră în viitor, că oamenii m-au crezut de la început postelnic mare. O să aibă încredere în mine. Şi tot aşa şi povestea cu mîrLZocul.
—	Ce poveste ? întrebă mirată Nastasia.
—	Ei, cum i-am făcut de petrecanie ! Şi tu, şi satul, şi jurul întreg ştiţi că l-am dat pentru cartea călugărului. Scumpă carte ! Dar toată lumea ştie azi cu ce preţ am cumpărat-o. Toată lumea crede. Şi e bine aşa. Cu cartea aceea o să facem noi mare ispravă.
—	Dar bine, omule, n-ai dat calul pentru carte ? întrebă şi mai uimită nevasta.
—	Doamne fereşte î Mîndreţe de cal pentru o carte, oricît ar fi ea de preţioasă, şi este, asta s-o ştii! Am vîndut calul, şi călugărului i-am dat zece zloţi buni. Iată banii de pe cal !...
Şi Costandin scoase din şerpar hîrtii vechi şi le înşiră pe masă.
Nastasia se uită la bani, se gîndi, părînd a face socoteală în cap, apoi deodată un gînd limpede o săgeta* şi ea sări de pe scaun speriată, cu faţa schimbată.
Păscălierul
43
—	Acum ştiu că eşti un ticălos şi un mincinos ! Nu eşti popă ! Aşa-i că nu te-a sfinţit nimeni de popă ?
—	Ce-ţi trăsneşte prin cap, femeie ? zise Costandin, izbit de drumul pe care apucase mintea muierii. Nu sînt popă ? Nu sînt eu faţă sfinţită ?
—	Nu eşti popă cum nu sînt eu călugăriţă ! Eşti tot omul cel vechi, care te ţii de drăcii. Dar cum ai cutezat, blăstămatule, să slujeşti la altar fără să fii preot ? Mă tot miram eu pentru ce nu mă lasă inima să cred şi să ascult cîte mi-ai îndrugat la sosire. Ai scornit poveşti ! Eşti un scornitor de poveşti, cum ai fost totdeauna ! O să ies în mijlocul satului, să strig peste sat să audă toată lumea. Dar unde ai fost şase săptămîni ? Ce ai făcut cu banii ? Of ! Doamne ! De bună samă i-ai tocat prin crîşmele de la oraş, în toate blăstămăţiile !
Nastasia începu să plîngă în hohote, de i se cutremura cămaşa pe dînsa. Cum se pornise la vorbă, după capul şi simţirea ei, Costandin în zadar încerca s-o oprească, să-i arate că s-â înşelat. Acum nu ştia cum să o potolească din plîns.
—	Minte de muiere, minte de găină, zicea el mereu.
Şi începu să se plimbe cu paşi largi prin odaie.
—	O să-ţi iau haina minciunii şi o s-o bag în cuptor, să ardă, înţăles-ai, om nebun, care, după ce ţi-ai bătut joc de oameni, cutezi acum să-ţi baţi joc şi de Dumnezeu !
—	Nebună eşti tu, ca toate fiicele Evei, răspunse bărbatul. Ci ţine minte ce-ţi spun : am venit de la vlădicie cu gîndul că tot ce voi cîştiga în noua slujbă să împart cu tine, să scriu pe numele tău. Dar pentru necredinţa ta şi pentru batjocora ce-mi faci, iată, nu-ţi mai dau decît a treia parte. Şi dacă nu te cuminţeşti n-o să-ţi mai dau nimic.
44
Pascalierul
Din al doilea an de căsnicie era o dorinţă mare a Nastasiei ca bărbatul să înscrie jumătate din avere pe numele ei. Costandin n-o luase de bogată, ci de frumoasă, şi femeia lăcomea la avere. Mai ales după ce-1 văzuse că-i place crîşmă şi cheltuieşte bani grei cu prietenii, ea stăruia tot mai des ca bărbatul să înscrie pe numele ei jumătate din avere. El însă nu voia să nu mai fie stăpîn la casă. Costandin, pomenind de gîndul său cu cîştigul din noua slujbă, ştiu că atinge partea cea mai slabă din sufletul femeii sale.
Nastasia se linişti încetul cu încetul şi, cînd putu vorbi de lacrămi, zise :
—	De ce cîştig vorbeşti ?
—	Cîştigul după patrafir şi după cartea cea minunată.
—	Dar nu eşti popă.
Costandin se apropie şi-i puse mîna pe umăr.
—	Ascultă, femeie ! Ţi-am spus că între noi nu poate fi nici o taină. De aceea ţi-am vorbit de ajunul meu şi de preţul cărţii. Pentru ca să ştii. Dar tot aşa îţi mărturisesc adevărul : sînt popă cu dar, şi pentru tine, şi pentru alţii. Aici nu glumesc. E sfîntul adevăr. Şase săptămîni m-a dat la brazdă călugărul cel bătrîn. Şi banii acolo i-am cheltuit. Şi cei zece zloţi din preţul calului. Aici nu-i glumă, nu-i minciună. Am scrisori de la vlădicie. Tu nu ştii ceti, şi asta-i mare piedecă în slujba unei preutese. Dar o să le cetească protopopul peste două săptămîni în faţa poporului întreg, în biserică. Deci, din partea asta, să nu-ţi mai aud gura.
Nastasia tăcea şi asculta cu nouă uimire. Costandin luă cartea cea minunată de pe poliţă, o deschise la un loc, luă nişte hîrtii, le desfăcu şi i le puse sub nas.
Pâscalierul
45
—	Vezi peceta cu cruce ? Şi acum despre asta să nu mai vorbim. Popă sînt. Şi creştin sînt şi eu, ce Dumnezeu ! Aş fi cutezat să slujesc la altar dacă n-aş avea darul ? Dar ginduri aşa iuţi şi veninoase numai diavolul poate trimite în capul unei femei !
—	Am greşit, văd că am greşit, răspunse cu teamă Nastasia.
Costandin se însenină. Mîngîie cu degetele-i lungi bărbia albă a femeii şi zise :
—	Fiindcă te-ai cuminţit aşa degrabă, iată, mă întorc la gîndul ceî dintîi : jumătate din ce cîştig e al tău. Poţi să-ţi cumperi pămînt ori dobitoace, ori să pui banii în ladă, cum vei avea voie.
—	Doamne, Costandine, tu vorbeşti mereu de cîştig. Dar cîţi bani ai cîştigat azi din pomeniri ? Nimica toată !
—	Douăzeci de creiţari, o băncuţă de argint, nu-i lucru de lepădat.
—	Atîta ai cîştigat ?
—	Vezi bine ! Şi, iată, jumătate sînt ai tăi.
El scoase banii din şerpar şi-i numără.
—	Dar nu de cîştigul acesta obişnuit îţi vorbesc eu ţie, femeie ! Ci de acela pe care mi-1 va aduce cartea asta. Şi de aceea a fost nevoie ca oamenii să creadă povestea cu calul. Cartea e în adevăr rară şi plină de slujbe folositoare la toată neputinţa. Aşa mi-a spus călugărul. Dar tot el mi-a spus că mai întîi oamenii trăbă să creadă în puterea cărţii şi a slujbei ei. Altfel, nu foloseşte la nimic. De aceea a fost de lipsă să-mi bat eu capul cum să fac să creadă oamenii. în sfîrşit, minciuna asta poate să fie un păcat. Dar nelegiuire, cum ai zis tu, defel ! Pentru că eu ani lucrat numai spre binele creştinilor, pentru credinţa oamenilor, fără de care cartea nu le ajută.
46
Pascalierul
Călugărul mi-a spus că-i scris în lege că fără credinţă nu-i cu putinţă nici a-i plăcea lui Dumnezeu, nici a te mîntui. Căieşte-te, deci, şi te pocăieşte că te-ai lăsat la ispită grabnică şi ai spus cuvinte grele şi neadevărate unui preot, în bănuiala păcătoasă ! Toată slujba îşi are meşteşugul ei, tu femeie. Şi eu acum nu fac decît să învăţ meşteşugul preoţiei. Deci, te întreb : eşti gata să crezi şi să mă asculţi ?
—	Gata, răspunse fără codire Nastasia.
Costandin luă cartea cea mare de pe masă, o vîrî la grindă, oftă uşurat, şezu la masă şi începu :
—	Deci, să fii cu luare-aminte la ceea ce-ţi voi spune acum. Ştii şi tu, ca şi mine, că nimic nu se întîmplă în lume fără voia şi ştiinţa lui Dumnezeu. Mai ştii că Dumnezeu e bun şi milostiv şi ascultă rugăciunile celor din năcaz. Le ascultă dacă cel năcăjit crede. în cartea asta sînt rugăciuni bune la toate năcazurile. Eu încă nu le pot ceti uşor pe toate. De aceea să nu te miri că mă vei vedea zile şi săptămîni de-a rîndul cetind. Că mai tîrziiu ma vor năvăli bolnavii şi sărmanii şi cei chinuiţi de duhuri necurate, şi va fi multă slujbă, şi trăbă să le pot ceti grabnic, să nu stau să buchisesc. Toate acestea însă nu vor fi de folos dacă omul ce se va apropia de carte nu va avea creidinţă. Iar credinţa, îmi spunea călugărul, greu se capătă. De aceea iată de ce este nevoie.
—	El se apropie cu scaunul de Nastasia şi continuă pe un glas mai scăzut : E nevoie să iscodim, să ştiricim de la fiecare bolnav şi om în năcaz, mai înainte de a întră la mine să caute la carte, cum îl cheamă, de unde este, de cîţi ani e, ce îl doare, cu ce năcaz vine. E bine să cunosc înainte şi pe rubedeniile lor, şi averea, şi pretinii,
Păscalierul
47
şi duşmanii. Toate acestea şi încă alte lucruri mărunte în legătură cu omul în năcaz care va veni să caute ajutor în carte şi în slujbe.
Nastasia asculta, căutînd să nu scape nimic din vorbele bărbatului şi să înţeleagă unde bate. Dar părea că nu pricepe încă.
—	Omul, pentru a se tămădui, are nevoie de credinţă, nevastă. Să zicem că întră la mine un străin, dintr-un alt sat, de departe, şi eu îl pun de deschide cartea cea mare. Şi cît ce privesc eu la foaia şi slova unde a deschis, mă întorc cătră el şi-i spun : «Dumneata, bădicule, vii din satul Aluniş, te cheamă Ion Cornea, pe nevastă o cheamă Aniţa şi eşti însurat cu ea de zece ani. Aveţi trei copii, Ion, Liţă şi Mărie. Iar nevasta ţi-e bolnavă de două luni. Ai fost la babe descîntăitoare şi n-a folosit: la nimic. Are dureri la foaie. Iată în carte ce este scris : să i se cetească slujba cuvioasei Maria Egipteanca de trei ori de un popă bun. Iar plata mea face un zlot bun, cu slujba cu tot, doi zloţi.»
—	Şi cartea, unde se deschide, arată toate acestea ? întrebă Nastasia zăpăcită.
—	Cartea arată ce arată, dar toate lucrurile privitoare la om eu tirăibă să le ştiu de mai nainte. Dacă i le pot spune omului, să creadă că eu le ştiu din carte, va crede şi în slujbă şi în puterea ei, şi credinţa îl va mîntui. Şi va plăti, fără să crîcnească, şi banii. Cred că ai înţăles acum.
—	Ba eu, drept ţi-oi spune, n-am înţăles. Dacă nu scrie la carte cine-i omul şi de ce năcaz e adus, cine ţi-a spune înainte de a-ţi descoperi el ? Că atotştiutor nu-î
48
Pâscalierul
decît singur Dumnezeu, care ne cunoaşte şi gîndurile, răspunse femeia nedumerită.
Costandin Pleşa se ridică, măsură de cîteva ori camera, apoi se apropie de nevastă şi-i spuse limpede :
—	De unde să ştiu ? Omul care vine la mine cu un năcaz trăbă tras de limbă din bună vreme. Văd că trăba să-ţi vorbesc pe faţă, fiindcă mintea femeii nu ajunge prea departe. Iată cum trăbă tras omul de limbă ! M-am gîndit mult şi am aflat că aşa va fi bine. Ascultă dar cu luare aminte. — Popa cel nou şezu iar şi începu : Nici un străin care se va abate aici nu-mi va vedea faţa înainte de două ceasuri de la sosire, oricît ar fi de grăbit. I se va spune : «Părintele are de lucru, ceteşte slujbe, mai aşteaptă şi dumneata». Va fi dus în tindă, şi tu o să-l îrnbii cu mîncare, ba şi cu un pahar de rachiu. Şi vei trece mereu prin tindă, vei sta cu el de vorba şi-l vei iscodi, spunîndu-i mereu că eu n-am sunat clopoţelul precum că omul poate întră, avînd eu încă treabă. Cum îl vei iscodi ? întrebîndu-1, fără să bage el de samă pentru ce, despre toate ale lui, şi bune, şi răle. Tot ce-ţi va spune îţi vei lega în minte şi, venind, îmi vei spune mie cu cine mă voi întîlni. Apoi eu voi suna clopoţelul, că îmi voi cumpăra un clopoţel pentru treaba asta. M-am gîndit eu şi la alta. Poate să-mi fac un loc de unde să aud singur tot ce va spune străinul, dar despre asta vom vedea mai tîrziu. De început va fi destul aşa. Tu-ţi vei băga slujnică să vadă de curte şi de mîncare — aşa se şi cade unei preutese : să aibă slujnică. Şi nu vei mai avea alta de lucru decît să tragi
Pascălierul
49
de limbă oamenii care vin la mine. Să nu crezi că-i greu ! Omul în suferinţă vorbeşte bucuros despre năcazul său. Nici nu trăbă să-l întrebi adeseori. Să fii numai miloasă cu el, şi-ţi va spune, de bunăvoie, tot ce avem nevoie.
Nastasia îl ascultă cu urechea întinsă, cu ochii aţintiţi. Pricepu acum ce-i spunea bărbatul. înţelese şi se mînie cumplit.
—	Omule, bine am zis eu de atîtea ori, înainte de a te preoţi, că tu eşti dracul gol ! Dar de eşti ghiavol, nu te mai apropia şi de Dumnezeu, că te-o bate î Adecă e şarlatanie toată treaba, şi nimic alta ! Cartea ta nu plăteşte două parale ! Şi, în şarlatania asta, eu să fac începutul şi să duc povara ! Eu să-mi pierd sufletul ! Nu ţi-ai găsit omul, părinţele, sfîrşi ea cu dispreţ.
—	Dacă nu voieşti tu, o să ştiu eu pe altcineva. So-ru-mea, Vuţa, ce aşteaptă ? Dar văd că tu nu înţălegi adevărul. Te pripeşti cu judecata. Crezi tu că vrem să înşălăm pe oameni şi te arvunesc cu voia celui necurat şi a muncilor iadului ?
—	E limpede că am fi nişte şarlatani !
—	Cap de femeie, ce să spun ! E păcat să întrebi pe omul năcăjit cum îl cheamă, de unde este, ce năcaz are ?
—	Atîta nu-i păcat.
—	Şi dacă, nevăzîndu-te nimeni, decît nuimai Dumnezeu, te strecori la mine şi îmi spui ce-ai auzit, e un păcat ?
Femeia se răsuci pe scaun.
—	Ştiu eu ? Poate nici asta nu-i păcat...
—	Nu-i păcat defel ! Tu îmi spui numai ceea ce ai auzit de la om. Dacă a minţit el, minţeşti şi tu, dar vina
50
Pâscalierul
va fi a lui, nu a ta. Eu, la rîndul	mieu,	ce voi face	? Voi
împărtăşi	omului ceea ce tot din	gura	lui a	ieşit.	Unde
vezi greş al a ?
—	întortocheat la minte te-am ştiut de cînd eşti, Costandine ! Cuim n-o fi păcat dacă omul va crede că tot ce ştii din cartea aceea ştii ? Nu vezi minciuna cît un pietroi de moară ?
—	Ai uitat lucrul de căpetenie, femeie. Pentru ce vor veni oamenii la mine ? Să scape, prin rugăciune, de răul ce-i bîntuie. Nu-i aşa ?
—	Aşa	este, dacă vor veni !
—	Vor	veni, ai să vezi, şi încă	mulţi	! Dar	de răul lor
rugăciunea nu-i va scăpa dacă ei nu cred. Trăbă să creadă. Şi credinţa în puterea cărţii şi a rugăciunii se va vărsa în sufletul lor îndată ce vor auzi că eu ştiu cine sînt ei şi de ce pătimesc. Dacă eu sînt un mincinos, pentru ei sînt mincinos. Dacă vreai să mă numeşti şarlatan, pentru ei sînt, pentru vindecarea lor. Şi Dumnezeu, care ştie toate, ştie că eu mă fac a cunoaşte lucrurile din carte numai pentru ca ei să creadă şi să se mîntuiască. Altfel, fără credinţă, rugăciunea şi slujba nu folosesc la nimic. Aşa mi-a spus călugărul.
—	Dar ţi-a spus el şi cum să înşăli pe oameni ?
—	Dacă chiar vreai să ştii, ei bine, iată cuvîntul meu : mi-a descoperit taina şi mi-a spus că a minţi fără să faci vreun rău cuiva, ci, dimpotrivă, pentru a-1 ajuta, nu-i păcat. Eşti liniştită acum ?
Nastasia nu răspunse un răstimp.
—	E nevoie să ştiu ce pot aştepta de la tine, pentru că altfel va trebui să cer ajutorul altuia, deşi străini nu
Pascâlierul
51
ar fi bine să între în tainele noastre. Nu ar pricepe că noi, umblînd aşa, vrem să facem binele. Dar aş lua de ajutor pe soru-mea, Vuţa. Ea ar lua însă şi partea de cîştig ; asta trăbă să o ştii înainte.
—	Ascultă, Costandine, răspunse femeia pe-ndelete, eu mă mir de tine şi uneori nu te mai înţăleg. Aşa cum îmi vorbeşti acum, s-ar părea că ai dreptate, că ,nu-i nici un păcat. Dacă minţeşti pentru a face bine altuia...
—	Dar nici nu minţesc, nebuno ! Tu ai crezut aşa ! Eu spun omului vorbele tale. Eu n-am să-i spun că am cetit în carte. Treaba lui dacă va crede aşa — şi aşa va crede ! Acest lucru însă îi va da credinţă, şi prin credinţă îi va veni tămăduirea. Adică va cîştiga, nu va pierde.
—	Spui că şi călugărul zicea că nu-i păcat dacă iasă la urmă binele, adăogă Nastasia, cu gîndul viu că ea va putea pierde partea ei de cîştig, cu gîndul la cumnată-sa Vuţa, o femeie ca un brici şi pe care nu o prea avea la inimă.
—	Aşa mi-a spus părintele şi aşa este. Aşadar, ai înţăles ? Şi primeşti să-mi fii ajutor pentru a face bine creştinilor ?
—	Fie voia ta, Costandine ! Cred şi eu că nu e bine să afle străinii.
—	Acum, la început, nu voim avea lipsă de ei. Dar mai tîrziu se poate ! Cînd va fi îmbulzeală mare la noi, nu vei mai. răzbi singură ! Şi va trebui să am, de pe acum, oameni de încredere în satele din jur. N-ai grijă ! Nu o să le spun eu pentru ce am nevoie de ei. Dar ei, fără să-şi dea sama, or să-mi spună tot ce doresc. Voi merge
4*
52
Păscâlierul
o dată pe săptămînă la oraş, la tîrg. Şi voi afla, la un pahar de beutură — pentru că nu m-am jurat să nu întru decît în crîşmele din sat, — voi afla tot ce-mi trăbă despre bolnavii şi năcăjiţii din satele din jur. Dar mai este ceva. — Popa cel nou tăcu şi se gîndi. — Mai greu este începutul, mai greu va fi cu creştinii de la noi. Şi dintre ei vor veni cei dintîi la cetanie. Cu ei va fi uşor, cunoscîndu-i, dar va fi greu putîndu-le spune puţine lucruri de care să rămînă uimiţi. Vor zice : a putut să afle popa din sat, de la oameni. Deci, aici, va trebui să intri în tainele pe care omul le ţine în el : gîndurile ce-1 bat, nădejdile ce le are, vreun lucru pe care l-a săvîrşit în taină. Pentru asta mi se pare că voi avea lipsă, pe lîngă	tine,	şi de	Vuţa. Chiar	de la început. Să
n-ai grijă. O	să o	pun	să lucreze aşa 'încît ea să nu
bănuiască nimic. îi voi spune, subt jurămînt, că am lipsă de tainele oamenilor pentru ziua cînd vor veni să se spovedească. Oamenii sînt păcătoşi şi nu spun în spovedanie decît ce-i întreabă popa, şi nici atît, dacă nu-i dovedeşte că ştie. Iar popa are datoria să cureţe pe om de toate păcatele. Ştiu eu cum s-o pun la cale pe Vuţa să nu bănuiască nimic ! Şi acum, destul pentru ziua de azi ! De mîne eu mă pun pe cetanie, sa pot spune uşor şi	iute	toate	slujbele. Tu	vezi şi-ţi află o
slujnică chiar	de mîne.	Pe urmă să	te duci la oraş
să-ţi cumperi postav pentru două rochii: una de purtare şi una de duminică. Aşa ! Mi-am pus de gînd să te scot din cătrinţă. Aşa se cade unei preutese. Şi rochiile să-ţi fie gata pînă în două săptămîni, cînd vine protopopul să cetească scrisorile de la vlădicie prin care se adevereşte că-s popă aici în sat.
Pâscâlierul
53
V
Costandin Pleşa se puse cu sîrguinţă Ia muncă. Citea, cu ziua de cap, în mineiul cel vechi cu slovă răşchirată. Citea rînduielile sfinţilor de toate zilele, de la utrenie, de la vecernie şi canoanele sărbătorilor sfinţilor mai mari. Citania sporea greu, şi popa se ştergea mereu la ochi: îl usturau. Totuşi, din zi în zi citea mai uşor. Uneori lua la rînd liturghierul, ceaslovul sau molitvelni-cul, pentru a se obişnui mai bine şi cu rugăciunile din ele, mai ales că buchiile se deosebeau destul de mult de la o carte la alta.
După ce prinse curaj, deschise cartea cumpărată cu zece zloţi de la călugărul care-1 dase pe brazda preoţiei. Aici slova era mai măruntă şi mai spălăcită, de folosinţă îndelungată. Era tot un fel de molitvelnic, cu deosebire că era cu mult mai bogat decît cele din ediţii mai nouă din veacul al nouăsprezecelea. Pe lîngă slujba botezului, a cununiei, a maslului, pe lîngă rînduielile îngropăciunii şi tuturor molitvelor ce se cuprind în ediţiile nouă, erau aici slujbe şi molitve pentru tot năcazul şi trebuinţele omeneşti, ba şi pentru năcazurile şi bolile vitelor. Era şi slujbă pentru alungarea ursului şi a lupului de la oi, pentru dezlegarea de fermecătură, pentru blăstămul gîn-găniilor care prăpădesc săimănăturile ; era slujba Măriei Egiptencei şi canonul sfîntului Andrei.
Costandin Pleşa îşi însemnase încă de la vlădicie, din spusele călugărului, care slujbe sînt mai folositoare şi- mai des cerute de creştini, şi pusese peste tot locul semn cîte un fir de aţă roşie. La aceste semne deschise
54
Pascălierul
mai întîi şi începu să citească. Spre marea lui mirare văzu că citeşte destul de uşor şi cu buchiile acelea mărunte, şi, prinzînd curaj, se străduia nu numai ziua, ci şi noaptea, la luminare de său.
Trecu apoi la alte molitve din cartea călugărului, la rînduiala celui ce ispiteşte în vis, la rînduiala scoaterii dracilor, la molitvele de junghi şi de săgetătură. Cu cît citea, era tot mai încîntat. îndeosebi îi plăcea să recitească rînduiala scoaterii dracilor, băstămele şi afurisa-niile marelui Vasilie. «Cumplite afurisanii, zicea el cu satisfacţie ; să văd eu, odată ce voi fi cu patrafirul după cap, ce diavol va putea suferi unele ca acestea şi să nu fugă pe pustii locuri !»
Costandin Pleşa, vreme cît i-a^ vorbit la vlădicie călugărul despre puterea slujbelor cu rugăciune, credea şi nu credea. El lăcomise la cartea aceea, cum lăcomise şi la preoţie, mai mult pentru cîştig. Văzuse că popa nu dă nimănui, ci numai primeşte. Auzea pe călugărul spunîndu-i că din multe strîmtori băneşti l-a mîntuit cartea aceea. Voia să înveţe să poată mînui bine molitvele pentru punga sa. Şi nici prin minte nu-i trecea — decît arareori — că poate fi păcat : cîştigul se ţinea de rînduiala slujbei de preot. Şi orice om trebuie să trăiască după slujba sa.
Dar în vremea cît se adînci în citanii şi tot mereu îi venea înainte numele lui Dumnezeu, al Precistei şi al sfinţilor, începu a se teme de păcat dacă va face rugăciunea numai cu gîndul la cîştig. Şi aşa îşi puse în gînd că el va trebui să citească bolnavilor şi năcăjiţilor cu toată credinţa. începu să-i fie frică de taina ce ascundea rugăciunea.
Pâscalieml
55
în vremea asta Nastasia aduse de la oraş postav pentru două rochii ; nevasta unui sas sărac i le croi şi i le cusu pentru nimica toată. Astfel, cînd veni protopopul, preuteasa i se înfăţişă după cum trebuie.
Costandin Pleşa folosi din sfaturile călugărului şi pentru această zi însemnată şi se pregăti din bună vreme pentru ea. Ştia pe dinafară o scurtă cuvîntare prin care trebuia să mulţămeaşcă vlădicului şi protopopului la sfîrşitul liturghiei. Dar, mai ales, ştiu cum să-l primească şi să-l ospăteze pe protopopul.
«Să ştii, fiule, că pacea ta în parohie va atîrna mai ales de felul cum vei şti să întri, de la întîiul prilej, în bunăvoinţa protopopului. Că pînă la vlădică e departe, şi ochiul vlădicăi este protopopul. Deci, bagă de samă, bine să-l ospătezi şi să-l cinsteşti.»
Pleşa ţinu	minte sfatul bătrînului,	şi bine	se folosi î
Cînd auzi	clopotele cailor de la căruţa ce	aducea pe
protopop, Costandin Pleşa, îmbrăcat în haina cea lungă, cu capul gol,	deschise poarta curţii —	pe care	de-cu-sară
o	măturaseră	argatul şi slujnica, —	ieşi la	portiţă şi
aşteptă cu capul plecat, gata pentru primirea blagoslo-veniei. Preoteasa aştepta în curte, lîngă pridvor, în rochia de duminică, cu cei trei copii alăturea. Sluga şi slujnica, cu o ceată de vecini, mai la o parte.
Protopopul era în vînstă, cu barbă mare albă, dar în putere încă... Privea cu ochii iuţi, neastîmpăraţi, din căruţă. Avea obrajii roşii, tineri încă, şi mustaţa groasă era afumată sub nas.
încă din căruţă dădu blagoslovenie lui Costandin, care îi sărută cu evlavie mîna şi-l ajută să se coboare. Protopopul, în picioare, era aproape cît Pleşa de înalt şi de
56
Pascallerul
voinic, purta cizme potcovite şi o sutană odată neagră, bătînd acum în verziu. Blagoslovi pe toată lumea, vesel, cu surîsul pe faţă şi în ochi, lăsîndu-i să-i sărute mîna,
—	Domnul să te blagoslovească ! Domnul, maică ! Domnul taică, zicea el mereu, în vreme ce nu-şi lua ochii de la sutana lui Costandin şi făcea din cînd în cînd : Hm !
îl clopotniţa de lemn, clopotarul începu să tragă vestea : sosirea protopopului ; era semnalul pentru duminica aceea.
—	Adică tu eşti preotul cel nou, hirotonisit acum, Costandin Pleşa, începu protopopul pornind de la căruţă spre casă, tu eşti noul păstor din Curmătura. Dar cum se face, fratele meu, că te-'ai dus la vlădicie fără să vii pe la mine, fără să mă întrebi ? Eu nu te-am cunoscut pînă acum !
Costandin Pleşa se gîndi puţin, surprins de întrebarea asta.
—	Să nu fie cu supărare, sfinţia-ta ! Nu e din vina mea, ci din vina prostiei şi a neştiinţei. Nu ştiam că aşa e legea, şi nime nu era cine să-mi spună.
—	Hm ! pufni bătrînul. Dar ştii că, dacă nu puneam o vorbă bună, nu te sfinţea ? Am pus o vorbă bună, între-bîndu-mă vlădica, deşi nu te cunoşteam ce fel de om eşti. Şi acum nădăjduiesc că nu m-am legat pentru un om nevrednic. Văd că eşti în plină putere şi sănătate. Dar cu slujba cum o duci ? Poţi îndruga ceva la altar ?
—	Mi-am dat silinţa şi am învăţat, sfinţia-ta ; azi o să vezi ce pot. Nu mă laud, dar cred că pot face orice
Pascalierul
bl
—	Bine, bine, fiule, vom vedea. Dar să-mi spui tu mie cum ai şi îndrăznit să calci canoanele cu privire la îmbrăcăminte ?
Intrară în vremea asta în casă, şi pe masă erau de toate bunătăţile : şi slănina, şi brînză, şi unt, şi pîne moale, şi sticla cu tescovină.
—	Nu înţăleg, sfinţia-ta, zise Costandin.
Protopopul luă în nări mireasma tescovinei şi a pînii
proaspete şi simţi că i se iuţeşte pasul.
—	îmi pare că haina ta e de călugăr, nu de preot, zise îmblînzit protopopul. Dar, în sfîrşit, şi asta e haină preoţească. S-o strîngi mai tare cu brîul, să n-o laşi aşa de largă. Poartă omul ce are, deşi canonul nu-i chiar aşa. Pentru ce nu ţi-ai cumpărat o reverendă ca lumea ?
—	N-am aflat gata, sfinţia-ta, şi călugărul mi-a îmbiat-o pe asta. Nici nu-i nouă, ci purtată.
—	Şi cît ai dat pe ea ?
—	Trei zloţi buni.
—	Hm ! Mulţi bani, fiule. Eu îţi vindeam o reverendă bună cu doi zloţi; Lacomă poamă e şi călugărul în lumea asta, Dumnezeu să ne ierte !
—	Eu mă bucur, sfinţia-ta, că-mi poţi da una bună. Şi dau bucuros doi zloţi pe ea.
—	Văd eu că tu nu eşti cu nimic vinovat că ai îmbrăcat haină străină de tagma noastră. Bine, va fi cum zici. Da’ ce văd, masa întinsă înainte de sfînta liturghie ? !
—	Pentru sfinţia-ta, că vii de departe.
—	Da5 ştii că popa nu poate pune în gura lui nimica pînă după slujbă !
—	Cum să nu ştiu, vai de mine ! Nici n-am pus eu, nici n-am de gînd ! Ci pentru sfinţia-ta, că vei fi ostenit de drum.
58
Pâscalierul
—	De la patru de dimneaţă am plecat! Şi ai dreptate \ sînt ostenit, că la vîrsta mea drumurile lungi nu-s şagă. Am îmbucat puţin şi pornind de-acasă, că nu slujesc cînd merg pe sate. Mă îmbrac în odăjdii şi stau la altar, zic ectenii, dar nu mă cuminec. Mai demult, în tinereţe, cînd mergeam pe sate, făceam slujba întreagă, cu cuminecare. Acuma nu mai pot. Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a fost dulce s-a mîncat, vorba ceea.
După al treilea păhărel de tescovină, protopopul îşi aduse aminte că n-a închinat cu nimeni, şi Costandin trebui să cheme pe pr eu tea sa.
Nastasia se arătă ruşinată, copiii se iviră în prag în urma ei.
—	în sănătatea popii celui tinăr, zise protopopul cu păhărelul în mină, meistecînd brînză cu pîne moale.
—	Şi a sfinţiei-tale, îndrăzni Nastasia.
—	Dar sînteţi încă oameni tinări, fratele meu, zise bătrînul privind cu bucurie la preuteasă. Dumnezeu să vă îmbucure ! Sfintele sărbători ! Şi dădu păhărelul peste cap.
Protopopul îşi aprinse o ţigară, mai mîncă, mai bău, eînd se auzi trăgînd a doua oară clopotul.
—	Să mergem, zise el. Pe preuteasa o iertăm de data asta. Are treabă pe la oale şi pe la cratiţe. Dar noi să ne grăbim.
Cînd trecu prin tindă, prinse de bărbie pe cel mic dintre copiii lui Costandin.
—	Ce-i, Prîsleo ? Nu vii la biserică ?
—	Ba viu, cu Ion şi cu Liţă.
Pâscălierul
59
în curte se adunaseră în vremea asta mai mulţi creş-tini5 care primiră blagoslovenia şi porniră cîrd în urma celor două feţe bisericeşti.
Protopopul nu era necunoscut în sat. De vreo treizeci de ani era în fruntea protopopiatului şi nu trecea anul să nu vină o dată. Numai acum nu mai fusese, de la înmormîntarea preotului celui bătrîn, de vreo trei ani.
Oamenii erau dornici să afle ce va zice despre popa cel nou şi cum i se va împărea cu slujba lui. De aceea biserica fu mai plină decît la întîia liturghie a lui Costandin.
Popa cel nou, cu sîrguinţa lui din cele două săptămîni, ajunsese departe : nu se mai împiedecă nicăiri în e-ctenii, pomeni pe vlădica şi pe împăratul cu numele. Era mai stăpîn pe glas, barba îi mai -crescuse, aşa că protopopul rămase mirat de sporul unui om din popor ridicat la treapta preoţiei. Şi pentru aceea îl şi lăudă în cuvîntarea ţinută la sfîrşitul slujbei şi cînd citi scrisoarea de întărire de la vlădicie. Iar cînd îi puse în mînă semnele slujbei celei nouă, Evanghelia, crucea şi cheile bisericii, protopopul spuse cuvinte de la inimă şi lăcrămă.
—	iîţi încredinţez cartea sfîntă a Evangheliei, unde-i cuprinsă toată învăţătura de mîntuire. Tăria e în carte, nu în frăţia-ta. Domnul, care luminează pe toţi, te va lumina şi pe tine, om cu puţină învăţătură, căci Domnul îţi va da să grăieşti. întru cele umilite i-a plăcut lui Dumnezeu să arate înţălepciunea. Deci nu întru ştiinţa mea mă voi lăuda, ci întru Domnul. îţi încredinţez crucea, arma de luptă a creştinătăţii şi a preoţilor celor evlavioişi. în numele ei vei birui pe dracul şi te vei ridica, dacă ai căzut. Iar crucea ta, eu năcazurile lumii şi ale
60
Păscalierul
păstoriei sufleteşti, să o porţi eu vitejie, dar mai ales cu răbdare. Că biruinţa din urmă îndelungată răbdare iaste, după cuvîntul sfîntului Pavel.Crucea să-ţi ajute ! Şi-ţi mai dau cheile acestei biserici, cum le-a dat Domnul Isus Hristos lui Petru, să încui şi să descui, adică să legi şi să dezlegi de păcate turma cea cuvîntătoare, încredinţată ţie. Ai putere şi îndatorire să săvîrşeşti sfintele taine, de la botez şi pînă la maslu, ungerea cea de pe urmă, întru frică şi întru cutremur	să nu te	ardă,	că foc sînt.	Să
ocări cu blîndeţe pe cei	vrednici	şi să	lauzi pe cei	cu
frica lui Dumnezeu. Şi beat să nu cutezi a săvîrşi nici una din sfintele taine, că spînzurare îţi vei agonisi, ca Iuda vînzătorul. Iată, ţi-am spus şi ţi-am arătat canonul preotului şi datoriile lui. Iar voi, blagocestivi creştini, bărbaţi şi muieri, tinări şi bătrîni, avuţi şi mişei, să. ascultaţi cuvîntul şi porunca părintelui vostru sufletesc. Să nu vă spuneţi că-i om din rîndurile voastre, pe care-1 cunoaşteţi, că acum nu mai este. Darul preoţiei l-a schimbat, şi nimeni dintre voi nu are acest dar. Să nu vă cotiţi şi să ziceţi : «Ce ştie el mai mult decît noi ?», că Domnul îi va da ce să spună. Şi să-l cinstiţi ca pe unul ce-i slujitorul lui	Hristos,	aşa	să-l socotiţi.	Şi
femeia tinără, ori fata,	să nu-şi	ridice	ochii asupra	Iul
cu gînd de păcat, că în afurisanie cade. Iar ceea ce i se cade la boteze, şi la nunţi, şi la morţi, şi la Bobotează, cu străşnicie să păziţi, şi să-i daţi, şi să nu vicleniţi asupra cîştigului slujbei sale. Că tot slujbaşul după slujba lui se cade să trăiască, iar popa de la altar. Să nu vă scumpiţi la prescură şi la parastase şi la pomeni, că pentru sufletul vostru daţi. Iată, v-am spus, şi nu-i porunca mea, ci porunca sfintei maicii bisericii. Amin î
Păscalierul
61
Cuvîntarea protopopului a fost ascultată cu evlavie, cu uimire pe alocuri. Ceremonia cu darea Evangheliei, a crucii şi a cheilor n-o mai văzuseră încă, şi erau pătrunşi de credinţă. Se uitau acum cu alţi ochi la Pleşa Costandin, care sărutase pe rînd Evanghelia, şi crucea, şi cheile, şi acum le ţinea în braţe, gata să-i răspundă protopopului.
Cuvîntarea lui nu ţinu mult, dar fu bine rostită, fără poticniri, şi protopopului, de la început, îi păru cunoscută. Către sfîrşit nu se mai îndoi că era învăţată pe dinafar’ din aceeaşi carte de unde învăţase şi el pe vremuri pe a sa, pe care, de treizeci de ani, o rostea neschimbată de cîte ori avea să introducă în slujbă un preot nou. Descoperirea nu-i fu tocmai pe plac şi îl sili să-l cinstească pe Costandin, pe care, iată, l-a ajutat glagoria să înveţe o cuvîntare din carte. Părea, deştept ţăranul ăsta !
Prînzul ţinu pînă la patru, adică mîncarea mai de mult nu mai avea căutare, dar vinul nu se laşa îmbiat. Protopopul sugea bine, iar părintele Costandin Pleşa, cînd văzu aşa, prinse curaj şi arătă şi el ce poate. Popa mai chemase la masă pe diac, pe ţîrcovnic, pe clopotar şi încă patru dintre bătrînii bisericii.
Protopopul întrase în mare veselie, glumea cu Nastasia, ba o mai şi pişcă de mînecă şi-l zorea mereu pe Costandin să cîn te.
—	Trăbă că cînţi ! Ai glas bun ! Am auzit eu !
Cîntă întîi diacul, cu glas hodorogit şi scîrţîit, că era bătrîn, cîntă şi Pleşa, care, înfierbîntat de vin, nu se mai lăsa îmbiat.
62
Pâscâlierul
Şi se bucurară cu toţii de vinul cel bun, şi prinseră limbă şi bătrînii bisericii şi începură a povesti întîm-plări cu popa cel de demult.
Cînd protopopul se hotărî de plecare, să nu înnopteze pe drum, Pleşa ieşi repede în curte să vadă : gata sînt toate pentru plecare ?
—	Niculae ! strigă din prag.
—	Aici, aici ! răspunse sluga.
—	Ai pus sacii în căruţă ?
—	I-am pus.
—	Doi de grîu şi doi de porumb ?
—	Aşa mi-ai poruncit.
—	Da5 cartofii cei noi ?
—	La locul lor şi ei.
—	Ai legat de picioare cele două gîşte ?
—	Legat. Să le aduc ?
—	Pune-le în căruţă, la şireglă.
Costandin Pleşa, tot întrebînd, se apropie de căruţa şi cercetă şi cu ochii. Toate erau în bună rînduială.
—	Şi acum spune-i omului să prindă caii.
—	S-a cherchelit puţin şi doarme, dar îl trezesc eu îndată.
Cînd ajunse la masă, protopopul, în picioare, închina de ducă.
—	Şi acum încă unul, frăţia-ta, de la botul calului. Pagubă să-l lăsăm să se răsufle.
Costandin Pleşa se repezi în pivniţă şi aduse în braţe un butoiaş ca de trei vedre.
—	Unde să-l mai punem şi pe ăsta, sfinţia-ta ? întrebă el cu veselie.
Păscalierul
63
—	îi facem loc, îi facem loc numaidecît. Pune mîna, măi Ilarie ! strigă protopopul, care trecu în revistă sacii. Numai după pipăit ştia ce ascund. — N-ai uitat decît două-trei mierţe de grăunţe pentru cai.
Popa simţi că a greşit, din uitare, şi sluga aduse repede o vă sul.
Cînd să pornească, Pleşa sărută mîna protopopului şi-i strecură în palmă cinci piese de cîte un zlot.
Bătrîinul clipi din ochi, îi strînse mîna şi zise tare :
—	Vă las în paza Domnului pe toţi ! După cum văd, Curmătura a căpătat popă de frunte. Să vi se umple casa de copii, şi curtea de vite.
Şi el blagoslovi larg cu amîndouă mînile, în vreme ce căruţa porni. Ilarie, pe capră, se cumpănea. Deodată, cît ce ieşi în drum, părîndu-i-se, poate, că e la o nuntă, începu să chiuie şi să dea bici cailor.
VI
Trecură zile, luni şi ani, şi blagoslovirea protopopului se izbîndi. Casa popii Pleşa Costandin se umplu de copii, iar curtea lui de vite. Cu cît treceau anii, lumea uita tot mai mult obîrşia părintelui ; cu cît se îmbogăţea, creştea în cinste ; cu cît făcea mai multe minuni cu cartea lui, faima lui se răspîndea tot mai departe. Ajutase la această îndepărtare a popii de prietenii şi cunoscuţii lui de odinioară şi împrejurarea că Pleşa nu se mai purta îmbrăcat decît în haină preoţească. Pe lîngă sutana
64
Pâscaliertil
cea călugărească şi reverenda cumpărată de la protopop, îşi mai făcu una nouă, de sărbători. Apoi, într-un an barba-i crescuse cît un măturoi. Şi, pe deasupra, nu mai umbla nici cu plugul, nici cu carul. Nu mai lucra nici la fîn, dar încă la coasă ori la secere !
Şi toate acestea, fiindcă nu mai avea vreme. îl năvăliră creştinii cu boalele şi cu năcazurile mai curînd decît nădăjduia el. Vestea cărţii ca şi care nu mai avusese decît popa din Lunca Vadului mersese departe, înainte de a începe slujbele, dar şi întîmplarea l-a ajutat înainte de a-i putea veni în ajutor preoteasa, după înţelesul ce-1 făcuseră, ori soru-sa Vuţa.
Şi anume, a doua zi după introducerea lui în slujbă prin protopopul, dis-de-dimineaţă, pe cînd încă preoteasa nici nu se sculase, popa Costandin Pleşa se trezi cu noaptea în cap. îl durea capul, iar gura îi era amară şi rea. Băuse mult duminica, şi pînă era faţă protopopul, şi, mai ales, după ce el plecase. Se ospătase cu bătrînii bisericii, care îşi aduseseră aminte, cu diacul şi cu celelalte feţe bisericeşti, de zilele bune cînd popa cel răposat era în floare. îşi aduseseră aminte de nunţile şi pomenile de pe acea vreme.
Pleşa Costandin se trezi deci cu noaptea în cap, în ziua aceea de luni, şi nu mai putu adormi. Era treaz şi se frămînta în aşternut, cînd auzi larmă la portiţă: sunet de zurgălăi şi glasuri de oameni. Un glas răguşit striga mai tare ca toate. Auzi şi vorba lui Niculae, a slugii :
—	Aşteptaţi, oameni buni. Deschid numaidecît poarta.
Popa tresări : Ce să fie ? Cine să vină la el aşa de dimineaţă cu căruţa ?
Păscâlieml
65
Sări din pat, se uită pe fereastră. Era o căruţă străină, şi în căruţă, legat cu funii, un om slab, cu faţa galbenă, care zbiera mereu. Doi creştini şi o femeie, supăraţi ca la înmormîntare, umblau pe lîngă căruţă, în jurul cailor.
Constandin intră în sutana călugărească, îşi trecu degetele prin păr şi barbă şi ieşi în curte, neliniştit. Ştia că vin cu vreun năcaz şi, iată, n-a putut lua înainte nici o măsură de pregătire. Ceva însă îi dădu îndrăzneală să cuteze.
—	Bună-diimineaţa, oameni buni, zise el străinilor. Mare canon pe capul dumneavoastră să porniţi de acasă cu noaptea în cap.
Oamenii îi sărutară pe rînd mîna. Costandin colindase multe sate în tinereţele sale şi cunoştea, după port, pe rumânii din multe părţi. Iar portul acestora îl cu-noscu iute.
—	Din Obreja pînă aici este cale de patru ceasuri bune, adăogă el.
Creştinii rămaseră miraţi.
—	Aşa este, părinte, şi din Obreja sîntem, şi cu noaptea în cap am pornit, şi mare canon avem. Numai adevărul l-ai spus, Dumnezeu să te bucure.
Pleşa îşi luă acum şi mai mare curaj. Simţi că-i clipa de a cuteza.
—	Cum n-o fi canon cumplit, zise iar, privind la cel legat în căruţă, care gemea şi se uita urît, cînd cineva e legat de necuratul şi-şi pierde mintea ?!
El îşî dăduse socoteala, de cînd văzuse pe omul legat în căruţă, de ce este vorba.
—	Adevărat, părinte dragă ! Ce-i pe noi să nu mai f?e nici pe pui de năpîrcă, suspină femeia. Ficiorul
5 — Opere VI — Agârbiceanu
m
Pâscâliend
acesta al nostru ne bagă în pămînt de vii. De aceea, auzind de darul şi cartea sfinţiei-tale, am venit să mai încercăm şi cu dumneata.
Pleşa Costandin, dacă credea în puterea vreunei slujbe, apoi aceasta era slujba de scoaterea dracilor, afurisaniile marelui Vasilie. «Aici, îşi zicea el, nu trăbă nici o ştiinţă. Spui blăstămele, şi ghiavolul piere.» Şi-i plăceau straşnic blăstămele acele împotriva Duhului Necurat.
—	Aduceţi-1 în casă ! porunci el, pornind cu paşi îndesaţi spre locuinţă.
întră în odaia dinainte, unde ospătase ieri pe protopopul, luă cartea cea groasă de la grindă, îşi puse patrafirul şi aşteptă.
Bolnavul întră potolit, aclus de subsuori de cei doi rumâni. Nu mai zbiera, ci privea întins la popă.
—	Să vedem dacă vrea să deschidă cartea, zise popa, şi o apropie de bolnav.
Acela se strîmbă {i se feri.
—	Deschide dumneata în locul lui, zise popa cătră muma îndrăcitului. Cînd a întrat pe poartă, eu am deschis-o şi am văzut ce năcaz are. Deschide-o acum şi dumneata, să vedem, nimereşte-se acelaşi loc ?
Femeia îşi făcu semnul crucii, se apropie cu teamă de carte şi o deschise.
—	E la acelaşi loc, zise popa vesel. Şi iată slujba ce-i este scrisă : slujbă pentru scoaterea dracului.
—	Drac am ! cuvîntă atunci cu glas ostenit bolnavul, privind în pămînt.
Pascalierul
67
—	De-acum nu vei mai avea. Dumnezeu şi puterea crucii şi a rugăciunii îl vor alunga pe pustii locuri, îngenunchiaţi cu toţii.
în casă încă nu se vedea bine să citeşti, şi popa aprinse o lumînare. Puse patrafirul pe capul tînărului îngenunchiat între cei doi bărbaţi şi începu să citească cu putere. Şi ştia citi bine blăstămele marelui Vasilie.
Din cînd în cînd se auzeau suspine. Suspinau şi feciorul, şi oamenii cei năcăjiţi. Aceştia se şi cutremurau de blăstămele cele grozave. Dar, ca prin minune, bolnavul nu mai strigă, se linişti şi se muie ca o cîrpă. Poate după zbuciumul prea mare de pînă acum.
Popa citea întins, cu tot mai multă înverşunare asupra diavolului. Deodată bolnavul sări cu putere mare în picioare, răsturnînd pe cei doi şi răcnind înfricoşat, în clipa asta ceva negru şi lungureţ năvăli prin fereastră, sparse ochiul şi ţîşni afară.
Toţi cei din casă rămaseră încremeniţi. Şi popa. Abia după cîteva clipe îşi dădu sama că trebuie să fie mîţa, care se va fi strecurat aici la oscioarele de pui aruncate pe jos după ospăţul de ieri ; lungindu-se pînă noaptea petrecania, preoteasa nu mai măturase, căci sara nu se mătură. « Ptii ! Bat-o puterea de mîţă !»
îl băgase în sperieţi şi pe popa ! Dar, în clipa următoare, îi veni gîndul mîntuitor, dat de îngerul lui cel bun. Văzînd cum se uită cu toţii la geamul spart, îngroziţi şi acum, Costandin Pleşa suspină şi zise :
—	Dracul a ieşit, a fugit de puterea rugăciunii şi a sfintei cruci. Nu vă mai uitaţi după el. Puneţi-vă în genunche, să sfîrşim rugăciunile,
68
Pascalierul
Oamenii îngenunchiară. Bolnavul nu mai avea putere: se lăsă din genunche în coate, suspinînd din adînc.
După ce se sfîrşiră rugăciunile, cei doi bărbaţi îl ridicară în silă : feciorul era moale în mînile lor. Ochii
i	se împăienjeniseră. îl cuprindea somnul.
îl duseră şi-l aşezară pe perină în căruţă.
—	Nu-1 mai legaţi. De-acum e ostenit şi o să doarmă, zise popa, năduşit de această întîie minune.
Gei doi rumâni, femeia, nu mai ştiau cum să-i mulţumească.
—	Lăudat fie Dumnezeu şi puterea lui ! zise Costandin.
—	Şi acum, cu ce vă sîntem datori, sfinţia-ta ? întrebă femeia, despăturind o năframă. Oricît îi cere n-o fi mult; şi de nu vom avea toţi banii, îi vom aduce, că mare uşurare ne-ai adus.
—	Slujba dumnezeiască nu se poate plăti cu bani,
dragii mei. îmi veţi da cît veţi avea, aşa, vreo cinci zloţi numai. Da5 va trebui să-i mai cetesc nişte canoane, pentru a nu se întoarce cel	necurat. Pentru	asta	îmi
veţi mai da doi, şi să-mi lăsaţi	o haină a bolnavului.
Peste o săptămîna să veniţi după ea.
Mama bolnavului nu avea	la	ea decît trei	zloţi,	aşa
că avea să-i mai aducă patru	de	toţi. îi dădu	banii	bu-
curoasă, sărutîndu-i dreapta.
înainte de plecare, unul dintre rumâni, un văr al bolnavului, zise :
—	Părinţele, n-ai putea să ne spui ce formă avea ghiavolul care a ieşit pe fereastră ?
—	Pentru ce întrebi ? zise popa neliniştit.
Pâscâlierul
69
—	Cum era cam întunerec, n-am văzut bine. Iar tinărul ista ne spunea mereu că ghiavolul care a întrat în el avea făptură de ied negru.
Părintele se gîndi o clipă şi răspunse :
—	Ghiavolul subt felurite forme se arată. A putut fi în formă de ied sau de mîţă, sau de cocoş negru. Dar asta nu hotărăşte nimic. Ar fi putut să iasă numai subt formă de fum. Da5 mie tot mi se pare că ied a fost, deşi, ducă-se pe pustii, nici eu nu l-am văzut bine. îi spuneţi însă că ied a fost, aşa va crede mai tare, şi credinţa îl va mîntui pe el. Să-i spuneţi că-i porunca de la mine să nu se mai gîndească la năcazul lui niciodată şi să-şi zică în toată sara ocinaşele. Şi deasupra patului să aibă cruce.
Costandin Pleşa se mira de sine însuşi cum i s-a dezlegat limba şi cum îi vin în minte atîtea îndrumări folositoare date de călugăr în legătură cu slujbele asupra celor din năcazuri. Mulţumi în gînd duhovnicului celui bătrîn şi se simţi crescut în putere cînd căruţa cu străinii ieşi în drum.
Despre întîmplarea	aceasta	auziră	îndată	toţi vecinii.
Sluga şi slujnica nu	mai răzbeau	să povestească.	în
cîteva zile toate satele din jur vuiau de aşa minune. Şi bolnavii şi năcăjiţii începură să alerge la popa din Curmătura, care cu carul şi căruţa, care călare sau pe jos. Şi dup-o săptăimînă sosi şi mama bolnavului, cu cei patru zloţi, să ducă	haina	lăsată	pentru slujbă.	în
curtea popii aşteptau vreo zece străini, veniţi de departe, şi femeia nu se mai	sătura	povestindu-le	minunea	şi
70
Pâscâlieml
cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos şi umblă după toate treburile, ca orice om.
Preoteasa Nastasia intrase în horă. Se păstrau, după întîia minune, cu sfinţenie îndrumările date de Costandin. Nimeni nu vedea faţa popii decît la două ceasuri după sosire. în vremea asta Nastasia întreba, iscodea, dar tot mai mult trăgea cu urechea. Oamenii şedeau şi-şi spuneau păsurile.
Costandin, arătîndu-i cei trei zloţi, îi zisese : « Banii mînzului încep să se întoarcă. Dar nu mă pot bizui pe întîmplare, cum s-a nimerit întîia oară. De aceea vei afla tot ce vei putea şi vei veni în taină să-mi spui.»
Popa îşi alese o cameră a cărei întrare era în văzul tuturora. Dar mai avea una, tăinuită în părete, după o culme mare, prin care întră Nastasia şi-i şoptea. Nimeni nu o vedea pe unde întră.
La început lucrul nu fu uşor : să ţină în minte atîtea sate, atîtea nuime, bolile felurite, chipul omului celui în năcaz, cînd se nimerea cu imai mulţi deodată. Dar, pe zi ce trecea, mintea ei se ascuţi, memoria i se lărgi, mai ales după ce se convinse că popa se ţine de cuvînt şi-i dă partea ei de cîştig. Şi după toate semnele, cîştigul avea să fie tot mai mare din zi în zi.
Cu încetul i se potoliră şi mustrările de conştiinţă, văzînd că rugăciunea ajută multora, dar de stricat nu-i strică nimănui.
Greu fu şi pentru ea şi pentru popă anul cel dintîi, pînă se perindară tot felul de bolnavi şi de năcazuri, că erau tot lucruri nouă, tot cazuri pe care le întîmpinau pentru întîia oară. Mai tîrziu preoteasa ajunsese sa
Pascalierul
71
ştie din cîteva întrebări ce-i trebuia, iar popa ştia pe de-a rostul slujba ce tămăduia fiecare boală ori supărare, după neamul ei.
VII
In anii cei dintîi ai preoţiei lui Pleşa Costandin oamenii se îmbulzeau, ca de obicei, să caute în carte, ni zilele de duminică şi sărbătorile. Cei cu năcazuri sau boale grele veneau şi peste săptămînă, şi rară era ziua lucrătoare care să nu-i aducă doi-trei străini. Dar, de sîmbătă sara pînă luni la prînz, popa nu avea o clipa de hodină, nici preoteasa. Nu răsufla Costandin Pleşa decît vremea cît slujea liturghia. Şi, dîndu-şi sama cîţi nenorociţi îl aşteasptă încă, slujea şi sfînta liturghie tot mai în galop. în zilele lucrătoare avea de citit slujbe şi molitve, canoane întregi, după cum se arată la carte, pe hainele lăsate ia el de către bolnavi sau alţi năcăjiţi. Şi, cu patrafirul după cap, citea întins. Nu cuteza să ia banul şi să nu facă slujba. Nu-şi dădea răgaz decît pentru a trage o ţigară şi pentru masă.
După ani, după ce faima îi mersese departe, era o îmbulzeală în curtea lui şi în zilele lucrătoare cum a fost în anii cei dintîi în duminici şi sărbători.
Părintele din Curmătura, greu şi voinic, cu barba cît măturoiul, cu mustaţa amestecată în barbă, cu părul bine pieptănat, şedea pe un scaun cu spetează, cu patrafirul după cap. înaintea lui, pe masă, cartea cea fă-
72
Pâscalierul
cătoare de minuni, închisă, şi deasupra ei o cruce de metal, argintată, cu Hristos răstignit pe ea. Omul care întră nu ştia că preoteasa, înainte de a-1 pofti, abia ieşise de la popă pe uşa cea tainică.
Creştinul întră închinîndu-se şi făcînd la cruci. Costandin Pleşa nu se uita la el, ochii săi erau aproape închişi. Boscorodea psalmul «Miluieşte-mă Dumnezeule» şi-i făcea omului semn să se apropie. îi dădea să sărute crucea, o punea cu evlavie deoparte, după ce o săruta şi el, apoi, ridicînd dreapta, blagoslovea pe om şi zicea, cu glas jos, cu ochii împăienjeniţi :
—	îndrăzneşte, fiule, şi te apropie. îndrăzneşte şi deschide sfinţita carte. Dumnezeu să te lumineze şi să-ţi poarte mîna.
Creştinul se apropia cu sfială şi cu mare teamă ; după ce făcea de imulte ori semnul crucii, deschidea cartea cea groasă.
—	Las-o deschisă, fiule, şi aşteaptă să caut în ea, să văd cine eşti şi ce ţi se arată.
în clipa aceea ,somnul îi trecea, ochii lui priveau ageri, făptura lui voinică se apleca întreagă asupra cărţii şi, după ce se uita întins la un loc din pagină, în vreme ce se întrista sau se lumina la faţă, gemea surd ori zîmbea — după cum i se arăta, — începea :
—	Vii de departe, din sat din Vadul Rău, şi te cheamă Nicodim Bălan. împlineşti în curînd cincizeci de ani, şi în căsătorie n-ai prea fost fericit. Femeia dumitale, Anuţa, boleşte în pat de un an, şi mai mult a zăcut de cînd ai luat-o, decît a muncit. Iată, se arată drumul vieţii de pîn-acum cu suspine, da’ Dumnezeu se miloş-
ii	veşte şi va asculta rugăciunea. Slujbă i s-arată ca-
Pclscalierul
73
nonul sfîntului Andrei şi trei liturghii cu prescură şi cu vin. Şi dacă n-ai în traistă vreo cămaşă sau năframă, sau alt lucru de al ei, să aduci unul (omul de obicei avea). Iar Anuţa dumitale, după ce va posti cu ajun trei zile, să se scoale din pat, şi o lună de zile să nu mînce decît lapte. Că-i beteagă la rînza şi nu-i suferă acritura de oţet, nici fasolea. Şi pentru toată slujba ce-i voi iace să dai un taler, că nu-i mult, şi nevasta ţi se va tămădui.
—	Eşti lelea Maria Vîntu din Broşteni, şi nu mai ştii ce să faci eu fata dumitale Firuţa, că s-a legat tare, de trei ani, de Ionu Diacului. Şi tinării vor să se cunune, iar dumneata nu. Iată ce se arată la carte, unde ai deschis : dumneata să nu mai spui vorbă împotrivă, ci sa zici aşa : «Fiica mea, tinără eşti î Da5 tu vei trăi cu prostia «ta. Cunună-te cu Ionu Diacului, dar nu acum. Mai aşteaptă un an. Că amîndoi sînteţi prea tinări.» Şi dacă nu va vrea, să-i spui ce s-a arătat aici la carte: Ionu Diacului încă nu s-a descurcat detot de Măriuţa Dinului. Să aştepte pînă se va descurca. Să nu creadă în jurămintele lui, ci să aştepte pînă va ieşi sămn la carte. Iar slujba i s-arată un paraclis şi un canon a] Măriei Egiptencei, pentru potolirea şi cuminţirea ei. Şi plată pentru slujbă patru husoşi, nu mai mult, că-i vorba de suflet tinăr, nerobit încă păcatului.
—	Ţi-au furat de o săptămînă calul cel sur şi vii tocmai din Poiana Ţapului să-i d^i de urmă, frate
74
Păscâlieru-l
Vasilie Pintea. Hm ! bun şi iute cal ! Nu l-ar fi dat pe o sută bună. Ci iată ce ţi se arată la carte : calu-i dus peste munte, şi nu-i poţi da de urmă. Da’ hoţii sînt de la voi, şi ei îţi vor întoarce paguba, ori îţi vor aduce cal în loc, că de meseria lor sînt hoţi de cai şi au de unde da. Vei ajuna şi tu şi toată casa ta şapte vineri şi şapte miercuri şi vei da şapte sfinte liturghii cu prescură şi vin. Iar în bani, doi zloţi buni.
—	Negre gînduri te muncesc, nevastă, şi n-ai pace nici alinare din pricina lui Ion, bărbatul tău. Că-1 prepui cu toată tufa, şi-ţi macini viaţa fără folos. Iată ce scrie la locul unde ai deschis-o, leliţo Ana : bărbatul n-a greşit decît cu gîndul, da5 cicăleala femeii îl poate duce la greşală. De aceea canonul ei să fie : un sărindar şi două acatiste, iar în bani, trei taleri. Şi duhul rău va fugi de la ea, că el îi bagă în cap toate prostiile. Şi-i can©n ca, iarăşi, femeia să-şi aducă aminte de ce este scris în apostolul de la cununie : «Iară femeia sa se teamă de bărbat».
—	Durere de cap, cu săgetături şi cu ameţeală, ca la oaia de gălbează, iată ce te aduce la noi, frate Pavele Negură din Ţapu. Dar încrede-te în Dumnezeu, că iată ce ţi se arată unde ai deschis : tămăduire după canon. Iar canonul pentru tine ăsta va fi : vei cumpăra şase făclii de ceară pentru biserica din Ţapu şi nu vei mai trece, ca pînă acum, pe lîngă faţă popească fără să-ţi
Pascalierul
75
scoţi căciula. Iar eu îţi voi ceti argariul cel mare, acum îndată, punîndu-ţi argariul şi patrafirul pe cap.
—	Cine a băut va mai bea, mătuşă Vironico din Răs-toci, şi omul dumitale s-arată încă mereu setos. Da5, după cum arată cartea, tot l-a sătura Dumnezeu dacă vei ajuna şapte vineri şi vei da să-i cetesc afurisaniile marelui Vasilie. Că duhul beuturii e un duh drăcesc, şi numai blăstămele cele mari îl alungă. Nu-i plăti decît doi husoşi, că eşti femeie săracă !
—	Nu poţi trăi în pace cu vecinul dumitale şi sînteţi tot în pîră de zece ani. Odată i-ai spart capul cu parul. Bădica Petre, pe drum rău ai apucat dacă şi acum vii tocmai din Vlădeasa, cale de două zile, doar ţi-oi face slujbă să-l răpui pe duşman, pe Nichifor. Eu, după cum arată sămnul la care ai deschis, nu fac moarte de om, ci să se întoarcă păcătosul şi să fie viu. De aceea nu te mai lăsa călăuzit de ghiavolul urii şi al pizmei, ci să-l alungăm din dumneata cu afurisaniile marelui Vasilie. Şi se va potoli atunci şi dracul din Nichifor şi te va lăsa în pace. Trei zloţi vei plăti pentru alungarea duhului.
—	Fiica mea şi scumpa mea, nu te mai boci şi nu te mai întrista, că Visalonul Floarei tot al tău va fi. Tinereţele-s aprinse şi năbădăioase, el mai trage cu
76
Pâscalierul
ochiul în dreapta şi în stînga, dar în carte se arată că tot cu tine s-e va cununa. Numa să-i cetesc eu canonul tinărului ce se ispiteşte, şi vei vedea că nu se va -mai lăsa de cătrinţa ta. Vei plăti numai patru husoşi, că eşti fata nevinovată.
—	Nu te mai gîndi la despărţenie, leliţă Anişoară, că soarta dumitale e omul de acum, loniţă Strîmbu. Şi alungă-ţi din cap gîndul că cu Iordan ai trăi mai bine. în carte, de Iordan se arată prăpăstii, de care nici să nu mai pomenim. Iar loniţă se va da la brazdă* dacă-i voi ceti, pe cămeşa care ai adus-o, slujba sfîntului Andrei. Că ceea ce a venit peste el e mai mult orbire decît patimă. Şi vei plăti un zlot bun.
Da5 cine ar putea înşira toate cîte se vorbeau pe vremea aceea între oameni despre cartea şi canoanele popii Pleşa Costandin, întîmplări care se mai pomenesc şi azi ?
Destul că cine întră în odaia popii şi deschidea cartea rămînea uimit de cele ce-i spunea părintele : era însăşi patima şi viaţa lui. De unde le ştia ? Cum nu-i era ascuns nimica pe lume ? Iată ce va să zică o carte minunată şi un popă cu dar ! Şi oamenii, cum e felul lor* cînd povesteau altora, măreau lucrurile şi mai adăogau şi de la ei, umflînd vîlva ce-o avea Pleşa în tot jurul acela.
Pâscalierul
77
Cei cu boalele şi năcazurile credeau cu tărie în tot ce le spunea păscălierul, şi mulţi se tămăduiau prin credinţă. Erau destui însă care cheltuiau degeaba, dar despre aceştia nu pomenea nimeni. Ba nici ei nu prea se jeluiau, socotindu-se nevrednici de izbăvire, după ce au văzut cu ochii că alţii s-au vindecat,
îndeosebi pe beţivi nu-i putea vindeca popa Costandin. Nevestele acelora se întorceau şi de cinci şi de zece ori la popa pentru slujbe nouă, cu lacrămile în ochi şi cu husoşii în năframă.
—	Oare ce să fie, tu femeie ? întrebă odată, după multe păţanii, părintele Costandin pe Nastasia. Cum se face că slujbele pentru beţie nu prind ? Mă tot gîndesc că n-am în carte rugăciuni potrivite pentru patima asta.
Preoteasa răspunse cu tărie şi cu năcaz :
—	Tu eşti de vină, nu cartea.
—	Eu ? ! Cum aşa ?
—	D-apoi pătimeşti de aceeaşi patimă.
—	Cum aşa ? Mai umblu eu în crîşmele satului ?
—	Nu mai umbli, dar la oraş te îmbeţi în toată săptămîna o dată. Iar acasă nu ţi se mai usucă plosca de vin din odaia de după culme.
—	Hm ! Mai ştii ? zise popa pe gînduri.
—	Ba-i chiar aşa ! La început mă bucuram că nu mai întri în crîşmă. Dar de cînd a fost aici protopopul, îţi faci de cap.
—	Hm!Hm!
—	Ei da ! Tu nu bagi de samă, dar cînd vorbeşti, miroşi a bute. Tot omul care vine la tine va simţi.
78
Pâscălierul
Uneori mă şi mir că mai vin creştinii cu năcazurile lor. Că despre beţiile tale din tîrg a mers vestea.
—	Ei, nu va fi chiar aşa ! Tu faci din ţînţar armăsar, vorba ceea. Da’ bine zici, trăbă să ţin ceva în gura, să-mi ia mirosul vinului. Tu însă nu ştii nimic, Nastasio ! într-o slujbă ca a mea trăbă mult duh şi multă înţa-lepciune. Şi orice ai zice, vinul îmi este de mare ajutor. Unde mai pui că şi călugărul bea vin, şi vlădica. în sfîrşit, nu bem beutură făcută de mînă omenească, ci una dată de Dumnezeu. Şi domnul Hristos a beut la nunta din Cana Galileei.
—	Bine, bine ! Numai să nu-ţi pară rău pe urmă. Uneori eşti ameţit cumsecade şi uiţi ce-ţi spun despre oamenii care aşteaptă să vorbească cu tine. Cînd se vor trezi că eşti un păscălier gol, un şarlatan, să vezi ce o să fie !
—	Voi fi cu băgare de samă, Nastasio ! Bine faci că-mi spui. Nu-i vorba să mă las de vin, care-mi luminează duhul, ci să nu mă îmbăt. Bine grăieşti. Iar joile, în zilele de tîrg, la oraş, voi fi mai cu băgare de samă.
VIII
Joile, dis-de-climineaţă, părintele Costandin Pleşa pleca la oraş. Făcuse rost de o căruţă cu un cal îndată după ce protopopul îl introdusese în parohie. El mîna calul, şi pe drum se oprea de multe ori ; îl întîmpinau creştini care nu se lăsau pînă ce nu-i sărutau mîna.
Pascalierul
79
Pleşa era mereu îmbrăcat, la drum, în haina călugărească, cu potcapiul în cap. în joile cele dintîi, oamenii se mulţumeau să-i sărute mîna şi să ia de la el bla-goslovenie. Dar mai tîrziu, bucuroşi că-1 întîlneau, îi cereau sfaturi, îi plăteau vreo slujbă, îl întrebau cînd pot veni la el acasă. De multe ori, în drumul pînă la oraş şi la înapoiere, aduna bani grei şi multe slujbe de făcut. La dus era mai grăbit, trebuia să ajungă la oraş, să tragă la crîşmă «Pomnul verde» cel mai tîrziu la ceasurile unsprezece. Pe atunci se adunau aici popii din satele învecinate şi ţăranii care voiau să-şi prindă inima cu ceva, înainte de a pleca spre casă.
Vestea cărţii minunate şi a tămăduirilor ce le făcea mersese departe şi cu ajutorul întîlnirilor de la «Pomul verde».
Pleşa Costandin şi înainte de a se sfinţi trăgea la circiuma asta, cînd venea la oraş ; cunoscuse aici mulţi popi şi mulţi ţărani din satele din jur. Toată lumea îl ştia de pe atunci că plăteşte bucuros o cupă două de vin, iar dacă se începeau cîntecele, plătea şi mai multe.
Preoţii, care îl cunoşteau dinainte de sfinţire, la început îl ocoleau, nu şedeau cu el la o masă : nu le venea la socoteală că a întrat în tagma lor. Pleşa le dădea bineţe şi întră între ţărani, şedea cu ei la masă şi, lîngă un pahar de vin, începea să iscodească noutăţi de prin satele din jur. Chiar de la întîia întîlnire Pleşd se convinse că cei mai mulţi ştiu despre cartea minunată cumpărată de la călugăr cu preţul unui cal, iar popa nu se feri să povestească despre îndrumările pe care i le-a dat călugărul şi despre credinţa pe care o are el în cartea aceea. Oamenii începeau să povesteas-ca despre cutare sau cutare din sat care ar avea nevoie
80
Pâscălierul
să-şi încerce norocul deschizînd cartea cea minunata. Şi, fără să bage ei de seamă, itot ridicînd păhărelele, popa aducea în astfel vorba, încît oaspeţii se pomeneau povestind cu amănunte despre patima ori suferinţa fiecăruia.
Ager la minte a fost Costandin Pleşa totdeauna, dar acum ajunsese să ţină în cap sumedenie de nume de oameni şi sate, de feţe, de iboale şi de năcazuri. De multe ori era de-ajuns ea Nastasia să-i ,spună numele cutărui om, pentru ca el să-i facă îndată o descriere amănunţită, arătînd şi cu ce năcaz venea, aşa că ta început se minuna Nastasia foarte şi credea că popa ei nu mai minte, ci citeşte toate celea ascunse în carte.
După doi-trei ani de petrecanii la oraş, cuteza uneori să iasă sîmbăta după-amiazi în mijlocul pelerinilor, în curte, ori să se oprească pe treptele pridvorului şi, arătînd cu degetul, să spună :
—	Veţi veni deocamdată în rînd după cum urmează... unul după altul, ca la moară.
Şi arăta cinci ori zece inşi, numindu-i pe fiecare dimpreună cu satul de unde erau, aşa încît se îngroziră rumânii de atîta ştiinţă.
Popa purcedea astfel numai după ce se uita prin fereastră şi vedea feţe cunoscute din descrierea auzita de la oameni la «Pomul verde».
Şi avea mare folos de aici : putea începe consultarea decuvreme, iar preoteasa avea timp să afle mai multe de la cei necunoscuţi.
Preoţii din jur nu putură însă păstra multă vreme izolarea de Pleşa. La masa acestuia curgea vinul şi se aduna lume peste lume. Ba şi lăutarii se arătau uneori. Şi Pleşa era mereu cu voie bună şi nu se ferea de
Păscălierul
81
un cîntec. Aştepta însă totdeauna ca tovarăşii lui să ia ei întîi la cap. Ştia, din păţania lui, că dacă tu eşti în voie bună, nu mai bagi de samă cînd se îmbată altul. Cu felul acesta de a se purta nu-i ieşi, ani de zile, vestea că ar fi beţiv, deşi de chefurile lui se vorbea pînă departe.
Dar toată lumea spunea :
—	E omul lui Dumnezeu ; e om vesel. Niciodată nu se plînge de nimic şi numai coraj dă oamenilor. Aşa se şi cade unuia care are putere asupra dracilor şi a boa-lelor.
Prin nimic nu-ţi faci1 nume bun în lume ca prin omenirea de-aproapelui cu un pahar două de vin.
—	îi place sfinţiei-sale vinul, dar cui nu-i place ? vorbea lumea care s-a răcorit la masa lui. Dar beat nime nu l-a văzut, că nu cade în păcat.
Adevărat că beat nu l-a văzut nimeni, nici ,să se împiedece, dar încă să cadă sub masă, ori să i se împleticească limba, orice ar fi; crezut preoteasa Nastasia. Era răbduriu la vin şi ar fi trebuit vedre să-l doboare. Dar în voie bună, aprins la faţă, cu barba udă de băutură, l-au văzut destui.
Şi această voie bună, nevinovată, a lui, sili şi pe preo ţii din jur să nu-i mai înconjure, joia, masa.
îl duşmăneau unii şi acum pentru haina lui de călugăr şi pentru potcapiu, şi s-a auzit că l-ar fi şi pîrît la vlădicie, şi încă demult, că umblă călugăreşte, ceea ce nu-i după tagma lui.
Greu fu pînă se apropiară de Pleşa Costandin. Mai tîrziu se despărţeau de el cu mare părere de rău. Pleşa cunoştea pontul popilor. După ce ţăranii plecau, ori şi mai devreme, se retrăgea cu bărboşii într-o cameră
6
82
Pas colierul
mai curâţică, pentru domni, şi petreceau acolo, rar lăsînd pe cineva să plătească.
Ap©i, după trecerea anilor, preoţii din jur se alipiră de Pleşa ca de un izvor de cîştig, şi atunci prietenia lor nu mai putu fi ruptă prin nimic.
Pe Costandin îl îmbulziră oamenii năcăjiţi în aşa măsură, încît el nu mai răzbea să citească singur toate slujbele ce i se arătau în carte.	Conştiinţa lui era	încă
trează şi nu cuteza să ia plată	pentru slujbe	fără	să	le
facă. Pe de altă parte, slujbele pe care le făceau ceilalţi preoţi <se împuţinară ; toţi năcăjiţii alergau la Costandin.
Şi atunci, deştept cum era, el făcu o tocmeală cu preoţii din jur.
—	Eu, zise el într-o zi la «Pomul verde», nu-i trag
de mînecă pe rumâni. Vin aduşi de năcazurile lor. Nu mai răzbesc cu slujbele şi bucuros vă dau şi vouă să faceţi. Că dacă în şase zile lucrătoare, cîte are săptămîna, eu sînt dator să fac douăzeci	de liturghii,	cum	să	le
fac ? Călugărul mi-a spus că	mai mult de	una	la	zi
să nu slujesc pentru tot aurul lumii. Şi nici pentru doi ori mai mulţi să fac o singură liturghie. Şi, pentru mine, asta e lege sfîntă. Sînteţi voi gata să slujiţi o liturghie pentru un husoş ? Dacă sînteţi, eu în toata joia vi le împart aici, cîte nu pot face eu. Şi cu celelalte slujbe tot aşa voi face.
Preoţii bătură din palme. Ei slujeau liturghia pentru mai puţin, şi alte molitve tot aşa.
îndoiala se făcu, şi din joia următoare Costandin le împărţi slujbe şi bani1.
—	Dar nu cumva să nu le săvîrşiţi ! Eu am sămnele mele după care cunosc.
Pâscâlierul
83
Pleşa era în cîştig : el lua patru husoşi, lua un zlot, doi, trei, şi, cînd împărţea, mai mult ; pentru afurisaniile de alungarea duhului necurat dădea doi husoşi. însă această slujbă fiind mai grea şi plă-cîndu-i foarte mult să afurisească pe cel din pietre, rar o dădea altui preot.
în	schimb,	el putea	lua tot mai multe	slujbe :
avea	cine să-l	ajute acum. Iar	un	lucru ştia	de
la călugărul :	că slujba,	mai ales liturghia,	aceeaşi
putere o are, oricare preot o săvîrşeşte.
Preoţii din jur ajunseseră acum un fel de agenţi ai popii din Curmătura. Ei înşişi îndemnau pe creştini	să încerce	cartea popii Costandin. Şi tot	ei
aduceau informaţii asupra bolnavilor sau a oamenilor cu alte năcazuri din satele lor.
Şi	cum ştiau	cu toţii scrisoare,	joia	îi dădeau	lui
Pleşa	liste cu	nume, cu boale,	cu	descrierea	oa-
menilor. Aşa că, an de an, popa din Curmătura avea joile	tot mai	puţin de	lucru cu ţăranii şi tot mai
mult	cu preoţii. Aşa	se tîlcuieşte pentru	ce, cu
cît treceau anii, Pleşa întîrzia tot mai mult la oraş joile şi începuse a ieşi vestea despre chefurile de la «Pomul verde».
Pîra aceea, despre care se vorbea că au trimis-o nişte preoţi la vlădicie, a şi fost trimisă. Dar vlădica o trimisese protopopului spre cercetare. Şi bătrînul a răspuns adeverind că chiar de la el a cumpărat popa din Curmătura o reverendă. «Da5 şi dacă ar purta haină de călugăr, nu-i nici un rău şi nici un păcat. Că poartă omul ce are şi ce poate, şi nu haina îl face pe om.»
Aşa i-a scris protopopul lui Costandin că a încheiat răspunsul către vlădicie, şi Pleşa a înţeles ce se cuvine
6*
84
Pascalierul
şi numaidecît a trimis doi miei mari — că era pe la Rusalii — la protopopie.
De altfel, haina aceea nici n-a ţinut mulţi ani. Se vede că postavul a fost vechi şi copt. Numai potcapiul a înfruntat cu voinicie scurgerea vremii. O nepoată a popii, una Vironica, îl putea folosi încă de cuibar, pe cînd popa Pleşa era demult oale şi ulcele. Părintele Cos-îandin folosea demult reverenda cumpărată de la protopopul ; haina asta se adeveri bună, pentru că era răb-durie la tăvăleală, astfel că numai tîrziu îi veni rîndul celd de duminică.
Cînd trecu de cincizeci de ani, îi trebui croială nouă, ca se burtise la mijloc şi se lăţise în spate, cîtu-ţi-e namila.
IX
Ca orice; meşteşug, şi părintele Costandin şi-l învăţase pe al său, de păscălier, pe încetul. Cu toate învăţăturile ce-i dase călugărul cel bătrîn, cu toată isteţimea sa firească, cu tot ajutorul preotesei, ei a înţeles, la vreme, că e nevoie mereu de inovaţii, de adăogiri, de perfecţionări, şi că adeseori trebuia să dea soluţii după om, nu după categoria năcăjiţiilor care îi cereau ajutorul, încă din întîii ami nu se încurca, ştia pe dinafară ce slujbe să rînduiască, dar tot de atunci pricepu că încă nu ştie tot şi, ca om.cuminte ce era, se silea să înveţe.
Astfel, ceea ce-i reuşi cu întîiul îndrăcit, din întîm-plare, nu-i mai reuşi decît de trei-patru ori, deşi acum
Pâscalierul
85
aducea anume miţa ce a neagră în odaie şi lăsa şi fereastra puţin deschisă. Dacă nu striga sau gemea bolnavul, făcea, la un loc anume, părintele tărăboi mare,, bătînd cu cizmele în podele ; dar ticăloasa de miţă se obişnuise cu zgomotul şi nu mai sărea prin fereastră.
Pleşa Costandin stătu şi se gîndi, apoi într-o bună zi, încă în anul cel dintîi de slujbă, zise nevestei :
—	Nastasio, am să-ţi spun ceva.
—	Spune, că te ascult, răspunse Nastasia deretecînd prin casă.
—	Uite ce este : prăpădita de mîţă nu mai sare prin fereastră, şi omul nu mai poate vedea pe dracul ieşind, şi nu se mai tămăduieşte. Iar asta nu e bine. M-am gîndit că în locul mîţei să slujească copilul nostru cel de trei anişori.
—	Cum, omule ?
—	Să închipuie el pe ghiavol. Şi cînd oi tropoti din cizme, să dea buzna afară.
—	Pe fereastră ?! Ce ? Ţi-ai pierdut minţile ?
— Ba defel ! Nu va sări pe fereastră. M-am gîndit aşa : tu îi vei face p hăinuţă neagră dintr-o materie uşoară. Cînd va veni un bolnav care are nevoie de afurisaniile marelui Vasilie, ţi-oi face sămn, tu vei îmbrăca copilul în haina aceea neagră, îi vei căni faţa cu funingine, şi el va sta ascuns frumuşel după o laviţă pe care o voi pune în loc potrivit, lîngă uşa cea astupată de perdele. Cînd voi începe a afurisi tare şi a tropoti din cizme, el va sări în patru labe de după laviţă şi va face ţuşti printre perdele.
Preoteasa se împotrivi din toate puterile la aşa gînd nelegiuit, dar, cu încetul, Costandin o convinse că nu-i nici un rău într-asta, că e chiar de lipsă o aşa înşelă-
86
Pâscălierul
torie pentru ca omul să creadă că a ieşit dracul din el şi astfel să se tămăduiască. De altfel, se însărcinase singur să-l înveţe pe băiat cum să facă, şi lucrul ieşi minunat. Copilul lui cel de trei ani, după ce fu îmbrăcat în rochiţă neagră şi cănit pe faţă, ieşi biruitor şi vesel de la întîia încercare. Şi după ce repetă scena de vreo cinci ori, şi după fiecare probă puse în mîna copilului cîte un ban de aramă, popa Pleşa era liniştit pentru îndră-ciţii ce vor mai veni.
încercarea, pe om, cu copilul se potrivise să fie cu un sas din Curmătura. Sasul fu adus de către rudenii în taină mare, să nu afle popa cel săsesc, care nu-şi lăsa credincioşii nici să între în biserica rumânească. Şi totuşi, în Curmătura, ca şi în alte sate mestecate cu saşi, aceştia scăpau adeseori la ajutorul slujbelor rumâneşti : citanii, masle, molitve, liturghii. Vorba unei friue din Aluniş : «Mai avem şi noi noroc cu Maica Precista şi cu slujba rumânească, altfel, cu popa nost\ toţi am ajunge în iad».
Sasul din Curmătura, cu care probă mai întîi popa Pleşa scoaterea duhului după noua metodă, s-a jurat mai pe urmă în tot satul că a văzut cu ochii lui pe ghiavolul fugind printre nişte perdele. Era negru şi urît, mai mare ca un ied.
Şi isprava asta stinse în sfîrşit îndoiala creştinilor din Curmătura, care, pînă acum, nu prea dăduseră crezare tămăduirilor prin cartea cea minunată a popii Pleşa, după cuvîntul cel vechi al Scripturii, că «nici un prooroc nu-i primit în pămîntul său». Şi începură să vină la carte şi năcăjiţii din Curmătura, rumâni şi saşi, fără alegere. Adevărat este că nici Vuţa, sora părintelui, nu stătuse cu mînile în sîn în vremea asta. N-a fost
Pâscalierul
87
casă din sat în care să nu se minuneze de cîte tămăduiri şi rrinuni nu se întîmplă cu.ajutorul cărţii celei minunate. Şi în vremea asta, după poveţele părintelui, mereu iscodea buba ascunsă din fiecare casă.
Astfel, după vindecarea sasului, îndrăznind în credinţă şi rumânii din Curmătura, ei rămaseră uimiţi de ştiinţa popii despre gîndurile lor şi năcazurile cele mai ascunse descoperite popii de cartea cea minunată. Gheaţa se topi, şi credincioşii lui Pleşa ajunseră în grabă vestitorii înflăcăraţi ai puterii păscăliei pe care o cumpărase popa cu un cal.
în schimb, copilul se făcea tot mai isteţ. Nu se mulţumea să sară în patru labe şi să dispară ca fumul printre perdele. Ci învăţase să guiţe ca purceii, să behăie ca iezii, ori să cucurige cînd ţopăia de după laviţă.
într-o zi părintele se apropie de preoteasă şi-i zise :
—	Nastasio ! Noi, pînă ne va de Dumnezeu puteri, va trebui' să nu ne lăsăm. Să avem mereu la casă un copil de trei-patru anişori, că multă izbîndă se face printr-un copil nevinovat !
Şi anii adeveriră că şi popa Pleşa a vorbit serios, că nici preoteasa nu s-a ferit de aşa bucurie şi noroc la casă. Şi astfel, cînd băieţaşul care începuse mai întîi să facă pe duhul necurat crescuse mărişor de nu mai încăpea în hăinuţa cea neagră, veni altul la rînd, şi după el altul, şi iarăşi altul. Aşa că diavolii nu se mai isprăveau. Şi Nastasia făcu de multe ori hăinuţe de şlaier, cînd cele vechi se rupeau şi se vedea subt ele cămăşuţa albă.
Şi iarăşi nu trecu multă vreme de la începerea slujbei de păscălier, şi Pleşa se gîndi să mai desăvîrşească şi putinţa de a lua informaţii asupra străinilor care veneau după ajutor.
88
Păscălierul
într-o primăvară el puse de se mai adăogă o cameră la casa din bătrîni, mai largă decît toate celelalte, plină cu laviţe pe margini.
—	Aici se vor aduna şi vor aştepta oamenii, zise el preotesei. Că-s tot mai mulţi şi nu se cade să-i ţinem în curte sau în pridvor pe vreme rea. Şi, iată, podul are o spărtură, şi nu se vede, că o acopere o scîndură subţire. De .acolo poţi auzi tot ce-ţi place, să nu mai umbli atîta printre ei. Că, mi se pare, unii încep să bănuiască pentru ce-i iscodeşti. Sau, oricum, ar putea bănui. Aşa că printre ei nu va mai trebui să rămîi decît pînă le vei cunoaşte faţa şi numele. Şi Vuţa, soru-mea, va fi printre ei şi se va mira de suferinţele lor, şi ei vor povesti, şi tu vei asculta din pod. Şi cînd nu vei avea vreme să asculţi tu, voi trage eu cu urechea, iar Vuţa îmi va spune numele.
Şi aşa, an de an se desăvîrşiră mijloacele de cunoaştere şi de însănătoşire pe care le întrebuinţa popa Costandin Pleşa din Curmătura.
Iar în vremea asta casa i se umplea tot mai tare de copii, şi bătătura de vite. Şi din moşiile saşilor popa Costandin începu să cumpere mai întîi dintre rumânii din Curmătura. Şi preoteasa, după legămîntul ce-1 făcuse popa eu ea, îşi avea partea ei de cîştig, fără nici o înşelăciune. Şi, lacomă la avere, ea cumpăra mai ales pămînt.
De ani de zile în ograda popii Costandin era ca la moară, nu numai sîmbetele, duminicile şi în sărbători, ci şi în zilele lucrătoare, afară de joia, cînd’ Pleşa se ducea la tîrg, la oraş, să-şi facă socotelile cu preoţii din jur şi să tragă la chefuri tot mai prăpăstioase. Aproape zi de zi se puteau vedea scene ca acestea, petrecute în-
Pâscâlierul
89
tr-o duminică, în anul al zecelea al preoţiei lui Costandin, prin septembrie.
După zile de nori grei, aduşi de vîntul de la miazănoapte, cu frig şi cu mireasmă de toamnă tîrzie, aerul se îndulci, şi cerul se arătă înalt, de un albastru-verziu, semn de vreme statornică. Curmătura aburea din toate coperişele de paie, neguri1 fine se ridicau din văi. Nu plouase zilele trecute, ci burniţase numai, dar cum vremea fusese rece, întreaga umezeală fusese absorbită de pămînt, de coperişurile de paie, de clăile de fîn. Şi acum, în dimineaţa călduţă, îndată ce soarele se înălţase de-o suliţă pe cer, se pornise aiburirea necurmată, din toate lucrurile, ridicîndu-se fumurie în văzduh şi topindu-se degrabă în limpezimea cerului.
în ograda popii Pleşa întrară de-cu-noapte vreo zece cară şi căruţe, altele erau aci de sîmbătă sara, şi iarăşi altele soseau mereu. Curtea era largă cît un hotar. Vitele desjugate mestecau otavă proaspătă, plină de mireasmă, altele zăceau rumegînd. Caii, deshămaţi, ronţăiau grăunţe din traistele atîrnate de cap şi, din cînd în cînd, suflau aspru pe nări.
în cară şi căruţe nu mai erau decît fîn şi învălitori, ţoalele în care fuseseră înfăşuraţi bolnavii. Unde şi unde se vedea vreo perină, semn că aci au fost coborîţi bolnavi greu. în alte cară, afară de fîn, nu mai era nimic, semn că cei care, s-au coborît n-au venit pentru ei, ci pentru alţii, rămajşi acasă.
Pe la ceasurile şase dimineaţa sluga popii ieşi între cară să facă r-înd : nu ,mai încăpeau cele nou-sosite.
Din cînd în cînd vreun bărbat sau vreun copilandru ieşea din odaia cea largă, adaosă de Pleşa locuinţei celei bătrîne, să vadă ce mai e pe la cară.
90
Pâscaliend
înlăuntru aşteptau peste treizeci de bărbaţi şi de femei. Bolnavii greu stăteau întinşi pe laviţe, ceilalţi şedeau, alţii, în picioare, erau băgători de samă la tot ce se spunea.
O nevăstuţă cu nasul ascuţit, cu ochi ageri, uşoară şi iute ca o suveică, se purta printre oameni, stătea de vorbă cu cei bolnavi, îi mîngîia, întreba şi răspundea cu o vioiciune uimitoare, se mira, îşi arăta nădejdea în tămăduire. într-o jumătate de ceas deschise gura tuturora, şi rumânii nu mai ajungeau acum la rînd să-şi spună fiecare păsul, şi se îmbulzeau la vorbă. Cei mai mulţi, venind aici pentru întîia oară, nu o cunoşteau pe sora popii, pe Vuţa. După ce le dezlega limbile, Vuţa ieşea, îşi făcea de lucru pe-afară, apoi întră iar, pentru puţină vreme. Preoteasa Nastasia se afla duminica aceea în pat, cu un prunc nou-născut la sîn. Sus în pod, lîngă spărtura acoperită cu o scîndură subţire, trăgea cu urechea însuşi părintele Costandin.
Creştinii, porniţi odată pe destăinuiri, nu mai isprăveau cu poveştile, şi aproape că-şi uitaseră pentru, ce veniseră. Plăcerea şi uşurarea ce o simţeau povestindu-şi năcazul părea aproape destulă mîngîiere pentru drumul făcut pînă aici.
Afară de istorisirea de căpetenie, la care se perindau, în cîte un colţ şopteau doi-trei laolaltă, spunîndu-şi năcazuri mai tainice. în jurul acestora se învîrtea mai ales Vuţa, sora popii Costandin.
—	Ficioraşul ista al meu, oameni buni, a ieşit în primăvară cu vitele la păscut, cu alţii de sama lui1. S-au jucat o vreme şi, după ce s-au săturat de joacă, s-au întins pe pajişte, în căldura soarelui. Aista al meu a aţipit şi a adurmit, iar ceilalţi au pornit după vite, că se
Păscâlieml
91
depărtaseră. Şi în vreme ce au întors vitele, s-au pornit nişte vîntoase, şi pe copilul meu l-au aflat durmind. Şi cînd s-a deşteptat, era ţapăn, şi piciorul stîng nici acum nu-1 mai poate mişca. Unde n-am umblat, ce n-am încercat ! Tot de-a geaba ! Iar nevasta n-a mai avut pace : «Să-l duci la popa Costandin Pleşa, să deschidă în carte. Doar se va arăta ce-i de făcut.»
—	Nevastă-mea a rămas din naştere cu năcaz. Nici acum nu se poate ţine bine pe picioare. Toată vara, în puterea lucrului, a zăcărit. Acum, norocul şi ajutorul lui Dumnezeu şi în cartea părintelui Costandin.
—	Un cal şarg şi pintenog, iute la fugă cum nu s-a mai pomenit. Nu l-aş fi dat pe patru. Zicea nevasta : «Nu-1 mai trimite noaptea la păşune, că nu ştii pe-a cui mînă apucă odată. Şi dacă-1 călăreşte un hoţ, nu mai este în sat cal să-l ajungă din urmă.» Şi aşa s-a întîm-plat, măi fraţii mei. Sîmbătă noaptea, acum o săptămînă, mi l-au furat. Un sămn cît de mic să mi se arate, să ştiu că-i plătesc popii cinci zloţi buni !
Şi pe rînd, şi mai fără rînd, fiecare îşi povestea năcazul şi supărarea. Pe la ceasurile opt nu mai rămăsese nici unul cu taina lui, afară de trei fete,, care se strînse-seră într-un colţ şi şopteau. Ele se feriră chiar de auzul Vuţei.
92
Pâscalierul
La opt tocă de liturghie, şi părintele Costandin ieşi îndată din odaia lui, în haină lungă, neagră, cu un ceaslov subsuoară.
—	Veţi aştepta pînă isprăvesc .cu slujba. Cei care pot, să vie la biserică şi să. se roage cu credinţă. Cei bolnavi să rămînă şi să se roage aici, că Dumnezeu primeşte rugăciunea spusă cu credinţă oriunde se face. Că el, Atotputernicul, peste tot loeul e de faţă. Vede, aude şi ştie toate.
Şi împărţind blagoslovenia, trecu printre bărbaţii şi femeile care se îmbulzeau să-i sărute mîna.
După liturghie, părintele Costandin mîncă un corn de prescură, bău două pahare de vin şi, cu patrafirul după cap, cu cartea cea minunată pe masă,, primi pînă sara tîrziu pe oamenii cei năcăjiţi. Pentru unii făcea slujba atunci îndată, altora le rînduia post şi mătănii, şi de la fiecare nu uita să-şi ia plata sa de la un husoş pînă la cinci zloţi. De la cele trei fete kiă cîte un zlot de argint şi le citi dezlegare de farmece asupra năfrămuţelor ce le aveau de la iubiţii lor, pe .care îi temeau să nu le părăsească. De la rumânul cu şargul furat luă trei zloţi şi-i arăta semn bun după care să plece.
Cînd se ostenea, trecea în odaia vecină, mai îmbuca un corn de prescură şi mai bea două pahare de vin.
în curte carăle se tot răreau. Dar creştinii care nu putuseră vedea faţa părintelui decît sara, rămaseră peste noapte aici. Nu voiau să-i întîmpine duhul neputinţelor, care nădăjduiau să fie alungat cu rugăciunile popii Costandin.
Aşa învîrteală, ca la moară, era în toate duminicile şi praznicele, şi adeseori şi peste săptămînă, în curtea lui
Pâscalierul
93
Costandin Pleşa. Şi, după ani, nimeni nu se mai mira de străinii care veneau şi umpleau curtea popii.
Cu anii, părintele îmbătrîni,, dar avea tot mai mult de lucru. Faima lui trecuse departe. în acest sat, Curmătura, din judeţul Făgăraşului, veneau rumâni de pe Cîm-pie, de pe la Bălgărad şi Munţii Apuseni, veneau saşi de pe la Bistriţa şi secui din secuime. Veneau şi domni şi cucoane mari şi, de dincolo, unguroaice de apropiară de cartea minunată a popii Costandin, şi lăsau mult bănet în palma popii. Drept că se şi întorceau mîngîiate. Popa Costandin ajunsese în vremea asta la mare cunoaştere de oameni şi la mare înţelepciune. Dădea sfaturi cuminţi şi era de o blîndeţe cuceritoare, mai ales cînd era ameţit de vin. Şi, cu anii, spori şi în băutură, sau bătrîneţele erau de vină, dar după vîrsta de şaptezeci, popa Pleşa nu mai vorbea cu clienţii decît cu ochii plini de lacrămi. Aşa că, mereu ameţit, trăia ca pe altă lume, cu patrafirul după cap, cu cartea pe masă, cu cana de vin în odaia vecină, şi era de o blîndeţe ce-i vindeca pe oameni numai prin cuvînt.
Se povestea despre el că la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani a scos ,un drac rău dintr-o baroniţă unguroaică, adusă de departe, aici, în Ţara Făgăraşului. Şi se mai povestea că baroniţa aceea aşa drac rău avusese, încît popa nu-1 putuse scoate două săptămîni, şi atîta vreme a rămas îndrăcită în casa popii. Ba mai pe urmă, după ce la a treispre'zecea citire a afurisaniiloi^ dracul ieşise şi fugise pe uşă, cu corniţe ea de ied, baroniţa tot nu voia să părăsească locuinţa popii Costandin, de frica dracului care iesişe. Şi popa mai trebui să o hrănească alte două săptămîni, pînă cînd preoteasa Nastasia se mînie în toată legea şi-i făcu vînt doamnei aceleia,
94
Pascâlierul
mai ales că popa nu i-a mărturisit niciodată cîţi bani i-a luat pentru slujbele cele multe.
Despre această scoatere de drac s-a iscat mai tîrziu un cîntec în sat, o strigătură, pe care însă lumea de azi a uitat-o, şi chiar de n-ar fi uitat-o, nu s-ar putea scrie aici.
Cînd preoteasa Nastasia, trecută şi ea în zilele ei, nu mai putu cîştig,a drăcuşori de trei-patru ani din trupul ei, popa îşi luă la rînd nepoţii, că i se însuraseră pînă acum cinci feciori şi măritase trei fete. Alegea pe cei mai deştepţi, pe cei mai sprinteni. Iar Nastasia ajunsese meşteră mare în croitul hăinuţelor de şlaier negru pentru duhurile ce le alunga popa Pleşa cu afurisaniile.
îi plăcuseră lui afurisaniile marelui Vasilie din ti-nereţele sale şi le citea cu mare înflăcărare, dar mai rar, cînd bănuia îndrăcirea. Dar la bătrîneţe la citea aproape la fiecare boală, căci ajunsese la credinţa că fiecare boală îşi are dracul ei, duhul neputinţei. Şi aşa, avea nevoie de mulţi nepoţi şi de multe hăinuţe.
Şi, la bătrîneţele sale, popa Pleşa avu mult de furcă cu aceşti nepoţi. Că nu-i mai cunoştea şi nu ştia căruia i-a dat banul de aramă, creiţarul ştiut, şi ticăloşii veneau de zece ori şi scoteau plata de la bătrîn.
în vremea asta neamul lui Pleşa Costandin se înmulţi şi se întări în Curmătura. Feciorii lui însurau acum şi ei feciori şi măritau fete. Şi tot gospodării bine închegate, că Pleşa nu însura fecior şi nu mărita fată fără doi boi şi doua vaci şi fără o moşie bună.
Bătrînul adunase mult bănet cu cartea, dar şi cu înţelepciunea şi credinţa lui, şi spărtura în averile saşilor din Curmătura popa Pleşa şi neamul ce s-a tras din el au făcut-o mai întîi.
Pâscâlierul
95
Credinţa lui, la bătrîneţe, ajunsese de pomină : nu mai mînca de dulce, nici lapte ; postea necurmat cu prescură şi cu vin vechi şi trăi băîtrîn verde pînă la optzeci şi cinci de ani.
Nastasia, preoteasa, muri cu zece ani înaintea lui, şi nu cu inirra mîngîiată ! Dorinţa ei din' urmă a fost ca în locul lui Costandin să. vină preot tot unul din neamul lor : fecior sau nepot. De cîte ori îşi arăta această dorinţă, popa Pleşa clătina cu hotărîre din cap.
—	Nu ! Asta nu va fi ! răspundea el mereu, neabătut. Nu ! Eu sînt întîiul şi cel din urmă popă din neamul Pleşa.
—	Şi pentru ce, Costandine ? Nu vezi ce slujbă bună ?
—	Nu mă ispiti, femeie ! Nu se poate !
Dar pentru ce nu se poate nu i-a descoperit părintele Costandin decît în ceasul morţii preotesei, cînd aceasta a stăruit din nou.
—	Făgăduieşte-mi, şi mor liniştită.
