TEXTELE DIN ACEST VOLUM, PREGĂTITE PENTRU TIPAR SUBT SUPRAVEGHEREA AUTORULUI INTRE ANII 1953—1963, APAR SUBT ÎNGRIJIREA LUI G. PIENESCU Coperta şi supracoperta : Cristea Miiller ION AGARBICEANU OPERE 5 POVESTIRI ŞI NUVELE ★ . 19 6 8 EDITURA PENTRU LITERATURA DOUĂ IUBIRI I De departe ai gîndi ca e o pădurice şi că printre arborii stufoşi se zăresc, cine ştie cum, nişte petece de cer albe, parcă văruite. Numai cînd te apropii şi vezi cum ies pe drumul alb carăle cu boi îndesaţi, ce-şi mişcă pe-ndelete lăstarele, rumegînd, cu ochii pe jumătate închişi, — îţi dai sama că acolo trebuie să fie o gospodărie de oameni. Şi ce mai oameni ! Cînd vezi unul, să stai în loc şi să te uiţi după el pînă îl pierzi din vedere, înalţi, albineţi la faţă de parcă nu stau în arşiţa soarelui, cu mustăţi negre şi cu nişte ochi pătrunzători, de-i simţi pînă-n suflet cînd s-au oprit odată asupra ta. După ce nu-i mai vezi, simţi că trebuie să priveşti sus în înăl- 8 Doua iubiri ţimi, ca şi cînd ar fi să vezi un vultur cum trece pe deasupra ta. întri însă pe drumul neted în păduricea aceea, şi înţelegi că nu e numai o gospodărie de oameni acolo, o odaie, ci un sat întreg, ce stă tihnit în umbra pomătului bogat. O măreţie, vm simţ de neatîr-nare se desprinde parcă din orice casă şindrilită, cu păreţi albi ca de lapte, cu ograda largă. Băieţi sănătoşi-bul-gări se joacă pe la portiţe. Ţi se opreşte privirea pe ei : au ochii umezi, negri, obrajii împurpuraţi, fragezi, de să-i tai cu un fir de păr. Femei nu prea vezi, — unde şi unde cîte-o bătrînă, cu furca-n brîu, şade la poartă şi-şi umple poala şurţii de lînă cu guşile din caier, pe care atîta le-a amestecat în gură, pînă era aproape să le înghită. Şi tot mergi pe drum încolo mirîndu-te, pînă ce, între arbori înalţi, bătrîni, cu ramurile amestecate, zăreşti o casă înaltă, masivă, cu păreţii suri, ce pare împietrită acolo de veacuri. Două turnuleţe, la miazăzi şi la răsărit, îşi dezvăluie în lumina soarelui coperişurile pline de negei negri şi verzi. Ai zice că e biserică, dar prea pare că-ţi spune : «Stai departe, trecătorule !» Şi în jurul bisericilor nu se trage un zid aşa de gros şi de înalt, cum e zidul ce înconjoară hotarul de grădină în care e casa asta. Vezi bine că nu-i biserică ! Iată biserica, drăguţa, colo, mai la luminiş, pe-o măgura mica. Vezi crucea neagră de lemn deasupra clopotniţei cernite, şi ştii că, lîngă ea, zidirea ceea trebuie să fie casa Domnului. Şi aproape de biserică, casa popii, — ştii, să fie cinste satului întreg. Oamenii zic că vor face ei şi biserică nouă, dar întîi au trebuit să şteargă de pe faţa pămîntului casa cea veche în care a şezut popa cel bă-trîn. Că era mai mare ruşine o asemenea casă. Vrednici oameni ! Doua iubiri -9 Daca eşti domn şi trecînd prin satul ăsta nu întri la popa, a doua oară să nu mai treci, ca-ţi iese-n drum şi te spală !... — oricine-ai fi. «Crezi că n-am cu ce să omenesc un oaspe ? Crezi că trebuie să cumpăr vin de la crîcimă, ca să-ţi dau un păhar ? Ce mai lume ! Să treacă pe lîngă poarta noastră ca pe lîngă o poartă străină, de parc-am fi urşi, nu oameni ! Ce, nici acum nu vrei să vii ?» Tu eşti străin, nu l-ai văzut în viaţa ta, dar simţi că trebuie să-l urmezi. E de o frumuseţe cum n-ai mai văzut. Mustăţile groase, pierdute în bogăţia de barbă neagră, nişte ochi în care întotdeauna vezi sufletul, — sufletul aprig, aprins, — o frunte înaltă şi senină. Să-l tipăreşti şi să-l pui în biserica cea dintîi din ţară, unde umblă crăiese şi cocoane mari, vi să vorbească o ţară întreagă de el. De unde Dumnezeu sfîntu’ să se fi sălăşluit în satul acesta ? Dar n-ai vreme să te gîndeşti mult, că popa-ţi deschide portiţa. Simţi de-acuma de ce-1 arde pe popa să nu treci pe lîngă el fără să-l cercetezi. O curte curată ca un pahar şi nişte şoproane şi nişte grajduri, de să te întorci şi să te uiţi mirat la popa. «Apoi de! astea ce-s? Iac’ aşa! Ziduri» — zice, şi te duce în casă. La început parcă n-ai vedea, parc-ai visa. Şi aşa, în vis, vezi două chipuri de fete, de-ţi pierzi minţile cînd stai înaintea lor. Vin şi dau mîna cu tine, şi tu nu ştii de le-ai strîns mîna ori numai umbra mînii lor. Dintr-o altă odaie vine preoteasa : ea trebuie să fie, — e mai în vîrstă, dar tot aşa de frumoasă. Nu poţi zice un cuvînt legănat... Abia tîrziu îţi scapă un oftat adînc din piept. încetul cu încetul îţi trece senzaţia că visezi, şi ochii ţi se luminează deodată, şi inima ţi se umple de o bucurie ne- 10 Doua iubiri mărginită. Şi nu i-ai văzut în viaţa ta pe oamenii aceştia pînă acum ! Dar te simţi aşa de bine între ei, aşa de acasă, de nu ţi-ar mai veni nicicînd să te duci de-acolo. Numai acum înţelegi deplin stăruinţa popii de-a te avea ■oaspe. Atîta îndestulare, atiîta sănătate şi viaţă nu ţi-a mai fost dat să vezi. Daic-ai fost deznădăjduit mai înainte, cînd mergeai pe drum, — cînd pleci din casa popii, simţi că ai cîştigat o putere uriaşă de muncă şi de Juptă. Şi popa arăta că intr-adevăr are cu ce omeni oaspeţii. Copilele umblau atît de sprintene, că de nu ar fi adus nici pui fript, nici plăcinte, te-ai fi saturat numai văzîndu-le mersul. Popa sa nu fi adus nici o cana de vin vechi din pivniţă, te-ar fi îmbătat numai cu muzica glasului plăcut. Aspră fire popa ! Vedeai din cum trînteşte paharul •de masă, de cîte ori îl golea. Fetele zîmbeau şi te uci-«deau numai cu o privire aruncată pe furiş. «Suflete, cîn-tă-ne ceva, s-audă şi dumnealui o privighetoare din pădurile noastre !», astfel zicea popa către preoteasă. Şi spunea cuvintele aşa de liniştit, fără nici un semn de fală, ca şi cum ar fi zis : «Femeie, dă-mi un chibrit !» Preoteasa sorbea şi ea din păhărel, — subţire, aşa cum sorb femeile, — şi privea apoi ţintă la popa. O doină curată, tremurată, umplea odaia parcă nu cu glas, ci cu un parfum îmbătător. Să juri că-n tot lungul Tîrnavelor şi cît îi ţara Secaşului nu găseşti o ţărancă sau o fată care să cînte aşa. Stai aşa şi asculţi, şi de la o vreme te cuprinde o teamă : judeci oare cu mintea sănătoasă, ori e un vis tot ce te înconjoară în casa asta ? E drept că şi ţărani ca-n satul acesta nu găseşti, să umbli poşte de-a rîndul, Două iubiri 11 aşa lujeri de oameni. Şi au un cer senin ca cicoarea, şi au păduri înalte de brad, şi un aer de-ţi adună sîngele în obraji. Dacă apuci să scapi pînă nu se întunecă şi să-ţi vezi de drum, te depărtezi cu o imagine curată, de vis, care te urmăreşte zile întregi. Dacă însă ai apucat să rămîi pînă se aprinde lampa, se schimbă totul. Vinul vine mereu, popa bea vîrtos, dar nu se îmbată niciodată. Numai ochii îi scînteiază, glasu-i e mai puternic, şi din cînd în cînd i se încreţeşte fruntea. «Bea, frate, ce sfîntu\ aşa român eşti ? Bea, că-mi crapă buţile în pivniţă şi n-are cine mi le bea. Zvîntă-1, frate, să nu rămîie o picătură !» Şi el prinde cu amîndouă mînile cana de vin şi umple iar paharele. «Aşa ! Lumea asta se duce, iac-aşa se trece, cum înghiţi un păhar de vin. Şi să ai cel puţin cîteodată pe cineva, cu care să bei. Femeile, ele nu ştiu !» Goleşte iar paharul şi iar îl izbeşte puternic de masa. Ochii-i caută pe cineva prin casă, şi nu găseşte nimic. Fetele, ştiind ce are să urmeze, se retrag încet, sfioase, pe divanul din fund. Preoteasa, văzînd şi ea ce vine acum, se apropie mai tare cu scaunul de popă. El se uită ţintă la străin : «înţălegi tu, frate, ce va să zică aceea să munceşti o viaţă şi să n-ai pe nimeni de cine să legi o nădejde ? Asta o poţi înţălege, asta nu-i greu de înţăles! Dar să fi avut pe acel cineva, să-l ai şi acum, şi totuşi să n-ai nici o nădejde ! Asta s-o pricepi tu ! Că temeia-i femeie, şi-atît ! Crezi că nu-mi iubesc fetele ? O, tu nu ştii, frate, tu nu ştii nimic !» — Preoteasa se apropie mai tare şi-i spune încet : «Las’, dragă, vezi, copilele iar se supără !» Popa nu mai zice nimic, fetele se 12 Douâ iubirt ridică şi trec în odaia vecină. Asta o durea pe preoteasa ! Vie oaspeţi cît de mulţi, aducă popa pe cine vrea în casă, dar să-l lase să plece pînă nu se înnoptează. Că dacă s-a înnoptat odată, popa n^ar mai lăsa vreun oaspe să plece, pentru lumea asta. Şi-apoi s-apucă să-i spună lucruri pe care nu le înţelege străinul, şi cine ştie ce gînduri îşi va face despre ei. Popa un răstimp mare nu zice nimic. Se gîndeşte la ceva foarte depărtat, căci priveşte prin păreţii odăii ca şi cînd ar fi de sticlă. Apoi se scoală deodată în picioare : «Să fi avut pe cineva odată, frate, şi-apoi să nu-1 mai ai ! Şi tu să fii cel ce-i porunceşti, şi totuş să nu-i poţi porunci ! Să vezi cum ţi se zdrobeşte o nădejde tare, şi să stai cu mînile în sîn ! Ba, cînd te întîlneşti cu cel ce-a fost al tău, să fie destul să-ţi zică o vorbă, ca tu să nu-i mai poţi zice nimica. Asta s-o înţălegi tu, şi-apoi să-mi înţălegi inima ! Să te doară sufletul, pentru că ţi se zdrobeşte, şi totuşi să ţi se umezească ochii cînd vezi ca el e fericit.» Preoteasa îl împacă iar, popa îşi umple paharul, se ridică, ciocneşte cu tine şi zice foarte serios, cu glas adînc : «Să trăiască Dan, la mulţi ani să trăiască !» — Apoi adaogă scurt: «Acum s-a gătat. Nu mai bem !» Dar de dormit trebuie să dormi la ei în noaptea aceea. Popa, în pat, se linişteşte, şi povesteşti cu el de-a mai mare dragul. Ştie atîtea întîmplări, atîtea păţănii !... şi le spune aşa de frumos !... Tu stai nedumerit, şi nu ştii nici la ce să te gîndeşti. Dar în curînd ţi se reîmprospătează impresia cea dintîi ce ai avut-o, cînd ai intrat în casa popii, şi-adormi visînd cum două zîne se pogoară din cer şi înseninează văzduhul tot. Doua iubiri 13 n Oamenii spun că de cînd s-au pomenit, în satul acesta au fost tot preoţi din neamul Munteneştilor, — popa Ion, popa Niculae, popa Vasile, şi aşa pe rînd toţi cîţi sînt amintiţi la ieşirea cu darurile, pînă la preotul ce face acum pomenirile celor adormiţi, pînă la popa Iancu, toţi sînt din neamul acesta. Cîntăreţi vestiţi şi nişte dragi de români, de fetele cele mai frumoase din jur scăpărau toate să le fie preotese. Oameni cu dare de mînă din moşi-strămoşi, care puneau în buzunar, fără să se uite la ei, banii ce-i căpătau la boteze şi cununii. Pentru înmor mîntări nu-şi aduce nimeni aminte să fi luat vreodată ceva. Era destul că fac îngroparea, căci aveau o inimă miloasă de lăcrămau de jalea rudeniilor celor adormiţi. Popa care a fost înaintea lui Iancu, — popa cel bătrîn, — a murit în furci în vremile de lumină mare şi de izbucniri puternice ale răzmeriţei. Oamenii îţi arată şi acum locul, — aproape de biserică, — unde şi-a dat sufletul ca un făcător de rele. Şi cînd îţi povestesc cum s-a întîm-plat, nu se uită la tine, ci ochii lor privesc, arşi de durere şi încruntaţi, spre munţii vineţi, ce-şi dezvăluie în lumina soarelui toată masivitatea lor. Cînd sfîrşesc de spus, numai atunci îşi pleacă fruntea în pămînt şi zic cu glas plin de remuşcări : «A fost un sfînt !» Popa Iancu, nu ştie nimeni de ce, nu vorbeşte nicicînd despre tat’său, nu-1 aminteşte niciodată pe «popa cel bătrîn». în casă însă, subt icoana răstignirii, îi are chipul, un chip care priveşte ager şi mustrător pe oricine întră m casa popii Iancu. Numai cînd cele două fete trec pe 14 Două iubiri lîngă el, parcă privirile i se îmbună şi un zîrabet parcă vrea să-i încremenească pe buze. Cînd trec copilele şi cînd trecea Dan, feciorul popii Iancu, singurul fecior. Numai cît Dan nu prea era pe-acasă. Popa Iancu l-a dat de mult la carte, să nu se stingă viţa de hirotoniţi a Munteneştilor. Şi-a vrut el să-i dea o învăţătură temeinica. Dintîi l-a dat la şcoli româneşti. Şi învăţa băiatul, că avea o frunte deschisă şi nişte ochi luminoşi, de se înseninau şi dascălii şi simţeau parcă o căldură la inimă cînd răspundea Dan. Popa Iancu însă nu era mulţumit. Cîteodată se gîndea mult, părea că vede el ceva departe, şi după ce isprăvea de gîndit, zicea preotesei : «Tu, Mano, cine ştie...» Dar vorba n-o isprăvea niciodată, să ştie preoteasa ce vrea să spuie. A văzut numai că la a cincea clasă, Dan a trebuit să meargă la şcoli străine. Băiatul s-a împotrivit cît l-au ajutat puterile lui de cincisprezece ani. Cînd l-a suit popa în căruţă, a răcnit o dată : «Nu mă duc, tată !» şi-a dat să sară din căruţa. Dar Iaincu l-a luat în braţe, l-a strîns la piept, l-a sărutat şi i-a zis aşezîndu-1 frumos pe lădiţa : «Ce ştii tu ! Ba te duci!» Preoteasa a rămas ca de var, răzimată de stîlpul porţii, pe cînd sluga, voinic, ardea cu biciul caii suri, ce alergau în sărite. Şi Dan le-a scris a treia zi că-şi ia lumea-n cap, aşa i-i de urît, aşa i-i de străin. Dar nu şi-a luat-o, că a patra zi popa a fost acolo şi numai atîta i-a zis copilului: «Măi, Dane, mă, nu vreai tu s-asculţi de tată-tău, mă ?» Da-i tremura glasul, şi ochii îi erau plini de lacrămi. Copilul s-a uitat un răstimp la el, apoi plînsul izbucni, şi numai atîta a putut să zică : «Rămîn, tată !» Şi a dus-o bine Dan la şcoala străină, că avea minte ageră. Dar cînd venea în vacanţe acasă, preoteasa nu se putea mira de-ajuns de ce copilul ei e aşa de palid şi de Două iubiri 15 ce are durerea aceea mare în ochi. Preotul se făcea că nu vede nimic. Icoane nedesluşite, îmbrobodite în neguri, îi veneau mereu în minte, nespus de atrăgătoare. Nu ştia ce are să fie, dar simţea că acolo departe, cînd va fi lumină, va trebui să-l vadă şi pe Dan al lui. într-o vacanţă, Dan plecă foarte supărat de-acasă. Ziua întreagă a hoinărit pe cîmp, printre muncitori, prin păduri, şi cînd a venit sara acasă, obrajii îi ardeau şi ochii-i erau plini de văpăi de lumină. Era numai preoteasa aqasă, şi Dan i-a povestit tot ce-a văzut în ziua aceea, cu atîta patimă, de gîndeai că-i va ţîşni sîngele din obraji. La urmă oftă şi zise numai atît : «Vezi, mamă dragă, cum îs oamenii noştri, şi dascălii străini, la şcoală, ne spun că stăm pe-o treaptă cu ţiganii. Ce batjocoră !» Doi ani de zile aşa a dus-o feciorul popii Iancu. Dar cînd a terminat clasa a şasea era de optsprezece ani şi-i mijea o mustăcioară moale şi deasă, de se opreau fetele din sat pe drum şi ziceau : «Ui, tu dragă, la ficiorul popii !» Iar babele oftau : «Tu, soro, oare vom mai trăi noi să-l auzim şi pe Dănuţ cetind Evanghelia ?» Preoteasa, aşa cîteodată, se gîndea că oare ce fată din jur ar vrea Dan să fie preoteasă aici în satul lor. Dar lui, vezi bine, nu ar fi îndrăznit să-i zică o vorbă legănată. Simţea că Dan ar fi roşit pînă la urechi. Că iată, Dan e de optsprezece ani, şi într-o sară, prin iulie, a venit acasă aprins la faţă ca un bujor. Se apropie de preoteasă şi-o întreabă, privind-o cu ochi foarte neliniştiţi : — Mamă, cine e domnişoara aceea care umblă cu ba-roniţa de la noi în trăsură ? — Cine să fie ? fată-sa. — Fata-sa ? ! întreabă mirat Dan. Gîndeam că e una străină ! 16 Două iubiri — Pentru noi e ca şi o străină, zise preoteasa. Nu umblăm la ei, nu vin lâ noi. Ce-am şi căuta ? Apoi nu ne-am putea nici înţălege. Nu ştiu o vorbă româneşte, deşi mai ales doamna a trăit mult în satul nostru. Dar, ia spune-mi, cum ţi-a venit în minte să întrebi ? Dan nu mai cuteză să privească în ochii preotesei. — Eram printre lunci, pe drum. Au fost acolo la coasă vreo douăzeci de români, şi să vezi cum stau acum întinse pe lunci brazdele groase. Mirosul de iarbă înflorită te îmbată, şi deasupra era un cer senin ca lacrima. Să te fi tot plimbat pe drumul acela. Deodată însă aud cum duruie o trăsură în ropotul de copite a doi cai negri, cu gîturile încordate. Mă-ntorc, dar nu mă-ntorc bine, şi căruţa trece pe lîngă mine. In căruţă, baroniţa şi o fată. Copila avea o pălărioară albă, şi haina întreagă îi era ca zăpada. Numai ochii şi sprîncenile îi erau negre, — încolo, zăpadă din pădure. Zău, mamă, de nu-ţi spun drept : dintîi credeam că-i un înger. Preoteasa se uită la el şi rîde cu mare poftă : — Vezi, Dane, eu cred că nici nu-ţi vei fi ridicat pălăria. Ce vor fi gîndit ? Doar* pe baroniţa o cunoşti ! — Nu mi-am luat-o, că nici n-am avut vreme... Dar copila, după ce a trecut căruţa, îndată şi-a întors capul şi s-a uitat la mine. Auzi, mamă, chiar în ochi mi s-a uitat ! Preoteasa rîse din tot sufletul. — Mai ştii ! încă te-o fi deocheat Ella, bat-o s-o bată de fată ! Hai, Dane, că-ţi sting eu cărbuni şi nu ţi-o fi nimic ! Dan nu zise nimic, ci ieşi în curte, de aci merse în grădină, apoi veni iar în curte. Deschise portiţa şi ieşi în uliţă. Amurgise bine, şi vitele se culcaseră prin curţile Două iubiri 17 creştinilor. Liniştea creştea mereu, se auzeau zvonuri depărtate, cu cît te apropiaimai mult de capătul satului. Deasupra, luminile albe se îndesau tot mai tare, bătucind cerul, ca şi cum ai bate dese cuie de argint cu gămălie de diamant pe un fond întunecat, neguros. Ajuns în capătul satului, Dan se întoarse iarăşi pe acelaşi drum. Mergea acum repede. Acasă cină în grabă şi se culcă. Ii plăcea să doarmă vara afară. Casa popii are pridvor, şi-acolo, Doamne, ce pat şi-a mai făcut Dan ! Aproape, un păr, — sădit de strămoşii lor, — îşi tremură frunzele uşoare la cea mai mică boare. Aici, să ai toate gîndurile de pe lume şi tot trebuie să dormi. Aşa crezuse Dan totdeauna. Şi iată, în sara asta nu-1 prinde somnul. Din tot ce a văzut astăzi, două imagini se re-deşteaptă mereu : aude duruitul trăsurii şi vede fata. Şi în răstimpuri îi vine în minte vorba «Ella», — mamă-sa a zis că o cheamă Ella. Bine, dar ce are el cu fata aceea ? Nimic ! Iac-aşa, i s-a părut şi lui că-i un înger. Atîta tot. Dan se zvîrcolea în pat şi cerca să adoarmă. Dar o vede cum îşi întoarce capul şi cum i se uită drept în ochi. Şi uite, Dan vede şi acum ochii aceia. «Pentru ce şi-a întors Ella capul ? Fleacuri ! De ce să nu şi-l fi întors, doar nu era ţintuită în trăsură ? !» Pacea adîncă creştea mereu peste sat, şi tîrziu se ridică şi luna plină, albă. Dan, cînd a văzut-o, a avut o senzaţie foarte ciudată : să prindă cu mînile amîndouă luna de pe cer, să o ascundă în sîn : cum e rece, poate că l-ar răcori. f A doua zi, cînd era şi popa Iancu în casă, zise preoteasa : — Vezi, Dane, tu ai putea să-ţi petreci frumos vacanţa. Să vezi ce rai e în grădina baroniţei. Cum ştii tu 18 Două iubiri ungureşte, i-ai mai ţinea de urît Ellei, ca n-are săraca pe nimeni să mai schimbe o vorbă, numai florile din straturi şi pasările din întunecimea arborilor stufoşi. Dan aruncă o privire furişe spre popa, apoi îşi plecă fruntea în pămînt. Dar nu putu sta mult aşa şi ieşi afară. Iancu se uită întrebător la nevastă. Preoteasa rîse şi-i spuse păţania de ieri a lui Dan. — Copil, părinte ; să-l vezi ce însufleţit mi-a povestit cum s-a întîlnit cu baroniţa şi cu fată-sa... Popa Iancu, după un răstimp de tăcere, ca şi cînd s-ar fi gîndit la altceva, zise, fără să se uite la preoteasă : — Copil, copil, dar uite că-i dă mustaţa ! — Apoi, privind la Maria, zise iar : Nu vezi că-i dă mustaţa ? Zilele din iulie dogoresc ca un cuptor aprins, dar popa Iancu are o grădină cu iarbă subţire, de mătase, veşnic umbrită. Sub nucul rotat, cu coaja crăpată, Doamne, cum citea de bine Dan, cu gîndul dus departe, prin pădurile de brazi cu aerul tare, pe potecile uitate ale munţilor bătrîni, de unde s-a pogorît odată atîta cinste şi vitejie, ca să se stingă batjocorită în văi, şi să rămîie munţii goi, înnegriţi de durere. Avea popa cărţi frumoase, şi Dan, cum învăţa la străini, trebuia să citească şi româneşte, că româneşte avea sa facă odată slujba sfîntă în biserică. Şi Dan sta ceasuri întregi acolo la umbră şi citea, şi cînd îi spunea popii ce i-a plăcut mai mult, acesta îl privea cu nişte ochi ce păreau că voiesc să vadă în inima băiatului. Dan merse şi acum în grădină. Dar ceea ce citea acum i se părea foarte cunoscut, mai citise de-atîtea ori aceleaşi pagini parcă. întorcea foaie după foaie, dar ochii îi lunecau peste şiruri ca peste o oglindă lucie de apă. Şi Doua iubiri 19 e veche cartea asta şi, iată, unele şiruri sînt mai şterse. Pare că el n-are alta de făcut decît să strîngă din ochi ca să vadă slovele acelea ! Da, de alte ori putea să citească în tihnă. Dar acum cine e de vină că dintre pruni nu zboară bine o mierlă galbenă şi vine alta să fluiere, cu atîtea întorsături, parcă anume ca s-o asculţi ? Şi cînd au mai fost prin grădina popii atîtea ghionoi verzi să bată mărunt toaca în toate părţile, de să nu faci alta, numai să-ţi tot întorci capul după ciocănitul lor, ca şi cînd te-ai apăra de-o albină ce-ţi tot bîzîie pe la urechi ? Vezi bine că Dan nu-i de vină, el nu le-a chemat. Şi, în urmă, păcat e că închide cartea şi iese la uliţă ? Şi aşa s-a mai răcorit, şi înţepeneşte omul dacă nu se mai mişcă. Dan a ieşit în sat, dar nu ştia încotro să meargă. Va. da el pe undeva, că doar într-o zi de vară e larg hotarul. Cînd a ajuns însă pe lîngă zidul cel înalt, a simţit aşa ca un fel de frică şi a trecut grabnic : Să nu se deschidă cumva porţile grele ale curţii, şi căruţa baroniţei să iasă chiar acum, şi să treacă in ropotul de copite a celor doi cai negri, cum îi tăciunele, cu gîturi încordate. După ce s-a depărtat, a stat şi a privit în urmă. Nu era nimic, numai un car venea în mersul legănat al boilor. Dan porni şi-i veni în gînd : Oare ce-ar fi să audă duruitul trăsurii de ieri ? Ce să fie ? Ia, ar trece pe drum încolo, de nici nu ar avea vreme s-o vadă. Fără să se mai gîndească la căruţă, îi veni deodată în minte lunca de ieri, cosaşii, brazdele de iarbă mirositoare. Doamne, mai ales sulfina şi sînzienele, cum îmbălsămau aerul ! Şi se vedea de-acolo departe, de să fi tot privit cum se înalţă-n zare munţii vineţi. Cosaşii erau acum în altă parte, adînc în lunci. Şi nu se mai auzea şuieratul de şerpi al coaselor, nu se mai vedea 20 Două iubiri cum se înclină domol iarba, înaltă. Vedeai numai cum se leagănă, stînd parcă în loc, românii plecaţi de spate. Şi din cînd în cînd coasele se răzimau în toporişti şi începeau să glăsuiască, cum fac primăvara prin frăgari sti-cleţii : ciovinc-ciovinc-ciovinc-ciovinc. Copiii spun că atunci zic sticleţii : opinci-opinci, că vine primăvara. Dan se plimbă pe drumul alb dintre lunci, cum se plimba şi aseară, dar mirosul de sulfină nu se mai simte, şi colo spre miazăzi, unde încep munţii, azi e o negură deasă, de nu se mai vede nimic. Cîteva zile tot a$a a dus-o feciorul popii Iancu, se plimba în toată sara printre lunci şi trecea repede, în sat, pe lîngă zidul acela sur. Simţea aşa ca nişte unde uşoare, străvezii, călduţe, cum cearcă să-i pătrundă întreg trupul, dar care se depărtau iarăşi. Acasă, preoteasa nu i-a mai amintit niciodată de Ella, dar popa se uita din cînd în cînd cercetător la băiat. Nu avea însă nici el vreme să se mai gîndească la toate. Era în toiul secerii, şi-au venit românii gătiţi de sărbătoare, cu trei ceteraşi după ei, să-i facă popii claca. Dan, în ziua aceea şi-a uitat şi de căruţă şi de Ella. Că în holda înaltă cîntau secerile, acolo unduia şirul lung de fete, plecate peste mănunchiurile grele, şi cîntau şi ele, cu obrajii îmbujoraţi. In urmă, feciorii chiuiau, strîngeau în legăturile lucii snopii, îi ridicau şi-i izbeau să stea în picioare. Ţiganii strîngeau vîrtos ceterile subt barbă, şi, din cînd în cînd, înnodau cîte-o coardă. Lanurile popii nu-s departe de pădure, şi totuşi nu găseşti un fir mîncat de pasări. Dar pe lîngă ele trece o cărăruşă pe care numai la căratul griului şi la culesul cucuruzului umblă cară. Ce să caute dar pe aci căruţa aceea care vine în pasul domol al cailor ? Ce caută, nu ştie nici popa Iancu, nici Dan, dar văd ................................................lllHllllfl||^j.|^ţg| Două iubiri 21 amîndoi că s-a oprit în capul lanului. Stă aşa cîtăva vreme, apoi văd că se coboară două chipuri de femei. Lui Dan i s-a ridicat deodată tot sîngele în obraji, apoi s-a albit cum îi păretele. Un fecior, trecînd cu legături subsuoară pe lîngă popa, zise : — E baroniţa de la noi cu fată-sa. Iancu se uită mai bine. — N-au putut să-şi vadă de drum. De altfel nici nu prea au drum pe-aici, numai îşi fac, că cine le opreşte ? Dar iată ! Asta încă-i ceva. Uite, Dane, face sămn cu mîna. Cine ştie, li s-o fi stricat ceva la căruţă. Mergi de vezi ! Dan nu zise nimic, dar nu se mişcă din loc. — Ci mişcă-te ! Eu să merg ? Şi aşa n-aş şti să schimb o vorbă cu ele. Şi sluga li-i ungur, de cei cu pălăria cît un cuib de ţarcă. — Nu mă duc, tată ! — Atunci mergem amîndoi. Ei, parcă te mîncă oamenii ! Nu era nimic stricat la căruţă. Dar spunea baroniţa că Ella voia să audă mai de-aproape cîntecele fetelor şi glasurile de ceteră, şi să-i spună cineva cum merge claca asta. Preotul n-a stat mult aci, şi-a ridicat pălăria de paie şi s-a dus. Dan nu vedea numai pe baroniţa. Asta se mira cît de frumos vorbeşte Dan ungureşte. — Auzi dumneata, în doi ani să ştii aşa de bine o limbă, e lucru rar. Se vede că ai bun cap. — Şi baroniţa privi lung la fruntea lui largă şi luminoasă. — în anul viitor tot la noi o să continui ? E foarte bine .aşa. înveţi o limbă după care poţi trăi bine. Cîte slujbe nu ţi se deschid ! Dumneavoastră, românii, faceţi rău că nădăjduiţi numai la preoţie. 22 Doua iubiri Dan nu înţelegea nimic din ce-i spunea baroniţa. Ar fi putut sta aşa, cu capul plecat, oricît de mult, şi nu ar fi avut cuvînt de spus. Dar un glas argintiu îi umplu de fiori tot trupul. — Dumneata eşti de mult acasă ? — De patru săptămîni, domnişoară. — Mult, eu sînt numai de două. Şi ce faci dumneata pe acasă ? Dan nu zise nimic, dar baroniţa rîse : — Ce să facă ? Tu gîndeşti că toţi oamenii sînt ca tine, Ella ? El aici a crescut şi nu se doreşte într-alt loc. — Vezi, mama, cum eşti şi tu. Parcă eu m-aş dori într-alt loc. — Ella îşi întoarse capul către secerători : Cîţi să fie de toţi oare ? Dan privi şi el lung într-acolo, ca şi cînd n-ar fi văzut nicicînd pe oamenii aceia, apoi, cînd îşi întoarse capul, văzu iar pălărioara aceea albă şi ochii negri, care s-au uitat atunci din trăsură la el. Nu putu să spună o singură vorbă, ci baroniţa zise în locul lui : — Vor fi aşa, la o sută cincizeci. — Ba, sînt două sute, zise acum Dan. Ella ar fi dorit să ştie multe de toate, pînă şi ce cîntă fetele. Feciorul popii Iancu răspundea la început rar, în două-trei cuvinte, dar, încetul cu încetul, glasul i se înălţă, îşi pierdu tremurarea, şi răsuna învăluit parcă de o căldură dulce, aşa cum îi era glasul cînd răspundea înaintea dascălilor. A dat să-i spună pe ungureşte unele cîntece pe care le trăgănau acum secerătorii. Dar în multe locuri se poticnea, nu afla cuvîntul, ori, de-1 afla, simţea cum i se aprind obrajii. Ella rîdea că nu ştie aşa cuvinte uşoare pe ungureşte. Două iubiri 23 — Ştii dumneata, ştii, dar ar trebui să ştii şi mai bine. Cît stai acasă uiţi şi ce ştii. Ce zici, mamă, n-ar fi bine să nu-şi uite ? Apoi vezi, de la noi ai putea să înveţi cîte ceva. Baroniţa nu zise nimic, ci privi iar la fruntea luminoasă a lui Dan. Aşa înalt, suleget, cu privirea deschisă, deşteaptă, aşa lujer de tînăr nu a văzut ea printre odraslele magnaţilor lor. — Aşa-i, Ella, că-i drăguţ băiat ? zise ea pe nemţeşte. Ella nu răspunse, ci privi cu ochii mari, umezi, la Dan, care, înţelegînd şi el atîta potop de nemţie, se îmbujora la faţă, de părea că-i va ţîşni sîngele din obraz. Baroniţa întinde mîna feciorului popii Iancu şi se urcă în trăsură. Ella rămîne nemişcată înaintea lui Dan, cu ochii în pămînt. Mînuţa i se ridică de cîteva ori, dar se lasă iar în lungul trupului zvelt, ce părea că începe să tremure, cum ar tremura un fir de trestie la adierea zefirului. Apoi pomi deodată sprintenă, ca şi cînd s-ar fi speriat de ceva, şi se lipi de mamă-sa în trăsura. O prinse de după gît. — Cit e de bine aici, mama ! Unde mergem noi acum ? — Putem s-ajungem, pînă nu sfinţeşte soarele, la marginea pădurii. Ştii, trebuie să luăm ojina acolo. Ce zici, Ella, ţi-e frică ? N-are de ce să-ţi fie. Lupii pornesc tîrziu din văgăunile lor. Şi-apoi, dacă vrei tu, vine şi feciorul popii cu noi. El ştie toate locurile cu primejdie, că doar pe-aici a crescut. Şi mama şi fata priviră acum la Dan, care sta în marginea drumului, cercetînd cu ochii depărtările mari. Soarele, ce se apropia de sfinţit, înveşmîntîndu-se în purpură, îi scălda faţa şi fruntea într-o lumină tare. După 24 Două iubiri ce-1 priviră mult aşa, în lumină, Ella îmbrăţişa iar pe mamă-sa, şi baroniţa chemă pe Dan să meargă cu ele. Dan avea simţămîntul că are să se topească aci, subt privirile Ellei. Simţea că trebuie să meargă, şi totuşi atîta s-a împotrivit, pînă ce baroniţa. era cît pe-aici să se mînie. Drumul acesta şi ojina de la marginea pădurii o săp-tămînă întreagă l-a ţinut în fierbinţeli pe feciorul popii Iancu. Preoteasa îi spunea că prea e palid, prea de multe ori se împiedecă prin casă, şi-l întreba ce are. Bolnav e ? — Nu mi-e nimic, mamă, ce să-mi fie ? Mergea în grădină, acolo, sub nucul ce lucea ca bronzul în lumina soarelui. De sta cu ochii deschişi, vedea stejarul de la marginea pădurii. Vedea cum razele soarelui în amurg se furişează printre frunze şi se joacă în şuviţele de păr ale Ellei, ca o mîngîiere, ca o dez~ mierdare, venită de la un suflet îndrăgit ce-i departe. Auzea glasul acela curat, aşa de curat încît de-atunci parcă i s-au înseninat toate glasurile omeneşti, chiar şi al slugii ciîndi răcneşte la boul ce dă să împungă. Şi, de cîte ori îl auzea, părea că-i învăluie inima valuri uşoare, luminoase, ce-1 gîdilă, aşa-1 gîdila, de-i vine să rida. Vedea mînuţele albe — nişte mînuţe de, cum le vezi, să le iei, să ţi le lipeşti de obraz, şi să nu-ţi acopere nici jumătate obrazul. Şi cu mînuţele acestea îi da Ella cînd o prăjitură, cînd un picior de pui fript, şi rîdea Ella cînd el scăpa vreo bucată, ori cînd îi tremura aşa tare păhărelul cu vin în mînă. Dacă-şi închidea ochii, avea senzaţia că şi acum e în trăsură, şi că zboară caii într-un potop de tropot, dar totuşi căruţa mergea aşa de lin, ca şi cînd ar aluneca pe-o apă. Şade cu faţa spre cele două femei, şi-atîta se Doua iubiri 25 uită în ochii mari ai Ellei, şi ea atîta priveşte în ochii lui, pînă ce i se pare că unul vede prin ochii celuilalt o lume aşa de frumoasă, de nu li se mai puteau despărţi privirile. Şi, cînd pleoapele i se ridicau, tresărea, neştiind unde e acuma. Cu ceva numai nu era mulţumit, de cîte ori se gîndea la ziua aceea. Ella a zis c-aşa e voia ei, să audă o cîntare ca aceea de la seceră. Şi Dan a trebuit să cînte o doină ! Cum va fi cîntat ? El nu şi-a auzit glasul deloc, dar bine nu a putut să cînte. O, va fi cîntat rău, de bună samă ! Dacă nu, Ella de ce-ar fi rămas aşa de serioasă şi părea că ochii ei îs alţii ? De bună samă îi va fi părut rău că l-a pus la o încercare aşa de nepotrivită pentru el. Adică, stai, potrivită ar fi fost ea, că, Doamne, ce cîntece frumoase ştia Dan, atunci însă nu a fost potrivită. Popa Iancu nu zicea nimic, ci ochii i se încruntau din cînd în cînd, uitîndu-se la băiat. Dar încruntarea trecea grabnic, şi, cînd preoteasa îl întreba pe Dan ce are, popa se răstea cu vorbe aspre : «Ce să aiba ? Nimic. Vezi bine că nimic, dar voi, femeile, cu-atîtea întrebări, îmbolnăviţi şi pe omul cel mai sănătos.» Dan n-a mai cutezat să meargă niciodată pe drumul dintre lunci, nici la lanul unde a fost griul lor. Pe lîngă zidul sur, înalt, trecea cu capul în pămînt, ca şi cînd l-ar alunga cineva. Acasă putea să citească mai bine, şi preoteasa se bucura cînd băga de samă cum i se rumenesc pe fiecare zi obrajii. Dar, înainte de septembrie, Dan colindă odată tot hotarul : se despărţea pe un an de el. Numai cîte va zile mai avea, şi va pleca acolo, unde, Doamne, cît e de strimtă lumea ! Feciorul popii Iancu îşi vedea pentru cea din urmă oară locurile scumpe. Dar de ce-i venea 26 Două iubiri aşa de cu supărare, cînd trecea pe lîngă o măgură, pe lîngă un părăua$, şi se gîndea : pînă la anul n-o să le mai văd ! ? Ştie Dumnezeu sfîntul ce inimă are omul cîte-odată ! Stai în Ioc şi te gîndeşti că-i inima ta, şi tot nu pricepi. Aşa şi Dan acum. Porni spre casă nemulţumit de sine, şi cu presimţirea că trebuie să se sfădească cu cineva. Şi cu cît se apropia mai mult de sat, cu atîta inima i se făcea tot mai amară. Era pe însărate, cînd, potolindu-se căldura, mierlele galbene fluieră tare şi curat din prunii grădinilor. Numai una da să se înece, cîteodată. O răcoare senină pluteşte pe deasupra grădinilor largi, iar pe hudiţele mai ascunse se pornesc umbrele, umede parcă. Pe lîngă zidul înalt, Doamne, ce răcoare-i ! Şi Dan nu trece acum grabnic pe lîngă el, ci se gîndeşte : «Oare de ce-i aşa de rece zidul acesta ?» Dar nu se gîndeşte mult la asta, căci de după el, din grădină, sufletul unui cîntec prinde să se strecoare printre arborii bătrîni, să se învăluie prin coroanele lor bogate, să se împrăştie apoi, tînguindu-se, umplînd grădina toată. Era un plîns domol de strune, din care se desprindeau suspine calde, înlăcrămate. Dan se opri lîngă zid, aproape de poartă, ca înlemnit. Nici nu băgă de samă cum s-a deschis poarta şi o căruţă cu doi cai suri ieşi în drum. Sluga se întoarse să închidă cele două aripi mari, grele, ale porţii, şi stătu apoi locului, uitîndu-se la Dan. — Zice frumos hoaţa* domnişorule, aşa-i că zice frumos ? Ascultă şi dumneata, că eu era să nu mai pornesc după trifoi ! Dan tresări şi se uită la român : — Cine zice acolo din ceteră ? pouâ iubiri 27 — Cine să zică ? Baroniţa a tînără. Să vezi ce mai pui de fată ! Dumneata n-o cunoşti ? — Nu ! zise Dan şi pomi grabnic spre casă. Abia sara tîrziu se gîndi mai desluşit : să fi cîntat el totuşi frumos în pădure, că Ella cînta acum pe violină doina ce i-a tremurat-o el atunci ? In cele trei zile din urmă Dan n-a vorbit nici zece cuvinte. îşi împacheta cărţile, şi nu le putea potrivi bine. Preoteasa îi ajuta, dar, după ce le punea o dată în rînd, lui nu-i plăcea, şi se apuca sa le aşeze altcum. în ziua plecării, preoteasa nu se putu răbda să nu-i zică : — Auzi, Dane, spune-mi tu mie ce ai pe suflet. Vezi, n-ai plecat nicicînd aşa de fără voie ca acum. De ce nu vreai să-mi spui ? — Cum să-ţi spun, mamă, dacă nici eu nu ştiu ? Iacă, m-a cuprins şi pe mine, aşa, o jale. Dar o să-mi treacă, numa să mă apuc odată iar de învăţat. — Vezi bine că o să-i treacă, zicea popa. Trebuie să-i treacă. Acolo n-are vreme de gîndit. O să-i treacă, Mario, n-ai grijă. Dar cînd sluga Gheorghe sta cu căruţul gata înaintea pridvorului, Dan nu ştia încotro să-şi îndrepte privirile pline de lacrămi. Cînd sărută mîna popii, din gene i se desprinse un strop cald. Iancu-1 îmbrăţişă, apoi ieşi grabnic în curte să deschidă poarta. Cînd ieşi căruţul, Iancu răcni odată la un mînz ce da să scape după trăsură, de bietul mînz se întoarse ca lovit cu parul, şi fugi în grajd ca alungat de streche. Popa şi preoteasa în ziua aceea n-au vorbit nimic, dar sara Maria nu se mai putu stăpîni. 28 Doua iubiri — Iancule, ni se prăpădeşte ficiorul ! Nu era mai bine cum am zis eu ? Să-l fi trimis la preoţie ! Vezi că nu-1 trage inima să mai umble la străini. Popa, cum se frămîntase cu gîndurile toată ziua, răspunse scurt : — Nu se prăpădeşte, Mario, nu se prăpădeşte. Ştiu eu că o să-i prindă bine. Las’ că-i trece ! Tot popă o să fie din el odată. i La şcoală, Dan sta de multe ori cu cartea în mînă ceasuri întregi şi nu putea învăţa trei şiruri. Dar, după ce odată dase un răspuns aşa de slab de se cruci profesorul şi se mirară conşcolarii, mîndria de student bun îi învioră sufletul. Copil e el acum, într-al nouăsprezecelea an, să se lase dus de farmecul poveştilor copilăreşti ? Doară e o prostie şi numai să te gîndeşti, să te pui alături cu copila unei baroniţe, tu, un copil de popă românesc de pe sate ! Mare prostie ! Şi Dan se puse pe învăţat, cercînd mereu să-şi ţină gîndurile acasă. Şi le-a ţinut el pînă într-un rînd, cînd servitorul de la şcoală îi ceru doi bani pentru că are să-i dea o carte. «Va fi vreo scrisoare de-acasă» îşi zise Dan. Dar nu era de-acasă, căci popa Iancu nu i-a scris nicicînd o carte ilustrată. Doamne sfinte, de unde va fi ? căci Dan nu primise în viaţa lui ilustrate. O scrisoare măruntă, fină, aşa de necunoscuta că nu ar fi ghicit în veci de unde să fie. Cînd i se opriră însă ochii pe pecetea poştei, Dan se albi ca păretele. Ascunse grabnic ilustrata în buzunar şi întră în clasa. A rămas în scaun, fără să se mişte, trei ceasuri, şi fără să cuteze să se uite la cineva. Abia acasă o scoase din buzunar, dar cu teamă, şi citi de vreo zece ori pînă o înţelese. Şi era o slovă ca tipărită !... «Domnule Dan, dacă Doua iubiri 29 ai vrea aş urma bucuroasă o corespondenţă cu dumneata. Mi-ai trimite veşti de pe-acolo, eu veşti de pe la noi. Spune-mi, vrei ? — Ella». Lui Dan i se păru că s-a făcut deodată primăvară. O lumină mare îi umplu sufletul, şi nu ştia de ce. Vedea lumea întreagă altcum. Nu-i mai părea nepotrivit ca el să stea de vorbă cu Ella. Dimpotrivă, i se părea că altcum nici nu ar putea să fie, decît sa se apropie tot mai mult de lumina aceea, li scrise dar că s-a bucurat din inimă de scrisoare şi că va coresponda totdeauna cu cea mai mare plăcere. Dar cînd să o adreseze, rămase zăpăcit. Unde să i-o trimită ? Ella uitase să-i dea adresa. A doua zi, într-o scrisoare închisă, fata îi spunea să nu se supere, că a fost aşa de încurcată încît a uitat să-i dea adresa. Dan trimise acasă o epistolă plină de seninătate. Aşa bine nu s-a simţit de cînd e la şcoală, ca în anul acesta, învaţă tot mai uşor, şi răspunde de-i uimeşte pe dascăli. — Vezi ? Am spus;eu că-i bine ! Las’ că-i bine aşa ! zise popa. Prin depărtarea mare, sufletul lui Dan şi al Ellei se apropiau tot mai mult. Dan simţea că să fie Ella acum, aici lîngă el, mai ales dacă ar fi mamă-sa, baroniţa, n-ar putea să-i vorbească aşa de liber cum îi scria. Cînd lua pana în mînă, nu-şi mai aducea aminte cine-i Ella, ci 0 vedea numai aşa cum a văzut-o mai întîi, cu pălărioara albă, cu ochii şi sprîncenele negre, şi încolo — zăpadă m pădure. Simţea cum i se odihnesc ochii de mură pe chipul lui, şi vedea iar o lume nespus de frumoasă cînd 1 se uita mult în ochi. îşi scriau aşa de prieteneşte, aşa de sincer, mărturisindu-şi că de-abia aşteaptă amîndoi sa vie vacanţa să se întîlnească. Către sfîrşitul anului, lui Dan i se păru că i-a trecut orice sfială şi era hotărît să 30 Doua iubiri meargă la baroniţa îndată ce va ajunge acasă. Că-i scrisese Ella, acum în primăvară, c-au înflorit florile toate şi-i un miros de tei de te îmbată, şi că ea se simte aşa de singură, deşi numai de-o săptămînă a venit acasă. Preoteasa, cînd îl văzu aşa de voios, aşa de mîndru, nu mai ştia cum să se-nvîrtească în jurul lui. Iar popa Iancu îi puse mîna pe umăr, şi-i zise cu glas plin de căldură : «Să trăieşti, Dane, ficiorul meu !» Dan, în cea dintîi duminică, spuse foarte serios : — Vedeţi, eu cunosc pe baroniţa, cunosc şi fata î Pînă acum a mai mers aşa. Eram copil. Dar acum cred că trebuie să merg o dată la ele, că de nu, vor gîndi că-s urs din pădure. Preoteasa îi răspunse cu ochii plini de bucurie : — Vezi bine că să te duci. Nici nu se poate altfel. Să nu gîndească, Doamne fereşte, că eşti... — Ce să gîndească ? Ia spune tu, ce să gîndească ? zise răstit popa, care tresări cînd auzi pe Dan vorbind de baroniţă. — Stai numa, Iancule, nu le lua toate ca o furtună. Uite, se cuvine... — Mie-mi spui ce se cuvine ? Nu ştiu eu ? Auzi acolo, să vie ea să-mi spuie... — Dacă nu vrei, nu mă duc, tată. Dar’ ce-i dacă mă duc ? Dumneata ştii că am fost odată în trăsura lor. Ştii, atunci ai zis să merg. Mă duc şi vin. Ce-i într-asta ? Popa Iancu privi îndelung la Dan. îi păru aşa de liniştit, aşa de cuminte, şi, totuşi, Doamne, ce ochi rugători avea acum. I se păru că stă aşa de liniştit în faţa lui, ca atunci cînd l-a dus mai întîi la şcoala străină, cînd i-a zis : «Rămîn, tată !». Ca şi cînd i-ar fi părut rău de pornirea lui, îi zise cu glasul aşezat : Două iubiri 31 __ Du-te, Dane, de ce să nu te duci ? Iacă, mi-e de rnamă-ta mie, ca se tot pune să-mi dea sfaturi. Baroniţa era cine ştie prin ce odaie, într-un fund de divan, dar Ella, în veranda dinaintea casei grele, încerca să acaţe nişte viţă sălbatecă, să steie aşa, încurcată, sa nu pătrundă soarele. în după amiaza aceea, Ella i-a arătat toată frumuseţea grădinii, şi, cînd se despărţiră, — fără să se întîlnească şi cu baroniţa, — numai atunci a văzut Dan bine cu ce ochi se uită fata asta la el. Doamne, ce mai ochi ! de să meargă Dan acasă şi să-şi sărute surioarele, să se mire preoteasa ce-i de capul lui. Dar după vizita dintîi nu mai treceau două zile fără ca Dan să nu meargă în grădina largă ca un hotar. Ba-roniţei îi părea bine că fată-sa are cu cine-şi petrece, şi-i ducea pe amîndoi cu dînsa la plimbare în trăsură. De multe ori se gîndea baroniţa că oare ce se va alege din fata ei ? în societăţile baronilor vedea bine că nu-i place, că, neştiind cum să se poarte cu lumea, nu o bagă nimesni fin samă. De altcum, rămasă de mult văduvă, trecuse iprin multe năcazuri, şi măreţia de altădată, cînd trăia baronul, era pe cale de-a se şterge. Pă-mînturile se împuţinau, numele lor nu-1 mai citeai pe nicăiri. Fata o crescuse într-un institut de călugăriţe. Numai de un an ieşise de-acolo. De aceea poate că-i aşa de nepricepută şi aşa străină de lume. Şi fata asta, Ella, era tot ce mai avea pe lume, tot ce mai rămăsese dintr-o veche familie boierească, cu nume nundru. N-ar fi fost în stare să se împotrivească la cea mai mică voinţă a copilei. La ce s-ar împotrivi ? Ea a băgat de sama că Ella prinde să bată din aripioare, a văzut şi s-a bucurat din tot sufletul. Ce e viaţa asta, cînd trăieşti ca o bucată de lemn ? Şi ce primejdie putea să k. 32 Doua iubiri urmeze de-aci ? Nimic ! I se distrează fata şi-atît, şi-odată va rîde ea însăşi cum a scîlciat capul unui fecior de p®pă românesc. Numai cît nu se întîmplă în lume toate chiar după cum le judecă împăraţii. Că gîndul merge drept, din-treaptă în treaptă, dar inima are atîtea ascunzişuri, de nicicînd nu ştii ce va ieşi la iveală. : în vacanţa aceasta şi cea din al doilea an, — cea din' urmă vacanţă a lui Dan ca student la gimnaziu, — tinerii au ajuns aşa de departe, încît, întîlnindu-se, nu-şi mai puteau lua ochii unul de la altul, iar cînd nu se vedeau, gîndurile le erau aceleaşi. De multe ori, în liniştea însărării, din grădina încinsă de zid, se auzea glasul curat, puternic, mlădios al lui Dan, cum se înalţă şi pluteşte peste întinderea aceea străină. Şi, cînd suspinele din urmă ale doinei mureau prin întunerecul stejarilor boltiţi, murmurul coardelor, îndrăgit parcă de cîntecul care se stingea, se înălţa sfios, ca şi cînd i-ar fi fost teamă şi ca şi cînd totuşi ar fi vrut să ajungă doina de mâi nainte. — Drumul trecea pe lîngă grădină, şi se opreau oamenii în loc cînd veneau de la luncă, ascultau, şi, cînd plecau mai departe, clătinau din cap mirîndu-se. Popa Iancu auzea şi el, cu ochii încruntaţi. — Ce-i asta, Mario, spune-mi, înţălegi tu, ce-i asta ? Ştii tu cum mi se strînge mie inima ? Să vezi numa că n-are să fie bine. îl punea pe Dan să scrie, să copieze. îi da pe-o zi muncă de patru zile. — Dane, e lipsă mare de scrisorile acestea. Vezi de le dă gata, că eu nu am vreme ! Doua iubiri 33 îi venea de multe ori gîndul urît să-l închidă pe Dan acolo în casă, să poată lucra. Punea cheia în broască, dar o scotea grabnic, părîndu-i parcă prea copilăresc lucrul acesta. Şi Dan scria ce scria, dar, de la o vreme, nu mai putea face nimic bine. Trecea peste greşeli de se crucea popa Iancu. — Bine, măi Dane, dar cum ai putut să scrii aşa ! Ii, măi Dane, cum ai putut ? Dan, palid ca după boală, se uita cu ochii mari, îndureraţi, îndelung la popa, pînă cînd taică-su nu mai putea să-i sufere privirile. — Lasă-1, părinte, lasă-1 să mai iasă pe-afară, că se prăpădeşte aşa. Nu vezi că se prăpădeşte, părinte ? Şi preotesei i se umpleau ochii de lacrămi. — Măi, Dane, măi, spune-mi ce-i cu tine, mă ? Spune-mi tu mie, că doar de-aceea ţi-s tată ! — Ce să am, tată, iacă, ce să am ? Glasul îi era aşa de plin de durere, că popa Iancu trei-patru zile nu-i mai da nimic de lucru. Dar de cîte ori îl auzea cîntînd acolo în grădină, popa Iancu simţea o mare mînie în piept. Atunci ar fi fost în stare să-i tragă o sfîntă de bătaie, aşa fecior tînăr cum îi, de să pomenească. Dar cînd îl vedea, cînd îl vedea acasă, preotul nu mai era omul de mai nainte. Dan, în aceşti doi ani din urmă, drept că s-a făcut bărbat, dar nu aşa cum şi-l închipuia popa. Unde s-a mai pomenit în neamul lor obrajii aceia veştezi şi ocftii veşnic plini de durere ? Şi, cînd Iancu îşi arunca din cînd in cînd privirea la chipul «popii cel bătrîn», îi părea ca acesta zîmbeşte batjocoritor. Atunci simţea că se-mpie- 3 Opere, voi. 5 — Agârbiceanu 34 Două iubiri treşte ceva în el, şi să te fi ferit Dumnezeu să-i fi zis o vorbă împotriva. Dar mai avea popa Iancu o nădejde. Dan fusese primit între clerici, şi, între cîntecele de biserică, i se vor deştepta gînduri mai bune şi se va trezi în el sufletul de neam hirotonit al Munteneştilor. Şi tot va da Dumnezeu să fie bine. Dan nu s-a împotrivit. A mers şi a îmbrăcat veşmîntul lung preoţesc, ca oricare alt tînăr. De ce să nu-1 îmbrace ? Că doar acum e om mare şi trebuie să-şi vadă de-o slujbă. Dar după o lună de seminar, popa Iancu primi o scrisoare scurtă de la superioritate : «Fiul du-mitale înainte cu două săiptămîni ne-a spus că l-ai chemat acasă, fiind bolnav. Dacă îi este mai bine, să vie cît mai în grabă, an interesul lui.» Popa Iancu, citind scrisoarea asta, gemu ca şi cînd l-ar fi înjunghiat un fier ars prin inima. Stătu apoi aşa, ca înlemnit, în mijlocul odăii, cu privirile rătăcite. Ieşi afară trîntind uşa de se zguduiră fereştile, ca şi cînd ar fi căzut trăznetul pe undeva pe-aproape. Prin curte n-a dat de nime. I se păru că nu stă bine troaca din care beau vitele, — un trunchi scobit de stejar, cît toate zilele. Popa îl prinse, îl ridică de pe pociumbi, bătu cu muchea toporului un pociumb ce era ridicat, şi ridică iar trunchiul. Apoi începu să se plimbe furtunos prin curte, de la şopru pînă la poartă. S-a împiedecat de două bucăţi de pari. Le-a ridicat şi le-a azvîrlit peste şură. S-a hotărît la ceva. Să se ducă şi să scrie atît : «E tot bolnav. încă rău. Ştergeţi-mi băiatul din şirul clericilor, că poate n-o să mai vie.» Dar cînd să între în casă să facă scrisoarea, iată un rumân năcăjit întră în curte : Două iubiri 35 — Părinte, să faci bine să vii, că-i tare rău mamei ! Popa Iancu privi la el ca la un duşman : — Ce vrei, mă ? Iar cu moartea ? Pare că fără mine nu puteţi muri ! Ba puteţi, vei vedea tu că puteţi ! — Să ierţi, sfinţia-ta, dar e în cele din urmă ! — Asta-i ! în cele din urmă ! Toţi aşa zic, că-s în cele din urmă ! De ce n-ai venit mai devreme atunci ? — Nu ştiam că moare, părinte ! — Nu ştiai că moare ! Dar trebuie să aştepţi pînă să-şi dea duhul ? Atunci se vine la popa ? Cum v-am spus eu în biserică, mă ? Cînd trebuie să spui popii că ţi-e bolnav cineva la casă ? în clipele din urmă ? — Ci lasă-mă, părinte, păcatele mele, că mi-i de-ajuns mie cu cîte năcazuri am pe cap. Nu-mi mai ţinea şi dumneata acum cazanie ! — Ce cazanie ! Asta-i minte, mă, minte trebuie să ai ! — Sfinţia-ta, vii ori nu vii ? Voiam numai să-ţi spun că e dorinţa mamei să te mai vadă o dată şi să mai sărute o dată patrafiru, că ştie Dumnezeu ce va fi pe lumea ceealaltă. Popa, ca şi cînd i-ar fi venit deodată ceva în minte, zise : — Spui că-i bolnavă rău ? — îşi dă sufletul, sfinţia-ta. — Săca-ţi-ar capul ! De ce nu mi-ai spus mai în grabă ! Şi popa-şi luă grabnic patrafirul şi pomi, de rumânul abia se putea ţine după el. Sara, fără să-i spuie preotesei ceva, făcu scrisoarea şi o trimise. Dar noaptea întreagă popa Iancu nu putu să închidă un ochi. 36 Două iubiri Abia acum, după ce-a prins să se liniştească de izbitura ceai dintâi a veştii, abia acum a început adevărata furtună în sufletul lui. I se părea că se învîrte casa cu el, apoi că se cufundă într-o prăpastie adîncă, cu o repezeală uimitoare. Atunci se opintea în blanele patului, să ră-mîie deasupra, să nu se cufunde. Era un întuneric adînc în jurul lui, numai cadrele aurite ale unui chip luminau în noaptea aceea. Popa Iancu îşi aţinti tare privirile asupra chipului aceluia, şi, deodată, un fior rece îi zgudui tot trupul. Chipul popii cel bătrîn îl privea dureros, cu ochii plini de mustrare. Părea că aude un glas ce vine de departe şi-i spune mereu la ureche, dar glasul îi pătrundea pînă în inimă : «Nu puteţi voi nimic, nu puteţi !». Şi tot de departe păreau că se apropie icoanele pe care popa le-a văzut în gîndurile lui de atîtea ori, învăluite în ceaţă, şi despre care credea că odată trebuie să se lumineze. Veneau tot mai aproape, dar vălul, în loc să se subţieze, era tot mai gros pe ele, şi nu mai putea deosebi nimic. Chipul Ivii Dan se pierdu şi el, întunecat, printre celelalte. Vai, şi chipul acesta gîndea el să-l vadă odată luminos cum îi sfîntul soare ! Nu ştia nici mai înainte ce-are să fie, dar simţea că odată va fi lipsă de oameni, de oameni luminaţi la minte, cu inima înflăcărată. Că va fi lipsă de bărbaţi care să strîngă la piept un neam năcăjit. Ce vor face ei ? Popa Iancu nu ştia ce vor face, dar simţea că vor trebui să spele o batjocoră de veacuri. Şi iată, el a vrut să-i deie lui Dan o creştere aşa cum şi-a gîndit-o el. A văzut Dumnezeu cît a fost de curat gîn-dul lui. Şi iată, limba aceea străină l-a apropiat de-o fată care a nimicit tot ce a zidit el în mintea lui de atîţia amar de ani. Bine-a zis preoteasa : «Las5 băiatul, vezi HHiWWWMtWKWH Două iubiri 37 că nu trage să meargă în străini !*. Dar preoteasa nu ştia nimic. Ea a putut zice astfel. Şi totuşi, era mai bine dacă se lua după ea. Unde se va fi dus acuma Dan ? Rătăceşte iac-aşa prin lume şi se va pierde ! Cine ştie ce se va alege din el ! Şi nu va mai şti nimeni că e feciorul popii Iancu. Cu cît se gîndea mai mult la Dan, cu-atîta se potolea : Cînd îi vedea cum a fost în anii din urmă, îl cuprindea o milă şi o iubire gingaşă. Săracul Dan, ca mult a suferit el ! Mult, şi nu ne-a spus o vorbă legănată. Nu, că vedea că pe mine mă doare. Dar am eu dreptul să stau în calea inimii lui ? Cîteodată îmi pare că-1 am, cîteodată nu. Şi asta e ! Să nu ştiu de am dreptul au ba ! O viaţă întreagă de chinuri i se desfăşura apoi. Ce va zice lumea de Dan ? Tot vor afla odată ca nu a venit acasă. Se va întîlni el, popa, cu prieteni de-ai băiatului şi-l vor întreba : «Părinte Iancule, Dan pe unde se mai ţine ?». Şi el va sta cu gura încleştată şi nu va şti ce să răspundă. Şi la vreo petrecere de vară vor întreba fetele : «Dan de ce n-a venit ?», şi el îşi va întoarce într-altă parte ochii uzi de lacrămi. Cunoscuţii îi vor zice : «Nu ţi-am văzut de mult ficiorul, pe unde-1 mai porţi la şcoli ?». Şi el îşi va pleca privirea ca un vinovat şi se va îngălbeni ca pămîntul. Ce ? odată tot va trebui sa ştie lumea ! Şi Dan, acolo departe — între străini, pe unde va fi, — nu va şti nimic de toate acestea. Se va uita la fata aceea cu ochi negri, cu faţa albă, şi va gîndi că altă lume nu mai este. Va suferi, căci nici nu le va auzi batjocorile străinilor, şi lui îi va fi de ajuns că poate s-o vadă pe Ella. O, ba nu ! Dan nu va suferi asta ! Dacă ar suferi-o, n-ar mai fi vrednic să se gîndească Iancu la el, şi iată că se gîndeşte ! Se gîndeşte şi 38 Doua iubiri îi e teamă sa nu i se întîmple ceva, cum a pornit aşa, de capul lui în lume. Săracul Dan, că tare trebuie să-i fie arsă inima ! Altfel, cum şi-ar putea închipui Iancu, ca feciorul lui, care e aşa de cuminte, să se gîndească la trăinicia dragostei lui cu o fată din neamul asupritorilor ? Nu, nu, e un foc aprig, dar un foc care trece. Numai de nu l-ar arde pe săracul Dan, pînă se va scăpa de el. Dimineaţa spuse tot şi preotesei, care rămase înlemnită. Bocetele ei nu încetară săptămîni de-a rîndul. «Să-racu Danu ! Ce va fi cu el ? Pe unde va durmi ? Cine i-a spune o vorbă bună ?» Către sărbătorile Crăciunului, Dan le scrise o carte lungă şi duioasă, de au plîns şi popa şi preoteasa ca doi copii, cînd au citit-o. Să nu-i ducă nici o grijă, că el e bine. S-a înscris la Drept şi scrie într-o cancelarie. Nu duce nici o lipsă. De Ella amintea numai atîta că poate s-o vadă în toată ziua. Preoteasa s-a mai liniştit ; popa încă părea mai senin. Dar trecură sărbătorile Crăciunului, ale Paştilor, trecu vacanţa de vară, şi Dan nu mai venea acasă. Scria că e ocupat mereu cu scrisul în cancelarie şi că nu poate veni. Iancu, cum era preot, ştia că tot ce vine, de la Dumnezeu vine. A rămas cu o durere mare în suflet, care însă izbucnea foarte rar. Gospodăria lui mergea strună, ca şi mai înainte, şi părea de multe ori mulţumit de sine. Dar nu mai mergea nicăiri. Rar în oraş, cîteodată, cu treburi importante. Şi atunci i se părea ca domnii de pe-acolo se uită cu ochi cercetători la el şi că vor să-l întrebe ceva. Popa trecea repede pe lîngă ei, dar i se părea că aceia rid dispreţuitor după ce a trecut. Părerea aceasta îl urmărea şi acasă. Aci însă, totuşi, se sim- Două iubiri 39 ţea mai tare. Numai cînd trecea cineva, — vreun domn, — prin sat, şi nu se abatea pe la el, atunci îşi simţea întreagă umilirea. Iar durerea adîncă din suflet i se răscolea numai după ce se aprindea lampa. Şi tot umplea paharele — pentru el şi pentru oaspe. Atunci i se părea ca nu a uitat nimic din tot ce gîndea odată, şi, să nu fi fost preoteasa să-l îmbune, cine ştie ce-ar fi gîndit străinul de vorbele popii ! III Soarta lui Dan era hotărîtă, căci Ella ar fi murit chiar numai la gîndul că trebuie să se despartă de el vreodată. I-a scris numai atîta, că-i bolnavă, c-ar vrea să-l mai vadă, şi Dan a şi pornit fără să se mai gîndească. Şi, într-adevăr, era bolnavă, se ofilea văzînd cu ochii, şi baroniţa nu mai ştia pe ce lume e. Cînd a sosit Dan, l-a îmbrăţişat ca pe copilul ei, şi, în două zile, i-a aflat o cancelarie de advocat foarte bună. Putea să trăiască bine Dan, şi în toată după-amiaza trebuia să vină la Ella. Lumea în care trăia Dan acum nu-i mai cerea sa gîndească. Nu s-a gîndit nici la ceea ce a făcut, nici la ce va urma de aici încolo. Simţea numai că e bine aşa, nespus de bine. In toată după-amiaza să respire viaţa care-i lipseşte pînă în după-amiaza următoare... Încetul cu încetul i se întărea simţămîntul că, în lumea asta, nu există nimic afară de dragostea lui. Nu-i venea niciodată în minte viaţa lui trecută, nu-şi mai aducea aminte de sat. Abia cîteodată îi răsărea chipul părinţilor. Dar 40 Două iubiri aşa de şters, încît îl uita foarte în grabă... Vor trece cîţiva ani, s-o face advocat, şi, atunci, nu va fi nici o piedecă s-o poată lua pe Ella. Vacanţele nu le petrecea în cancelarie, cum scria acasă. Mergea cu fata şi cu mamă-sa la băi şi prin străinătate, în trei ani de zile se schimbase de nu l-ai mai fi cunoscut pe feciorul popii Iancu. Să fi venit acum în sat, oamenii s-ar fi uitat miraţi după el : «Oare ce domn să fie acesta, măi dragii mei ?». Dar lui nu-i da prin gînd, căci părea că nu se mai gîndeşte la nimica. De la baroniţa nu avea să sufere nici o umilire. Era un suflet împăcat, trecut peste apele turburi ale măririi şi care nu avea ochi să se mai uite la fata, aşa-i era de dragă. Dar aveau rudenii pe care Dan niciodată nu le-a putut suferi. Domni bă-trîni, cu barba albă şi cu feţele pocite. Domni tineri, care, pînă nu se dregeau la oglindă, erau negri-vineţi. Domnişoare cu părul mincinos şi cu obrajii văruiţi. Veneau cînd unii cînd alţii pe la baroniţă, de multe ori cînd era şi Dan pe acolo, şi atunci nu-şi mai afla stare pe scaun. Ce au mutrele acestea cu Ella ? Sînt aşa de departe unii de alţii cum e cerul de pămînt. Şi, în răstimpuri, cînd vedea că Ella rîde cu hohot de glumele lor uşoare, simţea parcă ceva rece cum i se-apropie de inimă. într-o sară s-au adunat la baroniţă multe rudenii. Era sărbătoare mare în sara aceea : a doua zi era aniversarea Ellei. între pahare voia bună crescu deodată. Ella, într-o haină albastră, părea că nu umblă, ci pluteşte prin casă. Dan era plin de voie bună cum nu mai fusese de mult. Glumea acum cu oamenii aceia pe care mai nainte nu-i putuse suferi. Ochii-i luminau ca două diamante negre, înlăcrămate. Cu neamurile fetei vorbea ca şi cînd ar fi Două iubiri 41 fost rude de-ale popii Iancu, şi avea sentimentul că trăise foarte de mult între oamenii aceştia, că e acasă între ei. Cînd se gîndea că mîine va fi logodna lui cu Ella, fără să vreie îi veneau în minte crîmpeie din viaţa lui, chipuri din copilărie, de la ei din sat. Dar le vedea aşa de şterse, încît ochii nu i se puteau opri mult asupra lor. Ce-a trăit el pînă acum ? Nimic. Numai de-aici încolo va începe pentru el adevărata viaţă. Veselia curgea tot mai adîncă, răscolind hohote de rîs, — Doamne, ce hohote ! Altădată feciorul popii Iancu şi-ar fi astupat urechile şi ar fi scrîşnit din dinţi. Acum rîdea şi el cu ceilalţi. Aşa, către miezul nopţii, rîsul conteni şi oaspeţii îşi întoarseră capetele spre un domn tînăr, vestit de bun povestaş şi glumeţ. Nu zisese mai nimic, în sara aceea, pînă atunci. Ce va spune ? O în-tîmplare petrecută în zilele acestea în oraş. Se preumbla, acum de curînd, cu nişte prieteni. într-un colţ de stradă vede doi oameni şi o femeie, cum stau pierduţi, nemai-ştiind în ce parte s-o apuce. De cîndu-i pe lume, nu a văzut atîta prostie întipărită pe faţa unui om ! Ai fi zis că viaţa întreagă şi-o petrecuseră într-o pădure întunecoasă, şi că miroseau cu nările-n vînt, — ca sălbăticiunile, — să vadă încotro s-o apuce. El, povestaşul, nu a mai putut răbda să nu meargă pînă la ei, după ce a văzut că tot într-un loc stau. Căciulile acelora li s-au ridicat din cap, şi părul lung, uns, lucea la soare. I-a întrebat cirie-s şi ce caută. Şi bărbaţii şi femeia au început să vorbească toţi trei deodată, făcînd semne neisprăvite cu mîna. Au venit şi prietenii lîngă el, şi-au rîs să moară, cum oamenii aceia nu-şi mai gătau poveştile, deşi vedeau că nu înţelege nimeni nimic, decît o vorbă numai : Ardeal. Şi deodată a înţeles că aceia erau nişte valahi. 42 Două iubiri I-au făcut să se urce într-un tramvai, să mai rîdă puţin lumea. A doua zi gazetele scriau de un scandal petrecut în tramvai. Cică doi valahi au bătut pe conductorul tramvaiului, fiindcă acesta i-a tot întrebat că unde merg, dar ei n-au răspuns nimic, ci s-au plimbat de cîteva ori de la o staţie la alta. Cînd conductorul le-a cerut bani şi n-a vrut să-i lase să coboare, i-au tras o sfîntă de păruială, de se strînsese lumea ca la urs. Poliţia i-a dus pe toţi trei la răcoare. — Deştepţi oameni, frate ! Să prinzi iepuri cu ei ! zise cineva. Şi rîsera cu toţii din inima. Cum, şl Ella a rîs ?! Zîmbit-a oare, sau numai i s-a părut aşa lui Dan ? Nu, nu a putut să i se pară. Căci «1, cînd a început domnul acela să vorbească, a simţit aşa deodată trei junghiuri în inimă, de s-a îngălbenit ca pămîntul. Ochii i s-au oprit la Ella şi nu şi i-a mai luat de la ea pîna nu s-a isprăvit povestea. Şi iată, cînd au hohotit ceilalţi, a zîmbit şi Ella. Lui Dan i se părea că i se apropie de inimă ceva rece ca gheaţa. Din gluma aceea se porniră altele pe socoteala valahilor. Bătrînii vorbeau despre cruzimile acestor oameni fără suflet, povesteau cu glasuri înalte fărădelegile lor din răzmeriţă. «E un popor sălbatec şi de-aceea e brutal.» «Ce bine era odată, cînd puteai plezni trupurile acelea de bestii pînă ţîşnea sîngele, şi se zvîrcoleau ca şerpii în ţarină !» Ştiau toţi să spună cîte o cruzime sau prostie de-a valahilor. Unul începu de capii revoluţiilor româneşti : «Au fost tîlhari de codru ! Şi nu le-a săcat nici acum sămînţa de tot!» Rîdeau şi vorbeau cu glasuri potolite, deşărtînd paharele. Şi nu se afla om singur om care glob de sticlă, rece, îngheţat, prin care poate privi. Oricine ar veni ar putea pătrunde cu privirile prin capul lui. Şi inima lui, inima nici nu-i mai bate. Se pipăie la stînga, n-o mai simte ; se pipăie la dreapta, n-o află nici acolo. Nici nu se putea gîndi să doarmă. îi părea că niciodată nu va mai şti ce-i somnul. Dar afară se izbi ceva frîn-gîndu-se lîngă fereastră. Popa tresări, îşi zise : «Nu-i nimic, a căzut o ţiglă de pe acoperiş». Ca o uşurare, ca o mîngîiere, după zgomotul acela, prin mintea popii Man începură să apară icoane sfioase întîi, apoi tot mai clare, tot mai luminoase, care se închegau într-un şir lung, nesfîrşit, crîmpeie din viaţa lui. Şi popa Man se minuna cum le poate vedea aşa de limpede, mai clare ca un lucru ce-i stă înainte. începu sa se gîndească la viaţa lui, nu numai s-o vadă, ci să şi judece asupra întîmplărilor. Se trezise, copil, într-un sat bănăţean, aproape de graniţa ţării sîrbeşti. Tatăl său era sîrb de neam, unul Petru Manovici, neguţător de porci, iar mamă-sa româncă. Satul lor era mare şi puternic şi avea şcoală vestită în 9 — Opere, voi. 5 — Agârblceanu 130 Popa Man toată împrejurimea. Aici a umblat popa Man mai întîi la şcoală. în sările de iarnă, din patul lui, de lîngă cămin, vedea de multe ori feţe ciudate de oameni bărboşi, feţe străine, la ei în casă. Povesteau încet, lîng-un pahar cu vin, cu tată-său, povesteau cu capetele unul în-tr-altul. Mamă-sa venea rar în odaia aceasta, cînd erau oamenii cei străini acolo : aducea vinul şi mîncarea şi iar ieşea afară. Dacă se-ntîmpla vreodată să-şi facă de lucru prin odaie, să vină la băiat, la Emanoil, bărbatul privea urît la ea, şi, dacă rămînea şi atunci, popa Man îşi aduce aminte cum răcnea tatăl lui : — Muiere, nu pleci odată ? Aici nu-s vorbe pentru muieri ! Atunci nevasta ieşea, iar Petru Manovici se apleca iar la bărbaţii cei bărboşi. Vin, îşi aduse aminte popa Man, se bea mult în sările acelea la ei în casă, dar ortacii de la masă niciodată nu vorbeau tare. Popa Man a văiut mult bănet pe masa aceea vopsită galben, mult aur şi multe hîrtii, care se împărţeau între ortaci. Cînd străinii se depărtau, Petru Manovici îi petrecea totdeauna, dar băiatul Emanoil nu auzise niciodată portiţa scîrţîind. Mamă-sa se vedea că nu era bucuroasă de vizitele acestor străini. Totdeauna cînd soseau, îngălbenea şi părea că o scutură frigurile. De multe ori, între bărbat şi femeie, după ce plecau străinii, Emanoil auzea vorbe aprig rostite, sfezi aprinse. — Petre, Petre, îi zicea femeia, lasă-te de oamenii aceştia, că n-are să ne fie bine pe urma lor. — Ţi-am spus să nu te amesteci. Eu îs bărbat la casă, eu poruncesc ! Un cap de femeie ce poate pricepe ? Popa Man 131 — Pricep atîta, că nu-i bine. Cu aceşti tîlhari... Dar Manovici, îndată ce auzea cuvîntul acesta, îşi ieşea din fire, zbiera, ameninţa cu pumnul. Băiatul Emanoil se aduna ca un arici în colţul patului şi asculta îngrozit. Dar mamă-sa, se vede, era o femeie cuminte : nu mai zicea nimic, ci ieşea în curte şi plîngea cu lacrămi amare, blăstămîndu-şi viaţa. Emanoil la început se îngrozea de străinii aceia. Dar încetul cu încetul s-a obişnuit cu ei, ba aştepta cu patimă sările de întîlnire. Cînd vedea grămăjoarele de aur pe masă, ochii lui se aprindeau, şi o veşnicie ar fi tot privit la strălucirea aceea caldă. Petru Manovici lipsea cu săptămînile de-acasă. Umbla după negoţul lui şi cutreiera multe sate, multe oraşe. Cînd se întorcea, era totdeauna mulţumit, vesel şi aducea copilului jucării. Popa Man îşi aminteşte că de cîte ori ţvenea tată-său acasa, spunea femeii : — Tu muiere, pe Emanoil o să-l văd popă. Acuma, eu sînt aşa cum sînt, dar pe băiat mi-1 vreau popă. E bun lucru azi să fii popă. Şi după ce-a isprăvit cu şcoala de la ei din sat, Emanoil se trezi, fecior de cincisprezece ani, că-1 ia tatăl său într-o dimineaţă în căruţă, o umple cu straie, cu de-ale mîncării şi iese din curte, pe cînd mamă-sa plîngea la portiţă. — Am să te duc la oraş, Emanoile, şi am să te fac popă, îi zise Manovici după ce ieşiră din sat. Popa Man îşi aduce apoi aminte de anii petrecuţi la o mînăstire afumată şi părăsită. Erau doar şase călugări şi trei-patru candidaţi la preoţie. Aici învăţă în S* 132 Popa Man scurtă vreme sîrbeşte şi începu să priceapă slujba din biserică şi vorbele călugărilor. Viaţa de aici, însă, la început, nu-i plăcu lui Manoil. Dar îndată ce învăţă sîrbeşte, îndată ce i se deschiseră ochii să vadă ce-i în mînăstire şi ce-i în jurul ei, băiatul lui Manovici se simţi la largul lui. în scurt timp cunoscu toate tainele mînăstirii, adică ale călugărilor. Călugării, văzîndu-1 isteţ, şi-l făcură repede prieten şi părtaş al petrecerilor lor. — Al dracului copilul contrabandistului Manovici, zise într-o zi egumenul, are simţuri de vulpe bătrînă ! Emanoil auzi cuvintele, dar nu pricepu vorba aceea «contrabandist», şi era tare bucuros că sfinţiile-lor începură să se teamă de dînsul. Aceasta o simţea el, căci altfel călugării nu l-ar fi luat de tovarăş la petrecanii. Popa Man vedea şi acum beţiile grozave ce se făceau în mînăstirea' aceea întunecoasă şi veche. Ce vinuri, Dumnezeule, ce rachiuri şi ce mîncări ! Călugăraşul Emanoil nu era legat de mînăstire. Putea ieşi cînd voia, putea sta cît îi plăcea. Şi de cîte ori se-n-torcea din colindările lui prin oraş şi prin preajma mînăstirii, prin sate, avea totdeauna o veste pentru fie-.care părinte. El a înţeles în grabă că oamenii aceştia cu haina lungă n-au nici un Dumnezeu. îşi aminti popa Man de cea dintîi aventură tinerească avută la mînăstirea aceea, din care se puse pe picior de război cu un frate întru Hristos. Dar n-apucă să se limpezească treaba de va mai rămînea şi pe viitor prieten al călugărilor, cînd într-o după-amiaza se trezeşte cu mamă-sa, plînsă şi amărîtă. — Să vii acum îndată, Emanoilul mamei, acasă. r Popa Man 133 Pe Petru Manovici îl împuşcaseră cînd încerca să treacă Dunărea din ţara sîrbească. Trupul lui s-a cufundat în apa tulbure, hrană peştilor. Mamă-sa suspină cît ţinu drumul, şi din cînd în cînd îi zicea lui Emanoil : — Am ştiut eu că aşa are să se întîmple. Cît i-am tocat la ureche să se dezbare de tîlharii aceia... Acasă, tînărul Emanoil Manovici nu avea stare. în trupul lui tînăr, vînjos, umbla argint-viu, şi ochii lui ardeau neliniştiţi. Mamă-sa încerca să-l pună la lucru, să-l obişnuiască cu traiul de-acasă, dar lui Emanoil i se ura cu toate şi umbla lela prin sat cît îi ziulica. Şi într-o sară se trezeşte Emanoil cu trei bărbaţi, străini după popt şi după vorbă, că întră în casă. Mamă-sa era la o vecină. — Bună sara, ziseră noii-sosiţi. Dacă nu ne înşălăm, tu eşti Emanoil Manovici, feciorul lui Petru. — Aşa-i, răspunse acesta. — Ascultă, Emanoil Manovici, zise tot cel dintîi. Pe tatăl tău, pe Petru, l-au împuşcat pe Dunăre, şi trupul lui l-au mîncat peştii. Ţi-a fost drag ţie Petru Manovici ? — Şi-l ţintui din doi ochi de păcură. — Drag, răspunse feciorul, cutremurat de amintirea mortului. — Acest Petru Manovici a fost ortacul nostru cel mai preţuit. Noi întram în foc unul pentru altul. Dacă ţi-a fost drag pretinul nostru, tu, Emanoil Manovici, trebuie să-l răzbuni. Trebuie să ne ajuţi nouă să-l răzbunăm. în inima feciorului zvîcni o undă puternică şi zise : — Am să vă ajut şi cu viaţa. 134 Popa Man Îşi strînseră mîna, şi încă în noaptea aceea pieri cu străinii şi trecu rîul învăluit în ceaţă. Mamă-sa a început să-l bocească ca pe un mort. Simţea dînsa unde a dispărut el. De cînd îi văzuse luminile acelea jucăuşe în ochi, o săgeată amară o străpunsese, simţind cum samănă cu tată-său. Dac-o întrebau oamenii, vecinii : «Unde-i Emanoil ?», le spunea că s-a întors la mînăstire. Doamne, cît ar fi fost şi pentru ea de liniştitoare vorba aceasta, dacă ar fi fost adevărată ! Cît ar fi dorit ea s-ajungă feciorul ei popă, să slujească liturghia în biserică ! Şi-şi făcea mustrări că nu l-a lăsat la mînăstire. Dar ea atunci, la vestea cea grozavă, îşi pierduse capul şi simţise că trebuie să-şi ţină copilul lîngă ea. Vreo trei ani a rătăcit prin lume, cu ortacii tatălui său, continuînd negoţul bătrînului. O dată, îşi aduce bine aminte popa Man, şi-a simţit moartea tare aproape. într-o furtună pe Dunăre, pieriră toţi soţii lui în valuri, şi el abia scăpă cu viaţă. Atunci s-a făcut o mare schimbare într-însul. Sîn-gele i se potoli, gîndul i se lumină şi-i veniră mai întîi pe buze cuvintele : «Sărmana mamă !». S-a simţh într-o prăpastie plină de glod, cu sufletul ticăloşit, şi cel dintîi gînd de îndreptare i-1 aduse amintirea maică-si. Se scutură o dată, se ridică şi, după multă cale, ajunse acasă. A doua zi s-a dus într-alt oraş, unde era vlădica, şi i-a spus ce are pe suflet : că a stat peste doi ani la mî-năstire, ştie slujba bisericii şi ar vrea să se preoţească. Vlădica-1 privi mulţumit pe tînărul înalt şi frumos. Luptele sufleteşti din zilele din urmă dăduseră feţei sale tinere multă cuvioşie. ■ !r Popa Man 135 — Se poate, fiule. Numai întîi să-mi aduci adeverinţă de la sfinţii părinţi, şi vezi să te căsătoreşti. Ori poate călugăr vrei să fii ? — Nu, sfinţia-ta, popă la sate vreau să fiu. N-au trecut trei luni, se însură, se preoţi şi-şi cîştigă şi parohie. De partea aceasta a vieţii lui, popa Man ar fi voit să nu-şi mai aducă aminte. Trăise bine un an şi jumătate cu preuteasa lui. Femeia lui îl iubea cu patimă şi se alipea de fiinţa lui puternică, întocmai ca iedera tînără de stejar. Preuteasa lui, Lenuţa, era fată de preot, avea trupul gingaş, părul mătăsos şi doi ochi ca doi picuri mari din seninul cerului. Poporănii ţineau la el, căci avea glas frumos, slujea minunat şi era om harnic. Dar era aici în sat un logofăt la moşia boierească, şi logofătul acela avea o spălătură de nevastă. Frumoasă femeie, dar a dracului. îşi pusese ochii pe popa, şi cum bărbatul ei era puţin pe-acasă, căuta în toate chipurile să şi-l apropie pe Man. S-a dus întîi, fără să bănuiască nimic rău ; s-a dus apoi, atras de o putere mare, ca şi cînd ar fi fost înlănţuit de lanţuri tari şi grele. Şi-n urmă fugi cu ea în lume. Cît au trăit laolaltă ? Mai nimic. Dar pornit odată, nu s-a mai întors acasă. Şi-a făcut cărţi mincinoase şi-a început să colinde prin lume, adunînd milă pentru biserici. Astfel ajunsese în urmă şi în Teleguţa, în apropierea sfintei învieri. Aici a dat cu ochii de Firuţa. Frumoasă fată, voinică fată... Amintirea Firuţii îi aduse popii toate gîndurile acasă. Abia acuma începu să simtă toată nenorocirea ce îl lovise în noaptea aceasta. Ce-o să facă el acum ? 136 Popa Man S-o lase, să fugă din sat, să se spînzure ? Simţirea i se trezi puternică, aprinsă. Sări din pat. In ferestre băteau zorile dimineţii. — Eu aici am să rămîn, zise popa cu glas tare. O viaţă de om nu se sfarmă pentru un nebun ce ţi-a ieşit în cale. Cine-a venit la dînsul ? O femeie nenorocită. Ce-a făcut el ? A alungat-o ? Nu. Ca un creştin şi preot adevărat, a lăsat-o în casa lui, i-a dat demîncare, i-a dat un loc de hodină. Aşa vrea el s-arăte mila creştinească, să rămînă femeia la el acasă cît va voi, cît va avea zile. Şi teleguţenii or să zică : «Cinstit popă, popa nost’». Dar un ghimpe îl înţepa încă la inimă. Ce are să fie dacă femeia, odată, se va mai limpezi la minte pe cîteva clipe, ca-n noaptea trecută, cînd a început să-i descopere viaţa ? Are să spună la o vecină, are să dezvăluie taina ce-1 acopere. Atunci ? — Asta n-are să se întîmple ! zise popa cu glas tare. încă în dimineaţa aceea spuse slugilor să se poarte bine cu femeia : că e o biată nebună, care nu va strica Ia nimeni nimic şi pe care el a luat-o în casă, să nu mai umble rătăcitoare prin lume. Popa Man patru zile nu părăsi casa. Mergea des în odaia femeii, se auzea înlăuntru de multe ori glasul puternic al popii. Cînd ieşea în curte, popa Man stătea tot mai bucuros de vorbă cu slugile : — E o femeie nenorocită. Are să mai iasă şi prin curte. Nu strică la nimeni nimic, aşa le spunea. în cele patru zile Man se convinse că preuteasa nt» va mai spune o vorbă despre duşmanul pe care-1 urmăreşte. Se făcuse blîndă, aproape se tîra la o vorbă, la o privire a popii. Părea că-şi uitase cu totul istoria Popa Man i 137 aceea. începu să mănînce cu lăcomie, şi trupul ei începu să se învioreze. îi făcuse popa rînd de ceva haine, şi femeia se bucura ca un copil, săruta straiele nouă, şi de-atunci începu să privească la Man cu dragoste, cu bunătate, cu umilinţă. Părintele crezu că a isprăvit cu bine tot, şi se simţea mulţumit ; i se păru chiar că nimic nu se întîmplase în viaţa lui tihnită. Dar cînd ieşi mai întîi pe uliţă, i se păru ciudat că ochii trecătorilor se aţin după dînsul. Nicicînd pînă acum oamenii nu se opriseră în drum să privească după el. Teleguţenii vedeau ceea ce el nu vedea : popa Man îmbătrînise tare. Părea că-i ceva frînt în el ; umbla aplecat de spate, ca şi cînd ar duce o povară grea. Cînd crezu că îşi poate începe viaţa lui obişnuită, popa Man simţi o mare neîndemînare, o stîngăcie ce-1 umplu de teamă. Nu cuteza însă să cerceteze de unde-i izvorăşte acea neîndemînare. Ca într-o neţărmurită depărtare simţea răspunsul, deşi nu cerceta. încet-încet, văzînd-o zilnic, slugile se obişnuiră cu străina. Umbla prin curte, trecea în grădină, liniştită, tăcută, minunîndu-se de hainele nouă. — Să-i luaţi sama, le spunea popa, să nu iasă din curte, ori să nu sară gardul prin grădină. Ar fi păcat să mai rătăcească prin lume. Teleguţenii se mirară întîi de găzduirea asta, dar repede înţeleseră că un popă trebuie să fie pildă de bunătate. — Bun suflet de creştin, spuneau bărbaţii. — Inimă miloasă, întăreau femeile. 338 Popa Man Numai Firuţa nu putea să creadă în istoria cu nebuna. Zadarnic încerca popa să o convingă. Firuţa plîngea cu lacrămi îmbinate şi se zbătea în chinuri mari. — Minţi, Emanoile. Femeia e de mult a ta, poate să-ţi fie chiar nevasta. — Inţălege, nenorocito, răspundea popa cuprins de friguri, înţălege-mă că n-o cunosc ! A cerut milă de la mine şi i-am dat. Ce-ai fi vrut ? S-o zvîrl afară ca pe un cîne ? — Dar îţi place de ea, spunea ţipînd Firuţa. O ţii la tine acasă. De ce o ţii la tine acasă ? Nu minţi, Emanoile, că-i păcat. E mare păcat, şi are să te bată Dumnezeu. Popa Man o părăsea atunci şi pornea cu murgul în noaptea cîmpiilor. Firuţa, numai după ce cunoscu pe jupîneasa aceea, crezu în spusele popii. — într-adevăr, Emanoile, ţi-ai făcut o pomana cu dînsa. Sărmana, cît îi de blîndă şi de bună ! Şi cum priveşte cîteodată la tine, ca la un soare ! Trebuie să fie tare nenorocită. — Da, gemu părintele, e foarte nenorocită. Dumnezeu ştie de cînd umblă ea prin lume, fără nici un v a • a capatn !... Cînd mergea acasă, o afla totdeauna aşteptîndu-1. — Gîndeam că nu mai vii, zicea femeia gudurîn-du-se ca un căţel. Dar popa îi arunca o privire, şi femeia se strecura în casă, cutremurată de groază. In hainele curate, nouă, ce le avea acum, arăta mai bine. Nu mai părea aşa de pierită. Popa Man 139 Dar popii Man, pe zi ce trecea, îi era tot mai mare groază de dînsa, de casa lui. în silă se întorcea acasă de prin sat, şi, cînd ajungea la poartă, un sloi de gheaţă i se punea la inimă. Mai ales sările, simţea cum îl scuturau frigurile cînd se întorcea acasă. încerca încă, se opintea din toate puterile să ţină departe simţul realităţii. Dar acesta se apropia, ca o furtună. în cîteva săptămîni obrajii lui îmbătrîniră, şi o tristeţe mare se aşeza tot mai statornic, tot mai greu, în ochi şi în toate trăsăturile feţei. — Eşti bolnav, Emanoile, îi zicea Firuţa cînd se în-tîlneau. Spune-mi, ce ai pe suflet ? — N-am nimic, muiere, dar nu poate omul rîde întreaga viaţă. — Tu ai o taină grea. Emanoile, haide, spune-mi-o şi mie. — Ce taină ? Ce să-ţi spun ? N-am ce-ţi spune, tu, cap sec ! zicea el mînios. Ce vreai tu cu mine ? Vreai să ma chinuieşti, să ma pui la muncile Iadului ? Iacă, ai-cea-s, fă ce vreai cu mine ! Cînd auzea Firuţa astfel de vorbe, începea să plîngă, să-l înlănţuie cu braţele : — Săracul meu Emanoil ! Are el o durere, o durere mare ! Acasă la popa, slugile puteau spune puţine veşti despre jupîneasa cea străină. Ea rătăcea toată ziua prin grădină, prin curte, şi ochii ei tulburi căutau departe. Un singur lucru li se păru ciudat slugilor : jupîneasa totdeauna simţea apropierea popii Man. Atunci faţa ei se lumina pe clipă şi-l aştepta în prag. Dar noaptea slugile auzeau, în odaia unde dormea străina, de multe ori, plîns şi gemete. Atunci, în camera popii se aprindea lumina, şi o umbră mare trecea mereu de pe un părete pe altul, pînă cînd se tăcea linişte în odaia vecină. Şi după nopţi de-acestea cu lumînarea aprinsă, popa Man era tare palid şi abătut şi niciodată nu mînca dimineaţa. Dar popa Man, după vechea-i datină, dormea rar acasă. Slugile nu ştiau niciodată cînd se întoarce. Nici nu-şi bateau capul cu preumblările lui de noapte. îl ştiau aşa de cînd îşi lucra însuşi moşia. Care le fu mirarea cînd într-o zi femeia cea străină îi întrebă, cu glas aşezat, ca un om în toate minţile : — Unde merge călare părintele noaptea ? — Merge de-şi caută sămănăturile, ziseră ei. — Are sămănături ? — Hei-hei, ba bine că nu ! — Şi în toată noaptea se duce ? — Da, aproape totdeauna. — Aşa ? Atunci e bine, las’, că ştiu, nu-mi mai spune nimic ! Şi de-atunci începu să-l spioneze, noaptea, pe Emanoil, cînd pleca. Se strecura tiptil, ca o umbră, pe urma lui şi, cît ce ieşea pe poartă părintele, dînsa privea încotro apuca. Popa lua totdeauna drumul spre lanuri. Dar femeia îl urmărea numai pîn’ la capătul satului, apoi se întorcea repede. Povestesc teleguţenii, după spusele batrînilor, că n-au trecut şase săptămîni de cînd a venit străina aceea la popă, şi părintele Man începu să bea în cîrciuma satului. Acasă nu-i plăcea sa meargă nici peste zi, iar de Popa Man 141 umblat pe cîmp şi pe uliţele satului se săturase să tot umble. Cînd merse mai întîi beat la Firuţa, aceasta nu voi să-şi creadă ochilor. — Vai de mine, Emanoile, tu ai beut mult astăzi. Şi după cît îmi pare, ai beut rachiu. — Da, am beut. Şi de aici încolo am să beau mereu. Nu poţi tu şti cît eşti de fericit cînd începi să-ţi uiţi de toate. Şi de asta rachiul e beutura cea mai minunată. Femeia se zbatea să-l abată de la gîndurile acestea, dar Emanoil o înlănţuia cu patimă. — Să taci ! zicea el, tu nu ştii nimica. Eu pricep ce-i în lumea asta. Şi de aceea beutura şi pe tine n-am să vă părăsesc pînă la moarte. Şi, într-adevăr, popa Man începu să fie oaspele cel mai des al cîrciumii din sat. Bea dimineaţa pe inima goală, bea spirt tare, de i se roşeau ochii, bea după-amiezile, abia îmbucind cîte ceva. Teleguţenii se mirau, clătinau din cap cu durere. — Măi, dragii mei, oare ce să fi păţit popa nostru de s-a pus cu atîta foc pe beutură ? Abia apucau să vie duminicile să-l vadă treaz, să-i audă glasul domol şi plăcut de altădată. Şi cufundat în patima asta, aţîţîndu-şi mereu simţurile, legătura lui cu văduva lui Nicodim era tot mai puternică. De multe ori rămînea femeia încremenită : nu se însăra bine, şi se tiezea cu popa în casă. — Pentru Dumnezeu, Emanoile, are să te vadă cineva ! Are să ne prindă cineva pe amîndoi. — Prindă-ne ! zicea popa surîzînd. Pasă-mi mie de cineva în lumea asta ? Nu-mi pasă ! 142 Popa Man Aşa a dus-o vara şi toamna întreagă. Prin inimile te-leguţenilor, după fiorul de durere, trecu altul, de nemulţumire, cînd îl văzură pe popa lor cum merge îrn-pletecindu-se pe două cărări. — Un popă nu se cade să aibă astfel de patimă, ziceau ei şi se gîndeau cu durere la vremile acelea cînd părintele Man se purta cuvios, ca un bun duhovnic. Dar spre sfîrşitul verii, străina cea de-acasă începu să-l urmărească pe Emanoil şi pe cîmp. De multe ori calul se oprea sforăind, ciulind urechile, cînd o umbră uşoară se pierdea în lanurile printre care mergea popa. Deseori chiar popa zărea negreaţa ce răsărea şi ici şi colo, pe unde-şi purta el murgul. Şi cînd a văzut-o o dată bine, aşa înaltă, cum se strecura, ca bătută de vînt, -prin lanuri, sufletul i se cutremură de groaza. «O stafie», îşi zise popa, şi împintenă calul, care porni nebun peste cîmp. — Nu-i nimic, Emanoile, îl îmbuna femeia lui Nicodim. Ţi s-a părut ţie. Nu vei crede doar şi tu în stafii. Dar popa nu-şi venise încă în fire, cînd deodată uşa se deschise, şi jupîneasa cea străină întră ca o furtună : — Tu-mi erai căţeaua, hai ? Tu-Î purtai pe Emanoil prin lume ! Of ! Bine că vă aflu ! De mult vă caut ! Acum voi răzbuna pe săraca Ilenuţa cea nebună. Şi am să-i spun : «Nu mai plînge, muiere. Nu-i vrednic să plîngi după el. Nu mai suspina că, iată, pretina ta te-a răzbunat.» Şi ai un hohot grozav s-a repezit ca o pasăre de pradă asupra celor doi. Popa Man, în locul şirei spinării simţi că are o coloană de gheaţă, dar şi aşa, zdrobindu-se parcă, într-o clipă o prinse cu braţele mari şi o aruncă afară, în drum. Popa Man 143 Un vaiet prelung, înfiorător, se auzi afară, iar în urmă liniştea se făcu iar stăpînă, o linişte grea, înăbuşitoare, ca şi cînd aerul ar fi fost din metal topit. Dimineaţa slugile nu mai aflară pe jupîneasa cea străină nicăiri. Cercetară, la porunca popii, pînă şi-n fîntînă, dar zadarnic. Numai înspre sară, nişte teleguţeni care fuseră într-alt sat, cu sîmburi la o piuă, să stoarcă ulei, aduseră o veste. Cică ar fi pescuit în satul acela pescarii, din rîu, o mohîndeaţă îmbrăcată în haine nemţeşti. Era moartă, umflată şi vînătă. Dar ochii îi erau deschişi. Au văzut-o şi ei. îndat-au cunoscut că-i jupîneasa ce locuise la popa lor. — A scăpat popa de nebună, spuneau teleguţenii, ca uşuraţi de o povoară. Ei nu credeau în vreo legătură dintre popa şi ea, dar văzuseră ca viaţa popii se schimbase de cînd întîmplarea adusese pe femeia aceea la dînşii în sat. — Nu-i mirare că s-a apucat de beut. Cine l-a pus să trăiască cu o nebuna subt un acoperiş ? ziceau femeile. VI în anul acela iarna se puse decuvreme. Nu trecuseră două săptămîni în postul Crăciunului, şi neaua acoperea întinderile, ca un val nesfîrşit de giulgiu alb, strălucitor. Teleguţenii îşi puseră vitele, oile, pe fîn, şi prin fiecare ogradă se vedeau clăi de fîn descoperite. Mirosul de flori uscate adia prin aer ca o mireasmă dulce. Pe drum se arătau şi ici şi colo pîlcuri de copii cu săniuţele. I 144 Popa Man Teleguţenii nu erau bucuroşi c-a dat aşa de iute alba-n sat. Le-a trece mult fîn, şi cine ştie de le va ajunge nutreţul, primăvara, la arat. Popa Man rămăsese abătut în urma veştii ce i-o aduseseră teleguţenii. Pe drum, prin curte, dar mai ales acasă, i se arăta mereu chipul celei fugite, aşa cum spuseseră oamenii: umflată, vînătă, cu ochii deschişi. Cînd auzise mai întîi vestea, i s-a părut că o piatră grea, de moară, i se luase de pe inimă. Nu mai avea de ce să se mai teamă, să se mai păzească. Cît i-a stat nebuna în casă, trebuia să-şi adune, în fiecare clipă, toate puterile, să nu vadă, să nu simtă realitatea. Avea senzaţia că nu atingea cu picioarele pămîntul. Acum, în urmă, putea să se razime. Abia făcea cîţiva paşi însă, şi chipul moartei i se arăta, şi atunci simţea cum pămîntul se deschide sa-1 înghită. Popa Man cerceta tot mai des cîrciumile satului. Cu venirea nopţilor lungi de iarnă, Emanoil simţea tot mai tare puterea duşmanului nevăzut, care se apropia de el, îi punea o mînă de gheaţă pe frunte şi cu cealaltă îl încleşta de gît. Ca şi cînd l-ar fi încolăcit un şarpe rece, aşa grăbea pe drum, privind cu teamă în laturi, pînă ce ajungea la cîrciumă. Aici începea să bea cu sete, cu patimă. Nopţile de iarnă, lungi şi monotone, sînt prilej de multe răutăţi. în cîrciumă unde bea popa Man începură să vină regulat cîţiva teleguţeni, să se aşeze la masa popii. Şi Emanoil era tare bucuros de creştinii aceştia. — Voi sînteţi creştini adevăraţi, le zicea Emanoil după ce se ameţea puţin. Voi nu părăsiţi pe păstorul vostru niciodată. Nici în bune, nici în rele. Aşa poporăni Popa Man 145 Popa scotea cîte-o hîrtie de zece, de douăzeci, o punea pe palmă, o izbea de masă : — Hai, bădica Niculiţă, hai şi adu-ne vin ! Am o sete fermecată ! Cîrciumarul aducea vin, şi popa închina cu teleguţenii aceia pînă noaptea tîrziu. Oamenii beau, rîdeau tare, în vreme ce popa începea sa le spună glume. Cîteodată îşi ridica ochii, privea aiurit prin fumul gros de tutun, ce plutea prin crîşmă ca nişte nouraşi tăiaţi de vine groase, albastre. Atunci glasul lui se schimba, se înăsprea : — De cine-mi pasă mie, mă ? striga popa izbind cu pumnul în masă. Mie nu-mi pasă de nimeni ! Nici de Dumnezeu ! Ce are Dumnezeu cu mine ? Nu-s eu om, nu-s eu popă ? Da, mie de nimeni nu-mi pasă ! Teleguţenii îl ascultau buimăciţi de cap, nu puteau pricepe vorbele popii, dar, la început, se îngrozeau de vorbele acestea. Mai tîrziu, însă, s-au obişnuit cu ele. Rîdeau, clătinau din cap aprobînd, rînjind din dinţii mari. — Las’, părinte, dumitale nu-ţi are nimeni grija. Dumnezeu nu ţi-e duşman, şi teleguţenii ţin mult la dumneata, zicea vreunul din ei. Ceata creştinilor care se aduna pe lînga masa popii era tot mai numeroasă. începură, de la o vreme, să curgă vorbe murdare la masa aceea, cînd dintr-o gură, cînd dintr-alta. Emanoil se bucura, asculta cu sete, se amesteca în vorbă, trăgea cu urechea la poveştile ticăloase ale beţivilor. Şi de multe ori, cînd ieşea în puterea nopţii din cîrciumă, clătinîndu-se, popa Man nu-şi mai lua drumul spre 10 146 Popa Man casa văduvei lui Nicodim, ci, povăţuit de vreun telegu-ţan beat, întră cînd în curtea unei văduve din sat, cînd într-a alteia. Nu trecu un an, şi prin Teleguţa ieşi un cîntec. Se auzea cînd din gura unei neveste, cînd din gura unui fecior. Cîntecul era nou-nouţ : Cînd tun în biserică, Fetele-mi pun piedică, Şi cînd tun în liturghie, Ele-mi trag cu ochiul mie. întîi ieşi cîntecul acesta prin sat, şi numai după aceea teleguţenii începură să audă de isprăvile popii Man. — Se vede că n-avem noi noroc la popă, ziceau unii. — Staţi, măi, să vedem. Poate nu-i adevărat, spuneau alţii. Dar teleguţenii zadarnic încercară să arate mincinoase zvonurile ieşite prin sat. Popa Man, cît a ţinut dulcele Crăciunului, nu s-a mai dezbatat. La biserică slujba o greşea, se oprea deodată în altar, şi diacul cel tînăr aştepta cu gura căscată în strană. — Măi, aşa n-are să fie bine !... Cu popa nostru n-are să fie bine !... spuneau teleguţenii amărîţi, cu feţele triste, ieşind din biserică. Pe la Firuţa popa Man mergea mai rar acum. Femeia» deznădăjduită, îl aştepta în fiecare noapte, cu groază şi totuşi cu patimă. — Pe unde umbli tu, Emanoile ? Ce-i de capul tău, sărace ? îl întreba. Popa o privea cu ochii tot mai tulburi. Popa Man 147 — Ce ai tu cu mine, muiere ? Ce vreai tu ? Să mă ucizi ? Vreai să plec în lume, să nu mă mai vadă pui de om ? Iaca, tu eşti o nemernică. Am şi eu o bucurie, şi vreai să mi-o stingi. Cădea, gemînd, pe-un scaun, pe-o laviţă, şi femeia nu mai cuteza să-i zică nimic. Vedea cum se stinge, cum îl ticăloşeşte băutura. La urechile ei ajunse tîrziu cîntecul cel nou. îl înţelese şi-l crezu într-o clipă. Femeia, într-o noapte, începu să-l descoase. Dar abia pomeni de cîntecul cel nou, şi popa se şi ridică, şi o privi cu duşmănie. — Tu eşti dracul, femeie ! Ce ai tu cu mine ? Ce ai ru cu cărările mele ? Ei, parcă mie-mi pasă de cineva ! Acum nu-omi pasă de nimeni ! — Se depărta un pas de ea şi începu să urle deodată, ieşit din fire : Tu mă tragi la răspundere ? Tu, căţea ?! Că de n-ai fi fost tu, alt om aş fi eu astăzi. Tu m-ai nenorocit! Femeia îl asculta cutremurată. Plînsul începu s-o zguduie toată. Suspinele ei se zbăteau între păreţii casei, ca şi cînd zdrenţele unui vifor ar fi fost închise aici. — Da, Emanoile, zise ea, eu am mare păcat. Pentru mine ţi-ai părăsit femeia, pe preuteasa. — Ce femeie, ce preuteasă ? strigă popa îngrozit. Eu n-am avut femeie, eu n-am avut preuteasă ! Izbi uşa şi fugi în noapte, alungat de vedenia moartei. Rar mergea Emanoil acasă, rar făcea foc în odaie. Cînd se întîmpla să doarmă acasă, lumînarea nu se stingea toată noaptea. Prin odăile vecine şuiera mereu vîntul, se auzeau glasuri stinse, treceau oftaturi, şi popa asculta toată noaptea, cu ochii deschişi mari, îngroziţi. Rar însă putea să aştepte dimineaţa acasă. Se scula In puterea nopţii şi, alergînd, pornea la cîrciumă ori la 10* 148 Popa Man vreo văduvă din sat. Popa se ticăloşise iute. Prindea femeile pe uliţă, le pişcă, spunea vorbe murdare. De la o vreme se legase cu totul de o văduvă, una Măriuca, o femeie a dracului şi beţivă. Apucase patima aceasta încă pînă nu aveau popă în sat. Şi acum, neruşinată, umbla cu popa pe uliţi, bea cu el în cîrciumă. Dar tot mai mult duceau băutură la văduva acasă şi-şi petreceau acolo. Popa Man nu mai putea trăi treaz. Ziua la amiaza mare nu se mai sfia de nimeni, mergea la Măriuca şi s-apucau de băut. Venise postul Paştilor, şi popa nu mai întră la biserică peste săptămînă, ca într-alţi ani. Numai duminica şi-n sărbători ţinea liturghie. Şi atunci începuse să aibă obiceiuri ciudate : după liturghie, chema în altar pe prietenii lui cu care bea în cîrciumă, se apucau de poveşti, vorbeau tare, pe cînd îmbucau din prescură şi beau din vinul adus de creştini pentru slujbă. Teleguţenii erau tot mai amărîţi. Aşteptau zadarnic Pe la mijlocul postului, prin sat se răspîndi o veste nouă. Pe la mijlocul postului, prin sat se răspîndi o veste noua. — Se-nsoară popa nostru, mai oameni buni, vorbeau teleguţenii cu durere. — Nu se poate ! spuneau alţii. — Ba iaca se poate ! — Unde s-a mai pomenit să se-nsoare un popă a doua oară ? Ori n-a fost însurat ? Dar nici atunci. Popă sfinţit nu se poate însura. Dar văduva cea beţivă, Măriuca, duse vestea în tot satul : ea va fi preuteasa ! Şi rîdea cu neruşinare. Popa Man 149 Gospodarii satului, la vestea asta, se adunară în grabă la sfat. — Noi nu mai trebuie să suferim, începu un moşneag. Biserica noastră nu trebuie s-o lăsăm pîngărită de pă~ gîni. Popa trebuie să fie cel dintîi om în sat. Acuma, noi am răbdat ca vita-n jug, şi rău am făcut. Popa beţiv nu mai are sfinţenie. Cine să-l mai sufere în biserică ? Noi l-am suferit, şi rău am făcut. Apoi a început să umble după muieri. Trebuia atunci să-i încuiem biserica. N-am încuiat-o, şi rău am făcut. Acuma, se vede că s-a abătut cu totul de la Dumnezeu. Oameni buni, să ne sfătuim, să isprăvim într-un chip cu popa. Şi începură să vorbească cu durere, cu revoltă, cu dezgust. Cînd se împrăştiară, hotărîrea era făcută : de va încerca popa să se cunune, îşi va mînca popia în Teleguţa. Şi teleguţenii n-avura mult să aştepte. într-o sară sosi un popă bătrîn în sat şi trase la casele lui Man. Măriuca vesti îndată noutatea : aista-i popa ce-i va cununa. în sara aceea Măriuca merse la popa Man acasă. Se auziră acolo cîntece, se auziră acolo chiuituri. în toată Teleguţa era linişte mare. Nici un om nu umbla pe uliţi, ca altădată. Şi-ntru tîrziu cei trei ieşiră şi porniră spre biserică. Dar cînd era să treacă prin cimitir, de după prunii negri se ridicară patru umbre, îi prinseră, îl umflară pe popa Man şi dispărură cu el în întunerec. Nu se opriră pînă la hotarul satului de-al treilea. Aci, în puterea nopţii, ca la o comandă, statură. — Nu ştim cine eşti. Nu ştim de unde ai venit. Nu Ştim unde mergi, zise unul dintre feciori. Poate că ne-ai adus un nou blăstăm pe sat. Dar în Teleguţa nu-ţi vei mai pune piciorul. Nu tremura, că nu te batem. Eşti, poate» faţă sfinţită. Dumnezeu singur are să te judece. Şi îl sloboziră din strînsoarea braţelor. Popa Man, răcnind ca o fiară rănită, sări în noapte ca într-o prăpastie^ ★ De popa Man nici cei mai bătrîni din sat nu-şi mai aduc aminte. Dar povestea lui o ştiu teleguţenii şi astăzi, în Teleguţa s-au perindat de-atunci un şir întreg de popi, unii mai buni, alţii mai răi. Se-mbulzeau să ajungă la păstorirea acestei biserici, care avea acum o eclegie aşa de frumoasă — zestre rămasă de la popa Man cel de demult. Numai cît, de pămîntul acesta, cei dintîi popi care veniră, după Man nu prea avură noroc. Rar anul în care să nu-1 bată piatra. Şi se-ntîmpla să plouă picuri grei, plini de roadă, peste moşia teleguţenilor, numai eclegia o bătea grindina cu îmblăciile. Se mira popa cel nou, îşi punea mînile-n barbă să şi-o smulgă, dar teleguţenii nu se mirau. — Are să treacă, părinte, şi blăstămul ăsta. Numai deocamdată trebuie să suferi pabuga. Blăstămul se ia cu greu dacă s-a pus odată. Teleguţenii erau siguri că pentru păcatele şi ticăloşia, popii Man vine şi biciuie gheaţa. Ba, în anii cei dintîi, după ce s-au scăpat de el, aflau pe hotar anume arsuri pe pajişte, prin lunci, într-o poiană din pădure. — Şi pe-aici s-a odihnit vrodată popa Man, spuneau; oamenii, înconjurînd arsura. Dar pe cum treceau anii şi amintirea popii Man se întuneca, aşa se micşora şi blăstămul ce apăsa asupra ecle- Popa Man 151 giei. Grindina vîjîia tot mai rar deasupra satului, şi popii , ix Trecură patru săptămîni de la moartea lui Andrei. Stana nu4 petrecuse la groapă : în ziua înmormîntării zăcea încă pe laviţă. Zăcea aprinsă de friguri şi aiura. Dar la o săptămînă era în picioare. Palidă, cu ochii încercuiţi, dar cu o voinţă nestrămutată în priviri. Se desprimăvăra. Peste zi, zăpada se topea. Păraiele cîntau necurmat, răsunător şi dulce. Ionică se scula cu noaptea-n cap, pînă începea dezgheţul, să ducă la cîmp, cu carul, gunoiul din curte. Sara şi dimineaţa, peste noapte, tina mai amorţea, dar peste zi ciorofleaca creştea necurmat, parc-ar fi izvorît din adîncuri. într-o noapte, după ce se încredinţă că Ionică doarme, Stana î$i încălţă cizmele cele nouă, îşi puse năframa de duminică şi pieptarul cel înflorit. Era întunerec şi ar fi putut să-4 fie frică, dar nu ! Nu-i mai era teamă. Soacră-sa era în camera dinainte. Nu-i mai păsa de ea ! Nu-i mai pasă, iată, nici de piciorul cel de lemn, pe care bătrîna îl învăluise într-o cîrpă şi îl pusese după perini, în patul cel mare din odaia dinainte. Ce prostie să se teamă de-o bucată de lemn ! Ce prostie ! Să se facă de minune în lume cu ţipetele ei ! Odată cu moartea lui Andrei, ea era slobodă ! I se părea că nu mai are nici o tărie contractul acela blăs-tămat, pe care mortul o silise să-l recunoască în faţa soacrei sale. Umilinţa ce o îngenunchease atunci, nu mai putea avea azi nici o putere. Acela care avea dreptul s-o supravegheze, iată, nu mai este ! Stana 237 Totuşi au trecut patru săptămîni de cînd era slobodă, şi pînă azi n-a mai ieşit pe uliţă, n-a ieşit între oameni. «Pentru că n-am voit, îşi zise Stana cît ce-i veni gîndul acesta în minte. Dac-aş fi voit, nu m-ar fi putut nimeni opri.» Da, nu voise ! îi trecuse de nenumărate ori prin gînd, dar nu voise ! Da, şi va ieşi cu aceeaşi nepăsare pe portiţă ca şi altădată. Ea deschise totuşi cu grijă, cu sfială, uşa de la tindă, şi scîrţîitul ascuţit o înfioră adînc. «Am s-o ung mîne ! E şi mult de cînd n-am uns-o», îşi zise femeia, respirând adînc şi rămînînd ţintuită locului cîteva clipe. Afară, deşi tina amorţise, adia un vînt de primăvară, mirosind a ploaie, a pămînt umed, a verdeaţă, şi sus pe boltă stelele clipeau blînd, visătoare. Stana mirosi aerul cu lăcomie, dilatîndu-şi nările, şi porni cu bărbăţie spre portiţă. Dar deodată se opri şi privi cercetător la cizmele ei nouă. «Cît sînt de mari, joacă piciorul în ele ! Cum dracu mi-am putut lua nişte cizme aşa de mari ?» O copleşi un simţământ greu. Şi nu-şi mai putu smulge din cap întrebarea : «Cum dracu mi-am putut cumpăra cizme aşa de mari ?» Nu-şi putea da sama oîtă vreme va fi stat înaintea portiţei cu gîndul acesta în cap. Un car trecu scîrţîind pe uliţă. Stana se deşteptă, deschise portiţa şi ieşi. Dar abia făcu cîţiva paşi şi se opri din nou. Părea că o împiedecă cineva. Stana se uită în jur şi nu văzu nimic, îşi înălţă capul. «Prostii ! Toate nu-s decît prostii.» Şi porni cu pasul hotărît, tot mai grăbit, pe uliţă la vale. Dar, ciudat, cu cît îşi grăbea pasul, cu atît părea că-i umblă mai repede gîndurile prin cap, că se alungă, nelă- 238 Stana sînd unul pe altul să se limpezească deplin. Din cînd în cînd îşi zicea tare, să se poată auzi : «Nu, nu-i adevărat : n-am ieşit pînă acum, fiindcă n-am voit ! Dac-aş fi voit !...» Un zîmbet îi încordă faţa cînd spuse vorbele astea. Dar gîndurile nu i se speriau de vorbele spuse tare ; o năpădeau din nou. «Te-nşali, îi spunea unul ; pentru ce nu vrei să vezi adevărul ? Piciorul cel de lemn te-a împiedecat. El te păzeşte.» Şi altul ţîrîia subţire ca un greier : «O bucată de lemn ! Cum sa te păzească o uscătură ? Prostii !»... «Da, răspundea numaidecît altul, cu asprime, Andrei i-a dat-o în samă pe Stana. El putrezeşte în pămînt, dar piciorul e viu, e de faţă. îi vede fiecare pas ! Ii aude fiecare gînd !...» «Prostii, prostii cu coarne ! Unde s-a mai pomenit ca un lemn uscat să vadă, să audă ? Ce, sînt nebună ? Pot să fac ce-mi place. Nu mai am să răspund nimănui. Piciorul acela ? — O bucată de lemn, un gunoi ! Ce-mi pasă de el ? Scuip pe el dacă vreau. Nu mi-a păsut nici de stăpînul lui pînă a trăit. Nu ! i-am rîs în nas ! Şi pe urmă... Da, pe urmă mărturisirea aceea în faţa bătrînei, că am învoială cu Andrei să trăiesc cum îmi va plăcea... Da, de-aici se trage toată nenorocirea. Dar ce nenorocire ? Sînt o proastă, sînt o femeie mărginită şi ticăloasă ! Ce nenorocire ? Nu văd nici una... Curajul ! Nu mai am curajul de-atunci ? Dar de cine mă tem ? El e în pămînt, piciorul lui e o bucată de lemn neînsufleţită. Curajul ! Ei da, am curajul ! Dar n-am voit pînă acum ! Iată, acum vreau, sînt slobodă ! Ce prostie ! Da, atunci, prin mărturisirea aceea înaintea bătrînei, m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însămi... Iată totul !» Stana 239 Stana nu mai mergea acum : alerga. Pe-o clipă o fui-geră gîndul : «Mi-e frică de mine, de ruşinea mea, iată pentru ce n-am mai ieşit între oameni din ziua aceea ticăloasă». Deodată se opri : «Frică ? Ruşine ? De ce ?» Şi izbucni într-un puternic hohot de rîs. Ridică ochii şi văzu că era înaintea casei Anicăi Lungului. Fereştile erau luminate, aburite. Fu primită cu alai asurzitor. Şase tovarăşe şi trei bărbaţi. Pe masă era băutură. Dintre femei, unele erau ameţite. Stana trimisese, din bună vreme, partea ei de parale pentru băutură. O aşteptaseră. Cînd o văzură mai de aproape, la lumină, tovarăşele se deteră înapoi cu spaimă. — Ce-i cu tine ? Te-ai speriat de ceva ? — Da, a sărit un cîne la mine ! Dar nu-i nimic... prostii. Daţi-mi să beau ! Şi înainte de-a-i întinde cineva paharul, ea se năpusti asupra unei sticle, şi, ducînd-o la gură, înghiţi prelung, cu sete. Noaptea întreagă, pînă dimineaţa în zori, fu de-o veselie cum n-o mai văzuseră tovarăşele ei de petreceri. De două ori trebui să meargă Petru, flăcăiandrul acela căruia abia-i mijeau mustăţile, la crîşmă să aducă băutură. Petru o prinse o dată în tinda întunecoasă, o îm-brăţişă şi vru s-o sărute, dar Stana îl izbi de părete hohotind de rîs. — Aşteaptă să-ţi crească mustaţa, ticălosule ! strigă ea întrînd în casă. Tînărul, toată noaptea, nu mai cuteză să se apropie de ea. O urmărea cu privirea, era palid şi înspăimîntat. Simţea desluşit că îi e tot mai frică de ea. 240 Stana Stana fu cuprinsă în trei rînduri de-o beţie soră cu moartea. Puteai să tai lemne pe ea, cum o culcaseră în păcel. Dar nu-i ţinea beţia decît puţin. Se trezea cînd nimeni nu se aştepta, şi lua din nou paharul. Vorbea alandala, nimeni n-o pricepea, de altfel nimeni nu-şi dădea silinţa s-o priceapă. Se mirau numai că se poate îmbăta atît de cumplit. De la o vreme stăruia tot mai mult asupra unei hotărîri pe care spunea ca şi-a luat-o. — Am să-l îngrop ! Da ! îl voi îngropa ! zicea ea mereu. — Pe cine o să îngropi ? o întrebă o tovarăşă de băutură. Ea o privi mirată, ca şi cînd n-ar înţelege nimic, şi nu-i răspunse. Pe rînd se ameţiseră cu toţii. începu, spre zori, desfrîul. Cînd Stana se dezmetici din ultima beţie, zorile mijeau în ferestre. Sări ca arsă din pat şi rămase pe-o clipă încremenită în mijlocul casei. Apoi, izbind cu piciorul într-un trup, amorţit jos pe podele, ţîşni ca nebună pe uşă şi o luă la fugă pe hudiţă. Căzuse o negură deasă, grea, prin care nu se vedea la doi paşi. Pe-alocuri negura era mai albă, mai luminoasă, se vedea cum fierbe în ea pulberea măruntă de apă. Atrasă de petele acestea mai luminoase, nebăgînd de samă că îşi lungeşte la nesfîrşit drumul, Stana înghiţea cu lăcomie răcoarea dimineţii. Obrajii-i ardeau mereu, se aprindeau, cu toată umezeala care-i scălda. Deodată se opri din fuga ei plină de cotituri şi zise cu glas tare, gîfîind : Stana 241 — Da ! Am să-l îngrop ! Asta voi face-o ! Şi numaidecît începu să înainteze cu paşi rari, ho-tărîţi, pe drumul drept. Trecuse prin trei hudiţe, apucase pe strada principală a satului, cînd auzi în urma sa un sunet rece, ca nişte izbituri îndesate, ca şi cînd ar izbi cineva cu un făcălete de lemn, în răstimpuri regulate. în pămîntul îngheţat. Femeia se opri, cu respiraţia tăiată şi privi cu spaimă în urmă. Nu văzu nimic, nu auzi nimic. Dar cît ce porni iar, izbiturile acelea se auziră din nou, mai aproape, la spatele său. Stanei îi veni în minte un gînd cumplit : «M-a păzit în colţul hudiţei, a aşteptat pînă am trecut, şi acum s-a luat după mine !» Şi odată cu gîndul o pătrunse o spaimă de moarte, şi începu iarăşi să alerge ca ieşită din minţi. Trecu cu vreo zece case mai în jos de casa lor, cînd se izbi de ceva tare ce-i ţinea drumul. «Dar acesta e nucul lui Visalon, îşi zise Stana ; unde mă aflu, dincă-trău vin ?» In negura deasă pierduse drumul. Se uita în jur şi nu vedea nimic ,* casele, în fundul curţilor, înecate în ceaţa. Dar nucul îl cunoştea. Se apropie de portiţă şi văzu că, într-adevăr, era ograda lui Visalon. Luînd-o tot pe lîngă gard, ajunse la o nouă portiţă. Era a Nuţului. «Aha ! merg pe uliţa în sus», îşi zise ea întoreîndu-se. Socoti în cap cîte case o despărţeau pe a lor de a lui Visalon, şi, tot pe lîngă garduri, tot numărînd portiţele, ajunse în faţa ogrăzii lor. Cît căutase casa lor, nu mai auzise zgomotul acela în urma ei. Nu-1 mai auzea nici acum. Zîmbi şi-şi zise : «Prostii ! Mi s-a părut ! Cum putea să sară în urma mea, cînd el e în camera dinainte, învălit într-o cîrpă, după perini ?» 