Şi atunci popa Pleşa i-a dat un răspuns din care iarăşi se vede credinţa lui cea mare la care ajunsese în anii bătrîneţei :
—	Tu femeie, eu am fost om neînvăţat şi am ajuns popă. Dar am fost neîntinat. Cum să faci popă dintr-un ficior sau nepot al nostru ? Nici unul nu a scăpat de hăinuţa cea neagră şi de corniţele de drac. Chiar cei doi mai mărişori : nu-ţi aduci aminte că, fiind cel mai mic bolnav, au trebuit să facă ei pe dracu ? Iar asta nu se poate, dintr-un copil care s-a asemuit diavolului să facem popă. Şi acum linişteşte-te şi adormi în pace. Am agonisit destul. Lasă lăcomia baremi în ceasul morţii !
96
Pâscalierul
Dar Nastasia, în loc să se liniştească, mai vîrtos s-a înfricat de descoperirea asta şi a înholbat cu spaimă d:in ochi pînă ce şi-a dat duhul !
*
Cîntece despre popa Pleşa Costandin au răzbăt-ut pînă în zilele noastre. Dar nimeni nu ştie ce s-a ales de cartea cea minunata după moartea lui. A trăit pînă de curînd o bătrîna în sat, care a mărturisit mereu că popa Costandin, înainte de moarte cu trei zile, s-a tîrît pînă în grădină, a adunat găteje uscate, a făcut un1 foc şi, a ars cartea cea groasă, foaie de foaie. Mai mărturisea că ea a văzut focul şi că diavoli mulţi se împleteau în flăcări, se zvîrcoleau şi porneau apoi1 săgeată în văzduh. Şi mai spunea că, cu groaza în oase, s-a uitat la foc pînă la sfîrşit, şi că la urmă, după ce n-a mai rămas decît şperla, s-a pornit o volbură de vînt şi a împrăştiat în văzduh rămăşiţele, iar barba albă a papii toata se cănise de şperlă.
Bătrîna era vecină cu popa şi ar fi putut vedea. Dar neamurile, cei din jurul popii Costandin', nu ştiau nimic de aşa întîmplare.
Destul că bucoavna aceea n-a putut fi găsită nicăiri, deşi o căutară popi pricepuţi ca pe un ac.
1 9 3 1 — 1 9 3 2
JANDARMUL
I
In dimineaţa ceea însorită de la începutul primăverii, se coborîră, ca de obicei, puţini călători la staţia Vîr-topi. între ei era şi un bărbat tînăr, îmbrăcat în straie nemţeşti, care purta un geamandan mare, ce părea destul de greu pentru un om voinic ca el. Se pleca puţin într-o parte pentru a echilibra povara.
—	Nu-i nici o căruţă pe-aici ? întrebă străinul, cu un glas aspru, înfundat, cu un accent străin, cum se în-tîmplă cu cineva care n-a vorbit de mulţi ani româneşte.
Şeful gării, un ungur mititel, cu obrajii roşii, cu mustaţa blondă, îl măsură de sus pînă jos.
100
Jandarmul
—	Dar ce-i aici ? Gară de oraş, să aştepte trăsuri ? îi răspunse ursuz, în limba ungurească. Şi îi întoarse spatele.
Străinul îl fulgeră cu o privire tare, de oţel, şi aruncă după el o înjurătură, tot în ungureşte.
Puse geamandanul jos şi se întoarse către doi fecio-raşi români care căscau gura pe peronul gării.
—	Căutaţi un par şi luaţi povara asta pînă-n sat. O să vă plătesc.
Feciorii veniră îndată cu parul, îl trecură prin mînerul cufărului şi-l luară pe umeri.
Satul nu era departe de gară.
Străinul înainta cu pas apăsat şi regulat, de ostaş, şi-şi răsucea din cînd în cînd mustaţa neagră. Trupul lui voinic nu se potrivea în straiele acelea nemţeşti, care păreau de împrumut şi că-1 stînjenesc în mers. El tăcea, şi fecioraşii nu cutezau să-l întrebe nimic. Din cînd în cînd puneau povara jos, să răsufle. Se mirau, din ochi, ce poate fi aşa de greu în geamandan.
întrînd în sat, femei şi bărbaţi care măturau pe la portiţe — era o dimineaţă de duminică — ridicau capul şi priveau după s<trăin. Femeile făceau cîte-un semn de întrebare către fecioraşii care duceau povara : «Cine-i ?»
Tinerii ridicau din umeri ; nu ştiau nici ei.
înaintea primăriei străinul se opri. Porunci feciorilor să aştepte în drum, iar el întră în primărie. Acolo era şi locuinţa notarului.
După puţină vreme ieşi însoţit de notar, care aducea nişte chei în mînă. Vorbeau ungureşte. Tinerii porniră cu bagajul după ei.
7*
Jandarmul
101
Se opriră p;e uliţa principală a satului, în faţa unei cas,e mari, de ibîrne, cum erau toate din sat, cu multe acareturi şi curtea largă cît un hotar.
Notarul luă o cheie, descuie portiţa, apoi cu alta lacătul de la uşa tinzii.
Cei doi fecioraşii rămaseră cu geamandanul în curte.
—	Ăsta trăbă să fie jandarmul, zise unul. S-a vorbit prin sat că bădiţa Bogdan a lăsat toată averea jandarmului.
—	Care jandarm ?
—	D-apoi este un nepot al lui, rămas orfan de mic de amîndoi părinţii şi care a trăit mulţi ani printre străini.
—	Va fi Dumitru Bogdan, jandarmul...
—	Aduceţi cufărul în casă, se auzi din uşa tinzii glasul aspru al străinului.
Le dădu cîţiva bani şi-i lăsă să plece.
Cînd au ieşit oamenii1 de la biserică, toată lumea vorbea de străin. Femei, bărbaţi, cu capetele aplecate unul spre altul, povesteau despre întoarcerea lui Dumitru Bogdan şi despre norocul ce a dat peste el : i-a rămas moştenire de la unchiu-său cea mai' mare avere din sat î
—	Cine are noroc are, şi pace bună !
—	Cine-ar fi crezut că se mai întoarce ? Am auzit că era plutonier în jandarmerie.
—	O fi fost, da-n jandarmerie e slujbă de cîne, nu de om. Tot cu puşca-n spate şi cu sabia la şold ! Omul trage la satul lui, la vatra lui.
—	Dar pînă n-a moştenit pe bătrîn, de ce n-a tras ? Omul trage la avere şi la bine, spuse un bătrînel cu gura strîmbă.
102
Jandarmul
—	A fost norocul lui. Bătrînul Bogdan n-a avut noroc la copii. Toţi i-au murit de mici.
Unii îşi aduceau aminte de Dumitru de cînd a plecat din sat, fecioraş de vreo cincisprezece ani. Alţii îl uitaseră. Trecuseră de-atunci alţi cincisprezece ani, poate şi mai mult. Prin sat veneau, din cînd în cînd, veşti despre el. M,ai ales în vremea cît a fost în armată, la acelaşi regiment cu alţi flăcăi din sat, de vîrsta lui. Pe urmă s-a auzit că a întrăt în jandarmerie, şi de-atunci puţine veşti au mai venit de la el.
Gura satului nu s-a oprit toată ziua aceea de duminică. Bărbaţii, femeile mai ales, se mirau pentru ce n-a venit îmbrăcat ca jandarm, şi, mai eu samă, ce a putut aduce în cufărul acela, despre a cărui greutate vorbiseră cu mirare cei doi băieţandri.
Cei mai deştepţi spuneau că Dumitru a ieşit din jandarmerie, de aceea a venit îmbrăcat civil ; alţii erau de părere că-şi va ,fi luat numai un concediu.
Femeile ajunseră la încheierea că în cufărul acela trebuie să fie bani, şi încă mulţi.
—	Ce vorbiţi prostii ? le înfruntă învăţătorul. Cine mai umblă azi c,u lada cu bani după el ? Cine are bani îi pune la bancă.
Aici se vîrî iarăşi în vorbă bătrînelul cel cu gura strîmbă.
—	Pui la bancă banii curaţi. Dar aceia de care nu voieşti să ştie nimeni ? Hm ! un jandarm are multe prilejuri să pună mîna pe bani străini. Cîţi hoţi şi tîlhari nu prinde el ? Şi pe cîţi nu-i face scăpaţi ?
Părerea asta o primiră numaidecît, cu însufleţire, femeile. De bună samă, în ladă sînt bani !
Jandarmul
103
Dar, chiar de nu ar fi fost, casa, curtea şi grădina, moşia cea mai mare idiin sat, moştenită de la bătrînul Bogdan, făceau din jandarm un ginere de clasa întîia.
Şi multe mame cu fete de măritat începură să ţese în gîndul lor planuri de viitor cu acest Dumitru, pe care încă puţine îl văzuseră, despre care nu ştiau dacă va rămînea în sat au ba şi care toată ziua de duminică nu ieşi din casă.
Şi nu îl văzu nimeni nici: a doua zi, nici a treia, nici săptămîna întreagă. Lacătul era pus din nou pe uşa tinzii, şi portiţa era încuiată.
Veştile cele mai ciudate umplură satul.
—	V-am spuis eu ! A venit numai să-şi vadă moştenirea, într-un /scurt concediu. Cine gustă o diată din pita domnească, nu se mai întoarce la coarnele plugului, cî-tu-i lumea şi pămîntul.
—	Se va fi dus să-şi aducă nevasta. Ficior la vîrsta lui, va fi cătră treizeci de ani, trăbă să fie îndurat.
—	Ce, parcă jandarmii de pe la noi se însoară toţi ! Ce lipsă au de neveste, cînd sînt atîtea femei prin sate !
—	Poate s-a dus să-şi aducă lucrurile. Va fi avînd şi el un pat, o masă, veşminte...
—	Mai degrabă se va fi dus să-şi pună banii la adăpost. Atîţia bani e primejdie să-i ţină într-un cufăr.
Peste zece zile, într-o dimineaţă, satul se trezi cu el acasă. Se vede că sosise în puterea nopţii. Dar nu venise singur. în curte erau patru l}oi, două vaci şi un cal de călărie, tînăr, sur. Şi printre vite răsărea un fecioraş ca de optsprezece ani, cu biciul pe spate.
Oamenii îşi aduseră aminte că de la bătrînul Bogdan nu rămăseseră vite. El le vînduse cît a fost în viaţă, şi
104
Jandarmul
cu preţul lor a mai cumpărat pămînt. Toată moşia o dădea în parte, după ce rămăsese singur-cuc.
Dimineaţă, la portiţă, se grămădiră bărbaţi şi femei. Cînd ieşi din casă jandarmul, nimeni nu-1 mai cunoscu. Era îmbrăcat în portul satului, ca oricare fecior, cu deosebirea că purta cizme în loc de opinci sau de bocanci.
Un murmur de mirare se auzi în grupul de la portiţă : era un bujor ele roman cum nu se afla altul în sat. Drept ca un brad, dar cu trupul vîrtos, cu priviri tari, sure, ca de oţel, cu mustaţa neagră răsucită. Faţa bronzată avea linii aspre, întunecate'. O paliditate' ciudată pătrundea de subt arămiul obrajilor. Gura părea pecetluită cu o nuanţă de strînsoare.
Trecu printre vite, spuse cîteva cuvinte slugii, dar nu aruncă nici o privire grupului de gură-cască de la portiţă.
Satul Vîrtopi avu ce vorbi vreme de două săptămîni î
în vremea asta, Dumitru Bogdan puse în rînduiala carul, cele două pluguri rămase de la bătrîn, şi începu să are de primăvară, cu amîndouă plugurile, el şi sluga.
La capătul moşiei moştenite erau de vînzare vreo zece iugăre. Dumitru le cumpără, le ară şi sămănă în ele orz şi ovăs.
Oamenii rămaseră în credinţa că jandarmul avea bani în cufărul cel greu. Altfel, cum ar fi cumpărat o avere întreagă ?
Dar mai mult se mirau văzîndu-1 cît e de harnic şi cum se pricepe la arat şi sămănat.
—	Se vede că pînă a întrat în .armată tot cu plugul a umblat.
—	îl răzbună acum şi pe tată-său, care n-a putut să păstreze moşia rămasă de la părinţi.
Jandarmul
105
—	Cum s-o păstreze, dacă în zilele de plugărie nu se mişca din crîşmă lui Ghidale ?
Dumitru Bogdan era scump la vorbă şi posomorit. Nici sluga, nici altcineva nu^l auzise cîntînd sau' fluie-rînd, nici pe cîmp, nici în curte. Iar oamenii, ştiindu-1 că a fost strajameşteir la jandarmi, nu cutezau să înceapă vorba cu el.
în scurtă vreme, gospodăriei1 lui i se mai adaose o femeie în vîrsta, lelea Fira, o rudenie îndepărtată de-a bătrînului Bogdan, cunoscută în sat ca femeie tăcută şi singuratecă. Ea pregătea mîncarea, ea spăla, ea ţinea rînduiala în cele două camere mari, în tinidă şi în cămară, în curte şi în grădină.
Femeile cu fete de măritat căzură în greu frămînt : cum să facă să şi-l apropie ? Iar fetele-mari se aprinseră toate după Dumitru. Era cel mai frumos şi cel mai spălat bărbat din sat ; fecior cu averea cea mai mare, harnic şi cuminte. Nimeni nu l-a văzut întrînd în crîşmă, nici pe lelea Fira sau pe slugă ducînd băutură acasă. Şi în satul acela maramurăşan erau multe eîrciumi, şi nici dintr'-o casă de român nu lipsea băutura.
Dumitru însă nu se amesteca nici cu bărbaţii, nici cu femeile şi fetele. Schimbase vreo cîteva vorbe cu preotul, cu învăţătorul, cu primarul şi notarul, cu vreo patru-cinci gospodari din sat, dar cu nici un fecior de sama lui nu vorbise. La biserică mergea rar. La horă deloc, şi lucra duminica prin curte, prin grădină, fără să ia sama la vorbele oamenilor.
Şi în vreme ce fetele-mari îl sorbeau1 din ochi, şi mamele lor căutau prilej să între în vorbă cu el, flăcăii şi bărbaţii începură să-l urască şi să-l vorbească de rău.
106
Jandarmul
—	A fost jandarm !... Şi ce-i într-asta ? Ce domnie mare, să nu mai cunoască oamenii din sat ?
—	Parcă n-am şti noi cine i-au fost părinţii ! Au mîncat tot ce-au moştenit!
—	Poate are şi el patima taică-său şi se ţine cu puterea să nu-i apuce pe urmă ! Dar aşchia nu sare departe de topor...
—	Cine ştie, măi oameni buni, ce are pe suflet ! Cîţi jandarmi n-au împuşcat oameni ? Poate are şi el o moarte pe suflet. NuLl vedeţi cît e de întunecat, de par-că-i plouă şi ninge mere*u ? Ori poate banii cei mulţi, cîştigaţi cine ştie cum, îi stau grei pe suflet...
Cîte va femei începură ,s-o iscodească pe Fira, rubedenia aceea îndepărtată care-i grija de casă. Dar Fira şi mai nainte era mută ca pămîntul, iar acum amuţise şi mai tare. Ea nu ştia nimic. 'Nu ştia dacă-i însurat ori nu-i, dacă în cufărul acela a avut ori mai are bani, daca e rău sau bun, dacă are de gînd să mai cumpere moşie ori ba, d,acă are gînduri de însurătoare ori nu are, dacă va răimînea mereu în sat ori va pleca iar în jandarmerie. Erau tot atîtea întrebări pe care le puneau femeile.
Sluga îl lăuda că-i om harnic şi drept, că uneori îl cinsteşte cu nişte ţigări străine, de care n-a mai văzut. Dar mărturisi că i-e cam frică de mîna lui.
—	Cînd se mînie, izbeşte în vite fără milă si cruţare, şi sloboade înjurături în ungureşte. Asta a învăţat-o în jandarmerie, zise sluga. Aşa cred eu ; ştiu că toţi jandarmii .suduie şi bat.
—	Acolo se învaţă multe blăstămăţii încă, spuse bă* trînelul cel cu gura strîmbă şi care se ţinea mereu pe unde se adunau grupuri de oameni.
Jandarmul
107
-— Ce blăstămăţii ? întrebă sluga.
—	De-o pildă, să umble după muierile oamenilor.
Cîţiva oameni din grup întoarseră capetele spre bătrîn. Ştiau că Ilie Rău, bătrînelul acesta cu gura strîmbă, care era şi împarţitorul poştei în sat, îşi vîră nasul pre-tutindenea şi ştie multe lucruri.
Sluga rîse.
—	De pe partea stăpînului, pot să nu mai fie femei pe pămînt. Nui le are grija, cum nu mă, gîndesc eu la moarte.
Ilie Rău clipi din ochii-i mici, vicleni.
—	In că-i proaspăt în sat, dar vom vedea mai tîrziu. Bineînţăles, dacă nu va fi om de omenie, să se însoare.
—	Cum s-a lăsat de jandarmerie, se va lăsa şi de năravurile rele, spuse un gospodar care trăgea nădejdea să-şi mărite fata cu el.
—	Are sămănături frumoase, adaose cu acelaşi gînd un altul; ce-a dat bătrînul în parte mai an, el a răscumpărat cu bani. Aşa că are şi grîu de! toamnă, pe lîngă ovăs şi porumb. Şi toate-au crescut îmbelşugat...
-— Cine se va mărita cu el, vine la casă plină. Harnic ficior ! Ce pagubă că nu-şi pune ochii pe vreo fată ! S-ar lumina şi viaţa lui, zise o bătrînă.
—	A trăit fără părinţi, tot în străini. De aceea se va fi sălbătăcit aşa, zise alta.
Dumitru Bogdan sosise în Vîrtopi pe la sfîrşitul lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica nu mai lucra, ci, luîndu-şi un băţ pe care-1 adusese din străinătate, ieşea la cîmp să-şi vadă sămănăturile. Umbla tot cu pasul lui larg şi măsurat, de jandarm, cu
108
Jandarmul
trupul drept, cu grumaz-ul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasma tare a vieţii ca un greu semn negru de întrebare pentru întreg satul.
II
A treia casă de la vatra Bogdăneştilor era gospodăria lui Ion Roşu, bărbat de vreo douăzeci şi opt de ani, însurat abial de trei ani, om fruntaş în sat, şi ca neam, şi ca avere, şi ca ştiinţă de carte.
Nevasta lui, Veronica, abia împlinea douăzeci şi unu de ani. Fusese fată săracă. Roşu o luase pentru frumuseţea ei, cu care îl legase încă din copilărie. Veronica era zveltă ca o viespe, cu' ochi negri pătimaşi, sprintenă ca o suveică.
întreg satul ştia că fetei îi plăcuse de un alt fecior. Ion Roşu nu avea nimic atrăgător pentru o fată ca Veronica. Dar la sfatul şi îndemnul părinţilor, ea se supuse. Şi nu-i păru rău, pentru că bărbatul era bun, cinstit şi o, ţinea ca pe palme.
într-o sară ducea apă de la fîntîna din uliţă, cînd simţi deodată cofele prea grele şi avu părerea că i se pironesc în ceafă două cuie înroşite în foc. Puse cofele jos, răsuflă din greu şi, întoreîndu-şi capul, se uită în urma ei. La a treia casă, dinaintea portiţei, stătea drept ca un brad Dumitru Bogdan! şi o aţintea cu privirile. Femeia, înfiorată, îşi întoarse repede capul, păli ca moartă şi abia mai avu putere să-şi ridice cofele. O spaimă rece îi cuprinse toate mădularele şi, după ce
Jandarmul
109
întră în casă, îşi şterse sudorile de pe frunte. îşi făcu cruce spunînd, parcă în neştire : «Doamne, fereşte şi apără !». Apoi începu să se închine la icoane. Era singură acasă. Bărbatul încă nu sosise de la plug.
Dar, închinîndu-se,, simţi încet ca o răscolire de foc în tot trupul, în locul spaimei de mai nainte. Chipul lui Dumitru i se năzărea mereu. Ce ochi frumoşi şi trişti avea ! Şi cîtă patimă în ei !
—	Nu ! strigă ea tare în faţa icoanelor. M-a privit ca pe o pradă ! S-a uitat la mine ca un strigoi care-ţi ia sînge ! Nu !
Şi iar începu să se închine, bătînd mătănii : «Doamne, fereşte şi apără de rău !».
O durea capul. îşi stinse cărbuni şi se spălă cu apă de leac. Zadarnic./ Toată noaptea se zvîrcoli ca pe jar.
Peste trei zile, aceleaşi piroane de foc în ceafă. Peste
o	săptămînă, iar. Şi de cîte ori întorcea capul, vedea ochii arzători ai lui Dumitru Bogdan pironiţi asupra ei. A doua oară era pe cîmp, a treia oară la ea în grădină.
Cum se ţinea jandarmul în urma ei ! Nu-1 văzuse mai nainte. Nu ştia de unde a răsărit ! Şi mereu aceeaşi spaimă la început, aceleaşi tulburări, şi pe urmă aceeaşi furnicare de fiori carc-i aprindea întreg trupul.
Cînd, a patra oară, întoarse capul, era la ea în portiţă, în crucea amiezii, venea cu nişte tîrguieli de la prăvălie.
Dumitru era numai la doi paşi de ea. De unde răsărise aici ?
—	La noapte te aştept în grădină la voi, lîngă nucul cel mare.
Speriată de moarte, ea ţîşni în curte şi izbi portiţa. Se împiedecă şi căzu. Lumea se învîrtea cu ea. Un gînd
110
Jandarmul
i	se împlîntă ca o suliţă în creier : «Ce bine ar fi să mor acum !».
Ion Roşu, bărbatul, era dus la moară, într-un sat vecin'. A plecat de dimineaţă şi nu se va întoarce pînă mîne la amiazi. De unde a aflat Dumitru ? De dimineaţă l-a văzut, prin fereastră, plecînd cu plugul. Ve-ronica se ridică cu greu din curte şi întră în casă.
în vreme ce aprindea tămîie şi se închina la icoane, un singur gînd o liumina şi o sîngera : «Doamne, ce bărbat frumos ! Niciodată nu 1-ams văzut atît de aproape !» Bătînd mătănii săi piară ispita, întreba mereu cu glas tare, ca pentru a se încuraja :
—	Dar cine-i el ? Ce vrea el cu mine ?
Şi în aceeaşi vreme se simţea moale şi neputincioasă ca o cîrpă muiată : ştia cine-i ! ştia ce voieşte cu dînsa !
Fugi în curte ; îşi făcu de lucru în grădină ; trecu pe la nişte vecine ; alergă pînă la părinţii ei, în celalalt cap al satului1. Zadarnic ! Neliniştea şi înfrigurarea ei creşteau din clipă în clipă.
Spre însărate veni' iar la părinţii ei.
—	Mamă, vreau să dorm la noapte aici la dumneavoastră.
—	Dar ce ai, tu fată ? Ai înnebunit ? Azi de două ori ai alergat pînă aici. Ce-i cu tine ? Arzi toată ea jarul.
—	Nu ştiu, mamă, mi-e frică ! Mi-e frică !
—	Parcă n-ai mai durmit tu singură în casa voastră ! D-apoi cînd a fost bărbatul tău la manevre ? Trei săptămîni ai durmit singură, şi niciodată nu te-ai plîns de frică.
Veronioa îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu năframa.
*— Să meargă tata să doarmă la noi în noaptea asta.
Jandarmul
111
—	Bine, tu fată, să meargă ! Văd eu bine căi tu eşti bolnavă şi vorbeşti într-aiurea.
Omul, abia sosit, ostenit, de la plug, trebuia să meargă pînă la capul cellalt al satului ; totuşi, o linişti pe Ve-ronica :
—	Mă voi duce, fata tatii, cum să nu mă duc ? Văd eu că ţi-e rău. Poate te-a deocheat cineva. Vezi, tu femeie, şi 'Stinge-i nişte cărbuni.
După cină, omul îşi luă o nuia în mîna şi plecă.
După ce-i stinse cărbuni şi-i descîntă, Veronica părea că s-a mai liniştit. Se culcară, şi mama şi fata.
Ruptă de osteneala zilei, bătrîna adormi îndată. Pe o laviţă, lîngă părete, Veronica se răsucea mereu. Către miezul nopţii s<e sculă tiptil şi se furişă pe uşă. Peste o jumătate de ceas era în grădina lor, unde o aştepta Dumitru Bogdan.
Aşa s-a întîlnit întîia oară Veronica cu omul cel întunecat şi singuratec, cu fostul jandarm, către sfîrşi-tul lunii lui april.
Două luni, mai şi îunie, nimeni n-a ştiut unde se întîl-neau în fiecare noapte. Dar satul începu să vuiască şi să fiarbă. Ilie Rău, bătrînelul cel cu faţa strîmbă, factorul poştal al satului,, aruncă întîile bănuieli.
—	Am spus eu că în jandarmerie se învaţă multe răle ! Cu ce-a greşit înaintea lui, Dumnezeu Ion al Ro'şului, să-şi bată jandarmul joc de casa lui ?
Femeile-şi şopteau la ureche
—	Veronica Roişului ?
—	Veronica !
—	în loc să se însoare, să ajungă) în rine} cu oamenii ! Cîte fete frumoase, de măritat, nu sînt în sat! Şi oricare ar merge bucuros după el.
112
Jandarmul
—	Poate că i-a aruncat farmece Veronica. Nu sînt aproape vecini ? Numai două case îi despart.
—	Ce mai staţi să vorbiţi ! Veronica are bărbat tinăr, om fruntaş., nu-şi bate joc de casa lui. Nici el nu-i orb si surd, să nu afle ceva dacă ar fi adevărat.
—	De, parcă nu-i vorba din bătrîni că ce ştie satul nu ştie bărbatul ? !
—	Nu i-a văzut nimeni întîlnindu-s'e ; nu i-a auzit nimeni schimbînd un cuvînt. Să vorbeşti de rău1 fără nici o probă, e greu păcat1. Ce blăstămată e şi gura satului !
Părerea aceasta din urmă era a preotului, dar abia cîţiva bărbaţi credeau la fel. Femeile, deşi nici una n-a văzut cu ochii, ar fi jurat că zvonurile erau adevărate.
Dovezile ? Vagi, nehotărîte !
Slugii lui Dumitru i s-a părut, în cîte vai rînduri, că, în miez de noapte, ar fî ieşit cineva din casă. Dar părea că-i mai moilt umbră decît om, aşa umbla de uşor, aşa s-a făcut de r'epede nevăzut.
Ilie Rău —■ de unde aflase, nimeni nu ştia, nu spuse nimănui — ştia şi locul întîlnirii : lîngă nucul cel bătrîn din grădina lui Ion Roşu.
Vreo trei femei, fără să ştie una de alta, săriseră gardul prin fundul grădinii dinspre cîmp. Pătrunseseră, printre prunii deşi, pînă la nucul cel bătrîn, şi ar fi aflat iarba rară bătucită.
In cîteva nopţi, cînii din curţile vecine lătraseră la început ca la, om, apoi începuseră să urle speriaţi.
O babă întîrziată pe hotar, — ea ştia de ce, — într-o noapte cu lună văzuse trecînd gardul în grădina Roşului pe cineva îmbrăcat în negru de sus pînă jos. Om n-a
Jandarmul
113
putut fi, pentru că a trecut gardul cel înalt uşor, ca un abur.
în sfîrşit, lelea Fira, rubedenia îndepărtată ce grija de casa lui Dumitru Bogdan, amuţise detot şi1 parcă şî asurzise ; nimeni nu-i mai putea scoate o singură vorbă, deşi, îndată ce ieşea pe uliţă, femeile o înconjurau roi şi' se ţineau ca scaiul de ea, pînă la prăvălie şi înapoi.
Dar se pare că sînt femei şi sînt bărbaţi care au semnele lor după care cunosc pe nevasta vinovată. Acestora nu le trebuia nici o dovadă. Le era de-ajuns .să se uite la Veronica : femeia se schimbase î Se ţinea mai drept, părea că mai crescuse, păşea apăsat, hotărîtă şi se uita dr'ept în ochii omului. Privirile ei se măriseră şi ardeau în flăcări negre. Mai nainte umbla adeseori cu capul plecat, privea cu sfială în ochii omului, ca şi cînd s-ar fi simţit vinovată că ascultase de părinţi, că l-a părăsit pe cel iubit şi s-a mlăritat, din interes, cu Ion Roşu. Acum se desprindea din întreaga ei fiinţă o mîndrie mare. Părea că vrea să întreacă pe 'toată lumea. Şi se făcuse mai frumoasă, mai sprintenă, mai harnică.
Schimbarea aceasta din urmă o văzu şi bărbatul ei, o privea cu meintar'e, se bucura în sufletul lui şi o mîngîia cu gingăşie pe obrajii împurpuraţi.
Veronica nu se ferea de el, de mîngîierile lui. Ea nu Ie mai vedea şi nu le mai simţea. întrase într-o lume cu totul nouă faţă de aceea în care trăise pînă atunci. Iar bărbatul îşi avea locul în lumea cea veche, şi ea nu voia să-l alunge de-acolo. Ceai care rămînea cu Ion acolo era Veronica cea de demult. în lumea ceaJ no-uăl nu exista decît ea, ea de după întîlnirea cu Dumitru, fostul jandarm. Şi ştia că abia acum a început să trăiască. De $
114
Jandarmul
aici izvora mîndria -ei de femeie, care o făcea sâ-şi înalţe capul peste toată lumea.
Rareori se gîndea cum1 a pus Dumitru stăpînire pe ea. O teamă adîneă, nedesluşită i se cuibărea în* fundul sufletului de cîte ori îşi aducea aminte de cele două piroane de fier înroşite în foc pe care le simţise înfin-gîndu-i-se în ceafă subt privirile lui. O tulbura aceeaşi spaimă : n-a fost lucru curat! Dar repede-i alunga amintirea un sentiment atotcotropitor : «A fost soarta mea* partea mea în viaţă. De soarta lui nimeni nu poate scăpa.»
Şi ea n-ar fi voit acum <să scape nici moartă.
Erau bărbaţi şi erau femei car'e citeau aceste schimbări în toată fiinţa, în toată purtarea Veronicăi. Aceştia nu se mai îndoiau nici o clipă de traiul ei cu fostul jandarm.
Dar pe Dumitru nu se vedea nici o schimbare. El îşi vedea cu străşnicie de lucrul lui, tot aşa de pecetluit ca şi mai nainte.
Gura satului nu se mai potolea. Femeile cu fete de măritat blăstămau pe Veronica şi-i ziceau căţea. Nu aveau nici o dovadă, nici un martor despre păcatul ei. Dar găsiră tîlcuiri.
—	Farmec este ! Dar nu se ştie : l-a fermecat ea, sau a fermecat-o el ? Jandarmul ista poate foarte bine să fie în legătură cu duhurile necurate. N-a întrat în sat ca oamenii. Nu trăieşte ca oamenii. Iar ochii lui ard mereu, ca la strigoi.
—	Şi pentru ce umblă, noaptea în mantie neagră, cum l-a văzut bătrîna ceea ? Şi cum trece gardurile ca un abur ? Şi pentru ce cînii, după ce-i latră, încep să urle ?
-— La urma urm'elor, nici nu ştie nimeni cine este !
Jandarmul
115
Cine să mai cunoască pe un om de treizeci de ani cînd nu l-a mai văzut de cînd a fost de cincisprezece ani? Cui şi-a arătat drepturile la moştenire ? Se spune că notarului. Dar .străinul a venit cu o ladă de bani !
Aşa umblă gura lumii în mai şi iunie. La sfîrşitul lui iunie, Ion Roşu muri de moarte năpraznică, înveninat cu bureţi culeşi şi gătiţi de nevasta lui, de Veronica.
Mîncase şi ea din bureţii aceia, se îmbolnăvise gtfeu, ajunsese în gura morţii. Dar doctorul satului o trimisese în grabă la spitalul din Sighet, unde-i făcură spălături şi unde zăcu trei săptămîni.
în vremea asta o eoimisie cercetă caizul, constata că omul murise de înveninare cu bureţi răi, amestecaţi cu de cei buni. După însănătoşire, Veronica fu ascultată la judecată. Doctorii dovediră că de aceiaşi bureţi veninoşi era să moară şi ea, şi nici n-ar fi scăpat dacă nu o trimiteau grabnic la spital.
Fu pusă în libertate.
Cînd se întoarse în sat, peste vreo patru săptămîni, era slăbită şi: veştedă. Dpuă săptămîni încheiate n-a ieşit din casă. Nimeni nu veni s-o vadă, afară de părinţii ei.
Acum se puse peceta adevărului pe toate zvonurile ce umblaseră dou,ă iluni. Gura satului urla : nu numai că a trăit cu1 jandarmul, dar şi-a înveninat şi bărbatul, să se poată mărita cu Dumitru.
Zadarnic spunea cîte un om cu scaun la cap :
—	Cum să-l învenineze, dacă şi ea abia a fost scoasă din gura morţii ? !
Nimeni nu-1 lua în samă.
-— Nu-i numai o căţea, ci şi o ucigaşă, spuneau aproape toţi sătenii, bărbaţi şi femei.
$*
116
Jandarmul
Şi aşteptau să mai treacă o vreme şi sa se cunune. Ce-i mai putea împiedeca ? Ion Roşu putrezea în mor-mînt. Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată.
III
Căzu ca un trăznet peste Vîrtopi cînd, la două săp-tămîni după întoarcerea Veronicăi, preotul vesti în biserică cununia lui Dumitru Bogdan cu Catarina Albu, fata lui Gligor Albu, omul cel mai avut din sat după fostul jandarm.
Era întîia vestire, şi în după-amiaza aceleiaşi duminici preotul vesti şi cununia. Pentru două vestiri s-a cerut şi s-a primit dispensă de la vlădicie.
Ochii tuturora începură să caute pe Veronica. Nu era în biserică. Nu era nici prin sat. Femeile şi copiii din apropiere spuneau că plînge în casă eu urlet, ziua, noaptea. Plîngea pe cel mort ? Jelea după cel ce se însoară ?
Credinţa satului în vinovăţia Veronicăi se clătina acum. Se mirau cu toţii de hotărîrea fulgerătoare a lui Dumitru Bogdan de a se însura cu Catarina. Nimeni nu i-a văzut vreodată povestind, deşi se ştia că şi mama şi fata se dădeau în vînt după jandarm.
Şi, dacă a trăit două luni cu Veronica, pentru ce nu se însura acum cu ea ?
Mulţi spuneau că femeile pizmaşe au scornit legăturile dintre jandarm şi nevasta lui Ion Roşu, şi nu mai credeau în înveninarea cu voie a bărbatului. A
Jandarmul
11?
fost o întîmplare nenorocită. Nu era să moară şi nevasta ?
La cununie veni tot satul. Nimeni n-a văzut pe mire spovedindu-se şi cuminecîndu-se la liturghia de dimineaţă, cînd se făcu vestirea. Catarina singură se apropie de cele sfinte, după obiceiul străvechi. între lumea venită la cununie, nimeni nu văzu pe Veronica, nici pe Gligor Albu, tatăl miresei.
Catarina fu adusă în casa Bogdăneştilor, la avere mare, pizmuită de toate mamele cu fete de măritat, duşmănită şi de fetele-mari. Ce lujer de om era mirele ! Nici un fecior din sat nu se putea asămăna cu el.
Dar la o săptămînă după nunta, într-o sară, Catarina începu să ţipe în casă ea din gură de şarpe. Şi de atunci jandarmul, vreme de două săptămîni, o bătu în toată sara. Nu se ferea de nimeni. O bătea şi în curte, în văzul vecinilor.
Şi tot la o săptămînă după cununia aceea, văduva lui Ion Roşu se arătă din nou pe uliţele satului, cu faţa îmbujorată, sprintenă ca o suveică, povestind nenorocirea cu bureţii şi cum au spălat-o pe ea atunci pe dinăuntru doctorii din spital.
O vreme satul rămase uluit: dac-o bate pe Catarina, e semn că jandarmul s-a întors la cea dintîi, săturîn-du-se grabnic de nevastă. Altfel, cum s-ar fi potrivit bătaia Catarinei cu noua înflorire a văduvei lui Roşu ?
Zvonurile începură să umble iar : jandarmul s-a întors la Veronica !
Erau femei şi fete pline de pizmă şi de răutate, care se bucurau de păţania Catarinei.
118
Jandarmul
—	Aşa-i trăbă ! De ce s-a legat -de el, bărbat înhăitat cu femeie măritată ? Şi încă ce femeie ! Una care şi-a otrăvit bărbatul !
De cînd Veronica umbla iar printre oameni, cu capul sus, mulţi credeau din nou că totuşi înveninarea lui Ion Roşu n-a fost lucru curat.
Gligor Albu, socrul, auzind cum îi bate jandarmul fata, s-a înfăţişat cu turbare înaintea lui.
—	Să nu mai aud c-o baţi, înţălesu-m-ai ? Cît eşti de jandarm, îţi răsucesc grumazii ca unui pui de găină ! Aşa-mi trăbă dacă n-am stat destul împotriva nebuniei muierilor !
Gligor era un rumân înalt şi pietros, voinic cît un munte. îl privi cu dispreţ şi cu ură pe ginere şi, pără-sindu-1, bătu din picior.
Dumitru Bogdan se învineţi şi făcu un pas după isocru să-l înhaţe de grumazi. Dar se răzgîndi şi se opri, su~ flînd greu ca un foi.
Pe drum, Gligor spuse cui voia să-l asculte :
—	Aşa-mi trăbă dacă am ascultat de nebunia femeilor î Atîţia ani în jandarmerie l-au sălbătăcit de tot. Mirare e ? Din bătaie a trăit, şi, cine ştie, poate şi din omor...
Cînd frămîntarea se porni din nou şi gura satului nu mai înceta, alt trăznet căzu asupra lui : se sună mobilizarea generală, izbucni războiul din 1914, pe la Sînt Ilie.
Se sfîrşeau o lume şi o viaţă, şi începea alta. Parcă s-a săpat deodată o prăpastie între ele, deşi lumea ce avea să vină nu era cunoscută decît ca un presimţ de groază şi de moarte.
Jandarmul
119
Oamenii din Vîrtopi, care din martie trăiseră din vîlva întoarcerii jandarmului, bărbaţi ca şi femei, căzură cu toţii deodată în cumpăna primejdiilor, năcazurilor şi spaimelor proprii. întâmplările din ultimele luni păreau că se petrecuseră înainte cu veacuri. îngrijorări grele brăzdară feţele oamenilor.
Dumitru Bogdan, fostul jandarm, fu mobilizat printre cei dintîi. Cui îi mai păsa, în tot satul, ce se va mai întîmpla cu el ?
Iată, erau şi de aceştia !
Catarina, cînd auzi vestea, înlemni. Cum, la trei săptămîni după cununie, în gura morţii ? ! începu să se bocească şi să-şi smulgă părul. Uitase într-o clipă bătăile şi ruşinea grea adusă unei neveste tinere. Mamă-sa îşi va fi avut ea gîndurile ei cu cununia asta, dar fata era demult îndrăgostită greu de Dumitru. N-a avut Veronica o duşmană de moarte, între toate fetele din sat, ca pe Catarina. L-ar fi luat să fi fost gol ca degetul. Şi ar fi trăit cu el chiar de ar fi bătut-o zilnic toată viaţa. Şi acum, după trei săptămîni de la nuntă, să plece în război, poate la moarte ? Cu neputinţă !
întrebă prin sat pe toată lumea dacă-i adevărat. Se duse pînă la părinţii ei, care locuiau într-altă parte a satului, să-i întrebe şi pe ei.
Gligor, tată-,său, era vesel. Catarina nu l-a mai văzut aşa dinainte de a fi vorba de căsătoria ei cu Dumitru. Pe-o clipă îi veni inima la loc : dacă tată-său e vesel, nu poate fi nici o primejdie. Dar inima-i sări din nou cînd omul vorbi.
—	Cum să nu fie adevărat, tu fată ? S-au tras clopotele ! S-a bătut toba ! Nu vin chemări prin telegraf ? N-au dat porunci notarul şi jandarmii ?
120
Jandarmul
Catarina începu să plîngă cu hohote.
—	Ce proastă eşti, tu fată ! Las5 să-l ducă ! Las" să-i moaie oasele ! Pînă va veni acasă, o să se potolească şi căţeaua !
Catarina îşi înghiţi plînsul, se uită la părintele său şi se înălbi ca varul.
—	Cum ? Şi dumneata crezi iar ?
—	Nu-s orb, nici surd, fata mea ! S-au ţinut ei şi înainte de a muri Roşu din bureţi. Iar de două săptămîni, de ce te-a chilăvit pe tine şi te-a făcut de ruşinea satului, cu noi cu tot ? S-a înhăitat iar cu spurcăciunea ! Da* pînă s-o mai întoarce jandarmul, este vreme sa se potolească şi căţeaua. Poate se va mărita văduva lui Roşu, că bun e Dumnezeu şi meşter e dracu !
Cei care plecară dintîi, între care şi jandarmul, fură mulţi. Satul întreg veni la staţie.
Veni şi Veronica, deşi nu avea nici frate, nici părinte, nici bărbat care pleca în război. Dar nu o luă nimeni în samă. Nici chiar Catarina nu o văzu. Toate sufletele erau îngrijorate de moarte. Femei şi copii plîngeau. Plîngea şi lumea care venise numai pentru privelişte. Cine să se mai gîndească la cele petrecute în sat în zilele din urmă ?
Cînd să se urce în tren, Dumitru Bogdan abia se des-cleştă din braţele Catarinei ; cînd puse piciorul pe scară, din mulţime izbucni un răcnet de groază :
—	Mitre ! Mitre ! Mitre !
Din două sărituri, Veronica fu lîngă jandarm, dar se trezi cu Catarina în faţă.
—	Aici eşti, căţea ? Ce ai cu el ?
Catarina era galbenă ca moartea. Cele două femei săriră ca furiile una asupra alteia, şi pînă să apuce oa-
Jandarmul
121
menii să le despartă, se despletiră şi-şi însmgerară feţele cu unghiile.
Jandarmul se pierdu repede în mulţimea din vagon. Trenul şuieră şi porni în bocetele şi ţipetele celor rămaşi. Catarina căzu la pămînt ameţită. O stropiră cu apă rece. Veronica se strecură prin mulţime, legîndu-şi năframa ce-i fusese smulsă din cap, şi o luă spre sat fără să-i aibă cineva grija.
Oamenii uitară întreaga întîmplare încă aici, la gară, de unde se ridica mereu jelania grea ca o cădere depărtată de ape. Lumea privea încă în urma trenului dispărut şi părea că nu se îndură să se înapoieze la vetre.
Numai Ilie Rău, bătrînelul cel cu gura strîmbă, stropind-o cu apă rece pe Catarina, bombănea :
—	Dracu nu doarme niciodată ! Da5 scoală, tu nevastă ! O să te mai întîlneşti cu el, n-ai teamă.
Nu se ştie la ce se gîndea moş Ilie : la cel din pietre* sau la jandarm ?
Catarina, luată de subsuori, fu ridicată de la pămînt. Apoi, palidă ca ceara, porni sprijinită de mamă-sa spre casă.
Gligor nu venise la gară. Pentru el plecarea jandarmului în război nu era prilej de supărare, ci de bucurie. Cînd văzu întrînd în curte pe cele două femei, şi pe fată zgîriată toată pe obraz, cu părul despletit abia legat sub năframă, îi lunecă de pe buze o înjurătură auzită numai de el :
—	Nebunele !
îi era scîrbă de ele.
Fata, cînd îl văzu, izbucni în plîns.
122
] andarmul
—	Nu plînge, tu fată ! Ştii ce ţi-am spus. Ai scăpat de dracu, după care aţi alergat amîndouă ca nişte nebune. Las* să-i moaie .şi lui oasele, cum ţi-a făcut şi el ţie ! Las* să treacă vramea ! Las5 să se potolească şi căţeaua ! Vezi cum ţi-a pus peceta ticăloşiei ei şi-a lui în obraz ?
Gligor auzise ce s-a petrecut la gară de la nişte oameni care veniseră mai devreme.
Dar acum, alături de fată, începu să se bocească şi mama. Gligor trînti portiţa, porni1 prin sat ş»i le lăsă să urle.
înspre sară se întoarse şi zise fetei :
—	Tu vei merge la casa ta, la casa bărbatului. Este acolo o avere întreagă. Nu o poţi lăsa pustie. Nu o poţi lăsa pe mîna slugii.
De părerea aceasta era	şi	mama, dar	ea	stăruia	ca
în inoaptea asta Catarina	să	doarmă la	ei.	Gligor	fu
însă neînduplecat. îşi luă	fata de mînă	şi	o duse	în
casa Bo'gdăneştilor.
—	Nu eşti singură, tu fată ; lelea Fira e tot aici, şi
aici va rămînea, să-ţi ajute	în casă şi	să-ţi ţină	de
urît. Apoi nici noi nu trăim într-alt sat, iar sluga, Ni-codim, e harnic să păzească şi curtea şi casa. O să vă aduc mîne şi doi cîni. Niciodată n-am înţăles pentru ce Dumitru n-a ţinut cîne la casă.
în noaptea aceea Catarina n-a închis ochii. La masă n-a stat. A cinat lelea Fira cu sluga, cu Nicodim. N-a scos nici unul o vorbă.
Fira nu s-a dus la gară. Jandarmul, cînd a plecat, i-a pus în palmă un ban de aur. Bătrîna îl legase într-o năframă şi-l ascunsese în sîn. De atunci o încălzea
Jandarmul
1-23
mereu banul dăruit, ca şi cînd ar fi purtat în sîn un ochi de jar.
Nicodim îl însoţise pe stăpîn, care îi plătise simbria pe anul întreg tot în bani de argint. îi dusese la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie. Nu mai era greu ca atunci.
Sluga cină tăcut şi plin de nelinişte. Se spunea că în curînd vor fi mobilizaţi alţi oameni. Apoi alţii. Cine ştie ? Curînd va veni poate şi rîndul lui... Rămăsese cu sufletul greu de jelania satului la staţie. Parcă i se pusese un văl pe ochi, prin care viaţa se întrezărea cu mult mai grea şi mai plină de nenorociri decît crezuse el. După cină ieşi în curte şi se duse în grajd, unde avea un păcel cu fîn, să se culce. Boii şi vacile zăceau rume-gînd nepăsătoare. Calul izbea uneori din copită.
Lui Nicodim îi veni un gînd : dobitoacele sînt mai fericite ca oamenii. Ele nu mai ştiu ce se întîmplă în lumea asta ! Războiul ! Cum va fi şi războiul ăsta ? Nicodim încă nu ajunsese la anii recrutării.
Lelea Fira spălă vasele, în aceeaşi nesfîrşită muţenie. Părea că nu a băgat de samă zgîrieturile de pe obrajii Catarinei. Numai1 după ce se puse în păcelul ei, stin-gînd luminarea, scoase un oftat prelung*
Dimineaţa următoare, spre marea mirare şi spaimă a Catarinei, bătrîna îşi despătură buzele şi zise :
—	Te-ai zvîrcolit toată noaptea ca şarpele pe jar. Nu-i bine aşa, fata mea. Şi altele au păţit ca tine. Porunca de la împăratul nu se poate schimba. Dar să ştii un lucru : nepotul Dumitru a început o gospodărie care trăbă să meargă înainte. Noi va trebui să muncim ca şi cînd el ar fi acasă.
124
Jandarmul
Catarina oftă şi-şi şterse lacrămile. Fără Dumitru, ea era aici o străină. Pentru ce ar mai rămînea la o casă pustie ? Cum ar putea vedea în bătrîna asta mută o rudenie ? N-a văzut nici pînă acum. Cînd a venit de la cununie, nu i-a spus un cuvînt ; după ce o bătea băr-batu-său, ea se strecura în curte, în grădină. îi era frică de bătrîna. Dar îşi aduse aminte că tatăl său o adusese aici de mînă şi-i poruncise să rămînă la noua vatră. îi vorbise aproape ca şi bătrîna. Cum să rămînă ? Peste două curţi era casa lui Ion Roşu, casa Veronicăi. Dacă se vor întîlni, nu-şi vor scoate ochii ? Nu se vor ucide ? Nopţi în şir nu se apropie somnul de ea. Dar peste zi lucra şi, muncind, uneori mai uita de năcazuri : plecarea lui Dumitru, războiul, Veronica.
După mobilizarea de la începutul lui august, urmară alte chemări subt arme. Alţii plecară din sat, cu zecile ; apoi alţii.
Satul îi petrecea cu mai puţină jelanie decît pe cei dintîi, şi al treilea transport nu mai fu petrecut la gară decît de rudeniile mai apropiate. Omul se obişnuieşte şi cu binele, şi cu răul, şi să nu-i dea Dumnezeu cîte poate răbda.
Lucrul cîmpului <era în toi în aceste regiuni de miazănoapte. Mai erau încă de secerat o vesele. Se coseau fî-naţele de munte. Oamenii care au mai rămas prin sat, femeile şi copilandri, munceau şi în locul celor plecaţi.
Lucrau şi Catarina şi Veronica în rînd cu lumea. Satul nu se mai interesa de ele şi de Dumitru. Gîndu-rile erau împărţite între cei duşi şi între grijile de acasă ale fiecăruia.
Jandarmul
125
Pe fostul jandarm nu-1 mal pomenea nimeni, afară de cele două femei, în sufletul lor.
Trecură săptămîni şi luni. începu să cadă întîia zăpadă.
IV
Prin noiembrie veniră cele dintîi scrisori de pe front, de prin spitale, din lagărele în care erau concentraţi mobilizaţii înainte de a fi trimişi pe front.
Poştarul satului, Ilie Rău, bătrînelul cel ou gura strîmbă, avea de lucru. Nu se ştie cum ajunsese el din tinereţe ştiutor de carte. La şcoală n-a umblat. O vreme fusese şi ajutor de cîntăreţ la biserică. Dar la o pomană se îmbătase rău, se bătuse cu nişte creştini şi rămăsese cu gura strîmbă. Cînd, după aceea, voi să cînte duminica mai departe în strană, la locul lui, oamenii începură să rîdă, şi el trebui să se lase de slujbă. Dar de patima băuturii nu se lăsă, ci căzu în ea tot mai adînc. Acum, de ani, era factorul poştal al satului Vîrtopi. Şi de cînd începură să vină .scrisori de la cei plecaţi, era mai mult beat decît treaz. Pretutindenea unde ducea o carte poştală ieşeau oamenii cu un pahar de ţuică. Cînd nimerea la neştiutori de carte şi trebuia să citească scrisorile, era omenit şi cu două, şi cu trei.
De la o casă la alta el citea toată corespondenţa, aşa că satul întreg ştia într-o zi două toate veştile venite de la cei mobilizaţi.
126
Jandarmul
Unii trimiteau veşti bune : că sînt sănătoşi, că încă n-au întrat în foc. Cei mai mulţi scriau din spitale, unde erau bolnavi sau răniţi, ori de pe front, într-un ceas de linişte. Erau şi cîţiva greu răniţi, prin spitale depărtate : fără un braţ, fără un picior. Spaima şi îngrijorarea nu se mai ridicau de deasupra satului. Cei care aveau pe cineva în război priveau cu groază cînd se apropia Ilie Rău. De la o vreme, puţine veşti bune mai aducea.
Prin decembrie .sosiră la primărie şi întîile tablouri oficiale ale Ministerului de Război cu cei morţi, răniţi ori dispăruţi.
în toată duminica era îmbulzeală -mare în jurul tablourilor cu pierderile.
Ferindu-se una de alta, Veronica Roşu şi Catarina Bogdan ştiriceau şi ele, înfrigurate, în fiecare zi, de la Ilie Rău, dacă n-a scris şi jandarmul. Poştarul avea făgăduială, şi de la una, şi de la cealaltă, de bună răsplată dacă le va spune ce scrie Dumitru potrivnicei.
Trecură patru luni, şi nici una nu primi nici o înştiinţare de la jandarm. De la vreo zece inşi, doar, nu sosise încă nici o ştire. Cele două femei, ferindu-se una de alta, cercetară mereu tablourile oficiale. Zadarnic ! Nici o veste, ca şi cînd pe Dumitru Bogdan l-ar fi înghiţit pămîntuL
Ele nu puteau nici să-i scrie, neştiind numărul poştei de campanie, pe care numai jandarmul li l-ar fi putut da.
Cînd una, cînd alta ieşea în calea lui Ilie Rău, pri-vindu-1 întrebător.
Bătrînul clătina din cap :
—	Nimic !
Jandarmul
127
Uneori îl iscodeau :
—	Ce crezi dumneata ? Pentru ce mu vine de la Dumitru nici o ştire ?
—	Păi, mai sînt şi alţii de la care n-a venit nimic. Cine ştie ? Dumnezeu ştie ! Poate se mai pierd şi scrisorile, se rătăcesc... Poate isă fi căzut prizonier...
Ele îl iscodeau pe bătrîn' ce scriau alţii : nu cumva l-a văzut cineva, ori s-a întîlnit cu el ?
Nu ! Nimeni nu-1 pomenea.
Catarina se jeluia mamei sale :
—	Toată lumea trimite veste. Numa el tace.
—	Poate-i sicrie celeilalte...
—	Nu i-a scris pînă acum. Ilie Rău ştie pe oricine scrie şi oricui i-ar scrie.
Cînd mama, cînd fata, cînd amîndouă tăbărau cu gura pe Gligor :
—	Tu n-ai nici o grijă ! Dacă nu scrie el, ar putea sâv-i scrie fata, dacă i-ar şti adresa, poşta de caimpanie. Dar tu nici atîta n-ai făcut pînă acum, să afli poşta aceea !
Gligor avea o bucurie pe care n-o spunea nimănui : dacă jandarmul nu scrie, e semn bun, e semn că-i merge rău şi-i la primejdie. Poate l-au trimis în rîndurile cele dintîi în foc, şi va fi căzut prizonier la ruşi. Las’ c.ă-i bine, las5 să-i moaie oasejle !
După întîmplarea aoeea\ de la gară, îl junghia de cîte ori se gîndea că nu s-a pus de-a curmezişul muierilor şi nu a împiedecat o căsătorie de care acum se ruşina şi ar fi voit s-o ştie desfăcută. Dar ştia1 că numai moartea desface căsătoria. Pe la ei nu erau divorţuri. Şi apoi fata nu s-ar fi învoit odată cu calpul ! Dar mai bine ar fi ca jandarmul să treacă prin suferinţe şi chinuri grele,
128
Jandarmul
să se întoarcă acasă schimbat. Dacă şi-a nejnorocit fata, nu înţelegea să piardă şi averea. Prea frumoasă avere avea şi, iată, nu-i nici un semn ca fata să fi rămas grea, să poată avea drept la moştenire printr-un copil !
Din gînidurile lui nu spunea nimic femeilor. Pe fată o mai înţelegea că se frămîntă şi pătimeşte după o veste de ia el. De bătut, dei, a bătut-o, şi încă-n grabă mare după căsătorie, idar fata-1 iubea orbeşte şi nădăjduia în bine. Ea putea plînge, se putea văi ta î Gligor se făcea că nu o vede. Dar ceea ce-1 scotea din, sărite pe rumân era că suspina, ba uneori urla, în rînd cu fata, şi ne-vastă-sa.
—	A dat boala-n voi ! zicea Gligor scîrbit.
Se mira ce farmece o fi avut jandarmul acela, om aproape necunoscut, să lege aşa de tare şi gîndurîle feitei şi ale nevestei.
Şi uneori, cînd nu mai putea răbda, ridica pumnul asupra femeii lui :
—	Să nu te mai aud, cărţi mut fălcile ! Ce ? Ţi-a fost ficior ? Ţi-a fost bărbat ?
Femeia tăcea, îşi şt'ergea lacrămile c-un colţ de năframă, apoi izbucnea :
—	Plîng norocul fetei, păgînule, nu pe el ! Numai trei săptămîni de n-am fi măritat-o, am fi iscapait de el, şi ea şi noi. Venea rălzboiul ! Dar acum e le]gată dei un stricat şi-i de rîsul lumii, cu noi cu tot !
Şi iarăşi : Hu ! Hu ! Hu ! — plîngea cu înecăciune.
—	Acum te poţi boci, nebuno, dar e prea tîrziu. De ce n- aţi ascultat de mine' ? Nu aţi înnebunit) amîndouă şi nu mă ameninţaţi 'că într-o noapte vă spînzuraţi dacă vă stau împotrivă ? Acum : Hu-hu-hu !... — Şi, ieşit din
Jandarmul
129
fire, omul o pleznea peste obraz cu palma, lui lată şi grea. — N-a dat strechea, ori diavolul v-a luat atunci în stăpînire, încît nici un oim al lui Dumnezeu nu mai putea vorbi cu voi ? Nu v-a povăţuit şi popa ca nu-i bine să se mărite fata după un om pe care abia-1 cunoaşte! ? Nu m-aţi fiert pe( mine ziua şi noaptea, pînă rn-aţi înnebunit de cap şi am lăsat după voia voastră ? Acum plîngi norocul fetei, hai ?
Şi iar sie învenina Gligor şi-o lipea cu palma, pe celalalt obraz.
Dar nevasta nu învăţa minte. Cînd plîngea fata, începea şi ea. Alteori se căina ca de moarte şi singură ; cum a stricat ea,, cu capul ei, norocul fetei.
Dar, cu toate stăruinţele Catarinei, Gligor nu se gîn-dea să-i afle adresa poştei de campanie a jandarmului. Nici nu ştia cum ar putea-o afla. Nu cunoştea nici unitatea la care a slujit jandarmul în vreme de pace. Dar, ce mai ştii ! Poate nici nu a fost jandarm ! A putut ieşi, de pe partea, lor, şi dintr-o puşcărie, că lor le-a luat Dumnezeu minţile şi n-au dercetat nimic privitor la el, nici cu prilejul cununiei.
Dar chiar dacă i-ar fi ştiut adresa, nu i-ar fi dat-o fetei. Pentru ce să stea de vorbă cu el ? Să-i mulţumească pentru bătaie ? Să-şi aprindă iar sufletul în flăcări ? Acum, e adevărat că focul arde, dar ca jarul în spuză : n-o topeşte pe fată. îşi poate vedea de lucrul ei. Şi cu cît va trece vremea şi nu va şti nimic de el, cu atît amintirea lui se va spăla, şi inima ei se va potoli.
Nu ! El nu-i va căuta adresa blăstămatului aceluia !
9 —• Opere VI — Agârbiceanu
130
Jandarmul
Nu ştia nimic de urma lui Dumitru Bogdan nici Veronica Roşu.
După întâmplarea aceea de la gară, ea nu mai cuteză multă vreme să umble între oameni. Nu-şi putea ierta că-şi ieşise din fire, că-şi dezvăluise taina ei înaintea oamenilor. Şi-i părea că, de-ar ieşi pe uliţă, toată lumea ‘ ar huidui-o.
Dar într-o zi rămase portiţa curţii deschisă, şi un viţel zburdă afară. Fără să-şi dea sama ce face, alergă după el.
Atunci văzu cu uimire că nimeni nu-i are grija. Pe drum erau mai mulţi bărbaţi şi femei ; era sîmbătă sara şi măturau pe la poartă. Săriră cu toţii să-i ajute să-şi ducă viţelul în curte.
înţelese, cu un suspin de uşurare, că oamenii îşi au grijile şi năcazurile lor şi nu se mai gîndesc la ea, nici la jandarm.
De-atunci cuteza să iasă prin sat. De la Ilie Rău aflase că nici Catarina n-a primit nici o ştire de la Dumitru. în listele oficiale ce veneau la primărie, nu era nici o pomenire despre el. Arsă de nelinişti, întrebă pe notarul din sat, între patru ochi, cum ar face să-i afle adresa lui Dumitru Bogdan.
Notarul avu un zîmbet de plăcere gîndindu-se la legăturile ei cu jandarmul.
—	Este o singură cale, răspunse el. Să întrebăm la compania de jandarmi în care a slujit. Acolo avea, la mobilizare, ordinul să se prezinte. Ei trăbă să ştie poşta de campanie.
—	Ai face bine să întrebi dumneata ? Nimeni nu ştie unde a slujit el la jandarmerie. Pentru osteneală, iată, am adus douăzeci de coroane.
Jandarmul
131
Peste două săptămîni o chemă notarul la cancelarie.
—	Iată adresa. A fost împărţit din primele zile la front.
Veronica luă bucata de hîrtie cu adresa şi o băgă în sîn. Inima-i batea să-i spargă pieptul şi-i venea ameţeală la cap. Abia ieşi din cancelarie, clătinîndu~se
începu să-i scrie. Şi azi, şi mîne, mereu. în curînd tot satul află că Veronica-i trimite scrisori jandarmului. Dar nici Ilie Răiu, nici poştăriţa, o zgripţuroaică bătrînă cu nasul cît un ardei, nici primarul, nici notarul nu ştiau să-i fi venit vreun răspuns de la Dumitru Bogdan.
«Asta e mai turbată ca femeile mele», îşi zise Gligor Albu, după ce se încredinţă, chiar de la poştăriţă, că Veronica-i scria mereu. Văzu chiar o cartă poştală de-a Veronicăi, cu adresa jandarmului, cu numărul poştei de campanie. De cînd o căuta Catarina lui ! Dar Gligor nici nu se gîndi să i-o spună fetei, Las5 să turbe căţeaua, nu fata lui !
Cînd Catarina înţelese, în aceeaşi zi. şi de la o vecină, şi de la Ilie Rău, că Veronica-i scrie lui Dumitru, i se făcu rău, şi două zile nu se putu ridica din pat.
Iată, potrivnica-i aflase adresa ! Poate i-a trimis-o el ! Poate o aflase ea, cine ştie cu cîtă alergare şi cheltuială ! îl iubea mai mult decît dînsa ? Dar Ilie Rău se jură pe toţi .sfinţii că Veronica n-a primit adresa de la jandarm şi că, deşi-i scrie, pîn-acum nu i-a venit nici un răspuns.
Cînd se ridică din boală, se hotărî să o întîlnească pe duşmană. Cîteva zile în şir o pîndi, dar nu o putu întîlni pe uliţă. Se hotărî să-i între în ogradă.
9*
132
Jandarmul
Era spre sară, şi Veronica tăia, în tindă, pe-un scăunel, bostani la porci, să-i fiarbă în căldarea ce atîrna învălită în flăcările de pe vatră.
Gatarina se apropie tiptil, îi smulse din mîna barda cu care tăia bostanii, apoi rămase împietrită.
Cealaltă, ţipînd de spaimă, se întoarse.
—	Arată-mi şi mie ! şuieră ca un şarpe Catarina.
-— Ce să-ţi arăt ?
—	Scrisorile de la el !
—	Ce ? Eşti nebună ?
—	Arată-mi-le ! urlă ea acum, ridicînd barda.
Veronica nu se clinti din loc.
—	N-am scrisori de la e;l !
—	Cutezi să spui că nu-i scrii ? Că nu-i ştii adresa ?
—	I-o ştiu. A aflat-o notarul, de la compania la care a slujit Dumitru în jandarmerie. Dar n-am primit nici un răspuns de la el. Parcă l-a înghiţit pămîntul.
—	Dacă l-a înghiţit, tu trabă să ştii ! Numai tu ştii, după cum tot numai tu ştii cum l-a înghiţit şi pe bărbatul tău.
Veronica o privi cu ochii holbaţi :
—	Ce vreai să spui ? Că mi-am omiorît bărbatul ?
—	Ceea ce vorbeşte tot satul ! Jură că nu te-ai ţinut cu D'umitru pînă a trăit bărbatul tău !
Catarina rămase ameninţătoare, cu barda ridicată, ca
o	furie. Veronica suspină greu şi, întristată de moarte, răspunse fără nici un înconjur :
—	Ne-am iubit, nu zic ba ! A mai venit la mine şi după ce s-a însurat. Dar şi oamenii şi tu sînteţi nişte nemernici şi păgîni ! Cum să-mi omor bărbatul ? Nu
Jandarmul
133
era să mor şi eu din aceeaşi mîncare ? Of ! Şi-ar fi fost de-o mie de ori mai bine şi pentru mine !
Veronica izbucni într-un plîns atît de furtunos şi deznădăjduit, încît Catarinei îi căzu braţul ridicat şi scăpă barda din mînă. De la o vreme, printre gemete adinei, Veronica şuieră :
—	Tu mi l-ai luat ! Voi mi l-aţi luat pe Dumitru ! L-aţi fermecat ! Şi, pe urmă, ce putea el face decît să «se întoarcă la mine ? Voi, blăstămaţilor !
Catarina simţea că se învîrte lumea cu ea. Simţea marea dragoste a Veronicăi şi durerea ei cumplită. Inima
i	se împietri, apoi şi toată răscolirea firii sale. Dar un lucru înţelegea : femeia asta nb minţea ! Dacă i-a spus că n-a primit nici o scrisoare, aşa trebuie să fie.
—	Dă-mi şi mie adresa ! Să încerc şi eu.
Glasul îi era rugător acum.
Veronica duse mîna în sîn, desfăcu dintr-o năfrămuţă un petec de hîrtie şi i-1 întinse.
Catarina îl luă eu lăcomie şi porni fugind, ca şi cînd ar fi alungat-o cineva.
Pe drum îşi dădu mai bine sama ce o îimblînzise şl făcuse să-i 'cadă braţul neputincios şi barda din mîna : nu era durerea Veronicăi^ ci pricina acelei dureri : moartea lui Dumitru ! Dacă el n-a răspuns la scrisorile ei, e semn rău !
Gîndul morţii lui îi pustia acum sufletul ; un vînt de crîncenă răutate bătea prin el. «Dacă' nVi-i al meu, nu e nici al ei.»
Convingerea că Veronica îl iubeşte mai mult ca ea, o făcu să se simtă, în drum spre casă, ca o femeie lepă-
134
] andarmul
data, ca o piatră din marginea drumului, ca o zdreanţă. Se simţea ruşinată şi umilită. O durere neîncercată încă îi muşca clin suflet.
Acasă nu era decît lelea Fira. Catarina o privi ca pe o duşmană de moarte ; strigoaica asta a înlesnit apropierea lui de Veronica. Niciodată nu-i venise gînd'ul pînă acum. Şi deodată se năpusti asupra bătrînei, o răsturnă la pămînt şi începu s-o bată cu pumnii şi s-o calce cu picioarele.
Bătrîna îşi apăra ochii cu palmele, bolborosea ceva neînţeles, dar cînd o răzbi durerea şi înţelese că nu-i glumă, se răsuci deodată ca o coardă şi o răsturnă pe Catarina lingă ea. Apoi, dintr-o săritură fu în picioare şi p’use mîna pe săcurea de lîngă vatră.
—	Să nu mai dai, căi fac moarte de om ! strigă ea c-un glas ruginit, care o îngrozi pe Catarina. O îngrozi şi faţa schimbată a bătrînei : văzu în ea spaimele morţii. Era să mă omori ! Dar, mulţămită lui Dumnezeu că-s încă mai tare decît tine, lepădăitura femeilor !
Catarina înlemni cu ochii holbaţi la ea.
—	Da, lepădătură ! şuieră bătrîna. Unde s-a mai pomenit ca un bărbat să-şi lase bătută nevasta la o săp-tămînă d*upă cununie şi să se întoarcă la ibovnică ? Să se întoarcă de o sută de ori Dumitru, şi tot la Veronica se va întoarce, aşa să ştii !
Catarina, palidă-moartă, căzu pe o laviţă. Lelea Fira, ţinînd mereu săcurea la subsuoară, îşi adună într-o desagă cîteva lucruri aduse de la ea de-acasă.
—	De-acum ne despărţim. Şi bun e Dumnezeu şi meşter e dracu : ne vom întîlni cînd va veni Dumitru, să aruncăm din casă mortăciunea.
jandarmul
135
Catarina nu mai simţea nimic. Auzea cuvintele, dar nu le mai înţelegea. A rămas împietrită pe laviţa aceea pînă sosi sluga, ori un veac ? Nu-şi putea da sama. Dar auzind glasul slugii în curte, simţi că trăieşte. începură să i se aduna gîndtorile şi să i se pună în ordine. întocmai ca nişte furnici venind ostenite, pe drumuri răzleţe, dar toate către acelaşi muşuroi.
Ce s-a petrecut cu ea ? Din ce i-a venit nebunia ? în-tîi, în tindă la Veronica : i-a smuls barda şi a ridicat-o să izbească. Şi,, apoi, aici, în casă : s-a năpustit asupra bătrînei s-o omoare. Nu se mai putea îndoi ; cu gîndul acesta s-a aruncat asupra ei, şi era gata s-o sugrume dacă nu se, dovedea mai tare bătrîna.
Nu ! Cînd a ridicat barda, nu avea gîndul uciderii ! Numai cînd s-a prăbuşit asupra femeii care i-a ajutat lui Dumitru să facă din ea o femeie lepădată. Da, se simţea învinsă, zdrobită, o lepădătură, cum i-a spus şi lelea Fira : a simţit şi ea, şi în deznădejde a voit s-o ucidă.
îşi făcu încet cruce, cutremurîndu-se toată şi dîr-dîind de frig : era să facăi moarte de om î Ea ! Catarina ! E cu putinţă ? Sări de pe laviţă, ridică zăvorul şi strigă :
—	A întrat dracu-n mine ! şi ţîşni, nebună, în curte.
Sluga desjuga boii. Cărase toată ziua gunoi pe nişte
ogor. Vederea lui şi a vitelor, cei doi dulăi aduşi de Gligor, care i se gudurau la picioare, o făcură să-şi vina în fire.
Se gîndi că nu are încă nimic de mîncare. Trecu în tindă, aţîţă focul, puse de mămăligă.
Sara, la cină, sluga întrebă :
—	Dar unde-i lelea Fira ?
136
Jandarmul
Catarina abia acum băgă de samă că bătrîna lipseşte, îşi aduse aminte de vorbele ei din urmă.
—	S-a mutat de la noi. N-a mai vrut să rămînă aici.
Sluga se miră :
—	Dar stăpînul i-a poruncit să nu se mişte de-aici pînă la întoarcerea lui !
Femeia ridică di'n umeri.
—	Poate ştie că nu se mai întoarce !
—	N-are de unde şti ! A trimis cineva vreo veste ?
—	Mie nu, poate ei, răspunse femeia, simţind că i se deşteaptă din nou ura împotriva bătrînei.
Sluga cină în tăcere, iar la urmă zise :
—	Trăbă să vorbesc eu cu ea. Dimineaţa voi merge s-o aduc înapoi. Eu ştiu porunca .stăpînului.
Catarina riu răspunse.
Dar dimineaţa sluga se întoarse singur de la locuinţa lelii Fira.
—	Nu mai vrea să vină, şi nu-i pasă de nici o poruncă. împieliţatăi bătrînă ! Şi doar n<u avea cine ştie cît de lucru aici.
—	Nu-i nimic, o să lucrez eu şi pentru ea, răspunse cu glas de stăpînă Catarina.
Duşmănia împotriva bătrînei îi umplea iar inima. Să n-o mai vadă în ochi pe vrăjitoarea ceea mută ! Ea l-a legat pe Dumitru de Veronica ! Va munci ea în locul ei, va lucra pentr'u zece, dar să scape de bătrînă !
Apoi, rămasă singură, se gîmdi : pentru ce să mai muncească dacă Dumitru e mort ? Şi mort trebuie să fie, dacă la atîtea scrisori ale ei — ale celeilalte — nu i-a răspuns niciodată. La o dragoste ca aceea e cu neputinţă să nu răspunzi cită vreme nu putrezeşti subt pămînt.
jandarmul
137
V
De o săptămînă avea Catarina adresa lui Dumitru Bogdan şi nu se putea hotărî să-i scrie. Conştiinţa, convingerea că Veronica îl iubea mai mult, că Dumitru şi-a bătut joc de ea, îi nimiceau orice putere de voinţă.
Dar treceau zilele, şi ea nu-1 putea uita ! îl vedea mereu, frumos şi voinic, singurul om pentru care bătuse inima ei, cu gîndul la care tremura toata. Ce-i păsa ei că el nu o iubeşte ? Era al ei, legat prin cununie ! Şi, în primele zile după cununie, n-a iubit-o ?
Cînd îşi aducea aminte de mîngîierile lui, se tulbura adînc. Poate a iubit-o puţin şi pe ea, şi la întoarcere poate va i'ubi-o mai mult. Cine ştie ? Poate avea dreptate tat’său, Gligor. îi vor -muia şi lui oasele în război, va ajunge în faţa morţii şi se va schimba ! Cine ştie ? Poate şi căţeaua se va mai potoli.
Frămîntîndu-se aşa cu gîndurile, începu să creadă iar în bine. Ceru şi sfatul mamei sale : să-i scrie, au ba ? Avea acum adresa.
—	De la cine ?
Fata nu voi să-i spună.
—	De lla poştă. îi scrie cineva din sat.
—	Veronica ?
Fata înclină din cap.
—	I-a scris ei ?
—	Nu. Dar adresa i-a aflat-o notarul, după cîte am auzit.
Mama-sa rămase un răstimp pe gînduri.
—	Cred că e mai bine să nu-i scrii. Las5 să hotărască Dumnezeu între tine şi ea.
138
Jandarmul
Dar Catarina nu-i ascultă sfatul, îi scrise încă în ziua aceea. Şi de atunci îi scria mereu. Scrisorile ei se în-tîlneau la poştă» cu ale Veronicăi şi porneau pe acelaşi drum. Trecură însă săptămîni şi luni, şi răspuns nu venea la nici una.
Catarina ştirici de la notar dacă într-adevăr el i-a cîş-tigat Veronicăi adresa. Şi dacă e cea bună, cea adevărată.
Notarul confirmă,, dar adaose :
—	Compania de jandarmi la care a slujit în vreme de pace a dat de bună samă adresa cea bună. N-a avut nici un motiv să dea una greşită. Dar c'u războiul asta, cum se rup şi se mută mereu fronturile, se schimbă şi împărţirea armatei. Poate de atunci să fi ajuns jandarmul la altă formaţiune, cu altă^ adresă. Dar eu zic să-i scrii mereu pe adresa cunoscută. Poşta militară va şti noua adresă şi va trimite scrisorile acolo. Bineînţăles, dacă va fi o poştă în toată rînduiala. Dar cu războiul ăsta, care răsuflă mereu cînd într-o parte de lume, cînd în-tr-alta, nu cred să poată fi un serviciu de poştă regulat.
Catarina continuă să-i scrie lui Dumitru. Cine ştie, poate dă Dumnezeu să-i cadă o scrisoare în mînă. Tot aşa credea şi Veronica.
Prin martie, prin april, începură să se întoarcă în sat bolnavi şi răniţi de pe front, după ce înainte trecuseră prin spitale. Căpătau concedii de convalescenţă. Vreo doi invalizi fuseseră reformaţi şi se întoarseră pentru totdeauna.
Cele două potrivnice îi iscodiră pe toţi cei lăsaţi la vetre. Dar nimeni nu ştia nimic de jandarm. N-a fost împărţit la regimentele şi companiile la care slujiseră
Jandarmul
139
ei. Jandarmii nu luptă pe front. Ei sînt mai mult la spatele trupelor. Ei fac poliţia pe cîmpul de bătaie. Totuşi, uneori, ajung şi ei să se incaiere în vreo patrulă, sau cînd se rup fronturile, sau cînd cad atîţia prizonieri,
Toţi cei sosiţi le spuneau cam acelaşi lucru.
Cu venirea răniţilor şi bolnavilor războiul întră în inima satului. Pînă acum se mărginise la scrisorile ce veneau de pe front, la tablourile oficiale de la primărie cu pierderile armatei, la detunăturile tunurilor ce se auzeau în depărtare. Dar acum, din povestirile celor întorşi, războiul răsufla cu suflu de gheaţă în inima oamenilor. O tăcere şi o tristeţe grea căzură pe sat. Dacă şi pînă acum satul uitase de jandarm şi de ce!e două potrivnice, azi parcă lumea nici nu le mai cunoştea. Puteau să ştiricească în bună voie după Dumitru ! Părea că ochii nu mai văd înafara, ci numai înlăuntru, răscolind temerile şi durerile (tuturora.
Nici de pe front, nici din garnizoane, nici din spitalele prin care au zăcut, cei întorşi nu ştiau nimic de Dumitru Bogdan. Poate trăieşte, poate-i mort, poate a căzut în prinsoare rusească !
Către sfîrşitul lui aprilie, într-o sîmbătă sara, Catarina, după ce lipise podeaua tinzii — cele două odăi erau padimentate cu scînduri, — presără nisip adus în spate de ea de la o rîpă din apropiere. întră apoi în odaia vecina, căzu pe gînduri, şi lacrămile i se scurgeau încet pe obraji. Toate încercările ei să afle ceva despre bărbat fură zadarnice. Oare nu-i zadarnică şi toată osteneala ei în gospodăria lui Dumitru Bogdan ? Nu ar fi mai bine să se mute la părinţi ? Pentru ce trăieşte ea singura în casa asta străină ? Dacă Dumitru e mort, ce rost mai are şederea ei aici ?
140
Jandarmul
Se însărase detot, şi din norii de primăvară începu sa mîzguie mărunt, ca o burniţă.
Nu aprinse luminarea, nu se mişcă de pe scaun. Era bine aşa, împietrită. Deodată auzi paşi în tindă, paşi apăsaţi, aşa cum numai jandarmul păşea, paşi cunoscuţi de tot satul.
Inima-i sări din loc, şi răsuflarea i se opri. Mai auzi paşii cunoscuţi de cîteva ori, apoi se făcu linişte.
înnebunită, crăpă puţin uşa tinzii, cu inima la gură, şi întrebă cu glas scăzut :
—	Tu eşti, Dumitre ?
Dar întrebarea rămase fără răspuns şi se pierdu în noapte. îşi aduna toate puterile, deschise mai larg uşa şi întrebă iar :
—	Tu eşti, Dumitre ?
Nici un răspuns, numai o linişte de moarte, care o îngheţă de frică. Se încleştă cu mînile de uştiori, să nu cadă : înlemnise, nu se mai putea mişca din gura uşii. îi veni puţin inima la loc numai cînd auzi cînii lătrînd şi glasul slugii strigînd în curte :
—	Nea, boală, nea !
Era un mascur blăstămat, care-i tot scăpa în uliţă, îl aducea de departe.
Catarina aprinse o luminare şi ieşi îngrozită în tindă. Numai cît isprăvise cu lipitul şi cu presăratul nisipului pe jos ; era cu neputinţă să nu se cunoască urmele bocancilor, dacă a fost Dumitru.
Dar nu putu descoperi nimic. Nisipul era neatins. Numai urme de talpe goale, urmele ei,, se desemnau pe nisip în două rînduri.
jandarmul
141
Şi totuşi ar fi jurat că au fost paşii lui Dumitru. Şi un glas tainic, iun sentiment nedesluşit îi spunea că bărbatul ei a întrat în tindă.
—	Ai pierdut ceva ? întrebă sluga des-chizînd uşa tinzii, văzîndu-şi stăpînă aplecată, cu luminarea în mîna.
—	N-am pierdut nimic, răspunse ea cu glasul stins. Apoi, îndreptîndu-se : Ascultă, Nicodime ! N-ai văzut pe nimenea ?
—	Unde să văd ?
—	Prin curte.
—	N-a fost nime !
—	La cine au lătrat cînii ?
—	La boala asta de mascur, la cine să latre ? Iar mi-a scos sufletul cît am alergat după el.
—	Mi se pare că a umblat cineva pe aici, zise ea mai încet, şi iar se uită la nisip.
—	Da5 cine să 'umble, stăpînă ? şi sluga trecu în odaie, să cineze.
în noaptea aceea Catarina nu cuteză să se culce în casa jandarmului.
—	Ascultă, Nicodime, eu am o vorbă eu părinţii. Peste zi n-am vreme. Dar cum e Întunerec greu şi a început ploaia, o să dorm la ei în noaptea asta. Vezi să stai acasă, să te culci în păcel, în tindă.
—	Da5 unde să mă duc, stăpînă ?
Părinţii rămaseră cruciţi cînd o văzură.
—	Aşa târziu, şi prin ploaie ! Ce s-a întâmplat ? Vreo veste de la Dumitru ?
—	Nici o veste, mamă. Dar în ia5 sară mi-a fost urît să dorm singură.
—	Sluga ştie ? întrebă Gligor.
—	Cum să nu ştie ?!
142
Jandarmul
—	De ! E om de credinţă, dar eu tot nu l-aş lăsa să-mi păzească singur casa. Cîţi ficiorandri de sama lui nu bat acum uliţele satului noaptea ! Au ajuns ei în locul ficiorilor juni...
Mamă-sa băgă de samă că fata e schimbată, înfricată, şi, cît ce rămase singură cu ea în odaie, întrebă :
—	Ce s-a întîmplat ?
—	Nimic, răspunse Catarina. Dar mi-e frică să mai dorm singură în pustietatea aceea.
Şi spre mirarea şi mînia lui Gligor, fata veni să se culce acasă şi în sara următoare, şi în celelalte. Fu si-lit să se ducă el în locul ei ; nu putea lăsa atîta agoniseală pe mîna slugii.
Peste eîteva zile se auzi în sat că în Carpaţi au fost lupte grele, cu prăpăd de morţi, şi că ruşii au trecut graniţa.
Catarina alergă ca o nebună să afle veşti despre bătălia asta : cînd a fost ? unde a fost ?
Locul nu se putea şti : în Carpaţi, aproape, dacă au trecut graniţa. Dar se putea şti cu siguranţă că lupta a început la sfîrşitul săptămînii trecute, sîmbătă după-amiazi. Spuneau soldaţii dintr-o patrula care ajunsese pînă la Vîrtopi.
Catarina auzi chiar din gura lor : «Sîmbăta trecută dup-amiazi !». Dar sîmbătă sara ea a auzit paşii lui Dumitru în tindă ! Ar fi jurat şi acum că i-a cunoscut paşii !
O trecură sudori reci : în lupta aceea a căzut şi Dumitru, şi el a umblat atunci sara prin tindă ! A fost umbra lui, de aceea nu i s-au cunoscut urmele !
In sara aceea Catarina le-a spus părinţilor hotărîrea
sa :
Jandarmul
143
—	Nici moartă nu mai mă întorc în casa aceea !
Ochii ei ardeau ca de boală, şi în răstimpuri o scuturau fiori de friguri.
Tatăl, Gligor, părea că nu vede nimic din chinul Catarinei.
—	Ba te-i mai întoarce, fătul meu, că nu poţi lăsa să se aleagă nimic din casă şi de toată averea ! Ai vite, ai bucate, ai nutreţ, ai casă plină.
Mamă-sa îi ţinea parte. Dar nici ea nu înţelese ce spunea fata.
—	Destul e dacă stă peste zi şi îşi vede de treburi* zise ea. Sluga e băiat de încredere. Apoi, vei mai da şi tu cîte o raită pe acolo. Ce ştiţi voi bărbaţii ! O femeie sing,ură, noaptea, în pustietatea unei case !
—	Nici peste zi mu mai mă-ntorc, mamă, gemu fata. Nu mai calc pragul blăstămat !
Fata se ţinu de euvînt. Era palidă ca o moartă, şi toată ziua se mişca dintr-un loc într-altul, fără să facă nimic, cu privirile împăienjenite, pierdute parcă în ea însăşi.
Traiul în casa lui Gligor începu să se strice. Certuri izbucneau mereu între el şi nevastă, între amîndoi şi fată. Lui Gligor îi venea greu să îngrijească de două gospodării. Dacă ar fi fost cel puţin aproape una de alta !
Catarina nu-i spuse nimic mamei sale despre paşii lui Dumitru. Nici că i-a auzit în ziua cînd a început marca bătălie din Carpaţi, cînd a. căzut potop de om, nici despre încredinţarea ei că jandarmul murise în lupta aceea. Dar din hotărîrea ei nu ieşi, cu -toate ameninţările Iui Gligor. N-a mai trecut pragul casei lui Bogdan.
Mamă-sa ţinea acum cu ea, iar Gligor blăstăma în gura mare întreg neamul muieresc din lume.
144
Jandarmul
într-o zi era gata să-şi scarmene nevasta, cînd începură să tragă clopotele, să bată toba, şi pîrgarii satului şi vreo zece jandarmi alergau de la casă la casă să dea porunci.
Se hotărîse evacuarea grabnică a satului Vîrtopi : tunurile bubuiau aproape, şi prin sat se iviră unităţi de trupe în retragere.
Ruşii, după ruperea frontului, trecuseră graniţa în munţi şi se apropiau.
Evacuarea, poruncită în ceasul din urmă, nu reuşi. Oamenii nu-şi puteau lăsa avutul şi să plece în necunoscut cu mîna goală.
Jandarmii, ajutaţi şi de o mînă de honvezi, adunară de prin curţi, din grajduri, de pe uliţă, vitele aflate acasă şi le porniră spre miazăzi. Mai adunară o sama de bărbaţi şi de femei, dintre cei care nu se grăbiseră să se ascundă prin pivniţe, prin podul caselor şi al şo-proanelor, cum făcuseră cei mai mulţi, pînă va trece urgia.
Unii dintre cei duşi de jandarmi şi armată scăpară pe drum, după ce se înnoptă, şi se întoarseră în sat. Vreo cîţiva inşi aduceau şi vitele.
Dar ceea ce nu putură face jandarmii şi honvezii isprăvi spaima în dup-aimiaza zilei următoare : satul a început să fie bombardat, şi larma războiului ajunse la marginea lui. Cine putu, scăpă cu fuga. Mulţi se ascunseră în pivniţe, alţii luară drumul codrului.
Vreme de trei zile satul trecu de patru ori la ruşi şi tot de atîtea ori a fost recucerit de trupele austriace.
Pe urmă focul s-a potolit. Fără să fie bătuţi, se spunea, ruşii s-au retras nu numai din Vîrtopi, ci din toate sa-
Jandarmul
145
tele de la poalele munţilor. S-au retras pe vechea linie din Carpaţi.
Oamenii începură să iasă din ascunzişuri, să vină din păduri, să se întoarcă din evacuare.
Tunurile n-au bătut multă vreme peste sat. Au fost mai mult lupte la baionetă, după pregătirea artileriei. Totuşi, multe case din Vîrtopi, şuri, grajduri, au fost dărîmate sau aprinse.
Casa lui Dumitru Bogdan, din inima satului, lîngă drumul principal, rămăsese fără acoperiş, numai cu pă-reţii şi tavanul.
Păgubaşii se priveau înfricaţi, se jeleau, dar încă în aceeaşi zi se apucară să repare ce se mai putea.
Şura, grajdul lui Gligor nu fuseseră atinse. Nici casa şi acareturile văduvei lui Ion Roşu. în jur fusese pîr-j°i*
Socrul lui Dumitru Bogdan se duse singur la locuinţa acestuia, cercetă casa, şoproanele, grajdul. Erau stricăciuni la toate, dar nu ca la casă. întră în camerele cîe unde nici un lucru nu fusese clintit de cînd se mutase Catarina la părinţi. Tavanul nu era spart, dar geamurile curseseră toate în ţăndări.
întors acasă, zise supărat:
—	Nu mai avem încătrău ! Trăbă să mutăm tioată gospodăria la noi. Cîteva repărături s-ar putea face la grajd, la şoproane. Dar casa trăbă acoperită din nou, şi e nevoie de întreg scaunul coperişului. Cheltuială mare pe scumpetea asta ! Ş-apoi, cine ştie dacă peste o săptămînă, ori poate o lună, nu ne bate tunul iar ? Că războiul ăsta, după cît se vede, pe cît imerge înainte, pe atît dă şi îndărăpt.
10
146
] andarmul
Femeia fu de aceeaşi părere, iar Catarina mul ţa ini în gînd lui Dumnezeu că a scăpat de a mai trece pragul acelei case. Ea vedea un blăstăm şi în faptul că tunul nimerise drept în casa lui Dumitru, iar alte case din apropiere rămăseseră neatinse.
Astfel, în loc de învrăjbire, în casa lui Gligor Albu din Vîrtopi se sălăşlui pacea şi buna înţelegere.
întreaga gospodărie a lui Dumitru Bogdan fu mutată la Gligor : şi mobila din casă, şi vitele, şi bucatele, şi nutreţul, căci şi în casă, şi în grajd, şi în curte, era lăr-gămînt destul pentru a mai încăpea o gospodărie cuprinsă.
Odată cu avutul din vatra Bogdăneştilor se mută aici şi sluga Nicodim. Iar cei doi dulăi daţi Catarinei ajunseră iarăşi la stăpînul lor dintîi.
Casa lui Dumitru rămase pustie.
VI
De vreo patru săptămîni tunul nu se mai auzea bă-tînd. Războiul îşi luase drumul pe undeva prin Galiţia.
Umblau întîi veşti, apoi ştiri sigure, că în unele din satele vecine se făcuseră spitale.
Nu trecu multă vreme, şi primăria din Vîrtopi primi ordin să evacueze şcoala pentru spital. Abia se putu înfiripa unul pentru douăzeci de paturi înghesuite.
Se părea că în luptele din Carpaţi, de la sfîrşitul lut aprilie, căzuseră mulţi răniţi.
Jandarmul
147
În sat veniră soldaţi de pe la alte regimente şi unităţi decît acelea în care slujeau vîrtopenii. Mai mult de jumătate dintre ei erau totuşi români.
Văduva lui Ion Roşu, Veronica, cît ţinu prăpădul peste sat, locuise la părinţii ei. O luaseră ei, cu puterea, acasă. Cum să rămînă singură în ploaia de bombe şi de gloanţe ?
Dar nici acasă nu voi să se ascundă în pivniţă. Mamă-sa o trăgea zadarnic, îngrozită, de mînecă.
Nu ! Ei nu-i mai era frică de moarte !
Slăbise mult în vremea din urmă. Somnul ei, să fie al celor blăstămaţi ! Se zvîrcolea toată noaptea în aşternut, ca pe jar. Vai de zilele ei !
Se frămînta şi biată mamă-sa. Ştia, voia să creadă că Veronicăi nu i-a pierit somnul pentru cel mort, ci pentru cel ce poate mai era în viaţă. Auzise şi ea toate zvonurile din sat şi, deşi se îngrozea, inima n-o lăsa să creadă că fată-sa şi-a putut învenina bărbatul cu voia. Adevărat că nu s-a dus cu toată inima la cununia cu Ion Roşu, dar în scurtă vreme Veronica se obişnuise cu el. Traiul lor era paşnic, plin de înţelegere, gospodăria lor mergea ca pe roate cînd întrase în sat nenorocul fetei ei...
Se dădea cu capul de păreţi. Cum n-a putut vedea ea nimica două luni ? ! Cum s-a putut ascunde Veronica şi în faţa ei, care o cunoştea mai bine ca oricine ?! N-a fost jandarmul acela însuşi diavolul în chip de om ? Sosise în sat, necunoscut de nimeni, eu bani mulţi într-o ladă. Cine era ? Dar ea n-a băgat de samă nici o schimbare la fata ei, pentru a se putea pune de-a curmezişul alunecării în prăpastie.
10*
148
Jandarmul
După ce se îndepărtă războiul şi vîrtopenii începură să-şi vadă iar de treburile lor, văduva se întoarse la casa bărbatului.
La plecare, mamă-sa îi zise :
—	Fata mea ! Ai fost bună şi ascultătoare totdeauna.
Viu sau mort, uită-1 pe cel ce ţi-a nenorocit viaţa.
Veronica o privi cu ochi îndureraţi, înconjuraţi de cearcăne mari, şi nu răspunse. Oftă din baierele inimii şi, sărutînd mîna mamei sale, plecă.
Veronica simţi o sfîrşeală de moarte cînd văzu casa lui Dumitru Bogdan descoperită. Văzu în ea un semn rău. Părea o rană grozavă, cum stătea goală, în păreţi, şi rana aceea trecu şi în inima ei. De cîte ori nu se	*
întîlnise acolo cu Dumitru !
După ce Gligor mutase întreaga gospodărie, casa rămăsese şi imai pustie, şi rana în inima văduvei creştea.
Şi pustiul căuta să pătrundă şi în sufletul ei. Ea făcea opintiri mari ca să-l alunge, şi, după sosirea bolnavilor în spitalul din sat, Veronica începu să învie.
începuse să ştiricească iar după jandarm.
Ştia că poate se va întîlni aici cu potrivnica sa, cu Catarina. Dar nu o nelinişti gîndul acesta. De la în-tîlnirea aceea din tindă, cînd Catarina venise după adresa lui Dumitru şi ridicase asupra ei barda, din clipa în care duşmana îi spusese în faţă că şi-a înveninat bărbatul, Catarina nu mai însemna pentru ea nimic : un lucru mort, o piatră, un gătej din drum. Nu-i mai pasă ce face, ce drege ; era moartă pentru ea !
Veronica Roşu veni cea dintîi la spital. Ea trecu de la 0111 la om şi ştirici în toate chipurile, descriind şi în-
jandarmul
149
făţişarea lui Dumitru Bogdan. Răniţii erau dintr-alte ţinuturi şi de la regimente străine.
Totuşi, unul din ei, cu o rană nevindecată în picior
—	o ruptură de obuz, — o tot ascultă şi se tot gîndi. După descrierea amănunţită a Veronicăi — îi arătase şi cum îi sună glasul, — se bătu cu palma peste frunte, se ridică într-un cot şi zise :
—	El este î îmi aduc aminte. El este ! — Apoi tăcu deodată, se lăsă gemînd pe perină şi o întrebă : Ţi-e frate ?
—	Nu !
—	Bărbat ?
Ea clătină mută din cap.
Omul oftă.
—	Atunci îţi pot spune. A întrat într-un atac cu re-
gimentul nostru. El nu se ţinea de regiment, dar cu alte cete rătăcite de la unităţile lor a fost încorporat la noi. A fost o luptă grea, cu mitraliere, cu bombe de mînă, cu baioneta mai pe urmă.	Luptă mare,	aici,	în Carpaţi,
pe la sfîrşitul lui aprilie.	Atunci	am	fost	rănit şi eu.
Au căzut mulţi în atacul acela, eu nu pot jura că a murit. Cu ochii mei nu l-am văzut căzînd. Dar înapoi nu s-a mai întors, la spitalele prin care am zăcut eu n-am auzit de el. Dar am auzit că mulţi, între moarte şi viaţă, căzuţi în luptele acelea, au	fost	duşi	la alte spitale, mai mari, înlăuntru	în ţară,	unde se	pot face şi
operaţii mai grele. N-am văzut cu ochii mei decît intrarea lui în atac. Nu pot jura că a murit. Poate să fie la un spital mai mare, poate să fi căzut prizonier, poate s-a rătăcit la alte trupe în retragere.
150
Jandarmul
Veronica porni cu capul frînt în piept. Nu se putea gîndi la nimic. Ci rana din trup o simţi acum mai adînca, şi pustiul din suflet mai mare.
în vremea asta Catarina cercetă şi ea spitalul, şi, întrebînd din om în oim, ajunse la acelaşi izvor.
—	Eşti sora lui ?
—	Nu ! E bărbatul meu !
Rănitul cel străin era să-i spună : «A mai întrebat cineva despre el», dar se răzgîndi şi zise :
—	Poate să fie acela pe care l-am cunoscut. Nu era din regimentul meu.
—	Nu slujise înainte la jandarmi ?
—	Ba parcă spusese odată î
—	El e î zise nevasta, sfîrşită.
—	Poate că-i el, poate c-a fost altul ! Hei ! cîţi oameni nu samănă şi cîţi n-au slujit în jandarmerie !
Catarina ştirici amănunţit despre lupta aceea : voia să ştie luna, ziua, ceasul. Omul îşi aducea cu greu aminte. Dar, în sfîrşit, tot a putut hotărî ziua :
—	Era într-o sîmbătă după-amiazi ; se însăra. Va fi fost pe la sfîrşitul lui aprilie.
—- El este ! ţipă femeia. A murit în lupta aceea !
— Nu se poate şti, leliţă ! Poate-i rănit prin vrun spital mai mare ; poate-i prizonier la ruşi. Că mulţi au căzut prizonieri în lupta aceea.
—	A murit ! A murit ! oftă Catarina. Am avut sămne în sara aceea. Toate se potrivesc !
—	După sămne să nu te iei, leliţă ! Hei ! cîte sămne înşălătoare nu s-au dovedit în război \ Am cunoscut destui care se lăudau cu visări ori cu sămne că vor scapa de moarte, şi au fost curăţaţi de mitraliere.
Jandarmul
151
—	Sămnele mele nu m-au minţit niciodată ! Iar inima încă îmi spune !
îşi duse mîna Ia ochi. Lacrămile o podidiră. Şi ieşi din sală fără a se gîndi să-i mai spună o vorbă rănitului.
Rănitul se întreba în sufletul lui : «Care l-a iubit mai mult ? Nevasta, sau cealaltă ?» Şi gîndindu-se la viaţa lui, la femeia de acasă, o amărăciune ca fierea îi umplu fiinţa.
De data asta Catarinei nu-i mai rămase nici o nădejde să se înapoieze Dumitru. Murise, fără îndoială. Din deznădejdea ce-i sfîşia fiinţa, îşi dădu sama cît de adînc îl iubeşte încă şi acum, după toată încredinţarea că el era legat de cealaltă.
Povesti acum şi mamei sale cele auzite, şi întâmplarea aceea de sîmbătă sara, cînd simţise paşii lui Dumitru.
—	Hm ! Acum înţăleg de ce ţi-a fost frică să te mai culci în casa lui. Hm ! Vezi bine, sînt sămne în viaţă ! Unele sînt adevărate, dar altele sînt înşălătoare. Eu aş mulţămi lui Dumnezeu dacă te-ar dezlega de el şi dacă ţi l-ar scoate din suflet. Abia ai fost trei săptămîni măritată. Şi ce măritiş ! După o săptămînă a început iadul şi pentru tine, şi pentru noi!
Bătrîna tăcu, părînd că vrea să-şi adune gîndurile.
Catarina oftă.
—	Aş vrea să dăm un parastas pentru odihna lui. Oricum, mi-a fost bărbat, am fost cununată cu el. Şi începu a plînge.
—	Pe sămne şi pe bănuieli nu se poate sluji parastas, fata mea. Ar fi păcat. Nici popa nu l-ar sluji. Dar ascultă ce vreau să-ţi spun ! Am făcut mare păcat că
162
Jandarmul
ne-am legat de un om necunoscut. Mai greu am greşit eu decît tine. Tu l-ai iubit, ştiu eu. Care fată din sat nu s-ar fi îndrăgostit de el ? Dar eu trebuia să mă gîndesc şi să judec ca tatăl tău ; să nu te lăsăm să te arunci în braţele unui necunoscut, de-ar fi fost frumos ca un arhanghel ! Dar mie îmi luase Dumnezeu minţile.
Mama se opri, se uită pe la icoane, îşi făcu cruce. Fata plîngea înainte, potolit.
—	...Acum iată ce spun eu : Nu ştiu dacă e viu sau mort. Dumnezeu ştie ! Tu trăbă să te linişteşti şi să aştepţi. Dacă nu mai vine, e sămn că e mai bine aşa. Dacă se-ntoaree, e sămn că Dumnezeu i-a schimbat sufletul. Pentru că, iată, nu ţi-am spus pînă acum : nu mai poţi trăi cu el dacă nu se lasă de viaţa lui blăs-tămată. Te vei despărţi de el, cu lege, fără lege ! Nu te putem lăsa, fată tinără, să fii de rîsu!l lumii şi să-ţi pierzi sufletul.
Catarina se gîndea : «A învăţat de la tata ! Dar acum e prea tîrziu ! Ce am fost înainte de cununie nu voi mai fi cît e lumea !»
Şi plînsul o năpădi cu putere.
—	O viaţă stricată nimeni n-o mai drege, mamă dragă ! suspină ea. Nu-ţi mai face mustrări ! Vinovată sînt eu şi dragostea mea...
La vreo trei săptămîni de cînd cele două potrivnice auziseră de la rănitul din spital veşti despre Dumitru
—	era pe la mijlocul lui august acum,— prin sat, prin Vîrtopi, începu să umble, apoi să crească un zvon : cică prin casa cea părăsită şi pustie, fără acoperiş, a jandarmului, ar umbla cineva noaptea !