16 242 Stana Puse mîna pe clanţă, dar în clipa aceea faţa ei se întrista de moarte. Plînse un răstimp cu sughiţuri, răzi-mată de portiţă ; se tînguia cu glas mare, se bocea» Deodată se uită cu spaimă în jur : «M-ar fi putut auzi cineva ! Ce-i cu mine ? Ce am ? De bună samă că sînt beată !» Fulgerător îi trecu prin minte noaptea petrecută cu tovarăşele ei, cu cei trei bărbaţi, cu beţia, cu drumul ei pînă aici. «N-am încătrău, îşi zise ea, trebuie să-l îngrop, trebuie !» Deschise portiţa atît de încet, atît de lin şi pipăit, încît se îngrozi ea însăşi. Avea sentimentul că e în drumul unei crime, că merge să ucidă. Nici bănui nu putea că portiţa se poate deschide aşa de încet şi că ea este atît de uşoară. Trupul ei voinic şi greu părea acum un fulg. Nu-şi mai simţea dedt cizmele din picioare. «Să le ia dracu ! Cine m-a pus să-mi cumpăr cizme aşa de grele ?» Şi, liniştită, cu grijă, se desculţă şi-şi lăsă cizmele lîngă portiţă. Acum nu-i mai păsa de nimic, acum zbura ! în jur simţea liniştea împietrită, şi totuşi nu-i era frică. De nimic nu-i mai era frică acum. Trăia într-un singur gînd, într-o singură dorinţă : să se strecoare în casă nesimţită de nimeni. Şi cum era sigură că va putea, încrederea îi dădea puteri neînchipuite. Pătrunse în tindă, în camera dinainte, se urca pe-un scaun, ca să ajungă la perinile de pe patul cel mare, luă piciorul cel de lemn învălit într-o cîrpă, şi, tot aşa de uşoară şi nesimţită, ajunse iar în curte. Era atît de convinsă că nimeni nu o poate auzi, încît nu trase cu urechea o singură dată, nu cercă să se încredinţeze daca doarme Ionică şi soacră-sa. Era sigură că dorm. Stana 243 în curte, singura, cu piciorul de lemn subsuoară, pe Stana o cuprinse un sentiment de milă. Pentru ce l-ar îngropa ? lata, el nu face nimic ! Se lasă dus fără nici 0 împotrivire. Dar în clipa aceea văzu faţa de ucigaş a lui Andrei în uşa odăii dinainte, îi văzu apoi ochii, auzi bolboroseala lui din ceasul morţii. în aceeaşi clipă 1 se păru că piciorul cel de lemn a zvîcnit subsuoară, înnebunită, începu să alerge din răsputeri. înconjură curtea, alergă prin grădină, strîngînd subsuoară piciorul de 1 emn, părînd că vrea să-l înăbuşe. Se trezi din nou în curte : «Unde să-l îngrop ? Unde să-l îngrop ?» îi era groază să-l pună jos, să caute hîrleţul, să-i sape groapa. Gîndul că aşa ar trebui să facă îi venise de la început, însă nu cuteza. Deodată ochii-i rămaseră încremeniţi pe gunoiul din curte. «Cum nu mi-a venit pînă acum în minte ?» îşi zise ea. Aruncă ciotul cel de lemn jos, şi, luînd cu amîn-două mîinile furca, începu să-l acopere cu gunoi din grămadă. în curînd se ridică o moviliţâ lîngă grămada cea mare. «Va fi de-ajuns», îşi zise ea, împlîntînd furca în carul cu gunoi încărcat de Ionică încă de cu sară, şi, liniştită, se strecura în casă, se arunca în păcel şi rămase nemişcată, ca şi cînd ar fi căzut deodată într-un somn adînc. Dar nu dormea. Spiona printre gene cum se luminează, cum se şcoala soacră-sa, Ionică. Rămase neclintită pînă ce Ionică ieşi cu carul pe poartă, iar bătrîna se apucă să desfacă într-o covată păpuşoi. Boabele cădeau roşii ca jarul. Stana îşi zise : «N-au văzut nimic, n-au să descopere nimic !» Sări sprintenă din păcel şi veni să-i ajute bătrînei la desfăcat. 16* 244 Stana X încă în după-amiaza acelei zile, Stana plecă în sat. Nu se mai îmbrăca de duminică, aşa că nici prin minte nu-i trecură cizmele cele noi. Cîtă vreme dezghiocase porumb alături de soacră-sa, aceasta îşi ridicase de mai multe ori ochii mirată la ea ; îi tot venea s-o întrebe ceva, dar nu se putea hotărî, nu cuteza. Văzînd-o ple-cînd, îi venise să i se puie în drum, să încuie uşa, dar îşi aduse aminte de porunca mortului şi nu cuteză s-o oprească. Stana nu se mai simţise atît de slobodă, atît de plină de viaţă şi de voinţă, dinainte de sosirea scrisorii prin care Andrei le vestea întoarcerea. Tot avusese ea dreptate : piciorul acela trebuia îngropat cu mortul ! Nu ţipase ea în zadar atunci, lîngă trupul rece al lui Andrei. Iată, acum, că-i îngropat, poate trăi în sfîrşit. Şi nu putea să nu fie aşa : nici o urmă nu trebuia să rămînă după Andrei, nimic din el. Şi ciotul acela de lemn nu era o parte din Andrei ? Ştiuse, simţise ea toate acestea. Iată. acum, îngropîn-du-1, s-a liniştit deplin. Andrei, ceva ce nu mai este ! Suferinţele ei de pînă acum, un vis urît ! Şi cum s-a topit simţămîntul acela prostesc care o ruşina înaintea sa însăşi ! Mai ales acesta ! Era iarăşi ea, Stana cea de demult, puternică, tînără, cu o sălbatecă poftă de viaţă. Ştia, simţea că o să-şi petreacă cum nu-şi mai petrecuse încă niciodată. Şi, într-adevăr, făcu o petrecanie de pomină. în sat se vorbi multă vreme de petrecania asta, cu trei bărbaţi, cu băutură şi cu lăutari, deşi era pos- Stana 245 tul Paştilor. Ea nu se îmbată, dar, la birt, îmbătă pe mulţi. Apoi, acasă la Anica Lungului !... Minuni care nu se pomenise înainte de război ! Bătrîna trebui să-l minţească pe Ionică. Era întîia oară cînd băiatul n-o vedea pe mamă-sa dimineaţa, li spusese că Stana s-a dus la tîrg, să facă nişte cumpărături. La tîrg putea să întîrzie şi trei zile cu dusul şi întorsul. Mai rămîneau şi alţii aşa. Şi Marina era mulţumită că găsise minciuna asta. Din casă de la Anica Lungului Stana plecă abia spre sara zilei următoare. Şi poate că nici atunci nu s-ar fi îndurat, dacă nu i-ar fi venit dintr-odată un gînd care 0 înspăimîntă. — Cizmele ! Unde-mi sînt cizmele ? strigă deodată, sărind drept în picioare, şi o clipă privi întrebător prin casă. în clipa următoare era afară. Trebuia să vadă ce 1 s-au făcut cizmele. Abia atunci îşi aduse aminte că le lăsase lîngă portiţă în noaptea cînd îngropase piciorul lui Andrei. în curte se opri, se uită lîngă portiţă şi păru adînc mirată că nu mai erau acolo. îşi aducea limpede aminte că se desculţase. Dar le lăsase acolo, ori le dusese în casă ? Nu-şi mai amintea. Trebuia să le caute. De nesomn, de destrăbălare şi de spaimă era aşa de pierită, încît bătrîna, cînd o văzu, rămase cu gura căscată. Se întoarse spre părete şi-şi făcu cruce, dar nu-i zise nimic. Stana, vreme de-un ceas, răscoli tot prin tindă, prin odaia dinainte, prin cămară, prin pod. Cizmele nu erau nicăiri. O spaimă de moarte o cuprindea tot mai tare ; «Cine le luase ? Trebuie să le fi luat cineva ! Dar cine ?» Dacă i le-ar fi furat un om, l-ar fi îmbrăţişat plîngînd 246 Stana de fericită. Dar un gînd nebun se tot apropia de mintea ei : «Dacă le va fi luat, dacă le va fi ascuns... Andrei ? Da, din răzbunare pentru că i-a îngropat în gunoi piciorul de lemn. Dumnezeule ! Dacă se va fi schimbat Andrei în strigoi, pentru a se răzbuna, pentru a mă pedepsi }» Pe-o clipă îşi văzu toată ticăloşia : faţă de-un nenorocit întors din război ea n-a avut nici o milă, nici o cruţare. Ba, iată, l-a batjocorit şi după moarte, îngropîn-du-i piciorul în gunoi. Se gîndi la noaptea trecută şi se cutremură. «Doamne, ce ticăloasă sînt». Era gata să izbucnească în lacrămi, cînd. ieşind din cămară pentru a zecea oară, se izbi de soacră-sa. — Dar ce cauţi tu de-atîta vreme ? o întrebă neliniştită bătrîna. Umbli cu luminarea aprinsă în cămară ?! Ai putea aprinde ceva. Stana o privi înspăimîntată şi nu răspunse. — Ai pierdut bani ? Ce cauţi ? Stana clătină din cap cu tristeţe. — Pari a fi bolnavă în toată legea, tu Stano. De altfel, nu-i de mirare. Dar nu ! se opri deodată soacră-sa. Despre asta nu trebuie să vorbim. M-am legat cu ju-rămînt. — Cu jurămînt ! repetă Stana în neştire. — Da ! oftă bătrîna, şi jurămintele trebuiesc ţinute şi faţă de cei vii, şi faţă de cei morţi. Bătrîna îşi ridică ochii la Stana : suferinţa zugrăvită pe faţa, în ochii ei, o înspăimîntă. Deodată îşi duse mîna la frunte. — Doar nu-ţi vei căuta cizmele cele noi ? Stana făcu un pas înapoi şi o privi cu spaima. — Cizmele ?! Ştii unde sant cizmele mele ?! Ştii dumneata ?! Stana 247 — De bună samă că ştiu, dacă le-am adus eu ieri dimineaţă de la portiţă. — Uite, îmi uitasem unde le-am pus şi nu le găseam nicăiri, zise Stana gîfîind, abia putînd lega cuvintele. — Sînt în casă, linişteşte-te, zise bătrâna. De altfel, nu prea înţăleg de ce să te sperii aşa pentru o păreche de cizme. E adevărat că sînt scumpe acum, dar nu-s un corn de ţară. Sînt în odaia dinainte, în pat. Stana o privi cu neîncredere. Căutase în pat şi ştia •că nu-s acolo. — Nu înţăleg, începu iar bătrîna, pentru ce le-ai lăsat în curte, lîngă portiţă. Toată ziua şi toată noapte a m-am gîndit. Atîta am priceput : ai ieşit pe uliţă încălţată cu ele, deşi n-am simţit nimic, n-am auzit nimic, nici cînd te-ai dus, nici cînd te-ai întors. într-adevăr, le-ar fi putut fura cineva ! Şi ce noroc că nu le-a văzut Ionică ! Ce-ar fi gîndit bietul băiat găsind cizmele mai-că-si lîngă portiţă, în zori de ziuă ? — într-adevăr ! zise Stana îngrozită. La asta nu m-am gîndit ! — Dar pentru ce le-ai lăsat acolo ? Bătrîna voia să isprăvească în grabă vorba cu noru-sa. Ionică încărca în curte un car cu gunoi, cum făcea de obicei, să poată porni de dimineaţă cu el. încărca de mult şi va fi aproape gata. Din clipă în clipă ar fi putut întră în casă. Dar Stana, la gîndul că cizmele-s aici, — deşi nu ştia unde, însă bătrîna n-o minţise niciodată, — se mai linişti, îşi mai veni în fire şi nu răspunse. Puţin îi păsa de ce crede bătrîna ! Dar simţea că trebuie să vadă nesmintit cizmele. — Unde-s ? întrebă ea din nou. 248 Stana Bătrîna părea că uitase despre ce fusese vorba. O privi întrebătoare. — Cizmele ! şopti Stana. — Ţi-am spus că-s în odaia dinainte. în pat. în patul cel mare. Le-am aruncat după perini, acolo unde e piciorul lui Andrei. Stana îngălbeni, trupul i se frînse. Se clătina. Un pă-injeniş i se puse pe minte. Şi prin păinjenişul acesta se ţesea un gînd tulburător pînă la nebunie : «Tot Andrei e acela care mi le-a furat. I-am luat piciorul, el a pus în locul lui cizmele mele. Bătrîna e înţăleasă cu el !» — Dar ce ai ? pentru Dumnezeu ! strigă bătrîna sprijinind-o. Te pot nelinişti cizmele acelea aşa de tare ? Stai, că ţi le-aduc numaidecît. Bătrîna o lăsă pe Stana sprijinită de masă, şi întră în camera dinainte. Nici ea nu-şi putea da sama cum pu- ^ sese cizmele acolo, dar venise în dimineaţa aceea cu ele în mînă, mirată că le găsise la portiţă, şi cum nu era un strop de tină pe ele şi cum un scaun era pus lîngă patul cel mare, încărcat de perini, se urcase şi le zvîrlise la părete. Mai ţinuseră ei aici şi altădată încălţăminte nouă ; în ladă mucezeau. Bătrîna se urcă pe un scaun, dar nu le putu pipăi după perini : nu le ajungea ; cizmele, cum le aruncase, erau lîngă părete. Se urcă deci în patul cel mic şi se cocoţă după perinile celui mare. Nu se mai urcase aici de cînd pusese, învălit într-o cîrpă, piciorul lui Andrei. Şi luă cizmele. Dar, după ce le luă şi le aruncă în patul cel mic, voi să scoată şi piciorul. Pipăi pretutindenea, însă nu dădu de el nicăiri. Năcăjită, se coborî, luă cizmele, le puse pe masă înaintea Stanei, fără nici o vorbă, aprinse lumînarea şi, tre- Stana 249 cînd în odaia dinainte, se cocoţă din nou după perini. Piciorul nu era nicăiri. — Sfinte Dumnezeule ! ofta bătrîna înspăimîntată, dar asta ce-o mai fi ? Şi făcîndu-şi cruce, mai căută o dată. Apoi se coborî, se urî pe subt pat, căută pe sub laviţă'. nimic ! Pe-o clipă îi veni gîndul că poate făcuse rău că nu l-a îngropat cu mortul ! — Doamne Dumnezeule ! oftă ea iarăşi înfiorată, făcîndu-şi crucc, nu ne pedepsi cu aşa pedeapsă, dac-am greşit. Din prostie am greşit, Doamne ! Bătînd mereu la cruci, cu luminarea aprinsă, ieşi în tindă. în aceeaşi clipă uşa tinzii se deschise şi Ionică întră alb ca ceara, cu privirile mărite de spaima, ţinînd de capătul cel subţire, departe de trup, piciorul cel de lemn, plin de gunoi. Băiatul, încă înainte de-a se însăra, începuse să-şi încarce, ca de obicei, carul. Să mai fi avut din grămada cea mare cinci-şase cară. Sc purtase ca un gospodar harnic. Era aproape întunerec cînd îi căzură ochid pe un hîlmuşor de gunoi pe care-1 văzuse încă de ieri dimineaţă. Judecata şi-o făcuse repede, cît ce-1 zări: «S-a răsturnat din grămadă». Nu era mult. Şi nu era frumos să-l mai lase acolo, lîngă gireada ce se isprăvea. îl va pune în carul acesta, în vîrf. Dar abia puse din hîlmuleţ cîteva furci în car, şi colţii de fier se loviră de ceva tare şi lung. Descurcă din gunoi lucrul acela, o bucată de lemn. Rostogolind-o, văzu că luceşte alb în cîteva locuri. Se însărase, dar, cum cerul era senin, întunerecul nu era greu. Ionică se plecă, se uită mai de aproape, şi deodată dete un ţipăt. Recunoscu piciorul de lemn al tatălui său. Cum nu putea în- 250 Stana ţelege nimic, îl şterse de gunoi, şi, pe jumătate mort, luîndu-1 de capătul subţire, porni spre casă. întră cu el tocmai în clipa cînd bătrîna venea din odaia dinainte. Stana, cînd îl văzu, dete un ţipăt şi căzu lîngă masa. XI Bătrîna rămase un răstimp în prag, prostită, îngrozită, fără glas. Se uită la piciorul plin încă de gunoi, se uită la Stana lungită pe podele, se uită la Ionică, cu o expresie de grea idioţie pe faţă, în priviri. Aproape zîm-bea, zîmbetul prostănacilor. După ce-şi plimbă privirea de la picior la Stana de cîteva ori, ochii i se opriră asupra cizmelor de pe masă. Şi în capul ei bătrîn, deodată ţîşni un fulger vînăt : înţelese ! Stana a îngropat piciorul ! S-a desculţat să n-o audă nimeni ! Era cu putinţă ? Un om în toate minţile poate fac? aşa o nelegiuire ? Căută să vadă faţa Stanei, dar aceasta era cu faţa la pămînt, cum căzuse. Nici bătrînei, nic» lui Ionică nu le trecu prin minte gîndul că Stana ar putea să moară. Aproape că nici nu băgară de samă cînd a căzut. Erau cuprinşi deo spaimă cu mult mai mare. După ce înţelese, bătrîna îşi pironi ochii asupra lui Ionica. Băiatul stătea tot aşa de alb, tot aşa de nemişcat, cum era cînd a întrat în tindă..Cum să-i spună acestui băiat nevinovat adevărul ? Cînd a înconjurat orice ceartă cu Stana în faţa lui, după ce s-a chinuit atît să-i acopere purtările mamei sale, cum ar veni acum să-i Stana 261 spună adevărul ? Era cu neputinţă ! I-ar fi stricat pentru totdeauna viaţa ! Ar fi duşmănit-o pe mamă-sa cît ar fi trăit. Da, era cu neputinţă să-i spună ! Dar ce să-i minţească, Dumnezeule ! Cum să-i spună că a ajuns piciorul acela în gunoi ? Să-l fi lăsat să creadă că o putere nevăzută l-a dus acolo ? Dacă ar fi fost în pămînt curat ! Dar în gunoi ?! Ar însămna să-şi bată joc de amintirea tatălui său ! Nu ! Băiatul nu putea fi lăsat în credinţa că tată-său n-are hodină în pămînt. «Ce să-i minţesc, ce să-i spun, Dumnezeule ! Sfîntă Maică Precistă, ajută-mi !» Ionică, răzimă, tăcut, piciorul de părete. Privirile lui nu mai erau înspăimîntate : se tulburaseră adînc, şi faţa lui se făcuse cenuşie. Deodată bătrîna simţi că învie. Aveau un cine, Bălan, un cîne bătrîn, cam surd, care de-o vreme încoace îşi făcuse un nărav : iscodea pe lîngă casă, pe dinaintea uşii, şi orice găsea, lucru mai mare, dar pe care-1 putea duce în gură, fie lemn, fie vas, fie haină, îl lua şi-l ducea pe cine ştie unde prin curte, prin şură. Nu-1 strica, nu-i făcea nimic. Se vede că era o scrînteală a bătrîneţelor. Bătrîna se legă de gîndul ce-i venise, ca şi cînd i l-ar fi trimis însăşi Maica Precistă, la care se rugase. Ea coborî din prag, veni lîngă băiat, şi-i puse mîna pe cap . — L-ai găsit tu ? L-ai găsit tu, Ionică ? Doamne Dumnezeule, cît l-am căutat ! Blăstămatul de Bălan ! Trebuie să-l împuşcăm, nu-i mai de ţinut în curte. Bunica se înăbuşea vorbind. Ionică îşi ridică privirile tulburi, se uită la bunică-sa. dar era limpede că nu înţelegea nimic. — Uite cum a fost, Ionică, uite dragă. Azi dupa-amiazi a fost soare şi cald. Am scos perinile, că se mu- 262 Stana cegăiau, le-am scos la soare. Mi-am zis : da* să scot şi piciorul ? Cercurile acele albe încep să ruginească ! L-am scos deci şi pe el, l-am răzimat de perină. Iacă, da, aşa am făcut, păcătoasa de mine. — Bătrîna se îneca. Tăcu un răstimp, tuşi de cîteva ori, apoi urmă : Cînd a scăpătat soarele după casă, aşa, înainte de ojină, ştii tu bine cînd, — şi ea parcă dădea mare însemnătate faptului că şi Ionică ştia, — deci, cînd a scăpătat soarele după casă, am dus perinile. Cînd să iau piciorul, piciorul nicăiri. L-am căutat, Dumnezeule, de-am întrat în păcate. Bălan l-a luat. Tu ştii năravul lui Bălan. Ştii că odată a tras pînă în şură covata cea mică de pîne. Cît l-am căutat, Dumnezeul meu ! Cui să-i treacă prin gînd să fie acolo ? Ionică o asculta cu gîndurile risipite, neîncrezător. — Cum să-I fi găsit, dacă era astupat cu gunoi ? zise el fără să se uite la bătrîna. — Da, adevărat, blăstămatul de cîne ! Piciorul a fost greu şi nu l-a putut tîrî decît pînă la gunoi. Pe urmă l-a astupat. Da, chiar aşa, l-a astupat, trăgînd din grămadă gunoi cu labele pe el. Bătrîna tăcu ostenită, oftînd din adînc. Dar văzînd faţa mereu tristă a lui Ionică, adaose îndată : — Nu trebuie să fii supărat. Dacă ar fi făcut aşa un om, ar fi un păcat, un groaznic păcat ! Dar un cîne ! Un dobitoc ! El n-are suflet. Ce ştie el ce face ? Nu-i nici un păcat ! Să nu crezi altfel. Doamne fereşte, să nu crezi. Acum bine că l-ai găsit. îl vom spăla şi-l vom pune la locul lui. Dar Bălan nu mai trebuie ţinut la casă. Blăstămat cîne. Fără să se uite la ea, Ionică zise cu tristeţe : Stana 253 — Bălan nu-i de vină, bunică. De ieri dimineaţă am văzut grămăjoara aceea de gunoi în care l-am găsit. Peste noapte l-a pus, cine l-a pus acolo. Bătrîna înlemni. Dar în clipa aceea Stana, care-şi revenise în fire şi ascultase povestea cu Bălan, se ridică zdrobită, desfigurată, cu ochii ca două răni vii, şi zise cu greu, ca şi cînd ar fi vorbit de subt o piatră de moară : — Ai dreptate, Ionică. Noaptea ! Nu-i cinele, e o căţea. Ea nu mai e vrednică să-ţi fie mamă. Bătrîna se uită la ea, o pricepu şi se repezi să-i astupe gura. Stana o feri cu blîndeţe. — Las’, mamă, nimic nu se mai poate ascunde. Dumneata mi-ai spus adeseori căţea, şi aveai dreptate. Am fost o căţea, Ionică, n-am fost mama ta. Băiatul, fără s-o priceapă, se înspăimîntă ; ochii i se umplură de lacrămi. — Nu ! Nu-ţi pleca ochii ! Uită-te la mine şi ma înfruntă ! Uită-te la mine şi mă scuipă în faţă ! Scuipă-ma şi tu, mamă ! Numai aşa mă voi mîntui. Bătrîna cercă din nou s-o oprească de-a mai vorbi. — N-o asculta, Ionică ! Mamă-ta e bolnavă. A fost la tîrg şi-a izbit-o un vînt turbat. — Nu, n-^am fost la tîrg ! Dar bine zici, am fost izbită de-un vînt turbat. Şi nu de-acum. Vîntul acela m-a dus şi unde am fost astă-noapte. Ionică, îngrozit, înduioşat, — în viaţa lui n-o mai văzuse pe mamă-sa într-o astfel de stare, să n-o mai recunoască, nici nu o auzise vreodată vorbind aşa prăpăstii, — crezu din tot sufletul pe bunică-sa şi se apropie de mamă-sa. 254 Stana — Nu, nu mă atinge ! încă nu ! Sînt spurcata, şi întîi trebuie să mă curăţ. Află, deci, băieţaşul meu drag, că eu sînt... da... sînt o femeie ticăloasă. Tu nu ştii ce-i asta. Şi mi-e ruşine că trebuie să-ţi audă urechile astfel de vorbe. Dar trebuie să-ţi spun. Nu mai pot răbda, nu mă mai pot chinui. Deci eu... Bătrîna îi puse mîna la gură. — Nu, mamă, e zadarnic ! Ascultă Ionică ! Tatăl tău a fost în război, eu am rămas acasă. Trebuia să nu mai am alţi bărbaţi, cîtă vreme el nu era acasă. O femeie cinstită aşa trebuia să facă. Dar eu n-am rămas femeie cinstită, am avut alţi bărbaţi, am avut ibovnici. începea să se înece. Gîfîia. Ionică se uită rugător la bunică-sa, rugător şi speriat. — Dar taci odată, nebuno ! E de-ajuns dacă-ţi schimbi viaţa de-acum încolo. E de-ajuns dacă-ţi *pare rău şi te pocăieşti, se ruga bătrîna cu mînile împreunate, ca înaintea unei icoane. — Nu, nu-i de-ajuns, mamă ! Ce, vrei să rămîn în osîndă mereu ? ţipă ea deodată, cu groază. Să cred mai departe că eu sînt Dumnezeu, că pentru mine răsare soarele, că pot face tot ceea ce vreau, tot la ce mă îndeamnă trupul ? Au ţi-ai uitat că aşa zicea şi el ? Avea dreptate, dar eu am fost o ticăloasă. Ionică plîngea. Bătrîna, neputincioasă, îşi lăsase capul în piept. — Ascultă deci, Ionică, începu Stana, cu vocea tot mai înecată. Am avut ibovnici. Odată vei şti mai bine ce-i asta, şi atunci să mă dispreţuieşti şi mai mult decît acum. Să nu uiţi ! O, aşa ceva nu se poate uita ! Da, am avut ibovnici şi pînă a fost tatăl tău dus, şi după ce s-a Stana 255 întors nenorocit acasă. Pe filăru l-am avut, şi pe cîţi alţii. Ieşeam noaptea pe fereastră şi mergeam să mă tăvălesc cu ei. — Dar taci, pentru numele lui Dumnezeu ! Nu vezi că băiatului i-e rău ? strigă bătrîna adunîndu-şi rămăşiţele de energie. Ionică, într-adevăr, se lăsase pe prag, şi, cu capul în mîni, piîngea. Deşi nu pricepea tot ce-i spunea mamă-sa, simţea că ceva înspăimîntător se petrecuse în casa lor. O milă negrăită faţă de tată-său îi umplea inima. — Nu mi-a fost milă de el, Ionică ! I-am dorit moartea, din suflet i-am dorit-o. De aceea nu i-am uşurat prin nimic suferinţa. Dacă n-ar fi fost bătrîna asta, ar fi putut crăpa ! Eu voiam să mă bucur de viaţă ! Şi cînd a murit, am vrut să nu mai rămînă nici o urma după el, nimic din el, ca să nu mai am de ce mă nelinişti. N-au vrut să îngroape piciorul cu mortul ? L-am îngropat eu ! în gunoi l-am îngropat ! spuse ea înăbuşită. Scui-paţi-mă ! Veniţi şi mă scuipaţi acum ! Atît mai putu spune, apoi izbucni într-un plîns deznădăjduit, cu aiurări, încît bunica şi copilul trecură prin toate spaimele morţii. Nu se linişti pînă noaptea tîrziu. Piciorul zăcea uitat, murdar de gunoi, răzimat de părete. — Ce bine mi-e acum ! oftă Stana după ce se trezi. Da, sînt o nemernică, o ştiţi şi voi acum. Sînt un vierme pe care-1 puteţi strivi. Dar şi atunci îmi va fi bine. Striviţi-mă ! Ce povară am purtat eu în mine, Dumnezeule ! Acum am scăpat ! Mi-e tot atît : alun-gaţi-mă ! Nu mă veţi mai putea suferi lîngă voi. Dar nu-i nici un rău într-asta ! Tot îmi va fi bine. Şi începu să aiureze din nou. 250 Stana Pîndeau în jurul ei, îngroziţi, şi bunica, şi copilul. După o vreme ea îşi veni iar în fire. De data asta privirea ei era cu totul limpede : o nesfîrşită tristeţe, o tristeţe de moarte vorbea din ea. Umilită şi rugătoare întrebă : — îmi daţi drumul ? Pot să plec, nu-i aşa ? Ionică începu să ţipe, agăţîndu-se de braţul maică-si şi strigînd bunicii să n-o lase. — Unde să te duci ? Mulţămeşte lui Dumnezeu că te-ai deşteptat, spuse Marina. Orice palmă de pămînt soarbe cu aceeaşi bucurie lacramile celor ce se pocăiesc. Rămîi şi mulţămeşte lui Dumnezeu că te-a scăpat de Satana. Ai fost tare în rău, ca o stîncă, dar tot te-a răsturnat. Ionică se potoli din plîns şi privi mîngîietor către mamă-sa. — Aşadar nu mă alungaţi ? — Dacă nu te-a alungat el, care avea dreptul să o facă, şi te-a iertat în clipa morţii, cine sîntem noi să te alungăm din casa lui ? 19 2 2—19 2 9 ) I OASPELE Vasile Albu se trezi pe la patru, îşi întinse braţele, ca doua aripi nesfîrşite, deasupra capului, atingînd cu vîr-ful unghiilor paretele, deşi de trei zile împinsese tot mai departe de zid divanul vechi şi ros, — apoi se ridică în silă, cufundîndu-se în arcurile prăpădite din mijlocul divanului, ca într-o prăpastie. Genunchii, ca de obicei, îi ajunseră la gură, şezînd pe dihania aceea în formă de reptilă deşelată. îşi întoarse obrajii palizi, buhăiţi de somn, către părete, îl privi ca pe un duşman, şi, ridicîndu-se cu greu, împinse mobila şi mai departe de zid. Avea o senzaţie de scîrbă, de cîte ori, întinzîndu-şi braţele, cînd se trezea din somnul de după masă, izbea în asprimea şi răceala păretelui. 17* 260 Dolor Vasile Albu îşi încheie vesta, se apropie greoi de dulăpiorul cu cărţile de şcoală ale copiilor, printre care se rătăciseră, de ani, şi cărţi din biblioteca pe care, în tinereţe, avea de gînd să şi-o înfiripeze. Nu trecuse încă peste cincizeci de volume, cînd îl năpădiseră copiii şi năcazurile vieţii. Puţine mai dăinuiseră pînă acum, ferfeniţite, cu paginile lipsă, de multă folosire, şi între păreţii locuinţei familiale, şi date împrumut la cunoscuţi. în casă de om sărac şi cărţile au soarta animalelor de jug : se resimt amar de greul vieţii stăpînilor. Vasile Albu alese un volum cu descrieri de călătorie, pe care-1 mai citise de vreo zece ori, la intervale depărtate. Şezu la masă, îşi răzimă capul într-o mînă, şi află cu cale să nu înceapă citirea de la pagina întîia. Ştia el pe unde e mai interesant, şi, frunzărind, se opri undeva şi începu să citească. Dar căscatul îl omora ! Era o după-amiază de august, în care năduful de afară, greu ca o atmosferă de plumb topit, pătrundea prin geamuri, prin uşi, prin păreţi, scurgîndu-se în trup, în suflet, ca o leşie groasă, în-greunînd membrele şi sufocînd respiraţia. — Poate nu mi-am dormit porţia de somn, îşi zise Vasile, scoţînd din buzunarul vestei un pui de ceasornic de nichel îngălbenit, cu sticla crăpată prin mijloc. Dar ceasul arăta patru jumătate. îşi astupă gura apăsînd palma mînii stîngi pentru a întrerupe căscatul ce-i pornea parcă din cap, greu şi tulbure, şi se forţă să-şi adune atenţia şi să citească. Dar, de data asta, încercarea era zadarnică. în loc să înţeleagă ceva, şirurile îi jucau subt ochi, şi se pierdeau într-o ceaţă fumurie... Vasile Albu se trezea mereu cu Dolor 261 gîndul la familia lui, pe care, de-o săptămînă, o aşezase la ţară, într-un sat cunoscut. El nu reuşise să capete concediu, şi nu .putuse rămânea în satul acela de munte. Dar era mulţumit că şi-a putut duce familia : Copiilor le prinde bine o lună de aer curat. Dar nevestei ! Şi acum se gîndea la ei : Ce vor face oare pe vremea asta, Fănică, Sandi, Mitruţ, dar mai ales Anişoara ? Se vor corii în bulboaca aceea limpede pe care o face rîuleţul chiar la capătul grădinii unde locuiesc ? Ba bine că nu ! Cu grndul la familie, îi trecu căscatul. Se gîndi că pentru el e bine şi aşa. Acasă, singur, în liniştea din cele două odăi, din bucătărie, din gang, nu-i ca şi în concediu, în toate dwpă-amiezile, după ce la unu jumătate vine de la slujbă ? Nu şi-a întocmit el viaţa ca şi cînd ar fi în concediu ? De patru zile, de cînd s-a înapoiat din satul acela de munte, nu mănîncă la prîn7. la restaurant, ce găseşte mai ieftin, nu cinează acasă cu te miri ce, nu şi-a făcut regulă din somnul de după-masă ? Nu trăieşte, toate după-amiezile, în complectă muţenie, cum a auzit că fac oaspeţii locurilor de vilegiatură, cînd nu au nici un cunoscut ? Nu-i pare lui fiecare după-amiază cît un veac ? Intîia şi a doua zi a adormit cu greu după-masă. Nu era obişnuit. Poate din pricina neobişnuinţei ăsteia s? trezea el aşa de moleşit. Cînd se gîndea aşa, avea un surîs, amar sau răutăcios, şi îşi spunea în gînd : «Şi cu domnia trebuie să se obişnuiască omul». Răstimpul de vilegiatură, de concediu, ţinea însă, pentru Vasile Albu, numai pînă cădeau umbrele nopţii. După ce se scula din somnul de după-masă, căsca, tîndălea prin casă, citea, se gîndea la familie, îşi închi- 262 Dolor puia ce vor face în fiecare ceas. Liniştea îi ţiuia în urechi, — locuia într-o casa singuratecă de la periferia unui cartier, — uneori îi părea că în păreţii casei s^au ascuns sute de greieri care cîntă uimitor de fin, — numai în urechile lui, — şi simţea un fel de ameţeală plăcută. După ce cădeau umbrele nopţii, Vasile Albu lăsa roletele petecite, aprindea becul din prînzitor, — sin-gura cameră pe care o folosea de cînd rămăsese singur, — şi îl copleşea aceeaşi neînvinsă cufundare în «consideraţii filosofice», cum le numea el. Patima asta o avea de mult, de vreo zece ani, de dnd a trecut, din pricina Anişoarei, copilul cel mai mic, printr-o suferinţă cumplită. Dar în larma familiei «consideraţiile lui filosofice» se destrămau înainte de-a se putea închega. Acum, în linişte desăvîrşită, lui Vasile Albu îi părea că face progrese uimitoare. Se mira tot mai mult cum, din capul lui, pot ieşi astfel de gînduri, de lumini neîntrezărite pană acum. Aceste «consideraţii filosofice» le şi dorea, dar se şi temea de ele. Şi avea conştiinţa limpede că toate izvorăsc din marea lui suferinţă trecută. «Sîm ceasurile mele de metafizică», îşi zicea el, c-un zîmbet pierdut, gîndindu-se la disciplina filosofică pe care o învăţase fără să priceapă din ea nici cat un bob de grîu. în după-amiaza aceea de august, însărarea veni mai degrabă decît de obicei. Cînd se apropie de geam să lase roletele, Vasile văzu că întunerecul nu e prăsila nopţii, ci s-a coborît din norii grei, ameninţători, care se zvîr-coleau ca nişte monştri în văzduh. Abia lăsă roletele, şi fulgerele albastre le pătrunseră luminînd odaia. «Ei, Dolor 263 în sfîrşit ne vom răcori, îşi zise Vasile Albu, aprinzînd becul din mijlocul tavanului. Şi gîndurile ni se vor limpezi», adaose el îndată, oprindu-se asupra greutăţii unei probleme pe care n-o putea dezlega. Dar abia se cufundă în cercetarea din nou a problemei, cînd se auzi un ciocănit familiar şi insistent în uşă. Fără să mai aştepte răspunsul, în odaie întră, cu pasul hotărît, larg şi elegant, un om înalt, cu ţinuta arcuită, cu gîtul întins înainte, cu faţa adulmecătoare, — părea că nasu-i ascuţit pipăie şi miroase în aceeaşi vreme. Obrajii-i erau încadraţi într-o barbă roşcată, zburlită şi creaţă ; chelia de pe frunte-i mergea pînă-n creştetul capului, ochii-i verzi scînteiau liniştiţi, fără să clipească, părînd că lumina lor porneşte dintr-un jăratec care n-are grijă că va putea fi stins. Văzîndu-1, Vasile Albu îşi duse mîna la frunte, îşi apăsă ochii, i se păru că e prada unei halucinaţii. Nici-, odată nu văzuse un om care să samene adt de mult cu el însuşi, aşa cum fusese pînă mai înainte cu trei-patru ani, cînd, nu ştia prin ce batjocoră a sorţii, începuse să prăsească o rotunjime uricioasă sub vestă, întocmai unui dovleac. Aceleaşi membre lungi şi deşirate, aceeaşi statura arcuita, aceeaşi blăstamata barbă roşie. Dar străinul era lingă el. li puse mîna pe umăr. — Bună sara, vere Vasile ! Ce, ai adormit citind ? Iată, am avut un ceas liber şi am venit pînă la tine. îi caută mîna şi i-o strînse cu putere, ca într-un cleşte rece, în mîna lui nervoasă şi lungă. Vasile tresări, se ridică de pe scaun, îl privi aiurit. Dacă mai înainte fusese halucinaţie, acum nu se mai putea îndoi : îl cunoştea grozav de bine pe omul 264 Dolor acesta ; şi glasul strident, aspru, i-1 cunoştea. Dar nu-şi amintea de nume. Nu ştia cine-i. îi fu ruşine să-l întrebe. — Bună sara şi bine ai venit, zise el, poftindu-l pe un scaun. — în casă e bună sara, dar afară se apropie mînia lui Dumnezeu. Atmosfera e încărcată de electricitate. O sa fie o furtună cumplită. Şi, fără să-şi dea. sama, el avu o tresărire de înfiorare, de zburlire, ca unele vietăţi în preajma descurcărilor electrice. Vasile văzu tresărirea oaspelui, şi prin spate îi trecu un fior. «Poate s-a adăpostit la mine de frica furtunii, poate nici nu-1 cunosc», îşi zise el, silindu-se să nu se uite la străin. — Nu te-am văzut de mult şi mi-a fost dor de tine, frate Vasile. După cum văd, eşti singur acasă. — Da, singur. — Nevasta şi copiii sînt în oraş ? — Nu. Sînt la ţară. — A, fac vacanţa ! Dar tu ? — N-am putut rămânea cu ei ! Străinul, zîmbind ciudat, îşi frecă două degete în-tr-un gest semnificativ. — Nu-s parale ? — Aş, din partea asta puteam rămînea. Unde mă-nîncă patru, pot mînca şi cinci. Dimpotrivă, aşa mă costă mai mult. Eu trebuie să prînzesc la birt. — Atunci, pentru ce n-ai rămas cu ei ? — Nu mi s-a dat concediu anul acesta, toate stăruinţele mele au fost zadarnice. Mult de lucru ! Dolor 266 Vasile Albu nu-1 privea pe străin, şi se mira cît de liniştit şi familiar vorbea cu el. Negreşit, trebuie să fie un vechi prieten, poate chiar o rudenie, vreun văr mai depărtat, — numai că nu-şi aducea aminte de el. «înaintea străinilor nu ni se deschide inima atît de repede», îşi zise Vasile. — Of ! afurisiţii ăştia de şefi ! Numai ei vor să tră- iască, să se bucure de bunătăţile vieţii ! Ca şi cînd le-ar duce. cu ei în mormînt, şi au grijă de acum ca alţii să meargă dincolo cu mîna goală. Nu înţăleg ei că bat apa în piuă ? , — Ce fac ? întrebă cu surprindere Vasile. — Bat apa în piuă ! Se străduiesc şi adună de-a geaba. Nimic nu vor duce cu ei dincolo de pragul cel greu. Cei mai mulţi oameni nu-nţăleg zădărnicia. — Cum ? Ce zădărnicie ? — Zădărnicia vieţii, a bucuriilor ca şi a întristărilor, a lucrurilor care ne aruncă mereu la cei doi poli opuşi ai vieţii. Asta e ! Numai în zadar s-a spus că omul e un animal cugetător. Vere Vasile, dă-mi un păhar cu apă ! — Nu vreai mai bucuros un păhar cu vin ? — Nu. Nu mai beau alcool. N-am nevoie să văd cai verzi pe păreţi. — Ce să vezi ? întrebă Vasile tot mai neliniştit. în vorba străinului se cobora tot mai tare ca un suflu arzător. — Să văd lumea şi viaţa altfel decît sînt. Nici visul, nici fantazia, nici vedeniile deşteptate de alcool, nu o pot schimba. Viaţa trebuie privită drept în faţă ! Iată totul ! — îmi dai un păhar cu apă ? 266 Dolor — Vai de mine, cum să nu-ţi dau, răspunse repede Vasile, părîndu-i că în vorbele din urmă ale străinului s-a coborît un val de mînie. întîia oară de cînd şezura la masă, se uită la oaspele lui : în ochii-i verzi nu era mînie, ei trimeteau, nemişcaţi, o strălucire liniştită. Dar această privire îl tulbură adînc pe Vasile : văzu din nou nemaipomenita asemănare dintre străin şi el cei de acum trei-patru ani. «Desigur o rudenie apropiată, îşi zise cercînd să se liniştească, dar cum dracu se face de nu-mi vine în minte numele ?» Şi, cu toate că avea în casă, în dulap, şi apă şi pahar, el porni să aducă apă din bucătărie. în coridor avea o oglindă şi simţea o trebuinţă arzătoare să se privească, să facă o comparaţie între el şi străin, fiind sigur că va descoperi mai puţină asemănare. Dar în faţa oglindei nu rămase decît o clipă : cît ce-şi văzu faţa palidă încadrată în barba aceea roşcată, simţi un fior prin spate. N-avu curajul să cerceteze mai departe. însă în bucătărie, după ce bău un pahar cu apă rece, se linişti. «Dacă sîntem rudenii, e de-nţăles că samânăm. Adeseori veri de-a doilea, de-a treilea, samănă mai mult ca doi fraţi buni. Dar cine dracu să fie ? Chiar aşa de ramolit să fiu încît să nu-mi mai amintesc nici de rudenii ? Suferinţa aceea să mă fi tîmpit detot ? Aş ! nu cred î Trebuie să-mi amintesc.» El duse cu grijă paharul plin. Străinul îl bău dintr-o sorbitură. — Bună apă ! Dacă mi-ar zice cineva : Ei, frate Ila-rie, pentru ce ai locui la marginea acestui cartier depărtat ? I-aş răspunde : pentru apa lui minunată ! Fără Dolor 267 glumă, vere Vasile, nu ştii pe-aici vro casă de închiriat *? Străinul vorbi repede, şi acum îl privea pe Vasile cu strălucirea aceea liniştită, aproape fixă, a ochilor. In sfîrşit îi ştia numele : Ilarie ! Dar oricît caută cu amintirea între rudeniile şi cunoscuţii săi, nu-şi putu aminti de nimeni cu numele ăsta. — Acum nu sînt locuinţe libere, răspunse el înfiorat din nou. Dar la toamnă poate s-ar găsi. Afară începu deodată să se surpe cerul : un hurducat şi-un huruit necurmat de tunete înăbuşite, trăznete ce curmă pe-o clipă durduiala şi răsună săc, ca şi dnd ar despica într-o clipeală arbori uscaţi, gigantici, care ajung din pămînt pînă la cer, — apoi, în rare răstimpuri de potolire, biciuirea furioasă de alice dese pe co-perişul casei, pe trotuarul de-afară. Fulgerele se-mpleteau mereu, plezneau, mureau şi în-viau în fiecare clipă, părînd că din focul lor vînăt se răspîndeşte mirosul de pucioasă ce pătrundea de-afară. Becul se stingea şi se aprindea necurmat. Cei doi rămaseră tăcuţi tot timpul cît ţinu furtuna. Uneori stăteau în întuneric, şi numai fulgerele de-afară le arătau pe-o clipă obrajii albăstrii. Cîteodată trăznetele se descărcau aşa de aproape, îneît cea doi bărbaţi tresăreau. Străinul îşi făcea cruce. El era cu mult mai neliniştit decît Vasile. Dar furtunile de vară trec cum vin : pe aripi de vînt. în curînd nici ploaia nu se mai auzi răpăind. Numai scocurile cîntau încă. — Dacă ne-ar fi atins un trăznet ? întrebă străinul. 268 Dolor — Ferească Dumnezeu ! răspunse cu groază Vasile, înţelegînd muţenia de pînă acum a străinului. — Că ne fereşte, e altă întrebare. Dar se poate să nu ne ferească ! Avem noi un preţ aşa de mare încât Dumnezeu să aranjeze anume pentru paza noastră puterile şi legile firii ? Pe cîţi nu-i trăzneşte ? Sau n-ai auzit niciodată de cuvîntul fatalitate ? Vasile încuviinţă. — Un trăznet poate veni şi din senin, nu numai pe o vreme ca asta. Tot aşa cum, în mijlocul fericirii, poate veni nenorocirea ; tot aşa cum un om sănătos poate muri într-o clipă. Dar acest fel de fatalităţi, care iau viaţa dintr-o sorbitură, sînt floare la ureche. Sînt fatalităţi cu mult mai tragice decît acele ce ne aduc pe stăpîna vieţii. O boală din senin, cînd nici tu, nici ai tăi nu se aşteaptă, — asta e fatalitate ! Vasile simţi c-un fel de spaimă că străinul întră în gîndurile lui, în materialul orelor lui de «metafizică». «Ori, poate, îşi zicea el, liniştindu-se, toţi oamenii gîn-desc la fel ?» — Fatalitatea ! Iată ce ne poate ajunge, vere Vasile ! zise străinul ridicîndu-se. Dar acum mă vei ierta. E tîrziu şi trebuie să mă duc. Am şi eu un ceas liber. Dar am să mai vin. O să vorbim despre multe lucruri. Nu ne-am văzut de mult, şi cîte nu ne stau pe suflet ? Nu-i aşa ? îi strînse mîna cu putere, îl privi cu strălucirile verzi ale ochilor, îi dădu bună sara şi ieşi. în noaptea aceea* «vilegiaturistul» nostru îşi strică tot programul : nu putu adormi decît în zori. Dolor 269 II ÎNFRÎNGEREA Vasile Albu şedea pe un scaun, cu cartea în mîna, în faţa geamului deschis spre grădiniţă. Plouase de trei ori în ziua aceea ; de trei ori se împînzi o parte a văzduhului, de trei ori răsunară coperişele de ţiglă şi curseră părăiaşe cu bulbuci de-a lungul trotuarelor. Şi, după fiecare ploaie, soarele ardea şi mai cumplit. Acum, după răpăitul cel de-al treilea, luminătorul coborî după deal ; umbra se lăsase peste întreg cartierul la marginea căruia locuia Vasile Albu. Răcoarea şi umezeala rămăsese în grădiniţă. Rezeda şi violetele din cele trei straturi păreau că sorb o hrană grasă din pămînt, din aer, luminau potolit într-un verde întunecat. Iar de mireasma lor se îmbăta omul de lîngă geamul deschis, ca de-o băutură tare, şi rămînea o jumătate de ceas la o pagină din carte. Somnul de după-masă nu-1 mai moleşi ca-n zilele trecute ; dimpotrivă, fu pentru el ca o baie recreatoare, poate fiindcă-n noaptea aceea adormise abia în zori, iar înainte de masă gîndul lui fusese mereu la oaspele acela ciudat. Se chinuia să ştie cine-i, şi de zeci de ori îşi trecu prin gînd toate rudeniile de care îşi aducea aminte. Dar una cu numele Ilarie, nu putu afla. Şi cu toate acestea era încredinţat că-1 cunoştea. De altfel, cum s-ar fi purtat străinul aşa de familiar cu el, dacă nu ar fi rudenii ? Azi s-a privit, s-a cercetat de 270 Dolor mai multe ori în oglindă, găsind asemănarea între ei tot atît de mare ca şi ieri, dar începuse să se obişnuiască. «în sfîrşit, dacă sîntem rudenii, dacă-mi zice „vere", pentru ce nu am sămăna ?» îşi spuse liniştindu-se Vasile Albu. Totuşi avu o înfiorare cînd văzu portiţa deschizîn-du-se, şi trupul înalt, arcuit, al lui Ilarie, prelingîndu-se prin ea cu uşurinţa unei umbre. Afară era încă lumină. Vasile Albu abia acum îşi aduse aminte că străinul îi făgăduise să mai vină. Se grăbi să-l întîmpine, dar puseră deodată mîna pe clanţa uşii — Şi mai bună ziua, dragă vere, zise străinul, în-trînd şi strîngîndu-i mîna. Ce mai facem pe ziua de azi ? Eşti bine ? — Mulţămesc. Binişor. Aerul ăsta e bun să te scoale şi din morţi. Şezură amîndoi. Ilarie, la vorbele din urmă ale gazdei, tresări, din ochii lui verzi dispăru strălucirea, şi în locul ei se instală o privire de-o linişte adîncă şi rece. După o îndelungată tăcere, zise : — Din morţi nu te mai scoală nime şi nimic. Ba mi se pare că întreg, cum a fost, nu se mai scoală nici cel ce-a dat faţă cu moartea. Sînt înfrîngeri din care nu te mai ridici ! înţălege-mă bine : nu te mai ridici la locul de unde-ai căzut. Altfel, poate că ajungi să vezi imensităţi. Dar omul se doreşte mereu acolo de unde-a plecat. Anii copilăriei şi ai tinereţii, micile bucurii pe care le-ai avut, din care ai sorbit, te recheamă mereu, chiar cînd azi, după ani îndelungaţi, poţi avea bucurii de-un preţ cu mult mai mare. în viaţă avem nevoie, vere Vasile, de umeri de oţel, să poţi propti cerul ca Atlas din anti- Dolor 271 chitate, şi tot te încovoi. Eu i-am avut, tu ştii, şi iată^mă-s ca un arc. Desigur n-ai uitat catastrofa ? Vasile Albu se tulbură : nu ştia ce vrea să spună. — Care catastrofă ? întrebă el cu timiditate. — Cum ? Se poate să fi uitat ? întrebă cel ce se numea Ilarie, cu o uşoară nuanţă de surprindere şi de regret în glas. De altfel, ai dreptate ! Durerile altora le uită omul uşor. Poate nici nu le simte cu adevărat, decît dacă e martor la ele. Şi atunci, numai cîtă vreme ţine impresia, biciuirea simţurilor. Cînd ochii nu mai văd, inima uită. Uneori îmi vine să cred că simţurile ni-s mai buni şi mai omeneşti prieteni decît facultăţile spiritului. Acestea din urmă repede îşi caută o scăpare de lucrul pe care vor să-l uite. Totuşi mă mir, adaose el după un răstimp. Au fost pline gazetele. Vasile Albu cercă să-şi amintească de toate nenorocirile despre care citise în ziare, şi care să fie legate de numele lui Ilarie. Abia la sfârşitul trudei sale zadarnice îşi zise : «Sînt un tîmpit ! Cum mi-aş putea aminti cînd îi cunosc numai numele de botez ?» Se simţea jenat în faţa străinului, mai ales dacă-i era, cum spusese, rudenie. Să uite el nenorocirile rudeniilor ? Ilarie tăcea şi privea prin geamul deschis. Privirile-i erau liniştite, numai în colţul buzelor i se strecura un surîs amar, subţire, care părea că ar putea tăia ca o sîrmă fină. — Cîţi ani să fie de-atunci ? întrebă Vasile, voind să arate că ştie despre ce e vorba. — La treizeci iulie s-au împlinit şapte ani. De cîte ori nu s-au mai scăldat ei în rîul acela, chiar în acelaşi loc ? Dar fatalitatea a vrut aşa ! 272 Dolor Vasile bănuia adevărul. — S-au înecat ? Străinul avu un zîmbet amar, de indulgenţă. — Fetiţa, Dorica. Băiatul, Ionel, a scăpat. Au fost pline, acum şapte ani, toate ziarele cu catastrofa familiei Bogdan. Obosit, Ilarie luă cartea din care citise Vasile, din colţul mesei, şi începu să o frunzărească. Ilarie Bogdan ! Iată, acum îi ştia şi numele de familie. Şi totuşi, Vasile Albu nu-şi putea aduce aminte nici să aibă între neamurile sale pe cineva cu nunfele acesta, nici să fi citit de nenorocirea lui în ziare. De altfel, el nu era un cititor pasionat de gazete. Şi mai ales «ştirile diverse» nu le citea niciodată. Muşcat de întrebarea ce-1 chinuia, Vasile Albu nu putu rosti decît fraza convenţională : — Ce nenorocire, Dumnezeule ! — înecul ? întrebă Ilarie. — Ceea ce vi s-a întîmiplat atunci. — Aşa poate eşti mai aproape de adevăr. Desigur, înecul fetiţei a fost o nenorocire. Dar boala cu care a rămas de-atunci Ionel, e una şi mai mare. Şi adevăr spui tu că amîndouă aceste lucruri ni s-au întîmplat atunci. Străinul puse cartea pe masă, se ridică şi se duse la fereastra deschisă. Trupu-i înalt şi încovoiat părea că se apleacă în grădiniţă. Multă vreme nu se mai mişcă de-acolo, şi nu mai spuse o vorbă. Vasile Albu simţi durerea din glasul străinului şi-i veni să se blăstăme că nu-şi aducea aminte de nimic. Mai făcu o sforţare deznădăjduită să-şi amintească. Dolor 273 dar în zadar. Simţea ca măreşte suferinţa lui Ilarie prin uitarea sa. Deodată gîndu-i zbură la Anişoara lui, şi sufletul i se umplu de lacrămi. Iată, lîngă el, un om înfrînt de aceeaşi suferinţă ! în el se răscoliră toate durerile pe care le credea de mult îngropate, care nu mai dădeau alt semn de viaţă decât predispoziţia aceea a lui spre «filosofare» în ceasurile de sară, după ce cobora roletele. îşi văzu copila zaoînd în boală îndelungată, şi se trezi că plînge încet, potolit, ca un bătrîn. Se ridică întru tîrziu de pe scaun, se apropie uşor de străin, îi puse mîna pe umăr. — Vere, zise el, iartă-mă că nu-mi aduc aminte de nimic. Nici de tine, nici de nenorocirea ta. Se vede că am o memorie blăstămată. Dar îmi eşti, te asigur, ca şi un frate. Iartă-mă şi fii binevenit în casa mea. Ilarie Bogdan se întoarse cu faţa spre el, îi văzu la-crămile tremurîndu-i în gene. în ochii lui se aprinseră pe-o clipă strălucirile verzi, apoi se stinseră lăsînd aceeaşi linişte în priviri. După ce se aşeză din nou pe scaun, zise, ca şi cînd urmărea de mult o vedenie : — Ionel alerga mai repede ? Nu ! Dorica ! Era zveltă şi uşoară ca un fulg, şi grădina răsuna de dimineaţa pînă sara de rîsul ei în cascade argintii. Cînd o vedeam între flori credeam că e o floare, cînd sălta prin grădină, îmi părea că-i întruchiparea vîntului blînd de primăvară, cînd îşi cînta pe cărări, prin tufişuri, cînte-cele ei copilăreşti, mă uitam prin arborii stufoşi să văd o pasăre de aur. Şi cum îmi sărea de departe în braţe, cum îmi îmbrăţişa grumajii ! Numai îngerii pot fi aşa de dulce uşori. 18 274 Dolor — Da, copiii sînt îngeri, spuse încet Vasile, simţind o trebuinţă de-a vorbi, dar neştiind ce să spună. îi veniră în minte ai lui, cînd erau mici detot, şi-şi simţea sufletul pătruns de cuvintele lui Darie. Acesta, ca şi cînd nu l-ar fi auzit pe Vasile, continuă. — în dup-amiaza aceea a rîs şi s-a jucat prin grădină mai mult decît obişnuia. Mamă-sa o certă de cîteva ori. Ea îşi făcu o cununiţă de flori albe şi şi-o puse roată în părul auriu. îi venea pînă pe frunte. O făcuse prea largă. Cînd o văzui aşa împodobită, bătui în palme. «Aşa de tinerică şi mireasă ?» i-am zis. Ea rîse argintiu, dîndu-şi căpşorul pe spate. «Tată, îmi zise, îl laşi pe Ionel şi pe mine la rîu ? E aşa de cald !» Cum să nu-i las ? Mergeau pentru a suta oară poate. Rîul nostru, tu ştii, — acfică nu, iartă-mă, — rîul nostru nu-i adînc. Pînă la genunchi. Neam de neamul nostru s-a scăldat în el, de cînd am fost copii de-o şchioapă pînă la bătrîneţe. îl cunoşteam şi ne cunoştea. Cînd ieşiră pe portiţă, Dorica înainte, Ionel pe urma ei, ea era tot cu cununiţa pe cap. Sufletul mi-era plin de soare : doi copii sănătoşi şi voinici, plini de voie bună, mi-am zis privindu-i. El îşi întoarse deodată capul spre Vasile : — Copiii tai sînt sănătoşi, nu-i aşa ? — Da. — N-aţi ştiut niciodată ce-i boala ? Ilarie îl privea acuma fix. — Cine, avînd copii, se poate lăuda că nu i-au fost bolnavi ? Ei sînt gingaşi, răspunse Vasile, neînţelegînd pentru ce înconjură adevărul. Dolor 275 — Nu întreb de nimicuri, de mici răceli, de tusă măgărească, de rele care vin şi trec. Dacă numai peste rele de acestea aţi trecut, tu nu poţi şti ce fericire e să ai copii deplin sănătoşi. Aşa erau ai mei, cînd a venit catastrofa. Şi numai pe urmă am ştiut cît de fericit am fost eu mai înainte. — Din drumul acela nu s-au mai înapoiat ? întrebă Vasile respirînd greu. Îşi aminti de boala Anişoarei, pentru a cărei sănătate tremura şi acum, deşi trecuseră trei ani de cînd toţi doctorii îl asiguraseră că nu mai e nici o primejdie. Şi simţea adînc, chinuitor, adevărul vorbelor lui Ilarie : şi el numai acum $tia ce fericit a fost înainte de boala Ani-şoarei. — Ţi-am spus. Ionel a scăpat. Dorica se hodineşte, răspunse Ilarie cu vocea înăsprită. Nu e nici o cauză care să explice catastrofa. Riul era tot atît de mic, de liniştit şi de curat. Dar fatalitatea pîndea în apele lui clare, în văzduhul senin. Cred că de m-ult dădea tîrcoale casei noastre, poate de la naşterea copiilor. Să mă crezi pe mine, nu e chiar atît de mare prostie credinţa în ursitoare, în destin. Strămoşii îl socoteau mai mare şi mai puternic chiar decît zeii. Şi să mai ştii un lucru : înfrîngerile cele mari, pe toată viaţa, nu nasc decît din catastrofele produse de fatalitate. Cînd lucrurile se petrec în mod firesc, după legile naturii, cînd cineva moare bătrîn, te împaci. înfrîngerea cea mare naşte din necunoscut, ca trăznetul din cer senin. Ascultîndu-1, lui Vasile Albu îi părea că omul acesta nu numai că întră în gîndurile lui din ceasurile de «metafizică», cum le numea el c-oin surîs amar, ci că i le şi luminează. Din grele, nedesluşite şi întunecate 18* 276 Dolor cum erau, părea că încep acum să se desluşească şi să capete aripi. Iată de pildă vorba asta cu «înfrîngerea cea mare» care vine din fatalitate ! Cîtă vreme nu a cercat el să-şi explice pentru ce a rămas cu sufletul greu şi întunecat şi după însănătoşirea Anişoarei ? Sînt trei ani de-atunci, şi el tot nu se mai poate însenina. Explicaţia să fie în «înfrîngerea cea mare» ? Căci el ştia bine : o fatalitate fusese şi îmbolnăvirea Anişoarei. Un trăznet din senin. Neînţelegerea nenorocirii să-l prăbuşească pe om atît de tare, încît să nu se mai poată ridica întreaga viaţă ? Pentru aceea îl sorb pe el, ca într-o prăpastie, în fiecare sară, gândurile despre lucruri care n-au nici o legătură cu viaţa lui de toate zilele, cu năcazurile lui ? Să fi rămas şi el, de cînd a căzut trăznetul din senin, un om înfrînt ? — Cu moartea te împaci, e nebun cine nu se împacă, mai ales cînd nici nu există, dar nu cu moartea adusă de fatalitate. Aceasta nu împacă, ci înfrînge. Şi totuşi e mai uşor de suportat decît... Ionel. Străinul avu o tresărire de spaimă. Barba lui roşcată păru a se zburli şi mai tare. — Cum ? Nu-nţăleg, zise Vasile Albu. — Ţi-am spus că Dorica s-a înecat. Ionel a rămas, însă bolnav de-atunci. Dar nu aşa, o boală care vine şi trece. E un rău pe care numai fatalitatea îl poate aduce. Mă vei întreba anume de ce suferă. Iată, îţi spun d’’n bună vreme : nu mă întreba. N-am putere să-ţi mărturisesc. E o boală care se întîlneşte, care îşi are cauzele sale, dar care la el n-a avut nici un motiv de-a se produce, decît groaza trimisă de fatalitate. De şapte ani port în mine cuvîntul care-i spune pe nume, în inimă îl port, în măruntaie âl port. Scurmă, arde, îngheaţă, Dolor 277 mănâncă din mine în fiecare ceas ; îmi tulbură gîndul, îmi opreşte bătăile inimii, îmi schimbă carnea în lemn uscat şi cenuşiu, îmi alungă somnul, îmi umple cu spaime visurile. De şapte ani sfredeleşte în fiinţa mea. E tiranul, e stăpînul, e demonul meu. Dar de pe buze numele iui nu mi^a scăpat. Mi-e groază de el, — nu, mi-e ruşine de el. Şi s-a născut fără nici o pricină, l-a născut fatalitatea pentru înfrîngerea deplină a omului. Sau tu crezi că fatalitatea, dacă nu se poate explica, se produce fără nici o ţintă ? Iată, una ţi-o pot spune eu : înfrîngerea desăvîrşită a omului. Nu crezi ? El îndreptă asupra lui Vasile două priviri verzi aşa de aprinse, încît pleoapele acestuia se zbătură. Ultimele cuvinte ale străinului căzură în sufletul lui Vasile ca nişte picuri de foc : ardeau şi luminau în aceeaşi vreme. Iată, omul acesta îi lămureşte însuşi sufletul său. Cînd, din bun senin, cum era convins, i s-a îmbolnăvit copila, n-a simţit el toate aceste chinuri de care vorbea Ilarie ? Şi nu, din acelaşi motiv, al ruşinării, se ferise el să-i spună străinului boala adevărată de care suferise copila sa ? Schimbarea lui, înfrîngerea de care-şi dădea acum tot mai bine sama, nu venise din puterea neînţeleasă a fatalităţii ? — Da, ai dreptate, răspunse el oftînd din adînc, deşi gîndul încă nu-i ajunsese pînă la considerarea sentinţei lui Ilarie că şi fatalitatea are o ţintă. Ilarie îi ascultă cu încordare răspunsul, păru nespus de mirat, dar în aceeaşi vreme se linişti, şi focul din ochi i se stinse. — înfrîngerea deplină, iată o ţintă de care nu pot fi bucuroşi oamenii. Ea se naşte rar în viaţă. Şi poate e bine aşa. Căci ea însărcinează prăbuşirea desăvîrşită a 278 Dolor omului, coborîrea lui pînă în ţărînă, pînă în gunoi. Că de sub dărîmături se poate ridica un om nou, o viaţă şi o lume nouă, e foarte adevărat. Dar aceasta nu mai e lumea noastră, nu mai e viaţa noastră dragă şi nenorocită, nici cel ce se ridică nu mai e omul de altădată, d unul cu totul nou, trăind în carne şi oase la vedere, dar în realitate fiind un dezrădăcinat din viaţă. Bagă bine de samă, nu spun că e un dezrădăcinat şi din umanitate, ci din viaţă. Eu mi-am făcut o convingere. Dacă fatalităţile ar fi mai dese, dacă s-ar înmulţi pînă a deveni lege comună, viaţa omenească, aşa cum o cunoaştem, cum o iubim şi o urîm, s-ar stinge, iar umanitatea ar dştiga mai mult din zi în zi, poate că ar ajunge la perfecţionare, la imitarea divinităţii, la umblarea fără greş pe urmele lui Crist. Dar cred că omenirea nu ar suporta o perfecţionare prin astfel de mijloace, de aceea fatalitatea bate rar din aripile-i negre. Bate numai unde trebuie să vină înfrîngerea totală. Prin nimic nu poate fi omul aşa de sigur răsturnat de pe pidoare, dedt trăznindu-1 cu o realitate pe care nu o poate înţălege. Şi atunci, după ce s-a simţit pulbere şi gunoi, poţi face din el un zeu. Dar un zeu domolit şi cuminte, plin de umilinţă pînă şi în gîndurile care străpung cerul. Nu un zeu arţăgos care se prinde de piept cu cel mare, cum poate deveni orice om în viaţa obişnuită. Tu te-ai simţit vrodată un astfel de zeu arţăgos, vere Vasile ? Lui Vasile Albu i se învîrtea capul. Străinul, deşi liniştit la început, se aprinsese vorbind. Vasile nu-1 mai putea urmări, nu-1 mai înţelegea. Numai un lucru întrezărea : că trebuie să aibă dreptate Ilarie spunînd că de sub dărîmăturile înfrmgerii depline nu mai poate Dolor 279 naşte viaţa, lumea cea dinainte, omul cel vechi. De trei ani nu se luptau cu el în fiecare sară gînduri nedesluşite, care îl chemau către o lume şi o viaţă străină, ce nu semăna deloc cu grijile şi năcazurile lui, nici cu liniştea lui de mai demult ? Nu răspunse la întrebarea străinului, ci zîmbi dureros. Se gîndea că intelectul lui se frămîntă zadarnic : vor fi lucruri pe care alţii le pricep, iar el nu le va pricepe niciodată. Harie, părînd a uita că Vasile îi e dator un răspuns, se uită la ceas, şi se ridică îndată. — Să mă ierţi, dragă vere, mi-a trecut sorocul. Am şi întîrziat. La revedere ! Şi luîndu-şi dintr-o repezeală pălăria din cuier, ieşi grăbit, ca împins de-un vînt puternic. Vasile nu-1 crezu la uşa coridorului, cînd auzi izbindu-se portiţa curţii în urma lui. III LUMINA DULCE — Iţi aduci aminte ce om am fost eu înainte cu şapte ani, vere Vasile ! Sau, mai exact, nu-ţi mai aduci aminte de nimic ! Ei, bine. Am să-ţi spun eu ! 280 Dolot Aşa vorbi Ilarie Bogdan, de-ndată ce puse piciorul în odaie, fără să mai bată la uşă şi înainte de-a-i strînge mîna lui Vasile. Intraseră din aerul clar de afară, ce sorbise parcă albastrul adînc al cerului, subtile efluvii viorii, din înserarea ce cobora răcoroasă. Fusese peste zi atîta strălucire în văzduh, încît rare pasări îl străbătuseră, de teamă să nu orbească. Vasile se gîndise toată ziua la familia lui, dusă să se odihnească în satul acela de munte. Dacă aici, în oraş, a fost o zi rară,.ce minune vor fi văzut copiii şi nevasta lui acolo departe, subt poalele munţilor ? El se uită la Ilarie şi-i păru parcă mai întremat decît în zilele trecute. îşi ţinea trupul mai drept, şi-i păru că adusese în casă unde din aerul clar de afară, mireasma sănătăţii de care era plin văzduhul. «Străinul va fi colindat mult pe cîmp, înainte de-a veni la mine», îşi zise el şi se uită la încălţămintea lui Ilarie. Era, într-adevăr, plină de praf. Străinul, după ce-i strînse mîna, înconjură de cîteva ori masa, cu paşi nervoşi, cu nasul în vînt. — Să ieşim ! zise el. Pe-o vreme ca asta, în casă te înăbuşi. — Dar unde ? întrebă sfios Vasile. — Afară pe cîmp, în viaţă, în nemărginire. — Nu pot, te rog. Aştept pe cineva. Din clipă în clipă poate să sosească. Vasile nu aştepta pe nime. Dar Ilarie îi părea prea neliniştit azi. îl înfioră din nou asemănarea cu el, şi se temu să iasă cu necunoscutul la hotar, deşi cîmpul era aproape de locuinţa lui. — Să ieşim în grădină, zise Ilarie. Ai straturi cu flori, ai două tufe de liliac. Toate sorb din lumina cea Dolor 281 dulce. Ştii tu, vere Vasile, care e lumina cea dulce ? — El se aplecă pînă la faţa gazdei ; îi privi ţintă în ochi şi zise : Sănătatea. Asta-i lumina cea dulce. Dar aşteaptă, o să-ţi povestesc după ce vom fi în grădiniţă. Vasile Albu luă două scaune, şi, tîrîndu-le în grădiniţă, le aşeză subt o tufă de liliac. El se aşeză imediat, dar Ilarie se vede că nu avea de gînd. Se plimba cu paşi mari, măsurînd mereu cărăruşa din grădiniţă. — Odată, începu el, plimbîndu-mă aşa, mi se părea că măsor lumea, şi că lumea întreagă era a mea. Cînd era senin, ca acum, mă cufundam în viaţa nespus de clară şi de pricepută, cum se cufundă vulturul în marea albastră a văzduhului. Nu erau ţinte ascunse în lume, nu erau taine : tot ce vedeam, tot ce simţeam, era făcut ca să le sorb eu cu sete nepotolită şi să cresc pe zeul din mine, să-i măresc puterile, să-i umplu de vînjoşie aripile. Cînd sfîntul soare răsărea rumenind zările, cînd lumină la zenit umplînd lumea ou străluciri, cînd apunea sîngeros după munte, rotindu-şi ochiul de aramă, aripile-mi fîlfîiau, abia mă puteam ţine pe pămînt. Li-bei şi mîndru îmi făceam drumurile, şi călcam apăsat pămîntul, ca un stăpîn. înţălegi tu, vere Vasile, ce însemnează să treci prin viaţă mîndru şi liber ? Ilarie se opri din mers, se apropie de gazdă, şi cercă să-l privească drept în ochi. Dar privirile acestuia fugiră. — Să nu ai nici o grijă, răspunse Vasile, gîndindu-se cu înfiorare că odată aşa trecuse şi el prin viaţă. — Da, atunci nu aveau nici o grijă, nici o supărare. Trăia ca pasările cerului. Şi, cuvîntul acesta din urmă îl şi adăogă numaidecît la răspunsul său. 282 Dolor — Ca pasările cerului ? Crezi că ele, săracele, n-au nici o grijă ? Nu, vere Vasile, n-ai gîcit ! Să treci raîn-dru şi liber prin viaţă are un singur înţăles : să sorbi tu şi ai tăi din lumina cea dulce, a vieţii, din sănătatea deplină ! «Se vede că e ideea lui fixa», îşi zise Vasile, privin-du-1 cum se depărtează din nou, plimbîndu-se cu paşi energici pe cărăruşă. «De altfel, dacă a pătimit ce spUfie, nu-i mirare», îşi continuă el gîndurile. — Mîndru şi liber am trăit, începu Ilarie plimbîndu-se, ca şi cînd şi-ar fi vorbit lui însuşi, şi în vreme de întunerec, şi de furtună. Despicam uraganul, înfruntam gerul, mă luam la întrecere, dntînd, cu răcnetele vîntului, cu vijelia pădurii, cu docotul rîului înfuriat. Treceam prin mijlocul dezlănţuirii puterilor firii şi ziceam : Faceţi-vă datoria, trăiţi şi voi ! Mîndre sînteţi, puternice sînteţi, şi dragostea voastră, ca şi a seninului, e la rădăcina vieţii mele. Strigaţi dt de tare ! Eu vă întrec, eu vă pătrund, fiindcă gîndul meu, înţălegerea mea, este deasupra voastră. Aş vrea să fiu una din vo-i, puteri ale firii, dar sînt mai tare, sînt mai mult decît voi. Pentru că din voi din toate îmi sorb puterile mele, satur şi înzdrăvenesc pe zeul din mine. EI se opri deodată şi privirile i se umplură de melancolie. Barba roşcată, zburlită, părea o batjocoră înca-drind faţa în care luminau ochii aceia inundaţi brusc de o tristeţe blîndă. — Da, eu am cîntat un imn vieţii, vere Vasile, pînă acum şapte ani. Pentru mine nu exista tristeţea. Să-i întrebi pe cei care m-au cunoscut, dacă tu nu-ţi aduci Dolor 283 aminte. Nici nu-mi dădeam sama că temelia existenţei şi a fericirii nu ar fi în lumea din afară, în marile puteri şi frumuseţi ale naturii. Mă înecam în ele ca în mine însumi. Şi toate acestea fiindcă aveam în mine şi în jurul meu lumina cea dulce. Se opri, ridica capul, şi privi ţintă la Vasile. — Sănătatea ? întrebă acesta cu timiditate. — Da, sănătatea ! Pentru ce te miri aşa ? Tu încă n-ai descoperit că ea e întreaga temelie a fericirii, a mulţumirii omeneşti pe pămînt ? Ai putut să treci tu peste patruzeci de ani, — mi se pare ai' atîţia, — fără să înţălegi adevărul acesta ? E adevărat, oamenii nu-1 prea bagă în samă, şi e lucru vechi că nu preţuiesc sănătatea decît cînd au pierdut-o ei, sau vrunul din ai lor. Dar iată, îţi spun : nu e senin sau noros, nu e furtună sau linişte, nu sînt flori ori pălămidă, nu e avînt ori înfrîngere, nu e viaţă sau moarte, decît în chipul cum le simte şi le oglindeşte sufletul nostru. Pînă cînd dulcea lumină a vieţii îl pătrunde pe-al nostru sau pe ale celor din jurul nostru, pînă când ne bucuram de o desăvîrşită sănătate, lumea întreagă, firea întreagă ne surude, ne atrage. Noi sîntem şi rămînem biruitori chiar daca s-ar prăbuşi lumea întreagă. Dar îndată ce lumina cea dulce se ascunde, ajungem pulberea pamîn-tului. Crezi că fantazez ?^ Vasile nu cuteza să-l privească în faţă. De cînd începuse să vorbească Ilarie mai limpede, el simţise că-i luminează gîndurile lui grele, nedesluşite, care, de trei ani, cercau să-l chinuie sara. Nu avea dreptate străinul? Nu era adevărat, — simţea acum lămurit, — că întunecarea vieţii lui începuse odată cu boala Anişoarei ? 284 Dolor N-a avut şi-nainte năcazuri şi suferinţe ? Nu una, un leghion ! Sărăcia în anii de şcoală secundară, lupta disperată în anii de universitate, neînţelegerile din anii cei dintîi dintre el şi nevastă, traiul tot mai greu pe măsură ce le sporea familia ; umilinţele pe care le suferea de la superiori şi uneori chiar de la colegi, nu au fost toate aceste motive pentru a i se întuneca viaţa ? T>ar nu i s-a întunecat. Era de-ajuns salariul de la zi întîi, era de-ajuns o rază de nădejde, pentru ca toate aceste năcazuri să fie uitate, şi să-i pară din nou viaţa frumoasă, să i se pară că trece prin ea liber şi mîndru. întunecarea venise numai cu boala Anişoarei. Viaţa numai de atunci i s-a schimbat. Şi, cu toate că, de trei ani, boala a trecut şi Anişoara zburdă acum ca o căprioară, greutatea nu i se mai ridică de pe inimă şi din gînd. Ba, gînduri nouă şi dureroase, care nu s-au putut încă limpezi, abia de trei ani au început. în vremea suferinţei el a fost tîmpit ca un animal, n-a putut gîndi. — Nu fantazezi, frate. îmi pare că spui adevărul, zise el cutezînd să privească deschis în ochii străinului. Sănătatea e un mare bine. Poate ai dreptate : ea învăluie în lumină dulce toate lucrurile vieţii. — Da ! Eu ştiu că spun adevărul. Oamenii se îngrijesc de săcarea multor rele în viaţă. Dar se îngrijesc prea puţin de arborele sănătăţii. Odată, pe bolnavi îi ucideau. Acum îi pun, pe cei mai norocoşi, în spitale. Dar cîţi ajung în ele ? Dar ce face societatea pentru a pre-întîmpina pe stăpîna cea palidă care alungă dulcea lumină a vieţii ? Of ! Dar ce stau eu să vorbesc ! Nu mă priveşte ! Dacă ar atîrna de mine aş face o singură lege peste lumea întreagă : pentru apărarea sănătăţii. Nu numai sănătatea oamenilor, ci şi a animalelor şi a plan- Dolor 286 telor. Toate veniturile lumii le-aş folosi pentru aceasta unică ţinta. Ţie-ţi plac spitalele, clinicile, laboratoarele, sanatoriile ? Vasile avu o tresărire, o furnicare prin trup. — Mie ? întrebă el, şi-şi aduse cu groază aminte de clinică de pe vremea cînd Anişoara era acolo — Da, ţie ! — N-am amintiri plăcute, răspunse el încurcat. — Mie-mi plac mult ! îmi par că-s singurele instituţii de pe urma cărora profită omenirea. Hristos a spus odată : «Ce vei cîştiga dacă vei dobîndi lumea, iar sufletul ţi-1 vei pierde ?» La rîndul meu aş putea întreba r «Ce folos de avere, de învăţătură, de artă, de pacea lumii, de egalitatea şi frăţia omenească, de invenţii mari, de geniu, dacă nu-i lumina dulce a vieţii, dacă nu-i sănătatea ?» De-aceea mie-mi plac mult instituţiile care încearcă să-l facă pe om sănătos, să-i dea a doua oară viaţa. Le privesc ca pe cele mai înalte monumente ale umanităţii. între zidurile lor se simte omul ca în mijlocul celei de a doua creaţiuni. Da, prietene, creaţiune, fiindcă existenţa, lumea, fără sănătate, nu plăteşte un ban. închipuie-ţi o lege a firii beteagă ! închipuie-ţi că atracţia universală s-ar bolnăvi ! Ce mai învîrtire ar începe ! El începu să-şi învîrtă braţele lungi unul împrejurul altuia cu o iuţeală vertiginoasă, în vreme ce un rîs răguşit, trist şi dureros, îi ieşea năvafă din piept. — Capătul lumii, ai ? Ce rost ar mai avea existenţa t Se întoarse într-un călcîi şi îşi reîncepu, tăcut, plimbarea cu paşi largi pe cărăruşa grădiniţei. Vasile Albu se opri la un gînd, care, fulgerător, îi mai trecuse prin cap : Nu cumva străinul a venit dintr-o 286 Dolar casă de sănătate ? A auzit, de multe ori, că între cei bolnavi de nervi, sau şi mai grav, sînt unii care au momente de luciditate. înfrigurarea cu care vorbea Ilarie, lauda din urmă a sănătăţii şi a spitalelor, nu erau semne că nu vorbea cu un om normal ? Dar abia îşi puse întrebarea şi îşi aminti că nebunii de nimic nu se feresc aşa de mult ca de pomenirea lucrurilor care ar putea da de bănuit starea lor. Şi apoi, unele din vorbele de-acum ale străinului, nu erau gîndurile lui ? Din anii cei grei nu i-a rămas lui în conştiinţă convingerea că un singur rău există în lume : boala ? — Toate acestea sînt floare la ureche, vere Vasile, începu din nou Ilarie, oprindu-se în faţa gazdei. Tot ce-am spus are rost pentru bolile fireşti, care vin, dar pot fi preîntîmpinate, sau pot fi vindecate. Toate acestea, spunînd adevărul, — nu ne privesc pe noi doi. — Pe noi doi ? întrebă înfiorat Vasile. • T — Lumina cea dulce uneori e alungată de moarte sau de boala care vine din fatalitate. Aici nici o clinică, nici un spital, nici un sanatoriu nu mai poate ajuta. Aici e mîna destinului care aduce înfrîngerea desăvîrşită. Lumina cea dulce se poate întoarce după boale obişnuite. Cele născute din trăznetul din senin, rămîn o viaţă. în-tunerecul cade în suflet cu aripile frînte pe vecie, ori că fatalitatea te-a ajuns pe tine, ori pe unul din ai tăi. în locul luminii celei dulci, care-ţi dă puteri să simţeşti viaţa şi să te bucuri de ea, să o urăşti sau sa o iubeşti, să o birui sau să fii înfrînt de ea, — tot lucruri minunate şi nespus de dorite, — poate, dacă eşti omul ce-i trebuie, să se aşeze în tine o lumină rece. Una prin care trăieşti Dolor 287 cu mintea, pătrunzi pînă la porţile infinitului cu intelectul, dar care te face străin şi singuratec pe pămînt. Eu sînt în stadiul acesta de evoluţie, după pierderea luminii celei dulci în copilul meu, şi mi se pare că tu încă n-ai ajuns pînă aici. Nu ştiu : poate să rămîn aici, poate să evoluez mai departe. Presimt că dacă nu mă voi opri aici, — sau mai exact, nu presimt : întrezăresc, — că lumina cea rece mă va duce nu numai la înţălegere, ci şi la simţire. Atunci cred că nu mi-ar mai fi ruşine să-ţi spun ţie şi altora neputinţa de care suferă băiatul meu. Dar acum ascultă cealaltă poveste, priveşte a doua faţă a vieţii mele. El tăcu şi se plimbă un răstimp, tot mai agitat, pe că-răruşa cea strimtă. Apoi începu să înconjoare, tot mai repede, un mănunchi rotund de rezedă. De la o vreme începu să alerge. Vasile Albu sări de pe scaun, dar înţepeni îndată : simţea că-i învie rădăcinile părului. Ilarie se opri gîfîind. — Nu-i nimic, zise el trăgîndu-şi cu greu respiraţia. Nu-i nimic. Linişteşte-te. Nu mă pot gîndi la lucrul acesta fără să nu mă turbur, — la întîia clipă cînd dulcea lumină m-a părăsit. Căci trebuie să ştii : pe mine m-a părăsit înainte de-a şti că a fugit şi de la băiatul meu. Eu m-am bolnăvit cînd am văzut-o pe... Dorica... El tăcu, îşi scutură capul, dar două lacrimi mari i se prelinseră din gene. — Mi-au adus-o pe braţe doi bărbaţi. Era... I>ar în loc de cuvinte el rămase cu gura larg deschisa, cu ochii holbaţi, şi, deodată mugi ca un animal înjunghiat. 288 Dolor — Nu. Nu pot povesti. încă nu-s destul de tare. Lumina aceea rece trebuie să mai crească în mine, zise el, în sfîrşit, după un lung răstimp de tăcere. — Las’, zise Vasile punîndu-i mîna pe umăr. Nu spune ! Ştiu şi eu ce-s durerile mari. Ochii lui jucau în lacrămi. — Şi, peste patru zile, întîiul semn de boală a lui Ionel. Era în odăiţa lor, culcat în pat, cînd deodată... Dar el nu putu continua. Privirea-i fixă îl străpungea pe Vasile. Respira greu. — Las’, nu spune ! Ştiu că e grozav. Am trecut şi eu prin astfel de suferinţe. — Nici nu pot. Sînt prea slab încă pentru asta. Ai trecut şi tu, zici, prin iad ? Greu îmi vine să cred ! Prin iadul meu ? Şi el începu să rîdă în hohote. Privi un răstimp în pămînt apoi, părînd că numără pietricelele de pe cărare, porni încet. Cu glas scăzut, încît Vasile abia îl auzea, zise : — Ceva pot să-ţi spun de pe acum. După ce l-am petrecut pe doctor acasă, de la prima vizită, mă întorceam pe jos. Ploua cu găleata. Prin piaţă se făcuse noroi gros, în care înotam. Şi deodată m-am oprit în drum, în mijlocul potopului, şi mi-am legat ochii de doi co~ pilaşî de ţigan, care, numai în cămăşuţe, cu capul gol, desculţi, se bălăcăreau în bălţile din piaţă. Aveau picioruşele subţiri, trupurile uscăţele, obrajii supţi : dar erau numai viaţă. Strigau sărind şi stropind prin bălţi, întorceau caipetele pe spate, ţinîndu-şi gura deschisă, să le cadă în gură picurii grei. Trecători rari alergau prin ploaie. Numai cei doi ţigănuşi nu se gîndeau să plece. Am rămas cu ochii la ei pînă a stat ploaia. Doior 289 Un gînd mă ţintuia locului, o dorinţă arzătoare, absurdă, mă stăpînea : De-ar fi Ionel al meu ca unul din cei doi ţigănuşi ! Vezi tu, în ei se adăpostea lumina cea dulce care fugise pentru totdeauna din copilul meu. Fugise tot preţul vieţii. Cei doi erau sănătoşi, asupra lor nu bătuse aripa fatalităţii. Şi un simţămînt negru, amar şi masiv, de revoltă împotriva fatalităţii, mi-a schimbat sufletul într-un diavol zburlit care privi rînjind spre cer. Ani de zile m-am luptat cu el pînă i-am potolit rînjetul... Iată cum a început să se arate a doua faţă a vieţii mele. Cînd termină, era lîngă portiţă. Fără să-şi mai ia rămas bun, o deschise şi, strecurîndu-se repede ca o nălucă, pieri în noapte. IV CEATA SURA Vasile Albu se trezi dimineaţă rupt de oboseală. Toata noaptea fusese frămîntat de visuri arzătoare. îşi schimbă cu greutate cămaşa de noapte ; i se lipea de trup ; o puteai stoarce. Ducîndu-şi mîna prin păr, îl simţi cleios, îl durea capul, şi sub limbă îi izvora mereu un gust amar. Se tîrî cu greu pînă la un dulap, scoase o sticlă şi 19 — Opere, voi. 5 — Agârbiceanu 290 Dolor bău dup-olaltă două păhărele de rachiu, să scape de amă-rala aceea. Dar pe birou, la slujbă, îl aştepta o scrisoare de la nevastă-sa. într-o clipă presimţiri rele i se vărsară în suflet. Vor fi păţit ceva ? Va fi bolnavă Anişoara ? Este şi acolo un rîuleţ de munte... Cum ? Cu degete tremurătoare rupse plicul. Citi înfrigurat rîndurile de la început, apoi cele de la sfîrşit : erau numai veşti bune. Atunci cuteză să o citească întreagă. Faţa i se lumina pe măsură ce petrecea rîndurile scrisorii. Pieptul i se linişti. Cînd sfîrşi, privi pe furiş în jur daca nu-1 observă colegii de birou, şi îşi făcu repede o cruce. Oftă uşurat. «Doamne, mulţămescu-ţi», şopti cu căldură, şi ascunse scrisoarea, ca pe-un talisman, în buzunarul hainei. Se puse cu inimă la lucru. Ce uşor îi era azi să muncească ! Ce fericire-i să lucrezi ! Din cînd în cînd se oprea o clipă, să asculte în linişte gîndul ce-i trecea prin cap : «M-a neliniştit străinul acela. Asta e tot». Şi continua să scrie, pînă cînd alt gînd cerea să fie ascultat : «Un nenorocit, iată cine-i Ilarie acela». 'roată ziua fu vesel. După ce se însară, aprinse becul, lăsă perdelele, şi continuă o scrisoare pe care o începuse îndată ce se sculase din somnul de după-amiază. O scria încet, voind să aibă senzaţia că stă cît mai mult de vorbă cu cei dragi ai lui, care sînt toţi sănătoşi şi cărora le zboară uşor zilele în satul acela de munte. Le aminti să fie cu băgare de samă cînd se scaldă în rîuleţul de munte. Nici nu se mai gîndea la Ilarie, la oaspele din zilele trecute, cînd acesta se strecură în casă, cu mişcări moi Dolor 291 şi uşoare, de pisică. Văzîndu-1 că scrie, se apropie tiptil, şi, vreme îndelungată, aplecat ca un arc, îl pîndi, de la spate, cum scrie. Citea fiecare cuvînt care se năştea încet, tacticos, caligrafic, de sub condeiul lui Vasile Albu. Dar gazda era către sfîrşitul scrisorii. Iscăli şi, după ce se uscă, întoarse foaia şi începu s-o citească de la început. Cînd termină, auzi un oftat la spatele lui şi sări ca muşcat de şarpe de pe scaun. — Nu-i nimic! Eu sînt. Iartă-mă, vere Vasile ! N-am voit să te înspăimînt. Dar te-am văzut scriind şi n-am voit să te turbur. Fericit eşti tu că mai poţi scrie astfel de scrisori familiei ! — Dar n-am auzit cînd ai întrat, zise Vasile, liniş-tindu-se cu greu. — Ce s-auzi, cînd poţi sta aşa de dumnezeieşte de vorbă cu ai tăi ! Cu greu îmi birui invidia... — Invidia ? Pentru ce ? — Eu nu mai pot, eu nu mai am cui scrie astfel de scrisori. A ta mă orbeşte ca o ţîşnire de soare. Iar bieţii mei ochi nu mai sînt buni decît pentru ceaţa sură. Cum buhnele nu văd decît în întunerec, aşa nu mai pot vedea ochii mei decît în ceaţă sură. Eu sînt în lumin.i rece, tu te bucuri de lumina cea dulce. Ai primit veste bună ? — Da. Sînt cu toţii bine. îmi scrie nevasta că Ani-şoara s-a rumenit la faţă şi începe să se îngraşe. Copiii ceilalţi zburdă cît e ziulica. — Te rog, dacă-mi eşti prieten ! zise străinul ridicînd braţul în semn că e de-ajuns. Încă nu sînt atît de tare să pot suporta. Ce vrei, şapte ani sînt prea puţin să te 19* 292 Dolor înzdrăveneşti, cînd ai pierdut o veşnicie, cînd o eternitate te-a acoperit sub dărîmăturile ei. Şi, bine sa ma înţălegi, nu m-au acoperit numai acum şapte ani. Sînt în fiecare ceas subt povara lor. Băiatul meu nu e veşnic cu mine ? Vasile împături scrisoarea, după ce o mai reciti o dată la repezeală, apoi căută un plic, o închise şi scrise adresa. — Azi bate vîntul, să rămînem aici, începu străinul. Chemările lui de luptă, cîntecele lui de haiducie, nu le mai înţăleg acum. Şi îmi fac rău : cunosc zădărnicia chemării la luptă : fatalitatea nu se poate birui în trîntă dreaptă. Glasul lui era plin de duioşie în sara asta. Străinul părea cu mult mai liniştit. Vasile Albu îşi simţi sufletul pătruns de durerea lui Ilarie. — Te rog, şăzi, îi zise el, apăsîndu-l uşor pe umărul stîng. — Cînd fuge lumina cea dulce, să nu crezi că înfrîngerea desăvîrşită vine dintrodată, începu străinul după ce şezură amîndoi. Intîi ridici pumnii şi blăstămi. Sufletul, ca un diavol zburlit, îşi arată ghearele spre cer şi ameninţă în faţa fatalităţii. Adică, după ce s-a prăbuşit cerul. M-am întrebat de multe ori, ce înţăles are să ameninţi chiar ceea ce s-a prăbuşit ? Dar, iată, adevărul e acesta : nici o fiinţă vie nu se desparte fără luptă, fără împotrivire, de viaţă. — Da, e instinctul conservării, zise Vasile. — Instinctul conservării e un cuvînt deşert. Cine-1 înţălege ? Dar altceva e : groaza de nefiinţă, şi mai ales dragostea de viaţă. Acestea nu sînt cuvinte neînţălese. Sînt realităţi pe care le simţim. Şi un fir de iarbă se îm- Dolor 293 potriveşte îndoirii, şi revine mereu în poziţia de mai înainte, pînă mai are putere. De cîte ori nu m-ar tot ea este şi începutul învierii. Adio, nu mai rămîn. Gîndeşte-te la asta ! Trebuie să te gîn-deşti, nu ? Dolor 317 Şi Ilarie Bogdan se sculă domol, îşi îmbrăcă pardesiul, îi dori lui Vasile Albu noapte bună, şi, uşor ca o pisică, se strecură din casă. Afară vîntul de la miazănoapte se înteţise. Vasile Albu rămase totuşi multă vreme în grădiniţă. Se plimba cu capul plecat în piept, greu de gîn-duri. VII SUPREMA TĂRIE Se împlineau două săptămini de cînd familia lui Vasile Albu se odihnea în satul acela de munte, cu aer curat şi tare, cu izvoare limpezi, două săptămîni de cînd slujbaşul rămas singur îşi făcea, în felul lui «vilegiatura». Scrisorile ce-i soseau de la ai lui erau tot mai pline de soare. Vasile renunţă la prînzul lui la birt, pentru a le mai putea trimite o mie de lei, iar el îşi cumpăra te miri ce, şi rămînea acasă. «Las’, să nu sufere ei nici o lipsă», îşi zicea el, mestecînd în silă mîncări reci. Nu era obişnuit cu ele ; o fiertură pe zi nu-i lipsise, ca acum, de pe vremea cînd era elev de liceu şi student. Jumătate în glumă, jumătate în serios, cerca să se convingă : «Vor mai fi ei şi alţii care, în vilegiaturi adevărate, ospătează ca mine». 318 Dolor Apoi gîndurile, simţămintele pe care i le trezea spovedania lui Ilarie Bogdan începuseră să-l ţină într-o continuă agitaţie, aşa că nu prea avea vreme să se gîn-dească la condiţiile vilegiaturii sale. I se limpeziseră, rînd pe rînd, ascultînd povestirea străinului, senzaţii, stări sufleteşti, care rămăseseră nedesluşite din vremea boalei Anişoarei. înclinarea aceea spre gîndire, care-1 ducea la ceasurile lui de «metafizică», îi rămăsese de cînd i se însănătoşise copila. Simţea el că îndemnul pornea din rana lui veche, dar se simţea umilit că nu i se cristalizează gîndurile, că lumea nouă spre care se îndrepta nu i se desluşea. îşi zicea de multe ori : «înţă-leg să mă fi tîmpit durerea în anii cei grei. Dar tot tîmpit să fi rămas şi acum, cînd e iarăşi soare în casa mea ? Pentru ce nu pot pătrunde ce voiesc, ce mă tulbură, ce mă face să mă cufund într-o lume aşa de deosebită de aceea pe care o trăiesc ?» El, în ceasurile lui de «metafizică», se gîndea la lume, la viaţă şi la tainele ei. Se întreba pentru oe trăim, pentru ce suferim, pentru ce murim. Ba îl neliniştea şi problema existenţei unei fiinţe supreme ordonatoare. Gîndurile i se ridicau greoaie din suflet, spărgeau un luminiş în întunerec, dar nu arătau nici un drum. Tot ascultîndu-1 pe Ilarie, începu să i se pară că, în fine, gîndurile i se mai limpezesc. Presimţea, cel puţin, pentru ce-1 neliniştesc, pentru ce-1 robesc în fiecare sară, de vreme ce nu aveau nici o legătură cu slujba lui, cu năcazurile lui : «E vorba de lucruri mari. Poate de cele mai însărcinate din viaţă», îşi zicea el, tot mai pătruns. Felul cum îi vorbise Ilarie despre nimicnicia omului, îl impresionase deosebit. Şi vreo trei zile în şir, cîtă Dolor 319 vreme Ilarie nu se mai arătă, se gîndi mereu la vorbele lui. Cînd, în sfîrşit, străinul veni iar, Vasile Albu îl în-tîmpină cu bucurie. Nu mai simţea în suflet nici o urmă de teamă faţă de Ilarie. — Nu mi-am uitat vorba cu care ne-am despărţit mai pe urmă, zise el, după ce-i strînse prieteneşte mîna. La lucrurile aceste merită să te gîndeşti, nu-i aşa ? Te-ai gîndit asupra lor ? Glasul lui avea azi o deosebită profunzime, şi era mai liniştit ca totdeauna. — M-am gîndit, răspunse Vasile. — Şi, ce spui ? — Spun că ai dreptate. Sînt zile cînd ne simţim întreaga noastră neputinţă. — Nu era vorba numai de simţire, ci de conştiinţa că sîntem o mînă de gunoi. Conştiinţa e totul, şi în bucurie şi în suferinţă. Dar iată ce mai trebuie să ştii : cînd ai ajuns la înfrîngerea desăvîrşită, cînd nu mai ai de ce să te ruşinezi, nici ce ascunde, cînd ţi-e tot atît dacă mai exişti sau nu, cînd ai chiar dorinţa negrăită de-a nu mai fiinţa, de-a fi călcat în picioare, cînd cred că, — rămas în acea stare sufletească, — nici n-ai mai putea exista, vine deodată ajutorul, de unde nici n-ai crede. Scriptura spune că cel veşnic nu pune la încercare pe om peste puterile lui. Iată un adevăr care nu poate fi răsturnat. Vasile Albu se gîndi cu bucurie la întîile semne de însănătoşire ale Anişoarei. Avea dreptate Ilarie ! Cine ştie, poate şi el avusese astfel de semne în băiatul lui, în Ionel. — Ai primit ştiri de-acasă ? întrebă el. 320 Doloi — Ştiri de-acasă ? făcu mirat Ilarie. — Apoi înţele-gînd deodată gîndul lui Vasile, zise : Nu umblăm pe acelaşi drum. Să nu te superi, dar tu eşti cu mult în urma mea. Iată, am spus că vine ajutorul cînd ai ajuns la marginile extreme ale vieţii. Şi vine ! Şi el este conştiinţa că sîntem muritori. Crede-mă pe mine, conştiinţa aceasta este suprema noastră tărie, fiindcă te ţine în viaţă atunci cînd ai fi dorit să te desfiinţezi, fiindcă te sprijină cînd nu mai ai pe ce te sprijini ; nu numai că te opreşte pe marginea prăpastiei, ci te creează din nou. Vasile nu înţelegea. Uneori îi trecea prin cap gîndul : «Poate că e nevoie de-o suferinţă cu mult mai mare decît a mea, pentru a mi se ageri şi mie gîndul». Ţinea capul plecat, faţa puţin întoarsa de la Ilarie, pentru ca acesta sa nu bage de samă că nu înţelege. Dar Ilarie, fără să se uke la el, îi simţea neliniştea. — Spus aşa, deodată, întregul adevăr, pare greu de priceput, nu-i aşa ? Dar crede-mă pe mine : în toate durerile mari, în toa/te suferinţele cumplite, o singură nădejde, o singură tărie îl ţine pe om în picioare : conştiinţa că e muritor, că nu e veşnic. Iată, să-mi spui : Ai avut şi tu o mare şi îndelungată suferinţă, uneori ai ajuns pînă la deznădejde, alteori te-ai dispreţuit pe tine însuţi. Nu mi-ai spus, dar bănuiesc pricina ei. Ai avut şi tu un bolnav în familie ? — Da, răspunse Vasile. Ilarie văzu că gazda lui mai voi să zică ceva, dar vorba îi rămase în gît. — De-ajuns, zise el. Nu-mi trebuie să ştiu mai mult. Dar spune-mi, fratele meu bun, te-ai gîndit vreodată că boala aceea putea ţine cît şi viaţa celui infirm ? Dolor 321 — Nu o data ! De mii de ori ! — Şi te puteai împăca cu gîndul acesta ? — Niciodată ! — Şi n-a fost o singură clipă în care să te împaci ? Om cuminte fiind, tu trebuia doar să-ţi dai samă că sînt şi boale care nu se pot vindeca. Nu te-ai oprit niciodată la posibilitatea asta ? Vasile Albu oftă din adînc. — Da. M-am oprit ! — Şi, te-ai gîndit cum vei putea îndura viaţa dacă va fi aşa ? — Nu cutezam să mă gîndesc. Era prea groaznic. — Niciodată nu te-ai gîndit ? Vasik Albu îşi lăsă capul în piept, ca şi cînd gru-majii i s-ar fi frînit. îi învie deodată în conştiinţă sim-ţămîntul ce-1 zdrobise într-o sară tîrzie de iarnă ; atunci se oprise la întrebarea cum va putea suporta viaţa, dacă boala nu ar avea leac, şi, îşi aduce acum aminte că-şi spusese atunci cu voce tare : «Poate muri şi aşa. Tot soarta asta o aşteaptă, ca şi pe mine, ca şi pe cei sănătoşi.» Şi numai aşa s-a liniştit. îşi ridică privirile şi se uită sfios la Ilarie. — M-am gîndit, prietene, zise el cu vocea scăzută, dar nu mi-am adus aminte pînă acum. Şi tu ai dreptate : numai gîndul că sîntem muritori, că nu vom trai veşnic, m-a mîngîiat. Spun*şi eu aşa : mîngîiat. O mîn-gîiere amară ! — Nici nu-i potrivit cuvîntul, răspunse repede Ila-rie. Nu e vorba de mîngîiere, ci de tăria supremă. Asta e conştiinţa că sîntem muritori. Ea ne dă tăria să putem încă trăi, cînd nimic nu ne-ar mai putea ţine în viaţă. Să mă crezi : cei ce-şi pun singuri capăt zilelor, 21 — Opere, voi. 5 — Agârbiceanu 322 Dolor n-au avut conştiinţa că sînt muritori. Se cred veşnici pe pămînt, şi, se înţălege, cine ar putea îndura o veşnicie înfrîngerea desăvîrşită ? Ar fi o povară infinită pentru umerii noştri. Dar cînd ştii că întreg sau ciung, cu luminile ochilor întregi sau orb, bolnav sau sănătos, întreg sau o arătare de groază pentru oameni, ajungi în acelaşi pămînt ; că anii de fericire ca şi cei de grea suferinţă se isprăvesc, cînd ştii că nu-ţi vei purta rana sau suferinţa o veşnicie, atunci poţi din nou trăi, cînd nici un alt gînd, nu te-ar mai putea face să te crezi destoinic pentru viaţă. E adevărat sau nu ? — Adevărat ! răspunse Vasile Albu, simţind cum îi năvălesc lacrimile din adîncul fiinţei. Da ! Se frămm-tase şi el cu gîndurile aceste ! — Să mă crezi, prietene drag, ceea ce-i face pe oameni să suporte în silă, cu greutate, chiar rele mai mici în viaţă, e o greşală de conştiinţă. Noi trăim ca şi cînd soarta noastră pe pămînt ar fi veşnicia ! Unul se ruşinează că i-e nasul puţin cam strîmb, şi cearcă prin toate mijloacele să-l îndrepte. Altul e nenorocit fiindcă şchioapătă puţin de un picior. Al treilea pentru un fleac de boală care i-a urîţit figura. Al patrulea e deznădăjduit fiindcă suferă de stomac şi nu poate mînca ce i-ar plăcea. Al cincilea n-are ochii destul de vii. Ce pomelnic s-ar putea face ! înţălegi tu ? Chiar dacă ai ţine sama numai de infirmităţile trupeşti. Dar dacă ai înşira şi pe cele sufleteşti, pentru care atîta lume se simte nenorocită ! Ei bine ! Toţi aceştia sînt nenorociţi, crezînd că unul îşi va purta nasul strîmb, altul piciorul şchiop în veşnicia de pe pămînt ! Da, prietene, aceştia n-au ajuns să cunoască suprema tărie, conştiinţa că nu Dolor 323 sîntem zei nemuritori, ci praf şi cenuşă. Căci alta e să te gîndeşti că şaizeci de ani vei tîrî după tine un picior olog, şi apoi te vei scăpa de el, şi alta e să-ţi închipui că o veşnicie vei fi condamnat să-l arăţi lumii ! — Da, da ! Ai dreptate ! Simţesc tot mai adînc că tu eşti un înţălegător al neputinţelor noastre, zise Vasile, încălzindu-se de vorbele străinului. — în familie, în şcoală, în societate, ne silim să-i educăm pe oameni astfel ca şi cînd ar fi să trăiască veşnic pe pămînt. N-ar fi nevoie de nici un îndemn în această direcţiune : instinctul vital e destul de puternic pentru ca, şi singur, să ne ducă departe. Trăim cu toţii, singurateci şi în societate, ca şi cînd cei cîţiva zeci de ani de viaţă de pe pămînt ar fi o eternitate. Şi de aceea voim să ne înarmăm, să ne împodobim cu tot ce-i veşnic : frumuseţe, sănătate, avere, onoruri, dreptate. Şi cînd le pierdem ori nu le putem atinge, ni se pare că nu mai putem trăi. Ştii ce spune Scriptura de bogatul care-şi spunea : «Suflete, mănîncă, bea şi te veseleşte» ? «în noaptea asta, nebune, îţi vor cere sufletul tău !» — Da, adevăr spune Scriptura ! zise Vasile. — Şi aşa, dragă prietene, după ce m-am simţit o mînă de gunoi cu dorinţa de-a aşterne drumurile şi de-a fi strivit de oameni, s-a trezit în mine conştiinţa asta nouă : Că sîntem nişte bieţi muritori. Un zeu, fiind nemuritor, nu poate trăi cu o rană în piept. Pe cel Atotputernic nu ţi-1 poţi închipui lovit de-o infirmitate. Tot ce e imperfect nu e compatibil cu fiinţa lui. Fiindcă e veşnic. Dar noi muritorii putem fi şi infirmi; e vorba de cîţiva ani. Tot lucrul e un fleac ! Şi mi-am 21* 324 Dolor zis : o mînă de gunoi voi fi, dar .pentru ce să fiu strivit ? Veşnic nu o să trăiesc, pentru ce să nu rabd pînă îmi bate ceasul ? Nu o fi chiar aşa de departe. Şi, după ce m-am îmbibat cu această nouă conştiinţă, n-am mai dorit să fiu călcat în picioare. Ştiam că îmi va veni vremea mea. Iată pentru ce-ţi spun că suprema tărie în nenorocire e conştiinţa că nu sîntem veşnici pe pămînt. Ilarie Bogdan tăcu vreme îndelungată, bătînd cu degetele-i lungi, osoase, un tact rar în masa de brad. Glasul lui era plin de-o tristeţe adîncă. Vasile Albu se gîndi din nou la marea suferinţă pe care o trăise, pe care o trăia încă şi acum acest om. — Da, — zise el, după un răstimp de gîndire, — crezi că poate cineva trăi cu conştiinţa aceasta veşnic vie ? Crezi că omenirea ar mai putea munci, ar mai spera, ar mai progresa ? Nu crezi că urmarea ar fi abulia, retragerea în peşteră, în inactivitate, ca în vremile întîiului creştinism ? — Conştiinţa aceasta nu o pot avea oamenii de rînd, şi nici n-ar fi bine sa o aibă. Ea e însă veşnic vie în viaţa marilor înfrînţi, în viaţa celor ce s-au simţit, ca mine, o mînă de gunoi. Eu am numit-o suprema noastră tărie. Dar de această supremă tărie n-are nevoie orişicine, nici nu o simte orişicine, ci numai aceia care, fără ea, nu mai pot exista. Poate să-ţi pară paradoxal, dar gîndul morţii e suprema noastră tărie în viaţă, atunci cînd sentimentul neputinţei noastre e mai puternic, cînd ne-am convins de nimicnicia noastră. Şi de acest sentiment oamenii au nevoie nu în împrejurări Dolor 325 plăcute sau în dureri uşoare, ci cînd ajung cu sufletul înecat de ape, cum spune Scriptura. E sentimentul care ne dă cel mai mare sprijin cînd puterea noastră de rezistenţă e mai zdruncinată. — Mi se pare că ai desăvîrşită dreptate, zise Vasile. Cînd moare cineva, cei înrudiţi cu mortul se mîngîie cu gîndul că şi ei vor muri. — Vezi bine ! Conştiinţa că nu sîntem zei nemuritori, că zilele noastre trec ca iarba cîmpului, că toate îmbătrînesc şi se învechesc, că numai El e veşnic acelaşi şi că numai anii Lui nu se împuţinează, — nu-i nevoie s-o avem zilnic vie. E de ajuns să ni se amintească din cînd în cînd, pentru a şti cum să trăim în lume. Dar pentru omul care nu se mai poate despărţi de nenorocire, ea e pîinea lui zilnică. Fără ea nu poate trăi, nu poate îndura viaţa. Şi eu, prietene drag, sînt mereu în starea asta, şi voi fi cîte zile voi mai avea. El tăcu şi-şi puse palma, în care-şi răzimase pîna atunci capul, streaşină ochilor. Vasile Albu voi să-l întrebe dacă boala nu a mai slăbit. Dar îşi aduse aminte că Ilarie nu putea auzi să se vorbească de ea, şi tăcu. Cînd Ilarie Bogdan îşi ridică mîna, văzu, pentru în-tîia oară în ochii lui lacrimi. — Iartă-mă, te rog. Mi-a venit în minte ! Să nu crezi, pentru că-ţi vorbesc aşa, că eu m-aş considera superior muritorilor de rînd ! O, nu ! Dar am avut vreme destulă, — of, amarnică vreme ! şi am şi acum, cum voi mai avea şi în viitor, — să mă gîndesc la lucrurile astea, şi adeseori să şi vorbesc despre ele ca şi 326 Dolor cum ar fi vorba de nişte teorii filosofice. Dar tu ştii acum că tot ce-ţi spun a scăpărat în simţirea mea atinsă de piatra fatalităţii. Din păcate, încă n-am ajuns să mă pot călăuzi după gîndurile mele. Ochii văd, inima se împotriveşte. Vezi tu, vere Vasile, te-ai gîndit vreodată ce l-a putut îndemna pe Dumnezeu să-şi trimită pe fiul său în lume, să moară pentru oameni ? Dragostea, vei răspunde. Aşa spune şi Scriptura. Dar care e motivul acestei dragoste ? Sîntem noi, neamul omenesc, vrednici de dragostea lui ? Sîntem nişte fiinţe aşa de scumpe, încît să meritam o jertfă ca a lui Hris-tos ? Priveşte lumea, priveşte viaţa, şi vezi ! Multă vreme, n-am înţăles nici eu. Acum cred că pricep : sîntem fiii lui. Iar părintele pentru fii n-are numai inimă. Eu cred că el ne-a zidit, e izvorul vieţii noastre, tocmai fiindcă ne-a răscumpărat. Astfel de jertfe numai părintele pentru fii poate aduce. Dacă noi, muritori şi oameni, sîntem numai inimă şi jertfă pentru fiii noştri, cum nu va fi el, părintele ? Qe taină zace în dragostea aceasta de copii ? Este vrun om în lume să mă lămurească ? Nu cred ! El îşi zbici din nou lacrămile cu batista. — Azi te-am plictisit, zise el ridicîndu-se, cu ochii tulburi încă, de lacrămi. Dar te rog să mă ierţi. Mi-a Venit în minte amarul meu. Şi se grăbi să iasă. Dar încă din gang, Ilarie începu să plîngă cu hohote. Şi, plîngînd, ieşi în stradă. Vasile alergă după el să-l oprească pînă se va linişti. Dar străinul se şi cufundase în întunerec. Dolor 327 VIII LUMINA RECE In ziua aceea Ilarie Bogdan veni mai devreme decît de obicei. Vasile Albu de-abia se sculase din somnul lui de «vilegiaturist». — lata cum îşi petrec oamenii de omenie vremea, cînd nu li-i familia acasă, zise Ilarie, şi surise — întîiul surîs pe care i-1 vedea Vasile, de cînd venea la el. — Ce să fac ? răspunse acesta vesel. Nu eram obişnuit să dorm după prînz, dar nu mai ştiu cum să omor vremea de cînd am rămas singur. Trece grozav de încet. Un om obişnuit cu familia, deîndată ce trec trei-patru zile petrecute în singurătate, se îmbracă într-un fel de aer care miroase a pustiu. Uneori îmi pare că-i un praf fin, care se ridică din lucrurile părăsite, din păreţi, din podea. Nu e uşor să trăieşti singur, dacă te-ai obişnuit să trăieşti în familie. — Da, ştiu, zise Ilarie, luîndu-şi un scaun. Oamenii mulţămiţi nu trăiesc bucuros în singurătate, afară de unele firi născute pentru izolare şi pentru gîndire. în singurătate se retrage numai omul nenorocit, acela care îmi samănă mie, care-i în starea mea sufletească. Căci, de bună samă, tu, după tot ce ţi-am povestit, mă crezi şi pe mine un nenorocit. «Şi nu eşti ?» voi să-l întrebe Vasile, dar se răzgîndi ; i se păru că l-ar putea jigni cu întrebarea aceasta, şi-şi înghiţi cuvintele. 328 Dolor Dar Ilarie citi în ochii gazdei întrebarea. — Nu sînt, începu el. în înţălesul obişnuit al cuvîn-tului nu pot spune ca acum sînt nefericit. Cu desăvîr-şire nefericit m-am simţit cînd căutam ascunzişuri. Dar de cînd m-am simţit o mîna de gunoi, nenorocirea mi-a devenit mai suportabilă. Iar de cînd am simţit suprema noastră tărie, de cînd am conştiinţa că nu sîntem nemuritori, o îndur şi mai uşor. Mai ales că această conştiinţă nu mi-a venit singură. Ea a fost însoţită de un oaspe plăcut : lumina rece. — Lumina rece ? întrebă Vasile fără să priceapă. — Da, prietene, lumina rece. Am mai pomenit o dată în treacăt de ea, începu Ilarie Bogdan răzimîn-du-şi capul în mîna stîngă. Nu ştiu dacă termenul e bine ales. Vreau să spun că nu vine singură conştiinţa că sîntem muritori pe pămînt. Vine îmbrăcată într-o nouă concepţie de viaţă, ca într-un fel de lumină rece. Cînd mai înainte te simţeai o mînă de gunoi şi ştiai că şi acest lucru e muritor, te părăsea orice putere de gîn-dire, de simţire. La ce bun să mai gîndească o mînă de pămînt, care nu peste mult se va întoarce în pămînt ? Dar lumina cea rece ridică în picioare mîna de pămînt. De unde vine ? Cine o trimite ? Ilarie tăcu şi privi în nemărginire. Ridică braţul drept, făcu un semn neînţeles, apoi continuă : — îi spun lumină rece, fiindcă mi-a făcut impresia luminii pe care ne-o trimit noaptea stelele cerului. Tot aşa de discret coboară ea în suflet, cum ne mîngîie, cu lumina lor, stelele. Alta e lumina soarelui ; ea pătrunde dintrodată lucrurile lumii, le luminează, le încălzeşte. Aştrii cerului parcă potolesc numai întunericul. Şi totuşi, subt un cer înstelat poţi vedea atît cît ţi-i necesar Dolor 329 pentru a te putea orienta. Lumina stelelor are ceva tainic, misterios. Poate fiindcă vine din depărtări apropiate de infinit ? Sau pentru că e rece ? Nu ştiu. Dar, scăldat în ea, omul însuşi se umple de mister, de taină. Ceva asemănător e şi în lumina rece, care însoţeşte conştiinţa că sîntem muritori pe pămînt. Inundă discret mîna de gunoi, parcă mai mult o mîngîie decît o luminează. Şi din ea nasc ideile, gîndurile cele noi, ca şi cînd s-ar cerne pe nesimţite dintr-un semiîntuneric stele mărunte, fluturi jucăuşi de zăpadă. Eu, frate dragă, cred că tot din înălţimi imense, şi mai depărtate decît acelea din care pleacă razele stelelor, coboară şi lumina asta rece. Pentru ce n-aş spune ? Cred că ea porneşte din însăşi lumina cea veşnică, din cel veşnic neschimbat. Sau, dacă nu vine de sus, ci porneşte din noi înşine, ea nu poate fi, în nici o împrejurare, lumina putregaiului pe care o zăreşti uneori în grămezile de gunoi. Nu năşite din firea noastră muritoare, ci din cea nemuritoare, din sufletul pe care îl credeam distrus odată cu senzaţia că sîntem o mînă de pămînt, şi care nu murise, ci se retrăsese, întristat de moarte, între dărîmături. Şi dacă lumina cea rece îşi are izvorul în noi, ea ni-i tot aşa de străină ca şi cînd ar veni din depărtările nemărginite, din ochiul de luceafăr verde al cerului veşnic, şi astfel am dovada că nu e totul sfîr-şit pentru noi, cînd nu mai aflăm nici un rost lumii şi existenţei trecătoare. Vasile Albu îl urmărea cu greu în destăinuirile acestea. Simţea că ele ascund ceva la care se gîndise şi el, care-i trecuse şi lui prin suflet, însă nu putea înţelege despre ce vorbeşte Ilarie. li era năcaz că nu spune lucrurile mai lămurit. îi venea să-l roage să vorbească 330 Dolor mai desluşit, dar se ruşina să arate că e greu de cap. Ilarie tăcu un răstimp, apoi, ca şi cînd ar fi intuit frămîntarea lui Vasile, zise : — Ii spun lumină rece, dar poate că nu e cuvîntul cel mai potrivit. Iată ce voiesc să spun : Deodată cu conştiinţa că eşti muritor, că nu eşti zeu, naşte în noi 0 altă conştiinţă, trimisă de cineva, născută în noi tot cu ajutorul acelui altcineva, şi aceasta ne deschide alte orizonturi. Neasămănat mai largi decît cele avute şi prăbuşite asupra ta de fatalitate. Avînd această noua conştiinţă, această lumină rece, putem vedea în infinit, înţălegi ? Cuvintele acestea din urmă, «vedem în infinit», trecură ca un fulger prin mintea lui Vasile Albu. Dar de ce erau pline toate ceasurile lui de «metafizică», daca nu cu încercări de a vedea în nemărginire, încercări greoaie, neputincioase, pe care adeseori le-a asemănat cu zborul scurt al pasărilor de casă, care vor să imite pe cele sălbatece ? Şi nu era adevărat ca ele au venit, s-au apropiat de el fără să fie dorite ? Că s-au născut din durerea aceea mare prin care trecuse ? Că se apropiau de el în fiecare sară, cu o putere căreia nu-i putea sta împotrivă ? Şi nu erau alte orizonturi acele pe care 1 le deschideau frînturile acestea de gînd ? Şi nu era oare adevărat că lumea în care voiau să-l duca era aşa de deosebită, aşa de străină de necazurile lui de toate zilele, de viaţa pe care trebuia s-o trăiască ? Vasile Albu se pierdu în aceste întrebări şi lămuriri lăuntrice, uitînd de întrebarea lui Ilarie. îşi zicea : «Să fie din pricina acelei lumini reci de care vorbeşte Ila-rie ? S-a coborît şi în sufletul meu acea nouă- conştiinţă ? în „metafizica" mea pătrund razele acelei lumini Doior 331 reci ? Şi nu văd aşa de limpede, nu înţăleg aşa de desluşit ca Ilarie, nu pot face progrese în „ceasurile mele de metafizică" din cauză că în mine a căzut mai puţină din lumina cea rece ? Conştiinţa cea nouă abia mi se trezeşte, ori nu mi se poate trezi mai mult ? Sa fiu intr-adevăr un tîmpit ?» Şi el se înfierbîntă în sine însuşi şi uită să-i răspundă lui Ilarie. — Vorbesc şi acum nedesluşit ? zise acesta, cu o voce blîndă ca o mîngîiere. — încep să pricep ! răspunse neliniştit Vasile Albu. Vreai să spui de noua putere de gîndire a omului trecut prin suferinţe grele. Un îndemn lăuntric care nu-ţi mai dă pace şi vrea să te facă să vezi lucruri nebănuite pîhă atunci. — Tu vorbeşti întîi de urmări, şi nu de cauza care le naşte. Da, ai dreptate, — continuă cu vocea blîndă Ilarie. — Lumina rece, dacă te-a adumbrit odată, poate să se schimbe şi în putere şi în îndemn. Dar ea există întîi prin sine, se coboară discret ca o rază de luceafăr, şi noaptea din tine o schimbă într-un întu-nerec luminat ca de stelele nopţii. Se face lumină de-a-juns pentru ca să te poţi mişca. Numai pe urmă vine puterea şi îndemnul. întîi simţi ca o ceaţă de pulbere albă. Dar pulberea e din fărîmituri de stele, şi fiecare fir, dacă pleci pe urma lui, dacă îţi concentrezi atenţia asupra lui, se schimbă în stea strălucitoare şi aruncă raze pînă în infinit. De aceea am spus eu că în lumina cea rece vezi în infinit. — Lucrurile acestea nu le pricep, — zise Vasile c-un fel de împotrivire, temîndu-se să nu piardă dîra de luminiş ce s-a făcut în capul Iui. — Dar ştiu că eu, de-o bună bucată de vreme, — ce spun ? de trei ani, — sînt 332 Dolor atras în fiecare sară spre gînduri care n-au nici o legătură cu năcazurile mele, cu viaţa pe care o duc. Şi mi se pare că îndemnul acesta e în strînsă legătură şi cu ceea ce spune Scriptura despre o altă viaţă, despre o viaţă veşnică ! Vezi tu, pînă acum nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea stabili o legătură ca asta. Dar de cînd îmi vorbeşti, simt mereu că trebuie să fie. Orizonturile cele largi de care vorbeşti tu, vederea aceea îar nu s-a revoltat. A fost foarte viclean şi prevăzător, e adevărat, dar nu l-a ofensat pe Griimberg. Oare e logic să-l primească cum l-a primit ? Griimberg nu putea bănui sensibilitatea conştiinţei sale, vîndută doar o singură dată ? 25* 388 Slab\de.. înger Dar oare avea intr-adevăr sensibilitate.?' Era oare mustrare de conştiinţă în hotărîrea de a nu mai repeta, pentru nimic în lume, o abatere de la lege, Io înşelăciune ?■ . • . - - .. i Dacă ar fi mustrarea de conştiinţă ceea ce l-a pus,să-l alunge pe Griimberg, iată, ar trebui să se denunţe numaidecât, ori cel'puţin să ardă banii. Dar nici prin minte nu-i trece ! . >. •* Şi totuşi izbucnirea fusese adevărată. Să ajungă să se* târască pe pămînt, ca şarpele, şi nu va repeta blăstămăţia ! . . • Aşa se frămîmtă pînă la două, Gligor Şerb,»cu gîndurile, şi nu putu ajunge la nici un luminiş. Ieşind în stradă, avu un simţămînt straniu, care-1 făcu mic detot : i- se părea că trecătorii se uită la el cu un anumit înţeles. «Rău am făcut că 1-^am alungat ! Puteam să4 -refuz şi atît ! Dacă-1 refuzam într-un fel civilizat, nu era nici o primejdie să-şi bată gura !» < . v. Şi, cum se strecura pe uliţele dosnice, avu, pentru întîia oară de la primirea banilor, conştiinţa vinei, a păcatului, a înjosirii sale, subt o formă ciudată, neobişnuită : i se părea că nu mai e omul de mai înainte, ca şi cînd ar fi intrat într-o nouă existenţă, într-una nesigură şi primejdioasă. . - ; La portiţă se opri şi se şterse, de sudori«Dracu m-a pus să mă port aşa de brutal cu Griimberg !», îşi zise el, şi întră în curte. .1 . Din ziua aceea deveni foarte întunecat şi tresărea la orice zgomot, la orice întîlnire pe stradă, iar de banii ascunşi între dosarele vechi, nu se mai-atinse. Slab de înger 389 A patra zi, pe cînd se strecura de dimineaţă la birou, stors de insomnie, Iacob Griimberg i se alătură la o cotitura. Uliţele aceste dosnice erau pustii încă. — Numai un cuvinţel, domnule şef. E lucru foarte urgent... Cum Gligor nu făcu nici un gest, nu-i arunca nici o privire, Griimberg adaose îndată : 1 — înţăleg pe domnul şef. Să mă bată Dumnezeu de nu-l înţăleg. Domnul şef e om de omenie. Cît va trăi va fi Om de omenie. Da’, mă rog, ai furat dumneata ? Nu am dat eu de bună voie ? Nu am îmbiat eu ? Cine ce-a păgubit ? Am oferit mai mult ca toţi. Primăria a cîştigat, eu cîştig. Dacă şi dumneata câştigi, cine ce treabă are ? Eu am dat de bună voie ! Şi dacă mai dau, de la mine, cine ce treabă are ? Dumneata, domnule şef, nu vrei sa vezi adevărul. Ori, să mă ierţi, nu eşti obişnuit cu afacerile, ori apoi, Dumnezeu e martor, sînteţi slab de înger. în afaceri trebuie curaj, domnule şef. . Gligor Şerb avu un zîmbet urît. — Mai ales în cele necinstite, zise el, mirindu-se singur de liniştea cu care vorbea, cu care-l ascultase pe Griimberg. — Cine spune necinstite ? Ce e cinstit şi ce e necinstit, domnule şef? Necinstit e să descui cu chei false o casă de fier şi să furi. Necinstit e să nenoroceşti pe alţii, să-i păgubeşti. Da’ să câştigi o bucată de pîne ? Eu dau acum domnului şef două suite de mii de lei, fără martori, fără chitanţă, fără să avem afacerea în mînă. Eu mă încred în cinstea domnului şef şi în mîna sigură' cu; care lucrează. O, dacă ar avea alţii mintea-domnului?şef !y.‘a* .