Jandarmul
153
După ce Gligor mutase la el întreaga gospodărie din vatra Bogdăneştilor,	la	vreo săptămînă	se	gîndi că
poate tot n-ar fi rău	să ducă pe unul din	cei	doi dulăi
îndărăt, să-l lege sub şopron : tot n-ar fi casa aşa de părăsită. Răufăcătorii n-ar îndrăzni să între. Un om de nimic ar putea desface gardurile ori şoproanele.
Din casă nu se mai putea fura nimic, rămăseseră pă-reţii goi. Gligor nici nu se gîndise să înlocuiască geamurile sparte, ci bătuse	ferestrele cu nişte	scînduri
vechi, să nu poată întră cînii. Peste zi adeseori se apropiau copii şi se uitau prin crăpăturile dintre scînduri, să vadă ce-i în casa pustie.
Gligor duse cînele,	îl	legă sub şopron,	îi	dădu de
mîncare. Dar după trei nopţi trebui să-l dezlege şi să-l aducă acasă : vecinii nu mai puteau dormi de urletele lui.
Cînd ieşi zvonul că umblă cineva noaptea prin casa jandarmului, vecinii se gîndiiră numaidiecît la urletele cînelui. Dar tot ei îşi ziseră : «Cum să nu urle într-o ogradă părăsită, lîngă o casă pustie ?».
De zvon auzi şi Gligor. «Da, îşi zise el, se vede că tot mai sînt oameni care cred că în casă au rămas cine ştie ce bunătăţi. Poate chiar lada cu bani a jandarmului.»
El făcu totuşi cercetări. Niici o scîndură din cele bătute în ferestre nu lipsea, iar lacătul era încuiat, şi cheia la el. «Vorbe !» îşi zise Gligor şi se linişti.
Zvonul creştea însă mereu. Se spuneau cu numele bărbaţi şi femei care au văzut ceva mişcînd, fie în casă, fie tupilat pe lîngă păreţi, pe sub streaşină. Nu treceau trei-patru zile, şi altul văzuse aceeaşi arătare. însă nimeni nu putea spune dacă-i bărbat sau femeie.
154
jandarmul
Catarina, deşi nu se prea mişca din casa părinţilor, auzi şi ea. Ţinea cu aceia care întăreau că arătarea e bărbat, nu femeie,
—	E umbra lui Dumitru, mamă ! Să punem un parastas pentru odihna sufletului său. E păcat să nu punem.
—	Tot la el ţi-e gîndul şi acum ! zise bătrîna supărată. Păcat e să nu poţi uita un om nelegiuit !
Catarina nu răspunse. Dar îşi puse în gînd să păzească într-o noapte lîngă casa părăsită. Ea cunoştea paşii lui Dumitru,..
Se îngrozi de hotărîrea ce-şi luase, şi nopţi de-a rîn-dul nu cuteză.
Dar într-o noapte cu lună plină îşi luă inima-n dinţi, ieşi tiptil din casa lor şi porni spre vatra Bogdăneştilor. Nu era pui de om pe uliţă, şi inima-i bătea s-o sugrume. Luase în mînă un par, să se apere de cîini. Dar nici un cîne n-o simţi, şi ea se strecură în curtea bărbatului său.
Se apropie de casă cu paşi de pisică. începu să se strecoare de la o fereastră la alta. Printre scînduri erau deschizături prin care putea întră pumnul. Gligor, mereu cruţător, le bătuse largi. Luna plină bătea prin acele deschizături.
Catarina cercetă prin toate deschizăturile dintre scînduri, la toate cele patru ferestre. Nu vedea, nu auzea nimic. începu din nou, şi, cînd se uită prin luminişul de la fereastra a doua dinspre curte, într-un ungher i se păru că vede mişcîndu-se o umbră de femeie. O rază de lună căzu asupra chipului, şi Catarina, dînd un ţipăt, începu să alerge ca nebună.
jandarmul
155
Cînd va fi ajuns la drumul jumătate către casă, se opri deodată şi-şi zise : «Era Veronica ! Pentru ce alerg ca o nebună ? Pentru ce m-am îngrozit ? Ea nu-i moartă, să-i văd umbra ! Ce caută ea aici ?»
Şi deodată tot sîngele îi năvăli la cap : «Poate se-n-tîlneşte aici cu Dumitru. Poate ticălosul e cu trupele prin apropiere, şi noaptea vine s-o vadă*»
Şi o cuprinse un curaj sălbatec. Se întoarse din drum şi, fără nici o frică, cercetă cu de-amăruntul prin deschizăturile ferestrelor. Nu mai văzu nimic. Lacătul la uşa tinzii, lacătul cunoscut de ea, era la locul lui, încuiat. Voi să-l spargă, dar nu putu. Smulse două scînduri dintr-un geam şi sări în casă. Nu era nime. Nici o urmă nu putu descoperi.
Ieşi pe unde întrase, căută o piatră, bătu scîndurile la loc şi porni către casă, cu sudori reci pe tot trupul, în lătratul turbat al cînilor. Larma ce făcu desfăcînd şi bătînd la loc scîndurile îi deşteptă pe cei din vecini, iar lătratul acestora deşteptă şi înfurie pe alţii.
Catarinei nu-i păsa de nimic. Era sigură că văzuse pe Veronica. Pentru ce venea ea acolo dacă nu să se întîlnească cu jandarmul ? El, dacă-i încă în viaţă şi dacă-i prin apropiere, la Veronica avea să vină, nu la ea !
Părinţii nu o simţiră nici la plecare, nici la întoarcere.
Hărmălaia cînilor din noaptea aceea o auziseră mulţi. Ba unii auziseră şi cum bătea cineva în casă. O bătrînă de peste drum jură că a văzut o femeie ieşind pe fereastră.
—	O femeie a fost ! întări şi Catarina, gîndindu-se la Veronica.
156
Jandarmul
Gligor şi încă alţi oameni cercetară ferestrele şi aflarâ în grabă scîndurile scoase şi bătute la loc.
Oamenii clătinară din cap, şi zvonul cu arătarea din casa părăsită prinse aripi noi.
Catarina mai veni trei nopţi în şir, dar nu mai văzu nimic. Totuşi, ea spunea în gura mare, cui voia s-o asculte, că în casa părăsită umblă o femeie. Nu cuteză sa spună că văzuse pe Veronica... Dar dacă fusese ea, pentru ce nu se mai arată ? S-a dus Dumitru de prin împrejurimi ? După o vreme, Catarina se îngrozi din nou : văzuse ea bine în noaptea aceea ? Se mişcase o umbră ! Dar era o femeie ? Fusese chiar Veronica ? Bine a făcut ea c-a spus şi sub jurămînt oamenilor c-a văzut o femeie ? Putea să fie şi umbra unui bărbat, a unui soldat în manta lungă !
De atunci Catarina nu mai cuteza să iasă sara din curte : poate a fost umbra lui Dumitru !
Dar şi larma din noaptea aceea, şi vorbele Catarinei, şi ale altor vecini, făcură ca toată lumea să înconjure, sara şi mai ales noaptea, casa cea părăsită, vatra Bog-dăneştilor din Vîrtopi.
Un singur suflet din sat nu crezu în toate zvonurile cu arătarea din casa lui Dumitru : văduva lui Ion Roşu, Veronica. Şi doar numai două gospodării o despărţeau de casa blăstămată. Şi cînd i se spunea de ce vorbeşte satul, ridica din umeri.
—	Prostii ! zicea dînsa.
Dar inima îi sîngera : ca şi în primăvară, şi acum acelaşi nume de om, ei atît de scump, făcea vîlvă în sat ! El şi casa lui, tot ce era în legătură cu fiinţa lui !
Jandarmul
157
Pentru ce nu-1 lasă lumea odată în pace ? E în război, e poate rănit greu, ori poate mort. De ce nu-1 uită oamenii, de ce nu-1 lasă în pace ? Iată, acum vor să-i vadă umbra ! Poate nici nu e încă mort, şi lumea vrea să facă din el strigoi şi să-l pună stafie la vatra Bog-dăneştilor. Ce păcate ! Ce nemernicie !
Veronica singură ştia că nici o umbră nu umbla în casa lui Dumitru. Că nu-i nici un lucru necurat. Că numai osînda unei dragoste fără hotar şi fără noroc îşi lasă urmele pe aici, sîngerînd şi l'ăcrămînd, o suferinţă mută şi mistuitoare. Dacă cineva ar fi voit sa se încredinţeze de acest adevăr, era de-ajuns s-o privească pe Veronica. Cît de mult îmbătrînise în vremea din urmă !
VII
într-o dimineaţă de septembrie, Ilie Rău, bătrînelul cel cu gura strîmbă, întră, ca de obicei, la închinăciune, în crîşmă. Mai erau înăuntru cîţiva rumâni, grăbiţi pentru aceeaşi slujbă.
Ilie Rău dădu bună-dimineaţa, se uită, clipind din ochii lui mici, la oameni, şi după ce înghiţi o dată din sticluţa ce o puse crîşmarul pe laviţă, îşi şterse mustăţile albe, cănite de pipă, şi zise sentenţios :
—	Azi-ooapte l-am văzut pe jandarm !
—	Ce ? Ai văzut şi dumneata umbra ? Ai văzut şi dumneata stafie ? — Şi crîşmarul, înalt şi slab, între-bînd, se aplecă de după tarabă ca un arc. Apoi, îndrep-
158
jandarmul
tîndu-şi trupul : Dumneata, om bătrîn, moş Ilie, crezi şi dumneata în prostii ? Crezi în stafie ?
Rumânii din crîşmă îşi ciuliră urechea.
—	Da’ nu cred, jupîne, în nici o stafie ! Eu am spus ca l-am văzut pe jandarm, pe Dumitru Bogdan, nu umbra lui.
—	Asta nu se poate,.. întrară în vorbă oamenii de la masa vecină. Dacă e chiar el, s-ar fi auzit în sat, cum s-aude într-un ceas de toţi cei care vin în concedii.
—	Adevărat că acum vin destui în concediu, dintre cei care au zăcut prin spitale. Poate să fi văzut bine moş Ilie, zise un rumân din grup. Poate a sosit chiar în noaptea asta. De unde să se fi şi auzit în sat ?
—	Unde l-ai	văzut, moş	Ilie ?
—	In curtea	lui. Se uita	a pagubă la pustietate.	Drept,
e	că,	deşi era	luna plină,	abia l-am cunoscut. Poartă
barbă mare şi	pare slăbit	rău, ca după o boală	înde-
lungată.
—	Poveşti de-ale dumitale ! N-ai văzut dumneata nimic ! zise înfricat crîşmarul. Dacă era el, nu rămînea în curte, s-ar fi dus mai întîi la nevastă, sau la cealaltă...
—	în zadar m-aş jura pe cruce, că dumneata, jupîne, tot nu m-ai crede ! Nu numai l-am văzut, dar i-am dat şi bună-sara, agrăindu-1 pe nume. El a întors capul şi a răspuns. Cu faţa în lună l-am văzut şi mai bine. Are o rană adîncă de-a curmezişul frunţii. Se părea că nici nu-i vindecată bine.
Vorba lui Ilie Rau se laţi într-o clipa în sat. Femei, bărbaţi îl opreau mereu.
—	N-a fost stafia lui, moş Ilie? Poate asta s-a mai
Jandarmul
159
arătat în casă şi în nopţile de mai nainte. Poate despre ea întăreau oamenii care au văzut că-i bărbat.
—	L-ai văzut î Dar ce făcea în curte ? A întrat în
casă ?
—	Ţi s-a năzărit, moş Ilie ! Iată că pînă acum nici nevastă-sa, Catarina, nici cealaltă, mu ştiu nimic !
—	Ce concediu va mai fi şi ăsta, să vii în sat şi să nu-ţi vezi nici nevasta, nici ibovnica ? Să treci noaptea prin curte, să te uiţi la pustietate şi să te înghită apoi pămîntul ?
Ilie Rau nu avu pace toata ziua. Se înfuria şi suduia pe cei ce nu-1 credeau.
—	Dar ce, mă, sînt eu muiere să văd vedenii şi arătări ? N-am fost faţă bisericească şi nu ştiu destule rugăciuni pentru alungarea celui necurat ?
Catarina auzi şi ea vestea, de dimineaţă, şi toată ziua stătu pe jar, arsă de friguri, aşteptând să-i pice bărbatul în casă. Nu pentru că ar fi crezut cu tărie în vorba lui Ilie Rău î Puţină nădejde, slabă, nici cît un fir de aţă, mai avea că Dumitru ar mai putea fi în viaţă î Apoi, mai era încredinţată că ceea ce a văzut Ilie, dacă a văzut într-adevăr, şi nu minţea omul, n-a putut fi decît femeie, aceea pe care o văzuse şi ea : Veronica. Cine ştie ce păcate or fi dus-o pe locurile unde a greşit odată, ca şi atunci cînd a văzut-o ea... Dar a văzut ea bine atunci ? Şi iar se gîndi, înspăimîn-tată ca şi atunci : «Nu putea fi şi o umbră de bărbat în manta lungă ?». Ea aşteptă, totuşi, arsă de friguri, ziua întreagă în casă. Nu cuteză să iasă pe uliţă.
Nimeni nu l-a văzut pe jandarm pînă la înnoptare.
Gligor cercetă cu de-amăruntul curtea, casa. Nu descoperi nici o urmă. Lacătul era încuiat, neatins. Nici
160
Jandarmul
o scîndură din cele bătute în ferestre nu fusese mişcată de la locul ei. «O fi fost beat ticălosul ăla de bătrîn în noaptea trecută», îşi zise el. Şi trecu pe la crîşmă, să întrebe pe ce vreme a plecat Ilie Rău acasă noaptea trecută.
—- Va fi fost pe la unsprezece, zise crîşmarul.
—■ lac-un om beat, cu mintea tulburată, aprinde iar satul.
—	Aşa am gîndit şi eu, nene Gligor. Ce se mai uita oamenii la gura unui om ca Ilie Rău !
Gligor Albu era supărat că porniseră iarăşi zvonurile despre casa părăsită. El avea încă planuri mari cu casa şi gospodăria asta. Şi iată cum i se face nume rău ! Ce ticăloşi sînt oamenii !
într-adevăr, în noaptea ce cobora, uliţele satului ajunseră pustii mai degrabă decît de obicei. De cum se în-sără, nimeni nu mai trecu pe lîngă vatra Bogdăneştilor. Dar poate oamenii se aciuaseră în case mai devreme şi pentru zvonul ce se lăţise dup-amiază încă. Se spunea că iar o să fie bătaie peste sat, şi Dumnezeu ştie ce va mai fi.
Ziua întreagă nimeni nu o văzuse pe văduva lui Ion Roşu, pe Veronica. Şi, ciudat lucru, nimeni nu se tmira în sat cum de vorba lui Ilie Rău nu a scos-o şi pe ea pe uliţă, între oameni.
Veronica Roşu nu se mişcă toată ziua din casă, pentru că dis-de-dimineaţă află în tindă, vîrît pe sufc>t uşă, un semn cunoscut, un petec de hîrtie, şi pe el, trasă cu creionul, o cruce. Asta însemna că noaptea viitoare se vor întîlni, ea şi Dumitru, în casa lui. Cînd se întîlneau în grădină, pe bucăţica de hîrtie era o singură linie.
]andarmul
161
Veronica ridică semnul, îl privi un răstimp, apoi se clătină şi, pierzîndu-şi cunoştinţa, căzu.
Cînd se trezi, soarele era sus pe cer. Nu-şi putu da sama ce se întîmplase cu ea, pînă ce nu văzu iar hîr~ tiuţa ce-i căzuse din mînă.
întră în casă şi căzu, ruptă de slăbiciune, pe o laviţă. Privea neclintit în păretele din faţă. Gîndurile nu voiau să pornească, capul şi-i simţea gol, ca un bostan clin care ai scos miezul.
De la o vreme ochii i se opriră pe icoane, şi începu să învie. îşi amintea cum, de săptămîni, se roagă, bate mătănii, posteşte şi ajunează. Pentru ce le făcea toate acestea ? O rază de luimină îi străluci în priviri : pentru el ! Pentru viaţa şi întoarcerea lui, de cînd rănitul acela din spital îi spusese că poate Dumitru a fost acela pe care îl cunoscuse.
De atunci începuse postul şi rugăciunile.
Tot privind icoanele, cu raza aceea de lumină în ochi, Veronica simţi o undă de căldură la inimă. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile şi i-a primit canonul. Dumitru e viu şi a venit la ea.
De cînd începuse canonul, jandarmul nu mai pierise din închipuirea ei. îl simţea atît de aproape ! Retrăia clipele petrecute împreună. Le retrăia cu atîta intensitate, încît, din cînd în cînd, trebuia să meargă să vadă,, sa pipăie locurile pe unde se întîlnea cu Dumitru : nucul cel bătrîn din grădină, otava din şura Iui Dumitru* casa Bogdăneştilor. Avea o cheie de la lacăt, din vremurile cele bune.
Catarina nu se înşelase : pe Veronica o văzuse atunciT prin luminişul scîndurilor de la ferestre, în casa jandar-
11 — Opere VI — Agârbiceanu
162
Jandarmul
inului. Nu se înşelaseră nici alţii, care văzuseră o umbră umblînd prin casa cea părăsită.
Veronica era !
Adevărat era că Veronica de acum nu mai era decît umbra celei de demult. Se topea văzînd cu ochii. Amintirile traiului ei cu Dumitru o mistuiau şi o purtau, ca pe o rătăcită, prin locurile întâlnirilor cu jandarmul. în sufletul ei nu ardea decît iubirea. Ardea cu deznădejde, cu ultimele flăcări parcă, şi cu atît era mai mistuitoare.
Cu hîrtiuţa strînsă în pumn, cu cheiţa de la lacăt în mînă, la vremea ştiută de mai demult, Veronica se strecură în casa lui Dumitru Bogdan. Ea singură nu ştia nimic de vorba lui Ilie Rău, nici de teama cea nouă că iar o să fie bătaie peste sat. în noaptea asta neagră, cu nori grai, în care -satul Vîrtopi, încărcat de temeri, parca nu mai respira, Veronica îl aştepta pe Dumitru Bogdan.
O fi trecut un ceas, un veac... pînă auzi paşii cunoscuţi în tindă ?
Sări de pe laviţă şi-i deschise uşa.
—	Mitre î strigă ea, cu un răcnet de animal înjunghiat.
—- Psst ! Vorbeşte-ncet ! Nu vreau să ne audă nime ! Nu vreau să ştie nime !
Dar pînă vorbi el, femeia îi şi sări de grumaz şi-l în-lănţui cu braţele.
—	Mitre, inima mea î
în întunerec numai ochii lui arzători îi vedea bine : luminau fosforescent, nefiresc, ca nişte ochi de fiară.
Veronica îl cunoscu prin pipăit. Barba mare, aspră* o înfioră cînd o atinse cu obrazul.
—	Ţi-ai lăsat barbă ! ce grozăvie !
—	Mi-a crescut ca o buruiană rea.
Jandarmul
163
Tot pipăindu-i faţa, simţi tăietura adîncă din frunte, dădu un ţipăt şi-şi desfăcu braţele. O fulgeră un gînd de spaimă : «Nu e Dumitru !» Dar nu era glasul lui ? Mai aspru, mai ruginit, dar glas dulce n-a avut niciodată ! Şi, apoi, cine altul ştia semnul întâlnirilor ?
—	Mitre ! gemu ea şi voi să.-l înlănţuie din nou cu braţele.
Dar bărbatul o respinse. Ea, fără să bage de samă, strigă din nou :
—	Mitre ! în sfîrşit, ai venit ! De cînd te aştept ! De cîte ori te-am aşteptat chiar aici î
Şi iar yoi să-l înlănţuie cu braţele.
Dar omul o respinse din nou şi-i zise cu glasul poruncitor de altădată :
—	Nu striga ! Nu vreau să ştie nime că sînt aici. Sînt dezertor. Mă caută patrulele !
—	Vai de mine !
—	M-au dus din nou pe front. Abia am ieşit din spital.
îi căută mina prin întunerec şi i-o duse la frunte.
—	Simţi tăietura ? Mi-au crăpat capul în atacul acela. Camarazii mi-au spus că am stat între moarte şi viaţă zece zile. Dar ei mint !
Veronica nu văzu, dar par că-i simţi prin întunerec rînjetul rău cînd spunea vorbele din urmă.
—	De ce să mintă ? întrebă ea cu sufletul la gură,, uitînd cu totul că bărbatul îi respinsese îmbrăţişarea.
—	Mint, pentru că eu atunci n-am fost între moarte şi viaţă, ci am murit. M-au deşteptat doctorii din morţi»
Femeia simţi că omul vorbeşte îngrozit.
—	Dumitre, vino-ţi în fire !
364
Jandarmul
—	Eu ştiu că am murit în sîmbătă aceea, după-amiază, pe la sfîrşitul lui aprilie.
Carnea începu să se încrînceneze pe Veronica.
—	Dumitre, vorbeşti aiurea ! Eşti bolnav ? Rana nu ţi s-a vindecat încă ?
—	Vorbesc ce ştiu ! După ce am murit, am venit acasă şi am întrat îrn tindă. Aveam de lucru cu tine.
Femeia se dete un pas înapoi, îngrozită.
—	Aveam să-ţi vorbesc, şi de aceea am venit acum. De, râna mă doare încă, dar ei m-au trimis din nou pe front. De aceea am dezertat ; nu mai puteam muri a doua oară. Şi înainte de a pleca să mă ascund iar prin păduri, eu trăbă să ştiu adevărul. De aceea am venit, şi nu pentru ce ai crezut tu la început î
Veronica simţi că se sfîrşeşte de spaimă : Dumitru era nebun. Cine ştie ce rană /primejdioasă avusese la cap \ Şi deodată se trezi în ea, în locul ibovnicei, mama. Glasul i se încălzi, plin de înduioşare :
—	Sărace Mitre ! Să n-ai nici o grijă, o să te ascund eu să nu te găsească nici o patrulă. Şi voi să-l mîngîie pe faţă.
Dar -jandarmul o respinse din .nou.
—	Nu vreau sa mă ascunzi ! Vreau să ştiu adevărul ! — Apoi, cu un glas şoptit, dar şuierător, continuă : Cine a cules bureţii aceia ?
Femeia scoase un ţipăt şi sări un pas înapoi, gata să ■se răstoarne pe spate.
—	Bureţii ? oftă ea. Dar eu i-am cules, Mitre !
— Ştiam eu că tu i-ai cules ! Dar voiam să aud din gura ta. După ce m-am însurat, la o săptămînă, am venit iar la tine. Mă apucase o nebunie şi nu te-am 'întrebat să aud din gura ta. Dar după ce am căzut ra-
jandarrrîul
165
nit* poate cînd eram mort, mi-am adus aminte de toate. Mi-am adus aminte că la moartea lui Roşu mi-am zis: «Odată are să-mi culeagă şi mie bureţi veninoşi!» Şi, după ce te-ai întors din spital, de unde credeam că nu te vei mai întoarce, mi-a fost groază de bureţi. Aş fi venit iar la tine, îşi tu înitr-o bună zi rni-ai fi dat bureţi, ca şi lui Ion Roşu. De aceea m-am grăbit şi m-am însurat cu Catarina. Mi-era frică de bureţi veninoşi. Dar, după o săptămînă, m-a apucat nebunia şi am uitat de ei. Scăparea mea a fost că a început războiul.
Veronica îl asculta îngrozită : Era în toate minţile ? Era nebun ? Nu mai ştia ce sa creadă !
—	Mitre ! strigă ea ca înjunghiată. Cum poţi vorbi aşa ? Cum te rabdă inima ? Am ştiut eu că-s veninoşi ? Nu era să mor şi eu ? Of ! De-aş fi murit atunci !
—	După ce am fugit de pe front, m-am ascuns prin păduri. Ce de bureţi, Veronico ! Şi albi, şi galbeni, şi vineţi, şi roşii,.. Mereu mă întrebam : «De care i-a dat lui Roşu ? De care îmi va da şi mie odată ?» Iată pentru ce am venit : să-mi spui adevărul, să mă păzesc !
Femeia nu mai putu răbda. I se ridica din suflet o duşmănie ucigaşă. îl întrebă cu glas sugrumat:
—	Mitre, eşti tu nebun sau treaz ?
Deodată jandarmul făcu un pas hotărît către ea, o prinse de un braţ ca în cleşte de fier şi-i spuse cu glasul lui firesc, cunoscut, cum îi vorbea cînd era mînios :
—	Sînt în toate minţile, nu-ţi fie frică.
—	Şi crezi că l-am înveninat anume ?
—- Cred !
în loc de orice răspuns, Veronica îl scuipă în faţă.
—	Jandarm ticălos ! işuieră ea, şi-l pălmui peste amîn-doi obrajii.
166
Jandarmul
Pe-o clipă luna ieşi din nori, şi o dungă de lumină, căzu printre scînduri drept pe chipul lui Dumitru : rîn-jea îngrozitor în barba încâlcită. Era el ? Era umbra lui ?
înnebunită, ţipînd, Veronica ţîşni afară, trîntind uşile după ea. Sări gânduri prin grădini. în urma ei cînii la-trau înveninaţi. Lătrară pînă tîrziu. Cîţiva rumâni ieşiră în capful gol în curţi. Vreo doi văzură pe cineva sărind gardurile, la o strălucire trecătoare de lună. Apoi nu mai văzură nimic. întreaga hărmălaie a cînilor fusese în jurul casei jandarmului. De la o vreme se mai auzea în noapte un singur cîne urlînd.
Dimineaţa urla şi satul. Nu mai erau vorbe, nu mai erau poveşti. Lacătul de la uşa tinzii fu găsit descuiat. Fu chemat în grabă Gligor, şi el întră, urmat de patru oameni.
Pe jos, în nisipul tinzii, erau urme de bocanci militari,, urmele cuielor din talpă. Erau şi urme de talpe mici goale, talpe femeieşti. Dar în odaia deşartă nu putură afla decît cîteva frunze uscate, prinse-n tină, căzute de pe călcîiul unui bocanc. Se vedea urma unui sfert de potcoavă.
—	Hm ! Făcu Gligor, şi-l străbătu un fior de gheaţă. Era întâia oară cînd îl ■ mişca şi pe el toată povestea asta încîleită cu sitafia de la vatra Bogdăneştilor. Hm !... făcu el iarăşi, privind la cei patru rumâni. Aici n-a fost nici o stafie A fost un om. Şi mcă cineva cu bocanci militari, deci un soldat. Şi a mai fost, după cum vedeţi, şi o femeie ! Stafiile nu lasă urme de bocanci, nici de talpe goale în nisip.
Oamenii se priviră tuspatru şi avură acelaşi gînd s jandarmul şi Veronica.
Jandarmul
167
Gligor se gîndi să astupe urmele, să nu le vadă şi Catarina. Dar îşi zise că adevărul nu mai poate fi acoperit. Vor spune cei patru rumâni.
—	Vedeţi, măi, zise unul, că n-a minţit Ilie Rău cînd a spus că l-a văzut pe jandarm în curte ?
Gligor cumpără un lacăt nou, mare, şi-l puse la uşă.
«Nici lui nu i-au muiat încă oasele, nici căţeaua nu s-a potolit încă, îşi zise el supărat greu. Sămn că va mai ţine războiul !» Şi ofta din baierele inimii.
Peste trei zile sosi o patrulă care-1 căută pe Dumitru Bogdan.
îl ascultară pe Ilie Rău, pe Gligor, pe cei patru rumâni. Trebui să-i lase în casă, să vadă urmele. Trecură apoi la casa lui Ion Roşu.
Veronica nu era acolo. O aflară la locuinţa părinţilor ei. Dar nu avură cu cine vorbi ; femeia zăcea în pat, scuturată de friguri şi aiurînd.
Patrula răscoli tot în gospodăria părinţilor ei, ca şi acasă la Gligor, în gospodăria părăsită, la casa lui Ion Roşu. Căutară şi prin alte case şi şuri, pînă sara. Nu aflară nimic. Sara, soldaţii plecară mai departe.
Auzi şi Catarina de tot ce s-a vorbit prin sat. Dar nu s-au dus să vadă urmele. Nu voia să creadă : dacă Dumitru trăieşte cu adevărat şi, venind în sat, a ţinut s-o vadă numai pe cealaltă, însemna că ea era mai puţin şi decît o femeie lepădată, decît o zdreanţă !
Şi nu mai avea puteri să sufere şi umilinţa asta. De aceea Catarina se lega cu nădejde de părerea care pînă la urmă rămase biruitoare în sat : n-a fost jandarmul, ci numai stafia lui. Altfel, pentru ce ar fi înnebunit de atunci Veronica ? Urme de bocanci, urme de
168
Jandarmul
cuie au putut lăsa fără să bage de samă şi cei patru rumâni care intraseră în casă cu Gligor,
Ciudat lucru. Nici chiar venirea patrulei care-! căuta pe jandarm nu putu scoate din credinţa celor mai mulţi că prin casa cea părăsită a umblat o stafie, nu un om viu ! După întîmplarea din urmă, mulţi erau gata să jure că iar s-arată stafia.
VIII
Din noaptea întîlnirii cu jandarmul, Veronica Roşu, văduva, căzu la pat, bolnavă greu. Mai mult de-o lună se zbătu fără cunoştinţă, arsă de febră, între viaţă şi moarte.
Aiura mereu, cînd nu era adormită în somn greu ca moartea. Se certa mereu cu Dumitru şi uneori scuipa scârbită după fiinţa pe care numai ea o vedea.
—	Cum să-mi otrăvesc bărbatul cu voia, cînd era să mor şi eu ? Eşti nebun ! Eşti nebun ! Eşti nebun ! striga scăldată în sudori, cu ochii închişi.
Alteori striga tare, cu ochii deschişi :
—	Nu eşti Mitru, eşti numai umbra lui !
Muierile care veneau s-o vadă spuseră că ori e holeră., ori lingoare. Dacă s-a întîlnit într-adevăr cu jandarmul, a putut să ia de la el una din boale. Cei întorşi bolnavi acasă, cei din spital, spuneau demult că în Galiţia mulţi oameni is-au .îmbolnăvit de tifos ori de holeră.
Mamă-sa aduse şi pe un doctor dintr-un sat vecin. N-avea bani să o poată duce la spitalul din Sighet. Era
] andarmul
169
prea departe. Şi cum ar mai fi dus-o ! De cînd o scăpaseră acolo de la moarte, mamă-sa îşi luase o vorbă : dintîi Dumnezeu, apoi Sighetul».
Doctorul nu putu descoperi semnele nici uneia din cele două boli. Lăsă să-i pună apă rece şi să nu mănînce decît lapte.
De mîncat, nici pînă acum nu sorbise decît lapte cu lingura, dat de mamă-sa.
Vecinele, femeile, începură cu descîntece, cu slujbe, cu masluri. Masluri eu un preot, cu trei, cu şapte. O mătuşă coborî pînă departe în Ţara Făgăraşului, unde se spunea că este un păscălier care descopere leacul ia orice boală, deschiziînd o carte, ;i dă slujbe care te scoală din morţi. O ţigancă bătrîr a îndemnă să i se facă slujba argariului celui mare.
Buruieni de leac fură aduse cînd de o bătrînă, cînd de alta, şi descîntătoare veniră din sate îndepărtate, şi de la şes, şi din creierii munţilor.
Nu fură de nici un folos nici rugăciunile, nici descîn-tecele, nici buruienile de leac. Veronica aiura mereu şi se certa înveninat cu jandarmul.
Cînd văzură că boala nu mai trece, nu mai slăbeşte, femeile lecuit o are .se lîmpărţiră în două tabere.
Unele traseră încheierea că Veronica, în noaptea aceea blăstămată, nu s-a întîlnit cu jandarmul, ci cu stafia lui. De aici i-a venit boala asta fără leac : s-a atins de cineva de pe celălalt tărîm. Şi nimeni nu poate să se atingă de umbra unui mort decît prin puterea şi mijlocirea necuratului. Cine ştie daică Veronica, pentru a vedea pe jandarm, nu s-a vîndut diavolului ! Iar cine cade într-un asemenea păcat de moarte, nu mai are leac în lumea asta şi nici mîntuîre în cealaltă.
170
Jandarmul
Altele începură să întărească din nou că Veronica şi-a înveninat bărbatul. Nu vrea să mărturisească, şi de aceea se chinuie aşa de cumplit. Nu vrea sa-şi uşureze sufletul.
E de (mirare cum se întoarseră unele din femei la părerea asta, pentru că Veronica, în aiurările ei, 'niciodată nu-1 certa şi mu-l scuipa pe Ion Roşu, ci numai pe jandarm. Şi mereu se jura că nu-i vinovată pentru moartea bărbatului.
Grupul acesta de femei se încăpăţîna să creadă că Veronica s-a întîlnit într-adevăr cu jandarmul, nu cu umbra lui, şi ca acela i-a cerut să-i spună tot adevărul despre moartea lui Ion Roşu, pentru a vedea dacă se poate căsători cu ea sau nu. Toată lumea văzuse încă înainte de război că n-a avut nici un înţeles cununia lui cu Catarina, şi că se va desface.
Amîndouă grupurile de femei, lecuitoare şi milostive, avură aceleaşi izvoare de informaţii : veştile din sat, boala Veronicăi, aiurările ei. Şi totuşi ajunseră la păreri aşa de potrivnice ! Dovadă că maşinăria minţii omeneşti e deosebită de la om la om, şi aceleaşi lucruri pot fi văzute şi tfîlcuite în multe feluri.
Ba, ţinînd boala Veronicăi îndelungat, se mai iscă şi un al treilea grup de femei, care spuneau că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru traiul ei nelegiuit. S-a înhăitat ea, femeie măritată cu om de omenie, cu un necunoscut şi încărcat, poate, de păcate grele. Nu arareori se întîmplă ca un jandarm să schilodească în bătăi sau chiar să împuşte oameni nevinovaţi. Apoi, cîte furturi şi tîlhării nu trec prin mîna lor ? N-a venit jandarmul acasă cu o ladă de bani ? De unde a cumpărat deodată patru boi, două vaci, un cal şi zece iugăre de pămînt ?
Jandarmul
171
Din leafa lui de jandarm? Dar cine a văzut, pe sate, jandarmi avuţi din leafă ?
Veronica ispăşeşte acum după legea dreptăţii dumnezeieşti. Pînă a fost jandarmul acasă, ea, luată de patimă, n-a avut vreme să se gîndească nici la păcat, nici la omul care i-a luat minţile, cine ştie cu ce puteri, cu ce farmece... Dar acum, rămasă singură, a avut vreme să se gîndească la toate ! Nu slăbise şi înainte de boală, încît rămăsese numai cît o scândură ?
Prin postul Crăciunului febra scăzu, şi mintea Veronicăi începu să se limpezească. Se gîndea acum, cu ziua de cap, privind la focul din vatră.
De ceea ce îşi aduse mai întîi aminte fu întîlnirea nu cu Dumitru, ci cu rănitul acela din spital, care-i adusese mai întîi o veste mai sigura despre el. Simţea că amintirea acestuia nu are nici un rost decît să-i aducă în minte altceva. Dar ce anume ? Se zbătea să afle şi nu putu zile în şir, pînă cînd lucrul căutat îi veni singur în minte.
Da ! Acum îşi aducea aminte ! Gînd l-a scuipat atunci în faţă, şi-a scuipat şi toată dragostea păgîmă ce a legat-o de omul acesta !
Da ! Atunci, în casă, după ce l-a scuipat în faţă, vă-zîndu-i rînjetul groaznic din barba încîkită, şi rana din frunte, a putut crede iar că nu-i stafia lui. Cît a vorbit cu el în întunerec, a putut crede că-i nebun ! Dar acum ştie şi simte că a fost Dumitru în carne şi oase, Dumitru cel adevărat, cel drăcesc, pe care ea nu l-a cunoscut.
172
Jandarmul
Nu l-a cunoscut ?
Gîndurile ei, mai clare acum şi mai sprintene, începură să plece din cap, în căutare, ea albinele din coş-niţă.
Nu l-a cunoscut ?
Dar ce-au fost cele două piroane înroşite în foc ce-i sfredeleau ceafa cînd fostul jandarm o aţintise mai în~ tîi, de la spate, cu privirile ? Şi a doua, şi a treia oară ? Nu a înlemnit atunci de spaimă, nu au năpădit-o sudori reci şi nu s-a închinat la icoane după ajutor ? Dar cînd i-a poruncit întîia întîlnire — căci poruncă a fost, nu rugăminte — şi cînd l-a ascultat, dusă de o putere mai tare decît ea, nu s-a îngrozit ? Şi rînjetul lui la a treia întîlnire, cînd ea, la poruncă, a venit în casa jandarmului, nu sămăna eu rînjatul din urmă, cînd i l-a v^ăzut în bătaia lunii ? Şi nu a ridicat de atîtea ori pumnul asupra ei, cînd îi spunea că mîne ori poimîne nu va putea veni ?
Doamne ! Cu cît i se întorceau din cercetare mai multe gînduri, cu atît înţelegea că jandarmul a fost mai mult diavol decît om ! Nesăturat în dragoste pînă la nebunie, crunt şi brutal, şi nici o vorbă pentru sufletul ei ! A întrebat-o vreodată dacă-1 iubeşte ? A întrebat-o vreodată dacă nu o chinuie gîndul păcatului sau, cel puţin, dacă Ion Roşu a simţit ceva ? I-a vorbit vreodată despre căsătorie ?
Amintirile acestea îi înăbuşiră sufletul, şi Veronica, închizând ochii, începu să plîngă. întru tîrziu, îşi zise: «Nu l-am cunoscut ? Ba Dumnezeu mi-a luat atunci
Jandarmul
minţile. L-am iubit orbeşte... Dar oare pe el l-am iubita sau mi-am iubit dragostea din mine ?»
Cîteva zile înainte de Crăciun, gîndurile i se limpeziră detot. Nu mai avea febră şi se hrănea mai bine. Se putea scula din pat şi începu să înveţe din nou să umble.
Lumea întreagă îi părea alta. Ea însăşi se simţea ca şi cînd s-ar fi curăţit de o piele uscată, de şarpe.
Toate lucrurile îi păreau noi, şi ea părea că-i iarăşi copilă ; se mira şi se bucura de toate.
învie şi mamă-sa, care, de la începutul toamnei, nu mai avusese zi bună. Dar ea se mai uita încă şi acum cu* ochi trişti la fată, de cîte ori credea că aceasta nu o vede. Şi adeseori ofta prin colţuri de odaie, prin tindă.
într-o 'sară, Veronica, plîngînd, îşi deschise inima :
—	Mă bănuieşti mereu şi dumneata, mamă dragă f Mă bănuieşti încă! Iată, nu mai pot răbda ! Nu mi-a fost drag de bărbat, cum ştii şi dumneata, dar nu mi-a fost nici urît de el, iar jandarmul a întrat în viaţa mea ca o vîlvătaie de foc, ca un blăstăm. Pe bărbat nu l-am înveninat cu voia. Iată, mă jur pe sfînta cruce şi pe Maica Precesta ! Bureţi, de cîte ori n-am cules eu ! Dar atunci, fără să ştiu, am amestecat şi bureţi veninoşi. Aici e vina şi păcatul meu de moarte : gîndul meu era la jandarm, şi cînd i-am cules din pădure, şi cînd i-am spălat acasă şi i-am tăiat în cratiţă. Dumnezeu m-a pedepsit ! Dumneata ştii că era să mor şi eu. întreabă pe doftorii de la spital şi crede-mă. Să nu mă bănuieşti, că mă omor !
Şi izbucni în hohote de plîns. Abia întru tîrziu putu continua:
174
Jandarmul
—	Acuma ştiu că şi jandarmul m-a bănuit. Nu numai m-a bănuit, ci a şi crezut că sînt o ucigaşă. Mi-a spus cînd m-am întîlnit cu el în noaptea ace^a.
—	In care noapte, tu fată ? Iar începi să vorbeşti într-aiurea ?
—	în noaptea cînd am fugit la dumneavoastră şi după care am căzut la pat... Mă duceam uneori noaptea în casa lui şi-l aşteptam acolo. Tot credeam că odată şi-odată va veni. în urmă a şi venit şi mi-a «spus că am să-i dau şi lui bureţi veninoşi.
—	Ce tot îndrugi tu, fată hăi ! zise mamă-sa îngrozită. Te întoarce, se pare, boala, şi iar vorbeşti într-aiurea.
—	Vorbesc ca subt patrafir, mamă dragă. M-am întîlnit cu el în carne şi în oase în noaptea aceea. Ştiu că el a fost, dar acum mai ştiu ceea ce nu ştiam pînă atunci • că-i un mare blăstămat şi ticălos ! Mi-a spus în faţă că eu l-am înveninat pe Ion.
—	Veronica, fata mea ! Lasă-1 în plata Domnului, ori în mîna dracului ! Nu te mai gîndi la el, nu mai vorbi de el ! Nici azi nu ştie satul dacă în noaptea aceea, cînd te-ai îmbolnăvit tu, a fost în casă el sau stafia lui ! Şi de-atunci, de cîte ori s-au mai arătat încă vedeai! în casa aceea blăstămată ! Poate ai visat că te-ai înţîlnit cu el, şi în boala îndelungată visul ţi s-a părut adevăr. Lasă-1, nu-1 mai pomeni, că destul blăstăm şi ruşine a adus peste casa noastră !
—	De azi încolo nu-1 voi mai pomeni, măicuţa mea dragă. L-am smuls pentru totdeauna din inima mea, fie că-i în viaţă, fie că-i mort pînă acum. Cine m-a crezut ucigaşă nu m-a putut iubi. De pe partea mea, de
] andarmul
175
aîcî încolo poate să vină viu, poate să se arate ca stafie, poate să se schimbe în strigoi, nu-1 mai ştiu, nu-1 mai cunosc, nu mă mai tem de el. L-am scuipat în faţă, şi-am scuipat atunci şi toată dragostea mea nelegiuită.
Tăcu un răstimp, apoi îşi şterse lacrămile, se întoarse spre mamă-sa şi o întrebă cu hotărîre :
—	Crezi-mă dumneata nevinovată de moartea bărbatului ?
Părea că-şi pusese tot sufletul, toată viaţa în întrebarea asta.
—	Doamne ! Te cred ! Te-am crezut totdeauna ! Dar diavolul trimite ispite grele ! De-acum deci nu mă va mai putea împresura !
—	Să mă crezi, măicuţă, fără şovăire ! Am jurat ju-rămîntul mare. Să mă crezi ! Altfel, nu mai pot trăi f Altfel, mă omor !
—	Te cred, sufletul meu drag, viaţa mea ! Cum no te-aş crede eu ?
Şi mama izbucni în hohot de plîns, îmbrăţişîndu-şi fata, sărutînd-o.
Veronica simţi că-ntr-adevăr mamă-sa o crede, din căldura dulce ce-i inundă sufletul. Se lăsă frîntă pe un scaun. Nu mai fusese aşa fericită din anii copilăriei nevinovate. Din cînd în cînd ridica ochii şi se uita la mamă-sa ca la o icoană. întru tîrziu şopti :
—	îţi mulţămesc.
Apoi se ridică, se apropie de bătrînă, îi ridică mîna încet şi i-o sărută.
Amîndouă femeile se îmbrăţişară şi plînseră multă vreme.
176
] andarmul
IX
De cînd cu vorba lui Ilie Rău, că văzuse pe Dumitru Bogdan, de cînd cu boala Veronicăi şi părerile împărţite din sat în legătură cu această boală, de cînd cu căutarea dezertorului, Catarina nu mai ştia ce sa creadă. Dacă fusese Dumitru în carne şi oase şi dacă el s-a intîlnit numai ou cealaltă, iar pe ea n-a venit nici s-o vada, era semnul din urmă că pe ea n-o iubise niciodată. Era o umilire sîngeroasă în faţa satului întreg, ca :>i traiul lui nelegiuit cu Veronica la o săptămînă după cununia lor, ca şi încăierarea aceea de la gară. Dar părerea aceasta era împotriva credinţei şi convingerii ei ca Dumitru a murit în sîimbăta aceea cînd i-a auzit paşii în tindă. Şi mai bucuros credea că n-a fost Dumitru acela pe care îl văzuse Ilie Rău şi de vederea căruia se {îmbolnăvise Veronica, ci numai stafia lui. De aceea se va fi îmbolnăvit atît de greu şi potrivnica.
După însănătoşirea Veronicăi, în Vîrtopi ajunse tot mai covîrşitoare credinţa că ce văzuse Ilie Rău fusese numai stafia jandarmului. Unii întrebau totuşi :
—	Cum să fie arătare, măi oameni buni, cînd şi patrula îl căuta ? N-a răscolit tot prin sat ?
—■ Pe cîţi nu-i caută patrulele, şi ei sînt demult subt pămînt ! în războiul ista fugarii, dezertorii, se rătăcesc adeseori şi cad în liniile duşmane, unde sînt luaţi drept duşmani ce spionează şi sînt împuşcaţi fără multă judecată.
Spuneau aşa bolnavii şi reformaţii veniţi de pe front ; Către sfîrşitul iernii, afară de Veronica, nimeni în sat nu mai era sigur dacă Ilie Rău văzuse pe jandarm
Jandarmul
177
sau stafia lui. Nu se auzi să-,1 fi prins nicăiri patrulele, dar, cît ţinu iarna, în casa aceea părăsită de cin ci ori se mai arătă vedenia necurată.
Mama Veronicăi, mai liniştită acum, auzind ce se vorbeşte iar, nu se putu răbda să nu spună într-o zi unei vecine :
—	în aiurările ei Veronica striga deseori : «Nu eşti Dumitru ! Eşti stafia lui !»
Ea se jurase în sine să nu spună nimic din ceea ce vorbise fata în aiurările ei. Dar de multe ori au fost martore şi alte femei. Apoi, ceva o trăgea de limbă : ar fi fost mai bucuroasă să fi fost stafia decît jandarmul în carne şi oase. Pentru că, viu, s-ar mai putea întoarce să-i strice iar viaţa fetei. Ea crezuse cu desăvîrşire un singur lucru din mărturisirile Veronicăi : fata ei nu era o ucigaşă ! Dar că ar fi smuls toate rădăcinile iubirii păgîne, nu putea crede.
Vorba ei spusă unei vecine o află îndată întreg satul.
—	De bună samă a fost stafia jandarmului, nu el.
—	Iată pentru ce s-a bolnăvit Veronica aşa de greu, văzuse duh !
—	Zice că ar fi dus-o pînă la uşa tinzii călare pe o mătură şi ar fi strecurat-o înlăuntru pe broasca cheii.
—	Biata nevastă ! Norocul ei că avusese în noaptea aceea o cruciuliţă la grumazi !
—	De ! Nu rămîne faptă fără răsplată. Prea-şi bătuse joc de bărbat !
Porniră apoi prin sat o sumedenie de poveşti din viaţa jandarmilor, una mai întunecată şi mai fioroasa decît alta.
12
178
Jandarmul
—	Va fi căzut pe front, ori îl vor fi împuşcat patrulele, plin de păcatele trecutului !
Poveştile pornite odată, din bună sămînţă, nu mai conteniră. Să năşteau tot altele noi. Erau femei, erau bărbaţi care aveau vedenii. închipuirea aţîţată de spaimă desemna fel de fel de chipuri în ograda şi pe păreţii casei părăsite.
Gligor Albu, care aflase lacătul descuiat şi văzuse urme de bocanci pe nisipul din tindă, nu se lăsă luat de credinţa ce se înstăpînea tot mai tare peste sat.
Primăvara începură ploile. Nu mai putea lăsa casa descoperită. Tocmi meşteri, aduse lemne. Scaunul coperi-şului începea să se închege. Alţi oameni copereiu cu snopi de paie îndată ce se termina într-o parte ridicarea scheletului de lemn. Gligor se grăbea, căci ploile nu mai conteneau.
Dar cînd să înalţe meşterii cea din urmă păreche de căpriori, unul dintre ei căzu şi-şi rupse piciorul.
De atunci nimeni nu mai cuteză să se urce pe coperiş,, nici bărdaşi, nici dintre cei ce copereau eu jipi de paie. Casa rămase numai de jumătate acoperită.
Gligor încercă să aducă lucrători din satele vecine.. Dar nimeni nu voi să vină. Vestea zburase pînă departe,, ca şi toate poveştile în legătură cu stafia casei părăsite.
Dar casa nu putea să rămîie aşa. Vor răzbi-o ploile* şi vor ruina-o ! Era averea fetei sale, era averea lui ! Jandarmul trăia, căţeaua se potolise, şi odată sc va sfîrşi şi războiul !
într-o zi puse scara şi începu să urce pe coperiş : nu* putea să lase casa descoperită de jumătate. Ce puteai face un meşter din sat, va putea şi el.
jandarmul
179
Dar cînd ajunse la cel din urmă fuscel, scara lunecă intr-o parte şi el căzu jos, pe o dungă.
Nu era nimeni în curte, nimeni pe uliţă. Cînd se trezi din ameţeală, voi să-şi facă semnul crucii. Dar nu-şi putu ridica mîna dreaptă, prin care începură să-l treacă junghiuri.
Două luni o purtă legată în scîndurele de către un om priceput din sat, pînă se prinse ruptura.
întîmplarea ajunse cunoscută pînă în satele de la poalele munţilor.
Iar în Vîrtopi, cînd se însăra, toată lumea înconjura casa cea părăsită, acoperită numai de jumătate, ea însăşi părînd noaptea o arătare de groază.
Veronica auzi şi ea toate întîmplările din urmă. Nu se mai mută de la părinţi în casa lui Ion Roşu. Acolo se aşezară nişte rudenii. Cum nu avuseseră copii, la judecata moştenirii după bărbat, ei i se socoti zestrea adusă, jumătate din agoniseala făcută împreună, iar casa şi averea lui Roşu trecură rudeniilor.
Văduva ieşise în primăvară puţin mai înviorată. Nu mai avea uscăciunea aceea de seîndură. Se întrămase puţin în trup. Dar obrajii-i erau încă veşteji şi supţi. Era încă numai umbra Veronicăi de mai demult. Auzi şi ea întîmplările din primăvară, dar ele nu-i mai tulburară cu nimic sufletul. După boală, după mărturisirea ce o făcuse mamei sale, şi alta, preotului, pentru ea jandarmul nu mai însemna nimic, viu ori mort. Era aşa cum spusese mamei sale : l-a scuipat pentru totdeauna din inimă. Dar auzind veştile din urmă şi adueîndu-şi aminte chipul lui de groază, aşa cum l-a văzut o clipă în noaptea aceea, acum, cînd era în toată firea, cum nu mai
12*
180
Jandarmul
fusese dinainte de cununia cu Ion Roşu, nu ar mai fî cutezat să jure dacă a fost jandarmul sau stafia lui.
Nici îndoiala asta n-o mai tulbura. De pe pa.rt-ea.ei> putea fi mort, putea fi viu. Pentru ea murise pentru totdeauna, ca şi cînd nu l-ar fi cunoscut vreodată.
Trecuseră trei ani de la începutul războiului, cînd la primărie începu să se vorbească de grabnica lui încheiere. Vorbea notarul, vorbea primarul. Ştiau ceva, de bună samă.
Gligor auzi şi el, şi-i spuse vesel Catarinei :
—	în curînd se va încheia pacea. Aşa vorbesc la primărie.
Catarina ridică din umeri.
—	Ca şi cînd n-ai avea pe nimeni în război ! zise nemulţumit tată-său.
—	Nici nu am !
—	D-apoi bărbatul tău ?
Catarina îl privi cu o sclipire de batjocoră în ochi.
—	Dumneata crezi că mai trăieşte ?
—	Pînă nu vine dovadă de la împărăţie că e mort, nu cred altfel.
—	Eu ştiu că-i mort! răspunse fata liniştită.
—	Nu poţi şti nimic ! se înfurie taică-su. Nu l-au căutat patrulele ? Cum crezi tu că-i mort, aşa cred eu că-i viu. Şi mai cred că se poate începe o viaţă nouă între voi. Nu vezi cum s-a potolit căţeaua ? Acum se vorbeşte prin sat că se va mărita ! Nu ţi-am spus eu că războiul asta e rînduit de la Dumnezeu ?
Fata îl privi scîrbită.
—	Ce tot spui, tată ? Crezi că Dumnezeu a făcut războiul anume ca să despartă pe Dumitru de Veronica ? Pen-
Jandarmul
181
tru asta să moară şi să rămînă schilavă atîta lume ? E o grozăvie şi păcat greu ce spui dumneata, tată !
Şi ea-şi înţoarse privirile reci şi rele de la bătrîn.
—	Eu spun ce spun şi ştiu că am dreptate ! Fără război, ce se alegea de cununia ta ? Praf şi pulbere î Aşa, potrivnica s-a îmblînzit, el poate să se-ntoarcă schimbat, ca un om ce a stat în faţa morţii. Dar nu e vorba numai de căsătorie, fata mea ! Mai este vorba şi de avere. Cea dintîi avere din sat, cu cele zece iugăre cumpărate de Dumitru. Nu poţi da cu piciorul unei asăme-nea averi!
Fata se albi ca varul şi abia mai răsufla ; revolta împotriva tatălui său o îneca.
—	Nu te-am cunoscut, tată, pînă acum. Dumneata ţi-ai vinde sufletul diavolului pentru avere !
—	Ce spui ? întrebă el, neputînd crede că a auzit bine.
—	Dumneata ai fost împotriva căsătoriei mele cu Dumitru. Atunci nu te-ai uitat că-i întîia avere în sat. M-ai făcut nebună că vreau să merg după un om necunoscut. N-ai vrut să vii nici la cununie, la biserică. Şi acum nu te mai poţi gîndi să scapi averea aceea din mîna ! Nu crezi dumneata că-i mîna diavolului aici ? Că-i blăstămul celui mort ?
—	Care mort ?
—	Jandarmul !
Omul tăcu un răstimp, apoi zise cu glas aşezat:
-— Adevărat că m-am împotrivit la căsătorie. Dar nu pentru avere, ci pentru că era necunoscut, nici din nea-muri, şi se mai înhăitase şi cu spălătura aceea. La averea lui rîvneam de atunci. Dar nu o voiam cu preţul nenorocirii tale. N-o voiesc nici acum cu acest preţ. Dar
182
Jandarmul
Veronica s-a potolit, se va mărita, iar Dumitru se va întoarce alt om din război. Nu-i vezi tu pe toţi care se întorc din bătaie că nu mai samănă cu cei mai dinainte ?
—	Dumitru nu s-o mai întoarce niciodată. El e mort, şi cine ştie pe unde-i putrezesc oasele...
—	Atunci ar fi rău, fata mea, cum nu se poate mai rău ! Dac-ai avea un copil ! Dar n-ai ! Şi nu vei căpăta nici un fir de aţă din averea lui !
—	S-o fi ars focul avere ! Tot la ea ţi-e gîndul ! Mai bine te-ai gîndi şi dumneata că, oricum a fost, mi-a fost bărbat cu cununie şi ai da să se slujească un parastas pentru sufletul lui ! Cine ştie pe unde putrezeşte ! Poate nici nu-i îngropat, şi de aceea sufletul lui nu poate a*vea odihnă şi se arată stafia lui.
Omul o privi îndurerat.
—	Parastas se slujeşte numai pentru morţi, iar Dumitru poate fi încă viu. Cît despre avere, eu m-am legat de ea acum, dar nu pentru mine, ci pentru norocul tău.
—	De norocul meu să nu-ţi mai pese dumitale ! Nu mai sînt o fată nepricepută. Mă va lumina Dumnezeu î
Zile în şir nu mai vorbi cu tată-său. în schimb, Catarina stătea mai mult de vorbă cu mamă-sa.
—	E adevărat ce spune tata ? Cică umblă zvonul că Veronica vrea să se mărite.
—	Am auzit şi eu... răspunse bătrîna oftînd. E uşor pentru ea ! Nu-i stă în cale nici o piedecă.
—	într-adevăr, nu-i mai stă, dacă a murit Dumitru.
—	Mort au ba, nu de la asta atîrnă acum căsătoria ei. Ea e slobodă înaintea legii. Se poate căsători cu oricine vrea. Nu ca tine ! — Şi mamă-sa oftă din nou.
Jandarmul
18^
—	Nu ca mine? întrebă ea neînţelegînd. Eu nu mă pot mărita cu cine vreau ?
—	Nu, fata mea ! Asta e nenorocirea noastră. Tu eşti cununată pe lege, şi la primărie, şi la biserică. Tu trăbă să aştepţi.
—	Şi pînă cînd ?
—	Pînă vine ştirea de la împărăţie că jandarmul e mort. Altfel, nu te poate cununa nime.
Catarina se înfioră. Nu se gîndise niciodată la asemenea piedecă, de cînd era încredinţată că Dumitru e mort.
—	Şi dacă nu vine nici o ştire, ori vine peste ani de zile ? Eu să stau să-l jelesc şi să ajung sa împletesc cosiţe albe ?
—	Zadarnic, fata mea! Legea nu poate fi călcată. Nime n-ar cuteza să te cunune, să te trezeşti odată cu doi bărbaţi. Aici e nenorocirea şi blăstămul ce a căzut peste noi.
Catarina se revoltă :
—	Nu-mi pasă de nici o lege ! Mai trăiesc oamenii şi necununaţi. Dacă războiul va mai ţine ani de zile, şi despre mulţi dintre cei duşi nu va mai veni nici o ştire* ce vor face femeile lor ? Vor rămînea văduve viaţa întreagă ?
Bătrîna nu ştiu ce să răspundă. Zise, întru tîrziu :
—	Dacă va fi aşa, poate se va aduce o lege care să desfacă pe femei de cei cu care au fost cununaţi şi nu mai dau nici un sămn de viaţă.
Catarina, în sufletul ei, nu se mai simţea acum cu nimic legată de jandarm. Chiar dacă Veronica s-ar mărita şi dacă Dumitru s-ar întoarce, n-ar mai trăi cu el. Era
184
Jandarmul
acum cu totul încredinţată că jandarmul nu o iubise niciodată.
Şi era în anul al douăzeci şi doilea. Ea o lăsă pe mamă-sa singură în casă şi, în curînd, cîntecul ei se auzi în curte. Nu mai cîntase dinaintea cununiei.
Pe la începutul lui august alerga spre sat, întorcîndu-şi mereu capul înapoi, îngrozită, haranca Măriuţa, ce-şi avea bordeiul chiar la marginea ţigăniei. Iarna, vara, ea se ducea tot a treia zi în pădurea satului şi se întorcea cu cîte o sarcină de uscături. De cînd răsăreau bureţii, ee ducea aproape în fiecare zi. Aducea uneori şi cîte o desagă. Mîncaeaşi dădea şi pe la creştine în schimbul unei mini de făină, unei fărîme de brînză sau a unei ulcele de lapte.
Nime nu cunoştea, în tot satul, locurile bune de bureţi, ca ea. Şi nu numai în pădurea din care fugea acum, ci în toate pădurile satului.
Dar acum alerga cu traista aproape goală. Avea în ea doar un pumn de bureţi.
Copiii care păşteau vitele pe cîmp o cunoşteau cu toţii şi nu le mai era frică de ea. De multe ori le dădea cîte o lăptucă — un burete cafeniu, cu lapte mult cînd îl rupeai, şi care se mînca crud.
Ei o văzură alergînd pe cîmp cu pletele sure flutU-rînd in vînt. Dar nu se opri să vorbească cu ei, după
janiLirnutl
185
obicei. Nu se opri decît întrînd în sat, la o poartă unde erau adunaţi femei şi bărbaţi.
Haranca se mai uită de cîteva ori pe drum înapoi, suflînd să-şi verse sufletul. Apoi, cu mînile negre, uscate* cu unghiile mari, îşi făcu repede cruce.
—	Dar zt-i cu tine, Măriuţo ? întrebă o femeie.
Toţi citiră groaza de moarte din faţa ei.
—	Am văzut... am văzut... dar nu putu continua şi iar se uită pe drum înapoi.
—	Ce ai văzut, tu femeie ? Doar n-ai fi văzut pe dracu în pădure ! El se mai arată cîteodată unei zgripţuroaice ca tine, zise un bărbat, încercînd să glumească.
Dar spaima din ţigancă trecu şi în el, ca şi în toţ\ ceilalţi.
Măriuţa îşi făcu iar cruce şi scuipă la stînga $i la spate.
—	L-am văzut pe jandarm !
—	Pe Dumitru Bogdan ?
—	Da, pe el, maică !
—	în pădure ?
—	în pădure !
—	Poate plecase şi el după bureţi, ca şi tine, se sili să rîdă un bărbat voinic.
—	Chiar aşa, mînca-te-aş ! Culegea bureţi !
Femeile şi bărbaţii se priviră.
—	Să mă trăznească dacă mint !
—	Dar stafiile nu s-arată ziua, tu nebuno ! zise rumân.
—	N-a fost stafie, bădică, să mă săce Precesta dacă mint ! Era aşa cum l-a văzut Ilie Rău. Poartă barbă
186
Jandarmul
mare încîlcită, şi de^a curmezişul frunţii are o rană adîncă !
Oamenii se priviră iar.
—	Ce tot spui, Mânuţe ? zise o femeie bătrîna. Cine ştie ce ţi s-a năzărit !
—	Nu mi s-a năzărit ! Nuimai de azi umblu eu în pădure ? Cunosc toate tufele, toate huzdoapele. M-am speriat eu vreodată de cineva ?
—	Şi culegea bureţi, spui ?
—	Culegea, maică, în poala mantalei soldăţeşti. Culegea, tot bombănind, Cînd îşi umplea poala, şedea în frunzele uscate, desfăcea poala şi lua pe rînd cîte un burete. Se uita la el pe toate părţile, apoi îl arunca. «E veninos ! Şi ăsta-i veninos !» Sjpunea, îngrozit parcă, cercetînd mereu fiecare burete şi aruncîndu-1. «Cu de-ăiştia a înveninat pe Roşu.» După ce-i arunca pe toţi, se iscula şi iar începea să culeagă.
—	L-ai auzit vorbind ?
—' Cum v-aud şi mă auziţi.
—	Şi tu ai stat să-l vezi cum culegea bureţi şi să-l asculţi ? Parcă veneai alergînd ca de tătari !
—	Eram dup-o tufă, oameni buni, cînd l-am zărit. Şi mi-au ologit picioarele. Nu mă puteam mişca ! Am crezut şi eu că-i stafia lui. Vroiam să-mi fac cruce de necuratul, dar nu-mi puteam mişca mîna : îmi dogiseră şi mînile. Gîndeam : stafia lui este, şi de aceea nu mai am putere în trup ; m-a pălit aerul iadului. Lunecasem în genunche şi am încremenit aşa. Dar pe el îl vedeam bine. Nu era departe. Tot bombănind, aduna bureţi. Paşii lui sunau în frunzele uscate. Nu mai era stafia lui, era el. Să n-am parte...
Jandarmul
187
—	Nu te mai jura, că-i păcat, zise un rumân. Poate să fi fost el. Doar mai demult l-au căutat patrulele în sat, ca dezertor. Poate se ţine mereu ascuns prin păduri.
—	Era slab şi negru la obrajii ce abia se mai vedeau din barba încîlcită. Să mă bată Dumnezeu dacă nu era ca un om sălbatec. Sămăna mai mult a fiară decît a om ?
—	De, dacă trăieşte numai prin păduri, hăituit mereu de patrule ! Dacă se va hrăni numai cu bureţi... zise acelaşi rumân.
—	Vai de mine, moş Vasile, dumneata crezi ? întrebă* galbenă ca o turtă de ceară, o nevastă tînără.
—	Nu-i cu neputinţă. L-au căutat patrulele ! El ştie că dacă-1 prind, îl împuşcă !
—	Nu mi-a părut să fie în toate minţile, zise ţiganca. Arunca toţi bureţii din poală : şi pe cei buni, ca şi pe cei veninoşi. Ochii lui erau căzuţi ca-n două găuri adînci* şi de-acolo ardeau cum ard noaptea ochii motanului.
—	Cine ştie, poate din rana aceea de la frunte să i se fi tras şi o scrîntire a minţii, mai zise acelaşi om. Cînd stai şi asculţi grozăviile cîte le povestesc oamenii întorşi din prăpădul ista, nu-ţi mai pare nimic cu neputinţă.
—	Stăteam, mînca-v-aş sufletul, ologită după tufă, şi abia mai suflam de frică. De trei ori l-am văzut umplîn du-şi poala cu bureţi şi de trei ori risipindu-i. După ce a treia oară aruncă cel din urmă burete, o urechiuşă tinără, i se ,sparse-n grumaz un hohot de rîs, sări în picioare strigînd : «Pe mine nu mă înveninează ea !», şi începu să alerge înspăimântat, drept spre tufa după care eram ascunsă. Nu ştiu de cîte ori am murit şi am înviat * Trecu pe lîngă mine în salturi mari, ca o sălbătăciune. Frunzele uscate sunau, găitejele trozneau în urma lui, prin pădure, departe. în urmă s-a făcut linişte, mi-au venit
188
] andarmul
puterile la Ioc şi am ieşit, păşind ca pe ouă, din pădure, să nu m-audă. Ajunsă la margine, am rupt-o la fugă.
Ţiganca, cu faţa brăzdată încă de spaimă, privi iar înapoi pe drum.
Grupul de oameni tăcu. Se uitau cu ochi pustii.
—	Poate că a înnebunit clin rana aceea de la frunte, zise o femeie, deşi rana n~o văzuse nimeni, ca şi pe jandarm, afară de Ilie Rău şi Veronica.
Dar Ilie Rău nu putea fi crezut pe cuvînt, iar Veronica îngropase taina în sui letul ei. Totuşi, oamenii vorbeau acum de rana aceea ca şi cînd ar fi văzut-o satul întreg.
—	Cine ştie care va fi fost partea lui în înveninarea cu bureţi a lui Roşu ! Poate i-a adunat el ! Poate să fi voit să-i învenineze pe amîndoi. îi va fi simţit bărbatul, ori s-ar putea ca nevasta să-l fi ameninţat că o rupe cu el ! Eu, unul, nu-mi pun mîna-n foc pentru sufletul nici unui jandarm ! vorbi un om mai în vîrsta* care în tine-reţele sale avusese de lucru cu jandarmii.
Cuvintele lui deşteptară presupuneri, bănuieli, care pîn-acum nu se auziseră în sat. Da, era cu putinţă ca jandarmul -să-şi ’fi avui partea lui la înveninarea cu bureţi a lui Ion Roşu î Poate din pricina mustrărilor de conştiinţă i s-a zdruncinat mintea.
Şi grupul de oameni începu să se frămînte pc cărările noilor bănuieli, uitîiid de haranca Măriuţa.
într-o clipă de linişte, ea începu a se tîngui :
—	Ce mă fac eu acum, oameni buni ? De aci încolo, nici lemne, nici bureţi ! Baba Măriuţa nu va mai cuteza să se apropie de pădure.
începu să plîngă, şi lacrămile-i curgeau pe brazdele din obrajii negri, tăbăciţi de năcazuri şi de vreme.
j andarmul
189
—	Dacă-i nebun, nu rămîne el într-un loc, n-avea grijă, M5rit4o ! Mine poate-i într-al treilea hotar. Nici ou cred să fi venit demult pe aici. Altfel, l-ai mai fi văzut, ori l-ar fi văzut alţii. Gîţi copii şi cîtă lume nu umblă acum prin păduri după bureţi...
Ţiganca ascultă întins aceste vorbe cuminţi, şi-i mai veni inima la loc. Adevărat că nu-1 mai văzuse niciodată pe jandarm în pădure, deşi ea întră aproape zilnic în taina ei.
—	Dacă nu-i ţîcnit detot, se va teme şi de patrule şi nu-şi va face nicăiri ascunziş statornic, mai adaogă acelaşi om»
Ţiganca îşi pipăi bureţii puţini din traistă, oftă şi porni pe drum la vale.
—- Doamne fereşte şi apără, suspină ea, luîndu-şi ziua-bună de la oameni.
Satul avu iar ce vorbi zile în şir. Peste vreo săptămînă, Măriuţa venea iar încărcată din pădure, cînd cu sarcini de găteje uscate, cînd cu desaga plină de bureţi.
încă în sara zilei cînd adusese Măriuţa vestea, nişte copii ca..re erau cu vitele la păşune povestiră că la sfinţitul soarelui a ieşit o mătăhală din pădure şi a luat-o peste cîmp, către pădurile satului vecin.
Din faptul că Măriuţa mergea acum iarăşi des la pădure, oamenii văzură că avuseseră dreptate copiii. Că oricine ar fi fost omul de care se speriase ţiganca, acela nu se mai ascundea acum prin pădurile lor. Nici nu l-a mai căutat nimeni prin sat şi prin împrejurimi, nici patrule, nici jandarmi.
întîmplarea fu repede uitată, mai ales că iar era primejdie să se coboare balaurul războiului sub Carpaţi.
190
Jandarmul
XI
Prin dulcele Crăciunului, în al treilea an de război, se întoarse, în Vîrtopi, Vasile Lişniţă, împuşcat la un picior, spuneau oamenii. Dar el mărturisea că i l-a rupt o schijă şi că a zăcut o jumătate de an într-un spital* după operaţie.
Piciorul drept îi rămăsese puţin mai scurt, şi şchiopăta. încolo era sănătos tun, ba se şi îngrăşase cît a stat în spital.
Era om ca la treizeci şi cinci de ani. Sosi în isat vesel* lucru mare : era dat ca invalid greu. De pe partea lui* putea să ţină bătaia o sută de ani de aici încolo, pe el nu-I vor mai duce î El şi-a plătit partea lui, cu vîrf şi îndesat.
Acasă-1 aştepta nevasta cu trei copii, doi băieţaşi şi o> fetiţă.
Omul sosi pe la mijlocul dulcelui Crăciunului, şi la prinderea postului de Paşti îşi îngropă nevasta, Căzusr în aprindere de plămîni, şi a opta zi a închis ochii.
—	A fost o femeie harnică ! Nime n-a văzut-o hîrjo-nindu-se cu tineretul satului, ca pe alte neveste.
—	Săracii copiii ei ! Sînt încă nişte puişori golaşi.
—	Dar, bietul Vasile ! Cînd credea c-a scăpat de primejdia morţii, moartea pîndea prin apropiere.
Vasile Lişniţă era om cu inimă de bărbat. Dar tot î? curgeau lacrămile la căpătîiul moartei în timpul prohodului. Şi oamenii băgaseră de samă că, de cînd i-a murit nevasta, el şchiopătează mai tare. La înmormîntare veni şi văduva lui Ion Roşu, Veronica. Ea cuteza, demult acum*
] andarmul
191
să iasă printre oameni, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu-i mai păsa nici de privirile oamenilor, nici de gura satului, chiar dacă ar fi urmărit-o cu răutate.
Dar satul nu-i mai avea grija. Dacă unii o urmăreau cu privirile era numai pentru a se oiira de schimbarea Veronicăi.
De la, boala ei trecuse aproape un an, şi femeia îşi venise în firea ei de altădată. întinerise, se îmbujorase, şi era iar sprintenă ca o fată-mare. Ochii bărbaţilor şi a tinerilor o urmăreau inu cu gîndul la trecut, ci cu un fel de încîntare. Ajunsese una dintre cele mai frumoase neveste tinere din sat.
Ea veni la înmormîntare de la începutul prohodului şî rămase în cimitir pînă se înălţă movila pe mormîntul proaspăt.
încă de la început mi-şi mai putea lui ochii de la cei trei copii de lîngă sicriu. Cel mai mare era cu lacrămi în ochi şi privea speriat la tatăl lui, la oameni. Celălalt băieţaş tot învîrtea în mînă un covrig şi se părea că ar fi muşcat bucuros din el. Fetiţa, ţinută de mînă de o mătuşă, avea doi covrigi, pe care îi arăta mereu frăţiorilor, şi zîmbea.
Uneori Veronica îşi arunca ochii şi la bărbat: stătea neclintit la căpătîiul moarte:. Nu simţea cum îi curg lacrămile. Nu le ştergea.
Asculta icmtările de înmormântare şi nu pierdea din ochi pe copii. Un val de căldură, de înduioşare, îi tot cieştea de la inimă, şi ochii i se umeziră. «Sărăcuţii de ei !» îşi zicea tot mai plină de valul acela de înduioşare. «Săracul de el !», îşi şoptea în suflet, cînd îşi arunca ochii la bărbat.
192
Jandarmul
Preotul vorbi îndurerat despre căile nepătrunse ale lui Dumnezeu : scapă bărbatul de la moarte şi pleacă soţia, lăsîndu-1 cu trei ulcele de copii.
Toate femeile plîngeau. Iar cînd diacul începu viersul de la îngropăciunea nevestei tinere ce-şi lasă fără căpă-tîi copiii mici şi bărbatul, lăcrămară şi destui bărbaţi
Veronica era copleşită de valul acela cald de înduioşare, şi o simţire nouă începu să nască în sufletul ei ; Cum i-ar mîngîia de bucuros pe copiii aceia! Cum ar voi să-l poată ocroti pe bărbat ! O simţire maternă, vie* dulce, curată creştea mereu în sufletul ei şi nu o mai părăsi pînă se trezi lîngă mormîntul proaspăt, lîngă care nu imai rămăsese decît bărbatul şi patru rudenii mai apropiate. Pe copii nu-i mai aduseseră la cimitir.
Veronica se uită xuşinată şi speriată în jur. Ce avea ea să rămînă piînă la urmă în rîndul rudeniilor mai apropiate ? I se părea că şi ele se miră, ba chiar şi bărbatul.
Se plecă, mai luă o mînă de ţărînă şi o aruncă pe mormînt.
—	Dumnezeu ,s-o ierte şi s-o hodinească ! şopti ea sfioasă, şi porni cu paşi repezi.
—	S-o ierte Dumnezeu ! auzi în urma sa.
Acasă simţi că sufletul i-i plin.
—	Ce nenorocire pe bietul om şi pe copii !
—	Dumnezeu să apere şi să ferească, zise mamă-sa.
Lumea uită uşor durerile şi nenorocirea de-.aproapeluL
Fiecare-şi are crucea lui, fiecare, în sinea lui, se bucură că nu este el în locul celui năpăstuit.
Satul uită în grabă şi de nenorocirea lui Vasile Lişniţă. Mai în grabă decît în vremuri de pace. Acum nu era săptămînă să nu se audă de o nouă năpastă, fie în. Vîrtopi, fie în satele vecine. Soseau tot mai multe scrisori
jandarmul
li 3
de pe front, de prin spitale. Listele oficiale cu pierderile din război sosite la primării erau tot mai lungi. Se dădeau ştiri despre morţi, răniri sau căderi în prinsoare întîm-plate demult. Unele de la începutul războiului.
Familii care nu avuseseră nici o ştire şi nici un pre-simţămînt rău se trezeau că acela de la care aşteptau veşti putrezea de un an în pămînt ori căzuse în prinsoare.
Durerea şi jelania era tot mai multă şi în Vîrtopi, şi în satele vecine. Soseau tot mai mulţi invalizi. Din ce vedeau, din ce auzeau de la cei întorşi, oamenii începură să-şi facă o închipuire despre grozăviile războiului abia de aici încolo. Un aer tot mai greu, ca un nor de plumb, plutea peste sat.
Cine să se gîndească multă vreme la durerea altuia ? Aproape fiecare o avea pe a sa.
Astfel, şi nenorocirea ce se abătuse asupra casei lui Vasile Lişniţă fu uitată în grabă. Rămase el singur cu crucea lui şi cîteva rudenii mai apropiate: o soră, o cumnată, o mătuşă.
Dar mai era un suflet în Vîrtopi care nu putea uita năpasta lui Vasile şi a copiilor : văduva lui Ion Roşu, Veronica.
Se gîndea şi-i vedea mereu pe cei trei copilaşi cum stăteau lîngă sicriu, şi i se rupea inima de mila lor.
Era numai milă ? O vreme văduva gîndi că-i numai milă şi înduioşare. Dar, cu scurgerea zilelor, înţelese cu bucurie că inima ei o leagă de copiii aceia ca şi cînd le-ar fi mamă. îi iubea din zi în zi mai tare.
Se gîndea şi la bărbat, la văduvul. Era un om cu liniile feţei ca tăiate în piatră, un bărbat în care-ţi puteai pune
13 — Opere VI — Agârbiceanu
194
Jandarmul
nădejdea. în ochi, în jurul buzelor îi lumina bunătatea, întristată acum. Un om care nu se lasă răpus de soartă.
Veronica urmări de aproape felul lui de viaţă după ce-şi îngropă nevasta.
Adusese în casă pe o mătuşă bătrînă, pentru grija copiilor şi a gospodăriei. Copiii se împrieteniră în grabă cu ea. Vasile Lişniţă, după vreo săptămînă, nu mai şchiopăta tare ca la mormîntarea nevestei. îşi vedea de treburi tăcut, îngîndurat, dar cu multă hotărîre şî pricepere.
Pe drum Veronica se întîlnea uneori cu mătuşa cea bătrînă, de mînă cînd cu un orfan, cînd cu altul, cînd cu toţi trei pe lîngă ea. Veronica-i dădea bineţe, se oprea în druim şi mîngîia copiii. Erau curăţei şi sănătoşi. Copiii* nu se fereau de ea. Dimpotrivă, după fiecare întîlnire erau mai prietenoşi, mai îndrăzneţi.
Veronica începu să le împartă cîte o bomboană, cîte un măr, o nucă.
Mătuşa se bucura de bunătatea şi dragostea Veronicăi. Nimeni nu mai avea acum grija copiilor. într-o zi ea zise :
—	Fac şi eu ce pot pentru ei şi pentru Vasile. Dar lipsa mamei şi a soţiei nu se poate umple cu nimic. Mă cam tem de nepot. E veşnic înnegurat, deşi îşi vede cu hărnicie de lucru.
Veronica oftă. Mîngîie copii pe căpşoarele bălaie şi zise mai imult în şoaptă :
-— Tare mi-s dragi copilaşii lui Vasile.
Apoi tăcu şi-şi luă ziua-bună de la bătrînă.
Aşa trecură săptămîni şi luni. De multe ori îl întîlni şi pe văduv. Uneori schimba o vorbă două, alteori mai multe, tot despre copii.
jandarmul
într-o zi bătrîna o întîlni pe Veronica. Nu avea nici un copil cu ea. Vorbiră multă vreme despre greutăţile vieţii şi-ale casei în care nu-i nevastă şi soţie.
—	Am început să-i spun lui Vasile că s-ar putea gîndi să se însoare. Anul văduviei a trecut. Apoi copiii se obişnuiesc mai uşor cu mama maşteră pînă sînt mici şi nepricepuţi, dacă dă Dumnezeu să găsească o femeie bună...
Veronica simţi un junghi, şi valul cel bun de căldură iar îi umplu sufletul. De cînd tot căuta ea prilejul şi forma să-i spună bătrînei că ea s-ar mărita bucuros cu Vasile Lişniţă! Dar nu cuteza. Gîndul că satul întreg vorbise atîta de ea şi de jandarm îi surpa mereu curajuh
—	Da, e adevărat ! a trecut un an de la moartea nevestei, oftă Veronica. Şi cred că e adevărat şi ce spui dumneata : copiii se obişnuiesc mai uşor cu o mamă străină pînă sînt mici.
Bătrîna ridică privirea şi se uită iscoditor la nevastă.
—	Iată, cu tine copiii s-au împrietenit uşor. Dacă ar afla Vasile o femeie ca tine...
Veronica albi ca varul.
—	Da, mie mi-i drag de copii. Eu simt că aş putea să le fiu o mamă bună. Parcă Dumnezeu mă îndeamnă cătră ei... Dar ce-s eu ? Ce număr eu ? Vorba e că Vasile ce-ar zice ?
Bătrîna, mişcată, înduioşată, îi puse mîna pe umăr.
—	Vasile ce să zică ? El tace încă, nu spune nimic. Dar cred că se gîndeşte şi el la căsătorie !
—	Se poate, dar nu la o -căsătorie cu una ca mine... oftă Veronica.
—■ Şi pentru ce nu ? -— Apoi, citind din ochii nevestei răspunsul, o linişti îndată : Pentru ce-a fost ? Pentru trecut ? Dar cine nu-i greşit în faţa lui Dumnezeu, fata
13*
196
Jandarmul
mea ? Şi-apoi, toate prostiile acelea sînt uitate demult! Oamenii au alte gînduri şi alte griji astăzi.
încă in sara aceea mătuşa îl luă pe departe pe nepot. Se cam temea de răspunsul lui. Dar cînd pomeni numele femeii, văzu că Vasile avu un zîmbet şi o tresărire de bucurie.
—	Ştiu că-i place de copii ! zise el.
—	îi place tare, şi copiii se alipesc de ea. Dacă ar mai fi şi acum o păcătoasă, copiii n-ar avea încredere în ea. Să ştii, nepoate, că nevinovăţia simte altă nevinovăţie.
Omul tăcu o vreme, căzut pe gînduri, apoi faţa lui se lumină :
—	N-am crezut niciodată că şi-a înveninat bărbatul. Doar era să moară şi ea din aceeaşi mîncare.
Apoi tăcu, şi zile în şir nu mai pomeni nimic de Veronica.
într-o sară zise :
—	Ai putea vorbi cu ea, mătuşă !
—	Cu cine ?
—	D-apoi cu Veronica M-am şi hotărît din partea mea. Dar cine ştie ! Eu sînt şchiop şi mai în vîrstă, am şi trei copii. Ea e încă tinără şi frumoasă.
—	A trecut şi ea prin multă suferinţă. A fost bolnavă greu din toamna pînă la Crăciun. E tinără şi frumoasă, dar nu mai zburdă ca mai demult. Au cuminţit-o năcazurile, nepoate.
Peste o săptămînă Veronica îi spuse mamei sale :
—	Măicuţo, m-am hotărît să mă mărit.
—	Vai de mine ! făcu înfricată bătrîna. Aşa dintro-dată ? Ce te-a apucat ?
] andarmul
197
—	Nu-i dintrodată. E un gînd ce mi-a întrat în cap de un an, de la înmormîntarea femeii lui Vasile Lişniţă.
Mamă-sa o privi cu teamă.
—	Doar nu-i fi vrînd să te măriţi cu el ?
—	Ba cu el, măicuţă !
—	Nici o grabă nu-i bună, fata mea. E adevărat că a dat peste el mare nenorocire, dar peste alţii n-au căzut destule ? Nu-i pentru tine ! E cu cel puţin zece ani mai bătrîn. Apoi e şchiop şi are trei copii. Va mai fi el noroc în lumea asta şi pentru tine, tu fată ! Tu -nu ştii încă ce însămnează să creşti un copil. N-ai avut. Dar încă trei copii străini ! Gîndeşte-te !
—	Un an m-am gîndit. Destul î Iar de copiii aceia mi-i drag.
Mamă-sa o dezmintă, înfricată de alte gînduri. Ştia că pe Veronica nu va mai lua-o nu ştiu cine, după cîte se petrecuseră. Poate nici nu se va mai mărita a doua oară, că bărbaţii şi feciorii se împuţinează cu cît se lungeşte bătaia, iar numărul fetelor de măritat sporeşte.
Dar bătrîna se temea de altceva : nu cumva să se întoarcă sănătos din război Dumitru Bogdan, şi fata ei, măritată, să-nceapă iar ! Mai bine să rămînă nemăritată, mai bine s-o vadă moartă ! Mamă-sa nu putea crede nici acum că fata ei s-a dezlegat cu desăvîrşire de jandarm.
Dar i se împotrivi în zadar. înainte de Rusalii, Veronica se cunună cu Vasile Lişniţă.
Trecură zile, săptămîni şi luni, şi căsnicia celor doi văduvi era lăudată de toată lumea. Mătuşa cea bătrînă părăsi, mulţumită, casa nepotului. Nu mai era nevoie de ea.
198
] andarmul
—	Copiii nici nu-şi mai dau sama că nu-i mama lor cea bună, spunea bătrîna cui voia s-o asculte.
înţelese şi mamă-sa că Veronica nu se mai gîndeşte la jandarm.
—	Mulţămescu-ţi ţie. Doamne, că ai izbăvit-o ! se ruga ea sara la icoane.
XII
Puţini oameni străini se vor fi bucurat de cununia Veronicăi cu Vasile Lişniţă, ca Gligor Albu, tatăl Catarinei. El vedea aici împlinirea convingerii sale că femeia* «căţeaua» cum îi zicea el mereu, se va potoli. Partea întîi se împlinise, şi acum urma să se adeverească şi partea a doua : Dumitru Bogdan se va întoarce şi va începe un trai nou cu Catarina.
Dar pentru fată cununia Veronicăi fu ultima dovadă că Dumitru era mort şi se simţi mai slobodă ca oricînd.
într-o dimineaţă de septembrie, Catarina era în grădină şi culegea prune. Bura fină, albă, de pe fructele coapte, îi aduse în minte anii copilăriei, anii fericiţi de demult...
Cerul era înalt, senin ; se pusese «vara cea mică». Funigei lungi pluteau în văzduh. Nucul din grădină răs-pîndea mireasma lui tare. în depărtări se auzea surd vuietul iazului.
Ea se trezi spunîndu-şi : «Ce nebunie ! Ce prostie ! încă nici n-am început să trăiesc ! Şi cît de frumoasă este viaţa !»
Jandarmul
199
Culese cu hărnicie, pînă sara, prune. Iar sara îşi luă furca în brîu şi se duse la şezătoare.
După vreo lună, Gligor, aflînd-o odată singură în casă, îi zise :
—	Tu, fată hai ! Fii mai cu grijă. începe să umble gura iumii. Se prea învîrt ficiorii şi bărbaţii pe lîngă tine.
—	Da, e adevărat. Dumneata n-ai ştiut nimic ? Vreau să mă mărit.
—	Cum să te măriţi, nebuno ?! Nu eşti măritată ?
—	Parcă am mai vorbit despre asta, tată. Am fost măritată, dar cu cine am fost nu mai vreau să ştiu de el: nu mi-a fost bărbat.
De atunci Catarina n-a mai vrut să schimbe nici un cuvînt despre căsătoria ei cu Dumitru. Mamă-sa îi dădea dreptate şi o sprijinea.
Şi, înainte de postul Crăciunului, Catarina fugi cu Ion Plăieşu, un fecior frumos şi voinic, să tot fi fost de vîrsta ei, dar poate că mai tînăr. El fusese scutit de armată şi de război ca singurul susţinător de familie : o mamă văduvă, cu şase copii mici.
Gligor Albu ameninţă, voi s-o aducă acasă cu puterea. Dar tinerii, cînd văzură duşmanul, se făcură nevăzuţi din sat vreme îndelungată.
După fugă, lui Gligor i se făcu rău. De trei ani lucra şi moşia lui Dumitru Bogdan, agonisea mult şi lăcomea şi la mai mult. Ce pămînt roditor era în moşia aceea ! Ce fîn se făcea în luncă ! întreg satul se uita cu pizmă la el cînd venea cu carăle încărcate de belşug.
Şi se vorbea, chiar acum, din nou, despre sfîrşitul apropiat al războiului. A cîta oară ? El credea însă şi se învenina că chiar acum fata sa pune în primejdie întreaga avere.
200
Jandarmul
Se hotărî să meargă pînă la Sighet, să ceară sfatul unui advocat. Dar mai întîi trebuia să se răfuiască cu nevastă-sa ! Ea a ţinut mereu partea fetei şi a încurajat-o.
Pentru a se vindeca de supărare şi năcaz, mînios şi pentru cheltuiala ce va avea-o cu drumul şi cu advocatul, el îi dădu nevestei o bătaie zdravănă, să înveţe minte să nu se mai amestece în treburile lui.
Plecă apoi la Sighet.
Ştia el un advocat român care-1 apărase mai demult, la tribunal, într-un proces de moştenire cu frate-său.
Nu după multe cercetări, află casa.
—	Să ştii că ai noroc dumneata, îi spuse slujnica ; numai de două zile s-a întors stăpînul din război. Doi ani încheiaţi puteai să tot faci drumul în zadar pînă aici.
Advocatul, purtînd încă uniforma de locotenent, veni îndată.
—	Bună-dimineaţa, bade ! Nu te vei supăra dacă-ţi voi spune că nu pot lua nici un proces. Nu-s venit decîl pentru un concediu de o săptămînă.
—	Nu-i vorba de un proces, domnule advocat, d numai de un sfat. Dumneata mi-ai mai fost de folos.
Gligor începu cu procesul vechi, şi advocatul păru că-şi aduce aminte de el.
—	Şi în ce te-aş putea sfătui acum ?
Omul începu să-şi arate nedumeririle : cu bărbatul în război, cu nevasta fugită cu altul, cu moşia. Povestind, deşi se ferea să spună nume, se greşi totuşi şi pomeni numele lui Dumitru Bogdan.
Advocatul ciuli urechea :
—	Cum ai spus că-1 cheamă ? Dumitru Bogdan ? El e bărbatul ? Poate chiar ginerele dumitale ?
] andarmul
201
Omul recunoscu cu părere de rău ca se dezvăluise. El ceruse părerea advocatului aşa, pentru un caz anume.
—	Dumitru Bogdan ! Stai, frate, de unde-mi aduc aminte de numele ăsta ? — Şi advocatul îşi duse gîndi-tor mîna la frunte. — Nu avea gradul de plutonier ?
—	Se poate să-l fi avut î N-a venit niciodată în concediu, n-a scris niciodată de cînd a plecat pe front. Adevărul e că noi nici. nu mai ştim dacă e viu sau mort. N-am putut afla nici o veste de la el.
—	Ascultă, bade Gligore ! Omul acela, Dumitru Bogdan, nu a slujit înainte de război în jandarmerie ?
Gligor începu acum să asude. Simţea că advocatul îi va da veste despre ginere.
—	Ba a islujit, domnule advocat. Ieşise din jandarmerie numai cu vreo cîte va luni înainte de război. îi rămăsese în sat o moştenire de la un unchi al Iui.
—	Din ce sat ?
—	Din Vîrtopi !
—	De acolo eşti şi dumneata ?
—	Vezi bine !
—	Atunci el este ! zise cu un fel de satisfacţie advocatul. Dar în grabă faţa lui se întunecă. Ascultă, bade Gligore, omul acela a fost prins de patrule şi adus ca dezertor de pe front înaintea Consiliului de război.
—	Vai de mine ! L-or fi împuşcat !
—	Nu l-au împuşcat, răspunse advocatul. Eu sînt împărţit de doi ani ca judecător la acel consiliu. Pot să ţi-1 descriu pe omul acela. Era înalt, brunet, voinic, purta o barbă mare încîlcită şi o urmă adîncă de rană în frunte.
Gligor se înfioră : era aşa cum îl descrisese şi Ilie Rău, şi ţiganca Măriuţa.
202
Jandarmul
—	Cînd a plecat din sat, la trei săptămîni după căsătoria lui cu fata mea, nu purta nici barbă, nu avea nici urmă de rană în frunte ; eu nu l-am văzut niciodată aşa, domnule advocat. Aşa cum îl spui dumneata nu-1 cunosc.
—	Totuşi, el este. Rana a căpătat-o mai tîrziu, barba şi-a lăsat-o şi mai tîrziu.
înţelegînd că ginerele său a ajuns înaintea Consiliului de război, pentru dezertare, Gligor simţi un mare gol în suflet. Părea că însăşi mîndria lui de om avut se topise.
—	L-au judecat şi nu l-au împuşcat ? întrebă el temător.
—	Ascultă, bade Gligore. Cu plutonierul acesta s-a întîmplat o mare nenorocire. Am început să-l judecăm după ce l-au adus patrulele. Dar am văzut că nu avem pe cine judeca.
Omul nu înţelese nimic.
—	Nu s-a aflat vinovat ?
—	Un dezertor e totdeauna vinovat. Dar ţi-am spus că n-am avut pe cine judeca : Omul prins de patrula era nebun !
Gligor îl privi năucit :
—	Nebun ?
—	întîi gîndeam că se preface, cum se întîmpla cu destui. Vorbea de o femeie, de una... cum îi zicea ?... Veronica. Cică şi-ar fi înveninat bărbatul, şi acum vrea să-l învenineze şi pe el. Dar că el a cules toţi bureţii veninoşi de prin păduri... Spre norocul lui, avea şi clipe limpezi ; îşi aducea aminte cum îl cheamă, la ce unităţi a slujit, cînd şi unde a fost rănit. Apoi iar bătea cîmpii. Dacă ar fi aiurat mereu, cum într-altfel era sănătos, cred
Jandarmul
203
că l-am fi luat drept un prefăcut şi l-am fi condamnat la moarte, cum s-a mai întîmplat şi cu alţii care făcuseră astfel de încercări. L-a cercetat şi doctorul. A dat în scris că-i nebun. Credea că din rana de la cap.
Gligor asculta ca de pe altă lume. Nu se mai putea îndoi că omul era chiar Dumitru Bogdan... Dacă-i nebun, s-a isprăvit şi cu cununia Catarinei, şi cu moşia, şi cu toate. începu să-i pară rău că a mai cheltuit pînă aici şi că va mai plăti şi advocatului.
—	El a fost, domnule advocat! zise,	fără	să-şi	dea
samă ce 'Spune.
Advocatul întinse puţin urechea, dar continuă îndată :
—	N-am avut pe cine judeca, nici pe cine condamna. Un biet om nebun ! Au fost tîlhari aceia care, după ce a ieşit din spital, l-au trimis iar pe front. Am făcut întrebări şi cercetări. S-a pornit o anchetă. Şi s-a adeverit cu martori că nime nu bănuia atunci că-i nebun. Ceea ce am trebuit să recunoaştem că-i cu putinţă. Fiindcă şi în faţa noastră a avut unele luminişuri de cuminţenie. Dar a putut să-i vină nebunia şi mai tîrziu.
—	Şi... ce s-a ales de el ? întrebă cu greutate	Gligor
Albu.
—	A fost dus într-un spital de nebuni... Dar cine ştie dacă nu va scăpa de-acolo ! Avea nebunia să culeagă bureţi. N-avea hodină într-un loc.
—	Hm ! atunci e rău ! E vai de norocul fetei mele ! oftă Gligor.
—	Cîte nenorociri nu se întîmplă în războiul ăsta, bade Gligore !
204
Jandarmul
—	Şi fata nu se poate mărita cu altul ? întrebă rumânul, luat acum de alte gînduri.
—	Deocamdată, nu ! Poate se însănătoşează ! Poate să moară, poate rămînea aşa, mulţi ani, Dumnezeu ştie !
Gligor Albu avu totuşi la plecare o mîngîiere : advocatul nu voi să primească nici un ban de la el.
XIII
Gligor Albu se întoarse în Vîrtopi greu ca pămîntuJ. îmbătrînise. Iar acasă închise în el ca într-un mormînt tot ce auzise de la advocatul acela din Sighet. Se gîndea şi-şi răsucea planurile cu ziua de cap şi n-o scotea la nimic ; nu ştia ce să facă.
într-o noapte, prin noiembrie, după drumul la Sighet, cînii din vecinătatea casei lui Dumitru Bogdan lătrară înverşunaţi, toată noaptea, ca la om străin. Mulţi vecini şi vecine se treziră, deschiseră ferestrele şi strigară la cîni să-i ogoiască. Cînii tăceau o clipă, apoi începeau să latre din nou.
De vreo cîteva luni nu se văzuse nici o stafie pe la casa părăsită. Oamenii se liniştiseră. Şi acum toţi erau nemulţumiţi că iar începe nebunia asta.
în zori, cînii se liniştiră. Dar în noaptea următoare, a treia, a patra, urlara iar, de nu mai putură oamenii dormi de răul lor.
Nu mai era de răbdat !
Jandarmul
205
în ziua a cincea, vreo patru vecini îşi luară inima în dinţi, furcile de fier în mină şi întrară în curtea casei părăsite.
Scotociră curtea, casa, podul casei în parte coperită, şoproanele, grajdul. Cînd ieşiră din grajd şi întrară în şură, la adierea vîntului îi lovi un miros greu de mortăciune.
Oamenii se priviră, ochii le sticliră în cap. Se încordară.
Iar o undă de vînt, şi iar mirosul cel nesuferit!
-	~ Vine din podul grajdului !
Puseră scara şi urcară pe rînd toţi patru.
Pînă se obişnuiră cu întunerecul din pod, nu văzură nimic.
Deodată unul dintre ei ţipă de groază şi rămase cu mîna întinsă în sus. Priviră cu toţii. Apoi se apropiară. De-un căprior, cu funia de grumaz, atîrna o mătăhală. Prin bocanci îi ieşeau degetele de la picioare. Mantaua era zdrenţuită. O traistă atîrna peste umăr. Limba, neagră, atîrna peste un bărboi încîlcit.
Oamenii îşi făcură cruce. Coborîră din pod. Erau să se înăbuşe de duhoare. înştiinţară primăria, jandarmeria din satul vecin, de care se ţinea şi Vîrtopii.
Pe la ojină, spînzuratul era întins pe spate în mijlocul curţii. Tot satul veni să-l vadă. Şi să se îngrozească.
Nime nu-1 cunoscu dintre cei sosiţi întîi. Erau de faţă şi primarul, şi notarul, şi doi jandarmi. Puseră pe un ţigan să-i caute prin buzunare. Nu găsi nici o hîrtie. Dar, în traistă, ţiganul află cîţiva bureţi.
Lumea se dădea tot mai înapoi cu cîte un pas, cu mînile la nas.
2 OG
Jandarmul
—	Vreun nenorocit de soldat, măi oameni buni ! zise primarul. L-o fi tras aţa aici.
—	Vreun dezertor !
—	Va fi răbdat de foame cine ştie de cită vreme. N-aţi văzut că avea o mînă de bureţi în traistă ?
Abia întru tîrziu oamenii îi văzură şi rana de pe frunte.
—	Cine-i ştie ? Poate a fost rănit în război.
Un bătrîn mărunţel răzbătu prin mulţime, se apropie de mort, se aplecă asupra lui şi îl cercetă cu multă băgare de samă. Apoi se obli, se trase la marginea mulţimii şi zise cu glas răguşit :
—	E jandarmul !
—■ Ce jandarm, bade Ilie ?
—	Stăpînul casei, Dumitru Bogdan.
Ilie Rău voi să se strecoare prin mulţime. Simţea că-i vine ameţeală. Dar oamenii îl prinseră de mînecă, de haine.
—	Ce vorbeşti, bade Ilie ? Cum sa fie jandarmul ?
—	N-aţi crezut cînd v-arn spus că l-am văzut într-o noapte la el în curte, cum se uita a pustiu la casă. Cînd v-am spus că purta un bărboi mare şi avea o rană la frunte, o tăietură adîncă. A venit patrula să-l caute ca dezertor, şi tot nu aţi crezut. Dacă aşa vă place, nu credeţi nici acum.
Şi bătrînelul cel cu gura strîmbă se smînci din manile oamenilor şi trecu prin mulţime.
Acum cutezară mai mulţi să se apropie de mort, să-l vază mai de aproape, să-i vadă tăietura din frunte. Veni şi haranca Măriuţa. Ea merse drept la mort, ca şi cînd
Jandarmul
207
ar fi mers la o izbîndă, şi se aplecă asupra lui. îi fu destul o ochire şi zise, cu faţa către oameni, nedepărtîn-du-se de mort:
—	El este ! Pe el l-am văzut în pădure, cu mantaua, cu barba, cu tăietura la frunte. Şi uite şi traista cu bureţi !
Cel din urmă, pe însărate, veni să-l vadă Gligor Albu. Se apropie cu grijă de mort, închise apoi ochii şi se întoarse.
—	E jandarmul, ginere-meu ! întări şi el. Cine ştie cum va fi scăpat din spitalul de nebuni...
—	Din ce spital ? îl întrebară mai mulţi.
Gligor abia acum îşi diete sama ce vorbă-i ieşise din gură. Şi, nevoind să dezvăluie nimic din ceea ce ţinea închis în el ca într-un mormînt, zise :
—	Numai dintr-un spital de nebuni a putut scăpa un om care vine la el acasă să se spînzure !
Notarul, la care trăsese mai întîi Dumitru cînd venise în Vîrtopi, se apropie acum şi el de mort.
—	N-aş putea jura că-i el. Dar asămănare este.
—	Dac-a slujit la jandarmi înainte de război, trăbă să se găsească la el o tăbliţă de tinichea cu numărul companiei, zise unul din jandarmi.
I-o găsiră pe bluza zdrenţeroasă, pe dinlăuntru.
Era pe ea nu numai numărul companiei, ci şi numele jandarmului, zgîriat acolo, în ungureşte.