*5 < . * • 390 Slab de înger Tăcînd, domnul Iacob Griimberg duse mîna la buzunarul de dinlăuntru al hainei. Apoi, văzînd că Gligor tace mereu, îşi opri gestul la jumătate, oftă, şi zise : — Trebuie lucrat repede ! Eu, domnule şef, am fost dus cu trebi, şi n-am venit acasă decît de puţină vreme. Şi cum am aflat de afacere, am căutat pe domnu’ şef. «Ceasornicul Primăriei» se opri, şi-l privi liniştit pe Griimberg. în ochi avea o privire rea, pe care cerca să o ascundă. — Ascultă, domnule Griimberg ! Eu nu te cunosc pe dumneata ! De unde să ştiu că n-ai şoptit în dreapta şi în stînga şi pînă acum ? Domnul Griimberg se sperie, i se schimonosi întreaga faţa. Se dădu un pas înapoi. — Eu să şoptesc f Eu sa spui ? Ce copcbil, ce cop-chil eşti dumneata, domnule şef ! Da’ să mă puie înaintea mitralierii, da* să mă jupoaie de viu ! Ce să spui ? Am înnebunit ? Ce să spui ? Că am cîştigat o bucată de pîne copchiilor mei ? — Poţi să juri că n-ai suflat nimic ? Şi că vei tăcea şi în viitor ? — Ca peştele, domnule şef ! — Orice s-ar întîmpla ? — Orişice ! — Bine ! Acum spune-mi de ce afacere e vorba, zise Gligor, pornind din nou. Intr-o şopotire repede, pe care Gligor o asculta privind în gol, fără să audă ceva, Iacob Griimberg îi spuse. — Bine ! Peste două zile sa mă întîlneşti aici ! Trebuie să cercetez şi eu. Să văd ce se poate. Dumneata ştii că nu întru decît în afacerile în care merg la sigur. Slab de înger 391 — Cum să nu ştiu, domnu’ şef ! Dumneata eşti 'doar un om desăvîrşit. Aşa să trăiesc. Şi iar duse mîna la buzunarul hainei. — Lasă banii, domnule Griimberg. Să văd întîi dacă mergem la sigur. — Cum să nu mergem la sigur, dacă vrei dumneata : — Totuşi lasă banii pînă peste două zile. Gligor Şerb, fără a-i mai zice o vorbă, o luă pe o uliţă laterală, care răspundea în piaţă. Domnul Iaoob Griimberg rămase o alipă locului, deziluzionat puţin, căzut pe gînduri. Apoi se întoarse pe acelaşi drum. Rămas singur, în drum spre primărie Gligor Şerb înţelese pentru ce putuse vorbi atît de liniştit cu Griim-berg. înţelese acum că din clipa în care Griimberg i se alăturase la cotitură, a simţit că nu suflase o vorbă despre afacere, nimănui. Altfel nu s-ar mai fi apropiat de ei. Atunci se mirase de liniştea cu care începuse să-i vorbească lui Griimberg, dar acum îşi dădu sama că era firească. Credea cu desăvîirşire în sinceritatea şi în jură-mîntu] negustorului. Şi din clipa aceea nu se mai temu de el. în locul spaimei se ridică în sufletul lui pornirea neclintită de a-1 delătura din drumul lui pe Griimberg, — aşa cum îl delăturase pe Petrică. Nu se mai temea de Griimberg, dar îi făcea rău prezenţa lui. Părea că pentru dezgustul moral de sine însuşi, care creştea mereu în adâncurile din el, e răspunzător lacob Griimberg, şi nu dînsul, şi începu să-l urască, în loc să se urască pe sine însuşi. Se simţi mulţumit că l-a putut înşela pe Griimberg cu privire la intenţiile lui, deşi nu înţelegea lămurit pentru ce e mulţumit. Nici gînd n-avea să cerceteze aface- 392 Slab de înger rea aceea ! O uita cît ce-1 părăsi pe Griimberg.-'Un singur lucru ţinea minte, că peste două zile trebuia să se întîlnească cu Iacob. Se întîlniră. • . — Mîne la zece să fii la birou. Să aduci banii ! Atît i-a spus şi a trecut pe lîngă Griimberg că şi cînd nu l-ar fi văzut. Faţa lui Griimberg se lumină, dar numai pe^-o. clipă. «Să-i duc banii la birou ? Pentru ce la birou, cînd îi puteam da aici ?» Şi o bănuială întră în sufletul lui: Gligor Şerb se frâmîntă ziua întreagă cu planurile. Avusese unul singur, hotărît cu două zile înainte, chiar în timpul convorbirii cu Griimberg ; va veni, va scoate banii din buzunar, şi, în clipa aceea, vor apărea- contabilul de la secţia financiară şi' secretarul primăriei, pe care-i va raviza dinainte despre ce este vorba. La apăsarea lui pe buton, în momentul potrivit, vor răsări amîrir doi ca din mormînt, şi vor fi martori. ' - > * Dar, după ce ajunse' la birou, nu se putea hotărî să-i pheme pe cei doi slujbaşi, sa-i* informeze. Planul lui era ca banii, cele două sute de mii de lei, să fie confiscaţi, să declare ca îi maLdase încă şaptezeci de mii de lei, cît mai avea din întîia afacere, — cine nu-l va crede-? — şi să se scape o dată pentru-totdeauna şi de Griimberg şi de mustrările de conştiinţă. / ■ ' • ' " - - • Dar în faţa executării planului se nelinişti deodată. Mai, întîi simţea că nu se putea despărţi de cei şaptezeci de mii de lei. în zadar se silea să-şi readucă în suflet" elanul de însufleţire etică din care răsărise planul ! Nu ! De banii aceştia are nesvoie, nu-i poate da.’ Şi, dintr.-o simplă lacună în proiectul planului hotă-rît, Gligor Şerb., văzu cum i"'se năruie întreaga clădire. Slab de înger 393 Abia acum vedea cît e de absurd raţionamentul său ! Şi de unde-i venea încrederea asta oarbă în sinceritatea şi jurămmtul‘lui Griimberg?! Griimberg se legase el să nu sufle o vorbă, e adevărat, dar pentru că era interesul lui ! Fiindcă nu-1 ameninţa nimic ! Şi tocmai el, Gligor, să vină să-l strîngă cu uşa ? Să-l facă să piardă două sute de mii de lei ? Era nebun să creadă că Griim-: berg va tăcea şi acum ? Părăsind planul întîi, pe care-1 vedea foarte primejdios, absurd chiar, şeful serviciului economic se frămîntă cu o sută altele, ziua întreagă, la birou ca şi acasă. Dar nu află nici unul potrivit pentru a-1 delătura pentru totdeauna pe Iacob Griimberg. Iar lăcomia îşi împlînta ghearele în sufletul lui : pentru ce n-ar continua ? Două sute de mii de lei, şi ca mîne altele ! Dar repede îl um-1 plea iarăşi dezgustul. ' ' Şi poate că revolta lui morală nici nu era propriu-zis dezgust, ci mai mult spaima de viaţa pe care o ducea de cînd luase banii de la Griimberg. Fondul lui de timiditate, adînc, protesta, slab de înger cum era ; în inconştient i se lămurise adevărul că toată nenorocirea lui izvora din faptul că-şi pusese la bătaie acest fond de timiditate. în conştiinţă nu-i ajungeau însă decît frînturi din acest adevăr. De pildă, cînd îşi spunea : «Altul în locul meu ar fluiera !» Nu putu aţipi toata noaptea. Cu capul greu, porni dimineaţa la birou. La zece fix se prezentă domnul Iacob Griimberg. — Nu se mai poate face nimic, domnule Griimberg. A intervenit ceva care a ridicat piedici de netrecut ! îmi pare rău ! 1'! ' " Negustorul se apropie de masă. • »'• : 394 Slab de înger — Mai putem adăoga, cincizeci de mii, domnule şef ! Dar văzînd privirile ca de ucigaş ale lui Gligor, nu mai stărui. Uşor, se strecură din birou. Ştia că stăruinţele sînt zadarnice pe lîingă omul ăsta. Apoi afacerea nici nu era în legătură cu serviciul economic al municipiului. «Poate omul nu minte, îşi zise Griimberg, poate s-a ivit intr-adevăr o piedecă mare.» însă cum luicrnl era urgent, Griimberg nu avea vreme de pierdut. «Dacă nu poate el, vor putea alţii» îşi zise, şi coborî treptele cufundat în combinaţii nouă. De atunci, domnul Iacob Griimberg nu s-a mai apropiat de şeful serviciului economic. Dar, de atunci, domnul Gligor Şerb îl ura din zi îln zi mai tare pe domnul Iaoob Griimberg : simţea că i-a scăpat din mînă şi că rămâne o permanentă ameninţare pentru el. Simţea această ameninţare mai ascuţit decît oricînd, astfel că în aceeaşi zi, cînd părăsi biroull, ducea cu el şi cele şaptezeci de mii de lei, să le pună în siguranţă. Ajuns acasă, se zăpăci, nu mai ştiu unde să ascundă barnii, şi îi dete nevestei fără nici o explicare. — Doamne ! Atîţia bani ! spuse femeia, palidă, cu glasul stins, ca un oftat. Lunganul făcu un gest cu mlîna, ca şi cînd ar fi zis : «Atîta pagubă», şi trecu în camera vecină. Doamna Marina numără de cinci ori biletele, le încuie într-un dulap, apoi îşi zise, mai liniştită : «Desigur, nu vrea să spună ! S-a înscris în partidul de la putere. De oîte ori nu mi-au făgăduit mie că, dacă-1 conving, îi pot face o remuneraţie extraordinară, pentru serviciul model şi pentru că l-au ţinut atîţia ani, — pe un om cu cinci copii, — cu un salar ridicol !» Slab de înger 396 După un răstimp ochii Marinei lăcrămară : «Săracul de el ! E scump la vorbă ! Dar cum vede şi simte el toate greutăţile din casă, dacă şi-a călcat astfel pe convingeri !» Şi un val de duioşie îi umplu sufletul pentru lunganul bărbos. V Trecură doua luni fără nici un eveniment. Gligor Şerb îşi vedea de slujbă cu aceeaşi străşnicie ca şi mai înainte. Revenise la vechiul făgaş : nu mai pleca la birou la şapte, ci la opt, ca şi în zilele lui bune şi grele. Marina, ea singură, vedea cum omul ei e din ce în ce mai uscat, mai pierit, dar nu se prea îngrijora : tot slab l-a ştiut, ars ca de secetă. Totuşi uneori îi zicea : — Ai putea să lucrezi mai puţin ! Ar fi voit să adaoge : «Acum, înscris în partid, nu mai e nevoie de atîta punctualitate. Ai putea să te scoli mai tîrziu, să mai lipseşti de la birou. Ai putea să mai dai de minciună porecla „Ceasornicul Primăriei".» Auzise şi ea, de ani, porecla asta. însă nu cuteza să-şi argumenteze îndemnul : Gligor nu-i mărturisise nimic despre intrarea lui în politică. Şeful serviciului economic aflase că lui Iacob Griim-berg îi reuşise afacerea cea nouă. Prin ce mijloace nu ştia, dar auzise că stăruia şi pe la minister. După ce cîş-tigase în afacerea din urmă, Gligor îl întîlni de două-trei ori pe stradă. Domnul Iacob Griimberg îl salută pina la pămînt, ca şi altădată, dar lui Gligor i se păru 396 Slab de înger că descopere în surîsul negustorului un rînjet batjocoritor. Odată Griimberg se opri lîngă şeful de serviciu, în faţa unei prăvălii, unde era lume multă. — Te văd rar, domnule şef. Sînt şi eu tot pe drumuri, cu afacerile, ce să faci ? Da’ îmi pare mie c-ai slăbit, domnule şef. Preţioasa dumitale sănătate sufere ? Griimberg vorbea tare, îl auziră cei din jur. Mai multe părechi de ochi se îndreptară, cercetători, spre Gligor Şerb. — Ca omu\ domnule Griimberg, răspunse şeful intimidat. L-ar fi pălmuit, l-ar fi lăsat aci în t drum fără un cuvînt, atît de grea îi era repulsia. Dar se temu să nu atragă şi mai mult atenţia privitorilor. Griimberg îl însoţi cîţiva paşi, îi vorbi de diferite leacuri pentru stomac, pentru că, după părerea. lui, şeful de stomac trebuie să sufere ; apoi văzînd că Gligor nu răspunde nimic, îl salută ou acelaşi respect ne-făţărit de totdeauna, şi se îintoarse. Dar «Ceasornicului Primăriei» i se păru că de astă dată Griimberg l-a privit şi mai dispreţuitor. Şi, mer-gînd, se gîndea revoltat : «Cutează să se agaţe de mine în: faţa atâtor oameni!» Şi an surîsul lui dispreţuitor vedea ameninţarea. «O să mă denunţe cînd va avea vreun interes, poate cînd mi-o fi mie lumea mai dragă ! Pentru ce-mi zîmbeşte mereu cu înţăles ?» Şi începu să-l înconjure, temînduise din ce în ce mai mult de întîlnirile cu el. Ca şă evite orice posibilitate de a-1 mai vedea pe negustor, ajunsese să traverseze piaţa, să treacă ipe străzi cu ochii în ipatru, şi să ocolească uliţele mai dosnice, aşacă-şi dublă, drumul de acasă pînă la primărie. La > birou se oprea adeseori din scris şi îşi Slab de înger 397 zicea : «Griimberg ăsta e acum un om avut, poate ajunge- şi mai avut. Are legături ou ministerele. N-ar putea, să-mi dea mie pace ?» Iacob Griimberg, la rindu-i, nu-i mai căuta cărările, nu mai avea nici un interes, dar totuşi se-ntîmpla uneori să-l întîlnească. Gligor Şerb, dacă-1 vedea din bună vreme, schimba brusc direcţia paşilor ; dacă era aproape, întră într-o prăvălie, subt o poartă, făcîndu-se că i s-au dezlegat şireturile de la ghete, — spre marea uimire a domnului Iacob Griimberg» O vreme Griimberg crezuse că «şeful» regreta că n-au-făcut împreună noua afacere şi de aceea-1 ocoleşte. Mirosea în vînt una proaspătă, mare detot, şi chiar se gîndea să-i facă oferta lui Şerb, cînd fu reţinut de un agent şi închis. Un aprod de la primărie fusese martor la arestarea lui Griimberg. Lucrul se petrecuse într-o cafenea, — şi aprodul trecea chiar atunci pe-acolo, venind de la poştă. Aduse vestea la primărie, şi ancă în aceeaşi zi o auzi şi Şerb, de la secretarul municipiului. — Se vede că i s-a înfundat în sfîrşit, zise secretarul cu multă satisfacţie. ’ Şerb se albi ca varul.' Adică ce ? Ce vreai să spui ? şuieră el. — Griimberg ăsta e mare şmecher, îl ştim noi. Tot oraşul îl ştie. A, învîrtit destule afaceri şi pe la primărie. Ce ? parcă noi nu ştim ? Dar, în sfîrşit, i s-a înfundat. Merge ce merge urciorul la fîntînă, da’ pînă la urmă tot se sparge... Lui Gligor i se ipăru că, vorbind, secretarul se tot străduia să-şi ascundă un zîmbet cu înţeles. Se zgudui adînc. Abia putu întreba ' 398 Slab de înger — L-au prins cu ocaua mică ? Vreo nouă afacere ? — Aşa se spune : una proaspătă detot, în tovărăşie cu autorităţi de ale Statului, din Satu-Mare sau Sighetul Maramureşului, — nu se ştie bine. Gligor respiră mai uşurat, şi paliditatea obişnuită începu să-i revie în obraz. — Numai să nu le scape ! oftă el. — Ori să nu fie implicaţi nişte domni prea mari ! adaose secretarul, ieşind din birou. Două zile nu ştiu nimeni motivul adevărat al arestării, şi în aceste două zile Gligor Şerb muri şi învie de-o sută de ori. Avea olipe de-aseomenea slăbiciune, încît se batjocorea singur după ce-i treceau. Revizui de-o sută de ori oferta lui Griimberg, părîndu-i- • -— Te ştiu un om de nimic, un om fără conştiinţă, şi-atît mi-e de ajuns.- . — ,Dar* în sfîrşit, spune-ne fapte, zise judele-instruc- tor.; Pe ce-ţi bazezi dumneata afirmaţia ? Om onorabil eşti, persoană oficioasă eşti:! Dar trebuie să ne descoperi faptele pe care le ştii despre inculpat. E chiar datoria dumitale. Ai văzut la, inculpat vreo scrisoare compromiţătoare ? •. - • ?T; N-am văzut ! - ■ • rit^^ ;• V. — L-ai surprins vreodată vorbind cu persoane- suspecte ? • . . • ■ 1 , -'Nu! . , . ■ V • — Ţi-a), vorbit altul despre, cărările . inculpatului ? —7- Nu mi-a vorbit ! - * .? ,i, 7- îl ştji ca pe un om care nu se ţine de .cuvînt ? Ca pe un sperjur ? ’ • A .> , : . -.— •Nu-1 Ştiu ! • » ... —. Ei bine, atunci, cu părere , de .-rău trebuie ? să .vă spun că nu ne puteţi fi de nici un folos .în dovedirea vinovăţiei inculpatului; Afirţnaţiile trebuiesc dovedite ! 402 Slab de înger în loji, publicul zîmbea. Un zîmbet subţire trecu şi peste faţa lui Griimberg. în clipa aceea Gligor avu o spaimă cumplită ; iar îi scăpa canalia din mînă ! Cu inteligenţa lui opacă, de obicei tocmai în punctele care trebuiau sa lumineze pentru el, Gligor crezu ca e singurul martor, că mărturia lui fiind insuficientă, Griimberg va fi pus în libertate. Tăcu un răstimp, păru a se clătina pe picioarele lui lungi, luminile ochilor i se ridicară subt pleoape, ca şi cînd ar fi voit să se rostogolească peste cap ; apoi se înţepeni în beţele lui, alb ca varul, cu respiraţia sufocată, cu barba ca o umbră imaterială pe faţa aceea de mort. Privi lung la judecător şi îşi continuă mărturia, care luă o întorsătură extraordinară. în sală se putea auzi musca. Domnul Iacob Griimberg se ridică încet, în rate, de pe scaunul lui, şi asculta cu capul plecat, cu răsuflarea oprită. — Ştiu fapte, domnule judecător, începu lunganul, cu vocea tot mai sigură. Am spus că inculpatul e un om de nimic, şi-l cred capabil de orice faptă infamantă, de orice crimă. Şi acum să trec la dovadă. Dumnealui, Iacob Griimberg, negustor, întreprinzător forestier, proprietarul marelui magazin de lemne din dosul gării, mi-a oferit şi mi-a vărsat mie, la mîna mea, suma de una sută mii lei pentru a-i da concursul într-o licitaţie la primărie. Ne-am înţăles ca oferta să o scrie necomplectă, să facă un astfel de săirnn din cifra şase, încât să putem face din el şi cinci şi opt. Asămenea, cuvîntu! «opt« dinainte de «sute de mii»., să nu-1 scrie. Ne-am învoit să facă un mic sămn plicului în care era oferta dumnealui — un sămn dinainte convenit, — şi Slab de înger 403 eu, care citeam ofertele, să-l desfac şi să-l citesc pe al dumisale mai la urmă. Astfel, cunoscînd toate preţurile, puteam citi o sumă mai mare din oferta dumnealui, căci avea latitudinea de la două milioane cinci sute de mii .pînă la două milioane opt sute de mii. Mai mult nu avea să ofere nime, fiindcă preţul a fost stabilit foarte ridicat din partea silvicultorului oficial. Am citit două milioane opt sute de mii, cu cincizeci de mii mai mult decît oferta cea mai mare, şi pădurea i-a rămas lui Griimberg. Oferta a fost văzută, în şedinţă, de mai mulţi domni consilieri, care n-au observat nimic. Duipă şedinţă am complectat eu cifra opt, iar domnul Griimberg a scris cuvîntul care lipsea, cu litere, pentru a fi aceeaşi scrisoare. Da ! Acesta este domnul Iacob Griimberg ! El se opri o clipă, privi prin sală fără să vadă pe cineva, apoi, într-o linişte ca de biserică goală, continuă: — Aţi cerut fapte ! Iată dovada, domnule judecător ! Şi iată o nouă rmrşăvie a domnului Griimberg : Nu demult mi-a oferit două sute de mii de lei pentru altă afacere. M-am făcut că primesc, dar banii nu i-am luat. Plănuiam să-l surprind asupra faptului cu doi din funcţionarii primăriei. Hotărîsem ziua, ceasul, cînd avea să vie. El a venit dar... din lucrul acesta nu s-a ales nimic pentru că... pentru că... Nu putu continua : în aceeaşi clipă mintea lui deveni perfect clară şi înţelese că se dăduse singur de gol, deşi nu cu gîndul acesta începuse el să istorisească dovezile împotriva inculpatului. Ochii îi căzură asupra lui Griimberg. îl privea ca un spectru de spaimă. Lui Gligor i se făcu rău, ameţi şi se prăbuşi cît era de lung. 26* I J. 404 Slab de înger In oraş mărturia «Ceasornicului Primăriei» făcu vîlvă mare. Oamenii se împărţiră în tabere : unii-1 crezură, alţii ba. Aceştia din urmă afirmau' că şefulr serviciului economic a «inventat» dovezile-acelea din fanatismul antisemit care-1 cuprinsese de vreo doua luni. Propuneau să-l examineze un psihiatru. Cei dinţii cerurâ o anchetă* la primărie. Cum Gligor Şerb, după scena de la tribunal, fusese internat într-un spital, domnul Iacob Griimberg • tăgădui afirmaţiile lui» Avea două motive : întîiul : recunoscînd mărturia lui Gligor Şerb, —* deşi nu era amestecat în spionaj, ci avusese numai afaceri comerciale cu cîţiva din cei care făcuseră spionaj, — ‘şi-ar fi îngreuiat mult situaţia ; al doilea : dacă şeful, serviciului economic ar fi revenit asupra depoziţiei ^şi dacă medicul legist ar fi motivat revenirea prin extrema surescitare nervoasă de care suferea şi acum Gligor,Şerb, — să nu fie el, Griimberg, pricină de nenorocire pentru Şerb. Cine ştie ? Poate că altădată va mai avea nevoie de. el... Şi Griimberg susţinu cu tărie că şeful serviciului economic, acuzîndu-se singur, demonstrase că nu e în toate minţile. El era sigur că odată revenit;ia conştiinţă, nici nu-şi va mai aduce aminte ce a mărturisit. Cînd's-a mai pomenit ca un om în toate minţile să se acuze singur, din bun senin ? Şi în gîndul lui, Griimberg continuă mai mirat întrebarea : «Cînd n-a ucis pe nimeni, n-a dat foc, ci, iată, a cîştigat şi el o bucată de pîne ! Ce mai bucată ! O bucăţică amară !» ■- Şi de părerea lui Iacob Griimberg fură cei mai mulţi cetăţeni. Pînă şi primarul şi membrii delegaţiei permanente, care afirmau că şeful serviciului economic fusese victima unei crize de nervi. Ei nu admiseră, la început, Slab de înger 405 cu toate insistenţele opoziţiei, nici o anchetă la primărie. Şi nu de teamă că s-ar descoperi falsul mărturisit de Şerb, ci fiindcă, într-adevăr, nu credeau în povestea spusă în şedinţă de Gligor. Şi apoi, cum să deschizi o anchetă pe temeiul vorbelor unui «om bolnav» ? S-ar fi făcut de râs şi anchetatorul. Singurul om care-1 crezu pe Gligor Şerb fu nevastă-sa, Marina. înţelese acum de unde erau banii, şi trăia cu moartea în suflet, aşteptînd să vadă ce va urma. Tn tristeţea ei deznădăjduită îşi zicea : «Doamne ! Cîtu-i el de slab de înger ! N-a avut hodină pînă nu s-a descoperit.» Şi plîngea cu lacrămi tăcute, amare. Ancheta, pe care pîna la urmă primăria fu nevoită, subt presiunea opoziţiei, să o accepte, deşi făcută de experţi trimişi special din capitală, confirmă opinia majorităţii cetăţenilor din oraş : oferta lui Iacob Griim-berg era perfectă, nu purta nici o urmă de fals. Şi toată lumea rămase în părerea că depresiunea nervoasă în care căzuse Gligor Şerb şi care se manifestase şi înaintea procesului, prin crize de antisemitism, se datora înverşunării cu care muncea, fără să-şi cruţe sănătatea. Din boală, Gligor Şerb se ridică tîrziu, dar se restabili destul de repede şi întră din nou în slujbă. însă nu mai avea nici o tragere de inimă pentru slujba lui de la primărie şi nici voinţă nu mai avea. Şi aşa, la cele dintîi alegeri, Marina reuşi, fără multă bătaie de cap, să-l facă să între în politică. Şi de-aici încolo, înnodară şi ei mai uşor sărăcia. Avură şi ei un protector pentru o bursă şcolară, pentru un spor de scumpete, pentru o gratifi-caţie. E adevărat că privirile lui Şerb erau niţel rătăcite, că devenise de-o muţenie soră cu mormîntul. Dar 406 Slab de în%er la birou era, ca şi înainte, slujbaş model, ireproşabil, şi de aceea toţi concetăţenii îl lăudau şi-l stimau ca şi altădată. Căci în viaţa omul care îşi face treaba conştiincios, mut şi surd ca o unealtă, mulţumeşte pe toată lumea. Iar dacă nu şi-o face, fie împodobit cu toate darurile, frumos ca Arghir şi deştept ca Solomon împărat, puţini îl preţuiesc, şi mai puţin decît toţi — prietenii lui. 19 2 9 RĂBOJUL LUI SFÎNTU PETRU ■v'-' .! .. . * * ■. * >* '* Fr , J ■ j ' T' * V - j •/■••.■ : :r .- • I : . v,;.'::: ... . * ' i i . - */.. "iii -K; ** . - Atotputernicul şedea pe tronul de lumină, ţinînd în mîna dreaptă’rschiptrul- cu care cîrmuia lumea; De vreme îndelungată'şedea-nemişcat şi se gîndea- adînc. Greutatea gîndului începuse să-i umbrească faţa, să întunece strălucirea tronului, ca umbra unui nor. Lumina Raiului păli, şi-o adiere de vînt rece trecu printre flori şi încreţi faţa apelor. Miraţi, îngeraşii îşi strînseră aripioarele de trup, ca nişte pui cruzi de porumbiţă. Fericiţii, în pilcuri dese,rzburau prin văzduh, tot mai departe de umbră, în ţinuturile încă luminate ale Raiului'. Atotstăpînitorul îşi înălţă capul şi bătu de trei ori cu schiptrul în treapta de argint a scaunului împărătesc. Sfîntu Petru se înfăţişă, gîrbov de-povara-veacurilor. Barba lui, albă odinioară ca zăpada, bătea acum' în verde- 410 Răbojul lui Sfîntu Petru mucegăit. De atîta nemişcată pază la poarta Raiului, îi trecuseră oasele unul prin celalalt. Pe jos, doi paşi nu putea face. Aici îl aduse pe sus, ca pe un fulg, porunca şi voinţa Atotputernicului. — Să te găteşti, Petre, de drum, zise Stăpînul. Bătrânul suspină din adînc. Apoi, ridicînd încet capul pleşuv, care lumina ca un glob de oţel sur, necutezînd să privească pe cel de pe scaun, zise, luminat de-un gînd : — Glumeşti, Doamne ! — Ba nu glumesc defel ! E nevoie grabnică să te cobori numaidecît pe pămînt. Portarul înţelese de pe glas că Stăpînul e tot supărat. Ochi printre genele-i vechi şi văzu că umbra acoperea încă scaunul puterii. — Nu mai ţin minte de cînd n-am mai fost pe pămînt ! Sînt bătrîn şi neputincios, şi nu mi-i dor de lume. Fie-ţi milă, Doamne, şi mă cruţă ! — Nu se poate, Petre ! Am nevoie de sfatul şi de înţelepciunea ta ! Apoi, nu eşti tu păstorul turmei ? Cine vreai să grijească, să întoarne oile cele rătăcite ? — Şi în care parte a pămîntului mă trimiţi, Atot-ştiutorule ? şopti, cu părere de rău, portarul Raiului. — Nu-ţi fie frică ! Nu te trimit aşa departe, peste ţări şi mări. Numai aici, în România ! O rază de nădejde înflori în sufletul bătrînului : — Da’ creştinii de-acolo sînt schismatici, Doamne, nu ascultă de mine. Ar fi mai bine să trimiţi pe tova-răşu\ pe Pavel. El e, de la început, apostolul neamurilor ! — Nu porţi în spate veacurile pentru a ajunge la mintea copiilor ! Nu ştii că porunca mea nu se poate schimba ? Schismatici ori nu, sînt fiii mei şi oile tale. Răbojul lui Sfîntu Petru 411 Ascultă, Petre, zise Domnul, zîmbind acum cu bunătate, şi tot Raiul se lumină din nou, vreau să le dai o mînă de ajutor românilor. Prea stau pe loc, prea se zbat ca peştele pe uscat ! Prea sînt multe împărecherile între ei ! Trebuie să vezi, la faţa locului, pricina. Da, îi ştiu eu ! Li-e greu pînă s-apucă de-o treabă bună, că de lăsat se lasă repede. Dar nu-s oameni răi. Nu pot uita că, deşi se mîndresc, pe dreptate, cu voinicia lor, cu vitejiile din războiul din urmă, în sinea lui fiecare român îşi zice, cînd e vorba de Unire : «Minunea lui Dumnezeu a fost». îţi spun eu, nu-s oameni răi ! Şi de aceea, trebuie să le dăm o mînă de ajutor. Prea o duc într-o petrecanie, prea sînt nestatornici şi uşurateci, şi preţuiesc prea puţin viaţa. Trebuie să se pună pe lucru, Sfinte Petre ! Că duşmanii îi pîndesc de jurîmptejur, îşi înalţă capetele şi se uită cu jind. Vorbă să fie ! Nu iubesc pe cei nedrepţi, pe lacomi şi pe pizmătareţi, cu atît mai puţin pe cei lăudăroşi, dar nici leneşul nu-i aproape de inima mea. Şi ştiu că nu le-ar plăcea românilor sa mai treacă prin cîte au trecut pînă la împlinirea minunii, pentru a o păstra neatinsă. Iar altă minune, la repezeală, nu mai fac, oricît mi-ar plăcea de cel umilit, care în sufletul lui recunoaşte adevărul. Şi chiar să vreau eu, — crezi că Luceafărul cel căzut nu ar pune beţe în roate ? Crezi că el nu lucrează ? — Of ! Stăipîne ! oftă Petru, cum să nu lucreze ! Nu ruginesc porţile Raiului în ţîţîni, de la război ? N-am înţăpenit eu în jilţul de piatră, gata să mă acopere muşchiul ? Lucrează, Necuratul ! Mai înverşunat ca pe vremurile cînd umblam pe pămînt. Aleargă ca un leu răcnind, căutînd pe cine să înghită. Teamă mi-e să nu mă cobor prea tîrziu pe pămînt. Cel rău 412 Răbojul lui Sfîntu Petru ne-a apucat înainte ! Dacă n-aş fi aşa de bătrîn ! sfîrşi oftînd Sfîntu. — Iar te îndoieşti, Petre ? Iar ţi se clatină credinţa ca atunci cînd te cufundai în valuri ? Din bătrîn nu pot face tînăr ? Din trup slăbănog nu pot face duh cutezător ? Adună-ţi minţile în cap ! Sfîntu se închină pîna la pămînt, troznindu-i încheieturile bătrlne, şi cînd se ridică, stătu înaintea Domnului un bărbat voinic, vînjos şi sprinten. — La drum, Petre ! Nu mai este vreme de pierdut! zise Atotputernicul. Şi la un semn al lui, Petru simţi cum alunecă lin prin văzduh, şi în aceeaşi clipă văzu pleznind un fulger vînăt, de la porţile zăvorite ale Raiului pînă la porţile de aramă ale Iadului. — Ah ! zise Sfîntu, cel ce stă la pînda a tras cu urechea şi acum I — Şi ridicînd braţul pentru blăstăm, rosti: Te va birui, răzvrătitul e şi răzvrătitor rule al lumii, cel ce şade pe scaun,' Atotputernicul, începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. Şi te va îngenunchia şi te va lega, leu răgaci, în lanţurile veciei, în adîn-cul cel din urmă al întunerecului. ■ • ! Nu sfîrşi bine vorba, şi Sfîntu văzu cii uimire că braţul i se luminează ca de-o flacără roşie. Privi la Iad şi văzu că poarta de aramă e numai jar ce ţîşnea scîntei lungi ca razele, împroşcîndu-le pînă-n naltul cerului : Scaraoţchi izbea cumplit cu ciocanul în poartă. O, spărgea,..răcnind, părîndu-i că tovarăşii dinlăuntru nu i-o. deschid destul de grabnic. Porţile se prăbuşiră3 • flăcările năvăliră pînă la stele, luminînd lumea şi pămîntul, Iadul vui pînă-n adîncuri, şi-clocotul căldărilor-.cu smoală băţea bobiturile să ledărîme. Cădeau ca din puşcă, Răbojul lui Sfîntu Petru 413 şi ici şi colo, liliecii pîrjoliţi şi. cueuvaiele cu penele scrum. Scaraoţchi răcni de se cutremură catapeteazma cerului, iar ghiavolii, mici . şi mari, de spaimă cumplită, săriră, huliuştiuc L în .căldările clocotitoare, ca broscoii, cînd să-i calci, în heleşteu.. Flacăra, cum năvăli pe porţile dărîmate, aprinse barba lui Scaraoţchi ; de pe miros nu cunoscu nimic, că era obişnuit el în Iad cu mirosul de floacă arsă, dar cînd ajunse arsura la pieliţă, subt bărbia ascuţită şi'pe falca dreaptă... din strigătul lui se pomi un vînt care smulse flăcările din jăratec, le învălui pe sus, prin unghere, şi le stinse. Urlînd de durere, întunecatul se trase pin* la Talpa Iadului,* o unse bine cu catran şi răşină, scapără din gheare ca din amnar şi cremene, îi dădu foc, şi-i zise : — Să arzi pe-ndelete, afurisito, o mie de ani să nu te stingi ! De ce-ai lăsat pe băieţi să aprindă căldarea a mare de lîngă porţile împărăţiei ? Nu ştiai că numai eu am dreptul s-o aprind, la zile mari ? Uite cum mi-a pîrjolit barba ! * Talpa Iadului gemea. începu să ardă cu flacără închisă, potolită, ca de putregai. — Nu-s de vină, stăpîne ! N-am răzbit, nu m-au ascultat ! Ziceau c-au adus pe unul care avea poftă să se bălăcească • numaidecît în smoală, cică era dedat cu tăvăleala în glod, de-acasă, şi nu putea trăi altfel. întrea-bă-i pe toţi, dacă nu mă crezi. Scaraoţchi guiţă de trei ori de-i ţiuiră urechile', şi iată că din căldări săriră o puzderie de pui de bivol. Curgea smoala de pe ei, stropind padimentul de arama. — Scuturaţi-vă, blastămaţilor, şi numai după aceea să vă apropiaţi. 414 Răbojul lui Sfîntu Petru Bucuroşi că-i auziră glasul cunoscut, bivolaşii începură să ţupăie, pînă le-a rămas părul lins şi li se văzură corniţele. Numai atunci se puteau deschilini unul de altul, şi se văzu că-s de vîrste deosebite, fiecare cu frumuseţea lui. — Să-i vadă şi să-i viseze altul ! Cînd se apropiară^ de stăpîn şi-i văzură falca pîrlită, ghiavolii căzură pe cozi, cu ochii zgîiţi. Era groaznic la vedere, cu barba încîlcită ca un caier de cîlţi pe-o falcă, iar cealaltă rasă nap, şi plină de arsuri. Crîncen la vedere fusese şi pînă acum, dar acum drac să fi fost şi tot ai fi fugit de tat’to ! Ar fi fugit, da’ Scaraoţchi îi ţintuia cu nişte piroane de ochi de nici să se mişte nu puteau, cum nu mişcă broasca-n lac, înlemnită de privirea şarpelui de apă care se apropie. — Neam afurisit şi blăstămat ! începu întunecatul, cum aţi cutezat să-mi călcaţi poruncile ? Cum aţi îndrăznit să întraţi în dreptul meu ? Cine-a aprins focul sub căldarea cea mare ? Ghiavolii nu mai suflau. Se deşălară de şira spinării, căzură de pe cozi, şi acum stăteau în patru labe, ca nişte cîni. Răsunetul glasului durduia încă prin boltituri, prin ungheţe şi prin gangurile Iadului, cînd Stăpînul începu din nou : — Cine-a aţîţat focul ? Cine-i vinovatul ? Şi scrîşnea din dinţi, ca rîşniţa, de gîndeai că-şi macină măselele. — Toţi sîntem vinovaţi, Măria Ta, îndrăzni unul slăbănog, cu codiţa ruptă de la mijloc. Era cel mai departe de stăpîn. Răbojul lui Sfîntu Petru 415 — Aha ! Zăporîtule ! Tu l-ai aprins ! Nici nu se putea o batjocoră mai mare : cel din urmă sa ia locul celui dintîi. Şi nici a celui dintîi ! A împăratului peste toată puterea întunerecului. Ia dă-te mai aproape, mie-luşelule. Pe mieluşel se-ncrîncenă carnea, dar tot putu sughiţa : — N-am aprins eu, stăpîne ! — Dar cine ? Cine ? Să iasă din rînd ! Să-l văd o data şi să-i mulţămesc ! ibubui adînc şi greu strigătul Stă-pînului. Din turmă, de pe brînci, se ridică atunci un ghiavol bătrîn, şchiop de piciorul stîng, cu coada ca de lemn, — de veche ce era nu se mai îmbîrliga, — cu cap ca de om şi ca de ţap, ştirb, cu dinţii galbeni, şi behăind sugrumat : — Eu am aprins cazanul ! O răsuflare a lui Scaraoţchi îl duse ca pe-un pai §i-l izbi de păretele dinspre apus, a doua răsuflare îl turnă în gura Stăpînului, deschisă ca o prăpastie. Numai copi-tele-i mai rămaseră afară. întunecatul îl prinse de copite şi-l smulse din gîtlej cu mare scîrbă, îl ţinu cu capul în jos şi-i zise : — Cum, tu ? Cel mai cuminte după mine în împărăţia întunerecului ? Mîna mea cea dreaptă ? Tu să întri în drepturile mele ? Şi-l învîrti, ca pe-o prăjină, pe după cap, gata să-l izbească de colţurile zidului. Ghiavolului bătrîn îi ieşea sufletul. — Stăpîne, mă pedepseşti de-a-geaba. M-ai fi pedepsit şi dacă aş fi aşteptat să aprinzi tu cazanul. Ţi-aduci aminte de-un contract, încheiat acum patruzeci de ani ? De cînd aşteptai să-i vină sorocul ! Şi mi-ai poruncit, cînd mai pe urmă i-ai pus bătrînului în braţe pe fetiţa 416 Răbojul lui Sfîntu Petru aceea cu părul roşu, care ţipa şi voia să se omoare, mi-ai poruncit, deci, că ori în ce clipă va veni bătrînul la noi, eşti acasă, nu eşti acasă, să aprind cazanul cel de sărbători şi să grăbesc cu baia. — A murit bătrînul ? întrebă Scaraoţchi cu ochii holbaţi. Oh, ticălosul şi mişelul, cît m-a purtat, cît m-a făcut să alerg să-i împlinesc toate poftele. Ajunsesem să cred ca nu mai moare ! Cu cît l-am agonisit pe el, agoniseam o mie ! II slăbi pe diavolul cel bătrîn, şi-l lăsă pe vine. — Haida, să-lvăd, zise el. ' < — Să-l vezi şi să-i aprinzi căldarea. Ai stins, cu mîna ta, flacăra. Şi-mi aduc bine aminte ce mi-ai spus atunci : «Blebule, vremea noastră-i măsurată ! Ticălosul ăsta, după ce i-o veni sorocul, să nu profite de nici o clipă de întîrziere : în foc, cît ce întră pe poartă. De sînt, de nuTS acasă, s-aprinzi căldarea cea de praznic. Grăbeşte ! Clipele trec ! Vremea torturii se scurtează-!» "• Puzderia ghiiavolilor se repezi la porţi : -le ridicară şi le ferecară. Scaraoţchi nici nu simţise că porţile fuseseră deschise pîn-ăcum, şi nu ştia că însuşi Te răstur-nase. Şi mărunţeii, priponiţi în cozi, împingeau cu umerii, muncind în tăcere, pipăit, să nu afle stăpînul, să nu-i stîrnească din nou mîniâ. ’ : întunecatul izbi cu pumnul,'ca un mai, în capul ce plutea deasupra" smoalei, aprinse focul sub căldare, şi într-o clipă făcu o vîlvătaie atît de măre, îneît se vedea în Iad ca ziua în lumina soarelui,- şi se puse o căldură, un năduf înecăcios, îneît ghiavolii mai mărunţei îşi trăgeau sufletul. încet •'încet, cu coada-nt re picioare, se trăgeau spre smîrcuri, la răcoare, cînd îi încremeni răcnetul răguşit al Stăpînului. în lumina mare,' păreţii de Răbojul lui Sfîntu Petru 417 aramă străluceau ca oglinzile, şi Scaraoţchi îşi văzu chipul sluţit. Dintr-o săritură, toţi fură lîngă el. — Afurisiţilor ! Vă duceaţi la răcoare, ai ? Şi pe mine mă lăsaţi aşa ? El arătă obrazul pîrjolit. Ascuitaţi-mă, încornoraţilor ! Felul ăsta de sluţenie nu trece decît într-un chip. Săriţi pe rînd pe umărul meu şi pu-paţi-mă pe obrazul ars! Hei, nu vă place, împieliţaţilor? Una, două... N-apucă să numere trei, şi-un drăculeţ fu pe umărul lui, şi, strîngîndu-şi ochii de groază, îl pupă pe Stăpîn. Ghiavolil, lăsaţi pe 'cozi, îşi luau avînt, şi unul după altul îşi lipiră boturile umede de falca întunecatului. Şi, minune ! Cînd cel din urmă zbură de pe umărul Stă-pînulul, cu greaţa şi scîrba-n suflet, ca şi ceilalţi, barba crescu la loc, şi Scaraoţchi şi-o pieptănă, mulţumit, cu ghearele, uitîndu-se în oglinda păretelui de aramă. împăratul se plezni deodată cu laba peste frunte. — Afurisiţilor, cu-ntîmplarea asta era să-mi uit de ce m-am grăbit. Este careva între voi sosit de curînd din România ? Să iasă din rind ! Jumătate din ghiavolii de faţă făcură un pas înainte. Scaraoţchi zîmbi, îşi linse musteţele de amîndouă părţile, cu o limbă lungă ca de dulău. Ştia că tot pe-atîţia rămăseseră în România. Făcuse două tabere : una se hodinea în adîncuri, alta lucra în ţară, pe lîngă legiunile pe care le risipise peste toată faţa pămîntului. — Aţi venit de mult ? — Sa tot fie vreme de-un ceas, întunecimea Ta. — Ce veşti ? — Veşti bune, Stăpîne. — Şi v-aţi hodinit destul ? Ghiavolii mîrîiră, vîrindu-şi botişoarele sub cozi. 27 — Opere, voi. 5 — Agârbiceanu 418 Răbojul lui Sfîntu Petru — Să nu v-aud ! într-o clipă să fiţi gata de drum. Am ascultat la poarta Raiului şi vă spun că-i mare primejdia. Din porunca Celui Preaînalt, s-a coborît pe pămînt Sfîntu Petru. Şi tocmai an România a fost trimis. Scaraoţchi tuşi, se trase de barbă şi simţi cu plăcere că-i mai crescuse. — Vine cu voi şi Blebu. Unde eşti, Blebule ? strigă Scaraoţchi pe ghiavolul cel bătrîn şi şchiop. Cum nu-1 văzu şi nu-i răspunse nime, întunecatul ţîşni din ochi fulgere vineţii, şi, la lumina lor, într-o scorbură de stîncă, îl zări pe Blebu. Dormea şi sforăia de se cutremura peştera. Cît ce simţi lumina, Blebu sări ars, şi într-o clipă fu lîngă Stăpîn. întunecatul rîse cu lacrămi de păcură. — Bun de picior te-am ştiut de cînd ai căzut din cer, dar ca acum !... Ce, adurmiseşi ? — Stăpîne a fost grea povara î M-a deşalat spurcatul de bătrîn. — Aha ! îmi şi uitasem. Dar acum eşti hodinit ? — Porunca, întunecimea Ta ! Dracul cel şchiop nu-şi putea uita păţania de mai înainte. Şi decît să mai ajungă o dată în grumajii balaurului celui vechi de zile, mai bine să-l afume popii din cădelniţă ! — Vei porni cu ăştia. Ştii drumul, cunoşti ţara. E nevoie de lucrători mulţi : portarul Raiului a fost trimis să ni se pună de-a curmezişul. Unul să nu mai vină acasă fără porunca mea ! Tu, ca mai cuminte, vei supraveghea şi vei da îndrumări. Ţi-i dau în samă ! Dracul cel şchiop zîmbi. De mult nu mai căpătase atîta cinste. Răbojul lui Sfîntu Petru 419 — Să trăieşti şi să stăpîneşti, întunecimea Ta ! Las’ pe noi ! — Şi nu ţi-e frică de trimisul Celui Preaînalt ? — Vorba e : la cine e trimis. îmi cunosc eu oamenii, Stăpâne. Şi-apoi, Sfîntu Petru n-are .trecere între români. Ei sînt schismatici, întunecimea Ta. — Ei, bată-te să te bată ! Cum le ştii tu pe toate ! zise Scaraoţchi, şi-n clipa următoare pocni cu străşnicie dintr-un bici lung cu pleaznă de coadă de cal. Ca într-o volbură se ridicară ghiavolii cei sortiţi, şi plecară val-vîrtej, goniţi din urmă de dracul cel şchiop. II în vremea asta, Sfîntu Petru atinse cu talpa vîrful Ceahlăului. Se frecă la ochi să se dezmeticească, îşi puse o mînă-n şold, cealaltă streaşină, — ca tocmai răsărea soarele din negurile Prutului, — se uită de jurîmprejur şi simţi cum îi creşte inima : Ce mîndreţe de ţară ! Nu se mai sătura privind. Aici, şi pînă-n zare departe, ca o cunună, cetatea munţilor. Piscuri goale împung cerul, codri verzi puternici, grei de plete, freamătă domol în singurătăţi. Căldări largi, adînci, adună izvoarele pline de murmur şi le strecoară prin văi înguste în fîşii de argint. Mai departe dealuri împădurite, coline dulci, şe-suri întinse şi pînze de ape. Sate răzleţe, cu casele albe ascunse în pomăt. Biserici cu clopotniţe ţuguiate. Şi lanuri grele, cît bate ochiul ! Şi-o linişte, şi-o pace, şi-un aer aromat de mireasma cîmpului şi-a codrilor, şi-un văzduh limpede ! 27* 420 Răbojul lui Sfîntu Petru — Voi merge mai întîi la sate, c-aici e puterea românului. România e încă «o ţară eminamente agricolă», zise Sfîntu, şi zîmbi aducîndu-şi aminte că împrumutase fraza din vorbirile bărbaţilor de Stat. Atotputernicul, înainte de plecare, îi dase puterea duhurilor din cele patru stihii ale lumii. Nu i se mistui bine gîndul, şi Sfîntu Petru se şi trezi la marginea unui sat revărsat pe-o luncă, la poala unui deal împădurit. Căsuţele albe luminau, ca nişte pete de var, în verdeaţa pomilor, în argintul soarelui ce se ridicase două suliţi de la răsărit. Prin grădini, ascunse în frunziş, fluierau haiduceşte mierle galbene. Deasupra luncii înflorite se ţesea tot mai des, zborul albinelor : o plasă de fire luminoase, mereu schimbată. Zumzetul creştea în văzduhul subţire, tăiat de fulgerul rîndunicilor în linii negre, frînte, în unghiuri largi ori ascuţite. Portarul Raiului privea, asculta pierdut, mireasma cîmpului îl îmbăta şi-i venea să se lase pe-o dungă la marginea drumului, în iarba verde, cînd, din clopotniţa înaltă, acoperită cu şindrile, începu să se descarce o ploaie de sunete uscate, cadenţată şi răsunătoare, care într-o clipă năvăli, nevăzută, peste sat, peste luncă, peste dealul împădurit, umplînd văzduhul. Şi, în grabă, răsunară toate trei clopotele, topindu-şi glasurile într-un cîntec armonios şi argintiu. Şi pe dată, Sfîntu simţi mireasmă de tămîie şi miros de calapăr. — Trage de liturghie. E duminică, zise Petru şi, întorcîndu-se spre răsărit, se închină. Nimeresc, cum nu se poate mai bine. Mulţumi în gînd, lui Dumnezeu, şi o luă la picior, în chip de călugăr bătrîn. Pe uliţe, pînă la biserică, întîlni puţini creştini. Răbojul lui Sfîntu Petru 421 «Nu-i mirare, îşi zicea. E tîrziu, a tocat de liturghie, şi oamenii vor fi în biserică.» Grăbi pasul, dar tot trăgea cu coada ochiului la gospodăriile din dreapta şi din stînga. Slăbuţe case, puţine de cărămidă. Ogrăzi mari, da’ creştea buruiana şi trosco-ţelul ! Cît despre garduri, părea că s-au mîncat prin ele cînii ! — Se văd creştini săraci, îşi şoptea Sfîntu, dar sărăcia nu-i încă răul cel mai mare din lume. O babă îşi tîrî cizmele pînă lîngă el şi-i sărută mîna. — Blagosloveşte, cinstite părinte ! — Domnul, maică ! La biserică ? — Ba nu, părinţele ! Mă duc pînă la Zamfir să-i spun o vorbă. — Cine-i Zamfir ? — Copilul meu cel mai mic. Vreau să-i spun să nu se dea bătut odată cu capul ! Tîlharii ! Vor să-i fure dreptul ! L-au lăsat pe dinafară din lişte. Sfîntu Petru voi să mai antrebe ceva, că nu înţelegea, dar bătrîna întră pe portiţa de la stînga, tuşind şi în-jurînd. Coti pe-o hudiţă, şi biserica-i răsări în faţă. Frumoasă şi arătoasă. Sub streaşini zugrăveală proaspătă : tovarăşii lui, apostolii, prooroci şi sfinţi părinţi, doisprezece de o parte, doisprezece de cealaltă. Se văzu şi pe el, cu cheile în mînă, lîngă soţul de suferinţe, Pavel. — Ciudată schismă ! zise el, zîmbind cu bunătate. Iată-mă la loc de frunte. în uşă fu uimit cînd văzu biserica goală. în tinda femeilor, răzimate în cîrji lucii, trei bătrîne. în stranele diecilor, cîte-un cîntăreţ, cu ochelarii sloboziţi pe nas. 422 Răbojul lui Sfîntu Petru Erau bătrîni amîndoi, cu părul lung, sur ; şedeau în strană ; aţipiseră. Paracliserul ieşi din altar, făcu o închinăciune în faţa călugărului, ieşi în uşa bisericii şi se uită în lungul drumului. întră, clătinînd a pagubă din cap, şi, la şoapta uneia dintre cele trei bătrîne, zise tare : — Nu se vede ! Sfîntu Petru, după ce făcu mătăniile, sărută icoana, crucea şi Evanghelia. Paracliserul îl îmbie în strană. Diecii se treziră din moţăiala, şi cînd văzură haina neagră, lungă, întoarseră foi unsuroase, picate de ceară, în cărţile mari, uitîndu-se pe deasupra ochelarilor. Dar înţeleseră repede că nu era popa lor. Se uitară ce se uitară la călugăr, apoi cel din strana dreaptă făcu un semn paracliserului. Acela se apropie, îşi puse palma după ureche şi se aplecă peste strană. — întreabă-1, nu va sluji sfinţia-sa ? Sfîntu Petru văzu că în altar nu era nimeni. Paracliserul se apropie de călugăr. — Am isprăvit de mult utrenia, parinţele, am tras de liturghie şi tot întîrzie părintele. N-ai face bine să slujeşti sfinţia-ta ? Ne-am grăbi şi noi. Sfîntu Petru nu se gîndea să liturghisească. Băuse apa proaspătă de izvor la poala Ceahlăului, că nu putuse birui dorinţa cînd îi văzuse cristalul. Zise : — După cît văd, n-aveţi decît cărţi cu slovă noua, latinească. Evanghelia şi liturghierul sînt tot aşa tipărite ? — Tot, sfinţia-ta ! — Apoi eu nu cunosc decît slova bătrînă, a chirilică. Paracliserul dădu buzna-n altar. Parcă ştia el într-o ladă, între hîrţoage, un liturghier cu slova veche. Scormonea încă între hîrtiile umede, mucegăite, cînd auzi pe dia- Răbojul lui Sfîntu Petru 423 cui din stînga că începe a cînta pe nas : «Slavă-ntru cei de sus, lui Dumnezeu». Şi îndată părintele Constandin întră în altar, cu paşii mari, cu pletele-n vînt. Şi unde nu-ncepe, cu gura plină, a boscorodi la rugăciuni, cu glas tare, oftînd şi suspinînd, spunînd cu mînie parcă, dar rar şi limpede, începutul, torăind continuarea, în-ghiţînd sfîrşitul, şi repezind în năvală aprigă pe «Doamne, miluieşte-ne», de credeai că alungă un iepure care fuge în salturi tot mai repezi. Şi unde nu începe a se spăla pe mîni şi a se îmbrăca cu stiharul şi cu toate odăj-diile, mestecînd întrebările ce le arunca paracliserului cu torovăiala rugăciunilor, ce i se îmbulzeau din gură ca roiul din urdiniş, grabnice să scape din strîmtoare. Porni liturghia într-o goană ! Părintele Constandin cîntă în trei răsuflări ectenia cea mare. Nu se mai înţelegeau decît începuturile ecteniilor : «Pentru pa... pentru bună... pentru epis... pentru re...», urma o încîl-ceală, şi pleznea sfîrşitul prelung şi ţiuit : «Şi ne milu-ieeeşte !» Sfîntu Petru, din strană, abia putea urmări liturghia : avea noroc că o cunoştea din fir în păr. La evanghelie rămase totuşi încurcat. Nu-şi mai aducea aminte de cîte ori îl întrebase Domnul după înviere : «Petre, iu-beşti-mă ?» 1 se părea lui că de trei ori, şi iată că părintele Constandin, nimerindu-se chiar evanghelia aceea, întrebă numai o dată. încalţe, cînd ajunseră la «Crez într-unul», diacul din strana dreaptă îl bătu pe popa ! Sfîntu Petru voi sa ştie dacă mărturisirea credinţei se face după Ţarigrad, ori după Roma ; ascuţi urechea, după care înălţase palma, dar o sfecli ! Se şi isprăvise torăitura de sucală ! Nu putu înţelege decît cele dintîi trei cuvinte. 424 Răbojul lui Sfîntu Petru «Amarnic se grăbesc ! se gîndi Sfîntu. Cine ştie ce-i sileşte atît de tare ! Că, altfel, ştiu eu, popii şi diecid ră-săriteni nu-s din Alungaţi, ca cei din Apus.» Şi gîndind aşa, ieşi repede din strană să ia anafurS, că tocmai o îmbia părintele Constandin, pe discos, şi din cum întindea discosul se vedea că n-are vreme. Nici nu mai aşteptă pînă sosiră cele trei bătrine din tinda femeilor, ci întră în altar, îşi dădu peste cap odăjdiile, şi cînd trecu pe lîngă călugăr îi zise : — Dac-ai venit după pomană, rea vreme ţi-ai ales, sfinţia-ta. N-o să găseşti pe nime-n sat. — Iar către paracliserul care abia se ţinea pe urma lui : Nu mai scăpăm de cerşitori ! Cuza, odată, a luat averile mînăsti-reşti. Azi ar trebui tunşi toţi nespălaţii ăştia şi trimişi să muncească. înaintea bisericii, în drum, aştepta o căruţă. Părintele Constandin şi paracliserul se urcară repede, şi nici nu şezură bine pe scînduri, şi popa se şi răsuflă : — Dă-le bici, Niculiţă ! Sfîntu Petru întră în vorbă cu diecii. — Mare grabă ! Se duce la vrun tîrg ? — Nu, părinte. Da’ s-adună în Curmătura trei sate. E potcă şi ceartă mare cu împărţirea pămîntului. Dumnezeu sfîntu’ de i-a mai împăca ! — Lăcomia, fireşte... zise cu tristeţe călugărul. — Şi lăcomia, n-am ce spune, că omul aşa-i făcut, să nu se mai sature. Da’ moşia cade în hotarul alor trei sate, şi pămîntul nu-i destul nici pentru două. Şi s-au pus pe lucru consilierii din trei judeţe şi agronomii din trei plăşi, că trei judeţe se-ntîlnesc aici. Şi poartă-i, şi asmuţă-i, şi încurcă-i pe oameni ! Iar ciocoiul cu moşia nu stă nici el cu mînile-n sîn. Bunu-i Dumnezeu de-a Răbojul lui Sfîntu Petru 425 trece ziua de azi fără vărsare de sînge ! I-au lucrat dire-gătorii care fac, chipurile, împărţeala ! Şi creştinii cei mai liniştiţi şi mai răbdători şi-au ieşit din pepeni şi strigă că nu se lasă odată cu capul. Iar ciocoiul, tot în motomobilă cu agronomii şi consilierii, cînd cu unii, cînd cu alţii, cit ţine ziua, iar noaptea la conac trag la chefuri de urlă cînii pînă-n zori. Se tem oamenii c-o să-i rămîie moşia tot ciocoiului, unde nu se mai pot în-ţălege cele trei sate. Sfîntu Petru-i ascultă pe dieci cu băgare de samă, şi deodată-i fulgeră un gînd : vrajba asta mare nu poate veni decît de la Scaraoţchi şi slugile lui. îşi aminti că-1 văzuse pe Cel-din-pietre căzînd ca un fulger din cer, după ce ascultase la poarta Raiului. «Mi-au luat-o înainte, îşi zise Sfîntu. Dar stai că şi eu am puterea duhurilor.» — Dumneavoastră nu mergeţi la judecată ? întrebă pe dieci. — Nu sîntem în lişce, sfinţia-ta, răspunse unul, scărpinîndu-se în cap c-un deget îngălbenit de ţigară. De noi nu-i nici o pagubă. Sîntem bătrîni, copii n-am avut. Da-i pagubă de alţii, de Ioniţă, de... — De Petrişor, de Fală, de Iordan, de Mărunţelu şi de ceilalţi care au rămas din lişte, zise Sfîntu. Da, aveţi dreptate ! De ei e pagubă şi nu se poate să rămînă aşa ! Diecii se uitară uimiţi unul la altul : De unde cunoştea călugărul pe cei rămaşi pe dinafară ? Dar cînd să se uite la călugăr, ia-1 de unde nu-i, parcă-1 înghiţise pă-mîntul. Sus în văzduh părea că se aude un vîjîit ce bătea în stingere. Diecii se frecară la ochi, îşi făcură cruce, se închinară. 426 Răbojul lui Sfîntu Petru — Ce-o mai fi şi asta, Visaloane ? — Minunea lui Dumnezeu, ce să fie ! Iar Sfîntu Petru, plin de căinţă ca pierduse vremea nefolosindu-se de puterea duhului, ştia acum ce are sâ facă. Sufletul nu i se liniştea din pricina întîrzierii, deşi îşi spunea că bătrîneţea fusese de vină : se crezuse pe pămînt în vremile bune de odinioară, cînd bătea pe-n-delete drumurile, trei paşi în urma Domnului. în Curmătura, la primărie, lume peste lume, şi zarvă şi gălăgie şi strigăte ! Fierbea ca-ntr-un cazan. Din mulţime se ridicau pumni ameninţători către masa la care stătea judecătorul şi diregătorii, ciocoiul şi primarii, precum şi oamenii de încredere ai celor trei sate. Ţăranii se ameninţau unii pe alţii : un sat pe alt sat, şi cei neluaţi în «lişte» pe cei scrişi din acelaşi sat. Privirile erau încruntate şi tulburi. Şase jandarmi cu arma la umăr, tot treceau prin înghesuiala oamenilor şi se opreau la cei care strigau mai tare. Le puneau mîna-n piept : «Linişte ! Nu s-aude ce spune domnul judecător.» Prin clocotul ce se ridica în văzduhul albastru, se auzeau frînturi din cuvîntarea judecătorului. — Oameni buni ! Listele au fost controlate de consilieri, de agronomi, de primari şi de bărbaţii dumneavoastră de încredere. Aveţi dreptate... — Ştim noi c-avem ! strigară românii. De cînd avem ? Din moşi-strămoşi, dar nu ne-o dă nimeni. Asta e ! Şi curgeau înjurăturile cu găleata şi se sfîrşeau cu vorbele « ... de ciocoi !» — Aveţi dreptate că n-au întrat în liste toţi cei îndreptăţiţi, continuă'judecătorul, cînd se făcu pe-o clipă Răbojul lui Sfîntu Petru 427 linişte. Da5 gîndiţi-vă şi dumneavoastră : trei sate la o moşie ! El aruncă o privire la diregătorii care vorbeau rîzînd, trăgînd ţigări, nepăsîndu-le de larma norodului şi de ameninţările lui, _ şi şopteau mereu cu ciocoiul rotofei şi negru la obraz ca un ţigan. Aceia tăcură şi ascultară. — Am crezut cu dumnealor dimpreună şi cu legea în mînă că trebuie să le facem dreptate tuturor. îi luăm în liste pe toţi pentru împămîntenirea aici, şi răsturnăm hotărîrea cea dintîi de a da unora pămînt de colonizare, colo departe, la spatele lui Dumnezeu. Da-n schimb, lotul se face pentru toţi mai mic, va fi numai jumătate din cel hotărît mai întîi. Mai mult nu s-ajunge la toţi. Era o întorsătură la care nu se aşteptaseră ţăranii. Cîteva clipe rămaseră prostiţi. O linişte grea se lăsase peste curtea primăriei. Cei trei agronomi priveau mulţimea cu ochi arzători de nerăbdare. Ceea ce aşteptau, se văzu în grabă ! Urlete de mînie zguduiră îndată văzduhul. O năvală crescu spre masa unde erau diregătorii. Jandarmii puseră baionetele la armă : — Să nu mişcaţi ! — Ce ? Vă bateţi joc de noi ?! Cînd ni se cade lot de trei pogoane, că este de unde, ne-aţi dat un pogon. Acum îl scoborîţi la jumătate ? Odată cu capul nu ne învoim ! — Nu ! Jos ciocoii ! strigară sute de glasuri. — Cum ? Ciocoi ?! ţipă un glas ascuţit de la masă, şi agronomul Chiriac sări de pe scaun. Cum, noi sîntem ciocoi ? Eu sînt ciocoi ? Nu-s fecior de plugar ca şi voi ? Venim noi în numele ciocoilor, nu al sfintei dreptăţi, al legii ? 428 Răbojul lui Sfîntu Petru — Jos cu ei ! Jos ciocoii ! Destul ne-au purtat pe drumuri ! — Destul ne-au frămîntat ! — Destul ne-au minţit ! — Jos ciocoii ! Şi năvala ţăranilor îşi umflă pieptul şi răsturnă masa la care stăteau diregătorii. O armă se descarcă în văzduh. Un glas de comandă răsună : — înapoi ! — înapoi, oameni buni, are dreptate caporalul. Nu căutaţi dreptatea săvîrşind o faptă rea. Ascultaţi-mă ! Lîngă masa răsturnată răsări, ca din pămînt, advocatul Ion Albu, căruia cei excluşi din liste îi încredinţaseră apărarea drepturilor. Oamenii îl recunoscură îndată, şi-l recunoscură şi diregătorii, care părură nemulţumiţi de arătarea lui. Veni, din primărie, unde fugise, şi ciocoiul, şi se uita cu îngrijorare. Oamenii se liniştiră, valul de piepturi se trase înapoi, masa fu ridicată, şi, urcat pe ea, dintr-o săritură, Ion Albu începu : — Oameni buni ! Am întîrziat puţin, dar să nu-mi luaţi în nume de rău. A fost în folosul vostru, al tuturor, şi al celor de pe listă şi al celorlalţi. De cum îşi deschise gura, privirile ţăranilor se limpeziră. O linişte ciudată le curgea în trup, ca o apă. Avea glas plăcut şi liniştitor advocatul. Şi vorbea cu o nezdruncinată încredere. Diregătorii se îmbulziră unul într-altul, numai judecătorul stătea liniştit la o parte, iar ciocoiul bufnea de ciudă pe nările largi, păroase. Mai neliniştiţi păreau cei trei agronomi. Răbojul lui Sfîntu Petru 425) Jandarmii nu mai aveau acum de lucru. Îşi aruncară armeie-n spate şi-l ascultau pe Ion Albu. — Oameni buni, continuă acesta, durerea şi suferinţa noastră o să se întoarcă întru bucurie. Domnii ăştia, şi el arătă spre agronomi, nu mă aşteptau pe ziua de azi. Mi-au trimis de veste, alaltăieri, prin cineva, să nu viu să vă apăr. Mi-au făgăduit zece pogoane de pămînt, ori preţul lor în bani. Din mulţime se ridică un huiet prelung. Feţele agronomilor se îngălbeniră. — Nu-i adevărat ! ţipă agronomul Chiriac. — Minciună ! strigară ceilalţi doi. Iar din mulţime creştea clocotul glasurilor : — Hoţii ! — Tîlharii ! — Blăstămaţii ! — Cum ? Nu-i adevărat, domnule Chiriac ? întrebi advocatul, scoţînd o hîrtie din buzunar şi plim-bîndu-i-o pe la nas. Nu-i adevărat ? De altfel, iată,-l văd pe aici şi pe omul care mi-a dat hîrtia şi mi-a vorbit în numele dumneavoastră. Părinte Constandine, ara-tă-ţi faţa ! Popa tocmai se ascunsese după spatele a doi gligani din Curmătura. O mare de capete se-ntoarse spre sfin-ţia-sa, — îl cunoşteau rumânii nu din trei, ci din zecc sate. — Adevărat e, părinte Constandine ? întrebă stăruitor advocatul. — Adevărat, da’ eu n-am vorbit în numele meu, ci a domnilor agronomi, răspunse popa, trecîndu-1 nădu-şelile. Am şi martor, pe paracliserul. 430 Răbojul lui Sfîntu Petru — Ce spuneam eu ? zise Ion Albu. Nu-i putinţă de tăgadă. Aşadar, dumnealor vrut să mă plătească, să nu viu aici. Şi ştiţi dumneavoastră pentru ce ? Ţăranii nici nu clipeau. — Pentru ca domnii agronomi să rămîna cu cîte cincisprezece pogoane unul, domnii consilieri cu cîte douăzeci, iar domnul proprietar cu moşia jumătate. Părintele Constandin s-ar fi ales numai cu cinci pentru slujba dumisale. Nu-i aşa preacinstiţilor domni diregă-tori ? Advocatul tăcu şi aruncă o privire fulgerătoare la cei de lîngă masă. Diregătorii se cutremurară. Agronomul Chiriac, care, după semne, era capul fărădelegilor, începu să dîrdîie ca de frig. Şi după el, cîte-un fior îi zguduia şi pe ceilalţi. Priveau cu spaimă la advocat. Simţeau în el un duşman neîmpăcat. Li se părea că descoperă în ochii lui o privire nouă, plină de mustrare, neînduplecată. Consilierul Petrişor se ridică de pe scaun, tremurînd. — Domnule advocat, începu el, cred că e creştinesc lucru să nu învinovăţim pe nedrept. E adevărat că mi s-au făgăduit şi mie, dar eu n-am primit. — N-am venit să ascund adevărul şi n-am sfîrşit vorba, zise advocatul. Dumnealui n-a primit tîrgul, oameni buni. Dumnealui n-a dat hîrtie la mîna proprietarului, cum au făcut ceilalţi doi consilieri. A f©st mai prevăzător şi mai viclean. Dar, în inima dumisale, a fost împăcat cu tîrgul. Nu-i aşa, domnule proprietar ? Joi, la cinci iunie, ora nouă sara, într-o cameră a conacului, domnul consilier Arsenie şi domnul proprietar Martopol stăteau la sfat, lîngă un pahar cu vin. Şi sfatul se sfîrşi cu aceste vorbe ale domnului Arsenie : «Nu Răbojul lui Sfîntu Petru 431 mă pot compromite, mă-nţălegi ? dîndu-ţi scrisoare la mînă. Trebuie să ai încredere în mine. Mai avem dara-veri împreuna.» Consilierul Arsenie şi ciocoiul înlemniră. Erau vorbele lui Arsenie, din fir în păr. Cine i-a spionat ? Cine a tras cu urechea ? Jupîneasa din casă ? Vreuna din slugi ? Dacă mai spun un cuvînt, te trezeşti că advocatul aduce martori ! In curte se făcu o linişte de cimitir. Oamenii se uitau întins la Ion Albu ; faţa lui era luminoasă, ochii lui scăpărau. Se vedea că spune adevărul. Un fel de spaimă sfîntă îi cuprinse în faţa omului care ştie toate, care a putut descoperi întreagă ţesătura nedreptăţii. Ce noroc că aleseseră să-i apere un om aşa de cinstit şi deştept ! — Cei care n-au întrat în liste, au să le mulţămească şi bărbaţilor de încredere, fraţilor ţărani, care au spus agronomilor cine poate rămîne pe dinafară : oamenii cei mai săraci, cei mai năcăjiţi, care n-au bani să poarte pîrile. Cineva trebuia să rămînă pe dinafară, pentru ca domnului proprietar să-i poată rămînea jumătate de moşie. Aici zace, fraţilor, înşălăciunea cea mare : Toţi diregătorii au ştiut că domnul Martopol mai are o moşie, în alt judeţ, şi că, deci, potrivit legii, aceasta de aici trebuie împărţită întreagă la săteni, fiind lipsă mare de pămînt, iar dumnealui să-şi ţină partea dată de lege din moşia cealaltă, unde ţăranii au pămînt. Dar dumnealui a voit să-i rămînă jumătate şi aici. Vezi bine, unde-ar fi încăput toţi îndreptăţiţii din trei sate pe-o jumătate de moşie ? Ori trebuiau să-i scoată din liste pe unii, ori să facă loturi mici. Domnul judecător avea dreptate. Singur dumnealui nu ştia că proprietarul mai are o moşie. 432 Răbojul lui Sfîntu Petru Advocatul tăcu, scoase batista şi-şi zbici năduful. Judecătorul păşi înainte şi zise : — Ai dovezi ? — După ce alerg eu de-o săptămînă ? Şi pentru ce am întîrziat şi azi ? Şi Ion Albu scoase din buzunar dovezile. Proprietarul se repezi la agronomul Chiriac şi-i spuse ceva La ureche. Chiriac veni la advocat ; îl trase de mînecă : — Te rog, vină puţin în primărie. Trebuie să fie o neînţălegere la mijloc. Advocatul, cu hârtiile în mînă, — că n-apucase să le dea judecătorului, — trecu în primărie cu Chiriac. — Două sute de mii lei, primeşti ? îl întrebă Chiriac. în loc de orice răspuns, advocatul se apropie de agronom, îl privi drept în ochi cu o privire mustrătoare, iar cu arătătorul de la mîna dreaptă îi făcu repede o cruce pe frunte. Şi-i şopti în ureche : — Piei, Satano ! Chiriac dădu un ţipăt, şi căzu pe spate, zvîrcolindu-se un răstimp. Apoi, cu spumă vineţie la gură, se potoli şi adormi ca mort. în curte, oamenii se neliniştiră cînd îl văzură pe advocat întrînd în primărie cu Chiriac. începură a şopti : — O să-i fure dovezile ! — Vrea să-l cumpere ! — Mai încearcă o dată, mişelul ! Mulţimea se mişca, gata de năvală, cînd Ion Albu ieşi vesel din primărie, şi, apropiindu-se de judecător, îi dete hîrtiile. Creştinii răsuflară uşuraţi şi-şi neteziră pletele. Răbojul lui Sfîntu Petru 433 Judecătorul îşi puse ochelarii, citi, întoarse hîrtiile pe toate părţile, se uită cu de-amănuntul la peceţi, apoi zise : — Oameni buni ! Advocatul dumneavoastră are dreptate ! Domnul Martopol mai are o moşie, ba, — pupăză pe colac, — acolo s-a şi făcut împărţirea, şi dumnealui a rămas cu aproape toată moşia. Aşadar, as-cultaţi-mă ! Aducem acum hotărîre nouă şi dreaptă : moşia de-aici se împarte toată. în liste întră toţi cei îndreptăţiţi, şi partea fiecăruia va fi trei pogoane. Iată, luăm hotărîrea în scris ! Mulţămesc domnului advocat pentru că ne-a oprit să facem o nedreptate. El tăcu, strînse mîna lui Ion Albu, şi făcu semn unui agronom să scrie. Mulţimea striga «Ura !» şi «Bravo !*, aruncînd pălăriile în vînt. — Să ne trăiască advocatul ! — Să trăiască judecătorul ! — Jos ciocoii ! Şi se aprinse o voie bună între oameni, şi luminau obrajii pîrliţi de soare ! Pînă ce scrise judecata în carte, lumea se prinse în horă, şi dă-i şi bătuceşte pămîntul ! şi dă-i la călcîie ! Ca un nor auriu se ridica praful ! Cînd fu la iscălire, diregătorii se apropiară cu mare silă. Dar ochii advocatului îi ţintuia, şi ei veniră ca traşi de funie, şi iscăliră cu mîni tremurătoare. — Oameni buni, zise advocatul, păcatele-s pe oameni ! Cel Necurat atîta aşteaptă : să vadă slăbiciunea inimii. Odată-şi face cuib ! Ş-apoi mai scoate-1 dacă poţi ! Pe unii dintre dumnealor, şi el arătă pe diregă-tori, i-am ştiut oameni de omenie. Dar iată, cu pri- 28 434 Răbojul lui Sfîntu Petru lejul împărţirii pămîntului, s-a trezit lăcomia în mulţi. Şi dracul atîta aşteaptă ! Lumea din curte asculta şi se uita încremenită : de cînd vorbea advocatul, agronomii, consilierii, ciocoiul, bărbaţii de încredere ai satelor, părintele Constandin, tremurau şi se strîmbau în fel şi chip. Nu era un tremur pe-o formă de tare. Pe cei doi agronomi nu-i mai ţineau genunchii, li se izbeau unul de altul, consilierii tremurau din braţe, ciocoiul părea făcut din răcituri, popa Constandin clănţănea din dinţi, încredinţaţii satelor se înălţau pe fiecare clipă din şale şi sughiţau, iar paracliserul părintelui Constandin clătina necurmat din cap, de parcă se ferea să nu-1 înece fumul de tămîie. — Viaţa-i grea, oameni buni, continuă advocatul, şi ademenirile-s mari, chiar dacă nu-şi vîră dracul coada. Dar unde şi-o vîră ! Nu-i aşa, domnilor diregători ? — De cîte ori se uita la ei, tremurul se iuţea, şi oamenii se mirau foarte şi se îngrozeau de aşa privelişte. — De-aceea e bine să fie orice diregător cu ochii în patru, că nu se ştie de unde iasă Necuratul. Şi, drept să vă spun, nu mă mir atît de slujbaşul străin, care-i azi aici, mîne-n Focşani ! Ci mă mir de părintele Constandin şi de ţăranii cu delegaţie ! Ei, doar, tot între voi trebuie să trăiască. Şi mai ales judec cinstita faţă preoţească ! Pentru a fi azi devreme aici, a slujit liturghia în cinci minute ! Ce slujbă ? Bătaie de joc ! Cînd se auzi încondeiat aşa, părintelui îi veni leşin. Îşi aduse aminte de călugăr, se uită la advocat şi-i păru că cei doi samană la privire. — Nu vă lăsaţi ispitiţi de Cel Rău, zise iar advocatul, ci mai vîrtos cereţi ajutorul Celui Preaînalt. In- Răbojul lui Sfîntu Petru 435 chinaţi-vă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh ! Cînd zise cuvintele din urmă, închinîndu-se, şi după el tot poporul, advocatul ridică dreapta, în care se văzu o păreche de chei, şi tăie în aer o binecuvîntare largă, în formă de cruce. Şi... o, minune ! Diregătorii căzură cu feţele la pămînt, se zbătură un răstimp, ca peştii pe uscat, bolborosind cuvinte neînţelese, apoi se întinseră nemişcaţi. Ciocoiul căzuse pe burtă şi se-nvîrtea pe ea, ca pe-un glob, făcînd roată şi bălăbănind din mîni şi din picioare. Văzîndu-1 cum se învîrtea, cu toată spaima de cele văzute, oamenii bufneau de rîs. Iar părintele Constandin, după ce fu zguduit să i se desfacă mădularele, făcea acum închinăciuni, tot pînă-n pămînt. La spatele lui, paracliserul bătea mătănii şi săruta ţărîna ! Vătăşeii de la primărie, cînd văzură pe diregători fără suflare, săriră cu găleţile de apă şi abia-i treziră. Peste agronomul Chiriac vărsară trei găleţi, că-1 aflară mai mult mort, întins pe podeala primăriei, şi abia-1 făcură să-şi deschidă ochii. Cînd se dezmetici lumea, cînd diregătorii fură în picioare, ochii tuturor îl căutară pe advocat, pe Ion Albu. Dar el parcă întrase-n pămînt. — A plecat cu maşina ! zise unul dintre agronomi. — S-a suit în motomobilă şi pe-aci ţi-e drumul... spuse un ţăran. — îmi părea că am auzit o larmă, ca un vîjîit ! — O să-l găsim noi acasă, în oraş. Trebuie să-i plătim ce i-am făgăduit. — Ba şi mai mult ! E vrednic ! — Dacă nu va cere, de ce să-i dăm mai mult ? 28* 436 Răbojul lui Sfîntu Petru — Are suflet bun, încheie un moşneag. Cine ştie ! Poate ne lasă pe de-a geaba ! în timp ce, în curte, ţăranii vorbeau astfel, diregătorii, prăpădiţi, cu faţa galbenă, de ceară, întrară în primărie. Ciocoiul, izbutind, în sfîrşit, să se oprească din învîrtit, se ridică pe talpe şi întră după ei. — Nu-i chip să stricăm judecata ? întrebă lacom, cît ce fu lîngă ei. Dar rămase uimit. Diregătorii păreau că nu-1 mai cunosc. Se uitau blegi şi nu răspundeau. Porunciră să înhame caii. In curînd satul Curmătura se linişti. Oamenii plecară acasă, care pe jos, care călare ori cu căruţa, mulţumiţi că li se făcuse dreptate. Iar cei din Curmătura povestiră pe la portiţe, pînă noaptea tîrziu, despre cele întîmplate. in în vremea asta, într-o peşteră din muntele Negoiului, Blebu, dracul cel şchiop, stînd la întrare, apuca de corniţe pe fiecare ghiavol, care cum întră opărit, alungat din diregători, şi-l ardea cu fierul înroşit. Sfîrîia carnea arsă, umplînd peştera de duhoare, se răsuceau ghiavolii în ghearele lui Blebu ca nişte comedianţi pe funii, şi răcneau sooţînd limbile de-un cot, păroase şi aspre. — Nepricopsiţilor ! urla cel şchiop. V-aţi speriat de-o cruce ? Slugi neruşinate ! Abia aţi aşteptat s-aveţi prilej de fugă. Credeţi că de-acuma mergeţi să vă hodiniţi în smîrcurile adîncului ? Ehei, băiete ! Să nu cutezaţi să Răbojul lui Sfîntu Petru 437 vă luaţi zborul ! De-acum, eu vi-s popa ! De cînd aţi întrat în diregătorii ceia ? — De trei luni, stăpîne ! — De-o jumătat’ de an ! scînci ghiavolul care ieşise din agronomul Chiriac, şi care sosise mai întîi la peşteră, ademenit de mirosul proaspăt de pucioasă, pe care-1 adusese din adîncuri Blebu. — Aşa se pierde vremea cea scumpă ! Cum să nu se-nfurie întunecatul ? Puteaţi, de-atunci, să întindeţi stăpînirea noastră peste toată ţara românească. Mai ales că Sfîntu Petru încă nu coborîse. Şi voi, şapte duhuri, cînd să culegeţi roada, fugiţi mîncînd pămîntul. — Opt am fost, puternice, zise ghiavolul lui Chiriac, simţind nedreptatea. Nu erau de vină numai ei şapte, ci şi al optulea, care a ieşit din popa Constandin. — Şapte-am spus ! zise cu mînie Blebu. Ce, socoţi între ghiavoli şi pe neputinciosul ăla, care întrase în părintele ? Unde eşti, sfrijitule, să te văd ? Dintr-o scorbură a peşterii ieşi un pui de drac : nu era mai mare ca un mîţ. — Pe viitor tu n-ai să întri decît în muritorii care n-au nevoie de multă scormonire. Să te ţii pe urma celor iuţi la mînie şi pestriţi la maţe. Unuia ca popii Constandin îi trebuie un drac nărăvit, un drac bătrîn. Blebu se lăsă pe coadă şi-i scăpărară ochii în întune-rec. Simţea mare plăcere că luase comanda. Bătu cu piciorul cel şchiop din copită, îşi linse mustăţile, cum îl văzuse făcînd pe Stăpîn, scuipă printre colţii negri cu păcură înroşită, şi zise : — Pentru că nu v-am împărţit eu la trebi, vă iert deocamdată. Sculaţi-vă şi vă pregătiţi de drum. 438 Răbojul lui Sfîntu Petru — Porunceşte-ne să mai întrăm o dată în ei ! zise ghiavolul lui Chiriac, ş-apoi las’ pe noi de nu-i vom încăleca ! Mirosul proaspăt de pucioasă, pe care l-ai adus din Iad, ne-a întărit puterile. Şi să ştii, Puternice, că n-am pus-o mereu de mămăligă ca azi ! Ce-am lucrat eu cu agronomul Chiriac de-o jumătat’ de an ! Dar aci, în Curmătura, am sfeclit-o ! Vezi că nu ne înştiinţase nime de pogorîrea lui Sfîntu Petru, şi cînd i-am văzut cheile, ne-am înfricat ! Iată, recunoaştem ! Ce-i drept e drept ! Da’ porunceşte-ne să mai întrăm o dată în ei ! îmi pun chezăşie coada, că într-o săptămînă răstumăm întreagă hotărîrea ! — Pliscul ! strigă Blebu. Ce aţi stricat voi, numai eu pot drege. De aceea să nu te mai aud ! Aduna-ţi aripile şi pleacă-n portul Brăilii. Te văd mai deştept şi mai curajos. Vei afla acolo, într-o casă aproape de ţărm, la o cotitură, pe cineva care se frămîntă de trei zile, ne-ştiind ce să facă : să vîndă şi rămăşiţa de postav ce-a mai rămas în magazia Statului şi să-i dea foc, ori să ducă cheile la cel mai mare şi să-şi mărturisească păcatul ? Intră-n el şi dă-i ghes să nu facă o prostie ca asta din urmă ! Ai plecat ? Şi Blebu plezni din bici, dar nu-1 ajunse : ghiavolul zbură prin noapte pe drumul Galaţilor, şi de aripile lui cu zimţi vîjîia văzduhul. Blebu împărţi mai departe poruncile : — Tu, zise, luînd la ochi pe ghiavolul care-1 privea holbat ca o broască, să zbori la graniţa de Apus, în părţile Oradei. De două ceasuri dau tîrcoale vămii trei contrabandişti bătrîni şi nu cutează să între, să afle răspunsul. Vameşul stă cu grămada de bani pe masă şi Răbojul lui Sfîntu Petru 439 nu se poate hotărî. E sumă mare detot, şi n-ar lăsa-o, da’ i-e frică să nu fie o cursă, că are mulţi duşmani ca-re-i rîvnesc locul. Tu îndeamnă-1 să fie om cuminte, şi apoi ia grănicerii şi pune-i pe urma celor trei bătrîni cu contrabanda. Şi-acum, paşol ! Şi aşa, pe rînd, îi trimise cu însărcinări pe toţi cei şapte şi alte cîteva sute care, simţind mirosul proaspăt de pucioasă, veniseră în peşteră după porunci. Pe unul la o prefectură în Dobrogea, să arate autorităţilor cum să se îngrijească de coloniştii sosiţi din Macedonia ; pe altul la graniţa apuseană, la consilierii agricoli de-acolo, pentru a le ajuta la împărţirea pă-mîntului între coloniştii ardeleni şi la arendarea rezervelor de Stat; pe al treilea în Maramureş, nu care cumva să ajungă moştenii lui Dragoş Vodă la munţii lor, prin reforma agrară, iar proprietarii coborîţi din Galaţi să ajungă la sapă de lemn ; pe al patrulea la Cernăuţi, că era primejdie mare să s-adune într-o singură tabără românii bucovineni, şi să ţină piept străinilor; pe al cincilea la Cluj, la clubul partidului nemeşesc, că începuse a slăbi nădejdea în refacerea imperiului ciuntit, şi nişte nebuni din partid strigau pentru o împăcare sincera cu românii; pe al şaselea la o garnizoană din Craiova, unde, după socotelile lui Blebu, se fura prea cu mănuşi... Poruncile curgeau, ghiavolii zburau, şi alţii se înfăţişau înaintea lui Blebu. — Tu, Sarsailă, zise dracul cel şchiop, scăpărind din ochi către ghiavolul bătrîn care avea pielea presărată cu spini de arici, să te duci la Jilava şi să vezi ce-i cu directorul cel nou. Pare-mi-se c-a început să-i 440 Răbojul lui Sfîntu Petru hrănească omeneşte pe deţinuţi. O să se-ntărească şi-o să dărîme închisoarea, şi va da de... dracu. Adă-i aminte ! — Tu, Michiduţă, spuse unui drăcuşor mucalit, cu părul lins şi frizat, mîngîindu-1 cu laba pe botişor, zboară la cucoana pe care o ştii, şi-i şopteşte că nu-i timp de pierdut : să-şi pună voalurile şi să dea fuga la minister : o afacere bănoasă e pe cale s-o mijlocească altă damă. împrumută-i tinereţe şi frăgezime, şi de data asta să nu se lase rugată ! Potrivnica e prea grăbită să-şi dea poalele peste cap ! Apoi, după ce-i trimise pe cei mai iuţi de picior, pe cei rămaşi îi împărţi pe duzine şi pe compănii. Cîte-o duzină trimise în principalele ministere ; o companie la Industrie şi Comerţ ; trei companii la Comitetul Agrar j cîte-o duzină la fiecare regiment de jandarmi, alta la fiecare centru mai important de siguranţă şi poliţie, şi iarăşi cîte-o companie în regiunile de munte, în ajutorul gornicilor la pădure, şi tot atît la vămi şi la administraţiile financiare. Cu dracii care rămaseră, puzderie, umplu cluburile politice, că tocmai intervenise o potolire a patimilor şi se părea că partidele sînt pe cale să se împace. După ce-i porni pe toţi, Blebu se trase de barbă de-i pocniră fălcile, mulţumit că-i în slujbă aşa de mare, apoi zise : — Nu pot răbda biruinţa lui Sfîntu Petru din Curmătura. O să-i mai trag eu cu ibrişin pe la nas ! Şi unde nu ieşi ca o volbură din peşteră, şi sc-^nălţâ în vîntul turbat. Şi pînă să ajungă proprietarul Marto-pol la conac. Blebu şi întră în nevasta acestuia, cuconiţa Caliopi. Răbojul lui Sfîntu Petru 411 IV Sfîntu Petru, după ce se mistui de la primăria din Curmătura, lepădase chipul advocatului Ion Albu şi se schimbase iar în călugăr. Făcuse drum lung, dar era mulţumit că s-a pus de-a curmezişul diavolului, şi se gîndea că românii n-ar fi oameni răi dacă Necurata! le-ar da pace. N-a văzut sfinţia-sa cît de plouaţi şi fără vlagă, neputincioşi de-a mai face vreun rău, au rămas diregătorii cei mişei, după ce alungase duhurile ? «Nu-s oameni răi românii, îşi zicea, da-s slabi la ispită.» Sfîntu, în chip de călugăr, ajunse spre sară la marginea unui rîu cu cîntec şopotit şi se culcă subt o salcie pletoasă. Nu-şi putu da sama cît va fi dormit, cînd auzi vîjîind prin văzduh. îşi deschise ochii : fulgere vinete, cu miros de pucioasă, brăzdau cerul. Sfîntu sări drept în picioare şi se luă cu mînile de păr. Trase cu urechea şi auzi poruncile lui Blebu în poteră. Se uită-n văzduh, şi fulgerele nu mai conteneau. — Stapîne ! Preamilostive ! Pe ce lume trăim ? Sîn-tem în împărăţia Iadului ori în frumoasa ţară românească ? Leghioane necurate trec pe sus ! Care-i neamul volnic să meargă pe drumul drept subt ploaia atîtor ispite ? Trăzneşte-i, Atotputernice, şi curăţă văzduhul ! Ce să fac eu în fumicarea asta de diavoli ? Sfîntu Petru greşea din nou. Iar i se părea că-i pe pămînt în vremile de demult, cînd bătea domol drumurile, trei paşi în urma Domnului. Şi iar uită de puterea pe care i-o dase Atotştiutorul cînd îl trimisese pe pămînt. 442 Răbojul lui Sfîntu Petru Pe cînd se trăgea de păr şi suspina, pe drum, pe lîngă salcă, durăi o căruţă. Sfîntul cunoscu numaidecît pe ciocoiul din Curmătura : era căruţa lui Martopol. Şi îndată îşi aduse aminte că i se dase putere să se măsoare cu cel Necurat şi să-l biruiască. într-o clipă fu la conac, zburînd pe deasupra lui Martopol, pe care-1 zări negru de gînduri, cu fruntea cît o muche de topor. în coridor, cu mînile-n şolduri, cuconiţa Caliopi drăcuia slugile, cu glas ascuţit şi nehodinit, şi pomenea şi de cele sfinte. Pînă pe-nsărate alergase ca o suveică de la bucătărie în prînzitor, cu rochia sufulcată, cu braţele goale, cu obrajii aprinşi, ocărise slujnicele, îl pălmuise pe ţiganul bucătar pentru că arsese friptura de gîscă. Slugile răbdau în tăcere, că-i ştiau felul cînd aştepta musafiri la masă ; harnică şi aprigă, să n-o opreşti în loc c-o vorbă, c-un scîncet, trecea peste tine ca o leoaică ai căreia pui suie în primejdie. Să tot fi avut cuconiţa Caliopi douăzeci şi cinci de ani. Cînd o vedeai cum se leagănă uşoară pe lîngă ursul de Martopol, ai fi crezut-o fiica lui, dacă ar fi fost vreo asămănare ! Da’ cuconiţa era înaltă, subţirică, vînjoasă ca o coardă de oţel. Şi avea un obrăjor fraged, smolit şi rotund, o păreche de sprîncene înalte, negre cumu-i cărbunele, sub care luminau, ca nişte nestemate lungăreţe, ochii verzi, iar nişte buze cărnoase închideau o guriţă rumenă. Avea nasul drept, cu nări ce vibrau, adulmecînd parcă în depărtări. Iar sînul, piatră ! Ce să mai spun ? O luase Martopol goală-nap, şi nici măcar de viţă nu era. Cît ţinuse alergătura, cuconiţa Caliopi înjurase şi nu prea, dar după ce, isprăvind cu bucătăria, terminase şi Răbojul lui Sjîntu Petru 443 cu lustruitul unghiilor, — văzînd că Martopol cu musafirii întîrzie, începu să drăcuie cu aprindere mare. Se răceau mîncările ! Şi azi nu voia să se răcească, să-şi piardă gustul : lua masa, pentru întîia oară, la ei, judecătorul. Şi voia să rămînă cu amintiri plăcute, ca mai aveau daraveri cu el. Şi era băţos şi lipsit de galanterie ca un mojic. Nu-i trebuise ei două ceasuri să-l convingă a primi dezlegarea cu micşorarea loturilor ? Şi ce n-a pus la bătaie !... că-i vorbea în salonaşul ei. Aşa că dumneaei, după plecarea bărbaţilor, s-a gîndit adînc şi a zis : «Se vede că-i dreaptă vorba că la inima unor bărbaţi nu ajungi decît prin stomac». îl văzuse cum mînca de pofticios friptura rece de raţă. De-aceea s-a pus să gătească o cină de să-i meargă pomina ! Şi acum mîncările se răceau. Căzuse noaptea, şi ea, cu ochii mereu la ceas, în toată clipa trimitea să vadă, nu vin musafirii ? Şi cînd venea argatul şi slujnica spu-nînd că nu se văd şi nu s-aud, ardea la palme cu degetele ei lungi şi subţiri, de-o frigeau. Sta-n cerdac, drăcuia şi pomenea de cele sfinte, cînd deodată simţi o înfiorare adîncă. «Am pierdut jocul ? Aş, nu se poate ! îşi zise ea. Cum să-l fi pierdut ? Advocatul ţăranilor, Ion Albu, n-a venit !» Adevărat că diregătorii se cam temeau de apărarea aceluia şi că nu l-au putut momi cu bani. Dar el nu avea să vină ! Ea nu Le-a spus nimic, i-a lăsat în îngrijorare, pentru ca bucuria să le fie la urmă mai mare. Ea ştia că nu va veni ! Era taina ei ! Nu-i făgăduise ieri după-masă, în locuinţa lui din oraş, pe cuvînt de onoare, pe cînd Caliopi îşi prindea ciorapii în jartiere ? Totuşi gîndul ce izbucnise din întunerec, nu se mistuia. Dimpotrivă ! Creştea cu fiecare clipă. întîrzierea 444 Răbojul lui Sfîntu Petru lor i-1 aducea mereu în cap, i-1 cobora în suflet şi o ardea ca o sîrmă înroşită în foc. Odată cu gîndul, arţagul ei creştea clipă de clipă. Tipa ascuţit, frigea la palme ; se înverşunase mai mult ca de alergătura şi grija care-o frămîntaseră pînă isprăvise mîncarea. Slugile bombăneau în întunerec, prin curte. — Şi-a ieşit detot din fire ! — A înnebunit şerpoaica ! — Fir-ar al dracului de... Pe Caliopi o năpădeau istericale. Izbea uşile, trîn-tea farfuriile, sparse o glastră, bufnea de ciudă ; nării e-i tremurau, iar ochii, duşmănoşi, aruncau scîntei. — îi dă de lucru ghiavolul cel şchiop, îşi zise Sfîntu Petru, ascuns, în chip de umbră, într-un colţ al cerdacului. Dacă am auzit bine, el a intrat în Caliopi ! Caliopi tocmai ieşea, ca o volbură, din bucătărie, unde dădu porunci să pună, pentru cea din urmă oară, la încălzit, ciorba, cînd se auzi durăind căruţa. O cunoştea după sunet. Da’ cum nici un glas omenesc nu se auzea, ea înlemni de spaimă. înţelese că gîndul de mai înainte n-o minţise. Stăpînul se coborî greoi din căruţă. La razele geamurilor din bucătărie, obrajii lui negri schimbau feţe vineţii. Nu se grăbea să meargă la conac. îşi făcea de lucru prin curte. Caliopi, dreaptă, încordată, cu o mînă pe mescioara de nuc din cerdac, îl aştepta. Cînd, în sfîrşit, răsuflînd greu, Martopol sui scările şi deschise uşa cerdacului, cucoana îl privi din creştet Răbojul lui Sfîntu Petru 445 pînă-n tălpi, cu faţa strîmbă, cu ochii piezişi, şi-l scuipă drept în frunte. — Pfui ! Să-ţi fie ruşine ! şuieră ea. Ciocoiul s-aştepta la multe, dar la asta ba ! Caliopi nu cutezase încă niciodată să treacă de la vorbă Va faptă. Se opri, înfipt pe pociumpii lui, cu pîntecele ameninţător înainte. — Ce ? Ai înnebunit ? întrebă el înecîndu-se şi şter-gînd cu scîrbă scuipatul de pe frunte. Aşa-mi trebuie dac-am luat o golană de pe drumuri, o necres-cută şi obraznică. — Obrajii îi jucau în feţe vineţii ; o privi cu ochi tulburi şi împungaci, ca de bivol. — Stai, drace, să-ţi arăt eu... ! Şi, negru de turbă, se năpusti asupra femeii : asemenea batjocoră nu putea îndura. Sfîntu Petru era gata să zvîcnească din ungher : se făcea moarte de om ! Dar Caliopi sări ca săgeata din arc, şi Martopol se prăbuşi peste un fotoliu de piele, care se răsturnă prinzîndu-1 dedesubt. Cucoana, cu mîna pe clanţa uşii, palidă ca o furie, începu să-l spovedească : — Burtosule ! Putredule ! Golană eu ? Necrescută eu ? Da’ cine-a fost tat’tu, mă ? Nu-i destul c-am venit după tine, bătrîn şi ramolit ! Acum necrescută, ai ? Dar ce-mi spuneai atunci ? De ce nu te-am lăsat să leşini şi să crăpi ! Că te tîrai după mine şi-mi lingeai ghetele. Şi din furia cea năpraznică, deodată izbucni în la-crămi, în hohote ascuţite, — cascade-n sus, cascade-n jos, — şi dă-i şi nu te mai opri ! Iar cînd s-a mai potolit, Sfîntu Petru s-a îngrozit de ce-i ieşea din gură : năvală mare de vorbe ca la uşa cortului, îneît Sfîntu, de la o vreme, îşi astupă urechile. 44G Răbojul lui Sfîntu Petru Apoi iar lacrămi şi suspine, şi ţipete ascuţite, că se strînseseră argaţii şi slujnicile în ogradă, dlaie peste grămadă, înghiontindu-se să-şi facă loc şi ascultînd cu ochii zgîiţi. — O ţăsală ! zise unul. — Bataia-i ruptă din Rai ! spuse mulţumit ţiganul bucătar. Bărbatul, după ce se ridică greoi ca un poloboc, se lăsă într-un fotoliu, şi nu mai zise nimic. Caliopi în răstimpuri se potolea, apoi izbucnea din nou : — Mi-ai mîncat tinereţile, neruşinatule, şi-acum asta ţi-e răsplata : sai să mă omori ! Haide ! Omoară-mă ! Să fie a dracului de viaţă, viaţă ca asta ! Adică eu, fecioară fragedă, mă dau în laba ursului, şi viu să amuţesc ofilită, departe de lume şi de soare, în mijlocul hotarului, şi iată c-am ajuns golană şi necrescută ! Mi-am topit frumuseţile, pe care le rîvneau oameni tineri şi avuţi, nu ca dumneata, m-am scofîLcit tot alergînd să-ţi cresc averea, şi-acum asta-i răsplata ! Dumnealui nu-i vrednic să astupe gura unor ţărani, cînd totul a fost pus la cale şi hotărît ! Cap de bou ! Nepricopsit ce eşti ! Spune, cum ai pierdut ? Bărbatul începu să-i spuie, dar după trei-patru cuvinte, vorbele ei se năpustiră iarăşi peste el şi-l amuţiră. — De n-aş fi fost eu, aşa golană necrescută cum spui, praf se alegea de tine şi de averea ta. Şi ce avere ? Un fleac ! Puteam să am alta ! Şi acum iată, din prostia ta, vei ramînea pe drumuri. Crezi că o să rămîn să mă-nînc ceapă cu tine ? Ce, am căpiat ? Nu mai sînt bărbaţi ? Ştii cîţi mă cer ? Iacă, judecata-i gata, domnul meu : Ai pierdut pămîntul, m-ai pierdut şi pe mine. Răbojul lui Sfîntu Petru 447 Cîncl auzi aşa, lui Martopol i se tăie răsuflarea. O ştia neîmblînzită cînd îşi punea ceva în gînd. Şi, uitînd batjocora de mai înainte, i-ar fi spus o vorbă, da’ i se împletecea limba-n gură. Se uita la ea şi i se scurgea bleascul, atît îl robise ! întru tîrziu putu vorbi. — Nu-i pierdută orice nădejde, Caliopi ! Nu te năcăji atît ! Se poate să mai cîştigăm. Putem face apel. Caliopi nu-şi dase osteneala pîn-acum să cunoască legile, deşi traia de şase ani, vara întreagă, aici, la moşie. Ea-1 ascultă răsărită : — Unde sa facem apel ? — La instanţa ultimă, la Comitetul Agrar. — Comitetul Agrar ?! se miră ea. — Adică tot la Ministerul de Agricultură. Las5, că-ţi spun eu. Caliopi tăcu un răstimp, gîndindu-se întins. Apoi obrăjorii ei începură să învie, părea că iese din gălbi-nare. Şi iar se smoliră, gingaşi şi rotunjori, cît Sfîntu Petru se miră mult de-aşa schimbare. Iar cînd o mai auzi, îndată, rîzînd şi ciripind vesel, şi-o văzu ciupîn-du-1 de obraz pe Martopol, — gata să iasă Sfîntu din umbră ca sa-1 alunge pe Cel-din-pietre. «Prea-şi bate joc Blebu de-o femeie neputincioasă» îşi zicea. Dar se stăpîni şi nu-1 alungă. Teamă-i era să nu-1 scape din ochi, să se mistuie şi să între în cine ştie ce slujbaş mare. Căci un lucru era hotărît, după gîndul Sfîntului : dracul cel şchiop nu se va lăsa cu una cu două : va cerca să strice hotărîrea adusă în Curmătura. Şi decît să lucreze prin altcineva, mai bine sa rămîie în cuconiţa asta, pe care el, Sfîntu, va supraveghea-o de aproape. Portarul Raiului simţi din liniştirea femeii că-n 448 Răbojul lui Sfîntu Petru ea încolţise tare nădejdea... «Da* prea-şi bate joc Necuratul de români ! O să-i raportez în cer Atotputernicului, să-i mai taie din corniţe şi din coadă. Iată cum a fiert-o şi pe Caliopi asta !» Doamna mai avu dteva izbucniri : cînd li se servi cina şi-şi aduse aminte de zdroaba ei de azi, cînd văzu că mîncările sînt aproape scrum, cînd auzi că apărătorul ţăranilor, advocatul Ion Albu, se înfăţişase în Curmătura, la judecată. Aici ea scăpă furculiţa din mînă şi albi ca varul. — Nu mă-nnebuni ! • — Da, a venit. Ba, mişelul, s-a prezentat cu scrisoarea noastră şi cu mărturia popii Constandin. Mi-a venit răul. — Nu mă-nnebuni, Dumitre ! Spui că a venit advocatul ? Ea îl privea prostită. — Trebuia să-i făgăduim mai mult. Cît i-am dat noi putea să stoarcă şi de la ţărani. Dar asta încă n-ar fi nimic. A venit cu alta şi mai grozavă ! Caliopei parcă i se opri inima : «Va fi spus, mişelul ?» se întreba. — A venit cu dovezi de la moşia cealaltă, şi, înţă-legi şi tu, ne-a înfundat ! Cuconiţa pe de-o parte se-ncălzi, pe de alta se răci. — Cum a aflat ? — Nu ştiu. Este ceva de nepătruns, Caliopi, în toată purtarea şi chiar în înfăţişarea lui. Crezi tu că, dacă nu venea el, pierdeam ? N-am fi cinat în sara asta, şi încă devreme, cu toţii aici ? Ne crezi prea proşti ! Femeia căzu pe gînduri. Dacă advocatul ştie înşelăciunea şi are dovezi, va fi greu şi la Comitetul Agrar, Răbojul lui Sfîntu Petru 449 deşi, dacă depinde tot de Ministerul de Agricultură, ştie ea pe cineva care s-o ajute. — V-a arătat dovezile ? — Le-a pus în mîna judecătorului. Da’ nu ţi-am spus tot, Caliopi. Pare că n-a fost lucru curat. Şi diregătorii, şi eu, la un moment dat, am căzut pe jos. Părea că ne-a răsturnat un vînt tare. Şi cu Albu n-am mai putut vorbi. Dispăruse, în vreme ce oamenii strigau «ura» şi «jos ciocoii». Caliopi nu mai auzi vorbele din urmă ale bărbatului. Ea se gîndea adînc şi făurea un plan. — Ascultă, Dumitre, zise ea. Afacerea trebuie să mi-o dai pe mîna mea. Să faci apelul şi să mi-1 pui în palmă. Apoi sa nu te mai amesteci. După cat înţăleg, primejdia de-a pierde moşia e mare. Trebuie lucrat în taină. Nici consilier, nici agronom, nici judecător, nici ţăran, să nu afl-e nimeni nimic. «Of, împieliţatule ! Cum subţiezi mintea femeii ! Nu-i subţire ea destul şi făr’ de tine ?» aşa oftă Sfîntu Petru din trupul lui de umbră, şi se hotărî, din clipa aceea, sa nu piardă din ochi pe Caliopi, să-i urmărească orice pas, şi sa i se pună de-a curmezişul. V Vreme de două luni Sfîntu Petru nu mai ştiu ce-i hodina ! L-a trecut prin ciur şi prin sită cucoana Caliopi ! A treia zi după înaintarea apelului, Caliopi înţelese că şi ţăranii înaintaseră unul, că ştiau de potecile 29 — Opere, voi. 5 — Agâxbiceanu 450 Răbojul lui Sfîntu Petru ei. Şi-atunci se-nverşună şi jură sa toace toată averea ]ui Martopol, dar bătută să nu se dea. Află că tot Ion Albu îi apără şi acum pe ţărani. Umblă zile-n şir, ca o smintită, să-I întîinească. Nu-1 putu găsi nicăiri. II căuta acasă, slujnica-i spunea : — Acum a ieşit ! Nu l-aţi întîlnit cuconiţă ? II căuta la Comitetul Agrar : — O clipă, înainte de-a sosi dumneavoastră. Trebuie sa fie încă pe coridor. La berărie, la cafenea. în localurile de petrecere, veşnic acelaşi răspuns : — Numai cît a ieşit ! — Of, ticălosul ! gemea Caliopi, şi de la o vreme purta cu ea o sticlă cu vitriol. Să-l intîlnesc ! Să-i arăt eu cuvînt de onoare dat ! Minţea cuconiţa, se minţea pe sine. De l-ar fi întîi' nit, i-ar fi făcut alte propuneri, căci grozav i se punea în drum advocatul de cînd înaintase apelul. Stătea acum aproape toată vremea la Bucureşti, — acasă se repezea numai cînd avea nevoie de iscăliturile lui Martopol pe poliţe. îi curgeau banii printre degete şi lunecau în mîni tainice, pe după uşile birourilor, prin coridoarele Comitetului Agrar. Şi cînd credea c-a lovit cuiul în cap, şi că hotarîrea se va aduce favorabilă, i se spunea şi de unul, şi de altul : — De, cuconiţă ! Aşa vedeam atunci, că se poate Dar domnul advocat Ion Albu a venit cu noi dovezi. — Iar a fost aici ? — Iar. — Cînd ? — Abia a ieşit. Nu l-aţi întîlnit ? Bine-ar fi să vorbiţi cu el ! Răbojul lui Sfîntu Petru 451 Şi Caliopi iar dădea bani, şi iar umbla ca o leoaică rănită de la un birou la altul, de la un minister la altul ; îşi pusese la bătaie toate cărţile. Cîţi cunoscuţi avea prin ministere, pe toţi i-a amestecat în ofensiva ei. Dar pretutindeni întâmpina aceeaşi piedică : Ion Albu cu dovezile lui. Şi umbla fără hodină, fără mîncare uneori, şi ochii-i ardeau pară, şi era şi mai frumoasă. Se-ntorceau capete multe după ea, pe coridoarele ministerelor şi pe strada, ori de umbla pe jos, ori în maşină. Ascuns sub chipul lui Icm Albu, Sfîntu Petru n-o slăbea un pas, şi cît ce punea ghiavolul una la cale, iute întră în urma lui şi strica. Slujbaşii cei mari se răsteau la uşieri : — V-am spus că nu-1 mai primesc ! Să nu-1 mai lăsaţi înJăuntru. Slujbaşii se jurau cu jurăminte groaznice că nu l-au văzut cand a întrat, şi-l priveau cu gura căscată cînd îl întîlneau iar înlăuntru. — O să te dau afară din slujbă, neblezmice ! Sfîntu Petru era tare în argumentele lui, sprijinite pe dovezi. Pe unii din marii slujbaşi îi convingea, pe alţii îi înfrica, — pînă venea din nou momeala Ma-monei, pe care Slîntu, luînd chipul advocatului, trebuia s-o strice mereu. Şi aşa l-a fiert pe portarul Raiului două luni diavolul cel şchiop, întrat în Caliopi. Şi erau zile şi ceasuri aînd Sfîntu se trăgea de păr şi ofta din băierile inimii : — Doamne, Doamne ! Ce naţie ar rămSnea tare la atîta ispită ? Cum să poată înainta lucrurile în ţara românească, dacă numai doi inşi, o cucoană şi un advocat, ţin în loc de la lucru atîta lume ? Cum să judece drept, 452 Răbojul lui Sfîntu Petru dacă banul momeşte mereu ? Săraci ţărani din Curmătura şi din cele două sate ! Daca n-aş fi eu să dreg, de mult v-aţi fi curăţat. Dar acum să ştiu că mai pierd două luni, şi tot nu mă las ! Şi cît bătu ministerele şi uliţele Bucureştilor să nu piardă din ochi pe Caliopi, Sfintu cuncxscu de aproape cetatea şi poporul. Şi-i păru lărmuitoare ^ foarte, şi toată lumea dornică de veselie şi de trai uşor, uitînd repede supărările şi mîniile. Oamenii se pupă cu atîta uşurinţă cum în alte capitale nu-şi zic nici bună ziua, şi-s gata să te slujească, sînt îndatoritori, chiar de-ar fi sa-şi piardă vreme multă, căci vremea aici nu-i bani. Unde mai găseşti aşa ceva în alte oraşe mari, la alte neamuri, pentru care toată lumea e străină ! Şi unde mai găseşti atîta uitare de grijă în bodegi şi atîta voie bună î Sfîntu rămase la întâia lui convingere : «Nu-s neam rău românii, da’ prea cad uşor în ispită ! Asta, la urma urmelor, poate să le vină şi din schismă, lipsiţi fiind de piatra pe care Hristos a zidit împărăţia lui tare, de n-o pot clinti nici porţile Iadului. Dar de schismă nu-s vinovaţi românii, gîndea mai departe portarul Raiului, ei au întrat în ea gata. Grecii o iscodiseră, şi mi se pare că slăbiciunea în ispită vine tot de la greci, care prea şi-au amestecat sîngek neastîmpărat cu al neamului acestuia liniştit şi tare.» Aşa se mîngîia Sfîntu ; apoi iar, cînd auzea vîjîitul ghiavolilor în văzduh, cînd îi simţea în privirile atîtor femei şi fetişcane, bărbaţi şi bătrîni, i se umplea sufletul de obidă şi se ruga : — Doamne, trăzneşte-i şi curăţă văzduhul de ei ! Prea sînt mulţi şi prea opăcesc pe români de la treburi ! Răbojul lui Sfîntu Petru 463 Las’ că nici Blebu, ciracul cel şchiop, n-o ducea mai bine, nu călca pe flori. Turba de năcaz simţindu-1 pe Sfîntu Petru veşnic pe urmele sale, dar neputîndu-1 zări niciodată. Din mintea lui a răsărit Caliopei gîndul de-a purta cu ea sticla de vitriol. Cuconiţa Caliopi avea în Ministerul Agriculturii un om bun, meşter mare la-nvîrteală, pe care-1 cunoştea de mult. în el îşi pusese nădejdea de la început, cînd, la conac, Martopol îi spusese că e totuna Comitetul Agrar cu Ministerul de Agricultură. La el se dusese mai întîi cu apelul, şi în cabinetul acestuia se ţeseau toate iţele. Omul, de la o vreme, simţind că advocatul ţăranilor o să iasă deasupra, se simţea ruşinat în faţa cuconiţei Caliopi, mai ales că-i era şi rubedenie, pentru că nu-i putea împlini nici atîta dorinţă, şi-i părea că din dara-vera asta, amestecîndu-se, ar putea ieşi ciufulit şi el. Se hotărî deci să-i dea un sfat. într-o zi cînd Caliopi veni la el ca de obicei, o întrebă : — Ascultă, verişoară, cunoşti pe domnul... şi-i şopti un nume la ureche. Ea clătină din cap. — Nu-1 cunosc. — Mare pagubă. Hotărîrea atîrnă de el. Poate veni Ion Albu cu o mie de dovezi, — dacă vrea dumnealui, se face. Ar trebui să-i faci o vizită. Caliopi stătu puţin pe gînduri. — Cum să îndrăznesc, dacă nu-1 cunosc ? Un domn atît de mare... — N-are a face ! Sînt sigur că o să te primească. Şi apoi, trebuie să te hotărăşti. Fără ajutorul lui, pierzi cu siguranţă. 464 Răbojul lui Sfîntu Petru El sc aplecă din nou şi-i spuse la ureche unde-1 poate găsi şi cum să i se înfăţişeze. Cînd îşi ridică capul şi o privi, îi păru rău de sfatul dat : obrajii Caliopei ardeau ca para focului. «Mititica, îşi zise bătrînul, a înţăles, se vede, unde bat, căci ia t-o cum s-a mai ruşinat.» — Fă cum vreai, zise tare, dar hotărîrea se aduce mîne. Şi fără el ai cheltuit de-a geaba. Caliopi ieşi din birou cu obrajii împurpuraţi. Gîndul că va trebui să se înfăţişeze înaintea unui domn atît de mare, o neliniştea. A doua zi, cuconiţa Caliopi se sculă de dimineaţă, cum nu avea obiceiul, şi întră în baie, cum nu făcea decît cînd avea afaceri importante de rezolvat. Sfîntu Petru, în chip de umbră nevăzută, o aştepta să iasă. Căzu pe gînduri. «Pune ceva la cale, îşi spuse, dar ce anume ?» Vreme de un ceas o aşteptă zadarnic. Cînd ieşi, în sfîrşit, abia-şi putu opri un strănutat : un nor de mirodenii năvăli în odaie odată cu Caliopi. Femeia stătu, vreme îndelungată, în faţa oglindei, împodobîndu-se. Neliniştea Sfîntului crescu văzînd că-şi pune preţioase pe care nu le văzuse încă la ea, că dă cu pudră dintre cele mai scumpe, cu parfumuri care îmbată, şi că-şi pune o rochie scumpă, pe care nu o mai îmbrăcase. Mirarea Sfîntului crescu văzînd-o luînd aşa de dimineaţă două pahare de şampanie. «îşi face curaj ! Se pregăteşte de-o faptă îndrăzneaţă» îşi zise Sfîntu Petru, şi se gîndi c-un fel de teamă că azi e ziua cînd se va judeca apelul. Se hotărî să n-o slăbească din ochi nici o clipă. Caliopi, la zece jumătate, coborî în stradă, frumoasă de Răbojul lui Sfîntu Petru 455 pica, foşnind din mătăsuri, şi se sui într-un automobil. Nevăzut, Sfîntu o urmă. La Comitetul Agrar se opriră. Caliopi urcă scările, întră în biroul rudeniei sale, şi în grabă ieşi însoţită de el. înaltul slujbaş avea subsuoară dosarul cu pricina. Iar în automobil şi... aleargă ! Umblară pe străzi necunoscute de portarul Raiului, şi, după multe cotituri scurte şi goane întinse, maşina se opri înaintea unei case pe care Sfîntu n-o mai văzuse. La poartă, doi vardişti. înaltul slujbaş şi cuconiţa intrară pe poarta larg deschisă de-un vardist, cu Sfîntu după ei. Casă bogată ! Lux ! Covoare persane ! Marmora ! Cristaluri ! Planta exotice ! Urcară scări, trecură prin coridoare şi în sfîrşit se opriră înaintea unei uşi grele. Slujbaşul întră cu dosarul, Caliopi ramase afară. Era toată un neastîmpăr îndrăcit. Pieptul i se înălţa, ochii-i aruncau lumini verzi. Sfîntu se nelinişti din nou : nu ştia cine locuieşte aici, nu cunoştea casa. Dar venind slujbaşul cu dosarul şi ieşind acum fără el, făcîndu-i cucoanei un semn să între, înţelese că dreptatea celor din Curmătura e în primejdie. Caliopi întră uşoară, lăsînd în aer o dîră de parfum scump şi un foşnet de mătăsuri. Slujbaşul coborî, uitân-du-se în toate părţile şi, mulţumit că nu-1 văzuse nime, se aruncă într-o birjă cu coviltirul lăsat şi pe-aici ţi-e drumul ! «De bunăsamă e aici cineva care are cuvînt greu în hotărîrea de azi, îşi zise portarul Raiului. Caliopi încearcă, pesemne, ultima carte. Dar cît ce va ieşi, o să-i răstorn eu tot ce va fi clădit. Nu se poate un slujbaş 466 Răbojul lui Sfîntu Petru aşa de mare, dacă-i voi arăta dovezile, să nu facă dreptate !» Şi Sfîntu aştepta răbdător, mai trecmdu-şi o dată prin minte argumentele apărării. Treceau minutele, treceau sferturile. Portarul Raiului îşi recapitulă argumentele, pipăi actele drepte din buzunar şi se simţi sigur de biruinţă. Avea o mulţumire pe care n-o putea ascunde : cu alergătură multă, ce-i drept, dar straşnic se pusese de-a curmezişul diavolului ! Şi era îndeosebi vesel că nu-1 alungase pe Cel-din-pietre cu semnul crucii, ci lupta direct cu el. Şi din lupta asta se aleseseră şi slujbaşii români cu un folos : învăţaseră cum sa se împotrivească ispitelor. Se clătinaseră mulţi, ce-i drept, dar nu căzuseră. Şi, în economia mîntuirii, de căpetenie e să nu cazi. Aştepta cu nerăbdare, şi în gîndul lui, de la o vreme, se trezi că vorbeşte cu Stăpînul său, cu Atotputernicul. «Doamne, zicea Sfîntu, ştiu că fără ispite nu se poate viaţă pămîntească, şi că în luptă se întăreşte cel drept, dar tot tu nenai învăţat să ne rugăm : „Şi nu ne duce pre noi în ispită". Doamne, mai ales nu-i duce în ispită pe români, că-s slabi de fire în faţa ispitei. Sînt copii, Doamne, care nu văd în ispită primejdia, nici aleşuirea diavolească. Pe român să-l pui la încercare cu vizirul deschis : de primejdie nu se teme, o ia în piept. Dar cînd răul vine îmbrăcat în haina binelui, urîtul în hlamida frumosului, uşor se înşală. Mai ales acum, cînd turmele Necuraţilor au năpădit frumoasa ţară românească»... Multă vreme pierdu astfel cu gîndul hodinit din partea judecăţii. O să între el îndată după Caliopi, şi o să Răbojul lui Sfîntu Petru 467 răstoarne ce clădise ea. De două luni făcea astfel. Şi, iată, poate i-e dat să mai mîntuiască un suflet ! Dar cînd, din întîmplare, îşi aruncă ochii la ornicul din părete, se înspăimîntă. Se apropia amiaza, termenul hotărîrii ! Va mai avea vreme să răstoarne argumentele Caliopei ? Aştepta ca pe spini, şi cînd bătu douăsprezece, nu se mai putu stăpîni. «Ce poate face atîta vreme înlăuntru ? Ce argumente nouă va iscodi Blebu, dracul cel şchiop ?» Sfîntu, cum ardea de neastîmpăr şi de-ngrijorare, se plecă şi privi prin gaura cheii, şi... O ! ruşine nemaipomenită ! O ! blăstăm ! Ce-i fu dat ochilor să vadă ! Of ! Sodoma şi Gomora ! La vederea unei aşa desfrinări, se trase într-un colţ şi plînse cu amar. înţelese din văzute că hotărîrea era de mult iscălita. Cum ? Alergase de-a geaba două Juni ? Nu se poate ! Sfîntu Petru îşi şterse ochii şi, cuprins deodată de o sfîntă mînie, veni lîngă uşă şi începu să blăstăme pe Necuratul, pe Blebu, cu blăstăm cumplit, ţinîind în mînă cheile Raiului. Şi cînd făcu semnul mîn-tuitor al crucii peste uşă, Satana ieşi ca un fum vînăt şi se mistui pe scări, umplînd gangurile de miros de pucioasă. «Trebuia să-l alung mai devreme, îşi zise cu mustrare Sfîntu. Să slobozesc mai devreme pe roaba lui Dumnezeu, Caliopi, să n-o las să-şi bată dracul joc de ea pînă-ntr-atîta.» Şi încredinţat că acum va vedea-o pe Caliopi în deznădejde, înţelegînd înjosirea spurcată în care căzuse, voi să între s-o mîngîie. Dar de-abia deschise uşa, că şi sări înapoi ca opărit : şi fără drac, cei doi, înlăuntru, se zbenguiau în aceeaşi 458 Răbojul lui Sfîntu Petru desfrînare. Sfîntul stupi cu scîrbă şi coborî repede scările. Pe răbojul pe care-şi făcea însemnările pentru raportul datorat Atotputernicului, scrise şi acestea : «Şi mai ales nu vei îngădui, Atotştiutorule, să între Necuratul în cuconiţe cum e Caliopi, că astfel de românce sînt pline de diavoli din născare : sînge amestecat, împletire drăcească de frumuseţe şi de patimi.» Inca în după-amiaza acelei zile, cuconiţa Caliopi în-tîlni pe stradă, la o cotitură, pe advocatul Ion Albu. Repede, ca fulgerul, deschise poşeta în care ţinea sticla cu vitriol. Dar cînd o atinse, se zăpăci ! Advocatul se opri, îi sărută mîna. — De mult nu te-am văzut, doamnă Martopol. Caliopi nu se putea dumeri. îi părea că se deşteaptă ca dintr-un vis. îş^Trecă fruntea cu mănuşa, clătină din cap, apoi, înseninată, zise : — Mare noroc ai avut că nu te-am întîlnit ! Advocatul o privi mirat foarte. — Şi pentru ce, doamnă ? Caliopi deschise poşeta şi-i arătă sticla. — Vezi asta ? — Da. — Ştii ce-i în ea ? — De unde să ştiu ? — Vitriol, domnule. Pentru dumneata îl purtam. Advocatul se retrase un pas. — N-ai frică ! Acum nu mai e primejdie. Nu ţi-a reuşit. Izbînda, cum ştii, e a mea ! Zadarnic ai alergat două luni, ţirundu-te pe urma mea, să-mi strici afacerile cu dovezile dumitale. Dar, drept să-ţi spun, nu te-aş fi crezut atît de lipsit de caracter ! îmi dăduseşi cuvîntul de onoare ! Răbojul lui Sfîntu Petru 469 Advocatul o privea prostit. — Ce te uiţi aşa de speriat ? Ce vor gîndi trecătorii ! însoţeşte-mă şi-mi explică. Şi porniră alături. — Nu-nţăleg nimic. — Aş ! Nu-nţălegi! Mi-ai făgăduit că nu te vei duce la Curmătura, în ziua aceea. — Şi nu m-am dus ! — Ba încă ai adus dovezi despre moşia cealaltă. Iar scrisoarea cu oferta ai plimbat-o pe la nasul agronomului Chiriac. — Nu mă-nnebuni, cucoamă ! N-am fost nicăiri ! — Ei, nu e bărbăteşte să tăgăduieşti ! Ţi-or fi făgăduit pîrliţii aceia cine ştie dt, şi ai uitat că mi-ai dat cuvîntul dumitale. Dar nu mai sînt supărată pe dumneata. Am cîştigat ! Spune-mi însă, cum de te-ai ţinut pe urmele mele peste două luni, fără să te întîlnesc vreodată ? — Cum ?! Eu m-am ţinut pe urmele dumitale ?! Unde ? Cînd ? — Prin toate ministerele, pe la Comitetul Agrar, mai ales de cînd am înaintat apelul ! — Doamnă, zise advocatul, respirînd greu, nu ştiu ce să cred. îţi baţi, poate, joc de mine ? Eu două luni am lipsit din ţară. Nu ştiu nimic de judecata din Curmătura, nu ştiu nimic de apel ! N-am. pus piciorul la Comitetul Agrar de-o jumătate de an. Caliopi îl privi o clipă, apoi izbucni într-un rîs amar. — Ei, haide, nu te voi mai chinui ! Cum ai ştiut să te ascunzi de mine două luni, treaba dumitale. Că tăgăduieşti, e chestie de galanterie. Dar că i-ai apărat bine pe ţărani, nu mai încape îndoială. De aceea, să ştii, pe 460 Răbojul lui Sfîntu Petru viitor o să fii advocatul oficial al familiei Martopol. La revedere ! Sînt grăbită. Şi cuconiţa Caliopi făcu semn unui şofer şi se urcă în maşină, foşnind din mătăsuri şi lăsînd dîre de parfum în aer. Advocatul rămase locului, privind' în urma ei. «Ce-o fi avînd ?» se întrebă el, pornind pe stradă cu o mare nelinişte în suflet... VI Blebu, dracul cel şchiop, cutremurat de blăstămul cel greu şi schimbat în fum de semnul crucii, se mistui în văzduh, se înălţă pînă-n vîntul turbat, cu cîtă vlagă mai rămăsese în el, şi acolo îşi adună puteri noi să poată zbura pînă la peşteră. Cînd, cu aripile strînse pe sluţe-nie, se lăsă în gura de piatră, se simţea istovit. Şezu pe-un colţ de stîncă, dar piatra-i trecea prin oase. Se lăsă pe pămînt, se-ncolăci, vîrîndu-şi botul sub coadă, şi adormi somn greu. Cît ce se-nnoptă, diavolii începură să sosească la adăpost, atraşi şi de mirosul de pucioasă, aduşi şi de nevoia de a-şi face raportul şi de-a primi porunci nouă. îl văzură pe poruncitor dormind şi nu cutezară să-l trezească. Blebu sforăia de se zguduiau bolţile. Uneori bolborosea în vis cuvinte neînţelese. Ghiavolii se adunau puzderie, şi care cum sosea, auzind sforăitul, se lăsa pe vine. Blebu se trezi întru tîrziu, se întinse de-i pocniră oasele, şi căscă o gură cît o şură. îşi aduse aminte de Răbojul lui Sfîntu Petru 461 ispravă şi că se ţinuse de cuvînt : trăsese cu ibrişim pe la nasul Sfîntului. Dar încă simţea moleşeală în mădulare : fusese tare blăstămul şi semnul crucii ! Mai fugise el şi din alţi oameni, alungat de blăstămele marelui Va-silie, citite de popi, şi de semnul crucii făcut de creştini, dar asemenea sfîrşeală ca acum nu simţise. «Hm ! Sfîntu Petru şi un popă de rînd ! Mare deosebire ! Să nu care cumva să-i vină în minte Celui Negrăit şi Neapropiat să trimită în România şi pe ceilalţi apostoli şi pe prooroci ! Ne-am topi ! Şi ce putere de convingere la Sfîntu Petru ! N-am văzut eu, din prilejul de acum, clătinîndu-se oameni pe care de zeci de ori i-am avut în palmă ? Cum se încăpăţînau să spună că nu se poate, că nu lasă legea ! De vor începe să se teamă de lege cei mari, ne putem lua coada-ntre vine şi să plecăm. Ca mulţimea cea mare a ţăranilor ţine şi acum cu sfinţenie la lege. Şi de se vor da la brazdă şi cei mari, se-ntăreşte aici o ţară de nici porţile... Blebu, aici, se plezni cu laba peste bot, şi se deşteptă detot din somn, şi atunci băgă de samă că slujitorii lui sînt adunaţi grămadă şi răspîndeau o duhoare de-a mai mare dragul ! întinse laba sub stînca sură, luă din cui biciul şi pocni în glumă pe deasupra lor : pleazna de foc ii atinse, şi diavolii săriră fripţi. Blebu îşi arătă într-un rînjet dinţii de cal. Era călare pe-o stană în formă de şa, şi strigă cu glas de trimbiţă răguşită : — Să v-aud isprăvile, pezevenchilor ! Şi îndată se ridicară în bolţi clocote guiţate şi grohăite de părea că o întreagă turmă de porci dă să iasă din staul, îmbulzindu^se la uşa după care adulmecau lăturile. Ghiavolii se grăbeau, care mai de care, să-şi facă raportul, să apuce înainte în faţa lui Blebu. 