Acum, nimeni nu se mai putea îndoi.
Oamenii începură cu bănuielile cum a ajuns Dumitru Bogdan aici, şi să se spînzure, şi ce rost aveau bureţii din traistă.
208
Jandarmul
Dar singurul om care ar fi putut da lămuriri, Gligor Albu, tăcea ca mormîntul.
Satul întreg se perindă să-l vadă pe mort. Numai doua femei nu fură văzute de nimeni : Veronica, măritată acum a doua oară, şi Catarina, care cine ştie pe unde era cu feciorul cu care fugise.
Pentru amîndouă jandarmul era mort demult.
1940 —
19 4 5
FARAONII
î
în sara aceea de iulie, înaintea corturilor din tabăra, focurile se stinseră mai devreme. Cerul era greu de norii care coborâseră, decuziua, pînă pe umerii dealurilor. Din cînd în cînd, fulgere vinete brăzdau noaptea din cer şi de pe pămînt, luminînd pe-o clipă sălaşurile taberei de corturari.
De cînd se stinseseră focurile, nimic nu mai arăta că aici, la o încrucişare de drumuri, în mijlocul cîmpului, era o aşezare provizorie a tribului nomad : căruţe cu coviltire, corturi, cai, cîni şi o puzderie de puradei, ascunşi în zdrenţele cu care i-au acoperit mamele, bunicile. Erau bărbaţi şi femei de toate vîrstele. Cu copii cu tot,
14*
212
Faraonii
se puteau socoti cam şapte suflete de o căruţă. Şi erau cincisprezece căruţe.
Tăbărîseră aici, pe hotarul unui sat de frontieră, venind din ţara ungurească, din pusta nesfîrşită dintre Dunăre şi Tisa, de vreo cinci zile. Primăria le-a dat răgaz de zece zile pentru popas.
Pe uliţele satului nu fuseseră văzuţi decît vreo trei cu căldările de aramă în spinare şi vreo cîţiva ciurari. Două hărănci vînduseră cîteva ceşti de porţelan.
Oamenii se bucuraseră că nu au năpădit satul. Alte-dăţi, din caravane de acestea, năvălea în sat toată suflarea şi puneau mîna pe ce apucau. Erau tabere care se opreau aici o zi două, poate nici atît. Erau ţigani mai săraci, mai zdrenţeroşi.
Corturarii de acum păreau a fi dintr-un neam mai ales, oameni eu meşteşugul lor. Cei care trecuseră prin sat erau bine îmbrăcaţi. Bărbaţii purtau bluze albastre cu nasturi albi-sclipitori — poate erau de argint. Femeile aveau rochii verzi, roşii sau în mai multe culori.
Cît ce se aşezase tabăra, cîntecul ciocanelor pe ilaie se auzise pînă departe, răsunînd limpede în văzduh. Erau, pesemne, meşteri eu toţii.
Dintre căruţe se deosebeau mai ales două, cu coviltirul nou, mari, largi, trase de cai voinici, de pe pusta ungurească.
Sătenii aflaseră puţin despre caravana asta. Cine pu^ tea şti de unde vin şi unde se duc ? Poate nici ei înşişi ! Se ştia numai că-s corturari mai înstăriţi, meşteşugari ; că între ei sînt bărbaţi frumoşi şi femei tinere şi mai frumoase ; că sînt bătrîni şi bătrîne cu poveri de ani mulţi în spate şi o droaie de copii şi de cîni.
Faraonii
213
De obicei cîntecul ciocanelor se auzea şi după ce cădea însărarea. Dar în sara aceea de iulie încetase încă înainte de a se aprinde focurile sub ceaune pentru cină. Iar acum era întunerec şi linişte grea peste corturi şi că ruţe. Se auzea ronţăitul cailor care păşteau prin apropiere, unii împiedecaţi în fiare, alţii priponiţi.
Văzduhul era apăsător, ca înainte de izbucnirea furtunii în zilele înăbuşitoare de vară. Cînii zăceau, cu limbile scoase, sub căruţe. Oamenii se frăm-întau, neliniştiţi, pe pămîntul gol, pe rogojini sau pe mantale rupte, să adoarmă.
★
Duşmănia între cei doi fruntaşi se iscase de multă vreme, se mărise şi crescuse ani de zile, iar acum izbucnise ca flacăra pe care nu o mai pot ţine tăciunii.
Ţancu, ori Ţanco — i se spunea şi pe-un nume, şi pe celalalt — era dintr-o viţă veche de voivozi. Se însurase cu Salomia, fată din cel mai vechi şi mai avut neam, cu mari tradiţii în laie, încă de pe vremea cînd era voivod Ţancu cel bătrîn. El avea să-i ia locul, şi lui i se cuvenea să se însoare cu fata cea dintîi din trib. Nimeni nu se gîndise să le pună vreo piedecă. Era un lucru firesc. Era o tradiţie.
La întoarcerea de la biserică — cei din neam mare se cununau şi la biserică, — pe înnoptate, cineva descărcă cinci focuri de revolver asupra mirilor.
Nu peste mult se află că Dinu trăsese. Mai tîrziu, cînd ajunse voivod, mărturisi el însuşi.
Ţanco cel bătrîn fu arestat undeva prin Ungaria pentru falsificare de bani şi-i fu ridicată toată averea aflată
.214
Faraonii
în căruţa de voivod: bani, salbe şi lanţuri de argint şi de aur, inele, cercei. Salomia abia putu ascunde ceva din .zestrea ei. Noroc că Ţanco tînărul îşi luase din bună vreme moştenirea şi o pusese la un loc sigur. El era căsătorit abia de-un an cînd se întîmplă nenorocirea cu tată-său. Caravana, după arestarea căpeteniei, trebuia să plece în România. Dar fără voivod nu putea.
Pentru ruşinea că Ţanco cel bătrîn s-a lăsat prins şi pentru că neamul i-a rămas sărac, tribul nomad nu alese — după tradiţie — poruncitor în fruntea lui pe Ţanco cel tînăr, ci pe Dinu.
îndată ce se urcă în şa, Dinu-i porunci lui Ţanco să-i <lea lui pe Salomia. El a iubit-o şi înainte, iar acum i se cuvine, şi în temeiul şefiei, fata din neamul cel mai bun din laie. Unii îi ţineau partea, alţii spuneau că nevasta e a lui Ţanco, şi a lui trebuie să rămînă.
La început, Ţanco nici nu-1 luă în samă. Putea bate cinci ca Dinu : avea şi revolver, şi pumnal bine ascuţit.
Dar într-o noapte Dinu încercă să-i răpească nevasta, în fruntea unei cete de vreo zece inşi. Se născu, în grabă,
o	încăierare, la care luă parte întreaga tabără, împărţită în două. Cei care ţineau cu Dinu fură biruiţi. Şi multă vreme laia fu învrăjbită şi înveninată cum e ud stup de albine cînd întră în el un viespe.
Pesite vreo jumătat5 de an, Dinu încercă, într-o noapte, singur, să fure pe Salomia. îl văzuse pe Ţancu beat în sara aceea şi se furişă ca un şarpe spre cortul lui.
Ţiganul era beat într-adevăr şi dormea greu, dar era trează Salomia, ori se trezi uşor. Nu se putea nici gindi la Dinu, cum nu se gîndise în toată fetia ei : era şi din neam mai puţin ales, şi urît. îl ghionti pe Ţancu înainte de-a întră în cort Dinu. Omul sări mut, ca un
Faraonii
215
dulău de stană asupra ursului, şi-i puse o mînă în grumazi. Cu cealaltă îi vîrî în gură un cocoloş de zdrenţe, apoi începu să-i care la pumni şi, izbindu-1 la pămînt, să-l calce cu picioarele. Plin de vînătăi, Dinu se ascunse cîteva zile. De-atunci nu mai cuteză să încerce furtul, şi nici nu mai putu : SaJomia, abia de şaisprezece ani, născu o fetiţă, pe Rusalina.
Se însură acum şi Dinu, dar mînia între cei doi fruntaşi nu se potoli. Ţancu nu se putea împăca cu gîndul că altul e poruncitor peste laie ; iar Dinu nu putea uita pe Salomia, şi de frumoasă, şi pentru că era din neamul cel mai bun. Şi el ştia că nu poate să asigure urmaşilor săi moştenirea şefiei dacă neamul Salomiei nu întră în neamul lui.
Trecură ani de manie şi duşmănie mocnită între cei doi.
într-o vreme, Ţancu se despărţi de laie, urmat de vreo şapte căruţe. Voia să-l caute pe tatăl său : poate a ieşit din temniţă, dacă mai era în viaţă. Umblau zvonuri că l-ar fi dus la ocnă, ba chiar că l-ar fi spînzurat, deoarece s-ar fi aflat la proces că ar fi săvîrşit, înainte cu mulţi ani, un omor, cînd a furat şi multe lucruri de argint. Dar nimeni nu putea jura pe nimic. Erau zvonuri, ca multe altele. Se putea să fie şi alt ţigan acela pe care î-au dus la ocnă ori l-au spînzurat, dacă zvonul ar fî fost adevărat.
Ţancu se înapoie la matcă, urmat de cele şapte să-laşuri de sub coviltirile căruţelor. Nu mai vorbea, nu se mai întîlnea cu Dinu decît rareori, la adunări, la praznice mai mari.
Cu trecerea anilor, nemaiavînd nici o veste despre Ţanco cel bătrîn, autoritatea lui Dinu începu să crească
216
Faraonii
în tabără. O întări şi prin cîteva isprăvi însemnate j cîteva furturi, care îmbogăţiră tabăra şi mai ales averea conducătorului.
Intr-o zi, Dinu îl opri în drum pe Ţancu.
—	Haida să uităm duşmănia din trecut ! Haida să ne încuscrim ! Da-mi pe Rusalina pentru ficiorul meu.
—	Ce, eşti nebun ? răspunse Ţancu ridicînd capul în vînt.
—	Vei spune că-i prea tinără, că n-a împlinit treisprezece ani. Dar fata-i mărişoară. Samănă leit cu ma-mă-sa. Dacă n-am avut-o eu pe Salomia, s-o aibă ficiorul meu pe fată-isa !
—	Nici acum, nici peste o sută de ani ! răspunse Ţancu tulburat, şi mîna lui pipăi cuţitul din teacă. Cu neamgî tău nu se va amesteca neamul nostru !
Cînd auzi Salomia de propunerea lui Dinu, îşi ieşi din minţi.
—	Nici acum, nici peste o sută de ani, zise şi ea, mai bine o sugrum !
Din ziua aceea Dinu nu mai vorbi cu Ţancu, dar îi trimitea des ştafete dintre bătrînii taberei.
—	Dă-o, Ţancule, nu te mai împotrivi ! Azi Dinu e tare şi mare. Mai toate corturile ţin cu el.
—	Dacă nu o dai de bunăvoie, într-o noapte o să ţi-o fure. Spun că e ,nevoie de încuscrire pentru binele taberei.
Salomia sărea cu unghiile la ei.
—	Să pieriţi,	blăstămaţilor ! Nu vă	ruşinaţi	să
cereţi un amestec	cu neamul acela	ticălos ? V-aţi uitat
că-i neam străin,	neam de pripas	la noi,	de care	s-a
milostivit moşul meu şi moşul lui	Ţanco,	voivodul	de
atunci, şi l-au adăpostit ? Acum vrea să-şi întărească
Faraonii
moştenirea ? Dar nu pupa el, ficiorul veneticului, obrazul Rusalinei ! Să vă fie ruşine că vă faceţi crainicii lui !
Cei din urmă peţitori trimişi de Dinu veniră în dup-a-miaza zilei aceleia din iulie.
—	Dacă nu i-o daţi, la noapte tăbărăsc toţi bărbaţii asupra voastră, v-o iau cu puterea şi o cunună cu Ilie.
Ilie era feciorul lui Dinu. De data asta peţitorii nu erau dintre bătrîni, ci bărbaţi de vîrsta lui Ţancu.
Acesta începu să răcnească şi să-i brăzdeze cu cuţitul.
Oamenii fugiră. Vestea se lăţi ca fulgerul, şi tabăra se umplu de nelinişte grea.
Toţi erau siguri că la noapte Dinu o va răpi pe Rusalina. Unii, cei mai mulţi, erau gata să-i dea ajutor. Dar nu toată tabăra era cu el.
*
...Frămîntarea asta şi, poate, teama de vremea tare care era gata să se prăbuşească alungau somnul de la ochii faraonilor în noaptea aceea înăbuşitoare de la sfîrşitul lui iulie.
Bănuiau şi Ţancu, şi nevastă-sa, şi fata că în noaptea asta Dinu o să încerce răpirea.
Cît ce căzuseră umbrele însărării, un nepot fusese trimis s-aducă de la păşune caii, să le pună şaua şi să-i priponească la un loc anumit, nu departe de tabără. Cînd începură fulgerele, Ţancu scoase din căruţă, din-tr-o lada ferecată, o desagă de piele, trei traiste vechi,, tot de piele, şi, strecurîndu-se prin noapte, le legă de
218
Faraonii
şaua unui cal. De cealaltă legă o desagă adusă de Rusalina.
—	Nu te mai mişti de-aici. C&nd vei auzi că se apropie larma, sări pe-un cal, ia-1 de frîu pe celalalt şi porneşte tot spre răsărit. După două ceasuri de fugă, ne vei aştepta. Şi dacă pînă dimineaţa nu venim, eu şi mumă-ta, du-te cu Dumnezeu, tot înainte, tot .spre răsărit. întreabă de oraşul Lugoj, şi acolo întreabă de Mina fierarul. E o rubedenie mai depărtată dinspre moşul.
Ţancu pieri în noapte. Pe drum îl izbiiră înmii picuri grei. Fulgerele îl orbeau. Cînd ajunse la sălaş, cerul începu să se prăbuşească : tunetele bubuiau unul după altul.
El aştepta în uşa cortului, cu revolverul încărcat ; Salomia, la spatele lui, mai ţinea două în mină. Din şer-parul lat se vedea mînerul cuţitului. Avea unul şi în tureacul cizmei.
Nu aşteptă mult. La lumina unui fulger zări duşmanii apropiindu-se în patru brînci. Era şi Dinu între ei ? Aşa-i păru. Slobozi revolverul. Auzi un vaier, apoi tunetul astupă orice alt zgomot.
De la dreapta, de la stînga, se apropiau alţii. Trase din nou. Alte vaiere. Veneau tot mai mulţi. După ce goli pistoalele, săriră cu cuţitele, şi el, şi Salomia.
Deodată se auziră ţipete, urlete.
—	Nu te lăsa, Ţancule ! Sîntem aici şi noi. Nu te da tîlharilor !
Apoi nimeni nu mai ştiu ce se petrece în noaptea aceea sîngeroasă. Ţiganii se încăierară între ei. Fiecare vedea în celalalt un duşman. Nimeni nu mai ştia cine-i cu Dinu şi cine-i cu Ţancu. Noaptea îi orbea. Numai
Faraonii
Ia lumina fulgerelor se vedeau grupuri încăierate şi însîngerate. Unii gemeau pe jos.
Cu trei răni în coaste, Ţancu desfăcu, trăgînd din toate puterile, pe Salomia dintr-o încăierare şi o luară la fugă. Erau încrestaţi cu cuţitele, şi el3 şi femeia.
Pe fată o aflară lîngă caii priponiţi. Ea aşteptase, după porunca tatălui său, să se apropie larma. Dar larma vuia încă şi acum deasupra taberei.
Salomia încălecă pe un cal. Ţancu pe celalalt, şi porniră în galop în noapte.
Bătaia dură, în tabără, pînă în zori. Numai atunci băgară de samă ţiganii că era bătaia orbilor : se ţineau încăieraţi cei din aceeaşi partidă.
Nu mai avură vreme să se gîndească unde va fi Ţancu cu femeia şi fata. Nici Dinu nu se mai gîndi : în tabără erau doi morţi şi vreo şapte răniţi mai greu.
îi aruncară în grabă în căruţe, îi acoperiră cu zdrenţe*, strînseră tot calabalîcul, prinseră caii şi, pe la răsăritul soarelui, caravana porni.
Fiind în apropiere o încrucişare de drumuri, în curînd se află de plecarea taberei. Oameni curioşi merseră să vadă batiştea, urmele focurilor. Descoperiră în multe locuri pete mari de sînge.
Peste două zile, o patrulă de jandarmi plecă în căutarea faraonilor. Poate au ucis pe cineva ! Pe cine ? De-ai lor, sau vreun străin ?
în zorii zilei, se apropiau şi cei trei călăreţi de un sat.
—	Rămînem aici, ori mergem mai departe ? întrebă Salomia.
220
Faraonii
—	Rămînem î Sa nu le pierdem urma. Ai văzut cum ne-au minţit ticăloşii de peţitori ? Ai văzut că sînt încă mulţi cu noi şi împotriva lui Dinu ? Cine ştie ? Poate de-aici îi va veni răsturnarea ! Să nu le pierdem urma !
Mai galopară un timp. Satul se vedea bine.
Deodată Ţancu opri calul.
—	Nu ! Vom merge mai departe ! zise el. Tabăra nu va rămîne la răscrucea aceea de drumuri. După sîngele vărsat, va pleca în grabă.
Mai erau şi alte gînduri care îl abătură pe Ţancu din drum. Nu se puteau opri într-un sat, aşa cum erau. Jandarmeria caută de bună samă pe fugari.
După două zile de mers peste cîmpuri, înconjurînd satele, ajunseră la un orăşel pe care Ţancu îl cunoştea din drumurile din trecut ale caravanei, pe cînd tatăl sau era conducătorul. îşi aducea aminte de o casă, la marginea orăşelului, unde fusese găzduit odată, cu bătrînul, la un ţigan avut, negustor de porci, unul Miloş.
Omul îl recunoscu îndată. Dar îi dădu sălaş cu oarecare îngrijorare. Zvonurile despre bătaia aceea din tabăra corturarilor merseseră pînă departe. Căruţele fuseseră oprite de jandarmi şi puse în tabără la marginea unui sat.
Cercetările începuseră îndată şi fuseseră aflaţi, între zdrenţe şi fîn, cei doi morţi. Dintre răniţi muriseră trei pe drum. La interogator, toţi mărturisiseră că ucigaşul e cel dispărut, Ţancu. Ba unii se juraseră că şi Salomia a dat cu cuţitul. Unde erau fugarii ? Nimeni nu ştia, dar căruţa lor fusese adusă fără cai, legată de alta.
Toată gloata a fost închisă. Cercetările urmaseră în faţa tribunalului. în aceeaşi vreme erau căutaţi şi fugarii.
Faraonii
221
Iată pentru ce Miloş îl primi cu îngrijorare. Apoi se interesă de bătrîn.
—	A murit, răspunse Ţancu.
Nu putea să-i spună adevărul. Omul acesta ţinuse mult la bătrîn şi, de cîteva ori, îi fusese de ajutor.
—	Pîn-a stăpînit el, nu ştiu să se fi întîmplat o astfel de nenorocire în tabără.
Femeile se culcară, dar cei doi bărbaţi sfătuiră pînă tîrziu, la lampa stinsă.
Ţancu îşi deschise inima înaintea lui Miloş. Simţea că-i scade încrederea în viitor. Dacă au fost descoperiţi morţii, dacă el e pus subt urmărire drept ucigaş, nu putea decît să-şi piardă urma pentru o vreme. Şi avea nevoie de un sfat prietenesc.
Povesti lui Miloş pricina bătăii din tabără şi a fugii lui. Numai despre bătrîn nu spuse mai multe.
—	Hm ! Te-au scos din drepturile tale, şi ticălosul acela a mai vrut să-ţi răpească şi fata ? El trebuia să cadă de glonţ sau de cuţit !
Ascultînd povestirea lui Ţancu, în Miloş se deşteptau moşteniri străbune : un moş al lui s-a răzleţit, pe vremuri, tot dintr-o laie de corturari, şi tot din pricina unei prigoane.
—	Dacă sameni batrînului, nu-1 poţi ierta pe ticălosul acela ! Dar, deocamdată, nu-i nimic de făcut, decît să-ţi pierzi urma, să te ascunzi. Aici nu, vezi bine, aici nu se poate ! E prea aproape de satul unde-i tabăra. Veţi lua trenul şi veţi merge pînă în inima ţării. Apoi o să mă înştiinţezi unde sînteţi, să-ţi pot trimite veşti. O să mă îngrijesc eu să pornească nişte zvonuri. Eu, să ştii,
222
Famonit
am drumuri multe. O să se audă, de-o pildă, şi la judecată, că voi, fugarii, aţi încercat în noaptea aceea să treceţi călări Tisa, dar că rîul vuia cu valuri mari şi v-aţi înecat. Poate voi afla nişte martori care să jure că v-au văzut în Ungaria cînd vă duceau jandarmii în temniţă.
—	Dar ce mă fac cu caii ? întrebă Ţancu.
—	Caii îi vindem, nici nu mai poate fi vorba. Cu ei nu te-ai putea ascunde nicăiri. Ai bani ?
Ţancu înclină din cap.
—	Dacă n-ai avea, ţi i-aş plăti eu acum. Dacă ai, să vii aici peste o lună de zile. O să luăm preţ bun pe cai.
Dimineaţa, Miloş le aduse o păreche de desagi răi şi haine rele. Trebuiau să le schimbe pe cele bune, cu care erau îmbrăcaţi.
Abia atunci se văzură petele de sînge pe cămaşa şi hainele lui Ţancu. Rănile în coaste nu fuseseră adînci. Sîngele nu mai curgea. Numai zgîrieturile de cuţit de pe faţa ţiganului şi a nevestei puteau da de bănuit.
Miloş rămase cu ochii la fată, la Rusalina, îmbrăcată acum într-o rochie ruptă.
—	Pagubă că n-am un ficior... oftă el. Nu-i mirare că s-a făcut moarte de om pentru asemenea fată. Şi e încă numai o copilă... Cîţi ani ?
—	împlineşte la Sînpetru treisprezece, răspunse Salomia, învăluindu-şi copila într-o privire de dragoste pătimaşă.
—	Ascultă, Miloş, zise Ţancu la despărţire. Şăile să nu le vinzi, nici frîiele. Sînt ţintuite în argint. Sînt moştenire de la tata. Poate voi mai avea nevoie de ele.
Faraonii
223
II
Satul Vlădeni e aşezat într-o vale, între dealuri rodnice, şi de grîu, şi de vin. Sat cu case de piatră, cu oameni gospodari, cu două biserici, cu două neamuri de ţigani : «cei din sus», la capătul de răsărit al satului, şi «cei din jos», la capătul de la apus.
Cei dintîi erau mai puţini, vreo zece familii, toţi fierari şi potcovari. Ţigănia de la apus număra peste cincizeci de bordeie : vara erau zilieri la rumâni, iarna trăiau din împrumuturi de bucate luate de la gospodari pentru munca de vară şi din cerşit în sat, ba hărăncile mai făceau şi un fel de negoţ cu arnici, cu ace, şi în Vlădeni, şi în satele vecine.
Ţigănia din sus se deosebea de cea din jos nu numai ca mărime, dar şi ca înfăţişare. Ţiganii din sus aveau case de lemn, bulgărite şi văruite. în cea de jos erau numai bordeie. Nici locuitorii lor nu prea sămănau. Cei din sus erau oameni mai înalţi, de-un brunet-palid ; cei din jos erau mijlocii de statură şi negri ca ceaunul.
După port, pe cei din sus nu-i prea puteai deosebi de rumâni, mai ales duminica şi la praznice : cămeşi albe, cioareci de pănură sau de pînză — după anotimpuri, — pieptare albe «înfundate». Cei din jos se îmbrăcau cum dădea Dumnezeu, în toate tărcăturile, în ce căpătau de la oameni.
într-o dimineaţă pe la sfîrşitul lui august, în ţigănia de din jos se porni larmă mare. Se treziră cu trei străini : un bărbat, o femeie tînără şi o fetiţă. Bărbatul era subţire, înalt, cu părul în valuri pe spate, cu faţa palidă şi cu urme de tăieturi. Era îmbrăcat cu pantaloni
224
Faraonii
negri, peteciţi, strînşi pe picior, ca cei milităreşti. Cămaşa era murdară, sfîrtecată. Dar şerparul era lat, bun şi era ţintuirt cu nasturi sclipitori, poate de argint.
Femeia era de aceeaşi înălţime cu bărbatul. Sub zdrenţele cu care era îmbrăcată, se ghicea trupul subţire, mlădios ca o trestie. Ochii mari, negri, luminau aprins, cu priviri tari, ca pentru deochi. Era mai palidă la faţa ca bărbatul.
Fetiţa era leită mamă-sa, dar era încă gingaşă ca o jucărie. în obrajii mici, subt fruntea palidă, ochii ei mari, lunguieţi, ardeau parcă nefiresc.
Cine erau ? De unde veneau ? Cu ce gînduri ?
Ţigănimea de din jos se frămînta şi nu cuteza să se apropie nici unul de străini.
Ei şedeau şi se încălzeau la soare, pe muchea unui deluşor, la marginea ţigăniei. Păreau osteniţi de drum. Priveau trişti, drept înainte, ca în mari depărtări. Părea că nu văd şi nu aud nimic.
Şi, pe mai departe de ei, se perindă toată ţigănimea să-i vadă. Uitară să dea la porci, şi godacii începură să guiţe în coteţe.
—	Sînt din vreo laie de corturari, ziceau unii.
—	Se vor fi rătăcit, ori poate aşteaptă aici căruţele.
—	Trăbă c-au scăpat dintr-o încăierare ! N-aţi văzut cît sînt de zgâriaţi pe obraji ?
—	Dumnezeu ştie ! Dar par nenorociţi.
—	Ai văzut şerparul ? E de corturar bogat, e ţintuit cu nasturi de argint.
—	E un neam frumos de oameni.
—	Femeia are ochi de vrăjitoare.
înaintea bordeielor larma creştea. Părerile împărţite despre străini iscară şi cîteva certuri.
Faraonii
225
Străinii şedeau nemişcaţi şi se prăjeau la soare. De la o vreme, femeia desfăcu din desagă o legătură cu demîncare. Abia îmbucară de cîteva ori5 şi ochii lor iar se pironiră în depărtări.
Ziua întreagă stătură nemişcaţi, ca şi cînd ar fi înlemnit acolo. Puţine vorbe schimbară.
Bărbaţii şi femeile din ţigănie, după ce-şi hrăniră godacii, plecară la lucru pe la oameni. Nu mai rămaseră decît puradeii şi cîteva bătrîne neputincioase, cîţiva bătrîni gîrboviţi, care şedeau pe podmoalele din jurul bordeielor, cu pipele roşii, die pămînt ars5 în gură.
Copiii se apropiau în grupuri de străini, apoi, deodată* se întorceau speriaţi, fugind de le sfîrîiau tălpile. Erau. aproape goi, în cămăşuţe spintecate, murdare.
Pe însarate, Ţancu zise :
—	Aici vom rămîne.
Femeia oftă :
—	N-avem nici un adăpost; n-avem straie, n-avem scule ! Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile. în loc să plecăm cu căruţa, cu tot ce avem, am plecat călări.
—	Cum puteam pleca cu căruţa fără să prindă de veste tabăra ? Şi cum ne-am fi pierdut urma dacă o luam cu noi ? N-a trebuit să ne despărţim şi de cai ?
—	Mai aveam dăsagi. Puteam aduna în ei multe lucruri din căruţă. Dar parcă ne-a luat Dumnezei? minţile.
—	Nu trebuia să fugim ! Trebuia să rămînem cu ei* zise deodată copila.
—	Tu ştii că pentru tine am fugit, răspunse tatăl., Ai fi dorit să ajungi pe mîna lui Ilie, să te măriţi cu el
Ochii copilei se aprinseră şi privi cu ură la părinvL
—	Nu m-aş fi măritat cu el !
15— Opere VI— Agârbieeanu
226
Faraonii
—	Dar te-ar fi luat cu puterea !
Copila duse mîna la sîn şi făcu să sclipească, în razele soarelui ce apunea, vîrful ascuţit al unui jungher.
—	Ce treabă ar fi avut cuţitul ăsta ? întrebă ea cu ochii mari, negri, înflăcăraţi.
Mamă-sa o îmbrăţişă şi o sărută.
Noaptea dormiră într-un bordei. Dimineaţa voiră să-şi facă şi ei unul. Dar n-aveau uneltele de săpat, n-aveau lemne, n-aveau scînduri, n-aveau paie de acoperit.
Cît ce înţeleseră faraonii dorinţa lor, trecu ca o flacără prin ţigănie. Unii aduceau hîrleţe, alţii sape şi tîrnăcoape, alţii bucăţi de grinzi şi caferi.
Toată lumea se îmbulzi să le ajute. în patru zile bordeiul era gata. Ţancu dădu bani pentru scînduri, pentru uşă, pentru fereastră, şi ţiganii cumpărară din sat materialul pe care nu-1 aveau ei. Au cumpărat şi paie proaspete, de la îmblătituil din vară, căci cele ce le aveau ei erau vechi şi afumate.
Plecară apoi toţi trei, cu o căruţă din sat, în orăşelul cel mai apropiat şi se întoarseră cu ea încărcată : două paturi, o masă, cîteva scaune şi mărunţişuri de care aveau nevoie.
Faraonii erau acum şi mai încredinţaţi că străinii sînt avuţi, sînt din neam mare, şi sfiala faţă de ei crescu.
Nu se mirau că afară de numele lor nimic nu mai aflară de la ei. Erau mîndri că-şi făcuseră bordei alăturea de ei şi fericiţi că le ajutaseră. Se uitau la străini cu respect, iar la copilă, la Rusalina, ca la o stea căzută din cer. Niciodată nu se prăsise în ţigănia lor o fată ca asta! Erau mîndri de frumuseţea şi gingăşia ei şi simţeau de pe acum că ar face moarte de om pentru ea, dac-ar ajunge în primejdie.
Faraonii
227
După cîteva zile, în urechile Rusalinei străluceau doi cercei care îţi luau vederile. Şi, deodată, respectul faţă de străini se îndoi. O mută admiraţie le încălzea inimile, ce băteau cu putere sub zdrenţele de pe trup. Se simţeau cu toţii mai săltaţi de la pămînt, mai mîndri.
Iată că şi din neamul lor se pot ridica oameni deosebiţi ! Poate sînt os de voivozi ! Vezi bine ! Cum nu s-au gîndit de mai demult ? Nu se poartă toţi trei drepţi, cu capul sus, cu privirile slobode şi mîndre ? Nu avea bărbatul şerpar bătut în bănuţei de argint ? într-o duminică Rusalina purtă şi o salbă de bani de argint, în care strălucea soarele. De atunci ţiganii de din jos nu ar mai fi schimbat cu cei de sus. Li se părea că a sosit în ţigănie un neam împărătesc.
Din două în două săptămîni Ţancu pleca de-a casă. Se ducea pînă departe, la prietenul vechi al tatălui său, Mina, fierarul din Lugoj, după ştiri. Pe aici îşi aveau drumul multe caravane de corturari, încă din vremea de demult. Bătrînul îi făgădui să ştiri ceaşcă, să fie cu ochii în patru, poate va afla ce s-a ales din laia lui Ţancu.
în sat, în Vlădeni, nu ajunsese nici o ştire despre bătaia din tabără, nici despre judecata lăieşilor. Satul era departe, în inima ţării, şi nenorocirea aceea se petrecuse la graniţă, către ţara ungurească.
La o lună, Ţancu nu mai trimise nici o veste lui Miloş, ci se urcă în tren şi se duse la el. Nu atît pentru banii de pe cai, cît mai mult să afle noutăţile care îl frămîntau zi şi noapte.
Miloş vînduse caii, cu destule greutăţi, fiindcă ,nu avea hîrtii. îi vînduse unui geambaş, cu un preţ mai scăzut decît erau vrednici.
15*
228
Faraonii
Ţancu puse banii în şerpar, fără să-i pese. Mai avea încă bani destui.
Ce ştia mai nou Miloş ? Judecata nu se isprăvise. Oamenii erau ţinuţi încă în închisoare. Ce s-a ales de căruţe, de tabără, de copii şi de cîni ? Nu ştia nimic.
Chiar la urmă, cînd să plece, îi spuse :
—	Te-au căutat şi pe-aici !
—	La tine ?
—	Chiar la mine nu ! Dar prin ţigănie, prin sat. Şi încă atunci, îndată, a doua zi după ce aţi plecat. Dracu-i ştie pe jandarmi cum ţi-au luat urma...
—	Plouase în noaptea aceea. Se vor fi luat după urmele cailor peste cîmp uri.
—	Ai făcut bine că m-ai ascultat şi aţi mas înlăuntru! ţării. Fii cu răbdare şi aşteaptă. Nu-i bine să te plimbi prin ţară. Te caută mereu. Pentru ce nu mi-ai trimis adresa în loc să vii tu ?
Ţancu gemu.
—	Nu mai pot aştepta ! Nu mai pot trăi departe de ai mei !
—	Hm ! făcu Miloş, la asta trebuia să te gîndeşti de la început. Trebuia însă să-ţi mîntui fata. Acuma trăbă să stai ascuns în pămînt şi-n piatră sacă vrun an doi.
—	Vrun an doi ? !	E cu neputinţă	!
—	Dacă nu, poţi	ajunge repede	unde nu doreşti	:	în
spînzurătoare. Trăbă să ştii că lîngă cortul tău au aflat jandarmii trei pistoale descărcate proaspăt. Iar unul din morţi era găurit de	gloanţe. Era omul de încredere	al
lui Dinu. în oraş se	vorbesc multe.	Judecătorii care	pun
întrebări bărbaţilor şi femeilor nu tac din gură. Nimeni n-a descărcat vro armă în noaptea aceea, după spusa tuturora, decît de lîngă cortul tău.
Faraonii
229
Ţancu se gîndi. Intr-adevăr, nici el nu auzise alte împuşcături.
Apoi ceea ce apasă greu asupra ta e împrejurarea ca toţi au fost de faţă cînd i-au oprit jandarmii — vii, morţi ori răniţi, — numai tu şi cu femeile lipseaţi. Judecătorii mai întreabă : Pentru ce n-au fugit şi alţii dacă şi alţii sînt ucigaşi ? Deşi ceilalţi morţi sînt junghiaţi, nu împuşcaţi. Ori poate i-ai înjunghiat tu pe toţi, Ţancule ?
Miloş îl privi cercetător şi cu un fel de admiraţie.
—	Nu ştiu. Se poate ! Dar în întunerecul acela ce puteam vedea ? Ce puteam şti ? Cînd îţi sar cu zecile pe cap, mai poţi număra loviturile ? Daca i-am ucis eu, mă căiesc şi îmi pare rău. Nu pe ei voiam să-i omor. Iar cînele pe care am vrut mi-a scăpat. îotîi a voit să-mi ia mireasa, a împuşcat din leş noaptea după moi, cînd ne întorceam de la cununie. Acum a voit să-mi răpească fata pentru mucosul ăla de ficioru-său, un urît şi un nătăflete să-i pui din trecere piedecă şi nici să nu te uiţi la el. Să mi-o pîngărească cu neamul lui!
—	Zadarnică e acum mînia, Ţancule.
—	Ba nu-i zadarnică ! E viaţa mea ! Cînd nu mă gîn-desc la răzbunare, nu mai sînt viu. Sînt o mortăciune. Numai de nu l-ar judeca la temniţă pe viaţă, ori la spînzurătoare ! El m-a răzleţit de ceata mea, după ce mai întîi mi-a furat moştenirea cea după lege. De-ar scapa cu viaţă, ca să nu mai scape viu de mîna mea !
—	Te linişteşte, Ţancule, vorbi înviorat Miloş. Ştiu eu ce sînge fierbe-n tine. Dar acum trăbă să lucrezi cu mintea, nu cu inima.
—	Dar ştii tu că nu mai pot sta pe loc, că-mi vine nebunie? Mi-am făcut un bordei... Ce-aş putea face eu
230
Faraonii
în el decît să putrezesc ? Dar nu vreau să mor pînă nu dau faţă cu duşmanul ! în noaptea aceea credeam că el se va năpusti mai întîi asupra mea, cum s-ar fi căzut, el, ori ficiorul lui. Dar au împins pe alţii înainte ! Se poate ca eu să-i fi rănit de moarte pe oamenii aceia nevinovaţi. Să port blăstămul lor şi al copiilor lor !
Ţancu-i făgădui totuşi că, la Miloş, aici, în apropierea oraşului unde se face judecata, nu va mai veni în curînd.
—	Nu aşa ! Nu vei mai veni pînă-ţi voi trimite eu vorba.
—	Fie şi aşa ! Dar pe Dinu să ştii că-1 împuşc ca pe un cîne, de la spate, cînd nici nu va gîndi. Nu-i vrednic de altă moarte ! Ce s-a ales de mine ? Iată, un dezrădăcinat din neamul meu !
—	Dar dacă-1 condamnă la închisoare pe viaţă ?
—	O să ajung eu şi în temniţă !
—	Şi dacă-1 spînzură ?
Ţancu rămase cu gura căscată.
—	Nu-1 spînzură ! Un glas îmi spune mereu că-1 mai întîlnesc încă.
Ţancu se ţinu de cuvînt. Nu mai veni pe la Miloş. Dar, în schimb, nu treceau două săptămîni şi se ducea pe la Mina, fierarul cel bătrîn din Lugoj.
—	De, tabere mai mici, două-trei căruţe, pînă la cinci, au mai trecut pe-aici, ,nu ziic ba. Trec mereu, că pe aici h-e drumul. Dar nu-s oamenii pe care îi cauţi tu.
Aşa-i spunea aproape de fiecare dată fierarul cel bătrîn.
De la corturarii care treceau el află frînturi din povestea celor petrecute în tabăra cea mare. Caravana aceea era cunoscută de toţi nomazii care cutrierau
Faraonii
231
ţările din centrul Europei şi cunoşteau mai multe limbi. Pe Ţanco cel bătrîn îl cunoscuseră mai mulţi, unii în Sîrbia, alţii în Ungaria, alţii în România. Erau unele judecăţi în taberele mai mici care nu se sfîrşeau decît în judecata lui Ţanco acela.
Dar ce ştiau aceste cete răzleţe ? îi mai spuneau că s a isprăvit judecata şi că Dinu a foist spînzunat. Că laia a plecat mai departe, cu alt conducător. Alţii, că tabăra s-a rupt în două şi că au plecat pe drumuri potrivnice. Alţii, că sînt încă toţi la închisoare.
Ba se aflau	unii	care spuneau că	au fost expulzaţi	cu
toţii în Ungaria, de unde au venit, după ce li s-au luat căruţele, caii şi întreaga avere.
Era hotărît lucru pentru Ţancu că drumeţii aceştia nu ştiau nimic. Informaţii mai apropiate de adevăr nu-i putea da decît Miloş. El era mai aproape de locul celor petrecute. Dar se jurase înaintea lui Miloş să nu mai meargă la el pînă nu-i va trimite vorbă.
Dar vorba asta nu mai venea. Trecură toamna, iarna şi primăvara, şi de la negustorul cel de porci nici o veste.
în vremea	asta Ţancu, cu toate	drumurile lui	la
Mina, nu mai avea o clipă de hodină. Ştirile cu care venea păreau	că-1	mai stîmpără	o	vreme, apoi	iar
începea să fiarbă, să ardă mocnit. Trebuia să facă ceva pentru a-i trece vremea. Slăbise, se făcuse şi mai palid, şi ochii începuseră să-i ardă fosforescent, ca la un strigoi. Nevasta nu-i era de nici un ajutor. De cîte ori i se opreau ochii asupra ei, îşi aducea aminte de toate. Pentru ea suferea, şi simţea c-o iubeşte tot mai pătimaş.
Da, trebuia s-o aşeze în cinstea ce i se cuvenea ! El era moştenitorul de drept al voivoziei, pe ea i-o dăduseră
232
Faraonii
soţie pentru acest lucru... dacă nu s-ar fi întîmplat nenorocirea aceea cu tată-său ! Pe Dinu l-ar fi înlăturat el repede dacă nu ar fi fost umilit şi micşorat de păţania tatălui său. Dacă nu ar fi scăzut în ochii taberei...
Iată, nu s-a întrebat niciodată : cum de-a alunecat tată-său la falsificare de bani ? Şi mai ales ; cum s-a lăsat să fie prins ? în obida şi nenorocirea lui de moştenitor, nu avusese vreme să se gîndească la asta.
Dar acum avea prea multă ! Cu ziua de cap nu lucra nimic. Bani avea încă destui. Apoi unde şi cu ce ar fi lucrat ? Nu avea scule, nu avea material pentru lucru.
Astfel îl bateau gîndurile, şi uneori îi venea să-l blăstăme pe tată-său.
...Şi iată că din negura anilor, din amintirile copilăriei,
i	se limpezi în minte o dimineaţă în cortul lor. Trăia pe atunci maică-sa. Tată-său, decusară, nu fusese acasă. Adormise fără el, iar în zorii zilei se trezise într-o ceartă, pe cuţite, între părinţii lui. îşi mai aducea aminte şi acum înfruntările înfuriate ale mamei sale şi cum sărea, cu ghearele, să-i sfîşie obrajii : «Iar ai fost la ea ! Nu minţi, cîne bătrîn ! Iar ai fost ! Unde sînt cele două părechi de cercei din punga cea roşie ? Unde sînt cei trei galbeni ? I-ai dus ei, porc bătrîn ce eşti ! Furi cortul tău şi duci neruşinatei aceleia ! Cu ce te-a legat ? Cu ce te-a fermecat ? Dac-ar fi mai tinără şi mai frumoasă decît mine, n-aş zice nimic !»
Auzea limpede înfruntările înveninate ale mamei sale.
...Oare pentru femeia aceea va fi falsificat bani tată-său ? Ce alta ar fi putut să-l scoată din minţi ? Nu avea bani destui ? N-avea inele şi cercei de aur cu pietre preţioase ? Nu era avut ? Pentru ce lăcomea la bani falsificaţi ?
Faraonii
233
Ţancu îşi aduse aminte că uneori se întîmpla ca vreun meşter făurar din tabără să se îndeletnicească ou astfel de meserie, dar n-a auzit să se fi întîmplat vreodată ca însuşi voivodul să alunece pînă acolo. Nu a bătut chiar tată-sau pe un şetrar cu biciul de curele muiat în saramură, pe pielea goală, pentru o astfel de blăstămăţie ?
Da, aşa trebuia să fie ! Pentru femeia aceea a căzut conducerea neamului lor în tabără, pentru ea a ajuns bătrînul la munca silnică pe viaţă, ori poate la spînzu-rătoare. Pentru ea va fi murit maică-sa aşa de tînără !
El îşi aducea aminte că maică-sa a tot slăbit şi că a muţit ca pămîntul în vremea din urmă. Nu-i mai răspundea nici lui. Avusese totdeauna credinţa că mama-sa a murit nenorocită.
Dar gîndurile şi frămîntările nu-i ajutau lui Ţancu ia nimic. Cu atît mai puţin la scurgerea vremii. Zilele erau nesfîrşke, şi nopţile înveninate.
Nu mai venea nici o ştafetă de la Miloş.
în gură de vară, prin iunie, într-o dimineaţă, Ţancu zise :
—	Trăbă să fac ceva ! Trăbă să mă apuc de lucru. Altfel mi-e frică să nu înnebunesc.
—	E greu şi pentru mine şi pentru fată, dar încă pentru tine ! Nu ai mai aflat nimic ?
—	Nimic. Mina bătrînul nu ştie decît zvonurile ce umblă. Dar am încredere în Miloş. El l-a ajutat şi pe tata. Nu mai pot sta însă cu braţele încrucişate. Trăbă să mă apuc de lucru !
—	N-ai făurişte, n-ai unelte ! zise cu sfială femeia.
—	Mai am încă bani. îmi voi cumpăra. îmi voi ridica şi o baracă de făurişte.
234
Faraonii
în două săptămîni făuriştea fu instalată aici, lîngă bordei. Ţancu se mai lumină la faţă. Cumpără material şî începu să bată căldări de aramă. Dar nu se ferea să potcovească şi un cal, să ferece o roată, să ascută un fier de plug.
Sătenii auziră că ţiganul din capul satului din jos e meşter mare. Că-i întrece pe toţi fierarii din sat. întîi veniră cu d^ lucru locuitori din apropiere, apoi de pe toate uliţele satului.
Cîntecul ciocanului răsuna în fierăria lui Ţancu din zori pînă sara tîrziu.
III
Ţiganii din sălaşul din capul din jos al satului se mirară şi, la început, parcă se descurajară. Cum, îşi ziceau ei, omul ăsta, pe care îl crezuseră din neam mare. nu-i mai mult decît unul din capul satului din sus ? E un meşter faur şi atîta tot ? Adevărat, mai bun ca ceilalţi, mai priceput, ştia face şi căldări, şi sfeşnice de aramă, şi alte scule, dar atîta tot ? Poate şi-a isprăvit banii ? Adevărat că la asta nu se gîndiseră pînă acum. Erau de aproape un an în sat, şi nimeni nu i-a văzut lucrînd, nici pe el, nici pe nevastă, nici pe fată. Ba ele tot mai coseau uneori, la soare, în uşa bordeiului.
Nimbul din jurul străinilor începu să se destrame şi, în aceeaşi vreme, faraonii simţiră că distanţa dintre ei şi străini s-a scurtat. începură să îndrăznească a se apropia de ei şi a le vorbi.
Faraonii
235
Cu cît treceau zilele de cînd începuse să lucreze, cu atît Ţancu simţea cum îi revine încrederea în sine, curajul, pofta de viaţă. Mai înainte se hrănea cu nimica toată. Acum mîne a cu o foame de lup şi bea cîte un sfert de rachiu la zi. Faţa şi ochii i se luminaseră.
Şi, într-o după-amiază, cum bătea cu ciocanul fierul înroşit, în vreme ce nevasta şi fata coseau înaintea barăcii, un zîmbet îi flutură pe buze. De la nenorocirea cu tatăl său era întîiul zîmbet.
Nevasta, care mai mult era cu ochii la el decît cosea, simţi un junghi de fericire, sări de la locul ei şi, din cîteva salturi, fu lîngă bărbat, îmbrăţiişîndu-i grumazii cu braţele.
—	Ioane, lonaşe, sufletul meu !
—	Stăi, că mă înăbuşi, nebuno, zise vesel bărbatul,
Continuă să lucreze şi, în grabă, începu un cîntec
cadenţat după bătaia ciocanului.
Fata, Rusalina, de-afară, rămase împietrită, cu răsuflarea oprită. Tatăl său cînta frumos, şi nu-şi mai aducea aminte de cînd nu-1 mai auzise. Simţi cum o căldură dulce îi inundă întreg trupul, pornind de la inimă. Se opri din cusut şi ascultă. Dar iată că şi mamă-sa pune mîna pe un ciocan şi începe să izbească în fierul înroşit, alternativ cu tatăl său, şi glasul ei se amestecă cu al bărbatului.
Ce cîntau ? Melodia-i era prea cunoscută Rusalinei. Dar acum nu auzea cuvintele. Cuvintele se topeau pentru urechea ei, pentru inima ei, în melodia aceea. Mai văzuse ea, mică, pe părinţii ei lucrînd amîndoi la ilău şi înfrăţindu-şi cîntecul. Dar acum nici nu se gîndea, nici nu dorea să înţeleagă cuvintele, să le prindă. Avea senzaţia unei mulţumiri, a unei fericiri care nu se mai
236
Faraonii
apropiase de ea de multă vreme. I se ridicase de pe piept o lespede grea, care n-o mai părăsise de cînd plecase de la cort şi care o înăbuşea ziua şi noaptea. îi părea că fusese într-o prinsoare întunecată şi acum era slobodă : bucuria părinţilor îi lumina sufletul.
Fără să-şi dea sama ce face, puse cusătura la o parte, întră în făurişte, luă şi ea un ciocan în mîmă şi începu să izbească în fierul înroşit. Şi îndată glasul ei fraged se contopi cu al părinţilor. Cuvintele melodiei îi veniră de la sine pe limbă :
Haidaţi, şapte fraţi,
Din ciocane daţi !
Bateţi pe ilău Cu ciocanul greu,
Bateţi pe ilaie,
Tot scîntei să saie S-alunge duşmani Peste mări şi ani,
Peste smîrcuri rele,
Să se-nece-n ele !
Piară-le sămînţa,
Viţa poroliţa !
Toţi duşmanii mei,
Intre devla-n ei : în pustii să-i poarte,
Flămînzi pîn’ la moarte !
Haidaţi, şapte fraţi,
Din ciocane daţi !
Daţi şi zi şi noapte,
Pînă-n miazănoapte.
Ziua-i zi
Şi noaptea-i noapte,
Cine poate Facă zi din miez de noapte Strălucească Şi ţîşnească Iuţi scîntei S-alunge zmei !
Pînă la cer Suie stingher Cîntec de fier !
Ţiuie toate Pînă la moarte :
S-alunge din lume Duşman-al cui nume Nu se poate spune i Balaur urît lesă din mormînt.,
N-are nas, ci rît.
Urîciunea lumii,
Bărbaţelul ciumii !
Haidaţi, şapte fraţi,
Din ciocane daţi, Departe-alungaţi Umbra de strigoi,
N-are loc la noi !
Locul l-a greşit Şi a nimerit La neam de clăcaşi,
Ţigani băştinaşi Cari ne-au dat sălaş. Meargă la şătrari,
Lăieşi corturari,
Unde stăpîneşte Si se învîrteşte Cuţit ucigaş,
Bun pentru vrăjmaş ! Noi sîntem fierari, Sîntem meşteri mari, Din baroase dăm. Fierul frămîntăm, De-1 vom înroşi,
Iute te-om pîrli Şi te-om potcovi — Potcoave de foc,
Să nu ai noroc, Duşman nempăcat, Drac împeliţat, Strigoi sugrumat.
Haidaţi, şapte fraţi, Din baroase daţi, Duşmani alungaţi, Scîntei împroşcaţi. Că din buni-străbuni Şi din vremuri tari Noi sîntem fierari, Fauri meşteri mari, Meşteri pricepuţi,
De nimeni bătuţi. Lucrăm zi şi noapte Cu sculele toate.
Ci nu-i pace, nu-i, Ci duşmani destui.
Faraonii
239
Pace dac-ar fi,
N-am mai fi pe-aci ! Am pleca în noapte Cu şetrile toate, Rătăcind prin ţară în iarnă şi-n vară, Printre munţii suri. Prin lunci şi păduri, S-ajungem departe, Cătră miazănoapte, în jos ne-am grăbi, Cătră miazăzi.
Ţiuie-n urechi Cîntece străvechi, Cîntece de laie,
Cîntec de bătaie Cînd jîndari ne taie ; Cîntece cu şoapte Cînd întrăm în noapte Cîntec prelungit,
Bun de libovit,
Fete de iubit î
Haidaţi, şapte fraţi, Din ciocane daţi, Ghioage ferecaţi,
Oţel să căliţi,
Săbii s-ascuţiţi,
Limba lor să taie Ca o vîlvătaie Pe flacără mare Ce din jar răsare,
'240
Faraonii
Se învineţeşte,
Apoi se topeşte.
Din baroase daţi,
Bateţi şi cîntaţi
Pin’ vă deşteptaţi
Din somn şi din moarte,
Din crîncenă soarte,
Mai rea decît toate !
Vă cheamă din noapte.
Din vremile mari,
Bătrîni corturari,
Vechi cumu-i pămîntul,
Viforoşi ca vîntul,
Cum i-a lăsat Sfîntul !
Din după-amtaza aceea, munca spori în făuriştea lui Ţancu. îi cuprinsese pe toţi trei o înverşunare de lucru, îiicît adeseori îşi uitau şi să mai mănînce. Femeile ajutau lui Ţancu, dovedindu-se îndemînatece. Făuriştea răsuna acum de cîntecul armonios al fierului şi de cîntecul celor trei suflete.
Părea că-şi varsă în muncă toată energia adunată în ei vreme de un an, o varsă cu nesaţ, cu sălbătecie. Părea că abia acum au aflat leac la singurătatea şi nenorocirea lor şi se aruncau nesăturaţi asupra lucrului. Părea că au descoperit mijlocul uitării şi erau îngroziţi să nu-1 piardă. Cămeşile li se lipeau de trup. Cei trei erau palizi, grei de osteneală, dar nu slăbeau lucrul. Cîntecul înceta uneori, dar la buna cadenţă a ciocanelor începea iarăşi, parcă de ia sine.
Ţiganii din vecini se mirau cu gura căscată. Cutezau să vină acum pînă-n uşa covăciei. Mulţi ascultau de
Faraonii
'241
afară. Părea că înviase întreaga covăcie. Sunetul cadenţat,. metalic, o sporea, creşterea deasupra ei, şi abia se pierdea în înălţimi cînd alt val îl ajungea. Era un cîntec sănătos, un cîntec de viaţă, cîntecul fierului.
Sătenii veneau cu drag să-şi dreagă uneltele de fier, să-şi potcovească vitele, să ascută plugurile, să îmbrace în fier carăle noua. Ţancu era meşter mare. Şi nu era mai scump ea ceilalţi fauri din sat. Apoi, în făuriştea lui nu rămîneau lucrurile cu săptămînile. Chiar adeseori nici cu zilele. Lucra repede, şi acum avea şi două ajutoare : nevasta şi fata.
De la o vreme, îşi potriveau glasurile, fiecare pe vocea lui Şi cîntecul se ridica puternic şi armonios în văzduh.
Melodia începură să o înveţe dancii cei mărunţi, care ascultau, sara, grămădiţi ca ulcelele în spatele făuriştei. Alţii, mai răsăriţi, vlăstare de ceteraşi, încercau melodia pe vioară. întîi o melodie, apoi alta şi alta. Ţiganii de din jos nu se puteau mira destul de hărnicia şi voia bună a străinilor. Ce-i apucase ? Pentru ce munceau cu atîta furie ?
Ei nu ştiau că, lucrînd şi cîntînd, cei trei îşi uitau unde sînt, îşi uitau înstrăinarea şi nenorocul şi se visau «la ei acasă», în tabără. Că trăiesc din nou, ca nişte somnambuli, viaţa de altădată.
Şi rumâni, şi ţigani, ziceau uneori :
—	înţăleg să lucre pe răpuşie bărbatul şi femeia. Dar copila ? Nu-i păcat ? E prea crudă !
Rusalina era într-adevăr prea puţin împlinită la trup chiar pentru vîrsta de patrusprezece ani. Osteneala i se citea pe faţă. Cînd ridica ciocanul, sînii ei abia însemnau doi muguri sub cămaşă.
16
242
Faraonii
Fecioraşi şi feciori care veneau cu de lucru în covăcia lui Ţancu nu-şi mai puteau lua ochii de la ea. Cînd ridica braţele subţiri, palidă	şi	puţintică la trup, simţeau o
iihodeală la inimă. Li	se	părea uneori că e	un	înger
palid, cu aripile ridicate	spre cer, aşa cum	au	văzut
zugrăviţi în biserică, şi pe care ţiganul acesta înnebunit de hărnicie îl ţine toată ziua lîngă foi şi lîngă ilău.
Le era milă de ea.	Iar unii începură să	o	viseze
noaptea.
Vreo trei cîntece cîntate mai des în făurişte, adică melodiile lor, fură învăţate de ţiganii de din jos, ba şi de băieţi şi de fete de rumâni. Cuvintele însă nu le înţelegeau, nu numai rumânii, dar nici ţiganii localnici. Unii dintre ei întăreau că nici nu-s în limba ţigănească. Cine ştie ? Poate aveau dreptate. Poate erau sîrbeşti, ori ungureşti, ori într-o limbă veche ţigănească.
Munca asta înfrigurată ţinu patru săptămîni.
Intr-o luni dimineaţa covăcia nu-şi mai reîncepu cîntecul. Se mirară ţiganii, se mirară rumânii. LTşa bordeiului, ca şi uşa făuriştei, se aflară încuiate. Nici urmă de cei trei străini.
In noaptea de sâmbătă spre duminică venise, în sfîrişit, ştafetă de la Miloş, negustorul acela de porci din apropierea graniţei spre Ungaria. Omul le trimitea numai trei vorbe : «Veniţi toţi trei !». îşi luaseră traistele de piele cu tot ce aveau preţios în ele, se îmbrac a seră în haine bune şi porniseră încă în aceeaşi noapte.
Tot drumul se gîndiră la un singur lucru : pentru ce-i cheamă Miloş pe toţi trei ? în toate convorbirile avute cu Miloş fusese vorba ca numai Ţancu să vină.
Faraonii
243
Cei trei vorbeau rar, în şoaptă. Bărbatul şi femeia schimbau uneori priviri, cînd de teamă, cînd de însufleţire. In compartimentul de clasa a treia era lume multă şi larmă mare. La gările dese unii se coborau, alţii se urcau, cu poverile în spate.
Ţancu era bucuros că nimeni nu le are grija. Oamenii povesteau despre năcazurile lor, despre recolta din anul acela în diferitele regiuni ale ţării.
Numai feciori şi copilandri aţinteau din cînd în cînd cu privirile cînd pe Rusalina, cînd pe Salomia.
Adeseori, cei trei rămîneau cu ochii închişi vreme îndelungată. Tinerii din vagon credeau că dorm. Dar de cei trei somnul fugi toată noaptea.
Răsărea soarele cînd Ţancu băgă de samă, după numele unei gări, că abia au făcut drumul jumătate. îi părea nesfîrşit de lung, şi uneori sărea speriat la geam, sa vadă ţinuturile, locurile : nu cumva a greşit trenul ? Dar apucase pe drumul cel bun, nu se putea îndoi. Cunoştea unele regiuni şi-şi mai aducea aminte de numele unor staţii.
Doamne î Ce avea să le destăinuiască Miloş acela, chemîndu-i pe toţi trei ? Era poate vorba să ajungă în fruntea taberei, să o conducă el mai departe ?
De cîte ori se oprea la gîndul acesta, i se încălzea inima, şi o furnicare îi trecea prin tot trupul. Ar fi semn că Dinu a fost judecat la temniţă lungă, ori poate la spînzurătoare. Ori că tabăra, scîrbită de nenorocirea ce a adus-o el asupra ei, nu mai vrea să fie sub conducerea lui. Va fi aflat Miloş de aşa ceva ?
Se oprea încremenit, adeseori, şi la alt gînd : poate Miloş a aflat că s-a dat de urma lui, de urma lor, că
16*
Faraonii
jandarmii au şi pornit în căutarea lor, şi de aceea-i cheamă pe toţi trei ?
Din cînd în cînd Ţancu schimba cîte-o vorbă în ţigăneşte cu nevasta. Nu mai era nici un alt ţigan în vagon. Femeia răspundea în şoaptă şi-şi trăgea mereu năframa pe faţă, simţind privirile aprinse ale tinerilor din vagon, deşi nu şi-a ridicat niciodată ochii asupra lor.
Uneori se neliniştea şi copila, Rusalina. Simţea şi ea arsuri în obraz, şi mînia i se grămădea în ochii cu pleoapele plecate.
La o staţie se urcă un nădrăgar, un fel de scriitor de la vreo cancelarie notarială de pe sate. Era înalt, aîbineţ, destul de spălat şi frumuşel, c-o mustăcioară blondă, pe care se tot silea s-o răsucească.
Nu mai era nici un loc liber, şi nimeni nu se ridică să-i facă. Rămase în picioare, cu umărul răzimat de-o poliţă, după ce-şi purtă zadarnic privirile întrebătoare şi mustrătoare pe la călători. Dar aceia nu-1 luară în samă, ca şi la intrare.
Nădrăgarul îşi răsuci o ţigară şi fuma părind nepăsător de indiferenţa călătorilor.
Deodată, ochii lui se opriră în fundul compartimentului, unde şedeau cei trei. Rămase uimit privind la fată. Mamă-sa îşi trăsese năframa neagră peste faţă, aşa că puţin se mai vedea din ea : nasul, o muche de frunte, ochii cu pleoapele lăsate.
Ţancu văzu privirea întinsă a nădrăgarului, care nu-şi mai dezlipea ochii de la fată. Tînăruîui îi părea acum chiar bine că nu aflase loc să şadă : aşa o putea vedea în dragă voie.
Nu mergea departe. Spuse un nume de staţie apropiată cînd conductorul îi viză biletul.
Faraonii
245
Tînărul se apropie de banea celor trei, cu faţa rîză-toare. Le dădu bineţe în ţigăneşte şi privi încîntat prin vagon. Dar oamenii aveau vorbele lor şi nu băgară de samă.
—	Lacidar dives ! spuse el.
—	Lacidar dives ! răspunse Ţancu mirat.
Dar altă vorbă ţigănească se păru că nu ştie. îl întrebă în rumâneşte :
—	Mergeţi departe ?
—	Mergem, răspunse ţiganul cu neplăcere.
Ce avea să între în vorbă cu el ? Şi apoi, vorbea cu el, dar ochii-i erau mereu la Rusalina.
—	Şi de unde veniţi ?
—	De departe !
—	Păi da ! Voi cutrieraţi lumea. Dar puişorul ăsta e al vostru ?
Şi tînărul cel bălan puse mîna pe faţa Rusalinei, s-o mîngîie.
Voise s-o pună, poate nici n-o atinse, pentru că fata sari ca o viperă şi-i arse o palmă peste obraz. Trebuie să i-o fi dat din vîrful picioarelor pentru a ajunge la obrazul domnesc.
Palma răsună în vagon plină, aspră. Oamenii întoarseră capetele. Cînd au înţeles ce s-a petrecut, în vagon începură rîsete, lărmălaie.,
—	Aşa-i trăbă !
—	A dracului copilă !
—	Aşa-i trăbă ! Dacă-i domn, de ce se leagă de-o copilă de ţigan ?
Lumea rîdea. Toţi se bucurau. Tuturora le părea bine şî priveau obraznici pe tînărul a cărui faţă ardea de ruşine şi care nu cuteza să se mişte din Ioc. /
246
Faraonii
Ţancu slobozi o înjurătură în ţigăneşte. Nevastă-sa apropie pe copilă, care şedea în capătul băncii, mai tare de ea şi-i duse un braţ pe după grumazi, trăgîndu-i şi ei năframa pe faţă.
Trenul fluieră şi începu să-şi încetineze mersul. Tînărul cel blond, ştiind că-i staţia la care se cobora, se dezmetici din ruşinea ce-1 ţintuise pe loc şi începu să sc apropie de ieşire.
—	Poate voi sînteţi cei trei pe care i-a urmărit jandarmeria înainte cu cîteva luni, strigă el furios şi întunecat, oprindu-se din mers şi întorcînd capul spre ei. Aveţi noroc că trăbă să mă cobor aici, altfel v-aş căuta actele, cioare spurcate ce sînteţi !
Trenul opri. Funcţionarul coborî furios, avînd senzaţia că scapă dintr-o baie înăbuşitoare.
Lumea din vagon îl judeca :
—	Ce mai om ! Ce mai domn !
—	Tot el de cătră pădure !
—	Se leagă (de nişte bieţi călători. Ruimân, ţigan, fie ce-o fi, omul e tot om.
—	Şi nici nu-i fată ! E abia o copilă. Să-i fie ruşine !
Oamenii priveau cu bunăvoinţă la cei trei.
—	Pentru că-s ţigani, după cît se pare, corturari, trăbă numaidecît să-i urmărească jandarmeria ? Dar sînt ei toţi hoţi ? Nu sînt destui meşteşugari buni între ei, care îşi agonisesc viaţa cu lucrul mînilor ?
—	Şi nu-s destul de nenorociţi că umblă cu casa-n spate, ca melcul, mai e nevoie să-şi bată lumea joc de ei ?
îl judecară în fel şi chip pe tînărul acela. Cei trei ascultau, dar nu prea auzeau cuvintele bune ce se spuneau pe sama lor.
Faraonii
247
Ţancu înţelegea un lucru : urmărirea lui, urmărirea lor se făcuse în toată ţara. Călătorii întrebară pe conductor, după ce se coborî tînărul acela blond, cine era. Din întîmplare, conductorul îl cunoştea. Ţancu trase cu urechea : era un subnotar dintr-un sat din apropiere. Se pare, deci, că ei au fost curentaţi pe la toate primă-rile din ţară. Cum se poate că în Vlădeni nu le-a avut nimeni grija ?
Ţancu mai înţelese că ei au fost căutaţi înainte cu cî~ teva luni. Poate de-atunci s-a isprăvit procesul cu cei din neamul lui. Poate s-au limpezit lucrurile şi de aceea îi chema Miloş pe toţi trei.
Era bine că s-a coborît subnotarul acela î Cine ştie, dacă mai rămînea, poate ar fi început să le ceară actele ! Adevărat că Ţancu ar fi putut să le dea pe cele din Sîrbia, ori din Ungaria. Avea cinci rînduri de acte, pe nume deosebite. Numai pe cel din România şi din Ungaria avea numele de Ţancu, sau Czanko, în ungureşte. Dar, în sfîrşit, bine că s-a dus. Cine ştie ce întrebări i-ar mai fi pus !
începu să se însăreze cînd trenul opri în orăşelul acela din apropierea frontierei cu Ungaria. Un suspin de uşurare scăpă din pieptul celor două femei. Drumul parcă ţinuse cu anii. Mai făcură pe jos două ceasuri de drum pînă la satul unde locuia Miloş. Era întunerec beznă, dar geamurile de la locuinţa negustorului de porci erau luminate. Ţancu bătu uşor în geam, şi Miloş deschise uşa.
—	Voi sînteţi ?
—	Noi !
—	Bună-sara, Miloş ! zise Ţancu întrînd în casă.
248
Faraonii
—	Bine-aţi venit ! Bună-sara, Cicoş ! răspunse vesel Miloş.
Ţancu înălţă capul întrebător. Era un nume de pe unul din actele lui, cu care umbla prin Ungaria. Gazda cunoştea hîrtiile lui, cum le cunoscuse şi pe ale lui Ţancu cel bătrîn.
—	De-acum nu mai poţi fi nici Ţancu, nici Czanko ! Omul care purta numele acela s-a înecat în Tisa, cu cai cu tot, cu nevastă şi cu fată.
Femeile înălţară acum şi ele capul.
—	Da, s-a întîmplat aşa cum îi spuneam lui Ţancu mai demult că se poate întîmpla. S-au aflat martori care să jure că i-au văzut înecîndu-se. S-a aflat şi leşul unui cal, hăt-departe, pe malul Tisei. Meşter e dracul, află, cînd vrea, şi astfel de martori, încheie, cu faţa luminată de un zîmbet, Miloş.
Ţancu îl privi lung, apoi, apropiindu-se de el, îl îmbra-ţişă şi-l sărută pe frunte.
—	Miulţămesc, Miloş. Totdeauna ai fost bun cu neamul nostru. Şi cînd s-a auzit vestea şi s-a dat dovada înecului ?
—	La vro trei săptămîni după ce ai plecat tu mai pa urmă de la mine.
—	Hm ! De-aceea am avut pace în satul acela, în Vlădeni.
Miloş zîmbi vesel.
—	Cînd fac un lucru, îmi place să-l fac întreg, Dar acum şădeţi şi cinaţi. Veţi fi osteniţi de drum şi veţi avea în curînd lipsă de toate puterile.
—	Ce este ? întreba Ţancu nerăbdător.
—	Mîncaţi întîi, v-am spus. Iată şi sticla cu rachiu.
faraonii
249
Le-o puse pe masă, şi e! ieşi.
Cei trei se uitară unul la altul, apoi şezură la masă şi începură să ospăteze. Fata nu gustă din rachiu.
Isprăviră. Aşteptară. Abia întru tîrziu întră şi Miloş în casă. Dar nu întră singur. Mai venea un bărbat.
Ţancu şi Salomia strigară :
—	Iată-1 pe Daina !
Săriră de pe scaune şi se repeziră asupra lui. îl îmbrăţişau, îl pipăiau.
—	Tu eşti ?
—	El este !
Daina era unchiul după tată al Salomiei. Era căpetenia concurărilor care ţineau la tradiţie şi care nu se putuseră împăca în ruptul capului cu voivozia lui Dinu. El înjghebase şi ceata care luptase pentru Ţancu în noaptea aceea.
—	Ce este ? îl întrebă Ţancu.
—	Bine ! răspunse acela.
—	Cum nu se poate mai bine, zise şi Miloş. Şetrele vă aşteaptă.
—- Da, vă aşteaptă, întări Daina.
Cei trei se luminară ca şi cînd i-ar fi bătut în faţă nu lumina unei lămpi, ci sfîntul soare.
—	Nu-nţăleg nimic ! zise în urmă Ţancu. Povestiţi-mi ! Ce s-a întîmplat ?
Daina îşi aprinse pipa. Şi-o aprinse şi Miloş. După ce stinseră lampa, şezură pe lăviţi, şi Daina începu să povestească.
...Cînd i-au oprit în drum, i-au înconjurat nu o patrulă, ci douăzeci şi patru de jandarmi. Era cu neputinţă să mai încerce scăparea, deşi ştiau că morţii din căruţe vor fi descoperiţi.
250
Faraonii
Fură duşi grămadă cu toţii, cu bărbaţi, cu femei, cu copii, în temniţă. Rămaseră numai cînii, legaţi sub căruţe, să urle.
Peste trei zile, femeile şi copiii fură sloboziţi : caii nechezau de foame, începuseră să roadă coviltirile, care erau de papură ori de nuiele.
Fură ascultaţi cu toţii : vina omorurilor o puneau în sarcina fugarului şi a nevestei. Dinu era în fruntea pîrîtorilor. îşi pierduse minţile : învinui în faţa judecăţii şi pe Daina, şi încă pe zece inşi, cu numele, tot oameni cunoscuţi ca apărători ai lui Ţancu. Daina îi înşiră pe toţi şi, la fiecare nume, Salomia şi Ţancu se mişcau pe scaune ca pe jar.
între cei zece erau şi doi bătrîni care nu se mişca-seră din corturi în noaptea aceea. Ei întăriră sub jură-mînt. Jurară şi două bătrîne bolnave că oamenii n-au ieşit din corturi.
De-atunci judecătorii nu mai ascultau la ce spunea Dinu. îl duseră în pivniţă, şi jandarmii i-au dat o bătaie să-l chilăvească. Pîrile lui, purtarea lui l-au înduşmănk cu toţi faraonii. Vorbise de rău şi aruncase bănuieli şi asupra prietenilor săi înaintea judecătorilor, ba chiar şi asupra acelora care, între bătăi groaznice, mărturisiră că au dat cu cuţitele, puşi la cale chiar de Dinu.
Unii dintre aceştia, puşi la cale de voivoda, nu mai putură mărturisi nimic : erau morţi. Pomenindu-i cu numele, Ţancu înţelese că erau doi bărbaţi tineri, care fuseseră îndrăgostiţi de Salomia în fetia ei. Asculta crîşnind din dinţi. Dacă pe ei i-a atins cu cuţitul unde trebuie, bine a făcut ! Şi-au luat răsplata, ticăloşii ! Dacă nu-i putuseră necinsti logodnica, au vrut să-i ducă fata la necinste î
Faraonii
251
Purtarea lui Dinu amărîse şi înverşunase pe toţi faraonii împotriva lui. Voivodă era acesta ? Cînd s-a mai pomenit unul ca el ! în loc să apere, ca un tată, întreaga gloată, el, laş şi josnic, nu se gîndea decît la apărarea capului său.
Oamenii trăiră în întunerecul beciurilor cîteva sap-tămîni, cu groaza-n suflet. Nimeni nu ştia ce-i aşteaptă.
Apoi s-a adus judecata : bătrînii fură iertaţi să gri-jească de cai, de femei şi de copii ; ceilalţi fură judecaţi la temniţă grea, în fiare, între două şi şapte luni.
Nimeni nu putu fi dovedit de ucidere. în noaptea aceea, în bătaia orbilor, cine putea şti cine a lovit de moarte şi cine a rănit uşor ? Numai Dumnezeu din cer ! Apoi fugarul uşură soarta tuturora : sentinţa pe el îl arăta ca ucigaş. Altfel, nu ar fi fugit.
Faraonii, scăpaţi aşa de uşor, blagosloveau în gînd şi cu vorba fuga lui Ţancu, a nevestei şi a fetei. Ura şi dispreţul faţă de Dinu creşteau. Şi începură să se audă glasuri tot mai multe :
—	Ne-a bătut Dumnezeu ca n-am ţinut legea din bătrîni !
—	Ne-am uitat la sărăcia în care i-a rămas neamul clupă ce au ridicat bogăţiile bătrînului.
—	De l-am mai afla pe ficior, pe Ţancu cu Salomia, cum ar mai zbura Dinu !
Dar, pe urmă, judecătorii fură înştiinţaţi că Ţancu şi toţi ai lui, cu cai cu tot, s-au înecat în Tisa. Un cal a fost aflat departe, la ţărm. Au venit şi martori, care au întărit sub jurământ.
—	Despre asta ar şti povesti mai multe Miloş, nu-i aşa, bătrînule ? întrebă Daina oprindu-se din vorbă şi aprinzîndu-şi din nou pipa stinsă.
■Faraonii
—	A ştiut, răspunse acesta. Acum nu mai ştie nimic. A uitat tot. Numai voi să nu uitaţi că Ţancu a murit şi ca cel ce stă înaintea noastră poate fi Cicoş, poate fi oricare altul din celelalte patru nume din hîrtii, dai Ţancu nu mai este. Cu numele asta a fost aflat vinovat, cu numele ăsta a murit.
Daina îşi urmă povestirea : Oamenii erau în închisoare, condamnaţi, cînd au auzit ştirea cu înecul celor tiei. S-ar fi putut uşor	întîmpla.	Robii crezură,	unii
cîetot, alţii pe jumătate,	iar alţii nici	atît. Aceştia	din
urmă, între care şi Daina,	spuneau :
-— Cum să se înece un înotător	ca	Ţancu ? Nu	mai
credeţi prostii !
Mai multă gură că s-a înecat, de bună samă, făcea Dinu. De, ar fi dorit el ! Şi, fără să-şi dea sama ce face, omul ajunse şi mai urgisit între faraoni.
După ce scăpară din închisoare, refăcură tabăra şi porniră pe cale întoarsă. Fură expulzaţi în Ungaria, de unde veniseră. Dar bătrînii fură de părere să apuce drumul spre ţara sîrbească. Poate că în vremea proce-su lui se făcuseră cercetări şi în Ungaria.
Cînd ajunse Daina cu povestirea aici, Ţancu-i fu îndatoritor că nu pomeni nimic de bătrîn. Ascunsese şi el adevărul lui Miloş. îi aruncă, prin întunerec, o privire recunoscătoare lui Daina.
De formă, se mai supuneau încă poruncilor şi îndrumărilor lui Dinu, după ce caravana o luă la drum. O poruncă, la atîtea căruţe, trebuia să fie. Dar în inima lor nu-1 mai recunoşteau de conducător.
După ce coborîră adînc spre miazăzi, după povaţa hătrînilor, către graniţa sîrbească, trecură şi pe lîngă Lugoj.
Faraonii
■-253
—	Atunci mî-am adus aminte, continuă Daina, că bătrînul Ţanco avea aici un pretin. Şi ce m-am gîndit in mine ? Poate pe unde s-a abătut tatăl, va fi trecut şi Hui, daca mai este încă în viaţă. Şi într-o sară m-am furişat la potcovarul Mina. De la el am aflat că eşti în viaţă, că trăiţi toţi trei şi că fratele Miloş încă ştie de arma voastră. Am adunat în cortul meu, încă în aceeaşi noapite, zece oameni şi le-am spus vestea cea bună. Intr-un ceas află toată tabăra, afară de Dinu. Credeai ca au prins pe Dumnezeu de picior. M-au însărcinat să viu să te caut, să te iau în tabără. Ne aşteaptă lîngă Dunăre. La graniţa sîrbească.
Ţancu sări de pe scaun.
—	Sculaţi, să mergem ! strigă el.
—	Oho ! aşa nu se pleacă din casa unui pretin, rîse Miloş. Durmiţi, vă odihniţi, şi, în crăpatul zorilor, cu Dumnezeu la drum !
—	Un singur lucru îţi cerem cu toţii, Ţancule : să nu-1 omori ! După cîte am păţit în anul din urmă, după cîte am pătimit, un nou omor ne-ar putea aduce mari nenorociri pe cap.
—	Nu-1 voi ucide, dar va trebui să fie pedepsit.
—	îl vom pedepsi ! L-om pune să se tîrască în coate şi-n genunche la cortul tău, să sărute ţărîna şi să se roage de iertare.
—	Pe el şi pe necălitul acela de ficior.
—	Dacă se va face sănătos pînă atunci. Poartă încă o rană nevindecată din încăierarea aceea. Oamenii spun că s-a luptat vitejeşte. Poate samană cu mama-sa, cu Veta. Aceea-i din alt neam, n-a fost Dinu vrednic nici de ea, dar încă de Salomia ta !
254
Faraonii
Se culcară, şi cei trei dormiră în friguri pînă în crăpatul zorilor.
Atunci îşi luară rămas bun de la gazdă, de la Miloş. Cînd Ţancu îi strînse mîna, îi lăsă în palmă cinci galbeni. Miloş nu zise nimic : avusese şi el cheltuieli cu ştafeta, cu martorii aceia care juraseră peintru înecul lui Ţancu, cu calul ucis şi aruncat în Tisa.
Făcură drum de-o săptămînă mai mult pe jos. Numai rareori se întîmpla să poată folosi o căruţă care mergea o bucată de vreme acelaşi drum.
Era-n amiaza-mare cînd ajunseră la corturi şi căruţe, şi vestea se lăţi ca fulgerul. Toţi care erau în tabără le ieşiră întru întîmpinare cu chiote, cu urale. Cîţiva bărbaţi erau duşi cu căldări şi cu ciure prin satele vecine. Cîteva femei, cu ghiocul, cu amici, cu ace. Dar cei mai mulţi erau acasă. Toţi voiau să se apropie de cei trei, să le atingă veşmintele. Unele femei plîngeau. Fetele şi fetişcanele se uitau pieziş la Rusalina : prea crescuse şi se făcuse frumoasă !
Se porni o lărmălaie din care nu mai puteai înţelege nimic.
Deodată, un bărbat se întoarse spre ţărmul Dunării şi zbieră :
—	Iote mo ! Iote mo !
Toţi ochii se întoarseră într-acolo. Cineva fugea cît îl ţineau picioarele spre Dunăre.
Fugea voivoda, fugea Dinu !
Numai el nu ştiuse că Ţancu e în viaţă şi ce se pregăteşte în tabără. Cînd auzi larma şi află de pricina ei, o clipă îngheţă de ispaimă. Apoi o luă la fugă. Simţise el demult că tabăra îl părăsise !
Faraonii
255
Faraonii începură să rîdă pe socoteala fugarului şi să-l batjocorească.
—	Omul ăsta trăbă judecat, nu poate scăpa aşa ! strigă Ţancu.
îşi aruncă pălăria şi poirni, cu pletele negre fluturînd în vînt, după Dinu.
Fugarul era cu mult înaintea lui Ţancu.
—	Nu-1 mai poate ajunge !
—	Ba-1 ajunge !
-— Nu ! I-a apucat cu prea mult înainte !
—	Veţi vedea.
Dar şi urmă ritul, şi urmăritorul ajunseseră departe. De la o vreme abia se mai zăreau în cîmpia dunăreană.
Salomia şi Rusalina începură să alerge. Şi după ele, altele şi alţii. în curînd fugea răzleţită întreaga tabăra, încercînd să se întreacă unul pe celalalt. Dar pe nevasta şi pe fată nu le putu întrece nimeni.
—	Numai de nu l-ar înjunghia ! zicea din cînd în cînd unchiul Daina, care alerga şi el, să-şi verse sufletul.
Cînd ajunseră la ţărmul Dtunărid, mama îşi fata scoaseră un ţipăt de groază : în apă, departe de la ţărm, Ţancu nu mai era decît la un metru de picioarele lui Dinu. îl înhăţă în curînd şi îndată se scufundară amîndoL
Apoi trupurile lor ieşiră la suprafaţă şi se încleştară din nou.
Lumea privea de pe ţărm îngrozită. Ţipa, urla.
De trei ori valuri mari înghiţiră pe cei încleştaţi, şi de fiecare dată ieşiră la suprafaţă. Ţancu ţinîndu-1 ele plete pe celalalt. Cînd se iviră şi-a patra oară din adîn-cimi, Ţancu începu să înoate trăgînd după el, de plete, pe Dinu.
—	S-a înecat !
256
Faraonii
—	L-a omorît !
—	Ce să-l omoare ? ! L-a înecat Dunărea
Pe ţărm, lumea aştepta cu răsuflarea oprită.
—	Dacă l-ai sugrumat, rău lucru ai făcut, Ţancule ! oftă Daina venind lîngă omul leoarcă de apă, care căzu frînt pe nisipul malului,
—	Nu l-am sugrumat !
—	S-a înecat el ?
—	Nu-i înecat. Trăieşte, ticălosul!
Unchiul Daina sări înviorat de lîngă Ţancu şi se apropie de trupul întins pe spate al lui Dinu. Plecă urechea, i-o lipi de piept şi ascultă prelung.
—	Oameni buni, trăieşte ! strigă el din răsputeri, ca şi cînd ar fi fost singur acolo. Veniţi aici !
Cu ajutorul tovarăşilor, Daina ţinu pe înecat cu capul în jos şi scoase apa din el după metode mai bune ca cele din cărţi.
întru tîrziu, Dinu deţschise ochii.
—	Iată-1 că învie ! strigară faraonii veseli.
Patru inşi îl luară pe sus, şi toată laia se întoarse la corturi, lărmuitoare lucru mare.
Abia acum se puteau bucura de tot ce se petrecuse ca-ntr-un vis. Se bucurau de fuga lui Dinu, de spaima lui, de urmărirea lui Ţancu, de lupta pe viaţă şi pe moarte din valuri. Rîdeau să leşine de priveliştea cînd Ţancu îl trăgea de plete la mal, înotînd. Se bucurau îndeosebi că Ţancu-1 dovedise pe Dinu în faţa tuturor.
—	Spuneau că Ţancu s-a înecat în Tisa ! Dar el trece Dunărea ca pe-un părău !
—	Al dracului înotător !
—	Om tare ! Să-l mai poată el aduce la mal pe celalalt pe astfel de valuri !
Faraonii
257
Tabăra a lămurit pînă noaptea tîrziu.
—	De-acum trăbă să-l aleagă voivodă pe Ţancu !
Vorba asta se auzi în toate corturile.
—	Să-1 aleagă, şi încă mine ! Nici o zi să nu mai întîrzie !
Unchiul Daina puse doi paznici în cortul lui Dinu. Să nu-i vină pofta să mai fugă. Nu putea scăpa de judecată. Nu numai pentru felul cum s-a purtat după ce au fost prinşi, şi în închisoare, ci şi pentru măcelul din noaptea aceea blăstămată, de cînd Ii se trăgeau toate suferinţele. El l-a pregătit şi el l-a poruncit.
Daina era acum liniştit. Ştia că Ţancu se va ţine de ouvînt : nu-1 va ucide pe Dinu ! Dacă nu l-a sugrumat cită vreme l-a ţinut subt apa, nu-1 va ucide de-acum încolo !
Dar aveau dreptate toţi cei care vorbeau prin corturi : încă mîne îl vor alege voivodă pe Ţancu. Şi, după alegere, Dinu va veni, tirindu-ise în coate şi în genunche, să-şi ceară iertare, aşa cum e datina din bătrîni, după mari greşeli.
Cei trei dormiră în noaptea aceea un somn greu ca pămîntul. După cîtă vreme se culcară iar în contul lor, sub cortul cel mare al cerului, în toată slobozenia, scăpaţi de orice gînduri ?
IV
Ziua următoare era o duminica. Nimeni nu plecă din tabără. Dis-de-dimineaţă, feciorii aduseră crengi verzi din lunca Dunării, iar fetele adunară flori şi făcură cununi. împodobiră cu ele cortul lui Ţancu.
17 — Opere VI — Agârfoiceanu
258
Faraonii
Apoi fetele se pieptănară şi-şi împletiră cozile negre. Cîteva — cum vor fi răsărit aici — erau blonde, şi împletiră cozi aurii. Toată laia se îmbrăcă în hainele cele mai bune. Şerpare ţintate cu argint, cu bănuţi ,de argint, se văzură vreo zece. Pieptare ungureşti, de postav negru, cu flori roşii şi cu najsturi albi, erau destule. Aproape toţi bărbaţii purtau pantaloni vineţi, strînşi pe picior, înfundaţi în cizme ungureşti. Femeile îmbrăcară rochii scumpe,	unele de	mătase, şi tot	de mătase	erau cele
mai multe năfrămi	de diferite culori, dar mai	ales verzi
şi roşii.	Mai toate	fetele purtau	la grumazi	salbe din
ibani de	argint, din diferite ţări.	Unele erau	mai mici,
în altele se puteau număra şi pînă la cincizeci de piese .albe, strălucitoare, de diferite mărimi. în. urechi purtau cercei de argint, de aur, cu pietre preţioase adevărate. .Erau giuvaere moştenite din mamă în fată, din vremuri vechi. Altele erau cîştiguri proaspete. Nu era femeie care să nu aibă în deget un inel sau mai multe.
Salomia şi Rusalina se gătiră şi ele. Tabăra putu vedea atunci cercei, inele şi o salbă mare, pe care nu Ie mai văzuseră decît cei mai bătrîni, la cununia mamei Salomiei.
Din traistele acele mari de piele, pe care le-au scăpat Ia fuga din tabără, scoaseră şi năfrămi scumpe de mătase, şi rochii preţioase.
Nimeni nu se împodobi cu atîtea lucruri scumpe ca ele. Dar nimeni nu le pizmuia : se cădea să fie cele dintîi, nevasta şi fata voivodei ! Şi apoi, cine nu ştia în tabără că părechea voivodală se trăgea din cele două familii mai fruntaşe şi mai bogate dintre toate ?
Ţancu se îmbrăcă numai în catifea albastră. într-o ascunzătoare din căruţa lui, pe care nu o putuseră
Faraonii
25&
descoperi nici cînd căutaseră după banii falsificaţi de tatăl său, nici după lucrurile rămase de la el după ce fu dat ca ucigaş, el pusese, demult, rîndul acesta dfe veşminte, să-l îmbrace numai în ziua cînd va fi urmaşul tatălui său. încă înainte de arestarea batrînului.
Haina era o bluza croita militar eşte, cu şiooare ungureşti peste piept, cu un fel de epoleţi pe umeri. Mai în căiţă şi cizmele de lac, scoase tot din lada aceea. îşi puse patru inele, cu pietre mari, în degete.
Era un bărbat voinic şi frumos. Să fi avut treizeci şi şase de ani. Cum se plimba, îmbrăcat aşa, pe dina1-intea cortului, părea un om născut să poruncească şi să conducă.
Ziua era senină. Cerul, curat ca lacrăma. Rîndunici zburau prin văzduh încrueişîndu-şi liniile negre.
Tabăra întreagă era îmbrăcată de sărbătoare. Şi aştepta.
Deodată un glas de trîmbiţă răsună în văzduh, cîn-tînd o chemare străveche. Nu sămăna cu nici o goarnâ militară. Faraonii îşi descoperiră capetele. în soare luminau plete negre şi sure, altele albe ca zăpada, căzînJ în inele pe spate.
Femeile se înşirară pe-o parte, bărbaţii pe alta. Nevestele tinere, fetele, copilele purtau rochii şi bluze Îd culori tari, bătrînele erau îmbrăcate în negru. Podoabele lor străluceau în soare la orice mişcare.
între femeile tinere şi fete erau unele de o mare frumuseţe : zvelte, cu ţmuta dreaptă ca la domniţe, cu liniile feţei fine, cu ochi mari negri, cu sprîncene bogate* cu gene lungi ; păreau coborîtoare dintr-o rasă nobilă^ de milenii.
17*
260
Faraonii
în sunetul acela arhaic al instrumentului de aramă, care semăna şi a chemare, şi a rugăciune, dintr-un cort ieşiră şapte bătrîni, doi cu doi, iar al şaptelea singur, în urmă, purtînd un obiect învăluit cu o mică ţesătură în fire de aur.
Ei trecură printre rîndurile bărbaţilor şi ale femeilor, cu pas domol, legănat, privind, cu capetele drepte, înainte.
Ţancu, nevasta şi fata aşteptau în faţa cortului lor. Bărbatul şedea pe un scaun înalt, cu spetează, un scaun de stejar lustruit de vremuri, acoperit cu postav roşu. Salomia stătea în picioare de-a dreapta, fata, Rusalina, de-a stînga.
Bătrînii se opriră în faţa scaunului. Cele doua rînduri de bărbaţi şi de femei rămaseră nerupte, într-o linişte desăvîrşită.
Bătrînul cel de-al şaptelea, care ţinea în mînă lucrul acoperit cu ţesătura în care juca soarele, păşi înainte. Glasul trîmbiţei amuţi. El începu eu vece sărbătorească :
—	Cu ziua de azi, cu voia şi hotărîrea tuturora, Dinu încetează de a mai fi voivodul nostru. El a adus nenorocire asupra taberei şi s-a purtat eu noi ca un mişel, nu ca un părinte. Nici nu a fost o căpetenie legiuită. Conducerea şi porunca se cuveneau, după legi străvechi, fiului voivodului Ţanco.
—	Aşa este î mărturisiră cei şase bătrîni de la spatele lui.
—	Aşa	este ! strigară cele două rînduri	de	oameni.
—	Noi	am	greşit, şi stăpînul din	cer	ne-a	pedepsit
destul. Noi trăbă să îndreptăm greşala.
—	Aşa	este	! spuseră în cor bătrînii.
—	Aşa	este	! repetă gloata.
Faraonii
261
Ţancu şi cele două femei stăteau în neclintire.
—	Dacă-i aşa, şi aşa este — şi vorbind moşneagul începu să ridice coperitoarea aurită de pe lucrul ce-1 ţinea în mînă, — iată, ridic coroana străveche şi o aşăz pe capul lui Cicoş, noul voivod.
Un murmur de nedumerire trecu prin mulţime :
—	Cicoş ?
—	Cu numele acesta nou ne va conduce. După cum s-a dovedit cu jurăminte la judecată, Ţancu s-a înecat în Tisa. Cicoş nu mai are nici o răspundere pentru condamnarea lui Ţancu la spînzurătoare.
Un oftat de uşurare scăpă din piepturile bărbaţilor şi ale femeilor de pe cele două rînduri.
Bătrînul se apropie şi, ajutat de alţi doi, puse coroana pe capul lui Ţancu.
—	Să trăieşti şi să ne stăpîneşti ! ziseră cei şapte bătrîni în cor.
—	Să trăiască şi să ne stăpînească ! strigară cele două rînduri.
Trîmbiţa începu sa sune din nou. Cînta acum altă melodie, de bucurie şi de biruinţă. Uralele nu mai conteneau în gloată.
Cicoş se ridică de pe /scaun, privi peste mulţime şi zise cu glas puternic, înălţînd dreapta la cer :
—	Jur să vă fiu căpetenie şi tată !
Toată gloata, în frunte cu cei şapte bătrîni, ridicară în soare braţul drept.
—	Jurăm să te ascultăm ca pe un poruncitor şi tată !
—	Jurăm î repetă întreaga gloată.
Glasul de aramă răsună din nou. Apoi se făcu linişte.
Cel de al şaptelea bătrîn vorbi iar :
262
Faraonii
—	Cicoş ne-a făgăduit să nu-1 omoare pe Dinu, şi ieri s-a ţinut de cuvînt : putea să-l sugrume în apă, şi nu l-a sugrumat. El se va ţinea de cuvînt şi acum, cînd Dinu va fi adus să se roage de iertare, în coate şi genunche, după datina ispăşirii greşalelor grele.
Instrumentul de aramă dădu un semnal, şi îndată ieşiră dintr-un cort patru bărbaţi tineri, şi în mijlocul lor, Dinu.
Era îmbrăcat şi el de sărbătoare. Lumea din cele două rînduri simţi o înfiorare rece la vederea lui : era să nu-1 mai cunoască. Ochii îi căzuseră adînc în cap, iar faţa-i era suptă, mică — doar un pumn — şi vînătă. Ochii lui nu se uitau la nimeni îşi păreau adormiţi acolo, în fundul capului, unde se ascunseseră. Părea un diavol ieşit acum din iad.
Ajuns înaintea cortului, voivodul trebui să în genunche şi, în coate şi genunche, să se apropie de scaunul pe care şedea noul voivodă. Cei patru trebuiră să-l înge-nunche cu puterea : întreg trupul se împotrivi, ca şi cînd ai fi fost plin de corzi tari de oţel.
Toată lumea aştepta fără suflare. După legea din ba-trîni, cel greşit, cînd ajungea la picioarele stăpînului, trebuia să le îmbrăţişeze, să-şi plece capul pe genunchele lui şi să aştepte mut.
Dar cînd fu să îmbrăţişeze picioarele lui Ţancu, Dinu scoase fulgerător un pumnal din sîn şi sări ca un tigru asupra lui Ţancu.
Nimeni nu avu vreme să dea un ţipăt, să facă o mişcare. Numai Salomia, care nu pierduse o clipă din ochi pe Dinu, sări între el şi bărbat.
Şi femeia şi bărbatul se prăbuşiră înjunghiaţi într-o clipă.
Faraonii
263
Pînă a nu se dezmetici gloata, Dinu luă coroana ce se rostogolise de pe capul mortului, şi-o puse pe cap şi răcni :
—	Nimeni nici un pas ! Eu sînt voivoda vostru ! Nici jandarmi, nici judecată, dacă nu voiţi să umpleţi spîn-zurătorile ! Pe cel judecat la moarte în lipsă voi nu numai că l-aţi adăpostit şi l-aţi ascuns, ci l-aţi făcut voivodă ! Tîlharilor ! Mişeilor ! Sînteţi în mîna mea de-acum ! Sînteţi ai mei !
Faraonii se trezeau încet la realitate. 11 vedeau pe Dinu cu coroana pe cap, cu junghierul însîngerat în mînă şi vedeau cele două trupuri rostogolite şi sîngele ce se adunase în baltă, şi totuşi li se părea că visează. Tăceau toţi ca mormântul. Părea că cel ce stă în picioare cu coroana pe cap, cu cuţitul însîngerat în mînă nu era Dinu, ci însuşi diavolul, ieşit pe neaşteptate din iad.
Cînd începură să se trezească, simţiră că erau în mîna lui. Ţancu fusese condamnat Ia moarte, în lipsă. Ei îl aduseseră în tabără, în loc să-l predea judecăţii, şi îl aleseseră voivod. Avea dreptate diavolul : dacă suflau o vorbă despre cele întîmplate, ar fi umplut spînzură-torile !
—	Adunaţi corturile, prindeţi caii la căruţe ! Intr-un ceas plecăm. Cele două stîrvuri le aruncăm peştilor în Dunăre şi trecem în ţara sîrbească ! se auzi întru tîrziu porunca necuratului.
Deodată tresări, îşi luă coroana din cap şi strigă :
—	Cele două stîrvuri ! Dar unde e fata, unde e Rusa-lina ?
Gloata rămase muta.
—	Unde-i Rusalina ? urlă Dinu scos din minţi. Sa mi-o aduceţi din pămînt, din piatră saca !
264
Faraonii
Dar nimeni nu se mişcă din mulţimea mereu împietrită.
Dinu porni ca o vijelie prin tabără. Cercetă corturile goale, căruţele, scotoci prin fîn, printre zdrenţe, prin haine, prin lăzi.
Nu era !
Se năpusti în cortul lui, prinse pe feciorul său — bolnav greu încă de rana ce nu se mai vindeca — de păr, îl trase afară din cort, îl puse în picioare, răcnin-du-i :
—	Caută pe Rusalina, ticălosule ! E mireasa ta ! Porneşte !
Dar tînărul, care rămăsese întins cu lunile, se clătină pe picioare şi căzu cu faţa la pămînt.
Dinu sări în spinarea unui cal, cutrieră împrejurimile.
Părea c-a înghiţit-o pămîntul. Nu cuteză sa meargă mai departe : trebuia să pornească tabăra. Trebuia să se scape de morţi.
Se întoarse între corturi ca o furie. în vremea asta faraonii, muţi, îşi strînseră corturile, înhămară caii, aşezară în căruţa lui Ţancu trupurile celor morţi, le acoperiră.
Erau gata de plecare. în curînd caravana porni sub cerul senin, limpede, nepăsător în strălucirea lui, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat pe pămînt.
Caravana înainta în tăcerea de moarte a faraonilor. Se auzea numai scîrţîitul roţilor şi, din cînd în cînd, urletul cînelui legat sub căruţa lui Ţancu. Era cînele lui.
Rusalina, cînd văzu pe părinţii ei prăbuşindu-se şi sîngele ţîşnind din răni, fu luată de-un vîrtej şi, în
faraonii
265
încremenirea generală, ţîşni în fugă spre ţărmul Dunării şi ,se aruncă în valuri. Mu-şi mai putu da sama ce se întîmplă cu ea. Ştia numai că, în clipa în care era să se înece, o putere peste fire parcă, ţîşnind din ea, o ridică la suprafaţă, şi	ea începu	să	înoate. De copilă
mică înota ca peştele.	Dar	acum	o	îngreuiau hainele,
salba de la grumazi, cizmuliţele din picioare. Totuşi, făcea sforţări deznădăjduite să rămînă la suprafaţa. Nu-şi putea da sama de nimic. în faţa morţii se trezise în ea, brutal şi orb, instinctul de conservare. Numai el mai trăia în ea.
Valurile o duseră departe. Făcea sforţări să se apropie de ţărm : dar curentul o îndepărta mereu.
Valurile o purtară aşa pînă la hotarul celui de al patrulea sat. Era tîrziu, poate trecuse de amiazi, cînd îi reuşi să iasă la ţărm. Dar abia făcu trei paşi pe uscat, şi căzu leşinată în prundişul malului.
Pe însărate veniră cîţi va	copii	cu	vitele la adăpat.
Ei se mirau că vacile,	cînd	ajung	la	un loc, se opresc
şi se uită într-o parte, zmîncesc din cap şi înconjură locul acela. Se apropiară cu grijă şi aflară pe Rusalina întinsă pe spate, cu hainele de pe ea ude leoarcă. Numai banii de argint din salbă şi pietrele cerceilor din urechi luminau în soarele asfinţitului.
—	S-a înecat cineva !
—	Uitaţi-vă ! E o copilă !
—	A aruncat-o apa la ţărm !
—	Apa n-o putea aduce pînă aici, la trei paşi de ţărm, zise unul mai răsărit.
Copiii o înconjurară cu teamă, de departe. Nu cutezară, pînă-ntru tîrziu, să se apropie. Vitele băuseră şi se întorceau acum de la Dunăre.
266
Faraonii
Cel mai mare se aproipie, în sfîrşit, cu paşi mărunţi, uşori. Se uită la fată, se aplecă asupra ei.
—	Nu-i moartă, măi băieţi ! Răsuflă... zise el prin-zînd curaj. Doarme. Poate e leşinată !
Copiii se apropiară, ascultară şi ei respiraţia uşoară.
—	Să-l chemăm pe badea Nichifor, zise unul.
Nichifor, paznic de cîmp, avea în apropiere o colibă.
Omul, un bătrînel uscat, veni adiucînd o sticlă cu rachiu tare, de care-i plăcea lui.
Se aplecă asupra copilei, o pipăi, o mişcă. Era caldă, deşi hainele de pe ea erau ude.
Dar copila nu se trezea.
Nichifor o ridică încet de spate, îi ţinu rachiul, tare ca spirtul, sub nas, şi după o vreme fata deschise ochii, dar pleoapele-i căzură îndată. Omul îi descleştă dinţii şi-i turnă în gură cîteva picături. Apoi, pe rînd, tot altele.
La o vreme, Rusalina deschise ochii şi nu-i mai închise. începu să privească la om, la copii, împrejur, cu ochii rătăciţi. Nu înţelegea nimic, nu ştia ce se petrece cu ea, nici ce s-a petrecut.
începu să fie scuturată de friguri.
—	începe să se răcorească, şi hainele ei sînt încă ude. Trăbă s-o ducem undeva să şi le usuce. Pînă-n sat e departe, iar eu în colibă n-am nici o haină femeiască. Ptii ! drace ! Numa ieri şi-a dus nevasta de-acolo un rînd de haine...
—	O să aduc eu o iie ş-un şorţ, moş Nichifor, zise un prichindel de copil, cu bîta mai mare decît el.
Şi cît ce vorbi, au şi început să-i sfîrîie picioarele peste cîmp.
Faraonii
26?
Cînd ajunse Nichifor cu Rusalina la colibă, ţîncul acela se şi înfăţişă cu o iie şi un şorţ ale unei surori. Nu aflase pe nimeni acasă şi le şterpelise în grabă.
—	Bravo, băiete ! îl lăudă paznicul.
El ducea pe Rusalina sprijinind-o de subsuoară. De cînd începuse s-o ajute, simţise cum se încordează trupul copilei să se ferească de el.
—	N-avea nici o teamă, ai dat de oameni buni, îi zicea Nichifor.
Copila nu spunea o vorbă. Din cînd în cînd se uita, mirată mai mult decît speriată, la om. Dar trupul ei rămase mereu încordat, într-o ţinută de respingere, pîna întrară în colibă.
Copiii plecară. Vitele erau demult înaintea lor, în drum spre casă. în cale întîlneau lanuri de porumb. Dar şi fără asta, ei ardeau de nerăbdare sa povestească în sat ce s-a întîmplat.
Nichifor, ieşind din colibă, zise fetei :
—	Vezi şi te schimbă. Pe urmă aprind focul, să-ţi uşti straiele.
Aşteptă o vreme afară, apoi întră. Dar străina stătea ghemuită pe vatră, cum o lăsase, cu hainele uscate lingă ea.
—	Nu fi proastă, tu copilă ! Vezi şi schimbă-te, să-ţi uşti hainele.
Şi iar o lăsă singură.
Dar şi cînd se întoarse în colibă a treia oară, o află în aceeaşi poziţie. La stăruinţa omului, copila zise :
—	Nu mă dezbrac. Aprinde focul, mi se vor usca şi stînd lîngă foc.
268
Faraonii
Omul se miră de atîta încăpăţînare la o fetişcană crudă cum era străina din faţa lui. Dar nu avu încotro : văzu că orice stăruinţă e zadarnică.
Aprinse focul în vatră. Luă o cratiţă, turnă în ea lapte dintr-o oală de pe poliţă şi-l puse la fiert.
Rusalina începu să se pîrjolească la foc, cînd pe-o parte, cînd pe alta. Hainele ise uscau într-adevăr. Salba de argint, cerceii din urechi străluceau tare în vîlvă-taia focului. După ce încălzi laptele, Nichifor puse pe vatră un blid, un bruş de mămăligă rece şi zise :
—	Acum să mînci ceva !
Copila clătină din cap.
—	Nu ! Nu mînc !
—	Vai de mine, cum să nu mînci, tu nebuno ? ! Eşti sleită de puteri !
—	Nu mi-e foame !
—	Comedie ca asta ! Nu-ţi pare bine c-ai scăpat de la moarte ?
—	Nu-mi pare bine. ... răspunse ea cu o voce aspră, întunecată. Tu m-ai scos din apă ?
Şi ea se uită pentru întîia oară drept în ochii lui Nichifor. Ce privire rea, ucigaşă ! Paznicul se înfioră.
—	Nu te-am scos eu.
—	Dar cine ? Copiii ?
—	Nici ei. Te-au aflat leşinată la cîţiva paşi de la apă şi, speriaţi, au venit să mă cheme pe mine.
—	Atunci, cine m-a pescuit ?
— Dumnezeu ştie ! Poate ai ajuns singura la mal, între moarte şi viaţă, ,şi ai mai putut face cîţiva paşi pe pămînt. Poate Dumnezeu ţi-a ajutat.
—	Ba celalalt ! zise fata cu mînie.
Faraonii
269
—	Care celalalt ? ! întrebă omul cu mirare. Eu nu ştiu să fi umblat încă un om pe ţărm în ziua de azi.
—	Diavolul ! oftă fata.
Nichifor se mira. Străina asta, după trup, după înfăţişare, nu putea avea mai mult de patrusprezece ani. Dar vorbea ca un om mare. îmbrăcată în haine scumpe, cu salba de argint la grumazi, eu cercei scumpi în urechi, cine putea fi ? Era de-un negru îndulcit, palid ; putea fi şi o fetişcană din vreun sat, putea fi şi o ţigancă mai înstărită. Nu cumva e mai vîrstnică decît o arată înfăţişarea şi a lovit-o nenorocirea din dragoste ? Au mai fost nebune care s-au aruncat în Dunăre. Nu cuimva «celalalt», diavolul de care pomeni, să fie un fecior ? Poate de dragul lui s-a aruncat în apă, şi tot el va fi scos-o din Dunăre.
Dar uitîndu-se mai bine la străină, se ruşină de gîn-durile lui. Era un copil încă ! Nu putea fi vorba de o nenorocire din dragoste !
El întări totuşi din nou că în ziua aceea nu s-a apropiat nici un străin de Dunăre 111 părţile acelea.
—	Dar ăla nu se vede ! zise fata.
—	Cine ?
—	Ţi-am mai spus o dată : diavolul ! Dacă era Dumnezeu, m-ar fi lăsat să mă înec, el mi-ar fi voit binele. Dar a fost celalalt, şi m-a scos pentru nenorocire !
Vocea ei era profundă, părea că vine din adîncuri. O tristeţe de moarte i se zugrăvi în ochi, pe faţă.
Paznicul se cutremură : putea vorbi un copil de patrusprezece ani ca un om mare, din fundul unei prăpăstii ?
—	Aşadar, ai voit să te îneci ? întrebă el întru tîrziu, necutezînd să tulbure împietrirea în care căzuse copila.
Ea înclină din cap.
d270
Faraonii
—	La vîrsta ta ? Ce minuni se mai întîmplă în lumea şista, Dumnezeule mare !
—	Trăbă să mor ! Nu mai am pentru ce trăi ! şopti străina ou ochii închişi.
Flăcările focului luminau faţa ei mică, de-un negru-palid, şi împrăştiau luciri metalice şi din salbă, şi din părul negru-vineţiu, uscat acum.
Paznicul ,se credea om în toată firea. Niciodată nu §-a temut de vedenii şi înşelăciuni ale diavolului. Străbatea lanurile întinse, noaptea, ca şi ziua.
Şi iată, acum, privind la străină, îşi zise deodată : «Poate nu-i decît o nălucire a diavolului ! Fiinţă pă-mînteană nu poate fi aşa de frumoasă ca cea ce stă chircită pe vatră, scăldată în lumina arămie a flăcărilor.»
îşi făcu semnul crucii, dar arătarea de pe vatră nu dispăru.
—	Şi nu vreai să mînci nimic ? o întrebă el, prinzînd din nou curaj.
—	Nu ! Nu mi-e foame ! N-am să mai pun de-acum încolo nici o bucătură în gura mea !
Vorbi cu glasul acela pătruns de zdrobitoare suferinţă.
«Ce copil va mai fi ăsta, Dumnezeule sfinte!» se miră iarăşi Nichifor.
—	Poate ţi-e somn şi vreai să te culci ? zise el, ne-maiştiind ce să facă cu străina.
—	Nu voi mai durmi pînă nu m-or pune în mor-mint !
Paznicul îi arătă pătucul cu fîn.
—	Eu ies să mai dau o raită pe hotar. Să nu-ţi fie frică 1 Nu mă duc departe.
Faraonii
271
El ieşi pentru a o lăsa pe străină să se culce. Nu avea de gînd să dea nici o raită pe hotar. Se temea să nu fugă, să sară iar în Dunăre.
Se învîrti prin apropiere pînă osteni. Noaptea era tîrzie. Stelele — puzderie. Luna asfinţise.
Trecură ceasuri, şi din colibă nu ieşi nimeni.
Omul răsuflă uşurat. Ascultă la uşă şi-i păru că aude; o respiraţie adîncă şi regulată.
—	A adurmit şi fără voia ei, zise omul, vesel.
Trase un braţ de fîn la spatele bordeiului şi se lăsă într-un cot, cu urechea întinsă. Nici un zgomot, nici o mişcare în colibă.
—	A biruit-o slăbiciunea şi osteneala... zise el mîh-gîiat, şi-l luă dulcea toropeală a aţipirii.
Dormi greu pînă la răsăritul soarelui. Cînd văzu sfîn-tul pe cer, se frecă la ochi şi sări drept în picioare, ca un fecior tînăr.
Uşa colibei era închisă.
El răsuflă uşurat.
—	Doarme încă.
Dar peste un ceas se nelinişti şi deschise încet uşa» Coliba era goală.
Zadarnic o căută ca pe un vîrf de ac. Nu erau pe vatră decît iia şi şorţul aduse de băiat, neatinse.
—	Curată minune ! strigă el.
Apoi, deodată, gîndul i se lumină :
—	Se va fi aruncat în Dunăre !
Şi cu o nelinişte ca şi cînd ar fi fost copilul lui, Nichifor începu să alerge spre apă. Nu era nimic ! Nu se vedea nimic ! Alergă o vreme pe ţărm în jos. Nu se vedea nimic, numai negurile uşoare ce pluteau deasupra marelui rîu, vînjos $î tulbure.
272
Faraonii
începu să caute, întorcîndu-se, urme pe nisip. S-ar fi cunoscut urmele proaspete. Dar nu putu descoperi nici o urmă.
îşi lăsă capul în piept şi-şi luă drumul spre colibă.
Fusese lucru curat ? Cum adormise el aitît de greu ? Cum de se trezise numai în răsăritul soarelui, cînd el, la crăpatul zorilor, era veşnic în picioare ? Nu i s-a părut lui nălucă, nu fiinţă vie, cînd stătea ghemuită pe vatră, cu ochii închişi, în flăcările arămii ?
Cînd ajunse la colibă îl întîmpinară copiii cu vitele, femei, bărbaţi. Ba şi primarul se ostenise să vadă pe înecata şi. să încheie procesul-verbal, căci jandarmii lipseau din sat, erau duşi în patrulare.
—	Unde-i străina ? întrebă capul satului.
—	Mă întreb şi eu ca şi dumneata, domnule primar.
-— A plecat ?
—	A fugit. S-a făcut nevăzută.
—	Unde ?
—	Păi, chiar asta-i !
Şi omul povesti din fir în păr cele petrecute de la plecarea copiilor în sara trecută.
—	Iată aici iia şi şorţul pe care le-a adus asară copilul lui Păcuraru. Nici nu s-a atins de ele.
Primarul începu să-i pună o mulţime de întrebări : Cine era ? De unde era ? Cum o chema ? Ce-a făcut-o să sară în Dunăre ?
Voia să scrie tot. Dar nu avu ce să scrie ! Străina nu spusese nimic despre ea. Atîta doar că, la întrebarea lui Nichifor dacă a voit să se înece, ea a dat din cap, spunînd că nu mai avea pentru ce trăi.
Faraonii
273
Primarul, tot muindu-şi tocul în călimară, trecu pe hîrtie ce putu : ce spuseră copiii şi paznicul.
—	Ce vîrstă putea să aibă ?
—	După înfăţişare, după trup, era o copilă : o fetişcană. După vorbă, putea fi şi femeie sau om în vîrstă.
—	Cum înţălegi asta ? întrebă primarul.
—	Vorbea cuminte şi purta suferinţă de om mare, au de copil !
—	Vorbea bine rumâneşte ?
—	Ca mine şi ca dumneata.
—	Nici numele nu ţi l-a spus ?
Nichifor începu să se supere.
■—■ V-am povestit o dată tot ce am avut de spus !
*	—	Bine, bine ! Dar avem şi noi legea noastră. Mar-
torul trăbă să răspundă la ce e întrebat.
—	D-apoi doar am răspuns, păcatele mele, domnule primar !
— Spuneai că avea la grumazi o salbă scumpă din bani de argint şi cercei cu nestemate în urechi.
—	Avea î
—	Nu cumva va fi lăcomit cineva la salba şi cerceii
•aia t
—	Cine ,să lăcomească, domnule primar ? N-a fost pui de om pe-aiei. Cine să lăcomească la lucrurile cuiva care abia a scăpat de la moarte ?
Primarul văzu că dăduse greş şi că femeile din jur începură ,să murmure. Nu mai stărui.
—	De, zise el. Ar trebui să ştim mai multe. Cazul ar trebui curentat. Poate a fost o încercare de crimă. Cum vine o copilă cu salba la grumazi, îmbrăcată de praznic, sa se arunce în Dunăre ? Dar ştim prea puţin pentru a
18
274
Faraonii
putea curenta întâmplarea. După ce se vor întoarce* jandarmii, o să caute să afle ei mai multe.
—	D-apoi, ce să mai cerceteze ! suspină o bătrînă., Iată, va fi fost o copilă nenorocită, de aceea va fi vrut să moară. Poate a înşălat-o vrun ticălos de ficior ! Sînt necuraţi care se agaţă şi de fetişcane. Ele sînt nevinovate, nu ştiu nimic şi cad în cursă ! Poate-ar fi fost mai bine de ea dacă se îneca !
Dar Nichifor, ascultând şi închipuindu-şi pe copila, aceea cum şedea ghemuită pe vatră, îşi zise : «Nici' poveste ! Era o copilă nevinovată !»
V
Trecură săptămîni şi luni. Sfîrşitul toamnei era aproape. Copacii ridicau în văzduh braţe goale, negre;. Vînturile de la răsărit şi miazănoapte se înteţeau. începură să fluture prin văzduhul sur întâii fulgi de zăpadă.
într-o dimineaţă, faraonii din ţigănia de jos din Via-deni se treziră cu Rusalina dînd târcoale bordeiului şi făuriştii. Nu putea întră. Lacătele erau încuiate.
Veniră în grabă femei şi bărbaţi. Un meşter descuie-lacătul bordeiului şi al covăciei.
Copila, vînătă de frig, întră în bordei şi-şi puse pe laviţă o legăturică ce adusese în mînă. Purta haine' subţiri şi zdrenţuite.
—	Singură ? o întrebară faraonii înconjurînd-o şi privind-o cu mirare şi cu milă.
Faraonii
275
Ea înclină din cap.
—	Unde ţi-s părinţii ?
—	Au murit!
—	Amîndoi ?
—	Amîndoi !
—	Doamne fereşte şi apără !
—	Au murit demult ?
Fata ridică din umeri.
—	Demult va fi, poate de-un veac !
Oamenii se priviră.
—	Cum, de-un veac ? Aţi plecat doar ele cîteva luni.
Rusalina ridică din nou din umeri.
O ţigancă aduse o ulcică de lapte şi un bruş de mămăligă.
—	Mîncă, fată ! Eşti toată îngheţată.
Rusalina nu se lăsă îmbiată. Mîncă cu lăcomie, era flă-mîndă. Alte ţigănci aduseră brînză şi slănină. Şi fata rnînca mereu, nemaiînvrednicind cu nici o privire pe cei din jur.
In bordei era un miros greu de pămînt, de aer închis. Era frig.
—	Trăba să vii să te încălzeşti la noi, zise o ţigancă mai înstărită, care avea oleacă de căsuţă în loc de bordei.
Rusalina, după ce mîncă, se sculă de pe laviţă.
—	Acum nu mai am pe nimeni. Rămîn aci la voi.
Privi prin bordei, văzu cîteva lucruri rămase de Ia
părinţi, şi ochii ei se umplură de lacrimii. Dar le zbici îndată, îşi înălţă capul şi se întoarse spre ţiganca care o chemase la ea să se încălzească.
—	Vin cu tine. Mi-e frig !
'18*
276
Faraonii
Nimeni nu mai cuteză să o întrebe ceva. Din fiinţa ei se desprindeau un pustiu greu şi o jale de moarte.
Mai crescuse, dar era slabă şi nespălată. Din ceea ce fusese mai nainte nu-i mai rămăsese decît statura dreaptă şi ochii mari. Dar ei erau acum înecaţi în tristeţi grele.
—	Săraca fată ! oftau oamenii.
—	Ce nenorociri or fi dat peste ea !
Rusalina era slăbită şi ostenită de moarte. Abia o pătrunse căldura în casa ţigăncii şi căzu în somn greu, dormind ziua întreagă şi noaptea următoare. Abia o putură deştepta să mănînce un blid de fiertură.
Dimineaţa următoare se deşteptă devreme. Dar abia deschise ochii, văzu unde se află şi-i închise din nou.
între vis şi trezvie, ea văzu drumurile pe care le-a făcut de cînd fugise din coliba lui Nichifor.
O luase atunci razna, la întîmplare. Nu avea nici o ţintă, nu-i lumina în cap decît un singur gînd : să moară ! Dar nu mai cutezase să meargă spre Dunăre ! îi era scîrbă şi groază de apa care n-a voit s-o înece, îi era groază mai ales ca nu se va puitea îneca : iar se va ridica din ea puterea aceea care a sco,s-o atunci la suprafaţă. Ce putere, ce mînă străină fu aceea care n-a lăsat-o să moară ?
Dar va muri acum ! Nu va mai pune mîncare în gura ei !
Cu hotărîrea asta sălbatecă o luase peste cîmp şi se pierduse în porumbişti. Nu-i păsa unde va ajunge, nu-i păsa unde va cădea şi nu se va mai ridica ! Se va ghemui la pămînt şi va închide ochii pentru totdeauna !
Rătăcise astfel trei zile, ferindu-se de oamenii la lucru* de copiii cu vitele, ca, o sălbătăciune. Adîncuirile din
Faraonii
277'
ea o frigeau, puterile-i slăbeau şi adeseori cădea leşinată. Cînd se trezea, pornea din nou. Nu-şi dădu seama : A luat-o într-o direcţie oarecare, ori se învîr-tea pe loc, în aceleaşi porumbişti ?
în sara zilei a treia a căzut, 'sleită de orice putere,, într-o porumbişte. Un răstimp locul se învîrtise cu ea, apoi simţise cum începe să se cufunde. Părea că sco-boară în adîncul pămîntului, într-o prăpastie neagra,, fără fund. Atunci simţise o putere ca în clipa cînd era să se înece, care o aruncă la gura prăpastiei.
Deasupra capului ei atîrna un ştiulete de porumb în lapte, cu boabele abia înfiripate.
întinse braţul, îl rupse cu sălbătăcie, îl desfăcu şi începu să mănînce cu lăcomie, ca o fiară. Laptele boabelor îi curgea din colţurile gurii, se prelingea pe bărbie. Cînd isprăvi, rupse alt ştiulete, apoi altul. Ochii împăienjeniţi i se aprinseră. Din cînd în cînd scotea, în neştire, un geamăt.
Sătulă, se lăsă la pămînt şi adormi ca un buştean.. Cel clintîi gînd ce-i veni în minte dimineaţa fu ospă-tarea aceea de sara. Rupse iar un tuleu de porumb., întîi se-nvolbură în subconştientul său, apoi i se limpezi gîndul : «Nu pot muri nici de foame ! Sînt blăstă-mată ! Cine m-a blăstămat ?»
Şi numai după ce i se limpezi acest gînd, Rusalina: putu să-şi plîngă şi să-şi bocească părinţii.
Ziua întreagă nu s-a mişcat din porumbişte. Plîngea smulgîndu-şi părul, zgîriindu-şi obrajii şi pieptul pînă leşina. Apoi, deşteptîndu-se, începea din 'nou.
Nu era pui de om în apropiere. Cerul se boltea deasupra .senin şi neclintit. Porumbul foşnea domol subt adierile fierbinţi, iar bocetele ei creşteau în văzduh,.
278
Faraonii
învălurîndu-se şi mistuindu-se în înălţimi, peste cîm-puri.
în dimineaţa următoare porni la drum. Simţea ca o leşie amară în tot trupul. Gîndul, simţirea mai tare cîecît ea că trebuie să trăiască, o făcu să nu-i mai pese de lume, de oameni, de legile lor. Ajunsă într-un sat, cerşi de la cea dintîi casa o bucată de pîne. Şi apoi alta, azi, mîne, poimîne. îşi rupse o parte dintr-o fustă şi învălui în ea salba de la grumazi şi cerceii din urechi. Prea o împiedecau în noua ei viaţă. Toată lumea de la care cerea de pomană o întreba de unde a furat salba şi cerceii.
Trecu prin sate, prin oraşe, dormea unde apuca ; simţea parcă o plăcere să fie înfruntată, batjocorită, alungată. Toate acestea o făceau să uite cine este. îi plăcea să nu mai facă nimeni nici o deosebire între ea şi alte copile de ţigan de sama ei. Dormea de-a valma cu ele prin bordeie. Simţea sila oarbă de-a cădea tot mai adînc.
într-un oraş mai mare ajunse în tovărăşia unor hoţi şi hoaţe de buzunare. învăţă uşor meseria, ba ajunse curînd între conducătoarele de echipă.
Dar într-o zi fu prinsă, cu altele, pe peronul gării, chiar cînd şterpeleau o pungă, şi fu dusă la poliţie. Ea nu putu da nici numele ei, nici al părinţilor. Dar spuse numele satului Vlădeni. Şi fu trimisă la urma ei.
între visare şi trezvie, toate acestea îi trecură Ru-salinei, în dimineaţa aceea, prin minte. Rămase încă multă vreme deşteaptă, cu ochii închişi.
Gazda credea că doarme şi se purta uşor prin casă — să n-o trezească. Uneori ieşea în uşă şi vorbea încet cu cineva de-afară. Era bărbatul, stăpînul.
Faraonii
279
—	Sărmana copilă ! Nu se mai trezeşte. A fost ostenită de moarte.
—	Cine ştie ce blăstăm î Cum i-or fi murit părinţii amîndoi ? Cine ştie ? în corturi multe se-ntîmplă altfel decît în sat...,
—	Ce va face ea singură în lume ? N-a fost învăţată, ca noi, să sape, să secere.
—	Va învăţa ! Năcazul şi lipsa te-nvaţă la toate, răspunse bărbatul. Ş-apoi, creşte şi ea. Acuş va fi fată-mare.
Rusalina, cu ochii închişi, trăgea cu urechea.
—	Ce va face cu covăcia ? întrebă femeia.
—	Dac-ar fi de măritat fata, s-ar găsi şi cine să lucreze în covăcie. Nu ştii că tuturor ficiorilor li se scurgeau ochii după ea ? Va încuia-o şi va păstra-o pînă la măritiş. E o bună zestre ! Tatăl său a cumpărat scule nouă şi scumpe.
—	De, îi va purta Dumnezeu şi ei de grijă.
—	Dumnezeu şi oamenii ! Noi i-am dat un adăpost. Dacă vrea, poate rămînea la noi. Va lucra şi ea, îşi va agonisi pînea cea de toate zilele, ca orice om şi orice vietate. Dar iată că se gîndesc şi alţii la ea, nu numai noi. Uită-te, lîngă bordeiul ei s-au şi adunat cîteva braţe de lemne.
Ţiganca pirivi. Chiar atunci, un puradeu desculţ, numai în cămăşuţă, ducea şi el un brăţişor de. găteje.
—	Ei, oameni sîntem şi noi ! Ne vom ajuta, ca să ne ajute şi tatăl din cer !
Rusalina asculta cu ochii închişi, din nou între vis şi trezvie. Despre ea vorbeau gazdele sale ? Despre covăcia tatălui său, despre bordeiul lor ? Acolo au adus oamenii braţe de lemne ?
:280
Faraonii
în sufletul ei se framînta, încă nedesluşită, o viaţă nouă. Se bucura că a scăpat de banda aceea de hoaţe de buzunare. Se bucura că nu mai hoinăreşte, că nu mai cerşeşte, că a ajuns între oameni cunoscuţi.
De cum a intrat în bordeiul şi făuriştea rămase de la părinţi, de cum văzu haine şi lucruri care au fost ale lor, simţi cum i se îndreaptă trupul şi i .se ridică semeţ capul, deşi era ruptă de osteneală. Contactul cu rămăşiţele vieţii de altădată părea că o pătrunde cu o putere curăţitoare, şi pentru întîia oară simţi cît de jos căzuse de cînd pornise de la coliba lui Nichifor.
Vorbele pe care le adulmeca acum păreau că-i vin în ajutor !să se spele de ceva necurat pe dinăuntru, în suflet, şi să înceapă o viaţă nouă. Ce-ar spune părinţii ei dacă ar trăi şi ar şti cît de jos căzuse ? Da, avea dreptate glasul bărbătesc de afară ! Va lucra şi va trăi ! Va învăţa să sape, să secere... Dar nu va mai cerşi ! Şi nu va mai fura ! Nu ! S-a isprăvit !
La gîndul şi hotărîrea asta, ea sări sprintenă de pe vatră, se spălă, se îmbrăcă, mulţumi gazdelor şi porni spre bordeiul ei.
Gazdele 'nu-i putură zice nimic, nu o putură opri. Nu cutezară să-i spună să rămînă în casa lor cît va voi. Nu mai era Rusalina de la sosire. Era aceea care a dispărut într-o noapte cu părinţii ei. Mai înaltă însă, mai frumoasă şi mai mîndră în mers, în ţinuta capului.
—	Uite-o, soro ! N-o mai cunoşti ! zise bărbatul.
—	A fost ostenită rău, săraca. Cine ştie de cîte zile bate drumurile î
Rusalina întră în bordei. în legăturica aceea, afară de salbă şi cercei, avea şi cîţiva bani. Luă o oală, o traistă dintr-un ungheţ şi porni în sat. Ştia unde e
Faraonii
281
prăvălia şi de unde putea cumpăra şi pîne, şi lapte, şi slănină. Se întoarse încărcată cu de toate. Două zile nu mai ieşi din bordei.
In noaptea aceea, cu plecarea la repezeală după sosirea ştafetei de la Miloş, lăsaseră aici încă multe lucruri. Desaga era plină. Erau haine de-ale mamei sale şi ale ei, pînza, ştofe. Erau două pieptarele negre, înflorate cu flori roşii, ungureşti. Mai află o pareche de cizmu-liţe de-ale ei.
Hainele cu care venise erau zdrenţe. Rochiile ce le află în desagi erau subţiri, pentru vară. Dintr-o rochie mai groasă de-a mamei sale îşi croi una pentru ea. Nu* croise încă niciodată, dar în copilărie, iarna, şi pînă în primăvară, nu slăbea niciodată din ochi ipe mama-sa cînd croia şi cosea. Ea era meşteră mare, cu renume în toată tabăra, moştenind meşteşugul de la bătrîna,. iar aceasta, de la înaintaşele sale.,
în cele două zile făcu rînduiala în bordei, copleşită de amintirea părinţilor. Uneori parcă-i simţea lîngă ea, întorcea capul şi privea înfiorată.
îşi aduse aminte, umblînd cu lucrurile rămase de la părinţi, că într-o noapte nu putuse dormi şi că-1 văzuse pe tatăl său îngenunchiat, părînd că sapă la piciorul patului. Va fi săpat mai multă vreme, pe ea o prinsese somnul, şi întîmplarea aceea îi ieşise cu desăvîrşire din' amintire pînă acum. Singură, după întîmplările prin care a trecut în vremea din urmă, deşi abia împlinise patrusprezece ani, judecata ei nu mai era nici de copilă,, nici de fetişcană, ci de om mare. Mai ales după ce înţelese că trebuie să trăiască şi că va trebui să trăiască muncind, iar nu din cerşit ori din furat, ea băgă de
282
Faraonii
samă la orice lucru, cumpănind întrucît i-ar putea fi de folos. Cumpănea mereu şi chibzuia.
Aducîndu-şi aminte de noaptea aceea cînd văzuse pe Ţancu săpînd la piciorul patului, Rusalina începu să chibzuiască şi îşi zise că, de bună samă, a ascuns ceva acolo, ferindu-se şi de Salomia.
Cercetă cu de-amănuntul locul, dar nu putu descoperi nimic. Pămîntul era neted, bătucit, în aceeaşi linie cu restul padimentului. Luă o secure din covăcie şi începu sa taie pămîntul lîngă piciorul patului.
Va fi săpat pînă la o adîncime de o jumătate de metru, cînd fierul izbi în ceva tare. începu să răscolească pămîntul şi, în scurtă vreme, putu scoate o cutie pătrată de aramă, închisă cu capac. O deschise cu mare grijă, şi, la lumina ce pătrundea prin geamul mic al bordeiului, văzu că înlăuntru erau bani de argint şi bani de aur, galbeni. Mai erau şi cîteva brăţări vechi, inele, cercei, lucruri pe care nu le-a văzut niciodată între podoabele mamei sale.
Nu vor fi bani rămaşi din cei falsificaţi de Ţanco cel bătrîn ? Ea nu putea şti, după cum nu ştia care din ce ţară sînt. Vedea că-s de felurite forme şi au chipuri de împăraţi felurite.
La început îi fu teamă, dar mai tîrziu un simţămînt de siguranţă puse stăpînire pe ea. Nu ştia cîntări preţul comoarei ce aflase, nici nu era cutia prea mare, dar instinctiv simţi că-i >mai curajoasă, mai tare decît înainte. Ba şi simţămîntul de mîndrie, care nu se mai apropiase demult de ea, o făcu acum să se ţină mai drept, cu capul sus.
Faraonii
283;
Luă un ban de argint dintre aceia care ştia că umbla în ţară. Ceilalţi fură vărsaţi în cutioara de aramă şt puşi la loc în gaura aceea de la piciorul patului.
Cînd, după două zile, ieşi din bordei, era îmbrăcată ca o jupîniţă. Ţiganii se mirară şi se întristară : ceva nu-i mai lăsa să se apropie de ea nestingheriţi, ca în dimineaţa cînd s-a întors în ţigănie. Se pusese iar distanţa dintre ea şi ei ca o punte nevăzută. Chiar şi gazdele ei de la sosire nu mai îndrăzneau să o întrebe ce a făcut în cele două zile.
Se înşelară însă cu toţii. Rusalina începu să meargă din bordei în bordei, să vorbească cu toţi, să rîdă cu copiii. Niciodată nu o văzuseră atît de senină şi vesela.
Faraonii rămaseră încîntaţi. Iar însufleţirea lor creştea din zi în zi. Rusalina era mereu printre copii, se juca cu ei şi adeseori le cumpăra şi le împărţea bomboane.
Nu respingea nici o vorbă bună, nici un sprijin. Toată iarna, feciorii şi bărbaţii tineri îi aduseră sarcini de lemne din pădure. Se făcură grămezi mari în jurul bor-deiului.
Rusalina mînca adeseori prin bordeiele faraonilor, chemată cînd de-o ţigancă şi cînd de-un moşneag.
Era spălată şi pieptănată de strălucea şi umplea de lumină sufletul oamenilor. Părea că le întră soarele în bordei. Deşi nu mai -simţeau distanţa dintre ei şi ea,, faraonii o respectau şi ţineau mai mult la ea.
Cînd începu să coase rochiţe înflorate, la copile, ba şi rochii nouă ţigăncilor tinere care îi aduceau ştofa, Rusalina ajunse un fel de idol al ţiganilor de din jos din Vlădeni.
Se mirară cînd, primăvara, începu să umble la lucru la rumâni, ca şi celelalte ţigănci.
284
Faraonii
—	Aşadar, se face o apă şi-un pămînt cu noi !
—	Trăibă să muncească şi ea, în rînd cu lumea, ca să trăiască.
Ţigăncilor, unora mai tinere şi mai frumoase, le părea bine. Dar tuturor bărbaţilor le părea rău : pentru ce se cobora în rîndul tuturora ? Nu mai avea bani ? Nu mai avea din ce trăi ? Pemtru ce nu le spune lor ? Ar împărţi cu ea cîştigul zilnic ! Prea era gingaşă şi frumoasă să lucreze cu ziua de cap în rînd cu celelalte ţigănci ! Bărbaţilor li se părea că sînt oarecum micşoraţi, coborîţi în vrednicia lor ei înşişi ! Dacă Dumnezeu le-a trimis o floare rară ca Rusalina, nu erau vrednici ei, o laie întreagă, să muncească şi pentru ea ? Ea era o floare care trebuia să rămînă în fereastră ! Să se joace .cu copiii — da ! Să coasă cîte-o hăinuţă — meargă ! Dar să sape şi să secere, cu ei în rînd, asta nu s-ar cuveni ! Şi dacă totuşi face aşa, numai ei, bărbaţii, sînt de vină ! Li se părea că ţigănimea lor din capul de jos al satului şi-a pierdut din preţ. Alta era cînd Rusalina şi părinţii ei nu se amestecau cu nimeni din bordeie şi abia vorbeau cu ei ! Alta era chiar -cînd Ţancu se apucase de covăcie şi lucrau toţi trei ca nebunii ! Ieşeau lucruri frumoase din mîna lor, şi oricine vedea că sînt oameni deosebiţi ! Nu ca acum, cînd Rusalina lucra în rînd cu ţigăncile lor ! Nu i-ar mai lipsi decît să înceapă şi a cerşi, pentru a se împrăştia tot farmecul şi tot misterul pe care neamul ei l-a adus în ţigănia lor !
Astfel de frămînturi treceau prin sufletul bărbaţilor tineri, al feciorilor.
N-o mai înţelegeau pe străină !
Dar Rusalina însăşi nu se mai înţelegea pe ea. O nouă viaţă se zămislea în sufletul ei, cu izbucniri ne-
Faraonii
285
prevăzute. Nu avea nevoie să muncească : mai avea bani destui ! Lucra cu hărnicie, învăţînd la repezeală orice lucru, de groază să nu cadă iar în prăpastia din care abia s-a ridicat ? Să nu se apuce iar de cerşit şi de furat ? Muncea pentru a .scăpa de gînduri şi a-i trece vremea ? O cuprinsese o furie de lucru, o descărcare nervoasă, ca în capul verii, cînd lua şi ea ciocanul în făurişte, bătînd eu furie fierul înroşit ? A cuprins-o o sete nouă de viaţă, ori urmărea un scop anumit ? Se întreba uneori şi ea,, şi nu se putea lămuri. Atîta ştia, atîta simţea, că 'munca îi face bine, o însănătoşează ţ>i o întăreşte zi de zi şi pareă-i varsă în minte o judecată tot mai limpede. Simţea că traiul de-a valma cu ceilalţi o apropie mai tare de sufletul lor şi simţea că are nevoie de această apropiere, de această prietenie şi ortă-eie, pentru mai tîrziu.
VI
Munca în soare, în libertate, departe de aerul închis, ele pămînt, al bordeiului, mîncarea cu poftă, poveştile, rîsetele lucrătorilor făcură într-un an din Rusalina aproape o fată-mare. Erau acum destui feciori de ţigani, ba şi de rumâni, care se opreau din lucru şi rămîneau cu ochii la trupul zvelt şi mlădios ca o coardă, cum se aşternea lucrului.
Rusalina lucra cu patimă, cu tot sufletul, nu vedea pe nimeni, nu auzea nimic. Adeseori se trezea cîntînd cîntece străvechi ţigăneşti, din tabără. Cînd, în răstimpuri, secera ei înceta să vîjîie prin holdă şi fulgera ca
286
Faraonii.
dz argint atîrnată pe umărul fetei, iar ea se înălţa* dreaptă ca o cruce, şi din firele aurii făcea o legătură pentru un nou snop, multe răsuflări se opreau în piepturile tinerilor. Şi adeseori secerau într-acelaşî lan şi ţigani, şi rumâni.
Obrajii ei erau acum de-un palid-ruginiu ; ochii mari. aprinşi, şi buzele pline ; braţele goale pînă din sus de cot ; pieptul împungea uşor prin iie — era o frumuseţe de care în curînd vorbeau şi satele vecine. De s-ar fi rătăcit între mii şi mii, oricine ar fi arătat-o cu degetul : «Asta-i Rusalina !»
Cînd secera în lanuri pe lîngă drum, se opreau drumeţii în loc, şi domni şi ţărani, numai pentru a o vedea. Cîte un nădrăgar mai obraznic — călător călare, cu căruţa, ori cu puşca în spate — încerca să între în \ orbă cu ea. Auzea ori nu, Rusalina nici nu ridica ochii, secera ei fulgera înainte în lanul de grîu, şi omul trebuia să-şi vadă de drum bombănind.
Deşi ţiganilor nu le plăcea cufundarea aceasta în gloată a Rusalinei : cîţiva feciori dintre fruntaşi i se aţineau demult pe urme, luîndu-şi îndrăzneala chiar din acest amestec al ei cu toată lumea.
Intr-o sară aduceau cununa la un (rumân, gazdă mare. Seceraseră din zori patruzeci şi cinci de bărbaţi, femei, fete, feciori, mai mulţi ţigani decît rumâni.
Se-ntoreeau veseli cu toţii, în frunte cu cununa de spice împletite în cruci. Cîntau cîntecul cununii :
Stăpîne, stăpîne,
Gată cina bine,
Că cununa vine.
Şi nu te-ntristare Că la spic e mare...
Faraonii
287
În hărmălaia care sc năştea de cîte ori, de pe la portiţe, ţîşneau femei, bărbaţi, copii, cu doniţe pline de apă şi le aruncau peste cel ce aducea cununa, un fecior de ţigan fruntaş se tot strecură în apropierea Rusa-linei, pînă cînd, la întrarea pe poartă în curtea gazdei, reuşi să-şi ducă braţul pe după mijlocul fetei.
Rusalina se opri ca arsă, şi numaidecît două palme aspre şi pline răsunară pe obrajii feciorului.
Lumea începu să rîdă, să chiuie şi să strige :
—	Bravo, Rusalina !
întîmplarea asta lumină dintrodată pe Rusalina : dacă feciorul ăsta a cutezat s-o îmbrăţişeze, însamnă că oamenii «nu o mai preţuiau ca mai demult. Prea se făcuse o apă şi un pămînt cu ei ! Iată la ce nu se gîndise ea niciodată !
—	Bravo, Rusalina !
—	Bine i-a făcut !
—	Ce obrăznicie !
Erau mai cu samă bărbaţi tineri feciorii care strigau aşa. Femeile, fetele nu prea înţelegeau cum de s-a mîniat Rusalina pentru atîta lucru.
Dar ea rămase nemişcată, dreaptă ca o statuie, în locul în care pălmuise pe fecior. Secerătorii treceau înainte, îşi căutau loc pe laviţele întinse de-o parte şi de alta a meselor din curte, înaintea blidelor, goale încă.
Ea rămase singură în poarta deschisă, ca un prapor.
începu să se împartă rachiul, şi muncitorii o chemară la masă. O chemă şi gazda. Dar ea părea că nu aude şi nu vede nimic.
Deodată se învîrti în călcîi îşi porni. Zadarnic o chemară stăpînii. Nici mîncare, nici plată nu-i trebuiau. Dispăru pe uliţă la vale, la o cotitură.
288
Faraonii
Lucrătorii mîncau şi se mirau. Bărbaţii s-au bucurat de purtarea Rusalinei, şi vaza ei crescu dintrodată în ochii lor. Distanţa dintre ei şi ea se puse iarăşi, deşi nu în strălucirea de altădată. Dar nu înţelegeau o supărare pentru care cineva să lase cina şi plata.
Vorbiră mult, în timpul cinei, de fată, de părinţii ei, de moartea lor. După ce băutura li se sui la cap, — gazda, bucuros de cunună, nu cruţa rachiul, — cîţiva se şi încăierară pentru palmele date de Rusalina.
Dar fata întră în bordei bolnavă de întristare.
Se simţi din nou singură, fără nici un ajutor de ni-căiri. Se frămîntă să pătrundă în adîncul impulsurilor ce o condusese de-un an, dar sufletul ei era gol. Nu putu citi nimic în el.
în sara aceea nu cină nimic, nu-i trebui mîncare nici în ziua următoare. Nu ieşi din bordei, deşi trebuia sa meargă la secere la un alt rumân, căruia îi făgăduise.
Şezu frîntă pe laviţă multă vreme, cu coatele pe genunche, cu capul răzimat în palme. Părea, în semiîntune-recul bordeiului, un mic sfinx palid.
Se gîndea la viaţa ei, cu gînduri de om mare. Ce mai aştepta de la viaţă ? Nu era mai bine să se fi înecat în Dunăre ? După trecere de multă vreme, Rusalina se apropie iar de lucrurile rămase de la părinţi, le atinse pe fiecare, le mîngîie. Cu fiecare atingere chipurile lor înviau mai calde în sufletul ei.
—	Săracii ! suspină ea. Săracii ! Cum. le-a fost scris sâ sfîrşească !
Tîrziu, cînd împătură cea din urmă haină şi o puse la loc, îi veni repede, ca un vînt îngheţat, gîndul : «Şî9 poate, numai din pricina mea ! N-au voit să ajung nora
Faraonii
289
lui Dinu !» Rămase înlemnită la gîndul ăsta. Niciodată nu-i venise în minte pînă acum !
O durere amară îi umplu întreaga fiinţă, ca o baltă de verin, şi multă vreme nu mai putu face nici o mişcare.
Apoi simţi o dorinţă arzătoare să dezgroape cutia aceea de aramă. Nu mai umblase la ea de cînd o descoperise. Nu mai avusese trebuinţă de bani. Cîştiga cu lucrul cît îi trebuia. Se ghemui lîngă piciorul patului şi începu să sape. Deodată, săpînd, o năpădiră sudori reci *. avu senzaţia că sapă la mormîntul părinţilor şi se opri încremenită.
Mormîntul lor ! Dar au ei un mormînt ? Diavolul acela nu-i va fi aruncat în Dunăre, mîncare peştilor ?
Rusalina se cutremură, dar, dusă de-o forţă oarbă, continuă să sape. Scoase cutia, o deschise, vărsa conţinutul ei pe pat şi rămase cu ochii la el. Pentru ce ascunsese tatăl său această mică comoară în noaptea aceea ? A pus-o deoparte presimţind duşmănia viitorului ? Se gîndea de atunci la primejdia ce va veni ? Voia — în caz de moarte a lui — să-i rămînă ceva femeii şi fetei ? Voia să le descopere taina numai cu limbă de moarte, fiindcă avea alte planuri cu banii aceia dacă rămînea în viaţă ?
Nu-şi mai putea lua ochii de la bani. îi păru că încep sa se atingă încet unii de alţii şi să dea glasuri subţiri...
Ce ? începea ea să înnebunească, ori înţelegea glasurile acelea metalice ? Nu ! Banii erau nemişcaţi şi muţi, dar glasurile porneau din ea. Părea că începe să înţeleagă taina ascunderii lor. Părea că reprezentau un testament al tatălui său, şi nu numai al lui, ci al neamului întreg, al viţei lui Ţanco ! Viţă străveche, din care nu~
19 — Opere VI — Agârbieeanu
290
Faraonii
mai ea mai era în viaţă ! Comoara aceea părea o pecetă lăsată în lume, o pecetă a neamului. O simţi arzîndu-i pe inimă !
Deodată i se năzăriră chipurile prăbuşite, însîngerate ale părinţilor la uşa cortului lor, şi ea ţipă de spaimă. Ele o priviră o clipă, mustrătoare, apoi dispărură, prin ungherul bordeiului, în pămînt.
Rusalina sări ca o coardă de pe pat, de lîngă comoară, şi răcni :
—	Da ! Acum înţăleg ! Am să vă răzbun !
Şi dintrodată începu să i se limpezească toată viaţa ei de-un an încoace ; frămîntarea nedesluşită a vieţii celei nouă ce o simţea în ea urmărea o singură ţintă : răzbunarea ! Să se întărească şi să se pregătească pentru răzbunare ! Să-şi întărească trupul prin muncă, să-şi afle şi să-şi cîştige tovarăşi prieteni, laia lîngă care era bordeiul ei ; să nu fie sigură, să aibă ajutor în răzbunarea ce trebuia să vină !
Acum simţea limpede că noua viaţă ce se plămădea în sufletul ei, setea ei nouă de-a trăi porneau din dorinţa asta de răzbunare, ce mijise în adîncurile fiinţei încă, poate, de cînd o scăpase de la înec.
Da ! Acum pricepea ! Viaţa ei avea încă un rost în lume !
Peceta lăsată de comoară îi ardea pe inimă, o umplea de căldură, şi ea se simţea puternică şi hotărîtă ca un zeu !
Scormoni în comoara vărsată pe pat, îşi alese un rînd de mărgele roşii, pe care le legă la grumazi, luă o pă-reche de cercei vechi cu piatra verde şi-i puse în urechi, luă un ban de argint, apoi vărsă comoara în cutia de aramă şi o astupă la locul ei, bătucind pămîntul.
Faraonii
291
Se îmbrăcă într-o rochie de mătase verde, îşi puse un şorţ înflorat, pieptul şi-l strînse într-un pieptărel roşu cu şnururi verzi.
Era o zi de duminică. Toată laia era acasă. Era senin şi cald. Dancii se trînteau prin bătătură ; bărbaţi şi femei, stîrciţi pe podmoale lîngă bordeie, colbăiau din pipele mici, roşii, de pămînt ars. Fetele şi feciorii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se hîrjoneau în grupuri sau pare chi.
Cînd ieşi Rusalina din bordei, toate privirile se îndreptară asupra ei.
Rămaseră înmărmuriţi. Era ea ? Era alta ? Niciodată nu o văzuseră aşa de frumoasă, aşa de împodobită l Părea o arătare, o fată de Crai, rătăcită în partea locului.
Se apropia cu paşi mărunţi, dar hotărîţi. Era mai înaltă, mai crescută, mai împlinită de cum li se păruse lor văzînd-o la lucru, îmbrăcată în rochie de rînd.
—	Doamne sfinte î Vine aici ! ziceau bărbaţii.
—	Oare ea să fie ?
—	Ea este !
—	Oare nu ne-a înşălat diavolul ? Cea care a lucrat la rînd cu noi a fost Rusalina ?
La apropierea fetei se petrecu un lucru ciudat. Fără să-şi dea sama, instinctiv, bărbaţii şi femeile care şedeau pe podmoale se ridicară şi-i dădură bineţe ca unei stăpîne.
Se desprindea din fiinţa ei, din ţinuta ei ceva măreţ şi poruncitor, aşa cum simţiseră ei, în cîteva rînduri. la apropierea lui Ţancu. Fata parcă şi să mana acum cu tatăl său, deşi ei ştiau că era leită mamă-sa.
IU*
292
Faraonii
Iată ce este, oameni buni şi vecinilor ! Azi e duminică. M-am gîndit că eu nu am ospătat cu voi în sara aceea cînd am adus cununa. Să meargă cineva să aducă trei vedre de rachiu. Vreau să închin cu voi. Vreau să fac un legămînt cu voi. Dar vreau să închinăm şi pentru despărţire. Eu trăbă să plec pentru o vreme. Nu ştiu cît voi lipsi. Copil orfan, am şi eu drumurile mele de năcaz.
Faraonii rămaseră cu gura căscată. Era Rusalina ? Glasul nu era al lui Ţancu ? Şi despre ce legămînt vorbea ? Şi unde voia să meargă ?
Abia după al treilea cuvînt al Rusalinei se urniră doi bătrîni să pornească după rachiu.
Fu o duminică neuitată !
Fata a închinat cu toţi pe rînd. Răsări în ţigănie al doilea soare. Petrecania ţinu pînă pe la ojină. Mulţi se ameţiră şi se înflăcărară. Se jurau c-ar face moarte de om pentru Rusalina,
Atunci fata se ridică în mijlocul lor. Glasul ei argin-ţiu avea acum un ton închis, vibrător.
—	Oameni buni, zise ea, eu sînt o fată orfană. N-am în lume ,pe nimeni, numai pe Dumnezeu. Vă legaţi voi ca într-o primejdie să-mi ajutaţi, să mă apăraţi ca pe una dintr-ale voastre ?
Faraonii începură să urle, ridieînd braţele spre cer.
—	Jurăm !
—	Jurăm cu toţii !
îşi smulseră braţele şi le aruncară spre cer şi femeile :
—	Jurăm şi noi !
Faraonii
293
Părea că s-a aprins tabăra întreagă. Era o înflăcărare în ochi, pe feţe, în gesturi, ca într-un delir. Unii plin-geau.
—	Vă mulţămesc, oameni buni ! De-acum ştiu că nu mai sînt singură. Să ştiţi un lucru : deşi sînt din neam de corturari, am acelaşi sînge ca şi voi. Să fini fraţi şi surori, în bine şi în rău !
Nu mai încăpea nici o îndoială : era glasul lui Ţancu ! Oamenii, femeile săriră înnebuniţi în picioare şi începură să se îmbrăţişeze, plîngînd. Cîţiva cîni începură sa urle.
Rusalina se învîrti într-un călcîi, ca acolo în poartă după ce pălmuise pe feciorul acela, şi-şi luă drumul spre bordei. Cînd se mai dezmeticiră faraonii din însufleţirea ce le luase	minţile, fata	nu	mai era	nicăiri.
în bordei rămase	multă -vreme	pe'-	gînduri :	la cina
să meargă mai întîi : la Mina fierarul, sau la Miloş, negustorul acela de porci ? Ştiri despre tabără nu putea avea decît de la ei.
După gîndire şi chibzuire îndelungată, se hotărî pentru Miloş : ochii ei căzură asupra locului unde era îngropată cutia, şi deodată-i veni gîndul că de banii aceia poate va avea lipsă şi că numai Miloş o poate desluşi care sînt umblători în ţară, iar pe cei străini tot numai Miloş îi putea schimba.
îşi luă podoabele	de la grumazi şi	de la urechi, se
dezbrăcă de hainele	de sărbătoare,	luă	altele, de	purtat,
dezgropă cutia, puse pămîntul la loc şi-l bătuci. Aruncă într-o trăistuţă de piele, care îi mai rămăsese, lucrurile de drum, cutia de aramă şi, după ce se însără, încuie uşa bordeiului şi a covăciei şi dispăru în noapte,..
294
Faraonii
Cît ce apucă pe drumul dintre lanurile de porumb, fu cuprinsă ca de-o ameţeală : era slobodă, era iarăşi hoinară. Părea că lumea întreagă este a ei... Unde o duceau paşii ? La staţie ? Pentru ce la staţie ? Să meargă* să nu se mai oprească ! înainte, tot înainte ! Cerul era senin şi înstelat ; porumbul foşnea domol din frunzele de-un verde-închis, drumul se aşternea neted. Cîte-o pasăre întîrziată fîlfîia în văzduh. Licurici se aprindeau şi se stingeau pe marginea drumului în iarbă, greieri ţîrîiau în marginea şanţurilor de lîngă cale.
Inspira cu nesaţ aerul nou, aerul pribegiei şi al rătăcirilor prin lume, sorbit atîtea generaţii de neamul său ! Îşi aducea aminte de anii copilăriei, cînd sub coviltirul căruţei, sau, uneori, mai mărişoară, pe jos, înapoia carului larg, petrecea nopţile în drumurile nesfîrşite. li părea că se întoarce acasă, şi mai mult înota decît mergea în singurătatea şi libertatea nopţii.
în după-amiaza zilei de marţi sosi la Miloş.
Negustorul de porci nu o recunoscti numaidecît. Fata crescuse, se făcuse mai frumoasă. Dar cînd înţelese cine-i, Miloş bătu din palme, cu mirare mare.
—	Cum ? ! V-aţi şi întors ? ! Nu mă aşteptam la asta* zise el stînjenit, nemulţumit. Cred că aţi făcut rău. Cred că v-aţi înapoiat prea devreme !
Rusalina şezu pe laviţă, puse trăistuţa lîngă ea. I se muiaseră deodată picioarele : înţelese că Miloş nu ştia nimic de ultimele întîmplări.
—	Unde e Ţancu, sau mai bine Cicoş ? întrebă gazda.
—	Am venit singură.
Omul o privi înfricat.
Faraonii
295
—	Ce s-a întîmplat ?
Fata oftă şi-şi îngropa obrazul în palme.
—	Ce s-a întîmplat s-a petrecut demult, nu acum. Dumneata se vede că n-ai auzit nimic.
—	Dar ce s-a întîmplat, pentru Dumnezeu ? Spune odată ! Cînd ?
—	îndată duipă ce-am plecat atunci toţi trei de la dumneata, cu unchiul Daina.
Ea fu silită să povestească, în vreme ce Miloş o întrerupea cu întrebări tot mai furioase şi se purta prin casă ca un turbat.
Rusalina istorisi tot, pînă la fuga şi aruncarea ei în Dunăre.
Urmă un răstimp de linişte grea. Miloş împietri privind pe geam. Apoi deodată se auzi un hohot de rîs :
—	Ha î Ha-ha ! Ha-ha-ha !
Un rîs spart şi crud. Părea că hohoteşte diavolul însuşi.
—	Hei, copila mea ! oftă el apoi. Soartea-i ca moartea ! Se vede că nu o putem întoarce din drumul ei. Am încercat şi eu şi am crezut că am biruit-o. Şi ia t-o că s-a înfipt şi mai tare pe picioarele-i de piatră.
Şi el izbucni din nou în hohotul acela sîngeros.
Se încrîncenă carnea pe Rusalina.
—	Hei ! copila mea ! Dac-am putea sugruma lîngă leagăn ursitoarele rele ! Acuma eşti singura rămăşiţă din neamul lui Ţanco şi al Cernoieştilor. Da, nu vei şti ! Maică-ta era Cernovici, din neamul Cernoieştilor. Din vremuri bătrîne, voivozii se perindau, după cum aveau ficiori sau fete, din aceste două neamuri : Ţanco şi Cernovici. Acum tu eşti cea din urmă rămăşiţă. Eu
296
Faraonii
n-am nevastă, n-am copil, şi-s trecut ele şaptezeei de ani.
—	Dumneata ?
—	Da, eu nu mai pot fi numărat între urmaşi. Sînt ciot uscat.
—	Cum între urmaşi ? întrebă Rusalina mirată.
—	Vezi bine, tu nu vei şti. Nu ai fost ajunsă la vîrsta să cunoşti tainele neamului. Află dar că eu am fost văr cu maică-ta. Sînt şi eu un Cernovici. Cu moşii tăi am ţinut multe legături... chiar cu tatăl tău... Dar eu acuma sînt un ciot uscat ■
Rusalinei i se frînse capul în piept, îi năvăliră lacrămi în ochi şi-i era ruşine. Aşadar, mai avea pe cineva în lume, avea o rudenie apropiată ! Pentru aceea o adusese inima aici şi nu plecase întîi la fierarul Mina, pe care de altfel nici nu-1 cunoştea.
Omul se apropie de ea şi-i puse mîna pe cap.
—	Nu ştiai ?
Rusalina clătină domol din cap.
—	Soartea mi s-a pus demult de-a curmezişul ! Acela pe care mi l-a scos mai pe urmă în cale trăbă să fie însuşi diavolul. De omul care-i primejdios prin vitejia ]ui te mai poţi apăra. De cel tare numai prin viclenie şi laşitate, nu te poţi apăra aproape niciodată. Dinu-i diavolul gol...
—	Dumneata n-ai auzit nimic din ce s-a întîmplat ? E cu putinţă ? N-au ieşit zvonuri ? Nu s-a auzit nimic ?
—	Nimic, copila moşului ! Dacă a lucrat diavolul, a ştiut cum să lucre să nu s-audă nimic î Dacă zvonurile nu erau în mîna lui Dinu, era cu neputinţă să nu aflu. Dar el şi-a luat toate măsurile. — El oftă, şezu pe
Faraonii
297
laviţă lîngă fată	şi zise ;	Nici Daina	n-a avut ce face !
Dacă ar fi fugit	şi ar fi	dat de veste, Dinu ar	fi	pîrk
întreaga tabără că pe cel judecat la moarte l-au ales voivodă. Ar fi ajuns în spînzurători. Diavolul acela ştia că-i are în mînă.
—	Şi ce crezi dumneata	? Unde vor	fi acum ?
—	Au trecut,	de bună	samă, încă	în acea zî	în	ţara
sîrbească, şi pe ai noştri i-au aruncat peştilor, să stingă orice urmă,
—	Da ! M-am gîndit şi eu, Dar nu crezi că de-atunci s-au putut întoarce ?
—	Să se întoarcă ? Nici peste zece, poate nici pesre douăzeci de ani nu-i mai aduce diavolul acela în ţara ! E ticălos şi laş, nu cutează. Se teme să nu se fi aflat totuşi ceva ! Se teme, mai ales, fiindcă ştie că tu ai scăpat, că ai rămas mărturie şi... răzbunare ! O, ticălosul î Pe mîna lui să ajungă moştenirea noastră ! — Tăcu un răstimp, frămîntat şi muşcat de durere. — Sa se întoarcă î Te-aş duce eu în cortul lui, în cortul lui Ilie, fiului său ! Păstrez o otravă care nu iartă. Un fir în paharele lor de ospăţ — şi s-ar fi isprăvit cu eL„ căci te-ar fi cununat cu ficiorul lui ! Dar nu se mai întoarce, diavolul1 î Se şi teme, şi mai vrea să-şi întărească stăpînia printre străini, unde nu-1 cunoaşte nimeni. li va purta prin Sîrbia, prin Bulgaria, prin Grecia, prin Ungaria. Cînd va mai veni la noi, eu voi fi de mult oale şi ulcele, iar tu vei fi bătrînă. Ce n-ar fi dat să te poată păstra pe tine vie ! Azi ai fi nevasta Iui Ilie. Pentru că trăbă să ştii, copila mea, că voivodatul lui nu se poate întări pînă ce sîngele neamului său nu se va amesteca cu sîngele nostru. E proorocit aşa
298
Faraonii
din bătrîni, şi diavolul cunoaşte proorocia... Poate să vină vreodată el, sau ficiorul, ori poate şi nepotul să caute după tine ori după copilul tău. Să vină singur ! Dar despre el nu aş crede, că e prea laş şi ticălos i Poate ficiorul, ori poate nepotul. Dar să ştii, copila mea, de la mine un lucru : neamul lui, urmaşii iui nu se vor odihni pînă nu vor încerca să-şi amestece sîngele cu al neamului nostru. Dacă tu vei avea pace de ei, fiind duş* într-alte ţări, nu vor avea copiii tăi, fetele tale !
—	Fetele mele ? se miră Rusalina.
—	Nu eşti măritată, dar nu vei rămîne tot aşa. Moşul meu s-a răzleţit de tabără între primejdii mari. Nu mai trăbă să le mai ştii şi tu. Nu mai e nevoie. Cu el a venit şi tatăl meu, cu logodnica lui : mama mea. Eu, neaflîndu-mi părec-he potrivită, nu m-am însurat. Dar ştiu ce însemnează să trăieşti o viaţă singur ! Nu ! Tu te vei mărita ! Am şi eu avere, cui să o las ?
Vorbiră pînă tîrziu noaptea. Uitară de cină.
VII
Cum i se vor fi frămîntat gîndurile lui Miloş peste noapte, cum nu, dimineaţa el zise Rusalinei :
—	Tu ram îi aici, eu plec la drum. Poate nu mă întorc două-trei săptămîni. Plec cu negoţul meu : cumpăr şi vînd.
Fata-1 privi întins, apoi cuvîntă :
—	la-mă şi pe mine cu dumneata !
Omul o privi mirat.
Faraonii
299
—	De ce folos mi-ai putea fi ? Nu te pricepi la negustoria asta !
Văzu în ochii aspri ai bătrînului împotrivirea şi nu mai stărui. Nici nu era chiar sigură de ceea ce bănuia,,
—	Dacă nu mă pricep, ia şi banii mei şi pune-i în negoţul dumitale. Ori cel puţin să mi-i schimbi în banii care umblă aici.
—	Ce bani, tu fată ?
Ea scoase cutia de aramă din trăistuţă, o deschise şi o vărsă pe masă înaintea lui Miloş. Alese cerceii, inelele, brăţările şi zise :
—	Banii ăştia.
Bătrînul îi cîntări dintr-o ochire,
—	Nu eşti săracă, zise el. Dar e adevărat, banii sînt din mai multe ţări prin care a colindat neamul nostru,
—	Aş vrea să am bani care umblă la noi, zise fata. Mereu îmi spune inima că odată voi avea mare lipsa de ei.
Miloş puse deoparte pe cei de aur şi pe cei de argint care umblau în ţară.
—	Voi încerca să-i schimb pe ceştialalţi, zise el, înce-pînd să-i numere. Cu negoţul meu de porci, am legături cu negustori din ţările vecine. Cred că-i voi putea schimba., Hm ! dar sînt şi taleri din Grecia şi Turcia. Cu ei va fi mai greu.
Cînd fu gata de plecare, Rusalina se ruga din nou :
—	Ia-mă şi pe mine cu dumneata î
—	Ţi-e frică să rămîi singură ? N-are pentru ce să-ţi fie frică. Toată lumea va şti că eşti o nepoată de-a mea. O să mă îngrijesc eu să afle.
300
Faraonii
Se feri de privirile rugătoare ale fetei, bănuind parcă ia ce se gîndea ea, şi ieşi în curte. Porni la drum cu traista de piele, ţintuită în copcii de argint, după grumazi.
Trei săptămîni rămase Rusalina singură. îi părură trei veacuri.
La întoarcere, Miloş aducea vro douăzeci de porci, pe care îi cumpărase, însă, abia înainte cu două zile, la un tîrg mare. Pînă atunci, după cum bănuise Rusalina, iscodise ce s-a ales de tabăra aceea de ţigani cqrturari. Îşi pierduse zile întregi întrebînd şi ştiricind. Trecuse apoi în ţara sîrbească, pe unde mai trecuse clandestin şi altădată, deşi avea paşaport pentru negustoria lui de porci. Trecuse, tot aşa, în Ungaria, şi de-acolo din nou în Sîrbia. Pătrunsese acum pînă a.dînc în ţară. Aflase o caravană mai mică, din cinci corturi, care îi putuse da unele lămuriri. După spusele corturarilor, caravana după care căuta ar fi fost trecut demult în Bulgaria, ori poate în Grecia. Diavolul acela de Dinu apucase în şa şi-i călărea acum după voia sa. Bănuise Miloş î
Rusalina nici nu se uită la turma de porci ce intra în ogradă, ci se repezi la bătrîn, îl prinse de piept şi-l întrebă, uitîndu-i-se în ochi :
—	Ai aflat ceva ?
Miloş înţelese că fata bănuise ţinta adevărată a călătoriei lui.
—	Nimic, fata, mea ! Ca şi nimic !
—	Totuşi, ai aflat ceva !
După ce-i povesti cum a ştiricit, cum a umblat prin ţări străine, încheie cu presupunerea că poate au trecut m Grecia ori în Bulgaria.
Faraonii
301
—- Aşa bănuiau, în Sîrbia, unii dintr-o tabără mică, după sămnele date de mine. Dar nu erau siguri. N-am rămas sigur nici eu. Dacă eram încredinţat, aş fi mers mai departe.
Fata oftă.
—	Ge rău că nu m-ai ascultat şi mu m-ai luat şi pe mine cu dumneata ! Acum aş fi pe urmele lor !
—	Ce vorbeşti copilării, fata moşului ? ! Unde nu izbutesc eu, vei izbuti tu ? ! Şi, apoi, singură, ce ai fi făcut ? Lucrurile trebuiesc pregătite, fata mea.
Miloş pleca şi venea cu căruţa. Ducea şi aducea porci. O parte din banii daţi de Rusalina îi schimbase încă în primul drum, pe alţii îi schimbă acum.
—	Poate nu-i rău să-ţi pun o parte din bani în negoţul ăsta. Se cîştigă destul de bine.
Rusalina rămînea mai mult singură. Bătrînul era mai mult dus.
De cîte ori se întorcea Miloş, îşi afla casa tot mai curată, în tot mai bună rînduială, dar pe Rusalina tot mai tristă şi îngîndurată. Intr-o zi fata-i zise :
—	Dă-mi otrava aceea şi lasă-mă să plec. Nu mă mai rabdă pămîntul !
~— Văd eu bine că nu te mai rabdă, deşi tăria cea mai mare a omului în viaţă e răbdarea, cînd nu poate face altceva. Şi tu nu poţi !
—	Voi putea !
—	Nu ştii, copila mea, ce spui. Alta-i a voi, şi alta-i a putea !
—	Dacă e viu, îl voi afla şi în fundul iadului.
302
Faraonii
Miloş se întrista greu de cîte ori Rusalina se apropia de el cu cererea asta. Dar treceau săptămînile, treceau lunile, şi ea nu-1 mai slăbea. Ajunsese numai umbra Rusalinei de mai nainte.
înţelese că dacă ar mai opri-o, ar duce-o în momim t. Dar ce se va alege de ea placînd în lume ? Chiar dacă ar afla tabăra, cum va lupta ea, o fată nepricqpută, cu viclenia şi răutatea unui diavol ? Totuşi, nu o mai putea opri.
—	Văd, iarăşi, că în calea sorţii nu te poţi pune. Te trage şi pe tine soartea ta, Rusalino, zise Miloş, la o nouă stăruinţă a fetei. Nimic nu te mai poate opri ?
—	Nimic !
Bătrînul oftă din adîncuri şi, supărat de moarte, zise ;
—	Bine ! Fie voia ta !
Rusalina începu să-şi adune lucrurile. îşi luă şi banii.
—	Dă-mi otrava de care ai vorbit !
—	Nu-mi prea vine să ţi-o dau. în loc de otravă poţi folosi şi un pumnal ori un pistol. Mă tem că, neaflînd ce cauţi, să nu înghiţi tu veninul.
—	Nu mă voi otrăvi î
—	Juri?
—	Jur ! Mi-e scîrbă de moarte de cînd era să mă înec. Şi apoi, dacă nu voi afla acum ce caut, poate să aflu mai tîrziu, peste un an, ori poate peste o sută !
—	Săracă fată, nu mai ştii ce vorbeşti ! Parcă viaţa ar fi nemuritoare ca setea de răzbunare !
Nu avu încotro : îi dete şi otrava, închisă într-o mărgea de lemn.
—	Ascultă, Rusalino, începu Miiloş, văzînd-o gata de plecare. Cine poate şti cît vei lipsi tu şi cîte zile mai
Faraonii
303
am eu de trăit... Sînt trecut de şaptezeci de ani. S-ar putea ca la întoarcere pe mine sa mă afli plecat pentru totdeauna.
Fata tresări şi se uită, mirată, la bătrîn.
—	Cu mine se va duce în mormînt cea din urmă rude-
nie a ta dinafara taberei. Acolo mai ai pe Daina şi pe alţii. Dacă la înapoierea ta vei afla uşa asta încuiată, ori pe alţii locuind în	casă, tu să	nu	mai	zăboveşti
pe-aici. Vei pleca la Lugoj şi vei întreba de făuriştea lui Mina. I-a rămas numele aşa, dar bătrînul a murit. Nu mai vedea în vremea din urmă. A încheiat nouăzeci de ani. în locul lui, în făurişte, de mulţi ani, lucrează feciorul său, lonaş, şi	nepotul, Marco.	A împlinit şi
Marco douăzeci şi doi de ani.
Rusalina asculta nerăbdătoare. Pentru ce-i înşira întreg neamul lui Mina ?
—	Cînd voi simţi că mi se scurtează aţa, vînd tot
ce am, adaog la banii gata şi-i duc la făurişte şi-i dau în sama lui lonaş. între ei vor fi şi banii tăi, cei băgaţi în negoţul cu porci, şi cîştigul lor. Dar şi tot ce am eu îţi va rămînea ţie. — Miloş tăcu un răstimp, privind întins în pămînt. — Drept spunîndu-ţi, îmi vine greu să mă despart de tine. Şi pentru că mă tern de viaţa ta, şi pentru că m-am obişnuit cu tine — aveam şi eu un sprijin la bătrîneţe, — şi pentru că e greu să mori singur şi părăsit.	Dar de ce-i	hotărît,	omul nu
se poate feri, fie împărat, fie ţigan.
Rusalinei începu să i se moaie inima.
—	Dar o să vin curînd, şi o să te aflu în viaţă ! Dumneata eşti încă sănătos şi voinic !
304
Faraonii
—	Să dea Dumnezeu să mai trăiesc, să te mai văd.! Dar zestrea ta, cînd n-oi mai fi, o afli la fierăria lui Mina. Sînt oameni cinstiţi : nu se vor atinge de nimic, îi cunoştea şi voivoda cel bătrîn, Ţanco. Nu am încredere decît în neamul ăsta, pentru că şi strămoşii lui au trăit odată în corturi şi au vînţurat lumea. Tu nu-i cunoşti. Nu i-ai văzut. Sînt oameni voinici şi frumoşi,
—	Tăcu iar, oftă din greu, privi în pămînt îndelungat. Apoi deodată se apropie de fată, îi puse mîna pe umăr şi-i zise : Dacă-ţi va plăcea de Marco acela, măritâ-te cu el. Asta am mai avut de spus !
Apoi o îmbrăţişa şi o sărută. Lacrămi se iviră între genele-i sure.
Vili
Se scurseseră trei ani, şi nici o veste ele la pribeagă, în ţigănia de la Vlădeni lumea începuse s-o uite. Faraonii o aşteptaseră cu săptămînile, cu lunile. Ţigănia rămăsese mai pustie şi mai săracă fără ea. Bărbaţii parcă-şi pierduseră din vlagă şi din dragostea de viaţă. Se purtau mai tăcuţi şi mai umiliţi. începuseră iar sfezile şi bătăile în ţigănia de din jos,
Bordeiul şi covăcia începeau să se ruineze. Ploua prin acoperiş. Faraonii le mai dreseră un an doi, dar de la o vreme nu le >mai avură grija.
Mai vorbiră un răstimp despre străină. Cine ştie ce griji ori întîmplări o ţin departe ! Poate s-a întors ia
Faraonii
305
matca ei, unde va fi aceea ! Poate, cu părinţi cu toc, au fost nişte fugari. Poate s-au ascuns aici, urmăriţi pentru cine ştie ce păcate ! Din neam bun şi mare era î Avea lucruri preţioase, avea bani! Şi o vădea frumuseţea ei, nemaiîntîlnită în partea locului î Asta o întăreau şi rumânii din Vlădeni. Şi lor le părea rău ca fata nu se mai întorsese.
Pe la sfîrşitul anului al patrulea de la plecarea Rusaliei din Vlădeni, într-o după-amiază, se opri înaintea bordeiului lui Ţancu o căruţă trasă de un cal. Căruţaşul, un evreu cu barba sură, cu nasul ascuţit şi înco-roiat, ajută să se coboare din căruţă unei femei bolnave, Jos, pe pămînt, străina abia se ţinea pe picioare.
Veniră, de mirare, cîţiva bătrîni, cîteva hărănci, care nu mai puteau munci la cîmp, şi se apropiara de căruţa,.
Căruţaşul era grăbit. Adună din căruţă cîteva lucruri
—	o pătură, un şal, o traistă de piele ţin tată cu argint — şi le puse pe podmol, lîngă bordei, uncie şedea şi femeia, El cercetă lacătul, dar lacătul era încuiat. Străina, la vorba lui, duse cu mare silă mîna în sîn, scoase o năiră-muţă, o dezlegă şi-i dădu o cheiţă.
—	Veniţi şi descuiaţi voi ; duceţi lucrurile în casa şi ajutaţi-i şi femeii să între. Zice că-i de-aici din Vlădeni ; spune că bordeiul ăsta e al ei. A plecat din staţie pe jos, dar a căzut pe drum, şi pe mine m-a hotărît primăria s-o aduc la casa ei.
Străina mai dezlegă o dată năfrămuţa, scoase un ban de argint şi-l puse în palma căruţaşului.
—	Eşti bolnavă şi săracă. Nu e de lipsă să-mi plăteşti. îmi va plăti primăria, care m-a trimis în slujba.
20
306
Faraonii
Dar femeia,	mereu mută,	nu	mai voi	să ia banii
înapoi.
Căruţaşul porni, şi cei din jur încă nu cutezau nici să descuie bordeiul, nici să se atingă de lucrurile străinei.
—	Nu mă mai cunoaşteţi, oameni buni ? zise întru tîrziu, cu glasul stins, femeia, ridicînd puţin pleoapele.
După glas, după ochi, faraonii o cunoscură.
—	Sfîntă Maică Precestă ! E străina noastră, e Rusalina ! zise o bătrînă crucindii-se.
—	Doamne fereşte şi apără ! Să 11-0 mai cunoşti !
Nu se putea şti dacă străina era la începutul unei
boli rele, sau	la sfîrşitul uneia	îndelungate. Obrajii-i
erau căzuţi înlăuntru, făcînd gropi ; nasul se lungise* buzele erau crăpate şi uscate ca de arsuri mari. Braţele — numai osul, şi pielea zbîrcită pe ele. Părul încîl-cit ieşea de sub năframa veche.
Subt privirile iscoditoare ale oamenilor, care căutau asămănări cu	frumuseţea ei	de	altădată	pentru a se
încredinţa că	nu se înşelau,	Rusalina se	simţi umilită
şi înfrîntă.
■— Eu sînt, oameni buni, eu, Rusalina, fata lui Ţancu !' Am fost bolnavă greu, vreme îndelungată. Era să mor.
—	Săraca fată !
—	Uite ce-a mai rămas din ea !
—	Boală primejdioasă a canonit-o !
Descuiară uşa bordeiului, îi duseră înlăuntru lucrurile* e ajutară de subsuori şi pe ea.
Dar în bordei era un aer de mormînt, şi Rusalina începu să se înăbuşe. O scoaseră iarăşi pe podmol* deschiseră fereastra bordeiului, lăsară uşa deschisă
Faraonii
307
Prin acoperişul spart pe alocuri plouase în bordei ; smocuri de iarbă creşteau ofilite ici şi colo.
—	Poate ar fi bine să vii la noi două-trei zile, pînă vom pune în rînd bordeiul. Ce vreaii ! De patru ani sta închis, şi nimeni nu se mai gîndea că te-ai mai putea întoarce.
—	Nici eu nu mai nădăjduiam. Ani bolit multă vreme. Era să mor.
în trei zile faraonii îi reparară bordeiul, îl curăţiră, îl lipiră, îl văruiră pe dinlăuntru, îmbulzindu-se cu toţii să dea o mînă de ajutor.
O ţigancă bătrînă, văduvă, fu aleasă de obşte să se mute în bordei cu Rusalina, să o îngrijească, să-i facă demîncarea.
Rusalina se întrema încet, cu mare greutate. Luni întregi a stat mai mult în pat.
Uneori, noaptea, îi revenea febra care o mistuise, şi vorbea întraiurea. Vorbea, uneori, în limbi străine, neînţelese, încît haranca se crucea, Pomenea de Ţancu, de Miloş, de mamă-,sa, de Daina şi de diavolul. Pe diavolul acesta spunea că are să-l otrăvească.
Faraonii o înconjurau cu toată dragostea şi îngrijorarea. Iarna, i-au cărat lemne din pădure. Nu făceau larmă în jurul bordeiului, ba se lăsară iarăşi de certuri şi de bătăi. Toată iarna au vorbit despre ea. Unde fusese atît amar de vreme ? Ce taină a dus-o departe ? Care era diavolul pe care voia să-l otrăvească, după cum spunea îngrijitoarea ? Cine era Dinu ? Cine era Miloş, despre care vorbea în aiurările ei ? Ce boală a putut da peste ea încît se întrămează atît de încet ?
20*
308
Faraonii
Spre primăvară Rusalina se putu coborî singură din pat şi ieşi la soare, pe podmol. Rămînea cu ziua de cap în adierile calde, inspira cu lăcomie mirosul ierbii crude ce răsărea în jurul bordeiului sau era adus de mai departe, pe aripile vîntului. Se bucura ca un copil de ciripitul vrăbiilor în streaşina bordeiului sau grămădite pe-o tufă îmbobocită. I se părea că e iarăşi copilă mică : miresmele de-acum ale pămîntului şi ale primăverii păreau că sînt acelea de atunci.
Privea, pierdută, ceasuri întregi, în văzduhul senin, urmărind zborul rîndunicilor ce se înapoiau la cuiburi, începu sa umble în jurul bordeiului, apoi mai departe.
Mînca din zi în zi cu mai mare plăcere, dup-o vreme chiar cu un fel de lăcomie.
în cîteva săptămîni se înzdrăveni binişor. I se parea că, încet-încet, leapădă de pe ea o piele uscată şi zbîr-cită, ca a şarpelui, şi se îmbracă în piele nouă.
învia şi revenea în puteri, simţind o bucurie nouă de viaţă. încet-încet începu să samene cu Rusalina de altădată.
Să samene ? se întrebau faraonii. Dar se făcea mai frumoasă ca aceea de atunci ! Acum era trecută de nouăsprezece ani. Era înaltă ca tată-său. Şi încă abia începuse să-şi vină în fire !
Se bucura de nimica toată. Se juca din nou cu puradeii din ţigănie, şi uneori se uita la ei prelung, ca şi cînd i-ar fi văzut pentru întîia oară.
Cu cît se întrema, cu atît trecutul se întuneca. I se părea că toate s-au petrecut într-alt veac, ori că a uitat. Boala aceea îndelungată şi grea parcă a pus o punte de netrecut între ce a fost şi ziua de azi. Chiar
Faraonii
309
silindu-se să se gîndească la ce a fost, nu mai putea stărui asupra întîmplărilor. Şi ele o lăsau rece, ca şi cînd nu ea ar fi trecut prin ele. Părea că un văl al împăcării şi al uitării se lasă tot mai des peste sufletul* care se a vin ta iarăşi către viaţă.
Se gîndea uneori cu capul deplin limpede şi-şi zicea că a încercat tot ce i-a fost în putinţă să-şi ducă 1a. îndeplinire ţinta vieţii sale. A îndurat chinuri şi osteneli nesfîrşite prin cele ţări străine să-l descopere pe diavolul acela. A dormit pe cîmpuri, în ploi şi-n vînt : a flămînzit, urmărind o urmă sau alta ; a fost prinsă şi închisă, bătută de multe ori pentru vagabondaj ; s-a luptat cu unghiile împotriva ticăloşilor care se apropiau de ea cu gînduri necurate ; a degerat iernile de frig subt poduri, prin ganguri pustii, în oraşe; i-au sfîşiat hainele cîni ciobăneşti ; a auzit urletul lupilor...
Toate au fost zadarnice ! N-a putut afla nimic de urma acelei caravane, nu s-a. putut apropia de ucigaşul părinţilor săi. Miloş avusese dreptate ! Dacă n-a putut descoperi el nici o urmă, cum va putea o fată ?!
De cîte ori nu i-a venit să-şi calce jurămîntul făcut bătrînului şi să înghită otrava din mărgeaua aceea de lemn pe care o ţinea mereu în sîn, legată în năfrămuţă ! De ce nu l-a călcat ? De ce nu a descoperit nici o urmă ? Iarăşi bătrînul Miloş a avut dreptate : împotriva sorţii nimeni nu se poate pune ! Conştiinţa ei începu să se uşureze şi să se liniştească în preajma închiderii din nou într-o temniţă de prin ţara grecească sau nici nu mai ştie în ce ţară — unde a luat boala aceea grea.
310
Faraonii
Se gîndea acum cu capul limpede şi înţelegea că nu mai are ce căuta, nu mai are ce aştepta ! Soarta ei era pecetluită : nu putea ajunge să-şi răzbune părinţii !...
Trecutul se pierdea tot mai mult în neguri, iar odată cu sănătatea şi	puterea trupească,	simţea	un	dor de
viaţă neîncercat	pînă	acum. Poate	că asta	i-e	soarta :
să trăiască, să se bucure de viaţă !
Gîndul, pornirea asta, i se limpezi detot într-o du-p-amiază senină de la sfîrşitul lui mai.
Aduna buruieni de pe marginea drumului pentru un purceluş pe care ţiganca îngrijitoare îl cumpărase încă din iarnă. Sucul pişcător al verdeţii, cum rupea ştir, lobodă şi troscoţel, îi pătrundea prin nări în toată fiinţa ca o aromă îmbătătoare. O boare călduţă adia dinspre un lan de grîu din apropiere. Culegea, harnică, buruieni în poală şi cînta,	abia	auzit, un cîntec vechi	din	corturi,
O înfiora propriul ei	glas şi simţea	cum îi	arde inima,
cum îi ard obrajii.
Pe drum venea încet un car cu boi. Pe ceaglău şedea un fecior de rumân şi cînta cu glasul scăzut, îndemnînd, din cînd în cînd, vitele. Rusalina asculta cîntecul, care-i pătrundea fiinţa ca o mîngîiere. Se opri din cules, îşi îndreptă trupul ca un prapor şi privi îndelung după car, după fecior, pînă-1 pierdu din vedere. Un oftat îi scăpă din piept. Cu poala plină porni spre casă şi vărsă buruienile în coteţ. Apoi întră în bordei, căuta în desagă, scoase o oglindă, ieşi cu ea afară şi începu să se privească.
Ochii mari negri îi străluceau, obrajii, de-un palid-închis, se împurpurară. Se uită cu patimă la cea din oglindă.
Faraonii
311
—	Sînt frumoasă ! zise ea tare. Şi o bucurie caldă i se revărsă în întreaga fiinţă.
Săptămîni de-a rîndul se simţi zăpăcită de puternicul dor de viaţă ce-i biciuia sîngele. Uneori avea izbucniri de copil zburdalnic şi răsfăţat : alerga, cînta, îmbrăţişa pe bătrîne, lua în braţe pe copilaşii ce se jucau printre bordeie, îi azvîrlea sus, deasupra capului, îi prindea şi-i săruta cu răsunet pe obraji. Alteori petrecea nopţile cu lună pe podmol, sub streaşina bordeiului, cîntînd c-un glas domol cîntece străvechi, învăţate în tabără. Uneori, mai rar, cădea în tăceri grele din care nimeni nu o putea scoate.
Adeseori rămînea cu ochii duşi după tinerii ce treceau pe drum, pe lîngă bordei.
înşelaţi de noua ei purtare, de zburdălnicia ei, de privirile-i lungi, stăruitoare, cîţiva feciori încercară să se apropie de ea. Dar îndată ce se apropiau prea mult şi încercau să treacă de glumă, Rusalina se învîrtea într-un călcîi şi pleca. Păţiră aşa şi feciori de ţigan, şi de rumân.
Rusalinei îi părea uneori că are de făcut un lucru de mare însemnătate, dar nu-şi putea aduce aminte ce anume. Valul de viaţă nouă o împingea să zburde, să lucreze, sa între iar în rînd cu faraonii la sapă, la secere. Ba, uneori, descuia fierăria, aprindea cărbunii, punea în loc, la gura focului, bucăţi de fier rămase de la talăl său şi începea să bată ritmic cu ciocanul şi să cînte.
Dar tot mai des se oprea din zburdare sau din lucru, îşi ducea vîrful degetelor la frunte, ca şi cînd ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva şi nu putea.
312
Faraonii
Pînă cînd, într-o sară cu lună, cum şedea pe podmol şi cînta încet, gîndul i se lumină : «Trăbă să merg la lonaş, la fierăria lui Mina bătrînul !»
Boala aceea grea şi îndelungată care aruncase văl greu peste trecut, dorul de viaţă nouă ce fremăta în fiinţa ei cufundaseră în uitare şi pe Miloş, şi pe lonaş cu feciorul lui, Marco, şi ceea ce-i lăsase, ca o poruncă, Miloş,	la despărţire :	să meargă la	fierăria	aceea din
Lugoj.	Acolo-şi va afla zestrea şi-l	va mai	afla şi pe
Marco acela...
După o clipă de mirare, Rusalina îşi zise : «Da, aşa este ! Dar pentru ce m-a luat gîndul pe dinainte ? După porunca lui Miloş, trăbă să merg întîi la el, şi numai dacă va fi murit pîn-acuma, să plec mai departe !» Cum a putut să nu-şi mai aducă aminte nici de Miloş atîta vreme? Mai trăieşte? Murise? Va afla casa încuiată, ori alţi locuitori în ea ?
Limpezindu-i-se gîndul ce o pironea de multe ori pe loc, voind să ţîşnească la lumină, Rusalina ştiu că nu mai poate rămînea în Vlădeni. Simţea acum că noua viaţă ce clocotea în ea trebuia s-o ducă la casa lui Miloş,	la fierăria lui	lonaş. Poate	era drumul sorţii
despre	care Miloş i-a	spus că nu i	te poţi	împotrivi,
Dar îi părea rău să-şi lase bordeiul, să părăsească ţigănia. De cînd trecutul căzuse în uitare şi ea pornise pe drumul unei vieţi nouă, către viitor, îndrăgise şî sălaşul ei sărac, şi ţigănia, cum îndrăgise şi cerul, şa cîmpurile, şi lanurile din jur. îşi simţea fiinţa legată de locurile acestea, ca şi cînd aici s-ar fi născut.
Nu era sigură, totuşi, dacă se va mai întoarce aici.
Faraonii
313
Faraonii o petrecură pînă departe. Erau trişti şi tăcuţi. Pentru ce pornea din nou ? Nu s-a întors din drumul celalalt ca din ghearele morţii ? Ce taina sau ce blăstăm o duce mereu dintre ei ? Acum era fată-mare, bună de măritat. Daca nu-i plăcea de nici un fecior din ţigănia de din jos, nu era ţigănia din sus, cu meşterii satului ? Nu erau acolo feciori frumoşi şi meşteri harnici ? Ea avea gata covăcia rămasa de la tatăl ei. Care fecior faur nu s-ar fi mutat bucuros în bordeiul ei şi în făuriştea cea părăsită ?
Faraonii se framîntară cu gîndurile tot drumul cît o petrecură pe Rusalina. Apoi se întoarseră^ părîndu-le din nou ţigănia lor mai săracă şi mai pustie.
IX
Casa lui Miloş nu	era	încuiată. Rusalina	văzu însă
schimbările din curte	şi se temu că nu-1	mai	află pe
bătrîn.
îi ieşi înainte un copilaş cu părul bălan.
—	Cine locuieşte în	casa	asta, băieţaş ?
—	Noi, cine să şadă	?
—	Aveţi pe cineva acasă ?
—	Avem, pe mama.
Ieşi în curte o femeie voinică, tînără încă. Rusalina dădu bună-ziua.
—	Mulţămim dumitale, răspunse femeia, privind-o mirată. Nu mai văzuse o ţigancă aşa de frumoasă. Cauţi pe cineva ? întrebă ea.
314
Faraonii
—	De-acum nu mai caut. Asta a fost casa lui Miloş, negustorul de porci.
—	A lui a fost. De la el am cumpărat-o, zise femeia,
—	Pe el îl căutam, dar acum văd că-1 caut în zadar, A murit demult ?
—	De vreo trei ani.
—	A bolit mult ?
—	N-a zăcut în pat. S-a uscat aşa, pe picioare. Parca nici n-a murit de boală, ci de supărare... Nu cumva tu eşti nepoata lui ?
—- Eu sînt.
—	Cît te-a aşteptat bătrînul î După cum vezi, ai venit prea tîrziu.
—	Da... prea tîrziu !
—	Dar ştii unde trăbă să mergi acum ? Ne-a lăsat şi nouă, cu limbă de moarte, să-ţi spunem.
—	Da, la Lugoj, la fierăria lui Mina.
—	Aşa ne-a spus şi nouă. — Apoi, după ce o privi din nou pe fată adaose : Dumnezeu să-l ierte pe bătrîn. A fost un om de omenie, nu-1 puteai deosebi dintre rumâni. Şi ce bucurie mare ar fi avut să te vadă aşa mare şi frumoasă ! El se temea mereu, cît a mai trăit de cînd l-ai părăsit, că ai păţit vreo nenorocire, că poate nu te mai întorci.
—	Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească ! N-am putut veni mai degrabă.
—	De ! după cum ni-e scris la fiecare ! oftă femeia, văzînd că Rusalina îşi zbiceşte o lacrămă.
Fata mulţumi, îşi luă rămas-bun şi porni. Din drum se mai uită o dată la casă, la curte.
Faraonii
315
Cît ce ieşi din sat, sufletul i se însenină din nou. Părea că supărarea i-a luat-o vîntul ce-o bătea în faţă, lanurile întinse de grîu ce se legănau de-o parte şi de alta a drumului, zborul rîndunicilor ce tăiau linii ca suveici negre prin văzduhul senin. înainta uşoară pe drum şi începu să murmure un cîntec. Dormi într-un sat, apoi într-altul. Oamenii îi spuneau că drumu-i lung şi că, dacă are bani, mai bine ar fi să meargă la o staţie să ia trenul. Şi trenul trebuia schimbat, mai de multe ori, pînă la Lugoj.
Dar Rusalina nu ascultă. îi plăcea să meargă pe jos, singură, prin locurile acestea necunoscute, toate nouă şi pline de farmec pentru bucuria de viaţă ce-o simţea în suflet. îi părea că se revarsă şi ea în lumina şi aroma văzduhului.
Nici nu-şi mai putea da sama de cîtă vreme era pe drum, cînd, într-o sară, ajungînd într-un orăşel, întră într-o crîşmă mărginaşă sa caute sălaş peste noapte.
în curte erau cîteva căruţe, iar înlăuntru, la mese, lume amestecată mînca şi închina din pahare. Părea că fusese în ziua aceea tîrg în oraş şi, la hanul acesta, vînzători şi cumpărători se mai cinsteau încă pentru tîrgurile încheiate.
—	Hai noroc ! Ai cumpărat o păreche de cai pentru care îmi vei mulţămi cît vei trăi !
—	Nu-s scumpi! Să nu-ţi pară rău.
Rusalina se aşeză într-un ungheţ, pe-o laviţă, înaintea unei mese murdare de brad. începu să-şi poarte privirea pe la oameni, cînd, deodată, ochii ei se opriră asupra unui fecior tînăr, cu mustaţa neagră abia ajunsă la răsucit, cu părul lung, pieptănat pe spate, negru ca pana
316
Faraonii
corbului, cu ochi de păcură. Era mai mult alb decît palid la obraz. Din mînecile largi şi albe ale cămeşii ieşeau braţe vînjoase. Şedea, drept, după masă, cu un rumân în faţă. Nu se ajungeau la tîrg din zece zloţi. Nu se ştia care vinde şi care cumpără. Rusalina auzea numai frînturi de vorbe, Ea nu-şi mai putea lua ochii de la fecior.
Deodată, cei doi bătură palmele şi se ridicară. Ieşiră în curte. Tînărul era înalt, vînjos, cu trupul subţire.
Fără să-şi dea sama ce face, Rusalina zvîcni de pe laviţă şi se opri în prag. In curte rumânul dezlegase de la o căruţă un cal sur şi-l aducea la alta.
—	Mai uită-te o dată la el ! L-ai cumpărat pe nimica, zise el către tînăr. Să n-ai nici o grijă ! Tatăl tău te va lăuda pentru tîrgul ăsta !
Feciorul zîmbi, netezi, mîngîie calul pe grumazi. II legă la spatele unei căruţe la care era înhămat un alt cal sur, cam de aceeaşi mărime.
—	E o păreche minunată ! în tot tîrgul n-ai fi aflat unul mai potrivit !
Tînărul scoase din şerpar bani şi începu să numere în palma celuilalt. Bătură din nou palmele şi întrară în crîşmă să bea alclămaşul.
Rusalina abia avu vreme să se ferească din prag : înlemnise acolo, cu ochii la străin.
Cei doi o văzură cum sare laoparte. Rumânul zîmbi.
—	Să ştii că ai noroc ! Uite ce drac de fată a fost mărturie la tîrgul nostru !
Feciorul se îmbujoră la faţă şi-şi feri ochii de privirile arzătoare şi mirate ale Rusalinei,
Faraonii
317
Ea se duse din nou în colţul ei. Uitase şi de mîncare şi de sălaş. Crîşmarul o întrebă de cîteva ori ce doreşte, dar ea nu-1 auzi.
Călătorii începură , să plece. Se însăra. Rumânul, după ce dădu peste cap ultimul păhărel de rachiu, se ridica şi el. Era grăbit.
—	Hai noroc ! zise el strîngînd mîna feciorului.
In curînd nu mai rămăseseră în birt decît Rusalina,, feciorul şi un ţigan bătrîn cu o ceteră subsuoară. Nu găsise între oamenii aceştia grăbiţi pe nici unul care să-i ceară un cîntec, zadarnic a trecut de la o masă la alta, adiind uşor cu arcuşul pe coarde.
Tînărul îl văzu supărat la o masă. Lăsă crîşmarului să-ii dea o porţie de rachiu. Se însăra şi ar fi plecat şi el. Dar fata aceea din colţ nu-1 mai slăbea din ochi.
Tînărul era vesel. Făcuse un tîrg bun. Se pricepea la cai. Băuse şi rachiu binişor şi-şi mai ceru o sticluţa, Ceteraşul se apropie de el şi începu un cîntec.
Tînărul se nelinişti. Simţi cum încep să-i umble furnici prin trup, şi de privirile străinei, şi de cîntec. Dar nu ! Nu putea să s-apuce de petrecanie ! Se cunoştea şi ştia că, dacă începe, nu prea se ştie cînd isprăveşte, îşi încleştă dinţii ca pentru a se stăpîni, chemă pe crîş-mar, plăti şi ieşi în curte, aruncînd o căutătură fetei.
. Rusalina se ivi în prag. Feciorul era gata să dea bici calului.
—	Ascultă, bădică, nu mă iai şi pe mine ? întreba Rusalina din prag, cu o voce cîntătoare, care năvăli în sufletul tînărului ca un val de căldură.
—	Ba te iau bucuros ! Unde te duci ?•
318
Faraonii
—	Vin de departe şi-s ostenită. Am făcut drumul pe jos.
—	Dar mergi pe o cale cu mine ?
—	Pe-o cale cu tine ! răspunse fata.
Tînărul îi făcu semn să se urce şi apoi atinse calul cu pleazna.
Ieşiră în grabă din orăşel, şi norii de praf ce se ridicau de sub roţile căruţei se mai răriră. Nu peste mult ajunseră pe drum abia zvîntat de ploaie. Aerul era curat, răcoros. Cobora însărarea.
Din cînd în cînd surul de la spatele căruţei necheza, şi Rusalina ţipa de spaimă : gîndurile ei erau toate la tînărul de pe capră.
—	Este loc lîngă tine ? întrebă ea, după un nou nechezat al calului.
—	Este ! Dar ce ? Ţi-e frică să nu te muşte ?
—	Nu mi-e frică !
Şi ea se căţără sprintenă pe scîndura de lemn, lîngă fecior.
Peste cîmp răsuna trapul cailor. Luna răsărea deasupra unei păduri ca o seceră de argint.
Rusalina se aduna, se lipea încet de trupul bărbatului, îi duse un braţ după mijloc.
—	îmi place de tine ! zise ea cu vocea plină de cîntec.
Tînărul începu să ardă. îi venea ameţeală la cap.
Cine să fie fata asta ? Nu cumva diavolul s-a schimbat în cea mai frumoasă femeie ce a văzut el în viaţă ?
întoarse ochii spre ea. îl privea înfrigurată.
—	Sînt frumoasă ! N-o să-ţi pară rău... şopti ea şi-şi răzimă capul de umărul lui. Apoi, văzînd că el nu răspunde, îl zmînci de braţ : Ori, poate, eşti însurat ?
Faraonii
319
—	Nu sînt însurat, zise feciorul.
Acum îşi petrecu şi el braţul în jurul mijlocului fetei,
—	Şi mie-mi placi. Eşti frumoasă, poate eşti chiar prea frumoasă.
Rusalina oftă.
—	Dacă nu eşti însurat, vino să plecăm în lume amîndoi.
—	In lume ?
—	Dacă vreai, trage căruţa din drum pe luncă, uite acolo, între lanuri. Dur mim la noapte aici, apoi dimineaţă pornim mai departe.
Tînărul zîmbi.
—	Cum să plecăm în lume, cu căruţa şi cu caii tatii ? Mai bine te duc acasă la noi !
—	DuHinâ ! zise fata, răzimîndu-se iarăşi de umărul lui.
—	Dar spuneai că ai acelaşi drum cu mine ! Am trecut prin două sate şi nu te-ai cobor-ît.
—	Nici nu mă cobor. Vin cu tine, Mi-eşti drag. N-o să te mai las!
—	Asta-i bună ! rîse feciorul. Duc tatii acasă nu numai un cal sur din tîrg, ci şi o noră î — Apoi, după un răstimp de gîndire, întrebă : Dar cine eşti tu ? De unde vii ?
—	Vin de departe. Sînt ursita ta.
—	Numai să nu fii diavolul, să-ţi baţi joc de mine,
—	Pentru ce aş fi diavolul ?
—	Eşti prea frumoasă să fii om,
—	Şi pentru ce să-mi bat joc de tine ?
—	Diavoliţele totdeauna îşi bat joc de oameni.
—	Fii pe pace ! Sînt botezată şi sînt curată !
320
Faraonii
Feciorul începu să respire greu. Căldura din trupul ei, farmecul din ochii ei îl făceau să vadă înhămaţi doi cai în loc de unul.
—	De însurat, m-aş însura eu bucuros, zise el cu un citat. Mi-a venit vremea. Dar tata mă tot amînă, mă lot împiedecă. Zice că trăbă .să mai aştept.
—	Să aştepţi ? De ce ?
—	Nu ştiu, nu vrea să-mi spună.
—	De-acuma n-o să mai aştepţi. îi duci căruţa şi caii acasă, şi noi plecăm în lume amîndoi.
—	Nu zic ba ! Dar nici nu ştiu cum te cheamă !
—	Iţi spun eu mai tîrziu ! Nici eu nu ştiu cum te cheamă. Şi nici nu vreau să ştiu. Ne vom pune noi nume după ce vom pleca în lume, să nu ne mai ştie nimeni !
Căzuse demult întunerecul. în depărtare se vedeau luminile unui oraş. Merseră multă vreme în tăcere. Trapul larg al surului înhămat şi al celui legat de căruţă răsuna cadenţat în noapte. Cei doi, pe scîndura ce slujea de ziţ, stăteau alipiţi, cu cîte-un braţ pe după mijlocul celuilalt.
Feciorul se trezise detot din uşoara ameţeală a rachiului băut în crîşmă. Dar nu se putea trezi din noua ameţeală ce-1 cuprinsese de cînd Rusalina se aşezase lîngă el.
Uneori i se părea că visează, şi atunci strîngea mai bine braţul în jurul mijlocului subţire... Dar era cu putinţă ? De unde răsărise mîndreţea asta de fată, şi cum s-a legat de el ? Era cu putinţă să fie viitoarea lui nevastă ? Una la care nu se gîndise, una pe care nu o văzuse niciodată ?... Şi cum s-a hotărît aşa de repede, gata să plece cu ea in lume ? Şi-aduse aminte de alte
Faraonii
32Î
două-trei fete cu care s-ar fi însurat dacă nu i-ar fi pus piedecă tată-său. Hei ! acum nu s-ar mai însura cu ele ! Ce mai erau ele pe lîngă străina asta care-i întră în viaţă ca o volbură aprinsă, ca o viitoare ? Putea să nu se hotărască dintrodată ? Ar merge cu ea pînă la capătul lumii.
Căruţa întră în oraş. Case mici, cu ferestre luminate^ străjuiau drumul.
—	Unde sîntem ? întrebă fata. Să poposim aici, la o erîşmă, peste noapte.
—	Ba acum nu ne mai oprim pînă la casa noastră.
—	Dar ce oraş e ăsta ? Cum îl cheamă ?
—	Ăsta e Lugojul, şi aici locuim şi noi !
Fata tresări. îşi trase mina din jurul mijlocului feciorului.
—	Opreşte ! Trăbă să întoarcem, zi se ea înfiorîndu-se».
—	Parcă ţi-e frică. Cunoşti oraşul ? Ai mai fost aici t Te temi de ceva ?
—	Nu ! îl cunosc după nume. Aveam o treabă aici., dar de cînd te-am văzut pe tine nu mai am aici nimie de lucru. Haida să plecăm înapoi !
Feciorul opri calul, apoi îl struni din nou la drum.
—	Trăbă să duc căruţa şi caii acasă. Nu-ţi fie frică I N-ai de ce să te temi. Nu-s eu cu tine ?
—	Dacă e Lugojul, mi-e frică să nu mă mtîlnesc cu un om.
—	Ce om ?
—	Acela cu care aveam o socoteala.
—	Poate vrun drăguţ de mai demult ?
Rusalina îi arse o palmă.
21 — • Opere VI — Agârbieeanu
322
Faraonii
—	Prostule ! Eu n-am avut încă drăguţi. Văd că trăbă să-ţi spun ! Trebuia să mă-ntîlnesc aici cu un meşter fierar căruia un unchi al meu, care a murit, i-a lăsat ceva în păstrare pentru mine.
Tînărul se nelinişti.