462 Răbojul lui Sfîntu Petru — Pe rînd ca la moara, încornoraţilor ! strigă Blebu fădnd un semn din labă. Şi pe data larma pieri, şi diavolii, pe rînd şi cu măsură, îşi începură raportul. Erau unii dintre ei trimişi la ispravă înainte cu două luni, alţii de mai demult, şi iarăşi unii de cîteva săptămîni sau zile. — N-am avut hodină, poruncitorule, începu cel din faţa, pînă nu l-am pus pe slujbaşul din gara Brăilei să deschidă încuietoarea şi să-şi umple buzunarele. Nu mai puteam îndura tînguirile cuconiţei cu care trăia în ascuns ! Că, drace, cum se mai plîngea de sărăcie ! Iţi rupea inima. Şi mă ştii că-s milos din fire. Am întrat apoi în el de-a binelea şi l-am pus pe goană. îl curentează poliţia în toată ţara, pe el şi pe cuconiţa. Casierul, la început, cînd a văzut lada goală, a vrut să se împuşte, da’ pe urmă şi-a adus aminte cine i-a furat cheia: trăise şi el, o vreme, cu cuconiţa aceea. Şi aşa a ajuns şi ea prigonită. îi ascund însă cu uşurinţă, că ştiu cuiburi tăinuite şi oameni de omenie în toate oraşele României. Pentru un sutar ori pentru un pol, unde gazda-i mai săracă, îi pui în siguranţă, şi poliţiştii aleargă zadarnic cu limbile scoase. Aid diavolul rîse ciudat, dt se miră porundtorul. — De ce te strîmbi, împieliţatule ? — Să fie cu iertare, de-o minciună. Vorba vine că poliţiştii din România aleargă cu limbile scoase. Se mai plimbă ei dnd n-au ce face, mai fluieră din ţignale. Da’ tot mai bucuros rămîne omul într-o bodegă ! Adevărat este că şi ţuică bună ca aid mai rar ! — Nu-i vremea de glume, pîrlitule, se strîmbă Blebu. Altul la rînd. Răbojul lui Sfîntu Petru 463 — Eu, începu un drac pipernicit şi slut, sa nu-1 visezi ! vin tocmai de la graniţa apuseană, din oraş din Satu-Mare. Am avut de furcă cu alegerile comunale. Mare primejdie să se-nţăleagă românii din toate partidele politice ! S-au adunat la o berărie, şi mult m-am mirat : băutura, în loc să-i învrăjbească, le potolea patimile .politice, şi unde nu s-apucară de discursuri! La-nceput mă tăvăleam de rîs, că vorbesc o românească tare pocită, dar cînd i-am văzut că de la discursuri trec la pupăciuni şi îmbrăţişări, un gînd mi-a fulgerat prin cap : să-i vezi că se împacă ! Şi atunci zadarnic mai vin bani din Ciuntita, şi-n deşert îşi mai primejduiesc viaţa atîţia care trec clandestin graniţa. Şi, de-a doua zi dimineaţa, de cum le-a trecut aburul beţiei, m-am pus pe lucru. Adică am înţăles că fiind vorba de chestia naţională, cu românul beat n-ai ce face : e pentru solidaritate. Dar cu cel treaz, lucrezi de minune. Unde mai pui ajutorul nepreţuit al femeilor, care toate vor să ajungă ceva mare ! Nici nu-i mirare după atîtea veacuri de robie. A fost de ajuns să .spun la trei cucoane din trei partide adverse că bărbatul lor va fi cap de listă, ca pînă sara înţălegerea să se spargă şi românii să se învrăjbească mai rău ca înainte. — Eu, se închină al treilea, m-am zbătut de moarte pentru numirea unui preifect. Nu-1 voia oraşul, nu-1 voia judeţul, nu-1 voia partidul. Drept să spun, rămăsese cam deocheat din guvernarea trecută. Dar ce s-ar fi ales de samsarii din judeţ fără el ? L-am călărit ca pe-o babă o lună de zile, şi nu l-am lăsat pînă n-a biruit toate piedicile. Şi acum murmură o lume întreagă împotriva lui : ba că-i tîlhar şi că trebuie să înfunde puşcăria, nu să steie în fruntea unui judeţ j ba că-i ve- 464 Răbojul lui Sfîntu ’Petru netic, — ei spun barbar : răgăţan, — şi nu cunoaşte nevoile judeţului ,* ba că-i şperţar de mîna-ntîia, care dijmuieşte prăvăliile şi măcelăriile şi îi face de ruşine înaintea minorităţilor ; ba că are numai patru clase secundare... Iar membrii localnici ai partidului de la putere umblă să-şi dea demisiile şi să purceadă la o nouă reorganizare a forţelor politice din judeţ. întunecimea Ta ştii ce va să zică o nouă reorganizare a forţelor politice în România ! Cu cît mai des, cu atît mai bine ! Rodul e numai zăpăceală <şi cuiburi nouă de ură şi patimi. Blebu ridică laba în semn de oprire : — Cine te-a pus să ne faci teorii ? Noi sîntem ghia-voli de acţiune. Altul la rînd ! — Sîntem aici zece, începu al cincilea, care avem un singur raport de făcut : am fost cu toţii în aceeaşi slujbă. Venim din zece castele grofeşti. Am-fost încredinţaţi să le arătam cum îşi pot păstra partea mai mare din moşii. La început, nici nu voiau să audă î «Cum ? Să mă duc să mă rog, umilindu-mi numele şi trecutul de slavă ? Mai bine să pierd întreaga moşie ! Nu recunoaştem legea ! De altfel, au să se-ntoarcă, nu peste mult, ai noştri. Le vom arăta noi reforma agrară sărîn-tocilor de valahi. Mai înţăleg să-şi ia cineva nasu’ la purtare, da’ pînă-ntr-atîta nu !» Acestea şi alte asemenea prăpăstii spuneau la început. Dar, încetul cu încetul se face oţetul ! în cîteva luni i-am muiat, mai ales că nime nu s-arăta dinspre Tisa ! Şi unde nu i-am pornit pe drumul Bucureştilor, mai întîi pe ei, apoi şi pe neveste, şi-au întrat cu toţii-n rînduiala lumii, şi au scăpat de la împărţeală ce au mai putut. Ba şi hotărîri vechi de-ale Comitetului Agrar au stricat, şi-au luat Răbojul lui Sfîntu Petru 465 îndărăpt de la sărîntoci multe hectare, în temeiul unor pacturi electorale cu partidele româneşti. Trebuie să ştii, poruncitorule, că de nimic nu-i mai mîndru romanţul, în ţara lui, ca de succesul electoral. Of ! la ce munci ne pun toate guvernele pentru această fală goală !... — Opreşte-1, întunecimea Ta ! ţipă strident un drac cu corniţe de ţap, opreşte-1 că întră în sfera noastră de activitate. Noi sîntem şapte sute, pare-mi-se zece de judeţ, în România, care facem toate alegerile. Şi e nevoie s-auzi din fir în păr tot ce-am pus la cale, să în-crestezi pe răboj pentru a putea raporta- fidel Stăpînu-lui celui întunecat, pentru a ne răsplăti după merit. Premiul întîi pentru activitatea în România, nouă ni se cuvine. Şi spiriduşul cel cu corniţe de ţap începu o litanie nesfîrşită despre uneltirile tagmei din care făcea parte. De la o vreme, Blebu îşi pierdu răbdarea şi zise : — Ajunge ! O să vă propun pentru premiu, că tare-mi place cum puneţi coarne legii şi dreptăţii. Da’ să nu gîndiţi că aţi isprăvit ! Sparge-ţi-vă capul şi iscodiţi nouă uneltiri, că mai aveţi de furcă. Şi acum, să te-aud pe tine, boşorog bătrin, zise Blebu către un ghiavol încărunţit, ştirb şi cu buzele dăbălate, care se tot îndesa printre fraţi s-ajungă la rînd. — Dacă e vorba să raporteze şefii de echipă, începu acela, ieşind în frunte, apoi mi se cade şi mie îngădu-ială. Sînt şi eu ! Şi, cu tovarăşii, venim de la munca cea mai primejdioasă, dacă nu şi de la cea mai grea. Că nouă ni s-a dat s-avem de lucru tot cu feţe bisericeşti, bărbaţi şi femei. Iar prin mînăstiri şi prin biserici ştiţi că fumul de tămîie nu te cruţă, nici închinăciunile, nid 30 466 Răbojul lui Sfîntu Petru sămnul care ne alungă şi al cărui nume nu mi-e dat să-I rostim. S-a pornit o mişcare de primenire, întunecimea Ta, în ţara asta nouă, primenire prin biserică. O samă de preoţi tineri, insuflaţi de duh, nu mai tac din gura şi din condei. Că Biserica aşa şi pe dincolo, ca ea trebuie să fie vie, să crească suflete nouă, să înceapă adicătelea ofensiva împotriva necredinţei şi a stricăciunii din ţară. Să dea caractere creştine, oameni noi în ţară nouă. Şi nu numai ei, da’ nu-i om care să nu fi trecut prin şcoli şi să nu strige că Biserica trebuie să facă începutul, să rupă gheaţa, să iasă din tipic şi să între în viaţă. Şi dă-i cu articole la gazete şi la reviste, şi cu proipovedanii în biserici, dă-i cu ofensiva credinţei, încît popii şi vlădicii cei bătrini îşi astupă urechile de atîta larmă. Este un cuvînt, «reorganizare», care iasă deasupra din toate discuţiile, ca untdelemnul din apă, reorganizarea Bisericii, reorganizarea clerului, reorganizarea cinurilor de călugări şi călugăriţe, şi alte o sută de feluri. Avem noroc cu înţepeneala celor bătrîni, care zîm-besc în bărbi, ştiind ce se poate şi ce nu se poate, că după iureşul celor tineri, în grabă ne-ar înghiţi smîrcu-rile. Popii şi vlădicii cei bătrîni sînt conservatori cu toţii, dar înţelepţi ca şerpii şi blînzi ca porumbii, nu pun piedici avîntului celor tineri : «Las* să răsufle şi ei»* zic, şi-şi văd de treburi. Şi-aici e grija noastră cea mare : să le dăm mereu de lucru celor bătrîni, nu cumva, tot auzindu-i pe ceilalţi, să se lase luaţi de avînt : la ei e porunca şi puterea. Fără ei, ceilalţi latră la lună, pînă cînd vom avea noi grijă să răguşească. Le punem piedici, îi descurajăm, îi certăm cu protopopii şi vlădicii, dîndu-le tărie să atace pe cei mari şi să le Răbojul lui Sfîntu Petru 467 descopere păcatele, — pînă cînd îi vedem caterisiţi, adică daţi pe mîna noastră. Nu-nţăleg decît o singură reorganizare a Bisericii, întunecimea Ta, în deplin acord cu partidele politice şi guvernele din România : reorganizarea ei prin politică. Biserica trebuie să ajungă un factor lumesc, pentru trebuinţele lumii, nu unul spiritual, pentru trebuinţele sufletului. Aşa am lucrat pînă acum, ajutaţi de tot clirosul de la protopop în sus, de igumeni şi de stareţi, de partidele româneşti, avînd potrivnic pe unii preoţi de rînd, pe cei mai tineri, şi întreg norodul, care strigă : popa să rămină în biserică. Adevărat e, poruncitorule, că vorba e mai mult aşa, o vorbă de clacă. Şi dacă-i în biserică popa, parcă ce, poporul se-^bulzeşte ? îi ţinem noi de urit, în altă parte ! Dacă încuviinţezi metoda noastră, fă un sămn dm cap, întunecimea Ta, dacă nu, descopere-ne alte căi. Blebu făcu semnul dorit, şi diavolul cel cărunt se trase deoparte, lingîndu^şi mulţumit buzele dăbălate, vinete. — Să vie cele şapte duhuri ale furniturilor de Stat ! strigă dracul cel şchiop, sculandu-se în picioare şi fîlfî-înd din aripile spintecate. Aici e vorba de contracte-n toată legea, de crştig sigur pentru Iad, de şapte suflete vîndute nouă după toate formele. Pînă vom strica un neam întreg, va mai trece apă pe Dunăre. Da’ cele şaipte suflete-s în laţ. Vorba e : ne-am ţinut noi de cuvin.t î Că-i parte de contract să ne ţinem de cuvînt. Ei, le-aţi împlinit milioanele cu care ne-am legat ? — Eu mai am să-i dau omului meu douăzeci şi cinci de milioane. — Eu zece. — Eu cincisprezece. 468 Răbojul lui Sfîntu Petru Şase mai aveau de dat cîştig între cinci şi treizeci de milioane. Al şaptelea zise : — Eu am împlinit, poruncitorule. — Şi cui ai slujit tu, în care secţie ? — Furnizor pentru apărarea ţării, Întunecimea Ta ! Blebu prinse pe duh de ureche şi i-o întinse pînă la ceafă, imngîindu-1. — Bine te-ai purtat, flăcăule. O să-i spun Stăpînului să te înainteze c-un grad. Apoi continuară rapoartele. Blebu le scurta din ce în ce. De la o vreme-i era destul să-l privească pe slujitor în ochi că ştia ce-a isprăvit. Săreau acum diarvolii pe dinaintea lui, cum sar caprele din ţarc, pe uşa deschisă. Se grăbea dracul cel şchiop : îi părea că simte o putere străină apropiindu-se. Şi el avea porunci nouă de dat. Tocmai îşi drese glasul să înceaspă poruncile, cînd ghiavolii din peşteră se răsturnară pe-o dungă, ca luaţi de vînt, iar în clipa următoare Blebu căzu în creştet. Noroc de coarne, că altfel îşi spărgea capul de stîncă. Şi iată, pîm’ ai bate în palme, se mistuiră-ncor-noraţii cu Blebu în frunte, ca şi cînd i-ar fi înghiţit adâncurile. în gura peşterii se ivi Sfîntu Petru cu cheile Raiului în mînă, tăind cruci largi în aer. — Aşa, nelegiuiţilor ! Să umble Blebu să v-adune din cele patru vmturi, ori să-l caute pe fiecare să-i dea porunci. Prea sînteţi organizaţi, cu sobor, cu echipe, cu şefi, pe companii ! în ziua aceea, după ce Caliopi obţinuse, cu toată paza lui, aprobarea, Sfîntu Petru se plimbase trist pe Răbojul lui Sfîntu Petru 469 uliţele1 Bucureştilor. Dar cum îi părea că şi ghiavolii mai mici rîd la el din ochii trecătorilor, se duse în Cişmigiu şi şezu pe-un scaun, să se liniştească între copiîi nevinovaţi pe care îi duceau de mînă sau în cărucioare săcuiencele şi nemţoaicele. Ce bine era aici la răcoare, sub castanii şi frasinii bătrîni, în ciripitul pasărilor şi-al copiilor, fraţi cu îngerii Raiului! Şi cum rîdeau florile în pilcuri armonioase ! Oameni singurateci şedeau ici^colo pe bănd. Sfîntu îi privi de-a-proape şi-i păru că-s trişti şi părăsiţi. Vreo doi, mai bătrîni, îşi mîncau aici, c-un fel 3e teamă, felia de pîne. Un domn foarte palid, tînăr încă, şedea într-un colţ, pe-un trunchi, şi privea fix în ţărînă. Sfîntului i se făcu milă, şi, în chip de călugăr bătrîn, se apropie de el. Cum acela se părea că nu-1 vede, şezu pe trunchi, mai la o parte, şi începu a tuşi. Străinul se trezi ca din vis şi-l privi pe călugăr. Avea în ochi o nesfîrşita tristeţe. Intrară greu în vorbă, şi portarul Raiului ascultă uimit, după ce străinul se mai încălzi şi porni să i se destăi-nuiască. Era un secretar comunal din părţile Banatului, îl transferau, în interes de serviciu, a şaptea oara în trei ani. Venise pînă la minister să spună că nu mai poate. Şi-a ruinat gospodăria, a mîncat zestrea femeii cu mutatul, dar acum şi nevasta şi copiii ţipă că nu mai merg nicăiri. Să-i îngroape aci ! — Şi ai vorbit cu ministrul ? întrebă înduioşat Sfîntu. — Cu' secretarul general da. Cum să ajungi pînă la ministru ? — Şi ce ţi-a spus ? — Ca trebuie să plec. Interes de serviciu. Da-i tot vechea bubă : oamenii din sat n-au votat cu guvernul. 470 Răbojul lui Sfîntu Petru Parcă eu sînt vinovat ! Parcă n-am eu năcazuri destule! Ce-mi trebuie să mă amestec în politică. Zice şi nevasta : mai bine să muţeşti. Parcă de trei ani nu-s mut ? — O să vorbesc eu cu ministrul. îl cunosc. Trebuie să te lase pe loc. Străinul îl privi cu neîncredere. — Dar, părinţele, cine să te asculte ? Prefectul îl asmuţă împotriva mea. — N-avea grijă ! Şi de nu eşti grăbit, aşteaptă-mă aici. Şi, în clipa următoare, luînd chipul prefectului aceluia, Sfîntu se înfăţişă ministrului. — Un cuvînt, în chestia amărîtului aceluia de secretar. M-am înşălat, şi eu sînt om. N-a fost el de vină, n-a făcut propaigandă nici de leac. A fost mut ca un peşte. Să-l lăsăm în plata Domnului, să nu-1 mai mutăm ! — Dacă spui dumneata... Dar parcă tocmai... — Da, eu, însă am greşit. Şi are familie, e plin de copii, ar fi păcat. — Bine ! zise ministrul, şi iscăli revocarea ordinului de permutare, dîndu-i-1 în mînă Sfîntului. în clipa următoare era în Cişmigiu, înaintea trunchiului. Străinul nu-şi crezu ochilor cînd văzu hîrtia. Dar se gîndi : cum a mers şi a venit într-o clipă, a putut îndupleca şi pe ministru. Că omul năcăjit e plin de credinţă ca stupul de miere. Şi s-a pornit sfinţia-sa călugărul pe cărările Cişmigiu-lui, şi a mai găsit o mulţime de oameni supăraţi şi flă-mînziţi, pentru alinarea cărora a alergat mereu, pîna-n fapt de sară. Şi se mira că-i merg toate-n plin, că nu mai întâmpină piedici. Şi după înfrîngerea cu Caliopi, Sfîntului îi căzură bine biruinţele de-acum. Răbojul lui Sfîntu Petru 471 Tocmai se pregătea să se odihnească pe o buturugă subt o salcie plângătoare, cînd începură a răsări stelele. înainte de-a aţipi, Sfîntu trase cu urechea scrutând văzduhul, şi simţi numaidecît vîjîitul diavolilor care treceau spre peşteră. — Of ! afurisiţii ! oftă portarul Raiului. Un ceas n-am hodină. Şi-ndată iară se schimbă în duh, şi luă şi el drumul peşterii. Astfel auzise de-aproape rapoartele slujitorilor întune-recului, făcîndu-şi însemnări pe răboj, pentru a putea propune Atotputernicului măsuri de contrapropagandă în România. «Of ! Of ! ofta Sfiîntu ascultându-i. Sînt mulţi ca nisipul mării. Ne va trebui şi nouă baremi o legiune de duhuri bune. Şi ce organizaţie ! Lucrează de mult, îm-pieHţaţii !» Şi cînd auzi că Blebu vrea să-nceapă cu poruncile, nu-i mai putu răbda, şi cu puterea crucii îi împrăştie în cele patru vînturi. VII Pomi apoi şi nu se opri pînă-ntr-un sat mare şi puternic, departe, pe cîmpie. Luminile erau stinse : creştinii se odihneau de munca zilei, vremea era tîrzie. Dar sus pe cer luminau stelele toate, şi peste liniştea grădinilor plutea mireasma florilor. Sfîntu Petru întră în grădina unui rumân şi se culcă lîng-un strat de calapăr. Multă vreme 472 Răbojul lui Sfîntu Petru nu putu aţipi. Se gîndea la oamenii năcăjiţi pe care-i întâlnise şi-i ajutase în ziua aceea. Ce oameni de omenie, ce oameni drepţi, ce rumâni năcăjiţi, şi cum rămîn mulţi fără de lucru, muritori de foame ! îi scot din rînd, îi înlocuiesc în slujbe cei care cochetează cu Necuratul, cei leneşi şi îmbulzitori, cei obraznici, cei neruşinaţi, cei meşteri la învîrteală, cei nepregătiţi dar nepotoliţi în rrvna pentru partide. Cei buni, cei harnici, rămîn laoparte. Trag pe dracu de coadă, dacă nu vor să-l încalece, cînd li se pune în patru labe dinainte şi-i îmbie să-l călărească. Portarul Raiului asculta murmurul depărtat al iazului, inspira adînc mireasma calapărului, în vreme ce se gîndea la toţi oamenii aceia buni, pe care-i ajutase în ziua aceea. Nu-i ieşea din minte mai ales chipul unui bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, frumos, c-o frunte de gîn-ditor, cu ochi arşi de durere, cu mînile albe, cu haine vechi dar curate. Sfîntu se oprise în faţa iui ca înaintea deznădejdii întrupate, şi întrase cu străinul în vorbă. Era unul care nu găsise nimic de lucru în România. Avea un nume cunoscut, se distinsese înainte de Unire în viaţa culturală a ţării, iar acum nu putea cîştiga nici atît cît să-şi poată înnoda sărăcia de azi pe mîne. Toată lumea îl cunoştea, îl aprecia, dar nime nu-1 punea la lucru. Era primit cu încîntare de prefecţi, de bărbaţii politici, de miniştri. Le spunea cum s-ar putea lucra pentru întărirea ţării şi mulţumirea poporului, ce ar putea face el. Cei mari îl încărcau de făgăduieli, încît abia putea ieşi cu ele pe uşă, deşi sufletul îi ardea la gîndul muncii sale viitoare. Dar nime nu s-a ţinut de cuvînt. Sfîntu Petru, după ce-1 ascultase, îi zisese : Răbojul lui Sfîntu Petru 473 — Fiule, greu îmi cade să aud ce-mi spui. Şi mai adîncă mi-e durerea cînd mă g în dese că o ţară în care nu sînt puşi la muncă cei buni, o să se destrame, cu toată protecţia ce-ar avea-o la cel ce cîrmuieşte lumile. Oricît aş fi de paşnic şi de bătrîn, parcă tot îmi vine să blăstăm ? — Să nu faci, părinte, una ca asta, zisese străinul îngrozit, ridicînd braţul. Să nu faci ! Sînt răutăţi trecătoare, dar naţia e bună şi va birui aleşuirile Celui Rău. Şi se vor scula oameni din viţa noastră şi vor îndrepta lucrurile. Şi unde nu se pusese bărbatul acela ciudat să cînte laudele neamului şi să-i proslăvească frumuseţile cele sufleteşti ! Vreme îndelungată nu s-a mai oprit : obrajii i se împurpuraseră, pieptu-i creştea, ochii-i străluceau — părea că vede în viitor măreţia poporului şi a României. Sfîntu Petru la început se temuse că şi-a făcut de lucru cu un nebun ; dar ascultîndu-1 vorbind, îşi aduse aminte de propovedaniile apostolilor celor tineri, în pă-mmtul Iudeii, după pogorîrea Duhului Sfînt. îşi aduse aminte de soarta lor, îşi întoarse faţa de la străin şi-şi şterse o lacrămă. Iar acuma, în grădină, lîngă stratul de calapăr, vă-zîndu-1 iar cu sufletul, zise, cu mînile înălţate spre rugăciune : — Doamne, nu crezi că a sosit vremea să schimbi soarta dreptului pe pămînt ? Pînă cînd să biruie Necu-râtul ? Cînd fiecare din cei aleşi ai tăi ar putea să se lupte cu lumea şi cu stăpînul ei, ei sînt lăsaţi laoparte, veştejesc în umbră, şi nu-i cine să vestească dreptatea. Iar în frunte se îndeasă mereu cei ce omoară pe prooroci cu pietre ! Şi Sfîntu se rugă multă vreme. 474 Răbojul lui Sfîntu Petru Oftînd, portarul Raiului scoase de la brîu răbojul şi făcu pe el însemnarea aceasta : «Şi vei griji, pe viitor, să dai îndrăzneală celor buni şi cinstiţi din România. Să cuteze ! Să calce peste vasilisc şi peste balaur. Că pe cît sînt de cutezători cei răi în ţara românească, pe-atît au inima de ceară cei aleşi ai tai. Meteahna asta se pare că e moştenire de pe vremea cînd erau legaţi în obezi. Dar acum sînt slobozi. Nu-i mai lăsa să trăiască viaţă de robi !» Iar îi veni în minte străinul din Cişmigiu, şi după ce se gîndi un răstimp, mai adaose pe răboj : «în ţara asta toţi vorbesc bine, sînt meşteri în cuvînt. Toţi vorbesc frumos, aşa că, după ureche, nu-i poţi deosebi pe cei buni de cei răi. Dă-le, Doamne, celor buni curajul să treacă de la vorbă la faptă, să se poată des-chilini de cei răi, să-i cunoască lumea că sînt ai tăi si să-i urmeze !» După ce isprăvi de încrestat, Sfîntu se lăsă pe spate şi adormi lîngă stratul de calapăr, în aromeala grădinii. Şi stropi de rouă îi împodobiră barba lui albă, şi în blînda lumină a stelelor stropii oglindeau nestemate. VIII Dimineaţă se trezi în larma din ogradă. Cineva strişa, cu putere tot mai mare : — Vasile ! Măi Vasile ! Unde eşti, ticălosule ? Şi se auzeau uşi trîntite, porţi izbite, şi alte glasuri : — Unde să fie ? Răbojul lui Sfîntul Petru 475 — Doarme-n fîn, ticala ! — Cînd a mai dormit pînă pe vremea asta ? — Dar bine, l-a înghiţit pămîntul ? Şi bărbatul, femeia, copiii, îl căutau ca pe un ac prin şură, prin şopron, prin fîn. Crezură că poate-a plecat la coasă, dar coasa iui o găsiră atîmată la locul ei. — Ce să-l mai căutăm ! ? se auzi glasul bărbatului. Ne-a lăsat şi ăsta. Mă miram eu pentru ce mi-a cerut duminică simbria care-o mai avea. Femeia se strecură repede în cămară : hainele lui_Vasile nu mai erau acolo. — S-a dus ! zise ea oftînd. — Iată-ne rămaşi iar fără slugă, în toiul lucrului ! Şi bărbatul începu să-njure de cele sfinte, încît Sfîntu Petru sări ca ars de lîngă stratul de calapăr. Văzu că soarele era de-o suliţă pe cer. Se gîndi ca oamenii au rămas prea năcăjiţi, în toiul lucrului, fără slugă mare, şi se hotărî să le vină în ajutor. Se schimbă în voinic drumeţ, şi, prin portiţa curţii, întră, dînd bineţe creştinilor. Se grăbi să nu le lase prilej de ceartă, vreme să se amestece ghiavolul şi în treburile unor gospodari de omenie, ţărani de la roată, talpa ţării acesteia. Şi nu se înşelă, căci înainte de-a deschide portiţa, cei doi soţi şi începură să pună vina unul pe altul, pentru plecarea slugii. — Dac-ai fost scump la făină ! zicea femeia. Cum ai crezut tu că un voinic ca el putea sluji cu o simbrie aşa de mică ? — Ba tu l-ai alungat, fire-ai a dracului ! Că tot cu gura pe el ! Ţi-am spus sa nu te mai amesteci în trebile mele ! 476 Răbojul lui Sfîntu Petru Ei se înverşunau tot mai tare, cînd Sfîntu Petru deschise portiţa şi le dete bineţe. — Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse femeia. Bărbatul o privi chiorîş şi-şi zise în gînd : «Haida, drace hai !» —' Treceam pe drum, zise Sfîntu Petru, şi am înţăles că vi s-a dus sluga, acum, în toiul lucrului. Eu după stăpîn umblu. Poate ne ajungem din tocmeală. — Daca-i aşa, Dumnezeu te-a adus voinice, zise bărbatul. Din partea simbriei, nici o greutate : cît îmi ceri atîta-ţi dau, că-mi crapă măsaua ! Ai nimerit la vreme potrivita, drept să-ţi spun. — Dar dacă sluga celalalt va fi acasă, aici în sat, şi se va fi dus numai pentru primeneli ? — Da’ nu-i din sat, voinice, cum nu te ştiu nici pe tine să fii! Crezi că la noi în sat mai găsim slugi ? — Cum se poate una ca asta ? întrebă Sfîntu. Iată, de la'noi am pornit mulţi la slujit. — Ei, se poate ! De aînd s-a împărţit pămîntul şi orice sărîntoc a căpătat trei pogoane, nime nu se mai bagă slugă. Ori, dacă găseşti vreun necioplit, îţi mănâncă pita de la Crăciun pînă dă frunza, şi te lasă cînd ai avea mai mare nevoie de el. împărţirea asta de pămînt a stricat lumea, voinice ! Fiecare e stăpîn acum ! Rabdă de foame, dar nu se baga slugă ! Din trei vorbe căzură la învoială. Sfîntu nu ceru mult. — Văd că eşti om de omenie, zise stăpînul. Din care sat ? — Of ! de departe ! — Nu vei fi din Mălineşti ? Răbojul lui Sfîntu Petru 477 — De mai departe. Pe la noi n-a fost pămînt de împărţit, şi ficiorii mai săraci, pana la-nsurat, întră la stapîn, ca şi mai înainte. — Ai ceva scrisori ? — Cum de nu ! Şi Sfîntu Petru scoase din buzunar o carte de slujit. Stăpînul o deschise şi sloveni multa vreme. — Dumitru Păsculeţ ! — Aşa mă cheamă ! — Bine, Dumitre ! Sa fie într-un ceas bun ! Şi stapînul şi sluga bătură palma. — Arvună doreşti ? — Ce arvună ? Vorba nu-i destul ? — Poate ai nevoie de bani pentru tabac ? — Nu duhănesc ! — Pentru un rachiuaş ? — Nu beau ! — Bine, Dumitraş ! Dumnezeu să-ţi ţină năravul ! Vom întră în casă să prînzim, şi apoi — la drum. Azi avem zi de coasă. Cînd ajunse înaintea pridvorului, rumânul se opri, se uită la soare, şi zise : — E cam târziu ! Nu ştiu ce-am avut în dimineaţa asta ! Toată casa ne-am trezit tîrziu. Somnul ne-a fost mai greu ca plumbul. Tăcu şi se uită cu un fel de sfială la străin. Era un flăcău cam tomnatec dar bine legat, din faţa lui se desprindea ceva liniştitor şi blînd, şi vorba-i era domoală ca de duhovnic. Cînd văzu că prînzul încă nu era gata, voi sa-1 pornească pe Dumitru la drum pe nemîncate, — îi vor aduce merindea în luncă, — dar cînd se uită la faţa lui, vorba 478 Răbojul lui Sfîntu Petru i se opri în gît. Prea părea deştept şi om de omenie ! Dar cînd îl văzu că pune mîna pe călindarul acăţat în cui şi începe a citi ca un diac ! Pe rumân îl chema Gheorghe Puşcaşu, iar pe nevastă-sa Vironica. Şi aveau patru copii mărunţei şi doi mai răsăriţi. Era gazdă bună Puşcaşu, avea casă de piatră, patru boi, şi moşie moştenită. La împărţirea pământului nu-i venise parte, că avea destul şi nu fusese în război, — dar ţinea cu arîndă, pe sub mînă, cu agronomul, o rezervă de Stat de patruzeci de iugare. Fusese primar în sat tocmai în anii cînd se făcuse aici reforma, se înduşmă-nise cu multă lume, şi la noile alegeri căzuse. Nu-i părea rău, că slujba-1 opăcea de la trebile lui, iar Vironica aprindea casa în fiecare sară cînd primarul venea tîrziu, cît din slujbă, cît mai ales de la crîşmă. Acum muncea întins, şi blăstema leneşii care nici pe bani buni nu mai întrau la muncă străină. Sfîntu Petru se gîndi la început că aceste-s clevetiri de om pornit, dar se încredinţă în graba că Puşcaşu spunea adevărul. In toată sara batea satul de-a lungul şi de-a latul să afle lucrători pentru ziua următoare pe pămîntul stăpînului : la coasă, 1a prăşit, la fîn, mai tîrziu la seceră. Şi mare lucru dacă dimineaţa se trezeau în curte cu doi-trei copilandri. Rezerva de Stat, moşia lui Puşcaşu, cereau lucrători, singuri nu răzbeau, şi adeseori îl vedeai pe sluga Dumitru, în fapt de sară, călare pe deşălatele, şi alergînd prin satele vecine după muncitori. SBntu nu ştia nimic de rezervă, credea că e tot moşie de-a Puşcaşului, şi se hărnicea minune mare ! Răbojul lui Sfîntu Petru 479 Stăpînii îl pierdeau din ochi de drag : «Aşa slugă ! Şi nici nu-i măcar pămîntul lui ! Ar putea să ia pildă leneşii şi sărintocii satului.» Şi unde punea Sfîntu Petru mîna, punea şi Dumnezei» mila ! Şi creştea porumbul ca din apa, plin de must şi cu frunzele grase, de-un verde-negriu. Iar griul — potop ! Se opreau creştinii în drum şi se minunau. Că era la pai des ca peria, în spic ca vrabia, şi revărsat cît bătea ochiul. Patruzeci de iugăre nu-i glumă ! Portarul Raiului, cît umblă prin sat după muncitori, şi prin satele vecine, cunoscu traiul rumânului, şi se întrista cu sufletul de ce văzu ! întră prin casele oamenilor, cercetă ogrăzile, grădinile, cum lucrează pămîntul, întră în biserică duminicile şi în sărbători, în primărie, mergea la horă şi la birt. Voia să cunoască tot, din fir în păr. Rare case cu odăi curate şi aer primenit ; rar ogor lucrat după toată rînduiala ; rar ogradă bine îngrijită : unde nu te înglodai, năvăleau buruienile ; şi pluguri vechi de lemn, şi soi prost de vite, — îmbătrineau viţei, — şi biserici goale, şi crişme pline ! Zarvă şi certe, bătăi la primărie ; cîntece pe uliţe cît ţinea noaptea ; hîrjoneli prin şezători şi batjocori în strigăturile de la ţară ! «Neam înapoiat ! î$i zise Sfîntu, popor fără carte. Cu cît are, ar putea trăi de zece ori mai bine, numai să ştie cum ! Dar orbecăieşte întru neştiinţă ! Şi nici nu-i de mirare ! Cînd sa înveţe ?» Neştiinţa rumânilor o putea înţelege Sfîntu, şi îşi zise că ea are leac. Dar mult se mira de nepăsarea lor, de nesimţirea la rău ca şi la bine, de uşurinţa cu care părea că privesc viaţa. îi părea că nu pun nici un preţ pe lumea asta şi pe bunătăţile ei, ca şi cînd le-ar şti, din 480 Răbojul lui Sfîntu Petru moşi-strămoşi, deşărtăciuni. Pînă la un punct era creştineşte aşa, şi Sfîntului nu-i părea rău că-i vedea nepăsători la lucrurile lumii, care robesc sufletul altor popoare. Dar, iarăşi, nu era bine ca nepăsarea lor să-ntreacă măsura ! Că ţările şi neamurile se întăresc şi prin bunătăţile lumii acesteia, şi dacă orice străin, orice vîntură-ţară, mai rîvnitor ca rumânul, le ia smîntîna‘ de pe lapte, rumânii nu mai fac brînză pînă-i lumea. Şi e nevoie să închege şi ei laptele, dacă vor să păstreze ce le-a dăruit Dumnezeu... , Sfîntu se gîndea cu teamă nu cumva traiul rău din trecut şi suferinţele să-i fi făcut pe rumâni să nu mai pună nici un preţ pe lumea asta şi să fie cu neputinţă să-i urneşti către luminiş. Şi teama asta i se strecură în suflet, tot auzindu-i pe rumâni cum se porecleau unii pe alţii, bătîndu-şi joc de ei înşişi ca şi de aproapele lor. Sfîntu Petru ştia că unii mucenici din vechime căzuseră în meteahna asta din prea mult post, din ajunare fără chibzuinţă, din chinuirea trupului lor, şi că, alunecînd la patima asta a batjocorii, suferinţele şi chinurile nu le-au mai fost de nici un folos : tot în Iad au ajuns şi în lumea cealaltă. Prea s-au sumeţit cutezînd nu numai să rabde chinurile* şi năcazurile, ci să-şi bată şi joc de ele, şi să facă de ocară, cu bună ştiinţă, lucrurile mînilor lui Dumnezeu. Aşa-i părea Sfîntului că sînt şi românii de la sate, talpa ţării. La multe nu se vor fi pricepînd, dar să se batjocorească unul pe altul, la asta se pricep ca nici un alt neam ! Nu era om fără porecla în sat, şi nu era strigătură la horă fără înţepătură, Iară batjocoră. îşi bateau joc de popă, de dascăl, de diac şi de primar, şi de fiecare sătean în parte, avut ori sărac, tînăr sau bătrîn. Batjocoreau să- Răbojul lui Sfîntu Petru 481 răcia ca şi bogăţia, semn vădit că nu dădeau nici două parale nici pe una, nici pe alta. Iar Sfîntu ştia că oamenii care rîd de toată lumea, ca şi de ei înşişi, sînt cei mai mîncaţi de năcazuri, şi că greu pot fi tămăduiţi, fiindcă nu mai cred în nici un bine în viaţă. «Dacă nu lipsa de învăţătură, ci slăbiciunea asta din născare îi face să trăiască într-o astfel de părăsire şi nepăsare, greu se va păstra minunea săvîrşită de Dumnezeu cu naţia asta», îşi zicea Sfîntu Petru. într-o duminică, la horă, asculta încremenit nişte strigături, strigate pe rînd, din roata jocului, de patru feciori, în hohotele de rîs ale bărbaţilor şi bătrînilor de pe de laturi. Fiecare iccior striga cîte-un vers şi răspundea altul. Saie-ţi ochii tăi, nănaş ! Cu cine mă cununaşi ? Cu propteaua gardului Cu urîta satului. Cu ciuha dintre hotară Cu căpiţa de săcară ; Sara, cînd se suie-n pat, Parcă-i ursu-mpiedecat! Dimineaţa cînd se scoală Parcă-i piatra de la moară, Pe la prînz cînd e gătată Parcă-i claie negreblată. Cînd o văd în stîlpu’ porţii Parcă-mi văd păharu’ morţii ; 31 — Opere, voi. 5 — Agârblceanu 482 Răbojul lui Sfîntu Petru Cînd o văd în gura şurii, Jur că e Muma Pădurii ! Stau să iau muchea săcurii, S-o lovesc în cerul gurii. Cînd o văd în capul gol Fug vacilc din obor Şi viţeii pînă mor. Şi-a rămas Băran legat, Şi-a rupt ştreangu’ şi-a scăpat ! Ho, ho, ho ! Băran ! Na ! Na ! Stai, că nu e boala ta, Că e nevăstuţa mea ! Aşa batjocoră nu mai auzise Sfîntu Petru cîtă lume şi pămînt umblase în vremile cele bătrîne. Se întristase greu şi se gîndise cum ar putea şti dacă nepăsarea lor de viaţă, — ajungînd pînă la a-şi bate joc de ei înşişi, — venea din neştiinţă, ori era din născare, urmarea unei prea grele mucenicii din trecut. Se gîndi la stăpînul lui, la Puşcaşu, şi la alţi zece-doi-sprezece rumâni, care nu meliţau atîta din gură, nu înfundau crîşmele şi erau cei mai avuţi din sat. în casele acestora era curat ca paharul ; aveau plugul de fier şi vaci şvaiţere. Lor le plăcea să trăiască bine. Aceştia ştiau şi carte, aveau ceas de părete şi călindar în cui. «Poate tot lipsa de învăţătură e de vina», îşi zise Sfîntu Petru, şi repede se hotărî să înceapă cu luminarea celor întunecaţi. Şi unde nu se schimba duminica şi în sărbători în duh, şi întră în popa Costan, parohul satului, şi-l aprindea Răbojul lui Sfîntu Petru 483 pe bătrîn de-i scăpărau ochii şi-i tremura barba, aşa pro-povedanii spunea ! Şi tot cazanii despre lucrarea pămîn-tului, despre crcşterea vitelor, higiena locuinţelor şi a trupului, despre plugul de fier şi maşini agricole, despre primejdia alcoolului şi a boalelor celor urîte. Şi însufle-ţeşte-1 pe bătrîn, şi dă-i, cîte-un ceas şi mai bine, încît, ajungînd acasă, nu mai putea bea nici obişnuitul păhărel dc drojdie, că se mira preuteasa foarte. — Doamne, Costane, ce te-o fi apucat ? — Ştiu eu ? ! ofta bătrînul ca trezit din vis, şi privind mirat în jurul lui. Nici în tinereţe nu propovăduise cu atîta foc. — Las-o mai rar, pentru Dumnezeu ! O dată pe lună ! Ai putea să te îneci, că vorbele năvălesc din tine fără frîu. Se temea şi părintele, mai ales că era astmatic, şi se lega să nu mai ţină cazanie duminica viitoare. Dar, ţi-ai găsit ! Duhul întră în el cît ce isprăvea liturghia, şi-l scotea în uşile împărăteşti. — Cel puţin, dacă ar fi de vrun folos ! suspina preuteasa. Dar tu n-ai ochi să vezi ? N-ai urechi să auzi ? Oamenii îşi bat joc de învăţătura ta ! Pagubă e, că, drept să spun, frumos mai vorbeşti şi bune învăţături mai dai ! Da’ din coadă de cîne sită de mătasă. cine-a mai văzut ? Părintele Costan căzu pe gînduri. Nu-şi putea nicicum tîlcui rîvna ce-1 cuprinsese acum la bătrîneţe. Că rîvnă era ! Din inimă vorbea ! Sufletul i se încălzea ! Dar de unde ştia atîtea lucruri nouă ? Începu să se teamă, începu să citească psaltirea, ceasurile, — ce nu mai făcuse de pe cînd era în seminar. îl ispiteşte cineva ! Dumnezeu... sau 31* 484 Răbojul lui Sfîntu Petru cellalt! Că începu să^fie mîndru de propovedaniile lui, şi se temea, în aceeaşi vreme. Dar în duminica următoare zadarnic se înţepeni lîngă masa proscomidiei să se împotrivească duhului. Nu mai simţi nici un îndemn, nici o căldură ! în schimb, diacul veni şi-i şopti la ureche. — Părinte, a sosit domnu’ pătrupop şi vrea să ţină cazanie. •-* — ... .i£*J Părintele Costan acum mai vîrtos ar fi voit să cu-vînteze, să-i arate protopopului ce plăteşte. îi cam purta sîmbetele protopopul, şi tot voia să-l treacă la pensie. Dar capu-i era gol. Să-l fi ars cu lumînarea nu i-ar fi venit un subiect de predică. — Să predice, diece, dacă are plăcerea. Şi protopopul îşi începu vorbirea. — Am auzit, oameni buni, de frumoasele învăţături pe care vi le dă părintele Costan. l-a mers vestea pîn’ la vlădicie. Eu vin să întăresc din partea mea că-i adevărat şi creştinesc lucru tot ce v-a spus sfinţia-sa. Şi începu o. cazanie arzătoare ca o flacără, iar popa Costan, în altar, se umfla în pene : protopopul nu propovăduia mai frumos ca el. Preuteasa părintelui Costan avusese dreptate : învăţătura părintelui pentru oameni era nucă-n părete. Sfîntu Petru văzuse, după a cincea cazanie, că oamenii îi luau învăţătura în glumă. După biserică, schimbîndu-se iarăşi în argatul Puşcaşului, întră .printre oameni şi trăgea cu urechea. — Să ştiţi că-i coada veacului şi sfîrşitul pămîntului ! — Măi, să ştiţi că s-a molipsit de la agronomu’ ! — Poate : plătit de prefectu5 şi de cei mari. Nu ne bat aceia mereu capul ca nu lucrăm cum se cade pămîntul ? Răbojul lui Sfîntu Petru 486 Că nil se mai fac atîtea bucate ca mai de mult ? — Popa Costau şi plug de fier ! Da’ nu ştim noi ce răbădeală are sub şopron ? — Şi cînd a fost eclegia lui mai bine lucrată decît moşia noastră ? — Părintele Costan şi vite bune ! Dar vacile lui nu-s viţele bătrîne, iar cal mai deşălat ca dumnealui cine mai are în sat ? — Cine ştie ce poruncă de la cîrmuire ! — Da, însă vorbeşte cu foc ! — N-o face de-a geaba, n-avea teamă ! Aceste şi alte vorbe schimbau oamenii după ce ieşeau din biserică. Sfîntu Petru asculta mîhnit. «Greu îi urneşti din loc», îşi zicea, şi îl durea sufletul, căci nu vedea răutate în ei, ci o neîncredere cumplită. ' La horă feciorii începură să facă strigături pe sama cazaniilor părintelui Costan. Sfîntu Petru auzi vreo cî-teva : ' Dragă mi-e duminica Cînd porneşte predica ! Că rodesc ogoarele, Se-ngraşă mioarele ! Doamne, ce mai arătură Pe la popa pe la şura ! Doamne, ce mai seceriş Pe la popa prin păiş ! Cîte zile ţine post Murguleţul popii nost ? 486 Răbojul lui Sfîntu Petru Da’ el ţine multişoare Vîntuleţ să nu-1 doboare, De-atîta sfinţenie Căzu în sluţenie ! Portarul Raiului îşi astupă urechile : veşnic aceeaşi bătaie de joc. Şi într-o duminică dimineaţa îşi aduse aminte de cuvintele Scripturii : «Nici un prooroc în patria Iui». «Aşa este, îşi zise Sfîntu, trebuia sa le vorbesc în chip de popă străin. Cu părintele Costan s-au obişnuit de-a-tîţia ani. Mai are şi sfinţia-sa slăbiciunile lui, că ce om trăieşte în lume şi nu păcătuieşte ? Ia să vedem c-o sită nouă.» Şi în duminica aceea luă chipul protopopului şi cuvîntă, şi tot aşa făcu trei duminici în şir, şi-i păru că oamenii îl ascultă mai cu băgare de samă. Nu-şi mai dădeau coate, ca înainte, în vremea predicii. Ba, după biserică, auzi pe unii vorbind cu interes de învăţăturile lui. Totuşi, mai mulţi erau cei care glumeau şi acum. Era mai ales un bătrînel cu barbă albă şi cu nasul roşu, grozav de sceptic. I se vedea din ochi că nu crede nimic şi că abia se stîmpăra să nu-i întoarcă vorba în vremea propovedaniei. Iar după ce ieşea din biserică, s-apuca să scarmene învăţătura de-i curgeau cîlţii. In duminica a treia le vorbi despre patimile trupului şi bolile urîte aduse din război, şi-i îndemna cum să se apere de ele, trăind viaţă curată în frica lui Dumnezeu, iar dacă au boala, cum să se arate doctorilor. îi învăţa că sănătatea trupului trebuie păstrată pentru a putea avea urmaşi sănătoşi, să ajungă neamul întreg tare. Le aminti Răbojul lui Sfîntu Petru 487 ca lucrurile aceste le propovăduieşte o ştiinţă nouă, de-i zice biopolitică şi eugenie. Erau în biserică vreo patru fete mari pe care le chema Eugenia, — nume dat de părintele Costan pe vremuri, pentru a nu putea fi maghiarizate. Ele se albiră ca varul : Multe părechi de ochi se uitau la ele zîmbind, iar feciorii, în biserică, sc coteau. Insă numai pe-o clipă, că se sfiau de protopop, om mai bătrin ca părintele Costan. Dar încă în după-amiaza acelei duminici, Sfîntu Petru, schimbat iar în argat, trecu pe la horă şi rămase zdruncinat cu totul în credinţă. Blăstămaţii de feciori făcură strigături şi pentru protopop. Oricît îşi astupa urechile, cîteva vorbe pătrunseră pînă la auzul lui : Cîtu-i moşu’ de bătrîn Şi-ar mînca mere din sîn. Pătrupop că-i pătrupop Şi-ncă are cîte opt ! Sfîntu se duse acasă şi căzu pe gînduri. «Se vede că năravul e din fire, nu din neştiinţă. Şi ştim că ce-i din fire n-are lecuire.» Totuşi mai făcu o încercare. «Dacă nu ascultă de cei cu carte, poate ascultă de semenii lor», îşi zise Sfîntu Petru. Şi de-aci încolo, cu vreme şi fără vreme, întră în vorbă cu oamenii şi le dădea sfaturi bune cum să iasă din nepăsare şi să ducă o viaţă mai omenească. Dumitru, argatul Puşcaşului, era cunoscut de mai înainte în sat ca ştiutor de carte. Oamenii nu se miraseră au-zindu-1 citind în călindar şi din gazete, dar acum îşi întorceau capetele. începutul îl făcu bătrânelul cu barba albă şi cu nasul roşu : 488 Răbojul lui Sfîntu Petru — Să ştiţi că-i coada veacului ! Puiul învaţă vrabia să zboare. Şi vorbele porniră : — Dacă-i aşa de învăţat de ce nu se face popă ? — Cum de nu-şi lucrează moşia lui şi se bagă slugă ? — Iacă, un tura-vura ! Poate-ar vrea să-l alegem deputat ? — Se face că ţine la noi, şi slujeşte pe Puşcaşu. întristat, cu sufletul greu, Sfîntu Petru multă vreme nu le mai purtă grija. Drept că avea şi mult de lucru, la stăpîn. Holdele erau coapte, şi mai era încă multă treabă la căratul fînului. Lucra cu rîvnă, că-1 vedea pe Puşcaşu om harnic şi cruţător. Şi se gîndea : «Pentru cîţiva aleşi poate fi mîntuit un neam. Dumnezeu nu era gata să cruţe Sodoma şi Gomora pentru şapte drepţi ? Să-i ajutăm pe cei harnici, poate de la ei să ia şi alţii pildă.» Portarul Raiului înţelese din vorbele oamenilor că ei nu erau bucuroşi văzîndu-1 în slujba lui Puşcaşu. Dar nu ştia pricina, pînă cînd într-o zi se rupse un nor greu tocmai deasupra satului. Porniră păraiele vîjîind şi clocotind, şi-n grabă schimbară uliţele satului în Dunăre turbată. Puşcaşu, în pridvor, se luă cu mînile de pă r : — Fînul din luncă ! Şi blăstăm a şi urla. Sfîntului i se făcu milă. Ştia cu cîtă trudă a adunat fînul în căpiţe, că fuseseră ploi dese. — Iasă apele şi acolo ? îl întrebă Dumitru pe stăpîn. — Jilip ! Sfîntu ieşi în ploaie, trecu în şură, se schimbă în duh, şi pomi în luncă. Voia să adune fînul pe-un deal, deoparte, să arate oamenilor că ajutorul lui Dumnezeu nu Răbojul lui Sfînt» Petru 489 lipseşte unde omul şi-a făcut partea lui. Lunca se ţinea de rezerva de Stat pe care Puşcaşu o ţinea în arîndă, pe sub mînă, cu agronomul. Sfîntu, îngrozit, văzu că n-are nici o putere. Apele creşteau şi duceau căpiţă după căpiţă. Opintiri, rugăciuni, — zadarnică orice încercare. Aşa ceva nu mai păţise ! Nu mai era bun la Dumnezeu ? Greşise de cînd cerca să-i urnească din loc pe oamenii de-aici ? Deodată-şi aduse aminte că rumânii nu-1 vedeau cu ochi buni slujind pe Puşcaşu. Nu cumva ?... Şî într-o clipă fu lîngă bătrînelul cel cu nasul roşu. — Bădiţă Tonaş, te-aş întreba o vorbă. — Slobod ! — Moşia, cît o lucrează, nu-i toată a stăpînului ? — Ar vrea să fie ! — Dar a cui e ? — A satului, ar trebui, cele patruzeci de iugăre din rezerva de Stat. — Şi o ţine în arîndă ? — O ţine cu agronomu*. Ei ştiu ce plătesc. Destulu-ţi-e că n-a vrut agronomul s-o dea obştei. Sfîntu Petru simţi că se răceşte. Cum a întrat în slujba unui nelegiuit ? «Blebu, dracul cel şchiop, a cutezat să-şi bată joc de mine.» Şi cum mergea spre casă, a ridicat braţul drept, şi furtuna, care se potolise, începu să bubuie din nou. Şi fierbea şi vîjîia în depărtări, tocmai deasupra rezervei de Stat în care se legăna marea griului copt: cît nucile izbeau firele de grindină. Nici un spic n-a rămas ne-îmblătit. Oamenii, auzind vîjîitul, împlîntară săcurile în curte, aprinseră tămîie şi începură să bată mătănii. Dar, mi- 490 Răbojul lui Sfîntu Petru nune ! Grindina nu căzu decît pe rezerva de Stat. Chiar şi holdele lui Puşcaşu de pe moşia lui cea dreaptă scăpară. Acasă, în păcel, stăpînul bolea să moară. — Mare minune ! zise argatul întrînd. — Minune ? Blăstăm ! — Ba-i minune, stăpîne ! Dumitru tuşi, învîrtindu-şi pălăria în mînă. — De-acum mă plăteşti de-a geaba. Eu zic că mai bine ar fi să plec. Nu mai am de lucru. — Să pleci, dar de unde să-ţi dau simbria ? Dup-aşa nenorocire, ai putea să mai laşi şi tu din bani. N-o să plătesc toată arînda pe de-a geaba ? — Jumătate o plăteşti stăpîne. Nu eşti tovarăş cu agronomul ? Omul începu să pomenească de sfinţi şi de arhangheli. — Eu o plătesc toată, el ia jumătate din rod. — Ţi-am spus să nu te întovărăşeşti cu el, că agro-nomu-i omul dracului. Anul trecut rugină-n holde, acum gheaţă... zise, zbicindu-şi lacrămile, nevasta lui Puşcaşu. — Drept să vă spun, începu argatul, nu ştiam că întru slugă la un om care calcă legea, păgubind pe săteni. Şi iarăşi, nu înţăleg cum de v-au răbdat oamenii. Iată, eu, de azi, n-aş mai putea rămîne subt un acoperiş cu dumneavoastră Puşcaşu se înfurie deodată, se ridica din pat, puse mîna pe o uscătură. — Ce ? vcneticule, golanule ! Tu să mă-nveţi pe mine ? Şi vîj... Dar’ uscătura se învîrti prin casă, se întoarse şi-l izbi pe stăpîn drept în numele tatălui. Puşcaşu căzu Răbojul lui Sfîntu Petru 491 pe păcel, femeia sări tulăind, în vreme ce Sfîntu Petru ieşi plin de scîrbă. In curte-1 întîlni pe agronom călare : pînă-n pîntece-i era plină iapa de nămol şi bălării, cum trecuse prin potop. Dintr-o ochire Sfîntu zări în ochii lui mici privirile unui drac, îl alungă cu semnul crucii şi, schimbîndu-se în consilierul agricol al judeţului, îi zise : — îţi cunosc cărările. încă azi să faci contract cu obştea pentru rezerva aceea de Stat. Altfel, mîne eşti la puşcărie. — Săru’ mîna ! Am înţăles ! zise agronomul ploco-nindu-se, şi făcu cale-ntoarsă, pornind spre primărie să împlinească porunca. Era ca fiert, bleg şi fără voinţă, de cum ieşise din el ghiavolul alungat de Sfîntu Petru. IX Portarul Raiului nu mai aşteptă să-şi ia simbria. Ieşi din sat şi se lăsă pe-o dungă la umbra unui nuc, la poalele viilor. Pe aici nici nu picase. Şi cum se luminase şi peste sat, şi vremea era pe la ojina cea bună, mierle galbene fluierau în vii, şi bondarii în catifea neagră, stropiţi cu aur, treceau din floare în floare, aplecîndu-le, iar rîndunicile treceau ca nişte suveici negre prin văzduh. Sfîntu Petru nu se mai sătura de aerul proaspăt şi aromat. Se uita prin vii şi le vedea încărcate de struguri. Jos la poale, pruni şi meri cu crengile încovoiate, bătucite de roadă. 492 Răbojul lui Sfîntu Petru «Pămînt îmbelşugat, zise Sfîntu. Dac-ar pune şi rumânii osul, ce mai ţară blagoslovită ar ieşi !» Şi iar se gîndi la nepăsarea oamenilor şi la înclinarea lor spre tot felul de batjocoră, pînă la batjocora de ei înşişi, de viaţa lor. Şi zise : «Unde vezi hărnicie şi agoniseală la rumâni, trebuie să fii cu ochii în patru, de nu cumva şi-a vîrît Michiduţă coada.» Apoi căzu pe gînduri, făcînd teorii peste teorii. Concluzia cea adevărată se năştea greu, căci ea trebuia să pornească din două premize care se băteau în cap : Nepăsarea de cele lumeşti e cuminţenie şi semn de creştinătate. Nepăsarea de cele lumeşti merge mînă-n mînă cu lenea şi cu sărăcia. Stelele răsăriră toate pe cer, şi Sfîntu Petru se gîndea încă. Nu vedea limpede însemnarea pe care trebuia s-o treacă la răboj pentru a raporta în cer Atotputernicului. Si simţea că, dacă nu se desluşeşte, misiunea lui e zadarnică, ţărănimea fiind viitorul României, cum aceasta este încă «o ţară eminamente agricolă». Vedea şi Sfîntu că problema e greu de dezlegat. «Nu-î mirare, îşi zicea, că guvernele trec pe lîngă ea, fără s-o dezleee, după ce au pus-o odată cu reforma agrară.» Răsări şi luna de după măgura ; albă şi argintie, lumina întinderile presărînd pe lucruri bură mai fină ca făina cernută prin sită de mătasă. Greieri cîntau neadormiţi. — un răsuflet scurt, ca ciripîrile unor pui minusculi de pasăre pitică — o gînganie. Tar Sfîntu Petru se frămînta cu gîndul. «Altă naţie, îşi zicea, lucrează după poruncă. Trage ca boul în jug şi nu se întreabă. Alta, iarăşi, ascultă de învăţătură. Ti dai carte, îi dai parte. Iar a treia urmeară pilda altora : vede ce-i bun şi calcă pe urmă. Românii nu-s dintre astfel de popoare, Răbojul lui Sfîntu Petru 493 dqpă oît bag de samă. Ei îşi bat joc şi de poruncă, şi de învăţătură, şi de pildă. Proşti nu-s, ba dimpotrivă, sînt mai deştepţi decît alte neamuri ; trebuie să fie o pricină...» Şi iar se cufundă în teorii şi filosofă după toate regulile silogismului scolastic. Dar tot nu reuşea să ajungă la tîlc. După răsăritul găinuşii, liniştea crescu, şi Sfîntu Petru înţelese deodată că trebuie să se coboare în trecutul îndepărtat al naţiei acesteia, pentru a o înţelege. Şi după ce trecu în revistă suferinţele şi luptele de veacuri ale românilor, înccpînd cu strămoşii daci şi pînă la Unire, îşi zise : «Poporul ăsta nu-i neiubitor de bunătăţile lumii, dar nu le crede statornice nici pentru o viaţă de om. Generaţie după generaţie a agonisit în zadar. Vremurile de bejenie s-au ţinut lanţ. Nu şi-a clădit palate fiindcă nici colibele nu-i scăpau ncarse. Astfel au ajuns neîncrezători în toate cîte sînt şi în toate la cîte rîvnesc inima şi ochii. îşi bat joc de ele, tocmai fiindcă s-au deprins să ştie că nu le pot avea. Cînd vii cu învăţătura, românul se-ndoieşte. Ştie că nu-i aur tot ce luceşte, şi pentru o zădărnicie nu se-apucă el de lucru. Mai bine visează...» Deodată gîndul i se lumină deplin şi puse această însemnare pe răboj : «Cît priveşte poporul de la ţară, el are nevoie de o pace îndelungată, pentru ca însuşi să se poată convinge că se plăteşte să s-apuce de lucru, că nu-i o deşărtăciune ce-i rîvneşte inima şi ochii. îşi bat joc de bunurile lumii fiindcă nu le văd statornice, şi de aceea nu cred în nimeni şi-n nimic, decît în tine, Stăpîne, şi-n răsplata de dincolo. E un popor de filosofi, Atotputernice, dar nădejdea în tine e parcă copleşită de scepticismul faţă de lume, ca prea mult au su- 494 RăBojul lui Sfîntu Petru ferit pe pămînt ! în vremuri îndelungate de pace aşă-zată ei se vor mişca, — azi unul, mîinc altul, — şi în grabă vor umplea ţara, ca nişte furnici harnice. E nevoie să experimenteze, să se convingă fiecare că zdroaba lui nu e zadarnică. Şi atunci, fără îndemn, fără învăţătură, fără .pildă, — o să fie un neam fruntaş, căci sînt deştepţi minune mare, blînzi şi buni de inimă. Şi să mă ierţi, Stăpîne, îmi pare că şi eu le dau dreptate : Pentru ce s-ar înverşuna la muncă, dacă peste un an, peste zece, un nou pîrjol ar mistui toată agoniseala lor ? De-aceea dă, Doamne, pace la hotarele tuturor ţărilor, dar mai ales la hotarele României !» Sfîntu Petru îşi sfîrşi mulţumit însemnarea, cînd îi veni în minte că însărcinarea ce o primise de la Domnul era chiar asta : «Să urnească pe oameni la muncă, la hărnicie»... Se întristă văzînd ce ştire-i putea duce, dar, apoi, îşi întări inima şi adormi, spunîndu-şi : «Va înţă-lege Atotştiutorul că-i nevoie de vremuri de pace pentru a se pune şi românul la treabă». Adormi în grabă şi începu să sforăie subt povara veacurilor. X Cit fusese slugă la Puşcaşu, nu prea întîlnise diavoli, nici în satul acela, nici în satele vecine. Cîţiva doară : cel pe care-1 alungase din agronom, vreo cinci sfrijiţi în butoaiele cu spirt din crîşme ; pe unul, mai dezgheţat, într-un ţăran bogat care-şi silea fata să se mărite cu un flăcău tomnatec şi beteag, clar putred de avut ; vreo şapte piperniciţi şi jigăriţi, ascunşi în nişte jandarmi Răbojul lui Sfîntit Petru 496 rurali petecoşi şi flămînzi, care-i bateau pe ţărani la tălpi ; unul, cu buze unsuroase, adăpostit intr-un primar care furase banii Statului ; altul, isteţ minune mare, sălăşluit într-o ţigancă bătrînă care şterpelea francii femeilor dînd din bobi; şi iarăşi altul care tocmai voia să se apropie de un popă să-l înveţe slujba ţigăncii, şi pe care îl alungase Sfîntu Petru, cumu-i alungase, pe pustii locuri, şi pe toţi ceilalţi. Se miră Sfîntu şi-i păru bine cînd văzu că la ţară dracii-s puţini. «Şi cum ar putea fi mulţi, îşi zicea cu bucurie tot sfinţia-sa, cînd aproape nu-i casă ţărănească în care să nu atîrne crucea de părete, nu-i prînz sau cină să nu se rostească Tatăl Nostru, şi cînd românul de la sate cu semnul crucii porneşte la lucru şi cu el se culcă ?» Sfîntu Petru se hotărî să se întoarcă iarăşi la oraş, încredinţat că ţărănimea, aşa, la repezeală, nu poate fi nici stricată, nici pornită cu avînt pe drumul îndreptării, că şi pentru una şi pentru alta trebuie vreme. înţelese că ghiavolul descoperise şi el acest adevăr, şi de aceea lucrează mai ales la oraşe. Tocmai se apropia de nişte mahalale îngropate în praf ale unui oraş, cînd îi păru că cineva tot sare şi se-as-cunde înaintea sa, pe hudiţele strîmte şi întortochiate. Vreun tîlhar pe care l-a stîrnit din locul de pînda ? Sfîntu se uită la căsuţele pitite, la colibele cu coperişul spart şi putred, şi îndoiala dintîi îl părăsi : era iarăşi în capitală. Cînd ajunse la o cotitură, ţop ! tocmai dinaintea lui, sare ca un ţap, — arătarea ceea, — şi se-nfundă în întunerec. Sfîntu îi zări corniţele şi zise : ' — Abia am întrat în oraş, şi iacă-tă-vă, încornora- 496 Răbojul lui Sfîntu Petru Şi nu-1 mai slăbi pe diavol din urmă. Voia să vadă ce ispravă mai pune la cale. Diavolul îşi ţesea drumul ca iţele ; la luminiş, îşi trăgea subt piele corniţele ca mîţa ghearele, şi părea un tî-năr bine crescut, cam oacheş, nu-i vorbă, dar frumuşel. Tot urmărindu-1, Sfîntu văzu că şi de ici şi de colo ţîş-nesc tot mai mulţi diavoli şi îşi iau drumul către străzile principale şi localurile de petrecere. Cum sfinţia-sa îşi pusese ochii pe cel dintîi, voia să-l urmărească pe-acela, şi pentru ceilalţi se mulţumea să ridice cheile Raiului, făoînd semnul crucii. Li se încrâncena pielea pe spate şi se încîrliga codiţa de-i strîngea, şi ţîşneau 111 în-tunerec să scape de arsura din spate, simţind primejdia. Diavolul pe care îl urmărea, întră într-o casă din-tr-o stradă dosnică, şi cît ce fu înaintea muici uşi de la etajul al doilea, se schimbă în fum şi întră pe gaura cheii. Sfîntu se opri la uşă şi citi numele de pe carta de vizită, punctată de muşte, prinsă de lemnul cafeniu. Numele nu-i păru necunoscut. Gîndindu-se puţin, îşi aduse aminte că era un poet care scrisese înainte de război versuri curate şi care slăvea frumuseţile naturii, patria, ba chiar pe Dumnezeu. Sfîntu îşi aducea aminte de nume fiindcă fusese, pe vremuri, şi în cer o discuţie asupra literaturii române, care părea că încearcă să trezească naţia, şi auzise atunci şi numele de pe carta de vizită. Nu stătu pe gînduri şi, schimbat în duh, întră şi el pe gaura cheii. Ghiavolul nu mai era nicăiri; în schimb, poetul, la masă, scria înfrigurat. Ţigara se stingea în scrumieră. De două ceasuri se căznise în zadar să continue pagina de unde o lăsase noaptea trecută, cînd, cu o clipă înainte, îi venise, pe neaşteptate, inspiraţia, şi Răbojul lui Sfîntu Petru 497 nu voia s-o piardă ! De un şir de sări păţea aşa ! Scru- miera-i era plină cu mucuri de ţigări. Sfîntu Petru înţelese de unde-i venea inspiraţia, şi se aplecă peste umărul poetului să vadă ce scrie. Condeiul aceluia zbura, şi pe hîrtie rămîneau şire scurte, strofe puzderie, parea că le scutură din mînecă. Portarul Raiului citi şi rămase scandalizat : picanterii, vorbe cu două înţelesuri, în fiecare vers batjocori cu nemiluita, tablouri decoltate, cuvinte care numeau sau făceau aluzie tot la trupul omului şi mai ales al femeii de la brîu în jos. Poetul scria, şi în loc să se gîndească, fluiera tot alte şi alte arii. Sfîntu se gîndi la numele lui, îşi aduse aminte de laudele ce i se aduseseră în disputa aceea din cer pentru poeziile de dinainte de război, şi nu se putu opri să nu spună tare : — Ce decadenţă ! în aceeaşi clipă poetul simţi o mînă pe umăr, întoarse capul şi-l văzu pe protectorul său de pe vremuri, acela care-i remarcase versurile descriptive şi lirice, — chipul căruia îl luase Sfîntu Petru. — Ce decadenţă, zise criticul din nou. Poetul îl privea uimit. După cît îşi aducea aminte, criticul acesta murise. Dar, plin de mustul inspiraţiei, capul îi era tulbure şi n-ar fi jurat dacă-şi aduce bine aminte. — Dumneata, maestre ? ! întrebă el, ridicîndu-se încet de pe scaun. Cînd ai venit ? Cum ai întrat ? N-am auzit nimic ! — Ce să auzi, cufundat cum eşti în porcăria asta. — Maestre ! — Nu ţi-e ruşine să pui astea pe hîrtie ? Asta e artă ? Pentru aceea ţi-a dat Dumnezeu talent ? N-aş fi crezut! 32 — Opere, voi. 5 — Agîrbiceanu. 498 Răbojul lui Sfîntu Petru El ridică o filă şi citi cîteva strofe. — Pfui ! Ce mai literatură pentru ţigănime ! Poetul îşi duse degetele îngălbenite de tutun prin pletele rare, oftă şi zise : — E nevoie să trăim din ceva, maestre. — Din putregai ? — Dacă cere publicul ! Nu pot digera altceva, maestre ! Cu literatura murim de foame în România. Dar astea se caută ! Să vezi grădinile publice ce ticsite-s, «Cărăbuşul» şi toate celelalte. Publicul de azi cere spectacol şi frivolitate. Se poate ca dumneata să nu ştii ? — E nevoie de scandal în lume, dar vai de acela prin care vine scandalul! Mai ales vai de el, dacă Dumnezeu l-a dăruit cu talent. Acestea-s lucruri pentru cîrpaci, iubite ! Unde te-ai pogorît! — Dar cine mai citeşte azi poezii descriptive ori lirice, cum scriam odată ? Nu mai sînt la modă ! Cîţiva ani după Unire am încercat, dar am tras pe dracul de coadă ! — Şi-acum te trage el de limbă, crede-mă, tinere. — Nu mai sînt tînăr, maestre, zise poetul, uitîn-du-se cu băgare de samă la străin. Iar îi veni gîndul : omul ăsta parc-a murit, cum de-1 văd ? Se frecă la ochi, dar nu se putu deştepta ; îi părea că visează. — Drept că nu mai eşti tînăr ! Ai început coborîşul. Mă gîndeam la dumneata cel de altădată. Sînt ani de-atunci... Nu-ţi pare ? Nu te miri că nu m-ai văzut de-atîta vreme ? Şi totuşi am ieşit din neguri şi am venit să te scap... Diavolul zvîcni în poet şi-l zgudui. — Ce vreai cu mine ? întrebă îngrozit poetul, încredinţat acum că are de lucru cu o nălucă. Răbojul lui Sfîntu Petru 499 — Să te scap de inspiraţia asta nouă. — Să nu faci una ca asta, maestre ! Te conjur ! Nu-mi lua bucăţica de la gură ! Şi poetul începu să plîngă cu lacrămi amare. — Nu-s de vină eu, ci publicul ăsta afurisit şi libidinos ! Dacă nu mă crezi, du-te, rogu-te, pînă la Valeriu, şi vezi-1 cum trăieşte ! — Care Valeriu ? — Colegul meu, Valeriu Tunaru. Deodată ne-am ridicat, în acelaşi număr de revistă ne-ai remarcat. — Aha ! Şi ce-i cu el ? — Te rog să-l vezi ! El a rămas la literatură, la in- spiraţia cea nobilă. Curg zdrenţele de pe el şi de pe copii. Nu găseşte editori, nime nu-1 mai citeşte. Dar eu, cu o piesă de astea, uşoară, încasez într-o sară cîteva zeci de mii. — Da-s banii ghiavolului, băiete ! — Banii n-au miros, maestre. Dacă ne luăm nasu’ la purtare şi căutăm originea, ajungem cerşitori prin redacţiile gazetelor. Sfîntu Petru nu-1 mai ascultă. Făcu un semn mic, nevăzut, deasupra capului poetului, şi ghiavolul ieşi stri-gînd două versuri obscene din noua lucrare. Dispăru şi Sfîntu. Poetul se spălă cu apă rece ca să se deştepte. Fusese, desigur, un vis. Simbolic poate... Cercă uşa : încuiată. Şezu la masă fără pic de remuşcare şi voi să continue. Avea termen. Şi de lucrarea asta erau legate multe, între altele vilegiatura lui cu o actriţă abia ieşită din Conservator, şi dornică de lume, de petreceri. Dar zadarnic se trudi : săcase izvorul. Noroc că era către sfîrşit. După cîteva nopţi de chin zadarnic, se folosi, ca încheiere, de 500 Răbojul lui Sfîntu Petru nişte piese străine. Traduse, înnădi, dar ieşi prost. Se ve-dea de-o poştă că-i lipsise inspiraţia. Şi, după al treilea spectacol, revista fu scoasă de pe afiş. Adio vilegiatură ! Iar poetul se izbea cu capul de păreţi şi nu cuteza să-şi descarce sufletul înaintea nimănui. îi era ruşine să spună cum i-a săcat inspiraţia. XI Sfîntu Petru rămase intrigat de vorbele poetului : voia să-l vadă pe Valeriu Tunaru, care rămăsese la inspiraţia nobilă. O ducea, într-adevăr, aşa de greu ? îl întîlni trecînd agale pe-o uliţă puţin luminată. Cînd fu în faţa bodegii lui Niţă, se opri, îşi numără leii rotunzi în buzunarul pantalonului, şi plecă oftînd mai departe. O clipă ţinu numărarea. Şi în ţîşnirea de lumină care năvălea prin geamul murdar, Sfîntu Petru îl văzu bine. Cu obrazul căzut şi plin de părăiaşe ; ou părul miţos, sur, adus într-o parte, părea mai degrabă un vagabond de pe uliţă. Numai ochii blînzi şi mari mai aminteau de poetul de-odinioară. Cînd îl văzu în ce cocioabă întră, Sfîntu nu-1 mai urmări. Suspină şi făcu calea întoarsă. Şi gîndindu-se un răstimp, aproape că-i părea rău c-a alungat pe dracul din celalalt ! Portarul Raiului îşi simţi sufletul înduioşat : «Să nu aibă el cu ce-şi cumpăra un păhar de vin ! Şi cine sînt vrednici să bea, dacă nu poeţii ? Că numai în ei se pogoară duhul creaţiei cînd sorb un păhar, numai lor le creşte sufletul îneît ar îmbrăţişa lumea în- Răbojul lui Sfîntu Petru 601 treagă. Cînd beau li se nasc ideile cele mai frumoase şi sentimentele cele mai generoase, pe care le cîntă înnobi-lînd pe alţii ! Of, Doamne ! Stăpîne ! Ce mai lume, ce mai ţară pe-aici ! Măcelarii şi şoferii beau şampanie, iar inspiraţii tăi n-au de-un păhar de vin, de-o ţuică n-au !» Vorbele din urmă le spuse tare, căci de după un zid, din întunerec auzi: — Destulă le este lauda de după moarte, şi numele pomenit din neam în neam ! Sfîntu simţi miros de pucioasă, ridică cheile, şi îndată se auzi după zid un tropot şi-un foşnet ca de-o turmă de mistreţi alungata. Portarul Raiului se oţărî: voia să-i vină în ajutor poetului. Se schimbă iarăşi în duh şi pătrunse în locuinţa scriitorului să vadă ce manuscrise avea gata de tipar. Omul era la masă, cu nevasta şi cu doi copii. Cinau pîne cu ceai, — blagoslovita băutură rămasă de la ruşi, — şi nevasta avea ochii plînşi. — Ar trebui să încerci şi tu în alte direcţii. Iată, unii cîştigă binişor, alţii chiar foarte bine, cu piese de teatru, cu romane. — Am încercat, ştii bine ! Nu-i genul meu ! — Dar lasă pretenţiile laoparte, dragă ! Scrie pentru grădinile de vară. Ce Dumnezeu, nu eşti mai slab ca atîţia alţii. încai ştiu ca ar fi versuri impecabile. — Nu pot. Ceva nu mă lasă. Nu-mi pot terfeli talentul. Este ceva în mine care nu mă lasă. Ce vreai, inspiraţia e lucru sfînt. Cînd auzi aşa, lui Sfîntu Petru i se topi inima. «Mai este nădejde pentru ţara asta» îşi zise el. Şi după oe văzu manuscrisele gata de tipar, ieşi repede, căci prea îl impresionase sărăcia din casă. 602 Răbojul lui Sfîntu Petru Iar în ziua următoare, luînd chipul unui critic cunoscut, trecu pe Ia principalele edituri din capitală. Primi, aproape pretutindenea, acelaşi răspuns. — Nu mai tipărim literatură. Mai ales versuri, nu ! — înţăleg, versuri rele. Dar pe care vi le recomand eu ! Mă cunoaşteţi doară. — Ne iertaţi, nu putem. Pierdere sigură ! — Vă asigur de contrariul! — Sîntem păţiţi. Numai manualul de şcoală e cîştig sigur. — Dar trebuie să mai încercaţi ! Ce Dumnezeu ! Marile noastre talente să rămînă necunoscute ? — Credeţi-mă, domnule profesor, chiar dacă le-am tipări, tot necunoscute rămîn. — Aş, vorbe ! — Pe onoare ! — Avem atâţia cititori azi în România. Şi nu se poate spune că nu se vînd cărţile. Lumea citeşte. Avem societatea bună, dornică de carte nouă... — Dacă e franţuzească ! — Bine, dar acum, după Unire, populaţia ţării a crescut, şi odată ou populaţia a crescut şi numărul cititorilor. — Cum, domnule profesor, dumneata care te ocupi cu critica, nu ştii în ce criză a cărţii româneşti trăim ? îmi, pare rău ! Sfîntu Petru ieşi opărit. Nu ştia, într-adevăr, ceea ce-i spuneau editorii. Şi nici nu-i venea să creadă ! De cînd umbla el pe pămînt, niciodată nu-i păruse rău ca acum că nu poate lucra cu bani, cum lucra potrivnicul său. Ar fi editat el cele trei manuscrise ale poetului ! Ştia că n-ar mai fi cinat numai cu ceai ! Şi cum i-ar creşte Răbojul lui Sfîntu Petru 503 inspiraţia cea nobilă, văz/înd că poate trăi de pe urma muncii cinstite ! Zadarnic însă ! în Rai stăpîneşte vechea convingere că banu-i ochiul dracului. Şi s-a coborît fără leţcaie în buzunar. Zadarnic îşi zicea Sfîntu că părerea dominantă în înălţimi cam suferă de anchiloză, că poate-i primejdioasă, aplicată celor buni din lume. Pentru mulţi, chiar dintre cei buni, sărăcia e prilej de ispitire. Zadarnic ! Legile veşnice nu le putea el schimba ! Se strecura prin forfoteala străzilor cu inima întristată, şi mergea fără nici o ţintă. Uitase să-şi lepede chipul cunoscutului critic şi astfel se mira văzînd că unii trecători îl salută, iar alţii, văzîndu-1, bufnesc de rîs. De pe vremea cînd încrucişa drumurile Caliopei, cunoştea vreo cîţiva capitalişti despre care auzise că au inima milostivă, şi că, mai ales, sînt gata de jertfă pentru neam. Se gîndi să mai facă o încercare. îi veneau în minte fragmente din manitscriseile poetului, deşi le frunzărise la repezeală, şi îşi zicea': «Păcat să nu rodească în sufletele românilor». Dar oamenii aceia cu avere, cînd auziră despre ce e vorba, îi rîseră în nas : — Domniule profesor !... Nici nu auziseră vreodată de numele lui Valeriu. Sfîntu se încăpăţînă şi le ţinu cîte o dizertaţie în care le arătă pe rînd foloasele naţionale ale unei literaturi sănătoase. — Domnule profesor ! Nu ştiu în ce partid politic eşti înscris, că nu cunosc un asemenea program. Dar indiferent de asta, să-mi dai voie să-ţi spun că ai un punct de vedere greşit. Ce are naţia cu msămnările poeţilor ? Parcă poporul a citit pe Bminescu, pe Alecsandri şi pe ceilalţi ? ! Parcă simte nevoie ? ! Şi totuşi trăim şi înain- KiMsnfflBagDntwn 504 Răbojul lui Sfîntu Petru tăm. De două mii de ani trăim fără literatură cunoscută de mase. Vom mai trăi patru ! Naţia, domnule, să aibă mălai şi slujbaşi cinstiţi, şi nu-i mai trebuie alta. Se sporeşte şi se întăreşte şi fără literatură ! Scapă-mă dumneata de slujbaşi hoţi, de jandarmi care îţi pun oul fiert subsuoară, scapă-mă de ilegalităţile din alegeri, şi-ţi fac eu o Românie Mare puternică, şi fără poezie ori proză. Parcă eu am citit literatură ! Şi iată, sînt cineva în ţara asta ! De mult mă gîndesc, domnule profesor, că bine-ai face s-o mai laşi şi dumneata cu critica cărţilor, şi să te-apuci de critica societăţii şi a stărilor politice de la noi. Iată, de pildă, în partidul nostru sînt mulţi oameni învăţaţi. Şi-i îndruga mai departe, folosindu-se de prilej pentru a-1 atrage pe profesor fiecare în partidul lui politic. — Spui dumneata că poezia consolidează ţara, că trezeşte sufletele, le înalţă, şi creşte nădejdea ? Fleacuri ! As-cultă-mă pe mine ! Ce-aş folosi dacă aş răspîndi un milion de exemplare din poeziile ce-mi recomanzi, dacă ticăloşii ăştia din opoziţie cutreieră satele şi strigă în gura mare, ori şoptesc la urechea ţăranului că ne ducem pe copcă ? Dumneata vreai să pui temelii cu slova scrisă, cu versuri în care se laudă luna şi stelele, iar pe-zevenchii din opoziţie sapă la temelii, vorbindu-i ţăranului despre năcazurile lui zilnice. De mult mă gîndesc că dumneata mai mare folos ai aduce ţării dacă ai face politică şi te-ai înscrie... Sfîntu nu-1 mai asculta şi ieşi scîrbit de atîta neînţelegere. 1 îşi zicea că, deşi nu putuse descoperi nici un ghiavol în oamenii ăştia, judecata lor tot trebuia să fie perver- Răbojul lui Sfîntu Petru 606 tită de miasmele depărtate ale Iadului. Nu voia să se dea bătut, şi porni la un minister unde cunoştea pe unul mare, să ceară o slujbă pentru Valeriu. «Cel puţin să câştige şi el o pîne ! într-o ţară în care trăiesc bine cei lipsiţi de talent, dar plini de şmecherie, baremi atît să aibă şi Valeriu. Altfel, cei înzestraţi de Dumnezeu vor ajunge să blăstăme darul ce li s-a dat, şi vor crede că-s înfieraţi pentru cine ştie ce păcate.» Aşa îşi zicea Sfîntu, urcînd, plin de nădejde ca fa-gurul de miere, treptele ministerului. Cînd auzi domnul cel puternic despre ce e vorba, rîse cu lacrimi şi zise : — Mucalit mai eşti, monşer ! De dimineaţă ai pomit-e cu glumele. — Dar, te rog, nu glumesc deloc ! răspunse criticul, sărindu-i ţandăra. — Ba să mă ierţi ! Glumeşti dacă vii cu astfel de propunere. Poeţii ăştia or fi buni ei să latre la lună, dar să-i pui la treabă, ferească sfîntul ! Sînt nişte leneşi nu-măru5 unu ! Unde mai pui că nu se pricep la nimic ! N-au nici o diplomă, nici o calificare de Stat! Ştim noi ! Am mai avut şi ni-i destul. Criticul stărui şi arătă valoarea poetului. — Ei, nu ! Credeam că glumeşti ! Da’ ce crezi dumneata, slujbele de Stat sînt pentru trîntori ? De aceea punem biruri pe naţie ? Noi, aici, muncim, domnule ! Organizăm şi muncim ! Ce să facă aici omul dumitale ? Să prindă muşte ? Las’ că-i ştim noi ! Umplu cafenelele şi berăriile şi critică pe toată lumea care munceşte. Soi rău, — să ştii de la mine ! Sfîntu Petru văzu în privirile lui licărind ochii ghia-volului şi nu voi să se dea bătut. 506 Răbojul lui Sfîntu Petru — Ascultă, zise el, nu-i bine să te grăbeşti aşa. Omul meu are un nume. M-am gîndit ca partidul ar cîştiga avîndu-1 între membrii săi. Ei bine, el mi-a arătat dorinţa de-a se înscrie ; spune ca e singurul partid care are un program cultural. — Apoi da’, asta e adevărat. Sîntem singurul ! într-un sfert de ceas, Valeriu fu numit într-o slujbă la minister. Cu patalamaua în buzunar, Sfintu Petru ieşi în 9tradă. Cu ochii la cer începu a se ruga : «lartă-mă, Doamne, că am minţit, dar prea mi-a fost milă de om». Şi, bucuros, luînd chipul unui prieten al lui Valeriu, îi duse decretul de numire. Valeriu rămase uimit. — Cum se poate ? Fără ştirea mea ?! — Ei, m-am folosit de un prilej, Valerie. — Dar nu-s înscris în partid ! — Te vei înscrie ! — Te rog, nu mă ofensa fără motiv ! — Ce ofensă, dragă ! se amestecă in vorbă nevasta. Să-ţi pară bine că ai găsit şi tu o ocupaţie. — Dar nu-mi pare defel! Şi, cu condiţii, nu primesc. Cum ? Să mă înscriu în partidul lor ? Dar ştiţi voi cine ne nenoroceşte ţara asta de la Unire ? Şi da-i, şi nu te mai opri ! «Hm ! Avea dreptate omul cel mare de la minister. Sînt răi de gură poeţii ăştia. Şi ce limbă ascuţită ! îl las în plata Domnului. Poate, pînă la urmă, tot o să se domolească !» Aşa-şi zise Sfîntu, părăsindu-1 pe poet. In stradă se gîndi adînc ce să încresteze pe răboj. Vedea ca sărăcia poeţilor e mare în România, că nu pot trăi din munca la care se pricep, cu darul dat de Dumnezeu. Răbojul lui Sfîntu Petru 607 îşi aduse iarăşi aminte de doi-trei care apucaseră deasupra năcazurilor, dar aceştia nu mai scriau : făceau politică... Vedea că chestiunea e greu de rezolvat, şi mai amînă însemnarea pe răboj. Dar înainte de a se culca, se gîndi din nou şi-i păru că aşa ar fi mai bine să raporteze : «Cît priveşte pe cei inspiraţi de tine, ei se zbat ca peştele pe uscat în România. Cred că e o singură soluţie potrivită pentru vremurile de azi, pentru ca darul ce-1 dai să nu rămînă fără de rod, să nu se îngroape talentul în pămînt. Pe viitor nu mai coborî duhul creaţiei decît în băieţi avuţi, Stăpîne, căci poetul nu poate trăi şi produce decît păstrîndu-şi independenţa. Şi, fără avere, în România independenţa e un moft. Coborînd inspiraţia în odraslele celor avuţi, vei mai ţinea sama, Atotştiuto-rule, să-i legi tare de pămîntul ţării, că altfel se-ntorc din petreceri îndelungate în cele străinătăţi însufleţiţi de mode literare nepricepute în România, şi bat apa-n piuă !» XII Sfîntu Petru dormi puţin în noaptea aceea. Se culcase pe o banca în Cişmigiu, ca tare-i plăcea grădina, şi aerul era domol şi răcoarea umedă, plină de miros âse verdeaţă. Dar nu apucă să se-ntoarcă pe laturea cealaltă, cînd iar îl trezi vîjîitul din văzduh. Trase cu urechea : De departe vîjîitul nu era tare, dar cînd trecu pe deasupra lui, părea ca scăpat din praştie. îl simţeau 608 Răbojul lui Sfîntu Petru dimonii şi îşi luau avînt. Tot spre miazănoapte, către munţi. — Olio ! De mult nu i-am mai iscodit! oftă sfinţia-sa. Ia să vedem pe unde şi-au mai viîrît coada ! Şi se sculă cu părere de rău pentru grădină, şi, schimbat în duh, luă şi el drumul munţilor. De astă dată ghiavolii se adunau într-o poiană, — părea cam pe deasupra Braşovului, — că nu se vedea bine : luna nu răsărise încă. Blebu, dracul cel şchiop, şedea în marginea poienii, pe-un ciot de brad aşchios, care-1 împungea. Limba-i atîrna, roşie şi lungă, şi sufla din greu. Slugile lui, care cum se lăsa din văzduh, făcea o închinăciune şi amuţea, îşi spărgeau capul să priceapă osteneala poruncitorului. Poiana, încetul cu încetul, se bătuci cu Necuraţi, cum e bătucit cu muşchi acoperişul vechi de ţiglă. Blebu răsuflă din adînc ; i se sugeau flămiînzările ca la un căpău care-a gonit, ceasuri, iepurele. întru tîrziu îşi trase limba, sări în coadă şi urlă : — Unde-i Michiduţă ? Diavolii se priviră cutremuraţi. Nu era nicăiri. — Poate soseşte acum, zise un drac sfrijit, răzi-mat în coadă, uitîndu-se în văzduh. Vîjîie. Nu sfîrşi vorba, şi Michiduţă, cazînd ca un glonţ, se izbi, să-i deşăle, de spinările alor doi dimoni. — Aki, poruncitorule ! gemu Michiduţă, dîndu-şi duhul. Ochii-i ieşeau din cap. Părea mai ostenit ca Blebu. — Aşa s-ascultă porunca ? răcni şchiopul, ridicîn-du-se în unghii să-l vadă, că se pitise între fraţi. Ai auzit oînd te-am chemat din văzduh ? — Auzit, poruncitorule ! Răbojul lui Sfîntu Petru 509 — Şi nu-ţi ştiai datoria ? Nu ţi-am spus, cu o 7.i înainte, să fii gata, şi, cînd vei auzi chemarea, să vii să-mi ajuţi ? Nu ştiai ce povară duc ? — Ştiam ! — Vreţi să grăbiţi sfîrşitul împărăţiei, mişeilor ! urlă Blebu, cît răsunară munţii pînă departe în noapte. Ştii şi nu asculţi ! Ian’ apropie-te, finuţule, să te mai întăresc prin botez. întinse o labă care se lungi pînă deasupra finuţului, îl înhăţă de spate şi-l zvîrli în înălţimi. Căzînd, dracul despuie de crengi un brad secular. — Mă laşi să zbier în văzduh sub cumplita povară ? Să-l scap şi să fug poştii după el ? Ca alerga mai dihai ca un prepelicar. Voia să scape de contract, şi să se întoarcă la cîştig nou, nelegiuit. Cînd era gata să-l apuc din nou, se rugă îngrozit : «Mai lasă-mă numai un ceas ; iscălesc cel din urmă contract pentru furnizări de avioane aviaţiei militare. Nu pentru mine, pentru frate-meu. Ştii că-i sărac pîrlit.» Şi aşa rîvnă avea pentru frate-său, încît, coborînd cu el spre smîrcuri, mi se zmînci din nou din gheare. Noroc că eram deasupra adîncului, şi nenorocitul, scăpînd de mine, a dat de bunică-mea : s-a înfundat în smoală pînă-n inima pămîntului. Ci unde pun ruşinea să nu-1 duc de mînă şi să-l prezint Stăpînului ? Amîndoi, nu-1 scăpăm ! — Iertare, şefule ! îmi ştiu datoria. Neputinţa m-a oprit. Ţi-am auzit strigarea şi tocmai voiam să zbor, cînd îmi ieşi în drum o babă, doamnă mare, putredă de bogată. «De şapte zile te caut, mi-a zis, şi acum, că te găsesc, nu te mai las.» Şi dintr-un avînt mă încălecă, şi unde nu începu să-mi dea pinteni din călcîie ascuţite ! Alerga după dragostea unui tânăr, inginer mi se pare, şi, în goană, mi-a jurat să fie a noastră dacă-i voi ajuta. «Aşteaptă, cu- 510 Răbojul lui Sfîntu Petru coana, un ceas, ca ai vreme de măritat, o să lungesc noaptea» i-am zis. Dar ea mă ţinea de chică şi-mi împlînta călcîiele în coaste. Ce să-ţi mai spun, poruncitorule, tu ştii ce-nsamnă să te încalece o babă. Michiduţă sughiţa şi se îneca. — Aşa mai înţăleg, zise Blebu, înveselit deodată. Ai fost tot subt porunca noaistră. Şi avea călcîie ascuţite, ai ? — El rîse şi însenină feţele înfricate ale demonilor. — Dintre toate, aş vrea să aud, mai întîi, reîncepu Blebu, raportul celor trimişi pentru minorităţi. Guvernul pregăteşte legea care le-ar putea închide gura, dîndu-le şi în scris ceea ce au, fără scrisoare, de la Unire încoace. N-ar mai putea striga în străinătate că nu au drepturi. Că românii ar dovedi cu legea scrisă minciunile lor. Primejdie-i să se potolească, să lucreze şi ei la întărirea ţării. Ei, să v-aud, şopîrle verzi ! — Noi trei venim din Cluj, din Timişoara şi din Tîrgul Murăşului, îşi începu raportul un diavol cu capelă roşie de husar. Am lucrat în mijlocul minorităţii maghiare şi ne-neoarcem cu temeri serioase : elementul acesta minoritar n-are rezistenţa pe care am aşteptat-o. Cei mari, pătura conducătoare, e-adevărat, sînt gata la tranzacţii cu românii, mai ales cu guvernele româneşti. Ştii, poruncitorule, vechea poveste : corb la corb nu-şi scoate ochii ! Oameni sînt, şi obişnuiţi cu traiul bun. Dar primejdie de împăcare nu este, că-şi aduc mereu aminte de bunul lor trai în imperiu, şi-abia aşteaptă să le vină cumva apa la moară, ca să-n toarcă foaia. Şi noi îi ajutăm, că avem presa în mîna alor noştri. Prin gazete vărsăm duh de învrăjbire, ca şi înainte de război, în sufletele lor fudule. Răbojul lui Sfîntu Petru 511 Cît despre popor, despre masele ţărăneşti, ce să mai lungim vorba ! Ele nu numără, cum n-au tras în cumpănă niciodată. Masele sînt pentru pace. De pe partea lor, înfrăţirea e ca şi făcută, şi colaborarea la întărirea ţarii poate începe mîne. De-aici vine primejdia pentru noi. — Eu am cutrierat oraşele săseşti, începu alt drac, şi am sămănat discordia. Aici nu-i mult de lucru, ca domnii saşilor au ştiut întotdeauna să umble cu doi bani în trei pungi. Dar se tem grozav de românizare. Acest gînd singur ar fi destul să-i oprească de la o colaborare la consolidarea Statului. Şi-mi pare că nu se tem de-a geaba, sfîrşi diavolul, clipind şiret din ochi. Sfîntu Petru asculta pitit după un trunchi de brad. «Cum se poate ? se întrebă sfinţia-sa. Cum să-i românizeze ? Ar fi o mare greşală, care le-ar strica în primul rînd românilor. Limba fiecărui popor e dată d* Dumnezeu, şi nu-i slobod să fie răpită. Trebuie să mă interesez să văd care-i adevărul. Propaganda, subvenţiile, spionajul — toate sînt lucruri trecătoare, de care n-are să se teamă România. Dar a româniza cu forţa, asta poate fi mare primejdie pentru viitor.» Şi după ce ascultă pînă la capăt rapoartele şi poruncile cele noi, — socotise că e bine să nu-i mai împrăştie înainte de a le da Blebu poruncile, ca să ştie unde sînt trimişi cei mai isteţi, — Sfîntu Petru, cum era aproape de Braşov şi se zărea, în luna care tocmai răsărise, Biserica Neagră, pomi spre cetate. Portarul Raiului trecu în noaptea aceea prin toate oraşele săseşti din Ardeal. Schimbat în duh, zbură din Braşov în Sibiu şi din Sibiu în Sighişoara. Luna lumina ca ziua, şi sfinţia-nsa se convinse că oraşele acelea erau 512 Răbojul lui Sfîntu Petru aproape neschimbate, ca şi înainte cu sute de ani. Schimbările erau floare la ureche : numele străzilor în româneşte, firmele în două limbi, un steag tricolor la primării. Da-ncolo, aceleaşi clădiri greoaie ca cetăţile, prin birturi aceeaşi torocăneală, aceiaşi băutori de bere, şi chiar cînte-cele chefliilor erau tot cele vechi săseşti. în ziua următoare Sfîntu cercetă şcolile, bisericile, bibliotecile, muzeele, şi iarăşi nu văzu nici o schimbare. învăţau şi predicau în limba lor aspră şi rupta, copiii bălani, în recreaţie, se jucau vorbind ca şi cei de-acum patru veacuri ; frîuele ieşeau din biserici gătite în acelaşi port naţional. Unde era românizarea cu forţa ? Sfîntu se linişti şi se bucură cu sufletul, deşi saşii nu-1 mai pomeneau de mult şi nu-1 mai ascultau în urmaşul său de la Roma : erau nu numai schismatici, dar şi eretici. întrase tocmai la primăria unuia dintre oraşele săseşti, să arunce o privire şi prin registre, cînd sosi la primar un domn respectabil, om avut şi cu vază în oraş. Părea foarte trist şi greu de gînduri. «Poate o să aflu adevărul dintr-o convorbire particulară», îşi zise sfinţia-sa. Şi, ca o adiere, întră şi el în cabinetul primarului. Sfîntu Petru văzuse pe coridoare, prin birouri, aceeaşi inscripţie : «Vorbiţi numai româneşte». Era una şi în cabinetul primarului. — Prostii ! zise domnul acela, după ce strînse mîna primarului, făcînd un semn cu capul spre inscripţie. — Prostii, cred şi eu, dar ce să facem ? E>acă-i ordin... — Şi crede Statul că ne românizează cu inscripţii, schimbînd numele străzilor, scriind firmele şi în româneşte, obligîndu-ne să arboram tricolorul ? Răbojul lui Sfîntu Petru 513 — Fst ! Mai încet, prietene, zise primarul privind în laturi şi cercînd sa tempereze agitaţia celuilalt. Ei îşi văd de trebile lor, noi de-ale noastre. Nu-i adevărat ? Şi primarul zîmbi cu înţeles. — Şi cu toate aceste, prietene, începu domnul cel respectabil, pe-un ton tragic, românii ăştia au un noroc porcesc. Ungurii nu ne-au putut deznaţionaliza. Ăştia ne-nghit. — Vorbe ! — Ascultă-mă pe mine. Nu cu prostiile astea, şi el arătă din nou inscripţia. Nu cu puterea de Stat, nu cu industria ori comerţul. Au ei un mijloc cu mult mai eficace ! Primarului îi păru c-ar înţelege pesimismul prietenului : de trei săptămâni se vorbea în oraş de aventura fetei lui cu un ofiţer român. Dar nu voi să-l jignească, şi zise : — Afară de număr, le sîntem întru toate superiori. N-avem de ce ne teme. Interlocutorul lui oftă, privi cu ochi trişti prin cabinetul primarului, şi zise : — Superiori ! La ce ne foloseşte superioritatea ? Iată, am venit să-mi descarc inima înaintea celui mai bun prieten. Mare nenorocire pe noi, cu ofiţerii ăştia ! Ţi-ai putea închipui ? Azi am prins-o şi pe nevastă-mea cu unul ! — Nu mai spune ! — Ce să spun ! Mi-a venit să mă spînzur ! Cu fata, de ! ce să fac ? Mi-am zis : e tînără şi proastă, şi ofiţerii ăştia sînt plini de draci. Dar bătrîna, — că-i trecută de patruzeci şi cinci ! Iată pierirea noastră, stimate domnule primar ! Şi crezi că numai la mine e aşa ? E grozăvie ce se-ntîmplă ! Se prăbuşesc moravurile noastre seculare ! Educaţia familială, principiile de morală, de care am fost 33 614 Răbojul lui Sfîntu Petru aşa de mîndri în trecut, se datină. Românii răstoarnă tot. Au o trecere primejdioasă la femei, la femeile noastre. Iată prin ce mijloace au să ne românizeze ! Intr-o sută de ani, praf şi pulbere ! — Prea eşti pesimist azi, dragă prietene, zise primarul, căzut pe gînduri. — Pesimist ? Disperai, domnule ! E glumă ? Cum am protesta ? E singurul teren unde-s mai tari decît noi, şi-i o chestiune pe care n-o putem duce la Liga Naţiunilor. Nu-ţi vine sa te spînzuri ? El oftă din nou şi, iritat foarte, se ridică şi, în loc să iasă pe uşă, întră în oglinda mare din părete. Sfîntu Petru ascultă uimit şi scandalizat în aceeaşi vreme. Aşadar, aceasta era românizarea de care se temeau saşii ? De aceea clipea din ochi dracul care raporta ? Mijloacele de deznaţionalizare a altor neamuri, oricare ar fi ele, nu pot fi îngăduite, că şi Duhul Sfînt a dat darul limbilor, şi Mîntuitorul a poruncit apostolilor : «Mergeţi, învăţaţi toate neamurile». Deci mijlocul pomenit numai dracul I-a putut iscodi ! $i, după ce ieşi pe coridor, puse aceste rinduri la răboj : «Minorităţile etnice n-o duc rău în România. Diavolul asudă să le aţîţe, — dar toate nemulţămirile sînt primejdii trecătoare. Nimeni nu le opreşte nici limba, nici cartea, nici slujba din biserici. O singură primejdie reală de românizare îi paşte pe străini, îndeosebi pe saşi, pentru înlăturarea căreia va fi nevoie ca pe viitor, în oraşele unde-s ei mai mulţi, să nu mai fie grămădire mare de ofiţeri români necăsătoriţi. Fac propunerea, deşi cei ce se plîng sînt eretid cu toţii, şi de la Luther pînă azi ar fi avut destulă vreme să revină în sinul bisericii. Dar scris e în lege că tu nu voieşti moartea păcătosului.» Răbojul lui Sfîntu Petru 515 XIII Sfîntu Petru îşi aduse aminte că de mult nu mai ascultase sfaturile şi dărille de samă din adunările lui Blebu. Nu mai ştia pe unde îşi au, acum, dimonii, locul de întîlnire. Le căută culcuşul pînă tîrziu în noapte. Uneori se oprea în drum şi trăgea cu urechea : era linişte deplină în văzduh. Stelele luminau limpede în adîncimile cerului, şi Sfîntu, ostenit de alergătură, se gîndea cu tristeţe la hodina lui de lîngă poarta Raiului. îi era milă şi de români şi de ţara românească, văzînd-o năpădită de dimoni, dar ar fi dorit şi să se întoarcă la slujba lui cea adevărată. îşi zicea de multe ori : «Fac eu ce pot, da5 sînt unul singur, iar ghiavolii sînt puzderie. O să mă duc la cer, sa-mi fac raportul însoţit de propuneri, şi o să-l rog în genunchi pe Domnul, ori să cruţe ţara asta de slugile lui Blebu, ori să trimită mai multe puteri cereşti, să poată da lupta cu toţi sorţii de izbîndă. Altfel, românii, cum sînt uşor de ispitit, cu greu vor putea să-şi întărească ţara care a aflat mila şi dragostea Atotputernicului.» Se dorea la Rai, cum se doreşte oricare om la vatra lui, iar dulcea lumină a stelelor îi sporea şi mai mult nostalgia. Simţea însă că mai are de lucru, şi, slugă bună şi credincioasă fiind, îşi călcă pe inimă. îl frămînta de mult un gînd : cît umblase prin ţară, şi o străbătuse în lung şi-n lat, se tot mirase de ceea ce vedea şi auzea. Dacă s-ar fi luat după gazete, după cuvîntările din Parlament, după discursurile din adunările publice, după agitaţia şi hărmălaia din cluburile politice, trebuia să creadă că în România stă gata să izbucnească o revoluţie, — frămîntări de patimi, vorbe grele, ameninţări, — 33* 516 Răbojul lui Sfîntu Petru de parcă ţara ar fi fost împărţită în tabere duşmane, gata să se încaiere. Dar dacă nu citea gazetele, nu asculta oratoria bărbaţilor politici, ci stătea de vorbă cu oamenii de rînd şi de toate vîrstele, Sfîntu rămînea mirat: numai înţelepciune, şi, îndeosebi la ţară, o înţelepciune fatalistă, pe care ţărănimea o deprinsese din veacurile de împilare şi cu care trecea mai uşor peste greutăţile vieţii. La ţară Sfîntu nu întîlnea nici clocot de patimi gata să izbucnească, nici pălăvrăgeală, ci numai vechea melancolie românească, convingerea că lumea şi viaţa sînt mai mult rele decît bune, şi neîncrederea că ar putea cineva să schimbe vreodată rosturile întemeiate. De aceea ţăranii nici nu se leagă de făgăduielile unora, de ameninţările altora, ci-i lasă pe toţi să vorbească, ştiind că de la vorbă la faptă e mare prăpastie. Portarul Raiului vedea o mare deosebire între liniştea de românească omenie a ţăranilor, care fac pînea şi ţara, şi între cei care spun că vorbesc în numele lor, agitîndu-se ca-n pragul unei răsturnări. Se gîndea uneori : poate că stratul social din sufletul căruia ies politicianii e negustorimea ! Şi cercetă cu de-a-măruntul oraşele şi breslele de negustori şi meseriaşi. Şi văzu cu mirare că şi aici domnea aceeaşi nepăsare faţă de certurile dintre cei mari, — numai negoţul să meargă ! «In numele cui se agită atît de cumplit oamenii aceştia ? se întrebă atunci Sfîntu Petru. Dacă vorbesc în numele poporului, ar trebui să folosească şi mijloacele de luptă potrivite cu sufletul naţiei. Ar trebui să vedem şi în presă, şi în Parlament, şi la adunări, cuminţenia şi seriozitatea naţiei, cuviinţa ei, răbdarea şi trăinicia sufletului popular. După cît cunosc eu, sătenii din Răbojul lui Sfîntu Petru 517 România numai isterici nu-s ! Şi ei nu se ştiu încăiera de parada, pentru teatru ! Cînd se încaieră, dau la mir, nu ştiu de glumă ! Iar dacă politicianii vorbesc în numele tîrgoveţilor, ar trebui cel puţin aceştia să facă zid în jurul lor.» Sfîntu simţea că prăpastia dintre agitaţia unora şi liniştea altora nu e firească, şi că, pentru ţară, e primejdioasă. Şi Sfîntu Petru se hotărî să cerceteze cu mai mare luare-aminte pricinile care-i ţineau pe unii mereu în neastîmpăr. Vedea el că de năcazuri şi de aleşuirile Celui Rău e plină ţara, că viaţa e grea, cum a fost totdeauna. Dar mai înţelegea că cei mai năcăjiţi sînt şi cei mai mulţi şi cei mai răbdători. Iar alţii, buiecii, ori dau din mîni şi din picioare să păstreze puterea, ori se zvîrcolesc s-o apuce, făcînd mereu larmă neadormită, care se răspîn-deşte peste ţară. Şi Sfîntu ştia că aşa ceva nu-i în firea de veacuri a românului, care spune : «Schimbarea domnilor — bucuria nebunilor». Sfîntu îşi amină, deci, întoarcerea la Rai, şi căută, pînă noaptea tîrziu să afle cuibul ghiavolilor de sub căpitănia lui Blebu. îl căută zadarnic : nu-1 găsi nici la munte, nici la şes, nici în peşteri, nici în turnurile ereticilor. Ostenit de alergare, un gînd îi lumină mintea : «Să-i caut la cluburile politice». îşi aduse aminte că tocmai atunci era zarvă mare prin gazete : se striga că a bătut ceasul al doisprezecelea, cînd toţi oamenii de omenie trebuie să se adune într-o singură tabără, să pornească lupta din urmă împotriva «necinstiţilor şi a ticăloşilor care sug sîngele naţiei». Şi, în fruntea celor ce zbierau pentru democraţie, mergeau, cu vorba şi cu condeiul, tot felul de oameni. 518 Răbojul lui Sfîntu Petru Schimbat în duh, portarul Raiului cercetă pe rînd cluburile politice din capitală. Pretutindenea : larmă să răstoarne păreţii ; un fum gros pe care pluteau, fără nici o sforţare, puzderie de diavoli, şi în care se puteau ascunde cu uşurinţă ; feţe crispate de nelinişte, de groază, de speranţă ; ochi bulbucaţi să iasă din orbite, cît cepele — la oratori ; frunţi încruntate, priviri tulburi — la şefi ; patimă aprinsă la jucătorii de cărţi ; mare, gravă importanţa la servitori ; îmbulzeală la înscrierea pentru a lua cuvîntul; priviri piezişe spre cei care veneau mai târziu şi trebuiau să şadă la coadă ; în vestiare, servitorii nu mai răzbeau de treabă, făcuseră clăi întregi de pardesiuri şi paltoane, căpiţe de pălării. Şi pretutindeni atmosferă aprinsă !... Şi un năduf !... Dar tot mai mare era năduful din sufletele patrioţilor. Fiecare venise cu gîndul să salveze ţara, şi se sufocau aşteptînd să le vină rîndul pentru a lua cuvîntul. Sfîntu Petru oftă şi zise în sine : «Nu-i mirare că nu i-am aflat nicăiri în sobor pe slujitorii lui Blebu ! Sînt cu toţii pe-aici. Sînt mulţi cei ce se văd în fum, dar tot mai mulţi sînt cei ascunşi în oamenii aceştia neliniştiţi. Iată cum îi agită, cum le încleştează pumnii, şi cum li se uită de tulbure din ochi !» Sfîntul cunoştea pe unii din cei ce umpleau cluburile politice. îi ştia oameni sănătoşi, cu scaun la cap, unii dintre ei harnici, părinţi de familie, oameni cu năcazurile lor, dar pe care niciodată nu-i văzuse aşa de ieşiţi din fire pentru greutăţile vieţii lor, cum îi vedea acum pentru acele ale «poporului». «Mă gîndeam eu că aici e buba, îşi zise Sfîntu văzîn-du-i agitaţi de duhurile cele văzute şi nevăzute. Mă gîndeam eu că numai ghiavolul poate săpa prăpastia dintre cuminţenia şi liniştea poporului, şi isteria de care Răbojul lui Sfîntu Petru 519 sînt cuprinşi aceşti bieţi oameni, porniţi din bun senin să mîntuiască naţia.» El trecu de la un club politic la altul, şi pe urmă, pentru a şti tot, se întoarse de unde plecase. Pretutindeni diavolii îi zguduiau pe o-ameni cu un singur gînd, cu o singură dorinţă : puterea ! Unii să n-o lase, alţii s-o apuce. Şi cu toţii erau arşi de-o singură ţintă : sa salveze naţia. «Am fost şi eu un pămîntean, îşi zise Sfîntu, m-am însufleţit şi eu pentru dreptate, pentru binele altora, mai ales pentru biruinţa Domnului, dar ştiu şi slăbiciunile omeneşti. M-au încercat, şi adeseori m-au copleşit, biruindu-mă. Ştiu iarăşi că, spre orice desăvîrşire ai ţinti, tot e mai aproape de om cămaşa decît paltonul. Iar aceştia se agită toţi pentru binele altora, w-a şi cînd s-ar fi uitat cu totul pe ei înşişi. Să fie cu toţi apostoli, si fie prooroci, să fie mai mari decît Moise şi Ilie, decît mine şi Pavel ? Nu-mi miroase a sinceritate, şi de bună-samă că dimonii le dau ghes !» Şi Sfîntu începu să tragă cu urechea, nu la vorbele oratorilor, ci la ceea ce-şi şopteau oamenii. într-un club, al partidului de la putere, retraşi într-un colţ, doi dintre cei mari vorbeau : — Ţi-am spus eu că o să ajungem aici, că şeful, prin atitudinea lui, o să ne scoale toată lumea în cap. Mă rog, cu cine s-a înconjurat ? Pe cine-a făcut miniştri ? Pleava partidului ! Mincinoşi şi hrăpăreţi, farisei primejdioşi şi proşti ca gardul. De cîte ori n-am sugerat o remaniere largă ! Să fi întrat dumneata şi eu, şi doi-trei ca noi ! în douăzeci şi patru de ceasuri am fi pus opoziţia cu botul pe labe. Acum, unde am ajuns ? Se face zid, se face coaliţie mare împotriva noastră. Cu orbi, cum să conduci o ţară ? 520 Răbojul lui Sfîntu Petru — Da, ai dreptate ! Numai cît orbii ăştia sînt oamenii de casă ai şefului. Fură de sting, şi nimeni nu-i ia de guler. Ascultă-mă pe mine : peştele de la cap se-mpute. Ne trebuie alt şef! Am spus-o şi o mai spun : şef nou şi reorganizare ; la vreme nouă, oameni noi, ca dumneata şi ca mine. Oameni cinstiţi, în primul rînd, caractere... Da, domnul meu, caractere ! Altfel, vai de capul naţiei ! — Pentru schimbarea şefiei trebuiesc oameni, trebuiesc voturi. Nu-i lucru uşor. O remaniere e altceva ! Crezi că te urmează, la noi, cineva, într-o luptă de care pe care ? Hm ! — Mai sînt oameni în partid ! — Sînt, pînă vine vorba de faptă ! îi cunosc eu ! Nişte interesaţi, care nu se mai satură nici de situaţii nici de cîştig. Pentru un blid de linte îşi vînd independenţa. — Vor fi şi de aceştia, dar nu sînt toţi. — Ba toţi ! Şi dacă te gîndeşti că ai cu cine porni la drum, te înşăli. — La ce drum ? în loc de răspuns, celalalt se învîrti, încruntat, pe căl-cîie şi se amestecă în forfoteala clubului. încruntat rămase şi cel ce vorbise ultimul. Zîmbi dispreţuitor şi zise : — Săcătura ! Se gîndeşte la un fotoliu ! Ba, ce-i mai cu coame, se gîndeşte la şefie ! Are dreptate : pe el nu l-ar urma nimeni ! Şi Sfîntu Petru, trăgînd mereu cu urechea, se convinse, din zeci de şoapte, că pe toţi îi mînă aceleaşi nemulţumiri, ambiţii şi lăcomii. Unii, mai mici, erau mulţumiţi cu şeful, dar nu cu ceilalţi miniştri. Alţii îi criticau pe secretarii generali, alţii pe directorii din ministere, şi iarăşi, alţii, pe senatori şi pe deputaţi, pe prefecţi şi pe primari. Fiecare Răbojul lui Sfîntu Petru 621 îşi vărsa veninul împotriva celui al cărui loc îl rîvnea. Şi, pentru fiecare, guvernul «se clătina», opoziţia «îşi stringea rîndurile», fiindcă nu el fusese pus la locul rîv-nit. Toţi aceşti oameni, plini de patimi şi pe care numai de ţară nu-i durea capul în şoaptele lor intime, cînd le venea rîndul să ia cuvîntul se schimbau în apostoli şi prooroci, biciuind cu mai multă asprime slăbiciunile altora şi vorbind mai arzător despre mîntuire decît pe vremuri Sfîntu Petru şi tovarăşii lui de apostolat. Fiecare se congestiona de propriile-i nazuinţi, dar vorbea cu înverşunare numai despre mîntuirea patriei şi a neamului. — Front comun, da ! Unire deplină, pentru toată lumea, şoptea un fel de subşef politic altuia. Dar parcă nu ştim cine-s cei ce vor să se întovărăşească cu noi ? Nişte farsori, nişte pîrliţi ! Au popularitate ? Au, nu zic ba, că naţia-i proastă, ce poate alege ? Dar dă-^mi un om dintre ei, un om de absolută cinste şi încredere ! Sînt tărîţe, crede-mă pe mine. Dar cînd o fi la ciolan, crezi că vei mai încăpea de ei ? Se îmbulzesc ca neruşinaţii ! Ce vrei, oameni inculţi, plini de lăcomie, săraci toţi, lipiţi pămîntului. Nu ! Trebuie să manevrăm aşa îneît, dacă o fi cu putinţă, să luăm singuri puterea. De aceea zic : front comun, da ! Unire deplină, niciodată ! — Sînt cu totul de părerile tale. Unde mai pui ca, uniţi într-o singură tabără, ar trebui să le cedăm locuri la conducere. Să mă ierte dumnealor, dar nu pot pune un bou să mă conducă ! Să înveţe întîi, să se subţieze. — Da, însă îmi pare că şeful e gata să jertfească pe cîţiva dintre noi. O să cedeze insistenţelor, ameninţărilor... Sfîntu trecu de la un grup la altul, trăgînd pretutindeni cu urechea. Ambiţii, ură, lăcomie, duşmănie, iată ce-i 522 Răbojul lui Sfîntu Petru agita pe toţi oamenii din furnicarul acesta. Unii, gata sa pleznească de dorinţi nesatisfăcute, vorbeau înecîndu-se despre mijloacele cu care trebuie doborît guvernul, «pentru eliberarea naţiei». Alţii complotau împotriva celor din frunte, făcîndu-i de două parale, cu ou şi cu oţet, alţii alcătuiau lista prefecţilor, a deputaţilor, a senatorilor, — fiecare neuitîndu-se pe sine, neuitîndu-şi rudele şi prietenii, toţi «adevăraţi, cinstiţi şi intransigenţi apărători ai naţiei», toţi «cele mai bune valori capabile să lupte pentru interesele ţării». Iar de la tribună, oratorii nu mai sfîrşeau, deşi aproape nimeni nu-i mai asculta. — Bieţii oameni ! suspină Sfîntu Petru. Iată cum îi munceşte Necuratul ! Iată cum îi îmbată cu gînduri de mărire şi ambiţii deşarte ! Mirare e, cu atîta puzderie de dimoni în inimă şi deasupra capului, că-i fac pe cei neştiutori să creadă că România e mereu în pragul revoluţiei ? Şi, ca gîndul, trecu în puterea duhului prin cluburile politice ale tuturor oraşelor din provincie. Pretutindenea află acelaşi zbucium, ba şi mai mare. Aici lupta se dădea şi pe partide, dar şi pe familii. Şi rudeniile dintr-un partid apărau şi sprijineau neamurile dintr-alt partid. Se dezlegau şi se înnodau prietenii, se uitau uri vechi şi se aprindeau altele, nouă. îi încurcase dracul atît de cumplit, încît Sfîntu fugi cu deznădejde din mijlocul lor. Sfîntu Petru văzuse bine : slugilor pocite ale Iui Blebu le scăpărau ochii de bucurie. Gazdele apăreau în ediţii speciale : două-trei pe zi. Ţigănuşii răcneau, cu gura după urechi, noutăţile zilei, fluturînd «spiciala». Negustorii îşi vedeau de treburi. La sate ţăranii munceau întins. Dar cîteva mii de oameni se zbăteau, alergau, asudau, făceau planuri, combinaţii de unire şi des- Răbojul lui Sfîntu Petru 523 parţire, se aleşuiau, se înşelau, minţeau cu seninătate, se urau şi se prigoneau, pentru «mîntuirea naţiei», avînd credinţa că ei sînt ţîţîna ţării, şi convingerea că sînt cei mai mari muncitori, singurii creatori de avuţii şi valori naţionale. — Sărmanii ! oftă Sfîntu, cum îşi bate dracul cel şchiop joc de ei ! îi face să creadă că, pierzînd vremea cu vorbe, muncesc, şi că nu-i pricepe nimeni cînd se pun pe ei înşişi, cu patimile şi interesele lor, în locul ţării ! Aşa bătaie de joc mai rar ! Trebuie să-i dăm lui Blebu peste gheare ! Trebuie să-i rătezăm codiţa ! Unde s-a mai pomenit asemenea ofensivă împotriva slăbiciunii omeneşti ? Cum de le-au luat slugile lui Blebu minţile unor oameni aşa de modeşti altădată, în ţărănia lor cuminte ? «E laşitate din partea lui Blebu, îşi zicea portarul Raiului, să-şi bată joc de neamul ăsta de oameni de-treabă. Nu ! Trebuie leac grabnic !» Şi, ţinînd în dreapta cheile de la poarta Raiului, începu să alerge de la un club la altul, şi să-i blagoslovească cu semnul crucii pe cei ce se agitau ea ieşiţii din fire. Şi... O, minune ! Ce potolire ! Cuvîntul cel mai înaripat murea pe limba oratorului ! Ochii se luminau ; frunţile se descreţeau ; şoaptele încetau ; şefii şi subşefii uitau pentru ce se întruniseră, iar cetăţenii se luau de braţ şi, ridicîndu-se de pe scaune, îşi (Spuneau : «Haide, dragă, acasă. Am pierdut atîta vreme !» Şi localul clubului se golea. Dar dracii alungaţi dintr-un club zburau în altul, înverşunîndu-i din nou pe oameni ; dacă aflau clubul gol, întrau în oamenii paşnici de pe uliţă şi-i mî-nau, îi îngrămădeau ca pe-o turmă, aprinzîndu-i şi schim-bîndu-i într-o clipă în «luptători pentru binele naţiei». 524 Răbojul lui Sfîntu Petru Sfîntu se luă cu mînile de părul alb colilie ; cînd revenea la un club pe care-1 deşertase de dimoni, îl afla iarăşi plin şi în fierbere, ca pe-un stup înainte de roire. Dimonii erau înverşunaţi lucru mare. Blebu pleznea în văzduh cu biciul de foc şi-i comanda. Şi se supuneau diavolii cu plăcere, căci politica era tocmai slăbiciunea lor cea mai mare : gînduri de mărire, ambiţii, răsturnări, intrigi, răzbunări, dezbinări — era tot ceea ce le plăcea mai mult. Sfîntu Petru îşi dădu samă că întrase în capcană: prea erau multe cluburile şi prea înverşunaţi dimonii. înţelese că singur nu va izbuti : duşmanii erau cu miile, şi locaşurile de întrunire sămănate pe toată întinderea ţării. Ieşi asudat din horă, se adăposti pe-o buturugă în Ciş-migiu, şi-şi scoase răbojul de la brîu. îşi zicea : «Primejdie mare nu-i, căci dracul nu frămîntă decît cîteva mii de români. Dar şi ei trebuiesc scăpaţi din ghearele slujitorilor iui Blebu. Fac prea mare larmă, de s-aude pînă peste hotare, ba pun la încercare şi pe năcăjiţii români de la sate, tocîndu-le cu toţi la ureche că ei le vor binele, iar fapta adevărată de la care poate porni o uşurare, nu o face nimeni. Iată ce voi propune Stăpînu-lui.» Şi el începu să încresteze pe răboj : «Dintre relele care bîntuie în România, cel mai greu de stîrpit îmi pare că-i îndeletnicirea cu politica. Răul acesta are prea multe cuiburi în ţară. Unde sînt trei-patru din acelaşi partid, răsare şi clubul, — local mai mult pustiu, e adevărat, cîtă vreme nu se iscă vreo încurcătură în conducerea ţării, ori o încercare de regrupare politică. Atunci cluburile se umplu ca stupii înainte de roire. Dar după cîte am văzut, oamenii ar fi cu mult mai liniştiţi chiar atunci, dacă diavolii nu şi-ar vîrî ooada. Cînd Răbojul lui Sfîntu Petru 525 e vorba de dezbinare şi de ceartă, de răzvrătire şi de poftă de mărire, cine să meargă în frunte dacă nu Luci-fer, cel căzut din Rai tocmai din pricina acestor patimi ? Şi cum ghiavolii sînt mulţi în România, cînd e vorba de slujba asta, lucrează cu aceeaşi rîvnă pe care-au avut-o cînd îşi pregăteau prăbuşirea din cer. De aceea, Stăpîne milostiv, nu mă ruşinez să spun că singur eu nu-s de-ajuns să-i dezvăţ pe români de patima politicii. E nevoie să se coboare şi Sfîntu Ilie Teseiteanu cu biciul lui cel de foc, să curăţe văzduhul României de slugile lui Blebu, dracul cel şchiop. Şi cu adîneă umilinţă mă rog să dai poruncă aspră lui Scaraoţchi să nu-şi mai lase slugile, sub nici un cuvînt, să-şi facă cuib în cluburile politice, ori să între în politiciani, nici pe aceia să nu-i lase, care, din rînduiala ta, vor mai rămî-nea în ţară, în urma biciului Sfîntului Ilie. Că, după socoteala mea, românilor, dacă nu le-ar zgîndărî Necuratul patimile, puţin le-ar păsa de politică. Oameni de omenie şi de încredere fiind, şi iubitori de libertate şi de dreptate, ei un singur lucru aşteaptă : o cîrmuire care să apere omenia şi dreptatea, şi legea să fie una pentru toţi, şi mari şi mici. Şi-mi pare că şi într-asta ei dau dovadă tot de înţelepciunea pe care am întîlnit-o şi în alte laturi ale vieţii lor. Românul, aşa cum a ieşit din mînile tale, e cel mai uşor de cîrmuit, şi cred că ar fi şi bun conducător. Dar românul în care a întrat ghiavolul politicii, e speţa cea mai rea din lume, şi-l joacă dracul cum îi place.» Şi Sfîntu Petru, după ce sfîrşi însemnarea, se gîndi cum va stărui şi cu graiul pe lîngă Atotputernicul. îşi aduse aminte că atunci cînd l-a trimis în România, Cel Veşnic se plîngea tocmai de împărăcherile dintre ro- 526 Răbojul lui Sfîntu Petru mâni, şi-i poruncise să le caute pricina. Pricina, iată, era descoperită : diavoli prea mulţi, şi codiţe prea lungi, — iar românii, oameni slabi la ispită, dar mai ales la aceea a sumeţki şi-a împărecherii. însă îi va arăta Ziditorului că zarva de la suprafaţă aoolo rămîne. Valurile nu răscolesc adîncimiie ; naţia îşi vede de năcazurile ei, şi aşteaptă un singur lucru : legi cinstite. Dar că naţia asta călită de suferinţele trecutelor veacuri prea e îndelung răbdătoare. Ea aşteaptă, are putere să aştepte şi nădăjduieşte. Aceste şi altele încă avea de gînd să le spună cu graiul, cînd se va întoarce înaintea tronului ceresc. Şi întru acestea, împlinindu-se sorocul petrecerii pe pămînt, Sfîntu Petru se urcă pe Ceahlău, cu răbojul plin de însemnări; şi de-acolo, cu braţele ridicate, fu înghiţit de văzduhul limpede. Se înălţa la cer pătruns de-o mare convingere : dacă Atotputernicul nu trimite cu degrabă pe Sfîntu Ilie cu biciul de foc, să alunge din România pe Blebu, dracul cel şchiop, şi pe slugile lui, cu greu se va întări ţara de plaiuri frumoase a oamenilor acestora buni de inimă dar slabi în ispită. Nu se ştie dacă Stăpînul cerului l-a trimis sau nu pînă azi pe Ilie. Unii spun că a venit şi a luat în pleaznă de mătase pe demoni, fugărindu-i în smîrcurile Iadului, pe cînd alţii îl aşteaptă să vină. 19 3 1 CUPRINS 5 .....................Două iubiri 67‘ . Popa Man — Povestire după o legendă 153...............................................Stana 257 . Dolor — Zbuciumul lui Ilarie Bogdan 34n...................................... Slab dc înger 407 .... Răbojul lui Sfîntu Petr-j