—	Ce tot îndrugi ? N-ai mai fost pe-aici, şi unchiul tău te trimite la un om necunoscut!
—	Unchiul l-a cunoscut bine pe bătrînul, pe unul Mina. în locul lui, acum, e feciorul său meşter în făurişte, unul lonaş.
—	Ce tot spui, tu fată ?! Cine ţi-a vorbit de numele ăsta ?
—	Unchiul meu !
—	Şi cine a fost unchiul tău ? o întrebă, fierbînd de nelinişte, tînărul.
—	Un negustor de porci, unul Miloş.
Feciorul trase scurt de hăţuri, şi calul se opri. Omul se întoarse cu faţa spre Rusalina.
—	Miloş acela a fost unchiul tău ?
Fata citi mirarea adîncă din ochii lui.
—	Da, unchi !
—	Păi... eu l-am cunoscut pe Miloş acela. Venea uneori pe la noi, cînd trăia bătrînul Mina, moşul meu.
Rusalina îşi pierdu răsuflarea. Abia întrebă :
-	— Mina ţi-a fost moş ? Se poate ?
—	Păi, cum să nu se poată, dacă-i aşa ? Pentru ce te sperii aşa ?
—	Nu mă speriu, ci-mi vine să mă înec. Atunci tatăl tău e lonaş ?
—	Da, mi-e tată.
Faraonii
323
—	Dacă-i aşa, apoi pe tine te cheamă... te cheamă Marco !
Omul se luă, mirat, de cap.
—	Marco, ori Marcu, mă cheamă ! strigă el aproape înspăimîntat. Am bănuit eu că tu trăbă să fii dracul gol î O ghiavoliţă ! De unde ştii toate acestea ?
Glasul de răspuns îi lipsi Rus alinei multă vreme. Apoi îi aduse iar braţul pe după mijloc şi şopti :
—	Ce minune ! Să mă întîlnesc eu chiar cu ficiorul lui lonaş, cu Marco ! La Lugoj îmi era drumul, la lonaş* Şi mi-ai răsărit tu în drum, ca un soare ! Iată că dreptate mare avusese unchiul Miloş cînd mi-a spus că în calea sorţii lui nu se poate pune nimeni.
Tînărul o privi încă zăpăcit. Inima-i bătea să-i spargă pieptul.
—	Despre ce soartă vorbeşti ?
—	Despre a mea şi a ta. Cînd am plecat de la el* Miloş mi-a spus că dacă la întoarcere el va fi mort. să vin la Lugoj, la ficiorul pretinului său Mina, la fierarul lonaş, căruia îi va da ceva în păstrare pentru mine, -şi că, dacă-mi va plăcea, să mă mărit cu ficiorul lui, cu Marco. întîlnirea noastră nu însămnează soartă ?
Marco, de cînd trăsese scurt de hăţuri şi oprise calul, îşi uitase să-l mai pornească. în jurul căruţei, oprită în mijlocul drumului, începură să se adune oameni curioşL Calul, după ce se hodini, porni singur la drum spre casă, spre grajd. Nu mai era departe făuriştea lui Mina.
—	Iată împlinită dorinţa bătrînului Miloş, zise el întru tîrziu. Dar tu trăbă să fii fata lui Ţancu, dacă Miloş ţi-e rudenie.
—	Sînt fata lui !
21*
£24
Faraonii
—	Şi cum te cheamă ?
—	Nu ştii ? N-ai auzit pe tatăl tău niciodată pome-nindu-mi numele ?
—	Nu ! Pe Ţancu l-am cunoscut. A fost de cîteva ori
pe la noi. Dar numele tău	nu	l-a	pomenit	nici	el,	nici
tata, nici Miloş. Şi totuşi	tu	a	trebuit	să	fii	piedeca
pentru care tata m-a amînat mereu cu însurătoarea. Pe tine te aştepta, de bună samă. Va fi fost înţăles cu Miloş. Cum te cheamă ?
—	Rusalina !
—	Nu ! N-am auzit de numele ăsta în casa noastră. Era pomenită uneori o femeie cu numele Salomia.
—	A fost mama !
•— Şi unde-ţi sînt părinţii	?
—	Au murit !
—	Amîndoi ?
—	Amîndoi !
Marco tăcu. Braţul Rusalinei îşi slăbi pe-o clipă strîn-soarea în jurul mijlocului lui, apoi se încordă şi mai tare.
—	A murit şi Miloş. Nu mai am acum pe nimeni, numai pe tine, Marcule ! Mă iei de nevastă ?
—	Te iau î
—	Şi dacă s-ar împotrivi tatăl tău ?
—	Şi ! Dar cum crezi că s-ar putea împotrivi ? O floare ca tine nu se culege decît poate o dată la o sută de ani. Va fi şi soarta, cum zici tu. Dar dacă asta e soarta, s-o tot deie Dumnezeu omului !
Calul se opri înaintea unei porţi pe-o uliţă întorto-chiată, într-o suburbie a oraşului. Era slab luminată.
Faraonii
325
Un felinar cu pete aburea mai mult decît lumina, la o cotitură.
Marco sări şi deschise poarta. Din casă ieşi un bărbat voinic, cu capul gol, cu cămaşa smolită. Geamul dinspre curte era luminat. Rusalina se coborî în partea întunecată.
Ceea ce văzu lonaş mai întîi fu calul legat la spatele căruţei. Veni lîngă el, îl cercetă cu de-amănuntul, i se uită în gură la lumina ce venea din geam, îi ridică pe rînd fiecare copită, părea că vrea să citească în ea. îl trase apoi de urechi, îl netezi şi zise :
-- Ai nimerit cal bun şi tînăr. Scump ?
Marco îi spuse preţul.
—	Potrivit ! Nu-i prea scump ! Ai făcut un tîrg bun. Da' de ce-ai întîrziat atîta ?
Abia acum zări fierarul femeia de partea cealaltă a căruţei.
—	Bună-i-ara ! zise Rusalina.
—	Bună-sara ! Dar asta cine-o mai fi ?
—	E mărturie de la tîrg, zise Marco vesel.	A fost de
faţă cînd am numărat banii în palma vînzătorului.
—	Ei, comedie ! Ce mărturie ?
—	E o fată străină, tată. Am întîlnit-o	pe	drum,	am
luat-o în căruţă, că era ostenită, şi acum	se	roagă	să-i
dăm sălaş de noapte.
Bătrînul nu o putea vedea în umbră. Se uită mustrător la fecior.
—	Sălaş, cum să nu dăm la o călătoare ? Vii de departe, fată ?
326
Faraonii
—	De departe !
Cînd întră în lumina din casă, odată cu Marco, lonaş nu-şi putu ascunde uimirea : ce păreche ar mai fi!
Pe Rusalina o înconjurară îndată mama lui Marco, două surori mari, trei fraţi mai mici. Toţi rămaseră cu ochii duşi la frumuseţea ei.
Rusalina răspundea zîmbind la întrebările ce plouau asupra ei. Ochii ei rîdeau, plini de lumină şi de foc.
Cînd se făcu o clipă linişte, Marco zise :
—	Tată, fata asta are ceva dat în păstrarea dumitale Nu mi-a spus ce şi nici nu ţi-a dat ea nimic, ci altcineva.
lonaş tresări, se uită mai bine la fată. Unele linii ale feţei samănau cu ale lui Ţancu.
—	Doar nu vei fi Rusalina, tu fată ? zise el, dîndu-se un pas înapoi, ca pentru a o vedea mai bine.
—	Eu sînt ! răspunse fata cu bucurie. Şi am ascultat de cuvîntul unchiului Miloş : m-am logodit cu ficiorul tău, cu Marco. Aşa mi-a lăsat Miloş la dăspărţire.
Dintr-un salt fu lîngă fecior, îl îmbrăţişă pe după grumazi şi-l sărută puternic pe gură.
O clipă rămaseră zăpăciţi toţi cei din casă. Numai lonaş zicea mereu :
—	Cum se poate una ca asta ? Unde v-aţi cunoscut ? Unde v-aţi întîlnit ?
Tinerii fură siliţi să povestească întîmplările acelei zile.
—	Asta nu-i numai întîmplare. Asta-i voia lui Dumnezeu ! zise bătrînul.
—	Asta-i soarta ! răspunse Rusalina.
Faraonii
327
—	De cînd te-am aşteptat să vii ! Te-a aşteptat şi săracul Miloş ! El mi-a spus dorinţa lui că, dacă-ţi va plăcea Marco, să te măriţi cu el. De aceea l-am tot amînat cu însurătoarea. Acum nu ne mai rămîne decît să-ţi dăm zestrea şi să facem nunta.
Urmă o săptămînă de pregătiri înfrigurate pentru nuntă. Rusalina voia să se cunune încă a doua zi. Dar bătrînul se împotrivi.
—	Trăbă să urmez întru toate porunca lui Miloş. El mi-a lăsat cu limbă de moarte că, dacă vă căsătoriţi, să fac o nuntă cum se cuvine neamului din care ai ieşit. Mi-a spus şi ce sumă să cheltuiesc în cele trei zile de nuntă. El zicea că e nevoie de-o încununare cum se cuvine unei fete de voivodă.
Vestea se lăţi printre ţiganii din oraş şi din satele vecine ca o flacără ascunsă subt vreascuri.
La ospăţ se adunară vreo patruzeci de bărbaţi şi femei. Trei zile a fost masa întinsă, a curs băutura. Trei zile Rusalina străluci ca soarele la masă, la joc, în ochii însufleţiţi ai nuntaşilor.
Şi lui lonaş i se păru, de la o vreme, că nunta asta de trei zile nu mai este întru cinstirea neamului, ci pentru slăvirea frumuseţii nurorii sale. Ce noroc a avut feciorul său !
în săptămîna în care se făcură pregătirile de nuntă, vorbiră şi despre viitoarea făurişte a lui Marco. Părinţii erau de părere să-şi facă una în capătul cellalt al oraşului, la intrarea drumului de ţară. Rusalina ţinea morţiş să se ducă în Vlădeni, unde ea avea o făurişte
328
Faraonii
cu toate uneltele. lonaş nu cunoştea satul, nici Marco. Bătrînul îi arătă fetei că într-un sat un fierar priceput ca Marco nu avea de lucru. El e nu numai faur, ci şi mecanic. La oraş trebuie să se aşeze.
Dar Rusalina nu se învoia. Toată fericirea ce o simţi la trezirea vieţii celei nouă, de după boală, o trăgea spre bordeiul ei şi împrejurimile lui. Nu era pe lume colţ mai frumos ca acela ! Aerul, cerul, pămîntul, vîntul şi toate minunile firii nu erau nicairi copleşitoare de viaţă şi de fericire ca acolo. Şi, apoi, voia să lucreze şi ea în făuriştea lui Ţancu, alăturea de bărbat.
Cînd văzură ca nu i se pot împotrivi, hotărîră după voia ei. Cine i-ar fi putut sta împotrivă ? Ea era neamul, ea era bogăţia, ea era frumuseţea !
Mai rămaseră la părinţi o săptămînă după cununie, lonaş lăsă preotului să facă o slujbă eu parastase, după obiceiul creştinesc, pentru toţi cei morţi din neamul Rusalinei, din neamul lui Ţancu şi al Salomiei. Luară cu toţii parte la slujbă, şi aşa, făcîndu-şi datoria şi pentru cei morţi, se puse o piatră grea pe trecut.
—	Morţii cu morţii, viii eu viii, asta-i legea vieţii şi a lumii, zise lonaş, închinînd el mai întîi de sufletul celor duşi, la pomana de după slujbă.
Rusalina nu se putu coborî în trecut nici cît s-a slujit parastasul şi s-au făcut pomenirile. Numele părinţi-' lor, ale neamurilor răsunau aşa de străine în inima ei l Nu mai înţelegea nimic din moarte : bucuria vieţii, bucuria iubirii o inundase. I se părea că din sufletul ei cresc rădăcini nouă şi se împlmtă în seninătate şi în lumină.
Faraonii
329
X
Trecură ani după ani în scurgerea vremii, şi toate cele trecute căzură în uitare. La marginea ţigăniei de din jos din Vlădeni era aşezată, de multă vreme, o gospodărie cu o făurişte ca ia oraş, Marco şi Rusalina, mutîn-clu-se aici, după voia ei, cumpărară un loc de la un rumân, chiar lîngă drum. Zidiră o casă de piatră, acoperită cu ţiglă, grajd, şoproane, o fierărie nouă, Marco voia să ridice toate acestea în mijlocul satului, unde ar fi aflat un loc mai strînit spre cumpărare. Dar Rusalina nu se învoi. Zadarnic stărui el că aici nu e la îndemîna oamenilor, că e prea departe. Ea nu se putea despărţi de locul în care s-a trezit la fericire.
Se dovedi xn curînd că depărtarea nu era o piedecă. Marco era meşter mare şi se pricepea la multe. Nu mai răzbeau cu lucrul, deşi Rusalina lucra adeseori la făurişte în rînd cu bărbatul.
începu să-i vină de lucru şi din satele vecine, ba, uneori, primea comenzi şi de la oraşul din apropiere. Ţinea o căruţă cu doi cai, aducea cărbuni şi material de fier de la oraş. Nici pomeneală să meargă cineva de la fierăria lui, cu sacul negru în spate, în pădure, să facă din îrupini cărbuni, cum era obiceiul meşterilor din ţigănia din sus.
Ţineau şi gospodărie, ca oricare rumân din sat.
Rusalina se făcu o femeie voinică, păstrîndu-şi întreagă frumuseţea din tinereţe. Era însă acum frumuseţea asta mai aspră, mai bărbăteasca. Era mereu cu cîntecul pe buze. Mai ales de cînd, la trei ani după cu-
330
Faraonii
nunie, i se născuse o fetiţă. O botezară şi îi puseră numele Florica.
înălţîndu-se din an în an, faraonii îşi aduceau aminte de co:pila Rusalina, cînd mai întîi a venit în sat cu părinţii ei. La vîrstă de patrusprezece ani, Florica era leită mamă-sa. Mulţi dintre ţiganii şi ţigăncile care o ştiau pe Rusalina de la vîrstă asta credeau uneori că li se năluceşte, ca văd tot pe Rusalina. Alţii din vremea aceea căzuseră în mormînt. Luimea se împrospăta mereu. Alţi tineri cu ochii de foc rămîneau aoum cu ochii la Florica.
Cu cît creştea copila, patima mamei sale o învăluia cu tot mai mare putere. O strîngea la piept şi plîngea. De la o vreme ar fi dorit să nu mai crească, să nu ajungă fată-mare. Pentru a fi veşnic lîngă ea, ori pentru că se ridica uneori în sufletul ei un presimţ înnourat ? De unde venea, din ce aclîncuri întunecate, presimţul acela ? Rusalina nu-şi putea da sama. Dar cu cît creştea fata, cu atît se trezea mai des cu el, cum îşi ridică capul şi şuieră îngheţat, ca un cap de şarpe. Hei, nu putea fi decît grija ei că fata creştea, că se va mărita şi nu va mai fi întreagă a ei, îşi zicea Rusalina. Şi fericirea ei alunga mereu pe pustii locuri imboldul veninos ce încerca uneori să-i tulbure viaţa. Ea întrase într-o lume şi într-o viaţă nouă, deschisă înaintea ei după boala aceea grea şi îndelungată. De multe lucruri din trecut nu-şi mai putea aduce aminte.
Niciodată, de la boală, Rusalina nu se mai gîndise* nu mai ştiricise de caravanele de corturari care cutreierau ţara şi lumea şi care treceau mereu şi prin partea locului. Nici cînd faraonii din vecini vorbeau despre ei
Faraonii
331
şi despre întîmplări de ale lor, nu-i asculta sau nu-i auzea.
Astfel, mu înţelese nimic cînd, într-o vară, începu să se vorbească, vreo două săptămîni, în ţigănie, că un străin, un corturar tînăr, se arată de multe ori în fapt de sară în jurul gospodăriei lui Marco. Uneori se arăta singur, pe jos sau călare, alteori erau trei-patru. Totdeauna se apropiau cu grijă, ca nişte spioni. Apoi, deodată, nu mai veniră.
Rusalina auzi vorbindu-se, dar nu se opri asupra veştilor, nu le înţelese. Auzise ceva şi Marco, şi el fu o vreme mai îngîndurat. Ce căutau străinii aceia în jurul gospodăriei lui ? Mai auzi că o mare caravană de cor-turari a trecut zilele acelea prin ajpropiere ; mare, de vreo douăzeci de corturi, cum nu s-a mai văzut demult prin partea locului. Dar după ce străinii aceia nu se mai arătară, se linişti şi el.
într-o sară de la sfîrşitul lui iulie, Rusalina şi Fio-rica erau singure acasă. Marco cu două calfe se duseseră cu căruţa la oraş să aducă fier nou, şine lungi şi cărbuni. Porniseră pe la ojină şi se puteau întoarce pînă la căderea nopţii : orăşelul acela nu era departe.
Dar în sara aceea noaptea căzu mai devreme. încă de la apusul soarelui începură să izvorască norii grei de la apus şi să se rostogolească grăbiţi, ca nişte balauri, îngreunînd în curînd cerul întreg. Fulgere, rare la început, apoi tot mai dese, despicau, vinete, întunerecul. începu să huruie în depărtări şi durduitul. Fusese ziua Întreaga năduf cumplit. Faraonii, cît ce începură fulgerele, se ridicară de pe podmoale, cu pipele roşii, de pămînt ars, între dinţi, făcîndu-şi cruci largi, şi intrară în
832
Faraonii
bordeie. Simţeau ca vine furtuna. Cînii, jerpeliţi, se ghemuiră în culcuşurile lor.
Rusalina şi Florica aşteptau în casă. Masa era pusă, cina era gata. Aşteptau pe Marco şi pe calfe. Pentru co întîrziau atîta ? O să-i apuce povoiul pe drum !
Florica — avea acum şaptesprezece ani — începu să se neliniştească.
Fulgerele erau tot mai dese, bubuiturile tot mai apropiate.
—	Pentru ce nu mai vin ? întrebă fata, tare îngrijorată,
—	Trăbă să sosească îndată, răspunse Rusalina cu glas schimbat, simţind neliniştea Floricăi.
Ea se stăpînea : neliniştea ei era şi mai mare. De cînd porniseră fulgerele şi tunetele, Rusalina începuse să se neliniştească. Ceva, ca o amintire, tot încerca să-i despice mintea şi nu putea. Parcă o vreme ca asta a mai văzut ea o dată, îşi zicea. Dar tot ea se întărea, ca în faţa unei ameninţări : Cum să nu mai vadă ? Nu o dată, de cîte ori!
în curte se auziră întîii picuri grei şi rari izbind, ca nişte alice, pămîntul. In curînd, un ropot se descărcă şi pe acoperişul de ţiglă. Rusalina simţi iarăşi că o amintire vrea să-i ţîşnească în minte. Presimţul acela rău, care uneori încerca să-i şuiere în adîncuri ca un cap de şarpe, de cînd îi crescuse fata, o înjunghie acum ca un pumnal. Şi amintirea birui ! Da, a mai apucat ea o vreme tare ca asta ! A fost în noaptea în care Dinu a vrut să o răpească pentru feciorul lui, pentru Ilie !
îngheţă de spaimă şi abia putu merge pînă la fereastră să privească în noapte, să-şi încordeze urechea : nu cumva se auzea căruţa lui Marco ?
faraonii
33S
Dar un fulger îi luă vederile. Trăznetul căzu uiideva în apropiere. Neliniştea fetei crescu şi mai tare.
—	Pentru ce nu mai vin ?
Rusalina răspunse, silindu-se să pară liniştită :
—	Acum, pînă nu înceată puţin potopul, nu pot veni. Se vor fi adăpostit undeva de ploaie.
Ea luă blidele şi le puse pe masă. Dar blidele tremurară şi se izbiră unele de altele în mîna ei. Vărsă şi din fiertura din oală cînd o aduse la masă.
—	Să cinăm, Florico ! Poate vor mai întîrzia.
Ea gîndea să potolească astfel neliniştea fetei. Dar glasul ei era schimbat, şi fata încremeni cu lingura la gură. Se uită speriată la mamă-sa : nu mai cunoştea faţa Rusalinei.
Afară ploaia cădea cu găleata. Tunetele şi trăznatele surpau cerul. Rusalina se sculă şi ieşi în tindă să pună zăvorul.
Dar în clipa aceea uşa se deschise cu putere, răstur-nînd-o la pămînt, şi întrară trei bărbaţi. Rusalina ţîşnî în picioare : crezu că-i Marco şi cele două calfe. Pe-o clipă, spaima o părăsi. Din întunerecul din tindă întră în casă cu vorbe de înfruntare :
—	Mult aţi mai întîrziait ! zise ea, necunoseînd în clipa cea dintîi, în lumina lampei, cum erau cu spatele către ea, pe cei trei străini.
—	Mult ! zise cel mai tînăr dintre ei, întorcîndu-se toţi trei cu faţa spre Rusalina.
Fata încremenise pe scaun, după masă.
Rusalina răcni ca înjunghiată :
—	Ce căutaţi aici ? Cine sînteţi voi ?
:Faraonii
Trupul ei se îndreptă ca un prapor ; ochii-i fulgerau ; linii aspre, întunecate ca nişte dungi de fier, îi brăzdau faţa.
—	Oricît ai răcni, nu s-aude, răcneşte mai tare cerul, zise tînărul, un ţigan voinic şi frumos, cu privirile tari de oţel. Nici Marco şi calfele n-o să te audă.
—	I-aţi ucis ? răcni din nou Rusalina.
—	Nu ! S-au oprit de ploaie subt un şopron, în curtea unui rumân dintr-un sat vecin. Dar nici nu-i nevoie să te înspăimînţi. Noi n-am venit cu gînduri rele !
Rusalina, dintr-o săritură, fu lîngă masă. Dar cei doi îi smulseră cuţitul din mînă.
—	Ce căutaţi aici ? zbieră femeia, schimbată acum în furie. Ea simţise, de cînd îi văzuse, ce căutau.
—	Am venit în peţite, Rusalino. Cer pe Florica de nevastă. Ăştia doi sînt peţitorii mei.
Ochii Rusalinei îi ieşiră din cap.
—	Eşti... eşti din neamul lui..., dar nu putu spune numele.
—	Da, sînt din neamul voivodei, din neamul lui Dinu. Sînt nepotul lui, feciorul lui Ilie, Costa.
Pe-o clipă ise păru că Rusalina îşi vine în fire. Dar şi-a revenit numai cîtă vreme auzi, limpede, vorbele iui Miloş, pe care i le spusese cîndva, la despărţire. Părea că bătrînul e aici lîngă ea şi-i vorbeşte : «Poate să vină, odată, el, sau ficiorul său, ori poate şi nepotul, să caute după tine ori după copilul tău... Să ştii de la mine acum un lucru : neamul lui, urmaşii lui nu se vor odihni pînă eu vor mai încerca să-şi amestece sîngele cu al neamului nostru. Dacă tu vei avea pace de ei, duşi într-alte ţări, nu vor avea copiii tăi, fetele tale».
Faraonii
335
Cel mai tînăr dintre ei, Costa, nepotul lui Dinu, cre-zînd că Rusalina se linişteşte, adaogă :
—	Eu voi fi viitorul voivoda. Eu voi moşteni pe tata. Neamul nostru e tare acum în tabără. îţi cer fata, os din neam de voivozi, tot pentru un voivod. E o cerere co cinste.
Dar cuvintele bătrînului Mil'oş încetară să răsune clare în urechile Rusalinei, şi ea se aruncă, orbită de furie, ca o fiară, în grumazii lui Costa.
—	Niciodată ! Niciodată ! zbieră ea răguşit.
Costa, ajutat de cei doi, abia putu să-i scoată ghearele clin grumazi. Sîngele începu să-i curgă pe haină.
—	Legaţi-o ! porunci, gîfiind, inâbuşmdu-se, căpetenia cea tînără.
în vremea asta nimeni nu băgă de samă pe Florica. Ea era pe laviţă, după masă, în ungheţul casei, unde încremenise cînd întrară cei trei. Cînd începu furia mamei sale, ea voi să ţipe. Dar ţipătul i se opri în grumazi, o sufocă, şi ea căzu pe spate în ungheţul dintre păreţi, leşinată.
—	E mai bine aşa ! zise Costa, apropiicidu-se de ea»
Feri la o parte masa, se aplecă, luă fata cumpănită
pe amîndouă braţele, cu capul atîrnînd, cu părul despletit, şi porni spre ieşire. Din grumazii încolţiţi sîngele îi curgea şiroaie pe piept şi se prelingea şi pe ii a albă, pe sinii Floricăi.
Pe Rusalina o legară de mîni şi de picioare şi o aruncară jos lîngă cuptor.
—	Scoate-mi cuţitul din cizmă şi dă-mi-l în dinţi ! porunci Costa.
336
Faraonii
Cu fierul alb lucind între dinţi, cu fata pe braţe, eî mai făcu un pas spre ieşire. Dar Rusalina, adunîndu-şi puteri peste fire, se ridică pe-o clipă în picioare şi se prăvăli asupra fetei. O clipă fu de ajuns isă vadă cuţitul clipind între dinţii corturarului şi sîngele de pe iia fetei sale. Omul, cu povara în braţe, se feri la vreme, şi Rusalina se prăbuşi, urlînd, pe faţă. Bolborosea :
—	Ucigiaşule î Ucigaşilor i Neam de ucigaşi !
Apoi începu să urle aşa de cumplit, încît, prin ploaie şi tunete, se auziră răcnetele ei în toată ţigănimea.
—	Puneţi-i un căluş în gură şi haidaţi repede, zise Costa, ieşind cu Florica pe braţe în noapte.
In cîteva minute, cei trei dispărură. Pe cîmp, ascunşi în porumbişte, îi aşteptau trei cai priponiţi.
în cîteva minute năvăliră şi faraonii, răscoliţi cu toţii de prin bordeie, ca de foc, spre casa şi fierăria lui Marco.
Pe Rusalina o aflară zvîrcolindu-se, cu faţa în jos, pe podea. Ochii-i erau ieşiţi din orbite, înnebuniţi de spaimă. Faţa i se înnegrise cum e ţundra. îi scoaseră repede căluşul din gură, îi dezlegară mînile şi picioarele. Abia slobozită, ea se repezi într-un părete, voind să alerge în curte.
—	Repede, oameni buni! Au înjunghiat-o pe Florica, au furat-o !
Glasul ei nu mai avea nimic omenesc. Era ca răgetul unei sălbătăciuni nemaiîntîlnite.
Unii din cei de faţă îşi aduseră deodată aminte că ei au jurat odată să-i sară cu toţii în ajutor cînd va ajunge în primejdie. Zbierătul Rusalinei le îngheţă sîngele în vine, totuşi, în clipa următoare, începură să alerge în noapte, prin ploaia care se mai rărise. Ar fi alergat şi
faraonii
337
fără jurămîntul de demult. Durerea Rusalinei făcu viteji şi pe cei mai fricoşi. Apoi, era ruşinea lor să omoare pe cineva ori să fure de lîngă ei pe Florica, la care se uitau ca la soare, cum se uitau altădată la Rusalina. în .grabă dădură de urmele cailor în porumbişte, peste ţe-lini. Pămîntul era muiat de ploaie, şi urmele copitelor se cunoşteau bine. N-au fost decît trei ! Iar ei erau cîteva .zeci de bărbaţi şi de feciori.
Rusalina, urlînd mereu, scăpă din mînile ţigăncilor şi iar se izbi într-un perete, vrînd să alerge în noapte.
—	Uşa ! Unde-i uşa ? începu să ţipe. Iată sîngele ! A înjunghiat-o î Unde-i uşa ?
Ţigăncile se priveau înspăimîntate. Rusalina începu să pipăie cu mînile păreţii, ca orbii, să afle uşa. Se uitară pe jos, pretutindenea prin casă, dar nu văzură nici un picur de sînge. Cît a curs din grumazii sfîşiaţi ai lui Costa se oprise în hainele lui şi pe iia fetei. Jos, pe faţa casei, pe masă, pe laviţă, nu se vedea nici un strop.
ZvîrcoTindu-se mereu în braţele femeilor care o ţineau, Rusalina scăpa uneori, se izbea cu capul de păreţi să iasă afară. într-un rînd nimeri uşa, se năpusti în noapte şi în ploaie, urlînd. Femeile ţipară şi se avîntară după ea. Rusalina lunecă, ori se împiedecă în curte şi căzu în tindă.
—	Uitaţi-vă aici ! Sînge ! Sînge cald... gemu ea, pipăind cu mînile dna caldă după ploaia de vară.
Cîteva ţigănci se plecară, priviră, pipăiră : nu era decît tină moale şi bălţi.
O duseră pe sus în casă.
Ea începu să strige :
—	Cine-a stins lampa ? Aprindeţi lampa !
22
338
Faraonii
—	A orbit... oftă o harancă.
Şi se cutremurară toate. De aceea se izbea de păreţi şi vedea sînge !
—	Aprindeţi lampa ! E roşu, e roşu pe jos. E sîngele ei ! Au prins pe diavolul ?
—	îl vor prinde, de bună samă. Toţi bărbaţii şi fi ciorii sînt pe urmele lor.
Rusalina se lăsă pe vine, aşa cum făcea în copilărie în uşa cortului. Stătu un răstimp nemişcată, apoi se îndoi şi atinse cu fruntea podeaua. O atinse de trei ori. Apoi îşi ridică fruntea, privi la dreapta şi la stînga cu ochii închişi, şoptind :
—	Soarta !
Dar în clipa următoare sări drept în picioare, începu să urle din nou, să-şi sfîşie obrazul, să-şi smulgă părul.,
—	E roşu tot pe jos ! £ sîngele ei ! E sîngele neamului nostru !
Ţigăncile trebuiră să-i lege mînile : îşi împlînta ghearele şi în cehi.
în vremea asta, ploaia trecu. Marco şi cele două calfe aflară, încă la întrarea în sat, ce s-a petrecut. Lăsară căruţa în drum şi porniră alergînd în direcţia în care spuneau oamenii ca au fug't şi ţiganii, descoperind urmele celor trei cai.
Goana, căutarea, pe jos şi călare, ţinură trei zile. In> ziua a treia aflară că urmele copitelor ieşeau într-un drum pietruit pe unde nu plouase. Nu se mai cunoşteau. Nu se mai putea şti încotro au apucat cei trei fugari. Unii dintre faraoni se întoarseră, întristaţi de moarte, la bordeie. Alţii nu se înapoiară vreme de două săp-tămîni. Pătrunseseră pînă în adîncul ţării. Dar fugarii
faraonii.
339
pieriseră ca şi cînd i-ar fi înghiţit ipămîntul. Căutară şi după tabere de corturari. îşi aduseră aminte că s-a vorbit de o tabără mare ce ar fi trecut prin apropiere mai demult. îşi amintiră şi de straniii care au dat tîr-coale, vreme de două săptămîni, gospodăriei lui Marco. Erau încredinţaţi că au trebuit ,să fie corturari cei care au răpit-o pe Florica. Dar nu întîlniră decît caravane sărace, de patru-cinci corturi.
Se întoarse, după vreo lună, îmbătrînit de deznădejde şi de durere, şi Marco. Rusalina nu-1 mai cunoscu.
El cercetă pretutindenea. dar nu descoperi nicăiri urme de sînge.
—	N-au fost nici în noaptea aceea, ziceau ţigăncile, plînse şi îmbătrînite. Numai Rusalinei i s-a părut. Ea vede şi azi numai roşu, numai sînge...
XI
Trecură anii, îngropînd în uitare şi fericirile şi ne^ oorocirile muritorilor. Tăvălugul vremii ise rostogolea nepăsător peste toate. Lumea :se primenea mereu : bă-trînii apuneau în morminte, iubirile tinereţii înfloreau, zbuciumul celor mari după bucata de pîne nu contenea nici o clipă, jocul copiilor neştiutori rîdea în soare.
Prin Vlădeni şi prin satele din jur, pe-o rază de vreo
treizeci-patruzeci de kilometri, pe hotarele lor, printre sămănături, se vedea, cîncl ici, cînd colo, o femeie înaltă, uscată ca o scîndură, încovoiată de spate ca o
22*
340
Faraonii■
cîrje, cu obrazul negru, supt, plin de dungi mari, tari ca la cizmă, cu părul sur ieşind prin năframa ruptă, cu o desagă în spate, cu un băţ luciu în mînă. Păşea încet, pipăind mereu cu băţul. Nu vedea bine, sau căuta ceva t Copiii, cînd o vedeau, de departe o luau la fugă, lă-sîndu-şi vitele pe cîmp, fără pază. Cînii o lătrau cu înverşunare, prin curţi, cînd întră la vreun creştin. Femeile, cînd o vedeau, îşi ascundeau cqpiii în casă, ori, la repezeală, le acopereau faţa cu şorţul. Cele însărcinate se învîrteau într-un călcîi şi închideau uşa după ele.
Prin sate intra nuimai cînd o răzbea foamea, sa-u*. iarna, frigul. Umbla mai mult pe hotare, tot pipăind cu băţul luciu din mînă.
Ii mersese vestea în vreo douăzeci de sate că deoache ori pe cine îi cade uitătura, prelungă, ascuţită, tare ca de oţel. Ochii 1 se cufundaseră adînc în cap şi, intre ei, nasul se lungise, se ascuţise şi se încovoiase, ca la o pasăre de pradă ciocul.
întreaga ei înfăţişare sămăna cu a unei vulturoake bătrîne. Nu era creştin, bărbat sau femeie, care să i se uite în faţă şi să nu se cutremure. Din întreaga ei înfăţişare simţea oricine că sînt suferinţe pămînteşti care distrug şi îmbătrînesc pe om înainte de vreme. Şi oamenii se înfiorau de peceta acelor suferinţe cînd se uitau la femeie. Intra rar prin curţi dup-o îmbucătură. Cînii o lătrau cu furie, zmucindu-se în lanţ ; cei slobozi se aruncau pînă la o zvîrlită de ea, dar mai aproape nu,
—	Soro, lele, soro ! Dă ceva pentru sufletul moartei î Aşa era salutul şi cerşitul ei pretutindenea.
Femeile n-o lăsau niciodată cu mîna goală. Dar ea mai mult aduna în desagă decît mînca. Şi după ce ie-
Faraonii
341
şea pe cîmp, şedea în locuri pe unde se ţineau multe vrăbii. Scotea din desagă mămăliga, pînea sau brînza, mesteca puţin, drept tmîncare, apoi sfărîma rămăşiţa şi arunca pasărilor.
—	De sufleitul moartei ! şoptea femeia.
Vrăbiile se învăţaseră cu ea. Abia se aşeza în locurile ştiute şi-şi lua desaga din spinare, că şi zburau din tufişuri, din streaşini, în jurul ei.
Uneori, cîte-o femeie îi zicea :
—	Vezi tot mai rău, lele Rusalino ; de ce nu stai acasă ? Mormîntul acela pe care-1 cauţi dumneata cine ştie unde-i !
—	Să fie la marginea lumii, şi tot îl voi afla, nu cu ochii, că ei mă ajută tot mai rău, dar cu băţul ăsta ! Băţul e fermecat, şi cînd voi nimeri cu el pămîntul sub care doarme Florica, el va tremura în mîna mea şi voi şti. Mă voi culca acolo şi vom durmi împreună.
Răspunsul ei era veşnic acelaşi. îl cunoşteau toate satele.
La început erau şi femei şi bărbaţi care învinuiau pe bărbat că nu-i poartă grija, că nu o ţine acasă. Dar mai tîrziu nu-1 mai învinuia nimeni.
încercase el în toate chipurile ! Dar Rusalina, de cînd nu mai vedea roşu, de cînd nu mai vedea sînge, nu mai putea fi ţinută acasă. Era încredinţată că acum Florica se odihneşte subt pămînt, de aceea nu mai vedea ea roşu. Soarta se-mplinise ! Acum nu mai rămînea decît să afle mormîntul, să se culce lîngă el, să moară şi ea acolo.
Rămase cu vederea slăbită detot. Fură răstimpuri în care nu vedea nimic. Dar cînd nu mai văzu roşu, ea tre-
342
Faraonii
bui să plece. Împotrivirea lui Marco o aducea în furiile nebuniei şi trebuia să o ţină mereu legată. I se rupea sufletul, nu mai putea răbda. Atunci o dezlega şi-i dădea drumul.
într-un rînd o duse într-un sanatoriu de alienaţi. Şi-ar fi dat întreaga avere nu s-o vadă sănătoasă, ci numai liniştită. Să ştie că are şi ea pace într-un loc.
Dar după două luni fu chemat să o ducă acasă. Şi acolo trebuiau să o ţină mereu legată ori să-i dea drumul. «Nu-i nici un leac, spuseră doctorii. I-a întrat în cap gîndul ăsta, să afle mormîntul, şi nimeni nu i-1 mai poate scoate.»
Rusalina era abia trecută de patruzeci de ani, clar părea de şaptezeci. Părul îi albise încă în noaptea aceea de groază.
Patru ani rătăci în raza aceea de treizeci-patruzeci de kilometri. Ea nu-şi dădea sama că bate aceleaşi hotare, aceleaşi sate. Uneori spunea femeilor care o mi lui au că nu mai are mult şi ajunge la capătul lumii. Şi că, dacă într-alt loc nu-i, acolo va afla de bună samă mor-mîntul Floricăi.
Dar într-o zi ele pe la sfîrşitul iernii, i se pierdu urma. Oamenii nu băgară de samă, cum era mereu într-alt loc, în alte sate, pe alte hotare. Nu auzi nimic nici Marco de dispariţia ei.
în primăvară, cînd începură vînturile calde şi se topea zăpada, un rumân, venind cu carul de la pădure, zări ceva negru într-un troian de zăpadă care se topea. Opri carul în drum şi văzu cu groază că-i uin trup omenesc, îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa la pămînt.
Faraonii
343
Era într-un sat vecin cu Vlădenii. Ieşi lume multă şi recunoscură pe ţiganca aceea, sperietoarea copiilor, pe Rusalina.
—	A apucat-o viscolul az-iarna, măi oameni buni, şi .au astupat-o troienele.
Fusese o iarnă aspră, cu multă zăpadă, cu viscole mari.
—	Cine ştie ! zise o femeie. Poate a descoperit cu băţul ei trupul fetei subt pămînt şi s-a culcat şi ea aici. Nu v-aduceţi aminte că tot aşa spunea ?
Fu înştiinţat bărbatul, Marco, în satul vecin, în Vlădeni.
Fierarul, îmbătrînit şi el, uscat, cu faţa ca arsă, cu ochii căzuţi în cap, îi făcu o înmormîntare cum nu s-a mai pomenit în tot jurul acela, cu şapte preoţi, cu un car mortuar adus de la oraş şi o pomană pentru trei sute de inşi.
Ce nu putuse cheltui din zestrea Rusalinei, bani, şi cercei, şi inele, şi salbă, le ascunse în sicriul nevestei, înaine de a-1 scoate oamenii din casă.
Săraca ! Mai era aceasta Rusalina lui ? Ascunse lucrurile subt vălurile albe, scumpe, şi acoperi, cu foaia de pînză, faţa descompusă a femeii.
Cînd ridicară patru inşi sicriul pe umeri, Marco izbucni în plîns. încă nu-1 văzuse nimeni plîngînd, nici înaintea nenorocirii, nici mai tîrziu. Dar acum plîngea, şi lacrămile nu-i încetară cît ţinu înmormîntarea, pentru că-i veniră în minte întîlnirea lui cu Rusalina şi drumul acela, noaptea, pînă la Lugoj, cu fata lîngă el.
Ce de frumuseţe şi fericire macină viaţa fără să-i pese ! Gîndul ăsta amar îl plîngea bărbatul.
344
Faraonii
Apoi îşi aduse aminte şi de Florica. Nu voia să se gîndească la ea. De cîte ori se gîndea, punea mîna pe plă-selele cuţitului din şerpar să se junghie. Pentru ce ar mai trăi şi fără fată ?
Dar nu voia să moară. Poate va afla odată ceva despre Florica. Nu voia să mai ştie decît un lucru : că trăia !
Cînd începu pomana, îşi şterse lacrămile şi începu să împartă băutura la cei zece feciori care trebuiau să-i omenească pe ceilalţi. Nu încăpură în curte mesele pentru cîtă lume era. Bătură scînduri nouă pe poc iambi şi dincolo de gard, pe pajiştea din faţă.
Cei şapte preoţi, coriştii de la oraş, gospodarii satului, faraonii, cu mic, cu mare, toţi şezură pe laviţe de scînduri nouă, înaintea blidelor din care aburea fiertura, în faţă cu colaci şi colăcei de grîu curat. Se ridica în văzduh mireasma pînii proaspete, a fierturilor, di latinei nările puradeilor şi ale hărăncilor.
Preoţii făcură o rugăciune, şi ospătarea începu cu închinarea din păhărele şi din sticle.
—	Dumnezeu s-o ierte î
—	S-o ierte Dumnezeu î
Un răstimp nu se auziră decît închinările acestea şi .zgomotul lingurilor în blide.
Dup-amiaza era călduţă. Prin apropiere nu se mai vedeau nici dungi sau pete de zăpadă. Era feţie bună aici, iar vîntul de la miazăzi aducea mereu răsuflet călduţ.
Văzduhul era senin, albastru, curat ca lacrăma. Avea rezonanţe de clopot de argint. Larma, vorbelor ce începură a se înfiripa pe la mese se înălţa fără pierderi pînă sus, departe.
Faraonii
845-
Oamenii se ospătau în tihna. Mîncare şi băutură erau din belşug, Cînd ajunseră numai la băut, unii începură să se înduioşeze» Amintirile din copilăria şi fetia Rusali-nei începură să răsară şi să crească şi-ntr-un suflet, şi în altul. Mulţi ochi de femei şi de bărbaţi se înlăcrămară.
—	Ca ea n-o să mai răsară alta nici într-o sută de ani.
—	A răsărit fata ei, Florica. Dar cine ştie ce s-a ales de ea !
—	Hei ! Florica-i săixnăna la trup, la faţă. Dar numai era în ea duhul Rusalinei ! Rusalina, cu sufletul, era şi bărbat. Era făcută pentru a porunci. Florica era mai blîndă la fire. Sămăna cu tatăl său, cu Marco !
—	Ce soartă a mai avut şi bietul om !
—	Nu~i nimic de făcut ! Ce ţi- e scris, în frunte ţi~e pus !
—	N-o pot uita pe Rusalina din ziua aceea cînd ne-a. ospătat pe toţi. Cum era îmbrăcată cu podoabele ei, cum îşi ţinea trupul şi capul, cum păşea de hotărît, era o adevărată împărăteasă !
—	Hei ! Era atunci un soare pe cer, şi altul lîngă bordeiele noastre, jos pe pămînt !
Amintirile erau numai din zilele bune. Nimeni nit vorbi de anii nenorocirii sale, cînd rătăcea sa afle mormîntul Fior ic ăi.
Tot înnodînd amintirile luminoase, părerea de rau după trecut înduioşă tot mai tare inimile, muiate şi de băutura pomenii.
Cîteva ţigănci care şedeau una lîngă alta înfiripară un bocet, şi vaierul lui se ridică îndată deasupra meselor, în nici un glas omenesc vaierul durerii nu-i mai plin şi mai profund, mai cald, mai viu ca în cel ţigănesc.
346
Faraonii
Bocetul îl cîntară la început vreo cinci ţigănci, dar el porni tot mai multe glasuri femeieşti, şi nu peste mult, toaite ţigăncile cîntaiu.
Ochii oamenilor se umplură de lacrămi. Oftări şi sus-pinări se amestecau cu melodia caldă şi adîncă a bocetului. Ce text era îmbrăcat, ţesut, în acest cîntec de grea melancolie ? Cuvintele erau ţigăneşti, părea un texi arhaic, pentru că uneori ţigăncile priveau în ochii celor mai bătrîne pentru viersul următor, ori se corectau în cuvinte una pe cealaltă.
Marco, de cînd începuse să împartă băutura, n-a mai avut o lacrămă. N-a mîncat, n-a băut, ci a vegheat mereu ca toată lumea să fie mulţumită. De cînd începuse să se ridice vaierul bocetului, el îşi muşca buzele şi strîngea din dinţi, să nu plîngă.
începu să-i picure în auz şi în inimă glasul Rusalinei, clar, plin, cald şi cu rezonanţe adînci. îşi aminti că pe el l-a robit de la început, în curtea birtului, în drumul acela de noapte, pe-o formă frumuseţea ei, ca şi cîntecul vocii sale.
Nu voia să-i mai vadă cineva lacrămile. întră mereu în casă, să le zbicească.
Dar bocetul rupse şi stăpînirea altora, şi multă lume, luată şi de băutură, începu să plîngă, întîi încet, apoi în hohote. Nu se mai putu stăpîni nici Marco.
Apoi, deodată, începură şi bocete rumâneşti. Bătrîne, cu capul învălit în ştergare albe, ca-ntr-un fel de cunună, începură să se mişte ritmic, la dreapta şi la stînga, cum şedeau pe laviţe, pornind pe melodii străvechi, bocete care jelesc femeia măritată şi pe bărbatul rămas văduv.
Faraonii
347
Parcă simţeau că aici era o împrejurare deosebită, la care nu se potrivesc în toate viersurile cunoscute, şi unele făceau improvizaţii anume pentru Marco şi Rusalina, strecurîndu-le printre cele cunoscute.
începu să coboare însărarea. Lumea se ridica de la mese cu colacul subsuoară, cu colăceii în mînă, mulţumind şi zicînd :
—	Dumnezeu s-o ierte şi s-o hodinească !
Iar Marco, în portiţă, răspundea fiecăruia :
—■ S-o hodinească Dumnezeu !
în razele din urmă ale soarelui luminau argintii mî-ţişorii din răchiţile din apropiere. Mireasmă de verdeaţă, de suc tînăr adia şi din pămînt, şi din crengile răchiţilor. Viaţa nouă stătea gata să ţîşnească, nepăsătoare de durerile omeneşti, atotputernică şi nemuritoare. Mireasma primăverii, ce umplea văzduhul, îi striga biruinţa...
*
S-au prăbuşit ani după ani în nefiinţa ce stă la spatele clipei şi-nghite, ca într-o veşnicie, toate. Durerile şi bucuriile au înviat şi s-au ofilit în tot alte rînduri de oameni, care au crezut că sînt nouă, numai ale lor.
Satul Vlădeni a mai crescut. Uliţe nouă s-au croit la marginea lui. Numai pămîntul şi dealurile şi şesurile sînt aceleaşi.
Chiar şi ţigănia de la capătul din jos al satului s-a mai schimbat. Nu mai sînt atîtea bordeie ca mai demult,, şi faraonii-s mai săraci, cu porci mai puţini la îngrăşat,, cu godaci mai rari care scurmă pe lîngă bordeie, cu cîni mai jerpeliţi.
348
Faraonii
Doar umbrele măgurilor mari de la apus coboară şi acum, ca nişte văluri fine, peste sat şi peste ţigănie. Răcoarea învietoare şi miresmată a însărârii e tot aceeaşi de altădată !
Peste zi, în toiul verii, aceeaşi linişte pluteşte peste sat, sfîşiată uneori de vreun cucurigat de cocoş sau de lătratul răguşit şi somnoros al unui cîne.
Aproape de ţigănia de din jos cresc şi acum lanuri de porumb. Printre ele, drumuri folosite numai de cîteva ori pe an sînt înecate în buruieni grase. Dacă întrebi pe cineva pentru ce nu le pasc vitele, că-i păcat să le lase să îmbătrînească, omul îţi răspunde :
—	Dar cine să le pască ? Nu vezi dumneata că în margine e ţigănia ? Ţiganii ce isa duca la păscut ? Poate cînii bătrîni, care nu mai năpîrlesc î Da’ ei, săracii, nu pasc iarbă, nici buruieni !
—	Dar ţin şi ei cîte-un godac, cîte-un purcel !
—	Ţin, şi pe vreme de lucru guiţă toată ziua în coteţele lor şubrede. Nu-i rabdă satul la păscut, printre cu~ curuze, pentru că puradeii fură tuleii de fript, ba şi înainte de-a ajunge în lapte.
—	îi tot învinuiţi dumneavoastră că fură.
—	Ba fură, vai de capul lor ! zice omul. Cînd se apropie jitarul, să vezi cum sfîrîie talpele dancilor prin porumbişte. Fură, că aşa se mai îndulcesc şi ei, prăpădiţii ! Aşa i-a lăsat Dumnezeu pe ei, neam sărac şi de ocară, de cînd s-a izvodit lumea. Apoi, cucuruz de fript cine nu fură ?
Ţiganii din Vlădeni, din ţigănia de din jos, s-au mai împuţinat şi au mai sărăcit. Cei din ţigănia de din sus se ţin încă bine. Demult n-a mai rămas nici urmă de
Faraonii
349
făuriştea lui Marco şi a gospodăriei lui. După moartea Rusalinei, şi-a luat lumea-n cap, şi nimeni n-a mai auzit vreo veste despre el.
Ţiganii meşteşugari din capul satului din sus au iarăşi de lucru. Cei din jos lucrează şi acum la rumâni, de primăvara pînă cade iarna. Iarna iau de la rumâni bucate împrumut pentru lucrul de vară, cum fac de cînd s-au pomenit în partea locului. Sînt muncitori harnici şi pricepuţi, mai ales la sapă şi la seceră. Peste iarnă cerşesc un număr mai mare de hărănci ca mai demult.
în sările de vară, în ţigănia de din jos se pot vedea aceleaşi scene ca şi-odinioară. Latră cînii flămînzi, furioşi, încolţindu-se încăieraţi în grupuri. Faraonii, desculţi, în cămăşi, cu capul gol, sar cu gura mare şi cu parii, să-i despartă. Peste zi, după rînduiala satului, cînii sînt legaţi. Numai sara şi peste noapte îi slobozesc. Cum sînt înrăiţi de foame, faraonii abia-i pot împrăştia. Purceii, cît ce simt că s-au întors stăpînii de la lucru, încep să guiţe cu deznădejde. Rar se aude şi cîte-un grohăit mai gros. Şi de-aici şi de-acolo se ivesc, la uşa bordeielor, ţigănci lucind ciubăraşe cu lătură. Puradeii se ţin după ele, în cămăşuţe murdare şi spintecate, uneori abia cîteva fîşii, Sînt nespălaţi, cu itrupşoarele pîrjolitc, dar luminînd din ochii negri, mari, aprinşi de bucurie. Rămîn cu mamele lor înaintea trociîor, din care flămînzii lumii sorb şi înfulică să se înece. în ţigănie se răspîn-deşte mireasma cunoscută de fiecare sară şi de fiecare dimineaţă : de buruieni opărite cu tărîţe.
Cînii aşteaptă ciubăraşele goale şi încep să le lingă cu lăcomie. Cîte o femeie mai lasă o lingură două de latură şi pentru ei. Şi, tot ca mai demult, bărbaţii să-
350
Faraonii
tui, întorşi de la cinele stăpînilor la care au lucrat, ies sara pe podmol, sub streaşină bordeielor, cu pipa în gură. Din cînd in cînd, bărbaţii întind pipele flăcăiaşilor, ba chiar şi copiilor mai răsăriţi, care zgăură lîngă ei cu ochii ţintă la drăciile afumate, să tragă şi ei un fum. Printre bărbaţi colbăiesc şi cîteva hărănci bătrîne.
Uneori vreun flăcăiaş, sătul de aşteptare, smulge fulgerător pipa din gura bătrî'nului şi o ia la fugă printre bordeie. Sare omul păgubit, sar şi alţii, să-l prindă pe hoţ. Se avîntă şi cînii lătrînd. Gînd îl prind, omul se răsteşte la el, ridică pumnul, dar nu izbeşte.
Dacă cineva întră între ei şi stă de vorbă despre întîm-plările de demult, vede că amintirea Rusalinei trăieşte încă vie în ţigănie. Povestea ei a trecut din tată în fiu. Gu scurgerea vremii, unele întîmplări s-au uitat, şi în locul lor intră închipuirea, fapte care nu s-au petrecut niciodată. Sînt mai multe versiuni în legătură cu întâmplările de căpetenie din yiaţa Rusalinei, toate încercînd să o ridice în lumea supranaturală. După unii, pe Florica o răpise diavolul însuşi. Şi tot el a schimbat-o pe Rusalina în cerşetoarea aceea nebună. După alţii, cerşetoarea nici nu fusese Rusalina, ci o arătare de groază, pe care a pus-o diavolul în locul ei, de ciudă că femeia, fugind 111 noaptea aceea cu mînile şi picioarele legate, dusă prin văzduh de un duh bun, şi-a găsit fata şi, ocrotite amîn-două de duhul cel bun, au trecut în altă ţară.
Unii spun că Rusalina, de copilă mică, a fost furată dintr-o casă boierească de către corturari şi că, tîrziu, părinţii i-au dat de urmă şi au pus oameni s-o fure, dimpreună cu fată-sa.
Faraonii
351
Alţii ştiu că Ţancu a fost voivodul unei tabere mari şi că Rusalina cu Florica au ajuns iarăşi în tabără.
Mai vie decît întîmplările a rămas în pomenirea faraonilor din ţigănia din Vlădeni frumuseţea Rusalinei. O arată şi acum, în vorbe şi culori, aşa cum fusese în vremea fetiei şi ca nevastă.
Sînt şi ţigănci încredinţate că Rusalina n-a fost femeie, ci o zînă, şi că ea ocroteşte pană azi ţigănia lor. Şi că în nopţile spre praznice mari, ea se şi arată fetelor şi flăcăilor care sînt îndrăgostiţi de moarte şi le varsă în inimi dragoste şi mai mare.
Oricît au schimbat-o, cu vremea, legendele într-o fiinţă peste fire, nimeni nu se teme de pomenirea ei. A rămas, în credinţa faraonilor, ca o ocrotitoare a ţigă-nici lor. O pomenesc cu drag şi se simt mîndri că odată a trăit în apropierea lor. Şi dancii mărunţei ştiu arăta unde a fost casa, făuriştea lui Marco, ba chiar şi locul unde a fost bordeiul lui Ţancu.
Numai mormîntul Rusalinei nu-1 mai ştie nimeni, nu se mai cunoaşte, ca toate mormintele din vechime.
19 6 1
VALURILE, VÎNTURILE...
POVESTIRE DIN PRIMII ANI DUPĂ UNIRE
Se însăra, şi Ion Roşu nu se mai întorcea de prin sat. Ana, nevastă-sa, de cînd începuse să se însăreze, ieşea mereu Ia portiţă, şi punîndu-şi palma streaşină împotriva soarelui ce cobora către asfinţit, privea îngrijorată pe uliţă la vale. Casa lor, pe Uliţa Borşului, nu era despărţită de cîmp decît de patru gospodării. Era de aici drum lung pînă în inima satului, unde erau prăvăliile şi crîşmele, ca şi primăria.
Bărbatul său plecase în sat de dimineaţă. Poarta era deschisă, carul gata de drum pentru a merge cu sluga după fîn, cînd pe Ion Roşu îl strigase din uliţă un pîr-
356
Valurile, vînturile.
gar al satului. Spunea că e poftit să meargă grabnic pînă la primărie, că au venit nişte domni şi-l aşteaptă.
—■ Lasă-i s-aştepte, răspunsese Ana în lociul bărbatului. Mai avem două cară de adus, claia nu poate rămînea neisprăvită. După cît se pare se gată de ploaie.
Ion Roşu privise peste umăr la muiere.
—	Spune-le că viu, măi Costane î Viu numaidecît. Ce ştiu muierile astea ?
Trecuse în vecini, la o casă, la a doua, şi venise c-un băieţandru de vreo şasesprezeee ani.
—	Ăsta-ţi poate da în car, Dumitre, zise	el	slugii, iar
tu ai mai încărcat cară	cu fîn !
Apoi întrase în casă, ceruse de la nevastă cămaşă curată, se primenise, luase un băţ de după uşă, şi pornise în sat.
Femeia s-a îmbunat oleacă : pînă vor veni cu finul, se va întoarce şi bărbatul din sat. Claia era pe terminate, era înaltă, şi copilandrul acela nu va putea ajuta la descărcat întreg carul. Apoi clăile le-a făcut mereu bărbatul, afară de anii	cît a fost dus în	război.	Era
meşter în clădit, şi n-ar	fi lăsat om străin	în	locul	lui.
Era şi mîndru de meşteşugul cu care ţuguia vîrful clăii şi aşeza popa în par.
Dar bărbatul nu veni nici după sosirea, pe la ojină, a celui de al doilea car cu fîn. La întîiul ajutase şi ea la descărcat ; pe al doilea, cu care trebuia făcut vîrful clăii, nu voise să-l descarce : ştia că omul ei s-ar fi supărat foc, dacă ar fi făcut sluga vîrful clăii.
De plouat încă nu ploua, dar stătea să pice în orice clipă. Cerul se împânzise cu nori grei, gata să cearnă.
Valurile, vînt urile.
357
Ea ieşise, tot mai îngîndurată şi năcăjită, de mai multe ori pînă la portiţă, dar omul ei nu se văzu venind.
Acum nu mai putea fi vorba de descărcat. Se înnoptase, şi o parte din fîn trebuia să-l urce sluga pe seară, pentru a ajunge la vîrf. Se pusese un întunerec ca păcura.
Nevasta, văzîncl de rîndul cinei, răbufnea mereu, întunecată de nemulţumire :
—	Domnii ăştia o să-i pună odată capul !
—	M-am gîndit şi eu de multe ori, răspunse soacra-sa, Veta.
—	Te-i fi gîndit ! Dar niciodată nu te-am auzit să-i bagi vină pentru prostia asta a lui!
—	N-ai auzit, pentru că nu-1 înfrunt în faţa ta, Dac-aş face, s-ar îndrăci şi mai mult.
Ana ştia că, într-adevăr, soacră-sa e de partea ei, că nu-i place amestecul feciorului în lucruri «unde nu-5 fierbe oala». Dar nici ea, mustrîndu-1 între patru ochi. nici nevasta, sfădindu-1 cum şi unde-i venea la gura, nu-1 putuseră abate pe Ion Roşu din drumul lui.
Ion Roşu se ridicase din părinţi cu stare bună şi cu ştiinţă de carte. A fost dat la învăţătură şi în oraş, a făcut, cîne-cîneşte, două clase de liceu în trei ani. Apoi nici el n-a mai voit să înveţe, nici tată-său să-l mai poarte zadarnic la şcoală. Aşa că, fără supărare, s-a întors la plugărie.
Din atingerea asta cu şcoala şi cu oraşul îi rămase însă o slăbiciune, care se vădi mai ales după ce crescu mare. Se ţinea mai mult decît feciorii de sama şi vîrsta luL Umbla cu capul pe sus, voia să aibă în orice discuţie ut-
358
Valurile, vînturile...
timul cuvînt, şi îşi cam făcea de lucru pe lîngă notabilităţile satului : notar, preot, învăţător.
în armată ajunsese plutonier, şi de atunci se preţuia şi imai mult. A făcut, însurat, întîiul război mondial, dar din război se întoarse cu acelaşi grad. Se zvonea că într-un irînd a fost degradat caporal, dar nu se iştia din ce pricină. Duptă război ajunse un an primar, pentru ca pe cei bătrîni, din vremea războiului, i-au înlăturat, în multe sate, cei întorşi de pe front. Dar după un an s-a schimbat guvernul şi a fost numit altul primar.
De pe atunci a început Ion Roşu să se încurce cu domnii şi să facă politică. Şi tot de pe atunci îşi pusese în gînd să se mute la oraş şi să ia o slujbă. Cîţi dintre domnii cu care făcea propagandă nu i-au făgăduit una i
Dar nevastă-sa şi mamă-sa nici nu voiră ;să audă !
De trei-patru ani se aprindeau adeseori în locuinţa lor discuţii şi certuri înveninate pentru deosebirea asta de păreri. Bărbatul aducea pilde din sat : unii s-au dus la oraş şi-au început sa cumpere pămînt în sat. Unii au ajuns pe la căile-ferate ; alţii, aprozi pe la judecătorie, pe la tribunal, portari la hoteluri sau case mari, oameni de serviciu pe la şcolile cele multe. Toţi care au avut oleacă de serisoare s-au procopsit. Singur el, cu două clase liceale, a împietrit aici în sat ! Anii sînt răi, bucatele şi vitele ieftine, cumpărăturile de la oraş — scumpe... Cum mai poate propăşi un plugar ? Alta e dacă ai o plată fixă, un salariu. De plouă, de-i secetă, el îţi umblă ! Unde mai ipui că are doi băieţi şi o fată, toţi în şcoala primară din sat ! îi va lăsa numai cu atîta învtăţătură ? D-apoi el, că era pe vremea stăpînirii străine, şi tot a învăţat două clase de liceu ! Putea să-şi
Valurile, vînturile..
359
lase copiii mai în urmă ? Dar de-aceea e România mare, ca românii să rămînă tot în opinci şi tot la coarnele plu gului ? Are el domni mari, cunoscuţi, ba chiar prieteni, care îi vor da o slujbă bună ! Şi el le-a făcut şi le face destule servicii ! Cîte alegeri s-au făcut în circumscripţia asta fără zdroaba şi alergătura lui ?
Aşa şi cu alte şi felurite argumente încerca să-şi convingă nevasta şi pe mamă-sa, de cîţiva ani, pentru a se muta la oraş, ca slujbaş al statului.
Femeile se împotriveau din răsputeri. Era o nebunie : Cum să-şi lase casa şi moşia şi să plece la dracu-n praznic ? Cine s-a dus la oraş ? Sărîntocii satului, oamenii cu cîte două-trei iugăre de loc, ori nici atîta ! Dar dintre cei lipsiţi s-au dus destui şi în America, pe vremuri. Din neamul lor, din amîndouă părţile, a plecat cineva în America ? Să-ţi laşi aici cincisprezece iugăre de loc şi să mergi la o plată ca slugile ? Unde s-a mai pomenit ? ! Şi ce s-ar alege de moşie ? S-o arîndeze, s-o dea în parte ? Praf şi pulbere s-ar alege ! Nu ! Omul să rămînă la vatra lui şi să muncească ! Nu să-şi piardă zilele scumpe de lucru, înhăitîndu-se cu domnii la alegeri. Caute-şi alţi oameni — dacă au nevoie de plugari,
—	dintre cei cărora mu le arde nici «apa, nici secera l Copiii ! Dar copiii vor trăi cum au trăit şi ei, şi părinţii şi moşii lor ! Mai bine fruntaş în isat decît codaş la oraş ! Ce pricopseală să fii cantonier la drumul-de-fier, să te-n-gropi într-o cămăruţă în mijlocul cîmpului, abia putînd să-ţi ţii o vacă şi un purcel ? Las’, că mai ştiau şi ele cîte ceva ! Nu-s oarbe şi nu-s surde ! Că mai trimit uneori bani ? Că-şi cumpără cîte un petec de pămînt ? Dar sînt unii, puţini, care îşi rup de la gură, oameni săraci
360
Valurile, vînturile...
dar harnici, şi încă fără copii. Cei mai mulţi o duc de pe o 21 pe alta, ca vai de ei. Las5, că ştiu şi ele cum se arară domnia asta la oraş ! Domni, vorba ceea, «cu sula-n traistă şi cu acu-n pălărie». Ce alta sînt toţi acei portari şi aprozi — vezi Doamne, le zice pe alt nume ! —-decît slugi îmbrăcate în isitraie nemţeşti ? Pe ele nu le prosteşte el de cap, cu toate că are două clase de liceu !
Femeile erau de aceeaşi părere şi se împotriveau cu aceleaşi argumente, deşi niciodată nu-1 atacau împreună, ci fiecare cînd lipsea cealaltă.
Ion Roşu îşi zicea : «S-au înţălies ! Gîndeşti că au o singură gură !»
Dar ele n-au avut nici o înţelegere. Aveau acelaşi argumente fiindcă aveau aceeaşi minte şi acelaşi bun-simţ.
Bărbatul nu se dădea bătut. De multe ori aveau lipsă de bani 111 casă. Cînd cerea nevasta, ori mamă-sa, pentru trebuinţele casei, strîngea din umeri şi zicea :
—	Ar fi bine să am şi eu o plată în fiecare lună, nu-i aşa ?
Din umblările lui cu domnii pe sate, la propagandă electorală, la organizarea partidului, aducea uneori şi bani. îi punea cu fală pe masă, şi zicea :
—	Poftim ! E vreme pierdută ? Să ştiţi voi un lucru : la bani numai domnii ajung.
Cîţiva dintre copiii celor duşi din sat veneau uneori acasă peste vară. Erau şcolari cu toţii, îmbrăcaţi în straie orăşeneşti.
Ion Roşu-i arata cu degetul soţiei şi mamei sale :
—	Dintr-ăştia, cu părinţi coada satului, cum ziceţi voi, cine ştie ce domni pot să iasă. Dar ai noştri vor împărţi în trei cele cincisprezece iugăre, şi se cheamă că vor ră-
Valurile, vîntunle..
361
mînea fruntaşi în sat! Minte de muiere, minte de găină, şi pace bună !
Argumentul ăsta cu copiii o punea pe gînduri şi pe nevastă-sa.
—	Dar şi de-acasă-i putem da la şcoală, zicea ea.
—	Putem ! Cum m-au dat pe mine, de n-am ieşit nici cal, nici măgar !
Astfel, după întoarcerea din război a lui Ion Roşu, se isprăvi cu liniştea şi pacea de mai înainte din familia lui. Erau răstimpuri cînd nu trecea săptămînă fără ceartă, mai ales cînd se apropia de cădere un guvern şî se simţea că e pe drum altul. Cînd tagma politicienilor începea să se mişte, să adulmece, să facă pregătiri. Cînd asigurările date lui Ion Roşu pentru o slujbă la oraş erau mai hotărîte.
în sara asta tîrzie, nevasta şi :soacră-sa erau mai înveninate decît de obicei împotriva omului. Să-şi lase el claia de fîn neisprăvită, carul din urmă nedescărcat, şî să-şi piardă ziua cu domnii aceia de la primărie ! Ştiau ele ce domni erau ! Iar se vorbea despre alegeri prin sat.
—	Dar ce-au putut vorbi o zi întreagă, sfinte Doamne ! se mira mereu mamă-sa, lelea Veta.
—	Cine ştie cu ce vorbe-1 prostesc din nou. Ştii că în rîndul trecut două săptămîni de lucru şi-a pierdut, cutreierînd satele. Poate-1 pun iar pe drumuri, ori poate au şi plecat! Dacă n-are omul cap, vai de picioare !
Aşteptînd, auziră, în noapte, cum se porneşte deodată ploaia şi răpăie pe coperişul de ţiglă.
Femeile săriră, strigară sluga, şi tustrei împinseră carul încărcat cu fîn în şură.
362
Valurile, vînturile..
Abia intrară în casă, plouate bine, şi se auzi uşa portiţei izbindu-se. Ion Roşu se întorcea, ud pînă ia piele ; plecase de-acasă numai în cămaşă şi şerpar. întră în casă cu faţa încruntată, clătinîndu-se uşor pe picioare.
Femeile căzură acum, amîndouă deodată, cu gura pe el. 11 bătură cu vorbe grele, încercară să-l ruşineze, ca pe-un om care a ajuns un fel de pierde-vară.
Iar bărbatul, după ce le lăsă să-şi verse veninul, ridică cu fală capul şi zise :
—	Ce fîn ? Ce claie ? Nu-mi mai pasă mie de clăi de fîn ! Las’ să le ploaie ! Am în buzunar scrisoare, am o declaraţie în temeiul căreia sînt asigurat că voi li numit într-o slujbă. V-aţi putea voi da cu socoteala în ce slujbă ?
Femeile, înnegrite de supărare, nu-i răspunseră. Nu-1 învredniciră nici de-o privire.
—	Om din sat, mutat la oraş, încă n-a pupat astfel de slujbă ! Voi fi numit scriitor la judecătorie ! Şi cu ce plată, cu ce salariu ? Ghiciţi dacă vă taie capul.
El era acum cu faţa luminoasă şi privea cu fală la femei. Dar ele nici nu-şi mişcară capul căzut în piept.
—	Trei mii de lei lunar ! izbucni el biruitor. Ei, să văd ce-o să mai spuneţi de-acum.
Pe mamă şi pe soţie nu le impresionă nici vestea asta. Ionu5 Dinului, servitor la o şcoală, avea o mie opt sute ; Pavel Şchiopu, cantonier, două mii jumătate. Ce scofală era o plată de trei mii, din care să plăteşti şi casă, şi hrana, şi haine ? Şi, apoi, avea numirea în mînă ? Spunea că are o asigurare în scris ! Potlogarii ceia i-au dat şi înscris ! Pentru ce nu, cînd ştiu că prin nimic nu-s obligaţi să se ţină de cuvînt ? Nu i-au mai făcut atîţia făgăduieli pînă au trecut alegerile, şi-apoi au uitat unde
Valurile, vinturile,
363
şi-a lăsat mutu5 iapa şi surdu’ roata ? Dar chiar cu plată de trei mii, cine-şi lasă casa şi averea, şi-şi ia lumea în cap ?
—	Ce mai scofală ! zise întru tîrziu mamă-sa,
—	Da-i slujbă de domn, mamă, dumneata nu înţa-legi ? E o mare cinste pentru mine. Leafa o să-mi mai crească din cinci în cinci ani.
—	Pesemne vei ajunge şi judecător, zise bătrîna în batjocură. Doamne, Ioane, mult mă mir eu de mintea ta ! Nu ştiu cu cine poţi sămăna ! Că tată-tău a fost un om cuminte şi chibzuit, iar eu, mulţămită lui Dumnezeu, sînt în toate minţile încă. Iar începi cu prostiile !
—	Ba acum le pune vîrf ! oftă femeia. M-am săturat pînă-n grumazi de prostia asta ! Dacă vrea să meargă, eu nu-1 .mai opresc î Dar din casa mea, mamă, eu nu mă duc. Casa e zestrea mea, şi trei părţi din moşie.
în noaptea aceea cearta aprinsă ţinu pînă tîrziu. îşi aruncară, împrumutat, vorbe grele, cum nu s-au mai pomenit între ei. Sufletele li se otrăviră la toţi trei. Bărbatul, aprins şi de băutură, ridică pumnii asupra lor, ceea ce nu făcuse încă niciodată pînă atunci. Femeile se culcară cu sufletul întristat de moarte.
Din dimineaţa următoare, Ion Roşu începu să colinde satele în tovărăşia alor trei nădrăgari. El cunoştea lumea din jur, el cunoştea oamenii buni de gură din fiecare sat, care în alegeri erau cei mai preţioşi.
Mama şi nora n-avură încotro : trebuiră să ia asupra lor toată grija gospodăriei. Noroc cu sluga, care era mărişor şi îndemînatec.
Ele se mîngîiau cu nădejdea că făgăduiala aceea în scris nu va avea nici un preţ, ca şi cele de mai înainte făcute cu vorba. De-ar da Dumnezeu să fie domnii cu
364
Valurile, vînturile..
care se înhăitase Ion acum tot aşa de cuminţi ca şi cei de mai înainte ! Să nu-i dea nimic !
Dar oamenii lui Roşu biruiră în alegeri, şi politicianii aceia se ţinură de cuvînt. I-au făcut, la oraş, rost de un salariu de trei mii de lei, dar nu la judecătorie, cum îi daseră înscris, ci la biroul unei mari întreprinderi forestiere, unde ei erau membri în consiliul de administraţie.
Omul nu se prea însufleţi, şi femeile începură să se bucure. O vreme a stat în cumpănă, pînă a început gura satului:
—	L-au fript şi ăştia !
—	Lasă-1 în pace ! Nu i-a fost destul că s-a ales din alegeri cu vreo cinci mii de lei ? Trebuia să cheltuiască pe mîncarea şi băutura oamenilor, şi n-aţi văzut ce ne-a dat ? Trei fire de carne în tocană şi o porţie de rachiu !
—	Ba nu l-au fript, numai cît nu4 duc la judecătorie, ci la un depozit de lemne. Un fel de îngrijitor acolo.
—	Spun că-i dau trei mii de lei pe lună. Pentru atîta, eu m-aş duce cu ochii închişi la orice lucru.
—	Bine, tu ! Da5 Roşu de cîndu-i a călcat a domn !
Gura satului începu să umble, şi cine o mai putea
opri ? Cei mai mulţi, văzînd că Roşu nu pleacă din sat, dădeau dreptate acelora care întăreau că şi rîndul ăsta de domni l-au fript.
Unii începură să-l năcăjească şi să-l ruşineze cu deosebite aluzii :
—	Sînt oameni născuţi pentru condei, şi se trezesc la mătură.
—	Unii încep sus detot, şi isprăvesc cerşind.
—	Eu unul nu m-aş mulţămi fără deputăţie.
Oamenii nu puneau mare preţ pe Ion Roşu încă de
cînd se înapoiase în sat cu cele două clase de liceu.
Valurile, vînturile.
365
Dacă era ceva de capul Iui, răzbea şi el, ca alţii ! Dar de cînd era — după război — mereu la călcîiul domnilor, ţineau şi mai puţin la el.
Dacă se fereau să-l batjocorească în faţă era din respect faţă de amintirea lui tată-său, care fusese un român harnic şi cu scaun la cap, şi pentru Veta şi Ana, care erau femei în toată firea.
De altfel, sătenii nici nu-1 îuau peste picior pentru că se dorea slujbaş la oraş. Plecaseră destui, în diferite servicii, şi nimeni nu le-a purtat şi nu le poartă grija. Dar Ion Roşu era plin de fală. De nenumărate ori se lăudase că el, cînd se va muta la oraş, o sa fie lucru mare. Scrisoarea aceea de asigurare, primită în alegerile din urmă, o arătase multora. După ce o citea, o batea de palmă, o împătura şi o punea 111 şerpar cu mîn-drie, ca şi cînd ar fi fost un bilet de bancă de zece mii de lei.
Omul, de la o vreme, nu mai putu răbda. Se hotărî sa plece, deşi se simţea umilit pentru slujba ce i-o dăduseră în locul celei făgăduite.
Ceea ce-1 umili şi mai mult fu că trebui să se mute singur la oraş. Nici nevasta, nici mamă-sa, nu voiră să-l urmeze. Rămaseră cu ele şi cei doi băieţi şi fetiţa.
Dar Ion Roşu trăgea nădejde că femeia va veni cu copiii după el. Băieţii erau în clasa a treia şi a patra primară, fetiţa, mai mărişoară, isprăvise şcoala din sat. «Dacă vrea, cum spune, să-i poarte la şcoală, nu va avea încotro, va trebui să vină pe urma mea. Acum abia e în miezul verii, îşi spunea el, pînă la toamnă, cînd vor începe şcolile, are vreme să se răzgîndească. »
Femeile rămaseră întristate şi ruşinate. O vreme nu mai cutezară să iasă în sat, să meargă la biserică. Li se
366
Valurile, vînturile.
părea că tot satul vorbeşte de Ion şi de ele. Dar oamenii îşi aveau năcazurile lor. Vorbiră un răstimp despre plecarea şi slujba lui Roşu, apoi îşi văzură de treburi. Nici nu le întrebau baremi ce le scrie Ion de la oraş. Treaba lor şi treaba lui ! Viaţa îi dădea fiecăruia destulă bătaie de cap. Mai ales că se nimerise un an rău. Grîul se păli ; grăunţul şi snopii, la secere, erau uşori ca de paie goale ; porumbul rămase pitic, deşi trebuia să înceapă a rodi. Ploile se ţinură lanţ. Şi răceala ţinu întreaga lună august. Numai iarbă se făcu multă, dar finul ieşi înnegrit de ploi, cu miros acru. Otava încă nu se ştia dacă va putea fi uscată sau nu. Aşa că oamenii erau năcăjiţi şi îngrijoraţi. Nu aveau, afară de fîn, pe ce face un ban. Şi agenţii îi ameninţau mereu pentru contribuţia neplătită.
Avea restanţă mare, de peste o mie de lei, şi Ion Roşu. «Din vina lui ! spuneau femeile. Anul trecut putea plăti, că s-au făcut de toate, şi grîu, şi porumb.» Dar Ion Roşu era un om trufaş, căruia nu-i păsa de agenţi. Anul trecut i-a ameninţat cu domnii de la oraş, prietenii lui, care, dacă va stărui el şi le va arăta cum se poartă funcţionarii statului cu un om fruntaş ca el, pot să-i scoată pe agenţi din slujbă.
Agenţii vorbiseră şi cu nevasta, cu Ana, că nu-1 glumă, că pot ajunge la licitaţie, şi ea vînduse din prisos, şi plătise. Anul trecut... Acum însă nu avea ce vinde. Din recolta acestui an, nici poveste ! Poate din porumbul rămas din anul trecut. îl măsură şi socoti. Puţin ar fi putut vinde. Mai ales că nu ştia ce bruma va aduna culesul în acest an. îi trecu prin gînd să ceară bani de la bărbat, dar alungă gîndul. Vîndu vreo doi saci şi plăti
Valurile3 vînt urile..
367
o parte din rămăşiţă. Dar peste-o lună o strîngeau din nou de grumazi.
—	Nu poţi da mîncarea de la gura copiilor, zise soacră-sa. Scris-ai să-ţi trimită bani ? —- că doar e şi averea lui, nu numai a ta.
Ana nu voi să-i ceară. I se părea că s-ar umili, c-ar recunoaşte că el e cel cuminte, mutîndu-se la oraş, unde se fac banii.
—	îi dus de trei luni, zicea bătrîna. Dacă ar avea. trei mii de lei pe lună, azi ar trebui să aibă aproape zece mii de lei.
Bătrîna se înfioră cînd spuse suma asta. Erau mulţi bani, preţul unei vaci bune î
—	Dac-ar fi pus banii de-o parte, ar fi, zise Ana, impresionată şi ea de sumă. Dar gîndeşte-te : locuinţă, mîncare, spălat, tăbac, beutură... Poate i-a cheltuit cum î-au venit.
Totuşi bătrîna îi ceru bani pentru contribuţie. îi ceru opt sute de lei, iar Ion îi trimise, peste-o săptămînă, o mie cinci sute !
Femeile se priviră, după ce numărară banii, şi se încredinţară că-s atîţia cît scria pe mandatul poştal. Privirea lor vădea mai mult mirare şi nedumerire decît mulţumire. Ca şi cînd şi-ar fi spus : Oare nu sîntem noi cele greşite, şi el e pe drumul cel bun ?
Un adevăr fu recunoscut în tot satul în toamna acestui an rău : mai uşurate fură familiile ale căror bărbaţi erau duşi la oraş, nu numai în diferite servicii stabile sau în mici slujbe, ci chiar ca muncitori zilieri. Ei putură plăti mai uşor dările. Un rînd de oameni mai săraci porniră, încă în toamna aceea, şi în iarna viitoare, la oraş şi întrară muncitori la fabrici.
368
Valurile, vînturile.
De la plecare, Ion Roşu nu veni decît de trei ori în sat, pînă la Crăciun. întîia oară veni în preajma deschiderii şcolilor. Voia să-l ducă pe băiatul cel mai mare, care terminase şcoala primară, să-l înscrie la liceu ori la şcoala normală, şi pe fetiţă la o şcoală de industrie casnică.
El se întoarse cu costumul ţărănesc pe jumătate schimbat. Numai cămaşa cu guler chindisit şi cioarecii mai erau din hainele duse cu el de-acasă. Purta vestă şi haină nemţească ; părea o stofă ieftină, cafenie. Poalele cămeşii ţărăneşti erau ascunse în cioareci.
Femeile se ruşinară văzîndu-1 aşa de schimonosit. Ba nevastă-sa îl şi înfruntă. Dar bărbatul nu luă în samă purtarea femeilor, ci stărui pentru lucrul ce-1 adusese acasă. Era adevărat că băiatul cel mai mare, Dumitru, nu mai avea ce învăţa în şcoala din sat, dar putea fi de-aic! încolo de folos, păzind vitele. N-ar mai fi nevoie de sluguliţă. Şi, apoi, cum să-l lase singur în loc străin, numai cu tată-său ? Cine-i va face demîncarea, cine-1 va spăla ?
—	Acum te întrebi, fiind vorba de copil, dar cînd m-am dus eu, nu te-ai gîndit că am şi eu nevoie de mîncare şi de îngrijire.
Iată ! Era adevărat. Nu-i putu răspunde nimic. Ea nu se gîndise. Fusese aşa de grea supărarea ei pentru că bărbatul îşi făcea neamul ele rîs, încît nu i-ar fi păsat să cadă peste el toate lipsurile şi nenorocirile, silindu-1 să se înapoieze în sat.
—	Trebuia să te gîncleşti de la început şi să fi venit cu mine. Cu cît cheltuiesc cu mîncarea, puteam trăi cu toţii acolo. Iar locuinţa n-o plătesc. Am la magazie două
Valurile, vînturile.,
369
camere. Numai o plită ne~ar trebui. Hei ! Cît aş fi putut cruţa eu pînă acum, dacă aţi fi ascultat de mine !
După ce se mai obişnuiră cu felul cum era îmbrăcat, femeilor le păru că omul venise împresurat oarecum de un aer străin. Părea mai serios, mai cumpănit 111 judecată.
—	De copil să n-ai tu grijă ! Unde mînc eu va mînca şi el : la nişte oameni care s-au mutat cu toată casa ia oraş.
Dar Ana nu voi să audă de plecarea copilului. Iar cînd Roşu începu să stăruie şi pentru copilă, pentru Vero-nka, amândouă femeile se făcură foc şi pară şi erau gata să-l scoată din casă.
—	Auzi tu, comedie ca asta î strigă bătrîna. Să poarte copila prin străini ? Dar ce să înveţe la şcoala aceea ? Sa coase, să toarcă, să ţese, să spele ? Da’ nu le învaţă toate astea acasă ? ! Ce scrînteli mai pot trece prin capetele oamenilor !
Roşu nu stărui prea mult. Femeile se mirară, ştiin-clu-1 cît e de încăpăţînat. Da, se schimbase omul lor ! Se înap-Oiife, lăsîndu-le biruitoare.
Cînd veni a doua oară acasă, purta şi pantaloni nemţeşti şi o cămaşă cumpărată din prăvălie. Părea mai spălat, mai îngrijit. Se tunsese ca la oraş, şi părul şi-l pieptăna pe spate. Avea o înfăţişare străină, părea că se pusese o distanţă între el şi femei. Ele nu prea cutezau acum să-i vorbească de sus, mai ales că Ion nu le mai dădu nici iun prilej. Nu mai suflă nici un cuvînt despre copii. Stătu îndelungat cu ele de vorbă, arătîn-du-le ce treabă avea el în slujba lui şi interesîndu-se de mersul gospodăriei,
24
370
Valurile, vînturile.
Omul nu mai era stăpînit de neliniştea şi înfrigurarea de altădată, care-1 făceau ridicol. Vorbea cumpănit, şi femeilor le părea că e bătut de gînduri grele.
Unii săteni începură să-l salute pe drum. Nimeni nu mai zîmbea văzîndu~l în port străin. îngîndurarea aceea ce i se citea pe faţă, în ochi, părea că i-a împrumutat un aer de om deosebit.
A treia oară veni cu cîteva zile înainte de Crăciun. Veni chemat de nevastă. Sluga cel mare voia să plece, îşi cerea simbria întreagă la Crăciun. Ana nu putuse face socotelile şi nu avea nici bani. Se certase cu el, şî sluga-i spusese vorbe grele : dacă n-are bani, să nu ţină slugă. Dacă nu ştie să scrie, dacă nu şi-a făcut însemnări cît i-a dat din simbrie, el şi-a făcut, şi nu minte ! Ana stătuse multă vreme în cumpănă : să-l cheme pe bărbat acasă, ori nu ? Dar fiindu-i frică să nu înceapă a striga sluga după ea pe uliţă, cînd nu va avea din ce-i plăti, se hotărî. Se simţea descurajată şi umilită.
Ion Roşu veni numaidecît. Purta, în loc de ţundră5 o haină scurtă de piele, vopsită în cafeniu, aşa cum văzuseră femeile şi la notarul din sat.
Cît ce sosi, sluga se potoli din înverşunarea lui. De faţă cu Ana şi cu Veta, Ion luă o foaie de hîrtie, şi sluga îi înşiră, sub controlul femeilor, de cîte ori şî cîţi bani a scos pînă acum din simbrie. Socoteala ţinu mult. Mărunţişul pentru tabac le dădu multă bătaie de cap. Sluga nu recunoştea nici jumătate, dar cele două femei îşi însemnaseră bine în minte fiecare dare de bani. îi aduceau aminte nu numai ziua, ci şi ce vreme fusese din zi. Aşa că, pînă la urmă, sluga fu nevoit să recunoască tot ce a luat. Mai avea o sumă bunicică de primit, o păreche de opinci, două cămăşi, o păreche de
Valurile, vînturile...
371
cioareci de pănură. Afara de opinci, celelalte lucruri erau gata.
—- Cu cît e acum o păreche de opinci ? întrebă bărbatul. Dacă ştiam ţi le puteam aduce eu.
—	O să mi le trimiţi dumneata mai tîrziu, răspunse sluga. Nu mai plec nicăiri, mai adaose, punînd banii daţi de stăpîn în şerpar.
Ana se lumină deodată : mare grijă pe capul ei, de cîteva săptămîni, pe cine să bage slugă.
—	Dacă n-ai avut de gînd să pleci, pentru ce m-ai fiert atîta vreme ? întrebă ea.
—	Am vrut, dar acum nu mai plec. Văd că este cap de bărbat la casa asta !
Ion Roşu îi hotărî simbria pe anul viitor. Chemă pa băiatul care isprăvise şcoala, îi dădu un carneţel şi un creion şi zise :
—	Pe viitor, de cîte ori scoţi bani, o	să	însămneze	şi
copilul, să nu mai avem prilej de ceartă.
Femeile se mai îmblînziră. Stăruiră să rămînă acasă de sărbători, dar el le spuse că acum are mult de lucru, nu poate rămînea.
—	Doar nu veţi lucra şi la Crăciun ! spuse mamă-sa.
—	Se vînd multe lemne de foc de sărbători. Lumea năcăjită cumpără cu kilogramul lemne tăiate şi crăpate. Şi-i multă lume năcăjită la oraş.
Şi nu voi să rămînă. Lăsă în mîna nevestei	două	mii
de lei şi plecă.
Femeile se priviră mirate. Acelaşi gînd parcă li se în-crucise din ochi. Nu cumva omul avea dreptate şi pornise pe drumul cel bun ? Cît ce-a îmbrăcat straiele astea nemţeşti parc-ar fi întrat în elementul lui. Ca şi cînd s-ar fi liniştit deodată, ca un copil căruia i-ai dat jucăria
24*
372
Valurile, vînturile
după care a plîns. Ele îl cercetaseră amănunţit în cele două zile cît stătuse acasă : fala lui, care-1 făcea mereu de rîs şi respingător, nu mai era nicăiri.
II
întreprinderea în slujba căreia intrase Ion Roşu nu era numai o mare magazie de lemne. Era aici şi o fabrică de cherestea şi o fabrică de mobile. Toate instalaţiile ocupau, la marginea oraşului, un teren vast, înconjurat cu zid înalt de beton. Trei coşuri înălţau în văzduh coloane de fum negru. Trunchiuri de brad grămădite unul peste altul pînă în înălţimi, scînduri clădite, lemne de foc în grămezi uriaşe, deschideau pe acest teren nenumărate uliţi drepte, care se întretăiau în pătrate şi paralelograme, între care te puteai rătăci. Tăbliţe de tinichea, purtînd numere şi slove albe, se vedeau la începutul împărţiturilor mai mari, şi alte semne şî însemnări pe care Ion Roşu la început nu le înţelegea.
Mireasma trunchiurilor verzi încă, abia despuiate de coajă, se amesteca cu mirosul seîndurilor uscate ieşite din fabrică, miros proaspăt de brad, care, la început, î! cam ameţea pe Ion, deşi îl sorbea cu plăcere.
Multe zile a rătăcit prin labirintul acela, fără nici o treabă. Nu văzuse în viaţa lui cantităţi aşa de mari de material de brad, şi se-ntreba mirat : Cine va cumpăra atîta. bogăţie ? în cîtă vreme se poate vinde ?
întreg terenul era stretăiat de linii ferate, şi locomotivele aduceau rînduri lungi de vagoane goale, şi du-
Valurile, viaturile..
373
eeau altele, încărcate, la gara legată de depozit prin linie dublă.
Muncitorii mişunau cu zecile, poate cu sutele. Unii descărcau trunchiurile de brad, alţii împingeau matahalele la ferestraie, strigînd în răstimpuri : «hip ! hop !»„ Alţii descărcau din vagoane scînduri aduse de la ferestraie şi le clădeau într-o parte anumită a terenului. Mulţi încărcau ori descărcau lemne de fag şi de gorun, în şire lungi de vagoane.
Lui Ion Roşu îi trebuiră zile întregi pînă luă sama la toate, şi putu umbla pe uliţele miresmate cu brad asie acelui ciudat oraş cu clădiri din stînjeni, din scînduri, din trunchiuri.
La început, cînd sunau sirenele la amiază şi roiuri mari de lucrători ieşeau din fabrici, Ion Roşu se zăpăcea. Ce piuitea lucra atît amar de oameni ? Unde încăpeau ? Erau muncitori de toate neamurile, dar mai ales români, unguri, slovaci. Erau oameni cu priviri şi feţe întunecate, scumpi la vorbă, care, şezînd pe butuci, pe unde apucau, îşi mîncau prînzul lor sărac : mălai uscat, mămăligă, pîne cu o crestătură de slănină, brînză, multă ceapă, cartofi fierţi decusară.
Roşu se simţi stînjenit în faţa lor. Siguranţa ce o avea între ţăranii de la sate îi scăzu în faţa acestei mulţimi de oameni necunoscuţi, posaci, cu liniile feţei înăsprite, care mestecau încet prînzul lor. Se ţinea departe de ei, adulmecînd parcă aerul în care erau învăluiţi aceşti oameni. Erau destui români din satele vecine, unii pe care îi cunoştea de mai demult. Cînd îi întîlnea singurateci, vorbea cu ei, dar cînd erau grămadă, nu cuteza. Avea sentimentul că, adunaţi în grupuri mari, ei intrau ca-ntr-o cetate, numai a lor, şi că el, om străin,
374
Valurile, vînturile..
care nu punea mîna la nici un fel de lucru, e respins ca de un zid nevăzut ce ar înconjura cetatea,
El simţi că, deşi cei mai mulţi muncitori erau veniţi de la sate, sînt schimbaţi, nu mai sînt oamenii de la coarnele plugului. Odată cu funinginea fabricilor părea că s-a pus pe ei ,şi o pecetă străină, care-1 intimida pe Roşu şi-l ţinea departe de ei. Aşa că el începu să-şi vadă mai de aproape de lucrul ce-1 avea la birourile depozitului de lemne : făcea curăţenie în patru camere, ducea şi aducea poşta şi supraveghea cîntărirea şi vinderea lemnelor tăiate mărunt cu ferestraiele fabricii. Afară de el, grija asta din urmă o mai aveau patru inşi. Se vindeau muilte lemne cu kilogramul. Ion Roşu se mira că două feluri de oameni cumpărau mai ales astfel de lemne : cei prea săraci şi cei prea bogaţi. Aceştia din urmă cumpărau şi cu vagonul lemnele mărunţite.
Nu se putu împăca, chiar din primele zile, cu curăţitul celor patru camere de birou. Era treabă de femeie, nu de bărbat. Cum de nu le-a fost ruşine domnilor ce l-au adus aici să-i dea şi astfel de însărcinări ?
După trei săptămîni, unul dintre cei trei domni care îi dăduseră înscrisul că-1 pun scriitor la judecătorie, veni pe la fabrică.
—	Vă mulţămesc de slujbă, domnule Creţu, începu Roşu cît ce-1 văzu. Eu, acasă la mine, am două femei care mătură în casă.
—	D,ar cine te-a pus să mături ?! se miră omul.
—	Cine ? D-apoi cine porunceşte aici. Domnul Grim-berg. Eu mă duc la casa mea, domnule Creţu.
Creţu vorbi cu Grimberg, şi acesta puse pe altul să ţină biroul în ordine.
Valurile, vînturile.,
375
Treceau zilele şi săptămînile, şi Ion Roşu nu se mai putea reculege din risipirea în care căzuse după ce venise la oraş. Era o lume străină, de jurîmprejur, în care nu putea pătrunde, pe care nu o putea înţelege. Nesiguranţa intra în el ca o apă care-1 ducea în toate părţile. Nsu mai avea nici urn punct de razim, şi fala lui începu să se clatine. îşi dădu repede sama că cele două clase liceale ale lui nu au nici un preţ aici, într-un oraş cu peste o sută de mii de locuitori, în care domnii cu carte multă mişună ca furnicile. Cine-i mai lua în samă pe el, pentru ştiinţa lui de carte ? Simţea, încă nedesluşit, că lucrurile pe care le făcea el — curier la poşta, supraveghetor la cîntărirea lemnelor — nu erau o muncă ce l-ar putea pune în rînd cu muncitorii de la depozit şi din fabrici, care lucrau întins de dimineaţa pînă sara. Se simţea străin şi între domni şi între muncitori, şi urîtul începu să i se încuibe în suflet. Şi nu o dată se hotărî să lase totul şi să se întoarcă în sat. Dar la gîndul că ar fi rămas înfrînt în faţa femeilor şi de ruşine înaintea satului, nu cuteză să-şi ducă la îndeplinire hotărîrea. Dacă i-ar fi cel puţin familia aici, ori copiii, nu s-ar simţi aşa de singur. Dar încercările lui de a le convinge pe cele două femei rămăseseră zadarnice.
Drept spunînd, el nici nu se prea supăra acum de îndărătnicia soţiei şi a mamei sale : poate nici el nu va rămînea multă vreme pe aici !
Săptămînile treceau fără să i se lămurească starea sufletească în care se afla. Uneori regreta, alteori îi părea bine că a venit la oraş.
întîile plăţi îl mai înviorară. îşi zicea : «Voiu pune bani deoparte, şi peste vrun an voiu cumpăra două iugăre de loc lîngă al meu !». I se părea că atunci s-ar
376
Valurile, vînturile.
putea întoarce în sat fără ruşînare. Pentru aceea, ia cele din urmă două întoarceri în sat, nu mai vorbise de copii şi de şcoală.
Nesiguranţa în care trăia dispăru după sărbătorile Crăciunului. Advocatul Creţu şi profesorul Lungu, doi dintre cei care îl aduseseră la oraş, îl luau, în toată duminica şi în sărbători, pe sate. Şedea în maşină lîngă şofer, şi din cînd în cînd răspundea la întrebările celor doi. Pe nimeni altuil, din întreg personalul, nu-1 luau cu ei. El era, deci, mai preţuit în ochii lor decît toţi ceilalţi. Era deasupra lumii aceleia năcăjite ce furnica prin depozit şi prin fabrici. Dar era mai puţin decît cei doi domni care şedeau pe pernele din fundul maşinii î Crezuse uneori că, lucrînd în alegeri în irînd cu ei, ba chiar mai mult decît ei, se ridica parcă pe aceeaşi treaptă : mînca în restaurante cu ei, bea cu ei, ba uneori, chefuiţi, cîntau împreună. Dar acum înţelese, parcă din simplul fapt că el şedea lîngă şofer, că nu va putea ajunge niciodată în rînd cu cei doi care erau în fundul maşinii. El nu va putea, dar ei aveau nevoie de el ! El nu va putea, dar vor ajunge copiii lui ! Iată drumul limpede în viitor !
Ieşind din nesiguranţa ce-1 făcea să atîrne în aer, Ion Roşu se folosi de prilejul ce se ivi îndată după Crăciun, şi ceru un loc de controlor la depozit şi de clasator al materialului fabricat. Cel ce ţinuse acest loc, un bătrîn, murise chiar atunci. Slujba era de cinci mii de lei lunar.
Cei doi consilieri avură de furcă cu directorul. Nu se putea pricepe Ion Roşu, abia de-o jumătate de an în slujba magaziei, la un astfel de lucru ! Trebuie un om
Valurile, vînturile..
377
cu experienţă ila lemnul fabricat ! Ce poate şti un ţăiran de Ia sate ?
Se înţeleseră să-l supună pe Roşu la un examen, şi examenul reuşi strălucit. De-o jumătate de an Ion Roşu ce făcuse alta decît să ia sama la toate, cînd îşi isprăvea lucrul lui ? Grimberg nu ştia că Ion Roşu e dintr-un sat de munte, că a mai lucrat cu brad şi cu scînduri şi înainte de-a veni la depozit. De asemenea, nu ştiuse ca are două clase de liceu. Ce-i drept, se mirase de scrisoarea lui frumoasă, dar nu-1 întrebase niciodată ce carte a învăţat. îi fusese pînă acum indiferent. Ştia că-i un protejat al celor doi consilieri, şi nu-i trebuia să ştie mai mult.
Ion Roşu întră în postul cel nou şi îndată simţi şi mai bine distanţa dintre el şi muncitori. Conştiinţa aceasta îi dădea o satisfacţie şi o bucurie, şi o încredere pentru a umplea, nu el, ci prin copiii lui, depărtarea pînă la clasa din care făceau parte cei doi consilieri. Pentru că de cînd i se lămurise sufletul, înţelesese că imboldul ce-1 simţise mereu nu se putea realiza prin el. Că pentru a ajunge cu adevărat între domni, în clasa conducătoare, e nevoie de altă educaţie şi de multă şcoală, mai multă decît două clase de liceu.
Lămurit acum asupra rostului său în lume, se puse cu toată rîvna pe muncă, pentru a fi tot mai preţuit, şi în întreprindere, şi în propaganda politică pe care o făcea la sate cu cei doi consilieri. El era satisfăcut să ştie că zeci de oameni sînt sub comanda şi porunca lui în magazie, iar pe sate să audă lumea spunîndu-i «domnule », ca şi celorlalţi însoţitori. Adevărat că acum nu mai era nici urmă de port ţărănesc pe el. Vanitatea îi rămase ca o anexă a vieţii. Pe ea nu mai punea cine ştie ce preţ.
378
Valurile, vînturile.
Viaţa lui adevărata începea acum să se razime pe un fond de seriozitate şi de preocupări tot mai reale, care, toate, priveau viitorul copiilor săi. Abia acum regreta sincer, convins, că nu a făciut şcoala pînă la capăt.
Lucru ciudat î Omul credea cu tărie că-i o datorie a lui să-şi împingă copiii spre treapta de sus a societăţii. Ca şi cînd, fără a ajunge aici, viaţa nici n-ar fi vrednică de trăit. Gîndul care dormitase ani de zile în subconştientul lui, acum se lămurea şi ajungea o poruncă.
După Paşti, nevasta şi copiii se mutară la oraş. Ion Roşu, în noul post, avea locuinţă de două camere cu bucătărie, în curtea depozitului.
Salariul nou o hotărî şi pe Ana. Se părea că tot bărbatul a ales drumul cel bun. Dar bătrîna, Veta, nu voi să se mute la oraş, deşi mulţi din sat rîvneau acum la norocul lui Ion Roşu. După nici un an încheiat adunase bani pentru două iugăre de pămînt, şi avusese numai trei mii de lei pe lună ! Dar de-acum încolo, cu salariu de cinci mii ?
Unii ziceau că ei, în locul lui Roşu, nici n-ar mai cumpăra pămînt, ci ar aduna bani pentru o căsuţă la oraş. Pentru că ceea ce-i mai greu acolo, e lipsa unei case, să nu te muţi mereu dintr-o chichineaţă într-alta, ca ţiganii cu cortul. Dar Roşu le spunea că el are locuinţă, stabilă şi gratuită ; are şi lemne de foc cîte poate arde ; are şi lumină electrică.
Se înţeleseră cu mamă-sa, cu Veta, ca pămîntul să-l dea în parte, şi ea să supravegheze cum îl lucrează oamenii, cum îl gunoiesc şi să poarte grija de casă.
Nevasta, Ana, nu mai avea acum nimic împotriva şcoalei copiilor. Cu locuinţă gratuită, cu încălzit şi lu-
Valurile, vînturile.
379
minat, cu cinci mii de lei lunar îşi cu bucate din jumătate de moşie, se puteau creşte copiii la şcoală.
Acum era sfîrşitul anului şcolar. Dumitru, cel mai mare, terminase în sat cursul primar. Niculiţă era în clasa a patra. Cum mai erau numai1 două-trei săptămîni pînă la examene, directorul şcolii din cartier, la care se interesă Roşu pentru înscrierea lui Niculiţă, îl -sfătui să îase copilul să facă examenele în sat, să încheie acolo unde a început şcoala primară. Aici nici nu s-ar mai putea înscrie la sfîrşiitul anului. Aşa că al doilea băiat se în ap o ie în sat pînă după examene.
Dar pînă în septembrie avură multă cearta pentru copilă, pentru Veronica. Mamă-sa nu înţelegea pentru ce ar trebui purtată şi ea, mai departe, la şcoală. Văzu însă că tot bărbatul are dreptate, şi acum : toată vara Veronica nu avuse aproape nimic de lucru, ca şi cei doi băieţi. Aici, afară de cîteva găini şi un porc, nu aveau nimic pe lîngă casă. Nu aveau grădină, nu aveau vite, nici cel puţin o vacă. Nu aveau unde le ţine. Chiar pentru porc trebuiră isă biruie împotrivirea directorului.
Aşa, fără nici o treabă, nu putea rămîne nici fetiţa. Ana însăşi ce lucru avea ? Nimica toată ! A dereteca prin casă, a face damîncarea, a coase — ce lucru era pe lîngă acel ce-1 avea acasă ? Adeseori i se ura, şi zi-lele-i păreau lungi, fără sfîrşit. Mai ales că şi de cusut nu prea avea. Bărbatul ţinu morţiş să-şi îmbrace şi copiii şi fetiţa în zdrenţe nemţeşti, cumpărate de la prăvălie. Ana nu i se împotrivi. Şi se uita acum cu jale la copiii ei, ca la nişte copii schimbaţi.
Roşu stărui să-şi lepede şi ea cătrinţa şi şorţurile şi să se îmbrace în rochie. Dar Ana nu voi în ruptul capului. Ea nu se va face de ocară, femeie în toate minţile !
880
Valurile, vînturile.
Zilele treceau. Ana îşi vedea de noua gospodărie cu destulă silă. îi era urît şi pustiu, deşi larma ferestraie-lor ce despicau în scînduri miresma te trunchiurile brazilor, şi a maşinilor care tăiau lemne de foc, umplea toată ziua văzduhul. Larma lor la început o asurzi, în-trîndu-i în cap, golindu-i-1 parcă, umplîndu-i-1 numai cu vuietul acela.
—	O să asurzim cu toţii aici, se plîngea bărbatului. Noroc că mai tac noaptea ! Cine ar mai putea durmi ?
—	Aşa e la început, răspundea Ion, pe urmă urechea se obişnuieşte. Nici nu-i totdeauna larma aşa de mare, Maşinile care taie lemne de foc lucrează acum în partea asta a depozitului. Apoi, cînd isprăvesc, se mută în-tr-altă parte, lîngă alte grămezi. Ferestraiele care taie scînduri nici nu fac larmă prea mare, abia se aude pînă aici.
Copiii însă erau încîntaţi. Stăteau cu ceasurile lîngă maşini sau lîngă joagăre şi se minunau. Cînd schimbau o vorbă strigau ca surzii. Cînd se osteneau şi flămîn-zeau veneau la locuinţă. Pe măsură ce se depărtau strigau tot mai puţin. Acasă li se părea că abia se aude larma stridentă, metalică, ce-i vrăjea pe ei.
Bărbatul avu dreptate. După cîteva săptămîni Ana nu se mai plîngea de larmă. Nu mai vorbea tare. Maşinile de tăiat lemne se mutară în altă parte. Zgomotul se înălţa în văzduh mai subţire, mai slăbuţ.
Cei doi băieţi erau însoţiţi uneori în rătăcirile lor prin oraşul acela ciudat, cu uliţi drepte, nenumărate, şi de către fetiţă, de Veronica. Ea întrase în anul al patrusprezecelea, şi vedea şi înţelegea mai multe decît frăţiorii ei. îi plăcea mireasama tare de brad proaspăt, o sorbea cu nările dilatate. Se simţea străină şi uneori îi
Valurile, vînturile.
381
era frică prin labirintul acela de brad. Cînd era tină nu-i însoţea, de teamă să nu-şi murdărească ghetele. îi plăceau ghetele uşoare şi rochiţa în care o îmbrăca seră. Ti părea că cu alte straie era mai uşor să treacă pe lingă oameni necunoscuţi, decît cu cele de-acasă, cu care venise îmbrăcată. Nu o ştia, nu o cunoştea nimeni ; conştiinţa aceasta o făcea să se simtă şi să se poarte mai nestingherită.
Lucrătorii, de la o vreme, începură să întoarcă, pe-o clipă, privirile către cei trei copii, ce rătăceau şi se jucau prin oraşul acela de brad.
—	Sînt copiii controlorului.
—	Aşa se pare.
Nu erau priviţi cu bucurie. Uneori copiii auzeau vorbe pe care nu le înţelegeau.
—	Dracu-1 ştie cum a întrat subt pielea domnilor !
—	Hm ! Mai este şi noroc pe lumea asta !
—	Plată de cinci mii, şi eu cîştig patru sute pe săp-îărnînă !
—	Se spune că a învăţat în tinereţe şi carte.
—	De priceput e priceput, n-avem ce spune ! Las’ sa mai ajungă şi cîte-un român !
Alteori, alţii, aruncînd vreo privire copiilor, vorbeau :
—	Ăştia nu se mai întorc la sapă şi la coasă !
—	Vor ajunge şi ei între lipitorile muncitorilor. Abia i-au adus din sat şi i-au şi îmbrăcat în haine domneşti. Se îngroaşă, sporeşte clasa opresoare din chiar rîndurile noastre.
-— Numai să mai aibă vreme să sporească ! Cînd ne-om ridica noi, poporul cel adevărat, poporul muncitor...
382
Valurile, vînturile...
Copiii prindeau frînturi din vorbele lor, dar nu îe înţelegeau. Nu înţelegea nici fetiţa, decît că vorbesc despre ei şi despre părinţii lor. Dar din glasul lor simţea răutatea, şi, înfricată, se depărta repede de cei care vorbeau.
Ion Roşu nu putuse, vreme de-un an, de cînd era la depozit, să (surprindă niciodată astfel de conversaţii. A4uncitorii se fereau de el. Dacă din întîmplare erau în discuţii — şi erau mereu, oriunde lucrau mai mulţi, — amuţeau cît ce simţeau apropierea străinului. De copii nu se fereau, ştiau că ei nu pot piricepe nimic din vorbele lor. Dar, uneori, tot mai pricepeau şi ei cîte ceva. înţeleseră, astfel, mai ales fetiţa, Veronica, că traiul lor e greu, că ei cîştigă puţin ; că unii sînt singuri la lucru aici, alţii sînt cu toată familia la oraş, şi încartiruiţi prin hrube în cartieriil ăsta muncitoresc ; că societatea, care are şi magazia, şi fabricile, şi tot ce se vede aici, cîştigă milioane grele pe an, iar ei, muncitorii, mor de foame.
Veronica, uneori, voia să-l întrebe pe tată-său dacă e adevărat ce vorbesc muncitorii : că sînt cîţiva domni care sug sîngele celor mulţi, al muncitorilor. Fraza asta o auzise în mai multe rînduri şi nu-i mai ieşea din cap. Dar nu cuteza să-l întrebe.
Intr-o zi copiii trecură, în vremea prînzului,. pe lîngă un grup mai mare de muncitori. Şedeau pe trunchiuri groase de brad şi mîncau. Mirosul de ceapă se răspîn-dea în aer. între ei era unul care nu mînca. Şedea pe un trunchi, cu pălăria trasă pe ochi. Era un om tînăr, slab, cu nasul încovoiat. Se făcea că se uită înaintea lui în pămînt, unde tot desena nişte semne cu băţul ce-1 avea în mînă. Omul vorbea încet :
Valurile, vînturile..
383
—	E nevoie de credinţă numai, tovarăşi ! O lume întreagă, lumea muncitorilor, a stăpînilor de mîine, nu mai crede în ce au crezut ipârinţii lor. Nu-i cu dreptate să fie stăpîn şi slugă, ci numai om muncitor.
Copiii se depărtară puţin de grup. Dar cel mai mare, Dumitru, îşi fetiţa, se opriră, lăsîndu-1 pe Niculiţă să meargă singur.
—	Dreptatea şi-o fac oamenii, nu Dumnezeu. De la începutul lumii Dumnezeu a avut vreme destulă să facă dreptate pe pămînt, dar n-a făcut ! N-a făcut pentru că nu este nici un Dumnezeu. Pe Dumnezeu l-au făcut oamenii avuţi care vă ţin în robie pe voi şi pe toţi săracii pămîntului.
Copiii înţeleseră atît cît să se poată speria. O luară la fugă.
Acasă Veronica nu se mai putu stăpîni.
—	Tată, cum poate spune cineva că nu este Dumnezeu ? întrebă ea îndată ce Ion întră în casă.
—	Da5 cine spune ? Vreun nebun poate ! Unde ai auzit o prostie ca asta ?
Femeia începu să fie atentă.
—	Spunea unul mai înainte ; şedea pe un butuc între oamenii care mîncau de amiazi.
—	Şi eu l-am auzit ! zise Dumitru.
—	La noi în curte ?
—	Aproape de uliţa numărul patru,	zise	Veronica.
—	Şi spunea că nu-i Dumnezeu ?
—	Da. Zicea că pe Dumnezeu l-au	făcut	oamenii	avuţi
ca să poată ţinea în robie pe cei săraci.
—	Auzi comedie !... se miră Ion. Se pare că socialiştii au întrat şi în fabricile noastre, zise el privind întrebător la nevastă.
384
Valurile, vînturile.
Dar Ana nu ştiu ce să răspundă. Nu ştia ce sînt socialiştii.
Fetiţa, prinzînd curaj, continuă :
—	Pe alţii i-am auzit spunînd că sînt cîţi va domni care sug sîngele muncitorilor, al celor săraci.
—	De bună samă c-au întrat socialiştii şi la noi, zise el, îndreptîndu-se iarăşi către femeie.
—	Dar ce sînt socialiştii ăştia ? Sîmt păgîni ? întreba ea.
Roşu nu prea ştia multe despre socialism. în propaganda politică ce o făcea la sate, în rînd cu domnii, nu combătuse socialismul, fiindcă printre plugari nu erau socialişti.
—	Păgîni n-ar putea fi, că mulţi dintre ei sînt oameni ca şi noi, botezaţi. Dar am auzit că sînt şi străini destui între ei.
—	Şi ei nu cred în Dumnezeu ? întrebă Ana cu mirare.
—	Pare-se că nu cred. Ei spun că trebuie să vină stă-pînirea muncitorilor în lume, aşa cum ai auzit şi tu că s-a întîmplat în Rusia, unde au alungait pe toţi domnii şi bogătaşii. Ăştia sînt socialiştii — comunişti ori bolşevici, cum le mai spune.
Cam la atîta se mărginea tot ce ştia Ion despre ei. Frînturi din ce auzise şi el, uneori, vorbindu-se între domnii cu care mergea în propagandă.
—	Dacă nu cred în Dumnezeu, începu Ana întru tîrziu, însamnă că trăiesc în păgînătate. Cine nu se teme de Dumnezeu e gata de toate blăstămăţiile.
—	Păi, au şi făcut destule în revoluţii.
—	Şi dacă ar fi să vină stăpînirea muncitorilor, muncitorii nu au lipsă de Dumnezeu ? Ei n-au suflet ? în-
Valurile, vînturile...
386
trebă Ana supărată. Oameni proşti ! Nu ştiu ce vorbesc l
Se puseră la masă. Mîncau 111 tăcere. Deodată femeia puse lingura în blid şi întrebă :
—	Cîţi muncitori sînt de toţi la magaziile şi fabricile de aici ?
—	O mie două sudc*
—	Şi unde merg duminica 'lla biserică ?
Ion nu ştiu ce să-i răspundă. Nu s-a gîndit niciodată la asta. El însuşi abia fusese de vreo cinci ori la închinat de cînd venise în oraş. Bisericile erau toate departe, către centrul oraşului.
—	Dumnezeu ştie unde merg ! răspunse în silă. Unii, din apropiere, merg uneori sîmbătă sara acasă. Se vor fi ducînd acolo la biserică.
—	Poate dorm pe la gazdele la care stau.
—	Se poate ! răspunse Ion zîmbind.
—	Nu-i nimic de rîs, zise femeia. Dacă dorm, însăm-nează că nu mai dau nimic pe suflet şi pe Dumnezeu. Asta însamnă că socialiştii aceia lucrează mai demult între oameni, şi tu nu ştii nimic.
Cuvîntul acesta îl făcu pe Ion să tresară. Parcă se simţea vinovat că nu ştia nimic. De-un an umblase destul între muncitori, iar acum era eu ziua de cap între ei, dar nu simţea nimic, nu auzea nici o şoaptă. Şi, în sfîrşit, pentru ce s-ar simţi el vinovat de ce se vorbeşte între muncitori ?
Totuşi, în zilele următoare, începu să fie cu mai multă băgare de samă. Ştirici, cu mare înconjur, cine să fi fost străinul pe care-1 auziseră copiii liui vorbind. Dar muncitorii erau parcă mai rezervaţi în faţa lui : nu putu afla nici cel mai neînsemnat indiciu că un străin s-ar fi
25 — Opere VI — Agârbiceaiiu
386
Valurile, vînturile.
■strecurat în fabrică. Nici într-o săptămînă, nici în două nu putu prinde nici o discuţie între muncitori.
—	Cine ştie cum se va	fi .strecurat	străinul	acela
între muncitorii noştri, zise	el nevestei.	La	noi e	lucru
greu şi mult, şi oamenii cad	de oboseală,	nu	mai au nici
vreme nici poftă să pună lumea la cale.
Femeia-i privi mirată.
—	Crezi tu ! Dar chiar cei care sînt mai năcăjiţi, mai
săraci, îşi găsesc vreme să judece pe toată lumea. în sat, ia noi	acasă, cine-i cu gura mai mare	dacă nu sărîn-
tocii ?	Mă mir de tine, care ar trebui	să	ştii	mai bine
decît mine. Doar, în alegeri, cu cine biruiţi, pe cine îmbătaţi	de cap cu făgăduieli ? Nu pe cei	mai	năcăjiţi ?
Ion	văzu că femeia avea dreptate,	şi	abia	acum se
miră cum de lui nu i-a venit niciodată în gînd că între muncitorii de aici putea rodi sămînţa socialismului. Pentru că ştia prea puţin despre socialism ? Pentru că nu intra în propaganda politică cu care se obişnuise ?
Păru nelămurit şi nehotărît în faţa nevestei. Se simţea chiar umilit : iată, unei femei, îi bate mai departe gîndul decît lui !
Ana fu atinsă de un uşor simţămînt de îngrijorare.
—	Ascultă, Ioane, zise ea, nu cumva să fii pe-o mînă cu ei !
—	Cu cine ? se miră bărbatul.
—	Cu aceia care spun că nu-i Dumnezeu şi vor să răstoarne rînduielile lumii.
—	Da5 cum ţi-a venit asemenea gînd ?
Femeia se gîndi şi zise :
—	Cum mi-a venit, nu ştiu nici eu. Dar văd că tu, de cînd sîntem noi aici, n-ai venit niciodată la biserică. Bine î E departe, ai uneori de făcut socoteli duminica
Valurile, vlnturile..
pînă la amiazi. Skijba-i slujbă ! Dar de cîte ari, ai fi putut veni, şi n-ai venit.
—	Ei, comedie ! De-aici pînă la a nu crede în Dumnezeu, mai este !
—	Mai este, nu zic nu ! Dar ceea ce-ţi spun eu e să nu imergi alăturea de cei ce vor să răstoarne lumea* Ne-ar răsturna şi pe noi, întîi pe stăpînii tăi, apoi pe tine. Dacă oamenii aceia lucrează împotriva stăpînilor* sînt primejdie,şi şi pentru noi, iată ce a;m avut să-ţi spun !
—	Dar nu-i nici o primejdie, tu femeie ! Cine ştie cum se va fi strecurat unul între muncitorii noştri f
în această convingere rămase şi mai tîrziu, deşi era cu ochii în patru şi ciulea mereu urechile.
Stătu în cumpănă : să-i spună ori nu advocatului Creţu ? Dar înţelese că fără nici o probă,, numai pe spusele copiilor, s-ar fi făcut de rîs.
III
Toamna dădură copiii la şcoală, băieţii" amîndoj. Ia liceu, copila la o şcoală de industrie casnică.
—	Să aibă odată patru clase de liceu, hotărî Ion asupra băieţilor. Vom vedea apoi ce vom face cu ei*. Nu trăbă să te sperii de pe acum, îi zicea Anei, nu însăm-nează că dacă învaţă la liceu trăbă să-i facem advocaţi ori ingineri. Cu patru clase, pot trece la alte şcoli, Îs cea normală, ori la cea industrială.
25*
388
Valurile 3 vînturile.
Aşa-i spunea femeii. Ana, deşi se împrietenise cu gîndul ca băieţii să urmeze şcoli mai mari decît cea din sat, acum, înaintea înscrierilor, căzu la mare îngrijorare pentru viitorul lor. Nu mai era vorba de un plan, erau chiar la poarta intrării într-o lume nouă, pe un drum de unde nu mai este întoarcere la viaţa pe care a trăit-o ea şi moşi de strămoşii ei. Adevărat că acasă n-ar fi avut ce face cu ei. Umblaseră destul prin vavi-lonia asta de scînduri şi lemne. Şi-apoi, cine ştie ce rele ar mai putea învăţa de la nişte oameni care vorbeau între ei că domnii bogaţi sug sîngele săracilor şi că nu este Dumnezeu !
Se mai linişti cînd înţelese că şi alte familii de ţărani, mutate la oraş, şi încă cei mai mulţi mai săraci decît ei, îşi înscriseseră copiii la liceu.
Ion Roşu spunea femeii că nu trebuie să ajungă toţi advocaţi şi ingineri, pentru ca să n-o sperie, dar în sinea lui luase chiar hotărîrea asta : unul advocat, iar altul inginer.
Avu de unde să se îndemne î Advocatul Creţu avea maşina lui, casă cu etaj, fusese pîn-acum primar, prefect şi deputat. Iar inginerul întreprinderilor de aici, Roth, avea un salariu împărătesc.
Cu privire la fată, la Veronica, gîndurile lui erau nedesluşite. Nu-şi prea putea închipui ce doamnă s-ar putea alege de ea. Se gîndi, o vreme, s-o facă învăţătoare, apoi, profesoară. Dar gîndul că o domnişoară, pentru a se mărita, are lipsă de zestre mare, îl ţinu multă vreme nehotărît. Nici Ana nu voia să audă de învăţătoare ori profesoară. Sînt ele altele pentru slujbe aşa de mari ! Astfel se hotărîră să o înscrie la o şcoală de industrie casnică. Ana zicea :
Valurile, vînturile.
389
—	Spun că acolo învaţă să croiască, să ţese covoare, să coase cu maşina, ba chiar să facă haine pentru doamne şi pentru copii de domn. Aşa o învăţătură nu-i poate strica.
—	Ba învaţă să scrie şi la maşină ! zise bărbatul.
—	Cum ?
—	Este şi maşină de scris, din care iese scrisoarea tipărită. Domnul advocat Creţu are o astfel de scriitoare, şi domnul inginer Roth, iar domnul Grimberg, directorul, are trei. Sînt plătite bine : de la o mie opt sute pînă la trei mii.
Ion Roşu vedea înălţarea necesară a neamului său prin băieţi, nu prin fată. Poate de aceea nici nu se putu hotărî multă vreme la ce şcoală să o înscrie pe Veronica,. Dar cheltuielile de la începutul anului şcolar, cu hainele, încălţările şi cărţile băieţilor, care se adaogau scumpetei traiului de fiece zi, le săcătuiră toate rezervele şi-l obligară pe bărbat să ceară avans jumătate din salariul lunii următoare.
Vorbind între ei, pentru a scăpa de neliniştea ce-i cuprinsese, ca în faţa unui viitor necuno;scut, Ion îşi făcea curaj :
—	Numai acum, la începutul anului, sînt atîtea cheltuieli. Cărţile sînt pentru anul întreg. Şi, poate, şi hainele şi ghetele, zicea el.
—	Hm î Va trebui să aducem bucate de acasă. Dar n-am un cuptor în care să pot coace pînea ! Nu ne mai putem răzima numai în bani.
—	Ieşim, totuşi, mai uşor decît alţii, care îşi trimit copiii din sat, de-acasă, la şcoală la oraş. Gîndeşte-te : i-am fi putut da noi, de-acasă, pe toţi trei deodată la şcoală ?
390
Valurile, vînturile.
Femeia ridică braţul în semn de protestare :
—	Nici vorbă ! Dar nici nu i-am fi dat! Aveau din ce trăi şi acasă, cum am avut şi noi.
Dar bărbatul ocolea mereu discuţia pe tema asta. Pentru ce s-ar mai înverşuna asupra unui lucru hotărît ? Şi hotărît după cea mai bună chibzuială a lui !
Trecură săptămînile de toamnă frumoasă şi urmară ploile, viforniţele. Copiii se întorceau rebegiţi de frig, cu încălţămintea plină de tină. Liceul era departe. Departe era şi şcoala Veronicăi. Se sculau cu noaptea-n cap pentru a nu întârzia. Pe drumul lung şi plin de ciorofleacă ghetele nu ţineau mult. Copiii începură a se bolnăvi, cînd unul cînd altul.
Părinţii văzură că-s scumpi la tărîţe şi ieftini la făină. Nu se înduraseră pînă acum să le dea bani de autobuz, care circula pînă în faţa depozitului de lemne. Nu avură încotro : le dădură, le făcură abonament, fiind abonamentul mai ieftin. Nu-i putură purta pe băieţi multă vreme nici cu clicinele de pănură neagră, ţesută în casă, cu care veniseră din sat. li arătau colegii cu degetul. Chiar profesorii atraseră atenţia lui Roşu, che-mîndu-1 la direcţiune, că le trebuiau paltonaşe, ca la toţi ceilalţi ; era un fel de uniformă obligatorie, cu număr cusut pe mînecă. N-a avut încotro : a mai luat un avans şi le-a cumpărat şi paltonaşe — două băieţilor, şi unul fetei.
Ion îşi zicea în gînd : «Cheltuială cu domnia, nu glumă !», dar în faţa femeii se arătă plin de încredere :
—	Şi cheltuiala asta e pe mai mulţi ani. N-o să fie tot aşa !
Dar Ana se îngriji să-i trimită soacră-sa din sat făină de grîu şi de porumb. Primi cîţi va saci. Făcea acum.
Valurile, vînturile...
391
sara, regulat mămăligă, ca acasă, cu lapte, cu brînză. Pînea o cocea la o brutărie din cartier. Directorul nici nu voi să audă de cuptor de pîne între atîta material uşor inflamabil.
—	Ce vreţi ? O sicînteie poate aprinde tot !
Ion şi Ana îi dădură dreptate. Aşa era !
Capiii învăţau, erau silitori. Copila ştia încă de-acasă să toarcă, să coase un strîmbuţ. Ea era mai încîntată, decît fraţii ei, de şcoală. Dar ceea ce nu înţelegeau nici Ana nici Ion era faptul că-i trebuiră şi ei cărţi, şi încă scumpe, şi că învăţa şi ea, în rînd cu cei doi liceani. Ea ştia citi bine, scria frumos şi repede, căci era înde-mînatecă, făcea cu uşurinţă socoteli, în cap şi pe hîrtie. Ce-i mai trebuia ei învăţătură din carte ? Cînd înţeleseră că la şcoala ei învaţă şi franţuzeşte, părinţii se cruciră.
—	Mare prostie ! zise mama.
—	Are şcoala legea ei, nu poate ieşi din ea, pesemne, îşi dădu cu părerea Ion.
Se mîngîiară însă cînd văzură lucruri cusute de Veronica. Erau broderii, erau cămă,şuţe uşoare ca de spumă, erau şi rochiţe mai grele. Ştia umbla cu fierul de călcat
—	şi Ion trebui să cumpere unul, — ha începuse să înveţe şi croiul şi maşina de cusut.
Cheltuieli se iviră destule şi în cursul anului aceluia şi în anii următori. Ba, cu cît creşteau copiii şi ajungeau în clase mai înalte, creşteau şi cheltuielile cu cărţile şi hainele, tot mai multe şi mai scumpe, cu taxele şcolare ce se urcau de la un an la altul.
Salariul tiu le mai ajungea demult. Se ajutau cu ca le venea de la moşia din sat. Era dată în parte. Cu lucrarea ei nu cheltuiau nimic, dar recolta jumătate, din
392
Valurile, vînturile.
care trebuiau să-i lase bătrînei pentru trai, abia le ajungea pentru pine, mămăligă, pentru a îngrăşa un porc doi, şi pentru grăunţe la găinile şi raţele ce le ţineau pe lîngă casă. Nu mai putură vinde nici grîu nici porumb, ca mai demult.
înţelese de la o vreme şi Ana că toată vînzoleala asta a lor era acum numai pentru a-şi vedea copiii domni. Uneori se revolta, alteori se îngrijora : oare toată zdroaba asta le pregătea un viitor mai bun copiilor ? N-au făcut ei rău dezrădăcinîndu-se din sat ? Pentru că, odată cu trecerea anilor, se simţea şi ea dezrădăcinată. Nici nu mai ştia cum s-a trezit şi ea în rochie, ca cele mai multe sătence stabilite la oraş, în cartierele muncitoreşti. Nu a clus-o aici nici un gînd de mindrie sau de fală, ci viaţa însăşi şi obiceiurile de aici. I se lumina însă sufletul văzînd cum îi cresc copiii subt ochii ei, cum ajung domnişori în toată legea, deştepţi, învăţaţi, curăţei, cu prieteni între băieţii de sama lor a familiilor fruntaşe din oraş. Şi, în gînd, îi cînta acelaşi suspin, aceeaşi rugăciune : «Doamne, ajută-le !»
Din partea fetei, era mai îngrijorată. Crescuse în trei ani înaltă ca şi ea, şi în loc de fată-mare, cum o aştepta, se trezi cu o domnişoară mare în casă. înaltă, frumoasă, subţire, gingaşă, încît uneori nici nu-i venea să creadă că-i fata ei, şi avea un junghi cînd o vedea aplecată pe maşina de cusut, cumpărată de la firma «Singer», a cărei inscripţie lumina, în litere colorate, în piaţa cea mare, inscripţie de care Ion, cînd trecea pe acolo, simţea fiori reci, pentru că doi ani şi jumătate plătise ratele pentru drăcia asta de maşină.
încă nu isprăvise şcoala, şi Veronica lucra pentru toată casa. Fata se dovedi pricepută şi meşteră mare şi
Valurile, vînturile..
393
în croit. După chip, după desene, făcea hainele fraţilor, iar cu ale ei şi ale mamei sale numai se juca. Şi cosea şi toate albiturile pentru toată casa. Totuşi Ana o privea îngîndurată şi îngrijorată. Care va fi viitorul ei ? Va rămîne o viaţă întreagă aplecată asupra maşinei de cusut ? Pe străzile oraşului n-o cunoştea pe Veronica dintre domnişoarele de sama ei, doar atît că era mai frumoasă decît multe, şi tinerii îşi întorceau capul după ea. Dar oare ar lua-o de nevastă vreunul dintre ei eu zestrea pe care o are, hăinuţele ce şi le făcea singură şi o maşină de cusut ? Va fi, toată viaţa, o croitoreasă-cusătoare ? Mai bine să nu se gîndească mai departe !
Dar gîndurile nu ascultă de om. Ele sporeau şi se îmbulzeau în cap cu cît treceau anii, cu cît creşteau copiii. îl băteau şi pe Ion Roşu, şi încă demult : se tot răsucea să afle mijloace nouă de cîştig, ori de sporire a salariului. Cu cît se ajuta de la gospodăria din sat, nu era de ajuns. Cheltuielile creşteau mereu. începea să înţeleagă şi bărbatul că pătrunderea în clasa conducătoare, la care rîvnise el, iar acum o rîvnea pentru copiii săi, e împreunată cu multe griji, cu multe jertfe, pe care nu oricine le poate duce.
Cînd advocatul Craţu îl luă într-o zi deoparte şi începu să-i vorbească în şoaptă, Ion Roişu avu intuiţia că va mai afla un mijloc de cîştig, şi simţi lumină în suflet. Era vorba de organizarea partidului şi aici la oraş, în cartierele muncitoreşti. Cu satele din circumscripţie isprăviseră. Advocatul îi spunea că aici va fi mai greu decît la sate, că muncitorimea simpatizează cu partidul socialist;, că mulţi dintre muncitorii veniţi mai demult
394
Valurile, vînturile.
la oraş sînt organizaţi şi înscrişi în sindicate. Că aici e nevoie de metode nouă şi de multă băgare de samă.
Roşu nu prea înţelegea unele lucruri ce i.Je spunea advocatul. Nu ştia ce este un sindicat şi multe altele din cele ce-i înşira Creţu. El era cu gîndul la năcazurile lui. Dar îl lăsă pe advocat să vorbească pînă la sfârşit.
—	Greu lucru, domnule deputat, începu el apoi.
—	Nu spun nici eu că-i uşor. Dar dumneata eşti un om destoinic. Te cunoaştem noi î
—	Destoinic voi fi eu, dar acum parcă nu mai am curajul de odinioară. Sînt plin de griji de tot felul, domnule deputat. Am greutăţi mari cu creşterea copiilor. Salariul de cinci mii nu-mi mai ajunge, nici cu ce aduic de-acasă. Scumpete mare !
—	Cum ?! se făcu a se mira Creţu, ai rămas tot la cinci mii, ca acum trei ani ?! De ce. n-ai spus nimic ?
—	I-am dat eu, de multe ori, să înţăleagă domnului Grimberg, dar dumnealui se face că nu mă aude.
—	Vezi bine că ai cheltuieli mari şi că scumpetea creşte mereu.
—	De slujba mea nu s-a putut plînge domnul director niciodată. Dacă ar fi avut prilej, sînt sigur că ar fi făcut-o.
—	Pentru ce crezi ? întrebă curios deputatul.
—	Sînt încredinţat că nu prea mă are la inimă. Din ce pricină, nu ştiu. Poate... pentru că am umblat mereu cu dumneavoastră pe sate.
—	Ei, fleacuri !
—	Se poate ! Dar de vro două ori mi-a spus că nu-i place să lipsesc ziua întreagă de la depozit.
Valurile, vînturile.,
395
—	Ei comedie ! Se poate ? Doar dumneata nu eşti paznic ! N-are trei paznici de zi şi trei de noapte ?
—	Are, desigur. Poate să mă înşăl, dar mie mi s-a părut că nu-i bucuros văzîndu-mă plecînd cu dumneavoastră pe sate.
— Auzi, vorbă ! Te înşăli, desigur. Dacă n-ai ştiut pînă acum, să ştii : domnul Grimberg e în partidul nostru. Cum să nu-i pară bine că vii cu noi în propagandă ?
Ion Roşu făcu ochii mari.
—	în partidul nostru ?!
—	N-ai ştiut ?
—. Nu! Şi nici nu aş fi crezut î
—	Şi pentru ce nu ?
Omul plecă în piept capul. Prea se uita cu înfruntare la el deputatul Creţu.
—	Pentru că nu-i părea bine cînd plecam cu dumneavoastră pentru partid.
—	Ei, ţi s-a părut dumitale.
—	Şi iarăşi, nu mai înţăleg un lucru : pentru ce nu a organizat domnul Grimberg pe cei o mie două sute de muncitori de-aici în partidul nostru, în partidul dumisale ? Şi pentru ce nu-1 încredinţaţi cel puţin acum pe el cu organizarea muncitorimii din cartiere ? El are în mînă pe muncitorii noştri, şi, organizîndu-i, prin ei poate face ispravă mare în cartierele mărginaşe.
Deputatul Creţu se întunecă la faţă. Se gîndi un răstimp şi zise :
—	Văd că ai ajuns un om bănuitor. Pentru ce atîtea întrebări fără rost ? Nu e vorba de Grimberg, ci de dumneata. Ne vei sta în ajutor la oraş cum ne-ai stat la sate ?
396
Valurile> vînturile.
Ion Roşu văzu supărarea lui Creţu. El nu voise să-l supere, ci să-şi împrăştie unele nedumeriri. Se îndreptă acum, iarăşi, spre interesul lui.
—	Eu, bucuros, domnule deputat. Dar, cum ţi-am spus, sînt două piedeci : întîia, că sînt prea cuprins cu năcazurile mele şi nu mai am nici o voie de politică ; a doua, că nu mă pricep într-o luptă contra socialismului. Aud că ei ştiu toţi ce să răspundă, cum să se apere, cînd încearcă cineva să le arate rătăcirea. Eu nu cunosc mai nimic din programul lor.
—	Ascultă, Roşule, zise nerăbdător Creţu, să nu mai lungim vorba. Urcăm salarul la şapte mii şi jumătate. Pentru noile osteneli, o să ai o remuneraţie separată de două mii de lei pe lună. Chiar ne-am gîndit, cu pre~ tinii mei, că nu te-am răsplătit cu nimic pentru multele drumuri ce le-ai făcut cu noi la sate. Am hotărît să-ţi dăm, din fondurile partidului, cinci mii de lei pentru trecut. Ei, ce zici ? Eşti mulţămit ? Eşti gata de lucru ?
Roşu, de cînd începuse să vorbească deputatul, îşi făcea socoteli repezi în cap, după cifrele ce le spunea acela. Cînd isprăvi Creţu vorba, termină şi el cu socotelile lui : cu ce va cîştigă în trei luni va putea să nu mai simtă avansurile luate, şi să plătească o sumă de datorii mai mărunte făcute pe la prăvălii. De aproape doi ani nu mai era în situaţia de-a plăti totdeauna cu bani gata. Cheltuielile familiei creşteau, cu toată grija Anei de-a le ţine pe loc, din anotimp în anotimp. Ba uneori şi din lună în lună.
La întrebarea lui Creţu, el putu răspunde :
—	Sînt mulţămit, domnule deputat. Să trăiţi !
—	Cred şi eu că cu şapte mii jumătate salar, cu două mii pe deasupra, cu locuinţă, încălzit şi luminat gratuit*
Valurile, vînturile.,
397
poţi fi mulţămit. Dacă ai fi intrat scriitor la judecătorie* cum ai dorit, ştii la ce salar ai fi azi ? La cel mult trei mii jumătate, fără locuinţă şi celelalte. Nouă mii de lei lunar ar voi să cîştige destui advocaţi, doctori, destui funcţionari publici.
Roşu simţea din vocea lui Creţu că e întărîtat împotriva lui, poate chiar pentru că s-a văzut nevoit să-i urce salariul, să-i făgăduiască recompensa aceea deosebită.
—	Dar acum să te pui pe lucru, continuă advocatul. Noi n-am organizat pînă acum muncitorimea de la oraş pentru că ea e demult organizată în partidul socialist. Am făcut încercări, dar toate au dat greş. Acum însă ne vine în ajutor însuşi guvernul. Ministerul Muncii a dat o decizie prin care muncitorimea se poate organiza în sindicate naţionale. Organizaţia de pînă acum era internaţională. Ei ! nu te scărpina în cap ! O $ă-ţi dau nişte broşuri din care vei afla tot ce trăbă să ştii despre socialişti, comunişti, şi despre sindicatele pe care le vom înfiinţa noi şi le vom încadra în partidul nostru. A ajuns, în sfîrşit, şi guvernul la convingerea că sindicatele muncitoreşti de pînă acum au devenit primejdioase pentru siguranţa publică şi pentru sentimentul naţional. E vorba de o latură naţională a mişcării muncitoreşti.
Ion Roşu îşi aminti că, înainte cu o jumătate de tin, izbucnise o grevă parţială la căile ferate, în ateliere, şi că muncitorii de la fabricile metalurgice din localitate s-au pus şi ei în grevă.
—	Guvernul s-a convins de primejdiile din grevele de mai înainte ? întrebă el.
398
Valurile, vînturile..
—	Din ele şi din propaganda comunistă, care a luat proporţii între 'muncitori. S-au descoperit o mulţime de tipărituri clandestine care îndeamnă lumea la revoluţie.
—	Dar aici la noi nu s-a mişcat nici un om cu prilejul grevelor acelora. Cred că nici nu vor prea fi socialişti între oamenii de aici.
—	Ar fi cu atît mai bine pentru noi şi pentru munca dumitale. Dar mai ştim cu siguranţă că cei mai mulţi sînt în sindicate. N-aim putut afla însă niciodată cine i-a organizat şi cine-i ţine în mînă. Dumneata, cu prilejul grevelor, n-ai văzut nici o mişcare aici. Dar noi am avut informaţii sigure : oamenii erau gata şi aici sa înceapă greva. Norocul a fost că guvernul a lucrat energic, înoqpînd cu cei de la atelierele căilor ferate.
Roşu -îşi aminti de întîmiplarea aceea din primul an cînd i se mutase familia aici. Copiii lui auziseră pe unul vorbind împotriva credinţei şi a rînduielilor lumii. De-atunci, vreme îndelungată, el a fost cu băgare de samă, însă n-a putut pipăi nici o mişcare. Dacă advocatul spune că şi muncitorii de aici erau gata să între în grevă, e #dovadă că ştiu lucra în taină mare. Constatarea asta parcă deşteptă în sufletul lui un fel de simpatie şi admiraţie pentru organizarea socialistă.
—	Nu vei lucra singur, Roşule, începu iar advocatul Creţu. Vor mai fi şi alţii, dar fiecare în sectorul lui» Hai noroc !
îi strînse cu putere mîna.
Ion Roşu, cu toate socotelile băneşti ce-şi făcuse în cap, ramase cu un sentiment de neplăcere şi de nesiguranţă după plecarea lui Creţu. Gîndindu-se mai bine înţelese că el nu mai avea, într-adevăr, nici o aplicare
Valurile, vlnturile...
399
să facă propagandă politică. Toate gîndurile şi visările lui erau legate acum de creşterea	copiilor,	de	pregătirea
lor pentru un viitor pe	care el	îl visase,	ca	un prost,
crezînd că tot ce zboară se mănîncă, şi despre care ,se convingea acum că se poate ajunge numai prin nesfîr-şite greutăţi şi jertfe.
De-aici izvora sentimentul de neplăcere şi de nesiguranţă pentru noul angajament ce şi-l luase, deşi îşi dădea sama că a primit numai pentru a uşura traiul familiei, pentru a putea acoperi cheltuielile tot mai mari.
Sentimentul ce punea	stăpînire pe el mai	pornea şi
din necunoscutul în care	trebuia	să între :	să combată
un program pe care nu-1 cunoştea şi care nu-1 interesa, cum, de altfel, nu-1 mai interesa acum nici un program politic, ci numai grija de viitorul familiei sale.
Advocatul Creţu, trimiţîndu-i tipăriturile şi broşurile făgăduite, îi scrise că nu trebuie nici o grabă, că e nevoie de -mult tact şi băgare de saună. Ii mai spunea în scrisoare că el era grăbit să plece în capitală, la deschiderea unei noui sesiuni a Corpurilor Legiuitoare, că Grimberg îi va da mai mult timp liber, şi că va putea să ia contact şi cu muncitorii de la alte întreprinderi.
Ion Roşu nu mai citise de multă vreme nimic, afară de manifestele şi foile volante pe care le împărţea pe sate, cînd mergea cu Creţu şi cu alţii, duminica şi în sărbători, la ţară. Materialul tipărit ce i-1 trimisese advocatul nu avea litere mari ca acela al foilor volante. Era un tipar obişnuit, şi lui Roşu îi trebuiră cîteva săp-tăimîni pînă l-a putut descifra 111 întregime, fără să priceapă însă mare lucru. Dar silinţa ce-şi dădu la întîia citire, îl ajută să citească a doua oară cu uşurinţă. Le
400
Valurile, vînturile.
luă de la început, broşură cu broşură, foaie după foaie, şi le citi de mai multe ori. Se oprea asupra unor părţi mai grele şi medita cu fruntea răzimată în palmă. La a treia, a patra citire, începu să înţeleagă ceva, dar era departe de a fi mulţumit. Mai uşor îşi dădu sama de ceea ce aveau să fie aşa-numitele «sindicate galbene», adică naţionaliste, pentru înfiinţarea cărora trebuia sa lucreze el.
IV
Traiul în casă se mai uşură prin cîştigul mai mare ce-1 avea acum Ion Roşu. Copiii isprăviră clasa a patra liceală, şi dădură cu succes examenul de primire în clasa a cincea.
Ana nu mai făcu nici o împotrivire, Roşu-i arătă că numai cu bacalaureatul poate cineva să ajungă în slujbe de pe urma cărora se putea trăi. învăţătorii — vai de cap ! Şi pentru o diplomă de învăţător băieţii mai trebuiau să înveţe încă patru ani. Cu liceul întreg se deschide universitatea. Pentru ei va fi mai uşor decît pentru alţii : au universitate aici în oraş. Apoi, şi alţi copii veniţi aici de la sate, cu părinţii lor, trecuseră în liceul superior. Pentru ce ar rămînea ai lor în urmă ?
De altfel, nici copiii, Dumitru şi Niculiţă, nu voiră să audă de şcoala normală, nici de vreo şcoală industrială. Ei învăţau bine, îşi făcuseră, în patru ani, prieteni şi tovarăşi de care nu se mai puteau despărţi. Erau înscrişi şi ei în echipele de fotbal, luau parte la jocuri,
Valurile, vînturile.,
401
intraseră în rîndul cercetaşilor. Mereu cheltuieli nouă, la care copiii nu se gîndeau, dar pe care părinţii se obişnuiseră să le poarte fără să mai murmure. îşi dădură sama că, odată întraţi pe un drum, nu se mai puteau opri.
Copiii, cu cît creşteau, cu atît li se părea mai lung drumul de la depozit pînă la liceu. Se plîngeau uneori părinţilor. în realitate nu drumul le era mai lung, ci începea să între în ei un fel de sfială, ca o ruşine, cînd, ieşind de la şcoală, mergînd în grup toţi cei care aveau aceeaşi cale, se despărţea oîmd unul cînd altul de ei, pînă răimîmeau singuri, luînd-o spre cartierul muncitoresc unde era depozitul. Li se părea o umilinţă că locuiesc aşa departe, în curtea unei fabrici, între depozitele acelea nesfîrşite, de scînduri, de trunchiuri $i lemne de foc.
Fata, Veronica, isprăvi cursul de industrie şi gospodărie casnică. încă înainte de a-1 isprăvi începu să coase acasă, la maşina cumpărată de tată-său. Lucra pentru casă, în ceasurile libere. Dar acum, isprăvind şcoala, toată vremea-i era slobodă. Nu avea ce lucra ziua întreagă acasă. Erau zile oînd nu avea nimic de lucru. Cu ce şi-ar fi omorît urîtul dacă nu cu cititul şi cu plimbările prin oraş ?
Părinţii erau ei înşişi nelămuriţi şi neputincioşi să-i dea un sfat. Dacă ar fi rămas în sat, într-un an doi ar fi ajuns fată de măritat şi ar fi întrat în rosturile gospodăriei. Dar aici ? Domnişoară mare cum era, ce putea face ? Să între într-un atelier la o croitoreasă ? Să-şi aducă de lucru acasă ? Să rămînă mai departe la şcoala, cum îi propusese directoarea, pentru că se pricepea aşa
402
Valurile, vînturile.o.
de bine la croit, cu un salariu de o mie cinci sute de Iei la luna ?
Nedumeriţi, părinţii nu-i puteau da nici un sf,at. După gîndul lor ea ar trebui acum, ori peste un an doi, să se mărite. Dar de unde zestre ?
în cei patru ani moşia lor din sat se împuţinase. Mama lui Ion, Veta, murise într-o primăvară, în aprindere de creieri. Moşia fu dată în arîndă. Ce arîndă ? Trei-patru sute de lei iugărul ! Nevoile din casă, cheltuielile tot mai mari — nu mai aveau acum nici grîu, nici porumb de-acasă — îi siliseră să vîndă, în răstimpuri, cîte-un iugăr.
Dar chiar de-ar fi rămas moşia întreagă, şi i-ar fi dat-o toată fetei, uitînd de băieţi, ce zestre era aceea pentru o domnişoară măritată la oraş ?
Ei nu puteau, pe de altă parte, pătrunde nici gîndu-rile şi sentimentele fetei. Veronica era cuminte, harnică, lucra bucuros şi la maşina de cusut şi prin casă. îşi cumpăra stofele cele mai ieftine pentru hainele şi rochiile ei, şi totuşi putea ieşi cu ele orişiunde. Erau bine croite, bine lucrate, şi le ştia purta. Avea trupul zvelt, drept, şi un mers uşor.
Părea că nu are decît o slăbiciune : cititul şi cinematograful. Cu cît creştea citea tot mai multe romane. Ascundea becul electric portativ după un paravan, să mu-şi stingherească frăţiorii, şi citea uneori pînă-n zorii zilei.
Cu cît citea mai mult, devenea tot mai tăcută şi mai gînditoare.
Uneori mamă-sa o înfrunta.
Valurile, vînturile.,
403
—	Dacă nu eşti cu ochii la ac, eşti cu ei în carte ! Aşa o să-ţi slăbească în curînd vederea. Ce, mama focului, poţi citi atîta ?
De multe ori îi venea să-i ia cartea din mînă şi să i-o arunce, dar nu cuteza. Cu cît creştea fata, simţea un fel de sfială faţă de ea, depărtarea dintre ele mărin-du-se.
Apoi cinematograful acela ! Las5 că era destul de scump, dar reprezentaţiile erau numai sara, cuim credea Ana, pentru că Veronica mergea totdeauna sara, întor-cîndu-se cu noaptea în cap. Mergea uneori la cinematograf şi pî.n5 urmase şcoala, dar atunci venea mai devreme acasă. De cînd terminase, mergea tot mai des şi se înapoia tîrziu.
Ana nu i se putea împotrivi să nu-i dea bani pentru cinematograf: fata era acum un izvor de cîştig în familie, dacă lua în samă lucrul ei pentru casă la maşina de cusut. Se cuvenea să-i dea şi ei un ban. Se mai gîndea că Veronica-i fată-imare de-aici încolo, şi fetele-mari se mai întîlnesc şi pe sate la şezători, la horă, la biserică, mai schimbă şi ele o vorbă. Veronica era mereu singură. N-a venit la ea niciodată nici una dintre fetele cu care fusese la şcoală. Se părea că nici ea nu mergea la nimeni. «Poate se mai întîlnesc şi ele acolo la cinematograf», îşi zicea Ana.
După vreo jumătate de an de la isprăvirea şcoalei, Veronica veni, într-o sară, veselă de la cinematograf.
—	Mi-am aflat de lucru, mamă dragă, într-un atelier de mode. De poimîne încep să lucrez. E mai bine decît să stau aşa, fără nici o treabă.
—	Poate că e mai bine, zise Ana, gîndindu-se cum îşi pierdea vremea cu cititul.
26*
404
Valurile, vînturile.
—	Şi va mai scap şi pe dumneavoastră de cheltuială. Nu va mai trebui să-mi daţi bani pentru îmbrăcăminte, pentru cinema, pentru cărţi de citit.
—	Dar ce plată-ţi dă, tu fată ?
—	De-nceput patru mii de lei pe lună. Dar o să mi-o mărească dac-or vedea cum ştiu eu să lucrez.
—	O croitorie străină ?
—	Păi, chiar pentru asta sînt veselă ! într-o croitorie străină puteam întră mai demult. Dar nu mi-a plăcut. Asta e una românească. M-a dus de-am vorbit cu patroana o colegă de-a mea de la şcoală. S-a deschis numai de cîteva zile.
Apoi, după o vreme, văzând că mamă-sa nu pare a se bucura :
—	Să nu crezi că acasă nu voi mai lucra. Am vreme destulă. în atelier lucrăm numai de la nouă Ia douăsprezece, şi de la trei la şase. Şi, ştii unde vine atelierul ? Lîngă prăvălia cu maşini de cusut «Singer», răspunse ea rîzînd, parcă a fost un sămn al viitorului cînd a cumpărat tata maşina de cusut.
Ştia acum şi Ana unde venea atelierul. La «Singer» a fost şi ea, în cîteva rînduri, să plătească ratele scadente, cînd nu putea merge bărbatul.
—	îmi pare bine că e la loc de frunte, în piaţa principală. O să avem mult de lucru, o să avem o clientelă mare.
Ana nu auzise pîn-acum cuvîntul «clientelă». Fata i-1 explică.
—	Patroana, doamna Dragomirescu, venită din Bucureşti, a adus două croitorese de la Paris. O să învăţăm de la ele şi noi cestelalte. Poate o să ajung şi eu odată croitoreasă vestită, să am atelierul meu !
Valurile, vînturile.,
405
Ana nu se putea însufleţi. «Ce viaţă mai putea fi .şi asta, ca s-o doreşti ! Să stai cu ziua de cap într-o prăvălie — căci tot prăvălie trebuia să fie şi atelierul acela, îşi zicea femeia — şi să îmbraci pe alţii !... Dar bărbatul ? Dar copiii ? Cum se putea închipui o viaţă de femeie fără bărbat şi fără copii ? O pustietate şi o nenorocire ! Dar, în sfîrşit, bine că-i bucuroasă fata ! Bine că, deocamdată, a găsit de lucru. Va mai lăsa cititul şi gîndurile ; căci cine lucrează e bucuros de viaţă, nu de întristări şi gînduri zadarnice.»
Aşa întră Veronica lucrătoare îa atelierul de mode «Rmdunica», proprietatea doamnei Dragomirescu.
Viaţa familiei Roşu întră, astfel, şi mai adînc, în ogă-şiile drumului nou. Băieţii urmau cursul superior al liceului, fata lucra la atelier, bărbatul se frămîmta în noua lui misiune, Ana vedea de gospodărie, obişnuin-du-se şi ea, din an în an, tot mai mult cu noile griji şi năcazuri. Ba, de două-trei ori într-un an, se ducea şi ea cu bărbatul la cinematograf.
Ion Roşu lua salariul sporit, încasa regulat şi cele două mii de la partid, dar multă treabă nu făcuse încă cu organizarea «sindicatelor galbene». La drept vorbind, abia începuse. Şi, după cîteva încercări, se opri din nou. Muncitorii erau mereu rezervaţi faţă de .el. îl priveau cu neîncredere, şi despre politică nu voiau să între cu el în vorbă. Unii cutezau să-l înfrunte —Fugi de-aici, domnule controlor ! Ne arde nouă de politică ? Noi una ştim şi una voim : să cîştigăm mai bine, să ne sporească salarul.
Alţii, tot aşa de cutezători, spuneau :
406
Valurile, vînturile...
—	Partide, sînt cîtă frunză, cîtă iarbă ! Numai treaba bună în ţară vedem că nu se face !
Roşu descoperea în ochii lor vicleni urme de batjocură. După multe încercări ajunse la încheierea că trebuie sa aibă dreptate advocatul Creţu : oamenii ăştia sînt demult în sindicatele internaţionale. Mai şi citise în cărţuliile ce i le dăduse advocatul că socialiştii, comuniştii, au o mîndrie de clasă şi o încredere oarbă în viitor, aşa că dispreţuiesc fără alegere pe cei ce au alte păreri şi credinţe decît ei.
Se gîndi atunci să înceapă cu cei nou-veniţi de la sate. Picau în toată ziua doi-trei, şi mai mulţi. în magazie şi fabrici se găsea mereu de lucru. Pe nou-veniţi nu era nevoie să-i dezbare întîi de credinţele socialiste ; ei nu le cunoşteau, nu le aveau, decît acea sete nepotolită de dreptate, de mai bine, care mocneşte în sufletul tuturor celor săraci.
Chiar pe această sete încqpea să clădească Ion Roşu, întîi folosindu-se de îndrumările tipărite ce le avea de la Creţu, apoi tot mai mult pornind parcă din însăşi convingerea lui. El le spunea că viaţa de azi nu-i întemeiată pe dreptate, că puţinii ţin şi stapînesc bunurile lumii, iar că mulţii lucrează pentru cîţiva trîntori, pe sama lor abia rămînîndu-le cît să-işi ţină viaţa de azi pe mîne. Dumnezeu, care e dreptatea însăşi, nu a lăsat aşa. El n-a făcut deosebire între oameni. Acum trăiesc cu toţii în ţara românească, între fraţi, şi traiul tuturora trebuie să fie frăţesc, întemeiat pe dreptate. Dar ţara românească e numai pentru români. Străinii au supt-o destul. De aceea şi muncitorii trebuie să se adune în tovărăşii româneşti, naţionale, numai români, în ele n-au ce căuta alte neamuri. El, controlorul depo-
Valurile, vînturile...
407
zitului, le stă bucuros în ajutor să facă astfel de tovărăşii muncitoreşti, româneşti, care, apoi, să se alăture şi ele celui mai mare partid din ţară, care va pune temeiurile dreptăţii pentru «toţi românii. Un muncitor va cîştigă atunci cel puţin de trei ori cît cîştigă azi, şi, pe deasupra, veniturile fabricii vor fi împărţite între proprietari şi muncitori. Ei trebuiau să se grăbească cu formarea tovărăşiilor, pentru că acel partid al dreptăţii va veni curînd la putere. Vor trebui să se grăbească şi pentru a nu ajunge pe mînile muncitorilor mai vechi, care toţi sînt socialişti, adică în tovărăşii care primesc nu numai români, ci şi alte neamuri.
Aşa, şi cu alte vorbe, începu Ion Roşu să le bată capul nou-veniţilor. Pornise în noua misiune mai mult de silă şi cu neîncredere. Dar rezistenţa ce-i făcură vechii muncitori îl îndîrjise, şi voia să-i biruie. Se trezi în eî fala de pe vremea cînd era în sat şi mergea în propagandă cu domnii aceia. Cînd putea spune, sara, întor-cîndu-se ostenit : «Azi am mai cîştigat o sută de voturi», simţea o mîndrie şi o bucurie sinceră. Acum nu mai era vorbă de nici o bucurie, ci voia numai să le arate socialiştilor că el, în politică, nu-i un om de lepădat, peste care se poate trece cu un cuvînt aruncat peste umăr.
Se folosea şi de argumentele ce-i rămăseseră în minte din lectura	broşurilor,	a	programelor şi manifestelor
ce i le dăduse advocatul. Dar se trezi în el, din ambiţie acum, şi verva lui în vorbire, şi căldura în cuvîntare, aşa că de la o	vreme	păru că e luat,	cu sinceritate,,
de vechiul	elan.	Ceea	ce	înţelegea mai	adînc şi ce-i
clădea căldură în argumentare era deosebirea între cele două feluri	de	sindicate : naţionale şi	internaţionale*
408
Valurile, vînturile.
unele curat româneşti, altele cu toate neamurile. începu sa cerceteze crîşmele, localurile din cartierele muncitoreşti şi să stea de vorbă cu muncitorii veniţi de curînd de la ţară. Din săptămână în săptămînă îşi sporea argumentele tot mai convingător.
Reuşi să înfiinţeze cîteva nuclee de muncitori 111 sindicate naţionale, recunoscute acum de către Ministerul Muncii, sindicate pe care conducerile întreprinderilor erau obligate să le recunoască şi ele şi să le lase să funcţioneze în toată libertatea, ca şi pe cele internaţionale. Ion Roşu ajunse, nu peste mult, un fel de şef al celor ce lucrau, din încredinţarea partidului, în aceeaşi direcţie.
Dar vechile sindicate începură, în taină, lupta împotriva celor noi. Chiar aici, la întreprinderile unde lucra Roşu, «sindicatele galbene», abia înfiinţate, se treziră îm faţă cu nenumărate piedeci.
De la o vreme Ion Roşu văzu că vine la masa lui, în crîşmele pe care le cerceta, cînd nu avea muncitori în jurul lui, cînd un domn străin, cînd altul. Şi, luîn-du-se la vorbă de una de alta, străinul comanda băutură, îl omenea, şi încerca să-i între în suflet. Pentru ce începuse el şi alţii acţiunea separată între muncitori ? Nu era de-ajuns un rînd de sindicate ? Ce să facă muncitorii cu două ? Să se certe ? Muncitorimea nu putea fi puternică decît într-o singură tabără. L-a auzit vorbind pe Roşu. Vorbeşte bine şi vorbeşte cu căldură. Se vede de departe că are la inimă interesele muncitoreşti. Dar cine l-a pus să dezbine pe muncitori ? Nu înţelege că dintr-asta poate urma întîrzierea biruinţii clasei muncitoare ?
Roşu le spunea fără înconjur :
Valurile, vînturile.,
409
—	Noi voim o organizaţie naţională a muncitorilor, numai cu români, şi numai pentru interesele muncitorimii române. Aşa e pe dreptate. Sîntem în ţara noastră. Două mii de ani am tot fost slugi, şi străinii din ţara ne-au supt şi măduva din oase.
Străinul ofta şi zicea :
—	Clasa stăpînitoare e prea puternică pentru ca muncitorimea, împărţită după limbă şi lege, să o poată răsturna. Pentru asta e nevoie ca muncitorimea din lumea întreagă să se unească, să rămînă o singură tabără luptătoare... Iată ce voiam să-ţi spun : ai apucat pe-o cale greşită. Cineva vă duce în rătăcire. Dumneata ar trebui să cunoşti mai de-aproape programul socialist, Eşti un om al convingerilor. Eşti un bun vorbitor, un bun agitator. Ar trebui să fii acolo unde-i glasul muncitorimii, unde-i biruinţa de mîne.
Aşa şi-ntr-alte chipuri îi vorbeau mereu oamenii străini — păreau cu toţii oameni cu carte. Unii se îmbiau să-i dea cărţi de unde să poată cunoaşte în întregime doctrina socialistă.
Ion Roşu era iarăşi plin de fală ! înţelegea el bine pentru ce oamenii aceştia i se arată atiît de binevoitori. Muncitorii cei proşti n-au voit să stea de vorbă cu el, şi iată, conducătorii loir îl caută ei acum. Pentru că nu se mai putea îndoi că străinii aceştia erau dintre conducătorii sindicatelor internaţionale şi că voiau să-l cîştige de partea lor.
Mai trecu o jumătate de an. în vremea asta mişcarea sindicală naţională, sprijinită şi de guvern, crescu. La întreprinderile unde era angajat Ion Roşu, muncitorimea se înjumătăţi.
410
Valuriley vînturile..
Intr-o sară directorul îl pofti pe Ion Roşu în biroul său. Rareori îl poftea aici. îi spunea ce avea de spus, de cele mai multe ori, afară, în depozitul de cherestea şi de lemne de foc.
—	Nu ştiu dacă ai luat cunoştinţă că societatea noastră şi-a ţinut azi adunarea generală anuală.
—	Nu ! N-am ştiut.
—	S-au făcut unele schimbări care te privesc şi pe dumneata. Domnii Creţu şi Lungu nu mai sînt membrii în consiliu. Le-ia expirat mandatul şi nu au mai fost re aleşi. Au întrat alţii, căci la noi aşa se face : nimeni nu stă prea mult, să ajungă cît mai mulţi la rînd. Vei fi cetit, de asemenea, că parlamentul a fost dizolvat.
Ion se miră. Nu aflase nimic. Nu citea ziarele.
—	Aşa de-ngrabă ? zise el pălind.
—	De-ngrabă ? A ţinut patru ani. A fost cel mai lung parlament. Şi, se-nţălege, vor urma alegeri noi.
Lui Ion i se risipiră gîndurile şi nu ştia după care să apuce.
—	Iată ce lipsit de informaţie politică e un om care, de cînd e în slujba noastră, face mai multă politică decît treabă ! Hm ! Am socotit că vei fi trebuincios în alegeri domnilor Creţu şi Lungu şi de aceea m-am ho-tărît ca să-ţi abzic serviciul cu ziua de mine. E zi întâi, nu ?
—	Da, bolborosi Roşu. Apoi, după ce se mai reculese : V-a propus domnul Creţu aşa ?
—	Domnul Creţu ?! Pentru ce ? Domnia-sa nu mai are nici o legătură şi, deci, nici un cuvînt la întreprinderea noastră. Dar n-ai pentru ce te speria, adaose el. O
Valurile, vînturile..
411
sa capeţi salarul pe trei luni înainte. Vei avea cu ce trăi pînă vei afla un nou serviciu. Dar în trei zile va trebui să părăseşti locuinţa. Vine controlorul cel nou.
Ion rămase uluit. Părea că i s-a frînt şira spinării.
—	Dar, domnule director, cuteză el, eu nu înţăleg nimic. Eu nu-s legat de domnul Creţu. Eu nu mai am nimic cu propaganda dumisale.
—	Nici noi nu avem nimic cu dumneata de mîne încolo. Să-ţi cauţi locuinţă şi în trei zile să te muţi.
Ii întoarse spatele. Omul ieşi ameţit, cu pălăria în mînă.
V
Scoaterea din serviciu căzu peste Ion Roşu ca un traz-net. Rătăci multă vreme pe uliţele depozitului de lemne. Capul îi era gol şi-i vîjîia. Tot mereu i se părea că e un vis urît, că nu s-a întîmplat nimic. Dar auzea glasul directorului, îi vedea chipul, şi nu se putea îndoi de realitate.
La o cotitură se opri ; nu cuteza să meargă acasă. Cerul era bătucit cu stele. Era tîrziu. Se pierdu din nou în umbra înmiresmată a grămezilor de brad. Un gînd, o hotărîre i se puse, în sfîrşit, de-a curmezişul drumului : «Trăbă să merg la domnul Creţu să văd se însamnă toate acestea».
Sună la poarta locuinţei advocatului şi aşteptă. Nu veni nimeni să deschidă. Sună a doua oară, a treia oară.
412
Valurile, vînturile.
Intru tîrziu se auziră paşi prin curte, apoi un glas mini o-s după poartă :
—	Cine-i acolo ?
—	Eu, Roşu, Ion Roşu.
—	Şi ce voieşti dumneata ?
—	Să vorbesc cu domnul advocat.
—	Acum ?! S-au culcat demult ! Cine stă treaz pînă la ceasurile două din noapte ?
Paşii se depărtară. Roşu duse mîna la buzunar să scoată ceasul. Dar chiar atunci în turn bătură ceasurile două.
Luă drumul spre depozit. Se gîndea : Ana şi copiii nu se vor mira că vine aşa de tîrziu. De cînd începuse cu noua propagandă, venea adeseori tîrziu acasă, pentru ca sta de vorbă cu muncitorii prin crîşmele din cartier. Nu ! Ana şi copiii nu trebuiau să ştie nimic de întîlnirea lui cu directorul, pînă nu va vedea cum stau lucrurile, pînă nu va vorbi cu Creţu. Era cu putinţă ca advocatul sa fi fost scos de la conducerea societăţii ? Se gîndi că mai bine de-o lună nu l-a mai întîlnit pe deputat. Acesta încetase dintrodată să se mai intereseze de sindicatele naţionale. Nu se mirase atunci de lipsa lui. îşi zicea că advocatul va fi avînd treburi prin capitală. Plata lui de două mii, de la club, i se dăduse şi în acest răstimp.
Dar acum Ion Roşu se gîndi că noua activitate în oraş, în lumea muncitorească, a pus-o la cale Creţu, în vederea alegerilor apropiate. Pentru ce nu-i va fi spus şi lui ? Va fi crezut că ştie ? Şi, din ce motive nu l-au mai ales pe el şi pe Lungu în consiliu, dacă era adevărat că directorul e şi el înscris în partid, cum afirmase Creţu ? Să-i trimită la plimbare chiar în pragul noilor alegeri, în care cei doi puteau fi de mare ajutor ? Ei
Valurile, vînturile...
413
erau, în această regiune, stîlpi ai partidului... Şi, tot acum, i-au dat şi lui drumul ! Şi doar el era, fără laudă, unul dintre cei mai buni electori ai partidului	!
Ajunse tîrziu acasă. Se iveau zorile.	Toţi	ai	lui	dor-
meau greu. Se zvîrcoli în pat pînă dimineaţa.
—	Trăbă că ai venit tîrziu detot, zise Ana. N-am auzit nimic.
-— Tîrziu. Am avut întîlniri cu mai mulţi oameni.
—	Poate ar fi mai bine, omule, să nu mai fii atît de
zelos ! Parcă tu ai fi partidul !... Nu	vezi	că	domnul
Creţu, de săptămîni, nu mai dă pe-aici ?	Pe	el	nu-1
doare capul de partid cum te doare pe tine.
De ! Ce era de făcut ? El, Roşu, lua o plată lunară pentru munca lui. Apoi, de la o vreme, avea şi ambiţia să organizeze, să bată vechea organizare, ai cărei membri îi vorbiseră numai peste umăr. Vorbind şi argumen-tînd mereu, ajunsese să-şi întărească, să-şi schimbe instinctul în convingere, anume că în sindicatele muncitoreşti trebuie să fie numai români, că dreptatea trebuie să biruiască în primul rînd pentru români. De ! avea dreptate Ana ! Poate că ajunsese prea zelos...
Sculîndu-se, obişnuinţa îl făcu să se îmbrace la repezeală şi să iasă la slujbă. Dar abia făcu cîţiva paşi pe uliţa mărginită de scînduri clădite pînă la înălţime, cînd îi veniră în minte cele întîmplate şi se opri. Da ! El nu mai avea acolo, începînd cu ziua de azi, nici o treabă, nici o slujbă. I se dăduseră trei zile pentru a-şi afla o locuinţă ! Ieşi, pe altă poartă a depozitului, să nu-1 vadă Ana că se întoarce, şi porni spre locuinţa lui Creţu.
Advocatul, cu faţa răvăşită de supărare şi nesomn, îi arătă un scaun.
—	Şezi, domnule Roşu.
414
Valurile, vînturile.
Ion nu ştia cum să înceapă vorba. Dar advocatul îi veni în ajutor.
—	Veşnic va rămînea adevărată povestea toporului şi a pădurii : cele mai multe rele nu ni le fac străinii, ci pămîntenii, ai noştri, o rudă sau un frate ! — El oftă, îşi duse mîna prin păr şi se uită la Roşu. — Te-au dat afară şi pe dumneata ?
Ion înclină din cap.
—	Nici că se putea altfel ! Ne aşteptam la asta, dar nu aşa degrabă.
Roşu nu înţelegea nimic.
—	Viitorul strălucit al partidului ni l-au mîncat ai noştri. Tocmai cînd începusem să punem mîna şi pe muncitorime, dacă nu pe toată, pe o mare parte a ei, partidul s-a rupt în două. Nu ştiai nimic ?
—	Nu !
—	Apoi, da, mi-am uitat că dumneata nu ceteşti gazete.
—	Lucram mereu pentru noile organizaţii.
—	Da, ştiu ! Acum, totul e în zadar ! Cînd se apropia expirarea termenului Corpurilor Legiuitoare, conducerea noastră luase la sigur însărcinarea partidului cu guvernarea cea nouă. Dar nu numai noi, toată lumea credea la fel. Ajunsese partidul cel mai tare, cel mai popular din ţară. Ce s-a uneltit în umbră, ce nu, puţini vor şti ! Destul că ne-am trezit rupţi în două, şi o parte, cea mai mare, cu mai mult de jumătate din conducători, au trecut la partidul duşman, şi au făcut împreună guvernul cel nou.
Ion îl asculta tot mai descurajat.
—	Noi, care am rămas în partid, ne trezim acum că foştii noştri tovarăşi ne urmăresc ca pe nişte sălbătăciuni.
Valurile, vînturile..
415
Nici nu se pot asămăna cu ei în ticăloşie vechii adversari ! Aşa că, probabil, nici nu o să candidăm în alegerile acestea. Ar fi o cheltuială în zadar. Partidul în care au întrat ei e partid bogat. Pune la bătaie în alegeri fonduri mari. Iar pe noi ne-au scos şi ne scot de pretutindenea unde aveam un cîştig ce-1 puteam folosi în alegeri.
—	V-au scos ei, nu... domnul Grimberg ? întrebă, cu glasul scăzut, Ion Roşu.
—	Nu vorbesc numai de depozit, cu cele două fabrici. De pe la toate întreprinderile unde erau oameni care au rămas în partid, sînt scoşi ai noştri. De cătră întreprinderi sau de guvern ? Lucrează acum mînă în mînă : partidul cu care ne-au trădat ai noştri e un partid bogat, întreprinderile şi băncile — cele româneşti ca şi cele străine — au jubilat cînd s-a săvîrşit trădarea alor noştri. Noi eram un partid democratic. Dacă ne reuşea să atragem la noi şi masele muncitoreşti, puteam lupta împotriva capitalului. Acum, pentru că se teme de popularitatea partidului, guvernul a retras decizia prin care se dădea voie muncitorilor să se organizeze în sindicate naţionale. Aşa că şi alegerea dumitale a mers pe apa sîmbetei. Depozitul şi fabricile au un singur consiliu, şi oamenii noştri, din partid, erau în majoritate. Apoi, deţinătorii capitalului aici, deşi străini, erau înscrişi în partidul nostru, contînd pe apropiata lui venire la putere, cînd şi partidul le putea fi folositor. Acum, cu trădarea alor noştri, i-am pierdut şi pe ei. Negustorul se orientează după «cine poate da mai mult şi mai grabnic».
Tot ascultîndu-1, lui Ion Roşu îi păru că-i iese din cap năcazul lui şi că-1 interesează desluşirile pe care i le dădea advocatul. El zise :
416
Valurile, vînturile.,.
—	Nu am spus eu că directorul nu ţine cu noi ? Că se supăra de cîte ori plecam împreună în propagandă ? Iar acum, cînd mi-a dat drumul, mi-a spus pe faţă că am făcut mai mult politică decît treabă la magazie. Va fi ţinut şi el cu partidul cum au ţinut şi alţii. Cum spui dumneata : în nădejdea că vine la putere, ca cel mai mare partid. Dar eu aş lua venin că Grimberg nu ne avea la inimă. Ne suferea, dar nu ţinea la noi.
—	Hm ! M-am gîndit şi eu în vremea din urmă...
—	Pe mine mă spiona mereu ce vorbesc cu muncitorii.
—	Ascultă, Roşule ! Pe Grimberg, de-acum, poate să-l ia dracu ! Nu mai mă interesează. El nici nu era dintre acţionarii întreprinderii. A fost angajat ca director, fiind un om de specialitate în negoţul cu lemne. Nici nu prea stiu bine de unde l-au adus.
—	Dar dumneata ce faci ? Ţi-a abzis cu termen de trei luni, după lege ? întrebă el întru tîrziu.
—	Da, mi-a spus că-mi dă salarul pe trei luni.
—	N-avea încotro. în trei luni ai vreme să-ţi găseşti o locuinţă şi, poate, altceva de lucru.
—	De mutat trăbă să mă mut în trei zile. Vine -noul controlor şi trăbă să afle locuinţa liberă.
—	Hm ! Asta e rău ! Unde să-ţi afli o locuinţă aşa degrabă ?
Omul se îngîndură din nou ; reîntra în el îngrijorarea ş: chiar spaima.
---• De-aceea am venit la dumneata. Să pui o vorbă la domnul Grimberg. Poate mă mai ţine în slujbă.
—	Despre asta nu mai poate fi vorba. Nu mai sînt în consiliu. Vorba mea nu mai are nici o greutate, el nu mai are interes să mă asculte. Apoi, cu siguranţă, noii membri aleşi în consiliu, oamenii guvernului, vor fi ve-
Valurile, vînturile
417
nit cu oamenii lor, cu electorii lor. Deocamdată, Roşule, nouă ni s-a luat apa de la moară. Nici cele două mii lunar n-am de unde să ţi le mai dau. Finanţarea partidului nostru era, în cea mai mare parte, de la întreprinderi, între noi puţini erau capitalişti. Acum ne-au scos şi ne vor scoate de pretutindenea, tovarăşii noştri de ieri, înfrăţiţi cu duşmanii de totdeauna. Hei, de aceea vorbeam, la început, de povestea cu toporul şi pădurea.
—	Dar cel puţin din locuinţă să nu mă scoată aşa de-ngrabă. Să văd şi eu ce fac, de ce mă apuc ! Poate nu bănuieşti, domnule advocat, că nici nu mai ştiu unde-mi este capul !
—	Bănuiesc, cum de nu ! Într-o oarecare măsura sînt şi eu în aceeaşi situaţie. Am datorii mari, cu politica se cheltuieşte mult, Roşule. Aveam nădejdea, ba siguranţa, că de data asta partidul nostru vine la guvern. Cred că nici nu voi mai candida, în împrejurările de acum. De unde să mai cheltuiesc ? Şi alegerea ar fi mai mult decît nesigură... Grimberg nu se va învoi la nici
o	amînare. Trăbă să te muţi în trei zile.
—	Dar unde, domnule advocat ? întrebă înspăimîntat Ion Roşu.
—	Poate ar fi bine ca, deocamdată, să te înapoiezi în sat. Ai casa şi moşia dumitale. Pînă vom vedea... Pînă-ţi vom afla poate ceva de lucru, vro ocupaţie. Acum, nu văd nimic ! Şi advocatul ridică privirile şi se uită fix: în tavan.
Roşu simţi din nou ca şi cum i s-ar frînge şira spinării,, ca acolo, în biroul lui Grimberg.
—	Acasă nu mai pot merge, domnule Creţu. Din moşie am mai vîndut, dar şi fără asta, am copiii la şcoală,
27 — Opere VI — Agârbiceanu
418
Valurile, vînturile.,
am fata. Ce să mai facă ei în sat ? Iar eu, de-acolo, nu mai am cu ce-i purta la şcoală !
Advocatul oftă.
—	Adevărat ! Mi-am şi uitat de asta. Poate am făcut rău că te-am adus la oraş, dar dumneata ai stăruit mereu. Hei ! acum orice păreri de rău sînt zadarnice. Să vezi să-ţi afli o locuinţă. Eu voi încerca să văd de nu-ţi pot afla vrun serviciu. Voi încerca, dar nu ştiu dacă îmi va reuşi. Un post ca cel pe care l-ai avut în orice caz nu vom putea afla. Aveai şapte mii jumătate, mi se pare.
—	Da. Şi două mii de la partid !
—	Nouă mii jumătate ! Hm ! Un post ca ăsta nici mie nu mi-ar strica acum ! Cu advocatura nu se mai cîştigă aproape nimic, în ziua de azi, Roşule. De aceea s-a şi azvîrlit toată lumea în politică. Hm ! Dar n-avem încotro : vom încerca să-ţi aflăm ceva. De la partid, ţi-am spus, nu se mai poate da nimic. Nici nu ştiu dacă, după lovitura dată, nu se va desface şi rămăşiţa lui.
îi întinse mîna, şi Ion Roşu se ridică de pe scaun clătinîndu-se.
Ieşi, îmbătrînit cu mulţi ani, din curtea advocatului, înţelese şi învăţase din convorbirea cu el mai mult decît tot ce pricepuse pînă acum din luptele politice, din viaţa publică. Fiinţa întreagă i se umplu de amărăciune, cu păreri de rău, cu deznădejde. Abia ducea povara în spate...
Aşadar, după cinci ani şi ceva, rămăsese deodată în vînt, fără nici un razim pe pămînt ! Drumul spre înălţimi, visat şi rîvnit pentru copiii lui, se frînsese pe neaşteptate, şi la locul unde s-a rupt se deschidea o pra-
Valurile, vînturile.
419
pastie. Avea senzaţia că în prăpastia aceea cade nu numai el şi Ana, ci şi toţi ai lui.
Apropiindu-se de depozitul de cherestea, se hotărî : trebuia să spună familiei. în trei zile trebuiau să se mute. Pentru ce ar mai amîna ? Trebuiau să caute locuinţă. Ce să mai amine ? Ce nădejdi de revenire la ceea ce a fost mai putea avea ? Nici una !
Aflară, după multă umblare, o cameră cu bucătărie, într-aîtă parte a oraşului, tot într-un cartier muncitoresc. Locuiau acum cu mult mai departe de centru. Autobuz nu circula decît pînă la intrarea în cartier. Ar fi aflat locuinţă şi cu două camere şi bucătărie, şi mai aproape, dar erau scumpe : de la două mii de lei în sus.
întreaga familie păru fiartă vreo două săptămîni. Nici unul nu-şi putea reveni.
Casa în care locuiau era veche, camera şi bucătăria erau strimte, mici, nici jumătate cît cele avute la depozitul de lemne.
Ana vărui amîndouă odăile şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Subt acelaşi acoperiş, într-alte două camere, locuiau două familii de muncitori, strîmtoraţi şi ei nevoie mare : aveau copii de şcoala primară. Curtea, cî-t un cuib, era prea strîmtă pentru atîta lume.
Plăteau o mie două sute de lei lunar. în primele zile Ana crezu că se-naduşe. Abia înghesui lucrurile în cele două camere. Cîteva trebui să le ducă în pod, deşi ar fi avut nevoie de ele.
în locuinţa de la magazie fusese la largul ei, ca şi la gospodăria din sat. Cel puţin aşa-i părea acum, deşi acolo, la început, nu se obişnuise decît cu greu fără grădină, fără o vacă de lapte. Dar aici îi venea să moară !'
27*
420
Valurile, vînturile.
I	se părea că sînt viermi, nu oameni, cînd se nimereau cu vecinii, cu toţii, prin curte. Pe fereastra bucătăriei oricine trecea prin curte putea să se uite ce are în oale şi în cratiţe.
Apoi cartierul era vechi, murdar. O fabrică de fier îşi avea uzinele în partea locului, o turnătorie mare, mai era o fabrică de chibrituri. Valuri de muncitori în haine soioase se împrăştiau prin cartier şi reveneau la porţile înalte ale fabricilor, la glasul strident al sirenelor, care puteau trezi şi din morţi pe cineva.
Dar locuinţa era totuşi grija cea mai mică dintre miultele care o înăduşeau pe Ana. Gîndul ce-i lua răsuflarea, de cîte ori îi venea în cap, era : Ce va fi dacă bărbatul nu va afla nici un serviciu ? Acum mai au încă bani din plata înainte a celor trei luni. Dar cînd ei se vor isprăvi, şi alţii nu vor mai veni ? I se făcea negru înainte ! De asemenea, cînd îi vedea pe cei doi liceani. Ei, săracii, se împotriviseră destul să ia o locuinţă aşa departe şi una aşa mică. Vrînd-nevrind, chiar cu banii de autobuz în buzunar, trebuiau să străbată, pe ploaie şi pe vreme rea, drumuri desfundate, pline de tină. Se plîngeau adeseori că nu mai ştiu cum să între în clasă aşa de întinaţi. Se plîngeau că toţi colegii se uită la ei peste umăr cînd îi vedeau aşa de înglodaţi. Ba şi profesorii le făceau observaţii. De la o vreme îşi duceau cu ei, învelită în hîrtie, o custură şi o perie. Cînd ieşeau în strada pietruită, se opreau şi se curăţau de tină. Se făcură şi mai tăcuţi, deveniră mai palizi, cu privirile ostenite. începură şi ei a se gîndi şi a judeca.
Oricît de mult l-au auzit pe tatăl lor explicîndu-i Anei pentru ce a trebuit el să plece de la întreprindere, nu înţelegeau. Nu prea înţelegea nici mama lor. Dar în ei
Valurile, vînturile..
421
se înrădăcina convingerea ca li s-a făcut tuturor o mare nedreptate. începură să urască pe Grimberg, pe Creţu, pe toţi domnii aceia care i-au scos pe ei din casă. Se simţeau ruşinaţi şi umiliţi şi acasă, şi în drumul spre şcoală, şi chiar cînd erau puşi să spună lecţia. Părea că nu mai au nici o siguranţă în ei. Şi glasul li se schimbase. Nu mai avea răsunetul arginţiu al copilăriei.
Şi mai rău se zbuciuma Ana, cînd o vedea pe fată, pe Veronica, înotînd prin tină. îşi cumpărase o păreche de cizmuliţe-galoşi, cum purtau şi alte domnişoare iarna, cînd era vremea ploioasă, cu multă ciorofleacă pe trotuare. Dar, uneori, cizmuliţele-i rămîneau în clei. La întoarcere, treacă-meargă ! Intra în locuinţa lor, nu o vedea nici un străin. Dar cînd mergea, pe vreme rea, la atelierul acela de mode, din piaţa principală, părea că merge la spînzurătoare. Făcea senzaţie între fete, între lucrătoare. Patroana, doamna Dragomirescu, o şi rugă să nu mai între în atelier înglodată. Ce vor gîndi doamnele, clientele, care întîmplător s-ar afla de faţă ?
Ce să facă ? O lucrătoare din atelier îi recomandă metoda ei : şi-a făcut un fel de poşeta, din catifea neagră. Se opreşte subt poartă, scoate galoşii, îi împachetează într-un jurnal, şi-i pune în poşetă, pînă la întoarcere.
Cînd încercă mai întîi metoda asta, căutînd o bolti-tură mai dosită, Veronica se-ngălbeni de ruşine şi de spaimă. I se părea că se desculţă în drum, înaintea trecătorilor. Nu ! în felul acesta nu va putea continua, lucrătoarea aceea nu avea decît clasele primare, fusese o vreme şi fată în casă. Cum ar putea proceda ca dînsa Veronica, absolventă de şcoală de gospodărie, cu patru ani de învăţătură ? Ea nu se putea supune unei umilinţe atît de mari ! Nu ! Dacă tatăl ei nu~$i va putea
422
Valurile, vînturile.
afla un serviciu, să se poată muta întreaga familie în-tr-altă parte, cu altă locuinţă, ea va trebui să-şi închirieze o cameră mobilată, în vreo stradă pardosită. De altfel, se simţea sitînjenită şi acasă, pentru că locuia în aceeaşi cămăruţă cu fraţii ei. în casa de la depozit camera lor, a copiilor, era mare. Ea putuse s-o despartă cu un paravan după care îşi pusese patul ei. Dar aici, abia încăpeau cele două paturi, unul al ei, celalalt al liceanilor. Ea era fată-mare, crescuseră şi băieţii, şi-i venea greu să se îmbrace şi să se dezbrace dinaintea lor ! Uneori, dimineaţa, întîrzia de la atelier, aşteptînd să-i plece fraţii pentru a se putea scula şi ea. Da ! Nu mai era nici o alegere ! Dacă nu se mutau într-altă parte, va trebui să-şi închirieze, singură, ori cu vreo colegă de la atelier, o cameră.
Trăiau, de altfel, cu toţii şi suportau nenorocirea în nădejdea că va fi trecătoare, că tata va afla o slujbă, un serviciu undeva.
Ion Roşu, după ce se mutară aici, păru că începe să-şi vină în fire. Curajul de viaţă se aduna din nou din risipirea în care-1 aruncase lovitura primită. El începu să cutreiere oraşul, să cerceteze toate birourile de plasare, dar nu trecea zi să nu treacă şi pe la advocatul Creţu, pe la profesorul Lungu şi pe la alţi domni cu care cutreierase el satele de-atîtea ori. Locuri ar fî aflat, dar posturi umile, de două-trei mii de lei pe lună. Greutatea principală era locuinţa. Cînd spunea că e cu nevastă şi trei copii, că băieţii sînt în clasa şasea de liceu* iar fata a terminat şcoala de gospodărie casnică, stăpînii,. patronii, directorii de şcoli, se uitau miraţi la el.
—	Cum ? Dumneata eşti cu toată casa ? N-avem locuinţă pentru familie.
Valurile, vlnturile...
423
Nicăieri nu află decît locuinţă de-o cameră» ca pentru servitori, şi abia la două şcoli cîte-o cameră mai mărişoară, cu bucătărie.
Locuri ar fi aflat ! Dar numai servicii de portar, de servitor, de curier, cu două-trei mii de lei pe lună. Ce să facă el cu o astfel de leafă, cînd de-o vreme a cheltuit nouă mii şi jumătate, fără încălzit şi luminat, pe care le avea gratuit ?
Uneori i se spunea, neputîndu-şi da sama patronul cu cine vorbeşte :
—	Dar eu am publicat un anunţ pentru un servitor şi văd că mi se înfăţişează un domn î
în cîteva rînduri, Roşu, la tocmeală, spunea cît avuse înainte, dar văzu că oamenii, cît ce spunea ce salariu a avut, îi întorceau spatele. Poate vedeau că nu-i pentru ei.
Unul i-a şi spus:
—	Ai avut salar de funcţionar superior dumneata. Pentru ce n-ai rămas unde-ai fost ?
Avusese dreptate advocatul Creţu : post ca cel avut nu va mai găsi. Abia acum, interesîndu-se de salarii şi cîştiguri, înţelese că el a fost favorizat de noroc. «De noroc, dar şi de oameni de omenie», îşi zicea el. Şi nu era zi să nu treacă pe la advocatul Creţu, mai ales. Dar răspunsul lui era mereu acelaşi :
—	încă nu am aflat nimic ! Să nădăjduim, însă !
Ion află de la advocat că nu mai candidează. Cei care rămaseră în partid, hotărîseră pasivitatea. Vor aştepta alte vremuri.
De altfel, propaganda era în toi, deşi încă nu se puseseră candidaturile. în apropiere de acest termen, văzu că advocatul Creţu lipseşte mereu de la birou. Nu-1 mai putea afla acasă, deşi trecea zilnic pe la el. Lipsise o
424
Valuriley vînturile...
săptămînă, şi, nedumerit, trecu pe la alt domn dintre cei cu care fusese în propagandă, un farmacist, pe care-1 găsea mereu acasă.
—	Nu-1 mai afli pe Creţu ? Unde-i Creţu ? răspunse el batjocoritor la întrebările lui Ion. Se-nţălege că nu-1 mai întîlneşti ! Şi-a pus candidatura ! Va fi plecat în propagandă !
—	Nu se poate ! răspunse Ion. Mi-a spus că nu mai candidează, că partidul a hotărît pasivitatea în alegerile de acum.
—	Aşa a hotărît ! Aşa mi-a declarat Creţu şi mie. Şi totuşi a candidat.
—	M-ar fi luat şi pe mine în propagandă !
—	Pe dumneata?! Dar nu candidează cu partidul nostru. A trecut la duşmani, s-a molipsit de la ceilalţi. I-a oferit guvernul un loc bun pe listă, i-a dat trei zile de gîndire. Şi în trei zile toată democraţia lui s-a dus dracului ! Cu astfel de oameni nu se cîştigă biruinţele !
Ion Roşu abia-1 putu întreba :
—	Nu ştiţi, nu a găsit vrun loc pentru mine ? Nu v-a spus ?
—	Ce să-mi spună ? De-o săptămînă nu l-am mai văzut. Dar nu ţi-ai găsit încă nimic ?
—	Dac-aş fi singur aş fi putut găsi, aşa, la vreo două-trei mii de lei pe lună, ca vai de lume.
—	Ce vai de lume ?! Două-trei mii de lei nu-s de lepădat ! Prinde-i, nu-i lăsa ! Pîn-acum ai fost boier.
—	Dar nu mă ia nimeni cu toată familia ! Nu-mi pot da cvartir.
Valurile, vînturile...
425
—	Păi, asta se-nţălcge ! Cine să dea locuinţă unei familii întregi, pentru serviciul unuia ? Trimite-ţi familia acasă.
Ion Roşu nu mai stărui. Ii dădu bună-ziua şi plecă. In suflet începu să-i crească ura faţă de aceşti oameni care îl trimiteau în sat, cu doi copii în clasa şasea de liceu şi cu fata absolventă a şcolii de industrie casnică î Nici nu bănuiau că el vrea să-şi vadă copiii în rînd cu ei, că pentru acest gînd îşi macină el viaţa ! Ce mai oameni ! Şi advocatul Creţu, cu democraţia lui, cu sindicatele lui galbene ! Iaita-1 înhăitat cu capitaliştii, cu bancherii ! Iată-1 că linge unde a scuipat ! Ce oameni fără nici o credinţă, fără nici un Dumnezeu !
Porni scîrbit pe străzile oraşului. Ce avea de făcut ? Treceau săptămînile, toată nădejdea familiei era atîr-nată într-un singur fir de păr de reuşita lui, şi el încă nu aflase nimic.
Mai căută încă vreo trei săptămîni, dar ce i-ar fi trebuit lui fu cu neputinţă să afle.
Toamna dădea în iarnă. Banii luaţi ca avans se isprăviră. Fata, Veronica, nu mai avu încotro şi se mută de la ei : nu se mai isprăveau ploile, tina, băltoacele. Veronica luă cu chirie, împreună cu o colegă de atelier, o cameră mobilată, în oraş. Plătea fiecare cîte o mie de lei lunar. Ii mai rămîneau trei, pentru mîncare şi îmbrăcăminte. Pentru că nu mai putea merge la masă în cartierul acela depărtat. Ar fi fost ca şi cînd ar fi locuit acolo.
Roşu nu avu încotro : primi un post de curier la o bancă, cu trei mii de lei, fără locuinţă. Toate locurile mai bune, pe care le-ar fi putut lua înainte, acum erau ocupate.
426
Valurile, vînturile...
larna-i apucă în locuinţa asta. îmbătrîni şi el, şi nevasta, şi copiii, cînd se văzură legaţi aici. Dar cînd începură sa trăiască din o mie opt sute de lei pe lună — o mie două sute era chiria, —- simţiră cu toţii greul nenorocirii ce dăduse peste ei.
Nu avură încotro : mai vîndură din moşie. O coborî-seră sub zece iugăre. Lipsurile, năcazurile, umilinţa, K înrăutăţiră pe toţi, Din nimica toată se aprindea cearta în casă. Cei doi liceani căzură la cîte două-trei materii. Li se lungiră obrajii şi le sticleau ochii. Erau porniţi împotriva profesorilor, a colegilor, a părinţilor. Zîmbetul nu se mai apropia de ei. Nu mai aveau nici o plăcere să înveţe, nici o bucurie de viaţă.
Iarna iu grea şi nesfîrşită. La sfîrşit de an rămaseră amîndoi repetenţi. Părea că nu le pasă. Părea că nu le mai pasă de nimic.
Dar tatăl îi înfruntă greu pe amîndoi. Ridică şi mîna asupra lor. Cum de nu înţelegeau, din jertfa părinţilor, că erau datori să înveţe ? Că pentru ei şi viitorul lor învăţau ? Că el şi Ana îşi rup de la gură şi le dau lor, că îşi macină moşioara rămasă de la părinţi, numai să-i vadă pe ei deasupra năcazurilor, să ajungă şi ei domni, slujbaşi cu salariu regulat, cu pensie ? Cum de nu înţeleg că trebuie şi ei să pună osul, să se opintească, să ajungă deasupra, să biruie viaţa ? Ce ? Mai aveau doi ani şi scăpau de liceu, ajungeau la universitate ! Să le facă acum, cînd numai ei, părinţii, ştiu cum mută sarcina de pe un umăr pe altul, o supărare ca asta ?!
Băieţii ascultau parcă nepăsători, cu ochii duşi prin fereastră. Cînd sfîrşi tatăl său, Dumitru, cel mai mare, zise :
Valurile, vînturile...
427
—	Dacă nu aveaţi mijloace, nu trebuia să ne daţi la şcoală ! Crezi că mie nu mi-ar fi mai bine să fiu acasă, la plug şi la sapă, în rînd cu ficiorii de sama mea, decît să fiu de batjocura tuturora ? Pînă am avut ce ne-a trebuit, am învăţat. Acum nu mai putem. Eu nu mai pot !
Părinţii îngheţară. Tatăl ridică mîna să-l izbească,
—	Să-ţi fie ruşine, Dimitre, zise mama. Aşa vorbeşti tu cu tatăl tău ?
Niculiţă privea în pămînt.
—	Eu spun numai adevărul, nu-1 judec pe tata. Dar în casa asta, cu depărtările, cu tina, cu zgribulitul de frig, cu dispreţul din clasă al colegilor, ce rost mai are cartea pentru noi ? Iar la universitate cu ce să învăţăm ? Aoolo-i cheltuială şi mai mare : veşminte, cărţi, taxe !
—	Ne va ajuta Dumnezeu şi vom răzbi î zise mama. Dacă aţi apucat pe-un drum, nu vă mai puteţi întoarce înapoi.
—	Vezi dumneata cum ne ajută !... zise copilul cu răutate.
în sara aceea Ion Roşu se înfundă într-o crîşmă din cartier şi nu mai ieşi pînă tîrziu, beat, răpus mai mult de deznădejdea ce rodea în el mocnit, decît de înfruntarea copilului. Şi, ultimele cuvinte, spuse mamei sale de Dumitru : «Vezi dumneata cum ne ajută Dumnezeu !» şi le spusese şi el de nenumărate ori mai înainte. Hei, de cîte ori nu i-a trecut prin cap lozinca socialistă : «Dumnezeu e o sperietoare pentru proştii ? Dacă ar exista, de ce nu l-ar ajuta pe el în lupta bună pe care a început-o ? Deznădejdea mocnea demult în el ca jarul sub spuză, dar acum, izbucnind în flacăra vînăta, mistuitoare, ca de venin, trebui s-o înece în băutură. Şi, de-atunci,.
428
Valurile, vînturile...
flacăra se ridica mereu, şi el trebuia, dacă nu să o stingă, s-o răcorească cel puţin, cu băutură.
începu să se îmbete în toată sara. Şi, în beţie, cu nimeni nu se certa mai rău decît cu Dumnezeu, care lasă în lume nedreptatea biruitoare şi suferinţa stăpînă ; care lasă pe unii să se îmbuibe în toate bunătăţile lumii, iar pe cei mulţi să fie mistuiţi de toate flăcările iadului, în lume fiind. Cîţi nu putrezeau în sărăcie, în murdărie, în muncă peste puteri, numai aici, în cartierul ăsta ? Cum putea un om din rîndurile lor să ajungă, de-o pildă, în locul lui Grimberg, a advocatului Creţu, sau a directorului de la banca unde era în serviciu ? Aceştia şi alţii ca ei pot să-şi dea copiii la şcoală fără să-i umilească lipsurile şi sărăcia ; pot avea moştenitori în slujbele lor, cînd vor îmbătrîni ; pot trece din tată în fiu şi domnia, şi averea, şi slujbele, întreaga conducere a societăţii. Hei ! E limpede ! Şi aceasta se moşteneşte, după cum se moşteneşte neştiinţa, sărăcia şi rolul de slugă şi de muncitor în neamul celor săraci. Cum ar putea trece unul de jos în rîndul celor de sus ?
Bea singur, la lumina tulbure a unei lămpi cu sticla plină de funingine, nepăsîndu-i de alţii care beau şi lărmuiau pe la alte mese. Lărmuia şi el, dar numai în sufletul lui întunecat, care nu se mai putea linişti, cum nu se linişteşte faţa lacului bătută de vînturi tari. Iată, el, Ion Roşu, ar putea crede acum, cînd se gîndeşte la slujba pierdută, că i-a reuşit să se sălteze atunci dintre cei de jos între cei de sus : cîştiga aproape zece mii de lei, avea încălzit şi luminat gratuit. Faţă de cîştigul lui de azi, fusese cinci ani cu adevărat între cei de sus. Dar numai printr-o întîmplare, printr-un noroc. Nu şi-a cîştigat acel loc prin cucerirea treptei însăşi a cla-
Valurile, vînturile...
294
sei de sus. De aceea a şi fost răsturnat aşa de uşor, şi a ajuns între semenii săi. Creţu, Albu şi toţi domnii ceilalţi, cu care umblase în propagandă, sînt şi azi domni, locuiesc în aceleaşi case. Da, era limpede î îi venea mereu în minte o întîmplare din Evanghelie, deşi nu mai mergea la biserică decît din Crăciun în Paşti : cuvintele ce i le spunea Avraam bogatului ajuns în iad, pe cînd Lazăr cel sărac în rai : «Prăpastie mare s-a deschis între voi şi noi, aşa încît nimeni nu poate trece de la voi la noi, şi de la noi la voi». Iată, o astfel de prăpastie vede el deschisă în lume între clasa conducătoare şi cea muncitoare şi ascultătoare : «Nimeni nu poate trece de la noi la ei», îşi zicea el, isprăvind un gînd şi mai luînd un păhărel de rachiu. înfrîngerea sa, a copiilor săi, o-generaliza pentru întreaga lume săracă şi muncitoare. Nu vedea excepţii. Nu-i mai trecea prin cap gîndul că dacă rămînea la magazie, în vechea slujbă, copiii lui ar fi ajuns cu uşurinţa unul advocat, şi altul inginer,, cum îi văzuse de-atîtea ori în dorinţa lui arzătoare. Nu se gîndea că şi azi, dacă ar putea cîştigă mai mult* cu un serviciu cît de umil, dacă ar putea închiria o altă locuinţă, trecerea copiilor în lumea în care voia ar fi asigurată. Pentru Roşu era adevăr hotărît acum : cineva a pus prăpastie mare între cei de jos şi cei de sus. Nimeni nu o poate trece. Ameţit de băutură, de fumul de tutun, îşi zicea cu răutate : «Cineva a piu prăpastia asta, şi el nu poate fi altul decît urzitorul şi stăpînul lumii !» Vro jumăftat’ de an, în beţiile lui, ru se certa decît cu Dumnezeu. începu, şi treaz, să se gîndească eu dispreţ şi la Dumnezeu şi la toate rînduielile lumii. Iar în vremea asta decădea mereu. Nu mai vedea nici o cărare pe care ar putea urca din nou. Voinţa i se
430
Valurile, vîntitrile...
frînse ca o cîrpă muiată în leşie. Nu mai avea în sat decît şase iugăre de pămînt. Vindea mereu. Mergeau acum destui bani şi pe băutură, dar traiul îi înghiţea pe cei mai mulţi. De la bancă, oricit a stăruit, nu i-au dat salariu mai mare. Post mai bun, oricît a alergat, n-a aflat.
Ana îmbătrîni cu mulţi ani. Era slabă ca o scîndură, cu faţa pămîntie, cu privirile mereu înlăcrămate. Nu se mai certa cu bărbatul, ca la începutul patimei lui, nu-1 mai înfrunta. Avea sentimentul că îi paşte o soartă rea, căreia nu i se poate împotrivi. Totuşi se învioră cînd băiatul cel mai mic, Niculiţă, îi spuse că el s-a hotărît să între în şcoala normală, să se facă învăţător, A.vea atestate bune, de pe toate clasele, afară de ultima, a şasea. S-a interesat la direcţiune, a dus atestatele, a mărturisit în ce mizerie trăiau şi că nu mai poate continua liceul. Directorul l-a primit, ca bursier, la şcoală.
Roşu se înapoie beat şi în sara cînd Niculiţă o lumină pe mamă-sa cu vestea asta bună.
Cînd înţelese despre ce e vorba, Roşu începu să se ■mînie, să înjure.
—	Dascăl ?! Dascăl vreai să te faci ?! Să cazi din lac în puţ?! Sărîntoc ai să rămîi viaţa întreagă ! Alt viitor v-am hotărît eu vouă ! Dar în lumea asta este o nîn-duială ticăloasă care-mi stă împotrivă, Rînduiala asta trăbă răsturnată.
Roşu dădu drumul gîndurilor şi frămîntărilor cu care se certa singur în crîşiră. Gînduri de răzvrătire, încîl-cite, rele, veninoase.
Niculiţă începu să plîngă.
Mamă-sa se apropie de el, îi duse mîna pe dupa grumazi şi-i şopti :
Valurile, vînturile..,
431
—	Vino şi te culcă ! Las5 că-i bine ce faci tu ! Lasă-1 pe tatăl tău, nici el nu mai ştie ce grăieşte.
Dar întorcîndu-se lîngă bărbat, şi punîndu-i mînca-rea dinainte, oftă.
—	Las" copilul în pace ! Bine că l-a primit directorul, şi bine că i-a dat Dumnezeu gîndul ăsta ! De pe partea noastră putea rămîne şi el fără nici o treabă, ca Dumitru. Că vremea-i tîrzie, şi-i un adevărat noroc că pe Niculiţă l-au primit, şi încă bursier. Era mai bine să ramîie un derbedeu, ca Dumitru ?
—	Dar unde-i Dumitru ? întrebă omul, cu glas răguşit.
—	Unde să fie ? Parcă eu ştiu ? Parcă el dă sama cuiva pe unde umblă cu ziua de cap, şi unde întîrzie toate nopţile ? Tu vii ameţit, în fiecare sară, vii şi mai tîrziu decît el. Cine-i mai poartă de grijă ? Pe mine nu mă ascultă, ţie nu-ţi mai pasă de nimic.
—	Tu muiere !
—	Păi, nu-i aşa ? O să ajungem şi mai rău, Ioane. Beutura aceea...
—	Tu muiere !
Ana se ridică şi ieşi în curte să plîngă. Nu se temea de ameninţările bărbatului. Nu o bătuse niciodată. Dar, lucru ciudat, Anei 111 loc să- i fie scîrbă de cel căzut la patimă, îi era milă. Simţea instinctiv că el se ticăloşeşte numai de inimă rea, ajungînd într-o înfundătură din care nu va mai putea ieşi, în lupta dusă din dragoste pentru un viitor mai bun al copiilor. Şi5 dacă el e vinovat, era şi ea vinovată ! Prea uşor a plecat din sat î Prea s-a lăsat ademenită de salariul acela lunar de cinci mii, de locuinţa gratuită. Prea uşor i-a întrat şi ei în cap gîndul domniei ! Şi — de ce n-ar recunoaşte ?
432
Valurile, vînturile.
—	cîtă vreme le-a mers bine, nu numai că se obişnuise cu viaţa de la oraş, dar o şi îndrăgise, se simţea mai sus, mai în cinste decît pe vremea cînd săpa la porumb. Era mulţumită că purta ghete în loc de cizme, că putea îmbrăca o rochie nouă. Ba chiar şi în nenorocirea de acum, nu i se lumina ei sufletul cînd, duminica şi în sărbători, fata, Veronica, venea să-i vadă ? întreagă mahalaua se uita cu admiraţie după domnişoara aceea frumoasă, înaltă şi subţire, îmbrăcată în haine scumpe, care întră în casa lui Roşu. Era, aceea, fata ei, care luase o diplomă la şcoală, şi care ajunsese, în atelierul de mode «Rîndunica», între primele trei croitorese, cu salariu de şase mii de lei ! Femeile din cartier credeau că poartă haine scumpe, dar nu erau decît bine alese la culori, bine lucrate, şi fata le ştia purta. Nici vecinii, nici bărbatul nu ştiau că fata nu venea niciodată acasă fără să dea cîteva sute de lei mamei sale. La început n-a voit să-i primească. Dar fata-i făcu socoteală, cu creionul în mînă, cît	cheltuieşte	ea din	ce
cîştigă şi cît îi mai rămîne. Nu	era	cheltuitoare şi	nu
era măreaţă ! Cînd pleca din locuinţa asta putredă, mamă-sa o însoţea pînă departe, adeseori pînă la cvar-tirul ei. Şi fata nu se ruşina. Tot drumul era veselă şi vorbăreaţă. Ana înţelese că o cunoştea pe Veronica destulă lume. Pe unele doamne le saluta ea, înclinînd din cap, cu fetele se oprea în drum să mai schimbe o vorbă. Ba erau şi bărbaţi care o salutau, ridicîndu-şi pălăria in faţa ei ; Veronica se grăbea	să-i spună	de unde-i
cunoaşte. Pe unii din familiile	ale	căror	doamne	şi
domnişoare îşi lucrau hainele la „Rîndunica", şi la care ea era chemată uneori cu probele, pe alţii de la vreo prietenă, pe cei mai mulţi de la cinematograf.
Valurile, vînturile
433
Da, întîmplarea, soarta singură e vinovata principală pentru nenorocirea lor de acum... Ion era vinovat mai mult pentru că nu mai avea nici un curaj de viaţă..,
Dar cine-ar fi crezut că fata va birui mai uşor decît băieţii, că va rămînea mai tare în lupta vieţii şi mai cuminte ? Iată, ei nu i-a fost ruşine, după şcoală de patru ani, să între cusătorească într-un atelier, pe cînd Dumitru umblă teleleu !
De cîte ori venea vorba de Dumitru, fata se întrista.
—	Bine, mamă, nu mai vrea să înveţe ! Dar trăbă să s-apuce de ceva ! Ce face ziua întreaga ?
—	Tată-său nu s-a lăsat pînă nu l-a făcut să se înscrie încă o dată în clasa a şasea. Dar după-o săptămînă directorul ne-a trimis vorbă că nu mai dă pe la şcoala.
—	Şi tata n-a luat nici o măsură ?
—	Tată-tău ?! Tu nici nu ştii cum s-a schimbat ! Nu mai are nici o voinţă.
—	Totuşi Dumitru nu-i băiat prost. El ştie că trăbă să trăiască din ceva.
—	Eu i-am spus destul. Am vorbit la atelierele căilor ferate. Este acolo o şcoală de mecanici. L-ar primi. Dar el nu voieşte să audă de nimic. E dus mereu. Bănuiesc ca a ajuns în tovărăşii răle.
—	Ce tovărăşii ?
—	L-am văzut la cîteva adunări muncitoreşti, că se ţin uneori şi aici, în curtea fabricilor. M-am dus şi eu de cîteva ori, să văd ce-i acolo. El nu m-a zărit. Avea un sămn la haină, cum mai aveau încă vro cîţi va. Mi se pare că ei ţineau ordinea şi păzeau pe la uşi.
Ana nu văzuse rău. Dumitru întrase în cadrele tineretului comunist încă din clasa a cincea de liceu, cînd era de şaptesprezece ani.
28
434
Valurile, vînturile.
De cele mai multe ori copiii trăiesc departe de gîn~ durile şi frămîntările părinţilor. Aceştia cred că odraslele lor nu pot fi altfel decît după chipul şi asemănarea lor, în gînd, în simţire, în voinţă şi faptă. Dar viaţa respinge vechile tipare, căutîndu-şi mereu alte forme de expresie. Copiii judecă după capul lor şi simt cu inima lor, deşi sînt supuşi legii de fier a eredităţii.
Cei doi liceani, de cînd fusese izgonită familia din vechea locuinţă — ba şi mai înainte, — începuseră să simtă deosebirea şi distanţa dintre ei şi colegii care veneau la şcoală din străzile principale ale oraşului. Lipsurile şi umilinţele, care se accentuaseră după mutarea în cartierul acesta plin de glod în vreme rea şi de nouri de praf în vreme bună, le deschiseră şi mai mult ochii, mai ales celui mai mare, lui Dumitru.
Părinţii, văzîndu-i palizi, cu ochii obosiţi, interpretau schimbarea mai mult ca o consecinţă a lipsurilor materiale decît a unei revolte înăbuşite, iscată din confruntarea lor cu viaţa.
Ion Roşu nu-şi dădea sama că ceea ce-1 muncea pe el, haotic, fără să găsească vreun luminiş de ieşire spre înţelegere şi spre voinţă, în mintea şi simţirea lui Dumitru se desluşise, cărările se luminaseră. Tatăl nu ajunsese decît la clătinarea credinţei în cel ce poartă de grijă lumii şi rînduielilor ei ; fiul trecuse de la protestare la negare. Ion înţelegea un singur fapt social : că din pătura de jos la cea de sus e o prăpastie ce nu se poate trece ; Dumitru vedea limpede mîntuirea numai în doborîrea clasei de sus şi aşezarea în locul ei a celei de jos.
Ion Roşu căutase în frămîntările lui singuratece să afle o ieşire, o înţelegere, şi nu-şi dădea sama că lîngă
Valurile, vînturile...
435
el era cineva care, mulţumită şcolii ce el i-a dat-o, l-ar fi putut lămuri, înainte de-a ajunge la ticăloşirea prin băutură.
Dar părinţii şi copiii trăiesc unii lîngă alţii şi nu se cunosc. Fiecare viaţă e o realitate nouă, care porneşte din sine şi nu se vede, nu se înţelege decît pe sine. Zadarnic trăim împreună în lume, în societatea omenească ; între om şi om, chiar cînd mărturisesc aceeaşi credinţă, sînt ziduri opace : în intimitatea vieţii lui nimeni nu te lasă să pătrunzi !
Mica locuinţă din cartierul acela îndepărtat nu mai era acum aşa de strimtă : Niculiţă locuia în căminul şcoalei normale, iar Veronica avea cameră cu chirie în oraş. Ion Roşu, peste zi, era la bancă, serile şi nopţile, pînă tîrziu, prin cîrşme. Dumitru nu venea uneori nici la masă. Ana era mereu singură. Pentru ea vremea nu trecea, ci se tîra. Ce avea de lucru acasă ? Mai nimic. Dimineaţa tîrguia, dînd cu teamă şi cu zgîrcenie orice ban din mînă, făcea demîncarea, dereteca prin cele două cuiburi. Deşi le ţinea curate, locuinţa avea o înfăţişare tot mai tristă. Igrasia nu putea fi scoasă din păreţi, oricîte încercări făcuse Ana, iar lucrurile din casă se învecheau mereu. Nu mai aveau mijloace să fie primenite, să mai cumpere altele noi. Masa, laviţele, scaunele, păturile ce acopereau paturile sămănau tot mai mult cu lucrurile din tîrgul de vechituri, pe lîngă care trecea uneori Ana.
O mare parte din zi nu avea ce face. Isprăvea şi cu cîrpitul şi cu spălatul, şi ziua era încă în putere. Pentru cină păstra totdeauna din mîncarea de la amiazi. Cruţa lemnele, căci erau foc de scumpe.
28*
436
Valurile} vînturile..,
O vreme nu schimbase la zi decît cîteva vorbe cu cei ce locuiau subt acelaşi acoperiş cu ei, cu femeile mai cu samă, pentru că bărbaţii erau duşi la fabrică de dimineaţă pînă sara. Cu alte vecine vorbea şi mai puţin. Nu fusese curioasă să ştie cine sînt, de unde au venit. Vedea că o duc tot aşa de greu ca şi ei, şi nu avea nici o plăcere să scormonească în năcazurile altora. Dar, cu vremea, din pricina urîtului şi a pustiului ce se legau de ea după ce isprăvea lucrul, începu să se lase în vorbă cu vecinele. Toate femeile acestea erau înveninate de lipsuri şi năcazuri, de sărăcie în primul rînd, de beţiile bărbaţilor. Toate se vorbeau de rău cu patimă, şi se dispreţuiau împrumutat. Anei nu-i plăcuseră niciodată clevetele. Dar acum le asculta şi nu li se împotrivea. începu să cunoască, astfel, multe din mizeriile ce se ascundeau în locuinţele sărace din cartier, lipsurile, certurile, bătăile, despărţirile, deznădejdea şi revolta. Anei îi părea că viaţa în jurul ei nu se trăieşte, ci se otrăveşte. Avea senzaţia că a întrat într-o vermină ce foieşte mereu şi face să putrezească lumea... înţelegea că sărăcia-i de vină de toate relele, ca şi în familia sa. «Dar cine a zvîrlit atîta lume în sărăcie ?», se întreba uneori. Iată, cei mai mulţi din cartier, despre care vorbeau vecinele, veniseră de pe sate, unde au avut un rost al lor : o casă, un petec de moşie. Au trăit destul de greu, dar nici unul nu se gîndea eu groază la ziua de mîne, ca aici. Aveau, acolo, un razim al vieţii, chiar şubred fiind, dar tot era ceva. Aici nu au decît braţele şi grija veşnică dacă mîne vor avea unde să lucreze şi să cîştige, sau nu. Chiar cei care lucrau în fabrică nu aveau această asigurare. Erau tot mai dese concedierile din lucru, erau tot mai dese încercările
Valurile, vînturile ..
43?
de grevă şi chiar grevele... «Cine a scos din sate atîta lume şi a adus-o să se otrăvească cu viaţa de aici ?» se întreba uneori Ana. încerca să-şi tîlcuiască şi să înţeleagă însăşi cauza plecării ei şi a familiei sale din sat, şi nu putea ajunge la un tîle limpede şi mulţumitor. Voise Ion, voise bărbatul. El se împrietenise cu domnii aceia care îl foloseau în alegeri, el însuşi rîvnea la domnie. E adevărat. Şi mai era adevărat că plecaseră şi alţii din sat, şi unii îşi creşteau moşia, alţii îşi purtau copiii la şcoală. Oare viitorul copiilor, la care visa bărbatul, a urnit-o pe ea din sat ? Dar pînă n-a avut Ion plată mai mare, ,s-a putut împotrivi. Gîndul şî dorinţa unui trai mai bun şi mai uşor ? Ea cunoscuse traiul de acasă şi nu se plîngea de el. îi plăcea să lucreze şi avea din ce trăi. Poate ispita banilor gata, ispita salariului lunar a bărbatului ? Greutatea cu care puteau ajunge, în sat, la un ban, deşi aveau toate cele de lipsă traiului ? Nu se putea lămuri de-ajuns. Uneori se mărginea să spună : «Aşa ne-a fost, se vede, rînduit». Ea nu putea bănui că, în anumite epoci de mari prefaceri, sînt curente sociale, în aparenţa iraţionale, care amestecă lumea, mută populaţia, încearcă noi stratificări, cum nu putea bănui că isînt ape şi rîuri subterane care poartă nisipurile dintr-un loc într-altul, le sedimentează, macină şi rup stînei care se prăbuşesc, şi apele îşi deschid drumuri noi. Nu avea de unde bănui că sînt continue prefaceri pe pămînt, subt pămînt, în viaţa omenească,, în istorie. Şi aşa, nu-şi putea da samă, cu siguranţa care nu mai permite revenirea întrebării, pentru ce au venit ei şi atîta lume de la sate în iadul de la oraş.
Pesemne era hotărît ca de toate lucrurile acestea să-şi dea sama fiul ei, Dumitru, şi că toată corvoada lor
438
Valurilej vînturile...
cu şcoala lui, cu cîştigarea unei culturi, nu avusese alt rost decît acela de a-1 ajuta pe Dumitru să desluşească neînţelesurile din sufletul mamei sale.
într-o sară, cum stătea, ca de obicei, singur la o masă, cu porţia de rachiu înainte, cu mucul de ţigară uitat pe buză, se apropie de masa lui Ion Roşu un om şi-şi ceru voie să şadă pe-un scaun alăturea. Ion îl privi cu nedumerire. îi păru cunoscut omul, şi vocea nu-i era străină. Unde-1 mai văzuse ? Cînd mai vorbise cu el ? Abia începuse să bea, şi mintea-i era încă limpede. După puţină gîndire îşi aduse aminte : era unul dintre oamenii aceia care se apropiau de el cînd lucra pentru sindicatele naţionale, şi care încercau să-l convingă că era o crimă divizarea muncitorimii.
Străinul îşi comandă o bere. Era un om uscat, ras pe toată faţa, cu haine bunişoare, curate, cu mişcări iuţi, cu privirea neliniştită.
,— Nu te-am mai văzut demult, domnule Roşu. Pe unde te-ai înfundat ? Credeam că ai plecat din oraş, începu el, după ce sorbi din bere.
—	De, am umblat şi eu după lucru, ca toată lumea, răspunse Ion în silă.
—	Şi ai aflat ?
Roşu ridică din umeri fără să răspundă. Ce avea străinul acela să i se vîre în suflet ?
—	După cîte văd eu, şi de-ai aflat nu-i mare scofală. Dumneata mai demult nu erai pretin cu beutura. Cei mai mulţi cad la patima asta de năcaz şi supărare. Dumneata beai acum de multă vreme, şi-i păcat ! Un om ca dumneata nu trăbă să se prăpădească.
Valurile, vînturile
439
Ion îl privi cu duşmănie. De unde ştia el că bea ? De unde ştia că se va prăpădi ? Şi ce-i păsa lui, chiar dac-ar fi aşa ?
—	Parcă spuneai că nu m-ai văzut demult, zise el cu răutate.
—	Te-au văzut alţii, dacă nu te-am văzut ea. De cînd te-am cunoscut, eu am rămas un pretin al dumitale. Este stofă de om în dumneata şi-i păcat să te otrăveşti cu rachiu, să-ţi pierzi tot curajul de viaţa, cînd dumneata poţi fi încă folositor în lume.
—	Ai rămas poate la gîndul dumitale ? Să nu divizăm muncitorimea ? Să nu mai lucrez pentru sindicatele naţionale ? Poţi fi pe pace ! Nu mai lucrez demult. Şi el sorbi din rachiu.
—	Ştiu că nu mai lucrezi, ştiu că noul Minister al Muncii a desfiinţat sindicatele acelea. Om cuminte ? A fost, şi altfel, o muncă zadarnică. Muncitorimea e solidară, chiar cînd ar fi sindicate deosebite. Interesul comun o ţine unită în toată lumea, pe deasupra oricăror încercări, pe deasupra chiar a diferitelor numiri ce se dau partidelor muncitoreşti. Unirea e o lege a vieţii, cînd sînt aceleaşi interese în joc, şi-i singura chezăşie a biruinţii.
—	Acum puteţi fi mulţămiţi, ce vă mai doare capul ? Sînteţi uniţi, sînteţi solidari, şi viaţa şi-a schimbat înfăţişarea : muncitorii sînt a’ dracului de fericiţi, spuse Roşu cu un zîmbet palid de răutate în colţul buzelor.
Străinul îşi goli paharul de bere. îşi trecu degetele prin părul ce începea a cărunţi.
—	Te-au scos de la depozit, nu-i aşa ? schimbă el vorba.
440
Valurile, vînturile...
—	Ei, ce mai întrebare de la dumneata care le ştii pe toate ! M-au scos, se-nţălege, dacă i-au dat afară de la conducere pe cei care m-au dus acolo.
—	Un om detreabă, Creţu acela, advocatul. Te-a sprijinit mult. Fără sprijinul lui ai fi fost dat mai degrabă afară din locul acela bun.
—	De unde ştii dumneata ? se miră Ion.
—	Destul e că ştiu. Nu-i adevărat ?
—	Ba-i adevărat, aşa mi se părea şi mie.
—	Dumneata erai un bun propagandist. Ce păcat că ţi-ai pierdut vremea sprijinindu-i pe porcii ăia !
—	Care porci ? Ce vreai să spui ? întrebă înverşunat Ion.
—	D-apoi pe democraţii ăia, pe Creţu, pe Lungu şi compania. Ai văzut cum şi-au mîncat partidul ? Au tras cu toţii la oala cu fiertură. Au scăpat de democraţie, după cei mulţi care s-au dat cu guvernul, şi Creţu, şi Lungu, şi toată compania. Domnii ăştia nu cred în nimic, domnule Roşu. îi poartă numai interesele şi cînd perorează credinţele cele mai largi. A fi democrat însăm-nează a ţine cu poporul, cu masele mari muncitoreşti, a le apăra interesele. Clasa asta de sus nu-şi apăra decît propriile interese. Ei au luat în deşert numele democraţiei. Ce-i mai pasă azi lui Creţu că dumneata te-mbeţi într-o crîşmă şi putrezeşti într-un bordei ? Eu mă mir că un om ca dumneata nu i-a înţăles mai devreme !
Vorbele străinului îi răscoliră lui Ion toate gîndurile cu care se certa demult şi la limpezirea cărora nu putea ajunge. Avea dreptate străinul : domnii nu-şi văd decît de interesele lor. Pe el, demult, Creţu nici nu mai vrea să-l vadă. Ce-i păsa de el cînd căzuse din nou în picioare, ca mîţa, şi locuia în aceeaşi casă, avea acelaşi
Valurile, vînturile..,
441
birou şi era din nou deputat ? îşi putea purta copiii la şcoală, îi putea îmbrăca bine, nu-i arata nimeni cu degetul, ca pe ai lui. Da, avea dreptate străinul ! Unde era acum naţionalismul lui Creţu, cu sindicatele galbene ? De altfel, chiar în organizarea lor, nu lucra cu bani de la întreprinderile străine ? Şi-acum nu s-a făcut coadă de topor la cei despre care chiar el spunea că s-au înhăitat cu capitaliştii ?! Da, oamenii aceştia nu credeau în nimic. Dar constatarea asta la ce-i putea ajuta lui ? El va rămîne, cu copiii lui, mereu de cealaltă margine a prăpastiei ce se cască între cei de sus şi «cei de jos... Nu l-a înţeles pe Creţu şi pe ceilalţi ? Ba i-a înţeles după ce i-a cunoscut, mai ales după ce el a căzut în nenorocire. Dar înţelegerea asta la ce-i putea ajuta lui ?
—	Nu mai am nici o legătură, nici cu advocatul Creţu, nici cu ceilalţi, zise el. Se vede că toţi oamenii lucrează după interesele lor. Aşa e viaţa asta blăstămată !
—	Dar dumneata lucrezi după interesele dumitale ? insinuă străinul. Este în interesul dumitale să-ţi pierzi vremea, ziua, la banca aceea, cu lucruri pe care le poate face oricare servitor, şi sările să te îngropi în crîşmă ? Nu te-aş fi crezut aşa de slab de voinţă !
în vremea asta Roşu deşertase sticluţa cu rachiu şi începu a doua porţie. Băutura i se urca la cap.
—	Ascultă, domnule... zise el răstit, aş vrea să ştiu cu ce drept te amesteci în viaţa şi trebile mele ? Nici nu ştiu cine eşti !
—	Mă cheamă Ion Dobre şi sînt un pretin al dumitale. Sînt un tovarăş. Aş vrea să înţălegi că ai apucat pe-un drum greşit. Nu cu deznădejdea vom birui, ci cu credinţa, încrederea şi voinţa.
■442
Valurile, vînturile..,
—	Ce să birui ? Ce să biruim ?
—	Parcă dumneata nu ştii ! Parcă nu deznădejdea în biruinţă te-a adus în halul de acum !
«Ăsta-i dracul gol !», îşi zise Ion Roşu. Apoi, tare :
—	De unde ştii ?
—	Nu-i nici o minune. Mulţi tovarăşi, înfrînţi iîn luptă, ajung într-un moment dat la deznădejde, ca şi dumneata. Ai văzut şi dumneata prăpastia, te-ai uitat în fundul ei şi ai ameţit. Nu se poate trece !
Roşu avu o nouă înfiorare.
—	Da, aşa este, prăpastia nu se poate trece. A săpat-o cuminte cine a săpat-o !
—	A săpat-o prostia omenească, nu Dumnezeu, cum mai crezi încă dumneata. Dumnezeu nu există. îmi pare că ţi-am spus şi mai demult. Dar prăpastia se poate trece ! Iată ce n-ai înţăles dumneata pînă acuma !
—	Cum se poate trece ? întrebă cu inima la gură Roşu.
—	Deschizând altă prăpastie !
—■ Ei, comedie ! zise Ion, neînţelegînd nimic. El se gîndea la trecerea aceea de la cei de jos în rîndurile celor de sus, care i-ar sălta copiii.
—	Da, printr-altă prăpastie, continuă cel ce-şi zicea Ion Dobre. Unii au crezut şi mai cred că e posibilă trecerea prăpastiei prin mijloace paşnice, legale. Prin organizarea a tot mai mulţi muncitori, prin lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei lor materiale, prin salarii mai mari, prin mai puţine ceasuri de lucru. Pînă cînd muncitorii vor birui cu votul şi vor ajunge ei la putere. Dar de peste o sută de ani se duce lupta asta deşartă, se bate apa în piuă. Adevărul e unul singur : mulţimile de jos
Valurile, vînturile
44S
sînt măcinate mereu în luipta asta, rămînînd veşnic cu mai multe puteri cei bogaţi, clasa conducătoare. Prin mijloacele legale nu se astupă prăpastia dintre ei şi noi. E nevoie de o răsturnare pe de-a-ntregul. Nu vom ajunge noi clasă conducătoare pînă nu vom arunca-o în prăpastie pe cea de azi.
Ion Roşu îl ascultă cu toată încordarea. Simţi că vorbele străinului îi ajută la limpezirea gîndurilor care l-au frămîntat pe el mereu, pînă la pierderea nădejdii. Adevărat că el nu se gîndise la «mijloace legale» sau «nelegale », el fusese turtit numai de priceperea că nu se poate trece uşor, ba poate deloc, din clasa de jos în cea conducătoare. Şi străinul recunoştea că nu se poate. Dar pentru el această neputinţă era de puţină însemnătate, pentru că el vedea biruinţa nu în trecere, ci în răsturnare. în capul lui Ion se făcu lumină : «Lucru simplu, îşi zise el, îi doborîm pe ei şi ne aşăzăm noi în locul lor». Acum înţelegea ce-i spunea acest Ion Dobre*
Roşu rînji întîi, apoi rîse cu putere.
—	Simplu de tot ! Hm ? Sculaţi voi să şădem noi ! Nu-i aşa ?
—	N-ai pentru ce rîde î Chiar aşa este.
—	Numai cît nime nu va fi nebun să-ţi dea scaunul lui.
—	De bună voie nu, dar nu-i vom întreba, ci-i vom sili.
—	Adică revoluţie ?
—	Da. Revoluţie.
Roşu tăcu, îşi sorbi rachiul care-i mai rămăsese în sticlă, îi întinse mîna, sculîndu-se de la masă.
—	Noapte-bună, domnule Dobre.
444
Valurile, vînturile..
—	Noapte-bună ! Vom mai vorbi noi şi altădată î
Ion plecă dezamăgit spre casă. Zile de-a rîndul se frămîntă însă cu gînclurile noi ce i le deşteptase străinul. Revoluţie ! Mai auzise el vorba asta. O şi citise prin broşurile acelea despre socialism, pe care i le împrumutase Creţu. Ba şi prin tipărituri date lui de oamenii aceia care voiau să-l împiedece de la organizarea sindicatelor naţionale. Revoluţie ! Dar nu se arăta chiar în unele din scrierile acelea că revoluţiile nu se pot face cîtă vreme cei bogaţi au puterea în mîna lor, armata, poliţia, siguranţa publică, închisorile ? Dacă ar fi aşa de uşor să spui: «scoală tu să şăd eu», de cîte ori nu s-ar fi făcut asta, «revoluţia», de la începutul lumii ? Căci veşnic vor fi fost pe pămînt bogaţi şi săraci. Cu cine să faci revoluţia ? Oamenii nu o fac decît doar cînd le-a ajuns cuţitul la os şi nu le mai pasă de nimic. Aveau dreptate cei ce scriau în broşurile acelea împotriva revoluţiei şi apărau calea legală a revendicărilor muncitoreşti...
Dar, pe calea asta, iată, nu se poate ajunge la nimic, El însuşi, cu familia lui, e o pildă. Dar răsturnarea totală a celor ele sus e împreunată cu călcarea legilor, cu ucideri, cu crime, cu vărsare de mult sînge. Omul trebuie să nu se mai teamă de nici o mustrare de gînd, de «nici un păcat, să nu~i mai pese de sufletul lui... E limpede ca din acest motiv spun cei care propovăduiesc revoluţia că nu este nici Dumnezeu, nici suflet, nici altă viaţă. Că şi raiul şi iadul sînt aici pe pămînt, şi nicăiri într-alt loc. Ce-i de făcut ?
Convorbirea cu Ion Dobre din sara aceea îi trezi tot zbuciumul de mai înainte, care se alinase parcă într-o
Valurile, vînturile...
445
baltă ce-i îneca sufletul, şi se ridicau roiuri de gînduri noi, care îl robeau zi de zi mai mult. Şi încă în aşa măisură că sânţi nevoia să fie mereu treaz, şi zile de-a rîndul el înconjură crîşmele din partea lacului.
Venea de la bancă direct acasă. începu să citească din nou vechile broşuri, mai cumpără altele noi. Cuprins de înfrigurare, parcă-i revenea voinţa pierdută, interesul pentru viaţă.
Ana se mira şi se bucura. Trecuse un an şi jumătate de cînd nu mai venea neameţit acasă. Acum nu mai punea picătură de băutură pe limbă. Noua înfrigurare îi dădea o altă beţie, pe care nu o cunoscuse încă niciodată.
într-o zi, ieşind de la bancă, se trezi cu Ion Dobre lîngă el. îi vîrî în buzunar nişte broşuri şi-şi văzu de drum, fără a-i spune nici bună-ziua.
Lucrul acesta se petrecu încă de trei ori, vreme de o lună de zile.
Roşu le citea acasă, dar, pe furiş, citea şi la bancă, cît. nu avea de lucru. în ele află lucruri cu totul noi, la care încă nu se gîndise niciodată. Legile nu erau nici veşnice, nici statornice, nici sfinte. Legile le fac cei puternici pentru a ţinea în robie pe cei slabi. Pentru a putea stăpîni peste ei. Nici o avere nu-i adunată prin muncă dreaptă. începuturile ei sînt hoţia, tîlharia, înşelăciunea, tirania. De cînd e lumea lume cei care muncesc harnic şi cinstit nu pot cîştigă mai mult decît pînea cea de toate zilele. Dacă averile mari s-ar cîştigă prin muncă cinstită, cei mai mulţi dintre oameni ar fi avuţi. Dar, iată, avuţiile sînt în mîna celor ce nu muncesc, ci numai chel-
446
Valurile, vînturile...
tuiesc. Cei avuţi şi puternici, în toate vremile, de cînd sînt oameni pe pămînt, au minţit lumea că este suflet nemuritor, că este rai şi iad, şi un Dumnezeu judecător» care va judeca pe cei ce calcă legile. Nu ! Există numai viaţa de aici, omul moare ca şi dobitocul, şi după el, din el, nu mai rămîne decît praf şi pulbere, cum spune şi Scriptura, pe care popii şi biserica o tîlcuiesc după interesele lor. Viaţa de aici nu-i legată de o voinţă mai înaltă, de soartă. Soarta şi-o face omul. Binele şi răui, fericirea ori nefericirea, atîrnă de voinţa omului, de cuminţenia sau prostia lui. Nu există şi nu poate exista o mulţumire în lume cîtă vreme la temeiul vieţii stă nedreptatea. Pentru ce o bogăţie mare moştenită face să poată trăi fără lucru, în toate desfătările, rînduri de urmaşi, iar cei ce nu moştenesc nimic trebuie să se chi-nuie în. nepoţi şi în strănepoţi ? Pentru ca părinţii celor dintîi au furat, au jefuit, au înşelat, iar ai celorlalţi au fost cinstiţi ? Nu trebuie să existe nici avere, nici proprietate. Avuţiile, ca toate bogăţiile lumii, sînt ale tuturor oamenilor, dar nimeni nu are drept la ele decît în temeiul muncii. Cine munceşte să şi mănînce, cine nu, să rabde i
Asemenea lucruri şi altele la fel citi Ion în cărţuliile ce i le strecură străinul acela în buzunar. Dar nici un cuvînt despre «revoluţie» nu era în ele.
Ion Roşu, cuprins de friguri, citea mereu şi se simţea tot mai dezarmat în vechile lui credinţe şi convingeri. Anii de mizerie, de decadenţă, de sforţări zadarnice pentru a ieşi din sărăcie, pregătiseră în sufletul lui terenul pentru noua învăţătură. îşi dădea bine sama — de cînd i se prăbuşise voinţa şi încrederea în biruinţă — că
Valurile. y vînturile...
447
în el n-a mai rămas nimic întreg şi sănătos. Se simţea uneori ca un putregai care, după ploaie, fumegă în lumina şi căldura soarelui. Prăbuşirea aceea internă îi ajuta să se lase cucerit, încetul cu încetul, de noua doctrină. Primind noua învăţătură, Ion Roşu avea senzaţia că se ridică iarăşi în picioare din prăbuşirea lui de mai înainte, că i se naşte din nou voinţa şi încrederea în biruinţă.
După-o vreme, străinul acela, Ion Dobre, îl aşteptă iarăşi, ciînd ieşi la amiazi de la bancă, şi-i zise :
—	Vino să prînzim împreună.
—	N-am bani la mine. Mă duc acasă.
—	Nu-i nimic. Acum o să plătesc eu. Dumneata vei plăti altădată. Vor mai fi prilejuri.
îl duse într-un mic restaurant, şi se aşezară la o masă, într-un colţ.
Era puţină lume. După ce îmbucară de cîteva ori, Dobre aduse vorba despre broşurile acelea.
—	Le-ai cetit ?
—	Cetit, pe toate. Sînt unele lucruri încurcate. Altele sînt foarte limpezi.
—	Care ţi se par încurcate ?
—	Multe, cine le-ar putea înşira acum pe toate ? Dar, limpezi ori ba, la urma urmelor cred că toate sînt zadarnice.
—	Zadarnice ? Pentru ce ?
—	Pentru că vorbele nu pot duce la nici o biruinţă. Eu, trăbă să ştii, nu cetesc nici gazete, n-am cetit, de cînd am ieşit din şcoală, mai nimic.
—	Din liceu, vreai să spui.
Ion îl privi mirat.
448
Valurile, vînturile
—	De unde ştii că am umblat şi la liceu ?
—	Mai ştim şi noi cîte ceva. Bine ! Vorbele „nu pot duce la nici o biruinţă. Dar ce se cere pentru biruinţă ?
—	Fapta. Acţiunea. Revoluţia de care pomeneai. Dar de revoluţie cărţuliile acele nu spun nimic. Şi chiar de ar spune, ar fi şi atunci vorbe zadarnice.
—	Pentru ce ?
—	Pentru că răsturnarea ceea mare trăbă făcută. Trăbă să fie oameni care să o facă. Zadarnic s-ar scrie numai. Depărtarea de la vorbă la faptă, asta e piedeca, asta e tot. Nu văd cu cine s-ar putea săvârşi fapta. Pentru asta ar trebui nu o mînă de oameni, ci... cum să-ţi spun... întreg poporul, toată lumea. Cei de sus sînt puţini, dar toată puterea e în mîna lor. Cei de jos nu-s organizaţi. Ar trebui ca şi armata, şi poliţia, toate izvoarele de putere să poată ajunge cu uşurinţă în mîna celor de jos. Să aibă oameni ai lor pretutindenea...
—	Fim ! Nu ne-am înşălat cînd am pus ochii pe dumneata şi te-am ridicat deasupra altora ! N-ai cetit despre revoluţie, şi iată că ştii cum trăbă făcută. Sînt şi cărţi despre revoluţie. Dar nu le dăm decît oamenilor în care avem toată încrederea. De altfel, dumneata eşti în mare rătăcire.
—	Se poate !
—	Nu cu privire la ce ai spus, dar cînd crezi că sîntem numai o mînă	de	oameni.	Faci	rău că nu ceteşti
ziarele. Ai făcut şi	mai	rău că	n-ai venit pîin-acum în
organizaţia noastră. Ai fi ştiut că muncitorimea din toată lumea e organizată pentru revoluţie, că avem oameni nu numai în poliţie,	în	armată,	ci şi	în toate partidele
recunoscute din ţară.	—	Coborî	glasul	: Vezi, noi sîntem
'Valurile, vînturile
44$
chiar în pragul revoluţiei, şi dumneata nu ştii nimic. Nu va trece mult şi vom da lovitura. Lumea veche, lumea de sus va cădea în prăpastia de care ţi-am vorbit. Nu poate fi vorba de nici o punte între noi şi ei. Punte nu se poate dura. Au încercat destui. Zadarnic ! Mijloacele legale pot fi folosite un milion de ani, şi nu vor duce la nici o biruinţă a muncitorilor.
—	Sînteţi comunişti, nu ?
—	Partidul nu e recunoscut, e oprit. Lucrăm sub numele socialismului. Dar prea puţini au mai rămas socialişti de vechea doctrină. Aproape toţi sînt azi comunişti.
—	Da ! Bănuiam eu de cînd eram la depozit. Cred acum că muncitorii de acolo toţi erau comunişti, încă de pe vremea aceea.
Străinul stătu puţin la îndoială ce să răspundă.
—	Se poate, nu sînt sigur, zise el. Apoi, după o pauză, adaose : Sîntem mulţi, dar avem nevoie de şi mai mulţi. Alarma poate suna în orice clipă. Avem nevoie de propagandişti şi de oameni de acţiune. Avem nevoie de faptă, căci fapta cea mare, cum ai spus dumneata, numai prin faptă se poate naşte. De aceea ne-am gîndir, şi la dumneata. Ştim de cît folos ai fost altora în propagandă. Uin lucru aş vrea să-ţi fixezi bine în minte : pe globul îotreg revoluţia e gata de marş. Lumea bogată nici nu bănuieşte cît de grabnic se va prăbuşi !
Ion Dobre scoase din buzunar cîteva broşuri şi i le dădu.
—	Astea scriu despre revoluţie. Cînd le vei ceti sâ vii la adresa asta.
Şi el îi dădu un petec de hîrtie cu numele străzii şî numărul casei. Era o stradă principală din oraş.
29	— Opere VI — Agârbiceanu
450
Valurile, vînturile.
VIII
Dumitru plecase «în lume», cum spunea mamă-sa. De cînd întrase în organizaţia tineretului comunist îşi luase un nume nou, sub care era cunoscut între muncitori : Va si le Micu. Avea şi un număr de ordine, numărul şapte, sub care era cunoscut de cei iniţiaţi. Dar adresa pe rare o dădu părinţilor era pe numele lui adevărat.
Fu repartizat în redacţia şi tipografia tipăriturilor comuniste. Era şi deştept, citise şi foarte multe lucrări socialiste -şi comuniste, era orientat asupra activităţii din ţară şi clin străinătate a partidului.
In Bucureşti nu lucra într-un atelier, cum îi spusese Anei la plecare, ci într-o tipografie clandestină. Era şi culegător bun.
înainte de a pleca în capitală, el ţinu să se întâlnească cu soru-sa, cu Veromica.
Gînd întrebă întîia oară de ea, fetele nu ştiură pe cine caută, pînă nu începu a o descrie.
—	A, pe Nica o cauţi ! răspunseră ele în cor. E aici. Şi îi arătară o uşă.
Dumitru rămase surprins, auzind cum îi spuneau fetele : Nica. Abia întru tîrziu îşi dădu sama că Nica erau cele două silabe din urmă ale numelui ei.
—	Păi, da ! Aşa i-a plăcut patroanei, doamnei Drago-mirescu, să-mi spumă de la început, îl desluşi ea. Spunea că nurrele de Veronica e prea lung.
După întîia vizită, Dumitru o vizită de mai multe ori, fie lâ atelier, fie acasă. Uneori o întîlnea la cinematograf. Nu era niciodată singură. Dumitru văzu că mai
Valurile, vînturile...
451
ales un tînăr înalt, brunet, bine îmbrăcat, un bărbat între treizeci şi patruzeci de ani, o însoţea mai des.
Dumitru îi făcea uneori observaţii : nu trebuia să aibă încredere în străinii ăştia, care se-nvîrt mereu în jurul fetelor frumoase şi sărace. Nu pot avea gînduri bune. Dacă ar avea, şi-ar alege fete din clasa lor socială, cu care se pot căsători. Dar ei, băieţi de bani-igata, moştenitori ai unor averi nemuncite, sau diplomaţi cu protecţie ai universităţilor, nenorocesc întîi duzine de fete sărace, şi cînd le-a trecut tinereţea se căsătoresc cu vreo fată sau văduvă bogată.
Veronica rîdea :
—	Ce-ţi umblă prin cap ! Nu e vorba de nimic serios, de nimic neîngăduit. Iată, mă mai distrez şi eu, ca şi altele. Mai trece vremea.
Alteori se supăra : Cum vine să o înfrunte, ori să-i dea sfaturi, un frate mai mic decît ea ? Şi încă un frate care a pierdut şase clase de liceu, şi acum taie cînilor frunză ?! Dar judecata asta din urmă era numai în gîndul ei. Nu voia să-l supere pe Dumitru. în sfîrşit, el nu putea avea decît bune intenţii. Totuşi îi părea că prea se ţine pe urmele ei ! Şi, mai ales, nu scăpa nici un prilej să nu-i vorbească despre putreziciunea clasei de sus. Cînd ajungea la	subiectul	ăsta,	Dumitru	se	aprindea,
vorbea frumos, convins şi cu patimă.
—	Bagă de samă, îi zise el odată, să nu te-ncurci cu
cineva din pătura asupritorilor. Ca mîne, clasa lor se va prăbuşi, şi o	să te ducă şi	pe tine	în	prăpastie.
Veronica îi răspunse :
—	Să bagi tu	de samă	să nu	te prindă	comuniştii Îb
reţeaua lor, dacă	nu te vor	fi prins pînă acum.
29*
452
Valurile, vînturile...
După schimbul acesta de vorbe, Dumitru nu o mai întîlni decît înainte de plecarea lui la Bucureşti. Dar în răstimpul acesta se interesă cine e tînărul acela care se învîrtea mai mult în jurul surorii sale.
El o găsi acasă. Se aranja dinaintea oglinzii. Era gata să plece la cinematograf.
—	Eşti grăbită ? o întrebă el.
—	După cum vezi, răspunse ea contrariată.
—	Totuşi va trebui să mă asculţi puţin.
—	Iarăşi morala obişnuită ?
—	Nu. Am venit să-ţi spun că plec în capitală. Am aflat acolo, prin nişte cunoscuţi, un mic serviciu. Nu mai pot rămînea greutate pe capul părinţilor. Au ei şi aşa prea multe !
—	îmi pare rău că pleci, dar mă bucur că ai aflat de lucru. Poate ai fi putut afla şi aici, răspunse fata, mai aruncînd o ultimă privire în oglindă.
—	Ascultă, Veronica ! Pe părinţii noştri nu trăbă să-i judecăm. Ei nu au nici vreme, nici pricepere să se intereseze de aproape ce fac, ce dreg copiii lor. Pentru unii ca ei, înglodaţi în mizerie, după ce au plecat din sat cu gîndurile cele mai bune pentru noi, lucrul de căpetenie este ca copiii lor să aibă un mijloc de trai. Nu se mai interesează şi de viaţa lor. Iată, de-o pildă, ei nu ştiu că tu eşti în pragul unei prăpăstii. De aceea im-am gînclit că-i datoria mea, înainte de a pleca, să-ţi spun cine este tînărul care-ţi face curte cu atîta înverşunare.
Veronica păli şi se lăsă pe-un scaun.
— Spuneai că nu vei începe din nou cu morala ta.
— Asta nu e nici o morală ! E o datorie de frate. Inginerul Popescu e căsătorit !
Fata păli.
Valurile, vînturile..
453
—	Inginerul ?!
—	Da, inginerul Popescu. De ce te miri ? E aici numai de-o jumătate de an, nevastă-sa a rămas la Bucureşti. Nici nu o să rămînă aici multă vreme. Are o detaşare limitată, la căile ferate.
Mereu cu paloarea pe faţă, ea începu :
—	Dar mie...
Cuvîntul i se opri pe buze. Voia să spună : «Dar mie mi-a spus că-i advocat». Se răzgîndi însă.
—	Nu importă ce-ţi va fi spus ţie, dar adevărul e acesta. Am informaţii sigure. Nu importă nici faptul că ţi-e poate indiferent încă. Lucrul de căpetenie este că omul acesta e primejdios pentru o fată fără experienţă, ca tine. în morală oameni ca el n-au nici un scrupul, pentru că n-au nici o credinţă, nici un fel de a vedea lumea şi viaţa. E din neamul profitorilor. Nu cunosc datorii faţă de alţii. E o clasă coruptă, care se va prăbuşi.
Veronica se ridică de pe scaun.
—	Numai la prăbuşiri te gîmdeşti şi tu ! Află că între mine şi omul acela nu e nimic, cum nu e nici între mine şi alţii cu care mai stau de vorbă.
—	Chiar aşa nu s-ar putea spune. Cînd o fată începe să primească la locuinţa ei pe-un tînăr...
Veronicăi i se sui sîngele în obraz.
—	Nu l-am primit decît de două ori, pe cîteva minute, însoţindu-mă de la cinema !
—	Nu importă de cîte ori şi pe cîtă vreme l-ai primit. E rău că l-ai lăsat isă-ţi calce pragul. Oamenii ăştia subţiri au metodele lor de-a seduce fetele naive. Spun că sînt creştini, dar n-au nici un Dumnezeu. Şi-acum, te las cu bine.
Aşa se despărţiră.
Valurile, vînturile.,
Veronica-1 petrecu pînă la uşă. Se uită la ceas. Nu era încă prea tîrziu pentru cinematograf. Rămase în picioare, gînditoare. Apoi îşi scoase pălăria, se dezbrăcă de pardesiu, şi nu mai ieşi. Se simţea tristă şi tulburată. Nu pentru că s-ar fi simţit vinovată cu ceva, ci pentru că i se risipea un vis, pierdea o iluzie : aceea că ar putea ajunge şi ea fericită. La adăpostul simpatiei cu care o învăluia tînărul acela, se simţea mai săltată de la pă-mînt, mai sigură, mai slobodă, avea mai multă încredere în sine. Nu simţise încă nici un fior de dragoste pentru el, îl privea mai mult ca pe un binevoitor şi protector. Uneori, rar detot, se gîndea că s-ar putea căsători cu el. Era fată cu şcoală, avea un venit al ei, de care nu se răşina, era frumoasă, şi colegele-i spuneau că-i elegantă. Dar gîndul venea şi trecea, nu-i tulbura toropeala aceea plăcută de a se simţi în paza cuiva. Şi acum Dumitru risipise tot farmecul L. Nu se putea îndoi de cuvintele lui. Ştia că Dumitru nu minte şi că înainte de a vorbi are obiceiul să se documenteze. Era chiar mişcată amin-tindu-şi cît de des s-a interesat de ea în vremea din urmă. Acum înţelegea de ce se interesa. Aşadar tînărul acela o minţise ! Nu era advocat, şi nu era neînsurat, cum îi spusese ei ! Dacă o minţise, nu putea avea gîn-duri bune faţă de ea. Şi, dacă era aşa, şi aşa era de bună samă, de ce ar mai fi continuat să se întîlnească cu el ? Chiar în sara asta trebuiau să se întîlnească la cinematograf. Putea s-o aştepte mult şi bine ! Farmecul se risipise. Şi se simţi iarăşi singură pe lume.
Dumitru avusese dreptate : peste vreo doua luni inginerul Popesc.u dispăru din oraş. I se sfîrşise detaşarea. Veronica nu simţi nici o părere de rău. Dar tristeţea ei crescu. Gîndurile cu privire la viitorul ei începură sa o
Valurile, vînturile..,
455
frământe. Dacă ar fi rămas fată în sat, pînă acum ar fi fost măritată, viaţa ei s-ar fi desfăşurat în mod firesc, fără prea multă bătaie de cap. Dacă ar fi avut o zestre, cum avea o diplomă, deşi din părinţi muncitori, s-ar fi putut mărita cu un liber-profesionist, cu un funcţionar ele stat. Dar cum era săracă — o croitoreasă din lumea proletară, deşi avea şcoală... Cu cine s-ar putea mărita ? Care intelectual ar admite ca soţia lui să lucreze într-un atelier de mode ? Alta ar fi dacă ea însăşi ar fi patroană, ar fi proprietară !... Să se mărite cu un meseriaş ? Gîndul acesta îi era cel mai străin. 11 respingea aproape instinctiv. Parcă mai bucuros ,s-ar înapoia în sat, s-ar îmbrăca ţărăneşte şi s-ar mărita cu un fecior de-acolo, decît cu un om sărac şi deznădăjduit ca tată-său... Ca o înnegurare se cobora peste viaţa ei gîndul că va trăi cusătoreasă viaţa întreagă, mereu singură, mereu în pustiu !
Totuşi, cînd mamă-sa o rugă să se mute Ja ei, se împotrivi. Zadarnic îi arăta Ana că va avea o cameră numai a ei, că tată-său cîştigă din nou parale frumoase, că Dumitru e plecat în străini, iar Niculiţă e la cămin ; că-i: singură-cuc, toată ziua... Nu se învoi. Se simţea străină în casa maică-si. De cînd locuia singură îşi crease, parcă, o atmosferă aparte. Acasă la ea era numai în intimitatea camerei pe care şi-o mobilase din economiile ei, între lucrurile ei, între cărţile de citit care sporeau din iună în lună.
Intr-o zi, mergînd de la atelier spre locuinţă, auzi ca o salută cineva din dreapta ei.
—	Bună-ziua, domnişoară Niica ! Te poţi mira Am dispărut fără nici o veste, nu-i aşa ?
456
Valurile, vînturile...
Veronica era mai mult supărată decît mirata.
—	Nu erai obligat să-mi dai de ştire, răspunse ea* urîngîndu-şi buzele.
—	Ba eram ! M-a mustrat mereu conştiinţa. Dar am plecat la un ordin telegrafic.
Fără să-şi mai ceară voie, porni alăturea de ea.
—	Ordin de la direcţiune ? întrebă ea cu răutate.
—	Da, de la direcţiune... Adică, pentru ce de la direcţiune ? întrebă el, văzînd că l-a luat gura pe dinainte.
—	Pentru că dumneata eşti inginer la C.F.R., şi nu advocat, şi atîrni de direcţiunea C.F.R.
Tînărul rămase o clipă uluit. De unde aflase ? Apoi, reculegîndu-se :
•— Informatorul dumitale s-a înşelat. Eu nu-s inginer, ci advocat la C.F.R., şi atîrn şi eu de direcţiunea generală.
—	Atunci nici informaţia că eşti căsătorit şi că soţi;* dumitale e în capitală nu-i adevărata ? întrebă ea arun-cîndu-i o privire batjocoritoare.
Tînărul păli, se bîlbîi, apoi zise :
—	Sînt în divorţ de-o jumătate de an. Sînt ca şi liber. De-aceea nu am crezut ca e nevoie să-ţi mai spun.
—	Se poate, zise fata, dar acum nu te vei mira că nici eu nu mai simt nici o nevoie să mă însoţeşti. Nici acum, nici altădată.
îşi grăbi paşii şi-l lăsă în drum.
«Ce scîrbă de om !», îşi zise Veronica, grăbindu-se spre casă.
într-o zi, una din colegele ei croitorese lipsi de Ia atelier. Lipsi şi a doua zi. A treia zi doamna Dragomi-rescu întră alarmată în atelier.
—	închipuiţi-vă, şi Geta s-a îmbolnăvit de tifos !
Valurile} vînturile..,
457
De vreo cîteva săptămîni începuse o epidemie de tifos în oraş.
Peste zece zile se îmbolnăvi şi Veronica, deşi serviciul medical dezinfectase întreg atelierul.
Ea voi morţiş să rămînă în camera ei. Spunea că mamă-sa e în oraş şi că o poate îngriji. Ori, în cazul cel mai rău, s-o interneze la locuinţa părinţilor. Dar doctorii fură necruţători. Trebuia dusă şi ea la spitalul de con-tagioşi. Fură zadarnice şi intervenţiile mamei sale, şi ale doamnei Dragomirescu.
—	Dar nici nu puteţi constata încă, doctore, dacă e tifos ori nu. Dusă acolo, îl va căpăta însă cu siguranţă. Se vorbeşte că-i destulă mizerie la spitalul acela, zise patroana atelierului.
—	Avem şi camere separate, doamnă Dragomirescu? răspiunse doctorul.
Patroana era îngrijorată greu. Nu-i mai rămăsese în atelier decît o singură croitoreasă. Era prin ianuarie, sezonul balurilor, şi comenzile veneau pe capete. Ţinea îa Veronica mai mult decît la toate. Avea gust, avea simţ artistic, avea o siguranţă a mînii şi o măsură a ochiului cum rar se întîlneau.
—	Dacă aveţi, să-i daţi o cameră separată. Toată cheltuiala mă priveşte pe mine, zise proprietara magazinului.
—	Am înţăles. Să nu vă supăraţi, doamnă Dragomirescu. Avem şi noi legi şi regulamente. Dar şi fără ele* o epidemie ca asta trăbă combătută serios.
Veronica ajunse într-o rezervă a spitalului de conta-gioşi. Avea febră mare. Dar, zile de-a rîndul, alte semne ale tifosului nu se arătară. Dimpotrivă, febra începu să scadă. După o săptămînă, un consiliu de doctori constată ca nu-i vorba decît de-un caz uşor, fără nici o primejdie.
30	— Opere VI — Agârbiceanu
458
Valurile, vînturile...
Veronica nu fusese niciodată bolnavă pînă atunci. Petrecerea în spital, în camera aceea albă şi curată, în liniştea mare ce stăpînea, parcă era începutul unei vieţi nouă pentru ea. Devenise mai sensibilă, ajunsese iar visătoare ca la vîrstă de şasesprezece ani, cînd începuse să citească cele dintîi romane.
Dintre doctorii spitalului, mai des întră în camera ei Vasile Dănulescu, un t'înăr care îşi luase diploma numai de o jumătate de an, dar care lucrase la spitalul epidemic şi în ultimii doi ani de studii. Era un tînăr (înalt, brunet, prea serios pentru vîrstă lui, tăcut şi chiar timid. Ceilalţi doctori erau destul de duri cu bolnavii, mai ales cu cei din saloanele comune. Dăuulescu avea mişcări uşoare, abia atingea bolnavii, le vorbea cu o voce caldă cane contrasta cu faţa lui plină de seriozitate. Era simpatizat de toţi bolnavii.
Veronica aştepta înfrigurată întrarea lui în cameră. Cînd a simţit mai întîi mîna lui rece cercetîndu-i pulsul, fata avu o uşoară şi caldă înfiorare. La atingerea celorlalţi doctori nu simţea nimic, li se putea uita drept în ochi cînd îi vorbeau, cînd îi puneau întrebări. La apropierea lui Dănulescu îşi strîngea instinctiv plapoma la piept, ascunzîndu-şi mînile subt ea, iar pleoapele i se coborau.
•— Dă-mi mîna, domnişoară Nica, zicea doctorul cu vocea lui coborîtă şi caldă, de bariton.
Fata îşi seotiea încet braţul de subt plapoma. Era un braţ alb, curat şi plin. 1-1 întindea cu ochii închişi.
—	Mergi tot mai înspre bine, din zi în zi. Mă bucur, zicea Dănulescu.
Pleoapele fetei se ridicau puţin. îl privea cu sfială, cu o teamă dulce.
Valurile, vînturile
459
—	Nu-mi spui nici un cuvînt ?
—	îţi mulţămesc, şoptea fata.
—	Să mulţămeşti întîi lui Dumnezeu. E un caz uşor. Şi să mulţămeşti organismului dumitale sănătos.
Din zi în zi doctorul băgă de samă că vizitele lui în camera asta se prelungesc mereu, şi că, potrivnic firii sale tăcute, devine tot mai vorbăreţ.
îşi zise de la o vreme : «Cu ea pot sta mai mult de vorbă, nu o oboseşte. Aproape nici nu mai e bolnavă.»
Da, era o fată frumoasă şi cuviincioasă ! Nu surprinse nici unul din gesturile acele ale unor femei, care, bolnave, nu-şi uită să fie cochete, să-şi pună în evidenţă graţiile. Veronica-i părea chiar fricoasă. Poate era numai neobişnuită, cum nu mai fusese bolnavă, ca, în vreme ce era în pat, un bărbat isă se apropie şi să se atingă de ea. A mai întîlnit el fete tinere tot aşa de timide.
Pentru Veronica întrarea doctorului Dănulescu în camera ei începu să fie o sărbătoare. La gîndiul că se va deschide uşa şi că va intra el, sufletul i se lumina ca şi cînd l-ar fi adiat soarele. începu să se dichisească mai bine, să se uite în oglindă, ceea ce mai înainte, cînd se anunţa vizita altui doctor, îi era cu totul indiferent. Aştepta, palidă, ca tînărul acela să-i atingă mîna, fruntea, părul. Uneori, Dănulescu, fără să-şi dea sama, o mîmgîia pe păr, pe frunte.
Veronica nu se mai putea îndoi, cînd rămînea singură după vizita doctorului, că se îndrăgostise de el. Nu mai era sentimentul acela de protecţie, de săltare de la pămînt, de libertate, pe care-I avusese înainte, în tovărăşia inginerului Popescu. Era o teamă dulce, o risipire, un fel de robire în sentimentul care pusese acum stăpî-
460
Valurile, vînturile.,
nire pe ea. Nu se mai simţea slobodă, ci tot mai legată de tînărul ce-i răsărise ca un soare în camera asta de spital. O înduioşare adîncă îi înnodă întreaga fiinţă. De multe ori îi venea să plîngă, ba chiar plîngea mult, nepu-tîndu-şi stăpîni lacrămile.
Cînd doctorul îi văzu mai întîi ochii roşii de plîns, sc alarmă :
—	Ce-i cu dumneata, domnişoară Nica? Ai primiţi vreo veste rea ?
Ea clătină din cap.
—	Ai vro nemulţămire ?
—	Nu, şopti ea.
—	Dar atunci n-ai nici un motiv să fii supărată şi să plîngi. Acuş vei fi cu totul bine şi vei putea părăsi spitalul.
Cînd doctorul îi atinse mîna să-i ia pulsul, Veronica simţi o tresărire a trupului pînă în vîrful degetelor.
—	Ţi s-a urît în spital ? zise el cu neîncredere, cutre-murîndu-se şi el uşor de fiorul fetei.
—	Nu ! Dimpotrivă ! îmi pare rău că va trebui să plec curînd, răspunse ea cu pleoapele de jumătate lăsate.
—	Atunci o să prelungim puţin boala, zise el înfiorat.
Fata deschise ochii şi întîia oară doctorul îi văzu strălucitori, aprinşi şi radiind o mare bucurie. Era numai bucurie, sau fericire ? Ea îl privi drept în ochi.
—	Poţi face asta ? Te rog fă-o !
El îşi puse instinctiv'.mîna pe fruntea ei.
—	Da, zise doctorul, poate că vom prelungi boala...
Şi luîndu-i uşor mîna, i-o sărută. Apoi ieşi grăbit din
cameră.
Veronica întră într-un vis din care ar fi voit să nu se mai deştepte. Nu mai exista nimic în lume decît ea
Valurile, vînturile.
461
şi doctorul Dănulescu. Îşi uitase şi de părinţi, şi de atelier, şi de patroană, deşi aceasta se interesa mereu de viersul boalei, şi era nerăbdătoare să-i vină cît mai în grabă în atelier. O vizitară şi părinţii, de mai multe ori. Totuşi ea-i uita îndată ce închideau uşa după ei.
Citise multe cărţi în care era vorba de iubire ,* încercase de multe ori să şi-o închipuie... însă nimic nu era asemănător cu ceea ce simţea ea acum, cu viaţa în care întrase. Nu se mai îndoia : aceasta era iubirea. Si nu se mai putea îndoi acum nici de iubirea tînă-tului doctor.
Băgară de samă şi ceilalţi doctori, şi personalul de serviciu, că doctorul Dănulescu se schimbase. Liniile aspre ale tăcerii îi dispăruseră, faţa i se lumină, i se îndulci.
Veronica nu se mai gîndea acum la nimic. Nu se mai gîndea la căsătorie, nu se mai gîndea că ar putea fi nepotrivire socială între ea şi doctor, nu se mai gîndea să-i spună că ea este doar o simplă croitoreasă. Nu credea că-1 înşeală cu ceva, ori că se înşeală pe sine însăşi. Acum, ea trăia, atîta tot, şi trăia prin el.
Oricît ar fi prelungit şederea în spital, tot trebuia să vină ziua plecării. Patroana stărui, în urmă ameninţă că nu mai plăteşte camera şi întreţinerea, după cum se angajase.
Se despărţiră, dar numai din spital. Veronica află acum o completare a fericirii ei : peste zi să lucreze cu hărnicie, iar sara să-l întîlnească pe doctorul Dănulescu.
Se întîlneau acasă la Veronica. Uneori, rar de tot, ieşeau împreună la cinematograf sau să ia masa la un
462
Valurile, vî riturile..
restaurant. Mai adeseori se plimbau, sările, pînă târziu, prin parcul oraşului.
Veronica era acum de douăzeci şi doi de ani, dar trăia ca o fată de şasesprezece, îndrăgostită. Ajunsese de-o candoare fermecătoare, şi-i umplea capul doctorului cu toate copilăriile. El o asculta zîmibind, îi sorbea vocea cîntătoare, îi ridica uşor braţul şi-i săruta mîna.
Trecuse un an, şi iubirea lor se păstra mereu curată. O cunoscură şi prieteni de-ai doctorului, şi prietene de-ale Veronicăi. Uneori, în atelier, fetele făceau aluzii. Unele o invidiau, altele se bucurau.
—	N-are şi ea dreptul la viaţă ? ziceau acestea din urmă.
Intr-o sară de iunie se plimbară pînă tîrziu prin parc. Erau înfloriţi teii, şi mireasma lor era covîrşi-toare în răcoarea sării. întreg văzduhul era îmbălsămat, în înălţimi plutea luna, luminînd tare, pălind stelele din jurul ei. Doctorul o petrecu pînă acasă. Era tîrziu, credea că trebuie să plece. Dar în prag văzu lacrămi în ochii ei. îi duise braţul uşor peste mijloc, şi trecură pragul.
In cameră Veronica îl îmbrăţişă, îl sărută, şi-i şopti 3ăsîndu-şi capul pe umărul lui :
—	Doamne, cît <sînt de fericită !
Doctorul Dănuleiscu, întors tîrziu la spital, se opri înaintea camerei în care zăcuse Veronica... Dacă a fost totul numai un vis ? Dacă fata e încă aici, în patul ei ? Ca într-o halucinare, deschise încet uşa, ca pe vremuri. în cameră ardea un bec acoperit. în pat era o femeie bătrînă. Părul sur îi era desprins din năframă şi împrăştiat pe perna albă... El închise uşa şi se de-părtă cu un junghi amar în inimă...
Valurile, vînturile.
463
Vreme de un an trăiră apoi împreună. Veronicăi nu-i trecu prin cap umbra gîmdului de a-i vorbi de căsătorie. Nici el nu pomeni cuvîntul ăsta.
Lumea îi vedea totuşi rar împreună. Veronica ajunsese întîia croitoreasă din atelierul «Rândunica». Salariul ei se apropia acum de zece mii lunar. Mai cîş-tiga şi cu lucrul acasă, în ore de lucru suplimentare. Nu primea niciodată nici un ajutor de la doctor. Chiar cînd luau masa la restaurant stăruia să plătească ea, ceea ce, la început, îl umilea pe Dănulescu. Dar ea nu avu tihnă pînă nu-1 convinse. Era cu dreptate să plătească ea — spunea Veronica. El avea un salariu ridicol : şase mii de lei. Avea, e adevărat, locuinţă şi întreţinere gratuită la spital. Dar şase mii abia ajungeau pentru îmbrăcăminte şi tutun. Ea nu era cheltuitoare. Veşmintele nu o costau aproape nimic. Din cîte-o rămăşiţă din atelier, pe care patroana i-o dădea bucuros, ea îşi făcea o rochie, o bluză, de rămînea uimită doamna Dragomirescu. Apoi, cînd era singură, ce cheltuia pe mîncare ? Prînzul îl lua la o pensiune, sara un ceai, două ouă, o felie de pine cu unt. A, să nu creadă el că cinele sale, cînd era singură, se asemănau cu acelea cînd putea veni el, Vasile ! Atunci era sărbătoare !
De multe ori avea plăcerea să-i facă surprize : batiste, albituri. A, să nu creadă că a cheltuit nu ştiu ce î Doar materialul. încolo, sînt lucrate toate de mîna ei. Nu va înţelege el niciodată cît de fericită era cînd lucra îa ele !
Veronica începu nu numai să-l înconjoare cu dragostea ei, ci de la o vreme începu să aibă şi un simţămînt matern pentru el. Doctorul nu era, de altfel, decît cu patru ani mai vîrstnic decît ea. Subţire şi înalt, ras
464
Valurile, vînturile..
totdeauna proaspăt, părea cu mult mai tînăr. Şi în alintările lui era frăgezime şi timiditate de băiat. Cît de mult îl iubea cînd îl vedea cu pleoapele lăsate, printre care abia o dungă de lumină lăsa să i se citească gîndul* dorinţa. Nici o vorbă, nici o atingere brutală. Rămăsese şi acum doctorul sfios care intra în camera ei', acolo, la spitalul de contagioşi.
Mamă-sa, Ana, nu bănuia nimic. Veronica mergea din cînd în cînd s-o vadă, şi uneori îi ducea cîte-un mic dar : o năframă, un şorţ, un pieptărel de lînă croşetat de ea. Ana ştia că fata ei cîştigă bine şi era mîndră* Simţea un fel de respect faţă de ea.
După un an şi jumătate Veronica se simţi însărcinată* Inima-i bătu de bucurie pînă o ameţi. Nu o mai părăsi gîndul : «De-acum nu voi mai fi singură pe lume î Dar pîn-aoum am fost singură ? Da, parcă am fost singură, pentru că eu şi Vasile sîntem o lingură fiinţă !» Aşa simţea. Nu se putea gîndi la ea fără să se gîndească şi la el. Nu se putea simţi pe sine, fără să-l simtă şi pe el. Voia să-şi ţină însă taina ascunsă. Nu-şi putea da sama bine din ce motiv. Să nu-1 sperie pe Vasile ? Era un copil încă, cum s-ar simţi el ca tată ?, Se temea să nu-i deştepte gînduri de îndatorire faţă de ea, punînd problema căsătoriei ? Se temea să nu se răcească dragostea lui ? Nu-şi putea da sama. Aşa că nu-i spuse nimic.
Dar doctorul, de la o vreme, băgă de samă. Se albi ca păretele şi nu putu spune un cuvînt, încît Veronica încremeni de groază. Dar încet-încet faţa lui se lumină* şi o bucurie arzătoare îi năvăli în ochi. îşi duse uşor braţul în jurul taliei femeii şi-i şopti :
Valurile, vînturile..
465
—	Ne-am jucat mereu, şi nu ne-am gîndit că o să vină şi jucăria !
Ea-1 sărută cu patimă.
—	Dragul meu ! Sufletul meu... Şi eu..,
—	Şi tu ?
—	Şi eu m-am temut mereu să-ţi spun !
—	Ai făcut rău, pentru că jucăria aceea trăbă să aibă un tată !
Veronica nu înţelese îndată, copleşită cum era de fericire.
—	Trăbă să ne cununăm, Nico ! zise el cu toată gravitatea. Trăbă să legitimăm copilul ! Nu poate rămînea fără nume, şi tu,,. Dar el se opri,
—	Şi eu ?
-— Sînt legi sociale şi morale peste care nu se poate trece, oricît de mare ar fi dragostea noastră. Şi tu trăbă să ai un nume, numele meu.
Tînărul vorbi cu glasul lui cald de bariton, cu vocea aceea care nu o minţise niciodată pe Veronica. Ea începu să plîngă.
Tîrziu, cuteză să vorbească :
—	Nu aş vrea să-ţi fiu o povară în viaţă, dragul meu ! Poate teama asta m-a împiedecat să-ţi spun vestea. Tu eşti încă un copil, nu cunoşti greutăţile vieţii şi ale familiei. Nu vreau să-ţi fiu o p iede că în cariera ta, în viitorul tău. Eu, vezi tu, am pornit de jos, sînt o croitoreasă... Mi-e destul că eşti al meu, că m-ai iubit... După hotărîrea ta de azi, nu-mi mai trăbă nici o altă fericire în viaţă. Voi fi prea fericită cu copilul şi cu amintirea ta, cînd destinul tău te-ar chema pe alt drum.
466
Valurile, vinturile.
Doctorul rămase uimit. Niciodată nu-i vorbise atîta
—	într-un răsuflet — Nica lui. O îmbrăţişa uşor, îşi îipi obrazul de obrazul ei şi-i zise :
—	Nu mai sînt copil. Am în curînd douăzeci şi nouă de ani. Apoi se poate ca eu să fi plecat mai de jos decît tine. Ţărani sînt şi părinţii mei. Pe mine m-a purtat la şcoală un unchieş, un preot căruia i-a murit preoteasa în primul an de căsătorie, fără să-i lase un copil. Vezi, tu nu m-ai întrebat niciodată cine sînt. Apoi tu nu eşti, cum ţi se pare, o croitoreasă ca oricare alta. Ai patru ani de şcoală. Ai o diplomă. Şi chiar dacă nu ai avea nici o şcoală, nu-ţi cîştigi tu, de ani şi ani, pînea cea de toate zilele ? Eu cred că munca şi hărnicia sînt un titlu de nobleţe pentru oricare om... De-aceea nu te mai gîndi la copilării, sau la prostiile celor care nu înţăleg nimic din viaţă...
—	Ah ! Doamne, unde e Dumitru să te audă ! oftă Veronica.
—	Cine-i Dumitru ?
—	Intr-adevăr, nu ţi-am spus niciodată. Tu ştii numai că am părinţi. Dar am şi doi fraţi : Dumitru, cel mai mare, mai tînăr însă decît mine, şi Niculiţă, cel mai mic. Acesta îşi ia acum diploma de învăţător. Au învăţat amîndoi pînă în clasa a şasea de liceu. Atunci a urmat o perioadă de lipsuri grele pentru familie... Niculiţă a intrat în şcoala normală ca bursier, iar Dumitra s-a făcut muncitor.
—	Cum aşa ? A rămas cu şase clase, fără să mai facă nimic ?!
—	Mi se pare că s-a înscris la comunişti. Acum e la Bucureşti. Lucrează într-un atelier.
—	Şi pentru ce doreai să fie aici şi să mă audă ?
Valurile, vînturile...
467
—- Pentru că el nu avea nici o încredere în intelectuali. înainte de plecare mi-a legat de suflet să nu-1 las pe niciunul prea aproape de mine, pentru că toţi se pot apropia mrniai cu gînduri urîte de o fată ca mine.
—	Bun frate ! zise doctorul... Şi să ştii că nici nu e prea departe de adevăr. Hei ! Lumea e stricată, dar nu numai în pătura de sus, ci şi în cea de jos. Cîte fete nu s-au nenorocit aşa, în toate clasele sociale!
Veronica puse o condiţie pentru căsătorie : să o lase să-şi continue profesiunea. Asta ar cinsti-o pe ea foarte mult, şi era şi un mijloc de cîştig. Îi păru că el se simte umilit. Şi chiar era, dar nu pentru ce gîndea Veronica, ci pentru că se gîndea la salariul lui mic.
—	Adevărat, eu, deocamdată, cîştig mai puţin decît tine... Dar cînd va veni jucăria, ce-o să faci cu atelierul ? Cum te vei duce acolo ?
—	O să vină atelierul la mine. Pentru croiul meu doamna Dragomirescu e în stare să-mi aducă întreg atelierul acasă. O să ne aranjăm noi, să nu-ţi fie frică !
încă din ziua următoare făcură anunţurile la primărie şi dădură vestirile la biserică.
Abia după-amiază Veronica duse vestea şi părinţilor.
Era numai mamă-sa acasă, ca de obicei. Trebui să-l spună de trei ori vestea cea mare, pentru a o putea înţelege şi crede.
Ana se ridică de pe scaun, merse în faţa icoanelor, se închină şi zise :
—	Mulţămescu-ţi ţie, Doamne !
O piatră de moară îi căzu de pe suflet.
Naşă fu doamna Dragomirescu, şi naş directorul spitalului epidemic.
30*
468
Valurile, vînturile.,
Căsătoria făcu vîlvă mare. Fetele din atelierul de mode «Rîndunica» se împărţiră în două tabere : unele erau pizmaşe şi spuneau că nu o să ţină mult căsătoria
—	pînă va ajunge doctorul la cîştig mai mare. S-a lacomi t acum la salariul Veronicăi. Altele se bucurau şi se simţeau onorate în breasla lor.
Tatăl, Ion Roşu, fu singurul nemulţumit, şi, poate, acolo departe, Dumitru. îl chemară şi pe el la nuntă* dar nu-i învrednici cu nici un răspuns. Ion Roşu era nemulţumit şi pulfnea mereu, pentru că, după convingerea lui, fată-sa întraise într-o clasă socială care, ca mîne, va fi desfiinţată. Se mai împacă numai cînd înţelese că Veronica nu-şi va părăsi profesiunea de croitoreasă şi că va lucra în atelier, ca şi mai înainte.
IX
Ion Roşu nu discutase, în casă cu nevasta, niciodată politica. Nici pe vremea cînd era în sat, şi trăia şi mamă-sa, Veta, şi cînd, sările, se certau pentru ca-şi pierdea vremea în propagandă pe sate cu advocatul Creţu şi cu alţi domni.
Nu discuta nici acum.
Ştia că în organizaţie sînt şi femei şi fete muncitoare destule. Era un punct asupra căruia nu se împăca deloc cu ceilalţi organizatori ai mişcării.
Da, avusese el prilejul să se convingă că tovarăşele erau mai aprinse decît bărbaţii, că sînt mai curajoase în acţiunile de pregătire împreunate adeseori cu primejdii.
Valurile, vînturile
469
mai gata de iniţiativă. însă el nu avea încredere în ele, nu avea încredere în neamul femeiesc, cînd era vorba de o acţiune puternică şi de durată.
—	Ele sînt foc de paie, le spunea Ion tovarăşilor, repede se însufleţesc, dar cînd li se vor pune piedeci serioase, repede se vor stinge. Se vor da laoparte, ori ne vor trăda. Nu ! Muierea să-şi vadă de oala de la foc şi să nu se amestece în lucrurile bărbaţilor.
El îşi uita că femeile din mişcare demult nu-şi mai vedeau de oala de la foc, că erau muncitoare, în rînd cu bărbaţii, de dimineaţa pînă sara, că multe din ele poate nici nu ştiau să facă o fiertură. El, în punctul ăsta, rămăsese la convingerile lui de-acasă, şi adeseori se certa cu ceilalţi. El stăruia ca, fiind în pragul răsturnării celei mari, să scoată femeile din organizaţie, sau cel puţin din rîndurile de conducere.
—	Cine dracu a mai pomenit femeie-căpitan, sau femei e-prim ar ?! izbucnea Ion adeseori.
Zadarnic încercau ceilalţi să-i arate rolul femeilor în toate revoluţiile, ori îi dădeau broşuri cu vieţile marilor revoluţionare. Cînd nu se mai putea opune argumentelor şi evidenţei, el isprăvea totdeauna discuţia cu vorbele :
—	Zadarnice sînt toate ! Femeia a scos pe Adam din rai ! Cu femei în frunte nu vom întră nici noi în raiul muncitoresc.
Fiind aceasta convingerea Iui, pe Ana nu o ţinea vrednică s-o informeze despre activitatea lui de acum.
îndoctrinat, Ion deveni în scurtă vreme unul dintre cei mai buni propagandişti şi organizatori şi era nerăbdător să înceapă lupta, răsturnarea cea mare. Era de un
470
Valurile, •vînturile...
curaj orb, care adeseori îl punea în primejdia de a fi descoperit de organele poliţiei şi ale siguranţei. De cîteva ori a fost pus sub supraveghere deosebită, ca una din căpeteniile organizaţiei comuniste din oraş. Mai ales de cînd începuse să apară şi să se distribuie, clandestin, un mic ziar şi broşuri incendiare, din care Ion se lămurea din zi în zi mai mult asupra dreptăţii clasei muncitoare de a înlătura prin revoluţie clasa conducătoare şi a întemeia o lume nouă pe dreptatea mulţimilor nenorocite din lumea întreagă.
Nici ziarul, nici broşurile acestea nouă nu purtau, ca toate celelalte de altfel, nici o indicaţie asupra autorului. Dar Ion era convins că toate sînt scrise de acelaşi om, şi ar fi dorit să ştie cine-i. El băgase demult timp de samă că, deşi era între fruntaşii organizaţiei, lui i se tăinuiesc încă multe lucruri. Că alţii sînt mai iniţiaţi, între aceştia îl socotea şi pe Ion Dobre, care-1 adusese aici, şi care făcea, adeseori, naveta între oraş şi capitală, lipsind uneori cu săptămînile.
într-o zi îl întrebă pe Dobre despre autorul broşurilor şi redactorul ziarului. Ion Dobre-i spuse fără înconjur :
—	E un tovarăş tînăr. Un om cu carte. A făcut şase claise liceale. Aşa mi s-a spus şi mie.
—	Şase clase liceale ? se miră Ion.
—	Ei, ce te miri ? Avem în rîndurile noastre mulţi cărturari : advocaţi, medici, ingineri, care s-au convins de necesitatea revoluţiei noastre.
—	Şi cum îl cheamă ? întrebă Ion neliniştit.
—	Mi s-a spus că e unul Vasile Mieu.
—	Hm ! făcu Ion decepţionat.
Valurile, vînturile...
471
În sufletul lui ar fi dorit ca autorul să fie Dumitru. Şi el avea şase clase de liceu.
—	Numele autorului nu importă, zise Dobre. Ceea ce este de căpetenie e că scrie. Şi scrie bine !
—	Scrie cu suflet ! zise Ion.
Broşurile veneau din capitală, dintr-o tipografie clandestină, şi multe erau scrise chiar de Dumitru Roşu, cunoscut între tovarăşi sub numele de Vasile Micu, iar de către cei iniţiaţi subt o cifră. Ion, familia, nu ştiau nimic. Ana îi scria, din cînd în cînd, pe adreisa cu numele lui cel adevărat. Dar îi scria, şi Ana, tot mai rar. pentru că băiatul, mai ales după căsătoria Veronicăi, nu-i mai răspunse la nici o scrisoare.
în cîteva rînduri Ana trecu prin clipe de groază : Ion fu arestat şi ţinut mai multe zile la poliţie. Li s-au făcut percheziţii acasă, dar Ion dusese demult toate broşurile de propagandă la centru, pentru biblioteca clandestină dintr-o .mare uzină.
De fiecare dată a fost eliberat, neputîndu-se aduce dovezi împotriva lui. Veni un răstimp de mari frămîntări muncitoreşti, cînd Ion a fost ţinut în arest şi cîte-o lună de zile. Uneori a fost şi bătut pentru a face destăinuiri.
Ana trăia acum mereu cu groaza în suflet. înţelese în sfîrşit că nu-i vorba de vreo bandă de falsificatori de bani, cum crezuse la început, ci de o tovărăşie muncitorească — primejdioasă, de vreme ce era vînată de poliţie.
Liniştea şi siguranţa de pînă acum a Anei începură să se clatine. Viaţa i se întunecă din nou, şi nu mai avea zi bună decît cînd o vedea pe Veronica.
472
Valurile, vînturile..
Mergea acum mai des pe la ea, să-şi vadă nepotul. Veronica născuse un băiat voinic, care împlinea în curînd anul, şi care o cunoştea pe Ana de departe, întin-zînd braţele spre ea.
După ştirile rele ce ţinură toată iarna, după percheziţii şi deţineri de muncitori, urmă un răstimp — pînă prin septembrie — de linişte desăvîrşită. Se auzea că mişcarea ce se pregătea ar fi fost sugrumată în faşă. Dar în presără zilei de zece septembrie Ion Dobre îl luă laoparte pe Roşu şi-i zise :
—	Sîntem în prag. Ordinele pentru la noapte nu Ie mai dăm noi. Le dă şeful întregei mişcări din oraş. Le-a şi dat multora dintre conducători. La miezul nopţii încetează uzinele cu foc continuu, se opresc trenurile, punem stăipînire pe poştă, pe telegraf, pe poliţie, şi în toată ţara. Totul e, cum ştii, pregătit,
încercarea de revoltă însă nu reuşi, oricît de bine pregătită au crezut-o conducătorii ei. Greva de la căile ferate nu izbucni. Nucleele pe care le crezură sigure în armată şi în poliţie, nu se mişcară. Dimpotrivă ! Intervenţia poliţiei şi armatei în toate centrele unde se produse mişcarea, restabili într-o zi ordinea. Au fost cîteva victime de-o parte şi de alta. Au urmat apoi cercetările, judecăţile şi pedepsele.
Ion Roşu fu condamnat la trei ani de muncă silnică» Se spunea că avusese un revolver şi că în toiul ciocnirilor a tras. Dar nu se putu constata că ar fi omorît pe cineva.
Se dădu, în cursul cercetărilor, şi de urma lui Dumitru. Fu identificat sub numele lui adevărat, dar pe el nu au putut pune mîna. Se spunea că a putut fugi în
Valurile, mnturile...
473
străinătate, .dimpreună cu- alţii. Fu condamnat, în lipsă, la zece ani de muncă silnică,
Ana ieşi din noile nenorociri cu o mare depresiune sufletească. Părea că nu mai cunoaşte pe nimeni. Nu vorbea cu ziua de cap. Zadarnic o chema Veronica la ea : nu voia să se mişte din casă.
Dar peste o lună o scoaseră proprietarii : nu mai avea cu ce plăti chiria. Se deşteptă într-o zi ică nu mai are bani nici pentru pîne. Căută prin toate locurile obişnuite unde-şi ţinea banii, dar nu mai află nimic. Nu-i venea să creadă. Căută din nou, răscolind totul prin casă. Zadarnic.
Nu avu încotro, se mută la fată. Veronica era bucuroasă : copilul va fi în grija cuiva. Dar Ana rămase în casă ca o bucată de lemn. Ochii îi erau pustii. Dacă o-o îmbiau anume, cu stăruinţă, şi-ar fi uitat şi să mă-oînce.
în aceeaşi toamnă doctorul Vasile Dănulescu părăsi spitalul de epidemici şi trecu la un altul, ca medic secundar. Făcea şi practică. Luaseră o locuinţă mai mare, unde-şi avea şi cabinetul. Alerga şi pe la bolnavi pe-acasă.
într-o zi cu ploaie şi cu vînt rece de toamnă tîrzie, umfoiînd de la un bolnav la altul, răci, căpătă o pneumonie, şi, în zece zile, muri.
Veronica se luptă, cu sălbătăcie, să-l scape. N-a fost doctor în oraş pe care să nu-1 aducă la patul lui Vasile,, N-a fost slujbă pe care să n-o fi dat preoţilor să i-o facă. N-a fost biserică în oraş unde să nu fi lăsat daruri»
474
Valurile, vînturile..
N-a fost noapte pe care să nu o fi petrecut rugindu-se în genunchi.
Cînd Vasile îinchise pentru vecie ochii, căzu şi ea leşinată, jos, lîngă patul lui. Nu s-a mai putut ţinea pe picioare pînă în ziua înmormîntării, de care se îngriji doamna Dragomirescu, patroana atelierului «Rîndu-nica». Chiar şi atunci, nu-şi mai cunoştea copilul, nu o mai cunoştea pe mamă-sa.
Deznădejdea care-i sttriga din întreaga fiinţă, deşi nu mai putea plînge, .mişcă adînc pe toată lumea venită Ia înmormiîntare. O cunoşteau multe femei, toate o iubiseră. Era o pildă de cinste şi de hărnicie, şi, în aceeaşi vreme, o femeie binevoitoare. Acum era numai umbra ei. Durerea-i dădu puteri să poată fi de faţă la înmormântare, dar apoi zăcu, între moarte şi viaţă, două săjp-tămîni, fără să aibă o boală anume.
Cînd îşi veni în fire, ceru copilul. Privindu-1, ochii şi obrajii ei se luminară ea şi cînd ar fi avut în faţa soarele, care ieşea încet-încet din nori. Oftă din adanc^ îşi strinse băiatul la sîn, şi şopti :
—	Sufletul meu ! Viaţa mea ! Nu m-a lăsat Dumnezeu singură pe lume !
îşi aduse aminte acum şi de mamă-sa şi-i spuse slujnicei s-o cheme.
Fata se miră :
—	Cum ?! Doamna nu ştie ?!
—	Ce să ştiu ?
—	Nu mai e aici. A plecat în sara cînd a murit domnul doctor.
Veronica nu mai ştia ce s-a întîmplat în jurul ei din clipa în care leşinase, pînă în ziua înmormântării. Dar atunci o văzuse parcă şi pe mamă-sa între femei...
Valurile, vînturile...
475
Trimise slujnica să o caute pe unde bănuia că s-ar fi putut duce.
Nu era nicăieri.
Lămuriri îi putu da numai doamna Dragomirescu.
—	Da, a plecat, scumpa imea Nica, în sara nenorocirii... Nu în oraş. Acasă, în satul ei s-a dus !
La privirea nedumerită a Veronicăi, patroana zise :
—	S-a întîmplat ceva neobişnuit cu ea în sara aceea. Ştii că, sărmana, era mai mult o moartă vie. Parcă nimic n-o mai interesa. Şi boala lui Vasile a lăsat-o în aceeaşi stare. Tu, sărăcuţa de tine, n-ai mai putut vedea nimic. Dar eu mă miram că nici nenorocirea, nici durerea ta, nu i-au dat un strop de viaţă. — Ea tăcu şi Îşi duse batista la ochi. Apoi continuă : Ei bine, cînd al leşinat tu, bătrîna s-a isculat repede de pe scaun, a ■venit lîngă pat, a pus mîna pe fruntea lui Vasile, apoi jpe fruntea ta, s-a înţepenit pe picioare, şi-a dat cajpui pe spate şi a început să zbiere : «Aici e iadul ! Aici e iadul î Aici e iadul ! Nu mai pot rămînea în iad. Trăbă să plec la casa mea, în satul meu ! Blăstămată am fost din ceasul cînd l-am părăsit !» I-am spus că nu ise poate să te lase chiar acum, să rămînă baremi pînă după înmor-inîntare. Dar fu cuprinsă de o furie nervoasă, ne dădu în laturi pe toţi, şi ieşi ca o zănatecă în stradă. Cred că ea era încredinţată că şi tu ai murit.
—	Săraca mama ! Multe au trecut şi peste capul ei, suspină Veronica.
Dar copilul lumina în braţele ei ca un bulgăre de soare, şi bucuria de viaţă izbucni în ea cu putere :
—	Voi trimite să o caute în sat şi să o aducă aici, .^ise ea.
476
Valurile, vînturile.
Ana era acasă, dar nu voi să vină. Omul care îi aduse Veronicăi vestea i-a mai spus că mamă-sa s-a bucurat auzind că ea trăieşte, că e sănătoasă, dar că mai mult nu-şi va pune piciorul în oraşul ăsta blăstămat.
Veronica se gîndi că mai aveau în sat şase iugăre de pămînt din moşia de odinioară. Dar acum, în cap de iarnă, fără nimic, ce va face maică-sa în sat ? îi trimise bani şi stărui din nou să vimă la ea. Mai încerca o dată în preajma Crăciunului, dar fără nici un rezultat. Crainicii trimişi îi spuneau că ma-mă-isa era acum m toate minţile, că vorbea liniştită, îşi vedea de gospodărie, că şi-a pus casa în rînduială, că are lemne şi, cu banii ce i-a trimis, nu mai duce lipsă de nimic. Dar de venirea la oraş nici nu voia să audă. Şi dacă stăruiau, începea să devină furioasă.
Veronica ajunsese croitoreasă vestită în tort oraşul, şi în oraşele mai mici din apropiere. Renumele atelierului «Rmdîunica» era tot mai legat de numele ei.
Intr-o zi, pe cînd era în vizită la Veronica, doamna Dragomirescu îi zise :
—	Nico, vreau să-ţi fac o propunere. Atelierul merge din zi în zi mai bine. Aş fi necinstită dacă nu aş recunoaşte că arta şi ştiinţa ta aduce atîta lume la mine. De aceea am crezut că ar fi lucru drept să te fac coproprietară la «Rîndunica». Şi cînd n-oi mai fi eu? tu să mergi înainte.
Veronica se simţi adînc mişcată. Abia-i putu răspunde :
—	Eşti foarte bună, ai un suflet nobil, doamnă Dragomirescu. Am simţit îşi am ştiut întotdeauna. Mi-ai dat nenumărate dovezi î Ce noroc am avut eu ca dum-
Valurile, vînturile...
477
neata ţi-ai deschis atelierul la noi, chiar cînd eu căutam de lucru. De multe ori m-am gîndit ce s-ar fi putut alege de mine cu o altă patroană. îţi mulţămesc din tot sufletul, dar eu nu am un capital cu care aş putea ajunge coproprietară.
—	Draga mea, de capital nu e nevoie. Tu l-ai tezaurizat în eîştigul de pînă acum al atelierului. Şi, în definitiv, nici nu-i vorba despre tine, e vorba de fina mea, şi de finul meu. Nu te-am cununat eu ? Nu l-am botezat eu pe ştrengarul asta ?
Şi, vorbinds luă copilul în braţe şi-l sărută pe amîndoi obrajii.
Veronica-i strînse mîna.. în ochii ei se iviră lacrămile.
—	Nu voi putea uita niciodată cuminţenia ta şi a lui Vasile, cînd, şi după cununie, ai continuat munca în atelier, adăogă doamna Dragomiretscu. Ai dat prestigiu nou firmei noastre ! Da, nu zîmbi, aşa este ! Căci marea majoritate a intelectualilor noştri socotesc o degradare ca soţiile lor să cîştige din munca în ateliere. Le vreau pe toate profesoare, funcţionare. Pe cînd o rochie frumoasă e o operă de artă. E o muncă potrivită pentru noi femeile. Iar munca înalţă, nu înjoseşte...
în atelier vestea fu primită cu însufleţire. Respectul de care se bucura doamna Dragomirescu crescu, de asemenea şi autoritatea ei.
Veronica avea acum suficiente mijloace materiale, începu să facă depozite la o bancă din localitate : se gîndea la creşterea copilului. Voia să-l pună la adăpost de ceea ce s-ar mai putea întîmpla.
478
Valurile, vînturile..
X
Niculiţă era acum, de doi ani, învăţător într-un sat de la graniţa de vest. El se ceruse acolo. în şcoala normală se dezvoltase pe-o linie dreaptă, după cerinţele fireşti ale sufletului său de ţăran, care răbufnea mereu şi în tată-său : voia dreptate şi lumină pentru români.
Veronica stărui să vină învăţător în satul lor natal, unde mai aveau casa, şaise iugăre de loc, şi unde mamă-sa trăia singură. Dar Niculiţă nu se învoi, pînă ce Veronica nu-i scrise amănunţit despre toate nenorocirile ce căzuseră pe mama lor.
Postul nu era vacant, dar Veronica stărui pe lîngă titular să facă schimb cu fratele său, arătîndu-i motivele. Şi acela, tînăr neînsurat, se învoi, cunoscînd şi el nenorocirile ce dăduseră peste familie.
Niculiţă îşi află un teren de activitate şi în satul lui. Moşioara o schimbă în doi ani într-o mică fermă model ; înjghebă o cooperativă de consum, înfiinţa un cor mixt bisericesc şi, la şcoală, o mică bibliotecă.
Deşi năcazurile o îmbătrîniseră mult, Ana arăta mult mai bine de cînd se întorsese în sat. Reintrarea în mediul în care crescuse fu cel mai bun leac împotriva depresiunii spirituale ce pusese stăpînire pe ea din noaptea care-i duseseră în temniţă bărbatul, iar pe Dumitru îl pierduse în lume. Zile de-a rîndul, la început, rătăcea prin curte, prin grădină, în frigul pe care nu-1 simţea. Se uita la casă, la şură, la grajd, pipăia fiecare pom din grădină. încet-încet le recunoştea pe toate şi avea senzaţia că vine dintr-o călătorie depărtată.
Valurile, vînturile...
479
Da ! Trecuse multă vreme de cînd nu Ie mai văzuse. Dar lucrurile rămăseseră aceleaşi, mai învechite intr-adevăr, dar totuşi aceleaşi, deşi între ele şi ea simţea (Scurgerea vremii ca pe o veşnicie.
Amintirile întrară în ea ea o ploaie binefăcătoare, şi o spălară parcă de zgura rea ce-i acoperea întreaga fiinţă. Venirea lui Niculiţă ca învăţător în satul lor de obîrşie* dragostea de mamă cu care îl înconjură o vindecă şi de restul deprimării spirituale ce mai stăruia în sufletul ei. Era o fericire pentru ea să-i aştearnă patul, să-i spele rufele, să-i facă demîncarea. Privirile şi obrajii începură să i se lumineze din nou, şi se întrema văzînd cu ochii. Era mulţumită de felul cum lucra Niculiţă moşia. Era mîndră cînd băiatul ei conducea corul la biserică. Se bucură cînd văzu că-i bine pusă pe roate cooperativa de consum din sat, se însufleţea de cînte-ceîe şi decîamările copiilor la festivalurile şcolare. Dar nu se putea împăca cu vorbirile pe care le ţinea, cu acel prilej, în faţa mulţimii de săteni. Pentru ce erau de lipsă ? Pentru ce se amesteca Niculiţă în trebile lumii şi ale ţării ? Adunările mari de popor îi repugnau instinctiv. îşi aducea mereu aminte de bărbatul său, Ion. Aşa a început a-şi pregăti nenorocirea : făcînd propagandă în adunări, pe sate, cu advocatul Creţu şi cu alţii ; amestecul lui unde nu-i fierbea oala l-a dus pînă la temniţă. îşi aducea aminte de adunările acelea muncitoreşti Ia care l-a văzut şi pe Dumitru al ei. Era încredinţată că nenorocirea copilului de la adunările acelea se trage.
Pentru ce pornea acum şi Niculiţă pe acelaşi drum ? Pentru ce nu lăsa pe oameni în pace, să trăiască după cum le-au trăit moşii şi strămoşii ? Cred ei că oamenii
480
Valurile, vînturile
nu ştiu ce le trebuie, că au nevoie de îndrumări, de propagandă ? Ba, oamenii ştiu ce le trebuie, şi fără sfaturile altora ! Ştiu cum să trăiască, numai să aibă cu ce. Şi dacă nu au, trăiesc şi aşa, cum le-au trăit înaintaşii, şi nu se face gaură în cer pentru asta.
Ana nu întîrzie să-i descopere toate aceste frămîntări şi băiatului, li era tot mai frică, de cîte ori Niculiţă începea să vorbească oamenilor.
Trecu un an, trecură doi, şi nimic nu se întîmplă din temerile mamei.
In vremea asta Ana avu din nou curajul să meargă ia oraş, s-o vadă pe Veronica, să-şi vadă nepotul. îmbă-trînise tare, dar era încă sprintenă şi uşoară.
întremată trupeşte şi sufleteşte, ea nu mai simţea nici o frică faţă de oraş. îl privea totuşi ca pe-un duşman. însă ca pe-un duşman pe care, într-o măsură oarecare, îl biruise.
Venea mai des şi pentru a-şi vedea nepotul, care era măricel, voinic şi sănătos, dar şi pentru a sta de vorbă cu Veronica. Voia să o convingă să se mărite a doua oară. Cum sa rămînă, nevastă tinără, toată viaţa singură ?
—	Nu sînt singură, răspundea regulat Veronica. Am copilul.
Uneori bătrîna se gîndea că poate nu s-ar afla cine să o ia de nevastă. Dar Veronica îi risipi aceste temeri.
—	Nu, mamă dragă, dacă aş fi vrut să mă mărit, o puteam face îndată ce s-a împlinit anul de doliu. M-au cerut şi mă cer destui oameni de bună condiţie socială. Azi sînt o partidă bună pentru mulţi. Dar eu cred că mi-am avut din plin partea mea de fericire în viaţă.
Valurile, vînturile..,
481.
Nu mă pot gîndi la alt bărbat. Nu mă trage sufletuL Şi apoi, ar mai fi şi lucru urît, şi păcat.
—	Pentru ce să fie păcat ? Rar rămîne o văduvă ti-nără nemăritată, cînd e şi frumoasă şi are şi avere.
—	Pentru mine ar fi păcat. Nu aş mai putea să mă uit la copil. Nu ! cu asta s-a isprăvit ! Dar să nu crezi că-mi pare rău, că nu aş fi mulţămită în lume : am copilul, am pentru cine trăi. In loc să stărui pentru recă-sătorirea mea, mai bine i-ai afla lui Niculiţă o nevastă..
Avea dreptate. Se gîndise şi Ana, de multe ori.
într-o zi întră veselă în locuinţa Veronicăi.
—	Mi se pare că şi-a găsk el una. E o învăţătoare tinără, abia ieşită din şcoală. S-a făcut ia şcoala noastră încă un loc de învăţător, şi a venit fata aceea. Dar mie-mi pare că se cunosc mai demult.
Veronica se bucură.
—	Dac-a fi cu noroc, să ştii că eu îi cunun... Dar dumneata nu te-ai mai hotărît să vii la mine ? Cît de bine mi-ai prinde !
—	Draga mea, dacă s-ar căsători Niculiţă, aş veni bucuros. Dar acuş trăbă să vină tată-tău acasă.
—	Doar nu se vor fi împlinit trei ani ?! întrebă mirată Veronica.
—	Peste două luni.
—	Iată la ce nu m-am gîndit demult ! Bietul tata !
—	Acum vrea să se apuce de plugărie. Da, şase iu-găre tot mai sînt. Mai ales cum le~a pus în rînduială Niculiţă. Dar tot nu mai poate fi cu şase ce a fost cu cincisprezece iugăre !
Veronica se gîndi, părea că face o socoteală în cap.
—	Cu cît e iugărul la noi în sat, acum ?
482
Valurile, vînturile...
—	Cu opt, cu zece mii. E scump foc. Şi nici nu prea se găseşte de vînzare.
—	O să vorbesc eu cu Niculiţă. Aş cumpăra vro zece iugăre, pe numele meu. Le-aţi folosi dumneavoastră pînă aţi trăi. E bine să aibă o,mul o bucată de pămînt. Eu banii de întrecut i-am pus la bancă pînă acum.
Ana plecă acasă cu capul înălţat. Se simţise destul de umilită, între oamenii cunoscuţi, cu moşioara aceea, cu bănbatul arestat, cu un copil fugit în lume !
Dar Veronica nu mai avu cînd să vorbească cu Niculiţă. Abia se mută învăţătoarea aceea tînără la ei în sat, şi într-o dimineaţă veniră jandarmii din satuî vecin, îi ridicară pe amîndoi, şi-i duseră nimeni nu ştia unde.
—	Sfîntă Maică Precestă ! Să ştiţi că-i coada veacului şi sfîrşitul pămîntului, se văita Ana, căzînd zdrobită pe-un scaun, cînd auzi vestea.
Trezită din întîia izbitură, ea văzu că satul e neschimbat, că oamenii îşi vedeau de lucrul lor. Nici vorbă de coada veacului şi de sfîrşitul pământului !
—	Se vede că i-am născut eu într-o zodie nenorocită* afară de Veronica, îşi zise ea, venindu-şi în fire. Ori li se trage la amîndoi de la tatăl lor î
încă în ziua aceea îşi tocmi o căruţă şi porni la oraş.
—	Acum numai pe tine te mai am i L-au dus şi pe Niculiţă, cu dăscăliţa dimpreună !
Veronica auzise şi ea vorbindu-se de arestări.
Bătrîna părea că nu mai simte cu putere emoţiile. Părea că simţurile i s-au tocit.
—	I-am spus destul, începu ea din nou cu un fel de întărîtare, să nu mai ţină cuvîntări poporului, să dea pace oamenilor, şi să-şi vadă de şcoală şi de moşie. Dar
Valurile, vînturile...
483
copiii de azi nu mai ascultă de părinţi. Se ţin mai cuminţi decît ei. De altfel, drept să-ţi spun, eu nu mai înţăleg nimic din nebunia ce-a cuprins lumea î...
—	Sărmană măicuţă ! zise Veronica, trecîndu-i braţul pe după grumazi. Nu te supăra. Se spune că-i adună numai pentru nişte cercetări. Dar vor veni.
—	Aşa spun şi în sat. Aşa au spus şi jandarmii. Dar eum să mai înţălegi nebunie ca asta ? Eu nu mai pricep nimic ! Ba înţăleg atît, că toate nenorocirile ni se trag de la omul acela nebun, de la. tată-tău, care ne-a scos din sat. Că, iată, numai noi ne frămîntăm şi ne chinuim^ ceilalţi din sat îşi văd liniştiţi de trebile lor... Dar ce să mai spun ? Dumnezeu e deasupra şi vede toate. Fiecare cu steaua lui, cum este rînduit î
Ana rămase la faţă. Cu o lună înainte de a-şi sfîrşî osînda, Ion Roşu încercă să evadeze. Fu prins şi condamnat la încă un an. Cînd auzi, Ana nu mai putu decît să-şi bată palmele şi să zică :
—	Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus !
Şi împietrindu-se în convingerea asta, nu mai trăi de-aici încolo decît pentru nepot şi pentru Veronica*
Sibiu, 1 9 4 2, august (inedită)
CUPRINS
Pascal ierul
. ^	Jandarmul
♦••*.... Faraonii ........................Valurile, vînturile...
Lector : CONSTANTIN MOHANU
Apărut 1971. Hîrtie tipar înalt tip A. de 63 g/m*. Format 5401X840116. Coli ed. 20,02. Coli tipar 30,25. A. rir. 4880(1971. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0.
Tiparul executat sub comanda nr. 10 379 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii“, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti Republica Socialistă România